ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE DICŢIONARUL LIMBII ROMINE LITERARE CONTEMPORANE VOLUMUL AL III LEA ñ-R Cota: ______________________ BIBLIOTECA Institutul de Filologie Română "A. Philippicie" , iaşi Inv: ~ 7)SJtoWi& ¡1 ţO^Ul«*, fv gis EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE 19 5 7 DICŢIONARUL LIMBII ROMÎNE LITERARE CONTEMPORANE A FOST ÎNTOCMIT, SUB ÎNDRUMAREA SECŢIEI A VIII-A (SUBSECŢIA DE ŞTIINŢA LIMBII $1 LITERATURII) A ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ŞI CONFORM DIRECTIVELOR PREZIDIULUI ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREŞTI SUB DIRECŢIA Prof. Univ. DI MI T RIE MAC RE A ŞI DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN CLUJ SUB DIRECŢIA Acad. EMIL PETROV ICI COMISIA DE REVIZIE FINALĂ Acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur, prof. univ. Dimitrie Macrea, prof. univ. Jacques Byck, Vasile Breban, Gheorghe Bulgăr, Ana Canarache, Nicolae Dănilă, Florenţa Sădeanu, conf.^univ. Ilie Stanciu. REVIZORI Finuţa Asan, Constantina Căplescu, Ilie Constantinescu, Măria Iliescu, Constant Maneca, Rodica Ocheşeanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Ionel Stan, Virgil Stanciu. REDACTORI Acad. Alexandru Rosetti, acad. Tudor Vianu, Ion Cernăianu, Lili Chirvai, Georgeta Fanea, Eugenia Găitan, Iulia Manoliu, Geta Marin, Dumitru Muster, Maria Muşlea, Valentina Pop, I. Rizescu, Aurelia Stan, Elena Stîngaciu, Maria Strugaru, Rovena Şenchi, Emilia Todoran, Laura Vasiliu, Ileana Zamfirescu. AU COLABORAT LA REDACTAREA ŞI REVIZIA TERMENILOR TEHNICI din domeniul matematicii, fizicii, chimiei, mecanicii, geologiei şi mineralogiei, industriei extractive şi prelucrătoare, energeticii, construcţiilor, transporturilor şi comunicaţiilor: ing. Evdochia Bistriceanu, ing. Anghel Dumitrescu-Enacu, ing. Hugo Heschia, ing. Constantin Ştefănescu-Nica, ing. Radu Ţiţeica, ing. Hugo Zwecker ; din domeniul agrosilvic : C. C. Geor-gescu, membru corespondent al Academiei R.P.R.; din domeniul botanicii: Şt. Guşuleac ; din domeniul istoriei artei: Ion Frunzetti; din domeniul militar: col. Gh. I. Sava; din domeniul muzicii: Andrei Tudor; din domeniul zoologiei: Eugen Niculescu. AU COLABORAT PARŢIAL Jana Albin, Aurelia Brezeanu, Nicolae Căplescu, Stela Cismaş, Mircea Homorodean, Liliana Macarie, Elena Mercureanu, Maria Nalik, Teodor Naurn, Petru Neiescu, Liviu Onu, Maria Oprean, Ionel Pop, Valeria Pop, Ion Popescu, D. I. Suchianu, Gheorghe Şerban, Zizi Ştefănescu-Goangă, Marina Vlasiu. COLECTIVUL DE CORECTURĂ Ion Lecca, Dorina Bîrsan, Paul Broşteanu, Ana Buzi, George Dumitrescu, Carola Frănkel, Octavian Niculescu, Virgil Orghidan, Marieta Pietreanu, N. Tcaciuc-Albu. INSTITUŢII CARE AU FOST CONSULTATE PENTRU REDACTAREA UN*OR TERMENI SPECIALI INSTITUIE AME ACADEMIEI R.P.R. Institutul de biochimie, Institutul de cercetări agronomice, Institutul de arheologie — Muzeul naţional de antichităţi, Institutul de cercetări economice, Institutul de cercetări juridice, Institutul de endocrinologie, Institutul de energetică, Institutul de fizică, Institutul de inframicro-biologie, Institutul de istorie, Institutul de istoria artei, Institutul de matematică, Institutul de mecanică aplicată, Institutul de neurologie « I. P. Pavlov », Institutul de psihologie, Institutul de terapeutică, Centrul de cercetări metalurgice, Centrul de cercetări chimice, Comisia hidrologică, Colectivul de biologie animală, Colectivul de fiziologie vegetală, Colectivul forestier, Colectivul « Fauna R.P.R.», Observatorul din Bucureşti. AiTE INSTITUŢII Academia militară «-I. V. Stalin », Comitetul pentru cultură fizică şi sport, Comitetul geologic, Direcţia generală hidrometeorologică, Institutul de cercetări geografice, Institutul de cercetări cinematografice, Institutul de cercetări textile, pielărie şi cauciuc, Institutul de cercetări ştiinţifice pentru construcţii, Institutul de cercetări zootehnice, Institutul de metrologie, Institutul de ştiinţe economice şi planificare « V. I. Lenin », Institutul de ştiinţe pedagogice, Institutul de patologie şi igienă animală, Institutul universitar teologic-Bucureşti, Ministerul învăţămîntului şi'Culturii (Direcţia generală industrială), Şcoala superioară de ştiinte sociale «A. A. Jdanov » de pe lingă C.C. al P.M.R. (colectivele catedrelor de Istorie a P.C.U.S., Materialism dialectic şi materialism istoric, Economie politică, Istoria P.M.R., Construcţia de partid). M-R M M s.m. invar. A cincisprezecea literă a alfabetului numită «me i> şi sunetul pe care îl reprezintă; este o consoană nazală bilabială. MAC1 interj. (Şi în forma maca; adesea repetat) Onomatopee care redă strigătul raţelor. Ea: maac, mac, mac, de te năuceşte, nu alta. SEVASTOS, N. 331. Raţa zice: maca, maca! Puiul zice: pui, pui, pui! Unde-o să le pui? teodorescu, p. p. 349. <5>Expr. A nu zice (sau a nu spune) nici mac = a nu scoate o vorbă, a tăcea chitic. Fata, săraca, aşa se înspăimîntase, că. . . nu putea zice nici mac. pampii«e, m. r. i 180. — Variantă : mâca interj. MAC2, maci, s. m. 1. Nume dat mai multor plante înrudite între ele (Papaver), cu floare de obicei roşie şi cu seminţe uleioase închise într-o capsulă; din fructele unei specii cultivate (Papaver somniferum) se extrage opiu, iar seminţele ei se întrebuinţează în alimentaţie. Maci roşii aducători de somn Năpădiră grînele bălaie. beniuc, v. 75. Vă dau o mierţă de săminţă de mac. CREANGĂ, p. 262. Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cit un simbure de mac. Bminescu, o. I 84. <$■ (Cu sens colectiv) Şi-a zis: « Cit mac e prin livezi, Atiţia ani la miri urez! o. coşbuc, P. I 59. <$> (în comparaţii şi metafore) Anica plecă ochii în pămînt, roşie mac. c. petrescu, î. ii 170. + Seminţele unora dintre plantele descrise mai sus, folosite ca ingredient în bucătărie. Covrigi cu mac. 2. Compuse: mac-cornut = plantă erbacee cu flori roşii ca sîngele, avînd la baza fiecărei petale o pată neagră ; creşte prin locuri cultivate sau pe marginea drumurilor (Glaucium corniculatum) ; macul-cioaroi = zămoşiţă (Hi-biscus ternatus). MĂCA interj, v. mac1. MACĂBRU, -Ă, macabri, -e, adj. Care evocă moartea ; care inspiră groază, înfiorare; sinistru, lugubru. Ciudate şi neodihnite duhuri ale nopţii. . . [liliecii] îşi fîlfîie tot timpul macabrele aripi. BOGZA, c. o. 172. Cu furie mai multă Porneşte iar macabrul clănţănit, camii, petrescu, v. 46. Literatura decadentă se caracterizează prin manifestări criminale şi macabre, ionescu-rion, c. 102. <$> (Adverbial) Se mişcă. .. ritmic şi macabru, camii, petrescu, v. 18. <> (Substantivat, n.) Lămpile-aruncă lumina lor verzuie Pe-oglinzile murdare, făcînd să repercute La infinit macabrul acestei scene mute. anghei,-iosif, c. M. i 96. MACĂC, macaci, s. m. Nume dat mai multor specii de maimuţe mici care trăiesc în sud-estul Asiei (Macacus). . MACADAM, macadamuri, s. n. Pietruire de şosea făcută din unul sau mai multe straturi de piatră spartă, îndesată cu compresorul, pietrele fiind legate între ele printr-un material pietros mai mărunt, stropit cu apă, sau printr-un liant (ca bitum, gudron, ciment etc.). Podu Mogoşoaiei era podit cu macadam, pe o mică porţiune. camii, PETRESCU, o. ii 560. Copitele escadroanelor de escortă pirîiau prelung pe macadamul străzii. REBREANU, R. i 195. MAC ADÂMIZ Ă, macadamizez, vb. I. T r a n z. A aplica macadam pe suprafaţa unei şosele. MACAGÎU, macagii, s. m. Muncitor însărcinat cu manevrarea macazurilor; acar. Ruţu a intrat macagiu la drumul de fier. STANCU, d. 206. Macagiul. ■ . stă drept, cu mina gata pe cureaua clopotului. caragiai,e, m. 292. MACĂR adv. v. măcar. MACARA, macarale, s. f. Aparat de ridicat, uneori şi de transportat greutăţi mari pe distanţe scurte, echipat cu scripeţi, palane, troleuri etc., care poate fi acţionat manual sau mecanic. + (Mar.) Muflă. Scîrţîitul macaralelor începu să răsune pe puntea vaporului şi acolo pilcurile de oameni se adunau mereu. dunXreanu, ch. 223. MACARAGIU, macaragii, s. m. Muncitor care manipulează o macara. . MACAROANĂ, macaroane, s. f. (Mai ales la pl.) Paste făinoase în formă de tuburi lungi şi subţiri. Din-tr-o budincă de macaroane domnu Iohan îşi scoase şi mîncă cu aceeaşi lăcomie, sadoveanu, o. viii 66. Vom mînca parmezan cu macaroane. NEGRUZZI, s. III 70. MACAT, macaturi, s. n. (Astăzi rar) Cuvertură de pat, de obicei cu broderii sau înflorituri. Două sofale late de cîte un stînjen. .. aşternute cu macaturi roşii de Smirna, camii, petrescu, o. I 261. în colţul din fund şi dinspre dreapta, patul cu macat de lăvicer. hogaş, m. n. 137. Tot într-acea odaie era şi patul Chiajneî, acoperit cu un macat de piei de urs. odobescu, s. i 131. MACĂZ, macazuri, s. n. Dispozitiv cu ace mobile şi cu mecanism de comandă la bifurcarea unei linii de tren sau de tramvai, cu ajutorul căruia se îndrumează vehiculele pe una din liniile bifurcaţiei; porţiune mobilă de cale ferată care se deplasează cu ajutorul mecanismului de comandă al acestui dispozitiv (v. a c). Cind roţile călcau macazurile, dirdiiau geamurile. CAMII.AR, N. II 100. Trenul, clănţănind din roate, trece la un macaz. CARAGIAI,E, o. îi 161. t? Macaz aerian = dispozitiv cu ace mobile la bifurcaţia unei linii de cale ferată electrică, montat pe firul aerian pentru a permite trecerea prizei de curent a vehiculului pe unul din firele aeriene ale bifurcaţiei. <$» E x p r. (Familiar) A schimba macazul = a-şi schimba atitudinea brusc, devenind, de obicei, mai aspru sau mai intransigent faţă de cineva sau de ceva. (F i g.) O întîm-plare neprevăzută căzu din senin, schimbîndu-i [Penelopei] brusc macazul vieţii, bart, e. 41. MACĂU MACULATURĂ MACĂU s. n. (Regional) Baţ.. Toată ziua, c-un macău. marian, s. 364. MACEDONEÁN1, -Ă, macedoneni, -e, adj. Care este originar din Macedonia, care este specific Macedoniei şi populaţiei din Macedonia. Port macedonean. c=j O legendă macedoneană spune că frumoasele zîne ale mării, setoase de glasul omenesc, caută să ademenească. . . vreun cîntăreţ rătăcit, anghel, PR. 167. Romîn macedonean = aromîn. MACEDONEAN2, -Ă, macedoneni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Macedoniei sau este originară din Macedonia. MACEDONEÁNCA, macedonence, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Macedoniei sau este originară din Macedonia. (Adjectival) Romîncă macedoneancă = aromîncă. MACEDOROMÎN1, -Ă, macedoromîni, -e, adj. Care ţine de macedorcmîni; care provine de la macedoromîni. MACEDOROMÎN2, -A, macedoromîni, -e, s. m. şi f. Aromîn. MACEDOROMÎNCĂ, macedoromînce, s. f. Aromîncă. MACLRÁ, macerez, vb. I. T r a n z. A ţine un corp vreme îndelungată într-un lichid, la rece, pentru a-l face să elimine particulele solubile. V. dizolva. Macerînd trandafiri in alcool se poate extrage parfum. MACERÁRE, macerări, s. f. Acţiunea de a macera şi rezultatul ei. MACLRÁT, -Ă, maceraţi, -te, adj. (Despre substanţe organice) Care a fost supus macerării. MACERĂŢIE, maceraţii, s. f. Macerare. MA( FIRLÁN, macferlane, s. n. Un fel de pardesiu de modă veche, fără mîneci, avînd numai deschizături pentru scoaterea braţelor, şi peste care cade o pelerină scuita. MACHETA, machete, s. f. 1. Reproducere plastică, de obicei la scară redusă, a unei lucrări artistice (sculptură, monument, decoruri etc.) sau a unei construcţii (clădiri, maşini etc.), pentru a servi ca model în vederea executării definitive a lucrării respective, ca obiect de studiu, ca piesă pentru încercări, ca piesă de muzeu etc. în antreul camerii lui Lenin se vede o machetă în care sînt arătaţi membrii şedinţei din U' octombrie. SAHTA, U.R.S.S. 37. 2. Tipăritură sau fragment dintr-o tipăritură, prezentată într-un număr mic de exemplare, înainte de publicare. MACHÍ s. n. Formaţie vegetală de tufişuri şi arbuşti adaptaţi la uscăciune, caracteristică regiunii din jurul Mării Mediterane. MA( HIA, machiez, vb. I. T r a n z. A da cuiva (mai ales unui actor) o anumită înfăţişare, cu ajutorul fardului; a grima. V. farda. — Pronunţat: -chi-a. MACHIAJ, machiaje, s. n. Operaţie prin care i se dă cuiva (mai ales unui actor), cu ajutorul fardului, o anumită înfăţişare ; grimă. — Pronunţat: -chi-aj. MA< IHÁT, -A, machiaţi, -te, adj. (Mai ales despre actori) Care a primit o anumită înfăţişare prin machiaj. — Pronunţat: -chi-at. MA( BIAYLLIC, -i\, machiavelici, -e, adj. Care ţine de machiavelism ; perfid. Condusese cu machiavelică ferocitate condiţiile împăcării cu Gică Elefterescu. C. PETRESCU, c. v. 333. Un plan machiavelic, alecsandri, t. 1734. Nici putea înţelege acele machiavelice răstălmăciri născocite de iscusiţii lumii care fac albul negru şi ziua noapte. NEGRUZZI, s. i 244.. — Pronunţat: -chi-a-. MACHIAVELISM s. n. Acţiune lipsită de scrupule (caracteristică politicii regimurilor exploatatoare); comportare de rea-credinţă, perfidă. — Pronunţat-chi-a-. MACHIAVERLÎC, machiaverlîcuri, s. n. (Rar) Machiavelism ; şiretlic, tertip. Eşti tare, stimabile, la machiaverlîcuri. CARAGIAI/E, O. I 111. — Pronunţat: -chi-a-. MACHIÉRE, machieri, s. f. Acţiunea de a machia. — Pronunţat: -chi-e-. MACIIINÂŢIE s. f. v. maşinaţie. MACHINAŢIUNE s. f. v. maşinaţie. MACHIOR, machiori, s. m. Specialist în arta machiajului. — Pronunţat: -chi-or. MÁCLA, macle, s. f. Formă de cristalizare în care două sau mai multe cristale se alipesc sau se întrepătrund în momentul formării lor. Macle de cuarţ. MACMAHÓN s. n. (învechit) Băutură răcoritoare, făcută din vin amestecat cu apă gazoasă; şpriţ. S-a făcut roşie ca sfecla ¡i a băut un macmahon pe nerăsuflate. CARAGIAI/E, O. II 171. MACRAMEU, macrameiiri, s. n. Lucru de mînă asemănător cu dantela, făcut prin înnodarea unor fire groase, folosit pentru franjuri, împodobirea mobilelor etc. Franjuri din macrameiiri. MACRA adj. f. (Despre carne) Fără grăsime, slabă. MACROBlOTIC, -ă, macrobiotici, -e, adj. Care se referă Ia macrobiotică, care priveşte macrobiótica. MACROBIÓTICA s. f. Ştiinţă care cercetează posibilităţile de mărire a longevităţii. MACROCEFÁL, -Ă, macrocefali, -e, adj. Care are craniul mare, disproporţionat. . MACROCEFALÍE, macrocefalii, s. f. Particularitate a unor indivizi de a avea craniul mare, disproporţionat. MACROCOSM, macrocosmuri, s. n. (Livresc, în opoziţie cu microcos m) Univers, cosmos. V. lume. MAC ROMO LECULARj -A, macromoleculari, -e, adj. (Despre substanţe) Care este alcătuit din macromolecule. MACROMOLECÎJLĂ, macromolecule, s. f. Molecula compusă dintr-un mare număr (sute, mii) de atomi. MACROSÍÓPIC, -A, macroscopici, -e, adj. Care se poate vedea şi cerceta cu ochiul liber. MACROSTRUCTÜRÁ, macrostructuri, s. f. Structura unui corp aşa cum apare la examinarea cu ochiul liber sau cu o lupă care măreşte puţin. MACULATOR, maculatoare, s. n. Caiet, făcut de obicei din hîrtie de calitate inferioară, în care se iau note la cursuri şi se fac diferite exerciţii şi însemnări. Maculator pentru matematică. MACULATÎJRĂ s. f. (Cu sens colectiv) Hîrtie folosită' pentru ambalaj sau ca materie primă în fabricile de hîrtie, provenită din deşeuri de'tipar, ziare nevîndute, imprimate scoase din uz etc. Mai-nainte de a fi rupt hîrtia s-a uitat bine la ea, dacă e în adevăr maculatură scrisă pe amîndouă părţile, slavici, o. I 108. + F i g. (Uneori determinat prin « literară ») Scriere lipsită de | valoare. Tipărituri fără noimă pentru noi, ca. . . lauda MACULĂ — 3 — MAGAZINER sistemului ortografic al lui Latirian ¡i Massim şi altă maculatură. SADOVEANU, E. 47. MACULĂ, macule, s. f. (Livresc) Pată. Intre vnul şi altul este diversitate d-opiniune asupra mijloacelor. . . fără a se atribui veriunuia din ei macula de nesinceritate. ghica, a. 765. MADAM s. f. invar. (Franţuzism, pe cale de dispariţie) Termen de politeţe (de obicei însoţind un nume propriu) cu care cineva denumeşte o femeie măritată sau cu care i se adresează; doamnă. Am scăpat... de căţeluşa lui madam Ştiubei. c. PETRESCU, c. v. 16. Săriţi! Chiriac! Spiridoane! — Nu striga, madam! CARAGIALE, O. I 69. — Scris şi: (după franţuzeşte) madame (macedonski, o. iii 38). MADĂMA, madame, s. f. (învechit) Doamnă. Ba mai vezi cite-o madamă, ce torcea odată-n furcă. Cum fudulă şi cochetă in cupeu uşor se urcă. BELDICEANU, p. 120. Multe închinăciuni ■ . . madamei Wimmer. K o G i, x IC K a x u, S. 6. -O" (Rar, înaintea prenumelui soţului) într-o vreme a izbutit chiar să fie admis corist în trupa madamei Cari. chica, s. 62. 4- (Ieşit din uz) Femeie din personalul de îngrijire al unui hotel. + Guvernantă la copii. MADEĂ, madele, s. f. 1. (Rar) Fel, soi, categorie. Făina poate să fie de mai multe madele. pamfiijî, a. r. 250. (Peiorativ) Doar cunosc eu ce madea-i Hrisanti; vorba d-voastră, trebuie să plănuiască el vro drăcie. HOGAŞ, ii. 37. 2. (învechit) Pricină, problemă, chestiune. Poate să se ivească ceva datornici, şi noi trebuie să cercetăm cu băgare de seamă această madea. fii.imox, c. 235. + Cusur, meteahnă. Avea şi ea două madele: era leneşă . . . şi rea. PAMFILE, m. R. I 123. MASERÂN s. m. v. maghiran. MADII'OLĂN s. n. v. madipolon. MADIFOLGN s. n. (Astăzi rar) Pînză albă şi. fină de bumbac, întrebuinţată la confecţionarea albiturilor. Nu mai aveam de-a face nici cu ituzi.tr.ile mele tinere, ci cu bucăţile de . . madipolon, stambă etc. demeTrescu, o. 96. — Variantă: ma(li])oldn s. n. madOxă, madone, s. f. Reprezentare plastică a Maicii oomnului. E o fată foarte tînără, cu un suav aer de madonă italiană, camii, petrescu, t. ii 9. Rafael creat-a pe madona dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surisul blind, vergin. EMINESCU, o. i 30. 4- Femeie cu înfăţişare blîndă şi pură. (Ironic) Hai, madonă plictisită, hai la masă. CAMII, PETRESCU, T. II 67. MADRI.l’OR, madrepori, s. m. Animal marin din clasa coralierilor, cu scheletul calcaros foarte dezvoltat; trăieşte în colonii mari în mările calde, formînd recife sau atoli. Arborii ninşi ca giganţi madrepori albi. c. petrescu, î. ii 48. MADRIGĂL, madrigaluri şi madrigale, s. n. Scurtă compoziţie în versuri, cultivată mai ales în societatea medievală şi conţinînd elogii galante Ia adresa unei femei. Un nou poet îţi cintă madrigale Şi-ţi simţi deodată inima ta plină. D. iîoticz, p. o. 100. + Scurtă compoziţie muzicală vocală, polifonică, cu caracter liric. MAESTRU, -Ă, maeştri, -stre, s. m. şi f. 1. Persoană înzestrată cu multe cunoştinţe, cu multă experienţă sau talent şi care a atins un grad înalt de perfecţiune într-o anumită ramură de activitate. Am iubit cu pasiune pe maeştrii romanului francez din veacul al XlX-lea. gai.actiox, o. i 19. Era minunea satului — un maestru în cusături ţărăneşti. yi.akuţX, o. a. 510. <$> Maestru emerit al artei din R.P.R. — titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebită într-una din ramurile artei; persoană care poartă acest titlu. Maestru al sportului — titlu acordat unei persoane care s-a distins în mod deosebit într-o ramură sportivă. 2. Persoană care, printr-o bogată activitate artistică, literară sau ştiinţifică, creează o şcoală sau un curent şi formează elevi în specialitatea sa. Divinul cîntăreţ al Divinei Comedii, călăuzit de maestrul său Virgil. odo-BESCU, s. iii 34. -4 Termen de preţuire şi admiraţie dat cuiva care practică iscusit, de mulţi ani, o profesiune intelectuală (scriitor, pictor, avocat etc.). Păi nu ¡tie toată lumea că eu sint omul maestrului Aristia? camii, PETRESCU, o. II 113. 3. Titlu dat, în trecut, profesorilor care predau în şcoli discipline ca desenul, caligrafia, muzica etc. — Pronunţat: ma-es-. — Variantă: (3) maistru, -ă s. m. şi f. . MĂFLER, mafleri, s. m. (Mold.) Şarlatan, escroc; om de nimic. Mafleri de aiştia n-au altă grijă decit să ■ . . scoată fetele din minte, contemporanul, 504. MAG, magi, s. m. Nume dat preoţilor unor religii din antichitate ; p. e x t. astrolog, vrăjitor. Ce e necunoscutul şi misterul acesta, bun numai pentru magi şi astrologi? C. PETRESCU, R. DR. 38. Bătrinul mag înalţă fruntea. GOGA, P. 24. Magul priivea pe ginduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. eminescu, o. i 44. •+• (în religia creştină) Fiecare dintre cei trei regi care au venit din Orient să se închine lui Iisus Hristos la naşterea lui. Magii, cum zăriră Steaua mare, Se călătoriră După zare. TEODORESCU, p. r. 100. MAGAOĂIE s. f. v. măgăoaic. MAGAZÎE, magazii, s. f. încăpere sau ansamblu de încăperi în care se depozitează provizii alimentare, lemne, materiale, mărfuri etc. V. depozit. Magazie de lemne, a Comitetul de fabrică cere cheia să verifice ce se află in magazie, demetrius, c. 16. Avu o privire de ură. . . spre magazia de vechituri. SADOVEANU, O. viii 157. -0> F i g. Ai crede, văzindu-i privirea, că el, uitindu-se de-a-ndăratele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei, caragiaie, o. vii 45. -4 (Mold., popular) Magazin, prăvălie. Ce vrei de la mine? Capele, bonele? — Foarte-ţi mulţămesc, că am prea multe. — Cu adevărat!... ţi-i magazia plină! ai.KCSandri, t. i S0. -f-(Mii.) Cutie metalică în partea de dedesubt a puştii, în care stau cartuşele înainte de a intra în camera cartuşului. MAGAZÎN, magazine, s. n. 1. Local în care se expun şi se vînd diferite mărfuri; prăvălie (mare). Intrăm in magazine alimentare, în magazine de Îmbrăcăminte, in magazine de jucării. STANCU, U.R.S.S. 16. Erau în sală patruzeci, cincizeci de băieţi. . . ghicindu-se că unii sint funcţionari de birou sau băieţi de la magazine, iar ceilalţi ucenici. PAS, z. i 316. Priveşte în vitrina magazinului la vatictatea stofelor, sahia, x. 98. 2. Publicaţie periodică, de obicei ilustrată, cu conţinut din domenii variate (literatură, artă, modă etc.). 3. Cutie din care se alimentează o maşină cu piese de prelucrat sau cu unelte. Magazinul linotipului. MAGAZJNAJ, magazinaje, s. n. Depozitarea unui produs într-o magazie; timpul cît se păstrează acolo; p. e x t. taxă care se plăteşte pentru depozitarea unor lucruri într-o magazie a unei întreprinderi de transport. MAGAZINER, magazineri, s. m. (Şi în forma magazioner ) Funcţionar care răspunde de lucrurile depozitate în magazia unei întreprinderi sau instituţii. Spune-i ■ . magazionerului, dacă treci pe acolo, să-mi trimită înapoi cei patru saci pe care i-am împrumutat. DEMETRIUS, V. 97. Se vede prin fereastră Ichim, magazionerul, cu un MAGAZIOARĂ — 4 — MAGNETIC cărucior. SEBASTIAN, T. 197. Bătrinului îi dau un post de magazioner in port. BART, E. 304. — Variantă: magazionâr s. m. MAGAZIOARĂ, magazioare, s. f. Diminutiv al lui magazie. Magazioară de scinduri. MAGAZIONER s. m. v. magaziner. MAGHERNIŢĂ, magherniţe, s. f. 1. Casă mică, sărăcăcioasă, dărăpănată (v. cocioabă) sau construcţie primitivă în formă de casă (v. b a r a c ă). Dimineaţa de mult, cind se deschid măcelăriile, [cîinele] venea să cerşească la uşa magherniţelor roşii. Galaction, o. i 311. Casa unde am păşit la învăţătura buchiilor era o magherniţă posomorită. I. BOTEZ, şc. 31. O magherniţă de scinduri. . . adăposteşte pietrele morii. IIACEDONSKI, O. III 30. 2. (învechit) Bucătărie (la o mănăstire). Magherniţele sau cuinile. ■ . coprindeau o vatră largă. ODOBESCU, s. i 443. MAGHIĂR1, -Ă, maghiari, -e, adj. Propriu maghiarilor, al maghiarilor; unguresc, ungar. Limba maghiară. MAGHIAR3, -Ă, maghiari, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Ungariei sau originară de acolo; ungur. MAGHIARISM, maghiarisme, s. n. Termen, expresie, construcţie proprie limbii maghiare şi împrumutată de altă limbă, fără a fi intrat în sistemul acesteia. MAGHIRAN s. m. (Şi în forma măghiran) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori roşiatice sau albe, cultivată în grădini pentru mirosul ei plăcut (Origanum majorana). Foaie verde maghiran Ş-o cracă de leuştean. TEODORESCU, P. P. 303. — Variante: măghcrdn (anghel, î. g. 13), măgliiran, mădoritn (jarnîk-bîrseanu, d. 32) s. m. MĂGIC, -Ă, magici, -e, adj. 1. Care ţine de magie sau derivă din ea, care se referă la magie; ocult, vrăjitoresc. Unde eşti acuma, tu, magică nuieluşă? CARAGIALE, O. iii 24. Al idolilor preot, cu magice cuvinte, Mulţimii adunate oracole-mpărţea: Oracole viclene, de interes dictate. alexandrescu, p. 146. <"> Lanternă magică v. lanternă. Baghetă magică v. baghetă. Ochi magic v. ochi. 2. F i g. Încîntător, fermecător, minunat, feeric, captivant. Coboară-ţi, iarnă albă, vălul magic, Pe orăşelul meu tăcut. CAZIMIR, L. u. 38. Magicul film al copilăriei începea din nou să-i rideze pe ecranul minţii. BART, E. 44. In faţa unui răsărit sau unui apus de soare magic ■ . . sufletul omenesc este xiimit şi înălţat. MACEDONSKI, o. IV 129. <*> (Adverbial) Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. C. PETRESCU, C. V. 162. MAGICIAN, magicieni, s. m. (Franţuzism) Persoană care se ocupă de magie; vrăjitor. — Pronunţat: -ci-an. MAGÎE, magii, s. f. (în practicile oculte) Sistem de acţiuni şi formule cu ajutorul cărora vrăjitorii credeau că pot supune sau răsturna legile naturii şi pot provoca fenomene miraculoase. V. vrăjitorie. + Figi Încîntare, farmec, vrajă; putere ascunsă. Palatul plutea în magie Aurie. EMINESCU, o. rv 97. O, vîntl... Tu, prin a ta magie. Mă porţi uşor, ferice, în lumi necunoscute. ALECSANDRI, P. m 386. Poetul se exprimă-n limba sa; . într-o limbă de magie. BOLLIAC, O. 114.. MAGISTRĂL, -Ă, magistrali, -e, adj. De maestru, obişnuit la un maestru, perfect, desăvîrşit. Lenin are meritul nepieritor de a fi făcut o analiză magistrală a imperialismului ca ultim stadiu al capitalismului, scînteia, 1953, nr. 2562. <$> (Adverbial) A completat magistral pe autor, care nici nu se putea gindi la o mai desăvirşită interpretă. ARDELEANU, D. 85. Ne-ar plăcea ca, în versuri aşa de magistral tăiate, să ni se spună lucruri frumoase, vesele, înălţătoare. vlahuţX, o. a. 465. -f (Rar) Specific unui magistru, de magistru. Ar fi de un nespus de mare folos ca învăţătorul să-şi părăsească morga magistrală şi să se coboare lingă elev. vlahuţX, o. a. 188. MAGISTRALĂ, magistrale, s. f. Cale de comunicaţie terestră sau fluvială principală, din care derivă căile de circulaţie secundare. MAGISTRAT, magistraţi, s. m. 1. (în vechea organizare judecătorească) Judecător sau procuror. Magistratul are o replică în care martorul nu-l mai poate urma. arghezi, p. T. 95. Chiţibuşuri avocăţeşti propunea bărbatul Emiliei, magistratul, c. petrescu, î. ii 238. Mîna [caii]. . . păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. NEGRUZZI, s. I 37. 2. (învechit) înalt demnitar. Magistraţii voştri vor încinge eşarpe în contra tiraniei şi stindardul tricolor va flutura cu fală în capul trupelor noastre. BOU.IAC, o. 224. MAGISTRATURĂ, magistraturi, s. f. (în vechea organizare judecătorească) Funcţia magistratului; timpul cît îşi exercită funcţia un magistrat. E o istorie din primii mei ani de magistratură, galaction, o. i 93. + Corpul magistraţilor. Adus în capitală la ultima mişcare in magistratură. c. petrescu, c. v. 182. • MAGISTRU, magiştri, s. m. (Livresc, rar) Profesor considerat în raport cu elevii săi. V. maestru. Mi s-a zîs pe rînd magistru, doctor, culme strălucită. MACE-donski, o. i 271. Am devenit o fiinţă superioară magistrului meu. EMINESCU, N. 79. MAGltÎN s. n. Pastă alimentară asemănătoare cu marmelada, făcută din prune, fără zahăr; (Mold.) povidlă, (Transilv.) lictar. Lucrătoarele şi ceilalţi mîncau ce-şi aduceau de-acasă: magiun, brinză. PAS, z. I 268. — Pronunţat: -giun. MAGMATlSM s. n. Totalitatea proceselor de deplasare a magmei în scoarţa pămîntului. MĂGMĂ, magme, s. f. Masă topită din interiorul pămîntului, prin întărirea căreia se formează rocile eruptive. MAGNAT, magnaţi, s. m. Feudal maghiar (mai rar polon), mare proprietar de moşii. Detronatul Bogdan-vodă adună în Polonia cu ajutorul magnaţilor o numeroasă oaste. HASDEU, I. V. 55. Palatini poloni, magnaţi unguri, afară de cei întăi feciori de boieri, îşi disputau mîna ei. NEGRUZZI, s. i 106. •+• F i g. (Adesea urmat de determinări în genitiv) Mare capitalist, mare bogătaş, persoană influentă în viaţa economică din statele capitaliste. Fanatismul său de apărător al progresului monopolizat de magnaţii nesăţiosului capital. C. PETRESCU, A. 416. MAGNÎT, magneţi, s. m. Corp care are proprietatea de a atrage fierul sau alte corpuri feromagnetice. Subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea, ca un magnet. EMINESCU, N. 30. •$> F i g. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru. ALECSANDRI, O. P. 17. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I 38. MAGNÎTIC, -Ă, magnetici, -e, adj. Care se referă la magnet, care are proprietăţile magnetului. Fenomene magnetice. (în comparaţii şi metafore) Domniţa, atrasă ca de o putere magnetică, se apropia mereu. GANE, N. i 22. <ţ> Cîmp magnetic = a) spaţiul din jurul unui magnet, în care se resimt acţiunile acestuia ; b) starea fizică particulară din acest cîmp. Ac magnetic = magnet în formă de ac. Acul busolei este un ac magnetic, ca Flux magnetic v. flux. Meridian magnetic v. meridian. Remanenţă magnetică v. remanenţii. •$> Fig. MAGNETISM — 5 — MAHĂR Înălţat, un tînăr cheamă, cu magneticul său glas, Ale ţărănimii harnici muncitoarele noroade. DEMETRESCU, o. 37. Avea pentru dinsul un farmec magnetic care il trăgea fără voie. alECSANDRI, o. p. 52. MAGNETISM s. n. 1. Proprietate pe care o au substanţele magnetice de a atrage fierul sau alte corpuri feromagnetice. <$■ Magnetism terestru = ansamblul de fenomene magnetice datorite pămîntului. 2. Parte a fizicii care studiază fenomenele magnetice ale scoarţei pămînteşti. 3. Sarcină magnetică. MAGNETÍT s. m. Minereu de fier de culoare neagră, feromagnetic, care conţine mari cantităţi de fier sub formă de oxizi. — Variantă: magnetita s. f. MAGNETITA s. f. v. mngnctit. MAGNETIZA, magnetizez, vb. I. T r a n z. A aduce un corp în starea în care are, permanent sau temporar, proprietăţi de magnet. A magnetiza o bară de fier. ■+• F i g. A atrage cu o forţă irezistibilă. Eu o urinam, ca şi ctnd eram magnetizat. bolintinEANU, o. 382. MAGNETIZARE, magnetizări, s. f. Acţiunea de a magnetiza şi rezultatul ei. MAGNETOFÓN, magnetofoane, s. n. Aparat care înregistrează sunetele prin magnetizarea variabilă a unei benzi, a unei sîrme de oţel sau a unui film cu substanţă feromagnetică şi apoi le reproduce. Am adus noi aparatul, magnetofonul. Imprimăm aci şi retransmitem din studio. baranga, I. 168. Bandă de magnetofon v. bandă2 (2). MAGNETOGRÁF, magnetografe, s. n. Instrument cu care se măsoară şi se înregistrează variaţiile mărimilor magnetice. MAGNETOMÉTRU, magnetometre, s. n. Instrument avînd ca piesă principală un mic magnet, cu care se măsoară intensitatea cîmpurilor magnetice. MAGNETÓU, magnetouri, s. n. Mic generator de curent alternativ, care serveşte la producerea curentului necesar aprinderii carburantului la motoarele cu aprindere electrică ; dispozitiv care transformă energia mecanică în energie electrică. Motond nu pornea; nu se făcea aprinderea. « A pătruns apa la magnetou! » gindi Guju. MUIALE, o. 252. Răspunse simplu că, deocamdată, nu poate scoate maşina, fiindcă are un defect de magnetou; chiar acuma lucrează şi se sileşte să-l repare. REBREANU, r. ii 101. MAGNETRÓN, magnetroane, s. n. Tub electronic al cărui curent electric e comandat cu ajutorul unui cîmp magnetic produs din afara lui. MAGNÉZIC, -Ă, magnezici, -e, adj. Care indică prezenţa magneziului într-un compus ; care conţine magneziu. Oxid magnezic. Săruri magnezice. MAGNÉZIE s. f. Oxid de magneziu (în special în formă de praf alb, întrebuinţat în medicină). MAGNEZÍT s. n. Mineral foarte dur, de culoare albă-gălbuie sau brună, care cristalizează în sistemul rombo-edric; serveşte ca materie ceramică pentru unele produse refractare, la fabricarea unor varuri, a unor lianţi etc. — Variantă: magnczitii (contemporanul, s. ii, 1948, nr. 112, 6/1) s. f. MAGNEZÎTĂ s. f. v. magnczit. MAGNÉZIU f. n. Element chimic din familia metalelor alcalino-pămîntoase, moale, uşor, de culoare albă-argintie, care arde cu o flacără foarte luminoasă; se găseşte în natură sub formă de săruri şi e folosit la fabri- carea aliajelor uşoare, în metalurgia nichelului, în fotografie etc. MAGNIFIC, -Ă, magnifici, -e, adj. (Livresc) Măreţ, grandios, splendid. Un clopot magnific de cleştar, camii, PETRESCU, V. 26. Ceea ce se exprimă, ceea ce s-a dezvelit in aceste magnifice versuri. . . e cerinţa intimă a naturii poetului, cerinţa de dreptate, de bunătate. GHEREA, st. CR. I 215. MAGNÓLIE, magnolii, s. f. Arbust (sau arbore) originar din Asia sau din America de Nord, cu frunzele (la unele specii) totdeauna verzi, cu flori mari, frumos mirositoare, cultivat şi la noi ca plantă decorativă (Magnolia). In aerul cald, floarea grea a magnoliei işi împrăştia mireasma, bogza, m. s. 117. MAHALÁ, mahalale, s. f. 1. Cartier mărginaş al unui oraş (v. periferie); (învechit şi arhaizant) cartier al unui oraş. Aveam eu un vecin în mahala la noi. Cind eram eu copil, era ca dumneata, tînăr şi voinic, dumitriu, n. 269. Din Tîrgul-Neamţului, prin mahalaua liniştită a Ţuţuienilor, ieşim spre Cetăţuie. sadoveanu, o. vii 192. Zinca Bălcescu a căutat o casă încăpătoare la Bucureşti şi. . . a găsit ceea ce-i trebuia cam prin mahalaua Visa-rionului. CAMIL PETRESCU, O. I 176. Iată cele întîi case a mahalalei Socola. alECSANDRI, o. p. 183. <$• L o c. adj. Do maliala = care aparţine mahalalei, specific mahalalei; (peiorativ) de rînd, vulgar, grosolan. Această cucoană, cu morala ei de mahala. . . trăieşte înaintea ochilor noştri. Gherea, ST. CR. II 200. Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela, Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala. EMINESCU, o. I 162. 2. Populaţia unui cartier. Caterina a spus totdeauna tot ce avea pe inimă. .. de-o auzea toată mahalaua. demetrius, c. 34. într-o noapte de primăvară Simion muri. N-a fost de loc un eveniment pentru mahala. Saiiia, n. 108. Pînă-n două zile, mahalaua-ntreagă. . ■ a ştiut istoria lin kir Ianulea. caragiale, O. iii 32. — PI. şi: (popular) măhălăli (sadoveanu, n. p. 38S). MAIIALAGIOÁICA, mahalagioaice, s. f. Femeie care locuieşte într-o mahala, într-un cartier mărginaş ; femeie cu apucături vulgare, care se ceartă şi bîrfeşte. Birfeşti pe socoteala lui, ca mahalagioaicele. C. PETRESCU, c. v. 237. Dacă intre Ziţa şi Veta era o deosebire de virstă de şapte-opt ani, ea, ca mahalagioaică, trebuia să-i zică surorii sale « ţaţo ». ibrXileanu, s. 51. MAHALAGISM, mahalagisme, s. n. (Mai ales la pl.) Vorbă sau expresie vulgară. + Birfeală, clevetire. MAHALAGÎŢĂ. mahalagiţe, s. f. (Mold.) Mahalagioaică. MAHALA GÍU, mahalagii, s. m. Persoană care locuieşte într-o mahala; persoană cu apucături vulgare. Eu şi cu prietinii méi mahalagii visam o stradă fără rîpi, fără noroi, şi luminată, sadoveanu, o. vi 393. Moş Niculaie era un mahalagiu de vremea veche, argiiezi, p. T. 116. Bătrîna a început să ţipe de s-au strîns mahalagiii, caragiale, p. 146. MAHÁLA, mahale, s. f. (Regional) Cantitate mare şi grea dintr-un material. Citid văzu atita mahală de fier mare, Luă foile de-a spinare. ŞEz. viii 110. MAHARADJAH, maharadjahi, s. m. Cel mai înalt titlu de prinţ în India ; persoană care poartă acest titlu. MAI IAR, mahări, s. m. (Argou) Personaj ridicat la o situaţie socială prin procedee lăturalnice, subterfugii, relaţii dubioase şi care se pricepe să-şi aranjeze diversele afaceri prin şmecherii; (ironic) şef. Cu două zile înainte de alegeri, numai ce dă sfoară să se prezinte la club toţi mahării sectoarelor, c. petrescu, î. CC 136. i MAHINAŢIE — 6 — MAI MAHINĂŢIE s. f. v. maşinnţic. HIAIlIlS'Ă s. f. v. mnşină. MAB3IUDEÂ, mahmudele, s. f. (învechit) Monedă turcească de aur, cu circulaţie şi în ţările romîneşti. Grămezi de mahmudele ca jeraticul. DELAVRANCEA, s. 175. Mi-au luat tot ce aveam în chimir... cinci sute de mahmudele d-ale noi. ghica, s. 25. — Variantă: mamudea (rĂscui/Esctr, z,. p. 207) s. f. MAHM1ÎR, -A, mahmuri, -e, adj. (Despre persoane) Fără chef, indispus, posomorit, buimac (de băutură, de prea mult somn etc.). Fusese mahmur, cum era firesc după chef cu băutură tare şi proastă, pas, i,. n 18. S-a sculat acum mahmur; somnul de după prînz nu i-a priit. BASSARAliESCU, s. N. 13. (Substantivat) Cunosc leac pentru mahmuri. SADOVEANU, z. C. 65. Borşul acru... îl mănincă cu gust cei mahmuri de beţie. ŞEZ. VI 65. <$> (Substantivat, n., în e x p r.) A scoate mahmurul (din cineva) = a face (pe cineva) să-şi iasă din fire, a cicăli, a sîcîi, a enerva. Ştii că şi mătuşa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles. CREANGĂ, A. 59. MAEMUREĂLĂ, mahmureli, s. f. Starea celui mahmur, faptul de a fi indispus, fără chef; lipsă de bună dispoziţie ; indispoziţie. Morocănoşi, întunecaţi, trişti, umblau prin sat cu feţe pe care nu puteai citi nimic, decît acea mahmureală asemănătoare unei boli. dumitriu, v. L. 57. Dacă ţi-a trecut mahmureala, spune-mi o vorbuşoară bună. CARAGIALE, O. VII 75. MAHMURÎE, mahmurii, s. f. (Rar) Mahmureală. Să-l afumăm puţin, să-i treacă mahmuria. gane, n. iii 136. MAHOMEDAN, -A, mahomedani, -e, adj. Care ţine de mahomedanism; musulman. Biserică mahomedană. Religie mahomedană. + (Substantivat) Adept al mahomedanismului ; (prin restricţie) turc. Un prefect din Dobrogea a refuzat să primească o delegaţie de mahomedani. C. PETRESCU, R. DR. 46. — Variantă: inohameddn, -ă adj. MAHOMEDAJNÎS3I s. n. Cult religios întemeiat, în secolul al Vll-lea, de Mahomed. — Variantă: moliamedamsm s. n. MAHOX s. m. Arbore din regiunea tropicală a Americii de Sud (Sivietenia mahagoni); acaju. + Lemnul acestui arbore, foarte rezistent, de culoare gălbuie-roşiatică, întrebuinţat mai ales la confecţionarea mobilelor de preţ. Bătaia metalică a pendulei mari de mahon. . • umplea tăcerea, dumitriu, b. F. 48. Domnu Pândele trecu îndată la biroul său de mahon, şi-l inaugură. bassarabescu, S. N. 183. Toată piatra, cită am văzut-o în lucrare, avea faţa mahoîiului, adică puţintel mai închisă decît faţa lemnului tisa. GOI.ESCU, î. 39. MAHORCA s. f. Tutun de calitate inferioară, cu miros neplăcut. Să le ducem şi puţină mahorcă băieţilor. c. petrescu, î. n 3. Unul sau altul fumează mahorcă. contemporanul, vijj 289. + Specie de tutun cultivată mai ales pentru extracţia industrială a nicotinei şi a acidului citric. MAHIÎĂMĂ s. f. v. maramă. MAI1 adv. J. (înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuţiuni adjectivale ori adverbiale) 1. (Serveşte Ia formarea gradului comparativ de superioritate) Mine plec in zori de zi. . . Însăpînă mîne Vino mai aproape, — zi Doina mea, stăpîne! IOSIF, p. 51. Mai bine să te tocmeşti întîi, decît pe urmă. creangă, p. 151. Se pregătesc ca într-o şcoală pentru alte lupte mai mari ce ii aşteaptă. balcescu, o. n 12. (în locuţiuni, întărind sensul unor cuvinte) Şi mai; şi mai şi v. ş i. Cit mai v. c î t. Tot mai v. tot. Cu atît mai v. a t î t. Mai ales v. ales. Mai cu seamă v. seamă. Mai bine v. bine. Care mai de caro v. care. (Regional) Mai vîrlos v. v î r t o s. (învechit) Mai cu asupra v. asupra. (Pleonastic) Mai întîi (şi-ntîi) = în primul rînd. Cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca de unde-o avea strînsă şi apoi se pune jos să se odihnească. CREANGĂ, P. 96. Slai (î)nainto. Ai voit, amice, cay mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus, odobescu, s. iii 9. Mai apoi — pe urmă. (Rar, înaintea unui substantiv) în mai îmbilşugare decît trăim acum. negruzzi, s. n 177. 2. (Precedat de articolul « cel », serveşte la formarea superlativului relativ) Revoluţia franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimţi şi între romîni. KOGălniceanu, s. A. 74. Păduricea Bănesei. . . este locul cel mai romantic în preajma capitalei noastre. boujac, o. 214. (Rar, înaintea unui substantiv) Laura. . . judeci ca cea mai femeie dintre femei. C. ‘petrescu, î. I 9. (Precedat de « ce », în construcţii exclamative, are valoare de superlativ absolut) Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: « Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră ». coşbuc, p. i 97. (în . e x p r.) Mai rar = deosebit, neobişnuit, întîlnit rareori. Aşa lovitură, mai rar! SADOVEANU, la TDRG. II. (Cu valoare atenuantă, înaintea adjectivelor, adverbelor, locuţiunilor adjectivale şi adverbiale) Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare. negruzzi, s. i 36. <$> Expr. Mai mult sau mai puţin v. mult. + (înaintea unui verb) Puţin, în oarecare măsură. Dar vîntul s-a mai potolit, caragiauî, p. 38. Ninsoarea mai încetase şi după multă trudă am găsit drumul, creangă, a. 32. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRi, t. i 460. Expr. (Acum) mai yii dc-acasă v. acasă. Aşa mai merge v. merge. (în corelaţie cu determinări cantitative) Să mai citeşti puţin. & (Precedat de determinări cantitative) Vino un pic (oleacă, puţin, ceva) mai tîrziu. III. (Mai ales înaintea unui substantiv sau verb) Aproape; aproximativ, cam. [îi făceau] felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stînă, care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, n. i 129. Mai îmi vine a crede că aiasla-i ţara spinilor. CREANGĂ, p. 203. (Urmat de o propoziţie subordonată introdusă prin eoni. «că» sau «să») Aproape... Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mîncarn. ispirescu, i,. 90. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit şi mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, o. i 85. + (întărit prin repetiţie) 3Iai-mai = cît pe ce, gata-gata. Biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. coşbuc, P. II 230. îi dedică cărţile sale. . . numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon. hasdeu, i. v. 241. (Neobişnuit) Mai ca mai — aproape că... Ş-aşa bine că fugea, Mai că mai. îl agiungea. auîcsandri, p.p. 151. IV. (înaintea unui verb) 1. (Arată valoarea durativă a acţiunii) încă, şi acum. Acolo încă nu-i iarnă şi oile mai găsesc verdeaţă. SADOVEANU, b. 59. Mai merge el înainte prin codru, cît merge. CREANGĂ, P. 200. Vai! tot mai gîndeşti la anii, Cînd visam în academii? EMINESCU, o. I 140. «(>■ (Cu verbe la forma negativă) Hai, nu mai sta la îndoială, creangă, p. 203. Tu-ţi arzi ochii şi frum-seţa . . . Dulce noaptea lor se stinge, Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge! EMINESCU, o. I 83. De te-aş prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. alecsandri, p. îi 23. E x p r. Mai e vorbă! = desigur, neapărat, fără îndoială. Adevărat să fie. . .? — Mai e vorbă! ispirescu, I*. 274. (în formule familiare interogative, cu referire la o situaţie nouă, necunoscută vorbitorului) Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce se mai aude? MAI — 7 — MAIMUŢA 2. (Arată repetarea acţiunii) Iar, iarăşi, din nou, încă o dată. De ce să mai vie dacă el n-o iubeşte mult. REBREANU, R. I 246. Mi-a ajutat să ajung ca să nu mai puie mina pe mine un voinic, ispirescu, i,. 3. Poate să ne mai întîlnim. creangA, p„ 192. -$> (Cu verbe la forma negativă) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. înapoi nu m-oi mai întoarce, creangă, p. 192. (întregit prin «iar », « iarăşi », « şii>, « încă », « încă o dată », «o dată » etc.) M-ai făcut să mai fiu o dată pe lume cum doream, ispirescu, l. 16. Cerbul. ■ . începe a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte şi iar mai bea cîte un răstimp, creangă, p. 225. 3. (Arată nedumerire) După aceea. Furnicile parcă intrase în pămint; s-au mistuit, de nu se ştie ce s-au mai făcut. creangă, r. 264. -ţf (în interogaţii retorice) Mai ştiţi eu ce-aş vrea s-ascult! coşbuc, P. i 49. Mai ştii de unde sare iepurele? creangă, p. 172. Ce mai atita vorbă (sau ce mai încoace-încolo), se zice cînd voim să punem capăt unei discuţii, să îndepărtăm o îndoială, o ezitare. V. (Folosit pentru a accentua un anumit element al contextului) 1. (în enumerări) Şi în plus, în afară de aceasta, pe lîngă aceasta. Oleacă di brînză cu smîntînă, mai un vinişor. C. PETRESCU, î. II 204. Dacă vede şi vede, taie baierile de la traistă, mai căpeţala din capul unei iepe şi face cum poate, de leagă el gîrneţul. creangă, p. 125. Leafă avea, pămint de aşijderea, mai ceva vitişoare. contemporanul, vi 97. 2. (Repetat, arată o alternare, o oscilare între două idei) Cînd. . . cînd, ba. . . ba, parte. . . parte. Mai una, mai alta. a Cugeta că mai cu marghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos. ispirescu, i.. 109. Mai cu degetele depeni, Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de musteţi. EMINESCU, o. i 155. VI. (în propoziţii şi construcţii exclamative, uneori întărit cu alte cuvinte; intensifică ideea din frază) Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. CREANGĂ, P. 15. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Bminescu, o. i 147. II Ce de mai belşug, mămulica mei alecsandri, T. 898. MAI2 s. m. Numele lunii a cincea a anului; (popular) florar. La braţ vă strecuraţi afară, Prin parcul liniştit să stai Cu ea, pe-o bancă solitară, în noaptea tainică de mai. topîrcEanu, b. 67. A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai Şi flori la pălărie! iosif, patr. 15. Era boboc de trandafir din luna lui mai. creangă, p. 276. <0> 1 Mai = ziua internaţională a muncii. Miere de mai — miere cu un parfum special, făcută de albine din nectarul florilor care înfloresc în luna mai. Pelin de mai v. pelin (2). MAI3, maiuri, s. n. Unealtă în formă de ciocan, de obicei de lemn, folosită în dulgherie şi rotărie; unealtă de diverse forme, uneori acţionată mecanic, folosită la îndesarea betonurilor, terasamentelor etc. Dintr-o dată, ca lovit cu un mai in creştetul capului, a închis ochii. GALAN, z. r. 309. Ciocanele băteau, maiurile greoaie de lemn icneau. . . toţi lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. anghel-iosiF, c. L. 54. + Unealtă de lemn de forma unei lopeţi cu coada scurtă, cu care se bat uneori rufele cînd se spală. MAU, maiuri, s. n. (Mold., Transilv.) Ficat. L-au spălat frumuşel: inima, maiul. sbiera, p. 291. Nu trebuie să mănînce mai sau rînză de pasere. ŞEZ. iii 150. MAIÂ, maiele, s. f. Cultură de fermenţi folosită pentru a produce un proces de fermentaţie în materia în care este însămînţată. Maia pentru iaurt. mai Al, măiale şi maialuri, s. n. (Transilv., Bucov.) Petrecere cîmpenească tradiţională cu jocuri şi dansuri, organizată de obicei în luna mai. MAICĂ, maici, s. f. 1. (Adesea urmat de un adjectiv posesiv) Mamă. S-a certat■ rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l lase să mai iasă din casă. REBREANU, R. II 219. Feciorul tiu ieşi din hotărîrea maică-sa. CREANGĂ, P. 4. Glasul maicei mele. .. Veni să mă dizmierde. alecsandri, .p. i 128. E x p r. (Familiar) De cînd maica m-a făcut = de cînd exist, de cînd ştiu, în toată viaţa, niciodată. -fy- F i g. Maica Roma cea bătrină Mi-a pus arma asta-n mină. alecsandri, p. ii 12. •$> (Termen de alintare întrebuinţat adesea la vocativ) Mulţumesc, maică, să trăieşti, galan, z. r. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista. odobescu, s. ii 431. Catincuţo, maică, tu. . . eşti mai micuţă, gorjan, h. iv 170. -f- Formulă cu care cineva se adresează unei femei mai în vîrstă. Uite, maică Ioană, că ăl mare nu lasă-n pace pe cocoş! REBREANU, R. i' 151. 4- Maica Domnului (sau Precista) = mama lui Iisus Hristos; fecioara Maria. Maica Domnului să-şi facă milă de fata mea! negruzzi, s. i 27. 2. Călugăriţă; termen cu care se adresează cineva unei călugăriţe. Mănăstire de maici. — PI. şi: (rar) maice (galaction, o. i 204, CREANGĂ, p. 110). MAIDAN, maidane, s. n. 1. Loc liber (în oraş) fără construcţii pe el, neîngrădit şi nelucrat; teren viran, într-un mic maidan, se întilniră cu vro patru copii de seama lor, care se jucau, vlahuţă, o. a. i 143. Din dosul casei mele este un maidan deşert, alecsandri, t. 1727. 2. (învechit şi regional; în e x p r.) A scoate (sau a ieşi) la maidan = a scoate (sau a ieşi) la iveală, la lumină, a (se) face cunoscut. Puii scoaseră la maidan pe mîntuitorul lor. marian, o. i 139. Tarafurile politice se-nmulţesc pe toată ziua. . . Care au mai ieşit la maidan ? alecsandri, T. i 407. MAIESTATE, (2) maiestăţi, s. f. 1. Caracter sau aspect impunător, care trezeşte admiraţie, respect etc.; măreţie. Doctorul. . ■ contempla mut maiestatea naturii. BART, E. 123. Curg mindru-n nepăsare, cu-o lină maiestate. alecsandri, P. iii 135. Privind maiestatea naturii, el se inspiră, negruzzi, s. i 197. 2. (Adesea urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 sau 3 sg.) Titlu dat capetelor încoronate. Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate, sau nu l-ai înţeles — şi e totuna. De sus şi pină jos s-a-ntins minciuna, Ea leagă şi desleagă-n ţară toate. VLAHUŢĂ, O. A. I 39. — Variantă: majestâtc s. f. MAIESTOS, -OĂSĂ, maiestoşi, -oase, adj. Măreţ, impunător, solemn. Cintecul. . . e atit de maiestos în felul cum străbate lumea, bogza, c. o. 413. Fumuri albe se ridică în văzduhul ■ scînteios Ca înaltele coloane-a unui templu maiestos. alecsandri, p. A. 115. Dascălul tinse braţul. . ■ cu un gest maiestos. negruzzi, s. i 6. (Adverbial) Lumina zorilor devenea din ce în ce mai aurie, anunţind maiestos sosirea soarelui dătător de viaţă, bujor, S. 137. înalţ-a lui statură şi zice maiestos. . . alecsandri, r. iii 101. — Variante: maiestuos, -oâsîi (boltntineanu, o. 121), majcstos, -odsă (sahia, u.r.s.s. 40), majcstuds, -oâsă (bogza, c. o. 315) adj. MAIESTRĂ adj. f. v. măiestru. MAIESTUOS, -OĂSĂ adj. v. maiestos. MAIMtJCĂ, maimuci, s. f. (Regional) Maimuţă. Dă o nucă La maimucă. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 126, 11/6. + F i g. Calificativ injurios dat unei persoane. Chestia este, cine-i stă în spate, fiindcă de la el singur maimuca nu face nimic, davidoglu, m. 23. MAIMUŢĂ, maimuţez, vb. I. T r a n z. (Rar) A maimuţări. Maintuţează şi ei, bieţii. . . pe oamenii cei mari. ISPIRESCU, la TDRG. i MAJMUŢAR MAJORITATE MAIMUŢÂR, maimuţari, s. m. (Rar) Persoană care umblă cu maimuţa prin bîlciuri; p. e x t. om caraghios. Dar cine crezi că sint, maimuţar... ori miner de vreme bună?! davidoglu, m. 26. MAIMTjŢĂ, maimuţe, s. f. Mamifer din ordinul primatelor, cu structura corpului asemănătoare cu cea a omului, posedînd un deosebit spirit de imitaţie ; trăieşte mai ales prin pădurile tropicale şi ecuatoriale. Maimuţa, agăţată c-o labă de balustradă, făcea acrobaţii. BART, E. 85. — Variantă: (Mold.) momiţă (alecsakdri, T. i 116, conachi, p. 276) s. f. MAIMUŢABEĂLĂ, maimuţăreli, s. f. Imitaţie caraghioasă a vorbelor, gesturilor sau faptelor cuiva; grimasă, schimonoseală. Se adăugase în program o oră de instrucţie militară. O maimuţăreală cu tilc fascist. PAS, z. I 112. MAIMUŢĂRI, maimuţăresc, vb. IV. T r a n z. A imita pe cineva urmărind efecte comice; a lua în rîs pe cineva imitîndu-i vorbele, gesturile etc. Făcea pozne fla bucătărie, cind se intimpla să lipsească bucătăreasa, maimuţărindu-i pe clienţi, pe cliente. PAS, z. II 65. M A IM I ŢĂ Iîî I ’, maimuţării, s. f. Maimuţăreală. — Variantă: (Mold.) momiţărio (russo, o. 55) s. f. MAIMUŢI, maimuţesc, vb. IV. T r a n z. A mai- muţări. Nae, iritat, maimuţindu-mi tonul: Da cuponul de iulie? CARAGIAI.K, M. 197. MAIMUŢÎCĂ, maimuţele, s. f. Diminutiv al lui maimuţă. MAIMUŢOI, maimuţoi, s. m. Augmentativ al lui maimuţă; fig. (familiar) persoană care imită în mod caraghios pe cineva; om urît, cu aspect de maimuţă. — Variantă: (Mold.) momiţii (hogaş, h. 60) s. m. MAI0LÎCĂ s. f. v. majolică. MAIONEZĂ, maioneze, s. f. Sos gros preparat din gălbenuş de ou, frecat cu untdelemn şi zeamă de lămîie. Vezi să nu fie maioneza aia cu boabe în ea. DUMITRIU, B. F. 47. Ia gustă mai bine din tastă maioneză. HOGAŞ, DR. II 195. maiOb, maiori, s. m. Grad în armată, imediat superior gradului de căpitan; ofiţer avînd acest grad. Maiorul nu lua seamă la acestea. C. PETRESCU, î. ii 131. General maior v. general. MAIOBEĂSĂ, maiorese, s. f. (Familiar) Soţie de maior. Erau glume.. . cu colonelese, maiorese şi căpitănese. CAMII.AR, N. I 155. MAIOBITĂTE s. f. v. majoritate. MAI Ou, maiouri, s. n. Tricou (cu sau fără mîneci) care se poartă direct pe piele. MĂISTĂB s. m. v. maistru1. MĂISTOR s. m. v. maistru1. MĂISTBU J, maiştri, s. m. Muncitor cu”o calificare superioară care de obicei conduce un mic sector al producţiei într-o întreprindere sau este proprietarul unui mic atelier. Instruirea practică la locid de muncă se face de către muncitori calificaţi, maiştri şi maiştri instructori. SCÎnteia, 1955, nr. 3194. — Pronunţat: mais-tru. — Variante : mâistăr (popo-vici-bănXţeanu, v. m. 37), mâistor (popovici-bXnX-ţeaxu, v. m. 38), mâistur (dunXreanu, ch. 69) s. m. MĂISTBU -A s. m. şi f. v. maestru. MĂISTUB s. m. v. maistru1. MĂJA, măji, s. f. 1. (învechit şi regional) Unitate de măsură pentru greutăţi mari, egală, după regiuni, cu 100 de kg sau 100 de ocale. Pe fiecare car era încărcate cîte cincisprăzece măji de sare. SBIERA, p. 167. 2. Cîntar pentru greutăţi mari. 3. Căruţă de transportat peşte. Aveai voloace şi măji multe. DEr.AVRANCKA, o. ii 263. 4. Legătură sau pachet tic foi de tablă. MA JESTÂTE s. f. v. maiestate. MAJESTOS, -0ĂSĂ adj. v. maiestos. MAJESTUOS, -OĂSĂ adj. v. maiestos. MAJOLtCĂ s. f. Faianţă. Un dormitor mare, cu odaia de baie în majolică. camii, petrescu, u. n. 43. + Obiect de faianţă, fabricat în Italia în epoca Renaşterii. — Variantă: maiolică s. f. MAJ0B, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni; în opoziţie cu minor) Care a împlinit vîrsta cînd se poate bucura prin lege de drepturi civile şi politice depline. Eleonora era majoră, era stăpină pe moşie mai mult ca oricind. DUMITRIU, B. F. 146. Ca mîine vii să-tni ceri consimţămîntul; şi nu ţi-l dau... — Nu-mi pasă; sint majoră. D. ZAMFIRESCU, R. 139. 2. Foarte important, principal, de căpetenie. Preocuparea lor majoră, artă sau speculaţia filozofică, le absoarbe întreaga existenţă. SADOVEANU, E. 30. •>0> C°z de forţă majoră v. forţă. 3. (Mii.; numai în e x p r.) Sergent-major v. sergent. Locotenent-major v. locotenent. (Ieşit din uz) Plutonier-major v. plutonier. Stat-major — grup de ofiţeri care funcţionează pe lîngă un comandant în scopul conducerii trupelor. [Un] general scund şi grozav de spătos, in uniformă cu buzunări numeroase şi enorme, incit ar fi putut cuprinde toată arhiva marelui stat-major. C. PETRESCU, î. II 71. 4. (Muz.; în expr.) Gamă majoră = modul dia-tonic (cu semitonuri între treptele 3-4 şi 7-8) pe care se bazează sistemul armonic tonal. 5. (Logică; în expr.) Termen major (sau premisă majoră) = unul din cei doi termeni (sau din cele două premise) ai unui silogism, şi anume acela care conţine obiectul concluziei. MAJOBA, majorez, vb. I. T r a n z. A face mai mare; a mări, a spori, a urca. MAJ0BARE, majorări, s. f. Acţiunea de a majora şi rezultatul ei; creştere, mărire, sporire, urcare. MAJOBAT1 s. n. Vîrstă la care o persoană devine majoră ; starea persoanei majore. majobAt2, -A, majoraţi, -te, adj. Mărit, sporit, urcat. MAJOBDOM, majordomi, s. m. Persoană însărcinată cu administrarea unui palat regal sau princiar ; p. e x t. şeful personalului de îngrijire la casele nobililor şi ale marilor bogătaşi. MAJORITAR, -A, majoritari, -e, adj. Care face parte din majoritate (în special din majoritatea unei adunări legislative sau politice), care cuprinde cel mai mare număr, care are majoritatea. Reprezentanţă majoritară = sistem electoral conform căruia sînt consideraţi aleşi numai candidaţii care au întrunit majoritatea absolută a voturilor. MAJORITATE, majorităţi, s. f. Numărul sau partea cea mai mare dintr-o colectivitate; cei mai mulţi, cele mai multe. Deputatului i se poate retrage oricind. mandatul, în urma hotărîrii majorităţii alegătorilor, luată în conformitate cu procedura fixată de lege. const. R.P.R. 45. Majoritatea oamenilor ţin la viaţă, bountineanu, o. 361. (Cu determinarea subînţeleasă «de voturi») Poimîine, în momentul cind voi fi proclamat cu majoritatea MAJUR — 9 — MALIGN cerută... in momentul acela vei avea scrisoarea, caragialk, 0. I 136. <$> Majoritate absolută = număr de voturi egal cu cel puţin jumătate plus unu din totalul voturilor exprimate; (la o adunare etc.) număr de participanţi egal cu cel puţin jumătate plus unu din totalul reglementar. Majoritate relativă = numărul cel mai mare de voturi obţinut de cineva în raport cu voturile obţinute de fiecare concurent în parte. — Variantă : (învechit) maioritâte (ghjca, a. 498) s. f. MAJtjR, majuri, s. m. (Popular) Plutonier-major. Toader comistul işi J>use la gură cornul şi începu, cu glas repezit, adunarea majurilor. camilar, n. t 404. îşi muştru-luieşte chiriaşii mai abitir decît ne muştruluiesc pe noi majurii la cazarmă. STANCU, D. 197. MAJUSCULA, majuscule, s. f. Literă mare (v. m a r e). Pagini încărcate. . . De cercuri seci, de semne şi magice majuscule, camii, petrescu, v. 7. (Adjectival) Litere majuscule slavone, odobescu, s. i 402. MAI, maluri, s. n. 1. Fîşie, margine îngustă de pămînt de-a lungul unei ape; ţărm; p. e x t. regiune de la marginea unei ape. li venea să se arunce peste bord... să înoate, să zboare pînă la celălalt mal al Dunării, bart, E. 184. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adincit. EMINESCU, o. i 61. -$> Expr. Din mal în mal = (despre o apă) de la o margine la alta, pe toată porţiunea albiei. [Gîrla] se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea, rebreanu, r. i 74. Ase îneca (tocmai) Ia mal = a se da (sau a fi) bătut sau învins, ori a renunţa Ia ceva tocmai cînd ţelul era aproape atins Cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal! ispirescu, L. 59. A ajunge Ia mal v. ajunge. 2. Peretele unei gropi, al unei rîpe, al unui şanţ etc. Cînd sărea peste cîte un şanţ, malu se prăbuşea in urma lor, bujor, S. 127. + Rîpă. Şi să-mi alergaţi La valea adîncă La poteca strimtă, La răscruce-n deal, La muche de mal. teodorescu, p. p. 498. -0- Expr. A da de mal (pe cineva sau ceva) = a prăpădi, a nimici. Cu informaţiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. caragiale, o. ii 297. + (Regional) Deal. <£. Expr. (A îi gras, mare etc.) cît malul sau cît un mal= (despre fiinţe) (a fi) foarte mare, foarte gras, mătăhălos. Am un cal, Cit un mal. teodorescu, p. p. 241. Mal de om (sau de femeie) = namilă de om (sau de femeie), bărbat (sau femeie) mare din cale-afară. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea intr-un colţ. camilar, n. ii 301. Nu vezi că-i coşcogemite mal de om? dunXreanu, ch. 223. MALĂ, malale, s. f. Unealtă a zidarului alcătuită dintr-o placă de lemn cu mînere pe una din feţele ei, care se foloseşte pentru a nivela stratul de tencuială proaspătă sau pentru a aşeza pe ea materialul care urmează a fi aruncat cu mistria. MALĂC, malaci, s. m. Pui de bivol; viţelul bivoliţei. Numai cît pomenise samsarii de măsline, şi cel leşinat se puse a suge cu buzele ca un malac, alecsandri, T. 48. Acsenti a cumpărat ■ . . trei bivoliţe cu malacii mici. 1. ionescu, m. 558. + F i g. (Depreciativ) Om gras; p. e x t. nătărău, prost. — Variantă: măldc (stXnoiu, c. i. 99) s. m. MALACHÎT s. n. v. malaliit. MALACOF, malacofuri şi malacoafe, s. n. (Şi în forma malacov) Veşmînt femeiesc cu talia foarte strimtă, cu . fustă largă, în formă de clopot, fixată pe nişte cercuri subţiri (la modă pînă către sfîrşitul secolului al XlX-lea). V. crinolină. Vremea. .. malacoavelor — ceva ca'nişte colivii. . . înguste împrejurul taliei şi lărgindu-se de la şolduri în jos. macedonski, o. m 38. Printre boitele invoalte ale malacoafelor. . . zării mai multe figuri rotunde şi drăgălaşe, odobescu, s. i 384. — Variantă: malaeiv (delavrancea, o. n 276) s. n. MALACOV s. n. v. malacof. MALADÎŢ, maladeţi, s. m. (Rusism rar) flăcău, tînăr, voinic. Ea chiuia şi juca numa-n papuci, cu palmele-n ceafă. .. ca un maladeţ zaporojean. caragiale, o. iii 35. MALADÎE, maladii, s. f. (Franţuzism) Boală. Munţii aceştia işi împing piatra pe toate arterele dintre marile oraşe, luptindu-se cu huma şi făcînd-o să dea înapoi, ca o maladie biruită, bogza, c. o. 177. MALADIV, -Ă, maladivi, -e, adj. (Franţuzism) Bolnăvicios. Chipul Adinei Buhuş păru mai îngust, maladiv şi fin. c. petrescu, o. p. i 81. MALAHÎT s. n. Mineral de culoare verde, întrebuinţat la fabricarea unor obiecte decorative sau a unor vopsele. — Variantă: malacllit s. n. MALAIEZ, -A, malaiezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Malaiei. MALAR, malare, s. n. Os al craniului situat în partea laterală a feţei, dedesubtul orbitei. MALARIC, -A, malariei, -e, adj. Care suferă de materie. Ce abdomene de copii malariei, caragiale, o. ii 310. <$■ (Substantivat) Se vedeau copii desculţi, cu picioarele subţiri şi cu burţi de malariei sub cămaşa despicată. C. PETRESCU, R. DR. 102. MALARIE s. f. Boală infecţioasă cauzată de hema-ţozoarul palustru propagat de ţînţarul anofel şi care se caracterizează prin puternice friguri intermitente; palu-dism, friguri (palustre). MALAXA, malaxez, vb. I. T r a n z. A amesteca două sau mai multe materiale (uneori mărunţindu-le) pentru a obţine un amestec omogen. MALAXĂRE, malaxări, s. f. Operaţie de amestecare (uneori şi de zdrobire sau fărîmiţare) a unor materiale cu ajutorul unui malaxor. MALAXOR, malaxoare, s. n. Maşină folosită la amestecarea, uneori şi la mărunţirea unor materiale pentru a le transforma într-o masă omogenă. MALDAR, maldăre, s. n. 1. Cantitate mare de lucruri (în dezordine); grămadă, morman. In sobă ardea cu pară uriaşă maldărul de stuf. sadoveanu, p. s. 44. Intr-un şopron, ne arată un maldăr de hamuri, delavrancea, H. T. 120. Dincă înşfăcă degrabă .un maldăr de cărţi şi prinde, a le deschide ş-a le răvăşi pe scaune, vlahuţă, o. a. I 210. 2. (Regional) Iarbă verde (cosită). Adie mirosul de maldăr cosit. CARAGIALE, S. 3. — PI. şi: (m.) maldări (bujor, s. 43). — Variantă : mâldur, malduri (alecsandri, p. m 39), s. m. MĂLDTJR s. m. v. maldăr. MALEĂBIL, -A, maleabili, -e, adj. (Despre metale) Care poate fi întins în foi subţiri (cu ajutorul ciocanului sau al laminorului) la o temperatură inferioară aceleia de topire. + F i g. (Despre oameni, despre caracterul lor) Care se adaptează uşor la împrejurări, lipsit de fermitate ; mlădios ; docil. — Pronunţat: -le-a-, MALEABILITÂTE s. f. însuşirea unui corp de a fi maleabil. + F i g. Capacitate (a unei persoane) de a se adapta uşor la împrejurări. — Pronunţat: -le-a-. MALÎGN, -A, maligni, -e, adj. (Despre boli, mai ales despre tumori, în opoziţie cu benign) De natură gravă, foarte primejdioasă. A şti ce este cancerul înseamnă in primul rînd a cunoaşte particularităţile pe MALIŢIE — 10 — MAMĂ care le prezintă schimbul de substanţe în tumorile maligne. contemporanul, s. n, 1956, nr. 492, 5/3. Pustula malignă = dalac. MALÎŢIE s. f. (Livresc) Răutate, atitudine răutăcioasă. E un om cu . . . ochi vii în lucirea cărora se simte parcă totuşi o uşoară maliţie. sadoveanu, v. F. 34. Dar dacă nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiraţia unei jidgerătoare maliţii. EMINESCU, N. 82. MALIŢIOS, -OĂSĂ, maliţioşi, -oase, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Răutăcios, caustic, pornit spre fapte şi glume răutăcioase. Nadina ascultă întîi cu o seriozitate prefăcută şi maliţioasă. REBREANU, R. II 100. O curiozitate maliţioasă m-a hotărît să vizitez pe Timotin. ibraileanu, A. 130. ^ (Adverbial) Aş fi curios. . . urmă el puţin maliţios, să cunosc podurile de piatră pe care le aveţi aruncate peste rîuri. Sadoveanu, z. C. 23. MALIŢIOZITATE, maliţiozităţi, s. f. (Livresc) Maliţie, răutate. Şi acuma încă cîte un scriitor naţional, cu o maliţiozitate şi mirare pe care o dau totdeauna lucrurile nepricepute, neştiute, repetă: critica ştiinţifică, auzi! F i g. Sensibilitatea firească i-e maltratată în căsnicia asta în fiece moment, rebreanu, R. i 230. MALTRATĂRE, maltratări, s. f. Acţiunea de a maltrata şi rezultatul ei; purtare nemiloasă, tratament rău, aspru ; brutalitate. Pentru maltratare însă, ce reparaţie ■aş mai fi căutat? caragiale, o. vii 229. în zadar am cerut să mi se spuie motivul unei asemeni maltratări. russo, s. 200. MALTRATAT, -Ă, maltrataţi, -te, adj. Chinuit, brutalizat. Raportul chiar al acestei comisiuni constată pe deplin abuzurile şi suferinţele ţăranilor maltrataţi. kogXlniceanu, s. a. 158. MALŢ s. n. (Cu înţeles colectiv) Boabe de cereale (mai ales de orz) încolţite, uscate şi măcinate, întrebuinţate la fabricarea berei şi a spirtului; aceste boabe prăjite se folosesc ca surogat de cafea sau la fabricarea berei negre. MALŢIFICĂRE, malţificări, s. f. Operaţie de transformare a orzului sau a altor cereale în malţ. MALVACÎ3E s. f. pi. Familie de plante dicotiledonate, ale cărei flori au cinci petale şi numeroase stamine; fructul este o capsulă. Bumbacul este o plantă din familia malvaceelor. MAMAIE s. f. (Mold., familiar) Mamă. MAMĂR, -Ă, mamari, -e, adj. Care ţine de mamele. Glande mamare. cza O femeie atinsă de un cancer mamar. parhon, o. a. i 191. MAMA, mame, s. f. 1. Femeie care are copii; nume pe care i-1 dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre dînsa; maică. Văzu. .. ochii albaştri şi duioşi ai mamei care l-a strîns la sîn şi l-a legănat, sadoveanu, o. vii 101. Vocea mamei tremura de plîns. sahia, n. 56. Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame. coşbuc, p. ii 189. încetul cu încetul, icoana bunei şi iubitoarei lui mame i se lămuri în minte. vlahuţX, O. A. i 101. (In forma mumă) Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe cîţi iubisem, Coprinşi de-o jale-adîncă plîngîndu-mă-i vedeam, macedonski, o. I 42. Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. (Familiar şi popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 şi 3 sg.) a) Copilul păşeşte lingă mamă-sa. b) (în forma prescurtată mă- din vechiul îmă-) E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Şi-i tînără, şi-i greu! coşbuc, p. i 230. Pe mă-sa n-a apucat-o. vlahuţa, n. 181. c) (La gen.-dat., în forma mumîne, mumîni — prescurtat mine- sau mini-) Au spus mini-sale ce au aflat. SBIERA, p. 23. Fiii să răped atunci cu toţii în casă, la patul mîne-sa. CREANGA, p. 15. Fără voia mîni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Mamă-eroină = titlu oficial acordat unei femei care are cel puţin zece copii în- viaţă. Unui mare număr de femei li s-a decernat înaltul titlu de <( Mamă-eroină ». scînteia, 1954, nr. 2913. ^Loc. adj. De mamă = (ca) al mamei, matern. Dragoste de mamă. Expr. Val do mama lui = vai de el. N-au şi dinşii neveste şi copii şi necazuri, de vai de mama lor? c. petrescu, î. ii 8. Mamă-mare — bunică. Mam'mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tînărului Goe să-l ducă în Bucureşti, caragiale, o. ii 159. Mamă vitregă = a doua soţie a cuiva în raport cu copiii acestuia dintr-o căsătorie anterioară. Şi această mamă vitregă. . . îi apăruse. . . ca o madonă a fatalităţii. galaction, o. i 144. (în opoziţie cu mamă vitregă) Mamă bună = mamă adevărată. Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. davidoglu, m. 20. (în basme) Mama-pădurii (sau pădurilor) = personaj cu puteri miraculoase şi înfăţişare înfricoşătoare, simbolizînd elementul rău. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. EMINESCU, N. 7. (în imprecaţii, ameninţări sau în exclamaţii de mirare, de ciudă, de necaz etc.) Mama-dracidui = personaj imaginar, socotit a fi mai rău decît dracul. Nu blestema, babo, că te ia mama-dracului. PAS, Z. I 51. Dar oare pe acesta cum mama-dracului l-a mai fi chemînd? creangX, p. 245. (E x p r.) La mama-dracului = să nu-1 mai văd; foarte departe. + (Uneori determinat prin « soacră ») Nume dat de ginere sau de noră soacrei sale. 2. (în vorbirea afectivă, adesea cu funcţiune de atribut genitival pe lîngă « dragul », « puiul »> etc.) Nume pe care şi-l dă însăşi femeia, vorbind cu copiii ei. Dragii MAMELAR — 11 — MANDAT mamei copilaşi! eu mă duc în pădure. creangX, p. 19. De-aş avea un copilaş, Dragul mamei îngeraş! alecSandri, p. A. 60. Draga mamei torcătoare, Cînd te-i duce-n şezătoare, Spune-i badei la urechie, Că eşti tinerică vechie. jarnîk-bîrseanu, d. 448. (La vocativ) Nume pe oare femeia îl dă copilului ei, adesea şi unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate şi de afecţiune. Radule mamă, vezi de nu ne uita. vlahuţX, n. 7. 3. Nume dat unei femei (mai în vîrstă), în semn de respect sau de afecţiune. Alături de părinţii mei, în inima mea îşi are locul mama Sta. m. i. caragiale, c. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic şi moş Matei cu mama Ioana nu mai soseau, mironescu, s. A. 78. Săruta frumos mîna părintelui şi mamei preotese. vlahuţă, n. 9. 4. (în e x p r.) 0 mamă de bătaic = o bătaie straşnică, grozavă. Cea întăi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, B. 12. Se aşterne tata să ne burduşească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. dr. 132. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt; extraordinar, straşnic. Mitralierele prinseră a răpăi de mama focului. C'AMir.AR, N. I 196. Se apucase, că n-avea nici o treabă, să mai dreagă gardul şi cioplea şi bocănea de mama focului. REBREANU, r. ii 62. Era frumoasă de mama focului, creangă, p. 276. — Variantă: (regional) mumă (ispirescu, l. 384) s. f. MAMELAR, -A, mamelari, -e, adj. Care ţine de mamele, care se referă la mamele; mamar. MAMÎLĂ, mamele, s. f. Organ de secreţie a laptelui la femeie şi la femelele animalelor mamifere. MAMELdN, mameloane, s. n. 1. Sfîrcul mamelei. 2. Ridicătură de teren, - movilă cu vîrful rotunjit, de cele mai multe ori izolată. V. muscel. mamelîjc, mameluci, s. m. Soldat (în vechime sclav) din garda personală a sultanilor din Egipt. Dar mamelucii zboară prin cimpii cei sălbateci Ca pulberea în vînt. bolintineanu, o. 189. + Fig. Om lipsit de personalitate şi de păreri proprii, care face tot ce i se spune. MAMELUCĂRÎE, mamelucării, s. f. (Rar) Purtare, atitudine, faptă de om lipsit de personalitate, fricos, moale. Destul cu sistema oligarhică ■ . . destul cu mame-lucăria! CARAGIALE, o. vii 456. MAMIFER, mamifere, s. n. Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii şi îi hrănesc cu laptele secretat de mamele. La majoritatea mamiferelor, în cavitatea bucală sînt dinţi bine dezvoltaţi, înfipţi in alveole, zoologia 170. <$> (Adjectival) Animal mamifer. SIAMlŢĂ s. f. v. mămiţă. MAMIŢÎCĂ s. f. v. mămiţică. . MAM0N, mamoni, s. m. Nume dat diavolului, considerat că ispiteşte pe oameni prin mijlocul banului; f i g. aviditate, lăcomie de bani. Mamonul a norocit-o. RETE-ganul, p. v 20. mamOrniţă, mamorniţe, s. f. (în superstiţii) Numele unui duh rău. + Termen de ocară dat unei femei. Să te scoli, mamomiţo! delavrancea, t. 170. MĂMOŞ, mamoşi, s. m. Medic specialist în obstetrică şi ginecologie. MAMUDEĂ s. f. v. mahmudea. MAMÎJT, mamuţi, s. m. Animal din epoca glaciară, înrudit cu elefantul şi ale cărui fosile s-au găsit mai ales în Siberia. MANĂF, manafi, s. m. (Turcism învechit) Soldat turc. MANAGER, manageri, s. m. Persoană care (în ţările capitaliste) însoţeşte (în turneu) un campion sau o echipă sportivă, fiind însărcinată cu aranjarea chestiunilor financiare şi organizatorice ale turneului. V. impresar. MÂNA s. f. 1. (Şi în compusul matiă-cerească) Lichen comestibil, care creşte în mare cantitate prin deşerturile Asiei şi ale Africii de nord şi care, smuls de furtuni, este ridicat la înălţimi, de unde cade la pămînt ca o grindină ; măcinat, dă o făină din care în timp de foamete se face pîine (Lecanora esculenta). 2. Ciupercă parazită care atacă unele plante ca viţa de vie, cartoful, tutunul etc. (Plasmopara viticola); boală produsă de această ciupercă. + Secreţie a frunzelor unor .plante, care apare pe timp călduros cu nopţi reci ca un strat lucitor, lipicios. 3. Fig. Rod, fruct. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci. CREANGX, a. 45. + Belşug, abundenţă. Norul plin de mană. . . trece şi revarsă O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă. alecsandri, p. iii 332. Asta-i mană din cer, se zice cînd după secetă vine ploaie, -f-Mîngîiere, balsam. Cîntul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului, beniuc, v. 78. 4. Compus: mană-dc-ape=plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina dreaptă şi cu numeroase spiculeţe ; creşte prin mlaştini, lacuri şi pe marginea apelor (Gly-ceria aquatica). MÂNCA, mance, s. f. (Mold., Bucov.) Doică. Mancă, guvernantă m-aş îngriji s-aleg. negruzzi, s. ii 265. MANCIURIAN1, -Ă, maticiurieni, -e, adj. Care aparţine Manciuriei, din Manciuria. — Pronunţat: -ciu-ri-an. MANCIURIAN2, -Ă, maticiurieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Manciuriei sau este originară din Manciuria. — Pronunţat: -ciu-ri-an. MANCO s. n. Ceea ce lipseşte; lipsă de numerar constatată la încheierea unei socoteli; pierdere de cantitate la mărfuri cu prilejul transportului, al desfacerii etc. MANDARÎN1, mandarini, s. m. 1. înalt demnitar în China veche. A rămas tot solemn şi ţifnos ca un mandarin. C. PETRESCU, c. v. 362. Mandarini, stînd laolaltă, Spun că semne sînt de ploaie, macedonski, o. i 205. Pe un pod păşeşte-alene fiica unui mandarin Sub cartelul de crep galbitt. alecsandri, p. m 88. 2. Fig. Persoană care se consideră superioară celorlalte şi manifestă dispreţ faţă de oamenii simpli şi de munca lor. La acest curent s-au alipit cîţiva mandarini ai păturii intelectuale. ibr1ii,Eanu, sp„ cr. 171. MANDARIN2, mandarini, s. m. Arbust fructifer cultivat în regiunile mediteraneene, al cărui fruct este comestibil. MANDARINAT s. n. Funcţia mandarinului; fig. situaţia unei persoane care se consideră superioară, dis-preţuind pe oamenii simpli. MANDARÎNA, mandarine, s. f. Fructul mandarinului, asemănător cu portocala, dar mai mic decît aceasta şi a cărui coajă se desprinde uşor. MANDAT, mandate, s. n. 1. împuternicire dată cuiva de către una sau mai multe persoane pentru a le apăra interesele ; însărcinare. V. procură. La toate congresele internaţionale de navigaţie lua parte ca delegat, avînd mandat să reprezinte interesele armatorilor din marina comercială grecească, bart, e. 303. <£- (Ieşit din uz) Teritoriu sub mandat = teritoriu sub tutelă. Mandat asupra coloniilor = tutelă internaţională. 2. (Jur., în e x p r.) Mandat de aducere = ordin dat unui organ de miliţie, de către procuror, anchetator penal sau o instanţă de judecată, pentru a aduce o persoană în MANDATA — 12 — MANEVRĂ faţa acestora. Mandat de arestare — ordin dat unui organ de miliţie, de către procuror, anchetator penal sau o instanţă de judecată, pentru arestarea unui învinuit într-o pricină penală. (Ieşit din uz) Mandat de depunere = ordin dat de judecătorul de instrucţie organelor de poliţie judiciară pentru a ridica şi ţine la dispoziţia lui, timp de 24 de ore, o persoană învinuită. 3. (în e x p r.) Mandat (poştal) = formular tip pe baza căruia se expediază prin poştă o sumă de bani pentru a fi plătită destinatarului. Şi mumă-sa scontase al pensiei mandat, Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană. MACEDONSKI, O. I 45. 4. (Neobişnuit) Scrisoare. Mă pomenii c-un mandat Că Tiţa s-a măritat. ŞEZ. vil 22. * MANDATĂ* mandatez, vb. I. Tranz. (Franţuzism; cu privire la o sumă de bani) A decide, a dispune să se facă o plată ; a ordonanţa. ^ MANDATAR, -Ă, mandatari, -e, s. m. şi f. Persoană care a primit o împuternicire, căreia i s-a dat un mandat. Acest mandatar fusese pe vremuri funcţionar la vama Prisăcani. vlahuţă, o. a. 246. MANDÎBULĂ, mandibule, s. f. 1. (Zool.) Falcă, maxilar inferior la animale. <$>• (Emfatic, depreciativ) Hagi-Iordan şi-a aplecat mandibulele puternice spre urechea lui, mustrîn-du-l intr-un rîs de bas. C. petreScu, R. dr. 249. 2. Fiecare din cele două părţi ale ciocului păsărilor. + Piesă bucală tare, cu care insectele taie frunzele sau sfîşie prada. MANDOLÎNĂ, mandoline, s. f. Instrument muzical cu cutia de rezonanţă boltită, avînd coarde metalice duble, ale căror vibraţii sînt produse prin atingere cu o pană de celuloid. Prin bolta ferestrei, arcată pompos, S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, O. IV 33. Mergeam. . . Să văz în ceaţă luna, şi trista mandolină Sub maluri depărtate, s-auz cum modula, bolintineanu, o. 6. MANDRAGORA, mandragore, s. f. Plantă erbacee cu rădăcini groase, adesea în forma unei mîini omeneşti, din care se extrage un tonic (Mandragora officinalis). MÂNDRĂ, mandre, s. f. Dispozitiv format din îngrădituri de nuiele sau de stuf, care se aşază în apă pentru prinderea peştilor. MANDRÎL, mandrili, s. m. Maimuţă care trăieşte în Guineea, avînd coada ciuntită, pielea capului intens colorată în nuanţe de roşu şi albastru, iar blana măslinie (Papio maimon). MANDRÎN, ?nandrine, s. n. (Tehn.) Dorn. MANDRINĂ, mandrinez, vb. I. Tranz. A îmbina, cu ajutorul mandrinei de lărgit, o ţeavă cu o placă perforată pentru a realiza o încheietură etanşă. MANDRINÂRE, mandrinări, s. *f. Acţiunea de a mandrina şi rezultatul ei. MANDRÎNĂ, mandrine, s. f. Dispozitiv pentru fixarea unei piese de prelucrat sau a uneltelor cu care se face prelucrarea. Mandrină universală de strung. MANDÎJXA, mandule, s. f. (Transilv.) Amigdală. MANEĂ, manele, s. f. (învechit) Cîntec melancolic de origine orientală. Pe drum l-a-ngrijit căpitanul ca un frate, ziua şi noaptea, cîntindu-i din gură şi cu tambura manele turceşti. garagiale, s. n. 63. Mlădiindu-şi glasul pe tonul lenos al manelelor orientale, odobescu, s. ii 521. Deşert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea. NE-gruzzi, s. ii 29. MANECHÎN, manechine, s. n. 1. Figură de lemn, de carton, de ceară etc., de forma corpului (sau numai a bustului) omenesc şi servind ca model în pictură şi în sculptură, ca suport pentru întocmirea mulajelor sau potrivirea hainelor în timpul confecţionării lor, sau pentru expunerea, acestora în vitrine etc. Alerga ca un animal, cu mişcări de manechin, de maşinărie. DUMITRIU, E. F. 126. I-a prins fruntea în degetele scurte şi grase, i-o răsuceşte ca unui manechin, c. fetrescu, î. ii 76. Trebuie să faci ceva. Nu te-am angajat degeaba. Aşa puteam foarte bine să îmbrac un manechin. SAHIA, N. 102. + F i g. Persoană fără voinţă, pe care o dirijezi cum vrei. 2. Persoană după al cărei corp se confecţionează modele de îmbrăcăminte în marile ateliere sau în fabrici de confecţii şi care prezintă aceste modele (în cadrul unor expoziţii). — PI. şi: (m.) manechini (vi,ahuţX, . o. a. iii 19), mănechini (odobescu, S. ii 115). man£j, manejuri, s. n. Loc (acoperit sau deschis) pe care se dresează şi se antrenează caii şi se învaţă călăria. Făcuseră multă instrucţie. . ■ prin manejurile mirosind a var. DUMITRIU, B. F. 127. -4- (¿a circ) Arenă (acoperită sau deschisă) pe care animalele dresate evoluează în faţa spectatorilor. + Dispozitiv rudimentar pentru punerea în mişcare a unor maşini agricole cu ajutorul unui cal. MANÎLĂ, manele, s. f. Piesă de lemn, rotundă şi subţire, folosită la executarea schelelor în construcţii, ca drug de căruţă etc. + Bară scurtă de lemn sau de metal, folosită ca pîrghie pentru a pune în mişcare un mecanism sau un dispozitiv (cabestan, teasc de struguri etc.). MANÎTĂ, manete, s. f. Mică pîrghie de mînă, cu care se declanşează sau se opreşte un mecanism, un motor etc. MANEVRĂ, manevrez, vb. I. 1. Intranz. (Despre un tren) A executa mişcările pregătitoare necesare pentru formarea sau descompunerea unei garnituri, cum şi pentru deplasarea vagoanelor la locul de destinaţie. De cealaltă parte a gării se aude o locomotivă manevrind. C. FETRESCU, a. 341. Lîngă poarta docului trenurile manevrau. DUNA-reanu, ch. 67. -4- T r a n z. A conduce, a pune în mişcare. 2. Intranz. (Despre armate) A executa deplasări organizate şi rapide, pe cîmpul de luptă sau de operaţii. 8. Intranz. F i g. A întrebuinţa diverse mijloace (de obicei necorecte) pentru a reuşi într-o acţiune; a unelti. 4. Tranz. (Cu privire la sume de bani) A mînui, a folosi. MANEVRABIL, -A, manevrabili, -e, adj. Care poate fi manevrat. MANEVRARE, manevrări, s. f. Acţiunea de a manevra; manipulare, mînuire. Silit de dimineaţă pină în sară a face marşuri.. a învăţa manevrarea puştii in douăsprezece timpuri, donici, la NEGRUZZI, s. i 332. ■ MANfiVRĂ, manevre, s. f. 1. Deplasare organizată şi rapidă a unei anumite grupări de trupe, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui. + (Mai ales la pl.) Pregătiri tactice ale unei armate sau ale unei flote, în condiţii asemănătoare cu cele de război. Tata fusese. ■ . la Tîrgovişte cu manevrele. PAS, z. I 239. Nu vedeţi că e cîmpid plin de batalioane romîneşti, ca la manevre ? CAMlt, PETRESCU, U. N. 346. In zădar şi ofiţerii se luptă, se bat mereu, în zădar mai fac manevre şi-n tot chipul se sucesc. NEGRUZZI, s. I 128. 2. Totalitatea operaţiilor făcute spre a conduce un tren, o navă, în direcţia voită (mai ales la sosire şi la plecare), spre a forma garnitura unui tren etc. Trupul ■ . . locomotivei de manevră care trăgea un vagon de marfă. DUMITRIU, B. F. 78. Lumea, ca de obicei, se strîngea pe cheu, ca să privească manevra vaporului • care pleca. BART, E. 234. + (Concretizat) Frînghie folosită la legarea şi MANGAFA — 13 — MANIERĂ mînuirea pînzelor sau Ia legarea catargelor; aparat de manevrat. Oamenii grăbiţi se string la posturi in dreptul manevrelor, pilotul ifi încleştează minile in roata cirmei. bart, s. m. 19. 3. F i g. Uneltire făcută de cineva pentru a obţine, a întreprinde sau a ascunde ceva. Pe urmă a început bănuiala că a; putea fi victima unei abile manevre, camii. piîtrescu, u. n. 186. Cu atita eşti mai vinovată, giupî-neasă. Ai ochi şi nu vezi manevrele Adelei, alecsandrt, t. I 355. MANGAFA, mangafale, s. f. Persoană care nu merită nici o consideraţie; om de nimic, prost, caraghios. Mangafaua pleacă miine, miercuri, la Ploieşti. Caragiai.e, -o. I 186. Dă-mi voie să-fi spun... că eşti o mangafa. id. M. 179. MANGÂL, mangaluri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Cărbune de lemn. V. cărbune. O tipsie plină de mangal aprins. ai.ECSANDRI, t. i 106. 2. (învechit) Vas de tablă în care se pune jăratic şi care serveşte la încălzit. Împrejurul unui mangal, lumea stă grămadă, ascultind cum se cîriiau unul pe altul trei inşi aşezaţi pe o laviţă. GincA, s. 501. Un mangal de aramă, plin cu cărbuni aprinşi, slujea de încălzit. FIUMON, c. 220. — PI. şi: (2) mangale (odobescu, s. i 292). MANGĂLIŢĂ s. f. Numele unei rase de porci cu botul lung şi părul creţ. — Variantă: rnungdliţii (pamfile, la cade) s. f. MANGĂN s. n. Element chimic din categoria metalelor, de culoare albă-cenuşie, strălucitor, foarte dur şi fărîmicios, care se găseşte în natură sub formă de oxizi; se întrebuinţează în metalurgia fierului, la prepararea anumitor oţeluri speciale. MANGANÂT, manganaţi, s. m. Sare a acidului raan-ganic. Manganat de potasiu. MANGANEZÎT s. n. Oxid de mangan, natural ori cristalizat în sistemul cubic. mangAnic, -A, manganici, -e, adj. (Despre compuşi) Care derivă din elementul mangan (în stare trivalentă). Oxid manganic. <0> Acid manganic — acid format din oxigen, hidrogen şi mangan. MANGANÎN s. n. Aliaj de cupru şi de nichel, folosit mai ales la fabricarea rezistenţelor electrice. MANGANÎT s. n. Minereu de mangan alcătuit din oxid de mangan hidratat. manganOs, -oAsA, manganoşi, -oase, adj. (Despre compuşi) Care derivă din elementul mangan (în stare bivalentă). Sulfat manganos. MANGOLIŢĂ s. f. V. înanguliţiî. MANGOSÎT, -A, mangosiţi, -te, s. m. şi f. (Regional, familiar) Persoană netrebnică, neîndemînatică; nătărău. Na! zise el, mai dindu-i o tiflă; păcătoaso şi mangosito! hogaş, m. n. 145. Ticălosul şi mangositul! Încă se rinjea la mine cîteodată. CREANCX, p. 28. Vai... mangosiţilor, c-o să-mi faceţi zile fripte! alecsa.vdri, t. i 110. MAMĂ, maniez, vb. I. Tranz. (Franţuzism învechit) A mînui. Ştii să maniezi armele, Radule? ai.EC-sandri, t. 1290. <$> F i g. A discerne ceea ce este adevăr de ceea ce este minciună in cifrele ce maniază. I. IONESCU, M. 11. — Pronunţat: -ni-a. JI ANI ABIL, -A, maniabili, -e, adj. (Franţuzism) Uşor de mînuit. Avionul construit de Vlaicu era foarte maniabil, in special datorită inovaţiei pe care el a adus-o aparatului prin situarea comenzilor in faţă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 361, 5/6. — Pronunţat: -ni-a-, MANIAC, -A, maniaci, -e, adj. (Despre oameni) Care suferă de o manie, atins de o manie. Lasă, Marine! Ai ajuns maniac! Unde te uiţi, numai duşmani vezi! raranc.a, I. 170. Apostol plecă buimăcit, blestemtndu-şi clipa care l-a îndemnat să intre la ruteanul maniac. REDREANU, P. S. 103. Deodată acel domn maniac începe a plinge şi a se bate cu pumnii in cap. GIIICA, s. 61S. <0- (Substantivat) Cu o pasiune de maniac, tot timpul liber şi-l trecea expunind în dreapta şi-n stingă cum înţelege el să fie organizat un spital, c. PETRESCU, I. ii 49. — Pronunţat: -ni-ac. MANICnrUItĂT, -A, maniehiuraţi, -te, adj. (Rar; despre mîini, degete) Cu unghiile îngrijite, curăţate, lăcuite. De ce vă tremură degetele atit de fin manichiurate? C. PETRESCU, o. p. i 23. MANICHIURA, manichiuri, s. f. îngrijirea unghiilor de la mîini, prin curăţirea şi lăcuirea lor. A-şi face manichiura. MANICHIURÎZĂ, manicliiureze, s. f. Manichiuristă. MANICOTURÎSTĂ, manicliiuriste, s. f. Persoană specializată în facerea manichiurii. Manichiurista a întins pe masa de cristal toate ustensilele. C. rETRESCU, c. v. 258. MANÎE, manii, s. f. Stare psihică patologică în care conştiinţa şi sentimentele se concentrează asupra unei idei fixe, ducînd adesea la o depresiune a individului. Era bun şi foarte simpatic tuturor — afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuţiei. CARAC.IAI,E, o. I 243. + (Cu sens atenuat) înclinare exagerată şi lipsită de raţiune, preocupare obsedantă pentru ceva; deprindere bizară, capriciu, toană. Nimeni nu ridica nici o plingere împotriva maniei lui. GAI.ACTION, o. I 30. îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă. iurAilkanu, sp. CR. 105. Amorul e un zugrav ce are mania să facă por-treturi mincinoase, alecsandri, o. p. 306. MANIERĂT, -A, manieraţi, -te, adj. (Despre oameni) Care are o purtare corectă, cuviincioasă; cu bune maniere. V. politicos. Virsta, experienţa, o făcuseră deşteaptă, manierată şi cuminte, bart, E. 193. Altminteri ce-i lipsea ca să fericească o soţie, frumos şi tinăr, * manieratt şi cult, cum pretindea a fi? M. I. Caragiai.e, c. 99. + (Depreciativ, despre modul de a se exprima al cuiva) Afectat, artificial, căutat. Stil manierat. — Pronunţat: -tii-e-. MANIÎRĂ, maniere, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Fel de a se purta în societate; purtare corectă, cuviincioasă, aleasă. Eu nu ştiu ce maniere învaţă copila asta. C. PETRESCU,, c. v. 94. Agapiţa, găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile. . . se deprinse uşor ai căsătoria. NEGRUZZI, s. I 73. Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. 2. (Franţuzism) Fel, chip, procedeu, mod. Compoziţia din găvănoşel nu ştie Didina cum s-o întrebuinţeze. . . scrie-i cum să şi-o aplice, să nu te pomeneşti că-i albeşte părul, dacă nu ştie exact doza şi maniera. CARAGIAI.E, o. vii 5. Feliul cum se purta bătrinul cu musafirii săi şi maniera... cu care-i slujea ca pe oameni cumsecade, făcea mai mult decit vinul, contemporanul, vij 385. <> Loc. a d v. (Franţuzism) Do (uşa) manicru .. . = în (aşa) chip, în (aşa) mod. . . + Aplicare mecanică a procedeelor stilistice într-o operă literară, datorită căreia se ajunge la artificialitate. Iată greşeala mare: a confunda stilul cu maniera, caragialk, n. f. 30. — Pronunţat: -ni-e-. MANIERISM — 14 — MANSUP MANIERÎSM s. n. Lipsă de naturaleţe; afectare. Cit de profund trebuie să-l fi afectat pe delicatul poet. . . noile relaţii de dragoste, manierismul, rafinarea, spoiala lor. GHEREA, ST, CR. iii 385. + Procedeu formalist de realizare a unei opere literare şi artistice prin folosirea afectată şi prea insistentă a unor mijloace de expresie, pe care un maestru anterior le folosise just şi măsurat. Ştie să întrebuinţeze totdeauna cuvîntul cel mai just, cel mai curat, fără a silui vocabularul, fără a cădea în manierism. v. rom. mai 1954, 293. — Pronunţat: -ni-e-, MANIFEST1, manifeste, s. n. Declaraţie scrisă, cu conţinut de program, prin care un guvern, un partid politic, o grupare literară etc. îşi fac cunoscute în mod public profesiunea de credinţă şi intenţiile pentru viitor sau îşi justifică atitudinea din trecut; text cu conţinut politic, răspîndit pentru a determina acţiuni imediate. Manifestul Partidului Comunist, czi Scoase manifestul din buzunar şi începu să-l citească, dumitriu, b. F. 12. La 1769 se iviră manifestele împărătesei Rusiei, Ecaterina a Il-a, chemînd pe toate popoarele supuse Turciei la arme, făgăduindu-le libertate şi independenţă. BÎXCESCU, O. i 85. MANIFÎST2, -Ă, manifeşti, -ste, adj. Vădit, învederat, evident, clar. Bolnava a prezentat o paralizie manifestă a muşchilor, parhon, o. a. i 153. (Adverbial) Aceste lămuriri topografice le datoresc chelnăriţei, care, manifest indispusă c-ain deranjat-o, mi le dă scurt~ CARAGiAi^E, m. 298. MANIFESTĂ, (1) manifest, (2) manifestez, vb. I. 1« Tranz. A arăta, a exprima, a da la iveală. Dragostea pentru elenism şi-a manifestat-o botezîndu-şi copiii cu nume eroice. rebreanu, R. I 166. <$> Refl. Iniţiativa maselor se manifestă în mod deosebit în aplicarea, în cadrul întrecerii socialiste, a metodelor înaintate de lucru. SCînteia, 1953, nr. 2731. X 2. Intranz. A face o manifestaţie. Studenţimea era în fierbere şi pusese de ghid să manifesteze. caraglaxe, o. ii 143. MANIFESTĂNT, -Ă, manifestanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care participă la o manifestaţie. Prin lozinci şi urale, manifestanţii îşi exprimă dragostea şi ataşamentul fierbinte faţă de Republica Populară Romină. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2651. MANIFESTĂRE, manifestări, s. f. Acţiunea de a (s e) manifesta; afirmare, exprimare, dezvăluire. Această baladă unică... eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului ?iostru. sadoveanu, E. 16. în manifestările limbii radiază un focar interior de viaţă şi primeşte căldură şi lumină o comunitate omenească oarecare. vtantj, a. r. 15. Faţă cu atîtea şi atîtea manifestări de dragoste, să mai zic că munca mea n-a fost răsplătită? CARAGIAI.E, o. vii 299. MAN1FESTĂŢIE, manifestaţii, s. f. Demonstraţie în masă pe străzile unui oraş, ca dovadă a simpatiei, a solidarităţii sau a protestului faţă de un eveniment (în special politic) de interes general; manifestare prin care o mulţime îşi exprimă aprobarea sau dezaprobarea faţă de o persoană sau de un fapt de interes general. De la un capăt la altul al lumii, grandioasele manifestaţii de 1 Mai ale maselor largi populare se desfăşoară sub semnul luptei pentru pace. SCînteia, 1953, nr. 2651. MANÎLA s. f. Fibră textilă extrasă din frunzele unei specii de plante (care creşte în insulele Oceanului Pacific şi ale Oceanului Indian), folosită la fabricarea sforii şi a unor pînzeturi aspre şi rezistente. MANIOC s. m. Plantă erbacee tropicală, din ale cărei tubercule se extrage o făină hrănitoare (Manihot utilissi-ma); p. ext. făina extrasă din tuberculele acestei plante. MANIPULĂ, manipulez, vb. I. Tranz. A mînui. A manipxda un mecanism. A manipula bani. MANIFUIiĂNT, -Ă, manipulanţi, -te, s. m. şi f. Muncitor care mînuieşte comenzile unei maşini, în special care conduce un tramvai. + Persoană care manipulează bani, obiecte sau materiale. MANIPULÂRE, manipulări, s. f. Acţiunea de a manipula. Cheltuieli de circulaţie şi manipulare. MANIPULATOR5, manipulatoare, s. n. Aparat cu care se apucă şi se manipulează piesele supuse acţiunii căldurii într-o uzină sau într-un atelier. <$>■ Manipulator telegrafic — dispozitiv cu ajutorul căruia se stabileşte şi se întrerupe circuitul la transmiterea semnalelor telegrafice. MANIPULATOR2, -OARE, manipidatori, -oare, s. m. şi f. Manipulant. MANÎŞCĂ, manişte, s. f. (învechit) Plastron. Fratele mortului, cu guler şi manişcă negre, lăcrima cuviincios. macedonski, o. iii 97. Trece drept la oglinda din faţă, îşi potriveşte cravata şi manişca. Caragiai/E, o. ii 188. MANÎŢĂ s. f. (învechit) Stofă groasă din care se făceau odinioară anterie şi rochii. Nu va purta niciodată rochii de maniţă şi de bogasiu. FiijMON, c. 209. MANIVELĂ, manivele, s. f. Pîrghie care serveşte la mînuirea unui mecanism, la rotirea unui arbore sau la transformarea unei mişcări de rotaţie într-o mişcare rectilinie (şi invers) etc. Răsucea fără nici un entuziasm manivela, c. petrescu, î. ii 121. Manivela semnalxdui nu se poate trage decît rupîndu-se aţa înnodată şi cu nodul plumbuit. CARAGIALE, M. 127. manom£tiuc, -Ă, manometrici, -e, adj. Care ţine de manometrie, care se referă la manometrie. Indicaţii manometrice. MAiVOMETRÎE s. f. Tehnica măsurării presiunii gazelor şi a vaporilor dintr-un spaţiu închis. MANOMETRU, manometre, s. n. Instrument cu care se măsoară presiunea unui fluid (lichid, gaz) dintr-un spaţiu închis sau din atmosferă, ori diferenţa de presiune a două gaze închise în vase diferite. MANOPERĂ, manopere, s. f. 1. Muncă manuală depusă pentru efectuarea unei lucrări. 2. F i g. Uneltire pusă la cale în vederea realizării unui scop necinstit sau a cîştigării unei cauze nedrepte ; intrigă, manevră, tertip. Manoperă grosolană, ca să intimideze pe cîţiva nehotărîţi. caragiale, O. i 114. Celelalte actriţe privesc la dînsa cu ochi pizmaşi şi întrebuinţează toate manoperele pentru ca să împiedice succesul ei. alecsandri, o. p. 130. MANSARDĂT, -A, mansardaţi, -te, adj. Care se găseşte la mansardă ; care are mansardă. MANSĂRDA, mansarde, s. f. încăpere sau ansamblu de încăperi amenajate ca locuinţă sub învelitoarea unui acoperiş avînd de obicei tavanul şi pereţii oblici sau neregulaţi. A urcat scările unui etaj, al doilea, al treilea, pînă la mansardă, c. petrescu, a. 330. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam. . . Priveam ca la teatru. TOpîrceanu, p. 163. în mansarda lui, mereu, Sărăcia e stăpînă. macedonski, o. I 201. MANSÎJP, mansupuri, s. n. (învechit) Dregătorie, funcţie, slujbă. Le arăta a sa bunăvoinţă şi a sa încredere dîndu-le mansupuri şi întrebuinţîndu-i ca slujbaşi, odobescu, s. a. 127. Am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleorman şi viu să cer domniei-tale ca să iau acest mansup. KIIJMON, c. 137. MANŞĂ — 15 — MANUFACTURĂ MĂNŞĂ, manşe, s. f. Pîrghia din faţa pilotului, folosită la comanda aripioarelor şi a profundorului unui avion. + Ţintă aeriană (remorcată prin cablu de un avion) în care trage, pentru exerciţii, aviaţia sau artileria antiaeriană. MANŞETĂ, manşete, s. f. 1. Garnitura mai strimtă şi uneori răsfrîntă de la capătul mînecii unei cămăşi bărbăteşti sau a unei bluze; bandă (uneori detaşabilă) adăugată ca garnitură la partea de jos a unei mîneci. Intră in salon trăglnd nervos de manşetele lungi din dantelă. DUMITRITJ, N. 43. Vameşul şi-a luat locul de umilinţă, potrivindu-şi cit se poate de bine surtucul pe el şi trăgîndu-şi cu virful degetelor celor mici manşetele, sadoveanu, p. s. 177. Duminica pune manşete albe şi guler de cauciuc, cu cravată înnodată strîmb. c. petrescu, s. 62. -f- Marginea de jos, răsfrîntă, a pantalonilor. 2. (Tehn.) Garnitură de piele sau de cauciuc, în formă de inel răsfrînt, servind la etanşarea deschiderilor dintre un organ fix şi unul mobil. 3. Text tipărit cu litere mari pe prima pagină a unui ziar, sub titlu, şi conţinînd, în rezumat, o ştire importantă din cuprinsul ziarului. MANŞ6X, manşoane, s. n. 1. Accesoriu de îmbrăcăminte (în formă cilindrică) deschis la ambele capete, confecţionat din blană sau din postav (îmblănit) şi folosit pentru a apăra mîinile de frig. Lepădase manşonul, îşi scotea pălăria. PAS, z. I 68. 2. Piesă de legătură în formă de inel sau de ţeavă scurtă, care serveşte la asamblarea a două ţevi, bare sau cabluri, ale căror capete le cuprinde ; partea lărgită de la capătul unui tub, care serveşte la îmbinarea acestuia cu alt tub pe care îl îmbracă la capăt. Pietrele azvîrlite izbeau undeva fierăria, de obicei manşonul roţilor, dumitriu, v. h. 110. + Bucată de cauciuc care se introduce între camera şi anvelopa unei roţi de automobil, pentru a proteja camera, în dreptul unei rosături sau rupturi a anvelopei. (Sport) înveliş de sfoară înfăşurată, servind pentru apucarea suliţei. MAisTA, mantale, s. f. 1. Haină lungă dintr-o ţesătură groasă sau impermeabilizată, făcînd parte mai ales din uniforma militarilor şi care se poartă peste alte haine contra frigului sau a ploii. Jandarmid îşi ridica gulerul mantalei, camilar, n. i 90. Vedeţi, dommde sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc. CAMir, PETRESCU, u. N. 387. Ofiţerul. . . învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola, bart, s. m. 16. <$> E x p r. Manta do vreme rea = om care-ţi este de folos, dar pe care nu-1 bagi în seamă decît atunci cînd ai nevoie de el. A-şi întoarce mantaua (lupă vînt = a se acomoda împrejurărilor, a fi oportunist. A-şî găsi mantaua (cu cineva) = a-şi găsi beleaua, a avea de furcă (cu cineva). Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. creangă, p. 253. -+ Mantie. într-o manta de mătase cafenie. . . privea paturile printr-un Iornion. C. PETRESCU, î. II 32. Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe năsip încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. Poartă pe spate o manta albă, cu gulerul de blană. bIlcescu, o. i 222. 2. înveliş care serveşte pentru a proteja sau a căptuşi o piesă sau un sistem tehnic. Mantaua tunelului. — PI. şi: mantăi (saiiia, n. 117), măntăi (v. rom. noiembrie 1953, 155), măntăli. MĂNTĂ, mante, s. f. (Rar) Mantie. Ca-ntr-un cuib ne-om pituli Şi-astă mantă largă, tainic, pe-amîndoi ne va-nveli. dayii.a, v. v. 30. La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună, Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună. EMINESCU, o. i 92. I'' i <*. Dar a nopţii neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, La apus se adun norii, se întind ca un veştmint. ai.kxandrf.SCU, r. 135. MANTÎL s. n. v. mantelu. MANTÎLĂ, mantele, s. f. (învechit; şi în forma mantei) Haină purtată de femei pe deasupra rochiei. Te rog, lasă pe Spiridon să se ducă pin la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vîntul şi mi-e frică să ntt răcesc. caragiai,e, o. i 58. Fosta-i pe la croitorul meu, ca să-i spui să-mi aducă mantela cea de drum ? AI.KCSANDRI, T. i 271. -4- Mantie. Nişte porci îi sfîşiară mantela şi coiful, băi.ckscu, o. ii 258. — Variantă : inuntul s. n. MANTIE, mantii, s. f. (Astăzi mai ales figurat sau în comparaţii) Veşmînt (de ceremonie) lung şi larg,, fără mîneci, ca o pelerină, confecţionat dintr-o stofă grea şi scumpă, adesea împodobit, care se purta peste celelalte haine. Cum ieşiră din Amara, cîmpia albă se desfăşura în faţa lor ca o nesfîrşită mantie de ermină, scînteind in lumina soarelui, rebreanu, r. i 215. Mantia lungă, pălăria cu pană. . . fac prea mare întipărire asupra domnişorilor din lumea aşa-zisă bună. Giierea, st. cr. i 261. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă, ţesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. v. 43. <$> F i g. Toamna goală se-nfioară. . . îşi aruncă-nfrigurată Peste trupul ei de spumă, Argintie şi uşoară Mantie de brun ă. Cazimir, i,. u. 26. Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roşie, cane, n. i 145. SIANTÎLĂ, mantile, s. f. 1. Pelerină scurtă, pînă la genunchi, pe care o purtau altădată femeile. Mantila ei din cuier, cînd intru în antret, mă înfioară. ierăileanu, a. 167. 2. Broboadă, şal de dantelă. înaltă, scheletică şi solemnă, înfăşurată în mantilă neagră de dantelă. C. PETRESCU, o. p. i 66. MAjSTÎSĂ, mantise, s. f. (Mat.) Partea zecimală pozitivă a unui logaritm. MANTOU, mantouri, s. n. (Franţuzism) Palton de damă. Mantou de astrahan. MAiNUĂL1, manuale, s. n. Carte, lucrare care cuprinde elementele fundamentale ale unei ştiinţe, arte sau îndeletniciri practice şi care e folosită mai ales de începători. Am voit amice. . . să citesc eu în manuscript cartea romi-nească ce tu ai compus sub titlul de « Manualul vinătorului ». ODOBESCU, S. III 9. MANUAL”, -A, manuali, -e, adj. 1. Făcut, lucrat cu mîna (nu. cu maşina): de mînă. Lucru manual. 2. (Despre muncitori, în opoziţie cu intelectual) Care lucrează mai mult cu mîinile. MANUFACTURĂ, manufacturez, vb. I. Tranz. A fabrica obiecte de manufactură. MANUFAC TURĂT, -Ă, manufacturaţi, -ic, adj. Fabricat într-o manufactură (1). Erau adunate o mulţime de producte agricole şi manufacturate. ODOBESCU, S. I 470. Obiectele manufacturate, aduse din ţările industri-oase. i. ionescu, M. 684. MANUFACTURĂ, manufacturi, s. f. 1. Formă de producţie capitalistă, premergătoare marii industrii, care se caracterizează prin predominarea muncii manuale, prin diviziunea amănunţită a muncii în cadrul atelierului şi prin reunirea muncitorilor şi meşterilor în ateliere sub conducerea capitalis ului; întreprinderea corespunzătoare acestei forme de producţie. Manufactura dezvoltă pînă la virtuozitate specializarea absolut unilaterală în dauna capacităţii generale de muncă, marx, c. i 328. 2. (Cu sens colectiv) Produse ale industriei textile; ţesături. Magazin de manufactură, a înconjuraţi de butoaie de coloniale şi baloturi cu manufactură. . . boii rumegau domol, bart, s. m. 83. MANUFACTURIER — 16 — MARCAT MANUFACTUREÉR; -Ă, manufacturieri, -e, adj. Care ţine de manufactură (1), privitor la manufactură (1); producător de manufactură (2), Diviziunea manufacturieră a muncii presupune un oarecare grad de dezvoltare a diviziunii muncii în cadrul societăţii, marx, C. i 331. <£> Perioada manufacturieră = perioada de timp în care a predominat manufactura (1). în perioada manufacturieră propriu-zisă supremaţia comercială este aceea care duce la supremaţia industrială, marx, c. i 666. MANUSCRIPT s. n. v. manuscris. MANUSCRÍS, manuscrise, s. n. Text (al unei lucrări, opere, cărţi) scris de mînă, netipărit (încă). Manuscrisul original al cronicii lui Gr. Ureche nu ni s-a păstrat. ROSETTI, s. L. 18. Eminescu era un mare căutător şi cercetător de manuscrise vechi, beniuc, p. 25. Puteai să descifrezi mai repede un manuscris şi să-t prinzi sensul. PAS, z. I 300. (Adjectival) M-am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, negruzzi, s. i 11. — Variantă: (învechit) manuscript (caragiai*e, o. vii 473, eminescu, n. 44) s. n. MANUTANŢĂ, manutanţe, s. f. Formaţiune din cadrul armatei, dotată cu instalaţiile şi utilajul necesar fabricării pîinii pentru militari şi depozitării cerealelor panificabile. Tata nu mai e tînăr. L-a mobilizat la manutanţă. Frămîntă toată ziua pîine şi-o bagă în cuptoare. STANCU, D. 213. MAPAMOND, mapamonduri, s. n. Hartă care înfăţişează alăturat emisfera de est şi cea de vest a globului terestru. MĂTĂ, mape, s. f. 1. Obiect făcut din două scoarţe de carton, pînză, piele etc., în care se ţin, pe masa de scris, lucrări la zi, hîrtie de scris, sugativă etc. Strînse din umerii laţi • . . apucînd un creion colorat şi începînd să deseneze pe sugativa mapei de scris. C. PETRESCU, C. V. 147. + Servietă. Tînărul îşi strînse în grabă hîrtiile în mapă, îşi potrivi cravata, îşi încuie sertarul şi, cu mapa la subsuoară, intră printr-o uşă îngustă, capitonată, în cabinetul alăturat. pas, z. iv 73. 2. (învechit) Hartă. MARABÚ s. m. 1* Pasăre exotică asemănătoare cu barza, ale cărei pene gri-albăstrii servesc ca podoabă la îmbrăcămintea femeilor (Leptoptilus crumenterus). 2. Credincios musulman venerat ca un sfînt. de către populaţia superstiţioasă care uneori îi atribuie puteri supranaturale. Cîteva femei... stau în nemişcare Ungă acel marabú, alecsandri, la cade. 3IARAFÉT, marafeturi, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Fasoane, nazuri, mofturi, fandoseli. Cit vrei, domnule? Fără marafeturi, cit vrei? pas, z. 11 115. Vin-încoace, Guguleo, ce atîtea marafeturi? alecsandri, T. i 162. Lasă marafeturile, deschide-ţi inima. negruzzi, S. iii 11. -+• Gesturi, mişcări ostentative (pentru a-şi arăta anumite însuşiri); strîmbaturi. Vizitiul, după ce plesni de cîteva ori din bici şi mai făcu şi cîteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară, filimon, c. 44. 2. (Mai ales la pl.) Podoabă (pretenţioasă) întrebuinţată ca garnitură la haine. Nu-mi plac marafeturile de fir ale popilor, g.m. zamfirescu, sf. m. n. ii 231. + Lucruri mărunte, fleacuri, nimicuri. Mai aveau şi alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. i 79. 3. Meşteşug, dibăcie, abilitate, măiestrie. Aici e curechiul Gătit cu marafeturi. SÉVASTOS, N. 287. Adică-i greu marafet de a să-mprieteni cu copiii! ai/ECSandri, t. 1233. + Mijloc, procedeu; p. e x t. truc, artificiu. Mă smulgi de lîngă el printr-un marafet uzat. CARAGIAI/E, N. F. 56. MARAMĂ, marame, s. f. Văl de pînză foarte subţire, de bumbac sau de borangic (brodat), cu care se îmbrobodesc femeile de la ţară, Iăsîndu-i capetele să atîrne pe spate, pînă aproape de pămînt. V. năframă. O fetişcană cu marama albă culegea mure tîrzii din rugii înfloriţi a doua oară. c. PETRESCU, s. 228. îşi acoperi faţa cu marama muiată în lacrime. de^avrancea, s. 174. O maramă * albă cu aur semănată îi învăluieşte păru-i răsfăţat, bountineanu, o. 51.^-Fig. Copacii somnoroşi ne cheamă S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor maramă, V^ahuţă, o. a. 80. Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU; o. i 84. •+ Pînză de bumbac sau de cînepă, folosită ca prosop sau ca batistă. Cu ţesala-l ţesăla Cu marama Că-l ştergea. TEODORESCU, p. p. 534. — Variantă: mahrâmă (teodorescu, p. p. 16) s.f. MARAMUREŞEĂN1, -Ă, maramureşeni, -e, adj. Din Maramureş, caracteristic Maramureşului. MARAMUREŞEĂN2, -Ă, maramureşeni, -e, s. m. şi f. Locuitor din Maramureş. MARANG6Z, marangozi, s. m. Dulgher specializat în cioplirea, fasonarea şi îmbinarea pieselor de lemn ale navelor. Jeremie, ajutat de doi marangozi luaţi de la şantier, băteau scîndurile punţii. TUDoran, p. 109. MARĂSM s. n. Epuizare morală, demoralizare, descurajare ; decădere. Admirase o pereche de asemenea pui hîrjonindu-se şi încercîndu-şi elastic puterile tinere, fără să sufere încă de marasmul captivităţii, .c. petrescu, c. v. 15. Zadarnic singur, cîteodată, pentru-a scăpa de-al meu marasm încerc să cred că este astfel şi să mă pierd cu ochii-n soare, macedonski, o. i 98. MARATON s. n. Cursă atletică de 40 km. MARCĂ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face un semn distinctiv pe un obiect, pe un arbore, pe un animal eţc., pentru a-1 deosebi de altele, pentru a-i arăta provenienţa etc. V. n o t a. ■+ A însemna obiectele de metal preţios, pentru a garanta că sînt veritabile. 2. F i g. A indica, a servi drept dovadă, a dovedi, a arăta. Doar scaunele desperecheate marcau succesivele renovări, c. petrescu, o. p. i 145. + A scoate în evidenţă, a sublinia. Victoria revoluţiei chineze a fost marcată prin proclamarea, la 1 octombrie Î949, a Republicii Populare Chineze. iajpTa de ci^asX., 1953, nr. 12, 70. 3. (Sport) A înscrie puncte cîştigătoare. A marca un gol. MARCĂJ, marcaje, s. n. Semn aplicat pe un obiect pentru a-1 deosebi de altele, pentru a-i arăta provenienţa etc. Semn făcut pe copaci, stînci etc. sau pe tăbliţe speciale, pentru a indica turiştilor un anumit drum; totalitatea semnelor care indică un drum turistic. MARCĂNT, -Ă, marcanţi, -te, adj. Care are o valoare deosebită, care se ridică deasupra altora, care iese în evidenţă, se relevă; de seamă. Auzi, eu să nu fiu marcant. CARAGIAIyE, O. I 166. MARCĂREj marcări, s. f. Acţiunea de a marca. 1. Aplicare a unui semn distinctiv. 2. (Sport) înscriere a unui punct cîştigător. Marcarea unui gol. ^ Acţiune prin care un apărător încearcă să împiedice pe un atacant de a întreprinde acţiuni ofensive. MARCASÎT s. n. Sulfură de fier naturală, cristalizată în sistemul rombic, fărîmicioasă, de culoare galben-verzuie şi cu luciu metalic; la temperatură înaltă se transformă în pirită. MARCĂT, -Ă, marcaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Care poartă o marcă (1), căruia i s-a aplicat un semn distinctiv. Legară osînditul în manta-i cea marcată. MARCATOR — 17 — MARE bolmac, o. 104. + (Despre un drum turistic) Prevăzut cu marcaj. 2. (Despre abstracte) Care iese în evidenţă, accentuat. marcator1, marcatoare, s. n. Unealtă folosită în agricultură pentru a trasa rîndurile pe răzoare şi pentru a însemna locul în care urmează să se pună sămînţa plantelor care se seamănă rar. MARCATOR2, -OĂRE, marcatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care marchează (1) un obiect. HÂRCA1, mărci, s. f. 1. Semn distinctiv (inscripţie, cifră, desen) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui, pentru a-i indica felul sau provenienţa, pentru a-1 deosebi de altele, pentru a constitui un punct de orientare etc. Muncitorii şi tehnicienii din întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum trebuie să muncească in aşa fel, încît marca fabricii lor să se bucure de prestigiu in rîndurile consumatorilor, să constituie o garanţie a produselor de calitate. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. F i g. Opera poetică a lui Mihail Emitiescu a îmbogăţit patrimoniul limbii naţionale cu expresii, cuvinte, construcţii care poartă marca geniului său. ROSETTi, s. L. 58. Pentru noi, zicerile vechi şi locale dintr-un cîntic vor fi, in lipsa altor probe mai explicite, marca prin care vom determina, precît se va putea, la ce epocă şi pe ce tărîm au născut deosebitele inspiraţiuni poetice ale poporului romîn. odobescu, s. I 218.-4-Tip, model, produs al unei anumite fabrici. închipuia capitala ca un fabulos garaj, de unde nu lipseşte nici o marcă de automobil. C. petrescu, c. v. 13. + F i g. (Rar) Particularitate, însuşire caracteristică. 2. (învechit) Semn distinctiv al unei ţări; stemă. Marca Moldovei era un zimbru. •+■ Semn distinctiv al unei familii nobile; blazon, emblemă. Fiindcă băietul este curăţăl, a să-l îmbrace c-o livrea... pe bumbii căreia a să fie marca stăpînului. NEGRUZzr, s. I 298. ^Loc. adj. Do marcă = de seamă, distins, marcant. Cetăţenii de marcă încep să facă prinsori. GARAGrAT,iC, la cade. 8. (Adesea determinat prin «poştală») Mică bucăţică de hîrtie pătrată sau dreptunghiulară, pe care este imprimată o efigie şi care se aplică pe scrisori, drept plată a transportului poştal. V. timbru. 4. Fisă de metal cu număr de ordine, pe care lucrătorii o lasă în schimbul uneltelor primite sau cu care îşi dovedesc prezenţa la lucru în unele fabrici. îmi dă o marcă. Are un număr pe ea: 1250. . . Mă dă in primire unuia de la poartă şi-i zice să mă ducă la secţia XVIII lăcătuşerie. v. rom. decembrie 1953, 169. 6. (Adesea determinat prin « de siguranţă ») Bucată de şină vopsită în alb aşezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie; ea indică vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. hărcă2, mărci, s. f. Unitate monetară, monedă în diverse ţări (Germania, Finlanda). Un împrumut de sece mii mărci de aur. nF.gruzzi, s. iii 293. MĂRCĂ3, mărci, s. f. Nume dat în evul mediu provinciilor din Germania, aflate lîngă frontiera ţării şi puse sub guvernare militară. Marca Brandenburg. MARCGRĂF s. m. v. mnrgraf. MARCIIETĂRÎE, marchetării, s. f. Procedeu de decorare a unui obiect (în special de lemn), prin lipirea pe suprafaţa lui a unor bucăţi mici de lemn preţios, fildeş, marmură, metal etc.; obiecte decorative obţinute prin acest procedeu. MARCHIDAN s. m. v. marchitan. MARCHITĂN, marchitani, s. m. (învechit şi arhaizant) Negustor (în special ambulant) de mărunţişuri. V. bocceagiu, colportor. Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani, camil petrescu, u. n. 304. Trandafirii de mătase, rouraţi cu sticlă pisată... de la cel mai de seamă marchitan din Bucureşti, macedonski, o. m 10. — Variante: marchidan (g. m. zamfirescu, se. m. n. i 17), mărcliiddn (şez. vi 156), mărcliitiin s. m. MARCHITĂPÎÎE, marchitănii, s. f. (învechit) Prăvălia unui marchitan; ocupaţia marchitanului. 4- (Cu sens colectiv) Mărfurile pe care le vinde marchitanul (în special lacăte, balamale şi alte articole de metal). MARCHÎZ, marchizi, s. m. Titlu de nobleţe,, rang în apusul Europei, între duce şi conte; persoană care poartă acest titlu. Ce e muzeul acesta de conţi, contese, marchizi, marchize? C. PETRESCU, î. n 55. Personalul' civil obicinuit, care se compunea din marchizid de Massignac ... şi vreo şase-şapte ataşaţi şi dragomani. GHICA, A. 19. MARCHÎZĂ1, marchize, s. f. Soţia unui marchiz. Descriind admirabil rochia caraghioasă a unei marchize. vlahuţX, la cade. întreit şir de munţi, ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi, ca freza unei marchize din veacul XIV. negruzzi, s. i 195. MARCHÎZĂ2, marchize, s. f. 1. Apărătoare, de obicei de sticlă, prinsă într-o armătură de fier şi aşezată deasupra intrării principale a unor case. Marchiza de sticlă, in chip de scoică deasupra porţii, le ferea... de ploaie. dumitriu, b. f. 91. 2. Construcţie cu acoperiş şi pereţi cu geamuri numeroase, aşezată dinaintea uşii de intrare a unei clădiri pentru a o apăra de intemperii. Lingă odaie, in faţa uşii, are un fel de cutie ca o gheretă ce servă de « marchiză *. ARDEiiEANU, D. 14. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. caragialE, o. ii 272. 3. (Adesea determinat prin « de locomotivă t) Cabină situată în partea de dinapoi a locomotivelor cu aburi, în care stau mecanicul şi ajutoarele lui. MARCIIIZÎT s. n. Ţesătură de bumbac, subţire şi transparentă, din care se fac rochii uşoare de vară, perdele etc. Ileana, in rochiţă albă de marchizei. . . stă agăţată de mina mamei. SAHIA, n. 50. MARCOTĂJ, marcotaje, s. n. Mod de a obţine înmulţirea plantelor, prin îngroparea unei ramuri care formează rădăcini, dînd naştere unei plante noi. Viţa de vie se poate înmulţi şi prin marcotaj. MARCOTĂ, marcote, s. f. Ramură folosită în marcotaj. MARDĂ, mardale, s. f. (Regional) Rămăşiţă din-tr-o mărfi proastă, învechită, care nu se mai poate vinde ; lucru de aruncat, vechitură. Cu asemenea marda. . . îndrăznim să ne mai lăudăm? m. i. caraGiai,E, C. 23. Bănuiam că intre atitea mardale de tipar... se găseşti poate ceva interesant. CARAGiAiE, o. ni 197. MARDEĂLĂ, mardeli, s. f. (Argou) Bătaie zdravănă. MARDI, mardesc, vb. IV. T r a n z. (Argou) A bate, a lovi. Mai zi o dată stimabile, că te-am mardit! îl ameninţă de la spate un glas de bas profund, c. PETRESCU, c. v. 101. MĂRE 1f mari, adj. 1. (Indicînd dimensiunea ; în opoziţie cu mic) Care depăşeşte dimensiunile obişnuite, care întrece măsura mijlocie. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. coşbuc, P. I 48. Ghemele tari şi .mari ca bostanii. RETEG.VNur,, p. i 57. Literă mare — literă folosită în mod obişnuit ca iniţială a substantivelor proprii şi a cuvintelor cu care începe o frază. Degetul MARE -----18 — MARE cel mare = degetul cel mai gros, format numai din două falange (şi care, la mînă, se poate opune celorlalte degete). Cuprinzindu-şi tîmplele între degetul cel mare şi arătător, se gindea la ceva. GAI.AN, B. I 54. (Adverbial; în legătură cu « a măcina '■> « a pisa ») Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul, pisată mare. c. PETRESCU, î. II 166. + (Despre suprafeţe) întins, vast, larg. O ţară aşa de mare şi bogată. CREANGĂ, P. 184. Apa... în mari cercuri se-nvîrti. AI.BCSANDRT, p. I 13. <> F i g. Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare. eminescu, o. i 148. <ţ>Expr. în mare = a) după un plan vast, în proporţii vaste. începu să facă, în tovărăşie, negoţ în mare şi cu străinătatea. Camii, PETRESCU, O. II 65; 1)) în linii generale, în rezumat, în linii mari v. 1 i n i e.-$- (în opoziţie cu j o s, scund) înalt. Un deal mare ne desparte. jarnîk-bîrSEANU, d. 253. 4-(în opoziţie cu ’scurt) Lung. Fată cu cosiţa mare. Jarnîk-bîrsEanu, d. 209. + încăpător, cuprinzător, spaţios, voluminos. Au împlut un sac mare, mare. SBIERA, p. 184. Trec furnici ducind în gură de făină marii saci Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci. EMINESCU, o. I 87. Casa cea mare = camera cea mai frumoasă dintr-o casă ţărănească, destinată oaspeţilor. (Despre cursuri de apă; în opoziţie cu îngust, mic) Lat, adînc. Era o apă mare, ca Dunărea, ori poate şi mai mare. RETEGANUI,, r. ii 11. 2. (Indicînd cantitatea, numărul sau intensitatea; în opoziţie cu puţin, mic, redus) Mult, îmbelşugat, bogat, abundent, în cantitate însemnată; numeros. Lisa îşi săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea şi surpa ogoarele din coasta satului. SADOVEANU, M. C. 5. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puţini, coşbuc, p. ii 47. Se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, s. I 138. <$> E x p r. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a creşte, a se umfla. Apa venise mare. în munte se topeau încă nămeţii. C. PETRESCU, î. n 174. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. boijnTineanu, o. 427. (Despre surse de lumină şi căldură care pot fi reglate) Puternic, intens. Fă lampa mai mare! 3. (Despre diviziuni de timp ; în opoziţie cu scurt) De lungă durată, lung. Făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare. ISPIRESCU, u. 16. Cît era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Că ziua cîtu-i de mare Nime gind ca mine n-are. Jarnîk-bîrseanu, d. 82. 4. (Purtînd accentul în frază, adesea precedînd substantivul) în grad înalt, intens, adînc, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el. sadoveanu, m. C. 7. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. vianu, s. 114. Mă, da drept să-ţi spun că mare nătărău mai eşti! CREANGĂ, o. A. 150. <> Mare viteză v. viteză.^Loc. adj. De-a mai mare dragul v. d r a g. E x p r. (A-i ii cuiya) mai maro dragul (sau mila, ruşinea, necazul etc.) = (a-i fi cuiva) foarte drag, foarte bine, foarte plăcut (milă, ruşine, necaz etc.). Şi-n mijloc el, mai mare dragul. COŞBUC, P. I 241. Ţi-i mai mare dragul să te duci la el. CREANGĂ, A. 19. Ziua-mare = moment al dimineţii cînd soarele a răsărit de mult, cînd lumina începe să devină intensă. Cind am deschis ochii, era ziua-mare. NEGRUZZI, S. I 60. Ziua în amiaza-marc v. amiază. îndata-mare v. î n d a t ă. + (Despre sunet, glas ; în opoziţie cu slab, stins) Tare, puternic, ridicat. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. VII 28. Şi-n glas mare iţi urăm. .. Ani mulţi. alecsandri, p. ii 110. E x p r. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glasul ridicat, tare, strigînd. Striga în gura mare că crapă de foame, creangă, p. 241. A Ii CU gura mare = a fi certăreţ. + (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic, aspru. Ger mare. i=i Ţipa şerpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. creangă, p. 247. Vînt mare Se rădică, conacbi, p. 265. -ţ- (Adverbial, popular) Din cale-afară, peste măsură, tare. A să fie Mare mult omor! ai.kcsandki, P. I 54. Mare posomoritu-i. id. T. 138. 5. (Despre fiinţe ; în opoziţie cu t î n ă r) Adult, matur, major, vîrstnic; (la comparativ) mai în vîrstă, mai bătrîn. Tu să te supui mie, căci îţi sînt frate mai mare. SADOVEANU, M. C. 17.. Şi-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari şi voinici. MIRONESCU, s. a. 37. Aici nu sintem la leş ca să mă iei in rîs . . . Acu-s mare ! AI.ECSANDRI, T. I 184. <$> Fată-mare v. fată. Mamă-mare v. mamă. Coană-mare v. cucoană. Socru-mare v. socru. Tată-mare v. tată. ^'Expr. (Despre copii) A SC îace mare = a creşte, a deveni adult, matur. Dragii mei copii, v-aţi făcut mari. ispirescu, h. 33. (Substantivat) Ba mai bine îi dau eu una peste bot ca să nu se amestece în vorba ălor mari. sadoveanu, m. c. 6. (Exp r.) Cu mic cu marc v. mic. (i. Vestit, renumit, ilustru. Viaţa marelui nostru poet Mihail Eminescu a fost nefericită şi scurtă, sadoveanu, E. 75. <$• (în componenţa unor nume proprii) Ştefan cel Mare. Alexandru cel Mare. 7. (în opoziţie cu inferior, de jos, subaltern) Care ocupă un rang superior într-o ierarhie; puternic, sus-pus. Tot crai şi tot crăiese mari. coşbuc, p. I 57. Şădea într-o chiliuţă din casele unui boier mare. eminescu, n. 57. <0* E x p r. Mare şi tare = puternic, influent. Iară mare şi tare-i în comună primarele. C. PETRESCU, î. n 11. A se ţine mare = a fi mîndru, fudul, semeţ. A călca a mare v. călca. La mai mare, urare făcută cuiva'cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. <0* (Substantivat) împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună, eminescu, o. i 165. (E x p r.) Mai-marcle = şeful, superiorul. A luat poziţie de drepţi dinaintea mai-marilor, aşa cum se ia la armată. PAS, L. II 24. Mai-marii lui văzîndu-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, creangă, p. 297. <(> (Precedînd denumirile de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriilor respective) Mare ban, mare logofăt, a Călărime, supt comanda marelui paharnic. BĂL-CESCU, O. I 13. + (Despre familie, nume, neam) Nobil, ales, făcînd parte din protipendadă. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. AEEXANDRESCU, m. 321. 8. (în opoziţie cu de rînd, obişnuit) Important, de seamă, hotărîtor. Lupta cea mare se va da odată. SAHIA, N. 40. <ţ> Prînzul cel mare v. p r î n z. Zi mare — zi de sărbătoare, zi importantă. Săptămîna mare = săptămîna care precedă imediat sărbătoarea paştilor la creştini. Strada mare — nume dat în oraşele de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte umflate, vorbe fără miez, bombastice, promisiuni goale. Aceia care vorbe mari aruncă. EMINESCU, o. I 151.<$>Expr. Cu mare ce v. ce. Mare lucru v. lucru (III 2). + (Despre onoruri, glorie) Deosebit, ales, înalt. Fură bine dăruiţi şi trimişi înapoi cu mare cinste. BĂtCESCU, o. II 271. -+■ (Despre obiecte; în opoziţie, cu ieftin, neînsemnat) De preţ, valoros, scump. Cu mari daruri l-au dăruit. CREANGĂ, p. 102. -4- Uimitor, extraordinar. Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare. CREANGĂ, P.. 241. MitRE 2, mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată şi amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strim-toare sau formînd partea oceanului de lîngă ţărm; nume MAREE — 19 — MARGINE generic dat apelor sărate de pe suprafaţa pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămintul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sparie. creangă, P. 54. La picioare-ţi cad şi-ţi caut in ochi negri-adînci ca marea, Şi sărut a tale mine şi-i întreb de poţi ierta. eminescu, o. i 30. Marea limpede şi albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. AtECSANDRl, O. P. 312. (/■ Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (8). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. r ă u. E x p r. Marca cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea, a Popa cerea însă marea cu sarea! slavici, o. ii 88. A cerca marca cu degetul = a face o încercare, chiar dacă şansele de reuşită sînt foarte mici. Bine, bine! cercaţi voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ţi da de fund? creangă, p. 260. (în legătură cu verbe de mişcare) Peste (nouă) mări şi (nouă) ţări = foarte departe, v. nouă. Şi merg ei şi merg, -cale lungă să le-a-jungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari. creangă, p. 207. A vîntura mări şi ţări = a -cutreiera lumea largă, a hoinări. + F i g. întindere mare, suprafaţă întinsă, vastă; imensitate. La asfinţit un soare roşu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda in mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare, bart, s. m. 22. Stele pluteau ca nişte faruri pe nemăsurată şi liniştita mare de întuneric. VLMIUŢĂ, o. a. 1-58. MARÎE, maree, s. f. (Mai ales la pl.) Mişcare alternativă a apelor mării, care are loc în general de două ori pe zi, cînd apele acoperă ţărmul (v. fiu x) sau se retrag de la ţărm (v. r e f 1 u x), foarte accentuată la mările deschise şi abia vizibilă la mările din interior; ea se datoreşte atracţiei lunii şi soarelui. Atracţia exercitată de lună este cea mai însemnată cauză a mareelor. geografia fiz. 138. MARE GRĂF, maregrafe, s. n. Aparat cu care se determină şi se înregistrează variaţia nivelului apelor unei mări, în special la maree; mareometru. MAREOMÎTRU, mareometre, s. n. Maregraf. MAREŞAL, mareşali, s. m. 1. Gradul cel mai înalt în armată; persoană care are acest grad. 2. (La curţile monarhilor; în e x p r.) Mareşal al palatului = administrator al casei regale. MAREŞALAT, mareşalate, s. n. Funcţia de mareşal. MARFA GÎU, marfagii, s. m. (învechit şi regional) Negustor ambulant; marchitan. Datoriile ce făcea pe liorboţele, pe la marfagii cu toba, el i le plătea, macedonski, o. ni 97. Te cunosc, marfagiule! Nu eşti Ilie, moftangiide? TEODORESCU, P. P. 126. MARFÂR s. n. v. mărfar. MĂRFĂ, mărfuri, s. f. Produs al muncii destinat schimbului pe piaţă. Ce gîndeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? creangă, a. 57. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ni-ai dat, Cefei de marfă anume să-ţi dea. hasdeu, R. v. 53. Marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă, negruzzi, s. i 285. ^>Expr. A-şi lăuda marfa = a se lăuda cu ceea ce are, a-şi face reclamă. MARGARETĂ, margarete, s. f. Plantă din familia compozeelor avînd inflorescenţa în centru, cu flori mici, galbene, strînse, iar pe margine flori cu o corolă lungă albă (Chrysanthemum Leucanthemum). Din treacăt, ici şi colo, să ctdegi. . . Margarete, seînteioare şi aglice. TOPÎRCEANU, B. 44. — Variantă: mărgărită (cazimir, i,. u. 23,negruzzi, s. i 101) s. f. MARGARÎNĂ s. f. Produs alimentar asemănător cu untul, care se obţine prin emulsionarea cu zer sau cu lapte smîntînit a unor grăsimi vegetale sau animale. MARGHILOMAN, marghilomane, s. n. Cafea turcească pregătită cu mult rom sau coniac.Desigur şi cafele !... Două marghilomane. . . şi lichioruri, c. petrescu, î. i 5. — Variantă: marghilomană (m. i. caragiale, c. 118) s. f. MARGHILOMANĂ s. f. v. marghiloman. MAR GHIOL, -OĂLĂ, marghioli, -oale, adj. (Regional) Deştept, dezgheţat, vioi, isteţ ; p. e x t. ştrengar, şmecher, şiret. Moldovenii sînt marghioli: Bagă fetele-n fiori. TEODORESCU, p. p. 338. •$> (Substantivat) Tiţo, Tiţo copiliţă . . . Dă pace voinicilor, Că tu-i da peste-un păcat Cu mar-ghiolul cel din sat. ai,Ecsandri, p. p. 325. MAR GHIOLEĂLĂ, marghioleli, s. f. (Regional, mai ales la pl.) Moft, fandoseală. Eu aş- curma o dată pentru totdeauna cu marghiolelile astea. c. petrescu, o. p. i 49. + Şiretlic, prefăcătorie. MARGHIOLI, marghiolesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se fandosi, a se sclifosi, a face fasoane. + A se văieta. Dihăniile. . . cădeau tumba cu labele-n sus, marghiolindu-se a moarte. dei,avrancea, s. 80. MARGHIOLÎE, marghiolii, s. f. (învechit, mai ales la pl.) Marghioleală. Iar o leşinat? ■■ ■ Mări, ce-s mar-ghioliile aiste ? ai,ecbanj>rt, t. i 164. Prefăcătorie; viclenie, şiretlic. Cugeta că mai cu marghiolii, măi cu şoalda... să înşele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, I,. 109. MARGINĂL, -Ă, marginali, -e, adj. Care se află la margine; (despre o notă, un comentariu etc.) care e scris pe marginea unui text tipărit sau manuscris. 4ţ-(Despre o problemă, o propunere etc.) Secundar. MARGINĂLIA s. f. (Livresc, cu sens colectiv) Note sau titluri tipărite pe marginea unei pagini, în afara textului. + Observaţii sau referinţe făcute pe marginea paginilor. MĂRGINĂ s. f. v. margine. MĂRGINE, viargini, s. f. (Urmat de obicei de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de ») ' 1. Locul unde se termină o faţă a unui obiect; porţiune laterală extremă a unei suprafeţe. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. sadoveanu, B. 222. Se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REisREANU, r. I 13. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fintînă. caragiai^E, p. 51. Braţul ei atîrnă leneş peste marginea de pat. EMINESCU, o. I 79. <$>E x p r. A ţine marginea = a merge, a înainta pe (sau aproape de) linia unde se termină o suprafaţă. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul şi băltoacele, ţinînd marginea, rebreanu, r. i 298. + Mal, ţărm, litoral. Mai am un singur dor. . . Să mă lăsaţi să mor La marginea mării, eminescu, o. i 216. Oraş mare şi frumos, în marginea Dunării. GOtESCU, î. 40. Hotar, graniţă. Un an şi mai bine Tomşa primi veşti după veşti de la marginile Lehiei. SADOVEANU, O. VII 141. + Regiune periferică; periferie. Şed la o femeie bătrînă, departe, departe, tocmai la marginea oraşului. vr.AHUŢA, o. A. 134. Au abătut la o căsuţă micuţă în marginea cetăţii. SBIERA, P. 123. <0> Loc. adj. De margine = periferic,. mărginaş, situat la o extremitate. Nu va putea cîrmui o ţară de margine. băi,cescu, o. ii 286. 2. Loc de unde începe o prăpastie, o groapă etc. Oamenii apar şi dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, c. o. 255. Sta în groapă liniştit, spri-jinindu-şi mîinile de marginea ei. sahia, n. 89. E x p r. A îi la (sau pc) marginea prăpăstiei v. prăpastie. 3. F i g. Limită. Entuziasmul a întrecut orice margine cînd scamatorul şi-a fluturat în soare cele trei săbii, sahia, n. 67. întrrun mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care ţin de 2* i MARGRAF — 20 — MARMURĂ marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II 290. -O» Loc. adj. şi a d v. Fără (de) margini = ne-sfîrşit, infinit; imens. Şi iubind-o fără margini scrie « visul de poet p. EMINESCU, o. I 32. Calea-i lungă, fără margini, Cum e şi iubirea mea. alecsandri, T. I 435. <> E x p r. De nu mai arc margini = foarte mare (sau tare), fără pereche. E un încăpăţînat de nu mai are margini. SADOVEANU, O. I 37. + Capăt, sfîrşit. Urmări maşinuţa din poartă, cu un colţ al şorţidui dus la ochi, pînă ce norul de pulbere se topi la marginea satului. mtiialE, o. 501. Soarele sclipeşte proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295. 4. (învechit) Fiecare dintre laturile unei formaţii de luptă; aripă. Bate tu marginile, Eu să bat mijloacele, Că le ştiu soroacele. pXsculescu, i,. p. 261. — Variantă: mărgină s. f. MARGItĂF, margrafi, s. m. Titlu purtat în orîn-duirea feudală de unii demnitari sau nobili feudali germani, ale căror ţări erau (sau fuseseră cîndva) mărci3. Prinţişorii şi margrafii nemţeşti. . . voiră să ţină şi ei haite luxoase de vinătoare. ODOBESCU, S. iii 142. — Variantă: marcgrăt (contemporanul, ii 247) s. m. MARIĂ J, mariaje, s. n. (Franţuzism) Căsătorie; căsnicie. La începutul mariajului doream şi eu să am un copil. C. PETRESCU, î. II 236. MARÎN, -Ă, marini, -e, adj. De mare ; care ţine de mare, care se referă la mare, care trăieşte în mare. Faună marină. f=i Mai stăruie parcă în auz, foşnetul marin de talazuri rostogolite, bogza, c. o. 329. Bolnavi trimişi să respire aer marin. C. PETRESCU, î. I 12. <$■ Pictură marină = pictură care înfăţişează o privelişte a mării. MARINĂ, marinez, vb. I. T r a n z. A prepara (carne, peşte etc.) cu un sos făcut din untdelemn, bulion, oţet şi diverse condimente (uneori în vederea conservării). MARINĂR, marinari, s. m. Persoană care face parte din echipajul unei nave ; matroz. Doream de ani de zile. ■ ■ să stau de vorbă cu copiii şi marinarii Volgii. sahia, U.R.S.S. 19. Ofiţerii vaporului dau ordine marinarilor spre a se prepara pentru orice întîmplare. bomnTineanu, o. 270. Acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele o mie şi una de nopţi. NEGRUZZI, s. I 205. Guler marinar = guler mare, dreptunghiular, lăsat pe spate, obişnuit la uniformele marinarilor. <$- (Adjectival, învechit) Nu vor să mai intre în slujbă marinară. NEGRUZZI, S. II 182. MARINAT, -A, marinaţi, -te, adj. (Despre peşte, p. e x t. despre carne) Conservat sau pregătit cu sos de bulion, untdelemn, Iămîie (sau oţet) şi diverse mirodenii. Peşte marinat. Chiftele marinate. MARINĂTĂ, marinate, s, f. Mîncare de peşte ori de carne, pregătită sau conservată cu so's de bulion, untdelemn, Iămîie (sau oţet) şi diverse mirodenii. Şi-ţi aştern la poale. . . toate chiupurile cu marinate. NEGRUZZI, s. iii 56. MAItlNA s. f. Ansamblul navelor, al unităţilor navale ale unei ţări, precum şi personalul care lucrează pe ele. Marina militară. □ Marina lor de cornerciu rivaliza cu marina italiană şi cu marina franceză, ghica, S. 93. Un june ofiţer din marina franceză. negruzzi, s. I 328. MARINĂRESC, -EĂSCĂ, marinăreşti, adj. De marinar. Berete marinăreşti. Uniformă marinărească. MARIONETĂ, marionete, s. f. 1. Păpuşă care imită mişcări şi gesturi omeneşti, fiind pusă în mişcare cu sfori, pentru a interpreta, pe o scenă amenajată în acest scop, roluri de teatru; fantoşă. Teatru de, marionete, a Fiecare club de copii trebuie să aibă trupa lui de marionete. SAHIA, U.R.S.S. 129. 2. F i g. Persoană care execută servil, orbeşte, ceea ce i se cere. MARITĂL, -Ă, maritali, -e, adj. (Jur.) Care se referă la drepturile soţului. MARÍTIM, -Ă, maritimi, -e, adj. Care este în legătură cu navigaţia pe mare, care ţine de navigaţia pe mare. Flotă maritimă. Comerţ maritim, a Insula aceasta bogată, aşezată intr-o minunată poziţie maritimă şi militară, ajunsese odată cheia întregului arhipelag, bart, s. M. 47. Putere maritimă = stat care are o flotă puternică. Serviciu maritim = serviciu care are drept sarcină buna funcţionare a navigaţiei pe litoral. Cod maritim = totalitatea legilor privitoare la navigaţia pe mare. — Accentuat şi: maritim. MARMANZÍU, -ÍE adj. v. marmaziu. MARMAZÍU, -IE, marmazii, adj. (Regional, despre vin, rar despre rachiu) Purpuriu, vioriu, roşu-deschis; p. e x t. de bună calitate. Rachie marmazie. BIBICESCU, p. P. 330. — Variantă: marmanziu, -ic (jarnîk-bîrseanu, d. 368) adj. MARMELĂDĂ s. f. Produs alimentar cu aspect de pastă mai mult sau mai puţin consistentă, obţinut prin fierberea cu zahăr a fructelor proaspete, zdrobite sau trecute prin sită. V. magiun. MARMÎTĂ, marmite, s. f. Vas mare cu două toarte şi cu capac, în care se transportă -mîncare caldă. V. c r a t i ţ ă. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leşietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morţii. camilar, n. i 243.. . MĂRMOR s. n. v. marmură. MARMORĂ, marmorez, vb. I. T r a n z. A da aspect de marmură, colorînd materialul prin anumite procedee. MARMORĂJ, marmoraje, s. n. Desen colorat imi-tînd aspectul marmurei, imprimat pe o hîrtie sau pe marginile' tăiate ale cărţilor şi registrelor. MARMORĂT, -Ă, marmoraţi, -te, adj. Cu aspect de marmură. MĂRMORĂ s. f. v. marmură. MARMOREĂN, -Ă, marmoreeni, -e, adj. (Franţuzism) Ca de marmură, asemănător marmurei. O vedea viind. . . spre el cu braţele întinse, cu gîtul gol, alb, marmorean. vlahuţX, o. a. iii 12. — Pronunţat: -re-an. MARMORÉU, -ÉE, marmorei, -ee, adj. (Latinism rar) Marmorean. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, eminescu, o. i 172. MARM0RÍU, -ÍE, marmorii, adj. (Rar) Marmorean. Paloarea cea liniştită şi marmorie a feţei contrasta cu părul in dezordine, eminescu, n. 77. — Variantă: (popular) înărmoriu, -ie adj. MARM0TĂ, marmote, s. f. Mamifer rozător din Alpi, de mărimea unui iepure de casă; are corpul acoperit cu o frumoasă blană cenuşie (Arctomys marmotta). E x p r. A dormi ca o marmota = a dormi mult şi greu. MĂRMURĂ, (2, rar) marmure, s. f. 1. Rocă calca-roasă cristalină, care se poate ciopli şi lustrui, întrebuinţată mai ales ia lucrări de sculptură şi în arhitectură. Să urcă pe trepte la deal in casele cele de marmură. RETE-ganui,, p. iii 31. Şi cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară, eminescu, o. i 232. Măreţele mausolee de bronz şi marmură. NEGRUZZI, S. I 192. Marmura bălţii tresărea, înfiorîndu-se pînă la trestii, sadoveanu, o. A. II 145. MARNĂ 1 — .MARTINGALA Expr. A rămîne de marmură = a rămîne împietrit, încremenit de spaimă, de uimire etc.; a înmărmuri. A Ii do marmură sau a Ii rccc ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a nu se tulbura de nimic, a rămîne rece la toate. 2. Bloc sau bucată de marmură (1), cioplită şi lustruită, statuie de marmură (1). Imaginea femeii, pe care [Eminescu], o aseamănă cu Diana, are simplitatea fi graţia marmurelor antice, vianu, S. 33. Artiştii. . . au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, s. m 75. — PI. şi: marmuri (eminescu, o. i 44). — Variante : marmoră (macedonski, o. i 107) s. f., marmor (coşbuc, p. i 52) s. n. mArnă, marne, s. f. Rocă sedimentară compusă din calcar amestecat cu argilă, care se întrebuinţează mai ales la fabricarea cimentului şi pentru îmbunătăţirea solului. MARO adj. invar. De culoarea castanei coapte; cafeniu, brun-roşcat. MAROCIIÎN s. n. Piele de capră, de oaie, de viţel sau de alte animale, tăbăcită special pentru a căpăta lustru şi fineţe şi întrebuinţată la diferite obiecte de galanterie; saftian. Numai Nicoară purta încălţări de marochin pînă la genunchi. sadoveanu, n. p. 22. îmi întinse portţigaretul de marochin, c. PETRESCU, s. 223. Criton lucră o carte în douăzeci de ani. . . Apoi legînd-o-n aur, in toc de marochin A dedicat-o falnic tterodultti Damet. NEGRUzzi, s. II 227. «0* Hîrtie marochin — hîrtie colorată imitînd pielea. — Variantă: marocllină (hogaş, h. 103) s. f. MAROCHÎNĂ s. f. v. marochin. MARO CHINĂRÎE, marochinării, s. f. 1. Meseria celui care face obiecte de marochin; atelier sau magazin unde se lucrează sau se vînd obiecte de marochin (sau din orice fel de piele). 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea obiectelor făcute din marochin. marOtâ, marote, s. f. (Franţuzism) Obiect al unei afecţiuni exagerate. Caii aceia au devenit pentru N ■ ■ . o marotă, o idee fixă. caragiai.e, O. ii 23. -4- Sceptru avînd în vîrf un cap acoperit cu glugă şi împodobit cu clopoţei, pe care îl purtau bufonii. MAI! SUÎ N, marsuini, s. m. Mamifer marin din ordinul cetaceelor, asemănător cu delfinul (Phocaena com-munis). Un cîrd de marsuini se întrec în mers cu noi. bart, S. m. 30. MARSILIA!!, marsupiale, s. n. Animal mamifer din Australia a cărui femelă are o pungă abdominală în care îşi ţine puii incomplet dezvoltaţi, imediat după naştere. + (La pl.) Ordinul din care face parte un astfel de animal. — Pronunţat: -pi-al. MARŞ1 interj. 1. Cuvînt cu care se comandă pornirea unei unităţi militare. înainte, marş! 2. Cuvînt cu care se alungă un cîine. + Cuvînt cu care se alungă în mod brutal un om. Eu, cu slăbănogii nu fac treabă. . . Nu mă joc! Marş! camii.ar, n. ii 271. Marş la dreapta! Ce te-ai vîrît in el? Crezi că afli ceva? saiiia, n. 73. MARŞ2, marşuri, s. n. 1. Mers, deplasare a unei unităţi militare (într-o anumită formaţie). Era o toamnă prelungită, senină, uscată, vreme favorabilă marşului cu blindate peste pămîntul tare ca piatra. STANCU, u.r.S.S. 135. Se duseră manevrele de toamnă, trecerile prin satele pline de grădini cu poame, glumele la popasuri cu fetele, marşurile şi luptele pe dealuri şi văi. sadoveanu, o. vi 105. Vagmistrul comandă luarea pasului de marş regle- mentar. SANDU-ALDEA, u. p. 130. Coloană de marş v. coloană (o). Marş forţat = marş în care trupele execută, în 24 de ore, o deplasare mai mare decît în marşul normal. + (învechit) Distanţă, etapă parcursă de o trupă în 24 de ore. Trimişii lui Mihai intimpinară pe Basta două marşuri de Casovia. bXi,cescu, o. ii 304. + Acţiune militară viguroasă îndreptată asupra unui obiectiv. Marşul victorios al Armatei Roşii asupra Berlinului. 2. Piesă muzicală, puternic ritmată, care reglează cadenţa pasului unei formaţii sau al unui cortegiu. Pornind, începeau să cînte marşuri ostăşeşti. SADOVEANU, o. vi 225. Nu uita să-i citiţi marşul lui Napoleon, au-'.cs.yndri, T. I 46. <0* Marş funebru v. funebru. Marş nupţial v.' n u p ţ i a 1. 3. Compoziţie literară în versuri, cu subiect patriotic, scrisă spre a fi cîntată pe o arie de marş (2). MARŞ ANI) A, marşande, s. f. (Franţuzism învechit) Patroana unui atelier luxos de rochii şi pălării pentru femei. V. modistă. Vai de mine! zice marşanda. Cum strimtă? e destul de comodă. CARAGIALE, O. II 99. Printre toate gătelile încărcate şi împestriţate ce lipscanii şi mar-şandele din Bucureşti vînd cocoanelor de ţeară drept marfă de Paris, zării mai multe figuri rotunde şi drăgălaşe, odo-bescu, s. I 385. mArşă, marşe, s. f. Sol format pe depunerile rămase în urma retragerii apelor mării; polder. MARŞRÎJT, marşrute, s. n. 1. (Astăzi rar) Itinerar; parcurs. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe samă Pisicuţii, nu căutat să mă dezmeticesc unde mă aflu. hogaş, m. n. 55. (în forma marşrută) Eu am obicei de a călători fără marşrută hotărită de înainte. ALECSAIiDRl, o. P. 277. + Act, document în care e fixat itinerarul unui tren, al unei maşini etc. 2. Mers al unui tren de marfă (cu parcurs lung) care • nu lasă şi nici nu ia vagoane din vreo staţie de pe itinerar. -ţ- (Tehn.) Metodă de lucru la mai multe maşini, prin deservirea acestora într-o ordine stabilită dinainte. — Variantămarşrută s. f. MARŞRtJTĂ s. f. v. marşrut. MART s. m. v. martie. MARTAC, martaci, s. m. (învechit) Par, stîlp de lemn, întrebuinţat ca material de dulgherie în construcţii (mai ales la bordeie). [Pe grindă] se pun martaci, cu un capăt pe grindă şi cu altul pre pămintul de la marginea bordeiului. I. IONESCU, M. 151. MARTIÎ s. m. v. mnrtie. MARTELAT, -A, martelaţi, -te, adj. Care a fost şters prin batere cu ajutorul ciocanului. MARTIE s. m. Numele lunii a treia a anului ; (popular) mărţişor. în zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul ei au inchingat caii cei pagi ş-au încălecat. sadoveanu, b. 105. -O- E x p r. Martie din post nu lipseşte (sau ca-n mnrlie postul) v. post3. — Variante: mart (sadoveanu, e. 110, kogXi.ni-ceanu, s. 131), inârto (coşbuc, p. ii 37) s. m. MARTIN, martini, s. m. Pescăruş. MARTINAŞ, martinaşi, s. m. Diminutiv al lui martin; pui de pescăruş. Aripile... îl porniră la un cuib ascuns sub malul prăpastiei, unde îl aşteptau viarti-naşii cei mititei. Sadoveanu, v. f. 57. MARTINGAlA, martingale, s. f. 1. Cureaua de la ham, în formă de furcă, legată cu un capăt de frîu şi cu celălalt de chingă, pentru a nu lăsa calul să se ridice în două picioare. 2. Procedeu de a ponta la jocurile de noroc, con-stînd în mărirea mizei după o lovitură pierdută, în spe- MARTIR — 22 — MARXIST-LENINIST ranţa că se va scoate paguba (şi un cîştig pe deasupra). De atunci trăia «împrumutind » de la Zoe bani, pe care avea să-i restituie odată şi odată, cind va izbuti martin-gala. c. PETRESCU, î. i 96. MARTÎR, -A, martiri, -e, s. m. şi f. Persoană care îndură chinuri sau moartea pentru convingerile sale, pentru o credinţă sau o atitudine; mucenic. Martir iubite a libertăţii, Tu mori departe de-al tău pămint! alecsandri, O. 96. Persoană care suferă chinuri morale sau fizice provocate de cineva sau de ceva. Nu mă mărit! repetă Laura cu o linişte tristă de martiră. REBREANU, I. 88. Prin arşiţa caniculară, semnîndu-şi paşii pe asfalt, Porni din nou martirul nostru de la un cap la celălalt Ciitreierîtid tot Bucureştii. ANGHEL-IOSIE, C. M. ii 10. MARTIRAJ, martiraje, s. n. Martiriu. MARTÎRIU, martirii, s. n. Suferinţă, supliciu, caznă îndurată de cineva pentru convingerile sale, pentru o credinţă sau o atitudine. în sfirşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul? CARAGi.vr.K, o. i 132. MARTIRIZA, martirizez, vb. I. T r a n z. A supune pe cineva Ia suferinţe morale sau la torturi pentru credinţa sau convingerile sale; p. e x t. a chinui, a tortura, a maltrata. MARTOR, -A, martori, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întîmplare, la un eveniment, la o discuţie (şi care poate relata sau atesta cum s-au petrecut lucrurile). Păstorii care trăiesc vara pe înălţimile Hăsmaşului Mare sînt martorii, adeseori înspăimîn-taţi, ai unora din cele mai năprasnice furtuni. BOGZA, C. o. 55. Sînt martori toţi că nu mă ating de nimic din pungă. c. PETRESCU, C. V. 36. Trebuie să-ţi vorbesc fără martori, îi zisei, bolintinkanu, o. 371. ■$> F i g. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit, alEXANDrescu, p. 133. (întărit prin « ocular ») Martor ocular al întîmplării. 2. Persoană chemată să declare (în faţa unei instanţe judecătoreşti) tot ce ştie în legătură cu un fapt petrecut. Am luat parte ca martor la un proces, între un proprietar şi un chiriaş, arghezi, p. t. 92. Sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, îşi ceru seama de la stăpîn. ODOBESCU, S. iii 44. Expr. A lua pc cineva (de) martor = a invoca mărturia cuiva, a se servi de depoziţia cuiva. Se întoarse să ia tot vagonul de martor la neobrăzarea călătorului. DUMITRIU, N. 6. Dumnezeu mi-i martor = jur că spun adevărul. + Persoană chemată să fie de faţă, după lege, la îndeplinirea unor anumite acte pe care le semnează pentru a le da valoare legală. 3. (Ieşit din uz) Fiecare dintre reprezentanţii a două persoane care urmează să se bată în duel. <£>■ Expr. A trimite martori = a provoca la duel, trimiţînd două persoane care să stabilească condiţiile. 4. (Tehn.) Obiect aşezat în interiorul sau în apropierea unei lucrări de construcţie (ori semn făcut pe o construcţie) pentru a constitui un punct fix faţă de care să se facă măsurătorile sau să se determine unele deformaţii. — Variantă: mârtur, -ă (creangX, a. 63, alexan-drescu, m. 10, conachi, p. 102) s. m. şi f. MÂRTUR, -Ă s. m. şi f. v.^martor. MARŢ s. m. invar. (Şi în forma marţi, numai în expr.) Aîacc sau a Ii (a rămîne) marţ = a) (la jocul de table) a bate (sau a fi bătut), a repurta o victorie (sau a suferi o înfrîngere) dublă într-un singur joc; 1)) (f i g., familiar) a învinge (sau a fi învins), a depăşi (sau a fi depăşit) într-o anumită împrejurare. Nu e decît un an... de cind a auzit-o el făcînd marţi pe m-me Krauss de la Opera din Paris. DELAVRANCEA, S. 143. Buciume, cimpoaie şi alte multe... cîntau într-o unire, de rămineau marţi cei mai buni muzicanţi. ISPIRESCU, h. 237. Pot face marţ pe un profesor de universitate. CARAGIAI,K, o. iii 169. — Variantă: marţi s. m. MARŢAFOl1, marţafoi, s. m. Om de nimic, superficial, căruia îi place să pozeze; netrebnic, secătură. Făcea să-i reiasă şi mai respingătoare mutra obraznică de marţafoi. M. i. caragiai.E, c. 46. Da, mă rog, cine-s toţi marţafoii aiştea, măi cumnate? hogaş, H. 94. îl deteră afară, ca pe un marţafoi şi becisnic. ispirescu, h. 252. MARŢAFOÎ2, marţafoiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A-şi lua aere, a se îngîmfa. Ei se marţafoiau mai mult, le era ruşine să-şi arate adîncul inimei, în care era numai groază. contemporanul, iii 773. MARŢI1 s. f. Ziua a doua a săptămînii, care urmează după luni. Marţi e zi de sărbătoare. ŞEZ. i 13. Azi e luni şi mîni e marţi, Pleacă Costea la Galaţi, alecsandri, p. p. 54. + (Adverbial) a) într-o zi de marţi. Marţi am fost la teatru, b) (Mai ales în forma articulată) în fiecare marţi. Veneau din satele vecine la tlrgurile săptă-mînale, marţea şi vinerea, cind mahalaua era înecată de precupeţi. CAMIL PETRESCU, O. II 63. Lunea, marţea n-am lucrat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 425. MARŢI2 s. m. v. marţ. MARŢIAL, -Ă, marţiali, -e, adj. Solemn şi grav. Cînd Iliescu luă o atitudine marţială şi deschise gura, lungul şi urîtul musafir îi făcu semn cu mina să nu înceapă. PAS, Z. IV 140. Domnu Pândele făcu un gest marţial, foartt potrivit cu jacheta pe talie, bassarabescu, s. n. 181. Cu ce aer marţial răspunde la saluturile pietonilor. vlahuţX, 0. A. 444. + Ostăşesc, militar. Muzica militară a companiei de onoare cîntînd un marş marţial. REBREANU, R. I 197. -£> (în ţările burgheze) Curte marţială = tribunal militar care funcţionează în timp de război (în anumite cazuri prevăzute de legi speciale şi în timp de pace) şi care judecă după legi speciale, prin judecători militari. Citi sentinţa Curţii marţiale a diviziei, care osîndea la moarte prin ştreang pe sublocotenentul Svoboda. REBREANU, P. S. 22. Lege marţială = lege care prevede anumite măsuri de siguranţă internă, mai ales în timp de război, utilizîndu-se, la nevoie, forţa armată. — Pronunţat: -ţi-al. MARtJLÂ, marule, s. f. (Mold.) Lăptuca. Grădinarii seamănă. . . varză şi ceapă. . . conopidei bame, marule etc. 1. ionescu, M. 357. Foaie verde şi-o marulă, Am un pom în bătătură. ŞEZ. xv 69. MARXÎSM s. n. v. marxism-leninism. MARXISM-LENINÎSM s. n. (Uneori numai în forma marxism) Ştiinţa legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii, a revoluţiei maselor asuprite şi exploatate, a victoriei socialismului în toate ţările, a construirii societăţii comuniste. Marxismul a îmbinat într-un tot indisolubil lupta economică şi lupta politică a clasei muncitoare. IrENiN, o. iv 157. MABXÎST, -A,. marxişti, -ste, adj. Care se referă la marxism, care aparţine marxismului. + (Substantivat) Adept, partizan al marxismului. Marxist este numai acela care extinde recunoaşterea luptei de clasă pînă la recunoaşterea dictaturii proletariatului. i,ENiN, o. xxv 408. MARXIST-LENINÎST, -Ă, marxist-leninişti, -ste, adj. (La feminin, primul element rămîne invariabil) Care se referă la marxism-leninism, care aparţine marxism-leninismului. Ştiinţa marxist-leninistă este ştiinţa cea mai înaintată a vremii noastre. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. + (Substantivat) Adept al marxism-leninismului. MAS — 23 — MASĂ MAS s. n. Faptul de a m î n e a ; popas peste noapte. în noaptea aceea la fintînă mi-a fost masul şi n-am închis ochii nici cit ai scăpăra din amnar, creangă, a. 15. + Găzduire. Au mulţămit babei frumos pentru mas. sbiera, P. 124. MASĂ1, masez, vb. I. T r a n z. A face masaj. V. fricţiona. MASĂ2, masez, vb. I. Tranz. (Cu privire la persoane; mai rar Ia lucruri) A concentra într-un grup mare, compact. (R e £ 1.) Vînzătorii de ziare se masează la uşa tipografiilor, în întuneric, bogza, a. î. 251. MASACRA, masacrez, vb. I. Tranz. A extermina în masă, a măcelări. + F i g. (Cu privire la o lucrare, un text etc.) A descompleta, a strica. MASĂCRU, masacre, s. n. Ucidere în masă a oamenilor (de obicei într-un război) ; măcel. Se mai aflau printre noi şi doi germani — doi vechi comunişti — care au supravieţuit masacrelor hitleriste. STANCU, U.R.S.S. 108. MASĂJ, masaje, s. n. Acţiunea de a freca, (apăsînd) diferite părţi ale corpului, îndeosebi muşchii şi încheieturile, cu scopul de a activa circulaţia sîngelui, de a da supleţe muşchilor şi a înviora nervii. Masajul constituie o metodă terapeutică practicată în tratamentul dermatozelor feţii, nicolatj-maisler, d. v. 114. Azi e ziua mea de masaj electric. C. PETRESCU, C. v. 265. — PI. şi : masajuri (caragiale, o. vii 46). MAŞALA, masalale, s. f. (învechit) Făclie care arde cu păcură sau răşină şi care servea la luminatul străzilor ; era folosită de cărăuşi la drum etc. ; torţă, faclă. Umblau cu masalale. Că au fost mai întîi masalale şi după ele felinare cu luminări. G. M. zamFirescu, m. d. ii 226. Toţi se-ntoarseră pe la casele lor cu făclii şi cu masalale. ODOBESCU, S. I 77. Au ieşit, tina după alta, caleştile cu masalale. GHICA, s. 10. MAŞALAGÎU, masalagii, s. m. (învechit şi arhaizant) Purtător sau aprinzător de masalale. Ne uitam pe ferestre cînd duruiau caleştile, vedeam robi masalagii pur-tînd pe grătare, in spate, cîrpile muiate in catran, sadoveanu, o. v 432. Fanaragii, masalagii... pîndeau pe nesocotitul pedestru, negruzzi, s. I 16. în fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi. FIMMON, C. 58. MASĂT, masate, s. n. (Popular) Unealtă de oţel în formă de sul, întrebuinţată la ascuţitul cuţitelor. Scoase un cuţit de la brîu, îl dete pe masat. ISPIRESCU, h. 108. După mine s-au luat. . > Lăutari cu diblele, Casapi cu masatele. TEODORESCU, p. p. 136. MĂSĂ1, mese, s. f. 1. Mobilă, de obicei de lemn, formată dintr-o placă (dreptunghiulară, rotundă etc.) sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare şi avînd diverse întrebuinţări. De la masa mea de sub nuc, îl priveam acum coborînd cărarea, posomorit. C. PETRESCU, S. 177. între cele două fereşti de la stingă, o masă de brad alb odată, dar mohorît acum de vremuri, hogaş, m. n. 137. Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad, Focul pilpiie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, o. I 105. Capra sare masa, iada sare casa, se spune cînd copiii întrec pe părinţii lor în răutăţi. -O" Masa verde = a) masă (de obicei acoperită cu postav verde) în jurul căreia stau cei ce joacă jocuri de noroc (mai ales cărţi) ; b) masă în jurul căreia stau diplomaţii cînd discută probleme internaţionale. (Urmat de determinări indicînd destinaţia) Trecură pe lingă masa de operaţie, simplă, cu vopseaua albă cojită pe alocuri. DUMITRTU, n. 236. Cind obosesc, deschid fereastra şi întorc spatele mesei de ' lucru. c. PETRESCU, î. n 267. Şi ce?... n-au să mă ducă pe masa de disecţii? macEdonski, o. i 44. (întrebuinţată în primul rînd pentru a mînca pe ea) Florica aşternea în mijlocul ogrăzii, pe masa rotundă şi scurtă in picioare, mămăliga, bujor, s. 28. Intr-a clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUŢĂ, o. A. I 88. Răpede fac alte bucate, le pun pe masă şi apoi zinele se fac nevăzute. CREANGĂ, o. A. 274. La mijloc de masă şi la colţ de ţară (= în locul cel mai bun). Faţă de masă v. faţă. Serviciu de masă v. serviciu. Sală de mese = încăpere unde se serveşte mîncare într-o şcoală, cazarmă etc. Soldaţii mai stauincă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Masă întinsă = masă plină cu bucate, pregătită cu tacî-muri şi veselă pentru multă lume. (Ironic) îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă. creangă, o. A. 98. Capul (sau fruntea) mesei — locul de cinste, ocupat de cineva printre comeseni. Baba şi moşneagul... pe cari i-au pus în capul mesei, creangă, p. 102. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. Eminescu, o. i 85. Loc. a d v. Cu (sau pe) nepusă masă (sau, rar, cu nopus în masă) = pe neaşteptate, pe nepregătite. Nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fintînă. creangă, p. 98. Am scăpat din Focşani cum am putut. ■ . cu nepus in masă. alecsandri, T, i 117. E x p r. A pune (sau a aşterne) masa = a aşterne faţa de masă, a aşeza farfuriile şi tacîmurile folosite pentru a mînca. A strînge masa = a aduna, a lua farfuriile, tacîmurile etc. (după ce s-a mîncat). Mama Zoiţa strîngea masa, aruncînd fărmăturile la pui. bujor, s. 87. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi în mare sărăcie. 2. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază şi seara), mîncare, bucate; prînz, cină; p. e x t. ospăţ, banchet. De cele mai multe ori mi se aducea masa sus. c. PETRESCU, î. II 238. Cit a ţinut masa, cu fruntea-nseninată Măria-sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. AivECSANDRi, t. n 99. ■v- Expr. A lua masa = a mînca prînzul sau cina. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? arghezi, p. T. 134. A da o masă v. d a 3 (1). A întinde masa (sau masă mare) = apune masa (pentru multe persoane), a primi invitaţi (mulţi) la mese bogate. Stroie Orheianu intră in odaia unde era întinsă masa. sadoveanu, o. vii 53. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuţi, caragiale, p. 121. A sta la masă = a mînca prînzul sau cina. Dar pe un virf de munte stă Mihai la masă. BOMNTiNEAisiu, o. 31. (A nu avea) nici casă, nici masă = a nu avea ce-i trebuie ; a fi fără căpătîi. A doua zi, nici tu casă, nici tu masă, băiatul începu iarăşi să plingă. ispirescu, h. 162. A-i fi (cuiva) casa casă şi masa masă = a duce o viaţă ordonată şi lipsită de griji, a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ţi fie numai cu flori, Şi casa casă şi masa masă. Ai,ECSANDRi, p. m 46. <$> Loc. adv. înainte de masă = în partea zilei care precede masa de prînz; înainte de amiază. După-masă = a) în partea zilei care urmează după masa de prînz; după prînz, după-amiază. Mi-a trimis după-masă un bileţel, dumitriu, n. 36. (Substantivat) Am aşteptat-o toată după-masa şi n-a venit. DEMETRius, c. 104; b) (adverbial) în fiecare după-masă. După-masă (sau după-masa) copiii dorm. 3. Placă sau platformă izolată sau făcînd parte dintr-un sistem tehnic, pe care se aşază obiecte, se fac operaţii tehnice sau care serveşte la conducerea sau la transportarea pieselor în timpul unui proces de fabricaţie. 4. Corp metalic mare la care se leagă anumite puncte ale unei înfăşurări electrice. MĂSA2, mase, s. f. Mulţime compactă de oameni considerată ca o unitate, gloată; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercurile largi ale populaţiei. Nici la bîlciuri nu văzuse o asemenea masă de ţărani. dumitriu, N. 30. Să ia comanda Acelor mase de ţărani Ce vin furtună după noi. BENruc, v. 52. Vorbea cu o adincă MASĂ — 24 — MASCĂ înţelegere despre rolul maselor in istorie. camiî* PETRESCU, o. n 332. Cintec de masă — melodie cu un ritm dinamic, mobilizatoare, exprimînd năzuinţele maselor populare. *$>• Loc. adj. De masă = privitor Ia mase, din care fac parte mase de oameni. Organizaţie de masă. Loc. a d v. în masă = cu toţii, împreună; în număr mare, masiv. MĂSA3, mase, s. f. 1. Corp solid, compact; bloc. Din masa neagră, lucioasă, pietrificată [a cărbunilor], se desprinde urma unui arbore intact. BOGZA, V. J. 31. Un munte năruit astupă valea de-a curmezişul; dar o gură neagră se cască în masa vînătă de piatră. VI.AHUŢX, o. A. ni 33. (Fiz.; uneori determinat prin «inertă») Mărime caracteristică pentru un corp, dată’ de cîtul dintre forţa care se exercită asupra corpului şi acceleraţia pe care o are corpul. + (Fiz.; uneori determinat prin «grea») Mărime caracteristică pentru un corp, proporţională cu intensitatea cîmpului de gravitaţie, pe care corpul o produce la o distanţă dată de el. 2. Cantitate mare. O masă de aer cald. F i g. Clădirile nu se mai pot distinge in masa de întuneric. BART, S. M. 39. <£• Masa vocabularului (faţă de fondul principal) — partea cea mai mare şi mai mobilă a vocabularului. Aceeaşi noţiune poate fi redată într-o limbă printr-un cuvînt din fondul principal, iar în altă limbă printr-un cuvînt din masa vocabularului. GRAUR, F. I,. 18. MASCĂ, maschez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la figura omului) A acoperi cu o mască (mai ales pentru a participa la un bal mascat). Va avea însă grijă să-şi mascheze figura spre a nu fi recunoscut. SAHIA, n. 107. 2. A ascunde ceva sub aparenţe înşelătoare, cu intenţia de a induce pe cineva în eroare ; a camufla, a disimula. Joben, lavalieră, redingotă. . . erau într-o stare de umilinţă pe care n-o mai putea masca stăpînul lor. sadoveanu, o. viii 155. In veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om. EMINESCU, o. I 64. A sustrage vederii, a ascunde, a camufla. Barca fu oprită mai sus de debarcader, lîngă un elevator plutitor care o masca perfect. BART, E. 335. MASCARĂ, mascarale, s. f.' (învechit) Bufon, paiaţă, măscărici; p. e x t. om neserios, puşlama. Marele logofăt îl primeşte cu mina întinsă, răsturnat într-un fotoliu, zicîndu-i: na,, mascara, vino de sărută mîna. GHICA, S. XII. Slugă veche, mascara bătrînă. pann, p. v. ii 57. Expr. (Popular) A îace (pe cineva) (lo mascara = a face (pe 'cineva) de rîs, de ruşine. Dar de i-om tăia căpăţîna, Să-l facem de mascara, Să se ducă pomina. pXsculescu, i,. p. 292. MASCARĂDĂ, mascarade, s. f. 1. Petrecere, bal la care participanţii sînt deghizaţi şi mascgţi; ceată de oameni mascaţi. Prin umbra parcului discret, Nu se strecoară mascarade, macedonski, o. i 180. 2. F i g. Acţiune sau atitudine falsă, ipocrită, mincinoasă ; prefăcătorie, înşelătorie, farsă. Ah, mascarada cind sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră, camii, PE-Trescu, u. N. 238. Cei de sus vor înţelege în sfîrşit că răzmeriţa pe care au fermentat-o nu e o mascaradă. RE-BREAOT, R. II 117. MASCĂRE, mascări, s. f. Acţiunea de a masca; ascundere, camuflare. împrejurul observatorului sînt rămăşiţe de tufe, lăsate înadins pentru mascare. REBREANU, p. s. 104. mascar<5n, mascaroane, s. n. Element decorativ sculptat, care reprezintă un cap fantastic sau grotesc de om sau de animal, folosit pentru a decora cheile de boltă, capitelurile, coloanele etc. — PI. şi: (m.) mascaroni. MASCAT, -A, mascaţi, -te, adj. Care poartă mască, acoperit cu o mască. Mă duc drept la el. ■ ■ Dar dacă o fi mascat? caraglaxe, o. i 208. «$> Bal mascat — bal la care participanţii sînt deghizaţi şi poartă mască. Mulţi şi-au înfăţişat războiul ca o bătaie de flori şi confeti la şosea, ca un bal mascat în uniformă, arghezi, p. T. 69. Se răzbună punînd să se taie cozile Zoei cu prilejul unui bal mascat. bountineanu, o. 450. + Care mi se vede, fiind acoperit de un alt obiect, de un strat de material etc.; ascuns, tăinuit. Uşa din dreapta tronului, fiind o uşă mascată, e acoperită toată cu catifea roşie brodată. CAMII, PETRESCU, o. ii 409. MĂSCĂ, măşti, s. f. 1. Bucată de stofă, de mătase sau de dantelă, cu care îşi acoperă cineva faţa pentru a nu fi recunoscut; bucată de carton colorat, înfăţişînd o faţă omenească caraghioasă sau figura unui animal, care se pune pe faţă la balurile mascate şi în timpul carnavalului. Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjii şi ţepos, parcă-şi pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roş. SADO-VEANU, B. 96. Hainele îi erau mînjite de pămint, iar pe faţă parcă purta o mască de lut. REBREANU, R. II 200. Lîngă ea sta un om cu mască. NEGRUZZI, s. I 294. (Poetic) Treptat Pe pleoape, pe obraji şi pe Urechi Ni s-a cernut o mască De catifea de praf. CAMII, PETRESCU, V. 15. (în teatrul antic) Imitaţie a feţei, făcută din lemn sau din metal cu care actorii îşi acopereau figura şi o parte a capului. Mască comică. Mască tragică. <$- Expr. A lepăda masca = a-şi scoate masca ; f i g. a-şi da pe faţă firea sau intenţiile ascunse (v. demasca). Atunci Iaitcul lepădă masca, îşi dezvăli urîtul caracter. NEGRUZZI, s. I 25. A smulge (cuiva) masca = a scoate cu forţa masca cuiva; f i g. a arăta pe cineva sub adevăratul lui aspect (urît, nedemn), v. demasca. + Persoană mascată. Masca îmi luă braţul şi mă tîri prin sală. BOUNTiNEANU, O. 382. în toate uliţele întilneşti măşti, păpuşi, irozi. AivECSANDRi, T. I 65. <£• F i g. Fugi de zim-betul făţarnic şi de stringerea de mină A acestor măşti, ce firea omenească o îngînă. VLAHUŢĂ, o. A. I 73. Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? Eminescu, o. i 150. + înfăţişare falsă care ascunde realitatea ; figură, imagine convenţională. Apologu-i arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momiţe, şi toată lumea-i ctmoaşte. NEGRUZZI, S. I 336. în zadar chipu-ţi poartă mîhnirea. . ■ Subt astă mască văz bucurie. AI.EXANDRESCU, M. 62. + Expresie neobişnuită a feţei, provocată de o emoţie sau de un sentiment puternic. Bătrînul arăta o mască galbenă asudată cu sînge şi închise ochii, istovit, sadoveanu, z. c. 257. Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern, eminescu, O. iv 11. 2. Machiaj. Unii [actori] şi-au făcut de o sută de ori, ba chiar de mai mult de o sută de ori, măştile. STANCU, U.R.S.S. 77. -+■ Preparat cosmetic din diferite substanţe nutritive, sau astringente, care se aplică pe faţă pentru întreţinerea tenului. 3. (în expr.) Mască mortuară ~ mulaj în ghips al feţei unei persoane decedate, făcut, de obicei, îndată după moarte. Bătrînul saltă capacid unei măsuţe şi ne arată masca mortuară a lui Ceaikovski. stancu, U.R.S.S. 89. 4. Dispozitiv care acoperă parţial sau total corpul unei persoane, al unui animal, un obiect, o maşină etc. pentru a le proteja, a le ascunde vederii etc. + Cască avînd în partea dinainte o împletitură bombată de fire de metal, întrebuinţată ca apărătoare a feţei la scrimă, la albinărit sau în industria explozibilelor. + (Determinat prin « de gaze t>) Dispozitiv care se aşază pe cap şi pe faţă, folosit ca mijloc de protecţie, mai ales împotriva efectelor gazelor de luptă şi a substanţelor radioactive. 5. Lucrare menită să sustragă cercetării inamicului un obiectiv militar; (ieşit din uz) adăpost individual, săpat de fiecare luptător pe cîmpul de luptă. Radu Comşa îşi aprinde ţigarea, cît oamenii scobesc măşti. C. PETRESCU, î. ii 35. MASCOTĂ — 25 — MASTODONT MASCOTĂ, mascote, s. f. (Franţuzism) Fiinţă sau lucru despre care cei superstiţioşi cred că aduce noroc. V. amuletă. MASCtJL, masculi, s. m. Individ de sex bărbătesc. Ţiparul femelă.. . coboară, în estuare. Acolo e întîmpinat ie ţiparul mascul, c. petrescu, c. v. 192. — Accentuat şi: mascul. MASCULIN, -Ă, masculini, -e, adj. Propriu masculului, bărbatului; bărbătesc. <$> (Gram.) Gen masculin = formă pe care o ia substantivul denumind o fiinţă bărbătească sau un lucru considerat de sex bărbătesc; prin analogie cu substantivul, prezintă diferenţe după gen şi pronumele, articolul, adjectivul (participiul) şi numeralul. Sînt de genul masculin substantivele nume de fiinţe de sex bărbătesc, precum şi nume de lucruri care prin tradiţie şi prin analogie cu cele dinţii sînt socotite tot ca masculine. gram. rom. I 126. MĂSCUR, mascuri, s. m. Porc (spre deosebire de scroafă); (în special) porc castrat (spre deosebire de vier). Vine Ivancea, cum umblă el ca un mascur, dumitrii;, b. F. 24. I-au apucat repede şi i-au aruncat intre mascuri, socotind că ei i-or prăpădi. sbiera, p. 109. Porcii fi-oi plăti; Scroafa cu purcei O sută cinci lei; De tot mascurul Ţi-oi da galbenul! TEODORESCU, p. p. 461. — Accentuat şi: mascur. MASETÎR, maseteri, adj. m. (Numai în e x p r.) Muşchi maseter = unul dintre cei doi muşchi fixaţi cu un capăt pe maxilarul inferior şi cu al doilea pe arcada zigomatică. MASÎZĂ, maseze, s. f. Femeie specialistă în practica masajului. JIASICOT s. n. Oxid de plumb, sub formă de praf galben, întrebuinţat la fabricarea vopselelor de ulei, ca mordant în industria textilă, ca smalţ în industria ceramică etc. MASÎV', masive şi masivuri, s, n. 1. Ansamblu de înălţimi, în regiunile de munte şi de deal, grupate în jurul unui punct culminant şi formînd o unitate de relief. Marele masiv al Bucegilor se înalţă cu fiecare stîncă şi cu fiecare perele de piatră, tot mai sus. bogza, c. o. 206. în stingă începe să s-aşeze un platou la poalele brădişului din care iese gol masivul Jhicegiului. VI,A11uŢA, o. A. iii 33. + Grup de păduri de acelaşi fel. Masiv de brazi. 2. Masă mare de material solid, grămadă mare, morman. S-au dus în Celei şi au dat cu tîrnăcopul in masivul ruinelor, gai.action, o. i 120. + Partea cea mai însemnată, cea mai mare dintr-un întreg; gros. în planurile sale. . . intra ideea ciudată de a trage din masivul armatei o coloană lungă şi uşoară, care, ca un cui, să fie bătută în corpul turcesc, pînă la inimă. D. zamfirescu, r. 187. MASÎV2, -Ă, masivi, -e, adj. 1. Care se prezintă ca o masă compactă şi relativ mare. Contrastul dintre siluetele lor masive [ale munţilor]... şi suprafaţa liniştită a Oltului dă naştere unei frumuseţi intense, bogza, c. o. 253. într-o masivă coloană înaintau pe Griviţei muncitorii de la calea ferată, pas, z. iv 84. + (Despre obiecte sau despre materialele din care acestea sînt confecţionate) Plin, dens, greu. Inelul masiv pe care Mişu îl purta la degetul cel mic. dumitriu, b. F. 141.' într-o altă sală. . . se află expuse mii şi mii de obiecte de aur. Predomină vasele şi candelabrele de aur masiv, stancu, u.r.s.s. 69. Obiecte masive de bronz şi de argint, odobescu, s. i 336. 4- (Despre construcţii) Trainic, solid; mare şi impunător. Clădirile sînt masive, elegante şi zvelte in acelaşi timp. stancu, u.r.s.s. 111. + (Despre persoane) Mare, impunător, voluminos. Soseşte din urmă colonelul, greoi şi masiv, camii, PETRESCU, u. N. 273. 2. Care se găseşte sau se produce în cantităţi mari; pe scară întinsă, amplu. O dată cu'planul cincinal au început construcţiile masive de locuinţe muncitoreşti. con-temporanui,, s. II, 1952, nr. 300, 3/5. MASIVITĂTE s. f. sg. însuşirea de a fi masiv; mărime, soliditate. Prin fereastră razele soarelui. . . alcătuiau un paralelipiped luminos de-o ciudată, ireală masivitate. O AI, AN, z. R. 339. Spre bătrîneţe însă, se~accentuează masivitatea stîncoasă a feţei. cXunescu, E. 29. MĂSLA, masle, s. f. (învechit şi arhaizant; la cărţile de joc) Culoare (4). Lipsea din sobor numai craiul de ghindă, care se afla la dreapta jos, cu aprodul de aceeaşi maslă. sadoveanu, z. c. 209. MASLÎN s. m. v. măslin. MASLÎNĂ1 s. f. v. măslin. MASLÎNĂ2 s. f. v. măslina. MÂSLU, masluri, s. n. Slujbă religioasă care se oficiază pentru un om grav bolnav (sau la anumite sărbători bisericeşti mari), însoţită de ungere cu untdelemn sfinţit. Dă pentru un maslu, minca-te-aş. PAS, z. I 117. MASON, masoni, s. m. Francmason. Socoti că e locul şi timpul să convertească pe cei doi care i se părură copţi. . ■ să devie masoni, camii, petrescu, o. ii 116. MASONERIE s. f. Francmasonerie. Nu avusese curajul să-i vorbească pînă acum despre masonerie, camii, petrescu, o. ii 117. MAS6MC, -A, masonici, -e, adj. Francmasonic. Lojă masonică. MASOR, masori, s. m. Specialist în practica masajului. MAST, maste, s. n. Construcţie metalică mobilă, folosită provizoriu ca turlă de sondă, cînd se sapă la adîncimi mici. MĂSTĂ, maste, s. f. (învechit) Catarg. Poposi citeva minute, pînă legă o frînghie de vîrful unei maste. contemporanul, vij 37. MASTÎC, masticuri, s. n. 1. Material fluid sau vîscos alcătuit dintr-un amestec de substanţe minerale sau organice, care are proprietatea de a se întări în contact cu aerul; se întrebuinţează la umplerea golurilor dintre două piese în contact, la lipire etc. Şi oare ce-or să facăi^ boierii cu-atîta mastic? — Spunea vătavu de la Pepeleni c-au să prundiiiască cu el şoselele cele nouă. ALECSANDRI, T. I 245. + Preparat vîscos conţinînd ceară galbenă, terebentină, seu şi ulei, întrebuinţat pentru acoperirea rănilor pomilor (în cazul altoirii, al unei lovituri etc.). 2. Suc răşinos aromatic care se scurge din tăieturile făcute în trunchiul şi ramurile unui arbust (Lentiscus) din Asia şi care serveşte la fabricarea masticii, a anumitor lacuri etc; sacîz. MASTICAî’GR, -OÂBE, masticatori, -oare, adj. (Numai în exp r.) Muşchi masticator = muşchi situat între cele două maxilare şi care pune în mişcare falca inferioară. MASTICĂŢIE, masticaţii, s. f. (Franţuzism) Meste-carea alimentelor în gură cu ajutorul limbii şi al dinţilor. MASTÎCĂ s. f. Băutură alcoolică, aromată cu mastic. Toarnă-i un păhărel de mastică de Hios, să mai Prjn~ dă puteri, bart, E. 31. Clondirul cu trei chile mastică. caragialE, O. II 37. Bău un pahar de mastică. FII.IMON, c. 155. MASTÎTĂ, mastite, s. f. Inflamaţia mamelei. MASTODONT, mastodonţi, s. m. Mamifer pachiderm uriaş, asemănător cu elefantul, care * trăia în epocile terţiară şi cuatemară. MASTOIDĂ — 26 — MAT MASTOÎDĂ, mastoide, adj. f. (Numai în e x p r.) Apo-fiză mastoidă = fiecare din cele două ridicături ale osului temporal, situate dinapoia urechii. — Pronunţat: -to-i-, MASTOIDÎTĂ, mastoidite, s. f. Boală produsă de inflamaţia celulelor osoase ale apofizei mastoide. — Pronunţat: -to-i-, MAŞALA interj. (învechit) Bravo ! bine ! de minune ! Arnăuţii strigară: maşala! inchinîndu-se pîtiă la pămînt. negruzzi, s. i -24. MAŞCĂT, -Ă, maşcaţi, -te, adj. (Regional) Mare, gros. Muie pana de giscă în cerneală şi scrise cu slove maşcate. SADOVEANU, Z. C. 246. + (Despre unele cereale) Cu bobul mare. Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai maşcat. DONICI, la CADE. — Variantă: măşcât, -ă (i. ionescu, d. 403) adj. MAŞINĂ, maşinez, vb. I'. I n t r a n z. (Rar) A unelti, a complota. Dară maică-sa n-au încetat nici acuma să ma-şineze împotriva ficiorului său! sbiera, p. 29. MAŞINAL, -A, maşinali, -e, adj. Care acţionează ca o maşină, mecanic, automat, fără să gîndească; inconştient, involuntar. Simţea că-l zdrobeşte greutatea piesei mari de metal pe care, din cînd în cînd, cu mişcări maşinale, şi-o sălta în sus pe umeri, dumitriu, v. x,. 138. (Adverbial) începu să-şi pună gulerul maşinal, cu gîndurile aiurea. c. petrescu, A. 390. Zidul de soldaţi executa maşinal, sacadat, aceeaşi mişcare de arme. REBREANU, r. n 254. MAŞINALICÎŞTE adv. (învechit) în mod automat, maşinal. Vîrî maşinaliceşte mina în sîn şi scoase un plic sigilat. FIUMON, la CADE. MAŞINAŢIE, maşinaţii, s. f. Intrigă, uneltire, complot. — Variante : (rar) maşinafiune, (învechit) machimiţie (bIlcescu, o. ii 185), machinafiiine (gherea, st. cr. ii 285), mahiniiţie (negruzzi, s. i 294) s. f. MAŞINAŢIÎJNE s. f. v. maşinaţie. MAŞÎNA, maşini, s. f. 1. Sistem tehnic alcătuit din piese cu mişcări determinate care transformă o formă de energie în energie mecanică a unor solide mobile sau invers. Scot fum negru maşinile cu coş înalt. STANCU, d. 215. Maşină de forţă = maşină care cedează energie utilizabilă în tehnică numai după ce a mai fost supusă unei transformări. Maşină de lucru = maşină care transformă energie cedînd lucru mecanic folosit direct la prelucrarea sau la deplasarea unor obiecte. Maşînă-unealtă = maşină de lucru care prelucrează materiale prin operaţii mecanice de aşchiere, tăiere, forfecare etc. îmbunătăţirea calităţii maşi-nilor-unelte este strîns legată de o serie de măsuri tehnico-organizatorice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2677. (Urmat de determinări arătînd forma de energie folosită) Maşină electrică. (Determinarea este subînţeleasă) Dosarul. . . s-a trecut la dactilografiat. Cu cine ai bătut la maşină, Marine ? baranga, i. 205. Trecură în fugă peste rîndurile scrise de maşină. MIHATJC, o. 478. Un manuscris transcris curatla maşină, ca un raport administrativ. C. PETRESCU, c. v. 23. -iV (Urmat de determinări calitative) Lucrează tăcut şi automat, ca o maşină de precizie, i camii, petrescu, u. n. 399. Maşină infernală v. infernal. (Urmat de determinări arătînd domeniul în care este folosit sistemul) Maşini agricole. <ţ> F i g. [Oamenii sovietici] au sfărîmat fioroasa maşină de război nazistă, au cîştigat cea mai mare victorie din toate timpurile. STANCU, U.R.S.S. 190. 2. Nume dat în mod curent cîtorva sisteme tehnice acţionate prin motoare de diferite tipuri: a) locomotivă. Maşina fluieră, trenul urni din loc. c. petrescu, s. 41. Soseşte trenul de la Tecuci şi se opreşte maşina chiar în dreptul ferestrei lui moş Gheorghe. SP. popEscu, M. G. 34. Ne-am suit în vagon şi: mină, băiete! Mină, băiete, adecă şuieră maşină! NEGRUZZI, s. I 324. b) batoză. Domnul Ivancea vrea să vii cu snopii de la cîmp drept la maşină. dumiTriu, b. f. 24. Şi am început să arunc la snopi în maşină. PREDA, î. 22. c) automobil. Mă aşteaptă la colţ maşina lui văru-meu. C. PETRESCU, c. V. 73. M-am urcat intr-o maşină de curse. SAHIA, U.R.S.S. 92. 3. (Popular) Maşinărie. (F i g.) S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi sîntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece. EMiNEscu, o. i 35. — Variantă: niuhinfi (kogXt.niciîanu, s. 83) s. f. MAŞINĂRIE, maşinării, s. f. Totalitatea pieselor unei maşini sau* ale unui grup de maşini. + Maşină. Alerga ca un animal, cu mişcări de manechin, de maşinărie. DUMITRIU, B. F. 126. Ai să le vezi aici, cînd vor veni maşinăriile prietenului nostru Iosif. sadovEanu, p. m. 23. F i g. Intr-o tăcere penibilă, tragică, el privea la rămăşiţa de viaţă care mai palpita cu îndărătnicie încă în maşinăria aceea umană distrusă. BART, E. 341. + Mecanism. Maşinăria ceasornicului. MAŞÎN GHEVER, maşingheveruri, s. n. (Germanism rar) Mitralieră. Bat tunurile şi bat maşingheverurile. CAMII,AR, N. II 296. MAŞINÎSM s. n. sg. Utilizare amplă a maşinilor în procesele de producţie. MAŞINÎST, -A, maşinişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care conduce o maşină sau supraveghează funcţionarea ei; mecanic. Ar putea să intre maşinist la vreo moară. GAI.AC-TION, o. I 145. Maşinistul îşi ia mina de pe minerul cu care oprise trenul şi se întoarce cu faţa spre moş Gheorghe. SP. POPESCU, M. G. 34. MAŞINÎJŢĂ, maşinuţe, s. f. Diminutiv al lui maşină; automobil mic. Andrei ajunse la Pănoiu o dată cu amurgul. Opri maşinuţa lingă vagonul de dormit şi coborî. MIHALE, o. 486. MĂŞTER, -A, maşteri, -e, adj. Care se poartă neome-nos cu altul; aspru, rău, crud. V. vitreg. (F i g.) Şi-ntr-o noapte-un vifor maşter ţi-a smuls cumpăna fîn-tinii. goga, c. P. 37. MĂŞTERĂ, maştere, s. f. Mamă vitregă. Maştera e vinovată că crăimei ne-a-nchinat. davila, v. v. 34. Că-i de vină maică-ta, Maică-ta, Maşteră-ta, Eu am zis că te-oi lua, Ea mi-a spus că nu te-o da! jarnîk-bîrseanu, d. 257. ~ Variante: măştiliă (sadoveanu, d. p. 65,negruzzi, s. n 144), mdştigă (alkcsandri, t. i 356), mdştio (sbiera, p. 169), măştină (şez, vrr 71) s. f. MĂŞTIE s. f. v. maşteră. MĂŞTIGĂ s. f. v. maşteră. MĂŞTIHĂ s. f. v. maşteră. MĂŞTINĂ s. f. v. maşteră. MAT 1 s. n. (Uneori în compusul ş a h - m a t) Situaţie în cadrul unei partide de şah în care regele uneia din părţi, fiind atacat, este pus în imposibilitate de a mai fi apărat, determinîndu-se astfel sfîrşitul partidei. <$■ E x p r. A face (pe cineva) mat = a bate (pe cineva) la jocul de şah; f i g. a pune (pe cineva) în situaţia de a nu mai putea spune sau face nimic, de a se recunoaşte învins. 4r (Adjectival, despre rege la jocul de şah) Aflat în situaţia descrisă mai sus. Regele e mat. MAT — 27 — MATERIAL MAT2, -A, maţi, -te, adj. Fără luciu, fără strălucire, şters. Ochii ti deveniseră de un albastru mat, oţeliu. CAMIL PETRESCU, P. 223. Cu coatele pe masă, cu obrazul arămîti-mat. . . declamă autoritar, ca intr-un consiliu de familie. c. PETRESCU, î. i 6. Din cend mat, încovoiat pe zare Ca un imens cuptor de porţelan Un. soare imobil şi diafan Trimite raze perpendiculare. TOPÎrceanu, m. 18. (Adverbial) Mobilele şi covoarele străluceau somnoros şi mat. eminescu, N. 81. + (Despre sticlă) Care nu este transparentă. Era o odăiţă cu divan şi c-un dulăpior cu geam mat alături, sadovbanu, p. hi. 184. -+• Fi g. (Despre sunete) Fără rezonanţă, surd. Răsună-n noaptea lumei cintul mării blînd şi mat. EMINESCU, o. iv 119. MATĂ pron. pers. (Mai ales în Mold.) Pronume de politeţe de persoana a doua singular; dumneata. Ar trebui să-l chemi mata odată şi să-l aduci la realitate, c. PETRESCU, c. v. 228. — Formă gramaticală: gen.-dat. matale (întrebuinţată uneori şi la celelalte cazuri). MATAD6R, matadori, s. m. Nume dat şefului unei grupe de toreadori căruia (în lupta cu taurii) îi revine sarcina să dea animalului lovitura mortală. MATAHALĂ, matahale, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Fiinţă foarte mare; ceea ce este voluminos şi diform; colos, namilă. De mult nu se văzuse aşa matahală de om; înalt, zdravăn ca un uriaş, cu ochii mici ca bobul de mazăre. dunXreanu, n. 96. Iar bietul Dragoş, deşi era o matahală de om mare şi lăliie, se făcuse totuşi mic numai cît un purece, hogaş, dr. n 97. -v” F i g. Agentul se uită la vila domnului ministru, matahală cu zeci de ferestre, plină de întunerec şi de pustiu, dumi-Triu, N. 236. ■+ (Rar) Sperietoare. Se tem precum se teme un corb d-o matahală. neGruzzi, s. n 254. — Variantă: mătăMIă (bogza, c. o. 170, slavici, o. x 218, contemporanul, iv 45) s. f. MATARA, matarale, s. f. (Regional) Vas în care ţăranii duc apa la cîmp. Să ţii calea la fîntînă, că el vine atuncea să ia apă-n matara să-şi adape mindruţa. ŞEZ. m 215. jMATARAGiu s. m. (învechit) Subofiţer din suita unui paşă. MATCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie ocupată de apele unui rîu cînd nivelul acestora este normal. De la sat pînă-n suiş Drumul merge ocoliş Lîttgă matca rîului, Pîn’la poala muntelui, deşliu, m. 22. De la Giurgiu in jos. . ■ trecem printr-o largă alee de răchiţi. Dunărea-şi croieşte matca drept, pare c-arfi canalizată. vr,AHUŢA, o. A. 408. Căprioare sorioare, Sculaţi în două picioare, Roadeţi poala codrului Să văd matca Oltului, alecsandri, p. p. 291. F i g. Viaţa a curs în matca adînciiă de veac şi de veac. c. PETRESCU, A. 140. + (Rar) Izvor al unei ape curgătoare; p. e x t. apa rîului. Aşa lăutar ca Mură nu mai auzise valea Oltului, de la matca lui şi pînă la Dunăre, galac-TION, o. I 69. Matca Oltului bătea La colţid casei intr-un soc. GOGA, p. 35. 2. F i g. (învechit) Origine, obîrşie, început. Trage fiecare la matca lui. c. PETRESCU, a. r. 54. Deci fieştecare om care vre să ştie bine legile patriei sale trebuie să cunoască matca lor, care este codica (= cod) romană sau împărătească a lui Justinian. kogXlniceanu, s. 113. II. 1. Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare şi care asigură perpetuarea speciei; regină (2). Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stăpină. hasdeu, R. v. 88. (Uneori determinat prin «.de stup ») Am crezut că-i matcă de stup, şi deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor şi cu mierea mîncată. alecsandri, t. n 164. 2. Parte legată a unui chitanţier, bonier etc. din care s-au rupt jumătăţile detaşabile; cotor (2). MATIÎL<3T, mateloţi, s. m. Persoană care serveşte pe bordul unei nave în grupul celor însărcinaţi cu manevra şi cu serviciul la punte. V. matroz, marinar. Costache Rusu, cel mai scurt dintre toţi şi ciupit de vărsat, matelot pe vaporul « Vasile Lapu t>. dunXreaot, ch. 153. matematic, -A, matematici, -e, adj. Care se referă la matematică, de matematică, bazat pe principiile matematicii. Analiză matematică, a Dionis făcea c-un creion un calcul matematic. EMINESCU, n. 35. + F i g. Precis, riguros, exact. MATEMATICĂ, matematici, s. f. Ştiinţa care se ocupă cu studiul mărimilor, al relaţiilor cantitative şi al formelor spaţiale. Fusese chemat de domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filozofie la Academia din Socola. EMINESCU, n. 52. Eu l-am autorizat ca să ia un repetitor de matematică. GHICA, A. 512. MATEMATICÎSCj -EASCĂ, matematiceşti, adj. (învechit) Matematic. împrejurările vieţii unui popor nasc limbile şi cuvintele; cu precizie matematicească nu se îngrădeşte limba şi inima, RUSSO, s. 57. MATEMATICĂŞTE adv. (Rar) Conform cu procedeele întrebuinţate în matematică; (f i g.) cu exactitate, cu precizie absolută. Eram în stare să dovedesc lucrul mate-maticeşte. hogaş, h. 74. MATEMATICIAN, -A, matematicieni, -e, s. m. şi f. Specialist în matematică. Matematicianul ăsta nu imbătrî-neşte. ibrXileanu, a. 15. — Pronunţat: -ci-an. MATERIAL1, materiale, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Materiile prime sau semifabricatele din care se fac diverse bunuri ; totalitatea mijloacelor materiale folosite în procesul de producţie pentru efectuarea lucrărilor specifice unei întreprinderi sau necesare unei anumite activităţi. Material de construcţie, a Treceau. . . camioane grele încărcate cu oameni şi materiale, v. rom. februarie 1950, 57. Vreau să te rog să-mi dai căruţa şi caii să iau nişte materiale de la gară. E pentru şcoală, preda, î. 118. Material rulant v. rulant. 2. Totalitatea documentelor, informaţiilor şi datelor necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, ştiinţifice etc. Secretul artei lui Eminescu stă în însuşirea desăvîrşită a materialului folcloric şi a stilului poeziei populare. ROSETTi, S. L. 39. Din diviziunea muncii in ştiinţă a urmat o creştere mare. . ■ a materialului ştiinţific. GherEA, ST. CR. II 338. Pe lîngă greutatea sarcinii ce se pricinuieşte prin haosul atîtor materiale aşa de felurite. . . apoi se mai înfăţişează şi îndatoririle ce se cer de la orice istoric. kogXlniceanu, S. a. 63. — PI. şi: (învechit) materialuri(NEGRUZZI, s. IX 157). — Pronunţat: -ri-al. MATERIAL2, -A, materiali, -e, 'adj. 1. Care e alcătuit din materie, care aparţine realităţii obiective, existînd independent de conştiinţă şi în afara ei. în viaţa societăţii, ca şi în natură, factorul material constituie elementul prim şi hotărîtor, iar ideile, conştiinţa constituie factorul derivat, secund. SCÎnteia, 1953, nr. 2608. <$> Cultură materială = totalitatea bunurilor create de societate într-o perioadă istorică dată. + Palpabil, concret, real. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci şi pe baza documentelor materiale, camil PETRESCU," o. ii 414. 2. Care constă în bunuri economice, care ţine de venit, de avere, care se referă la trai, la întreţinerea vieţii. Comori materiale sau frumuseţi alese îl lasă. ■ ■ indiferent! macedonski, o. i 260. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Omenirea va urmări în această lume şi altceva decît satisfacerea trebuinţelor materiale, ghica, a. 176. <0* Bază materială = totalitatea mijloacelor (clădiri, instalaţii, forţă MATERIALICEŞTE — 28 — MATIMĂ de muncă etc.) care permit desfăşurarea unei activităţi economice sau ştiinţifice. — Pronunţat: -ri-al. MATERIALICÎIŞTE adv. (Rar) Din punct de vedere material (2). Burghezimea, ajungînd puternică materiali-' ceşte şi intelectualiceşte, fiind bogată şi cultă, a învins clasa feudală. GHEREA, ST. CR. I 328. MATERIALISM s. n. Concepţie filozofică care, în opoziţie cu idealismul, consideră că materia este factorul prim, iar conştiinţa factorul secund. Materialismul, în genere, admite existenţa obiectiv reală (materia) independentă de conştiinţa, de senzaţiile, de experienţa etc. ale omenirii. LKnin, o. xrv 320. <^> Materialism filozofic marxist — formă superioară, ştiinţifică a materialismului, care admite materialitatea lumii, primordialitatea materiei asupra conştiinţei, cognoscibilitatea lumii materiale şi a legilor ei de dezvoltare. Materialism dialectic = concepţia despre lume a partidului marxist-leninist, a cărei metodă de cercetare a fenomenelor naturii, societăţii şi gîndirii este dialectică, iar felul de a privi lumea, teoria ei filozofică, este materialistă. Materialism istoric = concepţia materialistă a istoriei care extinde şi aplică principiile materialismului dialectic Ia studiul fenomenelor vieţii sociale. Adîncind şi dezvoltind materialismul filozofic, Marx l-a dus pînă la capăt şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx s-a dovedit a fi cea mai grandioasă cucerire a cugetării ştiinţifice, lenin, O. A. I 46. — Pronunţat: -ri-a-. MATERIALIST1, -Ă, materialişti, -ste, adj. (în opoziţie cu idealist) Care se referă la concepţiile materialismului, care aparţine materialismului. Materia este factor prim, iar gîndirea, conştiinţa, senzaţiile sînt produse ale unei dezvoltări foarte avansate. Aceasta este teoria materialistă a cunoaşterii. LEnin, o. xiv 64. Bălcescu era unic în epoca lui prin concepţia materialistă care îl călăuzea la judecarea faptelor istorice. SADOVEANU, E. 50. Tablă de materii = listă ataşată Ia începutul sau la sfîrşitul unei lucrări în care sînt înşirate, în ordinea tratării lor, capitolele cuprinse în lucrare, cu indicarea paginilor corespunzătoare. ^ Loc. adv. în materie de ...= privitor la..., în chestiuni de..., în ceea ce priveşte. . . Puterea Sovietelor... a arătat, în chip practic, voinţa şi capacitatea sa de a da maselor ţărănimii muncitoare un ajutor sistematic şi statornic în materie de producţie, contemporanul, S. ii, 1948, nr. 111, 8/5. *0* E x p r. A intra în materie = a începe (după o introducere) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie, hogaş, dr. ii 76. + Conţinut, cuprins. Nu cumva să se întîmple ca, vreunui cititor. . . să-t vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă, mai înainte chiar de a fi intrat în materia ei. odobescu, s. iii 11. 4. Obiect de studiu (la şcoală). S-a interesat de situaţia noastră şcolară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam, sahia, n. 59. + Totalitatea cunoştinţelor care se predau într-un anumit domeniu. Elevii recapitulează materia predată la limba romînă. matErn, -A, materni, -e, adj. Care vine din partea mamei, de mamă, propriu mamei. Privirea avea o înduioşare maternă. C. PETRESCU, C. v. 209. în zece rinduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici. hasdeu, i. v. xvii. <(> Limbă maternă = limbă pe care şi-o însuşeşte cineva din prima copilărie, de la părinţi, şi pe care o foloseşte cu mai multă uşurinţă şi siguranţă decît limbile străine,. învăţate ulterior. în Republica Populară Romînă se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţămîntid de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare şi teatre în limba maternă. CONST. R.P.R. 38. Rezultatul acesta îl atinge poetul dînd o întrebuinţare personală instrumentului obştesc al limbii materne. viAku, s. 6. MATERNITÂTE, (2) maternităţi, s. f. 1. Starea, calitatea de mamă; instinct matern. îi sărută obrajii... cu nesaţiul maternităţii ei osîndită să rămînă pentru totdeauna sterilă. C. PETRESCU, !. îl 254. + (Rar) Sarcină. Adu-ţi aminte, Alexandre, acum trei ani la Wurzburg. . . femeile purtîndu-şi maternitatea ca un trofeu, c. PETRESCU, î. I 9. 2. Spital pentru îngrijirea femeilor în timpul naşterii. [Statul] organizează maternităţi, creşe şi cămine de copii. CONST. R.P.R. 39. MÂTIMA, matimi, s. f. (învechit) Lecţie. N-ai învăţat matima. ghica, S. 51.+ învăţătură. Scopul scriitorului a MATINAL — 29 — MAT fost de a arăta ridicidul ■ . . incheindu-se morala piesei în ruşi-narea Zoiţei, ca o matimă pentru toate fetele. russo, s. 92. MATINĂL, -Ă, matinali, -e, adj. De dimineaţă. Oră matinală. + (Despre persoane) Care se scoală devreme. A doua zi Râul Brumam, mai matinal decît toţi, coborî spilcuit, rebreanu, R. I 228. A doua zi, cucoana Marieta fu mai matinală decît Andrei, hogaş, dr. ii 80. MATINEU, matinee, s. n. 1. Spectacol (de teatru, operă, balet etc.) care are loc dimineaţa sau în primele ore ale după-amiezii. Matineu pentru copii. 2. (învechit) Haină comodă de casă, lungă pînă mai jos de talie, pe care o purtau femeile dimineaţa; V.capot1. Se duse răpede la oglindă, îşi aşeză părul, se roti puţin; era într-un matineu elegant, contemporanul, vin 197. MATISA, matisez, vb. I. T r a n z. A împreuna două •cabluri, doua parîme etc. fără a le înnoda, petrecînd şuviţele care le compun unele prin altele. matîţI, inatiţe, s. f. Parte a năvodului, sac de plasă mare, în care se strîng peştii. începură a trage năvodul, -ca să aducă matiţa la lumină, sadoveanu, î. a. 125. MATO Sî, matosesc, vb. IV. Refl. (Popular) A se îmbăta. Nene Tacite, parcă m-am matosit şi eu. pas, l. ii 12. MATOSTĂT, matostaturi, s. n. Jasp. Ghiordane de diamant, rubin şi matostat. C. PETRESCU, c. v. 79. Un lat brîu. . . semănat cu matostaturi. odobescu, S. i 133. Era încinsă cu un colan de aur, ce se încheia cu mari paftale de matostat.nEGrxjzzi, s. 1145. (în metafore şi comparaţii) Vestita pădure ■ ■ ■ unde iarba e de smarald şi frunzele de matostat. macedonski, o. m 68. MATRACtîCĂ, matracuce, s. f. (Popular) Femeie cu un fizic neplăcut sau cu purtări imorale. MATEAPAZIÎC, matrapazlîcuri, s. n. (Mai ales la pl.) Şarlatanie, înşelătorie, escrocherie, fraudă. Făcuse nişte matrapazlîcuri, pentru care i s-a cerut demisia. dunX-REANU, N. 175. MATRIARHAT s. n. Treaptă istorică în dezvoltarea orînduirii comunei primitive, caracterizată prin rolul predominant al femeii în viaţa economică şi socială şi prin stabilirea descendenţei în linie maternă. — Pronunţat: -tri-ar-, MATRÎCE 1 s. f. Uter. MÂTRICE 2, matrice, s. f. (Mat.) Sistem de numere grupate într-un tablou dreptunghiular care are un anumit număr de linii sau rînduri, fiecare rînd avînd acelaşi număr de numere, aranjate în coloane. MATRICOL, -Ă, matricoli, -e, adj. Matricular. Foaie matricolă. Număr matricol. MATRICOLĂ, matricole, s. f. Registru în care se înscriu, într-o instituţie, numele persoanelor a căror evidenţă este necesară; condică; (în special) registru folosit în şcoli, în care se înscriu numele, datele personale şi situaţia şcolară a elevilor. (Atestat în forma matriculă) Mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele in matriculă. cara-CIALE, o. ii 288. — Variantă: matriculă s. f. MATRICULĂR, -Ă, matrictdari, -e, adj. (Rar) Care face parte dintr-o matricolă; al unei matricole. Număr matricular. Foaie matriculară. MATRICULĂ s. f. v. matricolă. MATRIMONIAL, -A, matrimoniali, -e, adj. (Livresc) De căsătorie, privitor la căsătorie. Invitaţii... se dovedeau rebeli proiectelor matrimoniale. C. PETRESCU, c. v. 180. — Pronunţat: -ni-al. MATRIŢĂ, matriţe, s. f. Unealtă cu o cavitate interioară, alcătuită din unul sau mai multe elemente, folosită la fasonarea, prin deformare plastică, sub presiune, a unor materiale. + Formă în care se toarnă literele de tipografie. MATRIŢÎRj matriţeri, s. m. Muncitor care lucrează cu matriţe. MATROANĂ, matroane, s. f. (La romani) Nume dat în semn de respect unei femei căsătorite din aristocraţie. Roma veche întreagă Se-nşiră pe dinaintea mea: consuli, proconsuli, matroane, copile. ms.cedonski, o. i 14. <$• (Astăzi livresc sau ironic) Juvaerurile atîrnau la gîtul şi urechile matroanelor, anghel, PR. 40. [Iat-o] în sfîrşit, matroană respectabilă, povăţuind. negruzzi, s. i 289. jtfATROZ, matrozi, s. m. Marinar, corăbier; (azi) grad în marina militară, corespunzător gradului de soldat din armata de uscat. Corabia-n fugă trecea, Cîntau despicatele valuri, Cîntau şi matrozii pe ea. coşsuc, p. ii 93. El de tînăr s-a înrolat ca matroz pe o corabie, odobescu, s. iii 248. MATT3F, matufi, s. m. (învechit) Bătrîn, babalîc. Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea ţîngău. caragialE, o. m 29, Vezi zăcînd cîte un matuf gîrbov. alecsandri, la TDRG. Om posomorit, ursuz. Era un matuf răposatul... să fugi in lume. alec-Sandri, T. 175. MATtjR, -A., maturi, -e, adj. (Despre oameni) Ajuns la o vîrstă cînd dezvoltarea fizică şi mai ales cea intelectuală sînt depline; cu judecată, cu experienţă. Filip crescuse parcă în timpul boalei lui, şi părea acum matur. DUMI-Triu, N. 194. Vorbea rar şi domol, ca un om matur, camil PETRESCU, o. I 150. (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedeşte judecată adîncă, raţionament solid, seriozitate ; p. e x t. profund, adînc. Gîndire matură. — Accentuat şi: (popular) mătur. MATURĂŢIE s. f. 1. Totalitatea transformărilor pe care le suferă o celulă sexuală, un fruct sau un organism întreg, pînă la dezvoltarea morfofiziologică completă. 2. Totalitatea transformărilor fizice sau chimice pe care le suferă anumite substanţe sau sisteme coloide, preparate pe cale chimică sau prin fermentare, înainte de a ajunge la forma definitivă; maturizare. MATURÎT, -Ă, maturiţi, -te, adj. (Rar) Matur. MATURITĂTE s. f. Stare de deplină dezvoltare fizică şi mai ales intelectuală; calitatea de a fi matur. Deşi era în plină maturitate şi foarte cunoscut, Ladima nu putea să scrie decît la foi sărace, mai curînd obscure. camil PETRESCU, n. 37. Scrierile care au rămas nepieritoare sînt toate opere ale maturităţii. vlahuţX, O. A. II 228. <£> Examen de maturitate = examen pe care îl trece un absolvent al unei şcoli medii de cultură generală şi în urma căruia se bucură de anumite drepturi. Stare de deplină dezvoltare a unui fruct. MATURIZA, maturizez, vb. I. R e f 1. A deveni matur, a ajunge la maturitate. Tineretul muncitor s-a maturizat politiceşte. + T r a n z. A face ca cineva sau ceva să devină matur, potrivit, apt, gata pentru o acţiune. Experienţa tragică a trecutelor războaie a maturizat masele populare de pretutindeni, lupta de clasX, 1953, nr. 1-2, 113. MATURIZĂRE s. f. Faptul de a (se) maturiza. MAŢ, maţe, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Intestin al animalelor şi păsărilor sau (popular) al oamenilor. Trimise maţele la pîrîu cu o credincioasă d-ale ei. ISPIRESCU, L. 66. <*> Expr. A-i cliiorăi (cuiva) maţele (de foame) = a-i fi cuiva foarte foame. A îi pestriţ Ia maţe (sau cu maţele MAUR - 30 — MAZIL pestriţe) v. pestriţ. Compus : (familiar) niaţc-goalo (sau fripte) = denumire dispreţuitoare dată unui om sărac şi lihnit de foame, p. e x t. unui om pentru care cineva nu are consideraţie. Ajungem la sfintul Ilie în Gorgani, — moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-vodă. . . maţe-fripte după noi. caragia^E, o. i 46. -+ Maţe-negre = (Iht.) scobai. 2. (învechit) Tub flexibil (de cauciuc), furtun. Trofim se duse şi supse apă din butoiaş printr-un maţ de cauciuc vechi. DUMITRIU, p. F. 13. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe maţul narghilelelor, alţii cu gura căscată. DEI*A-VRANCEA, la TDRG. MAUR1, mauri, s. m. Persoană făcînd parte din populaţia care locuia în antichitate în nordul Africii; persoană făcînd parte din populaţia arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii (ulterior şi Spania) şi s-a amestecat cu indigenii. Umeri laţi şi o talie mlădioasă, temd bronzat, de maur. BART, E. 50. (Cu sens colectiv) Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur. eminescu, o. i 43. — Pronunţat: ma-ur. MÂUR2, -A, mauri, -e, adj. De maur x, al maurilor, caracteristic maurilor. O vastă construcţie, ale cărei ziduri lungi se întilnesc în patru unghiuri drepte, asemeni cetăţilor maure. bogza, c. o. 214. în zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. EMINESCU, O. i 44. — Pronunţat: ma-ur. MAURÎ3SC, -Ă3 maureşti, adj. (Franţuzism rar) Care aparţine maurilor, care e în obiceiurile maurilor. O lampă de argint, de forma maurescă, se cobora din mijlocul tavanului, alecsandri, o. p. 141. — Pronunţat: ma-u-. MAUS s. n. Numele unui joc de cărţi. Mai o excursie, mai un pocheraş ori un maus. c. petrescu, î. îl 244. Şi petrecerea, întreruptă pentru o clipă, îşi urmă cursul mai departe: care jucau maus, care preferans. hogaş, dr. ii 68. — Pronunţat: ma-us. MAUSOLEU, mausolee, s. n. Mormînt cu aspect şi dimensiuni monumentale, ridicat în memoria unor oameni iluştri, a unor eroi etc. V. cavou. Am ajuns să cinstim, într-un mausoleu demn, acest simbol, sadoveanu, e. 61. Măreţele mausolee de bronz şi marmură, negruzzi, s. i 192. F i g. O, dormi în pace. . . în mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc, Tu adorat şi dulce al nopţilor monarcl eminescu, o. i 69. — Pronunţat: ma-u-, MAVROFOR, mavrofori, s. m. (învechit) Voluntar I grec din unităţile de elită de sub conducerea lui Alexandru Ipsilante. Chehaia-Beg nu lăsase picior de mavrofor. ghica, s. 21. O să mă scriu între mavrofori! fjwmon, C. 256. MAXILAR, maxilare, s. n. Fiecare dintre cele două oase ale feţei, în care sînt înfipte măselele şi dinţii; falcă. Muşchii maxilarelor îi zvîcneau din ce în ce mai des. v. rom. februarie 1953, 49. Se distinge bine efortul lui să-şi stăpînească tremurul prin încleştarea maxilarelor. SAHiA, n. 39. <§>■ (Adjectival) Os maxilar. MAXÎLĂ, maxile, s. f. Fiecare dintre cele două piese I chitinoase care înconjură gura insectelor, aşezate imediat deasupra buzei inferioare. La fluturi mandibulele sînt foarte mici, iar maxilele sînt foarte lungi şi transformate\ într-o trompă, zoologia 73. MAXIM1, maxime, s. n. Valoarea cea mai mare pe care o poate lua o mărime variabilă; maximum. MÂXIM2, -A, maximi, ~e, adj. Care are dimensiunea, durata, intensitatea, valoarea etc. cea mai mare; foarte mare. Porni cu viteză maximă la Bujoreni să-şi ia serviciul în primire, mironescu, s. a. 113. MAXIMĂL, -A, ■maximali, -e, adj. (în e x p r.) Preţ maximal — preţ a cărui depăşire este interzisă de lege. Se simţi cel mai focos partizan al preţurilor maximale. C. PETRESCU, C. V. 61. MAXIMA, maxime, s. f. Gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic, o normă de conduită ; aforism, sentinţă, adagiu. Aceste era maximele pe care prinţul Cantemir întemeia politica sa. negruzzi, s. ii 153. MAXIMUM s. n. Cea mai mare valoare (peste care nu se poate trece sau nu este necesar să se treacă) ; maxim. încleştaţi pe ciocanele de abataj, ca pe nişte mitraliere, ei [minerii] le mînuiesc cu repeziciune, cu maximum de putere de care sînt în stare, bogza, v. J. 117. Cînd nenea lorgti o lua cu « nenişorule », însemna că a ajuns la maximum de indignare. C. PETRESCU, S. 104. + (Adverbial) Cel mult. Cînd vine Jloveanu? — Cred, în maximum zece-douăsprezece zile. C. PETRESCU, R. dr. 201. Domnilor, în maximum trei zile vreau să avem ordine, linişte şi pace în judeţ! rebreanu, r. ii 226. MAZ A GR AN, mazagranuri, s. n. Băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată, în care se introduc bucăţele de gheaţa. Auzi: două îngheţate, un mazagran! C. PETRESCU, î. i 5. MÂZARE s. f. 1. Plantă erbacee de cultură, din familia leguminoaselor, cu seminţe aproape sferice, în păstăi (Pisum sativum). Mazărea se aseamănă în cultură cu bobul. pamfii,e, a. r. 188. + (Cu sens colectiv) Păstăile tinere sau seminţele coapte, comestibile, ale acestei plante; mîncare pregătită din aceste seminţe, li pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre şi hrişcă. NEGRUZZI, s. H 299. 2. Compuse: mazărc-de-cîmp = plantă asemănătoare cu mazărea (1), care creşte prin semănături sau cultivată; serveşte ca nutreţ pentru vite (Pisum arvense) ; inazăre-sălbatică = plantă erbacee agăţătpare, cu flori .de culoare roşu-deschis (Pisum elatius). — Variantă : mazere (creanga, a. 99, şez. ii 223) s. f. MAZDRAC, mazdrace, s. n. (învechit şi popular) Lance sau suliţă lungă; p. ext. măciucă ghintuită. Generalul Isaiov ne-a îmbrăcat căzăceşte, ne-a dat mazdrace, ne-a pus pistol şi sabie la brîu. ghica, s. 18. — Variante : măsrac (teodorescu, p. p. 482), măzărăc (teodorescu, p. p. 293), mazdrag (păsculescu, i,. p. 281) s. n. MAZDRAG s. n. v. mazdrac. MĂZERE s. f. v. mazăre. MAZÎTĂ, mazete, s. f. (Franţuzism rar) Persoană nepricepută la jocul de cărţi (la alţe jocuri de noroc, p. ext. la sport etc.). V. ageamiu. Joci cărţi şi rîd toţi de tine ca de o mazetă. caragialE, O. li 127. MAZÎL, mazili, s. m. (Ieşit din uz) 1. Membru al unui rang inferior al boierimii format din boierii rămaşi fără slujbă şi din urmaşii acestora, sărăciţi cu timpul. Cînd patria era în primejdie, se ridicau mazilii şi breslaşii. băi,cescu, o. i 121. Şi l-au pus [la bir] ca pe-un mazil. alecsandri, p. p. 275. Duşmanii mi-l pun la bir, Şi nu-l pun ca p-un copil, Ci mi-l pun ca p-un mazil. TEODORESCU, P. P. 325. (Adjectival) Gloata boierilor mazili şi boiernaşilor. odobescu, s. i 73. + Domnitor sau înalt demnitar scos din funcţie, destituit. îi dete pecetea împărătească în mîini, spuindtt-i că el e mazil. BĂiXESCU, o. n 77. 2. Membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoşi din funcţii. (Atestat în forma mazîl) Cală-rimea sărdarului de mazîli, care se alcătuia din toţi boierii ieşiţi din slujbă. bXlcescu, o. i 14. MAZILI - 31 — MĂCEAŞĂ 3. Om însărcinat cu strîngerea birurilor; vătăşel în slujba boierilor, plătit din banii birului. Vătămanul şi clţiva nespălaţi de mazili se purtau printre oameni de colo ptnă colo. crkangX, a. 8. Ştia că răzeşii din Gîsca îs cam ai dracului, mai ales că Ciopirlă era fi mazil. conteji-poranul, IV 299. — Variantă: mazîl (ibrăiluanu, s. 16) s. m. MAZILI, mazilesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A îndepărta din domnie, a detrona; a scoate dintr-un post, dintr-o slujbă. Se suia pe scaun fi după şapte ani — hait — maziliţi, alecsandri, T. 47. îl piriră la vizirul şi izbutiră a-l mazili. BXI,CESCU, o. i 185. Adevăr e c-ai chitit, Pin-a nu fi mazilit, Să desparţi a ta domnie De a noastră-mpărăţie? alecsandrj, r. P. 210. <£> Refl. pas. Miron şezu in Polonia mai bine de un an pinăi cind se mazili Dumitraşcu Cantacuzino, succesorul Duchii vv. bXlckscu, o. i 186. Am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleorman, filimon, c. 137. + (Azi, glumeţ, cu privire la funcţionari) A îndepărta dintr-o funcţie, a destitui. E mai de oaie cu şeful; il mazilesc; să ştii că-l mazilesc. davidoglu, m. 78. + F i g. A alunga, a îndepărta. Tu caţi să mă mazileşti din inima copilei. ai.EC.Saxdri, T. 1233. 3IAZILÎE, mazilii, s. f. (învechit) Detronare, destituire, îndepărtare dintr-o funcţie; mazilire. Doi soli veniră de la-mpărăţie Şi aduc lui Ţepeş ştreang şi mazilie. BOUNTINEANU, o. 46. Hărăzi lui Mahomet Socoli carte de mazilie. odobESCU, s. a. 150. Mazilia lui Ipsilant şi a lui Moruz. . . a adus războiul de la 1806. giiica, S. 27. Deputaţii erau porunciţi de Tornşa... să mijlocească mazilia lui [Lăpuşneanu]. negruzzi, s. i 142. + Starea celui mazilit; perioadă de timp petrecută în accastă stare. Miron dimpreună cu alţi boieri însoţi pe Antonie vv. in mazilia lui la Constantinopol. bXi.cescu, o. I 185. MAZILÎKi:, maziliri, s. f. (învechit) Acţiunea de a mazili; mazilie, detronare, destituire. MAZILIT, -A, maziliţi, -te, adj. (învechit, despre domni, mitropoliţi etc.) Detronat, scos din scaun sau din slujbă, destituit. MAZÎL s. m. v. ninzil. MAZ ti s. n. (învechit) Sumă carc se adăuga la miza jocului de cărţi. + Ceea ce se dă pe deasupra, adaos. Pe două consumaţii şi-o guriţă inazu. caragiai,e, o. i 207. Halal de tine dacă vei şti. . . Să faci transporturi. . . cu cinstea masul alecSandri, T. i 118. MAZtilîC’A, mazurci, s. f. Dans naţional polonez, devenit apoi dans de salon. Am învăţat la pension fi val fu fi cotilionul şi polca şi mazurca; fi cadril... toate danţurile. ai.ecsandui, t. i 147. Se începu mazurca. Doamna B. juca cu lăncerul. negruzzi, s. i 64. + Melodia după care se dansează acest dans. Se afeză la piano fi cintă o mazurcă de Chopin. vr.AHUŢÂ, o. A. II 75. MAZtiT s. n. (Rar) Păcură. MĂ interj, v. măi. îl Ac Alt adv. 1. (Restrictiv) Cel puţin, barem. V. î n-calte, încai. Acestea sint fapte care, măcar pentru o bucată de vreme, nu se uită. c. petrescu, A. 28. Măcar din deal, aşa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! coşbuc, l\ I 232. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici, eminescu, o. 1 151. <$• (Urmat de conj. «dacă», «de* sau «să», formează 1 o c. c o n j. cu care se introduc construcţiile optative) Măcar de-ar ploua ! 1=1 Măcar dacă af fi aghiotant de batalion, să merg călare. CAMir, tetrescu, u. n. 391, (în propoziţii sau expresii negative, uneori împreună cu « nici *) Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, z. S. Ea se uită, se tot uită, un cuvint măcar nu spune, Ride doar cu ochii-n lacrimi, spă-rietă de-o minune. eminescu, o. i 84. N-ai spus nici măcar un cuvînt. odobescu, s. ni 33. 2. (Cu nuanţă concesivă) Chiar, încă. Fă-mă, mamă, cu noroc, Şi măcar m-aruncă-n foc. CREANGA, r. 235. Fie măcar aurit, Nu-l voi, nu-mi este dorit, taxs, r. v. n 130. Cind mai vii tu pe la noi? Eu, ntîndro, măcar şi joi! bibicescu, r. r. 37. Loc. conj. Măcar de (sau, rar, dncă) sau măcar să -= chiar dacă. Florico, ascultă, să ştii că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice ! UEBREANU, I. 81. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş. isriRESCU, 1,. 63. Măcar că = deşi, cu toate că. Era zdravăn Pirvti, tnăcar că-l supsese boala, dumitriu, b. f. 100. Tinărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. caragiai,i;, r. 43. Nu se astîmpără nici în ruptul capului, măcar că au păţit multe. CRi'AXGĂ, r. 218. (Regional, fără conj. «că») Vestitul crai, tnăcar e crai, Nu-i vrednic preţ de trei surcele. coşbuc, P. 11 22S. Căci cunoştea pe Vlad foarte bine, Măcar era in hainele străine. BUDAI-DEU3ANU, ţ. 200. 3. (Popular, în legătură cu un pronume sau cu adverbe relative-interogative, echivalează cu « ori », « oricît i>, «oricine », «oricum») Cioarei cit să-i cînţi măcar, Ea tot iţi va zice: gar! pann, p. v. iii 40. De s-ar gilcevi şt s-ar urî omul măcar cum pentru orice lucru, ţichindeai., F. 153. De-ar fi nişte peţitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, să Ie dăm şi de mincare, Doar m-a cere măcar care. hodoş, p. p. 198. Citu-i ţara rominească Nu-i ca fat-ar-delenească, Măcar cine ce glndeşte, Măcar cum tni-o ocărăşte. JARNIK-UÎRSKANU, d. 31. — Accentuat şi: măcar. — Variantă : (Mold.) niiicar (în Transilv. accentuat şi măcar) adv. MĂCĂI, pers. 3 măcăie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre raţe) A scoate strigătul caracteristic « mac-mac». Raţele închise în coştirefe se trezeau măcăind. CAMII.AK, \\ ji 32. Un clrd de raţe s-a năpustit măcăind zgomotos. Saiiia, n. 55. — Variantă: înăcăni (macedonski, o. iii 110) vb. IV. măcAîre, măcăiri, s. f. (Rar) Acţiunea de a m ă c ă i şi rezultatul ei; strigătul raţei. Măcăirile, cotcudăcirile găinilor. . . turburară liniştea vecinătăţii. MACEDONSKI, o. ni 49. MĂCĂlT, măcăituri, s. n. Strigătul caracteristic al raţei. întregul stol, la măcăitul grav al ruţoilor, se ridica din baltă bătînd năprasnic din aripi, sadoveanu, o. viii 205. Au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit şi mă-căit. C. PETRICSCU, R. du. 49. MĂCĂITtfliA, măcăituri, s. f. Măcăit. Raţele cele mari sălbatice... se zvlrliră spre cer cu măcăituri de Spaimă, sadoveanu, A. l. 146. măcâleAndru, jnăcălendri, s. m. Pasăre micH de pădure, cu pene brune-măslinii pe spate, roşiatice pe piept şi albicioase pe pîntece (Erithacus rubccuia). A venit.. . un măcăleandru, care s-a aşezat deasupra pe o crenguţă. SADOVEANU, d. r. 96. Un sprinten şi viu măcăleandru Zorit se abate din drunt. cazimir, h. u. 17. — Variantă: niacaloundrii (awîcsandri, r. a. 125) s. m. MĂCÂNÎ vb. IV V. măcăl. măceAşă, măceşe, s. f. Fruttul măceşului (şi al altor arbuşti din familia rozaceelor), de culoare roşie, cu coajă tare şi aspră, acrişor la gust, întrebuinţat pentru bogatul lui conţinut în vitamina C. Obrajii ei bălaia răstirăţi cu nifte pajure rofietice ca măceafa. DI'I.AYRAN’CKA. s. 198. — Pronunţat: -cea-şă. MĂCEL — 32 — MĂCIUCĂ MACKL, măceluri, s. n. Ucidere de oameni în masă I (mai ales în război, în acţiuni de reprimare, de opresiune etc.); masacru, carnaj. Neron!... E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel, macedonski, o. I 107. Măcelul se-nfierbîntă, Luptătorii sînt piept la,piept. vlahută, O. A. ii 119. Acţiunea ţinu mult şi măcelul fu mare, cu pierdere mai multă din partea turcilor. boijnTineanu, O. 262. MĂCELAR, măcelari, s. m. Persoană care se ocupă cu tăierea animalelor a căror came se mănîncă, sau cu vînzarea cărnii acestora. N-a mai văzut încă Lipova măcelar carejunghie, taie şi cîntăreşte ca dînsul. slavici, o. ii 126. + Fi g. Om crud, ucigaş. Baş-agaoa turcilor, Măcelarul frîncilor. ALECSANDRI, p. p. 124. MĂCELĂUEĂSĂ, măcelărese, s. f. (Rar) Soţie de măcelar; femeie care vinde carne. Aci, şi arătă cu mina peste drum, stă Tana măcelăreasa. ardelHaku, d. 131. MĂCELĂRESC, -EÂSCĂ, măcelăreşti, adj. De măcelar. Cuţit măcelăresc. <$>• Ghiveci măcelăresc = ghiveci gătit cu carne şi multe legume. MĂCELĂRÎ1ŞTE adv. (Rar) în felul măcelarilor, ca măcelarii. MĂCELĂRÎ, măcelăresc, vb. IV. T r a n z. 1. A ucide în mod sîngeros şi în masă; a masacra. Fără să ţină samă de cuvîntid meu, domnul colonel Vartic a dat vina pe populaţie şi a împuşcat-o... a măcelărit-o. CAMILAR, n. I 185. Vestitul paharnic Lupul şi căpitanul Buzdugan pradă şi măcelăresc pe toţi grecii din ţară. BĂLCESCU, -o. II 22. Noaptea măcelăreşte Cu cincizeci de măcelari, Tot agale şi turci mari. TEODORESCU, p. p. 538. ^'Refl. pas. La 1615, la Tăuteşti, se măcelăriră mişeleşte dără-banii de către poloni. BXLCESCU, o. I 123. 2. (Rar) A tăia vite pentru consum. MĂCELARÎE, măcelării, s. f. 1. Prăvălie în care se vinde carne. Dimineaţa de mult, cind se deschid măcelăriile, se tîra şi el afară şi, şontîc-şontîc, venea să cerşească la uşa magherniţelor roşii. Galaction, o. I 311. Măcelăriile curate, cu cărnuri frumos tăiate şi puse în vederea trecătorilor, slavici, O. ii 167. ’ 2. (Rar) Măcel,- masacru, măcelărire. Privea măcelăria ce începuse, negruzzi, S. i 152. MĂCELARÎRE, măcelăriri, s. f. Acţiunea de a măcelări şi rezultatul ei. 1. Măcel. Acuma măcelărire! Nici una din muierile ce căzură în mîinile voinicilor nu mai scăpa cu viaţă. ISPI-RESCU, u. 53. Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o feri de o destrucţie totală. BĂLCESCU, O. I 201. 2. (Rar) Desfacerea cărnii de consum în bucăţi, separarea felurilor de carne. Trebuia, înainte de toatey să-şi dea părerea cit cîntăreşte carnea. . . apoi să facă măcelărirea în şasespresece feluri de cărnuri. SLAVICI, o. îi 126. MĂCELARÎT1 s. n. Măcelărire ; ocupaţia măcelarului. MĂCELĂRÎT2, -Ă, măcelăriţi, -te, adj. Ucis în mod sîngeros; ciopîrţit, schilodit. Nu mai putu de bucurie cînd ii văzu [pe zmei] măcelăriţi. ISPIRESCU, L. 256. măcEş, măceşi, s. m. (Şi în forma măcieş) Arbust din familia rozaceelor, cu spini, cu flori roşii, trandafirii, galbene sau albe şi cu fructe roşii (Rosa canina); rujă, cacadîr. Privighetoarea. . . bătea din cînd în cînd melodios în preajma mea, într-un măcieş bătrîn. SADO-veanu, N. F. 164. Boschete de măcieş întindeau triumfale arcuri roze, ANGHEL, pr. 57.. E umed cimbrul pe colină, Măceşii par o florărie, macedonski, o, l 159. — Variantă: măci6ş s. m. HĂCIÎŞ s. m. v. măceş. MACINĂ, macin, vb. I. T r a n z. 1. A preface grăunţele de cereale în făină, cu ajutorul pietrelor sau al val-ţurilor morii. La moara lui Ghiţă Lungu, pietrele măcinau boabe., sadoveanu, m. c. 126. O, macină grîul mai bine Şi-nvîrte-te roată mereu! coşbuc, p. i 65. Atunci moara s-a pornit, Roţile şi le-a-nvîrtit Şi pe loc a măcinat Tot griul cel secerat. ANT. LiT. pop. I 622. (A b s o I.) Chirieir treierase, vînturase, măcinase. CREANGĂ, p. 160. <§>• F i g. Cît macină moara doi saci, măcinăm şi noi două vorbe. SADOVEANU, M. c. 29. <*> Refl. p a s. F i g. Cită vorbă s-a măcinat aici ca, din ea, să iasă apă chioară şi fum şi vînt. pas, z. iv 253. (E xpr.) Altă făină se macină acum Ia moară v. f ă i n ă. + (Cu privire la alte boabe) A preface în pulbere cu ajutorul rişniţei sau al altor instrumente. Maşini de măcinat cafea. C. PETRESCU, î. I 8. + A frămînta. Zadarnic se opri într-un colţ şi cercă să privească nepăsător la lumea care măcina glodul uliţii. SADOVEANU, O. VIII 155. 2, (Cu privire la alte lucruri decît cerealele) A preface în bucăţele sau în pulbere, a fărîmiţa. Răsturnaţi copacii-n codri, măcinaţi dealuri şi stînci. AXECSANDRI, p. iii 237. Refl. F ig. Credinţele şi hotărîrile se macină dacă le cîntăreşti mult şi eu nu pot să nu le cîntăresc! rebreanu, p. s. 142. măcinAr, măcinări, s. m. (Neobişnuit) Morar. Frate morar, măi măcinar. TEODORESCU, P. P. 140. MĂCINĂRE, măcinări, s. f. Acţiunea de a măcina. (F i g.) O mînie înfricoşată care se vădea. . . într-o măcinare necontenită a măselelor, sadoveanu, f. J. 413. MĂCINAT 1 s. n. Măcinare. Oameniiy pîn* să le vină rîndul măcinatului, zăboveau cu drag la moara fermecată. ANGHEL-IOSIP, C. L. 25. MĂCINĂT2, -Ă, măcinaţi, -te, adj. (Despre boabe de cereale) Prefăcut în făină; (despre alte boabe) prefăcut în pulbere. Cafea măcinată. O- F i g. Pas cu pas, suflînd greu, pedeştrii treceau prin neaua măcinată, sadoveanu, o. vi 123. + (Despre alte obiecte) Fărîmat, distrus, ros. în bazinul pătrat, cu marginile de piatră căzute şi măcinate, apa de ploaie, neagră şi putredă, răs-frîngea ochiuri tremurate de cer. c. petrescu, a. 154. MĂCINĂTtJBl, macinături, s. f. 1. Produs obţinut prin măcinare; făină. + Resturi de grăunţe fărîmiţate. 2. Pămînt fărimiţat, rezultat al eroziunii şi ruperii malurilor unui rîu cînd vin apele mari. Măcinătura malurilor. MĂCINÎŞ, măcinişuri, a. n. Acţiunea de a măcina, măcinare. + Ceea ce se macină; cerealele duse la moară pentru a fi măcinate. Am avut azi mult măciniş. SADOVEANU, o. viii .65. -ţ- Produs rezultat din măcinarea unor cereale. Grişul, urluiala sînt măcinişuri. MĂCIÎJ0Ă, măciuci, s. f. 1. Capătul bulbucat al unui ciomag (provenind dintr-un nod bine rotunjit) ; p. e x t. capătul îngroşat şi rotunjit al altor obiecte. Un băţ de rădăcină cu măciuca cit un pumn de copil se înălţa în aer lingă Miron luga. rebreanu, r. ii 197. La cap măciucă, La coadă măciucă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, c. 162. Expr. Ai se îaco cuiva părul (sau cliica) măciucă, se spune cînd cineva e cuprins de o spaimă foarte mare. Ei, cîte-a indura bietul om, ţi se face părul măciucă. REBREANU, R. II 224. Urlau dobitoacele de ţi se făcea părul măciucă. ISPIRESCU, x,. 7. A-i face cuiva părui (sau cliica) măciucă = a bate pe cineva. Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ţi fac spetele strună Şi chica măciucă. AI.ECSANDRI, p. I 68. 2. Bîtă mare, mult îngroşată la unul din capete şi adesea ferecată la celălalt. Măciuca ghintuită, cu minerul incrustat, era agăţată dedesubtid lanţurilor. V. ROM. decembrie 1953, 28. Armele moldovenilor erau... sabia, MĂCIUCĂRIŢĂ — 33 — MĂGĂRIE paloşul, măciuca. bXi.cf.scu, o. i 125. Eu măciuc-am ridicat, Pe-amindoi i-am şi culcat. AI.ECSANDRI, p. p. 249. E x p r. A lovi cu o măciucă doua capete = a obţine două rezultate printr-o singură acţiune. + Lovitură dată cu o asemenea bîtă. Bată-te crucea, ciocoi, De te-oi prinde-n sat la noi, Să-ţi dau măciuci să te moi. TEODORESCU, P. P. 293. MĂCIUCAKÎŢĂ, măciucăriţe, s. f. Unealtă cu ajutorul căreia se culegea măciuca de pe jos, din fuga calului. Bouarul, din zbor, culese de jos ghioaga cu măciucăriţa. SADOVEANU, o. vrn 84. MACIUCHIţA, măciuchiţe, s. f. Măciucuţă. Măciu-chiţa glava Cunjură dumbrava (Ochii). GOROVEI, c. 250. MACIUCtÎŢA, măciucuţe, s. f. Diminutiv al lui m ă-ciucă (1). Măciucuţă grabnică încunjură dumbravnică (Albina). coRovEr, c. 9. MACIULÎE, măciulii, s. f. Capăt bulbucat, îngroşat şi rotunjit al unor obiecte. Sub umflătură răsar bube mici, cit măciulia chibritului. STancu, D. 278. Vintură în aer măciulia de argint a bastonului, in care soarele scăpără cîteva fulgere. I. botez, şc. 112. Un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol. ISPIRESCU, U. 123. + Capsulă. Unii s-au prăpădit de pojar, alţii de fiertură de măciulii de mac. sadoveanu, m. c. 8. mAcbîş s. n. 1. Plantă erbacee, cu frunze mari acrişoare, care creşte prin pajişti sau se cultivă ca plantă alimentară şi medicinală (Rumex acetosa). Borşul lung, fiert cu urzici, ştir, măcriş şi crupe, camilar, n. I 271. Sare de măcriş = numele popular al acidului oxalic. 2. Compuse: măcrişul-icpurelui = plantă erbacee, fără tulpină, cu frunzele în formă de trifoi, cu flori albe sau alb-roşietice (Oxalis acetosella). Mă rog, n-ai putea să-mi spui dimineaţa dacă în ţara fericită a miresmelor se găseşte măcrişul-iepurelui? hogaş, M. N. 107 ; măcrişui-calului = ştevie. MĂPARÎ, mădăresc, vb. IV. Refl. (Regional) A se alinta, a se răsfăţa. Piţigoii. ■ ■ se mădăresc şi ei cîntînd. marian, o. ii 152. + A- face mofturi, a face nazuri. Aşa-s fetele ruşinoase, se mădăresc la măritat. COXTEM-PORANUI,, VIjj 14. MADAHÎT, -A, mădăriţi, -te, adj. (Regional) Alintat, răsfăţat. Copil mădărit. ŞEZ. II 187. F i g. Dorul tău e mădărit Trebuie-n braţe-nvelit. jarnîk-bîrseanu, d. 109. MĂDULAR, (1) mădulare şi mădulări, s. n., (2) mă-dulari, s. m. 1. Parte, membru al corpului. O dureau toate mădulările, n-avea putere să mişte un deget, sadoveanu, p. m*. 243. Florea Cazacu porni să-şi mai dezmorţească mădularele. SANDU-ALDEA, U. p. 139. Şidea pe un jilţ în balcon, incălzindti-şi slăbitele mădulări la razele soarelui, negruzzi, s. i 293. 2. (învechit) Membru al unei societăţi, al unei organizaţii etc. Academia, care admirase superioritatea şi întinderea talentelor prinţului Cantemir în cursul învăţăturilor sale, îl alese curînd de mădular al său. NEGRUZZI, S. II 144. Am avut norocire a face cunoştinţă cu mai mulţi învăţaţi însemnaţi, mădulări a Academiei. kogăi,niceanu, S. 196. 31 ADULA lîl, mădulăresc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A bate zdravăn, a omorî în bătăi, a cotonogi. Ieri m-au opărit, astăzi m-au mădulărit cu totul. . . mă mir că se mai ţine sufletu-n mine! sbiEra, p. 239. MADCVĂ s. f. 1. Substanţă moale aflată în interiorul oaselor, care ia parte la formarea sîngelui şi ajută la formarea ţesutului osos. Trecînd desculţi prin vad. ■ ■ ne degera măduva-n oase de frig. creangă, a. 116. Măduva spinării = parte a sistemului nervos central, aflată în interiorul coloanei vertebrale, care are ca funcţie principală coordonarea reflexelor medulare şi conducerea ştirilor la centrii nervoşi. <ţ> Expr. Tină în măduvă sau pînă în (sau la) măduva oaselor = profund, adînc. Răsărea un soare, Anghelache, de te pătrundea pînă la măduva oaselor. PREDA, î. 90. Roasă pînă-n măduvă se surpă Putredă, o-ntreagă-mpărăţie. BENiuc, v. 41. Sînt înveninat pînă în măduvă şi pînă în vîrful degetelor. SADOVEANU, p. M. 126. 2. Zona centrală a tulpinii plantelor, puternic dezvoltată în unele cazuri (de ex. la soc). Stătea posomorit, ca un copac cu măduva uscată, rebreanu, i. 27. Să pună ■ ■ . Măduvă de soc, Fir de busuioc, Să fiarbă la foc. COŞBUC, P. 11.148. Ce-i înalt cît pădurea Şi nu vede de fel lumea? (Măduva, inima copacului), gorovei, c. 227. 3. F i g. (Rar) Partea cea mai importantă, cea mai bună, cea mai preţioasă a unui lucru ; esenţă, miez. jHAGAN adv. (Regional, numai în e x p r.) De măgan = de la sine, din proprie voinţă, nesilit de nimeni. Scrisorică de pe ban, Nu m-ai unt de măgan. jarnîk-bîrseanu, d. 254. MAGAK, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decît acesta, cu părul de obicei sur, capul mare şi urechile lungi, întrebuinţat ca animal de povară; asin (Equus asinus). Cind omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. GÎRI/KAXU, i,. 28. Eu, a zis Ion către ascultătorii de la masă, eu ştiu ce glas are măgarul. CARAGiAr.K, p. 25. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale. . . Şede pe măgar şi caută măgarul, negruzzi, s. I 248. <$> Expr. A nu ii nici cal, nici măgar = a nu avea o situaţie precisă. A ajunge din cal măgar v. cal. A face (pe cineva) din cal măgar v. cal. 2. F i g. Calificativ dat unui om prost, nătîng, încăpăţînat sau obraznic, prost crescut. Nu ride la front,, măgarule! se răsteşte Macedon. rebreanu, i. 15. 31A GA I) AI. măgădăi, s. m. (Regional) Bărbat mare la trup ; vlăjgan, lungan. Odată mă pomenesc cu o matahală lingă mine. — Al cui eşti, mă? a vorbit măgădăul. preda, î. 50. Joe, după ce se făcii măgădău mare, răsturnă: pe tat-său din scaunul domniei, ispiuescu, u. 82. — Variantă: mîgădan (vlahtjţă, la tdrg) s. m. MAGAOAIE, măgăoi, s. f. Sperietoare de păsări fiinţă imaginară, urîtă;. matahală. (Atestat în forma magaoaie) Mireasa arată ca o magaoaie — zău, ca o-magaoaie. STancu, D. 179. — Variantă: magaoaie s. f. MAGARESC, -EASCA, măgăreşti, adj. 1. De măgar, al măgarului. Acest sfat măgăresc, Măgarii cu un glas îl îmbunătăţesc. DONICI, la TDRG. F i g. (Despre vorbe, fapte etc.) Prostesc, obraznic, grosolan. Purtare măgă-rească. 2. (Popular; în e x p r.) Tuse măgărească = tuse convulsivă, v. convulsiv. După cuptiori se auzi intîi un gemăt şi apoi un plîns de copil, întrerupt... de tusă măgărească. contemporanui, iii 923. 31 AGA RIjKTI’ adv.. Ca măgarii, în felul măgarilor. 31ĂGAIÎKŢ1, măgăreţi, s. m. (Rar) Măgar (2). Poate are el dreptate, păcătosul şi măgăreţul dracului! SADOVEANU, p. m. 146. mAgArîţ2, -eAţâ, măgăreţi, -e, adj. (Rar) De măgar, măgăresc. + F i g. (Despre viaţă) Chinuit, bătut de nevoi, _ nefericit. Viaţă măgăreaţă. . . Am oarecare suferinţă. încă nu i-au dat doctorii de rost. SADOVEANU, p. M. 185. mâgârîe, măgării, s. f. Faptă sau vorbă prostească; neghiobie, nerozie, obrăznicie, impertinenţă. MĂGĂRIŢĂ — 34 —. MĂIESTRIE MĂGĂRIŢĂ, măgăriţe, s. f. Femela măgarului. — Accentuat şi: măgăriţă. MĂGĂRTjŞ? măgăruşi, s. m. Diminutiv al lui măgar. îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte şi deşteaptă a măgăruşului meu Vasilache. sadoveanu, O. Vi 65. Merg pe cale tot cîntind, Din cavale şuierind, Ciobănaşii tot jucînd, Măgăruşii tot zbierînd. TEODORESCU, P. P. 679. MĂGHERÂjV s. m. v. maghiran. MAGHIRAN s. m. v. maghiran. MĂGUIĂŢĂ, măguieţe, s. f. (Mold.) Mogîldeaţă. Cind ajunse la pod. . . iată că-i iesă înainte o măguiaţă şi~i sparie caii. marian, o. n 99. MĂGULĂ s. f. v. măgură. MĂGULEĂLĂ, măguleli şi măgulele, s. f. Vorbă care măguleşte, linguşeală. Mama... crezîndu-le toate lăptoase după răbuş cum i le spusesem eu cu măgulele, mi-a dat şi de mîncare. creangă, A. 61. Trimiţîndu-i măgulele Ş-un poclon de zece pungi, alecsandri, f. p. 179. MĂGULI, măgidesc, vb. IV. 1. Tranz. A face plăcere cuiva prin vorbe sau fapte, a satisface amorul propriu sau vanitatea cuiva; a linguşi, a adula, a flata. Ştii tu cine te judecă şi cine te măguleşte? arghezi, IV T. 77. Atenţiunea dumitale m-a măgulit foarte, caragiale, o. vii 501. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsîd. eminescu, o. i 134. 2. Refl. (învechit) A se amăgi, a se împăca. Să stai cu turcii fără a te măguli insă că vei dobîndi ceva. GIIICA, a. 598. Nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini, negruzzi, s. i 25. MĂGULÎRE, măguliri, s. f. Acţiunea de a măguli; linguşire, încîntare. Măgulirea de a vedea venindu-ţi în ajutor bărbaţi de litere distinşi, macedonski, o. iv 89. Nu măi amăgesc însumi cu deşerte şi pretenţioase măguliri. odobescu, s. iii 511. 3LĂGULITOR, -OARE, măgulitori, -oare, adj. Care măguleşte, care conţine sau exprimă o măgulire. Acest cercetător va deduce despre noi lucruri puţin măgulitoare. galaction, o. i 337. Cezar Bolliac nu a găsit că zice prea mult, exprimîndu-se în nişte termeni din cei mai măgulitori şi călduroşi. macedonski, o. IV 14. Nu ascimde simţiminte adevărate sttb vorbe măgulitoare şi făţarnice. BOlviNTlNEANU, O. 339. <$> (Adverbial, atestat în forma măgulitori) Nevestele... încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitori, creanga, p. 14. (Substantivat) Au doar ţie se cuvine a-nmulţi măgulitorii Ce aleargă cu cătina tămîind stăpînitorii? CONACHi, p. 258. MĂGURĂ, măguri, s. f. Deal, p. e x t. munte mic, izolat; movilă. Amurgul palid a-nceput să scadă... Se ivesc departe măguri de hotar. TOpIrceanu, b. 13. Pale de umbră se lăţesc pe măguri. vt,ahuta, o. a. 418. Peste virful munţilor, Prin ceaţa măgurilor. creangă, p. 220. — PI. şi: (învechit) măgure (odobescu, s. ii 141). — Variantă: măgulii, măgule (odobescu, s. ii 141), s. f. 3LV GURÎCA, măgurele, s. f. Diminutiv al lui măgură. (Fi g.) Ciucurele, măgurele Merg pe drum înşi-răţele; Ciucur, măgur Şede-n drum, Trage din Hulea la scrum. SBIERA, p. 322. MĂHĂL6S. -0ASĂ. măhăloşi, -oase, adj. (Regional) Mare, voluminos, mătăhălos. MAHA.N Î, pers. 3 măhăine, vb. IV. I n t r a n z. (Regional, despre raţe) A măcăi. A ir.ceput femeia a se văicăra. . . Găina a cloncăni, Raţa a măhani, Gtsca a gigăi. PĂSCULESCU, i,. v. 136. MAI interj. 1. (Familiar) Cuvînt cu care ne adresăm uneia sau uneori mai multor persoane masculine ; p. e x t. şi uneia sau mai multor femei. Ia ascultaţi, măi, dar de cînd aţipiis voi stăpînirepe mine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (întărit prin pronume) Tu, măi, eşti bun de trăit în pădure cu lupii. CREANGĂ, P. 252. (Urmat de substantive la vocativ) Măi fraţilor! zise Botgros cu mare mîhnire, cine ştie dacă ne-om mai întilni! Sadoveanu, o. I 114. Apoi, dă, măi nevasta, sîngele apă nu se face. creangă, p. 38. 2* (Mai ales repetat) Exclamaţie prin care se exprimă uimirea, mirarea, nedumerirea, neîncrederea. Măi, măi! se minună profesorul. c. petrescu, r. dr. 126. Măi, măiy măi, că multe-ţi mai văd ochii! creanga, p. 241. — Variantă: mă (creangă, p. 45, bibiceSCU, p. p. 37, TEODORESCU, P. P. 120) interj. MĂICULEĂNĂ s. f. (Popular) Măicuţă. Maică> măiculeana mea, Auzi-mi tu jalea mea? JARNÎK-BÎR-seanu, d. 192. MĂICULÎŢĂ, măiculiţe, s. ' f. Măicuţă. Hei, mare> apă sărată, Eşti cu lacrimi mestecată; Lacrimi de-a voinicilor De dorul mîndruţelor Şi de-al măiculiţelor. JARNîk-Bîrseanu, D. 351. (Cu valoare de interjecţie) Măicu liţă, spada mea săracă, Oare de te-oi scoate eu din teacă? Uite-n zare, oamenii aşteaptă, Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă ! beniuc, v. 21. MĂICUŞOĂRĂ, măicuşoare, s. f. (Rar) Măicuţă. Scoală, maică, măicuşoară, De-mi fă albă turtişoarău TEODORESCU, P. P. 204. MĂICÎÎŢĂ, măicuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui m a i c ă (1). Era să-l las, măicuţă, Cu gluma şi să tac? coşbuc* P. I 266. Eu cerc un aspru dor De măicuţa mult iubită. boijntineanu, o. 90. Cînd măicuţa m-a scăldat. . . jarnîk-bîrseanu, d. 18. ^ (Apelativ dezmierdător, la vocativ, cu care o femeie se adresează copilului ei sau unei persoane dragi) Corbeo, maică, mai trăieşti?. . . Că> de-i fi, măicuţă, mort, Să dau la popa d-un ort. TEODORESCU, p. p. 518. + Termen de respect cu care ne adresăm unei femei (mai) în vîrstă (de la ţară). Cine-i acolo?. . . — Om bun, măicuţă! CREANGĂ, P. 90. 2. Călugăriţă; termen cu care se adresează cineva unei călugăriţe. In satid liniştit şi curat din jurul mănăstirii Văraticului, măicuţele se strecurau pe ulicioare lin, nici nu li se simţeau paşii. sadoveanu, o. vii 220. MĂIASTRĂ adj. f. v. măiestru. MĂIESTREŞTE adv. (Rar) Cu măiestrie, cu artă, iscusit, dibaci. Straturi de cărămidă... se alternă măiestreşte cu aşternuturi de un moloz ţeapăn. ODOBESCU, S. I 388. 3IĂIESTREŢ, -EĂŢĂ, măiestreţi, -e, adj. (învechit, rar) 1. Care face un lucru cu măiestrie, plin de măiestrie ; talentat. Poeţii măiestreţi ai şcoalei alexandrine. ODOBESCU, S. I 204. 2. Care este făcut cu măiestrie. Ochiul trebuia să fie deprins spre a descifra acel tainic şi ?năiestreţ dedal. KTU-MON, c. 179. MĂIESTRI, măiestresc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A lucra ceva cu mare pricepere, cu deosebită îndemînare, a executa artistic. Lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adînci. eminescu, n. 29. MĂIESTRIE, (2) măiestrii, s. f. 1. Pricepere, dibăcie, iscusinţă deosebită. Fusese furat de măiestria sa în muncăy de siguranţa cu care stăpînea motorul. miha^E, o. 169. Eminescu valorifică cu o măiestrie nemaiîntîlnită virtuali-tăţile estetice ale limbii romîne. rosetti, S. I*. 54. Intriga dramei e condusă cu măiestrie. GHEREA, ST. cr. ii 46. <^> Măiestrie artistică = totalitatea elementelor pe care Ie pune în valoare artistul în procesul creaţiei, pentru a realiza desăvîrşirea unei opere de artă. MĂIESTRIT — 35 — MĂLDURI 2. (învechit, concretizat) Lucrare, operă, creaţie de artă; capodoperă. Se întimplă ca popoarele... să aibă obiecte şi măiestrii păstrate din vechime, odobescu, s. Ii 107. + (Mai ales la pi.) Diferite obiecte, instrumente lucrate artistic. Ba eu, cuscră Ileana, i-oi alcătui, intr-o punguţă de piele, măiestriile acestea şi le-a purta cu sine. SADOVEANU, N. F. 77. 3. (învechit) Ocupaţie, îndeletnicire, meserie; meşteşug. Secolul al XIX-lea. . . prin mecanică şi prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile. GHICA, s. a. 27. MĂIESTRIT, -Ă, măiestriţi, -te, adj. (Rar) 1. Lucrat cu măiestrie; ingenios, artistic. Făcu un grajd măiestrit pentru iapă. ISPIRESCU, L. 80. Păru-i. . . e ridicat cu o măiestrită eleganţă, sub podoaba artistică de pe creştet. odobescu, s. în 57. (Adverbial) Sprincenele. . . Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie. eminescu, o. I 79. 2. Iscusit, abil, măiestru. Aiestea-s [făcute] de mînile lui măiestrite. ŞEZ. rx 123. MĂIÎSTRU, -IĂSTRĂ, măieştri, -iestre, adj. 1. (Astăzi mai ales la feminin) Foarte priceput, iscusit, îndemînatic, abil, ingenios. Ca o horbotă lucrată de o mină răbdătoare, măiastră, era creasta Bucegilor. pas, L. îi 156. Tu eşti ca o vioară, in care sînt închise toate cîntările, numai ele trebuiesc trezite de o mînă măiastră. eminescu, N. 54. (Substantivat) Calul bătrîn, un măiestru, Nu-l poţi învăţa-n buiestru, pann, p. v. iii 154. + Realizat în mod iscusit, minunat. Cîntarea măiastră din codrii cărunţi Dă strunelor mele povaţă. GOGA, c. P. 52. Tot mai citesc măiastra-ţi carte, Deşi ţi-o ştiu pe dinafară, vi.ahuţă, o. a. 49. Paiangenul se apropie de musca prinsă în mreja măiastră, slavici, n. ii 128. (Adverbial) [Eminescu] a restituit poporidui — măiestru şlefuite — diamantele ■ sufletului generaţiilor acestui neam. sadoveanu, E. 83. Draperiile de pe femei erau. . . măiestru răsucite pe daltă, galaction, o. I 122. 2. (în basme) înzestrat cu însuşiri miraculoase. Mă leapăd de puterea mea cea măiastră, ispirescu, t. 188. Şi la fata cea măiastră El îşi pleacă un genunchi, eminescu, I. P. 146. <^- Pasăre măiastră = pasăre fabuloasă care are puterea de a lua diferite înfăţişări şi de a vorbi ca oamenii. Pe umănd ei cînta o pasere măiastră, eminescu, n. 67. E pasăre jnăiastră. . . adresaţi-i orice întrebare, ea va răspunde, ai.ecsandri, T. i 417. Fă-mă-o pasăre măiastră, Să zbor la maica-n fereastră. ŞEZ. VII 166. — Variante : măiestrii (odobescu, s. iii 57), măiestrii (macedonski, o. i 96) adj. f. MĂIETOĂRE, măietori, s. f. (Transilv.) Construcţie într-o gospodărie sătească în care se păstrează păioasele, nutreţul etc.; şură. MAIUGj măiuge, s. n. 1. Ciocan de lemn cu care se bate cînepa de toamnă, uscată, pentru ca să se frîngă. 2. (Neobişnuit) Buzdugan. Măiug de aur şi de pietre scumpe, odobescu, s. m 634. MĂFflŢ, măiiuţe, s. n. Diminutiv al lui mai3; lopă-ţică cu care se bate cînepa. MĂJĂR s. m. v. major. MĂJARÎT s. n. (învechit şi regional) Negoţ de peşte. + Impozit, taxă percepută pentru negoţul de peşte. MĂJÎR, măjeri, s. m. (învechit şi regional) Pescar; negustor sau cărăuş de peşte. Vine ştire bună şi despre peştele închis în bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie, sadoveanu, F. j. 487. — Variantă: măjsîr s. m. MĂLĂC s. m. v. malac. MAIAI s. n. (Şi cu pronunţare regională malai) 1. Făină de porumb; p. e x t. (regional) făină în general. Doi pumni de mălai ia mama din copaie. STANCU, D. 51. Nu-mi văz capul de necaz. Uite cîţi aşteaptă să le fac mălai, sadoveanu, m. c. 29. Ar fi trebuit să-i prezenţi ■ . . prepeliţe tăvălite în mălai. ODOBESCU, s. m 39. 2. Aliment preparat din aluat de făină de porumb, dospit şi copt în cuptor; înlocuieşte uneori pîinea de grîu; turtă de făină de porumb, frămîntată cu lapte. <ţ> F i g. Moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt malaiul. creangX, p. 294. E x p r. Şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul = a îmbătrînit, s-a învechit, s-a perimat. De mult v-aţi trăit traiid, V-aţi mîncat de mult mălaiul, alecsandri, p. i 207. Mălai marc = poreclă dată unui om bleg, prostănac sau unui om care mănîncă mult. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. ghica, S. 66. 3. (Regional) Porumb. Frunză de mălai. ŞEZ. i 73. 4. (Regional) Mei. Mălaiul, păsatul sau meiul se coseşte după ce i s-au secerat spicele, pamfit.e, a. r. 150. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa malai. creangă, p. 5. Mare zgircit îi! Ii în stare să taie un fir de mălai în opt. akecsandri, t. i 316. •ţ-Expr. Vrabia mălai visează = fiecare se gîndeşte la ceea ce-i place mai mult. MĂLĂCÎNĂ, mălăcini, s. f. (Regional) Busuioc. MĂLĂIAŞ, mălăiaşe, s. n. (Şi în forma măîăieş) Diminutiv al lui mălai (2). Uşa mamei descuieţi Că mama v-aduce vouă... Mălăieş în călcăieş. creanga., p. 20. La casa măicuţii mele, Mîncam mălăiaş cu mere. BIBICESCU, P. P. 112. — Variantă: mălăi6ş s. n. MĂLĂIER, mălăieriy s. m. (Neobişnuit) Căruţaş. Ţăranul care cumpără peştele de la căruţaşii ce umblă prin sate, aşa-zişii mălăieri. . . plăteşte cu mult mai scump decît dacă l-ar lua de la o prăvălie, antipa, p. 722. MĂLĂIÎŞ s. n. v. mălăiaş. MĂLĂIEŢ, -IĂŢĂ, mălăieţi, -e, adj. (Despre fructe) Moale, făinos, fărîmicios; prea copt. Pară mălăiaţă. -5»Expr. (Pică) pară mălăiaţă în gura lui Nâtăfleaţă, se zice despre un om leneş, care aşteaptă să-i vină toate de-a gata. <(> (Substantivat) Pepenii galbeni. ■ ■ se numesc. . . mălăieţi cînd sînt moi. pamfile, a. r. 175. + F i g. Moale, lipsit de energie; p. e x t. prostovan. Iubirea fără dojana nu-i iubire deplină, sinceră, cinstită. E doar un sentimentalism comod, mălăieţ şi laş. v. rom. iulie 1953, 261. MĂLĂÎŞTE, mălăişti, s. f. Loc pe care s-a cultivat porumb sau mei; porumbişte. MĂLĂtJŢ, mălăuţe, s. n. (Regional) Mălăiaş. Femeile care au copii mici pentru ei fac mălăuţe. ŞEZ. v 52. MĂLCl vb. IV v. milei. MALDAREL, măldărele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui maldăr; grămăjoară. Ia coasa şi gresia Şi-mi coseşte cînepa, Fă-o apoi măldărele. l’AMI'II.K, A. R. 171. MĂLDĂRÎ, măldăresc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A face maldăr(e), a aşeza, a clădi, a aduna în maldăr. In loc de căciuli aveau paie măldărite în cap. GORJAN, H. iv 197. — Variantă: (regional) mălduri (contemporanul, viin 2) vb. IV. MĂLDĂRtJŞ, măldăruşe, s. n. Măldărel. Se smulge sovîrful din pămînt, cu rădăcină cu tot, şi se fac snopişori sau măldăruşe. PAMFir,E-i,uPKSC!j, crom. 134. MĂLDURÎ vb. IV v. măldări. 3* \ MĂLIN — 36 — MĂNĂSTIRE MĂllX, mălini, s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, cu frunze asemănătoare celor de prun, cu flori albe mirositoare, în ciorchine (Primus padus). Mălinii iîifloriţi îşi revărsau miresmele tari asupra cerdacului, sadoveanu, 0. I 344. Din albele crenguţe de mălin, Petale mici cu palide nervuri îmi plouă tot parfumul din păduri. CAZIMIR, L. u. 9. 2. (Transilv.) Liliac. — Variantă: mălină s. f. MĂLÎNĂ1 s. f. v. mălin. MĂLÎNĂ2, măline, s. f. (Mai ales la pl.) Fructul mălinului (1), de culoare neagră, asemănător cu o cireaşă mică. SIĂLUIIĂ, pers. 3 mălurează, vb. I. Refl. (Despre cereale) A se îmbolnăvi de mălură. MĂLURAT, -Ăj măluraţi, -te, adj. (Despre cereale) Atacat de mălură. Grîn mălurat. flLYLÎJRĂ s. f. Boală a griului şi a altor păioase, cauzată de o ciupercă microscopica, care distruge să-mînţa, umplînd boabele cu o pulbere de culoare neagră, formată din sporii ciupercii. + (Cu sens colectiv) Boabe atinse de' această boală; pulberea neagră din interiorul lor. Cu o traistă de boabe, mai mult mălură şi neghină, ne-am ales. STANCU, D. 99. Ca mălură de negri sînt ochii ei duioşi. coşiîuc, r. n( 195. — Accentuat şi: mălură. MĂLTJRÎCI, mălurici, s. m. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu rizom noduros şi cu flori roz-ţ>ur-purii; fructul este o păstaie care la maturitate are o culoare brună (Orobus variegatus); orăstică. MALUIlOS, -OÂSĂ, măluroşi, -oase, adj. Mălurat. (F i g.) Odorul mamei, odorul mamei! îngîna mama Stanca, legănîndu-şi fata pe pieptul ei zbîrcit, măluros şi mort. DELAVRANCEA, S. 36. MALÎJŢ, măluţuri, s. n. Diminutiv al lui mal. Citită cucul pe măluţ. SEVASTOS, C. 87. MAMALIGÂR, mămăligari, s. m. Termen injurios folosit în trecut la adresa ţăranilor (a căror hrană de bază era mămăliga). Întîi şi-ntîi, măi mămăligarule măi. . . pe mine să nu mă tei cu « om bun ». CAMILAR, n. i 315. Elena face haz de aceşti jnămăligari. bountineanu, o. 439. MĂMALÎGA, mămăligi, s. f. Aliment preparat din făină de porumb, fiartă cu apă pînă «se îngroaşă (şi care, mai ales la ţară, înlocuieşte pîinea). Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaunt Din clopotniţă Tăun Sun-a-furisit din goarnă, coşbuc, P. I 326. Am găsit pe-o ieşitură un boţ de mămăligă de-am mîncat. CREANGĂ., o. A. 187. <$> E x p r. A pune do mămăligă = a pune să fiarbă apă pentru a face mămăligă, la grăbeşte, Irino, de fă focii şi pune de mămăligă, bujor, s. 59. A o pune de mămăliga = a da greş, a încurca lucrurile, a o păţi; a o sfecli, a nu putea ieşi dintr-o situaţie grea, dintr-o încurcătură. De piere zmeoaica, îi crapă şi fiul; atunci împărăţia zmeilor a pus-o de mămăligă. RETEGanul, P. III 36. Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boier iul, cîtu-i de boieri, a pus-o de mămăligă, creanga, F. 161. + F i g. Om moale, lipsit de energie şi de iniţiativă. Toţi — nişte mămăligi! GAI.AN, z. r. 296. (Adjectival) Am fost mai mămăligă decit alţii şi m-am lăsat potopit de ruşine şi de necaz, pas, U I 147. 3LV3IALIG6I5 mămăligoaie, s. n. 1. Mămăligă mare. 2. (Regional) Făcâleţ, melesteu. Făina in ceaun se mestecă prin ajutorul unui băţ cu sau fără lopăţică la un capăt numit făcăleţ.. . mămăligoi şi mestecător. PAMFII.E, 1. C. 195. MĂMĂLIGĂ, -OĂSĂ, mămăligoşi, -oase, adj. (Despre oameni) Lipsit de energie, molîu, bleg. Mai bine moartea decit aşa. . . bărbat sîcîit şi mămăligos. vlaiiuţă; Ia TDRG. MAMALIGÎJŢĂ, mămăliguţe, s. f. Mămăligă. Cîţiva căţei de usturoi cu care vor îndulci mămăliguţa aceea. CAMII.AR, N. II 384. Fetele mari umblau iute încolo şi încoace, aducînd mămăliguţa fierbinte pe şervete curate. sadoveanu, o. VI 237. Găisi un om orb, ce-şi mînca mămăliguţa cu lapte dulce. ISPIRESCU, £. 262. MĂMARÎJŢiV, mămăruţet s. f. (Transilv.) Buburuză. MAMÎCĂ s. f. Diminutiv al lui mamă. Nicti, fricos, nu mai aşteptă glasul mămicăi şi se retrase grabnic după portiţă. REBREANU, R. II 31. — Forme gramaticale: vocativ mămico şi (familiar), prin analogie cu « tăticule», mămicule (dumiTriu, b. F. 81). MAMÎŢĂ s. f. Mămică. între ei e şi mămiţa, care te socotea nevinovat, vissarion, b. 262. (în forma ntamiţă) Băieţelul scoate capul cu panglicuţe. . . Mamiţa-l degajează din ţoalele în care dospeşte-nfăşurat. CARAGiAiyE, o. n 267. — Variantă: mamiţă s. f. MAMIŢÎCĂ s. f. (Familiar) Mămică. Dacă ţi s-o apleca, îţi pregăteşte mămiţica un ceai de izmă. pas, l,. i 46. — Variantă: mamiţică (caragiale, o. ii 268) s. f. MAMtJCA s. f. (Popular) Diminutiv al Iui m a m ă. Ce-ar fi putut să fie, s-a isprăvit, mămucă. GALACTION, O. i 72. Şi cine tiu ne-a uita? Numai biata mămuca. ŞEZ. v 89. Mult mi-e dor, mămucă, dor, De cel codru frăţior. AlyECSANDRI, P. P. 295. IILVMUCÎJŢĂ s. f. (Popular) Mămucă. Ce s-a întîmplat, sufletid mămucuţei? şopti dădaca, sadoveanu, z. c. 254. Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie! CREANGĂ, P. 25. Busuioc cu trei crenguţă, Petrece-mă, mămucuţă. sevastos, c. 17. MAMULĂIt, mămulari, s. m. (învechit) Negustor ambulant de mărunţişuri. V. b o c c e a g i u. Era un mă-mular care-şi avea negustoria alături de dogar. CAMII, petrescu, o. n 42. MAMULÎCA s. f. Mămucă. Să-ţi dea mămulica leacuri. ispirescu, I,. 54. (Ca exclamaţie, fără a ne adresa unei persoane anumite) Ie o îngheţată, doar te-i mai răcori. — Răce-i, mămulica mea! ai/ECSANDRi, T. i 159. MĂMULÎŢĂs. f. Mămucă. Cunosc iubirea ce ai pentru mămuliţa diimit'ale. ispirescu, L. 126, MĂMUŞOAllĂ . s. f. Alămucă. Aide, mămuşoară, haide, îi zise fata. vissarion, b. 170. D-acas' cînd am plecat, Mămuşoara mi-am lăsat. TEODORESCU, p. p. 676. iHAMÎJŢĂ s. f. Mămucă. Iarna... se duceau tătuţă şi mămuţa la Galaţi, unde aveau casa lor de reşedinţă. SADOVEANU, P. Si. 143. MANA, pers. 3 măneazăt vb. I. Refl. (Despre unele plante) A căpăta boala numită mană ; a se îngălbeni, a se strica. MANAT, -A* mănaţi, -te, adj. (Despre fructe şi recolte) Atins de mană, stricat de mană. Struguri mănaţi. Holde mănate. 3L1NASTI0ARA, mănăstioare, s. f. Diminutiv al lui mănăstire. Scînteia o pînză de apă... Se bănuia şi un colţ de turn al unei mănăstioare. sadoveanu, f. j. 372. — Pronunţat: -ti-oa-. MĂNĂSTIRE, mănăstiri, s. f. Instituţie religioasă, cuprinzînd o biserică, mai multe chilii şi dependinţe unde MĂNĂSTIRESC — 37 — MĂR trăiesc, potrivit unor reguli austere de viaţă, călugări sau călugăriţe; p. e x t. biserică; locaş în care serviciul divin e făcut de călugări. Vechea mănăstire, cu ziduri înnegrite, cu morminte vechi acoperite de brazde, se înălţa fantomatic înainte-mi. sadoveanu, o. VI 527. Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea in lume. creangă, p. 48. S-a pus Mărcuţ în silă Să ceară mereu la milă, Precum cer călugării Pe seama mănăstirii. jarnîk-bîrseanu, d. 486. Mănăstire-ntr-un picior, Ghici, ciupercă, ce-i ? <0- Mănăstire închinată v. închinat. — Variante: minastirc, (învechit) monastire (ispirescu, 'i,. 295, negruzzi, s. i 143), monăstiro (ai,ec-sandri, t. i 85) s. f. MĂNĂSTIRESC, -EĂSCĂ, mănăstireşti, adj. De mănăstire, al mănăstirii, de la mănăstire, care aparţine mănăstirii. Unii, mai nevoiaşi, cultivau ogoare la « cîmp.», pe moşii mănăstireşti şi boiereşti, sadoveanu, E. 92. Frunză verde măr domnesc. Pe dealul mănăstiresc. ŞEZ. i 48. — Variante : Iînnăstirosc, -eăscă (LIT. antimonarhică 148), (învechit) moiiRstiresc, -eăscă (gane, n. iii 191), monăstirdsc, -căscă (odobescu, s. i 339) adj. MĂNĂŞTERGURĂ s. f. v. mîneştergură. MĂNGĂLĂU, măngălaie, s. n. (Regional) Obiect lung, dreptunghiular, de lemn sau de metal, cu suprafaţa ondulată, pe care se freacă rufele la spălat şi cu care se netezesc, la ţară, rufele groase, înfăşurate în prealabil pe un sul de lemn. Cămăşile i-am spălat ■ . . Cu măngălău le-am calcat. sevastos, c. 143. — Variante: mînjălău s. n. MĂN GĂLUÎ, măngăluiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A călca rufele cu măngălăul. MĂXdS, -OĂSĂ, mănoşi, -oase, adj. 1. Care dă rod bogat; fertil, rodnic. Pămîntul rusesc e pămînt rodnic şi mănos. GHEREA, ST. CR. II 217. Mănosul plai unde răsar Măslinul iubitor de pace Şi falnicul viteaz stejar. AT.KC-SANDRi, p.' m 537. Călătorul respiră mai uşor mergînd prin bogate fînaţe şi mănoase semănături. NEGRUZZI, S. I 191. + îmbelşugat. Anul ce vine are să fie mănos. ŞEZ. XII 170. .«■ 2. (Despre vacă} Care dă lapte mult şi bun. Cînd untul e galbăn şi frumos, vaca e mănoasă. ŞEZ. vn 98. Şi mănoasă, şi lăptoasă, şi devreme acasă, se spune în glumă cuiva care pretinde altuia să aibă toate calităţile. 3. F i g. Care aduce profiţi cîştig mare. Tîrgul Riu-renilor fusese mănos, gai.action, o. i 260. Mai toţi oamenii talentaţi din acest cerc literar [« Convorbiri literare »] au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase. GHEREA, ST. CR. n 99. MĂNTĂLtJŢĂ, măntăluţe, s. f. Diminutiv al lui manta. Să ne daţi o părăluţă, să cumpărăm o măntă-luţă. ŞEZ. m 244. MĂNÎJCHI s. m. şi n. v. mănunchi. MĂNUCHIULEŢ s. n. v. mănunchiuleţ. MĂNtJNCHE s. n. v. mănunchi. MĂNUNCHEĂŞ, mănuncheşi, s. m. Persoană care umblă în urma secerătorului sau a celui care coseşte griul, orzul, secara, pentru a strînge în mănunchiuri păioasele secerate. (Cu pronunţare regională) Busuioc îşi făcuse socoteala cîţi cosaşi, clţi legători şi cîţi mănunchieşi îi trebuiau pentru ca să-şi poată aduna rodul în timp de trei zile. si,avici, o. I 219. MĂNUNCHI, mănunchiuri,' s. n. 1. Grup de mai multe fire (de grîu, iarbă, flori, paie etc.), cîte poţi cuprinde cu mîna. V. fascicul, buchet. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc un biet mănunchi de flori trecute. iosif, P. 36. ,Tinerele-i plete... ea le prinde mă- nunchi în alba-i mină. coşbuc, p. I 52. Duceţi pe Sura la grajd şi-i daţi un mănunchi de fîn. NEGRUZZI, S. III 195. F i g. Iată deci un mănunchi întreg de cauze importante: sociale, economice. . . intelectuale, care lucrează în aceeaşi direcţie. GHEREA, ST. CR. iii 80. + Legătură de mai multe obiecte de acelaşi fel, strînse laolaltă. Un mănunchi negru de pene de cocor. . . împodobea căciula cea ungurească, ispirescu, M. v. 43. 2. Mîner de lemn, de os sau de metal, la unele unelte şi arme. Mănunchiul săbiei întoarse era bătut in pietre scumpe, sadoveanu, o. vii 91. Paloş oţelit, Cu mănunchiul poleit. ALECSANDRI, r. p. 137. Secerile mărunţele, Cu dinţii de floricele, Cu mănunchi de viorele. TEODORESCU, p. P. 150. — PI. şi: (m.) mănunchi. — Variante: mănuclli, mănuchiuri (ODOBESCU, S. iii 57), s. n., şi mănunchi (id. ib. i 480), s. m., mănunche (d. zamfirescu, r. 76) s. n. MĂNUNCHIULÎŢ, mănunchhdeţe, s. n. (Rar, şi în forma mănuchiuleţ) Diminutiv al lui mănunchi. Slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi cîte douăsprezece mănuchiuleţe de flori, ispirescu, I,. 232. — Variantă: mănuchiuleţ s. n. MĂNUNT, -Ă adj. v. mărunt. MĂNUŞĂR1, mănuşari, s. m. Lucrător care confecţionează mănuşi. MĂNUŞĂR2, mănuşare, s. n. Mănuşă specială de protecţie, folosită la apucatul unui metal fierbinte. N-ai, fărtate, mănuşare? Ţine, de pe mîini fierbinţi. CONTEMPORANUL, s. ii, 1948, nr. 108, 6/4. MĂNÎJŞĂ, mănuşi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele, lînă, cauciuc etc., care acoperă mîna, ferind-o de frig, de murdărie etc. îşi scoase mănuşile şi îşi apropie palmele să le dezmorţească. C. petrescu, a. 280. în cea ţară de păpuşi Tîlharii poartă mănuşi, Şi se jură pe dreptate, Că le-s mînile curate! AI.ECSANDRI, T. I 96. Dă-mi, Mariţo, un fulg de lînă Să-mi fac o mănuşă-n mină. bibicescu, p. p. 365. E x p r. A umbla (sau a sc purta) cu mănuşi (cu cineva) = ase purta cu menajamente (faţă de cineva).  arunca (cuiva) mănuşa = a provoca (pe cineva) Ia duel; p. e x t. a provoca (pe cineva). A ridica mănuşa = a primi provocarea cuiva (la duel). 2. (Regional şi ca termen tehnic îii arheologie) Toartă. Mănuşile unei amfore. . Olarul unde voieşte, acolo pune mănuşa. 3. Cantitate de fire de cînepă, in, grîu etc. cît poţi cuprinde cu mîna. V. mănunchi. — Variantă: mînuşă (camii, petrescu, n. 55, i. botez, şc. 124) s. f.’ MĂR1, meri, s. m. Pom din familia rozaceelor, cu frunze ovale, păroase şi cu flori albe-trandafirii, care se cultivă pentru fructele sale comestibile; creşte şi în stare sălbatică prin păduri (Pirus maltts). Mărul m-a primit intinzindu-mi spre îmbrăţişare crengi fără frunziş. c. petrescu, S. 14. Se pierde în grădină printre merii înfloriţi, bassarabescu, v. 26. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului. jarnîk-bîrseanu, d. 276. ^ Loc. a d v. De florile mărului = degeaba, fără rost, fără scop. Nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ispirescu, i,. 59. MĂR2, mere, s. n. 1. Fructul mărului1. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărid. eminescu, o. i 55. Fetele tinere ivesc feţele rumene ca mărul prin obloanele deschise, id. N. 51. Cu mîndra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam, jarnîk-bîrseanu, d. 155. Merele putrede strică şi pe cele bune (= exemplele rele exercită o influenţă dăunătoare). Mărul nu cade departe de pom (= co- MĂRAR — 38 — MĂRGĂRIT pilul seamănă cu părinţii săi). <$>• Mărul discordiei v. discordie. ^Expr. A bate (sau a lăsa) măr (pe cineva) = a bate rău*(pe cineva). Fira a fost luata de mama ei şi bătută acasă măr. pas, z. 1125. Lipseşti de-a-ice, Că-ţi sar în păr Şi te bat măr. Ai,ECSANDRi, T. I 111. Ia-l cu mîinile de păr. . . să-l pisez, să ţi-l las măr. paxn, t. v. i 133. Specii: mar creţcsc v. creţesc; măr domnesc v. domnesc; măr dulce v. dulce; măr pădureţ v. pădureţ. Compus : (regional) marşului = gutui. Vino, mîndră-n deal la vii, Să mincăm mere-gutui. jarnîk-bîrseanu, d. 162. 2. (Anat. ; în e x p r.) Mărul lui Adam = partea proeminentă a zgîrciului tiroidian ; nodul gîtului. MĂRAR s. m. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, ale cărei frunze se întrebuinţează drept condiment (Anethum graveolens). MARAZj mărazuri, s. n. (Regional; mai ales la pl.) Mofturi, nazuri. Cînd văd că miţa face mărazuri, ţ-o strîng de coadă, de mănîncă şi mere pădureţe. CREANGĂ, P. 230. MARACINAR, măxrăcinari, s. m. Mică pasăre călătoare, cu pene castanii-întunecate, care trăieşte prin mărăcini, pe sub poalele pădurilor (Saxícola rubetra). MARACINAŞ, mărăcincişi, s. m. (Rar) Diminutiv al lui mărăcine. Vînară munţii cu urşii... Mărăcinaşii cu iepuraşii, sevastos, N. 361. MĂRĂCINE, mărăcini, s. m. (Adesea la pl.) Nume generic dat la diverse plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul unor asemenea plante, prevăzut | cu ţepi, care se agaţă de hainele oamenilor şi de blana sau lîna animalelor. V. scai, s c a i e t e. Sub licăririle de afară descoperii acolo un morman de mărăcini uscaţi. GAXACTion, o. i 81. Rochia i se prinse de un mărăcine şi obţinu în loc. boijntineanu, o. 331. (în forma mărăciune) învăţătorul este pentru un tînăr. . . ca plugarul bun care curăţă de mărăciuni ţarina sa. negruzzi, S. I 8. E x p r. A sta (ca) pe mărăcini — a fi nerăbdător, a nu avea răbdare ; a sta (ca) pe ghimpi. Stăteai pe mărăcini să se facă ziuă mai repede, ca să ajungi acasă, pas, z. i 234. A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. Nu poţi trăi nici în sat; Nici în sat nici în vecini, Trăieşti ca pe mărăcini. bibicescu, p. p. 177. + (La pl.) Mărăciniş. Cunosc un domn revizor care s-a ascuns două săptămîni în mărăcini. DAVIDOGLU, O. 89. — Variantă: maraciúnc s. m. MARACINÉT s. n. (Rar) Mărăciniş. MARĂCINÎŞj mărăcinişuri, s. n. Tufăriş de mărăcini. Drumul ieşea la un loc deschis, între mărăcinişuri înalte şi dese. dumitriu, v. i,. 74. Făt-Frumos... se opri şi el mai cît colea, după un măirăciniş. ispirescu, h. 109. MĂRĂCINlT, -Ă, mărăciniţi, -te, adj. (Rar) Acoperit ! cu mărăcini. Apoi deodată... s-a agăţat de straşina mărăcinită. a gardului şi s-a zvîrlit dincolo. POPA, V. 116. MĂRĂCIX0S, -OÂSĂ, mărăcinoşi, -oase, adj. (Despre un teren) Pe care au crescut mulţi mărăcini, plin de mărăcini. Nu mai pot de picioare, Că e. . . cîmpu măiră-cinos. şez. ix 92. MARACIÜNE s. m. v. mărăcine. • MARAMIO AR A, mărămioare, s. f. Diminutiv al lui maramă. MĂRĂMÎJŢĂ, mărămaţe, s. f. Mărămioară. Ea le donează mărămuţe. marian, nu. 642. jMĂRARĂŞ s. m. Diminutiv al lui m ă r a r. Foiţică mărar aş. PXSCUI/ESCU, I,. P. 198. Frunză verde mărăraş, Am drăguţ păcurăraş, Vine seara-aduce caş. JAKNÎK-bîrseanu, d. 410. MĂRĂSÎN s. n. (Transilv.) Semn rău, piază-rea. Ieşirea înainte cu gol c mărăsin. La CADE. MĂRCIIIDĂN s. m. v. marchitan. MĂRCHITĂN s. m. v. marchitan. MĂRE interj. (Mai ales în literatura populară ; şi în forma mări) Cuvînt care exprimă mirare, surprindere, uimire, admiraţie. Şi mîndre palaturi mai avea zina, măre. isriKESCU, i,. 77. Iată, mări, că deodată O poiană se arată. auîcsandhi, p. II 90. <0- (în legătură cu un vocativ) Da ce vrei, mări Cătălin ? Ia dut' de-ţi vezi de treabă. EMINESCU, o. I 174. Greu la deal, măre copile, pann, p. v. ii 57. — Variantă : mări interj. MĂREŢ, -EĂŢĂ, măreţi, -e, adj. 1. Care trezeşte admiraţie ; falnic, grandios, impunător, magnific. Treceai prin văile afunde, încovoindu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde. GOGA, r. 18. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreţ, negruzzi, s. i 6. + (Adverbial, rar) Bogat, luxos. Caragea căuta să adune cît mai curînd o avere cu care să poată trăi măreţ in străinătate. GHICA, s- 37- 2. (învechit şi regional) Mîndru, semeţ, arogant, fudul. Măgarii s-a făcut măreţ şi îngîmfat. donici, f. 44. (Adverbial) Uneori ieşea în straiele-i frumoase şi păşea măreţ pe uliţă, avînd in mină o cîrjă de protopop. SADOVEANU, E. 116. MĂREŢIE s. f. 1. Faptul de a fi măreţ; sumă de calităţi care trezesc admiraţie, uimire, splendoare. Sta cu ochii spre stele şi se gîndea la măreţia veşniciei, sadoveanu, o. VI 431. Măreţia uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. vr.ATIUŢA, la Tdrg. Toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăţie, eminescu, o. iv 113. 2. (Arhaizant şi regional) Mîndrie, fală, semeţie, orgoliu, trufie, îngîmfare. Trase de la brîu o năframă de borangic şi se şterse cu măreţie la nas. sadoveanu, p. M. 32. . , MARFĂR, mărfare, s. n. (Şi în forma marfar) Tren de marfă. Dimineaţa a fost linişte ca-n toate zilele: două marfare, expresul de la Lemberg. galan, z. R. 164. Trebuia acum să-nconjoare mult, tocmai pe la rampa marfarelor. camii.au, n. ii 211. — Variantă: mărfar s. n. MARFŞOĂRĂ s. f. v. mărfuşoarit. MĂRFUŞOĂRĂ, mărfuşoare, s. f. Diminutiv al lui marfă. (Atestat în forma regională mărfşoară) J\Iă duc cu ceva mărfşoară. GORJAN, II. iv 135. — Variantă: (regional) mărîşoără s. f. MARGAREÂ, mărgărele, s. f. (în limbaj poetic) Obiect, lucru care seamănă cu mărgăritarul (1), ca formă sau ca strălucire. Şi-apoi, frate, mai avea Pe guriţă-o floricea Şi-?i guriţă mărgărele. alecsandri, r. I 92. MĂRGĂRI, mărgăresc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular, în urări) A prospera, a înflori. Vrei să te sorcovăiesc? ■ . • Să înfloreşti, să mărgăreşti/ DELAVRANCEA, s. 187. Să-n-floriţi, Să mărgăriţi} Ca un măr, Ca un păr. teodorescu, p. P. 159. MĂRGĂRÎNT s. n. v. mărgărit1. MĂRGARÎT1, mărgărite, s. n. 1. Mărgăritar (1). « înşir-te mărgărite » este titlul unui basm popular. 2. (Şi în forma mărgărint) Nume dat la două plante : a) mărgăritar (3); b) lăcrimioară. Rîd în grămadă: MĂRGĂRIT — 39 — MĂRGINI flori de nalbă şi albe flori de mărgărint. ANGHEi,, r. 11. Mărgărit de toţi iubit, Cu floarea albă, focoasă. ŞEZ. vil 22. — Variantă : mărgărint s. n. MĂRGĂRIT2, -Ă, mărgăriţi, -te, adj. (Popular, despre pomi) împodobit cu flori; înflorit. Născut-au, crescut-au, Doi meri împletiţi, De vară-nflortţi ■ ■ ■ Cu flori mărgăriţi, Cu flori de arginţi. TEodorESCU, p. i\ 80. MĂRGĂRITĂ®, mărgăritare, s. n. 1. Boabă, mărgea rotundă şi tare de culoare albă-strălucitoare, cu reflexe sidefii, care se formează în corpul unor moluşte (prin secretare de carbonat de calciu în jurul unor corpuri străine) şi care este folosită ca podoabă de preţ ; perlă. Purta barişul alb cu două mărgăritare prinse de carnea urechii, arghezi, r. t. 116. Stofe cu fir Şi cu mărgăritar. AivECSANDRi, p. i 148. Un inel bizantin mare de aur, cu un rubin ¡i mărgăritare. BOiiUAC, o. 268. Ce-i lipseşte chelului (sau chelbosului)? Tichie (sau scufie) de mărgăritar v. t i c h i e. F i g. Colecţii vechi, reviste prăfuite, Vă răsfoiesc. . . înduioşat, cu mîna tremurînd, Adun mărgăritare risipite, anghel-iosif, C. M. i 56. Veselul Alecsandri. . . înşirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază. EMINESCU, O. I 32. -ţ- Ceea ce seamănă sau se poate compara ca formă, culoare sau strălucire cu un mărgăritar (1). Cad din cer mărgăritare pe oraşul adormit. TOPÎRCEANU, B. 69. Din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase. EMINESCU, N. 3. 2. Pietriş mărunt (folosit în diverse lucrări de construcţie sau pentru aşternut în curţi, pe alei etc.). (F i g.) în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar, alecsandri, p. a. 114. 3. Vîsc care creşte pe stejari, avînd fructele în forma unor bobiţe ovale, galbene şi frunzele căzătoare (Lo-ranthus europaeus) ; mărgărit (2), vîsc de stejar. 4. Lăcrimioară. — Pl. şi: mărgăritaruri (gorjan, h. ii 49), (m.) mărgăritari (macedonski, o. i 213, coşbuc, p. i 68). MĂRGĂRITĂ s. f. v. margaretă. MĂRGARITARĂŞ, mărgărităraşe, s. n. Diminutiv al lui mărgăritar (1). Veriguţa... cu trei mărgărităraşe. conachi, r. 192. MĂR GĂRITĂRliL. mărgăritarele, s. n. 1. Diminutiv al lui mărgăritar (1). O cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea muiată într-un aer de aur. eminescu, N. 8. 2. (Bot.; mai ales la pl.) Lăcrimioară. Cu voi, scumpe strugurele, Albe mărgăritărele, Primăvara-şi face salbe. Al/ECSANDRi, P. I 123. într-acest fel se fac toate celelalte ape, de mărgăritărel, de căpşune, de liliac alb. piscu-pescu, o. 298. MARGARITÍ, pers.* 3 mărgăriteşte, vb. IV. Refl. (Rar) A se împodobi cu flori, cu stropi etc. ca mărgăritarul. în munţii Catrinului. . . unde iarba se-mpleteşte, La virf să mărgăriteşte. PĂSCUI^ESCU, L. p. 219. MARGARIŢA, mărgărite, s. f. (Regional) Gărgăriţă. Mărgăriţă încotro-i zbura Intr-acolo m-oi însura, marian, INS. 113. MĂRGEA, -ÍCA, mărgele, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc. avînd diverse forme şi culori, care poate fi înşirată pe aţă, cusută pe un veş-mînt, pe o pînză etc. şi folosită ca podoabă. îşi scotea şiragul de mărgele de la gît şi pestelca cea frumoasă. bujor, s. 132. Cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică. creangă, p. 69. Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele, Să se uite cu mîndrie Puicuţa la ele. alecsandri, p. a. 58. <ţ> (Poetic) Doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină, Mărgele negre semănate pe drumuri albe de lumină. anghEL, î. G. 21. 2. (Numai la pl.) încreţituri ale pielii, în formă de bobiţe roşii, Ia guşa curcanului. Curcanii leorbăind din guşa cu mărgele roşii. c. PETRESCU, R. DR. 242. 3. (în forma mărgică) Nume dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, al căror fruct seamănă cu o mărgea .(1) (Melica). MARGEĂN, (rar) mărgeanuri, s. n. Animal din încrengătura celenteratelor, care trăieşte în colonii marine formate din mai mulţi indivizi de culoare albă, înfipţi pe un schelet calcaros roşiatic; (prin restricţie) scheletul calcaros al acestui animal, din care se fac mărgele şi alte podoabe; p. e x t. obiect de podoabă făcut din acest schelet; coral. Purta. . . şirag de mărgean pe sini. SADOVEANU, P. M. 59. <)■ (Poetic) Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, eminescu, o. i 170. F i g. O, cocostîrci, dragi păsări migratoare. . . Am să vă văd şi anid ăsta oare Prin mlaştini de smarald la vinătoare, Umblînd pe catalige de mărgean? ANGHEL-IOSIF, c. m. ii 7.3. MĂRGELÎJŞĂ, mărgeluşe, s. f. 1. Diminutiv al lui mărgea. Picăturile de ploaie alunecau ca nişte mărgeluşe. mihale, o. 237. 2. Plantă mică erbacee cu flori albe, albastre sau trandafirii, cu fructe mici (Lithospermum arvense). 3IĂRGEIÎJŢĂ, mărgeluţe, s. f. Mărgeluşă. Mărge-luţă, mărgeluţă, Du-ne l-a noastră căsuţă. RETEGANUi,, p.’v 14. MĂRGHÎLĂ, mărghile, s. f. (Regional) Loc apătos, mlăştinos. în jumătate de ceas au ajuns la lucirile glodurilor, între mărghile moi şi fîntîni de apă stătută, sadoveanu, n. p. 304. MĂRGINĂŞ, -Ă, mărginaşi, -e, adj. Care se află Ia margine, la hotar; periferic, limitrof. Cotind pe idiţi mărginaşe . . . ajunseră în cartierul gării, vornic, p. 200. Locuia acum într-o casă mărginaşă, c. petrescu, î. ii 127. + (Substantivat) Persoană care locuieşte la marginea unei aşezări omeneşti (sat, oraş etc.). Dogarul era încă ţăran, aşa cum era o mare parte dintre mărginaşii Bucureştilor, camil petrescu, o. ii 42. S-a oprit în faţa viişoarei unui mărginaş bondoc şi-ndesat. caragiat.e, p. 87. + De la marginea unui grup. O oaie mărginaşă se opri. . . şi o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, î. 143. MĂRGINEAN, mărgineni, s. m. (învechit şi regional) Locuitor de la marginea (1), de la graniţa unei ţări sau regiuni. — Pronunţat: -nean. MĂRGINI, mărginesc, vb. IV. 1. Refl. A avea hotar comun cu..., a se învecina cu. Republica Populară Romînă se mărgineşte la răsărit şi la miazănoapte cu Uniunea Sovietică. 1=1 Ţara împăratului Verde... se mărginea cu împărăţia zîrielor. reteganul, p. n 11.^ Tranz. A pune hotar, a forma marginea, limita unui loc, a îngrădi. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din specula-ţiunile cugetării mărginesc ei singuri ştiinţa şi o reduc la 0 simplă nomenclatură, macedonski, o. iv 130. în depărtare, dealuri blînde mărgineau vederea. vi(aituţă, la tdrg. Iepuri roşcaţi... se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăid. sadoveanu, o. i 64. (Poetic) Fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfintit. EMINESCU, O. 1 148. 2. Refl. F i g. A se limita, a se rezuma, a se reduce. Se mărgini să-l privească ţintă în ochi. C. PETRESCU, A. R. 19. Am avea multe de zis în privinţa articolului « Poeţi şi critici», dar.. . acuma ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II 73. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică, odobescu, S. în 22. MĂRGINIRE — 40 — MĂRIŞOR 3. Tranz. (învechit) A ţine sub pază, a închide. îl mărginea în casă sau la moşie cu pasă, ca să nu comu-nice cu nimeni. GHICA, s. X. MĂRGINIRE, mărginiri, s. f. !• Acţiunea de a (s e) mărgini şi rezultatul ei; limitare; p. ext. (rar) limită, capăt. Să punem mărginire la limbuţia noastră. jnegruzzi, s. Ii 211. 2. F i g. Limitare a puterii de înţelegere şi intuiţie, lipsă de orizont, îngustime intelectuală; prostie. MARGINÎT, -A, mărginiţi, -te, adj. 1. Limitat, re-strîns. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna. RUSSO, O. 131‘ 2. F i g. (Despre oameni) Lipsit de inteligenţă, cu •orizont îngust; (despre calităţile intelectuale, sufleteşti etc. ale oamenilor) redus. M-am resignat să trec drept cel mai mărginit şi mai bucher dintre toţi colegii. GALACTion, O. i 14. Frumoasă, tăcută, gravă, spirit mărginit, inimă seacă de orice simţimînt. bolintineanu, O. 419. MĂRGINÎJŢĂ, mărginuţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui margine. Li se vede numai cîte o mărginuţă ceva mai groasă decît o muche de cuţit. SEVASTOS, N. 153. MĂRI1 interj, v. măre. MĂRÎ2, măresc, vb. IV. 1. Refl. A-şi spori dimensiunile, a creşte, a deveni mai mare. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte. EMINESCU, o. I 152. Pînă-s mere mititele Stau în creangă cu putere; Iară dacă se măresc Oamenii le-agrămădesc l hodoş, p. p. 71. + A se înmulţi ca număr, a creşte în număr, a spori. Pe măsură ce treceau prin inima satului, prin «centru», ceata se mărea. DUMITRIU, n. 253. <$> Refl. pas. între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, n. 109. + A creşte în vîrstă, a se dezvolta. Mărindu-se şi mergînd la şcoală, el întrecea la învăţătură şi isteţime pe toţi copiii. ISPIRESCU, m. v. 4. 2. Tranz. A face mai mare, a face să sporească, să crească; p. ext. a intensifica. Zgomotid depărtat al văilor frămîntate de vijelia Bistriţei amuţi, fantasmagoria fără de margini a nopţii îşi mări farmecul. HOGAŞ, DR. II16. 3. Tranz. (Rar) A slăvi, a preamări, a lăuda. (Refl. pa s.) Nu lipsea a ridica şi un monument în care să se mărească dumnezeul. . . îndurărilor, negruzzi, s. I 196. 4. Refl. (învechit) A se făli, a 6e fuduli, a se' îngîmfa. Asinul mărindu-se întru sine a întrebat pe leu. . . ce judeci de glasul meu? ţichindeae, E. 16. JIĂRICÎ1L, -EÂ, -ICĂ, măricei, -ele, adj. Diminutiv al lui mare. 1. v. mare (1). Erau două străzi: Birjarii Noi şi Vechi, aşezate la depărtare destul de măricică. PAS, z. I 223. Oraş măricel, cu o cetate mică. (■Ol.lvSCU, î. 31. Luceau stele mărunţele. . . Mai în jos mai măricele, jarnîk-bîrseanu, d. 512. 2. v. mare (2). Sînt cîştiguri mari? — Măricele. CARAGIALE, o. i 349. 3. v. mare (5). Copiii măricei părăseau scurteica bunichii. DELAVRANCEA, s. 217. Sînt fete măricele, Cîte flori şi cîte stele. ai.Ecsandri, p. p. 377. MĂRÎE, mării, s. f. 1. (în orînduirea feudală şi capitalistă ; urmat de adj. posesiv «ta », « sa » etc.) Termen de reverenţă la adresa unui monarh, unui domnitor, unui slujbaş înalt, unui boier. V. înălţime (5). Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. Cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga. NEGRUZZI, S. I 138. 2. (învechit) Persoană sus-pusă. L-au pus împăratul hargat la cai, iarăşi la acea mărie la care fusese el mai înainte, sbiera, p. 73. <> Compus: mai-mărie = şefie, conducere. Toiagul de cinste al mai-măriei. odobescu, s. II 513. MĂRÎME, mărimi, s. f. 1. Faptul de a fi mare; dimensiune, întindere, volum. Vizitai oraşul, pe care îl găsii sporit în mărime, negruzzi, s. I 67. Ce fel de mărime avea, tată, ostrovul acela? drXghici, r. 154. + (Fiz.; uneori determinat prin «scalar») Proprietate comună unor obiecte, pe baza căreia acestea pot fi ordonate într-un şir (dacă eventual nu sînt egale). Mărime de stare = mărime a unui sistem fizic, care variază cu aceeaşi valoare, oricum ar trece sistemul între două stări date. Masa, temperatura, sarcina electrică şi energia sînt mărimi de stare. ^ Talie, statură, stat. De mărime mijlocie. c=i Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil, eminescu, n. 38. 2. (Rar) însemnătate, importanţă. Cit de puţin a socotit mărimea puterii duşmane. GHEREA, ST. CR. I 257. 3. (Azi depreciativ; mai ales la pl.) Persoană însemnată, sus-pusă, influentă. V. mare (7). Mărimile cu monoclu şi burtă, Magnaţi cu mîna lungă şi inima scurtă. DEŞI/TU, G. 18. Eu n-am nici o legătură cu mărimile care hotăresc soarta şi veniturile terenurilor mele petrolifere. C. PETRESCU, a. 324. + Funcţie sau situaţie înaltă; mărire. Are un obraz pe care se citeşte o prostatică rîvnire la mărimi. ODOBESCU, la TDRG. 4. (învechit, uneori determinat prin «de suflet») Mărinimie, nobleţe sufletească, superioritate morală. Într-atîta slăbiciune are ş-atîta mărime. CONACHI, p. 261. Mai cu mărime de suflet s-au arătat la această întîmplare decît ceilalţi. drXghici, R. 21. MĂRINIMIE s. f. Bunăvoinţă şi generozitate; atitudine plină de abnegaţie, bunătate. Se mai cade către ea mărinimie ? DAYILA, V. V. 166. Căpitani de frunte, plini de vitejie... şi mărinimie. BOLINTINEANU, o. 68. I' i g. Arar se află pe tron mărinimia, macedonski, o. i 248. MĂRINIMOS, -OĂSĂ, mărinimoşiy -oase, adj. Care este plin de mărinimie; generos. V. darnic. Dan avea totuşi aerul unui luptător mărinimos, care ar putea să dea o lovitură supremă, mortală, dar nu vrea. vlahuţă, o. a. 313. Acea zînă năzdrăvană a auzit de prea mărinimosul Papură-împărat. alecsandri, T. i 416. MĂRÎRE, măriri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) mări; creştere în dimensiuni, sporire, majorare numerică (sau cantitativă). + Operaţie de obţinere a unei copii fotografice pozitive mai mare decît negativul, cu ajutorul unui aparat special. + Reprezentarea la o scară mai mare a unui desen, a unui plan sau a unei hărţi. + (Fiz.) Raport între o dimensiune liniară a unei imagini produse de un sistem optic şi dimensiunea liniară corespunzătoare a obiectului respectiv. 2. F i g. Glorie, măreţie, splendoare, grandoare, strălucire. O, eroi, care-n trecutul de măriri vă adumbri-seţil eminescu, o. i 149. Fală-n lume şi mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldovo / ţeară mîndră l ai^ECSANdri, p. A. 72. Armata Moldovei, în zilele măririi sale, se urca la patruzeci mii moldoveni şi patrusprezece mii străini. BĂE-CESCU, o. I 118. + Putere, tărie, autoritate. Bietul domn! Mare a fost. . . că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier, deeavrancea, a. 54. 3. (Ieşit din uz; în legătură cu un adjectiv posesiv) Termen de reverenţă pentru domnitori, înalţii demnitari etc.; mărie. V. înălţime. Aceastlf ambasadă fu vesel primită de mărirea-sa. BĂi^CESCU, O. II 266. MĂRIŞOR* -OARĂ, mărişori, -oare, adj. Diminutiv al lui mare. 1. v. mare (1). Via lui Aristia, vie mărişoară de zece pogoane, camil petrescu, o. ii 10. Era o livadă mărişoară, presărată cu pomi. REBREANU, I. 19. Cinci cămăruţe. . . din care una mai mărişoară poartă pomposul nume de salon, negruzzi, s. I 70. 2. v. mare (5). Era băiat mărişor, de vreo paisprezece ani. vlahuţX, o. a. 428. Creşte, fă-te mărişoară, Să MĂRIT — 41 — MĂRTURISI trăim cit avem viaţă Cu iubire şi dulceaţă, alEC.sandri, p. P. 279. MĂRlT1 s. n. (Popular) Măritat. Măritu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare, marian, nu. 287. + Loc. adj. Dc murit = de măritat, în vîrstă potrivită pentru căsătorie. Pare-mi bine c-aţi venit, Dar n-am fată de mărit, bibicescu, p. p. 268. MĂRÎT2, -Ă, măriţi, -te, adj. 1. Devenit mai mare; crescut, sporit. Viteză mărită, a Ochii lor, măriţi peste măsură, sfredelesc zarea. BART, s. m. 38. 2. F i g. Slăvit, glorios, plin de mărire. Cugeta ce vorbe alese să rostească in faţa măritului divan, sadoveanu, o. vii 107. Mărită fie dimineaţa Ce-a săvîrşit a noastră nuntă. GOGA, p. 15. Şi de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat, eminescu, o. i 146. MĂRITĂ, mărit, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se uni legitim, prin căsătorie, cu un bărbat, a se căsători. Irino, tu să mă aştepţi, să nu te măriţi pînă nu m-oi întoarce, că pe alta n-o să iau. bujor, s. 64. Nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase. creangă, p. 114. <}' (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu ») Mîndruţa te-a lăsat, Cu altui s-a măritat, jarnîk-bîrseanu, d. 100. 4-Tranz. A da în căsătorie. împăratul vrea să-şi mărite fata. CREANGĂ, p. 77. în loc să-şi bată capii ca să mările pe duduca, el umblă să se însoare, alecsandri, T. i 338. Plînsese o zi întreagă cînd auzise c-or să o mărite, negruzzi, s. I 73. <0» (Urmat de determinări introduse prin prep. « după » sau « cu ») El a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic, creangă, p. 294. F i g. Iar calul... spuma alb-o mărita Cu sînge roş ce picura Din strînsele zăbale. coşbuc, p. i 195. + (Regional, despre un soţ care se stabileşte la gospodăria nevestei) A se însura. 2. T r a n z. F i g. A vinde, a da cu preţ mic ceva nefolositor sau de proastă calitate; a se debarasa de ceva. în sfirşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! creangă, p. 43. MĂRITĂRE s. f. (Rar) Măritiş. După multe ademe-neli, o înduplecă de măritare. sevastos, n. 203. O haină de doliu ar fi trebuit să port de la măritarea mea. negruzzi, s. m 183. MĂRITÂT s. n. Faptul de a (s e) mărita; măritiş, căsătorie. Nu voia să audă de măritat, negruzzi, s. i 105. Vai de măritatul tău, Că te-ai măritat cu dracu Şi ţi-i beutor bărbatu. jarnîk-bîrseanu, d. 185. Loc. adj. De măritat = (despre o fată) în vîrstă potrivită pentru căsătorie. MĂRITĂTĂ, măritate, adj. f. (Despre femei) Unită prin căsătorie cu un bărbat; căsătorită. Cea mijlocie, Bicuţa, mai norocoasă, era singura soră măritată, bassa-rabescu, v. 5. MĂRITIŞ, măritişuri, s. n. Căsătorie a femeilor. Nu mă prea gîndeam eu la măritiş. Inima mea dormea încă, cum dormea şi conştiinţa mea despre lume. VLAHUŢĂ, O. A. li 62. Tatăl Marioarei se opunea la asemenea măritiş. bomntinEanu, o. 383. Nti-ţi învoieşte măritişul cu o rudenie, negruzzi, s. i 242. MĂRMORÎU, -ÎE adj. vi marmoriu. MĂRMURĂR, mărmurari, s. m. (Popular) Meşter care taie, netezeşte, prelucrează marmura. MĂRMURl, mărmuresc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) A înmărmuri. Voinic d-auzea, Voinic tremura, Apoi mărmurea. ■ . Şerpe-l colăcea Gura-şi deschidea... Şi mi-l îmbuca, teodorhscu, p. p. 447. MĂRMURÎT, -Ă, mărmuriţi, -te, adj. 1. (Rar) Lucrat în marmură. Cufundat in întuneric, lîng-o cruce mărmu- rită, într-o umbră neagră, deasă, ca un demon el veghează. eminescu, o. i 50. 2.. F i g. înmărmurit, încremenit. Să luăm calea pădurilor, strigă un flăcău din mijlocul lumii mărmurite. DELAVRANCEA, s. 199. Toate în preajmă-i stau mărmurite şi reci ca gheaţa, odobescu, s. i 93. MĂRMURlU, -ÎE adj. v. marmorcu. MĂRNĂI vb. IV v. mormăi. MĂR0I, -OĂIE, măroi, -oaie, adj. (Rar) Augmentativ al lui mare; de formă sau de proporţii mai mari decît cele obişnuite. în scara şelei. . . hodinea lat o opincă măroaie, cu sfîrcul semeţ înfipt în subsuoara calidui. Galan, z. R. 215. MĂRŞĂLUl, mărşăluiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Mai ales despre unităţi militare) A face un marş, a se deplasa în marş. înaintează pe drumul pe care, cu mii de ani în urmă, oştirile lui [Traian] au mărşăluit spre miazănoapte. boGza, c. o. 318. Trupele au mărşăluit zile şi nopţi, ajun-gînd istovite pe poziţii, pas, z. iii 38. De nopţi întregi, prin pulberea uscată Şi mai înecăcioasă decît fumul, Mărşă-luim spre miazăzi. Camil petrescu, v. 16. MĂRTĂCÎI, mărtăcei, s. m. Diminutiv al Iui m a r -tac. Bordeiaş, bordei, bordei, Cu mărtăceii de tei. TEODO-rescu, p. p. 331. MĂRTURIE, mărturii, s. f. 1. Declaraţie a unui martor ; depoziţie făcută în faţa unei instanţe de judecată asupra unui fapt. A depus mărturie scrisă. Martor. Ostaşi, boieri, curteni, v-arn adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. delavrancea, o, ii 58. Andrei nu putea să ieie mărturie decît pe nevastă-sa şi pe copiii săi. SLAVICI, N. I 240. F i g. Un biet mănunchi de flori trecute ■ . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-aţi fost? iosif, r. 36. 2. Dovadă, probă, atestare. Se găsesc în poveştile lui Ion Creangă mărturii ale timpului său despre stările de lucruri de acum o sută de ani. sadoveanu, e. 88. Era dovedit cu destule mărturii ceea ce Lică tăgăduia. SLAVICI, o. i 174. Ai tu mărturie, Ca să stea dovadă după datorie? PANN, P. V. I 121. 3. Iconiţă sau cruciuliţă legată cu o panglică pe care naşul o împarte celor care asistă la botezul unui copil. MĂRTURISĂNIE, mărturisanii, s. f. (învechit) Spovedanie. Dacă îl prinde stăpînirea mai înainte de mărturi-sanie şi de călugărie? galacTion, o. i 250. MĂRTURISI, mărturisesc, vb. IV. 1. Tranz. A declara (1), a afirma, a susţine ceva. Agenţi ai poliţiei soseau gîfîind şi mărturiseau că au cercetat prin toate ogrăzile şi podurile vecine şi n-au găsit nimic, sadoveanu, o. vi 384. Brătulescu mărturiseşte că nu-şi închipuia că Hrisant să ia alt drum decît cel obişnuit, popa, v. 95. Intranz. Tot nu pot înţelege, mărturisi Boldur Iloveanu, intrigat, c. PETRESCU, R. dr, 107. 2. I n t r a n z. F i g. (Subiectul e un lucru, un eveniment, o faptă etc.) A dovedi, a proba, a arăta. Vorbele trec; vor rămînea faptele, să mărturisească pentru mine. Ele au să mă cufunde ori au să mă izbăvească. SADOVEANU, D. P. 19. Văzînd o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, p. 90. 8. Tranz. A destăinui. îţi părea bine că, la plecare, nu mărturisiseşi mamei hotărîrea ta. pas, z. i 262. Prietenii care-or să vie cu mine, îmbrăcaţi în irozi, mi-au mărtu- MĂRTURISIRE — 42 — MĂRUNŢEL risit că-s tufă de parale. Ai,ECSANDRi, T. i 76. Acum îţi mărturisesc că tiu mai simt acel foc. NEGRUZZJ, S. I 47. ^ R e f 1. mărturiseşte publicului de toate cîte Ic-a Jăcîtt. CARAGIAI,E, O. III 14. 4. Refl. A se spovedi. Las’ să mă mărturisesc. . . La un popă creştinesc, auîcsandri, p. t. 78. <^Tranz. Nu cumva vine la noi şi popa, ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. MĂRTURISIRE, mărturisiri, s. f. 1. Faptul de a mărturisi şi rezultatul Iui; mărturie, declaraţie, recunoaştere; depoziţie (judiciară). Mărturisirea unui fapt. Destăinuire, confidenţă, confesiune. Prietenul meu alunecă, povestind, la mărturisiri. C. PETRKSCU, s. 227. Simţea că îi apasă inima şi-i vin pe buze mărturisirile. BART, E. 91. 2. Spovedanie. MĂRTURISITOR; -OARE. mărturisitori, -oare, adj. (învechit) Care adevereşte, demonstrează ceva; doveditor. Un act mărturisitor de nevinovăţia părintelui lor. odo-bescu, s. i 445. MĂRŢIŞOR1, (2) mărţişori, s. m. 1. (Popular) Luna martie. In primăvara leatului opt sute douăzeci şi unu, luna lui mărţişor, c. petrescu, a. r. 192. 2. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu o singură tulpină terminată cu o floare mare, galbenă, cu frunzele dispuse în rozetă (Geum montanum). MĂRŢIŞOR2,, mărţişoare, s. n. Mic obiect de podoabă legat de un fir împletit (roşu cu alb), care se- poartă la începutul lunii martie, mai ales de femei şi copii. Aveau mărţişoarele cele mai frumoase; şi le cumpărau singure, din economii, bassarabescu, s. n. 27. MĂRUNT, -A, mărunţi, -te, adj. 1. (în opoziţie cu mare) De dimensiuni mici, foarte mic. îşi înălţau trunchiuri albe şi-şi răsfirau rămurele subţiri cu frunziş mărunt, sadoveanu, o. vii 57. O stea măruntă. . . se ivea mereu prin coroana unui plop. ibrăileanu, a. 182. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămânţă măruntă, îmi cădeau adine în minte? HASDEU, R. v. 152. Codrule, frunză măruntă, Paserile-n tine cîntă. hodoş, p. p. 92. «O" (Adverbial, mai ales pe lîngă verbe ca: «a tăia», «a pisa ») Trei îngeri îl slujesc: Unul apă îi aduce, Altid îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ŞEZ. IV 144. -4- Cu elemente componente (particule, picături etc.) foarte mici. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPîrcEanu, B. 23. Pulberea măruntă din bolovanii de piatră, în care izbesc de dimineaţa pînă seara. delavrancBA, v. V. 118. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. vr.AHL'ŢĂ, o. A. iii 72. Albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, o. i 87. (Adverbial, pe lîngă verbele -« a ploua », « a ninge », « a cerne » etc.) Ploua mărunt. . . crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie, sahia, n. 76. Ningea mărunt şi des, iar o furie de viscol împrăştia fulgii de-a lungul uliţelor. DEMETRESCU, o. 122. începe să cearnă mărunt şi-nţepos. CARagiale, P. 38. ■+ (Despre scris) Cu litere foarte mici. 2. (Despre bani) în monedă divizionară. Scoase o hîrtie de o sută, trei de douăzeci şi vreo cincisprezece lei mărunţi, pentru bacşişuri şi alte cheltuieli, bassarabescu, v. 44. + (Substantivat, adesea la f. pl.) Mărunţiş. 37 galbini, 14 irmilici. . . şi ceva mărunte, alecsandri, T. 1353. 3. (în opoziţie cu înalt, despre fiinţe sau, mai rar, despre lucruri) De statură mică, de înălţime mică; scund. Deodată însă îşi făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat, sadoveanu, o. vii 60. Trec pe vale, la iernat, Turmele mărunte, iosif, p. 52. Pe cai de munte mărunţi, puternici şi cuminţi, «caravana» urca la pas. vj.aht'Ţă , o. a. iii 44. Multe-s frate, şi mai multe corturi mari, corturi mărunte, alecsandri, p. r. 77. + (în opo- ziţie cu lung) Mic de tot, scurt. Tocmai din fundul ogrăzii largi, acoperite peste tot cu iarbă verde, măruntă şi curată, Ştefan răsărea somnoros, hogaş, DR. ii 87. îl văz înaintea ochilor... cu părul mărunt şi încărunţit, cu barba ascuţită, delavrancea, ii. T. 98. (Adverbial) L-a tuns mărunt. 4. (în opoziţie cu mare, întins; despre paşi, mers) Mic. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, uşor şi nesimţit, prin uşa întredeschisă a odăii, hogaş, m. N. 20. Dar atuncea greieri, şoareci, Cu uşor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, o. 1 106. + (Adverbial) Cu paşi mici. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, î. 143. Păşea iute, mărunt, uşor, ca un şoarece. delavrancf.a, h. T. 99. 5. F i g. De mică importanţă, de valoare neînsemnată, de rînd. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte. PAS, z. I 300. Cintări, fabule şi alte mărunte compuneri, negruzzi, S. ii 169. Lupte mărunte se înhăţau între unii şi alţii. BĂLCESCU, o. 11 106. <0 E x p r. Multe şi mărunte = lucruri de tot felul. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, midte şi mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi mărunte. creangă, p. 173. — Variantă : (învechit şi regional) mumint, -ă (ALEC-Sandri, o. 169) adj. MĂRÎJNTA s. f. art. Numele unui dans popular care se joacă cu paşi mici. Şi-un moşneag juca mărunta Curtenind pe lîng-o babă. EMINESCU, I,. P. 148. MARUNTÂIE s. f. pi. 1. Totalitatea organelor interne, mai ales cele aflate în cavitatea abdominală, la animale (popular şi la om); viscere. Zicea că ştie măruntaiele omului şi leacurile bolilor, delavrancea, v. v. 45. Şi măruntaiele din om tot se ceartă uneori, caragiale, o. in 36. Din creierii capului, Din măruntaiele trupului, Din baierele inimii, teodorescu, r. p. 358. + Totalitatea organelor interne ale animalelor (excluzînd intestinele), bune de gătit şi de mîncat. O frigare lungă şi plină de pui cu minile în şolduri şi cu măruntaiele la subsiori se rumenea, sfîriind. HOGAŞ, DR. II 103. Porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ispi-ruscu, z,. 271. E x p r. A şti tonte măruntaiele (din cineva) = a cunoaşte gîndurile cele mai ascunse ale cuiva. Eu şăd călare în inima lor, şi nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 162. 2. F i g. Partea cea mai dinăuntru, cea mai adîncă a unui lucru ; fund, adîncime. Destul am fost certaţi cu focuri şi cutremure din măruntaiele acestui pămînt. CARA-Giai.E, O. vii 36. Străbateţi voi pămîntul şi a lui măruntaie. EMINESCU, o. i 94. Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor, inimoase. RUSSO, O. 114. — Variantă: mimintfii (gane, n. iii 190) s. f. pl. MĂRUNTĂI s. f. pl. v. măruntaie. MARUNŢÎL, -ICĂ, mărunţei, -Ie, adj. Diminutiv al lui mărunt. 1. v. mărunt (I). Pe cei mai mărunţei care or rămînea, îi aburesc cu sare şi-i usuc în cuptor, sadoveanu, n. F. 30. Vă dau o mierţă de săminţă de mac amestecată cu una de năsip mărunţel, creangă, r. 262. Şi pe-ntinsul hainelor, Şi-mprejurul poalelor Luceau stele mărunţele. jarnîk-bîrseanu, d. 512. (Adverbial) Se aşeză trudit sub streaşina-i largă prin care se cerneau mărunţel razele soarelui. YI,AIIUŢĂ, o. A. 132. Scrie, scrie mărunţel, Pe frunza de păitrinjel. A NT. i,it. rop. 1 141. 2. v. mărunt (2). De la noi şi pînă la voi Tot in zale Şi-n măsele Şi-n parale mărunţele (Cîntarul). gorovei, c. 61. <0> (Substantivat, pl.) I-a dat ceva mărunţele pentru covrigi, caragialk, n. s. 54. 3. v. mărunt (3). Nevastă-sa Catrina era mărunţică: dar tot aşa de vorbareţă ca cucoana Maria, sado- MĂRUNŢI — 43 — MĂSEA veanu, B. 204. Aici un flăcău mărunţel, după ce lăsă dulapul, îi puse mina pe umeri. dunăreanu, ch. 224. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică. ispirescu, I,. 243. De trup eşti mărunţel, nti-i vorbă, dar la fire eşti mare. CREANGĂ, P. 150. 4. v. mărunt (4). A plecat cu pasul mărunţel. caragiale, o. iii 88. Intră ca actorii cu păsciorul mărunţel, Lăsind val de mirodenii şi de vorbă după el. EMINESCU, O. I 162. (Adverbial) Ciocirlanii păşesc mărunţel pe marginea şanţului. vlaiiuŢă, Ia CADE. 5. v. mărunt (5). Mai în jos de ei Sfinţi mai măruntei, Sfinţi şi mucenici O sută şi cinci. TEODORESCU, P. P. 25. MĂRUAŢl, mărunţesc, vb. IV. T r a n z. A tăia mărunt, a fărîma în bucăţi mici, a fărîmiţa, a pisa mărunt. MĂRUNŢIŞ, mărunţişuri, s. n. 1. (Mai ales Ia pl.) Lucruri, obiecte mărunte (fără valoare). îşi adună micile obiecte de toaletă şi ceasornicul şi citeva mărunţişurii le înfundă în poşeta de piele roşie, rebreanu, r. ii 137. (în forma regională mărunţii}) încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu ăemincare şi alte mărunţuşitri. CREANGĂ, P. 117. O coasă ruginită, o secere şi alte mărunţitştiri. contemporanul, vj 290. + F i g. Fapte, idei mărunte, fără importanţă ; amănunte. Mărunţişurile-mi scapă şi ideile ce-mi vin, Dacă-ncep cu o zimbire, se sfirşesc cu un suspin, ALEXANDRESCU, p. 49. Fostu-ne-ar fi de vro treabă o asemine vedere Oprită în mărunţişuri? conachi, p. 268. -+■ (Regional) Bucăţele de carne. Un blid. .. era plin de curechi acru, colea prăjit cumsecade, mai avind în el şi ceva mărunţişuri. RETE-GANUL, P. I 65. 2. (La sg., cu sens colectiv) Bani mărunţi. Răsturnă pe masă mărunţişul din buzunar. C. PETRESCU, c. V. 47. Că nu-şi mai vine in voie, măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare, delavrancea, h. T. 129. Nu s-a găsit nimic alta decît. . . mărunţiş în monede nouă de nichel, caragiale, m. 245. 3. (La pl.) Lucruri mici, mai ales obiecte şi materiale accesorii (ace, aţă, nasturi etc.). Magazin de mărunţişuri. 4. (învechit, numai în e x p r.) A Vinde cu mărunţişul = a vinde în cantităţi mici, a vinde cu amănuntul. Canalurile ce intră în oraş sint pline de corăbii care au intr-însele mărfuri şi stau pînă le vînd, unii cu ridicata şi alţii cu mărunţişul. GOLESCU, î. 108. — Variantă: mărunţiiş s. n. MĂRUNŢIŞĂ, mărunţişez, vb. I. T r a n z. (Rar) A sfărîma, a fărîma; a mărunţi. MĂRUNŢIŞÂRE, mCirunţişări, s. f. (Rar) Acţiunea de a mărunţiş a. [Grebla] e foarte necesară... la mărunţişarea ■ ■ ■ pămintului. La tdrg. MĂRUNŢÎT s. n. (Rar, numai în e x p r.) Pe măruil-ţite = cu paşi mici şi deşi. Budulea cel bătrîn şchiopăta sprinten şi pe mărunţite. slavici, N. I 165. — Formă gramaticală: (în e x p r.) mărunţite. MĂRUNŢÎJŞ s. n. v. mărunţiş. MĂRtJŢ, -Ă, măruţi, -e, adj. (Popular) Mărişor, măricel. A murit Neculai Chirilă. îi rămîne nevasta cu trei băieţi: cel mai măruţ cit masa. sad o veanu, o. viii 188. MĂSĂI, măsaiuri, s. n. (Regional) Faţă de masă. ,N-ai nici măsai pe masă. hodoş, p. f. 191. MĂSĂIÎL, măsăiele, s. n. (Regional) Diminutiv al lui măsai. Mătură numai locul după uşă, aşternind o pînză albă, un măsăiel. marian, î. 385. MĂSĂLĂR, măsălari, s. m. (Popular) Numele lunii august. Sămănăturile griului de toamnă se începe a se face de la 15 măsălar. I. ionescu, Ia Tdrg. MĂSĂLĂRIŢĂ s. f. v. măsclariţă. JIĂSĂRÎŢĂ, măsăriţe, s. f. (Transilv.) Faţă de masă. MĂSCĂRA, măscări, s. f. (Mai ales la pl.) Obscenitate. Se aşeza în mijlocul străzii cu mîinile în şolduri, blogodorind măscări. PAS, z. i 145. Ordonanţa maiorului i-a vorbit măscări neruşinate. C. PETRESCU, c. v. 85. Spune obrăznicii, măscări. . . şi capătă şi el o bucăţică de piine. caragiale, s. 70. MĂSCĂRICI, măscărici, s. m. Personaj de pe lingă curţile domnitorilor sau marilor boieri, care căuta să provoace rîsul celor din jur, spunînd glume, făcînd ghiduşii etc.; bufon. Acesta era şi măscăriciul lui Bacus; şi nimeni nu scăpa fără să-i atîrne de coadă aceîi[ui] Silen cîte vrun ponos. ispirescu, u. 104. + Personaj comic în reprezentaţiile de bîlci; saltimbanc, clovn. Un copil. . . în cap un cilindru turtit — face caraghiozlicuri. Este un mititel măscărici, caragiale, o. i 301. MĂSCUl, măscuiesc, vb. IV. Refl. (învechit) A se masca. MASCUlT, -A, măscuiţi, -te, adj. (învechit) Mascat. Am fost la balurile. . . măscuite... şi m-am întors acasă cu ideea că cei mai mulţi care-şi pun mască o fac pentru că le-i ruşine de obrazele lor ! ALECSANDRi, T. 1012. Am scăpat pe un om măscuit de trei ucigaşi ce era să-l omoare. . . — Acel om măscuit eram eu. nEGruzzi, s. iii 434. MASEÂ, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafaţă lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om şi la unele animale, servind la zdrobirea şi măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o-măsea de sus. CARAGIALE, p. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-ati căzut. CREANGA, r. 52. Nu ştiu cine mă opreşte să mt-ţi sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Şi din jos Dinţii i-am scos. Jarnîk-bîrseanu, d. 447. Măsea de minte v. minte. ^Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci şi patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteţ şi priceput să se descurce ; abil, şmecher. Tinereţea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viaţă au făcut să se zică despre olteni că au « douăzeci şi patru de măsele». vlaiiuţă, la tdrg. A nu-1 durea pc cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine. . . nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, x. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam. . . aşteptînd cu neastimpăr să vie un lainic de şcolar de afară. . . şi-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. creangă, a. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi beţiv. N-are ce pune (n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici CÎt să puie pe-0 măsea = prea puţin, foarte puţin, insuficient. îi ridea mustaţa cînd vedea atîta hoit: lua tot, şi oamenilor nu le lăsa nici măcar cit să puie p-o măsea. Vedeţi lăcomie de zeu! ispirescu, u. 84. Şi nici una, nici două, haţ! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, şi-l mînîncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. creangă, p. 23. (Adverbial) Intorcîndu-se de la vînătoăre, Iorgovan călca rar şi măsurat, slavici, o. I 250.' MĂStÎRĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoarea unei mărimi (a unei dimensiuni, a unei greutăţi etc.), determinată în raport cu o unitate dată. Era un om. . . de măsura mea. delavrancea, o. ii 64. Cîţi voinici de-a mea măsură, Toţi în Moldova trecură, jarnîk-bîrseanu, d. 304. ■$» Loc. adj. Do (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu ? alecsandri, p, iii 387. ■O' L o c. a d v. în mare măsură = în cea mai mare parte, în bună parte, mult. -$> Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu. . ., proporţional cu. . ., potrivit cu. . . Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I, şi pe măsura imperiului său, pe măsura poporului rus. STANCU, U.R.S.S. 112. Alţii. . . îmbodoliţi în surtuce şi jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stingaci. NEGRUZZI, s. I 105. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporeşte pe măsura vărtutei sau a slăbiciunii, conachi, p. 310. Loc. conj. Pe măsură ce = cu cît. Expr. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni în vederea confecţionării unor haine, ghete etc. -4- Operaţie prin care se măsoară ceva ; măsurare. Instrument de măsură. 2. Cantitate determinată, întindere limitată, limită. Cît despre mine, ştiu atîta că pierd măsura timpului, de îndată ce rămin pe voia slobodă a pornirilor mele. hogaş, m. N. 63. <$> F i g. (Atestat în forma de pl. măsure) Acel atelagiu. . . era mai elegant şi covîrşind măsurele obiceiului. negruzzi, s. i 37. L o c. a d v. Peste măsură = mai mult decît trebuie, foarte mult, din cale-afară, exagerat, excesiv. Ne aşteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHiA, n. 56. O chema cu privirea, ridicînd pleoapele peste măsură. BART, E. 351. Laudele lor desigur m-ar mihni peste măsură. EMINESCU, o. i 141. <*> Expr. în măsura posibilului = în limita posibilului, pe cît posibil. 3. Unitate convenţională cu care se măsoară o dimensiune, o cantitate, un volum etc. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele şi paharele, sadoveanu, O. 1362. <ţ> Sistem de măsuri şi greutăţi = sistem de unităţi de măsură, care servesc Ia determinarea dimensiunilor, â greutăţilor etc. în sistemul de măsuri şi greutăţi, cele mai cunoscute sînt metrul şi kilogramul. <ţ- L o c. a d v. Cu aceeaşi măsură = deopotrivă, Ia fel. Ilenuţa îi răspunde voioasă, cu aceeaşi măsură, fără să se supere. C. PETRESCU, A. 451. F i g. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseţii in orice gen literar. ibrXilEanu^ s. 137. Dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă mi-e ura în ziua din urmă a ta! COŞBUC, P. I 155. 4. Diviziune metrică a unei piese muzicale, scrisă la începutul portativului. Briceag se opreşte să-şi acordeze vioara. Holbea şi Găvan atunci îşi îndoiesc meşteşugul ca să păstreze măsura. REBREANU, i . 12. Bară de măsură = liniuţă verticală pe portativ, divizînd toată durata piesei muzicale în unităţi metrice egale. Expr. A bate măsura = a executa cu mîna sau cu piciorul mişcări egale şi regulate care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele respective. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate şi neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi şi scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, o. iv 356. II. F i g. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziţie, mijloc, procedeu întrebuinţat pentru realizarea unui anumit scop. Măsurile de îmbunătăţire a viuncii organizatorice de partid trebuie să contribuie la. creşterea forţei partididuiy la întărirea şi mai mare a unităţii rîndurilor sale. REZ. HOT. i 167. Puse mîna pe megafon pentru o măsură repede şi hotărîtă. barT, s. M. 92. E x p r. A lua măsuri = a împlini o serie de lucrări sau a duce o acţiune în vederea realizării unui anumit scop. Se scoală mîine dis-de-dimineaţă, ca să ia măsuri. — Ce măsuri? — Măsuri, ca la un asemenea eveniment. Facem cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim. sadoveanu, M. c. 138. Profetiza, ca încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranţă, de n-or lua măsuri urgente Cei responsabili de-nflorirea recoltei noilor talente, anghel-iosiF,'C. m. Ii 9. Hei, hei! Cînd aud eu de popă şi de Smă răndiţa popii, las muştele în pace şi-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da şi la scris. CREANGĂ, A. 7: 2. Valoare, putere. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură? EMINESCU, o. I 198. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce-xin uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat. alexandrescu, p. 134. Expr. A îi în măsură = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuşi. Şi cum e elevul dumitale, eşti cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, î. Ii 168. A-şi da măsura = a-şi manifesta talentul, priceperea în realizări concrete. Acest mare şi subţire artist nu şi-a dat măsura în versuri, sadoveanu, e. 60. în aceeaşi măsură= deopotrivă, egal, la fel. Arhitectura sovietică şi, în aceeaşi măsură, tehnica construcţiei au avut a-şi spune şi aci cuvîntul lor. STANCU, U.R.S.S. 127. MĂSURĂTOARE — 46 — MĂTĂSAR 3. Moderaţie, înfrînare, cumpătare, sobrietate, rezervă. La gură Să aibă lacăt şi măsură, pann, p, v. I 3. Loc. adj. şi a d v. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală. Tînărul Herdelea se lăuda şi se înălţa, fireşte, dar cu măsură. rebrEanu, r. I 178. Fură măsură = nechibzuit, din cale-afară, fără socoteală. Mă ceartă fără măsură. DEŞLIU, M, 40. Vorbeşte tare şi cam fără măsură. DELavranCEA, o. ii 293. — PI. şi: (învechit) măsure. MĂSURĂTOĂRE, măsurători, s. f. Determinare a valorii unei mărimi (a unei dimensiuni, a unor cantităţi etc.); măsurare. într-o si... veniră mai mulţi oameni şi făcură nişte măsurători, pas, z. I 203. MĂSURĂTOR, -OĂRE, măsurători, -oare, adj. (Rar) Care măsoară. (Substantivat) Domnul Negru-vodă. . . măsurător de lume, Ce vrea pe-a ei măsură ca să-şi croiască-un nume! alecsandri, p. iii 133. + Care ajută la măsurat, cu care se măsoară. Compas măsurător. + (Substantivat, n.) Calibru sau instrument folosit pentru a măsura sau a verifica dimensiunile interioare sau exterioare ale unui obiect. MĂS'CŢAj măsuţe, s. f. Diminutiv al Iui masă; masă mică; mescioară. De la măsuţa lui acum, Se-nalţă obosit poetul, Privind în depărtare cum Se spulber nourii cu-ncetul. DEŞLIU, m, 21. Se întoarse gîfîind, ca să ieie măsuţa cu trei picioare, sadoveanu, b. 53. Măsuţă mult bogată, Tot cu poame-mpodobită, Cu naframă-acoperită. alecsandri, p. i 105. ^ Măsuţă de noapte — noptieră. La mine, pe măsuţa de noapte, ai un antinevralgic. baranGa, I. 204. — Variantă : mesută (c. petrescu, î. ii 77) s, f. MĂŞCĂT, -Ă adj. v. mascat. MĂTANIE; mătănii şi mătănii, s. f. (în unele practici religioase) 1. (Mai ales la pl.; construit de obicei cu verbele « a face », « a bate ») îngenunchere şi înclinare a corpului pînă la pămînt, făcută de credincioşi în semn de veneraţie şi pocăinţă. Iar mama la icoane, Mătănii bate, ţine post. coşbuc, p. i 118. Ce-mi văzură ochii! Lipicescu bate mătănii! alecsandri, T. 1415. (Glumeţ) Sînt copii. Cu multe sănii De pe coastă vin ţipînd, Şi se-mping şi sar rîzînd; Prin zăpadă fac mătănii, . Vrînd-nevrînd. coşbuc, p. i 224. 2. (La pi.) Şirag de mărgele de os, lemn, sticlă etc. pe care credincioşii le trec printre degete pentru a număra rugăciunile pe care le rostesc. M-am săturat să-mi număr anii, Ca un călugăr negrele mătănii. BENiuc, v. 134. îşi amintea ca într-un vis... de pomii bătrîni, ca şi dînsul, din livadă, de mătăniile şi ciubucul lui. anghel, pr. 64. — Variantă: (învechit) metanie (hogaş, ar. n. 134, creanga, a. 101, negruzzi, s. ii 235) s. f. MĂTĂSĂ s. f. v. mătase. MĂTASE, (1) mătăsuri, s. f. 1. (Şi în forma mătasă) Fibră textilă obţinută prin fierbere din borangic (mătase naturală); p. e x t. fibra textilă vegetală sau sintetică avînd proprietăţi asemănătoare cu proprietăţile firului de borangic; (la-pl.) soiuri de ţesături din asemenea fire. « Burghezia ». . . dă grîul ţăranului pe mătăsurile franţuzeşti, ibrăileanu, sp. cr. 200. Moş Nichifor avea o biciuşcă... cu şfichiul de mătasă. creangă, p. 107. F i g. La noi sînt codri verzi de brad Şi cîmpuri de mătasă. GOGA, p. 12. Se tolănesc alene... pe mătasa troscotului. DELavranCEA, s. 97. Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde. EMINESCU, o. i 142. Vierme de mătase v. vierme. Gogoaşă de mătase v. gogoaşă. ^ E x p r. (Rar) Crescut în mătase = crescut în avuţie, în belşug; răsfăţat. Fata crescută-n mătasă N-ai la ce-o aduce-n casă. JARNîk-bîrseanu, d. 436. 2. (Cu sens colectiv; în exp r.) Mătasea porumbului — fire subţiri, cafenii-gălbui, care ies din pănuşi, la vîrful ştiuletelui de porumb, în formă de smoc mătăsos. Stilele acestor flori sînt prelungite în formă de firişoare, cunoscute sub numele de mătasa porumbului, botanica 206. îşi arată dinţii prin mustăcioara de coloarea mătăsii uscate de porumb, sadoveanu, o. a. ii 209. 3. Compuse : mătasea-broaştei = alge verzi, filamen-toase, formînd mase plutitoare la suprafaţa apelor dulci şi stătătoare; lîna-broaştei, mătreaţă (2). Sub pod, printre firele verzi de mătasa-broaştei, se legănau două mîini albe cu degetele desfăcute, camilar, n. i 70 ; mătasea-bradului = mătreaţă de arbori, v. mătreaţă (2); fluture de mătase v. fluture. — Pl. şi: mătăsi (donici, f. 57). — Variantă: mătasa s. f. MĂTĂCINĂ s. f. v. mătăciune. MĂTĂCÎNE s. f. v. mătăciune. MĂTĂCrONE, mătăciuni, s. f. Nume dat mai multor plante erbacee aromatice din familia Iabiatelor: a) plantă cu flori albastre sau albe, cultivată în parcuri şi grădini ca plantă ornamentală sau pentru florile ei bogate în nectar, foarte căutate de albine (Dracocephalum moldavica) ; 1)) melisă (1). Cînd se înălţa zvonul cel mare al ieşirii roiului ■ ■ . dădea fuga după roiniţă şi mătăciune. sadoveanu, r. m. 50. Găseşte un buştihan putregăios... îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune. creangă, p. 238. — Variante : mătăcină, mătăcinc s. f. MĂTĂHĂLĂ s. f. v. matahală.- MĂTĂHĂJ, mătăhăiesc, vb. IV. (Regional) 1. Intra n z. A se mişca greoi, cu paşi şovăitori, nesiguri, într-o parte şi într-alta; a se clătina. Căpitanul a plecat mătăhăind după ea. Sandu-aldea, u. p. 185. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi şi cînd colo vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile. creangă, p. 298. 2. T r a n z. A clătina, a mişca încoace şi încolo. Mătăhăieşte în dreapta şi-n stînga un ţurlui prin care se scurge apa din saca. La TDRG. Intranz. Prisă-carul aleargă după el [după roi] mătăhăind în sus cu o năframă. La TDRG. MĂTĂHĂLOS, -OĂSĂ, mătăhăloşi, -oase, adj. Mare şi greoi, voluminos (ca o matahală), diform. Drăgan se făcuse tot atît de voinic ca tată-său, Ignat, dar mai mătăhălos şi mai greoi puţin, camil petrescu, o. i 232. Omul cu tesac, spîn şi mătăhălos, lovea fără cuvînt. G. M. ZAMFI-RESCU, SF. m. n. I 61. Departe, într-un albastru-fumuriu, se încalecă. . . spinările mătăhăloase ale dealurilor, vlahuţă, o. a. 411. + (Rar, despre gesturi, atitudini) De matahală, greoi. îl aşeză pe Găman cu un soi de gingăşie mătăhăloasă pe laviţa de la poarta lui Căciulămare. camil petrescu, o. i 16. MĂTĂHÎÎIE, mătăhui, s. f. (Regional) Matahală," namilă. Tot vine cîte o mătăhuie, una după alta, vreme de-o jumătate de ceas. reteganul, p. i 29. MĂTĂLUŢA pron. pers. (în limbajul afectiv) Diminutiv al Iui matale. MĂTĂNĂÎ, mătănăiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A bate mătănii, a se înclina, a se apleca. Cum isprăvi de mîncat, capetele tinerilor se îngreunară de somn aşa de tare încît începură să mătănăiască pe piept, popescu, b. ii 56. MĂTĂSĂR, mătăsari, s. m. 1. Persoană care lucrează sau vinde mătase. 2. Pasăre din Europa boreală, de culoare cenuşie, cu aripile negre cu mici pete roşii, cu un moţ pe cap şi MĂTĂSĂRIE - 47 — MĂTUŞĂ care vine în ţara noastră numai în timpul iernilor geroase (Bombycilla garrulus). mătăsărîe, mătăsării, s. f. 1. Cantitate mare de mătăsuri, La belşugul de abanos şi de mahon, de mătăsării. . . iubirea de flori a chiriaşului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri. M. i. car AGIAI.E, c. 37. 2. (învechit) Ţesătură de mătase; produse confecţionate din această ţesătură. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de o mătăsărie foarte scumpă. ISFIRESCU, I-. 399. Ia mătăsăria cea albă, colţunii, colanul şi ce mai are. negruzzi, s. I 32. Să îmi cumpăr o mătăsărie după placul meu. gorjan, ii. i 158. 3. (învechit) Meseria de mătăsar (1). Babacă, cit pentru a învăţa mătăsăria, răchieria şi creşterea oilor spanioleşti, aceasta o doresc şi eu din toată inima me. kogXlniceanu, s. 107. MĂTĂSÎCĂ s. f. (învechit) Ţesătură subţire din mătase vegetală amestecată cu bumbac. MĂTĂSÎT, -Ă, mătăsiţi, -te, adj. (Popular) Brodat cu mătase. Şi pieptariul mătăsit, Pe sub vatră-i tăvălit. jarnîk-bIrseanu, d. 448. MĂTĂSÎNĂ adj. f. (Popular, despre iarbă) Mătăsos, ca mătasea. MĂTĂSOS, -OĂSĂ, mătăsoşi, -oase, adj. Moale şi | lucios (ca mătasea). Stepa largă e şi astăzi un do- meniu necucerit ■ ■ ■ Pe sub iarba mătăsoasă cu talaz neţărmurit Se revarsă fără margini. MACEDONSKi, o. i 28. <0* (Adverbial) Apa portului lucea metalic, mătăsos, în luminile farurilor, dumitriu, P. F. 69. MĂTRĂGtJNĂ s. f. Plantă erbacee otrăvitoare, din familia solanaceelor, cu flori brune-violete şi cu fructe negre, lucitoare, asemănătoare cu cireşele; în corpul său conţine atropină şi alţi alcaloizi; creşte în stare sălbatică şi cultivată, avînd întrebuinţări în medicină (Atropa Belladona); beladonă. Tot în asemenea gără-fioare strînge dumneaei şi samă de mătrăgună, sadoveanu, n. I'. 35. Azi aşterne-mi pe sub piept Flori de mătrăgună. coşbuc, P. i 184. Văzură o babă. ■ ■ săpînd mătrăgună. ŞEZ. I 208. MĂTRĂŞI, mătrăşesc, vb. IV. T r a n z. (Popular, cu privire la oameni) 1. A goni, a alunga, a da afară. Cit aş fi. ■ . de ferice, De-aş putea s-o mătrăşesc! ai.ec-Sandiu, T. 604. F i g. De demult erai tu mătrăşit din lumea asta. creangă, r. 324. 2. (Cu privire la bunuri materiale) A cheltui, a risipi, a irosi. După ce au mătrăşit ei toate acestea... au vrut să fure altaceva, ca să aibă ce să mănînce. sbiera, . l'. 262. MĂTREĂŢĂ s. f. 1. (Cu sens colectiv) Părticele de epidermă de culoare albicioasă, care se desprind de pe pielea capului. Din cînd în cînd se întorcea spre un domn civil. . . în redingotă neagră, cu ninsoare de mătreaţă pe umeri. e. petrescu, î. ii 72. 2. (Bot.) Mătasea-broaştei. Acum scot [broaştele] din mătreaţă numai ochii ficşi şi gurile lor rotunde şi dezgustătoare. c. petrescu, î. ii 33. Au dat de o fîntînă plină de buruiene şi de mătreaţă. sbiera, p. 206. Compus: iniUrt'ilţil «le arbori = un fel de lichen care creşte mai cu seamă pe brazi, atîrnînd de crengile acestora ca nişte firişoare alburii (Usnea barbata). MĂTURĂ, mătur, vb. I. T r a n z. 1. A curăţa, a şterge cu mătura o suprafaţă. Dumitrache apuca mătura de coadă şi mătura casa mai abitir ca o fată. STANCU, r>. 6. Se puse de mătură coliba, ispirescu, i„ 396. Iar de cînd m-am măritat Nici un bine n-am aflat, De cu ziua v:ătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ai.ixsaxdri, p. p. | 308. Fi [Preotul citea] măturînd cu barba-i căruntă furnicile chirilice de pe ceaslovul dinainte-i. sadoveanu, o. viii 216. Haina-i măturînd pămintul Şi-o tirăştr-abia. abia. COŞBUC, P. I 224. + A aduna ceva, a strînge cu mătura. Mai întîrzie puţin, ca să cureţe blidele şi să măture fărîmiturile subt vatră, sadoveanu, b. 31. Credinciosul împăratului. . . vine cu gîndul să măture scrumul afară. crkaxgă, p. 255. Intranz. Derdicam şi măturam prin casă ca o fată mare. CREANGĂ, a. 69. 2. F i g. A înlătura pe cineva sau ceva, a alunga, a goni, a face să dispară. A pierit pentru totdeauna, măturată de Marea Revoluţie, lumea «Revizorului» şi a «Sufletelor moarte». STANCU, U.R.S.S. 96. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de cîneşi două beţe, să fac ojucărică cum ştiu eu, şi acuş vi-l mătur de-aici. CREANGĂ, p. 310. MĂTURAT s. n. Faptul de a mătura. Pe ţăran el l-a găsit Ocupat cu măturatul curţii, coşbuc, p. i 144. MĂTURA, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu acelaşi nume, sau de nuiele, paie etc., cu care se mătură. Ce-are, mă, cîinele ăsta al tău, Paţanghele?! întrebă Matei al Barbului, ştergîndu-şi cu mătura zăpada de pe opinci. PREDA, î. 75. Şi să văd pe maică-mea Cu mătura măturînd. jarnîk-bîrseanu, d. 199. 2. Plantă erbacee din familia gramineelor, bogat ramificată, cultivată în scopuri industriale sau pentru facerea obiectului descris mai sus (Sorghum vulgare). Nu i-a fost greu fugarului să se tîrîie într-un lan de mături. popa, v. 126. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese. Păsări îmblînzite-n cuiburi distind penele alese. EJnNEScu, o. i 43. măturătoare, măturători, s. f. Maşină remorcată sau cu motor propriu, prevăzută cu o perie în formă de sul lung, rotitor, cu care se mătură străzile, şoselele etc. MĂTURĂTOR, -OÂRE, măturători, -oare, s. m. şi f. Muncitor care se ocupă cu măturatul străzilor. Toţi jucătorii au plecat şi. . . măturătorii îi alungă acasă. c. petrescu, a. 426. MĂTURĂTURĂ, măturături, s. f. (Rar) Gunoiul adunat cu mătura. Cutia unde cad măturăturile bucătăriei. GAI.ACTION, o. i 130. MATURELE s. f. Plantă erbacee din familia compo-zeelor, cu tulpina ramificată în numeroase ramuri subţiri, cu floarea compusă, de culoare roz ; creşte prin locuri aride, mărăcinişuri şi poieni (Centaurea jurineifolia). MATURlCA, măturici, s. f. Diminutiv al lui mătur ă. 1. v. mătură (1); mătură mică, întrebuinţată de obicei ca perie. 2. v. mătură (2). Ara locul' şi-l semăna cu măturică. i. botez, şc. 7. Foaie verde măturică. TEODORESCU, p. P. 350. MĂTURÎŞ s. n. (Rar) Lan de mături (2). încet, s-a tras în mijlocul măturişului şi a ieşit spre Nisipuri, departe, popa, v. 127. MĂTUROI, măturoaie, s. n. Augmentativ al lui mătură; (în special) mătură de nuiele, folosită mai ales la ţară; tîrn. Unii aduceau coşuri de nuiele, alţii măturoaie cu coadă lungă. VORNIC, r. 212. Fă-ţi numai un imblăciu, o lopată, o greblă şi un măturoi. SBIERA, p. 160. MATljŞA, mătuşi, s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei, în raport cu copiii acestora, mai rar în raport cu copiii verilor şi verişoarelor ei. Mătuşa-mea. ■ ■ mi-a spus plînglnd şi sărutîndu-mă: nu se poate, Nicolachi! GAI.AC-TIOX, O. i 76. Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara. CREANGĂ, A. 47. E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă. EMINF.SCU, O. i 155. MĂTUŞICĂ — 48 — MECANISM 2. (Popular) Termen de respect cu care se adresează cineva unei femei în vîrstă. Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai mai mult de la mine. crEangX, p. 171. Să venim acum la copila d-tale, mătuşă, negruzzi, s. i 298. MĂTUŞÎCĂ s. f. Diminutiv al lui m ă t u ş ă. Mătuşica-i prea bătrină şi Guliţă prea tinăr. . . Nu mă pot înţălege cu ei. ALECSANDRi, T. i 183. MĂŢĂR, măţari, s. m. (Rar) Cel care curăţă şi vinde maţe pentru făcut cîrnaţi. Se dădeau acolo parlagiilor -j» măţarilor, pe o băncuţă, o cinzeacă de trăscău sau un pac de mahorcă. M. I. caragiale, C, 62. MĂŢIŞOK, măţişoare, s. n. Diminutiv al lui maţ. Să nu deie cineva ca să-mi pierdeţi voi vrun măţişor. SBIERA, P. 112. Trimise maţele lapîrăa. . ■ după ce numără pină şi cel mai mic măţişor. ISPIRESCU, i,. 66. MĂZĂClE, măzăcii, s. f. (Regional) Murdărie, necurăţenie. în casă gunoi şi măzăcie, de să fugi pe lume. ŞEZ. vii 141. MĂZĂRĂC s. n. v. mazdrac. MĂZARÂT, -A, măzăraţi, -te, adj. (Despre grîu) Mare în bob; maşcat. Grîu roş îmi sămina: Roşu ca focul, Măzărat ca bobul. PXSCUI,ESCU, i,. p. 19. 4- (Despre ochi) Mare. Ochii-s negri ca neghină Scoală junii de la cină; Ochii tăi ăi măzăraţi, Scoală junii necinaţi. HODOŞ, P. P. 68. MĂZĂRÎCĂ s. f. v. măzăriche. MĂZAItÎCHE s. f. I. 1. Borceag. 2. Nume dat mai multor plante erbacee din familia leguminoaselor, înrudite cu mazărea : a) plantă agăţătoare cu frunze compuse terminate cu un cîrcel, cu flori roşii, galbene sau violete; creşte prin fineţe, tufişuri şi păduri de munte (Vicia); b) bob. O mulţime de buruieni... printre care. .'. neghina, măzărichea, pamfimî, a. r. 94. Compus: măzăriclie-neagră (sau măzăriclica-cu-cului) = orăstică. II. Precipitaţie atmosferică sub formă de picături îngheţate de ploaie, ca o grindină măruntă. Te-au apucat vijelii şi te-au spulberat viscolele cu măzăriche ale sfîr-şiturilor de toamnă, sadoveanu, o, vi 50. Vîntul vuia de te lua groaza; măzărichea răpăia în fereastră. DELA-vrancea, s. 16. începuse a ninge, cădea o măzăriche tare ca plumbul, contemporanul, vjn 294. III. (Med.) Cisticercoză. — Variante: măzărică (şez. i 236), măzericlie (ne- GRUZZI, s. i 101) s. f. MĂZDBĂCÎL, măzdrăcele, s. n. Diminutiv al lui mazdrac. Doicii mi se ridica, Mîna-n streaşină băga, Măzdrăceltd îşi scotea, Mazdracul şi sabia. TEODORESCU, p. P. 580. MĂZERÎCHE s. f. v. măzăriclie. MEÂNDUU, meandre, s. n. 1. (Mai ales la pi.) Cotituri dese şi întortocheate pe care le face cursul anumitor ape curgătoare, mai ales în regiunile de şes. Prin exagerarea meandrelor, Călmăţuiul îşi micşorează mereu panta. probl. GEOGR. I 94. F i g. Butoiul urma să murmure gîlgîindu-şi veselia, strecurîndu-şi divinul elixir în nenumărate meandre, anghel, pr. 97. Drumuri, străzi întortocheate. Ştiţi bine că m-am deprins cu meandrele Stăm-bulului. sadoveanu, z. c. 269. F i g. Ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc, CAMIL PETRESCU, T. H 325. 2. Motiv ornamental sculptat sau pictat, format dintr-o îmbinare măiestrită de linii frînte sau curbe, dînd un ansamblu decorativ ce pare a descrie un traseu cu multe sinuozităţi. Meandrele. . . ornau friza templu-rilor greceşti. odobeSCU, s. i 247, — Pronunţat: me-an MEĂSER, -A, measeri, -e, adj. (învechit) Sărac, umil, vrednic de plîns. Să nu asuprească pe cel. . . measer. isriRESCU, m. v. 48. — Pronunţat: mea-. MEAT, meaturi, s. n. (Anat.) Tub, canal îngust şi subţire. In timpul inspiraţiei, aerul trece prin meaturile înguste ale cavităţii nazale, anatomia 68. — Pronunţat: me-at. MECANIC1, mecanici, s. m. Lucrător care efectuează operaţii mecanice de fabricare, de reparare sau de întreţinere a utilajelor. Rămîn aici pînă vine mecanicul să repare telefonul, sebastian, T. 46. + Persoană care conduce un vehicul sau care supraveghează o maşină; maşinist. Mecanicii au oprit; oamenii s-au risipit în cîmp. SADOVEANU, P. M. 40. MECANIC2, -A, mecanici, -e, adj. 1. Care este pus în mişcare sau care funcţionează cu ajutorul unei maşini sau al unui mecanism; care se referă Ia un fenomen studiat în mecanică. Şefid echipei... zîmbeşte ortacilor cu braţele-ncleştate Pe ciocanul mecanic. DEŞLiU, G. 46. Mişcări sacadate de păpuşă mecanică, c. PETRESCU, î. II 36. (Adverbial) Automat. Podul său uriaş se opreşte în faţa cuptorului, unde îşi deschide mecanic gura. SAHIA, N. 33. Care se referă la mecanică (2), care aparţine mecanicii. închiderea atelierului mecanic a fost o greşeală. DERIETRIUS, C. 13. 2. (Despre o acţiune, un gest, o mişcare) Care nu-i legat de conştiinţă, executat în mod automat; maşinal. Din două mişcări mecanice puştile se legănată. . . pe braţul trăgătorilor, dumitriu, B. F. 124. (Adverbial) întinde mina mecanic şi rupe învelitorile. C. petrescu, c. v. 214. MECANICĂ s. f. 1. Ştiinţă care studiază condiţiile mişcării şi ale repausului corpurilor considerînd masele şi forţele lor. Am putut să-mi pun mai bine la punct cursul. . . studiind cărţile de mecanică teoretică şi aplicată ale lui Nekrasov. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 161, 6/2. Prin mecanică şi prin chimie [secolul al XlX-lea] a transformat toate artele şi măiestriile. Ghica, S. a. 27. Mecanică cerească = ştiinţa care se ocupă cu mişcarea corpurilor cereşti, mai ales a planetelor, sateliţilor şi cometelor. 2. (Uneori determinat prin «tehnic ») Tehnica procedeelor în care intervin în special fenomene mecanice; mecanotehnica. Atelier de mecanică = atelier în care se construiesc şi se repară maşini, piese etc. Ai văzut jos atelierul de mecanică şi motorul care ţi s-a părut mare ca un elefant. PAS, z. I 291. + Ocupaţia, îndeletnicirea, meseria mecanicului. MECAJJIdSŞTE adv. (învechit) în mod mecanic2 (2); maşinal. Prin puterea inerţiei psihice, mecaniceşte. . . [Pristanda] repetă cuvîntul din urmă, «curat condei». GHEREA, ST. CR, I 355. MECANICISM s. n. Formă depăşită a filozofiei materialiste care încerca să explice toate fenomenele naturii cu ajutorul legilor mecanicii şi să reducă diversitatea calitativă a proceselor şi fenomenelor naturii la procese şi fenomene mecanice. itfECANICÎST, -A, mecanicişti, -ste, adj. Care este în conformitate cu principiile mecanicismului, care se referă la mecanicism. Idealism^ mecanicist. + (Substantivat) Adept al mecanicismului. MECANISM, mecanisme, s. n. 1. Sistem tehnic alcătuit din mai multe piese mobile şi fixe care sînt în contact între ele astfel îneît unele elemente mobile pot antrena mişcarea celorlalte. MECANIZA — 49 — MEDIANĂ 2. Totalitatea elementelor care alcătuiesc un întreg şi, prin acţiunea lor combinată, funcţionează ca un organism. 3. F i g. Sistem, organizaţie, mod de organizare politică, economică, socială etc. D-ta dispui de o tipografie bine instalată şi de un mecanism administrativ bine organizat. CARAGIALE, O. VII 271. MECANIZA, mecatiizez, vb. I. Tranz. A introduce folosirea mecanismelor sau a maşinilor pentru a efectua anumite operaţii; înlocuind forţa musculară. Avem misiunea să mecanizăm furnalele. (R e f l.'p a s.) în economia socialistă se mecanizează în primul rină. procesele cele mai grele şi care cer un mare volum de muncă, lupta. DE clasă, 1952, nr. 6, 115. MECANIZARE, mecanizări, s. f. Acţiunea de a mecaniza şi rezultatul ei. MECANIZÁT, -ă, mecanizaţi, -te, adj. (Despre muncă, despre un proces de producţie, un sector de producţie etc.) Care se face prin intermediul unui mecanism sau al unei maşini. MECANOCHÍMIC, -Ă, mecanochimtci, -e, adj.' (Rar) Care se referă la un procedeu combinat, folosind mijloace mecanice şi reacţii chimice. MECANOTÉHNIC, -Ă, mecanotehnici, -e, adj. Care se referă la un produs de mecanotehnică. MECANÓTÉHNICÁ s. f. Mecanică (2). MECANO TERAPÍE s. f. Denumire generală pentru terapeutica prin masaj, gimnastică şi alte mijloace fizice. MECĂI, mecăi, vb. IV. I n t r a n z. (Despre capre, mai rar despre iepuri) A scoate strigăte caracteristice. + F i g. (Ironic; despre oameni) A vorbi sau a cînta cu voce tremurată. MECÉT, meceturi, s. n. (învechit) Casă de cult pentru religia musulmană, mai mică decît geamia; moschee mică. Strigă paşa-al Diului, Din vîrful mecetului. TEO-dorescu, p. p. 480. -4- Cimitir (turcesc). Să-l fi dus la mecet, în poala lui Maomet. TEODORESCU, p. p. 131. ■f Fig. (Ironic) Consistoriu bisericesc. Ei, ce mai zice mecetul despre popia voastră? creangă, a. 107. MECI, meciuri, s.' n. întrecere sportivă disputată între două persoane sau între două echipe; joc (4). Meci de fotbal. Meci de şah. MECÓNIU s. n. Materia pe care o elimină ca excremente fătul imediat după naştere. MEDALIÁT, -Ă, medaliaţii -te, adj. Care a fost distins cu o medalie. V. decorat. Bogoslovul ( = teolog) medaliat s-a întors la locul său încet şi cu capul plecat, contemporanul, IV 6. MEDALIE, medalii, s. f. Piesă de metal asemănătoare cu o monedă gravată cu figuri şi inscripţii, făcută fie spre a marca amintirea unui eveniment, fie spre a fi acordată ca distincţie pentru merite deosebite în diverse domenii de activitate, pe cîmpul de luptă etc. V. decoraţie. Medalia de aur « Secera şi Ciocanul» se poartă itx permanenţă. B. o. 1953, 20. Uneori privirea i se cobora pe piept unde luceau cele trei medalii de vitejie şi-şi reamintea emoţia clipei cînd a primit-o pe cea dintîi. RE-' breanu, p. s. 90. <$>■ Medalia muncii = distincţie în Republica Populară Romînă, conferită celor care se evidenţiază în mod deosebit în cîmpul muncii. E x p r. Reversul medaliei = partea neplăcută sau nefavorabilă a unui lucru sau a unei situaţii. MEDALIÉR, medaliere, s. n. Colecţie de medalii ; mobilă cu sertare în care se păstrează medaliile. — Pronunţat: -li-er. 4 medali<5n, medalioane, s. n. 1. Obiect de podoabă, de formă ovală sau rotundă, în interiorul căruia se păs— trează o fotografie . sau altă amintire şi care se poartă, atîrnat la gît mai ales de către femei. Luă în mină toate medalioanele, le deschise, dumitriu, n. 85. La git purta un lanţ de aur cu medalion. Camil petrescu, o. i 347. + Ornament de formă rotundă sau ovală, în interiorul căruia este pictat sau sculptat în basorelief un motiv decorativ. 2. Fotografie, tablou de formă ovală sau rotundă. îmi defilează pe dinainte. . . Matei Basarab şi Vasile Lupu, cu căciuli, in medalioane — toată istoria pînă la: sfîrşitul cărţii. SA III A, n. 49. 3. (Arhit.) Ornament de formă rotundă sau ovală, cuprinzînd un basorelief sau o inscripţie. Opt statue-de marmoră frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane-şi cu medalioane sculptate, odobescu, s. iii 71. — Pronunţat: -li-on. MEDALISTICĂ s. f. Ramură a numismaticii care se; ocupă cu studierea medaliilor. MEDEAN, medeanuri, s. n. (Mold.) Loc deschis,, teren neacoperit de clădiri, maidan ; p. e x t. piaţă. în. medeanul unei cişmele, se opreşte. Cîteva facle se aprind, rumenind chipurile sinistre, sadoveanu, o. i 203. La ()• dimineaţa ne aflam toţi, ciotcă, în medeanul din faţa primăriei. hogaş, DR. ii 130. Iese cîne-cîneşte în medean,, aproape de gazda noastră şi găseşte un ţăran ■ . . cu um car încărcat cu lodbe de fag. creangă, a. 82. MEDELEAN, -A, medeleni, -e, adj. (Mold. ; despre: animale, mai ales despre boi şi cîini) Foarte mare şii puternic ; uriaş. C-urt om în casă intră un cine medelean.. NE3RUZZI, s. II 300. Am un bou medelean: Pe unde paşte„ Se cunoaşte, Pe unde sare, Urmă n-are Şi fuge-n mare-(Rîul). gorovei, c. 320. MEDELNICÎR, medelniceri, s. m. (învechit şi arhaizant) Demnitar al curţii, care turna domnului apă ca să se spele pe mîini, punea masa şi servea bucatele; boier de rangul al doilea, fără funcţie. Jder îşi ceru voie de la măria-sa ca să se ducă să vadă în ce chip rînduieşte medel-nicerul mincarea şi masa slujitorilor domneşti. SADOVEANU, 1'. j.. 122. Această tăcere fu întreruptă de medelnicerii ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb şi fumegos, odobescu, s. i 79. Cîteva sute de boieri mici, fără barbă, zişi starea a doua şi a treia, între care se prenumărau: . . .slugeri, medelniceri, cluceri de arie etc. GHICA, s. A. 37. MEDÎLNIŢÂ, medelniţe, s. f. (Ieşit din uz) Vas, lighean de cositor, de aramă, de argint etc. în care domnul şi mesenii îşi spălau mîinile înainte şi după masă. MEDIA, mediez, vb. I. I n t r a n z. A mijloci între două sau mai multe părţi adverse pentru o înţelegere, a face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt ostilităţilor dintre două sau mai multe state. — Pronunţat: -di-a. MEDIAL, -A, mediali, -e, adj. Aşezat la mijloc. <ţ> Vocală medială = vocală al cărei punct de articulaţie se găseşte în partea mijlocie a cavităţii bucale, între punctul de articulaţie al vocalelor anterioare şi cel al vocalelor posterioare. Vocalele mediale î, ă şi a, nefiitid nici anterioare, nici posterioare, pot fi numite şi vocale neutre. GRAM. rom. I 59. MEDIAN, -A, mediani, -e, adj. Care e aşezat la mijloc, mijlociu. Linie mediană = linie care împarte o figură în două părţi de mărimi egale. MEDIANA, mediane, s. f. Dreapta care uneşte unul dintre vîrfurile unui triunghi cu mijlocul laturii opuse. + Dreapta care uneşte un vîrf al unui tetraedru cu centrul de greutate al feţei opuse. MEDIANTĂ — 50 — MEDIOCRITATE MEDIÂNTĂ, mediante, s. f. Sunetul al treilea din orice gamă majoră sau minoră. MEDIATOR1, -OARE, mediatori, -oare, adj. (Geom.; despre drepte sau planuri) Care este perpendicular pe mijlocul unui segment de dreaptă. Locul geometric al punctelor egal depărtate de două puncte date este planul perpendicular pe segmentul format în mijlocul său. Acest plan se numeşte plan mediator al segmentului. GEOMETRIA S. 40. + (Substantivat, f.) Dreaptă perpendiculară ridicată pe mijlocul unui segment de dreaptă. Dreapta CD, perpendiculară pe mijload segmentului AB, se numeşte mediatoarea segmentului AB. geometria p. 18. MEDIATOR2, -OÂRE, mediatori, -oare, s. m. şi f. Persoană (fizică sau juridică) care mijloceşte sau intervine pentru a stabili o înţelegere, un acord între două părţi adverse (persoane, state etc.); mijlocitor, intermediar. V. arbitru. El avu mulţămirea a aduce la bun sfirşit negoţiaţia păcii cu turcii în care Franţa intră ca mediatoare. NEGRUZZi, s. ii 151. MEDIÂŢIE, mediaţii, s. f. Acţiunea de a interveni între părţi adverse (persoane, state etc.) pentru a Ie aduce la o înţelegere, la un acord; mijlocire. MÎDIC, medici, s. m. Persoană care practică medicina, pe baza studiilor superioare de specialitate. V. doctor (1). Mă găseam ... în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase; arghezi, p. T. 93. Medicul povesti. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte, c. PETRESCU, î. II 45. Şi, după cum spunea tot el, lumea trebuie să aleagă medic tinăr şi avocat bătrîn. BART, e. 265. Medic veterinar v. veterinar. Medic legist v. legist. MEDICAL, -A, medicali, -e, adj. Care este în legătura cu medicul sau cu medicina ; de medic. îngrijirea medicală a angajaţilor, precum şi a membrilor lor de familie nesalariaţi, este în sarcina Ministerului Sănătăţii. COD. M. 45. Se aude de concediu, Serdici. Şi pe urmă tu ai să-l iei sigur pe cale medicală. SAniA, n. 118. <0» Concediu medical = concediu care se obţine în caz de boală. Gimnastică medicală — sistem de exerciţii metodice de gimnastică, menite să amelioreze ori să corecteze diferite defecte fizice, sau să reactiveze unele funcţiuni fiziologice. MEDICAMENT, medicamente, s. n. Substanţă care se foloseşte pentru a vindeca sau a preveni o boală ; doctorie, leac. V. remediu. Sub numele de medicamente se înţelege un număr enorm de substanţe şi anume tot ce putem noi întrebuinţa în tratamentul bolilor, danielopolu, V. N. I 79. Privirea se posomora îndată ce drumeţul întimpina aci mirosul de medicamente, c. petrescu, î. ii 41. Mania sa cea mai vătămătoare.. . era ideea ce~şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară, negruzzi, s. i 207. , MEDICAMENTOS* -OÂSĂ* medicamentoşi, -oase, adj. De medicament. Bolnava a început însă să prezinte crize de tremurături generalizate.. . cedind după un tratament medicamentos, tarhon, o. A. I 258. MEDICĂŢIE, medicaţii, s. f. Mod de a trata un bolnav sau o boală; tratament. în momentul cînd schimbăm medicaţia este bine să încercăm efectul ei pe un teritoriu redus. NICOLAU-MAISLER, D„ V. 111. MEDICINAL, -Ă, medicinali, -e, adj. întrebuinţat în medicină ca medicament, cu proprietăţi medicamentoase, curative. Plantă medicinală = plantă care se foloseşte ca medicament sau ca materie primă în industria farmaceutică. MEDICÎNĂ s. f. 1. Ştiinţă care studiază prevenirea şi vindecarea bolilor, prin cunoaşterea organismului şi a funcţiunilor lui, a cauzelor care pot să-i tulbure funcţionarea normală şi a mijloacelor apte să împiedice şi să înlăture tulburările atunci cînd ele s-au produs. Medicina, inspirindu-se continuu de descoperirile făcute în domeniul celorlalte ştiinţe, va putea uşura marile mizerii care bintuie umanitatea, martxescu, r. A. 69. 2. (învechit şi regional; şi la pl. în forma medicini) Medicament. Te duci la doctorul oraşului şi trebuie să vină, numai medicinile ai să le plăteşti. pofovici-bXnă-ţeanu, v. jr. 129. Acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. negruzzi, s. i 208. MEDICINIST, -A, medicinişti, -ste, s. m. şi f. Student în medicină. Avea lingă el un ucenic, fecior de pescari, medicinist. SADOVEANU, r. M. 124. Medicinistul era mai bine preparat decit filozoful. CARAGIAI.!'., o. I 288. MEDICO- Element de compunere avînd sensul de « cu caracter medical», « care ţine de medicină », servind la formarea unor adjective ca: medico-legal, medico-militar etc. MEDICO-FARMACEÚTIC, -Ă, medico-farmaceutici, -e, adj. Care are un caracter medical şi farmaceutic; care se referă la medicină şi farmacie, de medicină şi de farmacie. Institutul medico-farmaceutic. MEDICO-LEGÁL, -A, medico-legali, -e, adj. Care se referă la medicina legală. -$• Act medico-legal = document care conţine rezultatele unei expertize medicale într-un caz care interesează justiţia. MEDICO-MILITAR, -A, medico-militari, -e, adj. Care se referă la problemele de medicină ivite în armată sau avînd legătură cu practica medicinei în armată. MEDICO-SANITAR, -Â, medico-sanitari, -e, adj. Care are un caracter medical şi sanitar. Reţeaua medico-sanitară care deserveşte pe ceferişti şi familiile lor a fost mult dezvoltată, gheorghiu-dej, art. cuv. 600. MÉDIE, medii, s. f. Valoare mijlocie a mai multor mărimi. ^ Medie aritmetică = suma mai multor mărimi împărţită la numărul lor. Medie geometrică v. geometric. Loc. a d v. în medie = luînd o măsură intermediară între cantităţile sau calităţile diferitelor elemente componente; una cu alta, una peste alta. Rezultat obţinut din adunarea notelor obţinute de un elev într-o anumită perioadă şi împărţirea lor la numărul acelor note şi servind la aprecierea sau la clasificarea elevului. — Pronunţat: -di-e. MEDIEVÁL, -A, medievali, -e, adj. Care se referă la evul mediu, din evul mediu, al evului mediu. S-au sfărîmat oraşe de veacuri şi s-au prăbuşit cetăţi de clopotniţe medievale, arghezi, p. T. 69. înfăşuraţi în bunzi imense, cît nişte pelerine medievale, acoperiţi cu pleduri groase şi îmblănite, sfidau gerul aspru ce dăinuia de peste o săiptă• mină. REBREANU, R. i 214. <§>- F i g. Cetatea. . . îşi înălţă spre cer silueta medievală, bogza, c. o. 212. + (Substantivat) Om din evul mediu. *Medievalii au clădit catedralele gotice. MEDIEVIST, medievişti, s. m. Istoric care se ocupă cu studiul evului mediu. MEDIOCRITÁTE, mediocrităţi, s. f. 1. Starea celui mediocru; faptul de a fi mediocru. Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceştia nu sînt artişti. SADOVEANU, E. 173. Este peste putinţă a organiza cevaşi şi a face cevaşi cu atîţia oameni pătimaşi şi invidioşi în mediocritatea lor. GIIICA, A. 566. (Personificat) în jurul lor mediocritatea, neruşinarea, viclenia triumfă, au o statornicie exasperantă. VLAHUŢĂ, o. a. iii 109. 2. Om mediocru, scriitor sau artist lipsit de talent, fără merite. Din citirea acestei analize, publicul îşi va forma o mai sigură judecată literară şi se va învăţa la rîndu-i să analizeze. Pentru mediocrităţi, ea va fi cazul MEDIOCRU — 51 — MEDUZĂ Meduzei; pentru scriitorii de talent, oglinda greşelilor de evitat. MACEDONSKI, o. iv 53. — Pronunţat: -di-o-, MEDIOCRU, -A, mediocri, -e, adj. 1. Care nu iese din comun, la un nivel modest, mijlociu, comun. Dumnealui n-ar fi putut îngădui răspunsuri mediocre unui elev pe care-l socotea între elementele valoroase ale gimnaziului. sadoveanu, N. F. 130. S-a supus prejudecăţilor şi socotelilor strimte, clocite intr-o familie cu destin mediocru. c. petrescu, r. dr. 301. Două surori tinere au adus dulceaţă şi cafea. Una din ele. . . frumoasă ca o zînă. Cealaltă de o frumuseţe mai mediocră. bountinEanu, o. 347. •$» (Rar, adverbial) Găsisem locuinţă şi întreţinere ■ ■ . eram mediocru mulţumit. GALACTION, O. I 99. 2. (Despre oameni, despre calităţile şi activitatea lor) Lipsit de strălucire, fără spirit, fără valoare. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAHUŢĂ, O. A. III 44. MEDlOR, mediori, adj. m. (Popular, rar) De statură mijlocie. De era el năltişor îi da postav roşior. . ■ De era el medior îi da postav gălbior. ALKCSANDRI, P. P. 176. MEDITÂ, meditez, vb. I. 1. I n t r a n z. (Construit-adesea cu prep. «la », « asupra ») A cugeta adînc asupra unui lucru. Am să meditez mai serios la cazid dumitale. C. PETRESCU, C. V. 201. Zile întregi putea medita asupra unui cuvînt. Bminescu, n. 41. M-am coborît în lumea mormintelor tăcute Şi pe ţărîna lumii adînc am meditat. bolintineanu, o. 197. <£• Fi g. Pe cer, în miez de noapte, Stau stelele în rînd, Iar luna printre ele Păşeşte meditind. coşbuc, r. II 268. Iar pe lanul ce în soare se zvîntează fumegînd, Cocostîrcii cu largi păsuri calcă rar şi meditind. ALECSANDRI, p. iii 41. 2. T r a n z. (învechit) A examina ceva din toate punctele de vedere; a aprofunda, a studia, a cerceta. Această boală trebuia meditată. NEGRUZZI, S. I 33. + A plănui, a proiecta ceva, a pune ceva la cale, a chibzui ceva. Se cunoştea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZ- zi, s. i 143. 3. T r a n z. A instrui un elev, a-1 supraveghea şi a-1 ajuta să-şi prepare lecţiile, a-1 pregăti în vederea examenelor, a da lecţii particulare unui elev. MEDITARE, meditări, s. f. Faptul de a medita; meditaţie, reflexie. Meditările ■ ■ ■ te-au ridicat definitiv deasupra ţărmurilor mediocre pe care rătăcim noi ceilalţi. calaction, o. i 226. MEDITATIV, -Ă, meditativi', -e, adj. înclinat spre meditare, spre gîndire, căruia îi place să mediteze; gînditor. Şerban, fratele cel mare, era « domnişor » meditativ. cĂi.i.NE.scu, E. 55. într-o oglindă de buzunar. . . examinează cum le vine siirîsul mistic şi atitudinea ochilor meditativă, arghezi, p. T. 108. MEDITATOR, -OARE, meditatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care meditează (3) un elev ; repetitor. Aveam un meditator acasă, un băiat sărac, mai mare decît mine cu vreo patru ani. vt.ahuţX, o. a. 480. MEDITAŢIE, meditaţii, s. f. 1. Meditare, reflectare, gîndire, cugetare adîncă. Bogoiu (din adîncul meditaţiei in care era cufundat): Domnule, în cite o fi astăzi? sebas-tian, T. 81. Cetirea şi meditaţia îi daseră o mare cunoştinţă de trebi. negruzzi, s. ii 156. 2. Poezie lirică cu caracter filozofic şi elegiac. Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule [titlu]. AXEXAN-DRESCU. 3. Pregătirea lecţiilor cu un meditator; lecţie particulară. Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuţă la limba romînă şi ar avea nevoie de o meditaţie serioasă. REBREANU, R. i 24. Vremea se tira aşa de greu intre orele de instruc- 4* ţie. . . şi între orele de meditaţie seara, cînd capul cădea încet pe cartea deschisă, bart, s. m. 11. <ţ> (Sală de) meditaţie = sală într-un internat unde elevii îşi pregătesc lecţiile. + Angajare ca meditator. A găsit în sfirşit o meditaţie, într-o familie. vi,ahuţă, o. a. i 91. MEDITERANEAN, -Ă, mediteraneeni, -e, adj. Care ţine de Marea Mediterană, se referă la ea sau e situat în vecinătatea ei. Frumuseţea lor se iveşte, uneori, tot atit de pe neaşteptate şi desăvirşit, ca în legendele de ţărm mediteranean ale mitologiei, bogza, c. o. 283. <$• Climă mediteraneană = nuanţă a climatului temperat, cu ierni calde, caracteristică în special regiunilor din jurul Mării Mediterane. — Pronunţat: -ne-an. MÎDIU1, medii, s. n. 1. Natura înconjurătoare în care se află fiinţele şi lucrurile. V. ambianţă. Mediul pune la dispoziţia fiinţei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuieşte şi excitanţii care o pun în mişcare., marinescu, p. a. 44. [Animalele] s-au selecţionat ... şi s-au adaptat diferitelor medii. ANGHEI/, PR. 74. Mediu geografic = natura înconjurătoare, condiţiile naturale exterioare ale vieţii sociale (clima, solul, bogăţiile subsolului etc.), care constituie una dintre condiţiile necesare şi permanente ale vieţii materiale a societăţii şi un factor care influenţează dezvoltarea ei. Adaptare la mediu = evoluţie a organismelor animale şi vegetale sub influenţa condiţiilor fizice, în vederea vieţuirii lor în aceste condiţii. Mediu de cultură = hrană oferită organismelor cultivate artificial şi care trebuie să cuprindă toate substanţele necesare vieţii lor. + Orice substanţă care poate fi străbătută de un fluid. Lumina se refractă trecînd dintr-un mediu intr-altul. 2. Societatea, lumea din preajma cuiva, totalitatea persoanelor în mijlocul cărora trăieşte cineva. Mediul în care a trăit şi a lucrat Mihail Eminescu i-a fost cu totul neprielnic, sadoveanu, e. 83. Faptele se petrec într-un mediu orăşănesc. ibrăileanu, s. 4. Infltienţa mediului imediat înconjurător asupra artistului e prea vădită. GHEREA, ST. CR. II 20. 3. (în practicile ocultiste) Persoană care pretinde că poate comunica cu spiritele, servind ca intermediar între elş şi cei vii. MÎDIU2, -IE, medii, adj. Care se află la mijloc, mijlociu, care constituie o medie. Introducerea indicilor tehnico-economici medii progresivi. . ■ [este] o metodă nouă de organizare tehnică a muncii, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 10/2. <> Învăţămînt mediu = treaptă a învăţămîntului public, urmînd după învăţămîntul elementar, în care se predau elemente de cultură generală, cunoştinţe teoretice şi practice. Şcoală medie = şcoală de învăţămînt mediu. Rata medie a profitidui v. r a t ă. Evul mediu v. e v. (Logică) Termen mediu = termen al unui silogism, care pune în relaţie pe celelalte două. — Pronunţat: -diu. MEDULAR, -A, medulari, -e, adj. Care se referă la măduva spinării, care are caracterele măduvei spinării, care alcătuieşte măduva. Canal medular = canal în interiorul coloanei vertebrale în care se află măduva spinării. MEDUZĂ, meduze, s. f. 1. Animal marin din încrengătura celenteratelor, cu corpul gelatinos, în forma unui clopot sau a unei umbrele şi prevăzut cu tentacule, care îl ajută să plutească şi să se hrănească. Orice apropiere a unui necunoscut, care vrea să-mi vorbească, mă întărită ca pe o meduză, camii, petrescu, p. v. 10. 2. (în mitologia antică) Fiinţă fabuloasă, imaginată ca o femeie cu şerpi pe cap în loc de păr şi despre care se credea că preface în stane de piatră persoanele la care se uita. MEETING — 52 — MEI MfiETING s. n. v. miting. MEFISTOFELIC, -Ă, mefistofelici, -e, adj. Diabolic, drăcesc, răutăcios, sarcastic, perfid. Alb apoi de nesomn şi cu un zimbet mefistofelic, apărea ¡i el o dată cu soarele pe deal. anghei,, tr. 83. MEFÎTIC, -Ă, mefitici, -e, adj. (Neobişnuit) Cu miros urît, infect. Murdării care scol miasme mefitice vătămătoare sănătăfii oamenilor. I. IONESCU, D. 421. MEGAFON, megafoane, s. n. Difuzor mare şi puternic; amplificator. O voce subţire de fată anunţa prin megafoanele staţiei de radioficare... un spectacol în sala clubului, v. rom. februarie 1953, 52. + Aparat pentru comunicări verbale la distanţă, de forma unui cornet acustic mărit, care e folosit pentru a intensifica sunetul, vocea. Ar debita cu glas de megafon trei sute de cuvinte. C. petrescu, o. p. I 18. Din gura căscată a conului de megafon răsună ca un tunet, ' răspicat, în tot cuprinsul portului comanda căpi-tonului, bart, s. M. 92. BEGGAGRÂF, megagrafet s. n. Planşetă mare de desen, montată articulat pe un suport special, pentru a i se putea da orice înclinaţie. I\EEGALÎT, megaliţi, s. m. Nume generic dat unor monumente funerare sau de cult, de dimensiuni mari, construite din blocuri de piatră brută sau cioplită sumar în epoca neolitică şi la începutul epocii bronzului. Megaliţii cel mai bine păstraţi se află in Bretania. MEGALÎTIC, -Ă, megalitici, -e, adj. Privitor Ia megaliţi. MEGALOMAN, -A, megalomani, -e, adj. Care are o părere exagerată despre calităţile sale; grandoman. MEGALOMANIE, megalomanii, s. f. Faptul de a fi megaloman ; grandomanie. MEGATlîKIU, megaterii, s. m. Mamifer fosil din epoca cuaternară care întrecea în dimensiuni pe un elefant. MEGIÂŞ, -Ă s. m. şi f. v. megieş. MEGIÎŞ, -Ă, megieşi, -et s. m. şi f. (Regional) Vecin. împărecherile boierilor şi oştile megieşilor au dus ţara în risipire. SADOVEANU, o. vii 50. Şoimaru bea cu viegicşii Izbind căciulele-n pamînt. TOPÎRCEANU, p. 249. Copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi. CREANgX, a. 34. -‘v’- (Adjectival) Tata era fiul unui împărat mare din părţile megieşe. POPESCU, b. ii 37. îndată după întocmirea lor în state neatîrnate, îi vedem luptîn-du-se cu popoarele megieşe. kogXi,niceanu, s. a. 71. — Pronunţat: -gi-eş. — Variantă: mcgiaş, -ă (pĂS-CUJVESCU, I,. P. 113, TEODORESCU, P. P. 617) s. m. şi f. MEGIEŞÎ, megieşesCf vb. IV. Refl. reciproc. (Regional) A se învecina, a se mărgini. Pe şesul unde se megieşesc plăşile Prutul de Sus, Coşula şi Başăul, se află satul Cordărenii. ODOBESCU, S. îl 174. Plaiul Şaridui este un munte în. comuna Şartt Dornei, ce se megieşeşte cu comuna Neagra Şandui. ŞEZ. ii 41. MEGEGŞÎE, megteşiiy s. f. (Regional) Vecinătate, învecinare ; (concretizat, cu sens colectiv) vecinii cuiva. Toată megieşia se văietă de furturile ce făcea ea. ISPI-RESCU, L. 75. Evenimentele ce începuseră in megieşie încurajară şi înlesniră vrednica sa hotărîre. BALCESCU, O. n 32. MEGLENÎT, -Ă, megleniţi, -te, s. m. şi f. Megleno-romîn. Megleniţii din nordul golfului Salonic. <[> (Adjectival) Dialectul meglenit este vorbit astăzi de o populaţie puţin numeroasă. MEGLENOROMÎN1, -Ă, meglenoromâni, -e, adj. Care aparţine meglenoromînilor, referitor la meglenoromîni; meglenit. Port meglenoromin. Dialect meglenoromin. MEGLENOROMÎN2, -Ă, meglenoromîni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din grupul de romîni care trăiesc în sudul Peninsulei Balcanice, în regiunea Meglen. MEHĂI, pers. 3 mehăie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre capre şi oi) A behăi. MEHĂÎT, meliăituri, s. n. Faptul de a mehăi; behăit. Mieluşelele. . . zburdau în cirduri, umplînd văzduhul cu mehăitul lor nevinovat, stănoiu, c. I. 76. MEIIEHE interj. Behehe. MEIIÎNCIII s. m. v. mehenghi. MEHENGHI, -GHE, mehenghi, -ghe, s. m. şi f. Persoană pricepută, iscusită, abilă; p. , ext. şmecher, şiret, viclean, perfid. Venea mehenghiul, din cărăruşele lui de dragoste, camii.ar, n. II 425. Intrînd in vorbă cu dînsa, fata, bună mehenghe, îi întoarce capul şi Ipate vede că nu-t de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ■$> (Adjectival) Ni-l zugrăvi ca pe un bulibaşa mehenghi, vînzător şi slugarnic. M. I. CARAGiAiE, C. 22. îi arătă bucurie mare. ■ ■ ca o leliţă mehenghe. GORJAN, h. IV 74. + Persoană glumeaţă, poznaşă, şugubeaţă. Flăcăii. . ■ mai luau cu ei şi cîte un mehenghi bun de gură. ŞEZ. IV 230. — Variantă: mck6ncln (sevastos, n. 317) s. m. MEHMENDÂR, mehmendari, s. m. (Turcism învechit) Funcţionar ataşat pe lîngă un înalt demnitar străin cu sarcina de a-i servi drept ghid ; comisar, călăuză. Numai venirea muscalilor la 182S a pus capăt acestei vieţi zvăpăiate a tinerilor cuconaşi, luîndu-i ca comisari (mehmendari) pe lingă generalii ruşi. GHICA, S. 47. MEHTERBĂŞ s. m. v. meliterliaşă. MEHTERBĂŞĂ s. m. (Turcism ieşit din uz) Capelmaistru. Cînd înceta cîte puţin scîrţiitorul ţipet a surlei lui mehterbaşa, s-auzea ■ ■ . norodul grămădit la poartă cîntînd. negruzzi, s. i 288. — Variantă: melitcrbaş s. m. MEHTERIIANEĂ s. f. v. mcterlianea. MEHTlJP, mehtupuri, s. n. (Turcism învechit) Scrisoare oficială ; adresă, raport. Grigore Ghica-vodă.. ■ pecetluia peşcheşul şi mehtupul. La CADE. MEHTUPCÎU, mehtupcii, s. m. (învechit) Scriitor jntr-o cancelarie domnească, scriitor oficial, secretar. îi ziceau mehtupciu, pentru că fusese scriitor de limba turcească la postelnicie, ghica, la tdrg. MEI, (2) meiuri, s. n. 1. Plantă erbacee din familia gramineelor cu inflorescenţa ramificată, cu seminţe mici, făinoase, cultivată în trecut ca cereală, iar azi mai ales ca nutreţ pentru vite şi păsări (Panicum miliaceum); mălai, păsat. Mălaiul, păsatul sau meiul se coseşte după ce i s-au secerat spicele. FAMFII.E, A. R. 150. Atît soldaţii cit şi ofiţerii sau boierii aveau de la stăpinire pe fiecare zi mertic de carne, de pine de grîu saii de mei şi de luminări. BĂLCESCU, o. I 16. Cine se teme de vrăbii nu seamănă mei. Flămîndul codri visează şi vrabia mei. <ţ- E x p r. Cil ai zice mei v. zic e. <$* Compuse: mei-păsăresc = plantă erbacee cu frunze cu perişori, cu flori mici alb-gălbui şi cu fructe în formă de boabe pietroase, mici, alburii şi foarte lucitoare (Lithospermum offici-nale) ; mei-mărunt = plantă asemănătoare cu meiul-păsăresc, cu florile dispuse în spiculeţe care formează o inflorescenţă compusă (Panicum capillare). 2. (Mai ales la pl.) Lan, holdă cultivată cu această plantă. Iote-l, ăsta e ■ . . Acolea, între meiurile alia şi porumburi. dumitrto, v. l. 124. Cei ce muncesc cîmpul, MEI OARĂ — 53 - MELINITĂ să vadă de grine, de meiuri, de cartofi, de toate, vissa-rion, B. .195. MEIOĂKĂ s. f. v. mioară. MEIŞOR s. m. Plantă erbacee de pădure din familia gramineelor avînd tulpina şi frunzele acoperite cu o brumă albăstrui-verzuie, cu inflorescenţa ramificată, aplecată în jos (Milium effiisum). MEIŞTE, meişti, s. f. (Rar) Suprafaţă de teren cultivată cu mei. MEJDINÂ, rnejdiiie, s. f. (Regional) Hat. MEJÎRĂ, mejere, s. f. (Franţuzism) Femeie rea şi arţăgoasă. O credeaţi o mejeră şi acum toate sinteţi îndrăgostite de ea. camil petrescu, T. ii 526. MELANCOLIC, -A, melancolici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Stăpînit de tristeţe, de deprimare; care are o fire visătoare, închisă, întunecată, posomorită. Nu-s melancolic ca Petrarca. Dar ştiu să rid, şi plîng apoi. anGhel-iosif, c. m. II 165. Norii toţi cittd strălucesc, Melancolic îi privesc Şi rătnîn cu ochiul jalnic, mace-donski, o. I 112. Dacă artistul e melancolic, amărît... plină de melancolie şi de durere va fi opera lui. GHEREA, ST. cr. n 81. <0> (Poeţic) Şire lungi de melancolici cocori. odobescu, s. iii 34. (Adverbial) Matrozii melancolic cintă. macEdonski, o. I 153. -4- (Despre cuvinte, ochi, frunte etc.) Care exprimă, reflectă tristeţe apăsătoare, melancolie. A fost odinioară un cavaler tăcut Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă. IOSIF, T. 102. Mai ales garafa goală era in stare de a-l umplea cu cugetări melancolice. eminescu, n. 42. Sudoarea roura melancolica lui frunte, negruzzi, s. i 53. + (Despre lucruri, peisaje etc.) Care inspiră, trezeşte melancolie. Peisaj melancolic, în apele lunii Mai eşti pentru unii, Aievea, simbolic. Al ţării din vis Dorit paradis. BENIUC, V. 57. Riurile se cio-răiau mai jos de brîiele melancolicelor stînce. eminescu, n. 5. Era spînzurată o candelă ce ardea neîncetat, dind o lumină slabă şi melancolică, fiumon, c. 265. <> (Adverbial) Clopotele cailor sunau melancolic in noapte, SADOVEANU, O. IV 11. Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. eminescu, o. i 206. 2. (Despre un bolnav mintal) Care suferă de melancolie (2). MELANCOLIE, melancolii, s. f. 1. Stare de tristeţe, de deprimare, amestecată cu visare şi meditaţie, cu dorinţă de izolare şi singurătate. Mă întorcetim acasă, cu sufletul plin de melancolie, cu o dragoste nesfîrşită şi neînţeleasă, pentru trecut şi pentru pămîntul cu mormintele lui. sadoveanu, o. vi 528. Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, Umbra care se îneacă la un asfinţit de soare, Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte. vlahutX, o.-a. i 62. Surîsid era foarte inocent, dulce l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie, eminescu, n. 35. 2. Boală mintală care se manifestă prin tristeţe morbidă, apatie, delir, halucinaţii şi obsesia ideii de sinucidere. — Variantă : melanliolie (awcsandri, r. i 33) s. f. MELANIIOLÎE s. f. v. melancolie. MELANÎNA s. f. Pigment de culoare neagră, format la suprafaţa pielii, mai ales sub influenţa razelor solare. MELANJ, melanjuri, s. n. (Franţuzism) Amestec, amestecătură. MELANTERÎT s. n. Sulfat de fier natural hidratat, sub formă cristalizată, colorat în verde, care se formează în minele metalifere. V. calaican. MELÂSĂ s. f. Lichid siropos care rămîne la fabricarea zahărului din sfeclă sau trestie de zahăr, după depunerea zahărului cristalizat; e întrebuinţată la fabricarea spirtului, ca hrană pentru vite etc. MELC, melci, s. m. I. Animal din încrengătura moluş-telor, care are pe cap patru tentacule sensibile şi al cărui corp, moale şi vîscos, se află într-o cochilie de formă conică, învîrtită în spirală (Helix pomatis); culbec. Casa săracul o are Toată ca melcu-n spinare, pann, p. v. I 133. Melc, melc codobelc, Scoate coarne bour eşti Şi te du la Dunăre, Şi bea apă turbure, teodorescu, p. p. 191. (în comparaţii) [Luleaua] are coadă adusă melc şi un ornament în zig-zag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. îi 296. ^ Loc. a d v. Ca melcul = în spirală. Paturile erau ■ . t aşezate pe patru stîlpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur. ispirescu, L. 251. <$> Expr. A merge (sau a umbla) ca melcul (sau cu paşi de melc) = a merge foarte încet. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. II. 1. (Anat.) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. (Tehn.) Angrenaj folosit la transmiterea mişcării de rotaţie dintre doi arbori perpendiculari ai unui mecanism, care nu se găsesc în acelaşi plan. 3. Un fel de prăjitură făcută din aluat încolăcit, presărat cu nuci. MELCIŞOR, melcişori, s. m. 1. Diminutiv al lui melc (I). 2. (De obicei la pl.) Mici bucăţi de pastă făinoasă răsucită în diferite forme, care se pun, mai ales, în supă. V. c u ş c u ş. MELEAG, meleaguri, s. n. (Mai ales la pi.) Loc, ţinut; regiune. Vin şi eu cam de departe, ş-am rătăcit pe meleagurile aistea. hogaş, m. n. 114. Toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. creangă, p. 16. Nici pasere priminteană nu s-a abătut prin meleagurile acestea, da încă picior de om. şez. ii 53. ^ Expr. (Rar) A umbla meleagurile = a umbla mult, a colinda peste tot, a străbate distanţe mari. Aş umbla meleagurile, Păn’ ţi-aş găsi leacurile. SEVASTOS, c. 191. A-i şti cuiva meleagul = a cunoaşte secretele cuiva, a-i şti gîndurile. MELEGĂR, melegare, s. n. (Regional) 1. Strat de pămînt amestecat cu gunoi în care se pun răsaduri; răsadniţă. 2. Bazin de lemn folosit la depunerea minereului în şteampurile ţărăneşti. MELESTÎU, melesteie, s. n. (Regional) Făcăleţ. Curăţă bine şi melesteul, Cidai; văd că prinde a se înfiera apa în ceaun, sadoveanu, n. f. 70. Culeşerul sau melesteul. creangă, p. 150. Ce-aş mai rîde, rîde, zău, De-aş putea c-un melesteu Să-i măsor în lung şi-n lat. ai,ecsandri, T. 552. MELESTUl, melestuiesc, vb. IV. T ranz. (Regional, şi în forma meleştui) A mesteca. F i g. A snopi, a stîlci în bătăi. Toată era meleştuit â[fata] de bătaie. HHÎE-. GANUI,, p. ii 80. — Variantă: meleştui vb. IV. MELEŞTUI vb. IV v. meleştui. MELIĂN, melieni, s. m. (Mold. ; familiar) Om înalt şi voinic. Nică Oşlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare, cît mi ţi-i melianul şi se roagă de iertare, creangă, a. 77, — Pronunţat: -li-an. MELIFEIt, -Ă, meliferi, -e, adj. Care are flori cu nectar (folosit de albine la producerea mierei). Floră meliferă. MELINÎTĂ s. f. Exploziv puternic alcătuit din acid picric şi întrebuinţat în special la fabricarea fitilelor detonante şi în vopsitorie. MELISĂ — 54 — MEMBRANĂ MELÎSĂ s. f. 1. Plantă erbacee din familia labia-telor, cu flori albe sau gălbui şi miros plăcut aromat, căutată de albine; este cultivată ca plantă ornamentală şi medicinală (Melissa officinalis) ; roiniţă. Iată iasomie, gura-leutui. ■ ■ melisă, creasta-cocoşului. NEGRUZZI, s. i 101. 2. (învechit) Băutură alcoolică aromată, obţinută prin fermentarea frunzelor acestei plante. Constantin Racoviţă muri pe tron, victimă a patimei sale pentru melisă }i băuturile spirtoase, odobescu, s. i 264. MELIŢÂ, meliţ, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la cînepă, in etc.) A zdrobi cu meliţa, după topire, părţile lemnoase ale tulpinii de cînepă sau de in pentru a alege fuiorul şi a înlătura puzderiile. [Inul] îl bat,- îl curăţă, ii meliţa, îl perie, îl torc. drXghici, r. 78. Ş-am cules-o [cînepă], Ş-am uscat-o, Ş-a7ti topit-o, Ş-am meliţat-o. pas-culescu, I.. p. 147. 2. Tranz. F i g. A bate straşnic pe cineva, a snopi (în bătaie). Atuncea ea unde n-au început să-l îtnbiă-tească şi să-l meliţe. SBIERA, p. 198. 3, Intranz. F i g. (Uneori determinat prin « cu gura ») A vorbi mult şi fără rost; a flecări, a trăncăni. Ţaţa Niculina nu mai ostenea meliţînd cu gura,în dreapta şi în stînga, şi ajutîndu-se şi cu mîinile. PAS, z. X 89. Dirni-neaţa, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porţi, se strîng pe podeţe şi încep a meliţa. sadoveanu, o. vii 312. Meliţi mereu. . . Vorbeşti prostii şi nu te ascidtă nimeni. ARDELEANU, D. 163. MELIŢĂRE, meliţări, s. f. Meliţat1. MELIŢAT1 s. n. Faptul de- a meliţa. Meliţatul, adecă desfacerea părţii textile de partea lemnoasă, se face cu ajutorul pieliţei, pamfii,e, i. c. 206. MELIŢAT2, -A, meliţaţi, -te, adj. (Despre cînepă, in etc.) Zdrobit şi ales, curăţat cu meliţa. Importul este cîteodată din griu, orz. . . cînepă meliţată. i. IONESCU, M. 725. MÎLIŢĂ, meliţe, s. f. Unealtă făcută dintr-o bucată de lemn avînd în mijloc o despicătură în care cade o limbă cu ajutorul căreia se zdrobesc, după topire, tulpinile de in, de cînepă etc. pentru a se alege fuiorul; maşină de lucru în industria textilă, înzestrată cu tobe şi cuţite sau cu aripi şi folosită la zdrobirea părţii lemnoase a tulpinilor de in sau de cînepă topită; zdrobitor. Toată vara, toată toamna latră Meliţa, meliţa. Cad puzderii cînepile verii.. . Cum le muşcă îndîrjit şi latră Meliţa, meliţa. beniuc, v. 73. Cînd te apuci de război ori de meliţat să zicem, parcă nu mai eşti pe lume decît tu şi meliţa. DEMETRTUS, v. 91. în pădure născui, în pădure crescui, Acasă de m-aduseră, Lătrătoarea satului mă puseră (Meliţa, meliţoiul). GOROVEi, C. 225. (în comparaţii) Cînd venea moşneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla, cum umblă meliţa. creangX, p. 285. Dommd N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliţă printre vînători, dete semmd de plecare, bountineanu, o. 328. De frumoasă eşti frumoasă Şi-ai fi bună de mireasă, Dar te strică guriţa, Că-ţi umblă ca meliţa. JARNîk-bÎrseanu, d._ 427. + F i g. (Familiar) Gura ca organ al vorbirii. Tacă-ţi meliţa, împeliţatule l ţipă acrii şi răstit un glas femeiesc din casă. c. petrescu, r. dr. 16. Expr. A da cu meliţa = a trăncăni, a vorbi vrute şi nevrute. I-auzi, hoaşca, ia! Cum îi dă cu meliţa. dumiTriu, b. F. 84. MELlŢOl, meliţoaie, s. n. Meliţa mai mare, cu dăltui-tura şi limba mai groase (cu care se zdrobeşte partea lemnoasă a cînepii, cînd se începe meliţatul). Era odată o fată isteaţă şi harnică. Ei îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub meliţoi sute de coţi de pînză. SBIERA, r. 220. MELIŢÎJICĂ, meliţuici, s. f. Meliţă mică cu care se prelucrează inul şi cînepă, după ce au fost zdrobite cu meliţoiul, pentru a se curăţa mai bine de puzderii. MELODIC, -Ă, melodici, -e, adj. Melodios, armonios. Melodica şoptire a rîului ce geme, Concertul ce-l întoană al păsărilor cor... Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor. eminescu, o. i 8. <0> (Adverbial) Pe ritmuri persane în strofe-aşezaie, Melodic, coloarea coloarei răspunde. MACEDONSKI, O. I 193. MELODICA s. f. Ramură a ştiinţei muzicale care se ocupă cu studiul melodiei. + Felul în care este compusă 0 melodie. Ca putere de exprimare, poetica şi melodica din cîntecul popular formează un tot organic, contemporanul, S. n, 1953, nr. 365, 2/1. MELODÎE, melodii, s. f. Succesiune de sunete muzicale care alcătuiesc un cîntec; compoziţie muzicală, cîntec. Melodiile orchestrei străbăteau înăbuşite, c. PETRESCU, s. 101. Auzeam din prora vaporului o melodie dulce care se pierdea aşa de trist. DUNXREANU, ch. 58. (Poetic) Clopotele umpleau valea cu melodia lor gravă, sadoveanu, o. vi 518. F i g. Drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic căruia mereu 1 se adaugă noi melodii şi teme. bogza, c. o. 125. Vîntul care bătea aspru intona melodii ciudate; părea că duce departe oftările unui suflet chinuit, dunareanu, ch. 37. MELODIOS, -OÂSĂ, melodios i, -oase, adj. Care emite o melodie, plin de sunete armonioase, plăcute auzului. Frunzişul se infioară cîteodată şi un susur melodios coboară pînă în cerdacul liniştit. SADOVEANU, o. I 320. Dintre canaluri Şi de pe maluri Se-nalţ-un cîntic melodios. Ai^ECSANDRi, o. 88. (Adverbial) Mii de valuri sănine, strălucite. .- treieră aria mării încet şi melodios, eminescu, n. 13. MELODRAMATIC, -Ă, melodramatici, -e, adj. De melodramă ; ca într-o melodramă. Ah ! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest fel? NEGRUZZI, S. l 49. MELODRAMA, melodrame, s. f. Operă dramatică (însoţită uneori de muzică), scrisă într-un stil emfatic, în care scenele neverosimile, pline de groază, alternează cu cele comice, rezervîndu-se un loc însemnat neprevăzutului şi destinului. Noi zicem de asemenea că scrierile d-lui Caragiale sînt mult mai pe sus decît melodramele franceze. GHEREA, ST. CR. II 57. 'Gestul marchizului de melodrame, care moare în actul al V-lea, cu spada de tinichea înfiptă în inimă. DEMETRESCU, o. 148. MELOMAN, -A, melomani, -e, s. m. şi f. Persoană care iubeşte cu pasiune muzica. Meloman pătimaş, fluiera toate operele pe care le învăţase în tinereţe, bart, E. 172. Divin era concertul. . . Iar eu, ca Ludwig, melomanul, în sală singur spectator. anghel-IOSIF, c. m. n 38. MELOMANlE s. f. Pasiune deosebită pentru muzică. melOn, meloane, s. n. (Franţuzism rar) Pălărie de fetru tare, cu fundul bombat şi cu borurile întoarse în sus. MELOPÎE, melopei, s. f. Melodie lentă, ritmică şi monotonă, cu un caracter melancolic, trist, care (mai ales în trecut) acompania o declamaţie; recitativ. Copilul luă cartea şi reîncepu monoton, ca o melopee a plictiselii «Fierul, fonta şi oţelul... Fierul... ». C. PETRESCU, î. ii 166. F i g. Dulce şi tristă, melopeea bietului greieruş parcă vine din trecutul veşnic şi tremură spre întunecatul viitor, sadoveanu, o. vi 408. + Bucată muzicală, melodie. Cvatorul rusesc cînta o melopee gravă şi tristă. C. PETRESCU, c. v. 314. Opera Guilom Tell a lui Rossini. . . Ce minunată interpretaţiune a vieţei vînătoreşti este, în adevăr, această măiastră melopee. odobescu, S. iii 93. — PI. şi: melopee (topÎrceanu, b. 52). MEMBRANA, membrane, s. f. 1. Strat subţire care protejează celulele unui corp animal sau vegetal. V. pieliţă. Toată suprafaţa internă a cavităţii nazale MEMBRANOS — 55 — MEMORIZA este acoperită cu o membrană mucoasă, anatomia 68. -f-Ţesut subţire, care separă două medii sau două părţi ale unui organ. La capătul intern al canalului auditiv extern se găseşte o membrană foarte întinsă, numită timpan. ANATOMIA 230. 2. Corp subţire sau foaie care prin vibraţie poate transmite sunetele. Membrana difuzorului, -f- Corp subţire în formă de peliculă, folosit pentru a separa două medii; diafragmă. 3. (Rar) Pergament. [Pecetea] stă aşezată, printre hrisoave pe membrană, şi printre felurite pitace domneşti. ODOBESCU, s. i 131. MEMBRANOS, -OÂSĂ, membranoşi, -oase, adj. Care are o structură asemănătoare cu o membrană; moale şi străveziu ca o membrană. Ţesut membranos. Libelula are aripi membranoase. MÎ1MERU1, (1, 3) membre, s. n., (2) membri, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Organ al omului (mînă, picior) şi al unor animale (picior, labă, aripă), care serveşte la îndeplinirea funcţiilor de relaţie şi este legat printr-o articulaţie de trunchiul corpului; mădular. Animalele, inclusiv maimuţele, se sprijină in mers pe cele 4 membre. anatomia 151. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde. EMiNESCU, n. 11. Membru superior — mînă. Comparînd membrele superioare ale omului cu membrele anterioare ale celorlalte animale, se observă la om o mobilitate mare a încheieturilor, anatomia 152. Membru inferior = piciorul omului. Aceleaşi părţi principale le intîlnim şi la membrele inferioare, anatomia 146. 2. Fiecare dintre cele două părţi ale unei relaţii care leagă două expresii matematice. Numărul scris la stînga semnului «-» se numeşte membrul întii, iar cel scris la dreapta acestui semn se numeşte membrul al doilea.+ Fiecare dintre părţile celor două rapoarte ale unei proporţii. .3. Fiecare dintre părţile unei propoziţii, fraze sau perioade. Deplasarea unor membre ale frazei le dă acestora o anumită independenţă, vianu, s. 120. MEMBRU2, MEMBRĂ, membri, membre, s. m. şi f. Persoană care face parte dintr-o organizaţie socială, politică, culturală sau dintr-o asociaţie, alianţă etc. Existenţa comitetului şi numele membrilor trebuie a rămîne secrete. GHICA, A. 461. Dascăle Macovei. . . tu care eşti membrul Societăţii geografice din Podul Iloaiei, trebuie să cunoşti partea asta de lume. aivecsandri, T. I 425. ■if- Membru activ v. activ. MEMÎNTO s. n. 1. (Azi rar) Semn distinctiv, însemnare, notă care reaminteşte ceva. •+ Carte care rezumă esenţialul unei discipline, al unei ştiinţe. 2. Listă a spectacolelor şi a conferinţelor, publicată în presa cotidiană; calendar al' zilei. MEMORĂ, memorez, vb. I. T r a n z. A învăţa pe de rost; a memoriza, a ţine minte. Mai erau şi alţii, ale căror nume nu le-am memorat, sadoveanu, E. 162. Orice creaţiune presupune o îndelungată observaţie. . . care permite actorului de a memora mii de atitudini, ibrX- ii.Eanu, sp. cr. 226. MEMORĂRII, -Ă, memorabili, -e, adj. Vrednic de ţinut minte, demn de reţinut; important, însemnat. S-au cetit nişte memorabile versuri, sadoveanu, E. 134. Da, in zilele memorabile de 5 august 1746 şi 6 aprilie 1749, şerbia a contenit de a fi condiţiunea ţăranilor noştri, kogăi,-niceanu, s. A. 176. [Virtutea] şi după moarte lasă memorabilul său nume. pann, p. v. i 26. MEMORÂND s. n. v. memorandum. MEMORANDUM, memorandumuri, s. n. Notă, memoriu cuprinzînd expunerea chestiunilor care fac obiectul unor discuţii diplomatice, politice etc. — Variantă : (învechit) memorand (ghica, a. 6) s. n. MEMORÂRE, memorări, s. f. Acţiunea de a memora. MEMORATOR, memoratoare, s. n. Carte de buzunar, care cuprinde rezumativ noţiuni şi principii, tabele, formule etc. utilizate în ştiinţă şi în tehnică. MEMORIĂL, memorialuri, s. n. Lucrare, scriere care conţine memoriile cuiva. V. memoriu (3). Acest interesant fragment ne strămută din naiva povestire, uzitată de cronicarii noştri, în cercul celor mai delicate memorialuri diplomatice, odobescu, s. I 288. Memorial de călătorie [titlu]. AI.EXANDRKSCU, M. MEMORIALISTIC, -Ă, memorialistici, -e, adj. Care se referă la memorialistică. MEMORIALISTICĂ s. f. Totalitatea lucrărilor care conţin memorii; speţă de scrieri care cuprinde memorii. MEMORIE, memorii, s. f. 1. Proprietate a creierului omenesc de a reţine şi de a recunoaşte sau a reproduce ulterior date furnizate de practică sau de experienţa trecută; ţinere-de-minte. Mă mir că mai ţii minte! — Am o memorie teribilă a cifrelor, baranga, i. 166. Cartojan dovedi o memorie fenomenală a numelor, c. petrescu, î. ii 140. Alte întimplări îi răsăriră în memorie. D. zamfi-RESCU, R. 243. 2. Amintire, aducere-aminte. Atunci am putut vedea că memoria durerii e mai intensă decît a plăcerei. bart, E. 229. <$> L o c. a d v. Din memorie = pe de rost, fără a se folosi de text sau de anumite note. Cînta din memorie, şi foarte bine, toate ariile operelor italiane. ghica, s. 62. Expr. în memoria cuiva = în amintirea cuiva, spre aducerea-aminte a cuiva. Monument ridicat în memoria eroilor căzuţi pentru apărarea ţării. 3. Amintirea pe care posteritatea o păstrează oamenilor mari. MEMORIU, memorii, s. n. 1. Expunere documentată, raport, dare de seamă asupra unei probleme sau asupra unui fapt. Era cel dinţii memoriu al profesorului Alexandru Opriş asupra săpăturilor din Piscul Voievodesei. c. PETRESCU, R. DR. 45. De ne vor cere un memoriu mai întins sau special asupra cutărui sau cutărui punct sau părţi a chestiei romîne, lesne îl putem face. ghica, a. 437. <$-Memoriu de titluri şi lucrări = listă în care candidaţii la unele concursuri (în special pentru ocuparea unui post în învăţămîntul superior) prezintă titlurile academice şi bibliografia lucrărilor personale de specialitate. + Text care cuprinde descrierea şi justificarea soluţiilor sau a dispoziţiilor adoptate în proiectul unei lucrări pe care îl însoţeşte. (La pl.) Culegere de conferinţe, comunicări, discuţii care au avut loc la dezbaterile unei societăţi culturale, literare, ştiinţifice etc. Memoriile Secţiunii literare a Academiei. 2. Petiţie, cerere în care motivele şi faptele sînt expuse pe larg. Memoriul d-tale nu conţine un răspuns precis. camii, petrescu, t. ii 586. 3. (Mai ales la pl.) Scriere care cuprinde însemnări asupra evenimentelor la care a luat parte cineva sau desfăşurate în timpul existenţei sale. Te îndemn... a scrie memoriul vieţii tale. EMINESCU, N. 61. Petreceau citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile lui Frederic cel Mare şi scrieri de ale poeţilor în renume. ghica, s. 660. 4. (în vechea organizare a armatei) Dosar personal cuprinzînd date biografice şi notările periodice ale şefilor ierarhici asupra activităţii şi capacităţii unui ofiţer sau unui subofiţer. Nu e vorba de protecţie, dar te gindeşti la memoriu. Zece note bune nu fac cît una rea. brăescu, v. A. 32. MEMORIZĂ, memorizez, vb. I. T r a n z. A memora. (A b s o 1.) Un istoric memorizează. El expune pe rînd e MEMORIZARE — 56 — MENIT -sistemele, nu le explică. CAMir, petrescu, u. N. 84. Ascultă cu atenţie ¡i memorizează, ii şopti Paşadia. M. I. CARA-■GIALE, C. 26. MEMORIZARE, memorizări, s. f. Acţiunea de a memoriza şi rezultatul ei. <ţ> Exerciţiu de memori-,sare = exerciţiu de învăţare (pe dinafară) a unui text. MEMORIZAT s. n. Memorizare. MENÁJ, menajuri, s. n. 1. Gospodărie (limitată la ■treburile casei, uneori ale bucătăriei). Obiecte de menaj. >c=i Intr-o cameră mică, Făceau împreună menaj Un moş, ■un actor şi-o pisică. TOPÎRCEANU, ■ B. 62. Dan se însărcina .să se ocupe el de menaj. VLAH UTA, o. A. iii 135. 2. Căsnicie, căsătorie, viaţă conjugală. Cunoşteai menajul nostru: ideali Nu mă întreba cînd plec, cînd mă întorc, de unde vin, ce-am făcut. C. PETRESCU, î. II 124. MENAJA, menajes, vb. I. 1. T r a n z. A trata cu ¡atenţie şi îngăduinţă, a se purta bine, a proceda cu prudenţă şi tact pentru a nu supăra pe cineva; a cruţa. .Să-ţi menajez amorul tău propriu, c. PETRESCU, o. P. II 55. Unde aiurea şi-ar mai bate capul un comandant să menajeze •iasemenea scrupiduri? rebreantj, p. S. 126. (Rar) A -economisi. Vreau să fac un stoc mai mare de articole, ca să-mi menajez timp şi pentru basmele mele. caragiale, ■o. vil 126. 2. Refl. A-şi cruţa sănătatea, a se îngriji, a se cruţa. MENAJAMÉNT, menajamente, s. n. Menajare, cru-'ţare. Nu uita ce te-am rugat, dragă Adi. Toate menajamentele de circumstanţă pentru bietul băiat. c. PETRESCU, ■O. P. II 175. Nu simţea nevoie de nici un fel de menajament sufletesc, rebreanu, R. i 187. MENAJÁRE, menajări, s. f. Acţiunea de a menaja şi rezultatul ei; menajament, cruţare. Credeam că merită o soartă mai dulce, o privire mai blîndă, o menajare cel puţin relativă, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 126, 6/4. MENAJÍR, -Ă, menajeri, -e, adj. Care priveşte menajul, de menaj. Treburi menajere. MENAJÉRA, menajere, s. f. 1. (Franţuzism) Gospodină. Soţia n-a avut decît simpla ocupaţie de menajeră. SABIA, u.r.s.s. 116. 2. (Azi rar) Femeie angajată să îngrijească de gospodăria cuiva. O femeie tînără, cu înfăţişare de menajeră, se arătă în pragul unei uşi lăturalnice, hogaş, dr. II 196. MENAJERIE, menajerii, s. £. Loc amenajat cu încă-péri, cuşti cu gratii etc. în care sînt ţinute animale sălbatice ; totalitatea animalelor dintr-un asemenea loc. MÍNDRE s. f. pl. (Numai în exp r.) A-şi face (sau, rar, a-şi bate, a-şi juca) mendrele = a face tot ce-i place, a-şi satisface capriciile, a-şi face gustul; a-şi face de cap. Te-am lăsat destid să-ţi faci mendrele şi să-ţi •baţi joc de mine. v^ahuţX, o. a. ii 66. Deşi nu mai vorbea •de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos însă îşi bătea ■mendrele, cum voiau, ispirescu, I,. 37. Dar nu ş-a juca •el mendrele îndelung, aşa cred eu. creangă, p. 266. MENESTRÉL, menestreli, s. m. Poet şi muzicant care 'în evul mediu umbla din castel în castel cîntînd şi recitind versuri; p. e x t. cîntăreţ. V. trubadur, xap-sod. Vestitul lăutar Dumitrache.. . acel menestrel •al tuturor veseliilor şi întristărilor caselor boiereşti. GHICA, s. 634. MJiNEŞTEIlG s. n. v. mîneştergură. MENGIIIN'A, menghine, s. f. Unealtă portativă sau fixată pe o masă de lucru, alcătuită dintr-o falcă fixă şi una mobilă, ultima putîndu-se deplasa cu ajutorul unui şurub (cu manivelă), astfel îneît să poată prinde între ele un obiect. Menghină de mînă. — Variante: mingliino (galan, z. r. 23), mingliincii (sadoveanu, o. i 194), menghine;! (caragiai.e, o. i 334) s. f. MENGHINEĂ s. f. v. menghină. MENHÎR, menhire, s. n. Monument funerar megalitic alcătuit dintr-un bloc de piatră nelucrată. Dohnenele şi menhirele, acei colosali bolovani de piatră grămădiţi de celţi în codrii Armoricei. ODOBESCU, s. II 254. MENÎ, menesc, vb. IV. 1. T r a n z. A destina. Ce voivod Ai menit Moldovei? ■ ■ ■ — Cînd totul va fi gata, fii pe pace, ţi-l voi spune, davila, V. V. 180. I n t r a n z. Va creşte tot ce-n lume este menit să crească. EMINESCU, O. I 61. 2. Tranz. (în superstiţii) A predestina, a ursi, a soroci, a hărăzi. Şi fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit, coşbuc, P. I 54. De ce sînt eu in lume, cînd tu ai fost menită să fii ? EMINESCU, N. 73. Intranz. Da las’, omule, nu mai meni. ■ ■ ai încă să depeni. CONTEMPORANUL, vij 493. M-arn născut in zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viaţă atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I 369. A prezice. Se săturase de atita burlăcie, şi cînd colea, ia uite ce-i meneşte sluţenia de babă. şez. vi 110. ^ E x p r. A meni a bine (sau a rău) = a prezice cuiva bine sau rău. Ia nu mai meni a rău, jupîneşică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Şi ce zic cărţile? — Menesc a bine. axecsandri, t. i 175. 3. Tranz. (în superstiţii) A deseînta, a vrăji, a fermeca. Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor. Sadoveanu, b. 51. Alţii mai fricoşi îşi stupeau în sin menind-o [pe pasărea măiastră] ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, p. 233. Ea surise, luă un joc de cărţi şi le meni. EMINESCU, N. 117. + F i g. A blestema, a înjura. Pină-l mai menim noi pe popă, pină-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgeşte bine. creangă, A. 43. 4. Intranz. (învechit) A ura, a dori, a pofti. O mie! zice unul menind cu veselie. — Noroc şi roadă bună! adaoge un alt. ALECSANDRI, P. III 43. MENÎNGE s. n. Fiecare dintre cele trei membrane care înfăşoară creierul şi măduva spinării. MENINGÎTĂ s. f. Boală infecţioasă provocată de inflamarea meningelui. Menitigită tuberculoasă. MENINGOCOC, meningococi, s. m. Microb care provoacă meningita cerebro-spinală infecţioasă. MENIRE, meniri, s. f. Misiune, rost, chemare, sarcină. Scriitond a devenit un reprezentant al norodului, îşi închină binelui obştesc talentul şi opera, îşi îndeplineşte armonios menirea sa pe pămînt. sadoveanu, e. 197. Nu se cade ca-n menirea ce croit-o-ne-am senină, Să ne fie spada roasă de-a păcatului rugină, davila, v. v. 45. Roluţ criticului de azi este eminamente constructiv, menirea lui este de a lămuri întunecatele şi complicatele procese ale minţii şi vieţii omeneşti. vr.AHUŢĂ, o. a. 230. + Ursită, soartă, destin. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalţi la soare, Eu la umbră, la răcoare Am menire-nfloritoare* AI.ECSANDRI, P. P. 31. MENÎSC, meniscuri, s. n. Corp sau figură geometrică» convexă de o parte şi concavă de partea opusă. MENÎT, -Ă, meniţi, -te, adj. 1. Hotărît, destinat. Ar fi de prisos să înmulţim aici exemplele menite să arate că pornind de la faptele de repetiţie ale limbii, poetul are facultatea să le dezvolte în fapte de invenţie, vianu, s. 8. Ne întîlneam iarăşi acum in pragul unei noi şi grele meserii> meniţi a împărtăşi aceeaşi soartă. BART, s. m. 12. 2. (în superstiţii) Vrăjit, fermecat. Buruiene stritise la zile mari, menite şi sorocite, contemporanul, Vj 291. + MENITOR — 57 — MERCANTILISM MENIT6R, -OÂRE, menitori, -oare, adj. (în superstiţii, rar) Care meneşte, care prezice, care proroceşte. (Substantivat) Acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului, negruzzi, s. i 270. MENÎU, meniuri, s. n. Totalitatea felurilor de mîncare servite la o masă. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, c. petrescu, î. i 5. -f- Listă pe care sînt scrise mîncările servite la un restaurant. MENOPAUZĂ s. f. Perioadă în timpul căreia încetează activitatea glandelor genitale la femei şi care apare la o vîrstă mai înaintată. — Pronunţat: -pa-u-, MENORAGÎE, menoragii, s. f. Afecţiune constînd în pierderea unei cantităţi excesive de sînge în timpul men-struaţiei. MENSTRUĂL, -ă, menstruali, -e, adj. Care se referă la menstruaţie. Ciclu menstrual. MENSTRUAŢIE, menstruaţii, s. f. Scurgere de sînge din organul genital al femeii, care se produce periodic, aproximativ la 25-30 de zile, începînd din epoca pubertăţii pînă la menopauză; period, regulă, (popular) soroc. MIÎNSUĂL, -Ă, mensuali, -e, adj. (Franţuzism) Care se referă la răstimpul de o lună ; lunar. Cit despre foaia Convorbirilor, planul de a o publica o dată pe lună este bun, însă numărul coaielor îmi pare puţin pentru o publicare mensuală. ALECSANDRI, s. 57. MENŞEYÎC, -A, menşevici -e, s. m. şi f. Adept al menşevismului. Demascarea de către Lenin a principiilor ideologice şi organizatorice ale menşevicilor a constituit o puternică lovitură dată oportunismului internaţional şi a avut o imensă însemnătate pentru dezvoltarea mişcării revoluţionare în toate ţările. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2874. + (Adjectival) Care ţine de menşevism. Lupta contra curentului menşevic. MENŞEVÎSM s. n. Curent oportunist mic-burghez apărut în sînul social-democraţiei ruse, susţinut de burghezia liberală, urmărind să promoveze tendinţele acesteia în rîndurile mişcării muncitoreşti şi să adapteze lupta clasei muncitoare la liberalismul burghez; ca manifestare a oportunismului internaţional, acest curent s-a coalizat cu burghezia împotriva proletariatului revoluţionar, dar a fost zdrobit de către partidul comunist şi puterea sovietică. MENTAL, -Ă adj. v. mintal. MENTALITATE, mentalităţi, s. f. Felul particular de gîndire al unui individ, al unei colectivităţi etc. I-atn făcut o schiţă falnică a vieţii şi a mentalităţii mele. OAI.ACTIONT, O. I 231. Cu mentalitatea-i ardelenească el îşi închipuie că învăţătond, adică reprezentantul intelectualităţii în sat, trebuie să fie îmbrăcat orăşeneşte. rebreantj, r. i 94. MÎ1NTA s. f. v. mintă. MENTCL s. n. Substanţă organică cu miros aromatic, obţinută sub formă de cristale din uleiul de mintă, întrebuinţată în farmacie şi în cosmetică. MÎNTOR, mentori, s. m. Povăţuitor, ■ îndrumător, călăuzitor, preceptor; educator. Am apucat pe cărarea de care îmi vorbise mentorul meu şi m-am tot dus spre miazăzi. sadoveanu, N. F. 58. Dinu Păturică salută pe mentorul său şi plecă înainte, mulţumit de poveţele lui. Fii,imon, C. 87. 3IENŢIE s. f. v. menţiune. MENŢINE, menţin, vb. III. Tranz. A păstra ceva în aceeaşi stare, neschimbat. Arta clasică realistă continuă tă-şi menţină importanţa ideologică-estetică şi din pricina profundului ei caracter popular. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. încearcă să menţină ordinea cel puţin în Amara prin indulgenţă şi convingere. REBREANU, r. II 117. MENŢINERE s. f. Acţiunea de a m e n ţ ine; păstrare. Menţinerea şi consolidarea păcii este supremul interes comun al tuturor popoarelor din lume. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. MENŢIONA, menţionez, vb. I. T r a n z. A semnala, a pomeni, a aminti, verbal sau în scris, de ceva. Tot ce poate fi menţionat e că i-am dat Adamovei. . . cîteva sute de fiorini. OAI.AcTION, o. I 246. A indica ceva în mod special, pentru a atrage atenţia sau gentru a scoate în relief; a specifica. MENŢIONARE, menţionări, s. f. Acţiunea de a men -ţ i o n a şi rezultatul ei; semnalare, pomenire, menţiune. Primele menţionări de populaţie romînească, la nordul Dunării şi anume în Ardeal şi în Moldova, sînt din secolul al Xl-lea (ipotetic) şi al Xll-lea (1164). ROSETTI, I. SL. 17. MENŢIljNE, menţiuni, s. f. 1. Menţionare, relatare (în scris sau oral), semnalare ; indicaţie specială pentru a scoate ceva în evidenţă; specificare, precizare. 2. Distincţie care constă în citarea elogioasă a cuiva, în urma succesului obţinut la un concurs, un examen etc. — Variantă : (învechit) menţic (negruzzi, s. i 304) s. f. MENUET, menuete, s. n. Dans vechi francez şi melodia după care se execută; una dintre părţile componente ale unei simfonii, sonate etc., care se execută în trei timpi, urmînd după un adagio sau un andante. începu să facă cîteva mişcări... ca şi cum în urechi i-ar fi sunat un accent de menuet, sadoveanu, z. c. 64. Protipendada juca menuet, c. petrescu, c. v. 78. Monotonul menuet, danţul clasic al saloanelor europene. Filimon, c. 176. <> F i g. Caişii, zarzării şi prunii Înveşmîntaţi-n haine albe se clatină în faţa lunii, Stind gata să înceapă un pas uşor de menuet. ANGIIEI., P. 17. MENZÎL, menziluri, s. n. (învechit) 1. Poştă cu dili-genţe şi cai, cu care se făcea, piînă în secolul trecut, transportul călătorilor şi al corespondenţei. Cu cai de menzil■ . . avea să-l ducă. . . la Duuurc. sadoveanu, z. C. 175. Era un han cuprinzător ■ . . cu căruţe de poştă şi potcovăria nelipsită de orice conac al menzilului. CAMIL petrescu, o. ii 139. 2. Curier, ştafetă. Nu mai zăbovi, ci trimete acum numaidecît menzil cu vestirea, gorjan, h. ii 154. — Variantă: mczil (gorjan, h. iv 35) s. n. MEOArA s. f. v. mioară. MEOŢlAN s. n. (Geol.) Etajul inferior al pliocenului, alcătuit mai ales din gresie, marnă şi nisipuri, dezvoltat în Europa de est. în ţara noastră meoţianul cuprinde straturile cele mai bogate în petrol şi în cărbuni. — Pronunţat: me-o-, merAr, merari, s. m. (Rar) Cultivator sau vînzător de mere. Se aşezau pe vine în şir... merari,' simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor. Ghica, s. 676. MERCANTIL, -A, mercantili, -e, adj. Relativ la comerţ, comercial, negustoresc. + Care se. preocupă numai de cîştig, care caută în orice. împrejurare numai profitul; interesat. MERCANTILAJj mercantilaje, s. n. (Cu sens colectiv) Imprimate folosite în activitatea comercială (concepte, foi de însoţire, cărţi de adrese etc.). MERCANTILISM s. n. Doctrină economică apărută la începutul dezvoltării capitalismului, care pretindea, MERCENAR — 58 — MERGĂTOR în mod greşit, că la baza bunăstării unei ţări nu stă producţia, ci dezvoltarea schimbului de mărfuri şi acumularea capitalului bănesc. MERCENĂR, mercenari, s. m. Militar angajat cu leafă într-o armată străină, (învechit) lefegiu; (f i g.) persoană care, pentru bani, se pune în serviciul oricărui interes, se face adept al oricărei convingeri. Advocatul, care se refugiase în această atroce chiţibuşerie de mercenar, era şi el un tînăr din «generaţia » cultivată, arghezi, f. T. 96. N-aţi perdut nimica lipsindu-vă de colaborarea unui. . • .aşa brav mercenar al condeiului. caragiai^E, o. vii 230. JIERCEOLOGÎE, merceologii, s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul mărfurilor. MERCERÎE, mercerii, s. f. Lucruri mărunte folosite penţru confecţionarea îmbrăcămintei (ace, aţă, nasturi, panglici, şireturi etc.). + Negoţ de mărunţişuri; p. e x t. prăvălia unde se vînd mărunţişuri. MERCERIZĂ, viercerizez, vb. I. Tranz. A trata firele sau ţesăturile de bumbac cu o soluţie de hidrat de sodiu sau de potasiu şi a le supune unei întinderi mecanice, pentru a le mări luciul, rezistenţa şi afinitatea faţă de coloranţi. MERCERIZĂRE s. f. Acţiunea de a merceriza şi rezultatul ei. Mercerizarea fibrelor. MERCERIZĂT, -Ă, mercerizaţi, -te, adj. (Mai ales despre bumbac) Tratat cu o soluţie de hidrat de sodiu sau de potasiu pentru a i se da un luciu mătăsos, a i se mări rezistenţa şi capacitatea de absorbţie a coloranţilor. MERCHÎZ, merchezuri, s. n. (învechit) Rost, socoteală. Cine nu-i ştie merchezul poate scotoci-n sertar cit pofteşte, că nu-i dă de fundul adevărat. CARAGiAlyE, o. iii 42. L o c. a d v. Cu mercliez(ul) = cu iscusinţă. Dragostea zburdalnica Mult e grea pîrdalnica. . . Dar cine-i cunoaşte miezul Ş-o pipăie cu merchezul, E ca pleava de uşoară, teodorescu, p. p. 302. E x p r. A-i veni (cuiva) la mercliez = a-i veni la socoteală. Ha, aferim, frumos. . . aşa-mi mai vine la merchez. Al/ECSANDRI, T. I 140. + Meşteşug, dibăcie, şiretlic, truc. Eu joc conţină {— concina) oarbă cu fantele, şi am eu merchezul meu. CARAGIAI,E, O. I 192. MERCÎJR s. n. Metal de culoare argintie, lichid la temperatura obişnuită, foarte dens şi mobil, întrebuinţat în tehnică Ia construirea unor aparate (termometre, barometre etc.) şi în medicină sub formă de săruri etc.; (popular) argint-viu. Coloana de mercur a termo-metrului mi s-a părut cit turnul Eiffel. ibraileanu, a. 180. (Poetic) Stropi neaşteptaţi izbeau geamul şi curgeau de-a lungu-i boabe de mercur. dumiTriu, b. F. 43. — Variantă: (învechit) mcrciiriu (negruzzi, s. i 208) s. n. MERCURIAL1, mercuriale, s. n. (în trecut) Listă zilnică de preţuri într-o piaţă alimentară. — Pronunţat: -ri-al. MERCURIAL2, -A, mercuriali, -e, adj. De mercur, care conţine mercur. Alifie mercurială. — Pronunţat: -ri-al. MERCUIÎIC, -Ă, mercurici, -e, adj. (Despre sărurile de mercur) Care conţine mercur bivalent. MERCtJRIU s. n. v. mercur. mercurGs, -oâsă, mercuroşi, -oase, adj. (Despre sărurile de mercur) Care conţine mercur monovalent. ADERE vb. III v. merge. MEREĂZ1 s. n. v. miraz. MEREAZ2, mereazuri, s. n. (Regional) Tîrlă. Paşte Nică oile. . . De pre urmă stringe-le, La mereaz întoarce-le, Dar mereazul und'l-a pus? Sus, la vîrful munţilor. TEODO-RESCU, P. P. 41. — Pronunţat: -reaz. meredîu1, meredeie% s. n. Unealtă de pescuit în formă de sac făcută dintr-o plasă de aţă sau de sîrmă. Pregătim meredeul: cum vezi, e o cupă de sîrmă împletită, întărită în capătul unui băţ. sadoveanu, n. F. 89. MEREDÎ1U2, meredeie, s. n. Unealtă de lemn zimţată pe o parte, cu care se frămîntă caşul. MEREMÎT, meremeturi, s. n. (învechit) Acţiunea de a drege, de a cîrpi (o casă, un zid etc.) ; reparaţie, refacere. Atît se stricase acum grădina, incit... nu ştia de unde să înceapă meremetul. ispirEscu, i.. 152. Cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor! CARAGIAI.E, o. I 48. Distincţiune intre ceea ce este veche pictură bizantină... şi ceea ce este adaos, prefacere, meremet. ODOBESCU, S. I 412. MEREMETISEĂLĂ, meremetiseli, s. f. Meremet. Murmură răcorit, într-un tîrziu, reluindu-şi meremeti-seala. rEbrbanu, r. n 62. MEREMETISÎj meremetisesc, vb. IV. Tranz. A repara, a drege, a cîrpi; a aranja ; a îngriji. Avea lingă casă o grădină pe care o meremetisea totdeauna pe înserate. PAS, z. I 145. Bătrinii Nastasiei duraseră în luminişul de la capătul pogoanelor, aproape de pîrîiaş, o colibă de frunzar. în fitece primăvară trebuia meremetisită. SADOVEANU, M. C. 183. El îşi făcuse, meremetisindu-le de-a-n-tregul [casele]... o somptuoasă sihăstrie. M. I. cara-GialE, C. 47. F i g. Domnia-sa cugeta cum să facă şi să dreagă ca să-şi meremetisească fiinţa, sadoveanu, f. j. 489. MEREMETISÎT, -Ă, meremetisiţi, -te, adj. Reparat, dres, aranjat; (f i g.; despre oameni) beat, cherchelit. Gîlgîiau cîte o cinzeacă de rachiu şi se apucau de treabă, meremetisiţi. macedonski, o. iii 50. MEREOR adv. (Regional) Diminutiv al lui mereu; încetişor. Săracă înimă-ntreagă, Cum o roade-o goangă neagră, Nu mi-o roade Cum se roade, Ci mi-o roade mereor, Ca să-şi facă loc de dor. HODOŞ, P. P. 70. MERtiU1 adv. (Indică continuarea sau repetarea unei acţiuni ori durata neîntreruptă a unei stări) Neîncetat, necontenit, într-una, fără răgaz, continuu. Ghervane vechi. . . Se duc spre munţi şi curg mereu din zare. IOSIF, p. 26. Dincă... mereu îşi scoate ceasornicul, mereu priveşte pe fereastră. VIAHUŢĂ, o. a. 208. Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău. . . Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMiNESCU, O. .1 129. <§» (întărit prin «tot») Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mînăi rece. EMINESCU, o. 1120. MERÎU2, -EIE, merei, adj. (Regional) Care se întinde pînă departe; vast, întins, nesfîrşit. Codrii merei... se văd spre dreapta, sadoveanu, n. p. 19. Dorul tău, bade, ş-al meu De şi-ar face-un pod mereu, Pod mereu pin1 la Braşeu Să treci, bade, tu şi eu. jarnîk-bîrseanu, d. 140. Ca vulturul se uita. . . Peste cîmpi merei pustii. ALECSAN-dri, p. P. 198. ^ F i g. (Rar) încordat, întins. Trei cai aleargă-n urmă-i selbatici de merei. coşbuc, p. ii 196. MEREÎJŢ adv. (Regional) Cu băgare de seamă, fără grabă, încetişor. [Măgarul] s-au vîrit mereuţ şi, punîn-du-şi capul. . . lîngă urechea stăpînului său, au, început cit au putut: hia, hia. donici, f. 104. MERGĂTOR, -OARE, mergători, -oare, adj. (Rar; despre o apă, un rîu ; în opoziţie cu stătător) Curgător. Murăş, Murăş, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare, Precum MERGE — 59 — MERGE eşti de mergătoare! jarnîk-bîrseanu, d. 136. <> (Substantivat, învechit) înainte-mergător = înaintaş, precursor ; p. e X t. persoană de frunte, cu concepţii progresiste, om înaintat. Oamenii pe cari instituţiunile, împrejurările sau educaţhmea i-a pus in fruntea unei naţiuni sînt datori să fie inainte-viergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice mersul progresului, ghica, s. xxn. MÎRGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre fiinţe) 1. A se mişca (păşind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păşi, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. sadoveanu, o. vii 80. Eu mergeam pe strimtă cale de sub marginea pădurii. COŞBUC, P. I 317. Şi-a mers el multă lume şi ţară. RETEGANUI,, p. iii 27. Mers-au ei şi -zi şi noapte, nu se ştie cit au mers. CREANGĂ, F. 275. ^Expr.A merge glonţ (sau întins) la... v. glonţ. A merge aţă = a merge drept la ţintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. 4- (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satidui rămînea în urmă, în verdeaţa livezilor, sadoveanu, o. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lingă oraşul Giurgiului ■ ■ ■ pină la poalele castelului. bălcescu, o. II 123. Cărăruşa merge-n vii. jarnîk-bîrseanu, d. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta. creangă, p. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. jarnîk-bîrseanu, d. 108. -v* (în formule de urare, la despărţire) Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. + (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) Ia », « (pînă) în i>, «întru», « către», « spre ») A se duce, a porni. Dimineaţa mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori, gîrleanu, I.. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. creangă, p. 162. Ei, dar găteşte-te, Luluţă, c-o să mergem la tîrg. ai,ecsandri, T. i 183. Se scobora. . . ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeş. hăi.cescu, o. II 258. ^ E x p r. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă ... = a ajunge pînă la. . . Ştiam pină unde merge afecţiunea mamei, camii, PETRESCU, u. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARA. giale, o. ii 323. Duhul de superstiţie._. . merse pină a crede că şi schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîţiva ani fuse un semn rău. bălcescu, o. ii 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-şi periclita existenţa. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ispirescu, i,. 4. + (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. « în » sau « la ») A intra. A mers la armată, a Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-ii cîştige şi ea ceva. SbiKra, p. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăşi, a însoţi, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi şi fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăţi? sp. popESCU, m. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ispirescu, h. 16. Aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb şi pace bună. creangă, p. 274. -4- (Determinat prin « pe urmă » sau « în urmă ») A urmări pe cineva cu scopul de a-1 prinde. în zadar mai merg în urma lor! reteganul, p. i 37. <0> E x p r. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum dc-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! sbiera, p. 20. II. 1. A se mişca în spaţiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgovişte? bassarabescu, v. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. zamfirescu, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata, ispirescu, h. 25. (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea şi-i surîde dulce. BOUNTINEANU, O. 35. ^¡> (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ţi se înfundă). <0> E x p r. (Despre mîncări) A merge pe gît — a aluneca pe gît. Mă răped in cramă ş-aduc şi un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, p. 10. A bate (sau a freca, a croi, a îlocăi pe cineva) de-i merg (sau să-i meargă) îulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ţi i-aş freca eu pe mîrlanî, să le meargă untul. c. PETRESCU, R. dr. 117. Scoteam miţele de prin ocniţe şi cotruţe şi le flocăiam ■ . ■ de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuş iau varga din coardă şi vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna. . . au început deodată să joace, şi unde nu juca şi juca de-i mergea petecele, sbiera, p. 37. Şi juca şi juca de-i mergea colbul, id. ib. 39. 2. (în legătură cu noţiuni temporale) A se apropia de. ■ ■ Băiatul merge pe opt ani. <$> (Impersonal) Eu babei mele — că merge pe douăzeci şi patru de ani de cînd m-arn luat cu dînsa. ■ ■ şi tot nu i-am spus. CREANGĂ,-P. 122. Exp r. Pe zi ce merge sau de ce, pe cit merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Şi in chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce in ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, o. i 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face unt. negruzzi, S. i 192. Au început a să ivi nişte nouraşi, carii pe cit mergea acoperea ceriul, drăghici, R. 9. + (Determinat prin «înainte ») A continua. Flăcăul începe şi el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulaţie, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! li umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsăndrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COŞBUC, P. I 126. îi mersese vestea că face din cinepa cea picată sub meliţoi sute de coţi de pînză. SBIERA, p. 220. îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcţiona, a umbla. Ceasul merge bine. a Un cuptor electric pentru topit oţelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowaţi care pun in mişcare valea. bogza, v. j. 82. -Q- Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (în expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. Y. 1. (în legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucţie mergea binişor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, o. VI 140. Umblam la şcoală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La Tdrg. (Impersonal) A reuşi, a avea succes. Cu mine nu-ţi merge. c=i Nu ţi-a merge tot aşa, pe somn, pe mîncare şi pe bere. alecsandri, T. 611. A evolua, a decurge, a se desfăşura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atita vreme şi era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, r. i 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună, negruzzi, s. i 343. (Poetic) îşi desenează [norii] pe cer hărţile unor continente necunoscute, navigînd apoi. . . in lungul ţărmurilor neexplorate încă. Unul după altul rămin în urmă meridianele acestor lumi ciudate. bogza, c. o. 53. <§> Primul meridian — meridianul stabilit prin convenţie internaţională ca fiind cel care trece prin localitatea Greenwich din Anglia şi în raport cu care se calculează longitudinea punctelor de pe glob. Meri-dian magnetic = linie obţinută prin intersecţia suprafeţei pămîntului cu planul vertical care include direcţia acului magnetic. •+ Intersecţia unei suprafeţe de revo-luţie cu un plan care trece prin axa suprafeţei.^Meridian ceresc — intersecţia sferei cereşti cu planul care trece prin axa universului. — Pronunţat: -di-an. MERIDIONAL, -A, meridionali, -e, adj. Care este (de) la miazăzi ; sudic. Vegetaţie meridională, czi Romina este o limbă romanică care a suferit o puternică influenţă slavă meridională, rosetti, 1. sl. 13. ^ Care este propriu popoarelor din sud. Sînt toate mofturi, fantezii meridionale. CARAGiAlyE, O. VII 179. MERINDARE, merindare şi merindări, s. f. (Regional) Şervet, ştergar, de obicei cu înflorituri sau cusături, în care se învelesc la ţară merindele. Puse neşte plăcin-te-ntr-o merindare. RETEGANUi,, p. m'58. MERÎNDE, merinde, s. f. (Mai ales la pl.) Hrană rece pe care o ia cineva cînd pleacă la drum sau la lucru ; p. e x t. provizii de alimente ; mîncare. Şeile cu poclă-zile, pentru căluţii cei pagi, erau gata, cu trăistile cu merinde aninate de boturi, sadoveanu, b. 105. A fost nevoit să-şi ieie tălpăşiţa spre Humuleşti. . . lăsînd toate merindele sale în stăpînirea noastră. CREANGĂ, a. 102. Cîrd de fete şi neveste de la sat aduc merinde. ai*ecsandri, p. a. 121. MERIKDEÂŢĂ, merindeţe, s. f. (Regional) Merindare. Sub pomul lor se pune şi cîte o năframă nouă de mînă sau şi o merindeaţă frumoasă, marian, nu. 746. MERIJNÔS adj . invar. (în e x p r.) Oaie mérinos = oaie cu lîna albă, fină, moale, ondulată şi deasă. Vorbim de oi mérinos, sadoveanu, a. h. 131. Lină merinos=lîna unei astfel de oi. (Eliptic) Cit îi şede de frumos Cu şalvari de mérinos! aiæcsandri, t. 81. ^ (Substantivat) Rasa acestor oi. MERIŞOÂRE s. f. pl. Fructele merişorului1 (2). merişOr1, merişori,s. m. 1. Diminutiv al lui măr1. Crescut-au Doi merişori nalţi> Nalţi şi minunaţi. TEODO-RESCU, p. p. 79. 2. Mic arbust de munte, cu frunzele totdeauna verzi, cu flori albe sau roşietice şi cu fructe în formă de bobiţe roşii folosite în alimentaţie (Vaccinium vitis idaea). •+ Cimişir; frunzele acestui arbust. Doi şcolari eminenţi şi-au disputat cununa de merişor, smulgind admiraţia profesorilor, caragiale, o. ii 186, MERIŞOR2, merişoare, s. n. Diminutiv al lui măr2. Lupul. . . ii spuse: ţine, Făt-Frumos, acest merişor. ISPIRESCU, r,. 75. Merişor că-i întindea, Spre mîncare i-l dedea. TEODORESCU, p. P. 440. Cîte fete ardelene Toate-s negre la sprîncene. .. Albişoare, roşioare Ca şi nişte merişoare. jarnîk-bîrseanu, d. 28. MÎRIT, merite, s.'n. Ceea ce face pe o persoană vrednică de preţuire, ca urmare a unor acţiuni valoroase; vrednicie; p. e x t. însuşire, talent, pricepere. Şi-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca şi meritele lui. vlahuţă, o. a. iii 62. Fură omorîţi atunci. ■ ■ şi mulţi alţii, vestiţi prin meritul şi avuţiile lor. BĂI.CESCU, o. ii 258. •¿■Loc. adj. Dc (un marc) merit = valoros, meritoriu. Creaţiurtea lui [Caragiale] e originală şi de un mare merit, gherka, st. cr. ii 147. MERITA, merit, vb. I. Tranz. A i se cuveni cuiva ceva (bun sau rău) ca răsplată a acţiunilor sale, a fi vrednic de ceva. Măcar prieteneşte crez că meritam un răspuns. GBICA, a. 606. Merită o pedeapsă exemplară. bSlcescu, o. n 271. Simţ chinuire atît mai amară, Cu cît a mea soartă eu n-am meritat, AI.EXA.NDRESCU, m. 40. A b s o 1. (Rar) Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149. + A avea o valoare suficientă pentru a justifica preţuirea, atitudinea sau grija cuiva. Nu ştiu dacă merită să mă ocup de ea. DUMITRIU, N. 38. MERITAT, -A, meritaţi, -te, adj. Care îi revine sau i se cuvine cuiva, decurgînd din faptele sau din calităţile sale. Pedeapsă meritată. MERITORIU, -IE, meritorii, adj. (Despre manifestări sau realizări ale oamenilor) Care e vrednic de stimă, demn de laudă, care se bucură de aprobare deplină. Ispirescu. . . ale cărui colecţiuni de basme constituiesc o lucrare din cele mai meritorii, macedonski, o. rv 27. Ne putem felicita, domnilor, cu alegerea' acestui autor care.. . a putut produce o aşa meritorie emulaţiune. ODOBESCU, s. îi 486. MERITGS, -OÂSĂ, meritoşi, -oase, adj. (Despre oameni) Care are merite ; valoros. Să se convingă şi directorul că are într-însul un colaborator meritos. rebreanu, r. I 243. — Variantă : merituos, -O&să adj. MERITUOS, -OÂSĂ adj. v. moritos. BIERL<5îs, merloane, s. n. Porţiune de zidărie dintre două creneluri. MERS s. n. 1. Mişcare, deplasare dintr-un loc într-altul (a fiinţelor cu ajutorul picioarelor, a vehiculelor, a obiectelor cu ajutorul unei forţe din afară sau al unui mecanism etc.). De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trîntesc iar jos. camii, petrescu, u. n. 340. Petre îşi iuţi mai mult mersul. REBREANU, R. ii 199. Trenul prinse a-şi domoli mersul, pînă se opri de tot în gară. MIRONESCU, s. A. 132. ^Loc.adv. Din mers = în timpul deplasării. Se întoarce, aşezîndu-şi din mers firele de păr în care luceşte lumina. C. PETRESCU, î. II 271. <> Mersul trenurilor= orar după care circulă trenurile într-o ţară; p. e x t. tabelă sau broşură care conţine acest orar. MERSI — 61 — MESERIE 2. Felul de a merge al cuiva, umblet. Stibt viersul său uşor nici vreascurile nu trăsneau şi nici aşternutul moale şi ruginiu de foi uscate şi seci tiu foşnea. HOGAŞ, si. N. 130. Ieşi Zamfira-n mers isteţ, coşbuc, r. I 56. A trecut bădiţa dealul, îi cunosc mersul şi calul, jarnîk-bîrseanu, D. 96. + Funcţionarea unui sistem teKnic care consumă energie. Mersul ceasornicului. 3. F i g. Curs, dezvoltare, evoluţie, înaintare, desfăşurare. Păstra de la zi la zi. . . o condică amănunţită a lucrului în mers. C. petrescu, r. dr. 56. Preotul vorbea cu. . . ceilalţi ţărani despre mersul vremii. rBbreanu, i. 23. Mi-e drag să stau şi din ochi de-amărunt să privesc La sate tot mersul de trai rominesc. coşbuc, p. ii 203. -+• Funcţionare. Dacă însă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său [al teatrului], ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide, negruzzi, s. i 345. MERSI interj. (Franţuzism) Mulţumesc. Dansaţi cu mine, domnişoară? —Mersi! răspunde ea încet. TOPÎR-CEANU, B. 66. Sănătoasă, mersi, răspunse ea politicos şi cam oficial, contemporanul, vijj 119. MERSÎJRĂ, mersuri, s. f. (Rar) Felul de a merge al cuiva, umblet; mers (2). Mersura lui e că dă. . . îti sus şi apoi se lasă iarăşi în jos în apă. marian, ins. 309. MERTlC, mertice şi merticuri, s. n. 1. Măsură veche pentru cereale de aproximativ 1-2 ocale; cantitate de cereale, făină etc. corespunzătoare acestei măsuri. Fă colaci mari de doi saci ■ . . Ş-un covrig de. un mertic Pentru cumnăţel mai mic. alecsandri, p. p. 97. <)’ F i g. Trebuie, amice, să te mai îngrijeşti despre un mertic de răbdare, trebuie să faci din nou inimă vitează, odo-BESCU, S. A. 425. Măsură mică cu care se dă orzul şi ovăzul la cai; cantitatea de orz sau ovăz care intră în această măsură. în zădar umbli minţind pre lingă mine, spălîndu-mă şi ţăsălîndu-mă, dacă tu nu-mi dai taie obicinuitul mertic de ovăz. ţichindeal, F. 120. + (învechit) Dijmă ce se lua la mori pentru făină. 2. (învechit şi popular). Cantitate fixă de hrană, îmbrăcăminte etc. adăugată la salariu (v. tain); sumă de bani ce i se cuvine cuiva ca plată. Aveau... pe fiecare zi mertic de carne, de pîine de grîu sau de mei şi de luminări. bXlcescu, o. I 16. Dar cum zisei astăzi că ştiu să ghicesc, Cîştigai merticul cel împărătesc. FA NN, p. V. I 33. F i g. Pe cine m-o supăra cu atîtica măcar, îl plesnesc şi-l trimit numaidecît la agie să-şi ia merticul şi de-acolo. cara-giale, p. 74. — PI. şi: ( m.) mertici (camil petrescu, o. i 298). MERUlT, meruiţi, adj. m. (Regional) încărcat cu mere"; rodit. Un pom mîndru rodit, cu mere meruit. ŞEZ. ti 95. MÎSA adv. (Familiar, numai în e x p r.) A băga (pe cineva) mesa = a aduce (pe cineva) prin diverse uneltiri într-o situaţie neplăcută. A intra (sau a Cădea) mesa = a se lăsa păcălit, a ajunge într-o situaţie neplăcută, de care profită alţii. Cu toate astea, am intrat mesa, se văicări el, am intrat şi nu pot afla mîngîiere. m. i. caragiale, c. 29. MESÂDĂ, mesade, s. f. (Şi în. forma misadă) Bucată de blană confecţionată din mai multe piei (pentru căptuşeală la paltoane). Se fac blane albe puindu-se cite 4 piei într-o misadă. I. ionescu, m. 701. — Variantă: misadă s. f. MESAGÎR, mesageri, s. m. (Adesea în contexte figurate sau poetice) Persoană însărcinată să ducă un mesaj; trimis, sol, vestitor. Ea a fost mesagerul iubirii mele. sadoveanu, z. c. 54. Acum, nu-mi rămîne decît să aştept mesagerii domniei-sale. c. PETRESCU, c. v. 328. «0- F i g. îh inima oraşului. . . aceşti mesageri ai iernii (= fulgii de zăpadă) n-au fost încă văzuţi. SAHIA, n. 91. MESAGERIE, mesagerii, s. f. Sistem de transport rapid al mărfurilor pe calea ferată, în vagoane ataşate trenurilor de călători; oficiul, localul sau biroul de unde se dirijează expedierea ; vagonul cu care se face transportul. Ca să poată ajunge în faţa mesageriilor, trebuia acum să-n-conjoare mult. camilar, n. ii 211. MESĂGIU s. n. v. mesaj. MESAJ, mesaje, s. n. 1. Apel oral sau scris, de obicei cu caracter oficial, adresat poporului, armatei etc. La mesajul regelui care ne insultă, noi vom striga: trăiască democraţia! LIT. antimonarhică 139. 2. însărcinare de a comunica ceva; ceea ce.se comunică, ştire, veste. (F i g.) Nu se va spune niciodată îndeajuns care este însemnătatea concepţiei despre lume şi a mesajului uman al naraţiunilor, al dramelor şi poemelor lirice, vianu, s. 5. . — Variantă: mesagiu, mesagii (bogza, c. o. 191, c. petrescu, c. v. 277), s. n. MESĂŞ, mesaşi, s. m. (Regional) Mesean, nuntaş. Ascultaţi dumneavoastră, Cinstiţi mesaşi. . . Puţinele cuvinte De rugăminte! sevastos, N. 380. ■> MESCHIN, -Ă, meschini, -e, adj. Lipsit de generozitate, legat de interese mărunte, egoist. Să nu discutăm problemele acestea. Sint meschine, pas, z. i 95. Tovarăşul ei n-o înţelegea. Era mic şi meschin. Şi ea rivnea o viaţă de lumină şi pasiune, sadoveanu, o. viii 100. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ai^EXANDRESCU, m. 164. (Adverbial) E o consolare să ştii că suferinţa ta individuală. . . nu se pierde meschin şi izolată, ca un moft fără importanţă pentru restul lumei. c. petrescu, 1. ii 57. + Mic, neînsemnat. Nu vezi acolo decît pitulate şi împrăştiate grămezioare de pămînt, ce se par a fi înălţate cu mina omului, căci producerile naturei nu pot fi atît de meschine, hasdeu, i. v. 108. MESCHINĂRIE, meschinării, s. f. Fel de a fi, manifestare, gest al omului meschin ; lipsă de generozitate ; lucru, fapt mărunt, micime de suflet. Mărunte meschinării personale. dumitriu, B. F. 87. Ne înveselim cu toţii, fiindcă am scăpat de. . . toate meschinăriile din tîrgid nostru. C. PETRESCU, C. v. 16. MESCIOARA, mescioare, s. f. Măsuţă. Un clavir şi mai multe mescioare cu obiecte de toaletă. GALACTIon, o. I 328. Lampa de petrol ce atîrna din tavan,peste mescioara încărcată cu cuie de lemn şi calapoade. REBREANU, R. I 65. Se opri în faţa unui tinăr ce sta deoparte la o mescioară de nuc. vlahuţĂ, o. a. iii 9. — Pronunţat: -cioa-. MESEÂN, meseni, s. m. Persoană care participă la un ospăţ, la o masă; comesean. Mesenii deveneau din ce în ce mai zgomotoşi, bujor, S. 118. In tot timpul ospăţului, să steie numai la spatele stăpînu-său şi nici măcar să-şi rîdice ochii la ceilalţi meseni. CREANGĂ, p. 231. Cătălin. . . Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă. EMINESCU, o. i 173. MESERIAŞ, meseriaşi, s. m. Lucrător calificat care practică o meserie manuală (în cadrul unui atelier); meşteşugar. Continuă să tragă linii pe o scîndură, ferind din cale un metru galben, articulat, de meseriaş. C. petrescu, î. ii 181. — Pronunţat: -ri-aş. MESERIE, meserii, s. f. 1. îndeletnicire sau profesiune bazată pe o muncă manuală calificată, desfăşurată pentru a prelucra şi a transforma diferite materiale; meşteşug. M-a dat la meserie de mic, la un atelier de reparaţii, să mă fac mecanic, dumitriu, n. 266. Mi-am MESERNIŢĂ — 62 — MEŞINĂ învăţat meseria la oraş. sahia, n. 80. Puse de gind ca pe jiul său să-l dea să înveţe toate meseriile. ISPIRESCU, 366. 2. Orice fel de profesiune, manuală sau intelectuală. Mai toţi oamenii talentaţi din acest cerc literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase. GHEREA, ST. CR. ii 99. E x p r. (Om) de meserie = (om) de specialitate, cu experienţă într-un domeniu de activitate. E cel mai concret şi mai colorat dintre psihologii de meserie, ibră-ILEANU, S. 227. + Ocupaţie, îndeletnicire. Sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, îşi ceru seama de la stăpîn. ODOBESCU, s. iii 44. MESfiBNIŢĂ, meserniţe, s. f. (Regional) Locul în care se taie vite sau se vinde carne ; măcelărie. De cu noapte mă scol, ca să mă duc să jttpesc vitele la meserniţă. SADO-veanu, o. ii 433. MESÎ, mesesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) A sta la masă,- a benchetui, a chefui. Pe timpul cit nuntaşii mirelui mesesc şi cînd sînt cam pe la jumătatea mesei, nuntaşii miresei încep a striga. . . pe la ferestre. SEVASTOS, n. 151. MESÎA s. m. Personaj căruia textele biblice îi atribuiau rolul de mîntuitor al lumii. — Accentuat şi: mesia. MESIANIC* -Ă3 mesianici, -e, adj. Care cuprinde o prezicere, de propovăduitor, profetic. — Pronunţat: -si-a-, MESIŞOĂRĂ, mesişoare, s. f. 1, Măsuţă. 2. Mîncare ; ospăţ, pomană. Să-t faci o mesişoară, Să merg şi eu la pomană, marian, î. 363. MESÎT s. m. v. misit. MESTEACĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu coajă albă, cu frunze de un verde-cenuşiu, cu rămurele flexibile plecate în jos; creşte în regiunile de deal şi de munte (Betula verrucosa). O pădure tlnără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină. sadovEanu, o. vii 57. Mesteacănul de la poartă îşi răsucea frunzele argintii la răsufletul vîn-tidui. C. PETRESCU, S. 227. Pădurile de brad şi de mesteacăn ale Rusiei. ODOBESCU, s. iii 33. -+■ Lemnul arborelui descris mai sus. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăţi mari de mesteacăn, sadoveanu, o. viii 171. M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, camii, rETRESCU, u. N. 241. MESTÎC s. m. v. mcstccă. MESTECĂ ’, mestec, vb. I. T r a n z. 1. A fărîma, a măcina cu dinţii alimentele solide şi a le amesteca cu salivă pentru a fi mai uşor de înghiţit şi digerat. Carnea 0-nghite fără s-o mestece. STancu, d. 12. De leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. CREANGĂ, p. 329. -+■ A mînca. într-un colţ, o călătoare cu haina săracă şi neagră, mesteca în silă un corn cu miezul aspru. C. PETRESCU, s. 150. 2. (Cu privire la alte obiecte) A învîrti, a frămînta în gură, a întoarce cu limba. Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COŞBUC, r. I 112. F i g. Numai ea nu rîdea, ci îşi mesteca ciuda în vîrful buzelor, bassarabescu, s. n. 164. 3. F i g. A pune la cale, a plănui. Zîmbeşte caracteristic: se vede bine că mestecă în sine o replică zdrobitoare. caragiale, o. ii 233. MESTECĂ 2, mestec, vb. I. T r a n z. 1. A agita o substanţă (de obicei într-un lichid) pentru a obţine o pastă omogenă. V. amesteca. Vorbisem cu el sara, îmi mestecase voiniceşte mămăliga... şi peste noapte boala 1-a cuprins cu ghearele-i de fier. sadoveanu, o. viii 31. Chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. creangă, P. 147. A- face să se dizolve, să se ames-.tece o substanţă învîrtind lichidul pentru a obţine o soluţie uniformă. Ţi-a mestecat ea zahărul cu linguriţa şi te-a îmbiat. PAS, z. I 69. 2. A amesteca. D. Cristodor ■ ■ ■ mestecă cîteva cărţi [de joc], delavrancea, S. 124. Cînd bătea vintul turbat. Cu zăpadă mestecat, jarnîk-bîrseanu, d. 511. ^ F i g. O eroi!... vă citează toţi nerozii Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, O. I 149. (R e f 1.) Sus, mai sus că s-or urca, Cu norii s-or mesteca. TEODO-rescu, p. p. 39. MESTECĂT1, -Ă, mestecaţi, -te, adj. (Despre alimente) Sfărîmat, fărîmiţat cu dinţii, măcinat (în gură) şi amestecat cu salivă, gata spre a fi înghiţit. MESTECĂT2, -Ă, mestecaţi, -te, adj. (Rar) 1. Pus împreună cu altceva, împreunat, unit; amestecat. 2. Tulburat, agitat; p. e x t. impur. Apa turburată şi mestecată a Dîmboviţei. ODOBESCU, s. I 487. MESTÎCĂ s. f. (Şi în forma mestec) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpini lungi şi flori galbene, care creşte în locuri pietroase ; tulpina ei secretă un latex care la aer se întăreşte şi se întrebuinţează ca gumă de mestecat; răsfug (Condrillo jir.icea). Tufe de mestecă se desluşeau prin grîu. sandu-ai,dea, ti. p. 163. Foaie verde de mestec, Gheorghieş fecior de grec. şez. in 58. — Variantă: mestec* s. m. MESTECĂNÎŞj mestecănişuri, s. n. (Cu sens colectiv) Pădure de mesteceni. Zgomote neînţelese veneau din meste-cănişurile desfrunzite. DUMITRIU, n. 184. Lumina de toamnă umplea ca de un fum auriu mestecănişul. SADOVEANU» o. ii 334. mestecătGk, mestecătoare, s. n. Unealtă cu care se mestecă ceva (mai ales mămăliga) ; făcăleţ, melesteu. Şedeai la un contoraş, La masă după cuptor, Rodeai un mestecător. sevastos, n. 95. MESTECĂU, mestecaie, s. n. (Regional) Făcăleţ pentru mestecat mămăliga. Dacă nu se samănă cucuruzul pînă la arminden, poţi să bagi mestecăid mămăligei în foc. hem 1709. MESÎŢĂ s. f. v. măsuţă. MEŞ1, meşi, s. m. (Mai ales la pl.) Un fel de cizmuliţe fără toc, făcute din piele subţire, purtate mai demult peste ciorapi (şi în încălţăminte); (azi, regional) papuci de pîslă. Bătu din palme. ■ ■ şi se înfăţişară doi slujitori cu meşi galbeni în picioare, sadoveanu, o. vii 20. Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacşiri roşii cu meşi. Ghica, s. 501. încălţat cu meşi şi papuci de saftian galben, filimon, c. 55. -if- Expr. A-i da (cuiva) meşii = a-i da (cuiva) mîna, a cuteza. Să se ducă acolo, nu-i da tneşii, căci nu ştia ca ce drăcovenie să fie aia. ispirescu, i,. 255. Insă pe unde îl ştie, Nu-i dă meşii să mai vie. pann, p. v. iii 22. A-l ţine pe cineva meşii — a fi în stare, a putea. Ei, şi dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te ţin meşii? M. i. caragiale, c. 21. MEŞ 2, meşuri, s. n. (Regional) Fiecare dintre inelele care se formează anual în trunchiul copacilor şi după care se poate recunoaşte vîrsta acestora. MfiŞA, meşe, s. f. (Mai ales la sg.) 1. Şuviţă de păr. 2. Bucată de tifon sau vată care se introduce într-o rană pentru drenaj. MEŞÎNĂ, meşine, s. f. Piele (mai ales de oi, capre) folosită în special pentru căptuşirea încălţămintei. Lazăr Lungu privea nehotărît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subţiri, ca de meşină. miiialk, o. 48. Cizmarul întrebuinţează pentru căptuşeala pantofilor şi a cizmelor meşină albă şi roşie. i. ionescu, M. 704. Tureatca e căptuşită cu un fel de piele roş-gălbuie, subţire, păroasă, numită meşină. ŞEZ. ix 33. MEŞNITĂ — 63 — MEŞTEŞUGARET MtfŞNIŢĂ, meşniţe, s. f. (Popular) Mîncare gătită din lapte cu orez, cu păsat, cu crupe de mălai sau de mei. Farfuriile late sau întinse sînt. . . umplute cu meşniţă. pamfile, S. v. 8. Aduc în masă plachie, meşniţă... şi mălai ori pine. SEVASTOS, n. 4. — Variantă: mleşniţă (marian, î. 390, shiera, p. 163) s. f. MÎŞTER, meşteri, s. m. 1. Muncitor calificat care exercită o meserie manuală (v. meseriaş) sau tehnician care coordonează activitatea mai multor muncitori într-un atelier sau într-o secţie a unei întreprinderi; maistru. Meşterii lucrau fără întrerupere şi nu mai aflau răgaz, sadoveanu, o. vi 385. Meşterii grăbea, Sforile-n-tindea, Locu-l măsura, Şanţuri mari săpa Şi mereu lucra Zidul ridica. ANT. rjT. pop. i 498. Nouă meşteri mari Calfe şi zidari, alecsandiu, p. p. 186. (Urmat de specificarea calificării) Meşter lăcătuş, a Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. EMINESCU, O. I 87. -0- (Adjectival) A fost odată intr-un oraş oarecare un ţigan covaci care era cel mai meşter fierar din toată împărăţia. POPESCU, n. II 110. 2. Persoană pricepută, îndemînatică, abilă. Mare meşter este Bălcescu in întrebuinţarea verbului. Mai ales din succesiunea timpurilor, obţine el efecte stilistice dintre cele mai interesante, vianu, a. p. 35. Ca dumneata meşter de ¡agă nu mai este altul, mironescu, S. a. 91. Am citit pe Turgheniev. Mare meşter! Mare de tot. caragiai,e, o. vii 166.-0- F * S- Zdrobită-n praf murea arama Şi codrul chiotea, viteazul; Iar tu, frăţine, mare meşter. Biruitor fringeai zăgazul. GOGA, P. 17. <^> (Adjectival) Hora s-a spart, şi Gavrilă Tonţoroi, cel mai meşter în chiuituri, ia cîrma unui brîu sau bătute, hogaş, du. ii 185. Dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare. creangă, r. 58. Fură omorîţi atunci. . . Mihai Karacsoni, meşter căpitan de artilerie, şi mulţi alţii, vestiţi prin meritul şi avuţiile lor. nXtciîscu, o. ii 258. (F i g.; despre mîini, degete) Se-ntrec ţesătorii cu degete meştere. DEŞUU, g. 47. La început, mintea i-a fost senină, parcă o mînă meşteră nevăzută i-ar fi şters din creieri toate amintirile, rebreanu, p. s. 110. 3. (învechit) Titlu dat unei persoane respectate pentru ştiinţa sau talentul ei. V. maestru. Ah! meştere Ru-ben. . . cartea ta intr-adevăr minunată este! EMINESCU, n. 49. MEŞTERAŞ, meşteraşi, s. m. (Rar) Diminutiv al lui meşter. MEŞTEREĂSA, meşterese, s. f. (Rar) Femeie care încearcă să vindece diferite boli, prin leacuri băbeşti, descîntece, vrăji, farmece; vrăjitoare. Am umblat... pe Ia meşterese, pe la vraci, ispirescu, t. 95. MEŞTERÎiSC, -EASCĂ, meştereşti, adj. (Rar) De meşter. Meşterul Manole... şi-a întins activitatea lui meşterească preste toate mănăstirile cîte s-au restaurat şi s-au clădit în ţeara de peste Olt. odobescu, s. ii 507. MEŞTEREŞTE adv. în felul unui meşter, ca un meşter. De lucrai, le lucrez [poveştile] pe brinci, meştereşte. CARAGIAI.E, O. VII 122. MEŞTER-GRINDĂ, meşter-grinzi, s. f. (Regional) Grindă principală, care susţine tavanul şi acoperişul la casele ţărăneşti; faur-maur. Înfipt in meşter-grindă, iată-l, Răvaşul turmelor de oi. goga, r. 20. MEŞTERI, meşteresc, vb. IV. T r a n z. 1. A lucra, a face, a executa ceva. Ţi-au dat în mină aur şi argint. . . ca să le meştereşti şi să le gravezi, sadoveanu, o. i,. 48. Meşterea tot ce era de meşterit in jurul casei lor trintite pe o rină, sus pe deal. camii, petrescu, o. i 149. Dan meşterea cu briceagul un cărucior. vlaiiuţX, d. 300. Nu fi-am zis să mi le faci subţiri?. . . Ian vezi cum mi le-ai meşterit, auîcsandri, T. i 125. 2. A aranja, a potrivi, a pune la punct, a face si funcţioneze. întinse hăţurile lui Mitu şi el cobori, prefă-cîndu-se că meştereşte ceva la un ham. MIHALE, o. 2S5. Toată vremea cît meştereşte armele, se uită duşmănos la ţăranul pe care nu-l poate mistui, pas, I,. i 96. <$> Intra n z. Petrişor... se strînge pe banca dinspre ulicioară şi meştereşte la flaut. davidogi,u, m. 46. MEŞTERÎE, meşterii, s. f. (Rar) Pricepere, îndemînare ; măiestrie. Spuneţi-mi. ■ . De-aveţi meşterie, Ca să-mi faceţi mie Altă monastire. ai.ecsandri, p. p. 191. MEŞTERÎŢĂ, meşteriţe, s. f. (Rar) Femeie pricepută la un anumit lucru, îndemînatică, abilă. + Femeie care cunoaşte şi practică o meserie. Lelea morăriţă, Bună meşteriţă. TEODORESCU, p. p. 144. MEŞTERUl, meşteruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A meşteri (2). A cerut lampa, a meşteruit-o singur şi apoi, cu urechea atentă la aparatul telegrafic, a început să aştepte, c. petrescu, A. 274. MEŞTEŞU G, meşteşuguri, s. n. 1. Meserie. Mai degrabă învaţă un meşteşug sau oploşeşte-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121. Şi-n cîteva zile a deprins meşteşugul de infirmier. MIRONESCU, S. A. 124. îl dete la cel mai meşter vraci, de învăţă şi meşteşugul leacurilor. ISFIRESCU, 1.. 366. -O- E x p r. Adus din meşteşug v. adus. -f- Muncă depusă de un meşter. Cu gîndul la meşteşugul său, nu auzise duduitul tractoarelor, dumitriu, v. 1,. 119. Am o bardă şi-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meşteşug Şi-mi făcui coarne la plug Şi prinsei bouţii-n jug. ANT. ut. pop. i 221. 2. îndeletnicire, ocupaţie. începu a-mi vorbi despre meşteşugul vinătoresc. sadoveanu, o. vin 209. Nu poţi şti cum iubeam viaţa şi cum ne iubeam meşteşugul nostru. c. petrescu, c. v. 304. [împăratul] l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăţi, să se desăvirşească-n şcolile înalte la meşteşugul cîntării frumoase, caragiai.e, o. i 375. 3. Pricepere, abilitate, îndemînare, iscusinţă, talent (în muncă). Are moş Călimati starostele un meşteşug de zvîrle o scurtătură de băţ de corn încirligată la capăt, îneît păleşte iepurele de la douăzeci de paşi. SADOVEANU, F. J. 21. O lăudară pentru meşteşugul de a face bucatele, ispirescu, i,. 22. -f Artă. Templul nalt . . ■ s-arată Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug. MACE-donski, o. i 103. Uit cu totul meşteşugul de-a face versuri. AI/ECSANDRI, S. 73. , 4. Procedeu iscusit de a face un lucru, mijloc practic, instrument, metodă. S-ar putea da, cu meşteşug mecanic, apă pretutindeni. SADOVEANU, p. m. 11. Broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi. negruzzi, s. I 3. + Mecanism. într-acest foişor este şi un pat cu meşteşug, pe care şezînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălişului, unde are o vedere minunată. GOLESCU, î. 75. 5. Viclenie, şiretenie, înşelătorie, tertip. Ei! zice baba, d-ăştia mi-ai fost ?. . . Lasă că-ţi cunosc eu dumitale-meşteşugul! caragiai Metabolism bazai — cantitatea de căldură, exprimată în calorii, produsă într-o oră şi pe metru pătrat de suprafaţă corporală pentru un individ, după 12 ore de la ultima masă şi după un repaus de cel puţin o jumătate de oră, fiind îmbrăcat şi la o temperatură ambiantă între 16 şi 18 grade. METACARP, metacarpuri, s. n. Partea din scheletul mîinii formată din cinci oase dispuse radiar, cuprinsă între carp şi degete. METACARPIĂN, -Ă, metacarpieni, -e, adj. Care se referă la metacarp, care face parte din metacarp. — Pronunţat: -pi-an. METACENTRU, metacentre, s. n. Intersecţia imaginară a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apă dislocat de un plutitor (considerat în poziţie înclinată şi în poziţie normală de plutire). METAFÎZIC1, metafizici, s. m. (învechit) Metafizician. Metafizicul nostru se apropie să se uite, şi razele pătrunseră printr-o uşă şi-i loviră faţa. EMINESCU, N. 34. METAFÎZIC2, -Ă, metafizici, -e, adj. Care se referă la metafizică, care are caracterul metafizicii; care foloseşte metafizica. D. Bogdan e unicul dintre criticii mei, care e. . . estetician metafizic. GHEREA, ST. CR. II 9. Subtilităţi metafizice ii atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMINESCU, N. 36. METAFÎZICĂ s. f. Metodă de cercetare a fenomenelor, diametral opusă metodei dialectice, care consideră fenomenele izolate unele de altele şi imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creştere şi neagă contradicţiile interne ale obiectelor. în ţara noastră sînt unul din cei dintîi cari au zdruncinat toate teoriile ?netafizicei estetice. GHEREA, ST. cr. m 205. -f (în filozofia veche premarxistă) Parte a filozofiei care se ocupa de problemele care ieşeau din cadrul experienţei (dumnezeu, suflet, libertate, voinţă etc.). METAFIZICIAN, metafizicieni, s. m. Adept al concepţiilor metafizice. Pentru metafizician, lucrurile şi imaginile lor în gîndire, adică noţiunile, sfatt cbiecte izolate, imuabile, rigide, date o dată pentru totdeauna şi care trebuie cercetate unul după altul şi unul independent de altul. MARX-EN-gels, o. a; ii 137. — Pronunţat: -ci-an. METAFONÎE, metafonii, s. f. Deschiderea unei vocale sub influenţa anumitor vocale din silaba următoare. METAFORĂ, metafore, s. f. Figură de stil care constă în a da unui cuvînt o semnificaţie nouă, în virtutea unei comparaţii subînţelese. O, muza mea... De ce te-ai dus de lingă mine ? Ţi-am prins în părul inelat Vreo floare artificială? Te-am ofensat Cu vreo metaforă banală? TOPÎrceanu, M. 3. Putem să ne lipsim de cuvinte prea aspre ... chiar cînd sînt întrebuinţate ca metafore. GHEREA, ST. CR. I 17. Poeţii. . . nu găseau în univers destule metafore şi comparaţiuni pentru apoteoza eroilor. EMINESCU, N. 66. METAFORIC, -Ă, metaforici, -e, adj. 1. Care ţine de metaforă, care este propriu metaforei; figurat. Asemuind în chip metaforic societatea cu un organism, putem afirma că fiecare celulă se resimte de înnoirea sau îmbătrînirea pe care o trăieşte întregul. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 2/1, 2. (Despre stil) Bogat în metafore. Versurile lui [Victor Hugo] sînt cînd izbucniri de fanfare metaforice şi antiteze, cînd modulaţii suave, sadoveanu, E. 226. METAFORISM, metaforisme, s. n. Mod de exprimare în care se folosesc frecvent metaforele. METAGENÎJZĂ s. f. (Biol.) Alternanţa a două generaţii, una sexuată şi una asexuată. METAHIRISÎ, metahirisesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A obişnui, a fi deprins cu. . a folosi (mai ales lucruri de mîncare). Nu mai metahirisesc de mult cafea cu caimac, caragiale, m. 288. Eu postesc miercurea şi vinerea şi metahirisesc sărături. axecsandri, T. I 310. METAL, metale, s. n. 1. Element chimic, cu un luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, maleabil şi ductil, de obicei solid la temperatura obişnuită, care se găseşte în natură în stare nativă sau sub formă de săruri, oxizi etc. Uralul reprezintă o adevărată comoară de metale şi materii chimice, probi,, geogr. i 193. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal. EMINESCU, n. 37. Metal preţios — metal care se găseşte în natură în cantităţi relativ mici şi care nu se oxidează şi nu se alterează decît cu greutate. Aurul şi argintul sint metale preţioase. 2. Aliaj al unor metale. Oţelul, bronzul, alama sînt metale. Metal dur = aliaj cu duritate mare şi rezistenţă mare la uzură. + Amestec de concreţiuni, aglomerat de I pulberi metalice sau forme tranzitorii între aliaje şi compuşi. METALAZBEST — 65 — METATARSIAN — PI. şi: (învechit) metaluri (macedonski, o. iv 145, CARAGIALE, T. II 81, ALEXANDRESCU, M. 254). METAL AZIitf ST, vietalazbesturi, s. n. Ferodou. SIETALÎPSÂ, metalepse, s. f. Figură retorică constînd în schimbarea ordinii normale a ideilor prin substituirea termenilor. METALIC, -A, metalici, -e, adj. 1. De metal, făcut din metal. înfipseră in burţile rezervoarelor pîlniile mari căptuşite cu site metalice, mihale, o. 158. Maşina înaintează pe un jgheab metalic, dind locul altor maşini, care o urmează, saiiia, u.r.s.s. 86. Pe metalice tripede ard parfu-muri arăpeşti. MACEDONSKI, O. I 104. 2. Care are însuşiri asemănătoare cu ale metalului, ca metalul. Arsen metalic. + (Despre sunete) De metal, caracteristic metalelor (lovite, ciocnite); f i g. (despre voce, glas) asemănător sunetelor produse de un metal; sonor, dur. Tot mai departe, tot mai domol rămînea in urmă, în întinderi, sunetul metalic al coasei, sadoveanu, o. vii 306. Glasul metalic, energic şi totuşi cald te cucerea. riîbreanu, R. i 81. Auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz., alecsandri, p. iii 84. <0> (Adverbial) Pendula bătea răsunător, metalic. dumitriu, B. F. 56. + De culoarea metalului, cu luciu ca al metalului. Urcară muntele. . . scăldat de lumina albastră şi metalică a lunei. c. petrescu, î. ii 14. Să cadă ca o floare pe faţa unui lac, Să-i tulbure metalica oglindă. TopIrceanu, B, 82. <$> (Adverbial) Prin colţuri de traverse, Pe banchete, Zvîrlite la-ntimplare, Lucesc metalic tuburi de cartuşe, Baionete, camil petrescu, v. 107. METALIFER, -Ă, metaliferi, -e, adj. (Despre roci) Care conţine metal. METALIZA, metalizez, vb. I. T r a n z. A depune un strat de metal pe suprafaţa unui obiect, folosind anumite procedee. METALIZARE s. f. Acţiunea de a metaliza şi rezultatul ei. METALOCERAMICA s. f. sg. Ramură a metalurgiei care se ocupă cu fabricarea de pulberi metalice şi sintetizarea lor prin presiune şi căldură pentru a obţine diferite obiecte. METALOCIIÎMIO, -A, metalochimici, -e, adj. Care priveşte metalochimia. METALOCHIMlE s. f. Partea chimiei care tratează despre metale. METALOGRAFIC, -A, metalografici, -e, adj. Care se referă la metalografie. METALO GRAFÎE s. f. Ramură a metalurgiei care se ocupă cu studiul structurii metalelor şi a aliajelor cît şi cu legătura dintre proprietăţile şi structurile acestora. METALO GRAYCrA s. f. Procedeu de gravare cu dalta a clişeelor metalice folosite la imprimarea hîrtiilor cu valoare nominală. METALOID, metaloizi, s. m. Element chimic lipsit în general de luciu metalic şi de ductilitate, rău conducător de căldură şi de electricitate, de obicei în stare solidă sau gazoasă, mai rar lichidă. în protoplasma şi nucleul celulelor vii se găsesc următoarele metaloide: carbon, hidrogen, oxigen, anatomia 16. — PI. şi: (n.) metaloide. METALOTfi IIN1CĂ s. f. Ramură a tehnicii referitoare la prelucrarea metalelor după elaborare, care foloseşte unelte sau maşini-unelte; metalurgie prelucrătoare. METALURGIC, -Ă, metalurgici, -e, adj. Care se referă la metalurgie, folosit în metalurgie. METALURGÎE s. f. 1. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale metalelor şi ale aliajelor lor, precum şi cu studiul proceselor fizice şi chimice care se produc la extragerea metalelor din minereuri şi la prepararea aliajelor. 2. Tehnica elaborării unui metal sau a unui aliaj al acestuia, de la extragerea metalului din minereu şi prepararea aliajelor industriale, pînă la turnarea în lingouri sau prelucrarea în semifabricate. METALURGIST, -A, metalurgişti, -ste, s. m. şi f. Lucrător calificat pentru prelucrarea industrială a metalelor ; specialist în metalurgie. Metalurgist pentru plumb. METAMORFIC, -A, metamorfici, -e, adj. Care a suferit un metamorfism. Roci metamorfice. METAMORFÎSM s. n. Transformare a structurii şi compoziţiei chimice a mineralelor din rocile subterane, sub influenţa căldurii pămintului, a presiunii şi a reacţiilor chimice. METAMORFOZĂ, metamorfozez, vb. I. Refl. (Despre unele animale inferioare) A trece prin metamorfoze în cursul dezvoltării lor, a se dezvolta prin metamorfoză. + (Mitol.; despre oameni şi zei) A-şi schimba prin mijloace supranaturale înfăţişarea, a lua alt chip, a se transforma. >- F i g. (Livresc, despre persoane) A căpăta altă înfăţişare (de obicei mai plăcută); a-şi schimba caracterul. METAMORFOZARE, metamorfozări, s. f. Acţiunea de a se metamorfoza; prefacere, transformare, metamorfoză. METAMORFOZĂ, metamorfoze, s. f. 1. Totalitatea transformărilor pe care le suferă batracienii, insectele şi alte animale inferioare în cursul dezvoltării lor, de la faza de ou la faza de maturitate. Metamorfoza broaştei. + (în mitologie sau în povestiri fantastice) Transformare a unei fiinţe umane în animal, în plantă sau într-un lucru neînsufleţit. Mai întoarce şapte foi şi metamorfoza reciprocă va fi desăvîrşită. Dan întoarse foile, şopti, şi umbra deveni om. Eminescu, n. 62. 2. F i g. Transformare, prefacere, schimbare. Gîndul îi aduse o destindere în obrazul ei ostenit şi pămîntiu. . . Savantul profesor luă această metamorfoză drept o victorie personală, c. petrescu, c. v. 192. METĂX s. m. Gaz inflamabil din grupa hidrocarburilor, fără culoare şi fără miros, care se formează din materia organică în descompunere; este întrebuinţat drept combustibil în industria chimică. 0> Gaz metan = gaz natural, de obicei amestecat cu alte substanţe, care emană din pămînt în regiunile vulcanice, petrolifere sau mlăştinoase şi care, captat prin conducte, este întrebuinţat drept combustibil; gazul bălţilor. MET A.VIE s. f. v. mătanie. METAl'LĂSMĂ, metaplasme, s. f. Trecerea unui substantiv de la o declinare la alta sau a unui verb de la o conjugare la alta, de obicei ca rezultat al transformărilor fonetice sau al unei analogii. METASTAZĂ, metastaze, s. f. Deplasarea locului unei boli în organism ; localizarea secundară a unei boli în alt loc decît focarul primitiv. METATĂRS, metatarsuri, s. n. Porţiune din scheletul labei piciorului, formată din cinci oase paralele cuprinse între tars şi degete. METATA.RSLVX, -Â, metatarsienit adj. Care se referă la metatars, care face parte din metatars. La picior se deosebesc... cinci oase metatarsiene ale tălpii piciorului. anatomia 147. METATEZĂ — 66 — METIL METATÎZĂ, metateze, s. f. Fenomen fonetic constînd în intervertirea a două sunete sau a două grupuri de sunete în interiorul unui cuvînt. De la «porfiriu» s-a ajuns, prin metateză, la forma «profiriu »; tot prin metateză s-a ajuns de la forma veche «frătat» la forma de astăzi nfirtat». t=i Diftongii « or » şi « ol o din slava comună au suferit, in limbile slave meridionale, metateză « ra », « la ». ROSETTI, I. SI.. 70. BIETATORĂX s. n. Inelul posterior al toracelui insectelor. SIETAZOĂR, metazoare, s. n. (Biol.) Nume dat oricărui animal multicelular (la care celulele încep să se diferenţieze). — Pronunţat: -zo-ar. METEAHNA, metehne, s. f. 1. Defect, cusur, lipsă. Tot răzăşi sint, cu aceleaşi daruri şi cu aceleaşi metehne. sadoveanu, O. vii 279. Are o meteahnă. ■ ■ îi zuliară. ■ . să fugi în lume. alecsandri, T. 1159. Să se apuce a ne-zugrăvi şi pre noi locuitorii din capitalie cu toate metehnele şi ticăloşiile noastre! negruzzi, s. I 240. 2. Boală, leziune. Pe cei cu metehne mai grele îi duceau la spital, pas, z. iii 48. Turnă apoi de două-trei ori apă vie, şi se vindecă Ţt/gulea de toate metehnele, rămîind. . . sănătos şi întreg, ispirescu, l. 330. 4- F i g. Pasiune, slăbiciune. Cind n-ai ce face ■ ■ . cugeţi. Asta e meteahna ta cea veche. sadoveanu, o. vii 26. •+• Supărare, necaz, neajuns. Ca să nu se întîmple cuiva vreo meteahnă de la niscaiva duhuri necurate. ■ ■ eu am găsit cu cale în mintea mea să mîneţi aci. ispirescu, i„ 376. metel£u, metelei, s. m. (Regional) 1. Nătărău, prost. Sărmane bărbatul meu, Eşti nebun şi meteleu. PAMFH.E, a. R. 171. Decît pine cu hemeu Şi s-o mînc c-un meteleu, Mai bine-oi minca pogace, Cu voinicul care-mi place, marian, nu. 41. 2, Mîncău. Dar numai cu atîta mîncare aşteptai Ui pe trei metelei. . . dacă nici mie nu-mi fu de-ajuns?! RETE-ganul, p. iii 63. METOIPSIEOZA s. f. Concepţie religioasă după care sufletul omului ar trece, după moarte, în corpul unui animal, al unei plante sau al altui om. Zici, meştere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoză lor. EMINESCU, N. 49. MElEfiR, meteori, s. m. 1. Nume generic dat fenomenelor meteorologice electrice, luminoase, de condensare a vaporilor de apă etc., care se produc în atmosferă. (Poetic) Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori Scuturînd din a lor poale lungi şi rapizi meteori. alec-SANDRI, P. iii 30. 2. (Impropriu) Meteorit, bolid. Ades l-a mea suflare un meteor se vede (Lucire minciunoasă în care lumea crede!), negruzzi, s. ii 134. — Pronunţat: -te-or. METEORIC, -Ă, meteorici, -e, adj. Caracteristic meteorilor, ca meteorii, care provine dintr-un meteor; care se iveşte pe neaşteptate şi produce uimire. Bălcescu a fost singurul care, in scurtul răstimp al trecerii lui meteorice printre romîni, a ales şi s-a menţinut pe calea justă, sadoveanu, E. 54. Cu toată impresia de noutate pe care ne-o sugerează scrisul lui Arghezi, el nu alcătuieşte o apariţie meteorică a literaturii noastre, vianu, A. p. 265. METEORIT, meteoriţi, s. m. Corp de natură minerală care, provenind din spaţiile interplanetare, străbate atmosfera şi cade izolat sau în grupuri pe suprafaţa pămîntului; bolid. METEOR 0 GRĂF, meteorcgrafe, s. n. Aparat care înregistrează simultan şi continuu, pe un cilindru care se roteşte, presiunea, temperatura şi umezeala aerului. METEORO GRAFÎE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu descrierea fenomenelor meteorologice; p. e x t. tratat asupra acestor fenomene. METEOROLOG, meteorologi, s. m. Cercetător sau cunoscător al fenomenelor meteorologice; specialist în meteorologie. METEOROLOGIC, -Ă3 meteorologici, -e, adj. De meteorologie, privitor la meteorologie. Hăsmaşttl Mare este un punct meteorologic cumplit, bogza, c. o. 55. Am un prieten la Institutul meteorologic. SEBASTiAN, T. 33. De ce nu introduceţi o rubrică zilnică în « Opinia » despre vreme: observaţiuni meteorologice? Caragiai,E, O. vii 432. Buletin meteorologic v. buletin. METEOROLOGIE s. f. Ramură a geofizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor atmosferice. (Glumeţ) Prevederea timpului după meteorologia căpitanului Lecca nu da niciodată greş. BART, E. 329. METERÎZ, metereze, s. n. (învechit) 1. întăritură militară de apărare, constînd dintr-un şanţ şi un terasa-ment de pămînt sau un zid ; fortificaţie, redută. In scurtă vreme, copacii fură aşezaţi de o parte şi de alta a drumului, ca nişte metereze, v. rom. noiembrie 1953, 13. Şi ei stau ca şi noiy ascunşi după metereze. D. zamfirescu, r. 93. La metereze! La metereze! Să daţi în carne! bou,iac, o. 145. + întăritură la stîlpii unui pod. Riul Doamnei, umflat. . . poartă sloiuri mari de gheaţă, butuci groşi şi-i aruncă de meterezele podului, zguduit la fitece lovitură. delavrancea, s. 5. 2. Deschizătură într-un turn sau într-un zid de apărare al unei cetăţi, prin care apărătorii puteau trage asupra duşmanului; crenel. Hei, frate portar, ieşi la meterezul cuvioşiei-tale! sadoveanu, n. p. 128. Un castel feodal cu turnuri şi cu metereze. ODOBESCU, S. iii 59. La porţi, flăcăi! zise bătrînul. încuieţi-le şi grămădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze, negruzzi, s. I 171. — PI. şi: meterezuri (sadoveanu, F. j. 303, GHICA, s. 16, drăghici, R. 165), (m.) meterezi (alecsandri, c. 101). METERHAN s. f. v. mctcrlianca. ME3ERHANEÂ, meterhanele, s. f. (învechit) Muzică militară, fanfară. Ascultau cu gura căscată meterhaneaua cu multe fluiere, surle şi tîmpeni. sadoveanu, o. vii 71. Meterhaneaua domnească îl intîmpina cu mare zgomot. macedonski, o. iu 120. Cîntau jos pe sub ferestre meterhanele. caragiale, o. iii. 49. — Variante : mchterhaneii (negruzzi, s. i 287), me-terlianâ (filimon, c. 59) s. f. METICULOS, -OĂSĂ, meticuloşi, -oase, adj. (Despre persoane) Care da atenţie tuturor amănuntelor, migălos, scrupulos la lucru. Orînduise conţinutul cu toată luarea-aminte de femeie meticuloasă. c. petrescu, c. v. 9. Ştii şi tu cu ce oameni de omenie avem a face — foarte meticuloşi, exigenţi şi scrupuloşi. caragiale, o, vii 225. + (Despre acţiuni sau manifestări ale oamenilor) Făcut cu multă atenţie, caracterizat prin atenţie şi răbdare, scrupulos. Şi-a reluat camera în care a stat cînd era student. .. A găsit-o aranjată cu o grijă meticuloasă, rebreanu, r. i 249. <$► (Adverbial) Conacul cel nou era aşezat în mijlocul unui parc îngrijit meticulos, rebreanu, r. i 79. METICULOZITATE s. f. însuşirea de a fi meticulos; minuţiozitate, scrupul în muncă. V. pedanterie. Aşeză cu meticidozitatea lui de miop pîlnia pe suportul de nichel, c. petrescu, c. V. 345. îl întimpină Gavrilaş, pufuind rar dintr-o ţigară răsucită de el însuşi cu multă meticidozitate. rebreanu, R. I 25. METlL s. m. Radical organic monovalent, format dintr-un atom de carbon şi trei atomi de hidrogen, care intră în componenţa multor substanţe chimice. METILEN — 67 — METRONOM METIIJSN s. m. Radical organic bivalent format dintr-un atom de carbon şi doi atomi de hidrogen, existent în numeroşi compuşi organici. <$> Albastru de metilen v. albastru1. METÎLIC, -A, metilici, -e, adj. Care conţine metil. Alcool metilic = alcool industrial toxic, obţinut prin distilarea uscată a lemnelor şi prin sinteză; spirt de lemn. METÎS, -A, metişi, -se, s. m. şi f. Persoană născută dintr-un tată alb şi o indiană (din America) sau dintr-o mamă albă şi un indian. + Animal sau plantă provenind din încrucişarea a doi indivizi de rase sau de specii diferite ; corcitură, hibrid. Ereditatea metişilor... în special la prima generaţie, de obicei, nu e stabilă şi cedează uşor condiţiunilor de viaţă, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 106, 9/2. METOC, metocuri, s. n. Mănăstire mică subordonată din punct de vedere administrativ unei mănăstiri mai mari. + (Cu sens colectiv) Aşezări omeneşti, în afara incintei mănăstirii, dar care aparţineau acesteia. în sus nu mai erau decit cîteva binale, dincolo de metocul episcopiei. CAMII, petrescu, O. 11 394. Pomi Artemie apostoleşle pe drumul Bucureştilor. Cînd ajunse lametoc, găsi pe Averchie vînzînd borş. STĂNOIU, C. I. 10. — Variante : mitoc (creangX, a. 121), metoll, metoaşe (ODOI1ESCU, s. 11 14), s. n. METCCAR, metocari, s. m. Călugăr însărcinat cu purtarea de grijă a unui metoc; îngrijitor al caselor sau dependinţelor unei mănăstiri. I se dă slujba de metocar, adică îngrijitor al caselor pe care mănăstirea le are in Bucureşti, stănoiu, c. 1. 8. METOD s. n. v. metodă. METODA, metode, s. f. 1. Procedeu, mod, sistem raţional folosit pentru realizarea unui lucru sau atingerea unui scop. Mihai Zaharia descrise pe scurt noua metodă întrebuinţată de brigada sa pentru filtrarea motorinei. MIIIALE, O. 200. Cu oamenii mei însă eu am metodele mele încercate. REHREANU, r. ii 14. <$> Metodă de comandă v. c o m a n d ă. <$■ L o c. a d v. Cu metodă = sistematic, metodic. Lucrarea din afară urmează cu metodă şi stăruinţă. caragiale, o. I 292. + Totalitatea procedeelor practice folosite la predarea unei discipline. Se aplică noi metode în învăţămînt. -4» Manual în care se cuprind regulile de învăţare a unei limbi sau a unui instrument muzical. Metodă de vioară. 2. Modul de a privi realitatea, modul de a studia, de a cerceta fenomenele naturii şi ale societăţii. Oamenii de ştiinţă soinetici. . . experimentează metode noi in ştiinţa medicală. STANCU, u.r.S.S. 127. Vina multor greşeli, în ce priveşte găsirea cauzelor hotărîtoare ale pesimismului, stă în metodele greşite întrebuinţate pentru căutarea acestor cauze. Gherea, st. cr. ii 294. Metodă comparativă v. comparativ. — Variantă : mctdd (anghel, pr. 29, ghica, a. 683) s. n. METfiDIC, -Ă, metodici, -e, adj. Cu metodă, care se conformează unei metode ; făcut după un plan, după o normă, sistematic. Aţi transformat războiul... intr-un asasinat metodic. C. PETRESCU, t. I 15. întreprinse în această academie un curs de studii metodic şi necurmat. negruzzt, s. II 143. <$> (Adverbial) Cred totuşi că ar trebui să lucrăm mai metodic, BARANGA, i. 18. M-am urcat în maşină şi am pornit-o, metodic, din gară în gară. SEBAS-Tian, t. 347. De metodică. Cabinet metodic. METODICĂ, metodici, s. f. Parte a pedagogiei care tratează despre principiile şi metoda de predare proprie fiecărui obiect de studiu ; metodă. Era convins că îmbunătăţirea invăţămîntului universitar este de neconceput fără o ameliorare a metodicii de predare, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 385, 5/4. METODÎSMs. n. Numele unei doctrine mistice practicată de o sectă anglicană întemeiată în secolul al XVIII-lea. METODIST, -Ă, metodişti, -ste, s. m. şi f. 1. Specialist în metodică. 2. Adept al metodismului. METODOLÓGICA -Ă, metodologici, -e, adj. Care se referă la metodologie. Activitate ştiinţifică şi metodologică pentru predarea lecţiilor. METODOLOGÍA s. f. Ştiinţă care se ocupă de metodele cercetării ştiinţifice ; totalitatea procedeelor, a metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă. METÓH s. n. v. metoc. METORÎMICj -A, metonimici, -e, adj. Privitor la metonimie. METONIMÍE, metonimii, s. f. Figură de stil care constă în înlocuirea unui termen prin altul cu care se află într-un raport oarecare (de întreg faţă de parte, abstract faţă de concret, cauză faţă de efect). Metonimia va fi una din figurile poetice deseori folosite de Bogza. viaku, s. 122. METÓrÁ, metope, s.. f. Fiecare dintre suprafeţele netede sau împodobite cu basoreliefuri dintre triglifele unei frize dorice. Stam admirînd frumoasele metope dintre trigrifele frizei exterioare ale Partenonului. ghica, S. 652. METRAJ, metraje, s. n. Lungime (măsurată în metri); cantitate de matenai (în special de ţesături) care se măsoară cu metrul. Eu nu voiam să întîmpin ziua numai cu un metraj sporit de ţesături, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 156, 6/1. Film de scurt metraj — film scurt. METRESA, metrese, s. f. Amantă, (popular) ibovnică. O să fie un scandal mai mare decît cu băiatul lui. . . Popescu, acela de şi-a înjunghiat metresa. DUMITRIU, b. F. 76. Să am răbdare? Dar ce, e vorba de mine, de metresele mele? CAMIL PETRESCU, T. II 351. MÉTRIC1, -Ă, metrici, -e, adj. Care se referă la un sistem de unităţi de măsură avînd metrul ca unitate fundamentală de lungime. Sistem metric — sistem internaţional de măsurare a lungimilor, greutăţilor, capacităţii etc., bazat pe unităţi fixe, care cresc şi descresc din zece în zece. 4* (Despre mărimi) Care are calitatea de a admite o măsură. + (Despre relaţii) Care are calitatea de a se referi la lungimi, la arii sau la volume. métric*, -ă, metrici, -e, adj. Privitor la structura ritmică a versurilor. MÉTRICA 1 s. f. Totalitatea regulilor privitoare la structura ritmică a versului. MÉTRICA 2, metrice, s. f. (învechit, şi în forma mi-trică) Registru de stare civilă. Cel puţin veleatul 1793 nu putea să însemne altăceva decît mitrica de naştere şi de botez a lăzii, hogaş, m. n. 138. — Variantă: mitrică s. f. METRlTA, metrite, s. f. Boală constînd în inflamarea mitrei. METRÓ, metrouri, s. n. Metropolitan. METR0L0GÍE s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu stabilirea unităţilor de măsuri şi greutăţi şi cu procedeele de măsurare a mărimilor fizice. METRONÓÍI, metronoame, s. n. Instrument care marchează, prin bătăile regulate ale unui pendul, intervale egale (de o durată care poate fi reglată după voie) şi care se întrebuinţează în laboratoare, în muzică sau la exerciţiile fizice pentru baterea măsurii. METROPOLĂ — 68 — MEZAT METROPOLĂ, metropole, s. f. 1. Oraş mare, de obicei capitala unei ţări. în zeci fi zeci de puncte ale Moscovei ■ ■ . se construiesc edificii uriaşe, care vor îmbogăţi această metropolă. STANCU, U.R.S.S. 102. 2. Stat imperialist în raport cu coloniile sale. Se ascut tot mai mult contradicţiile dintre metropole şi ţările coloniale, popoarele din colonii transformindu-se într-o rezervă uriaşă a revoluţiei proletare, lupta dă clasă, 1953, nr. 12, 15. — Accentuat şi: metropolă. METROrOLÎE s. f. v. mitropolie. METROPOLÎT s. m. v. mitropolit. METROPOLITAN 19 metropolitane, s. n. Linie feroviară urbană, de obicei subterană, pe care circulă vehicule cu tracţiune electrică; vehicul de transport în comun care merge pe o astfel de linie; metro. în toate oraşele mari ale lumii unde există metropolitane, constructorii acestor căi de comunicaţie au avut în vedere numai utilitatea lor. STANCU, U.R.S.S. 18. METROPOLITAN2, -Ă, metropolitani, -e, adj. Arhiepiscopal.’ L-a purtat ca de mină pînă la scaunul metropolitan al Heracleei. GALACTion, o. i 92. METRORAGÎE, metroragii, s. f. Hemoragie uterină. METRU >, metri, s. m. 1. Unitate fundamentală de măsură a lungimii din sistemul metric (aproximativ egală cu a zecea milioana parte din sfertul meridianului pămîn-tesc). Peste o jumătate de oră reluăm marşul. După vreo cinci sute de metri, aflăm ce-a fost. Camil petrescu, u. n. 348. <£• (Precizat prin «liniar ») Faţada are paisprezece metri liniari. <§> Metru pătrat v.. pătrat. Metru cub (sau cubic) v. cub. 2. Riglă de metal sau de lemn împărţită în centimetri şi milimetri, cu care se măsoară lungimile. Continuă să tragă linii pe o scîndură, ferind din cale un metru galben. c. petrescu, î. ii 181. METRU2, metri, s. m. Unitate de măsură în versificaţie, compusă din unul sau două picioare. + Sistem de versificaţie, caracterizat printr-o anumită structură şi dispoziţie a unităţilor ritmice. ^ Metru iambic v. iambic. Metru trohaic v. trohaic. Metru dactilic v. dactilic. Ritm, cadenţă. Inimi reci ca vîntul iernii, psalmodii pe-acelaşi metru, macedonski, o. i 95. — PI. şi: (învechit, n.) metruri (macedonski, O. rv 98). MEU, MEA, mei, mele, adj. şi pron. pos. (Precedat de art. « al », « a », « ai », « ale » cînd e pronume, cînd stă ca adjectiv înaintea substantivului, cînd se află pe lîngă un substantiv nearticulat sau este separat de substantiv printr-un alt cuvînt) 1. (Indică posesiunea) Care aparţine vorbitorului, de care vorbitorul este legat printr-o relaţie de proprietate: a) adjectiv. Căluţul meu nu-i dintre cei voinici şi bine hrăniţi, sadoveanu, z. c. 20. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. sahia, n. 17. Alta nu-i de făcut, decît să înşomoltâcim (= învelim) motanul ista al meu cu nişte petece. creanga, p. 174; b) pronume. Ei au totuşi hainele lor; eu pe-ale mele nu le am. sadoveanu, z. c. 31. Să ştiu eu alunei — de-oi ajunge cu sănătate — ce-i al tău şi ce-i al meu. creanga, p. 152. 2. (Indică dependenţa, legătura de filiaţie, înrudire, prietenie, vecinătate etc.) a) Adjectiv. E un bun prietin al meu, cu care am petrecut ani frumoşi, sadoveanu, z. c. 14. Tatăl meu era arendaşul trupului de moşie Dideştii. GALAction, o. i 7. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei. ISPTRESCU, h. S. <0> (Cu valoare afectivă, însoţind un vocativ) Mergi cu bine, fătul meu. creanga, p. 185. (Franţuzism, însoţind vocativul «doamnă» sau ♦ domnule ») Tînguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osîndi. negruzzi, s. i 47. <$» (Enclitic, numai la sg., pe lîngă un nume de rudenie sau un nume indicînd orice raporturi sociale, substantivul şi pronumele uneori fiind invariabile) îşi luase pruncii în braţe şi se întorsese la buni-că-mea. STANCU, d. 16. Ia, acum cred eu frăţine-meu. creangă, P. 188. Eu% lele, de dorul tău Nu poci sluji domîiu-tneu. jarn/k-bîrseanu, d. 18. <0> (Cu flexiunea trecută asupra adjectivului) La masă, povestesc noră-mei fapta mea caritabilă, c. petrescu, î. ii 185. 1>) Pronume. Şi cîtu-i satu mereu, Nu-i bădiţă ca al meu. jarnîk-bîrseanu, D. 29. (Precedat de prep. « de» sau «dintre», partitiv) A lucrat la d-ta un prieten de-al meu, Sachelarie. C. petrescu, î. i 284. Că-s două surori d-a mele. jarnîk-bîrseanu, d. 193. + (La m. pl.) Familia de care ţine vorbitorul, rudele, prietenii, partizanii persoanei care vorbeşte. Are să iasă şi mama şi ai mei şi vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan din toate astea? sahia, n. 30. Ai mei pierduţi sînt, paşă, toţi. coşbuc, p. i 109. Acolo nu mai mi-e frică; sînt între ai mei! caragiale, o. i 97. + (La m. sg.) Soţul persoanei care vorbeşte. Mie mi-a spus al meu [bărbat] că. . . nu l-a mai văzut, delavrancea, la Tdrg. 3. Care ţine de cel ce vorbeşte; care îi este propriu, caracteristic: a) adjectiv. Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. coşbuc, p. I 57. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m-am născut din ape,. eminescu, o. I 170. Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! aleCSandri, p. a. 38; b) pronume. Omul ăsta îşi joacă viaţa. — Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea, CARAGIALE, O. i 131. Dond tău, bade, ş-al meu De şi-ar face-un pod mereu, Pod mereu pîrila Braşeu. jarnîk-bîrseanu, d. 140. -f (La f. pl.) Treburile (preocupările, obiceiurile, părerile, cusururile) persoanei care vorbeşte. Oi fi avînd şi eu ale mele, dar nu sînt cum credeţi. D. zamfirescu, la tdrg. E x p r. A rămîne (sau a Fi) pe-a mea = a rămîne (sau a fi) aşa cum vreau eu, aşa cum zic eu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acţiuni) Greşeala mea se agravează, vorbi beizade Alecu încruntînd sprinceana. SADOVEANU, Z. C. 20. o. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acţiuni) De-ar iubi bădiţa zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÎK-bîrseanu, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului, de care acesta se ocupă în acel moment. Dar omul meu a isprăvit de scris. caragiale, o. ii 300. Dacă strămoşii tăi cu tine semăna, Negreşit era proşti cîţi lor se închina, Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, m. 324. MEXICAN1, -A, mexicani, -e, adj. Care se referă la Mexic, din Mexic. MEXICĂN2, -ă, mexicani, -e, s. m. şi f. Persoana care face parte din populaţia de bază a Mexicului sau este originară din acea ţară. MEZALIANŢA, mezalianţe, s. f. (în societatea aristocrată şi burgheză) Căsătorie, considerată nepotrivită, cu o persoană de condiţie socială inferioară. Sînt o ramură colaterală a Ghiculeitilor. Născută tot dintr-o mezalianţă, c. petrescu, c. v. 69. — Pronunţat: -li-an-. MEZANÎN, mezanine, s. n. Etaj situat deasupra parterului, care se deosebeşte de celelalte etaje prin înălţime mai mică şi prin lipsa balcoanelor. MEZAT s. n. (Astăzi rar) Vînzare publică a bunurilor unui datornic ; licitaţie. Tobele băteau ca la mezat, anghel-IOSIF, C. L. 97. Avea, în adevăr, o astfel de ţigaretă, cumpărată ieftin de la un mezat, hogaş, dr. ii 8. Cînd sosi MEZDREA — 69 — MIAUN ziua mezatului, piaţa Ocirmuirii înfăţoşa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi a barbariei. ALECSANDRI, C. 77. E x p r. A scoate (sau a vinde) la mezat = a vinde (ceva) la licitaţie. XJrloi scotea la mezat in uliţă boarfele oamenilor in nevoi. I. botez, şc. 62. MEZDREĂ s. f. v. mezdreală. MEZDREĂLĂ, mezdrele, s. f. (Regional) Cuţitoaie. — Variantă: mezdrea s. f. MEZDRÎ, mezdresc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A ciopli, a netezi cu cuţitoaia. 2. (Despre capre, oi) A roade cu dinţii coaja copacilor. MEZÎL, mezeluri, s. n. (Mai ales la pl.) Diferite feluri de salam şi preparate similare. Masa era plină cu tot felul de mezeluri, bujor, s. 117. Cite un mezel, cite un păhăruţ de vin. VLAIIUŢĂ, la TDRG. Sare repede jos, plăteşte birjarului şi, încărcat in buzunare cu mezeluri. ■ . sună destul de emoţionat. CaragiaIîE, o. ii 233. MEZELÂR, mezelari, s. m. Lucrător specializat în prelucrarea cărnii pentru mezeluri; fabricant sau negustor de mezeluri. MEZELARÎE, mezelării, s. f. Fabrică sau prăvălie de mezeluri. MEZELÎC, mezelicuri, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) . Gustare, aperitiv. După mezelic, onorata comisie de anchetă trecu in biroul arhimandritului, stănoiu, c. I. 103. Eu am mincat. ■ ■ Un mezelic de pastramă Cu un dumicat de pîine. pann, P. v. i 17. + (Rar) Delicatese, bunătăţi. Are gusturi răsfăţate, el o să se tot plingă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, odobescu, s. iii 39. MEZENTER, mezentere, s. n. Membrană (formată dintr-o îndoitură a peritoneului) care leagă intestinul subţire de peretele posterior al abdomenului. N-ai să mi-o tămădui tu [inima] în laborator. Nici n-ai să mi-o întinzi la pila electrică, ca mezenterul broaştelor. c. petrescu, î. n 266. MEZENTÎÎRIC, -Ă, mezenterici, -e, adj. Care aparţine mezenterului. MEZlL s. m. v. monzil. MEZIN, -Ă, mezini, -e, s. m. şi f. 1. Ultimul născut dintre mai mulţi fraţi şi surori; cel mai tînăr, cel mai mic; prîslea. Mezinul Jderilor şi-a simţit pleoapele infier-bîntate şi n-a mai văzut limpede_ înaintea ochilor, sado-veanu, f. j. 567. Lumea-ntreagă povestea de frumuseţea celei mai mari şi de mintea mezinei. CaragialE, s. n. 276. Mezinul se vîrî iute în horn. creangă, p. 23. (Adjectival) Se plimba prin casă, uitîndu-se din cînd în cînd la Filip, feciorul lui mezin, slavici, o. i 234. Atunci iedul mezin. . . sare iute şi-i deschide uşa. creangă, p. 26. 2. (Rar) Al doilea născut dintre trei copii, mijlociu. Sora cea mai mare s-a dus înspre mare, Sora cea mezină Pe mal, in grădină, Sora cea mai mică. . . Pe Cerna in sus. AIVECSANDRI, P. P. 14. MEZOCĂRP s. m. Partea cărnoasă a unui fruct, cuprinsă între coajă şi sîmbure. MEZODERM s. n. Strat de celule din embrion, situat între stratul extern (v. ectoderm) şi cel intern (v. endoder m) din care se dezvoltă organele de susţinere (oasele, muşchii etc.). MEZOEÎL s. n. Ţesutul cuprins între cele două membrane exterioare ale frunzei, conţinînd clorofila. MEZOLÎTIC s. n. Nume dat epocii mijlocii a pietrei ; epoca dintre paleolitic şi neolitic. MEZ0T0RÂX s. n. Al doilea inel al toracelui insectelor, de care sînt prinse aripile anterioare şi a doua pereche de picioare. MEZOZClC, -Ă, mezozoici, -e, adj. (Mai ales în e x p r.) Era mezozoică (şi substantivat, n.) = a doua eră geologică, cuprinsă între era paleozoică şi cea neozoică şi caracterizată prin predominarea reptilelor şi prin apariţia primelor păsări, a primelor mamifere şi a primilor peşti osoşi; era secundară. — Pronunţat: -zo-ic. mezozGnă, mezozone, s. f. (Geol.) A doua zonă de transformare metamorfică a rocilor, în care predomină micaşisturile, gnaisurile, calcarurile cristaline etc. MEZZO-FORTE adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu intensitate potrivită, cu tărie mijlocie, între « piano » şi « forte ». Pasaj executat mezzo-forte. — Pronunţat: me-ţo-, MEZZO-SOrRÂNĂ, mezzo-soprane, s. f. Cîntăreaţă cu voce de o înălţime mijlocie, între sopran şi alto. — Pronunţat: me-ţo-, MI s. m. invar. Treapta a treia în gama do major; sunetul şi nota corespunzătoare. MIĂ, miele, s. f. 1. Puiul de sex feminin al oii, oaie tînără. V. miel. Miaua zice: mia, mia, mia! teodo-rescu, p. p. 350. Cîndu-s oile cu miele şi vacile cu viţele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 243. 2. (în forma mială) Arşic de miel. Ei, ce drăcos mai are arşice? întrebă domnul Vucea. Şi copiii, unii răi, alţii din prostie, începeau: cutare a spălat pe cutare de zece capre şi o mială. Diîi.avrancea, H. T. 111. — Variantă: midlă s. f. MIALĂ s. f. v. mia. MIAMI5ĂL s. n. Suc de lemn-dulce, uscat şi turnat în formă de bastonaşe, întrebuinţat ca medicament contra tusei. Parcă nu ştie lumea că, de mult, numai in miambal şi-n magiun iţi mai stă nădejdea. M. I. CARAGIAI.E, C. 21. (în comparaţii) Mă iertaţi, sărut mina, răspunde, cu glasul ca miambalul, jupinul, frecindu-şi mîinile. cara-GIAI.E, M. 18. — Pronunţat: mi-am-, MIÂRLĂ s. f. v. mierlă. MIÂRŢĂ, miarţe, s. f. (Regional, numai în e x p r.) 0 miarţă de copil = copil pipernicit, nedezvoltat. Făcu • miarţă de copil pină nu era încă de şapte luni. ispirescu, u. 18. — Pronunţat: miar-. MIĂSMĂ, miasme, s. f. Emanaţie rău mirositoare, provenită din descompunerea corpurilor organice ; putoare, duhoare. Putreziciunile bălţii împrăştiau in aerul nopţii miasme înţepătoare. SADOVEANU, O. VI 12. Miro» rău. Răsuflarea vîntului venea însă arzătoare, tîrind miasmele gazelor de benzină, c. petrescu, A. 362. — Pronunţat: mi-as-. MIAU interj. Onomatopee care redă sunetul scos de pisică. Fă-i miau, miau, pisică dragă, alecsandri, t. 1 203. Prin casă începe a alerga. Şi miau! miau!. . . a ţipa şi a striga. PANN, Ia Tdrg. (Substantivat, numai în e x p r.) A-i hia cuiva miaul (familiar) = a-i astupa cuiva gura, a face pe cineva să tacă. Dacă îl prindea nea Ghiţă cu şoalda... ii dedea una cu ciocanul de ferecat pietrele de-i lua miaul. SADOVEANU, M. C. 156. MIÂUN, miaune, s. n. Mieunat. Dintr-un salt sări in craca unui măr c-un miaun zugrumat. saboveanu, N. F. 34. MIAUT — 70 — MICĂ MIĂUT, miaute, s. n. (Rar) Mieunat, miaun. Prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului, eminescu, n. 15. MIÂZĂ s. f. v. amiază. MIAZĂXOÂPTE s. f. 1. Nord. Numai către miazănoapte scăpăra tremurător cîte un fulger liliachiu, delavrancea, t. 170. <0> Loc. adj. De (rar din* despre) miazănoapte = nordic, de nord. Crivăţul din miazănoapte vijîie prin vijelie Spulberînd zăpada-n ceruri de pe deal, de pe cîmpie. alecsandri, p. iii 13. Curînd era să purceadă la Londra. . . cu vas sau corabie pe o apă mare. carea să numeşte marea despre miazănoapte. DRĂGHICI, R. 5. + Lumea, popoarele de Ia nord. Cînd fu a-l boteza, împăratul adună Răsăritu şi Apustt, Miazăzi şi Miazănoapte ca să se veselească de veselia lui. ispirescu, L. 41. 2. (Rar) Mijlocul nopţii, ora douăsprezece din noapte; miezul nopţii. Mai sînt Două ceasuri pîn'la miazănoapte. davtla, v. v. 149. & (Personificat, în basme) Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. EMINESCU, N. 24. MIAZĂZÎ s. f. Sud. Luna albă, în miazăzi, trece lin prin singurătatea cerului, sadoveanu, m. 129. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, Se văd nişte ocoale cu lungi şuri pentru boi. beldiceanu, P. 62. Vîntul de la miazăzi Cu zăpadă se hrăneşte. alecsandri, P. a. 189. Loc. adj. De (rar din, despre) miazăzi = meridional, sudic. Frumuseţea ei de miazăzi. . . mă intimida şi mă descumpănea ! galaction, O. I 98. + Lumea, popoarele de la sud. Miazănoapte şi Miazăzi, Apusul şi Răsăritul.,. s-au luat la luptă, russo, S. 148. MC mici, s. m. (Mai ales la pl.) Mititel1. BUC 2, -Ă, mici, adj. 1. (în opoziţie cu mare) Care este sub dimensiunile obişnuite, sub mărimea mijlocie; de dimensiuni, de proporţii reduse. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Boii tăi sînt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici. creangă, p. 39. Adă-mi aice hărţile cele mici. DRĂGHICI, R. 18. Buturuga mică răstoarnă carul mare. Degetul mic = degetul cel mai subţire, aşezat lîngă inelar şi mai scurt decît acesta. Literă mică = literă folosită în mod obişnuit în interiorul cuvintelor. L o c. a d v. în mic — pe scară redusă, fără amploare. E x p r. A (se) face mici îărîme v. fărîmă. (A îi) mic la OS = (a fi) cu oase mici, delicate. Slăbuţ, timid, mic la os, cam deşirat la trup, cu pielea străvezie, bassa-rabescu, s. N. 26. (Despre suprafeţe, aşezări etc., în opoziţie cu v a s t, e x t i n s) Satu-n vale pe-o colină, Mic şi vesel: colo-n fund. coşbuc, P. I 261. [Făgăraşul este] oraş mic, cu o cetate foarte mică. GOLESCU, î. 26. + (în opoziţie cu încăpător, cuprinzător, spaţios) Cu capacitate redusă, strîmt. Cameră mică. Sac mic. era Cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară. barT, e. 184. + (în opoziţie cu înalt) Care nu atinge înălţimea sau măsura mijlocie; scurt, scund. Văzîndu-mă aşa mic. .. mi-au pus numele Tîndală. NE-GRUZZi, s. I 247. + (Despre ape) Puţin adînc; (în opoziţie cu lat) îngust. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apă mică. delavrancea, la tdrg. 2. (Determină cantitatea, numărul; în opoziţie cu mult, abundent) Puţin, redus, limitat. Ceată mică. Sumă mică. (Despre surse de lumină şi căldură care pot fi reglate) Stătea pe ginduri şi se uita la lampă. O făcu iarăşi mai mică. dumitriu, n. 277. 3. (Despre sunet, glas, voce, etc., în opoziţie cu puternic, tare) Slab, scăzut, puţin intens, încet, stins. Din frunzişurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. topÎrceanu, b. 39. începu cu vorbă mică. . . băiatul să zică. pann, p. v. in 47. Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40. 4. (Despre zi, noapte, în opoziţie cu lung) Care durează puţin, scurt. Frunză verde de urzică, Primăvara-i noaptea mică. hodoş, P. P. 54. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aş face; Da pentru care-i urîtăt Una mică-mi pare multă, jarnîk-bîrseanu, D. 11. o. (Despre persoane; în opoziţie cu m a t u r, v î r s t-n i c) în vîrstă fragedă, nevîrstnic; copil, (la comparativ) mai tînăr. M-am gîndit la jnine, la mine cînd eram mic. sahia, N. 32. De la o boală ce-am avut, cînd eram mic, mi-am schimbat numele, creangă, p. 149. Cînd era mică a căzut din scrînciob. negruzzi, s. I 59. (Substantivat) Emisiune radiofonică pentru cei mici. O» Loc. adv. De mic — din vîrstă fragedă, din copilărie. încă de mic Te cunoşteam pe tine. eminescu, o. 1175. în amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. alecsandri, p. i 16. O Expr. Din mica copilărie = din vîrstă fragedă. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste, drăghici, r. 73. Cu mic cu mare (sau mic şi mare) = toată lumea, toţi. Atunci mulţimea cu mic cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Ordonă să se ridice îndată mic şi mare... ca să prinză pe fugari, negruzzi, S. I 108. Mic dc zile v. z i. + Uneori la superlativ, alteori precedat de «cel», «ăl») Ultimul născut dintre mai mulţi fraţi; mezin. Nu după midtă vreme se şi îfisoţi cu fata cea mai mică. ispirescu, l. 8. [Iedul] cel mic era harnic şi cuminte. CREANGĂ, P. 19. Fratele cel mai mic De-i mai mic, e mai voinic, jarnîk-bîrseanu, d. 310. 6. (în opoziţie cu important, însemnat, principal etc.) Fără prea mare valoare, lipsit de importanţă, neînsemnat. Devin tot mai mic faţă de dînsa. ibrăileanu, a. 101. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii şi alţii, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul Naţional, alecsandri, T. I 156. <>• Prînzul cel mic v. p r î n z. 7. (Despre oameni şi manifestările lor; în opoziţie cu generos, nobil) Meschin, lipsit de nobleţe, de măreţie. Cit de mică, de stupidă, de stricată e lumea. . . GHEREA, ST. cr. I 109. Toate patimile cele mici trăiesc încă. arhiva R. i rv. Ici, umbre de noroade le vezi ocîr-muitz De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici, alexandrescu, m. 5. <§>■ Expr. Mic Ia suflet — cu caracter josnic, meschin, egoist, lipsit de generozitate. Noi. . . la nişte astfel de oameni le zicem mişei, ori mici la suflet. ispirf.scu, u. 63. Este mic la suflet l Ceruşine! drăghici, u. 73. Mic la minte = cu orizont limitat; mărginit. El e mare şi stogos. La minte mic şi prost! jarnîk-bîrseanu, d. 180. 8. (Indicînd o ierarhie) Care se află pe o treaptă inferioară în comparaţie cu alţii (v. subalter n), care nu are autoritate, putere (mare). îşi luă ziua bună. . . de la toţi boierii cei mari şi cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Cine-i mic vrea a fi mare. alecsandri, p. ii 107. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbaşi mai mici ai ţării. BĂLCESCU, o. ii 14. (Substantivat) Fii bun, mare vornic, şi îngăduie mai micului dumitale să stea lîngă jupîneasa Leana. vis-Sarion, b. 284. MICACfiU, -KE, micaceî, -ee, adj. (Despre o rocă sau un mineral) Care conţine mică2. MICA^ÎTA, micanite, s. f. Amestec din fragmente de mică2 cu un liant, folosit ca izolant electric. MICAŞÎST, micaşisturi, s. n. Rocă metamorfică stratificată, alcătuită (în cea mai mare parte) din mică2 şi cuarţ. A prezentat adunării. . . rotocoale de micaşist şi de piatră văroasă, ciocace şi bulgări de silex, odobescu, S. ii 138. MÎCĂ 1 s. f. (Mold., numai în exp r.) Pe mică pe ceas = a) foarte des; fără încetare, neîntrerupt. Ofiţerii pe mică pe ceas scoteau ceasornicele, unii le priveau lung, pe ginduri, alţii le puneau iute în buzunăraşul de la panta-Ioni, pentru a le scoate în clipa următoare, sadoveanu, o. MICĂ — 71 — MICROMETRIC vi 20; l>) foarte curînd, neîntîrziat; din clipă în clipă. S-o întors Farcaj de la Eşi? — Ba-ncă nu. . . S-aşteaptă să cadă pe mică pe ceas. alecsandri, t. 1478. MÎCA 2 s. f. Familie de minerale cristalizate, care se desfac în foiţe subţiri, elastice şi flexibile şi care sînt răspîndite ca minerale principale în rocile eruptive şi cristaline, fiind folosite mai ales ca materie izolantă electrică şi termică. La lumina lămpilor. . . straturile de mică sclipeau tainic în pereţii galeriei, dumitriu, v. L. 43. O geantă cu geam de mică, prin care se întrevedeau hărţi fi planuri, mironescu, s. A. 114. Ţărmi de nisip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el. macedonski, o. iii 3. MICfiL s. n. v. inicclu. MICÎLĂ s. f. Grup sau agregat de molecule care se formează în substanţele coloidale şi în soluţiile lor. — Variantă: rniccl s. n. MICÎIjIU, micelii, s. n. Reţea de fire subţiri formată din germinarea sporilor. MICmDtJŢĂ s. m. Termen familiar şi glumeţ pentru drac. Măi, michiduţă! da cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te intreci din fugă? creangX, p. 51. MICHILÎE, micliilii, s. f. (Regional) Debarcader pentru acostarea bărcilor şi vapoarelor care predau şi încarcă peştele. în afară de rolul de debarcader... pe michilie 'se face toată manipulaţia peştelui adus din baltă, antipa, p. 695. MIC!, micesc, vb. IV. Refl. (Popular) A se face mai mic, a se micşora. Dacă iei din ea, se măreşte; Dacă pui, se miceşte (Groapa). GOKOVEr, c. 182. <0> T r a n z. De n-aş mici eu în oameni durerile cele rele. N-ar mai suferi cu anii a răbda necazuri grele. PANN, P. V. II 23. MICÎME micimi, s. f. 1. (în opoziţie cu mărime) Faptul de a fi mic, dimensiune sau întindere redusă, număr mic. Micimea locului. 2. F i g. Josnicie, meschinărie. Firea lui dreaptă se ridică deasupra micimii momentului. D. ZAMFIRESCU, R. 182. Da, triste zile trăim noi, multă micime, stupiditate, corupţie. GHEREA, ST. cr. i 109. MICOFLOrA s. f. Vegetaţie formată din ciuperci. MICOLOG, micologi, s. m. Specialist în micologie. Uredinalele — ciuperci microscopice, parazite obligate — au stîrnit interesul micologilor romini. săvulescu, m. u. i 11. MIC0L0GÎE s. f. Ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor. MICOZĂ, mîcozet s. f. Boală a plantelor, cauzată de ciuperci. MICROB, microbi, s. m. Nume generic dat unor microorganisme de natură vegetală sau animală, care sînt agenţi transmiţători ai bolilor infecţioase. Dacă microbii ar fi putut desfăşura deplina lor acţiune asupra altor organisme, lumea organică s-ar fi stins de mult. BAJBEŞ, O. A. I 510. MICROIîALÂiNŢĂ, microbalanţe, s. f. Balanţă de laborator foarte sensibilă, care poate cîntări cu mare precizie cantităţi foarte mici, de ordinul miligramului. MICRO Iii AX, -A, microbieni, -e, adj. Cauzat de microbi, care răspîndeşte microbi. V. contagios. Boală microbiană. — Pronunţat: -bi-an. MICROIÎIOLOG,microbiologi, s. m. Specialist în microbiologic. MICROBIOLOGIC, -A, microbiologici, -e, adj. Privitor Ia microbiologie, care ţine de microbiologie. MICROBIOLO GÎE s. f. Ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. V. bacteriologie. MICROCEFALÎE s. f. Dimensiune anormal de mică a cutiei craniene, însoţită de dezvoltarea insuficientă a creierului, avînd drept urmare idioţia. MICROCENTRAlA, microcentrale, s. f. Centrală electrică mică (avînd o putere pînă la 500 kw), folosită mai ales la sate, pentru a deservi gospodăriile agricole, morile etc. Muncitorii şi-au instalat, prin folosirea unui dinam, o microcentrală care le furnizează lumină electrică în cabane, scîntkia, 1953, nr. 2824. MH ROCLÎMA s. f. Clima unui spaţiu foarte redus în apropierea solului (se ridică pînă la înălţimea de 1,50 m). Pădurile creează în spaţiul pe care îl ocupă o microclimă proprie, contemporanul, s. Ii, 1949, nr. 113, 1/1. MICROCOC, micrococi, s. m. (Mai ales la pl.) Bacterii în formă de sferă, de dimensiuni mai mici decît cocii. MICROCOSM, (rar) microcosmuri, s. n. (Livresc, în opoziţie cu macrocosm) Universul în dimensiuni miniaturale. (F i g.) Sînt miliarde de fire de pămînt cart pornesc cu apele Oltului, ca într-o cale lactee de nebuloase şi microcosmuri de humă. bogza, c. o. 139. microcristalLn, -A, microcristalinij -e, adj. (Despre o rocă sau un mineral) Care este alcătuit din agregate de cristale microscopice. MICROFÎLM, microfilme, s. n. Film de dimensiuni reduse, folosit la aparatele fotografice moderne; el permite să se scoată imagini multe, dar mici, care apoi trebuie mărite. MICROFON, microfoane, s. n. Aparat (cu sau fără sursă proprie de energie) care sub acţiunea undelor sonore este străbătut de un curent electric variabil; este folosit în transmisiunea telefonică, în radiodifuziune etc. Pentru transmiterea sunetului la distanţă ne servim de două aparate: microfonul şi telefonul. Microfonul este aparatul transmi-ţător care prinde sunetele la postul de emisiune, fizica 118. MICROFOTOCOl’IE, microfotocopii, s. f. Copie fotografică de dimensiuni foarte mici, obţinută printr-un procedeu microfotografic. MICROFOTOGRÂFIC, -Ă, microfotografici, -e, adj. Care se foloseşte în microfotografie, care se obţine prin microfotografie. MICRO FOTO GR AFÎE, microfotografii, s. f. 1. Fotografie reprezentînd imaginea mărită a unor obiecte sau fiinţe microscopice, obţinută cu ajutorul unui aparat fotografic adaptat la un microscop. + Fotografie de dimensiuni foarte mici, care trebuie mărită pentru a i se putea distinge amănuntele. 2. Tehnica obţinerii acestor fotografii. MICROFOTORADIO GRAFÎE, microfotoradiografii, s.f. Tehnică radiologică prin care se poate realiza radiografia şi fotografia plămînului într-o suprafaţă mică; radiografie pulmonară obţinută prin această tehnică. MICROGRAM, micrograme, s. n. A milioana parte dintr-un gram. MICROLÎT, microiite, s. n. Nume generic dat cristalelor microscopice de forma prismatică sau tubulară, care se găsesc în unele roci. MICROMÎÎTRIC, -Ă, micrometrici; -e, adj. 1. Care se referă la micrometru sau la măsurarea cu micrometrul. <*> Şurub micrometric = element al unui instrument de măsură, care serveşte Ia măsurarea lungimilor mici. 2. Care are dimensiuni foarte mici, de ordinul zecimilor de microni. MICROMETRU — 72 — MICUŞOR MTCROMÎTRU, micrometre, s. n. Instrument mecanic de precizie, pentru măsurarea directă a lungimilor relativ mici. Micrometru ocular = dispozitiv folosit pentru determinarea dimensiunilor obiectelor studiate cu microscopul. MlCKfe, microni, s. m. Subdiviziune a milimetrului, egală cu a mia parte din acesta. MICROORGANISM, microorganisme, s. n. Organism vegetal sau animal vizibil numai la microscop. Fără activitatea biologică a microorganismelor corespunzătoare din sol, acesta nu conţine nici hrana necesară plantelor. CONTEMPORANUL, s. ii, 1953, nr. 365, 5/1. MICROSt Op, microscoape, s. n. Aparat optic alcătuit dintr-un sistem de lentile, folosit la observarea şi examinarea obiectelor foarte mici, a microorganismelor etc., pentru a distinge cît mai multe detalii. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, microscopul a devenit instrument ştiinţific apt pentru studiul părţilor componente ale organismelor animale şi vegetale inaccesibile ochiului liber, anatomia 13. A gravat. . . patru versuri pe un bob de orez. Cu ochiul liber nu vezi nimic, dar dacă priveşti bobul de orez cu microscopul, literele îţi apar foarte clar. STANCU, U.R.S.S. 62. Microscop electronic = instrument asemănător cu microscopul optic, avînd ocularul deplasat pentru a da o imagine reală, dar în care fasciculele de raze de lumină sînt înlocuite prin fascicule de electroni, iar lentilele optice, prin cîmpuri electrice sau prin cîmpuri magnetice. MICROSCOPIC, -A, microscopici, -e, adj. 1. Care se poate vedea sau cerceta numai cu microscopul. Vietăţi microscopice. + Care se face cu ajutorul microscopului. Analize microscopice. 2. F i g. Foarte mic, minuscul, mărunt; p. e x t. lipsit de importanţă, neînsemnat, fără valoare. Gîzele depun la soare Ouă microscopice. TOPÎrceanu, m. 39. Micimea vieţii unui om, cu toate microscopicele lui interese. . . toate aceste sînt minunat de bine exprimate .în satira întîia [a lui Eminescu]. GHEREA, st. cr. I 116. Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi. EMINESCU, O. I 132. MICROSCOPIE, microscopii, s. f. Examinare, analiză făcută cu microscopul. MICRO SEÎSM, microseisme, s. n. Cutremur de pămînt de intensitate mică, înregistrat numai de aparate foarte sensibile. MICROTOM, microtomuri, s. n. Instrument cu ajutorul căruia se pot tăia felii foarte subţiri dintr-un corp, pentru a putea fi cercetate la microscop. MICROZOĂRE s. f. pl. Clasă de animale de apa foarte mici care se pot vedea numai cu microscopul. microzCnă, microzone, s. f. Regiune din masa solului arabil în care sînt grupate particulele cu funcţiuni biochimice. MICSÂNDRÂ, micsandre, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, avînd tulpina ramificată, frunzele acoperite cu peri cenuşii şi florile albe, roşii sau violete cu miros plăcut (Mathiola incana); micşunică. îngustă grădiniţă provincială cu micsandre. C. PETRESCU,-î. I 20. Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată. MACE- donski, o. i 117. Compus: micsandră-sălbatică = plantă erbacee cu flori în ciorchine, galbene, plăcut mirositoare, care creşte prin locuri însorite (Erysimum Witt-mannii). MICŞOR, -oAbă, micşori, -oare, adj. Diminutiv al lui mic!. 1. (în opoziţie cu m a r e) v. mic2 (1). Frumos şi încruntat; micşor, şi părea ca un munte. DELAVRANCEA, o. n 173. Buruiana e micşoară. Ca rubinu roşioară. yAga-RESCU, P. 338. Am patru surioare, Două mari, două mic-şoare ; una pe alta se alungă Şi nu pot să se ajungă (Roatele). GOROVEI, c. 321. 2. (în opoziţie cu 1 a t) v. m i c 2 (1). Sînt doi munţi prin care curge un rîu micşor, golescu, î. 82. 3. (în opoziţie cu vîrstnic)v. mic2 (5). Numai fetele erau mai mari; băieţii erau micşori. GALACTION, o. I 292. Eu micşor mi-am fost, minte n-am avut. PisCTCESCU, L. P. 9. — Variantă: micuşor, -odră (mironescu, s. a. 33, negruzzi, s. iii 87) adj. MICŞORĂ, micşorez, vb. I. T r a n z. 1. (în opoziţie că m ă r i) A face mai mic (ca dimensiune, volum, intensitate etc.), a reduce din dimensiuni. Tata avea grijă să închidă uşa la sobă şi să micşoreze lumina lămpii. PAS, z. I 174. Se gîndeşte să-l lase să treacă şi-şi micşorează pasul, sahia, N. 94. <> F i g. Apoi se retrase în fundul banchetei şi micşoră privirea părînd că măsoară de la distanţă un soclu aievea. C. PETRESCU, c. V. 23. <$>• Refl. Eu ii iau şi ea tot creşte, Dacă-i dau se micşorează (Groapa), sadoveanu, p. c. 6. + Refl. (Despre zi, noapte) A se scurta (după anotimpuri). S-a micşorat ziua. 2. (Cu privire la valori, preţuri etc.; în opoziţie cu spori) A reduce, a scădea. A micşora impozitele. — Variantă: micşurâ (negruzzi, s. i 154, drăghici, R. 151) vb. I. MICŞORĂRE, micşorări, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) micşora şi rezultatul ei; reducere, scădere, restrîn-gere. Micşorarea unui spaţiu. 2. (învechit) Depresiune sufletească, descurajare, deznădejde; desperare. (în forma micşurare) Frica şi micşurarea sufletului său, aruncîndu-l în nişte trudnice gînduri i-au'rădicat cu totul pofta mincării. draghici, r. 73. — Variantă: micşurare s. f. MICŞORÂT, -Ă, micşoraţi, -te, adj. Făcut mic, redus ca proporţii, scăzut ca intensitate, ca număr; împuţinat. Subt lampa micşorată Faţa ta s-alege-n umbră tristă şi îngîndurată. cazimir, ],. u, 50, MICŞORÎME, micşorimi, s. f. (învechit) Faptul de a fi mic; micime. Gîndiţi ce-ar zice eroii din vechime, Găsindu-se azi faţă cu-a voastră micşorime? alecsandri, T. II188. Spre patru părţi ale lumii Patru ferestre privesc. . . Al lor număr, micşorime, Cu a casei înălţime atît nu se învoiesc. alexandrescu, p. 96. MICŞUNEA, micşunele, s. f. Toporaş. Cu miros de viorele, Trandafiri şi micşunele, Bate vîntul ţerei mele! EASDEU, R. v. 115. îmi place micşuneaua, zambila dulce floare. AiEXANDRESCU, M. 191. Frunzuliţă micşunele, Pe sub lună, pe sub stele Trece-un cîrd de rîndunele. SEVASTOS, c. 146. E x p r. (De sau pe) cînd lăcea (sau va face) plopul pcro şi răchita micşunele = niciodată. A fost odată ca niciodată. . . pe cînd făcea plopşorul pere şi răchita micşunele. ispirescu, l. 1. <*> Compus: micşunele-rugi-nite (sau micşunea-galbenă) = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari, plăcut mirositoare, colorate în galben-auriu' şi brun, cu frunze ascuţite, acoperite cu peri (Cheiranthus cheiri). Iată la o fereastră. .. citeva rozele, o micşunea galbenă, negruzzi, s. i 322. MICŞUNÎCA, micşunele, s. f. Micsandră. MICŞUR vb. I v. micşora. MICŞTJKĂRE s. f. v. micşorare. MICŢltiNE s. f. Urinare. MICUŞOR, -OArA adj. v. micşor. MICUŢ — 73 — MIERE MICtŢ, -A, micuţi, -e, adj. Diminutiv al lui mic2. 1. (în opoziţie cu m a r e) v. m i c 2 (1). Trandafirii erau singuri, nici purtaţi de miini micuţe, nici înfipţi la cingătoare, galaction, o. i 58. Părul ei cel blond şi împletit (n cosi cădea pe spate. . ■ gura micuţă ca o vişină coaptă. EMINESCU, N. 71.. 2. (Despre fiinţe, în opoziţie cu înalt) v. mic! (1). Nici micuţă, nici năltuţă, Numai bună de drăguţă. ai,ecsandri, p. i 91. Dragă mi-i mindra micuţă Că la cîmp e hărnicuţă. jarnîk-bîrseanu, d. 431. 8. (în opoziţie cu v î r s t n i c) v. m i c 2 (5). Drăguţul nu-i nici drăguţ, Ci-i un copilaş micuţ, hodoş, p. p. 181. Cină creşteam ca ş-un brăduţ, M-ai lăsat, maică, micuţ. jarnîk-bîrseanu, D. 210. O (Substantivat, în 1 o c. a d v.) Do micuţ = din cea mai fragedă vîrstă. 4. (Despre zi, noapte, în opoziţie cu 1 u n g) v. m i c 2 (4). Pîn-aveam şi eu drăguţă, îmi părea noaptea micuţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 163. MICUŢlÎL, -EĂ, micuţei, -ele, adj. (Regional) Diminutiv al lui mic 2. Am un neică micuţei, Dă-mă, mamă, după el. hodoş, P. p. 74. Dar leliţa micuţea, Rupe gardul pe colea. id. ib. 169. Omul micuţei Face gardul frumuşel (Acul), gorovei, c. 1. MÎDIE, midii, s. f. Gen de moluscă de mare, comestibilă, cu corpul închis între două scoici ovale (Mytilus edulis). Au găsit mulţime de stridii şi midii, drăghici, r. 90. MÎE, mii, num. card. Numărul care e egal cu zece sute ; p. e x t. foarte mulţi (sau multe). a) (Adjectival) Preoţi munţii mari, Păsări lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii, awcsandri, p. p. 3. b) (Substantivat) Las'că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. CREANGĂ, p. 271. Floricică dintr-o mie, Pusu-şi-o mindra minie, De dor nu vrea să mai ştie! jarnîk-bîrseanu, D. 164. Unde merge mia, meargă şi suta. (înaintea unui substantiv de care se leagă prin prep. « de ») Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine. Curg in rîuri sclipitoare. EMINESCU, o. I 85. Sar in joc ştergare albe, Rid la soare mii de salbe. bei,diceanu, p. 56. îţi cer o mie de iertări, negruzzi, S. i 47. <0> (Popular, urmînd după substantivul pe care îl determină) Şi cu nădragi de Anglie, Petece pe ei o mie. creangă, p. 148. Loc. a d v. Cu miile (sau cu mia) = în număr foarte mare, cu duiumul, cu nemiluita. Fluturii cu miile Joacă pe cimpie. iosif, P. 61. în două părţi infernul portalele-şi deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele htde Tiranilor ce pier! eiiinescu, o. i 25. E x p r. Mii şi sute (sau mii şi mii, mii de mii) = extrem de mulţi. Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac, printre năsip. creangă, p. 264. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului. . . Că te pune pe-un genunche Şi-ţi tot minte mii şi sute. jarnîk-bîrseanu, d. 276. Opt se pornesc. Patru se-ntîlnesc, Mii şi mii se clatină (Berbecii), gorovei, c. 22. A face mii şi fărîmo v. f ă r î m ă. MIED s. n. Băutură puţin alcoolică, obţinută prin fermentarea mierei de albine amestecată cu apă ; hidromel. Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc mied vechi de patru ani. sadoveanu, z. c. 39. Cupele cu mied Oprite lung la gură trec vesele şi-ntr-una, Din om în om. COŞBUC, p. i 161. Un bătrîn ce sta-ntr-un colţ de masă Ridică cupa lui cu mied. eminescu, o. iv 105. MIÎJLOC s. n. v. mijloc. MIEL, miei, s. m. Puiul oii în primele luni (indiferent de sex). Oaia finului fătase un miel. ispirescu, i,. 208. Mai bine nici oaia cu doi miei, nici lupul flămînd. negruzzi, 8. i 249. Am un sălaş Plin cu miei albi (Dinţii), gorovei, C. 132. Mielul blînd suge la două oi. (în comparaţii) Blînd ca un miel. «$• Omătul (sau zăpada) mieilor = zăpada care cade uneori primăvara tîrziu, cînd nu o mai aşteaptă nimeni. Ş-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. Sadoveanu, b. 92. + Blana prelucrată a acestui animal. Un cap cu plete. . . înfundat într-o căciulă de miel. eminescu, n. 33. S-a ivit un voinicel, Nalt la stat şi subţirel. Cu meşini, cu cojocel, Cu cuşmă creaţă de miel. ŞEZ. I 10. + Carnea acestui animal. Ospătarul le dete borş de miel. negruzzi, s. i 280. MIELĂREĂ, mielărele, s. f. Arbust originar din sudul Europei, cu flori violete şi miros foarte aromatic; se cultivă ca plantă decorativă (Vitex agnus castus). MIELÎNĂ s. f. Substanţă care intră în alcătuirea nervilor cerebrospinali. — Pronunţat: mi-e-. MIELlTĂ s. f. Boală a măduvei spinării. — Pronunţat: mi-e-. MIELtJŞ, -Ă, mieluşi, -e, s. m. şi f. Mieluşel. Toată vara se aude cîntînd cu glas îngeresc: «Ici în vale la părîu, Mieluşa lui dumnezeu! ». creangă, a. 121. MIELUŞEL, -EĂ, mieluşei, -ele, s. m. şi f. Diminutiv al lui mie 1. Boierul avea un mieluşel, ispirescu, l. 65. Cînd primăvara vine. . ■ se-nalţă turturica; Aleargă mie-luşeaua; zîmbeşte floricica, bou.iac, o. 67. De-oi pierde-o mieluşea, Oi slugi un an pe ea Şi de-oi pierde-un mieluşel Oi slugi doi ani pe el. alecsandri, p. p. 208. (în comparaţii) A venit alt sergent-major, blînd ca un mieluşel. pas, z. I 113. mieluşOr, mieluşori, s. m. Mieluşel. Mieluşorul. . . ar fi aşteptat în pace sîngeroasa sa jertfire, conachi, r. 262. MIELTj’Ţ, -Ă, mieluţi, -e, s. m. şi f. Mieluşel. Mă duc la pîrău, unde am lăsat la păscut doi mieluţi. sadoveanu, 0. viii 232. Copiii tot jnai ştiau să rîdă şi mieluţele cu canaf în ureche, să zburde. C. PETRESCU, R. DR. 191. Mieluţele nu le vinde, ci le ţine pentru ca să-şi crească turma. 1. ionescu, P. 309. Deodată iese din corobană o mieltiţâ cu lîna toată de aur. ŞEZ, i 208. MIERĂ vb. I v. mira. MIERĂRE s. f. v. mirare. MIERCĂlT, miercăituri, s. n. Geamăt, scîncet. Auzt-miercăitul unui iepure, ca şi cînd îl apucase ogarul, ispirescu, i,. 369. MIERCURI, miercuri, s. f. Ziua a treia a săptămînii, care urmează după marţi. într-o dimineaţă miercuri. . . moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea, creangă, t. 112. Minciuni spui. ■ . că tocmai ieri am împlinit treizăci şi cinci de ani. — Treizăci şi cinci fără miercuri, fără vineri şi fără sîmbete. alecsandri, T. i 191. -0> (Adverbial, în forma articulată) a) în fiecare miercuri. Miercurea e tîrg. b) într-o miercuri. Mă dusei miercurea-n tîrg: Să văz boii cum se vînd. jarnîk-bîrseanu, d. 97. MIÎRE s. f. Substanţă vîscoasă gălbuie, dulce şi aromatică, produsă de albine prin transformarea nectarului cules din flori. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. HOGAŞ, DR. II 144. Adu bostanul fiert ca fagurii de-miere şi ulciorul cu apă rece. dei,avrancea, a. 3. Stariţul. .. [îl cinstea] cu rachiu îndulcit cu miere, creangă, a. 139. (în metafore şi comparaţii) Părul grijit de dinsa era-încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea, creangă, p. 290. Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca-un fagure de miere, eminescu, o. i 31. Pentru unii miere, pentru alţii fiere. Luna de miere — prima lună din viaţai conjugală. Ei sînt tot în luna de miere. Personalitatea lor doarme în legănarea iluziilor. vi,ahuţă, o. A. iii 137. + Nectar. Albinele grele de miere suptă şi cu picioarele-încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate fineţe. c. PETRESCU, s. 1791 Albinele. .. Au început să zboare-fredonînd Prin florile cu miere şi lumină. D. botez, p. o. 21.. MIERIOR — 74 — MIEZ Mii de fluturi mici albaştri... Curg în rîuri sclipitoare peste flori de tinere pline. emijîBSCU, o. I 85. <$> Compus : mierea-ursului = plantă erbacee cu flori în ciorchine, de culoare albastru-violet sau roşie şi cu frunzele catifelate, folosită în trecut în medicină (Pulmonaria officinalis ). Prin frunze vechi, viorele ca cerul şi toporaşi violeţi, şi galbena ciuboţică a cucului, şi tnierea-ursului — răzbătuseră. SADOVEANU, o. viii 49. MIERlOR, -OARĂ, mieriori, -oare, adj. (Transilv., Mold.) Diminutiv al lui mieriu. Ochii lelei care-mi plac, Dulcişori şi mieriori, Mă cheamă sub prunişori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 36. MIERÎU, -ÎE, mierii, adj. (Transilv., Mold.) Albastru. Codrule, frunză mierie, Eu mă culc, tu mă mingiie. Jarnîk-bîrseanu, D. 199. Atu o rochie mierie Şi e plină de puzderie (Cerul şi stelele). MIÎRLĂ, mierle, s. f. Pasăre cîntătoare de pădure, cu cioc lunguieţ, galben, şi cu pene negre sau brun-închise ; se hrăneşte cu fructe şi cu insecte (Turdus me-rula). Soarele se lăsa spre munţi; mierle, ici-colo, ca flaute nevăzute, cintau in tăcere, sadoveanu, o. i 103. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiş; Zboară mierlele-n tufiş, coşbuc, P. i 47. Sub crengile umbroase mierla sare şuierînd. alecsandri, p. a. 122. — Pronunţat: mier-, — Variante : midrlă (marian, o. i 282), mirlă (reteganul, p. i 17) s. f. MIERIĂÎ vb. XV v. miorlăi. MIERXÎCĂ, mierlici, s. f. (Rar) Mierliţa. rMierlică, mierlică, Nu fi sălbăţică. TEODORESCU, p. p. 455. MIERLÎŢĂ, rîrierliţey s. f. Diminutiv al lui mierlă. S-au dus privighetorile măiestre; Pustiu e cuibul blîndei turturele . . Ah, unde-i şuierul mierliţei sure / IOSIF, p. 47. Străină, maică, ca mine Nu e nimenea pe lume, Făr’ mierliţa din pădure, bibicescu, p, p. 108. Unde-aud cucul cîntînd Şi mierliţa şuierînd, Nu mă ţiu om pre pămîni. TEODORESCU, P. P. 345. MIERLÎU, -ÎE, mierlii, adj. (Regional) Care nu este nici tulbure, nici limpede. ^ (Adverbial, în expr.)' A se uita mierliu — a se uita galeş. MIERL<5l, mierloi, s. m. Bărbătuşul mierlei. îi răspunse mierlohd acelui unghi de dumbravă, sadoveanu, p. M. 294. Mierloiul sprinten şuieră o clipă. Un sturz ştrengar ingîn-o turturică, iosif, r. 31. Un mierloi saluta. ■ . cu glas prevestitor întăile raze ale zorilor, hogaş, m. n. 92. MIERLOITOR, -OARE adj. v. miorlăitor. MIKRLtJŞCĂ, mierluşte, s. f. Mierliţa. Să mor intre doi butuci de vie... Trei mierluşte... Să cetească-al meu prohod. ai*ecsandri, p. iii 532. Ol tu, mierluşcă dulce Tu trebui să fii bună; Zburînd pe jos, adună Şi.adu ■viermişori La bieţii puişori. PONici, F. 93. MIERLÎŢA, mierluţe, s. f. (Rar) Mierliţa. Drăguţă mierluţă, Pasere murguţă, Acuma poţi cînta slobod toată zioa. tichindeal, F. 238. MIEROS, -OĂSĂ, mieroşi, -oase,, adj. 1, (Despre vorbe, priviri etc.) Dulce, plăcut. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut. . . zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat. ispirescu, t,. 37. + (Peiorativ) De o amabilitate afectată şi nesinceră; fals, prefăcut, ipocrit. Nu se mai putea împotrivi zîmbetelor şi iscodirilor mieroase ale mahalagioaicei. pas, z. I 84. (Adverbial) Buruiană însă, simţin-du-se şi direct atins, răspunse mieros, dar şi puţin indignat. rebreaku, r. x 88. 2. (Rar, despre albine) Care produce multă miere. Sînt oile mai grase, Albinele mai mieroase, Văcşioarele mai lăptoase. TEODOREscu, P. t>. 678. — Pronunţat: mie-. MIÎRTE s. m. pl. (Regional, m expr.) Micrte-lîerte (sau prăjite) = tot felul de lucruri. Au dorit mierte-fierte, Cerul cu stelele, Raiul cu miresmele, Zori cu rochi de curcubee Şi cu ochii de scînteie. DELavrancea, s. 98. — Pronunţat: mier-. miErţă, mierţe, s. f. (Regional) Măsură de capacitate pentru cereale, a cărei mărime (variind după timp şi Ioc) e aproximativ de 20-25 de litri; dimerlie. V. baniţă. Puneţi-mi dobîndă la zece mierţe de cucuruz şi m-oi răscumpăra eu. sadoveanu, n. f. 93. A luat de la curte doi poli şi o mierţă de păpuşoi, ca să aibă cu ce-şi scoate casa din iarnă, vlahuţă, O. a. 356. O mierţă de sămînţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel. creangă, p. 262. — Pronunţat: mier-. MIERUÎ, mieruiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A unge, a îndulci cu miere. MIERUÎT, -Ă, mieruiţi, -te, adj. (Rar) Uns, îndulcit cu miere. Eu cu miere îs mieruită Şi cu zahăr îs îndulcită. pAscui,escu, j.. p. 145. MIERtjŢ, -Ă, mieruţi, -e, adj. (Regional) Mierior. MIEUNÂ, pers. 3 midună, vb. I. I n t r a n z. (Despre pisici) A scoate un mieunat. Drept sub nasul lui, motanul A venit să miaune. topîrceanu, m. 39. Scirţiie de vînt fereasta, în pod miaună motanii. EMINESCU, o. I 46. MIEUNAT s. n. Strigătul caracteristic al pisicii. O privi deodată un pui cenuşiu de mîţă, cu ochi rotunzi, şi-şi ceru dreptul de lapte c-un mieunat subţirel. SADOVEANU, B. 32. Parcă mai aud mieunatul unei miţe, ţirîitul unei lăcuste, ciripitul unor sturzi. IONESCXJ-RION, c. 46. MIEUNĂTORĂj mieunaturi, s. f. Mieunat. * MIEZ, (rar) miezuri, s. n. 1. Partea interioară, mai moale, a unui fruct, a unei legume, a pîinii etc. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. creangX, a. 39. Să vină la mine, că-l voi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Pere cu miezul roşu. şez. v 68. «^Partea cea mai dinăuntru, interiorul unui lucru oarecare; mijloc, inimă. îl chinuia piciorul, parc-ar fi avut o dihanie cu dinţi ascuţiţi, ce i se tîra prin miezul osului coapsei. dumitriu, B. F. 133. A tras în miezul tîrgului, la hanul lui Manuc. carac.ialE, o. iii 29. Deveni. . . mic ca un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur şi c-un miez negru. EMINESCU, N. 65. Miezul nopţii = mijlocul, jumătatea nopţii. ^ (Tehn.) Miez de turnătorie = parte detaşabilă a unei forme de turnătorie, aşezată în aceasta pentru a se obţine golul interior sau scobiturile laterale ale unei piese turnate. Armătură de miez = scheletul metalic al unui miez de turnătorie executat din sîrmă de oţel, din fontă etc. + (Regional) Fărîmă, bucăţică. Cînd cînta, se gîndea la cei şapte copii, slabi, galbeni de foame şi la nevasta lui, rămasă, de luni de zile, fără un miez de pîne. camii^ar, n. i 26. 2. F i g. Parte esenţială, fond, conţinut al unui lucru. Faceţi să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină, Care mingiie, care alină, deşliu, G, 34. Munca noastră îi miez din lupta noastră, davidoglu, m. 61. Am putea să abordăm însuşi miezul articolelor d lui Panu, adică relaţia dintre eminescienii noştri de azi şi literatura trecută, ghkrea, ST. CR. iii 162.Loc. adj. Cu miez = substanţial, valoros, bogat. Din povestirile lui cu miez şi de o îngăduitoare ironie, nenea lorgu ştia întotdeauna să-nsufleţească un ceas de plictiseală, c. petrescu, s. 102. <$> Exp r. A intra în miezul lucrurilor = a pătrunde în fondul problemelor, a studia chestiunile adînc, în profunzime. A TOrbi fără miez = a vorbi cuvinte deşarte, fără temei. MIEZOS — 75 — MIGRĂTOR 3. F i g. (în legătură cu noţiuni temporale) Mijloc, toi. Cînd mi-am revenit complet în fire. ■ ■ era miezul nopţii. Galactton, o. i 242. Era-n amiazi şi-n miez de vară Şi soarele-a scăzut spre seară. COŞBUC, P. I 102. Avea o împărăteasă tînără şi zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. — PI. şi: (m.) mie zi (vlaiiuŢĂ, o. a. ii 87), mieji (DEtAVRANCEA, T. 147). MIEZfiS. -oAsA, miezoşi, -oase, adj. Plin de miez, cu miezul bogat. Nucă miezoasă, + F i g. Plin de conţinut ; bogat, substanţial, temeinic. Are palma pietroasă. Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEŞI.IC, G. 25. Cîte neuitate ceasuri m-a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oas-pelui. Miezoasă şi cuprinzătoare... ea învăluia în mreje puternice. M. i. CARAGIAI.R, c. 14. — Pronunţat: mie-, MIEZULnA, miezuine, s. f. (Regional) Brazdă, fîşie îngustă de pămînt care formează hotarul dintre două locuri; hat, răzor. Ţine porumbei, şi a mai sădit şi-un şir de salcîmi de-a lungul miezuinei. SIAVICI, N. I 252. — Pronunţat: mie-, miezuitOr, -oAre, miezuitori, -oare, s. m. şi f. Muncitor într-o turnătorie, care pregăteşte miezul tiparelor în care se toarnă metalul topit. MIEZtJRA, miezuri, s. f. Calitate mijlocie de Iînă. Caierele. . . de miezură se fac.. . învălătucindu-le cu mîna. PAMFILE, I. C. 9. MIGALA s. f. Muncă făcută cu multă răbdare şi minuţiozitate ; migăleală. După lungă şi trudnică migală, m-am oprit la forma următoare. Gai.action, o. I 17. Migala, modelarea lentă şi continuă. . . cere linişte. anghEL, pr. 68. Viaţa, pe care o urzeşte ş-o fixează cu atîta migală pe paginile lui, va vibra de emoţiile, de bucuriile, de suferinţele lui şi ale noastre. vlahuŢĂ, o. A. II 216. MIGĂÎ vb.'IV v. migăli. MIGAIIîTIC adv. (Regional) Cu migală, cu minuţiozitate. Lucrează migăietic orişice lucru. şez. îi 149. migăleAlA, migăleli, s. f. Migală. Meşterul dibuise aceste broderii o lună de zile şi le greşise de multe ori, fiindcă se cere multă migăleală la astfel de lucruri. La TDRG. migAlî, migălesc, vb. IV. T r a n z. A lucra încet, cu răbdare şi cu minuţiozitate. Lua calapodul sau pantoful pe care pînă atunci îl migălise. ARDELEANU, d. 64. Dan ■ . . migălea fiecare frază şi-şi tortura capul pentr-un epitet, vi.aiiuţâ, o. A. 261. <^> A b s o I. Se aşeza la masa de scris unde migălea cu necurmate pînă la douăsprezece. C. PETRESCU, C. V. 142. - — Variantă: migăi (creangX, p. 6, donici, f. 19) vb. IV. MIGĂLIT, -A, migăliţi, -te, adj. Făcut cu migală. Pe migălite rînduri stă nopţi întregi plecat. vi,aiiuţă, p. 2. migAlitCrA, migălituri, s. f. (Rar) Lucru făcut cu migală. Pe patul de scîttduri e aşternută o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri. dei.avrancea, s. 8. migălOs, -oAsA, migăloşi, -oase, adj. 1. (Despre persoane) Care lucrează cu migală, minuţios, meticulos. Vînătoria n-a avut alţi interpreţi plastici decît pe migăloşii miniaturişti. odobescu, s. «iii 131. 2. (Despre acţiuni sau despre rezultatul lor concret) Care cere o muncă stăruitoare şi minuţioasă, făcut cu migală. Niculaie nu-şi părăsi îndeletnicirea sa migăloasă fi plină de răspundere, v. ROM. iulie 1953, 101. Trebuia să adun papucii din curte şi să-i împerechez din nou — muncă aşa de migăloasă şi de plictisitoare. G. M. zamfi-RESCU, SF. M. N. I 256. O poartă grea de stejar, lucrată toată-n sculpturi migăloase. vlahuţX, la TDRG. <£> (Adver- bial) Toate întrebările şi frazele construite migălos ii pieriră brusc din memorie, bart, e. 215. MIGDAL, migdali, s. m. Arbore mediteranean, din familia rozaceelor, cu flori albe sau trandafirii şi al cărui fruct este comestibil (Amygdalus communis). Aşa au prins rădăcină la margini de stînci... migdalii, din seminţe prăpădite de marinarii arhipelagului. SADOVEANU, o. i,. 10. Pe sub migdali şi pe sub roze S-au dus in umbră zîmbitori. MACE-DONSKI, o. I 73. Migdalul, piersicul, prunul, cireşul, pentru dînşii au tot un nume. negruzzi, s. i 102. migdalAt, -A, migdalaţi, -te, adj. (Despre ochi) Ca migdala, în forma migdalei; prelung, codat. Ochi migdalaţi, remarcabili de blînzi. SADOVEANU, o. I,. 45. O domniţă necunoscută, din alt veac... cu ochi migdalaţi. C. PETRESCU, R. DR. 65. MIGDALA, migdale, s. f. Fructul migdalului, de formă alungită, al cărui sîmbure alb şi cărnos, cu gust dulce sau amar este comestibil; (în mod obişnuit) sîmbu-rele acestui fruct. Ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. EMINESCU, N. 34. Eu ii voi trimete stafide şi migdale. drX-GHICI, R. 95. migmatîtA, migmatite, s. f. Rocă metamorfică provenită din pătrunderea unei topituri magmatice în rocile sedimentare. mîgmA, migme, s. f. (Rar) Amestec de diverse materiale, care au proprietatea de a se întări şi de a deveni rezistente. [Uşi] împodobite... cu ornamente policrome, pe care vremea şi apa le-a şters, fără a desfiinţa cu totul urma migmei. ODOBESCU, S. I 404. Grajdurile sînt construc-ţiuni monumentale de piatră. . . cu duşumeaua de migmă, pare c-ar fi asfalt, i. ionescu, d. 526. MIGRA, migrez, vb. I. I n t r a n z. (Livresc) A se deplasa dintr-un loc în altul; a se muta în masă dintr-o regiune în alta, dintr-o ţară în alta. V. pribegi, peregrina. MIGRARE, migrări, s. f. (Livresc) Acţiunea de a migra; migratiune. (F i g.) Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. caragiale, m. s. 7. MIGRATOR, -OARE, migratori, -oare, adj. (Livresc, mai ales despre păsări) Care migrează. Două rînduri de valuri, ca triunghiul pe care îl scriu toamna pe cer păsările migratoare. BOGZA, c. O. 406. O, cocostîrci, dragi păsări migratoare Ce primăvara-n fiecare an Veniţi cu veşti.. . Ca nişte albe plicuri zburătoare. ANGIIEL-IOSIF, c. M. II 73. — Variantă: migrătdr, -oare (marian, o. n 296) adj. MIGRAŢIE s. f. v. migraţiunc. MI GIÎAŢItiNE, migraţiuni, s. f. 1. Deplasare în masă a unor populaţii, dintr-o regiune în alta. In 1953. . . s-a găsit în apropiere de Valea lui Mihai un cimitir din epoca migraţiunilor. contemporanul, s. II, 1954, nr. 382, 5/3. Cîndva, demult de tot, într-una din înserările acelor timpuri pierdute, cîţiva păstori, oprindu-se din neîntrerupta lor migraţiune, au aprins un foc. BOGZA, C. O. 239. 2. Deplasare în masă a unor animale, mai ales a păsărilor, la anumite epoci, din unele ţinuturi în altele, în vederea reproducerii sau în căutarea hranei şi a unor condiţii de trai mai bune. 3. (în e x p r.) Migraţiunea ţiţeiului = trecerea ţiţeiului şi a gazelor care-1 însoţesc, din rocile în care s-au format, în altele. — Variantă: (rar) inigrăjie s. f. MIGRĂTOR, -OARE adj. v. migrator. MIGRENĂ — 76 — MIJLOC MIGRENA, migrene, s. f. Durere de cap (de origine variată). Cu capul dogorit de un începui de migrenă, mi-am auzii numele pronunţat. GALACTION, o. I 58. Am o migrenă grozavă, negruzzi, s. iii 57. MIHÂLŢ, mihalţi, s. m. Peşte de riu, asemănător cu somnul, cu corpul lungăreţ şi cu capul mare şi turtit, acoperit de solzi mărunţi de culoare galben-verzuie (Lotci Iota Iota). Trag fără grabă. ■ ■ ¡-aduc la faţa apei un mihalţ. SADOVEANU, î. a. 12. Păstrăvi, mihalţi şi felurite alte mîncări fragede şi gustoase. FIUMON, c. 150. Pleacă pescarii în două luntre ¡i prind. . . crapi, scrumbii, mihalţi şi alte neamuri de peşte mărunt. I. IONESCU, M. 86. MIIIAMEÂ, mihamele, s. f. (Turcism învechit) Ospă-tărie, cafenea. Era, mări, la mihamea, Bea cu turcii la cafea, păsculescu, 1. p. 262. MIHOHO interj. Onomatopee care redă nechezatul calului. Aşchiuţă din pădure, mihoho din cîmp şi liop-liop in casă; ce-i aceea? (Sita). sbiera, p. 320.-f (Substantivat; glumeţ, într-o zicală) Cal. Nu băga mina unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho. NEGRUZZI, s. i 247. — Accentuat şi: mihoho. MIHONĂ, pers. 3 mihonă, vb. I. I n t r a n z. (Rar) A necheza. Ionică, înhămat la săniuţă mă duce-n goană; din cînd în cind sare şi mihonă ca un mînz care zburdă. VLAHUŢĂ, O. A. II 87. MIHOTÎ, mihotesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre cai) A necheza; (fig., despre oameni) aride zgomotos, cu hohot; a chicoti. Ceialalţi băieţi mihoteau şi zburdau. CONTEMPORANUI., Vi 199. MIÎME, miimi, s. f. Număr care este egal cu a mia parte dintr-o unitate; a mia parte dintr-un întreg. Mili-metrul reprezintă o miime dintr-un metru. în aceeaşi miime de secundă, îşi mai zise că prizonierul îl face de batjocura ofiţerilor, rebreanu, p. S. 145. + Unitate de măsură a unghiurilor, folosită în artilerie şi reprezentînd unghiul sub care se vede un metru la o distanţă de o mie de metri. MÎJA s. f. art. (Mai ales în e x p r.) De-a mija = nume dat mai multor jocuri de copii: a) de-a v-aţi ascun-selea, v. ascuns; 1)) (şi în forma de-a baba-mija) de-a baba-oarba, v. babă. După clacă se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învîrtecuş, de-a baba-mija, de-a gaia, de-a cîrpa şi acestea se încheîau printr-o horă mare. GHICA, S. 35. MIJEĂLA, mijeli, s. f. Licărire, mijire. O singură mijeală de lumină putea veni. dintr-o singură parte. C. PETRESCU, R. DR. 245. MIJÎ, mijesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. -A apărea, a începe să se vadă, a se ivi, a licări. Pe feţele tuturor vedeai mijind o duioşie înseninată de nădejde. BUJOR, s. 104. Dimprejurid alb al braţului ei, mijeau cu scînteieri palide-roşii, boabele mari ale unei brăţări de mărgean, hogaş, m. n. 20. F i g. hîtreg spectacolul părea de înmormîn-tare, trist, dar în el mijea un început de răscoală, sahia, n. 92. în mintea mea aburită mijea frica. M. i. caragiale, c. 8.<0> Expr. A miji de ziuă = a se face ziuă, a se crăpa de ziuă. Mijea de ziuă, cu lumină sfioasă şi întârziată de norişori, popa, v. 126. Se trezi pe cînd mijea de ziuă. EMiNEScu, N. 20. (Refl. i m p e r s.) Se tot urcă voiniceşte, Doară culmea va sui-o Pe cînd s-o miji de ziuă. EMINESCU, L. p. 122. Se porni. . . cînd abia se miji de ziuă şi ajunse deodată cu zorile, odobescu, s. iii 186. + (Cu determinări introduse prin prep. « a ») A prinde să. . . Kira, mijind a rîs, răspunde... delavrancea, s. 167. Frunză verde de săcară, Cînd mijeşte-a primăvară Şi cînd vin berzele-n ţară. ŞEZ. vn 44. 2. (Despre iarbă, frunze, muguri etc.) A răsări, a ieşi, a încolţi. Pe grinduri mijea colţul ierbii, sandu-aldea, u. P. 220. Verdeaţa a prins să mijească pretutindeni şi negrul crengilor să lege frunză. anghel-iosif, C. L. 123. <*> (Despre mustăţi) Era între 19 şi 20 de ani; mustaţa îi mijea, bujor, s. 22. Mustăcioara îi mijeşte. TEODO-rescu, p. p. 306. 3. (Rar) A face ochii mici, a strînge pleoapele spre a vedea mai bine sau spre a se deprinde cu lumina ori cu întunericul. Adormitul strănută' îndată şi miji din ochi; deşi nu era încă destulă lumină, văzu că se află in mijlocul unei odăi mari. caragiale, O. Iii 67. <§> T r a n z. Cu cît mijesc ochii mai tare, cu atît bătrîna mea prietină apare mai limpede între cei patru salcîmi venerabili. CARA-giale, o. ii 98. + (Despre, ochi) A se face mici, a se închide, a se împăienjeni (de somn sau de oboseală); a clipoci. Ochii îi mijeau obosiţi şi tulburi, sufla greu. vlahuţa, o. a. 105. 4. (La unele jocuri de copii) A sta cu ochii închişi sau legaţi în timp ce ceilalţi se ascund, ascund un obiect etc. Cine mijeşte? — Variantă : (rar) amiji (sbiera, p. 100) vb. IV. MIJlRE, mijiri, s. f. Acţiunea de a miji; apariţie, ivire, licărire. O mijire albă de soare într-un cer închis, acoperit de nori. vlahuţă, la tdrg. MIJÎT, -A, mijiţi, -te, adj. 1. Apărut, ieşit la iveală, ivit. (F i g.) Orice pas al bătrînului nu făcea decît să întărească bănuiala mijită la început, popa, v. 97. 2, Răsărit, încolţit. Iarbă, flori, — nerăbdătoare Stau mijite sub zăpezi, vlahuţă, p. 11. MIJITORj -OĂKE, mijitori, -oare, adj. (Neobişnuit) Care mijeşte. Strîngea [pruna] între buzele lui roşii şi cu mustăţi mijitoare. macedonski, o. iii 6. MlJLOC, (12) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găseşte la egală depărtare de extremităţile unui lucru ; loc care se află în interiorul unui spaţiu. în mijlocul drumului picoteşte cîinele învăţătorului. RE-breanu, i. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. i 215. Piaţa. . . are în mijloc un stîlp de marmură, golescu, î. 47. L o c. prep. Prin mijlocul ... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor, draghici, R. 24. Din mijlocul,.. = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se înfăţişează înaintea împăratului. CREANGĂ, p. 262. în mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărţilor, rebreanu, r. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare in mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. <$» E x p r. A fi (cineva) Ja mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicaţia unui lucru sau a unei situaţii. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, creangă, p. 266. A fi ceva la mijloc — a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicaţie a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ţie ţi-a plăcut să trăieşti comod, baranga, i. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Şi-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele, bassa-rabescu, v. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc — a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu. creangă, a. 107. A-şi pune capul (sau gîtul) Ia mijloo = a-şi pune viaţa în joc sau în,primejdie ; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza] ; gîtul îmi pun la mijloc, creangă, a. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept şi abdomen; talie. Nu-mi fi inimă duşmană Cînd vezi răul lingă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COŞBUC, p. i 238. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc, creangă, p. 88. Şi-n-tîlnii o feţişoară, Cu cosiţa gălbioară, Cu mijloc de tres- MIJLOC — 77 — MIL tioară. jarnîk-bîrseanu, d. 101. + Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate şi cu rasele pătate de grăsimile mincărilor. sadoveanu, z. C. 181. 3. (învechit) Mediu, ambianţă. Un artist, un scriitor... e influenţat de mijlocul în care trăieşte. Gherea, st. cr. h 70. 4. Moment situat la aceeaşi depărtare de începutul şi sfîrşitul unui fragment de timp ; jumătate. Mijlocul zilei. a Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vint, Din fund de pămint. SEVASTOS, n. 136. (învechit) Veacul (sau •virsta) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic şi romantic din veacul de mijloc [titlu], gherea, st. cr. ii 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc, negruzzi, s. i 36. ^ Loc. a d v. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan cu un car plin de palce. creangă, p. 305. Sînt ani la mijloc şi-hcă mulţi vor trece Din ceasul sfînt in care ne-ntîlnirăm. EMiNKScu, o. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. drăghici, r. 111. De Ia mijloc = de Ia jumătate ; din interior. ^Loc. prep. în mijlocul.. .= în toiul. . ., în puterea. . . Ne aflăţn in mijlocul iernii. STancu, D. 307. + Miezul unei acţiuni, naraţiuni etc. Ei, acu ai înţeles? zise George oprindu-se in mijlocul cîn-tecului. rebreanu, 1. 21. Vrei să-ţi spui un basm, s-adormi mai bine? — Spune. . . — Ei! începutul nit-i nimica; să vezi dumneata mijlocul şi sfîrşitul. caragiat.e, p. 56. 5. (în loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndeţe. I. botez, şc. 158. Anul. . . va fi de mijloc. şez. 11 197. Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluţie intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, şi la negru, spun negru. . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există, davidoglu, m. 83. II. 1. Procedeu, mod de acţiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de.a servi ca mijloc de comunicare intre oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă. . . fond şi formă, conţinut şi mijloace, teme şi procedee, vianu, S. 147. Căci aceloraşi mijloace Se supun cîte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă. EMINESCU, o. 1 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! negruzzi, s. I 49. + Posibilitate, putinţă. Dar cu sla-bele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare, alexandrescu, r. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, proctirîndu-şi mijloace băneşti din familie, a pornit în străinătate. Ghica, s. 698. Înţeleg că nu vrei, dar dacă ttu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! alecsandri, T. i 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă îşi organizează munca după plan, foloseşte pe scară largă mijloacele mecanizate şi metodele ştiinţei agricole înaintate, stat. gosp. agr. 3. Omul de azi, mai luminat şi mai înţelegător, trebuie să-şi cultive pămintul mai bine, cu mijloace tehnice, sadoveanu, e. 26. Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acţionează asupra obiectului muncii lui şi îl modifică: uneltele de producţie, precum şi pămîntul, clădirile destinate producţiei, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi raporturile sociale in care se lucrează, marx, c. j 187. Mijloace de producţie = totalitatea uneltelor de producţie, împreună cu solul, subsolul, mijloacele de comunicaţie etc., necesare pentru a obţine bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare şi după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, partidul nostru, mobi-lizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA de clasă, 1952, nr. 6, 57. — Accentuat şi: mijLc. — Variantă: inî6jloc (budai-DELEANU, Ţ. 245) s. n. MIJLOOĂŞ, -Ă, mijlocaşi, -e, adj. 1. (în expr.) Ţăran mijlocaş = ţăran muncitor care posedă pămînt şi alte mijloace de producţie în cantitate suficientă pentru a-i asigura existenţa fără a exploata munca altora şi care prin interesul lui de om al muncii devine un aliat firesc al clasei muncitoare. Marele Lenin ne învaţă că o însemnătate liotăritoare pentru întărirea alianţei clasei muncitoare are înfăptuirea unei politici de înţelegere şi alianţă trainică cu ţăranul mijlocaş, lupta de clasă, 1954, nr. 3, 35. Ţărănimea mijlocaşă = pătură a ţărănimii alcătuită din ţărani mijlocaşi. 2. (în expr., mai ales substantivat) Jucător mijlocaş = jucător dintr-o echipă de fotbal, rugbi, hochei sau oină, care are sarcina să facă legătura între liniile de atac şi apărare. Cal mijlocaş = cal înhămat la un vehicul între alţi doi cai. MI.TLOCÎL, mijlocele, s. n. Diminutiv al lui mijloc (I 2). Nimeni nu m-a strins în braţă, Mijlocehd meu frînglndu-l. coşbuc, r. 1 239. Că ţi-aş prinde mijlocehd, Cum apucă lupul mielul, hodoş, p. p. 170. Lado, Lado, nu mai plinge, Mijlocelul nu-ţi mai frînge. alecsandri, p. p. 383. O F i g. Şi-n cea dulce legănare larba-şi curmă mijlocehd. cerna, p. 141. MIJLOCÎ, mijlocesc, vb. IV. T r a n z. A interveni, a stărui (pe Iîngă cineva în favoarea cuiva) pentru a obţine ceva. V. intermedia. Tudoran. . . mijlocise ca răzeşul Oarţă să fie deodată dăruit cu hirtii de boierie. SADOVEANU, P. 223. Arhiepiscopul.. . mijloci a se trămite împotriva acestei ţări armate numeroase, odobescu, s. i 4. Mă rog că dacă spatariul Alecsandri are să vie cu adevărat în Franţia, apoi mijloceşte ca trecînd prin Liunevil să mă ia şi pre mine la Paris, kogălniceanu, s. 65. + A pune la cale, a înlesni. Ar trebui însă ca să mijloceşti a avea un căpitălaş, de care vom avea trebuinţă in alte ocazii, ghica, a. 303. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa ca, neputind înturna pre Lăpuşneanul din ' cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde prin jalobe şi dare de bani, să mijlocească mazilia lui. negruzzi, s. 1 142. Văzduhul curat dintr-acea zi... i-au mijlocit îndreptarea sănătăţii. DRĂGHICI, R. 139. MI JLOCÎRE, mijlociri, s. f. Acţiunea de a mijloci; intervenţie, intermediu; demers. N-am nevoie de mijlocirea d-tale pentru a afla ce doresc oamenii mei! rebreanu, R. I 296. Se rugară de dînsa ca să intre ea la împăratul, cu mijlocire de iertare. ISPIRESCU, L. 120. Prin mijlocirea , fetei el află multe, popescu, b. iii 81. MIJLOCITOR, -OÂRE, mijlocitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care mijloceşte; intermediar. Mă fac mijlocitor intre voi şi proprietari, şi voi insista ca să vi se facă dreptate şi condiţii mai blînde. dumitriu, n. 31. MIJLOCÎU, -ÎE, mijlocii, adj. 1. De mijloc, la mijloc. <0> Deget mijlociu = degetul care se află între arătător şi inelar. + între două extreme; potrivit. Statură mijlocie. +• (Despre oameni) De înălţime potrivită. Era un bărbat mijlociu, sadoveanu, o. i 461. 2. Care este al doilea născut dintre trei fraţi, care se află ca vîrstă între cel mai mare şi cel mai mic dintre trei. Ceru şi fata cea mijlocie să se ducă şi dînsa. ispirescu, L. 14. Acolo locuieşte zmeul cel mijlociu . . cu mult mai puternic ca cel mare, dar nu atîta cît cel mic. POPESCU, B. Ii 118. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. mijoArca s. f. art. (Mold., numai în e x p r.) Do-a mijoarca = de-a mija. Ne jucam noi băieţii de-a mijoarca. CREANGĂ, a. 33. MIL, miluriy s. n. (învechit) Blană de oaie. Călugări . . cu cîte două blane de miluri şi de samururi îmbrăcaţi. golescu, î. 37. MILANEZ — 78 — MILCUI MILAjSÎIZ, milaneze, s. n. Tricou (de mătase) cu împletitură de jerseu, folosit de obicei pentru confecţionarea unor obiecte de lenjerie. MILA11ÎT s. n. (Regional) Cantitate sau număr mare. Aveau milaret de vite. ŞEZ. xvni 54. MÎLĂ1, mile, s. f. (Rar la pl.) 1- Sentiment de compătimire pe care îl deşteaptă suferinţa sau nenorocirea cuiva. V. îndurare. Tu care nu cunoşti pe lume nici mila, nici iubirea, dispari. alecsandri, T. I 437. Suferinţa îndelungată împietreşte inima omului şi ucide mila. RUSSO, O. 27. Fugit-am, mindro, de tine, De trei luni şi de trei zile, Să găsesc pace şi mile, Că tu rău m-ai fărmecat. AI,EC-sandri, p. p. 306. <0* L o c. adj. şi a d v. Fără (de) milă = (în mod) nemilos, crud. Sînt de toţi ai mei uitată Şi de rude fără milă în pustiuri lepădată, alecsandri, p. I 15. Fără milă m-aş junghea. jarnîk-bîrseanu, d. 54. L o c. a d v. Cu milă = cu compătimire, compătimitor. Costea gîndi cu milă: «JVw are curaj să discute». C. petrescu, c. v. 94. Nu uita, Făt-Frumos, că pe cit' vei fi tu departe, eu oi tot plînge. El se uită cu milă la ea. eminescu,n. 13.<*> Loc. conj. De milă să nu. de teamă ca nu cumva să. • . Nu cuteza să calce. . . pe velin-ţele cele de mare preţ... de milă să nu le strice, ISPIRESCU, i,. 38. E x p r. (Popular) Fără milă de păcat = fără teamă de a greşi. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meşter între megieşi. ISPIRESCU, la TDRG. De milă = din compătimire. începu a se boci, de ţi se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, i,. 30. Eu o iubesc acum mai mult de milă. negruzzi, s. i 47. (F i g.) Şi frunzele cad de milă. jarnîk-bîrseanu, d. 184. De mila cuira = din compătimire faţă de cineva ; de jalea cuiva. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, şi sta-ngrozit. coşbuc, p. I 150. Au venit la dînsa o mulţime de vulturi, numai de mila ei şi au întrebat-o de ce tînguieşte. SBIERA, p. 212. Dc silă, de milă sau de milă, de silă = vrînd, nevrînd ; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an. ISPIRESCU, L. 82. A-i fi milă de cineva = a fi cuprins de compătimire, a compătimi pe cineva. Mi-e milă de mama şi nu pot să-i spun nici un cuvînt. SAHIA, n. 51. Fie-ţi milă de două suflete nevinovate. CREANGĂ, p. 100. D-tale ţi-e milă de mine. NEGRUZZi, s. I 52. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima, se spune în glumă pentru a arăta că fiecare ţine mai mult la el decît la altul. A i se face milă de... = a fi cuprins de compătimire. Mi s-a făcut milă de el şi mi-am schimbat vorba. GALACTION, o. I 88. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită şi struncinată fiinţă a strigat şi sfînta Duminecă o dată din răsputeri şi îndată i s-au adunat toate vietăţile. CREANGĂ, p. 92. A avea milă de... = a cruţa pe cineva, a manifesta grijă faţa de. . . Nu avea milă de om nici cît de un cîne. CREANGĂ, p. 247. A simţi sau a prinde milă (faţă de cineva sau pentru cineva) = a se simţi înduioşat de suferinţa cuiva. [Omul] simte milă şi pe alţii miluieşte. conachi, p. 288. A-i face cuiva milă sau a provoca mila cuiva = a trezi în cineva sentimentul milei, a-1 înduioşa. (Ţi-c) mai marc mila ! se zice despre cineva care se află într-o stare demnă de compătimit. Gemea copila... Şi-apoi plîngea, mai mate mila. coşbuc, P. i 125. (Cu privire la o fiinţă sau la un obiect) Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript şi ars. jarnîk-bîrseanu, d. 102. Cine nu cruţă paraua, nici de galbeni nu-i e milă, se zice despre omul risipitor. 2. (Concretizat) Pomană, milostenie, binefacere. Bătrîna. . . îşi trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, p. 42. Dăruieşte-mi viaţa Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti. CREANGĂ, P. 268. Dacă Lumînărică ar fi strîns toţi banii cîţi a împărţit mile. . . ar fi fost bogat. negruzzi, s. i 253. E x p r. A cere milă — a cerşi. îi învăţă baba să-şi ia pălăriile din cap. . . cînd va cere ea milă. reteganul, p. II 38. Şi s-a pus Mărcuţ în silă Să ceară mereu la milă. jarnîk-bîrseanu, d. 486. (Popular) A-şi face milă (de cineva) = a da (cuiva) pomană, a ajuta, a face milostenie. Să vii, bade, şi la mine, Ca să-ini fac milă de tine Cu-o cojiţă de mălai, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 260. 3. Stare jalnică, vrednică de plîns, în care se află cineva ; mizerie. V. nenorocire. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, I,. 40. Harap-Alb [era] înduioşat de mila bietelor păsări. creangă, p. 246. O (Poetic) Cel bogat e surd la plînsul milei şi nenorocirii. DEME-Trescu, o. 38. + Tristeţe, melancolie, jale. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. Las* că nici nu-s poveşti; îs dureri ale vieţii mele. SADOVEANU, n. F. 69. «$> Loc. a d v. Cu milă = astfel încît îţi provoacă milă (1); cu jale, dureros. Trage-o cătană să moară Ş-aşa trage de cu milă, Că moare-n ţară străină, jarnîk-bîrseanu, d. 319. Puica mea plînge cu milă. teodorescu, p. p. 325. Expr. A-i plînge cuiva dc milă = a-i părea foarte rău de suferinţa cuiva. [Lupul] a găsit iezii singuri, i-a ucis şi i-a crăm-poţit, de le-am plîns de nulă. CREANGĂ, p. 30. 4. Bunăvoinţă, bunătate, îngăduinţă, indulgenţă. V. dragoste, iubire. Pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă — căci la bani şi straie se ştia că doamna Anastasia e zgîrcită. sadoveanu, z. c. 215. Orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost şi mila. părintească la mijloc! creangă, p. 286. Că mila de la părinţi Anevoi-o s-o mai uiţi. TEODORESCU, P. P. 270. Expr. (Popular) A nu avea sau a nu afla milă (undeva) = a nu găsi bunăvoinţă (undeva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăierea. jarnîk-bîrseanu, d. 207.. (în credinţele religioase) Bunăvoinţă şi ajutor pe care dumnezeu îl acordă omului; graţie, îndurare divină. Peste cîte multe ţi-a dat mila cea bogată, Nimic n-ai. conachi, p. 264. <>• Expr. Unde (sau pe ce) pune el mîna, pune şi dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. Pe ce punea mîna, punea şi dumnezeu mila. ISPIRESCU, L. 209. (Formulă întrebuinţată mai ales în limbajul bisericesc) Dumnezeu (sau domnul) să-şi facă milă (de cineva sau cu cineva) = dumnezeu să se îndure (de cineva). Dumnezeu cu mila — (¿P°i) ce-o da dumnezeu. (Mai ales formulă cu care încep actele emanate de la domnii ţărilor romîneşti) Prin (cu sau din) mila lui dumnezeu = de la dumnezeu. Mila domnului! = slavă domnului ! , v. slavă. Mincarea cam pe sponci, dar apa, mila domnului, creangă, a. 197. Mila domnului, ne aflăm bine. teodorescu, p' p. 172. MÎLĂ2, mile, s. f. Unitate de măsură pentru lungimi, a cărei mărime diferă de Ia o ţară la alta. ^ Milă (engleză) — unitate de măsură pentru lungimi, folosită în Anglia şi în Statele Unite ale Americii, egală cu 1609,3 m. Milă marină internaţională = unitate de măsură pentru lungimi, adoptată de toate statele, egala în practică cu 1852 m. Milă geografică = unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 7420 m. Milă austriacă = unitate de măsură pentru lungimi, folosită în trecut şi în Transilvania, egală cu 7585,9 m. Milă pătrată (austriacă) = unitate de măsură pentru suprafeţe, folosită în trecut şi în Transilvania, egală cu 57,55 ha. Ducatul de Nassau. . . numără treizeci şi opt mile pătrate. negruzzi, s. I 325. + (învechit şi popular; adesea determinat prin «de loc» sau «de pămînt») Unitate de măsură de mărime neprecizată. V. 1 e g h e. la buzduganul din etn şi-l zvîrle înapoi de şase mile de loc. creangă, o. A. 278. Zvîrle buzduganul de trei mile de loc. ŞEZ. n 52. Ş-încă-o milă dc mergea, Ciobănaşul ce-i zicea? teodorescu, p. P. 507. MILCUÎ, milcuiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se ruga (de cineva) cu umilinţă, a cere cu stăruinţă, a implora milă, a se milogi. Am îmbiat, am alergat, M-am MILDUI — 79 — MILITARIST milcuit, m-am rugat. . . Nici că-rţ seamă m-au băgat. ALECSANDRI, P. P. 285. MILDUÎ, milduiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A bate uşor (în glumă), a atinge pe cineva cu ceva. [Mirele] de-i blajin şi molcom numai o milduieşte [pe mireasă] cu harapnicul. sevasTos, N. 202. MILENÂR, -Ă, milenari, -e, adj. Care există de un mileniu ; care durează de un mileniu; p. e x t. de mii de ani. Aţi văzut. ■ . Una din cele 7 minuni, milenarul zid chinezesc, boureanu, s. p. 10. Era o formă a luptei milenare pentru piine, intr-un ţinut secetos. CAMII, PETRESCU, N. 89. miuGniu, milenii, s. n. Perioadă de timp de o mie de ani, p. ext. de mii de ani. în codrul acesta vrăjit, Stejarii-s de două milenii, beniuc, v. 85. MILIAMPÎR, miliamperi, s. m. Unitate subdivizionară de măsură a intensităţii curentului electric, egală cu a mia parte dintr-un amper. MILIAMPERMÎTRU, miliampermetre, s. n. Instrument de măsură pentru intensităţile mici ale curentului electric. MILIĂN, miliani, s. m. (Regional) Om înalt şi corpolent. V. namilă. Peste vro doi ani, el era cogemite milian. ŞEZ. ii 201. MILIAR, -A, miliari, -e, adj. (Despre o piatră, un stîlp de pe marginea drumurilor) Care marchează distanţa de o mie de metri de-a lungul unei şosele, al unei linii ferate etc. Ajunşi cam la a şasea piatră miliară, detcrăm peste un cort. D. zamfirescu, la cade. Movilele erau dar semnele căii, semne aşezate acolo de mii de ani. ■ . Ele au fost şi sînt încă ■ ■ ■ stilpii miliari ai drumurilor, odobescu, S. II 271. + (Substantivat, la pl.) Pietre aşezate din kilometru în kilometru Ia marginea şoselelor şi a drumurilor mari, spre a marca distanţele. MI1IĂRD, miliarde, num. card. Număr egal cu o mie de milioane (v. bilion): p. ext. număr foarte mare. Miliardele de candele licăreau tremurind în adîncuri. bart, E. 251. MILIARDAR, -ă, miliardari, -e, s. m. şi f. Persoană care posedă o avere evaluată în miliarde (de lei; de dolari etc.). MILIGRĂM, miligrame, s. n. Unitate subdivizionară de măsură a greutăţii, reprezentînd a mia parte dintr-un gram. MILILÎTRU, mililitri, s. m. Unitate de măsură subdivizionară de capacitate, reprezentînd a mia parte dintr-un litru. MILIMETRIC, -A, milimetrici, -e, adj. De mărimea unui milimetru; p. ext. foarte mic. <$> Hîrtie milimetrică — hîrtie liniată orizontal şi vertical din milimetru în milimetru, întrebuinţată la desene tehnice, la lucrări topografice şi Ia executarea graficelor. MILIMETRU, milimetri, s. m. Unitate de măsură subdivizionară de lungime, reprezentînd a mia parte dintr-un metru. Un centimetru are 10 milimetri. — Pl. şi: (n.) milimetre (caragiale, o. vii 126). MILION, milioane, num. card. Număr egal cu o mie de mii. Ce spectacol măreţ!. . . Patru milioane de deputaţi la un loc, cerînd cuvîntul! ai.ecsandri, t. i 232. O aristocraţie ignorantă, sprijinită de Poartă şi de cler. . . ţine în lanţuri un popor de mai mult de două milioane de oameni. KOGĂLNICEANU, S. A. /4. (Adjectival, f.; cu valoare de numeral ordinal) Milimetrul pătrat este a milioana parte dintr-un metru pătrat. (Fără complinire, exprimă adesea valori băneşti) Acele milioane, ce in grămezi luxoase Sînt strinse la bogatul, pe cel sărac apasă. HMINKSCU, o. I 59. Nu mi-aş vinde secretul p-un milion. NEGRUZZI, s. ni 232. — Pronunţat: -li-on. MILIONAR, -A, milionari, -e, s. m. şi f. Persoană care posedă o avere evaluată în milioane (de lei, de dolari etc.). Băiatul domnului Iordan Hagi-lordan, milionarul şi directorul societăţii « Petrolul ». . . C. PETRESCU, C. V. 97. (Adjectival) Colhoz milionar. MILIONIME, milionimi, s. f. Număr care este egal cu a milioana parte dintr-un întreg; a milioana parte din-tr-un întreg. MILIONÎST, -Ă, milionişti, -ste, s. m. şi f. (învechit şi arhaizant) Milionar. Milionistul poate să ajungă ca mine, iar eu nu pot să ajung ca el. PAS, L. I 137. Sînt milionişti ca şi mine. gorjan, H. iv 12. MILITÄ, militez, vb. I. Intranz. A dezvolta o activitate intensă, a lupta (sprijinind sau combătînd un principiu, o tendinţă, o acţiune etc.). V. activa. Nicolaie Bălcescu a fost unul dintre luptătorii progresişti de acum un veac, care au militat pentru independenţa şi pentru unirea Principatelor dunărene. sadoveanu, E. 49. MILITANT, -Ăj militanţi, -tet adj. Care militează, care luptă intens pentru un principiu, o cauză etc. Un Nicolaie Bălcescu, un Alecu Russo, oricît de deosebite ar fi temperamentele lor individuale, coincid prin acea tendinţă activă, practică ţi militantă a scrisului lor. VIANU, A, P. 23. + (Substantivat) Luptător, combatant. [Atec-sandri] a fost un militant neobosit, luptînd cu însufleţire în toate domeniile progresului, sadoveanu, E. 58. MILITAR1, militari, s. m. (în opoziţie cu civil) Persoană care face parte din cadrele armatei sau care îşi face stagiul militar (indiferent de grad). V. ostaş, oştean. Drept să vă spun, ca vechi militar care am făcut campania cu ruşii în tinereţe, ii admir, sadoveanu, m. C. 92. Frumos, domnule maior, foarte frumos. Ce fel de cavaler eşti dumneata? Ce fel de militar eşti dumneata? SEBASTIAN, T. 38. Frunză verde de stejar, M-a dat satul militar. TEODORESCU, P. P. 300. MILITÄR2, -Ă, militari, -e, adj. 1. Care ţine de armată ; al armatei, ostăşesc. In clipa supremă a despăr-ţirii, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrime, strigăte şi gălăgie, care se petrec la plecarea vaselor de pasageri. BART, E. 234. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari. . . da acestei privelişti o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I 36. Constantin Mavrocordat, la 1739, desfiinţă de tot vechea organizare militară a ţării. BĂLCESCU, o. I 32. <$> Serviciu militar = stagiu obligatoriu în armată pentru toţi cetăţenii valizi. Tren militar = tren care transportă trupe şi materiale. Trenul militar e-aici de două zile. VINTILÄ, o. 11. + Care se bazează pe armată. Ofensivă militară. 2. Privitor la război, de război; războinic. [Al. Donici] s-a dus la Petersburg şi a intrat în corpul de cădeţi, însă avea el oare vocaţiune pentru arta militară? NEGRUZZI, s. i 332. MILITAJtfSMs.n. Politică reacţionară agresivă, caracterizată prin intensificarea înarmării, cu scopul de a pregăti războaie imperialiste şi de ă aservi din punct de vedere politic şi economic noi state şi teritorii. MILITARIST. -A, militarişti, -ste, adj. Partizan al militarismului ; propriu militarismului sau făcut în spiritul militarismului ; războinic. Spui că ai tras numai fiindcă aşa ţi-a dictat educaţia militaristă. c. PETRESCU, î. II 112. MILITARIZA — 80 — MILOSTIV MILITARIZA, militarizez, vb. I. T r a n 2. A organiza milităreşte, a imprima (unei ţări, unei ramuri a economiei naţionale, unei instituţii etc.) un caracter militar; a subordona scopurilor militarismului, a adapta la scopurile războiului. MILITARIZARE s. f. Acţiunea de a militariza; introducerea formelor şi metodelor organizării militare (într-un sector sau în întregul domeniu al vieţii sociale). Oraşul, din cauza militarizării ■ . . trăieşte în casele cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viaţă deosebită. CAMII* PETRESCU, V. N. 418. MILITĂRÎSC, -EASî/A, milităreşti, adj. De militar; ostăşesc, militar2. Comandantul-şef al oştirii şi-a sfîrşit tocmai trebile milităreşti. macedonski, O. ZII 39. Slujba militărească are mai multe neplăceri decît mulţămiri. negruzzi, s. i 39. MILITARÎŞTE adv. Ca militarii; ostăşeşte, soldă-ţeşte. Un tînăr îmbrăcat milităreşte, înalt, frumos, cu o figură aproape copilărească. BA.RT, s. M. 24. Satele din ţinutul Năsăudului. . . au fost organizate milităreşte, ca sate de grăniceri. GHEREA, ST. CR. III 312. MILITĂRÎE s. f. Serviciul militar, viaţa de militar; armată, cătănie, ostăşit. Feciorul dascălului Andrei ■ . - face slujba miliîăriei la Piatra. SADOVEANU, b. 17. Expr. A lua (pe cineva) la miîitârie = a încadra pe cineva, la recrutare, în categoria celor apţi pentru serviciul militar. Am recrutat anul trecut şi nu m-au luat la militărie. stancu, d. 368. A-şi face militâria = a-şi face stagiul militar. (Familiar) A face miîitârie (cu cineva) — a acţiona în mod sever, a se purta aspru cu cineva. MILITĂROS, -OĂSĂ, milităroşi, -oase, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) De militar, milităresc; p. ext. aspru, rigid. Maiorul, deşi de felul lui foarte milităros, nu mai ţine socoteală de nimic, nu mai respectă nici pe superiori, camic, petrescu, o. îl 240. -O (Substantivat) A strigat, vrînd să facă pe militărosul. pas, z. iii 12. MILIŢIAN, -A, miliţieni, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care este în serviciul miliţiei (1), însărcinată cu paza ordinii şi a securităţii publice. La intersecţiile străzilor, miliţianul dirijează circulaţia. c=j Noi acum trebuie să ajutăm pe miliţian să-l afle pe vinovat, dumitriu, N. 167. 2. Soldat din miliţie (2). încotro, domnule locotenent? întrebă an miliţian, camilar, n. II 341. Mult mai de lipsă ar fi fost companielor care atacase fortul despre apus o întărire de vreo trei-patru sute de miliţieni. ODOBESCU, S. iu 596. — Pronunţat: -ţi-an. MILÎŢIE s. f. 1. Instituţie avînd drept scop menţinerea ordinii şi a securităţii publice, apărarea proprietăţii socialiste, precum şi a bunurilor şi libertăţilor cetăţenilor. Circumscripţie de miliţie, a La postul de miliţie nu-l găsiră pe şef, care era plecat în alt sat. dumitrii;, n. 153. 2. (în vechea organizare militară) Armata nepermanentă sau de rezervă şi unele corpuri speciale de armată (jandarmeria); (în organizarea militară a regimului trecut) stadiul ultim al serviciului militar (după 6 activitate » şi « rezervă »). Instituţiile cărora se cuvine numirea de miliţie la noi, sîtit: jandarmii şi cordonaşii cu potecaşii. bĂlcescu, o. r 36. + (Popular) Serviciu militar, armată. E un flăcăiandru care o să tragă sorţi la anul şi pe care, se înţelege, o să mi-l mănînce fript miliţia GA LAC-TlON, o. I 65. Nu mai plînge, Florico. Că vremea o să treacă repede. N-o să mor doar în miliţie. bujok, S. 38. Cînd scăpai din miliţie Eram beat de bucurie. ŞEZ. v 89. M1L1Ţ10NÎR, miliţioneri, s. m. (Neobişnuit) Miliţian (1). A venit şi miliţionerul (sergentul de stradă). SAHLA, U.R.S.S. 63. MILITAT, milivolţi, s. m. Unitate subdivizionară de măsură a tensiunii electrice şi electromotoare, egală tu a mia parte dintr-un volt. MILIVOLTMÎTRU, milivoltmetre, s. n. Instrument de măsură pentru tensiuni electrice foarte joase, de ordinul milivoltului. MILOG, -oAgă, milogi, -oage, s. m. şi f. Cerşetor. Pe la porţi domneşti n-am fost milog. beniuc, v. 10. Stăteaţi tustrei ca nişte mogîldeţe. . . F i g. Ochii ei painjeniţi de lacrimi se îndreptară spre el. . . adinei, miloşi. EminESCU, n. 76. + Care dă milă (2); binefăcător, darnic. (F i g.) Cine-i mai milos pe lume? (Somnul). SBIERA, p. 320. + (Adverbial) Jalnic, trist, stîrnind compătimire. O fată de-mpărat, cerînd Un loc de mas, sărmana, Şi se ruga milos de blînd, coşbuc, p. i 66. MILOSÎRDIE s. f. (învechit şi arhaizant) Milă, îndurare. Mulţămesc. . . dimineaţa şi sara pentru milosîrdia sa. SADOVEANU, F. J. 489. MILOSTÎIME, milostenii, s. f. 1. Binefacere, pomană, milă (2). Făcu milostenie ologului din uşa bisericii. DUMi-triu, b. F. 138. Am păţit şi noi ca un cerşitori, care şedea pe comoară şi cerea milostenie. CREANGĂ, p. 134. + Danie făcută unei mănăstiri, unei biserici etc. Maicele din schit primeau din cînd în cînd milostenii. GALACTION, o. i 315. 2. (învechit) Milă (1), altruism. Puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, creangă, p. 214. MILOSTÎV, -Ă, milostivi, -e, adj. Plin de milă (1)^ milos, îndurător; p. ext. bun, blînd. Milostiv te crede lumea, dar nu eu, căci te ghicesc, da vila, v. v. 178. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv, creangă, p. 298. Aleargă la Trifan, Că este foarte blînd şi milostiv ţăran. donici, f. 52. + Binevpitor, îngăduitor, iertător. Cucoana e ţifnoasă şi îndrăcită cum nu se mai poate, dar conul Grigoriţă, cum îl ştiţi, drept şi milostiv. riîbrEanu, r. I 239. Milostive dumnezeu, Nu mă bate aşa rău. jarnîk-bîrseanu, d. 430. ♦ Binefăcător, darnic. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani. Ia, numai am vrui să dovedesc lui Petre, cît eşti tu de milostiv. creangă, p. 300. F i g. Blînd tainele vi le desface Din MILOSTIVĂ — 81 — MINĂ sinu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaşte Şi toată frunza ei vă ştie. GOGA, p. 9. o MILOSTIVĂ, milostive, s. f. (Bot.) Veninariţă. Iată mintă, săbiuţă... sălvie, milostivă, negruzzi, s. I 97. MILOSTIVI, milostivesc, vb. IV. Refl. (Popular; adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de », « spre », « asupra » sau « cu ») A se arăta milostiv (1), a i se face milă (de cineva) ; a se îndura. Oşteanul se milostivi de dînsa ş-o învoi să iasă la lumina lunii. SADOVEANU, o. viii 230. Dumnezeu să se milostivească cu ea şi să-i dăruiască un copil. şez. îi 200. De-mpărat a se ruga. Ca să se milostivească Şi roaba să-i dăruiască. TEODORESCU, p. P. 117.^ Tranz. f a c t. (Rar) Chinurile ce am tras mă milostivesc spre ale tale. NEGRUZZI, s. iii 387. + A da de pomană, a milui. MILOSTIVIRE s. f. Faptul de a se milostivi şi rezultatul lui. 1. Milă (1), compătimire, îndurare ; înduioşare, bunăvoinţă. Eu cunosc prea bine pe domnul meu şi ştiu care va fi milostivirea lui. . . M-am spăriat de o pedeapsă mai cumplită, sadoveanu, z. c. 165. •O'L o c. a d v. (Rar) Fără milostivire = fără milă, (în mod) nemilos. Oh! Cum ne mărită fără milostivire! negruzzi, s. iii 438. 2. Milă (2), binefacere, pomană, dar. Te rog să faci o milostivire şi să-mi ierţi feciorul să nu meargă la oaste. reteganul, p. iii 7. + Calitatea de a fi milostiv; dărnicie, generozitate. Vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită, îl ştiu eu cit e de priitor şi de darnic. CREANGĂ, p. 250. MILUI, miluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A dărui cuiva ceva din milă, a da cuiva pomană. Nu numai că n-a miluit în viaţa lui pe nimeni, dar el lua. . . şi bucăţica de pîine din gura orfanului. vlahuţă, o. a. 215. îi miluţa cîte-o vecină bună cu cîte ceva. reteganul, p. i 42. Eu sînt cerşitoriul pe care l-ai miluit colo la pod. creangă, p. 300. 2. A se arăta milostiv faţă de cineva, a arăta milă cuiva; a se îndura de cineva. Doamne, miluieşte şi iartă pre păcătoasa Calipso! negruzzi, s. i 220. + (Rar) A solicita mila cuiva, a cere îndurarea cuiva. Fata-ngăl-binea Tot mai tare. . . mă-sa-n rugare Pe toţi sfinţii miliţia, coşbuc, p. n 214. — Prez. ind. şi: milui (STancu, D. 276). MILUÎRE, miluiri, s. f. (învechit) Acţiunea de a milui (1) şi rezultatul ei; milă (2), pomană. Darurile şi miluirile rînduite prin voinţa ctitorilor, odobescu, S. ii 20. MILUIT0R, -oăre , miluitori, -oare, adj. (Rar) Darnic. MILtŢĂ s. f. (Rar) Diminutiv aî Iui mii ă1. Cine n-are mămucuţă, Nu mai ştie ce-i miluţă. ŞEZ. xix 116. MIM, mimi, s. m. Actor de pantomimă. MIMĂ, mimez, vb. I. Tranz. (Cu privire la o piesă de teatru, un rol etc.) A interpreta prin gesturi, ca un mim. (F i g.) Femeile îl ascultă cu interes şi aprobă cu întrebări mirate, respectuos mimate, savanta expunere. camii, petrescu, T. ii 90. + (Cu privire la gesturi, apucături etc.) A imita. C-o uşurinţă uimitoare ştia să mimeze gesturile, bart, e. 40. MIMĂT, -Ă, mimaţi, ~te, adj. Reprodus sau exprimat prin gesturi. MIMETISM s. n. însuşire pe care o au unele animale (de exemplu cameleonul) de a avea sau a-şi schimba culoarea după mediul în care se află sau de a lua forma unor obiecte din mediul înconjurător, pentru a se confunda cu acestea şi a nu fi recunoscute de duşmani. MÎMIC, -Ă, mimici, -e, adj. Care se referă la mim sau la mimică; de mim. Scenă mimică. MIMICĂ s. f. Arta de a înfăţişa, de a exprima prin gesturi, dar mai ales prin mişcarea muşchilor feţei, sentimente şi idei; p. e x t. expresie a feţei, mină 3. Richard, în timpul mimicei lui Danton, mai aşteaptă încă, nehotărît. Camil petrescu, t. ii 616. Jucau un feli de horă... cu o mimică foarte vioaie, contemporanul, iv 140. Impresarii noştri se făcură profesori de declamaţie şi de mimică, negruzzi, s. i 343. mimOză, mimoze, s. f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee exotice din familia leguminoaselor, cu inflorescenţe bogate în flori mici şi dese, de culoare roz sau albă. Aşa cum eşti tu, delicată ca o mimoză. Camil PETRESCU, T. II 22. Mimoză senzitivă (rar, simţitoare) = plantă erbacee din America de Sud, dotată cu o mare sensibilitate, încît frunzele ei se strîng cînd sînt atinse (Mimosa pudica). Ţară-n care Mimoza simţitoare ori lotusu-azuriu Sînt serbede vedenii, macedonski, o. i 224. MINĂ, minez, vb. I. Tranz. 1. A aşeza explozibile, mine1 (2) undeva, cu scop defensiv. Un pod despre cart ştim că e minat, camil petrescu, u. N. 265. 2. F i g. A distruge (puţin cîte puţin). V. submina. Lupta plină de grele sacrificii a acestor popoare [din colonii] minează temeliile imperialismului, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 156, 10/2. MINARÉ1 s. f. v. minaret. MINÁRE2, minări, s. f. Acţiunea de a mina. 1. Aşezare de mine1 (2). Minarea podurilor. 2. F i g. Ruinare, distrugere (lentă). MINAREĂ s. f. v. minaret. MINARÉT, minarete, s. n. Turnul înalt al geamiilor (din înălţimea căruia hogea cheamă pe credincioşi la rugăciune). Intr-o clipă întrevăzu oraşul cu palmieri, clădirile albe şi cubice, minaretele, moscheele, deşertul, soarele arzător, sfinxul şi piramidele, c. PETRESCU, A. 281. Acolo jos, peste cununa întunecatului boschet, Sclipeşte-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, S. A. 72. ■+ Turn asemănător cu cel descris mai sus, folosit ca element decorativ al unei clădiri. — Variante: (învechit şi arhaizant) minaré (alec-sandri, p. i 238), minarcA (sadoveanu, f. j. 659, odobescu, s. iii 14), (neobişnuit) minarétu (macedonski, o. i 55) s; f. MINARÉtA s. f. v. minaret. MINÁT, -A, minaţi, -te, adj. 1. (Despre locuri, clădiri etc.) Unde s-au aşezat mine1 (2), cu mine1 (2). Cîrnp minat. 2. F i g. Ruinat, distrus ; nimicit. MINAVÉT, minaveturi, s. n. (învechit) Flaşnetă de dimensiuni reduse. Nu te poţi arăta la o fereastră fără să nu înceapă să-ţi urle un minavet sau o primadonă de doi-trei anişori. GHICA, S. 592. S-a minia nineaca şi nu ţi-a mai cumpăra minavet. alecsandri, T. i 113. — Variantă: minavetă s. f. MINAVÉTA s. f. v. minaret. MÎNĂ1, mine, s. f. 1. Loc subteran, amenajat cu diferite lucrări şi instalaţii care permit accesul la zăcămintele de minerale utile şi fac posibilă exploatarea acestora. Noi bine ştim că azi, din mină, Cei ce primesc căldură şi lumină Ai noştri sînt, şi tot ce noi vom face E pentru-o viaţă nouă, pentru pace. BENiuc, s. 7. în minele adinei ale Munţilor Apuseni se vede perfect tot ce s-a petrecut atunci. Aurul lichid şi fierbinte s-a strecurat printre stinci. BOGZA, A. î. 121. Mai înainte, aceste mine de sare prezentau un aspect înspăimîntător. bolintineanu, o. 432. + Ansamblul lucrărilor, construcţiilor şi instalaţiilor de la suprafaţă şi din subteran ale unei exploatări miniere. + F i g. MINĂ — 82 — MINERALIZA Bogăţie mare, izvor nesecat. Ştiinţa lui France este o mină de consideraţii, de apropieri, de comparaţii, care dau o mai mare forţă creaţiei sale. IBRĂILEANU, S, 280. 2. Armă explozivă, compusă dintr-o încărcătură de exploziv şi un dispozitiv de aprindere, care se aşază pe pămînt, în pămînt sau sub apă şi explodează la atingere sau la comandă (prin acţiunea unui dispozitiv special). Tirnăcopul, pila, mina muşcă stinca cu-ndîrjire. MACE-DONSKi, o. i 231. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. NEGRUZZI, s. I 6. 3. (Adesea determinat prin «de creion ») Vergea cilindrică sau prismatică subţire făcută din grafit, plom-bagină sau dintr-o altă substanţă care poate lăsa o urmă pe hîrtie sau pe alte materiale. Mină de grafit. Mină colorată. MÎNA2, mine, s. f. Expresie a feţei; fizionomie, chip ; înfăţişare. V. mimică. Fata încercă să-şi facă o mină surîzătoare, dar lacrămile ii jucau încă în ochi. bart, E. 338. Acum, inchipuieşte-ţi, de puţi, mina călugărilor. negruzzi, s. i 228. <0> E x p r. A avea mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău); a părea sănătos (sau bolnav). MÎ NA3, mine, s. f. (La grecii din antichitate) Monedă valorind o sută de drahme. Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie intr-o zi coada cea frumoasă a unui cine minunat pe care-l cumpărase cu şaptezeci de mine. ODO-BEseu, s. m 43. MlNCE s. f. v. minge. miivci.nOs, -oAsă, mincinoşi, -oase, adj. 1. Care minte; înclinat să spună minciuni. (Substantivat) Mincinosul nu e crezut nici cînd spune adevărul. E x p r. A tace sau a scoate (pe cineva) mincinos =a socoti (pe nedrept), a acuza (pe cineva) că este mincinos, că a minţit. îl făcuseră mincinos şi el fugise din faţa ocării. DUMITRIU, N. 32. + Care nu se ţine de cuvînt. Un datornic mincinos. 2. (Despre acte, fapte, atestări, jurăminte etc.) Fals, neadevărat, inexact, strimb. Promisiunea mincinoasă era o inspiraţie a momentului. REBREANU, R. ii 92. Lacrimile ce vărsa la genuchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sînt mincinoase. negruzzi, S. I 52. — Variantă: (regional) uiinciuilds, -Oăsă (NEGRUZZI, S. Iii 179) adj. MLNClOfl, mincioguri, s. n. Mică plasă în formă de coşuleţ, prinsă de un cerc prevăzut cu o prăjină drept coadă şi folosită pentru aducerea la suprafaţă a peştelui prins cu undiţa; ciorpac. (Atestat în forma regională mingioc) Cînd e dragostea mai dulce Ia mingiocul şi se duce. Şi se plimbă prin ostreţe. TEODORESCU, p. p. 305. — Variantă : mingioc s. n. Mii Cltfi\ A, minciuni, s. f. I. 3. Afirmaţie, relatare neadevărată, făcută, de obicei, cu scopul de a înşela; denaturare intenţionată a adevărului; neadevăr. Unul strigă ascuţit că s-au săturat de vorbe, altul adăugă că boierii numai cu minciuni i-au ţinut. REBREANU, r. ii 92. Mă bate soarele-n ochi . . — Spui minciuni, bădie, soarele te bate în spate, hogaş, m. N. 19. Cirpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca in părete. CREANGĂ, p. 47. <§> (Personificat) Minciuna stă cu regele la masă. . . Doar asta-i cam de multişor poveste, vlahuţă, o. a. i 36. Expr. Minciuna gosronatii v. gogonat. A da (pe cineva) de minciună = a descoperi ca mincinos pe cineva. A rfunînc de minciună v. rămîne. A (se) prinde cu minciuna v. prinde. A se prinde minciuna (cuiva) v. prind e. 2. Obicei, deprindere de a spune neadevăruri, de a denatura adevărul. Cu minciuna 7i-o duci departe. 3. Născocire, scornitură, invenţie, ficţiune, plăsmuire, închipuire. E x p r. A umbla cu (traista sau cu plosca de) minciuni v. umbla. Ce-i In mînâ nu-I minciună = foloseşte-te de ceea ce poţi avea în mod sigur şi nu te lăsa ademenit de avantaje nesigure. Cu toate aceste, ştii una? Ce-i in mină nu-i minciună. Hai, să fugim împreună. alecsandri, T. i 204. Ce-i in mină, nu-i minciună, şi e mai bine acum un ou, decit la anul un bou. NEGRUZZI, s. I 248. + F i g. (La pl.) Fleacuri, nimicuri. Rîdea intr-una şi povestea fel de fel de minciuni, de-ţi era mai mare dragul de el. REBREANU, I. 49. Şi tni-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romăniţă Voi cerca de mă iubeşti. EMINESCU, o. I 55. II. (Mai ales la pl.) Prăjitură făcută din bucăţele de aluat dospit, prăjite în grăsime. Cînd veniră sarailia şi minciunile, cheful era în toi, stanoiu, c, I. 99. Tocmai atunci aducea baba Maria şi punea pe masă două farfurii rotunde şi mari pline cu « minciuni». hogaş, dr. II 106. MI>CIUNEÂ, jninciujjele, s. f. (Mai ales la pl.) Minciună (ii). MINCTUNÎ, minciunesc, vb. IV. Tranz. (Neobişnuit) A minţi, a înşela. A minciunii lumea să-şi rîdă de lesne-crezători. c. petrescu, r. dr. 136. MIN( IlINÎCĂ, minciunele, s. f. (Mai ales la pl.) Minciună (ii). MIKCIUKOS, -OAsA adj. v. mincinos. MINDÎR, mindire, s. n. Saltea umplută cu paie. A dormit şi pe paturi de fier cu mindir de paie. C. PETRESCU, A. 352. Trebuie să dormi pe rogojină, noi n-avem nici mindir. dunĂreanu, cu. 118. Bunicuţa, săraca, dormea în săliţă pe-un mindir de paie. vlahuţă, o. a. 490. + Cuvertură, cergă. Un pat, adică cîteva seînduri pe doi căpriori acoperite c-un mindir şi c-o plapomă roşie. EMINESCU, n. 38. Burcii, mineie, s. n. Carte bisericească în care sînt indicate, pe luni şi pe zile, slujbele religioase. Am găsit un volum manuscript pe hîrtie coprinzînd mineiul pe luna decemvrie în limba slavotiă. odobescu, S. I 460. — Variantă: minGu s. n. MINER, mineri, s. m. Lucrător calificat care lucrează într-o mină. Tovarăşii dragi, tovarăşi de frunte, Minerii noştri harnici de pe Jii. DEŞLIU, G. 46. Minerul a trecut numai dintr-o galerie in alta, şi în urma lui pînza groasă a tenebrelor se reface, de parcă nimeni n-ar fi sfişiat-o. BOCZA, V. J. 156. MINERAL1, minerale, s. n. Corp solid, cristalizat sau amorf, care se găseşte în scoarţa pămîntului şi care are o anumită compoziţie chimică. MINERAL2, -A, minerali, -e, adj. Care conţine minerale, care ţine de minerale, care se referă la minerale. Cărbune mineral, cd Un însemnat spor de prodi cţie îl aduce întrebuinţarea îngrăşămintelor organice şi minerale. contemporanul, S. ii, 1954, nr. 382, 5/1. ^ (Spre deosebire de regnul animal şi regnul vegetal) Regnul mineral = totalitatea mineralelor. Apă minerală = apă care conţine în soluţie săruri, gaze şi substanţe radioactive; (la pl., rar) staţiune unde se află asemenea ape. Pe sub seară scoborim in satul Olăneşti, vestit prin băile lui de ape minerale, vlahuţă, o. a. it 137, Pe la sfîrşitul lui august poate mă întorc şi eu la Paris de la apele minerale. GHIca, A. 587. Nu departe de aici sînt apele minerale de Strungă, negruzzi, s. I 192. Izvor mineral — izvor a cărui apă conţine în soluţie o cantitate însemnată de săruri sau de gaze, avînd o temperatură mai înaltă de 20°. uneori puternic radioactivă. Ulei, mineral — ulei obţinut prin distilarea ţiţeiului. Parafina este un ulei mineral. M1NERALI7Â, mineralizez, vb. I. Refl. A se transforma în mineral. MINERALIZARE — 83 — MINISTER MINERALIZARE s. f. Acţiunea de a se mineraliza şi rezultatul ei. Deplasarea lentă a apelor subterane a favorizat o evaporare intensă în timp, fapt ce a avut ca urmare o mineralizare accentuată a acestor ape. PROBL. GEOGR. II 202. MI.\ERAI,IZÂT, -A, mineralizaţi, -te, adj. Care a devenit mineral, care s-a transformat în mineral. MINERAI.IZAT6R, -0ÂRE, mineralizatori, -oare, adj. Care favorizează formarea sau cristalizarea unor minerale ; care transformă un metal în mineral, combinîndu-se cu el. mineralGg, mineralogi, s. m. Orp de ştiinţă care se ocupă cu studiul mineralogiei. MIiNERAl.O GIC, -A, mineralogici, -e, adj. Care ţine de mineralogie. M1NERAL0GÎE s. f. Ştiinţă care are ca obiect studierea formării, a structurii şi a proprietăţilor mineralelor, precum şi a posibilităţilor de folosire a acestora. MINERALURGÎE s. f. Ştiinţă care are ca obiect aplicaţiile cunoştinţelor de mineralogie, pentru folosirea mineralelor în industrie. MINERÎU, minereuri, s. n. Mineral în compoziţia căruia se găsesc anumite elemente (metale şi metaloizi) care se pot extrage prin procedee fizice şi chimice, spre a fi folosite ca materie primă în industrie. întreabă tu pe maică-ta ce-i greul, Că a spălat o viaţă minereul. DEŞWU, M. 41. Ne-am propus să găsim un procedeu nou pentru obţinerea fontei din minereurile aflate în ţară la noi. baranga, i. 168. MINERI, mineresc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A lucra în mine. Mineream pe la Abrud, Pribegit departe, Cînd boierii-au început Cu război şi moarte. DHŞI.IU, M. 55. MINERÎT s. n. Totalitatea operaţiilor tehnice miniere (explorare şi exploatare) prin care se pot valorifica zăcămintele de minereu aflate în scoarţa pămîntului; îndeletnicirea minerului. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei, davidoglu, M. 29. MINERÎŢĂ, mineriţe, s. f. Lucrătoare calificată care lucrează într-o mină. în suflet îi creştea dorinţa de a deveni cît mai repede mineriţă şi a contribui prin munca ei la înflorirea patriei, scîntela, 1951, nr. 1950. MINÎU s. n. v. minei. MÎNGE, mingi, s. f. Obiect (mai ales) sferic, de diferite mărimi, uneori elastic, făcut din cauciuc, piele, celuloid, pînză etc., umplut de obicei cu aer şi folosit în diferite jocuri sportive. După minge şi după cerc alergau prin casă şi prin curte. GAI.ACTION, o. I 306. în momentul acesta sare o minge de ping-pong in scenă. SKBASTIAN, t. 83. Mingea sare piuă la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal. CA.RA-GIALE, o. II 166. + Joc (de copii) la care se foloseşte acest obiect. Cînd ceilalţi băieţi de sama lui să duceau la minge ori la poarcă, el se tot făcea că are treabă în preajma casei Irinei. bujor, s. 80. — Variantă : (învechit şi regional) milice (NEGRUZZI, s. I 125) s. f. MiNGIIINE s. f. v. menghină. MINGUINEA s. f. v. menghină. MINGlOl' s. n. v. minciog. MlNlA, miniez, vb. I. T r a n z. (Rar) A ilustra ceva cu miniaturi. Manuscris niiniat cu dibăcie. — Pronunţat: -ni-a. MIMAŢI RÂL, -A, miniaturali, -e, adj. De proporţii minuscule, de dimensiuni mici. Un clar peisagiu minia- tural. CAZIMIR, L. U. 38. Toate păreau extraordinar de limpezi şi de aproape, dar miniaturale, c. PETRESCU, o. P. I 222. (Poetic) O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte — Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie Sau numai mîna mea distrată le zugrăveşte pe htrtie. TOPÎRCEANU, M. 8. miniatCrA, miniaturi, s. f. Pictură sau desen (mai tar sculptură) de dimensiuni mici şi lucrate cu multă fineţe şi minuţiozitate. Expoziţie de miniaturi. Desen ornamental sau figurativ executat în culori (mai ales în miniu) care împodobeşte vechile manuscrise. Obiect de dimensiuni reduse. Cabinet de miniaturi unde au felurimi şi minunate mici chipuri lucrate pe fildeş. GOLESCU, I. 155. -¿»Loc. adj. şi a d v. în miniatură = (în) mic, de proporţii reduse. Deocamdată se cuvenea să ducă la capătă cu demnitate şi cu toată răspunderea, misiunea ei de gospodină în miniatură, c. PETRESCU; a. 285. învălmăşit, s-azvîrle-ntr-o bulboană, Ca o cascadă în miniatură. cazimir, L. u. 28. Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură. NEGRUZZI, s. i 206. MINIATURI ST, -A, miniaturiştiy -ste, s. m. şi f. Artist care execută miniaturi. Aripile de smalţ roşu, simetrice şi desenate cu o pensulă fină de miniaturist. C. PETRESCU, A. 315. Vînătoria n-a avut alţi interpreţi plastici decît pe migăloşii miniaturişti. ODOBESCU, S. III 131. MINIATURI STKĂ s. f. Arta de a executa miniaturi. Studiul miniaturilor de pe manuscrisele vechi. MIMÎR, -A, minieri, -e, adj. Care aparţine minei1, care ţine de mină, care se referă la mine. Exploatare minieră. — Pronunţat: -ni-er. MÎXIM1, minimuri, s. n. (Şi în forma minimum) Limita inferioară în ceea ce priveşte cantitatea, intensitatea, valoarea etc., sub care nu se poate coborî sau nu este necesar să se coboare. Nu ştiu ce să fac să nu mă mai îngraş. . . Am redus la minimum mîncarea. C. PETRESCU, c. v. 207. [Caragiale] era dramaturg născut. în « Momente % e un minimum de expunere. încolo totul e dialogat. ibrĂi-IvEANU, s. 60. <£> Minim de trai = sumă de bani, salariu, venit foarte mic, care de-abia acoperă cheltuielile absolut indispensabile pentru trai. Valoarea cea mai mică pe care o poate lua sau pe care e permis să o ia o mărime variabilă. — Variantă: minimum s. n. MÎNIM2, -A, minimi, -e, adj. Care are dimensiunile, durata, intensitatea, valoarea etc. cea mai mică; foarte mic; neînsemnat, neglijabil. Efort minim. Rezistenţă minimă. MINIMALIZA, minimalizez, vb. I. T r a n z. A micşora pe nedrept valoarea, importanţa unei persoane, a unui lucru, a unei idei etc.; a bagateliza. V. desconsidera, deprecia. MINIMALIZARE s. f. Acţiunea de a minimaliza. , MINIMALIZAT, -A, minimalizaţi, -te, adj. A cărui valoare sau importanţă a fost micşorată pe nedrept (fiind prezentat în mod fals); bagatelizat, diminuat. MÎNIMUM s. n. v. minim1. MINISTÎ It,. ministere, s. n. 1. Sector al administraţiei de stat condus de un ministru; instituţia respectivă ; p. e x t. clădirea în care îşi are sediul această instituţie. Şi tu de unde ştiai de şedinţa de azi dimineaţă? .. — Mi s-a telefonat de la minister, baranga, i. 187. Aici ii Ministerul de Finanţe, n.oş Gheorghe —spune Ion oprindu-l în loc. sr. popescu, m. g. 65. 6* MINISTERIABIL — 84 — MINTE 2. (învechit) Funcţie de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (în e x p r.) Minister public {în trecut) = procuror. MINISTERIABIL, ministeriabili, s. m. (în trecut; adesea ironic sau peiorativ) Persoană făcînd parte din rîndul acelora care aspirau la calitatea de ministru. — Pronunţat: -ri-a-. MINISTERIAL, -A, ministeriali, -e, adj. Care aparţine unui ministru sau unui minister, care se referă la un ministru sau la un minister, emis de un ministru sau de un minister. Decizie ministerială. i=i Trece vertiginos un automobil ministerial, c. PETRESCU, C. v. 318. Profesorii părăsesc clasele ca să dezbată chestii ministeriale. BOWN-Tineanu, o. 425. <$• Format ministerial = formatul obişnuit al unei coli de hîrtie pentru cerere. Hirtie (coală) ministerială = hîrtie sau coală de formatul descris mai sus. Plic ministerial = plic de dimensiuni mari, în care pot încăpea, fără a fi îndoite, diverse acte. Bancă ministerială = banca, locul pe care-1 ocupă reprezentanţii guvernului în incinta unui parlament. MINISTERIAT s. n. (în trecut) Răstimpul, perioada !n care un guvern sau un ministru erau la putere. MINISTÎRIU s. n. (învechit) Funcţie publică de răspundere, dregătorie înaltă. După urgisita depărtare din slujbă a răpitorului vistieriu Stroe, la 1652. . . Matei v. v. făcu greşeala de incredinţă acest ministerul unui mare tilhar, un grec anume Ghinea Tucală. BĂI.CESCU, o. i 70. MINISTREASA, ministrese, s. f. (Familiar sau ironic; în trecut) Soţie de ministru. Pe fiică-sa el o măritase, de ajunsese... ministreasă. macedonski, o. iii 97. Dacă n-ar fi fost la mîncare, Radu ar fi spus o vorbă de care-ar fi ţiuit un ceas urechea stingă a doamnei ministrese. VI#AHUŢĂ, o. A. m 56. MINISTRU, miniştri, s. m. Membru al guvernului, care conduce de obicei un minister. Ministrul ascultă cu ochii pe fereastră şi cu o mină în buzunar, arghezi, p. T. 57. Trebuie neapărat să mă duc la Bucureşti, să cer audienţă ministrului de finanţe. barT, S. M. 86. Ce veac! ce oameni. . . Stăpînitorul ce varsă în războaie păraie de singe pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan, negruzzi, s. i 31. ^ Consiliu de miniştri v. consiliu. Ministru fără portofoliu v. portofoliu. Ministru-adjunct = locţiitor de ministru. Ministru plenipotenţiar v. plenipotenţiar. MlNIU s. n. Oxid de plumb, de culoare roşie-portocalie, folosit ca prim strat la vopsirea obiectelor din materiale feroase. — Pronunţat: -niu. minGr, -A, minori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care n-a împlinit încă vîrsta Ia care îşi poate exercita toate drepturile. (Substantivat) Eşti minoră încă. Mai ai de crescut. ibrăii,EANU, a. 29. 2« De mică importanţă, neînsemnat, secundar. Preocupări minore. Arte minore — meşteşuguri care cer iscusinţă, rutină şi gust artistic (pictura pe vase, ilustrarea manuscriselor, argintăria etc.). 3. (Muz.; în expr.) Gamă minoră — mod diatonic, avînd terţa şi sexta mici (în raport cu tonica). 4. (Logică; în expr.) Termen minor (sau premisă minoră) =unul dintre cei doi termeni (sau dintre cele două premise) ai unui silogism şi anume acela care conţine subiectul concluziei. MINORAT s. n. (Rar) Timpul cît cineva este minor; situaţia persoanei minore. minoritar, -A, minoritari, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte dintr-o minoritate naţională. MINORITATE, minorităţi, s. f. L Partea (cea) mai mică sau numărul (cel) mai mic de fiinţe sau de lucruri dintr-o colectivitate împărţită în două; cei mai puţini, cele mai puţine. + (Mai ales determinat de « naţională *) Populaţie de naţionalitate diferită şi în număr mai mic faţă de naţiunea de bază a unui stat. Limba romînă deţ ine un mijloc de comunicare nu numai între romîni şi celelalte minorităţi naţionale, ci şi între ele înseşi, de la una la alta: iordan, i,. r. 19. <$► L o c. a d v. (Construit cu verbele «a fi», «a se afla», «a cădea» etc.) In minoritate = în număr (mai) mic; în inferioritate numerică. 2. (Franţuzism învechit) Minorat. Salutînd pre doamna Ruxanda de regentă in vremea minorităţii fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. negruzzi, s. i 160. MINOTAUR, minotauri, s. m. Monstru mitologic cu cap de om şi trup de taur. MINTAL, -A, mintali, -e, adj. Care se referă la minte, care aparţine minţii, care se face în minte. Calcul mintal. czzj închipuieşte-ţi ce-ar fi cînd s-ar uni, printr-o organizaţie perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă! REBREANU, p. s. 40. Alienaţie mintală = nebunie. Debil mintal = bolnav care prezintă întîrzieri sau opriri în dezvoltarea facultăţilor psihice (inteligenţă, memorie, atenţie etc). — Variantă: mental, -ă (arghezi, p. x. 120, cara-Giaive, o. vii 213) adj. MlNTA s. f. (Şi în forma mentă) Izmă. Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, o. i 84. Bomboane (sau pastile) de mintă = bomboane aromate cu esenţă extrasă din această plantă. După fiecare ţigară, băga în gură o bomboană de mentă, pas, z. i 285. îşi dăduseră întîlnire toate miasmele... de cerneală de tipar şi de pastile de mintă. G. petrescu, C. V. 129. Mintă-creaţă = izmă-creaţă. A, iaca mintă-creaţă, şi. cimbru şi sulcină Şi ierburi de cîmpie şi plante de grădină. aleCsandri, t. ii 196. Ş-apoi foaie mintă-creaţă, Puica badei cea isteaţă. şez. i 167. — Variantă: m6ntă s. f. MÎNTE, fninţi, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înţelege; gînd, cuget (3), raţiune, cugetare. Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire, macedonski, o. i 95. în prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, o. i 133. Fecioraşi cu mintea crudă Şi bărbaţi voinici la trudă, alecsandri, r. P. 36. (Popular) Mult stau eu cîteodată şi mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, p. 162. <£> Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc in feliul său la trebi de aieste, se potriveşte spinului şi se bagă în fîntînă, fără să-l trăs-nească prin minte ce i se poate întîmpla. creangă, p. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-ait venit în minte o închipuire. drăghici, r. 58. A învăţa pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-I face să fie mai cu judecată, să se cuminţească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. — Ia las* că-l învăţ eu minte! bujor, s. 92. A (se) învăţa minte — a se cuminţi. Te-i învăţa tu minte altă dată. creangă, p. 146. A se frămînta cu mintea sau a-şi îrîimînta mintea (sau minţile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-şi bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. creangă, p. 310. A fi (lus cu mintea (sau cu minţile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atita era de dus cu minţile, ispirescu, i,. 34. A-şi aduna minţile = a se concentra, a-şi reveni MINTE — 85 — MINTIE din distrare, a se dezmetici. Toate minţile-şi adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. Emi-nescu, o. i 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit şi nu ştie ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ţine la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum in minte? eminescu, L. p. 147; b) a avea intenţia să facă ceva. Nici n-au avut in minte ca să ne înşale pre noi. ŢICHINDEAL, F. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoşului) = uşor de înţeles, de aflat, pe înţelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a c&dea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bâtrîneţii). E pur şi simplu căzută in mintea copiilor. dumitkiu, N. 133. Na! joacă-te. Tot eşti în mintea copiilor. c. petrescu, î. ii 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înţelege, a pricepe. (Mai ales în construcţii negative) Nu-mi stă-n minte cum L-aşa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. alecsandri, la tdrg. <ţ> Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele aşezate la extremităţile celor două şiruri de dinţi şi care apare la sfîrşitul adolescenţei, fiind de obicei mai puţin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă ; mod just de a raţiona. Rudele susţin că i s-a cam slăbit mintea, c. petrescu, c. v. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Şi dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. Emi-nescu, o. j 138. De cînd dorul rn-au lovit, Minţile mi-au rătăcit. alecsandri, p. p. 243.<$> Loc. adj. în toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomşa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni, alecsandri, T. ii 116. E x p r. A-şibea şi minţile v. bea. A nu avea minte (sau a nu’fi în toate minţile, a nu fi în minţile lui) = a fi nebun. Şi fata şi vodă, să juri că n-ar fi în minţile lor. delavrancea, o. V ii 221. A-şi pierde minţile (sau mintea) = a înnebuni, Femeile au crezut că fratele lor şi-a pierdut minţile din cauza norocxdui. pas, z. i 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd minţile, no lin tine a nu, o. 355. A-i reni (cuiva) minţile acasă (sau la '-''loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminţi, a deveni mai înţelept. Apoi, dă!■ bădiţă! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum am prins eu la minte, creangă, p. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap minţile să-mi vie. beldi-ceanu, p. 95. A-şi ieşi din minţi v. ieşi. A-şi pune v minten cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, d. 251. N-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatecă. creangă, p. 292. A-şi pune mintea cu ceva = a se potrivi la . . Nu cumva să vă puneţi mintea cu toată mîncarea şi băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. kJ A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau minţile) = a face pe cineva să-şi piardă judecata, să nu mai ştie ce face. Parcă dracul mi-a luat minţile, creangă, p. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mişcare graţioasă, Luminoasă, Care minţile-mi răpi. alecsandri, r. ii 61. Te-ntreabă, te ispiteşte, Pînă mintea ţi-o suceşte. I jarnîk-bîrseanu, d. 276. A scoate din minţi (sau din minte) = a face pe cineva să-şi piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum; scoţi omul din minţi cu vorbele tale. creangă, p. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am SCOS. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 66. 3. înţelepciune, chibzuinţă, prudenţă, socotinţă. Doamne, moşule, doamne! multă minte iţi mai trebuie! creangă, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. nkgruzzi, s. i 184. <0> Loc. adj. Fără (de) minte (sau minţi) = lipsit de înţelepciune. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrîn fără dc minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? EMINESCU, o. i 83. Bine!... Vă iert, ca pe nişte copii fără minte şi vă dau de ştire că mini vom pleca spre ţara noastră, alecsandri, t. n 37. Cit de fără minte eram eu în tinereţile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-şi l)ăga minţile în cap v. băga (I 1). + Inteligenţă, deşteptăciune, isteţime, iscusinţă. Trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun şi minte ascuţită şi sănătoasă. ŞEZ. I 98. F i g. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei şi-a pus, Decît orişice păpuşă Să te facă mai ' presus, eminescu, o. i 100. 4. (Precedat de prep. «în ») Amintire, memorie. Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii E ca în mijite să te am Şi-ncet să te apropii, eminescu, o. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăbliţele Olgăi îmi veniră în minte, negruzzi, s. i 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. <ţ> E x p r. A ţine minte = a-şi aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. îl cunosc. Dar nu ştiu de unde. Pe front sînt mulţi, ne întîlnim atiţia şi ziua şi noaptea — dar nu ţinem minte, sahia, n. 75. Ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu. creangă, P. 28. O sărmane! ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? eminescu, o. i 134. <§> Compus: ţinere-dc-minte = memorie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-şi aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ţinerea-de-minte. Galaction, o. i 135. Fiu-său are ţinere-de-minte grozavă şi ia în cap uşor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginaţie, închipuire, fantezie. Toate cele povestite de mă-sa se desfăşurau în mintea ei cu o putere ameţitoare. bujor, s. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cit eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. coşbuc, P. I 57. Mintea lui era departe cu atiţia ani în urmă. VLAHUŢĂ, O. A. III 13. MTNTEĂN, mintene, s. n. Haină ţărănească (de dimie, pănură etc.) lungă pînă mai jos de brîu, de obicei împodobită cu găitane. Cotulbea îşi lipi ţigara, scoase amnarul şi iasca din buzunărelul din dreapta al minteanului şi se luptă o clipă cu ele. dumitriu, n. 230. Rămase într-un mintean alb ca varul, de sub care-i ieşeau poalele, camilar, n. ii 259. Recruţii noştri. . . au venit în mare parte la război cu mintenele şi cu sucmanele lor ţărăneşti, odo-bescu, s. iii 587. ■+ (învechit) Pieptar, vestă sau tunică de stofă colorată, cu sau fără mîneci, purtată de arnăuţi sau de alte categorii de slujitori. Veneau roşiorii şi verzi-şorii călări. ■ . purtînd mintene roşii şi verzi. ODOBESCU, S. i 73. Fustanelă sau poturi, mintean şi iminei roşii. Ghica, S. 98. MINTÎIE s. f. v. mintie. MINTENĂŞ adv. (Transilv.) îndată, imediat, numai-decît. Şi la urmă să vii să vezi de masă! — Mintenaş! MACEDONSKI, O. ii 414. Scoate-mă de la puşcaşi, Că de nu, mor mintenaş, reteganul, p. I 49. Las’ să fie cum o vrea, Că drăguţ pe seama mea Mintenaş voi căpăta. jarnîk-bîrseanu, d. 412. MÎNTENI adv. (Transilv.) Mintenaş. Cum era flă-mînd şi însetoşat, să răpede la ele şi minteni mănincă două [mere], reteganul, p. ii 77. Ian ieşi, maic-afar' din sat De vezi cum mă duc legat ■ ■ . Cu curea braşovenească, Minteni să mă cătănească. jarnîk-bîrseanu, d. 306. MIKTE0S, -OĂSĂ adj. v. mintos. MINTE ÎÎŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui mintie. Lăsaţi-mă voi pe mine Să-mi bag mîna-n minteuţă Să scot dalbă hirtiuţă. bibicescu, p. p. 322. MINTIE, mintiij s, f. 1. Manta lungă îmblănită. (Atestat în forma minieie) Bine băgaseşi de seamă Ca MINTOS — 86 — MINUNE Parpangel să gată să deie Şi-l oprişi ţiindu-l de minteie. BUDAI-DEIvEANUj Ţ. 118. 2. Haină lungă preoţească. O-mbrăcat haine călugăreşti, O luat o mintie. IIAT. FOtK. 1072. — Variantă: mint6io s. f. MINTOS, -OĂSĂ, mintoşi, -oase, adj. Cu multă minte, isteţ; deştept, inteligent, Ascultînd împăratul astă poveste s-a bucurat foarte mult că a dobîndit un ginere aşa de mintos, popescu, b. rv 14. Un băietan voinic... mintos, tînăr. caragiale, S. 58. Deşi ştii că prostia ii face-a fi tăcut, Tu lumii dovedeşte că e bărbat mintos. negruzzi, s. ii 216. — Variantă: minteds, -odsă (pronunţat -teos ; CREANGĂ, P. 50) adj. MINTULÎŢĂ, mintuliţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui minte. Dar potcaşa-i mintuliţă Nici de-un ban n-a mai crescut. odobescu-SI Expr. Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-nghoaţă apele) = spune minciuni foarte mari, gogonate. Minte de stă soarele-n loc, iar luna să bagă după nor de ruşine. reteganUi,, p. i 30. 0* T r a n z. (Rar) Te pune pe-un genunche Şi-ţi tot minte mii şi sute, Şi mai mari şi mai mărunte. jarnîk-bîrseanu, D. 276. ^Tranz. (Neobişnuit, cu privire la basme, snoave etc.) A povesti. (Atestat în forma regională minţ) încordaţi-vă urechile, căscaţi-vă gurile şi ascultaţi să vă minţâ nenea lonuţ o poveste asemenea căreia n-a fost, nici nu este. bota, p. 114. 2. T r a n z. A induce în eroare ; a amăgi, a înşela. Vai de mine! cum poţi minţi oamenii astfel! sadoveanu, z. c. 254. Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Şi la şold un corn de-argint. EMINESCU, o. i 103. Iepurile fricos şi vulpea vicleană cari, fiecare dupe firea sa, se silesc a-şi minţi gonacii, odobescu, S. iii 41. <$> A b s o 1. Un tînăr — zmeu năprasnic cu ochi ce sorb şi mint. macedonski, o. i 24. F i g. Ca să mai mintă aşteptarea, Constantin a început să fumeze. calaction, o. i 146. O E x p r. A-şi minţi îoamea = a-şi potoli temporar foamea cu puţină mîncare; a-şi amăgi foamea. îmi mai minţii niţel foamea cu poamele ce găseam. Gorjan, h. i 133. — Prez. ind. şi: minţesc (reteganui,, p. iii 84), (învechit şi regional) minţ. MlNŢlT1 s. n. Faptul de a minţi; minciună. S-a dezvăţat de minţit. MINŢIT2, -Ă, minţiţi, -te, adj. Căruia i s-a ascuns adevărul, care a fost înşelat. Nu am stofă de bărbat minţit. camii, petrescu, t. ii 291. MINŢITĂ, -OARE, minţitori, -oare, adj. (Neobişnuit) Care minte; înşelător; amăgitor. L-au deşteptat picăturile reci alet unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din senifiu! minţitor al zilei. Gai^action, o. I 48. MINl'NA, minunez, vb. I. T r a n z. A uimi pe cineva, a-i face să rămînă mirat, surprins ; a impresiona. Rîvna lor o minunează pe mama. STancu, d. 446. După ce şi-a vîrît la brîu cele trei săbii ale lui, cu care. . . minunase lumea, a luat baioneta jandarmului, sahia, N. 69. Zi de l.î mai (18-1$) ... Tu minunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia rvmînă e matură. BĂl.CKSCU, o. I 332. <0* A b s o I. Altă biserică este Sf. Andrei care minunează prin zvelteţea sa. saiiia, U.R.S.S. 43. <$> R e f). Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri, beniuc, v. 36. Păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. EMINESCU, n. 127. — Prez. ind. şi: (pers. 3 sg.) minimă (macedonski, o. I 24). MINUNARE s. f. Uimire. A dat drumul... la rişniţa feluritelor sale gălăgioase şi mult pisăloage minunări. C. petrescu, A. r. 12. <>Expr. (învechit şi arhaizant) A ii a minunare = a fi de mirare. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169. MINl'NĂT, -A, minunaţi, -te, adj. 1. Care surprinde, uimeşte prin frumuseţe ; încîntător, fermecător, splendid. Fata sta nemişcată şi înfiorată, cu mînile mici albe in poală şi privea pe rănit cu ochii ei minunaţi, sadoveanu, o. I 97. Podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit. CREANGĂ, p. 89. Ochii mari şi minunaţi Lucesc adine, himeric. EMINESCU, o. I 172. Crescut-au, Doamne, crescut, Doi meri nalţi Şi minunaţi, La tulpine-mpreunaţi. TEODO-rescu, p. P. 81. + (Adverbial; înaintea unui adjectiv de care se leagă prin prep. * de», dă acestuia valoare de superlativ) Foarte, deosebit de... Se făcea o duminică minunat de frumoasă, delavrancea, h. T. 64. Balul d-tale e minunat de frumos şi de vesel! alecsandri, T. 762. Au văzut. . . mulţime de papagali minunat de frumoşi. drăghici, r. 97. + Foarte bun, excepţional. Original în păreri şi gesturi, dar are un suflet minunat. REBREANU, R. I 90. O (Adverbial) Robinson au socotit că acest loc ar putea să-i slujască minunat la trebuinţa sa. draghici, R. 79. (Adverbial) Perfect, foarte bine, admirabil. Cîntă minunat. 2. (în basme) Care face minuni, dotat cu puteri supranaturale. I-au schimbat... asinul cel minunat şi i-au pus altul în locul lui tot ca acela. Sbiera, p. 196. Furca cea minunată toreînd singură fire de aur. creangă, p. 96. + Ciudat, straniu, bizar. Minunat lucru îmi pare că dobitoacile sălbatice arată mai midtă mulţămire cătră făcătorhd lor de bine. DRĂchici, R. 103. 3. (Rar) Mirat, uimit, surprins, îneîntat. Acele nemărginite epopee vînătoreşti. . . sperie şi obosesc azi ochii călătorului minunat. ODOBESCU, S. III 80. MJNINÂŢÎE, minunăţii, s. f. 1. Faptă, vorbă sau lucru uimitor, neobişnuit, extraordinar, care umple de uimire; minune (2). Ei auziseră insă de la alţii despre minunăţiile scamatondui şi s-au strîns să-l vadă. sahia, N. 67. Se vorbeau multe minunăţii despre palatul zmeului şi despre avutul lui. popescu, b. ii 65. Harap-Alb vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gîr'.ă. creangă, p. 241. 2. Minune (3). Camera lor de jucării este o minunăţie. sahia, U.R.S.S. 135. ^ Admiraţie. Hei, leliţă de la Blaj, Ce ţi-i trupu-aşa cinaş? — Las’ să fie. . C-aşa-i din copilărie, Făcut spre minunăţie! jarnîk-bîrseanu, d. 402. MINtiiNE, minuni, s. f. 1. Pretins fenomen supranatural care în credinţele mistice e atribuit intervenţiei unei forte divine; miracol. Parcă aştepta ca acolo, pe dealul din zare... sâ se înthnple o minune, dumitriu, p. F. 58. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face. alexan-drescu, p. 130. Taina s-o istorisim. Minunea s-o povestim. jarnîk-bîrseanu, d. 313. 0> Loc. a d v. Caprin .minune = dintr-o dată, pe neaşteptate, ca şi cum s-ar fi întîmplat o minune. Un oraş nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel ve^Ui de pe uscat, hart, E. 330. Atunci ca prhi minune se şi trezeşte Ivan la poarta raiului! CREANGĂ, r. 307. 2. Lucru uimitor, neobişnuit, extraordinar, care umple de mirare; minunăţie, ciudăţenie. Văzînd şi această mare minune, fuga la stăpînă-sa şi-i spune că femeia era de ieri are acum o vîrtelniţă de aur, care deapănă singură. creangă, r. 98. Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi MINUNEA — 87 — MINUŢIOS vedeţi numai minuni? EMINESCU, o. I 157. Fă în viaţă o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. ALECSANDRI, P. I 211. <$> Cele şapte minuni ale lumii — nume dat unor monumente din vechime cunoscute şi admirate de lumea întreagă pentru măreţia lor. Voi aţi văzut. . . Una din cele şapte minuni, milenarul zid chinezesc. boureanu, s. p. 10. A opta minune a lumii, se spune (de obicei ironic) despre un lucru care provoacă admiraţie sau uimire. E x p r. A îacc minuni — a) (determinat prin « de vitejie », « de bravură » etc.) a face ceva uimitor, greu de îndeplinit, a se distinge prin fapte strălucite. L-am văzut cu ochii mei făcind minuni de vitejie. ALECSANDRI, T. II 14. Romînii făcuseră minuni de vitejie şi dovediseră cit de puternică este naţia cea mai mică cînd se luptă pentru libertatea sa. BĂLCESCU, O. I 194; b) a produce un efect foarte bun. Medicamentul acesta face minuni. Maro minune (sau minune mare), exclamaţie care exprimă uimire, admiraţie etc. Şi atunci, minune mare! numai iaca au şi început a curge furnicele cu droaia, cită pulbere şi spuză, cită frunză şi iarbă. CREANGĂ, P. 264. Mare minune!. .. Da bine, cum de vă găsiţi amindoi în catrinţe? alecsandri, t. i 269. Mare minune să • • • = m-aş mira să. . sînt aproape sigur că nu. . . Mare minune să vină el acum. (Rar) De-a (sau regional d-a) minune = iacă numai aşa, ca o încercare, să vedem ce-o să se întîmple. D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză. ispirescu, l. 46. A se face de minune = a ieşi din comun ; a se face de rîs, a produce uimire. 3. Lucru foarte frumos, îneîntător, care produce admiraţie. Noi ştim că-n lume-i o putere Ce schimbă oameni şi destin Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. frunză, z. 45. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopţii şi, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, n. p. 42. Şorţ cu flori, minune mare. coşnuc, r. I 103. <0> (Repetat Ia genitiv, cu valoare de superlativ) împăratul nu mai putu de bucurie cînd văzu că fiul său cel mai mic ii aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. <£> De minune = a) (loc. a d v.) foarte bine, foarte tare, admirabil. Toate au avut preţ şi s-au vîndut de minune. galaction, o, i 261. Privirea, gesturile, toată fiinţa ei aveau un aer ştrengăresc, care-o prindea de minune. VLAIIUŢĂ, o. A. iii 34. îi picase lui moş Nichifor două iepuşoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Vintul bate de minune! odobescu, s. iii 87 ; b) (1 o c. adj.) foarte frumos. Păsărică, spune, spune Cea poveste de minune! alecsandri, p. ii 176. Tu atit de negru, el atît de alb: era un contrast de minune. NEGRUZZI, s. I 40. •+ (Urmat de determinări introduse prin prep. « de» atribuie acestora însuşiri superlative) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, şi pe dînsa ca pe o minune de soţie, NEGRUZZI, s. i 73. MINUNEA, minimele, s. f. (Regional) Privighetoare. Pe-o creangă de răchiţea Este-un pui de minunea. MARIAN, o. I 435. MINUNÎCĂ, minunici, s. f. (Rar) Diminutiv al lui minune (3). Mai ieri, erai numai de-o şchioapă, Cînd te pierdeam printre păpuşi; Cînd te dam huţa pe picioare, O minunică răsfăţată, vlahuţă, i\ 113. MÎNl.’S' adv. Mai puţin, fără. Zece minus trei fac şapte, o Găseşti aici toată colecţia « Vieţei Rumîneşti * tninns două numere, ce nu se mai găsesc, caragiale, o. vii 152. MÎNUS\ minusuri, s. n. 1. Semn de forma unei liniuţe orizontale care indică: a) (Mat.) operaţia scăderii sau o valoare negativă. (Adjectival) S-a pus...să ne înveţe cu tot dinadinsul matematica. Ne vorbea despre plus şi minus infinit, i. botez, şe. 40; b) (Fiz.) temperatură sub zero grade. 2. Deficit, lipsă. *S-au constatat minusuri la casă. MTXÎJSOUL, -A,_ minusculi, - (Rar, despre litere, în opoziţie cu majusculă) Literă minusculă = literă mică, v. m i ca. S-a pus d. Niţă pe brînci. . . exercitîndu-se in fiecare zi pe hîrtie velină, la fel de fel de scriituri — engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule. CaraglvlE, o. îl 245. Manuscripte. . . scrise cu litere capitale şi minuscule. odobescu, s. i 343. MINtÎT, minute, s. n. 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a şaizecea parte dintr-o oră şi care cuprinde şaizeci de secunde. în mai puţin de cinci minute salonul se umplu, vlahuţă, o. a. iii 3. Ploaia din ce în ce creştea. După cîteva minute, erau toţi muiaţi de apă. bolintinea-nu, o. 265. + Spaţiu străbătut în această unitate de timp. Locul alergării este zece minute afară de oraş. NEGRUZZI, S. I 35. + Interval de timp foarte scurt, nedeterminat; clipă, moment. Ne-am oprit un minut, în potecă, între codrul plin de umbră şi fîneţele luminoasei galaction, o. I 208. înainte de-â porni caii, Grigore mai strigă: stai! stai! încă un minut! REnREANU, r. i 73. <0> L o c. adv. într-un minut = imediat, îndată. într-un minut fu aproape de pădure. ISPIRESCU, L. 7. (Învechit) Pe tot minutul = necontenit, în fiece clipă. Sufletul... Se schimbă pe tot minutul, conachi, p. 285. Din minut în minut — dintr-un moment în altul, (în forma minută) Conferenţiarul era aşteptat din minţită în minută. vlahuţă, o. a. 218. <ţ- Loc. adj. şi adv. La minut — pe loc, imediat sau în foarte puţin timp. Fotografie la minut. 2. (Mat.) Unitate de măsură pentru unghiuri şi arcuri, egală cu a şaizecea parte dintr-un grad sexagesimal sau cu a suta parte dintr-un grad centesimal. — Variantă: (regional) minută (rETEGanul, p. rv 21, NEGRUZZI, s. i 52) s. f. MINUTAR, minutare, s. n. Acul ceasornicului care indică minutele. Minutarul fosforescent abia înaintează. c. PETRESCU, î. II 32. Am pus minutarul, pe rînd, la toate cele douăsprezece semne ale cadranului, ibrăii.eanu, a. 69. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră, ca nu cumva minutarul să treacă peste semn. GHICA, S. 51. MINÎJTĂ1 s. f. v. minut. MINÎJTA-, minute, s. f. 1. Originalul unei hărţi sau al unui plan topografic, aşa cum a fost întocmit pe teren sau redactat provizoriu. 2. (Jur.) Act în care se consemnează, imediat după deliberare, soluţia dată de judecători într-un proces şi care se transpune apoi în hotărîre. 3. Relatarea în rezumat a dezbaterilor unei şedinţe. îşi mizgăli semnătura pe ininuta şedinţei. CAMIL PETRESCU, O. II 497. MINtJŢIE s. f. (Rar) Minuţiozitate. Delavrancea îşi vede personagiile in atitudini individualizate, pe care le descrie cu minuţie, vianu, a. p. 179. MINUŢIOS, -OASA. minuţioşi, -oase, adj. Care cercetează lucrurile în amănunt, cu multă atenţie şi răbdare ; migălos, meticulos, scrupulos. + Făcut cu deosebită atenţie, în amănunt, care dovedeşte meticulozitate. Studiu minuţios, a Un prietin bun al meu, care i-a fost secretar intr-o vreme, povesteşte despre... grija necontenită şi minuţioasă pentru frază, despre prelucrarea lui neobosită. sadoveanu, e. 146. înfipse un cuţit intr-o pară şi o curăţă cu răbdare minuţioasă. C. PETRESCU, i. I 9. îmi aranja cu minuţioasă fantezie musteţile, cravata şi părul. IBRĂILEANU, A. 18. + (Adverbial) Cu grijă, cu MINUŢIOZITATE — 88 — MIOZOTIS multă băgare de seamă. Am să vă spun o veste bună, copii! anunţă Constantin Lipan, strîngind şervetul minuţios, ca un pachet ambalat de farmacie. C. PETRESCU, c. v. 91. Cerceta minuţios in maldărul de hirtii şi semna. sahia, N. 71. MLNLŢI07ITĂTE, minuţiozităţi, s. f. însuşirea de a fi minuţios ; meticulozitate. 5I10ĂRĂ, mioare, s. f. Oaie tînără (de un an) care încă n-a fătat; p. e x t. oaie-.în general. Pe pajişti vor paşte mai multe mioare’. Pe glie ara-vor mai multe tractoare. tulbure, v. R. 43. Moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de cite un ochi. CREANGĂ, P. 105. Şi minat-am dragi mioare, Pintre iarbă numai floare. jarnîk-iiîrseanu, D. 510. -$• (Adjectival, f.) Tînără. O ciută mioară La bot gălbioară. PĂSCULESCU, L. P. 63. — Pronunţat: -oa-, — Variante : meiodră (pronunţat -ioa-; alecsandri, t. 813), mcoâră (pronunţat -oa-; conachi, p. 8, şez. i 207) s. f. MI0(ĂHD s. n. Muşchiul striat al inimii; p. exţ. inimă. Dozele moderate de săruri de bariu măresc excitabilitatea miocardului, întocmai ca şi calciul. DAN'LKEOPOI.U, F. N. ii 171. — Pronunţat: -mi-o-. MI0( ARDÎTĂ, mir •ardite, s. f. Boală care se caracterizează prin inflamaţia muşchiului inimii. MIOlfiK s. n. Una dintre diviziunile erei terţiare, în care s-au format regnul animal şi cel vegetal precum şi contururile actuale ale continentelor şi principalele lanţuri de munţi. M10( £mo, -ă, miocenici, -e, adj. Privitor la miocen, al miocenului. MIOGEN s. n. Proteină specifică, prezentă în ţesutul muscular. MIOGRĂF, miografe, s. n. Aparat pentru înregistrarea grafică a contracţiunilor musculare. M10 GRAFlE s. f. înregistrarea grafică a activităţii musculare cu ajutorul miografului. MI<5r, -OAI A, miopi, -oape, adj. Care suferă de miopie, bolnav de miopie. Clipi din ochii miopi, dumitriu, b. F. 82. Era miop şi, pentru că nu voia să poarte ochelari, ţinea ochii foarte aproape de hîrtie cînd lucra. STANCU, U.R.S.S. 43. Aveau înainte un individ timid şi miop, cu înfăţişare neînsemnată, c. petrescu, c. v. 184. (Substantivat) Nu existase nimic pentru el, ca un peisaj pentru miop. Camil petrescu, u. N. 159. Milescu, cu minunata însuşire a firii lui de miop, intră în sufletul Nataliei. T>. ZAMFi-RESCU, R. 160. F i g. Care nu vede desfăşurarea lucrurilor în viitor, lipsit de pătrundere, fără perspectivă. — Pronunţat: mi-op. MIOriE, miopii, s. f. Defect al vederii, care se manifestă prin imposibilitatea de a distinge obiectele situate la depărtare, datorită faptului că imaginea se formează înaintea retinei. Cu toată miopia, recunoscu îndată, în perete, tabloul. C. petrescu, î. II 215.-f Fig. Incapacitate de a vedea ansamblul lucrurilor, lipsă de perspectivă ; mărginire. MIOR, miori, s. m. (Regional) Miel de un an de pe care nu se tunde lîna. — Pronunţat: mi-or. MIORAR, mior ari y s. m. (Regional) Cioban, păstor. Toma Duroi a luat de coarne un berbece şi-l arată unuia din miorari. La cadh. — Pronunţat: mi-o-. MIORC interj. Onomatopee care redă sunetul scurt produs cînd respiraţia e împiedicată, l-a pus pe foc; Făceau peştii numai miorc. contemporanul, ii 655. Pe boieri îi strîngea de gît, mă! numai ce-i auzeai: miorc! . . . ş-atîta le era. GHICA, s. 503. MI0RCĂ1, miorcăiesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre broaşte) A orăcăi (slab). 2. Intranz. şi refl. (Despre copii) A plînge (fără motiv, făcînd mofturi); (despre oameni) a se tîngui din cauza unor necazuri mărunte. — Pronunţat: mior-. MI0REĂ, miorele, s. f. Mioriţă. Mă despart acum De berbeci şi miorele Şi de voi, dragile mele oi. COŞBUC, p. ii 167. Iar o biată miorea Tot în urmă rămînea. SEVAS-tos, c. 295. Nu să lasă de doiniţă Mînînd printre floricele Albişoare miorele. jarnîk-bîrseanu, d. 76. — Pronunţat: mi-o-, MIORIŢĂ, mioriţe, s. f. Diminutiv al lui mioară. Dar cea mioriţă Cu lînă plăviţă, De trei zile-ncoace, Gura nu-i mai tace. alecsandri, p. p. 1. — Pronunţat: mi-o-, MI0RLĂ1, pers. 3 miorlăie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pisici) A scoate miorlăituri; a mieuna. Se aud prin casă o mulţime de glasuri cari de cari mai uricioase: unele miorlăiau ca miţa, altele coviţau ca porcul, creangă, p. 302. La casa cu multe fete, Miorlăie pisicile de sete.. PĂS-culescu, L. P. 110. Să te duci. . . Unde cocoş Nu cîntă, Unde vacă Nu zbiară, Unde pisică Nu miorlăie. TEODO-rescu, p. p. 368. 2. (Despre oameni, cu sens depreciativ) A vorbi, a cînta sau a plînge cu glas subţire şi tînguitor. (Refl.) Copilul se miorlăi,fără a se opri din joc. REBREANU, r. ii 31. — Pronunţat: mior-. — Variante: mierlăi (odobescu, s. m 42, şez. xn 147), miorlîi (macedonski, o. iii 31) vb. IV. MIORLĂIALA, miorlăieli, s. f. Miorlăit1. — Pronunţat: mior-. MIORLĂIT1, miorlăituri, s. n. Sunetul scos de pisică: mieunat, miorlăitură. [Plînsul] semăna mai mult cu miorlăitul unei mîţe lihnite, contemporanul, rv 393. De azi înainte, visurile mele poetice nu vor mai fi înginate de miorlăitul motanilor şi de urletul dulăilor, alecsandri, t. 280. + Sunet asemănător scos de alte animale sau de păsări. Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanei. . . Din paner se aude un miorlăit sentimental, caragiale, m. 333. MIORLĂIT2, *Aj miorlăiţi, -te, adj. (Despre oameni sau glasul lor) Plîngăreţ. Cu o voce miorlăită şi tremurată începu să ne întrebe, sadoveanu, o. vii 204. MIORLĂITOR, -OĂRE, miorlăitori, -oare, adj. (Despre glasul oamenilor) Miorlăit2. + (în forma mierloitor) Mieros, linguşitor. Slutul. . . începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare. ISPIRESCU, L. 47. — Variantă: mierloittfr, -oare adj. miorxăitCră, miorlăituri, s. f. Miorlăit1. Nu isprăvesc cu miorlăiturile lor de pisoi. G. M. zamfirescu, sf. m. n. i 201. MIORLÎI vb. IV v. miorlăi. MIOTOMÎE, miotomii, s. f. Disecţia muşchii or; incizie în muşchi. — Pronunţat: mi-o-. MIOZÎNĂ, miozine, s. f. Proteină care se găseşt« în muşchii mamiferelor. — Pronunţat: mi-o-, MIOZOT s. m. v. miozotis. MIOZOTIS s. m. (Bot.) Nu-mă-uita. (Metaforic) înotară umezi, ochii de miozotis şi ochii de antracit. C. PETRESCU, C. V. 371. MIR — 89 — MIRAZ — Pronunţat: mi-o-, — Variantă: mîozot (topîr-ceanu, B. 5) s. m. MIR1 s. n. (Numai în Ioc. a d j.) Dc mir = care nu face parte din tagma călugărească; lumesc. Slujeşte preotul ţăran Radu Şapcă şi alţi patru preoţi de mir. CAMII, PETRESCU, o. II 180. Popilor de mir... le cînta antifoanele următoare. CREANGĂ, A. 140. MIR2, miruri, s. n. 1. Untdelemn sfinţit folosit în biserica creştină la săvîrşirea unor ritualuri. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, şez. ii 22. îs trei riuri, trei păriuri, Un' de vin, Altul de mir, Ş-altul d-apă limptjoară. TEODORESCU,' P. P. 27. 2. (în e x p r.) A Iotî, a izbi, a trăsni (pe cineva) Ia mir = a lovi pe cineva drept în mijlocul frunţii. A lua (cuiva) mirul = a omorî. Un pumn, şi le-a luat mirul. DEI,AVRANCEA, s. 39. Cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul. ISPIRESCU, L. 317. MIRĂ1, mir, vb. I. 1. Refl. A fi surprins, nedumerit, uimit (de ceva), a găsi că ceva e curios, ciudat, de neînţeles. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn. M-au obosit Căile-alergate. coşbuc, P. I 260. Vă miraţi, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? EMINESCU, o. i 151. Aţi auzit negreşit vorbind de mine ? — Ba... niciodată! — Mă mir. alecsandri, T. i 284. Trandafir ş-un fir subţire, Rău m-ai scos, dragă, 'din fire; Trandafir ş-un fir mai gros, Midt mă mir, cum de m-ai scos. jarnîk-bîrseanu, d. 29. -^Expr. Tc miri cine (cu valoare de substantiv) = un oarecare (lipsit de importanţă), oricine, cine ştie cine. Nu e Mirteanu omul de care îşi bate joc te miri cine. La tdrg. Te miri (sau miră) ce (şi mai nimica) (cu valoare de substantiv) = nimica toată, cine ştie ce, lucru mărunt. Inimă slabă, aşa ca să se clatine şi să se-n-duioşeze de te miri ce, n-avea cuvioasa. vi,ahuţă, O. A. 138. Lui ii da, te miri ce. ispirescu, l. 338. (în forma regională miera) Nu te mai pune şi d-ta atîta pentru te mieri ce şi mai nemica, că doar n-are să fie un cap de ţară. creangă, p. 152. Te miri unde = undeva, cine ştie unde. Mai aveau şi alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. pas, i,. i 79. Mă miram cu să nu ... = eram sigur că. . . Mă miram eu, să nu-ţi dai in petec. HOGAŞ, DR. II 1. (în forma regională miera) Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. creangă, P. 133. Mă miram eu să .. .= eram sigur că nu. . . Să nu te miri dacă ... = e normal să. . . 2. T r a n z. A surprinde pe cineva, a-1 face să se minuneze, să rămînă uimit. Rochia ei de mireasă. ■ ■ mira, în ziua nunţei, pe toţi. macedonski, o. iii 17. 3. Refl. A nu se dumiri, a fi curios să ştie, să afle, să înţeleagă ceva, a se întreba. O întreb şi nu-mi răspunde! Şi mă mir — ce i-am făcut! coşbuc, p. i 49. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, pann, p. v. iii 45. Mă miram ce-mi place mie. . ■ Badea-nalt cu pălărie. jarnîk-bîrseanu, d. 41. — Variantă: (regional) miera vb. I. MIRĂ2, mirez, vb. I. Refl. (Franţuzism învechit) A se privi în oglindă. Baba cochetă şi sulemenită se mirează in oglinda rîurilor îngheţate. AI.ECSANDRI, la CADE. MIRĂCOL, miracole, s. n. Minune. în mijlocul acestui vis, împrăştiate pe faţa pămîntului, se află satele. . . Oltul trece prin dreptul lor, ca pe lingă tot atitea miracole, bogza, c. o. 238. Ştiu că nu putem face miracole, c. petrescu, î. t C 88. L-a întrebat, ca în faţa unui miracol, cu inima dezgolită şi caldă, sahia, n. 76. — Variantă: miriicul (negruzzi, s. i 256) s. n. MIRĂCUI s. n. v. miracol. MIRACULOS, -OĂSĂ. miraculoşi, -oasey adj. Uimitor, extraordinar, minunat; (în superstiţii şi basme) supranatural. Aici, la fereastra lui. . . se întîmplă un lucru miraculos. SEBASTIAN, t. 365. Iar pe ierburile stepeiy un palat miraculos îl vei face ca prin farmec, dintr-o dată să răsară, macedonski, o. i 30. + Care face minuni. Colonelul ridică la lumină paharul cu piciorul înalt, ţinindu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduicşare de savant, examinînd un elixir miraci l>s. c. PETRESCU, î. I 5. (Substantivat) Totalitatea elementelor supranaturale din basme şi legende. Este cunoscută înclinarea pentru miraculos, pentru neobişmdty a micului cititor. M1RÂGIU s. n. v. miraj. MIRAJ, miraje, s. ñ. 1. Fenomen optic produs prin refracţia luminii în atmosferă, datorită căruia uneori în regiunile de stepă, în deşerturi şi în regiunile polare apar la orizont imagini răsturnate şi suplimentare ale unor părţi din natura, lucruri etc. îndepărtate, dînd iluzia că se reflectă într-o apă. V. fata morgana, apa morţilor. Apa cea lină ntt-i apă, ci fundul văii . . în zilele de august priveliştea asta e obişnuită şi fenomenul se cheamă miraj. Sadoveanu, o. L. 12. Oraşul străluceşte în distanţă de cinci oare . el atrage de departe şi te înşală prin efectul mirajului. alecsandri, c. 181. 2. F i g. Farmec, atracţie. Ochii sînt luaţi de mirajul munţilor, caminar, n. i 116. Ţăran atras de mirajul oraşului, sahia, n. 95. — Variantă: mirág’ili, miragii (c. petrescu, C. V. 12, axecsandri, p. iii 93), s. n. MIRALÁI, mir alai y s. m. (învechit) Ofiţer turc care comanda un regiment. Se zăreşte comandantul turcilor, tin miralai călare pe un cal alb. odobescu, s. iii 590. Miralaiid Iusuf Beg, comandantul, ne era prietin. GHICA, s. 322. Grajdiul miralaiului în dosul saraiului. alecsandri, p. p. 130. MIRARE s. f. Faptul de a (se)mira; stare de uimire pricinuită de o impresie neaşteptată; surprindere. Un copil salută. El pricepe. Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, v. 59. Dar ce zgomot se aude?. . . Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine. EMI-nescu, o. i 87. L o c. adj. l)e mirare = uimitor, surprinzător; vrednic de admiraţie, de admirat. Nu ştiau ce să zică, pentru că în adevăr era şi lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229. Dar, cu slabele-ţi mijloace, faptele-ţi sînt de mirare. alexandrescu, m. 15. Avea . . o ţinere-de-minte foarte de mirare. GORJAN, h. i 13. Expr. N-ar îi de mirare să ... = ne putem aştepta să ., e posibil să. . . N-ar fi de- mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase, c. petrescu, c. v. 131. N-ar fi de mirare să se ridice şi cei de-aici. rebreanu, R. ii 66. (Popular) Ar fi de-a mirarea sau a-i fi cuiva de-a mirare = a i se părea surprinzător, a fi surprins, mirat, nedumerit, uimit. Aşa-i că vi-i de-a mirare? grăieşte el rîzînd. sadoveanu, o. viii 189. Mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume. CREANGĂ, P. 194. 4» (învechit şi popular) Admiraţie. Tineret [ieşit din şcolile Ardealului] cu mare curaj şi mare iubire de neamul romínese! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăţiei curate. Ri S îo, o. 56. — Variantă: (regional) mierare (CREANGĂ, P. 66, russo, s. 27) s. f. MIRÁS s. n. v. mirn/- M1RÁT, -Ă, miraţi, -tey adj. Uimit, surprins. Moşneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte şi îngheţate ale lui Şoitnaru. sadoveanu, o. vii 66. Departe-n zare, Mirat ca un copil. Băsare un astru inutil. TOPÎR-ceanu, it. 31. <0* F i g. Soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns şi-acest noroc, coşbtc, p. I 58. MIRAZ s. n. (învechit) Moştenire; (în special) ceea ce îi revine cuiva pe neaşteptate, la moartea unei rude care n-a avut copii. Stavrache stăpâneşte mirazul rămas de la frate-său. CARAGIALE, o. 3 358. ♦ MIRAZĂ — 90 — MIRONOSIŢĂ — Variante: mere iz (ardeleaxu, d. 294), mirâs (PANN, P. V. III 84, GORJAN, H. I 35, TEODORESCU, P. P. 586) s. n. MIRAZĂ, tniraze, s. f. (învechit) Oglindă. Bosforul. .. din a cărui undă şi-a făcut mirază bolta azurată. BOLIN-TINEANU, P. l 25. MÍRA, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, servind la măsurarea indirectă a distanţelor sau a înălţimilor şi la operaţiile de nivelment. 2. Mică piesă metalică aşezată deasupra ţevii unei arme de foc, care formează dispozitivul de ochire ; cătare. . MIRĂZĂNIE s. f. v. mirozonie. MÍRE, miri, s. m. Nume dat unui bărbat în ziua căsătoriei lui, în special în cursul ceremoniilor din această zi; p. e x t. logodnic. Ţi-ai ales un mire vrednic de-al tău suflet, davila, v. v. 82. Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, Care ţine-n a lui mină, mina gingaşei mirese, eminescu, o. i 85. Jată-mă-s la nuntă. . . Unde-i mirele să gioc cu el? alecsandri, T. i 223. (La pl.) Nume dat în cursul ceremoniilor din ziua căsătoriei celor două persoane care se căsătoresc. Cit mac e prin livezi, Atîţia ani la miri urez! coşbuc, p. i 59. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. NEGRUZZi, s. I 53. MIREADA, mirede, s. f. (Rar) Podoabă de admirat, minunăţie. [Bradul zice :] Domnii şi-mpăraţii Mă pun la Paradă, Pe uliţi mireadă. TEODORESCU, P. P. 353. — Pronunţat: -rea-. MIREAN, mireni, s. m. (în opoziţie cu cleric) Credincios care nu aparţine clerului; laic. Şezînd pe iarbă, împreună cu părinţii lor şi preuţi şi mireni. CREANGĂ, A. 129. Călugărul Dan se visase mirean. EMINESCU, N. 49. MIREAN( A, mirence, s. f. (Rar) Femeie laică. Veronico, eşti ucenica mea din urmă şi cugeţi să mă laşi şi să te faci mireai că? galaction, o. i 320. <$> (Prin analogie) Auzi treabă! Să se facă iar mireartcâ, de unde era oşteancă? alecsandri, t. 911. MIREASA, mirese, s. f. 3. Nume dat unei femei în ziua căsătoriei, în special în cursul ceremoniilor din această zi ; p. e x t. logodnică. Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor şi mireasa mea e bună, frumoasă. DKLAVRANCEA, A. 98. Din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărâtese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese. EMINESCU, O. i 85. Zis-a badea să nu'joc Pîn' la storsu vinului, Cînd voi fi mireasa lui. Jarnîk-bîrseanu, d. 142. (Bis.) Mireasa domnului = călugăriţă. Mai mult de jumătate din aceste mirese ale domnului crescuseră... în casa maicii Rahila. galaction, o. i 316. Expr. A plînge ca o mireasă —a plînge cu foc. Plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4. A mînca ca o mireasă = a mînca foarte puţin. A sta ca o mireasă = a sta degeaba. 2. (Regional) Obicei practicat la sărbătorile de iarnă. Colindători . . . flăcăi ce îmbiau cu ţapul, cu mireasa. CON-TEMIORANUL, Vj 100. MIREASMĂ, miresme, s. f. 1. Miros plăcut şi puternic, răspîndit mai ales de plante şi de flori; parfum, aromă. Copacii înfloresc, — în aer Plutesc miresme-mbătă-toare. vlahuţĂ, o. A. 66. Busuioc şi mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, o. i 84. 2. (La pl.) Substanţe aromatice cu care se parfumează în casă. V. b a 1 s a m. Miresmele care au ars în vase largi. . . trec risipite, galaction, o. I 341. Ar clădi cu . . miresme, cu smirnă şi cu tămîie altarul vînătorilor. ODOBESCU, S. Iii 54. îndată alergară surorile ei. .. afumînd-o cu felurimi de miresme ca să-şi vie în simţiri. GORJAN, li. I 98. + Ulei mirositor cu care se unge corpul; balsam. L-au scăldat şi l-au uns cu miresme. SADOVEANU, D. P. 25. MIRfiL, mirei, s. m. (Popular) Mire. Mirel de la masă, Pe soriţa noastră N-om da nicidecum Pină nu ne spui. .. MARIAN, NU. 605. MIRENÎSC, -EĂSCĂ, mireneşti, adj. (învechit) De mirean, lumesc, laic. Trebuinţa neapărat simţită de a despărţi atribuţiunile. . . îngrijitorilor şi ale administratorilor cari duc afacerile mireneşti ale mănăstirilor. ODOBESCU, s. ii 29. MIRENÎE s. f. (în opoziţie cu călugărie) Starea sau calitatea de a fi mirean ; viaţă laică. Eu Teodor, monahul de la schitul Frăsinei, care pe mirenie m-am chemat Tudor. .. adeverea cu această scrisoare. BĂLCESCU, o. I 33. M1RIÂDE s. f. pl. Număr foarte mare, mulţime nenumărată, cantitate mare indefinită. V. miliard. Miriadele de gize foiesc iarăşi în stoluri. BART, E. 309. — Pronunţat: -ri-a-, MIRIAPOD, miriapode, s. n. (La pl.) Clasă de animale inferioare, cu trupul alcătuit din segmente sau din inele, avînd mai multe perechi de picioare. In afară de urechelniţa comună se mai cunosc o serie de alte miriapode. ZOOLOGIA 68. +• (La sg.) Animal făcînd parte din această clasă, (în comparaţii) Ne reluăm tîrîtul Comun de uriaş miriapod. CAM1L PETRESCU, V. 18. MIRÎE, mirii, s. f. (Popular) Bir, dare, impozit. Să vie. . . Pîrcălabul. . . s-aducă miria Şi toată datoria. PĂSCULESCU, L. P. 208. MIRÎPIC, -Ă, mirifici, -e, adj. (Franţuzism) Minunat, admirabil, măreţ. Panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. CARAGIALE, 0. ii 200. MÎRIŞTE, mirişti, s. f. Cîmp de pe care s-au secerat păioasele, rămînînd în pămînt rădăcina şi partea de jos a tulpinilor; (cu sens colectiv) totalitatea tulpinilor retezate, rămase pe pămînt după seceriş. Tot tîrgul s-a adunat pe miriştea din faţa regimentului, în lungul drumului. sadoveanu, o. VI 231. După cîteva ceasuri de rătăcire în fîneţele cosite şi de-a curmezişul miriştilor ţepoase, trebuia să odihnim în amiaz, la moară. C. PETRESCU, s. 24. Miriştea arămie se întindea nesfîrşită. rebreanu, r. I 70. MÎRLĂ s. f. v. mierlă. MIROÂZNĂ s. f. v. miroznă, MIRODENIE, mirodenii, s. f. 1. (Mai ales Ia pl.) Frunza, coaja, floarea unor plante (de obicei exotice), folosite pentru a da mîncărilor un gust picant sau aromat. Tot tumultul planetei, cu porturi şi hamali. . . cu minusculi arbuşti de mirodenii. C. PETRESCU, C. v. 119. Nu s-a învrednicit... să guste rachiu călugăresc cu mirodenii. hocaş, M. N. 163. în mijloc sta aşezată o masă cu şapte talere de aur greu, cu mîncăruri din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. CARAGIALE, P. 141. 2. Miros plăcut, mireasmă, parfum, aroma. Curînd începură curcile a sfîrîi deasupra jarului şi a răspîndi o mirodenie care nu se mai află. sadoveanu, O. vi 44. Cer un ceai fierbinte de cinci parale, cu mirodenie de cuişoare. 1. BOTEZ, şc. 52. + (învechit, mai ales Ia pl.) Ulei aromat, întrebuinţat la ungerea trupului. Şîpuşoarele cu mirodenii şi celelalte mărunţuşuri cumpărate de mine. sevastos, n. 220. 3. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene-verzui, care răspîndesc noaptea un miros plăcut (Hesperis tristis). — Pronunţat: -ni-e. MIR^DIE, mirndii, s. f. (învechit) Mirodenie. MIROiNOSÎŢĂ, mironosiţe, s. f. 1. Femeie cucernică, smerită; (ironic) femeie făţarnică, de o smerenie şi nevinovăţie ipocrită şi afectată. Copila vorbăreaţă şi nebu- MIROS — 91 — MISCELANEU natică de totdeauna deveni gînditoare, tăcută şi spăsită ca o mironosiţă, vlahuţă, o. A. I 119. <$> E x p r. A 1‘aco pc mironosiţa = a-şi lua aere de nevinovăţie, a simula pietate şi modestie. <)> (Adjectival, f i g.) Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară. eminescu, N. 29. 2. Specie de fluture cu aripile de dinainte albe cu pete cafenii şi cele de dinapoi cenuşii-albăstrii (Lymantria monacha). Un neam al mironosiţei aduce mari stricăciuni şi arborilor din grădină, simionescu, F. R. 389. MIROS, mirosuri, s. n. 1. Emanaţie plăcută (v. aromă, p a r f u m, mireasmă) sau neplăcută (v. du-lioare, miasmă) pe care o exală unele corpuri; senzaţie (plăcută sau neplăcută) pe care o produce această emanaţie asupra simţului olfactiv. Un miros plăcut de cttnp şi de pădure udă îl izbi în faţă. YI.AIIUŢA, o. A. III 72. în atmosfera grea de mirosul substanţelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, N. 52. în toată împrejmuirea, un 7>iiros greu de oaie, de ceapă şi de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. 2. Unul din cele cinci simţuri cu care sînt înzestraţi oamenii şi unele animale şi care permite perceperea senzaţiilor olfactive ; capacitate de percepere şi deosebire a mirosurilor (1). De aveţi voi amîndoi Miros bun, nas de copci, Luaţi seama, pîndiţi bine; Iată lupul, lupul vine! alecsandri, T. i 354. Mirosul duce precine... Pe urme neînsemnate a păsărilor ştiute. CONACIII, P. 269. 3. (La pl., în forma miroase) Condimente folosite la prepararea cîrnaţilor. — Accentuat şi: (regional) miros. — PI.-şi: miroase (sadoveanu, d. p. 152, eminescu, o. i 97, russo, o. 120). MIROSÎ, miros, vb. IV. 1. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « a ») A avea sau a răspîndi un miros de. . . Aerul miroase a pămînt ud, a iarbă proaspătă ş-a flori de liliac. vr,AIiL'ŢA, o. a. 371. Răsărit-a pom in coastă Cu frunzele de argint, Lumea-n-treagă mirosind, jarnîk-bîrseanu, d. 70. Intranz. Calul de la Misir miroase de departe unde-i vreun zid părăsit, odobescu, s. i 162. O (Unipersonal, construit cu subiectul logic în dativ) Mie-mi miroase a om. ispirescu, i„ 114. 3. T r a n z. F i g. A Simţi ceva (de departe, din timp), a adulmeca, a presimţi, a bănui, a presupune. Guvernul, care mirosise ceva în legătură cu manevrele generalului. . . vru să forţeze mina acestuia, pas, z. iv 189. După ce. ■ . nu găsi pe Ţugui ea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul. ISPIRESCU, I.. 319. <(> Intranz. Cu Aspasia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-şi pune capul că e ceva la mijloc. vlaiiuţă, o. a. in 71. <0> E x p r. Miroase a ... = prevesteşte (ceva), denotă, anunţă (ceva). Toată forfota asta mirosea a inspecţie. CAMILAR, N. I 383. O (Construit cu subiectul logic în dativ) Mişcarea ce se simte dincoace de Olt. . . nu prea îmi miroase a bine. ispirescu, m. v. 6. Au zestre oare? — Aşa-mi miroase, alecsandri, T. ii 120. + A dibui, a da de. . a simţi prezenţa cuiva sau a ceva. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută, bart, e. 342. Simţisem că mitocanul de cum-nată-lău mă mirosise; ştia că mă ţiu după voi. CaraGLU.K, o. I,69. — Accentuat şi: prez. ind. (regional) m'ros. — Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. miroase şi (regional) miroasă (CREANGA, p. 188), pers. 3 pl. miros, rar miroase şi (regional) miroasă (reteganul, p. v 25). — Variantă: amirosi (dumitriu, n. 173, sadoveanu, f. j. 375, eminescu, o. i 50) vb. IV. MIROSITOR, -OÂRE, mirositori, -oare, adj. Care miroase (de obicei plăcut), care are sau răspîndeşte un miros, mai ales frumos, parfumat. Se gîndeau tustrei fumînd iarba cea nouă şi mirositoare, sadoveanu, o. vii 23. îl freacă pe dinăuntru cu. . . buruiene mirositoare şi prielnice albinelor. CreangX, p. 238. Puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. — Variantă : amirositor, -oare adj. MIROZftME, mirozenii, s. f. (Popular) Minunăţie, ciudăţenie. Haid să ne sculăm. ■ . şi să vedem ce mirozenie a mai adus şi-acum. RETEGANUL, p. i 76. — Variantă: mirăzănie (ţiciiindeal, f. 352) s. f. MIROZNA s. f. (Regional) Miros ; p. e x t. mireasmă. Eu socot că v-a deşteptai mirozna bucatelor. . . zise răzăşul. SADOVEANU, o. VII 65. Uit’ te florile cele frumoase de prin marginea pădurii, cum umplu văzduhul de miroznă. creangX, o. A. 122. — Variantă: miroâznă s. f. MIRT, mirţi, s. m. Arbust totdeauna verde, mirositor, cultivat pentru lemnul său greu, cu structură fină şi omogenă sau (la noi) ca plantă ornamentală în ghivece ; din florile mici şi albe, frumos mirositoare, considerate ca simbol al castităţii, se fac cununi de mireasă (Myrtus communis). Şi-ti păru-i poartă o cunună De mirt. IOSIF, patr. 64. Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir. EMINESCU, o. I 30. Mirtul... stă trîndav împletit împrejurul cununei. negruzzi, s. n 42. MIRUÎ1, miruiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A unge pe credincioşi cu mir1 (de obicei pe frunte). Popa Tonea a început să miruiască pe credincioşi. GALACTION, o. i 174. Creştini miruiau Şi blagosloveau. BIBICESCU, P. p. 243. în cel [rîu] de vin l-om boteza, Cu mirul l-om mirui. Cu vestmint l-om premeni. TEODORESCU, p. p. 27. -O Refl. pas. [Caragea] s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. GH1CA, S. 28. 2. F i g. A lovi pe cineva în cap. Mai întîi să stingem datoriile, fraţilor, şi să-i miruim pe ciocoi, dumitriu, b. F. 111. Mi se pare că le-a miruit cineva feciorul cu parul. CAMILAR, N. n 418. — Prez. ind. şi: mirui (eminescu, o. iv 48). MLRUl2, miruiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A cîştiga. După acela s-a mărita care i-a mirui banii în joc de cărţi, keteganul, la cade. MIRUÎT s. n. Acţiunea de a mirui; ungere cu mir. Minunea aceasta o trăi sufleteşte Popa Tonea, în răstimpul ce trecu cu miruitui a douăzeci-treizeci de creştini. GALACTION, o. l 175. miruitGr. miruitori, s. m. Preot care miruieşte. A sărutat apoi mina miruitorului. GALACTION, o. I 175. MISÂDĂ s. f. v. mesadă. MISCELANÎA s. f. v. miscelaneu. MIS( ELANÎU, miscelanee, s. n. (Livresc, şi în forma miscelanea) Volum care cuprinde studii, articole variate ale unuia sau mai multor autori. + Rubrică în unele publicaţii periodice care cuprinde articole, note cu conţinut variat. MISCHET — 92 — MISTREAŢĂ «0> (Adjectival) Manuscris miscelaneu = manuscris vechi cu caracter variat. — Variantă: miscelanfea s. f. 3IISCIIET s. n. Varietate de struguri tămîioşi cu sîm-burii foarte mici. MISCHÎE s. f. v. mischiu. MISCHÎU s. m. (învechit) Oţel tare din care se fac de obicei tocile sau amnare. Paloş din teacă scotea Şi la mischiu că-l trăgea. pascueescu, l. p. 267. — Variantă: miscliie (pXsculescu, i,. p. 218, şez. vii 60) s. f. MISCÎBIL, -Ă, miscibili, -e, adj. (Despre substanţe) Care poate fi amestecat cu altul. MISCIBILITĂTE s. f. Proprietatea unor substanţe de a fi miscibile. MlSIE s. f. v. misiune. MISIONAR, misionari, s. m. Persoană (de obicei călugăr sau preot) care propagă religia creştină mai ales în ţările coloniale. — Pronunţat: -si-o-. MISÎR, misiri, s. m. (învechit şi popular) Cal de rasă din Egipt; cal bun. Cincizeci de cai,. Tot cai nemeşeşti, Tot ?nisiri turceşti. TEODORESCU, p. p. 57. MISÎT, misiţi, s. m. 1. Persoană care mijloceşte o afacere comercială; intermediar, mijlocitor, samsar. Un misit alergă după el, pînă la vagon, cu capul descoperit, ru-gîndu-l ceva. c. petrescu, s. 168. 2. (învechit, în forma mesit) Emisar, mesager, trimis, sol. Mesiţii mării-tale îi vor aduce ferecaţi, odobescu, s. i 83. — Variantă: mcsit s. m. MISITÎE, misitii, s. f. Ocupaţia misitului, samsarlîc; plata pentru serviciile misitului. Pînă la urmă, şi-a găsit rostul: face misitie pentru greci, — cumpără pentru greci cereale, de la rumînii care au cereale de vînzare. STancu, d. 287. MISItJNE, misiuni, s. f. 1. însărcinare dată cuiva, împuternicire, sarcină de a face ceva, delegare ; rol, rost, menire. Clasa muncitoare are misiunea istorică de a desfiinţa exploatarea capitalistă şi a construi societatea socialistă. REZ. hot. i 94. Am misiunea grea să-ţi comunic rezultatul judecăţii dumitale. sahia, n. 83. Misiunea poeziei este de a întări sufletele prin pictura patimilor, mizeriilor şi măririlor umanităţii, bolliac, o. 64. 2. Grup de persoane trimis într-o ţară străină cu un scop special (de obicei diplomatic). 3. (Cu sens colectiv) Preoţi trimişi într-o ţară spre a propaga religia creştină; p. ext. clădirea şi anexele întemeiate de misionari în vederea acestui scop. — Variantă: (învechit) misie (caragiale, o. i 107, bXlcescu, o. ii 10) s. f. MISIVĂ, misive, s. f. (învechit, azi adesea ironic) Comunicare scrisă, scrisoare. Veninul pe care-l toarnă în noi misivele cu veşti rele. sadovEanu, z. c. 19. MISOGHÎN s. m. v. misogin. MISOGÎN, misogini, s. m. (Livresc) Bărbat care urăşte femeile. — Variantă: misogliin s. m. MISTER, mistere, s. n. 1. Ceea ce e încă necunoscut, nedescoperit, nepătruns de minte; taină. E atît mister şi atîta frumuseţe in această undă de aer parfumat care rătăceşte aşa prin văzduh ! SAXDU-Al(l)KA, u. p. 66. Pădurea te-adumbrea cu bucurie Şi-ţi povestea viaţa ei intimă Cu tot misterul ei, lăsîndu-ţi ţie Doar greutatea de-a găsi o rimă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 156. Am căutat misterul în lumi necunoscute: pe oameni, pe natură, pe toţi am întrebat, bomntineanu, o. 197. 4- Secret. 2. (în evul mediu, în ţările catolice occidentale, la pl.) Dramă religioasă cu subiect din biblie. — Pl. şi: (rar) misteruri (CARAGIALE, o. m 132, EMI-nescu, o. iv 120). — Variantă: (învechit) mislcriu (emi-nescu, N. 32) s. n. MISTERIOS, -OĂSĂ, misterioşi, -oase, adj. 3. Care conţine lucruri necunoscute, de neînţeles, plin de mister; tainic, ascuns. Nu are decit o misterioasă icoană din viitor. GALACTiON, o. I 323. Era un vis misterios şi blînd din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. Auz o armonie. . . Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios, alexan-DRESCU, M. 49. (Adverbial) Cadrele-aurite ce de păreţi sî?it prinse Sub palidă lumină apar misterios, alecsandri, p. iii 3. 2. (Despre persoane şi manifestările lor) Care ascunde ceva, despre care nu se ştie nimic; enigmatic. Privea ţintă numai cu ochii lui vii şi zîmbea cu zîmbetul lui misterios. Sadoveanu, O. vii 77. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bă-trîn. EMINESCU, N. 39. Iată aceea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame. negruzzi, s. i 45. MISTÎRIU s. n. v. mister. MlSTIC, -A, mistici, -e, adj. 1. Stăpînit de misticism, care vădeşte misticism. Aveau o teamă neînţeleasă, mistică. vivAHUŢĂ, o. a. m 49. Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, o. i 32. + (Substantivat) Adept al misticismului. Dumnezeul misticului modern e ba natura, ba suprema iubire. GHEREA, st. cr. ii 315. 2. Cu înţeles ascuns, tainic, neînţeles. într-o oglindă de buzunar. . . domnii de la senat examinează cum le rine surîsul mistic, arghezi, p. T. 108. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea. EMINESCU, n. 36. Calcule geometrice zidite după o închipuită şi mistică sistemă. id. ib. 45. Testament mistic (sau secret) = testament semnat de testator şi prezentat de acesta tribunalului competent, închis sau sigilat şi pe a cărui faţă exterioară judecătorul întocmeşte un proces-verbal autentic. MÎSTICĂ s. f. (Rar) Totalitatea ideilor care stau la baza unei doctrine mistice. MISTICISM s. n. Formă a concepţiei idealiste religioase despre lume, care propagă credinţa în existenţa unor forţe supranaturale. Misticism, egoism, efecte de fi.rină, subiecte luate de prin nouri, — iată decadentismul. ione.>-CU-rion, c. 108. Misticismul este totdeauna fatal popoarelor. bou,iac, o. 259. MISTIFICĂ, mistific, vb. I. T r a n z. A induce în eroare ; a înşela, p. ext. a falsifica. Ei, vedeţi cum v-am mistificat, eu ştiu foarte bine pe d-l Dan şi sînt unul din cei mai pasionaţi admiratori ai talentului lui. vlauuţa, o. a. ni 41. MISTIFICARE, mistificări, s. f. Acţiunea de a mistifica şi rezultatul ei; falsificare. M-am gîndit: n-o fi o mistificare a ta ca să-mi faci o surpriză? bassara-bescu, s. n. 145. MISTIFICATOR, -OARE, mistificatori, -oarey s. m. şi f. Persoană care falsifică, denaturează, contraface adevărul. Mistificatorul se arăta gata să mărturisească fără nici o constrîngere. C. PETRESCU, O. P. II 210. MISTIFICĂŢIE, mistificaţii, s. f. (Rar) Mistificare. Cit va mai ţine această mistificaţie? Ghica, a. 537. MISTRAL s. m. Vînt puternic, rece şi uscat, carc suflă din valea Ronului spre Marea Mediterană. MISTREAŢĂ, mistreţe, s. f. (Rar) Scroafă sălbatică. în schimbul laptelui de mistreţe, să primească să-mi fie MISTREŢ — 93 — MIŞCA robi şi să-i înfierez, vissarion, Iî. 66. Căciuli creţe De pui de mistreţe. TEODORESCU, P. P. 76. MISTREŢ, -EĂŢĂ, mistreţi, -eţey adj. 1. De pădure, pădureţ, sălbatic; (despre fructe) acrişor. Paserile să te-nveţe Care sînt poamele dulce, care sint cele mistreţe. COXACUI, i\ 298. Porc mistreţ (şi substantivat) = porc sălbatic. Acolo scociorau îndelung. . . pînâ ce izbîndeau să scoată la lumină nişte gulii, pe care le caută şi mistreţii bălţilor pentru gustul lor dulceag, sadoveanu-, p. m. 259. Văzură un porc mistreţ mare, fugind. ISPIRESCU, h. 140. 2. (Regional) Care rezultă dintr-un amestec (de rase, de calităţi, de feluri diferite), amestecat; p. e x t. care e de valoare mijlocie; nici prea rău, nici prea bun. Ghiţă e. . . ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte... ca viind cel mistreţ, alecsandri, T. 791. — Variantă : (regional) nistl’eţ, -eâţă (ŞEZ. v 68) adj. MISTRIE, mistrii, s. f. Unealtă a zidarului, formată dintr-o placă subţire de oţel, de diferite forme, prevăzută la un capăt cu un miner şi folosită în lucrările de zidărie şi de tencuire. Turnau lut de dimineaţă şi pînă în seară, îl netezeau cu mistria. ANGHEL, PR. 178. Păreţii cuibului sint nălbiţi şi daţi la mistrie. DELAVRANCKA, S. 165. Meşterul Manole... a contribuit cu mistria şi cu dalta la prefacerea bisericii de la Argeş. ODOBESCU, S. II 507. MISTRII, mistriesc, vb. IV. T r a n z. A întinde tencuiala cu mistria pe zid. + A alcătui, a întocmi. Rîndu-nica sfîrşise de mistriit cuibul. C. petrescu, î. n 174. MlSTRtl, -IE, mistruiy -e, adj. (Popular) Pestriţ. Păsărică mistnne. MAT. FOLK. 1579. MISTUI, mistui şi mistuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A transforma alimentele (prin organele digestive) în substanţe direct asimilabile de organism ; a digera. Nevasta zmăului celui mai tare au zis: cînd a trece el pe-acolo, eu am să-l înghit de viu şi am să-l mistuiesc în mine o săptă-mînă întreagă. SBIERA, p. 105. Deşi mînca foarte puţin, nu putea mistui nimic, negruzzi, s. ii 154. F i g. Viţele stăteau în aer... cu frunzele întinse in soare, gata să prefacă şi să mistuie hrana, dumitriu, n. 249. Refl. pas. Racii greu se mistuiesc. contemporanul, n 911. + F i g. A primi ca bun, a suferi, a suporta. Feciorii de boieri tiu putură mistui vorbele ciobănaşului. ISPIRESCU, I.. 247. Pesemne inima le spune că spinul nu le este văr şi de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. 2. T r a n z. F i g. (Mai ales despre foc) A distruge, a nimici; a consuma. Toată noaptea spre sîmbătă cerul Amarei fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. rebreanu, R. II 206. Focul somnoros mistuia, fume-gînd, cel de pe urmă tăciune, hogaş, M. N. 169. Spuie rîul cel oltean Şi codrul călugăreau Cîte lupte au privit, Cîte oşti au mistuit, Cîte oase-au înalbit. alecsandri, p. p. 214. •+ A roade, a chinui, a istovi sufleteşte. Un foc ascuns şi groaznic îl mistuie pe popa Tonea! galaction, o. i 172. Umilinţele şi ruşinea îl mistuiau amarnic, vlahuţă, o. a. 149. Visurile tale toate, ochiul tău atit de tristu-i, Cu-a lui umedă-adincime toată mintea mea o mistui. EMINESCU, o. I 155. Absol, Călca în gerul aspru al iernii. . . cu mersul unui om in care s-a cuibărit o boală, mistuind deocamdată ascuns. C. PETRESCU, î. II 151. <0> Refl. Gogit Vlahopol se mistuia ca o fiară în cuşcă. c. petrescu, s. 120. Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare, vlahuţă, o. a. 141. 3. Refl. (Regional) A dispărea, a se face nevăzut, a pieri. Două umbre omeneşti. . . se depărtară în fugă, mistuindu-se în întuneric spre pădure, sadoveanu, b. 103. Bătrîmd se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă şi se mistuise într-o pommbişte. popa, v. 110. în o clipă, dispăru şi se mistui, ca înghiţită de privazul întunecos al unei uşi întredeschise, hogaş, M. N. 16. + A se ascunde. [Pupăza] sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, creangă, o. a. 59. + T r a n z. (Rar) A face ca ceva să nu se mai vadă, să dispară. Banul luci numai o clipă şi bătrîna îl mistui în gheara ei. SADOVEANU, o. vii 54. MISTUIĂLĂ, mistuieli, s. f. (învechit) Mistuire. Mistuiala bucatelor. PISCUPESCU, o. 139. MISTUIRE s. f. Acţiunea de â mistui; digerare. Aţipeala care-i întovărăşea totdeauna mistuirea nu venea ca de obicei să-l cuprindă într-o moleşire plăcută, sadoveanu, z. c. 108. Vezi ierburile gata a sluji spre mistuire. conachi, p. 290. MISTUITOR, -OĂRE, mistuitori, -oare, adj. Care mistuie ; chinuitor; distrugător, nimicitor. Din ceruri peste pămînt, ca din o sită imensă, mini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor, hogaş, m. n. 172. Fiind sincer, ca într-o pară mistuitoare se topea inima lui în focid sentimentelor, ionescu-rion, c. 120. Rămase vreme îndelungată pierdut în gîndttri mistuitoare, slavici, n. i 120. (Adverbial) Toată noaptea m-am frămîntat mistuitor. CA.mil petrescu, u. n. 198. Ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat Sînt osteniţi, eminescu, o. rv 424. MIŞĂUCĂ adj. f. (Mold.) Ticăloasă, netrebnică. Mişauca de babă a ieşit in tirg şi s-a uitat cu agerime la unul şi la altul, sadoveanu, d. p. 78. MIŞCĂ, mişc, vb. I. 1. I n t r a n z. şi refl. A-şi schimba locul, poziţia; a ieşi din imobilitate, a nu mai avea fixitate; a nu sta liniştit. Ei trec in răpejune de rîuri fără punţi. ■ . Naintea lor se mişcă pădurile de, brad. EMINESCU, O. I 98. Moş Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcind printre fulgii coliliei. ODOBESCU, s. iii 14. Din trei [fete] două nici mişca, Iar mireasa se pleca. . . Şi inelul culegea, alecsandri, p. p. 177. (Urmat de determinări indicînd punctul de plecare) Fără a se mişca din locul lui, se uită la munteancă. sadoveanu, b. 77. Ţi-am spus că nu mă mişc de aci. c. petrescu, c. v. 329. Nu mă mai mişc de acasă; am mult de lucru. caraGiale, o. vii 147. <> (Urmat de determinări introduse prin prep. « din », arătînd o parte a corpului în mişcare) Dă de balaur, care mai mişca din coadă. ŞEZ. ii 142. Caii noştri să mănînce Şi din capete să nu mişte. TEODORESCU, P. P. 176. [Şoimul] se uită drept în soare. Tot mişcind din aripioare. ALECSANDRI, P. p. 31. (Despre maşinării, mecanisme) A merge, a umbla. Stăi, morişcă, nu mişca. TEODORESCU, P. P. 152. ^-Tranz. A face să-şi schimbe locul, poziţia, atitudinea; a urni din loc, a deplasa, a muta. Şi povestea încet moşneagul mişcîndu-şi pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur. EMINESCU, O. I 43. Bate vîntul, mişcă crîngul. TEODORESCU, p. p. 289. -ţ-(Cu privire la maşinării, mecanisme) A pune în funcţie, a face să lucreze. Vijeliosul Lotru ■ ■ . mişcă mori, pive şi fierăstraie. VLAHUŢĂ, o. A. II 141. + A fi sau a părea viu, a avea viaţă, a trăi. Tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. eminescu, o. i 147. 2. Refl. A porni, a se duce, a se deplasa. De cînd luminăţia-sa, vodă Ştefan, s-a mişcat cu oştile la munteni, se cheamă că a deschis războiul cu ismailitenii. sadoveanu, f. J. 580. Lumea începu să se mişte spre cele două uşi deschise, vlahuţă, o. a. iii 3. Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace... Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, eminescu, o. i 147. T r a n z. Ea-l vedea mişcînd poporul cxl idei reci, îndrăzneţe. EMINESCU, o. I 52. Crincenele fărădelegi şi ameninţările turcilor mişcară toată creştinătatea. BĂLCESCU, O. II 33. 0. T r a n z. F i g. A impresiona, a zgudui sufleteşte (prin provocarea unei emoţii): a tulbura, a zdruncina, a deştepta interes, milă sau compătimire. Cum acest nume nu mă mişcă de loc, gospodina sfîrşeşte c-o voce jnisţerioasă. Sadoveanu,,o. vui 187. Nu mă-ncîntă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I 201. Aceste vorbe mişcară adine inimile ascultătorilor, bolin-Tineanu, o. 442. + A îndemna, a îmboldi. [Arabul] Mişcat de-o înaltă şi dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel! macedonski, o. i 16. îndată după revoluţiunea franceză de la februarie 1848, cei mai 'mulţi din tinerii romîni care se aflau în Paris s-au întors in ţară, ca mişcaţi printr-o gîndire electrică. GHICA, S. a. 701. MIŞOÂRE, mişcări, s. f. Acţiunea de a (s e) m i ş c a şi rezultatul ei. 1. 1. Schimbare a locului, a poziţiei; ieşire din starea de imobilitate, de stabilitate sau de fixitate ; deplasare a unui obiect, a unei fiinţe sau a unei părţi a corpului fiinţelor. Prin vuietul de valuri, Prin mişcarea-naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. Emi-NESCU, O. I 110. Am lăsat în urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mişcarea. alecsandri, T. i 457. O mişcare de deget şi s-a sfîrşit! negruzzi, s. i 28. F i g. Asculta chemările nopţii. Asculta mişcările casei. C. PETRESCU, R. DR. 314. <$*• E x p r. (Cu valoare de imperativ) Nici o mişcare! = (să fie) linişte! tăcere ! ^ Fel de a se mişca, gest. Isidorîn mişcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul sting al mantalei cutia de tinichea, sahia, n. 77. Mişcările şi glasul i le-a schimbat frica, bassarabescu, s. n. 20. Spumegă desfrîid în mişcări şi în cuvinte. EMINESCU, o. i 150. 4- Mlădiere sau deplasare a corpului, executată Ia gimnastică sau în sporturi. Mişcări ritmice. <$>• E x p r. (Familiar) în doi timpi şi trei mişcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Fiecare deplasare de piese la o partidă de şah, table etc. ^Expr, A prinde (sau a surprinde) mişcarea = a înţelege mersul unei lucrări; f i g. a descoperi la timp rostul ascuns al unei acţiuni. ^ F i g. Frămîntare, agitaţie sufletească. Avea neşte ochi mici şi negri, în care se răsfrîn-geau cu o deosebită energie şi repeziciune toate pasiunile şi toate mişcările sufletului, hasdeu, i. v. 18. Este o mare mişcare naţională între toţi romînii din Austria. GHICA, A. 470. 2. Activitate, acţiune. Lumea asta toată e o veşnică mişcare, Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare. VLAHUŢĂ, o. a. 69. -<> L o c. adj. şi a d v. în mişcare = îndeplinind o acţiune, în lucru, în plină activitate. (F i g.) Simţirile-i sînt în veci deştepte; inima [vînătoru-lui] este mereu în mişcare şi urîtul fuge. odobescu, S. iii 17. E x p r. A pune (ceva sau pe cineva) în mişcare = a face să se agite, să lucreze. Articolul de azi i-a pus pe toţi in mişcare, baranga, i. 159.Imediat îl puse în mişcare să oprească loja. rebreanu, r. i 186. Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mişcare, slavici, N. I 80. A SC pune în mişcare — a porni. Aproape de ziuă trenul se pune în mişcare. STancu, U.R.S.S. 174. A privi (un fenomen) în mişcare —. a considera un fenomen în desfăşurarea Iui evolutivă. + (Familiar) Plimbare. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte, bart, e. 216. <>• E x p r. A face mişcare = a se plimba, a umbla. + Circulaţie. O Birou de mişcare (sau al mişcării) = biroul de unde se dirijează şi se coordonează într-o gară circulaţia trenurilor. La fereastra biroului mişcării apăru .. . chipul prefectului. DUMITRIU, B. F. 13. Biroul şefului de gară... este în acelaşi timp « birou de mişcare, telegraf», « casa de bilete ». SEBASTIAN, T. 188. (Eliptic) Veniţi iute la mişcare, don* şef! dumi-Triu, N. 70. + Forfoteală, animaţie, du-te-vino. Dis-de-dimineaţă, cînd răsăritul se aprindea, se deştepta şi curtea o dată cu satul şi se umplea de mişcare şi de viaţă, sadoveanu, O. i 110. Pretutindeni se vedea mişcare multă şi voie bună. sahia, n. 61. E plin de mişcare pămîntul Şt cîntă şi codrul şi vîntul, Şi-o mie de guri. COŞBUC, p. ii 9. 8. Deplasare organizată a unei unităţi armate. Gazetele erau cu desăvîrşire mute în privinţa mişcărilor de trupe în ţară. sadoveanu, m. C. 72. 4. Schimbare, variaţie intervenită în situaţia persoanelor dintr-o colectivitate organizată, în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o instituţie sau dintr-o întreprindere etc. Mişcarea populaţiei de la'ultimul recen-sămînt. Guţă Mereuţă, jude de şedinţă adus în capitală la ultima mişcare în magistratură. C. PETRESCU, C. v. 182. 5. (Urmat de determinări indicînd scopul, natura, caracterul etc.) Acţiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activităţi, al unei idei sau concepţii. Mişcare sindicală. Mişcare cooperatistă. <=d Mişcarea pentru pace, acea uriaşă mişcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, şi-a lărgit şi şi-a întărit rîndurile în toate ţările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2826. Dan vorbea de cercurile literare din Bucureşti, de mişcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. vlaiiuţă, O. A. iii 39. (Determinarea este subînţeJeasâ) Acţiune revoluţionară a clasei muncitoare. Amîrdoi sîntem in mişcare de aproape cinci ani. . . în mişcare, adică sîntem muncitori conştienţi, galan, z. r. 254. ^ A.cţiune (organizată) de masă, care tinde să realizeze un scop pe plan social-politic ; agitaţie, revoltă. Mişcările ţărăneşti din 1888. II. (Fii.) Mod, formă de existenţă a materiei. Mişcarea înţeleasă în accepţiunea cea mai largă a cuvîntului, concepută ca formă de existenţă a materiei, ca un atribut inerent al acesteia, înglobează în sine toate schimbările şi procesele care au loc în univers, începînd cu simpla deplasare şi termi-nind cu gîndirea. ENGELS, D. N. 55. MIŞCAT, -Ă, mişcaţi, -te, adj. 1. Scos din locul său, din starea de repaus ori de echilibru; pus în mişcare, mutat, deplasat. 2. F i g. (Despre persoane) Zguduit sufleteşte, impresionat, emoţionat; (despre manifestări sau acţiuni ale oamenilor) care trădează o emoţie. Are să se bucure cucoana mea, şopti el c-o înmlădiere mişcată în glas. sadoveanu, O. viii 59. Dintr-un portofoliu scoase nişte fotografii şi-i arătă, falnic şi mişcat, întîi copilaşii. . . apoi pe nevastă-sa. rebreanu, p. s. 62. Doctorul privea mişcat, ascunzîndu-şi mila care-l cuprinsese, bart, E. 312.. MIŞCĂTOR, -OĂRE, mişcători, -oare, adj. 1. Care se mişcă, care nu stă pe loc; mobil. Unghiul mişcător al cocorilor se şterse de pe cer. C. PETRESCU, a. 307. Cît vezi în depărtare Viu nimic nu se iveşte. . . Iată insă, colo-n zare, Mişcător un punct răsare Şi tot creşte. COŞBUC, P. I 221. Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! EMINESCU, O. i 130. <()> Avere mişcătoare = avere mobilă, (învechit) Pod mişcător—, pod umblător. (Jur.; învechit, despre bunuri materiale) Care poate fi transportat dintr-un loc într-altul; mobil. Averile lor mişcătoare şi nemişcătoare să se iaie. negruzzi, s. I 232. 2. F i g. Care impresionează, impresionant, emoţionant. Momente mişcătoare. MIŞEL — 95 — MITĂ MTŞÎL, -EĂ, mişei, -ele, adj. (Adesea substantivat) 1. (Om) de nimic, ticălos, nemernic, mizerabil. Noi cil toţii am pătimit de pe urma mişelului de Tomşa. SADOVEANU, O. vii 157. Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi in mişei. EMINESCU, O. I 151. Bine, bine! împodo-biţi-vă, mişelelor, cu mătăsuri şi scule, contemporanul, IV 502. + (Om) laş, fricos. Că de groaza lui duşmanii au dosit-o ca mişeii, macedonski, o. I 84. Cel ce fuge dinaintea duşmanului este mişel. . . şi mişeii nu sînt de sîngele nostru. . . Duceţi-vă de muriţi mai bine slobozi, decît să trăiţi în robie şi ocară. RUSSO, o. 34. 2. (învechit şi arhaizant) (Om) din popor, de jos, de rînd. E ceasul pentru cei mişei. . . Să li se deie partea! BENTUC, v. 82. înaintea bătăliei. . . chemase în sfat de-a valma * neamurile » cu mişeii. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, o. i 4. ^ (Om) sărac, în stare de mizerie; neputincios, nevolnic. Erau o samă din mişeii tîrgului, unii calici de-o mină ori de-un picior, alţii chiori şi orbi. sadoveanu, z. c. 82. Mişeii nu pot să ridice măcar un poloboc plin, lucnd cel mai lesne, alecsandri, t. i 442. Avui parte d-ttn mişel, Pică ţundra de pe el. jarnîk-bîr-SEanu, D. 277. + (Om) vrednic de plîns, nenorocit, necăjit. La Dropii aş vrea să trag brazdă, unde m-am chinuit ca un rob mişel într-o toamnă, sadoveanu, m. c. 108. MIŞELÂTATE s. f. (Rar) Sărăcie. Lucrul acesta este mişelătatea, neajungerea sau sărăcia, ţichindeal, la cade. MIŞELÎSC, -EĂSCĂ, mişeleşti, adj. (Despre acţiuni ale omului) De mişel ; nemernic, ticălos, laş. îl înfruntă pentru fapta cea mişelească. ispirescu, l. 77. Pricep de unde vine această mişelească faptă, negruzzi, s. iii 140. <{> F i g. A pierit ucis de un ^buzdugan mişelesc. sadoveanu, o. vil 62. Lupta e voinicească, Iar spata E mişelească! TEODORESCU, P. P. 628. MIŞELÎ.ŞTE adv. Ca un mişel, în chip mişelesc, netrebnic, nedemn. Ca ghidul se repezi, smuci arma din mina flăcăului şi-o rupse' la fugă, mişeleşte. MIRONKSCU, S. A. 74. Tăiatu-m-ai tilhăreşte, Fugitu-mi-ai mişeleşte. ALECSANDRI, P. P. 74. MIŞELÎ, mişelesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) A aduce (pe cineva) într-o stare nenorocită, mizeră ; a chinui. S-a mai uitat o clipă... la trupul acela adus de spate şi mişelit în trudă şi în bătăi. POPA, V. 306. MIŞELÎE, mişelii, s. f. 1« Faptă, purtare, atitudine de mişel (1) J ticăloşie, mîrşăvie, laşitate. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mişeliilor! rebreanu, p. s. 53. Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie! coşbuc, p. I 121. N-am dorinţă să aflu mişeliile. . . a astfel de oameni. ghica, a. 492. 2. (învechit şi arhaizant) Sărăcie, mizerie. Rînduri după rînduri de oameni, în sute de ani, se perindă în mişelie şi neştiinţă. sadoveanu, p. m. 154. MIŞELNIC, -A, mişelnici, -e, adj. Mişelesc, nemernic, ticălos, josnic, laş. O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi! vlahuţX, o. a. i 42. ^ (Adverbial) Nu-mi convine viaţa mişelnic cîştigată. alecsandri, p. iii 101. MÎŞENIŢA, mişeniţe, s. f. (Regional) Mulţime mare de oameni sau de animale care se mişcă neîncetat, ca într-un furnicar. Mî ŞINĂ1, mişiniy s. f. (Regional) 1. Grămadă de lucruri (mai ales cereale, alimente) adunate ca provizie; rezervă de orice fel. Strînge mişină de cu vreme, pann, p. v. in 72. Ce-ai strîns tu, pentru iarnă, că eu am făcut nouă mişini pe cîrnp. şez. vii 27. 2. Mulţime, adunătură, învălmăşeală. Unde te afli?. . . într-un furnicar ciocoiesc. . . într-o mişină de jigănii pocite cu feţe de om. alecsandri, t. 1343. — Variantă: mişună (delavrancea, s. 89) s. f. MIŞÎNÂ2, mişine, s. f. Mică scobitură pe suprafaţa dinţilor molari ai calului şi ai altor ierbivore, care dispare cu vîrsta, prin roadere. — Variantă: mişună s. f. mişmAş, mişmaşuri, s. n. (Familiar) Vin amestecat cu apă minerală sau gazoasă, şpriţ. Iau aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş, caragiale, o. ii 313. 4- F i g. Amestecătură, talmeş-balmeş. Ce fel de mişmaş este dar poreclita nuvelă? gherea, st. cr. i 187. MIŞMÎŞ. mişmişuri, s. n. (Familiar) Afacere necinstită, învîrteală. Cit le sînt oamenii la putere, îşi încropesc din mişmişuri o stare să le ajungă pentru vremea de opoziţie. pas, L. 1 195. MIŞUÎ, mişuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A mişuna. (F i g.) în capul lui aprins şi fără odihnă mişuiesc noroade de gînduri răzvrătite, vlahuţă, N. 180. 2. (Rar) A copleşi, a invada, a năpădi. (F i g.) Privirile-i alunecau pe poteca de argint trasă de soare, peste velinţa mării mişuită de colori, delavrancea, v. v. 166. MIŞUIALĂ, mişuieli, s. f. Mişuneală. Pretutindeni este o mişuială, o forfoteală, o fierbere, o pornire de trai proaspăt. CARAGIALE, S. U. 65. MÎŞUN, mişuni, s. m. Hîrciog. Mişunii cei cu gropanele pline de grîne. odobescu, s. iii 185. MIŞUNA, mişun, vb. I. Intranz. A se mişca, a circula în număr mare, de colo pînă colo; a forfoti, a foi, a viermui. Cîte minuni văd ele noaptea în fundul apei, unde mişună raci. STANCU, d. 205. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gîzele. c. PETRESCU, c. V. 351. Lumea . . . mişuna prin toate părţile cetăţii. CARAGIALE, o. iii 92. Miting-fulger v. fulger. — Scris şi: meeting. MITITEL J, mititei, s. m. (Mai ales la pl.) Cîrnăcior de carne tocată amestecată cu diverse condimente, care se mănîncă fript la grătar. Pe la răspîntiile podurilor celor întortocheate au răsărit umbrare mari de frunze şi de trestie, cu butoaie de must, şatre cu gustări, cu mititei şi pastramă. CAMTL PETRESCU, o. i 401. Mititeii — celălalt fel de bucate — îi merg drept la inimă. îl minunează gustul şi făptura lor de cîrnaţi fără piele. SP. POPESCU, M. G. 86. MITITEL =, -ItĂ, -I-Â, mititei, -ele, adj. Diminutiv a\ lui m i c. 1. De proporţii mici, de dimensiuni reduse. Atîta-i moşule! răspujise Mihail, apucînd după moşneag care se-n-dreptă cu paşi mititei spre trăsurică. MIRONESCU, S. A. 133. Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel? creangă, p. 51. Pe o stîncă neagră. într-un vechi castel, Unde cură-n poale un rîu mititel, bolintineanu, o. 33. Luceau stele mărunţele: Mai în sus, mai mititele, Mai în jos, mai măricele. jarnîk-bîrseanu, d. 512. (Despre persoane) De statură mică. Era o femeie mititică şi iute. sadoveanu, o. v 6. Dragă jni-i leliţa-naltă, Că-mi dă gura peste poartă ; Dar leliţa mititea Se-ntindea şi n-ajungea. jarnîk-bÎrseanu, d. 430. 2. Foarte tînăr, de vîrstă fragedă. Toma se sculă, se îmbrăcă şi desfăcu în faţa ochilor celui mititel jucăriile aduse de la oraş. v. rom. februarie 1952, 106. ^ Loc. adv. De mititel = de (mic) copil. Ce treabă are el Cu banii mei? pentru care m-am trudit de mititel, pann, p. v. ni 85. (Prin exagerare) N-avea Tudor ce lucra, Dă mititel .să-nsura. şez. iii212. + (Cu nuanţă afectivă) Gingaş, drăguţ; drag. De-aş avea un copilaş. . . Alt copil n-ar fi Pistol mitralieră v. pistol. — Pronunţat: -li-e-. MITRÂLII s. f. pl. (învechit) Mici bucăţele de fier cu care se umpleau ghiulelele de tun. MITRALI<3mitraliori, s. m. Soldat specializat în folosirea mitralierei. Un mitralior oftă, căzînd cu fruntea pe benzile de cartuşe, camilar, n. I 121.* — Pronunţat; -li-or. MITRĂ — 97 — MIZĂ ariTEĂ \ mitre, s. f. 1. Acoperămînt de cap în formă aproape sferică în partea superioară, bombată, cu o cruce în vîrf, purtat de arhierei în timpul slujbei religioase. Dionis, să-fi crească barba pină la genuchi, şi in cap: o mitră de arhimandrit! galaction, o. i 90. Mitropolitul face pe părintele Dithu arhimandrit cu mitră, creangă, A. 138. 2. (învechit) Coroană. Iată craiul, socru mare, rezemat in jilţ cu spată, El pe capu-i poartă mitră şi-i cu .barba pieptănată, eminescu, o. i 85. Pe capul său de taur, poart-o mitră grea de fier. NEGRUZZI, s. II 121. MÎTRĂ2, mitre, s. f. Partea interioară a organelor genitale femeieşti, în care se dezvoltă fătul; uter, matrice2. MÎTRICA s. f. v. metrică2. MITROĂCA, mitroace, s. f. Piesă auxiliară a dubei de pescuit pe care se deapănă năvodul (cînd acesta e scos din apă). MITROPOLIE, mitropolii, s. f. 1. Instituţie administrativă superioară a bisericii ortodoxe, avînd în frunte un mitropolit. Cununia... se săvîrşi cu mare paradă în biserica mitropoliei, popescu, b. ii 81. Mitropolia Moldaviei. . . fu prochiamată liberă şi neatîrnată. negruzzi, s. i 240. 2. Biserică principală (catedrală) a oraşului de reşedinţă mitropolitană. Se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune. . . la mitropolie unde are să fie şi domnul. negruzzi, s. I 148. + Reşedinţă sau palat unde locuieşte şi funcţionează un mitropolit. — Variantă: (învechit) metropolie s. f. MITROPOLIT, mitropoliţi, s. m. 1. Rang în ierarhia administrativă a bisericii ortodoxe, inferior patriarhului şi superior episcopului. Cînd se umplu încăperea, intră şi părintele mitropolit cu vodă. sadoveanu, o. vii 109. Ciţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunul Moldovei. . . au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti. creangă, A. 73. Cînd tronul era vacant. . ■ mitropolitul. . . convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, o. ii 13. «0» Mitropolit primatv. primat. 2. (Rar.) Nume glumeţ dat dropioiului. Tămădă-ienii. . . au dat roată ore, zile şi luni întregi împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliţi. odobescu, s. iii 14. MITROPOLITAN, -Ă, mitropolitani, -e, adj. Care ţine de mitropolie; al mitropoliei sau al mitropolitului. Era în odăile mitropolitane, în care se înghesuiseră peste patruzeci de boieri, camil petrescu, o. ii 648. MITUl, mituiesc, vb. IV. T r a n z. A îndupleca prin mită, a corupe (un funcţionar public) cu bani. Mituieşte pe judecător din banii boilor celor furaţi, reteganul, p. I 28. Se făcu bolnavă, mi tui pe toţi vracii cari spuseră împăratului că pînă nu va tăia pasărea de aur... nu se va însănătoşi. ISPIRESCU, L. 363. MITUlALĂ, mituieli, s. f. (învechit) Mituire. De acum înainte. . . mituielile şi mîncătoriile vor lipsi cu totul. I'ILIMON, la TDRG. MITUIRE s. f. Acţiunea de a m i t u i; dare (sau luare) de mită. A trimis acea scrisoare. .. cerind să se cerceteze Bolliac ca să nu rămîie asupra sa bănuiala de mituire, ghica, a. 627. MlTUITOll, -OARE, mituitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care mituieşte, care dă mită. Inginerul Mindirigiu îşi închipuie că Matei e un mituitor. v. rom. mai 1954, 67. MITUTÎL, -ICÂ, -EĂ adj. v. mititel2. MlŢĂ, miţe, s. f. Lînă tunsă.pentru prima oară de pe miei; (mai ales la pl.) cîrlionţii blănii de oaie, smoc de păr sau de lînă. Un om în cojoc lung, cu miţele atîrnînd, intră din viscol la adăpost, sadoveanu, b. 139. MIŢOS, -oăsă, miţoşi, -oase, adj. (Despre blănuri sau obiecte de lînă) Care are fire lungi, creţe şi bogate; păros, flocos. S-a aşezat singur în sanie, punînd pe sine blană de lup şi în jurul său cergi miţoase. sadoveanu, Z. C. 263. Ridicîndu-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atît de netedă, albă, corect boltită, eminescu, N. 35. Era Mane cel spătos Cu cojoc mare, miţos. ALECSANDRI, P. P. 73. MIŢUl, miţuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A tunde (un miel, o oaie), a tăia lîna, miţele. îl miţui şi pe dinsul, ca pe mieii ceilalţi şi îi trimise miţele acasă, ispirescu, L. 208. Şi mi-i băga [cîrlanii] la ocol, Să m-apuc de miţuit, Că miţele le-am vîndut. păsculescu, l. p. 275. miţuiAlA, miţuieli, s. f. (Rar) Acţiunea de a miţui; tunderea oilor. Dă-mi foarfecele-n mină Să-i încerc la miţuială. teodorescu, p. p. 597. MIŢUÎT s. n. (Rar) Acţiunea de a miţui; miţuială. Să-l prinză, cînd o putea, Cam la capul Plaiului. . . pe calea vornicului în vremea miţuitului. teodorescu, p. P. 592. MIXT, -A, micşti, -xte, adj. Alcătuit din elemente deosebite; eterogen. La venirea ungurilor în Ardeat, ei găsesc aici o populaţie mixtă, slavo-romînă, cu voievozi slavi, rosetti, i. sl. 19. Şcoală mixtă = şcoală în care învaţă elevi de ambele sexe. Cor mixt = cor compus din voci bărbăteşti şi voci femeieşti. Tren mixt = tren compus din vagoane de călători şi vagoane de mărfi. (Mat.) Număr mixt = număr compus din numere întregi şi din fracţiuni. MIXTÎRA, mixturi, s. f. 1. (Livresc, depreciativ) Amestec de elemente eterogene; amestecătură. V. amalgam. Tabloul din urmă e o amestecătură de panteism ... o mixtură metafizică. GHEREA, ST. CR. I 94. 2. Medicament lichid preparat prin amestecarea mai multor substanţe. 3. Amestec format din două sau mai multe materiale granulare diferite, folosit la prepararea betonurilor, a mortarelor etc. MIZĂ, mizez, vb. I. Tranz. 1. A angaja o sumă de bani într-un joc de noroc. Alberto îi categorisea anticipat, cu emoţia unui jucător care-şi mizează restul averii pe-un cal sau pe-o carte. c. petrescu, o. p. t 153. 2. F i g. A conta pe. . ., a se bizui, a pune temei pe..., a-şi pune nădejdea în. . Tocmai pe un asemenea coeficient de nesiguranţă, de probabilitate în munca de conducere mizează Stratulat, v. ROM; decembrie 1953, 289. MIZANTROP, mizantropi, s. m. Persoană stăpînită de mizantropie; persoană nesociabilă,'neprietenoasă. Mede-lioglu era mizantrop şi singuratic. Camil petrescu, o. n 291. N-aveau altă treabă decît să supere singurătatea unor mizantropi, negruzzi, s. i 235. MIZANTROPIC, -A, mizantropici, -e, adj. Referitor la mizantrop şi la mizantropie; de mizantrop. Blestemul mizantropic cu vinăta lui gheară, eminescu, o. I 23. MIZANTROPIE s. f. sg. Lipsă de încredere în calităţile morale ale oamenilor; tendinţă de a evita, de a uri societatea lor; izolare de lume. Mizantropia nu e rodnică şi contrazice sensul socialismului, contemporanul, s. n, 1956, nr. 498, 1/7. MÎZĂ, mize, s. f. Sumă de bani pe care o depune fiecare dintre participanţii la un joc de noroc (în special la cărţi) şi care trece în posesiunea cîştigătorului. Luă miza de pe masă. dumitriu, b. f. 128. Se pregătea să puie pe masă miza ei obicinuită, care era acum de zece napoleoni de aur. camil petrescu, o. i 583. Fii ce-i fi, numai pune miza, zise căpitanul de intendenţă, D. ZAMFIRESCU, R. 20. 7 i MIZER — 98 — MÎINE IMÎZEIÎ, -A, mizeri, -e, adj. (Livresc) Care se află într-o situaţie (materială) foarte proastă, care se prezintă sub un aspect rău, urît, nenorocit; care inspiră milă, compătimire. V. lamentabil. Trecătorii nu mai goneau alungaţi de grijile lor mizere, c. petrescu, î. ii 179. <$> (Substantivat) Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte in mizeri şi bogaţi! eminescu, o. I 60. MJZERALIL, -Ă, mi zerabili, -e, adj. 1. (Despre persoane) Vrednic de dispreţ, ticălos, mîrşav, nemernic. Toţi au ceva comun, prin care sînt şi mizerabili şi ridicoli şi acel ceva este liberalismul lor, sau noua stare de suflet datorită liberalismului romin. ibrĂileanu, sp. cr. 233. <0> (Substantivat) Tu eşti' răspunzător de moartea mătuşe-mi, nemernicule!. . . în genunchi, mizerabile! dumitriu, b. F. 140. Şi aş avea plăcere nespusă să le trag şi eu cîte o palmă la toţi mizerabilii ăştia, mironescu, S. a. 25. Ce! a cutezat? mizerabilul! caragiale, o. i 110. F i g. Aspru, rău. Dar cînd ştiu c-o să vă-ngheţe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristeţe Iremediabilă. TOPÎrceanu, S. A. 70. 2. (Despre lucruri etc.) Lipsit de valoare, prost făcut; în stare proastă, neîngrijit. Teza d-tale... este mizerabilă. SEBASTIAN, t. 212. Versurile ce scrii sînt rele, — ce zic rele? ele sînt mizerabile, macedonski, o. iii 112. Intrăm în micul şi mizerabilul port. bolintineanu, o. 291. 3. (Franţuzism rar; despre persoane) Care se află într-o stare nenorocită, care inspiră milă, care este vrednic de plîns; lamentabil, jalnic. Voi care-aţi cunoscut-o... Recunoaşteţi-o, dacă puteţi, în mizerabila birtăşiţă de lîngă % Biserica Neagră ». MACEDONSKI, O. II 411. MIZERICORDIE s. f. (Emfatic) Milă, milostivire, îndurare. Madam, cocoană! ai mizericordie de un june romîn în primăvara existenţei sale! caragiale, o. I 72. MIZERKORPlOS, -OASĂ, mizericordioşi, -oase, adj. (Franţuzism rar) îndurător, milostiv, milos. Libertatea este mizericordioasă. RUSSO, S. 182. + (Ironic) Care trezeşte milă. Sînt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă. CARAGIALE, T. II 26. MIERIE, (2) mizerii, s. f. 1. Stare de extremă sărăcie, lipsă mare, sărăcie-lucie. N-o mai pot ţine pe mătuşă-ta în mizeria asta. dumitriu, n. 130. Mizeria presupune o anumită promiscuitate, murdărie, haine zdrenţuite, prăbuşiri interioare, bogza, ţ. 22. (Personificat) Trufie în trăsură, Mizerie pe jos, Lărgea prin tot oraşul un haos zgomotos, macedonski, o. i 48. Loc. adj. Do mizerie= sărac, sărăcăcios; insuficient, nesatisfăcător. Salariu de mizerie. era Numai neînduplecatei lor voinţe. . . se datorează faptul că la poalele măreţilor munţi nu se întinde un ţinut de mizerie, bogza, c. o. 269. Semn, aspect exterior care dovedeşte sărăcie extremă, murdărie sau dezordine. Mizeria din cameră. + Stare nenorocită care inspiră milă. Sînt sătid de-aşa viaţă. . . nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară, eminescu, o. i 155. 2. (Mai ales la pl.) Ceea ce decurge dintr-o stare de extremă sărăcie ; lipsuri, supărări, griji; (cu sens atenuat) neplăceri, necazuri, şicane făcute cuiva din răutate sau din invidie. Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. eminescu, O. i 136. Misiunea poeziei este de a întări sufletele prin pictura patimilor, mizeriilor şi măririlor umanităţii. boli.iac, o. 64. MÎCA s. f. (Regional) Nume dezmierdător dat mamei, mătuşii, naşei etc. Mîco, fie ce-ar fi, nu vrati să mă fac fugar, zise el cătră rnă-sa. CONTEMPORANUL, în 775. MÎGÂDAN s. m. v. măgădan. JlÎGLÂŞj mîglaşi, s. m. (Regional) Muncitor în minele de sare. MÎGLĂ, mîgle, s. f. (Regional) Grămadă, morman (mai ales de sare). Milioane de morţi, ale căror oase stau ca mîglele de sare. gorjan, ii, ii 52. MÎGLISÎ, mîglisesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A linguşi pe cineva spre a-I înşela; a amăgi, a păcăli. Eu nu te voi mîglisi de loc cu făgăduieli că o să dai numai şi numai preste plăceri, ispirescu, U. 23. S-a luat cu binişorul pe lingă el; a-nceput să-l mîngîie şi să-l mîglisească. Cara-giale, o. iii 37. MÎGLISITGR, -OARE, miglisitori, -oare, adj. (Regional) Linguşitor, seducător, înşelător. Cu tot felul de mîngîioase şi mîglisitoare păreri. PlSCUPESCU, o. 107. MÎHNÎ, mîhnesc, vb. IV. Tranz. A pricinui cuiva o supărare; a întrista, a îndurera. Parc-aş plînge viaţa toată Dac-aş şti că te-am mîhnit. coşbuc, p. i 178. Niciodată plecarea lui Gheorghe la şcoală nu mîhnise casa atit de adine. vlahuţĂ, o. a. i 120. Laudele lor, desigur, m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, o. I 141. + Refl. A se întrista, a deveni trist. Cicy auzind moş Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mîhnit în sufletul său. CREANGĂ, p. 110. Toderică se mîhnea că n-are vin mai bun. NEGRUZZI, s. i 82. MlHNIClOS, -OAsA, mîhnicioşi, -oase, adj. (învechit) Care produce mîhnire, care îndurerează. Cu aşa tnîhni-cioase cugetări îşi petrece Ancuţa zilele şi nopţile, odo-BESCU, s. I 132. Am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. Toate îmi vesteau cîte o supărare. Una un proces, alta niscaiva veşti politice mîhnicioase. negruzzi, s. i 55. MÎHNH itÎKE, mihniciuni, s. f. (învechit) Mîhnire. Ceea ce adăuga la mîhnicittnea lui era şi împrejurarea că se afla omul la bătrîneţe, împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate. CARAGIALE, O. iii 199. Rareş. . . cu multă jale şi mîhniciune a tuturor, s-a îngropat, negruzzi, s. I 143. Dorul meu cel mare şi mîhniciimea mea este că nu sînt acasă. KOGĂLNICEANU, s. 100. MÎHNÎRE, mîhniri, s. f. întristare; tristeţe. Catrina sta cu buzele strînse. . . legănîndu-şi, în umbletxd rădva-mtluii amarele ei mîhniri. sadoveanu, z. c. 327. Avea multe cuvinte de mîhnire în ziua aceea, bassarabescu, S. N. 54. Scump suvenir de fericire, Cu glasul tău de nălucire Alungi ades a mea mîhnire. alecsandri, t. i 183. MÎIINÎT, -Ă, mîhniţi, -te, adj. întristat, îndurerat; trist. Prin zarva veselă numai el trecea mîhnit, dueîndu-şi calul de căpăstru. dunĂreanu, ch. 31. Ei erau aşa de mîhniţi, de nu mai le-a ticnit mîncarea. CREANGĂ, P. 12. Eşti mîhnit ă, dar senină! Ce să plîngi?. . . Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urîtă? EMINESCU, o. I 464. -0* F i g. Din alăuta ţiganului izvora o melodie mîhnită. sadoveanu, o. i 303. Aici am petrecut foarte mîhnite sărbători. kogĂlniceanu, s. 100. MÎILMTOR, -OARE, mxhnilori, -oare, adj. (Rar) Care produce mîhnire. Aduse vorba despre lucruri atît de mîhnitoare sufletului, ispirescu, l. 192. MÎINE adv. (Şi în formele mîne, mîni, mîini) în ziua care urmează după cea de azi, în ziua următoare. Am să cuget la noapte şi voi vedea mîni ce am de făcut. sadoveanu, D. P. 52. Dacă pînă mîne dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi steie capul unde-ţi stau talpele. creangă, p. 83. Vai de mine, bine mi-i, Nu ştiu mîne cum mi-a fi. jarnîk-bîrseanu, d. 382. <$> (în corelaţie cu azi sau astăzi) Azi aşa, mîine aşa, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domnitori. ISPIRESCU, L. 192. îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata. eminescu, o. i 167. Loc. adj. De mîine = din ziua următoare celei de azi; din viitorul apropiat. Veniţi, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. 1 MÎINI — 99 — MÎNAŞ DEŞLIU, G. 28. Pentru drumul cel de mine De cu azi te pregăteşte! eminescu, o. I 102. (In construcţia ziua de mîine) Nu cumva... să intraţi înaintea mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mine. creangă, p. 250. + în viitor, într-o bună zi, cîndva. Dar aşa, mîine ai să-mi pui mîna-n beregată, că ţi-e foame, rebreanu, r. I 235. <$► Loc. a d v. Azi-mîine v. azi. Ca mîine (poimîinc) sau mîine, poimîinc = (în) curînd, într-un viitor apropiat. De-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mîne-poimîne ni se împlinesc anii şi rămii făr* de mine. creangă, p. 161. Mîine, poimîine poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizon senin, alexandrescu, p. 77. Eu mă duc, mîndră, ca mine. Inima la tin rămîne. jarnîk-bîrseanu, D.-338. E x p r. Ba azi, ba mîine v. azi. De azi pînă (sau pe) mîine v. azi. De mîine în... zile (sau săptămîni, luni etc.) = peste. . . zile (sau luni etc.). Pe mîine! = la revedere ! (Substantivat) Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, v. R. 28. Cu mîne zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scazi. eminescu, o. i 204. — Variante: (regional) mîne, mîni, mîini adv. MÎINI adv. v. mîine. MÎITtJRA s. f. (Popular) Mers întins, fugă, goană (în special Ia vînătoare, în urmărirea vînatului). Ş-o mers toată noaptea şi mîitură a fost aceea c-a doua zi. . . o fost în Tătăraşi. ŞEZ. viii 57. MÎL, mîluri, s. n. 1. Rocă formată din depuneri argi-loase aduse de ape şi depuse pe fundul albiei, pe malul sau în apropierea unui rîu, pe o cîmpie sau o vale inundabilă. V. nămol, Mîlul vînăt prindea şi el coajă împietrită, dumitriu, n. 288. Infanteria romînească părăsi gropile, revărsîndu-se pe brînci, ca o ciudată apă plină de bolovani, trunchiuri şi mîluri. camilar, n. i 431. întreaga faună fără număr, fiica mîlxdui primordial, se frămînta într-o monstruoasă bucurie sub tremurul ploii de primăvară, sadoveanu, n. F. 74. 2. Lichid cu substanţe solide şi mărunte în suspensie, provenite din prepararea mecanică umedă a minereurilor sau din alte operaţiuni metalurgice. MÎLC adv. (Numai în e x p r.) A tăcea mîlc = a nu spune nici un cuvînt, a nu scoate o vorbă. Se hotărî să tacă mîlc deocamdată, rebreanu, r. i 110. Oatîienii mei tăceau mîlc şi se uitau unii la alţii. SANDU-ALDEA, u. p. 61. Voinea tăcu mîlc şi se ascunse într-un colţişor de odaie ca să nu mai audă gura babei. POPESCU, B. iii 22. — Variante: mîlcă (ispirescu, l. 143, id. u. 108), mole (alecsandri, T. 976), mulc (şez. ii 122) adv. biîlcă adv. v. mîlc. MÎLCÎ, mîlcesc, vb. IV. T r a n z. (Mai ales în e x p r.) A o mîlci = a tăcea mîlc; a amuţi. (Atestat în forma regionala măi ci) Fraţii cei mai mari o mălciră, văzînd atîta frumuseţe. ISPIRESCU, L. 38. — Variantă: mălcl vb. IV. "r MÎLCOMlŞ adv. (Rar) Pe furiş, pe nesimţite, fără zgomot. MÎLÎ, mllesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi, a umple de mîl. Ploaia a mîlit semănăturile. F i g. (Subiectul este un abstract) Poate-i vrun bătut de soartă, Care-aleargă pe cîmpie... Dor îl mînă, griji îl poartă, coşbuc, p. i 221. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine! caragialB, O. I 249. Năvălesc duşmani mereu. . . Păcatu-i mînă din urmă. Mulţi au mai venit la noi, Puţini s-au dus înapoi. alecsandri, p. p. 172. + A conduce. (F i g.) Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare. EMINESCU, o. I 148. + (Regional) A trimite pe cineva undeva, a spune sau a porunci cuiva să se ducă undeva sau să iacă ceva. M-o mînat pe mine ingineru să le arăt. DEMETRIUS, V. 88. Directorul, foarte nervos, mînă un vătăşel călare. caragiale, n. s. 63. M-a minat maica să ţăs. jarnîk-bîrseanu, d. 428. 3. (Subiectul este o forţă oarecare) A pune în mişcare, a mişca din loc, a face să înainteze, a împinge din urmă, a duce. Cu grabă, a pornit un vînt învierşunat mînînd vîrtejuri de pulbere. sadoveanu, e. 5. Un rint cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, î. ii 69. în luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, p. iii 5.*^-Intranz. (Neobişnuit) A merge repede, a se grăbi. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCtA, S. 195. Mindra-n urmă-i se lua Şi mînat măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629. MÎNÂOI, mînaci, s. m. (Rar) Persoană care mînă vitele; mînător. Zdraveni mînaci împrejur stau roată. COŞBUC, ae. 231. MÎNÂŞ, minaşi, s. m. (Regional) Mînător; vizitiu. Năimindu-şi un mînaş.. . j-a cam mai dus. sbiera, p. 237. 7* MÎNAT — 100 — MÎNĂ MÎNĂT s. n. Acţiunea de a m î n a. Minatul cailor. MÎNA, mîini şi mini, s. f. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc de la umăr şi pînă în vîrful degetelor, în special partea care urmează după capătul de jos al antebraţului. Cătră sfîrşit, lacrimile lor începură a izvorî şi bunicul apucă mina albă'a nepoatei. sadoveanu, o. IV 324. Cînd voi pune eu mina cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, p. 88. Las'să vie cin’ mi-i drag Să-mi puie mina la cap Şi să-ntrebe de ce zac. JARNîk-bîrseanu, d. 104. Dai un deget şi-ţi ia toată mina, se zice despre cel obraznic şi lacom, care nu se mulţumeşte cu cît i se dă, ci vrea să ia tot. Ce-i în mină nu-i minciună. ^ L o c. a d j. Dc mîna întîi (a doua, a treia etc.) = de calitatea sau de categoria întîi (a doua, a treia etc.). Pînă la băt'rîneţe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, c. v. 210. Stoicea aruncase prin toată casa. . . ochi de vidtur şi porunci de mîna a doua. Galaction, o. I 53. De toată mîna = de toate felurile, din toate categoriile. Humu-leştenii. . . au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. Cavaleri de toată mîna, şi mai mari.. . şi mai mici. alecsandri, t. i 95. Cu dare de mînă v. dare. ^ Loc. adj. şi a d v. vDe mînii = a) făcut cu mîna, fără mijloace mecanice; manual. Broderie de mînă. □ Se opri înaintea avizului din uşă, scris de mînă. C. PETRESCU, î. îl 43 ; b) (despre o unealtă, un instrument) care se mînuieşte sau se pune în mişcare cu mîna. Ferăstrău de mină. La (în, spre sau, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) — pe partea dreaptă (sau stîngă). în fundul îndepărtat al priveliştii, sub ceaţă, se afla altă pădure, ca şi cea pe care o aveau acum necontenit in mîna dreaptă. sadoveanu, F. j. 463. Pe malul Mureşului d-a mina stîngă. bălcescu, o. ii 323. Loc. a d v. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret, clandestin. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la şlepurile din port. bart, E. 327. Mînă-n mînă = în colaborare, în bună înţelegere, de acord. Lucrează mînă-n mînă cu tovarăşul său. <$> E x p r. A bato (sau a da) mîna = a cădea de acord (mai ales asupra unei cumpărări sau vînzări), a se învoi, a lua o hotărîre de comun acdrd. Florico, mă duc şi viu îndată, ca să batem mîna împreună, alecsandri, t. 918. Vino, enîndră, să dăm mîna Şi să fim amîndoi una. jarnîk-bîrseanu, d. 50. A da mîna cu cineva (sau a da mîna <5uiva) = a) a strînge (cuiva) mîna în semn de salut. jDascălul. . . ocolind masa să dea mîna cu toţi, găsi mijlocul să răstoarne un pahar. C. petrescu, î. i 13. Şi-acum dă-mi mîna! a sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare, coşbuc, p. i 79; b) f i g. a se uni, a colabora. Muncitorii diîi toate ţările îşi dau mîna. A se lua de mînă cu cineva = a fi la fel (de rău) cu cineva, a nu fi mai bun unul decît altul, a se potrivi cu altcineva. A face cu mîna v. face. A întinde mîna v. întinde (I 2). A-şi muşca manile — a regreta foarte mult ceea ce a făcut sau (mai ales) faptul că n-a făcut ceea ce ar fi trebuit. A SC ţine cu mîna do inima (sau de pîntece) (rîzînd) = a rîde din toată inima, a se prăpădi de rîs. Cînd spunea cite una, ori te ţineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. A (-şi) pun© (sau a băga) mîna în foc (pentru cineva) = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. A pune (sau a încrucişa) mîinilc pe piept = a muri. De-oi pune eu mintie pe piept, are să rămîie căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte! creangă, p. 118. A se spăla pe mîini = a nu-şi lua răspunderea pentru ceva. A SC spăla pe mîini de ceva = a pierde ceva, a nu mai avea la dispoziţie. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ispirescu, l. 30. A i Se tăia (cuiva) mîinilc şi picioarele v. picior. (A da sau a primi ceva) în mînă = (a da sau a primi ceva) direct, personal, fără intermediul cuiva. Dă sălăţile în mîna spinului. creangă, p. 216. A da (a lăsa sau a pierde) ceva din (sau do la) mînă = a da (a lăsa sau a pierde) ceva care-ţi aparţine, de care eşti sigur. Şi-apoi s-a îndrepta, nu s-a îndrepta. . . vrei să pierdem zestrea Luluţei de la mînă? alecsandri, T. I 197. A veni CU mîna goală (ia cineva) = a veni fără nici un dar. (F i g.) Budulea ştia o mulţime de minciuni şi niciodată nu venea cu mîna goală. slavici, o. i 83. A pleca (sau a se întoarco) cu mîna goală — a pleca (sau a se întoarce) fără a fi primit sau obţinut ceva, fără rezultatul dorit. N-am putut nici chiar portretu-ţi, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mina goală, fără-n urmă a privi, mace-donski, o. i 9. Una la mînă, se spune despre un lucru (dobîndit), despre o acţiune etc. pentru a arăta că este primul element al unei serii sau o parte a unui tot, după care urmează şi altele. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. stancu, d. 146. A-i fi (sau,' mai ales, a-i veni) cuiva ceva peste mînă (în opoziţie cu la î n d e m î n ă) — a-i fi prea departe, prea greu (de ajuns, de făcut), a-i fi inaccesibil, incomod; a nu-i conveni (cuiva, ceva). Le vine cam peste mînă tirgul, creangă, a. 48. A avea la mînă (pe cineva) v. avea. A trece (sau a ceda) mîna (cuiva) = a lăsa pe altul să execute un lucru (început); a da întîietate; (la jocul de cărţi) a nu juca, a nu împărţi cărţile, trecînd rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna. . . E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, î. n 216. El socotea natural ca, în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. id. A. 400. A întind© (sau a da) cuiva mîna (sau o mînă de ajutor) = a da cuiva ajutor, a ajuta (pe cineva). Am fi îneîntaţi să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor, demetrius, c. 27. Te-ai dus chiar pînă acolo să dai mînă de-ajutor Ucigaşilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. da vila, v. v. 167. A-i lega cuiva mîinile sau a lega pc cineva de mîini şi de picioarc = a imobiliza pe cineva, a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acţioneze. A avea mînă liberă = a avea toată libertatea, a nu fi oprit de nimic. Prefecţii, primarii, perceptorii, jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mînă liberă să jefuiască şi să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. A avea (ceva) pe mînă = a dispune de ceva. Femeia avea pe mîna sa toată casa. A pune mîna pe ceva = a apuca un lucru pentru a se servi de el; a ajunge în posesia unui lucru. Spinul pune mîna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ie la sine. creangă, p. 207. A pune mîna pe cineva = a) a prinde, a înhăţa (pe cineva). Subprefectul şi căpitanul dădură ordin călăraşilor să se împrăştie prin sat şi să mai aresteze pe cîţi vor putea pune mîna. bujor, s. 128. Pune mîna pe dînsa şi n-o lăsa! creangă, p. 267. Cum nu vii tu, Ţepeş-doamne, ca, punînd mîna pe ei,' Să-i împărţi în două cete. EMINESCU, o. I 151 ; b) a găsi pe cel de Care ai nevoie. Ioane, nu ştii tu unde-aş putea pune mîna pe lăutari? alecsandri, t. i 292. A pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) — a prinde, a înşfăca (pe cineva). A-şi pun© mîinilc (sau mîna) în cap sau a se lua cu mîinilc de cap v. cap. A pune (cuiva) mîna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. Mi-a (ţi-a etc.) pus dumnezeu mîna în cap — am (ai etc.) avut noroc, am (ai. etc.) reuşit foarte bine. A ridica mîna asupra cuiva = a lovi pe cineva, a bate. A lua cu o mînâ şl a da cu alta (sau cu zece) — a cheltui mult, a fi risipitoţ. A lua boala (sau durerea) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea) re-pede, numaidecît. A sta cu mîinile în buzunar (în sîn sau încrucişate) = a sta inactiv, a nu lucra, a nu întreprinde nimic. A ajunge (sau a aştepta) la mîna altuia = a avea nevoie de ajutorul altuia, a depinde de altul. A pune mînă de Ia mînă = a aduna ceva (lucruri, bani etc.) prin contribuţie benevolă, a contribui. Punem mînă, de la MÎNĂ — 101 — MÎNCA mină şt-i stringem banii pentru tren. stănoiu, c. i. 129. A avea mînă uşoară (sau a fi uşor de mină) = (mai ales despre un medic) a fi îndemînatic, a lucra cu înde-mînare, uşor. A avea mînă bună (sau a fi bun de mînă) = a) a fi folositor pentru alţii, a fi dibaci, a reuşi; b) a avea noroc la cărţi. A-şi face mînă bună la cineva = a se pune bine cu cineva, a avea trecere la cineva. Pină intr-atit izbutiră ei a-şi face mină bună la turci, incit împărăţia le arăta a sa bunăvoinţă. . . intrebuinţîndu-i ca slujbaşi ai bisericei. odobescu, s. i 122. A-i da cuiva mîna (să facă ceva) = a-şi putea cineva permite să facă ceva, a dispune cineva de mijloace (materiale) pentru a face ceva. (Familiar) A îi mînă spartă = a fi risipitor. A fi mînă largă = a fi darnic, generos. A plăti cu mînă largă = a plăti fără să te tîrguieşti, în mod generos. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce ciştig cojocarului: asta se plăteşte, dacă e frumoasă, cu mina largă şi pe întrecute, slavici, o. ii 84. A fi cu mînă lungă (sau lung de mînă) v. 1 u n g. A fi mîna dreaptă a cuiva= a fi omul de încredere al cuiva. Daca dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă, ispirescu, l. 31. Un bun grămătic era mîna dreaptă a boierului, mai cu! seamă la cele politiceşti. caragiale, o. iii 162. Căpitanul Turculeţ ii mîna dreaptă a lui Cantimir-vodă. alecsandri, T. n 8. (Pe cale de dispariţie) Sărut mîna = formulă de salut adresată femeilor (mai în vîrstă), părinţilor şi, în unele regiuni, preoţilor (în trecut şi boierilor). (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mîinilc v. apuca, (învechit) Bunuri do mînă moartă = bunuri dăruite unei mănăstiri sau unui aşezămînt de binefacere şi care nu puteau fi înstrăinate de acestea. A scoate castanele din foc cu mîna altuia v. castană. (Simbolizează o persoană, un individ) Mîna care-au dorit sceptrul universului. eminescu, o. i 134. (E x p r.) A cere mîna unei femei = a cere o femeie în căsătorie. O aştepta in salonaşul părintesc. . . să-i ceară mîna. C. PETRESCU, c.v. 170. Unjune. ... cerumîna tinerii domniţe. negruzzi, s. I 107. 2. F i g. (Simbolizează munca, activitatea) Forţă, putere, tărie fizică. Mai bine iau o săracă Ce cu mina ei se-mbracă. jarnîk-bîrseanu, d. 436. <$> Mînă de lucru = forţă de muncă, muncitor. ^ E x p r. A ajunge pe mîini bune = a căpăta o îngrijire bună, un tratament bun. A avea pe cineva sub mînă= a avea pe cineva în subordine, sub ascultare, sub poruncă. Rînduia singură în cămară, avînd subt mina ei citeva slujitoare şi roabe de credinţă, sadoveanu, z. c. 108. A fi (sau a avea) mînă do fier (sau forte) = a fi autoritar, sever. A îi în (sau la mîna) cuiva = a depinde de cineva, a fi la discreţia, sub ordinele, sub ascultarea cuiva. Domnia lui vodă Ştefan e-n mina lui Ahmet sultanul, sadoveanu, o. vii 108. De mine voi n-aveţi parte, Că la mînă eu v-am fost, De mine vrednici n-aţi fost. bibicescu, p. P. 332. Ceta-tea-i pe mîna mea. jarnîk-bîrseanu, d. 490. A intra (sau a cădea, n pica, a încăpea) pe mîna cuiva = a intra, (a cădea etc.) sub puterea, autoritatea, ascultarea cuiva, a-şi pierde independenţa. De mi-ţi mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă ştie de ştire, creangă, p. 311. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cite nu vor înţelege, eminescu, o. i 134. A fi (sau a ajunge) în mîini bune v. bun. 3. Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă, cît se poate lua dintr-o dată; puţin. V. pumn. Nil căzu din el decît o mînă de cenuşă in nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului, eminescu, l. p. 180. <(>■ F i g. Avea o mină de învăţătură, un car de minte şi multă bunătate de inimă. creangX, o. a. 285. + F i g. Grup mic, număr restrîns de oameni. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile şi cinci nopţi c-o armie-ntreagă. ’ ALECSANDRI, T. II 19. Vestea că ajutond aşteptat a sosit vărsă nădejdea izbindirii şi un curaj nou in inima acelei mîini de voinici romini. BĂLCESCU, o. n 91. 4. (Numai în e x p r.) Mînă curentă = a) bară de lemn, de metal sau de beton care se fixează la partea superioară a unei balustrade pentru a servi ca sprijin pentru mînă; b) (ieşit din uz) registru de contabilitate în care se înscriu la zi toate operaţiile comerciale; jurnal. — PI. şi: (regional) mine (CREANGĂ, p. 140, ALECSANDRI, p. i 9), mini, mînuri (budai-dELEanu, ţ. 276, ŞEZ. iii 181). MÎNĂSTÎRE s. f. v. mănăstire. MÎNĂSTIRÎSC, -EĂSCĂ adj. v. mănăstiresc. MîNĂŞTEIIGURĂ s. f. v. mîneştergură. MLNĂTÂRCĂ, mînătărci, s. f. (De obicei la pi.) Ciupercă comestibilă, cărnoasă, de culoare brună-gălbuie şi cu carnea albă sau roşiatică, gustoasă şi cu miros plăcut; creşte prin păduri umbroase şi prin poieni, vara şi toamna (Boletus edulis). mînătOr, -OÂRE, mînători, -oare, adj. (Adesea substantivat) Persoană care mînă vitele; (cioban) care dă oile la strungă, face de mîncare celorlalţi ciobani şi îi ajută la unele munci (v. strungar). Dar aseară, pe-nserat. . . Minătond (ce-a făcut ? Lapte dulce c-a băut). TEODORESCU, P. P. 593. Ciine minător = pîine de vînătoare care adulmecă şi urmăreşte vînatul. MÎNC, mîncuri, s. n. (Regional) Scobitura de sub talpa piciorului. . . MÎNCĂ, mănlnc, vb. I. 1. T r a n z. A mesteca şi a înghiţi un aliment (pentru a-şi potoli foamea). îmi reamintesc cum mincam bucăţica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Nepoate, mai mîncat-aţi salăţi de aceste? CREANGĂ, p. 210. Am un păr cu pere moi Şi le-om mînca amîndoi. jarnîk-bîrseanu, d. 48. Cine vrea să mănince miezul trebuie mai întîi să spargă coaja (= cine vrea să dobîn-dească un lucru de preţ trebuie să muncească). Şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul (= i-a trecut vremea, nu mai aduce folos). Unul mănincă aguridă şi altuia i se strepezesc dinţii, se zice cînd unul greşeşte şi altul suportă consecinţele; unul face, altul trage. (Refl. pas.) Nu tot ce zboară se mănincă (= nu e realizabil orice vis). <0> E x p r. A mînca (ceva) cu ocbii = a fi ispitit de o mîncare atrăgătoare; f i g. a dori mult ceva. Ceasuri întregi pierdea Penelopa, mîncînd cu ochii lacomi bijuteriile. bart, e. 41. A mînca (pe cineva) din oclii = a nu-şi mai lua ochii de la cineva drag, a nu pierde din ochi. Ceilalţi oameni il mîncau din ochi pe Uracu. dumitriu, b. F. 103. Albert o mînca din ochi, ea-i trimitea pe furiş cîte o privire caldă, vlahuţă, o. a. ra 53. A mînca pe cineva (fript sau do viu) = a nimici, a răpune, a'doborî pe cineva. Vorincea. . . mînca zece premianţi cu pătrunderea şi cunoştinţele lui. vlahuţă, N. 29. Cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mîncat! caragiale, o. i 279. Da unde-s ticăloşii să-i mănînc! alecsandri, T, i 91. A mînca cuiva zilele (sau viaţa) = a-i face cuiva viaţa grea, a amărî, a chinui (pe cineva). Trăsnită asta de fată are să-mi mănince zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. i 52. A mînca foc (pentru cineva) = a ţine foarte mult la cineva, a-şi pune viaţa în primejdie, a-şi băga capul în foc pentru cineva. Celor ce nu ştiau carte le scria şi le citea scrisorile. Iară soldaţii mîncau foc pentru el. camilar, n. i 31. A mînca bătaie (trîntcală, papară, pumni, gliionţi, palme, chelîăncală) = a căpăta bătaie. Chiriţă se încolţi cu oamenii şi mincă la repezeală nişte pumni de la Toader Ştrimbu, care de mult il păştea. rebreanu, r. ii 175. Ştii c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. creangă, p. 298. Ăst somn nu prea-mi place şi o să i-o spui. — Ba să-ţi cauţi treaba, că măninci trinteală. alexandrescu, M. 355. A-şi mînca amarul (sau viaţa) = a avea o viaţă grea, chinuită. Una din cele patru moşii pe care ne mîncăm, MÎNCA — 102 — MÎNCAT muncind, amarul. STANCU, D. 50. A(-şî) mînCft (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi, a toca averea. Boierii stau vara la moşie, îşi umplu lăzile cu aur şi pe urmă, iarna, vin la oraş de-şi mănincă banii şi petrec cu toţii. sr. popescu, m. G. 78. Pentru mindra cea din colţ Mîncai şaptezeci de zloţi. JARNîk-bîrseanu, D. 376. Bani, să nu-i poţi mînca doi ani. alecsandri, P. P. 135. A mînca (cuiva) (şi) urechile v. ureche. A mînca pe cineva (rtfr, din cineva) = a frustra, a jecmăni, a păgubi. De mult te mănincă megieşii şi neamurile. STANCU, D. 27. Mincaţi şi păscuţi am fost noi săracii de cătră cei bogaţi. sadoveanu, p. m. 29. Cum, şi tu ai să mănînci din noi? alecsandri, t. i 448. A-şi mînca leîteria v. 1 e f t e r i e. A mînca o pîinc v. p î i n e. (Ironic) A mînca răbdări prăjite v. răbdare. (Mai ales în basme) A nu (mai) mînca pîinc şi sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a numai convieţui cu cineva, a nu mai avea raporturi de intimitate sau prietenie cu cineva. Să facă ce va face cu pruncul său... că de nu, pîne şi sare de pe un talger cu el nu va mînca. marian, o. i 182. Dacă te-ntorci fără el, viu ori mort, ptine şi sare cu mine nu mai mănînci. Caragiale, o. iii 91. (Despre cui) A mînca îoc (sau jăratic) = a fi foarte iute. Trase la scară o căruţă ferecată in aur cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. <ţ> A b s o 1. Sfîrşirăm repede de mîncat, iar după masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine. hogaş, m. N. 231. Pe la noi, cine are bani bea şi mănîncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. CREANGĂ, P. 279. Cm lingura ii dă să mănînce şi cu coada îi scoate ochii, se zice despre un om făţarnic. <$> E x p r. A mînca ca un lup (sau cît şapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puţin. A-şi mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit, a trăi cu foarte multă economie. Fata lui hagi Căiiuţă. . . n-a fost învăţată la casa părintească să-şi mănînce de sub unghie, caragiale, s. n. 28. A-i mînca cuiva cîinii (sau raţele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om moale, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă şi toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. creangă, p. 39. <0* Refl. impers. Se mănîncă = se ia masa. Elisabeta, de cîte ori se mănincă la noi pe zi? saiiia, n. 57. <$> F i g. (în legătură cu mişcări, acţiuni rapide) Roţile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roţi de fier se rostogoleau unele după altele, zile şi nopţi. CAMILAR, N. II 101. Cînd toarce, mănîncă caierul. delavrancea, s. 12. E x p r. A în ei (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. Aleargă de groaza pieirii bătut, Mănîncă pămîntul. COŞBUC, P. I 207. Fugea iapa, di mînca pămînt cu gura. şez. rv 200. Intranz. (Cu înţeles gencric) A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise Mălai-mare, fiindcă mînca bine. GiilCA, s. A. 83. (Prin exagerare) Copil care mi mănincă. + F i g. A trăi din. . . A fost învăţător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloţi pe lună. rebreanu, I. 14. + (Cu privire la sunete, litere, cuvinte) A omite (în vorbă sau în scris). 2. T r a n z. (Despre insecte, paraziţi) A pişcă, a ciupi. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Dar nu ne-a mînca ţinţarii! alecsandri, T. i 429. Puricii te mănîncă. teodorescu, P. P. 326. ^ (Despre boli) A distruge, a roade. Oftica ii mănincă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. Aşa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. (Despre oameni, în e x p r.) A-şi mînca unghiile = a-şi roade unghiile. <$> (Despre alţi agenţi distructivi) Rugina mănincă fierul. Apa a mîncat malul, crj Amintirea unui nume, scris pe o piatră mîncată de ploi. C. petrescu, R. dr. 36. 3. T r a n z. (Despre părţi ale corpului, fiind aşezat înaintea subiectului gramatical) A produce o senzaţie de mîncărime, însoţită de nevoia de a scărpina locul. Mă mă- nincă capul. (Impersonal) Mă mănincă în cap. a Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănîncă tălpile. RE-breanu, i. 15.^Expr. (Glumeţ) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) =ase comporta în aşa fel, ca şi cum ar căuta într-adins bătaie. Taci, mă, din gură şi pleacă d-aici. . . Ori te mănîncă pielea? PREDA, î. 50. Pe semne te mănîncă spinarea, cum văd eu. creangă, a. 57. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să baţi pe cineva. 4. T r a n z. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiţi, a absorbi, a consuma, a nimici. Pămîntul pă toate le mănîncă. şez. iii 100. (în imprecaţii) La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman, Pentru-o ţîr’ de băutură, Mînca-o-ar mormîntul gură. jarnîk-bîrseanu, d. 386. 5. T r a n z. F i g. (Despre nenorociri, stări sufleteşti etc.; cu privire Ia oameni) A face să sufere, a chinui. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni, vlahuţă, o. a. 140. De la o vreme încoace, uritul îi mînca şi mai tare. CREANGĂ, P. 73. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. JARNîk- , bîrseanu, d. 191. ^ (Neobişnuit, despre oameni) Căpi-Hani care pină la război mîncaseră contingentele cu asprimea, cu răutatea şi cu mizeria. CAMILAR, n. ii 374. G. Refl. reciproc. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se prigoni, a-şi face rău unul altuia. Moştenitorii s-au certat şi s-au mîncat multă vreme, sadoveanu, E. 120. Femeie, taci! nu te mînca cu mine. slavici, la TDRG. — Forme gramaticale: prez. ind. mănînc, mănînci, mănîncă (Mold. mînînc, mînînci etc., Transilv. mine, mînci etc.), mîncăim, mîncaţi, mănîncă (Mold. mînîncă, Transilv. mîncă). MÎXCÂRE, (2) mîncări, s. f. 1. Acţiunea de a mînca. îl aşezau intre ele tot timpul mîncării şi-i ţineau de urît cu vorba, bassarabescu, v. 4. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Piatră, care avea obicei cînd se punea la masă să înghită mai întii şepte, opt bolovani ca să-i facă poftă de mîncare. negruzzi, s. i 246. Nu avea poftă de mîncare, căci de frică îi trecusă foamea, dorind mai mult ca să se odihnească, drăghici, r. 40. <$> Expr. A-i trece (cuiva) pofta de mîncare v. trece. A(-i) tăia (cuiva) pofta de mîncare v. tăia. De-ale (sau, regional, de-a) mîncării = hrană. Nevestele şi fetele găteau de-ale mîncării. bujor, s. 132. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării. creangă, p. 9. 2. (Concretizat) Ceea ce se mănîncă, ceea ce (se) serveşte pentru alimentare; hrană, aliment. Pe-o măsuţă cu trei picioare aburea mîncarea. sadoveanu, o. vii 65. Mîncarea e bună şi vinul şi mai bun. caragiale, p. 45. Flăcăul. . . pune mîncarea în traistă, înjugă boii la car, creangă, p. 142. Să intrăm in sat cu soare, C-am o mîndră ca ş-o floare Ce ne-aşteaptă cu mîncare. jarnîk-bîrseanu, d. 24. 0> E x p r. A strica mîncarea degeaba = a trăi degeaba, fără să fie de vreun folos. Din trei feciori, ciţi are tata, nici unul să nu fie bun de nemica?! Apoi drept să vă spun că atunci degeaba mai stricaţi mîncarea, dragii mei. creangă, p. 188. + (Mai ales la pl.) Fel de alimente, hrană. De mult n-am mai mîncat mîncări moldo-veneşti. sadoveanu, M. 180. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti, negruzzi, s. I 151. <$> Expr. Asta-î altă mîncare (de peşte) = asta e cu totul altceva. + Fig. (Familiar, depreciativ) Soi, fel. la spune-mi, te rog, ce mincare-i cucoana Marieta, musafirul d-tale de la Iaşi?. . . — Ce mîncare să fie? Ia, o babă nebună şi nimic mai mult. hogaş, h. 88. — PI. şi: (2) mîncăruri (Camil PETRESCU, O. I 187). MÎXCÂT1 s. n. Faptul de a mînca. (Mai ales în expr.) Ase pune pe mîncat(e) şi pe băut(e) = a mînca mult şi bine. Din turmă, lupul sur o oaie a răpit, in codru s-a ascuns Şi pe mîncat s-a pus. donici, F. 73. A ţine MÎNCAT — 103 — MÎNDRIŞOARĂ (pe cineva) pe mîncat(e) şi pe băut(e) = a întreţine (pe cineva). — Formă gramaticală : (în e x p r.) mîncate. MÎNCĂT2, -Ă, miticaţi, -te, adj. 1. (Despre alimente) Consumat (în parte sau total). + F i g. (Despre bani, avere etc.) Cheltuit, risipit; prădat. Pentru lani Livaridi orice ban cheltuit era un ban (Familiar, mai ales în e x p r.) A avea mîncărici = a umbla de colo-colo fără astîmpăr, a nu sta locului o clipă. A avea mîncărici pe limbă = a fi foarte vorbăreţ, a vorbi vrute şi nevrute. MÎNCARÎME s. f. Iritaţie a pielii însoţită de nevoia de a se scărpina. Tot corpul este intărîtat de o mîncărime permanentă. camil petrescu, t. n 206. Dă-mi voie să te consult asupra unei mincărimi la frunte care mă supără foarte mult. alecsandri, t. 1635. E x p r. A avea (sau a simţi) mîncărime de (sau la) limbă (sau, rar, de CllVÎnt) = a fi foarte vorbăreţ, a vorbi vrute şi nevrute, a palavragi; a nu putea păstra un secret. Sora împăratului. . . simţea o mîncărime de cuvînt in vîrful limbei. delavrancea, S. 93.. Avea, biet, mîncărime de limbă, dară îi era frică de cap ca să dea pe faţă taina, ispirescu, u. 112. MÎ.NCĂTOR, -0Ă31E, mîncători, -oare, s. m. şi f. Cel care obişnuieşte să mănînce mult; lacom la mîncare. De nu-ţi fi mîncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine. creangă, p. 259. <§> Mîncător de oameni = canibal, antropofag. în ostroavile caraibice lăcuie oameni sălbatici. . . sau, mai bine zicînd, mîncători de oameni. drăgiiici, R. 158. MÎNCĂTORÎE, mîncătorii, s. f. (Familiar) 1. Hoţie, fraudă, delapidare; risipă. Fusese la puşcărie pentru mîncătorie din hrana ostaşilor. I. botez, şc. 64. Clucerul Alecu făcuse mîncătorii, abuzuri. GHICA, S. 3. Scoase pe sofragiu şi pe stolnic, sub cuvînt de mîncătorie, şi piise în locul lor pe alţii aleşi de dînsul după sprinceană, filimon, c. 119. 2; Intrigă, bîrfeală. Jupîn Rănică Vulpoiul nu se lăsă de mîncătorii şi de vicleşuguri nici cînd ajunse om de frunte. odobescu, S. A. 468. MÎNCĂTtTtĂ, mîncături, s. f. 1. Eroziune. în sfîrşit, cu destulă anevoinţă, ajunseră la viroagă. ■ ■ Mîncătura era acum şi mai mare decît o ştia el. Galaction, o. i 296. Mîncătura Oltului, lîngă cătunul Fîntînelile, la o distanţă ca de 300 stînjeni. odobescu, s. ii 417. + Rană produsă de o roadere sau de anumite boli. 2. (învechit) Hrană. îi aducea Prînz de mîncătura, Vin de beutură. alecsandri, p. p. 188. MÎNCĂU, mîncăi, s. m. (Glumeţ sau peiorativ) Om care mănîncă foarte mult, care are mare pofta de mîncare sau este lacom la mîncare; mîncăcios. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Mîncău de şase prinsuri pe fiecare zi. Gras egoist! alecsandri, T. ii 325. Era un mare mîncău de plăcinte. NEGRUZZI, S. I 286. <> (Adjectival) începură să istorisească întîmplări pline de interes, în legătură cu tactica şi strategia electorală. — Eu imul, povesti cel gros şi mîncău, n-am văzut una mai reuşită ca cea de acum doi ani. c. petrescu, î. ii 136. MÎNDĂLÂC, mitidălaci, s. m. (Regional) Alunică. Să vezi, Voico, dumneata, Foiţică mîndălac, Te-am chemat să-ţi dau bărbat. PĂSCULESCU, l. p. 241. E x p r. A căuta (cuiva) păcate în mîndâlaci = a găsi cu orice preţ o vină (cuiva), a căuta nod în papură. Ce punea satul în nedumerire, şi mai vîrtos p-ale ce cată . . . păcate-n mindă-laci, e cînd [Sultănica] apucă lumea-n cap. delavrancea, S. 13. MÎNDRĂ, mîndre, s. f. (în limbaj poetic) Fată sau femeie pentru care un bărbat simte o dragoste deosebită; cuvînt cu care un bărbat se adresează fetei sau femeii iubite; dragă, iubită. Cînd mîndra mea doarme în păru-i bălai, Cînd stelele tremur şi apele sună, Răsai, Lumină de lună! Eminbscu, o. iv 542. Calea e a ta, Mîndra e a mea, Şi de nu mi-o dai, Hai la luptă, hai! haSdeu, r. v. 75. Cintă-ţi, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. alecsandri, p. p. 24. MÎNDRlîNIE, mîndrenii, s. f. Mîndreţe. Ho! calul meu şi dragul meu, că prea mîndră mîndrenie văd. RETE-ganul, P. in 17. MtVDRKŢE, mîndreţe, s. f. Frumuseţe, splendoare; (concretizat) fiinţă, lucru cu aspect frumos, strălucitor, minunat. I-am sădit cu mînile mele, şi acum, cînd au ajuns mîndreţe de copaci, să mă puie să-i tai! dunărEanu, ch. 31. Crăiasa schimbă feţe. Că n-a văzut in viaţa ei Inel, şi ce mîndreţe! coşbuc, p. i 67. Sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal... şi alte multe minunăţii şi mîndreţe. NEGRUZZI, S. I 240. MÎADRÎ, mîndresc, vb. IV. Refl. 1. A fi mîndru; a se lăuda cu. . ., a se făli. De cînd eram încă mict Doina ştiu şi doina zic, Căci romînul, cît trăieşte. Tot cu doina se mîndreşte. NEGRUZZI, s. II 26. Toate armele şi instrumentele de piatră aflate prin ţări din vechime locuite şi cu care se mindresc muzeele Europei, la noi se găsesc în toate părţile, bolliac, o. 292. li da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el! ALECSANDRI, P. P. 176. 2. A se îngîmfa, a se fuduli; a fi plin de orgoliu. N-am fost eu încă destid de bun că te-am aşteptat atîta vreme, şi tu acuma te mindreşti şi nici nu-mi răspunzi? sbiera, P. 3. Ca' păunul se mîndreşte Şi tot cu laude trăieşte, pann, p. v. I 162. MÎNDRÎE, mîndrii, s. f. 1. Faptul de a fi mîndru (2), fală, încredere în calităţile proprii. Ştiu, toţi avem mlndria noastră, sadoveanu, p. ii. 26. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, i.. 39. Ochii săi mari şi negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, o.P. 11. + Prilej de laudă, de fală, de mulţumire pentru cineva, cauză a mulţumirii cuiva. Pentru mine Creangă era o mîndrie, era un strigăt de luptă. SADOVEANU, E. 101. 2. Orgoliu, trufie, îngîmfare. Dezbracă-te degrabă de-orice deşertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni, macedonski, o. i 167. Praf, pulbere şi cenuşă! Nebuni ce din lăcomie, El pentru o biată lescaie, ea pentr-un ceas de mîndrie! hasdEU, r. v. 167. MÎNDRÎRE, mîndriri, s. f. (Neobişnuit) Mîndrie. Soldatul, cu destulă mîndrire, îşi încheie tunica, îşi lustrui puţin nasturii cu mînica, îşi aşeză capela-n cap, puţin plecată pe ochiul drept, sadoveanu, p. s. 85. Nici o mîndrie mare nu-ntrecea a ta mîndrire! alecsandri, p. iii 71. MÎXDRIŞOĂRĂ, mîndrişoare, s. f. Diminutiv al lui mîndră. Care mîndrişoară, Care soţioară, Întîi c-o MÎNDRU — 104 — MÎNECĂ veni. ■ ■ In zid s-o aruncaţi, teodorescu, p. p. 463. înălţate împărate ■ . ■ te-or bate lacrimile, Lacrimile mai-celor, Ş-ale surioarelor, Ş-ale mindrişoarelor De dorul voinicilor! jarnîk-bîrseanu, d. 316. MÎNDRU1 s. m. (în limbaj poetic, rar) Bărbat pentru care o fată sau o femeie simte o dragoste deosebită; cuvînt cu care o fată sau o femeie se adresează bărbatului iubit; drag, iubit. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 121. MÎNDRU2, -A, minări, -e, adj. 1. Plin de încredere în forţele, în însuşirile sale, în care se vede satisfacţia, mulţumirea de însuşirile proprii. Vom împărţi dreptate tuturora:. . zise Alexandrei, ridicînd mindru capul. SADO-VEANU, o. vn 157. Era mindru şi frumos ca un zmeu. VLAHUŢĂ, O. A. II 9. 2. Cu încredere exagerată în însuşirile proprii; fudul, îngîmfat, trufaş, orgolios. Zici că-s mindră şi n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? coşbuc, p. i 51. Iubesc o fată frumoasă. . . fata Genarului, om mindru şi sălbatec. EMINESCU, N. 13. 3. Fericit, mulţumit; onorat. încrede-te, stăpină, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mindru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, I,. 21. 4. Frumos, minunat, falnic, măreţ. Cutrieram ■ ■ . cimpul cu florile şi mindrele dealuri, de după care-mi zimbeau zorile. CREANGĂ, A. 117. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, o. I 149. Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mindră şi binecuvîntată între toate ţările. BĂLCESCU, o. II 207. (Adverbial) Din cînd în cind vărsate, mindru lacrimile-ţi şed. EMINESCU, O. I 83. MÎNDRULEĂNĂ, mîndrulene, s. f. (Popular) Mîn-druţă. Mindră, mîndruleana mea, Fie-ţi gura ca mierea. marian, s. 102. Mindră, mîndruleana mea, Doar ai ştiut tu ceva De nu te mai pot uita. jarnîk-bîrseanu, d. 16. MÎNDRULÎCĂ, mîndrulici, s. f. (Popular) Mîndruţă, De-aş avea o mindrulică Cu-ochişori de porumbică. ALECSANDRi, P. i 3. Mîndrulicăy ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei. jarnîk-bîrseanu, d. 402. (Adjectival) Alelei, tu, nevestică, Nevestică mîndrulică. JARNîk-bÎrseanu, d. 488. MÎNDRULlŢĂ, mtndruliţe, s. f. (Popular) Mîndruţă. Şi cine l-a fermecat? Mîndruliţa lui din sat. jarnîk-bîrseanu, D. 11. (Adjectival) Frumos. Doare-mă inimă tare După mîndruliţa floare, hodoş, p. p. 112. MÎNDRTjŢ 1, mîndruţi, s. m. (Popular) Diminutiv al lui mindru1; iubit. Bădiţa cel sărăcuţ, Zău, acela mi-i drăguţ, Că, său, ăla mi-i mindruţ. jarn'îk-iîîrseanu, d. 38. MÎNDRTjŢ 2, -Ă, mîndruţi, -e, adj. (Popular) Diminutiv al lui mîndru*. 1. v. mîndru2 (2). Cucuruz de pe deluţ, Ce eşti, bade-aşa mindruţ? jarnîk-bîrseanu, d. 404. 2. v. mîndru2 (4). Zece care ş-o căruţă Pline cu fete mindruţe. jarnîk-bîrseanu, d. 443. MÎNDRUŢĂ, mindruţe, s. f. (Popular) Diminutiv al Iui mîndră: iubită. Amintirea mîndruţelor cărora vînătortd le destină cîte o « cetină frumoasă de brad verde, neuscat». odobescu, s. m 90. Unde mergi bade-n cocie ? — La cosit, soro Marie, Să cosesc frunza căpşunii, Să iubesc mîndruţă lumii, hodoş, p. p. 47. Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu, Că am trei mîndruţe-n el. jarnîk-bîrseanu, d. 122. MÎNE adv. v. mîinc. MÎXEĂ, mîi, vb. II. I n t r a n z. (Adesea determinat prin « peste noapte », « de noapte » sau « noaptea ») A petrece toată noaptea, a dormi undeva, a rămîne, a se adăposti, a poposi undeva (peste noapte). Nu-l las niciodată să se depărteze ori să mîie la conacul tîrlei, dincolo peste Olt. Galaction, o. i 65. Călătorii ajunseră în sat... şi maseră peste noapte acolo, macedonski, o. m 15. Mîi de noapte aici; pleci mîine pe lumină. Cara-GIALE, P. 36. (Familiar) Parcă i-au mas şoarecii (sau o cireadă de boi) în pîntece, se spune despre un om foarte flămînd sau nesătul. Ia mai îngăduiţi oleacă măi, zise Ochilă, că doar nu v'-^au mas şoarecii în pîntece. CREANGĂ, p. 259. Ai flămînzit?. . . Mai aşteaptă, doar n-a mas o cireadă de boi în pîntecele tău. contemporanul, vij 99. — Forme gramaticale: conj. pers. 3 sg. şi pl. să mîie, perf. s. măsei, part. mas, gerunziu mîind. — Prez. ind. şi: mîn (beniuc, v. 72, hogaş, m. n. 77). MÎNEC s. n. sg. (învechit, azi popular) Faptul zilei, zorii zilei. V. m î n e c a t. Marţi la mînec... M-am pornit, teodorescu, p. p. 380. MÎNECĂ, mînec, vb. I. Refl. (Popular) A se scula dis-de-dimineaţă. M-am mînecat, Toiagu-n mină am luat. PASCUI.F.SCU, I,. p. 114. Ba, dragă, m-oi mineca Şi la măicuţă-oi pleca. SEVASTOS, c. 26. <)* Intranz. Cine mînecă de dimineaţă, El izbuteşte mai mult în piaţă. pann, p. v. ii 68. — Variantă: mînică (şez. xxiii 23) vb. I. MÎNECĂR, mînecare, s. n. Haină scurtă ţărănească de stofă, de blană sau de pînză, cu sau fără mîneci; mintean, zăbun. Sta ghemuit... cu miinile petrecute-n minecile mînecarului. sandu-aldea, u. p. 224. MÎNECĂT s. n. Faptul de a mînecă. (Mai ales în loc. a d v.) De (sau la, pe, cu etc.) mînccate = foarte de dimineaţă, dis-de-dimineaţă. Avuse grijă, de mînecate, să-i pună dinainte un alt maldăr de iarbă proaspătă şi înflorită, hogaş, m. n. 150. Te-ai pornit prea cu mînecate. sbiera, p. 240. A doua zi, de mînecate, îşi chemă copiii, ispirescu, i,. 211. — Formă gramaticală : (în 1 o c. a d v.) mînecate. MÎNECĂ, mîneci, s. f. (Şi în forma mînică) 1. Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul (de la umăr pînă la încheietura mîinii sau pînă deasupra ori dedesubtul cotului). Filip îşi trece mînecă hainei peste frunte. Sahia, n. 31. Maică, fericirea mea, Pe mineca de-a dreapta Pune-te pe dumneata; Pe mînecă de-a stingă Pune pe iubita mea. jarnîk-bîrseanu, d. 307. Expr. A trage dc mînecă (pe cineva) = a) a insista, a stărui (pe lîngă cineva) pentru a obţine ceva; 1)) a atrage atenţia cuiva că minte sau exagerează. Femeia îl trăgea într-una de mînecă. rebreanu, i. 34. Cit vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe fiinţa adevărului. odobescu, s. iii 46. A (nu) se lăsa tras de mînecă (de cineva) = a (nu) se lăsa prea mult rugat. (Regional) A da cu mîneci largi = a da cu plăcere, bucuros. Părinţii fetei, cînd aud asta, au de bucurie că le-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mîneci largi, creangă, p. 168. A o băga pe mînecă = a se speria, a se înspăimînta; a o sfecli. Cum o auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă şi mărturisiră că aşa este. ISPIRESCU, i,. 158. Naiba di spaimî o băgasî pi mînici rău, da rău di tăt. ŞEZ. iii 6. A scoate din mînecă = a inventa la repezeală o explicaţie. A nu avea (de-a face) nici în clin, nici în mînecă (cu cineva) v. clin. 2. (Tehn.) Dispozitiv în formă de mînecă (1). Mînecă de vînt — dispozitiv în formă de mînecă, instalat pe un aerodrom, într-un loc uşor vizibil şi înalt, cu ajutorul căruia se indică direcţia vîntului. 3. (învechit) Coloană de soldaţi orînduiţi în flancul unei armate. Un lung pătrat cu două mînici de cîte cinci sute muşchetari fiecare. BĂI.CESCU, la 1DRG. — Variantă: (Mold.) mînică, mînici şi (rar) minice (negruzzi, s. i 145), s. f. MÎNECUŢĂ — 105 — MINIOS MÎNECtJŢĂ, minecuţe, s. f. (Rar) 1. Diminutiv al lui m î n e c ă. 2. (Numai la pl.) Un fel de manşete mobile, lungi pînă Ia cot, care se pun peste mîneci. — Variantă: (Mold.) miniciiţu s. f. mîn£r, minere, s. n. Parte a unui obiect, în special a unei unelte sau a unui instrument, cu o formă potrivită de care se apucă pentru a putea mînui obiectul. Arme bogate Cu minere late. teodorescu, p. p. 449. MîiN'EŞTÎRGURÂ, mineşterguri, s. f. (Popular) Ştergar, prosop. Aduce soacra cea mică mai multe mineşterguri de bumbac foarte frumos ţesute, marian, nu. 550. — Variante: mănâştSrgură (teodorescu, p. p. 180), mînuşterguru s. f., meneştfirg s. n. JIÎNEZÎ adv. (Regional) Mîine; a doua zi, în ziua următoare. Trăseseră de gazdă, pentru ca minezi să plece mai departe. SLAVICI, la TDRG. MÎNGAlÎRE s. f. v. mingiiere. MÎNGÎIÂ, mingii, vb. I. Tranz. 1. A atinge netezind uşor cu palma în semn de dragoste (uneori şi ca un gest reflex); a dezmierda, a alinta. îşi mingiia mustăcioara pe care şi-o lăsase de curind. dumiTriu, n. 281. Bătrina ii mingiia capul plecat pe lada cu portocale, arghezi, p. T. 117. O mingiie — dar apoi, desfăcindu-se de imbră-ţoşerile ei, se avintă pe şaua calului. EMINESCU, n. 13. *0> F i g. în aerul luminos pluteau miresme de pămint umed, de fineţe răcorite; soarele deasupra pădurii mingiia viaţa cu dragoste caldă. Sadoveanu, o. i 309. Visele mi se împlineau. . . acele vise care imi mingiihseră viaţa tristă de şcoală, bart, s. m. 11. Cu zimbetul tău dulce tu mingii ochii mei. eminescu, o. i 213. + (Ironic) A lovi, a bate. începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne mingiia cu sfintui ierarh Nicolaie (= biciul). CREANGĂ, a. 4. 2. A linişti, a potoli; a împăca pe cineva. Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cit se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mingiind-o. creangă, o. a. 37. Neştiind cum s-o mingii,.am început şi eu a plinge. negruzzi, s. I 52. + Refl. A se împăca cu o idee, cu o stare, cu o situaţie; a se consola. Noi, bătrinii, căutăm să veselim ceasurile cite ne mai rămin de trăit, pentru ca să ne mingiiem de cele care au trecut, alecsandri, t. i 42. Am sfirşit prin. . . a ne mingiia de poznaşele isprăvi a timpului, negruzzi, S. I 68. + A bucura, a desfăta. Un suvenir poetic■ ■ . mingiie şi-nvie duioasă inima mea. alecsandri, p. i 121. — Accentuat şi: (prez. ind.) mingîi. MÎNGÎE&RE, mingiieri, s. f. Acţiunea de a mîn-g î i a. 1. Dezmierdare, alintare, gest cu care. se mîngîie. Dacă nu-ţi ieşeam in drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mingiierile de-acum. TOpIrceanu, m. 58. <$> F i g. Pe fereastra deschisă, veneau mingiierile verii, sadoveanu, o. i 268. 2. încurajare, îmbărbătare; consolare. Amintirea zilelor bune e de multe ori o mingiiere in ceasuri triste. sadoveanu, o. vi 525. N-am altă mingiiere mai vie pe pămint Decit să-nalţ la tine duioasa mea gindire. alecsandri, o. 124. + Persoană (sau obiect) care mîngîie, încurajează, sprijină. Numai tu, tată, eşti mingiierea noastră, ispirescu, L. 12. Domniţa Manda. . . era singura mingiiere ce-i lăsase o soţie mult iubită. N’EGRUZZi, s. i 105. 3. Satisfacţie, mulţumire, plăcere. Nu au nici chiar mingiierea de a-şi putea tipări scrierile, din lipsă de mijloace. MACEDONSKi, o. rv 6. Cartea iţi aduce şi oarecare mingiiere. CREANGA, a. 22. — Variantă: mingăi£re s. f. MÎNGIîETOR, -OARE, mingiietori, -oare, adj. (Şi în forma mingiitor; mai ales poetic) Care mîngîie, care încurajează, îmbărbătează; consolator. Soarele de toamnă era prietinos şi mingiietor. sadoveanu, o. vii 102. De o feminitate mingiietoare. .. răspîndea atita seninătate şi bunătate că lumina şi locul pe unde trecea, rebreanu, R. I 56. Se lumină întinsa noapte cu poleieli mingiietoare. MACKDOXSKI, o. I 63. (Substantivat) Ne mutăm la un fierar peste drum dimpreună cu moş Bodringă, mingiitorul nostru. CREANGĂ, O. A. 90. — Variantă: mingiitor, -oare adj. MÎNGÎlOS, -OĂSĂ, mingiioşi, -oase, adj. (Mai ales poetic) Mîngîietor, blînd, duios; plăcut, desfătător, încîntător. Era, in miercurea aceea de cireşar, o căldură mingiioasă de soare şi o boare lină stirnea valuri in întinsele mări galbene de grîu. sadoveanu, o. i 29S. Amintiri. . . cad grele, mingîioase Şi se sfarmă-n suflet trist, eminescu, o. i 105. învaţă-ne cuvinte de-acele mîngiioase. negruzzi, s. n 64. MÎiVGÎITOR, *0ARE adj. v. ruîngîietor. MÎ.M adv. v. mîine. MÎN1Â, minii, vb. I. Refl. A se lăsa cuprins de mînie, a-şi ieşi din fire, a se înfuria, a se supăra. Se minia foc cînd scripcarul Dadaci. ■ ■ îi aducea sar a cîte doi-trei puişori, camilar, n. i 31. De mă mai necăjeşti aşa, bădie, să ştii că mă minii foc. hogaş, m. n. 24. Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binişorul. eminescu, o. i 174. <§> (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe ») Boierul se mînie pe soţia sa. ispirescu, l. 69. Se minie văcarul pre sat; satul nu ştie nimic, negruzzi, s. i 250. <$> (învechit, urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Se minie foarte de înşelăciunea. . . împărătească. bălcescu, o. n 270. — Prez. ind. şi: miniu (alecsandri, t. i 205). . MÎiNIÂT, -ă, miniaţi, -te, adj. Supărat, iritat, înfuriat. «$■ (Substantivat) Radu avu tăria şi făcu pe jitîniatul pînă seara. VLAHUŢĂ, O. A. 113. MÎNICA vb. I v. mîneca. MliMCĂ s. f. v. minecă. MÎIMCÎÎŢĂ s. f. v. mînecuţă. MÎNÎE, minii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde in literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile şi acuzaţiile lui. vianu, s. 148. încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare şi de mînie. rebreanu, r. ii 230. Abu-Hasan, fierbind de minie, se uită cu ochii rătăciţi la toţi de jur împrejur. caragialE, p. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna şi fulgera, alecsandri, o. 207. ^ Loc. adj. IutO (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde uşor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la minie. bart, s. m. 101. ^ Loc. adv. (Neobişnuit) într-o minie = intr-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hirtie, i-aş da foc intr-o mînie. Jarnîk-bîrseanu, d. 221. + Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi minie, Că tu nu te-ai priceput. COŞBUC, p. 1.51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănţuire (a naturii), urgie, grozăvie. Şi la ţărm, aproape, căsuţa podarului deschidea un ochi îngrozit, roşu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, o. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoţi cine din casă, dar încă om. CREANGĂ, p. 143. <$> (Cu sens atenuat) Mai ţine mult minia asta de pădure? GALACTION, o. i 211. mLmOs, -oAsă, minioşi, -oase, adj. Plin de mînie; furios. Cit era de minioasă, baba tot mai strigă după odorul de nepot, rebreanu, R. n 31. Atunci fiul craiului, minios, ii mai trage un friu. CREANGĂ, p. 195. F i g. Furtunile primăverii stnt minioase şi repezi, nici nu ştii cînd te prind in virtejul lor. SADOVEANU, O. in 285. •$> Eipr. Dunăre de minios v. dunăre.-f Care exprimă MÎNJĂLĂU — 106 — MÎNUITOR sau trădează mînie. O armă pocni şi-un glas mînios strigă. Camilar, n. I 81. Supărat, necăjit, înciudat (împotriva cuiva). Am gî?tdit că eşti mînioasă pe tătuca şi pe mămuca. CREangX, p. 12. — Pronunţat: -ni-os. MÎNJĂLĂU s. n. v. mungălău. MlN.ÎEÂLĂ, mînjeli, s. f. 1. Murdărie. 2. Amestec de lut şi balegă cu care se ung casele ţărăneşti de lemn înainte de a le tencui şi vărui. 3. Un fel de aluat făcut din sămînţă de in sau din tărîţe, cu care se unge urzeala'de cînepă, ca să nu se rupă firele te ţesut. Stativi, tort, spată şi mînjeală. DRĂGHici, R. 77. MÎNJÎ, mînjesc, vb. IV. T r a n z. A murdări, a păta. Aduceai ciorba. . . în aşa fel, încît să nu se verse şi nici să nu minjească pereţii farfuriei, pas, z. i 269. Mînjiţi de funingine şi unsoare... [muncitorii] creau un aspect• de muncă într-o încordare nebună. Sahia, n. 33. Tu să-l mîngîi cu mina pe obraz. . . şi mîngîindu-l să-l mînjeşti niţel cu muc de luminare. ISPIRESCU, l. 376. F i g. Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMiNESCU, o. i 35. + A mîzgăli. Compune două sute de versuri intr-un ceas, Mînjind o jumătate de conţ pe toată ziua. negruzzi, s. ii 269. MÎN.TÎRE s. f. Acţiunea de a mînji. MlNJÎT, -A, mînjiţi, -te, adj. Murdar, pătat, mîz- gălit. mînjitOr, -oâhe, mînjitori, -oare, adj. Care imn- -jeşte. MÎNJITÎTRĂ, minjituri, s. f. (Rar) Pată, murdărie. V. mîzgălitură. Mînji pe toţi oaspeţii. ■■ pe obraz, la fel cu mînjitura lui de pe faţă. ISPIRESCU, z,. 377.' MÎNTUl, mintui şi mîntuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A scăpa (dintr-o primejdie, de la moarte etc.) ; a salva, a izbăvi. Credinţa ta te va mintui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Ai mei pierduţi sînt, paşă, toţi; O, tnîntuie-i, de vrei, că poţi. COŞBUC, P. I 109. Am auzit, urmă Alexandru, de bintuirile ţării şi am venit s-o mintui. NEGRUZZI, s. I 139. <$> Refl. Să iei pielea cea de porc şi în foc s-o dai ca să ardă, şi atunci ai să te mintui de dinsa! CREANGĂ, p. 87. O naţie nu se poate mintui decît prin sine însăşi. bălcescu, o. I 94. + (Rar) A lecui, a vindeca, a tămădui (de o boală). îs bolnavă şi mai moartă, Cîtiepa Cade de coaptă. Ia tu coasa de-o coseşte, De boală mă mîntuieşte. ant. i.it. pop. I 121. F i g. Eu cu dor, mindra cu dor, Trebui-ne-ar un doftor ■ ■ . De dor să ne mîntuiască. jarnîk-bîrseanu, d. 107. (în concepţia religioasă) Doamne fereşte şi ne păzeşte şi ne mîntuieşte! se închină deodată femeia cuprinsă de spaimă. REBREANU, R. II 72. 2. A termina, a isprăvi, a încheia, a sfîrşi. Pe ţărani ti vestise adineaori cîrciumand Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I 170. Cuconu Ioniţă îşi mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. hogaş, dr. îi 87. Ei, cucoane, am mintuit tre-buşoara. creangă, p. 159. ■ Refl. Se mîntuiau atunci proviziile făcute in toamnă. pas, z. i 131. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbă-niţi-vă de la mine! CREANGĂ, a. 114. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipeşte, bountineanu, o. 116. <ţ> E x p r. S-a mîntuit = s-a terminat, s-a isprăvit, gata, nu mai e nimic de zis sau de făcut. Numai ochii să-i fi văzut şi s-a mintuit! Straşnic romîn! Sadoveanu, p. 247. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni. ŞEZ. i 100. MÎNTUIĂLĂ s. f. (Numai în 1 o c. adj. şi a d v.) Do mîntuială = superficial, numai ca să zici că ai făcut ceva. [Popa] voia, înainte de-a face slujba, să ştie cit i se plăteşte, iar dacă i se plătea puţin, o făcea de mîntuială. pas, z. I 232. Tu dai vina pe soartă. Asta e judecata ieftină şi de mîntuială a tuturor nevoiaşilor, care nu ştiu ce vor. vlahuţă, o. a. 502. MÎNTUÎNŢĂ s. f. (învechit) Mîntuire. Starea noastră tristă cere mîntuinţă, Ori prin moartea noastră, ori prin biruinţă. ISOUN'TINEANU, la TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinţei şi a civilizaţiunii. odobescu, S. iii 419. MÎNTUÎRE, mîntuiri, s. f. Acţiunea de a mîntui şi rezultatul ei; salvare, scăpare, izbăvire; dezrobire, eliberare. Nu te mai gindi la nici o mîntuire, căci nu mai e nici una. GAI.ACTiON, o. I 72. Mîntuirea mea stătea în traista umflată de la şoldul călugărului. HOGAŞ, M. N. 111. Mă uitam pe furiş la uşa mintuirii şi tot scăpăram din picioare. CREANGĂ, A. 5. (în concepţia religioasă) Iertare de păcate, izbăvire. MÎNTUÎT, -Ă, mintuiţi, -te, adj. Scăpat, salvat, eliberat. (Substantivat) S-au dat mîncare şi băutură acelor mintuiţi. DRĂGHici, R. 23. (în concepţia religioasă) Curăţat de păcate, ispăşit, izbăvit. mLntuitGr, -oăre, mîntuitori, -oare, adj. 1. Care mîntuieşte ; salvator, izbăvitor, eliberator. Se duc cîntind pe stradă şi-n mintea tuturor E-o dulce-nflăcărare de gînd mîntuitor. păun-pincio, p. 93. Nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, O. I 61. (Substantivat) Dacă se văzu scăpat, îmbrăţişă pe mîn-tuitorul său şi-i mulţumi, ispirescu, i,. 19. Au venit trei mîntuitori care au scăpat din robia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. ii 103. Sobieţki. . . mîntuitond Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, negruzzi, s. i 168. ^ (Substantivat, m. sg.; în religia creştină) Nume dat lui Iisus Hristos. (Cu pronunţare dialectală) [Candela] ardea. . . sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitoriului. EMENESCU, n. 58. 2. (Rar) Care vindecă; tămăduitor. Romanii. . . au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, u. 80. MÎNTÎJŞ, mîntuşi, s. m. (Regional, Iht.) Mihalţ. MÎNUl» mînuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A folosi (cu pricepere, cu îndemînare) un instrument, o unealtă etc. cu ajutorul mîinilor. V. manipula. Un viteaz. . . care să ştie să răsucească buzduganul, să mînuiască sabia cu virtute. ispirescu, L. 12. Ştii să minuieşti sabia? EMiNESCU, n. 123. A fost, fără îndoială, un vînător inspirat şi a ştiut să mînuiască bine arcul şi săgeţile artistul subt a cărui daltă s-a mlădiii statua Dianei de la Luvru. odobescu, S. m 55. «$> F i g. Cînd vă gîndiţi la acele sute de persoane pe care le-a mînuit artistul. GHEREA, ST. cr. iii 115. 2. (Cu privire la bani) A administra. A minut bani publici. — Prez. ind. şi: mînui (EMINESCU, L. p. 142). MÎNUÎRE, mînuiri, s. f. Acţiunea de a mînui. Cînd a ajuns băiatul la vreo şase anişori, împăratul a-nsărcinat pe un curtean de credinţă să-l înveţe mînuirea armelor. Caragiale, p. 106. Scene în care sălbăticia şi gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. odobescu, S. iii 75. (Mii.) Mînuiri de armă = exerciţii de întrebuinţare a armei. MÎiVUITOR, -OĂRE, viinuitori, -oare, s. m. ţi f. 1. Persoană care mînuieşte ceva. Aci, cunoştinţele mînuito-rului de cuţite s-au oprit. c. petrescu, a. r. 19. 2. (în e x p r.) Mînuitor de bani publici — persoană care primeşte, păstrează şi eliberează bani în cadrul unei gestiuni publice. V. c a s i e r. MÎNUŞĂ — 107 — MÎRŞAV MÎXtJŞĂ s. f. v. mănuşă. MÎN'UŞÎŢĂ, minuşiţe, s. f. Mînuţă. întinse minuşiţa spre obrazul mamei şi zîmbi uşor. GÎRLEANU, I.. 44. Cucoana Sevastiţa îşi furişă sub braţul lui sting. . . mî-nuşiţa dumisale fină. hogaş, dr. ii 135. Lasă-mă să-ţi plîng de milă. Să-ţi sărut a tale mini. ■ ■ Minuşiţe, ce făcu-răţi De atîtea săptămîni? eminescu, o. iv 370. MÎNtJŢĂ, minuţe, s. f. Diminutiv al lui m î n ă. Fata tşi lăsă minuţa aspră. . . între degetele flăcăului. sadoveanu, E. 124. Pe-o liră gingaşă şi argintie Mînuţa-i coardele le-ncurcă. eminescu, o. iv 98. MÎNZ, minji, s. m. 1. Puiul iepei (pînă la un an); p. e x t. pui de măgar. Gindul ii era la fel de uşor şi de sprinten ca şi mişcările, şi-i plăcea să se joace ca unui minz de citeva săptămîni care scapă pe cimp. DUMITRIU, N. 148. Ea-l pune să-şi aleagă, drept răsplată, un mînz. EMINESCU, N. 18. Printre copitele zglobiilor minji ce pasc în erghelii se strecoară pitpalacul limbareţ. ODOBESCU, s. III 160. <$> E x p r. A umbla ca minzul (lupă iapă sau a merge (ori a SC ţine) minz (după cineva) = a se ţine scai (după cineva), a nu se dezlipi (de cineva). Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mînz. stancu, d. 19Ş. A bate (sau a umbla) calea mînzului — a umbla fără rost şi fără folos, a se obosi zadarnic. 2. F i g. (Familiar, ca termen de alintare) Copilandru, tînăr (plin de viaţă). Aşa, mînzule, bravo, a fost bine. PAS, z. i 269. — PI. şi: (rar) minzi (Camilar, n. i 300, creangă, a. 10). MÎNZĂRE, mînsări, s. f. Oaie care a fătat, oaie cu lapte. Mînzărarii aduceau mînzările. . . pentru mulsoare. sadoveanu, o. i,. 33. + (Adjectival; despre oi sau despre alte animale) Cu lapte. Apropiindu-să lama ce (= cea) minzare lingă dînsul au întins mina şi mulgînd puţin lapte... l-au băut. drÂghici, r. 139. MÎNZÂT, minzaţi, s. m. Viţel înţărcat (pînă la un an). Veneau. . . cu cefile lor ca de minzaţi. PREDA, !. 85. Ciocoii mi-au luat boii Şi mînzatul, ipistatul. TEODORESCU, P. P. 332. <$> (Adjectival) Viţăl mînzat. şez. m 55. MÎXZĂTĂ, mînzate, s. f. Viţea înţărcată (pînă la un an). Mînzatele... la un loc, mînzaţii şi gonitorii la altul. i. ionescu, d. 370. MÎXZA, mînze, s. f. (Rar) Puiul de sex feminin al iepei. Iacă badea trece Oltul, Că-i cunosc minza şi portul, bibi-CESCU, P. P. 36. mLnzărăr, minzărari, s. m. Cioban care păzeşte mînzările. La ţarcul larg, mînzărarii aduceau mînzările. . . pentru mulsoare. SADOVEANU, O. L. 33. Pleacă Costea la Galaţi Să ia sare La mioare... Şi glugi mari La minzărari. ALECSANDRI, Ia TDRG. MÎNZÎŞTE adv. (Numai în e x p r.) A rîde (sau a zîmbi) mînzeşte = a rîde (sau a zîmbi) silit, nenatural; a rîde cam fără voie. Domnu Dincă... îşi tot face vînt şi rîde mînzeşte. bassarabescu, v. 119. MÎNZIŞOĂRĂ, mînzişoare, s. f. Diminutiv al Iui m î n z ă. Am lăsat [nemeşului] o mînzişoară, Să-şi care cu ea la moară. jarnîk-bîrseanu, d. 291. mînzişOr, mînzişori, s. m. Diminutiv al lui m î n z. MLvzGc, minzoci, s. m. Mînz mai în vîrstă (de doi sau trei ani). Sărea şanţul dintr-un salt, ca un mînzoc aprig, sadoveanu, O. vii 237. Tînăr ca un tretin, de nu era alt mînzoc mai frumos în toată herghelia. crEangX, p. 196. MÎNZtfC, mînzuci, s. m. (Rar) Mînzişor. Văzu un mînzuc roşietic cu zurgălău la gît. camilar, n. i 29. ÍUÍXZUIYÉT, mînzideţi, s. m. Mînzişor. Iepşuna [născu] un mînzuleţ gingaş. ISPIRESCU, L. 161. Vouă v-a venit Herghelii de cai, Caii nechizind, Mînzuleţi jucînd. FĂSCULESCU, L. P. 40. MÎNZULÎCĂ, minzulici, s. f. (Popular) Mînzişoară. Păgubaşul merge pe la case unde are prepus că s-ar afla mînzalica. marian, î. 211. MÎNZULÎŢA, mînzuliţe, s. f. (Popular) Mînzişoară. MÎR interj. (în e x p r.) Cîr-mîr (sau că-i mîr, că-i cîr) v. c î r. MÎRA interj. (în e x p r.) Gîra-mîra v. gîra. MÎRĂÎ vb. IV v. mîrîi. MÎRC interj. (în e x p r.) A nil zice nici mîrc = a nu zice nimic, a nu sufla o vorbă. Voinicul, cum îi dete feciorul drumul, nu zise nici mîrc. marian, t. 331. E x p r. (Rar) A prinde mîzgă = a se îmbogăţi. MÎZGĂLEĂLĂ, mîzgăleli, s. f. Mîzgălitură. MÎZGĂLl, mîzgălesc, vb. IV. T r a n z. 1. A scrie urît şi murdar, a desena sau a picta ceva neîndemînatic, neglijent, mînjind hîrtia sau pînza. Chirilă îşi scotea carnetul unsuros din buzunar, .mîzgîlea în el ceva, apoi îngîna încet, dunăreanu, n. 13. +. F i g. A scrie, a compune -ceva neîndemînatic, fără pricepere, fără talent. Ai mîzgălit şi tu trei articole de gazetă. CAMII. PETRESCU, T. ii 24. 2. A murdări, a păta, a mînji. Dintr-un grup de oameni se desfăcu brutarul, mîzgălit de cocă şi făină. ARGHEZI, P. T. 118. Mîzgălesc păreţii. EMINESOU, N. 118. — Variantă: smîngăii (bogza, c. o. 340) vb. IV. MÎZGĂLIRE — 109 — MLĂDIOR MÎZGĂLÎRE, mîzgăliri, s. f. Acţiunea de a m î z g ă 1 i; «mînjire. MÎZGĂLÎT, -Ă, mizgăliţi, -te, adj. Mînjit, murdărit. .A fost cit pe-aci să rupi două caiete cu pagini mizgălite. :pas, z. I 313. MÎZGĂLITtTRĂ, mîzgălituri, s. f. Scriere, pictură :sau desen neîndemînatic şi murdar. Are nişte creioane colorate, de ceară, bune pentru mizgăliturile Iui. c. pe-TRESCU, R. DR. 71. + F i g. Operă literară sau plastică iără valoare, compusă fără talent. MÎZGCS, -OASĂ, mizgoşi, -oase, adj. 1. (Despre pămînt) Noroios, cleios, plin de mîzgă. 2. (Despre plante) Plin de suc, cu multă sevă. MLĂCĂ, mlăci, s. f. (Regional) Teren mlăştinos, ¡mlaştină, smîrc. Printre afini şi ienuperi, sui mlaca Cerna-iului pînă în vîrful muntelui, odobescu, s. a. 430. MLĂDĂ, mlăzi, s. f. 1. Ramură tînără şi subţire ■a unei plante lemnoase; mlădiţă, vlăstar. Cercetezi mugurii merilor şi perilor, începi a curaţi uscăturile şi a tăia tnlăzile nefolositoare, sadoveanu, o. vi 399. Un fel de f.erdac, deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei. RUSSO, o. 106. <$> F i g. Erau amîndouă, ea şi sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredinţeze pămintului de la Păuna Mică. sadoveanu, p. m. 237. -f F i g. Descendent. Privirea ei alunecă asupra lui Filip, mladă plă-pîndă ce recăpăta viaţă în această vreme neprielnică de iarnă, dumîtriu, N. 192. 2. Pădure tînără şi deasă; (cu sens colectiv) copaci tineri. între pădure şi fluviu se întindea, acoperit cu bălării înalte, cu arini ciuntiţi şi cu mladă — pămîntul nimănui. camilar, n. i 241. Goruni mari îşi întindeau aici braţe de uriaşi, ca după un somn de un veac şi, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I 62. — PI., şi: mlade (beniuc, p. 5). MLA.TĂ, mlăji, s. f. Arbust din familia salicaceelor, cu frunze cenuşii-verzui, care creşte prin prundişuri şi prin zăvoaie şi ale cărui ramuri subţiri şi flexibile sînt întrebuinţate la împletitul coşurilor, la legatul viei etc. (Salix viminalis). Trecură pe la marginea satului, prin desiş mărunt de mlajă. sadoveanu, o. i 522. F i g. Au fost vremuri îndelungate cînd, trăind în mlaştina neliniştii. ■ ■ bietul muritor nu-şi putea găsi apărare fiinţei, sadoveanu, D. P. 5. — PI. şi: mlăştini (vlahuţă, r. p. 32), mlaştine (ne-GRUZZI, S. I 184, TEODORESCU, P. P. 354). MLADE A, mladele, s. f. (Popular) Diminutiv al lui mladă. Ici-colea pe cea vălcea Leagă murgul d-aicea, D-aicea de cea mlădea. PĂSCULESCU, L. P. 62. MLĂDl1 vb. IV v. mlădia. MLĂDÎ2, mlădesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A dezvolta, a face să crească. Judecata dreaptă este care a făcut, care susţine şi care mlădeşte limbile, credinţele fireşti. RUSSO, s. 54. MLĂDIA, mlădii şi mlădiez, vb. I. 1. Refl. (Despre corpuri flexibile) A se încovoia, a se apleca, a se legăna uşor într-o parte şi în alta. Harapnicid se mlădia in vînt ca un şarpe negru, sadoveanu, o. i 449. Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie Răsună-n dimineaţă o tainică-ar-monie. alecsandri, p. iii 52. <)> F i g. Drumul se mlădia şi s-apropia de rîpa neagră, camilar, n. i 70. <$>• (Despre oameni) Se mlădie puţin înainte, rămase neclintită şi se uită ţintă, hogaş, m. N. 15. E frumos cum îşi ţine capul, cum îşi poartă trupul şi cum se mlădie la tot pasul, slavici, n. i 81. Jar talia-i naltă, gingaşă, subţire Se mlădie-n vînt. Eminescu, o. i 4. <$> T r a n z. Veselă-ţi mlădii trupşorul. coşbuc, P. I 166. S-o priveşti cum umblă, cum rîde, cum îşi ridică braţele, cum îşi mlădie trupul. VLAHUŢĂ, O. A. III 34. 2. T r a n z. (Cu privire la voce, sunete sau acorduri muzicale) A modula. Ea e duioasă, umilită, îşi mlădie glasid şi caută vorbe dulci, de o linguşire caldă şi ademenitoare. vlahuţă, o. A. 205. [Havdn] ştiu încă să mlădieze, prin simpatica şi naiva dulceaţă a geniului său, stilul muzical... al secolului din urmă. odobescu, s. iii 95. <£- Refl. Cu cit urca mai sus paserea în tremur, cu atît i se mlădia mai dulce cîntecul. sadoveanu, o. vi 336. Vocea lui Milescu se mlădia pe acorduri. D. zam-FIRESCU, R. 144. 3. Refl. F i g. A se modela, a se mula, a se adapta. Religia se mlădiată şi se schimbă după condiţiile istorice. GHEREA, ST. CR. II 128. — Variante : înralădiâ (eminescu, o. i 80) vb. I, mlădii (odobescu, s. m 55), mlădi (russo, o. 90) vb. IV. MLĂDIĂT, -A, mlădiaţi, -te, adj. Mlădios. (Cu pronunţare regională) O faţă dulce şi bălaie, Un trup înalt şi mlădiet. eminescu, o. I 229. MLĂDIÎRE, mlădieri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) mlădia; mişcare unduioasă, legănată. îl priveam uimit cum se mişcă fără silinţă, cumpănindu-se cu mlădieri sigure, sadoveanu, î. a. 76. 2. F i g. Posibilitate de modelare, adaptabilitate, supleţe. în decursul secolului al XlX-lea, clasele superioare ... nu mai erau simţitoare — din nefericire, ca şi astăzi, — la frumuseţile şi la mlădierea acestei limbi. MA-CEDONSKI, o. IV 114. Se puse a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine şi Byron. negruzzi, s. I 339. 4- Inflexiune a vocii, modulaţie. Glasul lui avea mlădieri de durere şi mînie. sadoveanu, o. I 427. De ce, doamna mea? o întrerupse Andrei, cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume. HOGAŞ, H. 99. — Variantă: înmlădiero (sadoveanu, o. v 335) s. f. MLĂDIETOR, -OARE adj. v. mlădiitor. MLĂDIÎ vb. IV v. mlădia. MLĂDIITOR, -oAre, mlădiitori, -oare, adj. (învechit) Mlădios (2). (Atestat în forma, mlădietor) Acele tonuri neimitate, Glasul acela mlădietor, Ce c-o-ntorsură lină, uşoară, Treptat se urcă şi se coboară, alexandrescu, p. 74. — Pronunţat: -di-i-, — Variantă : înmliidiitor, -oare, mlădietdr, -oare adj. MLĂDIOR. -OĂRĂ, mlădiori, -oare, adj. Diminutiv al lui mlădiu. Nu e floare pămînteancă Ca fetiţa ardeleancă! Ea-i năltuţă, mlădioară, Ca o verde trăstioară. alecsandri, p. p. 301. MLĂDIOS — 110 — MOALE MLĂDIOS, -OĂSĂ, mlădioşi, -oase, adj. 1. Care se îndoaie uşor fără să se frîngă, flexibil, suplu. Trupul ei mlădios era plecat uşor peste fierul de călcat, rebreanu, R. I 200. Nalt la stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn. CREANGĂ, A. 85. O copilă el zări Ce-i zîmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, o. I 144. Pasul tău uşor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă. ALEXANDRESCU, M. 123. -fy- (Adverbial) Doamna Vorvoreanu se ridică mlădios, ieşi afară, dumitriu, n. 129. 2. (Despre sunete, glas) Plăcut la auz, melodios, armonios. Vorbind se aprindea repede, iar. vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă şi cuceritoare. REBREANU, P. S. 52. 3. F i g. (Despre oameni şi despre caracterul lor) Care se adaptează uşor împrejurărilor, maleabil. Ambiţios, fără scrupule, dar dulce la vorbă şi mlădios cu toată lumea. vlahuţă, o. A. in 45. — Variantă : îîlmI¡1(1 ()s, -oâsă (alexandrescu, m. 241) adj. MLĂDÎŢĂ, mlădiţe, s. f. 1. Ramură tînără, vlăstar. O dureau şelele şi grumazii, întinzindu-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecîndu-se atîta pe la rădăcinele celor tufari, după mlădiţe fragede, creangă, p. 316. Pe mlădiţa mu-gurie frunzele se dezvelesc, Şi de pulbere de aur flutur aşii strălucesc, beldiceanu, p. 53. Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori. alecsandri, p. iii 16. <$■ (Cu sens colectiv) Merseră o vreme printre cioate de sălcii vechi, din care mănunchiuri de mlădiţă tînără răsăriseră. sadoveanu, o. IV 77. -$• F i g. în inima ta, dragă, din nou va da mlădiţă Iubirea. COŞBUC, P. II 193. Copiliţe, fragede mlădiţe. teodorescu, p. p. 67. 2. F i g. Descendent, urmaş, copil. Oleana, fala boierului şi mlădiţă de viţă domnească, iubea pe Mură lăutarul. Gai.action, o. i 70. Se lăuda a fi mlădiţă de zeu. ispi-rescu, u. 44. — PI. şi: mlădiţi (cazimir, i,. u. 24). MLĂDÎU, -ÎE, mlădii, adj. Mlădios. Crescuse parcă. . . şi părea acum matur, în ciuda trăsăturilor lui copilăreşti şi trupului mlădiu şi firav, dumitriu, v. L. 63. Pe umeri pletele-i curg rîu, Mlădie ca un spic de grîu... O pierd din ochi de dragă! coşbuc, P. I 118. MLĂDOĂCĂ, mlădoace, s. f. (Rar) Ramură verde, mai groasă decît mlada. Leagă calul... de ¡o. mlădoacă. pam-Ku,e, cr. 93. MLĂŞT1K6S, -OĂSĂ, mlăştinoşi, -oase, adj. (Despre un teren) Acoperit de mlaştini, plin de mlaştini. V. mocirlos. [Stepa] se revarsă fără margini printre locuri mlăştinoase, macedonski, o. I 28. Trei persoane călări. . . străbat în fuga mare un tărîm stufos şi mlăştinos. odobescu, s. ni 74. MNEMOTÎHMC, -Ă, mnemotehnici, -e, adj. Referitor la regulile şi procedeele care ajută la memorarea cunoştinţelor, a faptelor etc. MOACA, moace, s. f. (Regional) 1. Bîtă ciobănească, ciomag. L-om arde c-o moacă la cap. C. PETRESCU, î. n 15. 2. (Iht.; Olt.) Zglăvoacă. 3. (Argou) Falcă; p. e x t. cap, figură. 4. (în forma moache) Femeie proastă, lipsită de vioiciune, înceată la lucru. Toate moachele-s poftite pe rind. . . Numai a mele şed locului parcă-s înfipte, ai (Adverbial) Asta n-aş crede-o, se împotrivi moale Mînecuţă. sadoveanu, p. M. 136. De ce să n-ascult? se apără moale colo-nelul. c. petrescu, î. I 11. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă. bart, e. 212. E x p r. A o lăsa (mai) moale = (familiar) a-şi reduce pretenţiile. MOAR — 111 — MOAŞTE MOAR s. n. Ţesătură groasă de mătase cu reflexe lucioase ondulate care se schimbă după poziţia din care privim. Poartă anteriu de brocard cu flori de aur şi o giubea de moar bătrînesc alb. camii, pexrescu, o. i 221. MOARA, mori, s. f. 1. Construcţie prevăzută cu toate instalaţiile necesare pentru măcinarea cerealelor. Moară de aburi. Moară de apă. i=3 Ajunse la moara de scînduri negre, aşezată pe tăraji voinici, zguduită de fierberea apelor. SADOVEANU, o. II 54. Veneau din zori scîrţîind carele încărcate şi poposeau sub sălciile care imprejmuiau moara, anghel-iosif, c. i,. 24. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COŞBUC, r. I 191. Pe-un deal oarecare. .. făcea zgomot mare O moară de vint. ALEC-SANDRI, o. 170. (li merge gura ca o) moară stricată (sau hodorogită, neferecată), se spune despre omul care vorbeşte mult, căruia nu-i tace gura. Bre, bre, bre! Ce moară stricată! alecsandri, t. 1043 . 0» E x p r. (Pe rînd) ca la moară = unul după altul, fiecare la rîndul său. Pe u;ile deschise larg unii intrau fi alţii ieşeau ca la moară. rebreanu, r. ii 200. Altă iăină se macină acum la moară = s-a schimbat rostul lucrurilor. A avea (sau a nu avea, a isprăvi) de moară = a avea (sau a nu avea) cele necesare pentru trai. Vorba ceea: « Cind se însoară, nu-i de moară t. creangă, p. 155. Ca o piatră de moară = foarte greu, (f i g.) anevoias; neplăcut. A-i veni cuiva apa la moară v. apă. A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa dc la moară v. apă. A-i da cuiva apă la moară = a crea cuiva condiţii favorabile de afirmare, de manifestare, .de cîştig. (Livresc) A se bate cu morile do vlnt = a întreprinde acţiuni inutile, ridicole, a se lupta cu duşmani ireali. Să ai . o victorie care să-ţi dea toate satisfacţiile, nu să te baţi cu morile de vînt ca un zevzec ca mine. c. petrescu, î. ii 156. + Maşină de lucru care mărunţeşte prin izbire, prin frecare sau prin apăsare, materiale relativ dure. 2. Clădire cu instalaţiile necesare unde se prelucrează prin strivire diferite materii prime. Moară de ulei. Moară de ciment. Moară de var. 8. (Regional) Numele unui joc distractiv de copii; ţintar. MOARE s. f. (Regional) Zeamă acră de varză sau de murături. Moarea de curechi te răcoreşte. ŞEZ. iii 14. <$> Expr. A inînca sau a gusta, (din) inoarca cuiva = a cunoaşte firea, năravul cuiva, a avea de-a face cu cineva, a fi avut de suferit de pe urma firii aspre a cuiva. Nu ştii cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. creangă, p. 8. Da ai gustat încaltea şi din moarea lui! ŞEZ. vii 41. <$> Fi g. Dă, cucoane. . . ieşim la mal, că doar Si ştim noi moarea Tazlăului. iiogaş, m. n. 218. MOARTE, morţi, s. f. 1. încetarea completă şi definitivă a tuturor funcţiilor organice ale unei fiinţe; stare a fiinţei la care funcţiile organice s-au oprit; încetare din viaţă, sfîrşitul vieţii; răposare, deces. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morţii, coşbuc, p. i 265. Să-l lase împărat în locul său, după moartea sa. CREANGĂ, P. 184. De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sînt la faţă... Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă. emineSCU, o. I 97. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate: De la mîndră, de la moarte. jarnîk-bîrseanu, d. 7. <$■ (Personificat) Înapoi tiu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întîltii şi cu moartea in cale. creangă, r. 192. Şi chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi. EMINESCU, o. I 96. Războiul e bici groaznic, care moartea tl iubeşte, alexandrescu, m. 16. Bun de trimis după moarte, se spune despre cineva care zăboveşte sau nu se mai întoarce de unde a fost trimis. Expr. A muri do moarte bună = a muri dc moarte firească (de boală, de bătrîneţe). Mihai a murit de moarte bună. davidogmj, o. 121. A-şi Tace moarte = a se omorî, a se sinucide. M-ai dat, maică, şi nu-mi place, Moarte cu mina mi-oi face. jarnîk-bîrseanu, d. 173. A lăsa cu limbă de moarte v. limb ă. A (umbla) cu moartea-n suflet = (a fi) foarte mîhnit, foarte îndurerat. Arald cu moartea-n suflet... Pe jeţ tăcut se lasă. EMINESCU, o. i 94. Pe viaţă şi (sau ori) pe moarte = cu înverşunare, din toate puterile, cu riscul vieţii, punîn-du-şi viaţa în joc. Lupta era pe moarte ori pe viaţă. ISPI-rescu.l. 19. A intra moartea în cincva = a intra spaima în cineva, a-1 cuprinde spaima pe cineva. (Familiar) Moarte de om = înghesuială, aglomeraţie mare, învălmăşeală. A se da de ceasul morţii v. cea s. (Despre persoane) Uitat dc moarte — foarte bătrîn. De-un veac el şede astfel, de moarte-uitat, bătriti. EMINESCU, o. i 93. A fi bolnav (sau beteag) dc moarte, a fi pe moarte, a so zbate (sau a se lupta) între viaţă şi moarte, a fi pe putui de moarto (sau pe patul morţii) = a fi în agonie, în comă. Stancu. . . înţelegea că e pe moarte. PREDA, î. 157. Slabă, stilcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. L-au lăsat luptîndu-se intre moarte şi viaţă. DRĂGHICI, R. 11. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate. Cu trupul beteag de moarte.' jarnîk-bîrseanu, d. 273. A lupta (sau a da inîna) cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a fi gata să moară. Toată figura lui e luminată de mulţumirea omului care a luptat cu moartea ş-a biruit-o. VLAHUŢĂ, o. A. II 167. (în basme) Viaţă fără dc moarte = viaţă veşnică, nemurire. Taci, fătul meu, că ţi-oi da tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. isriREScu, x. 2. ' ^ Loc. adj. (Despre obiecte, în special despre ţesături) Fără moarte = trainic, durabil.-0> Loc. adj. şi a d v. Dc moarte = îngrozitor, grozav, groaznic, teribil. O tăcere de moarte cuprinse totul, camii, PETRESCU, o. ii 692. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. EMINESCU, o. I 174. -f- Dispariţie. Moartea treptată a ceea ce este vechi. 2. Omor, asasinat; p. e x t. ucidere în masă, măcel. E pace! auzi? E pace! S-a terminat cu moartea. SAIIIA, N. 53. Moarte pentru moarte, cumătre. creangă, p. 33. Se cunoştea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. i 143. <0> Expr. A face moarte (do om) = a) a ucide. Ţi-ai găsit duşman în mine, Căci fac moarte Pentru ea! coşbuc, p. i 138. Iaca pozna!. . . Păpuşile or să facă moarte de om! alecsandri, t. i 86; b) (popular) a provoca un chin, o suferinţă. Una mie foarte-mi place Cealaltă moarte-mi face. bibicescu, p. r. 384. Sprîncenele moarte-mi fac. jarnîk-bîrseanu, d. 23. <$• Condamnare la moarte = pedeapsă capitală. 3. Ceea ce pricinuieşte sau se crede că pricinuieşte sfîrşitul vieţii. Bietele dobitoace. . . treceau fără grijă ■ .. pe lîtigă moartea lor. drăghici, R. 65. <$> Expr. (Familiar) (Asta) e moartea mea = a) ţin foarte mult la...; b) nu pot suferi să. . . MOAŞĂ, moaşe, s. f. 1. Femeie cu pregătire specială, din personalul mediu sanitar, care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere. Trimise... să aducă o moaşă. ISPI-RESCU, t. 63. Tată-său a alergat cu brişcă la moaşa satului tocmai în margine, caragiale, p. 11. 2. (Popular) Bunică, (p. e x t.) femeie dintr-o ascendenţă îndepărtată; femeie bătrînă. Nu te deznădăjdui, dragul moaşei, îi zise bătrina. ispirescu, la cad?;. Jocul moşului Adatn şi al moaşei Evei. gorjan, H. II 120. De cîtid era moaşa fată. ŞEZ. I 10. M0ÂŞTE s. f. pl. (în religia creştină) Oseminte mumificate, bucăţi din veşminte sau obiecte ale unei persoane considerate ca sfîntă şi cărora li se atribuie puteri supranaturale. Tot ce rămăsese fostei capitale din antica-i strălucire era sicriul cu moaştele unui sînt. loan cel Nou — aşa-i zicea pe nume. iiasdeu, i. v. 34. Am la piept o cru-ciuliţă Cu lemn sfint, cu moaşte sfinte, alecsandri, p. A. 44. (Rar, la sg.) Bătrînul Datt. . . sărută ca pe-o moaşte Pămîntul ce tresare şi care-l recunoaşte. AivECSANnKl, P. in 296. Expr. A păstra ceva ca po nişte moaşte = MOBIL — 112 — MOCĂNCUŢĂ a păstra cu mare grijă. + F i g. Rămăşiţe ale trecutului. demne de respect. [Munţii] văzură cum coboară Pe cărări de plai ciobanii... Cu căciula lor de oaie Şi cu sarica pe umăr, A trecutului vii moaşte • Peste care vremea creşte. TOPÎRCEANU, B. 22. MOBÎL1, mobile, s. n. 1. Cauză determinantă a unei acţiuni, motiv. In acest mic monolog... se arată totodată şi mobilul ce-l mişcă [pe Pristanda] şi cauza întregii lui activităţi. GHEREA, ST. CR. I 346. Nu se poate admite că singurul mobil al acţiunilor lor să fie interesul. GHICA, A. 176. 2. Corp în mişcare. MOBÎL2, -A, mobili, -e, adj. 1. Care se mişcă sau poate fi mişcat ori mutat (cu uşurinţă) dintr-un loc în altul. Tunurile fomîneşti erau mai mici, de aceea erau mai mobile şi se putea trage tot folosul dintr-însele. BĂLCESCU, O. i 26. 2. Schimbător, variabil, nestatornic. Termenii tehnici sint printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. <£- Substantiv mobil = substantiv care îşi poate crea formă de feminin de la cea de masculin sau formă de masculin de la cea de feminin. Substantivele apte de a suferi această modificare [numită moţiune] se numesc mobile. GRAM. rom. i 130. + (Despre figura omenească) Care îşi schimbă uşor expresia; (despre ochi) care este în continuă mişcare; vioi. Cu coatele pe masă, se uita ţintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi. vlahuţX, o. a. ni 31. 3. (Jur.; cu accentul pe prima silabă, în e x p r.) Bunuri mobile (sau avere mobilă) = avere constînd din obiecte care se pot transporta dintr-un loc în altul. — Accentuat şi: (3) mobil. MOBILA, mobilez, vb. I. T r a n z. A aranja o încăpere cu mobila necesară. Salonul era mobilat cu oglinzi, canapele, scaune, foteluri. BOI.INTINKANU, o. 414. La Turnul Severinului am luat iar o casă cu chirie şi am mobilat-o frumos, pentru ca să nu fiu mai pregios decît colegii mei. alecsandri, T. i 371. ■0’ Refl- pas. Odăile se zugrăviră şi se mobilară cu gust. NEGRUZZI, s. I 73. MOBILARE s. f. Acţiunea de a mobila şi rezultatul ei; felul cum se mobilează. Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuinţa favorită a unor dame. alecsandri, o. p. 95. MOBILAT, -A, mobilaţi, -te, adj. (Despre încăperi sau locuinţe) Amenajat cu mobile. O casă rău mobilată, ale cărei fereşti dau peste rîu. bolinTineanu, O. 197. + Care se închiriază cu mobilele necesare. Locuia într-o odăiţă mobilată, cu o femeie tinerică şi un copilaş care nu începuse a umbla in picioare. I. botez, şc. 108. mObilă, mobile, s. f. Obiect (pat, dulap, masă, birou etc.) cu care amenajăm o locuinţă. Cumpărăm chiar o garnitură de mobile, c. petrescu, î. ii 258. Casa e aceeaşi, insă mobile nouă şi elegante. EMINESCU, N. 81. Ba, te poftesc să-mi laşi mobilele in pace. alecsandri, T. i 419. (Cu sens colectiv). Mobilier. Mobila cazonă încărcată cu teancuri de dosare verzi, portocalii sau roşii. SAHIA, n. 71. MOBILIÂR, -Ă, mobiliare, adj. (Jur.; despre bunuri sau averi) Care poate fi transportat dintr-un loc în altul; mobil. — Pronunţat: -li-ar. MOlilI.lf’.R s. n. (Cu sens colectiv) Totalitatea mobilelor dintr-o încăpere. Să atragă luare-aminte asupra mobilierului sumar şi a încăperii sărăcăcioase. C. PETRESCU, C. V. 321. — Pronunţat :■ -li-er. MOBILITATE s. f. 1. Proprietatea unui corp, a unui organ sau a unui obiect de a se mişca sau de a putea fi mişcat (cu uşurinţă). Infanteria se conservă - . ■ prin natu-rala-i stabilitate, în comparaţie cu esenţiala mobilitate a unei cavalerii. HASDEU, i. v. 156. 2. F i g. Nestatornicie; faptul de a fi nestabil. Mobilitatea caracterului. + Calitatea figurii omeneşti de a-şi schimba cu uşurinţă expresia. MOBILIZĂ, mobilizez, vb. I. Tranz. 1. A pune o armată pe picior de război, a chema sub arme oamenii lăsaţi la vatră. Nimeni nu putea da nici o lămurire asupra serviciului. Erau mobilizaţi acolo, fără îndoială după mari şi grele stăruinţi. C. PETRESCU, î. I 109. Oaie mocănească = oaie cu lînă mare şi aspră; oaie ţurcană. Cal mocănesc = cal de munte. Car (sau chervan) mocănesc = car mare, bine ferecat. Venea un chervan mare mocănesc plin pină in coviltir de sipeturi. odobescu, s. i 95. Şi de noapte tăbărît-au Zece care mocăneşti, alecsandri, p. ii 104. Zestre mindră-i încărca Şi-nainte-o trimetea Cu car mare, mocănesc. teodorescu, p. p. 580. Porumb mocănesc = varietate de porumb cu bobul mare şi spornic. MOCĂNÎME s. f. (Cu sens colectiv) Grup de mocani, mulţime de mocani. Era un dobrogean din mocănimea de mult coborîtă la limanul mării, sadoveanu, o. h. 15. MOCĂJS'ÎŢĂ, mocăniţe, s. f. 1. Mocancă. 2. (Glumeţ) Nume dat unor trenuri locale (cu linie îngustă) care circulă în Munţii Apuseni. De la Turda spre Abrud, pleacă de două ori pe zi o mocăniţă. bogza, f. 16. MOCIIET s. n. v. moclietă. MOCÎIÎTĂ, mochete, s. f. Ţesătură pluşată, cu urzeală de lînă şi bătătură de in sau de cînepă, folosită ca stofă de mobile sau de covoare. — Variantă: mocliet s. n. MOCÎ, mocesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A schilodi, a zdrobi. De urechi m-au asurzit, De mîni m-au mocit. teodorescu, p. p. 381. MOCÎRLA, mocirle, s. f. 1. întindere (mică) de apă stătătoare, plină de mîl. Chemă raţele, care-i răspunseră din mocirlă. sadoveanu, p. m. 42. Porcii. . . căzură toţi in mocirla răcoroasă, galaction, o. I 296. Mistreţi. ■ ■ dau năvală prin leasă şi prin mocirlă. ODOBESCU, S. III 110. + Noroi mare, adînc. Oraş înecat in mocirlă dintr-un capăt la altul, ghica, s. 243. 2. F i g. Stare de decădere morală, în.care domneşte necinstea, obscurantismul, viciul; josnicie. Trebuia să mă ridic din mocirla în care căzusem, camil petrESCU, t. ii 243. MOCIRLOS, -OÂSĂ, mocirloşi, -oase, adj. (Despre un teren) Noroios. Căluţii se încordară şi izbutiră să tragă din clisa mocirloasă căruţa, sadoveanu, z. c. 190. Copacii dezgoliţi, aleele întroienite de foi uscate, pămîntul mocirlos în care crucile se aplecau pe-o coastă, bart, e. 258. Pirîul Schitul, cu maluri rîpoase şi cu fund mocirlos. ODOBESCU, s. iii 581. MOCÎRŢĂN, mocîrţani, s. m. 1. (Popular) Om de la munte, muntean. Primesc în dar. . ■ un ciurel de mere aduse de mocîrţani cu căruţele dinspre munte, stancu, d. 169. 2. F i g. Om necioplit, prost crescut, bădăran. Jupîne, ai astîmpăr odată! că vezi bîta asta: acum o apucă dracii! — Ce spui, mă, mocîrţane? galacTion,' o. i 284. M<3CLES interj, v. mucles. MOCNEĂLĂ s. f. (Rar) 1. Starea omului care se închide în sine înăbuşindu-şi sentimentele. Ea. . . înţelesese mocneala cizmarului, ardeleanu, d. 93. 2. Faptul de a sta în amorţire; lipsă de însufleţire. V. apatie. Tînjise in mocneala oraşului de provincie. C. PETRESCU, C. V. 12. 3. (Regional) Gust sau miros rău al alimentelor stătute. MOCNÎ, mocnesc, vb. IV. 1. Intranz. A arde fără flacără, înăbuşit (sub cenuşă). Numa jarul mai mocneşte Sub spusa ce se răceşte Şi izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrină. deşliu, m. 61. [Focul] însă nu era stins, ci numai mocnea sub cenuşă. ŞEZ. v 49. F i g. A nutri în mod ascuns sentimente de ură, revoltă, mîhnire etc. Nu ■ ■ ■ vedeai decit duşmănia ce mocnea în el. mihalE, o. 162. [Ţăranii] mocneau şi numai arar îşi aruncau cîte-o vorbă. REBREANU, R. I 273. Parcă mocneau veacuri de suferinţă. vi.ahuţă, N. 122. 2. Intranz. Fig. A sta fără treabă, a lîncezi; a vegeta. Oamenii mocnesc în şanţuri, c. petrescu, î. ii 14. Destul am mocnit la ţară. alecsandri, t. i 180. [Fetele] or mocni ş-or îmbătrîni în casa părintească, id. ib. 131. 3. Refl. (Regional, despre alimente) A se altera, a prinde miros de mucegai. — Variantă: molini (pamfile-MJpescu, crom. 227) vb. IV. MOCNÎRE, mocniri, s. f. Mocneala. S-au pregătit toate s-aştepte, într-o încordată mocnire, ţinîndu-şi răsuflul. c. petrescu, a. r. 5. MOCNÎT, -Ă, mocniţi, -te, adj. 1. Care arde înăbuşit, înfundat. (F i g.) Faţa îi era mai întunecată ca de obicei şi în ochi avea o pîlpîire mocnită. REBREANU, R. II 55. (Adverbial) Umple groapa cu jăratec şi cu lemne putre-găioase, ca să ardă focul mocnit. creangă, p. 29. 2. Fig. (Despre oameni) închis în sine, posomorit; (despre sentimente) ascuns, înăbuşit. Pricepu în sfîrşit că tovarăşul silelor ei, mocnit şi neguros tovarăş. ■ . era cu sufletul gol. SADOVEANU, M. 126. Ca să arate că dezaprobă . . . stătea toată siua mocnit şi mormăind. c. petrescu, c. v. 84. Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale. iosif, patr. 72. «$> (Adverbial) Vereştencele plîngeau mocnit. camiiar, N. Ii 348. Jţ- întunecat. Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu. EMINESCU, o. i 82. 3. F i g. Lipsit de vioiciune, fără viaţă, inactiv. Oraşul doarme-n miezul zilei, Mocnit sub arşiţa de vară. VLAHUŢĂ, o. A. I 74. Satul Humuleşti în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate. CREANGĂ, A. 71. 4. (Despre ploaie) încet şi potolit, dar stăruitor, de durată. Ploaia mocnită pătrunsese prin giresi. SADOVEANU, P. S. 11. După cinci sile de ploaie mocnită, un vînt cald mînă norii spre miazănoapte, c. petrescu, î. ii 69. (Adverbial) Afară ploua mocnit de patruzeci de ceasuri, dihtr-un cer de plumb, sadoveanu, o. vi 525. 5. (Regional; despre alimente) Cu gust rău, alterat; (despre apă) stătut; (despre aer) închis, viciat. MOCOFĂN, mocofani, s. m. Om prost, bleg, tont. Mocofanii abia mişcă picioarele. STancu, d. 169. Ia să-ţi văz brînza, mocofane! caragiale, n. s. 96. MOCOŞEĂLĂ s. f. Faptul de a (se) mocoşi. MOCOŞÎ, mocoşesc, vb. IV. Intranz. A zăbovi prea mult Ia o treabă, a lucra încet, fără spor, cu prea multă migală. Bătrînele. . . mocoşeau asupra unui ceaun mare, unde forfotea mămăliga de praznic. CAMIIAR, N. I 209. Lăsăm pe ţaca Frăsina să mocoşească singură la turte, şi noi ne ducem tustrei la bucătărie, vlahuţă, o. a. 385. Şi iar începe a tăia alt gîrneţ. . . Mocoşeşte el cit mocoşeşte, pînă-l pune şi pe-acela. creangă, p. 127. <$> Refl. Numai cată de nu te mocoşi atita. creangă, a. lll.<0>Tranz. Peste si mai mocoşi ce putu pe lingă casă. rETEganul, p. iii 29. MOCŞĂNDĂ, mocşande, s. f. (Regional) Moviliţă de pămînt prin care se înseamnă hotarul dintre două comune, două loturi de pămînt etc. MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi al unui lucru; felul cum se manifestă sau se efectuează ceva, chip, sistem de lucru al cuiva. Pornind de la modul de a crea al poporului, MODAL — 114 — MODERA Eminescu el însuşi scrie doine şi cfntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului, bentuc, P. 20. Pentru fiecare nemulţumire, durere sau bucurie. . . [poporul] are modul lui particular de a se exprima, hogaş, dr. ii 179. Gramatica este o învăţătură ce ne arată modul de a vorbi şi de a scrie bine într-o limbă. CREANGĂ, A. 87. (Ec. pol.) Mod de producţie = felul în care oamenii obţin bunurile materiale, reprezentînd unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale, marx, CR. EC. POL. 9. <> (Precedat de prep. « în d şi urmat de un adjectiv formează locuţiuni adverbiale al căror sens este dat de adjectiv) In mod cinstit. în mod fatal. în modul acesta, a Membrul de partid. . . se leagă în mod organic de întreaga operă uriaşă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. + (învechit) Exemplu, pildă. Ar lua loruşi spre mod pre vulpoiul acesta. ŢICHINDEAL, F. 15. 2. (Gram.) Formă verbală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acţiunea exprimată de verb. Modul indicativ exprimă o acţiune considerată ca reală. a Numai modurile aşa-zise personale pot funcţiona ca predicat, iordan, l. R. 581. «0» Mod personal v. personal. Complement circumstanţial de mod = complement care arată cum sau în ce măsură se desfăşoară sau apare o acţiune sau o calitate. Propoziţie circumstanţială de mod = propoziţie subordonată care arată felul cum se desfăşoară acţiunea din regentă. 3. (Muz.) Structura unei scări de sunete, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. Modul minor. Modul major. MODÂL, -A, modali, -e, adj. 1. (Gram.) Care se referă la un mod gramatical. Folosind conjuncţiile în locul sufixelor modale, ajungem de asemenea la îmbogăţirea numerică a fondidui principal, graur, F. L. 181. <0> Propoziţie modală = propoziţie circumstanţială de mod. 2. Privitor Ia modurile muzicale. Elementul modal. . . dă intonaţii populare melodiilor, contemporanul, S. n, 1949, nr. 138, 8/4. MODALITATE, modalităţi, s. f. 1. Fel, chip, mijloc de a efectua un lucru; mod, putinţă, posibilitate. E x p r. A găsi o modalitate — a găsi o cale, un mijloc, un aranjament pentru a ieşi sau a scoate pe cineva dintr-o situaţie dificilă sau a rezolva o chestiune complicată. 2. Criteriul de diferenţiere al judecăţilor după gradul lor de certitudine. 3. (Muz.) Caracterul unei compoziţii, modul (major sau minor) în care e scrisă o bucată. MODA, mode, s. f. 1. Ansamblu de gusturi, deprinderi, preferinţe care predomină la un moment dat într-o societate cu privire la îmbrăcăminte, ţinută, comportare, idei etc. V. obicei. Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. SADOVEANU, b. 207. S-a trecut cu moda de lacrimi şi suspine. Macedonski, O. I 213. Părtd ei, după moda de atunci, se împărţea despletit, negruzzi, s. i 145. Aşa-i moda pe la noi: Să jucăm doi cîte doi. şez.' v 151. <0> Expr. A îi (sau a ajunge) la (învechit de) modă = a se bucura de mare trecere la un moment dat. Pe-atunci era la modă vara, ctnd plecau la băi, Regii, meşteri în bătăi, Să-şi ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. COŞBUC, p. i 326. O, eroi!... Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi Şi cu voi drapîndu-şi nula, vă citează toţi nerozii, eminescu, o. i 149. 2. (în expr.) Magazin de mode = magazin unde se vînd pălării femeieşti, uneori şi obiecte mărunte de îmbrăcăminte femeiască. Perechea a intrat la un magazin de mode. c. peTrescu, a, 225. Jurnal (sau revistă) de mode — album cu modele de haine şi cu indicaţii pentru confecţionarea lor. Ceruse o revistă de mode fi tocmai o plătea. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. MOT)Î)L, modele, s. n. 1* Lucru care poate servi ca orientare pentru imitaţie, reproduceri etc.; tipar. Model de grafice. Model de cusătură. <ţ» Expr. A lua model do la ccva = a se orienta după ceva, a imita ceva. De la ştiubeiul albinei ia model şi aşezare. CONACHI, P. 298. A servi (sau sluji) ca (sau drept) model = a constitui un exemplu vrednic de imitat. Paginile lui de polemică pot sluji ca model de discuţie serioasă. vlahuţĂ, O. A. 229. + Reprezentare în mic a unui obiect ca machetă. Modele de ceară. + Tipul unui obiect confecţionat de om. Modele de confecţiuni. cz> Femeile treceau felin. . . cercetîndu-şi reciproc modelul pălăriilor de fetru. C. petrescu, c. v. 56. Era de dorit ca astă [biserică] de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexandru. NEGRUZZI, S. I 214. + Obiect de lemn sau de metal cu o anumită configuraţie care poate fi imprimat într-un material plastic, formînd un tipar după care să se realizeze alte obiecte cu aceeaşi configuraţie. 2. Persoană, operă, realizare care prin valoarea sau calităţile sale poate sau trebuie să servească drept exemplu. Jtipîn Dumitrache nu e un model de blîndeţă. ibrăilEANU, s. 43. * (Adjectival) A aflat aseară de la un căpitan ungur că Bologa e... ofiţer model şi patriot incomparabil. RE-breanu, P. S. 61. + Tip caracteristic. Prostia unui cuconaş de astăzi era caracterizată în el, ca în cel mai desăvîrşit model. RUSSo, s. 5. 3. Persoană care pozează înaintea pictorilor sau sculptorilor. Să-i steie model pentru un tablou al său. eminescu, n. 108. + Manechin. MODELA, modelez, vb. I. T r a n z. 1. A prelucra un obiect din material plastic sau adus în stare plastică, a da materialului forma dorită; a fasona. Lua lecţiuni de sculptură şi. . . în cîteva luni modela busturi după natură. caragiale, n. f. 100. + A confecţiona modele de lemn sau de metal, folosite în turnătorie pentru a executa tipare. 2. F i g. A modifica după voie, a potrivi după..., a adapta ; a influenţa. Fiecare om are pentru sufletul lui o cheie anume potrivită; unora, ea rămîne a le fi singurul secret. Dacă o ai, descid şi intri; poţi să le modelezi sufletul după cum vrei. mihale, o. 170. Avea convingerea mare că verbul său fierbinte merge totdeauna drept în inima ţăranului şi o modelează după intenţiile lui. rebreanu, r. n 86. Acea iubire delicată care i-d modelat primele gînduri, primele manifestări ale sufletului. vlahuţĂ, o. a. iii 16. MODELAJ, modelaje, s. n. Acţiunea de a modela; reproducere a unor obiecte, folosind materiale plastice. + Operaţia de a da forma cuvenită pieselor tehnice. Modelajiil fontei. MODELARE s. f. Acţiunea de a modela. MODELAT, -A, modelaţi, -te, adj. Care a primit forma cuvenită; fasonat. MODELATOR1, modelatori, s. m. Sculptor care execută lucrări decorative din materiale plastice. + Meseriaş care execută, după un model dat, modelări de motive, multiplicîndu-le. MODELATOR2, modelatoare, s. n. Unealtă de metal, de lemn, de os etc. folosită de sculptori pentru modelarea lucrărilor de sculptură. MODELĂRÎE, modelării, s. f. Atelier în care se confecţionează modele. MODELÎST, modelişti, s. m. Modelor. ' MODELOR, modelori, s. m. Lucrător care confecţionează modele. MODERÂ, moderez, vb. I. T r a n z. A micşora (cantitatea, intensitatea, durata, viteza etc.), a reduce, a împuţina ; (cu privire la oameni) a face să fie mai cumpătat, MODERARE — 115 — MODÎLCĂ mai măsurat; a înfrîna, a potoli. -A trebuit să caut a-i modera puindu-i pe o cale mai serioasă, ghica, a. 553. MODERĂRE s. f. Acţiunea de a modera. MODERÂT, -A, moderaţi, -te, adj. 1. Redus, micşorat ca intensitate, cantitate, viteză etc. La foarte multe uredi-ttale s-a observat in stadiile iniţiale o influenţă moderată asupra plantei gazdă. sJvulescu, M. u. i 90. + (Despre persoane şi manifestările lor) Cu pretenţii modeste, cumpătat, potolit, înfrînat, nepretenţios. Pare-mi-se că sint destul de moderat, negruzzi, s. I 282. 2. (Despre preţuri) Care nu este prea ridicat, prea mare, care nu depăşeşte măsura. Tarif moderat. MODERĂTO adv. (Indicaţie servind pentru executarea unei bucăţi muzicale) Allegro mai puţin viu. MODERATOR, moderatoare, s. n. Dispozitiv de reglare a vitezei de mişcare a unui sistem tehnic sau a unui organ al acestuia. MODERAŢIE s. f. însuşirea de a fi moderat, atitudine moderată; cumpătare, măsură, lipsă de exagerare. MODÎRN, -Ă, moderni, -e, adj. (în opoziţie cu vechi) Care aparţine timpurilor prezente, din vremea noastră, actual, nou; în pas cu progresul actual. V. contemporan. Drumurile moderne se ivesc, străbătind ţara. bogza, c. o. 176. în adevăr, e-atîta larmă în capitalele moderne, Că omul n-are chip să doarmă, Oricit de bine şi-ar aşterne. ANGHEL-IOSIF, c. li. II 52. Este oare vreo introducere mai minunată în literatura modernă, un tablou mai omeric decît această strofă care începe cu un vechi cîntic haiducesc? russo, s. 190. Istoria modernă = parte a istoriei care cuprinde epoca de la mijlocul veacului al XVII-lea (cînd a avut loc revoluţia burgheză din Anglia) pînă la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917. Limbă modernă = (în opoziţie cu 1 i m b ă veche sau moartă) limbă vie, vorbită de o populaţie actuală. Pintre mulţimea calendarelor şi a cărţilor în limba grecească modernă, iaca ce am găsit ■ ■ . Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene. NEGRUZZI, s. I 10. Aceste dialecte duse de soldaţii romani răsplătiţi cu pămîn-turi în ţările biruite s-au întrulocat cu limbile acelor ţări biruite şi au produs modernele limbi, zise neolatine, russo, S. 70. + Făcut, confecţionat, construit, aranjat după moda zilei. Rochie modernă. MODERNÎSM s. n. Curent în arta şi în literatura burgheză a epocii modeme, care caută originalitatea în creaţii arbitrare, rupte de realitate. MODERNIST1, modernişti, s. m. Adept al modernismului. MODERNÎST2, -A, modernişti, -ste, adj. Privitor la modernism, conform modernismului. Pictură modernistă. MODERNIZA, modernizez, vb. I. T r a n z. A da unui lucru un aspect modem, în conformitate cu gusturile şi cerinţele actuale; a modifica un proces tehnologic de fabricaţie, conform progresului ştiinţelor tehnice. -+• A înzestra o întreprindere cu utilaj şi amenajări corespunzătoare'tehnicii moderne. MODERNIZARE, modernizări, s. f. Acţiunea de a moderniza; înnoire. Modernizarea transporturilor. MODERNIZAT, -A, modernizaţi, -te, adj. Transformat prin înnoire, ridicat la nivelul actual al progresului. MODERNIZATOR, -OARE, modernizatori, -oare, adj. (Rar) Care modernizează, (în special) care are tendinţe de a moderniza. [Sînt] în fine, toţi moderni şi modernizatori. CARAGIAI.E, O. VII 231. — Variantă: (învechit) modernizator, -oare (odobescu, s. I 245) adj. MODERNIZATOR, -oAre adj. v. modernizator. MODfiST, -A, modeşti, -ste, adj. 1. (Despre persoane) Care are despre sine o părere lipsită de îngîmfare, căruia nu-i place să se laude; p. e x t. fără pretenţii (mari), simplu, moderat. îşi dezbrăcă blana şi o atîrnă modest lingă soba de fier. C. PETRESCU, A. 280. Angelica, deşi modestă, tînără şi frumoasă avea un defect mare: nu avea zestre! negruzzi, s. i 109. <0- (Adverbial) Cred că averea pe care o am îmi ajunge să trăiesc modest, camil petrescu, U. N. 41. 2. De valoare redusă, neînsemnat, simplu, mediocru; (în legătură cu valori băneşti) ieftin. Descoperi şi un restaurant modest, c. petrescu, î. ii 244. Nădăjduiesc că se va găsi un locşor in coloanele dv. pentru modesta mea încercare lirică. CARAGIALE, O. vil 333. Palat gotic împrejurat de modeste case ţărăneşti. NEGRUZZI, s. I 192. MODESTÎE s. f. însuşirea de a fi modest. E o misiune atît de delicată! vorbi Constantin Lipan, emoţionat. — Lasă modestia, dragă Costică. c. petrescu, c. v. 109. Nicu Bălcescu era de o modestie rară. GHICA, S. 681. Fără modestie, mă simt vrednic şi demn de orice rol în sinul patriei mele. alecsandri, T. i 281. mOdic, -A, modici, -e, adj. (Franţuzism rar; despre valori băneşti) De puţină valoare, neînsemnat, modest. Sumă modică. MODIFICA, modific, vb. I. T r a n z. A schimba aspectul, forma sau conţinutul unui lucru; a transforma, a preface. Planul vostru pentru Sinaia trebuia modificat. caragiale, o. vii 40. Naţiile... au dreptul de a le modifica [legile] cînd trebuinţa o cere. RUSSO, S. 159. R e f I. Limbile... se modifică şi cresc, russo, s. 51. MODIFICABIL, -A, modificabili, -e, adj. Care poate fi modificat. MODIFICARE, modificări, s. f. Acţiunea de a modifica şi rezultatul ei; schimbare, prefacere, transformare. Copiştii au introdus tot felul de modificări în textul cronicii lui Gr. Ureche, rosetti, s. L. 18. în aşteptarea acestor modificări ipotetice şi îndepărtate, gospodăria spitalului suferea îndestule lipsuri, c. petrescu, î. n 49. MODIFICAT, -Ă, modificaţi, -te, adj. Transformat, schimbat, prefăcut. Nu scăpa nici o inspecţie fără să ceară îmbunătăţiri după o listă întotdeauna la îndemină, modificată, adnotată, completată, c, petrescu, î. ii 49. MODIFICATOR, -OARE, modificatori, -oare, adj. Care modifică. Apa este agent modificator. MODIFICÂŢIE, modificaţii, s. f. Modificare. (Atestat în forma modificaţiune) Dobîndind cîteva modificaţiuni în constituţiune şi în personalul guvernului, recunoaşte. . . căimăcămia de trei. ghica, a. 29. — Variantă : modificaţiune s. f. MODIFICAŢItJNE s. f. v. modificaţie. modiliOn, modilioane, s. n. Ornament în formă de consolă, cu faţa interioară curbată, plasat sub o cornişă sau pe un perete pentru a susţine un vas, un bust etc. MODÎSTĂ, modiste, s. f. Femeie care confecţionează sau vinde pălării femeieşti. De o săptămină împlinită, Atia alerga de la croitoreasă la modistă.' C. PETRESCU, c. v. 168. De-acum mă pot duce. .. la magazia modistei! alecsandri, t. i 75. MODÎLCĂ, modilci, s. f. 1. (Popular) Umflătură de natură patologică, care se formează la cap, mai rar la mîini sau în altă parte a corpului; gîlcă. V. chist. Două gîlci, Două modilci. teodorescu, p. p. 378. La cap modilcă, La şezut modilcă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, c. 164. MODÎRLAN — 116 — MOGLAN 2. Umflătură noduroasă, nod pe tulpina unui arbore. Chersin ■ ■ . făcut din modilcă ciotoroasă a unui copac. şez. vii 153. 3. Ridicătură de pămînt (v. d î 1 m ă), bulgăre de pămînt. Pe jos, modilcile uscate de glod, aşa de dese şi de tari. hogaş, M. N. 80. MODÎRLAN, modîrlam, s. m. (Regional) Om cu maniere grosolane; necioplit, bădăran. MODÎRLĂ, modirle, s. f. (Regional) Modîrlan. Cuco-naşule!. . . — Ce vrei, modirlă? alecsandri, T. 1626. MODRU s. n. (Regional) Mod, chip, fel. Cu orişice modru vrea să-mi pună capul. rEŢEGANul, p. ii 52. (în construcţii, mai ales negative, cu verbele «a fi», * a avea *, « a afla ») Putinţă, posibilitate. Se vede c-am bătrinit, Nu e modru de trăit, marian, o. ii 19. N-are cap de-a o uita, Nici modru de-a o lăsa. iiodoş, p. p. 32. De-ar avea modru şi cum, M-ar face cenuşă-n drum. ŞEZ. xx 46. Loc. a d v. La (sau cu) modru — cu măsură potrivită. Cite păsărele-n codru Toate-mi cintă mai la modru. jarnîk-bîrseanu, d. 198. <$• E x p r. Do nu-i modru = peste măsură, fără seamăn (de mult, de tare). Năcăjitu-s, de nu-i modru. hodoş, P. P. 155. mod Ol, moduH, s. m. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ţine seama de semnul algebric). MODULĂ, modulez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la voce, rostire, cîntec) A exprima prin inflexiuni ale vocii, adaptate conţinutului de idei, de sentimente, a trece în chip melodios de la un ton la altul. + (Rar) A imita. Frinturi de vorbe ce încercau să moduleze dulcele glas omenesc, îi loveau auzul. ANGHEL, PR. 43. 2. A fasona, a executa artistic. Diana de Poitiers. . . modulată în linii unduioase, odobescu, S. iii 57. + A modifica anumite mărimi caracteristice ale unei oscilaţii, astfel încît aceste mărimi să varieze în timp la fel cu anumite oscilaţii date. MODULÂRE, modulări, s. f. Acţiunea de a modula şi rezultatul ei. MODULAT, -A, modulaţi, -te, adj. (Despre sunete muzicale) Care a suferit o modulaţie. Această măiastră melopee... ale cărei sunete modulate prefiră în inima omului, mai lesne decît orice cuvinte, şi dorul şi veselia! odobescu, s. in 94. MODULATOR, modulatoare, s. n. Aparat sau dispozitiv folosit pentru modularea unei oscilaţii. MODULAŢIE, modulaţii, s. f. 1. Trecerea de la o tonalitate sonoră la alta; serie de sunete care îşi schimbă tonalitatea. Slăvind sărbătoarea pomilor, privighetoarea cea fără de pereche îşi începe modulaţiile ei de o putere şi o dulceaţă nesfîrşită. sadoveanu, o. vi 400. îşi da seama in acelaşi timp de sonoritatea şi modulaţiile glasului. vlaiiuţX, o. a. iii 64. 2. (Fiz.) Modificarea mărimilor caracteristice ale unei oscilaţii, astfel încît aceste mărimi să varieze în timp la fel cu anumite oscilaţii date; rezultatul modulării. — Variantă: modulaţiune (c. petrescu, î. r 237) s. f. MODULAŢltiiNE s. f. V. modulaţie. MOFETĂ, mofete, s. f. Emanaţie de bioxid de carbon care străbate prin crăpăturile scoarţei terestre (în legătură cu vulcanii stinşi sau în activitate). MOFLUZ1 s. n. Faliment. Am marfă de mofluz ieftină. alecsandri, î. 19. MOFLtlZ-, mofluji şi mofluzi, s. m. 1. (Ieşit din uz) Persoană care a dat faliment, falit. Nu-i asta o socoteală de mofluz? EMINESCU, N. 148. Pierderea corăbiei lui SI făcusă mofluz. drXghici, r. 306. Expr. A ieşi sau a răminc mofluz = a) a da faliment; b) a nu reuşi într-o afacere după aşteptări, a i se încurca cuiva socotelile, a rămîne păcălit. Cogemete bancheri. . . să iasă deodată mofluz! contemporanul, vn 3S6. 2. Om nemulţumit, dezamăgit, blazat. Unii s-au desprins pe furiş, chipurile să se mai răcorească şi să facă doamnelor complimenturi. S~au amestecat în grupul mofluzilor. PAS, L. I 111. — Variantă: mufluz (caragiale, o. iii 39) s. m. MOFLUZÎ, mofluz esc, vb. IV. Intranz. (învechit) A da faliment; p. e x t. a-şi pierde averea, a sărăci. Cine-i prost şi derbedeu Lesne-n lume mofluzeşte. alecsandri, T. I 317. Logofătul Dinu s-a sculat pe la cintatul cocoşilor şi ne-a spus că dumneata ai mofluzit. FILIMON, c. 243. MOFLUZIT, -Ă, mofluziţi, -te, s. m. şi f. (Rar) Persoană care a dat faliment; p. e x t. om ruinat, sărăcit (v. lefter). Din cînd în cînd se ridica [de la masa de joc] palid, cite un mofluzit şi începea să se caute. . . prin toate buzunările. vlahuţă, o. a. iii 170. MOFT, mofturi, s. n. 1. Lucru de nimic, lipsit de importanţă sau de valoare; fleac, bagatelă. Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica. CARAGIALE, O. I 46. ^ E x p r. A umbla cu mofturi = a invoca motive lipsite de temei, a aduce argumente fără valoare. Ce-mi umblaţi mie cu mofturi şi acadele patriotice? REBREANU, r. ii 183. + (Rar) Şmecherie. La teatru amîndoi merg cîteodată la galerie cu un singur franc; unul plăteşte, iar celălalt intră pe mofturi cu contramarca aceluiaşi bilet. CARAGIALE, o. ii 6. 2. (Mai ales la pl., de obicei în construcţie cu verbul«a face ») Nazuri, fasoane, fandoseli, ifose. [Calul] mă poartă fără mofturi şi cu uşurinţă pe drumuri, pe dealuri şi prin rîpi. SADOVEANU, o. VIII 199. Mă bucur eu. ■ . şi dumnealui face mofturi! REBREANU, p. S. 157. începu să facă mofturi, să s-alinte că'e greu la pluguri, contemporanul, ii 359. MOFTAN GIOĂICĂ, moftangioaice, s. f. Femeie lipsită de seriozitate, pe care nu poţi pune temei, flecară. Pentru cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica romînă. CARAGIALE, O. II 32. MOFTANGIU, moftangii, s. m. Om lipsit de seriozitate, pe care nu poţi pune temei; flecar, palavragiu. E jocul moftangiilor care ţin să se procopsească. PAS, L. I 151. Ajungem la sfîntul Ilie, in Gorgani, — moftangiul după noi. caragiale, o. i 46. MOFTOL0GIC, -ă, moftologiei, -e, adj. Care se ţine' de mofturi. Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică. . . degeaba! CARAGIALE, o. I 102. MOFTUROS, -OĂSĂ, mofturoşi, -oase, adj. Care face mofturi, răzgîiat, capricios, pretenţios. Copil mofturos. MOGHINDEAţA s. f. v. mogîldeaţă. 310 GÎLDEÂŢĂ, mogildeţe, s. f. Fiinţă sau lucru care apare nedesluşit şi nu poate fi identificat din cauza ceţei, a întunericului sau a depărtării. Locomobila stinsă, batoza oprită stăteau părăsite, mogildeţe negre in focul asfinţitului, dumitriu, N. 228. Nişte mogildeţe acoperite din cap pînă-n picioare in foi de cort. CAMILAR, N. II 444. Felinarele cu carbid abia sparg bezna în drepttd piciorului, şi mogîldeţele omeneşti înaintează în pasta cleioasă, prin galeria care pare că nu mai are sfirşit. bogza, C. O. 121. — Variante: mogîndeiţă (jarnîk-bîrseanu, d. 183), moghindcâţă (macedonski, o. iii 121) s. f. MOGÎNDEĂŢĂ s. f. v. mogîldcaţă. MOGLĂN, moglani, s. m. (Regional) Om necioplit, bădăran. Mă moglane! te fac chisăliţă! sadoveanu, MOGOROGI — 117 — MOL O. vi 205. Tu moglanule de Ojlobcne, care te robeşti pínte-celui ¡i nu—ţi dai cîtuşi de puţină osteneală minţei. creangă, a. 78. MOGOROGÍ, mogorogesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A vorbi nedesluşit (spre a-şi arăta nemulţumirea); a bombăni, a bodogăni, a mormăi, a murmura. + T r a n z. A certa (pe cineva) bombănind mereu, a cicăli. Ce spui, cîrpaciule. . . ¡i tu mă mogorogeşti? creakgă, a. 106. MOHAÍR s. n. (învechit) Stofă lucrată din lînă amestecată cu păr de capră de angora. Ii puse mina pe anteriid de mohair, dar el i-o zvirli supărat, camil pe-TRESCU, o. i 100. — Variantă : muliair s. n. MOHAMEDĂN, -Ă adj. v. mahomedan. MOHAMEDANÍSM s. n. v. mahomedanism. MOHKÍ vb. IV v. mocni. MOHÓR, (2) mohoare, s. n. 1. Numele mai multor plante erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare, ascuţite, cu flori în spice cilindrice de culoare stacojie, unele specii fiind cultivate ca plante furajere (Setaria); dughie, costrei, mei, mei-păsăresc. Iarba-rea, cum năpădeşte Cimpul de mohor, Cimpul tot îl otrăveşte, Florile de mor. davii.a, v. v. 107. Frunză verde de mohor, Somn îi, maică, ochilor! şez. i 171. Şi de-a fi să mor în cîmp de mohor. ai.ECSandri, p. p. 2. 2. Loc cultivat cu mohor (1). De acolo, uitîndu-se tot mereu in urmă, a ocolit pe hatul dintre nişte mohoare ■ . . şi a dat in şosea, popa, v. 110. «$> (Poetic) Sus, pe dealuri, toamna pune ■ ■ ■ Arături ca de cărbune Şi mohoare de rugină. TOPÎRCEANU, p. 212. MOHORÎ, mohorăsc, vb. IV. 1. T r a n z. A colora în stacojiu, în culoarea spicelor de mohor. Spre a îmbuna pe zei, ei închipuise un soi nou de înjunghieri şi de sacrificii, care mohorise pămîntid cu sînge. ODOBESCU, S. III 273. 2. Refl. A căpăta o culoare roşie-închisă; p. e x t. a se întuneca. Soarele va cădea după codri, mănăstirea se va mohorî. galaction, o. I 218. Pidberea roşie se'stingea, se mohora şi apa lua luciri de oţel. sandu-aldea, la cade. <> 1' r a n z. Amurgul cobora nesimţit, mohorînd din ce în ce văzduhul, rebreanu, n. 84. + F i g. (Despre oameni) A se posomorî. M0U0RÍT, -Ă, mohorîţi, -te, adj. 1. Roşu-vînăt (ca spicele mohorului), stacojiu ; p. e x t. de culoare închisă, întunecat. Zilele erau mohorîte, cu cerul căptuşit de zăpada nourilor, sadovkanu, o. IV 176. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorită. agîrbiceantj, s. p. 115. Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare. coşbuc, p. i 235. Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorită. eminescu, o. i 56. <ţ> (Substantivat, rar) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreţ, mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămîne? Mohorîtul unui nor. davila, v. v. 100. 2. F i g. (Despre oameni) Supărat, amărît, trist, posomorit. Mohorîţi sub căşti, soldaţii urmăreau lucrul tot mai grăbit al groparilor, camilar, n. I 373. Miron luga deveni grav şi mohorît. rebreanu, R. I 85. Ce-n-seamn-acele candeli ce ard in orice colţ Sub chipuri mohorîte cu-adînci şi slabe feţe? eminescu, o. rv 363. MOI s. n. (Regional) înmuiat. Se lasă [firele de lînă] treizeci şi şase de ore la moi. PAMKII.E-I.UPESCU, crom. 116. mOimă, moime, s. f. (Regional) Maimuţă. Avea şi o moimă îmbrăcată cu o scurteică roşie, reteganul, la cade. MOINĂ, pers. 3 moinează, vb. I. Refl. i m p e r s. şi intranz. A se face moină ; a începe să se dezgheţe. Se moinase şi zăpada cădea mai mare şi mai deasă, dela-vrancea, v. v. 178. — Pronunţat: moi-na. MOINA s. f. 1. Timp umed şi călduros, de obicei cu ceaţă sau ploaie, care urmează iama după o perioadă de ger (cînd se topeşte zăpada). Afară, se vedea pădurea uşor ninsă, subt un cer albastru şi însorit de moină, SADO-VEANU, b. 58. E o zi de moină, parcă-i primăvară. yi.ahuţă, o. a. 388. Ciobanii stau în jurul vetrei, Afară-i negură şi moină, DEMETRESCU, o. 75. + Timp umed, cu ceaţă sau cu ploaie, în oricare anotimp. 2. Cîmp muiat de ploaie ; cîmp necultivat unul sau mai mulţi ani pentru a fi lăsat să se odihnească. Eu ai muierea şi cu copila mea lăzuirăm cîteva săptămîni la moină, reteganul, la cade. Boii mei cînd aud doină Ară ţelină şi moină. La negruzzi, s. ii 26. Arătura de popuşoi în moină. i. ionescu, D. 152. — Pronunţat: moi-nă. MOIN0S, -OĂSĂ, moinoşi, -oase, adj. (Rar, despre timp) Umed, a ploaie. Dacă se întîmplă ca bobii de fasole să nu fie bine uscaţi, sau dacă au fost bătuţi pe o vreme moinoasă, este de neapărată trebuinţă-. . . să se usuce, întinzîndu-se la soare pe ţoluri. pamfilE, a. r. 187. MOlŞTE s. f. (Rar) Moină (1). Era moişte şi sătenii, vrînd-nevrind, trebuiau să-şi cumpere opinci. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M. 72. MOJĂR, mojare, s. n. Piuliţă pentru pisat (folosită în farmacii, în mineritul aurifer primitiv etc.) şi pentru amestecat diverse substanţe fărîmicioase. + (Regional) Piuliţă de bucătărie. MOJDÎI s. n. v. mujdei. MOJDRF.ÂN, mojdreni, s. m. Specie de frasin care creşte pe coastele dealurilor însorite şi al cărui lemn roşu-deschis este folosit în rotărie şi pentru bastoane (Fra-xinus ornus) ; frasin-de-munte. MOJÎC, -Ă, mojici, -e, s. m. şi f. 1. Persoană rău crescută, obraznică, impertinentă; bădăran. Era mojic Busuioc, cînd îi sărea ţandăra, slavici, o. i 257. Dar ce nevoie mare este, să înţelegi tu, mojicule! CREANGĂ, A. 155. 2. (învechit şi arhaizant) Om simplu, de rînd, ţăran. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, o. I 4. — Variantă: mujic, -ii (negruzzi, s. ii 229) s. m. şi f. MOJIOÎSC, -EĂSCĂ, mojiceşti, adj. De mojic (1) ; grosolan. Purtare tnojicească„ MOJIIÎŞTE adv. Ca un mojic (1). Se poartă mo-jiceşte. MOJICIE, mojicii, s. f. Faptă, purtare sau vorbă de mojic (1); grosolănie, necuviinţă, obrăznicie, bădărănie. Se găseau şi cucoane mai îndrăzneţe, care să-l dojenească în faţă, cu gînd de a-l mai ciopli şi a-l mai scoate din. ■ ■ obişnuita lui mojicie, hogaş, H. 80. Auzi dîrzie! Blăstă-mâţie! Obrăznicie! Şi mojicie! alecsandri, t. i 111. La o mojicie atît de mare, Viţelul răspunde că va aştepta. alexandrescu, m. 355. MOJICSME b. f. (Cu sens colectiv) Grup de mojici (2), mulţime de oameni de rînd. vezi, jupîne vătavl Taie-i pe toţi! Nimiceşte mojicimea cu nărav, hasdku, R. v. 41. MOL1, molit s. m. Moleculă-gram. MOL2, moluri, s. n. Dig de piatră, care înaintează de la mal către larg, construit la intrarea sau în interiorul unui bazin portuar pentru a domoli acţiunea apelor (valuri, depuneri etc.) sau pentru a realiza cheiuri şi platforme suplimentare. i MOLAR — 118 — MOLECULĂ MOLAR adj. m. (Numai în expr.) Dinte molar = (şi substantivat, m.) dinte mare, cu suprafaţa lată, fixat în partea postcrioară a maxilarelor la om şi la unele animale, servind la măcinarea alimentelor. Ultimul molar (măseaua de minte) apare de obicei după vîrsta de 20 de ani. anatomia. 97. MOLĂSĂ 8. f. Gresii şi conglomerate cu ciment calcaros, slab consolidat, frecvente în straturile mioce-nului din depresiunile perialpine. MOLĂTEC, -Ă adj. v. molatic. MOLĂTICj -Ă, molatici, -e, adj. 1. Moale, lin, domol. Nici măcar un stîrc, cu zborul lui molatic, nu trecu dea-supra noastră. CAZABAN, v. 31. Plopul din poartă fîşîie legănîndu-se... cu mişcarea molatică a unei draperii imense, vlahuţă, o. A. iii 84. Lumînarea-i stinsă-n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. EMINESCU, o. i 42, <§> (Adverbial) De acolo, bătind spre răsărit, [Motrul] se lasă molatic pe şes deschis. vlabuţĂ, o. a. ii 129. [Izvoarele] trec cu harnici unde şi suspină-n flori ■ molatic. EMINESCU, o. I 85. 2, Lipsit de vlagă, fără energie, slab, slăbănog, molîu ; leneş, greoi. (Poetic) Ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi Spălăcit. ODOBESCU, S. iii 159. — Variantă: molâtoc, -ă (cÎrleanu, l. 44, hogaş, M. N. 26, EMINESCU, O. IV 172) adj. MOLĂTÂTE s. f. (Rar) Moliciune, lipsă de avînt şi de energie; delăsare. Trebuie dar stimulată molătatea ce urmează după entuziasm in apucăturile rominului. ALECSAN-DRI, S. 77.. MOLC adv. v. mîlc. MOLCĂÎJŢ, molcăuţi, -e, adj. (Regional) Neted, mătăsos, fin. Părul mai molcăuf [este bun] pentru flanele. PAMFILE, I; C. 9. MOLCOM, -Ă, molcomi, -e, adj. Liniştit, lin, domol, potolit. Plînsetele se-nălţau o dată cu glasul molcom, adine, al goarnei. CAMILAR, N. I 92. Clara era... molcomă şi mlădioasă ca nuferii. GALACTION, o. i 96. Pe molcome vinturi vin tainice cinturi Şi glasuri ciudate. ÎOSJP, P. 80. (Adverbial) A vîslit cit a putut mai molcom. GALAC-TION, O. i 152. Trăgea adine fumul pînă în fundul pieptului, apoi îl slobozea încet afară pufnind molcom cu buzele lui late. bart, E. 347. ^ Expr. A tăcea molcom = a păstra tăcere completă; a nu sufla o vorbă, a tăcea chitic. Soră-sa tăcu molcom, ca o fată cuminte. vlahuţă, N. 76. Linişteşte-te acolo şi taci molcom. CREANGĂ, o. a. 123. A sta (sau a şedea) molcom = a sta (sau a şedea) liniştit, nemişcat, cuminte. Nu-l răbda inima să stea molcom. rebreanu, R. I 267. Să şadă acolo molcom, şez. i 184. — Variante: mdlcum, -a (mironescu, s. a. 61, creangă, a. 55), mulcom, -a (rebreanu, r. ii 59) adj. M0LC0MEĂLĂ, molcomeli, s. f. încetineală, potolire; zăbavă. MOLCOMI, molcomesc, vb. IV. T r a n z. (Şi în forma mulcomi) A linişti, a astîmpăra, a potoli, a îmblînzi; a alina. Et, nu te necăji, nevastă tînără şi frumoasă, spuse molcomind-o Goldiş. v. rom. decembrie 1953, 67. Fata. . . te mira ce are Cinele, şi blîndă ea l-a mulcomit. COŞBUC, P. I 251. l-ar fi putut îmbuna şi mulcomi. marian, o. i 7. R e f 1. Furia incendiului se mulcomise. rebreanu, a. n 157. — Variantă: mulcomi vb. IV. MOLCOMÎT, -Ă, molcomiţi, -te, adj. Calmat, liniştit, domolit; împăcat. (Adverbial) Auzi, măi Bujor, zise el molcomit, d-apoi că n-am zis eu că nu ţi-o dau. slavici, n. I 76. MOLCOMIT^)!?, -OARE, molcomitori, -oare, adj. (Rar) Liniştitor, potolitor, calmant. Şi tot mai blînd răsună cintări molcomitoare. păun-pincio, p. 93. MOLCUM, -Ă adj. V. molcom. MOIX'TjŢ, -Ă, molcuţi, -e, adj. Diminutiv al lui moale. 1. v. moale (1). [Plăcintele] era călduţe şi molcuţe cît le-ai fi mîncat şi cu ochii. Sbiera, p. 147. 2. v. moale (2). în lumina moLcuţă, se soreau gîn- gănii învrîstate roşu şi negru. c. PETRESCU, r. dr. 25. O pîclă de abur molcuţ şi cald. popa, v. 153. 3. v. moale (5). Jandarmii sînt slabi şi şeful cam molcuţ. rebreanu, r. i 98. MOLDÂV, -Ă, moldavi, -e, adj. (învechit) Moldovean, moldovenesc. Capul zimbrului moldav ţiind în coarnele sale pajura împărătească. NEGRUZZl, S. I 42. HOLDĂ, molde, s. f. (Regional) Albie, covată, pos-tavă. + Vas în care se scufge vinul după ce au fost presaţi strugurii. MOLDOVĂN, -Ă s. m. şi f. v. moldovean. MOLDOVEÂN, -Ă, moldoveni-e, s. m. şi f. (Şi în forma regională moldovan) Persoană care locuieşte în Moldova ori este originară de acolo. Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor. vtanu, A. P. 238. Inima ne-au rămas tot de mol-dovan. RUSSO, S. 13. Măi bădiţă moldovene, Hai la maica de mă cere. jarnîk-bîrseanu, d. 408. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Şi unu-i vrancean. ALECSANDRi, p. p. 1. (Adjectival) în capul mesei, intre nobili şi boieri moldoveni, Alexăndrel sta drept pe un jilţ mai înalt. SADO-veanu, O. vii 156. Compus: (în forma prescurtară moldo-) moldo-valah = romîn. Limba romînă sau moldo--valahă. kogĂlniceanu, s. 235. — Variantă: moldovân, -ă s. m. şi f. MOLDOVEANCĂ, moldovence, s. f. Femeie din Moldova sau originară de acolo. MOLDO VENÎ SC, -EĂSCĂ, moldoveneşti, adj. De moldovean ; propriu Moldovei, al moldovenilor. Femeia aceea mîndră era soaţa domnului moldovenesc, sadoveanu, O. vii 90. Numai Magda-i înţelegea graiul lui moldovenesc. id. ib. 171. MOLDOYENÎŞTE adj. Ca moldovenii, în felul moldovenilor. Apoi mă mieram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte şi aduci la mers cu de-ale noastre. CREANGĂ, P. 129. MOLDOVENISM, moldovenisme, s. n. Cuvînt, expresie, construcţie caracteristică graiului moldovenesc. MOLECULÂR, -Ă, moleculari, -e, adj. Privitor la molecule, de natura molepulei; al moleculelor. Studiin-du-se construcţia moleculară a proteinelor întîlnite in natură, s-a găsit că în toate celulele din natură revin aceleaşi elemente simple constitutive, marinescu, p. a. 53. <$► Greutate moleculară = numărul care arată de cîte ori molecula unei substanţe este mai grea decît atomul de hidrogen (considerat ca unitate). molecîjlA, molecule, s. f. Cea mai mică parte dintr-o substanţă care are compoziţia procentuală şi toate proprietăţile chimice ale acelei substanţe. Prin dizolvare, moleculele de sare. . . se desfac în două părţi. fizica 129. Moleculă-gram — numărul care exprimă în grame cantitatea dintr-o substanţă, egal cu greutatea ei moleculară; moi. MOLESTA — 119 — MOLIMĂ MOLESTA, molestez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A face cuiva neajunsuri; a necăji, a şicana. MOLEŞEÂLĂ s. f. Stare de slăbire a energiei, însoţită de somnolenţă, lene etc.; toropeală, moliciune; sfîrşeală. O moleşeală mă cuprinse; îmi venea să mă întind şi să dorm. Sadoveanu, P. 127. Moleşeala crescu, inundindu-i ochii, inima, sahia, n. 37. Nu se putea mişca, nu vorbea, dar simţea o dulce moleşeală în tot trupul. BART, E. 351. MOLEŞI, moleşesc, vb. IV. Refl. A fi cuprins de toropeală, de slăbiciune, a pierde din puteri; a-şi pierde vlaga, a slăbi, a se muia. Tînărul se moleşeşte din toate-n-cheieturile şi se prăbuşeşte pe prispă. Caragiale, o. I 371. Tranz. Ca un abur greu şi înfierbîntat [căldura] îi îneca răsuflarea şi-i moleşea trupul, fără să-l adoarmă. vlahuţă, o. A. 106. MOLEŞÎRE s. f. Faptul de a (s e) moleşi; toropeală, slăbiciune, moleşeală. (Cu pronunţare regională) Mina ta cea tare cade de oboseală... şi molăşirea au intrat in lăcaşul voinicilor. RUSSO, s. 127. MOLEŞÎT, -Ă, moleşiţi, -te, adj. Fără vlagă, fără putere, slăbit; molatic, leneş. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei. CARA-GIALE, o. II 272. <> (Poetic) Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleşită. BART, E. 19. moleşitGr, -OARE, moleşitori, -oare, adj. Care moleşeşte. O piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui. ISI’IRESCU, L. 83. MOLETIÎRĂ, molctiere, s. f. Obiect de îmbrăcăminte format dintr-o fîşie lungă şi lată de stofă, cu care se înfăşoară pulpa piciorului, pe deasupra pantalonului, de la încălţăminte pînă la genunchi, folosit mai ales de soldaţi, în trecut. Moletierele le strîngeau gleznele ca nişte cătuşe, camilar, N. i 7. MOLFĂI, milfăi şi molfăiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mai ales despre persoane fără dinţi) A mesteca (un aliment) cu gingiile şi cu limba ; p. e x t. a mînca încet, alene, fără poftă, greu. Prindea să molfăie bucăţile de mălai şi pine. camilar, n. ii 135. Somnul cade ca plumbul pe pleoape, in vreme ce gura molfăie încă dumicatul de piine. pas, I.. I 170. Moş Bodringă, şezînd cucuiet pe nişte buci şi molfăind la pere uscate. crkaN’GA, a. 97. A b s o 1. Savantul profesor muia pesmeţi in ceai şi molfăia melancolic. C. PETRlîSCU, C. V. 190. în gingini molfăieşte, nea-vind nici un dinte în gură. negkuzzi, s. II 304. + A mesteca, a învîrti ceva între buze şi între dinţi. Tovarăşul merse un timp alături molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. petrescu, c. v. 267. 2. F i g. A vorbi nedesluşit, a îngăima, a bîlbîi. Tanti. . . dădea din cap şi molfăia în gingii vorbe neînţelese. dumitriu, n. F. 56. Vreo babă... molfăind în-tîmplările măhălălei. CONTEMPORANUL, Vj[ 482. MOLFĂI ĂLA, molfăieli, s. f. (Rar) Molfăit. MOLFAÎT s. n. Acţiunea de a m o I f ă i; molfăială, molfăitură. Un răstimp nu se mai auziră decit sorbiturile lui flămînde şi molfăitul fălcilor. rebreanu, r. i 205. MOLFĂITÎJItĂ, molfăituri, s. f. (Rar) Molfăit; mes-tccâtură. Prinzînd a muşca din pine ca o fiară, o sfirşi din citeva molfăituri, CAMILAK, n. ii 240. MOLIIÎDÎ’N s. n. Element chimic avînd caracter metalic, dur, de culoare alb-argintie, inoxidabil la temperatura obişnuită şi neatacabil de apă, întrebuinţat în industrie, îndeosebi pentru fabricarea oţelurilor speciale şi a filamentelor unor becuri electrice, iar în laboratoare pentru prepararea unor reactive. MOLIBDENÎT s. n. Sulfura naturală de molibden, cristalizată, din care se obţine molibdenul. MOLIBDÎT s. n. Mineral compus din oxizi de molibden şi de fier, care se găseşte sub formă de mase fibroase sau de straturi pulverulente. MOLKTOiNE, moliciuni* s. f. I. 1. Lipsă de vioiciune, de sprinteneală ; trîndăveală, trîndăvie, lene. Turcul tre-sărise deodată din moliciunea şi încetineala lui. sadoveanu, O. vii 9. Scrierile unuia. . . vor respira energie, sănătate, ale altuia moliciune, tînjire. GIIEREA, ST. cr. ii 23. E necuviincios lucru, îri vreme ce erau în siguranţă fără duşmani de nicăiri, de a-şi petrece vara închişi în tabără, topindu-se în moliciune, bălcescu, o. ii 218. •+■ Viaţă uşuratică. Şi cînd atîţia oameni se dau la moliciune, Sub jugul unei mindre ca robii lănţuiţi. bolintineanu, o. 203. 2. Slăbiciune, toropeală, sfîrşeală, moleşeală. Toropirea şi moliciunea pe care o lasă în organismele plăpînde o vio-lentă zguduire de nervi, vlahuţă, la TDRG. îl apucă o moliciune, de nu putea sta în sus. ispirescu, 382. 3. (Rar) Calm. Peste toate-o moliciune... se lasă de sus. vlahuţă, la tdrg. II. 1, însuşirea de a fi moale, mlădios; flexibilitate. Moliciunea cerii, «za Gindul i se oprise la. . . moliciunea firelor lungi de iarbă, ardeleanu, D. 175. 2. Delicateţe, graţie, dulceaţă. Moliciunea vocii. MOLÎD, molizi, s. m. Arbore răşinos de munte din familia coniferelor, cu frunzele în patru muchii, ascuţita şi de un verde strălucitor, întrebuinţat ca material de construcţie, Ia fabricarea mobilelor, a hîrtiei etc. (Picea excelsa) ; brad-negru, brad-roşu. In curînd au să bată din aripi asupra molizilor bătrîni cucoşii sălbatici. sadoveanu, B. 120. Lingă biserică sînt doi molizi. I. ionescu, p. 372. — Variante: molift, molifţi (sahia, n. 55, alExan-drescu, M. 64), (învechit şi popular) molidv (alecsan-dri, p. p. 299) s. m. molidAş, molidaşi, s. m. Diminutiv al lui molid. Molidaş, pleacă-ţi vîrvuţu, Să mă sui cu legănuţu. ŞEZ. xxm 87. MOLIDÎŞ, molidişuri, s. n. (Rar) Pădure de molizi; loc unde cresc molizi. — Variantă: (popular) molidviş (pamfilE, a. r. 22) s. n. M0LÎDV s. m. v. molid. MOLIDViŞ s. n. v. molldiş. MOLIE, molii, s. f. Nume dat mai multor specii de fluturaşi (de noapte) ale căror larve rod haine, blănuri, cărţi etc. (Ţinea pellionela). Urmărea. . . înaripata molie, care năluceşte arar în aer, bătînd fantastic din aripioarei* ei făcute din veştede culori, angiiel, PR. 4. în volumul ros de molii Cauţi noaptea adevăr. EMINESCU, O. I 108. <$■ Compuse: molla-incrolor = fluturaş ale cărui larve, în formă de viermişori, se dezvoltă în mere (Lasperesia pomonella) ;molia-alliinelor = găselniţă ; niolia-grîuliil — fluturaş ale cărui larve atacă cerealele, făinurile şi pastele făinoase; raolia-struguriliir = fluture ale cărui larve distrug florile şi rodul viţei de vie. MOLÎFT s. m. v. molid. MOLÎFTĂ s. f. v. molitvă. MOLIMA, molime, s. f. Boală contagioasă la oameni sau la animale; epidemie, epizootie, bolişte. Nu era lucru să nu fie întors, bătut, sucit, şlefuit ca şi cum ar fi trecut vreo molimă prin casă. anghel, PR. 5. <)> (La plante) Molima, care a mîncat viile oamenilor, a ros şi via. . . lui Miliarezi. STA.S’CU, D. 53. Acolo, la Cotnari, am fost de mult la ctdesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima MOLIPSEALĂ — 120 — MOMENT filoxerei, sadoveanu,. o. vii 233. •<> F i g. Şi a început, in zilele cele mai întunecoase. . ■ molima fugilor, dumitriu, v. i,. 57. MOLIPSEÂLĂ s. f. Molipsire. Se înverşuna să se descotorosească de molipseala cu care îl căpătuise Coco. C. PETRESCU, A. R. 49. MOLITSÍ, molipsesc, vb. IV. Refl. A se îmbolnăvi prin atingere cu un bolnav; a se contamina. S-a fost molipsit, cînd bîntuia o boală năprasnică. CARAGIALE, o. ui 86. Nu ţi-am spus, soro, că toţi se molipsesc de boala asta? alecsandri, T. i 65. Tranz. (Neobişnuit) S-a ivit o boală nouă ce pe mulţi a molipsit. ALECSANDRI, T. 161. <)- F i g. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. negruzzi, S. i 20. MOLirSÎRE, molipsiri, s. f. Faptul de a (se) molipsi; contaminare, contagiune. V. infectare. MOLUSITÓR, -OÁRE, molipsitori, -oare, adj. Care molipseşte ; contagios. V. i n f e c ţ i o s. Boală molipsitoare. MOLÎTFĂ s. f. v. molitvă. MOLITFÉLNIC s. n. v. molitvclnic. MOLÍ 1 VA, molitve, s. f. (în ritualul bisericii creştine; şi în forma molitfă) Rugăciune specială citită de preot pentru iertarea păcatelor; p. e x t. orice rugăciune. Ţîrcovnicul palatului citi lui Rănică o molitvă, odobescu, S. iii 240. Bătrînii. . . îşi făceau cruce boscorodind molitfe. negruzzi, s. i 227. — Variante: molitîă, moliftă s. f. MOLITYÉLNIC, molitvelnice, s. n. (Şi în forma molit-felnic) Carte de rugăciuni în cultul bisericii creştine ortodoxe. Mă reped devale la chilie să iau molitfelnicul. galaction, o. i 253. Cere-n grab-un moliţfelnic şi începe a-l citi. pann, p. v. i 65. — Variantă: molitíólnic s. n. MOLÎU, -ÎIE, molîi, adj. 1. Lipsit de energie, fără vlagă, slăbănog; apatic. Uf, ce văr moliu mai am! c. PETRESCU, î. i 6. 2. încet, domol, molatic. E tristă şi la vedere apa lui lată, molîie. vlahuţĂ, la Tdrg. <§> (Adverbial) Mur-murînd o doină trist, molîu. BEN1UC, v. 9. 3. (Rar) Searbăd, plicticos, monoton. Scrieri dulcegi, molîi, otova. La tdrg. M0LÓH s. m. (După numele unui zeu fenician căruia i se aduceau jertfe umane) Simbol al cruzimii şi al unei forţe implacabile, care cere jertfe de la oameni. — Scris şi: moloch. M0LÓS, moloşiy s. m. Soi de cîine (originar din platourile Asiei) de talie foarte mare, cu părul lung şi moale. Colibe... păzite de cînii moloşi carii sperie fiarele prin groaznicile lor lătrături. La odobescu, s. i 229. MOLOŞÂG s. n. (Mold.) Moină. Era sară de iarnă, cu moloşag şi pîclă. sadoveanu, F. j. 740. MOLÓTRU s. m. (Regional) Sulfină. Frunză verde de molotru, Dacă astăzi sînt în codru. . . De ce nu mă-n-trebi, creştine, Să-ţi spui focid ce-arde-n mine ? EILIMON, c. 121. [Pentru] tuşea rea. . . Rădăcina de molotru şi cu sămînţa lin, pisează-le şi le bea cu vin. ŞEZ. viii 152. M0LÓZ s. n. 1. Sfărîmături şi praf de cărămidă, de tencuială şi de mortar, provenite din’ dărîmarea unei zidării. Gospodăria în miniatură era numai movili de moloz, cărămidă, ţiglă pisată. C. PETRESCU, î. n 5. Cînd rîndunica veni într-o primăvară, găsi la picioarele tovarăşului său atîta moloz şi cărămizi, că-i fu milă. bassa-rabescu, v. 50. Casa noastră — o grămadă de moloz acoperită de bălării, vlahuţĂ, o. a. 497. 2. (Rar) Tencuială, mortar. Oamenii urcau şi coborau schelele, ducînd cărămizile ori molozul trebuitor. ANGHEL, pr. 57. Straturi de cărămidă roşie... se alternă măiestreşte cu aşternuturi de un moloz ţeapăn şi gălbui. ODOBESCU, s. i 388. — Variantă: molâz (sadoveanu, o. l. 13) s. n. MOLTON s. n. Ţesătură groasă de bumbac (mai rar de lînă) scămoşată pe o faţă sau pe amîndouă feţele şi întrebuinţată la confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte. V. finet. MOLtÎRA, moluri, s. f. Plantă aromatică originară din sudul Europei, cu flori galbene dispuse în umbele, ale cărei fructe sînt mult întrebuinţate în medicină (Foeniculum vulgare). MOLtJSCĂ, moluşte, s. f. Animal din încrengătura nevertebratelor, care are corpul moale, adesea închis într-o cochilie. Tot felul de moluşte încep să apară in acest mediu prielnic pe care apele Oltului îl creează, bogza, c. O. 261. + (La pl.) încrengătură din care face parte acest animal. MOLtJZ s. n. v. moloz. MOMEĂLA, momeli şi (2) momele, s. f. 1. Hrană (rime, insecte, bucăţi mici de came etc.) care se pune în undiţă sau se aruncă peştilor în apă pentru a-i atrage şi a-i prinde; hrana pe care vînătorul o pune jntr-un loc, pentru a atrage vînatul; nadă. Alături, două undiţe uitate. Calmi, din momeală, peştii ciugulesc Şi ne trimit saluturi argintate, dragomir, p. 52. 2. (Mai ales la pl.) Vorbă cu care se amăgeşte; p. e x t. înşelăciune, minciună, viclenie. Acum ştiu cum să-l aduc unde vreau. îl iau cu momeli, sadoveanu, m. c. 19. Tata mă amină cu momele de la o fîntînă la alta. creangă, o. a. 40. ^ E x p r. Cu şoşele, cu momele v. ş o ş e 1 e. MOMÎKT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp, clipă, secundă; poziţie în timp a unui fapt sau eveniment. Şi-n •acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice. EMINESCU, o. I 162. Cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită. NE-GRUZZi, s. I 52. [Omul] ar dori ca tot lucrul să seyînde-plinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, o. ii 10. & Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. Loc. a d v. Un moment, se zice cînd cerem cuiva o clipă de răgaz, de aşteptare. Un moment, vă rog, să aduc cartea. în tot momentul = mereu, în fiecare clipă; (regional) imediat. La moment = imediat, numai-decît. Din moment în moment, dintr-un moment într-altul = foarte curînd, imediat. Staţia cea mai apropiată aştepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile şi echipele de lucrători, c. PETRESCU, a. 280. Din primul moment = chiar de la început, (în propoziţii negative) (Nici) un moment = nici o singură clipă, niciodată, de loc. Această semeaţă idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. odobescu, S. iii 61. Loc. adj. De moment = vremelnic, efemer, de scurtă durată. Acţiunea pentru reducerea preţului de cost nu înseamnă o campanie de moment, ci, dimpotrivă, o luptă permanentă, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 159, 10/3.-0» L o c. conj. Din moment ce... = devreme ce, deoarece. + Interval de timp mai îndelungat în care se întîmplă ceva deosebit; etapă. [Caragiale] ne-a dat în opera sa unul din momentele cele mai de seamă ale limbii romîneşti din veacul al XlX-lea. vianu, s. 93. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat şi tradiţional, odobescu, s. m 96. <$» Loc. a d v. Pentru (un) moment = deocamdată, pentru un timp foarte scurt. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înţelept a curma, pentru un mo- MOMENTAN — 121 — MONARHIST ment, isprăvile sale. odobescu, s. m 39. în momentul de faţă = în prezent, acum. + Dată, termen. în toate (ările ce se bucură de legiuiri înţelepte. ■ ■ vine un moment al anului cind deodată vinătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. + (Fiz.) Mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică (forţă, masă, sarcină electrică etc.) şi una sau mai multe distanţe. 2. Ocazie favorabilă, prilej bun. Acum era ultimul moment, ultima scăpare; după trenul acesta nu va mai trece, poate, nici unul. dumitriu, b. f. 85. Cuconu Costea, crezind că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. bujor, s. 118. Fii liniştită şi fă-te că dormi. Ţi-oi da de ştire cind a veni momentul. ALEC-sandri, t. i 450. <$> E x p r. A prinde momentul v. prinde. MOMENTAN, -A, momentani, -e, adj. 1. Care durează numai un moment, care trece repede, de moment, trecător. Acţiune momentană, a Folosindu-se de momentana teroare a infanteriei moldovene. . . turcii ne atacară acum in ordine conică, iiasdeu, I. v. 149. 2. Din momentul de faţă, de acum. Fu cuprins de o bucurie copilărească la gindul acestei eliberări momentane. C. PETRESCU, A. 390. + (Adverbial) Chiar acum, în clipa de faţă. momentOs, -oAsă, mometitoşi, -oase, adj. (Rar) Favorabil, p. e x t. important. împrejurările momentoase ale epocei în care trăim, odobescu, s. iii 454. MOMÎ, momesc, vb. IV. T r a n z. 1. A amăgi (pe cineva) cu vorbe sau cu minciuni, a ademeni, a ispiti, a înşela. Atunci mai zăboveşte prin sat — zise Gogu jovial. Că doar n-o să îndrăzneşti să-mi momeşti oaspeţii cu teleguţa d-tale? riîhreanu, R. i 164. Moş Petrache'. . . îl făcea să-şi cidce liniştit capul in claia de fin din pod, mo-mindu-i inima cu vorbe bătrîneşti şi bune. roi’A, v. 89. Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să scliimbe-actori-n scenă, Te momeşte in vîrteje. EMINESCU, o. i 196. (Subiectul e 'un lucru ademenitor) A atrage. Ne momeşte farmecul necunoscutului. . . şi încercăm, intr-un noroc, o nouă scobo-rlre de pe Ceahlău, vi.aiiuţă, o. a. ii 158. <0> A b s o 1. Un zîmbet e apa, Ia scaldă momeşte. Băiatul pe verdele ţărm aromeşte. iosiF, T. 59. + A atrage cu momeală peşti sau alte animale pentru a le prinde; a arunca ceva de mîncare unui animal pentru a-1 domoli. [Cîinii] m-au simţit cale de o jumătate de ceas şi-am pierdut o mulţime de vreme ca să-i momesc, slavici, n. ii 72. 2. (Cu privire la foame) A amăgi, a înşela. Ar fi bine... să culeagă cîteva pere spre a-şi mai momi foamea. isriRESCU, L. 224. Ne mai momirăm foamea niţel, gorjan, ii. li 36. — Variantă: (regional) smomi (sbiera, r. 149, creancX, i*. 170, AI.ECSANDRI, T. 1409) vb. IV. MOMlŢĂ1 e. f. v. înninuiţu. MOMlŢĂ", viomiţe, s. f. (Mai ales la pl.) Glande de la pieptul sau de la gîtul vitelor, din care se prepară anumite feluri de mîncare. Venea lumea din mahala. . . pentru fleici şi momiţe. pas, z. i 171. MOJIIţA3, momiţe, s. f. (în e x p r.) A umbla eu cliicliiţo şi momiţe = n încerca să tragă pe sfoară (pe cineva). MOMIŢARÎE s. f. v. mnimuţitric. MOMlŢOl s. m. v. maimuţoi. MOMÎ II', momii, s. f. 1. Schelet de lemn, de obicei acoperit cu zdrenţe, pentru a-i da înfăţişarea unui om, care se aşază intr-un teren cultivat pentru a speria şi a ţine departe păsările şi animalele sălbatice dăunătoare. Stupină pe-ntinderi, momiia priveşte Cu capul în cirpe, cu labe de beţe. bkxiuc, v. 75. Baba-i o momiie-n grîu. coşbuc, r. i 107. Şi vă lasă-n urma lui Ca momii de-a cîmpului. ALECSANDRI, P. P. SI. 2. F i g. Fiinţă urîtă: mogîldeaţă. O momiie ce d-abia se zărea in albul zăpezii se apropie de noi. VLAHUŢÂ, o. A. n 40. 3. (învechit) Semn care se pune la capătul unei moşii; semn de aliniere. Hotărind moşiile Ş-aşezind momîile. alecsandri, la tdrg. momoAţâ, momoaţe, s. f. (Neobişnuit) Maimuţă. -0- Fig. (Glumeţ, despre copii) Să vezi ce bine le şade momoaţelor în incadratura albă şi albastră de flori. . . dar, din nenorocire, portretele nu pot ride. CARAGIALE, o. vii 524. MONAC s. m. v. monali. MONADA, monade, s. f. 1. (Fii.) Termen folosit în filozofia premarxistă pentru desemnarea celei mai simple unităţi indivizibile. Leibniz. . . găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea, camil PETRESCU, u. N. 86. 2. Organism inferior, microscopic, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple; protozoar, infuzor. monAh, monahi, s. m. Călugăr. Toţi monahii erau in strane, cu camilafcele aplecate, sadoveanu, b. 69. Monahi, cunoscătorii vieţii pămintene Se mişc’ în line păsuri Ducind la groapă trupul reginei dunărene. emi-nescu, o. i 92. Cum te mai simţi, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi. NEGRUZZI, S. I 160. — Variantă: mon.ic (creangă, a. 78) s. m. monaiiAl, -A, monahali, -e, adj. Călugăresc. O, tristeţi ale psihologiei monahale! galaction, o. i 61. MONAHICESC, -EASCĂ, monahiceşti, adj. Monahal, călugăresc. Ştia să mănînce şi să beie bine, după monahiceasca rinduială. sadoveanu, z. c. 260. Să examinăm primul punt. . . consultind regulile monahiceşti, odobescu, s. II 31. MONAHIE1, monahii, s. f. (Rar) Călugărie, monahism. MONAIllE2, monahii, s. f. Călugăriţă. Soru-mea şi cumnatu-meu vor să mă trimeată la. ■ . mănăstirea Ţigăneşti, unde trăieşte o mătuşă a noastră, monahie bătrină. sadoveanu, m. c. 63. Jalnica lor mumă, Efrosina monahia. odobescu, s. i 427. MONAIllSM s. n. Starea, viaţa, calitatea de monah. MONARC s. m. v. monarh. MONARH, monarhi, s. m. Conducător suprem (rege, împărat etc.) al unei monarhii; suveran. Un Ludovic e mai intii monarh, şi numai în urmă francez. CAMIL PE-Trescu, T. Ii 385. <0> (Poetic; în forma monarc) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie. . . în mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc. Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! EMINESCU, o. i 69. — Variantă: (învechit) moniirc s. m. MONARHIC, -A, monarhici, -e, adj. Relativ la monarhie ; (despre idei, grupări, partide etc.) care acceptă şi susţine monarhia ca formă de guvernămînt. MONARIllE, monarhii, s. f. Formă de conducere a statului, de obicei ereditară, în care puterea supremă aparţine monarhului; statul cu o astfel de formă de conducere. V. regat. De-ar fi monarhia cit de bună, Cu vreme se mută in despoţie. budai-deuîanu, ţ. 360. DENÎTÂTE, mondenităţi, s. f. înclinare spre îndeletniciri mondene; îndeletnicire de acest fel. MONDIAL, -A, mondiali, -e, adj. Care e răspîndit, cunoscut în toată lumea ; care aparţine lumii întregi; care angajează toată lumea. V. universal. Firme mari, cu renume mondial, sahia, n. 100. «O» Piaţă mondială v. piaţă. Război mondial v. război. — Pronunţat: -di-aL MONDÎR, mondire, s. n. (învechit) Tunică militară. Ceafa lată şi dreaptă se răsfrîngea. . . peste gulerul strîns al mondirului. delavrancea, s. 124. Ridic pe maiorul, (i deschei repede mondirul la gît şi la piept. CARAGlAlyE, O. II 167. — Variantă: mundir s. n. MO>DlRÂŞ, mondiraşe, s. n. Diminutiv al lui m o n d i r. (Atestat în forma mundiraş) Era numai în mundiraşul lui cel alb. alecsandri, T. 47. — Variantă: mundir.;ş s. n. MONEDA, monede, s. f. (Mai ales cu sens colectiv) Bani de metal sau de hîrtie, avînd curs legal pe teritoriul unui stat; (în limbajul obişnuit) bani de metal (de obicei) de valoare mică, bani mărunţi, mărunţiş. O nesfîrşită colecţie de monede din toate epocile şi din toate ţările pămîntuUii. stancu, u.R.S.S. 122. [în cutie] erau cîteva inele fără pietre, mai multe pietre fără inele, monede vechi de aur şi de argint. BASSARABESCU, v. 44. — Variantă: monetă (boeintineanu, o. 118,boluac, o. 282) s. f. MONETAR1, monetare, s. n. Tablou cu specificarea numărului şi valorii diferitelor monede, întocmit de un mînuitor de bani la predarea casei. MONETAR1’, -A, monetari, -e, adj. De monedă, care se referă la monedă. Reformă monetară. MONÎ/i'Ă s. f. v. monedă. MONETARÎE, monetării, s. f. întreprindere de stat pentru baterea monedelor. MONXGJL1, -A, mongoli, -e, adj. Care este propriu mongolilor, al mongolilor. mongOls -ă, mongoli, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Populare Mongole sau din provincia Mongolia a R. P. Chineze. MONlC, monice, s. n. (Regional) Dîmb mic; movilă, dîlmâ. Se duce pe monicu cela. şez. xvm 168. MO.NÎSM s. n. Teorie filozofică care, în opoziţie cu dualismul, recunoaşte un singur principiu la baza tuturor fenomenelor. MONÎST, -A, monişti, -ste, adj. Care ţine de monism, al monismului. MONITOR1, monitoare, s. n. Nava uşoară de război cuirasată, care are ca armament principal tunuri protejate cu turele. Prin această lume pestriţă şi plutitoare, monitorul englez trecea imperturbabil, bogza, a. î. 329. Umblau monitoarele turceşti aiurite, căutînd adăpost sub zidurile cetăţilor. D. zamfirescu, R. 189. MONITOR2, monitoare, s. n. (Ieşit din uz ; în e x p r.) Monitor Oficial = publicaţie periodică de stat cuprinzînd legi, decrete, decizii etc., v. buletin. MONITOR3, -0ÂRE, monitori, -oare, s. m. şi f. (Ieşit din uz) Elev care menţinea ordinea în clasă. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. STANCU, D. 298. Băieţii în clasă erau cu monitorii, sadoveanu, o. vii 324. MONO- Element de compunere însemnînd «unu», « o dată », care serveşte Ia formarea unor cuvinte ca: monobrăzdar, monocultură etc. MONOBÂZIC, -Ă, monobazici, -e, adj. (Despre acizi) Care are în molecula lui un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un metal, formînd numai o singură serie de săruri. moxoulOc, monoblocuri, s. n. Dispozitiv, aparat sau sistem tehnic format dintr7un singur bloc, nedemon-tabil. M0N0BRA7DÂR, monobrăzdare, adj. n. (Adesea substantivat, n.) (Plug) cu un singur brăzdar. MONOCELULĂR, -A, monocelulari, -e, adj. (Despre organisme microscopice) Care este format dintr-o singură celulă. MONOCLÎNIC, -A, monoclinici, -e, adj. Care cristalizează în forma unei prisme oblice cu baza dreptunghiulară. MONOCLU, monocluri, s. n. Lentilă rotundă, concavă sau convexă, care se aşază în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. Urmau. . . cum spuneau mai înflorit publiciştii cu monoclu, aceeaşi dramă a eter-ţiului feminin, sadoveanu, p. m. 227. Monoclul îi spînzura de jiletcă, arghezi, p. T. 80. MONOCORD, «A, monocorde, adj. f. şi n. (Despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă; f i g. care vibrează într-un singur fel, într-un singur ton. MONOCOTILEDONĂT, -Ă, monocotiledonaţi, ~te, adj. (Despre plante) Al cărui embrion are un singur cotiledon. MONOCROM, -Ă, monocromi, -e, adj. De o singură culoare; f i g. plictisitor, uniform. Realitatea mediocră şi monocromă a urbei cu zidurile fumurii. C. PETRESCU, î. li 121. MONOCROMĂTIC, -Ă, monocromatici, ~e, adj. Caro are o singură culoare, format dintr-o singură culoare (ca fond). MONOCROMIE, monocromii, s. f. 1. Predominare a unei culori într-un tablou. 2. (în opoziţie cu policromie) Reproducere în culoare unică. MONOCULTCRA, monoculturi, s. f. Sistem de exploatare agricolă limitat la cultura, mai mulţi ani în şir, a unei singure plante, pe acelaşi loc. MONODIE, monodii, s. f. Cîntare pe o singură voce, fără acompaniament. MONOFAZAT, -A, monofazaţi, -te, adj. (Fiz.) Cu o singură fază. Curent monofazat. MONOFOEÎE s. f. Stare mintală patologică în care bolnavul are o teamă bolnăvicioasă de a rămîne singur. MONOFT6NG, monoftongi, s. m. Sunet simplu provenit din reducerea unui diftong. MONOFTONGA — 123 — MONOTON MOXOFTONGÂ, monoftonghez, vb. I. T r a n z. A ireduce un diftong la un sunet simplu. MOXOFTOKGĂRE s. f. Acţiunea de a monof-ţ o n g a. MONOGAMÎE, monogamii, s. f. (Spre deosebire de 'bigamie sau poligamie) Formă de căsătorie în care un bărbat are o singură soţie, iar femeia un singur bărbat. MOXOGEXÎZĂ s. f. (Biol.) Sistem care se bazează pe un singur fel de reproducere (acela de ou sau de •ovul). MONOGENÎSM s. n. Teorie antropologică care .admite, pentru specia umană, o origine unică. MOXOGENÎST, -Ă, tnonogenişti, -ste, s. m. şi f. Partizan al monogenismului. MONO GIIĂFIC, -Ă, monografici, -e, adj. Care ţine de monografie, propriu monografiei. Cercetare monografică a unui grai. MONO GRAFÎE, monografii, s. f. Studiu ştiinţific asupra unui subiect anumit, tratat din toate punctele de vedere. [Bălcescu] a lucrat la o monograf ie' a lui Mihai- •vodă Viteazul, sadoveanu, E. 49. N-am să aştern aci tot ce ar trebui să se afle In acea monografie... a vinătoriei. odobescu, s. iii 61. Fiecare din noi făcea monografia tiutiunului. russo, s. 28. MONOGRĂM s. n. v. monogramă. MOiNOGRÂMĂ, monograme, s. f. Semn scris, gravat sau brodat, format din alăturarea sau împletirea iniţialelor numelui şi prenumelui unei persoane. Un biet portofel roşcat... cu pielea decolorată, cu monograma ruptă. C. PETRESCU, S. 157. La expoziţia de lucru a pensionului, in toţi anii avea.-. . horbote împletite, dantele şi monograme cusute pe batiste. vlaiiuţĂ, O. A. m 20. — Variantă: monogram s. n. MONOGRANIjLAR, -Ă, monogranulariy -e, adj. (Despre un material granular) Care este format din granule de aceeaşi mărime. mox6ic, -ă, monoiciy -e, adj. (Despre plante, în opoziţie cu d i o i c) Care are flori masculine deosebite de cele feminine, pe aceeaşi tulpină. [Uredinalele] pot fi împărţite în două grupuri: monoice şi dioice. SĂ-vulkscu, M. u. i 67. MOXOLÎT1, monoliţi, s. m. Monument format dintr-un singur bloc de piatră. MOXOl.lT2, -Ă, monoliţi, -te, adj. (Despre obiecte de piatră) Care e constituit dintr-un singur bloc. MONOLÎTIC, -A, monoliticit -ey adj. De monolit, unitar, omogen, bine închegat. MOM)L0G, monoloage, s. n. Lucrare dramatică de proporţii reduse, cu un singur personaj ; scenă dintr-o lucrare dramatică. în care vorbeşte un singur personaj. Anca, într-un lung monolog, îşi exprimă nehotărîrea. GIIEREA, ST. CR. li 161. Serghe ţinea la monologul lui, decît nu ftia boabă din rol, ca de obicei, caragiale, n. s. 106. ■+ Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuşi, lvan îmi curmă monologul, negruzzi, s. i 61. MONOLOGA, monologhez, vb. I. I n t r a n z. A vorbi singur, a vorbi cu sine însuşi. Va rămîne ghemuit (ntr-un colţ. . . abia îndrăznind să monologheze în gînd. C. I’ETRESCU, O. P. I 58. Am impresia că monologhezt oricîtă atenţie ar arăta vorbelor mele. ibrXil,EAKU, a. 108. MOXdM, monoame, s. n. Expresie algebrică formată din simbolurile algebrice ale numerelor, fără folosirea adunării sau a scăderii. (în forma de pl. monomi) Chiar eu. . . mă trezeam cîteodată că ştiam cum să înmulţesc între dînşii doi monomi. HOGAŞ, DR. II 124. ^ Loc. a d v. (Familiar) în monom = aşezaţi în rind, unul după altul. — Pl. şi: (m.) monomi. MOXOMASÎE, monomanii, s. f. Stare mintală patologică, în care bolnavul este obsedat de un singur gînd, de o singură preocupare; idee fixă. în străinătate dorul de a primi veşti de acasă devine o monomanie. Ai.EC-SANDRI, la CADE. MOXOMÎR, monomeri, s. m. Moleculă simplă care intră în constituţia unui polimer. MOXOMETALÎSM s. n. Sistem monetar întemeiat pe un singur etalon metalic (aurul sau argintul). MOXOFETAL, -A, monopetali, -e, adj. (Despre flori) Cu o singură petală. M OXOI’LAX, monoplane, s. n. Avion cu o singură pereche de aripi dispuse simetric faţă de fuzelaj. MOXOrOL, monopoluri, s. n. 1. Drept exclusiv al statului de a produce unele bunuri de consum şi de a face comerţ cu anumite mărfuri. Monopolul alcoolului. t=i în Republica Populară Romînă comerţul exterior este monopol de stat. const. r.p.r. 13. 2. (în economia capitalistă) înţelegere, alianţă, uniune de capitalişti care concentrează în mîna lor producţia şi desfacerea unei importante părţi de produse cu scopul stabilirii unor preţuri ridicate şi al unor profituri maxime. Principala bază economică a imperialismului este monopolul. lenin, o. xxii 271. F i g. Drept exclusiv pe care şi-l arogă cineva. V. privilegiu. Cel ce are plin stomacul Rîde de cel cu el gol, Traiul bun e luat, în fine, de bogaţi in monopol, demetrescu, o. 43. MOXOPOLÎST, monopolişti, s. m. Capitalist participant la conducerea unui monopol. îngrămădirea unor profituri uriaşe în mîinile unui mănunchi de monopolişti. scînteia, 1953, nr. 2712. + (Adjectival) Care ţine de regimul monopolurilor. MOXOI'OLIZÂ, monopolizez, vb. I. T r a n z. 1. A pune stăpînire, cu drept de monopol, pe o ramură de producţie, a exercita un monopol. 2. F i g. A-şi aroga drepturi exclusive asupra unui obiect. MOXORÎMA, monorime, adj. f. (Despre poezii) Care are la toate versurile aceeaşi rimă. HIONOSILÂB, monosilabe, s. n. Cuvînt format dintr-o singură silabă. MOXOSILĂBIO, -Ă, monosilabici, -e, adj. Care are o singură silabă, format din monosilabe. Cuvînt monosilabic. Limbă monosilabică. c=i în limbile monosilabice, cuvintele nu pot avea familie. GRAUR, F. I,. 154. MOXOTF.fSM s. n. Sistem religios care recunoaşte o singură divinitate. MOXOTEÎST, -Ă, monoteişti, -ste, s. m. şi f. Adept al monoteismului. MOXOTÎP, monotipuri, s. n. (Tipogr.) Maşină de cules şi de turnat literele fiecare în parte, asemănătoare celor folosite la culesul cu mîna. MONOTIFÎST, -Ă, monotipişti, -ste, s. m. şi f. Lucrător într-o tipografie, care lucrează la monotip. MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, I melodii etc.) Care are sau care păstrează mereu acelaşi MONOTONIE — 124 — MONŢIAN" ton ; fără variaţii de ton. E o melodie înceată şi monotonă, parcă slăveşte liniştea şi aerul limpede, sadoveanu, o. vi 407. Bate toba cu degetele-n masă, amuzată ceasuri întregi de muzica monotonă, arghezi, p. T. 123. Un timp se auzi numai ţăcănitul monoton al roţilor. C. PETRESCU, C. v. 9. + F i g. Care indispune prin lipsa de variaţie; plictisitor, uniform. De la Ruginoasa. . . pînă aproape de Izvoru. . . aceeaşi cîmpie dreaptă, pustie, monotonă. REBREANU, R. I 116. Cît de monotoni vor trece anii vieţii lui. eminescu, N. 36. Cîmpie fără margini ce arată ne-ncetat O vedere monotonă, alexandrescu, m. 261. (Adverbial) Ploua monoton şi trist afară şi picurau streşinile fără întrerupere şi obositor. sadoveanu, o. vi 473. N-au coborît încă ploile cernute fără sfîrşit, monoton, împotmolind cărările. C. PETRESCU, S. 61. MONOTONIE, monotonii, s. f. Lipsă de varietate în ton. Lătrătura. . . răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului. ODOBESCU, S. Iii 42. + F i g. Uniformitate plictisitoare. Monotonia aceloraşi decoruri, pe care le înălţase anii şi mi le impusese o voinţă care nu era a mea, mă revolta, anghei,, pr. 8. îmi aminteam viaţa de şcolar, cind libertatea nu-mi era măsurată şi o puneam alături de monotonia zilelor ce duceam în acel magazin, deme-trescu, o. 95. M0N0YALÍNT, -Ă, monovalenţi, -te, adj. (Despre elemente chimice) Cu o singură valenţă. MONSENIOR, monseniori, s. m. Titlu care se dădea în epoca feudală nobililor (mai ales în Apus); titlu onorific dat unor prelaţi catolici. MÓNSTRU, monştri, s. m. 1* Fiinţă mitologică cu corpul format din părţi ale unor animale deosebite sau din unele părţi de om, şi altele de animal. V. dihanie. + Fiinţă care se naşte cu o anomalie fizică; pocitanie, om diform, foarte urît. Soseşte ucigaşul. . . şchiop, ghebos, uscat, monstru moral şi fizic. GHEREa, st. cr. ii 279. 2. Fiinţă extraordinar de mare, namilă, matahală. Sub biciuirile vîntului din larg, norii negri veneau goniţi aşa de jos, încît păreau turme de monştri marini care se încălecau tîrîndu-se pe faţa apei. barT, E. 237. <£> F i g. Voinicul, frumosul rîu se smulge din braţele monştrilor şi pleacă hăulind devale. vlahuŢĂ, o. a. ii 134. + (Adjectival) De proporţii neobişnuit^ de mari; extraordinar, colosal, excesiv. Ţăranii care ar vedea cheful monstru permanent de-aici, ce-ar zice? rebreanu; r. i 264. 3. F i g. Om josnic din punct de vedere moral, om rău, crud, denaturat. Damele însă din contră îi descoperiră multe defecte închipuite, cari erau de natură a face din copila drăgălaşă un monstru înspăimîntător. alecsandri, o. p. 131. MONSTKUÓS, -OÂSl, monstruoşi, -oase, adj. 1. Ca un monstru; urît, hidos, pocit, anormal; f i g. urît, neestetic, neartistic. Dacă a avut norocire a fi colaboratorul vreunui vodevil monstruos. . . ferice de el! negruzzi, S. i 69. 2. Mare, colosal, de proporţii extraordinare, nemaipomenit. Un vrej de care atîrnă un fruct monstruos, bogza, C. O. 26. [Apele Dunării] se varsă către ţărm... în urmă zvîrcolind inele monstruoase. Galaction, O. i 169. (Adverbial) Cum e cu putinţă să s-apropie şi să meargă alături două fiinţe atît de monstruos deosebite! vi Secţie de montaj — secţie a unui atelier sau a unei fabrici în care se execută lucrări de montare. 2. (în cinematografie) Operaţia de combinare a diferitelor scene cinematografice într-o succesiune naturală, în vederea realizării unui tot artistic. + Montaj radiofonic = combinarea, într-o ordine succesivă, logică, şi într-un tot unitar, a scenelor şi episoadelor -caracteristice dintr-o piesă sau operă literară, în vederea unei transmisiuni radiofonice. 3. Ansamblu rezultat în urma unei montări. MONTĂ.N, -Ă, montani, -e, adj. (Livresc) De munte. Locuri ierboase, uscate, din regiunea montană. FLORA R.P.R. II 84. MONTANT, montanţi, s. m. Bară verticală sau stîlp vertical. MONTĂRE, montări, s. f. Acţiunea de a monta. 1. Potrivire la locul lor a diferitelor piese ale unui sistem tehnic (pentru ca acesta să funcţioneze în bune condiţii). Montarea unui tractor. + Fixarea unui aparat, a unei maşini sau a unui obiect pe locul destinat să-l ocupe. Montarea maşinilor pe fundaţie. 2. Punere în scenă a unui spectacol. Spectacole de desăvîrşită artă, fără pereche în lume în. ceea ce priveşte montarea şi interpretarea. STancu, U.R.S.S. 47. 3. F i g. Aţîţare, pornire, întărîtare contra cuiva. montatOr, montatori, s. m. Tehnician care montează, care îmbină diferite piese sau părţi componente ale unor obiecte sau aparate fabricate. MtiNTĂ, monte, s. f. 1. împreunare a unui armăsar cu o iapă; (p. e x t.) împreunare a altor animale. Staţie de montă. 2. Herghelie de armăsari pentru reproducere. MONTCR, montori, s. m. Montator. Nu departe de locid fundaţiei, o mînă de harnici montori lucrează la instalarea unei fabrici de beton. SCÎnteia, 1953, nr. 2758. MONTtRĂ, monturi, s. f. Parte accesorie a unui sistem tehnic (maşină, aparat, instrument etc.) în care se montează o piesă şi care o menţine la locul ei; mod de fixare a pietrelor preţioase într-o bijuterie; piesă de metal care fixează o piatră preţioasă într-o bijuterie (inel, cercei, broşă) sau care adăposteşte mecanismul unui ceasornic. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PE-trescu, a. 325. MONŢIÂN s. n. (Geol.) Etajul inferior al paleoce-nului. MONUMENT — 125 — MORAVURI MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură, menită să amintească un eveniment important sau un personaj ilustru; p. e x t. edificiu de proporţii mari şi cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentaţie. Pe drum începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenţii. AI.ECSANDRI, o. P. 9. [Ştefan cel Mare] îndată ce cîştiga o izbindă. ■ . nu lipsea a ridica fi un monument, negruzzi, s. i 196. <)> Monument funerar v. funerar. Monument istoric v. istoric. Monument al naturii = element al naturii valoros din punct de vedere ştiinţific sau renumit prin frumuseţea lui naturală. 2. Document istoric de valoare ; operă literară, ştiinţifică, istorică de valoare. Limba acolo îşi are temelia. . ■ în legi, în instituţii, in istorie, în monumentele scrise. RUSSO, S. 64. •$> F i g. Poporul nostru muncitor a creat acel monument superb şi genial care se cheamă poezia populară. GHEREA, ST. CR. II 244. — PI. şi: (învechit) monumenturi (ai,ecsandri, o. p. 287, KOGĂLNICEANU, S. 73). MONUMENTÂL, -A, monumentali, -e, adj. Ca un monument, care are proporţiile şi măreţia unui monument ; grandios, măreţ. Un hol cu scara monumentală. CAiin, petrescu, T. ii 7. Grilajul de fier cu vîrfurile poleite avea o poartă monumentală la mijloc, rebreanu, r. i 18. Doctorul sta înfundat într-un jilţ bătrînesc, în faţa biroului monumental. BART, E. 173. <)• (Adverbial) Piaţa Roşie a fost monumental decorată, sahia, u.r.s.s. 27. MONUMENTALITATE s. f. Faptul de a fi monumental, grandios. Monumentalitatea unui oraş. MOPS, mopşi, s. m. Rasă de cîini de statură mică, cu corpul puternic, cu capul mare şi rotund, cu botul scurt şi gros, cu părul scurt şi neted; cîine de această rasă. MOR interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă mormăitul ursului. Deodată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! ispirescu, h. 329. Numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! mor! creanga, p. 187. MORÂL1 s. n. Stare morală, dispoziţie sufletească. Deznădăjduirea ■ . . de care pătimeşte moralul său. negruzzi, S. I 41. + Curaj, tărie sufletească. I-a crescut moralul. <$> E x p r. A ridica moralul cuiva = a-1 îmbărbăta, a-1 încuraja. A avea moralul ridicat = a suporta cu curaj, cu tărie o situaţie grea, a nu se lăsa copleşit de o nenorocire. MORAL2, -A, morali, -e, adj. 1. Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei. Atitudine morală. 4- Care conţine o învăţătură. Germanii au. ■■ o întreagă literatură de povestiri morale şi educative, anghei,, PR. 180. 2. Care se referă la intelect, la spirit; intelectual, spiritual, sufletesc. Analizind pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral etc.', vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist, gherea, st. cr. ii 11. MORĂLĂ, morale, s. f. 1. Formă a conştiinţei sociale care cuprinde regulile sau normele de convieţuire şi de comportare a oamenilor, atît între ei cît şi faţă de societate şi care variază în raport cu orinduireo economică. Morala este ceea ce serveşte la distrugerea societăţii vechi, exploatatoare, şi la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului, care făureşte societatea nouă, comunistă. WSNIN, o. a. ii 673. 2. .(Familiar, mai ales în legătură cu «a face») Dojană, mustrare. A face morală cuiva. c=i Contineşte cu morala, mă rog. NEGRUZZI, s. III 230. + (învechit) învăţătură cuprinsă într-o scriere. Prea puţini urmează morala dintr-o carte, ai.exandrescu, m. 255. -f- Rîndurile, versurile diri-tr-o fabulă care cuprind o învăţătură. Morala fabulei. MORALICÎSO, -EASCĂ, moraliceşti, adj. (învechit) Cu conţinut moral, cu învăţături morale, l-am făcut o mică bibliotecă de cărţi moraliceşti, negruzzi, s. i 77. Am cetit eu în cartea noastră cea moralicească de întîm-plarea unui om. drăghici, R. 103. MORALICEŞTE adv. (Rar) 1. După regulile moralei. Plagiatul acesta de la începutid culturii fomîneşti nu se poate caracteriza, moraliceşte, ca un furt. ibrXileanu, SP. CR. 91. 2. Sub raport moral sau spiritual, sufleteşte; moralmente. Nu puteam decît să ciştig moraliceşte, negruzzi, S. i 318. MORALICÎ, moralicesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A face morală. MORALI ST, moralişti, s. m. 1. Persoană (filozof, scriitor) care se preocupă de probleme morale, de moralitate. Moralistul face observaţii asupra sufletului şi a conduitei omului, caută cauzele stărilor sufleteşti tipice etc. IBRĂILEANXI, S. 8. 2. Persoană care face sau căreia îi place să facă morală, să dojenească. Era. . . în comedie moralist muşcător. CA.RAGIALE, N. S. 105. ^ (Adjectival) Lupul moralist [titlu], aeexandrescu, m. 331. MORALITATE, moralităţi, s. f. Caracterul a ceea ce este moral; comportare în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. Moralitatea individuală e în legătură de cauzalitate cu organizarea societăţii. IONESCU-rion, c. 55. MORALIZA, moralizez, vb. I. T r a n z. A da cuiva învăţături morale. Nu-l mai zgindăriţi, că iar vă moralizează. camie petrescu, o. ii 415. A b s o 1. Anton Pann moralizează şi filozofează, cu rîs glumeţ şi grai de meşter, macedonski, o. rv 116. MORALIZATOR, -OARE, moralizatori, -oare, adj. Care contribuie, care ajută la crearea unei atmosfere morale.; educativ. Analiza însemnătăţii sociale, educatoare, moralizatoare a lucrării artistice. GHEREA, ST. cr. i 44. MORALMENTE adv. Din punctul de vedere al moralei, sub raport moral. MORĂR, morari, s. m. 1. Proprietar sau conducător al unei mori. Din întunerec, coborînd greoi treptele, ne-a ieşit în cale Sava, morarul cel nou. c. petrescu, s. 29. Un morar făina abia a scuturat. Ş-acum din ochi închide, se supără, cîrteşte Că muştele ce zboară rădică colb prin casă. negruzzi, s. ii 220. După morar nu m-oi duce Că somnul cînd e mai dulce, El moara că şi-o porneşte Şi pe mine mă trezeşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 75. -f Muncitor care lucrează într-o întreprindere în care se macină diferite materii. Morar la fabrica de cicoare. 2. Gîndac cu aripile brune sau negre, lucitoare, care trăieşte prin mori (Tenebrio molitor). MORATORIU, moratorii, s. n. (în economia capitalistă) Amînare de plată a datoriilor unui comerciant, acordată înainte sau după declararea lui în stare de faliment; ■ suspendare sau amînare cu caracter general a plăţii datoriilor publice sau particulare, acordată prin lege. (Adjectival, în e x p r.) Dobînzi■ moratorii = dobînzi socotite de la data acordării moratoriului pînă la plata datoriilor. Daune moratorii = despăgubiri care se acordă în caz de întîrziere de plată a unei obligaţii şi care încep să se calculeze din momentul trimiterii somaţiei. M0RÂVURI s. n. pl. Totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor unui popor, ale unei clase, ale unui mediu social etc.; purtări, apucături, deprinderi ale unei persoane. Stăpînă-sa. . . după cîte înţelegea căţelul Jap, era MORĂI 126 — MORFOLOGIE o femeie cu moravuri culpabile. GAI.ACTIOX, o. I 304. Dar ginerele e băiat de la ţară cu moravuri de la patruzeci şi opt. REBREANU, R. I 29. Moravuri uşoare v. uşor. MORAÎ, pers. 3 mdrăie, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A mîrîi. Cinele insă nu mai morăia. RETEGANUL, p. V 6. Un motan. . . prinse a ghionti pe bătrină, morăind vesel. CONTEMPORANUL, VI j 23. MORĂREÂSA, morărese, s. f. Morăriţă. morârEl, morărei, s. m. (Popular) Diminutiv al lui morar. Mi te cere-un morărei: Mere-i, mîndră, după el? JARNÎK-BÎRSEANTJ, D. 75. MORÂRÎSC, -EÂSCĂj morăreşti, adj. Care aparţine sau este caracteristic morii sau morarului. MORĂRf, morărese, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A practica meseria de morar. MORARÎE s. f. (Rar) Morărit. Atunci — urmă dînsa — te vei fi pricepind şi la morărie. slavici, v. p. 12. MORARÎT s. n. 1. Ocupaţia, meseria morarului. Trăieşte din morărit. + Operaţia de măcinare a cerealelor sau a altor materiale. 2. (învechit) Impozit pe mori (introdus la noi în secolul al XVIII-lea). MORARÎŢA, morăriţe, s. f. Soţia morarului sau stă-pîna unei mori. Iar hoaţa de morăriţă... Ieşi afară-n fuga mare. PÂSCULESCU, L. P. 27. iMORR, morburi, s. n. (Livresc) Boală. Parcă aş fi descoperit deodată în mine morbul cel mai grav. Sado-veanu, v. F. 141. Morbul lui Pott = tuberculoza coloanei vertebrale. MORBÎD, -A, morbizi, -de, adj. Care indică o stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de stare ; bolnăvicios, nesănătos (din punct de vedere fizic sau moral). Scriitorul sau criticul de astăzi din Uniune sau din ţările de democraţie populară nu mai recunoaşte istorisirilor criminale, invenţiilor morbide, prozei şi versului fără scop nobil, dreptul de a se adresa omenirii muncitoare. SADO-veanu, E. 41. MORIUDÎŢĂ s. f. v. morbideţo, HI0RB1DÎ.ŢE s. f. (Livresc) Rafinament bolnăvicios, moliciune excesivă. (Atestat în forma morbideţă) [Diana de Poitiers] modulată in linii unduioase şi pline de morbideţă, nu mai are nimic. .. din energia virginală a anticei Artemide. ODOBESCU, s. iii 57. — Variantă : morbi(16fu s. f. MORBIDITÂTE s. f. Faptul de a fi morbid; predispoziţie, înclinare spre îmbolnăvire. MORCOV, morcovi, s. m. Planta leguminoasă din familia umbeliferelor, cu rădăcina groasă în formă de con, de culoare galbenă-roşiatică, cu gust dulce, plăcut, întrebuinţată în alimentaţie (Daucus carota). Merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse diti pămint ca pe un morcov, reteganul, p. v 34. MORCOYEÂNCĂ, morcovence, s. f. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu frunze plăcut mirositoare, cu flori albe dispuse în formă de umbele şi cu fructele ovale (Pleurospernum austriacum). MORCOYÎU, -ÎE, morcovii, adj. (Rar) De culoarea morcovului; roşcat, portocaliu. MORDANT, mordanţi, s. m. 1. Substanţă care fixează vopselele pe fibrele textile, avînd afinitate atît pentru fibre cît şi pentru materia colorantă. 2. (Muz.) Ornament format din succesiunea rapidă a notei obişnuite şi secunda inferioară sau superioară, alterată sau nu. morEnă, morene, s. f. Grămadă de pietriş, de nisip,, sfărîmături de stînci şi argilă, transportată de un gheţar în alunecarea lui sau depusă de un gheţar dispărut. MORESC, -ÎSCĂ, moreşti, adj. (Franţuzism învechit) Care se referă la firea, obiceiurile şi stilul maurilor. O sorioară. . . crescută sub ■ .. boitele moreşti a Alhambrei. negruzzi, s. i 263. morfEm, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (prefix, sufix, desinenţă etc.) cu ajutorul căruia se formează cuvinte şi forme flexionare ale cuvintelor. « -ez fr-in cuvîntul «lucrez » este un morfem. a Persoana a HI-ct [a imperfectului] se deosebeşte de amîndouă celelalte‘ prin faptul că nu are nici un morfem, deci lipsa morfemului este şi ea un morfem, adică un semn care poate distinge o formă de alta. gram. rom. i 112. Fonemul nu poate fi studiat ca o abstracţie şi nu poate fi studiat izolat, ci numai în complexul cuvintelor şi morfemelor. macrea, f. 30. MORFÎftA s. f. Substanţă alcaloidă extrasă din opiur întrebuinţată drept calmant şi narcotic, uneori şi ca stupefiant. Schimbase morfina pe praful alb, fiindcă era mai uşor de găsit. C. PETRESCU, C. v. 313. MORFINÎSM s. n. Intoxicaţie provocată de folosirea excesivă a morfinei. MORFINOMĂN, -I, morfinomani, -e, s. m. şi f. Persoană care consumă în mod obişnuit morfină şi suferă de morfinomanie. MORFINOMAKÎE s. f. Stare bolnăvicioasă a celui care foloseşte morfina ca stupefiant. MORFOFIZIOLOGICj -Ă, inorfofiziologici, -e, adj. Care ţine de morfofiziologie. MORFOFIZIOLOGÎE s. f. Disciplină care se ocupă cu studierea raportului dintre structura celulelor, a ţesuturilor sau a organelor şi funcţiunile lor. MORFOLI, morfolesc, vb. IV. T r a n z. 1. A molfăi. Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pine. DEI.AVRANCEA, H. T. 35. 2. A molfăi (2). Se spăimintă însă singur de revolta lui şi urmă repede, morfolindu-şi vorbele, rebreanu, r. i 127. F i g. Tăcu şi îşi morfoli singur gindurile. REBREANU, R. I 86. (Refl. pa s.) în jurul preşedintelui se morfoleau procese-verbale sumare şi alte lucruri pe care nu le asculta nimeni, rebreanu, r. ii 36. 3. A suci şi a răsuci un lucru pe toate părţile; p. e s t a deteriora, a ferfeniţi. MORFOLIT, -Ă, morfoliţi, -te, adj. Deteriorat, ferfeniţit. Cu registre pătate, morfolite. .. secretarii primesc înscrieri noi. PAS, z. rv 56. MORFOLOGÎ, morfologesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A morfoli (1). Morfologea-n gingii un crîmpei de covrig. CARAGIALE, O. III 51. MORFOLOGIC, -Ă, morfologici, -e, adj. 1. (Biol.) Care se referă la structura organismelor plantelor şi animalelor. Studiul morfologic al plantelor. Evoluţia morfologică a corpului. 2. (Lingv.) Care se referă la studiul părţilor de vorbire şi al flexiunii; care ţine de morfologie (2). Analiza morfologică a unei fraze, a Mijlocul morfologic cel mai des folosit în limba noastră este modificarea aspectului formal al cuvintelor. IORDAN, I,. R. 258. MORFOLOGIE s. f. 1. Parte a biologiei care studiază forma exterioară şi structura internă a organismelor plantelor şi animalelor. Uredinalele. ■. pun o serie de probleme interesante de morfologie, fiziologie şi biologie. SĂVUI.ESCU, m. u. I 11. MORGANA — 127 — MOROAICĂ 2. Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul părţilor vorbirii şi al flexiunii lor. între ortografie şi morfologie există o legătură strînsă. iordan, L. R. 227. MORGANA adj. f. invar. (Numai în e x p r.) Fata morgana v. fata. MORGANĂTIC, -A, morganatici, -e, adj. (în ţările cu regim monarhic, în e x p r.) Căsătorie morganatică = căsătorie între un bărbat dintr-o familie domnitoare şi 0 femeie din altă categorie socială. Soţie morganatică = soţie într-o astfel de căsătorie. MORGĂ1 s. f. Clădire special amenajată în care se află cadavrele neidentificate sau cele care necesită autopsii pentru stabilirea legală a cauzelor morţii. + Sală specială într-un spital, unde se depun morţii, provizoriu, pînă la înmormîntare. Domnul doctor a telefonat că vă aşteaptă la morga spitalului ca să asistaţi la autopsia unui înecat. barT, e. 252. [( MORGĂ2 s. f. (Franţuzism) Trufie, mîndrie, orgoliu, aroganţă. Era un băiat bun, serviabil şi fără morgă. c. PETRESCU, c. v. 102. Ar fi de un nespus de mare folos ca învăţătorul să-şi părăsească morga magistrală şi să coboare lingă elev. vlahuţă, o. a. 188. E ■ . . ruinat lipit pămîntului, insă tot fudul, tot ţanţoş şi plin de « morgă ». caragialE, n. s. 96. MORÎŞCĂ, morişti şi morişte, s. f. 1. Maşină de vînturat grîne. Morişti. . . duduiau împrăştiind nori de pleavă, alegînd grăunţele galbene ca aurul, anghel, pr. 82. 2. Maşină mică de măcinat pesmet, cafea, piper etc.; rîşniţă. 8. Jucărie de copii înfăţişînd aripile, roata unei mori etc. <§> Morişcă de vint = obiect de ornament care se pune de obicei pe acoperişul caselor şi care la bătaia vîntului se roteşte în direcţia acestuia. Vîntul. . . şuiera prin moriştele de vint de pe creasta caselor, sadoveanu, o. I 387. Morişcă hidraulică = instrument care serveşte la măsurarea vitezei cursurilor de apă. MORMĂN, mormane, s. n. îngrămădire, adunătură de obiecte de acelaşi fel (aflate în dezordine unele peste altele); grămadă. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. botez, şc. 37. La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare, caragiale, M. 30. Cărţi închise in lăzi sau grămădite în mormane, odobescu, s. 1 334. <$> (în metafore) Vînătorid căzu morman de pe cal. ispiresctj, L. 140. MORMĂI, mârmăi, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre urşi) A scoate sunete scurte şi joase, caracteristice speciei. îl legă la bubă şi ursul plecă mormăind. ispirescu, L. 326. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton coborît, gros ; a vorbi nedesluşit sau cu intenţia de a manifesta o nemulţumire, a murmura, a bombăni. Da s-a lăsat afară ger grozav, mormăie fratele tatii, stancu, d. 106. Tudor Şoimaru mormăia nemulţămit, — cînd boiend care suia costişa spre ei ii chiui cu voie bună. sadoveanu, o. vii 82. Se repezi afară în coridor, mormăind in treacăt către căpitan, rebreanu, r. i 15. <$> T r a n z. Cătră amiază, mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină ce ne învăţase domnul profesor, sadoveanu, n. f. 32. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînţeles. caragiale, p. 144. — Prez. ind. şi: mormăiesc (sadoveanu, o. vii 214). — Variante: mărnăi (creangX, a. 68), mornăi (marian, o. i 218) vb. IV. MORMĂIĂLĂ, mormăieli, s. f. Mormăit*. Nu mai avu timp să audă mormăiala de răspuns a invitatului său. CAMIL PETRESCU, N. 27. MORMĂIRE, mormăiri, s. f. Acţiunea de a mormăi; mormăit. Mormăirile ei erau tunete, invectivele trăsnete. Ne venea uneori să ne luăm lumea în cap. SADOVEANU, N. F. 6. MORMAÎT 1, mormăituri, s. n. 1. Sunet caracteristic pe care îl scoate ursul. ^ Loc. a d v. Pe mormăite = mormăind (pentru a-şi arăta nemulţumirea). De trei luni moş Martin înghiţea această umilinţă, dar pe mormăite. GHICA, s. 524. 2. Rostirea cuvintelor cu glas scăzut şi nedesluşit, de obicei arătînd nemulţumire. V. bombăneai ă. Cu mormăitul meu numai cu urşii m-aş putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 17. Mi se mai părea că şi un mormăit plin de rele prevestiri străbate depărtările putui la mine. HOGAŞ, M. N. 161. — Formă gramaticală : (în e x p r.) mormăite. MORMĂIT 2, -Ă, mormăiţi, -te, adj. (Despre sunete, cuvinte) Rostit încet, nedesluşit (adesea pentru a ascunde o nemulţumire). Numele aşezării îl poţi întrucîtva presupune după reflecţiile mormăite ale căruţaşului, sadoveanu, o. l. 13. (Adverbial ; atestat în forma mornăit) Răspundea iute, iute şi mornăit. creangă, a. 90. — Variantă : mornăit, -ă adj. MORMĂITCRĂ, mormăituri, s. f. Mormăit1. Urmară cîteva mormăituri nedesluşite, apoi un glas ascuţit: Ioane, Ioane. dunXreanu, ch. 28. MORMINŢÎL, morminţele, s. n. (Popular) Diminutiv al lui m o r m î n t. Morminţel, groapă săpată, Lasă-mă să-l văd o dată. BIBICESCU, P. P. 40. MORMÎNT, morminte şi mormînturi, s. n. Groapă săpată în pămînt pentru înmormîntarea celor decedaţi; loc unde este înmormîntat cineva. Mame triste pe mormîntul Copiilor pun trandafiri. COŞBUC, P. II 264. Nu voi mormint bogat, Cintare şi flamuri, eminescu, o. i 221. Şi nimeni nu va plînge pe tristul meu mormînt. bolintineanu, o. 5. E x p r. A duce (pe cineva) Ia mormînt = a cauza moartea cuiva. Se apropiase de el boala care avea să-l ducă... la mormint. stancu, u.R.s.s. 72. A băga (pe cineva) în mormînt (sau a săpa cuiva mormîntul) = a ucide pe cineva; (prin exagerare) a chinui pe cineva. Copilul acesta are să ne bage în mormînt. c. petrescu, c. v. 229. în patimi, tu singur îţi sapi mormîntul. conachi, p. 109. A-şi găsi (undeva) mormîntul = a muri într-un anumit loc. MORMÎNT vb. I v. înmormînta. MORMÎNTĂL, -Ă, mormîntali, -e, adj. (învechit) 1. De mormînt, funerar. Din ţerna mormîntală răsare dulce floare, alecsandri, p. ii 88. -<$- (Azi în e x p r.) Tăcere mormîntală = tăcere adîncă, linişte deplină. 2. De înmormîntare, funebru. Mitropolitul. . . începu a zice cu un glas sărbătoresc şi mormîntal. NEGRUZZI, S. I 232. MORMOI.GC, mormoloci, s. m. 1. Pui de broască în prima fază de dezvoltare a animalului, avînd branhii în loc de plămîni şi o coadă lungă care-i serveşte la înotat. Existenţa mea în mijlocul pîrăului trecea pentru domnul Arsene tot aşa de nebăgată în samă, ca şi aceea a unui netrebnic mormoloc. HOGAŞ, M. N. 233. 2. F i g . (Familiar) Om molatic, încet în mişcări. + Epitet cu nuanţă glumeaţă dat copiilor mici. MORMOROSÎ, mormorosesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A mormăi, a bolborosi. Oare ce mormoroseşte ursu? alecsandri, la cade. MORNĂI vb. IV v. mormăi. MORNĂIT, -Ă adj. v. mormăit2. MOROĂICĂ, moroaice, s. f. (în superstiţii) Stri-goaică. Mă-ntilnii cu moroiu Şi cu moroaica-n cale. şez, XII 190. — Pronunţat: -roai-. MOROCĂNEALĂ — 128 — MORT MOROCAîîEĂLA, morocăneli, s. f. Acţiunea de a inorocăni; mustrare, cicăleală. La vale iar să da pe jos, ca să tiu se spetească iepele. Chirieşii, vrind-nevrind, trebuiau să se deie şi ei; căci li era lehamite de morocăneala lui moş Nichifor. creangă, i>. 107. MOROCĂNÎ, morocănesc, vb. IV. Tranz. A mustra pe cineva mereu, pe înfundate; a cicăli. Hojnta mă moro-căneşte [baba mea] şi-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, p. 122. M0R0CAN6S, -OASA, morocănoşi, -oase, adj. Ursuz, posac, posomorit. Pe poartă intră, dîrz şi morocănos, bătrinul Mihu. Sadoveanu, o. vii 160. Sub înfăţişarea întotdeauna placidă şi de atîtea ori morocănoasă, eu am avut prilej să aflu ce ascundea. C. PETRESCU, C. V. 301. Moştil meu... este... un bătrîn serios, morocănos, ai.ec-SANDRI, T. 758. MOROl, moroi, s. m. (în superstiţii) Stafie, strigoi. Era cît pe-aci să-l înţepe cu un ac, să nu se întîmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi. rebreanu, I. 57. Toate stihiile năpădesc pe mine. . . strigoii, moroii, tricolicii. AUiCSANDRI, T. 616. MORGX s. m. v. morun. MORONAŞ s. m. v.'morunaş. MORONCÎ, moroncesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A cicăli; a mustra, a ocări. MOROŞAN, -Â, moroşani, -e, s. m. şi f. (Regional) Maramureşean. Moroşanul s-a dus la coliba lui. SADO-veanu, v. F. 157. MORSĂ, morse, s. f. Mamifer marin carnivor din Atlanticul de nord şi din Pacificul de nord, cu trupul lung de 3-4 metri, gros şi greoi, cu ochi mici, cu membre foarte scurte în formă de lopeţi şi cu coadă mică ; caninii superiori dezvoltaţi la ambele sexe ies afară din gură ajungînd la masculi la o lungime de 70-80 cm (Triche-chus rosmarus); vaca-de-mare. MORSE s. n. Aparat telegrafic care lucrează cu alfabetul Morse (alfabet format din puncte şi linii care reprezintă literele, cifrele şi semnele de punctuaţie ale scrierii obişnuite). ^ Aparatul de recepţie al telegrafului. MORT, MOARTĂ, morţi, moarte, adj. 1. Care nu mai trăieşte ; decedat, defunct, răposat. O palmă îi trase. . . şi căzu mort. ispirescu, L. 10. Nu ştiţi că mătuşa-i moartă, de cînd lupii albi? creangă, p. 23. Cittd a venit doctorul îl găsi mort. neguuzzi, s. I 62. E x p r. A umbla după. potcoave de cai morţi v. potcoavă. A se face mort în păpuşoi sau (substantivat) a îace pe mortul în păpuşoi = a se face că nu ştie nimic, a face pe nevinovatul. Să vă faceţi moarte-n popuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie, creangă, p. 13. A o lăsa moartă în păpuşoi — a o lăsa încurcată, a o lăsa baltă; a abandona. S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă, şi las-o moariă-n popuşoi. creangă, a. 51. A îi mort îără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva; a fi doritor sau ahtiat de (sau după) ceva, a ţine mult la cineva sau la ceva. E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. n 452. A îi mai mult mort (decît viu)... = a fi istovit, prăpădit (de oboseală, de boală, de frică etc.). Robinson. .. de frică era mai mult mort. drăghici, r. 10. Mei mort sau mort-tuiat = cu nici un chip, sub nici un motiv. N-aţi vrea să plecaţi de aici? — Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. Mi-e drag ca ochii mei din cap Şi nu l-aş da nici mort. COŞBUC, P. I 109. Dar noi aveam poruncă de la Miloradovici, morţi-tăiaţi să nu părăsim locul. GmCA, s. 18. Mort-copt = cu orice preţ, necondiţionat, neapărat. împăratul. . . dete porwică ca, mort-copt, să facă ce-o şti el şi să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. N-am încotro; mort-copt trebuit să te teu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici. creangă, p. 203. A cădca mort — a muri. O (Prin exagerare, urmat de determinări exprimînd o senzaţie fizică sau o stare sufletească, arată că acestea sînt simţite foarte intens) Oamenii aceştia sînt morţi de frică. REBREANU, R. ii 20. Trecui valea mort de sete. jarnîk-bîrskANU, d. 384. <$• (Pe lîngă un adjectiv, în comparaţii eliptice, cu valoare de superlativ) Eram ostenit'mort, abia isprăvisem şira. preda, î. 20. ^ Exp r. Bcat-mort sau mort (de) beat v. b e a t. A umbla (sau a se tine) mort după cineva (sau ceva) — a umbla mult pentru a obţine un lucru rîvnit, a persevera, a se zbate. ^ (Substantivat) Ieşeam lapîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poartă. CREANGĂ, A. 14. Din inimă-i pă-mîntul la morţi să deie viaţă. EMiNESCU, o. I 94. Ce aveţi în car? — Un mort. NEGRUZZl, S. I 31. Morţii cu morţii şi viii cu viii. E x p r. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se zice cînd un lucru e pierdut definitiv, cînd nu mai e nădejde să-l recapeţi. Ce-a făcut a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce, vornic, p. 172. A umbla ca după mort = a umbla încet. 4- Apa morţilor v. apă. «$>• Compus: (fluture) cap-dc-mort = specie de fluture mare, care are pe spate o pată brună, asemănătoare cu un craniu; strigă. + (Pe lîngă verbele «a dormi», «a adormi») Fără să-şi dea scama de ce se întîmplă; dus. Dormea mort. îl zgudui, îl scutură, ispirescu, I,. 370. Am adormit mort şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. 2. (Despre părţi ale corpului) Paralizat, înţepenit. O mină iese afară, degetele înţepenite, moarte, ţin cu tărie puşca, gherea, ST. cr. ii 88. <$ Os mort — excrescenţă cartilaginoasă, nedureroasă, pe corp (mai ales la cai), provenită de obicei dintr-o lovitură. (Popular) Carne moartă = carne care se formează deasupra rănilor şi prin care nu trec ramificaţii nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veşted. în frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoţei albi. SADO-VEANU, b, 222. 4. F i g. (Despre lucruri) Fără viaţă, neînsufleţit. Construite din materiale moarte, ele [satele] trăiesc totuşi asemeni unor fiinţe vii, adevărate organisme biologice. bogza, c. o. 238. + (Despre lucruri aflate de obicei în mişcare) Nemişcat, încremenit. Aerul era tot acela, mort, nemişcat, fierbinte. dumiTriu, V. 1«. 115. Pustiul tace, aerul e mort. EMiNESCU, N. 46. (Mii.) Unghi mort = loc de pe distanţa de tragere a unei arme de foc pe care nu-1 poate atinge proiectilul. (în pictură) Natură moartă v. natură. + Liniştit, lipsit de zgomot. îl treziră bătăi în poartă în puterea nopţii, în ceasurile tîrzii şi moarte dinspre dimineaţă. DUMITRIU, v. L. 67. + (Despre oraşe, străzi etc.) Lipsit de viaţă, de activitate; în care nu se întîmplă nimic deosebit. 5. F i g. (Despre culori, nuanţe etc.) Fără strălucire, mohorît. în sat, pe uliţele viscolite, patrulau în lung şi-n lat dorobanţii din Şoimii, spintecînd cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivăţului, mironescu, S. a. 23. 6. (în e x p r.) Limbă moartă = limbă care a încetat a mai fi mijloc de comunicare. Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I 140. Timp mort (mai ales la pl.) = lipsă de activitate a forţelor de muncă sau a maşinilor în timpul cînd ar trebui să lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii.* Punct mort — poziţie a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela şi manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Inventar mort v. inventar. Linie moartă = linie de cale ferată care se înfundă, servind numai pentru garare. Literă moartă v. literă. (A ajunge Ia un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, în imposibilitate de a găsi o soluţie. Despre persoane) A fi (a se aîla, a trece) pe linie moartă = a nu mai îndeplini sarcini de răspundere, a nu mai juca un rol de seamă. MORTAL — 129 — MOSCOVIT mortAi, -ă, mortali, -c, adj; Care provoacă moartea, I care aduce moartea. E o stîncă neagră şi rea şi plină de o mortală primejdie, bogza, c. o. 374. Chinta, ca toate boalele mortale. . . foarte periculoasă întîia oară, devine puţin violentă la acei care au mai fost loviţi de ea. GIIICA, s. A. 31. <$> Salt (mortal) = figură de gimnastică constînd într-o mişcare de rotire totală a corpului cu capul în jos şi cu picioarele în aer. ^ Care poate provoca moartea; groaznic, îngrozitor. în prada unei senzaţii mortale\ CARAGIALE, N. S. 88. MORTALITATE s. f. Numărul sau proporţia de morţi a unei ţări sau a unei regiuni (după categorii, profesiuni, ori după vîrstă) într-un timp determinat (socotit de obicei în raport cu numărul naşterilor sau cu numărul total al populaţiei ori al categoriei respective). Pre lingă mortalitate se adăogi şi lipsa hrănii, NEGRUZZi, S. I 291. MORTAR s. n. Material de construcţie alcătuit dintr-un amestec de var, ciment, nisip şi apă, întrebuinţat pentru a lega elementele unei zidării sau la tencuit; (regional) maltăr. MORTACltJNE, mortăciuni, s. f. 1. Stîrv, hoit de animale şi păsări. Amncîndu-i şi mortăciunea acestuia şi a calului său sub pod, se puse iarăşi de a se odihni, ispirescu, h. 222. [Vulturii] se răped la stirvuri şi se îmbuibă cu mortăciuni. odobescu, s. iii 16. 2. F i g. Fiinţă foarte slabă care abia se mai ţine pe picioare, care este lipsită de putere şi energie. O mortăciune de cal. c=i Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu sîntem mortăciuni. D. ZAM-FIRESCU, R. 26. mortezA, mortezez, vb. I. T r a n z. A prelucra un material prin aşchiere cu ajutorul unei morteze. MORTEzA, morteze, s. f. Maşină de prelucrare prin aşchiere a metalelor, la care cuţitul efectuează mişcarea de lucru după direcţia axei lui. MORTlElî, mortierc, s. n. Piesă de artilerie de calibru relativ mare," cu ţeava scurtă şi cu traiectoria de curbură mare, folosită pentru a trage în spatele unor obstacole. Mortierele pîndeau linia depărtărilor. CA'iii,ar, n. ii 101. Duşmanii plouau înainte cu gloanţe şi trăgeau cu mortierele obuze. MIRONESCU, s. A. 120. — Pronunţat: -ti-er. — Variantă: (învechit) morti-cră (isăixesctj, la cade) s. f. MORTIERĂ s. f. v. mortier. MORTIFICA, mortific, vb. I. T r a n z. A chinui trupul (mai ales prin nemîncare). Un regim vegetal înadins comandat pentru a slăbi puterile, a mortifica corpul. I. ionescu, m. 203. MORTIFICARE, mortificări, s. f. Acţiunea de a mortifica; chinuire, torturare. MORTIFICAT, -A, mortificaţi, -te, adj. (Despre ţesuturi organice) Care nu mai este viu, care şi-a pierdut proprietăţile ; cangrenat. • MORTUĂR, -A, mortuari, -e, adj. Care se referă la un mort sau la o înmormîntare; de mort, de moarte; funerar. Să-l poarte... în camera unde să-i pregătească toaleta mortuară, c. PETRESCU, c. v. 291. O ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgi mortuar, negruzzi, s. I 270. — Pronunţat: -tu-ar. MORŢEŞTE adv. (învechit) Ca la mort, ca după un mort. împărăteasa rămase bocindu-se morţeşte şi. . . smul-gîndu-şi părul de pe cap. RETEGANUL, la cade. MORŢÎŞ adv. (De obicei pe lîngă verbul « a ţine ») Cu orice preţ, cu încăpăţînare, cu insistenţă. Am încercat să schimb gindul moşneagului, care ţinea morţiş să mă ducă la fiul şi nepoatele intrate în rîndul« boierilor ». c. PETRESCU, S. 183. O albină, rătăcită, se ţine morţiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mina. Gîrleanu, I,. 38. Părintele Isaiia în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit. . . zicea că este de altă părere. CREANGĂ, A. 138. MORŢIU s. m. (în e x p r.) A urla a morţiu = a urla ca o prevestire de moarte. Cînii cum îl văd La el se răped Şi latră-a pustiu Şi urlă-a morţiu. ALKCSANDRI, P. P. 187. MORUN, moruni, s. m. Peşte răpitor din familia nise-trului, care trăieşte în Marea Neagră cu migraţiuni în apele care se varsă în ea (şi în care îşi depune icrele) ; are corpul acoperit cu solzi ascunşi în piele, capul gros şi botul scurt şi ascuţit, atingînd greutatea de 500-600 kg; este' apreciat pentru carnea lui şi, mai ales, pentru icrele negre pe care le produce (Huso httso). — Variantă: moron (creangX, a. 65) s. m. morunAş, morunaşi, s. m. Peşte din familia crapului, de aproximativ 25-40 cm, cenuşiu-albăstriu, cu botul alungit şi cu carnea gustoasă (Vimba vimba). — Variantă : moronaş (contemporanul, vij 21) s. m. mGryă S. f. sg. Răpciugă. MORVOS, -OASĂ, morvoşi, -oase, adj. Care are morvă, atins de morvă; răpciugos. Cal morvos. MOSAFÎR s. m. v. musafir. MOSAFÎRĂ s. f. v. musafiră. MOSC (1) s. m. şi (2, 3,4) n. 1. Mamifer rumegător, de mărimea unei căprioare,trăind în munţii înalţi ai Asiei; masculul are sub pîntece o pungă în care se acumulează o substanţă mirositoare (Moschus moschiferus). -f- Blana acestui animal. 2. Substanţă cu miros pătrunzător, secretată de masculul acestui animal. 3. Produs artificial al cărui miros puternic imită pe al substanţei de mai sus. + Cu miros de mosc. Se zărea. . . o bucată de săpun mosc în formă sferică. FIUMON, C. 47. 4. Culoare brună-închisă, asemănătoare cu culoarea pielii animalului descris mai sus. <$> (în comparaţii) Tulpan mosc. FimiON, C. 210. MOSCAL s. m. v. muscal. MOSCAT, -A, moscaţi, -te, adj. Frecat cu mosc; cu miros de mosc. + -®0!i moscat = mamifer răspîndit în Groenlanda şi în regiunile arctice ale Americii, asemănător cu boul, mai mic decît acesta, cu coarnele scurte întoarse în jos şi a cărui carne miroase a mosc (Ovibos moschatus ). MO SCAlE SC, -EASCĂ adj. v. muscălcsc. MOSCĂLEŞTE adv. v. muscăleştc. MOSCĂLÎE, moscălii, s. f. (Mold., învechit) Militărie, serviciu militar, cătănie. Al nostru se duse la moscălie cu fagadă (= făgăduială) de întoarcere, russo, s. 101. MOSCHEE, moschei şi moschee, s. f. Templu mahomedan. V. geamie. Tainice moschei, Pe soarele din apă plimbîndu-şi minaretele. LESNEA, a. 56. Marile moschee ale padişahilor. odobescu, s. ii 505. MOSCHICESC, -EASCĂ, moschiceşti, adj. (învechit) Rusesc, moscovit. Armata moschicească, contemporanul, iii 773. (în forma muschicesc) Hai Ileană-n Bucureşti Să-ţi fac straie muschiceşti Şi papuci cazaclieşti (= căză-ceşti). şez. ii 223. — Variantă: muschicesc, -eâscă adj. MOSCOVIT, -A, moscoviţi, -te, adj. Care este din Moscova, care aparţine Moscovei; p. e x t. rusesc. Cînd am venit pentru prima oară în contact cu aspectul 9 i MOSLIM — 130 — MOŞIE real al străzilor moscovite, am rămas cu totul surprins. SAHIA, U.R.S.S. 20. MOSLÎM, mosîimi, s. m. (învechit) Musulman. Muri intr-o miercuri... zi rea în ochii moslimilor, BAI.CESCU, o. ii 166. MOSOR, mosoare, s. n. Piesă de lemn sau de metal, care are forma unui cilindru, cu discuri la capete, pe care se înfăşoară aţă, fire de mătase, sîrmă etc.; p. e x t. acest cilindru împreună cu firele înfăşurate pe el. Cîteva duzini de mosoare în diferite culori, testele cu ace... şi ceva şireturi. SAHIA, n. 92. Cum e fusul, şi mosorul (= cum e munca, aşa şi sporul). <$* F i g. Anii treceau. . . Mosorul vremii se desfăşura implacabil. EFTiMiu, n. 126. MOSOREL, mosorele, s. n. Mosor. MtiSTRA, mostre, s. f. 1. Cantitate mică dintr-o marfă, dintr-un material, sau un obiect dintr-o serie de obiecte de acelaşi fel, după care se pot aprecia anumite caracteristici ale acestora; probă, eşantion, model. O mostră de stofă. ■<§>■ Expr. Tîrg de mostre = tîrg la care diferitele industrii îşi expun produsele în cantităţi mici, pentru a le face cunoscute. 2. F i g. Exemplu, pildă, model. Am văzut pînă acuma cîteva mostre, pentru a înţelege felul cum critică d. Bogdan. GHEREA, ST. CR. II 15. — Variantă: (regional) mustră (coşbuc, p. i 249) s. f. MOŞ, moşi, s. m. I. 1. Om bătrîn ; moşneag, unchiaş. Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş îngîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori• Ori cîne-nlănţuit. coşbuc, r. I 257. Şi moşului îi plac toate, dar să le roază nu poate, pann, p. v. iii 72. Pe dealul rotat Şede moşul bosumflat (Bostanul). GOROVEI, c. 26. + Termen cu care cineva mai tînăr se adresează unui bătrîn sau vorbeşte despre acesta. Moşule! strigă brutarid. . . Astîmpără-te! argiiezi, p. t. 118. Un străjeri, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă: Dar ce vrei, moşule? creangă, p. 80. De mult eşti însurat, moşule? l-am întrebat. — De patruzeci de ani. NEGRUZZI, S. I 58. <$> (în compuneri cu substantive nume de persoane) Da-ntreabă pe moş-popa că-l ştie. macedonski, o. ii 53. Moş Nichifor nu-î o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii, creangă, p. 105. <$>• Moş Martin sau (mai rar) moş Ursilă — ursul. Atîta i-a trebuit lui moş Ursilă şi apoi las’ pe dînsul! CREANGĂ, P. 53. Joacă bine, moş Martine. TEODORESCU, p. p. 191. (în numirile unor sărbători religioase) Moş Ajun v. ajun. Moş Crăciun v. crăciun.^Expr. A-i veni cuiva moş Ene pe Ia gene — a i se face somn, a începe să moţăie. 2. Personaj mascat care însoţeşte brezaia ; unul dintre irozi. II. 1. (Regional; şi în forma tata-jnoşu) Bunic. Greu Să nimereşti pe vreme nouă Ca-n zilele lui moşu-meu. deşuu, M. 10. + Termen cu care un nepot se adresează bunicului său. Avere-ai azi şi dumneata Nepoţi să-ţi zică: moşu. GOGA, P. '33. 2. (Mold., Maram.) Unchi. Atuncea eu îţi sint moş drept, frate cu tatăl tău..-» strigă bătrînul. SADOVEANU, o. vii 61. Iată ce-mi scrie frate-mieu şi moşul vostru. CREANGĂ, P. 184. 3. Ascendent îndepărtat; strămoş, străbun. ^Expr. De cînd cumoşAdam = de multă vreme, din vremurile de demult. + (La pl.) Şirul ascendenţilor, generaţiile trecute; bătrînii, strămoşii. Ion al Anei... cică rus din moşi. coşbuc, p. i 228. <$> E x p r. Din (sau de la) moşi, (de la) strămoşi — de demult. îi dete un inel ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi. ISPIRESCU, L. 104. Din moşi-strămoşi aveam palatul meu împărătesc aşezat în scorbura ăstui copaci, popescu, b. i 10. Din moşi-strămoşi la noi se spune C-a fost a raiului minime Pe timpii naşterii lumeşti. ai*ecsandri, p. iii 547. 3,a moşii ăi verzi — niciodată, la sfîntu-aşteaptă. Vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi ori la poştele cailor. ISPIRESCU, h. 261. A spune (a înşira, a îndruga) moşi-pe-groşi sau moşi-păroşi = a îndruga la nimicuri, a trăncăni, a palavragi. Eu nu vă spun moşi-pe-groşi, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuţi. macedonski, o. iii 122. Ori gîndeşti că-ţi spun moşi-pe-groşi, ca să glumesc cu d-ta? CARAGIAI.E, O. Iii 79. Tot înşiră la gogoşi, spuind despre moşi-păroşi. pann, p. v. i 9. III. (Date calendaristice în legătură cu datine, superstiţii, practici religioase) 1. Fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. 2. (La pl.) Ajunul duminicii în care creştinii sărbătoresc pogorîrea duhului sfînt; în acea sîmbătă se fac slujbe şi se dă de pomană pentru sufletele celor morţi. Intr-o zi prin luna lui mai, aproape de moşi. CREANGĂ, A. 5. Laptele îngroşat cu crupe se dă de pomană în talgere ori în ulcele la moşi. ŞEZ. vii 75. 3. Mare bîlci tradiţional ţinut la Bucureşti în epoca sărbătorii amintite, în luna mai. La moşi [titlu], cara-giaxE, o. ii 168. Ţi se pare că auzi la moşi strigătul precupeţilor. alecsandri, t. 1201. <$> Expr. S-a strîns lumea ca la moşi, se spune cînd se adună lume să vadă un lucru curios. IV. (învechit) Bucată de moşie (rămasă de la strămoşi) ; fîşie de pămînt stăpînită de un moşnean. Cînd. . . am văzut 20 de moşneni cu sînurile pline de hrisoave. . . am fost silit să caut pe cel dintîi moş, apoi să cercetez dintr-însul cîte părţi s-au făcut, goi^escu, î. 91. MOŞÂN s. m. v. moşnean. MOŞÂNCĂ s. f. v. moşneancă. 3I0ŞC0ND! vb. IV v. moşmoli. MOŞCOTl vb. IV v. moşmoli. MOŞI, moşesc, vb. IV. 1. Tranz. A da ajutorul necesar unei femei la naştere. + A ajuta un copil să se nască, a tăia buricul copilului la naştere. A adus Triglea pe baba Chiţa Trigloaia, care-l moşise cu aproape douăzeci de ani in urmă. SADOVEANU, m. C. 48. 2. I n t r a n z. şi refl. (Familiar) A lucra încet de tot, a face cu zăbavă un lucru, a se trudi mult, de obicei fără rezultat satisfăcător, a nu mai isprăvi o treabă începută, a moşmoli, a mocăi. Ce (le) tot moşeşti acolo? 3. Tranz. (Cu privire la o persoană) A învăţa minte; a struni, a bate. Lasă-l să-l moşesc eu. pann, p. v. iii 25. MOŞÎC, moşiei, s. m. (Familiar) Diminutiv al lui moş. Mulţumim dumitale, moşicule, îi răspunde fata. ispirescu, I,. 335. + (în jocul păpuşilor) Păpuşă repre-zentînd un bătrîn. Moşicule şi păiăţică, Vă roagă şi moş Ionică Să-t faceţi o trebşoară mică. teodorescu, p. p. 131. MOŞÎCĂ, moşiei, s. f. 1. Diminutiv al Iui moaş â. (Cu pronunţare regională) Aceasta este moaşa. . . Copilul îi mai zice şi moşîcă. ŞEZ. ix 158. 2. Băbuţă. Bine-ai venit, tnoşică! sbiera, p. 118. Bună ziua, voinicele! — Mulţămesc moşichii mele. ŞEZ. xix 87. , MOŞÎE, moşii, s. f. 1. Proprietate mare de pămînt cultivabil, mare gospodărie individuală, proprietate funciară a unui moşier. Moşia d-tale?. . . Departe-i?. . . în care judeţ? AEECSAndri, T. i 287. Se afla la moşia lui la Bărboşi, în ţinutul Neamţului. BĂl*CESCU, o. I 188. De moştenim moşii părinteşti. . . peste puţini ani le şi vindem făr’ de a şti în care parte de loc au fost. GO^ESCU, î. 125. + (Familiar) Lucru de care poţi dispune, domeniu de unde cineva poate fura nestingherit. 2. (Arhaizant) Ţară strămoşească, patrie. Iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid! EMiNESCU, O. i 147. Hai, copii, cu voinicie Să scăpăm biata moşie De păgîni şi de robie! alecsandri, p. i 5. MOŞIER — 131 — MOŞNEGUŢ 3. (învechit) Moştenire. (F i g.) Tata, cind s-n dus Spre negrul apus. Moşie mi-a dat Suflettt-i curat. BELDI-CKANU, r. 113. Toată a tui nerozie E de la părinţi moşie. î'ANN, r. v. 1 93. MOŞIÎR, moşieriy s. m. Proprietar de moşie, exploatator al ţărănimii muncitoare. Oameni politici, specu-lauţi, arendaşi, moşieri treceau necontenit. SADOVEANU, K. 174. — Pronunţat: -şi-er. moşiereăsă, moşierese, s. f. Boieroaică, proprietară a uneia sau a mai multor moşii, exploatatoare a ţărănimii muncitoare; soţie de moşier. Multă vreme îtioşiereasa, care venea vara la moşie, n-a ştiut că baba Rada e ?nătuşa bărbatului ei. PAS, Z. I 191. — Pronunţat: -ji-e-, MOŞIERESC, -EĂSCĂ, inoşiereşti, adj. De moşier, al moşierimii, privitor la moşier. Ţărănimea muncitoare din Republica Populară Romînă a scăpat pentru totdeauna de jaful moşieresc, i/upta de CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 7. <0* Compus: burgliezo-moşieresc v. burghez. MOŞIERÎME s. f. sg. Clasa moşierilor, a proprietarilor funciari exploatatori ai ţărănimii muncitoare. MOŞIERÎŢĂ, moşieriţe, s. f. Moşiereasă. MOŞINĂŞ, moşinaşi, s. m. (învechit şi regional) Mic proprietar rural; răzeş. Eu iţi dau fata mea, şi . . te fă moşinaş in locul mieu. SBIERA, p. 151. MOŞINGl s. n. v. muşuroi1. MOŞIOĂRĂ, moşioare, s. f. 1. Diminutiv al lui moşie. Are să-ncapă biata moşioara noastră pe mina posesorului. ALECSANDR1, T. 1579. Venisem ca să mai. răsuflu cîteva zile la moşioara mea. negruzzi, s. i 220. Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare Am îmbogăţit eu statul, cumpărindu-mi moşioare. aijcxan-drescu, m. 170. 2. F i g. Domeniu de unde cineva poate fura nestingherit. Bateria e moşioara lui, a vorbit serios Florea Costea. Ciupeşte de la porţia de piine la dramul de carne, de la ovăzul cailor la zahărul soldatului. SAltovEANr, M. c. 58. — Pronunţat: -şi-oa-. MOŞIROl s. n. v. muşuroi’. MOŞlT s. n. Acţiunea de a moşi. Ştie bine treaba moşitului. CREANGĂ, P. 76. MOŞMÎNDÎ vb. IV v. moşmoli. MO.ŞMOANA, moşmoane, s. f. Fructul moşmonului, moale, suculent şi bun de mîncat, avînd un gust dulce-acrişor. — Variantă: moşmiilă (golescu, î. 110) s. f. MOŞMOÂNE s. f. pl. (în superstiţii) Vrăji, farmece; invocaţii şi mijloace materiale (băuturi, cîrpe etc.) întrebuinţate în astfel de practici. MOŞMOLEÂLĂ, moşmoleli, s. f. Faptul de a moşmoli; încetineală în mişcări, în acţiuni; mocăială, mo-coşeală. MOŞMOLÎ, moşmolesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A face mişcări încete şi neprecise. Obicinuită a primi vizite în timpul acesta, ea nu era cîtuşi de puţin mirată cînd auzi că cineva moşmoleşte la uşa ei. slavici, n. ii 270. 2. A lucra încet şi fără spor, cu prea multă migală sau neîndemînatic; a se mocăi, a mocoşi. Ce dracii moşmoleşti acolo, femeie? c. petrescu, î. ii 205. Pe cind el moşmolea la nojiţa opincii din stingn, iată şi căpitanul de jurnă. slavici, n\ ii 233. — Variante: (regional) moşcontli (vlahuţX, o. a. ii 253), moşcoti (slavici, o. i 66), mosmîndi, mosmoni vb. IV. ’ MOŞMON , moşmoni, s. m. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, albe şi cu fructe comestibile în formă de măr; creşte prin păduri şi tufişuri (Mespilus germanica). Vă spun că aceasta este o frunză de moşmon. CAM II. petrescu, o. ii 417. M0ŞM0NÎ vb. IV v. moşmoli. MOŞMtJIĂ s. f. v. moşmonuii. MOŞNEAG, moşnegi, s. m. I. 1. Bărbat bătrîn; moş (I 1). Moşneagul mormăi cîteva vorbe fără înţeles, apoi îşi întoarse faţa chinuită de durerile trecutului spre păduricea din faţă. SADOVEANU, O. III 101. Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag? — De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e, om de rind, el este domnul Ţării Romîneşti. EMINESCU, O. I 147. Portretul lui Matei Basarab bine stampat pe o foaie in-folio. Fizionomia principelui e bătrină, foarte expresivă şi seamănă mult cu moşnegii noştri. BĂLCESCU, o. I 222. 2. Bărbat mascat care însoţeşte brezaia; moş (I 2). II. (Regional) 1. Ştiulete de porumb de pe care nu se desprinde uşor mătasea. 2. Una dintre grinzile care susţin moara de vînt. MOŞNEAN, moşneni, s. m. 1. (Munt. ; în opoziţie cu c 1 ă c a ş) Ţăran liber care-şi cultivă propriul său pămînt; răzeş. Eu am auzit, bădiţă, c-adecă şi la munteni Ar fi rezaşi ca ş-ai noştri, numiţi acolo moşneni. HASDEU, R. V. 46. Moşnenii ce mai rămăsese, împreună cu opinca, răbdau păsul ţării şi nici măcar aduseră jeluiri doamnei, odobescu, s. a. 157. 2. (Regional) Stăpîn al unei moşii (1). Soseşte aice şi moşneanul moşiei. SBIERA, p. 174. 3. (învechit) Moştenitor, moştean (1). Aidi, romîne! aidi, voinice! Lasă rîpe, văi, colnice! Aidi! moşnean de vitejie, văcârescu, P. 73. — Variantă : (regional) moşâll s. m. MOŞNEĂNCA, moşnence, s. f. (în trecut) Proprietară de pămînt, stăpîna unei moşii; (învechit) moştenitoare, — Variantă: moşâncu s. f. MOŞNEGARÎE, moşnegării, s. f. (Rar) 1. (Cu sens colectiv) Adunătură de moşnegi. Dar ce horă mămulică! S-a răscolit moşnegăria toată de pe lăiţi. mironescu, s. A. 55. 2. (Depreciativ) Moşneag. Un fel de moşnegărie cam ca tine. . ■ Cine-o fi şi cum îl cheamă, nu ştiu. c. PETRESCU,. o. p. ii 82. M0ŞNEGÎ1L, moşnegei, s. m. Moşneguţ. Vitoria fugea: cu ochii ei iuţi de la moşnegei... la nasul omului fudul. SADOVEANU, B. 83. MOŞNEGÎSC, -EĂSCĂ, moştiegeştiy adj. De moşneag. Li se pune [pe cap] o cuşmă moşnegească. MARIAN, î. 62. MOŞNEGÎŞTE adv. Ca moşnegii; bătrîneşte, încet. Ajuns pe culme> [drumul] odihnea îndelungy prăvălindu-se moşnegeşte peste capetele răzoarelor. dan, xj. 196. MOŞNEGtJŢ, moşneguţi, s. m. Diminutiv al lui moşneag (I 1). Nişte moşneguţi neputincioşi... se trudesc amar să meargă înainte, agîrbiceanu, s. p. 37. Moşne-guţului i-au părut foarte bine că-i aşa de aproape de ţinta sa. SBIERA, P. 78. Da parcă zăresc ceva colo, sub tufă. Un moşneguţ! alecsandri, t. i 430. F i g. Moşneguţu supărat, Şade-n margine de sat Şi-n toate dimineţile îşi sloboade săgeţile (Stupul). SADOVEANU, P. C. 15. Moşne-guţul mititel Face gardul frumuşel (Acul). GOROVEI, c. 2. MOŞNENESC — 132 — MOTO MOŞNENÎSC, -EĂSCĂ, mopieueşli, adj. (Rar) De moşneni, care aparţine moşnenilor; răzeşesc. Puica era, de asemeni, neam moşnenesc din Padina buzoienilor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 38. JIOŞOAICA, moşoaice, s. f. (Regional) Oală_ de lut de mărime mijlocie în care se pregăteşte mîncare. încep să vină fete şi băieţi mici. . ■ cu cîte o oală sau moşoaică. I'AM-fii/e, văzd. 132. — Pronunţat: -şoai-, MOŞORGi s, n. v. muşuroi1. MOŞTEAN, moşteni, s. m. (Arhaizant) 1. Moştenitor, urmaş, succesor, moşnean (3). N-avea pe cine altul care să-i fie moştean. sbiera, p. 258. Măria-sa Aron-vodă. . . Moşteanul ţârei Moldovei, domnul şi stăpînul meu. hasdeu, R. v. 139. îi rugă să le fie milă de fiul seu Bogdan, pre care îl lasă moştean scaumdui. negruzzi, s. i 159. 2. Proprietar, stăpînitor, stăpîn. Romînul, vechi moştean al acestui pămînt, e îndurător şi ospătos şi darnic, odo-BESCU, s. iii 550. Simţimentul drepturilor de moşteni ai ţării. BĂXCESCU, o. ii 209. Moşnean (1). MOŞTENESC, -EĂSCĂ, moşteneşti, adj. (învechit) De moştean (2) ; răzeşesc. Mihai-vodă Viteazul hotărîse să înfiinţeze oraş din satid moştenesc al Ploieştilor. La TDUG. MOŞTENI, moştenesc, vb. IV. Tranz. 1. A primi ceva ca moştenire, a dobîndi prin testament. A moştenit o casă. tm [Boierii] nu erau o clasă nobiliară ca în Europa, ei n-aveau. . . dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt, d-a moşteni titluri şi slujbe, BĂLCESCU, O. 11 14. F i g. (Cu privire la tradiţii, limbă, obiceiuri, însuşiri) Curaj dar, scumpii mei amici; aveţi o frumoasă campanie de făcut, aveţi de apărat tezaurul cel mai scump ce aţi moştenit de la strămoşi, limba. ALECSANDRi, S. 50. *4* A. înlocui pe cineva în calitate de stăpîn, a deveni moştenitorul cuiva. A moştenit pe fratele său. 2. F i g. (Cu privire la o noţiune temporală) A urma. Un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte, ai,EXANDRESCU, m. 4. MOŞTENIRE, moşteniri, s. f. 1. Avere, bunuri materiale rămase de la o persoană decedată şi intrate în posesia altcuiva. Moştenire să rămîie după el, nu era de unde. ANGHEL, PR. 63. Uite, avem de moştenire de la tata o pereche de opinci. ISPIRESCU, i,. 215. Expr. A lăsa moştenire = a transmite cuiva un bun după moarte. Buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru. CREANGĂ, p. 57. Ştefan după moarte lăsă moştenire Arcul său şi cupa l-astă mînăstire. bountineanu, o. 54. 2. F i g. Bunuri morale, intelectuale, artistice, idei, fenomene .de cultură etc. primite de la înaintaşi. N-a iertat soarta să-ncuniini a ta dorinţă Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi. ai,EXANDRESCU, P. 133. MOŞTENÎT, -Ă, moşteniţi, -te, adj. Lăsat prin moştenire ; rămas de la înaintaşi. Un suflet care l-ar înţelege, copilăros, întunecat încă de mici vanităţi moştenite, dar cald, pasionat de lumină, vi,ahuţă, o. a. iii 74. MOŞTENITOR, -OĂRE, moştenitori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care moşteneşte bunuri materiale; urmaş. Tînărtd Creţescu a rămas singurul moştenitor al celor o sută cincizeci de hectare, mîhnit că tatăl nu i-a putut lăsa moştenire şi şefia partidului, bujor, S. 158. (în monarhiile ereditare, adesea în e x p r.) Prinţ moştenitor (sau moştenitorul tronului, al regelui, al împăratului) — prinţul care urmează să se urce pe tron după moartea unui suveran. îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului. CREANGĂ, p. 208. 2. (Glumeţ) Fiu, copil. MOŞÎfC, moşuci, s. m. (Regional) Moşuleţ. S-au dat peste cap şi s-au făcut un moşuc mititel, sbiera, p. 78. MOŞULÎ Ţ, moşuleţi, s. m. Diminutiv al lui moş (II)* MOŞUIiîCĂ, moşulici, s. m. (Rar) Diminutiv (cu nuanţă depreciativă) al lui moş (I 1). Au rămas paf moşulicii! c. PETRESCU, o. P. Ii 138. MOŞUKOl1 s. n. v. muşuroi1. MOŞUKOl2 vb. IV v. muşuroi2. MOTAN, motani, s. m. 1. Cotoi, pisoi. Nu te uita ca un motan bltnd, că te cunosc eu cite parale faci. sadoveanu, n. F. 8. In cotlon torcea motanul. eminescu, o. i 84. Găsii o băbuţă zbircită încungiurată de căţei şi de motani. NE-Gruzzi, s. i 68. 2. F i g. Om ipocrit, ascuns, despre care e greu să ştii ce gîndeşte, care tace şi face. MOTANAŞ, motănaşi, s. m. Diminutiv al lui m o t a n. Motănaşul ţupăi delicat pe horn, pe prichici şi jos. sadoveanu, b. 32. MOTĂNEL, molănei, s. m. Motănaş. ' MOTĂNÎME s. f. sg. (Rar, cu sens colectiv) Adunătură de motani; neamul motanilor. Aş striga: o motănime! motănimel Vai!... De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. EMiNESCU, n. 44. mOtcă, motci, s. f. Jurubiţă sau scul de tort. MO'I’ÎT s. n. Temă muzicală, dezvoltată după regulile contrapunctului, pe baza unui text religios, şi care se cîntă pe mai multe voci. MOTILITĂTE s. f. Facultatea de a se mişca. Muşchii.. . îşi păstrează. .. motilitatea. parhon, o. a. i 160. MOTÎV, motive, s. n. I. Cauza, raţiunea, pricina unei acţiuni; îndemn, imbold care face să se întîmple ceva, care împinge la o acţiune; faptul pentru care se face ceva. El nu-i mărturisea tocmai motivul hotărîtor. rebreanu, r. i 233. ^ Loc. conj. Pentru motivul că .., = deoarece. Pe motiv că ... = aducînd argumentul că... <{> Expr. A da cuiva motiv să ... — a provoca pe cineva să. . a da cuiva pretext să. . . Fără motiv = nejustificat. -4* Pretext. II. 1. Mic fragment muzical care se repetă sub diferite aspecte, într-o compoziţie; temă. Prinse a fluiera, prim-blîndu-se de colo pînă colo. — Anicuţo, cum e motivul din sonata noastră? D. zamfirescu, r. 109. Aud uvertura de vînătoare a lui Mihul în care aceeaşi fanfară domneşte ca motiv de căpetenie, odobescu, s. iii 97. 2. Element pictural sau sculptural, folosit într-o compoziţie decorativă sau arhitecturală. Un motiv, în toată pictura, îmi atrage cu deosebire atenţia. CARAGIALE, o. ii 99. Am studiat. . . toate motivele ornamentale care împodobesc şi caracterizează bucăţile aflate şi păstrate la noi. odobescu, s. iii 633. 3. (în literatură) Temă. Topind in el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim şi cu arta poetului modern, sadoveanu, E. 78. MOTIVĂ, motivez, vb. I. T r a n z. A justifica, a arăta, . a explica motivele, cauzele unui fapt. + A îndreptăţi, a susţine, a întemeia. Acţiunile eroilor nu sînt peste tot motivate cu destulă putere. Gherea, st. cr. ii 262. MOTIVĂRE, motivări, s. f. Acţiunea de a motiva şi rezultatul ei; justificare, îndreptăţire. MOTÎNTdC, motintoci, s. m. (Regional) Prost, tont, nătîng. Poate nu vedeţi voi, motîntocilor. ţichindeai,, F. 200. MOTO1- Element de compunere care dă cuvintelor compuse cu el înţelesul de « pus în mişcare cu ajutorul unui motor », « echipat cu un motor o, « motorizat » şi serveşte la formarea unor substantive ca: motonavă, motomitralieră. MOTO — 133 — MOTOTOLI MGTO 2, (rar) motouri, s. n. Citat care se pune înaintea unei scrieri, a unui capitol etc. spre a reda'ideea principală sau tendinţa autorului. — Scris şi: motto. MOTOĂŞCĂ, motoaşte, s. f. (Regional) Boccea mică ţinînd loc de pungă. Ţăranul scotea motoaşca, ii dezlega băierile, vărsa pe masă numai gologani, i. dotez, şc. 8S. MOTtiC, motoci, s. m. (Regional) Cotoi. Şoarecii. . . n-au legat clopoţei la grumazul motocului, ţiciiindeal, la CADE. MOTOCÎL, motocei, s. m. Ghemuleţ, canaf, ciucure. Stilpul hornului unde lega mama o şfoară cu motocei la capăt, de crăpau miţele jucîndu-se cu ei. CREANGĂ, A. 33. MOTOCICLETĂ, motociclete, s. f. Vehicul cu două roţi montate pe un cadru şi pus în mişcare de un motor fixat pe acelaşi cadru. Tovarăşul ■ ■ . a venit cu motocicleta ălora din Budeşti. dumiTkiu, n. 263. Pe Ungă dinţii, ţişni zgomotos, lăsindu-i in urmă, o motocicletă. C. FKTRESCU, î. ii 222. MOTOCICLlSM s. n. Sport practicat cu motocicleta. MOTOCICLÎST, -A, motocicliţti, -ste, s. m. şi f. Persoană care conduce o motocicletă, care practică sportul cu motocicleta. MOTOCOMPRESOR, motocompresoare, s. n. Agregat constituit dintr-un compresor şi un motor montat pe un cadru cu una sau două osii şi folosit pe şantiere şi în ateliere pentru acţionat maşini pneumatice. Un camion sălta în iureş. . . Purtind un motocompresor. DEŞUU, M. 8. MOTOCUI/TÎRĂ, motoculturi, s. f. Agricultură mecanizată. Agricultura sovietică se caracterizează... prin motocultură şi electrificare, saiiia, U.R.S.S. 102. MOTOFLÎTE, motofleţit s. m. (Familiar) Om neîndemânatic, încet la treabă. Voi, motofleţi, nu-ţi fi în stare să luaţi năframa cu banii, reteganui,, la cade. motolOg, -oâgă, motologi, -oage, s. m. şi f. (Regional) Persoană greoaie Ia cap, toantă, proastă, nevolnică. Ci, zi o dată, motologulc. dei,avraxcea, n. TUI). 37. motomecanizăre, molomecanizări, s. f. Mecanizare făcută cu ajutorul motoarelor. motomkcanizăt, -ă, motomecanizaţi, -te, adj. înzestrat cu mijloace de tracţiune auto. Unităţi moto-mecanizate. MOTOMITRALIÎRĂ, motomitraliere, s. f. Mitralieră instalată pe o motocicletă. Soldaţii. . . încălecaţi pe moto-mitraliere aşteptau încruntaţi, camii, petrescu, r. v. 15. MOTONAVĂ, motonave, s. f. Navă cu motor, de obicei cu ardere internă. Motonava « Transilvania * a sosit în portul Constanţa. MOTOPI/OG, motopltiguri} s. n. Plug greu care formează un ansamblu cu un tractor sau este pus în mişcare de un motor la care este ataşat. MOTOrOMPA, motopompe, s. f. Pompă pusă în mişcare de un motor, folosită în grădinărit, la stingerea incendiilor etc. MOTOR motoare, s. n. 1. Maşină care transformă o formă de energie în energie mecanică pentru a pune în mişcare altă maşină, un vehicul etc. Motoarele bîzîiau peste ogoare ca nişte urlaţi bondari de oţel. miiiaxe, o. 390. In subsol duduia v.otorul care punea in mişcare, prin curele de transmisie^ secţia de maşini de la parter, pas, 2. I 290. îşi clădise şi o moară cu motor de benzină. c. petrescu, î. ii 141. iMotor cu explozie v. explozie. Motor cu ardere internă — motor care prin dezvoltare şi consum de căldură în interiorul său transformă energia chimică a unui combustibil în energia mecanica a unor corpuri solide în mişcare. Motor cu ardere externă = motor în care energia potenţială a unui fluid se transformă în energie mecanică, fluidul fiind încălzit în exterior. Motor electric = motor în care energia electrică se transformă în energie mecanică. 2. F i g. Ceea ce dă impuls unei acţiuni, unei mişcări; imbold, stimulent. Andrei a fost motorul activităţii lor, sufletul luptei din întreaga campanie, miiialk, o. 4S1. MOTOR2« -OARE, motori, -oare, adj. Care pune ceva în mişcare. Nerv motor. Muşchi motor. “Variantă; motoriu,-ic (pariion, o. a. i 29) adj. MOTORETĂ, motorete, s. f. Motocicletă pusă în mişcare de un motor cu putere mică, de obicei prevăzută şi cu pedale. M0T0RÎNA s. f. Lichid vîscos obţinut prin distilarea petrolului, a gudroanelor cărbunilor de pămînt sau a unor produse sintetice, folosit drept combustibil la anumite motoare. Tractoarele. . . se depărtau încet în norul lor de praf, cu miros cald de motorină arsă. dumi-Triu, v. I,. 111. Cîteva umbre se mişcau pe lingă depozitul de motorină. mihai^E, o. 14. M0T0RÎST, -A, motorişti, -ste, s. m. şi f. (Rar) Maşinist. Eu sint motoristă, femeie care lucrez în industria grea. saiiia, U.R.S.S. 115. + Lucrător specializat în repararea sau întreţinerea motoarelor. MOTORIU, -IE adj. v. motor2. MOTORIZA, motorizez, vb. I. T r a n z. A înzestra cu tracţiune mecanică, a înlocui tracţiunea animală prin tracţiune mecanică. + A echipa un vehicul cu un motor. MOTORIZĂT, -Ă, jtiotorizaţi, -te, adj. Care utilizează tracţiune mecanică. Aviaţie, tancuri, artilerie motorizată. SADOVEANU, M. c. 92. + (Substantivat, pl.) Trupă de ostaşi care folosesc mijloace mecanizate de luptă, în special tancuri. In noapte, departe, s-auzea cutremurul motorizatelor germane. CA.Mir.AR, n. i 12. MOTOTOL1 s. n. (Adesea în construcţie cu verbele « a cădea j>, « a şedea ») Obiect făcut cocoloş ; corp chircit; ghemotoc. Căzu mototol la pămînt, ca un morman de omăt prăbuşit de căldura soarelui. BUJOR, s. 51. L-a aruncat... cit colo mototol. CARAGiArj*:, o. iii 5S. <)► F i g. Marinică umbla pe drumeaguri, omuleţ pribeag şi rebegit, mototol negru risipit departe pe întinsul şesurilor. dumitriu, B. l*\ 14. Apucind bine în braţe mototolul adormit, se sculă puternic în picioare şi porni. caragiai.U, o. r 304. <$>■ E x p r. A face mototol = a mototoli. Furtunile sint nişte copile nebunatice. . . Intr-o clipă fac pe om mototol, îl dăritnă la pămînt. SADOVEANU, m. c. 96. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap. gîruîanu, J,. 39. M0T0T(31j2, -OĂLA, mototoli, -oale, adj. (Rar la f.; despre oameni) Lipsit de vigoare, bleg, tont. Se invir-tea prin casă, băcănită pe obraji şi mototoală. STANCU, d. 440. Fără voinţă, bleg, mototol, ai să fii toată viaţa. TAS, z. I 293. Mătuşa Ruxanda se dădu doi paşi înapoi, să-şi vadă feciorul mai bine şi să-l măsoare mai cu jale, cîtu-i de mototol şi nevolnic. c. petrescu, r. dr. 20. MOTOTOLÎ, mototolesc, vb. IV. T r a n z. A face mototol, a face cocoloş. Mototoli tustrele răvaşele $i le zvirli alături de coş. c. petrescu, a. 354. Mototolind în miitii hîrtia a aruncat-o. CARAGIAI.E, O. m 90. Procopseala nu e cîrpă să o mototoleşti şi să o bagi in sin. PA NN, P. v. ii 4. + (Cu privire la haine, rufe) A boţi, a şifona. (R e f 1.) Se puse binişor in pat, ca să nu se mototolească albiturile. ispirescu, 251. MOTOTOLIT — 134 — MOTOC MOTOTOLÎT, -Ă, mototoliţi, ~te, adj. Făcut mototol, cocoloşit, boţit. Era un om scurt, spătos, cu o pălărie mototolită pe cap. dumitriu, n. 221. El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mint. EMINESCU, n. 76. <$>• F i g. Era subţirel, mărunt, cu faţa mototolită,. bătută de vînturi şi ploi şi mistuită pe dinăuntru de foame. DUMITRIU, B. F. 5. MOTRICE adj. invar. Care pune în mişcare, care mişcă. Este de asemenea posibil ca aceşti muşchi cu iner-vare multiplă să-şi primească inervarea motrice dintr-o sursă şi inervarea senzitivă din alta. parhon, o. a. i 55. In actul percepţiei spiritul omului lucrează ca şi în actul exprimării, numai că descărcarea apucă altă cale, o cale mintală, în locul uneia motrice. GHEREA, ST. cr. iii 231. (Tehn.) Forţă motrice = forţă care produce o mişcare. Forţa motrice a vîntului pune în mişcare morile de vînt. — Accentuat şi: motrice. MOTROŞÎ, motroşesc, vb. IV. I n t r a n z. (Tran-silv.) A face ceva pe încetul, a lucra fără spor. V. m o -coşi. Zmeul motroşea cu mînile în despicătura stejarului. bota, p. 47. MOTTO s. n. v. moto2. MOŢ 19 moţuri şi (2) moaţe, s. n. 1. Şuviţă de păr la femei şi copii, ondulată şi lăsată pe frunte, sau, la copii, prinsă în creştetul capului cu o panglică, cu o fundă; p. e x t. panglică sau fundă cu care se leagă această şuviţă. Poartă moţ albastru, a Să-ţi fac o coadă ş-un moţ. şez. i 237. E x p r. A lua do moţ (pe cineva) = a apuca, a trage de păr (pe cineva). (Ironic) (A îi) cu moţ (în frunte) sau mai cu moţ = a fi cu vază, însemnat, iscusit, breaz, grozav. Să-l vezi pe Martin : el cu moţu-n frunte, davidogi/cj, m, 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moţ, Mai firoscos decît noi toţi? TEODORESCU, p. p. 111. A spune lucrurile cu moţ = a exagera, a înflori o expunere. <§>■ (Familiar, cu valoare de interjecţie, la adresa unei persoane care se amestecă nechemată în vorbă) Eh! moţ! sărişi şi tu. Moţ şi el! (Rar, la animale) De pe vîrful prelins al moţului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol şi rar. hogaş, m. n. 179. 2. (La pl.) Bucată de şiret, hîrtie sau metal pe care se înfăşoară o şuviţă de păr pentru a o ondula. V. b i g u d i u. 3. Smoc de pene de pe capul unei păsări. Pupăza are moţ. Moţul ciocîrlanului. 4. Pielea roşie care atîrnă (ca un ciucure) de pe capul curcanului. V. creastă. Un curcan stă sus, pe-o bîrnă. Nu vrea^ să se bucure. Moţul roşu îi atîrnă Moale ca un ciucure. topîrceanu, m. 39. ^ Compus: moţul-curcanului = a) plantă erbacee cu flori roşii în formă de spice care atîrnă în jos (Poligonum orientale) ; b) plantă erbacee cu flori mici şi roşii aşezate în spice lungi şi mari, care atîrnă ca o coadă (Amarautus Caudatus)..Moţul-curcanului tivea cu violet şanţurile, i. botez, şc. 102. 5. Ciucure de fire de mătase, de lînă sau de bumbac, care atîrnă la fes, Ia scufie etc. Cu căciuli moţate, Cu moţuri vărgate, Lăsate pe spate. TEODORESCU, p. p. 497. G. Partea superioară, ascuţită sau bulbucată a unor lucruri. îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui tnoţ l-am retezat cu nuiaua. STANCU, d. 24. Moţurile capelelor se înălţau ţanţoşe către tavan, sahia, n. 73. MOŢ 2, MOĂŢĂ, moţi, moaţe, s. m. şi f. Romîn din Munţii Apuseni (ţinutul Cîmpenilor, al Abrudului şi al Zlatnei). Vinerea era tîrg şi moţii veniţi în căruţe. . . ascultau uimiţi cuvintele mormăite de Lupul sau de Pante-limon. dumitriu, n. 188. (Adjectival) Am păstrat pentru sfîrşit, ca pe un omagiu, rîndurile în care voi vorbi despre munca femeilor moaţe. bogza, Ţ. 44. MOŢĂ, moţez, vb. I. 1. Refl. A se găti cu moţ, cu zulufi. Te moţezi toată ziua şi îţi scoţi zulufii din beretă. pas, z. i 184. 2, T r a n z. (Rar, cu privire la buze) A ţuguia. Ridică capul in sus cu mîndrie, moţează buzele. La Tdrg. MOŢĂT, -A, moţaţi, -te, adj. 1. Care poartă moţ, cu moţ. Ciuta moţată Sub barbă bălţată. TEODORESCU, P. P. 178. + F i g. îndrăzneţ, cu gura mare. Hai să spunem ghicitori. . . Şervet vărgat, pe Dunăre aruncat! — Şarpele! — Minţi, moţato! dei.avrancea, s. 237. Te-ai găsit tu mai moţat, se spune cuiva care face pe deşteptul, care se crede mai isteţ decît ceilalţi. 2. Cu smoc de pene pe cap. Repede ieşi în bătătură şi prinse o găină moţată. SANDU-ai/dea, d. n. 270. Găinuşe moţate. . . picau ca fermecate cînd ieşea el la vînătoare. ODOBESCU, s. iii 180. Porumbei de tot neamul• . . şi de cei moţaţi şi de cei încălţaţi. GHICA, s. 301. Ciocîrlan moţat Strigă noaptea în sat (Cumpăna fîntînii). GOROVEI, C. 121. 3. (Despre căciuli) Cu vîrf ascuţit, ţuguiat. Silise cîrmuirea pe şcolarii din ţară să poarte. . . căciuli moţate cu pene de curcan. pas, z. i 112. Doi surugii.. . cu căciula moţată de oaie pe ureche. ODOBESCU, s. i 161. F i g. Cînd am privit depărtările, am văzut aria mării suită deasupra liniei orizontului; pe ea plutea numai floarea moţată a luceafărului de ziuă. sadoveanu, o. h. 65. MOŢĂI, moţăi, vb. IV. Intranz. 1. A aţipi şezînd; a picoti, a piroti, a dormita. Ion începu să moţăie pe scîndura căruţei, dumitriu, N. 200. Toată noaptea trecută moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon. Caragiaue, o. ii 12. Neamţul moţăia călare şi calul îşi urma calea îţi ticnă. ODOBESCU, s. iii 191. 2. (Determinat prin « din cap ») A da din cap (în semn de afirmare sau de salut). Ceilalţi visau, moţăind din cap a încuviinţare, dumitriu, n. 183. Poetul a salutat în dreapta şi-n stînga; unii tot i-au moţăit din cap; dar alţii, parcă nici nu-l văzuseră. CARAGIAI/E, o. I 380. — Prez. ind. şi: moţăiesc (Ga^action, . o. i 269). MOŢĂIĂLĂ, moţăieli, s. f. 1. Aţipire, piroteală, dormitare. Şi pe el îl stăpînea un fel de moţăială, un fel de sfîrşeală, de adormire a minţii, dumitriu, n. 254. 2. înclinare, plecare a capului (în semn de afirmare sau de salut). La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi sfîrşiră cu o moţăială drept « bună vremea ». delavrancea, h. t. 144. MOŢĂÎT s. n. Moţăială. Noaptea, nu mai vezi... moţăitul prefăcut al cocoanelor, delavrancea, la cade. moţăitCbă, moţăituri, s. f. Moţăit. El răspunse cu o moţăitură uşoară din cap. SANDU-ALDEA, la CADE. MOŢIONAL, -ă, moţionali, -e, adj. (Gram.; în e x p r.) Suîix moţional = sufix care serveşte la moţiune1. « -oaică » şi « -oi » sint sufixe moţionale în substantivele «lupoaică şi « vulpoi». MOŢIÎJNE1 s. f. Procedeu de formare a substantivelor feminine de Ia masculine şi a substantivelor masculine de la feminine prin adăugarea unui sufix. MOŢIÎJNE 2, moţiuni, s. f. Propunere formulată într-o adunare şi supusă votului acesteia. Cei cu adunări, moţiuni, petiţionari ¡i toate alte ăleal c. PETRESCU, A. R. 21. Comisiunea, unindu-se în fiinţă cu motivele celor ce au făcut moţiunea, nu găseşte cu cale a întocmi o comisiune specială. La GHICA, a. 150. MOŢtiC, moţoace, s. n. (Regional) Păr adunat şi legat în vîrful capului; coc. Primarele cu cojoc, Primăriţa cu moţoc Judecă ciocoii foc. marian, s. 177. Ii prinde apoi cozile moţoc. SEVASTOS, N. 236. MOTPAN — 135 — MUC MOŢPĂN, moţpatiiy s. m. (Regional, ironic) Domn, boier; p. e x t. berbant, ştrengar. Singură ai venit în trăsură cu cuconaşu Ghiţă?. . . Şi nu ţi-o cîntat moţpanu vro neică, neicuîiţă? AI/ECSandri, T. 196. MOV adj. invar. Care are culoarea florilor de stîn-jenel; liliachiu, violet-deschis. I s-au dat cîteva scrisori cu plicuri şi hîrtie roză şi mov. pas, z. I 280. Potirele mov ale florilor glicinei cîntă. macedonski, O. iii 92. MOYÎLA, movile, s. f. 1. Ridicătură de pămînt mai mică decît dealul; gorgan. Pe movilele cele mari din zări aprinseră focuri, cum căzu amurgul, sadoveanu, o. vii 122. Nu e zidire vechet ruină, movilă de pămînt de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz. vlahuţă, O. A. Ii 138. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Şi n-are un’să se puie, Şi necazu să şi-l spuie. JARNÎ K-BÎRSEANU, D. 213. 2. Mică ridicătură de pămînt de formă conică, făcută de mîna omului pentru a servi ca semn de hotar între două proprietăţi; mocşandă. 3. Grămadă de obiecte de acelaşi fel, morman (în general de formă conică). Şedea turceşte pe .movila de pietriş, popa, v. 85. De la înălţime, pe-o movilă de cărbuni. . . vorbea cu înflăcărare mulţimii, bart, e. 294. Torceam împreună cu dînsa la umbra nucului lor cîte-o movilă de drugi de canură. creangă, a. 63. MOVILI, movilesc, vb. IV. T r a n z. A aşeza grămadă, în formă de movilă. Parte din semănături erau pălite la pămînt, legate în snopi şi movilite în clăi. dei.a-vrancka, s. 195. MOVILIT, -A, moviliţi, -te, adj. Aşezat, clădit în formă de movilă, făcut ca o movilă. Pămîntul acela movilit şi plin de buruieni, care-mi mai arăta urma casei unde mă născusem, vlahuţâ, N. 123. MOVILlŢĂ, moviliţe, s. f. Diminutiv al lui movilă. Şezu privind acea proaspătă moviliţă de pămînt, pînă ce soarele începu a se coborî spre apus. NEGRUZZI, S. I 32. Pe gura movilei Ş-a moviliţei, Sînt trei suliţe înfipte. PĂseur.P.scu, l. p. 222. Foaie verde peliniţă, Sus pe verdea moviliţă Voinicelul se urca. . . Ochii roată că-şi făcea. TEODORESCTJ, p. P. 451. MOVILCi, moviloaie, s. n. (Rar) Movilă mare, morman. în zori găsit-am pe-amîndoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. ai/Ecsandri, p. iii 441. MOZAlC mozaicuri, s. n. Lucrare (de artă) decorativă în care plăci sau bucăţi mici de diferite materiale, de forme şi culori variate, sînt lipite între ele cu mortar sau cu mastic alcătuind un desen ornamental sau figurativ. Alături de palatul alb şi cărămizia se înălţa o clădire mult mai mare: coloane sculptate, statui, mozaicuri o împodobeau cu o bogăţie de piatră, granit şi marmură, scînteia, 1953, nr. 2806. Loc. a d v. în mozaic = ca un mozaic, în multe culori; pestriţ, colorat. Un covor de petice, împletit de dumneaei, în mozaic de culori, bassarabescu, S. N. 17. + F i g. Amestec de elemente, culori, lucruri, fiinţe diferite. Luna. . . pardosea cerdacul cu un mozaic fantastic de puncte albe. anghEL-iosif, c. i,. 18. Strofa lui [Coşbuc] e variată, capricioasă, cîteodată un adevărat mozaic. GHEREA, st. cr. iii 378. Un mozaic curios de tot soiul de neamuri, afară de romîni. alecsandri, la cade. MOZĂIC 2, -Ă, mozaici, -e, adj. Legat de învăţătura religioasă a lui Moise, bazat pe această învăţătură. Religie mozaică. + (Substantivat) Adept al cultului propovăduit de Moise. MOZAICAR, mozaicari, s. m. Lucrător specializat în lucrări de mozaic. — Pronunţat: -za-i-. MOZAÎSM s. n. Cult religios monoteist (practicat de evrei) ale cărui principii sînt cuprinse în vechiul testament şi care are ca punct de plecare învăţătura lui Moise; religie mozaică. MOZOLI, mozolesc, vb. IV. T r a n z. 1. A frămînta ceva în gură, mestecînd (fără a rupe cu dinţii). Moş Petrea oftă, apoi începu să mozolească iar capăttd lulelei. SADOVEANTJ, o. I 19. Faţa preotului se umflase de groază şi cîteva clipe nici nu putu vorbi, mozolindu-şi doar buzele neputincioase, rebreanu, p. s. 149. <> F i g. N-are nici o părere personală ■ . . Admirabilă pomadă între degetele lui Alexandru Vardaru. Are să-l mozolească aşa cum vrea el. c. PETRESCU, f. II 127. + Refl. (Regional, despre persoane) A se murdări (în special cu mîncare) ; a se mînji. 2. (Regional) A învîrti rufele prin apă fără a le freca, a spăla de mîntuială. Ntima a mozolit cămeşile. ŞEZ. IX 146. MRANIŢĂ s. f. Îngrăşămînt natural, putrezit, provenit din bălegar de animale sau din .diferite resturi vegetale. Un amestec de pămînt, mraniţă, bălegar şi îngrăşăminte chimice, după nevoile plantelor ce se cultivă. scînteia, 1954, nr. 2882. MRĂNIŢ6S, -OĂSĂ, mrăniţoşi, -oase, adj. (Despre un pămînt) Peste care s-a împrăştiat mraniţă; gunoit. Să-şi planteze [măceşii]. . . intr-un pămînt mrătiiţos. La TDRG. MREĂJĂ, mreje, s. f. (Adesea la pi.) 1. Plasă de prins peşte, compusă din trei reţele suprapuse, cu ochiuri de dimensiuni diferite. Acasă se-ntoarce, Se pune şi toarce, O mreajă să facă. TEODORESCU, p. p. 91. (în comparaţii şi contexte figurate) Ca un paianjăn care aşteaptă să-i cadă musca-n mreje, aşa stătea el ascuns după un colţ de zid. mironescu, s. a. 72. Stăteau aşa, tăcuţi şi învăluiţi într-o mreajă de iubire nesfirşită. BUJOR, S. 149. Iar de sus pîn-în podele un paianjăn prins de vrajă A ţesut subţire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, o. I 76. Gărduleţe de trestie, aşezate în zig-zag în bălţi, folosite la prinderea peştelui; coteţ. 2. F i g. (Mai ales în construcţii cu verbul «a prinde ») Mijloc viclean de a prinde sau a înşela pe cineva ; cursă. Victimele, pe care era cît p-aci să le răpună, scapă la un moment dat din mrejele lui. caraGialE, o. ni 14. — Variantă : mr6jă (slavici, o. i 62) s. f. MREĂNĂ, nirene, s. f. Peşte de rîu din familia crapului, cu trupul cilindric; are patru mustăţi scurte, solzi de culoare verde-cenuşie pe spate, alburii pe burtă, putînd ajunge la o greutate de 4-5 kg ; este apreciat pentru carnea lui gustoasă (Barbus fluviatilis). Mrenele scîn-teiau argintiu în lumină. sadoveanu, î. a. 137. Tocmai era să se lase de pescuit, cînd văzu o mreană. ispirescu, L. 280. MRfiJĂ s. f. v. mreaja. MREJI, mrejesc, vb. IV. Tranz. (Rar)_A împleti mreje ; f i g. a umbla cu intrigi. Acei înrăutăţiţi au iscodit deosebite pîri minciunoase şi au mrejit feluri de intrigi asupra lui. negruzzi, s. i 232. MRENtJŢĂ, mrenuţe, s. f. Diminutiv al lui m r e a n ă. Peşti mai mici, şomotei şi mrenuţe cad... in cîrlig. SADOVEANU, î. A. 11. MUC l, muci, s. m. (Popular, mai ales Ia pl.) Lichid cleios care iese din nările omului şi (rar) ale animalelor. Calul a sforăit deodată şi, tuşind scurt, a împrăştiat un smoc de muci în toate părţile, preda, !. 131. Are nasul i MUC — 136 — MUCENIC uscat, fără maci. ŞEZ. iv 27. <$>• E x p r. (Familiar) A îi cu mucii la nas — a fi copil, a nu avea experienţă. MUC 29 mucuri, s. n. 1. Vîrful înnegrit prin ardere al unui fitil de lampă, de luminare, de candelă; (Mold.) fitilul întreg. Opaiţa arde roşie, sus, pe colţul hornului şi mucul sfiriie în seu. sadoveanu, o. i 79. închise cartea ş-o lăsă încet pe mucul luminării, ca să rămînă cu sineşi în tihna întimericului. vi^ahuţă, o. a. 140. Pe capătu unei laiţi, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roş Opaiţ. EMINESCU, o. i 84. 2. (Determinat prin « de luminare ») Bucăţica rămasă dintr-o luminare aproape consumată. în toată casa nu era nici un muc de luminare. STĂnoiu, c. I. 66. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CĂragiai,E, o. iii 35. ^ Capătul care rămîne dintr-o ţigară fumată. Cit n-ar da ei acum pentru un muc de ţigară. . . un muc din care să poată trage numai un fum, dar unid puternic, adine, deznădăjduit. camiear, n. i 363. Tata trage dintr-un mac de ţigară, pas, z. I 133. Tovarăşul lui Radu Comşa turteşte ţigara de perete şi aruncă jos mucul. c. petrescu, î. ii 56. MUCALÎT mucaliţi, s. m. (învechit) Bufon. .Un rege al Franţei. . . avea şi el nebunul sau mucalitul său, ca toţi regii cei vechi. boixiac, o. 236. MUCALÎ.T 2, -A, mucaliţi, -te, adj. (Despre persoane) Care ştie să înfăţişeze latura comică a lucrurilor, păs-trîndu-şi un aer serios ; care sub aparenţă serioasă provoacă rîs, bună dispoziţie; ale cărui vorbe sau atitudini sînt amuzante; glumeţ, poznaş, ghiduş. Acum douăzeci şi cinci de ani era un scriitoraşi la tribunalul din Tîrgovişte. Dar mucalit. . . lucru mare. vi^AiruŢĂ, o. A. 207. Cum venea el, nu era chip să nu rîzi, atît e de mucalit. CONTEM-rORANUE, viu 197. Bărbatu-meu îi tare mucalit, bată-l-ar norocu c-un car de galbeni. ai,ecsandri, T. i 131. (Despre gesturi, vorbe, manifestări ale oamenilor) Cîntă, îndelungă vreme, cîntece mucalite care plăceau mult celor de faţă. camii, PETRESCU, o. i 130. (Adverbial) Şi în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni? întrebă Ghica, glumind mereu şi controlînd mucalit fereastra. v. rom. octombrie 1953, 75. (Substantivat) £7 ce mai pică pe de lături. . . completă un mucalit, rebreanu, r. ii 82. Mucalitul. . . a şi trîntit o glumă de s-au zdruncinat şi ferestrele de rîs. i. botez, şc. 159. MUCAIITIÎC, mucalitlîcuri, s. n. (învechit) Vorbă de rîs, glumă, şagă ; povestire nostimă. Amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlîcuri. BĂrxESCU, o. ii 32. MUCAREMEĂ s. f. (Turcism învechit şi arhaizant) Mucarer. Duca-vodă. . . împovărat fiind de groaznică nevoie de bani, ca să plătească mucaremeaua, adică înnoirea domniei, sadoveanu, z. c. 108. MUCARER s. n. (Turcism învechit) Firman de confirmare a domnului de către Poarta otomană; p. e x t. birul plătit Porţii cu această ocazie; mucaremea. Mihai Racoviţă... şi Grigore Ghica la 1748 stricară multe din reforme şi se hotărî ca boierii şi mînăstirile să plătească ,ploconul, ajutorinţa, mucarerul, văcăritul şi oieritul în toţi anii. băecescu, o. i 17. MUCARNIC, mucarnici, s. m. (învechit şi arhaizant) Om care stingea felinarele sau luminile. Un şir de vreo zece felinare puse pe stîlpi verzi, de un stat de om ca să ajungă pînă la ele cu scăriţa lui dusă pe umeri, mucarnictd. CAMIE PETRESCU, O. II 388. MUCARNIŢA, miicarniţe, s. f. Unealtă cu care se stingeau felinarele, luminările sau se rupeau mucurile acestora. Să vie cu mucarniţa să stingă candelabrul: CAMII, PETRESCU, O. II 571. MUCAVA, mucavale, s. f. Carton gros fabricat la maşini speciale şi întrebuinţat la^. legatul cărţilor, la făcutul cutiilor etc. V. carton. în faţă, sau pe stingă, era locuinţa patronului, iar pe dreapta depozitul de hîrtie, de mucava şi de accesorii. pas, z. i 264. Tot ce priveşte pe legătorul de cărţi şi lucrătorul de cartofi (mucava). ODOBESCU, s. ii 94. MUCĂRI1 s. f. pl. (învechit) Un fel de foarfece cu care se tăia capătul ars al mucului, pentru a înviora flacăra luminării sau a candelei. Sfeşnice de aramă cu mucările lor. ODOBESCU, S. I 422. O pereche de mucări de alamă cu care o ţigancă frumuşică lua din cînd în cînd mucul luminărilor, ca să dea mai multă lumină. FlUMON, C. 151. Şase sfeşnice cu tăbliţe şi mucări. I. IONESCU, D. 111. MUCĂRÎ2, mucăresc, vb. IV. T r a n z. 1, A reteza mucul unei luminări care fumegă. 2. A reteza vîrful unor plante (ca tutunul, porumbul etc.). Sătenii obicinuiesc a mucări porumbul, adică a culege vîrfurile lui tăindu-le de deasupra. I. IONESCU, m. 529. MUCED, -A, mucezi, -de, adj. Acoperit de mucegai (din cauza vechimii sau a şederii în umezeală) ; mucegăit. Cu sfărmate catapulturi Turnul muced stă-nclinat. coş-buc, p. ii 69. Un lanţ de dughene de lemn mucede. . . alcătuiesc una şi singura uliţă a Romanului, negruzzi, S. I 194. (Despre miros) Camerele păstrau mirosul muced de pustiu şi închis, c. petrescu, r. dr. 102. <0* (Despre alimente) U?itură de porc mucedă ori rin cedă. ŞEZ. iii 145. + (Despre cărţi, hîrtie) îngălbenit de vreme, degradat. Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. eminescu, O. I 32. + (Regional, despre părul unor animale) De culoarea mucegaiului; fumuriu, negru-vînăt. MUCEGAI, mucegaiuri, s. n. Nume dat ciupercilor care se dezvoltă la suprafaţa substanţei organice, ori în condiţii de umezeală excesivă, sub forma unui strat pîslos, cenuşiu spre verzui. Miroase a mucegai, a umezeală. bogza, A. î. 169. Plăviţa multă vreme contenită între zăgazuri se repede între jgheaburile verzi de mucegai. macedonski, o. iii 3. Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var. eminescu, n. 38. — Variantă: mucigai s. n. MUCEGĂ1, pers. 3 mucegăieşte, vb. IV. I n t r a n z. şi refl. A prinde mucegai, a se acoperi de mucegai, a mucezi. MUCEGĂltiS, -OĂSĂ, mucegăioşi, -oase, adj. Muced. Cărbuni de pămînt negri. . . mucegăioşi. La tdrg. MUCEGAIRE, (rar) mucegăiri, s. f. Acţiunea de a (se)mucegăi; mucegai. Macegăirile-nverzite îmbracă jgheaburile muie. maCEDONSkî, o. i 184. MUCEGĂIT, -Ă, mucegăiţi, -te, adj. Acoperit sau pătruns de mucegai; muced. Podul bătrîn de lemn, aco- perit cu şindrilă mucegăită, rebreanu, i. 9. Ajunse. .. la o fîntînă mucegăită şi plină de nomol. ISPIRESCU, L. 359. Oraşul vechi. . . cu streaşinele mucegăite, eminescu, n. 78. — Variantă: mucigăit, -ă (coşbuc, p. i 158, slavici, n. ii 315) adj. . MUCENÎC, -A, mucenici, -e, s. m. şi f. (în religia creştină) 1. Martir din primele timpuri ale creştinismului. Oştean a fost şi sfîntul Gheorghe şi sfîntul Dimitrie şi alţi sfinţi mucenici. CREANGĂ, a. 9. F i g. Marele preot înjunghia un berbecuţ alb şi creţ, cu mugurii corniţelor abia rotunzite sub blana frunţii, c. petrescu, r. dr. 56. + F i g. Copil, progenitură. Pe mama o măritase repede bunica. . . vrusese să rămînă numai cu băiatul cel mic, singurii! care-i era drag dintre mugurii ei. S1ANCU, D. 6. 2. Excrescenţă mică, de natură patologică, pe unele organe. Muguri laringieni. 3. Partea pieptului dintre picioarele de dinainte la vînat (cerb, căprioară, capră neagră) şi la cornutele domestice. — Variantă: mugure s. m. MUGURĂ vb. I v. înmuguri. MUGURĂŞ, muguraşi, s. m. Diminutiv al lui mugur (1). (Cu sens colectiv) La pădure mi-a plecai Ca să taie muguraş Oilor şi mieilor. TEODORESCU, p. p. 204. MUGURĂT, -Ă, muguraţi, -te, adj. (în concurenţă cuînmugur it) îmbobocit. La răchita mugurată, Şede-o babă supărată, marian, s. 118. MÜGURE s. m. v. mugur. MUGUREL, mugurei, s. m. Muguraş. Merge cucu şi mi-o-ntreabă: De ce, mierlo, eşti beteagă? Vino jos la izvorel Să mîncăm noi mugurel, hodoş, p. p. 92. «$■ (Poetic, în cîntece) Să te-alinte Moş-cuminte Şi să-ţi cînte-ncetinel: Mugur, mugur, mugurel. IOSIF, V. 137. MUGURI vb. IV v. înmuguri. MUHAFÎZ, muliafizi, s. m. (Turcism învechit) Comandantul unei cetăţi turceşti. Să faceţi mehtup către muha-fizii sehaturilor dtipe marginea Dunării, ca să vă dea ajutorul trebuincios. FIUMON, c. 240. MUHAÎR s. n. v. moliair. MUHURDĂR, muhurdari, s. m. (învechit) Păstrătorul sigiliului domnesc. După ce-a scris logofătul, domnul iscăli şi muhurdarul puse pecetea, negruzzi, s. I 306. MUIA, moi, vb. I. (în concurenţă cu înmuia) 1, T r a n z. A băga, a introduce ceva într-o substanţă lichidă ori cleioasă sau într-un vas, orificiu etc. cu lichid; a îmbiba cu lichid. Muind condeiul legat cu aţă într-un şip colbăit de cerneală violetă. . . aşternu un prea frumos răvaş, sadoveanu, B. 45. Muia feleştiocul în strachina cu dohot. creangă, a. 46. Să-mi moi degetul în gură. eminescu, N. 43. + (Poetic) A scălda. Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată în sudoare, sadoveanu, o. vii 106. Punţi de stele peste abisuri muiau adîncu-n străluciri, macedonski, o. I 230. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos şi de aceea, cînd se împrăştie faima venirii lui, ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27. R e f 1. Codrii de prinprejur se muiau... în rumeneala serii. GAI.ACTION, o. I 281. + A uda. Şi ploaia mă ploaie, MUIAT — 139 — MUIERUŞCĂ Căpeneagu-mi moaie, iiodoş, 1“. r. 118. 4" A întinge. Prostul muia mălaiul în brinză. şez. v 53. Muiaţi in lapte-o cojiţă. TEODORESCU, P. P. 172. 2. T r a n z. A face să devină mai moale, mai puţin dur; a face să nu mai fie uscat sau ţeapăn. Trebuia să. . moi [pesmetul] o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poţi băga în gură. GHICA, S. 20. Să moi pielea cea uscată. ŞEZ. iv 52. Refl. Carnea... de multă greutate şi căldură se moaie, diîăghici, r. 70. <$> E x p r. (Familiar) A muta oasele (sau ciolanele cuiva) = a bate rău pe cineva. 3. R e f 1. (Despre vreme şi intemperii) A se domoli, a se potoli. Să muie gerul. Să topiră zăpezile, dela-vrancea, o. ii 29. + T r a n z. (Cu privire Ia acţiuni) A încetini, a domoli. Mai încet! zise de la o vreme Potcoavă. Şi îşi mutară fuga. sadoveanu, o. i 151. După o bucată de drum, o mutară de tot, la pas. stXnoiu, c. I. 57. 4. Refl. (Despre oameni şi despre unele părţi ale corpului lor) A-şi pierde puterile, a slăbi, a se moleşi. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două ţuici. pas, z. i 225. De la o vreme, simţii că picioarele mi se moaie de la genunchi, dunăreanu, ch. 116. De mai ţinea lupta numai cit ai aţîţa un foc, [feciorul] s-ar fi muiat, ispirescu, l. 254. ^ Expr. A i se muia (cuiva) gura v. g u r ă. (Despre lucruri) Gîrneţul s-a înfierbîntat, s-a muiat şi foflenchil iar sare roata! creangă, p. 126. 5. Refl. (Despre oameni şi pornirile lor sufleteşti) A se potoli, a se calma, a se linişti. Oamenii se muiară numaidecît. STĂNOiu, c. i. 68. + (Determinat prin «la inimă » sau, mai ales, subiectul fiind «inima ») A se îm-blînzi, a se înduioşa, a fi mişcat. Mitrea şi-a adus aminte de înfăţişarea uitată a Agapiei şi i s-a muiat inima, sadoveanu, m. c. 64. Cum o văzu împăratul, i se muie inima şi prinse un dor pe dinsa. ispirescu, l. 7,9. Mă dusei la rîul sec. Dorul mîndrei să-l înec. .. La inimă m-am muiat Şi nu l-am mai înecat, jarnîk-bîrseanu, d. 393. + T r a n z. A face (pe cineva) să cedeze; a îndupleca. împăratul... vede că nu îl poate muia. pann, p. V. iii 49. 6. T r a n z. (Cu privire Ia consoane) A articula o consoană palatalizată mărind zona de contact dintre limbă şi palat, astfel încît să se obţină o consoană cu un timbru palatal caracteristic. Unele graiuri teritoriale moaie consoanele « n », tt », « d» ele. în cuvinte ca « deget o, « teme & etc. MUIĂT1 s. n. Muiere2. MUIAT2 , -A, muiaţi, -te, adj. 1. (în concurenţă cu înmuiat) Introdus într-un lichid, îmbibat (cu apă sau cu alt lichid). (Cu pronunţare regională) Ia, întreabă că muieţi-s posmagii? creangă, p. 331. (Despre ochi) Agapiţa mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie, negruzzi, s. i 72. ■ 2. F i g. (Despre oameni) îmbrăcat în. . ., împodobit cu. . . S-au dat de părete uşile, şi toţi ofiţerii cei mari, muiaţi din cap pînă-n picioare numa-n mătăsuri şi-n fireturi, au intrat. caragiai.E, o. m 70. Văzu... o jună fată muiată într-o haină albă. EMINESCU, n. 46. Ei stau în linii drepte şi armele prezentă La şefi muiaţi în aur. alecsandri, p. iii 336. 3. F i g. (Despre oameni) Moleşit, lipsit de vlagă, stors de puteri, fără energie. Noul sultan era un prinţ crud, afemeiat şi muiat de tot prin plăcerile care îl făcură să piarză înfocarea ce avea. bXlcescu, o. ii 63. + Abătut, descurajat. Deocamdată însă n-avea decît 3 lei şi patruzeci de bani şi se simţea foarte muiat, slavici, n. ii 258. 4. (Despre glas sau vorbire; rar) Care abia se aude. domol, încet. într-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puţin, cu glasurile muiate şi se uitau lung unul la altul. sadoveanu, o. iv 203. 5. (în expr.) Consoană muiată — consoană cu timbru palatal obţinut prin extensiunea zonei de contact dintre limbă şi palat. In pluralul t scumpi » se rosteşte un «p» muiat. MUICA s. f. (Regional) Mamă, maică. Bătrina zimbi, cu sticla întinsă: păi, i-l umplu, muică, dumitriu, n. i. 46. iUUIEIÎÂŞA, muieraşe, s. f. (Popular) Muieruşcă (1). Voi. . . muieri, tnuieraşelor. . . nu vă miraţi. ŞEZ. TV 191. MUIERĂTEC, -Ă adj. v. muieratic. MUIERATIC, -Ă, muieratici, -e, adj. 1. Afemeiat. Bătrîn chefliu, cartofor şi muieratic. C. PETRESCU, î. n 122. 2. Muieresc, femeiesc. O pasere măiastră se vede bătînd la fereastră şi zicind cu glas muieratic: mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gîndiţi. CREANGA, i\ 232. îndeşte mai mult de 4 pînă la 6 cofe de lapte. I. IONESCU, D. 369. MULGĂTOR, -OARE, mulgători, -oare, s. m. şi f. Persoană care mulge vacile, oile etc. MÎÎLGE, mulg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la vaci, oi etc.) A extrage lapte din uger prin stoarcerea acestuia. Moşul Careba tăcea mereu. Se duse să mulgă oile. DUMITRIU, N. 186. A doua zi vin să-ţi mulgă oile. GAtACTioN, o. I 65. Scoală, mulge vacile, jarnîk-bîk-seanu, D. 456. •$> (Cu privire la lapte) Cit mi-a fost mie-de drag. . . în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleţi!. ■. COŞBUC, P. II 167. Fiind băile gata şi apa încropită numai ca laptele cînd îl mulge de la oaie, intrară fiecare în cîte■ o baie şi se îmbăiară. ISPIRESCU, I.. 38. Exp r. Vaciii de muls = persoană sau (mai rar) situaţie care poate £i exploatată, de pe urma căreia se pot trage foloase. Din cărţi culegi multă înţelepciune; şi la dreptul vorbind nu eşti numai aşa o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. <$> F i g. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte■ şi fusul zbîrniie şi pluteşte parc-ar avea aripi. DEI.A-VRANCEA, A. 6. 2. F i g. (Cu privire la oameni, ţări etc.) A exploata,, a jefui, a despuia; a trage foloase, a profita (de pe urma cuiva sau a ceva). Ciocoii lui de la Forăşti ne rod, ne mulg. sadoveanu, N. F. 50. Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. NEGRUZzr, S. I 140. <$• Refl. pas. Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! negruzzi, s. i 277. MtJIGERE, mulgeri, s. f. Acţiunea de a mulge; muls1, mulsoare. Mulgerea vacilor. MULS1 s. n. Acţiunea de a mulge; mulgere, mulsoare. Ceaun mare ciobănesc de fiert laptele după muls. camii, petrescu, o. ii 215. MULS”, -A, mulşi, -se, adj. (Despre vaci, oi etc.} Căreia i s-a extras lapte din uger; (despre lapte) care a fost extras din uger. • MULSOARE, mulsori, s. f. Mulgere, muls. Mai îngăduiţi pînă se isprăveşte mulsoarea. sadoveanu, o. L. 36. Văzu... o porumbiţă uşoară şi albă ca spuma laptelui la mulsoare, odobescu, s. iii 199. Iar Costea cînd se-n-torcea Mare pagubă-şi vedea, Că lui, mări, nu-i venea Nici laptele la mulsoare, Nici caşul la-nchegătoare. ALEC-SANDRI, r. p. 55. MULSÎJRĂ, mulsuri, s. f. (Popular) Mulgere, mulsoare, muls. Avea... o turmă de oi, care la toată mulsura îi da cîte douăsprezece vedre de lapte, marian, o. i 66. MULT1 adv. Î. (Arată măsura, intensitatea, proporţia) In mare cantitate; intens, tare. Mănîncă mult. ¡=> Cu asta a voit spinul să-şi arate arama şi să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica, creanga, p. 208. Sărmana fată în drum se puse Şi mult îl plînse, mult îl dori. AI.ECSANDRI, P. I 23. Mintea. ■ ■ poate mult, căci cunoaşte cit poate. BAlfCESCU, o. II 11. Mult mă mustră măicuţa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 29. <£- (în locuţiuni) Cu mult = în foarte mare măsură, tare, foarte. M-a întrecut cu mult. Mai mult = mai ales, mai cu seamă, în special, îndeosebi. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea. ISPIRESCU,. L. 7. Eu o iubesc acum mai mult de milă: NEGRUZZI, s. I 47. Htai mult (lccît... = foarte, absolut. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălţimea predomnitoare. hasdeu, I. v. 142. Cel mult = a) maximum. Voi pleca din Bucureşti pentru cel mult două zile; b) în cel mai bun caz. Lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici ; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici, eminescu, o. i 151. <$> E x p r. A Ii mai mult mort (decît Viu) v. m o r t. Ce să spun (sau să iac) mai mult? = asta e tot, nu pot (sau nu-i necesar) să fac sau să spun altceva. Unii secerau, alţii legau snopi... mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult? CREANGX, p. 158. (Rar) Din MULT — 141 — MULTILATERAL mult în mai mult = din ce în ce mai mult. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, s. I 75. Mai mult sau (ori) mai puţin = în oarecare măsură, întrucîtva, aproximativ. Consum am avut noi, mai mult ori mai puţin, şi altădată. DAVIDOGLU, m. 18. Tot ce doreşti dumneata se poate realiza mîine, poimîine, intr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. C. PETRESCU, a. 289. Nici mai mult, nici mai puţin = exact atît. (Asta) C prea mult = e mai mult decît trebuie, decît se •cuvine; întrece măsura. 2. Departe, pe o distanţă mare. Dind pe de altă parte, .ieşi mult înaintea ei. ISPIRESCU, L. 17. Nu merse ea tocmai mult şi numai iată ce vede un păr frumos. CREANGĂ, P. 286. 3. Un timp îndelungat, îndelung. Vorba ceea: şi piatra prinde muşchi dacă şede mult intr-un loc. CREANGĂ, r. 140. Dragostea noastră cea bună Nu ţinu mai mult ■de-o lună. jarnîk-bîrseanu, d. 162. ■$> Loc. a d v. Mai mult = a) mai ales, mai des, mai frecvent. Haraba-giul nostru s-a hotărît ca de-acum să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, P. 111 ; b) (regional, în construcţii negative) de acum înainte, din acest moment. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. •coşbuc, r. i 111. Că mai mult nu mi-i vedea, jarnîk-bîrseanu, D. 312. Dc mult = a) de o bună bucată de vreme. Mămăliga se răcise de mult pe măsuţă. CAMll.AR, N. i 213. Un duşman de lup. . . de mult pindea vreme cu prilej ca să pape iezii, creangă, p. 21. Dar cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un şarpe cumplit. ALECSANDRI, P. I 197; b) (regional) devreme. Dimineaţa de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tira şi el afară şi, şontîc-şontîc, venea să cerşească la uşa magherniţelor roşii. GALACTION, o. i 311. ■$> Expr. Mult şi bine = vreme îndelungată; pentru totdeauna. Dormeai tu mult şi bine Harap-Alb, de nu eram eu. creangă, p. 279. A nu mai avea mult = a fi pe moarte, a nu mai avea de trăit decît puţine zile. Ştiu că nu mai am mult: de aceea te-am chemat. SADovEantt, o. i 342. 4- (Regional) Maximum. Roşiile mai au pină să dea în pîrgă, mult şapte-opt zile. sad o VEANU, P. M. 283. 4. (Precedînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) .în cel mai înalt grad, foarte, extrem. Se pomeni cu mult pătimitorul Anichit că intră pe uşă. STĂnoiu, C. i. 188. Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă. EMINESCU, o. i 80. E foarte ambiţios şi prezumţios, deşi se arată mult republican. Ghica, a. 278. (învechit, determină adverbe) Mult bine s-au mai bătut rominii şi in rîndul ala. ghica, s. 24. MULT!, -A, mulţi, -te. I. (Numai la sg. ; adj. nehot.) 1. în cantitate mare, îmbelşugat, în număr mare. Lume multă. Vorbă multă. t=j Boierul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul, creangă, p. 67. Toţi trecătorii simţeau deodată O sete mare în pieptul lor; Beau multă apă, cătînd la fată, Şi urmau drumul oftînd de dor. ai.EC-Sandri, p. i 20. Niciodată astă lună ce înoată în tărie. . . Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat. alexandrescu, p. 138. (Despre abstracte) Primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 26. A îndreptat-o şi ea, cu multă bunătate şi blindeţă, la soră-sa cea mai mare. creangă, p. 91. Norodul nu va răsplăti numai multa ştiinţă, ci şi buna voinţă, buna cugetare. GOLESCU, î. 94. (Substantivat) Cu spaimă mută-n jur privea, Din mult nimic nu-nţelegea. coşbuc, P. I 152. Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai şi mai mult de la mine. creangă, p. 171. Expr. Mult puţin (sau puţinul) = toată cantitatea existentă. Mult puţinul pe care l-a agonisit. A nu fi mult să.. . = a fi cît pe-aci să, mai-mai. N-a fost mult să piardă trenul. Mult (sau multul) cu multul = extrem de mult, foarte mult. Alergi mult cu multul şi dai oricît, pină întilneşti o făptură de om. pas, i,. i 131. Cafea aşa bună. . . nu găsea el, să fi dat mult cu multul în altă parte, bassarabescu, la Tdrg. împăratul.... făgădui multul cu multul voini- cului ce se va încumeta să o răpuie. isfirescu, u. 122. + Intens. Zgomot mult. 2. Vast, întins, amplu. Lăsînd pe toţi, din cît afund O mie de crăimi ascund, Toţi craii multului rotund De veste plini. COŞBUC, p. i 54. Şi de cînd m-am depărtat Midtă lume am îmbiat. eminescU, o. i 123. 3. (Despre timp) Care durează ; îndelungat. Stringea cuţitu-n pumn . . . Mult timp în mină l-a-nvîrtit. coşbuc, P. i 231. Nu după multă vreme se şi însoţi, ispirescu, L. 8. Eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. II. (Numai la pl; num. nehot.) în mare număr, numeroşi. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. EMINESCU, O. I 170. Multe flori lucesc în lume. ALECSANDRI, P. A. 64. Nu te apuca de multe trebi o dată. negruzzi, S. i 248. Ce-i pasă bietei turme ■■ ■ dacă are unul sau mulţi apăsători? alexandrescu, p. 79. (Urare făcută la sărbători sau la aniversări) (La) mulţi ani! v. an2. Loc. a d v. De multe ori (sau în multe rîn-(luri) = adesea, în mod frecvent. De multe ori zicea in sine. CREANGĂ, P. 4. Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, p. i 21. Scum-petea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea. conachi, p. 283. (Substantivat) Midtora le-au făcut bine şi uite răsplata! rebreanu, R. ii 201. Mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, P. 154. Mă mărit, te las pe tine, Că mulţi tare m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut. jarnîk-bîrseanu, d. 232. -4» (Substantivat, n.) Lucruri, întîmplări, fapte numeroase şi felurite. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine şi la multe aflase răspuns; multe i s-au lămurit, c. PETRESCU, a. 396. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hursuz. creangă, r. 111. Nu te certa cu cei ce ştiu mai multe decît tine. negruzzi, s. I 250. (E x p r.) Multe (şi) de toate sau (rar) multe toate = tot felul de lucruri. Nebun, din ce?. . . Din multe toate. COŞBUC, P. I 229. Gindindu-se mereu la multe de toate, creangă, p. 141. Multe şi mărunte v. mărunt. A nu şti multe = a se supăra uşor, a-şi da drumul mîniei, a nu cruţa pe altuj, spunîndu-i pe faţă ce gîndeşte. A voi (ceva) şi mai multe nu= (a voi) cu orice preţ, cu tot dinadinsul,-a nu renunţa cu nici un chip. Voia cu dinadinsul să aibă pentru dînsid inelul lui Făt-Frumos şi mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. — Formă gramaticală: gen.-dat. pl. m. şi f. midtora. MULŢI- Element de compunere, intrat în limbă prin neologisme de origine latină sau franceză, care dă cuvîn-tului pe care îl precedă sensul pluralităţii: multicolor, multiform, multilateral etc. MULTICÎL, -ICĂ, multicei, -ele, adj. Multişor. De ai bani mai multicei, Dă-mi jumătate din ei. ALECSANDRI, p. P. 162. <$- (Adverbial, cu sens temporal) Ai zăbovit cam multicei. <> Loc. adv. Do multicei = cam de multă vreme. Doar ne cunoaştem de multicei şi ne credem unul altuia, galaction, o. i 177. Este caldă [apa], mise pare, C-am pus-o [la foc] de multicei. pann, p. v. i 98. MULTICOLOR, -Ă, multicolori, -e, adj. Colorat cu culori variate. V. pestriţ. Fîlfiiau multicolore eşarfe de mătase. C. PETRESCU, c. v. 364. După lumea asta multicoloră de tuf are, zidul negru de brazi. . . stătea ocrotitor la năvala vînturilor. ANGHEL, PR. 57. MULTIFORM, -Ă, multiformi, -e, adj. (Rar) Cu forme variate. De la cleştarul alb de rocă şi pin' la amfora de lut, Bogate cupe multiforme chemau pe oaspeţi la băut. anGhel-iosif, c. M. H 81. MULTILATERAL, -A, multilaterali, -e, adj. Care îmbrăţişează mai multe aspecte ale realităţii, care cuprinde sau se desfăşoară pe mai multe planuri, orientat în mai multe sensuri. Învăţămînt multilateral. i MULTILATERALITATE — 142 — MULŢUMI MULTILATERALITATE s. f. (Rar) I'aptul de a fi multilateral. Realismul socialist cere cea mai largă şi mai deplină dezvăluire a frumosului in toată multilateralitatea vieţii spirituale a omului. V. rom. mai 1953, 197. MULTIMILIARDAR, -A, multimiliardari, -e, s. m. şi f. Persoană a cărei avere se ridică la mai multe miliarde. MULTIMILIONAR, -Ă, multimilionari, -e, s. m. şi f. Persoană a cărei avere se ridică la mai multe milioane. Radu Comşa privi cu uimire la Sofron Vesbianu, multimilionar. c. petrescu, î. II 83. MULTINAŢIONAL, -Ă, multinaţionali, -e, adj. (Despre state) Care cuprinde mai multe naţiuni. Prietenia dintre popoarele Chinei multinaţionale a devenit o forţă motrice a societăţii. IVUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 79. MULTIPLICA, multiplic, vb. I. Tranz. 1. A mări de mai multe ori, a spori; (Mat.) a înmulţi. Munca braţelor omeneşti multiplicată de lucrul maşitielor se confundă in tumultul unui haos nesfîrşit. bart, s. m. 39. + Refl. A deveni mai numeros. Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se întretăiaţi, rebreanu, r. I 13. 2. A reproduce un obiect, prin diverse procedee tehnice, în mai multe exemplare. (F i g.) Parcă toţi căpătaseră aceeaşi figură, ca şi cum la fiece pas se întîlneau cu acelaşi om multiplicat, arghezi, r. T. 118. Refl. Figurile lor se multiplicau, ca din reflectarea unor oglinzi paralele, vlahuţĂ, o. a. iii 58. MULTIPLICARE^ multiplicări, s. f. Acţiunea de a multiplica şi rezultatul ei; înmulţire, sporire. După aceea s-a pus problema multiplicării [dosarului]. Ne trebuiau patru, baranga, i. 204. MU LTI PLIC ATÎY, -A, multiplicativi, -e} adj. (în e x p r.) Numeral multiplicativ — numeral care arată în ce proporţie creşte o cantitate sau se desfăşoară o acţiune. « Întreit », « înzecit», «însutit» sînt numerale multiplicative. MULTIPLICATOR multiplicatoare, s. n. Aparat sau maşină de multiplicare a unor acţiuni, mărimi sau exemplare. multiplicaţii;, multiplicaţii, s. f. (Rar) Multiplicare. MULTIPLICITATE s. f. Faptul de a fi în număr mare; mulţime. MULTÎTLU ', multipli, s. m. 1. Număr întreg care e divizibil cu un număr întreg dat. 8 este multiplu al lui 2. <$> Cel mai mic multiplu comun — cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact la mai multe numere întregi date. 300 este cel mai mic multiplu comun al numerelor 10, 12, 12. 2. (în sistemul metric) Fiecare din unităţile' de măsură mai mari decît unitatea tip, considerate în raport cu aceasta. Multiplii metrului. MULTIPLU -A, multipli, -e, adj. Care este compus din mai multe unităţi, care este de mai multe feluri; numeros, felurit. Intre multiplele calităţi politice ce-şi atribuia prefectul era şi aceea de neîntrecut orator. REBREANU, R. II 86. MULTirOLÂR, -Ă, multipolari, -e, adj. Care are mai mulţi poli. MULTISECULAR. -Ă, multiseculari, -e, adj. (Livresc) Care are o durată sau. o existenţă de mai multe veacuri. MULTIŞOR, -OĂRĂ, multişori, -oare, adj. Diminutiv al lui mult; destul de mult, cam mult; multicel. Luasem, bag seamă, mai multişoară apă decît vin avurăm în urcioraşul acesta. RETEGANUL, r. III 10. (Adverbial) E cam multişor de atunci. ^>Loc, adv. De multişor = de multă vreme. De multişor a înserat, Dar noi am întîrziat. pĂsculescu, i,. r. 34. E x p r. A fi cam de multişor = a fi vechi, a fi de mai multă vreme. Mai pe dos om n-am văzut de cînd sînt, şi, slavă domnului! sînt de multişor. ai.EC-SANDRI, T. 992. MULTITUDINE s. f. (Livresc, rar) Mulţime (de oameni) ; număr mare, cantitate impunătoare (de lucruri). MULŢÂMÎ vb. IV v. mulţumi. MULŢÂMÎRE s. f. v. mulţumire. MULŢAMÎTj -Ă adj. v. mulţumit. MULŢĂMlTĂ s. f. v. mulţumită. MULŢAmITOR, -OARE adj. v. mulţumitor. 3IULŢÎME, mulţimi, s. f. 1. (Urmat de obicei de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prep. « de » care indică natura obiectelor) Cantitate mare, număr mare de fiinţe sau lucruri. într-un ceas ne spune o mulţime de lucruri, ne trece pe dinaintea ochilor o mulţime de icoane vechi şi afumate, sadoveanu, o. vii 201, Să trec peste dînsele, am să omor o mulţime [de furnici]. CREANGĂ, p.,237. O mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, odobescu, S. nr 11. Mulţune de corăbii cu pînzele-nvălite Stau, umbre uriaşe, fantasme neclintite Pe luciul Bosfor. auîcsandri, o. 75. (în legătură cu noţiuni de timp) Este o mulţime de vreme de cînd n-am venit la d-ta. negruzzi, s. i 47. 2. Lume multă strînsă laolaltă, grămadă de oameni (de obicei adunaţi într-un scop comun); gloată. Mulţimea împresura zidurile curţii, sadoveanu, o. vii 73. Grupul actorilor principali se detaşează din mulţime, vianu, s. 143. înţelese că mulţimea e împotriva lui. rebreanu, R. i 194. + Colectivitate, masă. Instabilitatea dovedeşte că nici mulţimea nu mai are încredere în guvernele burgheze. c. petrescu, a. 320. Începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi suind în susul scării pin* la frunţile crăieşti. EMINESCU, o. i 133. Soarta-mi cu a-jnulţimii aş vrea să o unesc. AI/EXANDRESCU, p. 79. MULŢUMI, mulţumesc, vb. IV. (Şi în forma mulţămi) 1. I n t r a n z. (Adesea construit cu dativul; la pers. 1 ca formulă stereotipă) A exprima (cuiva) recunoştinţa şi satisfacţia pentru o manifestare de politeţe, un dar sau un bine care i s-a făcut. Au mulţumit pentru masă cu o reverenţă distinsă. C. PETRESCU, A. 452. De n-ai gazdă-n sat Să vii să dormi la noi. . . —îţi mulţumesc! coşbuc, p. i 230. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ţi mulţumise. odobescu, s. iii 9. Pe cîte l-oi doftori, Prea frumos mi-or mulţumi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 374. (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulţămesc de compliment, am zis. negruzzi, s. i 48. Noi de masă-ţi mulţumim, Că n-am venit să prînzim. jarnîk-bÎrseanu, d. 493. (în forma regională mulţam) Mulţam de cuvîntare. camii,ar, n.' ii 296. Cînd îi dau un bănuţ, el zice. . . mxdţam. ţichindeai,, F. 342. + (Adesea Ia pers. 1 pl., cu valoare de sg.) Exprimă răspunsul la un salut sau la o urare de bine. Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Cale bună, mîndruliţă! — Mulţămim ţie, bădiţă! ai,ecsandri, p. i 97. 2. T r a n z. A răsplăti, a recompensa. Şi noi, taică părinte, te-om mulţămi cit nu se mai poate. îţi dăm şi bucate. stĂnoiu, c. i. 25. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » şi exprimînd răsplata) Bunicul, fără vorbă, a mulţumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Te-aş mulţămi cu orice mi-ai cere, zise popa, dacă m-ai scăpa de moarte. ŞEZ. IV 187. 3. T r a n z. A satisface (pe cineva), a face pe placul cuiva. Toată lumea căuta să-l mulţumească, să-i ghicească, de se poate, intenţiile. CAMII, PETRESCU, u. N. 27. Mă veri MULŢUMIRE — 143 — MUNCĂ sili din toate puterile mele să te mulţumesc, ispirescu, L. 13. M-a mulţămit întîlnirea voastră, negruzzi, s. i 39. 4. Refl. A se socoti satisfăcut; a avea de ajuns ; a nu pretinde mai mult. Avea cîteva pogoane şi nu se mulţumea, mai lua şi « vamă» .pe baltă, dumitriu, n. 226. Sta într-un pension de băieţi, ca pedagog. El se mulţumea acolo. vlahuţĂ, la tdrg. Bine căi-i părea, Mult să mulţămea. teodorescu, p. p. 467. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu », rar « de ») Dar criticul nu se mulţumeşte numai cu atîta. gherea, st. cr. ii 58. Nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? ispirescu, l. 231. (Urmat de propoziţii secundare introduse prin * să *) Noi ceilalţi ne mulţumim să fumăm fără să spunem o vorbă. camii, PETRESCU, U. n. 387. Mă mulţumesc numai să te privesc cum scrii, rebreanu, r. i 244. + (Popular) A se lăsa de ceva, a renunţa la ceva. După un oarecare timpy fiecare împărat. trebuia să se mulţă-tnească de împărăţie şi în locul lui să se aleagă altul. marian, o. i 12. *4" (Rar) A se sătura (de ceva). Spuse... că el s-a mulţumit de ciobănie şi să duce de acum în lume. şkz. i 208. — Prez. ind. şi: pers. 1 sg. (regional) mulţam. — Variantă: (regional) ixiulţuilii vb. IV. MULŢUMIRE, mulţumiri, s. f. (Şi în forma mulţămire) 1. Acţiunea deamulţumi, exprimare a recunoştinţei; răsplătire, recompensă. Ca dar de mulţămire pentru mire ele primesc de la mireasă. . . mere şi altele. ŞEZ. XII 16. 2. Satisfacţie, plăcere, bucurie. Peste un an de la plecare, întorcîndu-se împăratul biruitor de la război, a găsit acasă mare mulţumire: cocon împărătesc de trei luni în vîrstă. caragiAi.H, p. 105. C-o mulţumire adincă, netnai-simţită, El în ochii ei se uită. EMINESCU, o. i 53. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulţămire! alexandrescu, m. 4-. — Variantă: (regional) mulţămire s. f. MULŢUMIT, -Ă, mulţumiţi, -te, adj. (Şi în forma mulţămit) Satisfăcut, îndestulat; împăcat. Era mulţămit şi zîmbea. In sfîrşit, ajungea la Iaşi. SADOVEANU, O. VII 68. Primarul Ion Pravilă intră în circiumă frecîndu-şi miinile mulţumit, rebreanu, r. ii 73. Eşti mulţămită, fata mea? — Mulţămită, răspunse ea zîmbind. EMINESCU, N. 18. — Variantă: (regional) mulţămit, -ă adj. MULŢUMITĂ, (rar) mulţumite, s. f. (Şi în forma regională mulţămită) 1. Recunoştinţă; recompensă, răsplată ; cuvinte prin care se exprimă recunoştinţa. Abia işi isprăvise mulţumită, şi alţi creştini din sat sosiră la el. galaction, o. i 255. La git purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulţămită, pentru că a căutat-o la boală, creangă, p. 291. Auzit-ai mulţumite, Mullumite-mbo-bocite, Bodaproste înflorite. PĂSCULESCU, L. P. 8. + (Cu valoare de prepoziţie, urmat de uri dativ) Datorită (unei persoane sau unui lucru). Mulţumită domnului, părinţii noştri aveau de unde; căci sărăcia nu se oploşise încă la uşa lor. CREANGĂ, A. 103. 2. Mulţumire (2). Oamenii ce iubesc noul vor ceti cu mulţămită, Căci de-i şi gol adevărul la-nţelepţi tot e plăcut. negruzzi, s. n 290. — Variantă: (regional) mulţămită s. f. MULŢUMITOR, -OĂRE, mulţumitori, -oare, adj. (Şi în forma mulţămitor) Care corespunde cerinţelor, care dă satisfacţie, produce mulţumire ; satisfăcător. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biroul nostru spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amîndouă părţile. caragiai.K, o. I 113. <)> (Adverbial) Vorbind despre felurite rîuri şi rîuşoare, candidatul răspunsese mulţumitor. botez, şc. 152. + (Despre persoane, construit cu dativul) Recunoscător. Nu-mi trebuiesc bani. Mai degrabă ţi-oi fi mulţămitor pentr-un bărbăcuţ, cu coada groasă. sadoveanu, B. 42. Cetitorul ¡mi va rămine mulţămitor. negruzzi, s. i 43. — Variantă : (regional) mulţămitor, -Oiire adj. MULTORA, muluri, s. f. Element secundar de ornamentaţie arhitecturală în relief, cu profil pronunţat, destinat să sublinieze, să lege între ele sau să decoreze elementele arhitecturale principale. V. ciubuc (2). MtJMĂ s. f. v. mamă. MUMBAŞÎR, mumbaşiri, s. m. (învechit) Slujbaş însărcinat cu încasări şi execuţii fiscale. Hătmănia avea un stog de slujitori şi mumbaşiri cu care se slujea la împliniri de bani şi execuţiuni. filimon,. c. 233. Peste o lună de zile să trimete mumbaşirul după rămăşiţuri, care împlinesc tot acei bani ce au dat lăcuitorii odată. GOLESCU î. 87. — Variantă: bumlmşir (odobescu, s. iii 28) s. m. MUMGlU s. m. v. mungiu. MUMIE, mumii, s. f. Cadavru conservat printr-o îmbălsămare specială la vechii egipteni. Ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni. EMINESCU, O. I 155. 4- (în metafore şi comparaţii, despre oameni) Persoană foarte slabă. — Accentuat şi: mumie. MUMIFICA, mumific, vb. I. Refl. A se usca ca o mumie. Au luat o şopîrlă mare şi un şarpe de cîţiva metri pe care i-au ţinut în catacombe... în cîţiva ani tiritoarele s-au mumificat, sahia, u.r.s.s. 48. MUMIFICAT, -Ă, mumificaţi, -te, adj. Transformat în mumie ; uscat. (F i g.) Foi late de podbal rotund, pe care stăteau aşternute şi mumificate. . . popoare întregi de zglăvoace căpăţinoase. hogaş, m. n. 154. + (Rar, despre păsări) împăiat. Îşi plimbă privirea de vultur mumificat peste oamenii din sat, ca să vadă de sint înspăi-mîntaţi sau nu. camil petrescu, o. i 286. MUMIFIÎRE s. f. (Neobişnuit) Faptul de a se mumifica. Climatul şi compoziţia acestui sol ajută foarte mult fenomenului de mumifiere. sahia, u.r.s.s. 46. MUMUl, mumuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar, despre viţei) A zbiera chemîndu-şi mama. MtJNCĂ, munci, s. f. 1. Activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică şi adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuinţelor lui. în Republica Populară Romînă munca este o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare cetăţean capabil de muncă, după principhd « cine nu munceşte nu mănîncă ». const. r.p.r. 13. Munca e pulsul de viaţă al omenirii, e biruinţa veacurilor viitoare. SADOVEANU, o. vi 337. în mai, cînd rozele-nfloresc. . . Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare, demetrescu, o. 80. Şi cu muncă mai puţină va fi lan mai roditor, Cînd descoperiri măreţe vor sta lumii de-ajutor. bei^diceanu, p. 126. (Ec. pol.) Forţă % de muncă v. forţă. Muncă abstractă = cheltuire de forţă de muncă omenească socotită în general şi care creează valoarea mărfurilor. O valoare de întrebuinţare, un bunf nu are deci valoare decît pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească abstractă, marx, c. I 72. Muncă concretă = cheltuire de forţa de muncă omenească într-o forma specială, îndreptată către un anumit scop şi care creează valoarea de întrebuinţare a mărfii. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, şi în această calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuinţare, marx, c. I 79. Oamenii muncii = toţi cei care muncesc permanent cu braţele sau cu mintea într-un sector al producţiei.. Protecţia muncii = ansamblul măsurilor luate pentru a evita acci- MUNCEL — 144 — MUNCULIŢĂ ■dente de muncă, a asigura desfăşurarea activităţii muncitorilor în condiţiile cele mai bune. Muncă în acord v. acord. Muncă salariată v. salariat. Muncă calificată v. calificat. Diviziunea muncii v. d i v i-ziune. ^ Expr. A Cuprinde munca = a face faţă cu succes, a îndeplini cu succes anumite sarcini de îndrumare sau de conducere. A scoatc (lin muncă = a îndepărta pe cineva dintr-un anumit post. 2. Efort de a realiza ceva; osteneală, strădanie. Stilul artistic al lui Eminescu este rezultatul unei munci îndelungate de selectare a materialului din limba comună. ROSETTi, s. 37. Toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă. EMINESCU, o. I 151. Ocupaţie, îndeletnicire. Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie, alecsandri, p. p. 290. + (La pl.) Lucrul cîmpului; muncă agricolă. O să vii să ne rogi să sărim să-ţi facem muncile-n primăvară. sandu-aldea, d. N. 209. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scîrţîind. coşbuc, p. i 47. Văzui oameni... Cu plugurile la munci. ai*ECSANDRI, p. p. 285. 3. Folosul material agonisit prin lucru; agonisită. Cînd îşi aducea ea aminte de piticele cele nadolence şi bo-ghete, de vinişortd din cramă, de răsipa ce s-a făcut cu munca ei - ■ . crăpa de ciudă. CREANGĂ, p. 12. Munca-ne de zece ani Pun p-o haină de purtare. boli,iac, o. 203. 4. (învechit, mai ales Ia pi.) Torturi, cazne. Muncile cele groaznice ale usturimei. ISPIRESCU, u. 78. Şi-n temniţă să-i bagi, Şi la muncă să-i ţii Pîn-or pieri de vii! TEODO-RESCU, p. P. 106. + (Rar) Suferinţă, chin. Cîte munci, cîte necazuri. . . Inimi, soarta hotăreşte să răbdaţi. CO-NACHI, p. 82. 5. (Numai în e x p r.) Muncă silnică — pedeapsă care se aplică pentru fapte penale grave, pentru crime (pronunţată printr-o hotărîre judecătorească). Didina. . . îl orbeşte, riscînd astfel să fie arestată şi să meargă la munca sihlică. GHEREA, ST. CR. I 366. MUNCEL, muncele, s. n. Munte mic, deal, colină făcînd parte dintr-un şir de înălţimi asemănătoare. De la amiază o luaseră pe un drum îngust, care se strecura întortocheat pe sub muncele şi prin văi. SADOVEANU, o. I 12. Ştefan-vodă. . . la luptă purcedea Peste munte şi muncel Cu tot codrul după el. ai^ecsandri, p. iii 158. Pe cel deal, pe cel muncel, Se iveşte-un voinicel. ŞEZ. XXI 51. — PI. şi: (m.) muncei (SBiERA, p. 179). MUNCÎ, muncesc, vb. IV. 1. Intranz. A depune un efort fizic şi intelectual pentru a produce, a crea, a pregăti sau a prelucra ceva; a face o muncă, a depune o activitate ; a lucra. Munceşte el, că de muncit nu-i ruşine, ş-ascultă, şi-i supus, şi-şi face ochii în patru cînd îi spune cineva ceva. vlahuţă, o. a. ii 10. S-a statornicit în satul aceala pentru totdeauna, trăgîndu-se la casa lui şi muncind ca pentru dînsul. creangă, p. 139. Nu-mi trimite-atîta dor Pe gurile tuturor, Că n-am vreme să-l doresc: Ziua lucru şi muncesc, Noaptea voi să odihnesc. Jarnîk-bîr-SEanu, d. 117. Cei ce muncesc *= oamenii muncii. T r a n z. (Cu privire Ia pămînt, cîmp, ogor) A lucra, a efectua munci agricole. învăţa poporimea cum să-şi muncească cîmpurile mai cu folos. ISPIRESCU, u. 73. ^ T r a n z. (Cu privire Ia obiecte concrete sau la creaţii ale spiritului) A prelucra, a modifica; a meşteri, a meşteşugi. Sînt şi meşteri care dintr-o coasă rea fac una bună. . . o muncesc în fel şi chip. pamfii,e, a. r. 129* 2. T r a n z. A supune la cazne, la tortură; a provoca suferinţe morale, a chinui, a necăji, a supăra. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă, Şi-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, p. 70. Puse de tăie. . . pe alţi mulţi boieri, muncindu-i, mai întii, spre a le afla toate avuţiile, odobescu, S. I 425. Mă munceşte dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. Ai,ECSANDRi, p. I 240. A b s o 1. Desperarea ucide, această simţire munceşte, eminescu, n. 73. 3. Refl. A suporta suferinţe fizice, a se chinui, a îndura, a suferi. A dat poroncă pin toată cetatea lui să-i vie doftorii in clipă să facă ceva, ca să nu i se muncească' copila. SBiERA, p. 301. Aşa se munci biata noră, pînă după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî. CREANGĂ, P. 6. Că de-ai şti tu cum trăiesc, Cum trăiesc, cum mă muncesc, Ţi-ai încleşta minele Şi ţi-ai plînge zilele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 318. > (Cu sens atenuat) A se strădui, a se sili, a se frămînta, a se osteni, a se obosi. Un cocostîrc stătea cu capul ridicat, muncindu-se să înghită ceva care-i umfla. . . gitul subţire. dumitriu, v. Iy. 120. Se muncea Simina să-şi aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, coşbuc, P. I 246. Asta nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ŞEZ. IV 170. Expr. A se munci cu gîndul (mai rar cu gîndurilc) = a fi chinuit, preocupat de un gînd. Şi-şi duse mina la gură, scoborîndu-şi ochii în jos, muncindu-se cu gîndid să afle ce-i• de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 4. T r a n z. (Rar) A cîştiga ceva cu osteneală, cu muncă. Banii mei, munciţi de mine. de^avrancea, o. ii 365. MUNCÎRE s. f. (învechit şi popular) Acţiunea de a munci (2) şi rezultatul ei; suferinţă, tortură, chin. De muncirea lui [a diavolului] să-l slobozeşti. TEODORESCU, p. p. 385. MUNCÎT, -A, munciţi, -te, adj. 1. Chinuit, trudit; (f i g.) forţat. Vorbise... cu o umbră de încordare în glas, care arăta că liniştea e silită, muncită, dumitriu, v. i,. 99. 2. Cîştigat cu osteneală, cu anevoinţă, cu muncă grea. Căutau să-l despoaie de « averea lui muncită ». vi^a-HUŢĂ, la TDRG. MUNCITOR1, -OARE, muncitori, -oare, adj. 1. Care munceşte, care lucrează într-un domeniu de activitate productivă. Căci de lumea muncitoare Şi de glia strămoşească Nu-i putere pe sub soare Cîndva să mă despărţească. beniuc, M. 125. [Eminescu] a ilustrat ■ ■ . jalea şi amarul întregului popor muncitor în tumultul veacurilor. SADO-veanu, E. 76. Clasă muncitoare v. clasă. Ţărănime muncitoare = totalitatea ţăranilor săraci şi mijlocaşi. 2. Harnic, activ, zelos. Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă. CREANGĂ, p. 37. MUNCITOR2, -OARE, muncitori, roare, s. m. şi f. Persoană care ia parte nemijlocit la procesul de producţie industrială; persoană care îşi cîştigă existenţa muncind cu braţele. V. lucrător. Muncitorii, ţăranii, intelectualii, călăuziţi de Partidul Muncitoresc Romîn, devin tot mai conştienţi de faptul că ei sînt stăpîni în această ţară, stăpîni peste bunurile şi bogăţiile ei. GHEORGHiu-DEJ, art. cuv. 153. în depărtările îngheţate, închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor, arghezi, p.-T. 90. Muncitor agricol — muncitor care lucra pă-mîntul altora, neavînd pămînt propriu sau alte mijloace de producţie. Muncitor calificat v. calificat. + Om care lucrează pămîntul. Cît vedeam cu ochii, pe lanuri şi-n ogoare, muncitorii stăteau aplecaţi asupra pămîntului. SADOVEANU, o. vi 336. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat, coşbuc, p. i 48. La foc de soare Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. alecsandri, p. a. 131. . MUNCITORESC, -EĂSCĂ, muncitoreşti, adj. Care aparţine muncitorilor, propriu muncitorilor. Partid muncitoresc. MUNCITORÎJŞTE adv. Ca muncitorii, cum fac muncitorii. MUNCITORIME s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea muncitorilor, mulţime de muncitori. MUNCULIŢĂ s. f. Diminutiv al lui m u n c ă. 1. v. muncă (1). Ne-am răfuit pe dreptul şi pe munculiţă noastră şi a părinţilor părinţilor noştri. C. PE- MUNCUŞOARĂ — 145 — MUR TRF.scu, R. dr. 19. Nu-i pasă lui de nu ştiu cine de ar fi fost. Vezi că-şi câta de munculiţă lui. ispirescu, I,. 205. Tot tortul se face cilţi şi-i păcat de munculiţă mea. ŞEZ. v 10. 2. v. muncă (3). Putem spune că ni s-a dus munculiţă noastră pe gîrlă. c. petrescu, î. ii 209. Birul greu, podveada grea, Vai de munculiţă mea! TEODORESCU, p. P. 290. MUNCUŞOAltĂ s. f. Munculiţă. N-au preţ nici ouăle, nici puii, păcat de muncuşoara mea! dunăreanu, n. 20. MUNDÎR s. n. v. monâir. MUNDIEAŞ s. n. v. mondiraş. MUNGERtE, mungerii, s. f. (învechit) Lumînărie. Venittirile comunelor rurale. . . provin din ■ . . venitul de la mungerii. I. IONESCU, P. 111. MUNGÎU, mungii, s. m. (învechit, în forma mumgiu) Lumînărar. Luminează casele... cu luminări de seu; pentru această trebuinţă sînt luminărarii (mumgiii) indigeni care o îndestulează. I. ionescu, m. 685. — Variantă: mumgiu s. m. MUNICIPÂL, -A, municipali, -e, adj. (Ieşit din uz) Privitor la administrarea municipiilor. <$> Consiliu municipal = consiliu care conducea administraţia unui oraş. Teatru municipal = teatru susţinut de un municipiu, -ţ-(Substantivat, m.) Măturător de stradă. Aşteptînd, miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe cînd un municipal îşi face cu măturoiul lui enorm datoria. caragiai,e, o. II 176. MUNICIPALITATE, municipalităţi, s. f. (La noi în vechea organizare administrativă) Administraţia unui oraş mare ; totalitatea organelor administrative care conduc un municipiu. Toate închisorile Parisului ţin de municipalitate. CAMII, PETRESCU, T. II 411. MUNICIPIU, municipii, s. n. (în vechea organizare administrativă) Oraş mare, cu administraţie proprie, bucurîndu-se de autonomie în cadrul administraţiei de stat. MUNIFICENŢĂ, munificenţe, s. f. (Franţuzism rar) Dărnicie, generozitate. Trăia din munificenţa celor ce petreceau cu prostia lui. GHICA, s. 326. MUNIŢIE, muniţii, s. f. (Mai ales la pl.; la sg. cu sens colectiv) Proiectile folosite la armele de foc (şi accesoriile acestora). Dincolo de magaziile de muniţii. . . îşi înalţă fruntea o placardă strîmbă. sahia, n. 116. Văzură că au sfîrşit şi muniţiile şi merindele, negruzzi, s. i 173. MUNTAR, muntari, s. m. (Regional) Bărbat care mulge în fiecare zi oile sau vacile duse la munte şi prepară derivatele de lapte ; baci. MUNTAJRÎŢĂ, muntăriţe, s. f. (Regional) Femeie care mulge în fiecare zi vacile sau oile duse la munte şi prepară derivatele de lapte; băciţă. Muntarii sau muntă-riţele ■ . . se adună peste zi şi peste noapte la una din măie-toarele vecine, unde fierb laptele. . . fac brînză etc. pam-fiuî, i. c. 438. MUNTE, munţi, s. m. 1. Ridicătură a scoarţei pămîn-tului mai mare decît dealul, de obicei stîncoasă şi depăşind înălţimea de 800 de metri. în faţa noastră, munţii Dobrogei stăteau nemişcaţi, cu frunţile posomorite, la spatele pădurilor de sălcii şi mlaştinilor întinse, dunăreanu, n. 28. Cînd să pună mina pe dînsa, zbir! pe vîrful unui munte şi se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. Cîmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, o. 24. E un brad în munte, Cu crăci verzi, cu verde frunte, jarnîk-bîrseanu, D. 29. (în metafore şi comparaţii, pentru a exprima proporţiile neobişnuite ale unui lucru) Un munte de om. cn Un val ca un munte. DRĂGHici, R. 34. Loc. adj. Do munte = de la munte. Sub un ulm Aluta cată să se cidce, Şi cu flori de munte face fraged pat. BOiyiNTiNEANU, O. 86. Atunce falnic omul rîdică a sa frunte Şi-n ceruri cu mîndrie aţintă ochiul său. Fiinţa lui se-nalfă ca vulturul de munte, ai^ecsandri, p. i 125.« (în raport cu regiunea Moldovei şi a Munteniei) De peste munţi = din Transilvania. Romînii de peste munţi. E x p r. Prin munţi şi Tui = peste tot. <> Munte de gheaţă — gheţar plutitor. -f- (Popular) Loc de păşune. Turmele de-şi aduna Şi la munte le pornea. TBodorescu, p. p. 513. 2. F i g. Grămadă, cantitate mare de ceva. Pe lingă zidurile uzinei, adevăraţi munţi de oţel şi fier, de fontă şi aramă, stancu, u.r.s.s. 195. Mihai porni înapoi pe solul turcesc. . . trimiţi ud sultamdui vorbe paşnice şi, în secret, făgăduind munţi de aur. bălcescu, o. ii 273. 3. (Numai în e x p r.) Munte de pietate = casă de amanet în ţările burgheze. Cocoşul ţinea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, c. v. 23. MUNTEAN, -A, munteni, ,-e, s. m. şi f. 1. Persoană care locuieşte la munte, de la munte. Munteanului i-i dat să-şi cîştige pînea cea de toate zilele cu toporul. SADOVEANU, B. 10. Eşti tu fată de muntean Sau copilă de vălean? akecsandri, p. i 97. + (Adjectival) De la munte. Pentru noi, ţăranii munteni, este o mare facere de bine! CREANGĂ, A. 19. Înaintînd am început a videa şi sătenii în costumul muntean, negruzzi, s. I 308. 2. Persoană care este originară din Muntenia sau locuieşte în Muntenia. Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine, Şi la viaţă cu unire, Şi la moarte cu-nfrăţire! auîcsandri, p. a. 104. munte Ancă, muntence, s. f. 1. Femeie care locuieşte la munte, de la munte. 2. Femeie originară din Muntenia sau care locuieşte în Muntenia. C-o graţioasă munteancă i se părea că vorbea, aivexandrescu, m. 210. MUNTENESC, -EĂSCĂ, munteneşti, adj. 1. De munte. Eu ştiu... să duc să pască turma pe locuri munteneşti. EFTIMIU, î. 142. 2. Din Muntenia, al muntenilor (2). (învechit şi arhaizant) Ţara Muntenească = Muntenia. Tomşa, aşezat în Ţara Muntenească, începu să lovească ţinuturile moldoveneşti din margine. Sadoveanu, o. vn 159. MUNTENIîŞTE adv. Ca cei din Muntenia, ca muntenii, în felul muntenilor. MUNTENlSM, muntenisme, s. n. Cuvînt, expresie; construcţie proprie graiului din Muntenia. MUNTENIZÂ, muntenizez, vb. I. Refl. A-şi însuşi felul de a fi sau de a vorbi al muntenilor (2). Interveni Sabina, parodiind accentul lui Nelu, atît de subit munte-nizat. c. petrescu, c. v. 98. MUNTICEL, munticei, s. m. (Rar) Diminutiv al lui munte. Pe piscul unui munticel... zări o căprioară. ISPIRESCU, L. 288. MUNTIŞOlî, muntişori şi munţişori, s. m. Munticel. Dornele-s numai pîraie, numai munţişori cu brazi, numai ţăpşanuri şi aşezări de sate. SADOVEANU, B. 151. [Piatra] stă între doi ascuţiţi munţişori. negruzzi, s. i 196. O bîtcă ce este între patru dealuri, dincolo de muntişorul ăla ce se vede. gorjan, h. i 63. MUNTOS, -OÂSĂ, muntoşi, -oase, adj. Plin de munţi, cu munţi, format din munţi. Mai presus de acel brîu muntos se înalţă două piramide mari de munţi. BĂI.CESCU, o. n 207. MUR1, muri, s. m. Nume dat mai multor specii de arbuşti din familia rozaceelor, cu tulpina spinoasă, cu 10 i MUR — 146 — MURGULET flori albe dispuse în umbelă, cu frunze compuse şi cu fructe comestibile; formează tufişuri întinse mai ales în tăieturi de pădure (Rubus). Să nu fie urîfică, Nici în stat prea puţintică, Să fie un vrej de mur. TOT. MUR2, muri, s. m. (Latinism învechit) Zid. Memfis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stîncă pe stîncă, o cetate de giganţi. EMINESCU, o. i 43. Eu, în copilărie, iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirei, şi-n vale să privesc. ALEXANDRESCU, M. 10. MUR3, -Ă, muri, -e, adj. (Rar) Negru-lucios. Ah, ochilor muri, Vii şi plini de nuri La căutături. CONACHI, P. 74. Cucuie cu pană mură, Ce-am grăit gură la gură Să nu cînţi pe tişătură! ŞEZ. xxm 106. MURĂ, murez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la varză, castraveţi etc.) A ţine într-o soluţie de oţet sau în saramură, ca să se acrească. Din partea mea, v-aş lăsa să-i luaţi şi toţi [bureţii], că doar n-am să-i murez. contemporanul, vi] 485. <$> Refl. Castraveţii s-au murat. 2. A conserva nutreţurile în stare suculentă printr-un . proces de fermentare. 3. (Cu privire la plante textile) A pune la topit, a topi. (Refl. pa s.) Să ia de nevastă-o fată Ce ştie inul să bată, Cînepa cum se minează. POP. 4. F i g. A uda. Era să plec la Neamţu. . . M-ar fi murat [ploaia] ca p-un cîine. DKI.aykancea, a. 108. MURAHĂS, murahaşi, s. m. (Turcism învechit) Plenipotenţiar turc. MURAL, -A, murali, -e, adj. Aflat pe un zid, executat pe un zid ; care se atîrnă pe perete. Portret mural al lui Neagoie Basarab. odobescu, s. i 391. •*$- Pictură mitrală = pictură făcută pe zid. Hartă murală = hartă mare de atîrnat pe perete. MIGRARE s. f. Acţiunea de a m^u r a. MURAT, -A, muraţi, -te, adj. 1. (Despre alimente) Ţinut în oţet sau în saramură un timp necesar ca să capete un gust acru specific; acrit. Zicem seamă de varză, in loc de curechi murat. NEGRUZZI, S. I 349. S-a mai pus la masă intii scoici murate. ŞEZ. xxiii 73. 2. (Despre plante furajere) Conservat printr-un proces de fermentare. Nutreţ murat. 3. F i g. Ud. Pisicuţa, murată ca un şoarece, tremura cum ii varga şi căta din cînd în cînd cu groază înapoi. hogaş, m. N. 224. MÎJRA, mure, s. f. 1. Fructul comestibil, negru şi lucios, asemănător cu smeura, al murului1. Văd în zori cum merg s-adune Mure fetele, coşbuc, p. i 262. Ea culege fragi şi mare De sub brazi, de prin tuf ari. alecsandri, p. a. 154. Spun lămurit Cum au mers urşii la o bătaie Şi cîte mure ei au jertfit, alexandrescu, m. 349. Frumos e badea la gară, Ca şi roua de pe mură. hodoş, p. p. 62. (în metafore şi comparaţii) Mai mare dragul să fi privit pe Davidică... cu ochii mari, negri ca murele şi seînteietori ca fulgerul. CREANGĂ, a. 95. Din ochi negri iţi dă mure, Ce ştiu minţile să fure. beldiceanu, p. 85. Pentru ochi ca murele Ocolesc pădurile. JARNÎK-BÎRSEANU, i>. 18. Ochişorii lui, Mura cîmpultii! alecsandri, p. r. 3. ^ E x p r. (în construcţie cu verbele «a da », «a pica », « a aştepta « a vrea » etc.) Mura în gura = fără munca, Fără oboseală, de-a gata. Cum să-i pice lui mură în gură o bucăţică aşa de bună. ispirescu, m. v. 35. 2. Mur1. Rugii murelor cu flori tîrzii şi albe atîrnau între crăpăturile catifelate de muşchi, c. PETRESCU, S. 215. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Şi sub bolta cea senină Vom şedea în foi de.mure. EMINESCU, o. I 54. MURĂTURĂ, murături, s. f. (Mai ales la pl., la sg. cu sens colectiv) Legume conservate în saramură sau în oţet. Murăturile foarte îi plăceau, slavici, n. i 5. MURDAR, -A, murdariy -e, adj. 1. (în opoziţie cu curat) Plin de pete, acoperit de praf, de murdării sau de gunoi; nespălat, impur, întinat. Băgară de spamă că hainele lor sînt murdare, ispirescu, L. 40. înaintea palului* o masă murdară. EMINESCU, n. 38. în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare. . . stătea posomorită, Cu feţe-jttunecoase, o ceată pribegită. id. O. I 56. *4* (Despre fiinţe) Care nu respectă curăţenia. + (Despre apă sau despre lumină) Lipsit de limpezime, de claritate; tulbure. De prin crîşme... pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari şi nespălate, o lumină murdară. EMINESCU, N. 34. 2. F i g. (Despre acţiuni omeneşti) Josnic, mîrşav, degradant; (despre oameni) care comite acţiuni urîte. Acuma vezi şi tu cit e de murdar şi de nevrednic de iubirea ta. rebreanu, I. 113. Dumneata sugi singele poporului.. . — Murdar! CARAGiale, o. i 102. + (Despre cuvinte) Necuviincios, obscen. Şi începu să-i spuie vorbe murdare şi s-o înjure, cu patimă, dumitriu, p. F. 37. MURDĂRI, murdăresc, vb. IV. T r a n z. A face murdar, a păta, a mîzgăli, a mînji; fig. a degrada. Bocancii plini de noroi murdăreau. . . pătura, dumitriu,. N. 163. Da! ce-am văzut să-mi murdăresc mănuşiţele! ispirescu, z,. 350. BITJRDĂRÎE, murdării, s. f. 1. Strat de necurăţenie care acoperă sau îmbîcseşte ceva; (concretizat) • obiect murdar, bun de aruncat; gunoi. Dar vezi, vezi să nu-mi facă murdărie ori să-mi umple casa cu cine ştie ce mirosuri. rebreanu, R. i 169. Slugile împăratului rîdeau de dînsul şi toate murdării!e le arunca pe bordeiul lui. ISPIRESCU, L. 154. 2. Fig. Faptă josnică, degradantă. Bine că nu m-aţi amestecat şi în murdăria asta. DEMETrius, c. 61. La cîte murdării nu m-am pretat, ca s-o spionez, camil PETRESCU, T. II 106. ^ Vorbă necuviincioasă. MURG1, murguri, s. n. (învechit şi popular) Amurg. într-o zi in murgul serii fata aşteptînd după obicei pe frate-său. . . vede înainte-i o păsărică. POPESCU, B. in 118. Murgul serei începe a se destinde treptat preste pustii. ODOBESCU,. S. Iii 17. Duminică. . . în murgul serii, năpădeşte peste avangarda vrăjmaşului. BXLCESCU, o. ii 49. MURG2, -A, murgi, adj. (Despre cai, mai rar, despre alte animale sau despre obiecte) De culoare închisă, castaniu-închis, brun. Cei doi cat . erau murgi. sado-VEANU, o. i<. 16. [Căţeluşi] unii negri, alţii murgi şi alţii bălţaţi. odobescu, S. iii 42. + (Substantivat) Cal cu părul de această culoare; p. ext. orice cal. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare, iosif,. PATR. 51. în urma lor venea călare pe un murg buiestraş Vasilc, feciorul, slavici, n. i 92. N-am eu cal de alergat Şi nici murgă Să te-ajungă. bibicescu, p. p. 329. <$-E x p r. Paşte, murgulo, iarbă verde v. i a r b ă. (Substantivat, f’, în e x p r.) A intrat murga în sat = s-a înserat, s-a făcut întuneric. MURGĂN, -Ă, vţurgani, -e, adj. (Rar) Murg2. Buhai murgani jertfeau pe-a lui altare, murnu, o. 33. MURGĂŞ, -Ă, murgaşt, -e, adj. (Regional, despre oi) De culoare murgă. Oile au diferite numiri. . . oacheşe. . . murgaşe. pamfile, i. c. 36. MURGÎ, itittrgesc, vb. IV. Intranz. (Rnr) A căpăta o culoare închisă, a se întuneca. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a murgi .în vînăt. DELA-VRANCICA, S. 184. MURGÎT s. n. (Rar, în loc. a'dv.) îll murgit = pe înserate, în amurg. Cîndu-i colea în murgit, Badea din codru-a ieşit. jarnÎk-bîrseanu, d. 286. MURGULÎiŢ, murguleţi, s. m. (Mai ales în poezia populară) Cal cu părul castaniu-închis sau brun MURGUŞOR — 147 — MURMUR (v. mur g2); p. e x t. orice cal. Murguleţ cu părul creţ. . . Să zbori zborul ghidului! alECSandri, p. i 106. MURGUŞOR, murguşori, s. m. (Mai ales în poezia populară) Murguleţ. De azi călea-mi părăsesc, Murgu-şoru-mi priponesc. ai,Ecsandri, p. i 100. MURGtj'Ţ, -A, murguţi, -e, adj. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui murg2. Drăguţă mier-luţă, Pasere murguţă, Acuma poţi ciuta, ţichindeal, F. 238. 4" (Substantivat) Murguleţ. Murgule, murguţul meu, Datu-mi-te-a taică-tău Ca să-mi fii de ajutor La nevoie şi la zor, Să te-ntreci cu şoimii-n zbor. ANT. I,IT. pop. I 293. Cosicioara că-şi smulgea Şi murguţul blăstăma. jarnîk-bîrseanu, D. 498. Ţii, murguţule-n putere, Du-mă iute ca un zmeu. alecşandri, p. p. 49. MURÎ, pior, vb. IV. Intranz. 1. A înceta de a mai trăi, de a mai fi în viaţă; a-şi pierde viaţa, a răposa, a deceda. Băiatul vioi, tinărul plin de avînt şi de vise, prietinul tinereţii mele murise! sadoveanu, o. viii 20. De-oi muri... al meu nume or să-l poarte Secolii din gură-n gură. eminescu, o. I 133. <£> F i g. Mor azi zîmbetele mele, Moare-ntreagă vraja firii. GOGA, c. p. 114. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» şi arătînd cauza morţii) Niciodată n-a crezut că intr-adevăr se .poate muri de foame. c. pETrkscu, c. v. 129. 'Ei, bine ar fi să poată muri omul cină vrea; dar... nu moare nimeni de asta! CARAGIALE, o. I 64. (în imprecaţii şi jurăminte) Să mor dacă-nţeleg ceva. caraGiale, p. 136. kf- (La viitor, în construcţii negative, ca încurajare la o acţiune, adesea ironic) Te-ai deprins tot la leş. . . Mai şezi şi piti ţinut, că nu-i muri. ai.ecsakdri, T. i 183. <0> E x p r. A muri CU zile = a muri în urma unei boli neîngrijite sau în împrejurări neprevăzute. (învechit şi popular) A muri cu moarte = a muri condamnat la moarte şi executat.. După datinele noastre, cu moarte trebuie să mori. ispirescu, i,. 76. <> T r a n z. (Cu complement intern) A muri moarte de erou. 4- F i g. (Despre plante) A se usca, a se veşteji. A murit pe luncă macul, A murit şi-i mult de-atunci. coşbuc, p. rr 276. 2. (Prin exagerare) A suferi foarte tare, a fi Ia capătul puterilor, a se simţi covîrşit (de o senzaţie dureroasă, de o stare psihică, de un sentiment apăsător etc.). V. consuma. Tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame! ispirescu, l. 174 .Striga cit il lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, p. 239. Să moară de ciudă celelalte fele. alecsandri, t. i 36. <$> (Urmat de un conjunctiv prin care se exprimă o dorinţă) Murea să afle toate despre toţi şi să clevetească. rebrBanu, R. I 178. + (Urmat de determinări introduse prin prep. « după *) A ţine foarte mult Ia cineva sau la ceva, a iubi cu patimă, a nu se putea lipsi de fiinţa sau de obiectul iubit. Fete mari şi mititele, Moare neică după ele. ant. UI. POP. I 105. Sfîntid soare, dacă-i soare, Şi tot după tine moare; Dară eu fecior sărac. Cum să nu mor de-al tău drag ? jarnîk-bîrseanu, d. 15. 3. F i g. A înceta de a mai fi văzut sau auzit, a se pierde, a se stinge treptat. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau ca vintul serii şi mureau în depărtări, sadoveanu, O. I 101. Drumul murea în desişul negru-verde a doi munţi parcă împreunaţi, hogaş, dr. ii 3. Focul ce murea în sobă c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I 84. MTJRIBTÎND, -Ă, muribunzi, -de, s. m. şi f. Persoană care e pe moarte, care se află în ultimele momente ale vieţii. A bătut la uşă, a deşteptat pe bătrin şi i-a lăsat în prag muribundul, sadoveanu, P. M. 124. Ici-colo cîte-un muribund gemea ori se zvîrcolea încă. REBREANU, r. n 269. Muribunda deschise ochii, deveniţi catifelaţi, bart, E. 389. + (Adjectival) F i g. Care e gata să piară, pe ducă, pe cale de dispariţie, p. e x t. slab, fără vlagă. Becul împrăştia o lumină muribundă. C. PETRESCU, c. v. 41. MURÎND, -Ă, murinzi, -de, adj. (Neobişnuit) Care este pe moarte, în agonie; muribund. îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţarină. . . Dar mai clătinindu-şi capul, şi c-o murindă mină Fierid care le scapă cu furie stringînd. AI.EXANDRESCU, p. 39. F i g. Făcliile murinde sub pînza ce albează Al nopţii întuneric ce-ncepe a fugi. BOL-I.IAC, o. 73. <$• (Substantivat) Hangiul, simţind că se fringe de la mijloc, voi să dea drumul murindului şi să se ridice în picioare ca să răsufle şi să-şi recapete puterile. CARAGiAr.K, o. I 359. MURÎŞ, murişuri, s. n. (Rar) Loc în care cresc tufe de muridesiş de muril. MURÎT, -Ă, muriţi, -te, adj. (Rar) Mort. Cel ce in astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sînt cei muriţi, eminescu, o. I 5C) 4- F i g. (Regional) Uscat. Foaie verde măr murit, Am un puiuţ prăpădit. ŞEZ. 11 9. MURITOR, -OARE, muritori, -oare, adj. Care îşi termină existenţa prin moarte, supus moiţii. Tu te coboară pe pămînty Fii muritor ca mine. eminescu, o. î 173. în sfîrşity aşa i-o fost scris, toţi sîntem muritori. a^ecsandri, X. 134. Măria-ta eşti muritor şi ai să dai sama! negruzzi, s. i 146. <0> E x p r. A îi (sau a ajunge, a rumîne, a lăsa pe cineva) muritor de foame = a fi (a ajunge etc.) foarte sărac, neavînd ce mînca. Ai lăsa-o pe fata asta muritoare de foame, dumitriu, n. 38. Nimeni nu s-a gindit să-l lase pe drumuri muritor de foame, sadoveanu, o. vii 38. Crizele comerciale şi economice. . . lasă muritori de foame mii de lucrători manuali şi intelectuali. GHEREA, ST. cr. ii 309. ^ (Substantivat) Om. Nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele. ispirescu, h. 5. O dată-n viaţa-i muritorul vede în visul sau un chip aşa d-ales. eminescu, o. IV 78. Muritorul, bun ca blîndul mieluşel, Face rele peste rele făr’ s-o ştie singur el. hasdeu, r. v. 57. MURMUÎ, murmuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A murmura, a şopti. MURMUIĂLĂ, murmuieli, s. f. (Rar) Murmur. Auzi de jos,, din vale, murmuiala pâraielor, slavici, n. i 104. murmuitOr, -oăre, murmuitori, -oare, adj. (Rar) Care murmură. împlu aend văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. eminescu, o. I 85. MtJRMUR, murmure, s. n. 1. Zgomot confuz de voci produs atunci cînd se vorbeşte prea încet sau prea de departe sau cînd mai multe persoane vorbesc în acelaşi timp cu jumătate de glas. Răzbătea de afară un murmur nedesluşit de glasuri, sadoveanu, m. c. 202. Din odaia alăturată, auzii cîteva murmure nedesluşite, pe urmă dintr-o dată un glas aspru, dunăreanu, ch. 119. Deodată an murmur de mirare se ridică împregiurul nostru. Ar.EC-sandri, o. p. 10. -f Exprimarea unei nemulţumiri prin cuvinte rostite cu jumătate de glas; protest înfundat al unei mulţimi nemulţumite. V. mormăit. Ei ii răspunseră cu un murmur întunecos, dumitriu, n. 17. 2. Zgomot uşor şi continuu făcut de o apă curgătoare, de frunzişul mişcat de vînt etc. ; freamăt, susur, şopot. Apa cădea mărunt, izbind pămîntul intr-un murmur molcom şi înăbuşit, mihale, o. 250. Sărutarea de atunci, în viaţa, în fiorul şi în murmurul pădurii, s-a împrăştiat peste toată viaţa mea. sadoveanu, o. viii 14. -$> F i g. Prin lumina orbitoare veneau zgomotele împrejurimilor ca ceva neobişnuit, ca murmurul unei vieţi cu totul nouă, atunci izvorîtă din pămînt. sadoveanu, o. iv 21. 4* (Rar) Zgomot surd şi continuu produs de un motor sau de o maşină în acţiune. Fabricile de la margini trimeteau murmurtd lor surd, slăbit de depărtare. DUNĂREANU, CH. 98. — PI. şi: murmururi (anghel, S. g. 46). —Variantă : murmură (odobescu, s. in 92, negruzzi, s. i 160, ale-xandrescu, m. 74) s. f. MURMURA — 148 — MUS CAR MURMURĂ, murmur, vb. I. Intranz. 1. A rosti’ cuvinte sau a intona o melodie încet, nedesluşit. V. bolborosi. Ceasuri lungi scria de zor, Făr' să obosească, Murmurind încetişor. J>Kşi,n;, m. 59. Radu. . . murmură pierdut, pe ginduri. camii. PETrESCU, T. ii 56. Valea-i in fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. IV 100. <£> (Rar, subiectul este vorba, glasul) Să n-ai grijă, bă, auzişi, care eşti acolo? — Auzit, murmură adînc glasul din şlep. dumiTriu, N. 139. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. sadoveanu, o. viii 39. -0> T r a n z. Cină a murmurat vorba asta, Panţîru a înţeles-o. SADOVEANU, 0. viii 192. (Poetic) îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. stancu, c. 81. Noaptea-ntreag-o să-şi murmure Apele povestea lor. coşbuc, p. i 316. A cîrti împotriva cuiva sau a ceva, a protesta cu jumătate de glas. Parcă ştiţi voi cum murmură şi se mişcă poporul asuprit? sadoveanu, o. i 324. Oamenii nu se ajung şi murmură, şi se agită, şi ameninţă. REBREANU, r. i 223. Cei ce se luptă murmurind De s-ar lupta şi-n primul rind, Ei tot atit de buni ne par Ca orişicare laş fugar, coşbuc, p. i 257. Lumea începe să murmure. CARAGIAI/B, o. iii 10. 2. A produce un zgomot uşor şi continuu. Vin tul de toamnă pornise o dată cu sara şi murmura pe afară în tăcerea curţii goale. SADOVEANU, o. III 210. Fetele seceră-toare Rid şi citită, snopi fac grîul, Murmură-ntre sălcii rîul. COŞBUC, p. I 96. Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră, eminescu, o. i 93. MORiWURĂ s. f. v. murmur. MÎJRSĂ1 s. f. (Mold.) 1. Băutură preparată din miere amestecată cu apă sau lapte. Sfinta Duminecă. ■ ■ ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului. CREANGĂ, P. 214. 2. Suc, sevă, zeamă, must. în privinţa tăriei, cel mai bun este vinul armaş de Cotnar, făcut din poamă grasă, de culoare galbenă şi gros la mursă. La HEM 1682. Mursă stoarsă din sacară. ŞEZ. VIII 66. MURSĂ2, murse, s. f. (învechit) Mic semn negru pus pe obraz pentru a imita o aluniţă; benghi. V. aluniţă. îşi îmbina sprîncenele şi-şi punea murse. GHICA, S. 66. Plasturile cele negre cu care îşi făcea murse sau benghiuri false, fuimon, c. 88. MURSECĂ, mursec, vb. I. T r a n z. 1. (Popular) A muşca, a rupe cu dinţii, a sfîşia. [Pogoanele] erau subt puterea lui Ghiţă Lungu, care sta asupra lor ca ursul cînd mursecă juninca. sadoveanu, m. c. 154. într-o zi un cîine turbat s-a năpustit în curtea popii. ■ ■ mursecînd pe jfoian, un taur frumos, sandu-aldea, u. p. 26. 2. F i g. A bate; a chelfăni. (Atestat în forma mursica) Cu baba şi cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Ţîca nu prea. CARAGIAKE, M. 32. — Variantă: mursicâ vb. I. MURSICĂ vb. I v. murseca. MURUÎ, muruiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A acoperi pereţii unei case cu un strat neted de lut muiat cu apă; a lipi, a vărui. în cîteva zile toţi patru pereţii erau lipiţi şi muruiţi. slavici, n. I 20. -f- A astupa crăpăturile sau golurile mici din pereţii lucrărilor subterane cu un material argilos. 2. A uda cu apă sau a unge cu ou, grăsime etc. suprafaţa unui aluat înainte de a-1 băga în cuptor. (Refl. pas.) [Colacii] se muruiesc (se ung) cu muruială făcută din făină de grîu muiată în apă gălbuie. ŞEZ. V 138. 3. A unge cu ceva care murdăreşte, a mîzgăli. Mă murui cu dohot de sus pînă jos. hogaş, dr. ii 148. MURUIĂLĂ s. f. (Regional) Acţiunea de a murui. 1. Acoperirea pereţilor unei case cu un strat de lut. 2. Lut sau alt material cu care se muruieşte. Mu-ruiala pe pereţii de lemn. . . cade cu vremea. sr.AVICl, n. i 9. MURUÎRE, muruiri, s. f. Acţiunea de a murui. MURUÎT, -A, muruiţi, -te, adj. (Regional, despre pereţi) Lipit cu lut. Şase bordeie muruite stăteau tupilate in fundul poienii. SADOVEANU, o. I 126. Un fulger scăpară şi lumină pereţii muruiţi. id. ib. 139. MUSACA s. f. Mîncare preparată din carne tocată şi felii de pătlăgele vinete, de dovlecei sau de cartofi. Să-mi facă la masă. . . vro plachie, vro musaca. AI.ECSANDRI, T. i 196. MUSAFÎR, musafiri, s. m. Persoană venită în vizită la cineva sau căreia i se oferă vremelnic ospitalitate; oaspete, invitat. Musafirul a spus că, fiind obosit de atîta drum cit făcuse, are nevoie de odihnă. CARAGIAI.K, p. 127. Porunceşte. ■ ■ să-l culce în nişte case nelocuite, unde culca pe toţi musafirii, cari veneau aşa nitam-nisam. CREANGĂ, P. 301. Toderică. . ■ se bucură că-i veniră musafiri. NE-gruzzi, s. i 82. — Variantă : mosafîr (gai,action, o. i 102, REBREANU, r. i 20) s. m. MUSAFIRĂ, musafire, s. f. (Rar) Femeie venită în vizită la cineva sau căreia i se oferă vremelnic ospitalitate ; invitată. Musafirii şi mai ales musafirele făceau haz. caragiale, o. iii 35. — Variantă: mosafiră (caragiauî, o. vn 22) s. f. MUSAFIRLÎC, musafirlicuri, s. n. (învechit, azi de obicei ironic) Vizită. Nemaiavînd nimic pe masă s-a sfîrşit musafirlicul. ardei,Eanu, d. 32. MtJSAI adv. (Regional) 1. Neapărat, negreşit, în mod necesar, fără discuţie. Să-ţi aduci de la tirg musai o ladă de fier. c. PETRESCU, R. dr. 260. Era nevoită biata mama să ne facă musai cite un şurub, două prin cap. CREANGĂ, A. 40. + Cu insistenţă, cu încăpăţînare, morţiş. Fug de tine, Şi tu musai după mine (Umbra), sadoveanu, p. c. 13. 2. (De obicei în construcţie cu verbul « a fi») E necesar, e nevoie; trebuie. Şi-i musai să le dăm peste bot. davi-DOGr.u, m. 56. Mai ales este o casă la Păuna pe care musai s-o dezgropăm. SADOVEANU, P. M. 175. Nu ne-am luat soldele şi e musai să le luăm. CA Mir, PETRESCU, u. n. 380. MUSCĂL1, muscali, s. m. (învechit) Rus. Un muscal a avut milă de nenorociţii săteni şi n-a protejat pre hoţi. I. IONESCU, M. 254. — Variantă: moscal (RUSSO, S. 11) s. m. MUSCĂL2, muscali, s. m. (Munt.; învechit) Birjar care conducea o trăsură elegantă. Nu mai aveai cap să umbli pe pod de muscalii dumnealui. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. MUSCĂL3, muscale, s. n. (învechit) Nai. MUSCALAGIU, muscalagii, s. m. (Regional) Muzicant care cîntă din muscal3, cîntăreţ din nai. Doi viorişti bătrîni, un ţambalagiu, adolescent tuciuriu şi un muscalagiu voinic, cu albeaţă la ochi, ridicau din umeri, plini de respect şi de frică. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 232. Acolo sînt şi. . . trimbiţaşi, şi toboşari, şi muscalagii cu naiul, odobescu, s. m 111. MUSCĂR, muscari, s. m. 1. Pescar care prinde peştele cu undiţa, întrebuinţînd ca nadă muşte. Cercăm. Asta-i numaidecît datoria muscarilor. SADOVEANU, V. V. 80. 2. Pasăre migratoare de mărimea privighetorii, cu penajul sur-închis pe spate şi alb-murdar pe abdomen ; se hrăneşte cu insecte pe care le prinde din zbor ca rîn-dunica (Muscicapa striata). 3. Insectă de formă lunguiaţă, de culoare roşie, cu o pată neagră pe partea ventrală şi cu aripile negre, acoperite cu peri; se hrăneşte cu musculiţe (Telephorus fuscus). MUSCAT — 149 — MUST MUSCĂT, -Ă, muscaţi, -te, adj. (Despre struguri sau vin) Tămîios. MtJSCA, muşte, s. f. I. 1. Insectă din ordinul dipte-relor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt, care trăieşte pe lîngă casa omului; nume dat şi altor insecte din acelaşi ordin; (popular) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se ştie numele. O muscă îmi chita în jurul capului o muzică lină. sadoveanu, o. vi 313. Musca. . . a iejit din nou, a plecat, a reapărut, arghezi, î. t. 110. Se putea auzi musca zblrnîind, atita linişte şi tăcere se făcu. ispirescu, L. 143. Cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele. CREANGA, A. 4. Nu toate muştele fac miere (= nu toţi oamenii se arată destoinici Ia munca la care sînt puşi; aparenţele înşală). F i g. Şi numai omul cel mare, stăpine, tu-l osîndeşti, Ca să moară deopotrivă cu muştele omeneşti, iiasdeu, r. v. 165. (Cu sens colectiv) Faci sătntie. . ■ cu capii, aşa, ca un cal ce se apără de muscă? ai,ecsandri, t. i 357. <ţ> E x p r. Să so audă musca! = să fie tăcere deplină. Cal rău do muscă = cal nărăvaş. A cădea (sau a se liăga) ca (sau cum cade, cum se bagă) musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales, a interveni într-o discuţie în chip nepotrivit. Te-ai fi împrietenit cu vreun băiat, clie-mîndu-se că ai pe cineva acolo şi că nu cazi cum cade musca-n lapte, pas, z. i 293. A îi (a se şti sau a se simţi) cu musca pe căciulă v. căciulă. A sc aduna (a se strîngo sau a yeni) ca muştele la miere = a se aduna undeva la ceva plăcut, (în mare număr). (Despre o colectivitate de oameni) A muri ca muştele = a muri în număr foarte mare, pe capete, cu nemiluita. <ţ> Compuse : Iliuscă-albas-tră (de carne) = muscă mai mare decît musca de casă, cu abdomenul albastru-lucios (Calliphora vomitoria) ; muscoi; pasăre-muscă v. pasăre. 2. (Popular) Albină. îi era drag să înveţe şi el meşteşugul albinăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar; nu-l înţepau muştele, sadoveanu, p. m. 50. H. 1. Mic smoc de fire din barbă, lăsate să crească sub buza inferioară. V. b a r b i ş o n, cioc. Mustaţa mică, mătăsoasă avea parcă sub ea un soi de sedilă pusă pe buza de jos, o aşa-zisă muscă. V. rom. octombrie 1953, 135. 2. Scobitură înnegrită în dinţii calului, care după vîrsta de 6 ani se şterge prin roadere. V. m i ş i ri ă 2. 3. (Regional) Cătarea armelor de foc. MUSCĂLJÎSC, -EĂSCĂ, muscăleşti, adj. (învechit) De muscal1; din Rusia, rusesc. Vine un vînt de cele muscăleşti. ai.ecsandri, T. i 327. — Variantă: moscălesc, -eâscă adj. MUSCĂLÎŞTE adv. (învechit) Ruseşte. (Atestat în forma moscăleşte) Moscăleşte să-nvăţăm Şi la oaste să intrăm. AEECSANDRI, P. p. 404. — Variantă : moscăl6şte adv. MUSCĂRÎE, muscării, s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de muşte, roi. Cuţitele şi furculiţele ruginite, lingurile pline de zoi şi peste toate o muscărie ca-n toiul verii. slavici, v. p. 90. MUSCĂRÎME s. f. (Cu sens colectiv, rar) Muscărie. Muscărime... se aduna de-i mînca trupul. SEVASTOS, la TDRG. MUSCAL, muscele, s. n. Deal înalt, cu pantă uşoară, făcînd tranziţia între regiunea de munte şi cea de deal. Cele două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului şi pe urmă hăuliră, sfărămindu-se peste muscele. V. ROM. noiembrie 1953, 12. Se îndreptă apoi spre Vîlcea, ca de acolo să se-ntoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi. odobescu, S. i 164. — Variantă: muşcfel (ŞEZ. I 142) s. n. MUSCHET s. n. v. muschetă. MUŞCHETAR s. n. v. muşclictar. MUSCHETĂ, muschete, s. f. Armă de foc lungă şi grea, întrebuinţată înainte de inventarea puştii şi care se descărca prin aprinderea pulberii cu ajutorul unui fitil. (Atestat în forma muschet) Arcul prea cu-anevoiă s-a putut dezrădecina din oastea moldovenească, şi nici pînă la 1700 nu-l alungase încă muschetul, hasdeu. i. v. 76. — Variantă : muscll6t s. n. MUSCIIICÎSC, -EĂSCĂ adj. v. moschicesc. muscGi, muscoi, s. m. 1. Muscă mare, bondar. 2. Muscă-albastră (de carne). V. muscă. MUSCULĂR, -Ă, musculari, -e, adj. Care se referă la muşchi2, de muşchi. Febră musculară. Contracţiuni musculare. — Variantă: muşclnuldr, -ă (gherea, st. cr. i 132) adj. MUSCULATURĂ, musculaturi, s. f. Muşchii corpului unui om sau al unui animal. Era pipernicit, cu braţe subţiri, fără musculatură, c. petrescu, î. n 112. Vînă-torii, dar Traian mai ales, în pozele, în mişcările, în expre-siunea, în musculatura lor, sînt adevăraţi eroi de vînătoare, precum în realitate erau eroi şi pe cîmpul de bătălie, odobescu, S. iii 76. — Variante: muşcliiulatură (camilar, n. ii 231), musculatură (c. petrescu, î. ii 106) s. f. MUSCULÎŢA, musculiţe, s. f. Diminutiv al lui m u s c ă. Ca stelele sînt musculiţele prin frunze şi împlu aerul • cel cald cu o lumină verzuie, eminescu, o. iv 92. MUSCULOS, -OĂSĂ, musculoşi, -oase, adj. Care are muşchi puternici, dezvoltaţi. V. cărnos. împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceaţă amărîtă de îndoieli, eminescu, n. 52. — Variantă: muşclliultfs, -oâsă (dumitriu, n. 234) adj. MUSCÎJŢĂ, muscuţe, s. f. Musculiţă. Aţipesc şi te-bîzîie pe la urechi cele din urmă muscuţe ale anului. SADO-. veanu, P. M. 82. Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şil zăduf, eminescu, o. i 85. MUSELÎN s. n. v. muselină. MUSELÎNĂ s. f. (Şi în forma muselin) Ţesătură de-bumbac sau de mătase, subţire şi străvezie. Rochie de muselină, a O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind^ in zare ca o muselină transparentă, bart, E. 19-4- Stofăi de lînă foarte fină. — Variante: muselin, muslin s. n., muslină s. £ MUSÎU s. m. (Franţuzism, la origine termen politicos de adresare; azi rar şi ironic) Domn. Ce-mi foloseşte mie regretul dumitale, musiu? sadoveaxu. n F. 33. Se mărită cu un tînăr de viitor ca musiu Năstase. c. m. zam!■']-rescu, sf. m. n. ii 42. MUSLLV s. n. v. muselină. MUSLÎNĂ s. f. v. muselină. MUSON, musoni, s. m. Vînt periodic caracteristic pentru părţile sudice ale Asiei şi care bate şase luni dinspre continent spre ocean (iarna) şi şase luni dinspre ocean spre continent (vara). MUST, (rar) musturi, s. n. 1. Suc dulce, stors din struguri (mai rar din alte fructe), care n-a început încă să fermenteze. Aduceau un boloboc de ţuică şi unul de must. pas, z. I 170. în Cotnari, ieşeau oameni cu cofăiele de must. sadoveanu, o. vii 233. O, daţi-mi vin şi must să beu, să-nec durerea-n mine! coşbuc, p. II 220. Să beau must de poamă coarnă. Teodorescu, p. r.. 332. MUSTAŢĂ — 150 — MUSTRĂTOR 2. Zeamă, suc, sevă. Ar fi trebuit să-i prezenţi. . . in loc de pui de găină fripţi, prepeliţe tăvălite in mălai şi ficaţi prăjiţi în mustul lor. odobescu, s. iii 39. MUSTĂŢĂ, mustăţi, s. £. (Şi în forma regională musteaţă; de obicei la pl., cu valoare de sg.) 1. Părul care creşte deasupra buzei superioare, Ia bărbaţi. Dinţii îi străluceau subt tufele de păr ale mustăţilor, sadoveanu, B. 38. Mustaţa lui întoarsă frumos era ca şi şorţul de albă. ARGHEZi, p. T. 116. Sub mustăţile stufoase, buzele le mişcau monoton. C. petrescu, s. 34. <$> (Considerat ca formînd o pereche) Avea o păreche de mustăţi roşii sub nas şi nişte ochi neliniştiţi şi răi. sadoveanu, o. vii 357. Cu o mînă îmi prinse o musteaţă, iar cu cealaltă mă luă pe după gît. hogaş, m. n. 18. <0 Mustăţi pe oală v. oală. ^Expr. (Familiar) A-i rîde (sau a-i zîmbi) cuiva mustaţa — a se bucura. Cum văzu pe Ercule, îi zîmbi mustaţa, ispi-rescu, u. 61. Arîde (sau a zîmbi) pe sub mustaţă = a rîde sau a zîmbi stăpînindu-se, ca să nu se bage de seamă. Domnul nostru se zîmbi pe sub mustăţi de minciuna ce cîr-pise Toderică. negruzzi, s. i 82. A trage (sau a duce) la mustaţă = a bea mult. Cind tragi. . .la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atîta? CREANGĂ, A. 17. (Familiar, ca întărire a unei afirmaţii) Să-mi razi (sau radcţi) mic mustaţa dacă nu. •. — fă-mi ce vrei. Dacă nu vă va pune într-o săptămînă stăpînul pe picioare, să-mi radeţi mie mustaţa! sadoveanu, o. I 47. F i g. Inginerul tînăir şi elegant îşi fixase stăruitor privirea la mustăţile pînzei. C. PETRESCU, A. 348. 2. (Mai ales la pl.) Fire lungi de păr, care cresc la unele animale în jurul gurii. Antenele insectelor. (Glumeţ) O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteaţa răsucită Şede-n ea un mire flutur. EMINESCU, 0. i 87. 3. (La pl.) Fire vegetale lungi şi subţiri care apar la spicul cerealelor. Grîul. . . numit ceacîr are mustăţi. 1. ionescu, p. 239. — Variante: mustcâtă, musteţi • (negruzzi, s. i 37, ¿XECsandri, p. p. 209) şi mustete (slavici, n. i 187), s. f. MUSTĂCIOARA, mustăcioare, s. f. Diminutiv al lui mustaţă. începea să-şi răsucească cu luare-aminte mustăcioara încîrligată frumos la amîndouă vîrfurile. sadoveanu, o. II 326. Mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus. ispirescu, i,. 229. MUSTACIÓS, -0ĂSĂ, mustăcioşi, -oase, adj. 1. Care are mustăţi mari. Slujitorii. . . arătau ostentativ străinului obrazuri încruntate şi foarte mustăcioase. SADOVEANU, z. c. 277. Era un bărbat înalt, slab şi mustăcios. CAMTI, PETRESCU, O. I 219. 2. (Despre cereale) Cu ţepi lungi şi dese. Grîul pe care îl cunoaşte popond tomín este de mai multe feluri. . . grîul cîrnău mustăcios, numit şi grîu de vară. pamfii^e, A. R. 103. — Variantă: mustecitfs, -oâsă (CREANGĂ, A. 84) adj. MUSTĂREÂŢĂ s. f. (Regional) Suc, sevă. Ierburi cunoscute... fierbe ea într-o căldare, Din altele stoarce mustăreaţă, Iar din alte-i face scăldătoare. budai-DELEANU, Ţ. 210. MUSTARÍE, mustării, s. f. Locul unde se face sau se viride must. Curînd vor începe să sfîrîie grătarele, în grădinile cîrciumilor şi ale mustăriilor. PAS, h. i 205. MUSTEA, muştele, s. f. Unealtă în formă de ciocan cu care cizmarii bat talpa şi cusăturile. — Variante: muştea, muşcheâ (creangă,A. 81) s. f. MUSTEAŢĂ s. f. v. mustaţă. MUSTECIÓS, -OÂSĂ adj. v. mustăcios. MUSTÍ, mustesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre lichide) A se întinde îmbibînd, a se ivi încet peste tot. Se simţea seva primăverii mustind proaspătă în fiecare crenguţă şi în firul mărunt de mintă. c. petrescu, a. 48. [Viţele] erau retezate de la pămînt. şi puterea li se scurgea, mustea din coarde ca din vine tăiate. dumiTriu, n. 249. Sînteţi toţi dintr-un sat?... Mă rog, din toate părţile pe unde musteşte păcura, popa, v. 252. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid; a fi îmbibat. Pămîntul încă negru-vioriu şi gol, sub care musteau seminţele. c. petrescu, î. ii 166. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Vine căldura, pămîntul musteşte de apă. mihale, o. 300. MUSTÎRE s. f. Acţiunea de a musti. (F i g .) Abureau cîmpurile, vestind mustirea bobilor în brazde, camilar, n. ii 367. MUSTOS, -OÂSĂ, mustoşi, -oase, adj. Care are must mult, plin de must, zemos. Mîncară zîmbind un fruct mustos, sadoveanu, E. 124. Vestea cea adusă De mustosul Strugur, pann, p. V. I 121. MUSTRĂ, mustru, vb. I. T r a n z. (Cu privire la persoane) A dojeni, a certa pe cineva; a reproşa cuiva. O mustra că o găseşte în fiecare an mai slabă şi mai lipsită de vlagă. c. petrescu, a. 399. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra. creangă, p. 89. Mult mă mustră măicuţa Să las seara uliţa, jarnîk-bîrseanu, d. 29. Exp r. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conştiinţa) = a-şi face reproşuri, a simţi remuşcări, a se căi. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau. odobescu, S. iii 45. Lasă-mă să fug. . . cugetul mă mustră, alecsandri, t. i 207. Nu te mustră cugetul că eşti necredincios femeii d-tale? id. T. 313. R e f 1. Vede. . . rînjetu ăsta şi se mustră sitigur. dumiTriu, n. 170. Iarăşi se simţea crescut în casa Boarului şi se mustra pentru greşelile ce le-a făcut, slavici, n. i 67. MUSTRARE, mustrări, s. f. 1. Acţiunea de a mustra şi rezultatul ei; dojană, reproş. Tonul ei de mustrare dovedeşte că nu mă mai respectă, ibrăileanu, a. 45. La blinda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. i 91. Fără a le face cea mai mică mustrare, Radu făcu semn. . . să-l deie pe mînile călăului, negruzzi, s. I 108. + Sancţiune aplicată unui salariat. 2. Părere de rău, remuşcare, căinţă. Cu fiecare privire ea primea în inimă săgeata unei nesfîrşite mustrări, sadoveanu, m. 124. Liber de mustrări Lăsa oricare patimi... Să-i treacă peste frunte, macedonski, o. i 267. Mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decît orieînd. creangă, a. 70. 'Mulţi'sint ca nisipul mării, Midţi ca ghearele mustrării. alecsandri, p. ii 14. <) Exp r. Mustrare do cuget (sau de conştiinţă) sau mustrare a cugetului (sau a conştiinţei) = remuşcare. Te îmbia cu un susan, ca să fie liber să ronţăie şi el, fără mustrare de conştiinţă, pas, z. i 165. Aşa vorbesc şi spun Poveştile, că-n urmă inustrarea conştiinţei S-a prins de el. coşbuc, p. ii 184. îşi trecea zilele în lacrimi şi în rugăciuni, ca şi cînd o mare mustrare de cuget o gonea, bountineanu, o. 349. MOSTRĂ1 S. f. V. mostră. MÎJSTRĂ.2, mustre, s. f. (Regional învechit; şi în forma muştră) Exerciţiu militar, instrucţie. Odată împăratul a mers la muştră cu cătanele pe cîmp. retkganul,, p. ii 22. N-ail milă de viaţa noastră, Zice că ne-nvaţă mustră. bibicescu, P. P. 144. Să văz frunza cum se-ngustă Şi pe badea scos la mustră, jarnîk-bîrseanu, d. 312. — Variante: mustră s. {., mustru (ai.ecsandri, t. 4), mustru (kogXlniceanu, s. 42) s. n. MUSTRĂTOR, -OARE, mustrători, -oare, adj. Care mustră; dojenitor. Domnul gras vorbeşte pe un ton rece, mustrător. SAHIA, n. 98. Din uşa tinzii s-auzi un glas Mustrător dar dulce, coşbuc, P. I 254. <0> (Adverbial) De ce se uită aşa de mustrător la dînsul? delavrancea, la tdrg. MUSTRU — 151 — MUŞCHI MtjSTRU s. n. v. mustră MUSTUÎ, mustuiesc, vb. IV. T r a n z. A zdrobi strugurii cu mustuitorul. Un om. . . mustuieşte strugurii, adică-i zdrobeşte cit mustuitorul. I. IONESCU, p. 251. MUSTUIĂLA, mustnieli, s. f. Amestec format din must, boabe zdrobite şi ciorchini, obţinut prin mustuire. MU ST UÎ RE, mustuiri, s. f. Acţiunea de a m u s t u i. mustuitGr, mistuitoare, s. n. Unealtă de lemn făcută dintr-un băţ cu ramificaţii la capăt, cu care se zdrobesc strugurii. La fiecare ciubăr un om. . . mustuieşte strugurii, adecă-i zdrobeşte cu mustuitorul. I. IONESCU, P. 251. MUSULMAN, -A, musulmani, -e, s. m. şi f. Adept al mahomedanismului, mahomedan; (prin restricţie) turc. El iese din Constantinopol. . . luînd cu sine şi steagul cel sfint, cu care musulmanii se credeau nebiruiţi, cînd îl aveau în tabăra lor. BĂI.CESCU, o. I 195. E x p r. A facc muşama = a cocoloşi, a masca, a ascunde faptele urîte ale cuiva ca să nu le afle lumea. (Refl. pa s.) Acum ne rămîne să ne păzim aici vro cîtăva vreme, pin’ce s-a face lucru muşama. ALECSANDRI, T. I 117. MUŞAMALIZĂ, muşamalizez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la acţiuni urîte, necinstite) A ascunde, a cocoloşi, a acoperi, a masca. MUŞAMALIZÂltE s. f. Acţiunea de a m u ş a -maliza; cocoloşire. MUŞCA, muşc, vb. I. 1. T r a n z. A apuca puternic cu dinţii şi a strînge (provocînd durere, rănind sau sfîşiind). Lăsaţi clinii în pace, c-o să vă muşte! rbbrEanu, R. II 30. O lovi după ceafă de era să-şi muşte limba, ispi-RESCU, L. 208. Căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele. creangă, p. 294. «$> F i g. Roţile [tractorului] se înfig în pămînt, nu în pietrele drumului pe care le muşcă. DUMI-TRIU, V. i,. 111. Tîrnăcopul, pila, mina muşcă stînca cu-n-dîrjire. macedonski, o. i 231. <> E x p r. A-şi muşca mîi-nilo (sau degetele) = a se căi amarnic. Ai să-ţi muşti mîi-nile. .. şi ai să te dai cu capul de toţi pereţii. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. îşi muşca fata acum degeţelele■ . . de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. creangă, p. 294. A-şi muşca buzele v. b u z ă. A-l muşca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să. . . Tu cînd ii intra la pasere, să o ici, dar să 'nu care cumva să te muşte de inimă să pui mina pe cuşcă. şez. iv 172. A b s o 1. Ciinele cînd muşcă nu mai latră! rebreanu, r. ii 73. Calu-i turbă, muşcă, sare Nechezind cu înfocare. ALHCSANDRI, P. II 15. Moţoc ii sărută mina, asemenea cînelui care, in Ioc să muşte, linge mina care-l bate. negruzzi, s. i 141. <0>- (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» şi indicînd obiectul sau partea obiectului care se apucă) Muşcă-mă de vîrfitl degetului, să văz: dorm ori sînt deştept? Cara-% OIAI.E, o. iii 69. Nevăstuica... de multe ori muşcă vitele de picioare, şez. iii 204. + F i g. A pricinui durere, usturime ; a înţepa. Simte sub tălpi iarna, cum îl muşcă prin încălţăminte, saiiia, n. 91. -ff Intranz. Frigul începe a muşca, măntăile coboară de pe poliţi. sadoveanu, o. VI 254. Arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de iulie muşca cu dinţi de foc pretutindeni, hogaş, m. n. 172. 2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « din ») A rupe cu dinţii o bucată dintr-un aliment (pentru a mînca). Grigoriţă muşcă din o felie de măr şi sorbi foarte liniştit din paharul cu vin. hogaş, dr. ii 26. F i g. Al nostru-i pămintul din care fierul va muşca. BENiuc, V. 111. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălţimi, numai izbitura securilor care muşcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locidui. PAS, L. II 157. 3. T r a n z. F i g. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice. MUŞCÂRE, ,muşcări, s. f. (Neobişnuit) Acţiunea de a muşca şi rezultatul ei; muşcătură. Şarpele. . . de multe ori te primejduieşte prin muşcarea lui. pas, L. i 133. MUŞCÂT s. n. (Neobişnuit) Muşcătură. (F i g.) Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat. EMINESCU, o. I 29. MUŞCATA, muşcate, s. f. Plantă decorativă, cu frunze catifelate şi păroase, mirositoare, cu flori mici albe sau roşii dispuse în umbele (Pelargonium). Fina zimbea nepăsătoare, potrivindu-şi la ureche muşcata veştedă. SADOVEANU, M. c. 153. Curtea era mai curată şi în geamuri întrradevăr rîdeau nişte muşcate însîngerate. rebreanu, R. I 93. A-nflorit muşcata Din grădina noastră Şi-i atît de roşu Macul din fereastră. GOGA, c. p. 65. Compus : muşcntă-crcfiţă = pelargonie. MUŞCĂTOR. -OĂRE, muşcători, -oare, adj. 1. Care muşcă; (mai ales despre soare puternic, ger etc.) care provoacă o senzaţie de arsură, de usturime. Cîmpia albă se desfăşura în faţa lor ca o nesfîrşită mantie de hermină, seînteind în lumina soarelui muşcător. rebreanu, R. t 215. 2. (Despre persoane, p. e x t. despre vorbele lor) Caustic, înţepător. începu conversaţia, făicînd o diatribă spirituală şi muşcătoare asupra celor mai multe femei ce văzuse la bal. bountineanu, o. 378. Dutnitru Postelnic era un ţăran. . . nu prea vorbăreţ, dar glumeţ şi cîteodată muşcător din vorbă. ŞEZ. IV 18. MUŞCĂTURĂ, muşcături, s. f.- 1. Acţiunea de a muşca şi rezultatul ei; rana produsă. De 7nuşcătura-?i-veninată Nit găsesc doftori îndată. ŞEZ. i 11. Cîţi dinţi eu am în gură îs făcuţi pe muşcătură, aeecsandri. p. p. 319. ^ F i g. Senzaţie dureroasă, violentă (produsă de căldură mare, ger etc.). Luînd cu aceleaşi două degete un cărbune, fără teamă de muşcătura arsurii, îl aşeză metodic în lulea. HOGAŞ, M. N. 191. 2. Bucată muşcată dintr-un aliment, atît cît se muşcă. MUŞCÎ1L s. n. v. muscel. MUŞCHE s. f. v. mustea. MUŞCHETAIIj muşchetari, s. m. (în trecut) Soldat infanterist înarmat cu muschetă; nobil care făcea serviciu într-o unitate de călăreţi la curtea regilor Franţei. « Cei trei muşchetari », roman de A. Dumas. Avea înfăţişarea unui muşchetar cu pelerină, sadove vnu, e. 6. — Variantă : muscliotîir s. m. MUŞCHI1 s. m. (Cu sens colectiv) Nume dat unor plante inferioare, fără rădăcină, care cresc în covoare de fire veşnic verzi în locurile umede, pe pămînt, pe copaci sau pe ziduri (Bryophyta). O căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte i?iuşchi pletos. ■ . moale ca mătasa şi verde ca buratecul. creangă, p. 213. Streşină de şindrilă... acoperită c-un muşchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. EMINESCU, n. 37. Munţii vechi întinerea Şi cu muşchi s-acoperea. aLecsandri, p. i 94. <§> Compus: muşclii-dc-munte = lichen cartilaginos, ramificat, creţ, de culoare gălbuie, verde-cenu?ie sau cafenie, care creşte în locuri uscate din regiunea alpină (Lichen islandicus); muşchi-creţ. MUŞCHI — 152 — MUŞUROI MUŞCHI2, (1) muşchi, s. m., (2) muşchiuri, s. n. 1. Ţesut fibros şi cărnos la oameni şi la animale, care se contractă şi se relaxează după impulsul nervos primit şi pune în mişcare diferite organe şi părţi ale corpului. Ceilalţi concurenţi. ■ ■ cu pieptul lat, cu muşchii în fus şi cu tendoanele elastice, c. PETRESCU, î. ii 216. Pe faţa-i osoasă muşchii jucau subt pielea oacheşă, întinsă şi lucitoare. rEBREANU, R. u 232. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult muşchi decît carne. RUSSO, O. 101. 2. Bucată de carne de măcelărie desprinsă din regiunea şirei spinării, a pulpelor etc. MUŞCHlGS1, -OĂSĂ, muşchioşi, -oase, adj. (Neobişnuit) Care a prins muşchi1, acoperit cu muşchi. Se află un loc numit Siliştea Veche, pe coasta unei văi muş-chioase. odobescu, s. ii 212. MUŞCHlOS2, -OĂSĂ, muşchioşi, -oase, adj. (Rar) Musculos. Arabul căzuse in aspră robie: Muşchioasele-i braţe legate era. macedonski, o. i 15. MUŞCHIULĂR, -Ă adj. v. muscular. MUŞCHIULATtJRĂ s. f. v. musculatura. MUŞCHIULÎŢ, muşchiuleţe, s. n. Diminutiv ai lui muşchi2 (2). MUŞCHIULOS, -OĂSĂ adj. v. musculos. MUŞCULATÎJRĂ s. f. v. musculatura. MUŞEŢEL s. m. Plantă erbacee din familia compo-zeelor, cu inflorescenţe care au pe margine flori albe iar în centru flori galbene, mici, dese şi mirositoare, folosite în medicină sub formă de infuzie (Matricaria Cha-momilla); romaniţă. Ceai de muşeţel. MUŞINĂ, muşin, vb. I. T r a n z. (Regional, despre animale) A adulmeca, a mirosi. Cinele începu să muşine mălaiul, slavici, n. i 36. MUŞINlŢĂ, muşiniţe, s. f. (Rar) Muşiţă. MUŞINOl s. n. v. muşuroi MUŞIROl1 s. n. v. muşuroi1. MUŞ1ROÎ 2 vb. IV v. muşuroi2. MUŞIROÎT s. n. v. muşuroit. MtJŞIŢĂ, muşiţe, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Nume dat îngrămădirii de musculiţe mai ales din jurul butoaielor : cu vin, al vaselor cu oţet sau al fructelor în fermentaţie. Au refuzat să primească printre dinsele pe... ţinţari şi alte mici soiuri de mttscuţe şi de viuşiţe. odobescu, S. Iii 486. Grămadă de insecte care se dezvoltă pe rădăcinile şi frunzele plantelor. Muşiţa e de regulă multă, măruntă şi şade potlog pe frunze, marian, ins. 463. 2. (Cu sens colectiv) Grămadă de larve care se dezvoltă vara pe carnea descoperită, din ouăle depuse de musca-albastră (de carne). MUŞLUÎ, viuşluiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional, I despre animale) A mirosi, a adulmeca, a muşina; a scotoci cu botul pentru a găsi de mîncare. Godactd muşluia pe lingă o poartă, în ograda unui gospodar. SADOVEANU, o. vi 41. De nu muşluia un cîtie pe la capul meu, aş fi dormit tun pîn-a doua zi. hogaş, dr. ii 26. Purcelul. . . mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. CREANGA, p. 82. MUŞTĂR s. n. 1. Nume dat mai multor plante din familia cruciferelor, cu tulpini ramificate, cu flori galbene şi seminţe mici, rotunde, de culoare galbenă sau castanie (Sinapia; Brassica). Rădăcina de muştar, fiartă în vin, se bea dimineaţa şi sara. şez. ;cv 89. 2. Sămînţa uneia dintre speciile plantei descrise mai sus (Sinapis alba), întrebuinţată la prepararea unui condiment picant sau, în medicină, ca vezicant; condiment, sub formă de pastă moale de culoare galben-verzuie, preparat din această sămînţă. Deşi se crede iute ca muştarul, bine l-o poreclit cine i-o zis Nalbă. Al/EC-sandri, T. i 338. E x p r. (Familiar) A-i sari (cuiva) muştarul = a se înfuria, a se supăra, a se aprinde. MUŞTEĂ s. f. v. mustea. MUŞTEItfiU s. m. v. muşteriu. MUŞTERÎU, muşterii, s. m. Cumpărător, client. Şi-au stricat unul altuia preţurile, şi-au furat muşteriii. GAiAN, z. r. 259. Eu i-am fost totdeauna cel dintăi muşteriu al lui. SADOVEANTJ, B. 97. Micul negustor îşi serveşte muşteriii cu o îndemînare care mă uimeşte. VI.AHUŢĂ, o. A. II 84. — Variantă: (regional) muşteriu (crEangX, a. 97, CONTEMPORANUL, I 509, NEGRUZZI, S. II 234) s. m. MUŞTltîC, muştiucuri, s. n. 1. Piesă (de ebonit, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. Imameaua ciubucului. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun de stropit şi care serveşte la concentrarea şi dirijarea vînei de lichid. 3. Piesă de oţel sau de lemn căptuşit cu tablă, fixată la capătul presei de cărămidă, folosită la fasonarea materialului din care se taie cărămizile sau ţiglele. MtJŞTRĂ s. f. v. mustră 2. MtJŞTRU s. n. v. mustră 2. MUŞTRULUÎ, muştruluiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A instrui, folosind mijloace sau vorbe aspre, a învăţa pe cineva, a deprinde la ceva. Ea rămînea cu surorile şi fraţii cei mai mici cînd se duceau părinţii la muncă, vedea de dînşiiy îi muştruluia şi îi povăţuia. ispirescu, i,. 175. Fetele se dădeau pe mîna unei mame Sanda... de le muştru luia şi le învăţa cusături. Ghica, s. 295. 2. A mustra, a dojeni, a certa pe cineva. îşi muştru-luieşte chiriaşii mai abitir decît ne muştruluiesc pe noi majurii la cazarmă. STANCU, D. 245. Cumperi nişte terfe-loage de la anticari şi nişte caiete şi toceşti singur. Te va ajuta din cînd în cînd Nebunul, care te-a mai muştruluit o dată: « La carte, mă, la carte /». pas, z. I 262. + A bate. Am să vă muştruluiesc, de au să rîdă şi cînii de voi. creangă, p. 304. MUŞTRULUIÂLĂ, muştnduieli, s. f. Acţiunea de a muştrului şi rezultatul ei; mustrare, dojana; bătaie. »Sa tragă o sfîntă de muştruluială călugărilor. STĂNOIU, C. i* 107. MUŞUNdl s. n. v. muşuroi1. MUŞUROI1, muşuroaie, s. n. (Şi în forma muşunoi) 1. Moviliţă formată din ţărîna pe care furnicile, cîrtiţele şi alte animale o aruncă la suprafaţa solului, cînd îşi sapă coridoarele subterane; p. e x t. grup de furnici care locuiesc într-un furnicar. Este in colibă un muşuroi pustiu de furnici şi împietrit de vechime. SADOVEANU, m. C. 186. Drept înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un muşuroi uriaş crescut cu bălării, rebrea-nu, R. I 70. F i g. Iar în lumea asta mare noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru muşunoaie de furnici. EMINESCU, o. i 132. 2. Grămăjoară de pămînt care este adunată la rădăcina unor plante, pentru a le sprijini, a le feri de îngheţ etc, 3. (Rar) Ridicătură mică de pămînt; moviliţă. Unde i-a picat capid, s-a făcut un muşunoi. Sbiera, p. 177. — Variante: (regional) moşinoi (creangă, a. 133), ^ moşiroi (dunXreanu, ch. 87), moşuroi (stAnoiu, c.i. 173), moşoroi (pas, i„ i 287, delavrancea, s. 16), muşinrti (negruzzi, s.n 247, sevastos, c. 99), muşiriîi (eminescu^ o. i 132), muşundi (şez. i 72) s. n. MUŞUROI — 153 - MUTĂTOR MUŞUROÎ2, muşuroiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A grămădi pămînt la rădăcina unei plante cu scopul de a favoriza dezvoltarea rădăcinii. 2. Refl. F i'g. (Despre elemente care pot forma grămezi) A se aduna laolaltă, a se îngrămădi. Năvălesc măguri din toate părţile, se muşuroiesc in jurul nostru greoaie, vlaiiuţă, o. a. ii 169. — Variante: moşuroi (i. ionescu, m. 345), mtişiroi vb. IV. MUŞUROÎRE, muşuroiri, s. f. Acţiunea de a (s e) muşuroi; operaţie de îngrămădire a pămîntului în jurul părţii inferioare a tulpinii plantelor. MUŞUEOÎT s. n. (Şi în forma muşiroit) Muşuroire. Peste o săptămină se face sapa a doua, adică muşiroitul cu sapa. PAMFIIVE, A. R. 76. — Variantă: muşiroit s. n. MUT, -A, muţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. (F i g.) N-ai ştiut că eu sint oarbă şi mută? Oarbă că nu pot ceti şi mută că nu pot spune in scris, sadoveanu, p. m. 62. Mut îmi e mormintul, şi mut orice mormint. macedonski, o. I 50. (Substantivat) Căciula mutului în fundul pămîntului (Găleata), gorovei, c. 170. (E x p r.) Unde a dus (surdul roata şi) mutul iapa = foarte departe, la dracu-n praznic. Haiti! lipseşti dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău. creangă, p. 47. Film mut=i\\m cinematografic pe care sînt înregistrate numai imagini. 2. F i g. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. e x t. căruia nu-i place să vorbească (mult), care e din fire tăcut. Nu mai e singur alături de acest colonel mut şi gras. Saiiia, N. 73. Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută. eminescu, o. i 82. Am rămas mut de oţerire şi de ruşine, negruzzi, S. i 7. •*> (Poetic) Iarna însă-l înspăi-mînta Negura şi mutul ger. coşbuc, P. îl 84. Cartea lui Zoroastrtt ■ . ■ rămînea mută la întrebările lui. EMINESCU, n. 68. <$• Scenă mută = scenă (într-o piesă de teatru) în care personajele nu vorbesc, ci îşi exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. + (Adverbial) Fără zgomot. Celălalt îşi arătă dinţii rizînd mut. dumiTriu, B. F. 62. +- Care nu se manifestă prin cuvinte. Durere mută. 8. F i g. Tăcut, liniştit. în amurgul mutelor seri de toamnă, din plîngerea singurătăţii grele se desface tristeţea farmecului stins. păun-pincio, p. 126. Mută-i noaptea numai rtul Se frămîntă-n pietricele. eminescu, o. iv 280. Cetatea era mută şi pustie ca un mormint de urieş. negruzzi, S. I 160. 4. F i g. (Popular) Slut; prost, nătîng. (Substantivat) Săracele sutele, Cum mărită mutele! jarnîk-bîrseanu, D. 455. MUTĂ, mut, vb. I. 1. T r a n z. A deplasa un lucru dintr-un loc în altul. După războiid cu Radu-vodă Basarab, măria-sa Ştefan mutase hotand de la apa Trotuştilui cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. sadoveanu, v. 3- 692. Vezi tu buţile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, n. 10. Măi, bădiţo, buze moi, Mută-ţi casa lingă noi. jarnîk-bîrseanu, d. 48. (Popular) A schimba. Mă rog să mă ascidtaţi, Vorba să nu mi-o mutaţi, sevastos, N. 324. «$■ E x p r. A-şi muta girului = a se răzgîndi, a renunţa. Te-ai gîndit iarăşi să faci rost de cărţile din clasa intîia de liceu. . . Pe urmă ţi-ai mutat gîndul. Erai prea mare, pierduseşi rîndul. PAS, z. I 278. Ercule, dacă văzu care încotro merge treaba, îşi cam muta gîndul şi pleca în ale sale. isfirescu, u. 69. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a-i trage (cuiva) o palmă zdravănă. Jandarmii vă suduie şi vă mută căpriorii, c. PETRKSCU, î. n 12. + A transfera (pe cineva) dintr-un serviciu în altul. L-a mutat la minister. 2. R e f 1. A se aşeza (cu locuinţa) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-şi schimba domiciliul. începu să observe cu atenţie odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. vi.ahuţă, o. A. 255. A doua zi sra mutat la curţi, care acuma erau ale lor. retf.ganui,, p. v 72. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnar. negruzzi, s. i 106. «$> T r a n z. Pe mine mă mută acum într-altă casă. GmcA, a. 560. 4 A se mişca, a se urni din loc, a-şi schimba locul. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieşit din colivie, arghezi, p. t. 110. Aşa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, ştie şi hleabul de baba mea, de acasă. CREANGĂ, P. 130. Zoroastru. . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. 3. Refl. (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. « în ») A se schimba în . . ., a lua înfăţişarea de ■ . ■, a se pune în locul. . ., a se transpune. Cind te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutori, eminescu, n. 55. MUTĂIÎIL, -Ă, mutabili, -e, adj. Care poate fi mutat, care poate fi schimbat, transformat. MUTABILITĂTE s. f. însuşirea de a fi mutabil. MUTARE, mutări, s. f. Acţiunea de a (se)muta şi rezultatul ei; schimbare a locului de aşezare, a locuinţei. Pe urmă a adus vorba despre situaţia lor veşnic nesigură, cu mutări şi chirii exagerate. C. PETRESCU, a. -f22. 4-(Concretizat) Locul unde se aşază sau unde a fost aşezată o tîrlă; păşune. MUTĂT, (rar) muiaturi, s. n. Schimbare de locuinţă sau de domiciliu, mutare. Două muiaturi prăpădesc mai rău ca focul, bassarabescu, la 'TDRG. Să te ferească pronia de foc, de cutremur, de înec şi de mutat. caragiai,e, o. vii 159. MUTAT6B, mutatoare, s. n. Aparat care transformă un curent alternativ în curent continuu sau invers, care schimbă frecvenţa sau faza unui curent alternativ sau schimbă tensiunea unui curent continuu. MUTĂŢIE, mutaţii, s. f. 1. îndeplinirea formelor legale în legătură cu mutarea dintr-o locuinţă sau dintr-o localitate în alta. Şi-a făcut mutaţia pentru Bucureşti. înregistrarea unei schimbări intervenite în statul personal sau de serviciu al unei persoane din cîmpul muncii sau în situaţia militară a cuiva. 2. Schimbare; modificare calitativă bruscă sau formare a unor trăsături noi într-un organism, sub influenţa schimbării condiţiilor de trai. 3. (Jur.) Transmitere (a unui lucru) dintr-o proprietate în alta. (Atestat în forma mutaţiune) Transcrierea actelor de mutaţiuni de imobile, i. IONESCU, r. 191. — Variantă: mutaţiune s. f. MUTAŢItJNE s. f. v. mutaţie. MUTALAU, mutălăi, s. m. Om posac, care vorbeşte puţin ; p. e x t. om prost, nerod. Feciorii s-or iefteni Preţul lor aşa va fi:. . . cari îs mai mutălăi, Fi-vor cu doi griţari rei! marian, s. 123. MUTĂTOÂRE, mutătoare, s. f. Plantă erbacee agăţătoare din familia cucurbitaceelor, cu rădăcină groasă şi cărnoasă întrebuinţată în medicină, cu flori alb-gălbui şi cu fructele în formă de boabe roşii; creşte pe gardurile viilor şi prin tufişuri (Bryonia dioica). mutătGr, -oâre, mutători, -oare, adj. (Rar) Care se mută dintr-un loc în altul; (despre păsări) migrator, călător. Mii şi mii de păsărele mutătoare se-ntorc acuma din ţările cele calde. MARIAN, o. I 1. + (Substantivat, f.) Stînă provizorie (alături de stîna cea mare), care poate fi mutată uşor dintr-un loc în altul. i MUTELCĂ — 154 — MUZEU MUTÎLCĂ, mutelci, s. f. (Regional) Piuliţă. Beregata domnişorului pomădat umbla repede, în sus şi-n jos, ca o mutelcă. camit,ar, n. ii 142. Un om c-un ciocan de fier intr-o mină şi c-o cheie pentru mutelci în alta s-apropie de gară. SP. POPESCU, M. G. 28. Şuruburi şi mutelci te împiedecau la fiecare pas. ANGHEL, PR. 82. MUTÎJSC, -EÂSCĂ adj. v. mutesc. MUTEŞTE adv. Ca un mut, pe tăcute, fără vorbă, fără a spune nimic. Se.priviră din nou şi mîinile li se mişcară. Vorbeau din ele, scurt, muteşte, prkda, î. 150. Turcalete şi Negoiţă... minau stăruitor dobitoacele moleşite, izbind muteşte în ele. galaction, o. I 295. — Variantă : muţ6şte (ODOBESCU, S. iii 487) adv. MUTILA, mutilez, vb. I. T r a n z. A schilodi, a ciunti (prin tăierea sau ciopîrţirea unui membru al corpului, v. a m p u t a); p. e x t. a sluţi, a deforma, a zdrobi. (F i g.) Acela este tipograful care, In primul tău poem, din zăpăceală, Ţi-a mutilat trei strofe lapidare. TOPÎR-ceanu, B. 98. A mutila lucrarea de artă. . . este, cu un cuvînt, o profanare, caragiale, o. iii 244. MUTILĂRE, mutilări, s. f: Acţiunea de a mutila; schilodire, desfigurare, sluţire. MUTILAT, -Ă, mutilaţi, -te, adj. Ciuntit, schilodit (prin tăierea sau ruperea unui membru al corpului). Ca toate mahalalele, îşi avea şi a voastră făpturile ei cu trupuri mutilate şi cu mintea scrîntităi. pas, z. i 54. <0” (Substantivat) Mutilatul, după cîteva clipe, vorbi iar. CAMILAR, N. ii 91. Dar pe lîngă mine trec oameni în cîrje, schilozi, betegiţi, «marii mutilaţi» ai războiului... către mausoleul eroilor. SAHIA, n. 16. MUTÎSM s. n. (Franţuzism rar) Muţenie; p. e x t. tăcere încăpăţînată. MtJTRĂ, mutre, s. f. (Familiar, uneori peiorativ) 1. Figură, obraz, faţă. Toader Strîmbu, la cîţiva paşi, răbufni cu o mutră roşie de ură. rkbreanu, r. ii 197. Privitorii de pe mal îşi strîmbau gîtul ■ ■ să vadă mutrele călătorilor de pe punte, bart, E. 79. Nu mai aveam de-a face cu colegii mei de bancă, ci cu mutrele burghezilor, care nu se gîndeau decît cum să înşele şi să nu fie înşelaţi. DEME-trescu, o. 95. 2. înfăţişare, mină, fizionomie. Rîdea toată vremea de mutra morocănoasă şi solemnă a lui Trăilă. dumitriu, N. 180. Mutra-i oarecum arată suflet ager şi deştept. hasdeu, r. v. 31. <$> E x p r. Nu e de mutra lui = nu e pentru el, e mai presus de ce i s-ar cuveni. După.mutra cuiva = după rangul, după condiţia socială a cuiva. Luă de soţie o zînă după mutra lui. ispirescu, u. 4. A facc mutre = a face mofturi, a se sclifosi. Muza îmi face mutre, alecsandri, s. 165. MUTRIŞ O ARĂ, mutrişoare, s. f. Diminutiv al lui mutră. Scotea fruntea cu gîţe bălane şi ochi albaştri o mutrişoară ageră de copilă, sadoveanu, p. m. 235. MUTUÂL, -Ă adj. sg. Reciproc. Ajutor mutual. Asistenţă economică mutuală. — Pronunţat: -tu-al. MUTULÎIĂ s. m. sg. (Familiar) Mutălău. îi ziceau toţi mutulică, fiindcă nu prea vorbea. Camil PETRESCU, O. i 170. De cînd a luat pe mutulică al ei, parcă s-a mai prostit. BASSARABESCU, la TDRG. MUŢÎftlE s. f. 1. Starea celui mut, lipsa capacităţii de a vorbi. 2. Tăcere. Vorbea repede, ca şi cum tot ce adunase într-o viaţă de muţenie trebuia spus acum. dumitriu, v. l. 83. Eu am canon muţenia, el singurătatea, sadoveanu, z. c. 292. O muţenie nesfîrşită stăpînea zările. ANGHEL-IOSIF, c. L. 23. MUŢESC, -EĂSCĂ, muţeşti, adj. (Rar, despre gesturi) .Neînsoţit de cuvinte, fără cuvinte; mut. De multe ori semnele muţeşti schimbate cu meşterul Lupu erau înţelese greşit, galan, z. r. 18. — Variantă: mutesc, -cască adj. MUŢÎŞTE adv. v. muteşte. MUŢI vb. IV v. amuţi. MUŢlE, muţii, s. f. (Rar) Muţenie. MUŢÎRE s. f. Faptul de a amuţi, de a nu (putea) vorbi; muţenie, tăcere. îţi trimit cel întîi snop de strofe.. . după un an întreg de muţire. alecsandri, s. 154. MUŢIU s. m. invar. (Regional, în e x p r.) A lătra • a muţiu = a lătra înfundat. Cîinii, cînd îl văd, La el se reped, Latră a muţiu şi urlă-a pustiu. MAT. folk. 25. MUŢUNĂCHE s. m. invar. (Şi în forma muţunachi) Păpuşă (în teatrul de marionete) reprezentînd un personaj amuzant sau grotcsc; f i g. tînăr spilcuit, sclivisit; filfizon, fante, domnişor; maimuţoi. Radu se îndoaie nervos şi trăsăturile feţii i se frîng scurt, ca ale unui muţunache tras de sfoară în jos. camil PETRESCU, T. n 79. îmi face vină că mă îngraş. Că nu port straie ca primii-amorezi din film. Ar vrea să mă vadă un muţunache. c. PETRESCU, O. p. i 71. Nu e nevoie, cînd zîmbiţi, să întindeţi buzele pîn* la ceafă. . . Mai cercaţi o dată. — Bucuros! Aşa? (zîmbeşte). — Minunat! Parcă sînteţi un muţunachi... ALECSANDRI, T. I 295. — Variantă: muţunachi s. m. invar. MUŢUNÂCIII s. m. invar. v. muţunache. MÎJZA, muze, s. f. 1. (în mitologia clasică) Fiecare dintre cele 9 zeiţe ocrotitoare ale artelor şi ale ştiinţelor; (în special) zeiţa poeziei care inspiră pe poeţi. O, muză, vino şi mă-nspiră. anghel-iosif, c. m. i 118. ^ F i g. Femeie iubită de un poet şi care îl inspiră. <$► (în invocaţiile poeţilor antici şi, prin imitaţie, la poeţii moderni) Prin ce ţinuturi rătăceşti Pribeagă ? în care grotă din poveşti Ai hibernat o vară-ntreagă?. . . O, muza mea. TOFÎrceanu, p. 195. Muză, ce lui Omir odinioară Cîntaşi Vatrahomiomahia, Cîntă şi mie, fii bunişoară, Toate cîte făcu ţigănia. budai-deleanu, ţ. 71. 2. F i g. Izvorul inspiraţiei poetice, precum şi însăşi inspiraţia. Gîze, flori întîrziate, Muza mea satirică V-a-n-chinat de drag la toate Cîte-o strofă lirică. Topîrceanu, B. 52. Să mă vezi umblînd pe cîmpuri, rătăcit cu muza mea, Şi vînînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt, Cînd pîn lună şi pîn stele, cînd pe cer şi pe pămînt. alexandrescu, p. 52. 3. (învechit) Poezie, literatură. Era pe vremea cînd muza romînească abia gîngăvea. sadoveanu, e. 225. MUZĂU s. n. v. muzeu. MUZEOLOGÎE s. f. Ştiinţă care arc ca obiect studiul organizării muzeelor. — Pronunţat: -ze-o-. MUZEU, muzee, s. n. Instituţie care se ocupă cu strîngerea, păstrarea şi expunerea (pentru a fi văzute de public) a obiectelor care prezintă un interes artistic, istoric, ştiinţific etc. ; clădire în care sînt păstrate şi expuse asemenea obiecte, colecţii etc. Aş dori să mai rămîn la Paris şi să vizitez amănunţit oarecare muzee istorice şi arheologice. c. petrescu, A. 303. F i g. într-o noapte doi şcolari, fraţii Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson Crusoe, şi de atunci mintea mea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărîmate de stînci. ghica, s. 75. <$> Loc. adj. De muzeu = a) rar şi preţios, vrednic de a figura într-un muzeu. Pereţii sînt acoperiţi cu tablouri şi fotografii, — piese rare, unele unice, de muzeu. MUZICAL — 155 — MUZICUŢĂ ■SÎANCU, U.R.S.S. 72; 1)) (glumeţ, despre obiecte) învechit (de tot). + Templu antic dedicat muzelor. — Variantă: (popular) muziiu (STANCU, D. 178, C. PETRESCU, R. DR. 37) S. n. MUZICĂL, -Ă, muzicali, -e, adj. 1. Privitor la muzică, •de muzica, al muzicii. Instrumente muzicale. Audiţie muzicală. Serată muzicală, czi Odobescu este un stilist distins, cti certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, vianu, a. f. 143. Cîteva clipe nu îndrăzni să-l tulbure în exerciţiul lui muzical, camii« petrescu, n. 107. + Cu simţ pentru muzică. Ureche muzicală. 2. (Despre sunete) Armonios, melodios. începu să vorbească în surdină, c-o voce dulcey aproape muzicală. bart, E. 397. Dar în toată acea armonii de sunete se simţea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală. tlahuţă, o. a. ii 100. (Adverbial) Clopotul gării bătu ■muzical două semnale, dumitriu, b. i\ 12. MUZICALITATE s. f. Caracter muzical; însuşirea •de a fi muzical; armonie, sonoritate. Muzicalitatea interioară a stilului lui Rtisso are uneori o funcţiune imitativă. ■yiAKU, a. p. 45. Din pana lui Eminescu ies capodopere. . . muzicalitatea limbii, potrivirea desăvîrşită a imaginilor cu simţirea şi o economie perfectă în privinţa spaţiului. GHEREA, ST. CR. I 158. MUZICĂNT, -Ă, muzicanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care cîntă la un instrument muzical; (învechit) persoană cu talent la muzică Erau muzicanţi aleşi de la Varşovia, cîntînd pe instrumente cu forme ciudate, sadoveanu, o. vii 90. Natalia mea. . . este ?nuzica?ită din cap pînă în picioare. .NEGRUZZi, s. I 75. <0> F i g. Orchestraţia aeriană şi plină de farmec pe care o alcătuiesc. . . muzicanţii înaripaţi. hogaş, M. N. 116. (Adjectival) Cîmpiile de astăzi sint ele mai mînoase . . Broasca mai muzicantă în bălţile stufoase? ai• F i g. Secretul muzicii eminesciene rezidă în cuvînt, nu în rimă. ROSETTI, S. h. 54. Prin mîndra fermecare sun-o muzică de şoapte. EMINESCU, o. I 142. 2. Orchestră. Muzica rări tactul, pînă se opri obosită. BART, E. 151. Muzici vesele cîntară la botezul meu cu fală. macedonski, o. i 72. Ceasul. . . cînta mai frumos decît toate muzicile din lume. reteganui,, p. ii 10. Muzică militară = fanfară. Muzica militară cînta adi-nioarea în parc. ibrAileanu, a. 41. <$• E x p r. (Familiar) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. MlIZICIAiN, -Ă, muzicieni, -e, s. m. şi f. Persoană care scrie sau execută compoziţii muzicale. — Pronunţat: -ci-an. MUZICOLOG, muzicologi, s. m. Specialist în studiul muzicii, teoretician al muzicii. MUZICOLOGIE s. f. Ramură a ştiinţei artelor care studiază istoria şi teoria muzicii, cultura muzicală a popoarelor. MUZICUŞ, muzicuşi, s. m. (Regional, rar) Muzicant. Cîntau, beau şi jucau fără muzicuş. PAMFiLE, văzD. 113. MUZICUŢĂ, muzicuţe, s. f. (Adesea determinat prin «de gură ») Mic instrument muzical de suflat, format dintr-un şir de tuburi cu ancii de metal, închise într-o cutiuţă îngustă, dreptunghiulară; armonică de gură. Mina dreaptă se urcă încet spre buzunarul de la pieptul salopetei, pipăi uşor o clipă, scoase o muzicuţă de gură mare şi strălucitoare, dumitrtu, V. L. 100. F i g. (Familiar) Gură. Mai tacă-ţi muzicuţa. N N s. m. invar. A şaisprezecea Jiteră a alfabetului, numită « ne», şi sunetul pe care îl reprezintă; este o consoană ocluzivă nazală, dentală, sonoră. NA interj. 1. (Adesea cu valoare de verb) Poftim, ia, ţine. Na, să-ţi cumperi haine şi casă şi pine. ALECSANDRI, p. A. 50. Na, mîndruţo, vin şi bea, Că mai mult nu mi-i vedea, jarnîk-bîrseanu, d. 312. (Urmat de formele neaccentuate ale dativului pronumelui personal de persoana a Il-a şi ale acuzativului pronumelui personal de persoana a IlI-a) Na-ţi-le pe toate. i=> Fragi i-am dat, ea mi-a zis: « Na-le! Ţi-am cerut eu ţie fragi? ». COŞBUC, p. r 49. Na-ţi bani în locul grâului ce mai ai a lua şi lasă-mă in pace. CREANGĂ, p. 160. Amor. . . Na-ţi şi arc, na-ţi şi săgeată, na-ţi şi ghimpul cu venin, conachi, p. 226. E x p r. Na-ţi-o bună! sau na-ţl-o îrîntă (sau bună) că ţi-am drcs-o! sau na-ţi-o bună că ţi-am frînt-oî v. bun4 (II 1). + însoţeşte gestul unei lovituri, al bătăii; p. e x t. (în limbajul folosit de cei mai în vîrstă — repetat, cînd se adresează copiilor) bătaie. Prinde cuco-şul şi-i dă o bătaie bună, zidind: na! ori te ouă, oridu-te de la casa mea, creanga, la CADE. 2. (Exprimă nemulţumire, nerăbdare, surprindere) Iată, iacă, uite; ei ! Na! că făcui pacostea şi frăţine-meu. CREANGĂ, p. 46. Na! c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua, id. ib. 132. Na! te pricepi acu? negruzzi, s. iii 20. (Repetat) Na, na, na, măria-ta! parcă astă grijă am eu acum? CREANGĂ, a. 108. 3. Strigăt cu care chemăm sau (mai rar) îndepărtăm unele animale domestice. Ţibă! Hormuz; na! Balan... daţi-vă-n laturi, cotarle! CREANGĂ, p. 147. 4. (în jocuri şi cîntece populare, de obicei repetat) Strigăt de voie bună, refren. NABĂB, nababi, s. m. Prinţ musulman din Orient (Iran, Pakistan, India) ; p. e x t. persoană foarte bogată. Blana scumpă aruncată cu neglijenţă de nabab pe un scaun. c. petrescu, s. 153. NABOINIC, naboinici, s. m. (Regional) Instrument cu care se bat, spre a se fixa, parii carmacelor în fundul unei ape. Parii... se bat in fundul Dunării cu un instrument special numit naboinic. antipa, p. 350. NABOR s. n. (Rusism rar) Recrutare prin tragere la sorţi. Mai mulţi din ţărani nici nu credeau că are să fie << naborul». contemporanul, iii 773. .\ACAFA. nacafale, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Capriciu, toană; pretenţie, preocupare. I-i dragă doamna lui, care-i tinără şi cu multe nacafale. SADOVEANU, * o. L. 254. Pentru izbînda legămintelor. . . dator era să-şi calce pe inimă, răbdindu-i cu abnegaţie toate nacafalele. c. PETRESCU, A. R. 17. Păcat că nu m-au dat să-nvăţ filozofia! eu ieşeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor! CARAGIAI,K, o. ii 346. 2. Necaz, belea, pacoste. (Atestat în forma năcăfa) Şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. creangX, a. 22. 3. (Popular) Bir; tain. Şi-mi cerea, măre, cerea, Nacafaua cînd făcea, Tot de casă, Vacă grasă. TKODO-rescu, p. p. 578. — Variantă: năcăfâ s. f. NACAZANIE, vacazanii, s. f. (Rusism învechit) Pedeapsă. Unchiul meu.. . cere să i se facă o nacazanie. ALECSANDRI, T. 1359. NACEALNIC, nacealnici, s. m. (Rusism învechit şi arhaizant) Şef al unui serviciu sau al unei instituţii; comandant, superior. Moş Elisei mai avea treabă cu nacealnicul Pamfilie. SADOVEANU, N. P. 333. Mai puse cîte ceva la cale cu nacealnicul Gherasim. STĂnoiu, c. i. 73. Intrat de copil ca piser in cancelaria poliţiei, ajunsese nacealnic. GUI CA, S. 518. — Pronunţat: -ceai-, NACELA, nacele, s. f. Coş deschis sau cabină metalică care se atîrnă de un balon, pentru a transporta în el persoane, instrumente de bord şi lest. Balonul este prevăzut de asemenea şi cu o nacelă pentru oameni, aparate şi balast, carafou-oroveanu, m. f. i 78. + încăpere închisă, ataşată la un dirijabil, în care se află motoarele, personalul etc. NACRlT, nacrite, s. n. Silicat hidratat de aluminiu, varietate de caolinit, prezentîndu-se în natură sub formă de cristale lamelare; fiind un component al caolinelor, se întrebuinţează în industria ceramică. NACRU s. n. (Franţuzism) Sidef. Vasul e de aur virgin schinteiat cu plăci de nacru. MACEDONSKi, o. i 151. Şi pagoda cea de nacru cu roz acoperămint. negruzzi, S. ii 132. NADA1, nade, s. f. Hrană care se pune în cîrligul undiţei sau la altă unealtă de pescuit, pentru a ademeni şi a prinde peştii; mîncare care se pune într-o cursă pentru a ademeni şi a prinde animalele şi păsările; momeală. Cinci undiţi ■ . . le-a desfăşurat, le-a pus nadă — mămăligă ori rimă — şi le-a aruncat. SADOVEANU, N. F. 65. în vtrşă se pune nadă (mîncare) o bucată de mămăligă. ŞEZ. IV 115. + F i g. Ispită, tentaţie, amăgire; cursă. Eu pentru tine, Despot, aici am întins nada. Acum îţi zic: La luptă, izbîndă, iată prada! ALECSANDRi, T. II 68. Făcu să strălucească în ochii tăi ademenitoarea nadă a fericirii, negruzzi, s. n 44. NADA 2, năzi, s. f. 1. Parte înnădită, adăugată la ceva (prin lipire, coasere etc.), înnăditură. 2. îmbinare a două piese în prelungire, făcută astfel încît să poată transmite o sarcină de la una la alta. NADEL — 157 — NAIBA nad£l, nadeluri, s. n. (Rusism învechit) Pămîntul cu care au fost împroprietăriţi ţăranii în 1864, lot de împroprietărire. Le venise şi ţurcanilor ca « nadei » patru pogoane de pămînt. CONTEMPORANUL, iii 774. + Porţiune de pămînt aparţinînd bisericii unui sat şi exploatată de preot. Diacon. . . fără de prihod şi afară din nadei. CONTEMFORANUL, III 655. NADICEĂNCĂ s. f. v. nadişancă. NADICÎNCĂ s. f. v. nadişancă. NADÎR s. n. (Astron.) Loc în care verticala unui punct de pe una din emisferele terestre întîlneşte suprafaţa bolţii cereşti corespunzătoare emisferei opuse. NADIŞÂNCA, nadişence, s. f. (Regional) Trăsură mică, uşoară, neacoperită; brişcă. Preoţii îşi aveau şi ei o nadişancă vopsită verde, sadoveanu, B. 267. — Variante : nadiceâncă, nadic6ncă (gane, n. ii 144) s. f. nadGl, -oălă, nadoli, -oale, adj. (Regional, uneori substantivat) Rău, crud, fără milă, fără suflet. Şi ce fel de oaste-avea? Tătărimea Crimului, Nadolii pămîntulni. pXsculescu, l. p. 221. NADOLEĂN, -ă, nadoleni, -e, adj. (Regional, despre găini) Originară din Anatolia (şi mai mare decît găinile obişnuite). NADOLEANCA, nadolence, adj. f. (Regional, despre găini) Nadoleană. Ana se uita la o găină nadoleancă. vi.AHUŢĂ, o. a. iii 150. Cind îşi aducea ea aminte de puicele cele nadolence. ; . crăpa de ciudă. CREAngX, p. 12. NĂDPIS, nadpisuri, s. n. (învechit) Rezoluţie, apostilă. Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicînd că obiceiul pămintului poate sluji de lege. NEGRUZZI, s. i 280. — Variantă: ndtpis (alecsandri, T. 563) s. n. NAFEĂ, nafele, s. f. (învechit) Parte a blănii de pe pîntecele vulpii, cu care se îmblăneau giubelele boiereşti, căciulile etc. Acel straniu echipaj purta un fel de boier cu ciacşiri şi cizme roşii, cu o giubea soioasă îmblănită cu nafea. ghica, s. 498. Şi mi-o arunca Sus peste sandale. . . Pe vraf de nafele Şi de malotele. TEODORESCU, p. p. 644. N ATT s. n. (Regional) Petrol brut, ţiţei. <$■ Compus: unt-de-naft= specie de catran lichid, transparent, foarte inflamabil şi cu un miros pătrunzător; se obţine prin distilarea petrolului. Să torni în rana vitei unt-de-naft. ŞEZ. iii 148. — Variantă: ne£t s. n. NAFTALINA s. f. Hidrocarbură cristalizată, lucioasă, de culoare albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudronul de huilă, folosită la prepararea naftolilor, a unor coloranţi organici, ca insecticid (la conservarea blănurilor şi a materialelor textile) etc. Un aer greu în care îşi dăduseră intîlnire toate miasmele, de naftalină şi de violete. C. PE-trescu, C. v. 128. In ladă, miros de naftalină trezită şi de tutun, bassarabescu, v. 44. Expr. (Familiar) (Parc-ar fi) scos do la naftalină, se zice despre o persoană despre care nu s-a mai vorbit în ultimul timp şi despre care începe din nou să se vorbească. A pune la naftalină, se zice despre o persoană despre care nu se mai vorbeşte, care e dată uitării. NATTENIC, naftenici, adj. m. (Numai în e x p r.) Acid naftenic = acid organic, cu miros pătrunzător, caracteristic, care se extrage din petrolul distilat. NAFTOL, naftoli, s. m. (Mai ales la pl.) Compus organic derivat din naftalină prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu o grupă de hidroxil şi care este întrebuinţat ca materie primă în industria coloranţilor şi în farmacie. NAFTOLĂT, naftolaţi, s. m. Sare sau eter al unui naftol. -f- Derivat metalic al naftolului folosit de obicei ca antiseptic. NĂPUItl s. f. v. anafura. NAGrAICA, nagaice, s. f. (Regional) Cnut. Fiecare mai avea atîrnat la şold cîte un bici gros căzăcesc, nagaică. contemporanul, rv 303. XAGÎŢ, nagiţi, s. m. Pasăre de baltă de mărimea unui porumbel, cu penele albe şi negre, cu un moţ negru în creştet alungit şi întors spre frunte (Vanellus vanellus) ; ciovică. Cîte un stol de nagîţi se ridica la depărtări mari dintr-un smîrc. SadovEanu, o. iii 369. Se-ngîn pe luciul apei nagîţii şi cristeii. NivCUi.uŢX, ţ. d. 73. Pe deasupra bălţii nagîţii se-nvîrtesc. AiyECSANDRI, o. 173. Poreclă glumeaţă dată în special copiilor (din cauza glasului lor piţigăiat). Taci, nagîţule, nu mai striga atîta că m-ai asurzit! marian, o. ii 291. Auzi copil!. . . Coşcoge nagîţ! alecsandri, T. i 345: NAGODA, nagode, s. f. (Regional) 1. Fiinţă sau lucru ciudat, minunăţie, ciudăţenie. Ce nagodă e-aceasta cu arme încărcată?... — Eu, nagodă? viteazul şi straşnic căpitan Al cărui nume groaza o duse în duşman? mace-donski, o. i 168. Baia... închipuia fel defel de flori, de păsări şi cîte nagode toate, ispirescu, L. 38. 2. Neajuns, neplăcere, pacoste. La multe nagode te împinge pustia de dragoste! popescu, B. iii 146. NAHLÂP, nahlapi, s. m. (Mai ales la pl.) Vîrtej mare într-o apă curgătoare. Cind vin nahlapi. . . apoi parcă au gheare, aşa apucă şi duc cu ei. sadoveanu, n. p. 152. Vtiiesc pe Bistriţa nahlapii Şi cîntă volbura la Toance. TOPÎrceanu, m. 73. Bistriţa, vijelios bătîndu-şi nahlapii de stînci. vr,ATU'ŢĂ, la tdrg. Undă. (Atestat în forma năhlap) Şi-i plăcea liniştea în care nu se auzea decît clipocitul năhlapilor de pe lîngă mal. popa, v. 180. — Variantă: nălilâp s. m. NAHT s. n. (învechit, numai în loc. a d v., în legătură cu valori băneşti) în nallt = în numerar, peşin. N-ai primit în naht nici pe giumătate din suma cuprinsă în sineturi. alecsandri, T. 1251. NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale : a) instrument compus din mai multe fluiere de diferite lungimi, împreunate; 1)) fluier de trestie cu şapte găuri. Cobza, naiul şi vioara pe arminden îl serbează. BELDICEANU, p. 53. Şi-n sunet de vioare, de cobze şi de nai Se-ntoarce hora lină. alecsandri, p. iii 39. Se roşea suflînd într-un nai ce scotea un fluierat dulce şi depărtat, bolliac, o. 215. F i g. Furtuna pe naiuri Să cîhte noi arii! beniuc, v. 134. Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COŞBUC, p. i 301. NAIÂDĂ, naiade, s. f. (Mitol.) Nimfă a izvoarelor şi a apelor curgătoare. V. z î n ă. Un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume, macedonski, o. i 63. O fîntînă frumoasă, cu apă limpede ca cristalul, în care se giucau naiadele. RUSSO, s. 41. NÄIBA s. f. art. (Familiar) Dracul. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba. . . îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. (Mai ales în imprecaţii) Fire-ar al naibii sau du-to (fugi) Ia naiba, lua-te-ar naiba. Să vă dau, cioroilor, fire-aţi ai naibii! rEbrbanu, i. 21. Fugi la naiba, ghiuj bătrîn. alecsandri, p. p. 326. Du-te la naiba şi nu mă necăji! NEGRUZZI, s. iii 32. . 285. Naiba de... = afurisitul, blestematul de. . . Ei, iaca naiba de părău, Mi-l puse focu-n drumul tău ! COŞBUC, p. i 170. La naiba l formulă (de dispreţ) prin care se exprimă dorinţa de a renunţa Ia ceva, de a se lepăda de ceva. Dar la naiba frunza verde! Ce să mai tocăm degeabă? hasdeu, r. v. 15. N-am (n-ai etc.) nici pe naiba = n-am (n-ai etc.) nimic, nici o durere. Jucăm, zău, toată ziua, Şi n-avem nici pe naiba! jarnîk-eîrseanu, d. 361. (Ca atribut genitival, cu nuanţă afectivă de întărire) Ghiujul naibii, ticălosul de hărbatu-meu, s-a îmbătat. SADOVEANU, O. I 365. Golanul naibii scoate din traistă ceva. RETEGANTJX, p. I 21. Dorul naibii tare strică Pe mîndruţa ocheşică. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 89. Loc. adj. şi adv. Al naibii = (familiar) excelent, grozav. Al naibii copil, czj Şampania era rece şi bună, al naibii de bună. slavici, n. n 310. (Ca element cu valoare stilistică, mai ales în propoziţii exclamative şi interogative, exprimă mirarea, nemulţumirea, reproşul, supărarea, indignarea) Mîine ce naiba o să mai ardeţi? pas, z. I 133. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd şi muntele că-i munte Şuncă are doruri multe. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 144. NAICA s. f. (Regional; adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Termen de respect cu care se adresează, la ţară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă; dadă, nană, lele. Naica Marta se opri în portiţă şi stete uimită, slavici, n. i 36. NAIE, naie, s. f. (Rar) Corabie. A fost vîntul mare Atuncea pe mare... Naiele a-nturnat. sevastos, n. 137. NAIMÎ vb. IV v. năimi. NAINGfU, naingii, s. m. Lăutar care cîntă din nai. Ca din pămînt ieşiră trei lăutari: un scripcaj, un cobzar şi un naingiu. GANE, n. ii 193. NAINTĂŞ, -Ă adj. v. înaintaş2. NAÎNTE adv. v. înainte. NAISAN, naisani, s. m. (învechit) Cel care cîntă din nai. (Atestat în forma neisan) Adusese pe cel mai vestit tactul de lăutari, tot meşteri aleşi dintre cei mai buni, scripcari, cobzari şi neisani. Ghica, s. 170. — Pronunţat: nai-. — Variantă: ncisân s. m. NAiV, -Ă, naivi, -e, adj. (Despre oameni şi despre tot ce ţine de naiura omului) Care denotă simplitate, credulitate, candoare, provenite din lipsa de experienţă (uneori şi de inteligenţă); sincer, neprefăcut. V. candid, inocent, credul. Profită de buna-credinţă a naivului bătrîn. caragiale, o. iii 257. Ce gîndea copilul cu mintea lui naivă. . . o preocupa zile întregi. EMINESCU, n. 41. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fîntînă frumoasă. RUSSO, S. 41. <$>■ (Adverbial) Se bucură naiv cînd Ana Lipan veni să se aşeze alături. C. petrescu, C. V. 195. întreba naiv, povestea ceva şi mai naiv, cu glasul ei de violină. lbrAi- I.EANU, A. 135. NAIVITATE, (2) naivităţi, s. f. 1. însuşirea de a fi naiv; simplitate, inocenţă, candoare, credulitate. Nişte ochi în care lăcrămau naivitatea, simplitatea şi umilinţa, fără nici un amestec de viclenie sau de făţărnicie, galac-Tion, o. I 85. în locul ochilor de o infinită naivitate se aprinsese două văpăi de demon. dei,avrancea, h. T. 58. Amărăciunea unei tinereţi apăsate. . . rămăsese încă într-o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurei. EMINESCU, n. 83. 2. (La pl.) Vorbe, fapte, atitudini de om naiv. Spune naivităţi. — Pronunţat: na~i~. NĂJNÂ, najne, s. f. (Regional) Poznă, şotie, dandana,, păcăleală. Văzînd că nu o pot scoate la capăt cu popa, se-sfătuiră a-i găti o najnă spre a-l dezbăra de acest obicei. şez. ii 68. NALBÂK, nalbari, s. m. Fluture alb, cu nervuri negre pe aripi, înrudit de aproape cu albiniţa şi ale cărui omizi distrug frunzele pomilor fructiferi, ale verzei etc. (Aporia crataegi). NÂLBĂ, nalbe, s. f. Nume dat la mai multe plante a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri şi cu flori mari, roşii, purpurii sau albe ; frunzele, florile,, uneori şi rădăcinile sînt folosite în medicină (Malva silvestris); b) (şi în forma nalbă-de-grădină) plantă erbacee înaltă, cu flori roşii, galbene, violete sau pestriţe, cultivată în grădini, cu întrebuinţări în medicină (Althea rosea) ; c) (şi în forma nalbă-mare) plantă erbacee cu rădăcina cărnoasă, care creşte în locuri umede şi ale cărei frunze, flori şi mai ales rădăcini se întrebuinţează în medicină ca emolient (Althea officihalis). îşi făcu un ceai de nalbă şi rămase frumuşel acasă, an-GHEif-losiF, c. iy. 80. Ea are faţă albă, Ca tăiată-n flori de nalbă, coşbuc, p. ii 209. Eşti ca floarea cea de nalbă. ALECSANDRI, P. P. 340. NALT, -Ă adj. v. înalt2. NAMÉSNIC, namesnicit s. m. (învechit) Locţiitor al cuiva într-o funcţie însemnată (laică sau bisericească). Mai jos decît namesnic nici un străbun nu am. negruzzi, s. ii 185. NAMÉSTIE, namestii, s. f. (învechit şi arhaizant, mai ales Ia pl.) Casă, clădire cu toate dependinţele ei; (prin restricţie) acaret, dependinţă. Moşneni era cei mai vechi. ■ ■ ca locuri şi cu namestii. PISCUPESCU, O. 25. Namestii de fabrice cu felurimi de mori. GOI.KSCU, î. .162. — Variante: iiamóstic (deşuu, g. 27), ncméstie (gor-JAN, H. I 15) S. f. NAMIĂZĂ s. f. v. nămiaza. NAMIÁZI s. f. v. nămiaza. NAMIÉZI s. n. v. nămiaza. NAMILA, namile, s. f. Fiinţă sau lucru foarte mare; matahală, colos. Deodată ieşi din tufişuri o namilă cit un june. Era un vier negru. SADOVEANU, O. i 64. Namila de vapor a dat peste mine şi eu m-am văzut deodată în fundul apei. DUNĂREANU, CH. 190. O namilă de om minea brazdele de pe urma a 24 de pluguri. CREANGĂ, P. 241. (în comparaţii şi metafore) Troienii se ridicau namilă pînă in tinda creştinului, delavuancea, H. T. 249. NANĂ, nane, s. f. (Adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Termen de respect cu care se adresează, la ţară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă; dadă, lele. + (Rar) Iubită, mîndră. Feciorii cînd zăresc Cîte-o nană, să grăbesc, Să grăbesc lucru-agăta, Săinceap-a săruta. ANX. I.l'i'. pop. X145. NĂNCHIN s. n. Ţesătură de bumbac foarte deasă şi rezistentă, întrebuinţată pentru dosul de perne. — Variantă: nângliin s. n. NANDRA LĂU, nandralăi, s. m. (Regional) Vlăjgan; p. e x t. derbedeu, puşlama. Vrai să te buşească cei nandralăi prin omăt? CREANGĂ, A. 41. NÂNDRAŞ, nandraşi, s. m. (Regional) Flăcău ; ştrengar. NÁN GÜIN s. n. v. nancliin. NÁNI interj. Cuvînt de alintare, mai ales în cîntece de leagăn. Nani, nani, puiul meu. . ■ Să fii oacheş şi fru- NANSUC — 159 — NARCISISM mos Ca un soare luminos, alecsandri, p. p. 381. Compuse: nap-de-pămînt = cartof; nap-porccsc = plantă erbacee din familia compozeelor, avînd tuberculi comestibili (Helianthus tuberosus) ; gulie (2). Mănîncă. . . gulii sau napi-porceşti. ŞEZ. viii 39. + (Transilv.) Sfeclă. NAPOIÁ vb. I v. înapoia2. NAPOLEÓN, napoleoni, s. m. (învechit) Monedă franceză de aur, în valoare de 20 de franci, cu chipul lui Napoleon. Grămada de napoleoni din faţa lui Augustatos de la un timp nu mai crescuse, dumitriu, b. f. 128. I-a pus două fişicuri de napoleoni in mină. CREANGĂ, A. 160. Preţul lor e mai presus de puterea sătenilor — 27 napoleoni. AU3CSANDRI, S. 8. — Accentuat şi: napoleon. NAPRISTÁN adv. (învechit şi regional) îndată, imediat, numaidecît, neîntîrziat. Vin în goană cu-naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova. caragiale, S. N. 53. (Şi în forma năpristan) Jandarmii rămăseseră chinciţi in colţul lanului, dovedind năpristan că aşteaptă şi că au plan socotit, popa, v. 176. — Variantă : năpristăn adv. NARĂ, narez, vb. I. T r a n z. (Livresc) A povesti, a istorisi. Observaţi bine că narez numai faptele, cara-giale, o. iii 139. Eu am voit să-ţi narez aci numai episoadele care au precedat revoluţia de la iunie 1848, pe cît le-am putut cunoaşte. Ghica, s. a. 165. NARAMGÍU, -ÍE adj. v. naramziu. NARÁMZ, naramzi, s. m. (învechit)' Portocal. Dincolo e ţărmul ce-a fost de zei iubit Pe care-l încunună naramzul înflorit. MACEDONSKi, o. I 51. + Varietate de portocal. Grădina lui de naramzi şi portocali, delavrancea, la Tdrg. • — Variante: naránz (negruzzi, s. i 263), norâmz (DEI.AVRANCEA, S. 81) S. m. NARAMZÁT, -Ă, naramzaţi, -te, adj. (Rar) Naramziu. (Atestat în forma narămzat) Nalţă-se. . . Un cort mare şi rotat, Poleit şi narămzat. alECSANDRI, p. p. 77. — Variante: narămzât, -ă, imrîinzAt, -ă (stancu, d. 50, rlscuiyr.seu, h. p. 239), nerămzit, -ă (odobescu, s. ii 427) adj. NARAMzA, naramze, s. f. 1. Fructul naramzului, portocală (amară), din a cărei coajă aromată (uneori şi din miez) se prepară dulceaţă, marmeladă etc. Să îndulcim acest ceas cu şerbetul cel mai bun de naramze pe care-l am. SADOVEANU, z. c. 117. Cine nu cunoştea cireşele negre de la Pîngăraţi!. . . cu carnea tare şi roşie ca de naramze. hogaş, dr. II 37. (Poetic) Să-i dea Dina buzele, Buzele, naramzele. teodorescu, p. p. 326. 2. Naramz. Lîngă curtea sa: O mîndră grădină, De miresme plină Şi roiuri de-albine Prin florile dalbe De naramze albe. EMINESCU, I,. p. 116. La Palerma-ncoronată Sub cer dulce, fără nori, Cu ghirlanda parfumată De-a naramzei albe flori, alecsandri, p. ii 127. NARAMZ ÎU, -ÍG, naramzii, adj. (Regional) De culoarea portocalei, roşu-portocaliu. Şalul era naramziu şi faţa caţaveicei ca piatra vînătă. sadoveanu, z. c. 257. — Variante: naramgiu, -io (mat. foi,k. 1415, ŞEZ. viii 59), narangiu, -ie (marian, ins. 544, id. nu. 384, şez. v 31, ib. xm 2), nărăinziu, -ie (teodorescu, p. p. 306, jarnîk-bîrseanu, D. 152), narîmziu, -ie (camii, petrescu, o. i 296), ncrămziu, -io (m. i. cara-giale, c. 77) adj. NARANGÍU, -ÍE adj. v. naramziu. NARÁNZ s. m. v. naramz. NARATIV, -Ă, narativi, -e, adj. Care ţine de naraţiune, propriu naraţiunii, de povestire. Stil narativ. Gen narativ. □ In poezia lui Coşbuc dominează. . . elementul narativ, epic. Gherea, st. cr. iii 366. NARATÓR, naratori, s. m. (Livresc) Povestitor. Fără a fi prezintate cu răceala unui narator obiectiv. . . evenimentele din trecut sînt povestite mai mult cu un sentiment de duioşie discretă. IORGA, h. I 246. NARĂŢIE s. f. v. naraţiune. NARAŢIÎJNE, naraţiuni, s. f. Relatare, expunere a unui fapt, a unui eveniment; povestire, istorisire (caracteristică mai ales genului epic). îşi ilustra naraţiunea cu gesturi, strîmbături şi schimbări de glas caraghioase. vlaituţă, o. a. iii 69. — Variantă: (învechit) narâţie (russo, o. 52) s. f. NlRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră şi miroase omul şi unele animale. Şoimaru simţi pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului, sadoveanu, o. vii 144. dinele o luă la goană, cu nările lărgite, c. petrescu, s. 37. <$-(Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcatăt improşcînd pe nări fişii de aburi. SAHIA, n. 51. <> E x p r. Cu nările (sau nara) în vînt = a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop, coşbuc, P. i 154; b) \despre oameni)-mîndru, ţanţoş, sigur de sine. A se umfla în nări sau a-şl umila nările = a se făli, a se ţine mîndru ; a-şi da importanţă. Cel mai mare. ■ ■ Se rădică în scări, Se umflă în nări Şi-şi face ochii roată Peste oştirea toată. SEVASTOS, N. 110. Şi prostatecele nări Şi le umflă orişicine în savante adunări Cînd de tine se vorbeşte. KMI-N'ESCU, O. I 134. 2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri şi prin care trece lanţul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet, trăgîndu-şi pe nară, c-un zăngănit fioros, lanţul ancorei. BART, s. M. 14. — PI. şi: (1) nare (alecsandri, p. iii 12). — Variantă : náre (delavrancea, s. 183, alecsandri, p. p. 91) s. f.- NARĂMZÂT, -Ă adj. v. naramzat. . NARCÍS, narcişi, s. m. (Şi în forma narcisă) Nume dat mai multor specii de plante erbacee, cu flori albe sau galbene, decorative şi cu miros plăcut (Narcissus); zarnacadea. Cineva mi-a adus un mănunchi de narcişi. Galaction, o. i 333. Purtînd în mina dreaptă Narcisut alb ca spuma. anghEI,, p. 23. Iată zambile... narcise,, busuioc, negruzzi, s. i 97. — Variantă: narcisă, narcişe, s. f. NARCÎSl s. f. v. narcis. NARCISÍSM s. n. Admiraţie contemplativă şi dragoste exagerată (pînă la anormal) faţă de propria sa persoană fizică. (Poetic) împrejurul unui lac minunai ca o piscină ► NARCOTIC — 160 — NAS ibi;i cu piciorul de mărgean, cuprinşi de un etern narcisism, se privesc în oglinda apelor. AXGIIKI,, pr, 113. NARCOTIC, narcotice, s. n. Substanţă cu ajutorul căreia se provoacă narcoza. Opiul este un narcotic natural. Eterul este un narcotic produs pe cale sintetică. □ A luat un narcotic greu şi nu poate să se deştepte. CĂLiNESCU, E. O. II 157. (Adjectival) Substanţă narcotică. — Variantă: (învechit) narlmtic (negruzzi, s. iii 403) s. n. NARCOTÎNA, narcotine, s. f. Alcaloid extras din opiu cu ajutorul eterului, folosit în medicină în locul chininei. NARCOTIZA, narcotizez, vb. I. Tranz. A produce (cuiva) o stare de anestezie generală, de ameţeală, cu un narcotic, p. e x t. cu o băutură alcoolică. îşi omora mititea cu otrava colorată, care-l narcotiza ţinîndu-l între vis şi viaţă. barT, E. 255. NARCOTIZARE, narcotizări, s. f. Acţiunea de a narcotiza. NARCOZĂ, narcoze, s. f. Anestezie generală caracterizată prin somn profund, provocată de un narcotic sau de curenţi electrici, pentru a amorţi, în special, durerile cauzate de intervenţii chirurgicale. NARD s. n. Nume dat mai multor specii de plante erbacee originare din regiunea Himalaia (Nardostachys). Parfum extras din rădăcina uneia dintre aceste specii (Nardostachys Jatamansi), folosit mult în trecut. NĂRE s. f. v. nara. NARGHELEĂ s. f. v. narghilea. NARGHILEA, narghilele, s. f. Lulea de origine orientală, prevăzută cu o ţeavă lungă şi flexibilă, al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată prin care trece fumul, înainte de a fi inspirat. Narghileaua portativă a perşilor, odobescu, s. ii 296. Dulcea atmosferă de plante aromate Ce ard în căţulete prin colţuri aninate Unind ■cu-a narghilelei narcotice parfumuri. alecsandri, p. iii 384, Greaca. ■ . chemă pe ţigancă şi-i porunci să aducă: două cafele, două dulceţe, un ciubuc şi o narghilea. FILIMON, c. 100. — Variantă: nargheleâ (GHIca, S. 388) s. f. NARHOTIC s. n. v. narcotic. NARÎMZlU, -ÎE adj. v. naramziu. NÂRNA s. f. (Regional, în e x p r.) A sta narnă (de •cineva) = a stărui morţiş. El stă narnă de mine că, de nu vreau să mă mărit după el, să-i caut o fată chiar ca mine. 3RETEGANUL, la CADE. NARODNIC S narodnici, s. m. Adept al narodnicismului. Narodnicii. . . au fost zdrobiţi din punct de vedere ideologic de Plehanov şi Lenin. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 105, 1/1. NARODNIC2, -Ă, narodnici, -e, adj. Care aparţine narodnicismului, susţine narodnicismul, privitor la narodnicism. Afirmaţia că ţărănimea este singura clasă producătoare dovedeşte... o afirmare făţişă a unei teze narodnice. contemporanul, s. n, 1948, nr. 106, 5/4. NARODNICISM s. n. Mişcare social-politică a intelectualităţii mic-burgheze din Rusia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, care susţinea că principala forţă revoluţionară este ţărănimea, negînd astfel rolul de conducător al clasei muncitoare în lupta revoluţionară; ea acorda personalităţilor, eroilor, rolul de creatori ai istoriei şi preconiza acte anarhice şi teroarea individuală. NART, narturi, s. n. 1. (învechit) Preţ obligatoriu, fixat de autorităţi pentru vînzarea anumitor mărfuri (mai ales a celor de primă necesitate). Preţul nu poţi să-l încarci, căci carnea este cu nart ■ . . Vînatid şi pasările n-au nart. filimon, c. 168. <0> E x p r. A puno nart (sau a tăia nar-tul) = a fixa, a stabili preţul unei mărfi. Au tăiat nartul griului la schelele Dunării pe şase lei chila. GHICA, S. 512. Să puneţi nart la toate lucrurile ce veţi tîrgui. Pilimon, c. 167. 2. (învechit şi arhaizant) Normă, cantitate de muncă pe care ţăranii erau obligaţi s-o realizeze într-o zi pe moşia boierului. Puţini bani toamna; multă muncă vara; că le puneţi asemenea nart, de nu se mai pot descurca. SADOVEANU, N. F. 91. NARTEX, nartexuri, s. n. Tinda dinăuntru a unei biserici creştine, situată între pronaos şi intrare. [Biserica domnească] de la Curtea de Argeş n-are alt nartex decît o îngustă boltă lungăreaţă, odobescu, s. I 390. NARVĂL, narvali, s. m. Mamifer mare din ordinul cetaceelor, care trăieşte în mările îngheţate din nord, putînd ajunge pînă la 6 metri lungime ; masculul are doi dinţi canini, dintre care cel superior are lungimea de peste un metru; este vînat pentru carnea, grăsimea şi pielea lui (Monodon monoceros). Plocoanele lor de dincolo de cercul polar, făurite din coarne de ren, piele de focă şi dinte lung de narval. c. PETRESCU, o. P. ii 98. NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feţei, între frunte şi gură, servind la respiraţie şi ca organ al mirosului. Apoi, măi băieţi, să vă jucaţi, dar să nu vă bateţi aşa: că uite, tu Ţilică, ţi-ai turtit nasu. BUJOR, S. 174. Nasul îi era cam adus. ISPIRESCU, u. 28. Curteanul cel care sta lingă căpătîiul califului apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oţet de trandafir. CARAGIALE, p. 132. -0* E x p r. A avea nas, a-şi ridica nasul sau a-i da (cuiva) nasul = a îndrăzni, a cuteza. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las'! CREANGĂ, P. 28. Gospodarii buni... nu-şi rădică nasul mai sus decît se cuvine, alecsandri, t. 1165. A-şi lua nasul la purtare v. lua. A-şi cunoaşte (sau vedea) lungul nasului= (mai ales în construcţii negative) a-şi da seama cît e în stare să facă cu cunoştinţele sau cu puterile proprii; a-şi da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze faţă de alţii; a nu se obrăznici. Viindu-i cu greaţă de atîta cutezare, vru. ■ ■ să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului, ispirescu, . u. 109. A-i cădea nasul = a-şi pierde cutezanţa, îngîmfarea. Nu-i ajungi CU prăjina la nas = e foarte încrezut, îngîmfat. (A umbla, sau a fi, a se ţine) cu nasul (pe) sus = (a fi) înfumurat, încrezut; a-şi da importanţă. A strîmba din nas v. strîmba. A da (cuiva) nas = a îngădui (cuiva) prea multe, a lăsa sau a încuraja pe cineva să se obrăznicească. Tu le dai nas şi le ţii hangul. CREANGĂ, a. 39. A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva)= a) a pedepsi pe cineva desfigurîndu-1 prin mutilarea nasului. Întîm-pinînd pre Joldea, îl birui, şi prinzîndu-l îi tăie nasul. negruzzi, s. i 444; b) a pune la locul lui (pe cineva), a pune capăt îngîmfării sau obrăzniciei (cuiva). Ca să-i taie nasul, îi răspunsă: Ba mai bine să mori tu! ŞEZ. iii 27. A da (cuiva) peste nas= a pune (pe cineva) la locul lui; a spune (cuiva) vorbe aspre pentru a-1 pune Ia punct. (Neobişnuit) A-i trece pe sub nas = a-i reproşa. Văd că mă socotiţi ahtiat după averi şi milioane, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas şi prietenul Zaharia. C. PETRESCU, R. dr. 178. Nu-i (sau nu face) de nasul tău (lui etc.) = nu meriţi, e mai presus de ceea ce ţi se cuvine. îmi aduce. . . două sticle de lichior... — De unde le găsişi, mă urîtule? — întreb — astea nu sînt de nasul tău! c. petrescu, î. ii 124. (A fi) ca de nasul tău (lui etc.) = (a fi) potrivit cu. . . îţi dau o parohie aşa, ca de nasul sfinţiei-tale. stănoiu, c. i. 39. A-i veni jnuştarul la nas = a se mînia, a se supăra. A-i tremura nasul= a fi supărat; a se enerva. A fi cu nasul do ceară = a fi extrem NASCORNIŢĂ — 161 — NAŞTERE de susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pămînt) = a se ruşina, a se simţi vinovat. George puse nasul in pămînt şi tăcu. rebreanu, I. 24. A SC întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce ruşinat, cu coada între picioare; a se întoarce supărat, mofluz. Ce-aş mai rîde să te văz intorcindu-te cu nasul în jos! ispirescu, L. 15. Să-ţi fio în nas! = să-ţi fie ruşine 1 A-şi băga (sau a-şi vîrî) nasul în ceva (undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (undeva sau în toate). Pretutindenea virîndu-şi nasul, au venit la acest. . . izvor. ţiCHiNDEAL, F. 32. Nu-ţi viri nasul unde nu-ţi fierbe oala. A ducc, a purta sau, rar, a tîrî de nas (pe cineva) = a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; a amăgi, a înşela. Nu e om să se lase dus de nas. G. M. zamfirescu, II. D. II 306. Pre dînsul amorul nu-l tiriie de nas. NEGRUZZI, s. I 63. A scoate panglici pe nas = a) a face scamatorii; b) a minţi, a înşela. A pune (cuiva) belciug de (sau în, la) nas v. belciug. (A-i) rîde (cuiva) în nas v. rîde. A trece (cuiva) pe la (sau pe lîngă) nas = a) a trece ceva pe dinaintea ochilor cuiva, a amăgi; b) a scăpa ceva din mînă, a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). A lua (cuiva, ceva) de sub (sau de la, do lîngă) nas = a lua cuiva ceva din faţă, din apropiere. Mama. . . i-a luat farfuria de sub nas. sahia, n. 57. A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproşa cuiva ceva, a-i face imputări (amintindu-i de serviciile pe care i le-a făcut altădată). A zvîrli sau a arunca (cuiva ceva) în nas = a reproşa, a spune direct, fără înconjur, fără menajamente. Ce te ţii, mă, după mine ? — răcni oşteanul tare, înturnindu-se şi zvirlindu-i vorbele îti nas. sadoveanu, o. vi 127. A-i ieşi (sau a-i da cuiva ceva) pe nas = a o păţi în urma unei întîmplări. Las'dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul tău. CREANGĂ, O. A. 206. Bine, bine! cercaţi voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ţi da de fund? Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas. id. P. 260. A da (pe cineva) cu nasul de ceva = a duce, a împinge, a obliga (pe cineva) să vadă un lucru pe care nu-l găsea, nu-l vedea, sau un lucru rău pe care l-a făcut. A trînti (sau a închide) cuiva uşa în nas= a) a goni, a expedia; a refuza să primeşti pe cineva ; b) a pleca mînios închizînd uşa cu putere. A nu vedea de nas = a fi neatent; a nu fi în stare să vadă ceva. A nu vedea mai departe decît lungul nasului = (despre oameni) a fi mărginit. A dn CU nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) întîmplător, de formă. A-şi arăta nasul = a se înfăţişa, a apărea. Predescu nu vroia că-şi arate nasul pe peron, popa, v. 210. A-şi scoate nasul = a ieşi. A da nas(ul) cu cineva = a se întîlni cu cineva; a avea curajul, îndrăzneala de a se întîlni cu cineva. (A se întîlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întîlni) faţă în faţă (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic, de ispravă. Să umblaţi numai aşa frunză frăsinelului. . . şi să vă lăudaţi că sînteţi feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om. creangă, p. 188. A vorbi (sau a cînta etc.) pe nas = a vorbi (sau a cînta etc.) fonfăit. Matache, in capul mesii, cînta pe nas. CARA-Giaxe, o. iii 13. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec. EMiNEScu, o. i 87. (Ironic) îi curge untura (sau grasimea) pe nas = e foarte slab. + Simţul mirosului; fi g.'simţ pentru realitatea înconjurătoare. Copoiul are nas. <$> E x p r. A avea nas de prepclicnr = a presimţi, a intui exact o situaţie. ■ 2. Proeminenţă a unei piese servind pentru a o fixa într-o anumită poziţie, pentru a o distanţa de altă piesă etc.; cioc. 3. Partea din faţă a fuzelajului unui avion. NASCORNIŢĂ, nascomiţe, s. f. (Entom.) Nasicom. Căruţele cele mari stăteau acum goale ■ ■ ■ ca nişte nascomiţe mincate de furnici, galaction, o. i 262. nasicOrn, nasicorni, s. m. Insectă mare din ordinul coleopterelor, de culoare castanie strălucitoare, cu peri- şori roşcaţi pe picioare, al cărei bărbătuş are la cap un corn curbat înapoi (Oryetes nasicornis). NASTURE, nasturi, s. m. Disc de metal, sidef, os, lemn etc. care, cusut pe o parte a unei haine şi putînd trece prin-tr-o butonieră sau printr-o cheotoare aflată pe cealaltă parte a hainei, serveşte la încheiatul hainelor (şi uneori ca ornament). Bluză rusească, neagră, încheiată cu nasturi de sidef lagit. C. petrescu, î. n 216. Mondarinu-n haine scumpe... cu nasturi de opal. alecsandri, p. in 83. Cu nasturi curaţi, Pe pept revărsaţi. TEODORESCU, p. p. 79. <$• (Poetic) Roua-i nasturi pe verdeaţă Şi Zorilă-n răsărit Joacă-n cîmpul aurit, bolliac, o. 181. NAŞ, -Ă, naşi, -e, s. m. şi f. (în practica bisericii creştine) 1. Persoană care ţine pruncul în braţe, asistă ca martor în timpul săvîrşirii ritualului botezului şi care devine astfel rudă (mai îndepărtată) a familiei respective. Naşul era antreprenor şi el. îi plăcea să boteze şi să cunune. Dădea finilor numele lui, al naşei şi-al copiilor lor. pas, z. i 174. Ar fi voit şi el, de! să-şi boteze copilul cu vmn naş mai de doamne-ajută. ispirescu, l. 207. Tatăl meu. . . chemă pre naşu-meu Păcală, mă incredinţă lui. negruzzi, s. i 247. Exp r. A îi naşul cuiva => a-i veni cuiva de hac, a învăţa pe cineva minte; a fi popa cuiva. A-şi găsi naşul = a da de cineva care nu poate fi uşor înşelat, biruit sau amăgit, care îţi ţine piept. 2. Nun(ă). NÂŞTE, nasc, vb. III. 1. T r a n z. (Despre fiinţe) A da viaţă, a aduce pe lume, a face un copil. V. procrea. Alungat-o-ai pe dînsa, ca departe de părinţi, în coliba împistrită, ea să nasc-un pui de prinţ. EMINESCU, o. I 83. După ce se mărită, născu o fată. negruzzi, s. i 247. Părinţii noştri, Care ne-au făcut, Care ne-au născut. TEODORESCU, p. P. 422. F i g. A produce ; a provoca, a stîrni. Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi. EMINESCU, o. i 61. Asta poate să nască mari complicaţiuni. alecsandri, t. i 409. Iubirea de sine. . . naşte pofte, desfătare, conachi, p. 276. 2. Refl. (Despre fiinţe) A căpăta viaţă, a veni pe lume, a începe să trăiască. Mai încolo e casa în care m-am născut. Sadoveanu, o. vii 60. Cînd voi pune eu mina mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta şi numai atunci să se nască prunctd din tine. CREANGĂ, P. 88. Socoţi d-ta c-oi lăsa eu să-mi stricaţi bunătate de casă, unde m-am născut, unde-am crescut. alecsandri, T. i 359. <$► Intranz. Naştem oare pentru-a naşte şi trăim ca să trăim ? macedonski, o. i 72. Ce naşte din pisică şoareci mănîncă, se spune despre cineva pentru a arăta că a moştenit defectele părinţilor săi. 3. R e f 1. F i g. A apărea, a se ivi, á se forma. Azvîrlea cîte o privire pe ogorul arat şi pe brazda care se năştea sub plug. dumitriu, v. L. 5. Vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. EMINESCU, o. i 176. Un mistreţ odată turburase rîul Unde calul, mîndru, căci nu ştie frîul, Merse de bău; Cearta se născu, bolintineanu, o. 194. Intranz. Sara acoperise valea şi de la răsărit năştea luna, din nouri şi codri, sadoveanu, z. c. 30. Vom determina... la ce epocă şi pe ce tărîm au născut deosebitele inspiraţiuni poetice, odobescu, s. i 218. Din moarte naşte viaţă, din întuneric soare, Din ţărna mormîntală răsare dulce floare! alecsandri, p. a. 92. NÂŞTERE, naşteri, s. f. Acţiunea de a (se) naşte şi rezultatul ei; venire pe lume a unei fiinţe. A venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere, ispirescu, L. 2. Care vra să zică, aş fi venit pe lume cu 6 ani înaintea naşterii mele? Mare minune/ ALECSANDRI, T. I 344. Naşterea mea costă viaţa mamei. negruzzi, s. I 247. <$> Casă de (sau pentru) naşteri — instituţie spitalicească la sate, unde sînt îngrijite femeile care nasc şi copiii nou-născuţi; maternitate (2). Azi are satul şcoală şi-n uliţe pietriş, Şi-o casă pentru naşteri. vintilâ, o. 11 TsTAŢ — 162 — NATURĂ 37. ^ Loc, adj. şi adv. Din (sau prin) naştere sau (învechit) cu naşterea = originar, de origine; de la început; prin natură. Era... determinat prin naştere la nepozitivism. eminescu, n. 35. Grigore Ghica. . . şi Ioniţă Sturdza numiţi de Poartă domni ai Principatelor erau amîndoi romîni cu naşterea şi cu inima, ghica, s. rv. E x p r. A (Ia naştere — a naşte ; f i g. a crea, a produce, a provoca, a pricinui. Crăiţarii, oriunde ar fi căzut. . . dau naştere la încăierări, macedonski, o. iii 25.Ă luanaştcre = a se naşte ; f i g. a se forma, a fi creat, a apărea .Partidul Comunist din Romînia a luat naştere îfitr-un moment de cotitură radicală în destinele omenirii, în istoria universală, cotitură marcată de victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lupta de clasă, 1953, nr.. 8, 84. (în denumirea unor sărbători religioase, la creştini) Naşterea domnului sau crăciunul. NAT s. n. (Transilv., Ban., cu sens colectiv) Om, individ. Aşa era de mult popor... Şi sfetnici şi feciori de crai Şi nat de rînd. coşbuc, p. I 149. E x p r. Tot natul = toată lumea, tot omul, cu toţii. Astăzi tot natul este îngrijit a învăţa să citească. I. ionescu, d. 340. Ş-or striga domnii pe noi. . . Să stăm doi mînă la mină Tot natu cu puşca plină. hodoş, r. P. 219. NATĂL, -Ă, natali, -e, adj. De naştere; în care s-a născut (cineva). Cîntînd, munţii natali i. se năzăreau în faţa ochilor, camilar, n. 202. Pe-nserate intram în orăşelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil, caragiale, o. n 12. Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară, Scăldată în cristalul pîrăidui de-argint. EMINESCU, o. I 6. NATALITĂTE s. f. Raportul dintre numărul naşterilor şi numărul total al populaţiei unei ţări pe o perioadă dată. Natalitatea a înregistrat la ?toi o creştere simţitoare. NATANT<)L, -OĂLĂ adj. v. nătăntol. NÂTĂŢIE s. f. Sportul înotului. Concurs de nataţie. NÂTEMĂ s. f. v. n a ti mă. NÂTIMĂ, natime, s. f. (Regional) Fiinţă uriaşă, înspăimîntătoare; namilă, colos. în poala dealului a întors capul şi a zărit natima departe, înfiptă acolo, în gura pădurii, ca un duh- rău. popa, v. 241. — Variantă : nâtemă (contemporanul, vix 486) s. f. NATÎVj -Ă, nativi, -e, adj. 1. Din naştere, înnăscut; natural, firesc. Cătălin era fermecător la vorbă, avea o uşurinţă rară să traducă gîndurile în imagini... şi o pătrundere nativă a oamenilor. G. m. zamfirescu, sf. m. n. ii 44. 2. (Mai ales despre metale) Care se găseşte în zăcămintele din scoarţa pămîntului necombinat cu alte substanţe; pur. Cuprul se găseşte în natură în stare nativă sau sub formă de combinaţii chimice, a într-o regiune mai lăturaşă. . . a găsit un obiect de aramă nativă. odobescu, s. ii 422. NĂTPIS s. n. v. nadpis. NĂTRĂ, natre, s. f. Partea urzelii dintre iţe şi sulul dinapoi. Tese-o natră. Rupe-o spată. jarnîk-bîrseanu, d. 423. NĂTRIU s. n. (Chim.) Sodiu. NATURĂL, -A, naturali, -e, adj. 1. Care se referă la natură (1), care aparţine naturii; care se găseşte în natură, care provine din natură; de la natură; firesc. Socot însă că şi prin caracterul meu... şi prin pitorescul meu natural — înfăţişez destule note pentru un roman. camii, petrescu, p. 250. -0- Bogăţie naturală — bogăţie a solului sau a subsolului unei regiuni, unei ţări. Ştiinţele naturale = denumire convenţională pentru ştiinţele naturii. Graniţă naturală — (în opoziţie cu convenţională) graniţă marcată de un rîu, un munte sau alt accident de teren. (în opoziţie cu artificial) Magnet natural. Mătase naturală. Flori naturale. 2. Care se supune legilor naturii, conform naturii, potrivit cu natura; firesc, adevărat, real. Să căutăm a trage din acea revoluţie tot folosul putincios şi să-i dăm aliaţi naturali, adecă pe popoare, ghica, A. 571. Vrea să se mărite, lucru natural, alecsandri, t. i 409. Expr. (în artele plastice) Mărime naturală = mărimea reală a modelului. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii 433. Bustul în mărime naturală a unui copil, eminescu, n. 38. Fiu natural sau fiică naturală = copil născut în afara căsătoriei, copil nelegitim. O lungă tragedie de lupte intre feluriţi copii naturali, hasdeu, I. V. 3.-4- Care are un aspect firesc, apropiat de natură, ca în natură, luat din natură. Flăcăi cu cămeşi albe şi brîie late, fete rumene şi pălite de soare înfăţişau un tablou foarte natural şi animat, negruzzi, s. i 104. 3. (în opoziţie cu afectat) Simplu, firesc. Am citit azi, zise el, un poet francez; mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple şi naturale, bolintineanu, o. 327. Traduse apoi « Ţiganii» de Puşkin, poem atît de frumos şi de natural, negruzzi, S. i 333. -4- (Adverbial; adesea ca simplă întărire a unei afirmaţii) Fireşte, bineînţeles, desigur, negreşit, de bună seamă. Ai trimis scrisoarea? — Naturali + (Substantivat, n.) Naturaleţe, lipsă de afectare, simplitate, firesc. Armonia versurilor, naturalul acţiunii. . . formează un tot. macedonski, o. iv 74. Toată scena respiră adevăr şi natural. gherea, ST. CR. ii 160. 4. (Rar, substantivat, numai la pl.) Motive populare de ornamentaţie în cusături, reprezentînd flori cusute cu fir. Şi-ţi zării rochiţa-n poale Cusută cu naturale: Naturalele de fir, La mijloc cu trandafir. TEODORESCU, p. p. 326. NATURALEŢE s. f. Atitudine naturală (2), lipsă de afectare, de prefăcătorie ; calitatea de a fi natural (2), neafectat. NATURALISM s. n. Curent în arta şi literatura burgheză care se limitează la copierea realităţii, avînd o predilecţie deosebită pentru aspectele urîte, josnice ale naturii omeneşti. Senzualismul... transformă naturalismul în pornografie, ibraileanu, s. 198. NATURALÎST1, -Ă, naturalişti, -ste, adj. Care se referă la naturalism, care reflectă naturalismul, care aparţine naturalismului. Georges Sand influenţează romanul naturalist francez prin intermediul romanului rus. GHEREA, ST. cr. iii 199. NATURALIST2, -Ă, naturalişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul ştiinţelor naturii. Cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, hogaş, m. n. 99. NATURALIZĂ, naturalizez, vb. I. T r a n z. A acorda urnii străin drepturile de cetăţean al statului în care locuieşte. V. încetăţeni. (Refl.) Se naturalizase şi spera că fiul său, făcînd politică, va ajunge deputat, rebreanu, r. i 166. NATURALIZĂRE, naturalizări, s. f. Acţiunea de a (se) naturaliza; obţinerea de către un străin a dreptului de cetăţenie. V. încetătenire. NATURALIZĂT, -Ă, naturalizaţi, -te, adj. Care a obţinut naturalizarea. V. încetăţenit. NATÎJRĂ, naturi, s. f. 1. Lumea materială care con-stituie realitatea obiectivă existentă în afara conştiinţei şi independent de ea, organizată într-un tot unitar, coerent, în veşnică mişcare şi dezvoltare; univers, lume. Natura există independent de orice filozofie; ea este temelia pe care am crescut noi, oamenii, noi înşine produse ale naturii; în afara naturii şi a omului nu există nimic. MARX-ENGELS, o. a. ii 398. Se simţea în aer că vine furtuna. O grijă înfioră NAŢIE — 163 — NAŢIUNE mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturii. BART, E. 237. <^> Ştiinţele naturii = (în opoziţie cu ştiinţele sociale) ştiinţele care au ca obiect fenomenele lumii înconjurătoare. + (în limbaj curent) Lumea înconjurătoare (vegetaţia, formele de relief, apele etc.). îndeletnicirea. . . vinatului şi pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veşnic înnoită, in cimpii şi dumbrăvi. SADOVEANU, e. 43. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. ANGHEL, rR. 61. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scinteind plutea prin aer şi pe toate din natură. EMINESCU, o. i 142. Naţiune socialistă = naţiune născută pe baza vechii naţiuni burgheze,- ca rezultat al orîn-duirii socialiste, şi care, eliberată de contradicţii de clasă de neîmpăcat, se caracterizează printr-o puternică unitate a întregului popor. O dată cu construirea socialismului in ţările de. democraţie populară, naţiunile acestor ţări se transformă şi ele treptat în naţiuni socialiste. LUPTA DE clasă, 1951, nr. 11-12, 24. (Impropriu, în forma naţie) Popor, neam. Cînd citim în vechea carte a istoriei străbune Virtuţi mari, ilustre fapte, ale naţiei romine, Care inimă stă rece? alexandrescu, m. 163. — Variantă: (învechit) naţie (anghel-iosie, c. m. n 14, eminescu, o. i 150, bălcescu, o. i 325) s. f. NAUFRAGIA — 164 — NAZAR NAUFR AGIA, naufragiez, vb. I. Intranz. A suferi un naufragiu. Corabia a naufragiat. <$> F i g. Junele... se află acum în tristul adăpost al celor a căror inteligenţă a naufragiat pe valurile oceanului de nenorociri. MACEDONSKI, O. IV 16. NAUFRAGIAT, -A, naufragiaţi, -te, adj. Care a suferit un naufragiu. N-aude nimeni, nu răspunde nimeni. Nici ţipenie de om. Parc-am fi undeva la capătul pămîntului. Naufragiaţi. Pierduţi. SEBASTIAN, T. 16. -0> (Substantivat) Două pasări albe... ca doi porumbei mesageri cu o veste bună spre necunoscuta insulă cu naufragiaţi. C. PETRESCU, î. u 251. (F i g.) A băgat cineva de samă înfăţişarea lui de naufragiat în luptă cu elementele nepăsătoare şinemiloase? sadoveanu, o. viii 155. NAUi'RĂGIU, naufragii, s. n. Scufundare sau eşuare a unei nave; avariere gravă sau accident care scoate o navă din circulaţie. Ce întîmplare grozavă are loc ?. . . Un naufragiu, un cataclism, o trombă marină care sfărîmă totul ? bogza, c. O. 19. în fundul curţii sub un uriaş şopron, toate sfărîmăturile... se adunau zi cu zi, ca în urma unui vast naufragiu, anghei, PR. 84. în Constantin’opole vă sînt apoi cunoscute piedicile ce avurăm, apoi naufragiul ce cercarăm la înturnare. ghica, a. 804. NAtJTIC, -A, nautici, -e, adj. Care serveşte la navigaţie, referitor la navigaţie. Hartă nautică. (Despre sporturi) Care se practică pe apă. Cînd vă vor da răgaz variile sporturi nautice, vom primi, sper, cîte o vorbuşoară de la dv. caragiai.e, o. vii 106. NAUTÎL, nautili, s. m. Moluscă din mările calde, cu Corpul închis într-o scoică împărţită în mai multe încăperi (Nautilus pompilius). NAVAL, -A, navali, -e, adj. Referitor la nave sau la navigaţie. Şantier naval, a în locul acesta s-a dat vestita bătălie navală dintre turci şi run. bart, s. m. 21. <)• Bază navală v. bază. NĂVĂ, nave, s. f. 1. Nume generic dat vaselor de navigaţie de dimensiuni relativ mari. V. corabie, vapor, bastiment. Numai pe-o navă cu pînzele umflate in vînţul de la larg, înţelegi frumuseţea şi poezia mării, bart, E. 121. Se uită de-a lungul pe mare La navă, la maluri, la cer. COŞBUC, p. ii 94. <$- Navă aeriană = aeronavă. 2. încăperea centrală a unei biserici creştine cuprinsă între peretele faţadei principale şi altar. NAVÎTĂ s. f. 1. Suveică. 2. Ac de formă specială cu care se lucrează fileul. 8. Vehicul de transport în comun sau tren care face un drum dus şi întors pe un anumit traseu sau între două puncte ale unei reţele de transport. ^ E x p r. A faco naveta = (despre vehicule cu orar fix, sau, f i g., despre oameni) a parcurge cu regularitate aceeaşi distanţă dus şi întors, a face cu regularitate acelaşi drum. NAVIGA, navighez, vb. I. Intranz. 1. (Despre nave) A merge pe apă (urmînd un drum dinainte ales). Vapoare navigau pe mări pustii. C. PETRKSCU, R. dr. 37. + (Despre oameni) A călători cu o navă pe apă. Navighez. Da, da, navighez. Vezi tabla asta?' E jurnalul meu de bord. SEBASTIAN, T. 32. De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri, bart, s. m. 11. De trei zile-acum pe mare Navigînd fără-ncetare, Noi pămîntul n-am zărit! alecsandri, o. 137. 2. (Despre vehicule aeriene) A pluti în aer, a zbura (urmînd un drum dinainte ales). ' ., NAVIGÂBIL, -Ă, navigabili, -e, adj. (Despre mări, lacuri, fluvii) Care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a servi la navigaţie,. care permite navigaţia. Prin lentilele binoclului vedea în faţă deschis, neted, canalul navigabil. bart, E. 125. Dunărea începe a fi navigabilă de la Ulm. i. ionescu, m. 76. NAVIGABILITĂTE s. f. însuşirea unei ape de a fi navigabilă. în ţinutul Zaporojului, înainte, navigabilitatea [Niprului]. .. era turburată de apariţia stîncilor. SAHIA, u.r.s.s. 80. NAVIGĂRE, navigări, s. f. Acţiunea de a naviga şi rezultatul ei; navigaţie. NAVIGATOR, -OARE, navigatori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care se îndeletniceşte în mod obişnuit cu navigaţia, care conduce o navă sau face parte din personalul unei nave (v. corăbier, marinar); p. e x t. persoană care călătoreşte pe mare. îndrăzneţul navigator se strecoară între Scylla şi Charybda. bogza, C. o. 49. Ai... o înfăţişare de navigator. SEBASTIAN, t. 91. 2. (Uneori determinat prin «aerian &) Membru al echipajului unei aeronave. NAVIGAŢIE s. f. Faptul de a naviga; ştiinţa şi tehnica de a conduce o navă către un punct dat, pe un drum precis şi dinainte stabilit; ramură a transporturilor şi comunicaţiilor, pe apă şi în aer. Navigaţie fluvială. Navigaţie maritimă. Navigaţie aeriană. — Variantă: (învechit) navigaţiune (ghica, s. 250) s. f. NAVIGAŢltJNE s. f. v. navigaţie. NAYIGRAF, navigrafe, s. n. Instrument de bord al unei- aeronave, cu ajutorul căruia se determină, prin vizări la sol, deriva şi viteza faţă de sol, trasîndu-se drumul de urmat. NAYLOSÎ, navlosesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A închiria un vas de transport (aparţinînd unui proprietar particular). NAVLOSIRE, navlosiri, s. f. Faptul de a n a v 1 o s i. Navlosiri de vase — mărunte afaceri de port — se încheiau acolo pe loc. bart, E. 60. NÂVLU, navluri, s. n. Chiria plătită pentru folosirea unui vas (aparţinînd unui proprietar particular); costul transportului unei mărfi cu o navă. NAZAL, -A, nazali, «e, adj. 1. Relativ la nas, din nas, al nasului. Cavitate nazală. 2« (Despre sunetele limbii) Care se pronunţă pe nas, cu scurgerea aerului expirat prin fosele nazale. Vocale nazale.« M » şi « n » sînt consoane nazale, cn în timpul acestei ocluziuni vălul palatului e coborît şi curentul fonator poate trece liber prin nas, ceea ce explică numele de consoane nazale ce se dă lui « m * şi « n ». gram. rom. I 69. (Substantivat, f.) Consoană nazală. Am să-i aranjez eu pe parveniţii cari... au pierdut pe « r » şi au cîştigat secretul nazalelor pariziene, caraglale, o. vii 334. NAZALITĂTE s. f. Particularitate a unui sunet de a fi pronunţat cu rezonanţă nazală. Elementele slave au pătruns în limbă înainte de secolul al Xl-lea, cînd aceste vocale şi-au pierdut nazalitatea. ROSETTI, I. SL. 17. NAZALIZĂ, nazalizez, vb. I. T r a n z. A pronunţa nazal un sunet, a da unui sunet nuanţă nazală. + Refl. A căpăta un caracter nazal. NAZALIZARE, nazalizări, s. f. Transformarea unui sunet oral în sunet nazal, prin adăugarea unei rezonanţe nazale. NAZĂR, nazaruri, s. n. (învechit) Bunăvoinţă acordată cuiva. De ce te-a scos de la nazar? Una, pentru că ii vorbeşti adevărul, şi alta că te-i fi învrăjbit cu vreun măscărici al său. gorjan, h. ii 171. «$>• Expr. A avea NAZÎR 165 — NĂCLĂIT (pe cineva) la nazar = a avea pe cineva în graţie. Răspîn-deşte vorbă. . . că ministrul mă are la nazar şi că m-a chemat azi în cabinetul său. alecsandri, t. 143. NAZÎR, naziri, s. m. (învechit). Inspector, supraveghetor, intendent; guvernator turc de cetate. La o alegere făcută după legi Ce dobitoacele povăţuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazir peste priseci. DONICI, F. 60. NĂZURI s. n. pi. (Mai ales în legătură cu verbul « a face ») Capricii, mofturi, toane. în puterea prieteniei, iartă-mi aceste nazuri de lăcomie literară. ODOBESCU, S. ni 39. Băiatul a făcut o vreme 'nazuri. ŞEZ. iii 95. NĂBĂDĂICĂ, năbădăici, s. f. (învechit şi regional, mai ales la pi.) 1. Spaimă, frică. 2. Furie, mînie. V. năbădăi1. Ei! apoi să nu te apuce şapiezăci de năbădăici? alecsandri, T. i 113. 3. Epilepsie. Tremura, sărmanu, ca de năbădăici. alecsandri, T. 47. 4. (La sg.) Drac, diavol. Naiba, năbădaica. . . ii umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, s. 103. — PI. şi: năbădăice (alecsandri, T. 366). — Variantă : uăpădnică (şez. vii 135) s. f. NĂBĂDĂI1 s. f. pl. (în expr.) A-l apuca (sau a-1 găsi) pe cineva (toate) năbădăile = a) a se supăra foarte tare, a se mînia. Cind o văz pe nevasta asta a mea că vine cu vadra. . . tocmai din vale. . . mă găsesc năbădăile! preda, î. 158. Cum s-a arătat Negoiţă, domniţa a stat din cap şi a început să ţipe, apucată de toate năbădăile. caragiale, o. iii 46; b) a se înfricoşa, a se înspăi-mînta; p. est. a-şi pierde minţile. Ciţi se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. GORJAN, H. Ii 98 ; c) a avea o criză de epilepsie. Tremură de parcă 11 găsesc toate năbădăile. PANN, P. V. III 52. A băga (pe cineva) în năbădăi = a înspăimînta,a înfricoşa; p. e x t. a face să-şi piardă minţile, să înnebunească. Lelea cu făptura ei M-a băgat in năbădăi. ŞEZ. viii 26. NĂBĂDĂI2, năbădăiesc,\b. IV. Refl. (Neobişnuit) A se frămînta, a se înfuria, a se mînia, a se aprinde. Se ridica, holba ochii, deschidea nările, se zbuciuma, se năbădăia. caragiale, s. 42. NĂBĂDĂIOS, -OÂSĂ, năbădăioşi, -oase, adj. 1. (Despre oameni) Care îşi iese repede din fire; supărăcios, iute, aprins. Ce viaţă putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar şi năbădăios. YI.AIIT'ŢĂ, o. A. III 16. Cu baba nu vă puneţi. . . zise un flăcău mai năbădăios. CONTEMPORANUL, Vj 297. Aoleo! ce bătăioasă! îmblă tot năbădăioasă. alecsandri, p. p. 352. <ţ> (Substantivat) începu să zbiere ca un năbădăios şi închise uşa cu repeziciune. filimon, c. 226. + Capricios, deşucheat. Junona porunci unei zîne năbădăioase să turbure mintea bietului Ercule. ispirescu, u. 29. + (Despre animale) Nărăvaş, sălbatic. Patru iepe, sirepe şi năbădăioase, ispirescu, u. 48. , 2. (Regional) Epileptic. (Substantivat) începu a tremura... ca un năbădăios, gorjan, h. i 54. NĂBĂRÎ, năbărăsc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A invada, a călca (14). Cu ce lege imi năbăriţi grădina, neoamenilor? camilar, n. ii 332. năb0i‘, năboaie, s. n. (învechit şi regional) Curent puternic născut prin umflarea, primăvara, a apelor şi care duce cu sine sloiuri de gheaţă şi zăpadă. (F i g.) Un năboi de poveşti. . . s-a revărsat în cimpia literaturii romîneşti. Galacţion, o. i 30. NĂBOP, năboiesc, vb. IV. Intranz. (învechit şi regional) 1. A se revărsa, a inunda, a potopi; a năvăli. Năboise Dunărea mare primăvara şi urmase în vremea verii secetă, sadoveanu, a. l. 204. Murat pînă la piele şi îngheţat hăt bine, căci năboise apa în toate părţile. creangă, a. 24. ^>Tranz. îşi şterse cu mîna sudoarea rece ce-i năboise fruntea, mironescu, s. a. 76. -• Fi g. (Despre fiinţe) A se năpusti, a invada. Mistreţii numaidecît trebuie să pogoare. . . Năboiesc pe unde apucă, dind cu colţii; atuncea-s mai cu primejdie. SADOVEANU, N. P. 78. năbCnic, năbonice, s. n. (Regional) Unealtă de lemn în formă de sabie, cu care se bate cînepa. NĂBtJC s. n. Imitaţie de piele de antilopă, de obicei de culoare albă, cu aspect mat, catifelat, obţinută din piele de bovine. — Variantă: nubile s. n. NĂBUŞEĂLĂ s. f. Căldură mare, atmosferă sufocantă ; zăduf, arşiţă, dogoare, zăpuşeală. Să pun la umbra unui pom, că era căldură mare şi năbuşeală cumplită. RETEGANUL, P. I 22. NĂBUŞI, năbuş şi năbuşesc, vb. IV. (învechit şi regional, în concurenţă cu înăbuşi) 1. Tranz. A sufoca, a înăbuşi. Ii frînse mijlocul, îl năbuşi cu strînsoarea, şi-l răcu să-şi dea sufletul, ispirescu, u. 62. Sîngele să-l năpădească, Sîngele să-l năbuşească. TEODORESCU, P. P. 372. -0> F i g. O nălucă muierească Ar putea glastd măririi in pieptu-mi să-l năbuşească. HASDEU, R. V. 158. Mă năbuşesc lacrimile de bucurie, alecsandri, T. 151. F i g. A face să nu se vadă, să nu se simtă, să nu se audă; a reprima. Priveam, gindeam aiurea, îmi năbuşeam căscatul. Galacţion, o. i 229. Năbuşindu-şi în piept mînia şi ura ce-l sugruma. VLAHUŢĂ, la TDRG. 2. T r a n z. A potoli, a stinge. Focul... a fost năbuşit în cîteva minute, caragiale, n. s. 69. 3. Intranz. (Neobişnuit, despre apă, p. est despre alte lichide) A se revărsa, a inunda ; a năvăli. Spumo-sul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte. NEGRUZZI, s. II 201. ^ F i g. A năvăli, a se năpusti, a invada. Au năbuşit tătarii în ţară. sbiera, p. 200. Gloata. .. năbuşi înuntru ca un şiroi, negruzzi, s. I 230. năbuşit<5r, -oăre, năbuşitori, -oare, adj. Care năbuşă (1), sufocă ; sufocant. (F i g.) El se uita în întunericul năbuşitor. MACEDONSKI, o. III 19. NĂBÎjZNA adv. (Rar) Buzna. Chiar pe lîngă mine a dat năbuzna şi s-a mistuit în rîpă. sadoveanu, o. v 460. NĂCĂZ s. n. v. necaz. NĂCĂFĂ s. f. v. nacaîa. NĂCĂJI vb. IV v. necăji. NĂCĂJIClOS, -0ĂSĂ adj. v. necăjicios. NĂCĂJÎT, -Ă adj. v. necăjit. NĂCLĂÎ, năclăiesc, vb. IV. 1. Tranz. A unge, a îmbiba cu substanţe cleioase, unsuroase, murdare; a murdări. Simţea sîngele curgîndu-i in sin, năclăindu-i vestonul, camilar, n. i 439. Sudoarea-i izvora şi-l năclăia din creştet pînă-n tălpi. vlahuţX, o. A. 127. 2. Refl. (Despre sînge) A se închega, a se învîrtoşa. Din gură sîngele curgea în valuri... năclăindu-se pe gît şi pe haine, dunăreanu, CH. 51. NĂCLĂlOS, -0ĂSĂ, năclăioşi, -oase, adj. (Rar) Năclăit. (Atestat în forma năcleios) Rîul cu apele sale galbine curge pe o matcă de lut năcleios. odobescu, S. I 147. — Variantă: năcleios, -Ousă adj. NĂCLĂIT, -Ă, năclăiţi, -te, adj. îmbibat cu o materie cleioasă, unsuroasă; (despre sînge şi alte lichide) închegat. Se trudeau din răsputeri să scoată dintr-o groapă piei năclăite, cu părul de pe ele pe jumătate desprins. CAMIL PETRESCU, o. 1452. Balele cătrănite... se scurg năclăite NĂCLEIOS — 166 - NĂDUŞIT d-a lungul moviliţelor, se adună in ttomol, se usucă de vint. ODOBESCU, S. III 187. NĂCLElOS* -OÂSĂ adj. v. năclăios. NĂDĂÎ, nădăiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A băga de seamă, a pricepe, a înţelege. Un om de la ei îi tot făcea cu capul. . . dar ea nu se nădăia. RETEGANUL, la CADE. Neagră în grădină, Vorbeşte ungureşte, Nime-n lume Nu se nădăieşte (Rîndunica). GOROVEi, C. 319. -f A cere cuiva socoteală pentru ceva; a imputa, a bănui. Să fiu ştiut, zice, nu m-aş fi măritat, şi cine s-ar nădăi de aceea. ŢICHINDEAL, F. 91. NĂDĂJDUI, nădăjduiesc, vb. IV. T r a n z. A crede în rezultatul favorabil al unei acţiuni; a trage nădejde; a spera. Cu pămîntenii nădăjduia Tomşa să poată da o izbire mare şi să fărme pe duşman. sadoveanu, o. vii 147. Fugim deci la întîmplare, nădăjduind să ajungem la rînd. camil PETRESCU, u. n. 359. Nădăjduiesc însă .că tni-i sluji de cavaler, Alecide? ALECSANDRi, T. i 81. I n t r a n z. Mai nădăjduia în braţul lui, cît îl simţea tare. sadoveanu, o. vii 39. — Variantă: nădejdui (alexandrescu, m. 7) vb. IV. NĂDĂJDUÎRE, nădăjduiţi, s. f. (Rar) Faptul de a nădăjdui; nădejde, speranţă. Era o viaţă nouă, de care se apropia, o viaţă necunoscută, şi această necunoştinţă în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri şi în alta celor mai îngrozitoare temeri, slavici, n. i 100. Manolea zîmbea Şi şiret grăia: Asta e de-nvăţătură, Altele cu nădăjduite. PĂSCULESCU, L. p. 192. NĂDÎJDE, nădejdi, s. f. încredere în realizarea unei dorinţe; speranţă. Oamenii pe care îi întîlneam aveau ochii liniştiţi şi plini de nădejde. SADOVEANU, o. VI 350. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, negruzzi, s. i 142. ^ Loc. adj. Do nădejde = în care poţi avea toată încrederea, de încredere. Din partea mea atîta ştiu: am pus oameni de nădejde. C. petrescu, r. dr. 50. L o c. a d v. (Regional) De (sau cu) nădejde = aşa cum trebuie, foarte bine, zdravăn. Raniţa asta şi-a aşezat-o pe creştetul capului şi, petrecîndu-şi brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înţepenit totul de nădejde. GALAN, b. i 188. Săcurea plugului... Ager, oţehd rupe de la fund Pămîntid greu, muncit cu duşmănie şi cu nădejde. arghezi, v. 50. Gîrneaţă o cetluise de nădejde, hogaş, dr. ii 99. Nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. E x p r. A trage nădejde =a nădăjdui, a spera. Cine n-are nimic ascidtă la toate şi trage nădejde! REBREANU, r. I 238. îţi pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde, caraglale, O. iii 61. A se lăsa în nădejdea (cuiva) — a conta pe. . a se bizui pe.. . Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliţi s-au lăsat în nădejdea lunei pe astă-sară, şi luna în nădejdea fînarelor. alecsandri, T. i 87. A-şi pune (sau a avea) nădejdea (în cineva)a avea încredere în forţele şi capacitatea cuiva, a se încrede în. . . Ce te face să-ţi pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, a. L. 169. Pot să am nădejde în voi? creangă, p. 20. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. A-şi lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) v. lua (II 1). Slabă nădejde = puţin probabil, nesigur. Slabă nădejde să vie altul şi să-ţi spuie. C. PETRESCU, î. II 12. NĂDEJDUÎ vb. IV v. nădăjdui. NĂDRAG, nădragi, s. m. (Popular, mai ales la pl.) Pantaloni bărbăteşti. V. cioareci. Era un flăcău voinic, cu un laibăr de dimie cenuşie, nădragii vîrîţi în ciorapi de lină verde, şi bocanci grei. dumiTriu, n. 153. Se dădeau la piciorul drumeţului şi, dacă nu apucau să-i sfîşie pulpa, îi rupeau în orice caz nădragul. pas, z. i 148. Un dulău. .. îl apucă de pulpa piciorului şi-i sfîşie nădragii pînă jos la imineu. galaction, o. I 282. NĂDRĂGĂRj nădrăgari, s. m. (Depreciativ) Tîrgoveţ, orăşean. NĂDRĂGÎI s. m. pl. Diminutiv al lui nădragi. Să-mi fac nişte nădrăgei, Tocmai ca frunza de tei. ant. UT. pop. i 74. NĂDTÎF, (3) nădufuri, s. n. (Popular) 1. Senzaţie de apăsare, de greutate în respiraţie, care constituie simptomul mai multor boli; sufocare, înecăciune; astmă. Un necaz mare îi înăbuşea inima ca un năduf. REBREANU, R. ii 262. Inima nu-i mai bătea şi năduful îl lăsase, nici el nu ştia cind. ardelEanu, d. 250. 2. Căldură înăbuşitoare; zăpuşeală, zăduf. Minune de timp, după năduful de peste zi. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 292. Omul la vinătoare, fie pe ger şi ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste că ce timp mai este. odobescu, s. m 197. 3. Ciudă, necaz, supărare, mînie. Iordache suflă pe nări cu năduf. DUMITRIU, N. 61. Oftă cu năduf şi începu să siringă masa, cu mişcări smuncite. sadoveanu, b. 62. « Răbdare şi tact! » oftă din nou Stroe Vardaru, biruindu-şi năduful, c. PETRESCU, A. R. 17. — Variante: (regional) nădull (SADOVEANU, o. III 112, CREANGĂ, A. 66), nildliT (CONTEMPORANUL, V] 99) s. n. NĂDTÎH s. n. v. năduf. NĂDUŞEĂLĂ, năduşeli, s. .f. 1. Sudoare, transpiraţie. Ii trebuie un petic mare s-o cîrpească în spinare. . . acolo unde cămaşa putrezeşte mai repede de năduşeală. STANCU, d. 106. Colonelul, care îşi ştersese timp de două ceasuri chipiul şi fruntea de năduşeală. . . hotărăşte plecarea. Camil, petrescu, u. n. 276. ^ Expr. A-l trece pe cineva (toate) năduşelilc = a) a asuda mult; f i g. a munci din greu ; b) a fi cuprins de spaimă, de groază, de emoţie. Omul asculta şi-l treceau năduşelile de cîte auzea, pas, z. I 151. îl treceau năduşeli pe bietul băiat, şi vederile i se întunecau, vlahuţă, o. a. 111. 2. (Regional) Căldură mare, arşiţă, zăpuşeală. Era năduşeală şi căldură de nu-ţi puteai trage sufletul, contemporanul, iii 781. Stare neplăcută de zăpuşeală,, provocată de căldură mare. Mă scald aşa, să-mi treacă năduşeala. PREDA, î. 45. — Variantă: înăduşeâlă (şez. iv 120) s. f. NĂDUŞI* năduş şi năduşesc, vb. IV. .1. I n t r a n z. A asuda, a transpira. Lăutarii cîntă pînă năduşesc. STANCU, D. 181. A ajuns a cunoaşte semnele cu ochii, a le zugrăvi tremurat pe tăbliţă; totuşi nu putea răzbi la legătura dintre semn şi sunet. Năduşea ca după suişuri grele, şi, unde poposea, nu vedea încă nimic, sadoveanu, m. c. 71. Şi eu năduşesc al dracului! caragiale, m. 150. 2. T r a n z. (Şi în forma înăduşi) A sufoca, a înăbuşi. Nesocotind ranele ce primeau, îi strîngeau pînă îi înăduşea, negruzzi, S. I 152. Lipsindu-i hornul, trebuia să-l înăduşească fumul, draghici, r. 76. Absol. Pentru aceea şi puterea patimei. . . îneacă şi năduşeşte. conachi, p. 282. Refl. Vara te înăduşi de căldură. CREANGĂ, a. 125. Dar se-năduşă, tuşeşte, contemporanul, I 132. <$> F i g. Da mînca-l-ar brînca să-l mînînce, surlă, că mxdt mă mai înăduşi cu dînsul! CREANGĂ, P. 77. + A păstra, a ţine în aburi prin acoperire ceea ce s-a fiert sau s-a opărit; a înăbuşi. La crăciun, cînd tăia tata porcul, şi-l pîrlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie de-l înăduşea. CREANGĂ, A. 41. — Variantă: înăduşi vb. IV. NĂDUŞÎTj -Ăj năduşiţi, -te, adj. 1. Asudat, transpirat. Un miros de corpuri năduşite, camil PETRESCU, T. îi 68. Flăcăii. . . îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite. REBREANU, i. 12. 2. (Neobişnuit) Sufocat, înecat, sugrumat. Taci, strigă cu glas năduşit şi tremurînd vecinul meu. negruzzi, s. NĂDUŞITOR — 107 — NĂLUCĂ i 236. <ţ> (Adverbial, în forma înăduşit) Odată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, p. 174. — Variantă: ¡năduşit, -ă (creangă, p.'174, ALEC-sandri, P. n 11) adj. NĂDUŞIT6R, -oăre, năduşitori, -oare, adj. Sufocant, năbuşitor, apăsător. Peste si, o căldură năduşitoare, fără aer, fără vînt. negruzzi, s. i 291. NĂDCV s. n. v. năduf. NAPRĂMA, năframe şi năfrămi, s. f. Bucată de pînză de in, cînepă, bumbac, borangic etc. (subţire, fină) tivită pe margini şi folosită ca basma, broboadă, maramă (mai rar ca batistă, ştergar etc.). A vărsat aurul blestemat.. ■ într-o năframă şi l-a băgat în sîn. galacţion, O. I 152. Moş Istrate se ridică, şi cu mina tremurată Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată. GOGA, C. P. 28. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băţ. eminescu, o. i 146. De lacrămi n-aş băga seamă, Că le şterg cu-a mea năframă, jarnîk-bîrseanu, d. 102. NĂFRĂMÎŢĂ, năfrămiţe, s. f. Năfrămuţă. Năfră-miţă de nînaş Ţi-om pune-o la prăpuraş. marian, î. 579. NĂFRiVMÎJŢĂ, năfrămuţe, s. f. Diminutiv al lui năframă; batistă. Să îmi dai tu năfrămuţă ta, albă şi curată, şi-mi va fi de mare ajutor, agîrbiceanu, S. p. 21. A dat lui Prier-Negru atunci o năfrămuţă. COŞBUC, r. ii 175. NĂFURÎCA, năfurici, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă şi cu flori gălbui dispuse în mici capitule aplecate în jos; creşte prin livezi şi locuri necultivate (Artemisia annua); peliniţă. NĂGARĂ s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, caracteristică vegetaţiei din stepe, cu paiul înalt, frunzele înguste, spicul cu fire lungi şi aspre (Stipa) ; păiuş, colilie. Năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului, sadoveanu, n. p. 222. (Cu pronunţare regională) Frunzuleană de nagară, ' Este-un nuc între hotară. SEVASTOS, c. 11. <$> F i g. Un bărbat de treizeci şi cinci de ani. . . începe să aibă la tîmple fuioraşe de năgară. sadoveanu, F. J. 68. — Variantă: negară (alecsandri, p. p. 228) s. f. NĂGĂRtJŞ s. n. (Rar) Loc unde creşte năgară. Hai! iute. . . tupiluş prin năgăniş. alecsandri, t. 216. NĂGLĂG s. n. Pămînt argilos (lut) muiat cu apă şi frămîntat cu picioarele (uneori amestecat cu paie), din care se fac pereţii construcţiilor rurale de la şes, fie direct, fie sub formă de cărămizi (chirpici). NĂHLĂP s. n. v. nalilap. NĂHtJT s. n. v. năut. NĂIÎR, năieri, s. m. (Rar) Luntraş, corăbier. Unde-i căpitanul Ce-nfrunta vecia? Unde-i sint năierii, Ce-au vînat misterul Stelelor puzderii? LESNEA, i. 45. Pe ţărm erau stoluri de fete Cu drag de năier ascultînd — Şi ele rîdeau scuturînd Flori albe din negrele plete. COŞBUC, p. i 81. NĂIMEĂLĂ, năimeli, s. f. (Regional) Faptul de a (se) năimi. 1. Angajare pentru o muncă ; p. e x t. angajament; tocmeală. Pentru că şi-au împlinit năimeala cum se cuvine, i-au zis... vină dară cu mine ca să-ţi plătesc. SBIERA, p. 207. 2. închiriere, arendare; p. e x t. chirie, arendă. Mă gîtidesc că la capătul războiului să-mi ridic o căsuţă. Că stau cu năimeală. camilar, n. i 166. Năimiră casele şi locurile ce le-au moştenit de la părinţi la nişte oameni şi după aceasta, luînd banii de pe năimeală şi părăsind satul. . . se duseră în lume. marian, o. ii 316. NĂIMI, năimesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A angaja pe cineva pentru o muncă; a tocmi. Să se ştie că năimesc cărăuşi să-mi care averea la locurile mele. sadoveanu, I'. J. 93. A pornit înspre piaţ, ca să năimească pe cineva şi să-i aducă şatra în tîrg. popovici-bănăţeanu, V. M. 88. Au năimit pe un om. . . să meargă să vestească tatălui său. drăghici, r. 6. Refl. Ca să nu mor de foame, m-am năimit şi am slujit şapte ani. ţichindeal, F. 463. 2. A închiria; a arenda. Năimim amindoi păşuni pentru oile noastre in aceeaşi parte de ţară. sadoveanu, n. F. 38. — Variante: (regional) năimi (i. ionescu, D. 365), nămi (negruzzi, s. i 260) vb.- IV. NĂIMIT, -Ă, năimiţi, -te, s. m. şi f. (Regional) Persoană angajată cu plată pentru a efectua o muncă temporară. Se temeau de un atac desperat, dat în timpul nopţii de forţele reacţionare şi de tiăimiţii lor. CAMIL PETRESCU, o. ii 487. Vor lucra din toate puterile şi nu se vor simţi ca nişte năimiţi, nişte argaţi, contemporanul, vi[ 104. NAÎNTE adv. v. înainte. NĂJÎ, năjesc, vb. IV. Refl. (Regional; şi în forma neji) A se îmbolnăvi de năjit. Vaca care nu e bună de lapte nu se nejeşte niciodată, ci numai acelea ce dau mult lapte. MARIAN, INS. 331. — Variantă: neji vb. IV. NĂJÎT s. n. Nume generic dat de popor nevralgiilor, durerilor de dinţi, inflamaţiilor urechii, a ugerului vitelor etc. Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile. sTancu, D. 278. Sper că te-ai scăpat de tot de năjit şi că te-ai şi pus pe hrană regulată. CARAGIALE, O. VII 139. (în superstiţii) Băbătia lui. . . ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, creangă, p. 111. NĂJÎŢĂ s. f. v. nojiţă. NĂLBĂN s. m. v. nălbar. NĂLBĂR, hălbari, s. m. (învechit şi arhaizant) Potcovar. Dacă n-oi fi eu vraci bun şi nălbar, apoi rămîn oştile măriei-sale fără cai. sadoveanu, F. J. 32. Acesta e Gîrneaţă, nălbar vestit pe vremea aceea pînă pe departe, în împrejurimi, hogaş, h. 26. — Variantă: nălbăn (PISCUPESCU, O. 211) s. m. NĂLBÎ vb. IV v. înălbi. NĂLBIT, -Ă adj. v. ¡nălbit. NĂLTtJŢ, -Ă, năltuţi, -e, adj. (Rar) înăltuţ. Era potrivit de năltuţ şi subţirel, dar voinic. V. ROM. noiembrie 1953, 92. Era năltuţă şi subţire, avea ochi mari şi sprîncene negre, sadoveanu, o. vin 29. NĂLŢĂ vb. I v. înălţa. NĂLŢÎME s. f. v. înălţime. NALÎJCA, năluci, s. f. 1. Fiinţă ireală pe care oamenii cu imaginaţia tulburată cred că o văd uneori sau pe care o creează fantezia poeţilor; arătare, vedenie, fantomă. Oricit de tare om ai fi, năluca unui mort te inspăimîntă, fiindcă pe-aceea n-o poţi alunga cu pumnii, popa, v. 29. El tresări. Ca şi cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om vieţuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. slavici, N. II 11. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti. CREANGĂ, P. 162. (în comparaţii şi metafore) Un mistreţ rănit se năpusti. ■ . Venea nălucă, sadoveanu, o. i 65. -O» F i g. E Meka! E Meka! Ş-aleargă spre ea. . . Ca gîndul aleargă spre alba nălucă. MACEDONSKI, o. I 146. <$- Expr. (în legătură cu verbe de mişcare) Cu năluca (sau ca o nălucă) = foarte repede. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. SADOVEANU, o. I 473. Trecînd, ca o nălucă, in zarea din NĂLUCEALĂ — 168 — NĂNAŞ apus. IOSTF, fatr. 70. Cind eram tinerel, Mi-era corpul subţirel, Carnea mizera ca rouă, Şi osul ca măduva, Mă duceam ca năluca. PĂSCULESCU, L. P. 251. (Regional) A-şl îacc nălucă = a se speria, a fi cuprins de panică. Turcii ifi făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decit de armele rominilor. ISPIRESCU, M. V. 30. 2. închipuire deşartă, iluzie, himeră. Nu te lăsa ispitit de năluci. Naintc mereu să te duci. beniuc, v. 98. Dar ce e vis, e o nălucă.. . Rămîn cu trista mea nevroza, Cu dorul meu nespus de ducă. macedonski, o. I 159. 3. Imitaţie de peştişor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, de care se folosesc pescarii cu undiţa pentru a atrage şi a prinde peştii răpitori. NĂLUCEALĂ, năluceli, s. f. închipuire, nălucă (2). Eu sint de vină, Coco? — Tu, cu născocelile şi nălucelile tale! c. PETRESCU, A. R. 36. NĂLUCf, pers. 3 7tăluceşte, vb. IV. 1. Refl. (Construit cu dativul) A i se părea cuiva că vede năluci, fantasme, a i se năzări cuiva ceva. I se năluci că el ar fi ctmoscător mare in ale cintecelor. ISPIRESCU, u. 109. Vom merge şi prin ţările vecine... şi repurtînd apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la ţara noastră, ne vom cerca intr-astfel să lămurim oareşicum vechile noastre datinc. odobescu, S. i 192. <*> Tranz. (Neobişnuit) Cine. .. îşi năluceşte ceva, noi zicem că bate cimpii. ISpi-rescu, u. 126. 2. Intranz. A se înfăţişa vag sau fugitiv vederii; f i g. a se ivi în amintire, în minte. Din cind în cînd nălu-ceau ape în depărtări, sadoveanu, F. j. 540. înaripata molie, care năluceşte arar in aer, bătînd fantastic din aripioarele ci făcute din veştede culori, angiiel, PR. 4. Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, vlauuţă, o. a. 11 173. (Construit cu dativul) Cele paisprezece şipote de subt dealul lui Coman îi năluciseră în amintire. SADOVEANU, z. c. 290. Soarta e, pc bunuri pămînteşli, invidioasă... Cind un vis ne năluceşte, străluceşte şi s-a stifts. MACE-DONSKI, o. I 75. 3. Tranz. (Neobişnuit) A lua vederea, a orbi. Arme împotrivă-i arc Ce vederea nălucesc. VĂCĂRESCU, P. 6. NĂLUCÎRE, năluciri, s. f. 1. Ceea ce îi năluceşte cuiva; vedenie, fantasmă; nălucă. Nu mai dormea de multă vreme decit un ceas, două pe noapte şi-l chinuiau fel de fel de năluciri şi gînduri rele. CAMIL PETRESCU, o. 1 223. Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sint aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri. ISPIRESCU, L. 131. O frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase, negruzzi, s. I 28. Halucinaţie. Urmă a se zvircoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care şi-l închipuia de faţă pe duşmanul său. sadoveanu, z. c. 303. Iat-am tresărit uşor Ca de-o nălucire, coşbuc, P. I 263. 2. închipuire deşartă, iluzie, himeră. Noi, in viaţa noastră, n-am trăit din năluciri. SADOVEANU, N. F. 28. De cîte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deşerte ale sufletului! hogaş, m. N. 59. Şi pe-o pernă moale cad în aromite Şi măprimblu-n lumea cea de nălucire. alecsandri, p. a. 136. NALTJCITOR, -0ARE, nălucitori, -oare, adj. (Rar) Amăgitor, ademenitor, fermecător. Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerii Cu cîntece nălucitoare. MACE-donski, o. i 64. XĂLUCITCRĂ, nălucituri, s. f. (Rar) Nălucire. Pofte şi dorinţă.. . trecură Chiar ca o nălucitură. CONACHI, P. 218. NA3l£STIE s. f. v. namestie. NĂ3IETE, nămeţi, s. m. (Mai ales la pl.) Cantitate mare de zăpadă, morman (de obicei îngrămădit de viscol); troian. Greu era drumul în dimineţile cu zăpadă multă şi viscol, cind trebuia să lupţi cu nămeţii, pas, z. i 294. Unde au fost nămeţii tn putere, i-au lăsat oamenii să se topească atunci cind le va veni vremea. SADOVEANU, r. M. 180. Intr-o singură noapte s-a înfăşurat şesul, pină-n depărtările sinilii, cu invelitoarea albă a nămeţilor. C. FETRESCU, S. 53. <$> (Metaforic) Uliţa... se ducea de-a berbeleaca în nămeţii de verdeaţă prăfuiţi ai Cişmegiului. MACE-donski, o. m 47. — Variantă: nem6to (ODOBESCU, s. in 63) s. m. NĂiWrÎNIE, nămetenii, s. f. (Rar) Matahală, namilfl. Din bezna nucilor s-a desprins o nămetenie ■ . ■ Părea di cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, v. 34. — Variantă: ncmctdnio (ispirescu, l. 206) s. f. NĂMEŢÎ, pers. 3 nămeţeşte, vb. IV. Tranz. (Regional) A acoperi cu mormane de zăpadă ; a înzăpezi, a troieni. Grea zăpadă mi-a picat, Oile le-a nămeţit, Dulăii mi-a risipit, ant. UT. pop. i 490. NAMEŢÎRE s. f. (Regional) înzăpezire, troienire. NĂMEŢÎT, -Ă, nămeţiţi, -te, adj. (Regional) Blocat de zăpadă ; troienit. NĂMÎ vb. IV v. năimi. NĂMIÂZĂ s. f. (Şi în forma namiază, nămiez(i), mai ales precedat de prepoziţii) 1. Amiază. Pe la nămea ajunseră la tirle. SANDU-AI.IJEA, u. P. 44. Era-n nămiez.. . Da să m-adoarmă Foşnitul leneş din frunziş. IOSII', P. 66. Dormi la nămiez, ai?.. ■ Scoală, că-ţi vin muşterii. CARA-giale, s. 140. Expr. Ziua năniinza-niaro = (în) plină zi. E ziua nămiază-mare, e soare de început dt toamnă, camil petrescu, u. N. 336. 2. (Regional) Al doilea prînz pe care îl ia ţăranul cînd * la munca cîmpului; p. ext. odihna de după prînz. Cerbul ce-mi făcea? Sta Şi rumega, Namiaza-şi făcea, Dtdce aromea. TiiODORESCU, P. P. 65. — Variante: nnmluzi, namiiizu s. [., niiiniez(i), (regional) namifizi (i. botez, şc. 197), nimi£zi (preda, î. 85, teodorescu, p. p. 439), niin6z (vissarion, b. 139) s. n. NĂMIEZ(I) s. n. v. nnînmză. KĂjJIOL, nămoluri, s. n. (Şi în forma nomol) 1. Noroi (uneori cu proprietăţi radioactive), depus pe fundul apelor stătătoare sau rămas după inundaţie pe malul apelor curgătoare ; mîl. Băi de nămol. c=3 Nămolurile dt primăvară ale Dunării sint destul de îmbielşugate. SADOVEANU, o. i.. 7. Cu picioarele înţepenite in nomol. camil petrescu, v. 59. Ajunse apoi la o fintină mucegăită şi plină de nomol. ispirescu, L. 359. 2. F i g. Grămadă, morman; număr mare. Figurile şi isprăvile voivozilor se pierd sub un nomol de date şi di nume proprii. VLAHUŢĂ, la CADE. — Variantă: uom<51 s. n. KĂMOLl vb. IV v. înn&moli. NĂMOLOS, -OÂSĂ, nămoloşi, -oase, adj. (Şi în forma nomolos) Plin de nămol, cu mult nămol; mocirlos. Locul unde merseră ei. . . era aproape de o lacovişte nomoloasă. ispirescu, L. 249. F i g. Frazeologie nomoloasă şi încâlcită, odobescu, S. ii 368. — Variantă: nomol Loc. a d v. De năprasnă = pe neaşteptate, fără veste, subit. Au îndrăznit să intre de năprasnă la divan şi să ■cadă dinaintea împăratului, sadoveanu, d. p. 127. Voind a se abate cătră ţărmurile mării, de năprasnă au rămas înlemnit, drăghici, r. 155. NAPRASNIC, -A, năprasnici, -e, adj. 1. Neaşteptat, ■neprevăzut, fulgerător, subit. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ţinea în braţe strîns. coşbuc, p. I 256. I-au venit căpitanului un somn aşa de năprasnic, cit a trebuit să se culce pe iarbă şi să doarmă. SBEERA, p. 277. (Adverbial) Ptietinul care mi-a scris-o, nu de mult, năprasnic, şi-a pus capăt vieţii, sadoveanu, p. s. 113. Toate s-au petrecut aşa de năprasnic că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. REBREANU, R. n 245. A murit sărmanul năprasnic, într-aceeaşi sară. Otrava, înţelegi? negruzzi, s. în 428. 2. Iute, violent, vehement, nestăpînit, năvalnic, impetuos. C-un salt năprasnic, zăporojanul cel cărunt dispăru în tufe. sadoveanu, o. vii 38. Chiotele unei bucurii năprasnice înăbuşeau trosniturile focului, rebreanu, R. ii 206. S-a stîrnit un vînt năprasnic. CREANGĂ, p. 89. <$> (Adverbial) Acum se aprinseseră în mine dorinţile de dragoste, năprasnic, ca-n anii tineri în care mă aflam. sadoveanu, o. vm 33. Plouă năprasnic zi şi noapte. ibraileanu, ‘a. 102. Şi-ntr-una Tot creşte năprasnic furtuna. coşbuc, P. i 237. -4* (Despre persoane) Aprig, pornit, furios. Vornicul descălică. . . însoţit d-o gloată năprasnică de boieri şi de slujitori, odobescu, s. I 172. 3. Grozav, îngrozitor, înfricoşător, uluitor, cumplit. ' De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit. macedonski, o. I 29. Năprasnica silnicie a ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la străini. ODOBESCU, S. I 110. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure. ALECSANDRI, p. iii 438. + (Substantivat, m. ; rar) Voinic, uriaş. Eu! zice un năprasnic cu braţele vînoase. beldiceanu, p. 62. Bătrînul Matei Cîrjă are-mpregiurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, alecsandri, p. iii 204. NĂPRASNICA, năprasnice, s. f. Plantă erbacee de pădure, cu un miros neplăcut, cu flori mici, roşii (Gera-nium robertianum). NĂPRĂSNICÎ, năprăsnicesc, vb. IV. Refl. (Popular; rar) A deveni năprasnic, fioros. Părul i-a crescut, Din creştet pînă-n pămînt. Trupul s-a-nvălit, S-a sălbăticit, S-a năprăsnicit. PXSCULESCU, L. P. 180. NĂPRĂSNICÎE s. f. (Neobişnuit) Violenţă, cruzime, străşnicie. Suferinţa trupească pe care le-o pricinuia cu năprăsnicia lui, z-o răbdau. macedonski, o. iii 55. NĂPRISŢĂN adv. v. napristan. NĂPRÎI, -IE, năprui, adj. (Regional) Prost, ^idiot. Cum era puţin năprui Făcea ca din cioc-pocul lui Să nu-n-ţelegetn multe, coşbuc, p. i 272. NĂPÎJST s. n. (Regional, în expr.) A lăsa napus-tului = a nu> se mai preocupa de. . a lăsa în pace. Lasă-l năpustului, zise bătrîna, să te ferească dumnezeu să nu-l cunoşti, ci să fii totdeauna ocolit de el. RETEGANUL, p. rv 41. NĂPUSTI, năpustesc, vb. IV. 1. Refl. A năvăli, a tăbărî, a se repezi cu furie, a da buzna, a se arunca. Izbit parcă şi el, a deschis uşa, s-a năpustit în întuneric şi s-a dus. sadoveanu, o. viii 194. Izbiţi de neaşteptata arătare a străinilor, [cîinii] se năpustiră în ei. GALACTion, o. I 282. Fata împăratului, îmbărbătată de cal, se năpusti odată într-însid cu sabia goală. ISPIRESCU, L. 17. F i g. Deodată vîntul începu să bată mai tare, năpustin-du-se nebun în cărbunărie. dunăreanu, CH. 206. + T r a n z. (Rar) A arunca, a azvîrli violent. Un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală, macedonski, o. I 30. 2. Tranz. A năpădi, a inunda, a acoperi. Zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici, eminescu, n. 94. 3. Tranz. (învechit) A lăsa în părăsire, a abandona. Atunci pricepu dinsul că copila a fugit şi în păduri l-a năpustit, odobescu, s. ni 206. Topond l-ai năpustit, Sub lemne ai adormit! alecsandri, p. p. 351. Mihai ocoli cetatea şi începu a o bate cu tunurile; dar văzînd că nu o poate dobîndi. .. o năpusti deocamdată şi se întoarse la scaun în Bucureşti, bălcescu, o. n 44. NĂPUSTIRE — 171 — NĂSĂDI NĂPUSTÎRE, năpustiri, s. f. Acţiunea de a (s e) năpusti şi rezultatul ei; asalt, năvălire, invazie. Pedestrul doborit în cumplita năpustire, Sub a calului izbire, A căzut şi a perit! negruzzi, s. ii 82. NĂPUSTIT, -Ă, năpustiţi, -te, adj. (Rar) Lăsat (fără ajutor), părăsit. îmi apăru la lumina unui fulger o biserică veche, năpustită de ani de zile. galacţion, o. i 80. NARÂV, năravuri, s. n. 1. Deprindere rea, obicei rău. V. cusur, patimă. Nu-i mai rămăsese din vechile năravuri decit patima jocului de cărţi şi beţia, VLAHUŢĂ, o. a. 154. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. CREANGĂ, P. 332. Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. + Obicei al unor animale de a da din picioare, a muşca etc. Sui, cuconaşule. . . n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. CONTEMPORANUL, III 827. 2. (învechit şi regional, la pl.) Deprinderi, apucături, obiceiuri, fel de a fi, de a se purta; moravuri. Diferitele specii. ■ ■ se disting prin mărime, prin coloritul penelor şi chiar prin unele năravuri, odobescu, s. iii 27. Civilizaţia nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi al omenirii in general, kogălniceanu, s. a. 98. Năravurile, obiceiurile publice şi private, portid, muzica şi limba ne va da poate soluţia ce o căutăm. RUSSO, s. 82. NĂRĂMZÎU, -ÎE adj. v. naram/iu. NARÂVĂŞ, -Â, nărăvaşi, -e, adj. (Mai ales despre cai) Cu nărav (1). Armăsar nărăvaş. + (Rar, despre oameni) Cu apucături rele. V. incorigibil. (Substantivat) Stoica e un nărăvaş şi aşa i se cuvine. D. zamfi-RESCU, la CADE. NĂRĂVEĂLĂ, nărăveli, s. f. Nărav (1). NARAŢI, nărăvesc, vb. IV. Refl. 1. A se deprinde, a se învăţa cu nărav (1). Ai săvirşit multe blăstămăţii, cu alţi feciori. . . ca şi tine, nărăvindu-te în jocuri şi beţii. SADOVEANU, z. c. 57. ^ Tran z. (Rar) Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtişaguri, stancu, d. 312. 2. (învechit şi regional) A se înţelege, a se împăca, a fi de acord ; a fi sau a trăi în bună înţelegere cu cineva. Neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale. ţichindeal, F. 214. Prin o gîlceavă amară (Căci nu să nărăvea dem-preună). Toţi cari incălro fuga luară. budai-delEanu, ţ. 72. + (Neobişnuit) A se potrivi. La el să nărăvea zicala: Joc de frică Pe nimică. reteganul, p. iii 29. — Variantă: înnărăyi (creangă, p. 285) vb. IV. NĂRĂVÎE, nărăvii, s. f. (Rar) Nărav (1). Tu cu nărăvia ta O să dai, mări, de belea, păsculescu, L. P. 259. NARĂVIRE, nărăviri, s. f. Faptul de a (s e) nărăvi; deprindere, învăţ, nărav. Reaua nărăvire, Vă-ntunecă cu totul cunoaşterea de sine. negruzzi, s. n 226. Reaua nărăvire, Ce o aveţi din fire, Nu se tămăduieşte, alexan-drescu, m. 332. Precum îi este firea, Aşa şi nărăvirea. pann, p. v. ii 134. NĂRĂVIT, -Ă, nărăviţi, -te, adj. Cu nărav, cu deprinderi, cu apucături rele. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri şi de petreceri, c. PETRESCU, c. v. 193. -+• (Despre animale) Care are obiceiul de a muşca, de a •da din picioare etc. Clini nărăviţi care se lipesc de pămint cită vreme-i priveşti, iar cînd nu-i bagi în seamă îţi sar în spate. v. rom. iulie 1953, 152. De-a lungul drumului, trăsura întilnea soldaţi de toate armele, cai nărăviţi. D. zamfirescu, R. 83. <(>F i g. Cit pe ce să zbor pe aripele nărăvitei mele închipuiri, hogaş, m. n. 116. — Variantă: înnărăyit, -ă (creangă, p. 285) adj. nărăyGs, -oăsă, nărăvaşi, -oase, adj. (Rar) Nărăvit ; nărăvaş. NĂRÎMZĂT, -Ă adj. v. naramzat. NĂROD, -OĂDĂ adj. v. nerod. NARGI s. n. v. noroi. NĂROZEME, nărozenii, s. f. (învechit) Nerozie. Aceste nărozenii şi nebunii. .. le-au lăpădat. ţichindeal, f. 282. NĂRTÎLĂ s. m. Nume dat unei persoane cu nasul mare. Ce ai> nărtilă? alecsandri, la Tdrg. NĂRTOS, -OÂSĂ, nărtoşi, -oase, adj. (Rar) Cu nasul mare, năsos; p. e x t. fudul, mîndru, îngîmfat; arogant, ţîfnos. Acela-i mai cu minte, care-i mai nărtos. alecsandri, T. 154. NĂRUI, nărui, vb. IV. Refl. A se dărîma, a se surpa, a se prăbuşi, a se prăvăli; (despre construcţii) a se ruina, a se dărăpăna. Şanţurile noastre erau pline de apă şi de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală, sadoveanu, o. vi 73. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din faţă păru că se năruie peste mine. HOGAŞ, M. N. 223. Tranz. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. CARAGIALE, O. III 100. + (Despre fiinţe) A se prăbuşi, a cădea ; p. e X t. a muri. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. pas, l. i 257. îi crăpa vreun porc. . . se năruia vreun cal. ŞEZ. XVIII 199. — Prez. ind. şir năruiesc (galacţion, o. i 202). NĂRUIRE, năruiri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) nărui şi rezultatul ei; dărîmare, doborîre, prăbuşire, surpare; ruinare. Tunetele apropiate, se descărcaţi deasupra capetelor în vuiet de năruiri. C. PETRESCU, A. 51. 2. (învechit, concretizat) Ruină, dărîmătură, nărui-tură. O ticăloasă colibă. . . făcută pe năruirile unei biserici vechi, negruzzi, s. iii 216. NARUlT, -Ă, năruiţi, -te, adj. Dărîmat, prăbuşit, surpat, prăvălit; (despre construcţii) ruinat, dărăpănat. Prin şuri, pe sub şopruri, pe prispe năruite, se îngrămădeau strîns unii în alţii, camilar, n. i 10. Un munte năruit astupă valea de-a curmezişul, vlahuţă, o. a. iii 33. F i g. Petre privea lung faţa năruită a bătrînului boier. REBREANU, R. II 201. Nu mai răscoli cenuşa năruitelor poveşti! vlahuţă, o. A. i 34. Infirmi năruiţi, otrăviţi prin influenţa corozivă a vitriolului. ALECSANDRI, S. 7. NARUITURĂ, năruituri, s. f. 1. Surpare, prăbuşire, prăvălire; loc unde s-a 'produs o surpătură. Năruituri de bolovani. 2. (Concretizat) Ruină â unei construcţii; surpătură, dărîmătură. Se presupune că întinderea acelei catacombe s-ar trage înlăuntrul dealidui; încercarea pe la năruitură este periculoasă din cauza malului, odobescu, s. ii. 179. NARÎJJNIC, nărujnice, s. n. (Regional) Mămăligă fiartă cu brînză de oi. V. b a 1 m u ş. NĂSĂDĂ, năsade, s. f. (Regional) 1. (Cu sens colectiv) Snopi desfăcuţi şi împrăştiaţi pe arie pentru a fi treieraţi cu ajutorul vitelor. Năsada nu va fi pretutindeni frămin-tată cu picioarele, pamfilE, a. r. 205. Teanc. După ce stau două săptămini la uscat. . . frunzele [de tutun] se fac păpuşi şi păpuşile năsadă, adecă ■ . . teancuri. I. IO-nescu, p. 413. 2. Arie. (Cu pronunţare regională) Cînd vremea căratului se apropie, agricultorul începe să se îngrijească despre locul unde trebuie să-şi adune pînea, snopii sau strînsura. Acest loc se numeşte... nasadă. PAMFILE, a. r. 143. NĂSĂDEĂLĂ, năsădeli, s. f. (Regional) Faptul de a năsădi; năsădire. NĂSĂDÎ, năsădesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) A aşeza snopii pe o arie, pentru a-i treiera NĂSĂDIRE — 172 — NĂSLS cu ajutorul vitelor; p. e x t. a împrăştia. A năsădi, vrea să zică a pune snopii pe arie in anumit fel. pampile, a. R. 202. Barbă albă că-şi smulgea, Haine mindre le rupea, Pe brazde că năsădea. PĂSCULESCU, I,. P. 200. <$• F i g. Un murmur trezit de-o durere năsădită la inimă. miro-nescu, s. A. 34. NĂSĂDÎRE, năsădiri, s. f. Acţiunea de a năsădi şi rezultatul ei. NĂSĂDÎT s. n. Faptul de a năsădi; năsădire. Năsăditul se face dis-de-dimineaţă. PAMI'II.E, A. R. 202. NĂSĂLÎE, năsălii, s. f. Targă, pat pe care se aşază mortul pentru a fi transportat (la biserică, la cimitir). Cind a murit tâlharul acela... nimeni nu i-a urmat sicriul; năsălia i-au dus-o argaţii. CAMII.AR, n. i 333. Patru oameni pun umerii sub capetele năsăliilor şi cortegiul pleacă tăcut, inaintind. . . spre biserică, bujor, s. 110. Fraţii de arme îl aduc pe năsălii, il întind pe catafalc. CARAGIAI.E, O. ni 11. NĂSĂLNIC, -Ă adj. v. năsilnic. NĂSĂPÎ vb. IV v. nisipi. NĂSĂRÎMIiĂ, năsărîmbe, s. f. (Regional) Greşeală făcută fără intenţie ; boroboaţă, poznă ; prostie, neghiobie. Orice năsărîmbe i-am învăţat eu, ei toate le-au primit degrabă. MARIAN, la CADE. — Variantă: năstărîmbă (teodorescu, p. p. 2S8) s. f. NĂSCARE s. f. (Rar) Naştere. Astă născare fără vreme cam supără pre tata. negruzzi, s. i 247. ■¡¡»Loc. a d v. Din născare = din naştere. Midas. . . cam prostănac din născare, tot ce făcea îi ieşea d-a-ndoasele. ISPIRESCU, u. 108. Prostia din născare, leac nu mai are. NE-Gruzzi, s. i 248. NĂSCĂTOARE, născătoare, s. f. (învechit) 1. Mamă. Născătoarea spornicei ginte romane. . . antica Vinere. ODOBESCU, s. in 39. <)> (în credinţa creştină) Născătoare de dumnezeu sau Sfînta Născătoare =. Maica Domnului, fecioara Maria. Lacrimile jupîneselor văduve ■ ■ ■ strigă răsplătire la domnul Hristos şi la Sfînta Născătoare, pentru tingele care verşi, negruzzi, S. i 146. 2. (Rar) Femeie care naşte sau care trebuie să nască. Se suie născătoarea în pod. .. şi aşa naşte. SBIE-RA, P. 109. NĂSCĂTORI s. m. pl. (învechit) Părinţi. Cunosc pe născătorii tăi şi am pătruns în fiinţa ta încă de copil. ispirescu, u. 23. Dragii mei născători şi părinţil Ierta-ti-mă. ŢICHINDEAL, F. 6. născiOr, născioare, s. n. Năsuc. Era o femeie nostimă, cu obrajii de păpuşă, cu născiorul obraznic, rebreanu, i. 104. NĂSCÎND, -Ă, născînzî, -de, adj. (Rar) Care se naşte, care ia fiinţă, care se înfiripează, care e la începutul existenţei sale. La lumina slabă a zilei născînde, parcă se vede circiuma lui Dragomir. GHEREA, ST. cr. n 172. Stare născîndă — stare a unui element chimic, imediat după ce a fost obţinut printr-o reacţie, înainte ca atomii lui să se fi unit pentru a forma molecule. KASCOCEALĂ, născoceli, s. f. Născocire. Se înţelegeau toţi. .. să-l pună pe goană cu tot soiul de născoceli poznaşe. C. petrescu, a. r. 17. NĂSCOCI, născocesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ceva nou, care nu exista pînă atunci; a descoperi, a inventa. Oamenii iscusiţi au născocit maşinile şi înlesnirile vieţii. sadoveanu, P. M. 140. Nu ştiau cum să-şi aţîţe focul, nefiind născocit meşteşugul de a scăpăra. ISPIRESCU, U. 87. Născoci feluri de schingiuiri. NEGRUZZI, s. I 158. 2. Tranz. A scorni, a plăsmui lucruri închipuite, neexistente, neadevărate; p. e x t. a minţi. Născocesc ceva, să mă scuz că nu pot veni mîine. c. PETRESCU, c. V» 376. Cine-a putut născoci o bazaconie ca asta? alecsandri, t. 1684. 3. Refl. (Regional) A se naşte, a se isca, a se ivi-îi fu frică să nu să născocească ceva din scînteile foculuu RETEGANUL, P. II 32. NĂSCOCIRE, născociri, s.f. Acţiunea de a născoci şi rezultatul ei. 1. Imaginare, concepere a ceva nou, care nu exista pînă atunci; (concretizat) lucru inventat, descoperit. Urmînd învăţăturile şi născocirile ştiinţei. .. alcătuim şi la noi o ţară nouă. sadoveanu, m. c. 124. Se puse pe fel de fel de născociri. ISPIRESCU, u. 82. Fiindcă viaţa este dulce şi dorită. . . omul iscodeşte mii de născociri spre apărarea şi păstrarea ei. gorjan, h. II 37. 2. Scornire de lucruri închipuite, inexistente, neadevărate ; minciună. NĂSCOCITOR, -OĂRE, născocitori, -oare, adj. 1. Care născoceşte, descoperă ceva; inventiv. Fie, că face! că-i meşteră lumea! — sfîrşeşte el clâtinînd din cap şi Aăsînâ mîna in jos, biruiţi bucuros de puterea născocitoare a minţii omeneşti, sp. popescu, m. G. 29. ^ (Substantivat) Inventator ; creator. Cineva este un născocitor dibaci care scoaU din creierii lui lucruri folositoare omenirii. ISPIRESCU, u. 89* 2. Care scorneşte, plăsmuieşte lucruri sau vorbe neadevărate, minciuni. (Substantivat) Să fi ascultat pe aceşti născocitori. . . ai fi crezut că Olimpul este pe pămînt. bolintineanu, o. 430. Cel ce nu va să muncească este-n veci născocitor, Spiritu-i în viclenie totdeauna-i creator. BOLLLAC, O. 106. NĂSCOCITÎJRĂ, născocituri, s. f. (Rar) Lucru plăsmuit, scornit; plăsmuire, .scornitură. Născocituri făcute de dragul vremii în care ni se urăşte, slavici, la TDRG. NĂSCOCORÎ, născocorăsc şi născricor, vb. IV. Refl. (învechit şi regional) 1. A se răsti. Se auzeau vorbe răzleţe: ce te născocorăşti, să fi venit la lucru. V. ROM. martie 1952, 157. 2. A se făli, a se îngîmfa, a se lăuda, a se mîndri. Şi vedeţi-l cum să născocoară. Ca cind ar îmbuca tot plăcinte. budai-deleanu, ţ. 402. NĂSCUT, -Ă, născuţi, -te, s. m. şi f. (Mai ales în expr.) Întîiul-născut = copilul cel mai mare dintr-o familie. Nou-născut = copil care s-a născut de curînd. -+• (Neobişnuit) Copil, fiu, fiică. Să nu mai fii de astăzi născuta mea! coşbuc, P. ii 200. NĂSlLNIC, -A, năsilnici, -e, adj. (învechit şi regional) Grozav, cumplit, năprasnic,' violent; rău, îndărătnic. (Atestat în formele năsilnic şi năsălnic) Aşa s-au făcut de năsălnic ■ ■ ■ parcă nu a bine. contemporanul, Vj 292. Năsîlnica zină. . . Încălecînd, la iad să pogoară, budai-DEI.EANU, Ţ. 74. — Variante; năsălnic, -ă, năsilnic, -ă adj. NĂSILNICÎE s. f. (învechit) Violenţă, brutalitate, furie, sălbăticie; p. e x t. încăpăţînare, îndărătnicie. NĂSÎP s. n. v. nisip. NĂSirî vb. IV V. nisipi. NĂSIPlŞ s. n. v. nisipiş. NĂSirlT, -Ă adj. v. nisipit. NĂSirOS, -OĂSĂ adj. v. nisipos. NĂSlLNIC, -Ă adj. v. năsilnic. NĂSLÎ, năslesc, vb. IV. In tranz. (învechit) A năzui. NĂSLIRE — 173 — NĂTĂRĂU NĂSLÎRE, năsliri, s. f. (învechit) Faptul de a « ă s I i; dorinţă, năzuinţă. Un interes tainic şi mult deosebit de năslirile celorlalţi il ademenise la curţile domneşti. •ODOBESCU, S. I 119. NĂSOl s. n. (Rar) Nas mare. + Trompă. Elefantul se ■apăra vitejeşte cu năsoiul său. gorjan, h. ii 25. NĂSOS, -OÂSĂ, năsoşi, -oase, adj. Cu nasul, cu trompa •mare. Elefantul năsos Şi bivolul peptos, Cu lupul coadă-lungă, Multe izbînzi făcură, alexandrescu, m. 328. + F i g. •(Substantivat) .îndrăzneţ, obraznic. Tu, năsosul ăla, ai fost totdeauna cu gura mare, sări Chiva ca friptă, pas, L. I 125. NĂSTĂŞNIC, -A, năstaşnici, -e, adj. (Ban., Transilv.; ■despre copii) Care nu poate sta locului, zburdalnic, neastîmpărat. (Adverbial) Unul dintre copilaşi. . . îi fură pălăria din cap şi fuge cu ea năstaşnic. slavici, o. I 69. NĂSTĂY, năstavuri, s. n. (învechit) 1. îndemn, imbold, impuls. De îndată cu năstavul acel plin de bunătate S-au apropiat [amorul] de dinşii. CONACHI, p. 87. 2. înclinare, pornire către ceva, aptitudine, talent. NĂSTÂVXIC, năstavnici, s. m. (învechit) Conducător, administrator (al unei biserici sau al unei mănăstiri). NĂSTĂrÎmBĂ s. f. v. năsfirîmbu. NĂSTĂYÎ, năstăvesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A îndemna, a îndruma, a sfătui. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul ocrotitor a fiinţei popoarelor. NEGRUZZI, s. I 272. Nu ştie unde să o aşăze spre păstrare dacă ceriul nu l-ar fi năstăvit şi la această întîmplare. drXghici, r. 121. NĂSTIMÎ, năstimesc, vb. IV. Refl. (Regional; despre plante) A se ivi, a răsări, a încolţi. NĂSTEĂPĂ, năstrăpi şi năstrape, s. f. (Regional) Cană, vas mare (pentru apă sau vin) ; potir, cupă. Alături cu dinşii vei vedea o săpălugă de aur, o năstrapă tot de aur. ispirescu, l. 234. Un crîmpei de covrig muiat intr-o năstrapă cu apă rece. CARAGIALE, O. iii 51. Şi-mi adă vin tn năstrapă. teodorescu, p. p. 234. NĂSTRĂPĂT1 adv. (Regional, în expr.) A călca nastrăpat = a merge urît, crăcănat. De călcîie depărtat, De genunchi alăturat, Şi mult calcă năstrăpat. PĂSCU-LESCU, L. P. 252. NĂSTRĂPÂT2, -Ă, năstrăpaţi, -te, adj. (Regional) Preţios, nestemat. Iar în fundul scufioarei Este-o piatră năstrăpată Ce cuprinde lumea toată, pamfile, CR. 56. NĂSTRĂPIOĂRĂ, năstrăpioare, s. f. Diminutiv al lui năstrapă. Năstrăpioara-n mîini lua, Pe ochi negri se spăla, teodorescu, p. p. 450. NĂSTRTjŞNIC, -A, năstruşnici, -e, adj. Extraordinar, straşnic, grozav. Urcau din nou, săpînd tuneluri. Surpau la brazi să facă punţi Şi-aveau năstruşnice dueluri Cu urşi mai mari şi. . . mai mărunţi, anghel-iosif, c. M. I 119. •+ Ciudat, bizar. Să zicem însă că, printr-o năstruşnică împrejurare, galantarele şi tarabele ar fi înfăţişat dintr-o dată belşug de mărfuri. PAS, z. rv 52. Locuitorii străzii apărură cu paltoane şi cojoace vechi şi cu căciuli năstruşnice. SADOVEANU, O. VIII 155. NĂSTRUŞNK ÎE, năstruşnicii^ s. f. (Rar) Lucru extraordinar, nemaivăzut, nemaiauzit; ciudăţenie. Uniia zic aşa, că femeia-i sac fără fund. . . alţii — alte năstruşnicii, incit nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi? ! CREANGĂ, p. 141. NĂSTURAR, năsturari, s. m. Fabricant sau vînzător de nasturi. NĂSTURÂŞ, năstaraşiy s. m. Năsturel. Şaua frumoasă o punea. Tafturasi, cu năsturaşi. PĂSCULESCU, L. P. 32. NĂSTURĂRÎE, năsturării, s. f. Atelier în care se fac nasturi sau magazin în care se vînd nasturi. NĂSTUREI,, năsturei, s. m. 1. Diminutiv al lui nasture. Tabăra de soldăţei, Aşa nalţi şi subţirei, Şi la piept cu năsturei. SEVASTOS, c. 121. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mici, albe, în inflorescenţe bogate, întrebuinţată ca salată şi ca plantă medicinală (Nasturtium officinale) ; creson. NĂStfC, năsucuri, s. n. Diminutiv al lui nas. Ţi-am şters năsucul de cînd erai atîtica. c. petrescu, c. v. 83. NĂSUÎ, năsui, vb. IV. Refl. (Popular, construit cu dativul) A- se obrăznici, a-şi lua nasul la purtare,' a face pe grozavul. Tu... cui te năsui De te scalzi în rînd cu noi. TEODORESCU, P. P. 30. NĂSUŞOR, năsuşoare, s. n. (Rar) Năsuc. Eram ■ . . c-un năsuşor obraznic şi cu ochi iscoditori, sadoveanu, o. viii 45. NĂStJT, -A, năsuţi, -te, adj. (Regional) 1. Cu nas mare; năsos. 2. F i g. Curios ; obraznic, înfigăreţ. O femeie năsută, adică una din acelea căreia ti plăcea să-şi bage nasul în tot locul, marian, o. i 81. NĂStJŢ, năsuţuri, s. n. (Rar) Năsuc. NĂŞÎ, năşesc, vb. IV. Intranz. A fi naş (la un botez sau la o cununie). NĂŞÎC, -Ă, năşici, -e, s. m. şi f. Diminutiv al lui n a ş (ă). Nu ştii, năşică, ceva! S-a bolnăvit nevasta. teodorescu, p. p. 336. NĂŞICtJŢA, năşicuţe, s. f. (Rar) Năşică. Foicică, foaie lată, Năşicuţă Radă. . . Hai cu mine la ogradă, Năşicuţă Radă. teodorescu, P. p. 342. NĂŞÎE s. f. (Rar) Legătura de înrudire dintre naş şi fin. Ţi-ai tăiat tu năşia, Darmite domnia? ŞEZ. vin 167. NĂŞÎŢĂ, năşiţe, s. f. Diminutiv al lui naş ă. NĂTANTOL, -0ĂLĂ adj. v. nătăntol. NĂTĂFLfiTE adj. m. v. nătăflet. NĂTĂFLÎŢ, -EĂŢĂ, nătăfleţiy -e, adj. Prost, tont, prostănac, nătărău ; nâtîng, gogoman. Să-l certe, să-l ocă-rască. .. Nerod, nătărău făcîndu-l, nătăfleţ, guguman, prost. pann, p. v. iii 127. D-o fi vrun drumeţ Prost şi nătăfleţ, O palmă să-i daţi. . . Slobod să-l lăsaţi. TEODORESCU, P. P. 493. <ţ> (Substantivat, forma feminină fiind adesea folosită pentru a desemna o persoană de sex masculin) Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului. rebreanu, I. 54. Pică pară mălăiaţă, în gura lui nătăfleaţă, se spune despre omul care aşteaptă să-f vină toate de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. — Variantă: nătuflete (ispirescu, la CADE) adj. m. NĂTĂNTOL, -oâlă, nătăntoli, -oale, adj. (Regional) Nătîng (1). Cristache. . . este nătăntol şi nu ştie să-şi facă datoria, pas, i,. I 306. — Variante: nătăntol, -oâlă (stancu, d. 204), nă-tantol, -Oi.lă adj. NATARAIE s. f. (Rar) Prostie, nerozie, neghiobie. Sfiala lui o luă drept dovada nestatorniciei, măcar că era semnul nătărăiei. negruzzi, s. I 25. — Pronunţat: -ră-i-e. NĂTĂRĂU, -ÂUCĂ, nătărăi, -ance, adj. (Adesea substantivat) Prost, mărginit la minte, neghiob, netot, nătîng (1). Am văzut şi buni şi răi, Şi cu duh şi nătărăi. NĂTlNG — 174 — NĂVALA alecsandri, T. i 95. Nu ştie nătărăul că un purice viu face mai mult decît Napoleon mort! negruzzi, S. I 212. Şi cu toată-a ei silinţă beţişori de fîn trăgea Sau vro muscă nătăraucă prinzînd iute împungea, donici, la CADE. Copiii ce beu adeseori vin pierd încet-încet simţirea şi se fac nătărăi. DRĂGHici, r. 29. NĂTÎNG, -Ă, nătîngi, -e, adj. 1. Mărginit Ia minte, prostănac; neîndemînatic, stîngaci, nepriceput. Frate-meu cel mare, nătîng şi neastîmpărat, cum îl ştii, fuge la uşă să deschidă. CREANGĂ, r. 27. Da cum focu să nu plîng, C-am luat bărbat nătîng! JARNÎk-bîrseanu, d. 183. (Adverbial) Zaharia Duhu trăgea de cravată şi rîdeci nătîng. c. petrescu, r. dr. 312. <£* (Substantivat) XJn ziarist. . . m-a tratat de nătîng, zicînd că am spus o enormitate. ghica, s. 2. Mulţi nătîngi în lume vor crede nen-cetat, Că un bătrîn cu mintea întrece pe trei juni. negruzzi, s. ii 259. 2. îndărătnic, încăpăţînat. Aşa-i; decît, vezi d-ta, bătrînii sînt nătîngi; ei ştiu una şi bună. hogaş, ii. 26. Mogorogea, nătîng şi zgîrcit cum era, începe a striga la mine. creangă, a. 109. Măi, măi, măi, că nătîng mai eşti. . . — Cît un catîr şi giumăitate! alecsandri, t. 1155. NĂTÎN GÎE, nătîngii, s. f. 1. Neghiobie, prostie. Mintea ta. . .fiind. . . in nătîngie, Trebuie ades chemată în orice nevoie nouă Pentru a-i deştepta lenea la vreun ajutor nouă. conachi, p. 293. 2. îndărătnicie, încăpăţînare. Cit s-a apărat moş Gheorghe şi n-a fost chip să scape! Te poţi pune cu nă~ tîngia primarului?! SP. FOPESCU, M. G. 22. Nu-i vorba că şi nătîngia unor bătrîni era mare. creangă, A. 153. Cu toată nătîngia sa, am silit pe grădinarul meu să-mi răsădească de tot soiul de flori, negruzzi, s. i 104. NĂTlN GÎT, -Ă, nătîngiţi, -te, adj. (Rar) Încăpăţînat, îndîrjit. Alţii, mai nătîngiţi în răutate... îl alungau cu sudalme. reteganul, p. iii 27. nătîntOc, -oăcă, nătîntoci, -once, adj. (Regional) Nătîng. (Substantivat) De ar fi fost un nătîntoc, fata împăratului Galbăn. . . nu l-ar fi luat de bărbat o dată cu capul, bota, P. 106. Ierte-te dumnezeu, nătintocale! RETEGANUt, P. I 1. NĂtJC, -Ă, ilăuci, -e, adj. 1. Zăpăcit, buimac; p. ext. nebun. Sînt mari averi domneşti, strînsoarea, rodul Atîtor lacrimi şi sudori cumplite. . . Năuc se uită-n urma lor norodul. IOSIF, P. 27. Cu-ntunericul în suflet, ca o umbră fără viaţă, Fără grai, năucă, şade rece ca un stilp de gheaţă. NECUOTŢĂ, Ţ. D. 117. El sta năuc şi nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-l înţelegea. coşbuc, F. I 101. «$• (Substantivat) Un cuconaş... te iubeşte ca un năuc. AT.ECSANDRI, T. 140. Desfă, puică, ce-ai făcut Şi-mi dă drumul să mă duc C-am ajuns ca un năuc. TEODORESCU, p. P. 307. <0- (Rar, despre animale) Am încălecat. ■ . Calul a pornit năuc. CARAGIAI.E, P. 39. 2. Prost, nepriceput/tont. Pe cînd el, nesocotitul, ce din fire-i cap năuc, Nu-i în stare să priceapă nici croiala de papuc, bei.diceaxu, p. 120. Cuculeţule năuc, Cum n-am puşcă să te puşc. ŞEZ. I 46. <$> (Substantivat) O, mişelule, ticăloşiile şi năucule! mai puţină pricepere decît tine n-are doară nici o gîscă. RETEGANUi,, P. I 38. Năucii! le-am arătat eu cine-i mama-pădurii. AI.ECSANDRI, T. I 421. Năuca mea Făcînd mare foc A ars săul tot. MARIAN, s. 45. NĂUCEALĂ s. f. (Rar) Stare de zăpăceală, buimăceală. Te doare capul cumplit, simţi o greutate în tot corpul, o năuceală şi te toropeşte somnul. ŞEZ. i 56. NĂUCI, năucesc, vb. IV. T r a n z. A zăpăci (pe cineva), a ameţi; a buimăci, a ului. Armele care mi se descarcă aici în groapă, în urechi, mă năucesc şi mă înfurie, camii, petrescu, Ti. N. 403. Va rîde de acei ce caută să-l năucească cu nişte stropituri ridicule. alecsan-dri, s. 50. NĂUCtE s. f. (Rar) Faptul de a fi năuc, starea celui năuc. Un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite. GANE, la CADE. NĂUCÎRE s. f. Faptul de a năuci; buimăcire,, uluire. NĂUClT, -A, năuciţi, -te, adj. (Despre oameni) Zăpăcit, ameţit, uluit; năuc. Femeia ieşi năucită afară şi cîteva zile n-a mai dat pe la bancă. AGÎRBICEANU, S. p. 32. în ograda cea mare a conacului, oamenii alergau de ici-colo năuciţi. REBREANU, R. II 200. Ţăranul iese năucit şi se duce la primărie să se jeluiască. CARAGIAI.E, o. II 43. NĂUCITOR, -OÂRE, năucitori, -oare, adj. (Rar) Care năuceşte; uimitor, uluitor. Nu trebuie să credeţi că dacă... printr-o împrejurare năucitoare... a venit aici la mine, eu am uitat, sebastian, t. 361. NĂtfT s. n. Plantă din familia leguminoaselor, cu frunze compuse şi flori izolate liliachii sau albe, ale cărei seminţe (asemănătoare cu boabele de mazăre uscată) sînt comestibile (Cicer arieiinum). Foaie verde de năut, Tinereţe ce-am avut Cu amar le-am petrecut. TEODORESCU, P. F. 211. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul şî bătut. jarnîk-bIrseanu, d. 200. -f- (Cu sens colectiv) Seminţele plantei descrise mai sus, comestibile, întrebuinţate de obicei pentru a înlocui cafeaua sau pentru a se amesteca cu aceasta. Prăvălii îmbălsămate de cafea... şi năut. dumiTriu, n. 265. Cîteva farfurii cit migdale curăţite şi cu năut prăjit, fiumon, la TDRG. — Variante: năliutj (regional) noliot (pamfii,e, a. r. 188) s. n. NĂUTÎU, -ÎE, năutii, adj. (învechit) De culoarea năutului; gălbui. Haină albăstrie, pantaloni negri, jiletcă de dril năutiu, călcată şi lustruită. DET.ayraxcEA, h. TUD. 38. — Variante: noliotiu, -ie (sadoveanu, o. rai 220), noliutiu, -ic (ghica, s. 150) adj. NĂVĂL adv. (Rar) în chip năvalnic; impetuos. Ţii piept cînd vin furtuni năval. IOSIF, patr. 7. Ursait năval s-aruncă în neagra tătărime. AI.ECSANDRI, p. m 290. NAVÂLĂ s. f. 1. Faptul de a năvăli (asupra cuiva); atac, asalt, invazie; (concretizat) mulţime de oameni care năvălesc, se îmbulzesc. Strigătul uriaş al mulţimii se umflă, crescu, străpuns deodată ca de multe ace subţiri, de o salvă de împuşcături. Năvala se opri. DUMITRIU, N. 110. Viteazul cu-a sa pală Face drum printre năvală Şi pătrunde prin săgeţi. ALECSANDRI, p. ii 16. Dealul Cătălinei. ■ ■ se numeşte astfel, de pe numele unei prinţese romine, care scăpase de o năvală duşmănească în vîrful lui. NEGRUZZI, S. I 183. Năvala se trase înapoi spăimîn-tată de piepturile goale ale vitejilor. IiXl.CF.SCU, O. II 132. K x p r. A (la năvală — a năvăli. Călăraşii dau năvală, manevrînd prin mulţime, bujor, s. 127. Şi cum starea oştii noastre o ştia, fără-ndoială, Mikloş, chiar în acea noapte, peste noi dădu năvală, dayi l,A, v. V. 34. Calul atunci dă năvală asupra ursului. CREANGX, p. 198. + (în metafore şi comparaţii, în legătură cu verbe de mişcare) Goană impetuoasă. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. Călări şi pe jos. DEEAVRANCEA, s. 195. Aleargă năvală nebună. împrăştie singur pe cîţi ii adună. Cutreieră cîmpul. coşbuc, p. I 206. în duşmanii Moldovei acu să-ntraţi năvală. Cum intră leu-n turme şi paloşul în coaste! aeecsandri, p. in 222. 2. Năpădire, pornire impetuoasă, copleşitoare, care nu poate fi stăvilită. E o năvală de sunete scurte, puternice, făcînd aproape să trepideze pămîntul. bogza, c. o. 164. NĂVALNIC — 175 — NĂVOLOACĂ Afară se simţea năvala vintului. sadoveanu, p. s. 39. Titu asculta năvala de vorbe, uluit mai ales de înfăţişarea omului. REBREANU, R. i 162. <> F i g. Din năvala de neologisme se vor durui cele necesare exprimării predse. sadoveanu, E. 38. <$> (în legătură cu abstracte) Abra-movici avu o năvală de bucurie. Sahia, n. 73. NĂVALNIC1 s. m. Ferigă cu frunzele mari, lucitoare, în formă de rozetă, folosită în medicină (Scolopendrium vulgare). Mi-a porondt of tind S-adun in faptul zilei şi flori şi buruiene, Năvalnic, odoleană, sul cină, sinziene. ALECSANDRI, T. II 201. NĂVALNIC2, -Ă, năvalnici, -e, adj. Furtunos, impetuos. Avea în inimă-i. . . o pornire năvalnică. GALACŢION, 0. I 197. Nu e soare, dar e bine, Şi pe rîu c numai fum. Vintu-i liniştit acum, Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. COŞBUC, P. I 223. (Adverbial) Se auzeau de-afară tropotele jucătorilor, scîrţîitul viorilor şi glasul lui Pante-limon Văduva chiuind năvalnic. REBREANU, R. I 134. Năvalnic s-apropie paşii, Şi-n goana lor cintă arcaşii. COŞBUC, P. Ii 31. + (Despre ape curgătoare) Care curge repede, cu torente, cu puhoaie. Era Dunărea mare şi năvalnică din martie, dumitriu, n. 135. NĂVĂDÎ, năvădesc, vb. IV. Tranz. A trece firele urzelii printre iţe şi spată în ordinea cerută de modelul ţesăturii. Am plecat la arat, Ş-am arat ş-am sămă-nat Cînepă. Şi m-am dus ş-am cules-o. . . Ş-am urzit-o, Ş-am năvădit-o, Ş-am învelit-o, Ş-am ţesut-o. păscu-LESCU, L. P. 147. — Variante : nevcdi (ALECSANDRI, p. III 261), nividi (CREANGĂ, A. 62) vb. IV. NĂVĂDÎRE s. f. Acţiunea de a n ă v ă d i. NĂVĂDÎT s. n. Năvădire. (Atestat în forma nevedit) Dupre nevedit prin iţe, se face neveditul prin spată. 1. IONESCU, m. 690. — Variante: nevedit. înnăvădit s. n. NĂVĂLI, năvălesc, vb. IV. Intranz. 1. A se repezi la cineva cu intenţii duşmănoase, a tăbărî asupra cuiva, a ataca; (despre forţe armate) a invada, a năpădi. De-i vedea... că s-a trezit şi năvăleşte la tine. . . fugi încoace spre mine. CREANGĂ, P. 215. De cîte ori un vrăjmaş puternic năvălea în ţară, toţi locuitorii cîmpiilor pustiau oraşele şi satele şi se stringeau cu turmele şi bucatele lor la munţi, bălcescu, O. I 27. ■ F i g. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i 330. 4. (Despre lichide) A se revărsa cu forţă, în cantitate mare. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită, sadoveanu, O. vi 513. Sîngele năvăli în obrcjii tînărului. Indignarea se amesteca şi cu temerea. CĂLINESCU, E. O. I 56. în zguduirea sufletească în care vibra, simţea cum ii năvăleşte sîngele la inimă. BART, E. 22. NĂVĂLIRE, năvăliri, s. f. Acţiunea de a năvăli; atac, asalt, invazie. Ce socotiţi că mi-ţi era? o mulţime de-jigănii mici şi urîte la vedere. . . pornite spre năvălire. ispirescu, u. 100. Albert, craiul Lehiei, făcut-au un vis mare, Un vis de năvălire, alecsandri, p. a. 137. îi făcură cunoscut că Mihai-vodă nu se priveşte în Ardeal decît ca un guvernator spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor, bălcescu, o. ii 270. NĂVĂLITOR, -OĂRE, năvălitori, -oare, s. m. şi f. Invadator, cotropitor. Pîrcălabul. . . vînduse pe domn şi trecuse de partea năvălitorilor. SADOVEANU, o. VII 147. <0* (Adjectival) Ostaşul meu îşi izbeşte calul său Peste codrii mişcători De barbari năvălitori. ALECSANDRI, p. îl 15. NĂVĂLNIClE, năvălnicii, s. f. (Rar) Impetuozitate. Se potolise neastîmpărul copilăresc şi năvălnicia adeseori sălbatică, şi fata ei era aşezată, înţeleaptă şi duioasă. slavici, o. Ii 79. NĂVlRLll s. f. pl. (Regional) Năbădăi, furii. îl apucară curate năvîrlii, scîncea, se tăvălea pe jos. M. I. caragiale, C. 119. Femeia are năvîrlii grozave: într-una sare şi joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege. caragiale,. o. iii 44. NĂVÎRLlOS, -OĂSĂ, năvîrlioşi, -oase, adj. (Regional) Plin de furii, năbădăios; arţăgos. Asta poate că ţi-o mai muia olecuţă din iuţala ta. . . Că tare năvîrlios eşti şi tu uneori! popa, v. 133. — Pronunţat: -li-os. NĂVLÎ G, -EĂGĂ, năvlegi, -e, s. m. şi f. (Regional) Persoană înapoiată mintal; prost, tont. Se amestecă în vorbă Dumitrache, năvlegul. stancu, d. 15.-4» (Adjectival, despre părţi ale corpului) Bolnav, beteag. Se poate trăi şi cu un picior năvleg. STANCU, D. 321. NĂVOD, năvoade, s. n. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o plasă mare, cu care se pescuieşte în apele mari, peştele putînd fi adunat de pe suprafeţe întinse. Pe sîrmă, atîrna năvodul, cel mai mare din sat. dumitriu, n. 233. Ciţiva oameni din sat dădură cu năvodul în heleşteu. galacţion, o. I 254. în apă, pînă la brîu, moşneagul aşeză năvoadele. C. PETRESCU, s. 38. — Variantă: ncv<5d (alecsandri, p. p. 384) s. n. NĂYODĂR, năvodari, s. m. 1. Pescar care1 pescuieşte cu năvodul. Purta ciubotc de năvodar şi care miroseau straşnic a untură. DUNĂREANU, cii. 117. Să scrie la năvodari Să-ntindă năvoadele, şez. viii 127. Năvodari chema, Năvod aducea, Şi-n mare-l băga. teodorescu, p. P. 424. 2. Meşter care face năvoade sau lucrător în industria textilă care face sfori, frînghii, plase pentru pescuit etc. 3. Pasăre de baltă de mărimea unui porumbel, cu pene albe şi negre, cu picioare lungi şi cu ciocul încovoiat în sus (Recurvirostro avocetta). — Variantă: nevodar (PĂSCULESCU, l. p. 159) s. m. NĂVODl, năvodesc, vb. IV. Tranz. A pescui cu năvodul. NĂVODlT s. n. Pescuit cu năvodul. NĂVOLOACĂ, năvoloace, s. f. (Regional) 1. Porum-bişte în care se seamănă grîu de toamnă fără să se mai are, ci numai se împrăştie boabele şi apoi se grăpează. + Livadă pe malul unui rîu. 2. Mal înalt, la mare. NĂVRAP — 176 — NĂZUINŢĂ NĂVRĂF, năvrapi, s. m. (învechit şi arhaizant) Soldat călare dintr-un detaşament trimis în ţară străină sa prade; năvălitor. Călărimea boierilor a trecut cu flamurile ftlfîind la năvrapii împărăţiei, sadoveanu, n. p. 12. NĂVRAPÎ, năvrăpesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A năvăli, a se năpusti. NĂZĂRNIC, -Ă, năzarnici, -e, adj. (Rar, despre oameni) Care îşi închipuie lucruri rele, care cade repede la bănuială, căruia i se năzare uşor. îleu l fată, năzarnică mai eşti! contemporanul, VTn 7. NĂZÂTICj -Ă, năzatici, -e, adj. (Regional, despre cai) Sperios. Năzatică n-o ştiam [pe iapă] şi, prin urmare, nu-mi puteam da cu socoteala ce se întimplase cu dînsa. HOGAŞ, M. N. 93. NAZAREĂLĂ, năzăreli, s. f. Năzărire, nălucire. Două companii de jandarmi cercetau fiecare palmă de pămint... trăgînd focuri de năzăreală şi alungind cristeii din cuiburi, popa, v. 130. Câutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau, poate, chiar marafeturi ale Pisicuţii. HOGAŞ, M. N. 94. NĂZĂRI, pers. 3 năzâre şi năzăreşte, vb. IV. 1« Intranz. A apărea vederii pentru scurt timp, a se ivi, a se întrezări. O clipă a năzărit apa-morţilor spre mormintul vechii Histrii. sadoveanu, o. L. 22. Lui Stoicea ii năzări. . . o sclipitură ca de brici. Era iazul. GALAC-TION, o. I 46. Năzare bătrînul în bolta ferestii, In pletele-i albe cunună de trestii. EMINESCU, o. rv 327. Refl. Un cap buhos se năzări la geam. Camilar, n. I 76. Nestinsul foc de veghe se năzăreşte mic. LESNEA, i, 34. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare. IOSIF, P. 26. -^Tranz. (Rar) A zări, a vedea. Ioviţă, frate, asculta, îndărăt că se uiux% Puţinei că-l năzărea. PĂSCULESCU, I,. P. 258. Osteniţi şi însetaţi nevoie-mare, năzăriră o fată mare, care cînta şi secera cu multă hărnicie în mijlocul unui lan de grîu. ŞEZ. xii 112. 2. Refl. (Construit cu dativul) A i se părea cuiva că vede sau aude ceva ce nu există; a i se năluci. Parcă i se năzărea între buruiene umbra lui Mitru. CAMILAR, N. I 109. Mereu i se năzărea că aude paşi prin grădină sau prin celelalte camere. REBREANU, R. II 119. I se năzare ca la caii cei cu nărav, alecsandri, T. 1173. A-i veni cuiva o idee ciudată, bizară, a fi cuprins de o tcană, de un capriciu. I se năzare de măritiş, stancu, d. 312. I s-a năzărit că nu e bună mîncarea. SANDU-ALDEA, u. p. 191. NĂZĂRIRE, năzăriri, s. f. Faptul de a i (s e) n ă-z ă r i cuiva ceva ; închipuire, vedenie, nălucă. NĂZĂRITÎJRĂ, năzărituri, s. f. (Rar) închipuire, vedenie, nălucă. Ce-ţi faci năzărituri, dragul mamei! CONTEMPORANUL, Vin 19. NĂZIiÎTIE, năzbîtii, s. f. Faptă lipsită de seriozitate, poznă, ştrengărie, drăcie, farsă. Dănilă cel lung şi rece descreţea citeodată frunţile cu năzbîtiile lui. sadoveanu, O. VI 175. Mi-a trăsnit mie o năzbitie prin cap. ANGIIKI,, PR. 177. Si di, mă: nu te-apuca de năzbîtii. creangă p. 48. — Variantă: năzbiitie (creangă, a. 88, ai,ecsandri, T. I 353) s. f. NĂZIIÎÎTIE s. f. v. năzbîtic. NÂZDRAYAN, -Ă adj. v. năzdrăvan. NĂZDRĂVAN, -Ă adj. v. năzdrăvan. NAZDRAVAN, -A, năzdrăvani, -e, adj. 1. (în basme) înzestrat cu puteri supranaturale, capabil să ghicească gîndurile, să prevadă viitorul şi să săvîrşească isprăvi miraculoase. Calul ştia de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile-mărului. ISPIRESCU, L. 29. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, chemă tovarăşii săi deoparte. creangă, P. 249. Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. EMINESCU, N. 14. ^ (Substantivat) Voinea, ca un năzdrăvan ce era, ghici de la început tot ce zăcea în inimile fraţilor şi cumnatelor. popescu, B. ni 9. Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. 2. Care iese din comun, extraordinar, minunat. Tat-tău. .'. nu va da peste tioi pînă nu va săvîrşi o faptă năzdrăvană. ISPIRESCU, L. 216. El s-au dus ca să găsească . . . Două oi ţigăi, bîrsane Şi copile năzdrăvane. ALEC-SANDRI, p. p. 302. 3. Care se ţine de năzbîtii; care provoacă hazul, poznaş, glumeţ. Om chipeş, hazliu, năzdrăvan, de te ţii cu mîna de inimă, delavrancea, s. 12. <$► F i g. Norocul e cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. TEODO-rescu, p. p. 184. — Variante: năzdravân, -ă (alecsandri, p. p. 2), nazdravan, -ă (reteganul, p. i 25), nezdrăvăn, -ă (coşbuc, p. ii 138) adj. NĂZDRĂVĂNIE, năzdrăvănii, s. f. 1. (în basme) Puterea, darul sau fapta unei fiinţe năzdrăvane. în zori de ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoş porumbacf cu creasta pieptene şi cu coada secere, a dat dovadă de năzdrăvănie. SADOVEANU, F. J. 446. 2. Faptă de necrezut, minunăţie. Erai cu amintirea lecturilor de romane în fascicule, care istoriseau toate năzdrăvăniile, pas, z. i 229. Mama. . . era vestită pentru năzdrăvăniile sale. CREANGĂ, a. 34. Pehlivanii arapi ■ • • făcură şi ei feluri de năzdrăvănii şi de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre, odobescu, s. I 136. 3. Glumă, poznă, ştrengărie. Flăcăii înaintea ibovnicelor lor se silesc care mai de care să facă cîte şi mai multe năzdrăvănii. ŞEZ. i 271. «4- Vicleşug. Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale spinului, creangă, p. 219. Vulpoiul, rumegînd în mintea lui alte năzdrăvănii, îl rugă să-t dea voie a se duce mai întîi la o mănăstire, odobescu, s. m 240. NĂZUÎj năzuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A tinde cu putere şi stăruinţă către ceva, a aspira, a rîvni, a dori stăruitor ceva, a ţinti la ceva. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători. . . cei ce n-au dreptate, n-ar mai năziti în veci şi în pururea la judecată, creangă, a. 150. La asemenea viaţă, volnică şi voinicească se prinseră a năzut cu dor toţi romînii din Ardeal, odobescu, s. iii 524. + Refl. (Regional, în forma nizui) A se strădui, a se munci. Nime n-ar putea zice că Ganul ţiganul nu era om cuminte, căci el şi ca om sărac totuşi s-a nizuit să aibă 0 familie, reteganul, p. iii 60. (învechit) A se îndrepta către cineva cerîndu-i ajutor, a recurge, a apela la sprijinul, la bunăvoinţa cuiva. îi spuse toată şiretenia... omului ce năzuia la mila lor. ISPIRESCU, l. 123. Unii se dau prinşi la duşman, la mila lui năzuiesc. NEGRUZZI, S. 1 130. După ce se văzu scăpătat cu totul din starea sa cea bogată, năzui pe la prietenii săi, ca să îl ajute. GORJAN, H. rv 66. 2. A se îndrepta.. ., a se duce spre. . ., a ţinti să ajungă la... Trei avioane mari apărură din direcţia in care năzuia convoiul, sadoveanu, m. c. 105. Porniserăm din văi adînci Şi ne tîram acum pe brînci Să nu ne prind-Osman de veste Că năzuim la deal spre creste. COŞBUC, P. ii 39. Năzuieşte pîn'la stele, fă-te tot şi tot mai mare. HASDEU, R. V. 123. — Variantă: nizui vb. IV. NĂZUINŢĂ, năzuinţe, s. f. Tendinţă, înclinaţie puternică şi consecventă spre ceva ; aspiraţie. J-ai împărtăşit cîte ceva din viaţa ta şi din năzuinţele tale. pas, Z. i 297. Rînd pe rînd îmi înviată Năzuinţe frînte-n două, De la satu de sub munte Ptnă-n lumea asta nouă. GOGA, c. P; 64. NÂZUIRE — 177 — NEAJUNS NĂZUÎRE, năztiiri, s. f. (Rar) Acţiunea de a n ă z u i; năzuinţă, aspiraţie. Solul se întorsese cu bogate daruri şi cu înalte năzuiri. ODOBESCU, S. I 114. NĂZL'ÎT, -A, năzuiţi, -te, adj. (Rar) Urmărit cu stăruinţă, dorit, rîvnit. Tinerii ei feciori domneşti, însoţiţi, unul de oaste pămintească şi de ajutorinţe ungureşti, altul de turcii ce i se dase ca să-l aşeze pe scaunul năzuit al Moldovei, se întîmpinase în ocolul Focşanilor. ODO-uescu, s. i 170. NĂZUROS, -OĂSĂ, năzuroşi, -oase, adj. Care face nazuri, mofturos, capricios, pretenţios. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! slavici, o. i 136. Nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fii de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau năzuroşi, tembeli şi deşuchiaţi. ISPIRESCU, L. 22. Cucoana Tarsiţa s-au arătat cam năzuroasă pîn-acum. ALECSANDRI, t. 1362. <$■ Fi g. Se-ntoarce iarăşi năzu-roasa toamnă, Acuma-i soare şi acuma plouă. ANGHEL-[OSIP, c. M. ii 139. NE- pref. Element de derivaţie cu sens negativ şi privativ (formînd uneori cuvinte care au o circulaţie mai mare decît corespondentul pozitiv). ]. (întrebuinţat pentru a forma derivate de la substantive) Neadevăr, neascultare, nedelicateţe, neîngrijire, neînţelegere, nelămurire etc. (Restrînge sfera noţiunii negate, iar derivatul capătă un înţeles concret) Necurăţenie, nelegiuire. (Sensul derivatului se îndepărtează de sensul cuvîntului la rare s-a adăugat prefixul) Nevoie. (întrebuinţat pentru a forma derivate de la adjective sau participii cu valoare de adjective) Nedrept, nemilos, neimpozabil, neliniştit, nerecunoscător, nesătul, nesimţit, neţărmurit. <$> (în derivate de la verbe) Neferici, nelinişti, nenoroci. <$> (în corelaţie cu pozitivul formează îmbinări expresive, de la adverbe) Cîn d -n e c î n d. (Cu intercalarea lui « mai » între prefix şi cuvînt) Nemaiauzit, nemaipomenit, nemaivăzut, nemaiputînd. 2. (Pus pe lîngă gerunziul unui verb, constituie procedeul curent de negare în frază a acţiunii exprimate de acesta) Acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-şi. iîminescu, o. I 160. «$■ (în supine constituie procedeul curent de negare a acţiunii prin exprimarea imposibilităţii realizării ei) O singură furtună, de neuitat. ■ ■ a smuls. . . cincizeci de mii de brazi, bogza, c. o. 58. Prin întunericul de nepătruns al nopţii. . . cîteva pilpîituri luminoase scapără, bart, s. m. 16. Din toate cusururile ce-i găsea lumea, nu mă învoiam a-i recunoaşte decît unul singur — acela însă de neiertat. M. I. CARAGIAUî, c. 15. (Pe lîngă cuvinte din orice categorie gramaticală, creează formaţii nestabile care, în corelaţie cu corespondentul pozitiv, alcătuiesc construcţii expresive) Atîţia bani pentru un ou de găină!. .. — De găină, de negăină, uite, l-am vîndut cu două pungi de bani. ispirescu, r.. 268. Greu, negreu, nu poţi, dacă ai caracter. CARAGIALE, o. II 222. De ce, de nece, nu voi să merg. id. ib. I 60. NEA1 interj. (Uneori repetat) Strigăt cu care se îndeamnă la mers, se cheamă ori se abat vitele sau (rar) cu care se alungă cîinii. Nea! Zurzan; daţi-vă-n lături, cotarle! CREANGA, r. 147. Ion. . . [strigînd la boi] nea bălan, na. alecsandri, T. 1536. NEA2 s. f. (Regional) Zăpadă. După ce se curăţă pămîntul de neaua asta dintîi, va să vie iarna cea adevărată. Saiiovkanu, v. M. 157. Iarna-i grea şi neaua-i mare. iiodoş, p. r. 59. Cîndu-i negură şi nea, Atuncea caii să ia. JARNÎK-BÎRSKANU, D. 464. <> (în comparaţii) Şi plîn-gînd înfrînă calul, Calul ei cel alb ca neaua. EMINESCU, o. i 66. — Variantă: ncâuă (eminescu, o. rv 107) s. f. NEA3 s. m. v. nene. NEABĂTtJT, -Ă, neabătuţi, -te, adj. Care nu se abate de la un principiu, de la o normă; ferm, dîrz, neclintit, consecvent. Era... neabătut din drumul cel drept, în care îl călăuzea o neprihănită conştiinţă, negruzzi, S. I 244. — Pronunţat: ne-a'-. NEADE3EGNÎT, -A, neademeniţi, -te, adj. (învechit) Care nu se lasă ademenit sau influenţat de ceva ; incoruptibil, integru. Se ?iimerise un director tipicar şi neademenit, care nu ieşea c-o iotă din asprimile regulamentului. vlahuţĂ, n. 184. NEADEVAR, neadevăruri, s. n. Lipsă de conformitate cu realitatea; afirmaţie inexactă. V. minciună. Bibescu ştia că spune un neadevăr, dar voia mai curînd să sugereze această emoţie, camil petrescu, o. ii 244. S-ar simţi, în creaţiunea lui, nesinceritatea, nenaturalul, neadevărul, gherea, st. cr. iii 407. NEAD0RMÎRE s. f. (Rar) Atenţie, grijă. Ziua şi noaptea [fiarele] păzesc cu neadormire şi sînt multe foarte. ISPIRESCU, L. 6. — Pronunţat: ne-a-. NEADORMIT, -Ă, neadormiţi, -te, adj. Care nu doarme, deştept, treaz; f i g. atent. Dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră, creangă, p. 6. + Activ, neobosit. Era pretutindeni, neadormit, acum cercînd făina care curgea pe jgheab, acum alergînd la opust să potrivească năvala apei. angiiel-iosif, c. 28. ^ (Despre acţiuni) Prin neadormita-i stăruinţă, se obişnuiră cu toţii. . . a-şi vorbi, ca şi cum ar fi din aceeaşi familie. VLAHUŢĂ, O. A. 112. NEĂGĂ s. f. invar. (Popular, mai ales însoţit de atributul «rea») Persoană încăpăţînată, rea; belea, cobe, piază-rea. El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică. ispirescu, h. 327. Expr. A sin nengîi-rea în spinarea cuiva = a se ţine scai de cineva. Mă ghiorlane, nu-mi mai sta neagă-rea în spinare! PAS, b. I 78. — Pronunţat: nea-. NEAGRESIUNE s. f. (Mai ales în e x p r.) Pflct (lo ncngrosiunc = pact prin care două sau mai multe state se obligă să renunţe la orice acţiune duşmănoasă (militară, economică etc.) între ele. NEAJÎNGERE, neajungeri, s. f. (învechit) 1. Insuficienţă. Nu este de ajuns însă de a îndestula vremelniceşte neajungerea muncii, trebuie încă a-i prevedea pricinile. KOGĂLNICKAKU, S. A. 80. 2. Sărăcie, lipsă. Gîrbov, alb de vîrstă, în neajungere murind îl vedem în desperare-i cerul, stelele privind. BOI.UAC, o. 110. NEA.TÎJNS neajunsuri, s. n. 1. Neplăcere, necaz, dificultate, supărare. Adăogă rîzînd şi arătîndu-şi dinţii: ştii că ţi-am făcut un neajuns. D. ZAMFIRESCU, R. 46. Un diavol şchiop . . ■ ţinea cale drumeţilor ca să le facă neajunsuri. ISFIRESCU, L. 226. Mama şi tata se gîndesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mîine. CREANGĂ, A. 36. 2. Lipsă, scădere, defect. Aceasta ne pare a fi neajunsul principal al acestei admirabile nuvele. GIIEREA, ST. CR. II 144. Scăderile şi neajunsurile lui să nu i le spui drept in faţă. sbiera, p. 226. NEAJtjNS -A, neajunşi, -se, adj. (Rar) 1. Care nu a ajuns încă la destinaţie sau într-un anumit punct; care nu a atins o anumită limită sau stare. Se porni iar înainte pe fugă, ca să n-o prindă noaptea neajunsă. VISSARION, NEAJUTAT — 178 — NEAOŞ B. 171.-4* (Rar) Care nu poate fi ajuns, care nu poate fi atins de nimeni. Eămîne-va ş-aceasta, vechea Mekă ne-ajunsă? MACEDONSKI, O. I 231. 2. (Popular) Lipsit de mijloace materiale; nevoiaş, sărac. Intră într-o împărăţie cu oameni neajunşi şi scăpătaţi. şez. ix 118. + (Aatsea urmat de determinarea « de (sau la) minte») Lipsit de judecată matură, cu mintea necoaptă. Ah! neajunsă omenire deşartă, încă firea te rabdă, te iartă! budai-deleanu, ţ. 132. Ba sînt [fete] multe şi mărunte Şi neajunse de minte. ŞEZ. I 144. NEAJUTAT, -A, neajutaţi, -te, adj. Care nu este sau nu a fost ajutat; stîngaci, neîndemînatic. Sînt cele mai plate, mai şchioape şi mai neajutate versuri ce se pot închipui, iorga, l. ii 86. NEAJUTORAT, -Ă, neajutoraţi, -te, adj. (Despre persoane) 1. Lipsit de mijloace (mai ales materiale); sărac, nevoiaş. Eu vreau să-ţi fac un bine, căci te văd bătrînă şi neajutorată. SANDU-ALDEA, d. n. 190. (Substantivat) M-am luptat... pentru mîntuirea celor neajutoraţi. conachi, p. 49. 2. Care nu se descurcă singur, nepriceput; neînde-mînatic, stîngaci. NEALTĂDÂTĂ adv. (Rar) Niciodată, nicicînd. Ca nealtădată e palidă la faţă şi două cearcăne vinete îi îngrădesc ochii, vlahuţă, o. a. 141. Amîndoi sta pe gînduri ca nealtădată. alecsandri, o. p. 77. NEALTUL. -ÂLTA, nealţii, -altele, pron. nehot. (Numai în e x p r.) Ca nealtul = ca nici o altă persoană, ca nimeni altul. Face treaba ca nealtul, pamfile, vĂzd. 176. învaţă ca nealţii pe lumea asta albă. ispirescu, L. 161. NEAM3 adv. (Olt., Munt.; familiar) De loc, de fel, cîtuşi de puţin, nimic. Azi-noapte n-am dormit neam. preda, î. 160. Mai greu e că, în oraşul ăsta babilonic, surugiii ei de la Bălceşti nu se pot descurca neam. camu, petrescu, o. i 177. NEAM2, neamuri, s. n. 1. (în vorbirea comună) Popor, naţiune. Sînt inimă-n inima neamului meu Şi-i cînt şi iubirea şi ura. coşbuc, P. I 5. Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. EMINESCU, o. I 147. Viaţă şi domnie le nesocotesc: Ale mele lupte vouă-o dovedesc; însă ţin la ţară, ţin la neatîrnare; Ţin ca să-?ni fac neamul lăudat şi mare. bolintineanu, o. 46. Libertatea-n faţa lumii a aprins un mîndru soare, Şi~acum neamurile toate cătră dînsul aţintesc, alecsandri, o. 91. <§> F i g. împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale. EMINESCU, o. i 100. Loc. adj. De tot neamul = de toate naţionalităţile ; p. e x t. de toate felurile, de toate speciile. Trăiau in oraşul acela oamejii de tot neamul. <$>• Expr. De neam (sau de neamul Iui) sau neam de... = de origine, de naţionalitate. Jder a aflat că, de neamul lui, acel slujitor e alvanit şi-l cheamă Grigore Doda. sadoveanu, F. j. 521. Sînt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Mandeb vin. coşbuc, p.» I 108. Nu ştii că sînt neam de turc? teodorescu, p. p. 615. A-şi trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din. . . Strămoşul nostr-Adam, Din care ne tragem neamu. teodorescu, p. p. 166. + (Ist.) Uniune de ginţi în orînduirea comunei primitive. 2. Familie. Două neamuri nu se puteau suferi în Drăgaica: neamid Bivolăreştilor şi neamul Beldieştilor. SAKDU-ALDEA, u. P. 115. <$> F i g. Vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea, şotia şi cu tot neamul lor să fie uneltele tale. ispirescu, L. 369. (în loc. adj., reflectînd deosebiri de stări sociale) De neam (bun. mare etc.) = care face parte din nobilime, nobil; din rîndurile celor bogaţi. Are casă frumoasă, nevastă de neam, ş-un băiat la Paris. viahuţă, o. A. 207. Am încercat [condurul]... la femei de neam şi la de cele proaste, ispirescu, L. 307. Poftim, vestiţi şi de bun neam domni, crai şi împăraţi! alecsandri, t. i 413. (De) neam prost = a) de origine modestă, din păturile de jos; b) prost crescut, bădăran. +(învechit; mai ales la pl.) Familie nobilă, boierime. Vodă, înaintea bătăliei... chemase în sfat de-a valma «neamurile» cu mişeii. Au stat mojicii la un loc cu boierii. sadoveanu, o. I 4. Boierănaşii, neamurile şi mazilii sau nobilimea cea de la ţară. . . erau scutiţi de dări către stat. Ghica, s. xiii. + (învechit şi regional) Partea de ţarină pe care o lucrează o familie. De obicei neamurile sînt hotărîte din vechi, prin stîlpi de piatră sau prin diferite semne, care se ştiu: copaci, tufe, moviliţe ş. a. pamfile, a. r. 152. H. Rudă. Trecu pe la neamurile celui ucis. dumitriu, n. 191. Mama s-a împrumutat la neamuri şi a încropit banii, pas, z. 1 243. Neamurile erau adunate şi începuseră ospăţtd. sadoveanu, f. j.' 394. <$> Expr. A îi neam după Adam sau a fi netiin (de) a cincea (a şasea sau a noua) Spiţă = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. Erau şi neamuri aşa mai departe, a cincea, a şasea spiţă, retecanul, p. i 30. A fi (sau a se face) neam cu cineva = a fi sau a deveni rudă, a se înrudi cu cineva. Ţ-oi da car cu şase boi, Să te faci tu neam cu noi. hodoş, p. p. 148. Neam de neamul meu (tău etc.) = a) (în propoziţii negative, întărind negaţia) nimeni din familia mea (ta etc.). N-a călcat neam de neamul lui Precup pe covoare persieneşti. C. petrescu, a. 475. Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare? Aoleu! N-a umblat cu treburi d-astea neam de neamul nostru. rebreanu, R. I 274. Neam de neamid meu n-a mîncat aşa bucate, creangă, p. 9 ; b) (în propoziţii afirmative) din tată în fiu, din moşi-strămoşi. Ai voştri să fie [aceşti munţi] de veci, şi neam de neamul vostru să-i stăpînească-n pace. vlahuţă, la TDRG. Tămădăienii. . . neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, odobescu, s. iii 14. 4. (învechit şi arhaizant) Generaţie. Flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmîndu-i zborul şi sultan după sultan. EMINESCU, o. i 144. 5. Specie, gen, varietate. Aveau. . . porumbei de toate neamurile şi de toate cidorile. pas, z. i 129. Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ. EMINESCU, O. I 87. N-am avut parte ă constata. . . talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări, ODOBESCU, S. III 31. Neamul omenesc = genul uman, omenirea. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulţămire! Pe tine te doreşte tot neamul omenesc! alexandrescu, m. 4. C. Categorie de oameni care au aceeaşi profesie sau anumite însuşiri ori interese comune. O să se nască alt Tudor. . . să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc. stancu, D. 10. Neamul Cain încă nu s-a stîns. Emi-NESCU, o. I 157. [Armata romînească] se alcătuia: 1. De cetele de dorobanţi sau neamul dorobănţesc după cum îl numesc cronicarii noştri. BĂI.CESCU, o. i 13. NEAMŢ, nemţi, s. m. (Popular) Nume dat unui bărbat care face parte dintr-o populaţie de limbă germană. Găsesc printre răniţi, pe jos, şi un grup de nemţi, camii, PETRESCU, u. N. 404. Mă întîmpină un neamţ sarbăd şi flegmatic, care cîrmuia birtul, negruzzi, s. i 67. Neam-ţule-n compania ta, Nu-i voinic ca bădiţa. jarnîk-bîrsEanu, d. 314. E x p r. (Familiar) A lua (sau a fura) luleaua neamţului = a se îmbăta, v. lulea. NEANT s. n. Nefiinţă; gol nesfîrşit, nimic. Neantul care domnise de la o margine la alta a orizontului e întrerupt de o superbă fiinţă în mişcare, bogza, *c. O. 284. Un slujbaş dat afară... un student care a căzut la examen, — vorbesc de marele neant. GHEREA, st. cr. I 261. (Poetic) Luna clară, din neant, Pune pe covoare Străluciri de diamant Şi mărgăritare. Topîrceanu, p. o. 99. — Pronunţat: ne-ant. NEAOŞ, -A, neaoşi, -e, adj. 1. Băştinaş, autohton, indigen. V. get-beget. Vorbele-ţi sînt bune Şi chipul de om neaoş, dar cine eşti, ne spune. ALECSANDRi, NEAPĂRAT — 179 — NEA VERE T. n 80. •§> (Substantivat) Falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei. alecsandri, p. iii 208. 2. Autentic, adevărat, curat, veritabil. Vorbeşte cea mai neaoşă limbă moldovenească, ibrăileanu, a. 39. Născut ţigan, dintr-un neam osîndit de veacuri la robie, el [Răzvan-vodă] se arătă, în acele vremi, mai patriot decît cei mai neaoşi moldoveni. BĂLCESCU, o. i 344. Ciobani tot înarmaţi. Cu postavuri îmbrăcaţi, De nu crezi' că sînt ciobani, Ci chiar neaoşi căpitani. ALECSANDRI, P. P. 202. «$• (Adverbial) V. Alecsandri. . . cunoscut prin farmecul neaoş-romlnesc al muzei ce-l inspiră, odobescu, s. iii 21. — Pronunţat: nea-oş. NEAPĂRAT1 adv. în mod necesar, cu orice preţ; negreşit. Trebuie să-ţi pun o decoraţie neapărat, alecsandri, T. i 84. Nu-i destul de a şti carte şi a seri, pentru a fi critică. . . ■mai trebuie neapărat giudecata nepărtinitoare. russo, o. 88. — Pronunţat: ne-a-. NE APĂ RĂT2, -Ă, neapăraţi, -te, adj. (învechit) De care nu te poţi lipsi, absolut trebuincios, strict necesar, indispensabil. Muzica a fost preţuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vînătoreşti. ODOBESCU, S. III 101. Sînt unii bătrîni care ţi se fac neapăraţi, a cărora faţă doreşti s-o vezi. negruzzi, s. i 301. Societatea este o întovărăşire neapărată şi slobodă totodată. KOGĂLNICEANU, s. a. 78. <$• (Azi mai ales în e x p r.) A fi de (sau a avea) neapărată nevoie (sau trebuinţă) = a fi de (sau a avea) absolută nevoie. [Eu cer] poate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapărată trebuinţă. ODOBESCU, S. III 39. Să aibă. . . foc, lucru ce-i era de neapărată trebuinţă. drăghici, R. 74. 4 (Rar) Inevitabil. Aceste dar împlinite, pacea fu neapărată Şi tot omul cu vecinul se-ntovărăşi îndată, conachi, p. 300. Loc... care îi înfăţoşa o neapărată moarte, drăghici, R. 160. NEARTICULAT, -Ă, nearticxdaţi, -te, adj. (Despre sunete) Care nu e articulat, fără articol; (despre cuvinte, limbaj) pronunţat neclar, îngăimat. Am vrut să spun ceva, dar n-am reuşit decît să scot nişte sunete nearticulate, bogza, a. î. 657. NEASCULTĂRE s. f. Lipsă de ascultare, insubordonare, indisciplină; încălcare a unei porunci. Neascultarea ce îmi făcuşi va fi în sufletul tău o aducere-aminte foarte jalnică, gorjan, h. iv 62. NEASEMĂNAT, -Ă, neasemănaţi, -te, adj. Care nu poate fi asemănat cu nimic, fără seamăn; neasemuit, incomparabil. [Caragiale] a simţit nevoia să exteriorizeze ceea ce crease in închipuirea sa, ajutat de o putere neasemănată de expresie. ibrăilEanu, sp. cr. 219. NEASEMUIT, -Ă, neasemuiţi, -te, ■ adj. Neasemănat, incomparabil, extraordinar. Apele fluviului . se îndreaptă spre mare, urmărite de priviri care încep să viseze la marile depărtări şi neasemuita frumuseţe a lumii, bogza, m. s. 24. NEASTÎMPĂR s. n. Lipsă de astîmpăr, de calm; nelinişte, impacienţă, agitaţie. S-a dus să-şi ucidă neastim-părul şi nerăbdarea prin cele păduri cu fiare de vînat. GalacTion, o. I 71. Margareta, în neastîmpărul aşteptării, trecea mereu prin sală şi făcea zgomot. VLAHUŢĂ, O. a. 123. Fetele şi nevestele ardeau de veastîmpăr să vază găteala de mireasă a Martei. slavici, n. i 99. Episoade caracteristice din viaţa plină de neastimpăr a vînătoarei celei mari. odobescu, s. iii 78. <^Loc. a d j. în neastimpăr = în veşnică mişcare, nepotolit. Iama veni viforoasă şi plină de semne de spaimă. Pînă şi marea-n neastimpăr — acum amorţise la ţărmuri. ANGHEL-IOSIP, C. M. ii 100. ^Loc. adv. Cu neastimpăr = agitat, tulburat, neliniştit. Toţi mesenii lui se mişcară cu neastimpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta. C. PETRESCU, R. DR. 11. Flăminzilă şi Setilă. . . aşteptau cu neastimpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete. CREANGĂ, P. 261. — Variantă: ncstîmpăr (anghel-iosif, c. l. 170) s. n. NEASTÎMTARAT, -Ă, neastîmpăraţi, -te, adj. Plin de neastimpăr, neliniştit, tulburat, agitat, nepotolit. Dincă se plimbă prin birou neastimpărat, nerăbdător, vlahuţă, O. a. 208. Merge drept... tot mai iute, tot mai neastîm-părată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii, slavici, n. i 103. Era duh neastimpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi, creangă, a. 135. + (Mai ales despre copii; în opoziţie cu aşezat, cuminte) Zburdalnic, zglobiu. Eram subţirică, iute şi neăstîmpărată ca argintul viu. sadoveanu, o. viii 45. Din copil neastimpărat ce eram, mă făcui un băiet aşezat şi înţelept, slavici, N. I 150. Frate-meu cel mare, nătîng şi neastimpărat, cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă. CREANGĂ, p. 27. ■iy (Substantivat) La fereastra lui moş Gheorghe stau neastîm-păratele celea de Mărica şi Catinca şi-i tot strigă să se gătească mai iute. sp. popescu, m. g. 23. + (Despre ochi, privire etc.) Vioi, jucăuş. Clipeşte des din ochii mici, veseli şi neastîmpăraţi. STANCU, U.r.S.S. 154. NEAŞTEPTAT1 s. n. (Numai în e x p r.) Pe neaşteptate = fără să te aştepţi, deodată, subit. Numai iată că se trezeşte, pe neaşteptate, cu Ivan Turbincă. CREANGĂ, P. 309. — Formă gramaticală : (în e x p r.) neaşteptate. NEAŞTEPTAT2, -Ă, neaşteptaţi, -te, adj. La care nu te aştepţi, subit, fără veste; neprevăzut. îl întrebă, neînţelegătoare, cu o îndîrjire feminină neaşteptată. CAMIL PETRESCU, N. 144. Lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere, ispirescu, L. 38. Mi-aţi adus o veste atît de neaşteptată, că, zău, nu ştiu cum să vă tmdţămescl alecsandri, t. i 300. (Adverbial, împreună cu prep. «de», folosit în construirea superlativului) Lucrează neaşteptat de bine. NEATINS, -ă, neatinşi, -se, adj. Care nu este sau n-a fost atins de nimeni; intact, întreg. Caierul de burungic din furcă şi suveica stativelor. . . stau părăsite şi neatinse. negruzzi, s. I 107. ^ F i g. Neumblat, necălcat (de picior de om). Piei din aste locuri neatinse şi curate! ALECSANDRI, P. III 319. NEATÎRNÂRE s. f. (învechit) Independenţă. V. autonomie. Ţin la ţară, ţin la neatîrnare; Ţin ca să-mi fac neamul lăudat şi mare. bountineanu, o. 46. Am cunoscut ce plătesc moldovenii la luptă, cînd îşi apără ţara şi neatîrnarea lor. alecsandri, T. ii 16. NEATÎRNÂT, -Ă, neatîrnaţi, -te, adj. Independent. V. autonom. Entuziasmul meu era într-adevăr nebiruit faţă de luciurile şi stufăriile acelor lacuri, ţinut neatîrnat al sălbătăciunilor aripate, al peştilor şi racilor, al vidrelor şi vulpilor, sadoveanu, n. f. 53. Deosebite staturi mici. .. se contopiră printr-o mişcare de unitate in două staturi neatîrnate, al Ţării Romîneşti şi al Moldovei. BĂLCESCU, o. ii 12. NEÂUĂ s. f. v. nea. NEAUZIT, -Ă, neauziţi, -te, adj. Care nu produce zgomot; imperceptibil. Porni cu paşi neauziţi, -f- (Cu valoare de superlativ) De care nu s-a mai auzit, nemaiauzit, nemaipomenit. Bunătatea lui cea nepomenită ţi milostivirea lui cea neauzită. CREANGĂ, P. 250. NEAVENIT. -Ă, neaveniţi, -te, adj. Qur.; în e x p r.) Nul şi neavenit = lipsit de valabilitate, considerat ca inexistent. NEAVERE s. f. (învechit) Lipsă de avere, sărăcie. eri încă n-aveam masă, trăiam în sărăcie, în umbra 12* ♦ NEAZĂ — 180 — NEBUNARIT neavetii ascuns, dispreţuit, boeintineanu, o. 207. Se vede o lipsă însemnată în plasa Blahniţa din cauza lipsei şi a neaverii ce au fost în acelaşi an. I. ionescu, M. 183. Loc. a d v. La neavore = la nevoie. Cei mai slabi dintre dînşii o să-şi piarză cinstea şi sufletul, vînzîndu-se la cei ce le vor da bani de cheltuială la neavere! FiLîMON, c. 158. NEĂZĂ s. f. sg. (Regional, în expr.) A-i fi (cuiva) . DCază = a se înfiora, a avea repulsie sau aversiune pentru ceva. Pe vremea asta ceţoasă, tot omului i-i nează. rAM-fu,e, a. r. 252. NEBĂGĂRE s. f. (în Ioc. a d v.) Din nebăgare do scamă — din lipsă de atenţie sau de grijă, din neglijenţă. Din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat' pe coprinsul tău. ispirescu, e. 42. Nu-ţi poţi închipui ce rău poţi face din nebăgare de seamă, caragiale, o. vii 327. (învechit) Ou nebăgare ■ (Despre manifestările oamenilor) Mergea de-un gind nebun purtat: Să moară-ntre străini! coşbuc, p. i 233. Să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, negruzzi, s. 1 146. Eu am prins gînduri nebune, Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnîk-bîrseanu, d. 56. 3. Neastîmpărat, nestăpînit, zvăpăiat, vioi. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mi-e murgul cam nebun Şi de fugă numai bun. aeecsandri, p. p. 72. -0- F i g. Joc ameţitor, nebun, fără astîmpăr. BART, s. m. 15. 4. (Cu valoare de superlativ) Foarte mare (tare, puternic etc.), extraordinar, teribil, straşnic. Cum alergam ca furtuna în fugă nebună, pe beţe! Hi! cal năzdrăvan! BENiuc, v. 23. Apusul se îneca in urma mea în nourii de praf, pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. Gaeac-Tion, o. i 78. Aceşti miliardari duc o viaţă de somptuozitate, de un lux nebun. GHEREA, ST. cr. II 316. II. (Azi neobişnuit; popular) Care nu e bun; rău. La elenii aceia, zeii cei buni, ca şi cei nebuni, cei răi, ca şi cei nerăi, toţi fierbeau într-o oală. ispirescu, u. 4. Dar ne-aţi dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună. TEODORESCU, P. P. 180. NEBÚN 2, -Ă, nebuni, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care suferă de o boală mintală; alienat, dement, smintit. Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Setilă. .. zvîrlea cu doage şi cu funduri de poloboc în toate părţile ca un nebun, creangă, p. 261. Fereşte-te de proşti Şi de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale. negruzzi, S. i 248. Casă de nebuni v. casă. ^ E x p r. Se bat nebunii la gura lui, se spune despre cineva care vorbeşte sau mănîncă mult şi foarte repede. 2. Persoană lipsită de raţiune, de judecată, nesocotit, nechibzuit. Taci, măi nebune, şi nu-l mai amărî. dumitriu, B. F. 20. Te pomeneşti că nebunul ăsta nu mai vine mîine. SAHIA, n. 103. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi siringe atîta amar de grîu ?. . . Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156. 3. Fiinţă vioaie, zvăpăiată, neastîmpărată. Văd că te-ai săturat şi-ţi arde de joacă, nebunule. rebreanu, R. i 147. lată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap îşi pun: coşbuc, p. ii 19. 4. Piesă la jocul de şah, care se poate muta numai transversal pe aceeaşi culoare. O momifă strîmbătoa-re... Cade-n şahul de pe masă şi răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. aeecsandri, p. în 87. NEBUNÂRIŢĂ, nebunariţe, s. f. (Bot.) Măselariţă. NEBUNATIC — 181 — NECĂJIT XEBUXA'TIC, -A, nebunatici, -e, adj. Care face nebunii, neastîmpărat, zglobiu, zburdalnic. Deveni vorbăreţ, expansiv, copilăros fi nebunatic, cum nu-l văzuse amicul lui niciodată. VI.AHUŢĂ, o. A. 112. Zile întregi putea medita asupra unui cuvînt ieşit din nebunatica sa gură. EMINESCU, -V. 41. Zburătorul nebunatic îl aud sunind prin stuh. NEGRUZZI, S. II 60. NEIÎUXEA LA, nebuneli, s. f. (Popular) Nebunie. — Pronunţat: -nea-. NKIUJ.Nl'.'SC, -I’ASCA, nebuneşti, adj. Necugetat, nesăbuit, nesocotit. Mi-a venit deodată un gind nebunesc. DKMETRIUS, c. 54. Nebuneasca lui sumeţie se sfărmă in s/irşit. negruzzi, s. i 177. XEBUXÎŞTE adv. 1. în mod necugctat, nesocotit, nesăbuit; orbeşte. Am pierdut nebuneşte giumătate din ostaşii noştri. AUXSANDRI, T. II 16. Citu-i viaţa înflorită, o cheltuim nebuneşte, russo, o. 49. 2. (Cu valoare de superlativ) în mod excesiv, din cale-afară, foarte tare, foarte mult. Copilul se trudi nebuneşte, din răsputeri, să-l smulgă de acolo. DUMITRIU, v. I,. 12. Umbra roţilor jt a cailor se prelungea departe, pe întinsul alb al şoselei, fugind nebuneşte înaintea lor. 11ASSARABESCU, S. N. 138. XEBUXÎ vb. IV v. înnebuni. NEBUNÎE, nebunii, s. f. 1. Pierdere a judecăţii datorită unei boli mintale; alienaţie mintală,, demenţă. Suferinţa care lucea ca o nebunie in ochii lui Tudor îi ţinea pe tustrei treji. SADOVEANU, o. VII 63. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să >nă vadă. CAMII, PETRESCU, V. N. 187. Pentru că mă văd tristă şi pe ginduri, zic că dau semne de nebunie. ALECSANDRI, T. I 188. <$> Loc. adv. (Determinînd verbe ca: « a iubi », « a plăcea » etc.) La nebunie = cu mare intensitate, foarte mult. Pe urmă mi-a citit nişte scrisori de dragoste, de la o fată, care-l iubea la nebunie şi dormea cu poeziile lui sub pernă. vi.aiiuţA, o. a. 193. Mănunchiul plăcu foarte mult Ară-puşchii, căci iubea florile la nebunie, rorESCU, n. iii 82. 2. Faptul de a fi nesocotit, nechibzuit. Eu cu nebunia mea am cutezat săi-i necăjăsc. drAciiici, r. S9. 3. Faptă nesocotită, nechibzuită, nesăbuită, prostie. Nu îndrăzni in ţară pagină să faci vreo nebunie, ca îîî nu-ţi pierzi capul, sadoviîanu, z. c. 302. Aveai figura unui om ce merge să se ucidă: mi-era teamă să nu faci vreo nebunie, iiomntineanu, o. 3S9. + Năzdrăvănie, poznă. In Moşi... au făcut tot felul de nebunii, vas, z. i 126. întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. crkancX, a. 2. + Neastîmpăr, zburdălnicie. Ridea c-ttn fel de copilăroasă nebunie. EMINESCU, n. 83. 4. Faptă de om nebun; grozăvie, oroare. NEItUXlT, -A ndj. v. înnebunii. NECALCULABIL, -A, necalculabili, -e, adj. (Rar) Incalculabil. Efectul moral ce produse reprezentarea lui Mahomet fu necalculabil, fiumon, c. 199. nkcAz, necazuri, s. n. 1. Supărare, amărăciune, suferinţă. Nerăbdător să-i aflu necazul, l-am îndemnat să coboare cîţiva paşi, lingă izvor. C. PETRESCU, S. 172. Sub bătaia trandafirie a razelor soarelui, necazul i se risipi. iussARAliKscu, s. N. 133. [Petrec] tot cu dor şi cu necaz Şi cu lacrimi pe obraz! jarnîk-bîrskanu, d. 101. <$• E x p r. La necaz = n) în momente de supărare, cînd e supărat. Camarazii erau oameni aintsecade, care îşi credeau la necaz, camii. petrescu, u. n. 7. La necaz, spune omul multe, carac.iai.e, o. iii 36; b) într-un moment critic, în primejdie. Auzit-aţi de-un viteaz Care veşnic şede treaz Cit e ţeara la necaz? AI.ECSANDRI, P. r. 214. A Inco linz (lo necaz v. haz. -4- Neajuns, neplăcere, impas. Ci ii ¡1 nu rn-ai ascultat, numai necazuri am avut. reurkanu, R. I 2S0. Aveau odată un viţel; îl scoseseră din necaz — se prăpădise vaca şi rămăsese bietul fără [iţă. caragiale, o. i 30S. Voi să-l scutesc. . ■ de necazurile şi primejdiile călătoriei. ISPIRESCU, 1. 21. 2. Mînie, furie, pornire împotriva cuiva, ciudă, pică. Se turbură de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, I.. 27. Ca şi Gogol, intr-o pornire de drăgăstos necaz, aş sfirşi şi eu zicînd: « dracul să vă ia, cimpiilor, că mult sinteţi frumoase! t. odobescu, S. iii 20. Vărsa sudori de necaz, negruzzi, s. i S9. Loc. prep. în necazul cuiva = cu intenţia de a supăra, de a mînia (pe cineva), în ciuda cuiva. «$• Expr. A nvea neenz (pe cineva) = a fi supărat (pe cineva), a purta (cuiva) pică, a purta (cuiva) sîmbetele. Avea chiar necaz pe oamenii care se uitau la el cu milă. YI.AIIUŢĂ, o. A. I 120. M-aş face un flutur uşor. . . M-aş pune pe-o floare de crin Să-i beau sufleţelul din sin Căci am eu pc-o floare necaz. EMINESCU, o. IV 5. A-i ii (cuiva) necaz = a-i fi ciudă, a-i părea rău (de ceva). Scăpa de data asta Pirgu şi mi-era necaz deoarece n-aveam ochi să-l văd. M. I. CAKAGIA1.E, C. 11. jVu ştiu ce-avea fata, că-i era necaz Şi umbla de colo pinăi colo beată. COŞBUC, I". I 244. Nu ţi-e necaz cind te izbeşte un armăsar. Ci cind te trinteşte un măgar. PANN, la tdrg. A (-i) îaco (cuiva) în necaz = a supăra intenţionat (pe cineva), a face în ciudă (cuiva), a-1 întărită. — PI. şi: (neobişnuit) necaze (negkuzzi, s. I 192). — Variantă: năcăz (sadoveanu, o. v 16, creancX, p. 7, JARNÎK-DÎRSIÎANU, D. 175) S. n. XI-CĂ .11, necăjesc, vb. IV. 1. T r a n z. A pricinui (cuiva) un necaz, o supărare ; a face cuiva sînge rău, a mînia, a supăra, a irita, a amărî. Blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, I.. 4. -Iu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii. creangX, r. 47. A nu lăsa (pe cineva) în pace ; a sîcîi, a tachina. Aţi necăjit intr-o zi, prin gard, un păun, care s-a-nfoiat pe dată. PAS, z. I 47. Se găsea însă din cind in cînd cite un om care, neavind altă treabă, se lega de el şi-l necăjea. SLAVICI, o. I 227. + Refl. A se enerva, a se mînia. Cu cit se vedea mai neîndeminatic, cu atit se necăjea mai rău. vlaiiuţA, o. A. 111. Se necăjea pentru că-l durea inima cind vedea că nu se silesc copiii la învăţătură. CHICA, s. A. 71. Ce, bade, te-ai necăjit ? Şi eu nunta i-am glumii! jarnîk-bîrseanu, d. 77. 2. Refl. A-şi da osteneala, a se trudi, a se căzni. Puşcaşii se necăjeau să scoată un polobocel de vin. sadoveanu, o. I 68. După ce ne-am necăjit pe drum două zile şi două nopţi, cind s-agiungem la gazdă... ne fug surugiii. auîcsandri, t. i 120. <> Intranz. (Har) Vai de mama cu feciori! Necăjeşte Pînă-i creşte, Impăratu-i cătăneşte. bibicescu, p. i>. 124. — Variantă: năcăji (creanc.X, a. 23, ai.ecsandiu, t. i 112, iiodoş, p. r. 207) vb. IV. necAjiciGs, -OAsA, necăjicioşi, -oase, adj. (învechit) Care se necăjeşte uşor; supărăcios. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necăjicios. NEGRUZZI, s. I 48. Omul răutăcios şi necăjicios, De nu poate strica altui, îşi strică Itiişi. PA NN, p. v. III 17. — Variantă: năcujicios, -Ousă adj. XECAJÎT, -A, necăjiţi, -te, adj. Care are un necaz; supărat, amărît. Draga mea, nici n-ai idee ce necăjită am fost. BARANGA, I. 218. Toată lumea in aşteptare era enervată, necăjită. PART, 1‘. 283. Fata asta necăjită trebuie să aibă ceva dur. IBrAileaNU, S. 7. + Care exprimă supărare. Cu un obraz necăjit, se uita la soră-sa ca la un duşman. D. zamfirescu, R. 138. Plin de necazuri, de lipsuri. Ajung slăbărtogiţi Ia nişte bătrineţe necăjite. ISPIRESCU, u. 26. — Variantă: năcăjit, -ă (sadoveanu, z. c. 5, russo, s. 104) adj. NECĂLCAT — 182 — NECINSTITOR NECALOĂT, -A, necălcaţi, -te, adj. (Despre rufe, haine etc.) Care nu este călcat cu fierul; mototolit, boţit. Cămaşă necălcată. Pantaloni necălcaţi. NI CĂLÎT, -Ă, necăliţi, -te, adj. (Despre oţel sau alte metale) Care nu a fost supus câiirii; care nu a devenit dur prin călire. NiCfiliC Vr, -A, necercaţi, -te, adj. (Rar) Fără experienţă, nepriceput, neîncercat. N-a putut face nimic arapul meu, dar incămite tu, un copil necercat în ale războiului, ispirescu, l. 193. N1CESAR, -A, necesari, -e, adj. De care este (neapărată) nevoie, de care nu ne putem lipsi; trebuitor, trebuincios, indispensabil. Nu poţi cionti dintr-o fiinţă vie organele absolut necesare vieţii, caragiale, n. F. 26. Puturăm să cumpărăm cele necesare pentru mîncare, adică pîine, brînză şi struguri, bolintineanu, O. 265. Dacă în adevăr concursul meu vă este necesar, vi-l promit din toată inima, alecsandri, s. 33. Strictul necesar — cantitate minimă (din ceva) indispensabilă pentru un anumit scop. (In economia capitalistă) Muncă necesară (spre deosebire de supramuncă) — munca prin care muncitorul salariat reproduce valoarea forţei sale de muncă. (Substantivat, n.) Ceea ce este trebuincios la ceva. Necesarul de seminţe. (în forma r,e eiar'.u) Veni aici cu mulţime de vesminte. .. cizme lungi şi alte necesarii. bountineanu, o. 268. — Variantă: neccsăriu, -ie adj. JiEiESÂRIU, -IE adj. v. necesar. ÎS’E( ESARMÎ NTE adv. (Rar) în mod necesar, în mod obligatoriu ; inevitabil. El a fost învins, necesarmente invins. gherea, st. cr. iii 167. NECESITA, pers. 3 neccsită, vb. I. T r a n z. (Rar) A cere, a reclama (ceva necesar). Problema necesită o analiză specială. NECESITATE, necesităţi, s. f. 1. Trebuinţă, nevoie; cerinţă. Prezentarea faptului nud şi a vorbei izvorîte din necesitatea situaţiei i se par scriitorului mijloace literare de o eficacitate superioară, vianu, a. p. 127. Am să vînd producte din magazie şi-ţi voi trimite banii de care ai necesitate, sadoveanu, b. 45. Loc. adj. Deprimă necesitato = absolut necesar, indispensabil (traiului). 2. (Fii.) Dezvoltare care decurge în mod inevitabil din legătura internă şi interacţiunea dintre fenomene, dintr-o anumită înlănţuire reciprocă a cauzelor şi efectelor. Nit se poate trata despre morală şi drept fără să se ajungă la chestiunea aşa-zisului liber-arbitru, a responsabilităţii omului, a raportului dintre necesitate şi libertate. engels, a. 128. Loc. adv. Cu necesitate = în mod imperios, obligator, neapărat; inevitabil. Idei şi sentimente nasc cu ?iecesitate alte sentimente, gherea, ST. cr. ni 402. NECIIEMĂT, -Ă, nechemaţi, -te, adj. Nepriceput, incompetent, ignorant. NECIIÎZ, (rar) nechezuri, s. n. Nechezat2. în nechezul calului şi-n rîsul omului răzbătea toată puterea şi bogăţia primăverii, sadoveanu, o. v 207. Nechezul înspumatei guri Speria tăcerea din păduri, coşbuc, p. i 195. Atunci să auzi. . . nechezuri de cai ce vin de la păscut. ALECSANDRI, o. p. 66. — Variante: nich6z (teodorescu, p. p. 492), ninch6z (id. ib. 494) s. n. NECHEZĂ, nechez, vb. I. I n t r a n z. (Despre cai) A scoate strigătul caracteristic; a rîncheza. Caii, amîndoi albi, nechezau fără astîmpăr. SAHiA, n. 58. Murgul nechează încet şi prinde a ronţăi, păun-pincio, p. 99. Murguşorul necheza, La fugă se repezea, Şi fugea, mări, fugea, alecsandri, o. 114. <$► (Glumeţ; despre oameni) La crăciun nechezam ca mînzii, iar la bobotează strigam chiraleisa, de clocotea satul, creangă, a. 10. NECHEZĂRE, nechezări, s. f. (Rar) Nechezat2. Se auzeau în sat din vreme în vreme izbucniri de glasuri şi Tiechezări de cai. sadoveanu, o. vii 123. NECIIEZÂT 1 adv. (Rar) într-un mod asemănător cu nechezatul calului. După ce-au rîs amîndoi — unul gros şi altul nechezat — au stat o vreme aşa. sadoveanu, o. a. ii 216. NECHEZÂT2, nechezaturi, s. n. Strigătul caracteristic calului; nechez, nechezătură, nechezare. Din desiş se auzi un nechezat de cal. sadoveanu, o. vii 37. Furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal. Galaction, o. I 49. Un sforăit puternic şi un nechezat ascuţit al Pisicuţii rupse firul melancolic al cugetărilor mele. hogaş, m. n. 166. NECIIEZĂTAR, -OĂRE, nechezători, -oare, adj. (Rar) Care nechează. (Atestat în forma nechezitor) Cai zbur-dători, Ce-n tropot, pe strade, trec nechezitori. alecsandri, p. ii 148. — Variantă: nechezildr, -oâre adj. NECHEZĂTIJRĂ, nechezături, s. f. (Rar) Nechezat2. Calul din groapă scoase o nouă nechezătură. POPESCU, b. i 38. NECHEZITOR, -OÂRE adj. v. neehczător. NECHIBZUÎNŢĂ s. f. Faptă nesocotită, nesocotinţă, uşurinţă. NECHIBZUÎT, -Ă, nechibzuiţi, -te, adj. Care nu e chibzuit în cele ce face sau vorbeşte, care face toate fără a chibzui; nesocotit. NECHIHIULUÎT, -Ăadj. (Popular) Fără măsură, mult de tot, tare. (Adverbial) Nu cheltui nechimuluit. Nu mîhca nechimuluit. şez. xix 60. ^ Expr. Cu nechimuluita = foarte mult, fără socoteală, cu nemiluita. Boliştea aceea potopea vitele cu nechimiduita. ŞEZ. xvm 195. — Formă gramaticală: (în. expr.) nechimuluita. NECHITÎT, -Ă, nechitiţi, -te, adj. (Regional) Nesocotit, lipsit de judecată. Era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi. CREANGĂ, P. 37. NECICATRIZÂT, -Ă, necicatrizaţi, -te, adj. (Despre o rană) Care nu s-a cicatrizat (încă). NECÎNSTE s. f. Lipsă de cinste; batjocură, ocară, insultă; ruşine. Hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soţia lui. ispirescu, L. 27. NECINSTI, necinstesc, vb. IV. Tranz. A acoperi de ruşine, a batjocori, a dezonora. Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi? ispirescu, L. 121. Cantemir vv. necinsti atunci printr-o crimă bătrîneţea sa şi o domnie nepătată încă de sînge. bĂlcescu, o. i 188. Refl. Pedant, ignorant şi îngîmfat, strigai, vrei să învăţ buchile tale! Să mă necinstesc! negruzzi, s. i 10. 4 A profana, a pîngări. + (Cu privire la o femeie) A viola. Te-oi învăţa eu a cerca să necinsteşti nevestele oamenilor, după ce caliceşti bărbaţii! alecsandri, T. 1533. Tu ai necinstit pe logodnica mea, eşti un neruşinat! negruzzi, s. iii 300. NECINSTÎRE s. f. Faptul de a necinsti; dezo-norare, batjocorire. NECINSTÎT, -Ă, necinstiţi, -te, adj. Lipsit de cinste; neonest, incorect, înşelător. Cît era de lacom, era şi necinstit, negruzzi, s. ii 239. <£• (Adverbial) Atunci a hotărît să nu joace cu cărţile cele blagoslovite, decît cu jucătorii care jucau necinstit, negruzzi, s. I 87. NECINSTIIfe, -0ĂRE, necinstitori, -oare, adj. (învechit) Care necinsteşte, dezonorant, infamant. E lucru NECIOPLIT — 183 — NECROZA foarte necinstitor şi vătămător de a face o retragere in faţa untii duşman numeros. BAi.OvSCU, o. ii 326. NECIOl'LÎT, -Ă, neciopliţi, -te, adj. 1. Care nu e cioplit, care nu e netezit la cioplitor, lucrat din topor. Venea [pe apă] o cutie mică şi necioplită. ISPIRESCU, L. 349. F i g. Ce mişcări respingătoare! Ce obrazuri necioplite, hasdeu, r. v. 82. 2. F i g. (Despre oameni şi purtările lor) Lipsit • de educaţie; prost crescut, grosolan, nedelicat. NECITÎŢ, -EÂŢĂ, neciteţi, -e, adj. Care nu se poate citi; ilizibil. V. indescifrabil. Vedea numai o gravură stingace şi cîteva inscripţii neciteţe. c. petrescu, R. dr. 35. NECLĂTÎT, -Ă, neclătiţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Neclintit. Măria-sa veghează neclătit în hotărîrile sale. SADOVEANU, F. j. 343. O republică bine aşezată, Pe temeiuri fireşti neclătite. budai-deleanu, Ţ. 359. NECLINTIRE s. f. Stare de nemişcare, de imobilitate ; fixitate. Vînturile trebuiau să-şi sfărime furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn. hogaş, ii. n. 170. Totul e in neclintire, fără viaţă, fără glas. AI.ECSANDRI, P. III 18. :> (Poetic) Stepa fără hotar încremenise ca in moarte. Suna totuşi ceva subţire şi mărunt in acea neclintire a tăcerii, sadoveanu, m. c. 94. + F i g. Statornicie, neschimbare, nestrămutare. NECLINTIT, -A, neclintiţi, -te, adj. 1. Care nu se clinteşte (din loc), nemişcat, încremenit. Stăturăm multă vreme neclintiţi, cu răsuflările oprite, ascidtînd prin întunericul acela orb. SADOVEANU, O. VI 13. Peste geana neguroasă a hotarălor pămîntului cumpănea, palidă şi neclintită, luna plină a miezului de noapte. HOGAŞ, DR. II 14. Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ioan Roată. creangă, a. 159. (Adverbial) Toţi stăteau şi se uitau neclintit la el. DUMITRIU, N. 20. Cum stătea cu mina neclintit întinsă, părea un scamator, c. petrescu. î. i 13. 2. F i g. Neschimbat, statornic, ferm, de nezdruncinat. înfăţişarea ei din clipa aceea i-a rămas in ochi lui popa Tonea, cu neclintită şi chinuitoare preciziune. galac-Tion, o. i 175. <(> (Adverbial) Toate sfaturile mele să le păzeşti neclintit, conachi, p. 49. NECONDIŢIONAT, -ă, necondiţionaţi, -te, adj. Care nu e* supus vreunei condiţii, fără rezerve, neîngrădit. NECONSECYÎINŢĂ, neconsecvenţe, s. f. Inconsecvenţă. Revoluţia s-a stîns în mijlocul neconsecvenţelor şi neînţelegerilor guvernului provizoriu. SADOVEANU, E. 50. NECONSOLAT, -Ă, neconsolaţi, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi consolat; nemîngîiat. încleştă mîinile indelung, cu o durere neconsolată. C. PETRESCU, C. V. 295. NECONTENIT, -Ă, neconteniţi, -te, adj. Care nu conteneşte, fără întrerupere, continuu, necurmat, neîncetat. Totul era, pe aceste străzi şi bulevarde, luminos şi aerian, chiar mişcarea necontenită şi îmbrăcămintea trecătorilor. camii. pnTRESCU, N. 85. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet. coşnuc, P. i 95. Erau necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc. NEGRUZZI, s. I 150. (Adverbial) Nicoriţă îşi purta ochii de guzgan cînd la vodă, cînd la Şoimaru, necontenit. SADOVEANU, O. vil 69. Şi-n caterincă, ostenit, El învîrtea necontenit O veche melodie, iosif, patr. 39. Pe drum necontenit ceream apă. creangă, a. 15. NECONTESTAT, -A, necontestaţi, -te, adj. Care nu este (sau nu poate fi) contestat; recunoscut (ca valabil, adevărat), netăgăduit, evident. Primele sale poezii . . ¡1 ridicară indată [pe Alecsandri] la titlul necontestat de intiiul poet naţional al Rominiei. negruzzi, s. i 339. Un lucru necontestat că limbile se prefac, russo, o. 75. necOpt, -oAptA, necopţi, -oapte, adj. 1. Crud, care nu este bine copt. Măr necopt. Plăcintă necoaptă. 2. F i g. (Despre persoane) Nevîrstnic, neexperimentat. Ridea uşor, cu gura lui de băieţandru necopt. DUiMITRIU, N. 159. NECOYÎRŞÎT, -A, necovîrşiţi, -te, adj. (Neobişnuit) Nestăpînit, foarte mare. II cuprinse cu o putere neco-vîrşită gindul... că Lică, ştiindu-l că are bani mulţi, va veni într-o zi. slavici, o. i 192. NECREDINCIOS, -OĂSÂ, necredincioşi, -oase, adj. 1. Care îşi calcă cuvîntul dat; infidel. Cum ai putut crede că o proastă feţişoară mă va face să fiu necredincios? negruzzi, s. i 22. 2. Care nu crede în nici o doctrină religioasă ; care nu respectă o anumită religie. V. p ă g î n. (Substantivat) Una din cele mai mari datorii ale unui bun musulman, fie bărbat, fie femeie, era de a lumina pe necredincioşi. GHICA, A. 17. NECREDINŢĂ s. f. 1. Lipsă de credinţă manifestată în relaţiile dintre oameni; infidelitate. Inima nu mă lăsa a crede la atita necredinţă. NEGRUZZI, s. I 49. 2. Lipsă de credinţă religioasă ; faptul de a nu crede în dumnezeu. NECREZtJT, -Ă, necrezuţi, -te, adj. Care nu este (de) crezut, care nu poate fi închipuit; nemaipomenit, grozav, extraordinar. Intră cu mai mult de 6000 călăreţi şi pedeştri şi cu o pompă necrezută, bălcescu, o. ii 273. NECROFĂG, -A, necrofagi, -e, adj. (Despre animale) Care se hrăneşte cu cadavre. NECROFOR, necrofori, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care se hrăneşte cu cadavre (Necrophorus germanicus) ; gropar. NECROLOG, necrologuri, s. n. Cuvîntare funebră sau articol de ziar, de revistă, cuprinzînd o expunere a meritelor unui om însemnat decedat de curînd. Văduva marelui om, cu o locvacitate nemaipomenită, începu un necrolog care dură aproape o oră. ANGIIEL, PR. 119. Ziarele, chiar ele, urnindu-se, mă rog, Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog, macedonski, o. i 42. + Imprimat prin care se face cunoscută rudelor şi prietenilor moartea cuiva. necromAn, -A s. m. şi f. v. necromant. . NECROMANT, -Ă, necromanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu necromanţia. Necromanţii şi vrăjitorii cearcă in zodii şi cu bobii viitorul sufletelor. ODOBESCU, s. ii 370. — Variantă: (învechit) necromAn, -ă (negruzzi, s. ii 121) s. m. şi f. NECROMANTIC, -A, necromantici, -e, adj. Referitor la necromanţie, din domeniul necromanţiei. NECROMANŢÎE s. f. (în practicile obscurantiste) Pretinsă aflare a viitorului prin invocarea sufletelor morţilor. NECROPOLĂ, necropole, s. f. (în antichitate) Vastă boltă subterană în care se îngropau morţii; (în epoca modernă) cavou. V. mausoleu. Cimitirele întiilor creştini. . . necropolele acelea întunecate, saltarele acele înguste săpate unul peste altul in zidul întunecat. . . mă înspăimîntă. anghel-iosif, c. t. 217. Descoperirea unor aşa tragice scene ne-a ţinut cîtva timp în necropola bisericii, odobescu, s. i 429. NI CROPSÎE, necropsii, s. f. (Rar) Autopsie. M CROZA, pers. 3 necrozează, vb. I. Refl. (Med.; despre ţesuturi) A se altera şi a se distruge. NECROZARE — 184 — NEDEFINIT NECROZĂRE s. f. Acţiunea de a se necroza; necroză. Necrozarea ţesuturilor reprezintă o barieră peste care uredinalele nu pot trece, fiind cu totul inapte pentru viaţă saprofită. sXvuiescu, M. u. I 96. NECROZAT, -A, necrozaţi, -te, adj. Atins de necroză. NECROZĂ, necroze, s. f. (Med.) Mortificare a unor ţesuturi vii ale plantelor sau ale animalelor. Fenomenul de necroză se întîlneşte rar la plantele atacate de rugini. săvueescu, m. u. i 96. NECRUŢÂT adv. (învechit) Fără mila, necruţător. Haideţi, haideţi cu grăbire la teatru romînesc, Unde relele din fire Necruţat se biciuiesc! alecsandri, X. I 150. NECRUŢĂTOR, -OÂRE, necruţători, -oare, adj. Care nu cruţă, fără milă, neîndurător; intransigent. Necruţător este poporul in pedepsirea a tot ceea ce este potrivnic vieţii, fals. beniuc, P. 12. NECTĂR, nectare, s. n. 1. Suc dulce secretat de anumite glande în interiorul florilor şi care atrage insecte şi păsări. S-ar fi îndulcit acum, în amărăciunea lui, cu nectarul florilor, sadoveanu, E. 43. 2. (în mitologia greacă) Băutură a zeilor, despre care se credea că dă nemurire celor care gustă din ea. Hebe, tu a lui Joe iubită fiică ! zină Ce torni nectarul vesel în cupele cereşti, alecsandri, T. ii 255. -f- (Emfatic, prin analogie cu băutura mitologică) Băutură minunată, delicioasă. Tu n-ai deşertat cupa ce încă este plină: Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar. Ai,EXANDRESCU, m. 125. NECTGN s. n. (Cu sens colectiv) Totalitatea vieţuitoarelor acvatice care se pot mişca liber. NECUGETĂRE s. f. Lipsă de cugetare ; nechibzuinţă, nesocotinţă. V. imprudenţă. NECUGETĂT, -Ă, necugetaţi, -te, adj. Lipsit de cugetare, nechibzuit, nesocotit. V. imprudent. Vorbă necugetată. (Adverbial) De fapt, nu plecase atît de necugetat în aventură, c. PETRESCU, C. v. 30. NECÎJM adv. Cu atît mai puţin, darămite ; nicidecum. Nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, necum să mai tîrască şi căruţul, ispirescu, I,. 373. Pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pămîntean. CREANGĂ, P. 90. Şi. . . ce e la Dobrişean E doar numai la Sultan, Necum la măria-ta, Necum în toată ţara. TEODORESCU, p. p. 473. NECUMPĂNÎT, -Ă, necumpăniţi, -te, adj. Care nu este cumpănit; făcut fără cumpănire, fără chibzuială, fără precauţie ; pripit. Mă pot însă făli că încă n-am făcut nici un pas necumpănit, alecsandri, t. i 65. NECUMPĂTĂT, -Ă, necumpătaţi, -te, adj. Fără cumpăt, lipsit de cumpătare, nechibzuit. Asculta şi el la vorbele lor cele nesărate şi necumpătate, ispirescu, i,. 247. NECUNOSCOT, -Ă, necunoscuţi, -te, adj. Care nu e cunoscut, despre care nu se ştie nimic; ascuns, neştiut. O ajungea mintea ce are de făcut, însă faţă de o lume neainoscută păşea cu oarecare sfială. sadoveanu, b. 75. Şi din adînc necunoscut Un mîndru tînăr creşte. EMINESCU, o. I 170. Dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă. negruzzi, s. i 45. (Substantivat) Persoană pe care nu o cunoaşte cineva. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. C. PETRESCU, C. V. 19. Apoi bine, cucoană Chiriţă, se poate să-ţi laşi copilele pe mina unor necunoscuţi? ai,ecsandRi, T. i 123. (Substantivat, n.) Ceea ce nu se cunoaşte, ceea ce nu e (încă) cercetat sau explorat. Izvorăşte din necunoscut... cîntarea tainică de bucium. sadoveanu, O. I 51. Pentru toţi patru copiii. . . capitala era necunoscutul miraculos. C. PETRESCU, C. V. 12. Tocmai necunoscutul mă ispiteşte, necunoscutul în care locuiesc toate posibilităţile, rebreanu, p. s. 142. NECUNOSCUTĂ, necunoscute, s. f. (Mat.) Mărime a cărei valoare nu e cunoscută şi care trebuie determinată pe baza datelor problemei. Ecuaţie cu două necunoscute. NECU£RÎNS, -Ă, necuprinşi, -se, adj. Imens, infinit. (Substantivat, n. ; poetic) Tot necuprinsid tace fermecat, Doar de departe vine tremurată O doină de drumeţ întîr-ziat. cerna, p. 74. NECURĂT, -Ă, necuraţi, -te, adj. 1. Necinstit, murdar. V. dubios. Afaceri necurate, c=j De gînduri necurate mi-e simţirea urmărită, macedonski, o. i 280. El pre nurliu ridea, Făcînd semne la un alt Judecător necurat. donici, F. 63. 2. Blestemat, spurcat; (în concepţiile religioase) închinat diavolului; diavolesc. Mai bine-ţi rupeai gîtul decît îmi intrai în casă, ciumă necurată, contemporanul, vin 19. <§> (Substantivat) Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. ISPIRESCU, i,. 131. <§> Duh necurat = spirit rău, diavol. Fătu-meu, cum îţi mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbărat de duhul necurat care te canoneşte? caragiale, o. in 77. Dare-ar duhul necurat Săfie-n vecifărmecat. alecsandri, p. 17. + (Substantivat; mai ales în forma articulată) Dracul, diavolul. Aşa se învrăjbiră, fără să vrea, ca şi cum necuratul şi-ar fi vîrît coada. de^avrancea, h. T. 148. L-aş fi strigat. Dar m-am temui că-i apucat Şi-mi prind cu necuratul treabă, coşbuc, p. I 242. Boierul acela avea o păreche de case. . . în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, p. 301. NECURĂŢENIE, necurăţenii, s. f. Lipsă de curăţenie; (concretizat, mai ales la pl.) murdărie, gunoi. Se adaugă încă necurăţenia străzilor şi face pe aceşti locuitori să uite a umbla, bowntineanu, o. 277. Necurăţeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector. ghica, s. 534. NECURĂŢÎE, necurăţii, s. f. (învechit) 1. Murdărie. Te temi ca nu cumva Vrun oaspe să-nsemneze acea mai mică lipsă, Ori ochită lor să vadă vreo necurăţie. negruzzi, S. ii 267. L-am umplut cu totul de necurăţie. pann, p. v. ii 50. 2. F i g. Faptă rea; nelegiuire. [Soarele] vede toate necurăţiile oamenilor. ISPIRESCU, h. 57. NECURMĂT, -Ă, necurmaţi, -te, adj. Necontenit, neîntrerupt, continuu, nesfîrşit, neîncetat. Apele S. . se risipeau, coteau şi murmurau cu zvon necurmat, sadoveanu, o. VIII 135. O sudoare necurmată.îi brobona fruntea. sandu-AirfDEA, u. P. 20. începu necurmatele dispute. negruzzi, s. i 268. ^ (Adverbial) Calu-i turbat Zbura necurmat. EMINESCU, o. xv 96. loan Cantacuzino se afla necurmat în -ambele taberi. BĂ^CESCU, o. I 88. NECUVIINCIOS, -OĂSĂ, necuviincioşi, -oase, adj. Care nu este cuviincios ; nerespectuos, obraznic, mojic. Copil necuviincios. Purtare necuviincioasă. NECUYIÎNŢĂ, necuviinţe, s. f. Faptă, vorbă etc. necuviincioasă; obrăznicie, mojicie. Atîta necuviinţă nici n-am mai pomenit! rebreanu, r. i 231. Nu-şi mai ţinea gura. . . învinuind pe împărăteasa cu fel de fel de necuviinţe. reteganui,, p. ii 27. necuvîntătOr, -oAre, necuvîntători, -oare, adj. Care nu cuvîntă, care nu vorbeşte. (Substantivat, n.) Animal, pasăre. V. dobitoc. Soarele lumina orbitor, cu ape şi fîşii de raze repezite să străpungă ochii oamenilor şi necuvîntătoarelor. dumitriu, n. 227. NEDEFINÎT, -Ă, nedefiniţi, -te, adj. Care nu a fost definit în prealabil. + Care e lipsit de contur sau de precizie; vag, indefinit. + (Gram.) Nehotărît. Articol nedefinit. Pronume nedefinit. NEDEIE — 185 — NEFER NEDÎIE, nedei, s. f. (Regional) 1. întrunire cîmpe-nească populară, de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram. O zi in care se face aici rugă sau nedeie. I. ION'ESCU, m. 605. 2. Loc plan pe vîrful unui munte. Să las stanişti ¡i nedeie, Şi să schimb tăcerea lor Cu mult zgomot, multă larmă Din cetate, coşnuc, r. ii 168. NEDELICATEŢE s. f. Gest sau vorbă lipsită de delicateţe ; indelicateţe. li părea rău că prietenul săvirfise 0 nedelicateţe, c. fetrescu, î. ir 86. Titu era convins in sinefi că cloanţa secretarului s-a dezlănţuit mai cu seamă din pricina nedelicateţei lui involuntare. REBRE.VNU, R. 1 301. NU DE SA YÎIIŞ f It E, nedesăvîrşiri, s. f. (Rar) Imperfecţiune, defect, cusur. Părindu-mi stilul lor îndestul de deosebit de cele de mai nainte alcătuiri ale inele ■ ■ . m-am apucat să le indreptez. Nu puţină osteneală am avut, găsind in ele multe neindepliniri fi nedesăvîrşiri. NECRUZZI, s. îl 169. NEDESLUŞIT, -A, nedesluşiţi, -te, adj. Care nu e desluşit, care nu se poate distinge (precis); nelămurit, confuz, neclar. Norul negru din capul nopţii începu a se mifca domol, luînd felurite forme nedesluşite. Sadovicanu, m. c. 94. Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază. IiART, s. M. 16. Un potop de ginduri nedesluşite se năpustiră asupra-i. VI.AiiuţX, o. A. 140. <$■ (Adverbial) In acea lucire a înălţimilor se prevedeau toate nedesluşit, sadoviîanu, f. J. 545. Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni care umblau pe punte, iukt, K. 236. nedespărţît, -A, nedespărţiţi, -te, adj. Strîns unit (prin sentimente); inseparabil. V. legat. Eram prietini nedespărţiţi in vremea cea mai fericită. SADOVlîANU, o. vili 22. Pe lingă grupul Anton Panii, Nănescu, Chiosea şi Unghiurliu, unul şi nedespărţit, se lipise un copilandru nalt. CI1ICA, s. A. 79. NEDETERMINARE, nedeterminări, s. f. (Mat.) Lipsă de determinare a valorii unei mărimi, datorită fie lipsei de date suficiente pentru stabilirea valorii căutate, fie faptului că expresia cu ajutorul căreia se efectuează determinarea nu are sens. NEDEZLIl’ÎT, -A, nedezlipiţi, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi dezlipit, despărţit sau izolat; inseparabil. A lăsat... ca danie un ţintit la hotar, neam de neamul ei să-l stăpînească, rătmînînd ţinutul nedezlipită parte din trupul împărăţiei. caraciai,e, o. iii 87. -ţ- (Despre persoane) Care este nedespărţit (dc altul). Toată vremea fi-o petreceau nedezlipiţi unul de altul, caragiai.i:, o. iii 85. NEDEZMINŢIT, -A, nedezminţiţi, -te, adj. Care nu se dezminte niciodată ; consecvent. îl privi înţelegător şi cu aceeaşi nedezminţită simpatie. Camii. fetrescu, o. i 344. NEDOMOLIT, -A, nedomoliţi, -te, adj. Care nu e sau nu poate fi domolit; nepotolit, aprig. Cu obrazul îngust şi privirea înjruntătoare şi nedomolită. DUMITRIU, l\ F. 60. Omul acesta fusese în tinereţii uragan nedomolit, sado-vivANU, o. i 248. NEDOllMllîE s. f. Lipsă de somn, veghe (continuă); insomnie. Cu ochii grei de nedormire Zăream in cale licuricii cum luminau in şattţ otava, coca, c. r. 56. Boala sa era numai o mare slăbiciune de stomah, dureri de şale şi nedormire. necuuzzi, s. ii 154. NEDORMIT, -A, nedormiţi, -te, adj. (Despre persoane) Care nu a dormit destul. Te-ai sculat nedormită! TEODO-rkscu, i>. 1*. 335. + (Despre timpul destinat somnului) Petrecut fără somn. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau cine ştie, era poate bolnavă, cam11. FETRESCU, u. n. 95. Tot ce săvirfise pinii acum, nopţile nedormite, veghea încă- păţînată, serviciile respingătoare au fost fără să-şi dea seamă. c. fetrescu, c. v. 209. NEDREPT1 s. n. (Numai în 1 o c. a d v.) Pe nedrept sau pc (mai rar cu) nedreptul = în mod nedrept, comi-ţîndu-se o nedreptate ; samavolnic. Era in ochii lui durere, spaimă, jignire de om care se vede. . . învinovăţit pe nedrept. ca ian, B. i 262. Bani agonisiţi ai nedreptul, siuera, r. 4. El se jura că pe nedrept il bănuieşte. CARAC1.U.E, O. iii 34. Cu nedreptul i le luase. NECRt’ZZl, S. II 147. NEDREPT -, -EArTĂ, nedrepţi, -te, adj. Care nu este drept sau conform cu dreptatea, cu normele stabilite ; incorect, ilegal, nejust. Dar acum, nedreapta rtmiu'tnlă Ce-a ţinut pe Crcar.gă-n sărăcie în bojdeuca lui din Sărttrie E chemată azi la socoteală. r>. botez, F. s. 34. Se găsea nedrept in chipul prea aspru cu care judeca lumea. vi. viuiţA, o. A. I 103. Zdrobiţi orinduiala cea crudă şi nedreaptă. Ce lumea o împarte in mizeri şi bogaţi! ICMINKSCU, o. i 60. <$-Complement nedrept = complement indirect, v. i n d i r e c t. NEDREPTATE, nedreptăţi, s. f. Lipsă de dreptate, injustiţie ; faptă nedreaptă. Mare nedreptate, dom'le prefect! A rămas şi satul fără învăţător! renrkanu, R. îl 93. Loveşte lenea, viciul, răpirile, nedreptatea, oriunde le vei găsi, oricine ar fi făptuitorii. BOLINTIneaxu, o. 440. în loc să facă alegere şi îndreptare jeluitorilor, fac mai rea nedreptate. C.OI.KSCU, î. 96. NEDREPTĂŢI, nedreptăţesc, vb. IV. T r a n z. A trata (pe cineva) în chip nedrept, a face (cuiva) o nedreptate. I se părea lui că îl nedreptăţeşte profund. Averea se împărţea, după o serie de legate deosebite, in trei păr/i. CAMII. TETRESCU, U. N-. 33. NEDUMERI, nedumeresc, vb. IV. T ranz. (Rar) A pune (pe cineva) în nedumerire; a uimi. Compatriotul acela de sus, de la camera 53 a hotelului tMalivra, il nedumerea CU totul. C. FETRESCU, A. 317. NEDUMERIRE, nedumeriri, s. f. Uimire, nelămurire, mirare. Mi-a căzut, tremurînd, cu capul'pe umărul meu drept. . . Nu plingeant nici unul.. . Eram ca intr-o nedumerire năprasnică. SADOVlîANU, o. VIII 24. Mama, surorile, toţi cei de faţă erau surprinşi plită la nedumerire de noua interpretare. CAMII, FETRESCU, u. .\\ 35. NEDUMERIT, -A, nedumeriţi, -te, adj. Care nu estt* dumerit; nelămurit, surprins, uluit. Irena era sincer nedumerită, dincolo de motivul real al supărării ei. camii« PK-TRlîSCU, n. 135. Ţăranii rămaseră pe loc. Se uitară unii la alţii nedumeriţi, ricurisanu, r. I 231. Se uită un moment la mine nedumerită şi întrebător, apoi iute se înroşi, hogaş, M. N. 30. NEFAST, -A, nefaşti, -ste, adj. Care aduce nenorociri, supărări; dăunător. V. funest. Te-ai abătut numai sub influenţa nefastă a unui rău prieten? CAMII, pktuf.scu, T. II 602. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? i:minKSCU, o. 1 S(). NEFAYOR AlII L, -A, nefavorabili, -e% adj. N epriincios, neprielnic, defavorabil. Erau destule ca să nimicească orice supoziţie nefavorabilă, chica, a. 155. NEFACIjT, -A, ttefăcuţi, -te, adj. Care nu a fost (încă) făcut; necreat, nelucrat, nesăvîrşit. (Substantivat) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. KminT.scu, o. i 132. ^ (Substantivat, în e x p r.) A Tacc o nvîftcutu — a face o poznă, o boroboaţă, o ispravă (1). NEFAţARIT, -A, nefăţăriţi, -te, adj. (Rar) Sincer, deschis, neprefăcut. Noi nu înţelegem altă critică decit pe cea dreaptă, nepărtinitoare, nefăţărită. ODOUKSCU, S. I 504. NEFER, neferi, s. m. (învechit) Soldat din armata turcă; soldat făcînd parte din corpul amăuţilor; oştean. | Nu s-arată şir de care, Şir de care ferecate, Scirţiind împit- NEFERICE — 186 — NEGAŢIE decate De-angarale-mpovărate, De neferi înconjurate? IOSIF, PATR. 68. De la zaveră rămaseră in ţară trupe turceşti, un beşli-aga, cu cîţiva neferi în fiecare judeţ. ghica, S. A. 29. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi! alecsandri, o. 29. NEFERÎCE adj. (învechit; mai ales invar.) Nefericit, nenorocit. O! viteze neferice, Ai să pieri în cîmp aice! alecsandri, p. ii 13. Viaţa-ţi face neferice, negruzzi, S. iii 89. -(> (Rar, acordat cu s jbstanti-. u ) Chiar acuma, căpitane, zece călăraşi în silă Tîresc la călugărie pe nefericea copilă. HASDEU, R. v. 53. NEFERIlî, nefericesc, vb. IV. T r a n z. A nenoroci (pe cineva), a aduce nefericire (cuiva). NEFERHÎRE, nefericiri, s. f. Starea celui nefericit; nenorocire. Cîteva clipe i-am fă(ut sâ uite propriile lor neftriciri şi să sş înduioşeze d* ale altora. BRĂT^SCU-voi-NEŞTI, î. 12. îmi rămăsese adine săpată în memorie suvenir ea nefericirii şi mizeriei lor. caragiale, o. iii 145. De cînd te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat, negruzzi, s. i 62. <$> Loc. adv. Din nefericire = din nenorocire, din păcate. NEFERHÎT, -A, nefericiţi, -te, adj. Care nu este fericit, care suferă, este cuprins de durere; nenorocit, trist, zdrobit. Un sentiment de revoltă îngrozitoare umplea inima mfeicitului tată. bujor, S. 51. Orice sume ar fi trecut prin mînă-i, el tot nefericit ar fi fost. caragiale, o. iii 238. (Substantivat) Dară nefericitul, in învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergînd după iepure, trecuse în valea plîngerii. ispirescu, L. 8. Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta? EMINESCU, n. 70. Mi-i pricepe prea mult, nefericitule, cînd ţi-oi împărtăşi taina înfricoşată. ALECSANDRI, X. i 69. + Care aduce nenorocire ; funest, nefast. O, gînd nefericit! aiuri el. EMINESCU, N. 70. NEFEROS, -OĂSĂ, neferoşi, -oase, adj. (Despre un material, metalic) Care nu conţine fier. ^ (Despre industrie) Care prelucrează materiale ce nu conţin fier. NEFIÎRT, -IĂRTĂ, nefierţi, -te, adj. Care nu e (destul de) fiert; crud. Cartofi nefierţi. NEFlli\ŢA s. f. 1. (în limbaj poetic) Lipsă de existenţă ; neant. Se pare că, nerăbdătoare, Vieţile din viitor Aud a voastră sărutare Din noaptea nefiinţei lor. CERNA, P. 15. La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă. . . Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? EMINESCU, O. i 132. împărat al nefiinţei mi se pare cum că suit. ALE-XANDRESCU, M. 262. 2. (Învechit) Absenţă, inexistenţă, lipsă (a unei persoane). Folosindu-se de nefiinţa sa, au mers acasă la el. negruzzi, s. i 226. NEFIRÎSO, -EĂSCĂ, nefireşti, adj. Care nu^e în firea lucrurilor; nenatural, neobişnuit; anormal. în liniştea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o ameninţare. c. petrescu, R. dr. 7. Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi. EMI-nescu, o. i 61. <$> (Adverbial) întrebarea lui Toderiţă sună nefiresc, vornic, p. 52. + (Neobişnuit, despre oameni) Nenatural, afectat, artificial. Mişu Georgian era de felul lui nefiresc în vorbă, în mişcări, bassarabescu, s. n. 145. NÎFLĂ, nefle, s. f. (La unele jocuri de cărţi) Carte mică, fără valoare. NEFRÎCĂ s. f. (Rar) Lipsă de frică; curaj, îndrăzneală. Ochii lui. . . plini de foc dovedeau curaj şi nefrică. negruzzi, la tdrg. NEFRÎFT, -Ă, nefripţi, -te, adj. Care nu e (destul de) fript; crud. Carne nefriptă. XEFRÎT s. n. Agregat cristalin care se prezintă ca o masa compactă, tenace, verde şi translucidă, folosit la confecţionarea unor obiecte de ornament sau a unor podoabe. NEFRÎTĂ, nefrite, s. f. Boală care constă în inflamaţia rinichilor. Nefrita scarlatinoasă trece cîteodată în stare de nefrită permanentă, incurabilă, babeş, o. a. i 254. NEFRÎTIC, -Ă, nefritici, -e, adj. (Despre boli) Care e localizat la rinichi; renal. Colici nefritice. + (Despre medicamente) Care este folosit în bolile de rinichi. NEFTÎU, -ÎE, neftii, adj. (Neobişnuit) Verde-închis, întunecos, ca naftul. NEG, negi, s. m. Excrescenţă rotundă, nedureroasă, care se formează uneori pe piele, prin dezvoltarea exagerată a unei părţi a epidermei. Curăţirea şi netezirea obrazului de negi, de pete şi de zbîrcituri. PiSCUPESCU, o. 155. NEGĂ, neg, vb. I. T r a n z. A contesta existenţa, necesitatea, obligativitatea unui lucru, a unui fenomen etc., a nu recunoaşte, a nu admite un fapt; a tăgădu*. îşi flutura într-una capul mare, negînd vădit, în sinea lui, tot ce auzea. GALAN, b. I 124. Iată efecte pe care nu poate să le nege nimeni, galaction, o. i 236. A b p o 1. N-are rost să negi. — De ce să neg? Nu l-am adus eu. GALAN, z. R. 354. Nu e nevoie să negi. c. PETRESCU, c. v. 108. Un moment ezită, parcă ar voi să nege... să reziste. SEBASTTAN, T. 74. NEGARĂ s. f. v. năgară. NEGÂRE, negări, s. f. Acţiunea de a nega; respingere a unei afirmaţii, tăgăduire, contestare. Sociologia burgheză, incapabilă să înţeleagă legile dezvoltării societătii, ajunge inevitabil la negarea rolului hotărîtor al mamelor populare în istorie. SCÎnteia, 1953, nr. 2701. NEGĂTA adj. invar. (Rar) Care nu este pus la punct; neisprăvit, nepregătit. într-o zi aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. . . Deşi eram negata, am luat un şal şi am primit-o. negruzzi, s. t 50. NEGATIVnegative, s. n. Imaginea unui obiect pe un material fotografic impresionat, developată şi fixată, la care distribuţia luminii şi a umbrei este inversă în raport cu cea reală; p. e x t. placă, film sau hîrtie fotografică pe care s-a obţinut o asemenea imagine. NEGATÎV 2, -A, negativi, -e, adj. 1. (în opoziţie cu afirmativ) Care exprimă o negaţie, care neagă ceva. Răsptins negativ. Propoziţie negativă. 2. (Despre oameni şi manifestările lor, în opoziţie cu pozitiv) Care e ostil progresului, demobilizator, distructiv. Element negativ. 3. (Mat.) Care este mai mic decît zero. Număr negativ. Mărime negativă. 4. (în e x p r.) Electricitate negativă = sarcină electrică care apare la anodul unui element generator electro-chimic. Mulaj negativ v. mulaj. NEGATIVISM s. n. Atitudine de ignorare voită a elementelor pozitive pe care le prezintă cineva sau ceva. NE G ATI Vi ST, *Ă. negativişti, -ste, adj. Care ţine de negativism, caracteristic negativismului. Atitudine negativistă. + (Substantivat) Persoană care are o atitudine negativistă. NE GAT0S16l>, negatoscoape, s. n. (Fiz.) Ecran luminos folosit pentru examinarea prin transparenţă a radiogramelor. NEGĂŢEE, negaţii, s. f. Faptul de a nega; judecată negativă prin care declarăm nevalabilă legătura dintre două sau mai multe noţiuni. întrebarea retorică,. adică aceea care impune afirmaţia sau negaţia pe care vorbitorul doreşte s-o obţină de la ascultătorii săi este bine cunoscută :negel — 187 — NEGOŢ de Bălcescu. vianu, a. p. 31. ■+• Simbol grafic care reprezintă negaţia în lucrări de logică sau de matematică. 4. Cuvînt care dă unei propoziţii un înţeles negativ. « Nu » fi « nicidecum o sînt negaţii. NEGÎL, negei, s. m. Neg. Toţi ştiu de la el Că pe-un .braţ Simina are un negel. COŞBUC, P. I 247. Tinărul este îmbobocit în vîrful nasului cu un negel monstruos. Ai.EC--SANDRI, o. P. 316. De negei scapi uneori greu, alteori uşor de tot. şez. 11 70. — PI. şi: (n.) negele (coşbuc, p. 11 253). NEGELÂRIŢĂ, 1negelariţe, s. f. (Bot.) Rostopască. NEGHINA, neghine, s. f. Buruiană cu flori, de obicei roşii-purpurii, care creşte în lanurile de grîu (Agros iemma githago) ; (prin restricţie) sămînţa măruntă şi de culoare neagră a acestei buruieni, care, măcinată împreună ■cu griul, dă făinii un gust neplăcut şi proprietăţi toxice. Vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoară. CREANGĂ, A. 60. Neghina, atîî de nrîcioasă în grîu, face cel mai frumos €fect ca gazon. NEGRUZZI, s. I 96. Ochii-s negri ca neghina, Gura-i dulce ca smochina, hodoş, p. p. 48. F i g. Aceştia sînt oameni de nimic... le zicem mişei, ori mici la suflet, sau neghina omenirii, ispirescu, u. 63. ^ E x p r. A alege neghina din grîu (sau grîul din neghină) = a despărţi pe cei buni de cei răi. Ah! maşteră haină însăşi tu ales-ai pentru mine griul de neghină. în această culă neagră bob cu bob am adunat Rodul bun. davila, v. v. 135. A SCimuia neghină = a produce zîzanie, discordie, ceartă. NEGHINIŢĂ, neghiniţe, s. f. Diminutiv al lui neghină. Peste o măciuchiţă Sare o neghiniţă (Puricele). PĂSCULESCU, L. P. 97. NEGHIXOS, -OÂSĂ, neghinoşi, -oase, adj. (Rar, despre grîu, făină) Plin de neghină. Grîu neghinos. NEGHINIŢĂ, neghinuţe, s. f. Neghiniţă. NEGHIOB, -OÂBĂ, neghiobi, -oabe, adj. (Adesea substantivat) Neîndemînatic, nepriceput, nătărău, nerod, tont. De, mă, neghiobilor; da ce, aici legaţi voi caii? Locul cailor este la grajd, ispirescu, l. 389. La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!, EMINESCU, o. i 130. Trei neghiobi mergînd p-o vale Şi zărind un urs din cale. . . Zice unul: ai să-l prindem. PANN, p. v. i 83. NEGHIOBEŞTE adv. (Neobişnuit) în felul neghiobului ; prosteşte. Alta bîrfeşte Prea neghiobeşte. văcărescu, P. 342. NEGHIOBIE, neghiobii, s. f. Faptă sau vorbă prostească, nelalocul ei ; prostie, nerozie. Fata îl aştepta cu ochii traşi, se însenina ta cea dintîi neghiobie rostită de el. C. PETRKSCU, S. 118. Lui Pepelea nu-i prea plăcea să-l povăţuiască alţii, ori să-l mustre pentru neghiobiile lui. SBIERA, I*. 3. Ai trecut, nefericitule, in valea plîngerii! îi ziseră ele cu totul speriate. — Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie. ISPIRESCU, I.. 8. NEGÎNDÎT s. n. (Numai în ex p r.) Pc neg’îiiciile = în mod neaşteptat, fără veste, spontan, prin surprindere. Dar cînd bătrînul gîrbovit Sfîrşi romanţa, m-a lovit Pe negîndite plînsul. IOSIF, .patr. 40. Aproape pe negindite. . . se pomeniră intre ulmii cei mari. macedonski, o. iii 6. — Formă gramaticală : (în e x p r.) negîndite. NEGLÂSXICĂ, neglasnice, s. f. (învechit) Consoană. Tu ai slove amfibii, nici glasnice,nici neglasnice! negkuzzi, 5. I 10. NEGLIJA, neglijez, vb. I. T r a n z. A nu avea grijă de cineva sau de ceva, a nu se ocupa suficient, a nu da atenţia cuvenită ; a omite, a lăsa Ia o parte, a trece cu vederea. Atunci îşi neglija şi ţinuta, camil petkuscu, p. 227. Te rog nu neglija, în caz că publici articolul meu, să faci următoarea îndreptare neapărat necesară. CARA-giale, o. vii 234. NEGLIJABIL, -Ă, neglijabili, -e, adj. Care poate fi lăsat la o parte sau trecut cu vederea, care nu trebuie băgat în seamă; fără însemnătate, de mică valoare. Cantitate neglijabilă = cantitate foarte mică care poate fi lăsată Ia o parte într-un calcul, fără ca aceasta să influenţeze rezultatul. NEGLIJARE s. f. Acţiunea de a neglija; omitere, lăsare la o parte. NEGLIJÂT, -Ă, neglijaţi, -te, adj. Căruia nu i s-a dat atenţia cuvenită, neîngrijit. Dar doamna doctor Probotă va trece peste aceste regretabile lapsusuri din educaţia mea neglijată, c. peîuescu, î. îi 52. NEGLIJÎ s. n. v. noglijeu. NEGLIJENT, -Ă, neglijenţi, -te, adj. (Despre persoane) Care nu-şi îndeplineşte îndatoririle cu destulă grijă; indolent, nepăsător. + (Despre realizări, acţiuni, atitudini) Făcut fără suficientă grijă, dezordonat; care vădeşte nepăsare, indiferenţă. Lucrare neglijentă. Ion Ozun surise cu modestie, făcînd un gest neglijent cu mina. c. petrescu, c. v. 161. (Adverbial) O haină a Tatianei, scurtă, neagră, e aşezată neglijent pe marginea unui scaun, STANCU, u.R.s.s. 42. neglijînţA, neglijenţe, s. f. Nepăsare, atitudine de delăsare, faptă care denotă lipsă de grijă; stare, situaţie care trădează lipsă de grijă. NEGLIJÎU, neglijetiri, s. n. (Franţuzism învechit) Ţinută comodă de casă; haină femeiască de casă (purtată în special dimineaţa). Neglijeu de mătase. <$> E x p r. A fi în neglijeu = a fi îmbrăcat cu haine de casă, a avea toaleta neterminată. (în forma neglij ) Sînt de-a-bia îmbrăcată, sînt în neglije, în cel mai mare neglije. NEGRUZZI, S. III 75. — Variantă : neglije s. n. NEGOCIÂ, negociez, vb. I. T r a n z. A trata încheierea unei convenţii (economice, politice, culturale etc.). In toate administraţiile publice mişunau samsari care negociau tot felul de afaceri cu miniştrii, pas, z. iv 147. + (în regimul capitalist) A trafica efecte publice; a converti în bani o hirtie de valoare. NEGGCIÂIilL, -A, negociabili, -e, adj. Care poate fi negociat, care poate forma obiectul unor tratative. NEGCCliNT, negocianţi, s. m. (învechit) Cel care face mari afaceri comerciale, care cumpără şi vinde cu ridicata ; negustor angrosist. NEG0< IA'IOR, -OARE, negociatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care negociază (în numele său sau din însărcinarea altuia). NEGCCIÎRE, negocieri, s. f. (Mai ales Ia pl.) Acţiunea de a negocia; tratative. După trei luni de negocieri şi intervenire a mai ?nultor puteri amice, se hotărăşte ca postelnicul cel mare al Moldovei. . . să exprime părerea sa de lău pentru neînţelegerea urmată. GHICA, S. XI. NEGOS, -OAsA, negoşi, -oase, adj. (învechit, rar) Plin de negi, cu mulţi negi. Fruntea~i cucuiată, faţa moho-rîtă, Peste tot negoasă şi posomorită. PANN, p. v. II 95. NEGOŢ. negoţuri, s. n. 1. Comerţ, negustorie. Hanul rămase lui Zibal, care urmă negoţul pe seama lui. GHEREA, ST. CR. II 136. Pribegiră din pricina aceasta, aducînd sărăcie pămîntului şi cădere negoţului. NEGRUZZI, S. î 144. 2. (învechit şi regional) Marfă. Tîrgurile erau slabe şi negoţul se vindea fără preţ. popovici-bănAţeanu, NEGOŢA — 188 — NEGRU v. M. 105. Să face-o boltă cu negoţ de tot felul. RETeganui,, p. in 20. — PI. şi: (rar) negoaţe (SEVASTOS, N. 137). N'EGOŢĂ vb. I v. neguţa. NEGRĂIT, -Ă, negrăiţit -te, adj. Care nu poate fi exprimat în cuvinte ; nespus, de nedescris ; extraordinar. A venit un timp and crinii s-au înmulţit prodigios. . . J-am cules cu farmec negrăit din grădini. GALACTION, O. I 340. E de o frumuseţă negrăită drumul acesta, pînă sus, la Pola-tiştea. vlahutX, r. p. 65. Ce bucurie negrăită au simţit ea! SBIERA, p. 55. <§> (Legat de un adj. sau adv. prin prep. «de», dă acestora o valoare de superlativ) O, lasă-mi capul meu pe sin, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce, eminescu, o. I 179. NEGREALA, negreli, s. f. însuşirea de a fi negru; culoare neagră, întunecată. în odaia întunecoasă. . . era vatra. Negreala pereţilor o întuneca mai tare. dumiTriu, n. 157. F i g. întunecime. într-o noapte rece de august, mă întorceam de la vînat. . . Sălciile de pe maluri păreau nişte monştri în negreala deasă. dunărean^ ch. 115. -f (Concretizat) Materie care înnegreşte, vopsea neagră. Uneori luam cu degetul negreală de pe gura cuptorului şi ne zugrăveam mustăţi şi barbişoane, rîdeam să ne prăpădim. vlahuţĂ, o. A. ii 86. (Regional) Cerneală. îndată am gătit caiete, condeie nouă, negreală bună. negruzzi, S. i 7. Sau negreala s-o gătat, Ori pe mine m-ai uitat? JARNÎk-bîrseanu, D. 142. ^ Material lichid folosit pentru spoirea suprafeţelor active ale formelor de turnătorie. NE GREAŢA, (rar) negreţi, s. f. Culoare neagră, pată neagră. Părid, in inele căzîndu-i pe grumaz, Punea negreţi albastre pe straniul obraz! macedonski, o. I 214. Serile, viind despre Arad, pe şesul neted, vezi în faţa ta parcă un alt cer, un fel de negreaţă întinsă în faţa ta şi nenumărate lumini risipite pe ea, focurile ce ard la crame. slavici, o. ii 90. NEGRÎSĂ, negrese, s. f. Femeie care aparţine rasei ] negre. Sălile de joc şi de spectacol vărsau o necurmată procesiune... militari în tunici strînse, o negresă întovărăşită de un domn scurt şi gras. c. petrescu, î. i 12. în zăpada albiturilor o pată neagră — capul micii negrese cît o nucă de cocos, bart, e. 383. NEGRE Şl T adv. Desigur, fără nici o îndoială, fără | doar şi poate, neapărat. Peste două zile trebuia să plece negreşit la post. bassarabescu, v. 14. L-a primit foarte bine şi i-a spus că a doua zi. . . să ia parte negreşit la concurs, caragiale, o. ii 245. Vrea să zică, trebuie să mă duc? — Negreşit. alECSAndri, T. 315. + (Adjectival, rar) Care nu greşeşte, care nu poate greşi; infailibil. Erau prietenii mei. . . ii recunoşteam pe toţi; mi-i destăinuia o ştiinţă superioară şi negreşită. GALACTION, O. I 243. NEGRÎ vb. IV v. înnegri. NEGRICIOS, -OĂSĂ, negricioşi, -oase, adj. De o culoare care se apropie de negru, care bate în negru. Se cufundă şi el în rîul de trupuri îmbrăcate în postavuri negricioase, zdrenţuite, şi se topi numaidecît. dumiTriu, b. F. 108. Licăreau luminile portului şi se vedea ca o fîşie negricioasă apa Niprului. Sahia, U.r.s.s. 181. + (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; oacheş, brun, brunet. Directori d. .. era negricios, bondoc şi foarte gras. pas, z. I 283. Vine de peste deal de la Mănăstirejii un romîn mărunţel şi negricios. Sadoveanu, o. vni 188. Postelnicul virî cartea la brîu şi lovi din palmele lui negricioase, mici şi subţiri. CAMIL PETRESCU, o. I 29. <*> (Substantivat) Se bălăbănea, acum, in mijlocul negricioşilor care. . . erau de meserie fierari, pas, l. i 256. NEGRIJIT0R, -OARE, negrijitori, -oare, adj. (învechit, rar) Neglijent. Ajunse a fi cel mai nesuferit şi mai negrijitor subprefect. NEGRUZZI, s. I 111. NEGRlOR, -oară. negriori, -oare, adj. (Popular) Negrişor. Cheam-afar' din cîrciumioară P-a dalbă cîrciu-măriţă... Negrioară La cosiţă. TEODORESCU, p. p. 557. — Pronunţat: -gri-or. negrişOr, -oără, negrişori, -oare, adj. Diminutiv al lui negru1 (1), Avu mama doi feciori Cu ochii cam negrişori. hodoş, p. p. 205. Ochii-s negri negrişori. ŞEZ. IU 19. Ia gîciţi de cin’mi-i dor? De-un flăcău cam negrişor. jarnîk-bîrseanu, d. 32. <> (Substantivat) Rău ţi-i ţie, surioară, Rău ţi-i ţie, negrişoară? Jarnîk-bîrseanu, d. 206. NEGRITCRĂ s. f. (Cu sens colectiv) Materiale care se folosesc la vopsit în negru. în etajul de jos erau atelierele de talpă, în al doilea, atelierul de negritură şi sus, uscătoarea. ardeleanu, d. 101. negrîu, -Ie, negrii, adj. Negricios. De cînd bădiţa s-a dus, Cirpă roşă n-am mai pus, Numai neagră şi negrie, Trag nădejde să mai vie. bibicescu, p. p. 45. Mindră cu ochii negrii, Albă eşti dar nu-mi trebui, jarnîk-bîrseanu, D. 372. negroîd, -Ă, negroizi, -de, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din popoarele care au culoarea pielii aproape neagră, asemănătoare cu a negrilor. NÎGRU 1 s. n. 1. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina ; culoare neagră, întunecată. Să nu se năpustească o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului. C. PETRESCU, R. J>R. 8. Vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte. . . îşi moaie parcă vîrful aripilor desfăcute în negrul apei. BART, s. M. 15. Un costum roş se îmbină armonios cu negrul brazilor. ibrăii,eanu, a. 145. <*. E x p r. Ai se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a i se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. De nu mă propteam de-un stîlp de la gărduţ, cădeam; negru mi s-a făcut înaintea ochilor. MIRONESCU, S. A. 76. Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor, creangă, a. 5. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. + Veşmînt, îmbrăcăminte, acoperămînt de culoare neagră. în negru, şi în lacrimi, prietenii-mi s-arată. macedonski, o. I 43. -4- F i g. întristare, mîhnire, jale. De cînd badea mi s-a dus, Negru-n curte mi s-a pus Şi pe par şi pe nuia Şi pe inimioara mea! bibicescu, p. p. 118. 2. Materie care înnegreşte, vopsea neagră. Pudra se topise de pe obraji, negrul curgea de sub gene. C. PETRESCU, c. v. 198. Negru de fum = cărbune obţinut prin arderea cu cantităţi insuficiente de aer a unor substanţe organice, întrebuinţat Ia prepararea unor vopsele negre. Negru de anilină = substanţă colorantă obţinută prin oxidarea unei sări de anilină. Negru animal — cărbune de natură organică, extras din substanţe organice. 3. Murdărie. Radu Comşa văzu că unghiile prietenului sînt netăiate, cu negru dedesubt, c. petrescu, î. II 189. <5>Expr. (Nici) cît (c) negru sub unghie = foarte puţin, (aproape) de Ioc. Aş păcătui de moarte, deacă o aş învinui numai cit e negru sub unghie. RRÎEGANUL, P. II 49. Da şi din mîini şi din picioare, cum se zice, şi folos, nici cît negru sub unghie, ispirescu, L. 207. NEGRU2, negri, s. m. Persoană care aparţine rasei negre. Unii mulatri şi negri au reuşit să se elibereze in decurstd secolului al XVIIl-lea. RALEA, o. 29. Dansurile ei exotice, necunoscute, erau vechi jocuri de negri, pe care ea le învăţase din copilărie în ţara în care se născuse. BART, E. 364. NEGRU3, NEAGRĂ, negri,-e, adj. 1. Care nu reflectă lumina, care are culoarea funinginii, a cărbunelui, a penelor corbului; (despre culori) ca funinginea, ca penele NEGRUŞCĂ — 189 — NEGUSTORAŞ corbului. Foile de hirtie au mers sub muşamaua neagră să ţină tovărăşie altei scrisori. C. rETRESCu, î. ii 32. Un flăcău cu negre plete şi frumos cum nimeni nu-i. COŞBUC, P. i 180. Mindra-mi rupse inima, Ea mi-o rupse, ea mi-o leagă, C-un fir de mătasă neagră, hodoş, p. p. 86. <$> Ochi negri = ochi al căror iris are o culoare brun-închisă. Ochii vizitiului, negri, catifelaţi. . . erau grei. dumitriu, N. 33. Are barbă albă şi ochi negri. SADOVEANU, O. III 221. Tu zeu cu ochii negri. . . o, ce frumoşi ochi ai! eminescu, O. I 95. Pîine neagră — pîine mai închisă la culoare, făcută din făină.integrală. Ei mincau acasă, la mătuşa lui care l-a crescut, numai pîine neagră. C. PETRESCU, C. V. 120. Vin negru = vin de culoare întunecată, de obicei roşu-închis. Rasă neagră = unul dinţi e' marile grupuri de popoare în care e împărţită omenirea şi care se caracterizează prin culoarea foarte închisă a pielii. Bilă neagră v. bilă2. <}>Expr. A face albul negru = a înfăţişa un lucru altfel decît este, a denatura, a falsifica. Ba 0 albă, ba e neagră v. alb2. Nici albă, nici neagră v. alb2. Negru pe alb v. alb2. A nu spune sau a nu zice cuiva (nici) «negri ţi-s ocliii»= a nu supăra cu nimic pe cineva, a nu se lega de cineva, a nu mustra, a nu face nici o imputare cuiva. [El] umblă în toate părţile fără să-i zică nimene: negri ţi-s ochii! SEVASTOS, la TDRG. + (Despre persoane) Cu pielea (părul, ochii) de culoare închisă; brunet, oacheş. lancu, ţiganul cel mare, negru şi buzat, îşi făcea loc în cămaşa lui roşie printre oşteni. sadoveanu, O. vii 74. Un maior de artilerie, negru, cu dinţii albi ce-i sticleau printre buzele groase. BART, S. M. 27. + (Regional, despre rufe şi unele obiecte de îmbrăcăminte) Murdar, nespălat, înnegrit. Mi s-au strîns o mulţime de rufe negre, sbiera, P. 307. Vine 'Barbul de la plug■ ■ ■ Cu cămeşa neagră plumb. ŞEZ. I 143. 2. Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. Şi neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munţi. IOSIF, PATR. 66. Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace. EMINESCU, O. I 207. Aide, mîndro, aide, dragă, Să trecem măgura neagră La sfinţind soarelui, jarnîk-BÎRSEANU, D. 62. <0> F i g. (Simbolizînd ceva rău, trist, urît, neplăcut, funest, apăsător) Problema privea mai ales exploatarea braţelor de muncă şi starea de robie neagră a plugărimii. sadoveanu, e. 52. Am cunoscut pe vremuri un scriitor de mare talent, care îmbătrînise în cea mai neagră sărăcie, vi.aiiuţă , o. A. II 284. De greid negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă. EMINESCU, o. I 177. Să nu cazi la vreun loc rău, La loc rău şi mult departe, în neagra străinătate, ai.kcsandri, p. p. 144. <ţ> Vărsat negru v. vărsat. Bubă neagră v. bubă. Preţ negru = preţ de speculă; suprapreţ. Bursă neagră v. bursă. Listă neagră = (într-un regim de oprimare politică) listă cuprinzînd nume de oameni care trebuie supravegheaţi de poliţie. Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist, foarte mîhnit. Ca să vadă şi să creadă, Cum mi-i inima de neagră, hodoş, P. P. 81. A-i facc cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viaţa. A strînge bani albi pentru zile negre = a face economii în timp de belşug, pentru a avea la nevoie. Post negru = post foarte sever, fără nici un fel de mîncare sau băutură. Am să ţin post negru douăsprezece vineri în şir. SADOVEANU, B. 54. + F i g. Ascuns, misterios. Poţi face să scapere cremenea celei mai negre taine, sadoveanu, d. p. 28. 3. F i g. Rău (la inimă), răutăcios, hain. Săraci ochişorii mei, Multă lume văz cu ei, Dar nu văz oameni d-ai mei, Ci tot negri străinei, jarnîk-bîrseanu, d. 200. NEGRÎJŞCĂ, n'egruşte, s. f. Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu frunze subţiri, flori alb-albăstrii, care creşte prin semănături şi terenuri nisipoase (Nigella arvensis). NEGRÎJŢ, -A, negruţi, -e, adj. Negricios. Dragă mi-i fata negruţă. hodoş, p. p. 169. Că eu pentru că-s negruţă Mă bucur să-ţi fiu drăguţă, jarnîk-bîrseanu, d. 234. (Substantivat) Bată-te norii, negruţă, De trei ani mi-ai fost drăguţă, jarnîk-bîrseanu, d. 256. NEGURÂT, -Ă adj. v. înnegurat. NÎ GURĂ, neguri, s. f. 1. (La pl. cu valoare de sg.) Ceaţă groasă, care reduce mult vizibilitatea. Dimineaţa, înainte de şase, într-o negură de ger de nu se vedea la doi paşi, Ilinca încuie poarta curţii, agîrbiceanu, s. p. 40. Şi neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munţi. IOSIF, PATR. 66. Nu e insă negură, cerul e senin, slavici, n. i 59. Şi din neguri, dintre codri, tremurind s-arată luna. EMINESCU, O. I 148. <)* F i [;. Ochii lui se-ntorceau plini de neguri spre chipul distinsei sale soţii, vornic, p. 62. 2. F i g. Beznă, întuneric. Clipe scurte, icoane, totuşi îmi rupeau negura minţii ca nişte lumini pîlpîitoare. SADOVEANU, O. I 350. «$> (De obicei determinat prin «timp » sau « vreme », arată depărtarea în trecut) După anii duşi în neguri nu te mai uita cu jale, Dă-i pe veci uitării. vtAHUŢĂ, O. A. i 34. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămintului. ODOBESCU, S. III 78. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, o. I 129. 3. F i g. (Rar) Mulţime mare, număr nesfîrşit. Astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara. negruzzi, s. 1140. — Pl. şi: negure (anghei,, pr. 24). NEGUREALĂ, negureli, s. f. (Rar) Pîclă, negură. Acolo, folosindu-se de poziţia locului, chiar şi de negureala atmosferei, puse o seamă de oameni în cîmpie. BAI.CKSCi:, o. i 127. F i g. întunecime adîncă, loc întunecos. Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure. . ■ pînă la moară la mine? gai,acTion, o. i 47. NE GURIŢĂ, neguriţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui negură. Ridică-te, negutiţă, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. jarnîk-bîrseanu, d. 134. NEGURÎU, -ÎE, negurii, adj. (Rar) Neguros. Zarea înaltă era închisă de coamele neclintite ale munţilor negurii din miazăzi, noGAŞ, dr. ii 3. NEGUROS, -OĂSA, neguroşi, -oase, adj. 1. Acoperit de negură; ceţos, pîclos. In urmă zarea se stingea în întunericul munţilor neguroşi. sadoveanu, o. i 131. Rîzi cu hohot la privirea Neguroşilor Bucegi? COŞBUC, P. I 165. Pe ţărmurile neguroase ale Nevei. negruzzi, s. i 332. 2. F i g. întunecat, întunecos, obscur. în fundid temniţei celei mai neguroase. MACEDONSKi, O. rv 130. <$> (Poetic) în durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, doina şi cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viaţă şi energie. sadoveanu, E. 17. Să văd chipul tău frumos, Stea din cerul neguros. TEODORESCU, p. p. 326. 3. F i g. Trist, posomorit, întunecat, încruntat. Să-tnănau şi la înfăţişare: sprîncenaţi, mustăcioşi şi neguroşi. sadoveanu, O. t,. 160. Ochii-i erau neguroşi, scăldaţi în lacrimi, vornic, p. 17. Ea cădea din braţele lui. .. ca o salcie neguroasă ce~şi întindea crengile spre el. EMINESCU, N. 70. (Adverbial) Bătrînul oftă greu şi privi neguros spre oştean, sadoveanu, o. vii 104. NEGUSTOR, negustori, s. m. Persoană care se ocupă cu comerţul particular; comerciant. Mi-a dat un răvaş pecetluit către un negustor bogat din Brăila. GALACTlON, O. I 77. Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. De-ar fi dorul vînzator, Eu m-aş face negustor, jarnîk-bîrseanu, D. 92. — Variantă: (învechit şi regional) neguţător (SADOVEANU, D. P. 48, ISPIRESCU, I,. 24, AlyEXANDRESCU, M. 373) s. m. NEGUSTORĂŞ, negustoraşi, s. m. Diminutiv , al lui negustor. Fiică... de negustoraş. CARAGIAI/E, o. n 31. NEGUSTOREASĂ - 190 — NEIERTĂTOR. NEGUSTOREASĂ, negustoresc, s. f. Femeie care se ocupă cu negoţul particular, soţie de negustor. Mama-mare era. . . negustoreasă de prescuri şi de luminări la biserică, pas, z. i 27. NEGL’STORÎ SC, -EĂSCĂ, ?iegustoreşti, adj. De negustor. Harabagiul nostru s-a hotărît ca de-acum să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, P. 111. + Care se referă la comerţ, de comerţ; comercial. NEGUSTOREŞTE adv. Ca un negustor, în felul negustorilor. isEGUSTORÎ, negustoresc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A cumpăra şi a vinde pentru cîştig, a face negoţ, a fi negustor de profesie. Bolbocean negustorea, Dar bănet ce cîştiga Cu săracii-l împărţea, teodorescu, p. p. 604.-Tranz, A trafica, a specula. (F i g.) Nu dumnealor. . . Să ne mai smulgă plînsul înflorit Ca să-l negustorească prin vitrine! deşliu, G. 10. — Variantă: (învechit şi r. giontl) neguţători (SBIERA, p. 230, gorjan, h. iv 135) vb. IV. KEGLSTORÎE, negustorii, s. f. 1. Profesiunea, starea sau calitatea de negustor; faptul de a vinde şi a cumpăra mărfuri; negoţ, comerţ. Mergea bine negustoria lumînă-rarului. STancu, d. 242. Apuca-n călătorie, Să facă negustorie. alecsandri, p. p. 38. 2. Afacere. Mai făcea. . . nu-i vorbă, şi alte negustorii. creangă, p. 112. — Variante : (învechit şi regional) ncguţătoric (emi-nescu, n. 153), ncguţitorie (negruzzi, s. i 297) s. f. NE GLTSTORÎME s. f. Tagma, breasla negustorilor. Alte mese erau puse... pentru negustorime. ISPIRESCU, i,. 39. NEGUSTORIŢĂ, negustorife, s. f. (Rar) Negustoreasă. Ne privea pe rînd, pe negustoriţă şi pe mine. ibraii.eaa'U, a. 120. — Variantă: (învechit) neguţitorită (negruzzi, s. i 17) s. f. NEGLŢA, neguţez, vb. I. Tranz. (învechit şi arhaizant) A vinde sau a cumpăra (o marfă) discutînd preţul, tocmindu-se; a face negoţ, a negustori. Scotea în fiecare primăvară piei de vulpe... pe care le neguţa cu pricepere în tîrg la Sebeş. Sadoveanu, v. F. 147. -ţ- Refl. A se tocmi, a se tîrgui. N-am eu coraj acuma să mă neguţez. Dumneata cercetezi şi numeri marfa şi-mi pui banii pe masă. sadoveanu, b. 98. + R e f 1. F i g. A duce tratative cu cineva pentru a-i smulge o favoare, oferin-du-i în schimb altceva; a se tîngui. A prins. ■ . a se neguţa cu dînsul, ca să nu-i jupească toate spatele. Sbiera, p. 20. — Prez. ind. şi: (rar) negoţ (GOROVEi, C. 109). — Variantă: ncgoţâ (camilar, n. ii 410) vb. I. NEGUŢĂTOR s. m. v. negustor. NEGUŢĂTORI vb. IV v. negustori. NEGUŢĂTORÎE s. f. v. negustorie. NEGUŢITORÎE s. f. v. negustorie. NEGUŢITORÎŢĂ s. f. v. negustoriţă. NEHOTARÎRE s. f. Lipsă de hotărîre, ezitare, şovăială, îndoială. E în mine o nehotărîre parcă aproape de panică, camil petrescu, u. n. 295. Evantia, îngrozită de cele ce auzise din gura lui Ahile, se frăminta în frigurile nehotărîrii. bart, e. 343. NEHOTĂRÎT, -Ă, nehotărîţi, te, adj. 1. (Despre persoane) Care nu e hotărît, care nu ştie ce hotărîre să ia; şovăitor, nesigur; (despre manifestări, gesturi ale oamenilor) care arată nehotărîre, nedecis; vag, incert, confuz. Stăteau nehotărîţi, plini de aşteptare şi nelinişte. DUMITRTU, N. 27. Ozun se opri în stradă, nehotărît încotro• să apuce. c. petrescu, C. v. 135. Grigore răspunse numai cu un zîmbet nehotărît. REBREanu, R. i 18. (Poetic)-Pămîntid doarme încă în lumina umedă şi nehotărîtă a diiîiineţii. vlahuţă, r. p. 51. <0* (Adverbial) Se lăsa purtat de gîndurile care întotdeauna izvorăsc nehotărît şi neisprăvit,. cînd mergi drum lung. c. petrescu, î. I 133. 2. (Gram.; în expr.) Adjectiv nehotărît = adjectiv pronominal care însuteşte substantivul fără sâ individualizeze obiectul. Adjectivele nehotărîte însoţesc substantivele, determinîndu-le în mod neprecis. gram. rom. i 220. Pro-nume nehotărît — pronume care ţine locul unui substantiv lără să-l precizeze. Pronumele nehotărît «unul », « una » apare în corelaţie cu pronumele nehotărît « altul « alta », de care este legat prin opoziţie de sens. gram. rom. i 222. Articol nehotărît = articol care dă un sens* nedeterminat suhstintivului pe care-1 însoţeşte. Articolul nehotărît dă substantivului un sens asemănător cu acela pe care îl dau adjectivul pronominal nehotărît şi numeralul «un», «o». gram. rom. I 168. Numeral nehotărît — numeral care exprimă o cantitate neprecizată sau aproximativă de obiecte. Numeralele nehotărîte «mulţi», « puţini », « cîţha » au forme deosebite după gen şi după caz. GRAM. ROM. I 234. NEICĂ s. m. (Regional) Termen de respect cu care se adresează, (de obicei) la ţară, un copil sau o persoană mai tînără unui bărbat mai în vîrstă sau unui frate mai mare; nene, bade. Aşa vă e cîntecul? Apăi aveţi de-a face cu neică! sadoveanu, a. l. 202. Lui neică să-i daţi drumul, că nu e vinovat. CARAGIALE, o. I 266. <$> (Urmat de numele persoanei Ia care se referă) îl vedea lucrind cînd la alde neică Burcilă, cînd la aleşii ori la fruntaşii satului, ispirescu, L. 206. Dar neică Barbu, cum trăieşte? odobescu, s. I 74. Termen afectiv cu care la ţară o fată se adresează flăcăului iubit şi pe care flăcăul îl întrebuinţează cînd vorbeşte despre sine cu fata. Mîndra neichii-i ochişa. hodoş, p. p. 33. (întrebuinţat în cursul unei povestiri sau conversaţii fără să fie adresat unei persoane anumite, servind numai pentru a atrage atenţia asupra celor spuse) Şi cinsteşti la vin, măi neico! contemporanul, i 456. Bine-i lingă puiculiţă, Neică, neiculiţă! ALECSANDRI, T. 195. NEICULEĂN s. m. (Rar, mai ales la vocativ) Neică. Unde mi se repeziră, neiculene, ăi arapi, ispirescu, l. 107. NEICULÎŢĂ s. m. (Mai ales la vocativ) Diminutiv al lui neică. Da cum aşa, neiculiţă hăi? îl întrebară cu toţii, sbiera, P. 251. Ia uită-te, neicidiţă, ce mi s-a întîm-plat. ispirescu, l. 46. Bre! da ce mai palmă, neiculiţă! GHICA, s. 509. (Uneori în corelaţie cu neică) Frunză verde lemn de tei, Neico, neicidiţă. marian, s. 55. neicuşOr, neicuşori, s. m. Neiculiţă. Cine-mi dă, neicuşorilor, o ţigară. . . că foc găsesc la altul? PAS, L. i 19. NEICtŢĂ s. m. Neiculiţă. Măi neicuţă depărcior, Nu-mi trimite-atîta dor. hodoş, p. p. 43. De cînd neicuţa s-a dus, Trei garoafe-n poart-am pus. TEODORESCU, p. p. 275. NEIERTĂT, -Â, neiertaţi, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi iertat, neîngăduit, nepermis. Ţinea mînele tenerei dame strînse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat, negruzzi, s. I 37. NEIERTĂTOR, -OARE, neiertători, -oare, adj. Care nu iartă (uşor), care nu cruţă; sever, aspru, nemilos. Se născu în sufletul lor un simţămînt neiertător; îşi amintiră fiecare că nu-i asta nici prima şi nici cea mai mare batjocură cu care Creţeştii împroaşcă satul. v. rom. iulie 1953, 133. Propaganda iezuită. . . face din ei oamenii cei mai neiertători către ceilalţi de alt rit. bolinTineanu, o. 285. neimitabil — 191 — NEÎNDUKAT NEIMITĂFIL, -Ă, neimitabili, -e, adj. Care nu poate fi imitat, reprodus; incomparabil. Neasemuitul dar ce are autorul, dar excepţional, care-l va face neimitabil, fără pereche, gherea, st. cr. t 9. Ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseţă a limbii. negruzzi, s. I 334. NEIMrOZĂlIL, -Ă, neimpozabili, -e, adj. Care este scutit de impozit, care beneficiază de o scutire legală faţă de obligaţiile fiscale. Venit neimpozabil. NEISĂN s. m. v. naisan. NEISI'RĂYÎT, -Ă, neisprăviţi, -te, adj. 1. Care nu este isprăvit, care este lăsat neterminat. Se smunci de jos şi strînse brusc mina lui Radu Comşa. Făcu un gest neisprăvit de îmbrăţişare, c. petrescu, î. ii 19. N-a mai avut mijloace să-şi procure materia! şi a'fost silit să-şi lase capodopera neisprăvită — fără braţe. CARAGIALK, o. vii 433. Aspru, rece sună cîntul cel etern, neisprăvit. EMINESCU, o. I 158. + Care nu se termină niciodată, care n-are capăt sau sfîrşit; infinit. 2. (Despre oameni) Lipsit de calităţi, de pregătire; incapabil. (Substantivat) Ce se poate face cu un neisprăvit? SAD OVE ANU, A. I,. 170. NEISTOVIT, -A, neistoviţi, -te, adj. (Despre oameni) Care este mereu activ, care nu oboseşte; (despre ceea ce ţine _de natura omenească) care nu secătuieşte, nesfîrşit; p. e x t. intens şi continuu. Acum ştia din ce aăînc de veac îi veneau puterile neistovite, cînd ceilalţi, unul cîte unul, cădeau, c. petrescu, î. i 261. + (Despre un efort) Intens şi continuu. Muncă neistovită. NEIZEÎNDĂ, neizbînzi, s. f. înfrîngere, eşec, insucces. Nu se împăca cu neizbînda. dumitriu, n. 136. NEÎ31BLÎ>ZÎT, -Ă, neimblînziţi, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi îmblînzit (v. crunt, cumplit, violent); (despre animale) sălbatic, nedomesticit. începu goana, urmărirea neimblînzită, poticnirile prin zăpadă, dumitriu, N. 215. Pe-atunci duşmanul neîm-blînzit era leahul, sadoveanu, o. i 247. . NEÎMPĂCÂT, -Ă, neîmpăcaţi, -te, adj. 1. Care nu este sau nu poate fi împăcat, satisfăcut sau mulţumit; nesatisfăcut. Era duh neastîmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. CREANGÂ, A. 135. Se întoarce îndată Cu inimă nempăcată Şi cu gînduri doritoare Pentru rumena lui floare. TEODORESCU, p. P. 171. 2. Aprig, crunt, înverşunat. îndoiala e o luptă neîmpăcată şi nesfîrşită a omului cu el însuşi. DELAVRANCEA, T. 76. Traiul crud şi nempăcat Te sfărîmă nencetat. MACEDONSKI, O. I 41. Cu o ură nempăcată mi-am şoptii atunci în barbă. EMINESCU, o. i 147. — Scris şi: nempăcat. NEÎMPLINIT, -Ă, neîmpliniţi, -te, adj. Care nu e împlinit; care s-a dezvoltat defectuos sau nu a ajuns încă la maturitate; nedesăvîrşit. V. crud, necopt. Privea dus frunzele palmate, cu mxdte colţuri, mladele palide şi ciorchinele neîmplinite, dumitriu, n. 250. Am băgat de seamă că fiul meu s-a întors la noi neîmplinit intru ştiinţa filozofească. SADOVEANU, D. p. 16. NEÎN(EPtJT, -Ă, neîncepuţi, -te, adj. Care nu e început, din care nu s-a luat încă nimic; care nu a fost (încă) folosit, intact. V. întreg. Port bogăţii ameste-cate-n lut, Neîncepute încă zăcăminte. D. botez, f. s. 16. Apă neîncepută = apă scoasă dis-de-dimineaţă din fîntînă (înainte de a mai fi scos alţii în ziua aceea), căreia i se atribuie, în basme, în povestiri, puteri miraculoase. Pe acea măsuţă aburea o oală nouă de lut, cu apă neîncepută, atunci fiartă, sadoveanu, n. p. 46. Să mă spele in toate zilele cu apă neîncepută. ISPIRESCU, I,. 15. NEÎNCETAT, -Ă, neîncetaţi, -te, adj. Care nu încetează, nu se opreşte, nu se întrerupe (niciodată); necurmat, continuu. Călătoria-ţi lungă prin ţările străine, Cu-atite cheltuiele şi trudă nencetată, Şe-ncheie intr-aceasta. NEGRUZZI, s. II 190. <> (Adverbial) Fumul cel vînăt, roşia ceaţă Creşte, se-ntinde neîncetat. BELDICEANU. P. 60. — Scris şi: nencetat. NEÎNCHIPUIT, -Ă, neînchipuiţi, -te, adj. Care prin înfăţişarea sa neobişnuită, prin caracterul aparte, întrece puterea închipuirii, care nu se poate închipui; inimaginabil. Plutea pe mare o tăcere neînchipuită, dumitriu, p. F. 4. Fiinţe spăimintătoare şi de proporţii neînchipuite, cum numai groaza altor monştri a putut născoci, bogza, C. O. 46. Mese încărcate cu poame, dulceţuri, prăjituri, fel de fel de bunătăţi neînchtpiute. caragiale, o. iii 73. + (Adverbial, împreună cu prep. « de », folosit în construirea superlativului) Grozav de..., extrem de ., foarte. Cînd. . . Oltul iese din munţi, ca pe poarta înaltă şi veche a unei cetăţi cucerite, apele lui se găsesc dintr-o-dată, neînchipuit de mari şi de puternice. BOGZA, c. o. 253. Avea o voce moale, neînchipuit de caldă, camii, petrescu, o. I 331. NEÎNCRÎîDERE s. f. Lipsă de încredere, îndoială, suspiciune. îl măsură din cap pînă-n picioare cu bănuială şi neîncredere, dumitriu, n. 16. NEÎNCREZĂTOR, -OĂRE, neîncrezători, -oare, adj. Care nu se încrede (uşor), care are îndoieli; bănuitor. Nicoriţă îşi ridică neîncrezător capul şi privi spăriat la Tomşa. SADOVEANU, O. vil 134. Ladima asculta neîncrezător şi nu ştia ce să răspundă, camii, petrescu, n. 85. NEÎNDEMÎNÂRE s. f. Lipsă de îndemînare, stîn-găcie. NEÎNDEMÎNĂTIC, -Ă, neîndeminatici, -e, adj. Care este lipsit de abilitate, care n-are îndemînare; stîngaci. încercare neîndemînatică. O- (Adverbial) îndată ce prima lacrimă ii alunecă pe obraz, se repede cu mîinile şi o şterge neîndemînatic, sahia, n. 49. NEÎNDEMÎNĂ s. f. (învechit) Situaţie nefavorabilă, stare rea ; ananghie. <$> E x p r. A îi la ncîndemînă = a se afla într-o situaţie critică, a fi la strîmtoare. Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară. . . Decît, atunci cînd ţara e la ncîndemînă, O lipsă de-ndrăzneală in inima romînă. alecsandri, t. ii 73. NEÎNDOIOS, -OĂSĂ, neîndoioşi, -oase, adj. Sigur, cert, hotărît; neîndoielnic. Existenţa contactului între populaţia romanizată şi slavi, atît la sudul cît şi la nordul fluviului, apare neîndoioasă. rosetti, i. st,. 15. NEÎNDRĂZNEĂLĂ s. f. (Rar) Lipsă de îndrăzneală, timiditate. Mă ştersei la ochi şi vrusei să deschid gura, dar. . . neîndrăzneala îmi ţinea graiul închis. DEMETRESCU, O. 97. NEÎNDUPLECAT, -Ă, neînduplecaţi, -te, adj. Care nu se înduplecă sau nu poate fi înduplecat (uşor); hotărît, ferm, energic, p. e x t. crud, necruţător. Bătrînul puse pe el neînduplecată stăpînire. sadoveanu, o. i 271. Vizuina neîndi plecatului vonvod era aşezată pe nişte colţi de stincă. caragiale, o. iii 91. <(> F i g. Gindul. . . îi răscolea neînduplecat amintirile. SANDU-ALDEA, u. P. 137. NEÎNDURĂRE s. f. Lipsă de îndurare, străşnicie, cruzime. Răsplătire vei lua La neîndurarea ta. CONACHI, p. 31.<0»Loc. a d v. Cu neîndurare = fără milă, fără îndurare. L-am contrazis cu neîndurare, gai.action, o. i 103. NEÎNDURĂT, -A, neînduraţi, -te, adj. Lipsit de îndurare, neîndurător, nemilos, crud. Om aspru şi neîndurat care. ■ ■ cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi. slavici, N. ii 55. E x p r. A dormi ncîntors = a dormi bine, liniştit, ndînc. A se duce pe drum neîntors (sau pe cale neîntoarsâ) = a muri. De n-ar fi avut soacră-sa Con-standia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus şi Ghiţă pe drum neîntors. SADOVEAXU, m. c. 8. NE ÎNTREC tîT, -Ă, neîntrecuţi, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi întrecut (în valoare, merite etc.); inega- labil, neasemuit. Priveşte la vîrtejul valsului; in acest vîrtej ochii lui trebuiesc să deosibească între toate pe cîteva, mai graţioase, şi între aceste cîteva mai graţioase, pe una nentrecută, adorabilă. CARAGIALE, o. ii 120. — Scris şi: nentrecut. NEÎNTRERUPT, -Ă, neîntrerupţi, -te, adj. Care nu este întrerupt, care are loc fără întrerupere; continuu. Se desfăceau aripi cu nervuri fine, înfiorate de tremur neîntrerupt. SADOVEANU, a. h. 200. Pentru mine dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, camii, PETRESCU, U. N. 210, <$> (Adverbial) Orbitoare, fulgerele scăpărau neîntrerupt. mihale, o. 506. Merse neîntrerupt trei zile şi trei nopţi, popescu, b. i 5. NEÎNŢELEGERE, neînţelegeri, s. f. 1. Faptul de a nu (se) înţelege; lipsă de înţelegere. . 2. Discordie, disensiune, diferend, ceartă. Se împrăştie nourii neînţelegerilor, rebreanu, r. i 189. NEÎNŢELES, -EÂSĂ, neînţeleşi, -se, adj. 1. Care nu este sau nu poate fi înţeles, inexplicabil, enigmatic, tainic, misterios. Acum, după sonm, simte o tristeţe neînţeleasă. bassarabescu, v. 41. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreţ. . . neînţeles, negruzzi, S. I 6. 2. (Mai ales despre cuvinte) Confuz, neclar, nedesluşit. Dormind, şoptise cîteva cuvinte neînţelese, c. PETRESCU, C. v. 8. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînţeles. caragiale, o. iii 74. <$> (Adverbial) Cuvintele iui erau puţine şi bolborosite neînţeles. C. PETRESCU, A. 47 NÎ JDIE, nejdii, s. f. (Regional) Lucru neaşteptat, minunăţie; bazaconie, poznă. Curge la drăcăraie cită frunză şi iarbă din tătă lumea, să vadă ce nejdie s-a tîmplat. i. cr. iv 206. NEJÎ vb. IV v. miji. NELAMURÎRE, nelămuriri, s. f. Fapt insuficient lămurit, chestiune neclară. Nelămuririle au fost îndepărtate. NELAMURÎT, -A, nelămuriţi, -te, adj. Care nu este lămurit, care nu apare clar; confuz, neînţeles, vag. în tăcerea nopţii, se auzea lugubru vuietul nelămurit al buhaiului de baltă, sadoveanu, o. i 410. îmbujoraţi, surîzînd amîndoi de-o fericire nelămurită, s-au despărţit. bart, E. 134. Se gîndea vag. . . la melodii blînde, somnoroase, la depărtări nelămurite, la nimic, vlahuţă, o. a. iii 70. NELEAPCĂ, nelepci, adj. f. (Regional, despre vaci) Care nu are încă doi ani împliniţi, tînăra. Să caute o vacă neleapcă. Sbiera, p. 163. Trupul unge-ţi-a Tot cu unt de vacă Guţă şi neleapcă. TEODORESCU, p. r. 391. NELEGIUIRE, nelegiuiri, s. f. Faptă nelegiuită, fărădelege, infamie, crimă. Va da pe mina jandarmilor orice nelegiuire, rebreanu, R. i 236. Verişoara la călugărie! Nu voi suferi niciodată asemene nelegiuire. ALECSANDRI, T. i 51. NELEGIUIT, -A, nelegiuiţi, -te, adj. Infam, criminal. Gîndea că tocmai în nopţi ca astea îşi ticluieşte Filică acţiunile lui nelegiuite. mihalE,,o. 504. Dar să nu-i lăsăm, arhon şatrar, ca să-şi împlinească planul cel nelegiuit. alecsandri, t. i 70. (Substantivat) E un nelegiuit, îi murise nevasta şi a doua zi după înmormîntarea ei a dat un bal. pas, z. iv 10. Nelegiuitul îmi smulge fericirea. ALEXAKDRESCU, P. 25. NELIMITAT, -Ă, nelimitaţi, -te, adj. Care nu are limite sau margini; foarte mare, imens, nemăsurat. NELÎNIŞTE, nelinişti, s. f. Stare de îngrijorare, tulburare sufletească, grijă, frămîntare. Copilului insă nu-i trecuse neliniştea pe care n-o mărturisise, dumitriu, nt. NELINIŞTI — 193 — NEMERNIC 149. O nelinişte grea ii cucerea clipă cu clipă. SADOVEANU, o. vil 161. NELINIŞTI, neliniştesc, vb. IV. T r a n z. A lipsi de linişte, a umple de nelinişte, a tulbura, a îngrijora. Pentru a nelinişti in somnul dimineţii pe toţi oaspeţii. La TDRG. NELINIŞTIT, -Ă, neliniştiţi, -te, adj. Care nu este liniştit, care este frămîntat (de griji), tulburat. Căuta tn dreapta şi în stînga, neliniştit, dumitriu, n. 155. Viaţa e neliniştită ca apa călătoare, sadoveanu, o. i 504. Pe cît de neliniştit era el, .. pe atît de calm eram eu. Camii, PETRESCU, u. N. 35. + Agitat. Pe jos umblau neliniştiţi nişte gindaci negn, speriaţi de lumina lămpii. DUMI-TRIU, P. f. 43. NELirÎT. -Ă, nelipiţi -te, adj. Care n-a fost lipit; (despre case eau accesorii ale caselor ţărăneşti) de pe care s-a scorojit tencuiala de lut, pe care nu s-a aplicat lipitura. Dă de un cuptiori nelipit, creangă, p. 287. NELIPSÎT, -Ă. nelipsiţi, -te, adj. Care e întotdeauna prezent, care nu lipseşte niciodată (dintr-un Ioc, dintr-o împrejurare etc.). V. obişnuit. Nelipsitul foc al lucrătorului romîn arde într-un cotlon. SADOVEANU, o. viii 200. Cum va comenta lumea plecarea lor._ Cît se va simţi lipsa la ceaiurile şi la premierele unde de patru ani era nelipsită. C. petrescu, c. V. 357. E în picioare, între o măsuţă şi un grilaj, nelipsitul grilaj albicios al fotografilor. BASSARABESCU, S. N. 16. Cine mai întîlneşte tipurile acele originale. . . de lăutari, nelipsiţi la sărbători. AI*EC-SANDRI, s. 26. NELUCRARE s. f. (învechit) Inactivitate, repaus. Bathori. . . sta în acea iarnă în nelucrare. BĂLCESCU, o. II 54. Tu, care petreci timpul în... nelucrare... care tn odihnă îţi mărgineşti silinţa. ALEXANDRESCU, m. 258. E x p r. (Jur.) A lăsa (un proces) în nelucrare = a scoate un proces de pe rol. + Şomaj. Cît pentru cei sănătoşi, pe care împrejurări deosebite îi ţin într-o nelucrare silită, societatea le este datoare cu muncă. kogăi^niceanu, S. a. 80. NELUPTÂT s. n. (Numai în c x p r.) Pe neluptate (rar, pe neluptat) — fără luptă, fără efort; de-a gata. Viaţa-i datorie grea Şi laşii se-ngrozesc de ea Să aibă tot cei laşi ar vrea Pe neluptat, coşbuc, P. I 151. — Formă gramaticală: (în e x p r.) neluptate. NEMAIAUZIT, -Ă, nemaiauziţi, -te, adj. Care este atît de neobişnuit, atît, de extraordinar, îneît nimeni n-a auzit încă de ceva asemănător; nemaipomenit. V. nemaivăzut. O întîmplare nemaiauzită. O (Adverbial) Crezi că e posibilă asemenea obrăznicie? Asta-i nemaiauzit! vornic, p. 121. NEMAIÎNTÎLXÎT, -Ă, nemaitntîlniţi, -te, adj. Care este cu totul deosebit, neobişnuit, ieşit din comun. V. nemaipomenit. NEMAIPOMENIT, -Ă, nemaipomeniţi, -te, adj. Care este atît de neobişnuit, atît de extraordinar, îneît nimeni n-a pomenit încă ceva asemănător; nemaiauzit, extraordinar. într-o zi, o întîmplare nemaipomenită a adunat lume la crîşmă ş-a stîrnit o zarvă nebună, sadoveanu, O. VIII 143. Se încrucişau într-acelaşi nemaipomenit amestec de foarte nou şi de foarte vechi. C. PETRESCU, A. R. 9. Parc-ar fi auzit întîia oară o poveste nemaipomenită. REBREANU, r. I 126. <$> (Adverbial) Marea creşte nemaipomenit spre cer. CAMIL petrescu, n, 84. + (Adverbial, împreună cu prep. t de folosit în construirea superlativului) Foarte, extrem de... Un spectacol nemaipomenit de emoţionant. NEMATVĂZÎJT, -Ă, nemaivăzuţi, -te, adj. Care este atît de neobişnuit, atît de extraordinar, îneît nimeni n-a mai văzut ceva asemănător. V. nemaiauzit. NEMĂRGINIRE, nemărginiri, s. f. întindere fără margini, spaţiu nemărginit. V. infinit. în inserarea de april, in nemărginirea apelor, a pădurilor şi a stufurilor, clopotul avea inmlădieri de cintec. sadoveanu, o. vin 240. Aburi uşori şi străvezii, ca o reţea alburie şi subţire de aţă de paingăn, împinzeau imensitatea nemărginirilor deşerte, hogaş, m. n. 165. Nemărginirile ceriului şi a mării intre care mă găsesc dau aripi închipuirii mele. ALECSANDRI, o. P. 290. + Cantitate mare, mulţime mare. O mişcare necurmată şi domoală agita ritmic nemărginirea de foi. anghel, i’R. 57. NEMĂRGINIT, -Ă, nemărginiţi, -te, adj. Care nu are margini, nelimitat, fără capăt; p; eit fără număr, infinit. Soarele asfinţise... şi împrăştia o lumină dulce pe întinderile nemărginite, sadoveanu, o. vii 24. Nemărginită se întindea. . . Balta Dunării, ca.mil petrescu, n. 63. Vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şepte iepe alungate de un roi nemărginit de ţinţari. EMiNESCU, N. 20. <$> F i g. Pe şesuri şi-n văi era o tăcere nemărginită. sadoveanu, o. vi 11. Simt frămîntată-n urlete păgine Nemărginita lumilor durere. GOGA, c. p. 145. Toată fiinţa lui respira o nemărginită bunătate. VLAHUŢi, o. a. m 11. NEMĂSURĂT, -Ă, nemăsuraţi, -te, adj. Fără măsură; care nu poate fi măsurat; incalculabil, nelimitat. în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. BRĂTEbCU-voiNEŞTl, î. 22. Muntele nemăsurat şi diform, în tristeţea indescriptibilă a sfîrşiturilor de zi pt munţi, inspira neîncredere şi nelinişte, ibrăileanu, a. 160. Stele pluteau ca nişte faruri pe nemăsurata şi liniştita marâ de întuneric, vlahuţă, o. a. 158. + Prea mare, excesiv, exagerat. A scăpătat din pricina cheltuielilor nemăsurate cu atîtea petreceri şi ziafeturi. Caragiale, o. iii 61. NEMÎNIE, nemenii, s. f. (învechit, rar) Categorie, specie, soi. Arheologi de fantazie, a căror nemenie a început a se-nmulţi la noi. ODOBESCU, S. I 391. NEMERl vb. IV v. nimeri. NEMERÎT1 s. n. v. nimerit'. NEMERlT3, -Ă adj. v. nimerit3. NEMfRNIC, -Ă, nemernici, -e, adj. 1. Ticălos, mişel, mîrşav, infam. Făcu trei paşi şi bătu pe nemernicii boieri în frunte şi-n piept, sadoveanu, o. vii 74. Craiu-nchida cu groază ochii săi; Cunoaşte ce nemernic ăfost şi, de văpăi Cuprins, mai tare plînge Şi-l arde-n suflet vina. COŞBUC, P. II 184. + De nimic, fără valoare, nevrednic, neputincios. Se socotea nemernică, umilită, slavici, N. II 207. N-a apucat să ridice nemernicul mîna şi a picat grămadă, trăsnit. CARAGIAI.E, O. Iii 194. Norocul, ştii, atîrnă de la un fir de aţă, Slab omului nemernic, bun celui iscusit. AI.ECSANDRI, T. ii 108. Traiul vostru să fie mîrşav şi nemernic. NEGRUZZI, s. I 233. (Substantivat) Ce te-ai culcat aici, nemernice, să te vadă împărătiţa şi să fugă din grădină, scîrbită de urîţenia ta? vissakion, b. 26. Nemernicii nu se bat de faţă. ISPIRESCU, m. v. 50. Vrednic de milă, sărman, jalnic. Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale O gingaşă păreche în cursul vieţii sale. alecsandri, p. iii 153. Acum trupa cam şchioapă, cam nemernică, era plină de . . speranţă în viitoriul ei. necruzzi, s. I 343. (Substantivat) Din vîrful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, cite-0 căutătură jalnică spre munţii Neamţului. CREANGĂ, A. 125. 3» (învechit) Străin, pribeag, pripăşit. Nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri. CREANGĂ, 28 I NEMERNICI — 194 — NEMÎNCAT p. 95. Se găsea nemernic, pribegit din ţara sa. negruzzi, s. i 117. — Variantă: nimernic, -ă (sbiera, p. 49) adj. NEMERNICI, nemernicesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A umbla pribeag, a pribegi. Şi, ca băiet străin ce se găsea, nemernicind el de colo pină colo pe la uşile oamenilor. . . s-a oploşit de la o vreme intr-un sat. creangă, p. 139. Flori strălucitoare se vor deschide în orice loc vom nemernici, negruzzi, s. ii 49. Să umbli nemernicind prin necunoscute locuri. drĂghici, r. 41. NEMERNICIE s. f. 1. Faptă mîrşavă, ticăloşie, infamie. 2. Starea celui nemernic; mizerie, neputinţă. Aveam nevoie să spun ceva, să mă ridic, să strălucesc — dar vecina mea zîmbea nemerniciei mele. sa'doveanu, o, viii 99. NEMÎSTIE s. f. v. namestie. NÎMEŞ, -Ă, nemeşi, -e, s. m. şi f. Nobil din clasa stăpînitoare a Transilvaniei medievale; p. e x t. nobil de rang mic. Nemeşii s-au strîns la sfat; Şoaptă, spaimă li-i cuvîntul. BENiuc, v. 105. Multe oase şi pînă în ziua de azi se tăvălesc acolo în cîmpii Rigăi, de nemeşii ungureşti ce au pierit la acel război. BĂLCESCU, o. I 45. [Caii] cu stava i-am minat De la nemeşul bogat. JARNÎk-bÎr-SEANU, D. 291. (Adjectival) Ş-an luat cu vitejie Multe suflete-n robie Şi maghiari nemeşi o mie! alecsandri, p. i 26. — Variantă: n6miş, -ă s. m. şi f. NEMEŞE SC, -EĂSCĂ, nemeşeşti, adj. De nemeş, nobil, boieresc. Mare a fost mulţumirea... iobagilor romîni de la graniţe, cînd s-au văzut deodată scăpaţi de robia nemeşească. ODOBESCU, s. iii 524. M-am întrecut Cu cincizeci de cai, Tot cai nemeşeşti. teodorescu, p. P. 57. Cavaleria moldovenească se compunea din toţi proprietarii teritoriali, numindu-se oaste nemeşească. hasdeu, la Tdrg. NEMEŞÎE s. f. 1. Stare, calitate de nemeş. 2. Tagma nemeşilor. De-acum De nemeşie Scrum să s-aleagă şi fum! beniuc, v. 156. NEMEŞtJG, nemeşuguri, s. n. (învechit) Origine nobilă, rang de nobil, nobleţe; (cu sens colectiv) totalitatea nobililor, nobilime. Nimene cu nobilitatea sau cu nemeşugul său să nu se laude, ţichindeal, f. 381. KÎMET, nemeturi, s. n. (Rar, cu sens colectiv) Totalitatea neamurilor cuiva, neamuri, rude. D-or veni de bunăvoie, îi prindem cu tot nemetul lor aici. ODOBESCU, S. a. 98. NEMETALIC, -A, nemetalici, -e, adj. (Despre materiale) Care nu conţine metale sau nu prezintă caracter metalic. NEMÎTE s. m. v. nămcte. NEMETÎNIE s. f. v. nămetenie. NEMÎC pron. neg. v. nimic1* NEMÎCĂ pron. neg. v. nimic1. NEMIJLOCIT, -A, nemijlociţi, -te, adj. Direct, pe o cale neocolită, fără ceva intermediar. (Adverbial) Am văzut că lucrul nu se mai poate tracta nemijlocit in parlament. GHICA, a. 165. NEMlLA s. f. (Rar) Lipsă de milă, cruzime, străşnicie. Bătrînul duhovnic,■ în nemila jurămîntului său% n-a ştiut căy inchizînd o cale, deschide alta alături, popa, v. 39. Pin* la omul care-n viaţa-i n-a gustat de nicăiri Decît despreţ şi nemilă, batjocură şi loviri! hasdeu, r. v. 73. NEMILOS, -OÂSA, nemiloşi, -oase, adj. Care nu cunoaşte mila, neîndurător, necruţător, crud, aspru. Orice scriitor rus dă, cu talentul lui, lovituri nemiloase \ unei stări de lucruri atit de nedrepte şi îngrozitoare. IONESCU-RION, C. 106. F i g. Pune intr-una lemne intr-o gură de cuptor lacomă şi nemiloasă. SADOVEANU, o. VIII 180. <$■ (Adverbial) Lung şi crunt de nemilos în ochii fiului privea. coşbuc, p. i 270. NEMILOSTlV, -Ă, nemilostivi, -e, adj. (Despre oameni) Fără milă, crud, cumplit. Crud şi nemilostiv, sălbatic. drXghici, r. 156. (Adverbial) S-au abătut asupră-i toate urgiile biblice, mai nemilostiv ca asupra lui Iov. c. petrescu, a. r. 17. -+■ F i g. (Despre o boală) Cu caracter grav, fără leac; nemilos. [Gr. Alexandrescu] a fost lovit de o boală nemilostivă care l-a ţinut aproape un sfert de secol, mort între cei vii. ghica, s. A. 133. NEMILO STIVÎ RE, nemilostiviri, s. f. (Mai ales în loc. a d v.) Cu nemilostivire — fără milă, fără cruţare. Scoaseră apoi paloşele şi se loviră cu nemilostivire. ispi-RESCU, u. 52. A rănit-o cu aşa nemilostivire. GORJAN, H. I 161. NEMILUIT, -Ă, nemiluiţi, -te, adj. (Rar) 1. Mult. A dat dumnezeu zăpadă nemiluită, delavrancea, S. 4. (Adverbial) Zăpada cădea nemiluit, sandu-ALDEA, U. p. 36. 2. Fără milă, fără cruţare. (Adverbial) S-aţine nemiluit pe urma fiarelor din codru, odobescu, s. ni 149. NEMILUITA s. f. (Numai în exp r.) Cu nemiluita = în cantitate foarte mare, din belşug, foarte mult> cu ghiotura. Vitele începură apoi să piară cu nemiluita. agîrbiceanu, s. p. 30. NÎMIŞ, -Ă s. m. şi f. v. nemeş. NEMIŞCĂRE s. f. Stare a ceea ce nu se mişcă; faptul de a nu se mişca; imobilitate. Se uită la maică-sa în deplină nemişcare, dumitriu, n. 40. Pulberea fină de zăpadă, răscolită din nemişcarea de două săptămîni, s-a învălurat în dune ciudate. C. PETRESCU, A. 274. Brazii stau în nemişcare. TopÎrceanu, b. 24. NEMIŞCĂT, -Ă, nemişcaţi, -te, adj. Care stă pe loc, care nu se mişcă; neclintit, imobil. Stătu în scaun nemişcată. dumitriu, n. 85. O babă şade pe prispă. .. nemişcată, parc-ar fi de lemn. REBREANU, I. 10. Un obrăzar de ceară părea că poartă el, Atît de albă faţa-i ş-atît de nemişcată. eminescu, o. i 96. NEMIŞCĂTOR, -OĂRE, nemişcători, -oare, adj. Nemişcat, imobil. Şi ochii tăi nemişcători, Sub ochii mei rămîie. EMINESCU, o. I 174. (învechit) Avere nemişcătoare = avere imobilă. Averile lor mişcătoare şi nemişcătoare să se iaie in folosul bisericii, negruzzi, s. I 232. (F i g.) Deşi n-am bani. . . Am averi nemişcătoare! ALECSANDRI, T. I 160. NEMÎTE adv. (Rar) Cu aţît mai puţin, necum, darămite. Două copile... care trebuiau numaidecit măritate, şi el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le-nzestreze. CARA-GIALE, o. III 199. NEMITfiŢ s. n. v. nimitcz. NEMÎNCĂJRE s. f. Faptul de a nu mînca sau de a nu fi mîncat; flămînzire, foame. Era sleit. .. de nesomn, de nemîncare şi de harţa asta pe viaţă şi pe moarte in care trăia, popa, v. 81. Să calc pe urmele tale . . . Leşiitat de nemîncare. teodorescu, p. p. 307. NEMÎNCAT1 s. n. (Numai în exp r.) Pe ncmîncate = fără să fi mîncat, cu stomacul gol. începură să le guste lacomi, aşa, pe nemîncate. camil petrescu, o. ii 28. în loc să mă-ntrebi: <‘ Ai mîncat tu ceva, măi băiete, astăzi? . . . ţi-o fi foame? ¡>, dumneata îmi iei tacrirul pe nemîncate. caragiale, o. iii 53. — Formă gramaticală: (în expr,) nemîncate. NEMINCAT — 195 — NENE NEMÎNCĂT2, -Ă, nemtncaţi, -te, adj. Care nu a mîncat; flămînd ; p. e x t. sărac. Era slăbit, nemîncat, prăfuit. dumitriu, p. F. 58. NEMÎN GÎIÂT, -Ă, nemingiiaţi, -te, adj. Care are o supărare, o durere sufletească mare; care nu poate găsi mîngîiere; neîmpăcat Luă copilul in braţe şi porni intr-un plins nemingîiat. gane, n. ii 132. Totdeauna se întorcea, acasă nemingîiată cu gindul că fiu-său nu mai are leac. CARAGIALE, O. III 76. (Cu pronunţare regională) Au stătut pină a doua zi, nemîngiiet întru această stare. DRĂGHICI, R. 114. NEMOTÎNIE, nemotenii, s. f. 1. (Regional) înrudire. Minciuna. . . oarece nemotenie are cu gluma, ţichindeai,, f. 158. 2. Rudă, cimotie. O femeie dintre neamurile acestuia, muma, soţia, sora ori altă nemotenie. marian, î. 322. De la care nemotenie au moştenit acea avuţie. ŢICHINDEAI,, F. 291. NEMŢÎSC, -EÂSCĂ, nemţeşti, adj. Al nemţilor, propriu nemţilor. (Popular) Haine sau straie nemţeşti = haine orăşeneşti. Un om mijlociu la stat, în straie nemţeşti, cam ponosite, sadoveanu, P. s. 69. Cind pe-aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiet ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, creangă, p. 147. NEMŢÎŞTE adv. Ca nemţii, în felul nemţilor; în limba germană. Ştie căpitanul nemţeşte? drăghici, r. 16. -4-(Pe lîngă verbul « a se îmbrăca ») După moda apuseană, orăşeneşte. Ea băga şi aşa prin întuneric de seamă că el era îmbrăcat nemţeşte. slavici, N. ii 324. Lepădase leba-deaua şi tombatera şi se îmbrăcase nemţeşte. Ghica, s. a. 107. NEMŢI, nemţesc, vb. IV. Refl. (învechit) A împrumuta limba, obiceiurile şi portul din Apus ; a imita moda din Apus. Pare-mi-se, vere. . . că şi Iorgu s-a nemţit. AI.KCSAndri, t. 1003. Vezeteul înspăimîntat se dipărta mîrîind din dinţi: ...»s-au nemţit şi stăpînul meu! ». russo, s. 17. l NEMŢÎE s. f. (Popular, în e x p r.) Pe nemţie = după moda orăşenească. Pata care-mi place mie Se tot poartă pe nemţie, Ca să-mi facă necaz mie. mat. t'OLK. 888. nemţişOr, nemţişori, s. m. Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu frunzele în formă de palmă şi cu florile albastre-azurii (Delphinium). Se vădeşte minune în gingăşia fără seamăn a caliciului întortocheat şi fraged al florilor... de nemţişor şi de gura-leului de pe masă. camii, petrescu, o. ii 712. Compus: nemţişor-dc-cîmp = plantă erbacee cu flori albastre sau roz, cu fructul o capsulă (Delphinium Consolida) ; pintenaş. . NEMŢOAICA, nemţoaice, s. f. (Popular) Femeie care face parte dintr-o populaţie de limbă germană. Intr-un an au fost ochi negri; intr-altul nişte ochi albaştri de nemţoaică, sadoveanu, b. 127. (Ieşit din uz) Guvernantă. Rămas de mic fără mamă, crescuse pină la paisprezece ani sub îngrijirea unei nemţoaice bătrîne. vlahuţă, o. a. ni 51. NEMULŢĂMl vb. IV v. nemulţumi. NEMULŢĂMÎRE s. f. v. nemulţumire. NEMULŢ.lMÎT, -Ă adj. v. nemulţumit. NEMULŢĂMITOR, -OÂRE adj. v. nemulţumitor. NEMULŢUMÎ, nemulţumesc, vb. IV. T r a n z. A pricinui cuiva nemulţumiri; a nu satisface, a indispune, a supăra (pe cineva). Mă voi sili a nu nemulţumi lumea pe unde voi fi. I'II.IMON, la TDRG. — Variantă: nemulţumi (negruzzi, s. n 214) vb. IV. NEMULŢUMIRE, nemulţumiri, s. f. Faptul de a fi nemulţumit, starea celui nemulţumit; supărare, mîh-nire. Era om de treizeci şi ceva. de ani, dar părea mai bătrin din pricina nemulţumirii neîncetate care-l intu neca. dumitriu, p. F. 64. Caracterul acestei literaturi [dintre 1880 şi 1900] este nemidţumirea. Nemulţumirea provocată de situaţia scriitorului in societate şi (sau ori) de mizeriile celor mulţi. IBRĂII.KANU, _ s. 89. Nenmlţumirea boierilor crescu şi mai mult şi pierderea domnului se hotărî. BĂLCESCU, O. I 142. Neajuns, neplăcere, necaz. Peste o zi, o nemulţumire intimă intervenise. caragiai,e, o. ni 232. — Variantă.: ncmulţămire (sadoveanu, o. v 422) s. f. NEMULŢUMIT, -Ă, nemulţumiţi, -te, adj. Care nu e mulţumit; nesatisfăcut, neîmpăcat, supărat. (Adverbial) Se uita nemulţumit peste curtea celui la care striga, preda, î. 133. (Substantivat) Nemulţumitului i se ia darul. — Variantă : nemulţăinit, -ă (negruzzi, s. i 142) adj. NEMULŢUMITOR, -0ÂRE, nemulţumitori, -oare, adj. Care nu recunoaşte binele primit; nemulţumit, nerecunoscător. (Atestat în forma nemulţămitor) Baba şi cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare şi nemulţămitoare erau. creangX, p. 284. ■+■ Care nu mulţumeşte; nesatisfăcător. Rezultate nemulţumitoare. — Variantă: nemulţămitor, -oare adj. NEMURÎLE s. n. pl. (Popular) Diminutiv al lui nea m2 ; rudă. Să audă nemurelele de acasă. şez. xviii 175. Sărmanele nemurele, Unde-s eu şi unde-s ele? SEVASTOS, c. 36. NEMURÎRE s. f. Calitatea (atribuită de diverse religii zeilor şi sufletului omenesc) de a nu muri niciodată ; faptul de a nu fi supus morţii; stare a celui nemuritor. Tu-mi cei chiar nemurirea mea In schimb pe-o sărutare. EMi-NESCU, o. I 173. F i g. Glorie veşnică, amintire eternă, faimă nepieritoare, renume. Sint puţini fericiţi cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă, în Panteonul nemuririi, anghel, rit. 37. Ocupă-te, te rog, cît mai curitid de aceasta, căci făgăduiesc a te trece la nemurire, ghica, a. 607. Fericit, măreţ acela care Sub un falnic soare Pentru patria sa moare, Nemurire moştenind, alecsandri, p. a. 82. NEMURITOR, -OÂRE, nemuritori, -oare, adj. (în concepţiile religioase, în basme) Care nu moare niciodată. V. etern. Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare Cum că eu sînt nemuritor Şi tu eşti muritoare? EMINESCU, O. I 172. -$■ F i g. Care rămîne veşnic în amintirea oamenilor, care se bucură de o glorie eternă; nepieritor, etern. Nemuritor e şi Petroniu Care-a descris cu-atita vervă banchetul lui Trimalcion. anghkl-iosif, c. M. Ii 80. Virgila imitat pe Omer, Dantepe Virgil. ■ ■ şi cu toate acestea sînt nemuritori! bountineanu, o. 358. NEMUŞtJG, nemuşuguri, s. n. (Regional) 1. Legătură de familie, rudenie. In puterea nemuşugului, venea tare adesa pe la curtea boierească. I. cr. iii 35. 2. Rudă, neam2 (3). Face pe nemuşuguri să rtdă. pam-TOE, M. R. I 92. NEMtfŢ, nemuţuri, s. n. (Popular) Rudă, neam2 (3). Copii mici în legănuţ, Nu ştiu cine li-i nemuţ. ŞEZ. ii 80. NÎNEs. m. 1. (Uneori articulat şi în forma prescurtată regională nea; adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Termen de respect cu care se adresează un copil sau o persoană mai tînără unui bărbat mai în vîrstă sau unui frate mai mare. V. b a d e, u n c h i. De ce să ai, nea Ioane, ciudă pe mine? dumitriu, b. f. 65. Da unde te duci, nene George? ISPIRESCU, I,. 139. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. NEGRUZZI, S. I 224. <§• (în forma prescurtată nenurmat de adjectivul posesiv de persoana a doua şi a treia) Mă! spune iui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba, caraglaxe, o. i 53. Chiruţa se-nspăi-mînta Şi către nen-său grăia. JARNÎK-bîrseantj, d. 492. (întrebuinţat în cursul unei povestiri sau conversaţii fără să fie adresat unei anumite persoane, servind numai pentru a atrage atenţia asupra celor spuse) Să fi văzut, NENEACĂ — 196 — NEOGOIT nene, cadinele cum mai fugeau desculţe. ISPIRESCU, M. V. 15. Ei, nene, să pomenea Din inima cimpului în buricul pămin-tului. pXsctoescu, l. p. 212. 2. (Neobişnuit) Tată. Au zis împăratul că cine m-a scăpa din gura bălaurului, după acela m-a mărita şi. . . are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest ţigan. SBIERA, P. 125. — Variantă: (însoţit de numele persoanei la care se referă) nea s. m. NENEĂCĂ s. f. (Familiar, mai ales în Mold.) Termen cu care se adresează un copil mamei sale; mamă. Prima datorie pe care am invăţat-o eu a fost să respect pe babaca şi pe neneaca. SADOVEANU, n. f. 9. Bine-ţi şede mitropolit... unde-i neneacă-ta să te vadă! CREANGX, a. 137. Mai bine-ţi caută de nevoi şi-ţi ie tălpăşiţa pină nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară, alecsandri, T. i 38. E x p r. Trai nencacă cu banii babachii v. babacă. — Variantă: nine.ică (alecsandri, t. i 119) s. f. NENECÎŢĂ s. f. (Familiar, mai ales în Mold.) Diminutiv al lui n e n e a c ă. Ah, nenecuţă, cit eşti de bună! ALECSANDRI, T. I 36. NEXIŞOlt, nenişori, s. m. (Familiar şi adesea ironic, numai la vocativ) Diminutiv al lui n e n e. Ţi-am pus lingurile-n briu, nenişorule I rebreanu, r. i 25. Mai avem treabă, nenişorule! negruzzi, s. iii 19. NE .NI tic, neniuci, s. m. (Regional) Nenişor. Dragul meu, neniucul meu. marian. î. 511. NENIUCÎJŢ, neniucuţi, s. m. (Regional) Nenişor. Neniu- I cuţul meu iubit, marian, î. 511. KEMtJŢ s. m. v. nenuţ. NENOROC s. n. Lipsă de noroc, nefericire; necaz, ghinion. Spunea de-un sat cu case albe, pierdut pe coasta unui munte, De oameni uitaţi acolo, pe care-i paşte nenorocul. GOGA, C. P. 9. NENOROCI, nenorocesc, vb. IV. T r a n z. A face pe cineva nenorocit, a aduce cuiva nefericire, a-i pricinui un rău mare, a-i strica, a-i nimici viaţa. Ai ascultat de sfaturile altora, de-ai nenorocit şi căzăturile aieste de bătrini. CREANGĂ, P. 88. Doamnele... m-ar nenoroci foarte mult, condam-nindu-mă. .. a nu mai putea admira graţiile lor. ALEC-SANDRi, o, P. 132. Am iubit, şi acel întîi amor m-a nenorocit. negruzzi, s. i 51. NENOROCIRE, nenorociri, s. f. Stare a celui nenorocit; (concretizat) întîmplare care face pe cineva nenorocit, care curmă cursul liniştit al vieţii, p. e x t. care aduce după sine necazuri, dureri, suferinţe ; neajuns mare, dezastru. Ce nenorociri te-au zdrobit, ce dureri ţi-au împietrit sufletul ? SADOVEANU, O. i 422. Mi s-a intîmplat o mare nenorocire. camilpetrescu,u.n.233.<>Loc. adv. Din uenorocire = datorită unor împrejurări nefavorabile ; din păcate. NENOROCIT, -A, nenorociţi, -te, adj. 1. Lipsit de fericire, de noroc; nefericit. N-am să mă înţeleg cu oamenii aceştia ţi am să fiu nenorocită! Sadovkanu, o. v 638. Cine să se mai gîndească la nenorocita de ea, în huietul şi bezna acestei nopţi îngrozitoare! vlahuţX, O. A. 354. Nenorocitul animal fugea făcînd nişte salturi nebuneşti şi chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALK, o, II 77. (Substantivat) La o stîncă de sare lucrează doisprezece nenorociţi. SADOVEANU, O. vi 275. E o nenorocită care s-a aruncat înaintea trenului. C. pktrescu, C. v. 38. Nenorociţii aceia nu veneau, ci erau aduşi acolo. CARAGiALE, O. III 202. 2. Care inspiră milă, tristeţe ; dureros, trist. Sfîrşitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei. sadovkanu, O. vil 172. *4* (Adverbial) Greşit, rău. N-am avut (n viata mea decît un prieten: pe tine. Şi acum văd că alesesem prost, nenorocit. DBMBTRIUS, C. 54. NENOROCfiS, -OĂSĂ, nenorocoşi, -oase, adj. Care nu are noroc, care nu are succes; p. e x t. care aduce nenoroc; nefast. Nouă nenorocoase ispite (l aştepta. drXghici, r. 212. NENUFÂR, nenufari, s. m. (Franţuzism) Nufăr. [Plutea] alături de el pe o floare de nenufar. G. M. zamfi-RESCU, SF. M. N. I 15. Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar, macedonski, o. i 63. NENUMArAT, -A, nenumăraţi, -te, adj. Care este în număr atît de mare, îneît nu poate fi numărat; fără număr, imens. învăţămintele şi rînduielile lumii civilizate sînt nenumărate. SADOVEANU, E. 28. El numără în gîndu-i zile nenumărate. EMINESCU, o. I 93. Stele nenumărate, ca nisipul mării, seînteiază care de care mai mult. bolintineanu, o. 350. Turme nenumărate ca stelele păşteau în cîmpii întinse. RUSSO, o. 40. ^ (Substantivat, în loc. adj.) Cu nenumărata = în cantitate imensă, nesfîrşită, neisprăvită. Bani cu nenumărata. RETEGANUL, p. ni 71. NENÎJŢ, nenuţi, s. m. (Regional) Tată. Să fii mamii de-ajutor Şi nenuţului de spor. marian, na. 318. — Variantă: neniuţ (marian, î. 329) s. m. NEO- Element de compunere avînd sensul de « nou » şi care formează cuvinte ca neogrec, neolatin etc. — Pronunţat: ne-o-. NEOBIŞNUIT, -A, neobişnuiţi, -te, adj. Care iese din comun, care nu se întîlneşte în mod frecvent; special. NEOBOSIT, -Ă, neobosiţi, -te, adj. Care nu simte oboseala; foarte activ, harnic. Bedros, neobosit, sălta lăzile în camion, dumitriu, n. 258. (Despre o muncă, un efort) Susţinut, continuu, necontenit. Mihai a reuşit să facă din brigada lui prima brigadă de calitate. E rodul unei munci neîntrerupte, neobosite, mihale, o. 391. NEOBRAzARE, neobrăzări, s. f. Obrăznicie, neruşinare. NEOBRĂZAT, -A, neobrăzaţi, -te, adj. Neruşinat, obraznic. NEOCLASIC, -A, neoclasici, -e, adj. Care îşi ia ca model arta şi arhitectura clasică. Un acoperămînt al tindei in chip de fronton grec. . . dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic. CĂUNESCU, E. 49. Pretindea că ar fi o clădire in stil neoclasic, cu coloane şi ferestre arcuite. Camu, petrescu, o. ii 389. NEOCLASICISM s. n. Curent în artă şi în arhitectură, dezvoltat în secolul al XlX-lea şi care îşi ia ca model arta şi arhitectura clasică. NEODIHNIT, -A, neodihniţi, -te, adj. Care n-a avut odihna necesară sau suficientă; p. e x t. care e gata de lucru, de luptă. Săcuii erau neodihniţi şi cîrtitori, pentru că nu li se dedese încă diploma întăritoare a drepturilor de curînd dobîndite. bXlcescu, o. ii 104. NEOFALiNA s. f. Produs obţinut prin distilarea petrolului, asemănător cu benzina şi folosit la spălarea sau curăţirea obiectelor de stofă, mătase etc. NEOFÎT, -A, neofiţi, -te, s. m. şi f. Persoană care a îmbrăţişat de curînd o religie (abandonînd credinţa veche); p. e x t. persoană intrată de curînd într-o grupare, o societate, o asociaţie etc. şi încă neiniţiată. Aceasta le-a dovedit el atunci cu toată înfocarea de neofit şi poate cu o... pripită confuzie a textelor. C. PETRESCU, A. 318. Numele neofiţilor sau noilor botezaţi, odobescu, S. I 452. NEOGfiN s. n. A doua perioadă a erei neozoice, de la sfîrşitul oligocenului pină la începutul cuaternarului. NEOGOÎT, -A, neogoiţi, -te, adj. (Regional) Care se desfăşoară cu intensitate susţinută; nepotolit, nestăvilit. NEOGREC — 197 — NEPĂSARE aprig. Zaharia rămînea in aşternutul fierbinte, cu faţa in sus, frămintat de dureri neogoite. C. petrescu, a. 32. NEOGRÉC, -GREĂCĂ, neogreci, -e, adj. Care se referă la Grecia modernă sau la poporul grec modern. Limba neogreacă. NEOLATIN, -Ă, neolatini, -e, adj. (Despre o limbă) Care continuă limba latină; (despre un popor) care descinde din romani. V. romanic. NEOLITIC, -Ă, neolitici, -e, adj. Referitor la ultima fază a evoluţiei industriei omului preistoric. + (Substantivat, n.) Ultima. epocă a preistoriei, epoca pietrei lustruite (caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită sau de bronz, prin apariţia agriculturii primitive, a creşterii vitelor şi a olăriei). + (Substantivat, n.) Etajul inferior al cuaternarului superior. NEOLÓGIC, -Ă, neologici, -e, adj. (Despre cuvinte sau expresii) Care a fost împrumutat recent dintr-o limbă străină; care este o formaţie lingvistică nouă. NEOLOGISM, neologisme, s. n. Cuvînt nou împrumutat sau creat într-o limbă. Nevoia de cuvinte noi a ştiinţelor, a filozofiei, a cercetării istorice, a analizelor morale se satisface prin masiva introducere de neologisme in epoca de după 1780. L. rom. 1954, nr. 4, 50. In limba literară, neologismul intră firesc acolo unde e nevoie de el. sadoveanu, e. 34. NEÓM, neoameni, s. m. Persoană lipsită de însuşirile morale, sociale sau fizice proprii unui om normal. Boleşte o săptămină sau^două... şi pe urmă de-abia o să fie neom. dumitriu, P. F. 35. Se ţinea lumea după dînsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii, ispirescu, I,. 136. Toată nenorocirea căzu asupra maică-sa, ea-l dăduse lumii om ; şi-l luă să-l ţie neom. contemporanul, viji 217. E x p r. A face pe cineva (din om) neom = a aduce pe cineva într-o stare de plîns, distrugîndu-1 sau degra-dîndu-1 fiziceşte sau sufleteşte. Hei, domnule! oftă cu năduf gazda. Ploaia asta te. face neom! sadoveanu, o. viii 76. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. jarnîk-bIrseanu, d. 212. NEOMENÉSC, -EÂSCĂ, neomeneşti, adj. Lipsit de omenie, sălbatic, inuman, neomenos. Avea in faţa lui prelungă, negricioasă, slabă. ■ . ceva neomenesc, de ascet necruţător. CAMIL PETRESCU, O. II 21. NEOMENÎŞTE adv. în chip neomenesc, cu cruzime, barbar. Cel mai bun amic şi camarad de arme al său... fusese asasinat neomeneşte. ghica, a. 32. NEOMENIE s. f. Lipsă de omenie, răutate, cruzime, sălbăticie. Ţăranii s-au deşteptat, vor ei înşişi pămînt şi nu mai rabdă fără a crîcni înşelăciunile şi neomenia. REiiREANU, R. T 168. Vreau să mă luminez singur despre mişelia şi neomenia lor. caragiale, o. m 61. NE0MENÍT, -Ă, neomeniţi, -te, adj. (învechit) Neomenos, rău. Neomenit şi sălbatic obicei, drXghici, R. 194. în pizma acestui neomenit zmeu, carele mă -ţine cu atîta pază grozavă în ladă. GORJAN, h. i 11. (Substantivat) Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai bătrîneţelor mele? ISPIRESCU, I,. 121. NE0MENÓS, -OĂSĂ, neomenoşi, -oase, adj. Lipsit de omenie sau de bună-cuviinţă, fără milă; inuman, rău, crud. Comşa fu de părere că masa se prelungeşte peste măsură, neomenos spectacol sub ochii celor ţinuţi să postească, în picioare. C. PETRESCU, î. n 144. Noi nu ştiam la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvîrşit. ispirescu, h. 378. NEÓN s. n. Gaz nobil neinflamabil, fără miros şi fără culoare, cu care se umplu tuburile luminoase. NEOPLĂSM, neoplasme, s. n. (Med.) Cancer; p. e x t. tumoare. Termenul de neoplasm este sinonim cu cel de tumoare şi se aplică la orice formaţiune cutanată proeminentă circumscrisă, neinflamat orie. NICOLAU-MAISLER, D. v. 441. NEOPLATONISM s. n. Doctrină filozofică idealistă, cu centrul în Alexandria, ai cărei adepţi pretindeau că reiau filozofia platonică, pe care încercau s-o concilieze cu concepţiile mistico-religioase ale Orientului. NEOFRÎN s. n. Cauciuc sintetic obţinut prin poli-merizare, care este mai rezistent decît cauciucul natural la acţiunea uleiurilor şi ozonului. NEOPRlT, -Ă, neopriţi, -te, adj. Care nu este oprit sau împiedicat de nimic ; nestînjenit, nestăvilit, continuu. Valul trece neoprit! alecsandri, p. n 101. NEORGĂNIC, -Ă, neorganici, -e, adj. Anorganic. NEORÎNDUIĂLĂ, neorînduieli, s. f. Dezordine, neregulă. Părul cărunt îi cădea în neorînduială pe frunte. sadoveanu, o. l 435. Se temea să nu fie vorba despre vreo neorînduială în buna gospodărie a domeniului său. C. PETRESCU, A. 305. Mobile scumpe dispuse intr-o neorînduială intenţionată. vi^ahuţA, o. a. 245. KEOSALVARSAN s. n. Produs farmaceutic folosit în tratamentul sifilisului. NE0ST0ÎT, -Ă, neostoiţi, -te, adj. Neobosit, nepotolit, continuu. Era in el o sete neostoită cum să-şi aibă şi el casa lui, vita lui, muierea şi copiii lui. camii, PETRESCU, O. I 35. Gîndurile îi rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri. rBbreanu, r. i 45. <$> (Adverbial) Intre buchete de sălcii, înfloreau fînaţurile şi sfirîiau cosaşii neostoit. SADOVEANU, n. V. 26. NEOZOlC s. n. Eră geologică dintre sfîrşitul creta-cicului şi începutul cuaternarului. NEPĂMÎN'TEĂN, -Ă, nepămînteni, -e, adj. Care nu e de pe pămînt, care nu are caracterul lucrurilor de pe pămînt; din alte lumi, nepămîntesc; f i g. care pare din altă lume, cu totul neobişnuit, nefiresc. De acolo, din tăcerea nepămînteană a sihlelor, se deştepta cîteodată urlet de fiare necunoscute. C. PETRESCU, A. 17. NEPĂMÎNTÎSC, -EÂSCĂ, nepăminteşti, adj. Nepă-mîntean. Ochii, de un albastru nepămîntesc, in formă de migdală, cu gene negre lungi, străluceau subt sprîncenele subţiri, camii, petrescu, o. i 515. Se părea fiinţă fărmă-cătoare, nepămintească! contemporanul, iv 86. NEPĂRTINÎRE s. f. Lipsă de părtinire; imparţialitate ; obiectivitate. Noi n-am ajuns încă aşa departe ca să putem trata cu nepărtinire istoria contemporană, KOGÂr,-NICEANU, S. A. 77. NEPĂRTINITOR, -OÂRE, nepărtinitori, -oare, adj. Care nu e părtinitor; imparţial, drept; obiectiv. Se zice mult bine de administraţia sa. . ■ El lovea abuzurile; era nepărtinitor, integru, bolintineanu, o. 254. Oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţie mea să galopeze fără voie. negruzzi, s. i 38. NEPĂSĂRE s. f. Faptul de a fi nepăsător, lipsă de interes şi de grijă, indiferenţă. V. lenevie. Moşul privea toate cu o nepăsare de gheaţă, sadoveanu, o. vi 106. Urmă să citească, luînd un aer din ce in ce mai pronunţat de nepăsare. BASSARABESCU, s. n. 146. Am priceput că e nemulţumit de nepăsarea publicului. vlahuţX, o. a. 227. <§> Loc. adv. Cu nepăsare = în mod nepăsător, fără grijă, fără atenţie, lvan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o anină într-un copac. CREAngX, O. A. 211. NEPĂSĂTOR — 198 — NEPOŢEA NEPĂSĂTOR, -OĂRE, nepăsăîoriy -oare, adj. Lipsit de interes pentru ceea ce se petrece în jurul său, indiferent la cele ce se întîmplă. întorcind spatele cătră pădurarintră nepăsătoare în casă. SADOVEANU, o. vin 226. Cîntaţi, păsări ale cerului, nepăsătoare la durerile noastre, delavrancea, a. 34. Nu-l ierta firea să stea nepăsător cînd te miri cu ce mari nevoi se lupta sărmana aceea de văduvă. slavici, o. n 112. NEPĂTÂT, -Ă, nepătaţi^ -te, adj. Care nu are pete; f i g. curat, neprihănit. Să-ţi rămiie numele nepătat. ispi-RESCU, L. 77. întreprinderea-ţi fu dreaptăt a fost nobilă şi mare; De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat. ALEXANDRESCU, m. 15. NEPĂTRÎJNS, -Ă, nepătrunşi, -se, adj. Care nu este sau nu poate fi pătruns sau străbătut, în care nu se poate pătrunde (cu piciorul, cu privirea), impenetrabil; des, compact. Bezna era nepătrunsă. dumitriu, n. 41. Noaptea fu .mai nepătrunsă şi pustie. C. PETRESCU, c. V. 268. + F i g. Tainic, misterios, neînţeles, necunoscut. Acea putere nepătrunsă a spiritului, pe care o numim imaginaţiune. CARAGIALE, O. II 144. NEFERÎCHE adj. invar. (Despre numere întregi) Care nu se poate împărţi fără rest cu- numărul doi; impar. NEPERIĂN, neperieni, adj. m. (în e x p r.) Logaritm neperian v. logaritm. NEPIERITOR, -OĂRE, nepieritori, -oare, adj. Care nu piere; care durează multă vreme. V. nemuritor. Coroane-n veci nepieritoare Dintre frunzişurile mari Ale bătrînilor stejari: Mi-aşterne umbra sub picioare, mace-donski, o. I 190. Din lucruri mici, din întîmplări de toate zilele se pot face opere nepieritoare, vlahuţă, o. a. ii 224. De flori nepieritoare ghirlandă fericită Sînt scumpele podoabe ce nu te părăsesc, alexandrescu, m. 191. NEPILDUÎT, -Ă, nepilduiţi, -te, adj. (învechit) Unic, fără precedent. Se distinsese. . . prin o toleranţă religioasă nepilduită în celelalte state catolice, hasdeu, I. v. XViii. Rezultatul acestei neauzite, nepilduite şi deşănţate revizuiri ne este astăzi supus spre aprobare. kogXlni-ceanu, s. a. 128. NEPLATA s. f. Faptul de a nu se achita de o obligaţie bănească, de a nu plăti. Sancţiuni pentru neplata impozitelor. NEPLĂCERE, neplăcerii s. f. Stare sufletească produsă de ceva neplăcut, supărător; silă, dezgust. Cu toată neplăcerea Deliu trebuia să se ducă. bart, E. 252. •+• Neajuns, necaz, nemulţumire. Crăişorul ca să nu facă neplăcere la vreunul dintre soldaţii săi. . . s-a dat jos chiar însuşi. bota, p. 94. NEPOATĂ, nepoatei s. f. 1* Fiica fiului sau a fiicei în raport cu bunicii. î-a spus Marioara Irinii, nepoata bucătăresei de la curte, rebreanu, r. i 237. Nepoată-ţi e? Şi-a arătat Spre fată. coşbuc, p. I 230. + (Uneori determinat prin «de frate», «de soră», «de văr» sau « de vară ») Fiica fratelui sau a surorii, ori fiica vărului sau a verişoarei. Creşteţi flori şi nu-nfloriţi Că mie nu-mi trebuiţi Că n-am fraţi să vă-ngrădească, Nici surori să vă plivească, Nici nepoate Să vă poarte. Jarnîk-bîrseanu, d. 210. 2. (Rar) Descendentă, urmaşă. 3. (Popular, mai ales la vocativ) Cuvînt cu care o persoană în vîrstă se adresează unei femei tinere sau unei fete. (Glumeţ) Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate. jarnîk-bîrseanu, d. 362. NEPOFTÎT, -Ă, nepoftiţi -te, adj. Nechemat, neinvitat. Ochi un scaun, îl trase cu hotărire în faţa biroului şi se instală nepoftit, c. petrescu, c. v. 146. Eu sînt sărăcia, răspunse ea, şi am venit nepoftită. ISPIRESCU, L. 207. Cată-ţi de treabă! ce te amesteci dumneata nepoftit in vorba noastră? CARAGiAr.K, o. vii 296. + Nedorit. Prea ai meşteşugul de a mi te vîrî nepoftită în suflet. HOGAŞ, M. N. 21. <£• (Substantivat) Nepoftitul n-are scaun. NEPOMENIT, -Ă, nepomeniţi, -te, adj. (Rar) Neauzit; nemenţionat, -f- (Adverbial, împreună cu prep. « de *, folosit în construirea superlativului) Foarte, deosebit, nemaipomenit de. . . Era o lună nepomenit de frumoasă. delavrancea, t. 25. nepOt, nepoţi, s. m. 1. Fiul fiului sau al fiicei în raport cu bunicii. Nu poate veni să-şi ia nepoţii, fiind ocupat la Vieroş. SADOVEANU, A. I,. 24. Bunicul meu David... a zis.'. . am să iau nepotul cu mine. CREANGĂ, A. 18. ■+ (Uneori determinat prin «de frate», «de soră », « de văr » sau « de vară ») Fiul fratelui sau al surorii ori fiul vărului sau al verişoarei. Fără copii, dar cu un numeros contigent de nepoţi şi nepoate, c. petrescu, c. v. 177. Nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. 2. Descendent, urmaş. în fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. beniuc, v. 27. Eu, nepotul lui Păcală, Care-n orice timp şi loc Rid de proşti, rid de Tîndală Şi de dracul îmi bat joc. ALECSANDRI, T. I 316. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Piatră. negruzzi, S. i 246. 3. (Popular, mai ales la vocativ) Cuvînt cu care o persoană în vîrstă se adresează unui tînăr sau unui copil. Moş Oprea, baciul, un om bătrîn şi înţelept, s-a bucurat de vederea mea... — Nepoate Năstase, s-au schimbai vremile. gaxaction, o. i 64. în ce te bizui, de te îndârjeşti aşa, nepoate? creangă, a. 57. Am să mă fac, nepoate, din cirjă buzdugan! alecsandri, p. iii 204. NEPOTISM s. n. Abuz de putere pe care îl comite cineva care acordă avantaje, favoruri, funcţii rudelor şi prietenilor, nedreptăţind prin aceasta pe alţii. V. favoritism, familiarism. NEPOTOLIT, -Ă, nepotoliţi, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi potolit (uşor);-nestins, neîmpăcat, aprig. Apele Oltului. . . îşi continuă nepotolitul zbucium, bogza, C. o. 97. Ea întreagă era dragoste, simţire în veci nepotolită. sadoveanu, o. i 433. Simţi în sine un foc mare Un foc drăcesc nepotolit, negruzzi, s. ii 113. NEPOTRIVIRE, nepotriviri, s, f. Lipsă de potrivire, de concordanţă; neasemănare, discordanţă. Descoperea o imperceptibilă nepotrivire a minutarelor. C. PETRESCU, a. 432. NEPOTRIYÎT, -Ă, nepotriviţi, -te, adj. Care nu se potriveşte; deplasat. I se părea însă cam nepotrivit să i se aducă mulţumiri în faţa frontului pentru atîta lucru. V. rom. noiembrie 1953, 132. NEPOŢEĂ, -ICĂ, nepoţele, s. f. Diminutiv al Iui nepoată. 1. v. nepoată (1). Dumneata. . . mi se pare. . . ai o nepoţică ?. . . Şi după cît am auzit, foarte frumuşică. BUJOR, S. 140. Ho, viteazule! Stăi pe loc şi nu-mi mai dondăni nepoţica... — Care nepoţică, boierule? ALEC-SANDRi, T. I 101. Stăncuţa de la Bagdat, Nepoţică de-m-părat. teodorescu, p. p. 640. 2. v. nepoată (2). Stai de nu ne săgeta, Că noi ţie că ţi-om da Surioara soarelui, Nepoţica zînelor> Frumoasa frumoaselor, teodorescu, p. p. 81. 3. v. nepoată (3). Stăpînul nostru... făcu nouă secerele Şi nouă toporele, Dădu pe la nepoţi şi nepoţele Să secere grîul cu ele. TEODORESCU, p. P. 140. NEPOŢEL - 199 — NEPRIINŢĂ NEPOŢII, nepoţei, s. m. Diminutiv al Iui nepot. 1. v. nepot (1). Am un nepoţel numai de zece ani. ALECSANDRI, T. i 384. 2. v. nepot (3). După ce mincă şi se sătură, se puse la vorbă cu unchiaşul. . . — Să vezi dumneata, nepoţelul moşului, această împărăţie a fost şi ea odată mare. ISPIRESCU, L. 101. NEPOVESTIT, -Ă, nepovestiţi, -te, adj. 1. Care nu a fost povestit, istorisit. 2. Care nu poate fi exprimat prin cuvinte; nemaiauzit, nemaivăzut, nespus. Nepovestită fu mîhnirea tatălui tău cînd auzi spuindu-i-se astă întîmplare. ispirescu, i,. 82. împăratul şi împărăteasa, attzindu-l că vorbeşte aşa de galeş şi aşezat, fură cuprinşi de o milă şi jale nepovestită. popescu, B. ii 13. Bucuria ce avea Robinson privind răsărirea soarelui. . . era nepovestită, drXghici, r. 61. (Adverbial, mai ales legat de un adjectiv prin prep. « de » pentru a exprima superlativul) Este nepovestit de frumoasă astă copilă minunată. POPESCU, B. I 85. NEPRECUPEŢIT, -Ă, neprecupeţiţi, -te, adj. Fără rezerve, necondiţionat, larg. Toate succesele obţinute in anii puterii populare în lupta pentru construirea socialismului se datoresc sprijimdui neprecupeţit de zi cu zi pe care statul democrat-popular l-a primit din partea maselor. scînteia, 1953, nr. 2581. NEPRÎGET s. n. sg. (învechit) Rîvnă, ardoare, zel. Cită filozofie tt-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! CARAGIALE, N. S. 9. -O- L o c. adv. Cu neproget = fără şovăire. Cu nepreget luînd amindoi lungăreţele suliţi, S-au năpustit ca şi leii. murnu, i. 143. NEPREGETĂT, -Ă, nepregetaţi, -te, adj. (învechit) 1. (Despre oameni) Harnic, neobosit, fără preget; iute. în precuvîntarea sa. . . vom vedea... pe bărbatul nepregetat suferind cu greu silita sa nelucrare. odobescu, s. i 311. 2. (Despre acţiuni) Neîncetat, neîntrerupt, continuu, fără preget, neobosit. Printr-o stăruinţă nepregetată, printr-o muncă continuă a ajuns omul a-şi clădi casă pe teama sa. odobescu, s. m 325. NEPRETENŢIOS, -OĂSĂ, nepretenţioşi, -oase, adj. Lipsit de pretenţii, modest; (despre limbă, stil) simplu, neafectat. Coşbuc a ştiut in cuvinte tot aşa de simple, în versuri şi imagini tot aşa de nepretenţioase, să redea un timtimînt şi mai complex, şi mai dureros decit acel din « Cintecul fusului». gherea, st. cr. hi 270. NEPREŢUIT, -Ă, nepreţuiţi, -te, adj. De mare preţ, foarte valoros. Pergamente şi colecţii vechi, nepreţuite. CAMIL petrescu, v. 7. Lecţiunîle nepreţuite ce ascultam . ■ . cine ar putea să ţi le spună! GAI.ACTION, o. I 247. Bravo! eşti un tinăr nepreţuit pentru comisioane! alecsandri, T. i 272. Zile nepreţuite ale copilăriei. albxandrESCU, m. 113. + (Substantivat) Drag, scump. Nepreţuita! şopti el, uitîndu-să la ea. EMINESCU, n. 72. NEPREVĂZUT, -Ă, neprevăzuţi, -te, adj. Care n-a fost sau nu poate fi prevăzut; care se iveşte pe neaşteptate, pe negîndite, fără veste, subit. Nici un om n-a putut fi pus vreodată intr-o situaţie atlt de neprevăzută. bogza, A. î. 656. Chemat de afaceri neprevăzute, va pleca din localitate. Galaction, o. i 240. O întîmplare neprevăzută i-a adus o soluţie. REBREANU, r. i 242. (Adverbial) Dintr-o dată, neprevăzut şi cu grabă, a pornit un vînt învierşunat. sadoveanu, E. 5. (Substantivat, n.) Neprevăzutul din ghicitoare naşte mai întotdeauna rîsul copiilor, atunci cînd îi află dezlegarea, h. rom. 1953, nr. 2, 53. NEPRICEPERE s. f. 1. Lipsă de înţelegere, neştiinţă, necunoaştere. Rid cu hohot de nepriceperea şi slăbădunea lor. creangă, p. 190. 2. Lipsă de destoinicie, incapacitate. .Averea părintească ... (din nepriceperea unchiului) s-a încurcat şi s-a micşorat. gai,action, o. I 113. NEPRICEPUT, -Ă, nepricepuţi, -te, adj. 1. Care nu poate fi priceput, care nu este înţeles ; neînţeles ; enigmatic. Şi cînd şoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută, Trăsar. macedonski, o. i 32. în inima lui zace un dor nepriceput, alecsandri, p. iii 371. 2. (Despre persoane) Care nu se pricepe la ceva; neîndemînatic, stîngaci; prost. Tu, cu pînea şi cuţitul Mori flămind, nepriceput! coşbuc, P. I 52. •Aleil femeie nepricepută! Ce-ai făcut?! creangX, p. 88. <$• (Substantivat) Stăi, nepriceputule! că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire. creangX, p. 57. NEPRICOPSIT, -Ă, nepricopsiţi, -te, adj. Care nu s-a pricopsit, nu s-a căpătuit; p. e x t. care nu e bun de nimic, netrebnic, nătărău. Doi feciori — băieţi buni, aminteri, da cam nepricopsiţi, caragiale, O. iii 32. îl dă afară şi vine altul nepricopsit, ghica, a. 430. <$> (Substantivat) în doi ani. . ■ şi-a cheltuit nepricopsitul toată averea.' bassarabescu, s. n. 141. — Variantă: neprocopsit, -u adj. NEPRIELNIC, -A, neprielnici, -e, adj. Nepotrivit, nefavorabil. Ai observat în ce nebunie neprielnică trăiesc toţi? C. PETRESCU, c. V. 163. Crestele calcaroase, de dincolo de tîrgul strivit între apă şi piatră, împrumutau decorului o atmosferă de loc sălbatic şi sterp, neprielnic visului. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 49. NEPRIÎTEN, neprieteni, s. m. (învechit) Duşman,, inamic, vrăjmaş. Neprietenul se ţntinde ca pecinginea* ispirescu, m. v. 11. Cîştiga o isbîndă asupra neprietenilor. NEGRUZZI, S. I 196. NEPRIETENESC, -EĂSCĂ, neprieteneşti, adj. Neprietenos. în patul neprietenesc al otelului rece, începu să viseze la pămîntul ţării. SADOVEANU,, M. 178. NEPRIETENÎE, neprietenii, s. f. Lipsă de prietenie; duşmănie, ostilitate. Ei primiră. . . dregătoriile şi păstrară în inimile lor neprietenia. iorga, I,. I 314. NEPRIETENOS, -OÂSĂ, neprietenoşi, -oase, adj. (Şî în forma neprietinos) Lipsit de prietenie, de amabilitate, de bunăvoinţă; duşmănos, ostil. îmi vorbea cu glasu-i neprietinos despre o mulţime de lucruri, sadoveanu, o. viii 65. <0> (Adverbial) Zise, fără să se clintească şi ztm-bind neprietinos. . . sadoveanu, z. c. 299. — Variantă: (regional) neprietincSs, -oâsă adj. NETRIETINOS, -OĂSĂ adj. v. neprietenos. NEPRIHĂNIRE s. f. (Rar) Puritate, curăţenie. Sub tălpile lor zăpada şi-a pierdut neprihănirea. stancu, d. 377. . NEPRIHĂNIT, -Ă, neprihăniţi, -te, adj. Fără pată; curat, nepătat, imaculat. Mergeau mereu. . . Cu paşii rari, scufundîndu-se uneori pînă-n brîu în zăpadă neprihănită. REBREANU, N. 78. Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia: Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia. anghel, î. G. 9. Larga şi neprihănita singurătate a naturii, hogaş, m. n. 90. NEPRIINdOS, -OĂSĂ, nepriincioşi, -oase, adj. (Rar) Neprielnic. Izbăvit acum de gîndurile cele nepriincioase, l-au împresurat altile. drXghici, r. 298. NEPRlIiSŢĂ s. f. (învechit) 1. Daună, vătămare, fapt păgubitor. în stupul cu albine stăpînirea ■ ■ . Este slobodă şi-n pace despre orice nepriinţă. conachi, p. 299. Loc. adj. De nepriinţă = neprielnic; dăunător. în cele ce-s de lipsă, slăveşte buna-voinţă. Căci lipsa lor dovedeşte că ţ-ar fi de nepriinţă. conachi, p. 269. 2. Necredinţă ; infidelitate. Rugat fiind foarte, atît de soţia cît şi de împăratul şi de toată■ curtea lui, au iertat nepriinţă soţiei. Sbiera, p. 48. i NEPROCOPSIT — 200 — NEROZIE NEPROCOTSÎT, -Ă adj. v. nepricopsit. NEI’TUMÂN, -Ă, neptunieni, -e, adj. (Geol.) Neptunic. NEI’TtJNIC, -Ă, neptunici, -e, adj. (Geol .; rar, despre' terenuri, roci etc., în opoziţie cu plutonic) Format prin acţiunea apei. NEPTUNlSM s. n. (Geol.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul formării rocilor sub acţiunea apei. NEPTÎINIU s. n. Element chimic obţinut pe cale sintetică, prin reacţii nucleare. NEPUTÎRE s. f. (Rar) Incapacitate, neputinţă- Nepu-terea de a îndeplini aceste ioate. macedonski, o. iv 82. NEPUTINCIOS, -OASĂ, neputincioşi, -oase, adj. 1. Lipsit de puterea de a face ceva, incapabil. Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plînge. GOGA, P. 11. Un val de furie neputincioasă îl cuprinse tulburîndu-i vederea, bart, e. 213. 2. Slab, nevolnic; p. ext. bolnav, infirm. IHgura lui părea neputincioasă şi mai acră. rebreanu, R. n 77. (Substantivat) Am căutat necontenit, neputinciosul de mine, să merg şi in picioare. Galaction, o. I 187. Cine este acolo?... — Un biet neputincios. ispirescu, L. 303. Uite ce vorbeşte gîrbova şi neputincioasa ! CREANGĂ, P. 191. NEPUTÎKŢA, neputinţe, s. f. 1. Lipsă de putere, incapacitate. [Era] în neputinţă sufletească de a-şi crea o soartă mai fericită. EMINESCU, n. 36. 2. Nevolnicie; slăbiciune, p. ext. boală, beteşug, infirmitate. Leac băbesc pentru cine ştie ce măruntă neputinţă căpătată. GALAN, z. R. 379. 8. Imposibilitate. Momentul l-am amînal, mai exact: s-a amînat mereu. De fapt, era neputinţa de a trece de la o stare la alta. ibrăileanu, a. 32. El înţălese. .. neputinţa realizărei viselor lui. EMINESCU, N. 71. Loc. adj. şi a d v. Cu neputinţă = imposibil. Şovăind, cercă să umble... dară îi fu cu neputinţă. ISPIRESCU, L. 59. Oricît ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă! creangă, p. 93. O lume întreagă de închipuiri. . . ii umplea creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. EMINESCU, N. 42. NERAMZ s. m. v. naramz. NERĂBDÂRE s. f. Lipsă de răbdare, impacienţă, dorinţă arzătoare de a face ceva; p. e x t. încordare, nelinişte, iritare, nervozitate. Biruindu-l nerăbdarea, intră înlăuntru. ispirescu, l. 112. Mă asculta cu o nerăbdare ce se vedea in neastîmpărul său. negruzzi, s. I 255. ^ Loc. adj. şi a d v. Cu nerăbdare = nerăbdător. Aşteptau cu nerăbdare să le vie vestea că spicul a-ngălbenit. SLAVICI, o. i 214. Se aşezară la umbra unui stejar, unde aşteptau cu nerăbdare timpul primului, bountineanu, o. 329. Fugim?. . . Zmeul a intrat în casă, sînt cu nerăbdare tă ies din turn. ALECSANDRI, T. i 449. NERĂBDĂTOR, -OARE, nerăbdători, -oare, adj. Care nu are răbdare, fără răbdare, impacient; p. e x t. încordat, agitat, neastîmpărat, nestăpînit. Să te prindă de departe Dorul meu nerăbdător, cazimir, l. u. 47. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul in materie. HOGAŞ, dr. ii 76. Soarele In urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau, se întindeau in sus, ca nişte braţe nerăbdătoare să-l apuce. vlahuţX, o. a. m 70. NERĂMZĂT, -Ă adj. v. naramzat. NERĂMZÎU, -ÎE adj. v. naramzin. NERĂSUFLÂT s. n. (Numai în e x p r .) Pe nerăsuflate = foarte repede, fără oprire; dintr-o răsuflare. înghiţea mîncarea pe nerăsuflate. DUMITRIU, N, 262. Bău pe nerăsuflate un pahar de vin. SaeovEanu, b. 282. Se ajungea la jumătăţile de poştă pe nerăsuflate, şi alţi cai erau aruncaţi la oişte. MACEDONSKI, o. III 19. — Formă gramaticală : (în e x p r.) nerăsuflate. NKRĂZIiÎT, -Ă, nerăzbiţi, -te, adj. Prin care nu se poate trece, de netrecut. La o înghesuială nerăzbită, cum e la orice iarmaroc, iacă se întilnesc cei doi fraţi şi nu le vine să crează ochilor, CARAGIALE, o. iii 105. NERECUNOSCĂTOR, -OĂRE, nerecunoscători, -oare, adj. Care nu recunoaşte un serviciu, un avantaj ce i 8-a făcut, care nu-şi manifestă recunoştinţa; ingrat. NERECUNOŞTÎNŢĂ s. f. Lipsă de recunoştinţă, ingratitudine. Vreau numai să încerc pină unde pot merge cu nerecunoştinţa, caragiale, p. 122. NEREGULARITÂTE, neregularităţi, s. f. Abatere de la regulă, de la forma obişnuită, deviere; (concretizat) formă, lucru neregulat. Căile cetăţii [Iafa] sînt strimte şi cele mai multe formate din scări de piatră, din pricina neregularităţii ţărmului. Bolintineanu, o. 292. NEREGULĂT, -Ă, neregulaţi, -te, adj. Care prezintă abateri de la o normă, de la o formă regulată. Curs de apă neregulat. <> Armată neregulată (sau trupe neregulate) = armată formată din luptători cu instrucţie neomogenă, avînd în loc de uniformă o insignă sau o cocardă, formînd unităţi ocazionale de luptă. Pusese mereu chestiunea organizării trupelor neregulate. CAMIL PETRESCU, o. n 553. NERÎGULĂ, nereguli, s. f. 1. Lipsă de regulă, dezordine, neorînduială. Neregulă in cameră. 2. Lipsă de exactitate, nerespectarea regulilor, necon-formitate cu situaţia reală în scriptele unei gestiuni (provenită din neglijenţă sau din necinste). Nereguli în registre. NEREÎDĂ, nereide, s. f. Fiecare din cele cincizeci de nimfe din mitologia greco-romană, despre care se credea că trăiesc în mare. NERÎTIC, -A, neritici, -e, adj. (în eipr.) Zonă neritică — zonă a fundului mării, situată în apropierea ţărmului continental. NEROD, -oădă, nerozi, -oade, adj. Prost, neghiob. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar? EMINESCU, O. I 83. Faceţi voi în lături, irozi nerozi ce sînteţi. ALECSANDRI, T. I 86. (Substantivat) Nerodul, Gură are de vorbit Şi cap n-are de gîndit. pann, p. v. i 94. Mai bine c-un înţelept la pagubă decît cu un nerod la ciştig. PÎSCULESCU, L. P. 111. 4- Lipsit de sens, fără rost; inutil. Să nu mai răsfir lacrimile în plînset nerod. VIN'TIlJv, o. 38. Am tras o spaimă neroadă. ■ . Bine c-am avut un vizitiu energic! REBREANU, R. I 216. Şi te-o strînge-n două şiruri, aşezîndu-te la coadă, în vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. — Variantă: (regional) năr<5d,-oddă (hodoş, p. p. 78) adj. NER0TUNJÎT, -Ă, nerotunjiţi, -te, adj. 1. Care nu e rotunjit. Stllp nerotunjit. 2. (Despre vocale) Care se pronunţă fără participare» buzelor; nelabial. « A * este vocală nerotunjită. NEROZÎSC, -EĂSCĂ, nerozeşti, adj. (Rar) De nerod; prostesc. Fugi de fleacuri şi de vorbe nebune şi nerozeşti. pann, p. v. I 142. NEROZÎE, nerozii, s. f. 1. Prostie, neghiobie. Ochii lui erau plini de o superstiţioasă nerozie. EMINESCU, N. 39. Deşertăciunea face pre oameni să-şi sape nerozia în piatră, negruzzi, s. I 315. Prostia şi nerozia Se rudesc cu nebunia. PANN, P. V. I 80. 2. (Concretizat) Faptă prostească; greşeală. Abia acum îmi dau seama că fac o nerozie. Sahia, n. 25. NERUŞINARE — 201 — NESĂBUIT NERUŞINARE s. f. Lipsă de ruşine; (concretizat) faptă lipsită de bună-cuviinţă; impertinenţă, necuviinţă. Sfinta mare neruşinare [titlu]. G. M. ZAMPIRKSCU. NERUŞINAT, -A, neruşinaţi, -te, adj. Care este lipsit de ruşine, impudic ; obraznic, impertinent. Minciuni, minciuni. Gaiţă neruşinată!. . . Nu o credeţi. ALECSANDRI, T. I 417. Cunoşti tu cine sintem, şi ţi se cade ţie. Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti? alexandrescu, m. 322. (Substantivat) Să nu te mai arăţi în ochii mei, neruşinata I alecsandri, t. i 362. NERV, nervi, s. m. 1. Cordon format din mănunchiuri de fibre (prelungiri ale neuronilor) care conduc excitaţiile senzitive de la organele periferice ale corpului către centrul celular, iar excitaţiile motorii de la centrul celular către organele periferice (muşchi). Metoda pentru determinarea localizărilor musculare există şi constă fie tn secţionarea sau rezecţia nervului care dă inervare muşchiului atunci cînd aceasta este posibil, fie in rezecţia muşchiului însuşi, parhon, o. A. I 27. Trei ceasuri răbdarea oamenilor a stat întinsă ca nervii unui dinte bolnav. Sado-YBANU, M. c. 102. Nervii lui de nobil animal, în presimţirea groaznicei furtuni, vibrau. Galaction, o. i 79. ■f F i g. (învechit) Parte principală. Se grăbi a scrie tultanului... că nervul oştilor e cu dinsul. bIlcescu, o. n 134. 2. (Numai Ia pl.) Stare de surescitare, enervare, nervozitate. Nu şi-a putut stăpîni nervii, pas, z. i 94. Am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a intîmplat. caragiale, o. vn 131. E x p r. A avea (sau a îi în) nervi = a fi irascibil, iritabil, predispus la ceartă, nervos. Acum cînd sînt in nervi. . . mă opreşte mila. pas, z. i 98. Obrazul Tinei Diaconu s-a uscat, glasul s-a ascuţit, cîteo-dată are nervi şi nu vrea să vadă pe nimeni, c. petrescu, a. 451. ■$> Războiul nervilor' = stare de încordare, de tensiune provocată de acţiuni politice, cu scopul de a crea un climat favorabil înarmărilor şi agresiunilor militare. 8. F i g. (Numai la sg.) Putere, vigoare, energie, vioiciune. Era atîta nerv in ritm, atlta suflare marţială In executarea bătrlnului cîntec popular, că... începui să-l acompaniez. caragiale, n. s. 51. — Pl. art. şi: (învechit, n.) nervele (alecsandri, T. 1313), nervile (negruzzi, s. m 58). NERYATtiRĂ, nervaturi, s. f. (Tehn.) Ansamblul nervurilor de pe suprafaţa unui obiect. nervAţie, nervaţii, s. f. 1. (Bot.) Modul în care sînt dispuse nervurile la o frunză. 2. (Tehn.) Nervatură. NERYlSM b. n. Concepţie care susţine că sistemul nervos conduce şi oglindeşte toate activităţile organice. NERVÎST, -A, nervişti, -ste, adj. Cu privire la ner-viam, referitor la nervism. Tot printr-o prismă nervistă a fost studiat recent efectul protector al timusului... tn cancerul experimental, parhon, o. a. I XX. NERVOS, -OAsA, nervoşi, -oase, adj. 1. Care ţine de nervi (1), privitor la nervi, de nervi, al nervilor. Sistem nervos. <=a Mă găseam ■ .. in cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, arghezi, p. t. 93. O regăsea atît de streină, cu glasul acela strident, cu ticuri nervoase. C. petrescu, C v. 20. S-ar fi prelungit coşmarul... dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta, negruzzi, s. i 295. 2. Cu nervi (2), irascibil; iritat, enervat. O apucă de mină cu o mişcare nervoasă, dumitriu, n. 71. Vorbind la telefon, făcuse semne nervoase nevestei sale să tacă pină isprăveşte, rkdreanu, r. n 63. <0> (Glumeţ) Un fînţar, nervos şi foarte Slab de constituţie, în zadar vrea să ia parte Şi el Ia discuţie. Topîrceanu, b. 47. <$■ (Adverbial) Se tnroşi uşor fi mîinile i se agitară nervos, dumiteiu. b. F. 37. Bălean, care aşteaptă nerăbdător la portiţa prin care intrase Ianco, bate nervos in geam. davidoglu, m. ÎS. Căpitanul Panteli, fumînd nervos, aştepta lingă sacii plini, traşi la marginea punţii, bart, e. 332. 3. F i g. Cu nerv (3), energic, vioi. Nicu Bălcescu sena lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos şi elegant. # ghica, s. a. 143. NERVOZICfiŞTE adv. (Neobişnuit) In ceea ce priveşte nervii, din punctul de vedere al nervilor. Pesimistul modern e un degenerat nervoziceşte, e un enervat. GHEREA, st. cr. n 296. NERVOZÎSM s. n. (Rar) Iritare bolnăvicioasă a sistemului nervos, boală de nervi. NERVOZITATE s. f. Stare de enervare; iritare, surescitare, încordare nervoasă ; p. e x t. nerăbdare. Am cetit plicul, desfăcut cu nervozitate, stind rezemat de bara de alamă, camil petrescu, u. n. 168. O nervozitate neîncetată îl agita, anghel, PR. 79. NERVtJRĂ, nervuri, s. f. 1. Vinişoară din interiorul frunzelor, prin care circulă seva. Frunze. ■ . pe nervuri şi pe margini zbirlit păroase. FLORA R.P.R. II 130. 2. Fiecare din fibrele cornoase şi ramificate care împart aripa unei insecte în mai multe părţi, formînd un fel de reţea. 3. Dungă subţire; vînă. Nervurile unei bucăţi de marmură. 4. (Tehn.) Ieşitură pe suprafaţa unei piese, care serveşte la mărirea rezistenţei piesei, la mărirea suprafeţei de schimb, de căldură etc. 5. (Arhit.) Fiecare din mulurile de piatră sau de cărămidă care. formează osatura unei bolţi goticc sau romanice. Pereţii, care fac una cu bolta, sînt de zid masiv, sprijiniţi la distanţe egale de nervure de zidărie. CONTEMPORANUL, S. îi, 1956, nr. 487, 3/1. Mulură care conturează şi decorează muchiile unei bolţi, marginile unei nişe etc. 6. Grindă de beton armat turnat împreună cu o placă şi alcătuind o piesă în forma literelor T sau L. 7. Fiecare din piesele aşezate vertical, paralel şi perpendicular pe axa unei aripi de avion pentru a asigura profilul aripii, a împiedica deformarea ei şi a mări rezistenţa scheletului acesteia. 8. Cusătură proeminentă făcută în scopul înfrumuseţării unui obiect de îmbrăcăminte. — Pl. şi: nervure (odobescu, s. I 442). NESATURĂT, -A, nesaturaţi, -te, adj. (Despre un amestec de substanţe) Care conţine o cantitate mai mică din una dintre substanţele componente decît cantitatea corespunzătoare stării de saturaţie. + (Despre substanţe chimice) Care conţine duble sau triple legături în moleculă. NESAŢ s. n. (De obicei în loc. a d v., construit cu prep. « cu *) Poftă, lăcomie, aviditate, dorinţă arzătoare. V. 1 ă c o m i e. De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu nesaţ frumuseţile acestea, care curg şi nu se mai sfirşesc. vlahuţX, o. A. 419. O, vino iar in al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ. EMINESCU, o. i 235. — Variantă; nesăţiu (c. petrescu, a. 310, bart, e. 352, macedonski, o. i 222, vlahuţX, o. a. 215) s. n. NESAŢIU s. n. v. nesaţ. NESĂBUINŢĂ, nesăbuinţe, s. f. Nesăbuire. NESABUIRE s. f. Lipsă de chibzuială; nesocotinţă, nechibzuinţă; faptă nesocotită, nebunească. NESĂBUIT, -A, nesăbuiţi, -te, adj. Nechibzuit, nesocotit ; iraţional, nebun, nebunesc. De obicei nu prea eram grijuliu... dovadă escapada mea nesăbuită de la Nada Florilor, sadoveanu, n. F. 123. Un trai nesăbuit NESĂRAT — 202 — NESOCOTIT ţi sec. vlahuţă, P. 53. (Substantivat) Cel ce insă umblă mereu cercînd este un nesăbuit, căruia trebuie să-i lipsească vreo doagă. ISPIRESCU, L. 247. NESARĂT, -A, nesăraţi, -te, adj. 1. Care nu conţine sare îndeajuns sau care e lipsit cu totul de sare. 2. F i g. Fără spirit, fără sens; plicticos, insipid, anost, searbăd. Zbirnîie toţi, din dible sparte, Un cîntec-vechi şi nesărat! VLAHUŢĂ, p. 54. Să nu căşti cind înşiră cuvinte nesărate, negruzzi, s. ii 253. nesătUl, -ă, nesătui, -le, adj. Care nu s-a săturat, care n-a mîncat de ajuns ; care nu se simte sătul niciodată. (F i g.) Nesătul, nesăţios, A ros munţii pin' la os! DEŞLIU, m. 22. NESĂTURĂT, -A, nesăturaţi, -te, adj. Nesătul. NESĂŢIOS, -OĂSĂ, nesăţioşi, -oase, adj. Care nu se (mai) satură; care nu se mulţumeşte niciodată cu cît are, foarte doritor de. . neîndestulat. Milioane de omizi, înviate de căldura soarelui, pornesc nesăţioase. SADOVEANU, o. vi 400. în privinţa sîngelui vărsat de popoare pe cîmpul de război, suveranii, fără excepţie, au o poftă nesăţioasă. demetrescu, o. 125. Nesăţios gîtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pămintului. creangă, o. a. 247. (Adverbial)- Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa. EMINESCU, o. I 174 (Substantivat) începea a pricepe că războiul. . . [este] al nesăţioşilor: că pentru veşnic-nesăţioşii pier veşnic-flămînzii. SADOVEANU, m. C. -67. (Despre mîncări) Care nu satură. Ciorbă nesăţioasă. NÎSCAI adj. nehot. v. niscai. NESCAIVĂ adj. nehot. v. niscaiva. NESCARLYĂ adj. nehot. v. niscaiva. NÎSCĂRI pron. nehot. v. niscai. NESCHIMBARE s. f. Lipsă de schimbare, invariabilitate. (Ieşit din uz) Spre neschimbate, formulă care €e folosea ca apostilă pe actele autentificate. NESCHÎMBÂT, -A, neschimbaţi, -te, adj. Care îşi păstrează conţinutul, forma, aspectul vechi, care n-a suferit vreo schimbare. Piaţa a rămas neschimbată. NESCRlPTIC, -A, nescriptici, -e, adj. (Contabilitate, mai ales în e x p r.) Fond nescriptic — fond destinat pentru plata personalului angajat în acord într-o întreprindere sau într-o instituţie. NESECÂT, -Ă, nesecaţi, -te, adj. Care nu poate seca, fără sfîrşit, mereu viu; inepuizabil. Printr-o temeinică şi adîncă cunoaştere a limbii poporului, scriitorul are la tndemînă nesecata ei bogăţie lexicală şi gramaticală, ca material de construcţie pentru stilul său artistic. L. ROM. 1953, nr. 2, 38. NESÎTRU s. m. v. nisotru. NESFÎRŞÎT1, nesfîrşituri, s. n. Ceea ce nu are limită în spaţiu ; nemărginire, infinit. Părea o lume din basme, împietrită de vrăjitori, şi-n tăcere, . nesfîrşiturile parcă aşteptau cuvintul mîntuirii. SADOVEANU, o. i 162. <$► Loc. a d v. La ncsîîrşit = într-una, necontenit. Ar- fi voit să meargă mereu, la nesfîrşit, un drum fără liman. BART, E. 46. NESFÎRŞÎT2, -Ă, nesfîrşiţi, -te, adj. Fără sfîrşit, fără limite, fără margini, care nu se (mai) termină; infinit. O linişte nesfîrşită plutea pe fînaţuri. SADOVEANU, O. vil 25. Ploaia curge monoton in burlane, iar ziua e nesfîrşită. •C. PETRESCU, a. 486. Se întinse călătoria cea lungă şi ne-sfirşită prin cîmpii şi păduri, oraşe şi sate, munţi şi văi, rîuri şi mări. POPESCU, B. i 28. ^ (Adverbial) Glasul mulţimii părea un cor în multe voci repetînd nesfîrşit acelaşi refren, rebreanu, r. ii 91. + (Adverbial, împreună cu prep. « de », folosit în construirea superlativului) Extrem (Adverbial) Mă bucuram nespus de năvala apelor, ca de orice lucru trecător, sadoveanu, o. viii 210. (Adverbial, împreună cu prep. « de », folosit în construirea superlativului) Extrem de..., foarte. [Trandafirii galbeni] (mi erau nespus de dragi. gai.acTion, o. I 345. Cu furca-n briu, cu gindul dus, Era frumoasă de nespus în portu-i de la ţară. IOSIF, PATR. 9. Realitatea grozavă îmi răni sufletul cu virful sfişietor al unor impresiuni nespus de dureroase, demetrescu, o. 100. Nepreţuit. O vin’ odorul meu nespus Şi lumea ta o lasă. EMINESCU, o. i 172. NE STAU ÎL, -Ă, nestabili, -e, adj. Care nu are stabilitate. Echilibru nestabil. + (Despre un corp chimic) Care se descompune sau se transformă cu uşurinţă. NESTABILITĂTE s. f. Proprietatea de a fi nestabil. NESTATORNIC, -Ă, nestatornici, -e, adj. Schimbător. Fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni, hogaş, .M. N. 73. Era pe la 20 martie, timpul cel mai nestatornic al climei noastre, fiumon, c. 272. Un geniu sălbatic, prin societate se înnobilează; un duh nestatornic, prin societate se reglementează, bomjac, o. 47. NESTĂPÎNlT, -Ă, nestăpîniţi, -te, adj. Care nu poate fi oprit, nestăvilit. Din cînd în cînd, în pacea asta, năvălea cucoana Carnea, cu rîsetele, cu înduioşările şi şuvoaiele ei de vorbă nestăpînită. sadoveanu, o. iv 82. Zbucni într-un hohot de plîns jiestăpînit. vi,ahuţĂ, o. A. m 15. NESTĂTĂTOR, -OĂRE, nestătători, -oare, adj. Care nu stă într-un loc, care este în continuă mişcare. Nestătătorul vint Venit de peste munţi, de-aiurea, Tot spune ce din veci a spus. coşbuc, P. II 90. NESTĂVILIT, -Ă, nestăviliţi, -te, adj. Care nu este «au nu poate fi (uşor) stăvilit; care nu poate fi oprit; năvalnic. (Adverbial) Voi cei mai buni, mindria ţării, înaintaţi nestăvilit Spre ţărmul silelor de aur De-atitea secole rivnitl frunză, z. 41. NESTEMĂTĂ, nestemate, adj. f. (Şi în forma nestimată; în expr.) Piatră (sau, mai rar, mărgea) nestemată = piatră preţioasă. Zilele... se înşiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. sadoveanu, n. p. 277. în clipele. . . luminatului de ziuă, apa părea presărată cu pulbere de pietre nestemate roşii ca sîngele. SĂndu-ai,dea, u. P. 101. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate aşa de mari şi frumoase ca acestea? CREANGĂ, p. 217. + (Substantivat) Piatră preţioasă ; p. e x t. (mai ales la pl.) lucru scump, preţios. A făcut datorii ca să răscumpere cutiile cu nestemate, c. petrescu, c. v. 353. (în metafore şi comparaţii) Poezii devenite nestemate cile creaţiei eminesciene. BENIUC, P. 18. Expresiuni neaoşe romi-neşti... ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri. ODOBESCU, S. III 86. — Variantă: nestimată adj. f. NESTIMATĂ adj. f. v. nestemată. NESTINS, -Ă, nestinşi, -se, adj. 1. Care nu se stinge (niciodată), care nu poate fi stins. De-a lungul veacurilor multe s-au schimbat in viaţa oamenilor; nestinsă însă a rămas flacăra năzuinţei spre fericire. contemporanul, s. n, 1954, nr. 381, 4/4. Eu sînt Pirlea cel aprins Care ard in foc nestins. Ai,ECSANDRi, T. i 395. 2. (în expr.) Var nestins — var în forma în care iese din cuptorul de calcinat piatra de var. NESTÎiMPĂR s. n. v. neastîmpăr. NESTRĂMUTAT, -Ă, nestrămutaţi, -te, adj. 1. Care nu se clinteşte din loc, care rămîne fix, nemişcat; p. ext. trainic, durabil. Voi. . . monumente d-eternă admirare, Nestrămutate-aţi stat! bomntineanu, o. 186. în zadar vuieşte Cerna şi se bate De-a ei stînci măreţe, vechi, nestrămutate. alecsandri, p. a: 73. 2. F i g. Ferm, constant, statornic, neschimbat. Te anunţ că hotărîrea mea rămîne nestrămutată, sadoveanu, N. F. 146. Credinciosul şi nestrămutatid d-tale admirator şi prietin, nenea lancu. caragiale, o. vii 268. Credeţi, domnule agă, că vă voi păstra o recunoştinţă nestrămutată. kogălniceanu, s. 236. (Adverbial) Fix, neclintit. îl privea nestrămutat pe Micluţ, cu umbra aceea de zîmbet. DUMITRIU, V. I,. 24. NESTRICĂT, -Ă, nestricaţi, -te, adj. întreg, neatins, nevătămat. Pădurea Petrişorului, bătrină şi nestricată de mină de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. sadoveanu, o. iii 355. Bine c-am scăpat nestricaţi şi frumoşi, ai.ecsandri, T. i 448. NESUCCÎS, nesuccese, s. n. (Rar) Insucces. Iritată de atîta nesucces, Borivoje sări în picioare cu energie şi se apropie de preot, galaction, o. I 190. NESUFERÎRE s. f. (Rar) Antipatie, intoleranţă; ură, duşmănie. De altfel, nesuferirea şi duşmănia se încrucişaseră pe drum, de la întîia lor privire, popa, v. 345. NESUFERIT, -Ă, nesuferiţi, -te, adj. Care nu poate fi suferit, greu de suportat; insuportabil, intolerabil. Cînd veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la « Timpul» plecau toţi pe la băi. vlahuţă, o. a. 237. Nu mai pot duce această nesuferită sarcină! CREANGĂ, P. 100. Ajunse a fi cel mai nesuferit şi mai negrijitor subprefect. NEGRUZZi, s. i 111. (Adverbial) Se poartă cit dînsa din ce în ce mai nesuferit, c. petrescu, c. v. 310. L o c. adj. De nesuferit — insuportabil, plictisitor. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit. barT, E. 216. Ah! de nesuferit este acest Robinson. DRĂGHici, R. 6. NEŞĂNSĂ, neşanse, s. f. Ghinion, nenoroc, întîm-plare nefavorabilă. NÎŞTE art. nehot. v. nişte. NEŞTIINŢĂ s. f. 1. Necunoaştere, necunoştinţă. Stea! cum luceşti in ceriul tău fără să ştii că un suflet NEŞTINE — 204 — NETEZIT* moare. Şi în neştiinţa ta, eşti şt mai frumoasă. EMINESCU, N. 73. ^ Exp r. Din neştiinţă = din cauză că nu ştii, că nu ai ştiut. Cu (sau întru) neştiinţă = fără a şti. (în corelaţie cu ştiinţă) Se ruga pentru iertarea greşelilor mortului.. . pentru cele « întru ştiinţă » şi pentru cele * întru neştiinţă *. macedonski, o. ni 100. Noi nu ştiam.. . nici o faptă neomenoasă să fi săvîrşit, nici cu ştiinţă, nici cu neştiinţă. ISPIRESCU, L. 378. 2. Lipsă de ştiinţă sau de învăţătură; incultură, ignoranţă. Din a neştiinţei noianuri scăpînd, Se~nalţă la ceruri cu agerul gînd. NEGRUZZI, S. n 284. <0> Neştiinţă de carte = analfabetism. în anii puterii democrat-populare, milioane de oameni ai muncii de la oraşe şi de la sate au lichidat neştiinţa lor de carte. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2681. Cu ce drept cerea patria aceasta sînge unui norod ţinut în sărăcie, în biruri grele, în neştiinţă de carte ? CAMii*AR, n. i 33. NEŞTÎNE pron. nehot. (învechit şi regional) Cineva, careva, oarecare. Luă şi dînsul nişte haine, numai să nu zică neştine că nu s-a gătit. ISPIRESCU, L. 33. NEŞTÎRE s. f. (Mai ales în loc. a d v.) în neştire = fără a-şi da seama. Mergea în neştire, amorţit, cu mîinile în buzunare şi cu băţul strîns subţioară. DUMITRIU, N. 13. întinse în neştire luminarea de ceară şi o aprinse de la un vecin, sadoveanu, o. viii 237. Ea mergînd tot muşcă în neştire Din mănunchiul veşted de flori violete. D. BOTEZ, p. o. 168. Din neştire = din nebăgare de seamă. Un ţipet de gîscan, închis din neştire într-un cerdac, i-aruncă inima din loc. delavrancea, la tdrg. NEŞTIÎÎT1 s. n. (Numai în exp r.) Pe neştiute =* fără să (se) ştie, tiptil, pe furiş. De-acolo, pe neştiute, femeia îl duse pe povîrnişul uşor, cătră rîu. sadoveanu, o. vin 230. — Formă gramaticală: (în exp r.) neştiute. NEŞTltJT2, -Ă, neştiuţi, -te, adj. Care nu e ştiut, necunoscut; tainic. Cei doi drumeţi coborîră prin rîpi, pe poteci neştiute şi îngropate în zăpadă, dumitriu, n. 209. Acum parcă pentru-ntîia dată, în hărţile cu neştiute nume, El vede, vie, o întreagă lume De viaţă şi de pace însetată. D. BOTEZ, F. s. 21. (Substantivat, n.) Neant, gol. Mă gîndesc la trecut... Toate s-au dus, s-au scufundat în neştiut, sadoveanu, o. vn 191. NEŞTIUTOR, -OARE, neştiutori, -oare, adj. Care nu ştie, neorientat, neinformat; lipsit de cultură. Suferinţele gloatei neştiutoare Clocotesc în mine ca viforul. BENIUC, V. 29. Erai un prunc neştiutor, sadoveanu, o. vn 103. Neştiutor priveam departe şi ochii-nchişi pe jumătate S-au umezit de arătarea acestui asfinţit de sară. GOGA, C. P. 10. <)* (Substantivat, 'în e x p r.) Neştiutor de carte = analfabet. Neştiutorilor de carte nu li se putea pretinde să aibă cunoştinţă de opera scriitorului. SADOVEANU, E. 96. NET, -A, nete, adj. 1. Clar, desluşit, precis; hotărît, categoric. Deosebire netă. F i g. Se mişca vioi, avînd totuşi în ţinută ceva-neted şi lin. vornic, p. 47. (Adverbial) Părul... pe umeri neted cădea, alecsandri, p. I 20. 2, F i g. Clar, precis, limpede, fără ocol, desluşit, net (1). Concluzia a fost netedă. C. PETRESCU, C. V. 324. Pricina era netedă. ODOBESCU, S. I 89. <$> (Adverbial)* I-am scris neted şi convenabil, camu, PETRESCU, u. N. 156. Nu mi-ai spus-o neted, dar înţeleg. C. PETRESCU, R. dr. 230. 3. (Regional, numai în exp r.) A-i veni (sau a-i fi) neted = a-i fi comod, uşor, a-i veni la îndemînă. Lui ii venea neted, vezi bine, să se lupte. . . namila de om, cu oamenii de boiul nostru. ISPIRESCU, U. 61. Oricum neted' nu ne vine De orişice nu ni-e bine. pann, p. v. ii 154. NETÎZ s. n. sg. (în e x p r.) A se da netezului= a se lăsa învins. Curgea sudorile de pe fiul împăratului şiroaie şi nu se da netezului nici cît. Lupta ţinu... pină despre cîntători. ISPIRESCU, h. 254. NETEZĂ vb. I v. netezi. NETEZÎL, -EĂ, netezei, -ele, adj. (Rar) Diminutiv al lui neted. (Ironic).Săraca mîndruţa mea Cît e ea de netezea: Dimineaţa cînd se scoală Cioarele din cap îi zboară, marian, o. ii 38. NETEZI, netezesc, vb. IV. T r a n z. 1. A face neted ; a nivela. Şi grapele spinoase... îngroapă-ncet să-mînţa şi cîmpul netezesc, alecsandri, p. a. 122. <^-E x p r. A(-i) netezi calea = a înlesni, a uşura (cuiva, ceva). + (Rar) A ascuţi. Se opri să mai netezească coasa cu grezia. rebreanu, i. 50. 2. (Cu privire la rufe, haine etc.) A călca (uşor) cu fierul de călcat. 3. A aranja, a îndrepta, a potrivi (părul, penele); p. ext. a mîngîia, a alinta, a dezmierda (pe cineva sau ceva). Mîhnit. . . începe a-şi netezi calul pe coamă. CREANGĂ, P. 212. Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. EMINESCU, O. I 54. Netezeşte-ţi penele Ca mîndra sprîn-cenele! Netezeşte-ţi codiţa Ca şi mîndra cosiţa! jarnîk-bîrseanu, D. 400. <$- Refl. Lebăda la umbră pe piept se netezea. ALECSANDRI, p. ni 526. + (Glumeţ şi ironic) A lovi, a bate. Scorniră minciuna că lelea Nastasie ar cam netezi din cînd în cînd pe Ileana. . . cu cîte-o despi-cătură de lemn. RETEGANUL, P. I 51. Moşneagul a rămas pleşuv şi spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. creangă, p. 294. — Variantă: (rar) netezii, netez (eminescu, o. i 66), vb. I. NETEZIME s. f. 1. însuşirea de a fi neted (1). 2. (Concretizat) întindere plană, suprafaţă netedă (1). NETEZÎŞ, netezişuri, s. n. Suprafaţă. întinsă, plană, netedă (1). M-am hotărît, în sfîrşit, să mă urnesc din nămolul cleios şi să ies, cît mai degrabă, la neteziş. caza-ban, v. 79. Vremea din moşoroi face neteziş. delavrancea, s. 214. E un joc fermecător de seîntei pe netezişul alb, poleit de soare, vlahuţă, o. a. 385. NETEZÎT, -Ă, neteziţi, -te, adj. 1. Făcut neted (1); nivelat. Loc netezit. + (Despre rufe, haine etc.) Călcat cu fierul. 2. (Despre păr, barbă etc.) Potrivit, aranjat, îndreptat, dichisit. Fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linsese viţeii. CREANGĂ, P. 284. Firtate... ţi-i părul netezit. ŞEZ. in 17. NETEZITOARE — 205 — NEUTRALIZA NETEZITOARE, netezitori, s. f. Mistrie cu paleta •îndoită, folosită pentru a netezi tencuiala la muchiile •pieselor de beton sau la unghiurile dintre ziduri. NETEZITOR, netezitoare, s. n. Unealtă de mînă folosită ■pentru îndreptarea şi netezirea muchiilor formelor de -turnătorie. + Maşină formată din doi cilindri între care «e trece un material pentru a fi netezit prin apăsarea -acestora. NETÎHN adj. m. (Neobişnuit) Neastîmpărat. Alei! Doamne Mihnule, Mihnule netihnule! ai>ecsandri, p. P. 201. NÎTO adv. (în opoziţie cu brut o; la o sumă) Fără diferite sarcini sau cheltuieli ca: impozite, reţineri •etc.; (la o greutate) fără dara. V. net NETOT1, -OÂTĂ, netoţi, -oate, adj. Redus la minte, fără minte, neghiob, prostănac, prost, smintit. Ce stai, mindruţă, la poartă, Ori eşti proastă şi netoată? JARNÎK-UÎRSEANU, D. 156. <$> (Substantivat) Eşti un netot! Ţi-e ■capul prost Şi-ţi faci de cap, Ioane! COŞBUC, P. I 118. într-a păpuşilor ţară Mulţi netoţi pe bani se-nsoară. -AI«ECSANDRI, T. I 96. NETOT3, -OÂTĂ, netoţi, -oate, s. m. şi f. (învechit) Persoană aparţinînd unui grup de ţigani nomazi care trăia prin Ungaria şi Transilvania. Jigăriţi şi hărtăniţi ■ca nişte netoţi, ispirescu, l. 174. Netoţi, oameni fără ■casă şi fără şatră, nomazi, umblau in cirduri, cu capul gol. GlIICA, S. XII. NETREBNIC, -Ă, netrebnici, -e, adj. 1. (Despre oameni şi manifestările lor) Ticălos, mizerabil, rău, nevrednic. Eu te las a cugeta Că. ■ ■ lovind pe-un domn netrebnic, ■vei scăpa chiar ţeara ta. HASDEU, R. v. 129. L-au rugat ca să-l ierte pentru netrebnicele cugetări. DRĂGH1CI, R. 75. -<$>• (Substantivat) Te voi crede cu-o dovadă: vreau să fie pedepsiţi Toţi acei netrebnici; miine, vreau să fie oropsiţi. DAVILA, v. v. 71. 2. Care nu-i bun de nimic; nefolositor, netrebuin-cios, inutil. Moltizurile sint netrebnice rămăşiţi, de care nimeni nu se mai atinge. SADOVEANU, o. L. 13. Cea intii nevoie a omului este a înţelege şi a fi inţeles. Cit de clasic ar fi un om neînţeles, munca lui e netrebnică. RUSSO, o. 79. Jumătate arătură şi jumătate loc netrebnic, pietriş. I. ionescu, p. 502. NETREBNICIE, netrebnicii, s. f. Ticăloşie, răutate; (concretizat) faptă netrebnică (1). NETRECTjT, -Ă, netrecuţi, -te, adj. (Rar; uneori precedat de prepoziţia * de •) Peste care nu se poate trece, imposibil de trecut. Astupaţi cărări şi drumuri. . . Puneţi stăvili netrecute sus din ceruripînă jos. alecsandri, r. iii 237. NEŢĂRMURIT, -Ă, neţărmuriţi, -te, adj. Care nu «re limite, fără margini, imens. O neţărmurită dragoste pentru ţară se desprinde din versurile poeţilor, biîniuc, P. 147. O bucurie neţărmurită ii furnica prin toate mădularele. SAI)()vICaN'V, o. V 340. Frunza codrilor nu se clătina şi tăcerea neturburată işi întinsese pretutindeni neţărmurita ei stăpînire. iiogaş, m. n. 165. iNEŢRSALĂT, -Ă, neţesălaţi, -te, adj. (Despre cai, boi etc.) Necurăţat (cu (esala); p. e x t. (despre oameni) nepieptănat, cu părul zbîrlit, neîngrijit. Trei cai murgi, păroşi ca nişte vaci neţesălate. GA lax, z. r. 146. Un băietan ca de vreo 15 ani, îmbrăcat cu pantaloni scurţi, dar murdar şi neţesălat... i se anină de spate. D. zam-FIRKSCU, R. 89. (Cu pronunţare regională) Are nevoie de zorzoane poleite, să şi le pună-n capul neţăsălat. CARA-GIAI.B, N. F. 99. NEUITĂT, -Ă, neuitaţi, -te, adj. Care nu se poate uita; memorabil. Dulci şi neuitate visuri. EMINESCU, N. 59. Scria maicii sale aceste neuitate cuvinte... XEGRUZZI, S. I 181. NEUMĂ, neume, s. f. Semn de notaţie muzicală fără portativ, folosit în evul mediu în cîntecele liturgice. + Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care se cîntă fără cuvinte sau se vocalizează ultima silabă. — Pronunţat: ne-U-, NETJRĂL, -Ă, neurali, -e, adj. (Rar) Care face parte din sistemul nervos. Canal neural = şanţ brăzdînd ectodermul embrionului, din pereţii căruia ia naştere sistemul nervos. Măduva spinării se află în canalul neural. ANATOMIA 188. NEURASTENIC, -Ă, neurastenici, ~e, adj. Privitor la neurastenie; specific neurasteniei; care suferă de neurastenie. + (Substantivat) Bolnav de neurastenie. NEURASTENIE s. f. Boală care se caracterizează prin tulburări funcţionale ale sistemului nervos (dureri de cap, insomnie, oboseală). NEURASTENTZĂ, neurastenizez, vb. I. Refl. A se îmbolnăvi de neurastenie, a deveni neurastenic. NEURASTEN1ZÂNT, -Ă, neurastenizanţi, -te, adj. (Rar) Care produce neurastenie. Erau ţinute ore întregi la poartă, in frig, in arşiţă sau in burniţa toamnelor neuras-tenizante. G. M. zamfirescu, m. d. ii 358. NEURASI’ENIZÂT, -A, neurastenizaţi, -te, adj. Devenit neurastenic, bolnav de neurastenie. NEURÎNA s. f. Substanţă organică toxică, care se găseşte în materiile intrate în putrefacţie. NEUROCHIRURGIE s. f. Chirurgie aplicată la sistemul nervos. NEUROCÎT, neurocite, s. n. Celulă nervoasă; neuron. NEUROLOG, neurologi, s. m. Medic specialist în boli nervoase. NEUROLOGIE s. f. Ramură a medicinei care studiază formarea, structura, funcţiunile şi bolile sistemului nervos. NEURON, neuroni, s. m. Celulă nervoasă. Studiul microscopic al ţesutului nervos a arătat că in structura sa intră celule nervoase, de formă variată, numite neuroni. ANATOMIA 29. NEUROSIMrÂTIC, -Ă, neurosimpatici, -e, adj. Care se referă la sistemul nervos al marelui simpatic. NEUTRÂL, -Ă, neutrali, -e, adj. (Ieşit din uz) Neutru (1). Pozifiutte neutrală... confirmată printr^un act diplomatic. ODOBESCU, S. in 379. NEUTRA LITÂTE s. f. Situaţie, atitudine a unui stat care nu se amestecă în conflictul sau în războiul dintre două sau mai multe state şi întreţine relaţii paşnice cu fiecare stat beligerant în parte ; (mai rar) stare, atitudine neutră (1) a unei persoane sau a unui grup social. Partidul lui unchiu-meu e pentru răminerea in neutralitate. CAMii« rETRKSCU, U. N. 42. Mai (ntilnefti oameni care, de la adăpostul neutralităţii lor foarte confortabile, tot au indestul suflet. C. PETRESCU, î. II 66. Bem a scris lui Fuad-efendi o scrisoare, (n care se plînge că turcii nu păzesc neutralitatea, chica, a. 339. NEUTRALIZA, neutralizez, vb. I. T r a n z. 1. A pune în imposibilitate de a se manifesta, a face inofensiv ; a anihila, a anula, a zădărnici. A neutraliza ofensiva unei armate inamice. ♦ NEUTRALIZARE — 206 — NEVESTICA 2. (Chim.; cu privire la compuşi) A face neutru (4). + (Fiz.) A compensa cuplajul dintre circuitul electric de intrare şi cel de ieşire al-unui amplificator electric. NEUTRALIZARE, neutralizări, s. f. Acţiunea de a neutraliza. 1. Anihilare, anulare, zădărnicire a unei acţiuni. 2. Operaţie de tratare a unui acid cu o bază, pînă ce amestecul are o reacţie neutră. NEUTRALIZĂT, -A, neutralizaţi, -te, adj. 1. Pus în imposibilitate de a se manifesta, făcut inofensiv; anihilat, anulat, zădărnicit, împiedicat. 2. (Chim.; despre compuşi) Făcut sau devenit neutru (4). NEUTRÓN, neutroni, s. m. Particulă elementară care intră în compoziţia nucleului atomilor avînd o masă aproape egală cu cea a protonului, dar fără sarcină electrică. NEUTRÓNIC, -A, neutronici, -e, adj. Care se referă la neutroni, care provine de la neutroni sau corespunde neutronilor. NEÚTRU, -Â, neutri, -e, adj. 1. (Despre un stat) Care nu ia parte la conflictul dintre două sau mai multe state, care nu participă la pacte sau alianţe militare, care păstrează neutralitatea; (despre oameni sau grupuri sociale) care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc. (v. apolitic). O vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi. . . în sfîrşit din ţările neutre. C. PE-TRESCU, î. n 66. De nu vor a le face ajutor sau a sta neutri, apoi ungurii vor căuta a nu avea trebuinţă de el. Ghica, a. 318. <£> Zonă neutră (sau teritoriu neutru) = teritoriu (situat între graniţele a două ţări) pe care nu se pot ţine forţe armate. 2. Indiferent. 3. (Gram,, în expr.) Gen neutru = formă pe care (în gramaticile unor limbi) o ia numele (substantivul, adjectivul etc.), denumind mai ales obiecte inanimate, nume colective şi generice, precum şi unele animate. Substantivul « scaun j> este de genul neutru, tn Sub influenţa limbilor slave, genul neutru a căpătat în romîneşte o nouă valorificare, conţinutul noţional al categoriei a fost precizat mult mai bine decît în latineşte. graur, s. I*. 104. Substantiv neutru = substantiv care este de genul neutru. Vocală neutră — vocală medială, v. medial. ^ (Substantivat, n.) Genul neutru. Problema neutrului în limba romînă. 4. (Chim.; despre compuşi) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic. ^ (F i z.; despre corpuri sau porţiuni de materie) Care nu are sarcină electrică. — Accentuat şi: neutru. NEVÁSTA, neveste, s. f. (Popular) 1. Femeie măritată; p. ext. femeie. Nevasta stătu pe gînduri, cumpănind în sitie adevărurile, sadoveanu, b. 52. Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la rîu. coşbuc, p. I 47. Pe un pat de scîn-duri goale doarme tînăra nevastă. EMINESCU, o. I 84. Multe fete şi neveste Fură inimi far'de veste! alecsandri, p. i 90. 2. (Urmat de obicei de o determinare) Soţie. Nevasta învăţătorului. . . sări în picioare de pe patul pe care şedea, dumitriu, n. 125. Grigore vorbea despre nevastă-sa pe un ton glumeţ in care totuşi se simţea amărăciunea. rebreanu, r. i 58. Aşa cum e săracă ea, Aş vrea s-o ştiu nevasta mea. coşbuc, p. i 118. Că bine zici tu, nevastă, răspunse barbatu-său. CREANGA, p. 15. Expr. A lua de nevastă = a lua în căsătorie. — PI. şi: (învechit) nevesti (alecsandri, t. rr 185). NEVĂSTOĂIE, nevăstoaie, s. f. (Rar) Nevastă. Nevăs-toaie de la munte Trage tulpanul pe frunte, Multă vorbă ţi s-aude. şez. vin 61. NEVĂSTÎJICĂ1, nevăstuici, s. f. (Regional) Nevestică. Nevăstuica lui Petrea rînduia pe măsuţa cu trei picioare crapul la proţap. sadoveanu, O. viii 165. Nevăstuica trece iute, torcînd Una din fuioare, alecsandri, p. iii 64. Maică, măiculiţa mea, Să-mi ţii nevăstuica bine Cu colac şi cu smochine, şez. ii 7. — PI. şi: nevăstuice (alecsandri, p. p. 36). NEVĂSTÎJICĂ2, nevăstuici, s. f. Animal de pradă, cu trupul zvelt, subţire, acoperit cu blană roşcată pe spinare şi albă pe pîntece, care atacă păsările de casă, uneori şi animale mai mari (Mustela nivalis). O nevăs-ţuică albă, cu cravată castanie, m-a privit o clipă cu ochişori de rubine, sadoveanu, a. l. 190. Sare pe fag nevăstuica, privind cu mirare la mine. coşbuc, P. II 63. — PI. şi: nevăstuice (odobescu, s. iii 185). NEVĂSTtiŢĂ, nevăstuţe, s. f. (Regional) Nevestică. Dragostea de nevăstuţă Ca floarea din grădinuţă. jarnîk-BÎRSEANU, D. 17. NEVĂTĂMAT, -Ă, nevătămaţi, -te, adj. (Uneori întărit prin « viu ») Neatins, nerănit, nelovit; întreg; teafăr. Pustiul larg al opcinii pleşuve, la care ajunsei întreg şi nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeaţă scînteietoare. HOGAŞ, M. N. 184. Cînd sînt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. NEVĂZtJT1 s. n. (Numai în e x p r.) Pe nevăzute = fără a vedea, fără a controla. V. orbeşte. — Formă gramaticală : (în exp r.) nevăzute. NEYĂZtJT2, -Ă, nevăzuţi, -te, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea, care nu se lasă sau nu poate fi văzut. V. invizibil. Ciocîrlia cîntînd nevăzută-n văzduh. beniuc, v. 24. Sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute. HOGAŞ, M. N. 12. Fata împăratului se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji. CREANGĂ, P. 267. <(>• Expr. A se face nevăzut = a pleca brusc, a dispărea dintr-o dată, fără urme şi a nu se mai înapoia. Se strecură printre oameni, se făcu nevăzută şi rămăsei c-un gol în suflet. sadoveanu, O; viii 12. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuţi, caragiale, O. in 60. Poştaşul îmi descărcase bagaju Ungă mine şi se făcuse nevăzut cu căruţă cu tot. alecsandri, o. p. 261. O (Substantivat, n. pl.) Deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute şi nevăzute, creangă, p. 243. NEYEDl vb. IV v. năvădi. NEVEDÎT, -A adj. v. navădit. NEVERTEBRAT, -A, nevertebraţi, -te, adj. (Despre animale) Caracterizat prin lipsa coloanei vertebrale şi a unui schelet osos intern. + (Substantivat, n. pl.) Grup din subregnul metazoarelor cuprinzînd animale cu caracteristicile arătate mai sus; (la sg.) animal făcînd parte din acest grup. NEVESTE A, nevestele, s. f. (Rar) Nevestică (1). Fată mare n-oi iubi, Ci-oi iubi o nevestea. TEODORESCU, p. p. 315. NEVESTÎSC, -EÂSCÂ, nevesteşti, adj. (Rar) De nevastă, al nevestei. NEVESTICĂ, nevestici, s. f. Diminutiv al lui n e-vastă. 1. v. nevastă (1). (Cu pronunţare regională) Bună saray nevăstică... Nu ţi-i bărbatul acasă? SBIERA, p. 200. 2. v. nevastă (2). N-ai milă de durerea mea! Nu-ţi pasă! — Da! Ca de nimica! Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea Să-mi fie şchioapă nevestica! COŞBUC, P. I 182. îşi luă de nevestică p-o fată care-l voi. pann, p. V. II 123. Nevestica că-şi gătea, Măiculiţa că-şi lua Şi cu ele Se ducea. TEODORESCU, p. p. 573. NEVESTIE — 207 — NEVOIE NEVESTÎE s. f. (Rar) Situaţia de nevastă, starea de după căsătorie a femeii măritate. A început a se face cămeşi. . . fără deschidere la piept. Ele sirtt btme pentru fetele mari şi nevestele in primul an de nevestie. pamfilE, I. C. 360. NEY1C1TÎNÎT, -Ă, nevicleniţi, -te, adj. (Rar) Lipsit de viclenie; bun, prietenos. Sintem ţinuţi cu neviclenită Inimă să dăm noi sfătuire Fieşcui. budai-deleanu, ţ. 375. NEVINDECAT, -Ă, nevindecaţi, -te, adj. 1. Care nu s-a vindecat încă; bolnav; (despre răni, tăieturi etc.) deschis, necicatrizat. Spitalul unde zăceau bolnavii nevindecaţi, părăsiţi în sărăcia lor de toţi. RUSSO, S. 99. 2. F i g. (Neobişnuit) Neschimbat, statornic. Iacă cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. negruzzi, s. I 258. NEVINOVÂT, -Ă, nevinovaţi, -te, adj. I. Care nu e vinovat, care nu are nici o vină, fără vină. Să curm viaţa atitor gizuliţe nevinovate, creanga, p. 237. Ce lucru poate să fie, Să mă bage în robie, Nelegat, nevinovat? jarnîk-bîrseanu, D. 101. Că-s nevinovată Ca apa curată, alecsandri, p. p. 117. 2. Curat la suflet, candid, inocent; cast. Mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. CREANGĂ, A. 38. Nu zimbea nici la cin-tecul nevinovat al copilului. EMiNESCU, n. 3. Un copil blind şi nevinovat ca o fată mare. ALECSANDRI, X. I 343. P i g. Ani de-a rîndul. . . nevinovaţii şi suavii trandafiri mi-au fost inimici. Galaction, o. i 58. <)> (Substantivat) Cocheta face pe nevinovata, negruzzi, s. i 65. NEVINOVĂŢIE s. f. 1. Lipsă de vinovăţie, de vină; calitatea celui nevinovat. împăratid şi împărăteasa, văzînd nevinovăţia lui Afin, începură a plinge. ISPIRESCU, L. 118. 2. Inocenţă, candoare; castitate. Negoiţă povesti cu nevinovăţie tot ce i se întimplase. galaction, o. i 300. Cu amindouă mînile. . . şterse ea singură. . . locul unde mă sărutase cu atita nevinovăţie, hogaş, m. n. 19. -Jy Naivitate, simplitate. Auzind bietul om vorbele păgubaşului, au prinsa schimba feţe, dară tot se imbărbătă şi-i zise cu nevinovăţie: ce? eu să-ţi plătesc? sbiera, p. 254. NEVÎRSNIC, -Ă adj. v. ncYÎrstnic. NEVÎKSTNIC, -Ă, nevirstnici, -e, adj. Care e în vîrsta copilăriei; care n-a ajuns încă matur; minor; tînăr. Copii nevirstnici. . . au venit să înveţe. GHICA, a. 791. (Substantivat) Lăsat-aţi vatră şi ogor ■ ■ . Iar pe nevîr-stnici şi bunici Lăsat-aţi bir, podvezi, nevoi, neculuţă, ţ. D. 101. — Variante: nevîrsnic, -ă (văcărescu, p. 47), nevrîsnic, -a (negruzzi, s. ii 145), nevrîstnic, -ă adj. . NEYÎRSTNICÎE s. f. (Rar) Copilărie. Nu e vorba de nevirstnicie. . . ci de bună învoială, bolintineanu, o. 323. Aceşti preoţi... sint siliţi să cuvinteze către toţi copiii satului, din mica nevirstnicie şi pînă la ziua căsătoriei. GOLESCU, î. 97. NEVOD s. n. v. năvod. NEVODĂR s. m. v. năvodar. NEVOI, nevoiesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Numai la pasiv, urmat de un infinitiv sau de o propoziţie completivă cu verbul la conjunctiv) A fi silit sau constrîns; a fi obligat, dator. In vremea iernii e nevoit să se acopere cu şube. sadoveanu, E. 94. Societatea ce se afla aici fusese nevoită a se închide în casă şi a căuta distracţii în convorbiri. boltntineanu, o. 414. Sinan, trebuind a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni. UĂL-CESCU, o. i 198. 2. Refl. (învechit şi arhaizant) A se sili, a se strădui, a face eforturi, a se trudi, a se căzni. De două luni de cind se nevoieşte el n-a văzut măcar un drac. .. să se ia la harţă cu dinsul. ST&s'oro, C. I. 168. Văzindu-I păzitorul cum se nevoia a-şi scoate calul şi căruţa din noroi, i se făcu milă de el. ispirescu, l. 374. Nevoindti-se cu silă să se urce pin'la ea. negruzzi, s. ii 6. NEVOIĂŞ, -Ă, nevoiaşi -e, adj. 1. Lipsit de mijloace materiale; sărac, mizer. Imprimate făcute pentru firme nevoiaşe rău platnice. PAS, z. i 304. O femeie nevoiaşă. . . veni la schit. Galaction, o. i 317. Averea şi-a făcut-o împrumutînd pe oamenii nevoiaşi şi luindu-le dobinzi îngrozitoare. demetrescu, o. 137. <¡>. (Substantivat) Găsea de cărat lemne nevoiaşilor din alte străzi şi oamenii il căutau. dunXreantj, ch. 18. + Sărăcăcios, prăpădit. Tot frămintîndu-se cu firea ca să afle că ce ar putea să fie în nevoiaşul acela de tron, îşi amăra viaţa, ispirescu, u. 95. 2. Lipsit de vlagă ; neajutorat, nepriceput, incapabil, becisnic. Bătrinul avea nişte cai, cam nevoiaşi, preda, î. 115. Se văzu mic şi nevoiaş pe lingă frate-său. vissarion, b. 14. <}• (Substantivat) Nevoiaşul la toate Zice că nu poate, pann, p. v. I 104. NEVÓ IE, nevoi, s. f. 1. Trebuinţă, cerinţă, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile nouă au trebuinţă de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze şi să le împămintenească. RUSSO, o. 54. (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia. creangă, p. 30. Nevoia învaţă pre cărăuş, negruzzi, s. i 249. Loc. a d v. La nevoie = în caz de trebuinţă, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sintem ostaşi şi la nevoie putem da ajutor. sadoveanu, o. vii 30. Beciul privighitorului. . . putea să tăinuiască la nevoie o domniţă, creangă, a. 74. adj. Privitor la nevralgic, provocat de nevralgie. Dureri nevralgice. Expr. Centru (sau punct) nevralgic = partea cea mai spinoasă a unei probleme în discuţie. M.YRALGÎE, nevralgii, s. f. Durere acută simţită pe traiectul unui nerv. M.YKEDNlClE, nevrednicii, s. f. Lipsă de destoinicie; josnicie. NEVRICAliE s. f. pl. (Familiar) Atac de nervi, criză nervoasă. Ca să evite scenele şi nevricalele Penelopei, pleca mereu pe drumuri. BART, E. 239. Urechile (i vîjîiau de ţipetele nevestei. . . care ii dovedea, torturată de nevricale, că el e de vină. dBLAVRAncea, s. 118. Dacă voia să plece, cînd îl ocăra, ca să n-o mai asculte, o apucau nevricale şi spărgea oglinzile. vlahuţX, o. a. 149. NEVRICOS, -OÂSĂ, nevricoşt, -oase, adj. (Familiar) Nervos, iritabil. Eu sînt nevricos şi nu ştiu ce-aş fi in stare... de frică, caragiale, o. n 267. NEVRÎTĂ, nevrite, s. f. In'flamaţie a unui nerv. Aceste alterări puteau fi datorate unei nevrite periferice. parhon, o. A. I 29. NEVIIÎSXIC, -Ă adj. v. novîrstnlc. NEVRÎSTNIC, -Ă adj. v. nevîrstnic. NEVROPÂT, -A, nevropaţi, -te, adj. (Despre persoane) Care suferă de nevropatie. NLVROPATÎE s. f. Denumire generală pentru diferite tulburări ale sistemului nervos. NEVROPTÎR, nevroptere, s. n. (La pl.) Ordin de insecte cu aripile membranoase, străbătute de o reţea deasă de nervuri. + (La sg.) Insectă care face parte din acest ordin. NEVROZĂ, nevroze, s. f. Tulburare nervoasă cu caracter funcţional (neurastenie, psihastenie, isterie). Rămîn cu trista mea nevroză, Cu dorul meu nespus de ducă. MACEDONSKI, o. i 159. nEwton, newtoni, s. m. Unitate de măsură pentru forţă în sistemul de unităţi metru-kilogram-secundă, mai mică de aproximativ 9,81 ori decît kilogramul-forţă. — Pronunţat: niu-ton. NEX, nexuri, s. n. (Rar, livresc, numai în expr.) Nex cauzal = raport cauzal, legătură de la cauză la efect. NEZDRĂVĂN, -Ă adj. v. năzdrăvan. NEZDRUNCINAT, -Ă, nezdruncinaţi, -te, adj. Care nu poate fi zdruncinat, clintit sau abătut; neclintit. NI conj. (învechit şi popular; corelativ, indicînd o alternanţă de acţiuni succesive) Cînd. . ., cînd. . .; acum. . ., acum. . . ; ba. . ba. . . A ostenit măicuţa Tot mutîndu-şi pernuţa Ni la umbră, ni la soare, Ni la cap, ni la picioare! TEODORESCU, P. p. 288. NIAGARĂ, niagare, s. f. (Rar, după numele cascadei Niagara) Şuvoi mare de apă. De cu noaptea a-nceput a turna şi toarnă. . . Pieţele, ogrăzile, locurile virane sînt mări şi lacuri; uliţele, fluviuri şi niagare... Caii înoată, birjile plutesc. CARAGIALE, O. II 311. — Pronunţat: ni-a-, NICĂIEREA adv. v. nicăieri. NICĂIÎRI adv. (Şi în forma. nicătri; de obicei în propoziţii negative) în nici un loc, în nici o parte. Ilie Zăganu era acasă; nu plecase încă nicăieri. MIHALB, O. 161. Umblară ceasuri întregi, dar fiinţă vie nu găsiră pe nicăieri, popescu, b. ii 87. »Se iţeşte el pe colo; se iţeşte pe dincoloy dar pace bună! iezii nu-s nicăiri! CREANGĂ, P. 24. <$> (Cu elipsa verbului) Caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. ISPIRESCU, L. 135. Se trezi pe cînd mijea de ziuă. Cînd colo iepele nicăieri. EMINESCU, N. 20. — Variante: nicăierea, nicăiri, nicăirea (anghel-iosif, c. m. ii 11, coşbuc, p. i 125), nic&iurea (crbangă, p. 135), nicăluri (sbiera, p. 55) adv, NICAÎREA adv. v. nfrăferL NICĂIRI adv. v. nicăieri. NICĂIUREA — 209 — NICIODATĂ NICĂltiREA adv. v. nicăieri. NICĂItJBI adv. v. nicăieri. NÎCIIEL s. n. Element chimic din grupul metalelor feromagnetice, alb-argintiu, inoxidabil, întrebuinţat în tehnică, la fabricarea aliajelor de oţel speciale, a instrumentelor medicale, a tacîmurilor etc. [Jap] a ieşit din curte. . . ducind cu el, din tot norocul ¡i din toată bunăstarea lui de pină aci, numai zgarda cu plăci de nichel de la gitu-i. galaction, o. I 308. îşi strînse termometrul in tocul de nichel. C. petrescu, î; ii 243. NICHELĂ, nichelez, vb. I. T r a n z. A acoperi suprafaţa unui metal, pe cale electrochimică, cu un strat subţire de nichel. NICHELĂJ, nichelajuri, s. n. 1. Nichelare. 2. (Concretizat) Strat depus prin nichelare pe suprafaţa unui metal. NICHELĂItE s. f. Acţiunea de a nichela. NICHELĂT, -A, nichelaţi, -te, adj. Acoperit cu un strat de nichel. Era un revolver frumos. . . Gloanţele nichelate parcă rideau in deschiderea butoiaşului. SADO-veanu, o. vin 244. Barul era alb, lăcuit, geometric; numai lemn lustruit şi metal nichelat, c. PETRESCU, c. v. 307. NICHELÎNĂ, nicheline, s. f. Aliaj de nichel, cupru şi zinc, din care se face sîrma întrebuinţată Ia fabricarea rezistenţelor electrice. + Mineral care conţine nichel şi arsen. NICHÎ1Z s. n. v. nechez. NICHIPÎRCEAs. m. art. Unul dintre numele populare date diavolului. Am să mint. Aşa e meseria... — Lua-te-ar nichipercea cu meseria ta. stancu, d. 36. Cum a dat cu ochii la grămada cu lemne, le-a răspindit nichipercea de nu s-a ştiut lemn cu lemn. ŞEZ. iii 106. NICI1 adv. 1. Cuvînt folosit în propoziţiile negative, pentru a întări negaţia sau cu valoare de negaţie. E lung pămintul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. coşbuc, p. i 53. Nici n-aveţi idee ce bun e Radu al meu. vlahuţă, o. a. 111. Nu ştiu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră, ispirescu, i,. 23. Satul, văzind că acest om nu se dă la muncă nici in ruptul capului, hotărî să-l spinzure. creangă, p. 329. ->Expr. Nici pas = de 1 oc. Voi priveghea nurorile... şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. CREANGĂ, P. 4. A nu zice nici circ v. cîrc. Nici de Ioc (sau, învechit, do leac) = absolut de loc. Mult e duşmanul jurat: Te vede că plingi de foc, Lui nu-i pasă nici de loc. Teodorescu, P. p. 318. (învechit, neînsoţit de negaţia «nu ») O, tu nici visezi, bătrine, ciţi în cale mi s-au pus! eminescu, o. i 146. 2. (Urmat de «că* formează loc. adv. care constituie o negaţie mai categorică decît « nu ») De loc nu. . . Aşa luptă, nici că s-a mai văzut, ispirescu, Iv. 223. Mai mare pedeapsă decît asta, nici că se mai poate! creangă, p. 320. Vie valuri mari de foc, Nici că m-or clinti din loc. AtECSANDRI, P. II 13. 8. (împreună cu pronumele nehotărît ♦ unul *, « una » formează pronume negative) Poate că nici unul, pentru nimic in lume, nu ar fi cerut insă celuilalt să mai rămiie. CAMir, petrescu, u. N. 137. Aş vrea s-alerg spre ei, să-i string în braţe, Să-i dăruiesc. . . dar nu mai e nici unul. iosif, P. 21. <0> (Adjectival, urmat de art. nehot. « un *, «o») Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există. barT, E. 388. Nici un zgomot, nici o mişcare, nici o adiere de vint nu se simte, vlahuţă, o. a. 410. NICI2 conj. (De obicei urmat de «nu»; învechit, regional şi arhaizant, fără < nu •; leagă două sau mai multe propoziţii, stabilind un raport de coordonare copulativă; repetat, arată excluderea, pe rînd, a ideilor exprimate prin propoziţiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nici nu vede, nici n-aude. Topîrceanu, b. 25. Puiule, secuiule! Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robeşti la mine. alecsandri, p. ii 24. Nici mi-i foame, nici mi-i sete, Nici mi-i dor de codru verde. ŞEZ. v 12. Nici nu suie, nici coboară. Jarnîk-bîrseanu, d. 127. (Leagă două sau mai multe părţi ale unei propoziţii cu predicatul negativ) Să nu ocoleşti nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz. dElavrancea, a. 98. S-a şi stîmit un vifor. . . de nu vedeai nici înainte, nici înapoi, creangă, p. 143. Dorul meu odihnă n-are. Nici la umbră, nici la soare, jarnîk-bîrseanu, d. 381. <£■ Expr. Nici aşa şi nici aşa v. aşa. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = fără multă vorbă, îndată, imediat, numaidecît. Fiul cel mic... se pomeni cu zina că vine, şi nici una nici alta, ţop! se prinse lingă dînsul in horă. ispirescu, l. 213. Şi nici una, nici două, haţ! pe ied de gît, îi retează capul pe loc, şi-l minîncă. CREANGĂ, P. 23. M-am dus la Galaţi cu trăsura mea cea galbănă, şi cum am agiuns, nici una, nici două. . . ţup în vapor, alecsandri, T. i 310. T r'anz, Nu ştia cum s-o nimerească mai bine. ispirescu, l. 2S9. (E x p r.) A o nimeri ca Iercmia cu oiştea-n gard v. gard. + A ghici. Poate mărgăritar! — Chiar ai nimerit. drăghici, r. 98. (Tranz.; atestat în forma nemeri) N-ai neme-rit-o: că nu-i giscă, ci-i gînsac. creangă, p. 43. 5. Refl. u n i p e r s. A se întîmpla ca ceva sau cineva să fie într-un anumit fel sau într-un anumit loc. De data asta se minerise ca sărbătorile creştineşti să le facem şi noi după lege, pe loc, in port. BAR’f, S. M. 96. 6. R e f I. A se găsi, a se afla (din întîmplare) undeva. îmi dau drumul jos, prăbuşit, şi mă nimeresc cu capul tn dreptul unui bolovan, camil petrescu, u. n. 279. + A fi (din întîmplare) la îndemînă, a cădea sub mînă. [Ţăranii] spărgeau şi sfărimau ce se nemerea. REBREANU, R. Ii 231. 7. Refl. (Popular) A se potrivi, a se asemăna cu cineva. (Atestat în forma nemeri) Ai, mîndro, să ne iubim, C-amindoi ne nemerim. bibicescu, p. p. 25. — Variante : nemeri, înnemeri vb. IV. NIMERÎT 1 s. n. (Numai în e x p r.) Pe nimerite = a) la nimereală, la întîmplare. (Atestat în forma nemerit) Şi mergea treaba mai pe brodite, mai pe nemerite. DELA-vrancea, S. 81 ; b) pe dibuite. De-acolo ştiau merge acasă şi pe nimerite, retegantjl, p. i 44. — Formă gramaticală : (în e x p r.) nimerite. — Variantă: nemerit s. n. NIMERÎT2, -Ă, nimeriţi, -te, adj. 1. Conform cu scopul urmărit, potrivit, bun, indicat. La o răspîntie de drumuri, unde totid arăta că e un loc nimerit pentru o aşezare omenească, o casă sau două s-au străduit să se menţină, anevoie, bogza, c. o. 241. Lăuda pe Jiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. ispirescu, L. 38. Crezu că e momentul nimerit spre a-l aduce la o deplină pocăinţă, odobescu, s. iii 47. (Adverbial) Se întreceau care de care să facă baia. . . mai nimerit de încropită, ispirescu, l. 31. 2. Reuşit, izbutit. Versuri mai vii şi mai colorate decît cel mai nimerit tabel, odobescu, s. iii 82. — Variantă : nemerit, -a (eminescu, n. 34, drăghici, R. 52) adj. NIMlÎRNIC, -Ă adj. v. nemernic. NDD&Z s. n. v. nămiaza. NÎMFĂ1, nimfe, s. f. (în mitologia greco-romană) Divinitate feminină despre care se credea că locuieşte în izvoare, păduri etc. şi personifica puterea acestor locuri. Ar fi crezut cineva că vede o scăldătoare a nimfelor din mitologie. boijnTinkanu, o. 303. Ca o nimfă pîn-ditoare de sub arbori înfloriţi, Ea la sînul ei atrage călătorii fericiţi, ai.ecsandri, p. iii 49. + F i g. Fată tînără şi frumoasă. Cînd ne pregăteam să plecăm, îşi făcu apariţia o nimfă cu păr castaniu. ibrăileanu, a. 81. Ne întoarserăm dar acasă să primim graţioasele nimfe ce trebuiau să vie. BOLINTINEANU, O. 391. NÎMFA2, nimfe, s. f. Formă de metamorfoză prin care trec unele insecte înainte de a se transforma în insecta adultă. NIMÎC 1 pron. neg. (Şi în forma nimica) 1. Nici un lucru. Grigore Iuga îl privi o clipă şi nu răspunse nimic. rebreanu, R. I 43. Ce era boiend de sfat, Cosma Şerpe? Nimic. Un răzăş. delavrancea, a. 103. Căci nimic nu se intimplă în întinderea pustie. EMINESCU, o. I 133. ^Loc. a d v. l’e nimic = aproape gratuit, fără o contravaloare corespunzătoare. întru (sau cu) nimic = în nici un fel, de fel, de loc. Cei doi trecători din Piscul Voivodesei nu se deosebeau întru nimic de ceilalţi, c. PETRESCU, A. 322. ^■Loc, adj. De nimic = fără valoare, fără importanţă, mărunt; (despre oameni) lipsit de merite, şters, netrebnic. Aceasta nu-l împiedică să aibă admiraţie pentru un om de nimic. c. PETRESCU, c. v. 174. Adesea, lucruri de nimic îl impresionau puternic, vlahuţĂ, o. a. 316. Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. 2. (Adverbial, învechit şi regional) De fel, de loc, nicidecum. Nu le păsa nimic de focul zmeoaicei. ISPIRESCU, L. 26. Nu-ţi fie frică nimic, gorjan, h. i 22. — Variante: nimica, nimica (c. petrescu, î. n 141, coşbuc, p. ii 158, eminescu, o. i 38), (învechit) nemio (creangă, a. 16), nemică (păun-pikcio, p. 49, gorovei, c. 164) pron. neg. NIMÎC 2, nimicuri, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Lucru sau vorbă fără valoare, fără importanţă, de puţină valoare, neînsemnat; fleac, bagatelă. Le împărţea bomboane, gravuri, cutii, creioane colorate şi tot ce avea acolo; tot tezaurul ei de tiimicuri scumpe, vi.aiiuţa, o. a. iii 37. Aducerile-a-minte pe suflet cad în picuri, Redeşteptînd în faţă-mi trecutele nimicuri, eminescu, o. i 107. Neguţitorii îţi vînd feluri de scumpe nimicuri. NEGRUZZI, S. I 326. 2. F i g. (De obicei în forma articulată) Neant. Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, eminescu, o. i 38. + Lipsă de merit, nimicnicie. Generaţii întregi. .. vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate, caragialE, o. ni 235. NIMÎCA 1 pron. neg. v. nimic 1. NIMÎCA2 s. f. sg. (Şi în forma nimică) Lucru sau vorbă fără valoare ; bagatelă, nimic2 (1). I-a dat o nimica. ^ E x p r. Nimica toată = ceva de mică importanţă, fără nici o însemnătate. In primăvară se certară dintr-o nimica toată. dumiTriu, P. F. 55. Lucra toată săptămîna ca un bărbat, pentru nimica toată, creangă, A. 26. Nimica de vreme = timp foarte scurt, v. clipă. Nu vorbise cu el intr-o săptămînă, cit vorbise acum într-o nimica de vreme. DUMITRIU, p. F. 45. (Prin confuzie cu « mică ») Pe nimică pe ceas “ pe mică pe ceas, v. mică4. Pe nimică pe ceas beam ct-te-un cofăiel întreg de apă. creangă, a. 15. — Variantă: nimică s. f. sg. NIMÎCĂ1 pron. neg. v. nimic1. NIMÎCĂ2 s. f. sg. v. nimica2. NIMICCÎE s. f. v. nimicie. NIMICÎ, nimicesc, vb. IV. Tranz. A distruge, a desfiinţa, a prăpădi, li năvăli în piept... o sfîrşeală ce-l nimicea pînă la oase. PREDA, î. 163. Iu viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. EMINESCU, N. 72. Pe Sînger ucigaşul nu îl întrece nime!. ■ ■ Străin de toată mila, plăcerea-i cea mai vie Au fost să nimicească pe lume tot ce-nvie. alecsandri, p. iii 300. NIMICÎE s. f. (Rar, învechit) Nimicnicie. Spre... a stigmatiza trufaşa nimicie, el a inspirat omului amorul pentru trecut, odobescu, s. i 462. Priviţi-i!. ■ ■ goi şi sarbezi, ca robi trăiţi în lanţuri!... Ologi, ciuntiţi, ol doamne, reduşi la nimicie. ALECSANDRI, P. III 477. — Variantă: nimiccio (negruzzi, s. i 191) s. f. NIMICÎRE s. f. Acţiunea de a nimici-; distrugere, desfiinţare, prăpădire, exterminare. în suflet simţi o zdruncinare, urmată de o dorinţă vagă de nimicire. REBREANU, P. S. 154. O! lege-a nimicirii, o, lege nemiloasă 1 Cînd, cînd s-a toci oare a vremii lungă coasă! ALECSANDRI, p. m 281. ' NIMICÎT, -Ă, nimiciţi, -le, adj. Distrus, prăpădit, zdrobit. NIMICITOR, -OÂRE, nimicitori, -oare, adj. Care nimiceşte; distrugător. Bucuria mare. ■ ■ ca şi o mare nefericire neaşteptată... îl fac să exprime nimicitorul sentiment în fraze scurte, confuze. GHEREA, st. cr. i 356. 14* i NIMICNICI — 212 — NISCAI NIMICNICI, nimicnicesc, vb. IV. (învechit) 1. T r a n z. A nimici, a distruge; a zădărnici. Aşa, orice mărire nimicnicită piere! ALEXANDRESCU, P. 27. Mircea-vodă. .. a nimicnicit legislaţia numitului sultan. GORJAN, H. IV 231. 2. R e f 1. A decădea. Oracolu slăvit Cu totul s-a nimicnicit, donici, I'. 76. NIMICNICIE, nimicnicii, s. £. Deşertăciune, zădărnicie. Filozofia acea banală de a şedea pe malurile unui riu şi a ne gindi, după mersul undelor lui, la nimicnicia vieţii, astfel de melancolie filozofică nu are Eminescu. IONESCU-RION, c. 87. •+• Lipsă de însemnătate, micime. Singurătatea şi nimicnicia lui îi păreau mai insuportabile decît într-o pustietate de nisipuri. C. PETRESCU, c. V. 58. Se lăsă ostenit pe scaun, zdrobit de sentimentul nimicniciei lui. vi.ahuţă, o. A. ii 285. Şi cind el ar avea o minte mai isteaţă, Atunce ar cunoaşte Şi-ar plinge mai amar a sa nimicnicie, donici, f. 82. NIMICNICÎRE s. f. (Rar, învechit) Acţiunea de a (s e) nimicnici; nimicire, distrugere. NIMICtÎŢA s. f. art. Diminutiv al lui nimica2; nici un lucru. Făr de nimicuţa-n gură. PXSCULESCU, I,. P. 54. (Şi în forma nimicuţă) Cutea au căzut în apă şi eu am rămas cu nimică, nimicuţă. sbiera, p. 233. — Variantă: nimicuţă s. f. ND1ICÎJŢĂ s. f. v. nimicuţă. NIMIÎZI s. n. v. nămiaza. NÎMINE pron. neg. v. nimeni. NIMITfiŢ s. n. v. nimitez. NDIITÎZ, nimitezuri, s. n. (Mold., Bucov.) Văl de lînă sau de mătase subţire cu care femeile îşi acoperă capul; zăbranic. Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez. EMINESCU, o. i 96. — Variante: nimit6ţ, nomiteţ (marian, nu. 247) s. n. NIMURlC s. m. (Transilv.) Om slab şi pipernicit, schilod. Strîmbă-Lemne, văzîndu-se ruşinat de nimuricul acela, dă să pună mina pe el, numai o-mpinsătură să-i deie. reteganui,, p. iii 63. NINCHÎIZ s. n. v. nechez. NINEĂCi s. f. v. ncncacă. NINGĂU s. n. (Popular) 1. Ninsoare mare. De la o vreme s-a oprit ningăul să-şi tragă răsuflarea ş-ap’oi iar s-a pornit spornic, potopind lumea de fulgi. V. rom. noiembrie 1953, 103. Dă dumnezeu un ningău şi un viscol ca acela. . . şi se face aşa de frig de mai că crepa şi lemnele de ger. marian, o. i 274. 2. Nume popular dat lunii decembrie. NÎNGE, pers. 3 ninge, vb. III. Intranz. 1. I m p e r s. A cădea zăpadă. Joi a început să ningă şi să viscolească din nou. bogza, Ţ. 27. Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit. alecsandri, p. iii 3. Bătea vintu şi ningea Şi badea la noi venea, jarnîk-bîrseanu, d. 165. Expr. Parcă-i tot ninge şi-i plouă (într-una), se spune despre o persoană veşnic nemulţumită şi posomorită. Ce naiba, parcă tot îţi ninge şi-ţi plouă!. . . se minună prietinul de mutra-i posomorită. c. petrescu, c. v. 52. Da ce stai, bre omtde, aşa sctrbit, de pare că... îţi ninge şi-ţi plouă. ŞEZ. III 185. I-a nins în barbă (sau în cap, în păr, pe la tîmple) = a încărunţit. (Cu subiectul «neaua», «ninsoarea») Vintu bate, Nu străbate; Neaua ninge, Nu-l atinge. JAR-nîk-bîrseanu, D. 516. + Tranz. A acoperi cu ninsoare. Nici ploaia să nu te ploaie, Nici neaua să nu te ningă, hodoş, P. P. 47. N-am văzut verde frunzuţă Ca la mîndra-n grădinuţă; Cît o ninge, cît o plouă Ea e tot mîndră şi nouă. jarnîk-bîrseanu, d. 21. 2. F i g. A cădea ca fulgii de zăpadă; a cerne. Ninseseră din piersici suave flori roz-albe. MACEDONSKI, o. I 139. Priveşte-a nopţii mîndră coroană Cum las-a ninge stele din ea. axecsandri, p. n 78. + Tranz. A lăsa să cadă. Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi De albă şi nobilă floare, coşbuc, p. n 204. Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie. AXECSANDRI, p. m 16. NINS, -Ă, ninşi, -se, adj. Acoperit de zăpadă. E-a-tit de bine cînd pe drumuri ninse întilneşti o casă cu lumini aprinse. TOPÎRCEANU, B. 12. Iar cînd bietul bătrîn intră pe uşă nins şi plin de frig, eu tresar de bucurie şi-l primesc cu un t bună vremea * cald şi repetat de cîteva ori in şir. paux-pixcio, p. 97. Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse. eminescu, o. i 157. + F i g. Cărunt. Deşi bătrîn şi nins, în trupu-i drept şi falnic ardea un suflet de flacără, sadoveanu, o. i 248. Cu părul nins, cu ochii mici Şi calzi de duioşie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici. iosif, patr. 9. E x p r. Nins de ani (sau de vreme) = bătrîn, cu părul alb. Atîta ştiau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul, angiiei,, pr. 91. NINSOARE, ninsori, s. f. 1. Faptul de a ninge; căderea zăpezii. De 24 de ceasuri ninge-ntr-una — ninsoare deasă, ninsoare repede, ninsoare grea, ninsoare bogată, stăruitoare, neîntreruptă. CARAGIAI.lv, O. VII 126. O dă în frig şi ninsoare cumsecade. CREANGX, a. 30. Ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte. ALECSANDRI, o. 168. Dacă nu e ploaie, fie şi ninsoare (= la nevoie să ne mulţumim şi cu mai puţin). F i g. Te văd ca o umbră de-argint strălucită. .. Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele, eminescu, o. i 37. 2. Zăpadă, nea, omăt. Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val. macedonski, o. i 163. Mirele-şi pusă cămaşă de tort de raze de lună, brîu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. EMINESCU, N. 29. Eu răzbăteam iute troieni de ninsori. AXECSANDRI, P. I 221. (în comparaţii ş: netafore) Dar şi în părul meu sălbatic A prins ninsoarea fu .. r de-argint. beniuc, v. 38. Acolo stă la masa lungă, albă, Bătrînul zeu cu barba de ninsoare. EMINESCU, O. rv 87. Stelele sclipeau in aer ca o ninsoare de diamanturi. ALECSANDRI, T. 1212. NINSORÎU, -IE, ninsorii, adj. (Rar) Alb ca zăpada; ca nins. Şoimul tău. . . poart-o zale ninsorie, Ce luceşte de departe sub seninul luminos, alecsandri, p. ni 81. — Variantă: ninsuriu, -ie (popa, v. 213) adj. NINSURÎU, -ÎE adj. v. ninsoriu. niGbiu s. n. Element chimic rar, cu caracter metalic, de culoare cenuşie. NIPON, -Ă, niponi, -e, adj. (Livresc, uneori substantivat) Japonez. Crizantemele sînt... pentru mine originare din Japonia. Ceva din parfumul eroinei nipone a rămas în fiinţa lor zveltă şi despletită. GAIACTION, O. i 324. NIRVĂNA s. f. (în religia budistă) Stare mistică de fericire, presupusă a fi realizată prin eliberarea de grijile vieţii şi prin contopirea sufletului individual cu esenţa divină. NISAM-NITĂM adv. v. nitam-nisam. NÎSCAI adj. nehot. invar. (Popular; determină substantive la pl.) Nişte. S-ar putea ca brutarul să mai scoată niscai pîini din cuptor, niscai saci cu mălai aduşi cine ştie de unde. pas, z. iv 59. Nu-i venea ei a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate, ispirescu, I,. 217. Iată-i ajunşi sub dîmbul mare.. . Ţin sfat şi iarăşi pleacă.. . Or fi niscai fugari Ce vreau să treacă-n ţară. ai/ecsandri, T. ii 62. niscaiva — 213 — NIŞTE — Variante: niscai (reteganul, p. i 46), nescdri (reteganul, p. rv 19, teodorescu, p. p. 175), niscure adj. nehot. invar. NISCAIVA adj. nehot. invar. (Popular) Niscai; nişte. Or fi niscaiva musafiri... poate chiar vecinii moşiei matale. alecsandri, T. 943. Toderică... găsise niscaiva jucători mai proşti decit acei care veniseră să-l vadă. negruzzi, S. i 85. Mielu-i gras, ploscuţa-i grea, De sînteţi niscaiva fraţi, Iată masa şi mincaţi! alecsandri, p. p. 88. — Variante: ncscaivd, niscarcvii, ncscarevd adj. nehot. invar. NISCÂRE adj. nehot. invar. v. niscai. NISCAREV adj. nehot. invar. v. niscaiva. NISÎTRU, nisetri, s. m. Peşte mare migrator asemănător cu cega şi păstruga, cu botul scurt şi lat, cu plăci osoase ascuţite pe spinare şi pe laturile corpului; e cunoscut pentru carnea şi icrele lui (Acipenser guldenstaedtii). în luntrile burtoase se prăvălesc vedenii, Crapi albăstrui, nisetri, caraşii de sidef, dragomir, p. 24. Dar la masă ce mlnca? Numai cegă şi postrugă Şi galbenă caracudă, Şi nisetru d-el mărunt. păsculescu, l. p. 175. — Variantă: nes6tru (i. ionescu, m. 86) s. m. NISFEA s. f. v. nisfia. NISFIÂ, nisfiele, s. f. (învechit) Veche monedă turcească de argint. A vărsat pe masă un pumn de mărunţiş: icusari, nisfiele... şi gologani. caragialE, la cade. Tot galbeni şi mahmudele, Icosari şi cu nisfiele. Teodorescu, p. p. 567. F i g. (în forma nisfea) Pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două nisfele de rumeneală. delavrancea, s. 37. — Pronunţat: -fi-a (-fi-e-le). — Variante: nisîcă, nisiflâ (CARAGIALE, O. II 86) s. f. NISIFIĂ s. f. v. nisfia. NISÎP, nisipuri, s. n. 1. Sediment provenit din sfă-rîmarea blocurilor de granit, gresie, gnais şi care se prezintă sub forma unei acumulări de granule mici, depuse mai ales în straturi, dune, pe terasele apelor, în grinduri etc. Apuci intăi pe un drum de nisip, urmind litoralul, sadoveanu, o. L. 12. Un cuptor e roşiul soare, Şi cărbune sub picioare E nisipul, coşbuc, P. I 222. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea intr-un lac mare şi limpede ca seninul ceriului. în fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur. EMINESCU, N. 6. Valuri albe [de zăpadă] trec in zare, se aşază-n lung troian Ca nisipurile dese din pustiul african, alecsandri, p. iii 13,^Expr. Ca nisipul (mării) = în număr foarte mare. Mulţi ca frunzele de brad, Ca nisipul de pe vad. alecsandri, p. p. 214. (în forma năsip) Oamenii cresc în îndestulare şi se înmulţesc ca năsipul mării, russo, o. 25. A clădi pe nisip = a întreprinde o acţiune fără a avea o bază care să o susţină, fără sorţi de iz-bîndă. + Material mineral, natural sau artificial alcătuit din granule de dimensiuni mici, folosit la prepararea mortarului şi a betonului, ca materie primă la fabricarea sticlei, a obiectelor de ceramică etc. 2. (Uneori determinat prin «la rinichi ») Depunere de granule fine compuse din oxalaţi, uraţi etc., care se formează într-un rinichi bolnav. V. litiază. — Variantă: (regional) năsip (sadoveanu, z. c. 128, CREANGĂ, O. a. 65, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 107) S. n. nisip Ar, nisipare, s. n. Aparat montat pe un vehicul de cale ferată, pentru a distribui nisip la roţi, împiedicînd patinarea acestora. NISIPARIŢAj nisipariţe, s. f. Peşte mic din apele de munte, asemănător cu zvîrluga (Cobitis caspia romanica). NISIPĂRÎE s. f. (Cu sens colectiv) Nisip mult îngrămădit de apă sau de vînturi. nisipîîrmţA, nisiperniţe, s. f. (învechit) Vas mic conţinînd nisipul care se presăra pentru uscarea cemelei peste hîrtia proaspăt scrisă. Trei călimări cu nisiperniţe. I. IONESCU, D. 111. NISIPÎ, nisipesc, vb. IV. 1. Tranz. (Rar) A acoperi cu nisip, a astupa cu nisip. (Cu pronunţare regională) Principele ascunse mai întăi coroana sa. . . într-o fîntină şi, după ce o năsăpi, luă cu ai săi refugiul spre munţii Carpaţi. şez. în 171. 2. R e f 1. A se preface în nisip, a se măcina, a se pulveriza. (Atestat în forma năsipi) Că piatra se năsi-peşte Şi cit lumea nu trăieşte! marian, s. 238. — Variantă: (regional) năsipi vb. IV. NISIPÎŞ, nisipişuri, s. n. Loc acoperit cu nisip. Ura-ganu-acum aleargă pîn'ce caii lui ii crapă Şi in Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă, Aşternindu-l peste ctmpii cei odată înfloriţi. EMINESCU, O. I 45. (în forma năsipiş) Copiii petreceau la un loc. Se scăldau la năsipişuri, în apa domoală. SADOVEANU, O. VIII 135. — Variantă: (regional) n&sipiş s. n. NISIPÎŞTE, nisipişti, s. f. Aluviune depusă pe fundul bălţilor, formată dintr-un strat subţire de mîl acoperit cu nisip. NISIPlT, -A, nisipiţi,. -te, adj. Acoperit cu nisip; nisipos. Apa limpede s-a adunat într-o albie mai largă, săpată, prunduită, nisipită şi peste apa limpede ca lacrima se apleacă sălcii pletoase, sadoveanu, o. iii 242. — Variantă: (regional) năsipit, -ă (alecsandri, p. in 362) adj. NISIPlU, -Ie, nisipii, adj. (Rar) De culoarea nisipului; gălbui. Apele nisipii. . . păreau încremenite ca într-o icoană fără margini, cit zarea, camil petrescu, o. n 175. NISIPOS, -OÂSA, nisipoşi, -oase, adj. 1. Plin de nisip, care conţine nisip mult. Ies ca delfinii unşi de pămînt galben şi nisipos, sahia, u.r.s.S. 22. Pe * Faţa» locul este nisipos, griul creşte cit palma şi păpuşoiul cît cotul. slavici, n. i 8. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos, eminescu, n. 46. 2. (Despre unele preparate alimentare) Care prezintă mici grăuncioare asemănătoare cu nisipul. Şerbet nisipos. Aluat nisipos. — Variante: (regional) năsipâs, -oâsă (odobescu, s. m 77), ncsipos, -oâsă (macedonski, o. i 118) adj. NISTRÎŢ, -EAţA adj. v. mistreţ. NÎŞĂ, nişe, s. f. 1. Firidă. Deasupra patului, într-o nişă, o scară de fringhie — mijloc de salvare în caz de incendiu. BART, S. M. 41. 2. Dulap cu pereţii de sticlă, legat de un coş de evacuare şi folosit în laboratoare împotriva gazelor vătămătoare. 3. Intrînd amenajat în peretele unei camere, pentru a se obţine un spaţiu în care să se poată aşeza un pat, mobile mici etc. 4. Intrînd amenajat în peretele unei galerii de mină sau de tunel, pentru a servi ca refugiu lucrătorilor. + Fiecare dintre adînciturile amenajate în pereţii unei ecluze pentru a adăposti canaturile porţilor cînd acestea sînt deschise. NÎŞTE art. nehot. Cuvînt (de obicei invariabil) întrebuinţat înaintea substantivelor la pi. pentru a arăta o cantitate oarecare. După masă, ne-a chemat să ne împartă nişte broşuri. CAMIL PETRESCU, U. N. 197. Avea de descurcat nişte socoteli cu un slujbaş, rebreanu, r. i 91. Cucuie, de unde vii? — De la nişte vii pustii! jarnîk-bîrseanu, D. 119. <$■ (însoţind un substantiv nume de NIT — 214 — NIVELARE materie la singular sau un substantiv cu sens colectiv) Au fript nişte carne de iepure, reteganul, p. ii 71. Au trimes. . . să-i ducă nişte pinză. . . şi nişte aţă. sbiera, p. 99. Ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mînincă. CREANGĂ, p. 9. <$> (Pe lîngă un substantiv care redă o idee de calitate, întreaga sintagmă avînd o nuanţă peiorativă) Iaca nişte papugii, nişte scîrţa-scirţa pe hirtie. îi ştim noi. CARAGIale, O. I 44. Pesemne păcatele cele mari şi grele m-au aruncat şi aici să învăţ nişte ţopirlani sălbatici. creangă, a. 77. — Variantă: n6şte (hasdeu, r. v. 42) art. nehot. NIT, nituri, s. n. Tijă de metal cilindrică, cu capul de diametru mai mare decît corpul propriu-zis, folosită la îmbinarea prin nituire a pieselor metalice plate, de piele sau de carton. NITAM-NISAM adv. (Familiar; adesea precedat de adv. * aşa ») Pe neaşteptate (şi în mod nepotrivit), deodată; nici una nici alta, nici una nici două; tam-nisam. Rudele cucoanei Vochiţa s-au cam speriat la început auzind despre felul grabnic cum, aşa nitam-nisam, domnul Daniil Macovei ■ Nivelul mării = punct situat la înălţimea mării, în raport cu care se măsoară toate altitudinile. Localitate situată la 1000 de metri deasupra nivelului mării, ezi Curbă de nivel — linie care uneşte punctele de aceeaşi altitudine. Linie de nivel = curbă de nivel. Pasaj de nivel = loc unde o cale ferată se încrucişează cu o şosea, ambele fiind situate la aceeaşi înălţime. <§> F i g. Sînt trei feluri de produceri intelectuale: unele mai presus, altele mai prejos de orice critică, iar altele la nivelul criticei. CaragialE, n. F. 94. 2. F i g. Stadiu, grad (de pregătire, de dezvoltare), treaptă (a calităţii), indice (al cantităţii). Nivel ideologic. Nivel material. NIVELĂ, nivelez, vb. I. Tranz. A face ca toate punctele unui teren să fie la acelaşi nivel, a netezi, a îndrepta. Aleele erau refăcute, nivelate cu tăvălugul. MIHALE, O. 14. Munţii cei mari cu-ale lor stînci, Vreu să-i răstorn prin văi adinei, Să nivelez tot pre pămînt. ALEC-SANDRI, T. I 232. NIVELARE, nivelări, s. f. Acţiunea de a nivela şi rezultatul ei. 1. Aducere (a unui teren) la acelaşi nivel. Nivelarea terenului. NIVELAT — 215 — NOATEN 2. F i g. Egalare, punere pe acelaşi plan. Nivelarea trebuinţelor. 8. (Top.) Nivelment. NIVELĂT, -A, nivelafi, -te, adj. Făcut sau devenit egal, neted, uniform. NI vi; L A, nivele, s. f. Instrument format dintr-un tub umplut cu un lichid în care s-a lăsat un spaţiu gol (bulă de aer) şi care serveşte la stabilirea poziţiei orizontale a suprafeţelor sau a dreptelor; cumpănă. Statul nostru se clăteşte încă nestatornic, întocmai ca picătura de argint viu ce nu şi-a găsit incă echilibrul sub ţeava de sticlă a unei nivele, odobescu, s. iii 335. NIVELBE&iNT, nivelmente, s. n. Totalitatea operaţiilor prin care se determină altitudinea punctelor de pe o porţiune de teren, în raport cu o suprafaţă dată. nivelmEtbic, -ă, nivelmetrici, -e, adj. Referitor la nivelment. NIVELiMÎTRU, nivelmetre, s. n. Nivel1. NIVIDl vb. IV V. năvădl. NIZÂM, (1) nizami, s. m., (2) nizamuri, s. n. 1. (învechit şi arhaizant) Soldat din armata turcească. Am înţeles. . . că-i căsăpesc încă nizamii acolo, in redută. SADOVEANU, P. s. 136. închid de veci nizamii gura, Iar noi îi dăm pe rîpi de-a dura. COŞBUC, P. II 42. în amîn-două forturile de la Rahova pot fi ca la vreo 2000 de nizami. odobescu, s. iii 591. 2. Oştire turcească regulată. NIZNAI adv. Ca şi cînd n-ar şti nimic, simulînd indiferenţă. Cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întors capu-n-colo şi a început să bea din ţigară, ştii aşa, niznai. caragialE, o. i 47. <0> E x p r. A se face niznai sau (substantivat) a face Jie niznaiul = a se preface că nu ştie nimic. Dar Pândele făcea pe niznaiul, invîrtindu-şi capul încoace fi încolo. V. ROM. martie 1954, 152. Doi pasageri prinseseră ceva în auz, simţiseră ceva. S-au făcut niznai. Au intrat in vagon, pas, z. IV 247. Te făceai niznai şi nu ştiai să potriveşti din gît pe moş Nichifor. creangă, p. 108. NIZUÎ vb. IV v. năzui. NÎNÂŞ, -A adj. v. nănaş. NÎNAşEL, -ÎCĂ s. m. şi f. v. nănăşel. NO interj. (Regional; şi în forma noa) Ei! hai! No, puişoara mamei, acum poţi umbla toată lumea, că eşti gata. reteganul, P. iii 14. Noa! am venit acuma! dă-mi banii! SBIERA, P. 3. NOADA, noade, s. f. (Popular) Coccis. împinse şi el vaca, lipindu-şi palma de noada ei. pas, I,. I 135. Prepeliţa se ţine că e cu coadă, şi ea e numai pîn’ la noadă. pann, la cade. NOÂFTE, nopţi, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineaţa, în care soarele se află sub orizont şi e întuneric. Soarele surise şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărţi pe luptători pînă a doua zi. HĂI,-CESCU, o. 1 47. Pîn-aveam şi eu drăguţă, îmi părea noaptea micuţă. Dar de cînd drăguţă n-am, Paru-mi nopţile un an. jarnîk-bîrseanu, d. 163. <0> Noapte albă v. alb. Nopţi albe v. alb. Noapte polară v. p o 1 a r. <$> L o c. adv. l.a noapte = în timpul nopţii următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portiţa de colo, din fundul ogrăzii, sadoveanu, o. viii 225. N-ai grijă, iubito. . Am venit înadins ca să te scap. . . Poţi ieşi la noapte din palat? alecsandri, t. i 447. M-o striga şi la noapte, jarnîk-bîrseanu, d. 152. Peste noapte = în timpul nopţii, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. bota, p. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, p. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte =-' înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimi-neaţă s-a sculat de noapte. COŞBUC, P. i 245. într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... şi se duce la pădure să-şi aducă un car de lemne, creangă, p. 142. Ling-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Şi de noapte tăbărît-au Zece care mocăneşti, alecsandri, p. ii 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineaţă, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băţ şi porniră, dunăreanu, ch. 76. Baba. . . se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, p. 6. <$-Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparţi de cineva în cursul serii. Se despărţiră zicîndu-şi în acelaşi timp: noapte bună! rebreanu, r. i 42. -$> (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea îşi pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar, sadoveanu, o. iii 104. îşi strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, p. o. 29. Şi din codri noaptea vine pe furiş. COŞBUC, P. I 47. + (Adverbial; în forma noaptea sau nopţile) a) în (tot) timpul nopţii. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. deme-TRIUS, C. 38. lată ce am gîndit eu, noro, că poţi lucra nopţile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, o. I 80. 1)) în fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare, jarnîk-bîrseanu, d. 18. <> (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ « astă » sau de adverbele de timp « azi», « mîine », « poimîine », « ieri », « alaltăieri ») S-a dus trei zile şi trei nopţi. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte şi ieri-noapte Mă strigă cu blînde şoapte Mîndra mea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 152. L o c. a d v. Zi(ua) şi noaptc(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormite. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. Fluturi de noapte — fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiţi de vedere; aripile şi corpul îl au acoperit cu perişori fin coloraţi în nuanţe sumbre; în repaos îşi ţin aripile una peste alta. 2. întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea uliţelor strimte alergau ochi minioşi de facle, lăsind dungi şi scîntei roşii în urmă. sadoveanu, o. i 197. Ne vom ascunde în noaptea codrului umbros. COŞBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormînt. EMINESCU, O. I 98. <}' (în metafore, comparaţii, alegorii) Domniţa închise iar ochii, intr-o noapte amară de durere, sadoveanu, o. v 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. EMINESCU, o. I 130. Să văd un om lipsit de simţul cel mai scump; care este într-o veşnică noapte. . . Un om care iubeşte cu tinereţă pe gingaşa lui soţie şi insă nu o poate vedea, negruzzi, s. i 56. NOATEN, -A, noateni, -e, s. m. şi f. 1. Miel sau mioară de la înţărcat pînă la doi ani. Din lina de la oi nu se împărtăşesc decit cu cîte un biet şumuiog de pe la noateni. sTănoiu, c. i. 104. Un om, băgîndu-se cioban la oi, se tocmeşte pre jumătate de an. . . cu patru oi cu miei şi patru noateni. i. ionescu, M. 196. <$■ (Adjectival) Se coc merele domneşti şi iese .must nou, carele sfîrîie în gură cînd îl bei după pastramă de bărbăcuţ noaten. SADOVEANU, F. J. 554. + Lînă neagră de miel, mioară sau terţin, tunsă în al doilea an. Se fac multe giguri de sumani, şi lăi şi de noaten, care se vînd şi pănură şi cusute. CREANGĂ, A. 47. 2. (Mold.) Mînz de Ia şase luni pînă la doi sau trei ani. Mînzul creşte şi se face noaten, iar noatenul se face cal de şa. SANDU-ALDEA, u. P. 15. Iapa-i bună şi de soi; are acasă un noaten cit dînsa. şez. VI 182. NOATIN — 216 — NOD — Variantă: noâtin, -ă (topÎrceanu, s. a. 18, şez. vi 88) s. m. şi f. NOĂTIN, -Ă s. xn. şi f. v. noaten. itâBIL1, -Ă, nobili, -e, adj. 1* Care dă dovadă de generozitate, cinste, curaj, spirit de abnegaţie ; generos, ales, bun. Lumea sovietică e plină de oameni sănătoşi sufleteşte, devotaţi şi nobili, sadoveanu, E. 194. Acela este nobil ce moare pentru ţară! bolintineanu, O. 143. Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil. negruzzi, s. I 49. Care face cinste, care onorează. înveselit de lumină şi primăvară, se hotărî numaidecît să le dea [banilor] o nobilă întrebuinţare. sadoveanu, O. vin 156. întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare. alexandrescu, m. 15. 2. Distins, elegant, graţios. Scriitor retoric este apoi şi Nicolaie Bălcescu, dar retorica lui este nobilă; ea este intervenţia unui vorbitor plin de demnitate. Vianu, a. p. 30. Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept. coşbuc, P. I 121. Figură nobilă şi melancolică ; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateţă încoronau ochii ei negri ca mura. negruzzi, s. I 44. <$>• (Adverbial) Veneţio măreaţă!... în vremile trecute a libertăţii tale. . . Cînd nobil răzămată pe falnicul tău leu, Videai Adriatica. alecsandki, P. I 164. *+■ (Despre animale, mai ales despre cai) Cu înfăţişare impunătoare; de rasă aleasă. Nobilul animal de rasă e prins în zbor, e redat în toate mişcările lui. gherea, st. cr. iii 358. Arun-cîndu-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc!' negruzzi, s. i 42. 3. (în expr.) Metal nobil — metal preţios. Gaz nobil = nume dat fiecăruia dintre gazele inerte, incolore şi inodore care se găsesc în atmosferă în mici cantităţi. Heliul şi neonul sînt gaze nobile. NtiBIL2, -Ă, nobili, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din pătura socială a nobilimii. V. aristocrat, boier. Pămîntul pe care stai d-ta astăzi era al unui mare nobil cu mii de slugi, sahia, u.r.s.s. 101. Fu atunci o dispută între săcui, din care unii voiau să păstreze în viaţă vreo cîţiva din nobilii prinşi, iar alţii cereau ca să se omoare îndată « aceşti oameni nesuferiţi şi vrednici de ură». BĂLCESCU, o. ii 259. (Adjectival) Agă? Agă? Bine, fie! Rangu-i nobil şi-l primesc. ALECSANDRi, T. I 139. — Variantă: (învechit) n<5blu (kogĂLNICEANU, s. 4, BUDAI-DELEANU, Ţ. 362) S. m. NOBILIAR, -ă, nobiliari, -e, adj. Care aparţine nobilimii, privitor la nobilime, de nobil. Pare a fi hierbul unei poporaţiuni, unei localităţi, ori unei familii nobiliare. ODOBESCU, s. Ii 210. Aceste principii, care singure consti-tuiesc casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute in ţările noastre. BĂI.CESCU, o. u 14. NOBILÎME s. f. 1. (în orinduirea feudală) Pătură socială formată din vîrfurile exploatatoare privilegiate ale posesorilor de feude şi de titluri ereditare; (în orinduirea capitalistă, ca rămăşiţă a feudalismului) pătură reacţionară alcătuită din foştii feudali şi descendenţii lor, care au dat mîna cu înalta burghezie păstrînd într-o oarecare măsură privilegiile de castă. ' V. aristocraţie, boierime. Ţăranii romini şi ţăranii unguri au luptat. . . împotriva nobilimii maghiare. BOGZA, A. î. 124. Contele Adam făcea parte din nobilimea veche, vornic, p. 90. + Grup de nobili dintr-o regiune, dintr-o localitate. Toată nobilimea era la biserică, negruzzi, s. I 53. 2. (Rar) Nobleţe (1). Boierii. . . nu erau o clasă nobiliară ca în Europa, ei n-aveau nobilimea feudală, de concuistă, de origină, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pămint. BĂI.CESCU, O. II 14. NOBILITAR, -Ă, nobilitari, -e, adj. (Neobişnuit) Care se referă la nobilime, privitor la nobilime. Despre importanţa documentelor nobilitare ale familiilor romine. ODOBESCU, s. i 493. NOBILITÂTE s. f. (învechit) Nobleţe (1). Catlrtil ce-şi laudă nobilitatea. alexandrescu, m. 291. Vulpea şi crocodilul au început a se prici pentru nobilitate care va fi mai de bun neam. ŢICH1NDEAI,, f. 69. N0BLÎ.ŢĂ s. f. v. nobleţe. NOBLEŢE s. f. 1. Calitatea de nobil2, rangul de nobil*. V. aristocraţie. Averea lasă-ţi şi luxul nebunesc, Străbunii ce pe buze-ţi mereu se înttlnesc, Nobleţea — orice titluri — şi orice vanitate, macedonski, o. i 168. (în forma nobleţă) Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Nobleţă îşi lăuda, ai.exandrescu, m. 291. 2. Clasa nobililor, nobilime (1). Un străin nu poate cunoaşte care este din nobleţe şi care din norod. GOI.ESCU, î. 67. 3. Distincţie, eleganţă. (în forma nobleţă) Coşbuc e un poet eminamente original. . . nu numai prin nobleţă formei, dar şi prin faptul că răsfringe în creaţia lui un alt mediu, o altă clasă. GHEREA, ST. CR. m 125. — Variantă: nobl6ţ& s. f. NOBLU s. m. v. nobil2. NOCÎV, -Ă, nocivi, -e, adj. Vătămător, distrugător. Substanţe nocive. NOCTAMBUL, -Ă, noctambuli, -e, s. m. şi f. Somnambul ; (familiar) persoană care pierde nopţile în petreceri. NOCTTjRN, -Ă, nocturni, -e, adj. Care se face sau se întîmplă noaptea; de noapte. Veneau de la vreo petrecere nocturnă. EMINESCU, N. 57. Cu Grigorie Romalo, cînd eram la Paris, duceam uneori, pe lună, plimbările noastre nocturne pînă la Neuilly. ghica, s. a. 146. lată-i pe o culme, nocturnii călători, Lucind sub cerul palid în mantie de sori! ai,ecsandri, o. 214. <)> Loc. adj. în nocturnă = care se desfăşoară noaptea. Meci de fotbal în nocturnă. NOCTÎJRNĂ, nocturne, s. f. Piesă muzicală (mai ales pentru pian) cu caracter liric, melancolic. Se cînta o nocturnă de Chopin. vornic, p. 128. NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două fîşii etc., ca să se ţină strîns împreună ; loc, în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fîşii de pînză etc., unde s-a făcut un ochi prin care s-a trecut unul din capete şi s-a strîns tare; legătură obţinută astfel. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse aţa. ISPIRESCU, L. 55. ■v» Loc. adj. în noduri = încîlcit. O, tu crai cu barba-n noduri, eminescu, o. i 83. ^Expr. A lega paraua CU zece noduri = a fi foarte zgîrcit. Era odată o babă care. . . lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. + Loc de intersecţie a două sau a mai multor căi de comunicaţie (şosele, căi ferate etc.). Nod de cale ferată. + Loc de legătură a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism. 2. Porţiune dintr-o ramură, care se dezvoltă în interiorul tulpinei purtătoare. Grîul s-a ars, chircit, cu un singur nod în pai. C. PETRESCU, R. DR. 151. Via în pămîntul negru scoate viţa lungă, cu nodurile departe. I. IONESCU, P. 245.<0>Exp r. A căuta (sau a găsi) cuiva nod în papură = a căuta (sau a găsi) greşeli, cusururi, acolo unde ele nu sînt; a căuta pricină de învinuire, a învinovăţi pe nedrept. Căuta nod in papură lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 57. + Porţiune mică, rotundă, cu o structură mai compactă, într-o scîndură, reprezentînd locul de ramificaţie a crăcilor pe trunchi. 4- Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită. NODA — 217 — NOIAN 3. încheietură, articulaţie. Măreţ, adine şi luciu călătoreşte Rinul.. . Ca un balaur verde ce mişc-a sale noduri. alecsandri, p. iii 134. 4. (în e x p r.) Nodul gitului (gîtlejului sau beregatei) = mărul lui Adam. Rezemat cu ceafa in perete şi lăsînd să se vadă, in gulerul prea larg, nodul beregatei. c. petrescu, C. v. 28. Nodul vital = punctul bulbului rahidian de care depind mişcările respiratorii (şi a cărui rupere are ca urmare moartea imediată). 6. (Geom.) Punct dublu al unei curbe, în care aceeaşi ramură a curbei se intersectează pe ea însăşi. + F i g. Punct care face parte dintr-un sistem de unde staţionare, în care una dintre mărimile variabile ale undei are mereu o valoare nulă. + (Astron.) Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. + Loc sau centru geografic sau geologic, cu anumite caracteristici deosebite faţă de împrejurimi «au cu importanţă deosebită faţă de alte centre sau locuri asemănătoare. Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafaţă sînt aşezate construcţii hidrotehnice şi de unde pleacă arterele de transport respective. 6. F i g. Senzaţie de înecăciune, de sufocare a celui cuprins de o emoţie sau de o enervare puternică (pe care încearcă să şi-o stăpînească). Mi se aşază. . . un nod în git — şi nu mai pot să vorbesc, sahia, n. 50. Nodul ce-l gîtuia ii dispăruse, bujor, s. 32. E x p r. A înghiţi noduri = a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilinţă etc. îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri. creangă, p. 260. A înglii|i cu noduri = a mînca în silă (fiind supărat), a mînca fără poftă. 7. F i g. Punct esenţial, fundamental, de care depinde soluţionarea unei probleme. Aici e un nod al chestiunii. baranga, i. 209. <$> E x p r. Nod gordian = problemă încurcată, dificultate mare, greu sau cu neputinţă de rezolvat. A tăia nodul gordian v. tăia. 8. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. Ce viteză avem?. .. — Cred că 20 de noduri pe oră! sEbastian, T. 94. NOD vb. I v. înnoda. NODAL, -A, nodali, -e, adj. Crucial; p. e x t. esenţial, fundamental. Ne aflăm intr-un moment nodal al acestei lupte, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 160, 11/4. NODORtiS, -OASA adj. v. noduros. NOD0S adj, m. (Numai în e x p r.) Eritem nodos v. eritem. NODOZITÂTE, nodozităţi, s. f. 1. Formaţie rezultată din înmulţirea celulelor rădăcinilor de leguminoase, in urma infecţiei cu anumite bacterii. 2. Ridicătură mică, rotunjită, la suprafaţa unui obiect. NODÎL, nodule, s. n., şi noduli, s. m. Mică umflătură anormală (la animale sau la plante). NODUROS, -OASĂ, noduroşi, -oase, adj. 1. Cu noduri, plin de noduri. Făceau puţină umbră doi zarzări bătrîni, cu trunchiurile noduroase, sadoveanu, o. vin 221. Hirîită, noduroasă stă în colb rişniţa veche, eminescu, O. I 84. 2. (Despre părţi ale corpului) Cu noduri proeminente; cioturos, ciolănos. Picioarele lui noduroase şi gituite par smulse din butuce. arghezi, p. T. 10. Erau nişte voinici noduroşi care se plimbau prin munţi ca pe moşia lor. agîr-BICEANU, s. P. 16. Mîinile. . . noduroase de muncitor strin-geau voiniceşte coarnele plugului, sandu-aldea, u. p. 7. — Variantă: nodoros, -ousă (sadoveanu, o. vii 230, alecsandri, p. p. 145) adj. NOiiOT s. n. v. năut. NOHOTlU, -IE adj. v. năutiu. NOHUTÎU, -IE adj. v. năutiu. NOI pron. pers. 1 pl. (La dativ şi la acuzativ formele neaccentuate sînt adesea însoţite de formele accentuate) 1* (Desemnează pe cel ce vorbeşte şi persoana sau persoanele pe care şi le asociază în vorbire; adesea mareînd insistenţa) Ne-a împrăştiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. galacTion, o. i 50. Dă soarele după deal şi noi tot pe loc stăm. creangă, p. 128. Tot pămîntul, lacul, cerul.... toate, toate ni-s prietini, eminescu, o. i 155. <£> (Urmat de determinări) Păi noi, contingentid de-abia sosirăm! ' SADOVEANU, M. c. 103. Noi, tinerii, devenisem simburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului. Ghica, s. 255. 2. (în dativ, numai la formele neaccentuate, are valoare posesivă) Nu-i nevoie să ne ostenim de pe acum caii. sadoveanu, o. i 146. Poftim de ne blagosloviţi casa şi masa. creangă, a. 10. Mormîntul să ni-l sape la margine de riu. eminescu, o. i 129. ^Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în ţara noastră. La noi sînt codri verzi de brad şi cîmpuri de mătasă. GOGA, p. 12. Cerna a fost pe la noi cînd eram la Lipsea. caragialE, o. vil 193. (Regional) Ca pe noi = cum trebuie; p. e x t. straşnic. Şi nu puteau scăpa bietele miţe din mîinele noastre, pînă ce nu ne zgiriau... ca pe noi. creangă, A. 37. (în dativ sau în acuzativ, numai la formele neaccentuate, are valoare de pronume reflexiv) Vrei să ne-aprindem pai» în cap? creangă, p. 9. Ne-om culca lingă izvorul Ce răsare sub un tei. eminescu, o. I 101. Noi însă, începem a ne căi că ne porniserăm de la Hangu. alecsandri, c. 39. + (în dativ şi acuzativ, numai la formele neaccentuate, are valoare de pronume reflexiv reciproc) Sini ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt in cart ne-ntîlnirăm. eminescu, o. I 120. De ce nu ne-am scrii unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară? ghica, s. xxrv. 3. (Cu valoare de dativ etic) Cum ni l-au sfîrticat nelegiuiţii! sadoveanu, o. i 21. Ce ne treci ca un drumeţ. alecsandri, p. p. 280. 4. (în stilul oficial-administrativ, azi rar; de obicei urmat de determinări) Eu. Noi comisarul secţiei 55 după reclamaţia părţilor. caragialE, o. ii 109. (Ca plural al modestiei, folosit de autori) Eu. Noi credem că una din însuşirile poeziei este că ea aţiţă, pune în lucrare, dacă putem zice aşa, puterile psihice ale omului. GHEREA, st. cr. i 132. — Forme gramaticale: dat. nouă, ne, ni, acuz. (pe) noi, ne. NOIĂN, noiane, s. n. 1. Cantitate mare. (F i g.) Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, hogaş, m. n. 156. îţi pare rău dumitale C-ai picurat o nedejde peste un noian de jale? hasdeu, r. v. 73. + Mulţime, număr mare. Brazi şi fagi uriaşi. . . ridicau in slăvi noian de vreascuri fi de crengi. Galaction, o. i 210, Stradele nepavate... ce trec prin noianul de case mici şi rău zidite, eminescu, n. 33. <$■ (în legătură cu abstracte) Din ce noian di doruri au răsărit aceste accente de suavă poezie! sadoveanu, E. 14. Un noian de amintiri trecu prin capul lui. bujor, s. 44. 2. întindere mare de apă, imensitate, nemărginire. Peste vîrful munţilor, Prin ceaţa măgurilor, Spre noianul mărilor. CREANGĂ, P. 220. Şi din noian de ape puteri au dat seînteii. eminescu, o. I 115. -f. întindere de teren inundabil, care în timpul viiturilor constituie un loc de reproducere a peştilor, iar în timpul verii este loc de păşune. 3. Genune, abis, hău; străfund. Aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de subt picioarele mele. hogaş, m. n. 53. S-a dus amorul, un amic , Supus amîndurora. Deci cînturilor mele zic Adio tuturora... Din ce noian îndepărtat Au răsărit in minei EMINESCU, O. I 184. NOIEMBRIE — 218 — NOPTATIC — PI. şi: noianuri (topÎrceanu, b. 35, negruzzi, s. n 284). NOIÎMBRIE s. m. A unsprezecea lună a anului; (popular) brumârel, brumar. — Variantă : (învechit şi regional) noi6mvrie (SADO-veaxu, e. 7), novembre s. m. NOlfiîUYRIE s. m. v. noiembrie. NOlMA, noime, s. f. 1. înţeles, sens; rost. Îngîna vorbe fără noime, dumitriu, b. F. 83. Mă privi şi mă văzu mirat de acea întrebare fără noimă. SADOVEANU, A. l. 26. Cercetă el mult şi bine ca să afle noima tainei acelei «pune-te masă, scoală-te masă», dar nu fu chip să afle ceva. FOPESCU, B. iii 61. (învechit) Idee, gînd, părere. Nit mi-ai înţeles bine noima, frate, eu 7iu-l ocărăsc. DRĂGHICI, R. 180. 2. Menire, ţel; tilc. Ce noimă au, ce înseamnă acele mii de pagini, în cari se descriu picioare goale? GHEREA, ST. cr. II 212. înţelesese el noima acestei cumpene. ispi-RESCU, L. 400. Ai trebuit să-nţelegi noima scrisorii mele. ALECSANDRI, T. 1157. 3. (Rar) Simbol. Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă. EMINESCU, o. i 64. — Pronunţat: noi-. JSOÎJJE, noimi, s. f. A noua parte dintr-un întreg. Un întreg este compus din nouă noimi. — Pronunţat: no-i-. NOÎŢĂ, noiţe, s. f. Dungă subţire albă, care apare uneori pe unghiile degetelor de la mînă. N0J1ŢA, nojiţe, s. f. 1. Cureluşă sau şiret de lînă, de păr de cal etc., care se petrece prin găurile opincilor şi se leagă împrejurul gleznei, pentru a fixa încălţămintea pe picior. Are totdeauna opincile fără petice, nojiţele fără noduri. STancu, d. 80. Era îmbrăcat curat, cu cojocul scurt... cu opinci frumos aduse la vîrfuri şi cu nojiţele negre de păr de cal înfăşurate des şi strîns pînă mai sus de gleznă, sadoveanxj, o. viii 51. A făcut pielea dă bivol nojiţe subţirele. ŞEZ. iii 75. E x p r. Cît ţi-ai lega nojiţele — în puţin timp, în scurtă vreme. 2. Fiecare din găurile opincii, prin care se petrece cureluşa sau şiretul. A petrecut cîte o pereche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. creangă, A. 25. — Variantă: năjiţă (delavrancea, s. 22) s. f. NOMÂD, -A, nomazi, -de, adj. (Despre oameni, despre grupuri sau colectivităţi umane) Care este nestabil, nu are aşezare statornică, se află în permanentă mişcare (mai ales în deşerturi). V. migrator. Bătrîna ţigancă, acolo sub brazi, Descîntece-nvaţă pe negrii nomazi. COŞBUC, la CADE. (Substantivat) Se afla în popas, în laturea şoselei, la intrarea satului, o tabără de nomazi. Sado-veanu, E. 45. NOMADÎSM s. n. Stare a unor colectivităţi umane care duc o viaţă nomadă. i\OMEN( JLATfiR, nomenclatoare, s. n. 1. Listă care cuprinde nomenclatura dintr-un anumit domeniu al ştiinţei, al tehnicii etc. 2. Listă de materiale, produse etc. clasificate conform unui anumit criteriu. Nomenclator de materii prime. Nomenclator de utilaj. NOMEN( IîATÎIRĂ, nomenclaturi, s. f. 1. Totalitatea termenilor întrebuinţaţi sistematic într-o specialitate oarecare sau într-un domeniu de activitate. Amestecurile etnice, cind sînt numeroase, dau naştere unei nomenclaturi topice pestriţe şi complicate, iordan, n. l. vi. Poezia nu este. . . nici o declaraţiune de dragoste. . . nici o nomenclatură botanică, ori mineralogică. MACEDONSKI, O. iv 104. 2. Listă, catalog conţinînd titluri de opere, nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un domeniu etc. Nomenclatura străzilor. o Veţi vedea o nomenclatură întreagă de cărţi scrise anume pentru tinerime, anghei,, pr. 179. Numele fiului domnesc figurează numai între «marturi» mai sus de nomenclatura boierilor. hasdbu, i. v. 235. NOMINÁL, -Ă, nominali, -e, adj. Care conţine nume, de nume; pe nume, după nume. L-au trecut şi pe el pe acele tabele nominale, camilar, n. i 18. Astfel, la apelul nominal lipsi. bolinTineanu, o. 280. <$> (Ec. pol.) Valoare nominală = valoarea indicată pe o acţiune, pe o hîrtie-monedă, care uneori nu corespunde cu valoarea reală după cursul zilei; valoare trecută în scripte, valoare oficială. Valoarea nominală a acestui împrumut a fost de. . . GHICA, S. 449. Salariu nominal = sumă de bani pe care o primeşte un salariat pentru munca îndeplinită. (Gram.) Flexiune nominală = flexiunea părţilor de vorbire' decli-nabile. în ruseşte flexiunea nominală e sintetică, iar cea verbală e analitică, graur, F. l. 180. Predicat nominal — predicat alcătuit dintr-un nume predicativ şi un verb copulativ. în propoziţia « pupăza era ceasornicul satului» (creangă, a. 55), * era ceasornicul » este predicatul nominaL NOMINALÍSM s. n. Curent în filozofia medievală (reprezentînd experienţa iniţială a materialismului din acea epocă) care susţinea că numai lucrurile individuale cu calităţile lor sînt reale, iar noţiunile generale, create de gîndirea noastră, sînt simple nume alé acestor lucruri, nu oglindesc proprietăţile şi calităţile lor şi nu există independent de ele. NOMINALÍST, -A, nominalişti, -ste, s. m. şi f. Adept al nominalismului. NOMINATÍV nominative, s. n. Caz al declinării în care stau subiectul, numele predicativ şi apoziţia. Nominativul este şi cazul predicatului nominal (adică, mai exact spus, al numelui predicativ). IORDAN, i,. r. 305. NOMINATÍV2, -Ă, nominativi, -e, adj. (Fin.; mai ales în e x p r.) Obligaţie nominativă = obligaţie care (spre deosebire de' cea « la purtător ») poartă numele proprietarului. N0M0GRAFÍE s. f. Disciplină care are ca obiect, întocmirea nomogramelor. NOMOGRAMA, nomograme, s. f. (Mat.) Diagramă care reprezintă legătura dintre două sau mai multe mărimi variabile, cu ajutorul căreia se pot determina uşor, grafic, valorile numerice ale uneia sau ale unora dintre variabile, în funcţie de valorile numerice date celorlalte variabile. ^ Nomogvamă carteziană = nomogramă raportată la un sistem de coordonate plane. NOMÓL s. n. v. nămol. NOMOLÓS, -OASĂ adj. v. nămolos. NONAGENAR, -Ă, nonagenari, -e, s. m. şi f. Persoană care a atins (sau a depăşit) vîrsta de nouăzeci de ani. NONSÉNS, nonsensuri, s. n. Ceea ce e fără înţeles; vorbă, lucru, faptă fără rost; absurditate. Tăcerea şi liniştea pentru el au fost un cuvînt van, un nonsens aproape. AN-GHEL, PR. 77. NOJ'TÁ vb. I v. înnopta. NOPTÁTEC, -Ă adj. v. noptatic. NOPTATIC, -Ă, noptatici, -e, adj. De noapte, nocturn. Apa îndepărtată, de unde venea zvoana noptatică a broaşte-lor, era tot caldă şi stătută. DUMITRIU, V. I.. 104. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pămîntului. ODOBESCU, s. in 17. + F i g. Negru ca noaptea, întunecat. Nişte ochi nopticicä — 219 — NORMAL mari, negri, nepătrunşi, noptatici, care străluceau nefiresc. dumitriu, N. 224. — Variantă: noptătcc,-ă (COŞBUC, r. i 315) adj. NOPTICÎO s. f. (Familiar) Diminutiv al lui noapte. Neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gînduri. caragiai,e, s. 55. Şi de gînduri multe tot fiind muncit Toată nopticica de loc n-a dormit, pann, p. v. i 37. NOPTICOĂSĂ, nopticoase, s. f. Plantă din familia cruciferelor, cu flori purpurii sau violete, cultivată ca plantă meliferă sau pentru mirosul puternic pe care-1 Tăspîndesc florile ei seara (Hesperis matronalis). NOPTIERĂ, noptiere, s. f. Dulăpior sau măsuţă care se aşază lîngă pat şi pe care se ţin la îndemînă diverse ■obiecte ; măsuţă de noapte. Luă lampa de pe noptieră şi o •duse pe masă să aprindă lumina, rebreanu, R. i 243. NOPTlŢĂ, noptiţe, s. f. (Rar) Nopticica. Nici nu dormi mai toată noptiţa. reteganul, p. iii 29. NOPTftS, -OĂSĂ, noptoşi, -oase, adj. (Rar) întunecos, întunecat. Oltul. . . cu haiducii lui pîndind în noptoasele păduri ale Teşliului, îşi umfla apele, macedonski, o. iii 135. întoarce-vă-ţi la lumină, fugiţi de drumul noptos. PANN, P. V. I 141. (Poetic) Ochii nu mai aveau acea sălbatecă şi noptoasă strălucire. EMINESCU, N. 120. NOR, nori, s. m. 1. (Şi în forma nour) îngrămădire de vapori condensaţi în picături de apă, cristale de gheaţă sau fulgi de zăpadă, care se formează în aer, putînd da în anumite condiţii de temperatură, presiune etc. ploaie, zăpadă, grindină, ceaţă etc. In regiunile întinse de şes, norii se formează dacă există o depresiune barometrică. carafou-oroveanu, m. F. i 78. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subţirele de nouri. Sado-veanu, o. ii 499. Ţin ochii la norul din zare. coşbuc, p. II 89. Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri. EMINESCU, ■o. i 201. Expr. E nor = e înnorat. Trăieşte sau e (cu capul) în nori sau parc-ar fi căzut din nori, se spune despre cel care este străin de cele ce se întîmplă în jurul lui, care trăieşte într-o lume aparte, de visuri, care nu vrea să ţină seama de realitate. + Nor arzător = izbucnire vulcanică frecventă, compusă din gaze, vapori fierbinţi şi mari cantităţi de cenuşă. + F i g. Ceea ce tulbură, întunecă liniştea, seninătatea; mîhnire, întristare, amărăciune. In nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire. SADOVEANU, o. vil 63. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomoriţi ai vieţii! HOGAŞ, M. N. 109. La aceste vorbe. ■ ■ pe fruntea Udrei se lasă un nor. BOI.INTIXKANU, o. 51. 2. Masă densă şi mobilă (de praf, fum, aburi etc.). Se plimba ■ ■ . printre norii groşi ai aburilor cocliţi. SAHLA, N. 33. Un nor de colb îi cuprinsă, căci Genarul venea in fuga calului, de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. Nori de praf a răspîndit, Urma i-a acoperit! teodorescu, P. P. 625. 3. F i g. Mulţime compactă şi mobilă de fiinţe (care întunecă zarea). Un nor de lăcuste. □ Sentinelă! te arată, Norul crunt se sparge! ■ . ■ Iată, iată oardele avane. AI,EC--SANDRI, P. II 14. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra cron-căind. russo, s. 139. — Variante: (regional) ndur, nudr (delavrancea, S. 107) s. m. NORĂT, -Ă adj. v. înnorat. NORĂ, nurori, s. f. Soţia considerată în raport cu părinţii soţului. Moşneagul avea gineri şi nurori, care locuiau cu el. SADOVEANU, o. VI 343. Iată ce am gîndit eu, noro, că poţi lucra nopţile. CREANGĂ, P. 5. Baba zicea: moşulică, Vreu o noră precum nu-i. alecsandri, t. i 208. E x p r. (Familiar) A intrat nora-n blide v. b 1 i d. — Forme gramaticale: gen.-dat. nurorii şi (familiar) nor ei; (urmat de un adj. pos.) nora- sau noră- (C. PE- trescu, î. n 185). — Variantă: nurdră (teodorescu, p. P. 53) s. f. NORD s. n. 1. Unul din cele patru puncte cardinale, opus sudului şi aflat în direcţia stelei polare ; miazănoapte. Umblu cu busola în buzunar şi, oriunde aş fi, eu caut nordul. SEBASTIAN, t. 32. -v* Nord magnetic = direcţie în care se îndreaptă totdeauna capătul nord al unui ac magnetic. <$• Loc. adj. Do nord = nordic. Sîntem în cel mai de nord punct al hotarului petrolifer, bogza, a. î. 28. <$■ Loc. a d v. La (sau spre, către, învechit despre) nord. Despre nord, te sui pe o scăriţă la o nălţime de 15 palme şi intri într-o săliţă îngustă, negruzzi, s. i 311. 2. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări, a unui oraş etc. aşezată spre nord (1) j ţinut nordic. Frumoasa copilă a nordului. . . avea să-şi aleagă chiar astăzi un mire. alecsandri, t. i 455. Carol al XlI-lea. . . adusese spaimă în tot nordul Europei, negruzzi, S. I 177. (Adjectival, în exp r.) Polul nord. NORD-AMERICĂN, -Ă, nord-americani, -e, adj. (Uneori substantivat) Care este din America de Nord ; care aparţine Americii de Nord ; (prin restricţie) care ţine de Statele Unite ale Americii de Nord. nord-Est s. n. Punct cardinal secundar, situat în direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile nord şi est; parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări etc., aşezată între nord şi est. nord-Estic, -ă, nord-estici, -e, adj. De la nord-est, spre nord-est. NORDIC, -Ă, nordici, -e, adj. De nord, de la nord. Asemenea zeilor întunecaţi din epopeile nordice. EMINESCU, N. 34. + (Substantivat) Persoană cu înfăţişare sau cu însuşiri ale omului de la nord. E un bărbat înalt. . . figură de nordic, sahia, U.R.S.S. 189. nord-vEst s. n. Punct cardinal secundar, situat în direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile nord şi vest; parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări etc., aşezată între nord şi vest. NORD-VÎlSTICj -Ăj nord-vestici, -et adj. De la nord-vest, spre nord-vest. NOREÂ, norele, s. f. (Bot.) Barba-împaratului. Norele sau frumoase-de-noapte cresc pe la munte. ŞEZ. xv 93. Foicică trei norele. teodorescu, p. p. 451. norEl s. m. v. nourcl. NORIŞOR, norişori, s. m. Diminutiv al lui nor. 1. v. n o r (1). (în basme) Iacă un norişor roşu, vine după noi ca vîntul. — Aia este zmeoaica bătrînă. ISPIRESCU, L. 318. 2. v. nor (2). Nu-şi dădea seama. .. că roiuri de gloanţe găuresc lutul zidului, ridicîndu-l în norişori de praf. DUMITRIU, v. L. 88. NORMĂ, normez, vb. I. T r a n z. A stabili norma unei anumite lucrări sau pentru un domeniu de activitate tehnico-economic. NORMĂL, -Ă, normali, -e, adj. 1. Aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit. Cind trebuia să aibă loc, în mod normal, proba? baranga, i. 209. Cîn-tecul obişnuit al exploziilor nu era cel normal, mihai.K, O. 212. Numai dacă boala are evoluţie normală. C. PETRESCU, C. v. 97. *0* (Adverbial) Viaţa e grea în aceste cătune, chiar atunci cînd se desfăşoară normal, bogza, c. O.' 361. Plan normal = plan perpendicular pe tangenta dusă într-un punct al unei curbe. + (Despre oameni) Sănătos (din punct de vedere fizic şi psihic); în toate minţile. NORMALIST — 220 — NOROCIRE 2. Care este conform cu o normă sau cu un grup de norme. + (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întîlnită cel mai des. 3. (învechit, în e x p r.) Şcoală normală = şcoală menită a forma învăţători, şcoală pedagogică. NORMALÍST, -Ă, normalifti, -ste, s. m. şi f. (învechit) Elev al unei şcoli normale. Şă aducem in luna dinaintea examenului pe cineva, vreun normalist ori vreun student să-i prepare, c. petrescu, A. 288. NORMALIZÁ, normalizez, vb. I. T r a n z. A readuce în stare normală, a face să devină normal. V. reglementa. Circulaţia a fost normalizată. NORMALIZARE, normalizări, s. f. Acţiunea de a (se) normaliza şi rezultatul ei. Normalizarea schimburilor economice. NORMARE, normări, s. f. Acţiunea de a norma şi rezultatul ei. Scopul principal al normării muncii in societatea socialistă este determinarea timpului de. lucru necesar a fi cheltuit pentru unitatea de produs ¡i stabilirea măsurii in care contribuie fiecare muncitor la munca colectivă. lupta de clasă, 1952, nr. 4, 73. NORMAT, -A, normaţi, -te, adj. Care se efectuează după norme stabilite, care este corespunzător unor astfel de norme. Muncă normată. <$> Contabilitate normată = sistem de contabilitate în care conturile poartă numere simbolice, aceleaşi în toate întreprinderile, pentru a uşura controlul autorităţilor superioare. N0RMATÍV 1, normative, s. n. Tabel cuprinzînd duratele medii în care se efectuează anumite operaţii tehnice şi folosit pentru stabilirea normelor tehnice în producţie. NORMATIV2, -A, normativi, -e, adj. Care serveşte ca normă sau stabileşte o normă (1), care are caracterul unei norme. Fără o limbă unitară, fără o activitate normativă în domeniul limbii, munca de creaţie culturală... ar fi stînjenită. L. rom. 1953, nr. 2, 5. NORMATÓR, -0ÁRE, normatori, -oare, s. m. şi f. Persoană calificată în stabilirea normelor de timp de lucru în producţie. începu apoi verificarea, însoţit de normator. MIHALE, O. 24. NÓRMÁ, norme, s. f. 1. Regulă fixată prin lege sau prin uz, ordine recunoscută ca obligatorie. V. r î n -d u i a 1 ă, lege. Uriaşele transformări economice şi politice care s-au petrecut în ţara noastră au dat naştere unor raporturi sociale noi, care în mod necesar cer norme juridice noi. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 389, 5/4. De altfel toate se petreceau în casa asta după bătaia ceasornicului şi după o normă fixată, vlahuţĂ, o. a. iii 83. 2. Mijloc, criteriu de apreciere, îndreptar. S-a luat ca normă jumătatea preţului de dus şi-ntors. caragialE, o. vn 209. 3. Lucrare pe care trebuie să o execute cineva într-o unitate de timp. Fac zilnic trei norme minerii: Puhoi de lumină, şuvoi de căldură! deşliu, G. 55. Toţi tractoriştii îşi îndepliniră normele indicate in grafice. MIHALE, O. 407. Normă de timp = normă care determină cantitatea de timp de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să execute o anumită operaţie. Normă tehnică — normă stabilită prin mijloace ştiinţifice, pe baza unor condiţii tehnice date, pentru îndeplinirea unei acţiuni. <$> Expr. A sparge norma v. sparge. NORÓC, (rar) noroacey s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele şi rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost* al tuturora. goga, p. 11 .A oftat adînc de nedreptatea norocului. caragiale, P. 24. Cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul, creangă, p. 187. Cînd norocu-şi schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduce ceasul! alecsandri, o. 116. Norocul e cum şi-l face omul. Expr. La (sau într-un) noroc = Ia întîmplare, fără a fi sigur de rezultat. Socotind că a venit vremea... o ceru de soţie într-un noroc. GANE,'N. i 96. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit, ispirescu, L. 124. Cum a da tîrgul şi norocul = după împrejurări. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul şi norocul, creangă, P. 197. La CÎt mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. Nu ştiu zău la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. A(-şi) încerca norocul v. încerca (1). 2. Întîmplare neaşteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reuşita, succesul unei iacţiuni, îndeplinirea unei dorinţe etc.; şansă. A fost un noroc că în clipa aceea i-a văzut Gică. C. petrescu, c. v. 181. Norocul mă făcu să dau peste o aşezare omenească, hogaş, M. N. 76. <$► (în proverbe şi zicători) Munca, norocul omului cel mai mare şi mai sigur. Cînd cu gîndul nu gîndeşti, Atunci norocul ţi-l găseşti. Numai (sau tot) de noroc să se plîngă omul, se spune despre omul norocos, pe care-1 ajută norocul în toate. Nu şedea, că-ţi şade norocul (= dacă eşti inactiv nu realizezi nimic). Joc de noroc — joc (cu cărţi, zaruri etc.) practicat mai ales în societatea burgheză, în care partenerii riscă sume de bani, urmărind cîştiguri care depind numai de întîmplare. Bacaraua e un joc de noroc la care proştii n-au noroc, delavrancea, la tdrg. Expr. A avea noroc sau a îi cu noroc = a avea succes în acţiunile întreprinse, datorită unor împrejurări favorabile neaşteptate. N-avea noroc la vînaU ISPIRESCU, L. 288. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. creangă, p. 90. Intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea. negruzzi, s. i 82. A avea norocul să ...= a se ivi prilejul favorabil pentru. . . înţelegea să preţuiască binele in care avusese norocul să intre. sadovEANU, o. viii 222. A avea noroc de (sau la) cineva (sau ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a putea profita sau a se bucura de cineva (sau ceva), a se putea sluji de cineva (sau de ceva). Tot drumul avură noroc de vreme bună. sadoveanu, o. i 129. Au avut noroc de un vînt bun de la coastă, bart, E. 277. Ai avut mare noroc de mine. CREANGĂ, p. 202. Noroc că... = din.fericire s-a întîmplat că. * ., bine că. . . Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Noroc din cer pînă-n pămînt, că nu m-a prins. . . haraminul de Trăsnea, creangă, a. 68. <$» (în formule de salut sau de urare, uneori determinat prin « bun ») Le dai tovarăşilor de la Uniune « noroc bun » şi din partea mea. davidoglu, m. 72. Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbişor din uliţă, rebreanu, r. n 59. Noroc bun, Tudore! aleCSANdri, t. n 26. <£■ (Familiar, afectuos, în formule imitînd imprecaţiile) Bată-te norocul să te bată! 3. Stare sufletească în care omul se simte fericit; ceea ce procură omului o astfel de stare; fericire, bine. Soarele mirat std-n loc Că l-a ajuns şi-acest noroc, Să vadă el atîtajoc P-acest pămînt! coşbuc, p. i 58. Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii, eminescu, o. I 85. Cit îmi pare de bine C-am să mă mărit! Ce noroc pe mine! Ce vis fericit! ALECSANDRi, t. i 37. NOROCI, norocescy vb. IV. T r a n z. 1. A face pe cineva fericit, a da sau a aduce cuiva noroc; a ferici. E foarte convins că o întîmplare extraordinară are să vie. .. să-l norocească deodată, vlahuţă, o. a. 223. Pe toate le-ai norocit. . . La toate le-ai dat noroc. bibicescu, p. p. 202. 2. (Popular) A ursi, a soroci, a sorti, a meni. Mamonul a norocit-o de s-a făcut crăiasă. RETEGANUL, p. v 20. NOROCÎRE, norociri, s. f. 1. Faptul de a noroci. începuse a se gîndi la norocirea bietei femei, ispirescu, L. 184. 2. Reuşită, succes, fericire. Mare norocire te aşteaptă. CREANGĂ, p. 191. Au avut norocirea a cîştiga făgăduinţa marelui Sobieţhi. NEGRUZZI, s. I 174. Cu prilejul înnoirii anului, mă grăbesc ca să-ţi poftesc cele mai mari norocirit o viaţă îndelungată. kogĂlniceanu, s. 55. O (în locuţiuni, precedat de prep. « cu * sau « din •) Din norocire pe la NOROCIT — 221 — NOSTIMIOR sfîrşitul lui ianuarie sosi şi tatăl său Ia Bucureşti. rebreanu, r. I 254. Ajunseră cu norocire la ţărm. ispirescu, x,. 25. Din norocire atunce au început şi turbatele valuri a se mai alina, drăghici, R. 12. + (Rar) Noroc. Norocire că nevasta şi fata... se căpuiseră d-un ginere pe potriva lor. CHICA, A. 691. NOROCÎT, -Ă, norociţi, -te, adj. 1. Norocos, fericit. împărăteasa îl sărută plîngînd şi-i pofti întoarcere norocită. POPESCU, B. II 15. Ca să fiu, dar, norocită, S-o ascult pe ea. alecsandri, t. i 411. Noi am făcut un norocit drum. kogXlniceanu, s. 16. 2. (învechit) Care aduce noroc. Iaca norocita plăcintă de care am vorbit, intră adusă pe o tipsie de argint. NE-gruzzi, s. i 287. NOROCOS, -OĂSĂ, norocoşi, -oase, adj. Care are noroc, căruia îi reuşesc toate. Iată-l pe Stoicea. ■ .norocos in copii, norocos în roadele pămîntului, norocos in toate cele, ca in poveste! galaction, o. i 51. norGd, noroade, s. n. (învechit şi arhaizant) 1. Popor. Domn am stat Moldovei mele şi norodului părinte, vla-irDŢÂ, o. a. 51. Obştea ne-a trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea. negruzzi, s. i 139. 2. (în opoziţie cu clasele dominante) Totalitatea populaţiei exploatate. Bine ar fi să poată merge cît mai mulţi, ca să vază boierii că întreg norodul cere pămînt. rebreanu, r. i 267. Tot norodul era îndatorat să se ridice în arme subt comanda boierilor şi a căpitanilor miilor. bXlcescu, o. i 23. 3. Mulţime de oameni (din popor) strînşi la un loc; gloată. întreg norodul ia aminte Şi-ascultă jalnica poveste. goga, p. 24. Aceste vorbe rostite de gura domnească au brăzdat adînc inima norodului adunat acolo. creangX, a. 75. Se înturnă spre norod. . . zicînd: iertaţi-mă. negruzzi, s. i 149. F i g. Un stejar lăsa braţe noduroase şi bătrine peste un norod de dediţei. Galaction, o. i 46. Un vuiet lung şi sinistru ca un norod de glasuri în răscoală, vla-iiuţX, n. 164. NOROl1, noroaie, s. n. Pămînt (de pe un loc umblat) amestecat cu apa adusă de ploaie, de nuri etc.; glod, tină. V. nămol, mocirlă. Era o clădire veche. .. stropită de toate noroaiele, mînjită de toate intemperiile naturii. anGhel, pr. 15. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate... şi prin bălţile de noroi. EMINESCU, n. 33. Pulberea şi noroiul se succedă cu o regularitate de desperat. negruzzi, s. I 95. (în metafore şi comparaţii, exprimă ideea de murdărie, josnicie, decădere etc.) Tăvălesc a mea •simţire in noroi ca-ntr-un pîrîu. macedonski, o. i 279. Şi cu voi drapîndu-şi nula, vă citează toţi nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei. EMINESCU, o. i 149. E x p r. A tîrî pe cineva în noroi v. t î r î. A împroşca pe cineva cu noroi (sau a zvîrli cu noroi în cineva) = a calomnia, a defăima (pe cineva). — Variantă: nărtfi (budai-deleanu, ţ. 170, hodoş, p. P. 96) s. n. NOROI2, noroiesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi cu noroi, a umple cu noroi; a cufunda, a îneca în noroi. Mă împăcăm şi cu primăriile de-atunci ale oraşelor, ce nu dau pe foc să strice drumurile şi să noroiască uliţele cu ridicarea zăpezii, macedonski, o. iii 32. în mijlocul acestei mări glodoase era noroit un car. contemporanul, ni 657. N0R0IĂLĂ s. f. (Neobişnuit) Noroi mare. O trăsură. .. lupta in noroiala mahalalei, alunecind cu greu. delavrancea, s. 117. NOROlOS, -OĂSĂ, noroioşi, -oase, adj. Cu noroi, plin de noroi; mînjit cu noroi; mocirlos. Mişcă nervos cizmele noroioase pe covor, dumitriu, n. 45. Un biet vînător, bondoc şi pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie şi pe zloată, intr-o luncă noroioasă, odobescu, S. m 157. N0R0ÎT, -Ă, noroiţi, -te, adj. (Rar) Acoperit de noroi, cufundat în noroi. Ca un bivol trîntit, Trintit, noroit! PĂSCULESCU, L. P. 169. N0R6S, -OĂSĂ, noroşi, -oase, adj. 1. (Despre cer, p. e x t. despre zi, despre vreme ; şi în forma nouros) Cu nori, plin de nori, înnorat. Ziua era nouroasă şi un vîntişor umed venea de la miazăzi. SADOVEANU, o. IV 40. 2. F i g. întunecat, posomorit, întristat. Comisul işi întoarse după el ochii cu sprinceana nouroasă. SADOVEANU, F. J. 61. Sub fruntea sa noroasă şi zîmbetu-i amar! mace-DONSKI, O. I 260. F i g. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale. . . ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. ionescu-rion, c. 105. — Variantă: (regional) nourds, -oâsă adj. NORULÎŢ, noruleţi, s. m. Norişor. Din copitele cailor se ridicau noruleţi de praf. sandu-aldea, u. p. 175. NORtÎŢ, noruţi, s. m. Norişor. Fost-am, zău, tub cel noruţ, Fost-am la cap la codruţ, jarnîk-bîrseanu, d. 510. NORVEGIAN\ -Ă, norvegieni, -e, adj. Care aparţine Norvegiei, care se referă la Norvegia, care provine din Norvegia. — Pronunţat: -gi-an. NORVEGIĂN 2, -Ă, norvegieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Norvegiei sau este originară de acolo. NOSFIŢĂ s. f. v. nostiţă. NOST, NOĂSTĂ adj. pos. v. nostru. NOSTĂLGIC, -Ă, nostalgici, -e, adj. Plin de nostalgie. Totul se petrece într-un abur de poezie calmă şi nostalgică. Sadoveanu, E. 238. Şi-n sufletul nostru cobori. O, dulce, nostalgică jale. neculuţX, ţ. d. 57. (Adverbial) Numai izvorul cîntă nostalgic. LESNEA, c. d. 114. NOSTALGIE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristeţe, de melancolie, provocat de dorinţa de a revedea un loc iubit (în special pe cel natal), de a retrăi ceva din trecut. Subt farmecul amintirilor, cuprins de o nostalgie dureroasă, vru să se apuce pe loc să răspundă, ca şi cind numai astfel şi-ar fi putut uşura inima, rebreanu, R. I 32. Steluţă vie ca şi ele, în nostalgia mea de stele Simţeam un dor nemărginit De zbor, de pribegit, alecsandri, p. m 116. NOSTIM, -Ă, nostimi, -e, adj. 1. Plin de haz, spiritual. Am să-ţi povestesc în legătură cu aceasta o scenă nostimă. C. PETRESCU, c. v. 249. A să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui. .. care e foarte. . . nostimă, negruzzi, s. i 237. Interesant, ciudat. I s-apărut foarte nostimă'ideea lui. CARAGIALE, O. III 65. 2. Atrăgător, simpatic, plăcut, graţios. Ce femeiuşcă nostimă şi simpatică! rebreanu, r. i 233. E x p r. Nostim şi cu picăţele v. picăţele. NOSTIMĂDĂ, nostimade, s. f. Lucru sau întîmplare nostimă, glumă nostimă. V. bufonerie. Nu poate să fie decît un vis plin de toate nostimadele. C. PETRESCU, î. ii 258. O să descriu piesa de astă-seară cu nostimadele ei. BASSARABESCU, s. N. 48. Spunea desigur nostimade şi ghiduşii de-ale lui, căci s-auzeau hohote de ris. vlahuţX, o. a. în 46. Loc. adj. De toată nostimada = foarte nostim, admirabil. Avea o rochiţă de toată frumuseţea şi o pălărioară de toată nostimada. brItescu-voi-nEŞTI, la CADE. NOSTIMiGR, -OĂRĂ, nostimiori, -oare, adj. Dimi-. nutiv al lui nostim. Ce nostimioară este! GORJAN, h. n 121. — Pronunţat: -mior. NOSTIŢĂ — 222 — NOTĂ NOSTIŢA, nostiţe, s. f. Cegă mică. (Cu sens colectiv) Pleacă pescarii in două luntre şi prind nostiţă. I. XONESCU, M. 86. — Variantă: ncîsfiţîl (băcescu, p. 24) s. f. NOSTROM, nostromiy s. m. Şef de echipaj al unei nave de comerţ. Nostromii căutau cu limba scoasă oameni ca să-şi întregească echipajele, tudoran, p. 353. NOSTRU, NOASTRĂ, noştri, noastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale cînd are valoare pronominală propriu-zisă, cînd precede substantivul sau cînd cuvîntul precedat nu are articol enclitic) 1. (Arată posesia ; la singular indică posesorul multiplu şi obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît şi obiectul posedat multiplu) Care aparţine vorbitorului şi unui grup din care face parte vorbitorul, care este legat printr-o relaţie de proprietate cu vorbitorul şi grupul din care face parte acesta. O carte a noastră. □ Şi pe-nserat, la casa noastră. . . Coboară storul la fereastră. cazimir, I,. U. 52. ^ (Pronominal) O casă. . . mult mai mare decît a noastră. DRĂGHici, R. 8. <$► (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o ţară etc.) în frumoasa noastră ţară, luna florilor soseşte. BEI,diceanu, p. 53. Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd. bălcescu, o. II 12. Munţii noştri au fost adesea scump azil de libertate, aj^exandrescu, m. 21. 2. (Arată apartenenţa la un grup) Din care face parte vorbitorul, la care aparţine vorbitorul. Hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. PREDA, î. 21. Staţi şi nu vă ttdburaţi. Oamenii noştri nu se întorc încă. sadoveanu, M. c. 129. Dar breasla noastră avea nevoie de vreme lină, ca să putem arunca undiţile cu folos. id. n. F. 101. (Pronominal) Avem noi, la Iaşi, un scriitor dintre ai noştri, de locul lui din Ardeal, sadoveanu, n. F. 109. Doamne! bine-ţi mai şede, jupîneşică; parcă eşti una de-ale noastre, creanga, p. 129. N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic juvaer ? eminescu, o. I 149. + (Pronominal; familiar, în trecut, numai la pi. m.) Ai noştri — a) partizani politici. Trăiască ai noştri, d-le lanculel caragiale, O. n 76; b) persoane care împărtăşesc aceleaşi idei sau principii. E dintre ai noştri. 3. (Arată relaţii în general reciproce, de rudenie, prietenie, ospitalitate etc.) Care se afla cu vorbitorul şi cu grupul din care acesta face parte în relaţii de rudenie, prietenie etc. Eu tocmai mă întorceam de la Iaşi, tinde mă dusesem să văd pe un prietin al nostru, sadoveanu, n. F. 107. (Pronominal) D-apoi cînd or veni ai noştri? CREANGĂ, p. 13. 4. Care ţine de vorbitor şi de grupul din care face parte ; al vorbitorului şi al grupului din care face parte. Cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREASGĂ, p. 269. înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe. dealuri, Arătmd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. eminescu, o. I 210. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă! jarnîk-bîrseanu, d. 162. 5. (Cu valoare afectivă) Despre care este vorba; cunoscut; apropiat sufleteşte de vorbitor şi de grupul din care face parte. Iaca şi Corniţă al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzăşiţa. Ce-i, dragul mamei? sadoveanu, n. p. 56. Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov. CREANGĂ, P. 32. împrejuru-ne s-adună Ale curţii mîndre neamuri. . . Şi pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi. EMINESCU, O. I 101. G. (în stilul oficial şi solemn, cu valoare de sg.) Meu. Ordinul nostru. Părerea noastră. 7. (După prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale care cer genitivul substantivului) Venea într-adevăr, la acel ceas, asupra noastră, nenorocirea vîntului şi a nourilor. sadoveanu, N. F. 101. A trecut drumid pe dinaintea noastră ,şi a intrat iar în pădure, creangă, p. 120. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. eminescu, o. I 75. — Variantă: (Transilv.) nost* noâstă, noşti, noaste (goga, p. 11, jarnîk-bîrseanu, d. 55), adj. pos. NOTĂ 1 vb. I v. înota. NOTĂ 2, notez, vb. I. T r a n z. 1. A însemna, a înregistra, a înscrie, a consemna în scris. Sadoveanu a notat cu midtă precizie limba poporului, vianu, a. p. 238. Ochiul explicatorului vede tot, notează tot. arghezi, p. t. 124. Trebuie să notăm aici o particularitate. Gherea, st. cr. ii 171. + A califica cu ajutorul notelor (4) pe un elev sau un student, a aprecia pe cineva sau ceva; a clasifica după calitate. Naum era băiat bun şi bine notat de profesori. C. PETRESCU, c. v. 106. + A însemna pe cineva în vederea sancţionării lui. + A observa, a băga de seamă. 2. (Cu privire la valori numerice, elemente geometrice etc.) A însemna prin litere, cifre sau alte simboluri. A nota unghiurile unui patrulater. NOTÂBIL, -Ă, notabili, -e, adj. Vrednic de a fi luat în seamă; remarcabil, însemnat, important. Mai adeseori venea celălalt şi, lucru notabil, cînd venea acesta, nu mai pătrundea în casă nimeni, galaction, o. i 306. Orice om practic... va declara cu sinceritate că legea, astfel cum e formulată, nu este aplicabilă... şi că-i trebuie modificaţiuni notabile. ODOBESCU, s. iii 345. + (Substantivat, m. pl.; mai ales ironic) Personaj de seamă, personalitate cu importantă situaţie socială, prestigiu, vază etc. Acolo s-au adunat. . . îmbrăcaţi în redingote negre, cu tricolor pe pieptt notabilii oraşului, pas, i,. I 289. Pe trotoarul cafenelii pe scaune şi-n picioare stau notabilii oraşului — reprezentanţii judeţului în vacanţă parlamentară, membrii tribunalului, funcţionari de la prefectură. Caragiai^E, o. i 301. NOTABILITATE, notabilităţi, s. f. (Mai ales la pl.) Personaj important, personalitate cu vază. Se aşeză în fundul săi ei, în mijlocul notabilităţilor. BART, e. 145. Este tocmai locul public de predilecţiune al tuturor notabilităţilor. caragiale, o. m 141. NOTAR, notari, s. m. 1. (Azi mai ales determinat prin « de stat ») Funcţionar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. Notând de stat poate face singur inventarierea sau să delege pe secretarul biroului de notariat de stat. b. o. 1953, 4. 2. (Ieşit din uz; în vechea administraţie) Secretar al primăriei unei comune rurale. Avea însă notând doi băieţi Şi popa o fetiţă, bentuc, v. 36. Notarul se încrunta la oameni. agîrbiceanu, s. p. 30. NOTARE, notări, s. f. Acţiunea de a nota; indicare prin litere, cifre sau alte semne. Au fost scriitori care au adus în notarea graiidui viu aceeaşi preciziune a auzului, aceeaşi intuiţie exactă a sintaxei vorbite, a vocabularului şi a inflexiunilor care ne uimesc în proza lui Caragiale. vianu, a. p. 134. NOTARIAT, notariate, s. n. (Azi mai ales determinat prin « dc stat») Instituţie publică în care se legalizează şi se autentifică acte.<)> Acte de notariat— acte autentice sau care urmează să fie autentificate, legalizate. (în vechea organizare judecătorească) Secţie de notariat — secţie a unui tribunal care se ocupa cu înregistrarea, legalizarea, autentificarea actelor. — Pronunţat: -ri-at. NOTÂŢIE, notaţii, s. f. 1. însemnare, notă. Căutam să fiu, în notaţiile mele, amănunţit... ascuţit, original! galaction, o. i 16. 2. Sistem de reprezentare grafică a sunetelor şi a diferitelor raporturi dintre ele. 3. Reprezentare grafică a unor semne convenţionale. Notaţie algebrică. Notaţie chimică. nOtă, note, s. f. 1. însemnare scrisă referitoare la o anumită chestiune. De altfel, toate cărţile ii erau plint NOTĂRAŞ — 223 — NOU de note şi scrisori uitate, camil petrescu, u. n. 185. <$> E x p r. A lua notă (de ceva) = a lua cunoştinţă de ceva, a ţine seamă, a înregistra, a reţine. Din nou îl privi dreaptă, fi acum autoritară oarecum, fără să ia notă de dorinţa lui de a o jigni, ca.mil petrescu, n. 106. + (La pl.) însemnări scrise cu privire la o călătorie, la o problemă etc.; comentarii. Voi începe silele acestea să-mi public notele de călătorie, stancu, u.r.s.s. 80. Notele despre vînătoare, eoprinse in Onomasticonul lui Iuliu Polux. odobescu, s. m 61. E x p r. A lua note = a face însemnări. De vei avea vreme, ia note tot despre acea epocă. Ghica, a. 609. 2. Nuanţă, trăsătură caracteristică. Fiecare neam trebuie să-şi aducă nota sa in armonia obştească, sado-veanu, E. 12. Elencuţa vorbea cu Comăneşteanu, limpede la chip, cu o palidă notă de suavitate în întreaga ei fiinţă. D. zamfirescu, r. 161. în două sute de versuri lungi, ne daţi, pe ici pe colea, cîteva note adevărate din viaţa ţiganilor. vlahuţX, o. a. 467. + Fel caracteristic de a se manifesta, particularitate. Milescu puse nota lui zgomotoasă in totul, imbrăţişind pe Mihai, bufnind pe nări, pocnind din palme. D. zamfirescu, r. 102. 3. (Mai ales la pi.) Adnotări Ia un text literar sau ştiinţific, cuprinzînd informaţii suplimentare de amănunt, referinţe bibliografice etc., trecute în josul paginii sau la sfîrşitul volumului adnotat. Ediţie critică însoţită de note şi variante, a Te-o strînge-n două şiruri, aşezîndu-te la coadă, In vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, o. I 134. 4. Calificativ care reprezintă (printr-o cifră sau o menţiune specială) aprecierea cunoştinţelor sau a comportării unui elev sau a unui student, notată de către profesor. Se dăduse notele de peste an, şi se ştie că această împrejurare stirneşte întotdeauna discuţii intre şcolari. VLA-bvţă, o. a. i 106. 5. (Determinat uneori prin c diplomatic #) Comunicare, de obicei scrisă, prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează împotriva lezării unor interese etc. Guvernul imperial începuse a cere. . . expulzi-unea mai multor refugiaţi italieni din Lombardia şi din Toscana şi aceasta prin note ameninţătoare. GHICA, A. 616. Ce avînt au luat tinerii întorşi din... Franţa?... Un avînt revoluţionar, asupra căruia consulul au trimis mai multe note. ALECSANDRi, t. 1396. C. Socoteală scrisă cuprinzînd sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiectele cumpărate, pentru consumaţii, servicii etc. Citul mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, camil PETRESCU, tj. n. 96. îşi aminti că nota la hotel e neplătită de două luni. C. PETRESCU, A. 387. 7. (Determinat uneori prin « muzical ») Semn grafic prin care se indică înălţimea şi durata unui sunet şi care se foloseşte în transcrierea compoziţiilor muzicale. îmi pare rău acu mai mult ca totdeauna că nu pot scrie notele muzicale. CARAGIALK, o. vii 91. -f (La pl.) Caiet cuprinzînd piese muzicale transcrise. Intrăm într-o odaie mare. Un pian cu coadă, note muzicale, stancu, u.r.s.s. 42. •+• Sunet muzical. Cornurile începeau să cînte prelung, zvirlind in cîmpii rostogoliri de note metalice, sadoveanu, o. VI 263. Din antret am auzit notele unui clavir, c. rE-TRESCU, S. 163. Fanfara a plesnit în note aspre şi tari. popa, v. 214. <$> (în metafore şi comparaţii) Poeziile lui de durere sint numai nişte note sincere în durerea adevărată a acelor care sufăr: a proletarilor, a dezmoşteniţilor, iones-cu-rion, c. 127. Astfel prin notele lirei de-amor Glasul ei tremură, dulce uşor. EMINESCU, o. iv 32. <0> E x p r. A torţa nota v. f o r ţ a. A Ii în notă = a fi în acord, a se afla în deplină consonanţă cu situaţia. NOTAltAŞ, notăraşi, s. m. Diminutiv al lui nota r. Cărăruşă la pirlaz Bătută de-un primăraş; Frunză verde iarbă mare Notăraşu-i in cărare. ŞEZ. viii 2S. NOTAtoARE s. f. (Bot.) Broscariţă (1). NOTES, notesuri, s. n. Carnet de însemnări. Privea din nou pagina din notesul lui Filip. GAI.AN, b. i 6S. NOTIFICĂ, not'fic, vb. I. T r a n z. A aduce în mod oficial la cunoştinţă. Am onoarea de a notifica... că ambasadorul s-ar fi denumit, ghica, A. 164. -f- (Impropriu) A nota, a însemna. Timpul insă ne-a lipsit spre a vorbi mai pe larg despre acest fapt de o însemnătate destul de mare... şi mai bine decît a-l notifica în treacăt... am preferit a aştepta, odobescu, s. I 465. NOTIFICARE, notificări, s. f. Acţiunea de a notifica şi rezultatul ei; înştiinţare oficială. Cit pentru notificare, zicea că această neîmplinire de formalitate pro-venise numai din lipsa ambasadorului rusesc de la Constan-tinopol. ghica, s. 123. NOTÎST, -A, notişti, -ste, s. m. şi f. (Familiar) Care ştie să cînte după note. NOTIŢĂ, notiţe, s. f. Diminutiv al lui notă (1) ; notă, însemnare. Mai pune şi despre mine cîte-o notiţă din cînd în cînd! rebreanu, r. i 180. Rominia Literară, la deschiderea ei, au început cu o notiţă tristă despre o pierdere mare ce au făcut neamul romînesc cu Neculai Bălcesctt. RUSSO, s. 151. + (La pl.) însemnări rezumative, după un curs, o lecţie etc., făcute în timpul audierii cursului sau lecţiei; note. NOTÎŢIEj notiţii, s. f. (Italienism învechit) Informaţie, ştire. Asemine sînt silit să zic şi eu în privirea acelor notiţii. ALECSANDRI, c. 99. NOTORIETATE, notorietăţi, s. f. Faptul de a fi notoriu ; renume, reputaţie, faimă, celebritate. Eram. . . încredinţaţi că vom cuceri, într-o zi, cununele notorietăţii. GALACTION, o. I 19. Cea mai vajnică boală ce bîntuie umanitatea — furoarea notorietăţii sau turba importanţei. CARA-GIALE, O. VII 177. NOTORIU, -Orie, notorii, adj. Cunoscut de toată lumea, ştiut de toţi. NOŢIÎJNE, noţiuni, s. f. 1. Formă a gîndirii omeneşti cu ajutorul căreia sînt cunoscute caracterele generale, esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate, obţinute prin generalizarea unor fenomene individuale, făcîndu-se abstracţie de proprietăţile neesenţiale sau de momentele întîmplătoare. Cuvint fără o noţiune corespunzătoare şi noţiune fără un cuvint care s-o numească nu există. IORDAN, L. R. 35. Era ceea ce se numeşte o problemă — cuvînt şi noţiune cu desăvîrşire necunoscute unei muntence. SADOVEANU, B. 63. Esteticii metafizici. . . au început să speculeze asupra noţiunei abstracte a frumosului, ghiîrea, ST. CR. ii 26. 2. Cunoştinţă generală despre valoarea şi sensul unui lucru ; idee, concepţie despre ceva. Noţiunea de libertate a democraţiei romantice trebuie revizuită şi adusă la realităţi precise şi necesare. SADOVEANU, E. 55. N-am pomenit un om care să fi avut mai puţin noţiunea banului ca el. camil petrescu, u. N. 29. Nu mai e-n stare să spună ce i-ar plăcea şi ce nu să mănince — noţiunea de plăcere şi neplăcere este stinsă, caragiale, O. VII 45. 3. (Numai la pl.) Cunoştinţe generale de bază, într-o anumită ramură ; principii de bază, elementare ; elemente. O carte plăcută, în care formulele. . . mecanicei şi reţetele. . . medicinei veterinarii sint mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte. ODOBESCU, S. m 11. NOU, NGuA, pl. m. noi, pl. f. noi şi nouă, adj. I. 1. Făcut sau creat de curînd, care a apărut, s-a născut de curînd, care apare pentru prima dată. Satele noi au şcoli; au medici şi povăţuitori. SADOVEANU, m. C. 111. Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate, eminescu, NOUĂ — 224 — NOUREL O. I 194. Dragostea din ce-i făcută?... —Din omtd cu vorbă multă; Zice-o vorbă, zice două, îndată-i dragoste nouă! jarnîk-bîrseanu, d. 80. (Astăzi rar) Lumea nouă — nume dat continentului american; America. <$► (Adverbial) Nou-născut = copil care s-a născut de curînd. Loc. a d v. Din nou sau (regional) do nou = a) încă 0 dată, iar, iarăşi; în continuare. Veni-vor rîndunele din nou în primăvară, coşbuc, p. n 192. Hai şi noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării, eminescu, o. i 100. Iar se-nduioşa, Dar de nou se stăpînea. jarnîk-bîrseanu, d. 489; b) (neobişnuit) recent, de curînd. Ramure de industrii, sau vechi, naţionale, sau din nou introduse. ODOBESCU, s. ii 101. Expr, Co mai (o) nou? = ce s-a mai întîmplat în ultima vreme? -4- (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs. Cartofi noi. Vin nou. 2. Care apare în locul unui lucru mai vechi; de azi, contemporan, actual. Pe linia dreaptă a razei solare în zare Nou drum s-a deschis pentru mine. beniuc, v. 144. Căpitanul /le jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvînt al noului său şef. REBREANU, R. II 227. Ştiinţa nouă. .. a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, o. II 9. <$»• Anul nou = ziua de 1 ianuarie. Lună nouă (sau crai nou) — luna în prima ei fază, cînd are forma unei seceri subţiri. Roşii, ca o lună nouă, Ai tu hainele subţiri, Lungi şi fără-mpodobiri, Iar pe tîmplele-amîndouă Porţi, strălucitori de rouă, Trandafiri, coşbuc, p. i 218. 3. Cu aspect şi conţinut schimbat; transformat (în bine). V. înnoit. Viitorul e al tău... suspină Cocor şi zîmbi în el nenumăratelor icoane pe care le adunase din rătăcirile prin ţara nouă a socialismului, sadoveanu, u. c. 211. Veghează-n noi porniri de viaţă nouă Şi nici nu ştim cum izbucnesc deodată, iosif, P. 15. Din idealurile voastre, O visători Jlămînzi şi goi, Vor răsări ca nişte astre, Senine lumi cu oameni noi. demetrescu, o. 81. ^ Evoluat, perfecţionat. Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm in luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? eminescu, O. i 137. 4. Recent, care s-a ivit de curînd; p. e x t. altfel, alt. Pentru ■ morar, de altfel, Nastasia era un ghimpe mai puţin ascuţit decît preocupările şi necazurile noi ce 1 se iscaseră deodată in acel început de toamnă, sadoveanu, m. C. 155. Unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, creangă, p. 83.Expr. Lume nouă! exclamaţie cu care întîmpinăm pe oaspeţii rari. II. Făcut sau cumpărat de curînd; care nu a mai fost folosit, neîntrebuinţat, neînceput, intact; în bună stare, neuzat. Rochia era nouă, pălăria nouă, nou colierul de cristal. C. petrescu, c. v. 168. Alt om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, p. 40. Vezi badea cum se duce Cu cămaşa lui cea nouă, Cu inima ruptă-n două. jarnîk-bîrseanu, d. 113. Loc. adj. Nou-nouţ (sau, rar, nou-noulcţ) = foarte nou; neîntrebuinţat, nepurtat. îmbrăcat intr-un cojoc nou-nouţ. sbiera, p. 9. Mai găsii şi alte haine cu totul de aur şi noi-nouleţe. gorjan, h. n 55. + (Despre cuvinte, expresii etc.) Intrat de curînd în limbă. Termeni noi. + Proaspăt. Munteanca simţea şi ea in nări, ca sălbă-tăciunile pădurilor, mireasmă de apă nouă. sadoveanu, b. 120. Ţărîna era muma lui [Anteu] ; şi avea darul că, de cîte ori va osteni şi-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să-i dea puteri noi. ispirescu, u. 61. N-am văzut verde frunzuţă Ca la mîndra-n grădinuţă; Cît o ninge, cît o plouă, Ea e tot mîndră şi nouă. jarnîk-bîrseanu, d. 21. - III. Lipsit de experienţă, neexperimentat. E nou in meserie. nOuă num. card. Numărul care are în numărătoare locul între opt şi zece. Nouă şi cu trei fac doisprezece. <£• (Adjectival) Se duc pe-aici, la Toroioagă, Nouă mineri c-un compresor, deşliu, M. 21. Cîte fac la un loc: şese bucăţi şi cu nouă bucăţi? — Cincisprezece bucăţi, domnule judecător. creangX, o. a. 268. <$■ (Arătînd un număr mare) De pe deal Se vede peste nouă sate! iosif, p. 68. Amindoi că vom cinsti . . . Vinişor de nouă ai (= ani), Cum e mai bun pentru trai, Nouă ai şi nouă luni, Cum e bun pentru bătrini. jarnîk-bîrseanu, d. 487. Cînd îţi intră paraua in mină, leag-o cu nouă noduri (= fii econom). Unde sînt nouă fraţi, Coada să nu-ţi bagi (= să nu te bagi undeva nepoftit). ^ E x p r. (Popular şi familiar) Patru ochi şi nouă minţi = (despre ştiutorii de carte) capabil de a pricepe bine. A avea nouă guri = a fi foarte pretenţios. A avea nouă vieţi (sau sullete) = a fi foarte rezistent. A avea nouă băleri la pungă = a fi foarte zgîrcit. (Ducă-se, du-te etc. sau te duci etc.) opt (şi) cu a brînzei nouă v. brînză. (Peste) nouă mări şi nouă ţări = foarte departe. Şi merg ei şi merg cale lungă să le-ajungă, trecind peste nouă mări, peste nouă ţări. creangă, p. 207. Vestea frumuseţii tale a trecut peste nouă mări şi nouă ţări. ALECSANDRI, T. I 412. Om ca badea nu se vede. . . Poţi să cauţi nouă mări, Nouă mări şi nouă ţări! jarnîk-bîrseanu, D. 19. <$■ (Cu valoare de num. ord.) Pagina nouă. o La nouă ore bricul Mircea va părăsi portul Sulina, ieşind în larg. bart, s. u. 13. (Substantivat) Un nouă arab. N0UALEA, NOUA num. ord. (Precedat de art. « al *, « a ») Care se află între al optulea şi al zecelea. Clasificat al nouălea în clasă. *0> (Cu valoare adjectivală, arătînd împreună cu substantivul determinat depărtarea) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă ■ . ■ Mirosind a noua ţară, A rujă ş-a scorţişoară, jarnîk-bîrseanu, d. 70. , « a ») Care se află între al optsprezecelea şi al douăzecelea. Secolul al XlX-lea. E x p r. (Ironic) Al nouăsprezecelea cer = culmea fericirii, a măririi. L-am ridicat în fantasia mea pînă la al nouăsprezecelea cerI AT.ECSANDRI, T. 1015. NOUĂZECI num. card. Număr care îşi are locul între optzeci şi nouă şi nouăzeci şi unu. (Uneori cu valoare adjectivală, arătînd un număr neobişnuit de mare) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit.. . Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit. COŞBUC, P. I 55. Moşneagul de-o sută de ani şi baba de nouăzeci. creangX, p. 73. NOUĂZECILEA, -ZECEA num. ord. (Precedat da art. « al », (ai) Care se află între al optzeci şi nouălea şi al nouăzeci şi unulea. NOULEŢ, -EĂŢĂ, nouleţi, -e, adj. (Rar) Nouţ. NOUR s. m. v. nor. NOURĂ vb. I v. innora. NOURÂŞ, nouraşi, s. m. Diminutiv al lui nou r. Cerul era albastru şi numai ici, colo, in întinderea mare se făceau drumuri de nouraşi cenuşii. dunXrbanu, ch. 201. Soarele în cale-i sta Şi cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea, Nouraş o prefăcea. ALECSANDRI, P. I 108. Negru porumbaş, Sus mi s-a-nălţat. Sus la nouraş. pXscu-LESCU, L. P. 42. <$> F i g. Braţul ■ .. apărea trandafiriu şi plin, sub nouraşii minerii de borangic. GALACTION, o. i 176. nourEl, nourei, s. m. (Rar) Nouraş. Numai din cînd in cînd cîte un nourei alb, ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. eminescu, N. 102. — Pl. şi: (n.) nomele (alecsandri, P. m 242). — Variantă: nor6I (teodorescu, p. p. 20) s. m. NOUROS — 225 — NU NOUROS, -OĂSA adj. v. noros. NOUTATE, noutăţi, s. f. 1. (Numai la sg.) însuşirea de a fi nou. Noutatea întreprinderii poate că-mi va ierta greşalele stilului, negruzzi, s. II 174. 2. Lucru nou, de curînd pus în circulaţie, de-abia descoperit etc. O librărie ne arată ultimele noutăţi literare. stancu, u.r.s.s. 112. 3. (Mai ales la pl.) Fapt recent şi interesant; veste, ştire. Cosma Buruiană n-avea nici o noutate să-i comunice. REBREANU, R. II 20. Ce noutăţi aţi mai aflat astăzi? ALECSANDRI, 1. I 74. NOCŢ, -Ă, nouţi, -e, adj. (Rar) Diminutiv al lui n o u. E x p r. Nou-nouf v. nou (111). NOVĂ, novez, vb. I. T r a n z. (Jur.) A stinge o obligaţie înlocuind-o cu alta (care diferă de prima prin obiect, prin creditor, prin debitor sau prin cauză). NOVĂC, novaci, s. m. (învechit şi popular) Uriaş, gigant, titan ; voinic. îşi alese din prăvălia stăpinului său o sabie rămasă de la novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, ispirescu, I., 137. Un arap trupeş ca un novac, gorjan, h. i 63. NOVĂT, -Ă, novaţi, -te, adj. (Jur.) Care este obiectul unei novaţii. Obligaţia novată, împreună cu toate accesoriile ei, se consideră stinsă. NOVATOR, -OĂRE, novatori, -oare, adj. (Rar) înnoitor. + (Substantivat) Persoană cu idei şi concepţii noi. De asemeni. . . în arte şi in litere, novatori, cei care ies din cărările obişnuite, intîmpină împotriviri, mace-DONSKI, O. IV 138. NOVĂŢIE, novaţii, s. f. 1. (Jur.) Stingerea unei obligaţii prin crearea alteia noi care o înlocuieşte şi care diferă în mod esenţial de ea. 2. (Rar) Inovaţie. NOVACÎSC, -EĂSCĂ, novăceşti, adj. (Popular) Care se referă la novac; de uriaş, de voinic. Vă dau haine novăceşti, Şi să-mi daţi călugăreşti. păscui.ESCU, l. p. 261. XOY-iiLĂ1 s. f. v. nuvelă2. NOVELĂ2, novele, s. f. (învechit) Noutate, ştire. Deşi ţi-am scris îndată ca să cercetezi mai cu de-amănuntu această novelă, ai tăcut cu totul, kogăi.niceanu, s. 207. — Variantă: nuvelă (guica, a. 352) s. f. N'OVÎMKRE s. m. v. noiembrie. NO Vi CE, novici, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care abia a început să înveţe ceva; începător. V. ucenic, neofit. Ca toţi novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete. Camii, petrescu, u. n. 317. Cîrmaciul oftează, Matrozii melancolic cîntă. ■ . Novicii in port se coboară. Spre ris şi petrecere zboară, macedonski, o. i 153. + (Adjectival) Cu suflet curat, nevinovat, candid, inocent. După aceasta, veni una, încă copilă, incă novice: timidă şi sperioasă. hoi.intin’eanu, o, 391. 2. Persoană care a intrat într-o mănăstire şi are de făcut un stagiu pînă la călugărire. NOVICIAT s. n. Situaţia, starea, condiţia de novice (2). V. ucenicie. Terminîndu-şi [Şincai] astfel studiile... se aşeză la Blaj, unde făcu profesia pentru noviciat, iorga, l. ii 197. NOVITĂ, novitale, s. f. (Mai ales la pl.; ieşit din uz) Noutate, ştire de actualitate. Ne-aduce o ploscă plină de novitale politice şi sociale, caragiale, o. vii 85. Cucoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. negruzzi, s. I 240. Am mai multe novitale din patria me. kogXlniceanu, s. 42. novocaîxA, novocaine, s. f. Substnnţl care se prezintă în formă de ace incolore, solubile în apă şi în alcool, întrebuinţată ca anestezic local. NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziţie şi, prin aceasta, şi propoziţiei întregi) 1. (Apare într-o propoziţie principală, independentă sau legată de alta prin. coordonare) 1. (într-o propoziţie enunţiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. petrescu, A. 355. Ar zîmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (în propoziţii optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai creşte, nici le-ai coace! ALECSANDRI, p. p. 341. 3. (în propoziţii imperative) Nu trinti obloanele, poni-vosule! DELAVRANCEA, ii. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că tnori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (în propoziţii exclamative) Nu ţi-e ruşine obrazului!... o dată in viaţa ta m-ai adus la restorant şi te tîrguieşti pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. (Fără valoare negativă, întăreşte conţinutul afectiv al propoziţiei exclamative) Cite n-am văzut şi eu De atunci pe lume! coşbuc, P: I 262. Şi unde nu s-au aşternut pe mîncate şi pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (în propoziţii interogative) Nu mai trăieşte măicuţa ta? sadoveanu, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoşul răguşit? EMINESCU, o. I 98. <}* (în întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmaţie, o dorinţă, o exclamaţie etc.) Şi-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoaşteţi cîntul ce se cere? beniuc, v. 146. Nu-ţi spuneam eu, fata mea? ispirescu, l. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic juvaer? eminescu, o. i 149. C. (în propoziţii dubitative) N-o fi vrun duşman, vrttn calic care-l pindeşte la întoarcere? Camilak, n. ii 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca şi d-aice, de sub pămint, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. odouescu, S. I 82. -Jţ- (în propoziţii deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. vissarion, b. 14. Cel mare se dă după uşă şi — să tragă, să nu tragă? — în sfirşit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (în propoziţii subordonate, cu aceeaşi valoare ca în propoziţiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simţit întristat, cum nu fusesem niciodată, sadoveanu, n. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace, ispirescu, L. 2. + (După verbe care exprimă teama, în propoziţii completive introduse prin « să », fără valoare de negaţie) Mi-e teamă să nu te trezesc, cassian, h. 19. III. (Negaţia de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi in pace, N-am venit să-ţi tulbur somnul. vlahuţX, p. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ispirescu, l. 1. li. (Negaţia se referă la o parte a propoziţiei) I. (Pe lîngă diferite părţi de propoziţie) A scris o schiţă, nu o nuvelă, cn A ţinut să ajungă stăpin în moşia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea ţării slobozenia ei cea veche, sadoveanu, n. p. 10. Şi numai iaca îl şi vede viind repede, dar nu aşa cum se dusese. creangă, r. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din faţă, ca să nu te-ntîlneşti cu d-lui. alecsandri, t. 1162. II. (Negaţia însoţeşte predicatul, dar se referă la altă parte a propoziţiei) Nu căta in depărtare Fericirea ta, iubite! eminescu, o. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BÂLCESCU, O. n 10. C. (în expresii, locuţiuni sau în corelaţie cu adverbe, conjuncţii etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziţie ale căror părţi sînt în raport adversativ) 1. (în corelaţie cu c i marcind într-o alternativă situaţia sau elementul înlăturat) Mer-gind spre căruţe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea in NUANŢA — 226 — NUCĂ braţe nu pelerina, ci un stîrv. Camixaiî, N. i 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. EMINESCU, O. I 149. •4* (învechit, în corelaţie cu dar) Astfel romînii, nu învinşi şi coprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în ţara lor. BĂLCESCU, o. II 209. 2. (Opoziţia între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul fi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. BĂLCESCU, o. II 208. ^ (în propoziţii cu valoare temporală, arată că acţiunea din propoziţia afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acţiunea din propoziţia negativă) Nu lăsase să se scurgă anul şi-fi fi adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. s. 139. II. (în legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuţiuni adverbiale) Nu (care) cumva, serveşte la precizarea unei întrebări, exclamaţii etc. (Interogativ cu nuanţă dubitativă) Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovii cumva cai din părţile Tar-căului? sadoveanu, b. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGX, P. 324. (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît şi în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... — Nu? — Nu. alec- sandri, t. 1209. (Legat de adverbe, locuţiuni adverbiale sau conjuncţii) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă faţă de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunţarea hotărîrii printr-o propoziţie sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datoreşti nimica, adăogi el ferind cu mina într-o parte bancnota. Sadoveanu, B. 156. Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea, eminescu, o. i 59. 8. (întărit prin repetare) Nu, nu, nul nu vorbi aşa. sadoveanu, o. iv 213. Atunci ea începu iarăşi să bolborosească in neştire: o nu, nu, nu ». rebreanu, r. i 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilid, nu, nu, nu! caragiale, o. i 130. NUANŢĂ, nuanţez, vb. I. T r a n z. A reda nuanţele unei culori, ale unui ton etc. + F i g. A introduce variaţii expresive. A-şi nuanţa stilul. <$> Intranz. El vibra de patriotism şi de iubirea aproapelui. Poate că uneori nu nuanţa destul, macedonski, o. iv 112. NUANŢĂBE, nuanţări, s. f. Acţiunea de a nuanţa şi rezultatul ei. NUANŢĂT, -Ă, nuanţaţi, -te, adj. Cu varietăţi de tonuri, de culori; bogat în nuanţe. A fost îneîntat întăi de limba mlădioasă, nuanţată, aşa de simplă şi de artistică in acelaşi timp a marelui scriitor de la Humuleşti. SADOVEANU, E. 133. Dimineaţa-ncremenită sta in cer pe pragul porţii Şi muia cu lacrimi negre nuanţatul ei buchet. MACE-donski, o. I 77. (Adverbial) Citeşte nuanţat. NUĂNŢĂ, nuanţe, s. f. 1. Fiecare din varietăţile unei culori provenită fie din diferenţele de intensitate luminoasă, fie din diferenţele de calitate ale tonului cromatic. Nu lipseşte ■ ■ . nici o nuanţă în felul cum pe deasupra lor sint distribuite colorile, bogza, c. o. 280. Aurul avea nuanţe verzui, vechi; reliefurile puţin tocite. C. PETRESCU, A. 325. El mă făcea să deosebesc toate nuanţele verdelui de pe frunze — nuanţe închise, vii sau argintate de soare. DEMETRESCU, o. 144. + Culoare simplă care nu poate fi obţinută prin suprapunerea mai multor culori diferite. 2. F i g. Deosebire uşoară şi aproape nesimţită între aspecte, lucruri etc.; varietate de manifestare a unui sunet, a unei acţiuni, a unei senzaţii etc. Din bogăţia de sinonime se vor diferenţia nuanţele. SADOVEANU, E. 38. Era întîia oară cînd simţeam o nuanţă de sentiment în vorbele lui. galaction, o. i 209. Nu e aci numai o nuanţă, ci o deosebire fundamentală, camil petrescu, U. N. 71. Nuanţa de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele, fiindcă începu a rîde. D. zamfirescu, R. 63. NUBÎL, -Ă, nubili, -e, adj. (Livresc; mai ales despre femei) Care a atins vîrsta de a se căsători. NUBILITĂTE s. f. (Rar) Stare a unei persoane nubile. NUBtJC s. n. v. năbuc. NUC, nuci, s. m. Arbore mare cu coroană bogată, rotată, cu frunze compuse avînd un miros pătrunzător; fructele sînt comestibile, iar lemnul se întrebuinţează la fabricarea mobilelor, a furnirului etc. (Juglans regia). Nuci mari se ridicau din vii, şi un grangur cînta în pacea satului. SADOVEANU, o. vil 60. La nucii din livezi m-am dus, Să văd ce e prin vale. coşbuc, p. ii 215. Pe marginea uliţei, deasupra zaplazurilor, atîrnau. . . şiruri de nuci cu frunze late. EMINESCU, N. 57. Tu te duci, bădiţă, duci Pe sub fagi şi pe sub nuci! jarnîk-bîrseanu, d. 109. NUCĂB, nucari, s. m. 1. (Omit.) Alunar. 2. Gîndac mic cu trompă, care îşi depune ouăle în alune, larva lui consumînd sîmburele (Balaminus nucum). NtCĂ, nuci, s. f. 1. Fructul nucului, cu. miezul comestibil, învelit într-o coajă lemnoasă tare, acoperită de o coajă cărnoasă verde, care, după coacere, crapă şi se usucă. întocmai ca nuca veche era şt faţa lui. dumitriu, N. 91. Legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci. ISPIRESCU, L. 71. Copii eram noi amîndoiy Frate-meu tşi cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Culbeci bătrîni cu coarne. EMINUSCU, o. rv 74. E x p r. A se potrivi (sau a se lovi) ca nuca-n perete = a nu se potrivi de loc. Pe loc cîrpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 2. (în e x p r.) Nucă de cocos — fructul comestibil al cocotierului. Vedea pădurile de smarald. . . nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele şi orhideele, îmbrăţişind copacii seculari, bart, e. 307. Nucă vomică = seminţele unui arbore sălbatic răspîndit în India, Australia, Indochina etc. din care se extrag substanţe utilizate în farmacie şi în industria chimică. 8# Piesă formată dintr-o tijă metalică filetată la un capăt şi terminată la celălalt cu un fus sferic, servind la realizarea legăturii de articulaţie dintre două organe de maşină. NUCET — 227 — NUL NUCÉT, nuceturi, s. n. Grădină, livadă de nuci. Privea.. ■ singele apusului întins pe cer şi zărit prin desişul unui nucet, delavrancea, s. 14. Prin cel nucet. . . Prin cel verde vişinet, Mi-este-un leagăn de mătase, teodo-RESCU, P. P. 82. NUCLEÂR, -Ă, nucleari, -e, adj. Care se referă la nucleu (1), de nucleu, al nucleului. <$> Fizică nucleară = ramură a fizicii care se ocupă cu studiul nucleului atomului şi al fenomenelor în care nucleul are rolul principal. Fizica atomică fi fizica nucleară au fost întemeiate abia în a treia decadă a secolului nostru, contemporanul, s. Ii, 1949, nr. 120, 7/1. Chimie nucleară = ramură a chimiei care se ocupă cu studiul nucleului atomului. Energie nucleară = energie obţinută prin dezintegrarea atomului în urma unor reacţii nucleare. Epoca energiei nucleare trebuie să pună capăt războaielor de agresiune. contemporanul, S. II, 1950, nr. 185, 1/1. Reacţie nucleară = fenomen de interacţiune între un nucleu atomic şi o particulă care ciocneşte acel nucleu, ceea ce duce la formarea nucleului unui alt atom sau la eliberare de energie. — Pronunţat : -cle-ar. NUCLEÎNĂ, nucleine, s. f. Substanţă organică bogată în fosfor pe care o conţine nucleul unei celule. Caracteristice pentru nucleu sînt combinaţiile complexe de albumine, aşa-zisele nucleine. anatomia 19. NUCLEÔL, nucleoli, s. m. (Anat.) Corpuscul care se găseşte în nucleul unei celule organice. NUCLEÔN, nucleoni, s. m. Particulă elementară grea care face parte din nucleul unui element. NUCLEOPROTEÎDĂ, nucleoproteide, s. f. (Mai ales la pl.) Nume dat substanţelor care constituie componenţii principali ai nucleelor celulare prezente în plasma celulelor şi în multe secreţii ale organismului animal. NUCUÉU, nuclee, s. n., şi nuclei, s. m. (Chim.) Ciclu de atomi sau ansamblu de cicluri alipite care formează scheletul moleculelor unor anumite substanţe şi care rămîne neschimbat la toţi derivaţii substanţei respective’. 4- (Fiz.) Partea centrală a unui atom, purtătoare de sarcini electrice pozitive, în care este concentrată aproape toată masa atomului. Nucleu cristalin — cristal de dimensiuni foarte mici care serveşte ca centru de depunere în cursul cristalizării unei soluţii sau topituri. + (Biol.) Element al celulei, situat în plasmă, cu o structură proprie şi îndeplinind funcţii importante în viaţa celulei. Nucleul joacă un rol foarte important in procesul schimbului de materii, al metabolismului celulei, anatomia 15. Celula de fuziune binucleată (= cu doi nuclei) se alungeşte in direcţia epidermei; nucleii migrează spre vîrf şi se divid. sXvulëscu, m. u. i 51. + F i g. Element esenţial al unui lucru, al unei acţiuni. Nucleul stabil al Şcolii de tractorişti era alcătuit din douăzeci ¡i doi de băieţi. galan, b. i 329. NUCŞOĂRĂ, nucşoare, s. f. 1. Diminutiv al lui nucă (1). 2. Sămînţa aromată a nucşorului (2) întrebuinţată drept condiment, în medicină etc. (Atestat în forma nucuşoară) Tronc! că mi-o dat nucuşoară-n ochi. ALEC-SANDRI, T. I 125. — Variantă : nucuşoilrii s. f. NUCŞ0R, nucşori, s. m. 1. Nuculeţ. 2. Arbore aromatic cultivat în ţările tropicale (Myris-tica fragrans). NUCULÎŢ, nuculeţi, s. m. Diminutiv al lui nuc. într-un vîrf de pisculeţ, Mi-a crescut d-un nuculeţ. ÏEO-dorescu, P. P. 344. Colea jos in prundulef A crescut un nuculeţ, Nuculeţ cu frunza rară, S-adună cucii din ţară. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 182. NUCUŞOĂRĂ s. f. v. nucşoară. NUCÎJŢ, nucuţi, s. m. (Popular) Nuculeţ. Cintă puiu cucului în virfu nucuţului. mat. i'OLK. 1081. NUD 1, nuduri, s. n. Corp gol, neacoperit, neîmbrăcat, sau statuie, pictură care reprezintă un corp omenesc gol. Un nud de femeie, camil PETRESCU, T. n 7. îşi admira nudul în oglinda mare cu ramă de nuc. rebreanu, r. i 207. F i g. (Glumeţ) Un hipopotam ca un burghez rumen şi bine instalat, care-şi are baia la domiciliu, a ieşit şi pozează pentru nudul lui trandafiriu. ANGHEL, PR. 113. NUD 2, -A, nuzi, -de, adj. 1. Fără veşminte; neîmbrăcat, gol, neacoperit. Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini. MACEDONSKI, o. I 230. Floare nudă = floare fără petale, care are numai stamine şi pistil sau numai unul din aceste două elemente. + F i g. Curat, pur. Dacă mai avusese unele îndoieli, vijelia nervilor mei le spulberase, lăsind în locul lor nuda certitudine, galac-Tion, o. i 104. 2. (Jur.; numai în e x p r.) Proprietate nudă = proprietate pe care o stăpîneşte cineva, fără însă a se bucura (vremelnic) şi de uzufructul ei. NUDÎSM s. n. Expunere a corpului gol la razele solare. NUDITATE, nudităţi, s. f. Starea sau înfăţişarea unei persoane nude; goliciune. Nuditatea a fost odinioară o boală in artă. caragiale, o. iii 253. (în legătură cu alt adverb sau cu o locuţiune adverbială) Ivan dezleagă turbinca. . . numai cît poate să încapă mina. creangă, p. 306. Ieri numai am venit şi mîne mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ^ Loc. adv. Numai aşa = de formă, fără rost, degeaba. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai aşa de flori de cuc. creangă, p. 332. <ţ> Expr. A îi numai ocliişi urechi v. o c h i. <§>■ (întăreşte cuvîntul următor) Şi numai după aceea se aşeză să aştepte, c. petrescu, c. v. 130. Apoi el numai sărac nu era. RETEGanul, p. ir 3. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau. CREANGĂ, P. 198. (Repetat pentru a întări un fapt, o afirmaţie) Un munte, numai şi numai de piatră, ispirescu, L. 194. Altă mulţime nenumărată de gîngănii şi jigănii înspăimîntătoare, cari stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită, creangă, p. 94. Această nouă digresiune... o fac şi pe dînsa numai şi numai întru cea mai mare laudă şi glorie a artei vînătoreşti. odobescu, s. iii 102. + Abia. Numai aţi crîmpoţit mîn-carea. CREANGĂ, p. 261. 3. (Urmat de obicei de adv. « bun », « bine ») Tocmai, chiar. Numai bine i-au ajuns cele trei sute de lei pentru toate acestea, sbiera, la TDRG, O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soţie, ispirescu, l. 20. Din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună cum era. creangă, p. 252. 4. (Regional, în legătură cu « hai», întăreşte îndemnul) Hai numai. . . Că mie nu-mi pare rău. jarnîk-bîrseanu, d. 232. II. (Cu valoare de conjuncţie adversativă) Dar, însă. De-acum am prins eu la minte. . . Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde, creangă, p. 45,'Mindră eşti, frumoasă eşti, Numai nu mă prea iubeşti! jarnîk-bîrseanu, d. 380. -}>Loc. c o n j. Numai că (sau, regional, numai cît) — dar; cu singura deosebire că... E foarte frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. AGÎRBiCEANU, S. p. 21. Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom' primar! rebreanu, R. I 234. Şi aici i s-a întîmplat ca şi la sfînta Miercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură. CREANGĂ, P. 91. III. (Condiţional, în loc. conj.) Numai sa... = cu condiţia (ca).. . Fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea. CREANGĂ, p. 9. Dă-mă şi dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. jarnîk-bîrseanu, d. 275. Numai de sau numai dacă, = doar dacă, cu condiţia ca. . . Lucrurile se fac numai dacă le ştim face. slavici, n. i 7. De mi-ai zice, aş zbura Unde stea n-ar lumina; Numai de te-ai indura Să-mi dai flori din ochi albaştri. BELDICEANU, p. 82. IV. (Cu sens temporal) îndată, imediat, pe loc. Femeia Un Ipate, cînd a mai văzut şi asta, numai i s-a încleştat gura şi a îngheţat de frică. CREANGĂ, P. 178. Loc. a d v.‘ Numai cît sau numai ce = abia, doar. Numai ce-l privesc odată în ochi. . . şuţi spun: « alb ori negru ». davidoglu, M. 22. Şi numai cît a gîndit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui. CREANGĂ, p. 102. Numai ce (iacă) sau numai (ce) iaca = iată, deodată. Aştepta, aştepta... şi numai ce-o vede că vine, păşind încet prin iarba înrourată. mironescu, S. a. 72. Şi cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica ştiută. CREANGĂ, p. 99. Moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea; cînd numai iaca se trezeşte la spatele lui cu jupîn Ştrul. id. ib. 112. V. (întărind o propoziţie finală sau un complement de scop) Dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac, ispirescu, L. 2. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Au doar dumnezeu muncit-au numai ca să te hrănească? conachi, p. 290. VI. (în expr.) Nu numai = mai mult decît...; afară de. . pe lîngă. Ii era drag pămîntul nu numai pentru ciştigul ce-l produce, rebreanu, r. I 165. Fuge lumea de dînsul de-şi scoate ochii; şi nu numai a*ita, dar chiar cînd se uită ¡a cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, p. 217. — Variantă: mima (caragialE, o. i 250, eminescu, o. I 171) adv. NUMAIDEÎÎT adv. 1. îndată, imediat, fără întîrziere. Tudor găsi numaidecît pe Bîrnovă, care era în mare cinste la Tomşa. sadoveanu, o. vii 108. Inima ei bună şi delicată înţelege numaidecît ce-i în sufletul meu. VLAHUŢĂ, NUMĂR — 229 — NUMĂRĂTOR o. A. 427. Ia pe această femeie, du-o numaidedt acolo, cum ti şti tu. creangă, P. 93. 2. (Regionali Negreşit, neapărat, necondiţionat. Leul se gindea in sine: numaidedt trebuie să fie Şeitan, stăpin al nopţii, in spinarea mea. sadoveanu, D. p. 100. însă dacă vrei şi vrei numaidedt să te dud, eu nu te opresc. CREANGĂ, P. 193. NTJmAR, numere, s. n. I. 1. Ceea ce reprezintă rezultatul unei comparări a două mărimi de acelaşi fel; semn grafic sau grup de semne grafice corespunzător acestui rezultat. Număr întreg = număr care este un multiplu al unităţii, adică se poate obţine adunînd unitatea cu ea însăşi de mai multe ori. Număr fracţionar v. f r a c-ţ i o n a r. Număr zecimal = număr a cărui parte frac-ţionară este exprimată printr-o fracţie zecimală. Număr cu soţ v. soţ Număr atomic — numărul de ordine pe care îl poartă elementele chimice aşezate în ordinea tabloului lui Mendeleev şi care exprimă numărul de protoni din nucleul atomului respectiv. <£> E x p r. La număr sau în număr dc... = în total. Sfetnidi, nouă la număr, povesteau, şi fiecare înşira cîte-o legendă, dte-un basm ori o-ntîmplare. coşbuc, P. ii 125. Aduni ndu-se boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesii. negruzzi, s. i 150. Puţini erau la număr ostaşii Romîniei. Alexandrescu, m. 29. Fără (de) număr= nenumărat, fără margini, nelimitat. întreaga faună fără număr, fiica mtlului primordial, se frăminta. Sadoveanu, n. P. 74. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, eminescu, O. T 97. Se zărea atunce pe umeda dmpie. . . delfini fără număr, alecsandri, p. i 238. (Gram.) Forma pe care o ia un cuvînt spre a arăta dacă e vorba de unul sau de mai multe exemplare din obiectul numit de cuvîntul respectiv. Atributul adjectival se acordă cu substantivul în număr şi gen. IORDAN, I,. R. 618. 2. Cantitate oarecare. Numărul lor se mări ocupînd întreg trotoarul. SAHIA, N. 108. Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sînt cei nemernici. MACEDONSKI, O. I 101. De mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul! creangă, p. 67. Numărul cordonaşilor şi al potecaşilor se urca, la 1842, la 39859 familii, bălcescu, o. i 38. <$> E x p r. Cu (sau în) număr = numărat, cu socoteală, cît trebuie. Aduse toate maţele şi le dete iarăşi în număr, ispirescu, L. 66. + Mulţime. De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? eminescu, o. I 59. Se văzură copleşiţi de numărul duşmanilor, bălcescu, O. li 12. + Ceată, grup. Scoate-mă din numărul celor ce merg la vînat. gorjan, h. i 4. II. 1. (La ziare, publicaţii, periodice etc.) Exemplar din tirajul care poartă acelaşi număr de ordine al apariţiei sau al seriei din care face parte. D. Maiorescu a publicat în « Convorbiri» două critici literare, una în numărul din septembrie şi alta in cel din aprilie. GHEREA, ST. cr. Ii 56. 2. Bucată sau parte din programul unui spectacol de estradă, al unei reprezentaţii de circ etc.; parte dintr-o operă (duet, arie etc.). Fiecare număr a fost executat cu o strălucită măiestrie şi cu plăcere creatoare. contemporanul, s. r, 1954, nr. 379, 1/1. Un scamator. . . se pregăteşte pentru un mare număr final. c. PETRESCU, î. I 13. + Persoană care execută o astfel de bucată sau parte de program. Copila asta, uimitor de precoce, era un număr de senzaţie in lumea diplomatică de la Terapia. BART, E. 39. 8. Mărime a unui obiect (în special de îmbrăcăminte şi de încălţăminte). Se vedeau şi pantofii femeii. Pantofi pe care Ana îi socoti cu două numere măcar mai mari ca ai ei. c. PETRESCU, c. v. 355. 4. însemnare în cifre făcută pe un obiect, pe o clădire etc., spre a arăta locul pe care îl ocupă acestea într-un şir de obiecte, de clădiri etc. asemănătoare. Eu vă spun încă o dată că în magazia numărul 8 nu s-a ascuns nimic. DEMBTRIus, C. 17. în lada cu numărul 5 sînt mătăsuri. camilar, N. i 301. -4" (Concretizat) Obiect, clădire etc. purtînd o astfel de însemnare. Locuieşte pe Calea Victoriei la numărul 20. + Bilet purtînd o cifră dintr-o serie, dintr-un şir de cifre. Am o listă de lotărie. — Iar? — Un franc numărul. . ■ mai sînt numai trei numere ! CARAGIALE, O. I 230. 5. (Adesea determinat prin «de telefon ») Cifră sau grup de cifre corespunzînd unui anumit post receptor de telefon. Pe urmă a cerut un număr la telefon, camil PETRESCU, u. n. 69. III. (în loc. adj.) Numărul unu = de prima calitate, fără pereche, straşnic, excelent. I-a tras vizirului o săpunea!ă numărul unu. CARAGIALE, la TDRG. — Pl. şi: (învechit, m.) numeri (alecsandri, s. 80). NUM AR A, număr, vb. I. T r a n z. 1. A socoti cîte unităţi sînt într-o cantitate dată sau cîte persoane sînt într-un grup ; a determina numărul de elemente dintr-o mulţime ; a afla, a înregistra, a verifica numărul unui şir de obiecte, al unei serii de mişcări etc. Am numărat oile şi Alexa Baciul le-a însemnat la răbuş. SADOVEANU, B. 59. Cind pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri. . . Feridt mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, o. I 82. Eu sînt tînăr încă: Pe douzeci de roze îmi număr anii mei! bolintineanu, o. 4. <$> F i g. Pină la judecată bătaia e mai sfintă!. . . Caporal, numără-i şi ăstuia douăzeci şi cinci. rebreanu, r. ii 281. ^ Ex p r. A-i număra (cuiva) buoăturilc (sau înghiţiturile) = a-i tot spune cuiva cît mânîncă, a nu-1 lăsa să mănînce liniştit, a-i ţine cuiva socoteală la mîncarea pe care i-o dai. (I n -t r a n z.) A număra puţin = a dura puţin, a trăi puţin, a fi efemer. Dar păstrăvul e prea trecător şi numără puţin. SADOVEANU, n. F. 139. <$■ Refl. Toţi se numărau, mirîn-du-se că sînt atît de mulţi. c. petrescu, C. v. 293. <> Refl. pas. Toamna se numără bobocii (= la urmă se văd roadele unei activităţi). + (Adesea folosit absolut) A înşira numere la rînd în ordinea lor crescîndă sau descrescîndă. El numără în gîndu-i şi anii îi adună. EMINESCU, o. I 98. 2. A considera, a pune ceva sau pe cineva în acelaşi rînd, în acelaşi număr, în acelaşi grup; a cuprinde, a îngloba. Tu, autor al manualului de vînătoare, n-ai socotit de cuviinţă a număra şi turturica printre păsările de vînat. odobescu, s. iii 37. <$> Refl. Dă-mi voie dar să mă număr şi eu de acum pintre prietenii d-tale. alecsandri, t. i 67. 3. (Cu privire la o sumă de bani) A plăti, a da. îi număra cîte douăzeci şi cinci de lei pe lună. NUMĂRARE, numărări, s. f. Acţiunea de a număra. Numărarea banilor. NUMĂRĂT1 s. n. Numărătoare. Număratul cărţilor. NUMĂRAT-, -Ă, număraţi, -te, adj. Socotit, calculat, verificat. El luă din bani trei sute numărate. RETE-ganul, p. IV 26. Lupul mănîncă şi din oile numărate (= omul lacom şi rău nu ţine seamă de nimic). <$> Expr. Bob numărat v. b o b. , NUMĂRĂTOÂRE, numărători, s. f. 1. Acţiunea de a număra; socotit, numărat, calcul. Aici la dumneavoastră s-a greşit numărătoarea, dumitriu, n. 260. Să arăte. . . martorii care s-au găsit faţă la vînzare şi la numărătoarea banilor. Sadoveanu, b. 216. Nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în această ciudată numărătoare. eminescu, n. 55. -^> (învechit, în e x p r.) în numărătoare = în numerar, în bani gheaţă. Văzînd că nu poţi căpăta bani în numărătoare, ia o orînduială la visterie. KOGĂLNTCEANU, S. 203. 2. (învechit) Recensămînt, statistică. 3. Abac. NUMĂRĂTOR1, numărători, s. m. Termenul fracţiei ordinare scris deasupra liniei de fracţie arătînd numărul părţilor care intervin în fracţie. NUMĂRĂTOR — 230 — NUMERIC NUMĂRĂTOR2, numărătoare, s. n. Aparat care ser-veşte la numărarea a ceva. NUMĂRĂTOR3, -OĂRE, numărători, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care numără ceva. NTOIĂRATÎÎRĂ s. f. (Popular) Numărare. începe unui a număra de la 1-9, trăgînd în acelaşi timp la fiecare numărătură cîte o mînă. marian, î. 205. numărUş, număruşuri, s. n. (învechit şi regional) 1. Număr. Făcea trăsuri şi sătnădaş Din slove şi din număruşuri. coşbuc, p. n 234. 2. Recrutare, sorţi pentru recrutare. A venit... Să meargă la număruş. jarnîk-blrseanu, D. 323. NU-MĂ-UITĂ s. f. Plantă erbacee cu flori mici albastre, roşii şi albe, cultivată ca plantă decorativă; mio-zotis (Myosotis). De atunci floricica asta s-a numit: nu-mă-uita. negruzzi, s. 1109. Să răsară garofife, Viorele, micşunele, Nu-mă-uita: Jloricele. TEODORESCU, P. P. 330. NÎJME, nume, s. n. 1. Cuvînt prin care numim, arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o acţiune, o noţiune etc. Ştiu c-a nemerit-o bine de ţi-a pus numele Chirică. CREANGĂ, P. 149. Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume. EMINESCU, o. i 177. Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul, negruzzi, S. I 58. ^ Loc. prep. în numele... = a) în locul cuiva, din partea, din împuternicirea cuiva. Nu ştiu, amice, dacă să-ţi prezint sau nu mulţumiri in numele rubedeniilor. CAMII, PETRESCU, u. N. 32. M-am angajat in numele dumneavoastră. ALEC-Sandri, T. I 290 ; b) invocînd ceva (puterea, autoritatea cuiva). La săbii copii, în numele lui Irod-împărat. AEEC-SANDRI, T. I 86. Să-şi reclame. . . libertatea sa în numele suvenirilor istorice. băbcescu, o. ii 11. <*> Expr. Pe nume = rostind numele (cuiva). Dănilă însă a început a-i striga pe nume. CREANGĂ, p. 59. Blind pe nume el o cheamă. EMINESCU, o. I 84. Nimeni nu vrea să-mi zică pe nume! hasdeu, r. v. 147. Cu numele sau cu nume de... = numind, numit, avînd numele de. .. Au rămas în sfîrşit singur numai cel mai mic fiu, cu numele Crusoe. DRĂGHICI, R. 3. S-a sculat mai an Bădica Troian Ş-a încălicat P-un cal învăţat Cu nume de Graur. TEODORESCU, p. p. 145. Pe numele cuiva = (despre o proprietate, un act etc.) înscris ca proprietate legală a cuiva. Să afli după un ant doi că-şi durează o casă cu trei etaje, pe numele nevestii. c. petrescu, c. v. 186. Zi-i pe nume... = spune-mi numele lui, aminteşte-mi numele lui. Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? — Zi-i pe nume să ţi-l spun. CREANGĂ, P. 245. în (sau pentru) numele lui dumnezeu v. dumnezeu. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi pe cineva drept în mijlocul frunţii; a lovi la mir. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. SADOVEANU, b. 123. îi mai trage şi-n numele tatălui una! CREANGĂ, P. 55. (Familiar) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă. . . = să mă dispreţuieşti dacă. . să nu mă mai recunoşti dacă. . . Dacă nu te-oi face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume. ispirescu, Ia tdrg. A cunoaşte pe cineva numai după nume = a cunoaşte pe cineva din auzite, nu personal. A nu-i (mai) şti (sau auzi) cuiva de nume = a nu avea nici un fel de veste despre cineva. Nu li s-au mai auzit nimică de nume. sbiera, p. 22. Ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume. EMINESCU, o. I 176. (în imprecaţii) Veni-ţi-ar (sau pieri-ţi-ar) numele sau să nu(-ţi) mai aud de nume, nu ţi-aş mai auzi de nume, acolo să'-ţi rămîie numele. Să nu mai aud de numele tău! creangă, p. 47. <0* Nume de botez (sau nume mic) — prenume. Nume de familie — denumire a unei persoane care se transmite de la părinţi la copii. 2. Calificativ, atribut; p. e x t. titlu, rang. Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume. EMINESCU, o. i 82. Mintea atunci bate-n palme şi cu glas le mulţămeşte, Dind nume de faptă bună focului ce le porneşte, conachi, p. 278. Avea numai un nume de împărat, iar încolo era la toate. .. nătărău, gorjan, h. i 48. ^ Loc. a d v. (Numai) cu numele = (numai) în aparenţă, de formă. Era domn numai cu numele. Sul) (rar în) nume de... = ca, drept, anume. Să se ducă la dînsul supt nume de sol. GORJAN, H. I 2. în nume de om mort l-aţi lăsat. TEODORESCU, P. P. 383.Expr. A lua (sau a avea) pe cineva (sau ceva) în nume de bine (sau do rău) = a privi pe cineva sau ceva cu ochi buni (sau răi), a aproba (sau a dezaproba), a ţine (sau a nu ţine) la cineva (sau ceva). Toată curtea împărătească lua in nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia şi curăţenia ei. ISPIRESCU, I,. 185. A-i lua (cuiva ceva) în nume de bine (sau de rău) = a se arăta mulţumit (sau nemulţumit) de ceva. 3. Reputaţie, renume, faimă. Uşor se duce nume De-un lucru bun în lume. coşbuc, P. i 277. Şi-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca şi meritele lui. vlahuţă, o. a. iii 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, o. I 137. De vrei să ai nume bun, nu te uni cu cei răi. <$> E x p r. A scoate (sau a scorni cuiva) nume = a face cuiva reputaţie rea. Scoată-mi nume cit or vrea! coşbuc, p. i 203. A-i ieşi (cuiva) nume rău v. i e ş i. 4. (Regional) Pretext, motiv. Să urcă in pod, cu numele să le aducă slănină. RETEGANUL, P. V 42. 5. Calificativ care se adaugă la numele cuiva, pornind de la o însuşire caracteristică sau de la un obicei al persoanei respective; poreclă. Tot Nichifor Coţcariul i-a rămas bietului om numele şi pînă in ziulica de astăzi. creangă, p. 136. Văzîndu-mă aşa mic şi ovilit, mi-au pus numele Ţăndală. negruzzi, s. i 247. Frumos nume că-mi stîrnea. şez! i 143. 6. (Gram.) Denumire comună sub care se grupează, în unele gramatici, substantivul, adjectivul, pronumele şi numeralul. Nume de agent = substantiv sau adjectiv derivat dintr-un verb şi indicînd pe autorul acţiunii. NÎJMEN s. n. (în filozofia idealistă a lui Kant) Lucru în sine, care nu poate fi cunoscut prin raţiune. NUMENĂL, -Ă adj. Care se referă la numen. NUMERAL, numerale, s. n. Partea de vorbire care exprimă un număr, o determinare numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare. Cuvîntid L o c. a d v. în numerar = în bani lichizi. Salariul se va plăti in numerar, în mod excepţional se va putea plăti şi in natură, dar numai parţial, potrivit dispoziţiunilor ce se vor stabili. COD. M. 21. NUMERĂŢEG, numeraţii, s. f. Constituirea numerelor cu ajutorul unor numere considerate simple sau date imediat. NUMERIC, -Ă, numericii -e, adj. 1. Care ţine de numere, referitor la numere; de numere. Calcul ?iumeric. 2. Exprimat printr-un număr. însemnătatea, numerică a publicului cetitor -e un factor important, gherea, NUMERICEŞTE — 231 — NUNĂ ST. CR. m 19. în orice caz, forţa numerică a armatei sale nu putea tntrece cifra de 4 pînă la 5 mii de oameni, hasdeu, I. v. 16. NUMERICÎŞTE adv. în ce priveşte numărul, din punctul de vedere al numărului, ca număr. NUMEROS, -OĂSĂ, numeroşi, -oase, adj. în număr, mare, mult. La începutul veacului nou au apărut şi la noi traduceri numeroase in ziare şi reviste, sadoveanu, E. 193. Adunarea era numeroasă. NEGRUZZI, S. I 100. NUMEROTA, numerotez, vb. I. T r a n z. A însemna (fiinţe sau obiecte) cu numere în ordine succesivă (pentru a le deosebi, a le identifica). A numerota cărţile. NUMEROTARE, numerotări, s. f. Acţiunea de a numerota şi rezultatul ei. Numerotarea capitolelor cu cifre romane. NUMEROTAT, -Ă, numerotaţi, -te, adj. Care poartă un număr de ordine; însemnat cu un număr de ordine (pentru a putea fi deosebit, identificat). La rînd, în cuiere, atîrnă vărgate, Veşmintele aspre şi numerotate. LESNEA, I. 79. numerotatOr, numerotatoare, s. n. Aparat fixat pe o bandă mobilă de cauciuc, pus în funcţiune cu mîna sau fixat la maşinile tipografice, cu care se imprimă unul după altul numerele paginilor diferitelor imprimate. NUMEROTĂŢIE, numerotaţii, s.. f. Faptul de a numerota; numerotare. Ca să nu le păturiţi pe dos şi să iasă greşită numerotaţia, trebuia să fiţi cu luare-a-minte la cifra lămuritoare din colţul de jos. pas, z. i 271. Sistemul blocurilor şi a numerotaţiei stradelor e foarte practic, înlesnind orientarea, bart, S. m. 42. NUMÎ, numesc, vb. IV. T r a n z. 1. A da > un nume, a pune un nume ; a denumi. Este caracteristic amănuntul că « Băbeasca » şi «Dealul» din lista noastră numesc păduri, aşadar locuri interesante pentru un număr mai restrîns de indivizi, iordan, n. L. 108. Papagalul lui, pe care îl numise Pol, rostea cîte un cuvînt. DRĂGHici, r. 150. + Refl. pas. A purta numele de.a fi denumit. . a se chema. Fratele craiului se numea Verde-împărat. creangX, p. 183. Aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa era că se numea Olga. negruzzi, s. i 44. Este o parte a pămîntului care se numeşte Africa. drXghict, R. 15. 2. A adăuga (la numele cuiva) un epitet, o poreclă, a considera (pe cineva) drept. . . (dîndu-i calificativul, titlul sau numele de. . .). De nu era doamna palatului afară, dînd de mîncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), ii prăpădea negreşit. ISPIRESCU, l. 7. Amîna. . . această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţi, după cum o numea el. creangX, p. 141. Pe măgar, cît să-l împodobeşti, Armăsar tot nu poţi să-l numeşti. pann, P. v. iii 39. R e f 1. pas. Boierii, ca toţi orăşenii, se numeau jupani, adică cetăţeni. bXxcescu, o. n 14. R e f 1. A fi supranumit, a purta un titlu sau un calificativ; a se intitula. Spune-mi cînd mă voi numi soţia ta? negruzzi, s. i 18. 3. A rosti, a menţiona, a arăta, a pomeni numele cuiva sau a ceva. Mai ales, ţinea la un cintec, pe care vru să-l numească. BASSARABESCU, v. 12. 4. A pune (pe cineva) într-o funcţie (v. încadra), a angaja; a da cuiva o însărcinare; a conferi cuiva un grad, un titlu. Prin urmare, Numiţi-mă prefect! alecsandri, T. I 285. Refl. pas. (învechit) Boierii ajutoraţi de popor gonesc pe. . . Ilieş, şi Vasile Lupul se numeşte domn. bXlcescu, o. n 22. NUjMÎRE, numiri, s. f. Acţiunea de a (se) numi şi rezultatul ei. 1. Fixare, dare a unui nume (pentru a individualiza sau a identifica fiinţele, mai rar lucrurile, faptele etc.); denumire; (concretizat) nume. Cîte numiri ar inventa el. . . pentru un surîs de pe buzele ei! eminescu, n. 74. Mănăstirea Neamţul. ■ . luase astă numire de la pîrîul ce curge aproape. NEGRUZZI, s. I 214. Titluri nu erau la început, căci nu se dau deosebit, ci reprezentau numai numirea funcţiilor. bXlcescu, o. ii 14. -f- Titlu. Cîţi oameni îşi ascund nimicnicia sub pompoase numiri. NEGRUZZI, S. I 191. 2. Rostire, pomenire, menţionare a unui nume. Nu trebuie să se ocolească numirea lucrurilor pe adevăratul lor nume. macedonski, o. iv 66. 3. Angajare a cuiva într-un post, într-o funcţie (v. încadrare); conferire a unui titlu, a unui grad. Numiri in invăţămînt. + (Concretizat) Act oficial prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcţie. Căpătasem numirea în noua slujbă de gardian. I. BOTEZ, şc. 73. NUMISMAT, numismaţi, s. m. Persoană care colecţionează sau studiază monede şi medalii; specialist în numismatică. Generalul Mavru, filolog şi numismat de frunte, era de mai mulţi ani în relaţiune cu Laurianu şi cu Bolliac. Ghica, S. a. 143. NUMISMATIC, -ă, numismatici, -e, adj. Relativ la numismatică, de numismatică. Colecţie numismatică. NUMISMATICĂ s. f. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul monedelor şi medaliilor (vechi). NUMÎT, -Ă, numiţi, -te, adj. 1. Care a fost citat mai înainte, al cărui nume s-a pomenit mai înainte. Copilărise cu Ciubăr-vodă cu care învăţase carte la dascahd Pascal din Podul Iloaiei, ce ştia toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal, negruzzi, s. i 246. ^ (Substantivat, mai ales în limbajul juridic şi administrativ) Numiţii au fost trimişi in judecată. 2, (învechit) Cunoscut, renumit, celebru. Cadre... zugrăvite de cei mai numiţi zugravi, golescu, î. 72. NUMITOR, numitori, s. m. (Mat.) Partea unei fracţii ordinare, scrisă sub linia de fracţie, arătînd în cîte părţi a fost împărţit întregul. Dacă înmulţim numitorul şi numărătorul unei fracţii cu acelaşi număr, valoarea fracţiei nu se schimbă. <> Numitor comun v. c o m ii n. <> K x p r. A aduce la acelaşi numitor = a face (printr-o serie de operaţii) ca două sau mai multe fracţii ordinare să aibă acelaşi numitor; f i g. a împăca puncte de vedere deosebite, a uniformiza păreri, tendinţe, concepţii diferite. NUMULÎT, numuliţi, s. m. Animal fosil, caracteristic pentru prima jumătate a erei terţiare, ale cărui cochilii, acumulate în mari cantităţi, au dat naştere la calcare. NUMUIÎTIC1 s. n. (Geol.) Paleogen. NUMULÎTIC2, -Ă, numulitici, -e, adj. Care conţine numuliţi. Calcar numulitic. ■+■ Care este din epoca numu-liticului. Terenuri numulitice. NUN, nuni, s. m. (Adesea urmat de determinarea « mare ») Bărbat care, împreună cu o femeie, asistă pe miri la căsătoria religioasă, îndeplinind formele cerute de ritualul bisericesc; naş de cununie; (la pl.) bărbatul şi femeia care îndeplinesc aceste forme. A fost nun mare Pipăruş Pătru cu Ileana Cosinzeana. RETEGANUL, p. i 81. Acum un an era nun mare la nunta lui Vişanu dorobanţ. ghica, S. 14. Daţi-mi voie să fiu nunul domnişoarei Lina. ALECSANDRI, T. i 300. NtiNĂ, nune, s. f. (Adesea urmat de determinarea (! mare») Femeie care, împreună cu un bărbat, asistă pe miri la căsătoria religioasă, îndeplinind formele cerute de ritualul bisericesc; naşă de cununie. Sprijinind o enormă luminare pavoazată cu flori şi panglici albe, asista NUNCIATURA — 232 — NUT în rolul... de nună, în dreapta unui mire. C. PETRESCU, C. V. 177. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mindrul soare, şi pe nună, mindra lună. EMINESCU, O. I 85. Ajungă-te voia bună Pe dumneata, jupîtie nune mare, Şi pe dumneata, jupineasă nună mare! TEODORESCU, P. P. 168. NUNCIATUrA s. f. v. nunţiatură. NUNŢIU s. m. v. nunţiu. NUNEĂSCA s. f. art. Horă care se joacă la nuntă; melodia după care se joacă această horă. Lăutarii încep nuneasca. STANCU, D. 181. Cimpoierul zice' nuneasca, iar nuntaşii joacă roata împrejur. SEVASXOS, N. 152. NUNTA vb. I v. nunti. ♦ NUNTĂŞ, nuntaşi, s. m. Persoană care participă la o nuntă, care face parte din alaiul unei nunţi; flăcău care însoţeşte călare alaiul unei nunţi. De la han, mireasa şi toţi jîuntaşii s-au urcai în cele opt căruţe împodobite cu verdeaţă, camil petrescu, o. I 95. Văzutu-s-a crescînâ în zări Rădvan cu mire, cu nănaşi, Cu socrii mari şi cu nuntaşi, Şi nouăzeci de fecioraşi Veneau călări. coşbuc, p. I 56. Nuntaşii veniseră în Făneşti cu toate trebuincioasele şi aşteptau ziua cununiei, bolintineanu, o. 441. F i g.. Prepeliţa-n sîrg adună Pe nuntaşi mereu. COŞBUC, P, II 34. Soarele şi lima Mi-au ţinut cununa. Brazi şi paltinaşi l-am avut nuntaşi, alecsandri, p. p. 2. NÎJNTĂ, nunţi, s. f. 1, Ceremonial şi petrecere organizate cu prilejul unei căsătorii. Bunicul Matei. . . nu putuse veni la nuntă. SADOVEANU, o. iv 301. Aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă, cînd s-a însurat. creangă, o. a. 177. Apoi mîndri,. el şi ea La biserică mergea. Dar cînd nunta se făcea, Vai de el, amar de ea! alecsandri, p. p. 28. Nuntă de argint = aniversare a 25 de ani de căsătorie ; petrecere organizată cu acest prilej. Nuntă de aur = aniversare a 50 de ani de căsătorie ; petrecere organizată cu acest prilej. 2. (Cu sens colectiv) Persoanele care iau parte la o nuntă (1) (v. nuntaş); alai, convoi, cortegiu. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, h. 40. în toate părţi se uita, Nunta că mi-o năzărea. PĂSCU-LESCU, L. P. 204. (Metaforic) lată o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul.' creangă, P. 237. Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un gr ier el, îi sar purici înainte cu potcoave de oţel. EMINESCU, O. I 87. 3. (Regional) Datină de sărbătorile crăciunului con-stînd dintr-un fel de reprezentaţie care imita nunta (1). Băieţii îmblă cu clopotul, cu buhaiul, cu biciul şi cu fluierul, iar flăcăii cu nunta. şez. iii 183. — PI. şi: nunte (alexandrescu, p. 92). NUNTÎ, nuntesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) 1. A se căsători, a face nuntă. După ce-or nunti, va aduce coconul mireasa la moştenirea lui. SADOVEANU, d. p. 62. Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit... Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit. coşbuc, P.i 55. <$> Fig. Lumina şi cîntul nuntesc peste fire. GOGA, c. p. 84. T r a n z. (Cu complement intern) Să-mi prind eu peştişor, Să-mi nuntesc nunta cu el. pĂsculescu, ii. P. 175. ^ T r a n z. A căsători pe cineva. Sîmbătă-l logodea, Duminică-l şi nuntea, teodorescu, p, p. 616. 2, A participa la o petrecere de nuntă, a petrece Ia nunta cuiva. Şi patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit, coşbuc, p. i 58. — Variantă: (regional) nuntă (păsculescu, L. p. 178) vb. I. NUNTÎRE, nuntiri, s. f. (Rar) Faptul de a nunti; nuntă. Se pregătea la curte pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul, ispirescu, i,. 227. NUNTÎT, -Ă, nuntiţi, -te, adj. (Rar) Care este căsătorit, care a făcut nunta. Trăiră în pace şi în veselie perechea nuntită, ispirescu, l. 294. NUNTITOR, -OĂRE, nuntitori, -oare, adj. (Rar) De nuntă, nupţial. (F i g.) Iar nuntaşi un număr mare De lupi lacomi, de urşi groşi. . . Ei tn noaptea nuntitoare Mare praznic au făcut. alecsandri, p. iii 395. NUNTÎţA, nuntiţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui nuntă (t). Lin, mai lin, Cerbe stretin, C-ai mei fraţi, De te-or vedea, O să-mi facă Nuntiţa. TEODORESCU, P. P. 62. NUNŢIATÎJRĂ, nunţiaturi, s. f. Reprezentanţă diplomatică a Vaticanului într-o. ţară străină; localul unde se află această reprezentanţă. + Funcţia nunţiului. — Pronunţat: -ţi-a-, —Variantă: nunciatură s. f. NÎJNŢIU, nunţii, s. m. Reprezentant diplomatic al Vaticanului într-o ţară străină. La unsprezece şi jumătate vine eminenţa-sa nunţiul papal, vornic, p. 104. — Variantă: nunciu (bălcescu, o. ii 267) s. m. NUNÎJŢĂ, nuntiţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui nună. NU<5R s. m. v. nor. NUPŢIAL, -Ă, jiupţiali, -e, adj. (Livresc) Privitor la nuntă, de nuntă. Ceremonie nupţială. — Pronunţat: -ţi-al. NUR, nuri, s. m. (Mai ales Ia pl.) Calitatea unei persoane (în special a unei femei) de a atrage, de a plăcea prin farmecul, drăgălăşenia, graţia ei; aspect atrăgător, al unei femei; p. e x t. atracţie. Stăpînul meu sutaşul se închină cu sănătate nurilor dumnitale. SADOVEANU, D. P. 50. higrijeşte-te mai bine de starea în care m-au adus nurii matale, alecsandri, T. i 68. Fi g. Şi de-abia întîia oară dînsu-n lume se arată Blond şi plin de « vino-ncoace » ca şi-al dragostelor nur! riacedonski, O. I 242. NURCĂ, nurci, s. f. Mic animal mamifer din familia jderului, care trăieşte în apropierea apelor curgătoare şi a cărui blană, de culoare cafenie-roşcată, este foarte preţuit;! (Mustela lutreola). Prepara şi unele din animalele bălţii, mai ales vidre şi nurci. SADOVEANU, î. A. 200. Blana prelucrată a animalului descris mai sus. Mi-o făgăduit rochie de nurcă. ALECSANDRI. X. 1153. Pre Movil-a îmbrăcat C-uit contuş frumos de nurcă, Şi Ştefan în mini i-a dat Buzduganul armăşiei. negruzzi, s. i 133. NUKIOĂJÎĂ, nurioare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui noră. Nurioara că-şi tocmea, teodorescu, p. p. 617. NURÎŢE s. f. pl. (învechit) Diminutiv al lui nur. Mai bine un dram de miriţe Decît un car de frumuseţe. pann, P. V. II 129. N-am mai văzut ca tine aşa de frumoasă ■ ■ . nuriţele ce ai nu se mai pot dovedi in toată lumea, gorjan, H. iv 214. NURLÎU, -ÎE, nurlii, adj. (Astăzi rar) Cu nuri, plin de nuri; atrăgător, graţios. [Flăcăul] midt e nurliu şi drăgălaş. ISPIRESCU, L. 45. Sînt înamorat de vecina mea. . ■ văduvă nurlie, alecsandri, t. 251. Ca tine nurlie Alta să mai fie, Nu cred că se poate. CONACHI, p. 186. (Adverbial) Cînd merge, saltă puţin şi se mlădie aşa de nurliu. delavrancea, s. 9. Ţineţi-vă mai drept şi zîmbiţi nurliu. ALECSANDRI, T. I 119. NURGrA s. f. v. noră. NtJRSĂ, nurse, s. f. (Rar) Dădacă. O nursă cu bonetă de dantelă albă ţinea un copil pe braţe. C, PETRESCU, î. n 187. NUT, nuturi, a. n. Canelură, uluc. NUTREŢ — 233 — NUVELISTICĂ NUTRÍŢ, nutreţuri, s. n. Nume dat plantelor care servesc (verzi, uscate sau murate) ca hrană animalelor domestice erbivore; hrana animalelor constituită din aceste plante. V. furaj. Nutreţul se împuţina şi pe la oamenii cei mai cu stare, agîrbiceanu, s. p. 29. I se spuse că focul a pornit de la şirele de nutreţ. REBREANU, R. ii 116. Se întorcea în grajdul in care îl aştepta nutreţul. Gîrleanu, L. 33. + (învechit şi popular) Mineare pentru animale. Patru iepe, sirepe şi năbădăioase, legate cu căpes-tre de fier. . . Diomede le da nutreţ numai carne de oameni. ispirescu, U. 48. Spuie corbii munţilor Şi fiarele codrilor Care-a fost nutreţul lor? alECSANDRI, p. p. 214. NUTRÍ, nutresc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire la fiinţe) A hrăni, a alimenta, a da de mineare. Mă nutreşte şi mă adapă, reteganul, p. ii 14. Fiinţe, lighioane. . ■ Ş-au găsit mormîntul In marea adincime Şi monştri au nutrit? ai.exandrescu, m. 178. <$> Refl. Pribegea copila.. . nutrindu-se cu zmeură, mure, alune, reteganul, p. v 18. + A sătura, a potoli foamea. Fata cea mai mare nutrea curtea cu o pine, iar cea mijlocie o îmbrăca cu un fus de tort. reteganul, p. n 26. + A întreţine cu mineare, a procura hrană sau alte mijloace de existenţă. Această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, negruzzi, s. I 214. 2. F i g. (Cu privire la idei, sentimente) A întreţine, a cultiva. Nu mai nutreau nădejdea că le va asculta, că le va lua petiţiile şi le va spune un cuvint bun. pas, z. iii 161. îşi descoperiră unul altuia dragostea ce o nutreau. BOTA, p. 100. NÚTRIA s. f. Numire comercială pentru blana unui castor din America (Myocastor coyptts), din care se fac haine de blană, gulere pentru paltoane etc. NUTRIMENT, nutrimente, s. n. (Rar) Hrană, alimentaţie. Nutrimentid, îmbrăcămintea, chirii, focul, lumina, ajunseră cu toate a trece suma de alţi 300. Ghica, a. 806. NUTRÎRE s. f. Acţiunea de a (se) nutri. NUTRITÎV, -Ă, nutritivi, -e, adj. Care nutreşte; hrănitor. Substanţe nutritive. + Privitor la nutriţie, de nutriţie. NUTRIŢIE s. f. Totalitatea fenomenelor prin care un organism viu îşi procură substanţele necesare dezvoltării, creşterii, refacerii ţesuturilor etc.; p.. e x t. hră-nire, alimentare; hrană. Ingrăşarea ogoarelor, asigurarea unor condiţii bune de nutriţie a plantelor sînt de mare importanţă, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 365, 5/1. NUVELĂ1 s. f. v. novelă2. NUVELĂ2, nuvele, s. f. Compunere literară în proză, mai puţin complexă decît romanul, înfăţişînd un fragment caracteristic din viaţa unor' personaje prezentate în mediul lor social; specie a genului epic reprezentată prin această compunere. Nuvelele şi schiţele ce alcătuiesc culegerea. . . fac impresia unor detalii dintr-o frescă uriaşă, contemporanul, s. n, 1949, nr. 162, 2/1. — Variantă: nov61ă (c. PETRESCU, c. v. 145) s. f. NUVELETĂ, nuvelete, s. f. (Rar) Nuvelă de proporţii reduse. Nuveleta ce deschide volumul. . ■ reia pictura cartierului evreiesc, v. rom. martie 1954, 263. NUVELÎST, -Ă, nuvelişti, -ste, s. m. şi f. Autor de nuvele. NUVELISTIC, -Ă, nuvelistici, -e, adj. Care face parte din specia genului epic numită nuvelă; de nuvelă. NUVELISTICĂ s. f. Totalitatea nuvelelor (unui scriitor, ale unei epoci, ale unei literaturi). Nuvelistica lui Rebreanu fixează momente şi din viaţa oraşului, v. rom. noiembrie 1953, 284. o 01 s. m. invar. A şaptesprezecea literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală rotunjită, mijlocie ca deschidere, din seria posterioară. 02 art. nehot. v. un. O8 interj. 1. Exclamaţie, adesea emfatică, folosită mai ales în invocaţii şi apostrofări, înaintea unui vocativ. V. o f. Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler, Că-mi vet, da prins pe-acela, ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, o. I 91. N-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vînătorule! odobescu, S. ni 9. O! blinda, mult duioasă şi tainică luminăl în veci printre steluţe te cată al meu dor. alecsandri, p. i 119. 2. Exclamaţie care exprimă diverse stări emotive ca: admiraţie, bucurie, uimire, nemulţumire, revoltă, regret etc. O, ce frumoşi ochi ai! EMINESCU, o. I 95. O! cum fulgeră de straşnic! negrtjzzi, s. i 58. O, cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare. ALEXANDRESCU, m. 87. 04 num. nehot. v. un. 05 pion. pers. v. el. OAC interj. Onomatopee care redă cîntecul broaştelor. OĂCĂN, -Ă adj. v. oacăr. OĂCAR, -A, oacări, -e, adj. (Regional, mai ales despre oi) Cu pete negre pe bot. V. pestriţ. (Atestat în forma oacăn) Oaie, oaie oacănă, Şede jos şi dapănă (Vîrtelniţa). GOROVEi, C. 398. — Variantă: oăcăn, -ă adj. OÂCHEŞ, -Ă, oacheşi, -e, adj. 1. Cu pielea feţei de culoare închisă şi cu ochii, părul şi sprîncenele negre; brunet. în ochii mari ai fetei, umbriţi de sprîncene lungi, pe faţa ei oacheşă, tremura ca un farmec de durere ori de iubire, sadoveanu, o. vn 306. Şi oacheşe fete se-nşiră Ia joc în cercul cel magic al zării de foc. coşbuc, p. i 143. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheş şi visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, n. 17. <$>• (Poetic) Oacheşele viorele Se retrag de el • departe, rîzînd vesel între ele. axecsandri, p. a. 125. (Rar, despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. Scoase la iveală o pîne oacheşă, destul de mare, cu gingii zdrenţuroase de amîndouă părţile' şi începută la un capăt, hogaş, m. n. 119. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. Moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, oacheşe numai de cite un ochi. CREANGĂ, p. 105. Prindeţi cea oaie oacheşă. pXsculescu, L. P. 277. Am o oaie oacheşă, Şade jos şi deapănă (Lupul). GOROVEI, C. 216. OĂIE, oi, s. f. Animal domestic rumegător crescut pentru lînă, lapte şi came; (spre deosebire de berbec) femela acestei specii (Ovis aries). Cînd eram eu copil, pe acolo păşteam oile satului, bujor, s. 146. Cit mi-a fost mie de drag Să miti oile, să pască, coşbuc, p. n 167. S-au dus ca să găsească. .. Două oi ţigăi, birsane Şi copile năzdrăvane, ai.ecsandri, p. p. 302. Cine se face- oaie îl mănîncă lupul (= cine e prea bun, prea moale, dă prilej celor răi să-i facă neajunsuri). A da oile în paza lupului v. I u p. ^ L o c. a d v. Ca oile = cu grămada, grămadă, -fy- E x p r. S-a dezbrăcat (lupul) de pielea oii = şi-a scos masca, şi-a dat pe faţă caracterul urît, crud. A se ţine (sau a se agăţa de cincTa) ca scaiul de oaie = a se ţine mereu după cineva, a nu-1 slăbi, a nu-i da pace. Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţinea de fată ca scaiul de oaie. creangS, p. 167. A Suge la două Oi = a trage foloase din două părţi. A umbla să iei (sau să scoţi) două piei de pe o oaie = a urmări un cîştig exagerat din ceva sau de la cineva. A Ii oaie între lupi = a fi bun, blînd, moale între oameni răi. A îi deştept (sau şiret) ca oaia, se zice, în ironie, despre un om naiv, prost. A O face de oaie = a face o prostie, o gafă, a o face boacănă. (Prea) C de oaie .= prea e de tot, prea e din cale-afară. A băga oile în lapte v. b ă g a. -f Carnea acestui animal. Tocană de oaie. •+• Blana acestui animal. Căciula cea de oaie pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. Compus: (Bot.) ţîţa-oii = ciuboţica-cucului. — Pronunţat: oa-ie. OĂLA, oale, s. f. 1. Vas de lut ars, de metal sau de porţelan, cu gura largă şi cu înălţimea mai mare decît lărgimea, folosit pentru pregătirea bucatelor, pentru păstrarea lor (sau pentru diferite alte necesităţi casnice). Ce cugeta această babă, care aştepta cu oala in mină înaintea mea ? galaction, o. I 40. Id scoate oalele şi ulcelele celea din dăsagi, Irino. BUJOR, s. 85. Avînd cănaci pe umeri puşi, El vine aducînd o oală. coşbuc, P. n 245. Rîde ciobul (sau hîrbul) de oală spartă (sau şade hîrbu-n cale şi rîde de oale), se zice cînd cineva rîde de altul pentru defecte pe care le are şi el, în măsură mai mare chiar. <$> Oală de flori = ghiveci, glastră. Dintr-o fereastră se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheş. EMINESCU, n. 14. E x p r. Cît o oală de praznic = foarte mare. Hrubă astupată cu capac de fier şi încuiată cu lacăt cît o oală de praznic mare. O. PETRESCU, r. dr. 137. A prinde (sau a lua etc.) pe cinera ca din oală (sau din strachină, cu plasa) = a prinde pe cineva uşor, fără nici o greutate. Bănetul tău, dacă-l iau... ca din oală tn-ar ridica. Gai,an, b. i 457. li luau ca din oală şi-i treceau prin săbii, stancu, d. 10. A se face (a fi) oale şi ulcele (sau ulcioare) = a fi mort de mult. Despre noi nimeni n-are să mai ştie nimic, cînd vom fi oale şi ulcele. c. petrescu, c. v. 295. Nu ştiţi că mătuşa-i moartă. . . şi s-a făcut oale şi urcioare sărmana? CREANGĂ, P. 23. A fierbe toţi într-o oală= a fi toţi din aceeaşi categorie. A pune (toate) în aceeaşi oală = a amesteca lucruri diferite, producînd confuzii, a încurca. A se amesteca OARĂ — 235 — OASPETE nndo nu-i fierbe oala v. amesteca. A plăti oalele sparte = a plăti paguba făcută de altul, a suferi pentru faptele altuia. A trage jar la oala proprie = a se îngriji de interesele sale, neglijînd pe ale altuia. Fiecare trage jar la oala lui. şez. 1219. Ajunge un ciomag (sau o măciucă) la un car de oale = nu e nevoie de un efort prea mare pentru a anihila ceva netemeinic, ceva puţin rezistent; ajunge ce s-a spus, ce s-a făcut. + Conţinutul unei oale. Io la joc, Mindra la joc, Şi oala curge la foc! hodoş, p. P. 25. + Vas de formă apropiată cu cel descris mai sus, folosit în tehnică. 2. (Numai în e x p r.) Mustăţi pe oală = mustăţi lăsate în jos. 8. (Regional) Ţiglă, olan, scoc (făcut din lut ars). Hemei... se agăţa... de copcrişul de oale albii, contemporanul, m 781. OĂRĂ 1 s. f. v. oră. OĂRĂ 2, oare, s. f. (Regional; mai ales la pl.) Pasăre de curte; orătanie, galiţă. Să aducă porumbul şi meiul cu baniţa, ca să-şi îndestuleze el. . . drăguţele lui de păsări. . ■ Dar să te ţii bătaie pe oare. macEdonski, o. iii 50. — Pl. şi: (învechit) oară (pann, p. v. ii 64). OĂRĂ 3, ori, s. f. 1. (Mai ales la sg.; precedat de un num. ord., sinonim şi în concurenţă cu dată) Timpul sau momentul în care are loc un fapt. Cînta cocoşul peniru-ntiia oară Şi eu vegheam o stea ca să răsară. Tulbure, v. R. 11. I-ai făcut un serviciu. . . Chiar îmi spunea ultima oară cînd l-am întilnit. c. petrescu, C. v. 106. Iubesc — şi-mi pare că-i întîia oară! iosif, PATR. 14. 2. (Numai la pl.) Folosit la formarea num. adverbial. Mă măsoară aşa de vreo două ori din cap pînăi-n picioare. c. PETRESCU, s. 145. De două ori. .. a încercat să se oprească şi, de amîitdouă orile, flăcăii s-au năpustit la el. REBREANU, I. 12. Alergătorii ■ ■ ■ într-o fugă, sînt datori a face giurul pieţii de patru ori. negruzzi, -s. I 36. (Urmat de un comparativ, are sens de num. multiplicativ) Părul s-a făcut de o mie de ori mai nalt de cum era. CREAngX, p. 293. ■$> Loc. conj. Ori do cîte ori... = în toate rîndurile, în toate cazurile cînd. . . Am izbutit ori de cîte ori te-am ascultat. ISPIRESCU, l. 21. <$• Loc. a d v. De multe ori sau (exclamativ) do cîte ori! = în repetate rînduri, adeseori. De multe ori i-a venit flăcăului in cap să se însoare. CREAngX, p. 141. De cîte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns. EminESCU, o. i 191. 0ĂRDĂ s. f. v. hoardă. OĂRE adv. interog. întăreşte valoarea interogativă sau dubitativă a unor propoziţii. De ce m-am dus eu oare La locul.unde turme pasc? coşbuc, P. ii 215. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? CREANGX, p. 31. Un bucium se aude in codri. ■ ■ Ce-o fi oare? ALECSANDRi, T. ii 62. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BXLCESCU, o. ii 9. OARECÂRE adj. nehot. 1. Anumit. Simeon privea cu oarecare mirare la supunerea lui Mihu. Sadoveanu, o. vii 121. Ana vorbea cu autoritate şi cu oarecare dispreţ. C. petrescu, c. v. 231. Cu toate astea, chiar fără permisiunea ta, eu te voi urma la o distanţă oarecare! REBREANU, R. II 229. 2. Indiferent care, careva. Dacă nu ne-am fi-ntîlnit (Absolut din întîmplare) Tu pe altul oarecare Tot aşa l-ai fi iubit. TOPÎRCEANU, m. 58. 3. Neînsemnat, fără importanţă ; ceva. înlăuntru, oarecare frămîntare şi neorînduială. sadoveanu, a. l. 184. în vremea ei, atunci, întîmplarea a fost oarecare, id. o. v 92. (Substantivat) Prietenid meu nu e un oarecare. — Variantă : oaroşienro (pronunţat oa-reşi-) adj. nehot. OARECE pron. nehot. (învechit şi regional) Ceva. Are să-i spuie oarece, negreşit, are să-i dea o povaţă. ar- Ghezi, p. T. 60. + (Adverbial) Puţin, cîtva. Iar hamalul fiind mai obraznic, şi oarece mai îndrăzneţ... îi zise. gorjan, H. I 99. —Variantă : oareşic6 (pronunţat oa-reşi-) pron. nehot. OARECÎCĂ pron. nehot. (învechit) Diminutiv al lui oarece. (Substantivat) Rămîi că am să-ţi spun o oare-cică... Nu-i nime? Ascultă: cunoşti pe domnul Leonaş? ALECSANDRI, T. 216. OARECINE pron. nehot. (învechit şi regional) Cineva. Hai, hai, hai, bădiţă, bine, Tu mai ai pe oarecine! — Ba eu, mîndră m-oi jura De mai am pe cineva, marian, s. 31. — Variantă: oareşicine (pronunţat oa-reşi-) pron. nehot. OARECÎND adv. (învechit şi regional) Cîndva, vreodată. Renturna-voi oarecînd? Prin poiana « de la Cruce » Mai putea-mă-voi eu duce? coşbuc, P. II171. Lasă, lasă-ţi gînd de-a prinde oarecînd Sobol fugători, fără de ajutori. BUDAI-DELEANU, Ţ. 307. — Variantă: oarcşicînd (pronunţat oa-reşi-) adv. OARECÎT adv. Puţin, ceva, întrucîtva. Sincer să fi fost, şi oarecît era. M. I. caragiale, c. 118. <)> (Adjectival) Pricirea lor au ţinut oarecîtă vreame. ŢICHINDEAL, P. 29. OARECÎÎM adv. Întrucîtva, într-o măsură oarecare. V. cumva. Clipi din ochi, silindu-se 'oarecum să se trezească deplin, sadoveanu, B. 24. La început, eram oarecum, într-un anumit sens, liniştit. CAMIL PETRESCU, u. N. 192. <}> E x p r. A-i fi (cuiva) oarecum = a-i fi greu, neplăcut, a-i fi ruşine, a se jena. Mă mier că nu ţi-i oarecum să-ţi fie. CREANGX, p. 127. — Variantă; oareşicum (pronunţat oa-reşi-) (VLA-huţX, o. a. 138) adv. OAREŞICAJRE adj. nehot. v. oarecare. . OAREŞICÎ pron. nehot. v. oaroco. OAREŞICÎNE pron. nehot. v. oarecine. OAREŞICÎND adv. v. oarecînd. OAREŞICtJM adv. v. oarecum. OAREtÎNDE adv. (învechit şi regional) Undeva. Să zice că oareunde un împărat curios Vrea să afle-n ce chip este omul cel mai lenevos, pann, p. v. i 109. Să-ţi aduci, bade, aminte, Că-i blăstăm de oareunde. jarnîk-bîrseanu, d. 264. OĂRZĂN, -Ă, oarzeni, -e, adj. (Regional) 1. (Despre fructe, uneori despre cercale) Care se coace mai de timpuriu decît altele din aceeaşi specie; văratic. în unele comune din Transilvania ■ . ■ pomul mortului se face. . . dintr-o creangă de măr şi cu deosebire de măr oarzăn. marian, î. 169. 2. (Adverbial, în e x p r.) A-i spune cuiva oarzăn (în faţă) = a-i spune de-a dreptul, fără ocoluri. (în forma oarzin) De nu l-oi face mi-a spus oarzin că-mi taie capul, ca la un pui de găină. RKTEGANUL, la CADE. — Variantă: onrzin, -ă adj. OĂRZIN, -A adj. v. oarzăn. OĂSPĂŢ s. m. v. oaspete. OĂSPE s. m. v. oaspete. OĂSPETE, oaspeţi, s. m. 1. Persoană care vizitează pe cineva în casa acestuia, persoană căreia i se oferă ospitalitate; musafir. Masa din foişorul casei lui Iorgu Samson era împresurată de oaspeţi, sadoveanu, n. p. 52. Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogată, insă bună şi curată, aşa ca să poată mulţumi destul pe un oaspete drumeţ. caragiale, p. 123. Nu te turbura tătucă, mai bine mergi de te găteşte, ca să primim oaspeţii veniţi la noi de prin fundul lumii, alecsandri, T. i 410. F i g. Numai i OASTE - 236 - OBICEI lebedele albe, ctnd plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei. Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie Cînd in cercuri tremurinde, cînd în brazde de văpaie. EMINESCU, o. I 152. Oaspeţii caselor noastre, cocostîrci ■şi rîndunele, Părăsit-au a lor cuiburi şi-au fugit de zile rele. alecsandri, o. 167. E x p r. (A fi) bucuros de oaspeţi (rar de oaspete) = a primi cu plăcere musafiri. Bătu în uşă şi strigă: bucuros de oaspete? vissarion, b. 99. + Persoană care vizitează o ţară, o instituţie sau asistă (ca invitat, ca reprezentant) la o solemnitate, la reprezentaţii etc. A devenit o tradiţie ca la marea noastră sărbătoare naţională să fie de faţă numeroşi oaspeţi de peste hotare, scînteia, 1953, nr. 2749. 2. (Transilv., Maram., Bucov.) Nuntaş. La ospăţ ■ ■ ■ tot oaspeţi rari, Tot crai şi tot crăiese mari. COŞBUC, P. I 57. în Transilvania tot oaspetele aduce cu sine cite ceva de-ale mîncării. SEVASTOS, N. 285. — Variante: oâspe (rebreanu, r. i 53, eminescu, 0. i 147, alecsandri, t. ii 97), odspăt (LESNEA, 1. 130) s. m. OASTE, oşti, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Armată, oştire. încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popri-canilor Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. SADOVEANU, O. vii 7. întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova şi se apropia, cu mult popor după ea, de Olt. CAMIL PETRESCU, o. I 8. în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah şi spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, 0.1 144. <$> F i g. Oastea stufului se înclină muin-du-şi vîrfurile în apă. dunăreanu, n. 172. Serviciu militar. A făcut oastea doisprezece ani. REBREANU, I. 14. -4- (Rar) Oşteni, soldaţi. Patruzeci de mii de oaste să te-aştepte-n ascultare, hasdeu, R. v. 141. ^ F i g. Mulţime. Pe drum se-nşiră-o oaste: e oastea proletară. Nici zăn-găniri de arme, nici sarbăda fanfară. . . Ci ochii veseli cată. păun-pincio, p. 93. 2. (învechit) Război, luptă, bătălie. Eu sint, bună maică, fiul tău dorit, Eu, şi de la oaste mă întorc rănit. bolintineanu, o. 33. Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste, băi.cescu, o. ii 46. OĂŞĂ, oaşe, s. f. (Regional) Teren unde e oprit (prin lege) tăiatul copacilor, păşunatul, vînătoarea. — Pronunţat: o-a-, OĂZĂ, oaze, s. f. Loc cu apă şi cu vegetaţie bogată, în mijlocul unui pustiu nisipos. Şi tot fără margini pustia se-ntinde... Abia, ici şi colo, găsesc, cîteodată, Verdeaţa de oază cu dor aşteptată, macedonski, o. i 145. (în comparaţii şi metafore) Toate aceste ginduri şi toată această floră viguroasă. . . începeau să mi se pară ca o insulă intr-un ocean, ca o fragedă oază intr-un pustiu. GAI.ACTION, o. I 347. Era oraşul de-altădată, Sub plopi de-argint, muiaţi în soare, O verde oază fermecată Cu repezi ape cîntătoare. MACEDONSKI, o. I 188. OBÂDĂ, obezi, s. f. 1. Partea periferică a unei roţi de vehicul, peste care se montează şina (la roţile de lemn) sau cauciucul (la roţile autovehiculelor); jantă, coroană; fiecare dintre bucăţile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc această parte a unei roţi de lemn. Se aşezase pe scăunelul lui de sub şopron, la cuţitoaie, să cioplească nişte obezi de roată, vornic, o. 162. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile şi-l făcea obadă de roată. NEGRUZZI, s. I 245. Obezile de lemn nu pot să mai serve mult timp pe şoselele ce se fac pretutindene. I. IONESCU, d. 497. 2. (învechit, numai la pl.) ' Instrument alcătuit din două bucăţi de lemn alăturate, prevăzute cu găuri, în care se prindeau picioarele sau, mai rar, mîinile osîn-diţilor, pentru a-i imobiliza; p. e x t. cătuşe. Fiindcă se împotrivi pe dreptul său, l-au mai băgat şi la başcă, l-au mai ferecat şi la obezi. C. PETRESCU, A. R. 51. Obezi şi lanţ cînd ne mişcăm, Şi plumb cînd istoviţi strigăm Că vrem pămînt! coşbuc, P. I 209. Şi vin’ soro, să mă vezi Cum îmi frîng trupu-n obezi, alecsandri, p. p. 239. F i g. în inimă obezile se sfarmă, Se dezrobesc aducerile-a-minte. goga, c. p. 70. — Variantă: ol)eddă (reteganul, p. I 33) s. f. OBĂDĂ, obădez, vb. I. T r a n z. A lega roata sau spiţele cu obezi. OBĂDĂR, obădare, s. n. Sfredel folosit de rotari pentru a face găuri în obezi. Obcină s. f. v. opcină. OBEĂDĂ s. f. v. obadă. OBEDIÎNŢĂ, s. f. (Livresc) Supunere, ascultare. — Pronunţat: -di-en-, OBELÎSO, obeliscuri, s. n. Monument comemorativ sau decorativ, în arta egipteană, în forma unui stîlp înalt şi ascuţit la vîrf, alcătuit de obicei dintr-un singur bloc de piatră, acoperit cu inscripţii hieroglifice; monument modern, asemănător cu cele egiptene. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară .. Ca o pajură trăsnită într-un vîrf de obelisc. TOpIrceanu, m. 10. Pe vîrful unui obelisc bătrin se abate cîteodată şi un vultur. CARAGIALE, O. iii 243. Pentru un şlic, mai ales să fi fost acel şlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat in vînt. russo, s. 18. + Stîlp scund sau piesă de lemn, de piatră etc. de forma monumentului descris mai sus folosit ca element de arhitectură, ca piatră de hotar etc. OBER, oberi, s. m. (Germanism rar, în graiul minerilor) Muncitor şef. Mi s-a pltns oberul că faci revoluţie în sector, davidoglu, M. 29. 0BERLIHT, oberlihturi, s. n. Porţiune dintr-o fereastră sau dintr-o uşă, situată deasupra cercevelelor sau a canaturilor mobile, avînd deschidere separată, care serveşte la iluminarea şi la aerisirea interiorului. + Geam aşezat orizontal în tavan, spre a lumina o încăpere întunecoasă. 0BERŢAL, oberţali, s. m. (Germanism ieşit din uz) Ospătar care făcea încasările într-un local de consumaţie. Eu eram oberţal la bufet. caragialE, T. n 193. OBÎZ, -Ă, obezi, -e, adj. Care suferă de obezitate, peste măsură de gras. Era bondoacă, obeză. PAS, z. I 81. Un general obez, stacojiu ca un rac fiert. C. PETRESCU, î. n 70. OBEZITĂTE s. f. Stare bolnăvicioasă manifestată printr-o îngrăşare anormală. E aceeaşi Sonia Viişoreanu, mereu torturată de panica obezităţii. C. PETRESCU, C. V. 252. Mînca mult, se văita că băutura îl balonează şi nu se putea reţine, oricit medicii îl preveniseră că e predispus la obezitate. REBREANU, R. I 33. E manifest ameninţată şi de obezitate. CARAGIALE, N. F. 119. OBIĂLĂ1 s. f. v. oglieal. OBIÂLĂ2, obiele, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Bucată de pînză sau de postav cu care ţăranii îşi înfăşoară laba piciorului pentru a le ţine de cald în încălţăminte, înlocuind ciorapul. Dîndu-ne schimburi şi cite două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile binişor. CREANGĂ, A. 25. 2. Zdreanţă, cîrpă. <$> E x p r. A-i curge (cuiva) oblelele sau n curge obidele de pe (sau după) cineva = a fi îmbrăcat în zdrenţe, a fi zdrenţăros. (Cu pronunţare regională) Care de care mai chipeş şi mai îmbrăcat, de se tîriiau aţele şi curgeau oghelele după dinşii. creangă, P. 249. — Pronunţat: -bia-, OBICEl, obiceiuri şi (rar) obiceie, s. n. 1. Deprindere cîştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. Obiceiul să stau de vorbă cu sătenii bătrîni îl am de copil. OBICINUI — 237 — OBIECTIV sadoveanu, o. vn 242. împotriva obiceiului său, Lăpuş-neatiul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească, ne-gruzzi, s. I 148. L o c. a d v. I)C obicci = de regulă, în mod obişnuit, de cele mai multe ori, în genere. Ieşise mai curind ca de obicei, ca să asculte zvonul cel dulce al paserilor, sadoveanu, d. p. 45. Ti tu Herdelea găsi pe Roşu mai ursuz ca de obicei, rebreanu, R. i 299. Lumea se aduna ca de obicei pe cheu la sosirea vaporului, bart, E. 317. Lingă leagăn cintul Mamei de obicei e trist, coşbuc, p. i 265. E x p r. A avea obicei sau obiceiul (sau de obicei) = a obişnui. Ştiind că împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una. CREANGĂ, p. 97. Nu mai am de obicei Ca-n zilele acele Să mă îmbăt şi de seîntei Din stele. EMINESCU, o. i 187. Sfarmă-Piatră ■ . . avea obicei, cînd se punea la masă, să înghită mai întîi şepte-opt bolovani, negruzzi, s. i 246. 2. Rînduială, deprindere consacrată; uz, fel, chip de a se purta, de a se îmbrăca etc., comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină. Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei. EMINESCU, o. i 151. Vede că îi aduc dulceţi. — O, ce bun obicei! negruzzi, s. i 70. îndată după aceea, pre obiceiul războiului, cerură ca cetatea să se predea. BĂI.CESCU, o. II 113. Cite bordeie, atîtea obiceie. 8. (învechit) Lege nescrisă, drept statornicit prin tradiţie. Ostaşii aveau multe privilegii sau obiceie, după cum se zicea p-atunci. bălcescu, o. I 17. Belea ochi şi căsca gura Ca să vază crăngi uscate De propietar iertate, Fiind verzile oprite C-obiceiuri legiuite, pann, p. V. i 89. <$> Obiceiul pămîntului v. p ă m î n t. OBICINUÎ vb. IV v. obişnui. OBICINUINŢA s. f. v. obişnuinţă. OBICINUIT, -Ă adj. v. obişnuit. OBIDA vb. I v. obidi. OBIDAT, -Ă adj. v. obidit. OBÎDĂ, (rar) obide, s. f. 1. întristare adîncă, mîhnire, durere sufletească, chin, amărăciune, păs. S-a întors cătră zid, singur, descărcîndu-şi intr-acolo obida, sadoveanu, z. c. 235. Fără nici o mustrare privea la suferinţele şi obida supuşilor săi. vi.aiiuţă, o. a. i 218. Şi-a adus aminte cu dor şi cu obidă de ea. caraglale, n. s. 55. 2. (învechit) Nedreptate, strîmbătate; asuprire. Slugerul Tudor, care a ridicat noroadele ţării din obidă, să-şi ceară dreptate. C. petrescu, a. r. 191. OBIDI, obidesc, vb. IV. (învechit, astăzi mai ales popular) 1. I n t r a n z. şi refl. A se lăsa pradă deznădejdii sau durerii, a se necăji, a se amări. Dacă tu eşti vinovat (obidindu-se treptat şi arătîndu-şi moalele capului) de ce mi-a făcut mie bubă aici? caraglalE, o. I 264. Ziua Stau şi obidesc, Noaptea Nu mă odihnesc. TEODORESCU, P. P. 528. 2. T r a n z. A deplînge, a jeli. (Atestat în forma obida) Unu-ncepit să ofteze Şi moartea să-şi obideze. pann, p. v. îl 39. 8. T r a n z. A asupri, a împila. — Variantă: obidii, obidez (uodoş, P. P. 203), vb. I. OBIDlltE, obidiri, s. f. (învechit, astăzi mai ales popular) Acţiunea de a (se) obidi şi rezultatul ei. 1. Suferinţă, chin, amar. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adine de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare. GOGA, p. 11. 2. Asuprire, împilare. OBIDÎT, -A, obidiţi, -te, adj. (învechit, astăzi mai ales arhaizant şi popular) 1. Amârît, mîhnit, necăjit, chinuit, zdrobit de durere. Drumeţul pe cărarea-ngustă Cu suflet obidit, trecea, iosif, T. 191. E aşa de obidit, îneît ai crede că vrea să plîngă. caragiale, o. h 177. Bătrînii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi, russo, o. 38. + Care exprimă mîhnire, obidă. Se plimba de colo pînă colo, vorbind ca-n aiurarea unor friguri, cu un glas obidit, brătescu-voineşti, î. 75. La dreapta ei umblau doi coconi tineri.. . cu haine negre şi cu feţe obidite, odobescu, s. i 108. 2. Obijduit, năpăstuit, apăsat. O vrajă s-a ţesut pe deasupra satelor obidite, din auz în auz; undeva. . . se află o ţară întinsă, unde munca e căutată şi răsplătită. bogza, c. o. 306. (Substantivat) îl privise ca pe un binefăcător al celor obidiţi. G. m. zamfirescu, sf. m. n. n 47. Veniţi voi obidiţii lumii, cu buzele înfrigurate, Voi chinuiţii din arsura unei tăceri îndelungate, goga, C. p. 131. — Variantă: obidât, -ă (şez. vm 48) adj. OBÎDNIC. -A, obidnici, -e, adj. (Regional) Slab, neajutorat, invalid. (Substantivat) Nu-i păcat de d-zeu din om teafăr, sănătos, să mă laşi un obidnic? sevastos, la TDRG. OBID<3S, -OASĂ, obidoşi, -oase, adj. (învechit) îndurerat, amărît. Auzi un glas de plîngere întovărăşit de cuvinte jalnice şi obidoase. GORJAN, h. i 66. OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări. împrăştiate prin unghere se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat. bogza, c. o. 69. Am deschis o tombolă cu obiecte la moşi. caragiale, o. II 39. Vaporul. . . ne arunca ca pe nişte obiecte de la o parte la cealaltă a camerei, boun-tineanu, o. 285. Obiect de inventar = tot ceea ce poate fi inventariat (utilaj, marfă, clădiri etc.). 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată o activitate. Obiectul unei cercetări. 1=1 Discuţia a fost foarte lungă şi anevoioasă. Obiectul ei era cererea lui Eliade de a face parte din Frăţia, v. rom. noiembrie 1953, 73. Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a chipului în care el se mişcă şi vorbeşte, alcătuiesc obiectul artei lui I. L. Caragiale. vianu, a. p. 123.. 3. (în organizarea învăţămîntului) Disciplină de studiu ; materie. A luat «foarte bine » la toate obiectele. 4. Scop, ţintă, ţel. Tirziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei, cam ii, petrescu, u. n. 56. Nu-l putură, insă, înturna de la marele obiect ce-şi propusese cu satirele sale. negruzzi, s. ii 149. 5. (Gram.) Complement (direct sau indirect). — Pronunţat: -bi-ect. OBIECTA, obiectez, vb. I. T r a n z. A face o obiecţie, a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susţine altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. — Pronunţat: -bi-ec-. OBIECTIV1, obiective, s. n. 1. Lentilă sau sistem de lentile (mai rar oglindă concavă) care formează într-o lunetă, într-un microscop, într-un aparat fotografic etc. o imagine reală a obiectului observat. 2. Porţiune de teren, localitate, fortăreaţă etc. care prezintă importanţă din punct de vedere militar. Ţintă asupra căreia trage o gură de foc. + F i g. Scop, ţintă, ţel. Convorbirea avusese cu totul alte obiective. arghezi, P. T. 94. — Pronunţat: -bi-ec-, OBIECTÎY2, -A, obiectivi, -e, adj. (în opoziţie cu subiectiv) 1. (Fii.) Care există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea. Folosirea legilor economice obiective de către statul sovietic in opera de construire a socialismului este un înalt exemplu pentru ţările de democraţie populară, scînteia, 1953, nr. 2595. Pentru ştiinţa marxistă, legile limbii sint la fel cu legile din celelalte domenii, ele... au caracter obiectiv, graur, s. L. 93. <$> Adevăr obiectiv v. adevăr. Idealism obiectiv =» aspect al idealismului, care recunoaşte existenţa unei i OBIECTIVAT - 238 - OBÎRŞIE idei mistice, independentă de conştiinţa omenească şi prin a cărei dezvoltare ia naştere lumea materială. + (Despre artă şi creatori) Care are însuşirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detaşat de impresii subiective. Puterea-i obiectivă i-a îngăduit [Iui Victor Hugo] să îmbrăţişeze domenii nemărginite: natura, omul, istoria, universul. SADOVEANU, E. 226. 2. (în vorbirea curentă) Nepărtinitor, imparţial. Junimismul a avut pretenţia. . .. că asistă. ■ ■ la fenomenele politice, sociale şi culturale şi că le defineşte din punct de vedere obiectiv, ibrăileanu, sp. cr. 98. Să aprobaţi întocmai planul meu, în toate amănuntele, studiat din punct de vedere obiectiv pur. CARAGIALE, o. Vil 200. (Adverbial) Cu moşul nu-i chip să discuţi obiectiv, că el din chestia pensiei nu iese. rebreanu, R. I 65. — Pronunţat: -bi-ec-. OBIECTIVAT, -Ă, obiectivaţi, -te, adj. Devenit obiectiv2 concretizat, materializat. [înţelegem] prin psihologie totalitatea faptelor sufleteşti introspectate şi «obiectivate» prin exprimare. ibrXilEanu, s. 221. OBIECTIVISM s. n. 1. Atitudine de falsă obiectivitate, de pretinsă nepărtinire, prin care se maschează poziţia de clasă în rezolvarea problemelor politice şi teoretice (v. apolitism); prezentarea unor teorii, a unor concepţii opuse, fără a lua atitudine faţă de ele. 2. (Ieşit din uz) Obiectivitate. Caragiale, cu tot obiectivismul său. ■ . găseşte prilejul să se amestece direct in bucăţi curat literare, pentru a da lovituri « liberalismului ». IBRĂILEANU, SP. CR. 223. — Pronunţat: -bi-ec-, OBIECTIVÎST, -Ă, obiectivişti, -ste, adj. Care ţine de obiectivism (1), care manifestă obiectivism (1). — Pronunţat: -bi-ec-, OBIECTIVITATE s. f. 1. însuşire a ceea ce este obiectiv (1). 2. Imparţialitate, nepărtinire, lipsă de idei preconcepute în aprecierea, în raţionamentul cuiva. Mai este încă o categorie foarte mică ■ ■ ■ dar pe care, pentru interesul obiectivităţii cercetării de faţă, nu trebuie s-o dăm uitării, caragiale, O. ni 219. — Pronunţat: -bi-ec-, OBIECTIVIZA, pers. 3 obiectivizează, vb. I. Refl. (Neobişnuit) A căpăta un caracter obiectiv. OBIECTIVIZARE,. obiectivizări, s. £. (Neobişnuit) Faptul de a se obiectiviza. Mediul ţărănesc. . . prin caracterele sufleteşti pe care le provoacă, produce, fireşte, şi aici efecte contrarii şi în loc de a provoca o subiec-tivizare psihică, produce o obiectivizare psihică, gherea, st. cr. nx 365. OBIÎCŢIE, obiecţii, s. f. (Adesea în legătură cu verbele « a face », « a ridica » etc.) Argument care se opune unei teze, observaţie prin care cineva îşi manifestă dezacordul faţă de ceva. V. critică. O obiecţie poate să ne fie făcută, şi anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. cr. I 313. Şi-şi plecă urechea ca şi cînd i s-ar fi făcut o obiecţie pe care n-a auzit-o. vi^ahuţă, o. a. iii 23. — Pronunţat: -bi-ec-. — Variantă: obiccţiunc (ibră- H,EANU, SP. CR. 93) S. f. OBIECŢIÎJNE s. f. v. obiecţie. OBIELTjŢĂ, obieluţet s. f. Diminutiv al lui o b i a 1 ă2. OBIJDUÎj obijduiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) A nedreptăţi, a împila, a asupri. Nu se cuvine să obijduiesc om nevinovat. sadoveanu, b. 220. Da mă rog, cucoane, nu mă obijduiţi. alecsandri, t. 1333. OBIJDUÎRE s. f. Faptul de a o b i j d u i; asuprire, împilare. în loc de dreptate, obijduirea săracilor şi celor mici. GHEREA, ST. CR. I 71. OBIJDUlT, -A, obijduiţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Nedreptăţit, năpăstuit, împilat, asuprit, exploatat. Am cunoscut in ţărănimea romînească o clasă obijduită, părăsită şi trădată. SADOVEANU, E. 30. Aşa, copii obijduiţi, Pe lumea noastră sint poeţii. IOSIF, patr. 85. <]> (Substantivat) Se suie pină la cer plîngerile obijduiţilor. sadoveanu, z. c. 235. Făcea in mintea lui o adevărată apărare a dreptăţii celor obijduiţi. BUJOR, S. 120. Caragiale reprezintă. ■ ■ critica socială extremă a liberalismului, făcută în numele celor mici şi obijduiţi. ibrăileanu, sp. cr. 259. OBIŞNÎNIE s. f. (învechit) Lămurire, informare. Am înţeles cursul pricinei. . . Vra să zică, ai îndestulă obişnenie despre dînsa? alecsandri, T. 1359. OBIŞNUI, obişnuiesc, vb. IV. 1. Refl. A se deprinde, a se familiariza, a se învăţa. Se obişnuise de două zile cu sunetul acesta. DUMITRIU, N. 127. Încet-încet, ochii mi se obişnuiră cu întunericul, sadoveanu, o. vi 12. Se obişnuise să fie primit... cu izbucniri de «trăiţi i> şi voie bună. rebreanu, -R. II 84. ^Tranz. A obişnui pe copii cu cititul. 2. T r a n z. A practica un anumit obicei; a avea o anumită deprindere. Minerii, cu tristeţe şi mîndrie, cel mai des obişnuiesc să spună: mina noastră e veche de o sută de ani. bogza, c. o. 120. Refl. impers. (în e x p r.) Se obişnuieşte să. . . = este obiceiul să. . . — Variantă : obicinui (pronuntat - bici-) (NEGRUZZI, s. i 199) vb. IV. OBIŞNUINŢĂ, obişnuinţe, s. f. Faptul de a fi obişnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei. ^Loc. a d v. Din obişnuinţă — în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care, din obişnuinţă dăscălicească, nu putea vorbi. C. PETRESCU, î. I 15. Ţăranii se uitau toţi după brişcă mai mult din obişnuinţă. rebreanu, r. ii 17. — Variantă: obicinuinţă (pronunţat -bici-) (conachi, p. 81) s. f. OBIŞNUIT, -Ă, obişnuiţi, -te, adj. 1. Care a devenit un obicei, care a intrat în obişnuinţa cuiva, care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic cuiva. Lîngă vatră, cu coatele pe genunchi şi cu tîmplele în palme, se cufundă în starea ei obişnuită, sadoveanu, b. 63. îl primi cu drăgălăşia-i obişnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. rebreanu, r, ii 258. Porniră la drum in obişnuitul mers al cailor ţărăneşti, mironescu, S. a. 133. + (Substantivat) Persoană care frecventează în mod obişnuit un loc. Obişnuiţii cîrcimnii rîd în timpul cînd Marmeladof povesteşte. GHEREA, ST. CR. ii 231.. 2. Care se face în mod regulat, care se întîmplă sau se întîlneşte frecvent sau de obicei (într-un loc), care -se foloseşte adesea; curent. îşi răsuci obişnuita ţigară şi-mi zîmbi cu prietinie. sadoveanu, o. viii 8. (Adverbial) Eminescu a străbătut etapele de dezvoltare literară pentru care, obişnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe, sadoveanu, e. 79. 3. Care nu se distinge prin nimic; comun (2). A lucrat din lemn obişnuit o vioară. — Variantă: obicinuit, -ă (pronunţat -bici-) (c. petrescu, î. i 251, creangă, p. 209, negruzzi, s. i 296) adj. OBÎRŞIE, obîrşii, s. f. 1. Punct de plecare, început, origine. Acest obicei... nu l-am mai întîlnit pe nicăieri la romîni... de bună seamă că la turci e obîrşia lui. SEVAS-Tos, n. 239. 2. Locul unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva; origine (socială). Baba Rada avea nepoţi care învăţaseră prin şcoli şi se însuraseră cu femei bogate, faţă de care îşi tăinuiau obîrşia. PAS, z. I OBLANIC — 239 — OBLIGATIVITATE 191. Porecla îi este Bistriţanu, care-l arată unde ii e obirşia. Sadoveanu, A. I,. 190. Efti butt de limbuţie, Dar unde-ţi e dovada de-naltă obîrşie? at.kcsandri, T. n 81. 3. Locul unde începe să se formeze albia unui rîu. Din culmi împădurite şi stincoase Reci obirşii, A coborit Piriul cu pietroaie mari de munte, camii, PEXRESCU, v. 23. Trecem pe la obirşia izvoarelor sărate, peste vîrtoa-pele sălbatice ale Nemirei. viahuţă, o. a. n 153. -4-(Rar) Intrarea unei peşteri. O peşteră... a cărei obirşie sau gură erea foarte largă, gorjan, H. n 71. + Capătul din deal al jilipului, lărgit ca o pîlnie, pe unde se introduc buştenii în jilip. 4. (Regional) Bucată de pămînt moştenită din tată în fiu; ţarină, glie. Nu era supărat nici pe tată-său nici pe cai, că în loc să-l lase să se joace îl ţineau cu ei la muncă. Că doar « obirşia o trebuia arată. dumiXriu, n. 147. — Accentuat şi: (rar) obîrşie. OBLĂNIC, oblanice, s. n. (Regional) Suport făcut dintr-un ştergar sau dintr-o bucată de pînză încolăcită, pe care îl pun femeile pe creştet cînd poartă greutăţi pe cap. — Variantă: oblâinic s. n. OBLĂINIC s. n. v. oblanic. OBLĂDUI, oblăduiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A conduce, a administra, a cîrmui, a guverna. A oblăduit moşia pentru slava ei şi-a lui. davii.a, v. v. 33. Orînduind vechil... ca să oblăduiască împărăţia... ieşi spre seară din cetate, gorjan, e, i 3. Refl. Mănăstiri osebite şi neatirnate unele de altele, oblăduindu-se fiecare de sine. odobescu, s. n 16. <ţ> Intranz. Pe atunci, oblăduia pe Lotru un boier mare. Galacxion, o. i 67. Alergă la prea înalta Poartă. .. rugîndu-se să-l mazilească şi arătînd că nu mai iaste destoinic de a oblădui. La odobescu, s. I 279. 2. A proteja, a ocroti, a apăra. OBLĂDUÎRE, oblăduiri, s. f. 1. Acţiunea de a oblădui şi rezultatul ei; guvernare, conducere. Pentru oblăduirea ţinuturilor creştine coprinse de dînşii. . . simţise trebuinţă a se sluji cu oameni cari să vorbească limbile europene, odobescu, S. a. 126. Toţi boierii duşmani oblăduirii mele Sînt prinşi de acest paingăn în desele-i reţele, aliîcsandri, t. ii 86. Cum a fost oblăduirea mea?. ■ ■ Care s-a întors de la uşa mea, fără să cîştige dreptate şi. mîngîiere? negruzzi, s. i 140. + (Concretizat) Organ de conducere, stăpînire. Înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amesteca în traiul. . . lighioanelor sălbatice. odobescu, s. iii 38. 2. Protecţie, ocrotire. Femeile mă salutau zimbind, ca pe un profesor subt oblăduirea căruia doreau ele să-şi aşeze cîndva acele odrasle. Sadoveanu, a. i,. 181. Rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei. rebreanu, i. 67. oblăduitOr, -oâke, oblăduitori, -oare, adj. (Rar) Care guvernează, conducător, cîrmuitor, protector. (Substantivat) Era un cintăreţ care, în tinereţa lui, ar fi fermecat şi pe vodă, dacă acest mindru oblăduitor al ţării Moldovei s-ar fi ostenit să vie să-l asculte la bisericile tir-gului. sadoveanu, E. 125. OBLEĂGĂ, oblege, s. f. (Regional) Teren cultivabil lăsat un an să se odihnească, servind ca păşune; pîrloagă. OBLfiTE s. m. v. obleţ. OBLfiŢ, obleţi, s. m. Peşte mic de culoare albă-argintie, turtit lateral, care trăieşte în apele dulci (Alburnus lucidus); albişor1. Văz jucînd obleţi. sadoveanu, a. h. 145. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleţ, ca să fie. SEBASXIAN, X. 19. « Obleţul, de Dunărea obleţul!» ¡i glasul lui domol se pierde in liniştea cucernică a înserărei. dunXreanu, ch. 85. — Variantă: oblfete s. m. OBLI, oblesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A îndrepta, a nivela. Cum şi unde s-au întîmplat cîte o rîpă... au săpat de sus şi au aruncat în groapă, pînă au oblit şi au înfrumuseţat locul. GOI.KSCU, î. 165. + Refl. (Despre oameni) A da corpului o poziţie dreaptă, a se ţine drept. După ce au plecat cei doi cărăuşi, Visalon Luca s-a oblit greoi de şale. vornic, o. 326. OBLIC, -Ă, oblici, -e, adj. 1. Care e înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; pieziş, plecat, aplecat. în lumina oblică a soarelui de toamnă, scăpărară arme. SADOVEANU, Z. C. 11. O rază oblică străpungea frunzele. c. peXrescu, s. 142. La bătălia de la Sibiu... vedem pe Mihai a da rînduielii sale de bătălie o poziţie oblică. bXlcescu, o. I 29. «$>■ (Adverbial) O rază de soare a intrat oblic prin fereastra deschisă. C. PEXRESCU, c. v. 212. + (Despre cilindre şi prisme) Care are generatoarele sau muchiile înclinate faţă de bază; (despre conuri şi piramide) cu dreapta care uneşte vîrful cu centrul bazei înclinată faţă de bază. + (Despre ochi) Cu colţurile exterioare ridicate spre tîmple; codat. Era într-adevăr foarte tinără, cu obrajii mari albi de tot, cu ochii negri puţin oblici. CAMU, PEXRESCU, N. 4. 2. (în opoziţie cu caz direct, numai în e x p r.) Caz oblic=nume dat uneori în gramatica romînă cazurilor genitiv şi dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, afară de nominativ şi vocativ. OBLICI, oblicesc, vb. IV. T r a n z. (Popular şi arhaizant) 1. A descoperi, a dibui; a găsi. E mîţa de la vecina. Că mi-a oblicit slănina, marian, s. 136. Au început ei a se văiera pentru că le era frică să nu-i oblicească cineva. SBIERA, p. 5. Mindro, de dragostea noastă Răsărit-a pom in coastă.. . Duşmanii l-au oblicit, Cu securile-au ieşit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 70. 2. A afla, a auzi în taină, a prinde de veste, a simţi. Eu socot că are o pricină, de aceea întîrzie. — Ştii ceva? ai oblicit ceva? sadoveanu, b. 39. Finii şi vecinii, Dacă-mi obliciră Ce vrea lelea Firă, Mi se învoiră. coşbuc, p. ii 152. <0* A b s o 1. Mărculeţ s-a dus de-acasă, Şi turcu a d-oblicit. . . Şi rău l-a batjocorit. jarnîk-bîrseanu, d. 485. Intranz. Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiţi, cu oaste, Chiajna... nu se turbură prea mult. odobescu, s. i 115. OBLICITĂTE s. f. Proprietatea unei drepte de a fi oblică faţă de o dreaptă sau un plan; poziţie oblică. OBLIGĂ, oblig, vb. I. 1. T r a n z. A constrînge, a sili la ceva. A făcut o descoperire, ştiu că e lucru serios, şi mă simt obligat, ca prieten, să viu să-l felicit, baranga, i. 153. Cine te obligă adică să renunţi. . . la libertate? C. PEXRESCU, î. n 124. (Poetic) Chinuite apele se zvîrcolesc şi se reped orbeşte. . . Uneori, munţii le obligă parcă să meargă pe un grătar de cuţite, bogza, c. o. 336. 2. T r a n z. A determina pe cineva să simtă recunoştinţă în urma unui serviciu care i s-a făcut; a îndatora. Mi s-a întîmplat cîteodată să oblig prietenii, împru-mutîndu-i. alecsandri, T. 816. Te rog să binevoieşti a-mi traduce alăturatul răvaş şi a-mi trimite îndată traducerea. Mă vei obliga foarte mult. id. S. 40. 3. Refl. A se angaja, a-şi lua o sarcină. S-a obligat să vină. OBLIGĂT, -Ă, obligaţi, -te, adj. Care simte recunoştinţă; îndatorat. (Substantivat) Cum vezi, eu sînt obligatul dumitale. c. PEXRESCU, R. DR. 109. OBLIGATIVITATE s. f. Caracterul a ceea ce este obligatoriu. Obligativitatea învăţămintului elementar. OBLIGATOR — 240 — OBOIST OBLIGATOR, -OĂRE adj. v. obligatoriu. OBLIGATORIU, -ORIE, obligatorii, adj. (Şi în forma obligator) Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit. V. impus. Adevărurile ştiinţelor sint deopotrivă obligatorii pentru fiecare. GHEREA, ST. CR. III 198. — Variantă: obligatdr, -oare adj. OBLIGAŢIE, obligaţii, s. f. 1. Ceea ce i se impune cuiva sau îşi impune cineva să facă într-o anumită situaţie ; datorie, sarcină, îndatorire. A spus la început că %are obligaţii faţă de mamă şi de două surori. TAS, z. I 94. Printre oamenii noştri am contractat o obligaţie, c. FE-TRESCU, î. II 105. 2. Legătură juridică prin care o persoană poate fi constrînsă de altă persoană să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. (Fin., mai ales în forma obligaţiune) Titlu înscris (emis de stat sau, în ţările capitaliste, de o societate pe acţiuni), reprezentînd o sumă de bani împrumutată, care trebuie restituită într-un anumit timp şi care dă drept deţinătorului la o dobîndă anuală fixă. — Variantă: obligaţiune (Ghica, s. 449) s. f. OBLIGAŢIUNE s. f. v. obligaţie. OBLIGEĂNA, obligene, s. f. Plantă erbacee cu miros plăcut, cu frunze liniare late şi flori gălbui, care creşte pe marginea apelor; e utilizată în medicină (Acorus calamus ). OBLITERA, obliterez, vb. I. 1. Refl. (Livresc, despre o inscripţie, un manuscris etc.) A se şterge treptat, a deveni neciteţ, a se spălăci. Manuscrisele se obliterează cu timpul. 2. T r a n z. A anula (un timbru) aplicînd o ştampilă. OBLITERARE s. f. Acţiunea de a (s e) oblitera. OBLITERĂŢIE, obliteraţii, s. f. 1. Obliterare. 2. (Med.) Astuparea vaselor sanguine prin îngro-şarea pereţilor sau prin formarea cheagurilor. Obliteraţia arterelor. OBLÎNC, oblîncuri, s. n. Partea de dinainte a şeii, mai ridicată şi încovoiată. Călăreţii se aplecară pe oblîncuri, caii zguduiră pămîntul în ropotul copitelor. sadoveanu, o. vi 48. Să doboare cocorii. . . repezind asupră-le agerii săi şoimi, legaţi de oblîncul şelei. ODOBESCU, s. m 54. OBLOJEĂLĂ, oblojeli şi oblojele, s. f. (Popular) Cataplasmă, pansament. Rănile dezlegate din bandaje şi oblojeli. G. m. zamfirescu, SF. M. N. ii 241. Mi-o închipuiam acum înconjurată de copii. .. făcînd oblojele dascălului Gheorghe. gane, n. ii 149. Tot îmbla din babă în babă cu descîntece şi cu oblojele. CREANGĂ, p. 111, OBLO JÎ, oblojesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Popular) A trata (o rană, un organ bolnav sau un om bolnav) cu mijloace băbeşti, a lecui prin oblojeli; a pansa o rană. Dioaica ni-a oblojit cînd am fost bolnav. STANCU, D. 273. Baba Aniţa pregătea legăturile care trebuiau să oblojească rana. sadoveanu, o. i 51. + F i g. A purta (de) grijă cuiva, a îngriji. V. răsfăţa. Nu cumva doreşti, mă frăţioare, să te oblojim numai pe tiîie? sadoveanu, p. m. 269. 2. Refl. F i g. A se înfofoli, a se înveli, a se înco-toşmăna. OBLOJÎRE s. f. (Popular) Acţiunea de a obloji; oblojeală. OBLOJÎT, -Ă, oblojiţi, -te, adj. 1, (Popular) Căruia i s-au pus, i s-au aplicat oblojeli. 2. F i g. îmbrăcat gros, înfofolit, încotoşmănat. OBLON, obloane, s. n. 1. Dispozitiv format din unul sau mai multe panouri de lemn sau de metal, aşezat în faţa sau în spatele unei ferestre, a unei uşi sau deschizături, pentru a constitui o închizătoare mai sigură, o protecţie contra intemperiilor, a luminii prea mari etc. închise obloanele şi pofti pe domni să-l informeze ce-ar dori pentru cină. sadoveanu, a. L. 26. Trage definitiv oblonul ghişeului. SEBASTiAN, T. 191. Ne-a dus deoparte, într-o odaie mare cu obloane la fereşti. CREANGĂ, O. A. 81. 2. (Regional) Deschizătură în formă de fereastră într-un perete (mai ales al podului); tăblie, de lemn care închide această deschizătură. Au sfătuit ce-au sfătuit, apoi. . . au coborît pe scara proptită sub oblon. gai,an, z. r. 270. 3. (învechit) Uşă a trăsurii; portieră a unui cupeu. Sosi într-o trăsură închisă, cu patru cai, întovărăşită de doi călăreţi la oblon. gane, N. iii 59. El mi-a deschis oblonul trăsurii. AI,ECSandri, T. I 352. OBLONG, -A, oblongi, -e, adj. (Franţuzism) Care e mai mult lung decît lat, lunguieţ, alungit. O faţă slabă, oblongă, de o blîndeţe suavă. cXwnescu, E. 29. OBLONI, oblonesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A închide cu obloane. (F i g.) Oblonitu-mi-a fereastra Gerul, cu-a lui flori de gheaţă, vi^ahuţă, o. a. 86. OBLONÎT, -A, obloniţi, -te, adj. închis cu obloane. Casele erau cu uşile închise, cu ferestrele oblonite. Camilar, N. i 71. Dincolo de ferestrele oblonite, în sălile dinlăuntru, lumea nu dormea, sadoveanu, z. c. 319. OBLU1 adv. (Regional) în linie dreaptă, drept; p. e x t. (în legătură cu verbe de mişcare) fără înconjur, fără ocol, direct. O sanie cu tălpi de lemn luneca oblu, fără zgomot, c. petrescu, r. dr. 143. Se ducea oblu pe drumul prăfuit, gîndindu-se la atîtea şi atîtea lucruri. D. zamfirescu, R. 223. Deştept. copilul geme şi oblu-n sus tresare. COŞBUC, p. II 188. ()BLU2, CABLA, obli, oable, adj. (Regional) Care se prezintă ca o linie dreaptă, drept. Diră oablă din apa Nistrului pînă-n muntele ăl mare. delavrancea, o. n 30. Dar ea are faţa albă Ca tăiată-n flori de nalbă Oblu trup ca bradu-n plai. coşbuc, f. II 210. Prinse a căuta lemne oable de casă. rETEGanui,, p. m 60. + (Despre cîmpii) Plan, neted, şes. Toată acea lată şi oablă cîmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie, odobescu, s. in 194. + (Despre înălţimi, urcuşuri) Aproape vertical, abrupt, povîrnit. Săpătura costişei venea oablă ca o prăpastie. sadoveanu, b. 227. [Muntele] era mai luciu decît oglinda şi mai oblu decît păretele. reteganui,, p. I 41. OBNUBILĂT, -Ă, obnubilaţi,-te, adj. (Rar, despre memorie, vedere etc.) Umbrit, întunecat; slăbit. Inteligenţa [bolnavului] pare foarte obnubilată, parhon, o. a. 1255. OBNUBILĂŢEG s. f. (Rar) Umbrire, întunecare, slăbire a memoriei, vederii etc. De cîtva timp, bolnavul se află într-o stare de obnubilaţie psihică aproape completă. parhon, o. a. i 267. OB0D, oboduri, s. n. Cilindru făcut din coajă de copac sau din lemn, aşezat în jurul pietrelor morii ţărăneşti, pentru a împiedica risipirea făinii. OBOI, oboaie, s. n. Instrument muzical de suflat, în formă de tub cu ancie dublă, construit din lemn (de abanos sau de cedru), cu găuri şi clape, folosit mai ales în orchestră; are o sonoritate potrivită pentru a crea o atmosferă pastorală melancolică. Alăturea ursuz platanul mîncat şi găurit de ploi Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. anghel-iosif, c. M. II 37. O instrumentaţie bizară din concertul căreia nit lipsea nici piculina, nici oboiul, hogaş, m. n. 86. OBOÎST, -Ă, oboişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă din oboi. OBOL 241 — OBRAZ 0B(3lj, oboluri, s. n. (Mai ales în construcţii cu verbul «a da») Monedă; p. e x t. sumă modestă cu care cineva contribuie la o acţiune; f i g. contribuţie de orice natură. OBOR, oboare, s. n. 1. (Munt., Mold.) Loc, de obicei împrejmuit, unde se ţine tîrgul de vite, de fîn, de lemne; tîrg de vite. Negustori aprigi de cereale, geam- başi vestiţi de oboare, samsari de lină şi brinseturi. i. BOTEZ, şc. 87. Măgarul se vinde tot în oborul armăsarilor. pann, p. v. n 117. Se mai duse stăpinul nostru La obor Şi cumpără doi boi. TEODORESCU, P. P. 140. 2. împrejmuire pentru vite în apropierea casei, la cîmp, la tîrlă etc.; ţarc, ocol. Văzu la lumina lunei pe porcarul mînăstirii ducînd din urmă vreo zece-cincisprezece porci, care scăpaseră pe semne din obor. STĂ NO iu, c. I. 186. 8. (Regional) Loc îngrădit în jurul. unei case ţărăneşti (v. curte) sau în apropierea ei, unde se ţin unelte agricole, nutreţ pentru vite etc. Iată că era-n mijlocul oborului, înaintea curţii, un stilp mare. RETE-ganui,, P. ţjii 21. Cind treci pe lîngă obor, Mă cuprinde, bade-un dor. hodoş, P. P. 45. 4. împrejmuire de nuiele, de stuf făcută într-o apă curgătoare pentru a ademeni şi păstra peştele viu; spaţiul din interiorul acestei împrejmuiri. Talionul ii al obştei, cu tot ce are: plase, sîrme, taraci, oboare. DA-VIDOGIAJ, o. 51. OBOREĂN, oboreni, s. m. (Rar) Persoană care locuieşte în cartierul apropiat de obor. Oborenii puneau cometa în socoteala intrării în Bucureşti a împăratului Austriei. MACEDONSKI, O. III 90. OBORÎ, obor, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) A dobori, a culca (cu o lovitură) la pămînt, a ucide; f i g. a scoate prin uneltiri dintr-un post, dintr-o demnitate. Pe tatăl meu. . . îl oborîseră cu buzduganele vorniceii Sucevii. Sad o veanu, N. P. 33. N-apucă să sfirşească, căci buzduganul armaşului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî Ia pămînt. negruzzi, s. I 152. Ei ştiu foarte bine, că de nu mă vor oborî ei, eu ii voi oborî. kogai.niceanu, s. 187. 0B0R0ĂCĂ s. f. v. oboroc. OBOROC, oboroace, s. n. (Şi în forma obroc) 1. Vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut din scoarţă de tei, care serveşte (la ţară) ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea şi transportul acestora. V. baniţă, m i e r ţ ă. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. creangă, p. 5. La măsură a ieşit ■ ■ ■ Dintr-un snop Un oboroc, teo-dorescu, p. p. 151. Expr. A pune (sau a ascunde, a (ine etc.) ceva sub obroc (sau oboroc) = a feri ceva de văzul lumii, a ţine ascuns. Eşti cel ce astăzi ai lumină; nu o pune subt obroc! las-o să lumineze aproapelui tău. galaction, o. i 247. Bată-te pustia noroc, că te-am pus sub oboroc. ŞEZ. i 3. <ţ> F i g. Lumina ştiinţei de carte nu a mai zăbovit sub obroc pentru cei mulţi. I. botez, şc. 8. 2. Coş de nuiele fără fund, în care se prinde crapul (din stuf). Punem oborocul unde umblă ori trece peştele. SAD O VEANU, î. A. 112. 8. (Bucov.) Un fel de ciubăraş în care se înmoaie rufele. Pină i-or fierbe oalele la foc, ca să toarne în obroc peste cămeşi, s-ati pus la stative şi s-au fost dat la ţăsut. şuiera, p. 309. — Variante: oboroiică (sadoveanu, o. vm 81, ai,ec-sandri, t. 920) s. f., obroc s. n. OBOSEALĂ, oboseli, s. f. Slăbire a puterilor, cauzată de un efort fizic sau intelectual, stare a celui obosit; osteneală, istovire. Uită de oboseli şi de necazuri, ca şi cum ar fi ieşit întinerit dintr-o baie. vornic, p. 191. Eram sfîrşit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. sadoveanu, o. vi 66. Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EînNESCU, o. i 136. (Tehn.) Scădere a rezistenţei mecanice a materialului unei piese folosită des. OBOSÎ, obosesc, vb. IV. I n t r a n z. A-şi pierde puterile fizice sau intelectuale în urma unei sforţări îndelungate, a simţi oboseală; a osteni. Copilul obosise, gifîia, se împiedica de pietroaiele mari. DUMITRIU, N. 152. Cind îi obosesc ochii, s-apucă de altceva, stancu, d. 90. De cind m-o adus păcatele aici, am obosit ca un cal de poştă. AI.ECSANDRI, T. i 137. -O T r a n z. M-au obosit Căile-alergate. coşbuc, p. i 260. Dar toţi caii-şi obosea Şi potrivă nu-şi găsea. AI.ECSANDRI, p. p. 27. Uliţele oraşelor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie şi obosesc vederea, negruzzi, s. I 70. Refl. Şi să luară de să luptară pină ce se obosiră, dar nici unul pe altul nu s-au putut învinge, reteganui,, p. i 73. OBOSlRE s. f. (Rar) Faptul de a obosi; oboseală. După aceste cuvinte. . . îşi plecă fruntea cu o tristă obosire. alecsandri, p. 26. Am început a simţi obosirea. negruzzi, s. I 317. 0B0SÎT, -A, obosiţi, -te, adj. Care simte oboseală, sleit de puteri, ostenit, istovit. Sta întunecat şi obosit, cu privirile aţintite în gol. dumitriu, n. 76. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, caragiai.e, o. ii 199. Ipate. ■ . obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă. CREANGĂ, P. 158. <$> (Adverbial) Vorbea puţin şi obosit, vornic, p. 20. F i g. în lumina din ce în ce mai albă a zilei, veneau parcă mai obosite deosebitele zgomote ale tirguşorului. SADOVEANU, o. IV 28. Din mii de sunete uşoare... se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sînul obosit al naturii, odobescu, S. m 17. OBOSITOR, -OĂRE, obositori, -oare, adj. Care oboseşte, care aduce oboseală, istovitor, p. ext. plictisitor. O întindere de şese poşte lungi şi obositoare, creangă, a. 117. (5B0T, obote, s. n. Scîndura din faţă de la sanie. OBOVĂL, -Ă, obovali, -e, adj. (Despre frunze) Care are formă ovală şi este legată de peţiol prin extremitatea mai ascuţită. OBRĂŢ, obraţe şi obraţuri, s. n. (Mold.) 1. Veche unitate de lungime, egală cu 26,76 m; (astăzi) măsură de lungime (nedeterminată), de obicei mică. La o sută de obraţe, curge Şiretul, sadoveanu, o. i 284. La vro cîteva obraţuri, gîrneţul s-a înfierbintat. CREANGĂ, P. 126. înce-pînd a cosi, coasa merse cîteva obraţe şi odată sări din toporîşte. ŞEZ. I 85. 2. Suprafaţă de teren, lată de aproximativ o prăjină şi lungă de patru. Lanurile mari. . . se răcluiesc la un obraţ, la două obraţe ori la mai multe obraţe şi pe urmă se dau la secerători bucăţi care se despart între ele prin cărări. PAMI'ILE, A. R. 120. OBRĂŢIE, obraţii, s. f. Loc îngrădit plantat cu pomi, la poalele unui deal cu vii. OBRĂZ, (1) obraji, s. m., (2,3,4) obraze şi obrazuri, s. n. 1. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale feţei; pielea care acoperă aceste părţi. Lacrămi amare năvăleau şi-i frigeau obrajii, sadoveanu, o. IV 347. îl sărută pe amîndoi obrajii, înduioşat şi de-abia stăpînindu-şi firea, rebreanu, r. ii 16. Ca partea de la soare a unei caise, aşa sînt obrajii tăi şi tot aşa de mirositori. delavranceâ, o. ii 81. Umerii obrajilor = proeminenţe formate din oasele obrajilor, dedesubtul ochilor; pomeţi. ^ E x p r, (La sg., ca expresie a cuviinţei) Să-ţi fie in obraz! (sau să-ţi fie ruşine obrazului!), se spune cuiva care a săvîrşit ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de ruşine = a-i fi cuiva foarte li i OBRAZ — 242 — OBRĂZUI ruşine, a se ruşina foarte tare. îmi plesneşte obrazul de ruşine cînd mă gîndesc cum am să mă înfăţoşez .înaintea femeii celeia. creangă, p. 172. A îi gros de obraz = a fi fără ruşine, obraznic. Lupul e gros de obraz, eu unul nu-i dau crezare cîtă vreme este încă în pielea lui. GANE, N. I 130. A avea obraz subţire — a fi binecrescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subţire cu cheltuială se ţine = pentru a putea face faţă unor pretenţii mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. (A fi) fără obraz = (a fi) neruşinat, necuviincios. Cum mergea, dă de nişte copii făr-obraz, chinuind un căţăluş. reteganul, p. v 3. A-şi pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu reputaţia, cu autoritatea pe care o ai. Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trîntor, mare minune-i şi asta! CREANGĂ, p. 331. A da (cuiva) obraz — a îngădui (cuiva) prea multe, făcîndu-I astfel să devină obraznic; a da cuiva nas. Celui fără ruşinare De-i dai ceva obraz, sare Să ţi să urce-n spinare, pann, p. v. iii 33. (Ca expresie a cutezanţei) Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? Cu ce obraz mă faci pe mine de vină? dumitriu, n. 48. Cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui. CREANGĂ, P. 145. A (mai) avea obraz sau a (mal) avea încă obraz să •.. = a avea îndrăzneala să. . . Ai băut cît şăpte şi mai ai obraz să te jăluieşti. alecsandri, t. 561. Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obraz să cauţi loc în rai. NEGRUZZI, s. I 93. + F i g. Cinste, valoare morală a unei persoane. Pe obrazul tău nu dau eu nici o duşcă de apă chioară. REBREANU, i. 33. 2. Partea anterioară a capului omenesc; faţă, figură, chip. Tudor Şoimaru tresări ca izbit în piept pe calul lui şi obrazul deodată i se lumină, sadoveanu, o. vii 84. îşi aruncase în obraz un pumn din apa fermecată. GALAC-tion, o. i 55. <$» F i g. Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori punctînd cu pistrui negri obrazul pămîntului. rebreanu, r. i 70. ^ Expr. A ieşi (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieşi cu bine dintr-o situaţie dificilă, a o scoate la capăt cu demnitate, fără a .se compromite, cu faţă curată, demn, onorabil. Fuge. . . scăpînd cu obraz ciirat. CREANGĂ, p. 216. N-o scos-o la capăt cu obraz curat. şez. iii 6. A-i spune cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct; a-i spune verde în faţă. I-a spus-o şefului de la obraz, ştiu eu. GALAN, z. R. 15. A orbi (pe cineva) de la obraz = a-i spune cuiva minciuni vădite; a încerca sa înşele pe cineva în chip grosolan. A scoate obrazul în lume = a se arăta printre oameni, a apărea în societate. Mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine, creangă, a. 51. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. De atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. creangă, p. 29. (Rar) A da obraz = a se înfăţişa la cineva, a da ochi cu cineva. Da de unde şi pînă unde lă noi?. . . De atîta vreme de cînd nu ne-ai mai dat obraz. alecsandri, t. i 41. 3. (învechit şi arhaizant, adesea urmat de deter- minări adjectivale) Persoană, personaj, ins. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut, sadoveanu, b. 116. Vor mai sosi pînă în prînz vreo două obrazuri de la Ploieşti, aşa că va fi zaiafet, pas, l. i 14. Va fi slobod stăpînirii să vînză această slobozenie la obrazele care va voi. GOLESCU, î. 92. (Cu determinări indicînd funcţia, rangul) Asta e treaba obrazelor judecătoreşti. caraGIale, S. 60. £ x p r. Obraz subţire — persoană fină, care trăieşte" în lux, aristocratică, pretenţioasă. De obraze subţiri, care vin de-a dreptul de la domnie, eu am început a mă teme. SADOVEANU, F. j. 515. Oare nu cumva v-aţi face şi voi nişte feciori de ghindă. . . că sînteţi obraze subţiri. CREANGĂ, P. 255. 4. (La sg,) Rang, condiţie, stare socială. Fură. . . trataţi după obrazul fiecăruia. BĂLCESCU, O. n 173. Acest bărbat ce mă ţine nu e de obrazul meu. pann, p. V. II 104. OBRÂZNIC, -Ă, obraznici, ~e, adj. Lipsit de respect, de ruşine; neruşinat, impertinent, insolent; (cu sens atenuat) neascultător, neastîmpărat. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înţepătoare şi aluzii obraznice. BART, E. 316. ledul cel mare şi cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. Oare ce vor fi zicînd boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruice? odobescu, s. iii 23. <§> F i g. Iarna trecută îl apucase-o tuse obraz• nică, de care abia a scăpat în primăvară, vlahuţă, n. 14. ^ (Substantivat) Fugi, obraznicule, că m-ai spăriet. ALECSANDRI, T. i 38. Obraznicul mănîncă praznicul ( = cel care îndrăzneşte fără ruşine trage adesea foloase de pe urma îndrăznelii sale). (Adverbial) Tu obraznic îngîmfîndu-te. .. Vrei să schimbi şi rînduiala. CONACHI, P. 264. (F i g.) Castelele latifundiarilor îşi înalţă vîrfurile obraznic, saiiia, u.r.s.s. 6. OBRĂJÎL, obrăjei, s. m. Obrăjor. Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pînditor, Privind la Cătălina. EMINESCU,' o. i 173. De-aş avea un copilaş. .. Obrăjelu-i ca de spume N-ar ave£) seamăn pe lume!alecsandri, p. I 81. OBRĂJOR, obrăjori, s. m. Diminutiv al lui obraz. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni şi se grăbeşte La copil şi-i răcoreşte Obrăjorul. coşbuc, p. i 222. Toată lumea să mira de obrăjorii lui cei frumoşi. RETEGANUL, p. II 8. Vinu-i roşu dulcişor, Ca şi dalbu-ţi obrăjor. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 373. OBRAZ AR, obrăzare, s. n. 1. Plasă deasă de sîrmă sau sac de pînză cu care stuparul îşi fereşte faţa de înţepăturile albinelor. Rar pune obrăzar, după cît spune maica Evlampia. Nu se teme de muşte, sadoveanu, p. m. 60. + Cască metalică cu care se acoperă faţa, pentru a o proteja (în lupte, în probele sportive de sabie şi floretă etc.). (Cu pronunţare regională) Scoate sfînta Duminecă obrăzariul şi sabia. . . dindu-le lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 224. + (Regional) Ţesătură albă, subţire şi rară, cu care se acoperă faţa (p. e x t. trupul) mortului. 2. AIască. Un obrăzar de ceară părea că poartă el, Atît de albă faţa-i ş-atit de nemişcată. EMINESCU, O. I 96. OBRĂZNICĂTÎJRĂ, obrăznicături, s. f. (Familiar) Fiinţă obraznică. OBRĂZNICEŞTE adv. (învechit) în mod obraznic, cu obrăznicie. Se uită. . . obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. NEGRUZZI, s. I 237. OliRĂZNICl, obrăznicesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni necuviincios, obraznic, impertinent; a-şi lua nasul la purtare. M-am lămurit! Şi-a îngăduit să se obrăznicească adineauri cu mine. c. PETRESCU, A. R. 22. De l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi tai capul. CREANGĂ, p. 231. Mămuca-i da peste mină, cînd se mai obrăznicea. NEGRUZZI, s. iii 25. 2. T r a n z. (Familiar) A certa cu vorbe aspre, a ocărî (pe cineva) pentru o obrăznicie. OBRĂZNICIE, obrăznicii,' s. f. Atitudine, purtare obraznică ; necuviinţă, insolenţă, impertinenţă ; p. e x t. (la copii) neastîmpăr. Numai obrăznicie putea să se cheme îndrăzneala unui ocnaş, care cere să fie tocmit strajă de noapte, popa, v. 24. Scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale. creangă, A. 46. Ce obrăznicie e asta, să intri aui? NEGRUZZI, s. i 227. OBRAZNICÎŢ, -Ă, obrăznicuţi, -e, adj. Diminutiv al lui obraznic. Să-ţi spun drept, soro dragă, ţi-i hazlie Luluţa ■ . . dar îi cam obrăznicuţă. alecsandri, T. i 129. OBRĂZUI, obrăzuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A reprezenta, a înfăţişa, a reda; a schiţa. Obrăzui în pulbere o căruţă Cu toiagu învristat ce avea in mină. budai-deleanu, ţ. 208. OBRICARIŢĂ — 243 — OBSERVATOR OBRICARIŢĂ, obricariţe, s. f. (învechit şi regional) Porţie, raţie, tain. S-a găsit cine să-i taie din obricarifă. pann, p. v. I 168. OBRICÎ, obricesc, vb. IV. T r a n z. (Olt.) A opri, a împiedica pe cineva să facă ceva. OBRINTEALĂ, obrinteli, s. f. (Popular) Inflamaţie, umflătură (a unei răni). Brincă şi... obrinteli de răni vechi, piscupescu, o. 232. (în forma obrinteală) Calul speriindu-se a sărit şi l-a trintit jos. . . — Apoi despre căzătură să n-aibi vreo mîhniciune, că pămîntul nostru rominesc e bun de obrinteală. odobescu, s. ni 191. — Variantă: obrinteală s. f. OBRINTÎ, pers. 3 obrinteşte, vb. IV. Refl. şi intranz. (Popular; despre răni; p. e x t. despre corp sau părţi ale corpului) A se inflama, a se umfla (din cauza unei infecţii, a frigului etc.). In curind scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ştefan obrinteşte. delavrancea, o. II 33. OBRINÎJITtJRĂ, obrintituri, s. f. (Popular) Obrinteală. OBRÎNTEALĂ s. f. v. obrinteală. OBRÖC s. n. v. oboroc. OBROCEAlA, obroceli, s. f. (în basme) Farmec, vrajă. OBROCf, obrocesc, vb. IV. T r a n z. (în basme) A fermeca, a vrăji. Moldoveanu ce-mi făcea?.. . pe şarpe-l obrocea. ŞEZ. xii 68. OBROCÎT, -A, obrociţi, -te, adj. (în basme) Fermecat, vrăjit. OBRÖN, obroane, s. n. (Regional) Şopron deschis format dintr-un acoperiş susţinut de patru stîlpi, în care se ţine finul, trăsura etc. OBSCÎN, -A, obsceni, -e, adj. Neruşinat, trivial, indecent, grosolan. După gesturile şi grimasele cobzarului. . . pare a fi un cîntec obscen. CARAGIALE, o. ii 13. La Paris, in lupanare de cinisme şi de lene, Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, Acolo v-aţi pus averea. EMINESCU, O. I 151. Se vor înlătura... expresiunile obscene. ODOBESCU, s. Ii 342. OBSCENITATE, obscenităţi, s. f. Ceea ce e obscen; vorbă sau faptă obscenă. Citeai. . . glume triviale, a căror obscenitate îţi scăpa. PAS, z, I 40. OBSCÜR, -A, obscuri, -e, adj. 1. Lipsit de lumină, care nu e străbătut de lumină, întunecos. Intrarea pare cam obscură. TOPÎRCEANU, B. 96. Cameră obscură v. cameră (2). 2. F i g. Nedesluşit, nelămurit, neclar; greu de priceput, neînţeles. Un instinct obscur îi spunea ei, se vede, că noul venit în casa lor nu e decît un parazit, anghei,, pr. 42. Drept preot toarce-un greier un gînd fin şi obscur. EMINESCU, o. i 69. 3. F i g. (în opoziţie cu celebru) Necunoscut sau puţin cunoscut; de mică importanţă; fără merite sau calităţi deosebite, mediocru. A venit împăratul Constantin cel Mare..: cu prilejul unei expediţii obscure împotriva goţilor. GAI.ACTION, o. i 121. Miron a aflat mai tîrziu că Ionescu ar fi un bogătaş de origină obscură. rebreanu, R. I 49. OBSCURANTISM s. n. Stare de înapoiere culturală. + Atitudine de împotrivire la acţiunea de răspîndire a culturii şi a progresului în mase. OBSCURANTIST, -A, obscurantişti, -ste, adj. Care aparţine obscurantismului, care oglindeşte sau susţine obscurantismul. Teorii obscurantiste. + (Substantivat) Adept al obscurantismului. OBSCURITATE, obscurităţi, s. f. 1. întuneric, întunecime. Stoluri mici treceau prin obscuritatea înserării. sadoveanu, o. i 410. Lampa. ■ . lăsa restul odăiţei intr-o obscuritate in care şi oamenii păreau siluete de umbre. rebreanu, R. I 65. F i g. M-a dojenit pentru obscuritatea şi trîndăvia in care îmi duc viaţa. Galaction, O. I 26: 2. F i g. Lipsă de claritate. Obscuritatea unei fraze. OBSEDA, pers. 3 obsedează, vb. I. T r a n z. (Despre o imagine, o idee, un sentiment etc.) A urmări, a preocupa neîncetat, a stărui fără întrerupere în mintea cuiva. O problemă care... m-a obsedat mereu. Camii, petrescu, u. n. 371. Luptă cu tine însuţi, ca să alungi din minte imaginea care te obsedează, bart, e. 229. Cîte-un cuvînt frumos, sonor, îl obseda, ii umbla prin gură, enervant. vlahuţA, o. a. iii 9. OBSEDANT, -A, obsedanţi, -te, adj. Care obsedează. Se pomeni fluierînd aria obsedantă a sezonului, c. petrescu, o. P. I 111. Privegherea continuă, obsedantă, a ochiului aceluia neadormit, vlahxjţă, o. a. m 195. OBSERVA, observ, vb. I. T r a n z. 1. A băga de seamă, a remarca. Ai observat cît de streină trece prin această lume nouă? c. petrescu, c. v.-76. Intre invitaţi observai pe un bărbat frumos. Galaction, o. i 102. Cine are geniu şi nu va observa aceasta se va pierde. BOWN-TINEANU, o. 356. + A exprima, a face o observaţie, a constata. Simţind în glasul învăţătorului un ¡el de ameninţare ascunsă, Titu Herdelea observă, împăciuitor. REBREANU, R. I 108. + A atrage atenţia, a face observaţie. Fie-mi iertat... a vă observa că aceşti oameni s-au purtat vitejeşte, şi că nu merită aşa asprime, alecsandri, T. ii 15. 2. A cerceta, a privi, a scruta, a examina cu atenţie, de aproape. Aprodul... o observa în tăcere, sadoveanu, b. 80. începu să observe cu atenţie odaia. vlahuţA, O. A. ml8. + Refl. A privi cu atenţie propriile sale acţiuni, a-şi controla gesturile, atitudinea; a se studia. 8. A spiona, a iscodi, a pîndi. Ea se ivi în fereastră. El se retrase după perdea, ca s-o observe. EMINESCU, n. 75. 4. (Rar, cu privire la legi, obiceiuri etc.) A respecta, a ţine, a păzi. OBSERVARE, observări, s. f. Acţiunea de a (s e) observa şi rezultatul ei. 1. Cercetare, scrutare, examinare. Observarea naturii. 2. (Rar) Observaţie, constatare, remarcă; p. e x t. reflecţie, consideraţie. Beizade ii tălmăci cu plăcere, numai-decît, observările filozofice ale şătrarului. sadoveanu, Z. C. 41. Această observare este foarte puţin măgulitoare pentru ambiţia mea de narator, alecsandri, c. 82. Dacă ne încercăm a face oarecare observări asupra limbii noastre... n-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori. negruzzi, s. I 337. 3. (Rar) Respectare (a unei legi, a unui obicei etc.) . OBSERVATOR1, observatoare, s. n. Clădire amenajată special pentru observarea fenomenelor astronomice, meteorologice etc.; instituţie aflată în această clădire. Observatorul astronomic din Bucureşti. t=i Un eveniment important în istoria geodeziei ruse este înfiinţarea observatorului astronomic de la Pulkovo. probi,, geogr. îl 23. + (De obicei urmat de determinări) Clădire, turn, instalaţie, adăpost de unde cineva poate să observe ce se întîmplâ pe o mare distanţă în jur şi care serveşte şi Ia adăpostirea personalului şi a instrumentelor necesare pentru observaţie. ' Observator de artilerie. OBSERVATOR2, -OARE, observatori, -oare, adj. Care observă; pătrunzător, perspicace. Una din creaţiunile poetului nostru, in care s-a arătat variatul lui talent, ca observator psiholog, e incontestabil admirabila satiră « Liniştea ». gherea, st. cr. i 230. Un alt epitrop, ceva OBSERVATORIU — 244 — OBŞTESC mai observator, a fost de idee că băiatul este bun pentru ¡coala de meserii. GALACTION, o. I 115. (în forma obser-vatoriu) Poezia poporală se mai deosebeşte ¡i prin o cunoştinţă psihologică, care denotă spiritul observatoriii al poporului. RUSSO, s. 191. -0> (Ieşit din uz) Ordin observator = sancţiune disciplinară constînd dintr-o mustrare făcută în scris unui salariat pentru neîndeplinirea unor' sarcini. V. admonestare. 4 (Substantivat, m.) Persoană care vede, supraveghează sau scrutează ceva; delegat al unui guvern Ia conferinţe internaţionale, cu misiunea de a informa guvernul său despre cele discutate. — Variantă: obscrvatdriu, -ie adj. OBSERVATÓRIU, -IE adj. v. observator». OBSERVÂŢIE, observaţii, s. f. 1. Cercetare, examinare, observare (1); studiu. Orice creaţiune presupune o îndelungată observaţie. ibrXilEANU, SP. CR. 226. Cînd făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet. NE-GRUZZi, S. I 308. Ştiinţa nouă întemeindu-se. . ■ pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi. bXlcescu, o. ii 9. 2. Remarcă, constatare, observare (2). Mi-a făcut o serie de observaţii extrem de juste, baranga, i. 160. In capul lui ■ ■ ■ ciocnirile cu lumea, încercările vieţii au lăsat o comoară de observaţii. vi.aiiuţX, o. a. 391. 3. Obiecţie, critică ; p. e x t. mustrare, dojana, reproş. Aceste cîteva cuvinte pot să arate... cît de binevenită socotesc orice critică, orice observaţie făcută scrierilor mele. GHEREA, ST. CR. II 8. Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care... le consider ca nişte insulte. CARAGIALE, O. I 116. Să urmez eu cum îmi place, Fără a putea guvernul observaţie a face. alexandrescu, m. 171. 4. (în legătură cu verbele « a pune », « a ţine », « a sta », « a fi », «a se afla » etc., precedat totdeauna de prep. « sub ») Supraveghere, pază. Bolnavul e ţinut sub observaţie. <0> Foaie de observaţie = formular pe, care se notează zilnic evoluţia bolii şi fazele tratamentului unui bolnav. Vardaru citi inscripţiile foii de observaţie. C. PETRESCU, î. II 46. OBSESIE, obsesii, s. f. 1. Imagine sau idee care te urmăreşte stăruitor, anormal; preocupare chinuitoare, frămîntare neîncetată provocată de un gînd sau de o imagine. Se împletesc gîndurile, obsesiile şi amintirile. BOGZA, c. o. 348. Sînt mereu subt obsesia regulamentelor. CAMIL PETRESCU, U. N. 296. 2. Tulburare a sistemului nervos care se manifestă prin manii, idei fixe, frică. Repeta fără sfîrşit, ca intr-o obsesie, cîteva măsuri dintr-o mazurcă. ibrXilEANU, A. 110. — Variantă: (învechit) obsesiúnc (galaction, o. i 58) s. f. OBSESIÚNE s. f. v. obsesie. 0BSIDIÁN, obsidiane, s. n. Rocă vulcanică de culoare neagră, verde-închis sau roşie, avînd înfăţişarea sticlei topite. OBSÎGĂ s. f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee asemănătoare cu ovăzul, cultivate pentru nutreţ (specii de Bromus şi Brachypodium) ; zizanie. OBSTACOL, obstacole, s. n. Piedică, stavilă care stă în cale, care închide drumul, opreşte vederea, trecerea etc.; f i g. ceea ce se împotriveşte la săvîrşirea unei acţiuni ¡ greutate, dificultate. întotdeauna i se împotrivea un obstacol neprevăzut. C. PETRESCU, c. v. 41. Proiectul de divorţ al lui Grigore i se părea obstacolul cel mai grav, pe care trebuie neapărat şi în primul rînd să-l înlăture, rebreanu, r. i 255. Păturică. . ■ îşi luase hotărîrea de a deveni om mare, şi nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. Filimon, C. 77. + Gard, şanţ etc. anume amenajat, peste care trebuie să treacă, să sară cel ce ia parte la anumite competiţii sportive (cros, hipism etc.). Cursă de obstacole. — Variantă : (învechit) obstâcul (GlilCA, S. 132, 1.10-nescu, m. 76) s. n. OBSTÂCUL s. n. v. obstacol. OBSTETRIC, -Ă, obstetrici, -e, adj. Privitor Ia obstetrică, care aparţine obstetricii, de obstetrică. OBSTETRICĂL, -Ă, obstetricali, -e, adj. Obstetric. Metode obstetricale. OBSTETRICĂ s. f. Ramură a medicinei care se ocupă de fiziologia şi patologia naşterii. OBSTINA, obstinez, vb. I. Refl. (Franţuzism) A se încăpăţîna, a se îndîrji. Tu te obstinezi a rămînea singur, izolat într-o tabără părăsită. GHICA, A. 586. — Prez. ind. şi: obstin (odobescu, s. iii 484). OBSTINĂT, -Ă, obstinaţi, -te, adj. (Franţuzism) Încăpăţînat, îndărătnic. Ea a vegheat cu trudă un om pierdut la minte, obstinat în tăcere. cXlinEscu, e. 40. În frămin-tările unei lupte obstinate ■ . . numai viind noaptea se putură potoli cu încetul focurile, odobescu, S. ni 596. 0BSTINĂŢIE, obstinaţii, s. f. (Franţuzism) Incăpă-ţînare, îndărătnicie. OBSTRUCTlV, -Ă, obstructivi, -e, adj. Care astupă, care opreşte circulaţia normală în organism. OBSTRUCŢIE, obstrucţii, s. f. 1. Oprire, întrerupere a circulaţiei normale a substanţelor din organism prin astuparea (parţială sau totală a) unor canale sau vase. Obstrucţia ficatului. Obstrucţie intestinală = ocluzie intestinală; (popular) încurcătură de maţe. 2. Tactică de luptă folosită în parlamentele burgheze pentru a împiedica prin toate mijloacele desfăşurarea unei discuţii sau luarea unei hotărîri; p. e x t. opoziţie înverşunată. OBSTRUCŢIONÎSM s. n. Obstrucţie (2). OBSTRUCŢIONÎST, -Ă, obstrucţionişti, -sie, adj. Care practică obstrucţionismul; privitor la obstrucţionism. A găzduit ia un om de ispravă, desigur. . . dar oricum, un opozant obstrucţionist. c. petrescu, o, p. ii 323. OBŞTE, obşti, s. f. (învechit şi popular) 1. Colectivitate, comunitate de oameni, mulţime; popor. Numai... aducînd toată obştea ia lumină şi bunăstare, facem lucru bun şi durabil, sadoveanu, p. 55. Mii şi milioane. . . întocmesc obştea de rînd a romînimii. odobescu, s. ni 546. Dacă obştea ar pătimi, ar fi vai de cei bogaţi. GORJAN, h. ii 94. Loc. adj. şi a d v. Do obşte = comun, general, public. Totuşi, aveau. . . grijă pentru pînea cea de obşte, sadoveanu, P. M. 254. ^ Loc. a d v. (în) do obşte = a) împreună, fără excepţie, deopotrivă. Am pus 0 parte la cămară, ca s-o împărţim de obşte. STiNOIU, c. I. 84. Ne-am străduit să arătăm la toţi de obşte. ODOBESCU, s. I 274; b) în mod obişnuit, de obicei. 2. Reprezentanţă a poporului, a colectivităţii; adunare, sfat. (Atestat în forma obştie) Obştia ne-a trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te ~:rea. nkgruzzj, s. 1 139‘ 3. Formă primitivă de uniune economică agricolă în care ţăranii dintr-un sat stăpîneau şi munceau în comun pămîntul, dar îşi menţineau proprietatea privată asupra celorlalte mijloace de producţie precum şi însuşirea individuală a produselor. — Variantă: dbştic (galaction, o. i 278, c. petrescu, î. ii 208, alecsandri, p. i'32) s. f. OBŞTESC, -EĂSCĂ, obşteşti, adj. Comun pentru tot poporul, care aparţine întregului popor; public, general, colectiv. Proprietatea obştească asupra mijloacelor de pro- OBŞTEŞTE — 245 — OCAZIE ducţie. Muncă de folos obştesc. c=i După vrednicia lui ţi după săvîrşirea învăţăturii e chemat la slujbele obşteşti. sadoveanu, E. 27. Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire? alecsandri, o. 91. Cei ce ostenesc Intru binele obştesc, Neprivind la răsplătire, Sint prea vrednici de cinstire. DONICI, V. 19. (învechit) Obşteasca adunare = reprezentanţa poporului, adunarea naţională. O trimise la obşteasca adunare, negruzzi, s. i 225. Erau din drept mădulari ai sfatului domnesc şi ai obşteştilor adunări. bXi,-CESCU, O. I 17. împăratul. . .' Porunci să s-adttne obşteasca adunare, ai,EXandrescu, m. 331. •$> Expr. A-şi da obştescul sfîrşit = a muri. Sint în clipa de a-tni da obştescul sfîrşit. ispirescu, r„ 41. OBŞTEŞTE adv. (învechit) Din punct de vedere obştesc, avînd în vedere interesul comun, colectiv. OIÎŞTÎ, obştesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A vesti, a înştiinţa, a anunţa tuturor. El obşti că va şedea armia acolo cincisprezece zile. bXi,cescu, o. ii 119. Refl. pas. Propunerile de membri onorari să se facă mai întîi dinaintea unei comisiuni examinatoare care va decide dacă se pot obşti in adunarea generală, odobescu, S. i 503. (5BŞTIE s. f. v. obşte. OBŞTÎBEE s. f. (învechit) Obşte (1). Deşi privit de toată obştîmea ca un cuvios, era cel mai smerit între toţi. negruzzi, s. i 215. OBŞTÎRE, obştiri, s. f. (învechit) înştiinţare, ştire. Se porni vuietul mulţimii. — Să obştească, să obştească. . . Să auzim obştirea. camii, petrescu, o. ii 682. OBTURÂ, obturez, vb. I. T r a n z. A astupa (o deschizătură, un tub, un vas sau arteră sanguină etc.), a înfunda, a închide, a acoperi. OBTURARE, obturări, s. f. Acţiunea de a obtura şi rezultatul ei; astupare, înfundare, închidere, acoperire. OBTURATOR, obturatoare, s. n. Dispozitiv care poate reduce sau opri trecerea unui fluid sau a unor materiale solide mărunte printr-o conductă, a unui fascicul de lumină printr-o deschidere etc. Obturator fotografic-= dispozitiv mecanic montat pe un aparat fotografic, avînd drept scop să oprească sau să permită căderea luminii pe placa sau pe filmul fotografic. OBTURAŢIE s. f. Obturare. OBTtJZ, -A, obtuzit -e, adj. 1. (Geom.; în expr.) Unghi obtuz = unghi mai mare de 90 de grade. 2. F i g. (Despre minte, spirit etc.; p. e x t. despre oameni) Care pricepe greu; redus, mărginit. O conştiinţă din cale-afară obtuză ori smintită. Caragiaxe, n. S. 33. OBTUZtJNGHI adj. n. (în expr.) Triunghi obtuz-tinghi = triunghi care are un unghi obtuz. OBŢINE, obţin, vb. III. T r a n z. A dobîndi, a primi, a căpăta; a realiza ceva. îşi făcuse planul să obţină un paşaport pe numele lui Badea şi al Frusinei. Galaction, o. I 143.' Aş fi foarte mulţămită dac-aş obţine şi pe aiurea un rezultat atit de bun. alecsandri, t. 1318. r OBŢINERE s. f. Acţiunea de a obţine; dobîndire, primire; repurtare. O li UZ, obuze, s. n. Proiectil, în general de formă cilindrică şi ogivală, conţinînd o încărcătură de exploziv (uneori substanţe incendiare sau toxice etc.) şi care este aruncat spre obiectiv cu ajutorul unui obuzier sau tun; ghiulea. Gura obuzelor ţărină muşcă, beniuc, v. 76. Au rămas. . . pogoane întregi de pămînt nelucrat, sterp de 18 anit răscolit de obuze, aşa cum au explodat. SAHIA, n. 17. OBUZlfiR, obuziere, s. n. Gură de foc asemănătoare cu tunul, dar cu ţeava mai scurtă, al cărei proiectil urmează o traiectorie mai curbă decît proiectilul tras cu tunul. Ştiu însă că d-ta ai fost brigadir la regimentul 6 obuziere, sadoveanu, p. m. 102. Armata noastră avea. . . S0 obuziere şi 60 tunuri de cîmp. hasdeu, i. v. 139. — Pronunţat: -zi-er. OCA, ocale, s. f. (învechit şi popular) 1. Unitate de măsură de greutate, cu valorile de 1260 de grame (în Transilvania), 1271 de grame (în Muntenia) şi 1291 de grame (în Moldova); p. e x t. cantitate de- marfă, de obiecte etc. egală cu această unitate de măsură. Văzui 0 apă mare. şi-mi năluciră subt undă crapi de zece ocale. sadoveanu, p. m. 310. Du-te acum degrabă... in tirg, şi-mi cumpără o oca de zaharicale, alecsandri, T. i 35. 2. Unitate de măsură de capacitate, cu valorile de 1288 de mililitri (în Moldova şi Transilvania) şi 1520 de mililitri (în Muntenia); p. e x t. conţinutul acestei unităţi de măsură; vasul cu care se măsoară. E o corabie austriacă ce are şase sute de ocale praf de puşcă de vînzare. camii, petrescu, o. n 552. Reîncingîndu-şi şorţurile verzi, ei clăteau ocalele şi litrele coclite, macedonski, o. iii 50. Expr. Oca mică = măsură falsă, mai mică decît cea legală. A prinde (pe cineva) cu ocaua mică = a prinde (pe cineva) cu o minciună, cu o pungăşie; a prinde asupra faptului. De te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. creangX, p. 206. I-am prins. .. cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi, alecsandri, T. 1 150. — PI. şi: (învechit şi regional) oca. — Variantă : (învechit şi regional) <5că (negruzzi, s. I 250), pl. ocă (sadoveanu, o, vii 156, TBOdorescu, p. p. 341) şi o ci (sadoveanu, o. i 67, şez. vii 37), s. f. ocArA, ocări, s. f. Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, supără pe cineva; ruşinare, umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. c. petrescu, a. r. 31. începură a-l împroşca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi şi cu ocări pînă acasă, negruzzi, s. i 225. Duceţi-vă de muriţi mai bine slobozi, decît să trăiţi în robie şi ocară. russo, o. 34. ^. Loc. adj. De ocară = compromiţător, ruşinos. Ţin ei . ■ ■ de ocară numirea de valah, nevrînd a fi chemaţi altfel decît romîni. bXi.cescu, o. ii 176. <$» E x p r. A ajunge (sau a (se) face, a îi, a (se) lăsa, a rămîno de rîs şi) de ocară = a ajunge (sau a (se) face etc.) demn de dispreţ, de batjocură. Era de rîs şi de ocară pretutindeni, galaction, o. i 86. O învăţă să nu se lase. ■ . căci altfel se face de ocară, stănoiu, c. i. 213. Aceste creaturi Nice’ ruşine n-au să ieie in smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, o. i 151. A da de ocară = a ajunge, a se face de rîs. Fără prietenia şi ocrotirea lui Muşat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. GAi,ACTiON, o. i 135. OCARÎNA, ocarine, s. f. Instrument muzical de teracotă, de formă ovală, cu găuri; scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului. Madala făcu un semn ■ ■ . cucului cu glas de ocarină. c. petrescu, r. dr. 93. O instrumentaţie bizară din concertid căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiid, nici trîmbiţa. ■ ■ nici ocarina. hogaş, M. N. 86. OCAZIE, ocazii, s. f. împrejurare care provoacă, permite sau uşurează săvîrşirea unei acţiuni; prilej; moment favorabil. V. circumstanţă. Crezu că e cea mai bună ocazie să vorbească de el. VI.ATIUŢĂ, O. A. iii 70. Sint sigur că oştirea romînă.. . în orice ocazie ar da un exemplu de curaj. 1UH.INTINKANU, o. 427. Revolta aştepta numai o ocazie ca să izbucnească. bXi,-cescu, o. i 19.^ Loc. adj. De ocazie = a) potrivit numai pentru o anumită împrejurare ; nefiresc, artificial, de circumstanţă. Nu voia să puie in romanul lui ţărani de ocazie şi de teatru. vi,ahuţX,.o. A. m 57; b) care. se OCAZIONA — 246 — OCHELARI vinde (sau se cumpără) din întîmplare, de obicei în mod avantajos. Bicicletă de ocazie. «$> E x p r. La (o) ocazie (sau la ocazii) = cu prilejul unor evenimente deosebite (în special al unor festivităţi). Cîntat-am, la ocazii, aşa precum se cintă. macedonski, o. i 44. Cu altă ocazie = cu alt prilej, altă dată. A da ocazie la (sau învechit de) ... = a provoca, a prilejui. Aceste primblări. . ■ da ocazie de multe bănuiele. nf.gruzzi, s. i 107. — Variantă: (învechit) ocaziune (anghel-iosiF, c. m. n 11, ODOBESCU, S. XII 11, GHJCA, A. 766, ŞEZ. I 282) s. f. OCAZIONA, ocazionez, vb. I. T r a n z. (Rar) A da ocazie, a pricinui, a cauza, a prilejui. Mă îngrijesc de mine pentru ca să nu-ţi ocazionez nici un necaz şi nici o supărare. AI.ECSAKDRI, S. 308. OCAZIONAL, -Ă, ocazionali, -e, adj. Care are loc cu prilejul unui anumit eveniment; de ocazie. Mi-a dăruit plocon un discurs ocazional. VORNIC, P. 12. OCAZIÎJNE s. f. v. ocazie. OCA s. f. v. oca. OCAÎ, pers. 3 ilcăie, vb. IV. I n t r a n z, (Rar) A măcăi. Atunci două raţe grase, pintecoase, trecură ocăind deasupra capului meu. GANE, n. II 182. OCÂÎT s. n. (Rar) Măcăit. Din cind in cînd auzeam, ca o notă pierdută în adîncul tăcerii, cîte un mic ocăit înăbuşit a vreunei raţe. GANE, N. n 180. OCĂRÎ vb. IV v. ocări. OCARÎ, ocărăsc, vb. IV. T r a n z. 1. A mustra, a certa, a dojeni (pe cineva). O să mă ocărască mătuşa mea. CAMIL petrescu, u. N. 137. Baba scoase alte grăunţe, le aruncă, apoi prinse a ocări găinile îndrăzneţe şi inima-i creştea de bucurie privtndu-şi vietăţile. DUNĂREANU, CH. 71. Gazda a să înceapă. . . a ocărî pe bietul ţigan bucătar. negruzzi, s. I 239. ^ Absol. Se aşeză pe scaun, ocărind: nu eşti bun de nimic, mă. STĂnoiu, c. I. 101. * 2. A vorbi de rău, a defăima. Pira la unchiaş pe fiica lui şi o tot ocăra. ISPIRESCU, L. 347. Nu-i ca fat-arde-lenească, Măcar cine ce gindeşte, Măcar cum mi-o ocărăşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 31. — .Variantă: ocări (rebreanu, r. i 236) vb. IV. OCĂRÎRE, ocăririy s. f. Acţiunea de a ocărî; mustrare, ocară. OCÂRItOR, -OARE, ocărîtori, -oare, adj. (învechit) Care jigneşte, insultă, ofensează; ruşinos. Şi-şi făgăduiau ... a se mintui de o robire ocărîtoare. bălcescu o. n 254. OCCIDÎÎNT s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale; apus1, vest; spaţiul geografic din apusul Europei; nume generic pentru ţările sau popoarele din acest spaţiu. Intr-o zi limpede de iunie... am plecat spre Occidentul îndepărtat. KAI.EA, o. 75. OCCIDENTAL, -A, occidentali, -e, adj. Care ţine de regiunea apuseană a Europei, care provine de acolo, care are caracteristicile vieţii de acolo. [Scamatorul] s-a gindit chiar la clipele de glorie din marile circuri occidentale. SAHIA, n. 67. OCCIPITÂL, -Ă, occipitali, -e, adj. Situat în partea dinapoi şi de jos a craniului. Regiune occipitală, a Muşchiul occipital este separat de regiunea facială, parhon, O. A. I 168. (Substantivat,' n.) Os care . formează partea de dinapoi şi de jos a cutiei craniene. OCCIPTjT s. n. Partea posterioară şi inferioară a capului, care e legată de vertebrele gîtului; occipital. Are braţele peste măsură lungi şi picioarele prea scurte, fruntea îngustă şi turtită, occiputul tare dezvoltat. CARA-gialE, o. I 288. OCEAN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată stătătoare, care ocupă suprafeţele dintre continente. Oceanul Pacific, a Oceanul geme, urlă groaznic Insula se zguduie-n temei. BENIUC, V. 40. De ce plecase insă de bunăvoie Lara, Lăsînd in părăsire căminul său şi ţara, Spre-a merge peste-oceane cu ţărm necunoscut ? MACEDONSKI, o. I 257. + F i g. Noian, imensitate. Luna căzuse intr-un ocean de întuneric. SADOVEANU, O. III 607. Ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare, alecsandri, p. a. 112. — Pronunţat: o-cean. OCEÂNIC, -A, oceanici, -e, adj. Care ţine de ocean, referitor la ocean, de ocean, asemănător cu oceanul. — Pronunţat: -cea-, OCEANOGRÂFIO, -A, oceanografiei, -e, adj. Care se referă la oceanografie. Am vizitat muzeul oceanografie. c. petrescu, î. i 14. — Pronunţat: -cea-. _ OCEANO GRAFIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul fenomenelor fizice şi chimice din oceane şi mări, cu studiul reliefului şi structurii fundului oceanelor şi mărilor. + Ştiinţă care se ocupă cu studiul influenţei mediului marin asupra florei şi faunei marine de la diferite adîn-cimi. — Pronunţat: -cea-. OCENAŞE s. f. pl. v. ocinaşe. OCHEADA, ocheade,, s. f. Privire (semnificativă) aruncată pe furiş; închidere intenţionată a ochilor, pentru a atrage atenţia asupra celor spuse sau sugerate; semn cu ochiul. Surise şi el la ocheadele lăcrimoase şi comice ale senatorului cu vesta de pichet, c. petrescu, a. 372. Cucoana ce se aşezase tocmai lingă el şi dinadins îl plictisise cu ocheadele ce i le arunca. G. M. zamfirescu, sf. m. N. n 43. Semnul să fie a mea ocheadă, Şî-ndată ştreangul să-i aruncaţi. bolliac, o. 158. OCHEÂN, ocheane, s. n. Nume curent dat diferitelor instrumente optice care măresc unghiul sub care se văd obiectele depărtate de pe suprafaţa pămîntului, permiţînd o mai bună distingere a detaliilor. V. lunetă, telescop, binoclu. Ofiţerii ridicară ocheanele şi le îndreptară spre Rodişevo. SADOVEANU, O. VI 21. Relieful lunei văzut prin ocheanele proaste, ardeleanu, d. 9. Cunoşti pe tinărul cela care se uită-ncoaci cu ocheanul? alecsandri, T. 1355. <$> F i g. Din toate facultăţile omeneşti, nimic nu este mai ciudat decit resorturile ocheanului prin care străbatem fundurile acestei magazii ce o numim memorie. Hou.iAC, o. 214. — Variantă: (învechit şi popular) oclieănă (vissa-RION, B. 312, EMINESCU, N. 66, ALECSANDRI, P. P. 108) S. f. OCHEĂNĂ1 s. f. v. ochean. OCHEAnA2, ochene, s. f. (Iht.) Babuşcă. [Erau] peşti formaţi deplin — mari cit palma, alţii mai mari, — ochene cu ochii cercuiţi roş, lini aurii, caraşi cu reflexe de argint vechi, crapi bătrîni cu solzii ruginiţi. SADOVEANU, o. a. n 168. OCHELARI s. m. pl. Dispozitiv optic format din două lentile (fixate într-o ramă) care se sprijină pe rădăcina nasului în faţa ochilor, cu scopul de a corecta un defect de vedere. îşi potrivi pe nas ochelarii de aur, semn de mare emoţie la el. rebreanu, r. I 256. îşi luă ochelarii şi, scoţîndu-şi batista, ii aburi, îi şterse, şi-i puse. VLAHUTĂ, o. a. ni 10. Mi-am uitat ochelarii şi nu văd bine. alecsandri, T. i 376. + Dispozitiv asemănător cu cel descris mai sus, cu lentilele colorate, avînd drept scop să protejeze ochii împotriva prafului, a luminii prea puter- OCHELARIST — 247 — OCHI nice, a radiaţiilor dăunătoare ochilor etc. Ochelari de soare. + Ochelari de cai = dispozitiv format din două bucăţi de piele, prinse de curelele laterale ale căpeţelei şi aşezate în dreptul ochilor cailor, pentru a-i împiedica să privească lateral. ^Expr. (Despre persoane) A avea ochelari de cai, se zice despre cei care n-au perspectivă asupra problemelor, văd lucrurile printr-o prismă prea îngustă, sînt lipsiţi de orizont. — Variantă: ochiljri (caraGlaxe, o. i 75, negruzzi, s. I 68) s. m. pl. OCHELARIST, -Ă, ochelarişti, -ste, s. m. şi f. (Familiar, depreciativ) Persoană care poartă ochelari. îl lăsă pe ochelaristul care se făcea că citeşte_______pe urmă se aşeză citeva minute la masa unui gazetar, pas, l. i 41. OCHELARIŢA, ochelariţe, s. f. Plantă erbacee din familia crilciferelor, cu flori galbene şi fructul de forma unor ochelari (Biscutella laevigata). OCIIENÎţA, ocheniţe, s. f. (Iht.) Diminutiv al lui o c h e a n ă!. Aici prinzi zece ori douăzeci de ocheniţe. SADOVEANU, î. A. 40. OCHEŞfiL, -EA, -ÎCĂ, ocheşei, -ele, adj. Diminutiv al lui oacheş. 1. v. oacheş (1). Nimeni nu putea, Făr’d-un Ciupăgel, La chip ocheşel. TEODORESCU, P. P. 500. Dorul naibei tare strică Pe mîndruţa ocheşică. Jarnîk-bîrseanu, d. 89. 2. v. oacheş (2). (Substantivat) Măi băiete, ta-ţi tu ocheşica ta şi hai cu noi. Copilul să-nvoi; luă oiţa cea oacheşă şi merse cu cei doi moşnegi. RETEGANUL, p. III 56. . — Variantă: ocliişM,'-oâ (alecsandri, p. p. 388, şez. iii 242, teodorescu, p. p. 146) adj. OCHEŞÎLE s. f. pl. (Bot.) Crăiţă (I 1), vîzdoage. în locul tufelor de busuioc şi de ocheşele crescuseră mărăcini şi lobodă. CONTEMPORANUL, Vj 105. — Variantă: OChiş61e (hodoş, p. p. 82) s. f. pl. OCHÎTE, ocheţi, s. m. Inel metalic care întăreşte o gaură anume făcută într-o pînză de navă, într-o foaie de cort etc., înlocuind tivitura găurii, şi prin care se poate introduce sau lega o frînghie subţire. + (Regional) Ochi1 (II 4). îşi spînzură cuţitul la spate, intr-un ochete de la brăcinarul nădragilor. GALACTION, o. I 299. OCHI1, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m„ (II 1, 2, 3, 4, 5, C, 8, 9, 10, li) ochiuri, s. n. 1.1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, aşezate în chip simetric în partea din faţă a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avind şi astăzi, nişte ochi mici şi cenuşii, de o strălucire stranie, hogaş, dr. ii 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi in ochi. creanga, p. 20. Ci tu rămîi In floare ca luna lui april, Cu ochii mari şi umezi, cu zimbet de copil. EMINESCU, o. i 128. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeaşi măsură; cum e fapta, aşa şi răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubeşte fără să-I poţi trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). «ţ> F i g. Rămine Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure şi mare. D. botez, p. o. 35. Ei fac din noapte ziuă, ş-a zilei ochi închid. EMINESCU, o. I 56 <$■ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou.^Loc. a d v. Yăzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tăriţe, cu cojiţe, purcelul (ncepe a se înfiripa şi a creşte văzind cu ochii, creangă, r. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparenţă, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. E j p r. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-şi compromite reputaţia în ochii lumii, bolintineanu, o. 382. Cu ochii închişi v. închis. Cit te-ai freca (sau şterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai OClli şi urechi = foarte atent. Se ridică — numai ochi şi urechi, galan, b. i 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele alto-a dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocăneşte şi-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai CU un ochi = a dormi uşor, neliniştit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepureşte. Cît vezi CU ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul, dumitkiu, n. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuşi, a fi fost de faţă la o întîmplare. A redea CU ocllii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau Ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai marc griiă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească şi o păzeau slujitorii ca ochii din cap. sadoveanu, o. i 462. Să îngrijeşti de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva),_făcînd o mişcare uşoară a ochilor în direcţia voită. îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. sadoveanu, o. i 434. A iubi pe cineva sau a-i fi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. ÎI iubeau mai mult decît ochii din cap. drăghici, r. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a tine mult la cineva sau ceva. E mîndru şi fetelor le curg ochii după el. sadoveanu, la TDRC. Li se scurgeau ochii după dînşii. ISPIRESCU, l. 24. A-i fi cuiva drag ca sarca-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului insă priveau la verişor cum priveşte cinele pe mîţă şi li era drag ca sarea-n ochi. creangă, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoieşte... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult şi n-am ochi să-l văz. gorjan, h. ii 123. A privi pe cinova cu (sau a avea pe cineva Ia) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ispirescu, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. caragiale, o. i 48. Ştiu bine la ce ochi răi mă aveţi cu toţii, odobescu-slavi ci, la tdrg. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc şi pară de mînie, se turbură de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor, ispirescu, l. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a intîlni pe cineva (pe neaşteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. c. petrescu, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîm-plâtor pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îţi iese în cale; a zări. Mergînd aşa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fintină. coşbuc, p. ii 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. creangă, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sar-bedul romln Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrin. alecsandri, o. 244. A-şi vedea visul cu ochii = a-şi vedea realizată o dorinţă. E cu ochi şi cu sprînccne = e evident, e clar, e cusut cu aţă albă. Prea cu ochi şi cu sprîncene erau insă glumele lui Incit ea să nu-l priceapă. La tdrg. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (în impre- OCHI — 248 — OCHI caţii) în cap ochii să i se-ntoarcă Şi să-i fie graiul prins. alecsandri, p. i 7. A face (sau a dcschide) ochii mari v. m a r e. A i sc facc (cuiva) negru înaintea ochilor = a i se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A tace (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeş. (A îi) CU ochii în patru v. p a t r u. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenţie mişcările cuiva (în care nu te încrezi). Să ştii că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. ds. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ţinti, a ochi. Petru îşi încorda arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură şi în aceeaşi clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. ii 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, I,. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mişcările cuiva, a suspecta. Ţi s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A facc un lucru cu ochii închişi = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte uşor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A îacc cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A dcschide ochii v. deschide. A dcschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închidc (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. ii 44. (Familiar) Cu un ochi la făină şi cu altul Ia slănină, se spune despre cel care se uită cruciş sau, f i g., despre cel care rîvneşte la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrşeşte o acţiune) (Munceşte, lucrează, aleargă, se fereşte, fuge etc. de ceva) dc-şi scoate oohii = (munceşte, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moş Nichifor fugea de cărăuşie de-şi scotea ochii. CREANGĂ, p. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau « slabi») Facultatea de a vedea, simţul văzului, vedere. Ai ochi mai buni şi te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, c. v. 247. 4-Expr. A lua (cuiva) ochii v. 1 u a. A Late la ochi v. bate. A nu-şi crede ochilor v. crede. -4- (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puţini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate, topîrceanu, b. 58. Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă. EMINESCU, o. i 80. (în apostrofări) Să nu te văd în ochi! czj Depărtează-te din ochii-mi. conachi, p. 84. <^Loc. a d v. Cu ochii pierduţi = cu privire neconcentrată, privind în vag, în ejetaz. Se uita cu ochii pierduţi de bucurie cînd la moşneag, cînd la Maranda. mironescu, s. a. 83. Sul) ochii noştri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieţii noastre. Societatea noastră se construieşte sub ochii noştri. V. ROM. decembrie 1953, 261. în ochii cuiva = în conştiinţa cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată in ochii poporului romîn. WT. antimonarhică 133. Ochi în ochi = privind unul. în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, şi-au zîmbit. Galan, z. r. 201. S-o vadă cum şade ochi în ochi cu Ion. rebreanu, i. 24. -0- E x p r. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferenţă, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră, dumi-triu, n. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede ; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă priveşte cu ochii mari de copil furios. CAMll, PETRESCtJ, u. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a preţui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, exami-nînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura aşa din ochi depărtarea, mironescu, s. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ţine foarte mult la cineva, a-1 privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi şi se minuna cum îi şedea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiş), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndiţa începe, din cînd în cînd, a mă-fura cu ochiul, creangă, a. 7. A (-şi) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. creangă, p. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pc cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ţine foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, o. iii 103. încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcţie, fără ţintă, aiurea. Inima-mi e moartă şi braţul fără putere, mergeţi unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veţi fi decît cu mine. gane, n. i 212. 3. (La pl.) Obraz, faţă. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoşatul Şoiman. sadoveanu, o. vii 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ŞEZ. vi 24. Linie de ochire = rază vizuală care porneşte din ochiul unui trăgător, trece prin crestătura înălţătorului şi prin vîrful cătării, pentru a ajunge la baza punctului ochit. OCHIŞÎL, -EA adj. v. oclioşel. OCHIŞÎLE s. f. pl. v. oclieşelo. OCHIŞOR 1 s. m. (Bot.) Scînteiuţă. OCHIŞOR2, ochişori, s. m. Diminutiv al lui ochi (I 1). Deschide ochişorii, pe iubitul tău priveşte, negruzzi, S. ii 9. Te cunoşti, mîndră, cunoşti... Te cunoşti pe ochişori... Că eşti loatră de feciori, jarnîk-bîrseanu, d. 249. Perişorul lui Peana corbului; Ochişorii lui Mura cîmpului. alecsandri, p. p. 3. OCHITGRj ochitori, s. m. Persoană care ocheşte cu arma; ţintaş. Cîte un ochitor trimitea toate gloanţele în ţintă, camilar, n. I 33. + Militar care mînuieşte aparatele de ochire ale tunului, mitralierei etc. şi execută ochirea. Sergentul e ochitor la tunul întîi. OCHITtÎRA, ochituri, s. f. 1. Privire, căutătură din ochi. Văzînd ei aşa, au zis ca să se lupte din ochitură. Se uită o dată feciorul împăratului la zmeu şi-l înfiora. SEVASTOS, la TDRG. 2. Acţiunea de a ochi; ochire (2). Vînător cu ochitură bună. OCINAŞE — 250 — OCOL OCINĂŞE s. f. pl. Rugăciuni care se spun dimineaţa. Nu mai poate omul de tine nici să-şi zică ocinaşele! REBREANU, i. 44. — Variantă: OCCIIUŞC s. f. pl. OCINĂ, ocini, s. f. (învechit şi arhaizant) Bucată de pămînt moştenită; moştenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi ocinile noastre strămoşeşti, sadoveanu, o. vii 62, Să-i fie ocină lui şi urmaşilor săi in veci, cu tot cu casa noastră de vtnătoare ce se află pe acea moşie. id. F. J. 714. OCÎRMUÎ, ocîrmuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) A cîrmui, a conduce, a guverna ; a administra. Pre dtnsul îl urmează mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocîrmuiau era bună. negruzzi, s. I 271. Refl. pas. Oraşele... se ocîrmuiau de o magistratură aleasă pe fiecare an. bălcescu, o. ii 14. Lăcuitorii de la Peru. . . să ocîrmuiesc şi de împăraţi. drAghici, r. 65. — Variantă: otcîrmui (odobescu, s. i 320, piscu-pescu, o. 276) vb. IV. OLÎRMUÎRE; ocîrmuiri, s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a ocîrmui; cîrmuire, conducere, guvernare ; administrare ; (concretizat) organ de conducere, de administraţie. N-a mai avut încredere nici în linişte, nici in belşug, nici în statornicie şi nici mai ales în oamenii ocîrmuirii, pe care îi vedea mai ales la strîngerea birului. Sadoveanu, E. 24. El prin ocîrmuire îndată ne-ar urmări şi ne-ar prinde, bountineanu, o. 403. OCLÎI s. m. v. uclei. OCI/OZIE s. f. v. ocluziune. OCLUZltJNEj ocluziuni, s. f. (Şi în forma ocluzie) închidere, astupare a unei deschizături, a unei conducte etc. <$• Ocluzie intestinală = boală care constă în oprirea sau întreruperea circulaţiei materiilor fecale, într-un punct oarecare al intestinului; (popular) încurcătură de maţe. (Fon.) închidere totală a canalului vorbitor într-un anumit punct al lui. Consoanele bilabiale se produc prin închiderea buzelor sau apropierea lor una de alta, formînd fie o ocluziune, fie o constricţiune. gram. rom. i 66. — Variantă: ocluzie s. f. OCLUZÎVĂ, ocluzive, adj. f. (Numai în e x p r.) Consoană ocluzivă (şi substantivat) = consoană a cărei articulare comportă ocluziunea canalului vocal, urmată de deschiderea lui; consoană explozivă. Consoanele p, b, t, d, k, g sînt consoane ocluzive. OCNĂŞ, ocnaşi, s. m. Individ condamnat la muncă silnică într-o ocnă; p. e x t. puşcăriaş. Ocnaşii, pe uliţele înguste, păşeau fără cuvinte, fără zîmbet, cu feţele rase zbîrcite, cu ochii plini de întunericul celulelor, sadoveanu, o. Vi 274. Făceam parte din ocnaşii ce pe şubrede picioare îşi tîrăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare. macedonski, O. I 72. Greu vine unor copile să-şi petreacă viaţa închise în casă, ca ocnaşii in ocnă. ŞEZ. ii 50. <5cnă, ocne, s. f. Mină de sare; salină. Numiri de felul lui Ocna de Fier arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară «mină (în general) », nu numai «salină», ca astăzi. iordan, n. h. 33. Sosind la Tîrgul Ocnii, s-a coborît într-o ocnă părăsită, negruzzi, s. i 87. Expr. Sărat ocnă = foarte sărat, prea sărat. Brînză sărată ocnă. + Loc unde se închid condamnaţii la muncă silnică, de obicei lîngă o salină în care sînt siliţi să lucreze; p. e x t. munca, pedeapsa pe care o are de executat un ocnaş. La 1825, decembriştii, sculaţi în numele libertăţii. . luau drumul Siberiei cătră închisori şi ocne pustii, sadoveanu, E. 199. Şi ce-a făcut, Destul de rău a fost De frica ocnei s-a răznit, Şi-i dus de-atunci. coşbuc, p. i 230. Ai mai bine să fugim, să nu dea cineva peste noi, că-hfundăm ocnal CARAGIALE, S. 36. OCNIŢĂ, ocniţe, s. f. 1. (Popular) Adîncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereţii caselor ţărăneşti, în care se păstrează diferite obiecte ; firidă, nişă. Iaca, laptele l-am pus în pahar, in ocniţa sobei, să steie călduţ, sadoveanu, p. s. 183. Noi scoteam miţele de prin ocniţe şi cotruţe şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. + Firidă mică făcută în partea exterioară a zidului unei clădiri, al unei biserici etc., pentru a constitui un element decorativ. 2. Groapă adîncă ; hrubă. Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniţă ivită sub deal. GALACTION, O. I 49. Pogoriră întîi pe moartă pe un grătar în acea ocniţă foarte adîncă, care erea întocmai ca o ocnă. gorjan, h. ii 49. 8. Spaţiu liber, loc gol care se lasă din Ioc în loc într-o şură etc. pentru a uşura pătrunderea aerului (ca să se usuce plantele). Dacă ovăzul e făcut snopi, se alcătuieşte tot în şură cu ocniţă. pamfile, a. r. 147. Popuşoii. . . se cosesc după culegere, iar ca să se usuce, se pun pe ocniţe. id. ib. 225. — Pl. şi: ocniţi (gorjan, h. rv 111, şez. xvm 202). OCOL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. (A-desea în construcţie cu verbele « a face », «a da» etc.) Mişcare în jurul unui punct fix, de jur împrejurul unui loc (v. tur); deplasare în spaţiu, care nu urmează calea cea mai dreaptă (v. înconjur). Făceau ocoluri largi, se apropiau de copaci, apoi iarăşi se speriau şi se depărtau. dumitriu, N. 149. Stai. călăreţ! întoarce-ţi calul semeţ. Fă un ocol. ARGHEZI, v. 225. Ea mai face-o dat-ocolul Adunării. EMINESCU, L. P. 145. F i g. Întîi ştirea, făcînd ocolul satului, stîrni curiozitate. rebreanu, r. ii 230. <0*Loc. adj. D© ocol = ocolit, indirect. Pe această cale, deşi de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei întrebări. CaragialE, n. f, 15. Loc. ad v. Cu ocoluri = pe departe, indirect. îi vorbi şi de fratele ei, cu ocoluri, cu băgare de seamă, dumitriu, n. 211. Fara OCOl = fără ezitare, fără menajamente ; direct. Un memoriu în care arăta, de data aceasta fără ocol, că, dacă nu sînt rezolvate cererile cuprinse in el, muncitorii vor recurge la acţiuni, pas, z. rv 217. Rămase încremenit: binoclul ei îl ochise drept, fără ocol. BASSARABESCU, S. N. 167. 2. Linie care delimitează un spaţiu; p. e x t. spaţiul delimitat; cuprins. Mă mir cum d-avu răbdare domnul să nu-nceapă vînătoarea de cum dădurăm în ocolul slobod al Cîmpulungului. delavrancea, o. ii 105. Prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, ţîşneşte tina în sus. ODOBESCU, S. iii 187. + Cotitură, cot. Spre cidmile întunecate şi iot mai înalte dinspre apus se întoarce Oltul, scriind cu argint, în verdele liniştit al cimpiei, un ocol elegant, plin de frumuseţe. bogza, c. O. 243. Identific, după dimb şi după ocolul şoselei, locul unde sîntem. camil, PETRESCU, U. N. 263. + (învechit) Circumferinţă. Ocolul acestui bulz erea ca de doisprezece stînjini. gorjan, h. ii 18. 3. (Concretizat) împrejmuire, îngrăditură, gard făcut în jurul unui loc; p. e x t. loc îngrădit. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, Se văd nişte ocoale, cu lungi şuri pentru boi. beldiceanu, p. 62. Tabăra împregiuru-i avind ca s-o-ntărească Un lung ocol de cară legate strîns cu lanţuri. ALECSANDRi, p. iii 219. <0> (Poetic) Zvelta insulă apare\ . . Sărutată cînd de valuri, cînd de vinturi asaltată Printre-o-colul spumei albe. macedonski, o. i 161. + (Adesea determinat prin « de vite ») Loc îngrădit, uneori acoperit, unde se închid vitele. La ocoale se adunaseră tamazlicurile, cu mugete, sadoveanu, f. j. 427. Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele duc lipsă de nutreţ, anghel-iosif, C.M. II 20. + Loc unde se închid vitele de pripas sau cele prinse pe semănaturi străine. 4* (Concretizat) Curte, ogradă. Răgete lungi Pornesc din ocol Tălăngile, trist Tot sună dogit. Bacovia, o. 10. în larg d-ocol s-adună curtenii şi fac roată. COŞBUC, p. îl 201. Bade-n ocolul tău Puteare-aş să umblu eu. JAr-NÎK-BÎRSEANU, D. 461, OCOLAŞ — 251 — OCTANT 6. (Rar) Spaţiu, loc liber. Cu băţul se-nvîrteşte Ca să-şi facă-n jur ocol; Dar abia e locul gol, Şi mulţimea năvăleşte Iarăşi stol. coşbuc, P. I 226. G. (Ieşit din uz) Circumscripţie administrativă (judiciară, silvică, agricolă) ; sediul ei; p. e x t. instituţie care conduce una din aceste forme de împărţire administrativă. Judecătorie de ocol. a Tinerii ei feciori domneşti. ■ ■ se (ntimpinase In ocolul Focşanilor şi se lăsase cu taberile lor amestecate la satul Săpăţeni. odobescu, S. i 170. OCOLÂŞ i, ocolaşi, s. m. (Ieşit din uz) Căpetenia, conducătorul administrativ al unui ocol (6). Nu se satură iadul De strîns ispravnici, ocolaşi, Popi, vornici şi vătămani. teodorescu, p. p. 168. OCOLĂŞ 2, ocolaşe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui o c o 1. Pepelea a rădicat un ocolaş numai de frunziş, sbiera, p. 1. Am un ocolaş plin de miei albi (Dinţii şi gura). 5E7. IV 106. OCOLEĂLĂ, ocoleli, s. f. (Rar) Ocol, ocolire. Loc. a d j. şi a d v. Cu ocoleală = pe departe, indirect, cu ocoluri. Fără ocolcală = fără ocol, direct. Pre limba noastră cea fără ocoleli. . . le zicem pe şleau, ispirescu, u. 114. OCOLÎ, ocolesc, vb. IV. T r a n z. 1. A străbate o distanţă făcînd un înconjur; a merge de jur împrejur, a înconjura. Mic, cit un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. GÎRLEANU, L. 22. Pentru ochi ca murile, Ocolii pădurile. ŞEZ. VI 125. «^-Intranz. Ocoliră pe la biserică, camilar, n. I 68. Ocolea aşa, de bunăvoie, umblind după turmele ciobanilor, sadoveanu, B. 67. Ocoleşte in vîrful picioarelor casa. . . mai sint ciţiva paşi. . . A ajuns. brXtescu-voi-nEŞTi, î. x,. 1. + A evita să atingi sau să loveşti pe cineva, ferindu-te într-o parte, făcînd un mic ocol. Cînd să iasă din Bădeni, in lumina farurilor, le apăru o căruţă pe care Bunea o ocoli cu indemînare la numai o palmă de roţi. mihale, o. 524. La fiecare pas ocolim lucrări, eşafodagii, canale desfundate. barT, S. m. 42. + Intranz. Fig. A ieşi din subiect, a divaga. Moşid ocolea cu povestirea. La tdrg. 2. A evita să întîlneşti (pe cineva sau ceva) sau să vorbeşti (despre cineva sau ceva). Oricît o insista ' el, ocoleşte deocamdată chestia nunţii, camii, petrescu, T. ii 48. Că pentru dînsul, că-l iubesc, Părinţii-n drum mă ocolesc Şi m-au gonit din casa lor. coşbuc, p. i 283. Oamenii sînt ca păsările: pe cît un arbore este înflorit, ele îl vizitează, iar cînd frunza şi floarea se usucă, ele zboară şi-l ocolesc. BOLINTINEANU, O. 380. 3. (Rar) A pune gard împrejurul unui loc ; a înconjura, a împrejmui, a îngrădi. Gîndeai că toate curţile sint ocolite cu sori, aşa lumină arunca, reteganul, p. n 16. Ion-vodă ocoli cu şanţuri platoul muntelui. hasdEU, i. v. 159. Au ocolit locul acela de lăcuinţă. drXghici, r. 52. + F i g. (învechit) A apăra, a proteja, a ocroti. Fieşcare după a sa avere şi agoniseală răspunde ■ ■ ■ ; iar nu cel mare şi bogat nimic, căci îl ocoleşte puterea, şi cel mic şi sărac să dea tot. GOLESCU, î. 44. De toată neputinţa Cea păgubitoare. . . le ocoleşte. TEODORESCU, P. p. 394. + (învechit) A încercui din toate părţile, a înconjura, a împresura, a asedia. Deodată năvăli O ceată numeroasă, pe rege-l ocoli. macedonski, o. II 249. Ţara era ocolită de vrăjmaşi. bXlcescu, o. n 275. OCOLÎRE, ocoliri, s. f. Acţiunea de a ocoli. Ocolirea unui obstacol. OCOLÎŞ, ocolişuri, s. n. 1. Ocol, înconjur. Şalupa. . . porni încet, cu un ocoliş larg, întinzînd cablurile. galan, B. I 48. Fig. în folosul cui atîta minciună şi atitea ocolişuri? GALAN, B. I 374. <$> Loc. adj. şi a d v. Cu ocolişuri = cu ocoluri, indirect. Ca să nu-şi calce hotărîrile pline de tact şi iscusinţă, dibăci un răspuns cu ocolişuri. c. petrescu, a. r. 44. Fără ocoliş (sau fără ocolişuri) = direct, pe faţă. Iată, fără ocolişuri, ce m-a mirat şi m-a supărat. Galan, z. r. 19. 2. (învechit) Perimetru, circumferinţă. [Pesta] a căruia ocoliş tot gîndesc că va fi aproape de 800 stînjeni. GOLESCU, î. 15. OCOLÎT 1 s. n. Faptul de a o c o 1 i. <$> (Mai ales în expr.) Pe ocolite = pe departe, indirect. — Formă gramaticală : (în e x p r.) ocolite. OCOLÎT2, -Ă, ocoliţi, -te, adj. Care se abate din drumul drept, care face ocoluri, cotituri; care înconjură. Drum ocolit, q Iacă steaua care vine. . . Cu schintei cătrănite, Cu fulgere ocolite, Cu săbii ascuţite, bibicescu, p. P. 238. Expr. Pe căi ocolite = prin mijloace indirecte, nerecomandabile, prin subterfugii. OCBOTÎ, ocrotesc, vb. IV. T r a n z. A lua sub paza sa; a apăra, a proteja, a ajuta, a sprijini. Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului, consT. r.p.r. 39. Unul dintre pedagogi mă ocrotea, galac-TION, O. I 14. Ocrotea pe toţi copiii sărmani. ISPIRESCU, L. 269. (Poetic) Veniseră nouri asupra lunii, ocrotindu-i. sadoveanu, n. p. 20. în lungul cîmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pilc de sălcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor dezlipite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Gîrleanu, L. 20. + Refl. (învechit) A se apăra. După ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu plin de răni fu prins viu. bXlcescu, o. ii 256. OCROTÎNŢĂ, ocrotinţe, s. f. (învechit) Ocrotire. Care... pe sus cată, Unde ocrotinţă frica le arată, budai-DELEANU, Ţ. 272. OCROTÎRE s. f. Acţiunea de a ocroti; apărare, protejare, sprijin, ajutor. Nu te teme, că te ieu sub ocrotirea mea. alecsandri, t. i 83. Nu vor mai putea. . . sta mult în ţară. . . cetăţile făcute la Tîrgovişte şi la Bucureşti nefiind o ocrotire temeinică. bXlcescu, o. ii 101. Educaţia, ocrotirea obştească, egalitatea morală şi civilă. ■■ şterg baştina şi dau locuitori buni şi îndatoriţi. russo, o. 98. + Adăpost, azil. Trimise o solie şi la craiul Poloniei poftindu-l ca să nu sprijinească pe duşmanul său Ieremia Movilă, nici să dea ocrotire emigraţilor din Ardeal. bXlcescu, o. ii 279. Au aprins un foc mare, ca să deie sămn acelor ce săprimejduie că în acel ostrov pot să afle ocrotire. drXghici, r. 221. OCROTITOR, -OĂRE, ocrotitori, -oare, adj. Care apără, protejează, ajută. V. apărător, protector, sprijinitor. Sălbăticiunea năvăli speriată pe plai, din adăpostul ocrotitor al desişului de ramuri spinoase şi negre, dumitrtu, n. 148. învăluindu-l apoi cu o privire ocrotitoare, şi-a dres glasul. C. petrescu, a. r. 25. Mihai. ■ ■ în timpuri de pace era ca un înger ocrotitor, ispirescu, m. v. 45. (Adverbial) Ei, bravo, Marioară — făcu tînărul, ocrotitor, rebreanu, r. i 92. (Substantivat) Păcat că nu mai era secretarul acolo, fiindcă ai fi avut in el un prieten mai vîrstnic şi un ocrotitor, pas, z. I 304. împăratul. . . invoacă pe ocrotitorul familiei sale, pe Ercul. odobescu, s. m 75. OCRU s. n. Argilă de culoare galbenă, roşie, brună etc. conţinînd oxizi de fier şi uneori oxizi de mangan şi folosită ca pigment la fabricarea unor vopsele; vopsea preparată din această argilă. OCTAÎDRIC, -Ă, octaedrici, -e, adj. Care are forma unui octaedru. Prismă octaedrică. 0CTAÎ1DRU, octaedre, s. n. Poliedru cu opt feţe triunghiulare. OCTĂA’T, octante, s. n. 1. Instrument de navigaţie maritimă şi aeriană, care serveşte la măsurarea înălţimii astrelor, a distanţelor lor unghiulare etc. 2. A opta parte din circumferinţa unui cerc sau dintr-o suprafaţă circulară. + Fiecare dintre cele opt porţiuni din OCTAVĂ — 252 — OCUPAT suprafaţa unui corp sferic, determinate de trei planuri perpendiculare care se intersectează în centrul corpului. OCTĂYĂ, octave, s. f. (Muz.) Interval într-o gamă diatonică, cuprinzînd opt note consecutive. în arpegiul « do-mi-sol-do », intervalul dintre primul «doi j i ultimul « do » alcătuieşte o octavă. 0CTÎ1T, octete, s. n. Ansamblu compus din opt persoane (instrumentişti sau cîntăreţi) care execută împreună o bucată muzicală ; bucată muzicală scrisă pentru acest ansamblu. octOdă, octode, s. f. Tub electronic cu un anod, un catod şi şase grile, folosit ca schimbător de frecvenţă în radio. OCTOI’GR, octofori, s. m. (In antichitate) Purtător de litieră. [Indicaţie scenică :] Lictori, octofori, sclavi, sclave. ALECSANDRI, T. II 296. OCTOGENAR, -ă, octogenari, -e, s. m. şi f. Persoană care a atins (sau a depăşit) vîrsta de optzeci de ani. O predase unui octogenar ogîrjit şi friguros, cu gîtul înfăşurat într-o legătură cadrilată. C. PETRESCU, C. v. 190. 'Octogenarul satului, cu înfăţişarea lui olimpiană, stă nemişcat şi priveşte cu drag nebunia nevinovată a tineretului, hogaş, dr. ii 190. <$> (Adjectival) ‘Noi găsirăm pe abatele Lhomme, deşi octogenar, încă în plină vigoare. KOGĂLNICEANU, S. a. 191. OCTOGON, octogoane, s. n. Poligon cu opt laturi. în centrul tăvii este o rozetă de fine arabescuri în octogoane, rotocoale şi romboide. odobescu, s. ii 188. (Adjectival, neobişnuit, despre corpuri geometrice) Care are opt feţe (corespunzînd unei baze octogonale). E o cameră pătrată cu patru pilaştri octogoni ce susţin un turn boltit, odobescu, S. I 390. — PI. şi: (m.) octogoni. OCTOGONĂLj -A, octogonali, -e, adj. (Despre poligoane) Care are opt unghiuri. Masă octogonală. OCTOlH, octoihuri, s. n. Carte bisericească care cuprinde cîntările zilelor săptămînii (pe opt glasuri). Glas al şaptelea din octoih. contemporanul, vt 195. 4" Cîntare, litanie. Avea un glas de buhai, de răsuna bolta bisericii cîtid cînta octoihul. camil PETRESCU, O. II 680. — Variante: ohtoic (ALECSANDRI, T. 383), oîtoic (GHICA, s. 51) s. n. OCTOMBRIE s. m. Numele lunii a zecea a anului; (popular) brumărel. (In forma octomvrie) Era prin octom-vrie. La poartă un plop bătrin iţi chema, fără să vrei, ochii spre cer. bassarabescu, v. 16. — Variante : (învechit) octomvrie, (rar) octdmvre s. m. OCTOMVRE s. m. v. octombric. OCTOMVRIE s. m. v. octombric. OCTOPIÎD, -Ă, octopozi, -de, adj. Care are opt picioare. + (Substantivat, f. pl.) Subordin de cefalopode, care cuprinde animale cu opt picioare în jurul capului. OCULAR1, oculare, s, n. Lentilă sau grup de lentile ale unui instrument optic care serveşte la observarea imaginii produse de obiectiv. OCULAR 2, -A, oculari, -e, adj. Care se referă la ochi, al ochiului. în fiecare orbită se află cîte un glob ocular, care se poate mişca destul de liber, anatomia 222. Martor ocular ~ persoană care a văzut cum s-a petrecut un fapt. Ce fel de martori oculari sînteţi dumneavoastră care nu mai ştiţi exact ce s-a petrecut acum doi atti? camil PETRESCU, o. II 412. S-a scris o relaţie pe larg despre cele întîmplate de la 13 pină ta 19 sept'. în Bucureşti, de un martor octdar. ghica, a. 643. OCULIST, oculişti, s. m. Medic specializat în boli de ochi; oftalmolog. <$> (Adjectival) Medic oculist. OCULlSTIC, -Ă, oculistici, -e, adj. (Neobişnuit) De ochi. A cerut un răgaz de două zile, să-şi interneze mama într-o clinică oculistică în aşteptarea unei operaţii. C. PETRESCU, A. 319. OCÎJLT, -Ă, oculţi, -te, adj. 1. Care admite ocultismul, care se bazează pe ocultism, care se referă la ocultism. în gînd o văd Vag luminoasă, Alburie — O fotografie, in cărţile oculte. Camil PETRESCU, v. 56. Nu sînt alte decît nişte slabe şi proaste rămăşiţi a acelei ştiinţi oculte, care era atît de dezvoltată la vechii egipteni, alecsandri, o. p. 67. 2. Ascuns ; tainic. Ca o putere ocultă, străină de voinţa lui, îi împingea trupul greu şi moleşit. vr.AiiU'l'A, o. A. iii 195. OCULTĂŢIE, ocultaţii, s. f. Interpunere a unui astru opac între un astru şi un observator. Eclipsele totale de soare sînt ocultaţii provocate prin interpunerea lunii între soare şi pămînt. OCULTISM s. n. Concepţie obscurantistă, după care în natură ar exista forţe supranaturale, misterioase, cu care unii oameni, socotiţi iniţiaţi, ar putea comunica. OCUPĂ, ocup, vb. I. I. T r a n z. 1. (Cu privire la un teritoriu, un oraş etc.) A pune stăpînire, a lua în stăpînire cu forţa armată, a cuceri. Streine armii ţara noastră ocupară. AI/EXANDRESCU, P. 157. 2. A cuprinde, a umple (un loc, o porţiune din spaţiu). întotdeauna vei ocupa mijlocul trotuarului din faţa magazinului. Sahia, N. 102. + A reţine; a păstra. Ocupă-mi un loc in tren. 3. A lua în stăpînire, în posesiune. Acei puţini impiegaţi ce nu se îndurau a se dezlipi de canţelaria lor, de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii, mai rămăseseră. negruzzi, s. i 291. A deţine. Tot romînul a avut dreptul a se face proprietar de pămînt şi a ocupa slujbele statului. bălcescu, o. n 14. II. Refl. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A se îndeletnici cu ceva, a lucra într-un anumit domeniu, a avea drept ocupaţie, profesie. Multă vreme n-am ştiut cu ce se ocupă tînărul. vlahuţâ, O. A. 447. Cronicarii. . . s-au ocupat cu descrierea faptelor istorice. ALECSANDRI, S. 25. + (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se consacra unei preocupări temporare. Se ocupă de probleme de teatru. + T r a n z. (învechit) A preocupa, a absorbi. împrejurare care a ocupat pe emigranţii noştri. .. a fost acuzaţiunea căzută asupra luiBolliac. GHICA, A. 624. Aceste pregătiri m-au ocupat pînă sara. NE-gruzzi, s. I 7. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se interesa, a se îngriji, a avea grijă. Ai lăsa-o pe fata asta muritoare de foame dacă n-aş fi eu. . . Deşi nu ştiu dacă merită să mă ocup de ea. DUMITRIU, B. l\ 41. Te-ai ocupat a-mi lua note după istoricul turc Selaniki? GHICA, A. 609. — Prez. ind. şi: (învechit) ocupez (negruzzi, s. n 169). OCUPĂNT, -Ă, ocupanţi, ~te, s. m. şi f. (Mai ales la pl.) Persoană, forţă armată etc. care ia în stăpînire un teritoriu sau un oraş străin. Poporul [romîn] mocnea, de ură împotriva ocupanţilor hitlerişti. GHEORGHiu-DEj” art. cuv. 347. <ţ> (Adjectival) Putere ■ ocupantă. OCUPARE s. f. Acţiunea de a (s e) o cupa; (învechit) ocupaţie; preocupare. Necazurile ce am nu-mi lasă capul liber pentru ocupări literare. ALECSANDRI, s. 116. Chiar astăzi ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul, negruzzi, s. i 313. OCUPĂT, -Ă, ocupaţi, -te, adj. I. 1. (Despre teritorii, oraşe etc.) Luat în stăpînire, cucerit. Cetate ocupată. OCUPAŢIE — 253 — ODIHNĂ 2. (Despre locuinţe, camere, scaune etc.) Deţinut temporar de cineva; pe (sau în) care stă sau şade cineva. Fotoliu ocupat. II. (Despre persoane) Care are mult de lucru, cu multe treburi; preocupat, absorbit. N-am timp şi-s tare ocupată. SADOVEANU, B. 184. OCUPĂŢIE, ocupaţii, s. f. I. îndeletnicire, preocupare, activitate. Daţi-mi voie, răspunse musafirul meu; nu vreau să vă întrerup ocupaţiile, sadoveanu, o. viii 56. Are acuma atitea ocupaţii că nici nu se poate gîndi să le întrerupă. rebreanu, r. I 207. Trebile casnice şi ale statului. . . nu-l putură înturna [pe Cantemir] de la ocupaţiile literare. negruzzi, s. n 146. •+• Slujbă, post. Dar nu mi-ai spus ce ocupaţie ţi-ai găsit? Sahia, n. 95. II. Luare în stăpînire ; cucerire. <§■ Loc. adj. (Despre o forţă armată) Do ocupaţie = care are în stăpînire un teritoriu, o localitate străină. Trupe de ocupaţie. — Variantă: ocupaţiune (ghica, s. 174) s. f. OCUPAŢltJNE s. f. v. ocupaţie. OCURÎNŢA, ocurenţe, s. f. (Franţuzism rar) împrejurare, întîmplare, circumstanţă, conjunctură, concurs de împrejurări. ODAGACI s. m. 1. Plantă erbacee cu flori trandafirii, mai rar albe, formînd bucheţele la vîrful tulpinii; rădăcinile (v. c i u i n) se utilizează la scoaterea petelor de pe stofe (Saponaria officinalis) ; săpunel, săponele, săpunariţă. 2. Nume dat la doi arbuşti exotici, a căror scoarţă aromatică se întrebuinţează în medicină (Croton) ; lemnul arbuştilor; scoarţa lor, care răspîndeşte (prin ardere) un miros plăcut. Să-i spuie că i-a scris «persoanii» multe răvăşele cu miros de odagaci, dar că n-a avut parte de răspuns. caragiale, n. S. 99. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai ales în. . . chiparos, sandal, odagaci. odobescu, s. I 452. (în forma odogaci) Sărmănica, Mititica, Ce dulceţi bune făcea! ■ . . Ce vutci bune, De minune, Cu miros de odogaci! alecsandri, t. i 44. — Variante: odogâci, udagâci (ghica, s. 58) s. m. ODĂIE, odăi, s. f. 1. Cameră, încăpere. Copiii nerăbdători aşteaptă în odaia din dreapta semnalul cînd vor putea intra. brăTESCU-voineşti, î. l. 19. Radu nu se simţea tocmai bine, şi-i plăcea să rămîie singur în odaie. vlahuţă, o. a. 118. în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, o. i 130. + (învechit) Locuinţă ; apartament. Nişte lungi şiruri de clădiri cu tinde. . . slujeau de locuinţe sau odăi copiilor din casă, strejilor şi slujitorilor domneşti, odobescu, s. i 126. 2. (învechit, regional) Aşezare gospodărească izolată de sat, fermă mică, tîrlă de vite etc. Producerea laptelui de la odaia domnului Mişolu este recunoscută de cea mai abundintă de către toţi neguţetorii care cumpără laptele de la odăile din această parte a judeţului. I. IONESCU, D. 358. 3. Otac. Stătusem o săptămînă cu vitele Ia odaie, lîngă apă. sadoveanu, la CADE. ODALISCA, odalisce, s. f. Femeie de serviciu în haremul unui sultan ; p. e x t. cadînă. Ai gură de odaliscă, Radule! repeta colonelul Vardaru, de cîte ori Comşa amintea despre firea lui hotărîtă. C. PETRESCU, î. I 13. Albe odalisce se cobor pe mare Pline de plăcere, din a lor serai, bolin-Tineanu, o. 100. ODALÎC, odalîcuri, s. n. (Regional) Tîrlă de vite cu tot ce ţine de ea. Iute, Ghineo, să te duci, Şi la noi să ni-l aduci, Cam cu oi, Cam cu odăi, Cam cu odalîctil tui. TEODORESCU, p. p. 474. ODĂTĂ adv. 1. Intr-un timp nedeterminat, cîndva; (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; (în legătură cu verbe la viitor) de-acum înainte, în viitor. Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele şi rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, p. 11. Mult bogat ai fost odată, Mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, o. I 83. Tot vei fi odată său, Tu a mea şi eu al tău. jarnîk-bîrseanu, d. 60. <$■ E x p r. Odată şi odată = într-o bună zi, cîndva, mai devreme sau mai tîrziu. Poate odată şi-odată am să plec pe un timp mai lung, poate pentru totdeauna, davidoglu, m. 27. 2. îndată, imediat, fără întîrziere, brusc. Odată-l văd că se scoală în picioare, pune puşca la ochi şi trage. dumitriu, B. F. 26. Vede. . . un boţ de mămăligă. Atunci bucuria dracului: odat-o şi haleşte şi nu zice nemica. CREANGĂ, P. 145. 3. în sfîrşit, în cele din urmă. Ia mai sfîrşeşte odată cu lupul cela; altă ceva n-ai de vorbit? creangă, p. 123. 4. (Cu valoare adjectivală) în toată puterea cuvîntului, întreg; p. e x t. foarte reuşit, foarte bun. Am şi eu numai o fată, Şi n-o dau să fie dată; Cui o dau voiesc să-mi fie Om odată, coşbuc, P. I .103. Noi sîntem odată băieţi şi ce-am vorbit ■ . . vorbit rămîne. creangă, p. 20. 6dă, ode, s. f. Poezie lirică (formată din strofe cu aceeaşi formă şi aceeaşi structură metrică), în care se exprimă preamărirea, elogiul, lauda, entuziasmul sau admiraţia, de obicei faţă de fapte eroice etc. O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,' Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. EMINESCU, O. I 159. Scavinschi scria. ■ ■ sonete. . . ode. negruzzi, s. i 206. + (în antichitate) Poezie sau poem (mai ales cu subiect eroic), destinat să fie cîntat sau recitat cu acompaniament de liră; p. e x t. (şi azi) compoziţie muzicală cu caracter eroic, solemn. ODAIAŞ, odăiaşi, s. m. 1. (Ieşit din uz) Om de serviciu în anumite instituţii (tribunal, prefectură etc.) ; camerist. 2. (învechit şi regional) Om care locuieşte afară din sat, într-o odaie (2). ODĂÎŢA, odăiţe, s. f. Diminutiv al lui o d a i e. în odăiţa strimtă şedeau in semiîntuneric mai mulţi ţărani. dumitriu, n. 17. Ostrov de flori e odăiţa noastră, goga, c. P. 92. Căsuţa mea e bunişoară. Patru odăiţe, ogradă bună cu gard. negruzzi, s. I 302. ODĂJDII s. f. pl. Veşminte bisericeşti (pe care le îmbracă preoţii în timpul slujbelor religioase sau în împrejurări solemne). Oamenii se adunară în grabă şi aflară pe părinte în odăjdii, slujind, sadoveanu, o. vii 113. Fu întîmpinat de toţi episcopii. . . îmbrăcaţi în odăjdiile lor. ispirescu, M. v. 42. Mănăstirea Bistriţa... e una din mănăstirile care au păstrat ■ . . odăjdii preoţeşti, manuscripte, cărţi tipărite şi alte rămăşiţe vechi, odobescu, s. i 334. ODGON, odgoane, s. n. Funie groasă şi lungă. Grămezile de peşte tresaltă-ntre odgoane, Cu ochi sticloşi spre balta de linişie şi stuh. dragomir, p. 24. Era un pod cunoscut şi vechi de la un mal la celălalt mal, pe şăici şi cu odgon legat de amîndouă ţărmurile în şarampoi de stejar cît buţile. SADOVEANU, N. p. 149. Se întoarse. . . cu o slugă credincioasă, aducind nişte scînduri. . . drugi, odgoane, ispirescu, L. 367. — Variantă: otg(5n (c. PETRESCU, A. R. 56) s. n. ODICOLON s. n. (Popular) Apă de colonie. Domnişoarele purtau flori în părul care mirosea a odicolon. PAS, z. I 121. Mirosea a piatră stropită proaspăt... a odicolon ieftin, popa, v. 209. ODÎIIXA, (4) odihne,, s. f. 1. întrerupere temporară a unei activităţi în scopul recîştigării energiei, al refacerii forţelor; (stare sau timp de) repaus. Cum ajunşi acasă, I- ODIHNI — 254 — ODIOS îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărîri mari. sadoveanu, b. 85. Iată cel mai frumos loc de odihnă pe care l-am întîlnit în viaţa mea! galaction, o. i 40. După o clipă de odihnă, încor-dîndu-şi toate puterile, bietul bătrîn se tîra tot mai în afara satului, bujor, S. 169. <$• Casă de odihnă = clădire în localităţi balneare sau climaterice, în care oamenii muncii îşi pot petrece concediul. ^ Loc. adj. şi a d v. Fură odihnă = (care este) în veşnică mişcare, în veşnic neastîmpăr. Apa clipoteşte fără odihnă. C. PETRESCU, S. 141. (în forma regională hodină) Parcă-i o căpriţă fără astîmpăr şi fără hodină. SADOVEANU, O. vii 56. + Somn. Ia acuşi se duce noaptea şi vai de odihna noastră. creangă, p. 253. Expr. A sc (la odihnei =a se culca, a dormi. îl rugă să se dea niţel odihnei. ISPIRESCU, i,. 128. 2. Calm desăvîrşit, pace, linişte sufletească; tihnă, răgaz. în această familie deprinsă cu trai uşor şi bun, el singur nu-şi găsea odihnă. C. PETRESCU, î. I 10. Moşia Babaroaga insă nu-i mai dădea odihnă, rebreanu, R. I 255. Vitele nu mai aveau odihnă de muşte. SANDU-aldea, u. p. 164. 3. (Determinat adesea prin « de veci», « veşnică » etc.) Moarte; p. e x t. mormînt. Gătire se făcu de îngropăciune ... şi cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci. ispirescu, L. 253. Acolo au odihna, locaş adînc, tăcut, Eroi. ALEXANDRESCU, II. 9. 4. Platformă orizontală aşezată, de obicei, Ia cotiturile unei scări (pentru a permite persoanelor care circulă pe ea să se odihnească sau pentru a înlesni intrarea în încăperile unui cat). — Variante: (regional) hodină (jarnîk-bîrseanu, d. 282), o dină (eminescu, o. i 49, hodoş, p. p. 66) s. f. ODIHNI, odihnesc, vb. IV. 1. Refl. A întrerupe temporar o activitate pentru a-şi recîştiga energia, a se reface; a se afla, a fi în repaus. Ne-am odihnit cîteva ore. galaction, o. i 89. Am lăsat caii să se odihnească puţin. camil PETRESCU, u. N. 227. Acum deodată, pînă te-i mai odihni, ia furca în brîu. creangă, p. 5. Fig. Coşurile de încărcat se odihneau şi ele, goale, răsturnate. BART, s. m. 59. <)> (Rar) Intranz. Către nici un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc, macedonski, o. i 95. Mult că mai umblau, Pîn'ce osteneau, Apoi odihneau, Ceva îmbucau Şi mi se culcau, ant. ut. pop. i 310. + T r a n z. A lăsa să stea la odihnă (1), a pune la repaus ; a da, a oferi odihnă cuiva. Războinicii albiţi in furtunile bătăliilor îşi odihneau ciolanele trudite, sadoveanu, o. i 247. Aş vrea să fiu... O perină pe care cu drag să-l odihnesc, macedonski, o. i 269. Ia, să mai odihnesc oleacă aste bătrîneţe. creangă, p. 24. 2. R e f 1. A se reface prin somn, a dormi. Noaptea asta nu ne odihnim noi de loc? caragiale, o. iii 53. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins luminarea, odată se trezeşte că-i zmunceşte cineva perna de sub cap. creangă, p. 302. <)- Intranz. (Rar) Cînd leul odihneşte e bine-a nu-l trezi, alecsandri, p. ii 349. Nu pot, maică, odihni, De oracul broaştelor, De şuierul şerpilor. păsculescu, L. P. 228. -0> T r a n z. (Atestat în forma hodini) Omul acesta, de breasla lui ciubotar, i-a primit foarte bine, i-a ospătat şi hodinit. ŞEZ. i 260. (Glumeţ, în e x p r.) A odihni bucatele = a se culca după masa de la amiază; a-şi face siesta. Ceilalţi mai rămîn oleacă sub răchită, să odihnească bucatele, creangă, a. 144. 3. Intranz. A dormi somnul de veci, a fi mort; a zăcea în pămînt, în mormînt. Sînt cincisprezece ani de cînd eram la această masă cu. . . mai mulţi alţii care odihnesc acuma, contemporanul, ii 220. Sub o cruce tristă Vesela artistă Odihneşte-acuma singură-n mormînt. ALECSANDRI, p. i 229. ^ Refl. Vînturile duioase ale toamnei treceau printre mormintele tăcute şi frunzele galbene foşneau. Iar străinul se odihnea sub glii. sadoveanu, o. i 380. (E x p r.) Domnul (sau dumnezeu) să-1 odihnească (în pace), formulă prin care credincioşii invocă îndurarea lui dumnezeu pentru cei morţi. Era un călugăr. .. da a murit de mult. .. dumnezeu să-l odihnească! Galaction, o. I 40. Creştinul ista, domnu-l odihnească. alecsandri, P. I 41. 4. Refl. (învechit) A-şi înlătura tulburarea sufletească sau îngrijorarea; a se linişti, a se potoli, a se calma. De atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc! negruzzi, s. i 147. 5. R e f 1. F i g. A sta undeva, a-şi avea locul, a fi situat undeva. La lumina verde, concentrată de abajur, se odihnea sub lampă un roman, bassarabescu, s. n. 146. -v* Intranz. Căsuţa lor odihneşte ceva mai la o parte. DUNĂREANU, CH. 103. — Variante: (regional) odini (Sandu-aldea, u. p. 48, delavrancea, o. ii 252), hodini (galan, z. r. 215) vb. IV. ODIHNÎRE s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) odihni; odihnă, repaus. ODIHNÎT 1 s. n. (Mai ales în e x p r.) Pe odihnite = fără a se obosi, p. e x t. fără zor, pe-ndelete, în linişte. Pe odihnite, putem vedea tot în două zile. caragiale, o. vii 170. (Rar) Pe odihnit = cu odihnă bună; bine, comod. Morarul ăsta e smintit: Cînd vrea să doarmă pe-odihnit El pat îşi face grapa! coşbuc, p. i 272. — Formă gramaticală : (în e x p r.) odihnite. ODIHNÎT 2, -A, odihniţi, -te, adj. 1. Care şi-a recîştigat energia, care are puterile refăcute (prin somn sau prin întreruperea temporară a activităţii). Amurgul dase peste dînşii nemîncaţi şi neodihniţi, ispirescu, l. 335. Iepele fiind hrănite şi odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră, creangă, p. 135. 2. (învechit) Liniştit, calm; mulţumit, satisfăcut. Fii odihnit, că negreşit mă voi ţinea de cuvînt. gorjan, h. i 28. — Variantă: hodinit, -ă adj. ODIHNITOR, -OARE, odihnitori, -oare, adj. Care reface energia, puterile (v. reconfortant); care linişteşte, calmează. Şi deasupra cerul. Ce odihnitor e şi lin. c. petrescu, î. ii 78. Spun bun-rămas acestor odihnitoare stele. LESNEA, i. 150. Somn bun ş-odihnitor natură, somn bun. ANGHEL, î. G. 36. ODÎNĂ s. f. v. odihnă. ODINi vb. IV v. odihni. ODINIOiRĂ adv. 1. Pe vremuri, altădată, înainte vreme, odată. Avea glasul dulce de odinioară. SADOVEANU, o. vii 165. îşi aducea aminte de planurile ce îi treceau odinioară prin capul lui de copil, vlahuţă, o. A. 253. Da. . . visam odinioară pe acea ce m-ar iubi. eminescu, O. I 157. Odinioară îţi părea că zboară ceasurile ca minutele lingă mine. negruzzi, s. I 18. 2. (învechit) Cîndva, vreodată, într-o bună zi (în viitor), odată şi odată. Aşteaptă ziua dorită în care odinioară în locuinţa gătită, Va merge, conachi, p. 263. De-i simţi odinioară Adiere linişoară. ■ ■ Să ştii că-mprejuru-ţi este Suspinul meu. văcărescu, p. 195. Deacă vei şti cumva odinioară De fîrşitu mieu. . . încai varsă-mi lăcrămioară. budai-deleanu, ţ. 138. — Pronunţat: -ni-oa-, ODIOS, -OĂSĂ, odioşi, -oase, adj. Care provoacă ură, indignare, dezgust; demn de ură, dezgustător, respingător, detestabil. Vrea să recurgă la o manevră odioasă. bogza, A. î. 544. Cele două tablouri odioase .. . îşi reluaseră locul. c. petrescu, c. v. 90. El sta liniştit la hotel, aşteptind să meargă soldaţii pe jos la Giurgiu, ca el, cuconaşul, să-i ajungă mai tîrziu cu trenul... 1 se păru odios un asemenea lucru. D. zamfirescu, r. 38. — Pronunţat: -di-os. ODISEE — 255 OENOLOGIE ODISÎE s. f. Călătorie lungă şi plină de aventuri; şir de întîmplări neprevăzute. Mă trezii stăpînui in regulă al unei iepe mici ¡i slabe. . . care urma să fie tovarăşa odiseei ce plănuiam. hogaş, m. n. 10. ODIU s. n. (Latinism învechit) Ură, dezgust, scîrbă. Trebuie să denunţăm neîncetat odiului public. . . această ofensă, caraglale, o. vn 334. odiy<5i, odivoi, s. m. (învechit) Infanterist. P-atunci avea ţeara dorobanţi, roşiori, călăraşi, odivoi, seimeni. ghica, s. 18. ODOBEAlA, odobeli, s. f. (învechit şi regional) închisoare. Bagă pe derviş la odobeală. Gorjan, h. iv 75. 0D0GÂCI s. m. v. odagaci. ODOLEAN 1 s. m. Nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori trandafirii sau albe, care cresc prin fineţe şi locuri umede şi dintre care una serveşte la prepararea unor produse farmaceutice (Valeriana). Cu ce apă m-ai scăldat: Cu apă de la fintînă. . . Şi c-un fir de odolean. şez. XX 100. Frunză verde odolean, La crîş-muţa de subt deal Bea Bugean şi cu Vargan. SEVASTOS, c. 315. — Variante: hodoledn (şez. vii 166) s. m., odolednu (ALECSANDRI, P. A. 125, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 423) S. f. ODOLEAN2, -Ă, odoleni, -e, adj. (Regional, despre păsările de curte) Nadolean. într-o mină ţinea de aripă o găină odoleană şi-n cealaltă ţinea de picioare o pereche de raţe leşeşti, galan, z. r. 233. — Variantă: liodolcdn, -ă adj. ODOLEĂNĂ s. f. v. odolean >. ODOMÎTRU, odometre, s. n. Podometru. odOr1 s. n. (Latinism învechit) Miros, mireasmă. Busuiocul Dulcele-odor răspîndind. coşbuc, AE. 28. ODOR 2, odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal preţios (adesea împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preţ; giuvaer. Raiul nostru se compunea din cinci-şase camere bogat mobilate, pline de sofale.. . şi defel defel de odoare. Calaction, o. i 328. Porunceşte să-i aducă pe hirca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. CREANGĂ, P. 101. F i g. în braţul drept, Avea flori albe, dragi odoare. coşbuc, P. ii 258. + (Mai ales la pl., adesea determinat prin « sfinte » sau « bisericeşti ») Veşminte scumpe şi alte obiecte preţioase folosite la serviciile religioase. Au luat în mîini odoare sfinte, cărţi, galaction, o. I 75. Să văd măiastra-ţi mină lucrînd odoare sfinte. ALECSANDRI, T. II 84. Au prădat bisericile şi mănăstirile de odoare. NE-gruzzi, s. i 169. 2. F i g. (Numai la sg.) Fiinţă iubită, preţuită. Baba şi cu odorul de fiicu-sa tot cîrtitoare şi nemul-ţumitoare erau. creangă, p. 284. O vin-odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă. EMINESCU, o. i 172. Spune de-al meu dor, Scumpului odor. alecsandri, t. i 404. ODOItANT, -A, odoranţi, -te, adj. (Franţuzism rar) Care răspîndeşte miros plăcut; parfumat, mirositor. Singura roză ce îtni place. . ■ este însă cea mai frumoasă şi cea mai odorantă. negruzzi, s. i 100. + (Despre o substanţă) Care excită simţul mirosului. ODORAŞ, odoraşe, s. n. Diminutiv al lui odor (2); copil drag, scump, nepreţuit. Ce nu făcu biata împărăteasă, ce nu drese ca să capete un odoraş? popescu, b. ii 3. ODORIZÂ, odorizez, vb. I. T r a n z. A da miros unui gaz combustibil inodor, prin amestecarea lui cu un odorizant. ODORIZĂXT, odorizanţi, s. m. Compus chimic cu miros puternic, folosit pentru a da miros unui gaz combustibil inodor, în scopul de a putea fi observată orice scăpare a gazului dintr-o conductă, dintr-un vas etc. ODORIZÂRE, odorizări, s. f. Acţiunea de a o d o -r i z a. odorGb, odoroabe, s. n. (Regional) Coş de nuiele în forma unui trunchi de con fără fund, care serveşte la pescuit; oboroc. ODOROGÎT, -Ă adj. v. hodorogit. OD0S s. n. (Regional) Ovăz sălbatic. odovAî, odovăiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional, despre haine, încălţăminte) A strica, a uza. Făcutu-mi-am opinci de fier... şi umblat-am pină le-am odovăit. rete-Ganul, la CADE. ODRASLA, odrasle, s. f. 1. Copil, descendent, urmaş ; pui. Să nu uiţi, lliuţă, că eşti odrasla noastră, feciorul Polixeniei. sadoveanu, N. F. 30. Se zice că-i odraslă de neam prea strălucit. alecsandri, T. n 84. (Poetic) Eşti nobila odraslă a celui brav popor. alecsandri, t. ii 206. 2. (Rar) Ramură tînără, mlădiţă, lăstar, vlăstar. Să-mpletim şi noi cunună de odrasle înverzite. ŞEZ. viii 45. ODRASLÎ, odrăslesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A se naşte, a se ivi; a creşte. Sate odrăsliră din vetrele brazilor tăiaţi. Galaction, o. I 254. Popoare vechi s-au risipit, iar altele au odrăslit şi s-au ridicat pe sfărămăturile lor. vlahuţă, o. a. 409. <)> F i g. într-o zi. .. are să odrăslească şi pentru noi binele, camii.ar, n. i 21. Inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi al răzvrătirii, negruzzi, s. i 274. T r a n z. Să trăiască, Să-nflorească, Coconaşi să odrăslească. GALACTION, o. I 71. 2. (Despre plante) A da mlădiţe, lăstari; p. e x t. a înverzi, a înmuguri. S-a iscat de la o vreme o buruiană îndărătnică şi păgubitoare. . . De ce o tai, de ce odrăsleşte mai vîrtos. sadoveanu, n. p. 40. Frunză verde liliac, Bată-l vina de gîndac, C-au mîncat frunza de fag; N-au lăsat să odrăslească, Fetele să se umbrească, sevastos, c. 83. <0> T r a n z. Şi iarăşi unde firea copaci nu au odrăslit, oamenii, cu feliurimi de meşteşuguri şi munci, păduri întregi au sădit. GOLESCU, î. 143. <$- (Cu complement intern) Să crească, Să înflorească, Odrasle să odrăslească. TEODO-RESCU, p. p. 171. ODRÂSLÎRE s. f. Acţiunea de a o d r ă s 1 i. 1. Naştere, zămislire; creştere, dezvoltare. (F i g.) Mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. 2. Creştere de mlădiţe ; p. e x t. înverzire, înmugurire. O întîlnea, sara, pe vremea odrăslirii răchiţilor. camilar, n. i 21. ODRÂSLÎT, -A, odrăsliţi, -te, adj. 1. Născut, zămislit, ivit; crescut, dezvoltat. Spuneţi, n-aţi aflat, De-un tînăr băiat Bine odrăslit, Numai potrivit? corbea, a. 39. 2. (Despre plante) Care a dat lăstari ; p. e x t. înverzit, înmugurit. Cimpoieşu se gîndea la Măriuca, la serile cu toate răchiţile odrăslite, colo pe părăul Alisandroaiei. CAMILAR, N. i 227. 0EC0L0GÎE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul influenţei factorilor externi asupra organismelor animalelor şi vegetalelor. Progresul acestor lucrări nu poate fi asigurat dacă sistematica, biologia, răspmdirea, oecologia agenţilor patogeni nu sînt cunoscute, săvulescu, M. u. I 15. — Variantă: ecologie s. f. • OENOLOGÎE s. f. Enologie. OF — 256 — OFICIAL OF interj. (Şi în forma oh) Exclamaţie care exprimă sentimente ca: a) durere, amărăciune, mîhnire, regret; deznădejde; necaz, ciudă. Of! crăişorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea, ai vintura ţările şi mările. CREANGĂ, P. 190. Of! of! am rămas iar cu piatrd-n casă. Ai,EC-SANDRI, î. I 49. Oh! cind ar voi femeile să ştie ce înaltă solie au primit, negruzzi, s. i 56 ; b) scîrbă, dezgust. Oh, eu nu, nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73. -4- (Substantivat, n., cu pl. of uri) Oftat, suspin; p. e x t. durere, amărăciune, mîhnire, regret, suferinţă, deznădejde. Zi-i, mă, că mă arde la inimă!... Şi in nişte of uri lungi, trăgănate, cu întorsături de gitlej, îşi tremurau ţiganii cîntecul. SADOVEANU, o. VI 208. Îşi dădea seama că a pus între Manlache şi Rusandra un stăvilar de neurnit, care-l răzbuna şi de oful inimii lui. popa, v. 290. Oricine are nevricale şi of uri la inimă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. 1177. — Variantă: oll interj. OFENSĂ, ofensez, vb. I. T r a n z. A aduce (cuiva) o ofensă; a insulta, a jigni. Mihai se simţi ofensat de acest dispreţ. C. PETRESCU, î. I 10. Trebuie să ia seama, să nu facă vreo gafă, să-l ofenseze şi să-l piarză. REiîREANU, r. I 43. Dacă te-am ofensat dineaorea, iartă-mă. negruzzi, S. iii 482. (Familiar) Refl. A se supăra (simţindu-se jignit). Ce te-ai ofensat aşa! OFENSĂRE s. f. (Rar) Faptul de a (s e) o f e n s a ; insultare, jignire; supărare. OFENSĂT, -Ă, ofensaţi, -te, adj. Care a suferit o ofensă; insultat, jignit, supărat. Nu mai vrei să vezi copii ofensaţi şi flămînzi. PAS, z. I 79. (Substantivat) Scriitorii ruşi făcuseră loc larg în operele lor umiliţilor şi ofensaţilor vieţii, sadoveanu, E. 255. OFENSATOR, -OĂRE, ofensatori, -oare, adj. Care ofensează, care conţine o ofensă; insultător, jignitor. Simbolul e prea ofensator, ibrăii^eanu, a. 173. OFÎNSĂ, ofense} s. f. Cuvînt sau faptă jignitoare; insultă, jignire, injurie. Nu pierdea prilejul să le arunce o ofensă, c. petrescu, c. v. 99. Asta o consider ca o ofensă adusă autontăţilor portului. barT, s. m. 103. Ofensa nemaiauzită o ţinuse secretă, ibrăii^eanu, a. 22. OFENSÎV, -A, ofensivi, -e, adj. (în opoziţie cu defensiv) Care atacă sau cu care se atacă. Acţiune ofensivă. Arme ofensive. (Adverbial) Era gata a susţine, ofensiv sau defensiv, pe oricare din aripele [armatei] sale. HASDEU, i.'v. 145. OFENSlYAj ofensive, s. f. (în opoziţie cu defensivă) Formă principală de luptă a unor forţe armate care, cu sprijinul tuturor armelor şi prin surprindere, are ca scop nimicirea totală sau capturarea inamicului. V. atac, asalt, şarjă. Am găsit armata împărţită între 3 corpuri de armată pe frontieră. . . Ofensiva în ţările de jos a fost o grea înfrîngere. camii, petrescu, t. ii 433. F i g. Acţiune întreprinsă cu scopul de a, înfrînge o dificultate, de a lichida o situaţie nefavorabilă, de a învinge pe duşmani, pentru a înfăptui o nouă stare de lucruri, pentru a cuceri un nou obiectiv etc. Popoarele care au suferit cel mai mult de pe urma războiului sînt în primele rînduri ale ofensivei pentru pace. GHEORGHIU-DEJ, art. CUV. 331. încrezător peste măsură în statornicia norocului lui, a pornit o ofensivă. GAi,AN, b. i 240. Acolo se strămutase bătălia cea mare a petrolului, cu repezi ofensive şi cuceriri de poziţii. C. PETRESCU, A. 410. OFERÎ, ofer, vb. IV. T r a n z. 1. A propune cuiva (în semn de atenţie, din bunăvoinţă etc.) să primească un lucru necerut; a da în dar, a pune la dispoziţie. Oferi tabachera cu ţigări, c. PETRESCU, î. n 171. Scaunul acesta este al meu. . . Vi-l ofer. SEBASTIAX, t. 120. Iată adăpostul şi straja ce le poate oferi baciul. ODOBESCU, s, in 18. ^ Refl. A se pune la dispoziţia cuiva. Flăcăul se oferi bucuros să-l conducă el. rebreanu, r. i 160. 2. A propune spre cumpărare o marfă, un bun etc. 4- A propune un preţ pentru o marfă, un bun etc. A oferi 50 de lei pentru o carte. 3. F i g. A înfăţişa, a arăta, a prezenta. Vedea cu stranie limpezime... tot ce fauna şi flora celor cinci continente oferă în pămint, pe pămînt, în apă şi în văzduh. C. PETRESCU, C. V. 119. Ei pot oferi literaturii şi artei o comoară nesecată de subiecte, demetrescu, o. 182. OFERÎRE, oferiri, s. f. . Acţiunea de a oferi; punere Ia dispoziţia cuiva a unui lucru, în dar sau în schimbul unei contravalori. OFERTĂNT, -Ă, ofertanţi, -te, adj. Care face o ofertă. întreprindere ofertantă. (Substantivat) Dintr-o concurenţă de preţuri, n-avem. decît de cîştigat. în afară dacă nu cumva ofertanţii nu cad între dînşii la înţelegere. C. PETRESCU, R, DR. 211. 0FÎ1RTĂ, oferte, s. f. 1. Propunere făcută de cineva care doreşte să vîndă o marfă, să angajeze sau să se angajeze într-un serviciu, să obţină participarea cuiva la o acţiune, la o întreprindere etc.; p. e x t. (concretizat) act, document în care se face o astfel de propunere. Grăbeşte, căci îmi retrag oferta, c. petrescu, c. v. 315. încă nu se hotărîse cine să cînte doina haiducească. ■ ■ Mincu... ie oferă el. Oferta e primită. caraGiai,e, o. m 17. 2. Totalitatea mărfurilor oferite la un moment dat pe piaţă. <> Cerere şi ofertă (sau, rar, ofertă şi cerere) = raportul dintre cantitatea de mărfuri aduse pe piaţă şi posibilitatea de a. fi cumpărate. Munca. . ■ devenind in societatea noastră o marfă, ea depinde de starea pieţii, de legea economică a ofertei şi cererii, de concurenţă, şi, dacă în piaţă va fi mai multă ofertă decît cerere, atunci marfa oferită. . . e cu desăvârşire depreciată. GHEREA, ST. CR. ii 308. OFICIĂ, ofîciez, vb. I. 1. T r a n z. A celebra slujba bisericească; a sluji în biserică. Mitropolitul. . . era aci şi oficia sfînta liturghie. GAi.ACTroN, o. i 90. Cum ne-au părăsit limba latină oficială cu stingerea romanilor, asemine şi limba slavonă ne lasă cu înfiinţarea staturilor romine. RUSSO, S. 71. 2. Care se conformează regulilor, formalităţilor, tradiţiilor ; care are caracter legal; aprobat, convenit între OFICIALITATE — 257 — OFIŢERAŞ autorităţi. Sfeştania oficială trebuia să aibă loc la ora 9. SADOVEANU, O. VI 359. Mergem in vizită oficială la guvernator. BART, s. M. 21. <0- (Adverbial) Nu putem frecventa oficial spectacule unde se debitează in limbi străine, caraGiale, o. vii 33. 3. F i g. De o politeţe rece, calculată ; formal, stereotip. Ton oficial in conversaţie, a Bine, bine! Vocea devenise mai rece, mai oficială. CAI, AN, b. i 171. ^ (Adverbial) Sănătoasă, mersi, răspunse ea politicos şi cam oficial. CONTEMPORANUL, VIjj 119. — Pronunţat: -ci-al. — Variantă: (învechit) ofiţiâl, -ă (russo, s. 95) adj. OFICIALITATE, (1) oficialităţi, s. f. 1. (La pi-, sau la sg. cu înţeles colectiv) Autorităţile dintr-o ţară, dintr-un oraş ; reprezentanţii unei autorităţi. Dacă oficialitatea n-a fost in stare să oprească nenorocirea, măcar piedici să nu-mi puie! REBREANU, R. II 229. 2. Caracter oficial: calitate, ţinută, atitudine oficială. Cu un soi de obraznică oficialitate in mişcări, îmi făcu semn să mă opresc, hogaş, m. n. 56. — Variantă: (învechit) ofiţialitâte (russo, s. 76) s. f. OFICIALIZA, oficializez, vb. I. T r a n z. (Rar) A da sau a face să dobîndească un caracter oficial; a consfinţi (prin lege). OFICIALIZARE s. f. (Rar) Acţiunea de a oficializa. Era un fel de oficializare a situaţiei. CA mii, PETRESCU, U. N. 106. OFICIALMÉNTE adv. (Rar) în mod oficial. Locotenenţii ne-au împărtăşit oficialmente acele acte. Ghica, a. 492. OFICIANT ', -A, oficianţi, -te, adj. (Rar) Care oficiază (mai ales slujba bisericească). Privind mai lung pe bătrînul mitropolit oficiant, mi se păru că figura lui îmi este cunoscută. galaction, o. I 91. OFICIANT-A, oficianţi, -te, s. m. şi f. (Ieşit din uz) (Grad de) funcţionar în unele instituţii sau întreprinderi de stat. OFICIÉRE s. f. Acţiunea de a oficia. 0FICINÁL, -A, oficinali, -e, adj. Din domeniul farmaciei, farmaceutic. Plante oficinale. OFICÎNĂ, oficine, s. f. (Livresc) încăpere amenajată pentru a servi drept laborator al unei farmacii, al unei instituţii de cercetări etc. (Glumeţ) Musteţile domnului Geor-ges, resfirate subt nas şi arcuite deasupra nărilor, ca ieşite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii. HOGAŞ, M. n. 38. «f- F i g. Loc unde se urzesc intrigi, calomnii, comploturi. 0FICIÓS, -OAsA, oficioşi, -oase, adj. (De obicei despre ziare, despre informaţii publicate etc.) Care reprezintă, reflectă, susţine punctul de vedere al unui guvern, al unui partid, fără a avea un titlu oficial. Ştire oficioasă. Ziar oficios, cu [Izbutise] a da agenţiei noastre oficioase un caracter oficial, alecsandri, s. 171. (Substantivat) «Drapelul» e oficiosul guvernului, rebreanu, r. i 183. — Pronunţat: -ci-os. 0FÍCIU, oficii, s. n. 1. Serviciu al unei administraţii, biroul unde este instalat serviciul. Oficiu poştal. Oficiu de stare civilă, czî Moşneagul însă mereu se află în treabă, deşi n-are nimic de făcut, se codeşte şi nu pleacă, pînă nu închidem oficiul, păun-pincio, p. 97. 2. îndatorire specială, funcţie; slujbă. A face oficiul de secretar. <$> L o c. a d j. şi a d v. Din oficiu = în conformitate cu o dispoziţie luată de o autoritate (şi nu la cererea cuiva). Avocat din oficiu, a Te-am apărat din oficiu, dar cit puteam să te apăr? SAHIA, n. 83. 3. (Mai ales la pl.) Ajutor, serviciu. Recurg la oficiile tale. E x p r. Bune oficii = intervenţie binevoitoare, servicii făcute cuiva. S-a liotărît să recurgă la bunele oficii ale Engliterei. GHICA, la CADE. 4. (Mai ales determinat prin « divin #) Slujbă bisericească, serviciu religios. 5. (Rar) încăpere (mică) Iîngă sufragerie (unde se depozitează tacîmuri, mîncăruri etc.). O altă uşă în stingă. ■ . duce spre o altă încăpere (bucătărie, oficiu...). sebastian, t. 256. OFILI, ofilesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre plante şi părţi ale lor) A se veşteji, a păli, a (se) trece; a se îngălbeni. Transportăm un pom. . . Cum l-o atinge soarele, se ofileşte. galan, z. R. 108. Prea aţi făcut cald aici. . . Vite cum s-au ofilit frunzele! bassarabescu,‘ s. N. 145. Nu-nfloreşte, Nici nu rodeşte Şi nici locul nu-i prieşte, Ci mai mult se ofileşte. TEODORESCU, P. P. 174. 2. F i g. (Despre oameni) A-şi pierde culoarea, frăgezimea feţei; a-şi pierde vigoarea, puterea. Dochia se ofilea pe zi ce merge şi fire de argint îi răsăreau în păr. SADOVEANU, o. I 272. <)> Tranz. Numai cine-a păscut dorul Ştie cin’ mi-a albit părul Şi mi-a ofilit trupşorul. TEODORESCU, p. P. 327. — Variantă: (învechit şi regional) ovili (NEGRUZZl, S. I 275) vb. IV.. OFILÎRE s. f. Acţiunea de a (se) ofili şi rezultatul ei. 1. Veştejire a unei plante (ca urmare a faptului că pierde mai multă apă decît absoarbe); pălire. 2. F i g. Pierdere a culorii, a frăgezimii feţei; pierdere a vioiciunii, a vigorii tinereţii; slăbire. în acele chipuri se vede ceva mai mult decît ofilire, odobescu, s. i 24. OFILÎT, -A, ofiliţi, -te, adj. 1. (Despre plante şi părţi ale lor) Veştejit, pălit, îngălbenit. Purta la pălărie o ramură ofilită de liliac. caraGiale, O. m 96. Văzu codrul ofilit. păsculescu, L. p. 265. 2. F i g. (Despre oameni şi faţa lor) Palid, tras (la faţă); slab, uscat; lipsit de vigoare, istovit, slăbit. Era ofilită şi slabă, dumitriu, n. 26. [îmi] veneau lacrimile cînd o vedeam atît de ofilită, sadoveanu, o. i 315. Mi-e milă de obraz Că rămîne fript şi ars Şi rămine ofilit. jarnîk-bîrseanu, d. 102. — Variantă: (învechit şi regional) ovilit,-ă (negruzzi, S. i 100) adj. OFIS, ofisuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Decizie, decret domnesc. O colecţie a ofisurilor sale din ramul judecătoresc, kogălniceanu, s. 204. Ş-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare, alexandrescu, p. 158. — Variantă: ofisus s. n. OFÎSUS s. n. v. ofis. OFIŢfiR, ofiţeri, s. m. 1. Rang în ierarhia militară, mergînd de la sublocotenent pînă la colonel inclusiv; persoană avînd în ierarhia militară unul dintre gradele de la sublocotenent la colonel (în vorbirea obişnuită, de la sublocotenent Ia general). Dacă ofiţerul secund nu e cu ochii în patru peste tot, unde ajunge vasul? dumitriu, p. F. 70. La 1828, am avut în gazdă un ofiţer de cazaci. alecsandri, T. I 344. Boierii erau slujbaşii ţării, adică ofiţerii şi capii puterii armate. BĂLCESCU, o. II 14. 2. Titlu dat unor funcţionari cu atribuţii sau cu însărcinări speciale. Ofiţer de port. c=i Sînt ofiţer de poliţie judiciară. C. PETRESCU, î. II 172. Ofiţer al stării civile— delegat al sfatului popular (în trecut al primăriei) însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă şi cu oficierea căsătoriei civile. Birjarul şi un zugrav, Florian Cotuf, declarau moartea la ofiţerul stării civile. CXLINESCU, E. 41. 3. (Ieşit din uz) Grad (mai mare decît cel de cavaler) conferit de anumite decoraţii. OFIŢERAŞ, ofiţeraşi, s. m. (Depreciativ) Diminutiv al lui ofiţer. Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţio-năraş, de avocăţel, de ofiţeraş. CARAGIALE, o. n 31. OFIŢEREASĂ — 258 — OFUSCA OFIŢEREASĂ, o/iferese, s. f. (Familiar) Soţie de ofiţer (1). Ofiţereasa era văduvă de colonel. PAS, z. I 82. OFIŢERESC, -EĂSCĂ, ofiţereşti, adj. De ofiţer (1), (ca) al ofiţerilor. Ţin în grajd numai cai ofiţereşti. CAMIUR, N. n 456. OFIŢERfiŞTE adv. Ca un ofiţer (1), în felul ofiţerilor. îmbrăcat ofiţereşte. 0FIŢERÎ5IE s. f. (Cu sens colectiv) Corpul ofiţeresc ; mulţime, număr mare de ofiţeri; totalitatea ofiţerilor. Îndrăzneşti să spui că ţi-am cerut eu să fiu primit iară in cadrele ofiţerimii? CAMii, PETRESCU, o. II 529. OFIŢIĂL, -Ă adj. v. oficial. OFIŢIALITĂTE s. f. v. oficialitate. OFRANDĂ, ofrande, s. f. Jertfă adusă unei divinităţi, prinos ; dar făcut bisericii. Grătarele sfirîie aruncînd în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe care se ard ofrande unui zeu tutelar. CARAGIAI.K, m. 279. O scenă religioasă în care împăratul aduce rugăciuni şi ofrande zeilor. ODOBESCU, S. iii 75. 4- Dar oferit unei persoane în semn de recunoştinţă, devotament, respect. Binevoiţi a primi o ofrandă mai prozaică. ALECSANDRI, r. 1311. <)- Fi g. Venim ca să-ţi aducem ofrandele durerii, Venim să vărsăm lacrimi. Al.ECSAXDRI, p. iii 339. + Contribuţie la o operă de binefacere, de ajutorare a celor lipsiţi. OFSAID, ofsaiduri, s. n. (Sport) Greşeală de plasare a unui jucător constînd în depăşirea, fără minge, la fotbal, a ultimului apărător advers (exceptînd pe portar), iar la rugbi a liniei pe care se află mingea. — Pronunţat: -said. OFSET s. n. (Tipogr.) Procedeu de imprimare plano-grafică, cu clişee de metal care imprimă pe hîrtie prin intermediul unei pelicule de cauciuc. OFT, ofturi, s. n. (Regional) Oftat, suspin ; p. e x t. durere, amărăciune, mîhnire, regret, suferinţă, deznădejde. Iorgu şede şi oftează. Ce folos de oftul lui ■ . . Dacă nu-i şi puica lui. ŞEZ. iii 22. în luna lui mai în opt, Ne-am pornit cu mare oft. SEVASTOS, C. 281. OFTĂ, oftez, vb. I. Intranz. A scoate un oftat. V. suspina. Era mîhnire şi jale, căci despre mine nu se ştia nimic; şi mama ofta cu amar, închidea ochii, şi lacrimi încete ii curgeau pe obrajii zbîrciţi. sadoveanu, 0. vi 116. Oftă din adine şi îşi uşură inima, apăsată ca de o piatră de moară. vi.atiuŢa, o. a. 103. Iar ea, vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, o. i 168. F i g. Sună acoperişul, oftează adierile vîntului. sadoveanu, n. p. 257. Vîntul ofta tot mai adine pe sub praguri. 1. botez, şc. 70.<$- Exp r. A olta după cineva (sau ceva) = a regreta adînc pierderea cuiva (sau a ceva) ; a dori din tot sufletul pe cineva (sau ceva). Toată ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce. CARaGIALE, o. iii 33. Să oftezi dup-a ta fată. EMINESCU, o. i 83. Oftă după mărimea şi vitejia trecută a romînilor. BAI.CEBCU, o. I 319. •+• Refl. (Popular) A se jelui, a se tîngui. Nu flămînzesc, Nu însetez, Dar totuna mă oftez, gorovei, C. 70. 0FTALMÍK s. f. Termen generic pentru afecţiunile inflamatorii ale globului ocular. OFTALMOLOG, oftalmologi, s. m. Medic specializat în oftalmologie ; oculist. OFTALiHOLÓGIC, -Ă, oftalmologiei, -e, adj. Care se referă ia oftalmologie, de oftalmologie. Clinică of taimo-logică. 0FTALM0L0 GÍE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studierea şi tratarea bolilor de ochi. Tratat de oftalmologie. OFTALMOSCOP, oftalmoscopuri, s. n. Instrument care serveşte la examinarea retinei, pentru determinarea diverselor afecţiuni ale ochiului. OFTĂRE, oftări, s. f. Acţiunea de a ofta; oftat, suspin. In tăcere, străbătu deodată oftarea şuierătoare a rănitului, sadoveanu, o. i 52. Tăcu lăsînd să scape din sinul ei o oftare, o oftare de acele ce sfişie inimi. NEGRUZZi, S. I 18. Să-mi cat oftările Pe toate cărările. TEODORESCU, P. P. 273. F i g. O tăcere adincă, fără o chemare de pasere, fără o oftare de vint. SADOVEANU, o. V 592. Şi toamna şi vîntul ţinîndu-şi oftarea, Pe buzele moartei îşi pun sărutarea. neculuţX, ţ. d. 80. OFTĂT, oftaturi, s. n. Respiraţie puternică, profundă şi prelungă, pricinuită de o durere morală (uneori fizică) şi dînd naştere, în expiraţie, unui sunet caracteristic; suspin. V. geamăt. Somnul oamenilor săraci e necăjit şi vine greu... îl întrerup oftaturi. PAS, z. I 246. Oftă lung şi i se păru că-ntr-un oftat îşi povesti toată viaţa. MIRONESCU, S. A. 82. Iartă-i doamne, păcatu Cui a făcut ■oftatu, Că oftatu-i lucru mare Şi e bun la supărare. JARNÎK-bîrseanu, D. 219. Fi g. Doina plîngea pe strune. . . apoi slăbi, pină ce se stinse într-o adiere jalnică, într-un oftat. SADOVEANU, o. I 301. în oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crîng alunii. GOGA, c. P. 82. Izvoarele-o plîng şi ii tînguie soarta, Iar firea îşi nalţă la ceruri oftatul. NECUJVUŢX, ţ. D. 79. OFTICĂ, oftic, vb. I. (Popular) 1. Refl. A se îmbolnăvi de tuberculoză. 2. T r a n z. F i g. A învenina viaţa cuiva, a face cuiva zile amare. Amorul de la tine M-a ofticat, vai de mine. TEODORESCU, P. P. 303. Ochii tăi m-au înşelat. ■ Buzele m-au ofticat, jarnîk-bîrseanu, d. 252. — Prez. ind. şi: (învechit) oftichez. — Variante: oftici (CARAGIAIyE, O. III 170), Oftîgi (HOGAŞ, M. N. 203, ŞEZ. i 89) vb. IV. OFTICĂRE s. f. Acţiunea de a (se) oftica. OFTICĂT, -Ă, ofticaţi, -te, adj. Bolnav de tuberculoză, ofticos ; f i g. amărît, chinuit. Nu intraţi acolo, că e ofticată. STXnoiu, c. I. 203. Vin’ de vezi cum o să mor Ofticat şi plin de dor. TEODORESCU, p. p. 288. OFTICĂ s. f. (Popular) Tuberculoză pulmonară; ftizie, boală de piept. Oftica îi mânîtică pieptul pe dinăuntru. STanCU, D. 281. Actorii căpătau junghiuri, ¡unghiurile aduceau oftica, negruzzi, s. i 345. Cel mijlociu . . bind odată apă pe osteneală, au căpătat oftică. drAghici, R. 3. — Variantă: (iftigă (hogaş, m. n. 154) s. f. OFTICÎ vb. IV v. oftica. OFTICOS, -OĂSĂ, ofticoşi, -oase, adj. (Popular; adesea substantivat) Bolnav de tuberculoză pulmonară; ftizie, atacat. Un doctor. . . se uită la un chip de ofticos. macedonski, o. I 124. + F i g. Fără putere, slab, pipernicit, prăpădit, anemic. Era fără îndoială becul cel mai ofticos care-a fost fabricat vreodată. C. PETRESCU, C. v. 41. Două rîtiduri de pini ofticoşi. STĂnoiu, C. I. 74. — Variantă: oîtigtfs, -oâsă (creangă, a. 124, alec-SAKDRI, T. I 313) adj. 0FTIGĂ s. f. V. oftică. OFTIGI vb. IV V. oftica. OFTIG0S, -OĂSĂ adj. v. ofticos. OFTOlC s. n. v. octoih. OFUSCA, ofuschez, vb. I. Refl. (Franţuzism rar) A se simţi jignit, a se supăra. Iuga se ofuscă, tocmai fiindcă moşneagul îi citise în suflet, rebreanu, r. i 143. F i g. OGAR — 259 — OGOI Adjectivele îşi întorceau spatele, ofuscate că s-au aflat in asemenea companie. C. petrescu, o. p. i 257. — Prez. ind. şi: ofiisc. 0 GAR, ogari, s. m. Cîine de vînătoare cu botul lung, cu corpul înalt şi subţire, foarte iute la fugă. Iepurele odată Fu tras la judecată De un ogar. alexandrescu, m. 377. Şoimul prinde paserile din zbor, precum şi ogarul prinde iepurii din fugă. I. IONESCU, M. 97. Odată ogarul avea circiuma lui şi Copoiu era cîrciumar cu zeciuială. şez. xm 169. Expr. Nici cîine (sau, rar, copoi), nici Ogar, se zice despre cel care nu aparţine în chip hotărît unei specii (sau, f i g., unei grupări, unei tagme); şters, nedefinit. Alţii iar cu fudulie De neam mare vrînd să fie, Se lipesc tot de cei mari. . . Nu-s nici copoi, nici ogari, alecsandri, T. i 96. Slab ca un ogar = foarte slab. OGARCA, ogarce, s. f. (Rar) Femela ogarului. OGARNIC, -ă, ogamici, -e, adj. (Rar) Ca ogarul, cu însuşiri de ogar. Privesc din depărtare cum vine ■ .. un cal de soi ogarnic. alecsandri, p. iii 228. OGĂŞ s. n. v. făgaş. OGArATIC, -Ă, ogărcitici, -e, adj. Cu trupul zvelt şi subţire ca al ogarului. OGARUL, ogărei, s. m. (Rar) Diminutiv al lui o g a r. Şi ne-o tot goni, Cu cai, cu şoimei, Şi cu ogărei. teodo-rescu, p. p. 60. OGĂEÎŞTE adv. Ca ogarii, foarte iute. Caii lor săriră ogăreşte. GalacTion, o. I 53. Dar nu fuge, cum să fuge, Ci mi-şifuge ogăreşte. PĂSCULESCU, L. P. 172. Şoimul vesel nechezea, Zborul iute-şi repezea, Iepureşte, ogăreşte. alecsandri, p. p. 113. OGEĂC s. n. v. liogeag. OGEĂG s. n. v. hogcag. OGHEAL, oghealuri, s. n.' (Mold.) Plapumă. Noi, cu oghealurile pînă peste nas. . . aşteptam deznodămintul. hogaş, H. 73. Pe valea unde să-ntinde umbra norilor ca un ogheal. delavrancea, o. ii 64. încep exilul, dormind pe un pat fără pernă, fără saltea, fără ogheal. russo, o. 154. — Variantă: obiâlu (odobescu, s. i 110) s. f. OGHELĂŞ, oghelaşe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui ogheal. Vro cîteva scutece, un oghelaş, un tulpănaş. marian, na. 89. 0 GIVÂL, -A, ogivali, -e, adj. în formă de ogivă, ca ogiva. V. gotic. In stingă o fereastră ogivală care se deschide şi dă asupra pieţei din mijlocul castelului. dki,a-vrancea, o. ii 145. Stîlpi rotunzi. .. pe care se sprijineau, de patru părţi, nişte boite ogivale, odobescu, s. i 442. OGIVĂ, ogive, s. f. 1. Element arhitectural caracteristic construcţiilor în stil gotic, rezultat din întretăierea a două arcuri de cerc care se întîlnesc pe verticala ridicată la egală distanţă de centrele lor. Astăzi, pe culoare cu ogive s-au instalat calorifere, ralea, o. 123. Opt mari fereşti, ogive dantelate. . . Răspînd lumini, alecsandri, p. irr 263. <0> F i g. Privesc apusul soarelui printre Ogive De trunchiuri negre de copaci. CAMIL PETRESCU, V. 115. 2. Partea anterioară a proiectilelor armelor de foc. OGÎRJÎ, ogîrjesc, vb. IV. Refl. (Regional) A slăbi foarte tare, a ajunge numai piele şi oase. Nu vezi cum m-am ogîrjit cu drumurile astea? stănoiu, c. i. 37. 0 GÎRJÎT, -A, ogîrjiţi, -te, adj. (Regional) Slab, pipernicit, sfrijit. Doamna ministru o predase unui octogenar ogîrjit şi friguros, c. PETRESCU, c. v. 190. [Purcelul] care era mai ogîrjit, mai răpănos şi mai răpciugos, nepu-tind ieşi din glod, rămase pe loc. creangă, p. 75. OGLINDA vb. I v. oglindi. 0 GLÎNDA, oglinzi, s. f. 1. Obiect făcut de obicei din metal sau din sticlă acoperită pe o faţă cu un strat metalic care reflectă razele de lumină şi pe care se formează imaginea obiectelor. Prin sala cupăreţii de oglinzi Vezi înmiită silueta-ţi fină. D. botez, p. o. 99. Cînd mă uitam in oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă. CREANGĂ, A. 86. Se vede că nu te-ai uitat de mult în oglindă. ALECSANDRI, T. i 198. (în metafore şi comparaţii) Opera. . . [poetului] trebuie să fie o oglindă a năzuinţelor poporului. BENIUC, p. 135. Plecă să caute un vas cu apă, păşind în vîrful bocancilor lustruiţi oglindă. C. PETRESCU, î. n 51. Harnică, din zorii zilei Nu stau mîinile copilei Fără lucru, tot să prindă. Casa lor toată-i oglindă, coşbuc, r. I 95. Ochii sînt oglinda inimii (= ochii reflectă starea sufletească a omului). T r a n z. (Complementul indică elementul reflectat) Rîul sclipea lin într-o bulboană, in care dintr-o dată şi-a oglindit globul luna in scădere. sadoveanu, n. p. 25. Şi pentru ce-aş pomi cu tine-n vale? Să văd cum oglindeşti tot alte flori Plecate peste zîmbetele tale? cerna, p. 95. 2. F i g. (Despre stări, fenomene, acţiuni) A se răs-frînge în..., a fi înfăţişate de..., a se arăta prin..., a-şi găsi ecoul, a se reflecta. în folclor se oglindeşte felul de viaţă şi munca omului, cîteodată din cele mai vechi începuturi, beniuc, p. 9. încă de la începutul veacului al XlX-lea, atitudinea critică faţă de realitatea rusă se oglindeşte în operele scriitorilor, sadoveanu, E. 209. + Tranz. A înfăţişa, a prezenta. Arta oglindeşte într-un fel ori în altul viaţa unei epoci. GHEREA, st. cr. ii 118. [Eminescu] oglindeşte atît de bine viaţa proletară, încit poezia lui pare scrisă de un copil de geniu al acestei clase. ionescu-rion, c. 88. — Variantă: (învechit şi popular) Oglindă, oglindez (alecsandri, p. ii 39) şi oglind (jarnîk-bîrseanu, d. 441), vb. I. OGLINDIOARĂ s. f. v. oglinjoară. 0 GLINDÎRE, oglindiri, s. f. Acţiunea de a (s e) oglindi şi rezultatul ei; reflectare. Ape fără oglindire, Sfoara rîurilor subţire Care-într-o diră se zbate. arghezi, v. 236. OGLIND tJŢA, oglinduţe, s. f. (Popular) Oglinjoară. îşi iau... in sîn o oglinduţă mică. marian, nu. 262. OGLINGIOArA s. f. v. oglinjoară. 0 GLINJOARA, oglinjoare, s. f. Diminutiv al Iui oglindă; oglindă mică. Cea mai preţioasă mobilă era o mică oglinjoară dinaintea căreia îşi pieptăna părul. GANE, N. I 102. — Variante: (învechit) oglindioiiră (negruzzi, s. i 208), oglingioâră (bujor, s. 78, vlahuţă, o. a. ii 212) s. f. OGOÎ, ogoiesc şi ogâi, vb. IV. Refl. (Popular) A se linişti, a se potoli, a se calma (în urma unei stări fizice sau OGOIA — 260 — OIDEA sufleteşti dureroase, tulburătoare). Dacă a pus el ochiul pe hangiţă, apoi nu se ogoaie nici în trei sîmbete. sadoveanu, o. ni 424. Au plîns bietele neveste şi au bocit ■ . dară de la un timp s-au mai ogoit. sbiera, P. 13. Mai bine ogoieşte-te oleacă, şi mai strînge-ţi buzişoarele acasă, creangă, p. 253. I n t r a n z. (Rar) Să nu poată ogoi Să nu poată odihni, Cum n-a putut mă-sa ogoi şi odihni. păSCULESCU, I-. P. 127. -f- T r a n z. A alina, a calma, a potoli. Ar fi vrut mai multă mîngîiere, mai multe vorbe de dragoste, care să-i mai ogoaie durerea. sadoveanu, O. I 251. Părinţii au început s-o ogoiască şi s-o mîngîie, tot sfătuind-o ca să se mărite după el. sbiera, p. 144. + (Despre fenomene ale naturii sau despre alte forţe dezlănţuite) A pierde din intensitate, a se domoli. Afară viaturile sfîrşitului de toamnă se văitau în livezile uscate, bubuiau, se mai ogoiau. Sadoveanu, o. I 330. Bătălia se ogoia pretutindeni. id. ib. VII 13.-f Tranz. A tempera, a linişti. Se opri înaintea lui Ştefan Rusu şi se apucă de spus cu atîta aprindere, încît nimeni nu-l putea ogoi. V. ROM. martie 1952, 171. — Variantă: ogoi ii (sadoveanu, o. i 150) vb. I. OGOI vb. I v. ogoi. OGOÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) o g o i; alinare. Mama a lăsat-o fără aripi. îşi aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blînde. REBREANU, i. 116. OGOÎT, -Ă, ogoiţi, -te, adj. Potolit, liniştit. OGOR, ogoare, s. n. 1. Bucată de pămînt cultivată sau cultivabilă; ţarină. Ogoarele stăteau nearate, dumi-TRiu, N. 122. Gheorghieş. . . prinde pe Bardac în ogor furînd popuşoi. sadoveanu, o. vri 359. Lăsai plugul pe ogor Şi plecai unde mi-i dor. hodoş, p'. p. 44. E x p r. A îace ogor = a pregăti cîmpul pentru cultură, a ara. Am scos boii din obor Şi plugul de sub şopron Şi-am plecat tă fac ogor. ant. ut. pop. i 103. + (Prin generalizare) Teren agricol, proprietate agricolă, moşie. Noi ogoarele noastre le-am dobîndit cu braţul nostru şi le-am îngrăşat cu sînge. SADOVEANU, O. VII 104. Şi dînsul e proprietar şi iubeşte ogorul strămoşesc, dar ce doresc oamenii nu se poate. REBREANU, R. II 91. 2# Teren arabil lăsat necultivat şi nelucrat, folosit ca păşune timp de un an, în scopul de a obţine în anii următori recolte mai bogate. E x p r. A lăsa ogor = a nu cultiva intenţionat un cîmp. Ogor negru = teren lăsat nesemănat timp de un an, dar arat şi grăpat pentru a nu fi năpădit de buruieni, pentru a aduna apa şi hrana necesare plantelor. 3, Arătură care se face cu mult înainte de lucrările de însămînţare. OGORÂŞ, ogoraşe, s. n. (Popular) Diminutiv al lui ogor. Ogoraşul să-l brăzdească (= brăzdeze) După mine tă pornească. SEVASTOS, c. 24. OGORÎT s. n. v. ogorît. OGORÎ, ogorăsc, vb. IV. Tranz. A pregăti un teren agricol pentru cultivare, a face un ogor; a ara adînc. Ieşi cu plugul să-şi ogorască şi el o porumbişte pe care la primăvară socotea s-o semene cu grîu. REBREANU, I. 92. Sima Baltag silea să sfîrşească de ogorît. SANDU-ALDEA, U. P. 7. OGORÎT s. n. Faptul de a pregăti un teren pentru cultură; arat. Arătura sau ogorîtul pentru popuşoi se face obişnuit primăvara, pamfile, a. r. 69. — Variantă: ogorît (hodoş, p. p. 44) s. n. OGRADA, ogrăzi, s. f. 1. Curte, bătătură. Toată lumea străluceşte ca o ogradă de fazani, păuni şi alte păsări brodate şi decorative, arghezi, p. T. 26. Măi băiete, stai în ogradă şi nu te mai juca în uliţă. REBREANU, R. II 30. Cucuta creşte prin ogradă. GOGA, p. 19. El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată in mijlocul unei ogrăzi pustiu EMINESCU, N. 51. 2. (Regional) Grădină cu arbori fructiferi. Ogrăzile de pruni şi mere se indoiau sub greutatea pometului. DE-LAVRANCEA, la CADE. 3. (învechit) îngrăditură, gard. Boul... a dat cu cornul cel stîng şi le-a sfarmat zmeilor ogrăzile, zidurile şi curţile, sbiera, p. 189. 0 GRAD AŞ, -A, ogrădaşi, -e, adj. (învechit) Care face serviciu în ograda unei curţi boiereşti. (Cu pronunţare regională) Se fuduleau în cămeşe din întîmplare curate, chelarul, chelăriţa, lăptărifa, surugii, oameni ogradaşi albi ca omătid şi raşi. russo, s. 21. OGRĂJOÂRÂ, ogrăjoare, s. f. Diminutiv al lui ogradă. Pe locul curţilor şi acareturilor de-acum, la început era o ogrăjoară înconjurată de bălării, ca MU* AR, n. i 331. OGRÎNJI s. m. pl. Resturi de paie, de fîn etc. nemîn-cate de vite; cotoare, tulpini ale plantelor de nutreţ. Turişte la oi, ogrinji în ieslea vitelor nu se pomeneau nici de leac. AGÎrbiceanu, s. p. 28. Biata Dumana a stîrpit de slabă, îi ies ciolanele prin piele; azi dimineaţă am dez-vălit bordeiu, ca să-i dau o mînă de ogrinji. vlahuţă, ci,. 64. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruţă. CREANGĂ, p. 115. OGtîR, ogururi, s. n. (învechit, în superstiţii) Prevestire, semn (mai ales bun); piază. V. noroc. Poftim [banii] şi să-ţi fie cu ogur. ajuecsandri, t. 1379. 0GURLÎU, -ÎE, ogurlii, adj. (învechit, în superstiţii) Cu noroc,' de bun augur. Pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră, ispirescu, h. 220. Să trăiţi, precum doriţi, cucoane, şi să vă fie sfîntul Vasile ogurliu. alecsandri, t. 1333. OH interj, v. OÎ. OHĂBNIC, -Ă adj. v. ohavnic. OHAVNIC* -A, ohavnici, -e, adj. (învechit, despre o proprietate) Fără posibilitate de înstrăinare, cu titlu ereditar; de veci. Vîrîţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sîngele pe locaşul meu ohavnic. delavrancea, a. 151. — Variantă: ohâbnic, -a adj. OHM, ohmif s. m. Unitate de rezistenţă electrică, în sistemul de unităţi metru-kilogram-secundă-amper, egală cu rezistenţa pe care o opune un conductor electric străbătut de un curent de un amper la tensiunea de un volt. — Pronunţat: om. ohmm£tru, ohmmetre, s. n. Instrument pentru măsurarea directă a rezistenţei electrice. — Pronunţat: om-me-. OH0 interj. Exclamaţie care exprimă surprindere, contrarietate, neîncredere în cele spuse de cineva etc, OHTOÎC s. n. v. octoih. 01 interj. Ah, vai, of; ehei. Simeon prinse a rîde cu voie bună. — Oi, pan Zubovski, strigă el, fii vesel şi petrece! sadoveanu, o. vii 84. Oi, doamne, Davide, cum nu te mai astîmperi! creangă, a. 24. <$> (Precedat de un « d ») D-oi, sluj?iică, draga mea, Ce horeşti aşa cu jele în butul (= ciuda) dragostei mele. TEODORESCU, p. p. 84. D-oi bade-n ocolul tău Puteare-aş să umblu eu Tot cu mînile-n şolduri, Nu m-oi lovi de stoguri, jarnîk-bîrseanu, d. 461. OlDEA interj. (Regional) Strigăt cu care se mînă boii înjugaţi ca să meargă spre stînga; hăis. + (Substantivat) Stînga, partea stîngă. Ia, ginere, fata meay Că-ţi dau şase boi de cea Şi şase de oidea. MAT. FOi,K. 945. — Accentuat şi: oidea. OÏDIUM — 261 — OLANDĂ OÎDIUM s. n. 1. Nume dat ciupercilor parazite care formează pete cenuşii-fumurii pe suprafaţa organelor plantelor atacate. 2. Boală a viţei de vie şi a altor plante de cultură, produsă de aceste ciuperci. — Pronunţat: o-i-di-um. 0E6R, oieri, s. m. 1. Crescător de oi, cioban, păcurar. Sămînţa udeştenilor se trage din oieri maramureşeni. CAMI-Lar, N. n 5. învăţătura asta băiatul o avea de la bădiţa Neonil care o cunoştea de la oieri vechi, de la muntele Ceahlău, sadoveanu, p. m. 148. 2. (învechit) Slujbaş însărcinat cu încasarea oieritului. Lăcuste mai puţin pustietoare decît cămăraşii. . . oierii, vădrarii. russo, S. 109. 3. Numele unei constelaţii; ciobanul-cu-oile. Stă-n mijlocul bolţii oierul. Luceafăru-i gata s-apuie. coşbuc, P. ii 7. OIIÎRÎE, oierii, s. f. Stînă, tîrlă, adăpost de oi. + Oierit (1). OIERÎT s. n. 1. Creşterea oilor. Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului. SADOVEANU, B. 10. 2. (învechit) Dare pentru păşunatul oilor. Dajdii pămîntene, precum oierii, vînăriciu, vamă ş.c.l. ODOBESCU, S. n 14. Alexandru Ipsilanti la 1175 hotărî ca oieritul să li se ia numai la trei ani, după vechiul obicei, băl-CESCU, O. I 17. + Dijmă asupra oilor plătită în natură. oiisc, -eăscă, oieşti, adj. (Rar) De oaie, ca a(-l) oilor. Da tu, cuc călugăresc Cu barba de păr oiesc! Cum de tu ai cutezat în Ţilig/ad de-ai intrat, bibicescu, p. p. 299. OlNA s. f. Joc sportiv între două echipe cu o minge mică de piele ; fiecare jucător după ce bate mingea cu un băţ pentru a o trimite peste terenul ocupat de adversari, fuge printre aceştia pentru a ajunge în fundul terenului şi tinde să revină la linia de plecare fără să-l fi atins mingea aruncată în el de către adversari. OINÎST, oinişti, s. m. Jucător de oină. OIŞOĂKĂ, oişoare, s. f. (Popular) Oiţă. Ciobănaşii toţi venea, Oişoarele-nşira. TEODORESCU, p. p. 474. — Pronunţat: o-i-, OlŞTE, oişti, s. f. 1. Prăjină, bară lungă de lemn fixată în crucea carului (căruţei, trăsurii etc.),de-a dreapta şi de-a stînga căreia se înhamă caii sau se înjugă boii. V. proţap, rudă. Mocanul nostru căruţaş îşi adusese caii de. la apă şi-i pusese în pripă la oişte, sadoveanu, o. ii 230. în colţ la marginea poienii, Era un car cu oiştea-n-toarsă. GOGA, c. P. 22. Două iepe albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei. CREANGĂ, p. 106. + Parte a constelaţiei carul-mare, alcătuită din trei stele, aşezate în prelungirea careului care închipuie un car. Se vede oiştea carului-mare printr-o spărtură din norii negri, dumitriu, p. f. 21. Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul pre creştet se suie Cu oiştea-n jos. coşbuc, p. ii 7. E x p r. A nimeri (mai rar a da ca Iercmia) CU oiştea-n gard= a spune un lucru nepotrivit cu situaţia sau logica, a face o prostie boacănă. Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiştea in gard. REBREANU, I. 110. 2. Parte componentă a morii de vînt, cu care aceasta se întoarce în bătaia vîntului; proţap, cîrmă. OlŢĂ, oiţe, s. f. Diminutiv al lui o a i e. Ba oiţe, ba stupi, ba cai şi boi s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, A. 114. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din Valea-Lungă, Ca oiţele la strungă, jarnîk-bîrseanu, d. 306. OIŢÎCĂ, oiţici, s. f. (Rar; popular) Oiţă. (F i g.) Dar el oricit ar îmbla Ca mine nici c-a afla Oiţică blîndişoară Şi nevastă bălăioară. ALECSANDRI, P. p. 302. OJÎNA s. f. (Regional) Moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază şi asfinţit; gustare care se ia în acest moment al zilei. După ce să săturară boii, iar îi înjugară şi arară pînă la ojină. RKTEGANUL, P. V 22. — Variantă: ujină s. f. OJ0C, ojoace, s. n. Băţ (uneori cu o cîrpă udă la capăt) folosit pentru a curăţa cuptorul, pentru a mişca jarul etc. — Variantă: ojog s. n. OJ0G s. n. v. o joc. OL, oluri, s. n. Vas de lut lunguieţ, curmat la mijloc, în care se pune de obicei lapte la prins, fiind folosit uneori şi la gătit bucate; conţinutul acestui vas. V. oală, ulcior. Plată tu mi-ai dat-un ol de bere. coşbuc, p. H 288. La olu cu varza, teodorescu, p. p. 121. OLAC, (1) olaci, s. m., (2) olace, s. n. (învechit) 1. Curier special (călare) ; sol, ştafetă. Ce fugă! Ce primblare de olac. . . cale de-o poştă călare, alecsandri, T. 601. Spre noi vine Un olac ; în drum ne ţine. De praf negru ca arapul, Sare, dă să-şi spargă capul-, văcărescu, p. 337. . 90. 2. Intranz. A rămîne olog (în urma unui accident sau a unei boli). De ţi-ar ologi picioarele, îţi rămîne gura. CAMILAR, n. ii 351. Ii crescuse barba de trei coţi. . surzise şi ologise. Filimon, c. 301. 0L0GÎRE s. f. Ologeală. Tata a alergat înnebunit cu arma în mîini, pîtiă la ologire, saiiia, n. 15. 0L0GÎT, -Ă, ologiţi, -te, adj. Care a rămas olog în urma unei boli sau a unui accident; paralizat de picioare. OLOGRĂF, olografe, adj. n. (Despre un testament) Scris de mîna persoanei care lasă o moştenire. OLOI, oloitiri, s. n. (Regional) Ulei. îşi descoperiră capetele pieptănate cu cărare la mijloc şi unse cu oloiuri mirositoare, sadoveanu, o. i 297. Ţuţuienii. ■ ■ sint vestiţi pentru teascurile de făcut oloi. CREANGX, A. 72. Rana se unge cu oloi de cînepă şi buba trece. ŞEZ. m 176. + Vopsea de ulei. Un vechi portret zugrăvit în oloi. iîmi-NESCU, N. 58. OL0INIŢĂ, oloiniţe, s. f. (Regional) Presă de ulei primitivă. Sămînţa de cînepă... se aşază in nişte petici rare de cînepă şi se pune în oloiniţă. şez. vni 38. OLOREĂLĂ s. f. (Regional) Vînt uşor şi neregulat; adiere, boare. Prin aceste locuri, curenţii cei mai regulaţi se frîng şi se fărîmă, dind naştere unui vînt 7ieregulat care, dacă este şi slab, se mai numeşte oloreală. pami'ii,ic, a. r. 214. OLORÎ, pers. 3 oloreşte, vb. IV. Intranz. (Regional, despre vînt) A bate încet şi neregulat, a adia (I 1). Vîntul bate cîteodată mai domol, mai încet, mai potolit; de-abia trage, de-abia oloreşte. famfii.e, vXzd. 27. OLORÎT s. n. (Regional) Oloreală. 0L0ZÎ, pers. 3 olozeşte,. vb. IV. Refl. (Regional) A se macera. îşi. fac pentru băutură rachiu roşu in mică cantitate,' turnînd spirt peste flori de trandafir. Amestecul acesta se lasă Ia soare ca să se olozească. rAMFn,E-i.uPESCU, crom. 217. OLTĂR, oltare, s. n. (învechit) Altar. Nu mai jărtfim pe oltar nici un miel. russo, s. 21. Să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte P-al initni-ţi oltar. alexandrescu, m. 122. OLTEĂN, olteni, s. m. 1. Persoană originară din Oltenia, locuitor al Olteniei. Sîntem de neamul nostru olteni, olteni de dincolo de Olt. stancu, d. 91. Las’ să-i sune surle-n ţară, Să-şi adune-olteni destui. COŞIU'C, P. II 110. OLTEANCĂ — 264 — OMAGIU 2. (Ieşit din uz) Precupeţ (originar din Oltenia) făcînd comerţ ambulant cu fructe, legume, peşte. Ce-o să-mi arăţi, domnişoară? întrebă rîzînd şiret olteanul şi se aplecă să-şi ridice cobiliţa cu coşurile. DUMITRIU, b. f. 117. Olteanul i-a vîndut a treia oară ouă clocite. C. PETRESCU, c. v. 85. OLTEĂNCĂ, oltence, s. f. Femeie originară din Oltenia. Olteanca din Slatina Cu ochii cit strachina Mi-a cătrănit inima. tkodorESCU, P. P. 337. OLTENESC, -EÂSCĂ, olteneşti, adj. Din Oltenia, care se referă la Oltenia şi la locuitorii ei. Port oltenesc. Covor oltenesc. OLTENÎŞTE adv. Aşa cum se obişnuieşte în Oltenia, ca în Oltenia. Joacă olteneşte. OLtJM, olumuri, s. n. (Regional) Adăpost construit pentru a feri animalele de vînt, de ninsoare. Un bordei acoperit cu paie, — trestia şişovarul sînt scumpe în Bărăgan — cîteva saiele şi olumuri pentru vite. odobescu, S. iii 18, OLtJŢ, oluţe, s; n. (Popular) Diminutiv al lui o 1. Cîte-un oluţ cu bani de aur şi argint se găseşte cînd şi cînd în acele movili, sadoveanu, o. l. 158. Grăitorul feciorului se scoală şi scoţînd oluţul de subt suman închină la grăitorul miresei. SEVASTOS, N. 233. OM, oameni, s. m. 1. Fiinţă care posedă facultatea de a gîndi, de a vorbi şi capacitatea de a crea unelte spre a se folosi de ele în procesul muncii. într-o si, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat, caragiale, p. 12. Numai iată ce aude glas de otn. CREANGĂ, p. 198. Omul muncitor Ca un pom roditor. «$> Oamenii mibicii — cei care îşi cîştigă existenţa prin munca lor, fără a exploata pe alţii. ^ E x p r. (Nu-i) nici picior de om = (nu-i) nimeni, v. ţipenie. (De) către om = în partea stîngă a căruţei, plugului etc. Cotiuga are o roată mai mică către om şi alta mai mare din brazdă, pamfile, a. r. 40. La mintea omului = uşor de înţeles, evident, firesc. Ca omul = cum se întîmplă în mod obişnuit oricui. Vrun păcat, vro greşeală, ca omul. delavrancea, o. ii 370. Ca oamenii = cu manifestări omeneşti, cum trebuie, cum se cuvine, bine. Dă şi o farfurie de acolo, şi nişte furculiţe, să mîncăm ca oamenii, vlahuţă, la TDRG. Om bun, răspuns pe care o persoană care bate la poartă îl dă stăpînului casei pentru a-I asigura că vine cu intenţii bune. Bătu la poartă. Cine e acolo? îi zise dinăuntru. . . — Om bun, răspunse fata. ispirescu, i,. 348. A-şi găsi omul v. găsi. -f Persoană care întruneşte calităţi morale deosebite. Acel Ion Creangă a trăit în Iaşi. . . a fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. Ăla om, nu secătură. delavrancea, O. îi 357. (E x p r.) A îace (pe cineva) om = a) a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însuşirile caracteristice omului ca fiinţă superioară. Şcoala. . . om îl face. pann, p. v. I 174; b) a da, a crea o situaţie cuiva. Nenoroci-tulel ţi-ai aruncat norocid în gîrlă: te făceam om! caragiale, o. 1174. A se face om = a se îmbogăţi, a se înstări, a se căpătui. (Cu determinări introduse prin * prep. « de », indicînd o însuşire morală, o stare socială, materială etc.) Om de cuvînt. Om de încredere. Om de lume. Om de nădejde. Om de omenie. Om de onoare. Om de rînd Om de litere v. c. Omul legii v. lege. 2. (însoţit de obicei de determinări care indică un raport de dependenţă) Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. Las'că la noapte îl călcămf mergem cu oamenii. dumitriu, n. 30. Oamenii Şoimăreştilor ajunseră la Iaşi chiar în ziua de sărbătoare. SADOVEANU, O. ATI 107. Primarul era omul boierului. I. BOTEZ, şc. 73. ^ Expr. (A fi) omul (sau om al) Iui dumnezeu = (a fi) om bun, om de treabă. Ai dat peste nişte oameni ai lui dumnezeu, dar să fi fost cu alţii, hei, hei, mîncai păpara. CREANGĂ, P. 254. Sărac bărbăţelul meu, Toţi oamenii zic *ă-i rău, Da-i omul lui dumnezeu. JARnIk-bîrseanu, d. 461. Omul (sau om al) dracului = om rău, viclean. De omul dracului să dai şi să scapi, ispirescu, L. 43. 3. Persoană cu vază, de seamă. Nu mă lăsa-n părăsiret duducă. . . şi eu sînt ficior de oameni, alecsandri, T. 1415. <0* E x p r. A fi (om) din (sau de) oameni = a descinde din părinţi cu stare sau de neam nobil. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toţi boierii. . . dar apoi sînt şi văduvă de trei bărbaţi, alecsandri, T. I 382. 4. Bărbat. Femeile de pe ţărm se repezeau şi întîmpinau oamenii care veneau clătinîndu-se prin apă pînă la brîu. dumitriu, p. F. 32. Midţime de oameni şi de femei sîrbi şi turci veniseră pe malul Dunării să ne vadă. bolintineanu, 0. 267. + (Determinat prin «meu», «tău» etc.) Soţ. Am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dînsul. sadoveanu, b. 265. 5. Cineva, oricine, oricare. Umblau tot felul de veşttt de se încreţea carnea pe om. CAMIL petrescu, o. i 8. Nu mai poate omul de tine nici să-şi zică ocinaşele. REBREANU, 1. 44. Spunea omului verde în, ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă, creangă, o. A. 108. Pînă nu te bagi cu omul în plug, nu-i cunoşti năravul. 6. (La vocativ) Apelativ familiar conţinînd o nuanţă dojenitoare, persuasivă, explicativă etc. (cu care ne adresăm de obicei unui bărbat). V. f r a t e, nene. Omule, te credeam la Izlaz. . . Ce e cu dumneata? CAMIL pE-Trescu, o. ii 22. Ia ascidtă, omule, dracul cel împeliţat de dihor o să ne mănînce toate raţele. BUJOR, S. 30. Da cată-ţi de drum, omule! alecsandri, T. i 263. <$*• Expr. Om bun (sau oameni buni) = persoană de treabă, cinstită. Oameni buni, eu de la om la om vă cunosc pe fiecare în parte, camil petrescu, o. ii 322. Oameni buni, eu sînt Petru Rareş. delavrancea, o. ii 264. Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. — Formă gramaticală: voc. (numai cu determi- nări) om. OMAG s. m. Plantă erbacee otrăvitoare, din familia ranunculaceelor, cu frunzele spintecate şi cu flori albastre (rar albe sau purpurii) ; este întrebuinţată în medicină ca diuretic şi calmant în afecţiunile reumatice (Aconitum napellus). Sarcasm... mai rece decît omătul, mai tăios decît oţelul, mai înveninat decît omagul. M. I. caragiale, C. 84. Mănînc frunze şi surcele şi cînt codrului cu jăle; Mănînc frunze şi omag Şi cînt codrului cu drag. ŞEZ. i 290. OMAGIA, omagiez, vb. I. Tranz. A aduce cuiva omagii, a exprima stima, respectul faţă de cineva. — Pronunţat: -gi-a. OMAGIAL, -Ă, omagiali, -e, adj. Care are caracter de omagiu, ca omagiu, în semn de omagiu. S-au întrunit în consiliu şi i-au trimis o adresă omagială, pas, z. ii 201. Am deschis o stagiune cu « O scrisoare pierdută » şi am rostit şi un cuvînt omagial înainte de începerea spectacolului. SADOVEANU, E. 153. — Pronunţat: -gi-aL OMAGIÎKE, omagieri, s. f. Acţiunea de a omagia. — Pronunţat: -gi-e-. OMAGIU, omagii, s. n. 1. Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a respectului, admiraţiei sau recunoştinţei faţă de cineva. Din iarbă rupse un mac roşu de cîmp Şi-l puse, ca omagiu, pe-un panou. d. botez, f. s. 41. Se disputau care de care să-i aducă mai multe omagii, bountineanu, O. 417. Simt o plăcută datorie a-ţi prezenta aici omagiile mele de autor, alecsandri, t. ii 54. Omagiile mele, formulă ceremonioasă de salut, v. respect. 2. (în orînduirea feudală) Ceremonie de închinare care cuprindea jurămîntul de credinţă şi supunere al iinui vasal către suveranul său. — PI. şi: (învechit) omage (alecsandri, T. 1308), omagiuri (alExandrescu, şi. 189). OMĂNAŞ — 265 — OMILIE omAnâş* omănaşi, s. m. (Regional) Omuleţ, omu-şor(l). Se topeşte omănaşul acesta de ceară la faţa focului. SEVASTOS, N. 10. <$• (Depreciativ) Dacă stau eu de vorbă cu toţi omănaşii, aşa mi se cade! pamfile, a. r. 253. OMĂT, omături, s. n. (Regional) Zăpadă ; nea. Streşinile picurau şi soarele împrăştia deasupra Măgurei, pe omături, o strălucire orbitoare. SADOVEANU, B. 90. Tremură omătul pe livadă, Cind de departe-un lup îşi taie cale Şi-şi strigă nopţii patima flămîndă. GOGA, C. p. 18. Treptat omătul spulberat Se-ntinde ca o mare. ai.KCSAndri, p. a. 160. <$> F i g. Cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie Şi de vînt scutură grele omătul trandafiriu A-nfloririi lor bogate, eminescu, O. IV 126. <*> Omătul mieilor v. miel. Pasărea-omătului v. pasăre. OMBELIFÉRA s. f. v. umbeliferă. OMBILÎC, ombilicuri, s. n. (Anat.) Organ prin care fetusul este legat de corpul mamei; buric. OMBILICAL, -A, ombilicali, -e, adj. Care aparţine ombilicului, care se referă la ombilic. Hernie ombilicală. <£• Cordon ombilical = organ prin care fetusul este legat de corpul mamei; aţa (sau baiera) buricului; ombilic. OMÉGA, s. m. invar. Numele ultimei litere a alfabetului grecesc, corespunzînd sunetului « o ». E x p r. (A îi) alia şi omega v. alfa. De Ia alfa Ia omega v. alfa. OMENÉSC, -EĂSCĂ, omeneşti, adj. 1. Care este propriu înfăţişării sau firii omului, care ţine de genul uman, (ca) de om ; uman. O privi cu o mustrare omenească in ochi. c. petrescu, c. v. 368. Lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără măcar a cugeta că prin aceasta omoară o fiinţă omenească, negruzzi, s. i 48. N-aveţi ţară, n-aveţi lege, N-aveţi inim-omenească! între voi n-avem ce-alege, Piară breasla boierească, bolliac, o. 207. Aşezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraş. Porţiunile largi din lungul văilor constituie locurile' cele mai bune pentru aşezări omeneşti. PROBI.. GEOGR. I 99. -O (Substantivat) Deosebesc într-o clipă faţa marelui scriitor, unică prin monumentalitatea şi omenescul ei. bogza, m. s. 91. 2. (în opoziţie cu boieresc sau ciocoiesc) Care aparţine omului de rind. V. ţărănesc. Vacile sînt ale statului? întrebai eu. — Sînt şi omeneşti, dar cele multe-s a ciocoiului, sadoveanu, o. V 64. + (Substantivat, regional, cu sens colectiv) Lucruri străine, obiecte care aparţin altora. Fata toarce omenesc. SEVASTOS, N. 10. OMENÉŞTE adv. 1. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc, cît poate un om. Am făcut tot ce e omeneşte posibil. C. PETRESCU, C. V. 154. 2. în condiţii omeneşti, ca oamenii ; p. e x t. cu omenie, cumsecade, cum se cuvine. Badea şi Constantin au crescut, în casa acestui unchi, destul de omeneşte şi de cinstit. GAI,ACTION, o. I 112. Simion ca Simion... cu el te-ai fi învoit tu omeneşte. REBREANU, I. 107. Eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, ştii, colea, ceva mai omeneşte. CREANGX, P. 9. OMENÎ, omenesc, vb. IV. T r a n z. (Popular) 1. A primi în mod ospitalier pe cineva, a trata cu mîncare şi cu băutură ; a cinsti (3), a ospăta. Dimineaţa, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă şi cu lapte cald. RETEGANUi,, p. iii 4. <}* R e f 1. Stai jos şi te omeneşte cu ceva d-ale mîncării şi p-ormă om vedea ce-om face. camil PETRESCU, o. ii 166. + (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. îl apucară voinicii amindoi, apoi lasă că l-au omenit ! Nici ferfeniţă nu s-a ales de el. RETEGANUi,, p. v 41. 2. A cinsti (1), a onora, a slăvi. Prietenii ii doresc şi ţara ii omeneşte, ispirescu, u. 27. O, zei ai zeilor. . . Precum v-am cinstit Şi v-am omenit, aşa vă voi cinsti Şi vă voi omeni, teodorescu, p. p. 108. OMENÎE s. f. Complex de calităţi alese, care fac pe om să fie cinstit şi iubit de semenii săi; purtare blîndă, înţelegătoare. Mi-a rămas drag acest tîrg. . . cu omenia dintre amestecaţii lui cetăţeni, galaction, o. i 13. Boierii numai de frică ştiu omenia, rebreanu, r. ii 39. Puteţi da [sangulie] şi de mătase. . . Iar de nu, şi d-arnicifie Cum veţi avea omenie. Teodorescu, p. p. 172. Lăcomia pierde omenia. ^ Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade, ospitalier ; cinstit, onorabil. Poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dar este om de omenie. ISPIRESCU, I,. 388. Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă, creangă, p. 19. Şi ţi-am fost bade şi ţie Dragă din copilărie Pin-ai fost de omenie, jarnîk-bîrseanu, d. 253. Reputaţie, bună, renume, cinste. Foaie verde de-o lalea, Mîndră, cit ai fost a mea, Toată lumea te cinstea Numa-n omenia mea. şez. iv 219. <$> Expr. A-şi mînca omenia = a-şi pierde cinstea sau buna reputaţie, a se discredita, a se compromite. Omenia ţi-ai mîncat Şi pustiei te-am lăsat, hodoş, p. P. 120. OMENÎME s. f. (Neobişnuit) Omenire; lume (multă), mulţime. Paserile. . . înveseleau omenimea cu cîntecele lor. marian, o. i 2. OMENÎRE, omeniri, s. f. întreaga populaţie a globului, totalitatea oamenilor de pe pămînt, neamul omenesc; umanitatea. Zadarnic timpul trece c-un zbor neobosit, în sîmd omenirii vărsînd a iernii gheaţă. ALECSANDRI, p. I 125. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, această mişcare progresivă a omenirii. BĂLCESCU, O. II 10.-4- Mulţime mare de oameni; lume, public. Ascultau în puterea nopţii frămîntul atîtor omeniri în mers, omeniri sleite de un marş lung. CAMII.AR, N. II 51. Dădeai tîrcoale fabricei... ca să vezi cam ce fel de omenire intră acolo, pas, z. i 292. Omenirea împrejuru-i scotea ţipete de jale. negruzzi, s. ii 6. OMENÎT, -A, omeniţi, -te, adj. (învechit) Blînd, amabil, omenos. Şi acestea ne zicea cînd mînca, căci numai atunci era mai omenit. GORJAN, H. IV 102. OMENOS, -oAsă, omenoşi, -oase, adj. Plin de omenie ; blînd, bun, cumsecade, îngăduitor. Sanatoriul e curat şi liniştit. Toţi par a fi omenoşi. c. pETrescu, î. ii 236. Harap-Alb... satnănă a fi mult mai omenos, creangă, p. 210. Un stăpîn mai omenos, Care şede sus, dar ţine cu norodul cel de jos! hasdeu, r. v.. 116. OMÎRIC, -A adj. v. liomcric. OMETIŢA s. f. (Regional) 1. Zăpadă fină, spulberată de vînt. Vîntul. . . spulbera prin jurul săniei o ometiţă uşoară ca o negură, sadoveanu, o. v 214. 2. Praf de făină care se ridică în timpul măcinatului; pospai. în covată curgea făina în zvîcniri uşoare; o ometiţă fină, jucînd in bătaia soarelui, umplea încăperea. SADOVEANU, o. IV 431. OMETOl, ometoi, s. m. (Regional) Om mare de stat, matahală, găligan. Au intrat îndată după el, degeraţi, cu mustăţile în sloiuri şi cu genele în vîrfuri de ace, patru ometoi lungi, cu halebărzile în mîini. vornic, o. 25. OMÎDĂ, omizi, s. f. Larva unor insecte, cu corpul alcătuit din segmente, uneori acoperit cu peri; se hrăneşte cu frunze, flori şi fructe tinere şi în general este dăunătoare pentru pomi. Milioane de omizi, înviate de căldura soarelui, pornesc nesăţioase, sadoveanu, o. vi 400. Vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi. CREANGĂ, P. 287. OMILÎE, omilii, s. f. Cuvîntare bisericească, predică. Unde ai rămas?. . . — La omilia despre ciumă. Aici! — zise el, arătind locul în carte, slavici, n. i 262. OMISIUNE — 266 — OMOR OMISIÎJNE, omisiuni, s. f. Faptul de a omite şi rezultatul lui; trecere cu vederea, neglijare ; lucru omis, lipsă, lacună. OMÎTE, omit, vb. III. T r a n z. A lăsa la o parte, a neglija, a trece cu vederea, a uita (ceva ce trebuia făcut, spus, amintit etc.). OMÎTERE, omiteri, s. f. Acţiunea de a o m i t e şi rezultatul ei; omisiune. OMIZÎ, omizesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A îndepărta cuiburile de omizi de pe arbori. OMIZÎRE, omiziri, s. f. (Regional) Acţiunea de a omizi şi rezultatul ei. oml£tA, omlete, s. f. Mîncare făcută din ouă bătute şi prăjite în grăsime, uneori cu un adaos de şuncă, brînză, spanac etc. OMNEPUTÎNŢA s. f. v. omnipotenţă. OMNIBÎÎS, omnibuse şi (învechit) omnibusuri, s. n. Vehicul pentru transportul în comun al călătorilor, folosit în unele ţări în interiorul oraşelor sau între două localităţi apropiate, cu itinerar determinat. + (învechit) Un fel ■de trăsură cu mai multe locuri, asemănătoare cu diligenţa, care servea altădată în unele oraşe mari la transportul în comun al călătorilor. Vapoarele se urmează regulat cu omnibusurile. NEGRUZZI, S. I 325. OMNEPOTÎNT, -A, omnipotenţi, -te, adj. Cu o putere nelimitată, atotputernic. Cine ştie soluţia omnipotentă care ar preschimba totul intr-o oră? Gaxaction, o. I 127. Acum locotenenţii, crezîndu-se omnipotenţi, au adresat lui N. Bălcescu o notă cu caracter oficial. Ghica, a. 651. OMNIPOTENŢĂ s. f. Atotputernicie, puterea de a face orice, autoritate absolută. (Atestat în forma omne-putinţă) Vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră şi publicul literat va decide în omnepu-tinţa sa. negruzzi, S. i 341. — Variantă: (învechit) omneputinţă, s. f. OMNIVOR, -A, omnivori, -e, adj. (Despre animale) Care se hrăneşte şi cu substanţe vegetale şi cu substanţe animale; care mănîncă de toate. 0M0F<5N, -Aj omofoni, -e, adj. (Despre cuvinte) Care sună la fel; (despre semne grafice) care se citeşte la fel. V. omonim. OMOFONÎEj (2) omofonii, s. f. 1. însuşirea de a fi omofon. 2. Stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte care formează acompaniamentul. OMOFORj omofoare, s. n. Veşmînt bisericesc în forma unei eşarfe, purtat de arhiereu pe umeri în timpul serviciului bisericesc. Omoforul, rucaviţele, tiara, epitrahilul, sita şi cirja vin de la Dosithei. arghezi, p. t. 25. între timp mitropolitul a fost îmbrăcat în odăjdii, punîndu-i-se omoforul de către diaconii săi. CAMII, PETRESCU, o. II 355. Mitropolitul, puindu-i omoforul pe cap, îi citi cu glas măreţ rugăciunile de încoronare ale împăraţilor bizantini. odobescu, s. A. 89. OMOGEN, -A, omogeni, -e, adj. (în opoziţie cu eterogen) Care e de acelaşi fel, de aceeaşi natură, care are aceleaşi proprietăţi, aceeaşi structură, aceeaşi compoziţie (în toate părţile constitutive) ; egal, asemenea, nediferenţiat. Doi muşchi cu funcţiune omogenă, parhon, o. A. i 96. Ar fi... foarte imprudent ca noi de sine-ne să Jacem o despărţire între interesele omogene ale ţărilor Romînia şi Moldavia. ghica, A. 156. OMO GENEITĂTE, omogeneităţi, s. f. însuşirea de a fi omogen ; proprietatea unui sistem fizico-chimic de a avea aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale. •+• Proprietatea unei formule (fizice) de a avea aceleaşi dimensiuni în cei doi membri ai săi. — Variantă: omogenitate s. f. OMOGENEIZĂ, omogeneizez, vb. I. T r a n z. A face să fie omogen, a aduce în stare de omogeneitate; p. e x t. a egaliza, a uniformiza. — Variantă: omogeniza vb. I. OMO GENEIZĂRE, omogeneizări, s. f. (Tehn.) Operaţie de amestecare a componenţilor unui sistem eterogen, pentru a obţine un amestec care să aibă aceeaşi compoziţie mijlocie în toată masa lui. + încălzire prelungită, la temperatură înaltă, a oţelurilor, pentru a difuza în toată masa părticelele de altă compoziţie. — Variantă: omogeniz&re s. f. OMO GENEIZATOR, omogeneizatoare, s. n. Aparat pentru obţinerea pe cale mecanică a unei emulsii. — Variantă: omogenizatdr s. n. OMOGENITĂTE s. f. v. omogeneitate. OMOGENIZA vb. I v. omogeneiza. OMOGENIZARE s. f. v. omogcncizare. OMOGENIZATDR s. n. v. omogeneizator. OMOL0 G, -OA GĂ, omologi, -oage, adj. 1. (Despre două elemente aparţinînd unor figuri geometrice între care există o corespondenţă determinată) Care corespunde, care se află în corespondenţă. Laturi omoloage. 2. (Despre o substanţă organică) A cărei structură chimică diferă de structura altei substanţe prin prezenţa unei grupe în care carbonul se află în combinaţie cu doi atomi de hidrogen. Hidrocarburi omoloage. OMOLOGA, omologhez, vb. I. T r a n z. A confirma, în baza autorităţii conferite de lege, valoarea sau autenticitatea unui act scris. + (Sport) A recunoaşte oficial, a confirma valabilitatea unei performanţe sau a unui rezultat după o verificare prealabilă. + A confirma oficial calităţile unui fabricat; a admite folosirea unui fabricat în anumite scopuri. OMQLOGÂRE, omologări, s. f. Acţiunea de a om o - 1 o g a şi rezultatul ei. OMONÎM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. Cuvînt care are aceeaşi formă cu altul sau cu altele, dar se deosebeşte ca înţeles de ele. Cuvintele « cer * (indicativul prezent al verbului « a cere») şi i cer » (bolta cerească) sînt omonime. □ Omonimele pot fi în înţelegere, ajutîndu-se şi întărindu-se reciproc. GRAUR, F. I,. 129. (Adjectival) Cuvinte omonime. 2. (Rar) Persoană care poartă acelaşi nume ca altcineva. Omonimul meu Jean Jacques [Rousseau] au pătimit mult în viaţa lui! russo, s. 199. OMONIMIE, omonimii, s. f. însuşirea sau faptul de a fi omonim; situaţie în care se află două sau mai multe omonime. Există tendinţa de a se considera că dacă un cuvînt îşi diversifică sensurile, se produce o omonimie. GRAUR, F. t. 126. OMOPLAT, omoplaţi, s. m. Os triunghiular lat şi subţire, care formează partea posterioară a articulaţiei umărului; spată. J-a repezit cîţiva pumni intre omoplaţi. v. rom. martie 1954, 61. OMOR, omoruri, s. n. Faptul de a omorî; luarea vieţii cuiva (în mod criminal); asasinat, omucidere, crimă. Se ridică şi le spuse în cîteva cuvinte că acela care lipsea plecase în noaptea omorului, dumitriu, n. 246. Iar tu de omor Să nu le spui lor. AUîCSANDRi, P. P. 2. + Ucidere °MOr OMORÎ 267 — ONDULA aeasmni în masă, măcel. Să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete. negruzzi,' s. i 147. Năvăleşte din nou asupra turcilor, făcindu-le mare omor. bXlcescu, o. I 199. Astfel e atunci omorul, cit ostaşul încetează Obosit şi riga singur cu puţini scapă fugind. ALEXANDRESCU, M. 22. OMORÎ, omor, vb. IV. 1. T r a n z. A pricinui moartea cuiva, a lua viaţa cuiva; a ucide, a răpune, a asasina. Şi-i mai trîntiră în cap cu bolovani şi cu ce au apucat, pînă-l omorîră de tot. creangă, p. 33. Stringîndu-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, o. i 80. De aş şti că mă vei şi omori, nu pot să tac. negruzzi, S. i 147. Aoleo, măi hoţ de dor, N-am topor să te omor. jarnîk-bîrseanu, d. 93. ^ Expr. A omorî (pe cineva) cu zile = a pricinui moartea cuiva înainte de vreme; (prin exagerare) a învenina cuiva viaţa, a-i produce supărări în mod continuu. Au să mă omoare cu zile nepoatele acestea. C. petrescu, c. v. 202. A omorî (pe cineva) în bătaie = a bate zdravăn; a snopi în bătaie. (Familiar) Nu mă omorî, exclamaţie folosită cînd se spun lucruri ■de necrezut, care uimesc, minunează; nu mă înnebuni. + R e f 1. A se sinucide. Acela ce se omoară de deznădejde, '. N. ii 36. Valurile de apă care cad peste sulurile de oţel să omoare temperatura, se ridică pînă sus. sahia, N. 33. Expr. A-şi omorî foamea = a-şi potoli foamea. A-şi omorî timpul = a-şi întrebuinţa timpul cu ocupaţii fără importanţă, a-şi căuta de lucru, a face ceva pentru ca timpul să treacă mai repede. Lucrează de mult perne de etamină ca să-şi omoare timpul. călinescu, E. o. I 56. 3. T r a n z. F i g. A pricinui durere, a chinui. Înnoptez . . . pintre ponoară Că doar oi uita degrabă dorul care mă omoară, conachi, p. 103. -tj- A b s o 1. Căci ca vîntul ea nu zboară, Nici ca paserea uşoară, Dar ca dorul ce omoară. ALECSANDRI, p. I 28. + A forţa, a constrînge. Io-i spun cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic. rebreanu, i. 17. 4. Ref 1. A-şi cheltui toate puterile făcînd ceva, a se epuiza, a se consuma. S-adună cucii din ţară Şi cîntă de se omoară, jarnîk-bîrseanu, d. 182. «0> Expr. A se omorî do rîs = a rîde foarte tare; a se prăpădi de rîs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se strădui foarte mult. OMORÎTOR, -OĂRE, omorîtori, -oare, adj. Care omoară, ucigător. Nu vă lăsaţi a vă încredinţa că poezia nu este alt decît a spune frunză verde, că politica este un venin omorîtor. boujac, o. 64. M-am lepădat de tot gustul armelor omoritoare. conachi, p. 104. F i g. Pesimismid e sentimentul cel mai omoritor pentru omenire, ionescu-rion, c. 87. + (Substantivat, rar) Ucigaş, asasin, criminal. Ş-acam, adio, pleacă, Te du omorîtoare, îţi las a ta viaţă, trăieşte de-i putea! MACEDONSKi, o. i 250. Adunarea îl osîndi la moarte cape un omoritor. BĂLCESCU, o. i 103. OMUCIDERE, omucideri, s. f. (Jur.) Omor, asasinat. OMUCIGĂŞ, -Ă, omucigaşi, -e, s. m. şi f. (Neobişnuit) Persoană care ucide; asasin, criminal. (Adjectival) Dacă ar fi venit la dînsul să-i spună tot, toate meandrele ci te l-au purtat pînă la minciunile lui ■ . ■ pînă la visurile lui omucigaşe. c. PETRESCU, o. p. ii 196. OMULfiŢ, omuleţi, s. m. Diminutiv al lui o m. 1. Om mic de stat. Era un omuleţ mărunţel, negricios, care se ţinea mereu de glume, jjumitritj, n. 198. Uşa trosni, sări din clampă, şi in birou ţîşni un omuleţ. GALAN, B. I 6. O îndîrjire încăpăţînată şi dureroasă, nefirească la asemenea vîrstă şi la un astfel de omuleţ. C. PETRESCU, R. DE. 80. 2. Om neînsemnat, fără nici un merit, cu preocupări meschine. Acelaşi omuleţ deşert şi de nimica, plin de egoism, ne strigă: o Vedeţi ce superior sînt eu?». gherEA, ST. cr. i 280. omuşOr, omuşori, s. m. 1. Omuleţ (1). Mai are şi omuşond cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dînsul. sadoveanu, b. 284. Şi-i da piste un omuşor care ţi-a face coastele pintece. negruzzi, s. i 250. Am un omuşor, Şade-ntr-un picior (Curechiul). gorovei, c. 126. -f Figurină reprezentînd un om în miniatură. Avea fără îndoială, pentru fiecare dificultate, zece portiţe de rezervă, prin care să cadă tot în picioare, ca omuşorii de celuloid cu un centru de greutate de plumb. c. petrescu, c. v. 286. Fă un omuşor de ceară. SEVASTOS, N. 10. 2. Apendice cărnos, situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a palatului moale; uvulă. Căscă zdravăn de i să văzu omuşorul. dei,avrancea, s. 244. -ţ-(Rar) Mărul lui Adam. De minie îi juca omuşorul ca un cotuleţ de copil. Camii, petrescu, o. i 46. ONĂNIE, onanii, s. f. (Regional, urmat de obicei de determinarea «de om») Om slut, pocitanie, arătare. Măi! da al dracului onanie de om e şi acesta, zise Harap-Alb. creangă, P. 242. Vine o onanie de om mititel ca de-o palmă, cu o barbă cît un cot. ŞEZ. n 201. ONĂNĂÎT, -Ă, onănăiţi, -te, adj. (Regional) Fonf. (Substantivat) Mama se gindeşte să-l însoare pe frate-meu Ion cu o fată din vecini. . . cu onănăita. sTancu, d. 427. ONCOLOGIC, -A, oncologici, -e, adj. De oncologie, privitor la oncologie, care ţine de oncologie. în anii regimului democrat-popular a fost organizat Institutul oncologic, for medical de înaltă specialitate, scînteia, 1953, nr. 2808. ONCOLOGÎE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studierea şi tratarea tumorilor canceroase. ONCR0P s. n. v. uncrop. ONCTUOS, -OÂSĂ, onctuoşi, -oase, adj. 1. (Franţu-zism) Mieros, insinuant. Ion Ozun aprobă stupid cu un suris onctuos, c. PETRESCU, C. v. 70. (Adverbial) Jean zîmbi onctuos. C. petrescu, î. i 5. 2. (Rar) Unsuros, gras, uleios. — Pronunţat: -tu-os. ONCTUOZITĂTE s. f. 1. Faptul de a fi onctuos (1). 2. Proprietatea unui lubrifiant de a se interpune ca film subţire între piese care alunecă una peste alta cu presiune, asigurînd ungerea lor. — Pronunţat: -tu-o-. ONDÎNĂ, ondine, s. f. Personaj din basmele şi legendele germane şi scandinave, închipuit ca o fată frumoasă care trăieşte în ape. Ondină, Cu ochi de dulce lumină, Cu bucle ce-nvăluie-n aur Tezaur. EMINESCU, o. iv 31. ONDOGRĂF, ondografe, s. n. Instrument de măsură care înregistrează pe o bandă de hîrtie valorile tensiunii sau intensităţii unui curent electric de încărcare sau descărcare periodică. ONDULĂ, ondulez, vb. I. 1. I n t r a n z. A se mişca, a se legăna ca undele, ca valurile apei; a se undui. Pe subt maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crîsnîcid. sadoveanu, n. f. 29. Fiecare flacăre ondula ca vie. GALACTION, o. i 147. F i g. Frumuseţea ei de miazăzi, ondulind în rochia-i de horbotă albă ca într-un val de omăt, mă intimida. GALACTiON, o. I 98. -f- A descrie o linie, un contur sinuos, a şerpui. Şoseaua nu mai putea cuprinde şiragurile înţesate. Ca o omidă uriaşă cu inele de fier, abia se tîra, ondulind. sadoveanu, m. c. 104. 2. Tranz. (Cu privire la părul capului) A bucla, a încreţi, a face cîrlionţi. Şi-a ondulat părul la coafor. ONDULARE — 268 — ONOARE 3. T r a n z. (Cu privire la table, benzi de metal etc.) A face să aibă formă de valuri. — Variantă: (rar) unduli (hogaş, H. 89) vb. I. ONDULĂRI], ondulări, s. f. Acţiunea de a ondula şi rezultatul ei. 1. Unduire, şerpuire. îşi săvîrşi neîntrerupt operaţia de cufundător şi se întoarse la ostrovul nostru cu aceleaşi ondulări line de dihanie acvatică. SADOVEANU, N. F. 81. 2. Buclare, încreţire a părului. ONDULAT, -Ă, ondulaţi, -te, adj. 1. (Despre un teren, despre suprafaţa unei ape etc.) Cu uşoare diferenţe de nivel asemănătoare undelor; ca unda. De mii de ani ele [viile] acoperă aceste pămînturi ondulate, fiind oamenilor cea mai ştiută înfăţişare a lumii. BOGZA, C. o. 38. + (Despre linii, contururi etc.) Sinuos, şerpuitor. Apele cerului şi vînturile urmează... a le asemăna [molozurile] cu linia uşor ondulată a podişului. SADOVEANU, o. L. 13. 2. (Despre păr) Buclat, inelat, cu ondulaţii. Un domn înalt şi spătos, cu părul cărunt, ondulat, cu profilul precis. C. petrescu, O. P. I 29. Pe umeri îi cad plete ondulate. VLAHUŢĂ, o. A. 441. 3. (Despre obiecte de piele, de tablă etc.) în formă de valuri, cu curburi, vălurit. ONDULATOR1, ondulatoare, s. n. Aparat care înregistrează semnalele telegrafice prin deviaţia unui ac indi- cator. ONDULATOR2, -OĂRE, ondulatori, -oare, adj. (Rar) Care se leagănă ca valurile, care ondulează; unduitor, văluros. (Atestat în forma ondulător) Ce făgăduinţe să mai cer. .. acestor livezi ondulătoare ? Gai.actiox, o. [ 347. — Variantă: (rar) ondulătdr, -oire adj. ONDULATORIU, -ORIE, ondulatorii, adj. Care se propagă în formă de unde sau valuri. Mişcare ondulatorie. OXDULÂŢIEj ondulaţii, s. f. Ondulare. + (Concretizat) Buclă, cută. <£• Ondulaţie permanentă v. permanent. ONDULATOR, -OARE adj. v. ondulator2. ONDUIiCR, onduloare, s. n. Aparat care serveşte la obţinerea de curent continuu din curent alternativ. ONDULOS, -OÂSĂ, onduloşi, -oase, adj. (Franţuzism învechit) Ondulat. (Atestat în forma undulos) Păru-i, în viţe unduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganţă. ODO-bescu, s. iii 57. — Variantă: undulos, -oisă, adj. ONEROS, -OÂSĂ, oneroşi, -oase, adj. (Despre contracte, convenţii etc.) Care impune cuiva sarcini; p. ext. împovărător, apăsător, dezavantajos. Capitaluri fără procente oneroase. i. ionescu, p. 134. Expr. (Jur.) Cu titlu oneros = implicînd anumite obligaţii, cheltuieli sau sarcini. ONÎST, -Ă, oneşti, -ste, adj. Cinstit, de treabă, corect. Scriitorul rus, zice. . . Gorki, a fost luptător onest, martir suprem al adevărului, sadoveanu, E. 191. îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest cetăţean al nostru. Caragiale, o. I 141. Orice om onest nu va suferi a pune sau a vedea a se pune o piedică dreptăţii, bountineanu, o. 255. ONESTITÂTE s. f. Cinste (I)? corectitudine. Ar considera ca binevenită pentru cultura noastră o revistă strict literară, de a cărei onestitate profesională să garantez eu? caragiale, o. vii 220. ONGUÎINT s. n. v. unguent. ONÍRIC, -Ă, onirici, -e, adj. (Livresc) Care delirează,, care aiurează din cauza unor obsesii sau halucinaţii. Era obişnuit cu aceste contradicţii ale celui care înfăţişa, pe rind, cînd faţa poetului oniric, cînd minia « temutuluf polemist». CAMII# PETRESCU, N. 39. ONIRÍSM s. n. (Livresc) Delir, aiurare provocată. de obsesii sau halucinaţii. Stare de onirism. ÓNIX s. n. Varietate de agat fin, cu straturi de diferite culori, folosită ca piatră semipreţioasă la confecţionarea unor obiecte ornamentale, în special camee. Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese. MACEDONSKI,. o. I 103. Pe palme-ţi voi aduce smochine rourate Şi pe-o-tăblie cupe de-onix, frumos săpate. ai,ecsandri, T. n 265. — Accentuat şi: onix, ONOARE s. f. 1* Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I 1). Ceea ce pierdu definitiv pe Con-stantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară şi fără convingere. galaction, o. i 152. Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care îşi dau viaţa cei care luptă pentru apărarea patriei. L o c. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare şi m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi şoptea patima. Galaction, o. i 104. Ne-am desfăcut între noi co doi oameni de onoare ce au de gînd să se mai întîlnească. ghica, a. 630 ; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare, cz□ îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. ibrXileanu, a. 53. Expr. Pe cuTÎntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmaţii sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar şi om, nu v-am dat? BRĂESCU,. v. a. 41. în momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIAI/E, o. i 136. A-şi da cuvîntul de onoare v, cuvînt. 2. Reputaţie bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră, macedonski, o. i 38. Trădează interesele şt onoarea familiei sale, caragiale, o. i 160. Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-} onora. + Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. — Cred; ai dreptate; îţi cerem iertare. — Eu am onoarea mea. sadoveanu, p. m. 27. 3. Consideraţie, respect, preţuire, stimă. Nu ne aşteptam la atîta onoare, caragiale, O. m 159. Am luat-o [broşura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. negruzzi, s. i 7. -O Loc. adj. şi a d v. în onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva).. Prînz în onoarea oaspeţilor sportivi, a Cu ea-n onoarea ta închin. macedonski, o. i 186. Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, eşti de ispravă precum te şi credeam; Deci intră şi la locul de-onoare te aşază, MACE-donski, o. i 166. îi dăm astăzi locul de onoare, recoman-dînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. caragiale, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim. . . Dar ce semne d-onoare pe el sînt. . . ? alexandrescu, m. 89. ^ Preşedinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect şi deosebită preţuire şi care nu comportă obligaţii efective. Figura din oficiu ca preşedinte de onoare în capul tuturor listelor de organizaţii locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (şi fotografiile) Salariaţilor unei instituţii sau întreprinderi care s-au evidenţiat în mod deosebit în muncă şi constituie un exemplu pentru ceilalţi tovarăşi. Gardă de onoare — pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnităţi. Cavaler (sau domnişoară) de onoare — persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoţeşte în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă ataşată unei regine, unei prinţese etc. •ONOMASTIC — 269 — ONTOLOGIE 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ţi pomenesc de onoarea ze ar fi pentru tine ca să fii in relăciune (= relaţie) cu un om învăţat cum sini eu. alecsandri, T. i 254. <$> (în ■formule de politeţe) A avea onoarea să«** (sau a...) = a avea cinstea să. .. Precum am avut onoarea a vă ■comunica in precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A Tace (cuiva) onoarea sâ ... (sau a...) = a face favoarea de a. . ., a face cinstea de a. .., a socoti demn de. . . Vreun oaspe imi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, s. i 96. (Familiar, eliptic) Am ononrea (să ră salut) 3 formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu ştiu. onomastic, -A, onomastici, -e, adj. Privitor la nume de persoane. Calendar onomastic. . i.. 166. ONOMATOPEIC, -A, onomatopeici, -e, adj. (Despre un cuvînt, o frază, un vers etc.) Cu caracter de onomatopee ; imitativ. Ghicitorile care conţin elemente onomatopeice îmbogăţesc sfera de cunoştinţe a copilului, L. rom. 1953, nr. 2, 54. ONOR, (1) onoruri, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Manifestare a stimei, a consideraţiei pentru cineva, expri-mntă prin semne exterioare de cinste, de respect; p. e x t. ranguri, demnităţi. Eminescu dispreţuia onorurile. vlaiiuţX, o. a. 401. <$• E x p r. (Mii.) A (Ironic) Ruda dumneavoastră de altfel m-a onorat cu un foc de puşcă. DUMITRIU, 11. F. 3S. 2. (Cu privire la o sumă de bani, la o poliţă etc.) A achita, a plăti (in termen). Onorează nota de plată. ONORAlilL, -A, onorabili, -e, adj. Vrednic de cinste, de stimă, de respect; cinstit, stimabil, respectabil. Sint oameni care ocupă in societate un rol mult mai onorabil decît regii. Lir. antimonarhica 156. Această căsătorie... era mult mai onorabilă decît soarta unei cadîne orientale. HASDEU, I. v. 173. Nu-i ruşine pentr-un om cumsecade să-şi cîştige pîtiea zilnică intr-un chip onorabil, contemporanul, V[| 201. Amendă onorabilă v. amendă. <$> (învechit, ca epitet dat unei persoane sau unei instituţii) Domnilor!.. . Onorabili concetăţeni!... Fraţilor! CARAGIALE, O. I 155. După a treia şi a patra recidivă, onorabila dicasterie ii despărţi [pe soţi], negruzzi, s. 1 79. (Ironic) Acest onorabil serdar e director la agie şi am însemnat că el ne urmăreşte ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. I 13S. <$• (Adverbial) Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc şi să arăt la ce sînt bun. — Foarte frumos. Foarte onorabil. C. rE-TRESCU, C. V. 134. Şi-a plătit onorabil datoria ei. GIIKREA, ST. CR. III 125. (Substantivat) Stimabile, onorabile, faceţi tăcere. CARAGIALE, O. I 147. (Ironic) Cam ce credit merită onorabilul in piaţă? GUJÎREA, ST. CR. I 232. ONORAIIILITATE s. f. sg. (Astăzi neobişnuit) Calitatea de a fi onorabil ; cinste. Astăzi un om învăluit in onorabilitatea sa poate foarte bine nesocoti acele loviri. GUI ca, s. 144. ONORAR1 s. n. v. onorariu. ONOR Alt2, -Ă, onorari, -e, adj. (Rar) De onoare, onorific. ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuţie pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă intelectuală (avocat, medic etc.). La plecare, nu vru să primească onorariul. C. PETRESCU, î. II 244. Deocamdată nici onorariul pentru procesul divorţului nu i l-a achitat. REBREANU, R. II 47. — Variantă: onorar s. n. ONORÂT, -A, onoraţi, -te, adj. (Ca epitet de politeţe, uneori glumeţ) Stimat, respectat. Spectacolul se desfăşura fără taxă, fără scaune, fără bănci, onoratul public lungindu-se pe pietrişul mărunt. TAS, z. I 186. Te-ntreb şi eu, ca onoratul meu coleg Axente Sever, camil petrescu, o. II 221. ONORIFIC, -A, onorifici, -e, adj. 1. Care aduce onoruri ; făcut, acordat în semn de cinste, de onoare, de respect, de consideraţie faţă de cineva. Titlu onorific. 2. Care aduce onoare, cinste, fără a produce un profit material. Junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare. NEGRUZZI, s. I 342. 3. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de consideraţie pentru merite deosebite ; de onoare. Membru onorific. Preşedinte onorific. ONTOGENÎTIC, -A, ontogenetici, -e, adj. Care se referă la ontogenie, de ontogenie, specific ontogeniei. ONTOGENÎE s. f. Procesul de dezvoltare a unei fiinţe vii, cuprinzînd toate transformările de la stadiul de embrion pînă la sfîrşitul vieţii sale. Ontogenia trebuie studiată in legătură cu filogenia. + Ramură a biologiei care studiază acest proces. ONTOLOGIC, -A, ontologici, -e, adj. Care se referă la ontologie, de ontologie, specific ontologiei. ONTOLOGIE s. f. (în filozofia premarxistă) Teorie a existenţei, a tot ceea ce există, despărţită arbitrar de teoria cunoaşterii şi care rupe categoriile şi formele gîndirii de existenţă. ONTOLOGIST — 270 — OPĂRI 0NT0L0 GÎST, ontologişti, s. m. Specialist în probleme de ontologie. OOLÎT, oolite, s. n. Granulă sferică de calcar (de dimensiuni mici), formată prin depunerea carbonatului de calciu în jurul unui grăunte de nisip sau al unui fragment de cochilie. OOLÎTIC, -A, ooîitici, -e, adj. Care conţine oolite, format din oolite. Calcar ooliîic. OOSFÎRÂ, oosfere, s. f. Celulă reproducătoare femelă a plantelor care, în urma fecundaţiei, devine oul plantei. OP, opuri, s. n. (Livresc, uneori cu nuanţă depreciativă) Carte, lucrare, operă. Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri, negruzzi, s. i 344. Ne grăbim ă insera în opul nostru rezumatul lucrărilor statistice. I. rONEScu, m. 245, OPAC1, opace, s. n. Cui de care se reazemă vîsla luntrii. OPÂC2, -Ă, opaci, -e, adj. 1. Prin care nu poate trece lumina, lipsit de transparenţă, nestrăveziu. Placă metalică opacă. c=j în bezna opacă a nopţii ... se revarsă o mare de lumini, bogza, v. j. 159. + (Prin extensiune) Prin care nu pot trece unde electromagnetice, raze infraroşii, raze X etc. + Lipsit de strălucire, întunecat, acoperit. Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac. macedonski, o. I 115. Sus pe cer se vede soarele portocaliu, absolut rotund, cînd mai strălucitor, cînd mai opac. CARAGIALE, o. vii 96. 2. F i g. (Despre persoane) îngust la minte, cu orizont mărginit, obtuz. OPACA, opăci, s. f. (Rar; regional) Vîslă, lopată. Ciţi copii pe drum găsea, la opăci că vii-i punea. TEODO-rescu, p. p. 310. OPACIFIA, opacifiez, vb. I. Refl. A deveni opac, a se face opac. OPACINA, opăcini, s. f. (Regional) Vîslă scurtă, opacă. Nicolaie Pescaru şi Cercu trăgeau la opăcini. SADOVEANU, î. a. 183. Luntrile le sleia. . . Opăcini, cîrme făcea. păscu-LESCU, I,. p. 176. OPACITATE s. f. 1. Faptul de a fi opac; lipsă de transparenţă. 2. F i g. Incapacitate de a pricepe, de a pătrunde ceva; îngustime de orizont. OPACIZA, opacizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A face ca un corp să devină opac, a mări opacitatea unui corp. OPĂIEŢ s. n. v. opaiţ. OPAIŢ, opaiţe, s. n. Lampă mică, primitivă, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un recipient umplut cu seu, ulei sau untură. în întunerec, flacăra înecată de fum a opaiţului abia tremura un sîmbure de lumină ceţoasă, c. petrescu, s. 34. Focul e-nvelit pe vatră Iar opaiţele-au murit. COŞBUC, p. I 48. Pe capătu-unei laiţi Lumina, cu mucul negru într-un hîrb, un roş opaiţ. EMINESCU, o. I 84. — Pronunţat: -pa-iţ. — Variante: Opâieţ (CREANGĂ, p. 6) s. n., opâita (SADOVEANU, b. 102) s. f. OPÂIŢĂ s. f. v. opaiţ. OPAL, opale, s. n. 1. Piatră semipreţioasă, cu luciu gras sau sticlos, incoloră sau de culoare variată : roşie, verde, albastră, albă-lăptoasă şi translucidă sau transparentă. Rîură pe sînu-i mărgele de opal. MACEDONSKI, O. I 253. Mandarinu-n haine scumpe de mătasă vişinie Cu frumoase flori de aur şi cu nasturi de opal. ALECSANDRI, p. iii 83. •<> (Poetic) Gerid creşte sub cerul de opal şi Dunărea se schimbă în pod de argint, bart, e. 308. Noaptea-i albă, lumijioasă, Ceru-i boltă de opal. alecsandri, o. 221. 2. Ţesătură de bumbac subţire şi străvezie, alba sau colorată în nuanţe deschise, întrebuinţată pentru bluze,, cămăşi, batiste etc. OPALESCÎNT, -Ă, opalescenţi, -te, adj. Care prezintă fenomenul de opalescenţă. Becurile opalescente luminau ca într-un fund de mină. c. PETRESCU, C. V. 307. OPALESCÎJNŢĂ s. f. Proprietate a unor medii tulburi de a 'difuza lumina astfel încît mediul apare roşcat cînd este observat prin transparenţă şi albăstrui cînd este observat lateral. OPALÎN, -Ă, opalini, -e, adj. (Rar) Care are culoarea lăptoasă şi reflexele caracteristice ale opalului; opa-lescent. OPĂCEĂ, opacele, s. f. (în poezia populară) Diminutiv al lui opac ă. Opăcele-afund băga, în caice se-suia Şi mîna, măre, mîna. teodorescu, p. p. 562. OPĂCEALÂ, opăceli, s. f. (Regional) 1. împiedicare,, reţinere. 2. Zăpăceală, năuceală. OPĂCÎ, opăcesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A opri în loc, a reţine de la lucru sau din drum; a împiedica. Şi-acum plec unde-am plecat ieri, dar d-ta m-ai opăcit. RETEGANTJI,, P. I 68. 2. A necăji; a buimăci, a năuci, a zăpăci. Se duce vestea în ţară Că m-ai opăcit o vară. marian, s. 152. OPACINAŞ, opăcinaşi, s. m. (Regional) Vîslaş. Bărci cu fundul lat, ale căror lopeţi au formă specială şi se numesc opăcini, iar lopătarii opăcinaşi. anTipa, p. 440. OPĂClT, -A, opăciţi, -te, adj. (Regional) 1. Zăpăcit, speriat, uluit. (F i g.) în înalt, nori după nori zburau opăciţi ca de spaima unei pedepse. CARAGIALE, p. 37. 2. Pocit, monstruos. Acuma nu mai sînt nici un fel de oameni opăciţi pe pămînt. ŞEZ. ni 31. OPĂCITtÎRĂ, opăcituri, s. f. (Regional) Apă lină la capătul unui vîrtej. Opăcituri de apă în care undiţa se lasă de la depărtare pe curent în jos. anTipa, p. 227. OPĂClOlE, opăciui, s. f. (Regional) Opăcea. Şi el„ frate, se ducea, La apa Vidrosului, Unde-i toana peştelui. . . Luntrile le băga, Opăciui că aşeza, Nevoadele le-arunca, pamfile, m. r. i 296. OPAICIOR, opăicioare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui opaiţ. Descuie-mi dar tu, opăiciorule de pe muche, sbiera, p. 308. OPÂREAlA, opăreli, s. f. 1. Opărire. 2. (Popular) Iritaţie a pielii, care se iveşte la copiii mici la îndoiturile gîtului şi între coapse, din cauza căldurii sau a necurăţeniei, producînd usturimi. OPARl, opăresc, vb. IV. 1. T r a n z. A turna peste ceva un lichid foarte fierbinte (apă, leşie etc.) pentru a spăla, a curăţa, a găti etc. Femeia strînse blidele repede, le opări şi le rîndui pe poliţă. SADOVEANU, B. 95. Pe mine m-a trimes părintele să opăresc îndata-mare lîna cea din poloboc. SBIERA, p. 238. La crăciun, cînd tăia tata porcxd şi-l pîrlea şi-l opărea... eu încălecam pe porc deasupra paielor, creanga, a. 41.<$> F i g. De va fi vorba de muzică, apoi îţi opăresc tot într-o leşie pe Rossini cu Offenbach. ODOBESCU, S. iii 102. + A provoca arsuri cu apă clocotită sau cu alt lichid foarte fierbinte; a arde. I-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. creangă, P. 292. Şi-a dat pielea popii, opărindu-şi gîtu c-un felegean de cafea clocotită, alecsandri, T. I 382. Ea umple oala prosteşte, Nencercînd apa defel, Ş-îi toarnă de-l opăreşte Tocma ca pe un purcel, pann, p. v. I 98. Refl. Povestea pentru a cincizecea sau a suta oară cum era să se opărească cu pilaf de prune. STĂNOiu, c. 1.114. OPĂRIRE — 271 — OPERĂ 2. Refl. (Mai ales despre copiii mici) A face în unele părţi ale corpului, mai ales la. încheieturi, răni şi iritaţii ale pielii, din cauza lipsei de curăţenie sau a căldurii. 3. Refl. (Regional, despre mălai, făină, plante uscate) A se încinge alterîndu-se. OI’ARÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) opări. Opărirea rufelor cu apă fierbinte. OPĂRIT, -Ă, opăriţi, -te, adj. 1. (Mai ales despre copiii mici) Care are pielea iritată în unele părţi ale corpului, mai cu seamă Ia încheieturi, din cauza căldurii sau a lipsei de curăţenie. 2. F i g. Fără chef, fiert, plouat. Să fi pierdut tot. . . şi tot n-ar fi aşa de opărit, caragiale, o. m 61. Baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă, creangă, p. 291. OPĂRIT0R, -OĂRE, opăritori, -oare, adj. (Rar) Care opăreşte. (Substantivat) Mama-i cu două nurori, Una-i ruja macului, Una-i ruja dracului, Una-i pune lăutoare Ca să-i fie-opăritoare. alecsandri, p. p. 372. OPĂRITÎJRĂ, opărituri, s. f. Opăreală (2); parte a pielii cu o asemenea iritaţie. Opcină, opcini, s. f. 1. Culme, coamă de deal sau de munte care împreună două piscuri şi pe care se poate umbla cu carul. Acum, sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini pleşuve şi largi, la picioarele căreia munţii se tupilau smeriţi, hogaş, m. n. 182. Pentru ochi ca murele, Incunjtiri pădurile, Opcina cu muntele, şez. xn 139. + (Regional) Munte sau deal prelung. 2. Loc, proprietate, moşie de pe opcină (1); p. e x t. moştenire. Curtea boierească, opcină strămoşească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al ogrăzii mari. Russo, s. 100. — Variantă : obcină s. f. OPERĂ, operez, vb. I. 1. T r a n z. A întreprinde o acţiune, a realiza, a înfăptui. Sînteţi chemat a opera salutare reforme, alecsandri, s. 5. + I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A lucra cu. .., a se folosi de..., a întrebuinţa. Ştiinţa operează cu ajutorul noţiunilor. 2. T r a n z. A supune unei intervenţii chirurgicale. în « Amintirile despre A. N. Aleşhin », Gorki pune pe un talentat şi îndrăzneţ medic rus să opereze de viermi intestinali pe un copil, sadoveanu, E. 256. Tot mai bine-ar fi să se lase să-l operăm, căci se poate să aibă noroc să rămiie in viaţă, mironescu, s. a. 33. <£> A b s o 1. De cu noapte tăiem, pansăm, operăm, c. pexrescu, î. ii 45. 3. T r a n z. A înregistra diverse date sau documente într-un registru de evidenţă contabilă. Iar anul trecut şi ăsta care a început la april, n-am operat nimic în registrele-chitanţiere. sIănoiu, c. I. 78. + (Familiar) A aranja, a lucra pe cineva. Ai văzut cum l-am operat, Tudoriţă nene? c. PEXRESCU, o.'p. i 217. 4. Intranz. A întreprinde o acţiune militară de mare amploare în vederea realizării unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. Un corp de armate. . . fu însărcinat să opereze spre miazăzi. ODOBESCU, S. m 367. <$> T r a n z. în curs de cinci zile, polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu. HASDEU, I. V. 22. 5. T r a n z. (Argou) A comite furturi, spargeri, crime etc. OPERĂBIL, -Ă, operabili, -e, adj. Care se poate opera (2). 0PERĂNT, -Ă, operanţi, -te, adj. Care îşi produce efectul; eficace. O măsură operantă. OPERĂT, -Ă, operaţi, -te, s. m. şi f. Persoană căreia i s-a făcut o operaţie (2). Pe urmă n-am mai putut respira fi eram livid ca un operat. CAMIL PEXRESCU, u. N. 171. OPERATIV, -Ă, operativi, -e, adj. 1. Care lucrează repede, care are efect (rapid); expeditiv, eficace, activ. Măsuri operative. (Adverbial) Am trimis o notă. . . mai sus! căzu uscat şi duşmănos răspunsul lui Lencu. Aici mergem operativ. GALAN, b. I 425. 2. De acţiune, privitor la acţiuni. Bază operativă v. b a z ă. OPERATIVITATE s. f. Calitatea de a fi activ, de a-şi produce rapid efectul, eficacitatea. Operativitatea, priceperea de a sezisa la timp rămînerea în urmă şi a lua măsuri urgente pentru lichidarea ei constituie condiţii principale ale unei conduceri juste, scînxeia, 1954, nr. 2874. OPERATOR, -OĂRE, operatori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care supraveghează funcţionarea unei maşini de lucru, a unui aparat, sau efectuează diverse operaţii cu acestea. V. manipulant. Operatorii filmează aceste sute de mii de oameni care roiesc prin poienele pădurii, stancu, U.R.S.S. 169. 2. Persoană care face anumite operaţii (mai ales chirurgicale) ; chirurg. Clinica are un foarte bun operator. OPERATORIUj -IE, operatorii, adj. (Livresc) Care se ocupă cu chirurgia, de chirurgie. Medicină operatorie. c=i Studiul leziunii în timpul intervenţiilor operatorii. PARHON, O A. I 113. OPERĂŢIE, operaţii, s. f, 1. Activitate efectuată de unul sau mai mulţi oameni, de obicei calificaţi, sau acţiune efectuată de un aparat, o maşină etc. în cadrul unei munci specifice; p. e x t. lucrare. Scoase beşica de porc şi luleaua pentru o lungă şi migăloasă operaţie. SADOVEANU, 0. vm 96. Cum, izbucni căpitanul, d-voastră împiedicaţi operaţia vaporului pentru un cîine? barX, S. m. 103. 2. Acţiune terapeutică chirurgicală, efectuată asupra unui organ sau a unui ţesut bolnav; intervenţie chirurgicală. Medicii de la clinică cred că va mai fi nevoie de o operaţie peste o lună. c. pexrescu, a. 322. In profesia mea de hirurg am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii, negruzzi, s. I 295.. 3. Acţiune militară de amploare în vederea realizării unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. Operaţie în spatele inamicului. 4. Efectuarea unei tranzacţii financiare sau comerciale ; înregistrarea acesteia într-un registru. Operaţie de schimb. 5. Regulă după care se face un calcul sau o socoteală aritmetică (sau matematică). Cele patru operaţii aritmetice simple sînt: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea. + Efectuare a unui calcul. — Variantă : operaţiune (dumiiriu, b. v. 131, hasdeu, 1. v. 133) s. f. OPERAŢIÎINE s. f. v. operaţie. OPERĂ1, opere, s. f. 1. Acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop. Construirea socialismului este o operă revoluţionară care cunoaşte o permanentă şi rapidă dezvoltare a forţelor de producţie. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 4, 42. La căderea imperiului. . . Victor Hugo se întoarce în Franţa şi participă la opera de redresare a patriei. SADOVEANU, E. 228. 2. Lucrare originală de artă, de ştiinţă etc.; lucrare, producţie. Cărţile şi operele de artă trebuie să se vîndă, căci de aceea s-au produs. IONESCU-RION, c. 41. Cu drept cuvînt te aşteptai să fii răsplătit ■ . . pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. ni 10. + (Numai la sg. ; cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de ştiinţă, ale unui creator în general. Opera lui Eminescu. OPERĂ2, opere, s. f. Compoziţie muzicală scrisă pentru cîntăreţi, orchestră şi cor, pe textul unui libret dramatic ; clădire destinată reprezentării unor asemenea i OPERCUL — 272 — OPIU compoziţii; ansamblul personalului artistic (şi administrativ) dintr-un asemenea teatru. «Rigoletto », operă în 4 acte de Verdi. czi Asachi cu asistenţa a cîţiva amatori ■ . . vroi să ne arate drama fi opera, negruzzi, s. I 341. OPÎRCUL, opercule, s. n. Membrană care acoperă branhiile la peşti sau deschizătura unei scoici. 4" Căpăcel care închide căsuţa în care se află larva (de albină). OPERATĂ, operete, s. f. Compoziţie muzicală în care replicile cîntate alternează cu dialogul vorbit şi care se caracterizează prin elemente comice, cu nuanţă de satiră, şi prin muzică veselă şi uşoară. De voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos. EMI-NESCU, o. i 140. 0PÎ1RŢE s. f. pl. Cele două plase mai mici care se află de o parte şi de alta a năvodului pentru a-i mări capacitatea. Operţele năvodului, antipa, p. 461. OPINÂ, opinez, vb. I. T r a n z. A fi de părere, a exprima sau a-şi da o părere ; a socoti, a considera. De aceea d. medic a opinat că ar fi mai bine dacă s-ar închide şcoala. CARAGIALE, O. II 116. Superarbitrul a constatat această călcare a legii şi a opinat a se modifica lucrarea. I. ionescu, M. 648. + Intranz. A lua poziţie, atitudine. Mulţi au opinat pentru desfiinţarea comitetelor. odobescu, s. i 498. OPINCAR, opincari, s. m. Purtător de opinci; ţăran. Buciumă-n mine toate răscoalele ţării! Toate obidele răzvrătite. . . Ale acestor crîncene gloate De flenduroşi opincari. DEŞLIU, G. 23. în poartă la palat Iată-un ciocoi gulerat. — Ce cauţi, mă opincari — Dreptate, boieri mari! ant. ut. POP. i 36. Meşter de opinci. OPÎNCA, opinci, s. f. 1. încălţăminte ţărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele (astăzi şi de cauciuc) cusută după forma labei piciorului şi strînsă cu ajutorul nojiţelor. Cei mai mulţi din ei au opinci în picioare. SAHiA, n. 16. Opinca-i bună, săraca! îţi şede piciorul hodinit şi la ger huzureşti cu dînsa. CREANGĂ, A. 24. Fudulie n-are, dar căldură are (Opinca). GOROVEI, c. 259. <$> E x p r. (Regional) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) — a păcăli, a trage pe sfoară pe cineva; a face pe cineva de ruşine. Măi, măi, măi... să nu-mi fi pus opinca berbantu cel de Pepelea? alecsandri, T. 832. Să nu-mi pui"opinca-n obraz. şez. ii 73. (Regional) Bucată de lemn montată sub stîlpii de susţinere ai unei galerii de mină, cînd terenul din galerie e moale» 2. F i g. (învechit) Ţărănime. Opinca nu mai are pe nimeni în adunarea dumneavoastră, pas, L. i 36. Acum sîntem chemaţi a purta împreună, tot noi, opinca, o stîncă pe umerele noastre, creangă, a. 167. Despot, sîntem ţărani. Nu vindem ţara noastră, nici cugetul pe bani... Opinca îţi azvîrle pomana înapoi. alecsandri, t. ii 189. <$> Expr. (Ieşit din uz) De la vlădică pînă la opincă.= toţi, din toate clasele sociale. Ni spuneaţi dinioarea că de acum toţi au să ieie parte la sarcini, de la vlădică pînă la opincă, creangă, A. 167. OPINCĂRÎE, opincării, s. f. (Rar) Atelier sau magazin în care se confecţionează sau se vînd opinci. Ştia nişte prăvălii cu tot soiul de marfă de îmbrăcăminte şi încălţăminte: opincării, pînzării. Camil petrescu, o. ii 451. ()1‘I> CÎIŢĂ, opincuţe, s. f. Diminutiv al lui opincă (i). îşi scăpă ochii în jos şi picioarele lui treceau printre opinci ca broaştele, printre papucaşi şi opincuţe de copii. Camilar, n. ii 317. Astăzi horele sînt pline! Crape-mi sura opincuţă, Şi să mor în joc cu tine, Mario, Măriuţă! alecsandri, p. i 70. Place-mi fata sărăcuţă, Că umblă vara desculţă Şi iarna cu opincuţă. jarnîk-bîrseanu, d. 437. OPÎNIE, opinii, s. f. Părere, judecată, idee. Luptă de opinii, o Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii? caragialE, o. i 148. Petru Maior... trece în opinia ardelenilor înaintea lui Şincai. RUSSO, S. 45. Opinie publică v. public. ^ Expr. A face opinie scparată= a nu se alătura votului majorităţii Ia o şedinţă, la o adunare; p. e x t. a-şi exprima prin atitudine şi cuvinte o părere contrară părerii majorităţii. în şedinţă, Guţă Mereuţă făcea opinie separată. C. PETRESCU, C. V. 265. — Variantă: (învechit) Opiniune (Ghica, S. 180) s. f. OPINlONE s. f. v. opinie OPINTEALĂ, opinteli, s. f. 1. Efort, sforţare mare; opintire. Au auzit...- vocea lui Cristofovici întretăiată de icnete şi opinteli. Galan, z. r. 301. Era să mai facă o opinteală, ca să prinză pe voinic, să mi-l facă mici fărîmi. ispirescu, u. 124. Trăgînd zdravăn, după cîteva opinteli, cîrligul se rupe. şez. vn 26. 2. Ghiont, lovitură, izbitură. Omul. .. ii mai dete cîteva opinteli şi apoi îl făcu scăpat. ŞEZ. XIII 171. — Pl. şi: (regional) opintele (creangă, p. 40). OPINTÎ, opintesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre fiinţe) A-şi aduna, printr-o sforţare, toată puterea fizică, a face un efort (mare) pentru a împinge, a urni sau a ridica ceva. într-un tîrziu, Rizea se opinti să se ridice şi Marinică îl ajută, dumitriu, N. 120. Pisicuţa se opintea din greu şi răsufla des. hogaş, m. N. 159. Boi plăvani, în cîte şese, Trag, se opintesc în juguri, alecsandri, o. 176. «^(Metaforic, despre lucruri) Trenurile se opinteau pe liniile înfundate. pas, z. iv 47. «$> Intranz. Patru bat, opt opintesc, Mii şi sute se clătesc (Berbecii cînd se bat în capete). Sadoveanu, P. C. 11. Opintea şi sufla greu, Şi cotiga scîrţîia. ALECSANDRI, P. P. 98. 2. T r a n z. f a c t. (Regional) A sili, a forţa un animal (cu biciul etc.) să pornească, să meargă mai iute. Bici de sîrmă el scotea Şi pe negrul opintea, Şapte stînjini că sărea, alecsandri, p. p. 107. + F i g. (Cu privire Ia persoane) A îndemna, a îmboldi, a stimula. Păcat că nu l-am opintit mai sus cu tîrgu. alecsandri, T. 270. 3. T r a n z. (Cu privire la o povară) A ridica făcînd un efort, a sălta (cu greutate). Bărbaţii au opintit sus povara destul de uşoară, sadoveanu, b. 267. Mihu deodată în loc se opreşte, Pe Ianuş ■ suceşte, Sus îl opinteşte. alecsandri, p. p. 67. ^ R e f 1. reciproc. Ei de briie s-apucau Şi la luptă se luau, Cînd în loc Mi se-nvîr-teau, Cînd în sus Se opinteau. alecsandri, p. p. 25. OPINTÎC, opintici, s. m. Plantă erbacee cu flori galbene reunite într-o mică inflorescenţă la vîrful tulpinii; creşte prin locuri uscate, prin poieni şi livezi (Hieracium auricula). OPINTÎRE, opintiri, s. f. Acţiunea de a (s e) o p i n ti; sforţare, efort (pentru a împinge, a urni, a ridica etc.). Cu o opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răstur-nînd scaunul, hogaş, m. n. 148. El apucă perdeaua de un colţ şi o smînci cu o opintire îndărătnică, ca s-o tragă la sine. slavici, n. ii 187. Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, negruzzi, s. I 307. OPINTITÎJRĂ, opintituri, s. f. (Rar) Opinteală, sforţare. Calul, dintr-o opintitură, fu tocmai în slava cerului. popescu, b. ii 21. OPIS, opise, s. n. (învechit) Listă de acte, registru, indice, inventar. Opisul de documente. OPIU s. n. Substanţă narcotică toxică, extrasă din capsulele de mac necoapte, folosită în industria farmaceutică pentru alcaloizii (morfină, papaverină etc.) pe care îi conţine; fumată, provoacă stări de halucinaţie vătămătoare organismului. Sînt prea slabe [acele ţigări] şi conţin opiu. c. petrescu, I. i 6. Vom lua şi noi ceaiul şi vom fuma opiul. caragialE, o. iii 141. Apoi luă o lingurăt OPIUM — 273 — OPREA o umplu dintr-o steclufă şi o înghiţi. în stecluţă era opiu. negruzzi, s. i 209. — Variantă: <5pium (macedonski, o. i 188) s. n. Opium s. n. v. opiu. OPLEAN, oplene, s. n. Fiecare dintre cele două lemne transversale care unesc şi fixează tălpile săniei. Luam loc amîndoi în sania cu oplene. sadoveanu, î. a. 121. OPLOŞÎ, oploşesc, vb. IV. 1. Refl. A-şi găsi un refugiu, a se pune la adăpost, a se aciua, a se pripăşi. Dădea tîrcoale curţii şi de dragul Marioarei, şi în speranţa că se va putea oploşi şi dînsul pe-aici. REBREANU, R. i 175. Se oploşise şi el la grajd, fără ca să aibă nici o treabă. DUNĂREANU, n. 118. Ca băiat străin. ... de unde pînă unde, s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos-. CREANGĂ, P. 139. (Adjectival) Partidul se întăreşte curăţindu-şi rîndurile de elementele oportuniste. 2. Persoană lipsită de caracter şi de principialitate, care, pentru a-şi satisface interesele, adoptă şi aplică, după împrejurări, diverse păreri şi principii. OPORTUNITATE s. f. 1. Caracterul a ceea ce este oportun. Oportunitatea unei măsuri. 2. Oportunism. Aceste contradicţii se explică... prin necesităţile de oportunitate ale partidului in care lupta Eminescu. ibrăileanu, sp. cr. 179. OP0SUM, oposumi, s. m. Mamifer marsupial de mărimea unei pisici, care trăieşte în America de Nord şi a cărui blană cenuşie e foarte căutată (Didelphys Vir-giniana); sarigă. OPOSÎJN adv. (Grecism învechit) Oricît, totuşi. Le prinde cămaşa cu altiţe de minune şi-s frumuşele cos!. . . dar oposun! ighemoniconu boieresc nu iartă. ALECSANDRi, t. 656. OPOTERAPÎE s. f. Metodă terapeutică folosind sucuri extrase din glande şi ţesuturi de animale sănătoase pentru a combate bolile organelor corespunzătoare la om. OPOZABIL, -A, opozabili, -e, adj. 1. Care poate fi opus, care se poate opune. 2. (Despre o sentinţă judecătorească, o ordonanţă, un act etc.) Care poate fi atacat făcîndu-se opoziţie. Hotărîre opozabilă. OPOZANT, -A, opozanţi, -te, s. m. şi f. 1. Oponent. Speriat de popularitatea lui de opozant curajos şi văzînd în el un rival... îl ţinuse doi ani la închisoare. CAMIL PETRESCU, o. II 389. 2. (în ţările cu regim parlamentar burghez) Persoană care face parte dintr-un partid sau grup politic de opoziţie. Această scrisoare cade în mîtia unui opozant, Caţavencu, care se foloseşte de ea ca de un instrument. GHEREA, ST. CR. I 340. Bine, dacă aş fi fost vreodată opozant, înţăleg să fiu catatricsit (= persecutat). ALECSANDRI, T. I 377. (Adjectival) Porni din nou... Pe la gazetele opozante, pe la ziare cu tiraj. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 11. 0P0ZÎT, -A, opoziţi, -te, adj. (Latinism învechit) Opus, contrar. Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite şi vrăjmaşe. BĂLCESCU, o. II 15. Jidoş-tiţa este alt pîrîu ce izvorăşte din partea opozită a plaiului. I. IONESCU, M. 67. OPOZÎŢIE, opoziţii, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau situaţii opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. V. antiteză. Opoziţia dintre idealism şi materialism în filozofie. ^ Loc. a d v. în opoziţie cu = spre deosebire de. . . In opoziţie cu metafizica, dialectica demonstrează caracterul necesar al revoluţiei, subordonarea ei unor legi obiective tot atît de stricte ca şi cele ale evoluţiei, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 360, 2/6. 2. împotrivire, rezistenţă, opunere. Ceea ce caracterizează leninismul este conţinutul său profund creator, dialectic, opoziţia sa neîmpăcată faţă de orice dogmatism. lupta de clasă, 1954, nr. 1, 3. 3. Poziţia a două corpuri astrale care se găsesc pe bolta cerească diametral opuse privite de pe pămînt. 4. (Jur.; în vechea organizare judecătorească) Cale ordinară de atac în faţa aceleiaşi instanţe care a dat o hotărîre în lipsă. II. (în ţările capitaliste cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului la putere; politica pe care o face acest grup faţă de partidul la putere. Mie îmi este indiferent dacă sînt din partidul nostru sau din opoziţie. c. petrescu, c. v. 108. Mai mulţi guvernamentali imputau opoziţiei că încurajează pe răufăcători. REBREANU, R. II 22. Acesta se afla în toiul unei discuţii, comenta un eşec al opoziţiei la nişte alegeri, bassarabescu, S. n. 171. — Variantă: (învechit) opoziţiiine (odobescu, S. m 29) s. f. OPOZIŢIÎJNE s. f. v. opoziţie. OPREĂ, oprele, s. f. (Popular) Proptea, frînă, piedică. ^►Expr. La deal cu opintele ş: la vale cu oprele = greu la deal, greu la vale. Pe unde trecea, Colbul că sărea, La deal tot cu opintele Şi la vale cu oprele. marian, S. 269. A scoate (pe cineva) din oprele = a face (pe cineva) să-şi piardă cumpătul. 18 i OPREALĂ — 274 — OPRIRE OPREALĂ, opreli, s. f. (învechit şi regional) Faptul de a opri, oprire; oprelişte, piedică, obstacol. Gîndind la această groază, ca cînd n-aş fi avut opreală, Am zburat la malul mării. conachi, i>. 232. Expr, A pune (sau a ţine) la opreal& = a închide, a ţine închis, a băga la închisoare. lată-mă-s. . . pusă la opreală... de rîsul unui şui ca Ivan, nenorocita de minei creangă, p. 318. Ademenise cu vorba soarele şi luna şi, căpuindu-i la strîmtoare, ii ţinea de multă vreme la opreală. ŞEZ. ix 122. A scoatc (pe cineva) din oprelo = a face (pe cineva) să-şi piardă cumpătul, să se tulbure. Două fete frumuşele Mi-au furat minţile mele. . . Una are ochi de mură Care inimile fură, Alta două viorele Ce te scoate din oprele. pop. — PI. şi: oprele, OPRÉG, oprege, s. n. (La costumul naţional romînesc din unele regiuni) Fotă, avînd în partea de sus o platcă ţesută de care atîrnă fire groase de lînă în diferite culori. V. c a t r i n ţ ă. OPRELIŞTE, oprelişti, s. f. Poruncă sau măsură prin care se interzice un lucru; p. e x t. piedică, obstacol în calea unei realizări; interdicţie. Cu toată opreliştea stăpî-nirii. . . mulţi negustori preferau în loc de judecata Divanului judecata mahalalei, camil petrescu, o. ii 94. OPRESIÚNE, opresiuni, s. f. Asuprire, oprimare, împilare. După veacuri de opresiune muncitorii de pămînt au aflat în sfîrşit izbăvire, sadoveanu, E. 31. OPRESÍV, -Ă, opresivi, -e, adj. Care oprimă; asupritor, împilator. OPRESÓR, opresori, s. m. Persoană care oprimă; asupritor. OPRI, opresc, vb. IV. 1. T r a n z. A întrerupe (brusc) o mişcare sau o acţiune în desfăşurare, a face să înceteze, a curma, a stăvili (pentru un timp limitat sau pentru totdeauna). Inima îl îndemna [să intre în horă], dar frica de plutonier ii oprea avîntul. rebreanu, r. i 136. Spre-a opri acea privire, dacul manta şi-o ridică. EMtNESCU, o. iv 137. (Urmat de determinări arătînd acţiunea care este curmată) Cinele... a apucat de straie pe stăpînul său cu atîta putere, incit l-a oprit de a mai luneca. DRĂGHici, R. 104. (Urmat de determinări arătînd instrumentul acţiunii) Tu m-opreşti', de-aş vrea să fug, Cu-o singură privire. coşbuc, p. n 220. Ea-l opreşte-n loc cu ochii. Eminescu, o. i 80. + (Cu privire la o fiinţă) A face să stea pe loc, a întrerupe din mers, a face să înceteze acţiunea, activitatea începută, aflată în curs de desfăşurare. Magda îşi opri calul şi ridică o mînă. sadoveanu, o. vii 57. Moşneagul opri caii la pas. c. petrescu, s. 181. Tot îi venea să oprească pe Luca. rebreanu, r. i 194. <$>• (întărit prin «în drum », « în cale » sau urmat de determinări locale) Am fost oprit pe bulevard de un domn şi o doamnă. camil petrescu, u. n. 184. Amabilitatea cu care m~aţi oprit în drum ca să mă aduceţi aici în gazdă. ALECSANDRI, T. I 281. Nu mai cunoaştem drumul; ne-am oprit, sadoveanu, o. vi 526. Iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. GÎRLEANU, L. 19. Caii noştri apucă prin rîu şi se opresc în mijlocul lui, ca să se adape, alecsandri, o. p. 362. (Refl.pa s.) Nu ştiu cum să fac să se oprească focurile. camil petrescu, u. n. 401. <$>• (în personificări) Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte. ALECSANDRI, p. A. 113. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din », arătînd mişcarea sau acţiunea care se întrerupe) Se uită la boi cum se opriseră amîndoi din rumegat şi-l priveau neliniştiţi. mironescu, s. A. 45. Aude baba ceva şi se opreşte din povestit. caragialE, o. iii 54. Iniranz. (Numai despre obiecte) Trecătorii se răsuceau în călcîiul şoşonilor intorcînd spatele vintului. . . făcînd semne automobilelor să oprească. c. PETRESCU, c. v. 135. în ogradă intrase şi oprise un car cu doi bouleni jigăriţi. rebreanu, r. i 101. 2. Refl. A sta pe*loc undeva; a poposi, a zăborj. M-am oprit în dreptul lui, fără puterea de a-mi continua drumul, vornic, p. 20. Dar unde te opreşti acum în mijlocul pustiului şi... sub torentele vijelioase ale ploii? Galaction, o. I 80. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirii. ALEXANDRESCU, m. 10. Jţ T r a n z. A reţine (prin rugăminţi) pe cineva, a determina să ramînă undeva. Aproape toată ziua era la Domiţian. TJ?ieori îl opreau la masă. bassarabescu, v. 10. + T r a n z. A reţine cu forţa, a sechestra, a aresta. Eu nu mă dau cu una, cu două. . Ld ce să mă opriţi? ALECSANDRI, T. I 98. 8. T r a n z. (Cu privire la obiecte, valori) A reţine (pentru sine), a-şi însuşi, a pune deoparte (pentru a se servi). Aprinse şi îşi opri cutia de chibrituri. C. PETRESCU, C. V. 55. Mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pini întregi, creangă, A. 145. I-aţi trimis 2400 fr.y însă 200 fr. i-a oprit el pentru cheltuieli. GHICA, A. 787. + A rezerva, a reţine (pentru sine sau pentru alţii). Mai aveţi locuri pentru Timişoara? Perfect. Fii, te rog, drăguţ şi opreşte... trei locuri, baranga, i. 219. Ţi-am oprit de~ mîncare. C. rETRESCU, î. Ii 175. Mesele şi băncile erau oprite înadins pentru dinşii, ca să poată petrece mai în tihnă. REBREANU, i. 32. 4, R e f 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A se concentra asupra unui punct sau a unei probleme care merită atenţie; a insista. Ne pare rău că marginile articolului ne silesc a ne opri foarte puţin asupra acestei opere artistice. GHEREA, ST. CR. n 326. + (Despre ochi, priviri) A se fixa. 5. T r a n z. A împiedica de la o acţiune, a nu îngădui, a nu da voie să; a interzice. Mai grav este că tu începi să-mi sapi autoritatea în faţa lumii şi că opreşti pe oameni să execute poruncile mele. rebreanu, r. I 119. întunericul mă oprea să văd faţa Adelei, ibraileanu, a. 90. Băiete, i-a răspuns mama, nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gînd. caragialE, p. 122. (Eliptic) Intrarea oprită. + Refl. (Despre persoane) A se stăpîni, a se înfrîna, a se abţine (de la ceva). îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă intr-o lingură de apă, dară se opri şi nu făcu nici o mişcare. ISPIRESCU, L. 35. Mă iertaţi, dar, zău! nu mă pot opri de rîs. ALECSANDRI, T. I 358. Orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa. NEGRUZZI, S. I 16. — Imper. sg. şi: (regional) oprea (delavrancea, s. 263). OPRIMA, oprim, vb. î. T r a n z. A asupri, a împila. V. exploata. OPRIMARE, oprimări, s. f. Acţiunea de a oprima; asuprire. V. exploatare. Comttniştii avertizau şi învăţau pe muncitori să nu aibă încredere în guvernele burghezo-moşiereşti, care toate urmăresc oprimarea oamenilor muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1,* 116. OPRIMAT, -A, oprimaţi, •te, adj. Asuprit, împilat. OPRÎRE, opriri, s. f. Acţiunea de a (s e) o p r i şi rezultatul ei. 1. întrerupere, încetare a unei acţiuni, a unei mişcări, rămînere pe loc, staţionare. Cu tabacii înfierbîntaţi nu mai poate fi oprire, camh, tetrescu, o. n 468. Loc. a d v. Fără oprire = neîntrerupt, neîncetat, continuu. Muncitorii au lucrat zi şi noapte fără oprire, baranga, I. 171. Mersesem trei ceasuri fără oprire. HOGAŞ, M. N. 11. -f- (Concretizat) Loc unde se opreşte sau unde trebuie să se oprească cineva sau ceva din mers; staţie, popas. 2. Ţinere pe loc, reţinere. O măsură agrotehnică obligatorie la îngrijirea culturilor de toamnă în perioada de iarnă este oprirea zăpezii pe semănături. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. 3. Interdicţie, piedică, stăvilire, oprelişte. Iubirea cea de sine. . . Căreia, spre înfrînare şi spre un fel de oprire. Mintea îi stă împotrivă, conachi, r. 277. OPRIT — 275 — OPŢIUNE OPRÎT, -Ă, opriţi, -te, adj. Interzis, rezervat. Sint vinovat că am rivnit Mereu numai la bun oprit. ARGIIEZI, v. 25. Pădure oprită = pădure în care e interzisă orice tăiere ; opritură. OPRITOARE, opritori, s. f. 1. Bucată de lemn care se introduce între spiţele unei roţi, sau dispozitiv format dintr-o talpă de fier sau de lemn, legată la capătul unui lanţ, care se pune sub şina roţii pentru ca vehiculul să nu meargă prea repede la vale ; piedică. V. f r î n ă. 2. Una dintre curelele hamului, care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborîrii şi la oprirea lui. Caii au încercat să zvîcnească din nou in galop, dar hăţul i-a oprit, i-a tras înapoi încordat pînă cînd, slăbind opritorile, s-au aşezat amindoi pe cozi ca nişte cîini. G.-VI.AN, z. R. 8. 3. Stăvilar, zăgaz, dig. Se apucă şi mai întări, cum putu, opritorile. Calaction, o. I 298. 4. Bucată de plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiţei, ca să nu iasă peştele cînd se scoate năvodul din apă. 5. (La pl.) Pari puternici care se pun la gardurile mari de prins peşte, ca să nu le rupă valurile. OPRITOR, opritoare, s. n. Nume dat diverselor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil al unei instalaţii, al unui aparat, al unui instrument. Fereastră fixată în opritoare. + Piesă care limitează mişcarea, cursa unui organ mobil, a unei instalaţii sau a unui instrument. OPRITURĂ, oprituri, s. f. (Regional) Porţiune dintr-o pădure de unde este interzis să se taie lemne. Pădurea cea mare, cu copacii ca butea de groşi, a vîndut-o. . . iar acum a rămas numai o opritură. FIUMON, c. 130. + Porţiune dintr-o păşune pe care n-au voie să pască vitele, fiind rezervată pentru cosit. OPROBRIU s. n. (Livresc) Dispreţ, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvîrşesc astfel de fapte. A se expune oprobriului public. OPSÂS, opsasuri, s. n. (Mold.) Partea de la spate a încălţămintei, cuprjnzînd şi tocul, [Mama] pregătea, cu degetul îmbăiat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării. criîangX, a. 35. OFT num. card. Numărul care în numărătoare are locul între şapte şi nouă. Opt şi cu doi fac zece. (Glumeţ) IIii! opt (şi) un cal, că nti-s departe Galaţii, se spune unei vite slabe, care nu trage bine la căruţă. <$• (Adjectival) Mersul în sanie ii place — şi ce poate să ştie el, la opt ani, de spaimele şi necazurile celor mari? CAMir, PETRESCU, o. i 10. Cînd cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat. creangX, p. 108. Să-l aştepte aci opt zile. gorjan, h. i 2. *0* (Eliptic, indicînd ora, ziua) Înţelese că seara la opt va avea comunicare scrisă. VORNIC, 1’. 188. (Cu valoare de num. ord.) Etajul opt. + (Substantivat, n., cu pl. opturi) Cifră care reprezintă acest număr. Scrie un opt pe tablă. Face opturi cu stropitoarea. — Formă gramaticală: pl. (substantivat) opturi. OPTĂ, optez, vb. I. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «pentru») A alege, a prefera dintre două sau mai multe lucruri, soluţii, situaţii, posibilităţi pe aceea care îţi convine; a se decide în favoarea cuiva sau a ceva. Cei mai mulţi au optat pentril cîteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi. CAMII, PETRESCU, u. N. 416. OPTATIV, -Ă, optativi, -e, adj. (Gram.; numai în expr.) Mod optativ = mod care exprimă o acţiune dorită. (Substantivat) Realizarea acţiunii exprimate prin optativ depinde de obicei de o condiţie, exprimată sau nu. C.RAM. rom. I 313. Propoziţie optativă = propoziţie care exprimă o acţiune sau o stare a cărei realizare este dorită. In strînsă legătură cu propoziţiile exclamative sînt cele optative, care exprimă o dorinţă. h. ROM. 1953, nr. 4, 37. Optic, -ă, optici, -e, adj. Care se referă la fenomene ale luminii sau la senzaţii vizuale, care aparţine unor astfel de fenomene sau senzaţii, care se foloseşte în optică. Instrument optic. <§> Centru optic = punct de pe axa unei lentile, către care tind, punctele principale şi cele nodale ale ei şi prin care raza de lumină trecc fără n-şi schimba direcţia. Optică s. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul luminii sau al fenomenelor luminoase şi vizuale. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul radiaţiilor de aceeaşi natură cu lumina (radiaţii infraroşii, ultraviolete etc.). 2, F i g. Felul de a vedea şi de a interpreta faptele şi fenomenele. Morala lui, optica lui, estetica lui erau iremediabil jignite, camii, fetrescu, o. II 566. OPTICIĂN, -Â, opticieni, -e, s. m. şi f. Specialist în optică ; persoană care face, repară sau vinde instrumente optice. ÓPTIM, -Ă, optimi, -e, adj. (Cu valoare de superlativ, despre noţiuni abstracte) Cel mai buh sau foarte bun (potrivit, indicat etc.). OPTÍME, optimi, s. f. A opta parte dintr-un întreg. -4- Notă muzicală valorînd a opta parte dintr-o notă întreagă. 0PTIMÍSM s. n. (în opoziţie cu pesimism) Atitudine a omului care priveşte viaţa cu încredere. Strofa ultimă, care ar fi să exprime optimismul lui Coşbuc, nu are de loc a face cu poeziile în care el îşi exprimă o concepţia » vieţii. ibrXieeanu, s. 146. Nemulţumirea faţă de condiţiile de trai poate să fie tot aşa de bine semnul unui mare optimism. GHEREA, st. cr. ii 293. OPTIMIST, -Ă, optimişti, -ste, adj. (în opoziţie cu pesimist) Care manifestă optimism. Literatura omului sovietic... e o literatură coriftructivă şi optimistă, produs al schimbărilor sociale, sad o veanu, E. 194. Toţi se simţiră în cele mai optimiste dispoziţiuni. C. PETRESCU, î. II 144. Cînd putea să scape de acest mediu, el [Eminescu] era aproape optimist, dovadă iubirea naturii şi dragostea. IONESCU-RION, C. 91. OPTSPREZECE num. card. Numărul care în numărătoare are locul între şaptesprezece şi nouăsprezece. De două ori nouă fac optsprezece. (Adjectival) In acele părţi am pătimit eu pe cînd aveam optsprezece ani. Sado-veanu, a. I,. 132. <0> (Cu valoare de num. ord.) Tomul optsprezece. + (Substantivat, n.) Cifră care reprezintă acest număr. A scris un optsprezece pe tablă. Optsprezecelea, Optsprezecea num. ord. (Precedat de art. «al »>, «a ») Care se află între al şaptesprezecelea şi al nouăsprezecelea. Secolul al optsprezecelea. Este a optsprezecea pe listă. ÓPTULEA, OPTA num. ord. (Precedat de art. o al « a ») Care se află între al şaptelea şi £fl nouălea. L-a botezat pe al optulea — asta s-a întîmplat cu mulţi ani în urmă. gai.an, b. i 140. 0PTZÉCI num. card. Numărul care în numărătoare are locul între şaptezeci şi nouă şi optzeci şi unu. De opt ori zece fac optzeci. OPTZÉCILEA, 0PTZÉCEA num. ord. (Procedat de art. o al », «a ») Care se află între al şaptezeci şi nouălea şi al optzeci şi unulea. OPyiÚNE, opţiuni, s. f. 1. Faptul sau dreptul de a alege, de a prefera dintre două sau mai multe lucruri, posibilităţi etc. pe aceea care îţi convine. <$> Drept de opţiune — OPULENT — 276 — ORAR drept acordat cuiva de a-şi alege cetăţenia (de obicei în cazuri de trecere a unui teritoriu de la un stat la altul). 2. Condiţie care stă uneori Ia baza tranzacţiilor comerciale, potrivit căreia i se acordă cumpărătorului un termen înăuntrul căruia el poate definitiva tranzacţia sau poate renunţa Ia ea, pe cînd pentru vînzător obligaţia rămîne fermă. Nu lucrez întîia oară în materie de petrol. Sînt sătul de opţiuni şi puncte de redevenţă. C. PETRESCU, R. DR. 201. OPULÎNT, -Ă, opulenţi, -te, adj. (Livresc) Bogat, îmbelşugat, abundent; voluminos. OPULENŢĂ s, f. (Livresc) Bogăţie, belşug, abundenţă (extremă). Fiecare nouă sfidare adînceşte prăpastia dintre mizeria populaţiei muncitoare şi opulenţa luxuriantă a clasei stăpînitoare. UT. antimonarhică 157. OPtNE, opun, vb. III. 1. T r a n z. A pune un lucru, o acţiune împotriva cuiva sau a ceva, a ridica un argument faţă de cineva. Toderiţă opunea... tatălui său tăceri înnegurate, vornic, p. 8. Marii ardeleni. . . opun străinismului,, ivit sub forma grecească, scrierile lor. RUSSO, S.68. Se consultară Ce fel ar putea face Şi prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. alexandrescu, m. 389. Refl. A se împotrivi (rezistînd sau făcînd uz de forţă), a pune piedici, a ţine piept. Şetasar ce-i stă-mpotrivă de prisos i se opune, macedonski, o. i 105. Ladislau. . . se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. 2. T r a n z. A pune faţă în faţă două sau mai multe lucruri sau fiinţe pentru a face să iasă în evidenţă, prin comparare, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Geom.; despre unghiuri) A fi aşezat, într-o figură geometrică, în faţa altui unghi sau în faţa uneia dintre laturi ; (despre laturi) a fi aşezat în faţa altei laturi sau în faţa unuia dintre unghiuri. In triunghiuri egale la laturi egale se opun unghiuri egale. — Prez. ind. şi: (regional) opui (şez. I 60). OrtJiNERE, opuneri, s. f. Acţiunea de a (s e) opune; punere faţă în faţă; împotrivire, stăvilire, zădărnicire; p. e x t. opoziţie. Mulţimea-i deschidea drum fără opunere. VORNIC, p. 218. Opus1 s. n. Termen consacrat în muzică, pentru a denumi, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. Sonata lui Beethoven opus 57. OPtS2, -ă, opuşi, -se, adj. Care este aşezat.în faţa cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. e x t. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul, potrivnic, contrar. V. antagonist. Sensuri opuse. Legi opuse, czj Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeieşti, bart, e. 190. Paienjeni de smarald au ţesut de pe o insulă pînă la malul opus un pod. Eminescu, n. 66. <$> Unghiuri opuse — unghiuri care au acelaşi vîrf, laturile unuia fiind în prelungirea laturilor celuilalt. • orCscuL, opuscule, s. n. Scriere ştiinţifică sau literară de proporţii reduse. Opuscule cu pagini încărcate de calcule Subtile, camil petrescu, v. 7. Fructul acestei colaborări intelectuale fu publicarea însemnatului opuscul gramatical şi ortografic al e Elementelor » în 1780. IORGA, L. n 201. OPÎJST, opusturi, s. n. (Mold.) Jgheab (de scînduri) prin care se scurge apa dintr-un iaz; p. e x t. zăgaz, baraj, stăvilar. Riuleful era acuma lac; se strecura domol şi sima la opustul bine întocmit cu lanţuri şi zăvoare. SADO-VEANu, m. c. 110. Era pretutindeni, neadormit, acum cer-cînd făina care curgea pe jgheab, acum alergînd la opust să potrivească năvala apei. angiiei.-iosif, c. I„ 28. OPtJŞINĂ, opuşine, s. f. Stufărie deasă, considerată zonă de protecţie în care iernează peştele şi unde pescuitul este interzis. OR1 conj. (Franţuzism) Dar, însă, deci. OR2 conj. v. ori2. ORĂC s. n. (Rar) Orăcăit. Nu pot, maică, odihni, De oracul broaştelor, De şuierul şerpilor, păsculescu, it. P. 228. ORÂCOL, oracole, s. n. (La vechii greci) Persoană considerată a avea darul să prevestească viitorul; locul unde se făceau prevestirile; p. e x t. prevestirea însăşi; prezicere, profeţie. [Căpitanul] era călindarul şi barometrul portului. ■ . Toţi îl consultau ca pe oracolul de la Delfi. bart, E. 325. <$■ E x p r. (Livresc) A vorbi ca un oracol = a se exprima sentenţios şi neînţeles. ORĂL, -A, orali, -e, adj. 1. Care se transmite verbal, din gură în gură. De la Puşkin încoace, limba rusească scrisă devine mai bogată, înglobînd în ea toată comoara de nestemate a cîntecidui oral. SADOVEANU, E. 209. Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cînticele vechi. RUSSO, S. 78. -4- Care se face verbal, prin viu grai, care caracterizează graiul viu, vorbirea (în opoziţie cu limba scrisă). Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a evoca viaţa, un scriitor din linia realismului. vianu, A. P. 119. (Despre examene) Care se desfăşoară prin întrebări şi răspunsuri verbale. (Substantivat, n.) Premiantul întîi la toate — zece la teză, zece la oral. c. PETRESCU, î. ii 127. 2. (Fon.; în e x p r.) Sunet oral = sunet la articularea căruia aerul trece numai prin gură. ORALITATE s. f. Calitatea stilului de a fi oral; ansamblul de particularităţi ale graiului viu; limbă vorbită. Ion Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă, vianu, a. p. 119. ORANGUTĂN s. m. v. urangutan. OH AN î ST, oranisturi, s. n. (Rar) Baldachin. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, colivă, steagid bisericii Troiţa, flori, luminări, zăbranice. DELA-VRANCEA, H. TUD. 29. ORÂNIŢĂ, oraniţe, s. f. (Regional) 1. Prăjină lungă prevăzută cu o cange Ia vîrf, de care se servesc marinarii. Alearg' de spune lu tat'tu Să puie vîsla-Ntr-o rină Şi oraniţa -Ntr-o mină Că-mi slăbesc puterile Şi mi se duc zilele. TEODORESCU, P. p. 576. 2. Luntre pescărească. Ea-mpinsă şi oraniţa, Sări şi ta’ său în ea. păsculescu, i,. p. 246. ORÂNJ adj. invar. (Franţuzism) Portocaliu. Cutii goale... în acelaşi format şi de aceleaşi tandre culori: bleu, roz, oranj, gri. C. PETRESCU, O. P. I 145. ORANJADĂ, oranjade, s. f. Băutură răcoritoare, preparată din suc de portocale, zahăr şi sifon sau apă. Aroma răcoritoare de oranjade. C. PETRESCU, C. V. 190. A introdus în Moldova. ■ . marţipanele. . . oranjadele. KOGĂLNICEANU, S. A. 96. ORĂNZ, oranzi, s. m. (învechit) Portocal. Duceţi-mă acolo ■ ■ ■ unde cresc oranzii subt cerul cel senin, alexan-•drescu, m. 157. ORĂR1, orare, s. n. 1. Program al unei activităţi eşalonat pe ore şi care se repetă periodic un număr oarecare de zile; (concretizat) tabel, grafic care indică programul în ore al unei activităţi, orele de plecare şi de sosire ale unui tren, vapor, autobus etc. Cometa lui Halley soseşte şi pleacă după orar precis, cunoscut şi afişat de astronomi, c. petrescu, A. 278. ORAR — 277 — ORĂŞEAN 2. (învechit) Instrument care indică timpul; ceasornic. Soarele, luna şi stelele uneori nu se pot vedea, şi de aceea ele sint nişte orare nesigure, marian, o. ii 238. Armata. . . evului mediu in loc de orare purta cu dinsa cocoşi, id. ib. 239. + Acul mic al ceasului, care indică orele. — Variantă: or&riu, orarii, s. n. ORĂR2, orare, s. n. Veşmînt bisericesc în formă de fîşie lungă de lînfr, mătase sau bumbac, pe care diaconul îl poartă pe umăr în timpul slujbei religioase. ORĂR3, -1, orari, -e, adj. Care arată orele, privitor la ore ; care se face sau se calculează pe timp de o oră. Diferenţă orară = diferenţă de timp înregistrată de două ceasornice situate pe longitudini diferite ale pămîn-tului. Grafic orar v. grafic. ORÂRIU s. n. v. orar1. ORÂŞ, oraşe, s. n. 1. Aşezare omenească importantă, cu populaţie numeroasă, cu întreprinderi şi instituţii, care constituie un centru industrial, comercial, cultural, politic şi administrativ. Vezi tu, tovarăşe, oraşul Cum se iialţă pe-nserat Ca o cetate fermecată Sub cerul ţării înstelat? FRUNZĂ, z. 40. Nu-i drăguţ frumos c-al meu, Nici în sat, nici în oraş. jarnîk-bîkseanu, d. 30. -■$> Oraş deschis v. d e s c h i s. Loc. adj. (în opoziţie cu de ţară) De oraş = care provine din oraş, care are caracteristicile oraşului. Marfă de oraş. (E x p r.) Haine de oraş = a) (spre deosebire de haine de seară, de sărbătoare) haine mai bune decît cele de lucru şi mai proaste decît cele de gală; b) haine orăşeneşti, croite după moda de la oraş. 2. (Prin restricţie) Partea centrală a unui oraş (1); centru. Ieşiră din gară şi o luară pe jos pe bulevard spre oraş. REBREANU, R. II 224. • 3. Locuitorii unei astfel de aşezări. Oraşul rîde şi petrece, Huieşte-n cliihot. beniuc, v. 34. Oraşul întreg, măria-ta, Expiră în durerea morţii, aijîcsandri, t. ii 179. 0RĂŞN1Ţ s. f. v. oreşniţă. ORATOR, oratori, s. m. Persoană care rosteşte un discurs, care vorbeşte în faţa unui public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în public. Ţărănimea strînsă cap îîngă cap asculta oratori improvizaţi. SAD O -veanu, O. vi 477. între multiplele calităţi politice ce-şi atribuia prefectul era şi aceea de neîntrecut orator poporan. REBREANU, r. ii 86. Nu putea da-ncredinţaret Slavă ăstui orator, alexandrescu, m. 280. ORATORIC, -Ă, oratorici, -e, adj. De orator, care aparţine oratorului, privitor la orator sau la oratorie. Talent oratoric, a După stilul artistic, cel mai apropiat de cel familiar este stilul oratoric, iordan, h. R. 130. Vorbele sunau calde, fără pompă oratorică. C. PETRESCU, î. li 105. ORATORÎE s. f. Arta de a compune şi de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvenţă. V. retorică. Din prea numeroase motive Bălcescu nu iubea oratoria, camii, petrescu, o. li 32. ORATORIU, oratorii, s. n. 1. Compoziţie muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor şi solişti vocali; (prin restricţie) cantată. Oratoriile de Bach. 2. (învechit) Mic edificiu sau încăpere, separată sau făcînd parte dintr-o locuinţă, destinată să servească drept loc de rugăciune; paraclis. Oratoriul este într-un turn mic. Are numai o fereastră cu gratii. NEGRUZZI, s. ui 430. ORÂŢIE, oraţii, s. f. (Popular, adesea determinat prin « de nuntă ») Urare în versuri pe care colâcerii o adresează mirilor la nuntă ; conăcărie. Ascultaţi întîi o oraţie a noastră, a mea şi a lui Prîslea. sadoveanu, p. m. 204. ORAŢltJNE, oraţiuni, s. f. (Livresc, învechit) Cuvîn-tare, discurs. (Ironic) Jalnica elegie a vechiului poet romîn îmi va servi drept oraţiune funebră pentru tot vinatul. ODOEESCU, s. iii 37. ORA, ore, s. f. 1. Unitate de măsură a timpului egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi, cuprinzînd 60 de minute sau 3600 de secunde ; ceas. Periră în această luptă crîncenă două mii de oameni. . . lupta ţiind sece ore. ispirescu, M. v. 42. Lingă salcînt sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă. EMI-nescu, o. i 231. <£> Loc. a d v. Cu orele = timp îndelungat. Pe oră = în decurs de un ceas. Parcurge 20 de kilometri pe oră. <0> L o c. a d j. şi a d v. Cu ora = angajat şi plătit după un tarif orar. Lucru cu ora. De ultimă oră = foarte actual, nou de tot. Ne aflăm în plină epocă de anchete şi discuţiuni în legătură cu manifestările literare de ultima oră. bacovia, o. 240. La ora actuală = în prezent, în momentul de faţă. ■+• Distanţă, întindere, spaţiu cît poate fi parcurs în timp de un ceas. Satul se află Ia 3 ore de Bucureşti. + Fiecare dintre cele 24 de părţi în care e împărţită o zi. La ce oră trebuie să vin duminică la studio? baranga, 1.168. Venea să-şi facă observaţiile astronomice pentru calculid orei. BART, E. 132. 4- Durată de timp nedeterminată ; timp, epocă, moment. Trecut-au ani de lacrimi şi mulţi vor trece încă Din ora de urgie în care te-am perdut! alecsandri, p. i 120. Este ora nălucirii. . . un mormînt se dezveleşte, alexan-DRESCU, M. 14. 2. Timp, moment fixat cu exactitate de mai înainte, în care cineva poate fi primit undeva. Oră de audienţe. 3. Lecţie, curs. Şcolarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă şi cei mai mulţi, în orele lui, fugeau. Saiiia, n. 58. E x p r. A lua (sau a da) ore de... = a lua (sau a da) lecţii particulare de... — Variantă: oară (sbiera, p. 67, ghica, s. a. 134) s. f. ORĂCĂI, pers. 3 orăcăie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre broaşte, rar, despre alte animale) A scoate strigătul caracteristic speciei. Buraticii orăcăiau în toate după-amiezile cu disperare, sadoveanu, n. F. 101. Orătăniile se împrăştiară orăcăind speriate. REBREANU, R. II 189. Brotăceii orăcăiau în depărtare, ispirescu, L. 292. (Depreciativ, despre alte fiinţe) Cîntam ca cucoşul, orăcăiam ca broasca, zbieram ca vaca. hogaş, dr. ii 46. Deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri. . . unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul. CREANGĂ, p. 302. 4- (Despre copii sugaci) A plînge, a scînci. Mi te-a înfăşat, Mi te-a legănat Şi mi te-a culcat. . . Tu n-ai adormit Ş-ai orăcăit, teodorescu, p. p. 446. — Prez. ind. pers. 3 şi: orăcăieşte (beldiceanu, p. 57, BOUNTINEANU, O. 195, ALECSANDRI, P. I 203). ORĂCĂIĂLĂ, orăcăieli, s. f. Orăcăit. ORĂCĂIT, (rar) orăcăituri, s. n. Acţiunea de a o r ă-c ă i şi rezultatul ei; strigăt caracteristic broaştei, orăcă-ială. îi e pe plac să vină aici, noaptea, şi să cosească papura. S-audă susurul vintului, cîntecul greierilor, orăcăitul broaştelor. PAS, I,. II 85. Cine n-ar fi asadtat cu plăcere întoarcerea vitelor de la păşune cu bălăngănitul lor depărtat, cu strigătele flăcăilor perdute în orăcăitul broaştelor gălăgioase? delavrancea, t. 259. + F i g. Amestec de voci, gălăgie. Directorul de scenă o avertizase în orăcăitul de înveselire al camarazilor că nu-i poate da decît roluri de comedie, c. petrescu, c. v. 209. 4- PIÎnset, ţipăt (de copil sugaci). Auzi un orăcăit de copil, ispirescu, 1,. 146. ORĂSTÎCA s. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor. cu flori roşii-purpurii la început, apoi albastre (Orbus niger); măzăriche-neagră, mălurici, pupezele. ORAŞEÂN, orăşeni, s. m. Locuitor al unui oraş. Mai aveţi grijă şi de cei orăşeni, rebreanu, r. i 64. în ORĂŞEANCĂ — 278 — ORBESC zori de ziuă orăşenii se deşteptară în sunetul clopotelor. NEGRUZZi, S. I 107. Orăşenii erau însărcinaţi cu apărarea cetăţilor. BĂIXESCU, O. I 31. ORAŞEĂNCA, orăşence şi orăşmei, s. f. Locuitoare.a unui oraş. O lăsa în voia ei. . . ca să se poarte cu capul gol şi să se pieptene ca orăşencile. GalacTion, o. i 133. ORĂŞEL, orăşele, s. n. Diminutiv al lui oraş; oraş mic. Existenţa lor se arăta însă şi mai avară ca în orăşelul de provincie, c. tetrescu, e. v. 95. Acum s-a ridicat un orăşel, cu grădini, oteluri şi băi, în mijlocul acestei cîmpii nisipoase. vlaîiuţă, o. A. II 124. O să fac din orăşelul acesta un ermitagiu de odihna şi de plăcere. niîgruzzi, s. I 309. ORĂŞENESC, -EASCĂ, orăşeneşti, adj. De oraş, care aparţine oraşului, privitor la oraş, ca la oraş. Haine orăşeneşti. Populaţie orăşenească. ORĂŞENEŞTE adv. în felul orăşenilor, ca orăşenii. A intrat rîzînd un flăcău. . . îmbrăcat în haine albe de eînepă, croite orăşeneşte. GALAN, b. i 117. Întîi s-a îmbrăcat el orăşeneşte. Pe urmă şi-a îmbrăcat orăşeneşte nevasta şi copiii. STANCU, D. 42. Primând şi notarul... erau îmbrăcaţi orăşeneşte. sadoveanu, b. 195. ORĂŞENÎME s. f. (Cu sens colectiv, rar) Locuitorii unui oraş, mulţime de locuitori ai unui oraş. Orăşenimea, corporaţiile, clasele comerciale s-au deosebit totdeauna printr-un spirit liberal. bălcEscu, O. i 237. ORĂŞENÎSBI s. n. (Rar) Fel de a fi, de a se comporta, specific unui orăşean; p. e x t. comportare manierată, căutată, artificială. Mă revăd băiatul tînăr cu superbe-nsufle-ţiri. . ■ Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri. MACE-donski, o. i 28. ORĂŞENIZA, orăşenizez, vb. I. Refl. (Rar) A-şi însuşi felul dc viaţă sau de comportare al orăşenilor. ORĂTĂNIE, orătănii, s. f. (Mai ales la' pl.) Pasăre dc curte. Mitrea o să stea aci să îngrijească de vite şi orătănii, sadoveanu, M. C. 18. Prin ogrăzi mul fi copii şi orătănii, rebreanu, R. I 75. — Variante: orătanie (dumitriu, n. 126), oratenie (dumitriu, b. f. 143, freda, 5. 100) s. f. ORĂTĂNIE s. f. v. onitnnie. ORATENIE s. f. v. orătanie. ORB1 s. n. (Numai în e x p r.) Orbul găinilor = numele popular al unei boli de ochi care se manifestă prin aceea că bolnavul îşi pierde aproape cu totul vederea seara, după apusul soarelui, dar vede normal ziua. Ai orbul găinilor? se spune în glumă celui care caută şi nu vede un obiect aflat chiar în faţa lui. ORB2, OARBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. Lipsit de simţul văzului, care nu vede. Găsi un om orb ce-şi mînca mamă-liguţa cu lapte dulce, ispirescu, L. 262. Ea nu putu decît să-ndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi. EMINESCU, N. 28. <*>• (Substantivat) Pipăind cu mîna de orb. . . căuta pe măsuţa de trandafir ochelarii. C. PETRESCU, c, v. 188. Un orb pe care-l duce un copil de mină Cîntă-acelaşi cîntec din catirincă. D. BOTEZ, P. O. 165. în ţara orbilor, chiorul e împărat. ^-Expr. A nimerit orbul Brăila sau nimcrcsc orbii Succavn, se spune pentru a încuraja pe cineva la o treabă care i se pare nerealizabilă. Nimeresc orbii Suceava şi eu nu eram să vă nimeresc? CREANGĂ, A. 107. Trindo orbul, scoalc-i ochii v. o c h i. F i g. Lipsit de perspicacitate, lipsit de spirit de observaţie; legat la ochi. Cum am putut să fiu atit de orb? baranga, i. 215. Orb este cel ce cată lumina să oprească In cursu-i regulat. BOLIN-TINEANU, O. 191. Orb am fost eu la vedere Cînd am fost că-mi iau inuiere. Mă bucuram la avere Ş-am luat far* de plăcere, ant. ut. pop. I 120. 2. F i g. Lipsit de voinţă şi de personalitate, supus cu totul voinţei altuia. M-ai silit să fiu agent orb politicii d-tale. ALECSANDRr, T. I 374. Nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii. BĂI,CESCU, o. II 10. 3. F i g. Care acţionează, se manifestă fără stavilă, în ciuda oricărui considerent; necontrolat, iraţional; p. c x t. de temut, fioros. Aflînd cum ţi-ai bătut joc de el.. . o să fie orb şi turbat de mînie. Camil petre$cu, o. I 13. E un adine asemenea Uitării celei oarbe. EMINESCU, o. I 176. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie? ALECSANDRI, P. ii 7. -f- Nemărginit, foarte mare, total. A avea încredere oarbă in cineva. 4. F i g. Lipsit de lumină, întunecos, întunecat. S-a lăsat o noapte oarbă, fără lună, sadoveanu, o. vi 526. Peste adincurile oarbe ale nopţii, geana lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină, iiogaş, m. n. 135. Cade-o noapte-ntunecoasă, Noapte oarbă, fioroasă. alECSAndri, p. ii 21. 5. (în e x p r.) Geam orb sau fereastră oarbă = adîn-citură în perete, avînd forma unei ferestre şi făcută cu scop arhitectonic. V. firidă. Pătrunse într-o cameră cu geam orb spre curte. VORNIC, r. 24. Toate ferestrele erau oarbe, camii, FETRESCU, o. II 491. Sobă oarbă ~ motiv ornamental închipuind o sobă; sobă care nu are deschidere în camera în care se află. Era in această cameră. . . o sobă oarbă dasupra căreia era pusă o tavă. Fiumon, c. 265. Duşumea oarbă = duşumea de seînduri brute aşezate distanţat între ele, peste care se montează parchetul. Cartuş orb = cartuş fără proiectil, folosit la exerciţii, parade, demonstraţii etc. Cameră oarbă — cameră fără ferestre destinată unor scopuri speciale (în fizică, în medicină etc.). Puţ orb — puţ de mină care nu are ieşire directă la suprafaţă. ^ (Despre găuri) Care nu răzbeşte în partea cealaltă, care are o singură gură. ORBĂLŢ s. n. (Regional) Erizipel, brîncă. Dotnnul era bolnav de frică şi de orbalf. iorGA, L. I 350. Se vindecă cei ce au orbalţ. marian, ins. 176. ORBĂCĂÎ vb. IV v. orbecăi. ORBĂLŢĂTtJRĂ? orbălţături, s. f. (Popular) Infecţie provocată de orbalţ. M-ant spălat de orbălţătură, de roşeaţă. păsculescu, r. 134. — Variantă: orbălţiturii (şez. iii 140) s. f. ORBĂLŢITCRĂ s. f. V. orbălţătură. ORBECĂ vb. I v. orbecăi, ORBECAT, -Ă, orbecaţi, -te, adj. (Neobişnuit, despre ochi) Orbit, fermecat, fascinat. Meşteri... dibaci fac să joace în ochii orbecaţi ai publicului tot felul de vîrtejuri luminoase, odobescu, s. ii 540. ORBECĂI, orbecăiesc şi orbecăi, vb. IV. Intrariz. A umbla încoace şi încolo pipăind şi rătăcind (ca orbii) prin întuneric, a dibui, a bîjbîi. Şi-şi închipui cum, la ceasul acela, milioane de oameni orbecăiesc prin noroaie grele, camilar, n. i 63. Mergînd să orbecăie în tetiebrele cartierelor mărginaşe. C. PETRESCU, e. v. 280. Tainiţi încîlcite te scoboară în adîncimile întunecoase ale muntelui, în care înaintezi orbecăind şi de la o vreme păşeşti tot mai încet, tot mai cu grijă. v^aiiuţĂ, o. a. ii 137. — Variante: orbăcăi (popa, v. 83, ISPIRESCU, L. 59, popescu, b. ii 31) vb. IV, orbecă (sbiera, p. 258) vb. I. ORBECĂÎRE, orbecăiri, s. f. Faptul dea orbecăi; dibuială, bîjbîială, rătăcire. ORBESC, -EĂSCĂ, orbeşti, adj. (Despre acţiuni şi sentimente) Care se manifestă orbeşte; nesocotit, orb2 (3). Afecţiune orbească. încredere orbească. F i g. Exagerat, exorbitant. Luase iar bani cu procente orbeşti. CARAGIALE, N. S. 28. ORBEŞTE — 279 — ORCHESTRAŢIE ORBEŞTE adv. 1. Ca orbii, fără a vedea (desluşit), pc dibuite, Ia întîmplare, Ia nimereală. Ai noştri trag in mod stupid, in sus, orbeşte, de altfel nici nu vedem nimic. camil PETRESCU, U. N. 398. Constantin şi Frusina înaintau orbeşte, plesniţi de richiţi, împiedecaţi de ierburi. GALACTION, o. i 152. 2. F i g. Fără un punct de vedere propriu, fără discer-nămînt, fără socoteală, în mod mecanic. Mergind către o nemaipomenită primejdie, trebuie s-asculte orbeşte. camii.ar, N. i 165. Mă deprinsesem prin urmare a crede orbeşte în prevestirile ei. hogaş, M. N. 185. Necontrolat, nebuneşte, inconştient; pătimaş. Nu e destul să iubeşti orbeşte pe cineva, trebuie să ştii să iubeşti. DEMETRIUS, c. 48. ORBE TE 1 s. m. v. orbeţ. ORBÎTE orbeţi, s. m. Mamifer din familia rozătoarelor, asemănător cu cîrtiţa, care trăieşte sub pămînt şi se hrăneşte cu rădăcini (Spalax hungaricus) ; ţîncul-pămîntului. ORBÎŢ, -EĂŢĂ, orbeţi, -e, s. m. şi f. Persoană oarbă ; p. e x t. cerşetor (orb). Pururea să fie ca orbeţii, dus de mină. DAVILA, V. V. 78. O-ntreagă ciurdă de-orbeţi şi de leliţe, macedonski, o. i 42. Se ceartă ca nişte orbeţi. slavici, o. ii 119. <$> E x p r. A se bate ca orbeţii = a se încăiera aprig, a se bate rău. Se bătură ca orbeţii vreo jumătate de ceas, sfîşiindu-şi cămăşile, rebreanu, i. 94. -4- (Adjectival) Orb. Cîrtiţele orbeţe şi aricii ghimpoşi, ba chiar şerpii, guşterii şi şopîrlele, toate i se arătau lui în cale. odobescu, s. m 185. — Variantă : 0rb6te (galan, b. i 168, pas, z. i 153) s. m. ORBEŢI, orbeţesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se milogi, a cerşi. ORBÎ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb, a-şi pierde Vederea. Dă-mi-i mie ochii negri. . . Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, Aş orbi privind într-înşii. EMINESCU, O. I 155. <$> (în metafore şi comparaţii) Soarele orbeşte-n ceruri de a armelor lucire. EMINESCU, O. IV 134. 2. T r a n z. A face (pe cineva) să-şi piardă vederea, a scoate (cuiva) ochii. îi dete cu frigarea peste ochi de orbi. ISPIRESCU, L. 340. Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnîndu-mă astfel a nu mai putea admira graţiile lor. alecsandri, o. p. 132. 4- (Prin exagerare, despre lumină sau despre un obiect strălucitor) A tulbura vederea, a lua ochii. Roşii fulgere sclipesc, Săbii, săbii mă orbesc. MACEDONSKI, o. i 275. Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede. EMINESCU, O. IV 131. 3. T r a n z. F i g. A face (pe cineva) să-şi piardă raţiunea, a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile clar, a-1 face să nu mai judece obiectiv. V. zăpăci. Iubirea nu mă poate orbi. rebreanu, R. i 123. Groaznic orbeşte ura pe oameni, odobescu, s. iii 103. Te-a fi orbit vestea cea mare. alecsandri, T. i 273. A înşela (pe cineva), a arunca praf în ochii cuiva. Ai văzut ce rău ii venea pălăria?. . ■ Pe cine crede că orbeşte cînd se laudă că a cumpărat-o de la « Papagal » şi a dat pe dinsa cincisprezece franci? bassarabescu, v. 9. ORBICULĂR, orbictdari, adj. m. (Despre muşchi) Care are o formă circulară şi e plasat în jurul anumitor orificii, asupra cărora acţionează. 4" (Substantivat) Muşchi de formă circulară care pune în mişcare pleoapele şi buzele. Orbicularii pleoapelor şi ai buzelor, anatomia 161. ORBlE s. f. (Popular) Starea celui orb2 (2), lipsa vederii. F i g. Inconştienţă, orbire. Cum de-ai putut tu, in orbia ta, să nu bagi de samă dorinţile şi trebuinţile oamenilor, sbiera, p. 153. ORBÎRE s. f. Faptul de a orbi (pe cineva), pierderea vederii; f i g. întunecare a minţii, rătăcire, incon- ştienţă. Nebuniile mele... nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, z. c. 117. Natalia înţelese. . . cit de nedreaptă era orbirea ei. D. zamfirescu, r. 169. Mă duc, vă las orbirii, las ţara-n seama voastră, alecsandri, T. rr 116. <0*- Loc. adv. Cu orbire = orbeşte. Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire. ALECSANDRI, T. ii 121. ORBÎŞ adv. 1. Pe dibuite, la întîmplare, orbeşte. Boarul mergea orbiş înainte, în direcţia ce a luat-o de afară. agîrbiceanu, s. p. 116. După dînşii cot la cot, Suiam orbiş. coşbuc, p. n 41. 2. F i g. Nebuneşte, fără socoteală, orbeşte (2). [Calul] se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi. GÎreeanu, L. 33. Se-nalţă roibu-nviforat. . . Se duce-orbiş fără stăpin, Cu vuiet, ca furtuna, coşbuc, P. I 197. îi venea să ridice patul puştii şi să deie orbiş in toate părţile, slavici, n. ii 135. ORBlT, -Ă, orbiţi, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea întunecată. Scăldaţi într-o strălucire albă rămînem orbiţi cîteva clipe, bart, s. M. 29. 2. Cu mintea întunecată (de furie, de ciudă, de durere etc.), scos din minţi. V. zăpăcit. Ştefan-vodă Tomşa stătea măreţ pe calid lui arăbesc şi nu vedea pe nimeni, orbit şi înfierbîntat. SADOVEANU, o. vil 72: ORBITAL, -Ă, orbitali, -e, adj. 1. Privitor la orbita unui corp ceresc. Traiectorie orbitală. 2. Care aparţine sau se află în regiunea orbitei oculare. ORBlTĂ, orbite, s. f. 1. Traiectoria închisă a unui corp ceresc. Orbita pămîntului. c=d Două stele îşi încrucişează orbitele în univers. bogza, c. o. 285. 2. F i g. Sfera sau mediul unei activităţi oarecare; sferă de influenţă. 3. Cavitate osoasă a craniului în care se află globul ocular. Albia uscată a torentului... apare îngrozitor de tristă şi dureroasă, ca orbitele fără ochi ale unui mutilat. BOGZA, C. O. 210. Vorbea acum grăbit şi grav şi ochii lui neliniştiţi îi jucau necontenit în orbite, sadoveanu, o. vi 353. [Ochii] înotau în orbitele lor. EMINESCU, N. 34. ORBITÓR, -0ÁRE, orbitori, -oare, adj. Care te orbeşte, care te face să nu poţi privi cu ochii deschişi, care îţi ia vederea. Grădinile risipeau. . . miresme şi colori, într-un soare orbitor şi subt un cer de mătasă sinilie. SADOVEANU, z. c. 269. Vechiul oraş domnesc. . . se arăta în lumina orbitoare, indistinct şi risipit. GALACTION, O. I 346. F i g. O sală orbitoare de lux, oglinzi şi lumini. CAMîL petrescu, t. ii 255. 0RB0TĂ s. f. v. horbotă. 0RCÁÍJ, orcane, s. n. (învechit şi arhaizant) Uragan. Văzduhul se cutremură ca la suflarea orcanului. SADOVEANU, o. i 106. Auzul îi urlă ca un orcan, delavrancea, S. 28. Orcanul însuşi stă domol Şi-n gînduri dulci se pierde. coşbuc, p. i 65. F i g. Mă topesc tainic, insă mereu De ale patimilor orcane, eminescu, o. i 26. 0RCEÁG, orceaguri, s. n. (Regional) Arpagic. (F i g.) Băieţii se nasc mărunţei, tărtăcuţe, ceapă mică, orceag. STANCU, D. 87. ORCHESTRA, orchestrez, vb. I. T r a n z. A aranja o bucată muzicală pentru a putea fi executată de orchestră. ORCHESTRAL, -Ă, orchestrali, -e, adj. Propriu orchestrei, referitor la orchestră, de orchestră. ORCIIESTRÁNT, orchestranţi, s. m. (Rar) Persoană care.face parte dintr-o orchestră; instrumentist. ORCHESTRÁRE, orchestrări, s. f. Acţiunea de a orchestra; orchestraţie. ORCHESTRAŢIE, orchestraţii, s. f. Arta de a orchestra ; transcrierea, aranjarea pentru orchestră a unei bucăţi muzicale. Orchestraţia piesei « Tablouri dintr-o expoziţie », ORCHESTRĂ — 280 — ORDINE a lui Musorgski, a fost făcută de Ravel. + Felul cum sînt îmbinate diferite grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o anumită bucată muzicală). (F i g.) Nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestraţie. HOGAŞ, M. N. 87. ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Ansamblu de instrumentişti care execută compoziţii muzicale la diverse instrumente. Orchestra începu cu o indignare graţioasă. BA-C0V1A, o. 60. Auzeam... de departe o muzică, o orchestră, o fanfară. HOGAŞ, M. N. 86. Dacă fiece membru a! unei orchestre ar voi să se audă el mai mult decît toţi ceilalţi membri, acea orchestră n-ar produce nici o armonie. BOLLIAC, o. 263. <$■ (în metafore şi comparaţii) Pierdut din stolul mîndrei lor orchestre, Ce trist răsună cînturile mele In liniştea adîncă din pădure. IOSIF, P. 47. Turturelele-n tenor Şi-alte voci măiestre, Toate după glasul lor... Vor urma dup-acest cor Fel defel de-orchestre. coşbuc, p. I 301. 2. Parte a unui teatru situată între scenă şi primele scaune, de obicei sub nivelul parterului, destinată orchestranţilor. <> Fotoliu de orchestră v. fotoliu. — Variante: orhestră (c. petrescu, î. i 12) s. f., orchestru (eminescu, o. i 100, negruzzi, s. i 100) s. n. ORCHÎSTRU s. n. v. orchcstră. ORI ÎC, orcicuri, s. n. (Regional) Crucea, bara unei căruţe, a unei trăsuri etc. de care se prind şleaurile. A trebuit să coboare. . . pentru a înnoda hamurile rupte şi orcicurile desprinse din cuie. C. PETRESCU, S. 78. ORCICĂR, orcicare, s. n. Laţul sau ochiul ştreangului de la ham, care se prinde de orcic. ORDALIE, ordalii, s. f. (în antichitate şi în evul mediu) Probă cu caracter de tortură la care era supus un împricinat spre a i se dovedi vinovăţia sau nevinovăţia în faţa aşa-zisei justiţii divine. Vrăjitorii erau. . . descoperiţi prin ceea ce se numeşte ordalii. ŞEZ. xix 69. Ord ie, ordii, s. f. (învechit şi arhaizant) Hoardă; oaste turcească. Fraţii laie drumuri largi în ordiile păgîne. Sadoveanu, o. I 106. Chiajna, în fruntea oştirei sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, răsipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. odobescu, s. a. 123. Vlad urmînd oştii cei mare Turceşti, ordiilor despărţite Neaşteptat înainte le sare. budai-deleanu, ţ. 175. — Accentuat şi: ord.'e. ORDIN1 s. n. v. ordine. ORDIN2, ordine, s. n. 1. Dispoziţie orală sau scrisă, dată de o autoritate sau de o persoană (oficială) unei autorităţi sau persoane (subalterne) şi care trebuie executată întocmai; poruncă. Ordinul e să cercetăm tot ce întîlnim în cale. camil petrescu, U. n, 264. într-o dimineaţă Gogit a primit ordinul să se prezinte la un regiment de pe ţărmul Dunării. C. petrescu, s. 119. Trupa totdeauna execută ordinele, răspunse generalul, rebreanu, R. II 227. E x p r. Ia ordinele cuiva — la dispoziţia cuiva, gata a-i îndeplini dorinţele. Ori pe care scenă, domnul meu; eu sînt la ordinele d-voastre. alecsandri, T. I 286. Sub ordinele cuiva = la comanda cuiva, sub conducerea cuiva. Graurii par a fi supuşi la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară subt ordinele unui şef. ODOBESCU, s. iii 30. La ordin! = sînt gata a vă executa porunca, vă ascult, vă stau la dispoziţie. Am o rugăminte, domnule Ispas. [Şeful:] La ordin! sebastian, t. 222. A da ordin = a ordona. + (Concretizat) Act, hîrtie care conţine o asemenea dispoziţie. Ordin de plată, czj Locotenentul Vieru îl dădu dezertor, trimiţînd în satul lui, la postul de jandarmi, ordin de urmărire. CAMILAR, n. I 203. Şi nu da banii, decît cînd ai ordinul la mină. CAMIL PETRESCU, P. v. 124. Ordin de zi = act prin care comandantul unei unităţi militare importante se adresează întregii unităţi în anumite ocazii extraordinare (sărbătoriri, victorii, evidenţieri deosebite etc.). Mareşalul. . . a citit ordinul de zi. stancu, U.R.S.S. 49. (Ieşit din uz) Ordin de chemare= dispoziţie scrisă (a unei autorităţi militare) prin care o persoană făcînd parte din cadrele de rezervă ale armatei era chemată la unitate. 2. Decoraţie. Uzina a fost decorată cu trei ordine. (în denumirea unor decoraţii) « Ordinul Muncii > clasa I. 3. Termen folosit în clasificarea plantelor şi a animalelor, care indică o unitate cuprinzînd una sau mai multe familii. Clasa arahnidelor cuprinde zece ordine. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sînt dispuse şi proporţionate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios şi regulat. Ordinul doric v. d ori c. Ordimd ionic v. ionic. Ordinul corintic v. corintic. 5. Comunitate monahală catolică. V. congregaţie. Ordinul iezuiţilor. Ordinul carmelitelor. + Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acţiuni militare. Ordinul templierilor. Ordinul cruciaţilor. 6. (însoţit de determinări adjectivale indicînd caracterul, natura, felul) Rang, categorie (după importanţă). Creanţă de prim ordin. E x p r. De ordin... — cu caracter. . . Considerente de ordin economic. De prim(ul) ordin=s de prim(ul) rang, excelent. + (învechit) Ordine, categorie, domeniu. Zici iară că suma binelui în lume covîrşeşte suma răului, atît în ordinul moral cît şi în cel fizic, bolintineanu, o. 361. «£• (Rar) Lucru obişnuit, comun. Conferă fericiţilor proprietari o situaţie cu totul în afară de ordin, arghezi, P. T. 102. ORDINĂ vb. I v. ordona. ORDINAL, -A, ordinali, -e, adj. (în e x p r.) Numeral ordinal — numeral care indică ordinea numerică a unui lucru într-o serie. « Al doilea », « al treilea >> sînt numerale ordinale. ORDINAR, -A, ordinari, -e, adj. 1. Obişnuit, comun, frecvent. Un versificator ordinar ar fi pus un calificativ oarecare, macedonski, o. ly 48. Loc. adv. (Franţuzism învechit) De ordinar = de obicei. Revistele de ordinar le face el. vlahutĂ, o. a. iii 25. -0» (Mat.) Fracţie ordinară = raportul a două numere întregi. ^ (Mii.; substantivat, învechit, în e x p r.) A trece (sau a înscrie) la ordinar = a înscrie în registrul de evidenţă a raţiilor alimentare şi a soldei. 'Ne trimit ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar, camtl petrescu, u. n. 384. 2. De calitate inferioară, prost. (Despre oameni sau despre acţiunile lor) Vulgar, grosolan, josnic. înşelăciune ordinară. Acelaşi clişeu pentru oricine. Naiv cine le crede. c. petrescu, c. v. 258. Ordine, (rar) ordini, s. f. 1, Dispoziţie, mod de succesiune metodică a unor lucruri sau fapte (înşiruite în timp sau în spaţiu); orînduialâ, înşiruire, rînduire. Ordine crescătoare. Ordine cronologică. Număr de ordine. Ordine de zi — program cuprinzînd totalitatea chestiunilor care urmează a fi discutate într-o şedinţă, într-o conferinţă etc. Era vorba ca astăzi la patru după-amiază să se ţină; . . o şedinţă cu un singur punct pe ordinea de zi. Galan, b. i 112. <$> L o c. a d j. La ordinea zilei = care este de actualitate, despre care se vorbeşte, care face vîlvă. Stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei, caragiale, o. ii 235. 2« Dispoziţie, aşezare a unor obiecte conform unor cerinţe de ordin practic şi estetic; p. e x t. bună funcţionare, mers reglementar; rînduială, disciplină, regulă. îşi face ordine pe birou, îşi aşază-n teanc deoparte cele două cărţi şi caietul. vlahuţĂ, o. a. iii 87. <$> F i g. Nu puteam... să nu admir cultura variată, ordinea şi puterea spiritului acestui om. galaction, o. i 232. Expr, A chema Ia ordine — a soma (pe cineva) să se supună anumitor reguli de conduită pe care le-a călcat. ■ ORDONA — 281 — ORGAN 3. Orînduire (socială, politică, economică); regim. Urmărind pe oamenii noi in faptele lor măreţe, literatura sovietică ii fixează cu credinţă şi iubire, ca pe cea mai frumoasă realizare a ordinei socialiste. sadoveanu, E. 196. Lupta pentru schimbarea ordinii sociale, ibrăileanu, sp. CR. 10. 4. (învechit, numai în e x p r.) De ordine... = de natură, de domeniu. Este destul să ne bucurăm de frumos, de orice ordine ar fi acel frumos. MACEDONSKI, O. IV 129. Să luăm acuma un exemplu mult mai complex de ordine sufletească. GHEREA, ST. CR. n 52. — Variantă: (învechit) tfrdin (bolintineanu, o. 248) s. n. ORDONĂ, (1) ordân, (2) ordonez, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut) 1. A da ordin, a porunci, a comanda. Chibrit ! Ordonă laconic sergentul şef de post. C. PETRESCU, î. Ii 171. Arată-te, aparii... O voiesc, o cer, ordon. MACEDONSKl, O. I 275. 2. A pune în ordine, a rîndui, a aranja, a grupa. — Variantă: (1, învechit) ordini (negruzzi, S. i 336) vb. I. ORDONANŢĂ, ordonanţez, vb. I. T r a n z. A dispune plata unei sume prin emiterea unei ordonanţe, a unui ordin de plată. ORDOiNANŢÂRE, ordonanţăm, s. f. Acţiunea de a ordonanţa şi rezultatul ei. ORDONANŢĂ1, ordonanţe, s. f. 1. Dispoziţie scrisă emanînd de la o autoritate (mai ales administrativă). V. d e c i z i e. Primele şase ordonanţe ce se vor afişa pe zidurile capitalei sint gata. arghezi, P. T. 100. Ordonanţă de plată = dispoziţie, ordin de plată a unei sume. Ordonanţă preşedinţială (învechit prezidenţială) = măsură cu caracter urgent şi provizoriu pe care preşedintele unei instanţe judecătoreşti o poate ordona în cazuri excepţionale, pentru prevenirea unei pagube ireparabile. + (în trecut) Hotărîre, sentinţă judecătorească. 2. (Franţuzism învechit) Reţetă medicală. Să nu socotească cineva că consulta vreun doctor: însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile, negruzzi, s. i 208. ORDONANŢĂ5, ordonanţe, s. f. (în vechea armată) Soldat ataşat pe lîngă un ofiţer pentru servicii personale. Ordonanţele se ceartă cu popotarul pentru ofiţerii lor. Camil petriîscu, u. N. 332. îndată după masă se culcă dînd de grijă ordonanţei să-l scoale negreşit la unu după miezul nopţii, rebreanu, p. s. 110. «$> Ofiţer de ordonanţă = ofiţer ataşat pe lîngă marile comandamente, avînd ca sarcină principală transmiterea ordinelor. Deocamdată mergea şi el în droaşcă, urmînd ca de la Focşani să întovărăşească pe oaspete înapoi călare ca ofiţer de ordonanţă. camil petriîscu, o. ii 538. ORDONĂRE, ordonări, s. f. Acţiunea de a ordona (2); aranjare, potrivire, orînduire. ORDONAT, -A, ordonaţi, -te, adj. (Despre oameni) Căruia îi place ordinea, care păstrează ordinea. Aşa ii voia şi ea: cuminţi, ordonaţi şi cuviincioşi. C. tetrescu, c. v. 9. 4" (Despre obiecte, încăperi etc.) (Pus) în ordine, rînduit. ¡Rînduri ordonate. ORDONATĂ, ordonate, s. f. (Mat.) Coordonata unui punct dintr-un plan, măsurată pe axa care trebuie rotită în sensul acelor unui ceasornic pentru a obţine o altă axă, numită axa absciselor. 4- înălţimea unui punct de pe traiectoria unui proiectil, în raport cu linia de ochire. ORDONATOR, -OARE, ordonatori, -oare, s. m. şi f. Conducător de instituţie bugetară, centrală sau locală, care are dreptul să dispună de mijloacele bugetare aprobate prin planurile de cheltuieli. Ordonator principal de credite. OREĂDA, oreade, s. f. Nimfă din mitologie care locuia prin munţi şi prin peşteri. OREĂV, oreave, s. n. (Regional) Vale prin care curge apă numai cînd plouă. OREI0N s. n. sg. Boală contagioasă şi epidemică obişnuită la copii, care se manifestă prin inflamarea glandei parotide. 0RÎŞN1ŢĂ, oreşniţe, s. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze terminate printr-un circel, cu flori roşii-purpurii şi un tubercul comestibil (Lathyrus tuberosus). (Atestat în forma oraşniţă) Oraşniţa c-a-nflorit Iar trifoiul s-a lăţit. şez. ii 76. — Variantă: or.işnîţă s. f. OREZ s. n. Plantă din familia gramineelor, cu tulpina dreaptă, cu frunze liniare alungite şi spice mici, cultivată în terenuri umede, pentru fructele ei foarte nutritive (Oryza sativa). Exploata zeci de moşii şi visa culturi rare de orez şi trestie de zahăr. SADOVEANU, E. 173. Verde foaie de orez, Mariţa cu ochii verzi. ŞEZ. VII 169. + (Cu sens colectiv) Fructele acestei cereale. Nu se mai sătura pri-vindu-l pe Nicu. . . cum mănincă lacom, ca acum zece ani, farfuria plină cu orez cu lapte aromat cu coajă de lămiie. CAMII, PETRESCU, O. I 326. OREZĂRÎE, orezării, s. f. Loc cultivat cu orez, cultură de orez. Au lucrat la orezării, la vite, la grădini de zarzavat. GAI.an, b. i 206. Ion Ozun vedea cu stranie limpezime. . . vapoare şi gări, fabrici şi orezării inundate. C. PETRESCU, C. V. 119. ORFAN, -A, orfani, -e, adj. (Despre copii) Care şi-a pierdut unul sau amîndoi părinţii. Pe unicul copil — Petre — rămas orfan, îl luă sub ocrotire amiralul. BART, E. 321. Din cea mai fragedă a mea copilărie eu am rămas orfan şi lipsi* de povăţuirile şi de dezmierdările părinteşti. Ai.EC-SANDRT, o. P. 14. (Substantivat) împărţeau bucăţica de pine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoieşi. CREANGĂ, A. 152. ORFAN AL, -A, orfanali, -e, adj. (Transilv., în e x p r.) Sedrie orfanală v. s e d r i e. ORFANOTROFlE, orfanotrofii, s. f. (învechit) Orfelinat. A se întreţine spitale, aziluri şi orfanotrofii. ODO-bescu, s. li 44. D-ta, care ai înfiinţat o casă de orfanotrofie, refuzi a lua parte la o binefacere! ai.ecsaxdri, t. 1668. ORFĂURĂRÎE, orfăurării, s. f. (Neobişnuit) Meseria aurarului şi a argintarului; argintărie, aurărie. Interesante modele de orfăurărie medievală. ODODESCU, S. I 456. ORFELÎN, -Ă, orfelini, -e, s. m. şi f. (Franţuzism) Orfan. Ajutorase într-ascuns orfelini nevoiaşi. C. PETRESCU, O. p. ii 302. ORFELINĂT, orfelinate, s. n. (în trecut) Aşczămînt de caritate pentru creşterea copiilor orfani. ORGĂN1, organe, s. n. 1. Parte din corpul unei fiinţe, prin care se realizează una sau mai multe funcţiuni vitale sau utile vieţii. Ochiul este organul văzului. Da straşnic ghiers, părinte Ghermănuţu! Halal de organ, hogaş, M. N. Î 47. Floarea ce cu naivitate minte prin haina ei strălucită că e ferice inlăuntrul gingaşelor sale organe. EMI-NESCU, N. 61. 2. (La maşini sau mecanisme) Ansamblu de piese îmbinate (uneori o piesă monobloc); p. e x t. grup de piese reunite, avînd o anumită funcţiune. ORGAN — 282 — ORGANOTROP 3, F i g. Mijloc, instrument (de acţiune, de comunicare, de înţelegere etc.), p. e x t. exponent. Sînt chemate limbile de a fi un organ de înţelegere. RUSSO, S. 79. + (Adesea determinat prin « de presă « de publicitate » etc.) Ziar, publicaţie periodică, revistă. «Lupta de clasă», organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 4. Grup de persoane care îndeplinesc o funcţie de conducere politică sau administrativă. Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romine este Marea Adunare Naţională. c=3 Sarcinile de amănunt, dragă tovarăşe, nu se pot fixa dccît de dumneata însuţi, la faţa locului... în colaborare cu organele noastre lo-calc, se-nţelcge. Galan, b. I 10. ORGAN2, organe, s. n. (învechit) 1. Harfă, liră. Organe, fluiere, chitări, alăute, buciume, cimpoaie şi alte multe d-alde astea cîntau într-o unire. ISPIRESCU, L. 237. Şi în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cititul cel etern neisprăvit. .. Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun! EMINESCU, o. I 158. 2. Orgă. Toată obştea cuvioasă. . • asculta cintările latineşti ale băiatului şi răsunetul măreţ al organului, odobescu, S. I 101. Munţii sînt a lui [templului] altare, codrii, organe soţioare, TJnde crivăţid pătrunde scoţînd note-ngrozitoare. alecsandri, p. iii 18. ORGANDÎ s. n. Ţesătură de bumbac sau de in, subţire, transparentă şi apretată. Sevastiţa, ca o fată de optsprezece ani ce e, într-o rochie uşoară de vară de organdi alb... se înclină într-un soi de reverenţă, camil petrescu, o. i 283. — Variante : organdin; organtin s. n. ORGANDÎN s. n. v. organdi. ORGANIC, -A, organici, -e, adj. 1. Care ţine de structura, de esenţa unui organism sau a unui organ; care se referă la organism. Viaţă organică. Boală organică. <$> F i g. Moţii îşi iubesc munţii cu o dragoste organică. bogza, ţ. 21. 2. (Despre substanţe) Care este alcătuit din carbon, hidrogen, uneori şi alte elemente (oxigen, azot, sulf, halogeni). Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile şi derivaţii acestora. ORGANISM, organisme, s. n. 1. Corp (I 1), fiinţă. Organisme animale. Organisme vegetale, o Acţiunea virusului în organism, aşa cum era de aşteptat, este departe de a se limita la ficat; boala generală afectează întreg organismul. nicolau, ii. I. 28. Criza a trecut, a fost bine îngrijit la ambulanţă înainte de a ajunge aci. Şi este un organism robust, un om tare. C. PETRESCU, î. II 45. 2. F i g. Ceea ce apare ca un tot închegat; ceea ce funcţionează în mod perfect organizat. V. organizaţie. Omul, în societatea modernă, e o celulă legată de organismul social. GHEREA, ST. CR. II 342. ORGANÎST, -A, organişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă la orgă. Organista templului apare pe terasă. galaction, o. i 244. ORGANIZA, organizez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la un grup social, la o instituţie etc.) A face să funcţioneze sau să acţioneze organic (repartizînd însărcinările şi coordonîndu-le conform unui plan adecvat). Calicia este, intr-adevăr, într-un stat bine organizat, o faptă monstruoasă. kogalniceanu, s. A. 80. Refl. A proceda metodic şi ordonat în acţiunile sale, a-şi coordona acţiunile orientîndu-se după un plan; a-şi strînge şi întări forţele. Fără organizare nu se adună bani, şi fără bani nu ne putem organiza. Ghica, a. 83. Puternică prin avuţiile sale, ea [aristocraţia] se organiză mai bine din zi in si şi se intemeie pe robia gloatelor, bălcescu, O. I 139. + (Cu privire la o activitate, o acţiune etc.) A pregăti temeinic, după un plan chibzuit, a lua măsurile potrivite spre a duce ceva la bun sfîrşit; a face să aibă Ioc, a aranja. Noi studenţii munteni şi moldoveni ne-am apropiat şi mai mult între noi; am organizat întrunirile noastre într-un mod mai sistematic. Giiica, s. 177. Aţi organizat ceremonialul de astăzi? alecsandri, T. i 410. Absol. Voi trebuie să organizaţi aşa ca să ne putem vedea cît mai iute. Eu de poimîine, duminică, sînt liber de musafiri, caragiale, o. vii 86. ORGAMZÂKE, organizări, s. f. Acţiunea de a (s e) organiza; p. ext. rînduială şi disciplină. Am elaborat împreună o schiţă de organizare şi de acţiune a emigra-ţiunii. . . ideea dominantă era unitatea de acţiune. GmCA, A. 60. împărăţia romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme, ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate. BX.LCESCU, O. II 11. ORGANIZÂT, -Ă, organizaţi, -te, adj. Care are o organizare, care se desfăşoară conform unui plan chibzuit. (Adverbial) Cu cît lupta se va da mai organizatf cu atit triumful va fi mai sigur, sauia, n. 40. ORGANIZATOR, -OARE, organizatori, -oare, adj. Care organizează ; de organizare. Nici o idee n-a exercitat pînă acum o influenţă atît de mare asupra destinelor omenirii, nu şi-a manifestat forţa organizatoare şi transformatoare ca ideile marxism-leninismului. lupta de CLASX., 1953, nr. 5, 23. (Substantivat) Organizator de partid. Organizator de grupă sindicală. ORGANIZATORIC, -ă, organizatorici, -e, adj. Privitor la organizare, de organizare. V. organizator. Principiile organizatorice ale partidului de tip nou, elaborate pentru prima dată în istoria marxismului de V. I. Lenin, sînt temelia organizării partidului nostru, contemporanul, S. ii, 1954, nr. 410, 1/1. ORGANIZAŢIE, organizaţii, s. f. 1. Asociaţie de oameni cu concepţii sau preocupări comune, uniţi conform unui regulament ori statut în vederea depunerii unei activităţi organizate, V. uniune. Uniunea Tineretului Comunist, condusă şi îndrumată îndeaproape de partid, a fost singura organizaţie de tineret care — în condiţiile celei ?nai crunte ilegalităţi şi terori dezlănţuite de regimul burghezo-moşie-resc ... — a ţinut sus steagul luptei revoluţionare. REZ. hot. i 71. Organizaţie de masă v. m a s ă2. Organizaţie de bază = (de obicei determinat prin P.M.R.) unitate organizatorică fundamentală a partidului cuprinzînd cel puţin trei membri. Temelia întregii munci de partid o constituie organizaţiile de bază. 2. Mod de organizare, orînduire ; alcătuire. V. structură. Aş putea fi de folos la organizaţia măsurilor rezbel-nice. chica, a. 152. Ţara ia o organizaţie ostăşească şi o centralizare puternică. BĂLCESCU, o. ii 14. Fiştecare naţie are organizaţia sa; în ace organizaţie întră limbă, haine, tradiţii istorice sau casnice. RUSSO, S. 15. OR G ANO GEN, -Ă, organogeni, -e, adj. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziţia substanţelor organice din structura animalelor şi a vegetalelor. ORGANOSOL, organosoli, s. m. Soluţie coloidală într-un lichid organic. organotrOp, -ă, organotropi, -e, adj. (Despre medicamente) Care se fixează în organismul unei vieţuitoare şi acţionează asupra acestuia. • OKGANTIN — 283 — ORICÎND ORGANTÎN s. n. v. organdi. ORGA, orge, s. f. Instrument muzical al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse ' in acţiune cu ajutorul unei claviaturi şi al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de nişte foaie. Şi ca ■ orgă colosală, geme tot, — se vaită — tot. macedonski, o. I 162. Complexa claviatură a unei imense orge. CARAGTAEE, •o. ni 262. F i g. Departe, orga surdă a pădurii Cu mii de şoapte, taine de izvoare, Răsună-ncet, răsună lin. IOSIF, V. 104. Culcaţi sub străşini largi de ramuri, în adincimi .întunecate, Vom asculta orga pădurii, Foşnetul frunzelor în ■vint. vlauuţX, o. a. i 75. ORGIĂC, -Ă, orgiaci, -e, adj. Cu caracter de orgie. — Pronunţat: -gi-ac. ORGÎJÎ, orgii, s. f. Petrecere desfrînată; dezmăţ, •desfriu. Tu pierzi în orgie al ţării tezaur, Bînd vinul din cupe de aur. coşbuc, P. i 92. La Paris, in lupanare de cinisme şi de lene, Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, Acolo v-aţi pus averea. EMINESCU, O. I 151. <(> F i g. Ici-colo pete tari ca de jeratec arătau orgia apusului, camii, PETRESCU, N. 119. ORGOLIOS, -OĂSĂ, orgolioşi, -oase, adj. Plin de orgoliu, mîndru, încrezut. Simţea o ameţeală plăcută şi orgolioasă la gîndul că a pornit să cucerească astfel capitala. c. petrescu, c. v. 29. ORGOliIU, orgolii, s. n. Mîndrie, îngîmfare, vanitate, trufie. Cu un fel de orgoliu căuta să-şi ascundă suferinţa. uart, E. 214. Orgoliul meu este şi-uvins şi umilit, mace-donski, o. II 265. ORHÎSTRĂ s. f. v. orchestră. ORIIIDÎE, orhidee, s. f. Plantă erbacee ale cărei flori mari, colorate, au trei petale, dintre care una se termină (Aşezat numai în faţa celei de-a doua alternative) Mindrul soare străluci deodată, Ori în prag frumoasa Irină s-arată? IOSIF, P. 58. Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. eminescu, o. i 146. + (în propoziţii inţerogative, cînd se repetă întrebarea în forma negativă) Hai, ce zici, te însori ori ba? CREANGĂ, p. 161. Oare să se însoare ori să nu se însoare? nkgruzzi, s. i 71. 2. (După o regentă, uneori în corelaţie cu «fie că », «sau leagă două propoziţii subordonate opuse) Tot nimic eu nu voi şti, Fie că-ti senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă ori că iarba va-nverzi. VLAHUŢĂ, o. A. i 43. II. (Cu funcţiune copulativă, introduce două sau mai multe propoziţii exprimînd alternative fără obligaţia de a alege una singură) Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întimpine cineva dinainte. CREANGĂ, P. 126. Ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit. . . Prea puţin. De icit de colo de imagine-o făşie, Vreo umbră de gîndire ori un petic de hirtie. eminescu, o. i 134. Ce caţi tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte Ori un plumb vrăjit în piept...? alecsandri, p. ii 23. — Variantă: or (delavrancea, s. 217, odobescu, s. i 232) conj. ORI3 s. f. pl. (Mold., Transilv.; numai în expr.) A-şi veni în ori = a se reculege, a reveni la starea obişnuită, a-şi veni în fire. Ticăitul monah îşi venise în ori din spaima ce îndurase, sadoveanu, f. j. 421. Nu dădu Ilenei cîteva zile nimic de lucru, că doară era obosită de cale, şi o lăsă pînă-şi va veni în ori. RETEGANUL, P. I 53. ORÎBIL, -Ă, oribili, -e, adj. Care inspiră oroare, dezgust, silă ; foarte urit, groaznic, înspăimîntător, îngrozitor. E oribil ceea ce spui. camil petrescu, t. ii 160. Vederile-mi senine Zăreau ■ ■ ■ Un şir de viermi oribili cu corpul cenuşiu, macedonski, o. i 50. Aceeaşi privire groaznică şi nici un cuvînt, apoi un ris hidos, oribil. vi.ahuţâ, o. a. iii 100. -O’ (Adverbial) Cu greutate s-au putut reconstitui incomplet trei trupuri diforme, oribil sfîşiate. bart, s. M. 75. ORICĂRE pron. nehot. Indiferent care, care vrei, fiecare. Astfel încăput pe mina a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege. EMINESCU, O. I 134. <$> (Adjectival) Oricare simţiminte înalte, generoase, Ne par ca nişte basme. ai.Kxandrescu, p. 78. — Gen.-dat.: (cînd are valoare de pronume) sg. m. oricăruia şi (rar) oricărui, sg. f. oricăreia, pl. oricărora; (cînd are valoare de adjectiv nehotărît) sg. m. oricărui, sg. f. oricărei, pl. oricăror. ORICE pron. nehot. Indiferent ce, ce vrei. Are să-l aştepte pe Pantelimon orice s-ar întîmpla. REBREANU, K. I 130. Orice-mi zici tu, nu mă supăr, Şi cu orice faci, mă-rn-pac. coşbuc, p. I 177. Primeşte orice-ţi vor da. negruzzi, S. I 249. ■$> (Adjectival) Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! EMINESCU, o. I 146. Era un om foarte de duh; avea răspuns la orice vorbă. NEGRUZZI, s. I 247. Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, bălcescu, o. n 10. <£> Expr. Cu orice cliip v. chip. Cu orice preţ v. preţ. (Cu intercalarea unei prepoziţii) Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroacă. CREANGA, p. 240. ORICÎNE pron. nehot. Indiferent ce_ persoană. Se întîlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea, li dădea bineţe ca oricine. REBREANU, I. 79. Oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi pînă la curţile împărăteşti, un pod de aur. . ■ aceluia îi dă fata. creangX, r. 77. (Cu intercalarea unei prepoziţii) împăratul d-auzea ■ . . Şapte pungi făgăduia, Ori la cine s-o afla. teodorescu, P. P. 605. -f-(Peiorativ) Cineva neînsemnat, un oarecare. Ştiau că lui But nu-i place să-i dea bună seara oricine. DUMITRIU, N. 159. Că-s fecior, nu mărăcine Să măi iubesc cu oricine! jarnîk-bIrseanu, d. 372. — Gen.-dat.: oricui. ORICÎND adv. 1. în orice timp, cînd vrei; totdeauna. La joc mă poţi oricind vedea Cu fetele de sama mea! coşbuc, P. i 128. 2. (în comparaţii) în oricare alt moment. Acuma era mai hotăirît decît oricînd, cu străşnicie, sadoveanu, m. 109. Mai frumoasă ca oricînd. REBREANU, I. 18. ORICÎT — 284 — ORIGINAL ORICÎT1 adv. Indiferent cît, cît vrei. Cît să copiez? — Oricît. ^ (Cu valoare de conjuncţie concesivă) Cît de mult, cît de tare. Robotind oricît, nu va ajunge niciodată să aibă şi el ceva. rebreanu, I. 78. Oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii. CREANGĂ, p. 58. Oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze, negruzzi, s. i 38. ORICÎT2, -Ă, oricîţi, -te, pron. nehot. Indiferent cît, cît vrei; indiferent de număr, de cantitate. Poţi sta " oricît. (Despărţit în elementele componente de o pre-poziţie) Ori de cîte ori. ORICTÎM adv. Indiferent cum, în orice fel; în tot felul. Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinitl COŞBUC, p. i 56. Alţii ziceau că oricum ar fi, dar paserea aceasta nu-i lucru curat, creangă, p. 232. ORIE, orii, s. f. Plasă de prins peşte, folosită la pescuitul în ape curgătoare adînci, fiind manevrată de doi oameni din aceeaşi luntre. Năvoadele şi oriile erau întinse la ivntf pe pari strîmbi de salcie, ca să se usuce, sadoveanu, n. p. 205. ORIÎNT s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale situat în direcţia în care răsare soarele; p. e x t. Ioc pe orizont unde răsare soarele; răsărit, est. Sînt şase ceasuri dimineaţa... în sfîrşit, Aurora cu degetele ei de roză a deschis porţile orientului. CARAGIALE, O. Iî 325. <$> Orientul mijlociu = spaţiu geografic situat la răsăritul Europei, care cuprinde ţări ale Asiei, ale Africii de nord-est (Turcia, Siria, Iran, Egipt). Extremul Orient — spaţiu geografic care cuprinde ţările situate în partea de răsărit a Asiei (China, Coreea, Japonia). Pacheboturi de mare lux îşi încarcă directorii porniţi în inspecţie, să-şi controleze fiefurile din Extremul Orient. RALEA, o. 104. ORIENTÂ, orientez, vb. I. 1. Refl. A recunoaşte, a stabili direcţia, a găsi drumul, a şti încotro să se îndrepte (în raport cu punctele cardinale sau cu alte puncte de reper) pentru a ajunge la destinaţie; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluţia cea mai justă. Vechii corăbieri se orientau după steaua polară. □ Căută să se orienteze, dar o beznă atît de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluşi nici o nuanţă în negrul înăbuşitor. REBREANU, P. S. 83. 2. T r a n z. A aşeza un lucru sau pe cineva într-o anumită direcţie sau poziţie faţă de punctele cardinale. Casa este orientată spre răsărit. A îndrepta, a dirija, a îndruma. Nu găsi nimic care să-l orienteze iar pe drumurile Podenilor. Cîmpia nu-şi arăta decît nemărginirea-i neagră, mihaee, o. 282. îbrăileanu exercita. . . o presiune delicată şi fină asupra mea orientîndu-mă. sadoveanu, E. 180. ORIENTAL, -A, orientali, -e, adj. Care aparţine orientului; propriu, caracteristic orientului; din sau de la răsărit, (în special din ţările Asiei, apropiate de Europa); răsăritean; (prin restricţie) turcesc. Fumegare subţire de miresme orientale, vornic, p. 141. Mulţi priveau cu mirare la chipul lui exotic de patriarh oriental, bart, E. 310. Toate darurile firei sînt în zona orientală. NE-GRUZZi, s. ii 130. (Substantivat) Persoană care face parte din populaţia de bază a unei ţări din orient; (prin restricţie) turc. Se aşeză pe nisip, potrivindu-şi dunga pantalonilor şi încrucişînd picioarele ca orientalii. C. petrescu, î. ii 257. ORIENTALISM s. n. Ceea ce caracterizează pe orientali ; moravurile, felul de a fi al orientalilor. (Cu sens peiorativ) Şi azi, pe vremea cînd a fost scrisă« O noapte furtunoasă », combinaţia ridicolă de orientalism şi civilizaţie europeană e în mahala. ibrĂieEANU, SP. cr. 109. ORIENTALIST, orientalişti, s. m. Specialist în studiul limbilor şi culturii popoarelor orientale. Cantemir, un orientalist, utilizează în acelaşi timp pe Saadi. IORGA, h. i 280'. ORIENTALISTICĂ s. f. Grup de discipline care se ocupă cu studiul istoriei, limbilor şi culturii materiale şi spirituale a popoarelor din Orient. Orientalistică sovietică studiază astăzi într-un spirit nou, ştiinţific, limbile chineză, mongolă, japoneză, afgană, malaieză, coreeană etc. L. ROM. 1953, nr. 1, 17. ORIENTARE, orientări, s. f. Acţiunea de a (s e) orienta. 1. Aflare, recunoaştere a direcţiei şi sensului în care se găsesc punctele cardinale în raport cu locul unde se găseşte cineva ; găsirea direcţiei şi a sensului de urmat pentru a ajunge la destinaţie; identificarea elementelor de pe teren cu cele de pe o hartă. Orientarea cu ajutorul busolei. <^> F i g. Conu Dumitrachi ducitidu-şi degetul, la frunte... caută în datele marilor evenimente istorice pe care le-a apucat d-sa un punct de orientare cronologică. vlahuţĂ, o. A. 473. -4" F i g. Posibilitatea de a găsi calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluţia cea mai justă. Cunoaşterea teoriei dă orientare şi siguranţă în activitatea practică. 2. Mod de aşezare a unui obiect faţă de punctele cardinale; p. e x t. direcţie, sens. Petar Duşan schimbă orientarea şi barca începu să ţie largul. galaction, O. I 198. ORIENTÂŢIE s. f. (învechit) Orientare. E om cu păreri proprii, cu sentimente bine definite, cu orientaţie politică, iorga. e. n 91. ORIÎR, orteri, s. m. Persoană care pescuieşte cu oria. Orierii de la Prut. ANTIPA, p. 439. ORIFICIU, orificii, s. n. Deschizătură prin care o cavitate (a unui organism sau a unui obiect) comunică cu exteriorul. Orificiu bucal. ORIGINAL, -A, originali, -e, adj. 1. (Despre acte şi documente, despre opere artistice şi literare) Care constituie întîiul exemplar şi a servit sau poate servi pentru copii sau reproduceri ; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. V. autentic. Manuscris original, a Acest număr corespunde cu acelaşi număr al hîrtiei originale, ghica, a. 21. <£> (Substantivat, n.) Copie conformă cu originalul, a S-a bătut: originalul pe alb şi trei copii pe trei foiţe de trei culori diferite. Baranga, I. 204. Păstrez originalele tuturor actelor ce voi publica aici. ghica, a. 6. «$> Loc. adj. şi adv. în original = în forma primitivă, necopiat ; în limba în care a fost scris, netradus. Eminescu citea în original pe clasicii antici. VLAHUŢĂ, O. a. 239. îţi trimit chiar scrisoarea în original, ghica, a. 155. + Care are o valoare autentică, reală, indiscutabilă, care nu poate fi pus la îndoială în privinţa autenticităţii. Eu sînt ?iăscut la Iaşi, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu. KOGĂLNI-ceanu, s, a. 189. 2. (Despre idei, teorii, concepţii, realizări artistice sau ştiinţifice) Care e propriu unei persoane sau unui autor; personal, neimitat după altceva; nou. Să cercetăm acum acele vederi critice care sînt individuale, originale. gherea, ST. cr. II 262. Ideea acestui june părîndu-mi originală şi nimerită, o împărtăşesc d-tale. negruzzi, s. 1199. Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. «Iorgu de la Sadagura » fu întîia sa piesă originală, id. ib. 344. + (Despre artişti, scriitori, oameni de ştiinţă) Care creează ceva nou, personal, fără a imita servil un model. Cînd un poet simte adînc dragostea şi o poate întrupa în forme ORIGINALITATE — 285 — ORIZONT desăvîrşite poetice, atunci el va fi original. Gherea, st. cr. I 148. 3. Care iese din comun, neobişnuit; ciudat, bizar, excentric, extravagant. Are un fel al lui original de a fi. SAD O VEANU, O. VIII 198. Crierii şi broatecii din iarbă făceau o muzică originală, negruzzi, s. i 100. <0- (Substantivat) Pe cit mi se pare mie, deocamdată, domnul Arsene era un original, hogaş, m. n. 233. ORIGINALITÂTE, (2) originalităţi, s. f. 1. Fel particular de a fi; însuşirea de a fi original (2). Ca apărători ai originalităţii limbii şi literaturii, tot la popor. . ■ trebuiau să se adreseze. IBRĂILEANU, SP. CR. 94. [Legendele lui Bolintineanu] strălucesc printr-o originalitate fără seamăn tn literatura rominească. demetrescu, o. 161. [Scrierile] au un caracter de originalitate locală, fiind nişte tablouri ale epocii de la 1840. russo, s. 363. 2. Faptă originală; ciudăţenie, excentricitate, extravaganţă. ORIGINAR, -A, originari, -e, adj. 1. Care este de Ioc din. . ., care îşi are obîrşia în. . . E originar din părţile Mehedinţilor. Sahia, n. 95. Crizantemele sint din ziua aceea, pentru mine, originare din Japonia, galaction; O. I 324. Pretind a fi adevăraţi urmaşi ai Cantactizinilor originari din Ploieşti. BOLINTINEANU, o. 251. 2. în forma de la început, de origine. Starea originară a pămintului. Forma originară a unui cuvînt. ORIGINĂ s. f. v. origine. ORÎGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru sau a unui fenomen; început, izvor, obîrşie. Originea toponimicelor pur slave din limba noastră variază după regiuni, iordan, N. I,. 57. Li spuse. ■ ■ apoi despre originea romînilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri. creangă, a. 164. E o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor făcută de d. Kogălniceanu, tinărul. negruzzi, s. i 223. 0> (Cu valoare de conjuncţie ; introduce o propoziţie circumstanţială de loc) Nu-i mai inlilnea, oriunde i-ar fi căutat. cauagialE, o. iii 61. Oriunde mergea, avea obicei să-şi lege vaca dinapoia căruţei. CREANGĂ, P. 115. Oriunde este plîns de despărţire. Cu-a sale aripi nădejdea abureşte răcorire. conachi, p. 287. ORIZON s. n. v. orizont. ORIZONT, (rar) orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei pămîntului cu bolta cerească ; partea cerului sau a pămîntului pe care o mărgineşte această linie; zare. Pe orizontul purpuriu a apărut, puternic conturat, un plugar. . . venind spre mine dinspre soarele ce se scufunda, sadoveanu, l. 7. Pe orizontul înalt şi închis de culmi, soarele începea să lase trandafiri. galaC-tion, o. I 211. Nava se duce, se duce Dincolo de-albastru orizont, coşbuc, p. ii 95. Pămîntul n-am zărit. . . Orizontul ne încinge Ca un cerc nemărginit, alecsandri, o. 137. F i g. Ţăranul, în scrierile sale, formează orizontul albastru, pe care se profilează tipurile groteşti ale clasei de sus. iiirAileanu, sp. cr. 148. Un orizont întins şi glorios se deschidea aspiraţiunilor naţionale, chica, a. 20. In urma multor pătimiri, multor nenorociri, un orizont mai senin ni se arată, kogălniceanu, s. A. 75. -f Fi g. (Mai ales la pl.) întindere, sferă a cunoştinţelor, a unei activităţi intelectuale; perspectivă; capacitate de înţelegere, de orientare. Lăsaţi să zboare-n voie Uşoara poezie — Mai multe orizonturi! Mai multă fantezie, topîrceanu, p. 309. Puterea gîndirii şi-a deschis orizonturi din ce în ce mai largi şi-n timp. şi-n spaţiu, vlaiiuţă, o. a. ii 227. Om fără orizont = om cu vederi înguste, cu concepţii înapoiate. 2. Strat distinct din formaţia unui sol, care prezintă caracteristicile condiţiilor climatologice în care s-a format acel sol. + (Geol.) Strat sau ansamblu de straturi de aceeaşi origine, de aceeaşi vîrstă, de aceeaşi rocă şi aceeaşi poziţie geometrică în cuprinsul unui etaj. De la suprafaţă şi pînă la trei sute de metri adincime sint numai straturi de cărbune, orizonturi care le străbat şi transverssle care merg pe lingă pereţii lor. BOGZA, v. J. 60. + Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în acelaşi plan orizontal. Şi multe încă nu s-ar intîmpla, Colo, prin orizontul şase sau şapte. Unde noaptea e ziuă şi amiaza e noapte, deşliu, G. 46. La orizontul nouă, din sectorul III... ORIZONTAL — 286 — ORNAMENTAL. se vede c-a ridicat cineva podul, davidoglu, m. 33. Tot coborim dintr-o galerie în alta, ajungem jos, la « orizont *. bogza, T. 63. Subdiviziune geologică de ultimul ordin. 3. (In artele plastice şi în teatru) Fundal. — Variante: (învechit) orizonte (odobescu, S. iii 96), orizcîn (macedonski, o. i 76, eminescu, o. i 175, ai,ec-sandri, p. a. 110, negruzzi, s. i 105) s. n. ORIZONTĂL, -Ă, orizontali, -e, adj. (în opoziţie cu vertical, despre o dreaptă sau un plan) Paralel cu suprafaţa liberă a unui lichid în" stare de imobilitate. O reţea de galerii, perfect orizontale, străbate toată mina. BOGZA, Ţ. 63. (Adverbial) Mergem orizontal un fragment de galerie, bogza, ţ. 62. <$> (Substantivat) Totul e turtit, aşezat, contopit in orizontala cimpiei deasupra căreia. .. e o lume necunoscută, bogza, c. o. 385. 0RI7.GNTE s. n. v. orizont. ORÎND, orînzi, s. m. (Popular, în credinţele mistice) Bărbat ursit să devină soţul cuiva. Dacă tu vei fi orindul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine. isriRESCU, L. 63. ORÎNDAR, orindari, s. m. (Regional) Cîrciumar. Au trimis pe Gavrilaş cu haitaşii la orîndă la Ghindăoani, ca să le deie orîndarul cîte-un gologan ori cîte-un păhărel de băutură. sadoveanu, n. f. 70. A fost pe rînd băiat în procopseală, ucenic, ajutor, vătaf, orîndar. C. PETRESCU, a. r. 190. ORÎNDĂ1, (rar) oripde, s. f. 3. (Popular, în credinţele mistice) Soartă, ursită, destin. Oamenii. . . îl lăsară să se ducă unde îl va duce orinda lui. ispirescu, L. 138. 2. Datină. Să trăiţi, să înfloriţi Şi pe noi să ne plătiţi, C-aşa este orinda... De cînd mi s-a fapt lumea. FĂSCULESCU, l. p. 39. ORÎNDĂ2, orînzi şi orînde, s. f. 1. (Regional) Circiumă rurală (de obicei luată cu arendă de la proprietarul moşiei). Jupîn Avrum, stăpînul orindei, ieşi în prag şi întinse spre noi capul, cercetîndu-ne prin întunecime, sadoveanu, o. iii 330. Dar e-atîta veselie La orindă-n astă-searăl iosif, patr. 28. Nu cumva a ţinut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva ? CREANGĂ, p. 129. Leonaş împinge pe ispravnic în orîndă şi-l închide pe din afară, alecsandri, T. 230. 2. (învechit) Arendă. <$• Expr. A da (sau a lua) în orîndă — a da (sau a lua) în arendă. Dă-mi mie în orîndă, crîşma dumnitale. alecsandri, T. 1543. ORÎNDUI, orînduiesCj vb. IV. T r a n z. 1. A pune sau a aşeza într-o anumită ordine, a grupa într-un anumit fel; a aranja. Doi servi cercetau şi orînduiau boclucuri Într-o căruţă uşoară. SADOVEANU, O. vii 43. Ţinea cîte două clondire şi subsuoară alte două. După ce le orîndui, prezintă raportul, c. petrescu, î. ii 143. La dreapta, sub pădure, romîna oaste-apare, în pilcuri şi în cete. . . orînduită. alecsandri, r. iii 220. Refl. Alaiul se orîndui astfel: întîi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos. ispi-RESCU, L. 197. + A organiza, a întocmi. Poate o fi murit găzdoaia curţilor şi bărbaţii nu ştiu orîndui lucrurile femeieşti. reteganul, p. iv 5. ^ A b s o 1. Dar din umbră şi tăcere vodă face şi desface. . . Şi, pe-ascuns, orînduieşte. davila, v. v. 22. 2. A pune la cale, a hotărî, a dispune, a porunci. Două sute de ostaşi, pe care-i orinduise împăratul ca să-l îttsoţească. ISPIRESCU, l. 4. Luă holărire nestrămutată. . . a nu orîndui nemic pentru împărţeală pină aproape de moartea sa. creangă, p. 3. 3. A desemna, a numi, a ridica la o demnitate, a învesti. Sînt şi eu orînduit caimacam, odobescu, s. I 282. Orînduind vechil în locul său... ca să oblăduiască împărăţia. gorjan, h. i 3. Refl. pas. Noul stăpînitor, Cît s-a orînduit, Puse-n slujbă pe boi. ALEXANDRESCU, m. 298. . ORÎNDUIALĂ, orînduieli, s. f. 1. (Mai ales în construcţie cu verbele «a face» şi «a pune») Rînduială, ordine, regulă, disciplină. Toate se petrec... prin lume-şi prin viaţă cu orînduială. sadoveanu, o. i 576. Încerc să pun orînduială între oamenii care se grămădesc unii într-alţii.' camil PETRESCU, u. n. 262. Binevoieşti a mai' aştepta niţel... să-mi pui la orînduială lucrurile casăi. gorjan, ii. i 27. 2. Orînduire socială. Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şt bogaţi/ Eiii-nescu, o. i 60. 3. (învechit) Hotărîre, ordin, dispoziţie; (concretizat)-act care conţine o hotărîre. Văzînd că nu poţi căpăta bani in numărătoare, ia o orînduială la visterie. kogălniceant;,, s. 203. ORÎNDUÎRE, orînduiriy s. f. 3. (De obicei determinat prin E x p r. A strica orzul pe gîşte = a dărui lucruri bune cuiva care nu ştie să le preţuiască. Degeaba mai voiţi a strica orzul pe gîşte. creangă, P. 332. 2. Semănătură, lan de orz (1). Tocmai bine se coc şi oarzele. davidoglu, o. 79. Calea pe care o urmam se îneca în orzuri şi în fineţe, galaction, o. i 37. Prin oarze mai coapte, teodorescu, p. p. 64. ORZĂR1, orzari, s. m. Negustor de orz. Îmbrăcat ca toţi orzarii şi tîrgoveţii ■ . . făcu semn cu mînă, pe care lăutarii îl înţeleseră. CAMii, petkescu, o. ii 82. Călătorul, după chip şi port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar. CARAGIAI.E, H. 45. ORZĂR2, orzare, s. n. Orzărie (2). ORZĂRÎE, orzării, s. f. 1. Cîmp semănat cu orz. 2. Hambar în care se ţine orzul. ORZIŞ0R.S. n. 1. (Popular) Diminutiv al lui orz. Foicică de mohor, Bate murgul din picior. ... Să-i dau fin şi orzişor. TEODORESCU, p. p. 280. 2. (Cu sens colectiv) Pastă făinoasă în forma şi de mărimea unui bob de orz, care se pune în supă. ORZOĂICĂ s. f. Specie de orz al cărui spic e format numai din două rînduri de boabe, mai mari şi mai bogate în amidon decît boabele orzului (Hordeum distichum) ; orzoaie. Un neam nou introdus de cîţiva ani şi numit orzoaică. I. ionescu, p. 242. 0RZ0ÁIE s. f. (Rar) Orzoaică. ORZULtfŢ s. n. Orzişor. Noaptea-mi călcâi un judeţ, Ziua-mi trăgeai. . . Şi mîncai la orzuleţ. mat. folk. 338. OS, oase, s. n. 1. Element al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă şi rezistentă.. V. ciolan. Alături cu cosciugul, zăcea un sac de oase. macedonski, o. i 47. Oasele albite de secăciune. Emi-nescu, N. 25. Cine poate oase roade. E x p r. A îi numai piele şi oase (sau a îi numai pielea şi oasele do cineva sau îi numeri oasele) = a fi foarte slab. A (sau a-i) trece OS prin OS= a fi extrem de obosit, de hărţuit. Pînă la oase (sau pînă la măduva oaselor) = în tot trupul, adînc. O umezeală rece pătrundea pînă la oase. barT, e. 182. A rupe (sau a frînge, a muia) cuiva oasele = a bate zdravăn (pe cineva), a snopi în bătaie. Am să-ţi mp oasele. . .—Bine, să vedem care din noi. preda, î. 52. A sta (sau a şedea, a se ridica etc.) în capul oaselor v. cap (III 2). A-i rămîne (sau a-i putrezi cuiva) oasele po undeva = a muri pe undeva. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuţitul la os v. ajung e. în carne şi (sau şi-n) oase = în persoană, în realitate, aidoma, aievea. Fără pălărie e exact Dante Alighieri, în carne şi-n oase. c. pe-trescu, c. v. 88. A băga (sau a intra cuiva) frica (sau spaima, groaza, îiorii) în oase = a (se) speria, a (se) înspăimînta, a (se) îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza în oase. sadoveanu, o. vn 376. Un lup cu nişte ochi turbaţi. . . de băga fiori în oase. ISPIRESCU, h. 17. A căpăta (sau a dobîndi, a avea etc.) un os de ros = a obţine (sau a avea etc.) un avantaj, un profit (de obicei neînsemnat). Fiindcă am dobîndit şi eu un os de ros, mi-am pus în gînd să vă povestesc______lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună, ispirescu, i,. 40. Os mort = umflătură (tumoare) a unui os (de obicei a oaselor calului), care provine dintr-o lovitură, dintr-un efort etc. sau care se transmite pe cale ereditară. 2. Os (1) prelucrat pentru a fi întrebuinţat Ia fabricarea unor obiecte, în industrie etc. Văzu un băţ de os alb de tot, cioplit de mînă de meşter mare. dumitriu, n. 65. Drept în faţă, într-un cui, un şirag de metanii de os cafeniu, hogaş, m. n. 137. Poartă în mîna dreaptă baston înalt, negru, cu măciulie de os alb. caragialE, o. ii 258. 3. (La pi.) F i g. Trup; fiinţă, făptură. Trimisul domnului-de Colbert.. . se grăbi să-şi odihnească oasele. Sadoveanu, z. c. 187. O adiere de vînt, răcoritoare, pătrunse pînă-n sufletul flăcăului, alungîndu-i cele din urmă rămăşiţe de somn din oase. rebreanu, i. 45. El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş-împărat, dacă vrea.. . să rămîie cu sufletul în oase. ispirescu, l. ,43. ;V Oase-goale = om sărac, zdrenţăros. Răsare soarele şi încălzeşte şi pe boieri şi pe oase-goale, fără deosebire, delavrancea, a. 49. 4. F i g. Neam, familie, viţă. Eu ştiu că nu mă trag din os de domn. dumitriu, n. 36. Sileşte pe un urmaş din osul lui, pe Petru Rareş, a se amesteca în trebile Transilvaniei. bălcescu, o. ii 176. <ţ> E x p r. (A fi) din os sfînt (sau din oase sfinte) = (a fi) din neam domnesc. Cei din oase sfinte nu cunosc moarte ruşinoasă, sadoveanu, Z. c. 160. ţ- Urmaş, descendent. E o nedreptate strigătoare la cer să te porţi astfel cu un os boieresc. CAMII, PE-trescu, o. n 663. OSANĂ, osanale, s. f. (La pl., uneori ironic) Cuvinte de laudă, de slăvire, de preamărire; aclamaţii, ovaţii. Primit cu osanale şi izgonit cu pietre. LESNEA, C. D. 42. Veşnic ■ ■ ■ te-or cînta poeţii, Lăudind în osanale mincinoasa ta splendoare, topîrceanu, p. o. 128. (Glumeţ) Cine a foit osindit a studia limba elenă ftie cită bătaie de cap a suferit. ai.txsandri, s. 54. Refl. Singur eu m-am osindit! jjavila, v. v, 44. Refl. pas. S-a osindit acela ce a furat un ou. boi.in-rixrjiKV, o. 148. + F i g. A judeca, a condamna. Tin-guiejte-mă, doamna mea, fi nu mă osindi. negruzzi, s. 1 47. Vom fi osindiţi, nu după greutatea luptei fi a vremii de atuncea, ci după patima p ar tizii or. KUSSO, s. 34. A b s o I. Efti un copil fi lesne crezător!... fi osindefti, fără a te glndi îndestul. UOUNTINICANU, o. 340. 2. Tranz. A sili, a constrînge; a obliga. Sint osindifi să se mărginească la lucruri mărunte, angiiel, I’R. 170. Cei tari. ■ . conspiră Contra celor ce dlnfii la lucru-i osindiră Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. EMINESCU, O. I 56. Mă văd deodată osindită a zice adio la viullămirile ce-mi făgăduia! alecsandri, t. i 279. 8. Refl. (Regional) A se chinui. N-am ascultat sfaturile tatălui meu, de aceea sint silit a mă osindi pină voi avea zile. RKTKGAN'UI., 1*. v 80. OSÎNDiRE, osindiri, s. f. Acţiunea de a (s e) o s î n d i pi rezultatul ci; condamnare. A fost amestecat intr-un complot ■.. Asta i-a adus arestarea, judecarea şi osindirea la temniţă pe viaţă. sadovEanu, li. 49. -$■ Loc. adj. (învechit) în OSÎndlrO = asuprit, chinuit, urgisit. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie, Sub asprime plecind capul unui neam tn osindire. ai.ecsandri, r. a. 71. Dintre toţi pătimaşii, cel mat mult In osindire Este omul care-ţi scrie, conacui, r. 99. OSÎiNDÎT, -A, osindifi, -te, ndj. 1. Condamnat, pedepsit. (Mai ales substantivat) Nimic nu mai putea opri plinsetcle oslndifilor. CAMII.AR, n. I 92. Domifian, galben ca un osindit, aştepta in picioare hotărirea. bassarabiîscu, S. n. 26. Tu poţi dintr-un cuvint Să mingii osindilii ce-n desperare sint. alecsandri, T. 206. 2. Blestemat; năpăstuit, urgisit. Săracul ţăran ce-şi pierde vitişoarele sau plugul, Robul osindit ce fuge blăste-mind biciul şi jugul. iiaSdf.u, r. v. 61. Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormint, Dacă a vieţi-mi tristă făclie osindită S-o întuneca... ai.kxandrescu, r. 80. OSÎNZĂ, ostnze, s. f. Grăsime de porc din regiunea nbdominnlă. Osinză topită. •+ F i g. Bunăstare, avere, bogăţie. Cheltuieli peste cheltuieli, osinza ni se împuţinează. SADOVEA-VU, F. M. 200. OSÎRDIE s. f. (învechit şi arhaizant) Ardoare, zel, sîrguinţa, rivnă, străduinţă. Nenumăratele-i porecle pe care Ie agonisise singur, cu o vrednică fi hitră osîrdie. C. petrescu, A. K. 11. îmi spuse anii lui de trudă. . . marea ostrdie pe care o pusese zi cu zi, an cu an, să facă toate acestea. angiiel, pr. 58. Voi sluji cu toată osîrdia la cite mi-a portincit. corjan, n. rv 107. OSSLVNLlU s. m. v. osmnnlîu. OSMANLÎU, osmanlii, s. m. (învechit ţi arhaizant) Turc. După rlnduiala călăreţilor osmanlii... slujitorii domniUor-sale Mihu fi Ciornohut nu umblau buluc, sado-VEANU, v. J. 705. — Variantă: osmnnlîu s. m. OSMIIllDIU s. n. Aliaj de osmiu, iridiu, platină, rodiu şi ruteniu, folosit la confecţionarea vîrfului peniţelor de toc rezervor. OSMIU s. n. Metal dur de culoare cenuşie-albăstruie, care se găseşte în natură împreună cu platina ; este nema-leabil şi neductil, neputîndu-se prelucra decît în stare de pulbere; aliat cu iridiu! arc diverse întrebuinţări in industrie. osjiOtic, -ă. osmotici, -f, adj. Care ţine de osmoză, al osmozei. Prin mărirea şi scăderea tensiunii osmotice, volumul celulei suferă variaţiuni continue, MARTXI'SCC, p. A. 56. Presiune osmotică = diferenţă de presiune care trebuie stabilită între o soluţie şi dizolvantul ei (acesta fiind separat de soluţie printr-o membrană semi-permeabilă) pentru a împiedica dizolvantul să treacă prin membrană în soluţie. osmOză, osmoze, s. f. Proces de difuzie a uneia sau a mai multor substanţe (dintr-o soluţie) printr-o membrană permeabilă sau semipermcabilă. OSOS, -OASA, osoşi, -oase, adj. 1. De oase, privitor la oase, asemănător cu oasele. Sistem osos. Carapace osoasă. 2. Cu oase mari, ieşite în relief; ciolănos; p. est. uscăţiv, slab. Bătrinul tăcu, răsucind intre degetele osoase 0 aţă de nasture. C. FETRESCU, A. 335. Raţă s-a minunat de chipul lung fi osos al Iui Izidor. saiiia, N'. 76. Voinictd e osos, Cum te prinde, cum pici jos. ant. i,it.,roi', i 323. OSPĂTA, ospătez, vb. I. T r n n z. A primi (pc cineva) în casă ca oaspete, oferindu-i mîncare şi băutură, a da de mîncare. A avut chef să ne ospăteze el singur, ba incă să ne şi cinstească, sadoviîanu, o. vi 246. Porunci să-i ospăteze bine pe toţi. riîbreanu, r. i 220. Să fii bun. . . să mă pofteţti la dumneata, să mă ospătezi, cara-GIALE, O. III 78. -tf (Regional) A mînca. împărăteasa a ospătat cu gust foarte mare mreana aceea. sniERA, r. 119. Ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea ca de la o casă pustie. criîangX, o. a. 255. 1 n t r a n z. Nici n-am ospătat, nici n-am băut. auccsan"-dri, T. i 431. Şi prea mult nt-oi bucura. Cu mine de-ţi ospăta, jarjîîk-bîrsiîanu, d. 493. <> Refl. Băiatul povesteşte a doua zi... cum s-a ospătat ■■ ■ cu supă şi friptură, pas, z. i 67. Pe la casele oamenilor se ospătau o inulţime de străini. criîangX, o. a. 38. — Prez. ind. şi: (regional) oăspăt (rktkcanui,, r. iii 35, sbikra, p. 82). — Variante: (rar) ospeti (rutiî-ga.vul, p. iii 33), ospllii (marian-, o. ii 50) vb. I. OSI'AtAR, ospătari, s. m. 1. Salariat care serveşte pc consumatori într-un restaurant sau într-un alt local de consumaţie; chelner. 2. (învechit) Patron al unui birt, al unei ospătării; birtaş, hangiu. Viind la gazdă şi simţind apetit ■ . . ospătarul le dete borş cu miel. negruzzi, s. i 280. OSPATARE s. f. Acţiunea de n (s e) o s p ă t a ; primire ospitalieră, cu mîncare şi băutură; mîncare, hrană. Am rămas foarte incintat de ospătarea ce mi-ai făteut aşa de îndatoritor, caragiai.ic, o. iii 64. De cind ai fost la curte poftit Ia ospătare. L-ai fărmecat pe vodă. AI.ECSANDRI, T. II 96. Oricare sărac află in toată vremea aici căutare şi ospătare. NEGRUZZI, S. I 214. ospAtArnic, -A, ospătarnici, -e, adj. (Regional) Ospitalier. Naşul său . .. ospătarnic ca tot rominul, mai ales cu finii săi, il pofti la cină. rktrganui,, p. I 65. OSPĂTAT s. n. (Rar) Faptul de a (se) ospăta; ospătare. Fie-ţi de bine ospătatul. ŢI cil LVI) i:a p. 200. E x p r. A se nşeza (sau a se pune) pc ospiitat(e) = a începe să mănince. Se aşeză pe ospătat cu o poftă ce se comunică la toţi. ai.i:csandri, o. i\ 351. — Formă gramaticală : (in e x p r.) ospătate. OSI'ĂTÂR ii;, ospătării, s. f. Birt; han (cu birt). Aci avem fi ospătărie: cea mai bună ospătărie din ţinut. SADOVKANU, o. vil 78. Aceste schituri sint totdeodată ospătării pentru închinătorii ce trec pe aici la Ierusalim. BOLLNTIN'IiANU, O. 293. »• OSPĂTĂTOR — 292 — OSTENEALĂ OSPĂTĂT0R, -OĂRE, ospătători, -oare, s. m. şi f. (învechit) Persoană care dă (sau ia parte la) un ospăţ. (Atestat în forma ospătitor) în calitatea sa de ospătitor strigă cu un glas ascuţit şi obraznic: aduceţi ciorba, bre! FIUMON, c. 163. — Variantă : ospătitdr, -oiiro s. m. şi f. OSPĂTIT0R, -OĂRE s. m. şi f. v. ospătător. OSPĂT0S, -OĂSĂ, ospătoşi, -oase, adj. (învechit) Ospitalier. Romlitul, vechi moştean al acestui pămînt, «... ospătos şi darnic, odobescu, s. iii 550. OSPĂŢ, ospeţe, s. n. Masă mare, îmbelşugată (organizată de obicei cu ocazia unui eveniment, a unei sărbători, mai ales a unei cununii) ; petrecere cu masă mare. V. banchet. Mură cînta la ospeţele boiereşti. GALAC-TION, o. i 70. Să-ţi povestească el ce mari ospeţe, Ce mindre nunţi, ce luminate feţe Văzură ochii săi odinioară. IOSIF, P. 29. împăratul făcu un ospăţ foarte mare. creangă, p. 231. + Masă, mîncare. Pe subt şure fi la vatra bordeiului, ospăţul fi paturile se gătesc, odobescu, s. iii 18. Şi pe iarbă s-aşezau, De ospăţ că s-apucau. jarnîk-bîr-SEANU, D. 312. — PI. şi : ospăţuri (goi,escu, î. 97, şez. II 206). — Variantă : (neobişnuit) ospét (macedonski, o. ni 96) s. n. 0 Sl'ECIÔR, ospeciori, s. m. (Rar) Diminutiv al lui oaspete. Ospeciorii nici nu să aşăzaseră bine pe după mese cînd ajunse el acasă. RETEGANUI., p. iii 42. — Variantă : ospcţior (teodorescu, P. p. 459) s. m. 0 SPEŢĂ vb. I v. ospăta. OSPÉf s. n. v. ospăţ. OSPEŢÎE, (2) ospeţii, s. f. 1. Primire bună, ospitalitate. După cît văd eu, de nevoie cereţi ospeţie, că aveţi un rănit. SADOVEANU, o. I 36. Taci, bădică, nu mai spune Că n-avem suflete bune; C-asta-i ţara ospeţiei, Ţara dulce-a veseliei, alecsandri, p. p. 241. Graţioasa voastră ospeţie ne făcea a uita supărările vieţii, negruzzi, s. i 95. 2. (Neobişnuit) Ospăţ. Veselia cea mare era însă la ospeţia dată de noul măiestru, masă întinsă şi încărcată. Slavici, o. ii 126. OSPEŢÎME s. f. (Rar, cu sens colectiv) Mulţime de oaspeţi, totalitatea oaspeţilor. El ar veni De acolo acit Dar are mulţime De ospeţime. SEVASTOS, n. 134. 0SPEŢ10R s. m. v. ospecior. OSPÎCIU, ospicii, s. n. Spital, sanatoriu în care sînt îngrijiţi alienaţii; casă de nebuni. Ceilalţi pensionari ai ospiciului, suiţi pe ziduri, priveau această scenă cu capete încremenite, pradă poate unor amintiri secrete, bogza, C. o. 334. Au trecut opt luni de la instalarea tatei în ospiciu. ■ ■ Aveam impresia că tata abia acum se-ntoarce din război şi nicidecum dintr-un sanatoriu de nebuni. Sahiă, n. 59. Trebuie să declari.. . dacă ai fost intr-un ospiciu de nebuni. BART, S. M. 40. OSPITĂ vb. I v. ospăta. 0S1ITALIÎR, -Ă, ospitalieri, -e, adj. (Despre persoane) Care primeşte bucuros oaspeţi, care e foarte atent, amabil cu oaspeţii ; primitor. Moldovenii sînt foarte ospitalieri, bolintineanu, o. 278. (Despre o casă, o ţară, un local etc.) în care eşti bine primit, în care te simţi bine. Senzaţia de bucurie pentru toţi se găsea sporită de plăcerea de a fi într-un interior atit de agreabil şi negreşit ospitalier, camii, petrescu, u. n. 40. 0SP1TAL1TĂTE s. f. însuşirea de a fi ospitalier ; primire bună, găzduire (plină de atenţie faţă de oaspeţi). Primarul i-a oferit ospitalitate chiar în familia sa. RE-breanu, R. u 238. Sînt nerăbdător să le mulţămesc de ospitalitate. A£ECSANDRI, T. i 283. în Tîrgul Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate romină, ce era odinioară proverbială, negruzzi, s. I 310. (Ironic) Permiteţi-mi să plec. Dacă aceasta e ospitalitatea dumneavoastră, dumi-TRIU, N. 37. OSTĂŞ, ostaşi, s. m. Persoană care serveşte în armată, care face serviciul militar (v. oştean, soldat); p. ext. militar (indiferent de grad). Porneşte spre casă, urmat de ciţiva ostaşi. crEangX, p. 84. Nu zîmbea nici la. ■ ■ poveştile bătrîne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi in bătălie. EminEscu, N. 3. Dragii mei, ostaşii mei, Puişori viteji de zmei. alecsandri, p. p. 21. <£■ (învechit) Ostaş cu leafă — mercenar. Ostaş de scuteală = soldat care slujea în schimbul unei scutiri de dări. Puterea armată a Moldovei, ca şi a Ţării Romîneşti, se osebea in ostaşi cu leafă (armată) şi ostaşi de scuteală. BÂr.CKSCU, O. I 117. 4- Fig. Militant, luptător. Cu mii de mii sporesc şi vor spori Ostaşii păcii, forţele, speranţa. BENIUC, S. 70. [Ibrăi-leanu] a fost ostaş al unui ideal, sadoveanu, E. 176. OSTĂTEC s. m. v. ostatic. OSTĂTIC, ostatici, s. m. (Şi în forma ostatec) Persoană reţinută sub pază de către un stat, o organizaţie etc. drept garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de către alt stat, altă organizaţie etc. de care aparţine persoana respectivă. Viteazul voievod ni s-a închinat. . . lăsînd ostatec pe copilul lui, pe care îl luăm împreună cu noi să crească la curtea noastră. CARAGIAI,E, o. iii 92. + F i g. (Familiar, rar) Persoană reţinută ca garanţie de către cineva. Nu bănuiam că am să devin atit de repede ostatec în mina domnului' Gică. c. petrescu, c. v. .328. — Variantă: ostâtcc s. m. OSTĂŞESC, -EĂSCĂ, ostăşeşti, adj. De ostaş; militar, milităresc. La aceste vorbe ceata ostăşească Strigă cu poporul: Ţepeş să trăiască, BOLINTINEANU, o. 47. Regulamentul recunoscu cele trei părţi alcătuitoare unei bune organizări ostăşeşti: armata, miliţia şi ridicarea gloatelor. băi,cescu, o. i 35. Şi-am venit cu suliţi ostăşeşti Să străpungem coaste-mpărăteşti. TEODORESCU, P. P. 119. OSTĂŞEŞTE adv. Ca ostaşii, după norme militare ; milităreşte. Boierii erau slujbaşii ţării, adică ofiţerii şi capii puterii armate, fiind ţara organizată ostăşeşte. BĂI,-CESCU, O. ii 14. OSTĂŞI, ostăşesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A fi în serviciul militar, a face armata, a sluji în oaste ; a duce viaţă de ostaş; p. e x t. a se război. Lumea pierduse pină şi aducerea-aminte a unui popor ce ostăşise atîtea veacuri. BĂLCESCU, O. I 11. OSTĂŞÎE s. f. (învechit şi popular) Î. Oştire, armată. Noi sîntem ostaşii ostăşiei De la poarta împărăţiei. TEODORESCU, P. p. 119. 2. Virtute ostăşească, vitejie. Aicea vror să-şi cerce puterea ostăşiei. negruzzi, s, n 81. ' OSTĂŞÎME s. f. (Rar) Mulţime de ostaşi, armată, soldăţime. A noastră ostăşime, în foc iuţindu-şi pasul, Dorea, cerea, prin tunuri ca să-ţi audă glasul. ai,ECSandri, p. iii 471. OSTEÎTĂ, osteite, s. f. Boală constînd în inflamarea ţesutului osos. OSTENEĂLĂ, osteneli, s. f. 1. Slăbire a puterilor (cauzată de o muncă anevoioasă şi îndelungată); oboseală, extenuare. E zobit de osteneală, delavrancea, a. 125. Simţea în el o lene, o osteneală ş-o nelinişte apăsătoare. vlahuţă, o. A. 251. Fata împăratului arătă dorinţa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce făcuse, ispirescu, e. 19. «$> E x p r. (A fi) rupt (sau îrînt) de osteneală = (a fi) peste măsură de obosit, mort de oboseală, istovit. Atît de mult era ruptă de osteneală, incit căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte, ispirescu, 59. OSTENI — 293 — OSTILITATE 2. Muncă grea şi obositoare; sforţare mare, trudă, efort, strădanie. Deprins cu trudă, cu vinturi, ploi şi osteneli, sufletul tinăr se înăspri, sadoveanu, o. i 271. Ar fi avut mare nevoie de puţină odihnă după atitea osteneli. rebreanu, R. I 168. însă, pentru osteneală, spune fără de sfială Ce vrei? slujbă, rang sau bani? alExandrEscu, p. 33. E x p r. A-şi da osteneala (sau toată osteneala) = a face toate eforturile, a se sili (din răsputeri), a-şi da toată silinţa, a se strădui. în loc să-fi dai osteneală ca să afli pină şi gindul oamenilor, tu mi ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei. CRKanga, p. 146. OSTENÎ, ostenesc, vb. IV. 1. Intranz. A simţi o slăbire a puterilor, a-şi pierde puterile din cauza unui efort mare şi îndelungat, a obosi, a fi sleit de puteri. Cind estenea... se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, caramale, o. iii 234. Şi voinicii osteneau, Că povară grea duceau, jarnîk-bîrseanu, d. 309. 2. T r a n z. A supune Ia un efort, a obosi. Atita nestatornicie şi răsturnare de simţiri omeneşti ii ostenea mintea şi-l umplea de-o nespusă melancolie. vr,AHL"i'A, o. A. iii 16. Văd. . . ceea ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea. creangX, p. 243. Am plecat la ogorit Şi rău boii-am ostenit, hodoş, p. p. 44. 4- Refl. A se trudi, a se strădui. Priveşte cel puţin prin borta cheii Să ştiu călium-am ostenit degeaba. Topîrceanu,b. 96. Pentru că. ■ ■ te-ăi ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ţi fac şi eu un bine. CreangX, p. 239. E de prisos să vă mai osteniţi. ■ ■ V-am judecat destul după cele ce mi-aţi recitat. ai.Kcsandrt, T. I 283. Intranz. Furnica-n timpul verii asudă ostenind, Şi cite un grăunte adună-n moşinoi. negruzzi, S. Ii 247. 3. R e f 1. A obosi umblînd, mergînd ; p. e x t. a merge, a se duce undeva sau la cineva. Bine, prietine şi frate Nechifor, am să mă ostenesc eu singur pină acolo, sadoveanu, o. viii 251. <$■ Intranz. Fii bun şi osteneşte după mireasa acea adevărată. SEVASTOS, n. 56. OSTENIClOS, -OĂSĂ, ostenicioşi, -oase, adj. (învechit) Obositor, ostenitor, istovitor. Cu cit de ostenicios este drumul, cu alita e şi pitoresc, negruzzi, s. i 308. OSTENÎT, -A, osteniţi, -te, adj. Pătruns de oboseală; obosit, istovit, extenuat, trudit. îşi simţea capul tulbure şi trupul ostenit, sadoveanu, o. rv 304. Petre însă dormea dus. Se dusese tîrziu acasă, şi atît de ostenit, cum nu s-a mai simţit niciodată. REBREANU, r. ii 211. Mă privi. . . cu aerul unui om ostenit, care ar avea in urma lui o viaţă întreagă de sacrificii. vlahuţX, o. a. 434. <ţ> F i g. Sclrţiie toamna din crengi ostenite Pe garduri bătrîne, pe streşini de lemn. bacovia, o. 18, Ostenită de atitea rele. ■ . împărăţia romană trebui să cază. bXixescu, o. ii 11. 4- Care arată oboseală. într-o noapte de primăvară s-a auzit în înălţimile albastre tinguirea ostenită a cocorilor, c. petrescu, a. 139. «Domnul » se uită la mine cu nişte ochi osteniţi, delavran-cea, H. T. 94. Cind cu gene ostenite sara suflu-n luminare. EMINESCU, O. I 130. OSTENITOR, -OARE, ostenitori, -oare, adj. 1. Obositor, istovitor, extenuant. [Poezia] este scrisă pe şase-sprezece silabe, fără ca lungimea versurilor s-o facă ostenitoare. macedonski, o. IV 46. Călătoria fu lungă şi ostenitoare. odobescu, s. i 146. lat-o.. . aşteptind sfirşitul, ca un somn după o ostenitoare călătorie, negruzzi, s. i 289. 2. Care se străduieşte,' care munceşte din greu; muncitor, truditor. După cum aţi fost ostenitori, Şi cheltuitori, Poftim fiţi buni şi primitori, şez. i 38. <£> (Substantivat) Am fost ca un ostenitor mut Care-a grăit şi nu şi-a dat seama, arguezi, v. 245. Lingă biserica aceasta e mormintul inonahului Chirii Carp, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. negruzzi, s. I 215. OSTENTATIV, -Ă, ostentativi, -e, adj. Făcut cu intenţia de a pune ceva în evidenţă, de a impresiona, de a provoca; demonstrativ, provocator. Un hol-birou aranjat cu îngrijire, fără luxul ostentativ al interioarelor burgh-.ze. baranga, i. 151. (Adverbial) Slujitorii erau înarmaţi pină în dinţi şi arătau ostentativ străinului obrazuri încruntate. sadoveanu, z. c. 277. OSTENTAŢIE, ostentaţii, s. f. Atitudine de paradă, de înfumurare, de îngîmfare sau de nesocotire provocatoare a celorlalţi; prezentare demonstrativă, etalare pretenţioasă a ceva. Fostul aghiotant domnesc. . . ştie desigur regulile protocolului, dar pune în gest ostentaţie revoluţionară. camil petrescu, o. ii 260. L o c. a d v. Cu ostentaţio = în mod demonstrativ, ostentativ. Pe cind eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ţinea s-o afişeze cu ostentaţie. CAMII, PETRESCU, U. N. 23. — Variantă: ostentaţiune (odobescu, s. iii 633) s. f. OSTENTAŢIÎJNE s. f. v. ostentaţie. OSTEOGÎN, -A, osteogeni, -e, adj. Care produce materie osoasă. — Pronunţat: -te-o-, 0STE0FÎT, osteofite, s. n. Modificare patologică osoasă, întîlnită mai frecvent la apofizele transverse ale vertebrelor; cioc de papagal. V. spondiloză. OSTEOLlT, osteoliţi, s. m. Os petrificat, fosil. OSTEOLOG, osteologi, s. m. Specialist în osteologie. 0STE0L0GÎE s. f. Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. OSTEOMIELÎTĂ, osteomielite, s. f. Boală care se manifestă prin inflamarea oaselor şi a măduvei lor şi care atinge mai ales pe copii şi pe adolescenţi. OSTEOPLASTÎE s. f. Restabilirea unui os cu ajutorul altor bucăţi de oase. OSTEOTOMÎE s. f. Rezecţia parţială a unui os făcută cu scopul de a remedia o deformaţie a acestuia. OSTIC, -A, ostiei, -e, adj. (învechit, rar) De răsărit, estic. Tot corpul de oştire al colonelului Slăniceanu vine, în aceeaşi zi, de poposeşte seara la satul Selanoviţa, situat cam la aceeaşi distanţă, in partea sud-ostică a forturilor turceşti, odobescu, s. in 580. OSTIE, ostii, s. f. Unealtă de pescuit de forma unei furci cu trei, patru sau cinci braţe ascuţite, cu care se prind peşti (înfigîndu-se în corpul lor). Pircălabul de Iaşi dăduse poruncă să se caute numaidecît în acea zi, fie cu năvoadele, fie cu ostia, un crap de şase o că. sadoveanu, F. J. 384. OSTlL, -A, ostili, -e, adj. Care manifestă o atitudine duşmănoasă faţă de cineva sau ceva, care poartă duşmănie ; ■ duşmănos, vrăjmaş. Din nou va contraria spiritul meu democratic şi egalitar, ostil oricărui privilegiu de clasă. c. petrescu, î. ii 52. Guvernul se va modifica, şi alţi oameni mai puţin ostili naţionalităţilor vor lua cirma. GHICA, A. 354. OSTILITATE, ostilităţi, s. f. 1. Atitudine duşmănoasă ; duşmănie, vrăjmăşie. Nu mi-a spus o vorbă despre nevas-tă-rnea şi am respectat ostilitatea lor de totdeauna, camil petrescu, u. n. 418. Ostilitatea Aglaiei se îndreaptă încet dar sigur în direcţia lui Fe’ix. cXunescu, E. o. I 136. Loc. a d v. Cu ostilitate = cu duşmănie, duşmănos. M-am îmbrăcat, tăcind cu ostilitate. CAMII, petrescu, u. n. 211. 2. (La pl.) Operaţii militare întreprinse de trupele unor state care sînt în război. V. luptă. îndată ce-au început ostilităţile, am intrat la o flotilă de aviaţie. SADO- i OSTIŞOARĂ — 294 — OŞTINESC veanu, P. M. 22. Acest document, eliberat... cu două săp-tămîne mai-nainte de începerea primelor ostilităţi, limpezeşte următoarele interesante cestiuni. HASDEU, I. V. 234. F i g. (Glumeţ) Ostilităţile se agravaseră, de cînd Ana, privilegiată, avea camera ei, aci, iar Costea rămăsese■ să suporte tovărăşia fratelui mai mic. C. petrescu, c. v. 87. OSTIŞOARĂ, ostişoare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui oaste. Aşa lovind viteaza ostişoară, în turcime trupuri proligneşte. budai-deleanu, la cade. OSTOÎ, osioiesc, vb. IV. Refl. (Popular) A se potoli, a se domoli, a se alina, a se linişti, a se calma. Chirilă Păun pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puţin după ce se ostoise discuţia, rebreanu, r. i 280. «$> T r a n z. Femeia îl ostoia, tîrîndu-l de mînă. rebreanu, R. i 177. Noi trîndavi nu sîntem, şi nici cele guri n-avem de ostoit. VLAHUŢĂ, CL. 64. — Prez. ind. şi: ostii (TEODORESCU, p. P. 83). — Variante : ostoii (sadoveanu, o. i 262) vb. I, ostovi (pXs-CULESCU, L. P. 129) vb. IV. 0ST0IĂ vb. I v. ostoi. OSTOÎRE s. f. Acţiunea de a se ostoi şi rezultatul ei; alinare, potolire, domolire, calmare., Bătălia a început fără milă şi fără ostoire. POPA, V. 345. OSTOVl vb. IV v, ostoi. OSTRACĂ, ostrace, s. f. (învechit) Scoică, stridie. OSTRA( i'E s. f. pl. Subordin de moluşte lameli-branhiate, al căror tip este stridia. OSTRAflSM s. n. Ostracizare. Scriitorii clasici rtişi eliberează definitiv pe omul din popor de... ostracism. Sadoveanu, E. 193. Ostracismul acesta nu trebuia pus, cugeta el, decît pe seama faptului că n-avea « carieră». M. I. CARAGiAiyE, c. 99. îmi place însă a crede că [articolul oferit Convorbirilor] nu va fi expus la ostracism. ALEC-sandri, s. 46. OSTRACÎTĂ, ostracite, s. f. Stridie fosilă. OSTRACIZÂ, ostracizez, vb. I. T r a n z. A proscrie, a scoate, a înlătura din viaţa publică pe cineva; a persecuta. A fost de fapt ostracizat de contemporani şi pus sistematic în umbră, sadoveanu, e. 53. OSTRACIZARE, ostracizări, s. f. Acţiunea de a ostraciza şi rezultatul ei; exilare, excludere, îndepărtare a cuiva din viaţa publică ; persecuţie. Cartea unde se afla închisă sentinţa de ostracizare a impostorului. C. PETRESCU, O. P. II 215. OSTREICUlTtJRĂ, ostreiciilturi, s. f. Cultura stridiilor. Ostreicultura, aşa se numeşte înmulţirea scoicilor de mare (stridiilor). I. IONESCU, M. 93. OSTRÎ1Ţ, ostreţe, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Şipcă din care se fac garduri sau diferite îngrădituri; vergea de fier, zăbrea. Dezbîrnase la o cuşcă două ostreţe, prindea găinile una cîte una. GALAN, b. i 18. Săream şi eu peste un gărduţ de ostreţe. SADOVEANU, N. F. 32. Flori mîndre şi bogate rîdeau printre ostreţe. anghEL, pr. 138, + Gard, îngrăditură de pari, de şipci, de zăbrele etc.; grilaj, balustradă, pălimar. Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spînzur' prin ostreţe. EMINESCU, o. i 152. [Casele] au început... a se îngrădi cu ostreţe de lemn sau de fier, dărîmînd gios zăplazurile şi zidurile acele tari care le da un aer de cetăţi. ALECSAKDRI, C. 97. 2. împletitură, leasă, gard de nuiele sau de trestie, aşezat în apă, de-a curmezişul unui rîu sau al unei bălţi, spre a opri trecerea peştilor şi a uşura prinderea lor; îngrăditură de nuiele fixată în apă, pentru închiderea şi păstrarea peştilor vii. OSTROGOT, -Ă, ostrogoţi, -te, s. m. şi f. Persoană care făcea parte din triburile germanice medievale ale goţilor de est. Regina ostrogoţilor [titlu]. COŞBUC, P. I 119. Jş- (Adjectival) E regina ostrogotăl Dar in turn aici e roabă, coşbuc, P. i 120. OSTROGOTIC, -Ă, ostrogotici, -e, adj. Care aparţine sau se referă la ostrogoţi; de ostrogoţi. Parcă negrele blăsteme şi le-amestecau haotic Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic. coşbuc, p. i 121. OSTROFĂŢ s. n. v. o strop eţ. OSTROFÎL, ostropeluri, s. n. Fel de mîncare preparată din carne de miel sau de pasăre, cu sos de oţet, făină şi usturoi. OSTROFÎŢ, ostropeţuri, s. n. (Mold.) Ostropel. Avusesem poftă să mănînc un ostropeţ de iepure. alec-Sandri, T. 239. — Variantă: ostropăţ (negruzzi, s. r 207) s. n. OSTROV, ostroave, s. n. 1. Insulă (situată mai ales în mijlocul unui rîu sau al unui lac). Lupii plîng, venind din ostroave depărtate şi se tînguie că li s-au împuţinat furtişagurile. sadoveanu, a. h. 131. Şi parcă zugrăvit anume, îşi culcă umbra pînă-n mal Ostrovul, izolat de lume, Ca un castel medieval. TOpîrceanu, S. a. 72. Harap-Alb ■ .. se lasă incet-încet mtr-un ostrov mîndru din n ijlicul unei mări. crEangX, p. 213. F i g. în fundul prăpăstiilor se mai ţineau ostroave de omăt. sadoveanu, B. 230. Pe pajiştea udă, soarele scăpătat printre copaci aşternea ostroave aurite de lumină. C. PETRESCU, s. 181. 2. îngrămădire de pămînt, nisip sau nămol, acoperită cu stufăriş şi ridicată pînă la suprafaţa unei ape. V. prag, grind. Păsările speriate îşi luau zborul din frunzişurile bogate, căutîndu-şi adăpost in ostroave sau în stufărişurile bălţilor. CONTEMPORANUL, S. n, 1949, nr. 162, 11/13. — Accentuat şi: âstrov. OSTROVfiL, ostrovele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui ostrov. Al doilea copil... rămase singur în mijlocul Dunării pe ostrovel. RETEGANUL, P. III 5. Icea-n mal de ostrovel, Mi-este-o dalbă mînăstire. PXSCUI.ESCU, z,. P. 16. OSTROVÎJŢ, ostrovuţe, s. n. (Rar) Ostrovel. Doi răţoiaşi cu penele de aur... au zburat pe un ostrovuţ. sbiera, p. 113. OSUAR, osuare, s. n. Monument într-un cimitir sau pe un loc istoric, ori încăpere într-o biserică, mănăstire sau altă clădire în care sînt păstrate osemintele celor morţi. Gorganele sînt. ■ ■ adevărate osuare, unde zac gene-raţiuni antice, odobescu, S. ii 267. 0ST3Ţ, osuţe, s. n. (Popular) Oscior. Frunză verde-osuţ de peşte, Iubeşte, badeo, iubeşte! ŞEZ. X 99. OŞTEĂN, oşteni, s. m. (învechit şi arhaizant) Soldat, militar, ostaş. Oşteni tineri şi bine legaţi stăteau drepţi înaintea domnului, privindu-l. SADOVEANU, O. vil 17. Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi, Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi. EMINESCU, O. I 132. Am văzut cu toţii cum paşnicul ţăran a devenit oştean voinic, oştean viteaz, care se uita la moarte cu dispreţ şi care a reînviat pe cîmpul de bătălie gloria strămoşilor. kogXlniceanu, s. a. 239. OŞTÎ, oştesc, vb. IV. Refl. (învechit şi arhaizant) A se lupta, a se război, a se bate în război. Eu mă duc între oştenii mei, zise cu glas grav aga... Eu mă închin şi mă oştesc şi mănînc cu ei. sadoveanu, o. vii 17. Vizirul se oşti împotriva Comornului, cu nădejdea sigură de a înainta în curînd spre Viena. bălcescu, o. II 40. OŞTINÎ'SC, -EĂSCÂ, oştineşti, adj. (învechit) Ostăşesc. M-am lepădat din slujba oştinească. kogXiotceanu, s. 190. OŞTIRE — 295 — OTRAVĂ OŞ'I'ÎRE, oştiri, s. f. (învechit şi arhaizant) Armată, oaste. L-ale fării flamuri negre Cirlova oştirea cheamă. EMINESCU, o. I 32. Istoria zice, la începutul biografiei lui Mihai Viteazul, că el, ca ban al Craiovei, avea o oştire deosebită. BĂLCESCU, o. I 14. Sînt plini munţii de oştire, sună zalele de fier. alexandrESCU, m. 21. <> F i g. Să cobor stelele ceriului şi întinderea albă, ca să se asemene cu oştiri de flori de aur şi argint. EMINESCU, n. 59. OTĂC, otacuri, s. n. (Regional) Colibă servind de adăpost provizoriu, în timpul lucrului, pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli. Otacul pescarilor de la Lipşa s-a alinat şi noaptea s-a boltit înaltă pină la stele. Sadoveanu, N. p. 209. Pe vremea aratului, se fac la plugari mămăligi, la otac, mari, în căldări. ŞEZ. v 6. -4 Loc de adăpost. La circiuma Radului, La otacul Standului, Şăd băieţii Braţului. pXsculescu, x,. p. 239. — PI. şi: otace. OTĂGIU, otagii, s. n. (învechit) Ostatic; zălog, amanet. Furia lui provenea din cauză că fugise tinărul Marco Bozzari, pe care-l avea otagiu de la tată-său. GHICA, s. 158. OTALGÎE s. f. Durere de urechi. OTARĂC, otarace, s. n. (Regional) Scăunaş (format dintr-o scîndură aşezată transversal) la capătul dinainte al luntrii de pescuit. Luntrile de pescuit. . . [au] un fel de scaun transversal numit. . . otarac. ANTIPA, p. 76. OTĂIIIE, otarii, s. f. Mamifer carnivor din apele Americii de Sud, asemănător cu foca (Otaria jubata). OTĂVĂ s. f. Iarbă fragedă care creşte în acelaşi an după ce a fost cosită o dată. Otava mi se pare cel mai bun- culcuş, călinescu, E. O. I 115. Cîntă în otava de pe costişe prepeliţe şi cîrîie cristei, sadoveanu, F. j. 607. Otava creşte dar nu-nfloreşte. BOLtlAC, o. 153. OTĂYÎ, pers. 3 otăveşte, vb. IV. Intranz. (Despre ierburi) A creşte din nou în acelaşi an, după ce au fost cosite o dată. O seamă de buruieni au otăvit din rădăcină. PAMFILE, A. R. 201. Inu-n baltă se topeşte Şi finaţul otăveşte. BELDICEANU, P. 88. OTCÎRMUl vb. IV v. ocîrmui. OTCOŞ s. n. (Regional) Rînd, brazdă de nutreţ cosită şi lăsată să se usuce. Mi-arde inimioara-n coş, Ca finul vara-n otcoş. PAMFUE, a. r. 154. OTCTJP, otcupuri, s. n. (învechit) Bun (sau venit al statului) dat în arendă. Era nepotul unui cafegi-başa cules de Nicolaie-vodă Mavrocordat. . . înţolit din mănoase otcupuri, înnădit la grase huzmeturi. C. PETRESCU, A. R. 11. Veniturile celelalte, otcupurile ■ . . se vindeau la mezat de marele vistier. Ghica, s. a. 39. + Arendă. Cică-s patrioţi, liberali, progresişti... au luai patriotismul în otcup. alecsandri, t. 1 237. OTCÎÎPCIC, otcupcici, s. m. (învechit) Cel care lua în arendă un bun, un venit al statului; arendaş. Mă rog, cine ţine poştele? Cine-i otcupcicul ghipcanilor? Să deie ochii cu mine. AFECSANDRi, T. i 113. OTCUPCÎUj otcupcii, s. m. (învechit) Otcupcic. Acesta era omul otcupciultii care, după ce mă întrebă dacă am ceva marfă. . . începe a-mi scotoci prin trăsură şi prin geamantan. ghica, S. A. 98. 0TÎ1L s. n. v. liotei. OTFÎL, otfeli, s. m. (Regional) Flăcău care se află în fruntea alaiului care conduce mireasa la biserică. OTG0N s. n. v. odgon. OTlC, otice, s. n. Lopăţică cu care se curăţă de pămînt brăzdarul şi cormana plugului. Rumînul nostru mergea tăcut in urma plugului şi curăţa din cînd in cind cormana cu oticul, sandu-ALDEA, u. p. 8. Mi se pare c-a da el şi teleagă şi plug şi otic şi tot, numai să scape de noi. CREANGX, p. 250. Oticul dă afară lutul grămădit în plug. bEI,di-CEANTJ, V. 64. OTICNÎ, oticnesc, vb. IV. Intranz. (Popular) 1. A face sforţări, a se sili din răsputeri să respire sau să vomiteze, a icni; p. e x t. a izbucni. Cînd oticni intr-o tuse scorboroşită, un clăbuc cătrănit de sare şt cocleală ii umplu gura. dEi.ayrancka, s. 153. Zmeul tresări... începu să oticnească şi să ceară cu glas detunător apă. popESCU, B. ii 97. 2. A cădea. Nenorocitul îndrăzneţ ■ . . venea de-a rostogolul către iaz şi oticnea in el. Gai,acTion, o. i 44. OTÎTĂ, otite, s. f. Boală care se manifestă prin infla-maţia membranei care acoperă canalul auditiv. OTÎNJÎ, otînjesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A lovi tare; a bate. V. cotonogi. N-apucă să isprăvească vorba, căci plutaşul cel tînăr se apropie, ridicînd bîta să-l otînjească. DUNXjtEANU, CH. 136. încă te obrăzniceşti? Acuş te-oi otînji cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viaţa. creangX, a. 107. 0TN0ŞÎ1NIE, otnoşenii, s. f. (învechit) Raport, comunicat, adresă oficială. într-o zi, şeful său, dindu-i să copieze o preţioasă otnoşenie. . . s-a speriat de icoana noului iuncher. ghica, S. a. 127. (Cu pronunţare regională) Aşterne o otnoşănie pe hîrtie. alecsandri, T. 1358. OTOMĂN, -A, otomani, -e, adj. (învechit) Turcesc, turc. în dreptul Rusciucului, traserăm către un vapor otoman de război. bolinTineanu, o. 264. Capetele Brin-covenilor şi ale Cantacuzinilor ■ ■ ■ căzură supt securea otomană. bXlcescu, o. i 21. OTOMĂNĂ, otomane, s. f. (învechit) Canapea, sofa. OTORINOLARIÎiGOLdG, otorinolaringologi, s. m. Medic specialist în otorinolaringologie. OTORINOLABINGOLO GÎE s. f. Ramură a medicinii care studiază structura şi funcţiunile urechii, nasului şi laringelui, precum şi bolile acestor organe. otoscGp, otoscoape, s. n. Instrument optic cu care se examinează interiorul urechii. 6T0VA adj. invar. Uniform, fără formă; (în special despre oameni) care nu are talia distinctă. Aşa de otova erai tu pe la spate, încît ar fi zis cineva că eşti bătut cu lopata, hogaş, h. 60. Era oacheş şi înalt ca de opt palme şi jumătate, iară trunchiul trupului lui îi era otova. ISPIRES-cu, u. 28. (Adverbial) In barba crescută otova, ochii ii luceau vesel. Galan, z. r. 58. Grumazul celui bolnav. .. se umflă de se face otova (una) cu capul. ŞEZ. iii 12.+ Fig. Monoton, uniform. înlăuntru s-amestecă val-vîrtej ciocneli de pahare. . . cu zbîrnîitul otova al cobzarului. DEiyAVRANCEA, S. 6. <ţ> (Adverbial) Ploaia cădea otova, intristînd sufletele. D. ZAMFIRESCU, r. 251. OTPtJST, otpusturi, s. n. (învechit) Formulă sacramentală pe care o rostea preotul la sfîrşitul slujbei bisericeşti. E x p r. A-şi da otpustul = a muri. Pe cînd răsărea luna, tata intîi, şi mama îndată după el, şi-au dat otpustul. caragiale, o. iii 30. A da (cuiva) otpustul = a ucide (pe cineva). OTRĂVĂ, otrăvuri, s. f. 1. Substanţă chimică toxică, care, introdusă sau formată în organism, produce tulburări sau moartea. Rezistenţa organismului creşte in contra otrăvurilor printr-o obişnuinţă lentă şi continuă. BABEŞ, o. A. i 516. Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă Albastră-alburie, era otravă? arghezi, v. 227. Iată un praf, pune-l in băutura lui. ■ . — Otravă! strigă ea, infiorindu-se. negruzzi, S. I 162. 4- Preparat care conţine substanţe OTRĂŢEL — 296 OŢĂRÎT nocive. Piatră bună pentru făcut alifie de obraz... şi alte otrăvuri. creangă, p. 112. 2. F i g. Ceea ce produce un rău, un necaz, o supărare; p. e x t. amărăciune, răutate; venin. Eu nu cred, zise muierea, cu otravă în glas. dumitriu, b. F. 18. Ieşise dintr-un vis de groază, dar visul îşi prelungea otrava în fiori reci. popa, v. i63. — Pl. şi: otrăvi (macedonski, o. i 41). otrăţ£l s. m. (Bot.) Roibă. Ia otrăţel, o buruiană ce creşte pe Ungă drumuri, şez. ni 148. <ţ> Compus: otrăţel-de-ftpîi (sau otrăţelul-lmlţilor) = plantă erbacee plutitoare, carnivoră, cu flori galbene (Utricularia vul- garis). OTRĂYÎj otrăvesc, vb. IV. T r a n z. 1. A intoxica sau a omori (pe cineva) cu otravă (1). în loc să dea pămîntul la norod, îl ţine el tot. . . pentru ca să nu se piue rău cu boierii, de frică să nu-l otrăvească. SP. POPESCU, m. G. 73. Refl. Ce este? l-am întrebat. — Nimic. . . o femeie s-a otrăvit. NEGRUZZI, S.I 53. Marele vizir Assan-paşa, desperat că nu a primit încă poruncă să facă pace, se otrăveşte singur, balcescu, o. I 91. A pune otravă (în apă, alimente etc.). 2. F i g. A supară, a amări, a necăji (extrem de mult), a învenina. Se silea să nu se mai gîndească la ce-a păţit şi totuşi mintea îi era otrăvită numai de ocară, rebreanu, i. 35. Lipseşti din ochii mei să nu te văd. . . că-mi otrăveşti zilele! ALECSANDRI, T, I 50. 3. F i g. A corupe, a perverti; a exercita o influenţă vătămătoare. în loc să fiţi luminătorii popondui, îi otrăviţi sufletul. REBREANU, R. i 296. OTRĂYIClCS, -OÂSl, otrăvicioşi, -oase, adj. (Rar) Otrăvitor, veninos. O scorpie grozavă. . . varsă din ea venin şi fiere otrăvicioasă. ispirescu, U. 34. OTRĂVIRE s. f. Acţiunea de a (se) otrăvi şi rezultatul ei; ucidere cu otravă (1); (fi g.) corupere pervertire. OTRĂYÎT1 s. n. (Rar) Otrăvire. De vă temeţi de vrun otrăvit Lăsaţi c-om lua noi mai intîi. SEVASTOS, N. 347. OTRĂYÎT2, -Ă, otrăviţi, -te, adj. 1. Căruia i s-a dat otravă, intoxicat sau omorît cu otravă. (Substantivat) Otrăvitul se zbuciuma în convulsii, negruzzi, s. I 164. 2. Care conţine otravă, în care s-a pus otravă; otrăvitor, veninos. Nu cumva. ■ . să te iţeşti la dinsul, că are un ochi otrăvit, creangă, p. 225. Te calc în picioare Ca pe-an şarpe otrăvit, alecsandri, p. p. 260. <0> F 1 g-Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fitil cerului albastru Şi-al iluziei deşerte. EMINESCU, o. i 236. Voi, al căror corp e putred ¡i suflarea otrăvită, Ascidtare mie-mi daţi! bolintineanu, O. 123. + F i g. Dăunător, vătămător ; duşmănos. Negurile otrăvite ale fascismului vor fi risipite, sahia, u.R.s.s. 165. 3. F i g. Supărat, amărît, necăjit tare, înveninat. Mă uitam cu suflet otrăvit la omul acela, sadoveanu, o. VII 367. îşi muşcă buzele •cărnoase şi dădu din cap otrăvit. CAMIL PETRESCU, O. II 130. OTRĂVITOR, -OĂRE, otrăvitori, -oare, adj. Care conţine otravă, care otrăveşte ; veninos, dăunător, vătămător. Ştia care sînt ierburile otrăvitoare. CAMIL petrescu, o. I 151. Otrăvitorul şerpe văzînd p-un teişor O matcă de albine... începe să îi spuie: că este prea frumoasă, Că are multe daruri, negruzzi, s. ii 293. F i g. Inima de vînzător E venin otrăvitor. ANT. LTT. pop. i 259. OTRĂVITtRĂ, otrăvituri, s. f. (învechit şi popular) Otrăvire. Toate descîntecele şi otrăviturile... să fugiţi. TEODORESCU, P. P. 393. OTREĂrĂ, otrepe, s. f. 1. Cîrpă (de şters), zdreanţă. Puse la căpătii două cărămizi pe care le acoperi cu o otreapă veche. STXnoiu, C. i. 160. învirteau otrepele ghemuite sub picioare, macedonski, o. iii 25. 2. F i g. Om de nimic, fără caracter; secătură, lepădătură ; orri slab, lipsit de voinţă. Nu-şi mai dă seama, otreapa asta, că locuinţa unui comandant in ajun de luptă nu poate fi necinstită astfel? CAMII, PETRESCU, T. II 213. Mă enerva această otreapă omenească. GALACTION, O. I 241. OTROCOL s. n. (Mold.; numai în e x p r.) A face (sau a da) otrocol prin (sau după) coTa = a pune pe goană, a goni, a fugări. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele miţe. CREANGX, A. 37. OTUZBÎR s. n. (învechit) 1. Joc de cărţi în care cel ce totalizează treizeci şi unu de puncte cîştigă partida. Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă lingă masă — otuzbir, ghiordun, ba şi stos. CARaGIAlE, o. III 34. Ce jucăm, boieri?... Facem un otuzbir. ■ . pină se va găti masa? filimon, C. 153. 2. (Numai în e x p r.) Cu otuzbirul = cu'forţa, forţat. Se cere cu binişorul, se ia cu otuzbirid. PAS, L. I 298. OŢĂRĂLĂ s. f. v. ofăreală. OŢĂHEĂLĂ s. f. 1. Oţărîre. 2. înfiorare, cutremurare, grimasă (cauzată de o băutură tare sau cu gust neplăcut). — Variantă: oţărală (c. petrescu, !. II 157) s. f. OŢĂRÎ vb. IV v. oţărî. OŢĂRÎME s. f. (Neobişnuit) Supărare mare ; amărăciune. (Atestat în forma oţerime) începură a se plînge cu oţerime că de două ori Sigismund, fără învoirea ţării, se dusese la împăratul. BĂIXESCU, O. ii 178. — Variantă: oţerimo s. f. OŢĂRÎT, -Ă adj. v. oţărît. OŢĂRÎ, oţărăsc, vb. IV. R e f 1. 1. A se mînia, a se întărită, a se înfuria, a se burzului; a se răsti la cineva. Duca-vodă s-a oţărît şi a strigat cu mînie. sadoveanu, z. c. 234. Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete. . . se oţăra Ruxanda Duhu, ascunzîndu-le ca pe nişti duşmani ai casei. C. petrescu, r. dr. 29. T r a n z. A mîhni, a supăra. Acuma stă şi doarme, după ce şi-a oţărît inima. c. petrescu, î. ii 176. 2. A face grimase, a se încrunta, a se strîmba (din cauza unei băuturi sau mîncări acre sau neplăcute). Annie gustă şi se oţărî, rîzînd. c. PETRESCU, c. v. 194. Tranz. fact. Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oţărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri. STĂNOIU, C. I. 88. — Variante: oţuri (negruzzi, s. i 120), oţori (galac-tion, o. i 48, coşbuc, p. i 226, alecsandri, t. ii 9, negruzzi, s. i 292), oţerî (creangă, p. 204) vb. IV. OŢARÎRE s. f. Faptul de a (se) o ţ ă r î; supărare mare, mînie, furie; indignare. Fată hăi! vină-ncoace! strigă el cu oţărire, liolbindu-se la dinsa. SADOVEANU, z. c. 149. — Variantă: oţcrirc (negruzzi, s. i 7) s. f. OŢĂRÎT, -Ă, oţărîţi, -te, adj. 1. Supărat, mînios, furios. Logofeteasa şi-a arătat în pridvor obrazul oţărît. SADOVEANU, N. P. 41. Pe figura lui veşnic oţărîtăi se vede un dispreţ, un dezgust de toate cele. Yl.AHUŢĂ, o. A. m 27. 2. Morocănos, înăcrit. (în forma oţărit) Pintea era om oţărit. SLAVICI, N. II 130. <$• (Adverbial) Dădu să cîrmească... pe uliţa cu pricina, îndesîndu-şi pălăria pe dunga dintre sprincene mai oţărît încruntată. C. PETRESCU, A. R. 11. — Variante: oţărit, -ă, oferit, -ă (ALECSANDRI, P. ni 260) adj. OŢEL — 297 — OŢETI OŢÎL, (2) oţeluri şi (8, 4) oţele, s. n. 1. Aliaj de fier cu maximum 1,75% carbon, eventual şi cu alte metale sau metaloizi, întrebuinţat pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea, elasticitatea lui. Omul săltă arma de oţel oxidat in palmă. C. petrescu, c. v. 286. Scoase. . . din traistă-i un cuţit de-ofel. coşbuc, p. i 231. Am o căţea cu dinţii de oţel, şi de i-oi da drumul, te face mii şi fărime. creangă, p. 90. -$> Oţel-balot = bandă de oţel laminat, de secţiune dreptunghiulară, cu lăţimea şi grosimea de obicei standardizată; se foloseşte la confecţionarea cercurilor de butoaie, la ambalarea lăzilor etc. Oţel-beton — oţel în formă de bare rotunde, folosit la armăturile elementelor de construcţie din beton armat. <0> (în metafore şi comparaţii) Mă ţinti cu ochii lui de . oţel. sadoveanu, o. I 420. Rămas din toţi singur, sub cer de oţel, Pe minte îşi simte o noapte adincă. macedonski, o. i 145. Prometheus va şti să puie în faţa vrăjmaşului un piept de oţel, o voinţă de fier. GHKRKA, ST. CR. n 127. 2. (Numai la pl.) Diverse sorturi de oţel (1); p. e x t. obiecte fabricate din acest aliaj (uneori şi din alte metale). Şi el e emirul şi are-n tezaur. . . oţeluri cumplite. MACEDONSKI, O. i 142. 8. (Numai la pl.) Ţinte, cuie mici cu capul lat şi strălucitor. Purtau .. . chimir cu oţele. odobescu, s. i 65. 4. (învechit, numai la pl.) Mecanism de declanşare la puştile şi pistoalele vechi, alcătuit din cocoş, cremene şi amnar. întinde puşca, trage oţelele şi vrea să sloboadă. Sbiera, p. 229. Sătenii aduc acum puşti şi cer să le prefacă oţelele. I. ionescu, M. 712. El ia puşca să mă-mpuşte, Dar se-mpiedică-n podele, Puşca cade pe oţele, marian, s. 5. E x p r. (Rar) A se duce (sau a ajunge, a se trezi) în oţelele puştii = a ieşi, a ajunge în bătaia puştii. Ieşi afară... şi te du in oţelele puştii vreunui vînător. ISPIRESCU, i„ 209. (Neobişnuit) A îi iute (sau slab) do oţele = a fi iute (sau slab) din fire. Aşa sîntem noi, partea feme-iască. . . slabe de oţele, alecsandri, T. 341. + (învechit şi arhaizant, numai la pl.) Puşcă, flintă, pistol. în lucirile amurgului, oţelele oşteanului fulgerau. sadoveanu, o. vii 57. Măi voinice, voinicele... Pune mina pe oţele, ai.ec-SANDRI, p. n 51. OŢELAR, oţelari, s. m. Muncitor calificat care lucrează într-o oţelărie la fabricarea şi prelucrarea oţelului. OŢELĂRÎE, oţelării, s. f. întreprindere industrială sau secţie dintr-o asemenea întreprindere, care se ocupă cu fabricarea, uneori şi cu prelucrarea oţelului. OŢELÎ, oţelesc, vb. IV. 1. Tranz. A mări duritatea suprafeţei unei piese metalice prin călire; a căli1 (1). Cină merge să vîneze ursul, el işi oţeleşte vîrful lancei. odobescu, s. iii 75. + A îmbrăca, a căptuşi (un obiect) cu oţel. -f- A mări duritatea unei piese prin cimentare. 2. T r a n z. F i g. A întări, a fortifica, a căli1 (2). Moldo-romînii aveau la început sau a urma tradiţiilor păminteşti, sau a oţeli literatura în prefacerile politiceşti intîmplate la 1821. russo, o. 63. Refl. Clasa muncitoare s-a oţelit în lupta dusă împotriva exploatatorilor. 8. Refl. F i g. (Regional) A se ameţi cu băutură, a se îmbăta. Umbla plosca de la unul la altul ■ . . pină ce să oţetiră ca tunul, reteganul, p. iii 59. OŢELÎRE s. f. Acţiunea de a (se) oţeli; călire, fortificare. Istoria făuririi şi oţelirii P.C.U.S. este istoria luptei necruţătoare desfăşurate de Lenin şi bolşevicii uniţi în jurul său împotriva oportunismului. LUPTA DE ci.asX, 1954, nr. 1, 37. OŢELÎT, -Ă, oţeliţi, -te, adj. 1. (Despre metale, obiecte de metal etc.) întărit prin călire; p. e x t. călit1 (1). Toporul mi-i vrăjit, Cu tăiuşul oţelit. alec-sandri, P. p. 42. A lor zale-oţelite Cu pumnul le turtesc. . negruzzi, s. n 73. + Cu aspect, cu strălucire de oţel; oţeliu. într-o parte, zidul îmbrăcat în codri se ştirbea, \ ca să lase... undele ofelite ale Iablanicioarei. GALACTion, o. i 154. Luna-l priveşte cu ochi oţelit. macedonski, o. i 140. 2. F i g. întărit, fortificat, încercat, călit1 (2). Neliniştea, înaintea necunoscutului ce-l aştepta, îi deschidea o noapte mare, în faţa căreia inima cea mai oţelită bate cu teamă, sadoveanu, o. I 252. Au braţe oţelite şi pumni au voiniceşti. BELDICEANU, p. 62. Eroica-i cercare deodată s-a lovit Şi frînt ca de o stîncă, de pieptul oţelit Al duşmanului Tomşal alecsandri, T. n 175. OŢELÎU, -ÎE, oţelii, adj. Cu aspect, cu strălucire de oţel; de culoarea oţelului. Ochii îi deveniseră de un albastru mat, oţeliu. .camil petrescu, p. 223. Cucoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iată-l. . . ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de luptă. gîrleant;, l. 9. (Adverbial) Deasupra mulţimii se iviseră şt străluceau oţeliu furci, dumitriu, n. i. 115. OŢELOS, -OÂSĂ, oţeloşi, -oase, adj. De oţel, (tare) ca oţelul. Puşca-i grea şi oţeloasă. ŞEZ. m 51. OŢERl vb. IV v. oţărî. OŢERÎME s. f. v. oţărimo. OŢERÎRE s. f. v. oţărîre. OŢERÎT, -A adj v. oţărît. OŢERÎ vb. IV v. oţărî. OŢÎT, (2) oţeturi, s. n. 1. Lichid cu gust acru, obţinut fie prin fermentarea acetică a vinului, berii etc., fie prin diluarea în apă a acidului acetic pur; se întrebuinţează în industria alimentară, în alimentaţie, la fricţiuni etc. Oţet de vin. i=i Strigară pe stăpîn, îi dădură cu oţet şi abia o deşteptară. aGîrbiceanu, s. p. 44. Are gazda un oţet de trandafir minunat, vlahuţă, o. a. i 99. Mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean. CREANGĂ, A. 15. încettd cu încetul se face oţetul (= cu răbdare, pe-ndelete se poate realiza orice). <$> E x p r. A face pe cineva cu ou(ă) şi cu Oţet = a-1 batjocori, a-1 face de două parale, a-1 certa, a-1 ocări. Făceau pe Belciug cu ou şi cu oţet. rebreanu, i. 74. (Regional) Nu mai bea (sau nu mai mănîncă) mîţa (sau pisica) oţet = de acum încolo nu mai merge aşa, s-a terminat cu ce a fost. (Cu pronunţare regională) Mi-ai făcut ■ tu multe. . ■ dar las’că n-o mai mîitca mîţa oţăt de-acu. ŞBZ. ix 79. 2. (La pl.) Varietăţi de oţet (1). (F i g.) Balzac putea spune odinioară despre critici că sînt vinuri inferioare care au devenit oţeturi comestibile, sadoveanu, E. 41. OŢETĂR1, oţetari, s. m. (Rar) Persoană care fabrică sau vinde oţet. OŢETĂR2, oţetari, s. m. Arbore cu florile galbene-verzui, cu fructele roşii-purpurii, ale cărui frunze şi scoarţă, bogate în tanin, se folosesc în tăbăcărie; cultivat şi ca plantă ornamentală (Rhus typhina). Vîntul aducea miresme de pelin şi de oţetar. dumitriu, v. l. 137. Foile de salcîm se îngălbeniră, cele de oţetar şi arţar se înroşiră şi zile de-a rîndul căzură tremurînd la pămînt. sandu- aldea, D. N. 151. Frunză verde oţetar, Cîntă cucul in stejar, beldiceanu, p. 95. 0ŢETÂR3, oţetare, s. n. Mic serviciu de masă alcătuit din sticluţe în care se ţine oţetul şi untdelemnul. oţetArîe, oţetării, s. f. (Rar) Instalaţie rudimentară de fabricat oţet; local în care se vinde oţet. OŢETI, oţetesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre vinuri) A se preface, a se transforma în oţet; a se înăcri. 2. F i g. (Rar) A se supăra, a se mînia, a-şi ieşi din sărite. (Atestat în forma oţeţi) Cine să oţeţeşte, să bea oţet să-i treacă, pann, p. v. ni 13. — Variantă: oţeţi vb. IV. OŢEŢIRE — 298 — OVĂZCIOR OŢETÎRE s. f. Acţiunea de a se oţeti; transfor-mare a alcoolului din vin în acid acetic, datorită unui ferment acetic. OŢETÎT, -Ă, oţetiţi, -te, adj. 1. (Şi în forma oţeţit; despre vinuri) Prefăcut, transformat (sau pe cale de a se transforma) în oţet; înăcrit; acru. (Cu pronunţare regională) L-a găsit in crişmă, bînd vin oţăţit. POPA, V. 259. 2. F i g. Supărat, mînios, iritat, neprietenos. Negustorul ii privea oţeţit. camii, petrescu, o. n 46. Mătuşa Ruxanda (şi uitase glasul oţetit, muindu-l în dezmierdare, cind i-a vorbit intii. C. PETRESCU, R. DR. 70. — Variantă: (regional) oţeţit, -ă adj. OŢJvTOS, -0Ă SĂ, oţetoşi, -oase, adj. Cu gust de oţet. OŢEŢÎ vb. IV v. Oţeti. OŢEŢIT, -Ă adj. v. oţetit. OŢOrliNĂ, oţopine, s. f. (Regional) Mîrţoagă, gloabă. I Unde mi se nomoli oţopina de cal, de nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, ispirescu, Z,. 373. OU, ouă, s. n. 1. Corp care se formează în ovarele femelelor şi care conţine germenul unei fiinţe din aceeaşi speţă; la păsări este alcătuit dintr-o coajă calcaroasă, două membrane, albuş şi gălbenuş, fiind folosit în general şi ca aliment. Găina babei se oua de cîte două ori pe fiecare zi şi baba mînca o mulţime de ouă. CREANGĂ, P. 63. Brrr, frig el-- - aici o fi-ngheţînd şi ouăle corbului. axecsandri, T. i 457. A ajuns oul mai deştept (sau mai cuminte) decît găina, se zice despre un copil sau despre un tînăr neexperimentat care caută să dea sfaturi celor mai în vîrstă şi mai pricepuţi. Cine fură azi un ou mîine va fura un bou (= cine apucă să fure o dată ceva, chiar un lucru fără valoare, mai tîrziu va fura lucruri de valoare, devenind hoţ de-a binelea). (Despre cloşcă) A sta pe ouă = a cloci. Expr. A face pe cineva cu ou(ă) şi cu o{et v. oţet. A umbla cu ceva ca cu un ou moale — a umbla foarte atent cu ceva. (Merge sau calcă) parcă are ouă-n poale sau parcă calcă pe ouă — merge exagerat de încet, umblă cu multă băgare de seamă. Oul lui Columb = problemă pe care cineva o rezolvă în mod simplu, dar a cărei soluţie nu fusese găsită de nimeni mai înainte. + (Bot.) Celulă reproducătoare care rezultă din fuziunea a doi gameţi. 2. (Urmat de determinări care indică materia) Obiect, lucru în formă ovoidală. Elena Lipan pirotea, ţesînd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. C. PETRESCU, c. v. 99. *$>• (Popular) Oul genunchiului = rotula. Oul pictorului = glezna. OUĂ, pers. 3 6uă, vb. I. I n t r a n z. (Despre păsări) A face ouă. Găina nu ouă în tot timpul anului. Refl. Ia du-te-n poiată... şi vezi de nu cumva s-a ouat vro găină şi-mi adă ouăle-ncoace. HOGAŞ, DR. II 87. Găina se ouase o mărgică, creangă, p. 70. ^Tratiz. Oua mult, nişte ouă uşor cafenii, foarte gustoase, camii, petrescu, o. n 103. OUÂT s. n. Faptul de a (se) ou a. Părăsesc găinile ouatul în acel loc. ŞEZ. in 150. ^ Leapşa pe ouate — numele unui joc de copii. — Formă gramaticală : ouate. 0UĂT0ĂHE, ouătoare, adj. f. (Despre păsări) Care face (multe) ouă. Găină ouătoare. <$• (Substantivat) Bune ouătoare, am încuviinţat eu, ca unul ce eram dator să ¡tiu toate, sadoveanu, a. l. 159. OUUfcŢ, ouleţe, s. n. (Rar) Ouşor (1). — Pronunţat: o-u-. OUŞOR, ouşoare, s. n. 1. Diminutiv al lui o u (1). Din ouşoare iese atunci o larvă transparentă ca sticla. c. petrescu, c. V. 193. Cuiburile lor sînt foarte curat clădite fi ouşoarele lor frumos colorate albastru sau verde. ODO-bescu, s. iii 27. 2. Plantă erbacee cu frunze ovale,' fără codiţă, cu flori albe-verzui şi fructe de forma unor boabe lunguieţe, roşii, pline cu numeroase seminţe (Streptopus amplexifolius). OUŢ, ouţe, s. n. Ouşor (1). OYÂL1, ovale, s. n. Curbă convexă închisă, cu o axă de simetrie, a cărei curbură este mai mare în punctele de intersecţie cu axa decît în oricare alt punct de pe ea; formă sau contur asemănător cu figura descrisă mai sus (ca un ou, ca o elipsă). Ochii negri, gura mică, nasul fin Şi-un oval tăiat cu artă. hogaş, m. n. 50. Ovalul figurii... se încheia cu un farmec nespus in gropiţa aceea drăgălaşă din bărbie, vi, a nu ţa, o. A. ni 90. Se găsesc şi rotocoale sau ovale de piatră teşită. odobEScu, S. n 146. OVĂL2, -Ă, ovali, -e, adj. Care are forma unui oval1. Cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos ■. . îşi examină ceafa f! cutele rochiei în spate. C. PETRESCU, C. V. 167. Văzu un băiat cu faţa ovală. EminESCU, N. 81. Piaţa se întinde ovală pe un neted şes. NEGRUZzr, s. I 36. (Adverbial) Rotunjeşte oval unghiile, taie pieliţele. C. PETRESCU, c. v. 259. OVĂlî, ovare, s. n. Organ unde se formează şi cresc celulele sexuale feminine. La bărbat aceste glande se numesc glande seminale, la femei se numesc ovare, anatomia 248. -4- Organ femei al unei flori, în care se află ovulele şi care se transformă după fecundaţie în fruct. 0VARIĂN, -Ă, ovarieni, -e, adj. Privitor la ovare, care aparţine ovarelor, de ovare. Unele fenomene ca senzaţia de căldură, insomnia sînt constatate şi cind este vorba de insuficienţă ovariană. parhon, o. A. I 294. OVARlTĂ s. f. Boală care constă în inflamarea ovarelor. OYĂŢIE, ovaţii, s. f. Manifestaţie publică entuziastă de admiraţie şi aprobare faţă de o persoană, o hotărîre etc., prin aclamaţii şi aplauze în cadrul unei adunări, serbări etc. La urmă, venind vorba de doine ardeleneşti, a cîntat <• Lungu-i drumul Clujului» şi a stirnit ovaţiile tuturor. REBREANU, R. I 173. îl întimpinară cu ovaţii zgomotoase, vi.aiiuţa, o. a. m 11. OVAŢIONĂ, ovaţionez, vb. I. T r a n z. A-şi manifesta admiraţia, simpatia, aprobarea pentru cineva sau ceva prin aplauze şi urale furtunoase; a aclama. Publicul din sală a ovaţionat pe actori. — Pronunţat: -ţi-o-, OVĂS s. n. v. ovăz. OVĂZ, ovăzuri şi oveze, s. n. 1. (Adesea cu sens colectiv) Plantă erbacee de nutreţ din familia grami-neelor, avînd paiul drept şi inflorescenţa ramificată, rămurelele fiind terminate cu cîte un spiculeţ (Avena sativa); fructul acestei plante. Tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe jos. creangă, A. 62. Nu mă da, maică, pe deal, Că se face grîul rar. . ■ _Ci mă dă, maică, pe şes, Că se face grîul des Şi iarba numai ovăz! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 274. 2. Lanuri semănate cu ovăz. Vîntul iscă vechi aleanuri Prin ovezele sonore. BENiuc, v. 51. Din cauza inundării întregului şes cu ovăzuri, contururile priveliştii se rotunjeau. CĂUNESCU, E. o. I 104. La fîntînă-ntre oveze Se-ntîlnesc două neveste, bibicescu, p. p. 75. — Variantă: ovăs (EminESCU, o. I 147) s. n. OVĂZCIOR s. n. Plantă erbacee din familia grami-neelor, asemănătoare cu ovăzul, cultivată uneori pentru nutreţ (Arrhenatherum elatius). — Pronunţat: -cior. OVIFORM — 299 — OZOR OVIFÓRM, -A, oviformi, -e, adj. Care are forma unui ou. OVILÍ vb. IV v. ofili. OVILIT, -A adj. v. ofilit, OVÍN, -A, ovini, -e, adj. De oaie, din familia sau-din speţa oii şi a caprei. Rasă ovină. -4 (Substantivat, f. pl.) Subfamilie a rumegătoarelor, avînd ca genuri principale oaia şi capra; (la sg.) animal care face parte din această subfamilie. OVII’Alî, -A, ovipari, -e, adj. (Despre animale) Care se înmulţeşte, se reproduce prin ouă. -4 (Substantivat, n. pl.) Animale care se înmulţesc prin ouă. OVOÍD, -A, ovoizi, -de, adj. Care are forma unui ou; oval. Caliciu umflat, ovoid. flora r.p.r. ii 131. Bărbatul Zoiei îşi ştergea cu batista sudoarea de pe chelia ovoidă. c. KBTRESCU, î. ii 82. OVOIDAL, -A, ovoidali, -e, adj. Ovoid. OVOSCÓP, ovoscoape, s. n. Aparat cu care se examinează calităţile ouălor. OVRÉI, ovrei, s. m. (Regional) Evreu. — Variantă: ovréu (rebreantj, i. 63) s. m. ovréicA, ovreice, s. f. (Regional) Evreică. OVRÉU s. m. v. ovrei. OVÚL, ovule, s. n. Celulă sexuală femelă la plante şi Ia animale, care, în urma fecundării, dă naştere embi ionului. în ovare sint fabricate celulele sexuale femeieşti sau ovulele, anatomia 248. + Parte principală a carpelei plantelor fanerogame, care, după fecundare, se transformă în sămînţă. OXALAT, oxalaţi, s. m. Sare sau ester al acidului oxalic; se găseşte în natură sau se fabrică pe cale sintetică, fiind întrebuinţată în medicină, în vopsitorie, în industria textilă etc. OXALIC, oxalici, adj. m. (Numai în e x p r.) Acid oxalic = substanţă solidă, albă, cristalizată, solubilă în apă, otrăvitoare; se întrebuinţează în vopsitorie, la fabricarea cernelii etc. OXÍD, oxizi, s. m. Compus al oxigenului cu alt element chimic. <$> Oxid de calciu = var nestins (obţinut prin arderea calcarului). Oxid de carbon = gaz incolor, fără miros şi otrăvitor, care se formează în arderile incomplete ale cărbunilor. Oxid de magneziu = magnezie. Oxid de zinc = praf alb amorf obţinut prin distilarea zincului şi folosit ca pigment pentru vopsit; alb de zinc. OXIDA, oxidez, vb. I. R e f 1. A se combina cu oxigenul, a se transforma în oxid, a se acoperi cu oxid. V. r u g i n i. OXIDABIL, -A, oxidabili, -e, adj. Care se poate oxida, care poate rugini (uşor). Metale oxidabile. OXIDANT, -A, oxidanţi, -te, adj. Care are proprietatea de a oxida, care produce oxidare. -4 (Substantivat, m.) Substanţă care are proprietatea de a produce o oxidare. Ozonul este unul dintre cei mai puternici oxidanţi. oxid Are, oxidări, s. f. Acţiunea de a s e oxida. V. r u g i n i r e. oxidAt, -A, oxidaţi, -te, adj. Care a fost supus acţiunii oxidării; care s-a transformat în oxid sau s-a acoperit cu oxid. V. ruginit. oxidAţie, oxidaţii, s. f. Oxidare. 0XIDRÎL, oxidrili, s. m. (Chim.) Hidroxil. OXIGEN s. n. Element chimic gazos, incolor, fără miros, care reprezintă aproximativ o cincime din aerul atmosferic, fiind indispensabil în procesul respiraţiei şi al arderii ; are numeroase întrebuinţări în industrie şi medicină. OXIGENA, oxigenez, vb. I. Refl. (Despre diverse substanţe chimice) A se combina cu oxigenul. ■+ T r a n z. (Cu privire la păr) A decolora prin acţiunea apei oxigenate. Ţi-ai oxigenat părul? camii, petresctj, u. N. 136. + T r a n z. (Cu privire la textile) A albi prin tratare cu apă oxigenată. OXIGENARE, oxigenări, s. f. Acţiunea de a (s e) oxigena şi rezultatul ei. OXIGENAT, -A, oxigenaţi, -te, adj. Care conţine (mult) oxigen, transformat cu ajutorul oxigenului. + Apă oxigenată = lichid incolor, constituit dintr-o soluţie de perhidrol în apă obişnuită ; are proprietăţi dezinfectante şi décolorante şi se întrebuinţează în medicină şi în industrie. + (Despre păr) Decolorat prin acţiunea apei oxigenate ; (despre persoane) cu părul decolorat prin acţiunea apei oxigenate. Umbla cu părul scurt, oxigenat. pas, z. I 90. Paviliomd era în locul unde e masa cea cu. . . două doamne oxigenate. C. petrescu, c. v. 225. 0XITÔN, oxitoane, s. n. Cuvînt care are accentul pe ultima silabă. OXIÛR, oxiuri, s. m. Vierme parazit din familia ascaridelor, care trăieşte de obicei în intestinul oamenilor (mai ales al copiilor), al unor animale sau pe unele plante. — Pronunţat : -xi-ur. OZALÎD s. n. Hîrtie acoperită cu o substanţă sensibilă la acţiunea luminii, folosită pentru reproducerea heliografică a desenelor făcute pe hîrtie de calc. OZOCHERÎTĂ s. f. Ceară minerală alcătuită din hidrocarburi parafinice, de culoare galbenă, galbenă-brună ; se foloseşte la fabricarea cerii, a luminărilor etc. 0ZÔN s. n. Corp gazos a cărui moleculă este formată din trei atomi de oxigen, reprezentînd o stare alotropică a oxigenului, care se obţine prin descărcări electrice în aer ; are numeroase întrebuinţări practice (ca oxidant, dezinfectant etc.). Aerul... se încarcă deodată cu atîta ozon, încît sub tăria lui, plăminii par că respiră pentru prima oară. bogza, c. o. 65. ozonAt, -A, ozonaţi, -te, adj. Care conţine (mult) ozon, plin de ozon. Pipăie în buzunar tichetul de tren, port-biletul cu preţul unei luni de umbră, de răcoare ozo-nată. c. PETRESCU, o. P. 1 15. Se plimbă noaptea cerbii în ozonata vale. ISAC, o. 111. OZONIZĂ, ozonizez, vb. I. T r a n z. 1. A introduce ozon într-un mediu (apă, aer) de obicei pentru sterilizare. 2. A adăuga ozon (în aerul dintr-o încăpere) în scopul măririi cantităţii de oxigen. OZONIZARE s. f. Acţiunea de a ozoniza. OZÔR, ozoare, s. n. (Regional) Model, motiv, desen al unei cusături sau ţesături. (La pl., cu pronunţare regională) Ciţiva coţi de lină subţire în patru iţe sau în ozoară. SEVASTOS, N. 46. I p P s. m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului, numită « pe », şi sunetul pe care îl reprezintă ; este o consoană ocluzivă bilabială surdă. PA interj. Formulă de salut la despărţire, întrebuinţată de obicei faţă de copii. Pa! şi noapte bună! c. PE-TRESCU, c. v. 55. PAC1 interj. Onomatopee, uneori repetată, care redă sunetul produs de o lovitură, o cădere, o detunătură de armă etc. V. buf, poc. Dă drumul ghetelor .să cadă de la înălţime pe duşumeaua goală: pac! c. petrescu, c. V. 43. N-ai idee cum ţi-o scot [măseaua] : pînă să clipeşti din ochi, odată, pac! caragiale, o. i 186. Făcea pac! în cap, şi omora. . . musca. şez. ii 121. PAC2, pacuri, s. n. (Regional) Pachet (mai ales de tutun). Vă dau [haine] pe măsură, dacă mă cinstiţi c-un pac de tutun, camix«ar, n. i 66. Ucenicul s-a întors. Stă-pînul ia pacul de tutun, îl vîră în buzunar. sadoveanu, o. i 391. Pe poliţă, deasupra vetrei, se înşirau pacurile de tutun pentru cîteva luni. C. petrescu, S. 38. + Sfoară înfăşurată în rînduri regulate pe un beţişor. O piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară. GHICA, s. 72. PÂCE s. f. 1. Stare de bună înţelegere între popoare, între ţări, situaţie în care nu există conflict armat sau război. Poporul nostru muncitor construieşte socialismul şi este hotărît să apere pacea, securitatea şi independenţa naţională. GHEORGHIU-DEJ, art. cuv. 284. E pace, tată! Toată lumea se bucură de pace. Sahia, n. 25. 2. (Mai ales în construcţii cu verbele .« a cere », « a face », « a încheia », « a semna ») Acordul părţilor beligerante asupra încetării războiului. [Tratatul asigură romî-nilor] dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, O. n 13. pace = trimis al uneia dintre părţile belige- rante pentru a trata un astfel de acord. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băţ. EMINESCU, o. X 146. 3. (într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de agitaţii, de vrajbă; bună înţelegere, armonie. Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vîrî coada. ISPIRESCU, I,. 49. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavă! creangă, a. 119. A trăi în pace (cu cineva) = a trăi în bună înţelegere, în armonie. Şi iacă aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu nevasta şi cu copiii săi. CREANGĂ, p. 179. Şi se făcu nuntă mîndră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pămîntului. Şi-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi. EMINESCU, n. 30. Expr. A îace pace (cu cineva) = a restabili buna înţelegere, a se împăca (cu cineva). Ei, eşti mînioasă. Vin de şezi colea lingă mine, să facem pace. negruzzi, s. iii 28. A strica pacca (cu cineva) — a curma raporturile de bună înţelegere, a ajunge la conflict (cu cineva). Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip, sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea, creangă, p. 263. Bună pace = bună înţelegere, armonie. Baiazid, privind la dinsul, îl întreabă cu dispreţ: — Ce vrei tu? — Noi? Bună pace. EMINESCU, O. I 146. O mie do ani pace, formulă familiară de salut. 4. Lipsă de zgomot; calm, linişte, tăcere. Nuci mari se ridicau din vii, şi un grangur cînta in pacea satului, în lumina dimineţii, sadoveanu, o. vii 60. E-atîta pace-n casă, Doar în cămin jăratecul tresare Şi mor cărbunii arşi de-nfiorare. GOGA, C. p. 17. Dintr-un timp şi vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. .. Linişte-n văzduh şi pace Pe pămînt. COŞBUC, p.i48. ^ Expr. A da (cuiva) pace (sau bună pace) sau a lăsa (pe cineva) în pace (sau în pacea lui) = a nu deranja, a nu tulbura, a nu supăra (pe cineva), a lăsa (pe cineva) în voia lui. Jupîne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina! sadoveanu, o. vii 29. Cocoşul. . . se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace. creangă, p. 67. Ba, cucuie, ba, Nu te-oi ascidta, Dă-mi tu bună pace. alecsandri, p. p. 7. (Familiar) Dă-i pace! = nu-ţi bate capul, nu te deranja, lasă ! (Neobişnuit) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Trebuie întîi să omor pe zmeu. . . căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului pace de el nu veţi avea. ISPIRESCU, i,. 195. (Formule de urare) Mergi (sau umblă, du-tc, rămîi etc.) în pace = mergi (umblă, du-te, rămîi etc.) cu bine, cu sănătate etc. Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, dumnezeu ştie cînd ne-om mai vedea. CREANGĂ, p. 199. O, gondolă iubită. . . Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare. ai^ecsandri, p. i 165. Rămîneţi cu toţii-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face. jarnîk-bîrseanu, d. 322. 5. Lipsă de zbucium sau de frămîntare, linişte, împăcare, seninătate sufletească. Erau toţi tăcuţi şi o pace lină stăpînea inimile, sadoveanu, o. rv 83. Pe această pagină, am sprijinit, ani de zile. . . fragila mea pace sufletească. galacxion, o. i 348. N-am un minut de pace. . . Şi aflu totodată plăcere-n al meu dor. BOi^intineanu, o. 200. + (în concepţia religioasă) Tihnă veşnică a omului după moarte. Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. aI/Ecsandri, p. i 199. E x p r. A nu (mai) avea pace — a fi îngrijorat, preocupat. Fii pe pace! = nu avea nici'o grijă, nu fi îngrijorat. Pace vouă! formulă bisericească de binecuvîntare. (în formule privitoare la morţi) Odihnească în pace! (sau dormi în pace î) O dormi, o dormi in pace printre făclii o mie Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie, eminescu, o. i 69. O, dormi în pace pe-aceste maluri, ai,ecsandri, p. i 219.- 6. (Familiar, adesea determinat prin « bună ») Gata, s-a sfîrşit, s-a terminat; degeaba mai vorbim. Nu ştiu, nu ştiu şi pace. SEbastian, T. 82. în mintea ei se făcuse insă un gol, un întuneric chinuitor. Nu şi-l aduse aminte şi pace. bassarabescu, V. 12. Zi-i făptură sucită şi pace bună. dei,avrancea, s. 31. De voie, de nevoie, nunta s-a făcut şi pace bună! creangă, p. 8. + (Cu sens de negaţie categorică, uneori determinat prin «bună») Nimic, nicăieri, nici gînd. Tot îl întreb, tot îi vorbesc. .. el pace! PACEA 301 — PACIÜLIE. numai ca urşii face şi tot se uită urit la mine. sadoveanu, o. m 320. Cind dau să le-aprindă, pace! lemnuşele erau jilave. RETEGANTJe, P. ni 42. Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. «a, E x p r. (E) pace de mine = s-a isprăvit cu mine, moartea mă aşteaptă. Socoteam că m-oi îneca, că va fi pace de mine. sbiera, p. 18. PACEA, pacele, s. f. (învechit) 1. Blană de pe picioarele unor animale, folosită ca garnitură sau căptuşeală Ia o haină ; p. e x t. blană în general. Vodă era. ■ ■ cu o scurteică lungă de pambriu verde îmblănită cu pacea de samur. GHICA, S. 4. 2. Mîncare făcută din picioare de viţel, de pasăre etc. cu ouă şi oţet. PACEAÜRA, paceatire, s. f. 1. Cîrpă de şters praful, de spălat vasele, podelele etc. 2. Femeie rea ; femeie depravată; termen depreciativ pentru ţigănci. I-a căzut să ajungă ordonanţă la un căpitan . . ■ Căpitanul, instirat c-o paceaură care smintea-n bătăi ordonanţele pîv.ăi le lăsa surde, betege. STANCU, d. 39. Ce v-aţi spoit aşa?... Fete de preot sînteţi, sau paceaure? pas, h. I 14. PACFÓN s. n. v. pacfong. PACFÓNG s. n. Aliaj de cupru, nichel şi zinc, care imită argintul şi care se întrebuinţează mai ales Ia fabricarea tacîmurilor. (Atestat în forma pacfon) Ce frumos erau împodobite sfeşnicele, de la cele de aur pînă la cele de pacfon ! CARAGIALE, la CADE. — Variantă: pación s. n. PACHEBÓT, pacheboturi, s. n. Navă care serveşte Ia transportul călătorilor, al corespondenţei şi al unor cantităţi mici de mărfuri pe mare. în graiul lor de ţărani vorbesc despre pacheboturi. boGza, c. o. 306. [Trenul] văzut de departe arată ca pachebotul-fantomă. c. PETRESCU, c. v. 7. PACIIÎÎŞTI s. f. pl. (Mold.) Bretele pentru susţinut pantalonii. Pantalonaşi cu pacheşti, un surtucaş şi atîta tot. La Tdrg. — Variantă: patfişti s. f. pl. PACHET, pachete, s. n. 1. Obiect sau mai multe obiecte strînse la un Ioc, învelite sau înfăşurate într-o hîrtie, pînză etc. şi, de obicei, legate, pentru a se putea păstra şi transporta mai uşor. Intră pe poartă, întovărăşit de-un băiat încărcat cu pachete. C. PETRESCU, î. Ii 170. Găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut şi frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: « poftă bună ». HOGAŞ, M, N. 59. <0> (Urmat de determinări care arată conţinutul) Ieşi in virful picioarelor şi se întoarse imediat c-tin pachet de pinzeturi. bart, e. 382. Am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. negruzzi, s. i 55. <$> (Glumeţ) Permiteţi-mi, vă rog, a vă trimite, de pe malurile frumoasei Dunări albastre, un pachet de salutări pentru toată lumea, caragiale, o. vii 163. -$> E x p r. A face paclict = a aduna, a strînge şi a lega la un Ioc mai multe lucruri. A trimite pe cineva pachet = a trimite pe cineva într-un anumit loc fără voia Iui. (Despre mărfuri mărunte, mai ales alimente) (A pune) la pachet = a împacheta pentru a fi transportat. 2. Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate, legate între ele pentru a forma o singură piesă care poate fi folosită într-un sistem tehnic. Pachetele de grinzi de lemn sînt folosite la lucrări de poduri provizorii. PACHEŢEL, pacheţele, s. n. Diminutiv al lui pachet. Aveai pacheţelul tău cu mîncare: halva şi-o bucată de pîine. PAS, z. I 268. Se uită la pacheţelul ce i-l lăsase majorul, şi rămase pe gînduri. D. zamfirescu, r. 251. PACIENT1, -Ă, pacienţi, -te, adj. (Franţuzism) Care are (sau manifestă) răbdare, care este făcut cu răbdare. Toate aspiraţiile de a se face folositor lumii, printr-o muncă pacientă şi dezinteresată, pe ea n-o mişcă şi n-o încălzesc de loc. vi.ahuţX, o. A. m 190. PACIENT2, -Ă, pacienţi, -te, s. m. şi f. Persoană bolnavă, care se găseşte în tratamentul unui medic. O pacientă, slabă de tot, gros îmbrăcată, cu ochii cercănaţi, stă în fotoliu, caiin, petrescu,- T. m 195. -f (învechit) Persoană supusă unui supliciu ; martir. (în forma paţient) Călăul n-avea decît să învirtească grindeiul ca să sugrume pre paţient. negruzzi, s. I 311. — Variantă: paţi6nt, -ă s. m. şi f. PACIÎNŢA s. f. (Franţuzism) Răbdare, îngăduinţă. Trebuie să abuzez de pacienţa d-tale şi să-ţi povestesc o mică întlmplare absolut veridică. caragiai,e, o. vii 295. — Variantă: paciinţă s. f. PACÎFIC, -A, pacifici, -e, adj. 1. Iubitor de pace, de bună înţelegere, de linişte. 2. (Invar., în e x p r.) Locomotivă pacific = locomotivă cu viteză mare, avînd două osii alergătoare, trei osii cuplate şi o osie purtătoare, folosită la tracţiunea trenurilor de călători. PACIFICĂ, pacific, vb. I. T r a n z. A restabili pacea, punînd capăt unor conflicte armate, unor tulburări, unor neînţelegeri. V. împăciui. + (în concepţia creştină) A restabili liniştea sufletească (a celui chinuit de păcate); a linişti. Eu celălalt, cel adevărat. ■ . acela fă să fie pacificat. GALACTION, O. I 219. PACIFICARE s. f. Acţiunea de a pacifica şi rezultatul ei. Acţiunea de pacificare a ţării trebuia dusă la capăt cu orice preţ. galan, z. r. 359. (Rar) împăcare. Alexandru Vardaru vru să pună din nou mina pe mina lui Radu Comşa. Avea cuvintele de pacificare pe buze. c. petrescu, î. ii 90. PACIFICATOR, -OĂRE, pacificatori, -oare, adj. Care pacifică, împăciuitor, ¿y (Substantivat; ironic) La 17SS, în Viena, unde nu ştim ce căuta pacificatorul nepoftit al conslngenilor săi ■ . . [Molnar] tipărea o gramatică germano-romină. IORGA, I,. n 287. PACIFICĂŢIE s. f. (Rar) Pacificare. Noul ban plecă să-şi ocupe provincia şi, stabilindu-se în Craiova, începu opera de pacificaţie. iorga, i.. i 153. PACIFÎSM s. n. Curent politic care propovăduieşte pacea şi condamnă orice război; p. e x t. atitudinea celui care vrea pace, care iubeşte pacea. PACIFIST, -A, pacifişti, -ste, s. m. şi f. Adept al pacifismului. + (Adjectival) Care se referă la pacifism, care ţine de pacifism. PACIÎN'ŢĂ s. f. v. pacientă. PACINIC, -A adj. v. paşnic. PAClOC s. n. sg. Primul strat de var aplicat direct pe tencuială sau pe glet. PAClŞE s. f. pl. (Regional; şi în forma păcişe) Fire de in sau de cînepă, de calitate inferioară, care rămîn de obicei în dinţii daracului după pieptănatul fuiorului; cîlţi. Ceea ce rămine in perie se numeşte cilţişori sau păcişe. pamfile, I. C. 208. Ş-am tors păcişele, Să-jni dai barizele. SEVASTOS, n. 161. — Variante : păcişe, păchişo (marian, o. n 253) s. f. pl. PACIÎÎLI s. f. v. paciulie. PACltlLIE, paciulii, s. f. (Şi în forma invariabilă paciuli) Plantă erbacee din familia labiatelor, originară din regiunile tropicale (indo-malaieze), din care se extrage i PACOSTE — 302 — PAGINĂ un ulei eteric folosit în parfumerie şi ale cărei foi uscate şi pulverizate sînt întrebuinţate pentru a parfuma îmbrăcămintea sau pentru a o apăra de insecte (Pogostemon patchouli). Cocoane înţepate... în rochii de atlas cu fel de fel de zorzoane, mirosind a paciuli cale de o postă. VI.AHUŢX, o. A. m 167. — Variantă: paciuli s. f. PĂCOSTE, (rar) pacoste, s. f. Întîmplare care prici-nuieşte necazuri mari; calamitate, nenorocire, năpastă, belea. Războiul era o pacoste pentru moşneag. SADOVEANU, o. vi 105. Şi mai este o pacoste pe capul nostru, cucoane: cheamă-ţi înapoi jandarmii pe care ni i-ai trimis prin sate, chipurile, să ne facă dreptate! sp. popescu, m. G. 63. Şi doar mă ¡i feream eu intr-o părere să nu mai dau peste vro pacoste. CREANGĂ, A. 52. (Folosit ca epitet) Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămintă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, h. 128. + (Eufemistic, mai ales în imprecaţii) Dracul, naiba. Apoi el pleacă şi se duce Pe trepte pin' la filozof, Să vadă, să cunoască modul, Cum pacostea de-i plouă podul, coşbuc, p. II 174. Să cugetăm că vor fi iarăşi mulţi carii nu vor fi ştiind ce pacoste de vorbe mai sînt şi acelea, ispirescu, u. 115. PACT, pacte, s. n. 1. Tratat încheiat între două sau mai multe state suverane, din care decurg drepturi şi obligaţii reciproce. V. acord (2). Pact de neagresiune. 2. învoială, scrisă sau nescrisă, între două părţi (instituţii, .persoane). V. convenţie, contract, înţelegere. Popond s-a oţerit de monstruoasa învoire dată lui Zaharaki, ca să facă din sătenii ţării robii lui: el cere să se desfiinţeze acel pact de crudă şerbire. AI.KCSANDIU, T. 1446. PACTIZĂ, pactizez, vb. I. Intranz. A se înţelege, a cădea la învoială, a face cauză comună cu un inamic, cu un adversar. PACTIZĂRE, pactizări, s. f. Acţiunea de a pactiza şi rezultatul ei; înţelegere, acord cu un inamic, cu un adversar. PADÎLĂ, padele, s. f. Vîslă cu pană' la ambele capete sau numai la unul dintre ele, cu care se vîsleşte alternativ în cele două borduri ale unei ambarcaţii, fără a o sprijini de marginile ambarcaţiei. PĂDIE, padii, s. f. (Regional) Padină. Fugi junghi ■ ■ ■ Du-te-n padia fără iarbă, marian, na. 393. PADINĂ, padini, s. f. Loc aproape plan sau uneori uşor scobit, aflat în vîrful unui deal sau al unui munte, pe coastă sau chiar la poalele muntelui. Pe acolo pe sus, pe podişuri, • (Substantivat) Să-ţi încalec pe pagul, Ca să-i văd şi umbletul, i. CR. i 12. PAGINĂ, paginez, vb. I. Tranz. 1. A orîndui în pagini materialul tipografic cules, cu figurile şi titlurile respective. + A schiţa planul de aşezare a materialului unui ziar, fixînd pe pagină locul fiecărui articol. 2. A numerota paginile sau foile unui caiet, ale unei cărţi, ale unui manuscris etc. La ceasul două-sprezece, aşeza tocul pe suportul unde mai aşteptau o jumătate de duzină, cu peniţele proaspăt schimbate, pagina foile, le adăoga la cele de ieri şi de alaltăieri. C. FETRESCU, c. v. 143. PAGINATOR, paginatori, s. m. Lucrător care aşază în pagini materialul tipografic cules, dînd cărţii aspectul final. Un flăcău cu faţa albită ca şi părul. . . părea să fie paginatond de noapte. Camii. PETRESCU, N. 20. PAGINATtjRĂ, paginaturi, s. f. (Rar) Numerotarea paginilor unei cărţi. Această psaltire e un volum. . ■ gros de 79 coaie de hîrtie ordinară, fără paginatură. ODOBESCU, S. i 355. PAGINĂŢIE s. f. Acţiunea de a pagina, orînduirea unui text în pagini; secţie într-o tipografie unde se efectuează această muncă. PĂGINĂ, pagini, s. f. Fiecare dintre cele două feţe (de obicei numerotate) ale unei foi de carte, de caiet, de ziar etc.; cuprinsul, textul unei astfel de feţe, p. e x t. text (mai mare sau mai mic) dintr-o operă (v. fragment). Gîrleanu a consacrat unele din paginile sale cele mai preţioase evocării omului şi naturii elementare. VIANU, A. P. 210. Lecturile le reducea la pagina sportivă ă ziarelor şi revistelor ilustrate, c. petrescu, c. v. 87. Una din paginile ccle mai minunate din. . . Taras Bulba. ODOBESCU, s. iii 20. <£■ E x p r. (Tipogr.) A pun© în pagină = a pagina. -4" F i g- (Cu determinări) Moment istoric; eveniment sau faptă importantă, demnă de consemnat. Calafatul îşi are de mult paginile lui de suferinţi. VLAHUŢĂ, R. p. 12. — PI. şi: pagine (RUSSO, s, 47). PAGODĂ — 303 — PAIA pag<3dă, pagode, s. f. Templu la unele popoare din I Extremul Orient, a cărui construcţie este dominată de un turn piramidal format din mai multe acoperişuri suprapuse, ale căror streşini sînt întoarse în sus, ceea ce îi dă o siluetă caracteristică. Ici o pagodă.. ■ alături o biserică împodobită in stil rococo. RM.KA, o. 103. Ochiul vesel intîlneşte. . . Turnuri nalte şi pagode unde cîntă vechiul bonz. ALECSANDRI, p. m 84. PAGUBĂ, pagube, s. f. 1. Pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva; stricăciune care provoacă o astfel de pierdere. V. prejudiciu. Aşa să fie ptrîul Horincei adincit fi curăţit! n-ar mai face atîta pagubă bieţilor oameni, cind vine primăvara de nămoleşte şesid, ori vara de-neacă semănăturile! SP. popescu, m. G. 80. Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare, insă ca tovarăş era părtaş la toate, şi la pagubă şi la cîştig şi prietenos cu fiecare. CREANGĂ, p. 247. Au văzut că paguba nu era atîta pe cit el o socotea. DRĂGHICI, r. 116. -$> F i g. La acestea se mai adaugă şi alte pagube morale, caragiale, o. iii 203. «0» E x p r. A fluiera a pagubă = %şi manifesta (fluierind) părerea de rău pentru o pierdere suferită, pentru o nereuşită. Plecă şi ii lăsă cu buzele umflate, cu braţele încrucişate şi fluierind a pagubă. ISPIRESCU, L. 249. Atîta pagubă (şi dobîndă) sau mare pagubă, nici o pagubă! expresii exclamative care arată nepăsarea pentru o pierdere suferită sau faţă de anumite situaţii. Aşa cum era el îmbrăcat, nici o p igubă! C. petrescu, a. r. 6. Taci, măi, zic eu, ce mai vorbeşti in bobote; că s-a minie omul şi s-a duce şi el acasă. — Ei, ş-apoi? Ce mare pagubă! creangă, a. 105. A lucra (sau a ieşi) în pagubă = a munci degeaba, fără a realiza un cîştig sau pierzînd bani, timp. [Tata] ieşea in pagubă mai mare cind lucra la alt antreprenor, pas, Z. i 33. Ţăranul lucrează pretutindeni in pagubă, graţie sistemului de învoieli ce i s-a impus. rebreanu, r. i 261. A rămîne de (mai rar a sufla a) pagubă = a rămîne păgubaş, a fi în pierdere. Dacă stă-pînirea împarte moşia, apoi are s-o împartă la cei săraci şi fără pămînt, iar dînşii suflă a pagubă, rebreanu, r. i 239. A nu se alege cîştigul din pagubă = a nu-i ieşi cuiva nici un cîştig de pe urma muncii depuse, a fi nenorocos în afaceri. 2. (învechit şi popular, în expr.) Pagubă că... se spune pentru a exprima părerea de rău faţă de o situaţie neplăcută; păcat că. . . Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă. .. ca să poată săpa mintuitorul semn. negruzzi, s. i 89. Prin grădină pe cărare, Pagubă că-i iarba mare Şi nu poci mere horind, Mîndrului versuri făcînd. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 253. PAIIAlt, pahare, s. n. 1. Vas mic de sticlă (mai rar de metal), cu pereţii de obicei înalţi, din care se bea apă sau alte lichide; conţinutul vasului; vasul împreună cu conţinutul. Bău paharul dintr-o dată, îl ridică şi îl izbi de podele, sadoveanu, o. i 456. în timpul mesei, printre paharele şi ulcelele ridicate în sănătatea tinerilor şi a bătrî-nilor, zburau cu vioiciune felicitările şi glumele cuviincioase. BUJOR, S. 101. Pe colacul fîntînii erau două pahare de argint. creangă, p. 290. Dă-mi un pahar de apă cu gheaţă! negruzzi, s.i63.^ Expr. Bun de paliar=care obişnuieşte să bea băuturi alcoolice. La masă elprînzea totdeauna împreună cu doisprezece ciraci ai săi. . . toţi buni de pahar şi vînători de meserie. GANE, n. i 171. (în metafore şi comparaţii simbolizînd curăţenia) Nici unul pînă acum n-a fost in stare să-i ţie căsuţa pahar, să-i fie omului mai mare dragul, bassarabescu, v. 96. Numai trei mîndre-am avut: Vna-n deal Ca ş-un. pahar. JARnîk-bîrseanu, d. 95. (Simbolizînd suferinţa) Dar multe, doamne, i-au bătut — I-a fost paharul plin. coşbuc, p. I 229. Era silită a bea un nou pahar de durere, negruzzi, s. I 49. <0> Pahar dulce (sau de dar) = pahar de vin sau de ţuică (de obicei îndulcit cu miere), care se oferă oaspeţilor la nuntă şi pentru care aceştia dăruiesc bani mirilor. La paharul dulce s-a adunat de la nuntaşi de două ori cit cheltuiala. SADOVEANU, P. M. 204. Negustorul, după ce a băut pahartd cel dulce, a dăruit celor tineri o căruţă plină de odoare scumpe, marian, o. ii 321. Pahar de cale-albă — pahar (de vin) pe care părinţii miresei îl dau tinerilor căsătoriţi să-l bea cînd se despart de ei. <$• E x p r. A sorbi (pe cineva) într-un paliar do apă v. sorbi. A da paliarul peste cap v. cap1 (I 1). “ 2. (Popular, mai ales la pl.) Ventuză (2). I-a pus baba.. . pahare şi n-are voie să iasă din casă. c. PETRESCU, R. DR. 205. — Pl. şi: (regional) pahară (EMINESCU, o. I 294). — Variantă: păhdr (sadoveanu, p. s. 48, eminescu, o. iv 87, contemporanul, Vj 298) s. n. PAHARNIC, paharnici, s. m. (în trecut uneori în forma mare paharnic) Mare demnitar de la curtea domnitorilor romîni, boier de divan care administra viile şi pivniţele domneşti şi avea grija dărilor în natură datorate domnitorului din vinul produs în ţară. Trei boieri rămaseră. . . paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr. delavrancea, o. ii 39. + Cel care toarnă de băut oaspeţilor Ia masă. Astăzi paharnic e Hiltruna, Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei Al neamului, paharul la zile mari să-l bei Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă. coşbuc, p. i 161. PAHIDÎRM, pahidermi, s. m. Mamifer cu pielea foarte groasă, cu păr puţin şi cu picioarele terminate cu copite, cum sînt: elefantul, hipopotamul, rinocerul etc. PAHONŢ, pahonţi, s. m. Soldat cărăuş din fosta armată ţaristă. în faţa Vidimdui stau rominii; în locul vagoanelor erau pahonţii. D. zamfirescu, r. 188. — Variantă :_[]ioll Om de paie = om lipsit de personalitate, de care se serveşte cineva în vederea profitului său personal. Foc de paie — entuziasm sau pasiune trecătoare. (Familiar) Fin ori paie? — rezultat bun sau rău? (în proverbe) şi construcţii metaforice) Vezi paiid din ochită altuia, dar nu vezi bîrna din ochiul tău v. b î r n ă. Paiid, cit de mic, îşi are umbra lui = orice lucru mic are o importanţă oarecare. A se agăţa şi de un pai, se zice cînd cineva recurge, în cazuri desperate, la un sprijin cît de slab, în speranţa că îl va salva. A întemeia (ceva) pe paie = a întemeia ceva pe o temelie şubredă; a clădi pe nisip. La ei norocul este întemeiat pe paie. negruzzi, s. ii 241. Arde focu-n paie ude, se zice despre o pasiune care mocneşte. Dăduse şi el in pîrpăra însuratului. Ş-apoi. . . cînd ii omul in doi peri. ■ . e cum ii mai rău. Vorba ceea: arde focu-n paie ude. CREANGĂ, P. 166. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. Fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cu paiul. CREANGĂ, p. 306. A stinge focul cu paie sau a pune paie peste foc = a interveni într-o discuţie sau ceartă cu scopul de a potoli pe adversari, aducînd argumente care îi înverşunează mai tare. A-şi aprinde paie-n cap v. aprinde. + F i g. Cantitate foarte mică din ceva. Nu cerşeşte un romin, Nu cerşeşte cît mai are un pai de nădejde-n sin. hasdeu, R. V. 10. PAlA1 adj. invar. (Turcism învechit, despre boieri) Fără funcţie, cu rang sau titlu onorific. Vodă adunase pe boierii halea şi paia. ghica, S. 322. (Substantivat) [Boierii] cari aveau numai rang fără a avea funcţiune se ziceau paia. GHICA, s. XIV. PAIA — 304 — PAJURĂ FAlA2, paiele, s. f. (Turcism învechit) Titlu onorific, boierie. E x p r. A-i da (cuiva) paiele = a încuraja (pe cineva) să fie obraznic; a-i da (cuiva) nas. Nu puteau scăpa bietele miţe din miinele^ noastre, pină ce nu ne zgiriau şi ne stupeau, ca pe noi. — încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paiele! aşa-i? creangă, a. 37. PAIÂJEN s. m. v. păianjen. PAIÂNGĂX s. m. v. păianjen. PA1ANJEKÎŞ s. n. v. păienjeniş. PAIA^iT s. n. v. paiantă. PAIANTĂ, paiante, s. f. 1. Schelet de bare de lemn, cu golurile dintre bare umplute cu împletituri de nuiele, zidărie, sau acoperite cu plăci, scînduri etc., din care se construiesc pereţii unor case. Tinda a fost împărţită în două printr-un zid de paiantă, stancu, D. 437. Pe o parte şi alta a ogrăzii se întindea cîte un şir de odăiţe de paiantă, acoperite cu olane. i. BOTEZ, ŞC. 15. La mijloc casa ruinată, in ale căreia ziduri se vedea pe ici, pe colo paianta, slavici, N. i 268. 2. Fiecare dintre barele de lemn care proptesc stîlpii scheletului caselor ţărăneşti. — PI. şi: paiente (macedonski, o. m 50). — Variantă: palănt, paianturi (pamfile, i. c. 184), s. n. PALÂTsŢ s. m. v. paiaţă. PAIÂŢ s. m. v. paiaţă. PAIAŢA, paiaţe, s. f. 1. Actor de circ sau de bîlci care stîrneşte rîsul prin înfăţişarea lui caraghioasă, prin glume şi ghiduşii. V. măscărici, bufon, clovn. Se gîndea: Sîfit ridicol, mă agit ca o paiaţă. dumiTrrj, B. F. 39. Sătetii cu feţe liniştite. . . se purtau încet spre comedii, unde urlau paiaţe pestriţe, ridicate pe podişte de lemn. SADOVEANU, o. iii 384. Erau două paiaţe mici, foarte comice. CARAGLALE, O. în 20. + Păpuşă îmbrăcată ca un clovn. începu să izbească cu piciorul în căruciorul roşu, în paiaţa turtită care scoase sub călcîi un ţipăt muzical. C. PETRESCU, S. 205. Celor nevinovaţi, păpuşile ori soldaţii de plumb sau toate dihăniile şi paiaţele vorbitoare li se cuvin, — dar este o vîrstă la care copilul întoarce capul plictisit de la jucărele. ANGHEL, PR. 179. 2. F i g. Om caraghios, neserios, lipsit de personalitate. Ludovic al XVl-lea era o nenorocită făptură omenească, o paiaţă încoronată, fără voinţă şi fără cap. IExpr. A i'aco (sau a da) palancă = a culca la pămînt, a doborî. Şi eu fuga şi ea fuga, pînă ce dăm cînepa toată palancă la pămînt. creangă, a. 49. 2. (Ban., Olt.) Adăpost rudimentar pentru vite, făcut la cîmp din furci înfipte în pămînt şi din pari aşezaţi orizontal, pe care se pun paie sau stuf. — Variantă: palăngă (STancu, d. 216) s. f. PALANCA 2, palănci, s. f. (Mold.) Turtă de făină de porumb, coaptă în vatră. Dîndu-i baba o bucăţică de palancă, coaptă în spuză şi plină de cenuşă, îl porni cu iapa la păscut. ŞEZ. VII 10. PALANCHÎN, palanchine, s. n. Lectică. Colo, sub sicomori tineri. .. Palanchinul. . . trece prin papura argintie, Cu perdelele-i de-argint. negruzzi, s. ii 132. PALÂNGĂ s. f. v. palancă1. PALĂŞCĂ, pălăşti, s. f. (învechit şi popular) Geantă de piele (care se poartă la şold). Palaşca cu zapisulpe care-l dedese Adam diavolului, cînd ne-a vîndut pe noi, era după gitul lui Sarsăilă. pamfilE, S. v. 143. Cartuşieră. PALĂT1 s. n. Peretele superior al cavităţii bucale; cerul-gurii. Palat dur = bolta osoasă a cavităţii bucale, limitată de dinţi. Palat moale = prelungire a palatului dur înspre partea posterioară a cavităţii bucale, alcătuită dintr-un muşchi mobil. PALĂT2, palate, s. n. Clădire somptuoasă, caracterizată printr-o arhitectură monumentală, în care îşi are sediul o autoritate, o instituţie sau care serveşte ca reşedinţă unui suveran; p. e x t. casă mare, boierească. Cu timpul cad palatele regale Şi zboară stol de lilieci prin sale. coşbuc, p. n 287. [Moşneagul] cutii ajunge în tîrg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. creangă, p. 80. Lună tu, stăpîn-a mării. .. Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! eminescu, o. i 130. (Poetic) Aruncă [buzduganul] în sus aproape de palatul de nori al lunii. eminescu, n. 4. — Pl. şi: (învechit) palaturi (ispirescu, h. 8, ALEC-sandri, p. i 191). PALATAL, -Ă, palatali, -e, adj. (Despre sunete) Articulat prin atingerea sau apropierea limbii de cerul-gurii. Sunet palatal. « E » este o vocală palatală. (Substantivat) Palatalele se articulează în regiunea palatului dur. FALATALIZĂ, palatalizez, vb. I. T r a n z. A transforma un sunet nepalatal într-unul palatal (mutînd locul de articulaţie în regiunea palatului dur). PALATALIZĂEE s. f. Faptul de a palatali za. [Petru Maior] este cel dintîi care pune problema vechimii palatalizării. MACREA, f. 44. PALATALIZĂT, -Ă, palatalizaţi, -te, adj. (Despre sunete) Care a suferit fenomenul palatalizării; muiat. PALATIN1, palatini, s. m. Mare demnitar în sistemul feudal apusean, de obicei guvernator al unei provincii. Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leşcinski cînd îi fusese trimis deputat de confederaţia Varsaviei. Junele palatin plăcu cuceritorului şved. negruzzi, s. i 177. [Tirgul] are încă o grădină, cu un palat mare, împodobit cu tot felul de flori şi copaci. . . a grafului Alfred de Potoski, unul din cei mai bogaţi palatini leşăşti. kogăl-NICEANU, S. 7. PALATÎX2, -Ă, palatini, -e, adj. Al cerului-gurii, al palatului1. Văl palatin. t=i Cavitatea nazală este despărţită PALATINAT — 306 — PALET de cea bucală printr-un perete osos format din oasele palatine, continuate cu vălul palatului, anatomia 67. PALATINĂT, palatinate, s. n. (învechit) Demnitatea de palatin. + Teritoriu sau provincie guvernată de un palatin. Palatinatul Podoliei. PALAVĂTIC, -Ă adj. v. p&Iăvatic. PAL AVII A GE ĂLĂ, palavrageli, s. f. Faptul de a palavragi; vorbărie, flecăreală. — Variantă: pălăvrăgeală s. f. PALAVRAGI, palavragesc^ vb. IV. I n t r a n z. (Şi în forma pălăvrăgi) A spune palavre, a sta de vorbă despre lucruri lipsite de importanţă ; a flecări, a trăncăni. Vă întâlneaţi tot grupul în colţul străzii tale ca să vi se pară drumul mai scurt şi pălăvrăgeaţi şi chiar vă zben-guiaţi. pas, Z. i 294. <0* F i g. Pălăvrăgea un graur, prindeau copacii grai. lesnea, i. 140. T r a n z. Pe cînd înaintam astfel spre otacul nostru de sară, pălăvrăgind vrute şi nevrute ^ se juca între mine, căruţaş şi prietenul meu Panaite o comedioară de oarecare haz. sadoveanu, o. l. 27. — Variantă: pălăvrăgi vb. IV. PALAVRAG10ÂIIĂ, palavragioaice, s. f. (Rar) Femeie flecară, care spune palavre. PALAVRAGIU, palavragii, s. m. Om care spune palavre, care îndrugă verzi şi uscate; flecar, farfara, limbut. I. Ghica. . . vorbeşte adesea despre liberali ca de nişte palavragii, ibrăileanu, SP. cr. 130. «6 (Adjectival) îl vedea utilizînd cu îndemînare toate apucăturile de şcolar leneş şi chiulangiu, turbulent şi palavragiu. C. PETRESCU, C. V. 107. PALÂVRĂ, palavre, s. f. (Mai ales la pl.) Vorbă goală, fleac; minciună, balivernă, braşoavă. Palavra e altceva decit beţia de cuvinte. E plăcerea unui om mediocru fi lipsit de seriozitate de a spune tot ce-i trece prin cap. Ierăileanu, S. 48. Nu-mi plac brafoavele. . . n-avem timp de pierdut cu palavre. alecsandri, T. 739. Ciobanul. . . crezu palavrele babei. ŞEZ. vi 110. <0> (în construcţii cu verbele « a spune », « a tăia », « a turna ») Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua... cînd începi a tăia la palavre vînătoreşti. odobescu, S. iii 45. l'A LA1, pale, s. f. Cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa; cantitate de fîn, de paie etc. care se poate lua o dată cu furca; p. e x t. grămadă. Valuri turburi crefteau amestecate cu pale de fin, cu strujeni ¡i cu găteje. Sadoveanu, o. n 141. Se pleca holda, afezîndu-şi aurul pale-pate pe unde treceau cu aripele lor secerătorile. ANGHEL, PR. 83. N-ai nimic în car, păcătosule ? — Jupîn ceauş. . . nimic; o pală de finaţ. DELAVRANCEA, s. 206. <$> (Prin analogie, în legătură cu diverse lucruri care se despart în fîşii, pături, valuri) Prin văi se inmlădiau pale de ceaţă, sadoveanu, O. vi 95. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. DEI.AVRANCEA, H. T, 255. Pale de umbră se lăţesc pe măguri. vlahuţă, o. A. 418. Fi g. Vremea... s-aşterne-n pale. vlahuţX, p. 33. PĂLĂ2, pale, s. f. (învechit şi arhaizant) Sabie lată şi scurtă, adesea cu două tăişuri; paloş. Stai, răcni cu glas mare cazacul, vînturîndu-şi pala. SADOVEANU, O. I 175. Tudor se vede păşind cu fală, C-o ghebă scurtă şi-n-cins c-o pală. isoi.i.iac, o. 161. Şi cu pala lui cea nouă Pe balaur tăia-n două. ALECSANDRI, p. P. 12. I’ĂLĂ3, pale, s. f. Fiecare dintre braţele unei elice de avion, de vapor etc. + Aripă în formă de lamă, aproximativ perpendiculară pe suprafaţa laterală a rotorului unei turbine sau al unei pompe, prin intermediul căreia se transmite mişcarea fluidului la arborele maşinii sau invers. PĂLĂ4, pale, s. f. (învechit) Capriciu, toană, ţicneală. Am. .. din natură Un arţag, o pală, de cam cert din gură. pann, P. v. H 99. PĂLCĂ, palce, s. f. (Mold.) Vargă, nuia. Luind cîte pe-un drăcufor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, p. 306. + Lovitură cu varga. Căpitanul... porunceşte să-i deie 100 de palce. La TdrG, PALÎE, palei, s. f. Reazem intermediar între cele două picioare de la capetele podurilor de lemn cu mai multe deschideri. PALEOCÎN s. n. Prima epocă geologică a paleoge-nului care cuprinde cea mai veche serie de straturi geologice terţiare. — Pronunţat: -le-o-. PALEOGÎN s. n. Perioadă geologică în prima jumătate a erei terţiare; numulitic. PALEOGRAF, paleografi, s. m. Om de ştiinţă care se ocupă cu studiul paleografiei. PALEOGRĂFIC, -Ă, paleografiei, -e, adj. Referitor la paleografie. Aceste trei pietre sînt fi de interes istoric fi de un mare interes paleografie; n-avem nimic asemenea în muzeul nostru, boli,iac, o. 281. PALEOGRAFIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul scrisului vechi şi cu descifrarea textelor vechi. PALEOLITIC, -Ă, paleolitici, -e, adj. Referitor la epoca pietrei cioplite. <^> Epoca paleolitică = cea mai veche epocă din istoria evoluţiei umane, cînd oamenii se serveau de unelte şi arme de piatră cioplită (şi nu şlefuită). (Substantivat, n.) Obiecte din paleolitic. PALEONTOLOG, paleontologi, s. m. Om de ştiinţă care se ocupă cu paleontologia. — Pronunţat: -le-on-, PALEONTOLOGIC, -Ă, paleontologici, -e, adj. Referitor la paleontologie. — Pronunţat: -le-on-, PALEONTOLOGIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul animalelor şj plantelor care au trăit pe pămînt în epocile anterioare celei actuale şi care ne sînt cunoscute din resturile păstrate în stare de fosile în depozitele sedimentare ale scoarţei terestre. — Pronunţat: -le-on-. PALEOSLÂV, -Ă, paleoslavi, -ey adj. Vechi~slav bisericesc. Text paleoslav. Limbă paleoslavă. — Pronunţat: -le-o-, PALEOTÎRTU, paleoterii, s. m. Animal mamifer erbivor din prima jumătate a erei terţiare, asemănător tapirului. — Pronunţat: -le-o-. PALEOZOlC, -Ă, paleozoici, -e, adj. Referitor la era primară (în care apar primele vieţuitoare terestre). Era paleozoică = prima eră geologică, caracterizată prin formarea munţilor, prin apariţia tuturor tipurilor de nevertebrate, prin apariţia unor peşti vertebraţi şi a reptilelor primitive şi prin dezvoltarea florei continentale pînă la conifere; eră primară. PALÎ STRĂ, palestre, s. f. (în vechea Grecie) Loc unde se făceau exerciţii corporale (gimnastică, lupte). PALETĂ, palete, s. f. 1. Placă de lemn, uneori de porţelan etc., pe care pictorii îşi aşază vopselele cînd lucrează şi îşi fac amestecurile de culori. Consideraţii mai amănunţite asupra picturii lui, a felului cum lucrează, PALIATIV — 307 — PALMĂ cum îşi pregăteşte paleta şi îşi Îmbină culorile vi le vor spune alţii, mai competenţi, anchel, pr. 156. «$>• F i g. Deşi trăind in romantism, adică intr-o epocă in care paleta scriitorilor s-a încărcat de culoare. . . Bălcescu rămine un scriitor sobru, vianu, S. 79. 2. Lopăţică rotundă de lemn, acoperită cu cauciuc sau plută, cu care se lovesc mingile la tenisul de masă. V. r a c h e t ă. 3. Piesă plată de forme variate, folosită ca unealtă de presat, netezit, făţuit. + Piesă în diferite mecanisme. + Pală3 de dimensiuni mai mici. PALIATÎV, -Ă, paliative, adj. 1. (Despre medicamente şi tratamente) Care ameliorează sau înlătură simp-tomele unei boli pentru un timp scurt; care are un efect aparent şi temporar, fără să suprime cauza răului. 2. F i g.. Care înlătură numai aparent sau în mod provizoriu efectele unei situaţii dificile. Măsuri paliative. -ţ- (Substantivat, n., mai ales la pl.) Mijloace care nu rezolvă decît temporar sau aparent o situaţie dificilă. FALICĂR, palicari, s. m. Voluntar grec în războiul pentru independenţă din 1821; p. e x t. voinic, viteaz, f erou. Tomnatecul şi frumosul palicar tresări înfiorat, acoperindu-se în grabă cu pătura fină de păr de cămilă. camil PETRESCU, o. II 115. I l-au adus prin urmare pe căpitan Manoli. . . Mai rar aşa palicar! înalt, spătos şi mustăcios — o mîndreţe de arnăut! caragiai,e, p. 97. 1*ALÎCI, paliciuri, s. n. (Mold., Bucov.) Păhărel de vin sau de rachiu de 50 de grame; conţinutul unui asemenea păhărel. V. cinzeacă Voi, voinicilor, duceţi-vă de mai cinstiţi cîte un palici de vin. sadoveanu, o. i 44. PĂLID, -Ă, palizi, -de, adj. (Despre oameni) Fără sînge în obraz, alb la faţă (din cauza unei emoţii, a unei boli etc.). Palidă, c-un zîmbet melancolic, avea nişte ochi adinei, măriţi de cearcăne negre, bart, e. 363. Atîtea nopţi de zbucium şi veghere Ce slab şi palid te-au făcut la faţă! iosif, v. 159. El vine trist şi gînditor Şi palid e la faţă. EMlNES’cu, o. i 172. -+■ Fără strălucire, lipsit de intensitate luminoasă. Mă aflu în curtea unei clădiri bine îngrijite, cu ferestre mari lucind în soarele palid al dimineţii, sadoveanu, o. vi 357. Reci şi palide-n senin Se ivesc deasupra stele. TOPÎrceanu, b. 39. Şi cadrele-a-urite ce de păreţi sînt prinse Sub palida lumină apar misterios, alecsandri, p. a. 109. (Adverbial) Mulţimea dimprejur rise palid, fără veselie, dumitriu, n. 29. PAL1DITĂTE, palidităţi, s. f. Paloare. PALIÎR1, paliere, s. n. (Tehn.) Lagăr. PALIÎIR2, paliere, s. n. Platformă amenajată Ia scara unei clădiri, de obicei la nivelul fiecărui etaj. I’ALIMI’SflST, palimpseste, s. n. Pergament de pe care s-a şters sau s-a ras scrierea iniţială, pentru a face loc unui text nou. PALINCĂ, palinci, s. f. (Transilv.) Rachiu. Ca rachiul dumitale, n-am mai băut eu aşa ceva decît în ţara ungurului, de-i zicea trăscău, spre deosebire de altul mai slăbuţ, de-i zicea palincă, c. PETRESCU, r. dr. 131. — Variantă : palincă s. f. PALINGÎJŢĂ s. f. v. pălincuţă. PALIiV GEMiZĂ s. f. 1. Metamorfism al rocilor eruptive sau sedimentare, produs la adîncimi foarte mari în geosinclinale, sub influenţa aproape exclusivă a temperaturii. 2. (în filozofia idealistă) Renaştere după o moarte reală sau aparentă, + F i g. Regenerare, reînnoire morală. PALINODÎE, palinodii, s. f. Poezie, apărută mai întîi în literatura clasică antică, în care poetul retractează cele spuse (împotriva cuiva) într-o poezie anterioară; discurs de retractare. PALISÂDĂ, palisade, s. f. Obstacol folosit la lucrările de fortificaţie mai vechi, alcătuit din pari groşi şi lungi bătuţi în pămînt, legaţi între ei cu seînduri, frînghii etc. şi avînd, de obicei, între spaţii împletituri de nuiele, de mărăcini sau de sîrmă ghimpată. Palisadele de lemn au pierit negreşit, mistuite de incendiu, odobescu, S. ii 281. Cum se săvîrşi întărirea palisadelor cetăţuiei, Sinan-paşa puse într-însa două tunuri mari. . . muniţii şi bucate îndestul, bălcescu, o. ii 99. PALISĂjVDRU, palisandri, s. m. Arbore cu lemn tare şi dens, de culoare violacee-ruginie, cu miros plăcut, întrebuinţat pentru mobile fine (Jacaranda obtusifolia). Pat de purpură subt baldachin, cu stîlpi de palisandru. sad ove anu , D. P. 178. Ea stă la masă, pe un scaun de palisandru, exemplar unic. VEAiru'rX, o. a. iii 7. PĂLIŢĂ, paliţe, s. f. (Transilv.) Nuia, vargă, băţ. Pentru-o mîndră ca a mea Multă cale-aş trepăda; Dară pentru maică-sa, Nici o urmă n-aş călca, Că-mi deschide portiţa Şi mă ia cu paliţa. bebicescu, p. p. 391. Varga undiţei. PALÎU, -IE, palii, adj. (Regional; despre privire) încrucişat, ponciş, strîmb. (Adverbial) Nu e chior. Se uită cam paliu, asta e tot. De văzut vede bine. stancu, d. 44. PALM, palmi, s. m. (Neobişnuit) Palmier. Palmii risipiţi în crînguri, auriţi de-a lunii rază, Nalţă zveltele lor trunchiuri. EMINESCU, O. I 44. PALMĂC, palmace, s. n. (Mold.) Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 3,484 cm şi echivalînd cu a opta parte dintr-o palmă. [Din cal] mai rămăsese coşul gol al coastelor şi cîteva palmace de piele întinsă pe cap şi pe spinare. MIRONESCU, S. a. 120. Neabătîndu-mă adică din cale cu un palmac măcar la dreapta sau la stînga, mă întorsei pe acelaşi drum la întăriturile mele. hogaş, m. N. 183. Am văzut că era un abecedar cu slove de-un palmac de mari. NEGRUZZi, S. 1 7. <~> Palmac de pămînt (sau de moşie) = suprafaţă mică de pămînt cultivabil. Pe palmacul lui de pămînt trebuia să-şi ridice fiecare vitele şi plozii. GALAN, z. r. 89. Şi tu vrei să pui bir pe pămint? — Vreu, cu atit mai mult că n-am nici un palmac de moşie, aeecsanbri, T. 1660. PALMARÎS s. n. (Livresc) Listă în care se înscriu succesele sau victoriile (sportive, literare etc.) obţinute de cineva. PALMĂT, -Ă, palmaţi, -te, adj. 1. (Despre frunze) Care are marginea cu crestături adînci şi ieşituri dispuse ca degetele depărtate ale unei palme. Privea dus frunzele palmate cu multe colţuri, mladele palide şi ciorchinile neîmplinite, dumitriu, n. 250. ' 2. (Despre picioarele păsărilor înotătoare) Cu degetele împreunate printr-o membrană. Gîştele au picioarele palmate. PĂLMĂ1, palme, s. f. 1, Partea dinăuntru a mîinii, de la încheietură pînă la vîrful degetelor. Tudor Şoimaru sta cu fruntea răzimată in palme şi cu coatele pe genunchi, sadoveanu, o. vn 65. Nu pot mînca de lacrimi Şi trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot, Şi-ngrop în palme capul Şi-mi cint amarid tot. COŞBUC, p. I 60. (Metaforic) Cădeţi cu dărnicie, ploi proaspete de toamnă, Cimpiile întinse vă prind in palma lor. dragomir, p. 60. <$■ Podul palmei v. pod. Dosul palmei v. dos. Muchia palmei v. muchie. Loc. a d v. Ca-n palmă = a) foarte bine, în cele mai mici amănunte. [Călăuza] cunoştea ca în palmă toate cotiturile munţilor. La TDRG. Ol cunosc ţara ca-n palmă, 20' PALMĂ — 308 — PALONIER cu drumurile, cu ascunzătorile. delavrancea, O. n 246 ; b) cu suprafaţa netedă; (în legătură cu pielea omului) fără păr, chel. Au rămas preoteasa pe cap ca-n palmă. La tdrg. Calcă bine. . . Nu-ţi fie teamă, e ca-n palmă. .. delavrancea, o. ii 288 ;- c) de loc, nimic, nicăieri. Dau în dreapta, întreabă-n stînga... Sora nu-i ca-n palmă! RETEGANUL, p. v 23. Cînd mă uitam în oglindă, barbă şi musteţe ca-n palmă, creangă, a. 86. Ca din palmă = pe nevăzute, repede. Am răpit pe Sînsiana, fata Ini Pa-pură-împărat, şi cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoţ şi mi-o fură ca din palmă. alECSandri, T. i 456. E x p r. (A lucra) cu palma sau cu palmele = a face zile de muncă lucrînd numai cu braţele, fără vite, căruţă sau unelte agricole. Chemarea la primărie înseamnă bir mai mare. • • zile de muncă cu palmele pentru pălmaşi. STANCU, d. 54. Socotesc ei ce socotesc, boierul cu vechilul, şi-l scot dator cu două fălci de arat, una de praşilă şi treizeci de zile cu palma, vlahuţă, o. a. 356. A bate din (sau în) palme v. bate ("VI*1). A îace (ceva) bătînd din palme sau cît ai bate din (mai rar în) palme = a face ceva repede. Asta nu se poate face bătînd din palme. Am lucruri de predat, demetrius, C. 58. Cîte alte lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme! CREANGĂ, P. 153. Prăpădi. . . cît ai bate în palme tot ce cîştigase şi moştenirea lui tată-său pe deasupra. negruzzi, s. i 81. A bate palma cu cineva v. bate. A fi în palmă = a fi la îndemînă, în apropiere, aproape. laşul e departe, nu-i colea în palmă. La Tdrg. (A ţine sau a duce, a purta pe cineva) ca pe palmă (sau palme) = a îngriji foarte bine (de cineva), a avea grijă să nu ducă lipsă de nimic. Pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te ţin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A avea (pe cineva) în palmă = a avea (pe cineva) la discreţia sa, în puterea sa, a-1 domina. Mult m-ai purtat. . . de nas, da. . . de-acu te am şi eu in palmă. La tdrg. A cădea în palma cuiva = a ajunge la discreţia, în puterea, în stăpînirea cuiva. Lasy pe mine, mi-a cădea-n palmă. La tdrg. A juca (pe cineva) pe palmă = a dispune de cineva după bunul plac. Cînd va creşte păr în palmă = niciodată. A-1 mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea dorinţa de a bate pe cineva. A ghici în palmă — a ghici cuiva viitorul după liniile palmei. 2. (în construcţie cu verbele «a da», «a trage», «a cîrpi», «a arde») Lovitură aplicată cuiva (peste obraz) cu palma (1). Şi eşti copilul meu Şi te iubeam! Nu ştiu cui trebuie să-i dau palme, ţie sau mie. DEMETRIUS, C. 68. Cocoana s-a ridicat şi dumneaei şi s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă. CARA-giale, o. iu 36. Se vîră, el ştie cum şi pe unde, în odaie la Ivan şi-i şterge o palmă prin somn cît ce poate. CREANGĂ, p. 303. E x p r. A lua (pe cineva) la (sau în) palme = a lua (pe cineva) Ia bătaie, a pălmui. A purta sau a duce (pe cineva) în palme = a bate într-una pe cineva, în mers. Văzîîidu-se astfel înşelat, într-atîta s-a turburat, de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amîndoi voinicii. RETEGANUL, p. V 41. 3. Veche unitate de măsură pentru lungimi (de aproximativ 25 cm în Muntenia şi 28 cm în Moldova), egală cu distanţa dintre extremitatea degetului celui mare şi a celui mic, bine întinse în lături. Spicul griului creşte lung de-o palmă. GHICA, S. A. 89. în cap avea un şlic de o circonferenţă cel puţin de şepte palme, negruzzi, s. i 16. Şi-i de-o palmă lat in frunte. jarnîk-bIrsEANU, d. 136. Palmă îngenuncheată (sau domnească) — veche unitate de măsură pentru lungimi, mai mare cu aproximativ 3 cm decît palma. Chimiru-i lat de o palmă domnească .. . îi dădeau o înfăţişare deosebită. HOGAŞ, DR. n 98. Rezemă [drugii] de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. ISPIRESCU, L. 59. Un lat de palmă — lăţimea palmei cînd degetele sînt lipite unul de altul. Era cu un lat de palmă mai înaltă ca dinsul. c. petrescu, î. n 213. <$>• L o c. adj. De o palmă = de dimensiuni neobişnuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cît ar trebui sau cît ne-am aştepta să fie). în cabinele cochet vopsite în culori felurite, cu perdeluţe la ferestre de-o palmă.. . trăiesc familii întregi cu toată gospodăria lor. BART, E. 330. Expr. 0 palmă de loc = a) o distanţă mică. De la Neamţ la Folticeni şi de la Fălticeni la Neamţ era pentru noi atunci o palmă de loc. CREANGĂ, O. A. 91 ; b) o suprafaţă mică de pămînt cultivabil. Fiecare om are o palmă de loc. bogza, Ţ. 42. (Eliptic) El, în Tătărăşti, n-avea nici o palmă, preda, î. 113. 4. Bătător (de covoare). — PI. şi: (Transilv.) palmi. PALMA2, palme, s. f. (învechit) Ramură de palmier. + Motiv de ornamentaţie în artele decorative, de forma unei frunze recurbate, înăuntrul căreia se înscriu de obicei motive florale. Pe dînsul avea o hlamidă. . . cusută cu palme de fir pe poale şi încinsă d-a curmezişul, odo-BESCU, s. I 133. Palme academice — decoraţie pe care Academia franceză o acordă savanţilor şi artiştilor. PALMÎR, palmere, s. n. Instrument de precizie pentru măsurarea grosimii (putînd înregistra pînă la o sutime de milimetru); micrometru de exterior. PALMÎ3TA, palmele, s. f. Motiv ornamental, stilizat, sculptat sau pictat, alcătuit din mai multe frunzuliţe aşezate simetric faţă de o tijă sau faţa de o frunzuliţă centrală. + Formă artistică dată pomilor fructiferi, ale căror ramuri, susţinute de spaliere, sînt îndreptate să crească vertical sau oblic, într-un singur plan. • PALMIER, palmieri, s. m. Arbore cu trunchiul drept, neramificat, avînd în vîrf o coroană de frunze penate sau palmate; (la pl.) familie de plante monocotiledonate cu numeroase specii care dau produse folosite în tehnică, în industria textilă şi alimentară etc.; unele specii se cultivă la noi în ghivece sau sere ca plante ornamentale. Soră-mea Ileana a rupt toate frunzele palmierului, să-şi facă rochiţe verzi la păpuşă. Sahia, n. 48. Pe galbene nisipuri arzătoare Un palmier încremenit în soare Visează lung. TopÎrceantj, p. 71. Singura vegetaţie ce se prezintă ochilor consistă în nişte tufe de palmieri pitici. ALECSANDRI, o. p. 346. PALMIF&Ritf, -Ă, palmiformi, -e, adj. 1. (Bot.) Palmat. Frunze palmiforme. 2. (Despre unele coloane egiptene) Care are capitelul în forma unui mănunchi de frunze de palmier. PALMIPÎ1D, palmipede, s. n. Pasăre care are degetele unite printr-o pieliţă, formînd un fel de lopeţi proprii pentru înot; (la pl.) ordinul acestor păsări. PALMITAT, palmitaţi, s. m. Sare a acidului palmitic. PALMÎTIC, -Ă, palmitici, -e, adj. (în expr.) Acid palmitic — acid gras, solid, de culoare albă, inodor şi insipid, care se găseşte în cele mai multe uleiuri şi grăsimi naturale; e folosit în industrie. PALOÂHE s. f. Faptul de a fi palid; paliditate, gălbeneală. Neodihna şi frămîntarea îi aduseseră în obraji o paloare subţire, de parcă o lumină gălbuie şi stinsă o bătea în faţă. mihale, o. 160. După paloarea feţii şi după roua frunţii, înţelegeam că e la marginea puterilor. Galac-TION, o. I 95. Le tremurau uşor genele şi peste faţă li se întinsese paloarea fricii, sahia, n. 77. <$► F i g. în cerul plin de nouri, începea să se simtă paloarea serii. GALACTion, o. i 348. PALONIÎR, paloniere, s. n. Pîrghie cu pedale la extremităţi, pentru a putea fi acţionată cu picioarele, prin intermediul căreia se dă direcţia unui avion sau a unei ambarcaţii. PALOŞ — 309 — PAMFLET PĂL0Ş, paloşe, s. n. (învechit şi arhaizant) Sabie lată cu două tăişuri, uneori încovoiată spre vîrf. Cind şi-a umflat glasul bătrinul Manole, poruncind, comisul Simion s-a oprit cu uimire şi şi-a plecat paloşul. Sado-veanu, v. J. 749. Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie, Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie! bolintineanu, o. 58. Turcii rău se mînia. Paloşele toţi scotea Şi la popă s-arunca. JARNÎK-BÎRSEANU,' D. 493. — PI. şi : (rar, m.)' paloşi (alecsandri, p. iii 433). — Variantă: pnluş (ŞEZ. I 114) s. n. PALdTIE, palotii, s. f. (Regional) Istorioară hazlie, snoavă; şotie, poznă, boroboaţă. De nu l-ar mai înţepeni acolo pe Aghiuţă, cine ştie ce palotii ar mai lucra prin lume. i. cr. m 275. PALPĂ, palpez, vb. I. T r a n z. A atinge sau a apăsa cu mîna corpul unui bolnav, pentru a putea pune diagnosticul. + A examina cu mîna sau cu un instrument special gradul de netezime a suprafeţei unui obiect. PALPĂISIL, -A, palpabili, -e, adj. Care se poate pipăi, de care se poate lua cunoştinţă prin palpare; (f i g.) care poate fi constatat prin simţuri, care apare în chip evident, neîndoios. îşi aminti. ■ ■ episoade — pentru dinsa de-o realitate mai palpabilă decît viaţa trăită a oamenilor din juru-i. C. PETRESCU, o. P. II 165. D. Jean Bart ştie să dea ficţiunii evidenţa realităţii palpabile. rBRAii.EA.NU, s. 88. [îngrăşarea] nu produce efecte palpabile în acest pămînt nisipos, i. ionescu, d. 272. PALPABILITĂTE s. f. (Rar) însuşirea de a fi palpabil. + F i g. Plasticitate ; claritate. Acest portret. . . i se redeştepta acum in spirit cu o perfectă palpabilitate, pînă în cele mai nensemnate amănunte. caragiale, o. i 288. PALP ARE, palpări, s. f. Acţiunea de a palpa; examinare a unui bolnav prin atingerea sau apăsarea cu mîna a corpului. PĂLPIT s. n. (învechit) Palpitare; palpitaţie. Oameni cărora le lipseşte. . . puterea imaginaţiunii şi palpitul inimii, odobescu, s. n 241. în palpit crud sloboade o lungă suspinare. BOLLIAC, O. 69. PALPITĂ, palpit, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre inimă) A bate mai tare şi mai repede decît e normal, din cauza unei emoţii; a bate, a zvîcni. Un geam e spart, şi vintul Perdeaua cind agită Iţi pare că-năuntru O inimă palpită, macedonski, o. i 19. (Despre oameni) A fi stăpînit de emoţie, a fi tulburat, a tremura. Ea se-n-dreptează, palpitind — transfigurată, Spre clavirul ce-i zimbeşte printre fildeşu-nvechit. macedonski, o. i 86. F i g. O flacără roşie de rubin scînteia o clipă în altă parte, apoi se schimba incet-încet, pînă ce rămînea palpitind in locul ei un licurici violet, însufleţit parcă. Sado-veanu, o. vin 14. 2. F i g. A se manifesta cu putere, a fremăta, a trăi intens. [Coşbuc] a trăit in cea mai strînsă intimitate cu natura şi de aceea in creaţiunea lui ea palpită de viaţă, e redată cu atita măiestrie, cu atita iubire. GHEREA, ST. CR. III 361. în jurul tău palpită-ntreaga fire, Jar florile-s aşa de parfumate, Că-n clipa asta tu respiri iubire! vla-HUŢĂ, o. A. I 80. — Prez. ind. şi: (rar) palpitez (macedonski, o. i 161). PALPITĂNT, -Ă, palpitanţi, -te, adj. Care trezeşte un interes viu; emoţionant, pasionant. Oraşul era fră-mîntat de evenimente mult mai palpitante şi mai apropiate. Guvernul se schimbase de o lună. Se pregăteau alegeri. C. petrescu, o. p. ii 178. Momentul emoţionant al exploziei... da fiori ca un joc palpitant de mare senzaţie în viaţa monotonă de bord. BART, S. M. 72. PALPITĂRE, palpitări, s. f. Acţiunea de a palpita; palpitaţie. (F i g.) Primăvara_________e puterea uriaşă, măreaţă care schimbă faţa lumii, ea este palpitarea robustă a pămîntului deşteptat de sărutarea soarelui la o viaţă nouă. vlahuţX, o. a. 463. PALPITAŢIE, palpitaţii, s. f. (La sg., adesea cu valoare de pl.) Mişcare, zvîcnire repede şi neregulată a inimii (provocată de o boală, de un efort, de o emoţie). Suferă de palpitaţii. + F i g. Simţire. Eu care i-am jărtfit toate palpitaţiile inimii mele! alecsandri, T. 1015. PALPLĂNŞÂ, palplanşe, s. f. Element de construcţie format din dulapi de lemn, din. grinzi de beton armat sau din piese de oţel profilat, care se înfige în pămînt pentru a forma un perete de sprijin pentru terenul din jurul unei excavaţii. PĂLTEN s. m. v. paltin. PĂLTIN, paltini, s. m. Arbore mare, cu frunze crestate adînc şi cu fructele prevăzute cu aripi; creşte în pădurile de deal, iar lemnul său este folosit la fabricarea mobilei, a instrumentelor muzicale etc. (Acer pseudo-platanus). Sub paltini aici e răcoare, Ies umbre pe dealuri şi pier, Născute din dungi plutitoare De nori. coşbuc, p. ii 20. Şi sufla un vint, Un vint pre pămînt, Paltini că-ndoia, Brazi că despoia. alecsandri, p. p. 189. — Variantă: pâlten (alexandrescu, m. 294) s. m. PALTÓN, paltoane, s. n. Haină lungă de iarnă făcută din stofa groasă, căptuşită, şi care se poartă peste celelalte veşminte. începe să scotocească în buzunarul paltonului. SAD O VEANU, o. I 336. îi aruncă paltonul pe umeri. anghel-iosif, c. L. 233. îşi puse în aii paltonul ud. EMINESCU, N. 35. PALTONĂŞ, paltonaşe, s. n. Diminutiv al lui palton. E îmbrăcată intr-un paltonaş negru, strîns pe trup, cu guler pufos. c. petrescu, a. 459. PALtJDIC, -Â, paludici, -e, adj. Infectat de palu-dism. Regiuni paludice. PALUDÍSM s. n. Malarie. Acces de paludism. 1=1 însemnările se încheiau după buna tradiţie a oricărui ziar opozant, intrebînd guvernul. . . ce măsuri a luat pentru combaterea paludismidui. C. petrescu, r. dr. 46. PALÜSTRU, -Ă, paluştri, -stre, adj. De baltă, din regiunea sau de pe malurile bălţilor. *-‘> Friguri palustre = malarie. Frigurile palustre sint legate de prezenţa oarecă-ror formaţiuni ameboide în singe. babeş, o. a. i 334. Cimpid viran dătător de friguri palustre, anghel-iosif, C. M. n 98. Locuinţe palustre = (în trecutul îndepăr- tat) case construite pe lacuri. PĂLUŞ s. n. v. paloş. PALtJTĂ, palute, s. f. (Transilv.; învechit) Palat, castel. Din larguri de palută ies patru portărei. Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei. coşbuc, P. n 194. Fost-ai în casa de cătră răsărit a palutei mele? RETEGANUL, P. v 20. PĂMBLICĂ s. f. v. panglică. PAMBRÍU s. n. (învechit) Stofă de lînă. Vezi... bătrîni boieri îmbrăcaţi peste anterie de pambriu cu binişuri. camil petrescu, o. n 400. Vodă era. . ■ cu o scurteică lungă de pambriu verde. GHICA, S. A. 47. Dar nu-i poartă ciobăneşte, Ci mi-i poartă chip domneşte, Cu caftane de pambriu. TEODORESCU, i>. p. 474. PAMFLÉT, pamflete, s. n. Scriere satirică în care sînt înfierate atitudini, concepţii politice, aspecte negative ale vieţii. « O scrisoare pierdută a... pe lingă, desigur, o minunată comedie, este şi un pamflet de ocazie împotriva evenimentelor la ordinea zilei. ibrStt.Eanu, SP. cr. 234. PAMFLETAR — 310 — PANĂ îţi toamă-n cap minia-i de poet Şi-ţi zvtrle-n faţă-atare vrun pamflet, coşbuc, P. n 290. « Scrisoarea unui boier moldovan » e un pamflet in 32 pagine manuscrise, in care Tăutul se ridică uneori la o înălţime de idei nespusă, cu un foc, cu o ură necruţătoare ¡i crudă, rtjsso, S. 124. FAMFIiETĂK, pamfletari, s. m. Autor de pamflete. Ţi-aduci aminte butada pamfletarului. CAMir, petrescu, T. u 112. (Cu nuanţă depreciativă) N-aveţi dreptul de a purta mindrul nume de jurnalişti, căci nu sinteţi iurnalişti, dar nişte mişei pamfletari, nişte hulitori publici ce aduceţi discredit presei!. ALECSANDRi, T. 1711. PAMFLETÎST, pamfletişti, s. m. (Rar) Pamfletar. (Scris şi panfletist) Panfletist călduros şi convins. RTJSSO, S. 112. PAMPAS, pampasuri, s. n. Cîmpie întinsă, acoperită cu ierburi, din zona temperată a Americii de Sud. V. stepă, prerie. Se oprea cu privirea [pe glob] la o anumită pată... verde de codri şi pampasuri, savane şi jungle, c. petrescu, o. p. n 45. PAMPÛN s. n. v. pompon. PAN1-Element de compunere avînd sensul de «tot», t întreg », servind la formarea unor cuvinte ca : panortodox, panromanic, panslavism etc. PAN2, pani, s. m. (învechit) Moşier feudal polonez. (Prin analogie, în ţările romîneşti) Termen de politeţe, folosit pentru a te adresa unui bărbat. Eretele meu! zise el. Văd eu că dumneata, pan Tudor, eşti cunoscător. sadoveanu, o. vii 83. A! d-ta eşti, pan Egor? — Da, da, eu, pan Ivan. alecsandri, T. 552. PANACÉE s. f. v. panaceu. PANACÉÜ, panacee, s. n. Leac despre care odinioară se credea că ar fi eficace pentru orice boală. (F i g. ; atestat în forma de f. sg. panacee) Trotoşul e odorul cel mai preţios şi mai iubit a ocnenilor. El este mîngîierea lor, panaceea lor universală, negruzzi, s. I 316. — Variantă : (învechit) panacée s. f. PANACHÎDĂ, panachide7 s. f. Tăbliţa de metal, de piatră etc. folosită în trecut de şcolari pentru a învăţa scrierea. PAXAGHIĂHj panaghiare, s. n. Icoana fecioarei Maria. A făcut acest panaghiar (sau icoană a Maicii Domnului) jupan Drăghici. . . spre a se coprinde în zestrea mănăstirii de la Snagov. odobescu, s. i 396. + Taler de metal (mai adesea de aur sau de argint), împodobit cu crestături artistice, pe care se pune panaghia. — Pronunţat : -ghi-ar. PANAGHÎE, panaghiiy s. f. 1. Nume dat fecioarei Maria ; iconiţă emailată cu chipul fecioarei Maria, purtată de ierarhi pe piept. 2. Bucată de prescura care se mănîncă în mănăstiri, iar de credincioşi în prima saptămînă după paşti. 3. (în e x p r.) A ridica (cuiva) panaghie = a ridica panahidă, v. p a n a h i d ă. Se face masă pentru pomenirea sufletului celui repausat la trei, la nouă şi la douăsprezece zile, iar la patruzeci de zile se cheamă preotul de-i ridică panaghia. marian, î. 370. (în imprecaţii) Atita i-a trebuit lui moş Luca. . . cîte părăstase şi panaghii toate i le-a rădicat. CREANGĂ, A. 127. PANAHÎDĂ, panahide, s. f. (î n practica bisericii creştine) Serviciu religios făcut pentru pomenirea unui mort. V. parastas. După panahidă, la care a cîntat cu glas înalt popa Nectarie Balaban, zaporojenii s-au aşezat la ospăţ. sadoveanu, n. p. 267. ^ Expr. A ridica panallîdă = a face parastas pentru pomenirea unui mort. în acea zi se ridică la Praguri panahidă de pomenire a voievodului Ion. Sadoveanu, n. p. 236. + Parte a prohodului care se cîntă Ia scoaterea mortului din casă. PANAMÁ, panamale, s. f. I. 1. împletitură făcută din frunzele unui arbust din Panama. Bărbaţii se înghesuiau pe lîngă ferestre, făcîndu-şi vînt cu cîte o imensă pălărie de panama, macedonski, o. ni 96. + Pălărie făcută dintr-o astfel de împletitură. Era cu un domn în haine castanii vărgate, decolorate pe umeri, cu faţa ascunsă de umbra unei panamale demodate cu borurile foarte largi. C. PETRESCU, î. I 12. 2. Ţesătură simplă de bumbac sau de in, cu pătrăţele formate din grupuri de cîte doua pînă la patru fire alăturate de bătătură sau de urzeală. V. etamină, II. (Aluzie la fraudele comise cu ocazia săpării canalului Panama) Afacere frauduloasă de mari proporţii, delapidare de bani făcută de mai multe persoane înfr-o mare întreprindere de stat sau particulară. PANARAMĂ s. f. v. panoramă. PANARÍCIU s. n. v. panfiri(ni. PANAUÎŢIU, panariţii, s. n. Inflamaţie purulentă a degetelor de Ia mîini şi de la picioare; sugel, sugiu. — Variantă: panariciu s. n. PANÂŞ, panaşuri, s. n. Mănunchi de pene, adeseori colorate, care se punea altădată la chipiul sau coiful militarilor drept podoabă; surguei, pompon. (F i g.) Sultanul cu surguciul lui Solimán în frunte, Ce arde ca panaşul de flăcări pe un munte, întunecă vederea precum un soare viu. ALECSANDRI, P. HI 377. PANAŞÂT, -Ă, panaşaţi, -te, adj. (Rar) împodobit cu panaş. Figurine mici. . . sub largi tricornuri panaş ate. VLAHUŢĂ, la CADE. PÂNĂ1, pene, s. f. I. 1. Formaţie cornoasa care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt aşezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu ştiam că răţoiul cel mare... e o pasere sfîntă din ţara de la miazăzi, — cu pene de azur şi ochii de ametiste fumurii, sadoveanu, o. a. n 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici- cu late pene negre. odobescu, S. m 16. Amîndoi ne potrivim, Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. Jarnîk-bîrseanu, D. 50. Expr. Uşor în pene = îmbrăcat subţire, cu veşminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrenţăros. Căldura după ce trece Şi începe vîntul rece, Ţiganul uşor în pene... Acum vede că îi pasă. pann, f. v. i 107. Smuls de pene = ruşinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulşi de pene, de nu ş-au mai venit în fire. La Tdrg. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. pamfile, M. r. i 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poţi să te umfli-n penel Am să te-ascult. anghel-iosif, c. m. n 13. Mă umflam în pene ca şi cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La Tdrg. F i g. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Şi făcea din mine pană şi din roibu-mi rîndunea. eftimiu, î. 36. ^ Compus: pana-zburătorului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari violete; creşte prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, puf. Se suie iute in pod şi scoboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soa-cră-sa. CREANGĂ, p. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (I), care se poartă la pălării; penaj care împodobeşte coifurile; panaş, pompon. Şi eu trimite-voi Ce-i mai PANĂ — 311 — PANDIŞPAN mtndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ■ramurile, Coiful nalt cu penele. eminescu, o. i 149. + (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la ţară) ; broderie în formă de floare. Îşi tocmiseră apoi la un cojocar meşter, in Turda, cojoace ai pene roşii, dan, u. 3. Ştii, fetiţă, ce ţi-am spus, La cules de cucuruz : Să porţi pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? bibicescu, p. p. 64. + Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită Ia ştergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. + Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. + Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ţine cîrligul undiţei la adîncimea voită. Doi băieţandri zvirleau şi trăgeau undiţele şi urmăreau cu ochii, încordaţi, fuga pe unde a penei, sadoveanu, la Tdrg. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuţită şi despicată la vîrf, întrebuinţată înainte de inventarea peniţelor de metal; p. e x t. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt. ■ . ţinind in dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. sadoveanu, O. vil 25. împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrţîie pe hîrtie. caragiale, o. iii 89. De ce pana mea rămine în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? eminescu, o. i 137. ■£> F i g. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios, sadoveanu, E. 73. + F i g. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. e x t. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut şi o altă călătorie în Moldova. . . unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusti, şi nu este de mirat că aceşti doi tineri să-şi fi ezersat (= exersat) în comun pana şi imaginaţiunea lor, unul in limba romînă, celălalt in limba franceză. GHICA, s. a. 145. Şi istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar rămînea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumuseţat, kogălniceanu, S. a. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănuşă. încep prin a desface penele sau pănuşele ştiuleţilor. . . trăgindu-le apoi in jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuinţată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detaşarea unor bucăţi dintr-un material etc. Manipulaţiunea despicării bilei. . ■ cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cti cit muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană şi tin mai. i. ionescu, M. 397. + Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înţepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de maşină, a unor elemente de construcţie etc. Coada se întăreşte în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. + (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matriţele de linotip pentru a Ie spaţia. + Partea Iată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furişau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. Sadoveanu, p. 51. Vîslea hoţeşte, fără să scoată pana lopeţii din apă. bart, e. 329. -4- Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită şi subţiată spre vîrf. 8. Beţişor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza ; cordar (2). 4. (în e x p r.) Pana căpăstrului = ştreang sau curea cu care se priponeşte calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical şi asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcţia de mişcare a navei. G. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. + Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (în e x p r.) Pană de somn — bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oţet. 8. (Sport; în e x p r.) Categoria pană ~ categorie în care intră luptătorii şi boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 şi 57 kg. — Variantă: pcănă (coşbuc, p. n 256, odobescu, S. A. 136, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) S. f. PĂNĂ2, pene, s. f. Oprire accidentală a unei maşini sau a unui vehicul (automobil, avion, bicicletă etc.), provocată fie de stricarea unei piese a maşinii sau a vehiculului, fie de lipsa unui material de consum sau de întreţinere (benzină, ulei etc.). Pană de motor. Pană de cauciuc, a Ajungem înainte de a asfinţi soarele. — Adevărat, drumu-i bun şi vremea-i lină. Dar poate s-avem o pană. sadoveanu, o, vin 546. Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană la motor, camil petrescu, u. n. 102. <> E x p r. A fi (sau a rămîne) în pană = a fi nevoit să-şi întrerupă un drum, o călătorie din cauza unei pene de maşină; f i g. (familiar) a fi împiedicat într-o activitate, a duce lipsă de ceva, a rămîne fară bani. PANCĂRTĂ, pancarte, s. f. Bucată (dreptunghiulară) de carton, pînză, lemn, tablă, pe care e scrisă o lozincă, o înştiinţare etc. (şi e purtată uneori la manifestaţii). V. placardă. O pancartă purtînd înscrisuri cu litere roşii era ridicată pe braţe, vornic, P. 215. Pe drum bătrînul se uita mereu la afişele şi pancartele fără număr care toate chemau lumea la diferite distracţii şi petreceri, rebreanu, R. I 255. PĂXCOVĂ, pancove, s. f. (Regional) Gogoaşă (1). Toma luă o pancovă şi muşcă din ea. v. rom. februarie 1952, 111. Un lemnuş cu patru crengi. ■ ■ pe care se înşiră de jos pînă sus pancove. La tdrg. Cele mai alease paşteturi, turte. . . pancove şi alte dulceţuri. ţichindEal, F. 446. PANCREĂS, pancreasuri, s. n. Glandă aşezată înapoia stomacului, avînd o secreţie externă necesară digestiei, şi una hormonală — insulina — indispensabilă reglării zahărului din organism. PANCREÂTIC, -Ă, pancreatici, -e, adj. Care ţine de pancreas; al pancreasului. Secreţie pancreatică. Suc patt-creatic. PANCROMĂTIC, -Ă, pancromatici, -e, adj. (Despre materiale fotografice) Care este sensibil la toate radiaţiile din spectrul vizibil. Film pancromatic. PANDALÎI s. f. pl. (Regional) Furii, toane, criză de nervi: Dacă la miezul nopţii îl apucă pandaliile, nimeni nu-i spune nimic, stancu, d. 49. Acesta avea, in răstimpuri, furii, «pandalii » groaznice, dar. . . simţindu-le cînd !i vin, se-nchidea el singur înainte şi sta ascuns pînă-i treceau. M. I. caragiale, c. 66. — Variantă: pandolii (caragiale, T. ii 115) s. f. pl. PANDANTÎY, pandantive, s. n. 1. Bijuterie care se poartă atîrnată de un lănţişor sau de o panglicuţă la gît. 2. Fiecare dintre cele patru porţiuni ale unei cupole, prin care aceasta se sprijină în cele patru colţuri ale încăperii pe care o acoperă. PANDÎXTE s. f. pl. Culegere de hotărîri ale vechilor jurisconsulţi romani, realizată din ordinul împăratului Iustinian care le-a dat putere de lege. PANDEMONIU s. n. (în mistica creştină) Adunarea, sfatul demonilor. + F i g. Adunare de oameni în care domneşte discordia, confuzia. începu necurmatele dispute intre învăţaţii pandemoniului nostru literar, negruzzi, S. I 268. PANDIŞPĂN, pandişpanuri, s. n. Prăjitură făcută numai din făină, ouă şi zahăr. PANDLICĂ — 312 — PANICĂ PÂiSDLICĂ s. f. v. panglică. PANDOLÎI s. f. pl. v. pandalii. PANDtJR, panduri, s. m. 1. Soldat din oastea pămîn-teană neregulată, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, alcătuită mai ales din ţărani olteni. Grigore Ghica puse temelie armatei romîneşti, organizind trupul de panduri. BĂLCESCtJ, o. I 35. Soarele n-a răsărit, Florile n-au înflorit, Ci oştile-au tăbărît, Mîndre cete-au poposit De plăieşi şi de panduri Ca de şoimi şi de vulturi. TEODORESCTT, P. P. 477. 4- Luptător oltean din oastea de voluntari organizată de Tudor Vladimirescu. Tudor chema pe panduri, pe plăieşi... la viaţă şi la arme. galaction, o. i 157. Vine-ttn chiot dinspre mante. Vine freamăt din păduri — Tudor domnul vine-n frunte, Cu mulţimea de panduri I coşbuc, p. n 109. Vino de priveşte-ol-tenii; Vin de vezi pandurii mei; Vin de vezi mehedinţenii De sint ca vrîncenii tăi. BOLLIAC, O. 179. + Ostaş în serviciul poliţiei, după desfiinţarea vechii miliţii naţionale. Fugea de potiră şi de panduri, cit putea; dar cînd îl încolţea, apoi se apăra. GHICA, S. 289. Frunzuliţă miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă, Intr-un mijloc de oraş, Să-mi fac slujba-n calaraşi. ŞEZ. I 110. 2. Militar din divizia de voluntari « Tudor Vladimirescu », constituită din prizonieri romîni pe teritoriul U.R.S.S., care a luptat, alături de armata sovietică, împotriva fascismului german, pentru eliberarea patriei noastre şi care a format nucleul armatei noastre populare. 3. (în balada populară) Haiduc. Du-mă, roibule-n colnic Să port arme de voinic, Du-mă, roibule-n păduri Să port arme de panduri. TEODORESCU, p. P. 350. De şese-ntovărăşit, Toţi voinici, aleşi panduri, Oaspeţi ageri de păduri, alecsandri, p. p. 162. PANDUIÎÎSC, -EĂSCĂ, pandureşti, adj. De pandur, ca al pandurilor. V. haiducesc. Izbucneau, te miri de unde, năprasnice cîntece pandureşti. C. PETRESCU, a. R. 44. PAADURÎME s. f. (Colectiv, rar) Mulţime, oaste de panduri. Slugend Tudor... trece Oltul, ajunge în munţii Gorjului şi Mehedinţului şi începe a scula pandurimea. ghica, s. 101. PANEGIRIC, panegirice, s. n. 1. (La vechii greci şi romani) Discurs public, în care se preamăreau faptele de vitejie ale strămoşilor, ale poporului sau se elogia o personalitate însemnată. 2. Laudă, adesea exagerată; elogiu excesiv. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătoreşti, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte. odobescu, s. in 53. La aceste cuvinte, prin cari Păturică fără voia sa făcea panegiricul omului pe care voia să-l vînză, Ipsilante rămase uimit, fiumon, c. 259. Să fac o apologie, să scriu un panegiric Acestor■ pitici gigantici şi la-alţi oameni de nimic. bolliac, o. 172. PANEGIRÎST, panegirişti, s. m. Persoană care face un panegiric; persoană care aduce laude exagerate la adresa cuiva. Istoricul şi panegirisiul său. IORGA, i,. i 120. PAK&L, panele, s. n. 1. Placă de lemn alcătuită dintr-un miez de şipci, de scînduri înguste sau de fîşii de furnir gros, acoperită pe ambele feţe cu cîte o foaie de furnir; se întrebuinţează la confecţionarea mobilelor, a uşilor etc. 2. Ornament în blazoanele feudale sau în heraldica industrială, avînd forma frunzelor de plop aşezate cu vîrful în sus. PAîsfiR, panere, s. n..Coş1 (1). într -o sară ne strânseserăm la şcoală, la împletit panere. SADOVEANU, o. vn 322. Această piaţă mare... se acoperi in curînd cu sute de panere pline de provizii, alecsandri, o. p. 285. Panerul tău, ce-i galben întocmai ca şofranul, E plin cu-ndestulare de roze, de zămoşi. negruzzi, s. n 37. <$>• F i g. In paner de raze, ziua Pune soarele şi pleacă, lesnea, i. 146. PANERÂŞ, paneraşe, s. n. Diminutiv al lui paner; coşuleţ. Intru şi salut, cînd auz o mîriitură şi văz apărînd dintr-un paneraş ■ .. capul unui căţel lăţos, plin de funde şi de panglici, caragiale, o. n 266. Voi face un paneraş mic pentru Elena, drăghici, r. 105. PANGANÉT, panganeturi, s. n. (Regional) Baionetă. Şi in loc de şese boi Pătrontaşul dinapoi Şi în locul zbiciului Teaca panganetului. jarnîk-bîrseanu, d. 317. PANGAR, pangare, s. n. Masa ori tejgheaua unde se vînd luminările în biserică. Sta la biserică la pangar. M. I. caragiale, c. 26. PANGLICAR, panglicari, s. m. Artist (de circ) care face scamatorii cu panglici; f i g. şarlatan, escroc. N-avem oameni ce se luptă cu retoricele tuliţi în aplauzele grele a canaliei de idiţi. Panglicari in ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? Einsrascu, o. I 150. PAN GLICA, panglici, s. f. 1. Ţesătură lungă şi îngustă, de bumbac, de mătase, de catifea etc. folosită ca ornament sau ca accesoriu, mai ales la îmbrăcămintea feminină. Mialache îşi scoase pălăria de paie cu panglică neagră lată. dumiTriu, n. 238. Marele pod de fier, departe, părea o panglică lungă albă, întinsă pe sub cerul albastru. sadoveanu, o. m 663. E x p r. A scoate panglici pc nas v. n a s. -f- Fîşie îngustă de ţesătură de bumbac sau de mătase îmbibată cu tuş, folosită la maşina de scris. + Fîşie de pînză sau de metal divizată în centimetri, servind la măsurarea distanţelor. + Produs intermediar în industria filaturii, alcătuit dintr-un mănunchi subţire de fibre textile omogeneizate şi paralelizate. 2. Obiect flexibil de oţel sau de alt material, avînd grosimea şi lăţimea mici în raport cu lungimea; bandă. Ferăstrău cu panglică. 3. (Popular) Tenie. — Accentuat şi: panglică. — Pl. şi: (rar) panglice (sabia, n. 66, EMiNEscu, N. 132). — Variante : (1; regional) pândllcă (odobescu, s. i 469), pâmblică (caragiale, o. n 159) s. f. PANGLICĂRÎE, panglicării, s. f. Arta panglicarului; scamatorie ; f i g. şarlatanie, înşelătorie. PANGLICEÁ, panglicele, s. f. (Regional) Panglicuţă. De cînd te-ai dus, băieţele, N-am mai mincat cu plăcere Şi la gît n-am pus mărgele, Nici la coadă panglicele, Nici in degete inele. ŞEZ. v 13. PAN GLICtj'ŢĂ, panglicuţe, s. f. Diminutiv al lui panglică (1). In smocurile de pe frunte şi în părul cozilor, caii aveau împletite în capete lungi panglicuţe roşii. mihale, o. 468. Văzui atunci, aproape de intrare, Un pudel gras şi plin de panglicuţe. Topîrceanu, b. 97. Panglicuţă invărgată Peste mare aruncată (Curcubeul). PANG0LÍN, pangolini, s. m. Mamifer acoperit cu solzi, lipsit de dinţi şi avînd o coadă lungă şi puternică cu care îşi atacă prada; trăieşte în India meridională, Guineea etc. şi se hrăneşte cu insecte. PANICA s. f. Spaimă, adesea fără temei, care cuprinde subit pe un individ sau o mulţime. întreaga gară a fost cuprinsă de panică. SAHTA, N. 50. Acceleratul era tixit de oameni îngroziţi care-şi părăsiseră' gospodăriile de frica ţăranilor [răsculaţi]... — Asta e începutul panicii! spuse , Grigore trist, rebreanu, r. n 21. Peste cimpii păduratici Căutîndu-şi mintuirea fug de panică coprinşi. MACEDONSKI, o. I 106. -$> (Adjectival, învechit, ca determinant pe lîngă «spaimă», «groază» etc.) Cărturarii... zic, cînd vor să arate pe nişte oameni ce se sperie de nimic, că sînt cuprinşi PANIFICA — 313 — PANSEA de teroare panică. ISPIRESCU, la CADE. O mulţime fără seamă de oameni şi de vite se înghesuise pe pod în cea mai mare neorinduială; o spaimă panică stăpînise toate duhurile şi pretutindeni era cea mai mare dezorganizaţie. bXlcescu, o. n 124. PANIFICÂ, panific, vb. I. T r a n z. A fabrica pîine. PANIFICABIL, -Ă, panificabili, -e, adj. (Despre făinuri) Care poate suferi procesul de panificaţie. PANIFICĂŢIE s. f. Acţiunea de a panifica; transformarea făinurilor în pîine; ansamblul proceselor fizice, chimice şi biochimice prin care amidonul şi glutenul din făinuri sînt transformate în pîine, sub acţiunea apei, a gazelor de afînare şi a temperaturii din timpul coacerii. întreprindere de panificaţie. PANONIĂN s. n. Seria de straturi geologice şi epoca pliocenului din podişul Transilvaniei şi din depresiunea panonică. PANOPLÎE, panoplii, s. f. 1. Colecţie de arme aranjate pe un panou; panoul pe care sînt aşezate armele şi care de obicei se fixează în perete, ca ornament. Deodată se opri înaintea unei panoplii scînteietoare şi ţinti armele lucii. SADOVEANU, o. I 293. Panoplii de arme vechi incrustate cu sidef, pipe, narghilele... se întilneau aci de-a valma intr-o artistică neorinduială. barT, E. 172. Dar ce s-a-ntimplat aici?... Văd floretele scoase din panoplie. ai.kcS.yndui, T. 1316. <§• F i g. Cil G. Topîrceanu umorul reia unele din armele panopliei lui Angliei, vianu, a. p. 293. 2. (învechit) Armura completă a unui cavaler medieval. PANOPTIC, panoptice, s. n. 1. Clădire construită în aşa fel încît să se poată îmbrăţişa dintr-o singură privire tot interiorul. 2. Muzeu sau expoziţie de figuri de ceară. Priveşte. ■ ■ ca o arătare de panoptic, cu ochii lui de mărgele sticloase, prea apropiaţi de rădăcina nasului. C. PETRESCU, a. 487. PANORĂMA, panorame, s. f. 1. Privelişte din natură cu orizont larg, văzută de obicei de departe şi de la înălţime. Cînd luna-mi venea la fereastră, Oraşul părea că mă cheamă Să-i văd în lumină albastră Fantastica lui panoramă. Topîrceanu, b. 62. îmbrăţişă cu o privire fericită măreaţa panoramă a celor şapte coline. ANGHEL-IOSIF, C. i„ 12. De pe înălţimi, se vedea întreaga panoramă a malului sting. D. ZAMFIRESCU, R. 82. 2. Tablou de dimensiuni mari, aşezat pe peretele unei încăperi rotunde şi întunecoase, luminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încît spectatorul, aflat în semiobscuritate la mijlocul încăperii, are impresia unei imagini reale; p. e x t. clădire circulară în care se află zugrăvit un astfel de tablou. Din sare ne uităm în urmă şi vedem, ca-ntr-o panoramă, toată măreaţa zidire a Ceahlăului. vlahuţX, o. a. ii 159. F i g. Cu ajutorul cuvîntului, Caragiale a reuşit să ne ofere o vastă panoramă a societăţii timpului său. h. rom. 1953, nr. 1, 49. 3. Panoptic; p. e x t. spectacol popular cu scamatorii, acrobaţii, expoziţie de animale exotice şi de oameni anormali etc.; baracă în care se poate vedea un asemenea spectacol. Pentru lumea din mahalale s-a deschis, acolo unde era circul Suhr, o panoramă cu figuri de ceară întru-chiptnd ostaşi care bombardează Vidinul şi Rusciuciil. pas, i,. I 297. Stătea. ■ . visătoare ca.o cadină din panorame. REBREANU, I. 64. Nu te-am putut face, nici atunci, să intri in panoramă; d-ta ai văzut numai baba ceea... care se-nvîrtea ţonţoroiul pe cerdacul panoramei. SP. popescu, m. G. 26. — PI. şi: (popular) pattorămi (Topîrceanu, b. 105). — Variantă: (regional) panaramă (sadoveanu, n. f. 135) s. f. PANORĂMIC, -Ă, panoramici, -e, adj. De panoramă. Artist neasemănat este. . . Eminescu in zugrăvirea vastelor perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe şi de sus. vianu, a. p. 107. PANORTODOX, -Ă, panortodocşi, -xe, adj. Care priveşte toate bisericile ortodoxe; al întregii ortodoxii. Sinod panortodox. PAJNT0U, panouri, s. n. 1. Planşă mare de lemn sau de carton pe care se lipesc afişe, se scriu lozinci etc, Iată-acum aleea de onoare A celor ce sînt azi fruntaşi în muncă. Drumeţul trece-ncet printre panouri. D. botez, f. s. 40. Panou de onoare = tablou pe care sînt prezentaţi cei care s-au distins în muncă. 2. (în e x p r.) Panou portabil = nume dat uneori picturilor de şevalet; tablou. 3. Porţiune (de obicei plană) din suprafaţa unei construcţii sau a unui element de construcţie, limitată de muluri, de fîşii de altă culoare sau făcute din alt material, ori colorată altfel decît porţiunile învecinate. Panou de comandă = placă de marmură sau de bachelită, pe care sînt centralizate toate dispozitivele de comandă de la mecanismul unei maşini, al unei uzine, al unui vapor etc.; tablou de comandă. + (Sport) Tablă de lemn aşezată perpendicular pe terenul de joc cu ajutorul unor suporţi şi pe care e fixat coşul la jocul de baschet. Panou de tragere (sau de tir) = pînză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sînt trasate cercuri concentrice, servind ca ţintă la exerciţiile de tragere. 4. Piesă de lemn, de metal, de piatră etc. care are grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni, folosită la căptuşirea unor elemente de construcţie, la susţinerea unor aparate, a unor inscripţii etc. -f- Element de construcţie în formă de perete relativ subţire şi care este asamblat de obicei cu alte elemente asemănătoare, pentru a forma o piesă, un dispozitiv, o construcţie sau un sistem tehnic. PANROMĂNIC, -Ă, panromanici, -e, adj. Care aparţine tuturor popoarelor romanice sau neolatine; care se referă la popoarele romanice sau neolatine. (Scrisşi pan-ro-manic) Vocala organică «e » şi sensul cel fundamental pan-romanic al cuvîntului, ambele s-au păstrat la noi intacte. La hem 1557. PANSĂ, pansez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la o rană sau la un organ bolnav) A lega, a bandaja; p. e x t. a îngriji aplicînd medicamentele, dezinfectantele şi pansamentele necesare. A pansat rana argatului şi i-a turnat toată sticluţa de tinctură de iod pe ea. popa, V. 289. A b s o 1. De cu noapte tăiem, pansăm, operăm, c. PE-Trescu, î. ii 45. 2. (Cu privire la cai sau la vite) A curăţa de murdărie cu ţesala şi cu peria. PAXSĂ.T, pansaje, s. n. Faptul de a pansa (un cal sau o vită). PANSAMÎNT, pansamente, s. n. Faptul de a pansa, ansamblul acţiunilor care se fac pentru îngrijirea rănilor; (concretizat) materialul folosit în acest scop ; (în special) fîşia de tifon împreună cu medicamentele aplicate pe o rană sau un organ bolnav (v. banda j). Maria Probotă cercetează foaia de observaţie, temperatura; dar nu le desface pansaitientele căci nu e ora pansamentelor. C. PE-Trescu, î. ii 56. Era obişnuită să îngrijească bolnavii şi să facă pansamente ca cel mai abil chirurg. barT, E. 313. Doctorul. . . trecu de la pat la pat, stabilind ici o diagnoză, colo schimbînd un pansament. ANGHEI.-IOSIF, c. i,. 200. PANSEA, pansele, s. f. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee cu flori catifelate, multicolore, cultivată ca plantă ornamentală (Viola tricolor). Pe fereastră se vedea grădina cu iarba tunsă, poteci de nisip galben ■ . ■ rondurile de pansele, trandafirii. C. PETRESCU, a. 352. Mă iisuc, mă topesc din picioare, ca o pansea arsă de vînt. ALECSAKDRi, T. 1008. Voi, fiicele Aurorei, dulci, tinere pansele. ■ ■ Fru- PANSELUŢĂ — 314 PANTOMIM moaşe ca icoana din visurile viel&, Nu puteţi citeodată de mine să-i vorbiţi? AI.EXANDRESCU, M. 199. PANSELÎJŢA, panseluţe, s. f. Diminutiv al lui pansea. PANSIÓN s. n. v. pension. PANSLÁV, -Ă, panslavi, -e, adj. Care se referă la toate popoarele slave. PANSLAVISM s. n. Curent politic reacţionar apărut în secolul al XIX-lea, care urmărea unirea într-un singur stat a tuturor ţărilor slave, în frunte cu Rusia ţaristă. PANTAUÚZA, pantahuze, s. f. (Azi rar) Listă de subscripţie, de obicei în formă de registru, cu care se strîngeau altădată bani (în special pentru clădirea sau repararea unei biserici). Ministerul Cultelor a încuviinţat pantahuza care va circula. . . pentru construirea unei biserici. ■ ■ in comuna Euriş. La tdrg. <)- K x p r. A umbla cu pantahuza = a umbla din loc în loc purtînd vorbe, minciuni. PANTALÓN, pantaloni, s. m. 1. (Mai ales la pl.) îmbrăcăminte bărbătească care acoperă corpul de la brîu în jos, peste albituri, învelind fiecare picior în parte pînă la genunchi sau pînă la glezne. Venghercă de postav negru. . . pantaloni nohutii, largi de se vedea numai vîrful botinei de lac. GHICA, S. 150. însă nu vra să zică... să lepădăm limba romînă şi să luăm limba latină şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă. RUSSO, S. 49. 2. (Tehn.) Piesă de tablă sau de metal turnat, goală în interior, folosită la bifurcarea unei conducte. PANTALONÁR, pantalonari, s. m. Denumire depreciativă dată în secolul trecut, de boierii reacţionari, tinerilor cu idei progresiste, care adoptaseră îmbrăcămintea occidentală. V. duelgiu, bonjurist. Pantalonari din aceştia, procopsiţi de curînd, prin politica nouă, unii deochiaţi, de cind cu 48 ■ ■ ■ nu aveau ce căuta aici. PAS, I.. I 103. Dădeau şi ei tinerilor cîte un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari. creangX, a. 153. > (în trecut) Denumire dispreţuitoare dată de ţărani celor îmbrăcaţi orăşeneşte. Doi jandarmi, cu puştile pe umăr... împingînd de umere pe doi pantalonari cam jerpeliţi, sadoveanu, b. 130. Persoanele mai simandicoase, printre care-s socotiţi pantalonarii, se aşază în capul mesei. ŞEZ. I 36. PANTALONĂŞ, pantalonaşi, s. m. (Mai ales la pl.) Diminutiv al Jui pantalon. Vă făcuserăţi prieteni cu copiii din sat. .. Măcar că desculţi şi cu capul gol ca şi ei, aveaţi, totuşi, pantalonaşi şi cămăşuţe ca la oraş. pas, z. i 49. PÁNTA1, pante, s. f. 1. Înclinare a unui teren ; porţiune de teren cu suprafaţă înclinată; povîrniş, coastă, pripor. Vuind subţire motorul trase maşina pe pantă în sus. Dumitriu, N. 264. Grupuri de oameni urcă din sat panta pieptişe, care îi aduce deasupra colinei, bogza, C. O. 214. Pe pantele malului. . . îndrăznea să dea colţul ierbii. c. petrescu, î. ii 159. Faâerea drenajului se reduce la săpatul şanţurilor, dîndu-le o pantă de scurgere, i. IONESCU, M. 324. «{-Loc. adj. şi a d v. în panta = înclinat, povîrnit, pieziş. Bică a ieşit. . . după ce amorţiseşi căscînd ochii la toate vitrinele de pe strada în pantă. PAS, z. i 262. 2. Unghiul ascuţit, format de o dreaptă sau de un plan cu planul orizontal; tangenta trigonometrică a acestui unghi; înclinare. 3. Porţiune dintr-o şosea sau dintr-o linie de cale ferată cu o înclinaţie aproximativ constantă, cuprinsă între două puncte diferite dintre care al doilea, considerat în sensul creşterii kilometrajului, are cota mai mică. PANTĂ2, pente, s. f. (învechit şi popular) Fîşie îngustă de metal (folosită mai ales la ferecatul obiectelor de lemn). Aramă lucrată şi nelucrată, numai pente (fîşii). I. IONESCU, m. 735. Cind da cu picioru-n poartă, Zbura cite-o pantă toată, bibicescu, P. p. 300. Pente pe pente, Mii şi sute incuiete (Ghemul). Gorovei, c. 173. PANTEISM s. n. Teorie filozofică idealistă care identifică divinitatea cu întreaga natură, încercînd astfel să împace ştiinţa cu religia. PANTEÎST, -Ă, panteişti, -ste, adj. Relativ la panteism, care ţine de panteism, care admite panteismul. Doctrină panteistă. (Substantivat) Adept al panteismului. PANTEON s. n. 1. Clădire, considerată ca monument naţional, în care se depun rămăşiţele pămînteşti ale oamenilor iluştri. F i g. Galeria oamenilor iluştri ai unei ţări. Locuinţa mea va fi în curînd în neant, numele meu în panteonul istoriei. CAMIJ, PETRESCU, T. ii 591. 2. (La vechii greci şi romani) Templu consacrat cultului tuturor zeilor. Panteonul din Roma. — Pronunţat: -te-on. PANTÎRĂ, pantere, s. f. Animal de pradă din familia felinelor, avînd blană gălbuie cu pete închise; trăieşte în Asia şi în Africa (Felis pardus). Ştim noi că pe-aici, prin buruiene, Se află o panteră-n libertate. TOPÎRCEANU, B. 97. Alături o panteră cu ochi de o frumuseţe sălbatică, culcată în paza unui sphinx, crezi că este înduioşată de reverii de singurătate, demetrescu, o. 118. . eminescu, n. 39. PAPAGAI s. m. v. papagal. PAPAGÁL, papagali, s. m. 1. Pasăre tropicală din grupa agăţătoarelor, cu ciocul gros şi încovoiat, cu pene felurit şi viu colorate şi care, dresată, imită vorba omului. Papagalul exclamă dispreţuitor şi gutural: — Moşneag ţicnit! c. PETRESCU, î. ii 122. Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti, Fără ca să le priceapă, eminescu, o. i 157. Lăsînd a sa colivie, în pădure vru să vie Papa-galu-a se plimba, alexandrescu, m. 289. Expr. (Familiar) A avea papagal = a fi bun de gură. Compus : papagal-ţigănesc = (popular) ceucă. 2. F i g. Persoană care repetă mecanic părerile sau cuvintele altora. Credem că-i putem împărţi in pesimişti sinceri şi în pesimişti papagali. GHEREA, st. cr. i 257. 3. Cleşte cu dinţi, pentru ţevi. — Variantă: papagâi (ţichindeal, f. 293) s. m. PAPAGALICESC, -EASCA, papagaliceşti, adj. De papagal, ca de papagal, care imită ca papagalul. Un scriitor, avînd pentru romanul ce face, ca material, pesimismul papagalicesc, iar ca erou un ins pătimaş de această'boală, nu-şi va înţelege eroul. GHEREA, ST. CR. i 264. PAPAGALICEŞTE adv. Ca un papagal, ca un automat; mecanic. Sărăcuţul se trudeşte, cu figura speriată . . . să-nveţe papagaliceşte ceea ce nici dascălul nu pricepe. vlahuţă, o. a. ni 30. PAPAINOG, papainoage, s. n. (Mai ales la pl.) Picioroange, catalige. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în virful picioarelor. Ca-n papainoage. STANCU, d. 92. <£> (Ironic) încălţăminte de lux, croită din piele de ciubotă şi lucrată în papainoage. G. M. zamfirescu, sf. m. n. ii 96. <£■ E x p r. A vorbi în papainoage = a vorbi de sus, în bătaie de joc. PAPÂL, -A, papali, -e, adj. De papă, al papei; p. e x t. catolic. Scaun papal. PAPALITATE s. f. 1. Guvernare (spirituală sau politică) a unui papă ; puterea, autoritatea papilor. 2. Demnitatea de papă; timpul cît un papă ocupă demnitatea pontificală; pontificat. PAPALI?GA s. f. 1. Termen cu care se denumeşte o femeie urîtă, înaltă, slabă, deşirată; pocitanie. Piei din ochii mei, papalugă! alecsandri, T. 643. 2. (în superstiţii) Stafie, arătare. Noaptea. . ■ toate stihiile năpădesc pe mine. . . pînă şi papaluga, pînă şi turca, alecsandri, T. 616. papanAş, papanaşi, s. m. (Mai ales la pl.) Preparat culinar făcut din brînză de vacă, ouă, făină sau griş, în formă de turtă mică şi prăjit în tigaie sau fiert. Cuconaş hrănit cu papanaşi. La Tdrg. PAPÂR s. f. 1. Mîncare preparată din felii de pîine prăjită presărate cu brînză şi opărite cu apă sau cu lapte. Rupeaţi bucăţi mici de pline uscată şi le băgaţi în cană şi făceaţi un fel de papară, pas, z. i 22. <)> E x p r. (Familiar) A mînca (o) papară sau papara (cuiva) = a mînca bătaie, a fi bătut sau certat cu asprime. Se vede că n-ai mîncat de mult papara lui moş Nistor. La tdrg. Cu toată stăruinţa lui moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mincat papară şi pe urmă şedea cu mîinile la ochi şi plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dinsa. creangă, O. A. 34. Aleargă iute, ca să nu mănînci o papară de anul nou. alecsandri, t, 1330. A îace pe (sau din) cineva papară = a omorî, a nimici, a distruge. Văzînd biet Nastratin Hogea că i-o făcură papară [capra]. PANN, N. H. 48. A şti papara cuiva = a cunoaşte felul aspru de a fi al cuiva, a fi avut de suferit de pe urma asprimii cuiva. (Atestat în forma păparăj Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!. . . Săracul sf. Niculaie ! ii ştii tu păpara lui. caragiale, o. i 52. Cu omul împărătesc nu e de glumă, că-i ştiu păpara. ghica, s. 242. 2. (Regional) Mîncare făcută din ouă bătute şi prăjite în untură ; jumări, scrob. + Mîncare făcută din mămăligă amestecată cu brînză şi untură sau unt. — Variantă: (regional) păpără (ISPIRESCU, m. v. 34, creangă, p. 254) s. f. PAPARÎJDĂ, paparude, s. f. 1. Femeie care, în vreme de secetă, înfăşurîndu-şi corpul în frunze şi flori, cîntă şi dansează pe uliţele satului, singură sau împreună cu altele, făcînd invocaţii pentru ploaie. V. b r e z a i e. Toată vara au jucat paparudele prin sat - . ■ N-a plouat. STancu, D. 111 . Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă. camil PETRESCU, U. N\ 90. Prin sat aleargă paparude, Ţăranca apă le azvîrle. iosif, v. 57. (Ca refren în invocaţii, de obicei însoţit de forma trunchiată « rudă ») Plesnesc. . . din palme, strigă şi ele intr-un glas cu bătrinul ■ t paparudele » şi saltă in joc repezit de parcă ar fi apucate paparugA PAPUC de iele. STancu, d. 111. Paparudă, rudă, Vino de ne udă; Ca să-nceapă ploaie Să curgă şiroaie, teodorescu, p P. 220. 2. F i g. Femeie îmbrăcată ridicol — Variantă: papaliigă s. f. PAPARtJGĂ, paparuge, s f Buburuză PAPARÎNĂ, paparune, s f 1. Plantă erbacee din familia papaveraceelor, cu flori roşii pătate cu negru şi cu fructul o capsulă acoperită cu peri aspri (Glaucium cormculatum ). 2. (La pl.) Florile unei specii de mac, asemănătoare cu cele ale plantei descrise mai sus, din care se face un PAPAVERACÉÜ, papaveracee, adj. (Despre plante) Care se caracterizează pnntr-un suc lăptos, avînd, de obicei, proprietăţi narcotice; (substantivat, f. pl.) familie de plante care au astfel de suc Macul face parte din familia papaveraceelor. PAPAVERÎNĂ s. f. Alcaloid extras din opiu sau preparat sintetic, avînd întrebuinţări în medicină ca antispasmodic; se prezintă sub formă de cristale incolore. PAPĂ1 s f 1. (în graiul copiilor şi, prin imitaţie, în cel al adulţilor) Mîncare. Ce faci tu acolo de azi dimineaţă, ca un lăstun ? — Aşez finu în podu şurii Cobori iute, că ţi-am adus papă. ai,ecsandri, T. 896. 2. (Regional) Papară (2), scrob. Şede curca şi se ouă, Şi se ouă două ouă, Să vă facă papă vouă. marian, nu 363 PAPĂ2, papi, s m. Şeful bisericii catolice S-a-m-brăcat in zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui treu coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare eminlscu, o i 146 íf- Expr A fi mai catolic dccît papa v catolic PAPĂ-LÂPTE s m invar Persoană lipsită de energie, de combativitate, de vigoare. Papă-lapte cela care, de cite ori vorbeşte cu mine, tremură ca varga? La TDRG Las că te-oi pricopsi eu, papă-lapte NEGRUZZI, s. III 25 PAPETĂBÎE, papetăru, s. f. Librărie sau secţie într-o librărie în care se vînd caiete, creioane, peniţe, hîrtie şi alte articole necesare pentru scris; articolele care se vînd într-o astfel de librărie. în faţă, pe stingă, era locuinţa patronului, iar pe dreapta depozitul de hîrtie, de mucava şi de accesorii pentru papetăne. pas, z. i 264. PAPILÁR, -Ă, papilari, -e, adj Cu papile, format din papile Glande papilare. PAI’ÎLĂ, papile, s. f. Mică proeminenţă formată din ramificaţiile terminale nervoase sau vasculare pe suprafaţa dermei sau a unor mucoase şi care dau sensibilitate pielii Papile gustative. PAPILIONACÉE, papilionacee, s. f. Plantă dicotile-donată cu petalele asemănătoare aripilor unui fluture. + (La pl) Familia acestor plante. PAPILI0TĂ s. f. v. papiotă. PAPIÓN, papioane, s. n. Cravată bărbătească înnodată in formă de aripi de fluture — Pronunţat: -pi-on. PATI0TĂ, papiote, s f 1. Aţă de cusut înfăşurată pe un mic sul de hîrtie. 2. (Franţuzism) Sul mic de hîrtie pe care femeile îşi răsucesc părul pentru a-1 face buclat; moţ2. V. b i-Rudiu. — Variantă: (învechit) papili<5tă (anghei,, pr. 82, ALECSANDRI, T. 333) S. f. PAPIROLOGIE s. f. Ştiinţă care studiază papirusurile vechi egiptene sau greceşti găsite în Egipt. PAPÎRUS, (1) papiruşi, s. m., (2) papirusuri, s. n. 1. Plantă acvatică cu tulpina formată din foiţe membranoase, care creşte în mlaştinile din Abisinia, Egipt etc. 2. Material fabricat din tulpina acestei plante, pe care se scria în vechime (mai ales în Egipt) şi în evul mediu, pînă la râspîndirea hîrtiei. + Manuscris pe un astfel de material. A descifra un papirus. PAPÎSM s. n. (învechit) Catolicism. A fost tăiat intru lumina făcliilor pentru vinovăţie de papism şi de rebelie. negruzzi, s. iii 281. PAPÎST, -Ă, papişti, -ste, s. m. şi f. (învechit) Catolic. Papiştii nu lăsară pe poloni să scrie cu slovele lor. negruzzi, s. i 347. PAPISTĂŞ, -Ă, papistaşi, -e, s. m. şi f. (întrebuinţat de obicei cu nuanţă depreciativă; astăzi rar) Persoană de religie catolică; catolic. Călindarul s-a schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrîni cu treisprezece zile, — numărind zilele, sărbătorile şi posturile după moda papistaşilor. SADOVEANU, B. 148. I’APISTĂŞÎSC, -EĂSCĂ, papistăşeşti, adj. (Astăzi rar) De papistaş, al papistaşilor; catolic. (Atestat în forma păpistăşesc) Asta-i o limbă calvinească şi păpistă-şească. SLAVICI, N. I 161. — Variantă: (regional) păpistăşdsc, -căscă adj. PATISTĂŞl, păpistăşesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A face pe cineva catolic, a-1 trece la religia catolică, a impune religia catolică. Călugări de-ai papei cutreierau ţările şi cereau să le papistăşească. ISPIRESCU, la CADE. PAPISTĂŞÎE s. f. (Astăzi rar) Catolicism; acţiune de propagandă desfăşurată de catolicism. (Atestat în forma păpistăşie) S-a tras cu bucatele încoace, ca şi moş Dediu din Vînători şi alţi mocani, din pricina păpistăşiei, creangă, a. 19. — Variantă: (regional) păpistăşie s. f. PArORNIŢĂ, papormţe, s. f. (Rar) 1. Sticlă (pentru păstrat băuturi) îmbrăcată în papură. Vinuri orientale de diferite culori şi gusturi, fără a lipsi paporniţele cu anason de Chio şi cu mastică de Corint. FILIMON, c. 161. 2. Coş de papură. TĂPRICAŞ s. n. Mîncare cu sos făcută din bucăţi de carne şi dm cartofi, gătită cu multă boia de ardei. Unele familii poartă cu mîndrie faima sarmalelor, altele a papricaşului, vornic, p. 12. Cind a venit vorba de cele două porţii de papricaş, s-a şters cu dosul mînii la gură. STÂNoru, c. I. 54. — Accentuat şi: papricaş. PĂPRICĂ s. f. 1. (Transilv.) Ardei. 2. Boia de ardei. Nişte hartane de slană crudă, tăvălită prin sare şi prin paprică. c. petrescu, r. dr. 131 — Accentuat şi: paprică. PAPUĂŞ, -Ă, papuaşi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de rasă neagră a Melaneziei (Oceania). PAPtJC1 s. m. v. papucă. PAPtJC2, papuci, s. m. 1. încălţăminte uşoară pentru purtat în casă, de obicei fără călcîi, acoperind numai talpa şi partea de la vîrf a labei piciorului; (în trecut) pantof, încălţăminte. Zibal scoate picioarele din papuci şi rămîne în colţuni. CARAGIAI.E, O. I 290. Părintele Duhtt şi Teofan şi-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brinci decit în picioare. CREANGĂ, A. 79. Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă. EMINESCU, o. I 84. Era încins cu un şal roş cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stingă, iar cape- PAPUCAR — 31 PARA tele. . . cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni, nkgruzzi, s. i 16. Expr. A o lua (sau a o şterge) la papuc = a o lua repede la drum, a fugi. Mai merge el cit merge, ptnă ce cu mare greu găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi hai! hai! hai! hai! ajunge in sat la frate-său. creangă, o. A. 151. O droaie de porci sălbatici se strînseră acolo şi erau să sfirtice pe lup, dacă n-ar fi şters-o la papuc. şez. vi 155. (Familiar, în legătură cu verbele « a fi », « a pune i>, « a ţine » etc.) Sub papuc = (despre un soţ) sub ascultarea nevestei, condus de nevastă. Ştiut este că multe femei au meşteşugul de a pune pe bărbaţii lor sub papuc. gane, N. i 175. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci (pe cineva); a aduce la sapă de lemn. Incit despre avere, — aceasta nu se ştie! Or fi amanetate şi casă şi moşie! Ciţi n-am văzut ca dînsul!... O duci pe cit o duci. . . — Şi creditorii-n urmă te lasă la papuci, mace-donski, o. ii 50. A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a-i spune să plece. (Rar) Vorbă cu papuci = vorbă sau expresie care înlocuieşte un cuvînt socotit nepotrivit, jignitor sau indecent; eufemism. Fie şi la dracu; totuşi... vreo vorbă mai cu papuci... De pildă: la cel cu coadă şi cu coarne să te duci. iiasdetJ, R. v. 25. Armata (sau ceata, oastea) lui papuc = armată sau ceată de copii. 2. (Tehn.) Piesă de lemn care se pune la baza unui stîlp, pentru a-i mări suprafaţa de sprijin. + Piesă de oţel, de formă conică sau piramidală, fixată în capătul inferior al unui pilot pentru a împiedica strivirea capătului acestuia cînd este bătut în pămînt. + Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. Piesă folosită pentru legarea demontabilă a unor conducte sau cabluri la bornele maşinilor electrice, ale aparatelor etc. — Variantă: (regional) papuc s. m. PAPUCĂR, papucari, s. m. (învechit şi regional) Pantofar, cizmar. •— Variantă: păpucăr (ţichindeai,, f. 115) s. m. PAPUCĂŞ, papucaşi, s. m. Diminutiv al lui p a p u c. Treceau printre opinci... printre papucaşi şi opincuţe de copii, camilar, n. n 317. Dimineaţa s-o sculat. . . Papucaşi negri o-ncălţat. ŞEZ. I 76. — Variantă: (regional) păpucâş (slavici, o. i 67) s. m. PAPtJCA s. m. (învechit, familiar; şi în forma papuc) Bunic. închipuieşte-te incungiurat de vro giumătate de duzină de nepoţi şi nepoţele. . . care. . . să-ţi zică cu glasul lor de îngeraşi: moşu. .. papucu. alecsandri, X. 1209. — Variantă: papuc s. m. PAPUCEl, papucei, s. m. Papucaş. Mă duc cu tata la Ieşi... Să-mi cumpere papucei. . . Ca să joc hora cu ei. şez. i 75. PAPUGÎU, papugii, s. m. Om de nimic, care umblă după învîrteli, se ţine de înşelăciuni. La divanuri au fost cocoţaţi papugiii. Slujbele nu mai sint date după rang şi obraz, pas, h. I 107. Unii îl făceau, nu e vorbă, pişicher, papugiu de Bucureşti. DELAVRANCEA; s. 24. Iaca, nişte papugii... nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie! îi ştim noi. Mănîncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri. caragiale, O. I 44. PĂTURĂ, (rar) papuri, s. f. (De obicei cu sens colectiv) Plantă cu tulpina înaltă şi subţire, cu frunze lungi şi înguste, care creşte în ape stătătoare sau lin curgătoare (Typha angustifolia). S-a fost pornit un vînt molatec Să mişte papura din baltă, goga, c. p. 21. într-o clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănindu-şi săbiile, topîrceanu, b. 47. Cînd pe malu-i trece noaptea Călătorul şuierînd, printre papuri cînd fi cînd El aude triste şoapte, alecsandri, p. i 13. <*> Expr. A căuta (sau a găsi cuiva) nod în papură= a căuta (sau a găsi) greşeli, cusururi, acolo unde ele nu sînt, a căuta pricină de învinuire; a învinovăţi pe nedrept. Căuta nod în papură lui Mihai. ispiresctj, m. v. 57. ■+■ (Cu sens restrictiv) Frunzele plantei descrise mai sus, din care se fac rogojini, coşuri etc. Scoase de sub pat o legătură de papură şi, . . se aşază pe un scaun cu trei picioare. . . apuclndu-se de împletit un coş. v. rom. iulie 1953, 84. PAR1, pare, adj. n. (Mat.; despre numere întregi) Divizibil cu numărul doi. 8 este un număr par. PAR2, pari, s. m. 1. Lemn lung şi subţire, de obicei ascuţit la un capăt, care serveşte ca proptea, ca element de sprijin într-o construcţie etc. închisei şi înţepenii tişa pe dinlăuntru cu un par zdravăn, hogaş, m. n. 86. -$> Expr. Nu da vrabia din mînă pe cea din par v. vrabie. A (i) se apropia (sau a (i) se strînge cuiva) funia la (sau de) par = se apropie un moment critic sau deznodămîntul, sfîrşitul vieţii. Amu a scornit alta.' cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oi şti.. ■ Se vede că mi s-a apropiat funia la par. creangă, o. a. 243. Luptă cereai!... Iaca luptă... — îmi place şoi-mane; dar pare-mi-se că s-apropie funia de par. alecsan-dri, x. 1494. Cît cioara-n par v. cioară. 2. Bîtă, ciomag. Cu cinci ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem cu parul, cu focul şi pîrjolul. SXANCU, D. 134. Sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moşia mea. — Prea bine; însă cum îl vei opri? — M-oi aţine la hotar cu păru, dac-a trebui. alecsandri, x. i 361. ^ Loc. adv. Cu parul = cu mijloace de constrîngere violente, cu forţa. 8. Cracă groasă de copac. Frate, frate de stejar! Lasă-mă să tai un par Să-mi fac osie de car. — Frăţioare romînaş, Voios partd da-ţi-l-aş, Dac-ai face tu din el Buzdugan de voinicel. alECSAndri, p. p. 44. + (Determinat prin « de oale ») Prepeleac. în ogrăzile gospodarilor, cam la un loc ferit, se vede şi parul de oale, în care se pun oalele după ce s-au spălat curat. ŞEZ. viii 92. PARA-1 Element de compunere. 1. Arată că în noţiunea exprimată de compus intră ideea de: a) « ceva asemănător », « ceva alăturat »; b) « contrar », « opus » lucrului exprimat prin cuvîntul simplu; serveşte la formarea unor substantive ca: parados, paradox, paratifos etc.; adjective ca: paramilitar, paramagnetic etc. 2. Intră în compunerea unor formaţii ocazionale care însoţesc cuvîntul simplu, imprimînd o nuanţă de intensitate calităţilor atribuite obiectului respectiv. Leu-paraleu. + (Cu valoare depreciativă) Arată că obiectul respectiv se află în foarte mare cantitate. Explicaţii şi paraexplicaţii. a Acei bieţi dăscălaşi, cari au fost depozitari limbii şi naţionalităţii noastre, duceau o viaţă zdruncinată. . . fără recompense naţionale, fără pensii şi para-pensii. ghica, s. a. 72. PARĂ2, parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puţine parale mărunte de argint şi a băut vin de acele parale. Sadoveantj, f. j. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decit îi trebuia, caragiale, o. m 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roşii care fac 13 parale. bXlcescu, o. i 15. Expr. A nu avea (nici o) para sau a îi, a se afla îără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrîneţe împovărat de două copile destid de coapte, care trebuiau numaidecît măritate şi el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CaraGiai,e, o. iii 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pină a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. bălcescu, la ghica, a. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (In legătură cu «a da socoteală», PARA - 318 - PARADOSI « a achita », « a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lam-brino pînă într-o para. VI.auuţă, o. a. iii 81. Se dă dator să plătească pînă Ia para. CARAGIALE, S. N. 84. (în legătură cu evaluări băneşti) Ca 0 para = fără discuţie, sigur, clar, neîndoielnic. O moşie, care face 250 de mii de lei ca o para. caragiale, o. ii 23. (Familiar) A şti cîtc parale facc cineva = a fi bine lămurit în privinţa cuiva, a şti că nu preţuieşte mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-1 ocări straşnic, a-1 batjocori, a-1 face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-1 lua din scurt. <^> Cinci parale = monedă, astăzi ieşită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Intinzînd în întuneric pumnul in care strîngea gologanul, ea suspină: «numai. ■ ■ cinci parale / ». VLAHUŢĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aş zice nimica. Mi le ia şi pace bună! Dar îs paralele lui. sadoveanu, b. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te ştiu. CAMit PETRESCU, N. 43. Ţara geme-n angarale, Vodă numără parale. UT. antimonarhică 110. <$■ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim ■ ■ ■ Acuma face parale calul bun şi prietinul statornic. SADOVEANU, o. i 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare. PARĂ3, parez, vb. I. T r a n z. (La scrimă şi la duel, p. e x t. la alte sporturi) A evita o lovitură a adversarului printr-o contralovitură. (F i g.) Să ne gîndim din vreme Ia armele adversarilor noştri. Să parăm loviturile lor. c. petrescu, o. p. i 253. PARĂBOLĂ parabole, s. f. Curba care reprezintă locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix (numit focar) şi de o dreaptă fixă (numită directoare). PARĂBOLĂ2, parabole, s. f. Mică povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral; alegorie; p. e x t. vorbire învăluită, neclară. Nu înţelegea ce voia să spună milionarul acesta cu obraz de scapet şi obicinuit să se exprime în parabole obscure, c. PETRESCU, A. 306. După aceste parabole, adaose. . . NEGRUZZI, s. I 8. PARABOLIC, -Ă, parabolici, -e, adj. De forma unei parabole1. Oglindă parabolică, a Boltirea păreţilor ce se înălţau la patru-cinci stînjeni in sus, îngustîndu-se intr-o linie cam parabolică, odobescu, s. I 443. PARABOLOID, paraboloizi, s. m. Suprafaţă descrisă de o parabolă care se deplasează astfel îneît planul ei rămîne mereu paralel cu el însuşi, iar vîrful ei rămîne pe o altă parabolă dată. PARACENTÎZĂ, paracenteze, s. f. Puncţie efectuată într-o pungă de puroi din organism. PARACLÎS1, paraclise, s. n. Bisericuţă, capelă zidită de obicei alături de o biserică mai mare sau în interiorul unei clădiri. Lingă biserica cea veche... se înălţa poarta cu turn şi paraclis, sadoveanu, z. C. 81. S-a sfinţit paraclisul spitalului din Tîrgu-Neamţului. creangă, A. 75. PAHACLÎS2, paraclise, s. n. (în ritualul creştin) Slujbă religioasă de laudă şi de invocare a fecioarei Maria sau a unui sfînt. Un mic paraclis se făcu în cîmp. GANE, N. n 106. Venea. ■ ■ să-şi citească paraclisid pe un sfanţ. HACEDONSKI, o. IH 32. — Pl. şi: (învechit) paraclisuri (AI*ECSANDRI, T, i 124). PARACLISER, paracliseri, s. m. Persoană însărcinată cu îngrijirea şi paza unei biserici îndeplinind şi unele servicii la oficierea cultului; ţîrcovnic, crîsnic! Astăzi in sfîrşit îi pot scrie tatei, care-i paracliser. VINTILĂ, o. 45. Monahul Averchie este paracliser, stănoiu, c. i. 7. + (învechit) Cîntăreţ de biserică. Prin cîntări [ţînţarii] mă desfătează, par-c~ar fi paracliseri. AI.KXANDRKSCU, m. 261. — Variantă: paracliser (i. ionescu, m. 229) s. m. PARACLISIÎR s. m. v. paracliser. PARADĂ, paradez, vb. I. Intranz. (Rar) A se arăta (punîndu-se în evidenţă); a se afişa. Uliţa satului unde paradează doniuanii patrupezi. EMINESCU, n. 105. PARĂDĂ, parade, s. f. 1. Festivitate militară la care defilează trupele diferitelor arme, organizată cu prilejul unui eveniment sau al unei aniversări; p. e x t. ceremonie. într-o zi de paradă, la curtea generalisimului turc... trag cu pistoale asupra lui. Ghica, S. 116. în ziua aceea era paradă domnească. NEGRUZZI, S. I 29. Loc. adj. De paradă = a) pentru paradă, destinat paradei. Cal de paradă; b) f i g. de formă, de ochii lumii. Critica şi autocritica servesc la dezvăluirea lipsurilor şi la lupta împotriva prezentării de paradă a lucrurilor într-o lumină trandafirie şi a îmbătării de pe urma succeselor în muncă, scînteia, 1953, nr. 2684. *;V Expr. A face paradă (do sau CU ceva) = a face ceva ostentativ pentru a produce efect, a se făli (cu ceva). Şampanie la Capşa beau mulţi făcînd paradă De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă. macedonski, o. i 48. Un gentilom ridicol ce face paradă cu titlurile şi armele familiei sale. bounti-neanu, O. 366. 2. (învechit) Cortegiu solemn, alai, pompă. Făt-Frumos şi fiica lui Alb-împărat intrară cu mare paradă. . . in cetatea lui Roşiu-impărat. POPESCU, B. I 30. Cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă. NEGRUZZI, s. i 215. — Pl. şi: parăzi. — Variantă: (Munt.; popular) pa-râdie (ispirescu, i,. 192) s. f. PARĂDIE s. f. v. paradă. PARADIGMĂ, paradigme, s. f. 1. Ansamblul formelor flexionare ale unei părţi de vorbire. Un caz puţin deosebit este acela al verbului romînesc « a vrea », « a voi», care amestecă în paradigmă forme de origine latină şi forme de origine slavă, graur, f. h. 170. 2. (învechit) Exemplu, pildă, model. Dacă voi aţi fi urmat paradigma acestei istorioare, nu eraţi să vă plîn-geţi acum. FII4M0N, c. 167. PARADÎS s. n. (în concepţia creştină) Rai. Sint în viaţă rătăciri de acelea care preţuiesc mai mult decît drumul cel mai drept la paradis. HOGAŞ, H. 104. Eşti frumoasă.., înger eşti din paradis Şi mă tem privind la tine. EMINESCCJ, O. IV 38. Parisu-i un paradis Plin de adimenire. ALEC-SANDRI, T. I 312. <)> Pasărea paradisului — pasăre cu pene frumos colorate, care trăieşte în insulele Malaeziei, în China şi în India (Paradisea apoda). <ţ> Expr. Ca în paradis = foarte fericit. Trăieşte ca in paradis. + F i g. Loc plăcut, minunat. Trebuie să vă fac descrierea paradisului meu. negruzzi, s. i 96. PARADIZIĂC, -Ă, paradi ziacîy -e, adj. De paradis ; minunat, îneîntător. Domoala trecere a norilor dădea la iveală. . . într-un imens joc de umbre şi lumini, vaste pajişti paradiziace, bogza, m. s. 50. PARADGSj paradosuri, s. n. Parapet de pămînt în spatele unui şanţ, făcut pentru a apăra militarii adăpostiţi în şanţ contra loviturilor din spate. PARADOSÎ, paradosesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A preda o materie de învăţămînt; a învăţa (ceva pe cineva). Pentru a-ţi paradosi limba romînească după toată rîndu-iala. . . trebui să începem de la început, negruzzi, s. I 8. PARADOX — 319 — PARALÈL PARADOX, paradoxe, s. n. 1. Opinie (de obicei absurdă) contrară adevărului îndeobşte acceptat; p. e x t. nepotrivire, ciudăţenie. Un scriitoraş necunoscut care caută să ajungă celebru prin paradoxe. GHEREA, ST. CR. I 14. Să nu se pară un paradox această zicere, negruzzi, s. i 312. 2. (în ştiinţă, mai ales în expr.) Paradoxul hidrostatic = faptul (ciudat în aparenţă) că presiunea unui lichid este aceeaşi în orice punct al unei suprafeţe orizontale şi nu depinde de forma vasului. Paradox geometric = figură geometrică care, privită fugar, duce la concluzii greşite sau la contraziceri aparente. PARADOXĂL, -A, paradoxali, -e, adj. Care ţine de paradox; de neînţeles, ciudat. Mai intervin şi al[i camarazi, cari sint pasionaţi de aparenţa paradoxală a afirmaţiei. CAMII, petrescu, u. n. 329. Dorinţa de a fi cit se poate mai clar şi de a nu părea paradoxal mă face să studiez aici doi artişti, care parcă contrazic cu totul cele dezvoltate in acest articol, gherea, st. cr. m 106. PARAFA, parafez, vb. I. T r a n z. 1. A semna prin parafă (1), a întări un act prin semnătură cu parafă. (F i g.) Istoria nu e pentru noi un capitol încheiat, parafat şi sigilat cupeceţi. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 161, 4/1. 2. A aplica o parafă (1) pe fiecare foaie de registru în parte; a sigila, a pecetlui cu ceară roşie cusătura unui registru sau a unui dosar ca să nu se poată scoate sau adăuga foi. PARAFARE, parafări, s. f. Acţiunea de a parafa. PARAFAT, -A, parafaţi, -te, adj. Semnat, iscălit prin parafă (1). Document parafat. PARAFĂ, parafe, s. f. 1. Iscălitură prescurtată, iscălitură cu iniţialele numelui şi pronumelui; pecete cu o semnătură sau cu anumite iniţiale. 2. Trăsătură de condei adăugată la o iscălitură spre a o deosebi de altele sau spre a o împodobi; p. e x t. linie de ornament. Litere latine cursive fine şi împodobite cu parafe, odobescu, s. i 459. PARAFINA, parafinez, vb. I. T r a n z. A acoperi cu un strat de parafină. PARAFINAI^, parafinări, s. f. Acţiunea de a parafina şi rezultatul ei. PARAFINA, parafine, s. f. Substanţă solidă, albă şi translucida constînd dintr-un amestec de hidrocarburi saturate obţinute la distilarea ţiţeiului sau a cărbunilor; este întrebuinţată la fabricarea luminărilor, la impregnarea hîrtiei şi a ţesăturilor pentru a le face impermeabile, ca materie primă în industria chimică etc. PARAFÎNIC, -A, parafinici, -e, adj. Privitor la parafină, de parafină. Combinaţii parafinice. PAHAI'INGS, -OASĂ, parafinoşi, -oase, adj. Care conţine parafină. Produse parafinoase. PARAFOC s. n. Zid, făcut dintr-un material refractar, care apără de flăcări o parte mai sensibilă a unei căldări de aburi. PARAFRAZĂ, parafrazez, vb. I. T r a n z. A exprima prin alte cuvinte (şi mai pe larg) conţinutul unui text; a expune prin cuvinte proprii ideile unui text. La început îl vedem [pe Neculce] parafraslnd sfirşitul cronicii lui Miron Costin. iorga, i,. i 250. PARAFRAZARE, parafrazări, s. f. Faptul de a parafraza; exprimare prin parafrază (1). PARAFRAZA, parafraze, s. f. 1. Expunere prin cuvinte proprii (şi în mod dezvoltat) a ideilor unui text. 2. (Muz.) Prelucrare cu caracter de improvizaţie liberă a unei teme împrumutate dintr-o altă operă muzicală. PARAFÎJL GER, parafulgere, s. n. 1. Aparat care leagă de pămînt, pentru scurt timp, un punct al unei conducte sau instalaţii electrice, pentru a proteja instalaţia electrică împotriva supratensiunilor de origine atmosferică ; descărcător. 2. Paratrăsnet. PARAGAT, paragate, s. n. (Mai ales colectiv) Şir de cîrlige cu nadă, folosit la pescuitul nisetrului, calcanului etc. Flăcăul ăsta îi pierduse paragatul. DUMITRIU, p. F. 33. PARA GENÎZ s. f. Formarea în aceeaşi epocă a mai multor minerale asociate. -4» Asociaţie de minerale formată în aceeaşi epocă. PARAGINA, paragini; s. f. 1. Loc părăsit, lăsat necultivat, teren acoperit de buruieni; pîrloagă, moină. Şi ctntpul e deşert. Un zid neterminat. Paragină, miros de cucută, bentuc, v. 108. Era atita pămînt incit era mai multă paragină decît arătură, sadoveanu, E. 27. F i g. Cărările lumii se ridică spre creştete, Se desfac din paragini deşteptate popoare. DEŞI.IU, G. 54. (Adjectival) într-o vie paragină işi făcuse culcuşul o vulpe. ISPIRESCU, la TDRG. Se întoarce în curte, o curte paragină de mahala, şi aprinde un chibrit, caragialb, o. II 87. Ruină, dărăpănătură. întinde pc creneluri, pe ziduri şi pe porţi, Din muşchiul de paragini o fină ţesătură. MACEDONSKI, O. I 24. 2. Stare de părăsire, de neîngrijire a unui teren sau a unei clădiri. Hotărîrea [lui Tudor] era să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină livada lui Ionaşcu. sadoveanu, o. vii 103. — PI. şi: părăgini (vlahuţX, la TDRG). — Variantă: părdginil (odobescu, s. iii 322) s. f. PARAGLOUInA s. f. Substanţă proteică, prezentă în sînge şi care contribuie la formarea fibrinei din sînge. PARAGRAF, paragrafe, s. n. 1. Subdiviziune din-tr-un capitol care corespunde, de obicei, unui articol într-un text de lege, tratat, statut etc. Şi, prin ochelari de aur, bucherind un paragraf. După placul stăpinirii, schimbă legile in jaf. bei,diceanu, p. 118. Dacă ai vreo judecată, Mergi la Donici de-o arată. Că el ptnă şi-n pilaf Va găsi vrun paragraf, negruzzi, s. i 333. 2. Pasaj dintr-un text scris, despărţit de restul textului printr-un alineat nou şi printr-un semn grafic special ; fragment dintr-un text. Dibuia ca prin Întuneric frinturi de înţeles ca să cîrpească un paragraf din lecţie. vlahuţX, o. a. i 100. PARALACTIC, -A, paralactici, -e, adj. Referitor la paralaxă, de paralaxă. Triunghi paralactic. 1’ARALAxA, paralaxe, s. f. Unghiul dintre dreptele care unesc un punct foarte depărtat cu extremităţile unei baze de observare. PARALEL1, paraleluri, s. n. Instrument folosit la trasarea pe o piesă a unor linii paralele cu un plan dat sau la trasarea unor distanţe. PARALEL2, -A, paraleli, -e, adj. 1. (Despre drepte) Care are toate punctele la aceeaşi distanţă de o dreaptă sau de un plan cu care nu se întretaie, oricît s-ar prelungi, decît (teoretic) la infinit. Dreptunghiul are laturile paralele două cite două. a Ca intr-un tablou istoric vin din ţară, paralele, coloane de soldaţi, camil petrescu, u. N. 274. + (Despre planuri) Care are toate punctele la aceeaşi distanţă de un alt plan. <$> (Adverbial) Printre pomii galbeni din grădină Soarele în asfinţit Întinde, Paralel, covoare de lumină. D. botez, p. o. 43. E x p r. Legături în paralel = mod de legare a două sau mai multe părţi conducătoare ale unei instalaţii, astfel îneît ele să fie străbătute simultan de acelaşi element. PARALELA — 320 — PARANTEZĂ 2. Care se produce concomitent şi evoluează în mod similar cu altceva. Fenomene paralele, a Mama ¡i surorile mele au trecut de partea lui şi au pornit acţiuni paralele. CAMII, PETRESCU, u. N. 37. Aceste două mari şcoli paralele... nu au putut încă să prindă adinei rădăcini. MACEDONSKi, o. IV 93. <$> (Adverbial) Ideea se propagă din ce in ce mai insistent. N-o judec. Constat. Paralel progresează agitaţia ţăranilor, rebreanu, r. i 257. PARALELĂ, paralele, s. f. 1. Linie sau suprafaţă situată în toată întinderea ei Ia o egală distanţă de altă linie sau de altă suprafaţă, cu care nu se întretaie, oricît de mult s-ar prelungi, decît (teoretic) la infinit. A duce, a trage o paralelă. •+• Fiecare dintre cercurile imaginare, determinate de intersecţia geoidului cu planurile perpendiculare pe axa polilor. Insulele Canare... se află pe a 28-a şi 29-a paralelă nordică. TUDORAN, P. 412. 2. (La pl.) Aparat de gimnastică, format din două bare paralele aşezate pe stîlpi şi folosit la diferite exerciţii ; (la sg.) fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. Gimnastică la paralele. 3. F i g. Comparare a două persoane, fenomene, lucruri, opere etc. Paralelă istorică. PARALELIPIPED, paralelipipede, s. n. Prismă a cărei bază este un paralelogram. PARALELIPIPEDIC, -Ă, paralelipipedici, -e, adj. Care are forma unui paralelipiped. Pe sub umbra a doi tei imenşi, se înălţa o clopotniţă paralelipipedică. CA 1,1-NESCU, E. 49. Coloanele care susţineau tavanul erau paralelipipedice, îmbrăcate cu oglinzi. CAMII, PETRESCU, N. 30. PARALELISM s. n. Starea a două sau mai multe lucruri paralele. Paralelismul unor planuri geometrice. PABALELOGBĂM, paralelograme, s. n. Patrulater care are laturile opuse paralele şi egale. <> Paralelogramul forţelor = construcţie grafică cu ajutorul căreia se determină rezultanta a două forţe concurente. PARALEU, paralei, s. m. (Adesea ca apoziţie a lui «leu », mai rar a lui « zmeu ») Leu straşnic, namilă de leu. Alaltăieri, cind alergai ca un paraleu in butca ta. . . nu m-ai stropit de glod de sus pînă jos? HOGAŞ, H. 32. Numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu, să-şi ieie fata pe seamă, creangă, p. 269. Măi Florine, dragul meu, Parcă eşti un paraleu. AtECSANDRi, T. 898. <$> Expr. A sc face (sau a face pe cineva) lcu-paralcu = a (se) înfuria. Zmeul e năbădăios şi se face leu-paraleu. ispirescu, la cade. Cine, din miel cu blindeţe, te-a făcut leu-paraleu? AiECSANDRl, la CADE. F i g. Fiinţă puternică, vitează. Era numai o fetişcană, dar. . . inimoasă cit zece paralei de voinici. dei,avrancea, s. 228. S-adun finii şi cumetrii şi-apoi povestesc de-a dragul... Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei. COŞBUC, p. II 135. Al cui e ăst cal?_____—Ăst leu-paraleu, Este darul tău. TEODORESCU, p. p. 45. (Adjectival) Toţi feţii săi Ăi mai paralei. MARIAN, la TDRG. PARALITIC, -Ă, paralitici, -e, s. m. şi f. Persoană lovită de paralizie; damblagiu. Dacă aş putea lăsa paraliticului Couthon picioarele, camii, PETRESCU, î. n 620. ■$>■ (Adjectival) Vedeam păşind spre mine vreun muşar paralitic. BOU.IAC, o. 109. PARALIZĂ, paralizez, vb. I. 1. I n t r a n z. şi refl. A-şi pierde, total sau parţial, mobilitatea şi sensibilitatea corpului; a se damblagi. Şi totuşi, cind visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază, camii, PETRESCU, u. n. 208. + F i g. A înţepeni. Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gîtlejul de-atita înghiţit în sec. camii, petrescu, u. n. 360. 2. T r a n z. A împiedica o mişcare, o acţiune ; a imobiliza. Faţa lui paralizează prin paloarea ei pe adversar. camii, petrescu, T. n 174. Neştiinţa în care sînt de ceea ce se petrece în Constantinopol mă paralizează In lucrările mele aci. Ghica, a. 276. PARALIZĂNT, -Ă, paralizanţi, -te, adj. Care paralizează. Emoţie paralizantă. + F i g. Care împiedică sau stînjeneşte o acţiune. PARALIZARE s. f. Acţiunea de a paraliza. 1. încetare, parţială sau totală, a mobilităţii şi a sensibilităţii unui organ. Paralizarea piciorului. 2. F i g. împiedicare, stînjenire a unei acţiuni. PARALIZĂT, -Ă, paralizaţi, -te, adj. 1. Lovit de paralizie. Biata fată era paralizată din copilărie. Cara-giai,e, o. iii 234. + F i g. înţepenit, încremenit, împietrit. Alţi peşti aşteaptă încremeniţi, paralizaţi, deşi presimt parcă. . . ce are să li să întîmple. bogza, c. o. 303. înţelenite şi paralizate în mijlocul cîtnpului... maşinile.. . stăteau acuma ridicole şi neputincioase, anghei,, PR. 83. 2. F i g. împiedicat, stînjenit în acţiunile sale, lipsit de puterea de a acţiona. PARALIZIE s. f. Pierderea, totală sau parţială, a mobilităţii şi a sensibilităţii corpului; dambla, gută. Lovit de paralizie... a rămas ca un mort printre vii. ai,ecsandri, s. 155. Paralizie infantilă v. infantil. PARALÎC s. n. (Cu sens colectiv) Bani mărunţi. V. gologan. ^Expr. A vinde sau a cumpăra cu para-lîcul = a vinde (sau a cumpăra) cu bani puţini lucruri mărunte. Ba a mai şi vîndut [pastrama] cu paralîcul şi cu bucata, să nu mai stea să cîntărească. caragiai,B, S. X. 81. PARAMA GNÉTIC, -Ă, paramagnetici, -e, adj. (Despre materiale) Care produce intensificarea unui cîmp magnetic, dacă se găseşte în acest cîmp, fără să rămînă cu magnetizare permanentă. PARAMÉIS T, paramente, s. n. Parte exterioară a unei construcţii, a unui element de construcţie sau a materialelor de construcţie de piatră (de obicei prelucrată); material care căptuşeşte această faţă. PARAMÉTKU, parametri, s. m. Mărime considerată constantă care intervine într-o ecuaţie şi care poate lua diferite valori, de care depind valorile rădăcinilor ecuaţiei. PARAMILITĂB, -Ă, paramilitari,-e, adj. (în expr.) Organizaţie (sau formaţie) paramilitară = formaţie înarmată în cadrul unei organizaţii fasciste, care sprijină acţiunile acesteia. PAKANÎMFĂ, paranimfe, s. f. (Rar) Druşcă. (F i g.) A lumii paranimfă, moartea. Eminescu, la cade. rARAÑÓLA s. f. Boală mintală cronică care se manifestă prin idei fixe, prin susceptibilitate şi orgoliu exagerat, prin mania persecuţiei, uneori şi prin halucinaţii. PARANÓIC, -Ă, paranoici, -e, s. m. şi f. Persoană care suferă de paranoia, bolnav de paranoia. — Pronunţat: -no-ic. PARANTÉZ s. n. v. paranteză. l'ARANTÉZA, paranteze, s. f. 1. Semn de punctuaţie constînd dintr-o linie semicirculară, dintr-o linie dreaptă îndoită la capete sau dintr-un unghi ascuţit care se pune înaintea şi în urma cuvintelor considerate ca o explicaţie, ca un adaos, ca o precizare; textul cuprins între aceste semne. Cuvinte în paranteză, a Toate comediile lui sînt pline, împestriţate, cu paranteze. GHEREA, ST. CR. i 357. Expr. A deschide o paranteză v. deschide. A închide paranteza v. închide (2). + Semnul pus înaintea şi în urma unei expresii algebrice pentru a arăta că operaţia dată se efectuează asupra întregii expresii. PARAPET — 321 — PARAVAN 2. F i g. Parte a unui discurs sau a unei scrieri care nu stă în strinsă legătură cu subiectul; digresiune. Deschid... o mică paranteză istorică esplicativă. cara-giale, o. ra 139. — Variantă: (învechit) parant6z (gherea, st. cr. i 137) 8. n. paratEt, parapete, s. n. 1. Perete puţin înalt de piatră, de cărămidă, de lemn, de metal etc. care serveşte la îngrădirea teraselor, a podurilor, a marginii şoselelor etc. V. balustradă. Urcară a;a la pas din parapet de pod in parapet de pod. sadoveanu, b. 223. Se întorcea pe cheiul Dîmboviţei, oprindu-se să privească de pe parapetul podurilor, c. pethescu, i. ii 159. + Prelungirea bordurilor unei nave deasupra punţii superioare, pentru ca oamenii şi obiectele de pe punte să aibă o protecţie contra valurilor. Mihu se feri de-a lungul parapetului, uitindu-se chioriş la valurile care ridicau capul. TUDORAN, P. 161. -f- Obstacol artificial aşezat la capătul unei linii ferate, spre a opri înaintarea trenului sau a vagoanelor izolate. 2. întăritură de pămînt sau de zid, Ia redute şi tranşee, care apără pe soldaţi de gloanţe. Căciularii scoteau lopeţile de la cingătoare şi începeau a întoarce parapetul spre duşman, sadoveanu, o. vi 36. Urcăm, luptăm. .. iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. Ai.EC-SANDRI, o. 241. PARAPLEGÎE s. f. Paralizia membrelor unui corp. Paraplegie senilă. PARĂPON s. n. (Astăzi rar) Supărare, necaz, ciudă. Parcă mi s-a luat cu mina tot paraponul. Am mincat, am dormit. PAS, z. iii 289. De vreme ce ai parapon asupră-i slnt gata să-l pedepsesc, alecsandri, T. 1407. PARATONISÎ, paraponisesc, vb. IV. Refl. (învechit) A se supăra, a fi plin de necaz. PARAPONISIT, -A, paraponisiţi, -te, adj. (Astăzi rar) Nemulţumit, supărat, plin de necaz; dezamăgit. (Substantivat) Orizontul politic e posomorit ţa un paraponisit fără slujbă, alecsandri, t. 1 306. PARAS( ÎNTÎI, parascînteie, s. n. Dispozitiv montat Ia locomotive şi Ia cubilouri care reţine particulele solide incandescente, pentru ca acestea să nu iasă pe coş şi să provoace incendii. + Ecran izolant, incombustibil, care previne descărcările electrice sau deteriorările pe care acestea le-ar putea produce. PARASCOVfiNIE, parascovenii, s. f. (Regional, mai ales Ia pi.) Nâzbîtie, poznă, drăcie, măscări. Rămăsese (n poartă unde istorisea nu ştiu ce parascovenii grupului de civili. Camilar, n. ii 218. De-amu puneţi-vă pe făcut. . . parascovenii cite vă place, măi băieţi, creangX, A. 39. Cucoană Gahiţă, m-am săturat de toate, parasco-veniile fi de toate farafasticurile d-tale. ALECSANDRI, T. 1016. l'ARAS6L, parasohtri, s. n. 1. (Regional) Umbrelă (de soare). In uşa crişmei « Pui de lup * il apucă de braţ o femeie cu parasol. camilar, n. n 195. Oi lua fi un parasol şi l-oi ţinea colea in sus, ca nu cumva să străbată o rază de soare la obrăjeii mei. sniERA, r. 250. 2. Aripă de avion monoplan, aşezată deasupra fuze-lajului. ■+ Apărătoare montată în jurul obiectivului unui aparat fotografic pentru a împiedica pătrunderea în nparat a luminii parazite. 1’ARASTĂS, parastase, s. n. (în ritualul creştin) Slujbă religioasă, făcută pentru pomenirea celor morţi. Dacă-i fu soarta să piară, o să-i facem parastasele cuvenite. sadoveanu, m. C. 127. + Colacul folosit la slujba parastasului şi care se dă preotului. Pe mese pun ulcioarele şi lingă fiecare ulcior se pune un parastas cu pom in el şi încărcat de poame, lumini de ceară, covrigi fi turte. MARIAN, NU. 746. — Variantă: (regional) părâst is (COŞBUC, r. n 254, creangX, a. 127) s. n. PARASTISÎ, parastisesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A reprezenta, a juca un rol, o piesă de teatru. Am parastisit pe fiii lui Brutus. ghica, s. 258. Am auzit că zilele astea o să parastisească « Italiana in Algir », bucată cu cîntece. filimon, c. 209. u PARASTUÎ, parastuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A parastisi. Da ce parastuieşte in astă-seară? — O piesă nouă... «Două fete ş-o nineacă ». alecsandri, t. i 150. Loc. adj. De pară = ca flacăra, arzător, dogoritor. Vestim. .. steaua de pară, Sus, peste Griviţa proletară. deşuu, g. 19. <0> E x p r. A se face (sau a se supăra, a se mînia) foc şi pară v. foc. A trece (sau a sări) prin ioc (sau prin apă şi pară) = a înfrunta orice primejdie, a face -tot posibilul. Era gata Pentru ea' să sară Prin apă şi pară. COŞBVC, P. II 147. (In comparaţii şi metafore) Sabina roşi pară, fiindcă întîia oară o trata cineva ca pe-o domnişoară, c. petrescu, c. v. 14. Gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului, hogaş, DR. II 12. Sufletul meu arde-n iubire ca para. EMINESCU, o. I 231. 2. F i g. Sentiment puternic; înflăcărare; chin sufletesc. V. f o c.- Ce ochi cuminţi ori plini de pară, Privind la voi cu drag se bucurară? IOSIF, P. 36. Gindu-i se topea de pară. coşbuc, P.- I 124. Para la inim-ajtinge, Badea suspină şi plînge. jarnîk-bîrseanu, d. 223. PÂRA2, pere, s. f. 1. Fructul părului1. Părul. .. era încărcat de pere galbene ca ceara. CREANGĂ, P. 290. Dă-nti o pară. .. să-mi răcoresc arsura gîtlejului. negruzzi, s. I 90. Am un păr cu pere moi Şi le-om mînca amindoi. JARNÎK-bîrseanu, D. 48. (Adesea însoţit de determinări care PARBRIZ — 323 — PARCIMONIE arată soiul) Pere bergamote. Pere pădureţe. Pere mălăieţe. E x p r. (Do sau pe) cînd făcea (sau Ta face) plopul pere şl răchita micşuncle v. micşunea. (Regional) A bate (cuiva) perele = a dăscăli, a muştrului. Bătutu-i-a muierea perele cum să se poarte, reteganul, p. rv 25. A-l pîca sau a-i cădea (cuiva) para în gură= a obţine ceva fără muncă. (Pică) pară mălăiaţă in gura lui Nătă-fleaţă v. m ă 1 ă i e ţ. 2. Nume dat unor obiecte sau unor piese de Ia aparate, maşini etc., în formă de pară: a) cuptor (conver-tizor) de topit fontă; b) ciocan la războiul mecanic de ţesut; c) lemnul în care se termină firul soneriei; d) unealtă pentru îndreptarea, prin lovire, a burlanelor turtite dintr-o coloană în exploatarea petroliferă. PARBRÎZ, parbrize, s. n. Placă transparentă, de obicei de sticlă, aşezată în partea din faţă a unui autovehicul sau a unui avion pentru a feri pe conducător de praf, de vînt etc. PARC, parcuri, s. n. 1. Suprafaţă de teren relativ întinsă, cu plantaţii, alei, lacuri sau bazine, folosită ca Ioc pentru odihnă şi distracţii, uneori şi pentru manifestări culturale. Parc de cultură şi odihnă, ca Mă uit pe fereastră spre parc. Arborii sint tare bătrini, încovoiaţi de vinturi şi de vreme, stancu, u.r.s.s. 40. Ieri am găsit pe banca solitară din parc un biet mănunchi de flori trecute. . . IOSIF, p. 36. Parc naţional = suprafaţă întinsă de teren, păzită şi îngrijită, în care e oprită exploatarea silvică, minieră, vînătorească, agricolă etc. în scopul de a fi păstrată natura (teren, faună, floră) neschimbată. Parc de vinătoare — teren împrejmuit în care vînatul e crescut şi îngrijit pentru vînătoare. Animalele sălbatice. . . care se află pe teritoriul Republicii Populare Romine, in libertate sau.in parcuri de vinătoare... sint proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor. B. o. 1953, 35. + Grădină mare cu alei şi copaci în jurul unei case. Copacii din parcul conacului închideau ca un zid negru zarea din curte spre Ruginoasa. rebreanu, r. ii 105. + Suprafaţă de teren parcelată pentru locuinţe, cu spaţii verzi foarte numeroase. 2. Loc de staţionare mai îndelungată şi de garare a vehiculelor şi animalelor sau de depozitare a materialelor; vehiculele garate în acest loc. In faţa şoproanelor mai mulţi soldaţi spălau două automobile, alături de un întreg parc de motociclete, rebreanu, p. s. 255. Parctd, compus din căruţe şi cămile, formă dosul. hasdEU, i. v. 86. + Totalitatea vehiculelor, maşinilor, aparatelor etc. ale unei întreprinderi, ale unei instituţii etc. PARCĂ, parchez, ,vb. I. T r a n z. 'A aşeza, a lăsa să staţioneze un timp mai îndelungat într-un anumit loc, a depozita, a gara într-un parc (2). PARCA.Î, parcaje, s. n. Parcare. FARCĂN ş. n. v. păreau. TAIICĂRE, parc&ri, s, f. Acţiunea de a parca şi rezultatul ei; parcaj. PĂRCĂ adv. Se pare că..., s-ar crede că..., s-ar zice ca..., îţi face impresia că...; ca şi cum. Parcă o uşurare, o împăcare îi alina inima. BART, E. 351. Cum ieşea afară la drum, parcă era altul, creangă, p. 112. Ah! E atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, o. I 154. Trtt/ uşoml sprintenel Parcă-i tras printr-un inel. Jarnîk-bîrseanu, t>. 28. <> (în corelaţie cu sine însuşi) îl privi în ochi — parcă mînios, parcă speriat, galan, b. i 68. + Poate, cred că. Ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş însura; cînd aş da peste o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta, creangă, p. 161. PĂRCE s. f. pl. Cele trei divinităţi ale infernului în mitologia antică (despre una se credea că toarce firul vieţii omului, despre alta că îl deapănă, iar despre a treia că îl tlie). V. u r s i t o a r e. PAROEĂ, parcele, s. f. Unealtă de pescuit, constînd dintr-un şir de mai multe cîrlige. PARCELĂ, parcelez, vb. I. T r a n z. (Cu privire Îs terenuri) A împărţi în parcele. PARCELÂRE, parcelări, s. f. Acţiunea de a par-•cela; împărţirea unui teren în parcele. Parcelarea ogorului. + Grup de parcele constituind un ansamblu ordonat. PARCELĂT, -Ă, parcelaţi, -te, adj. (Despre un teren) împărţit în parcele. La marginea terenurilor parcelate.. ■ se ridicau alte clădiri, c. petrescu, î. n 245. PARCÎLĂ, parcele, s. f. Porţiune delimitată de teren destinată unei anumite întrebuinţări. De la marginea satidui începea coasta lină cu sute de parcele. REBREANU, I. 51. <$- (Metaforic) [Zările vaste] sint înlocuite de un orizont restrins, închis de pereţi de piatră şi de trunchiurile brazilor, ale căror ramuri împart chiar cerul in mici şi disparate parcele, bogza, c. o. 88. PARCHLRIZĂ, parcherizez, vb. I. T r a n z. A încălzi o piesă de fier sau de fontă într-o soluţie de fosfat de fier şi de mangan, spre a o feri de rugină. PARCHÎT1, parchete, s. n. I. Pardoseală făcută din scîndurele (de obicei de stejar sau de fag), îmbinate între ele în formă de desene geometrice. Parchetele deveneau lucii ca oglinda, anghel, PR. 5. Atmosfera e greoaie. Pică picuri mari de ploaie Pe parchetul in ruină, coşbuc, P. n 98. + Piesă de lemn îngustă şi cu lungime mică care serveşte la facerea tipului de pardoseală descris mai sus. II. Fiecare dintre suprafeţele în care este împărţită o pădure în exploatare; suprafaţă pe care s-a făcut o tăiere într-o pădure. Apoi, îi dat -pe-aici parchetu-n tăiere şi insămnăm copacii, care trebuie să rămînă de sămînţă. hogaş, DR. II 84. Are. . . o pădure frumoasă pe care a. împărţit-o in parchete, tăind cîte unul in fiecare an„ i. ionescu, D. 224. PARCIIÎ.T2, parchete, s. n. Magistratură specială (ataşată în trecut pe lîngă tribunale, curţi de apel şi curtea de casaţie), care avea sarcina de a face cercetări în materie penală şi de a deschide acţiune publică împotriva infractorilor, precum şi de a pune concluzii în materie civilă, în procesele în care figurau persoane incapabile * ' minister public. V. procuratură. Prefectul Baloleanu trecu apoi repede la primărie, urmat de membrii parchetului şi comandantul trupelor, rebreanu, R. îl 235. Au fosl trimişi la parchet pentru hoţie. I. botez, şc. 95. + Membrii acestei magistraturi. Figurile severe ale judecătorilor de instrucţie şi toate aparenţele magistrale şi solemne ale parchetelor, pentru el erau lucruri de rînd care nu-i mai făceau nici o impresie, vlaiiuţă, o. a. I 147. PARCHLTĂ, parchetez, vb. I. Tranz. 1. A pardosi (o încăpere) cu parchet. 2. A împărţi (o pădure) în parchete. PARCHLTĂR, parchetari, s. m. Meseriaş care montează sau curăţă pardoseli de parchet. PARCHETĂRE, ‘ parchetari, s. f. Acţiunea de a parcheta. 1. Pardosire a unei camere cu parchet (I). 2. împărţire a unei păduri în parchete (II). PAIiCIIETĂT, -Ă, parchetaţi, -te, adj. 1. (Despre încăperi) Pardosit cu parchet (1). 2. (Despre păduri) împărţit în parchete (II). Pari şi nuiele se vor putea scoate din pădurea parchetată, care trebuie curăţită spre a putea creşte bine. i. ionescu, D. 413. PARCIMONIE, parcimonii, s. f. (Franţuzism rar) Economie excesivă, aplicată, şi asupra celor mai mărunte lucruri; calicie, zgîrcenie. + F i g. Măsură, reţinere. Vorbeşte cu parcimonie. PARCIMONIOS — 324 — PARFUM PARCIMONIOS, -OASĂ, parcimonioji, -oase, adj. (Franţuzism rar) Econom pînă la exces. — Pronunţat: -ni-os. PARCURA vb. I v. parcurgo. PARCÎŢRGE, parcurg, vb. III, T r a n z. 1. (Cu privire la drumuri sau distanţe) A străbate (de la un capăt, la altul). Acelaşi ceas... măsura şi paşii celor ce parcurgeau cei cifiva metri ai foaierului, camii, PETRESCU, N. 14. Se urcă in avion să parcurgă cinci sute de kilometri in două ore. C. PETRESCU, î. II 268. 2. A trece cu privirea peste ceva ; .a citi în treacăt, în grabă, a răsfoi (o carte, un ziar). Parcurse distrat, cu ochii, calea-lapteliii, boltită de-a curmezişul cerului. C. PETRESCU, î. I 18. — Forme gramaticale : perf. s. parcursei, part. parcurs. — Variante : (învechit) percuro (i. ionescu, m. 65) vb. III, parcurd (ghica, a. .52) vb. I. PARCÎTBGERE s. f. (Rar) Parcurs. PARCÎJRS, parcursuri, s. n. Acţiunea de a parcurge; (concretizat) drum (de) străbătut (de cineva sau de ceva); traiect. Ana savura parcursul acesta. c. petrescu, c. v. 240. Liber parcurs — permisiunea de a trece, liberă-trecere. ^Loc. adv. Pe parcjirs = pe drum, în timpul drumului, de la locul de pornire Ia locul de sosire. + Lungimea unui drum sau a unei traiectorii, între două puncte anumite. PARDESlAŞ, pardesiaşe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui pardesiu. în şuroiala repede a ploii, sub umbrela smulsă de vînt, Joseph, în pardesiaşul lui negru şi pirpiriu, era apărat numai de o iluzie. C. PETRESCU, r. DR. 206. PARDESÎU, pardesie şi pardesiuri, s. n. Haină lungă mai subţire decît paltonul, care se poartă de obicei primăvara şi toamna peste îmbrăcămintea obişnuită. Radu Comşa, la o masă de sub nucul din grădină, cu pardesiul pe umeri, sorbea un ceai cu medicamente. C.' PETRESCU, î. i 21. PARDON interj. (Formulă de politeţe folosită pentru a cere scuze, o permisiune ori o îngăduinţă) Iartă-mă, să am iertare, scuzaţi. Bree, da nu te credeam aşa prost; pardon, voiam să zic şiret, contemporani:I,, vijj 99. Eu?. ■ ■ întreabă pe cucoana Caliopi. — Ba, pardon. ■ . pe kir Manoli. alecsandri, T. i 357. Călcind pe bătăturile moşnegilor care mă da la toţi dracii, cotind uniform în dreapta şi în stingă cu zicerea pardon ■ ■ . am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. (Indicînd *in protest) Ba nu; nu este aşa. Vă rog să mă iertaţi! A, nu, pardon! Asta e ingratitudine! dumitriu, b. F. 38. Tu n-asculţi! îl surprinse Alexandru Vardaru. — Pardon! Ascult. De ce să n-ascult? C. PETRESCU, î. I 11. -f (Substantivat, în construcţie cu verbul «a cere») Iertare, scuză. Nu voi mai căuta ceea ce am hotărît, ci îţi voi cere pardon. GORJAN, H. IV 9. ’PARDOS, pardoşi, s. m. (Astăzi mai ales poetic) Leopard. Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate, De la India brahmină, unde fiarele-ncruntate, Pardoşi, tigri, şerpi gigantici stau în jtingli tupilaţi. alecsandri, p. iii 28. Defăimă năpăstuirea, Pe urşi, tigri, lei, pardoşi, Arătînd a lor turbare Şi a sîngelui vărsare, Şi că sînt nesăţioşi. AXEXANDRESCU, p. 32. <> (Metaforic) Arhiereul Ghe-rontie să iasă înaintea biruitorului cu pine şi sare. Şi dacă închinăciunea e bine primită; am să văd; socot că mă voi osteni şi eu pînă la curte, să îmblinzesc leul şi pardosul. SADOVEANU, N. P. 345. PARDOSEA s. f. v. pardoseala. PARDOSEÂLA, pardoseli, s. f. înveliş aşezat pe solul sau pe planşeul unei încăperi sau al unui spaţiu pe care ie circulă, format din unul sau mai multe straturi de diferite materiale (scînduri, mozaic, ciment etc.) ; duşumea, podea, pavaj. Copiii aduceau pe pardoseala clasei dîre de noroi. I. BOTEZ, şc. 34. El intră in curtea ce semăna a părăsită... cu pardoseala ei de petre patrate, printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă. EMINESCU, N. 95. Pardoseala era mai adesea de lespezi sau de cărămidă pusă pe muchi şi mobilarea pare a se fi redus la mese de lemn. odobescu, s. i 443. . — Pl. şi: (rar) pardosele. — Variantă: pardosc/i s. f. PARDOSI, pardosesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi (o încăpere, o curte etc.) cu o pardoseală. V. podi, pava. Şedeau la masă într-o odăiţă a primăriei, pardosită cu scînduri late şi vechi, dumitriu, n. i. 62. Rămase cu ochii aţintiţi asupra lespezilor de piatră cu care era pardosit balconul, sadoveanu, o. vin 20. Sala este pardosită cu lespezi, negruzzi, s. ni 376. Fi g. Apele sînt limpezi... iar fundul lor pardosit cu mii de peşti, bogza, c. o. 303. + (Rar) A căptuşi, a acoperi. Nici pe dădaca n-o zăriseră . . . ieşind pe poarta pardosită cu fier. sadoveanu, z. c. 313. PARDOSlRE s. f. Acţiunea de a pardosi. Par-dosirea camerei. PARDOSÎT, -Ă, pardosiţi, -te, adj. (Despre încăperi, curţi) Care are pardoseală. PABEMÎE s. f. v. parimie. PAREMIOLO G, paremiologi, s. m. Specialist în culegerea şi studiul proverbelor. — Pronunţat: -mi-o-, PAREMIOLOGIC, -Â, paremiologici, -e, adj. Care ţine de proverbe; referitor la proverbe. Studiu paremiologic. — Pronunţat: -mi-o-, PAREMIOLOGIE s. f. Disciplină care se ocupă cu studiul proverbelor. — Pronunţat: -mi-o-. PARENCHÎM, parenchime, s. n. 1. Ţesut cu aspect spongios, străbătut de foarte multe vase, format din elemente tisulare specifice unui organ. Ficatul. . ■ prezintă atit la suprafaţă cit şi in profunzimea parenchimului cîteva abcese de mărime variabilă, babeş, o. a. I 363. 2. Ţesut compus din celule vii, cu membrana neîngroşată şi cu spaţii intercelulare; formează cea mai mare parte a organelor moi ale plantelor, PARENTERĂL, -Ă, parenterali, -e, adj. (Mai ales în expr.) Procedeu parcntcral = mod de administrare a medicamentelor pe altă cale decît prin tubul digestiv. PARÎi’P s. m. v. parip. PARÎZA, pareze, s. f. Paralizie incompletă, care suprimă numai mişcările. Pareză facială, cri Acest iepure moare. .. după ce prezentase cu trei zile mai înainte o temperatură scăzută pînă la 36" şi pareză generală. BABEŞ, o. a. i 224. — Variantă: parezio s. f. PAREZlE s. f. v. pareză. PARFtJM, parfumuri, s. n. 1. Miros plăcut, mireasmă. în jur, parfum de lut şi izmă grasă, dragomir, p. 52. în desişuri albeşte floarea-paştilor, şi un parfum ttşor vine pe adierea amurgului, sadoveanu, o. vi 399. Parfumul îmbătător al florilor se înălţă în văzduh. ALECSANDRI, O. P 86. 2. Produs industrial cu miros plăcut, obţinut prin amestecarea unor substanţe aromatice de origine vegetală, mai rar animală, sau pe cale sintetică. Pe metalice tripiede ard parfumuri arăpeşti. macedonsri, o. i 104. 3. Aromă, miros îmbietor, savuros. Acum să zic două vorbe astor piftii... Ce miros, ce parfum! alecsandri, T. i 394. 5 PARFUMA — 325 — PARIZIANCĂ 4. F i g. Notă caracteristică, specifică. Bucata are un parfum destul de caracteristic. CARAGIAI.H, o. vn 92. — PI. şi: parfume (macedonski, o. i 139). — Variantă : (învechit) profum (macedonski, o. i 246, odobescu, S. in 83) s. n. PARFUMĂ, parfumez, vb. I. Tranz. 1; A stropi cu parfum. Şi-a parfumat batista. <§>■ Refl. Mă parfumasem din nou. camil peTrescu, p. 13. 2. A umple cu o mireasmă plăcută, a înmiresma, a îmbălsăma. Ierburile erau înflorite şi parfumau aerul cald. SADOVEANU, E. 119. PAR FU MĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) parfuma. PARFUMĂT, -Ă, parfumaţi, -te, adj. 1. Care miroase frumos, care răspîndeşte parfum. Mai sint încă roze — mai sint, Şi tot parfumate fi ele, Aşa cum au fost fi acele Cînd ceni-l credeau: pe pcimiut. MACEDONSKI, o. i 195. în jurul tău palpită-ntreaga fire; Iar florile-s aşa de parfumate! vlahuţX, o. a. 85. Pe malurile fragede Creşteau flori parfumate, bountineanu, o. 121. 2. Impregnat cu parfum. Citeva vorbe, o strîngere de mină fi dispărea iar în parfumatul ei etac, împlînd nopţile cu dulci si neuitate visuri. EMINESCU, n. 59. F i g. Era o atmosferă parfumată, o atmosferă de idei înalte, frumos spuse, sadoveanu, E. 102. Faţa pămintului tresărea sub suflarea caldă fi parfumată a primăverii. bounTineanu, o. 459. — Variantă: (învechit) profumât, -ă (odobesctj, S. iii 33) adj. PARFUMERÎE, parfumerii, s. f. Magazin în care se vînd parfumuri, articole de toaletă, cosmetice etc. V. drogherie. îl jena staţionarea îndelungă la vitrinele parfumeriilor, modistelor fi pantofăriilor. c. PETRESCU, î. II 213. PARHÎLIC, -Ă, parhelici, -e, adj. Care ţine de par-helie. Cerc parhelic. PARHELÎE s. f. Fenomen optic care constă în apariţia unor pete luminoase rotunde, adesea colorate, în jurul soarelui. — Accentuat şi: parhelie. PĂRIA1 s. m. (în India, la brahmani) Persoană care se află în afara castelor şi este lipsită de orice drepturi; p. e x t. persoană dispreţuită, urgisită, căreia nu i se recunoaşte nici un drept. între bărbaţii aceştia care treceau în haine de viligiatură. . ■ Ladima se simţea un fel de paria. CAMli, PETRESCU, n. 85. Urgisit de cer fi oameni, le-am răspuns prin urgisire! Am josţ paria-n mijlocul ţării mele. macedonski, o. i 11. Eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria ■ . . ! EMINESCU, N. 114. PARIĂ2, pariez, vb. I. Intranz. A face (sau a pune) pariu, rămăşag; a face prinsoare (mai ales pe sume de bani); a pune pariu la o cursă de cai. Fac pariu pe o carte, a Mergem împreună la curse'. O să ne amuzăm admirabil. Te învăţ să pariezi. c. petrescu, c. v. 375. <$> Tranz. Du-te, colo, lîngă masă fi,pariază sume mari. .. Eu le-oi ţinea... în glumă, aivecsandri, t. 785. PARICID1, pariciduri, s. n. . Ucidere a propriilor părinţi; crima de a-şi omorî părinţii. PARICID2, -Ă, paricizi, -de, s. m. şi f. Persoană care-şi ucide tatăl sau mama. Paricidul încremenit apare De spaima ce-l cuprinde, alecsandri, p. iu 303. • PARIETÂL, -Ă, parietali, -e, adj. 1.- (Anat.) Care se referă la peretele unei cavităţi. Pleură parietală. -$> Os parietal — fiecare dintre cele două oase care formează părţile laterale şi superioare ale cutiei craniene. 2. (Rar) De perete, mural. [Neagoie Basarab] nu ne-a spus nicăieri nici in .inscripţiunile parietale ale bisericei sale, nici in cartea de poveţe ce el a scris... cu ce oameni s-a servit spre a înălţa aşa minune artistică. odobESCU, s. n 505. — Pronunţat: -ri-e-. PARIGORÎE, parigorii, s. f. (învechit) Mîngîiere, consolare. Sărmanul doctor ultima reţetă scrie Celui care e pe ducă, numai de parigorie. demetrescu, o. 42. PARIGORISl, parigorisesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A mîngîia, a consola. începu să o parigorisească pe împărăteasă şi să-i zică că decît să se prăpădească, mai bine lipsă de copil. POPESCU, B. II 4. PARIMlE, parimii, s. f. 1. (învechit şi arhaizant) Proverb. Paza bună trece primejdia rea, zice parimia. FILIMON, c. 79. + Pildă, sentinţă, maximă. Să lăsăm parimiile, ca să nu întîrziem învăţătura copilului, sadoveanu, d. P. 19. D-ta eşti... un om cetit!-- - Ai vorbe cu parimii. ai.ecsandri, t. 1232. + Citire din Vechiul Testament la anumite slujbe religioase. 2. Formulă în versuri, la jocurile de copii. Una din parimiile arătate la jocul de-a ascunsele. ISPIRESCU, la TDRG. — Variantă: paromio s. f. PARÎNC s. m. v. părîng. PARÎP, paripi, s. m. (Transilv.) Cal mic, iute şi sprinten. V. telegar, bidiviu. Au dat cu picioarele in căpăţîna cea de cal şi odată a sărit un parip, de-ţi era mai mare dragul de el. RETEGANUI,, la cade. — Variantă: par£p s. m. PARIPENĂT, -Ă, paripenaţi, -te, adj. (Despre frunze compuse) Cu număr-pereche de foliole, dispuse ca o pană. PARISILĂBIC, -Ă, parisilabice, adj. (Despre substantive sau adjective latineşti de declinarea a treia) Care are acelaşi număr de silabe la nominativul şi genitivul singular. Declinare parisilabică = declinare la care nominativul singular are acelaşi număr de silabe ca genitivul. PARITĂTE s., f. 1. Egalitate numerică, număr egal. 2. (Ec. pol., Fin.) Egalitate valorică, echivalenţă în valoare. PARÎU, pariuri, s. n. Rămăşag, prinsoare. A face un pariu. A pierde, a cîştiga pariul. i=i Nu pui pariu? Ştiu. Efti om sobru, fără nici un viciu. C. PETRESCU, î. n 3. Pariu la egal — pariu în care ambele părţi se angajează să plătească aceeaşi sumă în caz de pierdere. Ozun ar fi pus la mijloc toţi cei J77 lei intr-un pariu la egal. c. petrescu, c. v. 50. + Joc de noroc la cursele de cai constînd dintr-o miză, care dă participantului dreptul la o cotă din totalul cîştigurilor. PARIZER s. n. Varietate de salam gros făcut din carne tocată foarte mărunt şi fiartă. PARIZIĂN1, -Ă, parizieni, -e, adj. Din Paris, propriu Parisului sau locuitorilor lui. Joacă. . . piese din repertoriul parizian, sadoveanu, e. 65. [Favorite] chinuite de foarfeca glumeaţă a vreunui bărbier parizian, hogaş, m. n. 32. îfi vor aduce aminte de acea drăgălafă copilă atit de pariziană în spiritul său, atit de romînă în inima sa! ALEC-SANDRI, O. P. 128. — Pronunţat: -zi-an. PARIZIĂN2, -Ă, parizieni, -e, s. m. şi f. Persoană care locuieşte în Paris sau care este originară din acest oraş. Ce, credeaţi că noi am rămas în urma parizienilor ? EOIvlNTlNHANTJ, O. 417. PARIZIĂNCĂ, parizience, s. f. Pariziană. PARIZIENESC — 326 — PAROHIE PAMZIENESC, -EÄSCÄ,parizieneşti, adj. (Neobişnuit) Parizian1. Unele pălării sint parizieneşti, nu glumă! încărcate de ¡lori, ori garnisite cu cireşe, şi scumpe foc. MACE-oonski, o. in 38. — Pronunţat: -zi-e-. PARÎMĂ, parîme, s. f. (Navigaţie) Frînghie; odgon. Pe umărul sting îl apăsa parîma subţire de edec, frînghioară udă, rece ca gheaţa, dumitriu, n. 288. Ceamul s-a desprins de la sălciile vechi unde parimele fuseseră încolăcite. SADO-VEANU, F. J. 651. Sute de şlepuri sint ancorate de-a lungul malurilor, priponite cu parîme groase de sîrtnă împletită, ca să înfrunte puterea sloilor ce curg spre mare. bart, E. 330. 1PARÎNG s. m. v. păring. PARLAGÎU, parlagii, s. m. (Munt.) Cel care taie vite la abator. Se auzeau icniri şi gemete ca de vită izbită de parlagiu in creştet. PAS, L. I 207. Am suflat cu putere praful cum fac parlagiii la tăiere, cînd umflă şi jupoaie mielul de blană. I. BOTEZ, şc. 197. Se umplu de sînge de cus pînă jos. Aşa plin, ca un parlagiu de la zalhana, se întoarse fuga la împăratul. ISPIRESCU, L. 343. PARLAMENT, parlamente, s. n. (în unele ţări) Organ legislativ, constituit din reprezentanţi ai diferitelor partide politice, aleşi prin vot. V. cameră, senat. în parlamentul Romîniei toate proiectele, toate propunerile . . . urmau tă se trimită la toate secţiile Adunării. KOGÄLNICEANU, S. A. 135. + Clădire în care se întrunesc parlamentarii. Parlamentul rămase in întuneric din pricina grevei de la uzină, pas, z. iv 182. PARLAMENTA, parlamentez, vb. I. I n t r a n z. A discuta despre o chestiune, pentru a ajunge la o înţelegere, a duce tratative. Muncitorii din stradă parlamentează. Vor să intre în sală şi să ţină o întrunire. PAS, z. IV 55. Sînt în stare. .. să parlamenteze pentru găzduirea Intr-un bordei de troglodiţi, sadoveanu, z. c. 9. + A avea convorbiri, a trata cu duşmanul (în vederea încheierii unui armistiţiu, a păcii, a schimbului de prizonieri etc.). în a patra zi turcii încep a parlamenta, hasdeu, i. v. 162. Comandantul castelului. . . desperă de a se mai putea apăra şi dete tristul semn că voieşte a parlamenta şi a se preda. bIlcescu, o. n 131. PARLAMENTÄR1, parlamentari, s. m. 1. (în unele ţări) Membru al parlamentului (deputat sau senator). 2. (învechit) Persoană delegată (de una din părţi) pentru a duce cu inamicul tratative de armistiţiu, de pace ; sol. Parlamentarul se duse. Asaltul începu. NEGRUZZI, s. i 173. PARLAMENTÄR2, -Ă, parlamentari, -e, adj. 1. Care ţine de parlament, al parlamentului, de (sau din) parlament. Am mai identificat o persoană destul de inteligentă pentru a se lăsa convinsă. ■ . de sprijinul pe care îl poate aduce majorităţii parlamentare un element valoros. C. PE-TRESCU, A. 423. Auzim necontenit vorbindu-se de guvernul constituţional, de formele şi uzanţele regimului parlamentar. kogălniceanu, s. a. 132. Dezbateri parlamentare v. dezbatere. Imunitate parlamentară v. imunitate. + (Despre o formă de stat) în care puterea este deţinută de parlament. In Soviete, Lenin a văzut acea formă superioară de organizare politică menită să înlocuiască republica parlamentară şi să îndeplinească sarcinile dictaturii proletariatului. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 4, 2/2. 2. (Rar) Conforrn_ uzanţelor din parlament, potrivit unei politeţe rigide. îngăduiţi-mi, îi spuse căminarul, cu o afectare oarecum parlamentară, să nu fiu de această părere. CAiiir, petrescu, o. i 305. PARLAMENTARISM s. n. Sistem de guvernare în statele cu regim parlamentar. -+• Tactică politică care constă în utilizarea formelor parlamentare în lupta politică. (EliadeJ avea sentimentul că i-a dat lui Ion Cimpineanu... o adevărată lecţie de parlamentarism. CA MU, petrescu, o. n 421. PARLOAR, parloare, s. n. (Franţuzism ieşit din uz) Sală de primire a vizitatorilor la un cămin, la un internat şcolar, la o cazarmă ; vorbitor. PARMACj parmaci, s. m. 1. Par gros sau stîlp folosit în diverse construcţii (prispe, pridvoare etc.). V. baiu s t r u. [Pe murg] afară că mi-l scotea, De parmac că mi-l lega. La Tdrg. 2. (Regional) Băţ gros care se trece prin urechile hîrdăului pentru ca acesta să poată fi cărat de doi oameni. PARMACLÎC,’ parmaclîcuri, s. n. Balustradă de lemn la un pridvor, la un balcon, la un pod. V. parapet, p ă I i m a r. Coti pe lingă parmaclicul podului, in rîpă. sadoveanu, B. 224. Cum îl văzu, veni şi se rezemă cu braţele de parmaclîc. D. ZAMFIRESCU, R. 113. +• Gard, grilaj. Universitatea este peste drum de la operă. îi o mare zidire cu trii rînduri, dispărţită de uliţă cu un parmaclîc de fier. kogXlniceanu, s. 86. — Variantă: parmalîc (preda, î. 122) s. ri. PARMALÎC s. n. v. parmaclîc. PARMAzAN s. n. v. parmezan, PARMEZAN s. n. Un fel de caşcaval uscat (specialitate italienească) ; p. e x t. nume dat oricărui fel de caşcaval ras. Deci tîrgoveţul falnic pre şoarecul ţăran îndată îl cinsteşte cu nişte parmezan. NEGRUZZI, S. II 300. — Variantă: parrnazAn (alexandrescu, m. 313) s. n. PARNASIAN, -A, parnasieni, -e, adj. Care aparţine grupării literare franceze din jurul revistei « Le Parnasse Contemporain» (1866); caracterizat prin formalism şi estetism. O dată — o singură dată — m-am prins în alaiul. poeţilor parnasieni. GALACTION, o. I 17. + (Substantivat) Adept sau reprezentant al poeziei parnasiene. Théophile Gautier, şeful aşa-numiţilor parnasieni, susţine că singurul lucru de căpetenie în poezie e forma, ionescu-rion, c. 100. — Pronunţat : -si-an. PARODIĂ, parodiez, vb. I. T r a n z. A imita o operă literară cu intenţia satirică de a pune în lumină procedeele ei mecanice, maniera ei, sau pentru a obţine efecte comice. Îmi venea jă parodiez pe marele Corneille, ghica, S. 319. (Cu privire la persoane, gesturile sau mişcările lor) Vor intra o dansatoare şi un dansator, iar o dată cu ei un pitic cocoşat, isteţ, care le va parodia dansul. CAMIL PETRESCU, T. II 116. — Pronunţat : -di-a. PARODIE, parodii, s. f. 1. Imitaţie a unei opere literare, făcută cu scopul de a satiriza un autor sau de a realiza efecte comice pe o temă dată. Parodii originale [titlu]. TOPÎRCEANU. 2. Imitaţie neizbutită, inferioară originalului. Eşti prea strein de aici. . ■ Tot atît de strein ca mine, ca băuturile acestea, ca patronul- acestei parodii de bar american. c. petrescu, a. 411. PAR(3II, parohi, s. m. Preot care conduce o parohie. Se aşezară la masă, la preotul paroh al Izlazului. CA mu. petrescu, o. ii 187. PAROHIÂL, -A, parohiali, -e, adj. Care ţine de o parohie, al parohiei. Casele parohiale erau tot acolo unde sînt şi acum — pustii — pe culmea celui mai înalt deal din sat. DAN, Tj. 62. — Pronunţat : -hi-al. PAROHÎE, parohii, s. f. 1. Cea mai mică unitate bisericească administrativă ; comunitate religioasă creştină, condusă de un paroh ; enorie. Feciorul preotului PAROI — 327 -- PARTE trebuise să ia o parohie ■ .. tocmai prin Gorj, fiindcă Miron luga n-a vrut să-l primească in Amara, rebreanu, R. i 106. 2. Clădire în care se află locuinţa şi cancelaria parohului. PARC!1, paroiuri, s. n. Roi (de albine) ieşit dintr-un roi mai vechi, din aceeaşi vară. Un'ştiubei, adică o matcă, poate să dea un roi, un parai. I. ionescu, d. 249. PAJtOÎ2, paroiesc, vb. IV. I n t r a n z. A roi a doua oară în aceeaşi vară. (Atestat în forma păr oi) Roii cei dinţii, dacă timpul este bun, păroiesc.. . mai tîrziu. [. ionescu, m. 380.' — Variantă: păroi vb. IV. PAROL interj. (Franţuzism; în limbaj pretenţios) Exclamaţie făcută cu scopul de a garanta exactitatea celor afirmate şi însemnînd: pe cuvînt, zău etc. Domnişoara exclamă ofensată: parol! Cum aş putea altfel să colportez asemenea lucruri, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei? c. PETRESCU, î. Ii 147. îl am cadou, nene Stasache. — Da, de cadou!... —Parol! caragialE, o. ii 251. <> (Ironic şi interogativ, exprimînd o neîncredere, o îndoială, o provocare) Voi încheia cit se poate mai scurt... — Parol ?. . . Numai dacă te-i ţinea de vorbă, caragialE, o. i 145. parOlă, parole, s. f. 1. Cuvînt secret folosit de militarii care au anumite misiuni (gardă, curier etc.) pentru a fi recunoscuţi de alţi militari care cunosc acest cuvînt. <$■ E x p r. A da parola = a spune cuvîntul secret de recunoaştere. + Cuvînt de recunoaştere, convenţional şi secret, între membrii unei organizaţii conspirative. 2. (Franţuzism învechit) Cuvînt, vorbă; cuvînt de onoare. Dacă avem libertatea parolii in camere, libertatea presei, credem că totul este aici. bolintlneanu, o. 257. Hotărî ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu linărul polon, către care era angagiată parola sa de domn. negruzzi, s. i 107. E x p r. A-şi da parola = a-şi da cuvîntul; a se angaja, a promite, v. c u v,î n t. Nu este secretul meu şi nici n-am dat parola să tac. BOUNTINEANU, o. 346. Pe parola mea de onoare = pe cuvîntul meu de onoare, v. onoare. Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat. CaragialE, o. i 175. + (Impropriu) Lozincă. Parole revoluţionare decorează faţada fabricii. sahia; u.r.s.s. 84. 3, (învechit) Numele unui dans. Ş-apoi, din vreme tn vreme-şi anina poalele anteriului in brîu, işi azvirlea papucii. .. şi giuca parola. alECSAndri, T. 82. PAROLIST, -Ă, parolişti, -ste, s. m. şi f. (Franţuzism ieşit din uz) Persoană care se ţine de cuvînt, care face ceea ce promite. (Adjectival) Nu se prea ţinea de vorbă. .. Dar acum e omul cel mai parolist. La tdrg. PAROM, paromuri, s. n. (Regional) Un fel de pod plutitor. V. bac. Cind. . . paromul cel greu nu se putea urni de la mal de valuri, luntrea lui Ion zbura ca o săgeată. CONTEMPORANUL, III 774. PARONIM, paronime, s. n. Cuvînt asemănător ca sunete, dar deosebit ca sens de alt cuvînt, cu care în vorbire poate fi confundat. Cuvintele « iminent * şi « eminent » sau «imigra » şi « emigra » sînt paronime. PARONIMÎE, paronimii, s. f. însuşirea a două sau mai multe cuvinte de a fi paronime. PAROTlD, -Ă, parotizi, -de, adj. (în e x p r.) Glandă parotidă = fiecare dintre cele două glande salivare aşezate în dosul urechilor, de o parte şi de alta a maxilarului inferior. PAROXISM s. n. 1. Intensitate maximă a unei sen-raţii, a unui sentiment. V. culme. Larma creştea, ajunse la un fel de paroxism, cind aproape întreg localul prinse să cînte t Gaudeamus ». camilar, n. n 143. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. Camil petrescu, u. n. 93. ^ L o c. a d v. La paroxism = în cel mai înalt grad, la cea mai mare intensitate. Pămîntul începe să tremure, o trepidaţie neîntreruptă, nervoasă, din clipă în clipă mai intensă, urmînd să ducă inevitabil la paroxism şi la deznodămint. bocza, c. o. 170. Tulburare extremă, excitare, surescitare. Patul său de paie şi mîncarea cea puţin hrănitoare îl aduseseră intr-o stare grozavă de paroxism şi de furie, incît urla ocna de vaietele şi de tînguirile lui. filimon, c. 304. 2. Intensitate maximă a simptomelor unei boli. V. acces, criză'. PAROXISTIC, -Ă, paroxistici, -e, adj. Ajuns la paroxism ; care survine în paroxism. Excitare paroxistică. Hipertensiune paroxistică. . paroxitOn, paroxitone, s. n. Cuvînt care are accentul pe penultima silabă. PARPAUfiC, parpaleci, s. m. (învechit) Vînzător ambulant de covrigi şi de plăcinte (v. covrigar); (astăzi, rar, familiar şi popular) poreclă dată unui om care nu merită consideraţie. Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfîntul Chirică Şchiopu, care ţine d?acii de păr? creangă, o. A. 189. PARSÎIC, parseci, s. m. Unitate de lungime egală cu distanţa parcursă de lumină în aproximativ trei ani şi trei luni, fiind folosită în astronomie pentru a exprima distanţa la care se găsesc diferite stele. PARŞlV, -A, parşivi, -e, adj. (Despre oameni) Murdar, scîrbos ; p. e x t. cu caracter mîrşav, netrebnic. El, Topor sin Vasîle, să se teamă de un mazil parşiv? contemporanul, iv 299. F i g. Boala e parşivă şi te-ntoarce. G. M. zam-firescu, SF. m. n. i 151. >0- (Substantivat) Să nu le văd pe hoţoaicele, că m-au jefuit şi au plecat singure. . . Hoaţele! Parşivele! DUMiTRiU, n. 131. PART interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovitură (cu palma). N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! part! trosc! pleosc! patru palme. caragialE, o. I 202. PARTÂJ s. n. Acţiunea de împărţire a unei averi, de obicei a unei moşteniri. PA-RTÂL, partale, s. n. (Regional) Bucată de pămînt (semănat). (în forma părtal) La seceră se lasă o ve-trişoară sau un petec, numit şi părtal nesecerat. pamFilE, a. R. 130. + Bucată de came, de pîine. Un partal de miel. La TDRG. — Variantă: părtal s. n. PARTE, părţi, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porţiune, fracţiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o piine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părţi, sahia, n. 32. Şi eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXAN-drescu, p. 77.Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părţile lumii toate Se împărtăşesc din totul, cu totul fiind legate, conachi, p. 290. -v* (în corelaţie cu sine însuşi) a) (Despre persoane) Unii... alţii. Vreo zece sau cincisprezece bărbaţi, parte in picioare, parte aşezaţi pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. Galan, b. i 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît şi. . . Averea, moş Ilie a cîştigat-o parte prin negoţ, parte prin contrabanda ce-o face şi acuma, gherea, st. cr. i 178. <0* L o c. a d v. In parte = a) în oarecare măsură, parţial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar-numai in parte. dEMETrius, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONA-CHi, p. 285 ; b) (întărit prin « fiecare », « oricare », « oricine ») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim in parte fiecare din aceste categorii. caragialE, o. iu 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare^ in parte, odobescu, s. ii 110. Oricare din aceste frumuseţi in parte ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simţimînt de mirare. NEGRUZZI, s. I 44; c) (învechit, în opoziţie cu PARTE — 328 — PARTE în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier ţi apoi la 1780 spătar, el se ocupă, in parte, ă regula seama acestor dregătorii şi, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, s. i 271. Eu nu iţi cer în parte nimica pentru mine ; Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc, alexandrescu, p. 78. în bună parte v. bu n4. O bună parte din (sau dintre) v. bun4. în cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte — majoritatea., Cea măi mare parte dintre invitaţi plecaseră, camii, petrescu, U. N, 118. A treia (a patra etc.) parte — o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu ţara jumătate Şi Moldo-va-a treia parte, jarnîk-bîrseanu, d. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componenţa sau de esenţa unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părţi: capul, trunchiul şi membrele. <§> Parte sedentară v. sedentar. Expr. A îace parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Eşti amic sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele. ALEC-sandri, p. a. 87. A lua parte la... = a participa ; a contribui la. . . Boierii stau şi se uită; şi. . . nu iau parte la năcazul obştei. sadoveanu, e. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii, eminescu, n. 50. Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire, La obşteasca fericire, La obştescul viitor? alecsandri, p. a. 82. Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată » are mai multe părţi, mai multe « momente ». ibrăILEANU, S. 3. ^ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gra- * maticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental şi după caracterul modificărilor morfologice. în limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părţi de vorbire. GRAM. rom. I 107. Parte de propoziţie = element component al propoziţiei, exprimînd o noţiune şi avînd o anumită funcţiune sintactică în cadrul propoziţiei. Părţile propoziţiei sînt: subiectul, predicatul, atributul şi complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărţire, printr-o învoială, dintr-o moştenire etc. Totuşi, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moştenire cuvenită. Camii, petrescu, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moşia. . . ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, r. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÎK-bîrseanu, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-m-parte parte-şi face, se zice despre cel care, făcînd o împărţeală, îşi opreşte partea cea mai bună. -^Expr. (Livresc) Partea Icului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîştigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic şi-l ta la împărţeală prin abuz. Văd că. . . partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie, vornic, p. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte (Ic ccva= a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. bolintineanu, O. 165. A îi la parte (CU cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urina unei afaceri sau a unui cîştig. [Avocatul] se bucura cînd putea-să-i înfunde, ca şi cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, z. i 151. + (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala şi moartea să fie partea voastră? eminescu, o. I 59. -0» E x p r. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă, sadoveanu, e. 102. După trei ani era licenţiat în drept, dar bieţii părinţi n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHiiTĂ, o. a. 258. Nici in anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, t. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, p. 200. (Mai ales în construcţii negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezenţa cuiva, a avea în viaţă pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, — Căci aşa de scurtă vreme Parte de copil avu! coşbuc, p, ii 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos şi parte n-o să aveţi de el. ispirescu, l. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! hodoş, p. p. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Ştii d-ta... —Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. CARAGIALE, o. i 124. (De obicei în construcţie cu verbul «a avea ») Noroc, şansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău şi că n-are să mai aibă nici o parte, mironescu, s. a. 93. Şi-a cumpărat şi el bilet şi am intrat cu toţii. . . Om fără parte! Domnişoara Henriette nu juca. caragiale, n. s. 126. Măi soaţă şi măifîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea şi cu binele Ni l-au luat. şez. v 47. + (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aş da peste o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta, creangă, p. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ţi-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat. — Cum dragă nu ţi-oi pica Dacă tu eşti partea mea. sevastos, c. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea, marian, nu. 15. + (Popular) Zestre, la, tu june, fata mea, Că parte cu ea ţ-oi da. hodoş, p. P. 148. 4. (Mai ales în construcţie cu verbele « a avea *, « a intra », « a fi») Contribuţie în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, r. dr. 187. [Spiridon] intră şi el cu parte în prăvălie, se însoară şi se face « negustor ». GHEREA, st. cr. I 336. Onorabil băiat!. . . îl fac tovarăş la parte, caragiale, o. i 48. F i g. Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare şi să trăim ca fraţi, eminescu, o. i 60. <0> E x p r. Tarte şi parte — în părţi egale. La cîştig mergeau parte şi parte.' camil petrescu, o. i 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte= a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească in parte, iar el doarme, dumitriu, n. 167* Greutăţile vieţii l-au silit într-un timp. ... să-“şi părăsească starea de om liber şi să se ducă la muncă « în parte ». sadoveanu, e. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. stXnoiu, c. i. 65. II. (Cu sens spaţial) 1. Regiune, ţinut, loc. De prin părţile noastre la răscoală mulţi s-au dus. stancu, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcaţi ca şi prin părţile ei. sadoveanu, b. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui, bart, s. m. 35. în orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. alecsandri, o. 78. (Determinat prin «loc ») la spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti? ispirescu, L. 298; La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toţi aderenţii şezători in orice parte de loc. ghica, a. 798. ^ Cele patru părţi ale lumii—cele patru puncte cardinale. Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mparătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese, eminescu, o. i 85. Din tus-patru părţi a lumii se ridică-nalt pe ceruri. . . nouri negri, alecsandri, p. a. 111. ^ L o c. a d v. în ce parte? = unde? în ce parte De tine să fug departe? alecsandri, p. ii 102. în toate părţile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate in toate părţile. STancu, d. 158. L-au căutat în toate părţile. VLAHUŢĂ, o. a. 216. Purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. CREANGĂ, o. A. 169. în altă parte = în alt loc. M-a zărit şi el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte, vornic, p. 20. în nici O parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. Jarnîk-bîrseanu, d. 264. în (sau prin) partea locului — în (sau prin) regiunea despre care se vorbeşte. Sînt nişte rămăşiţe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODO-bescu, s. n 213. ^ Loc. adj. şi a d v. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbeşte. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului PARTE — 329 — PARTER m-am putut întoarce in anii duşi. sadoveanu, o. vn 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAun, peTrescu, o. n 12. De prin partea locului viu. dela-vrancea, o. n 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziţie între lucruri sau între părţile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părţi cu lemne verzi. .. Pe de-o parte cu uscate. jarnîk-bîrsEanu, d. 313. <$> (Urmat de determinări) în parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRAGHICI, R. 49. + Fiecare dintre cele două laturi (dreapta şi stînga) ale corpului unei fiinţe sau (prin analogie) ale unui obiect. întoarce-te pe partea cealaltă, sadoveanu, b. 56. «Mircea * deodată se culcă intr-o parte, aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte. barT, s. m. 19. Vindea cite-o iapă chiar in mijlocul drumului şi atunci răminea oiştea goală pe de o parte. creangă, o. a. 113. <$> L o c. a d v. (Pe) do 0 parte... (pe) do altă parte... (sau (pe) do alta...) = a) într-un loc.. . într-alt loc, dincoace şi dincolo de ceva. De o parte şi de alta a munţilor atît portul cit şi datinile ¡i limba sint impresionant de asemănătoare, sadoveanu, E. 92. Dete de o cimpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pirlită. ISPIRESCU, i,. 5. într-un buc au şi ales năsipul de o parte şi macul de altă parte. creangă, o.a.258 ; b) într-o privinţă.. în altă privinţă; dintr-un punct de vedere. . . din alt punct de vedere... Pe de o parte Iţi vine a ride şi pe de alta îţi vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se sileşte, Pe de alta iarăşi mintea la bine ne hotărăşte, conachi, i\ 295. într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. .. EMINESCU, o. 1 130. La o parto = a) (de obicei în construcţie cu verbul «a da •) într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul, sadoveanu, b. 62. Se grăbiră să dea ajutor primamlui strigind; La o parte! rebreanu, i. 23. încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizind ochilor una din cele mai încîn-tătoare privelişti, vlahuţă, r. p. 31 ; b) (de obicei în construcţie cu verbul « a sta») departe, izolat. Să-nlemnim ¡tind la o parte, nemişcaţi ca un buştean. hasdEU, r. v. 125. *y> E x p r. A Ii do partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparţine cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. camil peTrescu, U. N. 38; b) (despre persoane) a ţine cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui eşti? demetrius, C. 18. Eu, deşi nu sint de partea imitatorilor, îi dau cuvint. bolin-tineanu, o. 358. A lu'a (sau a ţine) parte (sau partea) cuiva = a susţine pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii ţin totuşi partea lui Ion, se simţea umilit, rebreanu, t. 31. în faţa sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ţinea parte. GANE, N."III 66. Unii’-l iau grăbit la vale, Âlţii-n Loc. adj. De parte (a) bărbătească — de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBiera, r. 73. De parte (a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă, -$■ Parte civilă v. c i v i 1. PARTENÉR, -Ă, parteneri, -e, s. m. şi f. Fiecare dintre participanţii la o întrecere sportivă, la un joc etc., considerat în raport cu ceilalţi participanţi; (în opoziţie cu adversar) coechipier; p. e x t. jucător. Mi-a cerut să-i fac onoarea de a-l accepta ca partener de şah. sadoveA-nu, A. I,. 5. Nu observam cite cărţi au luat ceilalţi. . ■ Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc. CAMII. PETRESCU, U. N. 115. Mulţi tineri se opresc in loc să privească, nu că jocul în sine ar prezenta vreun interes pentru spectatori, dar între parteneri sint cîteva domnişoare drăguţe, vi.aiiuţă, o. a. iii 34. + Cel care dansează împreună cu altul. Toate femeile din lume dansează. Da ■ . . insă nu numai cu un singur partener. camii, PETRESCU, U. N. 122. + Cel care execută pe scenă, în strînsă legătură cu altul, un număr de program, o scenă dintr-o piesă, un dans etc. + Cel care stă de vorbă cu altul, care participă Ia orice acţiune a altuia. Are o sinceritate moale in voce, rapidă, gindită, care încurajează uneori pe partener, camii, PETRESCU, T. II 174. FARTENO GENÉTIC, -Ă, partenogenetici, -e, adj. Care se referă la partenogeneză. FAIITENOGENÎZĂ s. f. Formă de reproducere prin ouă nefecundate, la unele animale inferioare sexuate. E probabil că partenogeneza e mult mai răspîndită in natură decit se cunoaşte pină in prezent, marinescu, p. a. 67. PARTÍ.R s. n. 1. (Spre deosebire de etaj şi de subsol) Parte a unei clădiri situată Ia nivelul solului (sau foarte puţin deasupra); rîndul de încăperi situate în această parte. Procop, care era la parter, a spus că te-a văzut pe scări, demetrtus, c. 66. Cafeneaua era o sală dreptunghiulară de la parterul unui hotel, camil petrescu, n. 33. PARTICIPA — 330 — PARTICULA 2. (Spre deosebire de lojă şi de balcon) Parte a unei săli de spectacol, cuprinsa între scenă şi fundul •sălii. V. s t a 1. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii şi trei rinduri de loji. SADOVEANU,- E. 65. Un teatru in toată forma, cu parter. . . cu scenă. Ghjca, s. a. 65. + Totalitatea spectatorilor care ocupă locurile din această parte a sălii. Parterul se scursese, în negru, alb şi colori ţipătoare. dumitriu, b, F. 160. însuşirea ce-şi ia parterul de a bate '(n palme la o piesă. RUSSO, o, 87. Pe actor îl formează un parter înţelegător, bolliac, o. 263. 3. (Franţuzism) Parte dintr-o grădină sau dintr-un parc, rezervată cultivării florilor. Parterul meu e semănat cu... neghină... şi trifoi. Neghina, atît de uricioasă în grîu, face cel mai frumos efect ca gazon. NEGRUZZI, s. I 96. PARTICIPĂ, particip, vb. I. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A lua parte Ia •o activitate, la o acţiune, la o discuţie. Are drept să se ■lumineze prin şcoală şi carte şi să participe la viaţa politică a statului, sadoveanu, e. 25. + A împărtăşi •starea de spirit sau sentimentele cuiva. Să înţelegi că la cele ce suferi tu, participăm şi noi. C. PETRESCU, î. II 47. + A lua parte la o întreprindere comercială, capitalistă •sau cooperatistă, contribuind cu bani sau cu alte valori •materiale. PARTICIPÁNT, -Ă, participanţi, -te¡ s. m. şi f. 1-•Cel care ia parte, care contribuie la realizarea unei acţiuni în comun. 2. Care este prezent, care asistă la desfăşurarea sau tla realizarea unei acţiuni. «Boierii noştri» — a înţeles Filip — erau ceilalţi participanţi la şedinţă. GALAN, b, I 116. PARTICIPÁRE, participări, s. f. Acţiunea de a «participa. Sfaturile populare organizează participarea ■activă a oamenilor muncii la conducerea treburilor de stat .şi obşteşti, const. r.p.r. 31. + Faptul de a participa la •o întreprindere comercială capitalistă sau cooperatistă şi la împărţirea cîştigului realizat. Participare la beneficii. PARTICIFĂŢIE, participaţii, s. f. 1. Faptul de a »participa la o întreprindere capitalistă, investind bani sau •alte bunuri materiale; cotă cu care participă cineva. Sint grupuri de oameni.. . care au plasat bani şi au avut .participaţii in societăţile comerciale din Rusia, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 162, 3/2. 2, (învechit, în forma participaţiune) Participare la 0 acţiune. Soarta grăbise finitul lui Alexandru~vodă, fără .participaţiunea regelui polon, hasdeu, i. v. 198. — Variantă: partic\pa{iúne s. f. PARTIClPAŢllJNE s. f. v. partîcipaţie, PARTICIPIÁL, -A, participiali, -e, adj. Care se referă «la un participiu, care provine dintr-un participiu; care ■este exprimat printr-un participiu. Formă participială. ■4^ Construcţie participială — unitate sintactică cuprinzînd ■■un participiu şi avînd valoare de propoziţie secundară, atributivă sau circumstanţială. în propoziţia: Jimborean, ostenit din cale-afară, se întinse la pămînt (Camilar, N. 1 156) unitatea sintactică « ostenit din cale-afară » este o construcţie participială. —. Pronunţat: -pi-al. PARTItÎPIU, participii, s. n. (Determinat, în vechea, -terminologie a gramaticii limbii romîne, prin « trecut ») Mod verbal impersonal şi nepredicativ, avînd forme deosebite după gen şi după număr; poate avea valoare de verb sau de adjectiv. «Făcut* este participiul verbului ta face». *0- (în vechea terminologie a gramaticii limbii romîne)' Participiu prezent = gerunziu. PARTICULAR, -A, particulari, -e, adj. 1. (în ■opoziţie cu general) Care se referă la indivizi izolaţi, care are un caracter individual. Nu a cultivat -nici «prieteniile particulare», considerîndu-le ca o rte- dreptate faţă de societate, ibrăileanu, S. 229. Acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte cînd a fost vorba de vro îmbunătăţire obştească, de vro binefacere particulară. NEGRUZZI, S. I 313. + Care aparţine indivizilor izolaţi, care nu este destinat publicului sau publicităţii. Se simte prea scriitor, prea social, ca să irosească în corespondenţe particulare lucrurile interesante. ierXtleaku, s. 229. Domnul Rodolfo are a sa particulară intrare... S-o încui şi pe aceea. NEGRUZZI,. S. ni 491. L o c. a d v. în particular = într-un grup restrîns, în aşa fel încît să nu devină public. Ca să nu se întîmple certuri sau discuţii în divan asupra unor chestii noi, se adunau să le dezbată in particular. BOUNTINEANU, o. 278. 2. Care este propriu unei singure persoane, unui singur lucru sau unei singure categorii; specific, caracteristic. Semn particular. <$■ (Substantivat) Imaginile artistice oglindesc particularul şi concretul în care se întruchipează generalul şi tipicul. + Special, aparte, deosebit. Setea ei de a-l asculta îl animează, dă minţii şi glasului lui o elasticitate şi o vibrare particulară. VLAHUŢÂ, o. A. in 63. 3. Care are un caracter personal, neoficial; privat. Funcţionar particular. Sector particular de producţie. + Care aparţine unei persoane, care este proprietate individuală a cuiva. Această emancipare. .. era hotărîtă şi pentru emanciparea ţiganilor particulari. KOGĂI.NICEANU, S. A. 194. 4. (Despre şcoli; în vechea organizare a învăţămîn-tului) Care nu aparţine statului. + (Despre lecţii) Pe care un profesor o predă unui elev în afara şcolii (în schimbul unei remuneraţii). A făcut pension pentru fiii de boieri şi mai da pe deasupra şi lecţii particulare de franceză. cahu, petrescu, o. i 249. + (Despre elevi) Care studiază în afara cadrului unei şcoli oficiale şi se prezintă la ' examen în faţa unei comisii de stat; (despre examene) la care se prezintă astfel de elevi. Se împăca şi el destul de greu cu şcoala... recurgind probabil la examene particulare, pentru a reciştiga anii pierduţi. CĂLINESCU, E. 32. (Substantivat) Cînd a sosit vremea examenelor, băgînd de seamă că taxele pentru particulari sînt şi mai urcate. . . a renunţat la şcoală, rebreanu, I. 61. (Loc. adv.) în particular = în afara cadrului unei şcoli oficiale, pregătindu-se pentru a da examene în faţa unei comisii de stat. Se poate insă ca ceilalţi fraţi să fi rămas in Cernăuţi. . . spre a se pregăti in particular. cXtiNESCU, E. 66. Domnişoarele pregătite în particular... veneau acum să depună examenul. GAI.ACTION, o. I 57. 6. Care este considerat străin de o activitate sau de un loc de muncă, căruia nu i se recunoaşte dreptul de a interveni, de a se interesa, de a se prezenta undeva. Intrarea persoanelor particulare in birou este interzisă. PARTICULARITATE, particularităţi, s. f. Trăsătură caracteristică, caracter specific, notă distinctivă prin care o persoană sau un lucru se deosebeşte de altele. Şcoala, presa, radioul, conferinţele publice etc. sînt cel mai sigur mijloc de înlăturare a particularităţilor dialectale. IORDAN, h. R. 186. Este încă o particularitate în scrierile lui Caragiale, asupra căreia dorim să atragem luarea-aminte a cititorilor noştri. GKEREA, ST. cr. I 357. PARTICULARNIC, -A, particularnici, -e, adj. (învechit) 1. Particular (3). Încet cîte încet neamul se priface in popol sau naţie; bogăţiile particulamice şi dignităţile îşi fac loc. russo, s. 97. 2. Particular (1). Văzum cum preface biata iubire de sine Pe acel particularnic în acel de obşte bine. CONACHI, P. 304. PARTÎCULĂ, particule, s. f. 1. Parte foarte mică de materie; părticică, grăunte, firicel. Particule de praf. □ Particule infinit de mici se dezlipesc dintr-un corp pentru a intra in porii altuia, marinescu, p. a. 30. <$* Particulă PARTID — 331 — PARŢIALITATE elementară = particulă (electron, proton etc.) care nu este alcătuită din părţi componente. 2. Element lexical şi morfologic care în limba romînă apare totdeauna contopit cu un cuvînt, dîndu-i o anumită valoare morfologică sau un anumit sens; în alte limbi el apare şi ca element independent. « A t final din cuvîntul « acela * este o particulă. PARTÎD, partide, s. n. (De obicei urmat de determinări arâtînd caracterul, structura etc.) Organizaţie politică care are la bază un program social, economic şi politic şi care tinde, să ajungă la conducerea unui stat, pentru a-şi înfăptui programul în interesul clasei sociale pe care o reprezintă. Partidul Muncitoresc Romin este avangarda organizată a clasei muncitoare din Romînia. El reprezintă forma superioară a organizării clasei muncitoare din Romînia. STATUT, p.m.r. 5. <0- Membru de partid — membru al unui partid comunist sau muncitoresc. Partide istorice = nume dat partidelor burgheze care s-au succedat la conducerea ţării noastre pînă la instaurarea regimului democrat-popular. (Despre persoane) Fără (de) partid — (în ţările în care clasa muncitoare deţine puterea) care nu face parte din partidul clasei muncitoare. PAUTlDÂ, partide şi (4) partizi, s. f. 1. (La unele jocuri şi sporturi) Desfăşurare completă a unui joc, cu toate fazele lui succesive, din momentul începerii şi pînă la obţinerea unui rezultat sau pînă la atingerea unei limite de timp. Colonelul zvlrlise cărţile, se uita peste umăr, la jocul vecinului, să nu scape cumva vreun amănunt din capriciile partidei. C. PETRESCU, S. 108. Ne întoarcem la partida de şah. SEBasTian, t. 181. Se juca o partidă interesantă. caragiale, o. iii 14. E x p r. (Familiar)-A pierde partida = a suferi un eşec, a nu reuşi într-o acţiune sau într-o întreprindere. + îndeletnicire distractivă în grup, organizată după un program stabilit. <ţ> (Franţuzism) Partidă de plăcere = petrecere organizată în grup. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari. . . Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantazie a locotenentului. caragiaîe, o. ii 201. 2. Căsătorie sau proiect de căsătorie; p. e x t. persoană care este luată în considerare pentru un proiect de căsătorie. înainte Zoie, pînă nu-l luase, A respins partide mult mai serioase, topîrceanu, p. 234. Postelnicul George era partidă strălucită în Bucureşti, bolintineanu, o. 414. Rămase ■ îneîntată, văzînd că . se înfăţişează o astfel de partidă, văzînd că cere pe fiică-sa un postelnic, negruzzi, s. i 72. •$> E x p r. A face o partidă bună = a face o căsătorie avantajoasă. 3. (învechit) Partid, grupare. Nu voiţi pace cu partida adversă, căci credeţi că oamenii care o compun v-au atacat privilegiile de clasă, bountineanu, o. 421. Mulţi din cei mari. . . înjghebară o partidă contrarie, negruzzi, s. ii 145. E x p r. A fi de partida cuiva = a aparţine unei grupări, a fi partizanul unei grupări. A fost o luptă cu pietre între orăşenii ce erau de partida lor, cu ceilalţi. GHICA, a. 253. A lua partida cuiva — a trece de partea cuiva, a lua partea cuiva. Femeile, mai generoase decît bărbaţii, au luat partida ta. bountineanu, o. 405. • 4. (Contabilitate) Cont. •$> Contabilitate în partidă dublă = metodă de evidenţă contabilă în care înregistrarea operaţiilor^economice se face concomitent în debitul unui cont şi în creditul altui cont. Contabilitate in partidă simplă = metodă veche de contabilitate, în care se înregistrau numai anumite operaţii, iar înregistrarea se făcea fie numai în debitul unor conturi, fie numai în creditul altor conturi. 5. Cantitate de mărfuri formînd un lot care se vinde «au se cumpără angro. O magazie lungă. . . in care se depozita marfa gata, in baluri şi partide, ardeleanu, d. 102. — PI. şi: (3, învechit) partizi (russd, S. 34). PARTINIC, -A, partinici, -e, adj. Care reprezintă şi apără interesele partidului clasei muncitoare, care corespunde cu spiritul, ideologia, programul partidului. Spirit partinic. c=i Formulind principiul caracterului partinic cd literaturii şi artei, Lenin a avut în vedere partinitatea comunistă, proprie acelei arte şi literaturi care se dezvoltă sub îndrumarea partidului comunist, ca o parte integrantă a cauzei generale a eliberării clasei muncitoare, contemporanul, s. li, 1956, nr. 485, 3/5. PARTINITATE, partinităţi, s. f. Faptul de a aparţine unui curent, unui partid politic, unei concepţii de clasă; faptul de a fi partinic. Operele clasicilor marxism-leninismtdui sînt un minunat exemplu de marxism combativ, de partinitate revoluţionară în ştiinţă, iajpta de ci^asă, 1953, nr. 3-4, 119. PARTITIV, -A, partitivi, -e, adj. (Gram.; despre o formă flexionară sau o construcţie) Care arată întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. (Substantivat, n.) Atribut substantival care arată întregul din care s-a luat o parte şi care se exprimă prin genitiv sau prin acuzativ precedat de prepoziţia « de *, « dintre » etc. Prepoziţia « de » se întrebuinţează... la formarea partitivului. gram. rom. I 354. PARTITtJRA, partituri, s. f. Text muzical cuprinzînd toate părţile vocilor sau instrumentelor care îl execută şi care sînt astfel dispuse, îneît să poată fi urmărite separat sau concomitent; p. ext. compoziţie muzicală. Uşile erau vraişte. .. Cîteva bibelouri, fotografii in rame erau răsturnate şi partitura căzuse de pe pian. dumiTriu, n. 52. PARTIŢltJNE, partiţiuni, s. f. (Rar) Partitură. Vrafuri de partiţiuni muzicale, scrise cu mina, stau împrăştiate pe jos. t>. zamfirescu, la cade. PARTIZÂN, -Ă, parti zani, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care adoptă şi susţine o idee, o teorie, o ideologie ; cel care e de partea cuiva, sprijină pe cineva, luptă alături de cineva pentru o cauză. Bogdan, ca toţi principii destronaţi, mai numără vreo cîţiva partizani intre boieri, hasdeu, I. v. 18. Tomşa se repede Acuma spre Suceava cu partizanii săi. ALECSANDRI, T. II 163. 2. Membru al unui detaşament organizat de luptă, care acţionează în război pe teritoriul cotropit de inamic, în spatele frontului acestuia. Iarnă şi vară, zi şi noapte, îndurind foamea şi setea şi gerul năprasnic, au suferit, au luptat. ■■ mii şi mii de partizani, stancu, U.R.S.S. 107. 3. (învechit, rar) Partener. Partizanii mei [la jocul de cărţi] erau o damă ca de 50 ani şi doi băieţei, unul mai tînăr şi altul mai bătrin decît mine. bolinTineanu, o. 367. PAR.TNIC, -A, partnici, -e, adj. (învechit) Propriu, personal, particular. Dolgorucii priveau mai mult la part-nicul lor interes, decit. .. la al patriei, negruzzi, s. ii 145. PARŢIĂL, -A, parţiali, -e, adj. 1. Care reprezintă numai o parte dintr-un tot; care se efectuează numai în parte, care nu cuprinde sau nu acoperă întregul sau totalitatea. Ploi parţiale. Eclipsă parţială. t=i Campania electorală a unei alegeri parţiale, c. petrescu, !. îl 11. Tolerîndu-vă acele privilegii parţiale, vor să răpească independenţa ţării. BOLINTINEANU, o. 422. [Chestiunea ţiganilor] a început a se agita prin însăşi iniţiativa parţială a stăpînilor de ţigani. kogăi,niceanu, s. a. 194. -O- Produs parţial = fiecare dintre produsele separate ale unei înmulţiri în care înmulţitorul are mai multe cifre, şi care adunate dau produsul total. (Adverbial) Tractond. . . este acum parţial demontat, v. rom. martie 1954, 38. 2. (Rar, în opoziţie cu imparţial, despre oameni) Care părtineşte, care favorizează. PARŢIALITATE s. f. (Rar) Atitudine părtinitoare faţă de cineva sau de ceva; părtinire. Fără nici o parţialitate vă declar că aţi avut o frumoasă inspirare cînd aţi scris versurile ce mi-aţi trimis. Ai.ECSANDRt, s. 48. PARUCIC — 332 — PAS- PARÎJCIC, parucici, s. m. (învechit) Ofiţer cu gradul -de locotenent. Fiu de moşnean de la Teîega, fusese in armată parucic şi comandase şi compania de pază de la Ocnele Mari. CAMIIy PETRESCU, o. i 330. — Variante: porusnic, ponicic s. m. PARVENÎ, parvin, vb. IV. Intranz. 1. A ajunge fără merite, prin mijloace neoneste, la o bună situaţie materială, politică sau socială. Lupta pentru a parveni absoarbe toate puterile păturii aşa-zise culte. GHEREA, st. cr. in 193. 2. (Franţuzism) A reuşi într-o acţiune (după oarecare sforţări); a izbuti. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba dacă n-ai parvenit să cunoşti pe ?iimeni. c. PETRESCU, C. v. 66. în fine, am parvenit peste cinci ore să plec şi am ajuns la Celei. BOUJAC, o. 270. + (Despre ştiri, scrisori etc.) A ajunge la destinaţie. Să însărcineze pe Bolliac să facă să parvie în mînile comandirului armatei turceşti un dar de valoare. GHICA, a. 625. PARVENÎRE s. f. Faptul de a parveni. PARVENÎT, -Ă, parveniţi, -te> s. m. şi f. Persoană ajunsă la o bună situaţie materială, -politică sau socială fără merite deosebite, fără muncă, prin mijloace neoneste. Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi, Parveniţi fără ruşine, mizerabili ce la cîrmă Faceţi salturi de paiaţe pe frînghie sau pe sîrmăy N-am cu voi nici un amestec. macedonski, o. i 97. Rumen şi surîzător, se plimba în trăsura-i elegantă, asista la spectacole şi-şi purta pretutindeni acelaşi aer triumfător al parvenitului fericit, bogat. vlahuţă, o. a. in 7. Acea familie de parveniţi avea numele de Serescu. bountineanu, o. 417. (Adjectival) Aveam o curiozitate mare să văd biblioteca acestui milionar parvenit, bibliotecă necitită% dar foarte bogată, îndeplinind. şi ea serviciul banal al unui obiect de lux. DEMETRESCU, O. 99. PARVENIT!SM s. n. Tendinţa de a se îmbogăţi cu orice preţ, dorinţa de a parveni; arivism. Asta strică tot farmecul străzii, gindi Stelian Minea, miroase a parvenitism. c. petrescu, î. rr 215. PAS1, paşi, s. m. 1. Fiecare dintre mişcările alternative pe care le fac picioarele pentru a înainta. Pînă să facă Huţan un pas, eu făceam trei şi totuşi mergeam alăturea. HOGAŞ, M. n. 200. -0» Loc. a d v. (Mai ales în construcţie cu verbe de mişcare) Pas CU pas= încetul cu încetul, treptat; mereu, neîncetat, necontenit. Se ţine pas cu pas de ele. caragiale, o. ni 258. Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, o. 1168. Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesei rochii, id. ib. 142. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mişcare, pretutindeni; mereu, neîncetat. Toată familia îi repetăm la fiecare pas: e pace, e pace! SAHIA, n. 25. Nici (un) pas (învechit nici dc-un pas) = de loc, nicidecum. Nu te las nici chiar de-Un pas. Nici chiar morţii nu te las. alecsandri, p. ra 161. Bădiţă, bădiţă! Că bărbatul rău mă teme, Nici de-un pas el nu-mi dă vreme. id. p. p. 324. ^ Expr. A face primul pas în lume = a-şi face apariţia în societate. (Mai ales în construcţii negative) A avea (sau a da cuiva) pas (să)_______= a avea (sau a da cuiva) posibilitate, îngăduinţă, putinţă să facă un lucru. Voinţa măriei-tale nu-mi dă pas să voiesc altfel. delavrancea, a. 129. Cei ce n-au avut pas să intre se trintesc... la pămint. CARAGIALE, o. III 144. Voi daţi pas unui duşman îngrozit şi în risipă a-şi aduna puterile. BĂLCESCU, o. n 246. Dar şi Costea ce făcea? Pas lui Fulga nu-i dădea, Că la el se repezea. TEODORESCU, P. p. 511. A face (sau a pişi cu) paşi mari (sau a păşi cu pas mare)= a înainta repede, a progresa mult. Iată! Lumea se deşteaptă din adînca-i letargie! Ea păşeşte cu pas mare către-un ţel de mult dorit, alecsandri, p. ii 6. A face un pas greşit = a se poticni în mers; f i g. a săvîrşi o gre- şeală. A-şi îndrepta pasul (sau paşii) v. îndrepta. A ceda pusul = a lăsa pe altul să treacă înainte, a se lăsa. depăşit (în mers sau în acţiuni). în toate ocaziunile îi cedau pasul. GHICA, a. 38. + Zgomotul produs de cel care merge. Paşii i se mai auziră pe uliţă. REBREANU,. I. 11?. S-aud paşi. . . Vin boierii. delavrancea,"o. ii 132. + F i g. (Mai ales în construcţie cu verbele « a face *, «a întreprinde») Acţiune, act. Te rog să întreprinzi negreşit acest pas, i se adresă preşedintele. VORNIC, P. 156. Pasul ce făcuse era atit de neaşteptat, că toate încercările-mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă. GAI.ACTroN, o. I 224. Cînd aş da peste o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta. CREANGĂ, p. 161. Trebuia un monstru pentru a face-un asemenea pas. HASDEU, I. V. 165. 2. Mod de a umbla; mers, umblet. Cu pasul slab, cu ochii beţi El a plecat, gemînd p-afară. COŞBUC, P. I 101. Deodat-aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scinduri. eminescu, o. i 119. Mergind cu un pas repede, curînd a ajuns la portiţa unei case. negruzzi, s. i 27. Hai, murgule, in pas mai tare, S-ajungem în sat cu soare ţ Hai, murgule-n pas lupeşte, Că mi-a dat pu'.ca nădejde. şez. i 10. <(> F i g. Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. EMTNESCU, O. I 69. <$> Pas de manevră = mers normal al unei trupe. Pas alergător = mers în fugă. Pornim în pas alergător. SAHJA, n. 121. Pas de front sau de defilare = mers ostăşesc de paradă, cu cadenţă bine marcată. Pas de marş sau pas de voie = mers- ostăşesc, obişnuit în marşuri lungi, fără efortul de a păşi energic, cadenţat. Pornim pe drumul lung in pas de voie. SADO-veanu, o. Vi 232. A ţine pasul (sau cadenţa) = a nu ieşi. din ritmul mersului; a păstra cadenţa. A merge în pas: (cu cineva) = a avea acelaşi mers, aceeaşi cadenţă (cu cineva). în pasul calului (sau cailor) sau la pas — în mersul liber, în voie, al calului. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop... am ajuns intr-un tîrziu, noaptea, în ci'eriul Socolei. CREANGĂ, A. 128. Caii mergeau la pas, şi, în linişte, ascultam freamătul uşor al desişurilor. SADO-veanu, o. vii 321. Am ţinut la pas încetinel, fluierînd un cîntec de lume, ca pentru mine singur, caragiale, p. 37. Doi tineri mergeau alăturea la pas. Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costum arnăuţesc. NEGRUZZI, S. I 30. E x p r. A SC ţine de pasul cuiva = a se ţine de cineva, a urmări pe cineva. Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău. eminescu, o. i 18. A ţine pas (sau pasul) CU ... = a merge sau, f i g.', a progresa în aceeaşi măsură, cu aceeaşi iuţeală ca altcineva. A da pas = a se grăbi. Fetele grăbesc la rînduiala casei, iar flăcăii dau pas ca să aducă vitele de la păşune. EMINESCU, N. 139. + Mişcare riţmică a picioarelor, caracteristică unui anumit dans. Pas de vals. □ Trei paşi la stingă linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor. coşbuc, p. i 57. 3. Măsură de lungime (de 4-6 palme) echivalentă cu distanţa dintre picioare în mersul obişnuit al unui om. Automobilul ajunsese numai la vreo cincizeci de paşi şi copilul nu se clintea din loc, in ciuda avertismentelor nervoase ale trompetei. REBREANU, R. n 31. Pămîntul între răzeşi se vinde cu pasul, şi pasul are 6 palme: un pas se da cu un galben. I. IONESCU, P. 379. Am cerut boi intr-un ceas Ca să-mi ar şi eu de-un pas, Nevoii să nu mă las. ALECSANDRI, p. p. 285. E x p r. A da cu pasul = a măsura un teren. 4. Urmă lăsată de picior în mers. Totul e in neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor in atmosferă, pe zăpadă, nici un pas. alecsandri, p. ni 18. Expr. (învechit) A călca (a urma sau a merge) pe paşii cuiva = a urma exemplul cuiva. (Atestat în forma de pl. păsuri) Părinţii noştri. ■ . se luptară vitejeşte şi învinseră mai multe stăvili decît am avea noi a intîmpina dacă am avea inimă să urmăm pe păsurile lor. BĂLCESCU, o. i 7. După moartea lui Ştefan vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, şi Petru Rareş calcă pe păsurile lui. id. ib. n 17. IPAS — 333 — PASCĂ ,6. (Tehn.) Distanţa dintre două puncte consecutive •ale : unei elice geometrice situate pe o paralelă la axa .acesteia. <)■ Pas de filet = distanţă axială dintre o spiră a •unui filet şi prima, a doua, a treia spiră, după cum filetul are unul, două sau mai multe începuturi. + Distanţa dintre •doi dinţi consecutivi ai unei roţi dinţate, măsurată perpendicular pe direcţia dinţilor în dreptul cercului primitiv. Pas unghiular = unghiul la centru corespunzător :pasului de dinţare la roţile dinţate cilindrice cu dinţi drepţi. — PI. şi : (învechit, n.) păsuri (eminescu, o. i 95, Ar.KC-SANDRI, P. I 143, ALEXANDKESCU, M. 30). PAS2, păsuri, s. n. Vale adîncă şi foarte îngustă •-săpată de un rîu în munte, pe unde trece un drum îngust ; •trecătoare, strîmtoare. V. cheie (6) ; defileu. Pasul Bran. PAS3, păsuri, s. n. (Regional) Un fel de compas folosit în dulgherie, rotărie, dogărie etc. îi pun sub căpătâi diferite unelte ■ . ■ precum ciocan, topor, bardă, pasul cu care a îndreptat piatra morii ca să fie rotundă. marian, î. . 39. PASĂ, pasez, vb. 1. Tranz. 1. (Sport) A trece mingea unui coechipier. 2. (Franţuzism) A da sau a ceda (cuiva) un lucru; a face să ajungă sau să treacă în mîna altuia. Poţi să-mi pasezi şi mie o hirtie de o sută, pînă iau chenzina de la teatru? c. petrescu, c. v. 55. PASĂBI1, -A, pasabili, -e, adj. Care corespunde în •oarecare măsură scopului ; care e destul de bun, de frumos etc. pentru a fi primit, admis, utilizat. PASAGÉR, -Ă, pasageri, -e, s. m. şi f. Persoană care călătoreşte cu un mijloc de transport în comun. îşi frămînta inima să găsească un fel de bucate cu care să reciştige inima năzuroasei pasagere. TUDORAN, p. 336. Treceau de cîteva ori pe zi, pe lingă casa noastră, trenuri iuţi, de pasageri. STANCU, d. 240. Aici s-opreşte vasul, debarcă pasageri. bolintinEANu, o. 233. PASĂGIU s. n. v. pasaj. PASĂJ, pasaje, s. n. 1. (Mai ales în oraşele mari) Spaţiu între două rînduri de clădiri, sau coridor al unei clădiri aşezat la nivelul străzii, care serveşte pentru trecerea pietonilor dintr-o stradă în alta. Pe împrejurul bisericii se încovoaie un pasaj strimt, închis, întunecos, veşnic umed şi glodos. alecsandri, s. 16. 2. (în e x p r.) Pasaj de nivel v. nivel1 (1). 3. Fragment dintr-un text scris. Vite ce zice aici! Şi-i citi încă o dată pasajul, dumitriu, n. 47. Nu punem oare ceva din noi în tot ce admirăm? De unde ar veni altfel acea fericire pe care o simţim de cite ori facem pe cineva să admire cu noi un chip, un tablou, uit pasaj frumos într-o carte. vlahuţX, o. a. iii 87. Nu ezităm de-a cita cîteva pasaje dintr-o epistolă a lui Théophile Gautier. EMI-nescu, N. 84. + Succesiune melodică (într-o bucată muzicală) constînd dintr-un şir de note scurte, egale, cîntate repede. 4. Trecere obişnuită a păsărilor în anumite epoci, dintr-o regiune în alta sau, în anumite ore ale zilei, de la locul de odihnă la cel de hrană. Pasajul de dimineaţă se face c-o grabă ş-o hărnicie nespusă, spre desimi tăinuite, ca şi cum toată lumea ar fi in întirziere. SADOVEANU, O. A. II 151. în timpul pasajului aci îşi fac popasul cîrduri de păsărele care se adună înainte de a-şi lua drumul în zbor peste apa Mării Negre, barţ, e. 167. — Variantă : pasagiu, pasagii (sadoveanu, e. 159), s. n. ; PASAMÉTRU, pasametre, s. n. Instrument de precizie pentru măsurarea dimensiunilor interioare ale unui obiect, priri indicarea abaterilor faţă de un etalon de comparaţie. PASAI’ORT s. n.- v. paşaport. PASARELĂ, pasarele, s. f. 1. Podeţ mobil care leagă puntea unui vapor ancorat cu cheiul unui port, pentru a permite urcarea şi coborîrea pasagerilor. + Platformă situată la oarecare înălţime pe puntea unui vas, pe care stă de obicei ofiţerul de cuart sau timonierul şi unde se află camera hărţilor şi a instrumentelor de navigaţie. 2, Pod îngust aşezat la înălţime şi transversal peste o linie de cale ferată, peste un canal etc., pentru a permite trecerea pietonilor dintr-o parte în alta. 3. Galerie acoperită, aşezată la înălţime, care face legătura între două clădiri la nivelul aceloraşi etaje. + Punte îngustă care face legătura între două construcţii sau între două părţi ale aceleiaşi construcţii. PASA, pase, s. f. 1. (Sport) Transmiterea mingii către un coechipier. 2. Tur la un joc de cărţi. Am urmărit pasa în gînd. delavrancea, s. 142. Expr. A îi în (sau a avea) pasă bună (sau proastă) = a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuşi (sau a nu-i reuşi) cuiva ceea ce întreprinde într-o anumită perioadă. Am avut o pasă bună, cîştigam destul de mult. vi.aiiuta, la cade. PASĂMITE adv. (Popular şi arhaizant) Pesemne, probabil, se pare, se vede că. . . Cînd tocmai se gîndea că lumea d-aci încolo nu mai e ca lumea, pasămite se uluise el că iar a dat peste oameni ca şi dînsul. dHi.avraxcea, s. 243. Pasămite, i se făcuse milă de el babei. vlaiiutX, o. A. iii 60. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. ispi-rescu, i,. 35. PĂSARE, păsări, s. f. 1. Vertebrat ovipar, cu corpul acoperit cu pene şi cu membrele anterioare transformate în aripi pentru zbor. Păsări de apă alba se înalţă pe vîrful catargelor, sahia, n. 40. Toate păsările dorm. Numai eu nu mai am somn! jarnîk-bîrseanu, d. 163. Nu da pasărea din mină pentru cea de pe gard (= nu lăsa să-ţi scape un lucru sigur pentru unul îndoielnic). Toată pasărea pe limba ei piere (= fiecare plăteşte într-un fel sau altul pentru faptele sale). Pasăre de curte v. curte. Pasăre călătoare v. călător (3). Pasăre măiastră v. măiestru. •+ Fig. Pasăre de fier = avion. Trăim într-un veac în care.. . păsări de fier brăzdează văzduhul, sadoveanu, E. 62. Lapte de pasăre v. lapte. 2. Compuse : pasăre-muscă =colibri ( Trochilus palia). Ochii aşteptau fără mirare să vadă apărînd şi făpturi potrivite priveliştii: şerpi groşi cît braţul, pasărea-muscă, o maimuţă balansîndu-se în leagănul de liane. c. petrescu, r. dr. 214 ; pasărea-omătului = pasăre mică, cu pene de diferite culori, predominînd culoarea albă; trăieşte în •munţii Carpaţi şi rareori la şes (Montifringilla nivalis, Fringilla nivalis). Pasărea-omătului... mai cu seamă în munţii Carpaţilor se află într-un număr foarte însemnat. marian, o. i 386 ; pasărca-paradisului v. paradis; pa-sărea-eînepei = cînepar; pasărea-morţii = cucuvea; pa-săre-tătărască = nagîţ; pasăre-ţigănească= codobatură. — PI. şi: pasări (bujor, S. 90, jarnîk-bîrseanu, d. 219). — Variantă: pasere,paseri (sadoveanu, O. II 540, GÎRI.EANU, h. 42, ISPIRESCU, r„ 17), s. f. PASCÂL, -A, pascali, -e, adj. (Rar) De la paşti, privitor la paşti. PĂSCĂ, păşti, s. f. 1. (Mold., Transilv.) Un fel de cozonac tradiţional care se mănîncă de obicei la paşti de către creştini şi care este făcut din aluat dospit acoperit cu un strat de brînză sau de smîntînâ. Mincaşem cozonac şi pască, cinstisem vin. Sadoveanu, o. viii 12. Părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărînd în curtea bisericii toată ziua... recolta de ouă roşii şi de pască! CASAGIAI.E, o. ii 341. Face ea sarmale, face plachie, face. PASENŢĂ — 334 — PASTEL alivenci, face pască cu smîntînă şi cu ouă, şi fel de fel de bucate, creangă, o. A. 143. + Ânafură care se dă în ziua de paşti. A scăpat la sfintele paşti o sfărimitură de pască jos. reteganui,, p. i 24. 2. Aluat nedospit, copt în foi subţiri, care constituie o mîncare tradiţională la evrei în timpul paştilor, înlocuind pîinea. — PI. şi: paşti (ŞEZ. i 128), paşte (GOROVEi, la cadE)_ PASÎNŢĂ s. f. v. pasienţă. . PĂSERE s. f. v. pasăre. PASIÂNS s. n. v. pasienţă. PASÎBIL, -A, pasibili, -e, adj. Care poate fi supus la..., susceptibil de.. . Pasibil de amendă. PASIEAŢĂ, pasienţe, s. f. Combinarea cărţilor de joc după anumite reguli, de reuşita căreia jucătorul leagă împlinirea unor dorinţi. Şedea. .. seara cind făcea o pasienţă, la lumina caldă a lămpii cu abajur. DUMITRIU, B. }■'. 36. Fă-mi o pasienţă. . ■ să vedem ce-mi mai iese pe mîine. pas, L. i 244. Pe mescioara de lingă patul lui era... o pereche de cărţi cu care făcuse pină atunci pasienţe. brXtescu-voineşti, î. 36. — Variante: pastnţă (dumitriu, b. F. 43) s. f., (învechit) pasiăns (pronunţat -si-ans), pasiansuri (ne-gruzzi, s. i 82), s. n. PASIFLÖRA s. f. Plantă tropicală agăţătoare, cu tulpina lemnoasă, cu frunze palmate şi cu flori albăstrii, cultivată şi ca plantă decorativă (Passiflora caerulea); dintr-o specie a acestei plante (Passiflora incarnata) se extrage un produs medicinal calmant. PASIONÄ, pasionez, vb. I. T r a n z. A interesa (pe cineva) îndeaproape, a-i trezi cuiva "o pasiune. Nu-l mai pasionau peripeţiile altora. îl acaparaseră total peripeţiile proprii. C. PETRESCU, C. V. 47. Nici nu mi-aş fi închipuit, tată, că te poate pasiona atît de mult politica. rebreantt, R. I 263. Proces care începuse a pasiona toată lumea portului. BART, E. 265. + R e f 1. A fi cuprins de o pasiune (pentru ceva), a fi captivat (de ceva). A se pasiona pentru o problemă. — Pronunţat: -si-o-. PASI0NĂL, -Ă, pasionali, -e, adj. Produs de pasiune, izvorît dintr-o stare afectivă intensă. O expunere de idei, fie aceste idei cit de pasionale şi cit de filozofice, nu poate să fie. ■ . poezie, macedonski, o. iv 102. <$- Dramă pasională v. dramă (2). PAS10NĂNT, -A, pasionanţi, -te, adj. Care pasionează, care trezeşte un interes viu, puternic. Am mai găsit. .. cîteva poveşti vechi şi noi, dar mai ales o pasionantă colecţie de haiduci, gai.action, o. i 12. Citea rapoartele zilnice, aşa cum ai citi un roman pasionant publicat în foiletoane. popa, v. 193. PASIONAT, -A, pasionaţi, -te, adj. Stăpînit de pasiune ; înflăcărat, entuziasmat. Sub ochii lor de alchimişti pasionaţi, pămîntul fertil ■ .. e prefăcut într-o materie definitiv refractară. bogza, C. o. 217. Cititor pasionat, el era unul din cei mai adinei cunoscători ai limbii şi literaturii noastre. vi.AHUŢĂ, o. A. 238. <$■ (Substantivat) Miron e un poet, un pasionat. ■ ■ iar în politică e un entuziast. IORGA, I,. i 78. PASIÜNE, pasiuni, s. f. Sentiment puternic, afecţiune adîncă pentru ceva sau cineva ; patimă ; manifestare a unui astfel de sentiment. Trăia pentru o singură pasiune veche şi ireductibilă: eliberarea patriei lui. SADOVEANU, E. 239. A intervenit în discuţie cu o pasiune şi o îndîrjire de care nu o credeam in stare, camii, petrescu, U. N. 37. Titu Herdelea se întoarse acasă, se închise in odaia lui şi începu să lucreze cu pasiune. REBREANU, R. i 183. + Obiect care deşteaptă un sentiment, o afecţiune. Una din pasiunile sale era florile. NEGRUZZI, S. I 110. Apărare pasivă v. apărare. 2. (Despre o diateză, o formă verbală, o conjugare etc.) Care arată că subiectul suferă lucrarea făcută de altcineva. Formă verbală reflexivă cu sens pasiv. -+■ (Substantivat) Diateza pasivă a unui verb. în multe limbi... pasivul se formează cu ajutorul verbului t a fi» şi cu participiul trecut al verbului de conjugat: gram. rom. i 243. 3. (Evidenţă contabilă) Care se referă la pasiv \ 4. (Despre metale) Care are pasivitate (2). PASIVITĂTE s. f. 1. Starea celui pasiv; lipsă de activitate, renunţare Ia acţiune. Adevăratul comunist este un om de acţiuni energice şi bine orientate, căruia ii sînt străine pasivitatea şi nepăsarea. scînTeia, 1953, nr. 2845. 2. (Chim.) Fenomen prezentat de unele metale (fier, crom, aluminiu etc.) de a nu fi atacate de unii acizi concentraţi, fiind însă atacate de aceiaşi acizi cînd sînt diluaţi. PASMĂNT, pasmanturi, s. n. (învechit) Panglică sau împletitură din fire de aur, de mătase sau de Iînă, cu care se împodobeşte o haină sau o mobilă; ceapraz. (Atestat în forma posomant) In altă chilie află haine împărăteşti. .. toate numai posomanturi şi pietre scumpe. RETEGANUI,, P. n 4. — Variantă: (Transilv.) posomânt s. n. PASMANTERÎE, pasmanterii, s. f. (Cu sens colectiv) Marfă constînd din pasmanturi, galoane, panglici etc.; garnitura (la mobile sau la haine) din astfel de galoane, panglici, aplicaţii brodate etc. PĂSNIC, paşnice, s. n. Pas 3. , PASP0ÂL s. n. Şiret sau fîşie îngustă de stofă, aplicată ca garnitură la rochii, de-a lungul unei cusături, unui buzunar etc. PASFORT s. n. v. paşaport. PÂSTAj paste, s. f. Materie densa cu aspect omogen obţinută prin măcinarea unor substanţe şi prin amestecul lor (adesea împreună cu un lichid) pînă la obţinerea consistenţei dorite. Pastă de hîrtie. Paste făinoase v. f ă i n o s. Pastă de dinţi — preparat farmaceutic întrebuinţat la spălarea dinţilor. F i g. Aceste personajet ridicate spre suprafaţă, sînt pasta amorfă pe care formele nouă lasă aceeaşi pecete, ibrăileanu, sp. cr. 241, PASTÎL, pasteluri şi pastele, s. n. 1. Creion colorat, moale, pentru pictură, făcut din culori pulverizate amestecate cu talc şi cu o soluţie de gumă arabică. Annie în rochia ei vaporoasă şi fină ca prafid albastru de pastel* c. petrescu, c. v. 176. + Desen executat cu aceste creioane. 2. Poezie descriptivă cu fond liric, în care se evocă un peisaj. De la Văcărescu şi Conachi pînă la pastelurile lui Alecsandri, a trecut aproape o jumătate de secol. sado- VEANU, E. 79. PASTET — 335 — PAŞNIC PASTÉT, pastete, s. n. (învechit) Pateu (2). (Atestat în forma paştet) Să-ţi facă. . . un pajtet din cele ce se cheamă * Pâté de grives ». odobescu, s. iii 24. — Variantă: paştdt, paşteturi (ţichindEal, f. 446), s. n. PASTEURIZĂ, pasteurizez, vb. I. T r a n z. A steriliza produse alimentare (în special laptele) prin încălzire, la o temperatură care distruge bacteriile. — Pronunţat : pas-to-, PASTEURIZĂRE s. f. Acţiunea de a pasteuriza; sterilizare. Pasteurizarea laptelui. PASTEURIZAT, -Ă, pasteurizaţi, -te, adj. Care a trecut prin procesul pasteurizării, sterilizat prin încălzire la o temperatură care distruge bacteriile. Lapte pasteurizat. PASTEURIZATÔR, pasteurizatoare, s. n. Maşină de pasteurizat anumite produse alimentare. PASTILĂ, pastile, s. f. 1. Preparat farmaceutic sau zaharos de formă circulară, presat, de dimensiiini mici ; (impropriu) comprimat. .Scoase din buzunarul vestei o cutiuţă de email cu pastile parfumate şi, înainte de a se servi, o întinse Sabinei, c. petrescu, c. v. 14. Pe cînd îşi căuta enervat prin buzunare cutiuţa cu pastile de zaha-rină, veni un impiegat vamal alarmat, bart, S. m. 85. 2. (Tehn.) Obiect în formă de disc, folosit ca element intermediar sau de reazem la maşini. PASTÎŞ s. n. v. pastişă. PASTIŞĂ, pastişez, vb. I. T r a n z. A face o pastişă. PASTIŞĂ, pastişe, s. f. Lucrare literară sau artistică lipsită de originalitate, în care se imită genul sau felul de lucru al unui scriitor sau artist renumit. — Variantă : pastiş, pastişe, s. n. PĂSTOR, pastori, s. m. Preot protestant. Documentul l-a căpătat un pastor anglican, c. petrescu, a. 462. PASTORĂL, -Ă, pastorali, -e, adj. 1. Cîmpenesc, rustic. Simfonia pastorală de Beethoven. c=j Trăind la ţară,ne vom deda la o viaţă dulce,pastorală, bolintineanu, 0. 406. 2. (Despre creaţii poetice) Care zugrăveşte în mod idilic viaţa simplă a păstorilor, viaţa de la ţară ; bucolic. Poeziile pastorale [ale lui Bolintineanu] poartă titlul de « Macedonele ». DEMETRESCU, o. 158. PASTORĂLĂ, pastorale, s. f. 1. Operă literară (mai ales poezie) cu subiect din viaţa păstorilor, din mediul de la ţară. Pastoralele. . . nu-mi pot împrăştia melancolia. negruzzi, s. I 60. •+■ Piesă muzicală cu subiect din viaţa de la ţară, în care predorr.i.iă temele populare. 2. Scrisoare prin care un arhiereu se adresează credincioşilor cu ocazia sărbătorilor religioase mari. PASTORALÎSM s. n. Curent în literatură şi artă, caracterizat prin folosirea temelor idilizate din viaţa de Ia ţară. PASTRAMA GlU, pastramagii, s. m. (Ieşit din uz) 1. Cel care face sau vinde pastramă. Astfel, si de zi, sporea numărul cojocarilor, opincarilor. . . şi al găietă-narilor, cu magherniţe de băcani şi pastramagii printre ei. CAMIL PETRESCU, O. II 63. 2. (Depreciativ) Derbedeu, pezevenchi, mitocan, ţo-pîrlan. Nene, moartă, tăiată, ntt mai stau cu mitocanul, sca-pă-mă de pastramagiul ! caragiale, o. i 50. PASTRĂ3IĂ, (2) păstrămuri, s. f. 1. Came (mai ales de oaie sau de vită) sărată, condimentată şi uscată la fum, la soare sau în cuptor. Un berbec intrig, făcut pastramă, a început să sfirîie pe jăratic, galaction, o. i 267. Tăie felii subţiri de pastramă usturoiatü. C. petrescu, î. ii 135. Negoiţă a dat ţoiul repede pe gît, a-mbucat o fărîmă de pastramă. Caragiale, o. iii 44. «$> E x p r. (Familiar, rar) A ţine Ia pastramă (pe cineva) = a ţine pe cineva închis undeva (un timp îndelungat). Am să te ţin la pastramă hăt şi bine. De acum în turbincă au să-ţi putrezească ciolanele, creangă, p. 318. A face pastramă-(pe cineva) = a bate rău, a snopi în bătăi. Am să te fac pastramă!. . . Am să te ard de viu! macedonski, o. ii 67. A se Tace pastramfi = a slăbi rău de tot. (Familiar) A pune la pastramă = a ucide. (Atestat în forma pastramă) Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană. . . mai trebuie să-şt bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la păstramă? CreangX, p. 28. 2. (La pl.) Diferite feluri de pastramă. De-i nevoie ' in casă de dulceţi, de pinsă, de păstrămuri, de orice în sfirşit . . . Marghioliţa poartă de grijă de toate, alecsandri^ T. I 45. — Variantă: pastrama s. f. PAŞĂ s. f. v. paşă. PAŞALÎC, paşalicuri, s. n. (în evul mediu) Provincie-a imperiului otoman guvernată de un paşă; provincie sau ţară subjugată de turci şi condusă de un paşă. Sinan-paşa cel grozav, cel ce venise să facă ţara paşalic, împins fiind de valurile turcilor fugăriţi, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă, ispirescu, m. v. 25. La 1522, turcii îndrăzniră a declara ţara paşalic. Această lovitură deşteptă pe romîni, primejdia ce-i ameninţa îi uni şi, supt Radu de la Afumaţi, ei se luptară vitejeşte pentru drepturile naţionale şi triumfară, bXlcescu, o. I 194. + F i g. Ţară în care domneşte despotismul; guvernare despotică. Guvern îi aista ?.. ■ vă-ntreb boieri, guvern regulamentar ori «paşalic» in care domneşte interesul şi samavolnicia? alecsandri, T. 1341. PAŞAPORT, paşapoarte, s. n. Document oficial care dă dreptul cetăţenilor de a pleca în altă ţară, servindu-le acolo ca legitimaţie. Chestiunea paşaportului era ceva mai grea. galaction, o. i 145. L-a cercetat cum cercetează vameşii paşapoartele pasagerilor, c. petrescu, î. ii 67. Flagelul... înşală străjerii graniţelor şi n-are nevoie de paşaport ca să treacă prin toate vămile, angiiiîl, pr. 108. Şezurăm pe acest vas trei zile, fiindcă unii din noi nu aveau paşapoarte, bolintineanu, o. 264. <ţ> Espr, (Familiar) A da (cuiva) paşaportul = a îndepărta, a alunga, a expedia (pe cineva).. — Variante: (învechit) paşaport (kogXlniceanu, s. 189), paspdrt, pasporturi (negruzzi, s. i 61, kogXlniceanu, s. 3), paşpdrt, paşporturi (contemporanul, id 575, odobescu, s. i 268, alecsandri, t. 536), s. n. PĂŞĂ, paşi, s. m. (în trecut; rar, la pl.) Guvernator al unei provincii din imperiul'otoman; titlu oficial al vizirilor şi al înalţilor funcţionari. La paşa vine tm arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. « Sint, paşă, neam de beduin Şi de la Bab-el-Mandeb vin Să vînd pe El-Zorab». coşbuc, p. i 108. Loc. a d v. Ca paşa sau ca un paşă = a) aspru, crud, neomenos. A se purta ca un paşă; l>) fără griji, ca un boier. Trăieşte ca un paşă. — Variantă: (învechit, mai ales în poezia populară) paşi, paşale (teodorescu, p. p. 131), s. f. PĂŞCĂ s. f. (Mold.) Tutun (de calitate inferioară), mahorcă. Pentru puţină mîncare şi cîte-oleacă de paşcă de cea de trei ocă la para slujea toată casa. creangX, 0. a. 73. PAŞLl, paşlesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.; familiar) 1. (în e xp r.) A O paşii = a fugi, a o şterge, a o lua la sănătoasa. Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam cînd ai paşlit-o, farmazoană ce eşti. creangX, p. 268. 2. A fura, a şterpeli. Moş Bodrîngă paşlise o grămadă de buci pentru aţiţat focul. creangX, a. 99. PĂŞXIC, -Ă, paşnici, -e, adj. 1. Care iubeşte şi susţine pacea, care evită orice conflict, partizan al relaţiilor PAŞOL — 336 — PAT prieteneşti, armonioase. Or fi ştiind oare paşnicii locuitori de pe acest ostrov din ce vremi de vijelie au rămas zidurile năruite? VL.uruŢĂ, R. P. 11. 2. (Despre acţiuni, atitudini etc.) Care sprijină lupta pentru pace; de pace, lipsit de agresivitate. După biruinţa Uniunii Sovietice, rămtne drum deschis realizărilor paşnice, prin înţelegere şi înfrăţire, SADOVEANU, e. 269. 3. (Despre un loc, despre un peisaj etc.) Liniştit, calm, tihnit. Lumina de aur a soarelui luceşte blind intr-un colţ paşnic de natură, SADOVEANU, O. VI 329. O singură colibă Sta paşnică in văi. COŞBUC, p. ii 258. Tot ce-i înconjoară, deal, luncă, şes, izvor,' E paşnic ca blîndeţea din sufletele lor. alecsandri, o. 246. — Variantă : (învechit) păclnic. -ă (EMINESCU, N\ 38, alecsandri, p. ni 135, russo, o. 66) adj. PAŞOL interj. (Mold.; popular) Mergi, du-te, pleacă. Odată începe a striga puternic: paşol na turbinca...! creangA, p. 303. Paşol. . . mergi te rog de caută pe doftorul şi mi-l trimite. ALECSANDRI, T. 1675. PAŞOrTÎST, -Ă, paşoptişti, -ste, adj. Care ţine de generaţia de luptători progresişti ai revoluţiei burghezo-democratice de la 1848 din ţările romîncşti şi Transilvania. Preţuirea ideilor înaintate paşoptiste şi cunoaşterea directă a vieţii grele a poporului asuprit.. . şi-au pus pecetea pc cele mai valoroase opere ale lui Ciprian Porum-bescu. scInteia, 1953, nr. 2792. (Substantivat) Enache Iloveanu. . . om purtat prin străinătăţi şi paşoptist cu idei occidentale, a schimbat altă orînduială. C. PETRESCU, R. DR. 94. — Variantă: patruzecîoptist, -ă (ibrXileanu, sp. cr. 98) adj. PAŞrGltT s. n. v. paşaport. PAŞTE1 s. n. v. paşii. PAŞTE2, pasc, vb. IU. 1. I n t r a n z. (Despre vite, rar despre unele păsări etc.) A-şi culege hrana rupînd, smulgînd iarba. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe Ungă car, coşbuc, P. I 262. Pe cind caii pasc alături Ea-l privea cu suflet dus. EMINESCU, o. I 67. Printre iţe şi fuştei Paşte-o scroafă cu purcei; Printre iţe, printre spată Paşte-o iapă-mpiedicată (Pinza îngustă). JARNÎK-BÎRSEANU, D. 424. (Poetic) Ca nişte turme al căror păstor nu se mai vede, aşa pasc satele pe aşternutul verde al ţării. ARGIIEZI, P. T. 9. <0> T r a n z. Cîtcva vite pasc intr-o bahnă iarbă verde ca buraticul. sadoveanu, o. vi 232. Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut. ALECSANDRI, p. p. 248. Paşte, murgule, iarbă verde v. iarbă (1). Fig. Numai cine-a păscut dorul Ştie cin* mi-a albit părul. TEO-DORKSCU, P. p. 327. 2.' T r a n z. A păzi animalele care pasc (1), a duce la păşune. Din cind in cind ne intilneam cu băieţandri care-şipăşteau in şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. SADOVEANU, o. vii 320. Nu eşti bun decit să paşti bobocii şi să încilceşti fuioare, alecsandri, T. 907. Cimpui alb, oile negre, Cin’ le paşte le cunoaşte (Cartea). (Metaforic) Văzu cloşca păscînd bobocii de raţă pe malul bălţei. ODOBESCU, S. III 13. E x p r. A paşte bobocii v. boboc. (Familiar) Cc paşti aici♦ = ce treabă ai aici? ce faci aici? A paşte muştele (sau vîntul) = a pierde vremea fară rost. Dar tu, — striga el cu energie militară, — ce paşti muştele? Vrei să ne ajungă iarna aici!? SLAVICI, N. n 234. Compus: paşte-YÎut — pierde-vară. De s-ar purta cit de bine şi d-ar umbla ca un sfint, Tot îl defaimă orcine şi ii zice: paşte-vînt. paxn, p. v. n 114. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A urmări, a pîndi pe cineva, a se ţine de cineva pentru a-i provoca un neajuns, un rău. Şi el mă duşmăneşte acuma şi mă paşte, dar mie nici nu-mi pasă. C. PETRESCU, î. n 29. JMincă la repezeală nişte pumni de la Toader Strîmbu, care de mult ti păştea, rebreanu, r. n 175. De cind îi pasc eu că doar i-oi prinde cu oca mică şi să-i trîntesc la dubă. alecsaxdri, T. 156. <$► (Subiectul este un abstract: primejdie, păcat, moarte, noroc, gînd, dor etc.) Chiar de va fi să pier în drum Doar moartea m-a păscut mereu — Garoafă roşie, de-a pururi Vei înflori pe pieptul meu! BENIUC, v. 104. Biata nevastă-sa nici nu bănuieşte ce primejdie ii paşte, şi nici ceilalţi ai casei. REBREANU, R. I 96. Tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cit pe ce să ne toropească bradul aprins. CREANGĂ, A. 31. TAŞTI s. f. pl. (Şi în forma paşte) 1. Sărbătoare religioasă, la creştini în amintirea învierii legendare a lui Hristos, la mozaici în amintirea exodului din Egipt şi a eliberării lor din robia egipteană. La paşti era fierbere mare in gospodărie. SADOVEANU, o. IV 10. Era după paşti şi era un timp bun. coşbuc, p. îi 204. De paşti în satul vesel căstiţele-nălbite Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite. alecsandri, P. ni 39. E x p r. Nu-S în toftto zilele paşlelo (sau o dată pe an sînt paştiio) = nu în fiecare zi se petrec evenimente fericite. Nu credea că o să fie in toate zilele paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. ispirescu, l. 269. Din an în paşti (sau din paşti In crăciun, din joi în paşti) =foarte rar. A încercat să vorbească inspectorilor, controlorilor care au trecut din _an în paşte pe la fermă. GALAN, b. i 71. La paştelo Cailor (sau calului) = niciodată. Vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi, ori la paştele cailor. ISPIRESCU, L. 261. <$> Compus: floarea-paş/ÎIor v. floare.* 2. Piinea sfinţită care se împarte în biserică în ziua de paşti. — Variantă: pâşto s. n. PAŞtJŞ, paşuşitri, s. n. (învechit şi regional) Paşaport. Ca să ne ducem cu lină, cu piei, cu miere sau cu unt peste graniţă sau peste Dunăre, ne trebuia paşti; nemţesc sau teşcherea turcească. GIIICA, s. 171. + Ordin (scris). A venit poruncă-n ţară Să meargă feciorii iară; A venit cărţi şi paşuş Să meargă la număruş. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 323. — Variantă: pă.şuş (reteganui,, r. ra 28) s. n. PAT1 s. n. (La jocul de şah) Situaţia jucătorului care, rămînînd cu regele (sau şi cu alte piese care nu pot fi mişcate), nu-1 poate deplasa fără a fi pus în şah, ceea ce duce la un rezultat nul. PAT!, paturi, s. n. 1. Mobilă de lemn sau de metal, de obicei prevăzută cu somieră sau cu saltea şi în care se culcă omul. începu a scoate şi a clădi pe colţul patului poclăzi şi scorţuri. SADOVEANU, B. 94. Cind inseră, baba se culcă pe pat cu faţa la părete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ. CREANGĂ, o. A. 132. Hai, murgule cu picioare, C-am o mindră ca o floare, îţi dă grajdul măturat, Mie pat imperinat. hodoş, r. r. 47. Pat de campanie v. campanie. Expr. A face (sau a aşterne) patul= a pregăti patul cu cele trebuitoare pentru dormit. Vine bărbăţelul meu Din sat, de la făgădău... Eu fac patul să se culce, jarnîk-bîrseanu, d. 462. A BtrîngO patul = a strînge (sau a îndepărta de pe pat) cele necesare pentru dormit. A II pe patul de moarto (sau pe patul morţii) = a fi în agonie, în comă. A muri în patul suu = a muri de moarte bună. A efidea bolnnT la pat = a se îmbolnăvi greu. A căzut la pat ¡-a murit după trei zile. SADOVEANU, o. VI 353. Slabă şi stilcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGÎ, P. 13. A boli la pat = a zăcea greu bolnav. Să ştii tu, vecină, bine, C-aşa-i povestea cu mine: Să bolesc la pat o lună. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 278. A părăsi patul = a sc face sănătos după boală, a se restabili. Părăsi patul. Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai veni. BOLIN'TINEANU, o. 459. F i g. Dochia se zvircolea pe patul de durere. SADOVEANU, O. I 269. Pe patul durerii oşteanul căzind. Muri cu-o zimbire. alecsandri, o. 156. + Aşternut, culcuş. Pat de fin. a Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. EMINESCU, o. PATACA — 337 — PATENTARE I 221. Pe ctnd. . . paturile se gătesc. . . limbile se dezmorţesc. ódobescc, s. m 18. 2. Targă, năsălie. 3. (Rar) Răsadniţă. 4. Parte a unei instalaţii sau a unui sistem tehnic; cu faţa superioară plană şi aproximativ orizontală, pfe care se reazemă şi eventual alunecă materiale sau aniimite părţi ale instalaţiei sau ale sistemului tehnic. Patul strungului. + Partea de lemn de care sînt fixate mecanismul şi ţeava puştii (sau a pistolului). Paturile de puşcă plesnesc In plin pe muncitorii care n-au nici măcar pietre. SAHIA; N. 45. O sentinelă veni în fugă. Cu patul puştii risipi mulţimea. bart, E. 301. Să-ntorc puşca cu patul Şi să-i zdrobesc lui capul, bibicescu, p. p. 154. 5. Strat de material, orizontal sau înclinat, cii faţa superioară aproximativ plană, pe care se reazemă de obicei alte materiale. Pat de beton. C. (Rar) Albie, matcă (a unei ape). Aceste rîuri, deşi nu sînt adinei, dar sînt repezi, şi patul lor este plin cu pietre mari. bolintineanu; o. 427. + Partea mâi joasă a unui teren, a unei depresiuni. îţi lua ochii aci sus întinderea de aur . a cîmpiei netede... cu lanurile de grîu care dăduseră in copt, iar jos, în patul luncii, verdele gras al păşunilor. CAMli, petrescu, o. n 193. PATĂCĂ, patace, s. f. (Munt., Mold.) Veche monedă turcească, de argint, în trecut în circulaţie şi în ţările romîneşti, cu valoare de 100 de parale. V. carboavă. Bimbirică lunecă o privire, cu intenţie de despreţ, peste cele trei patace aruncate pe masă. yi.ahuţă, o. a. iii 105. Scoate punga din buzunar, apoi din pungă două patace fi mi le arată. CARAGIAJ.E, o. II 222-. PATALAMĂ, patalamale, s. f. (Astăzi mai ales ironic) Certificat de studii, diplomă. Uite patalamaua, frate Averchie. stXn'OIU, c. i. 14. Dădu examen şi obţinu patalamaua de spiţer. La Tdrg. PATARÂMĂ, patarame, s. f. Întîmplare neplăcută sau neobişnuită; păţanie, păţăranie. Prefăcătorii de vulpe bătrînă. . . parcă n-ar fi ştiut pină acum de patarama Sultănichii. delavrancea, s. 52. împăratul. . . ştia de patarama celei dintîi fete. ispirescu, i,. 392. De vă veţi mai împotrivi mie la orice voi face, toţi o să gustaţi pata-rama celorlalţi şi încă mai cumplit decît aţi văzut. GORJAN, h. iv 102. <$> E x p r. A şti patarama cuiva = a şti ce fel de om e cineva, cît plăteşte cineva. Trebuie să mergem la ei numaidecît. Ştiu eu patarama lor. Să-i iei cu repedea, că le piere piuitu. vlahuţă, o. a. i 154. PATĂŞCĂ1, pataşte, s. f. (Mold.) 1. Car mortuar, dric. 2. Targă. Pe dinaintea flăcăilor trudiţi, în liniştea mare ce se întinsese deodată, trecu cea din urmă pataşcă albă, cu cel din urmă rănit. Sadoveanu, o. vi 25. — PI. şi: pătăşti. PATÂŞCĂ2, pataşce, s. f. Monedă veche de argint; patacă. V. b u m a ş c ă. Am fost la doctor şi-am scos certificat. Mi-a luat doctoml o pataşcă, başca timbrele fi hîrtiile. stancu, d. 259. Plăti Izvoreanului ■ . . două pataşce, trei sfanţi şi o firfirică. CHIRIŢESCU, gr. 182. PĂTĂ, pete, s. f. 1. Semn, urmă lăsată pe un corp de o materie de altă culoare, de un corp gras, de murdărie etc. Pleacă iar, lăsînd in urmă Pete negre pe zăpadă, topîrceanu, B. 72. Picuri mari de ploaie cădeau necontenit şi tot ce era alb purta acum o pată. ANGIIKI,, pr. 94. F i g. Decît in cartea ţării să las o neagră pată, Mai bine cti-al meu sînge s-o văd azi inundată, alecsandri, t. ii 178. Alexandru Lăpuş-neanul. . . lăsă o pată de sînge in istoria Moldaviei. NE-GRUZZI, s. I 165. + Porţiune, petec diferit colorat pe un fond omogen. Nava se depărta făcîndu-se din ce in ce mai mică, o umbră... o pată... un punct... nimic. BART, E. 237. Nici 6 pată de nor nu plutea peste seninul albastru şi limpede. HOGAŞ, M. N. 170. E a doua zi de sfîntul Gheorghe. Ceru-i fără pată cit de slabă în tot largu-i, de jur împrejur, caragiale, o. i 368. (Poetic) Mestecenii şi cireşii însemnau pe luncă pete de aur vechi şi de aramă, sadoveanu, f. j. 364. Spre miazăzi, dincolo de Valea Zăbalii, cad pete de soare pe munţii Vrancii. VLA-huţX, o. a. ii 94. 2. Porţiune pe corpul animalelor sau păsărilor unde pă- rul sau penele sînt de altă culoare. Graurii noştri cu penele negricioase şi presărate cil pete albe sau sure. . . trăiesc in Europa — din fundul Şvediei pină în insula Malta — şi chiar în Africa, odobescu, s. iii 31. + Părticică a pielii corpului divers colorată. Pe obraz avea pete vinete care se cojeau. DUMITRIU, N. 27. El văzu că pe obrazul lui din stingă sînt nişte pete negre. ISPIRESCU, I,. 377. 3. (Mai ales la pl.) Porţiune întunecată care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe suprafaţa soarelui, uneori şi a lunii sau a altui corp ceresc. Vezi tu colo, în lună, nişte pete? — Le văd. creangă, o. a. 156. Eu sînt de cînd pe mindrul soare Nu erau pete arzătoare, De cind un purice uşor Purta potcoavă la picior. ALECSANDRI, t. i 392. <$• Expr. A căuta, (sau a găsi) peto în soaro = a vedea cu orice preţ defecte acolo unde nu sînt; a căuta nod în papură. Iar cine caută pete, le găseşte chiar în soare. HASDEU, R. V. 133. M-am tot oprit, cum vezi, dinaintea temerii de a nu intra în gura lumii, care găseşte pete chiar în soare, chica, S. 293. 4. F i g. Defect moral, faptă care ştirbeşte onoarea, reputaţia cuiva; ruşine, stigmat. Despre sora aceasta coanei Leanca nu-i venea la îndemlnă să vorbească. . ■ fiindcă aruncase o pată asupra familiei. PAS, Z. I 183, Vor căta vieţii tale Să găsească pete multe. Bminescu, o. i 134. ■{•Loc. adj. l'ăra (do) pată = curat, nepătat, nevinovat, neprihănit; cast. PATEFON, patefoane, s. n. Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe o placă sub formă de şanţuri de adîncime variabilă. V. gramofon. PĂTEMĂ s. f, v. patimă. PATÎNT1 s. n. v. patentă. PATÎNT2, -Ă, patenţi, -te, adj. Care nu se poate tăgădui, evident. Minciună patentă, a Rezultatul fu ceva mai bun decît patentul meu nesucces din ziua precedentă. GALACTION, O. I 233. PATÎINT3, -Ă, patenţi, -te, adj. (Despre încuietori, lacăte etc.) Construit în chip special pentru a prezenta garanţii de soliditate, de bună funcţionare etc. Deschise. . . lacătul său patent, c. petrescu, c. 'v. 44. <> Cleşte patent (şi substantivat, n.) = cleşte special cu care se pot executa diferite operaţii de apucare, tăiere etc. + (Substantivat, f.) Capsă (1). PATENTĂ, patentez, vb. I. T r a n z. (La noi în trecut) 1. A acorda (cuiva) o patentă (1); a breveta o invenţie. 2. (Ieşit din uz) A supune (pe cineva) la plata unei patente (2). 3. (Tehn.) A aplica tratamentul de patentare (2) unei sîrme. PATENTĂR, patentari, adj. m. (învechit) Care plătea patentă (2). Clasele plătitoare de dări erau clăcaşii. ■ . neguţătorii patentari. I. IONESCU, D. 117. <> (Substantivat) Patentarii s-du sporit deodată de la 631, ciţi erau in 1863, la 1142 in 1864. i. ionescu, p. 141. PATENTÂRE s. f. 1. Acţiunea de a patenta. 2. (Tehn.) Călireă unui metal în plumb. Cuptor de patentare. + Tratament termic aplicat unei sîrme de 22 i PATENTAT — 338 — PATINĂ oţel, constînd dintr-o încălzire la o temperatură mare, urmată de o răcire bruscă, pentru a da metalului o struc-tură care permite o tragere mai uşoară şi a asigura sîrmei obţinute o rezistenţă mai mare. PATENTAT, -Ă, patentaţi, -te, adj. (Despre invenţii) Pentru care s-a acordat o patentă (1)) brevetat. PATÎATĂ, patente, s. f. 3. Dreptul exclusiv care se acordă unui inventator de a fabrica şi de a comercializa o invenţie a sa; act, diploma prin care se acordă acest drept; brevet. + F i g. (Ironic) Sistem, procedeu (propriu, special al cuiva). Candida pe lista guvernului. Toţi se zbăteau pe drumuri, cheltuiau bani . . . Naie Băluşanu nu se mişca de la club. . . Are el patenta lui. C. petrescu, î. ii 136. + Certificat, dovadă. (F i g.) Junghiurile in picioare şi podagra îmi chezăşuiesc pentru restul vieţii cea mai nerevocabilă patentă de incapacitate in deprinderile sprintene şi obositoare ale vînătoriei. odo-BESCU, S. iii 13. Patentă de sănătate = act eliberat conducerii unui vas maritim, la plecarea sa dintr-un port, prin care se adevereşte bunăstarea sanitară a echipajului. Apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mină. bart, E. 80. 2* (învechit) Impozit anual plătit de . negustori şi de liberii-profesionişti; actul prin care se confuma plata acestui impozit şi dreptul de exercitare a comerţului sau a profesiunii. Meseriaşii plătesc, pe lingă contribu-ţiunea personală ... şi impozitul de patente. I. IONESCU, m. 222. — Variantă: patent s. n. PATÎKĂ, patere, s. f. Vas de formă circulară şi puţin adînc, asemănător unei farfurii, folosit în antichitate la facerea libaţiilor. Unul dintre obiectele tezaurului de la Putroasa este o pateră de aur. PATl.RÎC, paterice, s. n. Colecţie de povestiri din viaţa vechilor călugări, din care unii sînt socotiţi de biserică în rîndul sfinţilor. Ai citit povestea din pateric cînd un duhovnic bătrîn a poruncit ucenicului să înfigă răsadul in pămînt cu rădăcina în sus? stĂnoiu, C. i. 139. FATÎRN, -Ă, paterni, -e, adj. (Livresc) De tată, al tatălui, părintesc. Ironia firii a făcut ca lunga sîrguinţă paternă să fie înghiţită de moarte. CĂUNESCU, E. 41. PATERNITATE s. f. 3. Stare, calitate de tată; rudenie de sînge între părinte şi copilul său. Căutarea paternităţii unui copil nelegitim. 2. F i g. Calitate de autor al unei lucrări, al unei metode de lucru, al unei idei etc. Gîndul meu. .. cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve şi pustii... Simţul duios al paternităţii pentru lucrul mîni-lor mele se răzvrăti în mine. hogaş, m. n. 184. PATÎŞTI s. f. pi. v. pachcşti. pat£tic, -I, patetici, ~e, adj. Plin de patos; care emoţionează, impresionează, mişcă. Ce rumoare stîrnise vestea şi cum se pregătea tîrgul să vadă şi să asculte pe un vorbitor aşa de măiestrit şi aşa de patetic, sadoveanu, E. 160. Luminiţa fredonă, cu mîna pe inimă, revărsîndu-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea înfăţişarea mai patetică. C. petrescu, î, i 7; ^ (Adverbial) Pentru gloria judeţului nostru, nimic nu se poate numi deranj, îi trase domnul Emil Sava înainte, vorbind tare şi patetic, cum s-ar adresa cetăţenilor la o întrunire publică'. c. petrescu, r. dr. 85. PATETÎSM s. n. însuşirea de a înduioşa, de a mişca, de a zgudui; caracterul patetic al unei opere literare, muzicale etc. V. patos. PATÎU, pateuri, s. n. 1. Preparat culinar din aluat cu mult unt, umplut cu brînză sau cu tocătură de carne, şuncă, peşte, care se consumă ca aperitiv sau la supă. 2. Pastă de ficat, de came sau de peşte amestecată cu condimente şi care se consumă proaspătă sau conservată. PATIMA, patimi, s. f. 3. Sentiment puternic şi violent care copleşeşte pe om, întunecîndu-i adesea dreapta judecată (v. p a s i u n e) ; p. e x t. iubire excesivă, pornire nestăpînită (îndeosebi spre ceva rău, v. n ă r a v, viciu); suferinţă morală. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frtnge Şi de durerea altor inimi Invaţă-mă, stăpîne-a plinge. GOGA, p. 6. Din toate chestiile cîte s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai delicată şi totdeodată aceea care a iscat mai multe patimi în ţară este fără îndoială chestia d-a face pe ţăran proprietar. BĂLCESCU, o. I 233. -$>.Fig. Vînturile patimilor rătăcesc şi ele, aleargă de ici-colo. anghel, pr. 123. + Părtinire, parţialitate; ură. Noi fără patimă vom arăta ceea ce am văzut cu ochii noştri, bălcescu, O. Ii 236. 2. (învechit) Suferinţă fizică, caznă, chin. Se adunase împrejurul lui Jvan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. creangă, p. 306. <§> (în credinţa creştină) Patimile Min-tuitorului = suferinţele îndurate de lisus Hristos. Săptă-mîna patimilor = săptămîna mare. V. mare. De ce nu vă astîmpăraţi în mănăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămîna patimilor? creangă, p. 110. + Boală. Sărmană copilă, Ce . patimă grea! M-apuc-o milă Cînd privesc la ea. ALECSANDRJ, T. i 209. De bucurie că s-au învrednicit a-şi videa pe bietul fiu, putea să cadă în vreo patimă. drĂGHici, R. 310. — Variantă: paternă (EMINESCU, o. i 218) s. f. PATINA, patinez’, vb. I. I n t r a n z. 1. A se da pe gheaţă cu patinele. îşi aminti că n-a patinat de mulţi ani. C. petrescu, t. II 152. F i g. Tom sosi patinînd pe parchet şi ţinînd de mînă pe una din cele trei nepoate ale doamnei Elvira. c. petrescu, C. v. 194. 2. (Despre vehicule) A-şi învîrti roţile pe loc din cauza lunecuşului. Camioanele stropite cu noroi patinau şi derapau pe şosele, v. ROM. decembrie 1950, 126. + A se deplasa prin alunecare. Trenul se 'opri brusc, patinînd, cu toate frînele încleştate, c. petrescu, c. v. 34. PATINAJ, (2) patinaje, s. n. 3. Acţiunea de a patina (1); sportul cu patinele. Schiul, patinajul, săniuşu) şi alte discipline sportive de sezon trebuie cunoscute de di mai mulţi tineri. scÎnteia, 1954, nr. 2865. 2. Patinoar. PATINARE, patinări, s. f. Acţiunea de a patina şi rezultatul ei. PATINAT s. n. Faptul de a patina; patinaj. PATINATOR, -0ÂRE? patinatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care practică patinajul (1). PATINA1 s. f. Strat subţire care se formează cu timpul, sub influenţa agenţilor atmosferici, pe suprafaţa obiectelor de metal, de lemn, de piatră, pe clădiri, pe monumente, dîndu-le aspect de vechime. Argintul s-a învechit şi a prins patină. STANCU, D. 488. în minunatul Muzeu de antichităţi etrusce. . . era şi o lulea de bronz, care se recomanda mai mult prin frumoasa ei patină (cocleală) verde decît prin forma sa. odobescu, s. ii 301. PATÎNĂ2, patine, s. f. 1, (Mai ales la pl.) Obiect de metal în formă de şină, care, fixat pe talpa ghetei, este întrebuinţat de sportivi spre a se da pe gheaţă. Mută de pe un braţ pe celălalt cureaua patinelor, c. petrescu, c. v. 115. 2. Piesă prin intermediul căreia un mecanism poate executa o mişcare de alunecare pe o şină. Patină de ascensor = şina pe care alunecă cabina ascensorului, prin intermediul căreia aceasta alunecă pe glisierele de conducere. PATINOAR —- 339 — PATRICIAN PATINOAR, patinoare, s. n. Teren de patinaj. patinGr, patinorij s. m. Patinator. PATISERÎE, (2) patiserii, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Prăjituri, plăcinte, pateuri preparate dintr-un aluat fin şi umplute de obicei cu came, brînză, dulceaţă etc. 2. Local în care se consumă şi se vînd plăcinte, pateuri etc. PATOGEN, -Ă, patogeni, -e, adj. Care cauzează boli, provocator de boli. Alte bacterii, de exemplu acelea ale putrefacţiei, împiedecă dezvoltarea celor mai mulţi microbi patogeni, babeş, o. a. i 51. PATOGENÎTIC, -Ă, patogenetici, -e, adj. Care se referă la patogenie, privitor la patogenie. PATOGEft'ÎE s. f. Ramură a medicinii care studiază procesul producerii bolilor. Patogenia tuberculozei. PATOGENITĂTE s. f. Faptul de a fi patogen. Eu am aflat bacili asemuitori care pot avea acelaşi grad de patogenitate ca şi bacilii febrei tifoide, babeş, o. A. I 233. PATOLOGIC, -Ă, patologici, -e, adj. Relativ la patologie ; bolnăvicios, morbid. Caz patologic. Cauze patologice. □ In leziunile patologice ale miocardului găsim proprietăţi exagerate alături de proprietăţi micşorate. DANIE-LOPOLU, F. N. II 234. 'Despre vreo manifestaţiune patologică hotărîtă nu aveam însă, după cum vom vedea, nici un indiciu serios. CĂLINESCU, E. 31. <)> Anatomie patologică = parte a anatomiei care tratează despre transformările anatomice intervenite în structura ţesuturilor şi a organelor sub influenţa unei boli. PATOLOGÎE s. f. Parte a medicinii care tratează despre natura, cauzele şi simptomele bolilor. Patologie generală.- PATOS s. n. însufleţire pasionată; avînt, entuziasm Renunţînd la patosul retoric, ironistid Caragiale atinge însă un alt patos, pe acel al lucidităţii şi al adevărului. vianu, A. P. 127. + Afectare în vorbire şi scris cu scopul de a înduioşa, însufleţire falsă. Să vezi că galeria aplaudă-n uimire La-ntîia detunare . de puşcă sau pistol, La-ntîiul semn de patos, la-ntîia sforăire, Înscrise sau ne-nscrise în fiecare rol. macedonski, o. i 49. <$> Loc. a d v. Cu patos = a) în mod entuziast. Prin critică nu înţălegem numai aceea care bate fără cruţare frazeologhia, sărăcia ideilor, pedanteria şi obiceiurile lite-raturelor străine introduse cu patos in pămîntul romin. Russo, s. 149; b) în mod afectat, cu emfază. Bine să iasă, încolo toate-s nimicuri, declară cu patos, vornic, P. 144. Cuconiţă Zenobie, strigă el cu patos, fă-ne plăcere. . . cîntă-ne ceva. SADOVEANU, O. VIII 101. PATRACnÎR s. n. v. patrafir. PATRAFÎR, patrafire, s. n. Fîşie lungă de stofă brodată cu cruci şi alte motive religioase, pe care preotul o poartă la gît, cînd oficiază; epitrahil. Un popă bătrîn, cu un patrafir vechi sub barba albă, dădu la o parte portiţa. • camilar, N. i 204. Popa Cioacă. .. venea în ajunul crăciunului să ne pună patrafirele în cap. mace-DONSKI, O. III 32. — Variante: patracliir (reteganui,, p. ii 64), pătrahil (negruzzi, s. ii 243), patrahir (caragiai,e, o. ii 341, CONTEMPORANUL, III 427) S. n. PATRAIIÎR s. n. v. patrafir. PATRÂT 1 s. n. v. pătrat1. PATRÂT2,-Ă adj. v. pătrat2. PATRIARCAL, -Ă adj. v. patriarhal. PATRIÁRIT, patriarhi, s. m. 1. Cleric care deţine cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericii creştine ortodoxe dintr-o ţară sau, altădată, din mai multe ţări; şeful unei patriarhii. Mitropoliţii, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constan-tinopol. negruzzi, s. i 241. 2. Bărbat mai în vîrstă cu rol de şef al familiei în societatea gentilică. F i g. Bătrîn venerabil, cu numeroşi descendenţi. Fiecare, privindu-l, gîndea cu jind la viaţa acestui patriarh, aşa de iubit şi ocrotit de fii şi de nepoţi. ANGHEL, PR. 62. [Leul] infrînt de greutatea unor ani de patriarh. . . S-afunda în maiestatea morţii sale de monarh, macedonski, o. i 118. 3. (în Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie, conducători (spirituali şi politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise. Patriarhul Abraham. Patriarhul Iacob. a Numele patriarhilor. . . s-au întîlnit cu meditarea şi ţinerea mea de minte. GALACTION, o. I 12. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte, bart, s. m. 43. PATRIARH ĂL, -Ă, patriarhali, -e, adj. 1. Care aminteşte simplitatea obiceiurilor şi a traiului din vechime ; simplu, liniştit, tihnit. Schimbasem o viaţă patriarhală şi ticnită pe o pribegie fără ţintă, cătră care păşeam pe nestatornice şi oarbe trepte de necunoscut. HLG vş, M. N. 184. + (Rar, despre îmbrăcăminte) Bătrînesc, tradiţional. Figura vechiului lui stăpîn ce sta pe acelaşi jeţ unde stă acum potrivnicid se refăcea la loc... cu patriarhalul halat cu care el era deprins de atîta vreme. ANGHEL, PR. 44. 2. De patriarh, al patriarhului sau al patriarhiei. Vicar patriarhal. Reşedinţă patriarhală. — Variantă: (învechit) patriarcal, -ă (macedonski, o. I 64) adj. PATRIARIIÁT s. n. 1. Formă de organizare socială, caracteristică pentru societatea gentilică, în care gradele de rudenie sînt socotite în linie masculină, iar bărbatul este considerat şeful familiei. 2, Demnitatea de patriarh. + Timpul de păstorire al unui patriarh (1). PATRIARIIÍE, patriarhii, s. f. 1. Organizaţie administrativă bisericească condusă de un patriarh. 2. Reşedinţa unui patriarh. 3. Biserica centrală a unei patriarhii (1). De-acolo a ieşit Chiru de la biserica Enei. . . care mai în urmă a ajuns cîntăreţ în strana din dreapta la patriarhie. GHICA, S. 56. PATRIClAX1, patricieni, s. m. Cîrnat din tocătură de carne de vită care se consumă fript la grătar. Pregăteau tocătura pentru «patricieni». I. BOTEZ, ŞC. 21. Un prînz împărătesc... patricieni la grătar; un purcel la frigare. CARAGIALE, O. II 347. PATRICIAN2, -Ă, patricieni, -e, adj. (în Roma antică) Care aparţinea clasei stăpînitoare ; din clasa stăpîni-toare; p. e x t. de origine nobilă, din familie aristocratică. Un tineret de stîrpituri gătite ca nişte căţei, aşa cum e tineretul patrician, camil petrescu, T. ii 198. + Cu purtare, cu gesturi, cu ţinută etc. de patrician ; mîndru, îngîmfat. Răspundea la saluturi cu o înclinare patriciană din cap. c. petrescu, C. v. 240. Ofiţerii începeau să se îngraşe şi să capete gusturi patriciene. id. î. I 8. F i g. Patricianul păun, cu egreta lui de pietre scumpe pe creştet, fraterniza cu domestica ginte laolaltă, anghel, PR. 97. PATRICIAN3, -Ă, patricieni, -e, s. m. şi f. (în Roma antică) Membru al clasei dominante care deţinea pămîn-turile obşteşti şi monopolul funcţiilor sacerdotale şi politice, şi se bucura de toate privilegiile; p. e x t. nobil, senior, aristocrat. Nu pot să renunţ la gradul dţ PATRIC1D — 340 — PATRONAJ ofiţer al flotei. E atributul familiei mele de patrician. cAmr, petrescu; t. n 199. PATRICÎD s. n. (Neobişnuit) Paricid1. F.ig. Trădare de ţară. Mascatul. .. trădător, carele după ce vînduse păginului trecătoarea Dunării, se grăbea acum a cîştiga deplin preţul patricidului. HASDEU, I. v. 148. PATRIE, patrii, s. f. 1. Ţară în care s-a născut cineva şi al cărei cetăţean este. Da J Da ! Aş fi ferice, de-aş fi încă o dată în patria-mi iubită, în locul meu natal. EMINESCU, o. I 8. Putem învinge răul. . . jertfind individul familiei, aceasta patriei, patria omenirii, viitorului. bXlcescu, o. n 9. ^ F i g. Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei. RUSSO, O. 31. + (însoţit de determinăriîn cazul genitiv) Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. Uniunea Sovietică este patria socialismului. 2. (în sens restrîns) Oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pămînt natal, loc de baştină. Alexan-drescu era născut in Tîrgovişte, în patria Văcareştilor, a lut Eliad şi a lui Cîrlova. GHiCA, S. a. 134. 8. (Cu determinări în cazul genitiv) Loc, regiune bogată în anumite specii de animale sau de plante, sau renumită pentru anumite produse. Laponia este patria renilor şi a urşilor albi. PATRIMONIAL, -Ă, patrimoniali, -e, adj. (Jur.) Referitor la un patrimoniu, care aparţine unui patrimoniu, care se moşteneşte, de familie; ereditar. <$>• Bunuri patrimoniale = bunuri care pot fi evaluate în bani. — Pronunţat: -ni-al. PATRIMONIU, patrimonii, s. n. Bun moştenit prin lege de la părinţi, posesiune ereditară, avere părintească. <§>• Separaţie de patrimoniu = detaşarea bunurilor personale ale cuiva de cele moştenite, sau a bunurilor soţului de zestrea soţiei. în cursul anului 1868 au intrat Cn tribunal. . . 7 separaţiuni de patrimoniu, I. IONESCU, P. 190. + (Determinat uneori prin « public ») Totalitatea bunurilor care aparţin colectivităţii, întregului popor şi sînt administrate de către organele statului; bun public. Patrimoniul instituţiei de învăţămînt superior, clădiri, utilaj, inventar etc. constituie proprietate de stat. COL. HOT. DISP. 1195. <$■ F i g. Literatura sovietică ajunge la realizările destinate să biruiască timpul, aşezîndu-se în patrimoniul artei universale, sadoveanu, -e. 196. + (Jur.) Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice, care pot fi evaluate în bani. PATRIOT, -Otă, patrioţii -ote, s. m, şi f. 1. Persoană care îşi iubeşte patria, luptă cu abnegaţie pentru binele poporului şi e gata să facă sacrificii pentru a-i asigura un viitor fericit. Nu poate fi un adevărat şi sincer patriot, un adevărat şi sincer luptător pentru cauza păcii şt socialismului acela care nu luptă cu hotărîre împotriva ideologiei imperialiste, ideologia aţiţătorilor la un nou război. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 103, (Ironic) Poţi să-ntîmpinipatrioţii ce-au venit de-atunci încolo? înaintea acestora tu aşcunde-te, Apollo! EMINESCU, o. 1149. încă pină a nu mă naşte, eu am fost patriot mare. alexan-drescu, m. 169. 2. (învechit şi regional) Din aceeaşi patrie sau regiune ; compatriot. AToi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, negruzzi, s. I 313. PATRIOTARD, -Ă, patriotarzi, -ăe, adj. Care face paradă de patriotism, care dovedeşte un fals patriotism. Reliefez atitudinea demagogilor patriotarzi din secolul trecut faţă de limbă.. . îndepărtarea lor de popor. L. ROM. 1953, nr. 3, 74. <0» (Substantivat) Poporul pentru Eminescu nu era cel convenţional al patriotarzilor; oamenii lui vechi care-i hrăneau arta erau băştinaşii din veac. sadoveanu, E. 83. PATRIOTIC, -Ă, patriotici, -e, adj. Pătruns de patriotism, plin de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor. Adunarea, neîndoindu-se nicidecum de patrioticele d-voastre sentimente, a socotit de netăgăduită datorie, în numele suferinţelor patriei, ajutorul şi cooperaţia d-voastră. GHICA, a. 797. PATRIOTICÎŞTE adv. (învechit) Ca un patriot. Egumenul. . ■ ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte. NEGRUZZI, s. I 318. PATRIOTISM s. n. Dragoste şi devotament faţă de patrie şi faţă de popor, faptul de a fi gata de luptă şi jertfă pentru interesele patriei. Principalul este să pregătiţi poporul tn vederea zilei cind va fi chemat să facă dovada patriotismului său. VORNIC, P. 136. Patriotismul lor însemna dorinţă arzătoare şi luptă pentru realizarea idealurilor omenirii. SADOVEANU, E. 191. PATRISTICĂ s. f. Patrologie. PATRÎŢĂ, patriţe, s. f. Piesă cu care se presează materialul într-o matriţă. PATR0L0GÍE s. f. Studiul vieţii şi al operelor părinţilor bisericii. Patrología latină. <=i Clasa de filozofie... fu pedepsită cu închisoarea pînă la 8 ceasuri seara de profesorul de patrologie. CONTEMPORANUL, iii 619. PATRÓN1, patroane, s. n. (Regional) 1. Cartuş. Nu se poate povesti bucuria pe care i-o făcu pistolul nemţesc cu două cocoaşe şi punga de patroane. CAMII. PETRESCU, O. li 194. De cu seară îmi făcui atitea patroane că aş fi avui de unde să stîrpesc toate zburătoarele, gane, n. ii 177. + Bucată cilindrică de explozibil învelită în hîrtie parafinată. Sacul în spinare, felinarul în mină, « patronul t de dinamită în buzunar, şi băieşul coboară la sute de metri in pămînt să caute aur. bogza, Ţ. 52. 2. Şablon. PATRÓN2, -OÂNĂ, patroni, -oane, s. m. şi f. 1. Proprietar al unei întreprinderi, al unei fabrici, al unei firme etc, care exploatează muncă salariată. Ai aflat poate că m-am certat cu patronxd. C. PETRESCU, C, V. 157. Şefii poştelor — vătafii — tovarăşi pesubt mină cu patronii cafenelelor din port. . . erau djtori să ia la rînd un număr egal din toate naţionalităţile, bart, e. 289. După rînduiala breslei- nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care şi-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă şi a mai făcut şi doi ani de călătorie. slavici, O. ii 35. 2. (în Roma antică) Patricianul roman în raporturile cu liberţii şi cu clienţii. 8. Sfînt socotit protector al omului care îi poartă numele, apărător al unei case sau al unei comunităţi; ziua numelui unei persoane. Ştii că astăzi am avut serbare: patronul şcoalei. c. petrescu, c. v. 87. Arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a ştiut să traducă cu penelul ideile care se rezumă în legendara vînătoare a sfîntului Hubert, patronul vînătorilor creştini din occident, odobescu, s. a. 346. Nu puteam alege altă patroană spre a-i încrede secretele mele rugăciuni decît sfînta Cecilie. alecsandri, o. p. 18. + (învechit) Ocrotitor, apărător, protector. După obiceiul, de obşte pe atunci la toţi tinerii, de a se alătura pe lingă un boier însemnat, el îşi luă de patron pe Iordachi Cantacu-zino, ce era pe atunci vistiernic măre. BĂLCESCU, o. i 183. PATRONĂ, patronez, vb. I. T r a n z. A ocroti, a sprijini, a susţine, a favoriza, (pe cineva sau ceva). Intrase în Eterie crezînd-o patronată de împăratul Alexandru. GHICA, s. 100. PATRONĂGIU s. n. v. patronaj. PATRONĂJ, patronaje, s. n. Protecţie, ocrotire. (Atestat în forma patronagiii) Puternicul patronagiú acordat poporului de jos contra claselor de sus avea, în ideea lui Ion-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu PATRONAL — 341, — PAUPER deosebire o ţintă financiară, hasdeu, i. v. 45. -$> E x p r. Sub patronajul cuiva = sub oblăduirea,' cu sprijinul cuiva. + Acţiune de ocrotire a săracilor şi a celor incapabili de muncă, pe care o desfăşurau societăţile de binefacere în regimul burghezo-moşieresc. — Variantă: (învechit) patronAglu, patronagii, s. n. PATRONAL, -A, patronali, -e, adj. (Rar) Care şe referă la patroni*, de patroni, privitor la proprietarul unei întreprinderi, al unei fabrici etc. PATRONAT s. n. Faptul de a fi patron2, calitatea de patron2. PATRONIMIC, -A, patronimici, -e, adj. (Despre numele cuiva) 1. De familie. 1şi purta numele său patronimic, nume in mare vază pe atunci, hogaş, dr. n 53. 2. (La vechii greci) Format din numele tatălui cu ajutorul unui sufix special. Heraclizi este numele patronimic al descendenţilor lui Hercule. PATRONÎT s. n. Sulfura de vanadiu naturală, constituind cel mai important minereu de vanadiu. rATRONTAŞ, patrontaşe, s. n. (învechit şi popular) Cartuşieră. Aşa era ţinuta de război — cu şepci, patrontaşe şi puşti, camil petrescu, o. ii 255. Un pilc de vreo 60 de soldaţi ■ . .fu coborit in prundul girlei, numai cu puştile şi patrontaşele. D. zamfirescu, r. 118. Mi-am încins centuronul cu patrontaşul peste palton şi am plecat prin lapoviţă cu ctrdul companiei, caragiai.e, o. II 76. — Variante: pătrîntiş (hodoş, p.p. 218), pătrontdş (jARNÎK-BÎRSEANU, D. 349), ptttrUntdŞ (I. IONESCU, M. 272) s. n. PATRONTÂŞCĂ, patrontaşte, s. f. (Rar) Cartuşieră; patrontaş. Luind o puşculiţă frumoasă... şi o patrontaşcă cu plurnbi şi toite cite sînt de lipsă unei cătane, merse la calul gătit de mai înainte, reteganul, p. ni 13. PATRU num. card. 1. Numărul care în numărătoare are locul între trei şi cinci. Patru şi cu patru fac opt. <$> (Adjectival) Fie-ţi milă de două suflete nevinovate care se chinuiesc de patru ani. creangă, o. a. 176. Am... la brîtt patru pistoale, alecsandri, P. i 17. <> Ex p r. A vorbi (cu cineva) întro patru oclii sau întro patru pereţi = a vorbi, a se sfătui în taină, fără martori. + (Cu valoare de num. ord.) Al patrulea, a patra. Pavilionul patru. Etajul patru. + (Substantivat) a) Cifra care marchează acest număr. Scriu un patru pe tablă, b) Nota patru. Elevul a luat un patru, c) Cartea de joc, zarul etc. marcate cu acest număr de puncte. Patru de caro. 2. (în locuţiuni şi expresii) Cît patru = de mărimea a patru persoane, de patru ori mai mult decît normal. Iar Gidea bogatu Se umfla cît patru. DEŞLiu, m. 51. în patru = în patru părţi. A tăia piinea în patru. A dospica părul (firul sau firul. do pur) în patru v. despica. (A fi) CU ochii în patru = a fi cu băgare de seamă, atent, a se păzi bine. Dacă ofiţend secund nu e cti ochii în patru peste tot, unde ajunge vasul? dumitriu, p. F. 71. Trebuia să fiu mereu cu ochii in patru ca să nu ating picioarele tovarăşelor mele. ibrăileanu, a. 117. PATRULĂ, patrulez, vb. I. I n t r a n z. A merge în recunoaştere; a face ronduri de pază. Pilcuri de soldaţi patrtdau şi păzeau marginile tîrgului. sadoveanu, o. vi 365. [Jandarmul] se hodineşte, că a patrulat pînă mai acu un ceas. popa, v. 79. In sat, pe uliţele viscolite, patrtdau in lung şi-ti lat dorobanţii, mironescu, s. a. 23. PATRULĂRE, patndări, s. f. Acţiunea de a patrula; rond de pază sau de recunoaştere. Plutonierul se întorsese tocmai dintr-o patrulare mai lungă, făcută prin părţile dinspre Bojdeanca şi Lehliu. miiiale, o. 464. I'ATRULATÎR, patndatere, s. n. Poligon cu patru laturi. Suma diagonalelor unui patrulater convex este cuprinsă intre semiperimetru şi perimetrul întreg. GEOMETRIA P. 13. PATRULATERĂL, -Ă, patrulaterali, -e, adj. (învechit) în formă de patrulater. Pe un deal mare se află un loc numit Cetăţuia, unde se vede o platformă patrula-terală de 8 prăjini, odobescu, s. ii 176. PATRÎJLĂ, patnde, s. f. Subunitate militară destinată a cerceta pe inamic sau terenul, a supraveghea ordinea, a executa recunoaşteri; strajă. Apoi iarăşi multă vreme, nici un semn, decît urme de paşi pe zăpadă, pe care patrulele le urmăreau prin viscol şi ceaţă. DUMITRIU, V. I,. 70. Patrulele continuau să circule pe străzi. PAS, z. IV 37. Patrulele romineşti privegheaţi acum malul drept al Dunării, odobescu, s. iii 575. PĂTRULEA, PĂTRA num. ord. (Precedat de art. « al », « a ») Care se află între al treilea şi al cincilea. în al patrulea ceas, armaşul. ■ . pomi spre gazda minorităţilor. sadoveanu, z. c. 132. E a treia oară cînd se întîmplă. A patra oară, să ştii. . . c. petrescu, c. v. 133. Pentru a patra oară m-am cercat in asemenea excursiuni şi de astă dată rezultatul a fost considerabil. BOI,i,iac, o. 265. PATRUKTĂŞ s. n. v. patrontaş. PATRUI'ÎD, patrupede, s. n. Animal cu patru picioare. Dintre păsări, cea mai bună de mîncare este turdus ( = sturzul), iar dintre patrupede, iepurele, odobescu, S. a. 321. PĂTRUSrREZECE num. card. v. paisprezece. PATRUSPREZECELEA, -ZECEA num. ord. v. paîsprc-zccclca. PATRUZÎCI num. card. Număr care în numărătoare îşi are locul între treizeci şi nouă şi patruzeci şi unu. Douăzeci şi cu douăzeci fac patruzeci, d Moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare, creangă, p. 105. (Cu valoare de num. ord.) Al patruzecilea, a patru-zecea. Rîndul patruzeci. + (Substantivat) Cifra care marchează acest număr. PATRUZÎCILEA, PATRUZÎCEA num. ord. (Precedat de art. « al », « a ») Care se află între al treizeci şi nouălea şi al patruzeci şi unulea. Al patruzecilea pe listă. PATRUZECIOPTlST, -A adj. v. paşoptist. pAtvagon, patvagoane, s. n. (Popular) Vagon de bagaje. PAŢACniXĂ, paţachine, s. f. I. (Bpt.) Arbust cu frunze asemănătoare celor de fag, dar mai verzi, cu nuanţe gălbui; creşte mai ales în locurile umede din păduri; lemnul său e întrebuinţat la fabricarea cărbunelui de desen şi a prafului de puşcă, iar scoarţa ca purgativ ( Rhammus cathartica). II. Femeie depravată, vulgară. PAŢIENT, -A s. m. şi f. v. pacicnt. PAŢÎRCA, paţirci, s. f. (Regional) Femeie uşuratică. împăratul acela avea o paţircă de fată slujitoare, care se lua in goană cu ogarii, ispirescu, I,. 323. 1 PÂUCÂ, pauce, s. f. (Germanism învechit) Tobă (în formă de ceaun) cu o singură suprafaţă de percuţie şi care este acordată; tîmpină. începură a suna din tobe, din pauce, din trimbiţe şi din surle. ODOBESCU, S. I 72. — Pronunţat: pau-că. PAIPÎR, -Ă, pauperi, -e, adj. (Livresc) Lipsit de mijloace de existenţă; redus la mizerie, sărac. — Pronunţat: pau-. PAUPERISM — 342 — PAVILION PATTPERÎSM s. n. Stare de sărăcie extremă. Nu este de ajuns însă a îndestula vremelniceşte neajungerea muncii, trebuie încă a-i prevedea pricinile şi a lovi in izvorul său însuşi, ticăloşia zămislită prin pauperism. KOGAI.NICKAXi;, S. A. 80. PAUPERIZA, pauperizez, vb. I. T ranz. A reduce Ia treapta cea mai de jos a sărăciei şi a mizeriei, prin exploatare. PAUPERIZARE, pauperizării s. f. Acţiunea de a pauperiza; sărăcire. Dezvoltarea agriculturii pe drumul colectivizării, pe drumul socialismului, scapă pentru totdeauna masele muncitoare ale ţărănimii de pauperizare şi ruinare, lupta DE clasă, 1953, nr. 3-4, 91. PAUPERIZAT, -Ă, pauperizaţi, -te, adj. Sărăcit, ajuns în stare de mizerie. PAUPERTATE s. f. (Ieşit din uz, în exp r.) Act (sau certificat) de paupertate — act care atestă starea de Bărăcie a cuiva. Mă mir cum a putut scoate acte de paupertate, cind avem moşie în judeţ. c. petrescu, î. ii 67. PÂUS s. n. v. paos. PAUŞAL s. n. Sistem de plată pentru o prestaţie de serviciu, un consum de energie etc., prin fixarea cu aproximaţie a unei sume globale, şi nu prin calcularea exactă a fiecărei unităţi datorate. — Pronunţat: pa-u-, PAUZA, pauze, s. f. 1. Interval de durată variabilă, în care o acţiune sau o activitate este suspendată, urmînd a fi reluată mai tîrziu; repaus, întrerupere. Tuşi spre a-şi drege glasul şi începu rar şi cu dese pauze, negkuz-zi, s. i 8. E x p r. A face o pauză = a se întrerupe (din lucru, din vorbă etc.). + (La şcoală) Recreaţie, + (La teatru) Antract. 2. (Concretizat) Semn pus pe portativ, pentru a indica întreruperea unei fraze muzicale şi durata acestei întreruperi. + Linie orizontală, mai lungă decît cratima, folosită ca semn de punctuaţie pentru a indica cititorului o oprire în lectură, mai accentuată decît la virgulă. — Pronunţat: pa-u-. PAVA, pavez, vb. I. Tranz. A acoperi o curte, o stradă etc. cu pavaj. în piaţa mare, pavată cu pietre rotunde de rîu... zări un şir... de soldaţi, dumitriu, B. F. 113. Pe aceste uliţi rău pavate sună pasul meu nepăsător. beniuc, v. 59. Acum e o stradă pavată cu granit şi e linie de tramvai. C. petrescu, c. v. 225. 1‘ATAGÎU, pavagii, s. m. Pavator. PAVĂJ, pavaje, s. n. Acţiunea de a pava ; (concretizat) strat alcătuit din blocuri mici de material rezistent (piatră, cărămidă, lemn etc.), aşezate strîns unele lîngă altele, cu care se acoperă o curte, un drum etc. pentru a forma o suprafaţă care să permită o circulaţie mai 6igură, să înlesnească scurgerea apelor de ploaie şi să împiedice formarea prafului. V. caldarîm. Se auzeau bătăi nerăbdătoare cu bastonul în pavaj. C. petrescu, î. r 12. ^ (Impropriu) Strat de material care nu e format din blocuri, folosit în acelaşi scop. PAYĂNĂ, pavane, s. f. Dans vechi, de origine spaniolă, cu ritm şi mişcări lente; muzica pentru acest dans. PAYÂRE, pavări, s. £. Acţiunea de a pava. Pava-rea drumurilor. rAYĂT1 s. n. Pavare. PAYÂT2, -Ă, pavaţi, -te, adj. (Despre o curte, o piaţă, o stradă) Acoperit cu pavaj. Mie daţi-mi străzi pavate, Măturate, Daţi-mi cinematograf. TOPÎRCEanu, p. o. 25. PAVATOR, -oAre, pavatori, -oare, s. m. şi f. Muncitor care aşază pavelele unui pavaj, după anumite reguli; pavagiu. PAYA, pave, s. f. (Popular) Petic de pînză, postav etc., pătrat sau rombic, pus la răscroială pentru a lărgi mînecile unei cămăşi. Pentru ca cămaşa să nu fie strimtă subsioară, i se pune o pavă. PAMFILE, I. C, 352. PAYAZĂ, paveze, s. f. 1. Scut. Mulţi aveau topoare cu coada scurtă şi paveze uşoare de lemn de tei pentru apărarea capului de săbii, sadoveanu, o. i 542. Caii pier Şi armele răsună pe paveze de fier. boi^inteneanu, o. 52. Vînătorii de lei. . . au toţi paveze mari, rotunde, din dosul cărora se ascund, odobescu, s. iii 119. Scutierii trec acuma Purtind paveze în mini, negruzzi, s. ii 78. E x p r. A sta parazit = a apăra. Alţii cu pieptul in poartă Pavăză stau vijiind din oţel. COŞBUC, AE. 41. 2. F i g. (Numai la sg.) Apărare, ocrotire, sprijin. Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost O pavăză-n lupte. : . Cîntămu-i supremul ei cîntec. COŞBUC, P. n 103. Turnu-Severin. . . cetate întărită odinioară, apărată de-tin şanţ adînc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea intr-o clipală Dunărea, puind-o astfel sub o pavăză de apă din toate părţile, vlahuţă, r, i». 8. PAYEA, pavele, s. f. 1. Bucată de piatră, de lemn etc. de formă aproape cubică sau prismatică, folosită la executarea pavajelor. Deodată se aude troscotul unei birje care zdrobeşte pavelele stradei. hasdeu, i. v. 159. Dînd peste trăsuri, încurcîndu-se în pavelele şi butucii cu care era podit laşul, se părea o stafie, russo, o. 48. Expr. A număra pavelele = a umbla fără rost. Cîteodată, cînd sînt fără treabă, îmi place a lăinici pe uliţe sau —' cum se zice — a număra pavelele. negruzzi, s. I 320. 2. (Rar) Pavajul cu care este acoperită o curte sau o stradă. Un duruit de trăsură cutremură paveaua lăuntrică a mînăstirii, tocmai cînd ieşeam afară din odaie. hogaş, DR. 258. Mi-am zdruncinat şelile prin droşce pe paveaua noastră. ai F i g. Ambiţiile se aciuează o clipă sub acelaşi pavilion, anghel, PR. 34. <0> Pavilion de semnal = mic steguleţ, colorat, pentru făcut semnale. + Stindard (al pionierilor, al asociaţiilor sportive etc.) care se înalţă la anumite festivităţi. Ridicarea pavilionului. 3. Partea, largă ca o pîlnie, a instrumentelor muzicale de suflat. <$> Pavilionul urechii = partea exterioară a urechii. — Pronunţat: -li-on. PAVOĂZ s. n. (Mai ales în e x p r.) Marele pavoaz ---totalitatea drapelelor care se înalţă transversal sau longitudinal pe catargele unei nave în timpul zilei, sau ansamblul luminilor arborate de o navă noaptea, la ocazii solemne. Vaporul însufleţit intra în sărbătoare; nu lipsea decît să se înalţe la catarge, in cinstea femeiei îmbarcate, steguleţele colorate ale marelui pavoaz, bart, e. 47. PAVOAZĂ, pavoazez, vb. I. Tranz. A împodobi (o sală, o clădire etc.) cu steaguri, tablouri, flori etc., în semn de sărbătoare. Două zile spitalul fusese spălat, măturat, feţuit, dezinfectat, pavoazat, c. petrescu, î. ii 70. Tot localul era pavoazat cu steguleţe adunate de la vapoarele din port. BART, E. 140. <$> F i g. îl incinta acum numai oraşul pavoazat de ninsoare, c. petrescu, C. v. 163. PAVOAZ ĂRE, pavoazări, s. f. Acţiunea de a pavoaza şi rezultatul ei; împodobire, omare. PAZARGHIDĂN, pazarghidani, s. m. (Turcism învechit) Om de afaceri (mai ales turc), agent comercial; samsar, misit. La fiecare poartă era cîte o şandrama. . . in care se adăpostea cîte un servitor pus acolo de pazar-ghidan. GHICA, S. 31. — Variantă: pazargliitlein (fiumon, c. 90) s. m. PAZARGHIDEĂN s. m. v. pazargkidan. PAZARLÎC, pazarlîcuri, s. n. (învechit) Afacere comercială, negustorie, trafic. Ştiu că nu-l agiunge capul să facă asemene pazarlîcuri. alecsandri, T. 1237. PAZĂRNIC,/>«zarmci, s. m. (învechit) Poliţai însărcinat cu paza unui tîrg. Era oprit de a se vorbi de năprasnica boală... sub pedeapsa pazarnicului. GHICA, S. 277. Intră in curte vestitul pazarnic, urmat de un cazac. id. ib. 519. PÂZĂ s. f. 1. Acţiunea de a păzi; mijloc prin care se asigură păzirea; (concretizat) persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească; paznic, gardă, escortă. Se plimbaseră de mici sub bună pază. CARAGIALE, O. III 93. Paza graniţelor în vechime era foarte straşnică. BĂL-cescu, o. I 23. Mergea cu pază bună în acel drum. pann, p. v. Ii 39. <0> L o c. adj. şi (mai ales pe lîngă verbul a se face vinovat vorbind lucruri neadevărate. Boţul cu un păcat şi păgubaşul cu zece = păgubaşul, bănuind pe mai mulţi, cade şi el în greşeală; cine bănuieşte e cu mai multe păcate. (Adesea urmat de o propoziţie subiectivă) (E) păcat (de dumnezeu) = nu se cuvine, nu e just, nu e bine. Păcat, sărmanul, să moara ca un cine fără de lege! CREANGĂ, P. 330. Nu tot bate-n pieptul meu> Că-i păcat de dumnezeu. Ai/ECSANDRI, P. II 22. Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. jarnîk-bÎrseanu, D. 103. + Defect, cusur. Versurile tale sînt fără păcat ca formă... au epitete energice, pot zice chiar prea energice, rime bogate — cadenţă perfectă. vlahuţă, o. a. 325. (Ironic) Eu am păcatu-a crede că lupul schimbă perii, Nu însă şi năravul.. . Aşa sînt şi boierii. BOLIN-tineanu, o. 158. Ş-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele şi nevestele. ALECSANDRI, T. I 439. + (Rar) Canon. Pentru-un pic de sărutat, Nici popa nu-ţi dă păcat, jarnîk-bîrseanu, d. 367. 2. (Adesea în legătură cu verbele « a cădea », « a da peste. . . ») Întîmplare rea, nenorocire, năpastă. N-am ce face dacă a dat păcatid peste mine. ISPIRESCU, L. 176. Aşa am scăpat şi eu de cîinii lui Trăsnea, atunci cînd am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. CREANGĂ, A. 68. Turcii sărea şi fugea, Dar păcatu-i agiungea! Care scăpa de stîlpan Nu scăpa de buzdugan, alecsandri, p. p. 126. <$> (Eufemistic) De cînd cu păcatul cel de «Ad-hoc^>, n-am mai avut zi bună cu megieşul meu. creangă, A. 158. ^ Loc. adv. Din păcate = din întîmplare; din nenorocire. Tocmai atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo. ISPIRESCU, L. 353. Cel balaur, din păcate, înghiţise giu-mătate, Trup cu arme ferecate, Trupuşor de voinicel. ALECSANdri, P. P. 11. (Glumeţ) Din păcate, era şi evlavios moş Nichifor. creangă, p. 110. <$■ Expr, A împinge (sau a ducc) (pe cineva) păcatul (sau păcatele) să.. • (sau de*. .) = a simţi un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău. Să nu cumva să te împingă păcatid să-i faci vreun neajuns. CREANGĂ, P. 87. Ce păcate te-au împins Paloşul de ţi-ai încins? Ai/ECSANDRi, p. p. 208. A-l paşte păcatul (pe cineva) v. paşte2. 3. (în expr.) Al păcatelor = al naibii, grozav. Am venit într-o căruţă şi mi-a fost frig al păcatelor. stĂnoiu, c. i. 61. Du-te (sau ducă-se, duceţi-vă) la păcatele (sau în păcate) = du-te (ducă-se, duceţi-vă) la naiba, Ia dracu. Pleacă odată!. . . — Mă duc. . . Du-te la păcatele! caragiale, o. i 244. Lasă-mă (sau lasă-1) păcatelor (mele. lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă în pacel Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, şi du~te. caragiale, O. i 189. Ce păcatul? (sau păcatele?) = ce naiba? ce dracu? Ce păcatele să fie? marian, T. 68. Mai ştii păcatul? = cine ar putea şti? mai ştii ! se prea poate. Te văd că eşti un băiet isteţ şi, mai ştii păcatul! poate şi harnic! creangă, P. 152. (Exclamativ) Păcat că... sau păcat (de) = (exprimînd regretul faţă de o situaţie sau o acţiune neplăcută sau nedorită) îmi pare rău că (sau de. . .); e regretabil că. . . De ce nu încerci să-i semeni? Păcat de dumneata. DEMETRius, c. 17. Mai dăunăzi îi abătuse ttrigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. .. — Păcat, că bine ţi-ar fi prins coarnele. axecsandri, T. 939. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase; păcat că nu ştiu a ceti. negruzzi, s. i 59. te păcat! = cît îmi pare de rău! ce pagubă ! Mindruţa s-a măritat! Vai de mine, ce păcat! jarnîk-bîrseanu, d. 99. Păcatele mele (noastre, lor) ! = vai de mine (de noi, de ei)! Ce sînt ei de vină, păcatele lor, dacă le-a căzut pe sat o aşa grozavă nenorocire/ vtAHUŢĂ, la TdrG. Lina asta ne minîncă, păcatele noastre... mai mult cu şeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. Păcatele mele, cumnăţele !... iar am rămas văduvă! AXECSANDRI, T. I 385. PĂCĂLEALĂ, păcăleli, s. f. Glumă cu care înşelăm, necăjim pe cineva; farsă. A trage o păcăleală cuiva. czd Te pomeneşti că. .. a auzit vreo minciună, vreo păcăleală. GALACTION, o. i 292. E păcăleală de intîi aprilie. CARAGIALE, S. U. 48. PĂCĂLÎ, păcălesc, vb. IV. T r a n z. A induce pe cineva în eroare, printr-o viclenie sau minciună, pentru a trage un folos sau pentru a rîde de el; a înşela, a amăgi. Un hamal ghiduş, care-i păcălea pe toţi în port, strigă în gura mare o cimilitură, bart, s. m. 88. Văzură în cele din urmă că sînt păcăliţi, se cătrăniră de minie, însă înghi-ţiră găluşca. ISPIRESCU, L. 248. De ocară m-a făcut, Că n-am hal de vitejit Şi nici duh de păcălit, teodorescu, p. P. 640. + Refl. ^.-şi greşi socotelile, a se înşela. Dar, vai, rău s-a păcălit; i-a ars nu numai stogul, dar casa, grajdul, şura, şi cu un cuvînt tot ce avea. RETEGANUL, p.' iv 77. — Variantă: (regional) pîcîli (alecsandri, t. I 263) vb. IV. PĂCĂLÎCI s. m. Persoană care are obiceiul să păcălească pe alţii. V. farsor. Moşul... e tipul satirului romîn, păcălici bătrin cu inimă tînără. La TDRG. Dacă nu este un nebun, este totuşi un păcălici. MACEDONSKI, O. ni 74. <$• (Adjectival; în forma regională pîcîlici) A fost odată un om pîcîlici. şez. iii 129. — Variantă: (regional) pîcîlici s. m. PACALÎKE s. f. Acţiunea de a (s e) p ă c ă 1 i şi rezultatul ei; păcăleală. (în forma regională picîlire) P.icîlirt de leliţă Cere plată o guriţă. alEcsandri, T. i 263. — Variantă: (regional) pîcîlirc s. f. PĂCĂLIT 1 s. n. Păcăleală, păcălire. (în forma regională pîcîlit) Se ieu ei ba din tîlcuri, ba din cimiliturii ba din pîcîlit, ba din una, ba din alta. CREANGĂ, P. 168. — Variantă: (regional) pîcîlit s. n. PÂCĂLÎT2, -A, păcăliţi, -te, adj. Indus în eroare, tras pe sfoara, înşelat. Care dintre noi doi îi cel mai păcălit? sbiera, p. 266. Voi să-şi ia vorba înapoi, dar nu putu. . . şi aşa rămase păcălit, ispirescu, u. 87. PĂCĂLITOR, -OARE, păcălitori, -oare, adj. (Rar) Care păcăleşte, de păcăleală. îi luau vorba din gură şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri, care mai de care păcălitoare, ispirescu, i,. 36. PÂCĂLITCRÂ, păcălituri, s. f. Păcăleală. îi face cîte o urare sau îi alcătuieşte cîte o păcălitură. hogaş, dr. II 192. încetul cu încetul se învaţă omxd cu păcăliturile, şi după ce-ţi vin anii, ştii ce ai să crezi şi ce să nu crezi. slavici, o. i 99. Breasla veselă şi uşoară a vînătorilor... îţi va răspunde în cor cu o păcălitură vînătorească. odo-BESCU, S. III 49. — Variantă: pîcîlitura s. f. PĂCĂAÎ, păcănesc, vb. IV. Intranz. A produce un zgomot scurt şi sacadat; a face « pac », a pocăni, a ţăcăni. In glasul lui bubuiau tunurile, păcăneau mitralierele. Camilar, N. II 177. Pe lingă ogoare întinse lăsate în paragină, păcănea grăbit murgul din copite, sadoveanu, o. i 482. PĂCĂTOS, -OÂSĂ, păcătoşi, -oase, adj. 1. (Despre persoane; adesea substantivat) Care are multe păcate, vinovat de călcarea legilor morale, plin de păcate; p. e x t. ticălos, afurisit, rău. Era un paragat nou din sfoară tare, trainică; ceva ce nu putea plăti Adam o viaţă întreagă. Şi i-l lăsaseră acolo, păcătoşii, dumitriu, p. P. 34. PĂCĂTOŞENIE — 345 — PĂDUCHE Sfin(iile-lor ştiu mai multe decît noi, păcătoasele, creangă, p. 116. + De proastă calitate, plin de cusururi, defectuos. Tipografiile noastre sini păcătoase, alecşandri, s. 95. 2. Vrednic de milă ; biet, nenorocit, nevoiaş. Parcă-i dete şi lui brinci inima să ştie ce este in acel păcăţos de tronişor. ispirescu, u. 99. Călare pe un păcătos de cal se apropia uri om. contemporanul, iii 921. Mîndra mea de mindră mare Nici un dinte-n gură n-are, Şi cumu-i de păcătoasă, Tot se ţine că-i frumoasă, jarnîk-bîrseanu, d. 440. «0» (Substantivat) Na! zise el mai dindu-i o tiflă; păcăioaso şi mangosito! hogaş, m. n. 145. Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crîmpoţit mincarea. creangă, p. 260. PĂCĂTOŞENIE, păcătoşenii, s. f. (Rar) Faptul de a fi păcătos (2) ; ticăloşie, nemernicie; mizerie. Pricina de frunte a curentului decepţionist in literatura noastră este păcătoşenia civilizaţiei burgheze, introdusă la noi după 1848. GHEREA, ST. CR. I 82. PĂCĂTOŞI, păcătoşesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se ticăloşi, a se strica. ’ PĂCĂTOŞÎE, păcătoşii, s. f. (Rar) Păcătoşenie. Toate patimile cele rele şi cusururile oamenilor, iot felul de boale şi de păcătoşii. ISPIRESCU, u. 101. PĂCĂTUI, păcătuiesc, vb. IV. Intranz. A comite un păcat, a se abate de la anumite norme, a greşi. Leib n-a păcătuit cu nimic. SAHIA, N. 94. Iartă-mă, mindro, de glume: Că nu-i om să nu glumească Şi să nu păcătuiască. JAEÎjfK-BÎRSEANU, D. 363. PĂCĂTUÎRE s. f. Acţiunea de a păcătui şi rezultatul ei; păcat. Eu însumi am căzut in această păcă-tuire generală şi am dat votul pentru un om vechi, bomnti-neanu, o. 457. PĂCÎŞE s. f. 'pi. v. pacişe. PĂCIŞÎ1LE s. f. pl. (Regional) Pacişe. Cămaşă de păcişele. marian, nu. 554. Mamă... nu-i toarce nişte păcişele moi? ŞEZ. IV 159. PĂCltJŞE s. f. v. pacişe. PĂCLÎE s. f. (Regional) Haină bărbătească, purtată mai ales de ciobani, fără mîneci şi fără guler, lungă pînă la glezne, făcută din piei de oaie cu lîna în afară şi avînd la spate o glugă din piele de miel. V. cojoc. păcCrniţă, păcorniţe, s. f. (Mold.) Vas (de obicei făcut din lemn sau din scoarţă de copac) în care se ţine păcura de uns roţile carului. De inima căruţei atîrnau păcomiţa cu feleştiocul şi posteuca. CREANGĂ, P. 106. PĂCOSTEĂLĂ s. f. (Regional) Hîrtie poleită. Brebenei, ale căror frunze se ung cu miere şi se lipesc cu păcosteală galbenă şi albă. marian, nu. 299. PĂCOSTÎKIE, păcostenii, s. f. (Popular) Pacoste. PĂCUlNĂ, păcuini, s, f. (Regional) Oaie. Să las lunca cea cu spini Şi să nu mai văd pe luncă Lătrind cînii cum s-aruncă Peste rit, cînd păcuini înfricate de vrun tropot Fac să sune glas de clopot. COŞBUC, P. II 167. PĂCURĂR1, păcurari, s. m. Păstor, cioban. Păcurarul cel bătrîn vine, tirîndu-se pe brinci spre el. CAMII, petrescu, O. II 32. S-opresc turmele-n izvor. . . Păcuraru-n preajma lor Razimă-se de un fag. coşbuc, P. ii 165. (Cu pronunţare regională) Strigă duşmanii la mine Ca păcurariul la cine; Strigă duşmanii la noi Ca păcurariul la oi. jarnîk-bîr-SEAnu, d. 188. PĂCURĂR2, păcurari, s. m. (învechit şi regional) Cel care scoate, cel care vinde păcură, petrol lampânt. PĂCURĂ s. f. sg. Reziduu vîscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilarea primară a ţiţeiului, întrebuinţat drept combustibil, la ungerea roţilor şi din care-se obţin motorină grea şi alte produse. (Adesea în metafore şi comparaţii) Avea părul roşu şi ochii neobişnuit de negri, ca două picături de păcură. Sadoveanu, o', viii 64. în soarele intens, umbrele erau negre ca petele de păcură. GAI,ACTION, o. I 345. începu a curge din viţele tăiate nişte singe negru ca păcura, ispirescu, i„ 317. F i g. Luna ardea mare deasupra satului; gardurile, casele ' vărsau umbre de păcură pe pămint. sadoveanu, o. vii 361. Jandarmul a rămas pe loc, pînă n-a mai văzut nimic în păcura din cuprinsul nopţii. POPA, V. 123. ■+• (Popular) Exploatare de ţiţei. îşi ia boarfele într-o traistă şi se duce la păcură, la Moreni. preda, î. 114.' PĂCURĂRĂŞ, păcurăraşi, s. m. Diminutiv al lui păcurar1; ciobănaş. Frunză verde mărăraş, Am drăguţ păcurăraş, Vine seara-aduce caş. jarnîk-bîrseanu, d. 410. PĂCURĂRÎL, păcurărei, s. m. Ciobănaş, păcurăraş. Am şi eu un frate, Un frumos păcurărei, Şi are un toporel. marian, î. 108. FĂCURĂRÎSC, -EĂSCĂ, păcurăreşti, adj. De păcurar 1; ciobănesc, păstoresc. Colibă păcurărească. c=i Dragostea păcurărească [titlu], coşbuc, p. n 165. PĂCURĂRÎ ŞTE adv. Ca păcurarii1; ciobăneşte. PĂCURĂRÎT s. n. Ocupaţia păcurarului1; ciobăniev PĂCURARÎŢĂ, păcurăriţe, s. f. Soţia păcurarului a păstorului; păstoriţă. PĂCURÎU, -IE, păcurii, adj. (Rar) De culoarea păcurii întunecat, închis. Un moşneag ori poate o femeie bătrinăr nu se lămurea bine, căta spre cerul păcuriu de noru c. petrescu, î. I 147. PĂCUROS, -OÂSĂ, păcuroşi, ~oase, adj. Care conţine păcură, care seamănă cu păcura. PADINĂ s. f. v. padină. PĂDUCÎ3L, păducei, s. m. 1. Arbust spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate şi bucheţele de flori albe, fructe cu carnea comestibilă roşie şi cu sîmbure lemnos ; e cultivat şi în grădini, ca plantă ornamentală (Crataegus monogyna). Din trei părţi, aria popasului era înconjurată cu tuf ari, cu păducei. ■ . ţesuţi intre ei şi deşi, de n-ar fi putut nici vulpea să răzbească. OM, act ion, o. i 267. La umbra unui păducei, la doi paşi de dînsa, Drăgan sta oropsii p-un buture de stejar. dei.avrancea, s. 28. Auzi, mîndră. .. Cum te strigă badea-n frunză? în frunză de păducei. .. Să te-nduri, mindro, de el! hodoş, P. p. 172. <$• Compus: păduccl-ncgru = specie de arbust din aceeaşi familie, care creşte pe coastele pietroase ale munţilor (Crataegus nigra). 2., Insectă parazită care trăieşte pe plante sau pe corpul mamiferelor şi care atacă animalele toamna, provocîndu-le erupţii sau moartea (Leptus autumnalis). 3. (Popular) Boală de piele, caracterizată prin mîn-cărime pe tălpi sau între degetele picioarelor. PĂDtJCHE, păduchi, s. m. 1* Nume dat mai multor specii de insecte parazite care trăiesc pe corpul neîngrijit al oamenilor şi al unor animale (Pedictilus). Ia uită-te cum îi umblă păduchii în cap! preda, î. 16. Toţi soldaţii erau plini de păduchi, căci stăteau în gropi de peste două săptămîni. CAMii«AR, N. i 385. îi aplecă. . . capul pe genuche, Stai să văz, zicîndu-i, ai vreun păduche? pann, p. v. i 58. + F i g. Persoană care nu munceşte, care trăieşte pe spinarea altuia; parazit. PĂDUCHEA — 346 — PĂDURICE 2. Insecta parazită care trăieşte pe ramuri, lujeri sau pe frunze din al căror suc se hrăneşte (Aphis); purice-de-plante. 3. Compus: păduche-de-Iemn = ploşniţă. PĂDUCHEA, păduchez, vb. I. Refl. (Rar) A-şi cerceta părul sau hainele pentru a vedea dacă nu au păduchi, a îndepărta păduchii. V. despăduchea. N-a mers mult de aice şi a dat peste doauă babe păduchin-■du-se pe prispă afară la soare. SBLERA, p. 290. — Variantă: păduchi, păduchesc (camii^ar, N. i 385), vb. IV. • PĂDUCHERÎE s. f. Mare mulţime de păduchi; locul ■sau cuibul unde se fac păduchi. PĂDUCUÎRMŢĂ, păducherniţe şi păducherniţi, s. f. (Regional) 1. Locuinţă în care mişună păduchii; p. e x t. locuinţă murdară, sărăcăcioasă, mizeră. Mai rîdeau popi şi jandarmi traşi de o parte, la marginile păducherniţilor omeneşti îngrămădite în tot lungul coridoarelor de piatră. Camii.au, n. ii 318. + Haină murdară şi ruptă. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina ramificată, cu flori fără petale care au miros urît; se întrebuinţează pentru stîrpirea păduchilor de lemn (Lepidium ruderale). PĂDUCIIÎ vb. IV v. păduchea. PĂDUCHIOS, -OĂSĂ, păduchioşi, -oase, adj. Plin de păduchi; p. e x t. murdar, neîngrijit. PĂDURĂR, pădurari, s. m. Păzitor de pădure; gornic. Pe vremuri, Toma pădurarul mă ţinuse pe genunchi. C. petrescu, S. 143. între toţi oamenii din împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. CREANGĂ, P. 211. Dar d-ta, moşule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. NEGRUZZi, S. I 245. PĂDURÂT, -Ă, păduraţi, -te, adj. (Rar) împădurit. Peste dealul pădurat Fuge-un iepure bălţat (Soarele). Sbiera, p. 322. Plecară de aici printre dealuri şi văi verzi şi pădurate, poziţii desfătătoare de care ochii se răpesc şi nu se mai satură, bowntineanu, O. 434. PĂDURATIC, -Ă, păduratici, -e, adj. 1. Care creşte 6au trăieşte în pădure, de pădure; sălbatic. Sînt flori de măgură, flori păduratice, boi,intineanu, O. 115. 2. Acoperit cu păduri, păduros. Peste cîmpii păduratici- . . Fug de panică coprinşi. MACEDONSKI, o. I 106. Bătrînul Dan trăieşte ca şoimul singuratic în peşteră de stîncă, pe-un munte păduratic, alecsandri, p. a. 161. Munţii din ţinutul Dornei erau mai păduratici şi mai puţin locuiţi de oameni, marian, T. 289. PĂDURĂRÎSC, -EĂSCĂ, pădurăreşti, adj. (Rar) De pădure, prin pădure. Pădurile din munţi s-ar putea tăia şi coborî la Dunăre, dacă ar fi drumuri pădurăreşti. I. IONESCU, M. 129. PĂDURARÎE, pădurării, s. f. 1. Slujba pădurarului. 2. (Neobişnuit) Locuinţa pădurarului; canton. Vine cu alţi vînători într-o toamnă. . . să bată nişte pripoare cu mistreţi, chiar în preajma pădurăriei unde trăiam eu. SADOVEANU, N. F. 70. 3. (învechit) Ştiinţa îngrijirii şi exploatării pădurilor; silvicultură. PÂDURĂRÎT s. n. 1. Ocupaţia celui care îşi cîştigă existenţa din paza pădurilor sau din munca de tăiere a pădurilor. 2. (învechit, în orînduirea feudală) Impozit plătit de proprietarii de pădure. PĂDtJRE, păduri, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de* şi arătînd soiul copacilor) Mulţime deasă de copaci crescuţi de obicei în stare sălbatică pe o suprafaţă mare de teren. Pădurea de fagi se isprăvea şi marginea ei cotea pe văi. sadoveanu, o. vn 57. Frumoasă eşti, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Şi printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎR-CEANU, P. 119. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii. COŞBUC, P. I 262. Ei zboar-o vijelie, trec ape far* de vad. . . Naintea lor se mişcă pădurile de brad. EBIINESCU, O. I 98. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are şi unele elemente rele în sînul ei). Loc. adj. (Despre persoane) Din (sau dc la) pădure = fără maniere, necioplit, necivilizat. Ce-are să creadă lumea ?. .. Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ţinem ascuns. Un neam de la pădure, c. petrescu, c. v. 98. E x p n A căra lemne la pădure =* a face un lucru de prisos; a căra apă la puţ, v. puţ. A vinde pielea arsului din pădure v. vinde. + Totalitatea copacilor de pe un teren. A tăiat pădurea, cu Doi munţi ce sînt împodobiţi din fire cu felurimi de păduri. GOiyESCU, î. 144. <$* IVIama-pădurii v. mamă. & F i g. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi şi stufăriş de picioare fine, pădure de gîturi încordate, dumitriu, n. 113. Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace. . . Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii/ eminescu, o. i 147. PĂDUREA, pădurele, s. f. (Rar) Pădure mică şi tînără; pădurice. Pădurile şi pădureţele, codrii şi dumbrăvile încep iarăşi a slobozi mugurul, marian, O. I 1. PĂDUREĂNj -Ă, pădureni, -e, adj. 1. De pădure, de la pădure, care se găseşte în pădure. Văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche. eminescu, n. 126. 2. Care trăieşte în pădure. Umblînd el razna de trebile împărăţiei, încoace şi încolo, se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. PĂDUREÂNA s. f. art. (în credinţele populare) Mama-pădurii. Nu cumva să vie pădureana ¡i să-l schimbe [copilul] cu al ei. marian, na. 129. PĂDUREÂNCĂ, pădurence, s. f. Femeie care trăieşte într-o regiune pâduroasă sau muntoasă. Pădureanca [titlu], slavici, o. I 210. PĂDURÎŢ, -EÂŢĂ, pădureţi, -e, adj. 1. (Despre pomi şi fructe) De soi inferior, nealtoit, sălbatic. Puse copăiţa pe umăr şi porniră spre mărul pădureţ. Camii# PETRESCU, O. n 383. Cînd văd că mîţa face mărazuri, ţ-o strîng de coadă, de mănîncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Mă miram ce-mi place mie. . . Mărul roşu pădureţ, Badea-nalt şi albineţ. jarnîk-bîrseanu, d. 41. F i g. Lumea gîndesc c-a fost toată pădureaţă la început; şi mai cu răsad, mai cu altoi, s-a ales şi s-a făcut un măr creţesc. vi*ahutX, o. a. ii 97. ^ E x p r.  se sătura (de ceva) ca de mere pădureţe — a-i fi cuiva lehamite de ceva, a fi foarte plictisit de ceva. Du-te de zi cuconaşului să tacă, că m-am săturat de mojică (— muzică) ca de mere pădureţe. ALEC-SANDRi, T. i 125. <ţ> (Substantivat) Din pădureţele acre, cu care se hrăneau fiarele pădurilor, braţul şi sapa muncitorului au scos fructele fine care împodobesc mesele bogate. sadoveanu, o. vi 337. Din coaja de pădureţ, uscată, femeile fac gălbinele pentru scule. şez. xv 99. 2. (Rar, despre animale) Care trăieşte în pădure; sălbatic. Jderii pădureţi cu blana ruginie, deasă, moale. ODOBESCU, S. iii 185. -f Fig. (Despre oameni) Sălbatic, ursuz. Era odată un negustor ş-avea o fată — da fata cam pădureaţă şi scumpă la vorbă, lucru mare. vi,ahuţX, o. a. 498. PĂDURÎCE, pădurici, s. f. Pădure de mică întindere, cu copaci puţini sau tineri. O pădurice plină de muguri tineri se revărsa pe laturile drumului şi suia şi ea, cu drumul, la deal. sadoveanu, o. iv 384. Moş Şărban, simţind că boii îs cam osteniţi, hotărî să se oprească o noapte întreagă în colţul unei pădurici, bujor, s. 136. Pădurice, deasă eşti, Mîndra mea, departe eşti. jarnîk-bîrseanu, d. 128. IPĂDURIŞTE — 347 — PĂGUBI F i g. A intrat iii atelierul cu mese lungi pe cîteva rînduri fi cu maşini pe margini, cu o pădurice de capete de Jemei şi băieţi, pas, z. i 292. PĂDURÎŞTE, pădurişti, s. f. (Rar) Pădure (rară). S-au dus pe urmă prin pădurişte. pas, z. i 163. în păduriştea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-ngtnă şi care de care se-ntrec în feluri de 'glasuri. CARAGIALE, O. I 368. TĂDUltÎŢĂ, păduriţe, s. f. Pădurice. Dorul mlndrei de n-ar fi, Păduriţă verde, M-aş culca, m-aş odihni. YHODOŞ, P. P. 36. PĂDUROS, -OĂSĂ, păduroşi, -oase, adj. (Despre un teren) Acoperit cu păduri. Departe, se ridică în cer munţii albaştri şi veşnici; dincoace, o umbră deasă supt coastele păduroase. sadoveanu, m. 118. Dunărea, leneşă, îşi lunecă domol undele, încovoindu-se printre ostroavele pustii şi păduroase. BART, S. M. 72. Valea Podenilor este o văgăună indusă din patru părţi de dealuri păduroase. CARAGIALE, o. i 286. rĂFTĂltjŢĂ, păftăluţe, s. f. Diminutiv al lui pafta. ■Cingătoarea le era de mătase, mai lată decît a căpitanilor, fi prinsă cu cîte două păftăluţe de aur. ispirescu, M. v. 44. — Variantă: paflaluţă (alecsandri, p. p. 349) s. f. PĂFUGĂ, păfug, vb. I. Tranz. (Regional) A fugări, a pune pe fugă. Iar cînd ne-ngrămădeam prea mulţi [copii] în drum, Venea argatul Ion să ne păfuge. BENIUC, v. 36. — Variantă: pefugi (marian, o. i 107) vb. I. I’AgLN, -Ă, păgîni, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care se închină zeilor sau idolilor (v. idolatru); (învechit, în opoziţie cu creştin) persoană care este de altă religie decît cea creştină (în special turc mahomedan). în vremea cea veche, veche de tot, oamenii se închinau la idoli, erau păgîni. ISPiRESCÎb, U. 3. Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă in călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. Nevestică mîndrulică, Cum creştinii ai urît Şi păgîn ai îndrăgit? JARNîk-bîrseanu, d. 488. <$■ (Adjectival) Dur-duind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgîne trec rupîndu-şi large uliţi. EMINESCU, o. I 148. Sărmanii! bine s-au luptat cu lifta cea păgînă. alecsandri, p. a. 207. -+■ (Popular) Persoană care nu are nici o religie, care nu crede în dumnezeu (v. a t e u) sau n-a primit botezul. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntiiul, o lua spre fundul curţii, iar mama îi spunea în glumă, după plecarea popii, că e păgîn. pas, z. i 232. E obiceiul să se boteze mai curînd cîteodată copiii ca să nu moară păgîni. ■CĂLINESCU, E. 46. De ce zici că-i păgîn, măicuţă Evlampie ? — Mă copile, nu l-am văzut niciodată la sfînta slujbă. SADOVEANU, P. M. 284. 2. F i g. Om rău la suflet, crud, neomenos. Se grăbeşte, păgînul, a da sfoară în ţară că te-a prins cu mina in sac; te aşterne prin gazete... te batjocureşte cum îi vine la gură. odobescu, s. iii 147. Să m-apuc de haiducie, Să iau calea codrilor, Să ţin urma hoţilor. . . Ca să scap sărmana ţară De păgîni şi de povară.' ANT. UT. POP. 65.+ {Adjectival) Pătimaş, sălbatic, cumplit. Sufletul Veronicăi era chemat şi ispitit de glasurile văii... de păgîna dragoste pe care o cintau păsărelele şi cavalele ciobăneşti. GAI.AC-TION, o. i 320. Şi-arabul în genunchi plecat Sărută sîngele-n-chegat Pe ochii-nţepeniţi, Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Şi-aruncă fierul crunt din mini. coşbuc, P. I 114. Căci te iubeam cu ochi păgîni şi plini de suferinţi. eminescu, o. i 192. PĂGÎNĂTĂTE s. f. 1. (Cu sens colectiv) Mulţime mare de păgîni; (în special în trecut) mulţime de turci, armată turcească. Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vinturată. Acea grindin-oţelită înspre: Dunăre o mină, Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romină. EMINESCU, O. I 148. 2. Epoca anterioară apariţiei creştinismului; antichitate. în vremea păgînătăţii, pre Apolon l-au ţinut grecii in loc de dumnezeu, ţichindeal, la cade. PAGÍíNÉSC, -EĂSOĂ, păgineşti, adj. (Rar) De păgîn, al păgînilor. Sînt multe sute de ani de cînd vulturul şi zimbrul rominilor n-au călcat în ţara păginească. GANE, N. II 101. Spune la cărţile păgineşti că la nunta lui Joe cu Junona fu mare tămbălău. ISPIRESCU, u. 11. Burcel în şanţ moare zdrobind O tidvă păginească. alecsandri, p. A. 208. mai povesteşte şi o istorioară pe care am socotit că nu va strica să o transcriu aci, căci ea va fi ca păhă-ruşul de Fine Champagne, după un prim îndesat şi anevoie de mistuit, odobescu, s. m 214. PĂHĂRÎJŢ, păhăruţe, s. n. Păhărel. A dat drumeţei. ■ . un păhăruţ de vin. creangă, p. 91. A luat obicei să aducă la sfîrşitul mesei păhăruţe verzi cu apă caldă. alecsandri, T. i 196. PĂI1 adv. (Familiar, în concurenţă cu apoi (4); adesea cu rol de interjecţie) a) (De obicei întărit prin « da », « desigur », « că », exprimă o afirmaţie sau o aprobare) Desigur, se înţelege. Păi că bine zici tu, măi babă, aşa să facem, răspunse moşneagul. ŞEZ. n 107. <$> (întăreşte o întrebare retorică) Om stricat, domnule. Păi de ce am dezvorţat-o (= divorţat-o) pe Ziţa de el, gîndeşti? carac.iai.E, o. i 50. <> (întăreşte o interjecţie, un îndemn) E departe lotul tău. . . ? — Uite, d-aici, din pădure, încă un plan. — Păi hai să-i dăm drumul mai repede, preda, î. 145. Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept! Ce-a fost bun; păi, uite, mînecile-s rele! COŞBUC, P. I 246. b) (Urmat de «dar») Se putea altfel? Am auzit că e bolnav. — Păi dar! c) (Uneori urmat de interj. « de », « dă », exprimă rezervă, ezitare) Cum să spun ? Ştiu eu ? Ce cei pe dinstd? — Păi, ce-i vrea să-mi dai. ISPIRESCU, L. 267. Pleci? întrebă el... — Păi, ce să fac? contemporanul, vin 295. (în forma poi) Poi dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă de s-a dus vestea! creangă, a. 39. d) (Exprimă neîncredere, suspiciune) Păi, cine ştie ce ai de gînd! e) (Urmat de « bine », « cum * sau « cum aşa *, exprimi mirare) Păi ctim, omule! ' — Variantă: poi adv. PĂI2, păiesc, vb. IV. Tranz. (învechit şi regional)1 A curăţa aria de paie după treierişul cu caii. PĂIĂJEN s. m. v. păianjen. PĂIANJEN, păianjeni, s. m. (Şi în forma painjăn, painjen) 1. Insectă din clasa arahnidelor, fără aripi, cu opt picioare lungi, care se hrăneşte cu insecta mici, multe specii prinzîndu-şi prada într-o pînză foarte subţire* ţesută cu ajutorul unui lichid cleios pe care îl secretă (Tegenaria domestica şi Epeira diadema). Iar de sus pînă-n podele un painjăn prins de vrajă A ţesut subţire pînză, străvezie ca o mreajă. EMINESCU, o. I 76. 2. (Numai la pl.) Pînză de păianjen; păienjeniş. Ce să fac cu casa de la vie, dacă n-are cine s-o îngrijească, să măture painjenii de prin colţuri, galaction, o. i 182. Teancuri de taftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi romîneşti pline de painjeni şi aruncate în neregulă. CREANGĂ, a. 134. 3. Unealtă folosită pentru prinderea şi extragerea pieselor de dimensiuni mici sau a bucăţilor de cablu rămase într-un puţ de exploatare minieră sau de petrol. 4. (Regional) Prăjină care se aşază, singură sau legată de alta, pe vîrful clăilor, stogurilor sau acoperişurilor de paie, ca să le apere de vînt. (Atestat în' forma paiangăn) [În-vîrful clăii] se pun nişte prăjini. .. în Transilvania aceste prăjini se numesc ... la singular ... paiangăn. pamfile, a. r. 163. — Variante: păi'jen (ispiRE.scu, r,. 359), paiâjen, painjen, painjăn, paingăn (alecsandri, t. n 123), pai in-găn, păingln (budai-deleanu, ţ. 375), păinjin (hasdeu, r. v. 65), paîng (alecsandri, t. i 370, negruzzi, s. i 22) s. m. PĂIĂŢÎCĂ, păiăţele, s. f. (Familiar) Diminutiv al lui paiaţă. Moşicule şi păiăţică, Vă roagă şi moşu Ionică Să-i faceţi o trebşoară mică. TEODORESCU, P. P. 131. PĂIENJENÎRE s. f. v. împăienjenire. PATENJENlŞ, păienjenişuri, s. n. (De obicei la sg., cu sens colectiv; şi în formele păienjeniş, păinjeniş, painjeniş) Pînză ţesută de păianjen. Colbăit, păienjenişul peste scuturi vechi şi steme, Ca un giulgi murdar s-anină. COŞBUC, P. n 98. în odaie, prin unghere S-a ţesut păinjeniş. EMINESCU, o. i 105. -0- (în metafore şi comparaţii) Simţea în tot trupul dureri care o săgetau şi-i era capul prins intr-un păienjeniş, pas, z. i 127. Luna albă, noaptea, împînzea cîmpiile cu o lumină strălucită, un painjeniş vioriu de basme, sadoveanu, O. I 131. Părea mult mai tînăr: silueta zveltă, mersul sprinten, ţinuta rtiîndră compensau oboseala feţei, păienjenişul care-i încercuia ochii. EFTIMIU, N. 27. — Variante: paienjen’ş, painjeniş,păinjeniş,paianje-niş, painjiniş (galaction, o. i 70), paingeniş (alecsandri, p. iu 453), păinguoiş (jiarian, o. i 360) s. n. PĂIÎR, păiere, s. n. (Regional) Saltea umplută cu paie sau cu fîn ; mindir. Peste scînduri se. întinde păierul sau mindirul de paie. PAMFILE, i. c. 405. (Cu pronunţare regională) In leagăn se aşterne de regulă un păieri mic. MARIAN, NA. 313. PĂINGĂNlŞ s. n. v. păienjeniş. PĂIN GIN s. m. v. păianjen. rĂIN GINÎ vb. IV v. împăienjeni. PĂINJENAT — 349 — PĂLĂRIE FAIXJEJîAT, -A adj. v. împăienjenit. PAINJENI vb. IV v. împăienjeni. PĂINJEXÎŞ s. n. v. păienjeniş. rAlNJENÎT, -A adj. v. împăienjenit. PALTIN s. m. v. păianjen. PALNJINAR, păinjinari, s. m. (Regionali Păienjeniş. Ai scuturat pc tine toţi păinjinarii din pădure. GALAC-TION, O. I 47. PAlNJINÎL, păinjinei, s. m. Plantă crbacee din familia liliaceclor, cu tulpina foarte ramificată, florile în racem, albe, frunzele avînd nervurile paralele; creşte prin locuri uscate, pietroase (Anthcricum ramosum). PÂINII:1.! vb. IV v. împăienjeni. pAioArA, păioare, s. f. (Regional) Ţesătură fină, văl subţire. V. giulgiu. Cest fel de legi au sămăinare: Cu cea pre sumţirică (= subţirică) păioară, A păinginului. UUHAl-niîLHANU, Ţ. 348. Cirpa-i dalbă păioară, Păioară gălbioară. nnilCKSCU, r. P. 239. i'AlOs, -oAsA, păioşi, -oase, adj. (Despre plante) A cărui tulpină este un pai. + (Substantivat, f.) Cereală •n cărei tulpină este un pai. Secara este o păioasă. PAiŞ, păişuri, s. n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Cantitate de paie. Cînd încep plantele a ieşi, trebuie ferite de soare punlndu-se păiş... pe geamuri. La tdrc. <*> Compus : păiş-nrămill = mare plantă erbacee din familia grami-neclor, cu florile reunite în spicuşoare; creşte în pămîn-turilc calcaroase (Festuca porcii). 2. Păiuş (2). pAişIţA, păişiţe, s. f. Plantă erbacee, perenă, din familia gramineelor, avînd frunze lungi, înguste, ţepoase şi spiculeţe ; creşte în păşunile de munte (Nardus stricta) ; ţăpoşică. pAişGr, păişoare, s. n. 1. Păiuş (1). 2. (Mold., învechit) Beţigaş cu care se înnegreau odinioară sprîncencle. Ţi-am poroncit să-mi găteşti păişoare cu bumbac pentru sprincene. alecsandri, t. i 125. I'AlT s. n. (I nvechit şi regional) Faptul de a păi2; curăţirea ariei de paie. La păiit, muncitorii încep dintr-o margine a ariei opusă acelei părţi unde urmează să se înalţe fura de paie. I’AMFIUÎ, a. r. 209. pAltiŞ, (1) păiuşe, (2) păiuşuri, s. n. 1. Diminutiv al lui pai. Dar cu ce l-a fermecat? — Cu trei păiuşe din pat. iionoş, v. t. 96. 2. (La sg., cu sens colectiv) Denumire populară dată mai multor specii de graminee care se găsesc în vegetaţia pajiştilor naturale. Puiuţul nalt şi galbăn suna înfiorat de paşi; iarba înflorită tremura, sadoveanu, o. I 314. Al-am% timfit slab, slab ca păiuşul care creştea acolo printre stinci. GAI.ACTI()Nt o. I 347. Poienele şi viroagele mai toate sînt înăbuşite de stufăriş şi păiuştiri necălcate de om. CAZAISAN, v. 7. pAiCţ, păiufe, s. n. (Regional) Băţ de chibrit. PAlYAN s. n. v. pnlrnn. PAJUItl, păjuresc, vb. IV. Tranz. (Neobişnuit) A acoperi cu pete colorate, a împestriţa. V. s m ă 1 ţ u i. A intîlnit i;n deal nalt, vesmîntat de sus pînă jos cu fin ta mătasea de moale şi păjurit cu flori, delavrancea, S. 245. PĂLĂLĂII: s. f. v. pălălaie. I’AlAN, pălanuri, s. n. (Regional) Gard de seînduri; ulucă, zaplaz. Citită cuctt pe pălatt. Numai trei zile mai am. ŞEZ. n 56. Pe colea p’îngă pălan, Ală-r.tilnii c-un bogătan. jarnîk-bîrseanu, d. 435. — Variantă: păl.int (rktf.ca.nui., la cade) s. n. TAlA-NT s. n. v. pălan. PAlAlAIE, pălălăi, s. f. (De obicei la sg., cu sens colectiv) Flacără mare; vilvătaie. Cintecid era lung şi uniform, cu zvicniri de pălălaie care se stinge. DAN, u. 173. Acolo — pălălaie! Trosnea acoperişul. Trosneau pere/ii. Se împrăştiau seîntei. tas, z. iii 254. Acoperişurile de stuf dintr-o dată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. sadoveanu, o. i 550. — Variante : pnlnluio (bart, e. 26S, alecsandri, s. 7), pălaluio (şez. ii 161) s. f. pAlAlAI, pers. 3 pălălăieşte, vb. IV. I n t r a n z. 1. (învechit, despre foc) A arde cu flacără mare. Privind cum focul pălălăia vesel. . . se simţea fericită bătrîna. contemporanul, vi[ 23. 2. F i g. A flutura, a fîlfîi. Zvîrle potcapul deoparte; şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. CREANC.X, a. 94. <0* Tranz. Nicodim s-a grăbit cătră cerdac., pălălăindu-şi giubeaua de şiac. SADOVEANU, F. J. 614. PAlAMAR, pălămari, s. m. (Mold., Bucov.) Paracliser. (Cu pronunţare regională) Ambiţia noastră era de a chiti. .. pe palamarul bisericii sfintului llie, cînd el, suit in clopotniţă, bătea toaca. ALECSANDRI, c. 200. Danţa numai cu scriitorul salului, cu palamarul şi alţii vro doi. NEGRUZZI, S. I 105. — Variantă: păilmâr (galan, b. i 119) s. m. PAlASIÎDA1 s. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina înaltă, cu rădăcini adinei, cu frunzele întregi sau crestate, pe margini cu spini; e o buruiană vătămătoare ogoarelor, greu de stîrpit (Crisium arvense). Aceste fete aşa de bine îngrijeau de grădina lor, incit ■ ■ nu găseai prin ea nici firicel de pălămidă. ISPIRESCU, U. 13. Ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă ... vă ţin pe dumneavoastră de atita amar de vreme. CRIîangX, A. 156. Pîn’ la mine-n [ară Lanuri de secară. Verde pălămidă, Chinuri şi obidă. TEODORESCU, P. P. 2S0. — Variantă: polomiilă (goga, p. 19) s. f. I’AlAMÎDA2 , pălămide, s. f. 1. Peşte marin de forma unui fus gros, cu solzi mici, avînd numeroşi dinţi (Sarda sarda). 2. Compus : păiăniidă-de-fottltă = peşte mic, cu plăci, iar pc spinare cu spini (Pungitius platygaster) ; peşte-ţigănesc, osar. PAlJLMiDA3, pălămide, s. f. (Mold.) Despărţitură în interiorul unei lăzi sau al unei laviţe ; chichiţă. [Luminările] le stringe în pălămidă lăzii. SEVASTOS, N. 308. Să câţi in pălămidă lăzii, este o bucăţică de zahar. CONTEMPORANUL, IV 393. Baba scoate din pălămidă lăzii un ulcioraş. şez. I 250. PALARiE, pălării, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap, format dintr-o calotă de pîslă (paie, pînză etc.) şi din boruri. Cu pălăria trimită pe-o ureche, trec fluierind un cintec. Blîxruc, v. 60. Luindu-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CRICAN'gX, p. 238. Mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la giturile fetelor. EMlNF.scu, N. 5. <> E x p r. (Familiar) A lovi (sau n plesni) pc cineva în pălărie = a atinge pe cineva cu o vorbă înţepătoare. Dar ştii că rn-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? AI dracului băiet! CREangX, p. 150. 2. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unei ciuperci. + Căpăcel de metal care îmbracă maşina unei lămpi cu petrol şi prin care se scoate fitilul. O lampă cuprinde: .. .maşina cu pălărie. .. fitilul şi gazul. PAMFILE, I. C. 59. 3. (Geol.; în expr.) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcămînt metalifer. PĂLĂRIER - 350 — PĂLIŞ- PĂLĂRIÎR, pălărieri, s. m. Persoană care confec-ţionează, repară, curăţă sau vinde pălării. — Pronunţat: -ri-er. PĂLĂRIOARĂ, pălărioare, s. f. Diminutiv al lui pălărie. * Boierulse cunoştea după îmbrăcămintea de postav verde, după pălărioara cu pană de gaiţă, după puşca curată şi lucitoare, sadoveanu, o. iii 356. Se înclină de la uşă, ducînd pînă jos pălărioara lui rotundă. CAMIL PETRESCU, O. II 123. PĂLĂRltJŢĂ, pălăriuţe, s. f. Pălărioară. Petruţă îşi împinse pe ceafă pălăriuţa rotundă ca un fund de ceaunaş, apoi, înfigîndu-şi mîna în brîid roşu, vorbi cu superioritate de atotştiutor, c. petrescu, R. dr. 76. Cu un săculeţ plin cu nimicuri femeieşti pe o mină, cu umbreluţa în alta, cu o pălăriuţă aproape băieţească pe cap, cucoana Marieta era gata de drum. hogaş, h. 103. PĂLĂTUÎ, pălătuiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A locui, a vieţui. în coliba aceea, pălătuia un unchiaş şi-o babă. pamfile, a. R. 253. rĂLĂYÂTIC, -Ă, pălăvatici, -e, adj. 1. (Regional) Nemernic. (Atestat în forma palavatic) Sfetnicxd cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împărat şi zise că.. . [Greuceanu] este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. ISPIRESCU, h. 227. 2. Zănatic, uşuratic. Aşa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de muscă, rea de plată, pălăvatică şi hailmie. . . Mima avea hazul ei, era simpatică. M. I. CARA- giale, c. 125. — Variantă: palaY&tic, -ă adj. PĂLĂVRĂGEALĂ s. f. v. palavrageală. PĂLĂVRĂGI vb. IV v. palavragi. PĂLÎ1, pălesc, vb. IV. (Mold., Transilv.) 1. T r a n z. A aplica o lovitură, a lovi, a izbi. Cum lupta el pe punte ca să strîngă pînzele, l-a pălit un talaz şi l-a azvîrlit în vîrtej'. sadoveanu, d. p. 104. M-a pălit cu o zburătură de lemn, de mi-a rupt aripa. rETEGanul, p. v 65. Cu un ciomăgel ce ţinea în mină, îl păli în cap cu sete şi-l prăbuşi la pămîni. popescu, b. ii 99. Intranz. Zvîrle buzduganul. . . păleşte-n poartă şi din poartă-n uşă. ŞEZ, ii 52. Refl. Batea pămîntul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mînă sau la picior. creangă, A. 34. ^ Intranz. A ataca (cu armele). Cu puţini tovarăşi... a pălit la Iaşi, după rînduiala călăreţilor pustiei. SADOVEANU, O. I 8. 2. Tranz. F i g. A cuprinde (pe neaşteptate), a năpădi, a copleşi. Nu ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atîta pribegie, m-a pălit aşa un dor să-mi văd neamurile, sadoveanu, o. vii 22. Las* că v-a mai păli el berechetul acesta de altădată. Ştii că are haz şi asta! Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp de frig. creangă, P. 252. îl pălise un năduf pe bietul moşneag de nu putea să să răsufle.'ŞEZ. i 101. 3. Tranz. A încălzi prea tare, a dogori, a arde. M-a pălit soarele primăverii, am răspuns eu închizînd ochii, sadoveanu, a, L. 170. Şi spală şi haina mea Care-am holteit cu ea, Ş-o-ntinde la cheotoare S-o pălească sfîntul soare. ŞEZ. v 64. Intranz. Era o zi foarte frumoasă, tocmai pe la amiazăzi cînd păleşte soarele mai tare şi te frige, sbiera, p. 255. ^ Refl. O scroafă cu doisprezece purcei. .. şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare, creangă, p. 75. + (Cu privire la plante) A face să se ofilească, să se îngălbenească, să se usuce. Cele dintâi brume păliseră frunzele cireşilor sălbatici ş-ale arbuştilor şi pete de-un dulce ruginiu răsăreau pe alocuri din apa închisă a frunzişurilor, sadoveanu, o. iv 484. 4. I n t r a n z. şi refl. (Despre plante) A se ofili,, a se îngălbeni (de arşiţă, de frig etc.). Iarba şi tufele prăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. vlahuţĂ, r. p. 78. Rău faci că pui ovăz aici. . . este pămîntuV cam gras şi ţi se păleşte, slavici, n. i 70. Bade, de dragostea• noastră A-nflorit un pom pe coastă, A-nflorit Şi s-a pălit. iiodoş, P. P. 107. (Poetic) Florile din strat Le ud şv cresc mai răvărsat, Dar florile pe-obrazul meu Pălesc, că' prea le ud mereu, coşbuc, p. i 283. 5. Intranz. (Rar, despre persoane) A ajunge pe-neaşteptate, a nimeri, a sosi undeva. întoarcem în loc fără întîrziere ş~o luăm de-a dreptul prin valea aceastay pînă ce pălim la Heleşteieni. sadoveanu, z. c. 16. + A se* abate. Nu-i un ceas de cînd am primit răspuns printr-uw călăraş al lui Turculeţ că ei au pălit pe la Tîrgul Frumos. Au mas acolo într-un sat. sadoveanu, z. c. 84. PĂLÎ2, pălesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni palid, a se albi la faţă (mai ales din cauza unei emoţii). Baloleanw păli. Avea impresia că a căzut într-o capcană îngrozitoare. REBREANU, r. 31 247. Cînd i-a zbîrniit telefonul judecă-torului, a pălit ca o mirişte uscată şi l-a apucat cu ameţeală. popa, v. 189. Boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreţ şi apucăturile sale cele voiniceşti făcură pe gîdea-să pălească, ispirescu, m, v. 7. ^ Tran z. îl cuprinsese-un fel de linişte aspră, care-l schimbase la faţă şi-l pălise. DUMITRIU, V. L. 133. 2. (Despre surse luminoase) A-şi pierde strălucirea, a se stinge. Constelaţiile păleau şi cend către răsărit se înălbea. camilar, n. i 99. Soarele roşu păleşte, pe cînd prin< fumul luminos Iaşii, în fund, se profilează pe asfinţit negru, ca într-un pojar, sadoveanu, o. I 194. Am văzut pălindr spre ziuă, toate stelele din zare. EFTiMiu, î. 62. PĂLIMÂR1 s. m. v. pălămar. FĂLIMĂR2, pălimare, s. n. 1. împrejmuire de scîndurii Ia prispa unei case ţărăneşti sau a unei construcţii în stil romînesc vechi; partea de scînduri a pridvorului; par-maclîc, balustradă (la un balcon). Se răzimă cu coatele de pălimar şi rămase multă vreme aşa, cu privirea spre lac. STÂNOru, c. I. 93. Unele case au pe marginea prispei un pălimar de scînduri, înalt de 50-70 cm. La TDRG. Bătrînii prieteni se aşezară pe pălimar. CARAGIAI.K, s. 83. -+• Stîlp de pridvor sau de prispă care susţine streaşina acoperişului. 2. Pridvor, cerdac, foişor. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină, ispirescu, t. 80. împăratul. .. se urcă cu dînşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. id. ib. 211. 3. (învechit) întăritură, parapet. Cetăţuia Brăilei era închisă cu un zid gros şi întărit cu pălimare de pari. BSi-cescu, o. ii 59. PĂLIMAR3, pălimare, s. n. Funie groasă; odgon,, parîmă. rĂLÎNCĂ s. f. v. palincă. rĂUNCUŢĂ s. f. (Transilv.) Palincă. Pălincufăy draga mc, pus-am gind că nu te-oi be Ş-am văzut pe alţii bînd, Mie. mi s-o pus in gind, Iară te-am luat la rînd. şez. xix 176. — Variantă : palincufă (jarnîk-bîrseano, d. 387) s. f. PALÎRE s. f. Acţiunea de a păi i 2 şi rezultatul ei; paloare, paliditate. Abia din răceala şi din pălirea lor se putu ea domiri în sfîrşit că erau toţi ucişi de săgeţile dogoritoare ale lui Apolon. odobescu, S. iii 302. + îngălr benire, ofilire a unei plante. Cerealele de primăvară ajung cu 3-5 zile mai devreme la coacere decît cele neiarovizate şi astfel scapă de pălire. scÎnteia, 1954, nr. 2908. PĂLlŞ adv. (Regional) Pieziş, din coastă. PĂLIT — 351 — PĂMlNT PĂLÎT1, -Ă, păliţi, -te, adj. I. 1. (Despre plante) îngălbenit, ofilit, veştejit (de arşiţă, de vînt etc.). Sălcii cu frunzele pălite atirnau nemişcate deasupra ciuntirilor de unde. sadoveanu, o. vi 9. Ieri a suflat intiiul vînt de toamnă Ş-a doborit pălitele foi. macedonski, o. i 12. Copacii arămii şi-ntindeau crengile ţepene, cu frunza rară şi pălită, in aerul pîclos şi greu al toamnei. vlaiiuţă, o. A. 128. 2. (Despre ţesături) Decolorat de soare, spălăcit. Lumina se cufunda şi se pierdea fără urmă în scoarţele bătrîneşti, pălite, care atirnau pe pereţi, dumitriu, n. 34. îşi amintea ca intr-un vis... de scoarţele lui cu flori pălite de soare, anghei,, pr. 63. + îngălbenit. De fum pălite-a-tîrnă afişele din cuie, De sus, lămpile-aruncă lumina lor verzuie, anghel-iosif, c. M. i 96. 3. (Despre obraji) Pîrlit de soare, bronzat. Flăcăi cu cămeşi albe şi brîie late; fete rumene şi pălite de soare cu altiţe şi fote colorate ■ . . înfăţoşau un tablou foarte natural şi animat. NEGRUZZI, s. i 104. II. Care â suferit o lovitură, lovit, împins la o parte. (F i g.) Era o persoană voinică, îndrăzneaţă şi cu nasul pălit in sus. sadoveanu, a. L. 158. PĂLÎT2, >Ă, păliţi, -te, adj. (Despre faţa omului) Palid. Socotea măria-sa că o va găsi plînsă şi pălită la obraz. SADOVEANU, D. P. 99. <0> (Poetic) Sufla un vînt iute, şi luna-ngrozită. . . Cu stinsele-i raze, cu faţa-i pălită întinse pustiuri abia luminînd. alexandrescu, m. 41. pălitCră, pălituri, s. f. Lovitură, izbitură. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci cînd vrei să despici un trunchi, sadoveanu, b. 279. Izbise cu toporul in trunchiul uscat ■ . . La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi. C. petrescu, r. dr. 154. PĂLltJR, păliuri, s. m. Arbust spinos din familia ramnaceelor, al cărui lemn greu, dur şi elastic este folosit în special pentru cozi de unelte; creşte în Dobrogea pe locuri stîncoase sau este cultivat în garduri vii (Paliurus aculeatusj. PĂLMAŞ, pălmaşi, s. m. (Ieşit din uz) Ţăran sărac, fără vite de muncă şi fără inventar agricol, care-şi cîştiga existenţa muncind cu braţele Ia alţii. V. z i 1 e r. Vedeam cum minele toate Vor da bogăţii la gloate, Iar in sat vedeam pălmaşii Cum judecă bogătaşii, cordea, a. 17. Chemarea la primărie înseamnă. . . zile de muncă cu palmele pentru pălmaşi. STANCU, D. 54. Tot satul acela din vale e alcătuit de răzăşi, cei mai mulţi sărăciţi şi ajunşi pălmaşi. C. petrescu, r. dr. 112. PĂLMÎŢĂ, pălmiţe, s. f. Pălmuţă. Mă dezmierda cu bătaia de pălmiţe, pînă cînd leşinam de plins. kogĂlni-ceanu, S. a. 190. PĂLMUÎ, pălmuiesc, vb. IV. T r a n z. A lovi (pe cineva) cu palmele peste obraz, a da (cuiva) palme. Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut, ispirescu, i.. 47. <ţ> (Metaforic) E lung cel şir de osîndiţil Pe vînăta lor faţă Necontenit sînt pălmuiţi De-un crivăţ plin de gheaţă. 4-LECSANDRI, p. iii 269. <$> F i g .El vorbea liniştit. Noi ascultam smeriţi cu ochii in jos şi cuvintele lui ne pălmuiau. vmhuţX, o. a. ii 270. PĂLMUIT, -Ă, pălmuiţi, -te, adj. Lovit cu palma peste faţă. PĂLMt3ŢĂ,/>ă/miife, s.f. Diminutiv al lui palmă (1). PĂL0ŞÎ)L, paloşele, s. n. Diminutiv al lui palo ş. Lasă-n urmă-ţi teamă Că te ieu pe seamă. . . Istui păloşel Cu buza de-oţel. alecsandri, p. p. 64. — Variantă: păluş6I (şez. ix 89) s. n. PĂLTINÂŞ, păltinaşi, s. m. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui paltin. Păltinaş cu frunza Iată Şi cu umbriţa rotată, Lasă-mă la umbra ta. hodoş, p. P. 132. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi, alecsandri, r. p. 2. Am doi pui de greieraş, Joacă sub un păltinaş (Ochii). PĂLTINÎL, păltinei, s. m. (Mai ales în poezia populară) Păltinaş. La trei Păltinei Tu seama să iei. TEODOKESCU, P. P. 426. Că-i găsi un păltinei, Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. F. 51. PĂLTIKÎŞ, păltinişuri, s. n. Pădure de paltini. Ş-aaim se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniş, Mărunt alutiiş. ALECSANDRI, p. p. 63. PALTl6R? păltiori, s. m. 1. (Mai ales în poezia, populară) Păltinaş. Ist pahar e gălbior, Dintr-un suc de-păltior. sevastos, N. 157. La marginile ţării. . . Sînt trei-păltiori, Nalţi şi gălbiori. TEODORESCU, p. p. 49. 2. Coacăz sălbatic, cu fructe roşii foarte acre, care creşte prin locuri stîncoase şi umede din regiunea înaltă a munţilor (Ribes petraeum) ; pomuşoară. PALÎJGĂj pălttgi, s. f. Pîrgh ie de lemn, cu un capăt lăţit, care se introduce între roţile unui vagonet pentru. a-1 frîna. PĂLUŞÎL s. n. v. păloşel. PA3IATÎJF, pămătufuri, s. n. Mănunchi făcut din-fire de păr prinse de un mîner, servind la bărbierit, «v* F i g. [Urechile rîsului] ţuguiele, cu pămătufuri de-peri negri la vîrf, se ridicase drepte, odobescu, s. iii 187. + Smoc de pene, de fîşii de pînză etc. prinse de un băţ, cu care se scutură praful, se curăţă cuptorul de cenuşă, etc. (Prin analogie) Vedeam stîrci fîlfîind greoi peste pâmă-tufurile trestiilor, sadoveanu, O. m 649. Băţ cu un fitil la un capăt, servind ca aprinzător. Fanaragiul. .. scoase pămătuful aprins din felinăraşul lin şi aprinse lampa-de sus. sadoveanu, o. iv 36. + Puf pentru pudrat. Ţi-am-mai făcut eu pămătufuri şi badanale de sprîncene. ALEC-SANDRI, T. I 125. PÂ3MÎNT, (8, 4, 5, C) pămînturi, s. n. 1. Planeta pe care o locuim (fiind a .treia dintre planetele cunoscute, în. ordinea depărtării lor de soare). Se împlinea acum, peste o minută, a treisprezecea învîrteală a pămîntidui împrejurul soarelui de cînd tînărul Cămiţă se grăbise a ieşi să se bucure de razele acestuia. CARAGIal,e, o. i 326. Se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frîu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pămîntul. CREANGĂ, o. a. 225. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMiNESCU, o. I 173. Expr. la caJ)utili pumîntului = foarte departe. Mînia pămîntullli = îngrozitor, înfiorător. Era slut, mînia pămintului. gake, n. iii 28. Dc cînd lumea şi pămîntul1 v. lume. C'ît e lumea şi pămîntul v. c î t. A se ruga cu cerul, cu pămîntul = a se ruga cu multă insistenţă. A făgădui (sau a promite, a jurui) cerul şi pămîntul = a făgădui lucruri nerealizabile, jfuruieşte-i ceriul şi pămîntul, ca să-ţi smomească pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo, creangă, o. a. 199. (A nu şti, a nu auzi, a nu afla etc.) nici pămîntul = absolut nimeni, nimeni în lume. Bursucii s-aud tipăind pe cărări, ca şi iepurii, ca şi caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pămîntul. sadoveanu, o. A. ii 176. Nu vreau să ştie nimeni. Nici pămîntul. vlahuţă, Ia Tdrg. A se crede (sau. a se socoti) buricul pămîntului v. buric. 2. Scoarţa globului terestru, suprafaţa lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii şi celelalte vietăţi; sol. Şi patru margini de pămînt Ce strîmte-au fost in largul lor, Cind a pon.it s-alerge-n zbor Acest cuvint mai călător Decît un vînt! coşbuc, p. i 54. Am să zbor lin ca vîntul, Să cutreierăm pămîntul. creangă, o. A. 234. Iară tei cu umbra lată şi cu flori pină-n pămînt înspre apa-ntu-necată lin se scutură de vînt. EMINESCU, o. i 154. •<$* E x p r. PĂMÎNT — 352 — PĂMÎNT La pămînt = a) întins, culcat pe jos; f i g. (despre persoane) deprimat, învins. Armaşiil gemea la pămînt, fără să se clintească. sadoveanu, o. vii 133. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă Ce cu-a turmelor păşune a ei patrie ş-o schimbă La pămînt dormea. EMINESCU, o. I 142 ; b) (în formule de comandă) culcă-te ! culcat! Ca do la cer la pămînt sau ca cerul de pămînt, se zice pentru a exprima o foarte mare diferenţă între două lucruri. Cu o falcă în cer şi (cu) alta (sau una) în pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă totul în drumul său. Unde se luase după dînşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer fi cu alta în pămînt. ISPIRESCU, L. 225. Statu-palmă-barbă-cot vine cu o falcă în ceri şi cu una în pămînt. CREANGĂ, o. A. 275. A da (ceva) la pămînt = a nărui, a dărîma (ceva). Avem să fim siliţi a-ţi da casa la pămînt pentru ca să treacă drumul. aleCSandrî, T. i 359. (A lăsa) toate lâ (sau în) pămînt = (a lăsa) toate baltă, la voia întîmplării. Văzînd. . . că nu dau răspuns de nicăiri, lasă toate în pămînt şi se ia după mine la baltă. CREANGĂ, o. a. 65. (în construcţie cu verbele « a pune », « a lăsa » etc., cu complementele «ochii», «capul», «privirile» etc.) în (sau la) pămînt — aplecat în jos (de teamă, de emoţie, din modestie etc.). întreaga mulţime a tăcut cu frunţile şi cu ochii la pămînt. Sahia, n. 19. Ea se uita speriată-n vînt, Şi ca certat-apoi şi-a pus Privirile-n pămînt. coşbuc, p. I 281. îese-n cale şi mă-ntreabă: Fostu-i-am vreodată dragă?. . . Eu răspund dintr-un cuvînty Făr să pun ochii-n pămînt. jarnîk-bîrseanu, d. 44. A baga (pe cineva) în pămînt v. băga. A fi în pămînt = a fi mort. Nu plînge de-i auzi, Că eu în pămînt voi fi! jarnîk-bîrseanu, d. 148. Parcă l-a înghiţit pămîntul (sau a intrat în pămînt) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. Am strigat la el pînă ce-ai ieşit dumneata; ş-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pămînt. sadoveanu, b. 56. Cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul. . . Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrase în pămînt. creangă, o. a. 258. A-i veni cuiva să intre în pămînt, se zice cînd cineva se simte foarte ruşinat, încît ar prefera să nu mai fie văzut. A ieşi (sau a apărea) ca din pămînt sau parcă a ieşit (sau a răsărit) din pămînt = a se ivi deodată, pe neaşteptate, brusc. Ca din pămînt ieşiră trei lăutari. La TdrG. N-apucară să facă zece paşi şi tunica roşie îi apărea ca din pămînt. vlahuţă, o. A. în 67. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni. Pare că ieşi din pămînt. ISPIRESCU, la TDRG. A fi pe pămînt = a trăi, a exista. De cînd sînt eu pe pămînt, Numai trei mîndre-am avut. jarnîk-bîrseanu, D. 95. A nu fi pe pămînt = a nu avea simţul realităţii. A îi cu picioarele pe pămînt = a avea simţul realităţii. A riu-1 mai ţine (sau a nu-1 mai încăpea) nici pămîntul (de...) = a) a simţi o puternică emoţie (de bucurie, de supărare, de deznădejde etc.). Fata ieşi din curte ca fulgerul; n-o mai ţinea pămîntul de bucurie. ISPIRESCU, L. 13 ; b) a fi mîndru, încrezut. A face (sau a ţine) degeaba umbră pămîntului v. umbră. A nu-1 primi (pe cineva) nici pămîntul = a fi un mare păcătos. Cine calcă jurămîntul Nu-l primeşte nici pămîntul. jarnîk-bîrseanu, d. 258. A nu-1 (mai) răbda (sau ţine pe cineva) pămîntul, se spune (mai ales în imprecaţii) despre oamenii răi. De-aş fi aşa blăstămat Precum îs de judecat, Soarele nu l-aş vedea, Pămîntul nu m-ar ţinea, jarnîk-bîrseanu, d. 186. Pe faţa pămîntului — în lume. A şterge (sau a stinge, a face să piară) de pe faţa pămîntului = a distruge, a nimici, a ucide. De nu faci pînă dimineaţă toate după cum ţi-am poruncit, te stîng de pe faţa pămîntului. RETEGANUL, p. v 49. Ea purta sîmbetele lui Ercule şi ar fi voit să-l facă. .. să piară de pre faţa pămîntului. ispirescu, u. 51. Nu care cumva să bleşteşti din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pămîntului! creangă, o. a. 231. A (se) face una cu pămîntul (sau o apa şi un pămînt) = a (se) nimici, a distruge doborîrid, uci-gînd. Vînturile porniră. . . turburînd apele şifăcînd una cu pămîntul copacîi neclintiţi de veacuri, dei^avrancea, s. 102. îi era frică să nu dea peste dînsa zmeii, căci o făcea unâ cu pămîntul. ISPIRESCU, la TDRG. Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pămînt. EMINESCU, o. I 147. A scoate (sau a aduce) din pămînt (sau din fundul pămîntului) = a obţine, a procura cu orice preţ, cu orice efort. Dacă mai ai rom, două [ceaiuri] ! Dacă n-ai, să scoţi din pămînt. C. petrescu, î. ii 4. Oh, leacul! unde-i? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos. COŞBUC, P. n 223. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, h. 27, A fugi mîncînd pămîntul v. fugi. Doarme şi pămîntul sub om = e linişte, tăcere desăvîrşita. A dormi ca pămîntul v. dormi. (Rar) Ce pămînt? = ce dracu, ce naiba ? Tu te duci, bade sărace, Dar, eu ce pămînt m-oi face? ŞEZ. i 139. + Alune-de-pămînt v. alună. 3. Material natural format dintr-un amestec de granule minerale provenite din dezagregarea rocilor şi din granule organice provenite din descompunerea substanţelor organice vegetale sau animale; materia din care e alcătuită partea solidă a globului terestru. V. ţ ă r î n â. Veteranul coborî cele două scări .de pămînt. DUNĂREANU, N. 47. Mă dusei cu coasa-n rît, Cosii iarbă şi pămînt. jarnîk-bîrseanu, D. 150. Gura lumii numai pămîntul o astupă (— bîrfeala nu încetează decît la moartea bîrfi-torilor). Loc. adj. Ca pămîntul = pămîntiu. Spune, mîndră, ce ţi-i gîndu, De ţi-i faţa ca pămîntu? jarnîk-bîrseanu, d. 240. <ţ> Pămînt rar v. rar. Pămînt activ = material obţinut prin tratarea la cald a argilelor cu un acid, folosit la rafinarea benzinei, la regenerarea uleiurilor minerale etc. + Lut. Fierb pe vatră oale mari de pămînt, burticoase. stancu, d. 75. Un fluieraş de pămînt. Fiumon, la TDRG. <*> F i g. Toate relele ce sînt. . . legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. i 136. 4* (Spre deosebire de mare) întindere de uscat; (prin restricţie) continent. Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare. EMINESCU, o. i 146. Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile? id. ib. IV 396. Cit te uiţi în lung şi-n lat. Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 320. 5. întindere de teren (cultivabil). V. c î m p, ogor, ţarină. Pămîntul în Republica Populară Romînă aparţine celor ce-l muncesc. CONST. r.p.r. 11. Pămîntul nostru-i scump şi sfînt, Că el ni-e leagăn şi mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Şi cîte ape l-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat — Noi vrem pămînt! coşbuc, p. I 209. Expr. (Sărac) lipit pămîntului v. lipit. + (Adesea la pl.) Moşie. Şi-a cumpărat pămînturi, a ridicat acareturi. stancu, D. 11. Mai drept ar fi s-o cumpăr eu moşia, că a noastră a fost, trup din trupul pămînturilor mele. RE-BREANU, R. I 145. 6. Teritoriu, regiune, ţinut; p. e x t. ţară, patrie. Nu rareori mă gindesc şi la Rusia. Peste pămîntul ei nesfîrşit am colindat vreme de trei luni. sahia, n. 64. Aveau de gind să meargă de-a lungul coastei pînă ce întîlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pămîntul olandez. BÂRŢ, E. 278. A! pămînt fericit al Moldovei, ţi-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrîn un domn tînăr. delavrancea, o. H 164. Padişahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă ţara un pămînt turcesc, bolintineanu, o. 36. <$- Pămîntul făgăduinţei v. făgăduinţă. Expr. Obiceiul pămîntului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieţii şi care se aplicau odinioară pe un anumit teritoriu, fiind transmise urmaşilor prin tradiţie; p. ext. obicei caracteristic unei ţări, unei regiuni, păstrat din vechime. Aşa-i obiceiul pămîntului; fata învaţă de la mamă şi mama de la bunică. GANE, î?. I 62. Obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuinţare a se face lege. negruzzi, s. i 308. Obiceiul pămîntului le-a ţinut multă vreme loc şi de constituţie politică şi de condică civilă fi criminală. BĂI^CESCU, O. 1 60. PĂMÎNTAŞ — 353 — păpăradA PĂMÎNTAŞ, pămintnşi, s. m. (Regional) Pămîntean. I (Adjectival) Fraţi şi nuntaşi Şi oameni pămintnşi. . . Iertaţi pe aceşti doi fii. SEVASTOS, n. 181. PĂMÎNTEĂN, -Ă, pămînteni, -e, adj. 1. (Mai ales în basme) Care trăieşte sau locuieşte pe pămînt. Pe acele locuri nu se auzea să calce picior de om pămîntean. sbiera, p. 132. Da ce vînt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri. . . Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pămîntean. creangă, o. a. 171. Pîndea umbra mlădioasă unei fete pămîntene. EMINESCU, o. iv 120. <$> (Substantivat) Sinziana cu hoţul ei şi cu alţi doi pămînteni. .. umblă acum rătăciţi pe faţa pămîntului. alecsandri, T. i 456. 2. Născut în ţară, originar din ţară, de baştină; băştinaş, indigen, autohton. Adă-ţi aminte că eşti pămîntean. . . Cruţă pre biată ţară. negruzzi, s. i 140. Făcură complot împreună cu domnul să omoare pe toţi boierii pămînteni. BĂLCESCU, O. I 70. <$» (Substantivat) Aşa au fost învăţaţi pămîntenii noştri să nu se puie de price, sadoveanu, p. M. 180. Pămîntenii vor simţi de îndată foloasele produse prin dezvoltarea industriei interioare. ODOBESCU, S. n 111. în mai multe rînduri se măcelăriră o mulţime de pămînteni. BĂLCESCU, O. I 70. PĂMÎNTEĂNCĂ, pămîntence, adj. f. (Rar) 1. Pămîn-tească. Cit e ţeara ungurească, Cît e ţeara romînească, Nu e floare pămînteancă Ca fetiţa ardeleancă, alecsandri, p. p. 301. 2. (Şi substantivat) Născută în ţară, originară din ţară; băştinaşă, indigenă, autohtonă. PĂMÎNTENESC, -EĂSCĂ,pămînteneşti, adj. (învechit) Pămîntean (2). Precum dumneata ai fost de atita de mult întrebuinţat în ocîrmuirea pămîntenească ■ . ■ să-mi trimeţi proclamaţia lui Ipsilanti. kogălniceanu, s. 100. PĂMÎNTÎSC, -IÎÂSCĂ, pămînteşti, adj. De pe pămînt; p. e x t. omenesc. Un luceafăr pămîntesc, Cu chip dulce, femeiesc, ai.ecsandri, p. p. 182. Toate dau şi primesc razăm in pămînteasca viaţă, conachi, p. 290. + (Rar) Al unui teritoriu, al unei regiuni, al unui ţinut, al unei ţări. E x p r. Obiceiul pămîntesc = obiceiul pămîntului, v. pămînt (6). Ciubucele... se înfăţişară pe dată dinaintea lor, după obiceiul pămîntesc. GANE, N. III 131. + (în opoziţie cu bisericesc, rar) Care ţine de autoritatea statului; laic, civil. în acelaşi timp dumneata du-te la stăpînirea pămînteasca în Piatră. . . şi spune-le intîmplarea, ca să facă cercetări. sadoveanu, b. 72. PĂMÎiNTÎU, -Ie, pămîntii, adj. (Mai ales despre faţa omului) De culoarea pămîntului ; cadaveric, palid. Omul de pe saci zăcea cu ochii închişi şi obrazul pămîntiu parc-ar fi fost umplut cu cenuşă, dumitriu, n. 87. Aţinti asupra noastră doi ochi trişti şi tulburi pe un obraz pămîntiu, zbîrcit, chinuit ca o mască, sadoveanu, o. a. ii 77. Faţa (i deveni pămîntie, buzele-i tremurară, dunăreanu, n. 197. PĂMÎNrf6S, -OÂSĂ, păimintoşi, -oase, adj. Care conţine pămînt, care are culoarea pămîntului; care are o constituţie asemănătoare cu pămîntul. Ce pămîntoasă era Sena ieri/ camil petrescu, x. ii 577. păMnţel, pămînţele, s. n. 1. Kiselgur. Gospodinele mai folosesc. . . şi felurite feluri de pămînturi şi pămînţele de pe la prăvălii. PAMFILE, la CADE. 2. Lutişor. PĂMÎNZĂLCĂ, păminzalci, s. f. (Regional) Bucată de piele sau de pînză groasă, cu care se strînge mijlocul caierului pus în furcă. Din caierul sugrumat pe la mijloc de pămînzalca de piele, prinsă-n furcă printr-un oscior de pasere, firul curgea, sandu-aldea, u. p. 205. Fusul Chirei s-aruncă în lungul firului ca la doi coţi depărtare de degete şi suge de sub pămînzalcă caiend plăvan. DELAVRANCEA, S. 166. PĂJS’ĂŞÎŢĂ s. f. v. pănuşiţă. PĂNTIRĂ, pănuri, s. f.'l. Postav sau stofă groasă de lînă ţesută în casă şi bătută la piuă, din care se fac sumane, • cioareci etc.; (Munt.)- aba, (Olt.) dimie. Gîndul de a se face învăţător acolo, în satul lui, îl cuprinse pe deplin. Se şi vedea în surtuc de pănură, în mijlocul copiilor plini de veselie, camilar, n. ii 373. Am pus la căruţele noastre,, după porunca domniei-sale hatmanului, straie de pănură, cojoace şi căciuli, sadoveanu, f. j. 426. La Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii, şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi şi de noaten, care se vînd, şi pănură şi cusute, creangă, o. A. 56. 2. F i g. (Regional) Fel, soi. Copilul învaţă la regiment. . ■ şi alte lucruri de pănură asta. reteganui,, la-cade. E X p r. (A fi) do pănură cuiva = (a fi) la fel cu cineva,' de acelaşi fel, deopotrivă. Se hotărî dară şi Toader să facă ca şi alţii de pănură lui. La TDRG. PĂNtJŞĂ, pănuşi, s. f. (Mai ales la pl.) Foile care înfăşoară ştiuletele de porumb. Cere să rupă oamenii păpuşoii fără pănuşi, ca să rămînă pănuşile pe strujeni. alecsandri, T. 1571. — Pl. şi: pănuşe (TOPÎRCEANU, m. 25, PAMFILE, a. r. 218). PĂNUŞÎŢĂ, pănuştţe, s. f. (Bot., regional) Năgară. întunericul mirosea a grîu copt şi-a pănuşiţă udă. CAMILAR, N. 118. Ba eu sînt ce sînt şi muncesc la stuf şi la pănuşiţă cu palmele goale, sadoveanu, p. m. 74. — Variantă: pănăşiţă (sandu-aldea, d. n. 209) s. f. PAOSĂ, păosez, vb. I. I n t r a n z. (Neobişnuit) A face libaţii. După ce ei păosară dinţii şi băură pe voie, Solii porniră din cortul măritului crai Agamemnon. murnu, i. 178. PĂPĂ, pap, vb. I. T r a n z. 1. (în graiul copiilor şi, prin imitaţie, familiar sau ironic, în cel al adulţilor) A mînca. O cloşcă cu pui mai rămăsese şi mi-a păpat-o şi p-aia. DEiyAVRANCEA, s. 230. Un duşman de lup... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, o. A. 139. Nu mi-i foame... — Nu ?. . . Ai păpat zacuscă astăzi ? AI.ECSANDRI, T. I 205. 2. F i g. A risipi, a irosi, a prăpădi ceva prin cheltuieli nebuneşti; a toca. (Cu pronunţare regională) Moşia pre-uţilor a papat-o ca şi pe moşia Humuleşti. CREANGĂ, A. 80. E x p r. Pupă-1 în bot şi-i papă tot = dă-te bine-pe lîngă cel puternic şi despoaie-1 cît poţi. Tot vorba-bietei neveste, zice: « Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot », că sătulul nu crede la ăl flămîndl caragi.vr.K, o. i 107. PĂPĂHĂ s. f. v. papară. PĂPADÎE, păpădii, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, avînd frunzele lungi, crestate, florile galbene în formă de rozetă, tulpina terminată cu un capitul, iar fructele cu o umbreluţă de peri sînt strînse într-un pămătuf; creşte prin fîneţe, păşuni, grădini etc. (Tara-xacum officinale). A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. TOPÎRCEANU, P. 34. Dar deodat’ s-aude-un ţipăt, Şi din-nalta bălărie Sare o fetiţă blondă Ca un fir de păpădie, iosif, v. 47. if- (Cu sens colectiv) Pe o margine de cîmp a înflorit aşa de multă păpădie, încît se părea că deasupra ierbii a căzut o uşoară ninsoare, sadoveanu, o. m 299. PAPĂLAU s. n. Plantă din familia solaneelor cu flori alb-gălbui şi cu fructe roşii-portocalii de mărimea unei cireşe ; creşte prin păduri, tufişuri, vii etc. (Physalis Alkekengi). l’ĂPĂLtjGĂ s. f. v. paparudă. PĂPARĂDĂ, păpărade, s. f. (Regional) Mîncare făcută din ouă bătute şi prăjite; papară, scrob. 23 PĂPISTĂŞESC — 351 - PĂPUŞOI EŞ PĂPISTĂŞÎSC, -EĂSCĂ adj. v. papistuşesc. PĂTISTĂŞÎE s. f. v. pnpistăşic. N PĂI’tJC s. m. v. papuc2. • PĂI’UCÂE s. m. v. papucar. PĂTUCÂŞ s. m. v. papucaş. PĂrijliiŞ, păpurişuri, s. n. (Cu sens colectiv) Loc acoperit cu papură, desiş de papură. Pe ţărmul înalt al lacului, mult deasupra păpurişurilor... se ridica o vilă. DUMITRIU, N. 233. Omătul se topeşte. Puhoaiele se umflă. Păpurişul verde prinde a încolţi, bart, E. 309. PĂPUŞAR, păpuşari, s. m. Artist care dă spectacole de păpuşi pe care le manevrează cu mîna sau le conduce din culise, printr-un sistem de sfori; (în trecut) cel care dădea reprezentaţii cu păpuşi la bîlciuri. Vin. să ceară dar Pentru bieiid păpuşar. TEODORESCU, p. p. 131. ^ Actor lipsit de talent, cabotin. (Atestat în forma păpuşer) Pe scenă, talentul unui artist schimbă chiar defectele în calităţi şi viceversa cînd artistul e un păpuşer. Al o fîntînă îşi înălţa de la marginea păpuşoaielor cumpăna neagră, singuratică, sadoveanu, o. iii 387. ^ Expr. (Familiar) A sc face mort (sau a (o) face pc mortul) în păpuşoi v. m or t1. A o lăsa moarta-n păpuşoi = a abandona limpezirea unei probleme; a o lăsa baltă. însă ce-i de făcut ?. . . S-a trece ea şi asta ; obraz de scoarţă şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întimplat în viaţă, creangă, o. a. 58. 5. (Regional) Con de brad. — Variantă: popuşiîi (ibrăii^Eanu, a. 151, ŞEZ. vi 48) s. m. şi n. PĂPUŞOIÎŞ, păpuşoieşi, s. m. (Regional) Diminutiv al lui păpuşoi. 1. v. păpuşoi (1). Acasă li se uscau păpuşoieşii neprăşiţi,- îi mînca buruiana, li se scutura puţinul grîu — şi ei munceau de pomană, păziţi asemeni ocnaşilor, acoloy departe. CAMii E x p r. A se lua cu miinile de păr sau (prin exagerare) a-şi smulge părul din cap, se spune cînd cineva este cuprins de desperare. Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. ISPIRESCU, I,. 121. Să te-ajungă dor cumplit, Să laşi lingura pe blid. Să ieşi afară plîngînd Şi părtd din cap smulgînd. jarnîk-bîrseanu, d. 265. A se lua de păr cu cineva= a se încăiera cu cineva ; (cu sens atenuat) a se certa foarte tare cu cineva. A(-i) ieşi (cuiva) părul prin căciulă v. c ă c i u 1 ă.  se da după păr = a se comporta după cum cere situaţia sau împrejurarea, a se acomoda. Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supăraţi, sadoveanu, o. I,. 109. Aşa era acum şi altfel nu putea să fie, şi ea se dete din ce în ce după păr. slavici, o. i 137. N-am păr în cap (sau cît păr în cap, ca părul din cap) = foarte mult, în foarte mare număr. Lume multă. . . iac-aşa, ca păru din cap. . . bujor, s. 134. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr in cap! caragiale, o. i 95. Cît păr în palmă (sau pe broască) = de loc. Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. I 504. Cînd o face broasca păr=niciodată. Cînd mi-a crcşte păr în palmă = niciodată. S-o pricopsi cînd mi-o creşte păr în palmă, pann, la tdrg. A avea păr pe limbă = a fi prost, necioplit, lipsit de educaţie. (Mai ales în basme) A (i) SO face (cuiva) părul măciucă v.măciucă.-ţ> Compuse : (învechit) păr-de-cîine = înşelător, pezevenghi. Eşti un hoţ, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult. pann, p. v. iii 114; (Bot.) părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunzele fără luciu şi crestate adînc, avînd sporangii dispuşi pe partea inferioară a frunzei; creşte prin crăpăturile stîncilor şi prin pădurile umede şi umbroase (Asplenium adiantum nigrum); părul-por-cului = barba ursului. 2. (La sg.) Fiecare dintre firele care alcătuiesc părul. Un fir de păr alb în barbă. «$> E x p r. A dcspicu părul (sau firul de păr) în patru v. despica. A (i) so ţine (sau a-i atîrna) viaţa într-un fir dc păr, se zice cînd cineva este în primejdie de a-şi pierde viaţa. (Despre evenimente, împrejurări, situaţii, hotărîri) A atîrna de-UD fir de păr = a depinde de-o nimica toată. <*> (La pl.) Vorbea mereu despre perii încărunţiţi înainte de vreme. . . spunea mereu că o singură dorinţă mai avea in viaţă. SLAVICI, N. 1130. Cine să fie acel neomenit care mi-a necinstit perii cei albi ai bătrîneţelor mele? ISPIRESCU, L. 121. L o c. a d j. şi a d v. în doi peri = a) între două stări, la mijloc, nici aşa, nici aşa ; neprecis, nehotărît. Zîmbea în doi peri. VORNIC, P. 141. Ciocoi în doi peri, giu-mătate acăţat de protipenda prin măritişid miei mă-tuşi a lui c-un boieri mare şi giumătate atîrnat în gios de rudele lui de starea a doua. ALECSANDRi, T. 1343 ; b) cherchelit, beat. Cînd îi omul în doi peri să te fereşti de dinsul, c-atunci e cum ii mai rău. creangă, p. 166; c) (despre vorbe) cu două înţelesuri; echivoc. Toţi se umflară de rîs deodată şi începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri. ispirescu, l. 36. . ghica, s. a. 79. 4. (Cu privire la deprinderi) A se dezbăra de..., a se lăsa de. . a se lepăda de. . . Puterile m-au părăsit şi am căzut jos leşinat, gane, Ia cade. Mult mă mustră măicuţa Să părăsesc uliţa, jarnîk-bîrseanu, d. 59. Refl. Gindindu-te la toate cîte ai îndurat şi la toate cîte sînt legate de trecătoare măriri, de înfăţişeri mincinoase şi vorbe sterpe, te vei părăsi poate de ele, căutînd tihna înţelepciunii, adică libertatea, sadoveanu, d. p. 135. Nu se părăsea de rele. pann, p. v. n 32. în tot chipul s-a muncit sfătuindu-l să se părăsească de beţie. ŢICHINDEAL, la CADE. PARASÎRE s. f. 1, Acţiunea de a părăsi; lăsare, abandonare. Motivul l-a creat el: părăsirea domiciliului. rebreanu, r. I 232. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor decît îl încîntase mai înainte semnele lor de dragoste. CARAGIAXE, p. 121. 2. Starea celui părăsit; p. e x t. singurătate, izolare, pustiu. O mare părăsire batea pe deasupra cîmpiei ca un vînt, şi o mare tăcere, dumitriu, b. f. 15. ^ L o c; a d v. în părăsire = abandonat, părăsit. Voia să se ducă. . . la moşia din ţinutul Tecuciului rămasă în părăsire, sadoveanu, m. 178. Pe lîngă Neapol am de ştire Că e un cuib intre verdeaţă, Eu l-am văzut în părăsire. MACEDONSKI, o. I 67. De sus, din mănăstire, Unde zac în părăsire, Se văd cîrduri de copile, alecsandri, p. p. 229. PĂRĂSIT, -Ă, părăsiţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe, mai ales despre oameni) Lăsat singur, abandonat. Sînt paraponisit, Căci mă văd părăsit. AiyECSANDRi, T. i 375. Ibovnică părăsită, Nu gîndi că-mi eşti urîtă. jarnîk-BÎRSEANU, D. 157. 2. (Despre o localitate, un ţinut etc.) Din care a plecat cineva; nepopulat. V. gol. Sălaşele rămăseseră în bună parte pustiit părăsite, cu vetrele reci. dumitriu, n. 199. Palatul acum e părăsit. Eu si?igură rărtias-am cu-acest copil. alecsandri, T. ii 172. + (Despre drum, cîmp, ţarină etc.) Părăginit, pustiu; p. e x t. neumblat, izolat, singuratic. Şi tot horhăind el cînd pe o cărare, cînd pe un drum părăsit, numai iată ce iar îi iese spinul înainte. CREANGĂ, p. 202. Stelele dasupra pe lunca părăsită Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormînt. alexandrescu, m. 125. îmbin... pe colnice părăsite, conachi, p. 103. 3. (Despre construcţii, întreprinderi, unelte) Care a încetat de a mai fi întrebuinţat, lăsat în părăsire; p. e x t. dărăpănat, ruinat, stricat. Vede o fîntînă mîlită şi părăsită. CREANGĂ, p. 287. PĂRĂSITtÎRĂ, părăsituri, s. f. (Rar) Ou de găină mic şi moale. PĂRĂSTĂS s. n. v. parastas. PĂRĂU s. m. v. pîrău. PARĂtîŞ, părăuşe, s. n. (Rar) Pîrăiaş. Părăuş cu apă rece Pe la poarta maicii trece, hodoş, p. p. 145. PĂRĂCŢ s. n. v. pîrăuţ. PARCĂiV, părcane, s. n. (Şi în forma parcaţi) 1. îngrăditură de lemn făcută pentru zăgăzuirea apelor (v. b a r a j, stavila r, zăgaz); bîrnă întrebuinţată la construirea unui dig, a unui pod etc. Cit ţinuse vremea bună, pînă toamna tîrziu, prizonierii dăduseră ajutor la repararea unui dig de pămint cu parcane de stejar ce oprea apele unui rîuleţ. sadoveanu, m. c. 110. PÂRCĂLAB — 357 — PĂRINTE 2. (Mii.; învechit) Fortificaţie făcută din bîme şi scînduri; parapet. Pentru a-şi asigura această importantă poziţiune ei înconjurară oraşul cu un parcan, HASDEU, i. v. 102. 8. Ramă de lemn, chenar, pervaz, cadru, margine; balustradă, rampă. Departe pe rîu de mărgărint Sînt poduri cu părcane cioplite din argint, coşbuc, P. II 195. — Variantă: parcan s.n. PĂRCĂLÂB s. m. v. pîrcălab. PĂREĂ, par, vb. II. 1. I n t r a n z. (Cu funcţiune copulativă sau de semiauxiliar) A da impresia, a avea aparenţa de.. . Cel de-al do lea părea să fi fost un ins slab şi cu faţa suptă, camil petrescu, n. 17. Un trandafir în văi părea; Mlădiul trup i-l încingea Un brîu de-argint. coşbuc, P. I 57. Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape. EMINESCU, o. i 154. <ţ> R e f 1. (Construit cu dativul) O bucată de vreme lui mo; Gheorghe i se par toate pe dos. SP. popescu, m. g. 52. Ei mergeau fără a simţi că merg, părîndu-li-se calea scurtă, creangă, p. 276. E x p r. A-i părea (cuiva) bine (de cineva sau de ceva) = a se bucura (de cineva sau de ceva), a fi impresionat în mod plăcut (de cineva sau de ceva). Auzind caprele din vecinătate de una ca asta, tare le-a mai părut bine. CREANGĂ, p. 34. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrîn fără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi ? EMINESCU, o. I 83. Mie-mi pare bine că eu te-am scăpat. bomntineanu, o. 194. A-i părea (cuiva) rău (de cineva sau de ceva) = a regreta (pe cineva sau ceva), a fi nemulţumit (de cineva sau de ceva). Dar eu din braţe-i m-am desprins Şi l-am certat şi l-am împins, Dar n-am făcut-o dinadins Şi rău ce-mi pare-acuml coşbuc, p. i 94. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec ca mult mai rar, Că cu tristeţă capul tău Se-ntoarce în zadar, eminescu, o. i 192. <0> I m p e r s. (Introduce o propoziţie subiectivă) Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. EMINESCU, o. I 85. Părea că mă aflam într-un mare salon, negruzzi, s. I 60. (R e f 1.) Se pare cum că-i altă toamnă, Ci-n veci aceleaşi frunze cad. EMINESCU, o. I 204. + (Cu subiectul logic în dativ) A-şi închipui, a avea impresia. Am să merg mai înspre seară Prin dumbrăvi,- ca mai de mult, în privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult, coşbuc, î'. i 49. Dac-ar fi un foc în sobă, Mi-ar părea că sîntem doi. vlahuţă, o. A. 86. <0> R e f 1. Ridicînd ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sînt mai negri decît de obicei. sadoveanu, B. 20. Mi s-a părut c-aud la geam Cu degetul cum bate. coşbuc, P. I 193. E x p r. Pe CÎt SO pare = pe cit se înţelege. 2. Refl. (Construit cu dativul) A socoti, a aprecia; a plăcea. Ei stăpîne, cum ţi se pare? — Cum să mi se pară, măi Chirică ? creangă, p. 167. + (învechit şi regional) A se sinchisi, a-i păsa. Pentru tine iaste mai mare cinstea că măgariului nu i se pare de cîntarea ta şi nu-i place. ŢICHINDEAI,, F. 168. — Prez. ind. pers. 2 sg. şi: pai (jarnîk-bîrseanu, d. 259), prez. conj. pers. 2 şi 3 sg. şi: să pai, să paie (creangă, o. a. 61). PĂKÎCHE s. f. v. pcrcclie. PĂRÎLNIC, -Ă, părelnici, -e, adj. Imaginar, iluzoriu, aparent; nesigur, ipotetic. Dar dacă ar fi coborît geamul, luminiţa — părelnica amăgire a ochilor — ar fi dispărut şi ea, iar dincolo n-ar fi rămas decît întunericul aspru şi ameninţător. C. PETRESCU, c. v. 21. însă prepusurile lin erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cîrti cit de puţin. negruzzi, s. I 158. (Adverbial, neobişnuit) Intre înaltele insule ale papurei se întindeau ochiuri de apă strălucitoare şi părelnic limpede, dumitriu, v. i,. 120. PĂRERE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, convingere, credinţă, idee. Te-am întrebat. . . să-ţi aud părerea, saiiia, n. 39. Lăsaţi-l, mă, zice altul; asta e părerea lui. CARAGIAI.E, p. 29. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc. BĂI.CKSCU, o. II 271. Cite capete, atîtea păreri (= cîţi oameni, atîtea idei; fiecare cugetă în felul său). ^Expr. A-şi da (cu) părerea v. d a3. A Ii de părere = a crede. Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. camii, PETRESCU, U. N. 300. A îi de acccaşi părere (cu cineva) = a fi de acord cu cineva. 2. Ceea ce ni se pare că vedem sau că auzim; iluzie, închipuire. Iarna, oricît de grea, trece ca părerea, ca mîine se desprimăvărează şi vin muncile, rebreanu, r. i 236. JŞ' Loc. a d v. într-o părere = într-o doară, nu din toată inima, numai aşa, nu cu tot dinadinsul. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. A zîmbit şi el, aşa într-o părere, de bună-cuviinţă, întrebîndu-se cu cine-l confundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. Şi doar mă şi sileam eu, într-o părere, s-o fac a înţelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei. creangă, A. 119. Cu toate că m-am şi uitat eu într-o părere, doar l-oi zări. . . Se vede că cuconaşu Iorgu n-are de gînd să vie astăzi. AI.ECSANDRI, T. 1006. + (învechit) Arătare, nălucire, apariţie. Iar pe patu-i de zăcere, Unde capul şi-a turnat, Vede-a fratelui părere Ce-ocoleşte tristul pat. bountineanu, o. 97. Căprioara cum îl.simte, Fuge, saltă, zboară, piere Ca un vis, ca o părere. alecsandri, P. II 90. <$> Expr. O părere do... se spune despre ceva abia vizibil. Romînul avea o părere de zîmbet sub mustaţa căruntă, sadoveanu, o. vii 239. + Senzaţie, închipuire. Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? creangă, p. 24. 3. (Numai în e x p r.) Părere de bino = bucurie, satisfacţie, mulţumire. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii. ■ ■ şi se duce. creangă, p. 160. Părere de rău = regret, mîhnire, supărare, căinţă. Şi păreri de rău trecute Cad pe inima-mi trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, b. 71. Auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău. CREANGĂ, p. 91. PĂIIESOII s. f. pl. (Regional) Postul mare sau al paştilor, care durează şase săptămîni. PARETĂR, păretare, s. n. (Regional) I. -Scoarţă de , dimensiuni mici sau bucată de pînză brodată care se pune pe pereţii unei camere în scop decorativ. Pe lingă pat şi lăiţi se află păretare, nişte lăicere înguste 'de lină ■ ■ ■ ţesute în patru iţe. La cade. II. 1. Scobitură în perete unde se aşază spre păstrare diferite lucruri; poliţă. 2. Fiecare dintre stîlpii care susţin streaşina casei. — Variantă : pcrctâr s.n. PĂRETE s. m. v. perete. părinciOr, părinciori, s. m. Diminutiv al lui părinte. Părinciorii mei Prînzul ce prînzesc Nu mi-l pot prinzi Tot de mila mea. TEODORESCU, p. p. 46. PĂRINTE, părinţi, s. m. 1. (Cu o nuanţă de solemnitate, de respect) Tată. Ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău! sadoveanu, o. iii 104. Fiul craiului... începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. <ţ> Părinte de familie — cap de familie. Era părintele de familie din tren, de astă-toamnă. c. PETRESCU, c. v. 184. 2. (La pl.) Tata şi mama. Părinţii mei voiau să facă din mine un om de lume. GALACTION, o. i 56. Aici l-a legănat Măicuţa lui,şi-aici in sat Sînt morţi părinţii lui! coşbuc, p. I 232. Şi era una la părinţi Şi mîndră-n toate cele. EMINESCU, o. i 167. Ci eu m-am gîndit, Peste negri munţi, La dragi de părinţi. TEODORESCU, P. P. 46. ■$> Părinţi buni v. b u n (VH). + Strămoşi, străbuni. V. bătrîn. Sînt copilul unui neam sărac, Bieţi romîni ce scormonesc i PĂRINTESC — 358 — PĂRTINITOR pămîntul, Unde-şi au părinţii lor mormîntul. beniuc, v. 10. Căci te iubeam cu ochi păgîni Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinţii din părifiţi. EMINESCU, O. I 192. Deschid sinta carte unde se află înscrisă gloria Romîntei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. BĂLCESCU, o. II 25. 3. întemeietor (al unui neam, al unei familii); creator, iniţiator, fondator (al unei ştiinţe, al unei mişcări culturale, literare etc.). Herodot e supranumit părintele istoriei. 4. Termen cu care se adresează cineva preoţilor şi călugărilor (învechit, rar, şi altor persoane). Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul. REBREANU, i. 22. De treabă ofiţer, să-ţi spun drept! De aseară, de cînd a tras in gazdă la noi. . . tot părinte ispravnice mi-o zis. ALEC-SANDRI, T. I 198. Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrimători spre mitropolitul. NE-GRUZZi, s. i 162. «v*(Ca epitet) Părintele Naie era înzestrat de mic cu o voce pentru teatru. ARGHEZI, p. T. 5.-^* Preot, călugăr. Suirăm treptele spre arhondaric şi părintele se aplecă spre noi cu luminarea, cp să ne vadă de aproape. SADOVEANU, O. VII 182. PĂRINTÎSC, -EĂSCĂ, părinteşti, adj. 1. Care aparţine părinţilor, al părinţilor. Tudor sta privind în largul cuprins al moşiei părinteşti, sadoveanu, o. vii 103. Pentru ce vrei numaidecît să ieşi din casa părintească? ALECSANDRI, T. t 410. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei. coliba părintească cu copaciid cel mare din pragul uşii. RUSSO, o. 31. De părinte, patern. Alesese anume acest ceas de părintească cercetare a scriptelor şi cărţilor băiatului. vornic, p. 7. îi dete poveţele părinteşti de cum să se poarte. ISPIRESCU, L. 13. Ghica-vodă, care era faţă la acea serbare . . . aruncă o privire părintească spre noi. creangă, a. 75. 2. Al strămoşilor, de la strămoşi. Ce soi de părinţi vom fi dacă lepădăm toată moştenirea părintească? RUSSO, s. 36. Precum anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-a-ramă ce nu mai are curs, Aşa în a mea rîvnă, pe locul părintesc, Fiu al acestor ruine, ţărîna lor slăvesc. alexan-drescu, p. 143. — Variantă: (Mold.) parinţcsc, -cAscă (creangă, p. 286, şez. iii 235) adj. PARINTÎŞTE adv. Ca un părinte. O cuprinse părinteşte. GALACTiOn, o. i 192. O femeie mai bătrînă le dez-miardă părinteşte, macedonski, o/i 82. întrebă părinteşte . pe fiecare bogoslov ce are de gînd să facă? contemporanul, rv 1. rĂULNŢfiL, părinţei, s. m. (Familiar) Diminutiv al lui părinte (4). Eu, părinţele, după cum ai cuvîntat, Am făcut bune şi rele şi crez că voi fi iertat, pann, p. v. i 75. Turcu bea şi se-mbăta Şi din gură cuvînta: Părinţele, părinţeley D-auzi cuvintele mele, Că nu grăiesc vorbe rele. jarnîk-bîrseanu, d. 489. PĂItlNŢÎNIE s. f. v. părinfie. PĂRINŢÎSC, -EĂSCĂ adj. v. părintesc. PĂRINŢlE s. f. (Neobişnuit; în loc. adv.) Cu părinţie = cu dragoste de părinte; cu glas părintesc; părinteşte. Jupîn Dumitrache (cu părinţie): Ei! nu te ruşina! ale tinereţii valuri! CARAGIai/E, o. I 83. — Variantă: părinţ6nîc s. f. PĂHÎND vb. I v. perinda. PĂKÎNG s. m. (Regional) Nume dat Ia doua plante erbacee furajere din familia gramineelor: a) dughie; b) mei. Părîngu-şi toarce din pămîntul umed Tulpini subţiri şi-nalte. vlahuţă, la Tdrg. (în forma parinc) Nutreţul... de frunte [al presurii] se compune din ovăz, cînepă. ». parinc şi multe alte seminţe, marian, o. n 380. — Variante: parinc, parîng (i. ionescu, p. 233) s. m. rĂllfcVGĂ, părîngi, s. f. (Regional) 1. Dorîngă. Au puşcat ei nişte mistreţi, s-au întors cu ei în părîngă la pădu-rărie. sadoveanu, n. F. 70. 2. Parte a războiului de ţesut. PĂROÎ vb. IV v. paroi. rĂItOS, -OÂSĂj păroşi, -oase, adj. 1. (Despre fiinţe sau despre părţi ale trupului lor) Acoperit cu (mult) păr. Aplică în palma goală lama îngustă şi subţire, de nu ieşeau decît trei degete de oţel din pumnul păros şi gros. DUMITRIU, N. 240. Era un flăcău frumos munteanul, subţire-n mijloc, cu pieptul păros descoperit. RUSSO, o. 108. Vede fără veste înaintea sa d-odată un zmeu foarte grozav, păros ca un ţap. gorjan, ii. i 25. <£> B x p r. A spune despre moşi-păroşi = a spune. poveşti, a povesti despre lucruri care nu pot exista. Tot înşiră la gogoşi Spuind despre moşi-păroşi. pann, p. v. i 9. 2. (Despre ţesături) Acoperit cu un strat pufos, format din capetele firelor care ies în afară. PĂRPĂLÎ vb. IV v. pîrpăli. PAItl’ARlŢĂ, părpăriţe, s. f. Piesă metalică aşezată în gaura din mijlocul pietrei stătătoare a unei mori pentru a prinde capătul fusului care învîrteşte piatra alergătoare. PĂRTÂL s. n. v. partal. PARTĂŞ, -A, părtaşi, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care participă la o activitate, care ia parte la o acţiune. Ca tovarăş, era părtaş la toate, şi la pagubă şi la cîştig. CREangX, o. a. 250. El n-a venit... La veselia noastră părtaş a fi nu vrea. ALECSANDRI, T. ii 90. <> (Rar, fără determinări) Cum a ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima sfîntul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi. CREANGX, a. 9. + Partizan, adept. Ca să-şi numere părtaşii, Vlad, adine şi nepătruns, Vrea să vadă cine-i prinde gîndul, pentru toţi ascuns! DAVII.A, V. V. 36. (Adjectival) Aş putea vecia cu tovărăşie Să o iau Părtaşa gîn-durilor mele. arGhezi, v. 18. 2. Cel care se bucură sau beneficiază de ceva. Cine vrea părtaş să fie Dreptului pe-acest pămînt, După Tudofin să vie! coşbuc, P. II 110. PĂRTICEA, -ÎCA, părticele, s. f. Diminutiv al lui parte. 1. v. p a r t e (I 1). Fiecare clăcaş va primi părticica lui de pămînt. CAim PETRESCU, o. II 283. [Proprietarul] nu are dreptul de a deposeda pe ţărani de părticelele lor de pămînt. kogXi.îsICEanu, s. a. 159. 2. v. p a r t e (13). Mult-puţin ce-am cîştigat, Părticica nu şi-a luat; S-a supărat ş-a plecat. TEODORESCU, p. P. 559. PĂRTINI, părtinesc, vb. IV. T r a n z. A avantaja pe cineva în dauna altuia, a se purta părtinitor faţă de cineva, a ţine partea cuiva. Să întrebe pe profesor, care, ca străin, nu putea să părtinească pe nimeni. D. ZAMFI-RESCU, la TDRG. PĂRTINIRE, părtiniri, s. f. 1. Faptul de a părtini; favorizare, protejare a cuiva în dauna altuia. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris. ISPIRESCU, L. 219. La masa judecăţii uitat-ai părtinirea? Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri? negruzzi, s. îi 187. Loc. adv. Fără părtinire = în mod obiectiv, imparţial. Cînd ar vrea să se vadă şt el fără părtinire, Ar vedea, cum vede lumea, că nu-i şi el fără pată. negruzzi, s. n 303. 2. (învechit, neobişnuit) Participare. Ce folos puteau trage romînii din părtinirea lor la asemenea lupte între Poartă şi Austria? odobescu, s. I 307. PĂRTINITOR, -OĂRE, părtinitori, -oare, adj. Care părtineşte, favorizează, protejează pe cineva, care ţine PÂRUGEAN — 359 — PĂSĂRET partea cuiva (în dauna altuia). Locuitorii de pe la multe răzeşii nu s-au împroprietărit, din cauză că. în comisiunea ad-hoc au fost oameni părtinitori, i. ionescu, D. 202. I’ĂRUGEĂN, părugeni, s. m. (Regional) Par mare şi gros. Să vie Şabarul mare, Să ia puntea de la vale, Puntea fi cu părugenii, Să se-nece săbărenii. teodorescu, p. P. 305. PARUÎ1, păruiesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A se bate (trăgîndu-se de păr unii pe alţii). (Regional; prin etimologie populară) A se bate cu parul. '2. Tranz. (Tăbăcărie) A îndepărta părul de pe pieile crude prin procedee chimice. (Refl. pa s.) Cînd începe a ieşi părul din piele... se păruieşte, adică se curăţă de păr cu cuţitoaia. I. IONESCU, M. 702. 1’ĂllUÎ2, păruiesc, vb. IV. T r a n z. A bate pari, a împrejmui (un loc) cu pari. PĂRUI AL A, păruieli, s. f. Acţiunea de a se părui1 (1), încăierare. A fost o păruială in toată legea. CA MI], rETRESCU, O. I 318. La urmă se sfîrşeşte cheful cu păruieli zdravene ori cu capete sparte. DUNĂREANU, CH. 103. + Bătaie, chelfăneală. îl luară la trei parale şi-t dădură o păruială straşnică. ISPIRESCU, la TDRG. PĂItUÎT1 s. n. Acţiunea de a p ă r u i 1 (2) ; îndepărtarea părului de pe pieile crude prin procedee chimice. PARUÎT2 s. n. Acţiunea de a părui1. părCt s. n. (Popular) Aparenţă; înfăţişare. Mamei tale noră-n casă, N~aş fi vrut să merg? E, lasă, Că de-o fată cui-i pasă, Nu se ia după părut! coşbuc, P. i 52. PAS* păsuri, s. n. Supărare, mîhnire, necaz; suferinţă, durere. îşi spun tare dorul şi păsul inimii lor, în versuri scurte, vxahuţă, r. p. 75. îmi povestea păsurile şi plăcerile oamenilor de la munte, odobescu, S. iii 174. ■«$> Loc. a d v. Fără păs = fără grijă, indiferent; nepăsător. Aşa sta, în limpezimea cîmpiilor, fără păs de primejdie, coliba haiducului. DELAVRANCEA, s. 165. Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau caltdui ovăs. eminescu, o. i 147. • PĂSĂ1, pers. 3 pasă, vb. I. I n t r a n z. 1. (Cu dativul, mai ales în construcţii negative sau interogative retorice) A simţi o nelinişte, grijă, supărare; a se îngrijora; a avea grijă de. . . Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea? coşbuc, p. i 153. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. eminescu, o. i 187. Nici mie nu-mi pasă de-ţi pasă sau de nu-ţi pasă! Ai.ECSANDRI, T. 1 93. Şi tu bade, crezi că eu Mă topesc de dorul tău? — Mindră, de nu ţi-ar păsa, Acum nu m-ai întreba ! jarnîk-bîrseanu, d. 229. 2. A-i cădea, a-i atîrna (cuiva) greu. Cam pe urma tuturor, Vine Jiţa smedioară: Pasă-i capul de parale, Urechiuşi De cerceluşi Şi gîtul de mărgeluşi. teodorescu, p. p. 54. — Formă gramaticală: prez. conj. să-mi pese (RETE-CANUL, P. II 9, ISPIRESCU, h. 34). PASĂ2, pers. 3 pasă, vb. I. I n t r a n z. 1. (învechit) A merge, a se duce. Dar steaua pe nave lumina-şi îndreaptă, Şi navele pasă acum spre noroc, anghel, p. 76. Pasă ceata călătoare, Cînd pe noapte, cînd pe soare. AI.KCSANDRI, O. 129. îţi îndeamnă calul inundat de spume. El de mult pe cale pasă rătăcind! id. P. iii 151. 2. (La imperativ, cu valoare de interjecţie, şi în forma pas) n) Du-te, mergi. Pas, Grigorifă, de-ţi primeşte prietinul ţi-l cinsteşte cu nişte mere murate. SADOVEANU, N. F. 38. Pasă cu dumnezeu, fiica mea, şi adu-ţi aminte de învăţăturile mele. ISPIRESCU, l. 13. Deci tu, hatmane, pasă ţ-adună Din cetate cetele cele mai viteze, budai-deleanu, Ţ. 233. b) (Urmat de o propoziţie introdusă prin « de » sau, mai rar, prin «să») încearcă..., îndrăzneşte..., caută. . . Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade Ioane. CREANGĂ, a. 40. [Turcii] tratau pe domnii noştri ca pe nişte zapcii, le trimeteau ordine scrise şi verbale, ş-apoi pas să nu le fi urmat. GHICA, s. vi. Pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i. RUSSO, S. 17. — Imper. şi: pas. PĂSĂRE s. f. (Popular) Faptul de a(-i) păsa1; grijă de cineva sau de ceva; îngrijorare. întrebarea Zvoriş-teanului a căzut rece; grea, fără păsare faţă de şirul vorbăriei procurorului. CAI,AN, z. R. 150. Merg eu acum fără păsare prin păpuşoi, pînă în dreptul ogrăzii. CREANGĂ, a. 60. Hei, Ancuţo, draga mea, Facă dumnezeu ce-a vrea! Tu să n-ai nici o păsare. AT.El'SANDUl, p. p. 113. PĂSAT s. n. Porumb sau mei măcinat mare. Aşază tingirea cu păsat Pe-o pirostrie şchioapă. CARAC.IAI/E, O. III 125. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo. . . vreo două diir.erlii de păsat. CREANGX, p. 5. + Mămăligă din mei (pisat) care se mănîncă cu lapte sau cu brînză. Mîncau dintr-o oală lapte cu păsat. Sbiera, p. 35. <$> E x p r. A-i curge (sau a-i cădea, a i se yărsa cuiva) lapte (sau miere) în păsat = a-i merge bine, din plin, a izbuti în toate. (Cu pronunţare regională) Lui Barbu-i curgea şi laptele-n pasat şi galbenii in cobză. ALECSAN-dri, t. 83. A vărsa (sau a turna cuiva) laptele în păsat = a-i face cuiva un bi.ie. l-ai turnat laptele-n păsat. PĂSCUMÎSCU, I,. P. 107. — Variantă: pîs.it (stancu, d. 46) s. n. • PĂSARĂR, păsărari, s. m. Vînzător, crescător de păsări; vînător care vînează cu şoimi. Unchiul Niţă. . era meşter în meseria de păsărar, avînd laţuri presărate cu iscusinţă. PAS, z. I 209. Şi începură şi slugile să treacă: marele surugiu şi micii surugii... . marele păsărar şi micii coteţari. VISSARION, B. 34. Păsărari înzorzonaţi cu şoimul pe mină. odobescu, s. iii 144. PĂSARARÎE; păsărării, s. f. (Ieşit din uz) Prăvălie în care se vînd păsări. Din distanţă în distanţă linia grădinilor era întreruptă de un şir de magazii... o măcelărie, o pescărie, o păsărărie. GHICA, S. 534. PASAREĂ, —ÎCĂ, păsărele şi (mai rar) păsărici, s. f. Diminutiv al lui pasăre. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele laţul, Cînd ţi-oi întinde braţul sting, Să mă cuprinzi cu braţul, eminescu, o. i 174. Cîntă păsă-rica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă, Pare că nu i-ant fost dragă, jarnîk-bîrseanu, d. 165. Brazi şi păltinaşi l-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii! AI.KCSANDRI, p. p. 2. <0> E x p r. (Familiar) A avea (o) păsărică (sau păsărici, sticlcţi) la cap sau, rar, silf) pălărie = a fi cu o doagă sărită, a fi trăsnit, zurliu. Să lăsăm glumele — ai o păsărică sub pălărie. STANCU, D. 303. PĂSĂRESC, -EĂSCĂ, păsăreşti, adj. (Rar) 1. De pasăre. însuşi să privească cu ce chip îl slăveşte, naţin păsărească. alBxandrescu, la CADE. <$• Compus: mei-păsăresc v. mei. 2. (Despre un anumit fel de a vorbi) Argotic; greu de înţeles. Vorbea foarte mult şi într-o limbă proprie: limba păsărească. GiiEREA, ST. cr. ii 54. PĂSĂREŞTE adv. (Rar) Ca o pasăre. Zborul iute-şi repezea, Iepureşte, ogăreşte, Păsăreşte, fulgereşte, Şi-ntr-o clipă agiungea La cortul lui Crim-hogea. AI.ECSANDRI, p. P. 113. Expr. A YOrl)i păsăreşte = a vorbi în argou, a vorbi astfel îneît să nu fii uşor înţeles. PĂSĂRET s. n. (Cu sens colectiv) Mulţime de păsări, neamul păsăresc. Cailor, cîinilor, pisicilor, păsăretului să i PĂSĂRIME — 360 — PĂSTRA li se dea hrana trebuitoare. TAS, I.. I 94. Soarele răsărise fi păsăretul sălbatic se deşteptase, Sandu-axdea, V. r. 42. Păsăret, şi căţel, şi purcel, se dau in lături şi se fac teacă de pămînt. delavrancea, ii. T. 134. FĂSÂRÎ3IE s. f. (Cu sens colectiv) Păsăret. Bătătura nu mai incăpca dc vite, păsărime şi lighioi. DELAVRANCEA, S. 17. PĂSAROl, păsăroi, s. m. Bărbătuşul unei păsări; pasăre mai mare. PĂSĂRÎJICĂ, păsăruici, s. f. Păsărea. Pe voi vă lua la goană fiindcă ii stricaţi rostul, speriind stolurile dc păsăruici. PAS, z. I 209. Păsăruici şi păsărele, Voi frumoase turturele, Să zburaţi in ţara mea Şi-mi cătaţi pe maica mea. hodoş, r. P. 229. Alba păsăruică Pe arac se urcă: N-are aripioare, N-are nici picioare (Fasolea). — PI. şi: păsăruice (odouescu, s. m 23). PĂSCĂRE, păscări, s. f. 1. (Popular) Păscut; (concretizat) loc de păscut, păşune. 2. (La jocurile de copii) Situaţia celui (sau celor) care trebuie să servească pe cel (sau pe cei) de la « bătaie ». PĂSCĂLÎE, păscălii, s. f. 1. Calendar după care se poate afla (pe o perioadă lungă de ani) data paştilor şi a altor sărbători religioase de peste an care nu au loc la aceeaşi dată. 2. Carte populară astrologică, cu ajutorul căreia superstiţioşii pretind a ghici viitorul cuiva. Dragă mi-i şi nice prea, Că ştiu bine că-i a mea; C-am cătat în păscălie Şi mi-o dă maică-sa mie! jarnîk-bîrseanu, d. 81. PĂSCĂLITOR, păscălitori, s. m. (învechit) Ghicitor. Voi gîci, că doar de aceea-s păscălitor. RETEGANUL, la CADE. FĂSCĂTOĂRE, păscători, s. f. (Popular) Loc de păscut; păşune. Au lăsat [oile] aice să pască pentru că era foarte bună păscătoarea. SBIERA, p. 8. PĂSCtÎT s. n. Acţiunea de a paşte; păşunat. Oile se aflau in lunci la păscut cu feciorii şi cinii. SADOVEANU, A. I,. 131. Deodată, Pisicuţa se opri din păscut şi... se uită ţintă şi sperietă, oarecum, la deal. HOGAŞ, M. -V. 110. PĂSOUŢA, păscuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui p a s c ă (1). Pune păscuţa in cuptor. SEVASTOS, N. 11. 2. Plantă de primăvară care face flori albe (Bellis perennis); guşa-găinii; (la pl.) bănuţi. (La pl., regional, păscuţi) Am găsit.. . cele dintăi păscuţi albe. SADOVEANU, o. 'sin 13. — Pl. şi: (2) păscuţi. l’ĂSTĂIE, păstăi, s. f. Fructul caracteristic al unor legume ca fasolea, mazărea etc., semănînd la exterior cu o teacă şi avind în interior boabe. O păstaie de sulcină A făcut explozie. TorÎKCEANU, Ii. 48. Fasolea grasă. . . este accl soi care arc păstăile galbene, putindu-se minca multă vreme, tampile, a. r. 1S4. PĂSTĂI OS, -OÂSĂ, păstăioşi, -oase, adj. (Rar, despre legume) Care are fructul o păstaie ; p. e x t. cu păstăi mari. Fasolea moldovenească este albă, are boabele măritoare... nu-i aşa de păstăioasă. Pamfixe, a. R. 184. PĂSTĂRNĂC s. m. v. pustîrnnc. PĂSTÎRNĂC, păstimaci, s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor care se cultivă ca legumă pentru rădăcina ei asemănătoare la gust cu aceea a pătrunjelului (Pastir.aca saliva); (regional) morcov-alb. (Ironic) Te-ai uitat la zarzavatul ăsta din oală? Morcovi, pătrunjel şi păstirnac? SEBastian, t. 354. — Variantă: păstărnăc s. m. PASTOR, păstori, s. m. Om care păzeşte oile sau vitele la păscut (fiind uneori şi proprietarul lor) ; cioban, păcurar. Jder văzu un singur păstor intr-un corn dc rîpă, stind neclintit cu sarica In spate. SADOVEANU, F. J. 325. Păstorul carc-şi părăseşte turma c mai rău ca acela care o conduce greşit. REBREANU, r. i S2. Şi vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu -şi dorul, goga, 1’. li). Compus : (Astron.; popular) păstorul-cu-oilo = cloşca-cu-pui sau găinuşa. + F i g. Conducător (religios), preot. A ţinut să vie şi cu cirja mitropolitană, ca să corespundă demnităţii de păstor al ţării. CAMII, PETRESCU, o. II 331. PĂSTORĂŞ, păstoraşi, s. m. Diminutiv al lui păstor. Trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind. EMINESCU, I.. p. 173. PĂSTORÎL, păstorei, s. m. Păstoraş. PĂSTORESC, -EĂSCĂ, păstoreşti, adj. De păstor, care se referă la viaţa de păstor; pastoral. S-auzim Buciumele păstoreşti. ai E- De preot, preoţesc. 11 auzi uneori, la necaz, sătul de sarcina păstorească, oftînd şi povestind, arghezi, p. T. 5. rĂSTORÎ, păstoresc, vb. IV. 1. T r a n z. (Cu privire la oi, vite) A păzi, a paşte (2). N-am să văd cîmpii cu soare, N-am să păstoresc mioare, Glas de clopot n-am s-ascult, coşbuc, p. ii 172. + Intranz. A se ocupa cu păstoritul. Păstorind pe plaiuri şi in văi... a aşteptat cu dor un curcubeu de pace. SADOVEANU, E. 13. 2. Intranz. Fig. A conduce, a îndruma în spiritul legilor bisericii. Mitropolitul Serafim... a păstorit în ţară sub Mihnea-vodă. odouescu, s. i 429. Refl. pas. Biserica Moldaviei s-a păstorit de cătră mitropoliţi aleşi de înaltul cler. negruzzi, s. i 240. PĂSTORÎE s. f. 1. Păstorit. [Poporul romîn] a trebuit ... să trăiască, mai bine de o mie de ani, o viaţă de păstorie. IBRilLEANU, SP. CR. 1. Dragoş. . . întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. NEGituzzr, s. I 271. 2. F i g. Conducere religioasă, bisericească; timpul cît păstoreşte un episcop, un mitropolit. Cărţi slavone tipărite... sub păstoria mitropolitului Petru Movilă, odo-bescu, s. i 343. PĂSTORÎRE, păstoriri, s. f. Acţiunea dc apăs-t o r i şi rezultatul ei; păstorie, păstorit. + F i g. (Rar) Conducere, ocîrmuire. Dacă el se află căzut in urgisire. Atunci a cui să fie a ţării păstorire? MACEDONSKI, o. II 227. PASTORlT s. n. Ocupaţia păstorului. Păstoritul, ocupaţie răspindită din vremuri străvechi în Dacia... în epoca migraţiunii popoarelor, a fost îmbrăţişată de o populaţie şi mai numeroasă decît înainte. I.. rom. 1954, nr. 4, 18. PĂSTORIŢĂ, păstoriţe, s. f. Fată sau femeie care păzeşte oile sau vitele ; ciobăniţă. Mine blonda păstoriţă. . . va privi cu drag la plete. COŞBUC, P. II 157. A găsit-o pe păstoriţă în deal. CARAGIAI.E, o. ni 194. Iedul fuge şi trece lingă păstoriţe, negruzzi, s. I 59. PĂSTOS, -OĂSĂ, păstoşi, -oase, adj. Care are aspcctul şi consistenţa unei paste, ca pasta; moale. Piesa se încălzeşte pînă ajunge în stare păstoasă. FASTRA, păstrez, vb. I; T r a n z. 1. A ţine ccva în bună stare; a îngriji de ceva. Ţine această cămaşă şi o păstrează bine. ISPIRESCU, U. 75. J-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu bineşorul: păstreaz-o, că fi-a prinde bine la nevoie. creaxgA, p. 91. A respecta, a păzi, a nu călca, a nu viola. Poetid întrebuinţează şi el cuvintele limbii, păstrîndu-le înţelesurile lor comune, vianu, S. 8. Trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. CAMII, PETRESCU, U. N\ 89. PĂSTRAMĂ — 361 — PĂŞI 2. A menţine, a face să dureze. A fost datoria cercetătorilor critici să scoată numele meu de subt o etichetă pe care unii mi-o mai păstrează. SADOVEANU, E. 8. Operile de artă au ¡tiut şi ele să păstreze un aspect cu totul impunător. ODO-UESCU, S. III 76. Fie iarnă, fie vară, Eu păstrez a mea verdeaţă. alecsandri, p. ni 23. E x p r. A(-şi) păstra calmul sau BÎngele rcco= a rămîne calm. Să ne păstrăm in primul rind calmul, baranga, i. 180. A păstra amintirea cuiva = a nu-I uita. A păstra (ceva sau pe cineva) în amintire (sau în inimă, în minte, în sullct) = a nu uita niciodată (ceva sau pe cineva). Păstrează-ţi in minte... vorbele aceste, murnu, i. 26. A păstra tăcere = a tăcea. Mezinul păstra şi el tăcerea, sadoveanu, o. i 18. Iubind in taină am păstrat tăcere, Gindind că astfel o să-fi placă fie. EMINESCU, O. i 201. 4- R e f 1. A rămîne, a se menţine. Numai Urga, in această bună voie, se păstra posomorit. sadoveanu, d. p. 133. 3. (Cu privire Ia o taină, un secret) A nu divulga, a respecta. Să jurăm . . . Taina s-o păstrăm. ALECSANDRI, p. P. 188. 4. (Construit mai ales cu dativul persoanei) A rezerva, a pune deoparte (ceva) ; a lăsa (ceva) pentru altă ocazie, pentru un anumit scop etc. Păstrează-ţi lacrimile ce [i-au mai rămas pentru tinerefile ce înfloresc acum. sadoveanu, n. P. 51. Dar eu numai pentru tine Inimioara mi-o păstrez. alecsandri, T. 316. Orice e mai sfint in mine. . . Pentru tine-l voi păstra, id. P. I 173. PĂSTRĂMĂ s. f. v. pastramă. PĂSTRĂRE s. f. Acţiunea de a păstra. 1. Ţinere la loc sigur. L-ar fi pironit părintele Oşlo-banu pe cruce şi l-ar fi pus în podul bisericii spre păstrare. creangă, a. 79. - F i g. Pe cer, în miez de noapte, Stau stelele în rindy Iar luna printre ele Păşeşte meditînd. COŞBUC, p. n 268. Păşeşte lin o barcă pe tinda adormită! alexan-drescu, m. 97. ^ E x p r. A paşi în rîrful picioarelor = a merge fără a face zgomot, a păşi uşor. 2. Intranz. F i g. A înainta, a progresa, a se dezvolta. Sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn, clasa muncitoare, în friuitea întregului popor muncitor din ţara noastră, păşeşte hotărît pe drumul construirii socialismului. lupta de clasă, 1950, nr. 4, 44. 3. Intranz. (Construit cu prep. « în », « prin » etc.) A intra. Cină a păşit în casă, îi ardeau ochii şi i-a aţintit asupra lui Panţîru. sadoveanu, o. viii 193. Tu auzi păşind in tindă — E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, o. i 76. în casă nu i-aş păşi Dacă jiu mi te-aş iubi! jarnîk-bîrseanu, D. 272. A apărea, a se prezenta, a-şi face apariţia. Iubirea e un înger ce-n casă cînd păşeşte Şi pragul şi căminul cu pasul lui sfinţeşte, alecsandri, t. ii 107. 4. T r a n z. A trece. îi aruncă o singură privire, de cum a păşit pragul. SAHIA, n. 93. Cum păşiră pragul porţii, începură curţile şi palaturile a hăui. ISPJRESCU, l. 194. Dacă plouă. . . acest pîrîiaş neînsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atît de mare îneît adese prăvale carele încărcate, negruzzi, s. i 316. ^ Intranz. (Construit cu prep. « peste ») Nesimţit, s-a desprins canatul ferestrei. Jder a săltat şi a păşit peste prichici. sadoveanu, F. j. 603. F i g. Păşea peste greutăţi totdeauna cu nădejdea că mini o să fie mai bine decît azi, mironescu, s. a, 57. PĂŞÎN, -Ă adj. v. pîşin. PAŞtRE, păşiri, s. f. Acţiunea de a păşi; păşit, mers. Pe fruntea sa energică Un tainic foc străluce, Ş-a ei paşire-i sprintenă Ca gîndul care-o duce. alECSANDRI, p. ii 157. PĂŞlT s. n. Păşi re. PĂŞITIJIÎĂj păşituri, s. f. (Regional) Pas1. PAŞTÎŢA, portiţe, s. f. Plantă erbacee din familia ranunculaceelor cu rizomul orizontal, cu tulpina avînd una sau mai cu seamă două flori galbene-aurii; creşte prin păduri şi tufişuri (Anemone ranunculoides). PAŞTltJNE, păştiuni, s. f. (Regional) Păşune. Se minună mult Alesandru de astă vedenie: cum de boii acei mari, în aşa multă şi bună păştiune, şi numai nu cad de pe picioare de slabi. RETeganul, p. v 53. Cînd simte de vreme bună Trage oile-n păştiune. MAT. folk. 116. PĂŞUNĂ, păşunez, vb. I. 1. Intranz. A paşte. Vitele satului păşwtau lacom, delavrancea, v. v. 176. 2. T r a n z. A supraveghea vitele, a păzi vitele cînd sînt la păscut. Ziua mai lucra ce putea pe lîngă cea casă, iar colea pe-nsărat îl trimetea stăpînul la cai pe hotar, să-i păşuneze. RETEGanui,, p. iii 28. îi dă învăţături... Cum el să le păşuneze. pann, la TDRG. PĂŞUiSÂT s. n. Acţiunea de a păşuna. Dădusem şi caii la păşunat la niţică iarbă, sadoveanu, a. L. 149. PAŞUNA s. f. v. păşune. PAŞUXE, păşuni, s. f. Loc acoperit cu iarbă, unde pasc vitele; suhat, imaş, izlaz. Făt-Frumos a încălicat iarăşi pe iapă şi a plecat cu ea spre păşune, POPESCU, b. iv 26. Fata . în ziua aceea s-a întors cu oile de la păşune mai tîrziu ca de obicei, caragiale, o. iii 194. Iarba de pe locul unde pasc vitele. Păşune bună. — Variantă : (învechit şi popular) păştină s. f. FĂŞUNEÂLĂ, păşuneli, s. f. (Regional) Păşune, păşunat. Luai oile-n ponteală Să le duc la păşuneală. ALECSANDRI, P. P. 265. PĂŞtJŞ s. n. v. paşuş. PĂTÂj pătez, vb. I. T r a n z. 1. A face o pată pe un obiect, a’acoperi cu pete, a murdări. Blidul căzuse pe jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut şi pătase poalele Eleonorei şi rochia doamnei Vorvoreanu. dumitriu, N. 126. Şi-mi pătează covorul cu toată apa care curge din el ca dintr-un robinet. C. PETRESCU, c. v. 146. Lat e cîmpid celei lupte.. , Plin de trupuri fărâmate, Care zac grămezi culcate, Plin de sînge ce-l pătează Şi văzduhul aburează. alecsandri, p. ii 18.' E x p r. A avea (sau a fi cu) mîinilo pătate de sînge v. sînge. ^ F i g. în depărtare, tocmai lîngă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu. bart, e. 168. Omătul tîrziu Pătează aleele mute Şi parcul e încă pustiu. TOpîrcEANU, p. 176. Luna, scut de aur, străluceşte pe alee Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi. EMINESCU, o. I 159. Refl. S-a pătat cu cerneală. 2. F i g. A dezonora, a pîngări, a profana. Să pătezi al nostru nume, neamul nostru să-njoseşti. CONTEMPORANUL, I 686. Trecutul este tare; îl vei vedea îndată Pe faţa unor oameni de urma lui pătată, bolintineanu, o. 138. Pătează haina cea curată a nevinovăţiei. NEGruzzi, S. I 323. PATAT, -A.,pătaţi, -te, adj. Cu pete, murdar, murdărit. Coală de hirtie pătată. + Cu pete sau semne de culoare diferită. (Cu pronunţare regională) Numa-s neagră şipatată Şi prin străini deportată, ŞEZ. iii 153. ^ F i g. Amară trebuie să fie. . . [moartea] pentru omul cu cugetul pătat. NEGRUZZI, s. i 243. PAT AR Ă N IE, pătăranii, s. f. Păţanie, pataramă. Beşcu, de cînd cu pătărania, s-a lăsat de băutură. STANCU, d. 122. După cum se vorbea, aflase tot satul de pătărania popii şi n-a mai îndrăznit sfinţia-sa să iasă din casă decît a patra zi după întîmplare. sadoveanu, o. i 99. Hei! jupîneşică, de-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, o. a. 120. PĂTIMAŞ* -Ăj pătimaşi, -e, adj. 1. Stăpînit de patimă, rob al unei pasiuni; pasionat. V. p o r n i t. Tu ai, Tudore, suflet prea pătimaş, sadoveanu, o. vii 65. Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil, Cînd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? EMINESCU, O. I 157. Eu văd că e peste putinţă a organiza cevaşi şi a face cevaşi cu atîţia oameni pătimaşi şi invidioşi. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. (Adverbial) [Procesul] a sfîrşit printr-o achitare, pătimaş comentată. camil PETRESCU, u. N. 9. <£• (Substantivat) Din toţi muritorii lumii, cel mai în nenorocire Şi ditttre toţi pătimaşii cel mai mult în osîndire Este omul care-ţi scrie, conachi, p. 99. 2. Care trădează pasiune. Avea ochi pătimaşi şi plini de foc. sadoveanu, o. vii 77. Intervenţia, şi mai cu seamă înfăţişarea lui pătimaşă, păru tuturor atît de insolentă că provocă indignare. REBREANU, r. ii 95. Răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări, hogaş, m. N. 24. 3. (Astăzi rar) Care suferă de o boală; suferind, bolnav. Era ger; el era cam subţire îmbrăcat şi-a tremurat toată noaptea... De-atunci a rămas pătimaş, vlahuţă, o. a. 101. (Substantivat) Crezînd că pătimaşul e răcit, încălzi cărămizi şi i le puse pe coapse. Dar boala nu se ostoia, căci era din lăcomie. STĂnoiu, c. I. 165. PĂTIMI — 363 — PĂTRUNDE 1‘ĂTIMÎ, pătimesc, vb. IV. Tranz. A suferi, a îndura •(neplăceri, lipsuri). Serafim Mogoş, cu timplele cărunte şi ■ochii cuminţi, povestea ce-a pătimit de la jandarmi. RE-ureanu, R. i 126. D-ta eşti vinovat. . . de toate cîte am pătimit. caragiai,e, o. iii 79. împărăteasa povesteşte soţului său cîte a pătimit ea. creangă, p. 101. <$► Intra n z. Nu pot să nu pătimesc cînd mă văd lepădat ca un vatrar în lunile de vară. aizecsandri, T. I 377. Omid pînă nu pătimeşte nu să învaţă, pann, p. v. iii 50. (F i g.) Folosul ce a izvorît din cărţile bisericeşti... e netăgăduit, dar gramatica mult pătimi, negruzzi, s. I 258. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi arătînd natura suferinţei) Grigore flăcăul nu pătimea numai de furtunoasa boală a dragostei. SADOVEANU, o. Vii 307. Un arap de la Fez, care călătoreşte ai noi, pătimeşte de ■boala mării şi se vaită, alecsandri, o. p. 312. Eu în tot tursid călătoriei mele am fost sănătos, numai am pătimit de ochi. kogălniceanu, s. 11. PĂTDIÎRE, pătimiri, s. f. Faptul de a pătimi; patimă, suferinţă, chin. Nu cumva din nevedere sau din «ciuda depărtării, Dup-atîta pătimire să mă dai şi tu uitărei. conachi, p. 103. + (învechit) Boală. Am cercetat dar cu Je-amănuntid. . . spitalele pentru deosebitele pătimiri. kogĂlniceanu, s. a. 105. PĂTIMIT, -A, pătimiţi, -te, adj. (învechit) Care a trecut prin împrejurări grele (şi a căpătat experienţă); păţit. La aceasta te sfătuiesc ca unul ce sînt pătimit. KOGĂI,-NICEANU, S. 204. PĂTIMITOR, -OARE. pătimitori, -oare, adj. (învechit; rar) Care pătimeşte. PĂTIŞOR, pătişoare, s. n. Pătuţ. Moşneagul se aşeză pe un pătişor, lîngă sobă, după ce se dezbrăcă, greu, de palton. SADOVEANU, p. 111. PATltJC, pătiucuri, s. n. (Regional) Pătul, pătuiac (1). Tot cam astfel sînt şi pătiucurile. pamfii.e, a. r. 164. PATLĂGINA s. f. Numele mai multor plante erbacee {specii de Plantago), dintre care cea mai cunoscută este o specie cu frunzele aşezate în formă de rozetă din care ies lujere terminate prin cîte un spic trandafiriu ; frunzele, cu proprietăţi astringente, se întrebuinţează în medicina populară la vindecarea rănilor. Creştea pelin argintiu şi pătlagină cu frunza cărnoasă. DUMITRIU, P. F. 59. Untul dc sunătoare nu e aşa de bun pentru bube... ca pătlagina. DELAVRANCEA^ S. 265. I’ĂTLĂGEĂ, -ICĂ, pătlăgele, s. f. 1. (Determinat adesea prin « roşie ») Plantă erbacee din familia solaneelor, cu frunze compuse şi flori galbene, cultivată pentru fructul ei zemos, bogat. în vitamine şi foarte preţuit ca aliment (Solanum lycopersicum) ; roşie, tomată. + Fructul acestei plante. 2. (Determinat adesea prin « vînătă ») Plantă erbacee din familia solaneelor, cu tulpina dreaptă, cu flori violete şi cu fructe comestibile, mari, ovale, cărnoase, de culoare violet-închisă (Solanum melongena, Solanum esculentum) ; vînătă. + Fructul acestei plante. PĂTLĂGINÎU, -ÎE, pătlăginii, adj. (Rar) De Culoarea pătlăgelei vinete; violet-închis. în anteriu de mătase pătlăginie. . . cu picioarele îndoite subt el, trăgea din ciubuc şi privea, camii, PETRESCU, o. II 290. PĂTRAHÎL s. n. v. patrafir. PATRĂR1, pătrare, s. n. 1. A patra parte dintr-un întreg; pătrime, sfert. Boierul moldovean putu, în sfîrşit, să cetească scrisoarea pe care de un pătrar de oră o ţinea desfăcută în mîna stîngă. SADOVEANU, Z. C. 16. Intr-un pătrar de ceas, cele mai multe mese rămăseseră goale. camil PETRESCU, O. II 597. 2. (Determinat adesea prin « de lună ») Fază, în formă de secere (în creştere sau descreştere), a lunii; luna în timpul dintre două faze consecutive ale dezvoltării ei. într-un răstimp, s-a prefirat prin cununile copacilor lucirea pătrarului de lună, şi calea s-a luminat uşor. SADOVEANU, N. P. 126. Era o lună în primul pătrar, potrivită pentru astfel de încercări, camii, PETRESCU, o. II 137. PATRĂR2, -A, pătrari, -e, adj. (învechit; despre cai; şi substantivat) în vîrstă de patru ani. în herghelie sînt 54 de iepe mari. . . 14 pătrare, 20 tretine. i. ionescu, d. 370. PĂTRAT1, pătrate, s. n. 1. Patrulater cu laturile şi unghiurile egale. Viaţa de trudă istovitoare, sub arşiţa neîndurată a soarelui de vară, învie într-un pătrat de pînză. ANGHEIv, pr. 172. 2. Produs obţinut prin înmulţirea unui număr cu el însuşi, număr ridicat la puterea a doua. 25 este pătratul lui 5. Pătrat perfect — număr întreg şi pozitiv a cărui rădăcină pătrată este tot un număr întreg. & Exp r, A ridica (un număr) la pătrat = a înmulţi un număr cu el însuşi. — Variantă: patrât s. n. PATRÁT2, -Ă, pătraţi, -te, adj. 1. Cu patru laturi şi cu patru unghiuri egale; în formă de pătrat1 (1). Prin deschizătura pătrată puteau vedea cerul, dumitriu, N. 135. Satul era numai cîteva bordeie în mijlocul cărora se înălţa conacul, o clădire informă cu un turn pătrat. REBREANU; r. i 70. ^ F i g. Dezvoltat, drept şi bine făcut. Nu se gîrtdea el atît de limpede, dar acesta era lucrul pe care-l simţea; o linişte, o încredere la vederea făpturii vînjoase, cu umeri pătraţi, dumitriu, v. i,. 9. Metru pătrat (sau centimetru pătrat etc.) = unitate de măsură a suprafeţei, care are la bază metrul de lungime (sau centimetrul etc.) înmulţit cu el însuşi. O suprafaţă de cinci metri pătraţi. F i g. Cap pătrat = om mărginit. 2. (Aritm. ; numai în exp r.) Rădăcina pătrată (a unui număr dat) = număr care, înmulţit cu el însuşi, ne dă numărul dat. 6 este rădăcina pătrată a lui 36. — Variantă: patrât, -ă adj. PĂTRARE -EÁ, pătrărei, -ele, adj. (învechit) Dimi- nutiv al lui pătrar2. Erau tot căluşei rotunzi de Dobro-gea. . . aleşi tot pătrărei şi cincărei. ODOBESCU, S. A. 158. Cînd la grajd el ce zărea ?. . . Un căluţ cam pătrărei. ALECSANDRI, P. P. 79. PĂTRĂŢEL, pătrăţele, s. n. 1. Diminutiv al lui pătrat1 (1) ; mic pătrat desenat pe o stofă, hîrtie etc. Stofă cu pătrăţele, cin Pe paginile cu liniatură de pătrăţele violete, probleme de aritmetică. C. PETRESCU, î. II 162. 2. (Impropriu) Bucată mică (mai ales de zahăr, lemn etc.) în formă de paralelipiped avînd ca bază un pătrat. Timid şi neînvăţat să se poarte în lume, băga cuţitul în gură, tăia pîinea în pătrăţele. C. PETRESCU, c. v. 98. PĂTRĂŢÎCĂj pătrăţele, s. f. (Rar) Pătrăţel (2). PĂTRÎME, pătrimi, s. f. A patra parte dintr-un întreg ; sfert. t PĂTRIŞ0R, pătrişoare, s. n. Piesă metalică, fără floare, cu secţiune pătrată, de acelaşi corp cu litera, folosită în tipografie la spaţierea cuvintelor şi la compunerea rîndurilor. PĂTRÎNJEL s. m. v. pătrunjel. PĂTRÎNTĂŞ s. n. v. patrontaş. PĂTRONTĂŞ s. n. v. patrontaş. . PĂTR Tj îs DII, pătrund, vb. III. 1. Intranz. A străbate, a trece, a răzbi. în chimir nu pătrunsese ploaia. GALACTION, o. I 81. Aburii îndrăzneţi au pătruns prin crăpături în toate colţurile. BASSARAHESCU, v, 30. Crivăţul PĂTRUNDERE — 364 — PĂTUIAC pătrunde [în codri] scoţînd note-ngrozitoare. AlvECSANDRi, o. 183. <$«• F i g. A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund. eminescu, o. i 98. R e f 1. pas. Luminiş de lîngă baltă, Care-n trestia înaltă Legănîndu-se din unde, în adîncu-i se pătrunde Şi de lună şi de soare Şi de păsări călătoare. EMINESCU, o. I 215. A ajunge undeva (stră-bătînd o distanţă). [Gîndul meu] la sîmd tău pătrunde, Ca un flutur ce s-ascunde într-un leagăn înflorit. Ai^EC-SANDRI, P. I 143. 2. Intranz. A intra cu oarecare greutate, a ajunge undeva după multe eforturi. Puţinii prietini care izbuteau să calce consemnul şi să pătrundă în biroul de lucru erau uimiţi de goliciunea pereţilor. C. PETRESCU, C. V. 143. îşi croi drum cu coatele şi pătrunse înlăuntru. rebreanu, r. n 202. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează. EMINESCU, o. i 171. 3. Intranz. A se răspîndi, a se propaga, a se face cunoscut, a ajunge. Ideile leninismului pătrund în cele mai îndepărtate colţuri ale globidui pămîntesc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. - 4. Tranz. A străpunge; a răzbate. (F i g.) Mitrea şi-a simţit inima bătînd că l-a pătruns privirea acelor ochi verzi şi adînci. sadoveanu, m. c. 66. A privi atent, a cerceta, a scruta cu privirea. Şoimaru căuta să pătrundă depărtarea, sadoveanu, o. vh 146. îşi iveşte capul, numai cîte-o clipă, Şi pătrunde casa şi s-ascunde-n pripă, coşbuc, p. i 253. E x p r. A pătrunde (pe cineva sau ceva) cu plivirea = a privi atent pe cineva sau ceva, cu intenţia de a ghici, de a descoperi sau de a transmite un gînd, o dorinţă etc. 5. Tranz. F i g. A străbate cu mintea; a înţelege, a pricepe. Doamna i-a pătruns cuvîntul, Pînă-n suflet i-a pătruns, coşbuc, p. i 211. Aflat-ai a lui planuri ? Pătrunsu-le-ai? AEECSANDRi, T. ii 158. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. bXecescu, o. ii 10. Refl. S-a pătruns că graba strică treaba. caragiai^E, o. iii 99. G. Tranz. Fig A mişca adînc, a impresiona puternic, a zgudui, a emoţiona. Ce glas?. . . el mă pătrunde. . . O, da!.. . e glasul ei!. . . E Ana! alecsandri, T. n 179. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată care tăcu lăsînd să scape din sinul ei o oftare. NEGRUZZI, s. I 18. + Refl. A se lăsa cuprins. Pătrunde-te de adevărul pe care îl ai înaintea ochilor. arghezi, P. T. 13. [Schiller în Wilhelm Tell] s-a pătruns de acea mîndrie de vînător. odobescu, s. III 81. — Forme gramaticale: perf. s. pătrunsei, part. pătruns. — Prez. conj. pers. 3 şi: să pătrunză (eminescu, o. i 134). PĂTIMÎNDEItE, pătrunderi, s, f. Acţiunea de a (s e) pătrunde şi rezultatul ei; penetraţie. 1. Intrare; răzbatere. Pătrunderea niilioanelor de femei absolut în toate domeniile muncii şi a vieţii publice a adus o schimbare radicală în situaţia ei. SAHIA, U.R.S.S. 105. 2. Adîncimea la care a pătruns un corp. 3. Fig. Capacitatea de a înţelege ceva, agerime de minte ; pricepere, perspicacitate. Cei doi prietini schimbară o privire de înţelegere, zîmbind de pătrunderea moşneagului. sadoveanu, o. vii 121. în judecăţi să aibă pătrundere-nţe-leaptă. negruzzi, s. II 262. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult muşchi decît carne, vesel din fire, glumeţ şi plin de pătrundere. RUSSO, O. 101. 4. Fig. Puterea de a înduioşa, de a emoţiona. [Căpitanul Manoli] cînta straşnic; avea şi glas şi pătrundere. CARAGiALE, p. 101; ^ (Rar) înduioşare. Despre pătrunderea inimii. . . maica Evlampia n-avea nici o ştiinţă. GALACTion, o. i 315. PĂTRUNJÎL, pătrunjei, s. m. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpină înaltă, cu frunze adînc dinţate şi lucioase şi cu foliole liniare de culoare verde-gălbuie; este cultivată pentru rădăcina şi frunzele ei aromate (Petroselinum sativum). Prin verdeţuri -poporul' romîn înţelege toate zarzavaturile, dar mai ales morcovii, pătrunjelul, ţelina, ridichea }i sfecla. PAMFII,E, A. R. 197. Compuse: pătriinjcl-dc-cîmp = plantă erbacee din. familia umbeliferelor, cu frunze la baza tulpinii, cu flori albe sau trandafirii; creşte prin pajişti însorite (Pimpi-nella saxifraga) ; pălrunjclul-cîinelui = plantă erbacee veninoasă, din familia umbeliferelor, cu frunze ca de mărar şi cu flori albe; creşte prin locuri necultivate (Aethusa Cynapium) ; cucută mică. — Variante: (regional) pătrînj6] (pami'II.E, A. R. 197, jarnîk-bîrseanu, D. 332), petrînj61 (pamfilk, a. r. 197), pitrinjel (şez. xv 102), petrinjM (pamfile, a. r. 197, şez. m 159), pctrunj61 (i. ionescu, m. 357), pintrejfil (sbiera, p. 14), pitrenjăl (şez. ii 181) s. m. l’ĂTJtteS, -Ă, pătrunşi, -se, adj. Mişcat, emoţionat, impresionat. Dragomir (foarte pătruns) : Ioane !. . ■ cara-giale, o. I 266. Scumpă Moldovă!. . ■ Lasă-mă a plînge-ranele tale, Căci pînă-n suflet mă simt pătruns. AI.EC-SANDRI, P. A. 98. PĂTRUNZĂTOR, -OĂRE, pătrunzători, -oare, adj. 1. Care străbate adînc, care răzbate. Frig pătrunzător. Umezeală pătrunzătoare, a Parfumul de cracatiţă plutea pătrunzător şi fără sfîrşit în aerul răcoros al înserării. IBRÂII/EANU, A. 121. 2. Cu sonoritate puternică; strident. Glasul lui era ursuz şi pătrunzător ca şi faţa-i veşnic încruntată. RE-breanu, R. 1127. (Adverbial) Strigă tuturor pătrunzător. GALACTION, O. I 199. 3. (Despre ochi sau despre privire) Scrutător. Ochii mici.. . erau strălucitori şi pătrunzători, dumitriu, n. 5. Madqla plecase ochii sub privirea din nou pătrunzătoare a Ruxandei Duhu. c. petrescu, A. 399. Despot... are minte coaptă şi ochi pătrunzători, Şi inimă-ndrăzneaţă, şi-nvăţătură multă, aeecsandri, T. II 98. ^ (Adverbial) Se uită pătrunzător la el. DUMITRIU, N. 45. 4. Care înţelege repede^ lucrurile, ager la minte, perspicace. Harnici şi dezgheţaţi cum sînt, plini de vioiciune, pătrunzători, au multe lucruri cu care se pot mîndri. sadoveanu, o. vn 279. Un om cult şi pătrunzător. . . ar fi putut prezice caracterul curentului literar ce trebuia să se manifesteze, gherea, st. cr. iii 34. 5. Care străbate adînc în inimă, în suflet; mişcător, emoţionant, impresionant. Impresia a fost aşa de pătrunzătoare, incit întreaga asistenţă era cu lacrimi în ochi. sadoveanu, E. 68. Nimic mai pătrunzător de auzit decît aria străveche a horei. GANE, n. I 66. Ce glas pătrunzător aud lîngă fîntînă? ai(ecsandri, X. îl 204. PĂTtJC, pătucuri, s. n. Pătuţ. Să vină în fiecare dimineaţă, păşind în vîrful picioarelor, ca Ungă pătucul lui de copil, cînd nu se îndurau să-i deştepte somnul. C. PETRESCU, î. H 81. FATUCEAN, pătuceîie, s. n. Pătuţ. Cite visuri frumoase am visat în pătuceanul ăsta! REBREANU, R. I 184. Dormea dusă pe-un pătucean îngust de seînduri. vr.AHUŢĂ, o. A. 1143. PATUIÂC, pătuiace, s. n. 1. Podea improvizată din seînduri, crengi etc. aşezată pe furci sau în copaci, la înălţimea celor mai de jos ramuri (care, în acest caz, o susţin) şi pe care se clădeşte nutreţul (în special cocenii de porumb) pentru vite, spre conservare. Pe malul Oltului. . . fiecare copac sau pom mai mare e un pătuiac. pam-Fii/E, A. R. 225. Finul strîns cu îngrijire şi aşezat în pătuiace. vivAHuyX, r. p. 53. 2. (Neobişnuit) Pat mic-(suprapus) şi rudimentar. (în forma pătuiag) Deasupra odăii noastre, ca un fel de patu-iag la care se poate ajunge pe o scară de lemn, odaia în care doarme jupîn Moţatu. STancu, d. 353. — Variantă : jmtuiăg s. n. ÎPĂTUIAG — 365 — PĂŢIT PĂTUIĂG s. n. v. pătuiac. PĂTfjl;, pătule, s. n. 1. Construcţie de scînauri sau ■de nuiele împletite, ridicată pe mai mulţi pari, la mică înălţime deasupra solului, servind la înmagazinarea şi păstrarea ştiuleţilor de porumb ; coşar (2). Femeia a fugit speriată, dindu-se după pătulul de porumb. SANDU-ALDEA, XJ. P. 186. Să cază ploile Cu găleţile, Să sporească grinele, Să umple pătulele. odoiîescu, s. ni 228. Măi, sărace, ■vreme rea, Ce stai tu-mpotriva mea, Că n-ai care ferecate Şi pătule cu bucate. ŞEZ. v 46. 2. Adăpost pentru găini, raţe şi alte păsări de curtc; coteneaţă. Se gindeau... la pătulele lor de porumbei. MACEDONSKI, o. in 94. Pot să prind şerpele din culcuş, cum ai prinde ă-ta un pui de găină din patul. creangă, o. a. 121. 3. Pat mic; pătucean. Ştia că [Ghcorghe Tatarul] trebuie să fie lingă odaie, intr-o despărţituri a lui sub streşină, unde îşi făcuse pătul. Sadoveanu, F. J. 251. [Mitrea] doarme acolo cu boii, pe un pătul de paie. id. M. c. 25. 4. Pat cald pentru răsaduri; răsadniţă, ha'adăpostul închisorii de trestie, după rînduiala grădinăriilor, erau pregătite pătulele pentru răsaduri. Sadoveanu, p. m. 223. 5. Un fel de pat aşezat pe pari în mijlocul apei, de unde pescarii prind noaptea peştele cu crîsnicul. G.. Pătuiac (1). 7. Platformă înaltă construită pe stîlpi sau în copaci, care serveşte pentru observarea vînatului şi pentru pîndă. 8. Numele unui joc popular. La sfîrşit căluşarii fac horă. Se iau de ciomege fi joacă patului. pamFilE, S. v. 68. PĂTULtiŢ, pătuleţe, s. n. (Rar) Pătuţ. I’ĂTULÎ, pătulesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre holde, iarbă etc.) A se culca la pămînt. Bucatele cad, se culcă. . ■ se pătulesc. i. CR. iii-225. PĂTULÎRE, pătuliri, s. f. (Regional) Acţiunea de a se pătuli; cădere, lăsare la pămînt. Grinele căzute se seceră anevoie, se iau după cum vine şi pătulirea, în răspăr. I. CR. iii 225. PĂTULlT, -Ă, pătuliţi, -te, adj. (Regional, despre iarbă, flori ,etc.) Călcat în picioare, culcat la pămînt. Miroasă iarba pătulită a sînziană ş-a sulcină. ANGHEL, P. 16. Mă dusei in grădiniţă, Găsii iarba pătulită, Şi puicuţa adormită. ŞEZ. viii 28. PĂTUBĂ, pături, s. f. 1. învelitoare călduroasă făcută dintr-o ţesătură deasă de lînă (mai rar de bumbac); cergă. Mitrea s-a culcat în paie şi s-a învelit cu pătura, sadoveanu, m. c. 60. Un. . . pat de scînduri, acoperit cu o pătură de lînă albastră. Fiijmon, c. 47. Cere pe negrul din grajd... înşeuat Cu şaua moldovenească, Cu pătura tătărească. TEODORESCU, P. P. 88. 2. Strat care acoperă sau înveleşte în mod uniform ceva. A căzut o brumă groasă, ca o pătură de zahăr alburiu, camil petrescu, u. n. 342. De pe păreţii-ngăl-beniţi Se dezlipeşte-n pături varul. GOGA, P. 19. Puse. . . o piele de bivol şi-o pătură de răşină, apoi un rînd de fuioare. reteganui,, p. m 22. •+ Fiecare dintre straturile sau foile suprapuse sau alternînd cu alte straturi sau foi; (Transilv.) foaie de aluat. Citeva pături de hirtie lipite una peste alta cu său de luminare topit pe lingă foc. creangă, A. 101. Roş e, măr nu e; pături sînt, plăcintă nu-i (Ceapa), gorovei, c. 66. E x p r. (De obicei în construcţie cu verbele « a aşeza », « a pune », « a lua », «a desface ») Pături sau pături-pături = în straturi succesive sau alternative. 3. F i g. (Urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Categorie socială, treaptă, strat. Mulţimea aceea răbdătoare şi cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare. BART, s. M. 25. Noi, cei din păturile de sus, am pus o grozavă greutate în spinarea ţăranului romîn. GHEREA, st. cr. n 17S. PATUItî, păturesc, vb. IV. T r a n z. A împături. îşi pătureşte rochia de mireasă şi celelalte straie... şi le aşterne pe fundul lăzii, sevastos, N. 340. PATURÎCA, păturele, s. f. Diminutiv al Iui pătură; strat, foaie subţire. PĂTURÎT, -Ă, păturiţi, -te, adj. împăturit. îşi apăsa mereu cu podul palmei vraful hîrtiilor păturile in buzunarul de la piept. C. PETRESCU, A. R. 9. Şeful se opri şi tampona cu batista- păturită fruntea brobonată de sudoare. BART, s. m. 88. PĂTtJŢ, pătuţuri, s. n. Diminutiv al lui pat2; pat mic (de copil). Fiecare [copil] are un pătuţ mic. SAIIIA, U.R.S.S. 135. PAŢÂNIE, păţanii, s. f. Întîmplare neplăcută, neaşteptată sau neobişnuită; pătăranie. Expuse cu mutră amărîtă şi glas plîns păţania copilaşului său. rebreanu, r. ii 94. + (La pl.) Peripeţii, aventuri. Pe cînd Abu-Hasan îşi povestea foarte aprins păţaniile, negustorul a pufnit de rîs. caragialE, p. 152. — Pl. şi: păţanii (reteganul, r. i 29). — Variantă : păţ6nio (ispirescu, i,. 226) s. f. PĂŢEĂLĂ, păţeli, s. f. (Rar) Păţanie, aventură. De ce să-ţi încurci tu o viaţă tînără cu păţeli trecute, să iei o femeie cu gînduri vechi? CARAGIALE, o. i 246. PĂŢÎNIE s. f. v. păţanie. PĂŢI, păţesc şi pat, vb. IV. T r a n z. 1. A da peste ceva neaşteptat, a i se întîmpla ceva neplăcut. Mi-e frică să nu păţim vreo ruşine. STANCU, D. 312. D-ta eşti de vină pentru toate cîte le-am păţit, caragiale, o. ni 83. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vreun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire, creangă, p. 87. De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. POP. E s p r. A O păţi = a intra într-un bucluc, într-o încurcătură mare, a da peste o belea. Mă aşteptam că ai s-o păţeşti odată cu lecţiile d-tale. rebreanu, R. i 242. Eeeil'. ■ . aşa-i c-am păţit-o? Care vra să zică, am casă şi nu-s stăpîn într-însa. at.ec-Sandri, T. i 326. Au mai păţit-o şi alţii, negruzzi, s. i 79. A 0 păţi CU cineva = a da peste cineva care-ţi poate veni de hac ; a-şi găsi beleaua cu cineva ; a i se înfunda cu cineva. A îi păţit multe = a fi trecut prin multe întîmplări sau necazuri; a avea multă experienţă. (Uneori urmat de o propoziţie consecutivă) Cc-ai păţit? = ce ţi s-a întîmplat, ce te-a găsit? Ce-ai păţit de eşti aşa de vesel? □ Ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca laptele o pată de pămînt galben? DEI.AVRANCEA, H. T. 135. <$> Intranz. Astfel păţi şi cioara, în rîs ea fu luată Şi cu un cuc nemernic de toate comparată. ALEXANDRESCU, p. 120. 2. A suferi, a pătimi, a îndura. Precît văd, ai să pafi multe în viaţa ta, mă băiatule, sadoveanu, m. c. 61. îşi spuse istoria şi ce păţi pină să ajungă la dinsele. ISPIRESCU, L. 8. Dacă dumneata ştiai romîneşte. .. nu erai să păţi atîtea nevoi, odobescu, S. m 193. <$>• Intranz. Unul face şi altul pate. — Prez. ind. şi; paţ. PĂŢlRE s. f. (Rar, învechit) Faptul de a păţi (ceva); întîmplare (nenorocită), păţanie. Groaza domni în Constahtinopol cînd se auzi de păţirea lui Sinan. BĂL-cescu, o. n 134. PĂŢlT1 s. n. Faptul de a păţi; păţire; experienţă. Asta mi-a folosit: umblatu şi păţitu, că acuma pot zice că nu mă tem de nime pe lume. C. PETRESCU, R. DR. 130. «$> Expr. Din păţito = din experienţă. — Formă gramaticală : (în e x p r.) păţite. PĂŢlT2. -Ă, păţiţi, -te, adj. Care a păţit, a suferit multe; trecut prin multe greutăţi; cu experienţă, încercat, I priceput. De felul lui, dascălul se ţinea drept om păţit, i PĂUN — 366 — pĂzrr trecut prin multe, gaian, z. r. 250. Oamenii cei bătrîni, păţiţi şi îmbiaţi prin lume, se pricep cîte la una, alta. SBiERA, r. 302. Crede-mă pe mine, cumătre, că-s mai bătrîn, mai păţit, alecsandri, X. 1558. (în construcţie-cu verbul <' a fi ») Sînt păţită eu cu oamenii, de nici să nu mai aud de ei! rebreanu, r. ii 61. ^ Expr. (A fi) Stan păţitul — (a fi) om cu experienţă. Ia, păztţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe păreţi, că eu sînt Stan păţitul. creangă, p. 179. <6* (Substantivat) însă iar mă întorc şi zic: tot păţitu-i priceput. creangă, o. a. 63. Iar Codreanul priceputul, Priceputul şi păţitul, Din gură-aşa grăia. aleCSANDri, p, p. 90. PĂUN* păuni, s. m. Pasăre mare domestică din ordinul galinaceelor, cu penajul strălucitor, albastru-ver-zui, cu reflexe metalice; penele cozii, foarte lungi, se pot ridica şi răsfira ca un evantai (Pavo cristatus). Un păun îşi deschise coada ca un evantaliu şi pieri în umbră. anghel-iosif, c. b. 9. Zîna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră, Ce zburînd prin aer vine cu-a ei pene de păun. eminescu, o. IV 127. Se laudă păunul cu penele-i plăcute, negruzzi, s. îi 297. Expr. A se umfla în pene (sau a fi mîndru) ca un păun = a fi înfumurat, a se îngîmfa. A se îmbrăca în pene de păun = a se lăuda cu meritele altora. Pana păsării descrise mai sus. Flăcăi. . . cu păuni la pălării. ŞEZ, IV 135. (Cu sens colectiv) Peste masa largă' mişcă evantalii de păun. mace-donski, o. I 104. Podobeam o pălărie Cu pătin şi cu hîrtie. marian, o. ii 267. PAUNAR, păunare, s. n. (Regional) Locul unde se ţin sau se cresc păunii. în celar că mi-a băgat-o, în celar, în păunar. TEODORESCU, p. p. 20. PAUNAŞ, păunaşi, s. m. Diminutiv al lui . p ă u n. Şi-mi văzu d-un păunaş, D-un păun cu coada verde. PĂSCULESCU, ly. P. 51. Haide, mîndro. . . să fugim. . . Că noi bine ne lovim Şi la ochi şi la sprîncene Ca doi păunaşi la pene! Jarnîk-bîrsEanu, d. 57. F i g. (Termen afectiv pentru un tînăr frumos, chipeş, iubit) Trebuie să vie acuşi păunaşul tatii, alecsandri, t. i 352. Potera. . . întreba "de Gheorghiţă, Gheorghilaş, Tînăr, mîndru păunaş. PASCULESCU, L. P. 277. Păunaşul codrilor ~ nume dat unui haiduc legendar, tînăr, mîndru, voinic. Şi pe noi ne-a-ntîmpina păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor. ALEC-sandri, p. p. 24. PAÎJNA, păune, s. f. (Rar) Păuniţă. PĂUNĂ ÎIÎE s, f. (Rar) Mulţime de păuni. Ce de-a păunărie! marian, O. II 266. I'ĂUNÎL, păunei, s. m. Păunaş. Prin desiş ca frunza verde, Unde urma nu se vede. . . Şade-un mîndru păunei; Nu te-ai întilnit cu el'i ALECSANDRI, p. p. 399. tăunî, păunesc, vb. IV. Refl. A se împăuna. Eu nu pot citi romîneşte. — Cum? apoi dar ce înveţi tu?—Elineşte, am răspuns păunindu-mă. NEGRUZZI, S. i 4. Oamenii în minteni, cu mînecile suflecate, cu cordele la pălării fîlfîind în vînty se păunesc prin ograda măturată, russo, O. 123. PĂUNÎŢĂ1, păuniţe, s. f. Femela păunului. Cînd te văd mîndră-n portiţă, Parcă văd o păuniţă. marian, o. ii 264. PĂUNÎŢĂ2, păuniţe, s. f. Insectă cu aripile verzi, transparente şi strălucitoare, cu corpul lunguieţ (Calop-terix splendens) ; libelulă-verde. Erau libelule dintre acele cărora, pe alocuri, li se spune păuniţe. sadoveanu, a. L. 200. PĂZEĂ interj. (Familiar) Dă-te la o parte ! fereşte I atenţie 1 Păzea! Păzea că trece-n goană, Aleargă, Vîjîie ca vîntul. topîrceanu, p. o. 79. Păzea, don* locotenent! striga un sergent, aruncîndu-se la pămînt. D. ZAMFiRESCU, R. 265. PĂZÎ, pă zesc, vb. IV. 1. T r a n z. A sta de pază, a. veghea (pentru a ocroti de primejdie sau pentru a nu lăsa să se îndepărteze, să fugă). Avea vodă Ca-limah o iapă arăbească şi o păzeau slujitorii ca ochii din cap. sadoveanu, o. i 462. A rămas acasă să păzească lucrurile, c. PETRESCU, c. v. 298. Mihai-vodă nu se priveşte în Ardeal decît ca un guvernator, spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor. BĂLCESCU,. O. li 270. <> F i g. Pe verdele colinelor in terasă se înălţau-chiparoşii negri care păzeau cimitirele turceşti. BART, E. 44. Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin-întunericul nourilor, în aer era aur şi-n grădine miros şi-o-umbră adine viorie, eminescu, n. 57. (A b s o 1., în expr.) Doamne păzeşte! — a) (la origine invocare religioasă) dumnezeu să ne ferească; (astăzi cu valoare de exclamaţie) vai de mine! Doamne păzeşte... pe gura femeii ieşea o pară roşie. şez. i 247; I)) (folosit ca negaţie)-de loc, nicidecum. 2. R e f 1. A se feri de o primejdie, a se da în lături. Vrăjmaşul se păzea şi el destul de bine. ISPIRESCU, I,. 18. Cînd ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. CREANGĂ,. P. 31. De ce te păzeşti, de aceea nu scapi — adesea ţi se întîmpla ceea ce ai căutat să eviţi. A evita (să faci un lucru). M-am păzit să scot volumele din rafturi şi sa le răsfoiesc, sadoveanu, o. vi 432. Ieşiră, jenaţi că nu mai-găsesc nimic să-şi spună, simţind că amîndoi se gîndesc la acelaşi lucru, de care se păzeau să vorbească, vlahuţă,. o. A. nr 66. + (La imperativ, uneori cu suprimarea pronumelui reflexiv) Dă-te la o parte ! fereşte-te ! Păzeşte, că vine maşina. <$>■ Expr. Să tc păzeşti, Pîrleo 1 = bagă de seamă, ţine-te bine ! Rupînd-o d-a fuga să te păzeşti> Pîrleo, că îi sfîrîia călcîile de iute ce se ducea. ISPIRESCU, h. 361. (Tranz.; familiar) A lua (pe cineva) la treí păzeşte = a mustra, a certa pe cineva, a lua la zor. (Rar) A o lua la trei păzeşte = a o lua la fugă. Dolofanul cu ochi bulbucaţi şi sfrijitul cu ţăcăîie îşi primeau partea cuvenită [de lovituri], iar apoi, scăpaţi în înghesuială, o luau la trei păzeşte, pas, L. i 256. 3. T r a n z. A supraveghea pe cineva sau ceva. Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine, Ţi-ai găsit duşman în mine! coşbuc, p. i 138. Ba nu. Guliţă. . . mata şezi cu Luluţa de o păzeşte să nu facă vro nebunie, alecsandri, t. 1 208. o Expr. A-şi păzi gura (sau limba) — a tăcea sau a vorbi cu prudenţă. Asta nu vă priveşte pe d-voastră; ia mai bine păztţi-vă gura. creangă, p. 82. Duşmanii, duşmancele Nu-şi mai păzesc gurile, Nu-şi mai grijesc casele Răzimînd gardurile Să strice dragbstile. TEODORESCU, p. p. 317. + A pîndi, a urmări sosirea sau trecerea cuiva. 4. T r a n z. A respecta, a păstra, a împlini (o poruncă, un comandament, un angajament). Se silea să-i păzească cuvintele, ispirescu, i,. 42. Să-mi deie povăţ unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc, creangă, a. 127. 5. T r a n z. A se ocupa cu. . a-şi vedea de. . ., a se ţine de... Da Trofim? întrebă arţăgos Eftei Danilov. Trofim ce păzea? dumiTriu, p. f. 46. Apoi ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii măcar ceea ce vorbesc muritorii. CREANGĂ, P. 146. <^Expr. A-şi păzi treaba = a se ocupa numai de propriile sale afaceri; a fi prudent, rezervat. Mulţămindu-i frumos, vînătorii şi-au păzit şi de acuma treaba lor. SBiERA, p. 69. Ia, păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe păreţi, creangă, p. 179. A-şi păzi calea (sau drumul) = a-şi vedea de drum, a nu se abate, a nu se lăsa ispitit de alte interese. Nu e chip să-i faci cu buna Să-şt păzească drumul lor. coşbuc, p. i 226. Să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul. RETEGANUL, p. v 32. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana. PÁZÍRE s. f. Acţiunea de a (se) pâzi. PĂZÎT1 s. n. Păzire. Păzitui vitelor. PĂZIT — 367 — PE PĂZÎT2, -Ă, păziţi, -te, adj. I. Străjuit, supravegheat (să nu dispară, să nu fie furat, să nu fugă). Hoţ păzit. Vie păzită. 2. Apărat, ocrotit, ferit de. . , Păzit de greutăţi. Păzit de primejdii. PĂZITOR, -OĂRE, păzitori, -oare, s. m. şi f. Paznic. Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori şi doarme-11 văi, Iar păzitor pe vint îl are. coşbuc, P. I 48. (Numele de persoană e precedat de art. «alde») l-au înconjurat oamenii pe alde Uţupăr. stancu, d. 161. + (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STAXCU, D. 104. îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, c. petrescu, s. 129. Iaca, jupîneşică dragă, cum învaţă nevoia pe om ce să facă. creangă, p. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. (între substantiv şi prepoziţie se intercalează o determinare atributivă : adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut ? i=j [Crivăţ] vede intîia oară pe alt tînăir boier, sadoveanu, F. j. 121. Toţi au putut vedea pe tînăra nevastă. negruzzi, s. I 78. + (învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne. . . iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biată ţară. NEGRUZZI, s. 1 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. vi.ahuţă, o. A. 469. îşi alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumeşte o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat şi pe cel mai mic dintre băieţii lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. sahia, n. 50. Trezeşte pe mama. creangă, p. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepoziţional) împăratul. . . porunceşte să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. creangă, p. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Şi el — el vîrful mîndnt al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. eminescu, o. I 62.' (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. sahia, n. 101. Intrînd pe poartă, Grigore luga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, r. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lingă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge briul. coşbuc, p. I 261. (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv interca-lîndu-se între prepoziţie şi substantiv) Pasăre de la graniţă, N-ai văzut pe-al meu bădiţă? jarnîk-bîrseanu, d. 122. “O” (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar şi nearticulate) Doi copii cîştigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina şi pe frate-meu Ion. stancu, d. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi şi le trimise la locul lor. ispirescu, l. 7. Zi foarte aşteptată Şi scumpă in nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncaţi de oi. alexandrescu, m. 299. (In unele expresii, în care acţiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic şi e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepoziţional) Iute doboară pe cerbii fruntaşi cari veseli şi mîndri Coarne-ncrîngate ¿lăţeau, coşbuc, AE. 15. Leoaica mină, goneşte pe ciuta cea îngrozită, conachi, p. 269. Dar şi mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. jarnîk-bîrseanu, d. 206. Dă-mi pe roibul drăguleţ. AEECSANDRi, p. p. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (în unele expresii în care acţiunea verbală e reciprocă, de tipul:) Cui pe cui se scoate. Mină pe mînâ spală şi amîndouăi obrazul. .b) (Rar, prin atracţia unei construcţii prepoziţionale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de iirs şi pe frîu cu una de şerpe. sbiera, p. 41. Şcoala face pe omul om Ş-altoiul pe pomul pom. pann, la tdrg. c) (Rar, arătînd o tendinţă de personificare, de însufleţire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepţia pronumelui nehotărît « ce ») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mina ta şase săptămîni. ISPIRESCU, E. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, p. 9. -4- (Pronume de politeţe) De ce să te ţină minte pe dumneata ? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastră; ia, mai bine păziţi-vă gura! creangă, p. 82. 2. a) (Pronumele relativ « care ») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar, sahia, n. 24. Blestemul părinţilor, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, I.. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lingă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos, id. ib. 213. + (Rar> numeralul nehotărît « cîţi», « cîte », cu valoare de pronume relativ) Pe cîţi i-ati găsit, i-au minat spre curtea primăriei, stancu, D. 148. Nu mai sta din pocnit cit biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe ciţi îi întîlnea. creangă, p. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulţumi, jarnîk-bîrseanu, d. 374. b) (Pronumele relativ « cine ») Nu vin în sat numai veşti bune. Vin şi de celelalte. Ba că armata pîrjoleşte satele şi omoară lumea la întimplare, pe cine pun mîna gradaţii, ba că soldaţii nu vor să tragă în răsculaţi, stancu, d. 151. în ochii fiecăruia citeşti teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. Sahia, n. 51. Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. c) (Pronumele interogativ « care ») Pe care dintre ei să-l aduc ? — Pe care [basm] vrei să mi-l spui ? stancu, d.45. (1) (Pronurriele interogativ «cine») Pe cine să chem? beniuc, v. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut şi pe celălalt, stancu, d. 82. (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. 1=3 îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. <}■ (Pronumele demonstrative « cel », « acela » şi formele lor populare, în compunere cu pronumele relative «care ¡> sau « ce ii) Notarul Stănescu a făgăduit să-i înveţe să-şi scrie numele pe hîrtie, — pe acei care vor voi să înveţe. STANCU, D. 228. îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. sahia, N. 113. La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urît. eminescu, o. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. stancu, D. 428. Pe unul din ei îl cunoştea, sahia, n. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea. ispirescu, h. 5. Culegea la flori domneşti ■ . . Culegea şi nu-i plăcea. . . Pe toate le azvîrlea! jarnîk-bÎrseanu, d. 123. (Atestat şi în forma învechită pre) întrebă pre unii şi pre alţii despre scorpie. ISPIRESCU, i,. 9. E x p r. Unul po altul (sau una pe alta* unii pc alţii, unele pe altele) =reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alţii cu bîtele. STancu, d. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice, camilar, n. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, r. 7. 5. (Pronumele negative « nimeni » sau « nici unul») De un ceas te uiţi la toate fetele. Pe care ai ales-o? — Pe nici una. stancu, d. 360. N-am minţit pe nimeni, sahia, n. 68. III* Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subţiori pe a treia care tuşea şi picioarele i se împleticeau. CAMILAR, n. i 392. Doi sfanţi, doi sfanţi o mănuşă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2. a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e aşezat înaintea verbului, şi numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidenţiat, iar pe şase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. e x t. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convenţional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. înlocuieşte în polinom pe x cu a. 8. (Numeral distributiv) Făt-Frumos. . . cum punea mîna şi apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea şi astfel toţi' caii căzură. ISPIRESCU, 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat prin-tr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poţi ridica gard nou. îl întăreşti pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulţi care nu-şi găsesc pe cei aşteptaţi dau năvală în vagoane să-i caute, sahia, n. 51. foj (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Şi ţine-ascuns Sub ştrand picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. coşbuc, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînţeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, d. 29. A dat ordin ca ogarii împuşcaţi să fie aduşi în curtea şcolii. I-am tîrît cu cîrligul şi noi pe ai noştri, id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simţit pe-ale furierului reci. sahia, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, h. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume şi precedat de adverbul de comparaţie «ca». Oamenii. . . vin s-o vadă ca pe cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, d. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe-un călător. ispirescu, t. 5. Mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. creangă, a. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. Jarnîk-bÎrseanu, d. 110. ^ Loc. a d v. Ca pe el (sau pe ea, pe ci, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum.se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi şi mi ţi-i opri ca pe ei. ispirescu, I,. 107. Ercule dovedi pe acel dulău şi-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trînteşte baba în mijlocul casei, şi-o frămîntă cu picioarele, şi-o ghigoseşte ca pe dînsa. creangă, p. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (în 1 o c. prep.) Pc scama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roş. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, ruşinea va rămînea numai pe seama mea. odobESCU, s. ni 10. 2. în legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Şi noi avem o urgie. TEODORESCU, p. p. 105. 3. împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. cu Duşmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate ţin pe jnine-alean. jarnîk-bÎrseanu, d. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) în schimbul, pentru. Pe cuşma dumitale pot să-ţi dau şi o mie de lei. SBIERA, p. 274. Nu-ţi e de vînzare [furca], şi cit mi-i cere pe dînsa? femeie hai! creangă, p. 96. Ce-mi dai tu pe piele? teodorescu, p. p. 120. (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viaţă trecătoare pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare, alecsandri, p. ni 330. + (Cu nuanţă. temporală şi distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumeşte timpul de muncă) în schimbul unei munci de o zi, o (ună, un an etc. Zece lei pe lună; boiereşte te plătesc. STANCU, d. 463. Hai! cît să-ţi dau pe an, ca să te tocmeşti la mine? CREANGĂ, P. 150. C* Introduce complemente circumstanţiale. I. Urmat de un complement circumstanţial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acţiunea sau miş- carea are loc la suprafaţa sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleţi şi sălbăticiţi, sahia, n. 94. O căsuţă singuratică pe care era crescut nişte fnuşchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic. EMI-NESCU, o. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Şi te uiţi la noi cu drag? Jarnîk-bÎrseanu, d. 229. (Construcţia prepoziţională are funcţiune atributivă) Poartă coade pe spate. ^ (Cuprinde şi ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. c=j Moşneagul. .. pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi. creangă, p.'81. + (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva, a Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul, coşbuc, P. i 99. Mare noroc pe Gtividi! CARAGIAT.e, s. 124. [Fata babei] se alinta. . . lăsînd tot greul pe fata moşneagului. CREANGĂ, P. 283. Jurul, pe .diipă. Port cu ochii-n zări întune- cate Jugul vremii aspre pe grumaji. beniuc, v. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU,. 1*. 89. De. Şi-a spălat mîinile în vin şi le-a şters pe şorţul negru. STancu, d. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă, gorjan, h. i 4. Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruţa mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Şi te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Şi soarele pe răzoare. JARNÎK-bÎrseanu, D. 422. + De pe. în zadar a ta suflare... Şterge urma pe cărare, alecsandri, p, m 22. +■ (Construcţia prepoziţională, legată de un sens figurat, are funcţiune atributivă; cuprinde şi ideea de posesiune) Peste. Ţăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga ţară. beniuc, v. 87. 2. (în legătură cu verbe de mişcare; complementul arată suprafaţa pe care se desfăşoară mişcarea, într-o direcţie oarecare sau în direcţii diferite) Alţii coborîră pe albia Bistriţei la vale. sadoveanu, f. j. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri şi pe plajă. BART, e. 394. Pe-acelaşi drum de soare plin Veneau doi inşi. coşbuc, p. i 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMTNESCU, o. i 132. (Cu nuanţă instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ^ (Cu sens local şi temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăţia. ISPIRESCU, 16. 3. (în legătură cu verbe care denumesc o acţiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perişorul.. . îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, I,. 20. PE — 369 — PE Toarnă... toată apa cea din fîntină pe jăratec. CREANGĂ, v. 65. Părul ei. . . se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. negruzzi, s. i 145. 4. (în legătură cu verbe care denumesc o acţiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iaţco. . . putu vedea pe fereastră pe Jder. sadoveanu, F. j. 428. Dtnd pinteni calului, ieşi pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, I,. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoţînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. iii 12. + (Introduce o propoziţie atri-butivă cu sens local) Pe care. Se află şi o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. stancu, n. 489. 5. (Complementul arată direcţia sau ţinta unei mişcări sau acţiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta, a Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Intr-un tîrziu el a-ntrebat, Privind aşa pe deal, răzleţ: « Departe-ipînă-n sat? ». COŞBUC, P. 'I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo şi, cînd intră in bordei, ce să vadă? creangă, r. 11. C. (în legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spaţiu etc.) în, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică, fy Pe lume=în toată lumea, printre toţi oamenii. N-am pe nimeni pe lume. sadoveanu, F. j. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. coşbuc, p. i 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ispirescu, l. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanţă de aproximaţie, de neprecizie, indicînd un spaţiu mai larg decît cel arătat de construcţia fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ş-o mîncă focul pe-afară. jarnîk-bîrseanu, d. 457. Să spui lui Vrîncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-a-proape, In strunga de oi. auîcsandri, p. p. 2. <$■ Po acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? — Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara. . . pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-şi lasă, Toţi voinicii trag pe-acasă. jarnîk-bîrseanu, d. 289. 8. (în expresii şi locuţiuni) Pe acolo v. acolo. Pc aici v. a i c i. Pe aiurea v. a i u r e a. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra V. d e a s u p r a. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. 1 a t u r ă. Po do o parte,.., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Po dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. 1 o c. Pe sus v. s u s. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanţial de timp. I. în timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat, beniuc, v. 138. Pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete. creangă, p. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. E1IINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînţi seara pe lună? jarnîk-bîrseanu, d. 120. <$-Loc, a d v. Pe mîinc = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mine cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină, beniuc, v. 17. Pe mine să vii la mine la amiazi. RETEGANUI,, p. v 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Şedinţa s-a amînat pe mîine. <=i Aveţi de grije, însă, ca pe mîine dimineaţă strugurii să fie copţi. RETEGANUL, p. ii 54. <0* L o c. p r e p. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ţi pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, p. 115. (întărit prin « cam ») Iară cîndfu cam pe după miezul nopţii... se s'ctdă binişor, ispirescu, l. 377. Pe aproape do = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi. ■ . porneşte cu grăbire la locul ştiut. CREANGĂ, p. 303. Loc. conj. Pe cînd ... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari. . . care trăiseră acolo pe cînd balta avea peşte. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrţîind nişte care. CREANGĂ, P. 14 ; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care ştim munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum in huzur şi lenevesc, au să rabde. CAMII,AR, x. i 399. Jupîn Iaţco gemea.. ■ cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină. . să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. 4" I’e timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă in ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 161, 7/1. Ş-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani. creangă, A. 142. în. Era pin iarna. . ■ de la 49 ■ ■ . ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. caragiale, S. n. 41. + Spre, înspre. încet, încet, pe-nserate, s-au împuţinat drumeţii, caragiale, S. n. 254. Pe toamnă se pomeneşte cu un argat că-i aduce un burduşel de brînză. ISPIRESCU, h. 209. Tăind. . . o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămăşiţă au udat-o cu apă de mare. drăghici, r. 88. <£■ (în legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop şi nu s-a văzul nor. C. petrescu, R. dr. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... şi tot nu i-am spus. creangă, p. 122. 2. (Urmat de determinări care arată_distribuţia) în (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. Sahia, n. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ■$> (învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămînă etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea. . . pe fiecare zi o baniţă de jăratec. ispirescu, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. odobescu, S. iii 45. Le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfîrşit. NE-gruzzi, s. i 3. 3. (în expresii şi locuţiuni) Do azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. u r m ă. Pe veci v. veac. Po viaţă v. viaţă. Pe viitor v. viitor. Po vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanţial de mod. 1. (Cu sens local şi modal) Şi nevastă-sa, şi fetele umblau altădată desculţe, munceau pînă cădeau pe brînci. stancu, D. 41. Se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meşter ce direge, Pe furiş, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege, beniuc, v. 51. De dimineaţă a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tirguieli in oraş. c. petrescu, A. 277. Noaptea îşi întindea pe încetul tristul său hohot. NEGRUZZI, S. I 236. -t? (în construcţii corespunzătoare gerunziului) Nu ţi-a merge tot aşa, pe somn, pe mîncare şi pe bere. ALECSANDRI, T. 611. + în conformitate cu..., potrivit cu..., după. .. ; în baza. . . Am izbutit, măicuţă, să facem acum pe cheful spinului. CREANGĂ, P. 227. De-aş avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu ! auîcsandri, o. 63. Imbodolite în surtuce şi jachete croite nu pe măsura lor. negruzzi, s. i 105. Oraşele... constituindu-se pe principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂI,-cescu, o. ii 14. Eu pe deal, mindra pe şes, Ş-o cunosc numai pe trers. jarnîk-bîrseanu, d. 34. <0- (Construcţia prepoziţională are funcţiune atributivă) In zadar îl tot recheamă la regulament şi la deciziuni, cu speranţă că 24 astfel d-lor îi vor lucra un dicţionar pe placul d-sale. odobescu, s. n 333. <*> Expr. A rumîno (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voieşte (cineva). îndată o apucau de obraz baba şi cufiică-sa şi trebuiau numaidecît să rămiie pe a lor. creangă, p. 284. Dacă-i pe aceea ... = dacă-i aşa.. dacă aşa stau lucrurile. . . Nu fi-o da tata, iţi dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniţă, apoi eu pot să pun capăt necazului şi amărîdunii măriei-tale. CARAGIALE, S. N. 279. + Cu. Vlădica... l-o trîntit la butuc trei zile şi trei nopţi, numai pe apuşoară şi pe o mină de hrişcă. La TDRG. 3. (Complementul denumeşte o valoare de schimb) în schimbul, pentru, cu preţul, cu. De unde au ei atîtea avuţii. . ■ Dacă şi le-au cumpărat, pe ce şi le-au cumpărat? CAMiLAR, N. i 400. « Ţi-l duc eu!» [sacul]. — « Cum? ». — «Pe plată! ». coşbuc, P. i 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. . [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, I.. 266. Dă gînsacul pe o pungă, creangă, p. 43. 4. (Cu înţeles' instrumental, adesea şi local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Veşti mai mîndre ca-n poveşti A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul uşor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite, sadoveanu, o. i 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, o. i 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. jarnîk-bÎrseanu, D. 132. (în construcţii care denumesc limba ca mijloc de comunicare) în. Pe romineşte. a Sînt mecanic. Pe limba noastră de la fară, fierar. STAN CU, D. 366. 5. (Cu înţeles cantitativ; în locuţiuni) Pe atît(a) aau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila impărăţiei-tale m-a îngăduit p-atita. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Şi la baie mî-l ducea. Teodorescu, p. p. 477. Pe cît = a) (cu înţeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît Se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea], sadoveanu, F. J. 371. Pe cît ştiu, această armată şi-a creat singură. . . mijloacele sale de existenţă, odobescu, s. iii 578; b) (cu înţeles comparativ, mai ales în corelaţie cu pe atîta sau cu atîta) pe măsură ce, cu cît. Aii început a se ivi nişte nouraşi, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hobot întunecat, drăghici, r. 9. Pă cît se uita la dinşii, cu atît se umplea mai mult de bucurie, gorjan, H. i 59; c) (cu înţeles multiplicativ) încă o dată atît. . ., cît. Asta n-aş face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. creangă, p. 229. Mai na bani pe cît ţi-am dat. bibicescu, p. p. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. (în fracţii) Trei pe patru (scris a/4). 7. (Cu înţeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regitfîenie.CAMlLAR, N. I 371. (Construcţia prepoziţională are funcţiune atribu-tivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, s. ii, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (în expresii şi locuţiuni) A fi pe cale să ... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pc bază de ... v. b a z ă. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. 1 a r g. Pe neaşteptate v. neaşteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din cauza. (Cu nuanţă finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiţi voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanţă modală) îşi sleia toate puterile minţii pe certuri. vl,AIIUŢAf la TDRG. -f. în urma. Un profesor. . . era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pt> acest profesor enunţînd idei liberale, ghica, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanţial de «cop j la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a.. pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pt jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruţă şi te aşterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde, iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuţă de smochină Să mă duc la ea pe cină. jarnîk-bÎrseanu, d. 179. <)> (în construcţie cu supinul; de obicei exprimă o acţiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut, coşbuc, p. I 50. S-au adunat cu toatele... şi unde nu s-au aşternut pe mîncate şi pe băute, veselindu-se împreună, creangă, P. 34. VI. (în formule de jurămînt) Pe cinstea mea. ' Pe viaţa mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viaţa, stancu, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (învechit, construit cu « a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioşire. alecsandri, P. II182. Toate stau pe o schimbare, conachi, p. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat, alecsandri, p. p. 310. F. (în prepoziţii compuse.) De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulţi, de pe Argeş, stancu, d. 149. Cei doi muncitori nu plîng, îşi şterg de pe frunte sudoarea şi sîngele. sahia, n. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÎK-BÎRSEANU, D, 296. <0* (în construcţii atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini şi dădu şi ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi şoimul de pe stîncă Cum se-nalţă. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem şi mă întorc de pe o parte pe alta. stancu, d. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc ? sahia, N. 104; c) (modal) după. în zori de zi el a trecui Cu plugul pe la noi. Şi de pe bici l-am cunoscut, coşbuc, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe şes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, p. p. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Şi caii, stropiţi pînă pe spinare de noroi, par obosiţi, stancu, d. 418. Boierul. ■ . se azvîrle pe-un cal şi ţine numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, p. 159. Pe la v. 1 a. Pe lingă v. lîngă. — Variante: (regional) pă, (învechit) pre prep. PEĂNĂ s. f. v. pană1. PEBBÎNĂ s. f. Boală contagioasă a viermilor d* mătase, care se manifestă prin apariţia unor pete mici negre (ca piperul) pe suprafaţa pielii. PECENÎ G 1) -EĂGĂ, pecenegi, -e, adj. Referitor la pecenegi ; al pecenegilor. I’ECENÎ G 2, -EĂ GĂ, pecenegi, -e, s. m. şi f. Persoana care făcea parte din poporul nomad, de origine turcă, migrator în estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XI. PECETÂR 1, pecetari, s. m. Gravor de peceţi. PECETÂR pecetare, s. n. Pistomic. PECÎTE, peceţi, s. f. 1. Placă, în general de metal, cu mîner (sau uneori montată pe un inel), pe a cărei faţă liberă e gravată o monogramă, o emblemă, o efigie etc. şi care, aplicată cu ceară roşie sau cu tuş pe un act, pe o scrisoare sau pe un colet, dă acestora caracter de autenticitate şi integritate; sigiliu, ştampilă. Jder şua repezit cu degetele o pală de păr pe după urechea dreaptă şi a apucat cu stingă cartea domnească. I-a cunoscut pecetea. sadoveanu, F. j. 519. Punea d. Nae pecetea pe o bucată de hîrtie ori de mucava şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă. CARAGIALE, O. I 183. După ce-a scris logofătul, domnul iscăli şi muhurdarul pusi pecetea. negruzzi, S. i 306. <§> F i g, Ne e foame de frumuseţi, De cele limpezi, adevăratei Fără lăcatet fără peceţi, Luate din viaţă şi iarăşi date înapoi impliniU. DfîŞUU, G. 9. PECETIE — 371 — PECTINA 2. Semn imprimat (cu tuş sau cu ceară roşie) prin aplicarea unei peceţi (1). Nastasia a rupt cu înfrigurare peceţile. S-a făcut întîi palidă cetind. . . Mitrea o încredinţa că in scurt timp vine. sadoveanu, m. c. 194. Se-n-chină fi respectuos prezintă un plic mare galben cu cinci peceţi mari pe el. vlahuţă, o. a. i 211. Căpitanul luă cartea, ii rupse pecetea, o deschise şi citi. ISPIRESCU, h. 143. ^Eipr. închis (sau ferecat) cu şapte peceţi = cu neputinţă de aflat, de neînţeles, de nepătruns; de neatins, interzis. Taină ferecată cu ¡apte peceţi. C. PETRESCU, R. DR. 33. 8. F i g. (învechit) Rezoluţie, aprobare în scris întărită cu o pecete (1). Moghilă, să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan şi-au rămas fără pecetea domnească. dei,avrancea, a. 54. 4. F i g. Semn caracteristic distinctiv, trăsătură specifică (a unei persoane, a unui lucru, a unei epoci etc.); urmă, întipărire. Sufletul generaţiei care a înfăptuit Marea Revoluţie a fost frămîntat îndelung de cărţile lui Gorki şi a purtat pecetea nobilă şi de neşters a operei sale. bogza, M. s. 92. Subiectele ce va alege [scriitorul], felul cum le va lucra vor purta pecetea mijlocului social ce înconjoară pe artist. GHEREA, ST. cr. ii 70. De aice începe un şir de domni răi. .. oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului, pentru a fi călăii popoarelor. NEGRUZZI, S. I 274. — Variantă: pecdtie, pecetii (delavrancea, a. 141, CARAGIALE, o. i 183), s. f. PECÎTIE s. f. v. pecete. PECETLUI, pecetluiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A pune, a aplica pecetea, cu ceară roşie sau cu tuş, pe un act, pe o scrisoare etc.; a sigila, a ştampila. Ia plicul de pe mescioară, pecetluieşte-l cu pecetea de pe tăviţa cu căli-mările şi să pleci îndată la Focşani. Ghica, s. a. 48. Măi, bădiţă, de departe Mai -trimite-mi cîte-o carte, Dar nu o pecetlui, Ca s-o poci şi eu ceti. jarnîk-bîrseanu, d. 117. F i g. Tăcu, strînsă in necazurile şi amintirile fi mihnirile sale. . . Aceasta rostise tot, încheiase tot, pecetluise tot. c. petrescu, a. r. 51. 2. T r a n z. (învechit, cu privire la un act) A întări, a confirma prin aplicarea peceţii. Avem poruncă pecetluită De domnul Tudor şi iscălită, boixiac, o. 145. + (Azi f i g.) A confirma, a consfinţi, a întări un act, un legă-mînt etc. Te-ai dus la dragostea ta pecetluită cu logodnă. sadoveanu, o. vi 51. Vine să pecetluiască prietenia prin încuscrire. CARAGIALE, o, m 93. 3. Refl. F i g. (Rar) A se întipări, a se imprima (în minte, în memorie etc ). Veni in faţa noastră şi ne spuse următoarele cuvinte care se pecetluiră în mintea mea. GAKE, N. n 107. 4. Tranz. (în practica bisericii creştine) A încresta cu hîrleţul cele patru colţuri ale gropii înainte de a coborî coşciugul. Popa. ■ . cînta pe nas, pecetluind cu hîrleţul movili de pămint galben, străjuite de cruci cu căşti. Camii.ar, n. i 68. 5. T r a n z . A fixa, a înţepeni. Patruzeci şi şapte de ani am dus ţara cu noroc. . . Am s-o duc şi cînd voi muri şi după ce vor pecetlui piatra pe deasupra mea! dela-VRANCEA, a. 75. Ridicînd c-un braţ puternic piatra-n zid pecetluită, negruzzi, s. ii 60. PECETLUÎRE, pecetluiri, s. f. Acţiunea de a (s e) pecetlui. 1. Sigilare, ştampilare. 2. F i g. Confirmare, consfinţire, întărire ' a unui act, a unui legămînt. Şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurămintului. CREANGĂ, p. 207. PECETLUIT, -Ă, pecetluiţi, -te, adj. 1. închis şi sigilat, ştampilat. Mi-a dat un răvaş pecetluit către un negustor. Galaction, o. i 77. Patronul se ridică greoi de pe scaun, cotrobăi pe sub tejghea şi scoase la lumină o butelie pecetluită, bart, E. 327. Are să dea o scrisoare pecetluită, golescu, î. 50. 2. (în trecut) însemnat, stigmatizat, înfierat în semn de recunoaştere sau ca pedeapsă. Acest vrednic bărbat muri în Constantinopol, cu hainele pecetluite pe dinsul; trupul lui, supus de turci la această osîndă, fu adus in ţară şi inmormîntat în tinda mitropoliei de la Tîr-govişte. odobescu, s. i 254. A doua zi pînă în ziuă, Clu-ceru era pornit surghiun la Snagov cu cămaşa pecetluită pe el. ghica, s. a. 53. PECHINEZ, pechinezi, s. m. Cîine mic, cu botul scurt şi turtit, cu picioarele scurte, cu păr lung şi mătăsos, de diferite culori. PECI, peciuri, s. n. (învechit) Act oficial; autorizaţie de cununie. Mergi de-ţi scoate peciul... Te-oi cununa chiar eu. alecsandri, T. 1415. — Pronunţat monosilabic. PÎCIE, peciiy s. f. Came macră de vită, de oaie sau de porc. Vîrîse în dinţii rînjiţi un trandafir umplut cu tocătură rumenă de pecie şi de muşchi, dei^avrancea, S. 182. + Membrană care înveleşte măruntaiele animalelor; prapur. Se dau apoi deoparte... splina, pecia (învelitoarea de grăsime a măruntaielor). pamfilb, cn. 202. PECÎNGENE s. f. v. pecingine. PEClNGIKĂ s. f. v. pecingine. PECÎNGINE, pecingini, s. fi 1. Boală de piele, contagioasă, care se manifestă prin erupţii de băşicuţc (mai ales pe faţă, pe ceafă şi pe mîini) care, uscîn-du-se, formează o coajă ce produce mîncărime; spu-zeală. Dormea pe pămîntul gol. . . cu trupul fript din creştet pînă în tălpi de pecingine murdară. CARAOIAIJÎ, S. 76. F i g. Cîrduri de ciori — Neagră pecingine, Flori de funingine Zboară subt nori. topîrcEanu, p. 219. E x p r . A se întinde (sau a se răspîndi, a cuprinde, a prinde) ca pecinginea (sau ca o pecingine, ca pecinginile) = a se lăţi, a se propaga nestăvilit pretutindeni. Sărăcia, nevoile au cuprins ca pecinginea bătă- tura bordeiului fiecăruia, au ajuns pînă-n ceaunul şi-n aşternutul ţăranului, galan, z. r. 196. Limba patriei se împestriţa, formînd un gerg, ce se întinse ca o pecingine. negruzzi, s. i 278. 2. F i g. Porţiune de teren într-o semănătură (maî ales de trifoi), de pe care a dispărut vegetaţia din cauza unor plante parazite. Griul s-a ars, chircit, cu un singur nod in pai, rar şi cu pecingini goale în lan. C. PETRESCU, R. DR. 151. Pată de mucegai sau de murdărie (pe o clădire, pe un zid vechi). Nu vedea bolta gangului afumat, cu slute crăpături şi pecingini. C. PETRESCU, A. R. 25. N-am mai văzut atunci decît măreaţa realitate a splendidului monument, curăţat cu o minunată măiestrie de pecinginea uricioasă cu care îl năclăise secolii. . . de nepăsare. ODOBESCU, s. ii 502. — Variante: pecingină, pecingene (ardeleanu, d. 14), picingene (şez. vi 50), picinginc (contemporanul iv 505) s. f. PECIN GINÎ, pecinginesc, vb. IV. Tranz. (Neobişnuit) A umple, a acoperi cu pecingine. (F i g.) Rugii de mure pecijigineau marginile potecuţei, sandu-aldea, u. p. 105. PECIN GIN OS, -OÂSĂ, pecinginoşi, -oase, adj. Co pecingine, plin de pecingine. PECTÎXĂ, pectine, s. f. Substanţă organică răspîn-dită în vegetale, mai ales în unele fructe, şi care prin amestecare cu apă şi prin fierbere capătă forma unei gelatine; (la pl.) clasa acestor compuşi organici vegetali. PECTORAL — 372 — PEDEAPSĂ PECTORAL, -Ă, pectorali, -e, adj. 1. (Anat.) De la piept, al pieptului. Muşchi pectorali. <$■• Anghină pectorală v. anghină. 2. (Med.) Care se foloseşte în bolile de piept. Sirop pectoral. Ceai pectoral. PECIÎLIU s. n. 1. Sumă de bani pe care un condamnat o primeşte după ispăşirea pedepsei, pentru munca prestată în timpul detenţiunii; p. e x t. mic cîştig pus deoparte. 2. (Ist.) Sumă de bani cîştigată de un sclav sau de un soldat roman şi primită de el la eliberare; gratifi-caţie acordată unui sclav roman de către stăpînul său. — Pronunţat: -cu-liu. PECÎJM conj. v. precum. PECUNIAR, «Ă, pecuniari, -e, adj. Care constă în bani, referitor la bani; bănesc. Pedeapsă pecuniară, cu Eu m-am încurcat foarte rău în privinţa pecuniară. GHICA, a. 336. Erorile comise de un editor ce a avut în vedere mai mult irtzresul său pecuniar decît acel al ştiinţei, i. IONBSCU, m. 107. — Pronunţat: -ni-ar. PEDAGOG, -Ă, pedagogi, ~e} s. m. şi f. 1. Persoană cu o pregătire specială, care se ocupă teoretic şi practic cu munca didactică şi educativă; educator. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. iBRÎÎri.EANU, S. 151. 2* (în trecut) Persoană care supraveghea şi ajuta pe elevi la pregătirea lecţiilor, într-o şcoală sau într-un internat. Pedagogului i-a fost milă să-l deştepte fiindcă-l ştia bolnav, vlahuţă, o. a. i 103. 3. (în antichitate) Sclav instruit care însoţea şi învăţa pe copiii stăpînului la şcoală. Era un prunc la minte Şi trebuia să-l bată un pedagog cu vergi, De mîrşave deprinderi să-l poată dezbăra, negruzzi, s. XI 256. PEDAGOGIC, -Ă, pedagogici, -e, adj. Referitor la pedagogie, de pedagogie. Practică pedagogică. Institut pedagogic de învăţători = şcoală în care sînt pregătiţi viitorii învăţători. Institut pedagogic superior = institut in care se pregătesc viitorii profesori pentru învăţămîntul elementar. ^ Care corespunde cerinţelor pedagogiei, care respectă regulile pedagogiei.. Procedeu pedagogic. Tact pedagogic. PEDAGOGÎE, pedagogii, s. i. Ştiinţa care se ocupă cu metodele de educaţie şi de instrucţie a tineretului. Curs de pedagogie. Profesor de pedagogie. <$>• Facultate de pedagogie = facultate care pregăteşte profesori specialişti în pedagogie. + Metodă pedagogică. La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici şi a pedagogiei sale sumare, s-a adăugat moartea unora din copii. CĂIJNESCU, E. 30. . PEDAGOGISM s. n. (Rar) Mecanicism în practica pedagogică. Pedagogismul era stahia lui. negruzzi, s. i 206. PEDALĂ, pedalez, vb. I. I ntranz. A acţiona pedalele bicicletei pentru a o pune în mişcare. A coborît panta cu bicicleta fără să pedaleze. PEDALA, pedale, s. f. 1. Pîrghie de manevră sau de comandă acţionată cu piciorul, care: a) (la bicicletă, la maşina de cusut, la tocilă etc.) produce o mişcare de rotaţie; b) (la autovehicule) produce anumite efecte mecanice (debreiere, accelerare, frînare etc.). Bedros luă piciorul de pe pedala de viteză si apăsă cu talpa pe frînă. dumitriu, n. 272; c) (la războiul de ţesut) mişcă iţele; d) (Ia pian) modifică amploarea sunetelor. Infatigabila Frau Kunst, călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi. vxahuţX, o, i. m 11 ; c) (la orgă) introduce aerul în tuburile de rezonanţă ; î) (la harfă) efectuează recordarea instantanee. 2. Presă mică de imprimare, acţionată cu piciorul, cu care se imprimă de obicei biletele sau colile cu antet. 3. (Muz.) Notă joasă şi gravă cate durează, uneori, mai multe măsuri. (Metaforic) în glas i se aştern acum [Oltului] straturi de humă, melodioase, făcîndu-l să capete inflexiuni grave de orgă, deasupra cărora pedalele aşasă grelele lor perdele sonore de catifea, eogza, C. O. 139. + Compoziţie în care, deasupra basului, ca ton lung, se mişcă o serie de acorduri care nu stau în mod necesar în raport cu el. PEDANT -Ă, pedanţi, -te, adj. Cu pretenţii de erudiţie şi de maniere elegante; supărător prin tonul impunător şi prin minuţiozitatea exagerată. V. tipicar. Pricepea greu şi uita repede, hra vanitos şi pedant. C. PETRESCU, C. V. 99. Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tînăr. bart, K. 210. Un op pe care anii-l îngropară Subt comentarii sterpe şi pedante. TOPÎRCEANU, B. 90. <)> (Adverbial) începu să vorbească liniştit, stăruind pedant in concepţia lui. CAMIL PETRESCU, O. II 530. PEDANT2, -Ă, pedanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care face paradă de erudiţie; om meticulos peste măsură, tipicar. V. formalist, chiţibuşar. Graşi pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi, Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi in gunoi. MACEDONSKI, O. 1 97. Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari, eminescu, o. i 134. Dacă este ca neamul romin să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă şi formele şi stilul. RUSSO, S. 36. PEDANTERIE s. f. Pedantism. Nu trebuie confundată competenţa cu pedanteria şi excesul de erudiţie. CONTEMPORANUL, s. n, 1954, nr. 379, 1/3. PEDĂNTIC, -Ă, pedantici, -e, adj. (învechit) Pedant1. Profesorul rămase înlemnit. Sfîrşind, am' urmat în tonul pedantic cu care îmi vorbise el. NEGRUZZI, S. I 12. Ceea ce nu se preţuieşte, în Moldova mai cu seamă, sînt sistemele pedantice şi eronate, russo, s. 162. PEDANTISM s. n. 1. Paradă de erudiţie, minuţiozitate excesivă şi formală; pedanterie. Singurul lucru ce mă îngrijeşte este influenţa fatală bu?iului gust, ce poate să aibă pedantismul unui prost asupra unei generaţii întregi. ALECSANDRI, S. 12. Veacul al XVI, zis al Renaşterii, nu-i alta decît reacţia lumii în limbi, ştiinţi şi credinţi şi răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. russo, o. 56. 4- (în legătură cu stilul) Exprimare în termeni pretenţioşi, lipsită de conţinut, manifestare afectată prin cuvinte răsunătoare sau neobişnuite. Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, russo, o. 56. 2. Gravitate în chestiuni de mică importanţă, manie a ordinii exagerate. — PI.: (neobişnuit) pedantismuri (russo, s. 67). PEDEÂ, pedele, s. f. (Mold.) Lipie. PEDEĂPSĂ, pedepse, s. f. 1. Măsură de represiune împotriva celui care a săvîrşit o greşeală. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş-împărat. ISPIRESCU, r,. 42. Aici la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: «fală goală, traistă uşoară »; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decît asta nici că se mai poate! CREANGX, p. 320. + Sancţiune aplicată, potrivit legii, de o instanţă judecătorească cuiva care a săvîrşit un delict sau o crimă. PEDECUŢĂ - 373 — PEDICHIURĂ Trei ani de cînd îşi făcea pedeapsa, bart, s. m. 25. «$>■ Pedeapsă capitală v. capital2. Pedeapsă corporală v. corporal. Pedeapsă disciplinară v. disciplinar. 2. Suferinţă (fizică sau morală), chin; nenorocire, necaz, pacoste, urgie. Ţi-am adus, a urmat el, un căţelandru ■ ■ ■ L-am adus de departe într-o desagă a tar-niţei: am călătorit şi călare, şi tot scheuna din cînd în cînd scoţînd capul şi rugîndu-mă cu ochii să-l iert de pedeapsa la care l-am supus, sadoveanu, N. F. 14. Foaie verde de hămei, Maico, din copiii tăi, Toţi au casă, Toţi au masă, Numai eu 'trag la pedeapsă, jarnîk-bîrseanu, d. 180. PEDECtÎŢĂ s. f. v. pcdicuţu. I'EDÎL, pedeli, s. m. (Ieşit din uz) Aprod la tribunal. Pedelul a sunat cu mîna un clopot dintre acelea cu care umblă urătorii în sara de anul nou. SADOVEANU, n. F. 142. + Portar, om de serviciu la o şcoală sau la o universitate. PEDEPSI, pedepsesc, vb. IV. 1. T r a n z. A supune la o suferinţă fizică sau morală pentru o greşeală să-vîrşită, a aplica cuiva o pedeapsă; a sancţiona. Numai pe mine să mă pedepseşti, dumitriu, n. 121. Poporul are deci şi eroi care sînt creaţi anume să pedepsească prin umor, glumă, batjocură, tot ceea ce este potrivnic vieţii poporului. BEN1UC, P. 12. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav, creangă, p, 102. <$> Refl. pas. Toate se pedepsesc, c. petrescu, a. r. 49. El n-a făcut ceea ce a trebuit să facă şi pentru aceea se pedepseşte, reteganul, p. ii 60. + (Jur.) A sancţiona, conform legii, pe un delincvent sau pe un criminal; a condamna. Legile ţării noastre pedepsesc cu toată asprimea pe cei care aţîţă ura şovină, naţionalistă sau rasistă, lupta de clasă, 1951, nr. 11-12, 11. 2. Refl. (învechit) A se chinui; a suferi, a pătimi. Ofta în zilele toate, Pedepsindu-se într-însul. PANN, P. V. n 83. Au hotărit ca mai bine să moară ea decît să vadă pe fiul ei pedepsindu-se de foame. drăGhici, r. 27. PEDEPSIE s. f. (Popular) Epilepsie. La unia le umblau buzele, parcă erau cuprinşi de pedepsie, creangă, a. 84. PEDEPSIRE s. f. Acţiunea de a (se) pedepsi; condamnare, sancţionare, osîndire. Pedepsirea vinovaţilor. PEDEPSÎT, -A, pedepsiţi, -te, adj. Căruia i s-a aplicat o pedeapsă, care suferă o pedeapsă; sancţionat, condamnat, osîndit. Criminal pedepsit. PEDEPSITOR, -OAliE, pedepsitori, -oare, adj. Care pedepseşte. Omul medieval atîrna de persoana baronului feudal, de rege ori împărat. în religiune, d-zeul medieval a fost asemenea personal. D-zeu era sever, pedepsitor, puternic. Gherea, st. CR. II 315. Trecut-au pe aice cutremur sfărmător? Potop trimis din ceruri cu foc pedepsitor? Nici aprigul cutremur, nici flacăra cerească, Dar au trecut urgia şi ura omenească! ALECSANDRI, p. îi 87. PEDERAST, pederaşti, s. m. Homosexual. PEDERASTÎE s. f. Viciu practicat de pederaşti; homosexualitate. PEDESTRAŞ, pedestraşi, s. m. (în trecut, spre deosebire de călăreţ, călăraş) Ostaş din armata pedestră, care se deplasează sau acţionează pe jos ; infanterist, pedestru (2). Pedestraşii se aruncară asupra zidului cu atîta furie. . . încît garnizoana turcă nu avuse nici timpul, nici curagiul de a respinge turbatul asalt. HASDEU, I. V. 103. în sfîrşit venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, negruzzi, s. i 167. Patruzeci de călăraşi Cu cai de se sparg de graşi, Pedestraşi cincizeci şi nouă, Oast'e-nfocată şi nouă. teodorescu, p. p. 179. PEDESTRÎ, pedestresc, vb. IV. Refl. (învechit) A descăleca pentru a merge pe jos. în codru se pedes-treşte, pe cîrnp încalecă iară: Astfel este rînduiala oştilor la noi în ţară. hasdeu, r. v. 85. Pedestrindu-se moldovenii, pre obiceiul lor, a prins a săgeta pe. . . nemţi. BĂLCIÎSCU, o. I 125. ■ţ'Tranz. fact. [Ion-vodă] descalecă de pe cal, pedestreşte pe cazaci, grupează gloata cu infanteria. HASDEU, I. v. 158. înainte de a începe lupta, viteazul domn şi-au pedestrit toată călărimea, arhiva r. i 109. PEDESTRÎME s. f. (în trecut) Oaste care se deplasează şi luptă pe jos; infanterie. Alaiul se orîndui astfel: întîi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos. . . şi apoi călărimea. ISPIRESCU, I,. 197. Pedestrime la strîm-toare şi călărime la şes. hasdeu, r. v. 85. Pedestrimea moldovenilor se rînduia în gloate adinei, băixescu,o. 1125. PEDESTRÎT, -Ă, pedestriţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Coborît de pe cal; descălecat. La fiecare cinci oameni, unul a rămas cu caii; iar ceilalţi, pedestriţi, numai cu săbiile goale în pumn, au întîrziat un timp, ca să se puie în orînduială. SADOVEANU, F. J. 746. PEDESTRU, -Ă, pedeştri, -stre, adj. 1. Care merge, care călătoreşte pe jos. Străinul se prăvăli spre cal şi slugile lui pedestre îl aburcară în şa. SADOVEANU, o. vil 32. Aici iar pedestri trebui să trecem podul dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tuşile clavirului, negruzzi, S. i 194. <$■ (Adverbial) Tu pedestru (prectim din canoane) Trebuie să mergi o. Spiridoane. budai-delEanu, ţ. 137. + (Substantivat) Pieton. Pas cu pas, suflînd greu, pedeştrii treceau prin neaua măcinată, sadoveanu, o. vi 123. De-abia înserase, uliţele erau însă pustii. . . Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care strigau regulat « raita :>. negruzzi, s. i 15. + (Rar) Care ajută la mersul pe jos, care ţine de mersul pe jos; care se efectuează mergînd pe jos. Căci la un caz cumva de-ncurcă-tură, Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre Pe unde teafăr să purced afară, Utilizînd resursele-mi pedestre. TOPÎRCEANU, B. 96. în nici una din celelalte bătălii ale sale el nu se ştie să fi făcut un atac pedestru în persoană, hasdeu, i. v. 237. 2. (Mii.; învechit şi arhaizant, despre soldaţi, despre trupe etc.) Care se deplasează sau care acţionează (în luptă) pe jos. V. infanterist. în capul mulţimii pedestre, care înălţa în lumină săneţe şi coase, urmau boierii cei în vîrstă. SADOVEANU, o. vn 130. + (Substantivat, la pl. în forma pedestri) Pedestraş. Mihai. . . află că ardelenii erau treizeci şi două de mii de pedestri, cinci mii de călăreţi cu cincizeci şi trei de tunuri. ISPIRESCU, m. v. 28. în genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgeţile în valuri care şuieră,i se toarnă. EMINESCU, O. I 148. Iar pedestnd doborît în cumplita năpustire, Subt a calului izbire, A căzut şi a pierit! NEGRUZZI, s. II 82. — Pl. şi: pedestri. PEDIĂTRIC, -Ă, pediatrici, -e, adj. Referitor r» pediatrie, de pediatrie. PEDIATRÎE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor de copii şi cu tratamentul lor. PEDIATRU, pediatri, s. m. Medic specialist în pediatrie; medic de copii. PEDICEIi, pedicele, s. n. (Bot.) Mic peduncul care susţine frunza, floarea etc. PEDICELĂT, -Ă, pedicelaţi, -te, adj. (Despre plante, mai ales despre flori) Cu pedicel. PEDICH1ÎJRĂ s. f. Operaţie care constă în tăierea unghiilor şi a bătăturilor de la picioare. — Pronunţat: -chiu-ră. i PEDICHIURIST — 374 — PEIORATIV PEDICHIURÎST, -Ă, pedichiurişti, -ste, s. m. şi f. Profesionist care face pedichiură. PEDÎCUL, pedicule, s. n. 1. (Bot.) Picior care susţine un organ oarecare (la ciupercă, la licheni etc.). 2. (Zool. şi Med.) Parte îngustă şi prelungă care serveşte de suport unei tumori, unui organ sau (la insecte) anei părţi din corp. PEDICULĂT, -Ă, pediculaţi, -te, adj. Care are pedicul, cu pedicul. Ciupercă pediculată. PEDICULÎjZĂ s. f. Totalitatea manifestărilor morbide provocate de păduchi pe suprafaţa corpului. PEDICtJŢĂ, pedicuţe, s. f. Mică plantă tîrîtoare, ramificată, cu frunze dese, cu ramuri drepte terminate cu cîte un spic de frunze fertile cu sporange; praful galben (sporii) din sporange se întrebuinţează în medicină (Lycopodium ciavatum); brînca-ursului. (Atestat în forma pedecuţă) Pedecuţa. . . numită şi brînca-ursului, e 0 buruiană mică şi face flori gălbioare. ŞEZ. xv 102« — Variantă: pedecuţă s. f. PED1GRÎU s. n. Genealogia unui animal domestic de rasă (mai ales a unui cal de curse); documentul care arată originea unui astfel de animal. PEDIOGKMîZĂ s. f. (Biol.) Formă de înmulţire a unor insecte prin ouă nefecundate care se dezvoltă par-tenogenetic în corpul larvei. PEDI05IÎTRU, pediometre, s. n. Aparat cu care se măsoară înălţimea şi greutatea copiilor mici pentru a-i {ine sub observaţie. PEDOLOG1, pedologi, s. m. Specialist în pedologie1. PEDOLOGI pedologi, s. m. Specialist în pedologie2. Pedagog pedolog. PEDOLOGîC, -Ă, pedologiei, -e, adj. (Agron.) Relativ Ia pedologie2, de pedologie. Sarcina principală a ştiinţei pedologice este aceea de a studia măsurile care să conducă la continua sporire a rodniciei solului, adică a puterii acestuia de a satisface cerinţele vitale ale plantelor. SCÎnteia, 1953, nr. 2788. PEDOLOGIE1 s. f. Ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei, evoluţiei şi clasificării solurilor, cu cunoaşterea constituţiei fizice, chimice şi biologice a solurilor în ecopul stabilirii gradului lor de fertilitate şi posibilităţilor de ridicare a acestuia. PEDOLOGÎE2 s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu problemele pedagogice ale dezvoltării copiilor în funcţie de ereditatea acestora. 2. (Med.) Studiul caracterelor somatice determinate de factorii biologici, de ereditate. PEDOMÎTRU, pedometre, s. n. Aparat care înregistrează automat, indicînd numărul de paşi făcuţi pe o anumită distanţă. Vonea soldatul uitase să strămute dintr-o tunică în alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pedo-metrul... busola. C. petrescu, î. I 3. PEDÎJNCUL, peduncult, s. m. 1. (Bot.) Codiţa unei flori sau a unui fruct. Pedunculi glanduloşi. FLORA R.p.R. n 63. 2. (Zool.) Pedicul. 3. (Anat.) Numele unor protuberanţe ale creierului. în pedunculii cerebrali, care leagă bulbul rahidian de creierul mare, stnt centrii de coordonare a impresiunilor vizuale şi auditive şi a mişcărilor ochilor cu mişcările tuturor celorlalte părţi ale corpului, anatomia 200. PEDUNCULĂT, -Ă, pedunculaţi, -te, adj. (Despre flori şi fructe) Care are peduncul, cu peduncul. Flori... scurt pedunculate, relativ mari. FLORA R.P.R. n 83. PEFUGĂ vb. I v. păfuga. PEGAMOÎD s. n. Imitaţie de piele fabricată dintr-o ţesătură de bumbac sau de. in, acoperită cu un strat de nitroceluloză, umezită şi colorată cu anumite substanţe. — Variantă: pergamoid (c. petrescu, c. v. 172) s. n. PEGĂS s. m. 1. Cal năzdrăvan cu aripi din mitologia greacă; (azi f i g.) simbol al inspiraţiei poeţilor. Pegasul meu, aşterne-te la drum. Loveşte vajnic cu copita-n noapte, Să scapere seîntei din ea ca stelele! beniuc, v. 39. 2. Specie de peşte care trăieşte în Oceanul Indian, cu înotătoarele în formă de aripi, asemănătoare cu ale liliacului. 3. (Astron.) Numele unei constelaţii din emisfera boreală. PEGMATlT s. n. v. pegmatită. PEGMATlTĂ, pegmatite, s. f. Rocă magmatică pre-zentînd o largă cristalizare a mineralelor componente, întrebuinţată ca materie primă pentru extragerea micii, a feldspatului etc. — Variantă: pegmatÎt s. n. PEHJBLÎINDĂ s. f. Oxid natural de uraniu, care conţine şi mici cantităţi de alte substanţe radioactive. PEHLIVAN, pehlivani, s. m, 1. (Turcism ieşit din uz) Acrobat, scamator, jongler, saltimbanc. Pehlivanii arapi... ce-i adusese din ţara turcească făcură şi ei feluri de năzdrăvănii şi de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre, odobescu, S. I 136. înăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învirtelile şi strîmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti, filimon, c. 58. 2. Şarlatan, escroc, pişicher, chiulangiu, mincinos. Mare pehlivan! gîndi administratorul. Cum îl întorc şi-l sucesc> tot nu pot scoate nimic de la el! stănoiu, c. i. 35. Pehlivan făr* de ruşine! Tu ţi-ai bătut joc de mine; Iar de-acum te ţine bine C-a să fie rău de tine! ai^ECSâNDRI, T. 792. 3. Om glumeţ, mucalit, poznaş. Mireasa dă de spălat pe mînă mai întîi nunului ş-apoi socrului; şi în vreme ce mireasa le toarnă, cîte un pehlivan de băiat se alătură pe la spate şizmac! pe mîinile nunului cu nişte tărîţe, kuşte sau chiar cenuşă, sevastos, n. 257. PEHLIVĂNÎSC, -EÂSCĂ, pehlivăneşti, adj. (învechit) De pehlivan (2). Aici e curat crailîc pehlivănesc. La TDRG, PEHLIVÂNÎE, pehlivănii, s. f. 1. (Turcism învechit) Acrobaţie, scamatorie, jonglerie ; bufonerie. 2. Şarlatanie, înşelătorie, escrocherie ; p. e x t. intri-gărie. Cinste faţă de alegători! Aceasta să urmărim. Nu e nevoie de supralicitaţie şi de pehlivănii. C. PETRESCU, î. Ii 137. Ai să-mi dai samă de pehlivăniile tale. . . ai cercat să mă strici cu Florica pentru ca să tragi cenuşa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 3. Poznă, ştrengărie, păcăleală, ghiduşie, Trufan-daki? ciocoi. . . făcînd pehlivănii, pentru ca să rîdă boierii. AI• Pelin alb =» plantă asemănătoare cu cea descrisă mai sus, de dimensiuni mai mici, cu frunze albe păroase; creşte în locuri însorite şi uscate (Artemisia austriaca). Pelin mic — peli-niţă. + F i g. Durere, amar, jale. Dar tu, fetişcană de făurar Tu n-ai apucat să deprinzi altă şcoală Decît slugăreala pe la uşa bogatului, Mătrăguna ocărilor şi pelinul oftatului. DEŞi.iu, G. 53. De amar şi de pelin Bietu-mi suflet este plin. La hem 993. PELINARIŢĂ — 376 — PENALITATE 2. (Uneori în forma pelin de mai) Vin cu gust amărui, obţinut prin tratarea lui cu pelin (1). Am scris lui Costică să ia seama la pelinul cel faimos, să nu-i isprăviţi pînă vin şi eu. caragiai/e, o. vii 202. Mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 255. Mihnea mergea şi gusta din bute în bute... pelinurile stifoase şi profire, ţuica de prune şi de drojdii. ODOBESCU, s. I 84. PELINAMŢĂ, pelinariţe, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, înrudită cu pelinul; frunzele uscate sînt întrebuinţate de ţărani la aprins focul (Artemisia vtdgaris). Nici un amînar n-avea, Ori vreo dalbă peli-nariţă, Ori vreo mică iesculiţă, Ori vreo aşchie de ere- miniţă, Ca să-şi facă luminiţă. PĂSCUi^ESCU, i,. P. 171. TELINÂŞ, pelinaşe, s. n. Diminutiv al lui p e 1 i n. 1. v. pelin (1). (Poetic) Mă căznesc de este o vreme Să fac din pelinaş miere, El, pustiul, e tot fiere / BIBICESCU, p. p. 354. 2. v. pelin (2). Numai un rînd de pelinaşe, să ne dregem, ■şi cîte-o pîrjoală. c. petrescu, c. v. 59. PELINÁT, pelinate, adj. n. (Despre vin) Cu pelin, preparat cu pelin. Vinul pelinat... este o băutură sănătoasă. La TDRG. PELÎNCĂ, pelinci, s. f. (Regional) 1. (Mai ales la pi.) Bucată de pînză subţire în care se înfăşa copiii mici. V. scutec. Să-mi speli copilul şi pelincile lui. SBIERA, p. 291. [Copilul] ţi-l dau cu albie, cu pelinci, cu tot ce-i trebuie, şez. rv 230. Expr. (Despre copiii mici) A ieşi (sau a fi scos) clin pelinci = a depăşi, a trece de vîrsta alăptării. Copiii. . . au ieşit acuma din pelinci şi au început a se tîrîi dintr-un loc intr-altul. La Tdrg. 2. Compus: pelincilc-domnului = turte subţiri şi rotunde, îndulcite cu miere sau cu zahăr. Ciupiră din «pelincile-domnului», turte cu miere şi miez de nucă. SADOVEANU, O. II 126. — PI. şi: (învechit) pelince (russo, o. 90). PELIKÎŢĂ, peliniţe, s. f. Plantă erbacee, măruntă, înrudită cu pelinul (Artemisia annua). Sînt unii care, vara, adună peliniţă, o usucă, o freacă-n mîini... şi trag toată iarna, şi tuşesc pînă îşi dau sufletul. DEI*avrancEA, O. îi 287. PÉLFfA s. f. v. pieliţă. PELTÁT, -Ă, peltaţi, -te, adj. (Despre frunze) Cu nervurile care pornesc din mijlocul limbului. PELTEA, peltele, s. f. Dulceaţă făcută din zeamă de fructe fiartă cu zahăr, care se încheagă în formă de masă gelatinoasă şi transparentă. Un borcănaş cu peltea de gutui, făcută din toamna trecută, bassarabescu, s. n. 17. Le muş-truluia şi le învăţa. . . fierturi de fel de fel de dulceţuri: rodozahar, şerbeturi de trandafir şi de vişine, peltele de gutui şi de mere. ghica, s. 296. F i g. Vorbire sau scriere lungă şi prolixă ; poliloghie, vorbărie goală. — Variantă: (Mold.) beltoi (ai^Ecsandri, T. 13) s. f. PELTÍC, -A, peltici, -e, adj. (Despre oameni) Care rosteşte defectuos anumite sunete; care pronunţă «s» şi « z » în loc de « ş » şi «j » (v. c e p e 1 e a g, s î s î i t) ; (despre vorbirea omului) care prezintă acest defect. Vorbea repede, cu un imperceptibil accent peltic, czd Nu mă considera nimeni o fetiţă peltică şi străvezie, G, M. ZAMFI-RESCU, SF. M. N. II 194. Henrieta. . . prinse a vorbi cu ea [cu fetiţa] limba peltică a copiilor. D. zamfirescu, Ia tdrg. <$> (Adverbial) Vorbea moale, cam peltic, şi ochii umezi niciodată nu se ţinteau asupra omului, sadoveanu, o. vi 138. E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger... vorbeşte peltic, caragiale, s. 81. (Substantivat) Sub această rubrică se aşază « eserciţiele de pro- nunţare », făcute în ciuda copiilor, gîngavilor şi pelticilor. teodorescu, p. p. 258. PELTICARÎE, pelticării, s. f. Vorbire peltică. PELTICE ALA, pelticeli, s. f. Pelticie. PELTICI, pelticesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni peltic, a dobîndi o rostire peltică. Inima lui era acum cît un purice şi limba i se pelticise cu totul. La tdrg, PELTICÎE s. f. Defectul omului peltic. PELTINfiRV, -A, peltinervi, -e, adj. (Despre frunzele peltate) Cu nervurile care se împrăştie ca nişte raze de la centru spre circumferinţă. PELtJZA, peluze, s. f. Loc (într-o grădină sau într-un parc) cu iarbă deasă şi scurtă; gazon. + Parte a unui teren sportiv, rezervată spectatorilor şi situată în general la extremităţile acestui teren. PELVIAN, -Ă, pelvieni, -et adj. (Anat.; în expr.) Oase pelviene = oasele care formează bazinul animalelor vertebrate superioare. Prezentare pelviană = prezentarea fătului, la naştere, cu bazinul înainte. — Pronunţat: -vi-an. PEMBÎ adj. invar. (Turcism învechit) Roşu-deschis; roz. V. trandafiriu. Marea de spice galbene era mîncată, pe alocuri, de mici cîmpuri intrate în stăpînirea florilor de cicoare albastră, în a garofiţelor pembe şi în a muşeţelului galben şi alb. macedonski, o. ni 14. Frumoase farfurii: cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche şi altul pembe îngust pe buză. caragiaxe, m. 27. (Substantivat) Cerul intr-acolo lua foc; dintre nori, izbucneau vîltori galbene şi roşii. Cei a căror înfăţişare se schimbă de la o clipă la alta se tigheleau cu pembe. macedonski, o. in 48. PÎMING, pemingi, s. m. (învechit) Ban mărunt; gologan, pitac. PENAJ, penaje, s. n. 1. Totalitatea penelor unei păsări. I se ridicau furiile valuri-valuri, ca penajul curcanului, vornic, p. 206. Un cucoş [de munte] se roteşte jos. Flacăra primăverii lucrează în fiinţa lui, îl face să-şi desfăşure penajul, să-şi sticlească pieptul metalic, sadoveanu, v. f. 58. 2. Mănunchi de pene (colorate) servind ca podoabă la un chipiu de uniformă, la un coif etc. Soldaţii aveau chipiul cu penaj. . . arma, cartuşiera, sacul de pesmeţi şt bidonul. SANDU -A i Pendul . simplu = pendul alcătuit dintr-un corp de dimensiuni mici, atîrnat la unul dintre capetele tnui fir inextensibil şi subţire, astfel încît să se poată mişca în jurul celuilalt capăt, fix, al firului. 2. (Rar) Pendulă. Intră Constantin Lipan, confrun-tîndu-şi ceasul cu pendulul din perete, c. PETRESCU, c. v. 89. PENDULĂ, pendulez, vb. I. I ntranz. (Despre un pendul) A face mişcări oscilatorii (lente) ; p. e x t. (despre alte lucruri) a face mişcări (lente) asemănătoare cu acelea ale pendulului; a se legăna, a se pleca într-o parte şi într-alta ; a oscila. (F i g.) Peste valurile lui [ale Oltului] alte valuri de oameni au trecut, dintr-o parte în alta şi înapoi, pendulînd intre răsărit şi apus. bogza, c. o. 411. PENDULAR, -A, pendulari, -e, adj. Care are o mişcare ca de pendul; oscilatoriu, oscilant. Mişcare pendulară. PENDULĂRE, pendulări, s. f. Faptul de a pendula; oscilaţia unui pendul (sau a unui obiect asemănător cu un pendul) faţă de poziţia de echilibru; balansare, oscilare. Pendularea [scrînciobului] s-a micşorat. IBRXlEEANU, a. 123. PENDtJLA, pendule, s. f. Ceasornic, de obicei de perete, a cărui mişcare este reglată de un pendul. Pendula bătea răsunător, metalic, dumitriu, n. 52. Toate pendulele de aur şi de argint care se aflau în salon începură să bată miezul nopţii în acelaşi timp. bountineantj, o. 252. PENEĂG, peneaguri, s. n. (Mold.) Parte a ciubotei de deasupra călcîiului, în care se bate pintenul. Peneagul (partea de deasupra călcîiului), ca şi tureaica, este dintr-o singură bucată de cele mai multe ori. pamfile, i. C. 348. PENÎ1L, peneluri şi penele, s. n. Pensulă mică cu care se pictează. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pînză la fel, De-ai crede că e reflectată, anghei.-iosif, c. M. II 33. Nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateţă încoronau ochii ei negri ca mura. negruzzi, s. i 44. Pensie alimentară = sumă de bani (cantitate de alimente sau alte mijloace de întreţinere) hotărîtă de tribunal şi plătită unei persoane pe care cineva are obligaţia s-o întreţină (în special un părinte pentru copiii care au rămas, după divorţul părinţilor, la mama lor). 2. (învechit) Subsidiu. Mihai făcu a se propune pe de lături agenţilor împăratului... ca să i se dea bani pentru a ridica oşti şi aceleaşi pensii şi aceeaşi cinste de care se bucurase Sigismund Bathori. bălcescu, o. n 276. PENSIOARĂ, pensioare, s. f. Diminutiv al lui pensie; pensie mică. A rămas văduvă de tînără cu o pensioară de la bărbat şi n-a mai vrut să se mărite, ca să-şi poată îngriji de copil. CARAGIAI^E, o. n 335. PENSIÓN, pensioane, s. n. Institut particular de educaţie şi de învăţătură în sistemul educativ burghez, accesibil copiilor din păturile sociale înstărite. Fata cea mai mare a terminat pensionul şi stă acasă. C. PETRESCU, C. v. 109. Are copiii în pension la Iaşi. BOUNTINEANU, O. 282. Alesese drept profesor pe verişorul ei, care fusese crescut într-un pension din Iaşi. alecsandri, o. p. 56. — Variantă : (învechit) pansijn (ai^ecsandri, T. 1128, negruzzi, s. i 297) s. n. PENSI0NÁ, pensionez, vb. I. T r a n z. A scoate pe cineva din producţie, în condiţii determinate de lege, acordîndu-i pensia cuvenită; a scoate la pensie. Actorii sînt pensionaţi după 25 de ani de activitate, sahia, U.R.S.S, 157, + Refl. A ieşi la pensie. S-a pensionat din cauză de boală. — Pronunţat: -n-o-. PENSIONĂR, -Ă, pensionari, -e, s. m. şi f. 1* Persoană care a ieşit din producţie în condiţii determinate de lege şi primeşte pensie. Pensionarii au dreptul la asistenţă medicală gratuită. SCÎnteia, 1954, nr. 2868. Cînd ridica mîna, de sub tnînecă apăreau manşete rotunde şi tari. . . cum poartă pensionarii oraşelor de provincie din Franţa. c. petrescu, c. v. 278. (Adjectival) La a doua întîlnire a apărut într-o redingotă. . . de profesor pensionar şi ochelari cu şnur după ureche, c. PETRESCU, C. V. 278. Cel mai gălăgios şi mai amărît era colonelul pensionar Ştefănescu. REBREANU, R. II 222. 2. Cel care este internat într-o instituţie publică specială (mai ales de sănătate). Ceilalţi pensionari ai ospi-ciului, suiţi pe ziduri, priveau această scenă. BOGZA, C. O. 334. — Variantă: (învechit) pensionér (negruzzi, S. m 362) s. m. PENSI0NÁRE, pensionări, s. f. Faptul de a (s e) pensiona; scoatere (sau ieşire) la pensie. Pensionare în caz de bătrineţe. PENSIONÁT, pensionate, s. n. (învechit şi arhaizant) Pension. A trecut, de la învăţătura din casa părintească, în pensionatul francez, sadoveanu, E. 67. Agapiţa, de curînd ieşită din pensionat, are zestre de o mie galbeni venit pe an. negruzzi, s. i 72. + Timpul petrecut ca elev într-un pension ; viaţă de pension. După mai mulţi ani de pensionat, unde ea învăţă tot ce învaţă fetele la noi, bunica sa o luă acasă, negruzzi, s. i 109. PENSIONÉR s. m. v. pensionar. PENSIÜNE, pensiuni, s. f. întreţinere, constînd din locuinţă şi masă, pe care o primeşte cineva într-o casă particulară, în schimbul unei sume de bani; casă în care se dă unei persoane străine găzduire completă sau numai masă. Acuma ştiu de ce nu se mai opreşte autobusul la pensiunea Weber. sebastian, t. 25. PENSULA — 379 — PENTRU PENSULĂ, pensulez, vb. I. Tranz. (Rar, folosit .ji absolut) A întinde cu pensula pe o suprafaţă un strat •de vopsea, Iac, clei etc. Rotunjeşte oval unghiile, taie jpieliţele, lustruieşte, pensulează cu lac. C. PETRESCU, C. V. 259. + A badijona cu un dezinfectant. PENSULÁRE, pensulări, s. f. Acţiunea de a pen-•i u 1 a ; badijonare. PEN’SULÂŢIE, pensulaţii, s. f. Pensulare. PÉNSULÁ, pensule, s. f. Instrument alcătuit dintr-un «moc de fire de păr prins într-o coadă (scurtă) de lemn «au de metal, servind la întinderea vopselelor, a lacurilor ■etc. pe o suprafaţă sau la îndepărtarea prafului de pe o suprafaţă. V. penel. Dacă greşeai, lucrătoarele şi lucrătorii te spoiau cu pensula pe nas şi te certau, pas, z. i 270. Flacăra mistuieşte lucrările pensulei, tilharii jăfuiesc comorile, dar cînticul scapă in veci cu viaţă şi se strecoară printre oameni, odobescu, s. i 184. PENTAÉDRU, pentaedre, s. n. Poliedru cu cinci feţe. PENTAGÓN, pentagoane, s. n. Poligon cu cinci laturi. PENTAGONÁL, -Ă, pentagonali, -e, adj. (Despre corpuri geometrice) Care are feţele în formă de pentagon. Prismă pentagonală. + De pentagon, al unui pentagon. Scena înfăţoşează odaia Ameliei, care este de formă pentagonală. NEGRUZZI, s. III 176. PENTAGRAMĂ, pentagrame, s. f. Figură geometrică, !n formă de stea cu cinci colţuri. PENTAMÉTRU, pentametri, s. m. (în versificaţia greacă şi latină) Vers de cinci picioare, alcătuit din două emistihuri, fiecare de două picioare şi jumătate (doi dactili şi o silabă lungă). PENTATÉUC, pentateucuri, s. n. Partea Bibliei care cuprinde primele cinci părţi ale Vechiului Testament. PENTATLÓN, pentatloane, s. n. Concurs sportiv con-stînd din cinci probe diferite la care participă aceiaşi sportivi, clasamentul făcîndu-se prin totalizarea punctelor obţinute la fiecare probă. PENTATÓNIC, -A, pentatonici, -e, adj. (Muz.; în e x p r.) Gamă pentatonică = gamă de cinci trepte, care stă la baza muzicii populare chineze, tătare, scoţiene etc. Sistem pentatonic = sistem muzical care se bazează pe gama de mai sus. PENTELÉU, penteleie, s. n. 1. (Numai la sg.) Un fel de caşcaval făcut din laptele gras de toamnă. 2. Băţ cu care se bate laptele pentru a se alege untul. 8. Coastă înclinată, însă netedă, pe unde coboară oile la strungă. PENTÉLIC, -Ă, pentelici, -e, adj. (Numai în e x p r.) Marmură pentelică = marmură. statuară albă, fără vine, celebră în antichitate pentru frumuseţea ei. O vedeai Ungă bărbatul ei, tăcută, lină, fără nici un gînd pe fruntea ei de marmoră pentelică. gaulction, o. i 96. PENTICOSTALI, penticostare, s. n. Carte bisericească care cuprinde ritualul slujbelor dintre paşti şi duminica (ntîi după Rusalii. PENTÓDA, pentode, s. f. Tub electronic care conţine cinci electrozi (un catod, un anod şi trei grile), folosit ca amplificator de înaltă frecvenţă, ca amplificator de putere de joasă frecvenţă, ca tub oscilator etc. PÉNT11U prep. I. Exprimă un raport cauzal. 1. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din cauza. . ., din pricina. . ., datorită. . . Aşa din senin fi fără awlnt... se minia foc pentru toată nimica. HOGAŞ, DR. II 134. Ipate. . . era mihnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, p. 178. Stăptnitorul ce varsă in războaie pîraie de sînge pentru ambiţie. NEGRUZZI, s. I 31. -+■ De dragul... Pentr-o mindră cit o nucă Toţi feciorii se bursucă, Pentr-o mindră cit o ceapă Stau feciorii să se bată. jarnîk-bÎr-seanu, d. 434. Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca :« a se întrista *, « a mulţumi *, « a ierta * etc., sau după adjective ca :« recunoscător *, complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoştinţei etc. Harap-Alb rămine bucuros, mulţămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atita încredere nu am cum să-ţi mulţumesc. ODOBESCU, S. m 9. Cit am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, s. I 7. <0* Expr. Pentru puţin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulţumeşte cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în luino = cu nici un preţ. l’ontru (numele lui) dumnezeu, exclamaţie de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Staţi, staţi, [nu vă bateţi] pentru numele lui dumnezeu. AI.ECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanţial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărţeală pină aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu ? EMINESCU, O. I 137. E o vinturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NE-gruzzi, s. i 44. Expr. Pentru batirul cuiva = de hatîrul cuiva, v. h a t î r. Jupinul Ştrul aducea pentru hatirul călugărilor şi-a călugăriţelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatirul ei învăţ flautul. NEGRUZZI, S. i 76. + (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de. . ., în scopul de. . . Lăutarii îşi potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de ştire tuturor. . . că începe jocul. REBREA-NU, I. 25. Pe amîndoi i-a tras aţa la Bucureşti, pentru a îmbrăţişa cariera de copist. CARAGIAI.E, O. II 5. Şi satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici in ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lencvire şi altora. CREANGĂ, P. 329. în vederea..-. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci. EMINESCU, o. I 87. Lingă focul de nuiele Unde ard, jupiţi de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, p. ii 105. Se îmbrăca impodobin-du-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, s. I 27. In aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o şcoală, pentru alte lupte mai mari ce îi aşteaptă, bălcescu, o. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) în interesul..., în (sau spre) folosul. . ., în favoarea. . . ; în apărarea. .. Cearcă şi tu să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pînet. creangă, p. 187. Cela ce se bate pentru a lui ţară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cite stele lucitoare. La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNfK-BÎRSEANU, D. 398. <$• (în construcţii eliptice) Cincizeci de voturi pentru, şi două contra. Eu votez pentru. + (Potrivit) cu; de. Nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi. . . nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va răminea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. + (După verbe care exprimă un regret, o suferinţă) După. Vărsat-aţi lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARN fK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mindro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. -4- (După verbe ca: «a se îngriji *, « a purta grijă » etc.) De. Clucerul de pivniţă... se îngrijea pentru pivniţele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, o. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpina ei, decit de dinsa. DRĂGIIICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hirtie şi plic pentr-o scrisoare, sadoveanu, b. 35. Ce şuri şi ocoale pentru boi PENTRU — 380 — PENUMBRĂ. şi vaci, perdea pentru oi. • . făcute de mina lui Chirică cit ai bate din palme. CREANGĂ, f. 153. -4- Cu direcţia. . cu destinaţia..., de... A doua zi, duminecă, la şase dimineaţa, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia, caragiai^e, o. ii 194. (Ajută Ia construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu ?nica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigării. C. PETRESCU, î. I 3. Aici sînt nişte buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ,. P. 176. 4. Intră în compunerca numelor predicative. Acest răvaş e pentru tine, zise Iliescul. negruzzi, s. I 22. Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. + (Neobişnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ţi pune pentru durerea ochilor, drăghici, r. 115. III. (Exprimă un raport de relaţie) Cu privire la. . referitor la. . în legătură cu. . . De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi. . . AI,EC-SANdri, o. 169. Faţa lui roşie... arăta că pentru el viaţa n-avusese zile negre, negruzzi, s. I 58. ^ Loc, prep. Cît pentru = cît despre..., în ce priveşte. . . Cit pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lingă o frumuseţă. negruzzi, S. I 37. Cit pentru cheltuială . . . te voi împrumuta eu. • drăghici, r. 14. -4“ Faţă de. . . Pentru unii mumă, Pentru alţii ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalţi fiere. DEŞUU, G. 52. învăţătorul este pentru un tînăr aceea ce este şi grădinarul pentru pom. negruzzi, s. I 8. Omenia ce. . . afectează şi dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile. . . să nu ascunză gîndiri ambiţioase. BĂI,CESCU, O. II 271. 1Y. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanţial de timp. Bătrina ieşi iar pentru un răstimp, sadoveanu, m. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme, creangă, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingaşă simţire... Ţie numai, numai ţie Le închin pentru vecie, alecsandri, p. I 174. îmi robeşte inima Pentru-ntreagă viaţa. Jarnîk-bÎrseanu, d. 33. <$>-Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de faţă. 2. Introduce un complement circumstanţial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîţiva ani, vara. caraGiale, O. ii 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeaşi întrebare, id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensaţie, de echivalenţă sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele « a da », « a lua », « a lăsa », « a plăti », « a vinde », « a schimba » etc.) în schimbul. . . Nu cumva ai pofti să-mi tai viţica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, a. 57. Te aşteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase. . . pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. odobescu, S. iii 10, Vai, mîndruţo, gura ta Pentru multe nu o-aş da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÎK-BÎR-seanu, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele c a face », « a lucra », « a veni », « a sta » etc.) în locul. . ., în loc de. . . Sînteţi voi îngăduitori cu dînstd şi pentru mine. rebreanu, I. 72. Lăsaţi să vorbesc eu pentru toate. creangă, P. 9. Spune-mi ce voieşti a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. drăghici, r, 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncţie, construcţia fiind echivalentă cu o propoziţie consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă şi invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= \ncît nu poate fi expus. . .). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (~ încît poate fi expus. . .). VII. Formează conjuncţii compuse. 1. (Urmat de conj. « ca » şi de un conjunctiv) a) (Introduce propoziţii subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porţi în spinare. alECSANDRI, T. i 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creşteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoţii lemne de ars. negruzzi, s. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arşiţa soarelui. . . ş-au făcut o umbreală. drăghici, r. 57. b) (Impropriu, introduce propoziţii subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri. . . Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. c. petrescu, r. dr. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să ţiu nevastă fără zestre. CARAGIAI,E, o. ii 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. « că » şi de un indicativ) a) (Introduce propoziţii subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece^ din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de locr pentru că d-ta nu-nţelegi, n-ai idee de ce vorbeşti. CARAGiA^E, o. n 236. Tu, bădiţ* aşa-aigîndit Că eu, pentru că-s negruţăy Mă bucur să-ţi fiu drăguţă. jarnîk-bIrseanu, d. 234. (Introduce propoziţii cauzale) Din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spinului. . . pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîştiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac, negruzzi, S. 1 249. b) (După verbe ca « a mulţumi », « a se căi » etc., introduce propoziţii subordonate completive indirecte, cu nuanţă cauzală) începu să mulţumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, I,. 7. 3. (împreună cu pron. « ce ») a) (Introduce propoziţii interogative directe) Dacă ai ştiut că ai un bunic aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? creangă, p. 53. Dar pentru ce oraşul atît de strălucit Acum între oraşe e cel mai umilit? ai^exandrescu, m. 10. b) (Introduce propoziţii interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi ştiut el ce a zis şi pentru ce a zis să facem aşa. ISPIRESCU, L. 50. Şi atunci Harap-Alb se înfăţişează înaintea împăratului Roş, spu-nîndu-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume au venit. creanga, p. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. negruzzi, s. i 67. 4. (împreună cu pron. « aceasta » sau « aceea », introduce propoziţii coordonate conclusive) Deci, aşadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare. . . şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi şi ziceau clopotariul. CREANGĂ, p. 105. Ţara este liniştită. . . Pentru aceea obştia ne-a trimis pre noi, să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte, şi măria-ta să te întorci înapoi, negruzzi, s. i 139. Ştiu că d-ta îi eşti prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51. PÎiNŢIU, penţi, s. m. Cinteză. PENÎÎLTIMj -Ă, penultimi, -e, adj. Care precedă pe cel din urmă, care este înaintea celui din urmă. Am întîlnit-o. . . în penultima zi de curse. CAMii, PETRESCU, u. N. 135. Pemdtitnele frunze s-au scuturat pe-alee. ANGHHX-iosif, C. M. I 63. rENÎJMBRĂ, penumbre, s. f. 1. Zonă luminată mai puţin intens, cuprinsă între zona de umbră aruncată de un corp pe o suprafaţă şi zona luminată a acelei suprafeţe ; p. e x t. zonă slab luminată; semiobscuritate. Se zăreau oamenii prin penumbra blindă a unei nopţi limpezi şi calde. dumitriu, n. 262. Prin ierbile-aprinse Pe unde trecui, Amurgu-şi întinse Penumbrele Uu. porumbacu, a. 53. Atîrnase peste gîtul sticlei şi peste abajur un ziar împăturit în două, aşa încît comisia de judecată era într-o penumbră gălbuie. CAMiif petrescu, o. ii 563. F i g. Eroul întîm-plării povestite e un fel de Barbă-Albastră, ale cărui fapte trecute sînt abia schiţate. Tragediile din trecut rămîn în penumbră. ibrăii^Eanu, S. 36. 2. (Pict.) Zonă de trecere între lumină şi umbră. V. clarobscur. penurie — 381 — PERCEPE PENURÎE s. f. (Livresc) Lipsă a celor necesare traiului; sărăcie mare. Astfel vorbea bietul romîn de penuria ce roade poporul, încă denaintea groaznicului război de Ja 1848, intr-o ţară atît de mănoasă ca Ardealul. ODO-imscu, s. i 469. PEPENAŞ, pepenaşi, s. m. Diminutiv al lui pepene. PEPENARÎE, pepenării, s. f. Loc cultivat cu pepeni; bostănărie, harbuzărie. Bostănăria... se mai cheamă şi bostană... harbuzărie sau pepenărie. pamfii^e, A. R. 176. PÎPENE, pepeni, s. m. 1. Plantă erbacee din familia cucurbitaceelor, cu tulpina tîrîtoare, cu fructe comestibile ; se cultivă numeroase soiuri provenind de la două specii principale : a) (de obicei determinat prin « galben ») plantă originară din Asia tropicală, cu tulpina acoperită •cu peri aspri, cu fructul mare, oval sau sferic, avînd miezul (galben, alb sau verde) dulce, parfumat şi suculent (Cucumis melo) ; (Mold.) zemos ; 1)) (de obicei determinat prin «verde») plantă originară din sudul Africii, cu frunzele adînc crestate, cu fructul mare, sferic sau lunguieţ, avînd coaja verde şi miezul roşu (rar, galben), dulce şi foarte zemos (Citrullus vulgaris) ; harbuz, lubeniţă. Frica păzeşte pepenii, a Fata cea mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare cite un pepene ales de dinsa la masa împăratului. ISPIRESCU, i,. 150. Doi pepeni într-o mînă nu se pot ţine (= nu se pot face două lucruri deodată). <$• E x p r. Gras (sau învelit) ca pepenele (sau ca un pepene) sau pepene de gras (sau gras pepene) = foarte gras, durduliu, dolofan. La a zecea si, unde se scutură o dată calul şi se făcu frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o căprioară, ispirescu, h. 16. Baba nu ştia ce să facă de bucurie, că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învălit ca un pepene. CRKANGA, p. 78. A-şi ieşi (sau a scoate pe cineva) din pepeni (sau, rar, din pepene) = a-şi pierde (sau a face pe cineva să-şi piardă) răbdarea, a (se) enerva, a-şi ieşi (sau a scoate pe cineva) din fire. Dar ce eşti dumneata? Cine eşti dumneata? îşi ieşi de astă dată din pepeni beizadeaua. PAS, i,. I 39. La Oppler te-am trimis eu pe d-ta? strigă d. Geor-gescu scos din pepene, caragiale, o. ii 199. Chir Ianulea şi-a ieşit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleştaţi s-o pilduiască. id. o. iii 36. 2. (Regional) Castravete. l’EPENEĂ, pepenele, s. f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori mici, alburii sau roşietice (Tri-folium arvense). PÎPENIŢĂ, pepeniţe, s. f. Buruiană cu flori păroase; se pune printre frunzele castraveţilor ca să rodească. PEPENOl, pepenoi, s, m. Augmentativ al lui p e p e n e. pepenGs, -oăsă, pepenoşi, -oase, adj. (Rar) Rotund şi plin ca un pepene; gras, îndesat, durduliu, dolofan. Copiii lor cresc ca dolofanii, vînjoşi, sprinteni şi pepenoşi. nKI.AVRANCKA, S. 31. PEPINIERĂ, pepiniere, s. f. 1. Teren rezervat pentru înmulţirea şi formarea plantelor erbacee sau lemnoase pînă Ia transplantarea lor la locul definitiv (în grădini, livezi, parcuri etc.) ; pătul. în bazinul Petroşani există multe uscătorii de conuri de molid pentru extragerea seminţelor necesare pepinierelor silvice, probi,, geogr. i 127. -f-întreprindere care produce răsaduri, puieţi. O firmă uriaşă. . . bătută în doi pari ca firmele de seminţerii şi de pepiniere care se pot ceti din goana trenului la intrările oraşelor. C. PETRESCU, !. II 262. 2, (Rar) Crescătorie de animale de rasă. Pepiniere de păstrăvi. C. PETRESCU, C. V. 119. O pepinieră de cai buni. I. IONESCU, D. 192. 3. F i g. Instituţie, aşezămînt, organizaţie care pregăteşte un număr mare de oameni în vederea unei profesiuni, a unei activităţi; colectiv din care se pot recruta astfel de oameni. Această greşită direcţiune a făcut şi din gimnaziile noastre pepiniere de candidaţi la funcţiuni. ODOBESCU, S. II 55. PEPlT adj. invar. (Despre ţesături) Cu pătrăţele sau romburi mărunte de două culori, mai ales alb şi negru, alternînd între ele. — Variante : pepita (BART, e. 285 ; în Transilv. accentuat şi pepita), pipit adj. invar. PEPÍTA adj. invar. v. pepit. PEPITĂ, pepite, s. f. Bucată de aur nativ, cu forme neregulate şi de dimensiuni variabile, putînd atinge greutăţi de zeci de kilograme. PÉPLTJ, pepluri, s. n. Un fel de mantie scurtă fără mîneci, făcută dintr-o ţesătură uşoară şi prinsă pe umeri cu o agrafă, pe care o purtau peste tunică femeile în epoca antichităţii greco-romane. Peplul ii înfăşoară, ca un brîu, talia zveltă. odobescu, s. iii 55. — Variantă: péplum (tudoran, p. 349) s. n. PÉPLUM s. n. v. peplu. PÉPSIC, -Ă, pepsici, -e, adj. Care se raportează sau care ţine de acţiunea pepsinei. Studiul ultramicroscopio al digestiunii pepsice în mediu acid arată că granulele de albúmina se grupează şi formează blocuri coerente. MARINES CU, p. a. 46. PEPSÎNĂ s. f. Enzimă cu rol important în digestie, secretată de mucoasa stomacului vertebratelor şi conţinută de sucul gastric; în cantităţi mici, se găseşte şi în muşchi, sînge, lapte, urină, precum şi în unele plante carnivore. Sttcid gastric (stomacal) conţine acid clorhidric. Prezenţa sa este indispensabilă pentru digerarea albuminelor de către fermentul gastric, pepsină. ANATOMIA 113. + Medicament extras din mucoasa stomacală a unor animale (porci, oi, viţei), care se întrebuinţează, sub formă de praf sau poţiuni, în tratamentul diferitelor boli de stomac. PEPTĂNĂRÎŢĂ, peptănăriţe, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze scurte şi înguste, cu tulpina subţire terminată cu un spic asemănător unui pieptene (Cynosurus cristatus). PEPT0NĂ, peptone, s. f. (Mai ales la pl.) Substanţă organică sub formă de pulbere alb-gălbuie, cu miros caracteristic, cu gust amar-sălciu, solubilă în apă sau în alcool diluat şi asimilabilă de organismul uman. [Bacteriile] transformă albúmina frunzei într-o substanţă albu-minoidă mai puţin complexă, peptonă. marinescu, p. a. 40. PEPTURÂŞ, pepturaşi, s. m. (Omit.) Codroş. PER prep. (în legătură cu raportul dintre preţuri şi unitatea de măsură a mărfii respective) Pentru. . ., de fiecare. . . De ce aprobă ei 34 de lei per kilo grîu ? Galan, b. i 60. PERCAL s. n. (învechit) Pînză de bumbac deasă, subţire şi netedă. Mărfuri felurite: ■ ■ stambă, madipolon, chembrică, percal, chiriţescu, gr. 197. PERCALlXĂ s. f. (învechit) Pînză de bumbac fină, cu lustru, întrebuinţată la căptuşitul hainelor. PERCÉPE1, percép, vb. III. T r a n z. A reflecta în mod nemijlocit cu ajutorul simţurilor obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare. Ne putem închipui un om, care să fi ajuns la cele mai înalte margini ale cugetării abstracte şi totuşi să păstreze însuşirea de a percepe trandafirul cu toată frumuseţea lui, cu toate caracterele lui concrete şi individuale, gherea, ST. cr. i 223. PERCEPE2, percép, vb. III. T r a n z. (Cu privire la impozite sau taxe) A încasa. PERCEPERE — 382 — PERDEA. PERCEPERE1 s. f. Faptul de a percepe1; percepţie 1. Trebuie să vedem ce e actul perceperii, ce e percepţia din punctul de vedere al psihologiei moderne. GHEREA, ST. CR. m 230. PERCÎPERE2 s. f. încasare a unui impozit sau a unei taxe oficiale. PERCEPTIBIL1, -Ă, perceptibili, -e, adj. Care poate fi sezisat prin reflectare nemijlocită, cu ajutorul simţurilor şi al gîndirii. Foşnetul lanurilor de porumb, abia perceptibil, se întilnea in auz cu murmurul mării, bogza, M. s. 97. PERCEPTIBIL2, -A, perceptibili, -e, adj. (Despre impozite sau taxe) Care se poate încasa. PERCEPTIBILITÂTE s. f. Faptul de a fi perceptibil. PERCEPTIV, -Ă, perceptivi, -e, adj. Care e în legătură cu facultatea de a percepe, care (poate) percepe. Organ perceptiv. PERCEPTOR, perceptori, s. m. (în vechea organizare a finanţelor) Funcţionar al statului însărcinat cu încasarea impozitelor şi a taxelor oficiale. Şi-a văzut de gospodărie şi de oi; a vîndut brînză, a dat în mîna perceptorului vama şi birul, ş-atît. SADOVEANU, b. 75. Perceptorul se înţepeni in mijloctd odăiţei şi se uită împrejur cercetător. REBREANU, R. I 198. Căpcînii de perceptori se silesc şi ne vînd ţolicele pentru bir. sp. popescu, M. G. 66. — Accentuat şi: perceptor. PERCEPŢIE1, percepţii, s. f. Reflectarea subiectivă în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor realităţii obiective, care acţionează direct asupra organelor de simţ (în funcţie şi de experienţa lui anterioară) ; imaginea ca rezultat al acestei reflectări; facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare. Ţăranii. ■ ■ au simţul instinctiv al adevărului şi percepţia demnităţii omeneşti. SADOVEANU, E. 193. Percepţii multiple ale momentului îşi găseau în el răsunetul şi atenţia cuvenită. VLAHUŢi, o. a. m 64. — Variantă: percepţiune s. f. PERCEPŢIE2, percepţii, s. f. (în vechea organizare a finanţelor) Oficiu care încasa impozitele sau alte taxe oficiale. Faptul de a’ încasa impozite; percepere. (Atestat în forma percepţiune) Modul percepţiunii impozitelor. hasdeu, I. v. 46. — Variantă: percepţiune s. f. PERCEPŢIÎJNE1 s. f. v. percepţiei. PERCEPŢIÎJNE2 s. f. v. percepţie2. PERCHEZIŢIE, percheziţii, s. f. Cercetare făcută de procuratură sau de organele miliţiei asupra unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni sau la domiciliul acelei persoane pentru a găsi dovezi sau indicii de vinovăţie. Cu îndemtnare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihai, de la pieptt un portţigaret. C. PETRESCU, î. I 6. — Variantă: (învechit) pcrclleziţiune (GHICA, s. a. 148) s. f. PERCHEZIŢIONA, percheziţionez, vb. I. T r a n z. A supune unei percheziţii. înainte de-a pleca eu, trebuie percheziţionată casa încă o dată. popa, v. 127. — Variantă: perchiziţionâ (sadoveanu, o. vi 274) vb. I. PERCHEZIŢItJNE s. f. v. percheziţie. PERCHIZIŢION vb. I v. percheziţiona. PERCICA, percele, s. f. (Mold.) Zuluf de păr lăsat pe frunte; cîrlionţ. Smulge 3 fire de păr din perdea ta. La Tdrg. Ilenuţo de la Piatra, Cu perdea retezată, Ce-ai fermecat lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 333. PERCIUNAT, -A, perciunaţi, -te, adj. Care are sau-poartă perciuni. PERCltJNE, perciuni, s. m. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două şuviţe de păr (uneori lăsate lungi şi răsucite)-care se prelungesc lateral pe obraz, lîngă urechi, mai jos de tîmple. Mă supărasem că-mi răsucise puţin perciunii. G. M. zamfirescu, sf. M. N. ii 194. De cînd ai lăsat să-ţi crească-perciuni şi de cînd porţi caftan ? KMI.NESCU, N. 78. Perciunii mi se făcuse măciucă. ALECSANDRI, X. 22. PERCCRE vb. III v. parcurge. rERCUSltJNE, percusiuni, s. f. (Rar) Percuţie. Instrument de percusiune. PERCUTA, percutez, vb. I. Tranz. 1. A examina un bolnav lovind uşor şi repetat cu degetul în torace sal» în abdomen, pentru a-şi da seama, după sunet, dacă regiunea examinată prezintă o afecţiune. 2. A izbi capsa unui cartuş, a unui focos etc. cu percutorul, pentru a provoca aprinderea ei. PERCUTANT, -A, percutanţi, -te, adj. 1. (Despre proiectile) Care explodează la atingerea unui obstacol. Obuze percutante. 2. (Mine ; în e x p r.) Perforator percutant = perforator mecanic al cărui sfredel acţionează prin lovituri. PERCUTOR, percutoare, s. n. Piesă la armele de foc, care loveşte capsa cartuşului, pentru a produce explozia încărcăturii. PERCtJŢIE, percuţii, s. f. 1. Metodă pentru diagnosticarea unei afecţiuni, cu ajutorul sunetului obţinut prin lovirea înceată şi repetată cu degetul, a regiunii suspecte. 2. (în e x p r.) Instrument de percuţie = instrument muzical care produce sunete prin lovirea cu un ciocane) special a unei membrane, a unei lame, a unei plăci de metal, a unei bucăţi de lemn sau a unor coarde. Toba e un instrument de percuţie. 3. Izbirea capsei unui cartuş, pentru a provoca aprinderea încărcăturii ei. PERDAF, perdafuri, s. n. 1. Radere de jos în sus, în contra direcţiei în care creşte barba. Neagu Cioară avea obrajii învineţiţi de perdaful briciului şi de pudra aşternută pe ei. pas, i,. n 16. Corniştii din fruntea companiilor îşi îmbucau instrumentele cu încreţiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor, macedonski, o. m 26. • O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Şi şart! part! o pereche de palme fierbinţi peste urechile degerate, caragiale, o. i 326. + (Prin analogie) Două exemplare, două bucăţi din acelaşi fel de lucruri. Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui, răpede zvîrle nişte coşolină în căruţă, aşterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul între umere şi biciul in tnînă şi, tiva băiete! creangă, p. 114. Mult mi-e dor şi mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar in cea vale Cu-o pereche de pistoale, alecsandri, p. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părţi identice şi simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele şi desagii lor, aşteaptă acelaşi tren ca şi mine. Unul are o pereche de ochelari negri şi nu mişcă de loc. SAHIA, N. 24. Şi cum vorbeau ei, numai iaca întră şi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o păreche de cleşti în mină. creangă, p. 177. O păreche de pantaloni largi. . . putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. O pereche de case v. casă. O pereche de cărţi (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărţile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită, bart, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. ■ . trăiau bine şi nevasta nu ieşea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, I-. 285. Iubiţi! şi calea voastră va fi tot înflorită, Şi-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veţi trece pe pămînt. ALEC-SANDRI, P. I 156. (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMI-TRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. c. petrescu, s. 106. în ploaie de confeti saltă Părechile dănţuitoare, topîrceanu, b. 66. 4. Grup format din masculul şi femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. Grup de două animale de aceeaşi specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ca Ziduri vechi. Printre care umblă şoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, o. i 272. 5. Fiecare dintre cele două fiinţe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El păşea cu ezitare, luind seama la ce fac alţii, şi ascultînd instrucţiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mină şi-l conducea. VLAiruŢĂ, o. a. m 11. O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe cind a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pilc întreg PERECHIUŞĂ — 384 — PERFECT de pasări, pierzîndu-se-n opus. EMiNESCU, o. I 114. F i g. Eu eram chemată să şterg 25 l PERGAMENTOS — 386 — PERIE pata ce ea pusese pe pergamentul neamului şi să-i poleiesc din nou blazonul şters. ylahl'Ţă, o. a. ii 60, 3. (Şi în forma hirtie pergament) Hîrtie translucidă care nu lasă să pătrundă grăsimile şi umezeala, folosită la împachetarea alimentelor sau la închiderea ermetică a borcanelor de conserve. Casa se prefăcu intr-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala, luminarea de ceară intr-un cărbune plutitor in aer, cărţile in bejici mari de steclă la gură legate cu pergament. EMINESCU, N. 56. tergajientOs, -oâsă, pergamentoşi, -oase, adj. Care are aspectul sau consistenţa pergamentului. PERGAMOÎD s. n. v. pcgamoid. PERGAMÎJTĂ s. f. v. l)crgamotă. PERGHEL, pergheîuri, s. n. (învechit şi regional) 1. Cerc, circumferinţă. (Fig.) Zăreai acolo ochiuri de apă. Acestea erau şiroaiele, pergheîuri de apă încunjurate de gheaţă. SANDU-M.DEA, u. p. 36. L o c. a d v. în perglicl = în formă de cerc. Nu vă voi putea dar spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate d-a dreptul ori pieziş, în perghel sau în răscruce, odobescu, S. ii 266. Exp r. A da pergheîuri = a da tîrcoale. A lua la perglicl = a lua la ceartă. Numele unui joc de copii, constînd din-tr-un cerc desenat pe pămînt în care se aşază arşicele care trebuie doborîte. 2. Instrument (compas) folosit pentru măsurarea sau compararea grosimilor. 3. Partea concavă a unei bolţi; zidărie în formă de arc sau de semicerc. Aceste încăperi. . . răspundeau toate în horă, prin nişte uşi cu tocuri de piatră nalte şi înguste, aduse sus în îndoit perghel. odobescu, s. i 128. PÎRG0LĂ, pergole, s. f. Construcţie într-un parc sau într-o grădină, formată dintr-o reţea de grinzi de lemn susţinute de coloane pe care se ridică plante agăţătoare. Şedea. . . sub o pergolă de trandafiri, pe terasă, în faţa mării. CAMII, PETRESCU, T. II 96. periiidrOl s . n. Soluţie concentrată de apă oxigenată întrebuinţată în industrie ca oxidant şi decolorant, iar în medicină ca dezinfectant. PERIA, perii, vb. I. T r a n z. 1. A curăţa de praf sau de noroi, cu ajutorul unei perii. Am gătit caiete, condeie nouă, negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care îşi perie uniforma, freacă bumbii, curăţă armele în ajunul bătăliei, negruzzi, s. t 7.+- A netezi părul cu peria de cap. (R e f 1.) Fata dacă-mbătrîneşte, Nime n-o mai pomeneşte. . . Se spală şi se albeşte, Se perie, se găteşte, Cătră maică-sa grăieşte, iiodoş, p. p. 198. 2. A trece de repetate ori cu peria de fuioare peste fuiorul de in sau de cînepă ieşit din raghilă, pentru a-1 curăţa de cîlţi; a scărmăna, a pieptăna. O, tu, crai cu barba-n noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. EMINESCU, o. i 83. [Inul] îl bat, îl curăţă, îl meliţă, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. + F i g. A bate, a lovi. Peria pe Ileana c-o despicătură de lemn şi încă aşa de frumos, incit biata fată scotea neşte zbierete, de gîndeai că se prăpădeşte lumea. rETEGanul, p. iii 51. 3. F i g. A linguşi (pe cineva) pentru a obţine anumite avantaje sau favoruri. PERIANT, periante, s. n. învelişul floral al plantelor care este diferenţiat în caliciu şi corolă. — Pronunţat: -ri-ant. PERIAT1 s. n. Faptul de a peria; periere. Periatul cînepei. PLRIĂT2, -A, periaţi, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Curăţat cu peria; (despre fibre textile) curăţat de cîlţi. PERICĂRD, pericarde, s. n. Membrană seroasă care înveleşte inima. PERICARDÎTĂ, pericardite, s. f. Inflamaţie a peri-cardului. PERICÂRP, pericarpe, s. n. Partea din afară, învelişul unui fruct, adesea format din mai multe straturi. V. endocarp, epicarp. PERIClOS, -OÂSĂ, pericioşi, -oase, adj. (învechit) Pieritor. Numai darul de sus stîrpeşte în pustnic toate patimile pericioase. conachi, r. 287. 1‘ERIdtjiM:, periciuni, s. f. (învechit) 1. Pieire. Fură daţi periciunii cîţi se găsiră răspindiţi prin ţeară. ISPIRESCU, M. V. 14. Ucidere, execuţie. [Mihai] fu adus la locul periciunii. ispirescu, m. v. 7. 2. F i g. Prăbuşire morală, decădere, corupţie. Vă mină egoismul pe calea periciunii. NEGRUZZI, S. II 247. Şi îndată lăcomia cuprinzîndu-ne ■ . . uităm omenia, legea călcăm. ■ ■ şi aşa fiii periciunii ne facem, arhiva r. i 54. PERICLÂZ s. n. sg. Oxid de magneziu natural, cristalizat în sistemul cubic şi întrebuinţat la fabricarea unor produse magnezice refractare care rezistă la temperaturi de peste 2000°. PERICLITA, periclitez, vb. I. T r a n z. A pune în pericol; a expune pericolului, a primejdui. Iată dar o nouă şiră de stînci, printre care traducătorul cată să-şi • prefire vasul, fără de a-l periclita, izbindu-l prea tare de vreuna din ele. odobescu, s. ii 368. PERÎCOL, pericole, s. n. Întîmplare sau situaţie care pune sau poate pune în primejdie pe cineva sau ceva. De astăzi dimineaţă te caut... Un pericol te-ameninţă. alecsandri, t. ii 336. <$> Expr, Cu pericolul vieţii = punîndu-şi în primejdie viaţa, expunîndu-se. în tot timpul cit a fost proscris şi pribeag [N. Bălcescu] nu a lipsit un singur moment, pînă la moarte, de-a lucra pentru {ara lui cu pericolul vieţii şi al sănătăţii. GIIICA, s. 66. PERICOl’Ă, pericope, s. f. Pasaj din scriptură cuprin-zînd povestirea unui fapt, o parabolă sau o învăţătură. Pericopă evanghelică. PERICULOS, -OASĂ, periculoşi, -oase, adj. Care prezintă sau poate piezenta un pericol; primejdios, dăunător, vătămător. (Adverbial) Dihania de doctor. zicea c-ar fi periculos pentru el. EMINESCU, N. 82. FERIBOT s. n. sg. Silicat de magneziu şi de fier cristalizat, de culoare verde sau galbenă, cu luciu sticlos; serveşte ca materie primă în ceramică, pentru produse magnezice refractare. PERIDOTÎTE s. f. pl. Roci în care predomină peridotul. PERIDROM, peridromuri, s. n. Galerie acoperită care înconjură un edificiu, servind ca loc de plimbare. + Spaţiul exterior cuprins între peretele naosului şi colonada unui templu, înconjurat cu o galerie mărginită de coloane. perie, perii, s. f. 1. Obiect format dintr-o placă de lemn, de os, de metal etc., în care sînt fixaţi peri de animale, fire textile, de sîrmă etc. şi care serveşte la frecat şi curăţat diverse obiecte. Era bărbierit proaspăt, cu mustaţa tunsă şi ţepoasă ca o perie de dinţi, cu părul pentru moment domesticit de foarfece şi pomadă. C. PETRESCU, î. II 70. Ea scoase din fundul unei lăzi hîrbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă. EMrNESCU, N. 21. (în metafore şi comparaţii) De o parte şi de alta a drumului se ridicau pădurici dese, perii scheletice, vinete. DUMITRIU, N. 31. în mai dedeau micsandrele şi în iunie se îndesau ca peria la un loc cu rozetele şi verbinele, bassarabescu, v. 221. Arendaşul era vesel; meiul lui era încheiat perie şi făgăduia mult. sandu-aldea, d. n, 73. PERIER — 387 — PERIOADĂ 2. Unealtă sau organ de maşină, formată dintr-un suport pe care sînt fixate fire metalice, fire textile, fire de peri animali etc., folosită la netezirea şi curăţirea suprafeţei unui corp sau la înăsprirea suprafeţei lui. + Unealtă asemănătoare cu o perie (1), cu care se bate hîrtia aşezată pe un şpalt, cu scopul de a imprima pe ea textul; p. e x t. hîrtia pe care s-a imprimat textul. + Piesă conductoare care asigură legătura dintre două organe de maşină, de aparat sau de instrument electric, care se pot deplasa unul faţă de altul. PERIÎR, perieri, s. m. Lucrător care se ocupă cu confecţionarea periilor sau a pensulelor. PERIERE, perieri, s. f. Acţiunea de a (se) peria; curăţire cu ajutorul unei perii de mînă sau acţionate mecanic. PERIIÎRIC, -Ă, periferici, -e, adj. (în opoziţie cu central) Care e situat la periferie, de la periferie, care ţine de periferie; mărginaş. Sistemul nervos periferic, o Străbătură un lung cartier periferic. VORNIC, I>. 127. F i g. Puţin important, secundar. PERIFERÎE, periferii, s. f. (Cu sens colectiv) Cartiere situate la marginea unui oraş. La periferie, unde unii vieţuiesc ca gunoaiele, s-au deschis ferestrele. SAHIA, n. 64. «0> F i g. li părea satul acela pierdut undeva, la periferia civilizaţiei, c. i'ETRKSCU, A. 318. + (Geom.) Curbă închisă care limitează o figură. PERIFRASTIC, -A, perifrastici, -e, adj. Exprimat prin perifrază. Expresie perifrastică. <0> (Gram.) Formă verbală perifrastică = timp al verbului, format cu ajutorul auxiliarului « a fi» urmat de participiul trecut sau de gerunziul verbului de conjugat. Formele « eram mergînd », « i-am fost spus » sint forme verbale perifrastice. PERIFRAZĂ, perifrazez, vb. I. I n t r a n z. (Neobişnuit) A parafraza. PERIFRĂZĂ, perifraze, s. f. Formă de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, în mod obişnuit, se redă printr-un singur cuvînt; grup de cuvinte care înlocuieşte un termen propriu. V. circumlocuţie. Cu mici perifraze, aceasta am arătat în articolul meu asupra criticii. CHEREA, ST. CR. II 12. PERIGÎU s. n. (în opoziţie cu apogeu) Punctul cel mai apropiat de pămînt de pe orbita unui astru. Perigeul lunii, + Epoca în care astrul se găseşte în acest punct. PERIHÎLIE s. f. v. perilicliu. PERIIIÎLIU s. n. Punctul cel mai apropiat de soare de pe orbita unei planete; momentul în care planeta trece prin acest punct. — Variantă: poriliilio (gane, n. i 221, macedonski, o. i 176) s. f. PERILÎMFĂ s. f. sg. Lichid care se găseşte între labirintul osos şi labirintul membranos al urechii. Vibraţiile se transmit labirintului osos, apoi în perilimfă; de aci, labirintului membranos. anatomia 232. PERIMĂ, pers. 3 perimează, vb. I. Refl. (Despre idei, concepţii, teorii) A se învechi, a ieşi din uz; a nu mai fi actual, curent; a se demoda, + (Jur.; despre un proces, un recurs etc.) A se stinge pentru nelucrare >n termenul legal, însă numai în faţa instanţei respective. PERIMARE, perimări, s. f. învechire, demodare, ieşire din uz. + (Jur.) Stingere a unui proces pentru nelucrare în termenul legal, însă numai în faţa instanţei respective; peremţiune. PERIMĂT, -A, perimaţi, -te, adj. învechit, demodat, ieşit din uz. Teorii perimate. + (Jur. ; despre un proces, un recurs etc.) Stins, anulat '(prin faptul că a fost abandonat de partea interesată). PERIMÉT, perimete, s. n. Frînghie de care sînt atîmater cîrligele folosite la pescuit. PERIMÉTRIC, -Ă, perimetrici, -c, adj. Care ţine de perimetru. PERIMJÉTRU, perimetre, s. n. 1. Lungimea liniei care mărgineşte aria unei suprafeţe. 2. Linie închisă care mărgineşte o suprafaţă (teritoriul unei localităţi, al unui cartier, al unei parcele etc.). .4-Teren mărginit de o linie închisă. PÉRIKA s. f. v. pernă. PERINDĂ, perind, vb. I. Refl. 1. A trece unul după altul, a se succeda. Se perindau unii după alţii norii cenuşii şi se buluceau deasupra Dropiilor, astupînd zarea amiezii, sadoveanu, m. c. 149. La tribuna decorată cu salcie şi steguleţe, s-au perindat, cred, mulţi oratori. Sahia, N. 20. Masa Marianei era chiar lingă scenă. Artistele se peri?tdau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe in treacăt. BART, E. 361. 2. (Despre gînduri, imagini etc.) A trece unul după altul prin conştiinţă, a se succeda în minte ; a defila. într-o secundă, i se perindară prin faţa ochilor mulţimi de intîmplări. Copoul cu tei plini de soare. . . sălile universităţii din Iaşi. . . lupte între studenţi. CAMILAR, N. I 72. ■if- Tranz. fact. (Neobişnuit) Zîmbind îşi perinda printr-o lumină de vis multe clipe ale trecutului, sadoveanu, m. 181. — Prez. ind. şi : (rar) perindez (anghel, PR. 66). — Variantă : părîndi (slavici, n. i 33, RETEGANUL, p. iv 61, contemporanul, v 482) vb. I. PERINDARE, perindări, s. f. Acţiunea de ase perinda şi rezultatul ei ; succesiune, trecere. A surîs ca după o glumă bine izbutită. Şi a privit mai liniştit perindarea străzilor şi a mulţimii. C. TETItESCU, R. DR. 107. Veneau din zori scîrţîind carele încărcate şi poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, aşteptind să-şi macine grăunţele. Era o perindare necontenită. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24, PERINÉU s. n. Totalitatea părţilor moi (organe şl ţesuturi) care închid abdomenul în partea inferioară. PERINÎŢĂ s. f. v. perniţă. PERIKÔC, perinoace, s. n. Bucată de lemn aşezată deasupra osiei, pe care se sprijină dricul ; scaun. Din lemnul de carpen se fac osii, perinoace. La TDRG. Păcorniţele colbăite atirnau pe sub perinoacele de dinapoi, aninate de osii cu cirlige de fier. HOGAŞ, DR. 284. PERINtJŢĂ s. f. v. pernuţă. PERIOADA, perioade, s. f. ]. Interval de timp în cursul căruia se desfăşoară un fenomen sau se petrece un eveniment ; fază, epocă, răstimp. Istoria oricărei limbi ne arată de fapt că într-o anumită perioadă a dezvoltării ei au funcţionat anumite legi, care cu timpul şi-au pierdut puterea, fiind înlocuite treptat cu legi noi. MACREA, F. 24. Perioada care a precedat anii 60 ai secolului trecut se caracterizează in Rusia prin sporul conştiinţei sociale, sadoveanu, E. 236. + Interval minim de valori ale unei mărimi variabile, după care se reproduc valorile unei alte mărimi care depinde periodic de prima. 2. Reunire de mai multe fraze, formînd un tot armonios şi dînd impresia de unitate şi echilibru. Hasdeu renunţă la perioadele ample şi bogate, la cadenţele oratorice ale lui Bălcescu. VIANU, A. p. 140. Fraza şi perioadele lui [Petru Maior] sînt mai grele la citit. RUSSO, s. 59. 25* PERIOARĂ — 388 — PERIŞOR 3. Idee muzicală relativ încheiată, formată, de obicei, din două sau mai multe fraze. 4. Timpul în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. — Pronunţat: -ri-oa-. — Variantă : pcridd (HASDEU, I. V. 213, ODOBESCU, S. II 75, ALECSANDRI, S. 12) S. n. PERIOÂRĂ, perioare, s. f. Diminutiv al lui p e r i e. PERIOD1 s. n. v. perioadă. PERIOD2, perioade, s. n. Menstruaţie. PERIODIC, -Ă, periodici, -e, adj. Care revine, care se repetă (regulat) după anumite intervale de timp. V. ciclic. Starea de robie, neagră a plugărimii. ■ . a şi pricinuit răscoalele periodice ale ţărănimii de la 1887, 1894 şi 190 7. sadoveanu, E. 52. Imensele abuzuri neregulate ale aristocraţilor izolaţi se prefăcură intr-un venit periodic al fiscului, HASDEU, I. V. 46. Publicaţie (sau, învechit, foaie) periodică (şi substantivat, n.) = publicaţie care apare regulat, la date fixe. Racocea. ■ . publică prospectul unei foi periodice, kogălniceanu, s. A. 37. Viaturi periodice = vînturi care-şi schimbă direcţia după un anumit interval de timp sau care bat cu regularitate într-o regiune, în anumite perioade ale anului. (Chim.) Sistem periodic al elementelor = sistem format din elemente chimice în ordinea crescîndă a greutăţilor atomice, dispuse în (şapte) perioade, astfel îneît după parcurgerea unei perioade se regăsesc elemente cu proprietăţi chimice asemănătoare. (Mat.) Fracţie periodică = fracţie zecimală în care, începînd de la un anumit şir, aceleaşi cifre se reproduc indefinit, în aceeaşi ordine. (Fiz.) Mişcare periodică = mişcarea unei particule care, după un anumit interval de timp, revine la aceeaşi stare de mişcare. — Pronunţat: -ri-o-, PERIODICITATE, periodicităţi, s. f. Revenirea, repetarea periodică a valorilor unei mărimi, a unui fenomen sau a unei acţiuni; proprietatea unui fenomen de a se repeta după un anumit interval de timp. Observind funcţiunea inimii, înainte de toate se evidenţiază periodicitatea regulată a contracţiunilor ei. ANATOMIA 50. <> Periodicitatea elementelor = repetarea proprietăţilor chimice, la e-Iementele chimice cu structură analogă şi număr atomic diferit, care formează un grup şi sînt cuprinse în aceeaşi coloană din tabloul periodic al elementelor. PERIODIZĂ, periodizez, vb. I. T r a n z. A stabili perioade în cadrul unei discipline cu caracter istoric, a împărţi pe perioade o ştiinţă socială. PERIODIZARE, periodizări, s. f. Acţiunea de a periodiza; stabilirea perioadelor în cadrul unei discipline cu caracter istoric. Studiul legilor interne ne ajută la periodizarea istoriei limbii. MACREA, F. 19. PERlOST s. n. sg. Ţesut fibros care înveleşte osul. Perivstul este agentul activ în formarea continuă a noii materii osoase, anatomia 139. — Pronunţat: -ri-ost. PERIOSTÎTĂj periostite, s. f, Inflamaţie a periostului. — Pronunţat: -ri-os-. peripATiync, -Ă, peripatetici, -e, adj. Care urmează doctrina lui Aristotel; care aparţine peripatetismului. PERIPATETIC IĂN, peripateticieni, s. m. Adept al doctrinei filozofice a lui Aristotel. — Pronunţat: -ci-an. PERIPATETH ÎSM s. n. Peripatetism. PERII* ATETÎSM s. n. Doctrina filozofică a lui Aristotel. PERIPLŢÎE, peripeţii, s. f. (Mai ales la pl.) Întîmplare sau serie de întîmplări şi incidente neprevăzute, impresionante, care intervin în viaţa cuiva; episod emoţionant într-o operă literară. După multe peripeţii, împreună cu al ţii y francezi şi străini, ne-arn salvat în Africa, unde se afla armata liberă, sadoveanu, p. m. 22. Au legat prietenie cu toate că~i despart atîtea: limba, neamul, învăţătura, peripeţiile din vieţile lor, atît de deosebite. C. .PETRESCU, a. 441. Gogu profită să se plîngăi iarăşi de peripeţiile călătoriei. Au avut trei pane de cauciuc şi două la motor. KEBREANU, R. I 156. PERIPLIZOiV s. n. (Grecism rar, numai în e x p r.) A lua (pe cineva) în pcrîplizon = a rîde de cineva; a lua în rîs. Atunci n-aţi mai lua atît de uşuratec în peri-plizon sentimentul la care s-a înălţat Todiriţă. c. petrescu, o. p. ii 235. PERÎPLU, periple, s. n. (Rar) Călătorie pe mare; navigare. în treizeci de ani de periple, am plutit mai mult poate decît. .. toţi corăbierii străbuni. M. I. caragiale, c. 94. PERISABIL, -A, perisabili, -e, adj. Supus stricăciunii, alterării. Mărfuri perisabile. periscOp, peris6oape, s. n. Instrument optic alcătuit dintr-un tub care are la una dintre extremităţi un ocular şi la cealaltă un obiectiv, ale căror axe sînt perpendiculare pe axa tubului, şi cîte o oglindă plană sau cîte o prismă cu refîexiune totală pentru abaterea în unghi drept a razelor de lumină; este folosit pentru observarea obiectelor aflate în spatele unui obstacol. <0* Periscop solar = periscop special cu care se fotografiază poziţia discului solar pe bolta cerească, faţă de orizont. PERISPOMfiN, perispomene, s. n. Accentul circumflex în limba greaca; literă purtînd acest accent. Toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni. . . căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte. NEGRUZZJ, s. I 3. PERISTÎL, peristiltiri, s. n. Galerie interioară sau exterioară formată dintr-un şir de coloane aşezate în lungul zidului care înconjură un edificiu, o sală sau o grădină; ansamblul acestor coloane. Planul, lipsit astăzi de peristilul sau tinda deschisă exterioară ce s-a dărîmat, oferă în adevăr. . . două corpuri principale, odobescu, S. I 389. + Galerie interioară în clădirile antice greceşti, formată din unul sau din mai multe rînduri de coloane aşezate în lungul unui perete la oarecare distanţă de acesta. + A doua curte interioară (închisă şi mărginită de portice) a clădirilor romane. PERÎŞ, perişuri, s. n. Loc în care cresc peri mulţi. Cînd este pe la periş, Se puse-n loc d-a curmeziş. mat. folk. -79. PERIŞOĂRĂ, perişoare, s. f. 1. (Mai ales Ia pl.) Gogoloaşe de carne tocată amestecată cu orez, folosite Ia prepararea unor mîncări. în fiecare zi se oprea la ciorba de perişoare şi la ciulamaua cu pui. PAS, z, I 269. 2* (Regional) Sarma. PERIŞOR1 s. n. Diminutiv al lui păr2. Perişorul subţire şi stufos îi cădea pe umeri in unde. ispirescu, l. 20. Găsi pe puiul vidrei. . . Cum îl găsea, De perişor l-apuca, Afară că mi-l scotea. TEODORESCU, p. p. 95. Feţişoara lui, Spuma laptelui.. . Perişorul lui, Pana corbului. AUiCSANDKl, p. p. 3, PERIŞOR2, perişori, s. m. Diminutiv al Iui păr ’. Perişor rotund în frunză, M-a muşcat mindrul de-o buză. marian, s. 77. Unde-ai fost, leliţă, unde?... — Colo-n jos la perişori, De-am dus apă la feciori, jarni'k-bîrseanu, d. 403. PERIŞOR3, perişori, s. m. Nume dat mai multor plante mici de pădure: a) plantă erbacee cu frunze delicate, Ia bază în formă de inimă şi cu flori mici (Circea alpina); b) plantă erbacee cu frunze lucitoare, rotunde, PERITEAG — 389 — PERMUTA dispuse în rozetă, cu tulpină, dvînd în vîrf flori albe (Pirola). PERITEÂG, periteaguri, s. n. Unealtă de pescuit constînd dintr-o legătură de 75-90 de cîrlige. PERITO.NÎU s. n. Membrană care căptuşeşte peretele cavităţii abdomenului, învelind (total sau parţial) cele mai multe dintre organele cuprinse în această cavitate. PERITONÎT s. f. Boală cauzată de o infecţie ivită Ia peritoneu. Ca toţi cei atinşi de peritonită, are mintea extrem de lucidă, camii, petrescu, u. n. 409. PERIÎJŢA, periuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui p e'r i e. Ana muia periuţa în cutia cu tuş, năclăia genele arcuindu-le in sus, se trăgea îndărăt şi revenea să mai adauge un strat. c. petrescu, c. v. 234. -4- F i g. (Familiar şi ironic) Linguşitor. 2. Segment al piciorului albinei, acoperit cu fire păroase. Această cercetare e cu atît mai îndreptăţită cu cit vedem şi înţelegem că artiştii nu au periuţe atît de fine la picioare ca să aleagă numai polen. IONESCU-RION, C. 38. — Pronunţat: -ri-u-, « PERJ, perji, s. m. (Mold.) Prun. Iconiţa cea săpată în lemn de perj din iatacul ei. La tdrg. PERJAR, perjari, s. m. (Mold., învechit) Cel care se îndeletniceşte cu cultivarea sau comercializarea perjelor; prunar. Scump mă ţine titlul de proprietar. — Scump, însă ia seama bine C-ai ajuns a fi perjar. alf.csandri, T. 271. PÎRJĂ, perje, s. f. (Mold.) Fructul perjului; prună. Gonesc trei ceasuri după o cioară, cu puşca in mină, fiindcă le-a furat o perjă. c. petrescu, o. p. i 232. Alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo peste hotar. CREANGA, A. 72. Perje suit: albe varatice, albăstrii varatice şi albăstrii tomnatice. ŞEZ. V 69. PERJĂRÎE, perjării, s. f. (Mold., rar) Livadă de perji; prunărie, prunet. (în forma perjerie) Nu pot [lăsa mai ieftin]. . . moşioara mea de baştină, cu perjerie. ALECSANDRI, T. 270. — Variantă : perjerie s. f. PERJERÎE s. f. v. perjărie. PERJOR s. n. v. sperjur. PER JURIU s. n. v. sperjur. PERLAT, -A, perlaţi, -te, adj. împodobit cu perle sau avînd strălucirea perlelor. PERLATA adj. f. (Numai în e x p r.) Grevă perlată = grevă în care muncitorii continuă, formal, să lucreze, dar încetinesc ritmul, forţînd prin aceasta pe capitalist să cedeze. PÎIRLA, perle, s. f. 1. Piatră preţioasă aproximativ sferică, de culoare sidefie (albă), lucioasă şi strălucitoare, produsă de o anumită scoică pe pereţii cochiliei; se întrebuinţează ca podoabă de mare preţ ; mărgăritar. Se hotă-rîse să-i aducă. . . cutia cu butoni de perle. C. PETRESCU, î. n 226. (în metafore şi comparaţii) Aceste perle sînt probabil Surîsul tău mereu amabil. BENIUC, V. 68. Fiecare notă e o perlă care scapă De sub degetele albe ce alunecă pe clapă, macedonski, o. i 86. 2. Element decorativ de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale. 3. Corp de literă de 5 puncte. PERLÎTĂ, perlite, s. f. Element constitutiv al structurii microscopice a fontei şi a oţelului la temperatura normală, care se formează la răcire şi este un amestec uniform de anumite substanţe. PERMANENT, -A, permanenţi, -te, adj. 1. Care există, durează, se petrece fără întrerupere, în continuare, mereu (sau într-un interval de timp determinat) ; neîntrerupt, necontenit, constant; care funcţionează neîntrerupt o perioadă de timp determinată, exercitînd anumite atribuţii. în sala cercului nu mai rămăsese decît comitetul permanent ca să discute modalitatea expulzării. barT, E. 287. Noi cerem şi consid permanent turcesc in Bucureşti. GHJCA, A. 88. Armată permanentă — armată întreţinută de un stat prin recrutări periodice şi neîntrerupte. A probat că armata teritorială poate să înlocuiască cu mari avantaje armata permanentă, alecsandri, s. 90. Armata romînească a fost cea dinţii armată permanentă în Europa. băi^cescu, O. I 12. (Adverbial) Bătrînul Iuga şedea aproape permanent la ţară. rebreanu, r. i 80. 2. (în e x p r. ) Ondulaţie permanentă — (şi substantivat, n.) ondulaţie a părului (făcută printr-un procedeu special) care se menţine mai multă vreme. PERMANENTIZA, permanentizez, vb. I. T r a n z. A face să dureze, a statornici. permai\£nţă, permanenţe, s. f. Starea unui lucru sau a unei acţiuni care durează (un timp îndelungat) fără întrerupere, fără încetare, continuu ; calitatea a ceea ce este permanent; durată lungă. V. stabilitate, statornicie. ■0> Loc. adv. în permanenţă = necontenit, fără întrerupere ; permanent, mereu. A ţine seama, în permanenţă de progresele ştiinţei. -+■ (Concretizat) Organ sau serviciu permanent la anumite instituţii sau întreprinderi. PERMEABIL, -Ă, permeabili, -e, adj. Care poate fi străbătut, pătruns de un lichid sau de un gaz. Argila este puţin permeabilă. — Pronunţat: -me-a-. PERMEABILITATE s. f. (Fiz.) însuşirea unui corp de a fi permeabil. Paralel cu pierderea de apă prin transpiraţie la plantele atacate de rugini, urmează şi o creştere a permeabilităţii celulelor din frunzele ruginite, slvu-LESCU, M. U. I 151. PERMlAN s. n. A cincea epocă a erei paleozoice. PERMÎS1, permise, s. n. Autorizaţie scrisă, eliberată de un for competent, pentru a exercita o profesiune sau pentru a beneficia de anumite drepturi. Viţelul nu-i trecut în permisul de export. BART, s. M. 86. + (Rar) învoire, permisie. PERMÎS-, -Â, permişi, -se, adj. Care nu este interzis; îngăduit, încuviinţat. Lucruri permise. PERMÎSIE, permisii, s. f. (Mai ales în limbajul militarilor) învoire de a părăsi serviciul pe o durată scurtă, de cîteva zile. V. concediu. încercasem in toate chipurile să obţin o permisie de două zile. CAMII. PETRESCU, U. N. 193. Cînd a venit în permisia lui de cîteva zile... s-a arătat foarte rezervat, c. petrescu, î. ii 67. PERMISIUNE, permisiuni, s. f. încuviinţare, îngă-duire, învoire de a face ceva. PERMÎTE, permit, vb. III. T r a n z. 1. A îngădui, a încuviinţa, a da voie. Nimic din vorba Clarei... nu mi-a permis să trag vreun comentar. CAI.ACTION, o. I 99. Avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară şi vie a acelei vînători pe care singură o permitea Platon cetăţenilor republicei sale. odobescu, s. iii 76. <$- (în formule de politeţe) Permiteţi-mi să plec. DUMITRIU, N. 37. Permi-teţi-mi o clipă să vă vorbesc de mine. caragiai.h, o. ni 210. 2. A-şi lua libertatea de a face ceva neîngăduit, a îndrăzni. Şi-a permis glume pe socoteala lui nenea Mitică. c. PETRESCU, a. 294. Cum îţi permiţi dumneata să mă acuzi că-ţifac dificultăţi? izbucni şeful iritat. BART, S. M. 86. PERMUTA, permut, vb. I. T r a n z. (Astăzi rar) A muta un funcţionar dintr-o instituţie în alta; a transfera. i PERMUTARE — 390 — PERPELI Sînt impiegat, în veci mutat şi permutat Şi prea mutat! alecsandri, T. 111. + (Mat.) A efectua o permutare (2). PERMUTARE, permutări, s. f. 1. (Astăzi rar) Acţiunea de a permuta; transferare, mutare. Ca să plece un învăţător dintr-un sat, trebuie să ceară permutarea de la Ministerul Instrucţiunii. GHEREA, ST. CR. II 247. Învăţătorul trebuia să ceară permutarea în alt judeţ. CARAGIAI,E, o. I 310. -4- (Rar) Ordin, dispoziţie de transferare. Un dorobanţ îi aduse un plic, în care găsi permutarea lui. UEGRUZZI, s. I 111. 2. (Mat.; mai ales la pl.) Operaţie prin care se schimbă între ele locurile a două obiecte; grupele distincte de obiecte astfel formate. PERMUTAŢII^ permutaţii, s. f. Permutare. ternă, perne, s. f. (Şi în forma perină) 1. Un fel ■de sac umplut de obicei cu fulgi, pe care-şi pune cineva capul cînd se culcă. îşi întorcea perna pe partea cealaltă şi-şi vîra braţul sub căpătîi. viahuţX, o. a. i 103. Resfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie. EMINESCU, O. I 79. Zi şi noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat, alecsandri, p. p. 112. E x p r. A muri îaiu perna Ia cap = a muri în mare sărăcie. Ba moare fără lumină Şi la cap fără perină, jarnîk-bîrseanu, d. 320. F i g. Vînătorii osteniţi S-aşază-n giur grămadă, Unii pe trunchi, alţii lungiţi Pe perne de zăpadă. alEcsandri, P. iii 139. Pernă electrică = pernă plată în care se găsesc rezistenţe electrice izolate şi releuri de protecţie, întrebuinţată ca termofor. + Obiect de tapiţerie format dintr-un sac umplut cu păr, iarbă-de-mare etc., care se aşază pe scaune, pe băncile unui automobil, ale unui vagon de tren etc. 2# Stratul de lemn de care e prins brotacul (la roata morii); perinoc. 3. Nimfa furnicii. — Vaiiantă: p6rină s. f. PERNICIOS, -OASĂ, pernicioşi, -oase, adj. (Livresc) Care cauzează un rău, care strică; vătămător, dăunător. Cunoştinţele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare, se pierd cu mare înlesnire şi lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligenţă şi moralitate, odobescu, s. ii 63. Somnul lung e pernicios, alecsandri, T. 1733. <§>■ Anemie pernicioasă = anemie cu evoluţie foarte rapidă,. care poate cauza moartea. Febră pernicioasă — formă grava a. frigurilor palustre. — Pronunţat: -ci-os. PERNIOĂKĂ, pernioare, s. f. (Popular) Perniţă. Du-te-n tindă pe lăicioară, Că ţi-oi duce-o pernioară. bibicescu, P. P. 13. Mai bine c-un bărbăţel Dacă-i blînd şi tinerel, Că-ţi spune două-trei glume Cum îţi e mai drag pe lume Şi-ţi aşază-o pernioară Pe prispă serile-afară. ALECSANDRI, P. P. 356. — Pronunţat: -ni-oa PERNIŞOARA, pernişoare, s. f. (Popular) Perniţă. La tulpină la doi meri, Este-un pat mîndru-ncheiat. . . Şi pe el e aşternut Covor verde, mohorît. Dar în capul patului? Pernişoară gălbioară. PĂSCULESCU, I,. p. 59. PERNÎŢĂ, perniţe, s. f. (Şi în forma periniţă) 1, Diminutiv al lui pernă (3). Fată-mare, logodită, Cu toată zestrea gătită, Cu perniţe prinse-n ace. TEODO-RESCU, p. p. 206. 2. (Mai ales articulat) Numele unui dans popular. Cine joacă periniţa Să sărute pe leliţa, pop. — Variantă: periniţă s. f. PERXtjŢĂ, pernuţe, s. f. (Uneori în forma perinuţă) Perniţă. Odaia era plină de pernuţe. c. PETRESCU, c. V. 211. {Acul:] Fetele mă pun în cutiuţe, mă înfig în pernuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru. crEangX, o. A. 288. Scoală-mi-te, măiculiţă, C-a ostenit măicuţa Tot mutîndu-ţi pernuţa. teodorescu, p. p. 288. — Variantă: perinuţă s. f. PERÓN, peroane, s. n. 1. Platformă amenajată în faţa unei gări, între liniile de cale ferată, pentru a uşura urcarea şi coborîrea călătorilor din trenuri. Pe peron, dinspre stingă, se vede prin fereastră Ichim. SEBASTIAN, T. 197. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane şi ale celor ce-i aşteptau pe peron umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru, rebreanu, r. I 16. A sărit în două salturi pină la marginea peronului. POPA, V. 214. . 2. Platformă (la oarecare înălţime) în faţa intrării principale a unor clădiri mai mari, avînd, pentru acces, cîteva rînduri de trepte. O ajutase să coboare pe treptele peronului de la conac, dumitriu, n. 82. E o clădire cu două caturi, in mijloc cu un peron ca o terasă. CAMII, PETRESCU, o. ii 240. PER0NÍHJ, peronee, s. n. Os lung al piciorului, situat între genunchi şi gleznă şi articulat la cele două capete cu tibia, formînd fluierul piciorului sau gamba. PERORA, perorez, vb. I. Intranz. A vorbi mult, pe un ton însufleţit şi, de obicei, emfatic. Cînd e vorba de ştiinţa noastră şi de trecutul judeţului nostru, aceste lucruri mărunte n-au nici o importanţă, gesticulă, perorînd, d. prefect. C. PETRESCU, R. DR. 87. Perorează, adică urlă, un om gras, cu fălci dezvoltate şi lanţ care-i sclipeşte ca o decoraţie pe abdomen, sahia, n. 21. + Tranz. A dezbate, a susţine cu înflăcărare (o problemă, o teză etc.). El perora o teză de astronomie. EMINESCU, N. 88. PERORARE, perorări, s. f. (Rar) Faptul de a perora. PERORAŢIE, peroraţii, s. f. Partea finală a unui discurs, a unei cuvîntări etc. rostită de vorbitor pe un ton însufleţit şi, de obicei, emfatic; p. e x t. vorbire însufleţită. Dar am redus la tninimum mîncarea, domnule profesor, se văietă Sonia Viişoreanu... in focul peroraţiei. c. petrescu, c. v. 207. îşi termină discursul, în loc de peroraţie, cu un îndemn vibrant, rebreanu, R. n 87. PER0XÍD. peroxizi, s. m. Oxid mai bogat în oxigen decît oxidul. obişnuit al unui element sau al unui radical chimic. PERPELEAlA s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) perpeli. Aţîţată la ceasul prînzului de mirosul mititeilor sfiriiţi şi de perpeleala scrumbiilor la grătar. C. PETRESCU, a. r. 9. Expr, (Despre mîncări) De perpeleala = expus la acţiunea rapidă a focului, fript numai pe deasupra. De ţi-a fost, mări, a mineare, Ţi-am dat oaie De frigare, Pastramă De perpeleala. teodorescu, p. p. 515. PERPELI, perpelesc, vb. IV. 1. T r a n z. A pîrpăli (1). Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care şi-au astimpărat foamea. C. petrescu, a. R. 188. Unii la berbeci Cojea, Alţii lemne Grămădea, Alţii carne Perpelea. TEODORESCU, P. P. 515. <$• F i g. în frigarea patriotismului războinic perpeleau pe Marghiloman, pe Carp şi pe toţi politicienii rămaşi în Bucureşti. Trădători! PAS, z. iii 258. + (Rar) A prăji în cratiţă. (Refl.) Să fie într-un ceas bun! lăcrima dăscăliţa, mestecînd mişcată in tocana ce se perpelea pe foc. rebreanu, I. 87. 2. T r a n z. F i g. (Cu privire la persoane) A supune unor chinuri morale, a tortura. Zi, şi pe tine te perpeleşte pe jăratec, ai? dumitriu, n. 30. 3. Refl. (Despre persoane) A se zbate, a se zvîrcoli; a se frămînta. Azi-noapte n-am dormit neam. M-am perpelit ca pă jărăgai. preda, î. 160. Găsi pe Anichit perpelindu-se prin toată casa. stănoiu, C. I. 165. Grigore luga se perpelea în pat fără somn. REBREANU, R. I 45. Fi g. I-a aprins PERPELIT — 391 — PERSEVERENT la căpătîi o luminare a cărei flacără se perpelea intre ferestrele sfărimate. rebreanu, r. ii 201. PERPELÎT, -A, perpeliţi, -te, adj. Fript, prăjit; f i g. lipsit de vigoare, nevolnic; p. e x t. jerpelit. V. p î r 1 i t. Amindoi merg aşa trişti şi perpeliţi, mititeii de ei, copilul înainte şi surioara după el. VI.AIIUŢĂ, o. A. I 140. PERPENDICULAR, -A, perpendiculari, -e, adj. (Despre drepte sau planuri) Care formează unghiuri drepte cu o dreaptă sau cu un plan. Două drepte perpendiculare pe un plan sint paralele între ele. GEOMETRIA S. 29. Am biruit urcuşul aproape perpendicular. Galaction, O. I 346. <$• (Adverbial) Rari copaci, aliniaţi perpendicular, însemnau şoseaua judeţeană ce leagă Costeştii cu Roşiorii. rebreanu, R. I 70. îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei. HOGAŞ, M. N. 61. (învechit, construit cu dativul) Din astă parte a Dunării se lungeşte, perpendicular fluviului, lacul numit Cahul. hasdeu, i. v. 138. PERPENDICULARĂ, perpendicidare, s. f. Dreaptă care este perpendiculară pe altă dreaptă sau pe un plan. Drumul cel mai scurt de la un punct la un plan este perpendiculara dusă din acel punct pe plan. GEOMETRIA S. 30. PERPENDICULARITATE s. f. Faptul, calitatea de a fi perpendicular. Este imposibil de verificat perpendicularitatea unei drepte pe infinitatea de drepte ale planului. GEOMETRIA S. 22. PERPETUĂ, perpetuez, vb. I. T r a n z. A face să dureze mereu sau timp îndelungat; a transmite (din generaţie în generaţie, din veac în veac). Nerecunoscătorii confraţi n-au avut curajul să-i perpetueze memoria. ANGHEt, PR. 108. (Familiar, urmat de pronumele posesiv, indică pe cel care, cu care sau despre care se vorbeşte) Prieteni are, gîndeşte, Care persoana lui o slăvesc. ai,exakdriîscu, m. 350. ^»Loc. adj. în persoana = a) însuşi, personal, singur (fără intermediul altora). Iată că se pomeneşte la redacţie c-un tînăr. . . Era Dinicu în persoană. vlabuţă, o. a. iii 80. Cum spusei, cocoana a venit să mă roage să merg la văru-său— De ce nu te duci d-ta în persoană? îţi este văr bun. CARAGIALE, o. ii 335 ; 1)) întruchipat în carne şi oase, personificat. Tartuffe este ipocrizia în persoană. <£>• Persoană juridică v. j u r i d i c. 2. Categorie gramaticală a pronumelui şi a conjugării verbelor, indicînd pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează vorbitorul sau pe cel despre care se vorbeşte. La persoana a 111-a se deosebesc forme pentru genul masctdin şi genul feminin, gram. ROM. I 192. PERSONAGIU s. n. v. personaj. PERSONAJ, personaje, s. n. (Şi în forma personagiu) Fiinţă care îndeplineşte un rol într-o acţiune; (în special) erou într-o operă literară. Personajele unei piese. a Erau personagii din Revizorid şi Suflete moarte. Sadoveanu, E. 220. «$» (însoţit de epitete, uneori ironic) A devenit în felul lui un personagiu cunoscut, c. petrescu, c. v. 228. — Variantă: personagiu, personagii, s. n. PERSONAL1 s. n. Totalitatea persoanelor care lucrează ca salariaţi într-o întreprindere, într-o instituţie etc. Drumea a fost salutat de personal, camil petrescu, T. ii 87. El numi un comitet teatral, care să se ocupe cu alegerea pieselor, cu înfiinţarea personalului. nEGruzzi, S. I 341. + Categorie de salariaţi, în cadrul unei instituţii sau întreprinderi, care îndeplinesc o anumită muncă. Personal tehnic. + Totalitatea persoanelor de la bordul unui vehicul de transport terestru, naval sau aerian care exercită o funcţie de conducere sau de serviciu. Călătorii îşi pregătesc grăbiţi bagajele, spionaţi de ochii perso-nalului de serviciu, bart, s. m. 40. Personalul trenului umblă forfota. caragiai^E, o. ii 163. PERSONAL2, -A, personali, -e, adj. 1. Care aparţine unei persoane sau se referă Ia o anumită persoană, care este specific, caracteristic pentru o persoană; individual, propriu. Zbătîndu-se în preocupări meschine şi personale, neînţelegînd nimic din ce se petrece în juru-i, e bîntuit de vedeniile morţii, sadoveanu, e. 45. [Poetul este] insuflat nu de dureri personale şi proprii... ci de durerile a sute şi mii de nenorociţi, ionescu-rion, c. 88. Ion-vodă introduse. . . controlul personal al actelor emanate din cancelaria domnească, hasdeu, i. v. 31. «0» Legături personale = legături de prietenie. Răspundere personală— răspundere care îi revine cuiva * sau pe care şi-o asumă cineva individual. Drept personal = (în corelaţie cu drept real) drept pe care o persoană îl exercită asupra altei persoane spre a o obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva. Fişă personală v. fişă. + (Adverbial) în persoană, direct, nemijlocit. Acesta personal, deşi legat de Hagi Curţi, ştiindu-l hagiu, nu avusese curajul să-i vorbească pînă acum despre masonerie, camii, PETRESCU, o. ii 117. + Original, propriu cuiva. Lucrare personală. 2, (în e x p r.) Tren personal (şi substantivat, n.) = tren de persoane care are viteză mai mică decît un accelerat sau un rapid şi care opreşte la toate staţiile. Tocmai sosise personalul de două şi patruzeci şi trei. C. PETRESCU, a. 312. Şeful (apărînd o secundă în prag): Personalul! Vine personalul! sebasTian, T. 215. Pronume personal — pronume care are forme deosebite pentru indicarea celor trei persoane. Mod personal = mod ale cărui forme se modifică după cele trei persoane. PERSONALISM, (rar) personalisme, s. n. 1. Atitudine care ia în seamă numai punctele de vedere şi interesele personale; subiectivism. Poetul... cu greu va putea să zugrăvească un peisagiu frumos, fără ca în mijlocul lui, într-un fel sau în altul, să nu-şi puie propria sa persoană. . . .Acest subiectivism şi personalism se manifestă şi faţă cu natura însufleţită, faţă cu oamenii, gherea, st. CR. iii 96. 2. Curent filozofic care ţine de idealismul militant şi consideră persoana ca o realitate primară, cu valoare spirituală supremă. PERSONALÎST, -Ă, personalişti, -ste, adj. (Rar) Care manifestă personalism; subiectivist. Satiricul. . . pentru că are un puternic punct de vedere personal, este mai perso-nalist. IBRĂILEANU, SP. CR. 220.+ (Substantivat) Adept al personalismului filozofic. . PERSONALITÂTE, personalităţi, s. f. 1. Ceea ce este propriu unei persoane şi o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul personal de a fi al cuiva* V. individualitate. Premiantul întîi la toate.. * PERSONALIZAT — 393 PERTRACTARE Dobă de carte, fără un dram de personalitate. C. PETRESCU, î. II 127. Un fond oarecare de personalitate primă rămine negreşit, cel puţin aşa se zice, dar acest fond este aşa de subtil. MACEDONSKI, o. rv 146. Coşbuc e un adevărat poet, care nu imitează, ci-şi resfringe in creaţiile sale propria personalitate poetică, gherea, st. cr. iii 277. Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană jurididă. întreprinderile şi organizaţiile economice dobîndesc personalitate juridică din momentul înregistrării. 2. Persoană care are însuşiri deosebite într-un anumit domeniu de activitate şi care, identificîndu-se cu aspiraţiile maselor, contribuie la progresul societăţii. Fră-mintările lui [Tolstoi] renasc sporite în raport cu uriaşa-i personalitate şi experienţa vieţii, sadoveanu, e. 230. 3. Persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, culturală sau ştiinţifică. Nu-i place să ştie in guvern personalitatea arogantă a colonelului. CAMII> petrescu, o. ii 261. Promit că vei reuşi a deveni o personalitate in Paris, alecsandri, o. p. 130. Cultul personalităţii v. cult1. 4. (învechit) Aluzie tendenţioasă şi jignitoare la adresa unei persoane. Cînd un om ■ ■ ■ şi-au însuşit dreptate a găsi personalităţi într-o producere literară este dator a-şi sprijini zicerea cu dovezi, russo, s. 8. Fabulile mele de. tot nevinovate Nu se ating de nimeni, n-au personalitate. De vă găsiţi în ele, îmi pare foarte bine. ALEXAN-drescu, m. 257. (Azi în e x p r.) A lace personalităţi = a recurge, în cursul unei dispute, la amănunte din viaţa particulară a cuiva pentru a-1 jigni. PERSONALIZĂT, -A, personalizaţi, -te, adj. (Rar) Individualizat. Un bolnav era produsul unei atmosfere, al unui mediu, al unei case; o boală personalizată. C. PETRESCU, o. P. I 39. PERSONIFICA, personific, vb. I. T r a n z. 1. (Folosit şi absolut) A trata lucrurile, animalele, fenomenele ca pe nişte oameni vii, atribuindu-le însuşiri omeneşti. în personificările artistice, ca şi în comparaţii', există doi termeni diferiţi: unul — ceea ce e de personificat şi altul ceea ce personifică, gherea, ST. cr. ni 299. <>- Refl. i m p e r s. Trebuie ca termenii personificării să fie cit se poate de deosebiţi: nu se personifică un codru printr-un cring, nici invers, gherea, ST. cr. iii 301. 2. A întrupa, a întruchipa. Geniul grec. . . i-a îndumnezeit pe aceşti inventatori primitivi [ai focului] personifieîndu-i în zeul Prometheus. gherea, st. cr. iii 189. Personificase intr-insul tot meritul deşteptării naţionale. ghica, a. 38. PERSONIFICARE, personificări, s. f. 1. Faptul de a personifica; figură stilistică prin care se atribuie unui lucru, unui animal, unui fenomen din natură însuşiri omeneşti. Astfel, cît de gingaşă, şăgalnică şi frumoasă în poezia « Vîntul» e personificarea vîntului prin flăcăul cu blonde plete ce se joacă cu fetele în luncă. GHEREA, ST. CR. III 302. 2. întruchipare, întrupare, incarnare. Faust al lui Goethe e personificarea nemărginitului dor de a pătrunde în toate tainele naturii, ionescu-rion, c. 71. PERSONIFICAT, -A, personificaţi, -te, adj. 1. (Despre lucruri, animale, fenomene) Căruia i se atribuie însuşiri omeneşti. 2. întruchipat, incarnat. Biata fată este bunătatea personificată. TopîrcEanu, p. 234. Dragă duducă, fetiţa este virtutea personificată, bolintineanu, o. 393. Acest bărbat, în scurta lui viaţă, cîştigase numele de cinstit şi drept intr-atita, ilicit era de ajuns a-l pomeni pentru a arăta probitatea personificată, negruzzi, s. i 244. PERSONIFICĂŢIE, personificaţii, s. f. (învechit) Personificare. Istoria d-lui Ilarhi e personificaţia unui sistem, russo, o. 58. PERSPECTIVĂ, perspective, s. f. 1. Imagine obţinută prin proiectarea unui obiect pe un tablou, în general plan, folosind raze proiectante sau paralele. în atmosfera acestui mic interior burghez e ceva îngheţat ca într-un interior cu perspective răsturnate, camii, petrescu, t. ii 50. 2. Privire generală asupra unui peisaj sau a unui obiect văzut din depărtare ; p. e x t. privelişte. Simţeam cum mi se încheagă în minte o icoană tristă într-o perspectivă nesfîrşită de toamnă, sadoveanu, o. vi 528. Eram între nori şi pămînt şi de jur împrejur, pe variaţia infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor şi strălucirea soarelui, galaction, o. i 346. <$> F i g. Este o caracteristică a creaţiei sale mai noi, metoda povestirii din propriul unghi de om cult, interpretînd cu noţiunile sale oamenii, întîmplările şi locurile, privindu-le dintr-o perspectivă superioară, vianu, A. p. 237. 3. Ceea ce se întrevede ca posibil în viitor. Moartea unui deputat dintr-o regiune romînească îi deschidea din nou perspectiva candidaturii. VORNIC, P. 161. La întoarcerea mea, voi avea mult de cetit şi această perspectivă mă bucură, alecsandri, S. 51. Posibilitate de dezvoltare în viitor a cuiva. Cum nu ai tu, la fel nu am nici eu, aici, vreo perspectivă, pas, z. i 298. Alţi devotaţi tineri... aveau aceeaşi perspectivă: lipsa şi oftiga. negruzzi, s. i 345. Loc. adj. şi a d v. în perspectivă = p& cale sau cu şanse de a se îndeplini în viitor. Lumea trecutului se scufundă; o lume nouă e în perspectivă. SADOVEANU, E. 18. Deşteptarea populară a conştiinţelor naţionale şi necesitatea in perspectivă de nouă combinaţiuni' politice, ghica, A. 32. PERSPECT1VITĂTE, perspectivităţi, s. f. Corespondenţa dintre o figură geometrică şi imaginea ei obţinută prin perspectivă. PERSPICACE adj. invar. Ascuţit la minte, ager, ' isteţ, pătrunzător. Inteligenţă perspicace. PERSPICACITATE s. f. Capacitatea de a înţelege lucrurile profund şi repede; ascuţime de minte, putere de pătrundere, isteţime, agerime de minte. Nepotul meu, precum veţi fi observat cu perspicacitatea ce vă caracterizează, este foarte timid. caraGiale, o. ii 173 . Vrem să-constatăm că lucrarea sa e întreprinsă dupe adevăratele baze ale ştiinţei filologice, că, în mai dese rînduri, e executată cu talent şi perspicacitate. ODOBESCU, S. I 352. Nu ne trebuie multă perspicacitate, şi oricare din noi poate să înţeleagă. kogSlniceanu, s. a. 149. PERSUADA, persuadez, vb. I. T r a n z. (Rar) A convinge prin insistenţă, a determina, a hotărî pe cineva, să creadă sau să facă ceva. PERSUASIUNE, persuasiuni, s. f. Darul sau puterea, de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru. Cumătră Anca ■ . . îi spunea lui Badea, înfigindu-i în ochi două ace de persuasiune: crede şi fă cum vrei! Dar de ce nu faci o probă? Galaction, o. i 150. <‘> (Poetic) Stranii şi pline de o rafinată persuasiune, razele lunii ard' crestele de piatră ale munţilor, veştmintele verzi ale pădurilor şi privirile pline de uimire ale oamenilor. boGza, c. o. 345. PERSUASIV, -A, persuasivi, -e, adj. Care urmăreşte să convingă, convingător, insistent, stăruitor. Dar oricît de persuasive ar fi aceste manevre, singuraticul arbore nu se lasă înşelat, bogza, c. o. 351. PERTRACTA, pertractez, vb. I. T r a n z. (Folosit-şi absolut; mai ales în Transilv., învechit) A dezbate o problemă, a discuta (îndelung). PERTRACTARE, pertractări, s. f. (Mai ales în. Transilv.) Faptul de a pertracta; (la pl.) dezbateri, tratative. Reţinu ca un bun cîştigat faptul că pertractările.. • PERTURBA — 394 — PESCAR vor continua peste şase luni. vornic, p. 138. După îndelungi pertractări. . . consimţi cu regret la asemenea amînare. c. petrescu, o. p. i 254. PERTURBĂ, perlurbez, vb. I. Tranz. A tulbura, a provoca dezordine. A perturba bunul mers al serviciului. PERTURBARE, perturbări, s. f. Acţiunea de a perturba şi rezultatul ei; deranjament în starea sau în mersul firesc al unui lucru, al unui fenomen; tulburare, neorînduială. Proprietarul nu are dreptul de a depărta pe un ţăran de pe comuna sa decît... pentru cauză de perturbare a ordinei. kogĂlniceanu, s. a. 159. PERTURPÂŢIE, perturbaţii, s. f. Faptul de a perturba ; perturbare. (Atestat în forma perturbaţiune) Se constată în toate că sufere de o perturbaţiune nervoasă. Slavici, o. i 386. Protestă sus şi tare în contra inten-ţiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări şi perturbaţiuni. Ghica, S. 124. <$>■ Perturbaţii atmosferice = ansamblu de fenomene fizice din atmosferă în urma cărora se strică vremea. — Variantă: perturbaţiune s. f. PERTURBAŢItjKE s: f. v. pcrturlmţic. teeCcI, peruci, s. f. Păr fals imitînd o coafură, întrebuinţat în trecut ca modă a epocii, azi de actori în teatru şi (mai rar) de unele persoane care n-au păr. Pietro este un bărbat ca de 40-45 de ani. ■ • Nici el, nici Alta, nu poartă peruca epocii, cariil petrescu, T. n 174. De vrei să te faci iarăşi judecător dreptăţii, îţi pune o perucă. NEGRUZZI, s. ii 181. pebuchiEe, peruchieri, s. m. Persoană care confecţionează peruci (pentru teatru); (învechit) negustor de peruci. Pieptănat întocmai ca un cap de ceară bun de expus la o vitrină de peruchier, el călca mindru pe trotuarele capitalei. GANE, N. III 182. — Pronunţat: -chi-er. PERtÎŞCĂ, perniţe, s. f. (Transilv.) Cartof. PERUVIÂN1, -Ă, peruvieniy -e, adj. Care este propriu peruvienilor, al peruvienilor, de peruvieni; (provenit) din Peru. — Pronunţat: -vi-an. PERTjYIĂN2, -A, peruvieni, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Perului sau originară din această ţară. PERUZEA, peruzele, s. f. Piatră semi-preţioasă, opacă, de culoare albastră sau verzuie; turcoază. Brăţări de aur, cu peruzele, vlahuţă, la tdrg. <$>• (în metafore şi comparaţii) La Miramare cerul e albastru, ca o boltă de peruzea aprinsă de soare, delavr an cea, s. 63. Briliantele schinteiază în agrafe, în cercei şi în inele. Ochii sînt safire şi peruzele, macedonski, o. iii 39. — Variantă : pirozcA (macedonski, o. iii 134, m. I. CARAGIALE, C. 41) S. f. PERVANEA, pervanele, s. f. Specie de fluture de noapte. Ca pervaneaua am ajuns. . . Singur alerg de voie în foc fără nevoie, pann, la tdrg. PERVAZ, pervazuri, s. n. 1. Cadru de scînduri care acoperă rostul dintre perete şi tocul unei uşi, unei ferestre etc.; p. e x t. partea de jos a tocului unei ferestre. îmi desprindeam coatele amorţite de la fereastra voastră şi-mi găseam odihnă ochilor, dincolo, la celălalt pervaz, deschis către alte privelişti, c. petrescu, s. 7. Vine în dreptul ferestrei, se apleacă peste pervaz. SEBASTIAN, T. 274. ± Deschizătură în care e situată o uşă sau o fereastră. Ea sta nemişcată. . . in pervazul ferestrelor. dela-'VRancea, la cade. <$* F i g. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-şi lipesc de geam obraztd. BENIUC, v. 110. Scutur pulberea tristeţii, De pe pervazul sterp al vieţii. LESNEA, c. d. 24. 2. Şipcă sau scîndură îngustă, fixată la marginea dinspre perete a unei pardoseli de lemn, pentru a acoperi rostul dintre pardoseală şi perete. + Piesă de lemn aşezată la partea superioară a unui lambriu de lemn, pentru a forma o cornişă mică. — Variantă: privaz (hogaş, m. n. 29, slavici, o. I 65) s. n. PERVlîRS, -A, perverşi, -se, adj. (Despre oameni) Corupt, depravat, stricat, imoral; anormal din punct de vedere sexual. Omul acesta pervers are o virtute, conştiinţa ticăloşiei lui. CARAGIALE, o. iii 14. + Care prezintă manifestări împotriva naturii omeneşti; înclinat spre răutate, gata să facă rău. Sînt suflete a căror tainică substanţă este omogenă, fie ele bune ori perverse. GalacTion, o. I 94. Ana i se înfăţişă ca o fiinţă perversă, care îi amăgise, îi furase iubirea, vlahuţa, o. a. iii 182. (Substantivat) în afară de un număr infim de perverşi — dacă or fi existînd cu adevărat — nimeni nu poate face răul dacă inteligenţa lui nu-iprimeşte asta. camil petrescu, u. N. 39. PERVERSITATE, perversităţi, s. f. Depravare, corupţie, imoralitate; anomalie sexuală. + Pornire spre tot ce este rău; răutate. PERVERSIUNE, perversiuni, s. f. Perversitate, pervertire. Perversiune sexuală. PERVERTI, pervertesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) A corupe, a deprava, a strica. în ochii mei adinei, pe brinci un faun priveghează ■ . . Hipnotizări ce pervertesc rînjind împrăştiază. MACEDONSKI, O. I 120. Senzaţiile noastre cele mai sincere sînt cele mai naive. Ele se arată ca o vibrare firească a sensibilităţii noastre nepervertită de nici un rafinament sau ipocrizie. DEMETRESCU, o. 148. + A schimba funcţia normală a unui organ, denaturînd-o. PERVERTIRE, pervertiri, s. f. Acţiunea de a perverti şi rezultatul ei; perversiune. + Schimbare în rău, denaturare a funcţiei normale a unui organ. în această boală nu este o pervertire a funcţiei glandulare, ci o insuficienţă sau lipsă totală de glandă, anatomia 245. PERVERTIT, -A, pervertiţi, -te, adj. Stricat, depravat, corupt. PERVITÎN s. f. Substanţă organică, întrebuinţată ca stimulent al sistemului nervos, pentru a produce dispariţia senzaţiei de oboseală şi de somn. PESCAJ, pescaje, s. n. Adîncimea de cufundare în apă a unei nave (care variază în raport cu încărcătura). PESCÂR, pescari, s. m. 1. Persoană care se ocupă cu pescuitul. împlinea datina cea de pe urmă a pescarilor de larg. dumitriu, p. f. 27. Pe rîpa dinspre iaz suiau pescari, purtînd crapi ai căror solzi seînteiau în bătaia asfinţitului de soare, sadoveanu, F. J. 384. Acolo dete peste o colibă de pescar. ISPIRESCU, L. 279. * 2. Denumire dată mai multor păsări sălbatice din familia laridelor, care trăiesc pe lîngă ape (mări, lacuri, ape curgătoare), unele de mărimea raţei, cu pene albe sau cenuşii, avînd pe cap un fel de tichie neagră, cu pliscul încovoiat, hrănindu-se cu peşti (Larus ridibun-dus); porumbel-de-mare; altele mai mici, au penele de pe spate cenuşii-albăstrii (Larus minutus). Pescarii ţipau bătînd grăbiţi din aripi pe deasupra lor. sadoveanu, o. i 111. Un pescar întîrziat tăia pieziş cărarea de lumină aşternută de lună pe oglinda mării. bart, E. 187. Pescari, raţe, cufundări cîntau, se jucau pe apă şi~n văzduh. GANE, n. ii 182, PESCĂRAŞ — 395 — PESTE PESCĂRĂŞ, pescăraşi, s. m. (Rar) 1. Diminutiv al lui pescar (1). Foaie verde ¡-o lalea, Zori de zi cînd se crăpa, Pescăraşul se-ntorcea Tocmai de la Cladova. TEODORESCU, P. P. 310. 2. (Ornit.) Pescăruş. PESCĂREĂSĂ, pescărese, s. f. Vînzătoare de peşte. Virtutea pcscăreselor era datorită, in parte, milei domnului. D. ZAMFIRESCU, la CADE. PESCĂRÎL, pescărei, s. m. Pescăraş. Un pescărel cu penet strălucit. . . îşi căuta aşezare fluturînd din aripi. SADOVEANU, A. I,. 194. PESCĂRESC, -EĂSCĂ, pescăreşti, adj. Care se referă la meseria pescarului, de pescar, privitor la pescari. Cunoştinţele mele pescăreşti aveau perspective din ce in ce mai întinse, sadoveanu, î. A. 77. Nu s-ar putea hrăni cineva ■ ■ . numai cu meşteşugul pescăresc, din apa Prutului. sp. popescu, m. G. 85. ‘C? Ciorbă pescărească (sau borş pescăresc) = ciorbă preparată din mai multe feluri de peşte. PESCĂREŞTE adv. în felul pescarilor, după obiceiul pescarilor, ca pescarii. Şi la mal cînd ajungea, Pescăreşte tot cinta. TEODORESCU, P. P. 309. PESCĂRI, pescăresc, vb. IV. I n t r a n z . (Regional) A prinde peşte, a pescui. Luntrile cele mari... vin... pescărind. GOLESCU, î. 111. PESCARÎE, pescării, s. f. 1. Pescărit, pescuit. 2. Loc, piaţă, prăvălie unde se vinde peşte; negoţ de peşte. 3. (Rar) Totalitatea peştilor dintr-o apă; mulţime de peşti. Acelora, care prind atîta blestem de pescărie şi o aduc aici de vînzare, să le pună dare pentru prins peşte! sp. popescu, m. g. 85. 4. Diferite feluri de mîncări de peşte. Pescăria era singura lui hrană. I’AMFILE, CER. 20. Se aduna... tot felul de provizii pentru masă: curcani, claponi, vînat, pescării. GANE, N. iii 59. PESCĂRÎME, pescărimi, s. f. (Colectiv) Mulţime de peşti; pescărie (4). PESCĂRIT s. n. Meseria pescarului; pescuit. La coliba pescarului a trăit copilul pînă ce-a crescut mare fi-a învăţat şi el meşteşugul pescăritului. RETEGANUi,, P. v 45. PESCĂRÎŢĂ, pescăriţey s. f. Pescăruş. PESCARÎJŞ, pescăruşi, s. m. Denumire dată mai multor specii de păsări sălbatice care trăiesc pe lîngă ape şi se hrănesc în special cu peştişori; unele seamănă cu rîndunica, avînd pene negre pe cap şi albe-cenuşii pe corp, iar ciocul şi picioarele roşii (Stema hirundo); altele au ciocul lung şi gros, ascuţit la vîrf, coada scurtă, pene strălucitoare de diferite culori (Alcedo ispida). Pe deasupră-ne treceau, fî!fiind rar, pescăruşi de culoarea ceţei şi, ridicînd capul cu plisc roşu, ne priveau numai c-un ochi. sadoveanu, N. F. 61. Două păsărele, pescăruşi de mare, plutesc în văzduh, bart, s. m. 36. Pe undele văzduhului, doi pescăruşi, bătînd leneşi din aripi, se răpăd săgetînd după pradă, dunăreanu, ch. 84. PESCUI* pescuiesc, vb. IV. 1. Intranz. A prinde peşte sau alte animale acvatice comestibile. De aceea ai să-ţi aduci aminte de mine cînd vei pescui în gîrla asta şi eu n-oi mai fi în valea vieţii, sadoveanu, î. a. 35. S-a apucat şi-a pescuit şi el. . . iar punga a pierdut-o în băltoacă. RETEGANUL, P. rv 23. Peşti de apă ctirgătoare Şi de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiţi Şi cu undiţa undiţi. Ai.EC-sandri, p. ii 105. E x p r . A pescui în apă tulbure v. apă (I 2). 2. T r a n z. A scoate (ceva sau pe cineva) din apă. A pescui perle, a Vei căuta să pescuieşti pe oamenii căzuţi în mare, îi vei lua pe bord şi-i vei ţine. . . sub bună pază. ghica, s. 405. PESCUliNĂ, pescuine, s. f. (învechit) Locul unde se prinde (şi uneori unde se creşte) peşte; heleşteu, lac; piscină. Acest împărat avea o pescuină, adică un heleşteu de peşte foarte mare şi frumos. SBIERA, p. 117. PESCUIT s. n. Acţiunea de a pescui şi rezultatul ei; meseria pescarului. Pescuitul ar fi o plăcere chiar dacă n-ar exista peşte pe lume. sadoveanu, î. a. 27. Pescarul primi să rămînă la dinsul, să înveţe pescuitul. ispirescu, i,. 279. PESEMNE adv. Se vede că. . se pare că. . . ; probabil. Pesemne că d-ta ai luat biletul ăsta demult şi ai plecat din Bucureşti, caragiale, o. i 183. Pesemne inima le spunea că spinul nu le este văr. creangă, p. 210. Pesemne nu ştii că pe noi femeile. . . moartea nicicum nu ne îngrozeşte? negruzzi, s. i 22. PESIMISM s. n. (în opoziţie cu optimism) Atitudine a omului care priveşte viaţa şi pe semenii săi cu neîncredere, susţinînd că existenţa omenească este condamnată la suferinţă, că năzuinţele spre bine sînt zadarnice şi că viaţa nu merită să fie trăită. Pesi-mismid e sentimentul cel mai omorîtor pentru omenire. ionescu-rion, c. 87. PESIMÎST1, -A., pesimişti, -ste, adj. (în opoziţie cu optimist) Format în spiritul pesimismului filozofic; (despre oameni) deprimat, predispus la pesimism. Unii critici de altădată au aşezat pe marele poet Mihai Eminescu între scriitorii pesimişti, sadoveanu, e. 76. Şi dacă de la « Viaţa », « împărat şi proletar », « înger şi demon », Emi-. nescu a ajuns la « Glosă », care-i în genul pesimist al lui Lenau, aceasta e de bună seamă influenţa « micilor mizerii ». ionescu-rion, c. 89. PESIMIST2, -Ă, pesimişti, -ste, s. m. şi f. Adept al pesimismului filozofic; cel care e predispus la pesimism. [Jean Bart] nu este romantic, pentru că nu pleacă de la nemidţumirile sale şi pentru că nu este un pesimist, ibrăi- I.EANU, s. 90. PESMEClOR, pesmeciori, s. m. Diminutiv al lui pesmet. Am găsit. . . nişte pachete cu pesmeciori. caragiai^e, O. vii 5. Dimineaţa cînd 'mă scol Mănînc pes-meciorul gol. ŞEZ. ix 62. PESMÎT, pesmeţi, s. m. Felie de pîine sau de cozonac, uscată sau prăjită, care se poate păstra mult timp (ca provizie). Mîncam numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul şi tare ca piatra; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poţi băga în gură. Ghica, s. 20. + Preparat alimentar făcut din făină, unt, zahăr, ouă, tăiat în diferite forme şi copt la cuptor; biscuit. M-am învăţat cu ţigări bune, cu fructe, cu pesmeţi la ceai, cu belşug, c. petrescu, î. ii 54. Au strîns provizii: pesmeţi, cutii de conserve, slănină şi zahăr. BART, E. 277. + (La sg.) Pîine uscată, pisată sau măcinată mărunt, întrebuinţată la gătitul unor mîncări. Şniţel in pesmet. PÎ!STĂ s. f. Boală contagioasă care se manifestă prin febră mare, hemoragii şi 'prin apariţia unor tumori la subţiori şi la gît; ciumă. Cei ce adusese pesta cu dinşii benchetuiau fără grijă. ANGIIKI,, pr. 110. <$■ Pestă bovină v. bovin. Pestă porcină (sau bacilară) = boală foarte contagioasă care atacă mai ales purceii pînă la patru luni. PÎ STE prep. I. Introduce complemente circumstanţiale de loc. 1. în legătură cu verbe de mişcare, arată că un obiect se aşază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! coşbuc, »¿Li •> PESTE — 396 — PESTITOR r. 1165. Bocăneşte el cit bocăneşte, cîttd pirrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, tro* ieni-va Teiul floarea-i peste noi. eminescu, O. i 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur' franzele de nuc, S'-aşază bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. (în legătură cu verbe ca: « a da », « a Iovi », « a izbi » etc.) 5a »wi îi dau eu una peste bot} ca să nu se amestece in vorba ălor mari. SADOVEANU, M. c. 6. I Şi ea-l loveşte-ncetişor Zîmbind, cu palma peste gură. h coşbuc, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap. creangă, p. 174. <£> Loc. a d v. Hcior peste picior v. picior. <$■ (Mişcarea are direcţie orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-rnprăştte. eminescu, o. i 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafaţa, întin- ■ derea) De-a lungul. . . Apucă peste cimpi de-a dreptul, spre nişte curţi mari. CREANGĂ, P. 301. Şi azi el se avîntă pe calul său arab Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie, Care sub luna plină luceşte argintie. EMINESCU, O. I 97. Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roşeaţa peste obrajii lui. slavici, n. i 70. Loc. adv. l’este tot (jocul) = pretutindeni. Şi-i întunerec peste tot. IOSIF, p. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. 4* De jur împrejur. Braţul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Şi te-n-treabă: «Dragă, strîngu-l? ». coşbuc, p. I 104. Hiltruna vine drept Spre el şi îl cuprinde puternic peste piept Cu braţele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, p. 88. 3. (în legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina »etc.) Deasupra. . . M-aplec înfrigurat peste ţărînă Şi caut rădăcinile ascunse, beniuc, v. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă. eminescu, O. I 120. Dintre flori copila rîde şi se-nclină peste gratii, Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteţi, moşule? întrebă el \ cătînd cu blindeţe peste ochelari, mironescu, S. a. 32. J: Stelele clipesc peste bălţile de sînge. vlahuţă, r, p. 25. j Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apro- | pie. . . şi inima i se umple de îndărătnicie, slavici, N. I j 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce j; gîndesc?. . . Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc, i eminescu, o. i 133. (în prepoziţii compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. . . apoi dădu drumul căpăs-ji trului şi trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu ! pe gîtul calului, preda, î. 138. i 5. (în legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea | etc.) Dincolo de. . . Cînd astupi gardul, dai că sare peste | gard şi iţi face mai multă pagubă, stricînd şi streşina gar- i dului. slavici, N. i 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. ji CREANGĂ, p. 284. Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. eminescu, o. i 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă I de măslină, jarnîk-bîrseanu, d. 252. (în prepoziţii \- compuse) Din munţi şi văi, de peste mări, Din larg cuprins :i de multe zări, Nuntaşi din nouăzeci de ţâri S-au răscolit. Loc. a d v. Teste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depăşind puterile cuiva. Peste măsură' v. măsură. 2. (în legătură cu numerale, arată depăşirea unei cantităţi) Mai mult decît. . . Peste o mie de bolnavi zăceau în camere, mironescu, s. a. 122. + (Rar) împotriva, contrar. . . Se întoarce numaidecît, peste aşteptarea tutulor. ISPI-RESctt, l. 367. IV. (Introd jee complemente indirec te) Asupra ... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Şi-am zis: E bine! Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine. coşbuc, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toţi st Spinii din casă. SLAVICI, N. I 80. PESTELCĂ, pestelci, s. f. (Mold.) Şorţ de pînză sau de postav pe care-1 pun femeile peste rochie; se poartă mai rar şi de către bărbaţi. [Iorgu Vasiliu] cu mini cam scurte şi groase îşi potrivi împrejurul pintecelui pestelca albastră. Sadoveanu, b. 177. Mama Ilinca se bocea înăbuşit cu pestelca la ochi. bujor, s. 32. Casandra scoate de supt pestelcă o hirtie, o pune pe masă şi o desface. dunXreanu, ch, 106. PESTELCÎJŢĂ, pestelcuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui pestelcă. 2. Numele unei hore ţărăneşti. PESTÎ, pestesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit şi regional) A zăbovi, a întîrzia; a se opri. Cît pesteşte apa pe streaşină şi cît pesteşte apa în ciur. marian, na. 37. A trece. După ce a pus banii la bancă, nu pesteşte (trec) două săptămîni şi cade baba la pat. I. CR. in 87. + A suporta, a răbda, a suferi. PESTIFERĂT, -Ă, pestiferaţi, -te, adj. Care este contaminat de pestă; ciumat. Regiune pestiferată. (Substantivat) La marginea cimpului de instrucţie, puf la carantină ca un pestiferat, căpitanul... lucra singur. BRĂESCU, v. A. 63. PESTILEiNT, -A, pestilenţi, -te, adj. 1. Care ţine de ciumă, provocat de ciumă; pestilenţial. Friguri pestilente. 2. Care răspîndeşte ciuma. + F i g. Primejdios, corupător. pestilEnţă, pestilenţe, s. f. (Rar) Ciumă, pestă. PESTILENŢIAL, -Ă, pestilenţiali, -e, adj. 1. Care are caracterul unei boli molipsitoare grave (ca pesta sau ciuma). Boală pestilenţială. 2. F i g. Dezgustător, infect, nesuferit. Mustăciosul, crescut în şcoala vremii lui şi format în cloaca pestilenţială a moravurilor de atunci, era robul citorva adevăruri elementare, implacabile. G. M. zamfirescu, m. d. ii 356. Larg însă uşa [cafenelei] s-a deschis şi într-un miros pestilenţial, chintesenţa mahalalelor. . . intră făcînd să bată în retragere şi cele din urmă pături de oxigen. ANGHEL, PR. 31. pestitOr, -oare, pestitori, -oare, adj. (învechit şi regional) Care întîrzie, care ţine pe loc; păstrător. Şi lenea că-i pestitoare năravurilor deprinse. CONACHi, p. 283. PESTREF — 397 — PEŞTE pestrEf, pestrefuri, s. n. (Turcism ieşit din uz) Compoziţie muzicală uşoară, cîntată Ia petreceri. Boierul auzea muzica pestrefurilor turceşti cîntate de meşteri cu papuci şi anterie. iorga, i,. i 7. PESTRK A l1. -A, pestricaţi, -te, adj. (învechit) Pestriţ. Guşi avea pestricate, şi foaie, însă cu aripi şi solzuri pe spate, budai-deleanu, ţ. 208. PESTRICÎL, -EA, pestricei, -le, adj. (Rar) Pestricior. Am o ulcea pestricea, Cintă-un cocoşel in ea (Biserica). COKOVEI, c. 24. PESTHICIOR, -OARKy pestriciori, -oare, adj. (Popular) Diminutiv al lui pestriţ (1). Mierla-şi are frăţior Tot pe sturzul pestricior. marian, o. ii 350. Păsăruică pestri-cioară, Zboară la badea la moară. HODOŞ, P. P. 89. Albă, neagră, pestricioară, Sfiriind din mustecioară, Şi cînd vine-un şoricel, Tup, îl prinde sprintenel (Pisica). Gorovei, c. 291. PESTRICIÎJNE, pestriciuni, s. f. (Regional) Amestecătură de diferite culori. PESTRKTjŢ, -A, pestricuţi, -te, adj. (Rar) Pestricior. Am o găină pestricuţă, O pui în horn pe policuţă (Cartea). gorovei, c. 45. pestrişOr, -oArA, pestrişori, -oare, adj. Pestricior. (Substantivat) Ba, cucuie, ba, Nu te-oi asculta, Porumbacule, Frumuşelule, Pestrişorule, Drăguşorule, Ştiu că mi-ar fi bine Să fiu tot cu tine. aeecsandri, p. p. 8. PESTRÎŢ, -A, pestriţi, -e, adj. 1. Care are pete mici de diferite culori. V. bălţa t, tărcat. Pitpalacu-n grîu sughiţă, Iar nepoţii lui După mama cea pestriţă, Mai pestriţi ca ea la pene, Sprinteni fug prin buruiene Doisprezece pui. coşbuc, P. li 19. Pupăze cu creste bălţate, grauri pestriţi. . . toate picau ca fermecate cînd ieşea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 181. Scoase din sin o broşură cartonată cu hirtie pestriţă. NEGRUZZI, S. I 7. <)> F i g. Era un om ciudat — o epavă pestriţă aruncată de furtuna ■vieţii în colţul acela foarte populat şi cunoscut al laşilor. sadoveanu, o. viii 152. <$- Fontă pestriţă = numele unui amestec de fontă cenuşie cu fontă albă. 2. De tot felul, felurit, amestecat, variat, diferit. în urmă rămîne gara cu lume pestriţă şi lacrimi, sahia, n. 47. Pe trotuarele largi se vinzolea o lume pestriţă într-un amestec oriental, rebreanu, r. i 17. Uneori, în burta şlepurilor, în hambarele goale. . . se dau baluri marinăreşti cu invitaţii in regulă. Asistă un numeros şi pestriţ public. BART, E. 331. 3. F i g. Rău, hain. Baba. .: îşi strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă, eminescu, N. 22. <$• E x p r. A îi pestriţ Ia ma(e (sau cu maţe: pestrife) = a fi rău la inimă, a fi zgîrcit din cale-afară. Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte, zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. Cum sînt unii ciocoieşi, cu maţe pestriţe, săca-le-ar săminţa, că mare urgie mai sînt pe lumea asta. AI.ECSANDRI, T. 49. Fata babei era însă de cele pestriţe la maţe. ŞEZ. v 65. PESTRIŢAT. -A, pestriţaţi, -te, adj. împestriţat. Atunci era de bun ton a vorbi numai greceşte sau o romî-rtească pestriţată, negruzzi, s. i 337. pestriţătCră, pestriţături, s. f. Amestecătură nepotrivită de culori, varietate de culori care nu se potrivesc. PESTRÎJI s. m. v. pistrui1. PEŞ s. n. (Numai în locuţiuni) într-un peş = 1 pe o coastă, pe o parte, într-o latură. Pluta izbeşte într-un peş dunga şuvoiului. vlahuţA, o. a. 417. Şade rezemat într-un peş, şade, şade şi se uită lung şi galeş. CARAGIAI.E, 0. i 45. Di rid într-un văgaş adine, îngheţat, m-am pomenit cu trăsura într-un peş: se rupsese osia şi rămăsese în trei roate, ghica, s. A. 96. PEŞCHEGÎU, peşchegii, s. m. (învechit) Funcţionar al seraiului, căruia îi era încredinţată perceperea sau paza tributurilor şi a darurilor primite de sultan. începu, după obiceiul turcesc din acei timpi, a trimite la capagii, peşchegii şi imbrohori împărăteşti, ca să-i ceară capul. Filimon, c. 190. -+■ F i g. Cel care obişnuieşte să primească peşcheş ; chilipirgiu. PEŞCHEŞ, peşcheşuri, s. n. (învechit) 1. Tribut (în bani sau în natură) pe care-1 plăteau ţările romîneşti turcilor; haraci. Se duc dăbilarii şi adună de la oameni, cu îngăduinţa lui vodă, peşcheşuri sultanatului. SADOVEANU, X. p. 138. Turcii vin grămadă, claie, Capul tău să mi ţi-l taie Şi să-l ducă pe tipsie De peşcheş la-mpărăţie. AIiECSANDRI, P. P. 125. 2. Plocon, dar, cadou. Sub regele Carol ţara a fost dată peşcheş Germaniei, cocea, P. 26. Ce? sînt eu măcar potropop ca să mă înăduşe giştile, curcanii şi fel de fel de peşcheşuri. hogaş, h. 33. Adus-ai vrun peşcheş? — Ba nu. ■ . n-am ştiut că-i plac peşcheşurile. ai,ecsandri, T. i 212. — Variantă: pcşclliş (creangă, p. 46) s. n. PEŞCHÎR, peşchire, s. n. 1. (Turcism învechit) Prosop, ştergar; şervet. Au luat. . . tina un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur, şi a treip un peşchir de mătase. caraGiai,e, o. iii 73. De are trebuinţă de cămeşe, de peşchire. ■■ [ţăranul] cultivă in şi cînepă, ţine oi şi tunde lina ş-apoi femeia se apucă şi toarce, ţese şi coasă. 1. IONESCU, D. 494. Un peşchir învărgat Peste mare aruncat (Curcubeul), gorovei, c. 123. 2. Faţă de masă. Un peşchir ca hiacintul (= zambila) masa toată o-nveleşte. macedonski, o. i 104. 3. Năframă, maramă. Cum e peşchiritl şi mundirul, se spune despre o pereche (bărbat şi femeie) care se potrivesc bine. PEŞCHÎŞ s. n. v. peşcheş. PEŞÎM adv. v. peşin. PEŞL\ adv. 1. (învechit, după verbele «a plăti», «a da » sau « a primi bani ») în numerar, cu bani gata, cu bani gheaţă, în bani număraţi. Mie-mi place să plătesc peşin ■ ■ . Iaca 500 de lei. alecsandri, T. 284. Plăteşti peşin îndată?ori te pun la butuc. id. ib. 382. Bem şi min-căm... Pe parale peşin date. pann, la TDRG. <£> (Azi mai ales adjectival; în expr.) Bani peşin = bani în numerar, plătiţi pe Ioc, bani gheaţă. Călătorul cel milos a plătit în bani peşin. GALAN, z. R. 177. Afară. .. tricolici neruşinat... să mă ameninţe el c-a vini în casa me, cumpărată cu bani buni şi peşin? AI.ECSANDRI, T. 832. Zece pungi de lei mai da Şi paloşul cumpăra: Bani peşin că-i număra Şi pe tablă-i socotea. TEODORESCU, P. P. 572. 2. (învechit) îndată, imediat, la moment, numai-decît, pe loc. împăratul... îi zise: « Lasă-mă, că n-am vreme ». Văduva peşin împotrivă ii zise: « Dacă n-ai vreme, nu mai fi împărat o. ISPIRESCU, la TDRG. Şi aşa peşin s-au apucat de lucru, dragkici, r. 217. — Variantă: peşim (fiumon, c. 211) adv. PÎIŞTE, peşti, s. m. (Uneori cu sens colectiv) 1. Animal vertebrat, cu temperatura corpului variabilă, care trăieşte în apă şi, în majoritatea cazurilor, are corpul acoperit cu solzi; respiră prin branhii, iar pentru înot are nişte aripioare. Peştele nu trage la pescarul cu undiţă scumpă şi bagaje multe, sadoveanu, î. a, 18. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc şi peştii din ele se sparie. creangX, p. 54. Zece care mocăneşti. . . Iar in care ce avut, ce merin-de-s de vîndut? Peşti de apă curgătoare şi de apă stătătoare. AI.ECSANDRI, p. ii 105. Peştele de la cap se impute PEŞTEMAN — 398 — PETIC (= corupţia începe de la cei mari, de la cei de sus). Caută să-ţi fie supuşii vrednici. ■ ■ Dă-le pildă bună, pentru că peştele de la cap se impute, negruzzi, S. i 250. Peştele mare înghite pe cel mic (= cei mici, slabi, neputincioşi sînt prada celor puternici). <$> Peşti migratori = peşti care trăiesc periodic în fluvii şi în mare, migrînd din mare în fluvii şi invers. Peşti zburători = specii de peşti care pot să sară din apă şi execută un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale mai dezvoltate. Li s-au mai înfăţoşat un lucru vrednic de privire pe faţa mării, adecă: o mulţime de peşti zburători, care, ivindu-se din apă, strălucea ca soarele. drXghici, R. 31. Untură de peşte = grăsime a unui peşte (Gadus morrhua) din mările nordice, folosită ca medicament fortifiant pentru copii. E x p r. Cît ai zice peşte = foarte repede, într-o clipă; cît ai clipi (din ochi). A tăcea ca peştele (sau ca un peşte) = a nu spune nimic, a nu scoate un cuvînt; a tăcea chitic. Tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. CREANGĂ, p. 23. A se zbate ca peştele pe uscat = a se lupta neputincios cu ceva ; a o duce greu. A trăi ca peştele-n apă = a-i merge bine, a se simţi bine, a trăi bine. A li cu borşul la Ioc şi cu peştele în iaz = a face planuri cu privire la un lucru înainte de a-1 poseda, a se lăuda înainte de izbîndă. Asta e altă mîncare (dc peşte) v. mîncare. Cînd o prinde mîţa peşte = niciodată. Ciudă mi-i şi rău îmi pare, C-am iubită şi nu-i mare. Am nădejde c-o mai creşte, Cînd a prinde miţa peşte Şi coada de urs 0 creşte, jarnîk-bîrseanu, d. 431. <0> Compuse: peşte-ferăstrău = numele unui peşte cu botul lung, turtit şi dinţat (Pristis pectinatus) ; pcşte-lup = peşte răpitor, cu o gură largă, care înoată foarte repede şi trăieşte mai ales în rîurile mari (Aspius-aspius) ; avat, boulean ; peştc-porcesc= pcrcuşor; peşte-ţigănesc = pălămidă-de-baltă (Pungitius platygaster) ; peşte-de-piatră = pietrar ; peştc-cu-spadă = peşte de mare, cu corpul lunguieţ, în formă de fus, cu capul mare şi cu falca superioară prelungită (Xiphias gladius) ; peşte-dc-mare = calcan. 2. (Bot.; în compusul) Peşte-de-pădure = hamei. Hămeiul... se mai numeşte şi curpăn sau peşte-de-pădure. şez. xv 40. 3. (Astron.; la pl., art.) Numele unei constelaţii din emisfera boreală, compusă din numeroase stele mici. PEŞTEMĂJi s. n. v. peştiman. PÎŞTERA, peşteri, s. f. Cavitate adîncă şi spaţioasă formată în regiunile de calcar, ghips sau sare, prin dizolvarea acestor roci de către apele de infiltraţie ; grotă, cavernă. Deodată săgetă un trăsnet. . . despicînd bolţile norilor cu stră-vuiet prelung de peşteri surpate, c. PETRESCU, a. r. 6. Casa se prefăcu într-o peşteră cu pereţii negri ca cerneala. Emi-NESCU, N. 56. într-una din peşteri, în murite rîpos, Un om oarecare intră curajos, bolintineanu, o. 70. PEŞTEREĂN, -A, peştereni, -e, adj. (învechit, rar; despre oameni) Care locuieşte în peşteră. Schimnicul îlarion, cel din urmă călugăr peşterean. odobescu, S. 1 342. PEŞTIMÂN, peştimane, s. n. (învechit) 1. Bucată de pînză întrebuinţată la şters; cearşaf de şters corpul; ştergar, prosop. 2. Un fel de haină femeiască (făcută din pînză ţesută în casă sau din stambă) care se înfăşoară ca o fustă în jurul trupului; şorţ mare purtat de meseriaşi pentru a-şi cruţa hainele. Vornicelul. . . aduce jucînd un cit de rochie sau peştiman, pe care-l dă soacrei celei mici. SEVASTOS, N. 160. Va avea un peştiman curat şi o cămeşă de burancic, cu altiţe cusute dc dinsa. negruzzi, s. I 300. 3, Legătoare de cap purtată de femei sub broboadă. Un flăcău apucă pre o fată de peştiman sau de salba care-i este impregiund gitului. dacia ut. 35. îmi dezdoii peşti-mânu de la cap, şi, rîdicîndu-l într-o prăjină, îl fîlfăiam in vînt, făcînd sămnul cel obicinuit corăbierilor. GORjAN> h. iv 116. — Variantă: peştemân (sbiera, p. 211, şez. xii 56) s. n. PEŞTIŞOAKĂ, peştişoare, s. f. Ferigă mică care pluteşte la suprafaţa apelor stătătoare (Salvinia natans). PEŞTIŞOR, peştişori, s. m. 1. Diminutiv al lui p e ş-te (1). Cîteodată, in cîrlig era înfiptă o felie de peştişor. dumiTriu, p. F. 4. Peştişond ăl mai mic, Ocaua c-urt firfiric. TEODORESCU, P. P. 300. 2. Numele a două jocuri populare. PEŞTOÂICĂ, peştoaice, s. f. (Rar) Femela peştelui. PETÁC s. m. v. pitac. PETÁLA, petale, s. f. Fiecare dintre părţile, albe sau colorate, care alcătuiesc corola unei flori. ‘Petalele suave ale trandafirilor. bogza, c. o. 267* Fluture mic, într-o lucire de-asfinţit, Să ne-ntîmpine din ţarină grăbit, Cu rugină pe albastre aripioare Ca o veştedă petală de cicoare. TOPÎRCEANU, B. 44. PETÂRDĂj petarde, s. f. Tub cilindric de carton umplut cu praf de puşcă, a cărui explozie face zgomot mare şi care se întrebuinţează pentru focuri de artificii, pentru marcarea tirului de artilerie, semnalizare etc. ; pocnitoare. Ca într-un viu foc de artificii, cu rachete şi petarde, izbucneau rîsete, glume şi zeflemele, încrucişate într-un zgomot confuz al sălii cu vuietul unei mări demontate. BART, E. 195. PETEA, petele, s. f. (Transilv,) Panglică de care sînt prinse monede, mărgele etc. folosită ca podoabă în părul fetelor sau la pălăriile băieţilor. Peteaua-i haină uşoarăt Bate vintul şi-o doboară, marian, nu. 707. Na-ţi petea din părul meu Şi-ţi leagă drăguţul tău. ŞEZ. XIX 50. PETEÂLĂ s. f. v. beteală. PÉTEC s. n. v. petic. PÉTECA s. f. v. petică. PETECÍ vb. IV v. petici. PETECÍT, -Ă adj. v. peticit. PETECÓS, -OÂSĂ adj. v. poticos. PETECÜT s. n. v. peticuţ. PÉTIC, petice şi petici, s. n. (Şi în forma petec) 1* Bucată, fîşie tăiată sau ruptă dintr-o ţesătură, dintr-& piele; (în special) bucată cu care se repară obiecte de stofă sau de piele găurite. El, într-un surtuc larg, fără culoare şi cu buzunarele spintecate, purtîndu-şi anevoie muzica-n spate,— ea, într-o rochiţă scurtă din petici şi c-un baideraş de lină vechi. vlahtjţÂ, o. a, 134. Cu antereu de canavaţă Ce se ţinea numa-n aţă Şi cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148. Aoleo, lele Mărie, Dărui-te-ar mă-ta mie Numai c-iut petic de iie. TEODORESCU, p. p. 302. F i g . în lumina slabă a petecului murdar de geam, bătut în cuie, se zărea uneori abund unei răsuflări. dumitriu, n. 17. în a lucrurilor peteci căutînd înţelepciune. EMINESCU, o. i 140. E x p r. A nu sc mai ţine pctic de petic = (despre îmbrăcăminte) a fi foarte ruptă. Nu aveau haine, toate li se rupsese, de nu se mai ţineau petec de petec. RETEGANUL, p. I 45. A-i curgc (cuiva) peticele v. curge (I 9). A-î merge (cuiva) peticele, se spune pentru a arăta că o acţiune se desfăşoară foarte intens. Zîna, cam cu chef PETICAR -r- 399 — PETRECANIE cum era, au început deodată să joace, şi unde nu juca şi juca de-i mergea petecele, sbiera, p. 37. înşfacă iedul de urechi }i-l flocăieşte şi-l jumuleşte ■ . . de-i merg petecile. CREANGĂ, P. 24. A-şi da în petic = a-şi da pe faţă, fără voie, anumite cusururi; a greşi. Mă miram eu să nu-ţi dai in petec, hogaş, dr. nl.A pune peticul (la ceva) = a găsi o soluţie de moment pentru a ieşi din încurcătură. Totdeauna cind se iveşte (pe scenă) cite un incident neprevăzut, Milo «ştie să-i puie petecul ». La Tdrg. Şi-a găsit sacul peticul (sau cum e sacul aşa-i şi peticul), se zice despre doi inşi care au cam aceleaşi cusururi. Mîngăie-te la necazuri gindind că sacul şi-a găsit petecul. NEGRUZZI, S. I 251. 2. Bucată ruptă dintr-o hîrtie mai mare, p. e x t. act, document de mică valoare (sau socotit astfel şi desconsiderat). Regimentul nostru şi cel de artilerie n-au decit un petec de hartă împreună. CAMlt, PETRESCU, U. N. 347. Eşti fericit. . ■ că poţi avea o scrisoare, un petec de hîrtie, un pretext. NEGRUZZI, s. Iii 480. + Bucată dintr-un material oarecare, aplicată pe o piesă şi fixată prin cuie, şuruburi etc., pentru a acoperi un gol, o ruptură etc. 3. Bucată mică, fîşie de teren (cultivabil). Petece negre de pămînt răsturnat prindeau pe brazdele lucii lumini fugare şi o muţenie nesfîrşită stăpînea zările. ANGHEI,-IOSIF, c. L. 23. Pe tăpşanul dinspre apus se vede un petec de dumbravă rară. yi,ahuţa, o. a. iii 147. Cinci mii? Pentru un petic de loc? AI,ECSANI)RI, T. 256. <^> F i g. Cite un petec uriaş de umbră alerga de-a curmezişul cîmpiei şi altul de lumină îl urmărea, făcînd să sticlească bălţile; apoi venea încă unul de umbră. DUMITRIU, N. 87. — Variantă: p6tec s. n. PETICĂR, peticari, s. m. (Rar) Cel care adună petice, cîrpe, zdrenţe (cu scopul de a le folosi sau a le revinde). + Cizmar care repară sau cîrpeşte încălţămintea ; cîr-paci. Un biet cizmar, mai mult peticar. MARIAN, la CADE. rÎTICĂ, petice, s. f. Cîrpă, zdreanţă. învăluindu-şi custura intr-o petică şi punînd-o pe coardă la locul ei, s-aşază pe laiţă. mironescu, s. A. 42. Cu ochii in lacrămi, fata luă o petică, îşi şterse faţa şi ieşi. dunXreanu, ch. 202. — Variantă: pdtecă s. f. PETICĂRÎE, peticării, s. f. Mulţime de petice, de cîrpe, zdrenţe etc. (F i g.) Limba moştenită de la străbuni se cîrpea cu feluri de peticării eterogene şi eram în risc a per de ceea ce avem mai scump: limba! negruzzi, s. I 337. PETIC ÎIj, peticele, s. n. Peticuţ. PETIC I, peticesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Şi în forma peteci) A pune petice, a cîrpi cu petice. Avui parte d-un mişel, Pică ţundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc, Eu o iau şi o izbesc: Adică mă socotesc, Tot să i-o mai pete-cesc, Că cu el am să trăiesc! jarnîk-bîrseanu, d. 277. + Refl. (Regional) A se rupe în bucăţi; a rămîne numai petice. (F i g.) Primăvara că-mi soseşte, zăpada se peti-ceşte. MAT. FOI.K. 392. 2. A astupa gropile şi spărturile unui drum cu un material pietros. — Variantă: peteci vb. IV. PETKÎRE, peticiri, s. f.. Acţiunea de a (se) petici şi rezultatul ei. PETICIT, -Ă, peticiţi, -te, adj. (Şi în forma petecit) Cîrpit cu petice, plin de petice. Cu miinile în buzunarele pantalonilor peticiţi, coborî mai apoi pragul prispei agale, legănîndu-se. mihamî, o. 55. E îmbrăcat într-o cămaşă peticită, cu pantalonii suflecaţi şi peste mijloc e încins cu un sac. dunXreanu, n.- 12. Dascălul îi dăduse... un surtuc petecit şi o pălărie purtată, slavici, o. i 79. — Variantă: potecit, -ă adj. PETIC()S, -OÂSĂ, peticoşi, -oase, adj. (învechit) Peticit. O femeie sărăcuţă c-o rochie. ■ . vechie, ruptă, peticoasă şi cîrpită peste tot. pann, p. v. i 137. — Variantă: potccos, -olsă (hodoş, p. p. 227) adj. PETIC CŢ, peticuţe, s. n. (Şi în forma petecuţ) Diminutiv al lui petic. Ici-colo cîte un petecuţ de fineaţă aşternut, ca un lăvicer, pe sub poalele brădetului. vlahuţX, o. a. ii 160. — Variantă: petecuţ s. n. PETICTjŢĂ, peticuţe, s. f. Diminutiv al lui p e-t i c ă. PETÎLĂ, petile, s. f. (Mai ales la pl.) Sfoară cu care se leagă cîrligele de pescuit de o frînghie lungă şi groasă. PETÎT s. n. Corp de literă de tipografie de opt puncte tipografice; este corpul de literă folosit mai ales pentru culegerea notelor explicative. PETÎŢĂ, petiţe şi petiţiy s. f. Capsă care se punea în armele de model vechi. îşi lua. . . puşca, o vechitură cit două ţevi cit petiţi. SADOVEANU, la cade. Eroul de la Soletti hotărăşte a se împuşca, încarcă pistolul şi caută petiţă. GHEREA, ST. CR. I 278. PETIŢIE, petiţii, s. f. Cerere scrisă, adresată unei autorităţi. Apoi a învăţat să scrie petiţii la tribunal, la primărie, în toate părţile, dar zadarnic. DUMITRIU, P. F. 56. A doua zi Ion se duce cu o petiţie la subprefect. CARA-GIAI,K, o. II 44. Petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme. NEGRUZZI, s. i 281. — Variantă: (învechit) petiţiune (alecsandri, T. 275) s. f. PETIŢIONĂ, petiţioneZj vb. I. Intranz. A cere ceva printr-o petiţie. — Pronunţat: -ţi-o-. PETIŢIONAR, -ă, petiţionari, -e, s. m. şi f. Persoană care adresează unei autorităţi o petiţie, care cere ceva printr-o petiţie. PETIŢIONARE, petiţionări, s. f. Acţiunea de a p e t i ţ i o n a ; prezentare a unei petiţii. PETIŢItJNE s. f. v. petiţie. PETLlŢĂ, petliţe, s. f. 1. Fîşie de stofă colorată, cusută pe partea din faţă a gulerului unei haine de uniformă; bandă, bentiţă. 2. Mică bentiţă de stofă cu care se încheie nasturii la unele haine; cheotoare. PETRECANIE s. f. 1. (Familiar şi popular) Petrecere. La vremea băilor să strîng şi mulţi streini, unde să urmează o petrecanie foarte veselă, după cum' am auzit. golescu, î. 82. + Ospăţ organizat cu prilejul unui eveniment însemnat. S-au dus el a doaua zi să vadă petrecania fetei împăratului, sbiera, p. 128. 2. (învechit) Prohod de înmormîntare; p. e x t. moarte. Smerenia şi virtuţile episcopului Partenie erau aşa lăudate, încit toţi boierii ţării se rugară de domn ca să-i lase lui pururea egumenia mănăstirii Snagovului, în toate zilele vieţii sale, iar după petrecania lui, să nu se mai aşeze alţi străini, odobescu, s. i 433. <^> (Azi numai în e x p r.) A face (cuiva) de petrecanie = a omorî (pe cineva), a răpune. îl furase de cu noapte şi se zorea. . . să-i facă de petrecanie, vi.ahuţă, o. a. II 95. Să puie mina pe hoţ spre a-i face de petrecanie. ISPIRESCU, L. 375. Fratele cel mic îngheţă de frică văzind că o sitîgură femeie a putut face de petrecanie la atitea străji. popescu, b. iii 63. A i se face cuiva do petrecanie = a-i veni cuiva pofta să se bage singur în primejdie (de moarte); a căuta moartea cu luminarea. (Rar) A-îacO (neobişnuit a vedea) de petrecanie unui lucru = a nimici, a distruge; a da gata. Chimiţă n-a moştenit decit vreo i PETRECĂREŢ — 400 — PETRECE cincizeci de inii de franci cărora le-a văzut iute, iute de petrecanie. VLAHUTĂ, la TDRG. PETRECĂBÎ.Ţ, -EÂŢĂ, petrecăreţi, -e, adj. Iubitor de petreceri ; chefliu. Se înhăitase cu o seamă de feciori petrecăreţi, camii, PETRESCU, o. II 450. <0> (Substantivat) Nu face politică, fiind cunoscut numai ca petrecăreţ şi bătăuş, pas, I,. i 295. PETRECĂTGR, -OÂRE, petrecători, -oare, adj. Care petrece, căruia îi place să petreacă. + (învechit) Care se află undeva în mod trecător. Un celebru diplomat, francez de origină şi petrecător în misiune politică la Vie-na, scria către un englez. HASDEU, I. V. 257. PETRfiCE, petrec, vb. III. I. (Cu sens temporal) .1, T r a n z. A-şi ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate,, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopţile. SADOVEANU, N. p. 40. Cînd gîndesc că am să merg la Bucureşti ca să-mi petrec iarna, nu mă ţine locul de bucurie. ALEC-SANDRI, T. i 272. Nu ţi-i jeleDe tinereţele mele. Să le laşi aşa de grele? Că le trec Şi le petrec Tot cu dor şi cu năcaz Şi cu lacrămi pe obraz! jarnîk-bÎrseanu, d, 101. <> Expr. A(-şj) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ţi petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihneşti. CaragialE, o. in 63. Căruţele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînă-torii au să petreacă noaptea, odobescu, S. iii 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-şi aduce aminte, a-şi aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte şi aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine şi singur lîngă foc, Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. EMINESCU, 0.1107. “v* Intranz. Niţu rămase în palatul unchiaşului şi petrecu acolo mai mulţi ani. popescu, B. iv 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi-cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, o. I 120. 2. 1 n t r a n z. A se bucura de viaţă, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Şi voi, iubiţi prieteni, petreceţi sau cîntaţi, Lăsaţi-mi însă mie odihna cea tăcută. MACE-DONSKJ, o. I 50. Foaie verde de. trifoi, Vino, bădiţă, la noi Să petrecem amîndoi. jarnîk-bîrseanu, d. 77. Toţi mîncaţi, cu toţii beţi Şi cu bine petreceţi; Numai unul poftă n-are De beut şi de mîncare. ALECSANDRi, p, p. 201. <$»• Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mîncăm, să bem şi să ne petrecem pînă în deseară. reteganul, p. Ii 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ţi cam petreci cu glume şi-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. v. 68. + T r a n z. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acţiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfăşura. Istoria poporului nostru şi dezvoltarea vieţii noastre sociale nu s-au putut petrece în condiţii normale, sadoveanu, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece. CREANGĂ, a. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, incit nu putea fi altă decît acea impresie a tinereţii care . rămîne pururea în sufletul omului, negruzzi, s. I 68. - -¡v* (Despre idei, sentimente) E cu neputinţă de explicat şi de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTiON, o. I 58. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii din cînd în cînd pe . Harap-Alb şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce .. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeţi de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, o. I 159. + T r a n z. (Popular) A păţi, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece, Frică vei petrece, marian, î. 230. [Fata] au spus părinţilor toate cite au petrecut ea. . . şi cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. Sbiera, p. 280. 4. R e f 1. A se trece, a se consuma, a se sfîrşi. După ce mîncările se petrecură şi lăutarii îşi sfîrşiră cîntecele, îşi făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, inoş Liţă, vierul, sadoveanu, o. v 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat şi s-au înlocuit intr-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la faţa de astăzi a oamenilor şi a locurilor, c. PETRESCU, r, DR. 48; (în unele construcţii fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a şi petrecut din lumea noastră domniţa, sadoveanu, o. viii 54. + T r a n z. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aş avea s-o petrec pe care o am. contemporanul, V3jj 14. 5. T r a n z. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Ţăranii stau binişor de pe urma vinului pe care-l petrec în judeţele Argeş şi Muscel. dELavrancea, la TDRG. II. Tr a n z. (Cu sens spaţial) 1. A însoţi pînă într-un loc, a întovărăşi o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niţă pînă la poartă şi se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ardE-LEanu, j>. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit şi eu să-l petrec, bujor, s. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! coşbuc, P. I 111. (Poetic) Un car cu fîn. . . îşi duce parfumata lui povară, Şi-n cale-i luna plină îl petrece. cazimir, l. u. 18. Se duc, şi-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec, neculuţă, ţ. d. 135. Trăind în cercul vostru strimt Norocid vă petrece, Ci' eu in lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. EMINESCU, o. I 181. <§> Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu Ocliii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoţi (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tiidor îi petrecu pe toţi cu privirea-i scăpărătoare, sadoveanu, o. vn 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo şi-o petrec Cu ochii cît e zarea. COŞBUC, p. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. jarnîk-bIrseanu, d. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeaşi jale, Petrec mereu acelaşi drum... în taina farmecelor sale E-un « nu ştiu ce » ş-ttn « nu ştiu cum EMINESCU, o. i 208. Intranz. Printr-această baltă curge gîrla Rinul, ce izvorăşte din munţii Alpi ai Elveţii şi petrecînd prin baltă şi ieşind face hotarul Elveţii de cătră Baden. GOLESCU, î. 161. + A face, a îndeplini, a efectua o serie de operaţii succesive. Doctorul era îneîntat de statura lui Ion, dar ceialalţi membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalităţile. CONTEMPORANUL, iii 778. + A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crişme treci, Toate le petreci. bibicescu, p. P. 218. Şi mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Şi de-acolo încă plec. alecsandri, p. p. 314. + Refl. A se perinda. Poate aţi aflat că şi alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cîmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Şi se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3# (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. în două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica şi spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc într-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, z. r. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mîna = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri lumeşti, petrec din mînă-n mînă cîte-un ulcior de rachiu, şez. iv 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. . . îşi petrecuse pe după gît hăţurile. DUMITRIU, N. 145. îşi petrecu degetele. . . pe sub şfichiurile albe ale musteţilor. mironescu, s. a. 31. A petrecut cîte o păreche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. CREANGĂ, A. 25. Refl. pas. ha capăt are un cui. . . care se petrece prin cerbicea - jugului, pamfile, a. R. 44. + PETRECERE — 401 — PETUNIE (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloşul. . . Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea. Şi-ntre morţi îl trămitea. TEODORESCU, p. p. 632. (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrind. . . a frînt o coastă şi, petrecînd inima, a ieşit prin spate, negruzzi, S. I 29. + A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ¡-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77. petr£cere, petreceri, s. f. Faptul de a petrece. I. Întîlnire, reuniune între prieteni (însoţită de o masă, de muzică, dans) organizată cu ocazia unei sărbători sau a unei sărbătoriri; chef. Apoi nu stau nici eu de bine şi de petreceri, mamă! rebreanu, r. i 204. După examenul de iarnă, elevii au făcut o mică petrecere, de la care Radu n-a putut lipsi, vi.aiiuţa, o. a. 101. Multe zile au urmat petreceri pline de veselie, caragiale, o. iii 85. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. <$■ Expr. A da o petrecere v. da3 (I 1). 2. Folosire plăcută a timpului; distracţie. A umblat clteva zile în petrecere la nişte ostroave. SADOVEANU, n. F. 171. Rămas acum singur, Nicu îşi găsea petrecere cind cu cîinii, cînd cu găinile sau pisica, rebreanu, r. i 149. Altă petrecere de vară nu era decît circul, caragiale, o. m 19. Copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi. CREANCX, a. 34. 3. (învechit şi arhaizant) Vieţuire, trai, şedere. După o petrecere de cîţiva ani intre cazacii din Caucazia [Tolstoi] ia parte la războiid din Orient, sadoveanu, e. 229. Naţiile, ca şi oamenii îndeosebi, îşi au solia lor pe pămînt şi sint răspunzătoare de petrecerile lor aici. kogXl-NICEANU, S. A.- 44. In lunga petrecere a lor în Dacia, [goţii] lăsară multe urme şi obiceiuri între romîni. bălcescu, o. n 13. 4. (Popular) însoţire. La oara hotărîtă pentru petrecerea celui mort la locaşul de vecinică odihnă, toţi. . . încep a se aduna, marian, î.. 249. PETREFACT, petrefacte, s. n. (învechit) Corp viu petrificat; fosilă. Vom menţiona frumoasele colecţiuni de minerale şi petrefacte, pe care un profesor din Transilvania le oferise Asociaţiunii şi şcoalelor romîtte din Braşov şi din Blaj. odobescu, s. i 481. PETRÎL s. m. Pasăre marină de culoare albă, cu spatele şi aripile cenuşii (Larus canus); pescar-sur. Păscariul-sur numit altmintrelea şi petrei, marian, o. ii 399. PETRÎCOL, petricole, s. n. Organism animal sau vegetal care trăieşte pe fundurile pietroase ale apelor. • PETRIFICĂ, petrlfic, vb. I. Refl. 1. A căpăta aspect de piatră; a deveni fosilă. + F i g. A rămîne mereu neschimbat; a încremeni. Astfel umana roadă in calea ei îngheaţă, Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat. eminescu, o. i 64. 2. (în basme) A se preface în stană de piatră. în minutul acela s-au despetrificat toate cătanele şi începură a-şi face exerciţiile chiar ca şi în minutul cînd se petrificaseră. reteganui,, p. rv 12. — Variantă: pietriîicâ (boGZA, c. O. 74) vb. I. I'ETRIFICĂRlî, petrificări, s. f. Acţiunea de a se petrifică; formarea părţilor tari din scheletul plantelor sau animalelor, prin mineralizare cu calcar, silice etc. PETRIFICÂT, -Ăj petrificaţi, -te, adj. 1. Fosilizat. Cochilii petrificate. 2. F i g. înmărmurit, încremenit, împietrit, înlemnit. Horia Ţincoca rămase petrificat de această revoltă atît de neaşteptată, c. petrescu, a. 387. Şi mă mir şi acuma că n-am rămas petrificat ■ . . din guşa ei, cu umflări şi dezumflări ritmice, izvora infernala fanfară, hogaş, sr. N. 89. PETRINJÍL s. m. v. pătrunjel. PETRÍ-NJÉL s. m. v. pătrunjel. PETROCIIÍMIC, -A, petrochimici, -e, adj. Care se fabrică din ţiţei sau din derivate ale acestuia; care ţine de petrochimie. PETROCHIMIE s. f. Ramură a industriei chimice în care se folosesc, ca materie primă, ţiţeiul şi derivatele lui. PETRO GRAF, petrografi, s. m. Om de ştiinţă care se ocupă cu petrografía. PETRO GRAFÍE s. f. Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul rocilor din scoarţa pămîntului, din punctul de vedere al compoziţiei lor mineralogice şi chimice, al formării lor, al transformărilor pe care le suferă şi al răspîndirii lor în scoarţă. PETRÓL s. n. Rocă lichidă formată dintr-un amestec natural de hidrocarburi solide, lichide şi gazoase, precum şi din alţi compuşi organici; se extrage din pămînt, unde formează zăcăminte, şi se foloseşte ca materie primă chimică sau combustibil; ţiţei. Petrolul, cărbunele, gazul metan, metalele şi alte bogăţii ale subsolului constituie o bază sigură pentru dezvoltarea industriei socialiste. scînteia, 1953, nr. 2751. Petrolul se scurgea cu o creastă subţire de flacără. dumitriu, n. 66. Petrol sintetic — combustibil obţinut pe cale sintetică, de obicei din cărbune, prin hidrogenare catalitică şi avînd proprietăţi asemănătoare cu ale ţiţeiului. + (Uneori determinat prin «lampant») Derivat al ţiţeiului, folosit la iluminat; (impropriu) gaz. El stătea acolo clipind din ochi şi cu faţa galbenă la lumina flăcării de petrol, dumitriu, n. 178. Trase un chibrit şi aprinse o lampă mică cu petrol, cara-giale, o. i 290. PETROLIÉR1, petroliere, s. n. Navă sau tanc care este construit pentru a putea transporta petrol. — Pronunţat: -li-er. PETROLIÉR2, -Ă, petrolieri, -e, adj. Referitor la extragerea şi prelucrarea ţiţeiului; de petrol. Industrie petrolieră, tzn Locomotivele trag din greu, spre miazănoapte, trenurile petroliere, bogza, c. o. 171. PETROLIFÉR, -A, petroliferi, -e, adj. Care conţine petrol. Ţăranii proprietari de terenuri petrolifere de obicei nu cunosc valoarea lor reală. c. petrescu, a. 383. Şi se făcea prin nu ştiu ce-ntîmplare Că merg pe un teren petrolifer. . . Un zgomot surd venea din depărtare. anghEL-iosif, c. m. i 186. PETROLIST, -A, petrolişti, -ste, s. m. şi f. 1. Muncitor sau tehnician care lucrează în industria petrolieră. 2. (La noi în trecut) Proprietar de terenuri petrolifere, om de afaceri în industria petrolului. Şi deodată s-a pomenit cu un răvaş de la bătrîmd Leiba, vestindu-l că răzăşul Zaharia Duhu, căutătorul de comori, devenit acum petrolist şi milionar, soseşte la Paris ¡i are nevoie de o călăuză, c. petrescu, a. 319. PETROLIZAT, -A, petrolizaţi, -te, adj. (Despre drumuri) Pe care s-a aşternut un strat de petrol (pentru fixarea prafului). Şosea petrolizată. PETROMAX, petromaxuri, s. n. Lampă de iluminat cu sită incandescentă, care funcţionează cu petrol lampant. PETROŞiL s. m. v. pictroşel. PETRUiNJÉL s. m. v. pătrunjel. PETÚNIE, petunii, s. f. Plantă erbacee cu tulpina scundă, cu frunze simple, cu flori izolate, mari, plăcut 26 i PEŢI — 402 — PIANIST mirositoare şi cu corola albă, purpurie, violetă etc. în foimă de pîlnie ; se cultivă în grădini (specii de Petunia). Trei petunii subţirele, Farmec ditid regretelor, Stau de vorbă între ele: — Ce ne facem, fetelor? topîrceanu, b. 48. I'LŢÎ, peţesc, vb. IV. T r a n z. A cere în căsătorie o fată. Şi cind o văd, îngălbinesc; Şi cind n-o văd, mă-m-bolnăvcsc, Iar cind merg alţii de-o peţesc, Vin popi de mă dezleagă, coşbuc, p. I 118. O peţi de Ia tatăl ei... şi învoiala se şi făcu. ISPIRESCU, L. 33. însărcină pe cel mai fruntaş din boierii săi ca să se ducă şi să-i peţească mireasă pe una din fetele lui Alb-îwpărat. FOFESCU, B. I 3. ^ A b s o 1. Feciorul împaratului, care umbla a peţi... o văzu. . . şi-şi puse în gind s-o ieie de nevastă. ŞEZ. V 66. Nu rînji, lele, dinţii, Că n-am venit a peţi! JARNÎK-BÎR-seanu, D. 450. PLŢIOL, peţioluri, s. n. Codiţa frunzei. V. pedun-c u 1. Deschid o carte şi cetesc: «Familia ombeliferelor. Plantă ierboasă, frunze alterne, rareori întregi, cele mai ades crestate, cu peţiolul dilatat la bază». NEGRUZZI, s. i 102. — Pronunţat: -ţi-ol. FEŢIOLÂT, -Ă, peţiolaţi, -te, adj. (Despre frunze) Cu peţiol, cu codiţă. I’LŢÎ RE, peţiri, s. f. Acţiunea de a peţi; cerere în căsătorie. Neculcea ■ .. tace despre peţirea zădarnică [a lui Antioh Cantemir la Brîncoveanu]. IORGA, h. I 337. FEŢÎT s. n. Faptul de a cere în căsătorie o fată; cerere în căsătorie; peţire. Ce are neică de nu i-a primit [Sultănica] peţitid? delavrancea, S. 15. -<0> Expr. (în construcţie cu verbe de mişcare) In petit (sau peţite). Au poroncit hargaţilor săi să-i aducă toate hergheliile acasă ca să-şi alecgă un cal mîndru sireap, şi apoi să meargă undeva în peţite. SBIERA, P. 50. Nu-l trăgea inima a pleca în peţit. ISPIRESCU, L. 33. Vcnca-n peţite cineva s-o ceară, Ca să se mărite, pann, p. v. ii 98. — Formă gramaticală: (în expr.) peţite. rLŢllORj -OARE, peţitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care peţeşte. Buna copilă stătu smerită cînd se îpfăţişă peţitorul cu cererea. Gane, n. i 173. Cum vin în şir cocorii, Venit-au peţitorii: Ieşea din casă unul, Iar celălalt intra, coşbuc, P. I 278. Nu te, maicoy supăra Că şi eu m-oi mărita, C-am vorbit cu doi feciori Să-mi trimită peţitori, jarnîk-bîrseanu, D. 447. Expr. Sa (ne) şadă pefifoiii, formulă glumeaţă cu care un musafir este invitat de gazdă să se aşeze sau să mai stea. Poftim de mai şedeţi, să ne şadă peţitorii. CREANGĂ, A. 10. Cînd intri în o casă cu fete, trebuie să şezi jos cît de puţin, ca să şadă peţitorii. ŞEZ. ii 197. TLŢIT0RÎE, peţitorii, s. f. (învechit) Faptul de a peţi; îndeletnicirea celui care cere în căsătorie pentru altcineva. Mi-am isprăvit peţitoria. alecsakdri, t. 775. rLŢIXORLÎC, peţitorlîcuri, s. n. (Rar, depreciativ) Peţitorie. Scoate cu vîrf şi îndesat paguba... mijlocind, pentru bani, slujbe, peţitorlîcuri şi tot felul de treburi necurate, pas, L. I 108. rEZLVEKCBE, pezevenche, s. f. Codoaşă. FE2.LVÎ3M HI? pezevenchi, s. m. Şarlatan, coţcar, pungaş. Un pezevenchi, care ştia că baba are la gălbînaşi hăt multişori, au venit Ia dinsa. SBIERA, p. 280. Di aieste îmi faci, măi pezevenchiule? şez. xxiii 56. — Variantă: pezcTcnglii (dumitriu, n. 7, vornic, p. 22) s. m. FEZLVENCLÎC, pezevenclîcuri, s. n. (Rar) înşelătorie, coţcărie, şarlatanie. (Atestat în forma pezevenglîc) Iscusit în samsarlicuri şi pezevengltcuri, fusese faurul ruinei citorva feciori de bani gata. M. I. CARAGIAI^E, C. 19. — Variante: pezevcnglîc, pczcventlîc s. n. PEZEVENGHI s. m. v. pczevenchi. PEZEVENGLÎC s. n. v. pczcvcnclîc. PEZEVENTLÎC s. n. v. pozevenclîc. PFII interj, v. pilii. PFUI interj. (Transilv., Bucov.) Ptiu. PFUND, pfunzi, s. m., şi (2) pfunduri, s. n. 1. Veche monedă germană. 2. Măsură de greutate cîntărind 0,435 kg folosită odinioară în Germania şi la noi, iar azi numai în sistemul de unităţi britanic şi american. Acest turn îi vărsat în bronz. El are 61 palme domneşti sau picioare de nălţime, afară de statuie:.. 801!2 pfunduri. kogSlniceaku, s. 82. 3. Unitate de măsură a masei, egală cu 0,5 kg. — Variante: îund, pund s. m. PHII interj. (Şi în formele/)!, pfii, phiu) Exclamaţie care exprimă diferite stări emotive: mirare, admiraţie, dispreţ, necaz, durere, bucurie. Phii, domnule, nu-ţi imaginezi dumneata cită părere de bine îmi faci. C. PE-trescd, î. ii 167. Pfii! al dracului mă doare! caragiai,e, o. i 186. Ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu! EMI-nescu, N. 98. Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire!negruzzi, S. I 228. — Variante: pfii, phiu, pi interj. PHIU interj, v. pilii. PHOÎNIX v. fenix. PI interj, v. pilii. PIĂN, piane, s. n. 1. instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanţă făcută din lemn, aşezată orizontal pe 3 picioare, şi dintr-o serie de coarde metalice care, fixate pe cadrul cutiei, vibrează prin apăsarea unor clape, putînd produce diferite sunete (v. clavir); (impropriu) pianină. Şedea la pian şi cinta o mazurcă, dumitriu, n. 41. Ore întregi făceam game la pian. .. pînă cădeam de oboseală pe clape. CAMII, PETRESCU, T. II 96. Superbe note din pian, Ca o fanfară se revarsă, macedonski, o. i 69. <$> Pian automat sau cu manivelă — pian care cîntă în mod automat anumite melodii cu ajutorul curentului electric sau prin învîrtirea unei manivele. Se auzeau rîsete şi arii romantice, cintate răguşit şi alene la un pian cu manivelă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 171. 2. Arta de a cînta la pian (1). Cind eram mică am studiat mult pianul, camie pe R..SCU, T. ii 96. O creşte ea, o învaţă franţuzeşte, pian, de toate. VI.AIIUŢA, o. a. iii 169. — Pronunţat; pi-an. — Variantă: pidno, pianouri (IONESCU-RION, C. 100, EMINESCU, N. 46, NEGRUZZI, s. i 75), s. n. PiANÎNA, pianine, s. f. Pian mai mic, avînd cutia dreptunghiulară şi coardele aşezate în poziţie verticală. Aristia îi cumpără a doua zi o pianină neagră şi o sfătui să o puie in colţul dintre perete şi uşă. camii, petrescu, o. I 417. Se aşeză la vechea ei pianină şi-şi arătă talentul in cîteva bucăţi din Chopin şi din Schumann. vi.aiiuţă, o. a. iii 54. PIANÎSSIMO adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale; în opoziţie cu fortissimo) Cu cea mai slabă intensitate a sunetului. PIANÎST, -A, pianişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care ştie să cînte (cu pricepere şi măiestrie) la pian. Visam să deviu o pianistă celebră. . . să cutreier lumea întreagă, dînd concerte, camii, fetrescu, T. ii 96. PIANISTIC — 403 — PIATRA riANÎSTIC, -A, pianistici, -e, adj. Referitor la pian; propriu pianului. Operă pianistică. PlANO1 adv.. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale; în opoziţie cu forte) Cu intensitate scăzută. PlANO2 s. n. v. pian. PIAKOlA, pianole, s. f. Pian automat. PlASTRU, piaştri, s. m. Monedă mare de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpurilor şi care a circulat în multe ţări. PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafaţa şi în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăţi dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea riului, aşezat pe o piatră, Gingu stă cu capul în pumni uitindu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, o. I 85. Găsi pe daci preparaţi pentru o rezistenţă puternică, apăraţi în cetăţi de piatră. ODOBESCU, S. II 280. <$> (în metafore şi comparaţii) Horia e omtd de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munţilor aspri şi stîncoşi, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie, bogza, Ţ. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele ; pe ginduri dus, Sta piatră şi tăcea. COŞBUC, P. 1230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? jarnîk-bîrseanu, d. 143. Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situaţie grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. creangX, o. a. 233. Da rău îi pe uliţa d-tale!. ■ ■ Nu poţi face doi paşi făr-a fi. . . povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. alecsandri, T. i 148. Piatra care se rostogoleşte nu prinde muşchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate şi nu isprăveşte nimic. Piatră in (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simţea străină, împresurată de ostilităţi, piatră în casă. C. PETRESCU, c. v. 95. <$• (în expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-şi pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de Scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger straşnic. A scoate apă (şi) din piatră (scacă) v. apă (II). A scoatc bani (şi) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) şi din piatră scacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriţi, Să mărgăriţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORES-cu, p. p. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămin v. r ă -m î n e. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare nelinişte, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (do moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluţie care pune capăt unei situaţii grele. Suride ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget, camii, petrescu, o. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf şi pulbere. A mişca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obţine ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca CU piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în pia- tră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. jARNfK-BÎRSEANU, D. 203. + Piatra filozofală v. filozof a 1 ă. 2. (în e x p r.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuinţarea obiectului sau o proprietate esenţială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. <> Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină şi densă care serveşte în litografie la prepararea clişeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purităţii aurului şi argintului; f i g. mijloc de verificare a capacităţii sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcţia fundamentului unei clădiri; f i g. principiu de bază, principiu esenţial. Piatră unghiulară — piatră aşezată la colţul fundaţiei unei clădiri; f i g. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar. .. vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au aşezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuţit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari şi grele, întrebuinţate la moară pentru măcinatul grăunţelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrteşte). Era un turn înalt şi îngust cu ferestre mici şi nepotrivite, avînd jos o portiţă boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată in două. odobescu, s. i 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PXSCULESCU, I,. p. 246. (în metafore şi comparaţii) Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă. CREANGA, O. A. 178. Piatră preţioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găseşte foarte rar în natură şi din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre preţioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. petrescu, a. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Şi păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, o. i 88. Am . o piatră nestimată Care noaptea viu luceşte, ai.ecsanpri, p. a. 44. Piatră semipreţioasă — mineral cristalizat, care are un aspect frumos şi se găseşte relativ frecvent în natură, întrebuinţat la confecţionarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuinţări Piatră de mozaic, a între munţii cu granitul sur, Arieşul, şoseaua şi linia îngustă a trenului şerpuiesc, impletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. ' . 5. Piesă la jocul de domino şi la alte jocuri, confecţionată din piatră (1), os sau lemn. C. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcţii cu verbele «a bate» sau «a cădea ») Grindină. A mai avut, sărmanul, şi păcatul că l-a bătut piatra şi n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. bujor, s. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, l. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereţii unui vas în care se fierbe apă. E x p r. A pica în (sau, învechit, Ia) mîna sau în palma, în miinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreţia cuiva. De mi-ţi mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă ştie de ştire. cricangS, p. 311. Ah! talharul, cum m-a înşalat, zicea Tindclă. Dar las’, că-mi va pica el in palmă! SE'., ni 131. Eu la mină ţi-am picat. Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mină mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, p. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîştiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primeşte un leu şi optzeci de bani pe săptămînă, leafă, şi cu ce-i mai «pică » — vorba lui — ajunge la patru lei. PAS, z. I 260. în port erau case, birouri de comerţ, de unde ştia el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa din cînd in cind cîte unul şi ceva mai grosuţ. creangă, a. 3. Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (învechit) A cădea (în. . .), a da în.. ., a fi cuprin9 de. . . Nu pot să-ţi spun ce părere de rău am simţit cînd am văzut în răvaşul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat intr-o boală atîta de urîtă! kogălniceanu, s. 67. Armata romînească era supusă unei. discipline straşnice. Neagoe-vv. ne arată că ostaşii cari picau în vini se pedepseau, băi.cescu, o. i 18. Legislatorii Parnasului. . . neinţelegînd că viaţa nouă se tălmăceşte prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alţii au picat în pedantismul cuvintelor, russo, s. 49. 8. (în éxpr.) Frumoasă (sau, rar, frumuşică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana — şireata! — frumuşică de pica, cu gropiţe la colţurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MAC.K-donski, o. iii 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată. . . frumoasă de pica şi tînără şi fragedă ca un boboc de trandafir. ispirescu, u. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoşi de pică. delavrancea, s. 9. PICÁ2, pic şi pichez, vb. I. I n t r a n z. (Despre avioane) A coborî vertical sau aproape vertical. . PICAD ÓE, picadori, s. m. Toreador care luptă călare folosindu-se de o suliţă la luptele cu tauri (din Spania şi din sudul Franţei). PICÁ J, picaje, s. n. Zbor de coborîre în linie verticală sau aproape verticală al unui avion sau al lihui planor. Avioanele veniră în picaj asupra convoiului de fugari. sadoveanu, m. c. 104. PICANT, -A, picanţi, -te, adj. 1. (Despre mîncări, băuturi şi gustul lor) Pişcător, înţepător, iute, condimentat. Sos picant. + F i g. Indecent. Glumă picantă. 2. F i g. (Despre persoane şi înfăţişarea lor) Nostim, atrăgător, seducător. Adina era o brunetă picantă c-un veritabil profil grecesc, bart, e. 114. PICANTERÍE, picanterii, s. f. Vorbă sau faptă înde--centă. PICÁT1 s. n. Faptul de a pica1. I-ar fi plăcut să' vază cum cad aceste pietricele, să auză picatul lor. slavici, . N.i 63. PICÁT2, -Ă, picaţi, -te, adj. 1. (Numai în e x ţj r.) Picat (ca) din cer (sau din lună, din nori) = neştiutor'de., ceea ce se petrece, dezorientat. înlănţuiţi in faţă-i par ambii vinovaţi Deopotrivă tineri şi ca din cer picaţi! macE-donski, o. i 248. Picat din cer (sau din soare), se zice despre o persoană (mai ales despre o femeie) foarte , frumoasă; rupt din soare, v. rupt. Spune-mi, dalbă copiliţă, Cit rumena ta guriţă: Eşti nevastă, ori eşti fată, Ori zînă din cer picată? alecsandri, p. p. 33. 2. Răsturnat, culcat la pămînt, căzut pe o parte. , Dacă pînea nu-i în picioare, dreaptă, ridicată, ci-i culcată, căzută sau picată. . . plugarul iarăşi se întristează. pamfilE, a. r. 116. PÎCĂ1 s. f. Ciudă, necaz, duşmănie; ură ascunsă. Aşa creştea pica împotriva Sultănichii ca iarba rea şi mulţi ii purtau ură şi-i dospeau gînd rău. delavrancea, S. 16. PICĂ — 406 — PICHIRE De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră, zice cu pică urîtul. Caragiale, o. ii 161. N-aţi văzut şi n-aţi aflat de viteazul Stanislav?. . . Numai una le spunea Şi cu pică Mi-l pîra. TEODORESCU, p. p. 574. Loc. prep. în pica (cuiva) = în ciudă cuiva, cu intenţia de a supăra pe cineva. Eu zic cucului să tacă, El se mută p-altă cracă, Cîntă hoţul de mă seacă, Tot în pica mea să facă. TEODORESCU, p. p. 345. *^Expr. A avea (sau a prinde) pică (pc cineva sau asupra cuiva) sau a purta pică cuiva *= a avea necaz pe cineva, a purta vrăjmăşie cuiva. Călugării au pică pe el, fiindcă e viclean şi pizmătareţ. STĂNOru, c. i. 84. Prin această faptă Ercule ajunse şi el să fie fără de moarte, ca zeii, şi [Junona] prinse şi mai multă pică pe dînsul. ispirescu, u. 19. Soţia lui Keleu prinse pică asupra marnei Demetre. odobescu, s. ni 283. PlCA2, pici, s. f. Una dintre cele patru culori ale cărţilor de joc (purtînd desene în formă de inimă cu o codiţă, colorate în negru). Doamna Vorvoreanu puse îdtima carte pe faţa de masă brodată: un zece de pică. dumitriu, b. F. 37. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară... Neagră ca un as de pică Sub nemărginitul cer. TOPÎR-CEANU, m. 9. PICĂTOR, picătoare, s. n. Tub de sticlă, subţiat Ia un capăt şi prevăzut la celălalt cu o mică pară de cauciuc pentru a-1 putea umple şi goli, numărînd picăturile de medicament lichid (introduse în ochi, urechi etc.); pipetă. MCĂTtRĂ, picături, s. f. 1. Părticică sferică desprinsă dintr-un lichid, (în special) strop de ploaie; p. e x t. cantitate mică dintr-un'lichid. Ploaia îşi aruncă deodată, deasupra iazului, picăturile repezi şi grele ca plumbii. C. PETRESCU, S. 29. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe-afară. CARAGIalE, p. 19. N-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, p. 261. Fig. Pe obrazu-i gînditor, tremurau şi picăturile de lumină şi umbrele ramurilor întinse ca nişte braţe spre drum, din marginea pădurii. Sadoveanxj, o. iv 484. Se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru. hogaş, m. n. 73. Loc. a d v. Printre picături = din cînd în cînd, cîteodată ; p. e xt. pe apucate, în timpul liber. Eu m-am aşternut pe scris... Printre picături aş vrea să completez pe « Rostoganu » şi să fac o ediţie frumoasă. caragiai/e, o. vii 12. Picătura cu picătură = strop cu strop ; f i g. puţin cîte puţin, încetul cu încetul. Moş Doroftei judecă cel din urm ă clondir, şi-l stoarce picătură cu picătură. delavrancea, s. 237. <0 Expr. A semăna cu cineva ca doua picături de apa = a avea exact aceeaşi înfăţişare cu altă persoană, a fi leit..., v. leit. Pină la ultima picătură de sînşe = pînă la moarte, pînă la ultima suflare, i Fig. Cantitate neînsemnată de materie; fărîmă. într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare şi oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? EMINESCU, n. 32. I 2. (La pl.) Medicament care se administrează bolnavului sub formă de picături (1). Maria îi aduse o sticlă cu picături şi îi numără în linguriţa de ceai atîtea cîte spunea_ prescripţia, cu o atenţie încordată. C. PETRESCU, î. i 22. La tot ceastd lua hapuri şi seara picături. NEGRUZZI, S,j,i;207. TICĂTURÎOĂ, picăturele, s. f. (învechit) Diminutiv al lui picătură; pată mică. începe a ieşi vărsatul. în' ficăturele roşii ca ciupitura de purice, piscupescu, o: 244. FICAŢÎLE s. f. pl. Mici desene (dispuse regulat) pe o' ţesătură de altă culoare. Rochie cu picăţele. Fig. Pe p9ale. . Cîteva picăţele de ceară, delavrancea, o. ii 276. • Expr. (Despre persoane; familiar, glumeţ) Nostim şi CU picăţele = plin de haz; atrăgător, picant. PICĂŢÎCĂ adj; f. (Rar) Cu picăţele. Surioara a mai mică Cu rochiţa picăţică; Te-au cătat şi te-au jelit Nicăir nu te-au găsit. TEODORESCU, p. p. 278. riCHή1, picheri, s . m. Supraveghetor care răspunde de buna întreţinere a unei porţiuni de şosea sau cale ferată. Ştia că pîrăşte picherului oamenii care nu ies la prestaţie. popa, v. 82. PICH£R2?/)/c/*ere, s. n. Piesă la războiul mecanic de ţesut, care serveşte la amortizarea mişcării suveicii şi pentru a transmite acesteia lovitura nouă dată de braţul de lovire prin intermediul curelei de bătaie; tachet. PÎCHERE, picheri, s. f. (Regional) Bibilică. Picherea aleargă dintr-un colţ într-altul. gîri*eanu, la cade. — Variante: pichîre (ibrĂileanu, a. 110), picMură (marian, o. ii 273) s. f. PICBÎT1 s. m. Numele unui joc de cărţi. Nu era zi în care să nu fi jucat... cel puţin şase-şapte partide de pichet. brXiescu-vcineşti, î. 34. Petrecerea întreruptă pentru o clipă îşi urmă cursul mai departe: care jucau maus, care preferans, care pichet, hogaş, h. 84. PICHÎT2 s. n. Ţesătură deasă de bumbac sau de mătase, făcută cu două urzeli diferite, dintre care cea de la suprafaţă formează un desen în relief (romburi, dungi etc.). Călca uşor în vîrful picioarelor, mîndru, într-o bluză de pichet albă. bart, e. 70. Bamd îmbrăcat în anteriu de sevai subţire cu o libadea de pichet alb pe deasupra. .. şedea în pridvorul (balconul) casei, fiijmon, c. 144. riCIIÎT3, picheţi, s. m. Ţăruş de lemn care se înfige în pămînt pentru a marca un punct al unei alinieri ori al unui traseu, sau locul unde urmează să fie plantat un puiet de pom, de arbore etc. PICHET4, pichete, s. n. 1. Clădire în care este instalat sediul, la graniţă, al unei subunităţi de grăniceri. în faţa pichetului de grăniceri se alcătuiau în fiecare dimineaţă echipele — poştele — de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. bart, e. 288. Vedem o scenă în care ostaşii romani dau foc cu torţele la nişte colibe făcute de scînduri. . . Ai zice că vezi pe columnă pichete de ale grănicerilor romîni, din insulele Dunării, odobescu, S. ii 280. + Subunitate de soldaţi grăniceri care are misiunea de a păzi frontiera unei ţări într-un anumit punct. // cerea colonelului să-i mai dea încă vreo cîteva pichete de pază. camil petrescu, o. ii 487. 2. (în e x p r.) Pichet de grevă — detaşament de muncitori grevişti, care stau de gardă la poarta întreprinderilor, pentru a informa pe muncitorii din afară despre declararea grevei şi pentru a împiedica vreo agresiune din partea spărgătorilor de grevă. Ne hotărîserăm să facem pichete de grevă. Era rîndul meu. Am plecat, pe seară, de acasă. DEMETRius, C. 45. — PI. şi: (învechit) picheturi (bXxcescu, o, i 37). PICHETA, pichetez, vb. I. T r a n z. A marca punctele unei alinieri, ale unei măsurători etc. prin picheţi înfipţi în pămînt. + A bate picheţi 3 în pămînt. e PICHETĂJ, pichetaje, s. n. Ansamblul picheţilor3 care marchează un traseu, o aliniere, o măsurătoare etc. PICHETĂRE, pichetări, s.f. Acţiunea de a picheta; marcarea punctelor unui traseu, unei alinieri, unei măsurători etc. prin picheţi3 înfipţi în pămînt. PICHETĂŞ, pichetaşi, s. m. (învechit) Grănicer de la un pichet de graniţă. Pichetării. . . nu i-au lăsat a trece. I. IONESCU, M. 26. PÎCHIRE s. f. v. piclicro. PICHIRISI — 407 — PICIOR PICHIRISI, pichirisesc, vb. IV. Refl. (învechit) A se supăra, a se simţi atins, înţepat cu o vorbă. Slujitorul [către ţigancă :] De!. . . te-aipichirisit ? auîcsandri, t. 392. PICUIIlOl, pichiroi, s. m. (Regional) Bărbătuşul picherii. Acum o săptămînă ■ . . zor-nevoie după un pichiroi. gîr-LEAnu, la CADE. PÎCHIUEĂ s. f. v. pichere. PICI, pici, s. m. (Familiar, adesea glumeţ) Băiat nevîrstnic; copil. Ei, piciule, toţi stejarii ăştia ■ . . mă cunosc de 25 de ani!- Galaction, o. I 268. întinde piciul istovit O pălărie spartă, iosif, v. 55. Ce te uiţi aşa, piciule? Vezi-ţi de treabă, vlahuţă, la tdrg. PICIGĂNIE, piciganii, s. f. (Regional) Piţigoi. PICÎNGENE s. f. v. pecingine. PICÎNGINE s. f. v. pccingine. PICIOÂRCĂ s. f. v. picioică. PIClOlOĂ, picioici, s. f. (Regional) Cartof. Vremea e tot uscată... or să se scumpească picioicile. caragialk, O. vii 36. — Variantă : picioarcă s. f. PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului şi fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte vieţuitoare şi care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal. ■ . Pămintul duduia stib picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai incepe a sări în două picioare, creangă, p. 185. Cind îşi pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, I,. P. 143. Acum e legat mai tare. Şi de mîni şi de picioare, Cu lanţuri şi cu zăvoare ! jarnîk-bîrseanu, d. 287. (Formulă de ameninţare) Undo-|i stau picioarelc, îţi va sta şi capul = ţi se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot. . . căci de nu. . . unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul, ispirescu, l. 26. <$>-Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. «O* L o c. a d v. în (sau din) picioare sau d(o)-a-n picioarele = fără a fi aşezat; în poziţie verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul, sadoveanu, p. m. 182. în picioare, la umbra ' duzilor, femei înalte, rumene la faţă, curat îmbrăcate, întind pe rîşchitor firele galbene de borangic. yi.ahuţa, o. a. n 132. Intr-o a cincea luntre sînt cîntăreţi care suflă, d-a-n picioarele, in flaute, odo-bescu, s. iii 110. în vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domiţian îşi luă cărţile şi — în vîrful picioarelor — se strecură pe nesimţite printre bănci afară, bassarabescu, v. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare — vestitele ape minerale de la Căciidata. vlahuţă, o. a. ii 139. Din cap pînă în picioare v. c a p1 (I 1). <0* E x p r. A se scula (sau a se ridica) în picioare =a se scula de jos, a se ridica în poziţie verticală. Stroe se sculă in picioare şi fluieră la început ca un semnal, preda, î. 147. S-au ridicat toţi în picioare, caragiale, p. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept in picioare şi plecă hotărit. bujor, s. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare şi cele mari încep a tremura ca varga de frică. creangă, p. 11. Arc numai (atîţia...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturiseşte. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoşi după o boală lungă; f i g. a se reface din punct de vedere material. Odihnă ii trebuie şi îngrijire bună şi să vezi că în scurt e pe picioare, sadoveanu, o. i 37. Cojocarii lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PE-Trescu, o. ii 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cit am tras cu boala lui — numai inima mea ştie. vlahuţă, o. a. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păşi, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. în doi ani n-a pus piciorul afară din tirg. GALAN, z. R. 65. Fac puţine vizite şi la teatru încă n-am pus piciorul, alecsandri, s. 274. Dragă mi-e leliţa naltă Şi la mers cam legănată. . . Unde ea-şi pune piciorul Se aprinde chiar mohorul, bibicescu, p. p. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acţiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcţioneze. Eu v-ajut... — Cu asemenea: metode ? Ca să dezorganizezi munca ?... — Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare, v. rom. august 1953, 43 ; b) (Cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoşi. Cu coada între picioare v. coadă (1). A sc topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(c)-a-n picioarelc = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-ă-n picioarele de dorul părinţilor mei. ispirescu, L. 8. Amindoi într-o durere se uscau de pe picioare. conachi, p. 84. Numai te uşti pe picioare, Ca şi floarea de cicoare, jarnîk-bîrseanu, d. 212. A boli (sau aduce boala) pe picioare= a fi bolnav (uşor) fără a zăcea la pat. De frică şi de griji bolea pe picioare, delavrancea, la tdrg. Cu un picior în groapă (şi cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă şi cu unul afară, preda, î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă şi unu afară. La TDRG. A vedea (po cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarelc) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, aşa, în picioare, dumitriu, N. 14. Unde mi-l încinse aşa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele, popescu, b. ii 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Feţişoara lui. . . bucăţică ruptă, tată-său în picioare. creangX, P. 250. (F i g.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinereşte numai cătînd la dinsa. alecsandri, t. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rizînd şi sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la pieior sau a întinde piciorul la drum sau a-şi lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuţi pasul; a o şterge, a o tuli. Bucătarul îşi luă picioarele pe umere şi se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior, ispirescu, L. 25. Mistreţi, vulpi, cerbi, ba chiar şi iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBE3CU, S. m 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-şi mai strîngc picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cit era ziulica de mare nu-şi mai stringea picioarele; dintr-o parte venea, şi-n alta se ducea. creangX, p. 284. A-şi bate (sau a-şi rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateţi picioarele ducindu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se aşeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-paşa trecuse Dunărea. ■ ■ şi prinsese picior pe ţărmul sting al Dunării. GHICA, s. 374. A cădea în picioare v. cădea. A călea (sau a sc arunca) Ia picioarele cuiva sau a săruta picioarclo cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (po cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu pictorul sting (sau cu stîngul) v. s t î n g. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (Asta, a şcdci sau apune) picior peste picior = a încrucişa picioarele unul peste altul, peitru a sta într-o poziţie comodă. Se î’if.tndi în jilţ, picior peste picior. C.' PETRESCU, C. V. 104. Jată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLVIIUŢĂ, o. A. 449. Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMCNESCU, o. i 164. A lua (pc cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-1 zeflemisi. Te faci că n-auzi şi mă iei peste picior, sado- PICIOR — 408 — PICIOR VEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior. . ■ ne acoperim peste tot cu-n ţol. CREANGX, a. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) pi-cioarc = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); f i g. a dispreţul, a desconsidera. M ir cea însuşi mină-n luptă vijelia-ngrozitoare, Gare vine, vine, vine, calcă totul in picioare, eminescu, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare l alecsandri, P. 11.29. A bato din picior v. b a t e (VI 1). A pune (sau a aşterne, a încliina ceva) Ia picioarelc cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguţătorii cei adevăraţi şi i-au pus la picioare preţul cuvenit şantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ţi lumea s-o închin ? AI.r.CSANDRI, p. Ii 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omori pe cineva. Şi de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÎK-bîrseanu, d. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărită, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porţia îi puse piciorul in prag: scene sfîşietoare, rugăciuni fierbijiţi, ameninţări teribile. CARAGIALE, o. II 93. A da (cuiva sau la ceva) au piciorul v. d a 3 (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini şi din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acţiune la bun sfîrşit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A îi (sau a Sta, a Veglica) în picioare = a fi gata oricind, a fi mobilizat pentru o acţiune ; a fi treaz ; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era in picioare. BUJOR, S. 123. Jar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cit Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. AI.ECSANDRI, o. 207. (Eliptic) in picioare, toţi cu fală, Saltă, saltă ţara mea! ALECSANDRI, T. 668. A Scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mişcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGX, A. 59. Ca să vineze lei şi tigri. ■ ■ faraonii Egip-tului. . . rădicau în picioare ordii şi popoare întregi. ODO-BESCU, s. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica ţara in picioare, negruzzi, s. i 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A îi pe picior de egalitate (sau a îi pe acelaşi picior cu cineva) = a se bucura de aceleaşi drepturi, a avea aceeaşi situaţie ca altcineva. A trăi pc picior mai c = a duce o viaţă de belşug, a cheltui mult pentru trai. A Ii (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-şi încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAVII, petrescu, o. t 8. Parcă a apucat (sau a piins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de Iliiini şi de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acţioneze. A-şi tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare= a pierde din propria-i vină un avantaj, a-şi periclita singur situaţia. A cădca de pe (sau (lin) picicaiesaua nu se (irai) puiea jine. n nu (mai) pulea sta pe picioare, a sc legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nti-l(mai) jine, a i sc rupe (cuiva) picioarele (tic oboseală) = a-şi pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu tiu se mai putea ţine pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de braţul Floricăi. bujor, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai ţin Şi-i cale pînă-n sat. COŞBUC, P. I 227. De-abia fl ţineau picioarele, de trudit ce era. creangX, p. 302. A i se tăia sau a i sc muia cuiva (mîinile şi) picioaiclc = a-şi pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd insă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile şi picioarele. ISPIRESCU, I,. 196. Cînd ştia că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (IV'ici) picior de ... = (nici) urmă de..., nici ţipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. petrescu, î. II 4. N-am lăsat picior de turc in Mehedinţi, ghica, s. 24. (Eliptic) însă toţi [să fie goniţi] ! Toţi pîn'la unul! Nici un om! Nici un picior, hasdeu, r. v. 82, Negustorie (sau comerţ, afaceri) pe picior = comerţ constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ^¡> Compuse : piciorul-caprci = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care creşte prin locuri umbroase şi umede (Aegopodium podagraria) ; spanac sălbatic; piciorul-coco-şului = plantă erbacee cu rizom lung şi cu fructe bombate (Ranunculus Acris) ; piciorul-viţclului = rodul-pă-mîntului (Artim maculatum). Piciorul-viţelului sau rodul-pămîntului creşte în locuri umede şi umbrite prin păduri. şez. xv 105. 2. (La oameni, determinat prin « de lemn ») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn şi cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, î. II 78. în urma lor rămîne, in loc de arme sau roţi de tun, picioare de lemn şi cîrje. sahia, n. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, 1. I 5. Sui pe laiţă măsuţa cu trei picioare, întinse pe ea ştergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Şi nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Şi mai sînt voinici sub soare, jarnîk-bîrseanu, D. 251. + Element de construcţie al unei clădiri, al unei maşini etc., care are o formă sau o funcţie asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. + Partea de jos, apropiată de pâmînt, a tulpinii unei plante; p. e x t. f i g. rădăcină. Arbori de argint care, încununaţi cu ramuri de smarald, îşi pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestriţat cu miroase de flori. BOLINTI-NEANU, O. 321. 4. Element al unei construcţii de lemn, de metal, de zidărie etc. care serveşte ia susţinerea întregii construcţii şi la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea in cadenţă baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUŢX, la TDRG. E x p r. (învechit) A picni (pe cineva) la coada işli-cului v. i ş 1 i c. PICNÍC, picnicuri, s. n. (Franţuzism) Masă comună (în aer liber) cu contribuţia fiecărui participant. Acolo sînt baluri, cluburi, e teatru, e picnic, pann, la cade. PICNOMÉTRU, picnometre, s. n. Instrument de forma unui balonaş, folosit pentru măsurarea densităţii lichidelor şi solidelor. PÍCOL, picoli, s. m. (Ieşit din uz) Băiat care serveşte într-un restaurant ca ajutor al unui chelner. Apăru ca o umbră chelnerul in frac, urmat de doi picoli. vornic, P. 129. Picolid mută scaunul fără spătar al lui Bălănesai la capătul mesei, camil petrescu, T. ii 121. — Varianta: plcolo (c. petrescu, î. i 4) s. m. PICOLÎNĂ s. f. v. piculină. PlCOLO s. m. v. picol. I'ICG.V, picoane, s. n. Piesă de oţel cu vîrful ascuţit sau lat, care, primind lovitura pistonului ciocanului de abataj, despică sau rupe un material. PICOTĂ vb. I v. picoti. PICOTEĂLĂ s. f. Moţăială, piroteală. Omului. . . ii vine intîi o picoteală şi apoi o nesăbuită poftă de a dormi. pamfile, cer. 100. PICOTI, picotesc, vb. IV. Intranz.  fi somnoros* a aţipi şezînd, a moţăi, a piroti, a dormita. Venea la muncă spre amiază cu ochii cirpiţi de nesomn şi cîteodată, seara, picotea. PAS, L. n 65. în mijlocid drumului picoteşte cîinele învăţătoridui. rebreanu, i. 10. Moi pana in călimări şi, picotind cu capul plecat pe masă, mă gîndesc. CARAGIALE, M. 60. — Variantă: picoti, picotez (stancu, d. 186, arde-LEANU, D. 46, DELAVRANCEA, S. 171), vb. I. PÎCRIC adj. m. (în e x p r.) Acid picric = acid foarte corosiv, sub formă de cristale de culoare galben-deschisă* toxic, fără miros şi cu gust amar, folosit la prepararea . unor substanţe colorante, la tratarea rănilor provocate de arsuri şi ca exploziv. PICTĂ, pictez, vb. I. T r a n z. A reprezenta prin culori o fiinţă, un obiect, un peisaj etc. pe hîrtie, pe pînză, pe pereţi etc.; a zugrăvi. în definitiv, nu văd de ce nu ai putea picta aceste tablouri? camil petrescu, n. 106. + F i g. A înfăţişa plastic prin cuvinte; a descrie. Cu mult simţ al adevărului istoric autorul pictează figura bătrînului muncitor. riCTO GRATIE s. f. Sistem primitiv de scriere în care obiectele şi unele idei abstracte sînt reprezentate prin desene sugestive. Primul tip istoric de scriere a fost picto-grafia. rlCTOR, pictori, s. m. Artist plastic, care înfăţişează pe hîrtie, pe pînză, pe pereţi etc. fiinţe şi lucruri în culori, în creion sau în cărbune. Alte trei camere mai din faţă, destul de spaţioase şi ele, fuseseră prefăcute, din dărimarea pereţilor despărţitori, într-un cuprinzător atelier de pictor, camil petrescu, n. 103. + F i g. Scriitor care redă în mod plastic şi viu scene din viaţa reală şi aspecte din natură. Sadoveanu este un pictor strălucit al naturii, ibrăileanu, s. 20. PICTORIŢĂ, pictoriţe, s. f. Femeie-pictor. — Accentuat şi: pictoriţă. riCTURĂL, -A, picturali, -e, adj. Care aparţine picturii, care ţine de pictură, plastic; pitoresc. Te găseşti aici, la Galeriile Tretiakov, faţă în faţă cu arta picturală rusă, veche de o mie de ani. stancu, u.r.s.s. 55. Cizelată şi fină, această cupă [a nufărului] are, în contrast pictural cu tava verde pe care stă aşezată, o culoare galbenă. BOGZA, c. o. 158. <$- (Adverbial) Sadoveanu zugrăveşte necontenit natura pictural. IBRĂILEANU, S. 6. PICTtJRĂ, (2) picturi, s. f. 1. Arta reprezentării peisajelor din natură, a fiinţelor şi a obiectelor pe hîrtie, pe pînză, pe pereţi, cu ajutorul culorilor, al creionului, al cărbunelui. Avea incontestabil talent pentru contururi jt siluete... şi aducea aceste calităţi în pictură, camil petrescu, N. 124. 2. Lucrare artistică executată de un pictor; tablou. Picturi pe sticlă. Pictură în email. 3. Ansamblul operelor, stilurilor şi procedeelor pictorilor dintr-o ţară sau dintr-o epocă. Pictura franceză din secolul al XVIIl-lea. PICUÂR, picuare, s. n. Picător. PICUI — 410 — PIEDICĂ PICUf, picuiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A picura. (F i g.) Nişte zgomote ciudate îi picuiau pe lingă ureche. POPA, V. 12. FICUIJâŢ, piculeţet s. n. Diminutiv al Iui pic2. Cătară să-şi găsească urmele, pe unde veniseră dară nu găsiră nici un piculeţ de urmă. ISPIRESCU, i,. 162. PICULÎNA, piculine, s. f. Flaut mic, cu registru acut. O instrumentaţie bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trîmbiţa. hogaş, m. N. 86. <0> (Poetic) S-a iscat un vînt subţire, cu şuier înfiorat de piculină. c. petrescu, a. 274. E-o muzică de toamnă Cu glas de piculină Cu note dulci de flaut, bacovia, o. 85. — Variantă: picol.nu (d. zamfirescu, la cade) s. f. PTCÎJP, picupuri, s. n. Dispozitiv care permite ■difuzarea sunetelor plăcilor de patefon printr-un aparat de radio ; p. e x t. aparat care cuprinde acest dispozitiv. PÎCUR, picuri, s. m. 1. Picătură, strop, pic. Pe fundul fîntinilor n-a răsărit picur de apă. c. petrescu, R. dr. 153. îi pusei la gura-ncleştată Să prindă din ploscă vrun picur de vin. coşbuc, p. ii 293. F i g. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeşteptînd în faţă-mi trecutele nimicuri. EMINESCU, O. i 107. + Cantitate mică de materie. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMINESCU, o. I 82. 2. (Numai la sg.) Picurare, picuriş. Picurul streşinilor. 3. F i g. Sunet lin (produs mai ales de clopoţei sau de instrumente muzicale), repetat la intervale mici. Nu mai ajungea pînă la mine picurul tălăngilor. SADOVEANU, o. A. ii 212. Mă deşteptai în picurul unui glas domol. id. 0. vi 66. PICURA, picur, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre lichide) A cădea picătură cu picătură; a pica. Lacrimile-i picurînd Se prefăceau mărgăritare. IOSIF, PATR, 84. încet picură ploaia de pe ramuri. VLAHUŢĂ, o. a. ii 155. Din ochi îi picura izvor de plînsoare. odobescu, s. iii 207. <$>• (Poetic) Barca tăia undele în taina serii, legănîndu-se ; lumini argintii picurau din vîrful vîslelor şi şopteau căzînd în unde. sadoveanu, o. i 106. Căldura picură mereu din cer.. REBREanu, 1. 10. F i g. îl cutremură frigul peste trupul tot. Faţa i-i leoarcă. . . Iar în inima lui picură plîns fără sfîrşit. popa, v. 65. A lăsa să cadă picături. Ploua monoton şi trist afară şi picurau streşinile fără întrerupere. SADO-veanu, E. 134. El duce regelui răspuns Din tabără Şi ţine-as-cuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. coşbuc, p. i 145. Expr. De nu curge, (tot sau măcar) picură = dacă nu curge, pică, v. curge. De nu curge, macar picură şi cine mişcă, tot pişcă. CREANCĂ, P. 110. 2. T r a n z. A turna picătură cu picătură; a slobozi sau a lăsa să cadă pic cu pic. (F i g.) Mînecuţă începu a picura din el răutate. SADOVEANU, P. m. 21. Mai picură-mi şi tu o slovă, douăy Că prea le laşi în sama mea pe toate. PĂUN-PINCIO, p. 49. 3. Intranz. (în expr.) A picura de somn = a pica de somn, v. pica. Picura de somn şi din cînd în cînd îi asfinţeau ochii, sadoveanu, d. p. 145. Mintea lui e plină de poveşti, pe care mi le spune seara, pînă tîrziu, pînă ce picur de somn în şoapta lor tot mai uşoară. pĂun-pincio, p. 103. Mai binc-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foct de somn să picuri. EMINESCU, o. I 119. 4. Intranz. F i g. A răsuna; a vibra. După ce se întunecă, rămase sub stele numai tăcerea întinderilor, în care picurau lin din cînd in cînd tălăngi. SADOVEANU, F. J. 429. în fin îmi era cald şi bine, iar în auz îmi picurau poveşti, păun-pincio, p. 119. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. 5. Intranz. (Rar, despre imagini, gînduri etc.) A se scurge unul după altul; a .se perinda. Atîtea dulci videnii îmi picură in minte. VI.AHUŢĂ, p. 3. — Prez. ind. şi: (învechit) picurez (odobescu, s. iii 564). PICURÁR, picurare, s. n. Lăcrimar. PICURARE s. f. Acţiunea de a picura; cădere pic cu pic. riCURÂT s. n. Faptul de a picura; picurare. Numai înăuntru, la abatajele de înaintare, nu se simţea nimic, decît aerul nemişcat şi picuratul neîncetat al apei. dumitrtu, v. h. 55. F i g. Cînd şi cînd, în puterea nopţii, venea strigătul turmelor ori picuratul repede, întrerupt, al vreunei tălăngi, dunăreanu, n. 189. PICURÎŞ s. n. (Rar) Căderea apei sub formă de picături ; p. e x t. locul unde apa unui izvor curge sub formă de picături. A dat cu ochii, la picurişul izvoarelor, de năzdrăvani cari adună scînteiele din coada licuricilor. DEIAVRANCEA, S. 97. PICURtJŞ, picuruşuri, s. n. Diminutiv al lui p i c u r. Trebuie să-şi păstreze cu sfinţenie fiecare picuruş de sînge. Se opri intr-o groapă de obuz. .. îşi rupse cămaşa, înfă-şurîndu-şi strins rana. CAMILAR, N. I 440. PICtTŞ, picuşuri, s. n. I. Diminutiv al Iui p i c2. . l.v. pic(l). Amîndoi se opriră şi-şi aplecară urechea ca să audă picuşurile abia desluşite ale dezgheţului. sado-veantj, p. m. 153. Cioara se repede la un iaz, ia cu clonţul apă şi picură în gura lui Tei-Legănat cîteva picuşuri. ŞEZ. ii 205. + (Familiar) Băutură (alcoolică). Să curgă picuşul pentru măria-sa şi luptătorii măriei-sale, care toţi se află acum in loc de verdeaţă şi tihnă, sadoveanu, n. p. 10. 2. Masă lichidă sau solidificată formată din picurarea unui lichid sau din curgerea picătură cu picătură a unei materii topite. Degetele, ca fusele, aşezară capătul de luminare in r-un picuş de ceară. SADOVEANU, P. 101. II. Cîştig neaşteptat, de obicei nelegal sau nepermis. PICtJŢ, picuţuri, s. n. Diminutiv al lui pic2. Mai zi, măi Briceag. . ■ numai un pic, auzi1 Un picuţ de tot. REBREANU, I. 16. PIDÓSMC1 s. n. Plantă erbacee, cu frunze lucioase, verzi-albăstrii, cu flori galbene; creşte în locuri însorite, pe marginea drumurilor etc. (Cerinthe minor); somnoroasă. PIDÓSNIC2, -Ăj pidosnici, -e, adj. Care face totul pe dos sau altfel decît se face de obicei; ciudat, sucit. A făcut sfat cu muierea. Era ceva cu totul pidosnic faţă de logica orientală, sadoveanu, o. l. 201. într-adevărt faptele şi vorbele lui Zaharia Duhu se dovedeau pe fiecare zi mai pidosnice. C. petrescu, r. dr. 352. Am văzuUo că este pidosnică şi vroieşte cu orice chip să se adape numai de la un izvor, creangă, p. 116. PIÉDECA. s. f. v. piedică. PIEDESTÁL, piedestale şi piedestaluri, s. n. Suport pe care se aşază un element arhitectural, o statuie, o vază etc. Puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri nişte grosolane figuri, odobescu, S. iii 73. <0> F i g. Era o absurditate a ridica pe piedestal numai o singură patimă şi a-i da privilegiul de a fi exprimată în forme poetice, gherea, st. cr. i 144. PIÉDICÁ, piedici, s. f. 1. Ceea ce opreşte realizarea unui ţel, ceea ce stă în calea unei acţiuni; obstacol, stavilă ; dificultate, greutate. Dacă aveam succes, ne acapara succesul, dacă aveam de înfrînt dificultăţi, ne îndîrjeau piedicile. C. PETRESCU, î. II 109. Dorinţa mea de a-l ajuta îmi ascunde toate pisdicile, toate obiecţiile. brXtescu-voi-NEŞTI, F. 15. 2. (Concretizat) Obiect sau dispozitiv folosit pentru întreruperea sau întîrzierea mişcării unui sistem tehnic PIEDICUŢĂ — 411 — PIELE sau pentru blocarea unui organ mobil al acestuia; opritoare. a) Fringhie sau lanţ cu care se leagă picioarele de •dinainte ale cailor cînd sînt lăsaţi să pască. Aţi mai auzit J>oate că acolo unde cad potcoavele cailor şi- piedicile lor la păşune e semn că fierul s-a lovit de iarba-fiarelor. ■C. PETRESCU, R. DR. 163. b) Frînă care se pune la roata carului. c) Scîndurică cu ajutorul căreia se fixează sulurile războiului de ţesut, ca să nu se desfăşoare. d) Dispozitiv pentru blocarea trăgaciului unui. pistol sau al unei puşti, spre a evita o descărcare accidentală. Şovăind între diferite bănuieli, stăteam locului nemişcat, cu un deget pe piedica pistolului, galaction, o. i 82. Iată pistolul. . . îl ţiu eu, n-ai decît să tragi piedica. UEGRUZZI, s. I 23. c) Cureaua cu care cizmarul ţine strîns genuncherul şi încălţămintea cînd lucrează. (în forma piedecă) Muşchea, piedecă, hască şi clin... şi tot ce trebuie unui ciubotar, creangă, A. 81. f) (învechit, cu valoare de pl.) Cătuşe, fiare, lanţuri. 8. Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-1 •cu piciorul; împiedicare. Hai la trîntă, dar fără piedică. -<$■ E x p r. A pune (cuiva) piedică = a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-1. Jucau fripta şi-şi puneau piedici. tas, z. i 166. Fără să-i dea răgaz a zice nici circ! îi puse o piedică şi-i făcu vînt in cazan, ispirescu, i,. 201. — Variantă: piddecă s. f. PIEDICÎJŢĂ, piedicuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui piedică. 2. Plantă erbacee cu tulpina tîrîtoare şi cu frunze mărunte şi dese terminate printr-un păr fin; creşte prin păduri şi păşuni umede, în regiunile de munte (Lyco-podium clavatum). PIEÎRE s. f. 1. (Livresc, arhaizant) Moarte, omor, ucidere (uneori în masă, v. măcel). Şi era prin şanţ pieire şi văzduhul tremura, Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era. coşbuc, p. ii 44. [Oastea] cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi in coaste, eminescu, o. I 148. El vrea a mea pieire? alecsandri, t. ii 116. <$> (Pleonastic) începe ... să strige ca intr-o pieire de moarte. caraGiale, o. iii 98. <$• (Precizat prin « capului ») îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ispirescu, h. 4. Iepurii şi-au semănat ardei, pieirea capului lor, se zice despre cei care, prin faptele lor nechibzuite, se pun singuri în primejdie. ^ Expr, A fi (sau a se afla) la pieire = a fi (sau a se afla) în primejdie de moarte. Bine-ai venit, moş Dane! ce vînt te-aduse-aice? — Vînt rău şi de jălire! Ne calcă iar paginii, frate, şi ţara-i la pieire. alecsandiu, p. iii 285. Dă lui pe loc de ştire Că mă aflu la pieire. id. P. P. 126. 2. F i g. Dispariţie, distrugere, prăbuşire, nimicire. Ai crede că-i pieirea lumii, vlaiiuţă, r. p. 66. Un bîtlan păşind încet, Zice: «Nu-i pieirea lumii... vînătorul e poet! ». alecsandri, 1\ iii 63. Boieria şi domnia aducea pieirea ţării. BĂLCESCU, O.I 351. — Variantă: (regional) plerire (coşbuc, p. I 236, reteganui,, p. iii 24) s. f. PIÎIŞTE s. f. (Regional) Pieire ; prăpăd, pustiire. în ţara noastră ■ .. era mare pieişte şi un sodom de nu mai avea pereche. La cade. PIEITOR, -0ĂRE adj. v. pieritor. PIELĂR, pielari, s. m. 1. Meseriaş care prelucrează piei; tăbăcar. 2. Negustor de piei. FIELARÎE, pielării, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Mulţime de piei; p. e x t. obiecte confecţionate din piele. V. c u r e 1 ă r i e. li conduse printr-o sală cu ha miri noi, atirnate în perete, zurgălăi şi zăbăli nichelate, cu miros de magazin de pielărie, c. petrescu, î. ii 104. Productele manufacturate erau numeroase: pielăriile, cojocăriile şi curelăriile. ODOBESCU, S. I 480. 2. Atelier unde se tăbăcesc pieile; tăbăcărie. Prăvălie unde se vînd piei lucrate. V. marochinărie. PIELĂRÎT s. n. Meseria pielarului. PIELCEĂ, -ÎCĂ, pielcele, s. f. 1. Blăniţă de animal mic, mai ales de miel. Cică îmbla după strîns pielcele. creangă, P. 148. 2. Bucată mică de piele; p. e x t. obiect făcut din piele. Prostie este să porţi fără rost, cînd e cald şi nu-ţi folosesc, nişte pielcele de cine şi să te loveşti cu ele in palma stingă, sadoveanu, P. m. 74. — Variantă: piolicei (galan, b. i 53) s. f. Fii: LE, piei, s. f. 1. Ţesut care înveleşte în întregime corpul omului, al animalelor vertebrate şi al unor nevertebrate, avînd rolul de a proteja corpul şi uneori de a-i menţine temperatura constantă. Pielea poate fi considerată ca o imensă terminaţie nervoasă, nicolau-maisler, d. v. 35. Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor, numai cît poate să încapă mina, şi luînd cîte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea, creangă, p. 306. Bat-o cruciuliţa lele. N-avu cum să nu mă-nşele, C-o văzui albă la piele Şi la grumaz cu mărgele, jarnîk-bîrseanu, d. 242. <0- L o c a d j. şi a d v. Cu (sau în) pielea goală v. g o 13.<$> Expr. A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gîscă) ori pielea găinii (sau a gîştii) = a i se încreţi (cuiva) pielea (de frică sau de frig). A fost pe-aici odată unul Horea. ■ ■ Vi se face pielea de găină? De ce? beniuc, v. 95. A fi numai piele şi oase sau a fi numai pielea şi oasele de cinova v. .o s. A fi dezbrăcat la piele = a fi fără nici un fel de îmbrăcăminte pe trup, a fi gol (puşcă), v. gol3. Odraslele şefilor de trib african... se închină la pietroaie şi idoli de lemn, şi dezbrăcaţi la piele.. . prezidează festinurile cu dans, tam-tam şi torţe de răşină. c. petrescu,r. dr. 101. N-aş vrea să fiu în pielea (cuiva) = n-aş vrea să fiu în locul, în situaţia cuiva, să păţesc ce are să păţească sau ce-a păţit cineva. A nu-şi mai incăpea în piele v. încăpea. Te mănîncă pielea = cauţi bătaie. A-i lua (cuiva) pielea sau şapte (ori nouă) pici = a exploata crîncen pe cineva, a-1 jecmăni, a-1 jupui. A-i frige pielea cuiva = a se răzbuna pe cineva, a-1 face să sufere, a-i face zile fripte. Mai rabdă Harap-Alb, căci cu răbdarea ii frigi pielea, creangă, p. 223. A-şi lăsa pielea (pe undeva) = a muri (pe undeva). A-şi pune pielea la saramură = a risca, a se expune. A-şi pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri, a-şi pune viaţa în primejdie pentru cineva. A-şi ieşi din piele (de bucurie, de ciudă etc.) =a fi foarte bucuros, a-i fi foarte ciudă etc., a nu mai putea (de bucurie, de ciudă etc.). Cînd îl vede norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr şi mai zdrenţos decît în celelalte zile şi tot zgîriat, sta să-şi iasă din piele, reteganui,, P. IV 25. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva v. băga. A intra (pe) sub pielea cuiva v. intra. A-i da prin piele = a o păţi, a suferi consecinţele unui lucru făcut; a-i ieşi pe nas. A şti (sau a vedea) cît îi plăteşte (cuiva) (sau cc-i poate) pielea = a şti (sau a. vedea) de ce e în stare cineva, a şti cît face, cît plăteşte cineva. Luaţi seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea, davidoglu, o. 129. Nu-i plăteşte pielea (nici) un ban (sau nici o ceapă degerată), se zice despre cineva care nu-i bun de nimic. A face cuiva pielea cojoo v. c o j o c. A i-o face (cuiva) pe piele = a se răzbuna pe cineva. St ăi — măi tu, că ţi-o fac eu ţie pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 281. S-a mîniat rău pe sat Şi trei zile n-a mîncat, Şi le-a făcut-o pe piele, pann, p. v. iii 17. A-şi vinde şi pielea = a-şi vinde tot, a-şi vinde şi cămaşa (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-şi vinde scump pielea = PIELICEA 412 — PIEPT a căuta să obţii cît mai mult, fiind într-o situaţie grea, într-o luptă etc. Oi căuta şi eu să-mi vînd pielea cit se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înşelat, cane, n. n 107. A rămîne numai cu pielea = a rămîne fără nimic, a rămîne sărac lipit pă-mîntului. A Ii Tai (şi-amar) de pielea (cuiva) = a fi rău de cineva, vai de capul lui. De-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei. id. ib. 283. A da pielea popii = a muri. Te poftesc să nu cumva să mă laşi la o adică. Eu am venit cu d-ta precum m-ai rugat. ■ ■ iar apoi n-am gust să-mi dau pielea popii. ALECSANDRI, i. i 90. A simţi (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin consecinţele unei situaţii. A face ceva pe pielea altuia = a face ceva pe seama, pe socoteala, în dauna cuiva. Moşierii şi capitaliştii fac război pe pielea norodului, rîvnind să distrugă revoluţia rusă ca să spargă ameninţarea ce venea şi asupra lor. SAD OVE ANTJ, M. C. 75. A fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a f i lipsit de bun-simţ, de ruşine, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tol)ă = a stîlci pe cineva în bătaie, a-1 bate măr. Numai pielea Iui ştie, se spune despre cel care a răbdat şi a suferit multe. <$• (Numai la pl., în e x p r.) Pieile roşii = populaţia indigenă din America de Nord. + F i g. Viaţă, existenţă. Avea să-şi piardă viaţa doar pentru atita lucru, pentru două-trei piei de golani săraţi. DUMITRII;, N. 215. Dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curind din casa asta. caragialE, o. i 70. 2. Pielea (1) unui animal jupuită de pe trup, tăbăcită şi întrebuinţată în industrie. Mănuşi de piele de căprioară. c=i Cind treceam pe lingă casa noastră, mi se strîngea inima. A luat-o... proprietarul unei fabrici de piele. c. PETRESCU, î'. ii 238. în dulapuri vechi de lemn simplu erau cărţi vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. <^> Piele crudă = piele de animal jupuită (şi conservată prin procedee chimice şi fizice). -4- Blană 1. Pe laviţe-aşternute cu albe piei de ied Bărbaţii stau în şiruri. COŞBUC, P. I 161. Pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal [şi] iese înaintea fecioru-su pe altă cale. creangă, p. 185. Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie Vorbea pe placul turmei să poată s-o jupoaie! bountineanu, o. 157. Nu vinde pielea ursului din pădure (= nu conta, nu te baza pe un lucru pe care nu-1 ai). <ţ> (în e x p r.) Lup în piele de oaie (cu aluzie la lupul din fabulă) = om făţarnic şi viclean. — Forme gramaticale: gen.-dat. pielii şi (mai rar) pieii. PIELICEĂ s. f. v. piclcea. FIELICIOĂRA, pielicioare, s. 1. Diminutiv al Iui pieliţă; înveliş subţire care acoperă unele părţi ale plantelor. Se ia [cînepa] mănuşă cu mănuşă, se spală de nomol şi de pielicioara (epiderma) colorată, şi se pune pe mal, în trei picioare, ca să se usuce. ŞEZ. IX 141. PIELIŞOĂRĂ, pielişoare, s. f. (Rar) Diminutiv al Iui p i e 1 e. PIELITĂ, pielite, s. f. Inflamaţia mucoasei bazine-tului. — Pronunţat: pi-e piîliţI, pieliţe, s. f. (Şi în forma peliţă) 1. Piele (în special cea a obrazului). Vorbise repede şi focos; obrazul cu pieliţa albă şi translucidă luase o culoare viorie şi bolnavă. C. PETRESCU, A. 321. Ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi încheieturile feţei ei ieşisă afară, peliţa din oacheşă se făcusă vînătă. EMINESCU, N. 25. Oricine-l vede-n soare cu pieliţa lui albă, Se-ntreabă ce să fie, fecior de zmeu ori fată? aLECsandri, o. 211. -v> E x p r. Să-i tai pieliţa cu un fir de păr, se spune despre cineva care are pielea bbrazului foarte fină şi delicată. (învechit) A fi pieliţă do ... = a fi neam de.. ., viţă de. . . Eu sînt pieliţă de drac, De dau la domnie-n cap. MAT. Eoi.k. 158. + (Mai ales la pl.) Pielea îngustă şi albă care mărgineşte unghia. Prinde delicat [degetele] pe rînd, în mina ei grasă şi pistruiată; rotunjeşte oval unghiile, taie pieliţele, lustruieşte, pensulează cu lac. C. PETRESCU, c. V. 259. + (Rar) Pleoapă. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu ador-misă. Peliţele de la lumina ochiului i se roşise ca focul. EMINESCU,-N. 25. 2. Membrană, mucoasă care acoperă unele organe. Se deschide ciocul [găinii], i se scoate limba, se întoarce, şi de la jumătate înspre vîrf i se jupeşte un fel de peliţă numită cobe. ŞEZ. în 205. + Membrană care uneşte degetele palmipedelor. 3. înveliş subţire care acoperă miezul sau carnea boabelor unor fructe ; epicarp. Pădurea ascunde şanţurile," brazii se văd în pîcla albastră ca în bruma de pe pieliţa prunelor. C. PETRESCU, î. II 14. + înveliş subţire care acoperă unele părţi ale plantelor. 4. Pojghiţă fină care se formează pe suprafaţa laptelui, a supei şi a altor alimente lichide. Imaginea unei ceşti de cafea cu lapte, răcită şi cu pieliţa creaţă deasupra, in loc să-i apară respingătoare, îi scormoni stomacul cu unghii de fier. c. petrescu, c. v. 124. — Pl. şi: pieliţi. — Variantă : pâliţă s. f. PIELM s. n. (Regional) 1. (Şi în forma piemn) Făină de grîu sau de porumb de cea mai bună calitate. Cind pui piemn mai mult, se face mămăliga mai mare. PANN, P. V. III 28. ' 2. Pospai (1). — Variantă: piemn (TEODORESCU, p. p. 274) s. n- PIELOS, -OĂSĂ, pieloşi, -oase, adj. (Rar) Care are aspectul pielii; elastic şi rezistent ca pielea. PIELUŞEÂ, -ÎCĂ, pieluşele, s. f. Pielişoară. Mi-aţi făcut şi mie rost de saltea de puf. . . Numai de n-ar fi avut puful niscai lighioane. . . că atunci o să fie vai de pieluşica mea. stĂnoiu, C. i. 136. PIEMN s. n. v. pielm. PIEPT. (1> % 5) piepturis. n., şi (4) piepţi, s. m, 1. (în opoziţie cu spate) Partea superioară a trunchiului (de la gît pînă la abdomen, în care se află plămînii, inima) la om şi la animale; torace. Nici nu ştiu cum ridic puşca; inima-mi bate iute în pieptul înfierbîntat. sad ove antj, O. Vii 333. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în aîba-i mînă. COŞBUC, p. i 52. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde,. Şi ochii mari şi grei mă dort Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. Furca pieptului v. furcă. Coşul pieptului = cutia toracică. Suflă în tăciune pînă îi plesneşte coşul pieptului. C. PETRESOT, î. ii 3. I se trezise iar, în coşul pieptului, dihania aceea jucăuşă, care îl scăpase de multe năcazuri, dar îi făcuse şi mult amar. popa, v. 102. ^ Loc, a d v. în piept — pieptiş. Cu capul în piept = cu capul în jos, cu capul aplecat (de ruşine, de tristeţe etc.). llie îşi puse pălăria în cap, se sculă oftînd şi porni, cu capu-n piept, cu scripca subsuoară, sadoveanu, p. 55. îi netează mîndra coamă Şi plîngînd îi pune şaua. S-avîntă pe el şi pleacă, Păru-n vînturi, capu-n piept, Nu se uită înainte-i, Nu priveşte îndărăpt. EMINESCU, O, i 66. Cu pieptul gol = tu îmbrăcămintea desfăcută la piept; descheiat la piept. Cu pieptul descliis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Cum ajunge în tîrg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. CREANGĂ, p. 80. (în legătură cu lupte, încăierări etc.) Piept la (sau, rar, în) piept = corp la corp; la baionetă. Dorobanţii care luptau piept la piept se traseră iute la capătul şanţului şi de pe parapet porniră cîteva pîrîituri de salve, sadoveanu, o. vi 74. Lupta era mai de aproape, mai piept la piept. GANE, N. II109. Piept în piept! PIEPT — 413 — PIEPTĂNA ... ctmpul răsună, Toţi de tot dau împreună. Toţi la luptă-s încleştaţi, alecsandri, p. i 37. Piept lingă piept = unul lîngă altul, strîns apropiaţi. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lingă piepturi şi stufăriş de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. *§> E x p r. A strînge la piept (pe cineva) = a-1 îmbrăţişa. Mă strîngi la piept, şi-atîta ce-i? coşbuc, P. i 68. Vină, dragă, pîn’ te-aştept. Să te strîng la piept, alecsandri, X. i 78. A pune mîinilo pe piept = a muri. De-oi pune eu miinile pe piept are să rămiie căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte, creangă, p. 118. A da piept cu cineva (sau CU ceva) = a se împotrivi cuiva ; a înfrunta pe cineva; a se lupta cu cineva. El va sta să dea piept cu tîlharii pînă se va întoarce ea. ISPIRESCU, L. 134. Tot ce stă in umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună, eminescu, o. I 146. A da piept în piept cu cineva = a se întîlni pe neaşteptate cu cineva, a da faţă în faţă, a da nas în nas. A se lovi tn piept cu cineva = a se lupta. Se duce să avinte armata cea crăiască Şi cu romînii aprigi în piept să se lovească. alecsandri, p. iii 223. A sc bate (cu pumnii) în piept v. b a t e. A pune (cuiva) mina în piept v. mini A lua (pe cineva) de piept = a înşfăca pe cineva de partea din faţă a hainei pentru a-i cere socoteală de ceva sau spre a-1 lua la bătaie. A Se lua (a SC apuca sau a Se prinde) de piept cu cineva = a se împotrivi (cuiva); a se lupta, a se lua la bătaie cu cineva. Hai, suiţi, că m-apuc cu voi de piept. sadovEanu, la tdrg. Al meu e! pentru calul meu Mă prind de piept cu dumnezeu. COŞBUC, P. I 113. A lua (ceva) în piept = a înfrunta ceva, a lupta pentru a cuceri sau pentru a învinge ceva. Şi sînt animale trupeşe, bine hrănite, care ar putea să ia îti piept dealul Văcă-reştilor ori dealul Filaretului. pas, i.. i 83. A ţine piept (cuiva) = a se împotrivi cuiva, a-1 înfrunta, a nu se da bătut, a nu se lăsa. în discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încăpăţînare şi eroism, c. PETRESCU, î. i 21. Se îndreptau, (ncet-încet, înspre casa lui moş Gheorghe. . . ascultînd şi ei cum moş Gheorghe ţinea piept prefectului, bujor, S. 166. A face piept bărbătesc = a fi curajos, a da dovadă de bărbăţie. Nu plinge, îmi zise, n-ai grijă, romîne, Fă piept bărbătesc, alecsandri, p. a. 50. A se pune cu pieptul (pentru ceva sau cineva) sau a apăra CU pieptul (ceva sau pe cineva) = a apăra din toate puterile, a apăra cu viaţa. Răzăşii din ziua de astăzi au fost cele mai mari familii în vremea veche. Ei au apărat ţara şi au scăpat-o cu pieptul lor din mina duşmanilor, alecsandri, T. I 165. + Came de pe această parte a corpului animalelor, folosită ca mîncare. Piept de pasăre. 2. (Prin restricţie) Organ din cavitatea toracică, în special inima şi plămînii. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat Şi pieptul începe să-mi bată. Topîrceanu, B. 81. Se aude un pas. . . fruntea-i roşeşte, îi bate tare pieptul ş-o trece an fior. macedonski, o. i 244. Şi cum întinde braţul drept Mai viu ii bate pieptul. COŞBUC, P. i 68. <$• Boală de piept = tuberculoză pulmonară. <$■ E x p r. A-şi sparge pieptul (strigînd, vorbind etc.) = a striga din răsputeri, a zbiera, a osteni (strigînd, vorbind «tc.); a-şi rupe pieptul, v. rupe. Suflet, inimă (ca sediu al sentimentelor). Şi n-aş fi crezut, vreodată, să mai aibă pieptul meu Loc de vreo simţire nouă fiind plin de dorul tău. davila, v. v. 86. Mult e mult de cind ■te-aştept, Să-mi alin dorul din piept, alecsandri, p. ii 91. Ochişorii-şi închidea Şi pînă ce-i închidea, La soru-sa-i îndrepta Şi lacrimi din ei vărsa Şi din piept amar ofta. jARNfK-BÎRSEANU, D. 494. (Poetic) Oltul tot la piept ne are Şi-i al nostru şi ne ştie Şi nu bate cu minie. coşbuc, p. ii 108. 3. (Numai la sg.) Sin, ţîţe. Pieptul plin cu mina-l fine, Strîns îl ţine, Că-i piept tînăr şi mereu Ar sălta, şi-n salt e greu. coşbuc, p. i 117. De mila copilului care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului pe tare îl căuta. . ■ porni aşa cum putu. ispirescu, I,. 59. 4, (Mai ales la pl.) Parte a cămăşii sau a unei haine, care acoperă pieptul. Gemu şi-l luă pe Cilibia de piepţii mantalei cenuşii cu nasturi auriţi, dumitriu, n. 110. De-abia atunci văzu că pieptul şi poalele cămăşii erau pătate de sînge. rebreanu, i. 46. Fata frumoasă. . . îşi apăsă pieptii rochiei şi of tind începu să spuie. VISSARION, o. 167. 5. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Coastă de deal, de munte; pripor, povîrniş. Pieptid dealului se domolise. ■ . şi un platou puternic, pe care se legăna în valuri finul, creştea frumos, sub norii albi, de iunie, galaction, o. i 38. într-o zi o luă razna, p-un piept de muşcel, fără să ştie încotro. DELA-VRANCEA, S. 27. Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare. EMINESCU, o. IV 130. + (învechit) Limbă de uscat care înaintează în apă; cap, promontoriu. în drumul său, ajunse pe un piept de pămînt ce se întinde în mare. ispirescu, u. 76. FIEPTĂR, pieptare, s. n. 1. Cojocel scurt din blană de miel, fără mîneci, încheiat în faţă sau pe un umăr, pe care-1 poartă mai ales ţăranii şi ţărancele; bundiţă. Azvîrli de pe sine un colţ al cojocului. I se zări cămaşa la subţioară, cită se vedea din pieptarul de miel. DUMITRIU, N. 24. Toader scutură din cap, îşi netezeşte părul de pe frunte, ridică din umeri şi îşi potriveşte pieptarul pe trup. SLAVICI, N. I 81. Ş-a mea drăguţă vine Cu laibăr şi cu pieptar, Cu pieptar cu buzunar, jarnîk-bîrseanu, d. 426. + Vestă. Un pieptar negru-corb era sfişiat în dreptul sinilor de o broderie roşie ca sîngele. galaction, o. i 176. Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie, şi femeii o caţaveică, negruzzi, s. i 32. 2. Platoşă de metal sau de piele, cămaşă de zale pe care o purtau oştenii medievali spre a-şi apăra pieptul. Ies fidgere din suliţi, dar suliţele mor Zdrobite de pieptarul puternicelor zale. coşbuc, p. i 158. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan şi cu o platoşă sau pieptar de fer nerăzbătut, ispirescu, u. 46. Corpul arcaşilor trece Toţi cu pieptare de bou. negruzzi, s. ii 78. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului; pieptul hamului. 4. Piept (4) de cămaşă, scrobit, care se pune peste cămaşa obişnuită. Pieptar de pichet pentru frac. PIEPTĂNĂ, pieptăn, vb. I. T r a n z. 1. A descurca, a aranja cu pieptenele părul, barba etc; (fiind vorba de femei) a netezi şi a potrivi părul, aranjîndu-1, adunîndu-1 laolaltă, sau împletindu-1. A doua zi se scula, Faţa palidă-şi spăla, Păr de aur pieptăna, alecsandri, p. I 105. <§• (Complementul indică persoana) Te-am pieptănat şi te-am îngrijit. Sadoveanu, o. vin 198. Şi ducin-du-se împăratul pune de piaptănă şi îmbracă la fel pe amîndouă fetele, creangă, o. a, 261. <> Refl. (Despre persoane) Sultănica, de n-ar pieptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna, delavrancea, s. 48. Ele începură a se pieptăna. ISPIRESCU, L. 236. îşi rase barba, se pieptănă. alexandrescu, m. 326. Satul arde şi baba se piaptănă v. babă. <$> Fi g. (Familiar) Mai piaptănă puţin fraza, camtl petrescu, T. n 418. + (Familiar) A bate pe cineva. V. scărmăna. De-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele, creangă, p. 148. 2. (Cu privire la anumite fibre textile) A trece printre dinţii unor piepteni pentru a îndepărta impurităţile, fibrele scurte şi ghemotoacele; a dărăci. Aduceţi. ■ ■ ragila şi pieptenii de pieptănat cîlţi. CREANGĂ, P. 59. <> Refl. F i g. Apele furioase trecuseră prin garduri ca prin piepteni, pieptănîndu-se in ele de toate ierburile şi gunoaiele aduse din pădure, galaction, o. I 205. — Forme gramaticale: prez. ind. pers. 2 piepteni, pers. 3 piaptănă. — Prez. ind. şi: piepten (caragiale, o. vii 118). PIEPTĂNAR — 414 — PIERDE: PIEPTĂIfÂB, pieptănari, s. m. Cel care face şi vinde piepteni. Nu cumva... să mai ai vorbă cu pieptănarul cel cu traistă înflorită, gamii.ar, n. i 256. FIEPTĂNĂRE, pieptănari, s. f. Acţiunea de a pieptăna. PIEPTĂNĂRIŢA, pieptănariţe, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu un spic la vîrful tulpinii, prezen-tînd spiculeţe dispuse ca un pieptene; creşte prin fineţe şi e cultivată ca plantă de nutreţ (Cynosurus cristatus). PIEPTĂNAT1 s. n. Acţiunea de a (se) pieptăna. Pieptănatul părului. Pieptănatul cilţilor. PIEPTĂNĂT2, -Ă, pieptănaţi, -te, adj. 1. (Despre părul sau barba cuiva) Aranjat cu pieptenele. Părul castaniu îi era lins pieptănat, cu cărare la mijloc. SADOVEANU, O. VII 54. Iată craiul socru-mare, rezemat în jilţ cu spată. El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată. EMINESCU, O. I 85. + (Despre persoane) Cu părul netezit, aranjat. Aşa de curat îmbrăcată ş-aşa de strîns pieptănată in cosiţe, totdeauna ca-ntr-o zi de sărbătoare, se ducea spre casă. sadoveanu, o. viii 9. 2. (Despre fire textile) Trecut prin maşina de pieptănat sau tras prin pieptene, în industria casnică ; dărăcit. PIEPTĂJN'ĂTOĂRE, pieptănători, s. f. (Mold., Tran-silv.) Maşină de pieptănat lîna, bumbacul şi fibrele extrase din scoarţa unor arbori, în procesul industrial de filare; darac. PIEPTĂNĂTtJRĂ, pieptănături, s. f. 1. Fel de aranjare a părului; coafură, frizură. îşi privea acum cu luare-a-minte obrazul şi pieptănătura intr-un hîrb de oglindă mic cît palma, sadoveanu, o. viii 214. Se întoarce cînd p-o parte, cînd pe alta, nemulţumită de cum îşi potriveşte pieptănătura, delavrancea, s. 109. Glumesc pe socoteala hainelor lui cam vechi, a umbletului, a pieptănăturii. VLAHUŢĂ, la TDRG. 2. (Text.) Totalitatea deşeurilor alcătuite din ghemotoace şi fibre scurte eliminate din banda de fibre la maşina de pieptănat. PIEPTĂMJŞ, pieptămişi, s, m. Diminutiv al Iui pieptene. 1. (Mai ales la pl.) Unealtă cu ajutorul căreia se scar-mână lîna, cînepa etc.. fiind făcută dintr-o scîndură acoperită cu piele, în care sînt înfipte cuie ascuţite la capătul de sus (dinţi). Un teanc de sumane croite. . . aştepta cusutul: pieptănuşii în iaiţă n-avea cine-i ţinea de coadă. CREANGĂ, a. 62. 2. (Munt.) Pasăre mică, cu coada de un roşu-aprins, care îşi face cuibul prin găurile copacilor (mai ales ale sălciilor din regiunea Dunării) (Phoenicurus phoenicurus) ; codroş. PIEPTĂRĂŞ, pieptăraşe, s. n. Diminutiv al lui pieptar. (Cu pronunţare regională) Sărise un bumb de la pieptaraşul de catifea neagră. EMINESCU, N. 109. PIEPTARÉL, pieptărele, s. n. Pieptăraş. Moşneag albit de zile negre, Aşa îl pomenise satul, Pe pieptărelul lui de lină Purtînd un ban de la-mpăratul. goga, p. 23. pieftărCţ, pieptăruţe, s. n. Pieptăraş. O drăguţă de fată ca ruptă din soare... cu cătrinţă ca fetele noastre, cu pieptăruţ mîndru. reteganul, p. v 46. PIÉITEN s. m. v. pieptene. PIÉITENE, piepteni, s. m. 1. Obiect de toaletă făcut din os, din celuloid, din metal etc. cu dinţi, care serveşte la pieptănat. Cine are barbă are şi pieptene, negruzzi, S. I 249. La trup pepene. La cap pieptene, La picioare Răşchitoare (Cocoşul), gorovei, c. 92. <)> K i g. Vîntul scăpat din pieptenele pădurii începea să gonească şuierind prin mărăcini, dumitriu, n. 187. Nu ştiu ce să fac cu căţelul ăsta dl meu. Cît îi dau să îmbuce, coastele tot pieptene. SADOVEANU, p. M. 69. + Obiect asemănător cu cel descris mai sus, uneori incrustat, cu care femeile îşi prind părul. 2. (Mai ales la pl.) Unealtă de diferite forme, cu dinţi de fier, care serveşte în industria casnică la pieptănatul firelor textile, Ia descurcarea sau la aranjarea părului animalelor etc. Pieptenii de pieptănat cîlţi. CREANGĂ, p_ 59. + Cilindru cu dinţi metalici sau pînză fără fire, cu ace, care constituie piesa principală la maşina de pieptănat. + Pieptănuş (1). 3. Unealtă în formă de disc dinţat la periferie, folosită pentru tăierea filetului. — Variantă: piepten s. ml PIEPTENÎIs. m. pl. Pieptănuş (2). PIEPTÎŞ1 adv. 1. De-a dreptul (în sus), în pripor v direct. Acest alai petrecu domnia pînă în valea Largului,, de unde se vede ridieîndu-se pieptiş in nouri muntele Pătru-vodă. sadoveanu, v. j. 364. Pisicuţa şerpuia la pas, suflînd des şi opintindu-se din greu, cînd drumul suia mat pieptiş, hogaş, m. N. 72. 2. F i g. Cu curaj, cu îndrăzneală; pe faţă, deschis,, făţiş. N-aveţi îndrăzneală a vă lupta făţiş şi pieptiş cu puterile asupritoare, ci umblaţi cu piri ascunse pe la consuli. ALECSANDRI, T. 1340. 3. Piept la piept. El pe fruntaşii din rîndul aheilor pare că-i cheamă Singuri să steie pieptiş cu dînsul în luptă cumplită, murnu, i. 52. F i g. M-am luat cu muntele pieptiş, Cu pădurosul acesta de rege! Rizi, tu, rizi, bătrînule-Criş, Dar urma alege, beniuc, a. r. 22. 4. Faţă în faţă. Dacă s-ar fi intîlnit în mijlocul străziiy pieptiş, în plină lumină a zilei, ar fi trecut fără să se recunoască. C. petrescu, c. v. 19. PIEPTÎŞ2, -Ă, pieptişi, -e, adj. 1. (Despre munţi, dealuri, drumuri etc.) Abrupt, greu de suit, în pripor* Cit ţine ziua, grupuri de oameni urcă din sat panta pieptişă care îi aduce deasupra colinei. BOGZA, c. O. 214. Către seară, urcase un clin pieptiş din dreapta şi se oprise să răsufle, într-o margine, popa, v. 74. 2. (Despre o luptă, o încăierare, o trîntă etc.) Care se dă corp la corp, piept la piept. Curmă-ţi tu pofta nebună de harţă şi nu te mai prinde Singur în luptă pieptişă de-acum cu bălanul Menelau. murnu, i. 63. PIEPTIŞOR, pieptişoare, s. n. Diminutiv al lui p i e p t. PIEPTOS, -OĂSĂ, pieptoşi, -oase, adj. Cu pieptul lat, bine legat, voinic. Fără îndoială, băiatul era mai voinic decît el. Pieptos şi lat în umeri. SADOVEANU, M. C. 18. Elefantul năsos Şi bivolul pieptos, Cu lupul coadă-lungă, Multe izbînzi făcură, alexandrescu, p. 110. -t-(Despre femei) Cu sînii mari. Una din doamne, înaltă şi pieptoasă. . . privea paturile printr-un lorgnon. C. PETRESCU, î. II 71. PIEPTOŞÎ, pieptoşesc, vb. IV. Refl. (Rar; familiar) A se mîndri, a-şi da importanţă. pieptCţ, pieptuţuriy s. n. Pieptişor. PIERCITtjRĂ s. f. v. chircitură. PIÎ1RDE, pierd, vb. III. 1. T r a n 2. (în opoziţie cu găsi) A nu mai avea ceva ce-ţi aparţinea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de midt cheia sau poate o aruncase, dinadins într-un fund de sertar, c. PETRESCU, C. v. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? caragiai,E, o. i 113. Nu mai găseşte ce a pierdut, şez. ii 74. ^ E x p r. A piei de teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (F i g.) Cuvintele pot cîştiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc, graur, f. 120. A pierdo pămîntul de sub picioaro = a pluti în gol; fig. a PIERDE — 415 — PIERDE ameţi. Două chingi late trecute pe sub burtă şi intr-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pă-mintul de sub picioare. barT, s. m. 93. 2. T r a n z. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). înţeleg să-l căinaţi pe ăl care şi-a pierdut un picior... de nu poate merge, — sau vreo mină, de nu poate omu lucra, camii, pexrESCU, X. II 44. Cei care şi-au pierdut braţele, picioarele, sahia, n. 22. Din colibă ieşi un flăcău, ciung de-o mină, ce şi-o pierduse la maşina boierească, bujor, s. 53. «$> (Despre lucruri neînsufleţite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Şi o-a pierdut De tropotul cailor. De sunetul armelor, De jalea voinicilor, jarnîk-bîrseanu, d. 286. + (Cu privire la facultăţi fizice sau intelectuale, calităţi, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe. . a rămîne lipsit de. .. îşi pierdu gîndurile, cu ochii aţintiţi la focurile acelea, dumitriu, n. 74. Copiii de la un cird de vreme ¡şi pierduseră veselia. deLavrancea, h. T. 155. Biata babă era umflată cit o bute. . . simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. creangă, p. 15. Căci amîndoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. EMINESCU, o. i 176. <)> K x p r. A-şi pierde mintea (sau minţile) v. minte. A-şi pierde firea sau (r e f 1.) a se pierde cu îirea v. fir e. A-şi pierde cumpătul v. cumpăt. A-şi pierde capul v. c a p1. A-şi pierde vremea (sau timpul) = a-şi irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-şi pierde viaţa = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea oraşul. . . pindeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseaori el pierdea împreună cu punga şi viaţa, negruzzi, s. i 16. (învechit, dovedind o credinţă mistică) A-şi pierde Sufletul = a intra în păcat, a se ticăloşi; p. e x t. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputinţă a nu-şi pierde sufletul. ,gorjan, h. iv 202. + A renunţa la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă. . . nici p-aici nu ţi-ai pierdut năravul? vissarion, b. 116. Dacă vă închipuiţi că tînărul. . . şi-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înşelaţi amar. vlahuţă, o. A. iii 27. + (Cu privire la timp) A petrece fără. folos, fără rost; a întrebuinţa altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămini degeaba, c. petrescu, c. v. 66. In tinereţe, doctorul işi pierduse ciţiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? bart, e. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. topîrceanu, b. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, şi vezi, Pentru cine vreme-ţi pierzi? ANT. ut. pop. i 117. 3. I n t r a n z. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. T r a n z. (în unele construcţii) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge, ispirescu, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ş-oi pierde calea prin munte, jarnîk-bîrseanu, d. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ţi scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui, odobescu, s. hi 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. s c ă p a. Mă ierţi, tinere !. . . Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul, c. petrescu, î. ii 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul, bassarabescu, v. 45. 5.-Tranz. (în opoziţie cu c î ş t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdui mulţi bani. dumitriu, n. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Şi omul şi natura acum l-au părăsit. BOUNTINEANU, o. 63. <$• A b s o I. Pierduse iar şi se întunecă la faţă. dumitriu, n. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? Camii, petrescu, u. n. 172. «v- (Cu privire Ia o situaţie, un bun, un drept) Băiatului. . . ii era să nu-şi piardă slujba, ispirescu, i,. 234. Se înturna acum. . . să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vindut de boieri, negruzzi, s. i 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. jarnîk-bîrseanu, d. 151. •$> E x p r. A-şi pierde plinea v. pîine. Ce-am avut şi ce-am pierdut v. avea. + (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calităţii, a aspectului. Actul şi-a pierdut valabilitatea. Mobila şi-a pierdut luciul. C. T r a n z. A nu se mai bucura de prezenţa unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiţă cu peana verde. Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut şi te-am aflat. JARNÎK-bîrseanu, d. 52. + A fi lipsit, prin moarte, de o fiinţă dragă. După trei ani avu durerea de a-şi pierde soţia. yi.aiiuţă, O. A. iii 45. Se-mbracă în negru aşa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. Caragiale, o. ii 195. Un singur copil am avut şi l-am pierdut! ai.ecsandri, T. Ii 27. La 27 ani. . • am pierdut pre tatăl meu. negruzzi, s. i 57. . 7. T r a n z. (învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-n-tregi... Tu pierzi bărbaţii tăi cei buni Să faci femeilor cununi! coşbuq, p. i 92. Spinul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ, zise împăratului. . . creangă, p. 211. Lăpuşneanul ■ ■ ■ a vrut să m-otrăvească... Şi el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. amîcsandri, t. ii 95. 8. R e f 1. A ieşi din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu tnai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi. .. rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru, sadoveanu, o. vi 180. Eui-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate, cerna, p. 37. O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pilc întreg de păsări, pier-zindu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. + T r a n z. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totirnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un şuier încetinel. sadoveanu, o. i 53. <> (întărit prin « din ochi» sau « din vedere ») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. sadoveanu, o. viii 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice, coşbuc, P. i 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu. . . de-acum şi munţii i-am pierdut din vedere, creangă, a. 125. E x p r. A pierdo pe cineva din oclii = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi. ■ ■ Orfan, prisosul de iubire, pe care firea şi anii îl îngrămădiseră în fiinţa lor, se revărsa acum cu duioşie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, v. 4. Te pleci şi mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli şi mă pierzi Din ochi. coşbuc, p. i 259. 0 iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. caragiale, o. iii 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a) a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; b) a nu mai şti de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. urmă. A-Şi pierdo urma (sau urinele) v. urmă.-f (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streşini, risipite şoapte Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un ţipăt venea de cine ştie unde, se pierdea într-o îngînare slabă. dunărEanu, ch. 115. + A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de... ; a dispărea. Ştiinţa necromahţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut, eminescu, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUI,, P. v 23. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu -de copii. reTEGAnui,, p. 1 45. F i g. Fetele se pierd în visuri plăcute, eminescu, n. 138. (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale-. macedonSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă. . . pînă unde ochiul se pierde in albastrut cerului, eminescu, N. 13. 10. Refl. A se orienta greşit, a-şi irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem in amănunte fără nici o semnifi- i PIERDERE — 416 — PIERI caţie. BARANGA, I. 206. ^ A se zăpăci, a se emoţiona, a nu mai şti de sine. înviorată o clipă, ea se pierdu intr-un murmur de mulţumiri. BART, E. 350. (Substantivat) Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii stringerii în braţe — Pe veci pierduto> vecinic adorato! eminescu, •o. i 120. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; şters, estompat. Printre crengi pierdute-n ceaţă Luna-ncet- la geam apare. IOSIF, PATR. 45. Departe munţii cu fruntea încununată de codri} cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. eminescu, n. 49. Şi pe-ntin-derea pustie fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. alecsandri, p. a. 112. + (Despre lunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării ; stins. Auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ■ciocanelor, sadoveanu, o. vi 277. Cu glas pierdui îşi caută amantul. topîrcEANU, b. 101. Lătrătura lor che- lălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger răsună. . . la urechile vînătorului. odobescu, s, iii 41. + (Despre culori) Palid, decolorat, şters. Ochiurile de un verde palid, pierdut, al parcurilor tinere. STancu, u.r.S.S. 197. 4. Copleşit de gînduri sau sentimente, stăpînit de 0 emoţie puternică; p. ext. desperat. Topită de veghere bunica toarce, toarcet Cu minţile p-aiurea, cătînd la foc, pierdută, iosif, v. 42. Pierdută, nemaiştiind ce face, alergă într-un suflet în casă. vlahuţĂ, o. a. 125. Pierdută razimi fruntea âe-arzătorul meu obraz, eminescu, o. I 82. (Determinat prin «în gînduri ») Umbla pierdut în gîndurile lui. dumitriu, n. 60. Voi, pierduţi în gînduri sînte, con-vorbeaţi cu idealuri, eminescu, O. i 35. (Adverbial) Ea n-a mai plîns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea, coşbuc, p. i 152. E x p r. Cu ochii pierduţi= privind în vag, dus pe gînduri. Călăreşte. . . cu ochii pierduţi în depărtări. SADOVEANU, O. I 566. Stătea în acelaşi loc, cu mina repetînd mereu acelaşi gest, cu ochii pierduţi după cei plecaţi, rebreanu, r. ii 103. Statui aşa multă vreme cu ochii pierduţi în întunerecul şoselei şi deodată mi se păru că aud un ţipăt dureros pierzîndu-se in liniştea nopţii. dunXreanu, ch. 124. 5. (Despre persoane) Aflat în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). Leahul rîdea, c-o gură mare şi ştirbă. . . ; şi-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir-bei se simţi pierdut, sadoveanu, o. vii 13. Ai mei pierduţi sînt, paşă, toţi, O, mîntuie-i, de vrei, că poţi! coşbuc, P. I 109. Eu poate să mai scap. . . dar d-ta.. . d-ta eşti pierdut. CARAGIALE, o. i 172. (Substantivat) Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături şi-a rămas Cu pumnii strînşiy fără de glas, Ca un pierdut. coşbuc, p. I 146. 6. Care n-a fost folosit bine; nevalorificat; irosit. Părintele Antonie se gîndi numaidecît la o viaţă de om pierdută. SADOVEANU, o. vii 366. Se încăpăţîna. . . să-şi cîştige anul pierdut şi să se întoarcă ta viaţa pentru care simţise chemare, c. petrescu, r, dr. 29. Ziua aceea socotind-o pierdută, o însemna. . . cu o cruce, drâghici, r. 153. FIERÎ, pier, vb. IV. Intranz. 1. A muri, a se prăpădi (de moarte năprasnică). Măcar că era cea mai mare ştiucă din balta lui Iftode, pierise. SADOVEANU, !. A. 33. Vitele începură a pieri de foame. sandu-aldea, d. n. 243. Sînt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELavrancea, o. ii 14. Jacob Eraclid. . . pierise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa. negruzzi, s. i 137. Toată pasărea pe limba ei piere. <$> (Prin exagerare) S-a oprit la vreo uşă să strige că piere de foame şi frig. sadoveanu, o. viii 155. + (în construcţii negative) A fi în primejdie. Cu moş Nichifor Ţuţuian nu piere nimene la drum. creangă, p. 125. <§> Expr. Nu piere lumea (dacă nu...) = nu se întîmplă nici o nenorocire, nu-i nici o catastrofă (dacă nu...). Ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea. creangă, p. 315. Vom merge altă dată [la teatru], că nu piere lumea. alecsandri, t. 329. Fierul (sau lucrul) rău nu piere, se spune în ironie ca o consolare aceluia care se sperie şi se vaită în împrejurări dificile. Lucrul rău mrpiere cu una, cu două. creangă, a. 16. + A se nimici, a dispărea din lume. Vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier. bXlcescu, o. I 144. + (Despre vegetaţie) A se ofili, a se usca. Floarea piere, viaţa trece! alecsandri, p. i 123. Mi-a pierit iarba pe luncă. Jar-nîk-bÎrseanu, d. 369. 2. (Despre senzaţii, stări fizice etc.) A se micşora, a slăbi, a se stinge. Puterile acestuia piereau. PAS, z. i 117. Zînei i-a părut d-alunci Că i-a pierit norocul. COŞBUC, P. 1 69. Puterea 9in mine piere. JARNik-bÎrseANU, d. 214. Expr. A-i pieri (cuiva) gjasul = a nu mai putea spune o vorbă, de emoţie; a nu mai avea ce spune din lipsă de argumente. PIERIRE — 417 — PIETATE 3. A dispărea pe neaşteptate sau pe negîndite din faţa cuiva, a se face nevăzut. Peste clteva clipe expresul pieri in întunericul nopţii. BKĂTKscu-voiNKşrI, î. 8. Ale iernii flori măiestre au pierit ca incintarea unui vis de pe ferestre. NECULUŢĂ, ţ. d. 124. Du-te de vezi unde e Ileana... A ieşit şi nu ştiu unde a pierit. SLAVICI, N. I 74. Stelele piereau pe rînd. negruzzi, s. i 57. -;V (La imperativ, de obicei întărit prin «din faţa mea», «din ochii mei» etc.) Piei dinainte-mi, spurcatule. sadoveanu, o. vii 98. Du-te unde vrei, Pieri din ochii mei, Pieri-mi dinainte, Fată fără minte! coşbuc, P. II 146. Pieriţi din ochii mei că vă ieu de fugă cu călit, alecsandri, T. i 171. • — Forme gramaticale: imper. pers. 2 sg. pieri şi (mai ales) piei. — Prez. ind. şi: (regional) piei, prez. conj. pers. 1 şi 2 să piei (ispirescu, i,. 44), pers. 3 să pieie. PIERÎIIE s. f. v. picirc. PIEItÎT, -Ă, pieriţi, -te, adj. 1. Mort. (Cu pronunţare regională) Credea [pe fie-sa] perită, socotind că-şi făcuse seama singură, ispirescu, I.. 312. 2. Care a dispărut, care nu mai există. Oarţă se întoarce strimbindu-şi gura pocită, cu risul pierit de pe buze. c. PETRESCU, R. DR. 315. Fiecare in patul lui, cu somnul pierit, cu ochii deschişi, proprietarii casei din Batişte se frămintau munciţi de grijă. BASSARABESCU, s. N. 189. 8. (Despre oameni) Slab, palid ; p. e x t. descurajat, deznădăjduit. Văzui... un bun amic... Atit de slab şi de pierit la faţă, Incit credeam că trece din viaţă. COŞBUC, , P. ii 281. Era cu atit mai pierită, cu cit o mai mustra şi gtndul că n-a făcut nimic spre a uşura soarta soţului său. slavici, o. i 173. De-a morţii gălbeneală pieriţi ei slnt la faţă ■ eminescu, o. i 97. <$> F i g. [Punga mea] e zbircită şi pierită, bibicescu, p. r. 209. + (Substantivat, popular) Cel pierit = sifilis. pieritOr, -oare, pieritori, -oare, adj. 1. Supus pieirii, muritor. Nu ştiu pentru ce mă bucur că şi eu sint pieritor. I.ESNEA, A. 74. E x p r. (Despre oameni) Plcritor llc foame = muritor de foame, v. muritor. De jaful nemilosului am rămas pieritori de foame, miro-nescu, S. A. 27. A lăsat pe biata femeie nevinovată, pieri-toare de foame, caragiale, o. iii 47. Omul are o casă de copii şi rămine pieritor de foame dacă nu plouă. ŞEZ. vii 139. 2. Care dispare sau se risipeşte, care nu durează; trecător, efemer. în trecerea atit de scurtă, fiinţa noastră pieritoare a fost in serviciul unor idealuri generoase, sado-vkanu, E. 24. Pentru ce mi-aş teme Pieritoarea vreme? I.liSNEA, I; 44. O, tu umbră pieritoare, cu adincii, triştii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale. eminescu, o. i 80. — Variantă: pioit6r, -oiiro adj. PIKRITCRĂ, pierituri, s. f. (Popular) Animal fără vlagă, slab, neputincios. PIERSIC, piersici, s. m. Tom roditor, cu flori trandafirii, cu fructe gălbui sau roşietice, aromate, cu carnea zemoasă şi cu sîmburi tari (Prunus persica sau Amygdalus persica). La fereastră îşi înălţau trupurile crude doi piersici în floare, saiiia, n. 71. riEIÎSK A, piersici, s. f. Fructul piersicului. I-a veni minte atunci Cînd a creşte în tei nuci. . . şi piersicile prin SOC. TEODORliSCU, P. p. 273. PIERSIC ÎU, -ÎE, piersicii, adj. (Rar) De culoarea piersicii. (Substantivat) Lucrul .. [boiangiului] se plăteşte cu oca şi cu preţurile următoare:... piersicii! (roşietîc-deschis) 10 le:, l. IONESCU, M. 695. PIERZANIE s. f. 1. Pierdere de bunuri sau de vieţi omeneşti; dezastru, prăbuşire, prăpăd. V. pierdere. Poate aţi aflat că şi alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cimpuri. Pierzania altora au nu v-au dat de gîndit? C. PETRESCU, r. dr. 10. 2. Desperare, durere, suferinţă. S-a ridicat nenorocitul, luminat in pierzania lui de razele nădejdii, cara-giale, o. III 44. 3. Decădere, degradare (fizică şi morală); desfrîu, perdiţie. Tren de lux. . . Tren de pierzanie. Plin de jucători de ruletă, sebastian, t. 205. PIERZĂRE s. f. (învechit şi arhaizant) Primejdie în care se află cineva de a-şi pierde viaţa; p. e x t. moarte, pieire. Cum pricepu că vorbele scindărilor o vor duce la pierzare ■ ■ . nu mai dete nici pic de somn in genele ei. ISPIRESCU, L. 65. Mă rog... nu mă lăsa-n pierzare. CARA-giale, o. iii 40. S-au sfirşit toate l. . . Domnia-i la pierzare. ALECSANDRI, T. ii 174. + Ceea ce pricinuieşte nenorocirea cuiva. (Glumeţ) Ciţi fuştei la scară sînt... Unsprăzece >>, spune ea; Eu zic «bine», pe credinţă... Pe credinţă — Asta e pierzarea mea! COŞBUC, P. I 201. HERZĂTGR, -OARE, pierzători, -oare, adj. (învechit şi arhaizant) Care duce la pierzare, care pune în primejdie ; păgubitor, vătămător. Să te-ajungă Cite rele pierzătoare, Să te bată ploi şi soare, Să te-mpungă Vaci şi boi! coşbuc, p. i 204. PIESĂ, piese, s. f. 1. Parte demontabilă din mecanismul unei maşini. Simţea că-l zdrobeşte greutatea piesei mari de metal. DUMITRIU, V. I.. 138. Maşinile astea sînt afurisite şi neamţul se supără dacă îi stric vreo piesă. PAS, z. I 307. Vezi cum creşte sub ochii tăi trupul automobilului. Vin din toate părţile, pe cale mecanică, piesele componente. SAHIA, u.R.S.S. 86. <)> Piesă anatomică = parte dintr-un cadavru, preparată pentru studii anatomice. 2. Parte a unui tot, formînd ea însăşi o unitate, un întreg. Armata noastră avea. . . în totul pînă la 35000 de oameni şi 140 piese de artileriă. IIASDEU, I. V. 139. 3. Monedă. O piesă de zece bani. 4. Fiecare dintre actele, documentele, însemnările cuprinse într-un dosar sau într-o colecţie. Iată şi texturile ce le reproducem ca piese justificative. HASDEU, I. V. 241. 5. Obiect sau operă de artă, expus într-un muzeu sau făcînd parte dintr-o colecţie; exemplar. Pereţii sînt acoperiţi cu tablouri şi fotografii — piese rare — unele unice, de muzeu. STANCU, U.R.S.S. 72. G. (Adesea determinat prin « de teatru ») Operă literară în care predomină dialogul şi care este destinată reprezentării pe scena unui teatru. La 1816 Asachi ■ ■ ■ reprezintă o operă a sa «Mirtil şi Hloe»; cea dintăi piesă în limba rominească. SADOVEANU, E. 64. <0> F i g. Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, eminescu, o. I 196. 7. Compoziţie muzicală. Piesă de concert. PIESETA, piesete, s. f. Piesă de teatru, de obicei într-un act; scenetă. Nutrea ambiţii de scriitor. . . Nişte piesete ale ¡ui luau la vale moravurile poliţiei şi păcatele societăţii, pas, 7,. iv 127. PIETĂTE s. f. 1. Spirit religios, cucernicie, evlavie, smerenie. Prin pietatea domnilor. ■ . [mănăstirea Neamţu] căpătă venituri însemnate. NEGRUZZI, s. I 214. 2. Iubire plină de respect; devotament, ataşament. Am învăţat a privi cu atenţie şi cu pietate înspre depozitul sacru al literaturii populare, sadoveanu, E. 159. Această pietate a lui A. Russo. . . pentru limba vie, cum e in popor, vine desigur şi din priceperea lui. ibrAii.Eanu, SP. CR. 114. Cele opt medalioane sculpturale ■ ■ ■ dasttpra arcadelor laterale ne atestă şi ele pietatea şi iubirea de vinătoare ale învingătorului Daciei, odobescu, s. iii 73. P1ETIN — 418 — PIETRUIT 3. (în e x p r.)'Munte de pietate v. munte. — Pronunţat: pi-e-, METÎN s. m. Boală contagioasă Ia oi, manifestată prin răni dureroase la picioare care pricinuiesc căderea unghiilor. PIETÎSM s. n. Doctrină religioasă protestantă, răspîn-dita în Germania, ai cărei adepţi practică ascetismul şi acceptă ideea sacerdoţiului universal. PIETÎST, -Ă, pietişti, -ste, s. m. şi f. Adept al pietis-mului. PIETON, pietoni, s. m. Persoană care umblă pe jos; trecător. Intenţiunea noastră este să sustragi pietonul din gîndurile lui şi să ne privească vitrina, sahia, N. 102. Pietonii de pe trotuare profită spre a-şi aprinde ţigările. CARAGIALE, O. III 148. — Pronunţat: pi-e-. PIETRAR1, pietrari, s. m. 1. Muncitor calificat care prelucrează piatra pentru construcţii; cioplitor de piatră. + (Rar) Muncitor care pietruieşte drumul; pavagiu. Numai pe o ulicioară lăturalnică mici semne de viaţă; pietrarii care dregeau pavajul, bassarabescu, v. 106. 2. (Mold.) Zidar. De ce-s aşa de albi oamenii aceştia, tată, întrebă băietul. — îs pietrari, drăguţă, care fac case. contemporanul, în 659. 3. (învechit) Sculptor. Legiuni de zugravi şi de pietrari erau osîndiţi ca să aştearnă pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopee vînătoreşti. ODOBESCU, s. iii 80. 4. Peşte cu corpul în formă de fus, de culoare galbenă-brună, care trăieşte mai ales în Dunăre în locuri adînci unde fundul e pietros sau nisipos (Aspro Zingel) ; peşte-de-piatră, fus. 5. (Omit.) Pietroşel. PIETRĂR2, pietrare> s. n. (Regional) Soclu de piatră pe care e clădit cuptorul de pîine. PEETRARÎEj pietrării, s. f. 1. Carieră de piatră. Un şuier din frunză se auzi dinspre pietrărie. [Maria] oftăl Aşa şuiera şi băiatul ei, cînd venea seara ostenit de la cărat piatră. La TDRG. 2. (Cu sens colectiv) Grămadă, morman de pietre. înainte de a te coborî spre acea taină în care stă încuiat trecutul, îţi rămîne în stînga drumidui o îmbulzeală de molu-zuri, după aceea pietrării risipite. SADOVEANU, o. I*. 13. 3* Meseria pietrarului. 4. (Rar; cu sens colectiv) Piatră preţioasă. împăratul, în podoabele crăieşti, rezemat pe toiagul cu scumpeturi de pietrărie, îl aştepta cu inima deschisă. DELAVRANCEA, S. 100. PIETRICÎCĂ* -EĂj pietricele, s. f. Diminutiv al lui piatră (1), bucată mică de piatră. Sfarmă-Piatră se făcu o pietricică şi se puse sub laiţă. CREANGĂ, o. A. 274. Şi tăcere e afară. Luminează aer, stele. Muiă-i noaptea —numai rîul Se frămîntă-n pietricele. EMINESCU, O. rv 280. Sună pietricica-?i vale, Răsturnîndu-se pe cale. AIEC-SANDRI, P. P. 283. PIETRÎŞ, pietrişuri, s. n. (Cu sens colectiv) 1. Rocă mobilă constituită din fragmente rotunjite de alte roci; se formează pe litoralul mării, în albiile apelor curgătoare, în regiunile ocupate de gheţari etc. Pe-aici au trecut odată puhoaie. Acum, alb în soare, sclipeşte pietrişul, Iar Crişul în matca lui leneş se-ntinde, se-ndoaie. beniuc, V. 99. Drumul. . . apucă d-a lungul printr-o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă aşternută cu pietriş gros, pîrîul numit Otăsăul. ODOBESCU, s. a. 160. 2. Material pietros avînd granule de formă rotunjită, provenit din albiile rîurilor sau din piatră sfărîmată, folosit ca agregat la prepararea betoanelor, ca material de pietruire a drumurilor, ca material de umplutură etc. Luneca din cînd în cînd prin mîzgă; dar altfel calea era curată, căci pietrişul şi năsipul sorbiseră zloata. SADOVEANU, B. 34. Pe pietrişul roşu-n parc zboară pilcuri frunze roşii, arghezi, v. 34. [Şoseaua îşi] destinde aşter- nutul său gronţuros de pietriş gălbui peste ţarine şi livezi. ODOBESCU, s. i 376. 3. Pămînt pietros sau nisipos, neproductiv, sterp. Locurile rele sînt pămînturile nisipoase şi se numesc nisipuri sau pietrişuri ori dealuri goale, dacă sînt pe dealuri, pam-FILE, A. R. 18. Născură din pietriş sterp din arşiţa zilei şi din uscăciunea nopţii, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. PIETROĂICĂ s. f. (Omit.) Pietroşel. PIETROI, pietroaie, s. n. Augmentativ al lui piatră (1) ; bolovan. Din culmi împădurite şi stincoase Reci obîrşii, A coborît Pîrîul cu pietroaie mari de munte, camu, PETRESCU, V. 23. Ş-o să dorm, în întuneric şi in linişte eternă. N-o să-mi pese căpătîiul de-mi va fi pietroi ori pernă, vlahuţă, o. a. 44. PIETROS, -OlSĂ, pietroşi, -oase, adj. I. (Despre locuri, drumuri etc.) Plin de pietre, cu multe pietre. Căpătară chiar şi doi dorobanţi călări, ca să le arate drumul pe valea pietroasă a Ialomiţei. camu, peTrescu, o. n 661. Mult e frunza deasă, Noaptea-ntunecoasă Şi calea pietroasă! alecsandri, p. p. 62. + (Despre pămînt) Care conţine piatră. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroşi, abia ducîndu-şi zilele în pămîntul lor pietros. BART, s. M. 54. Pămîntul acestui judeţ este cel mai mult cam pietros, de aceea sînt siliţi a-l îngrăşa cu gunoi. Go- I,ESCU, î. 23. + F i g. Tare, dur. Scăpasem. . . de pesmeţii pietroşi în care ne rupeam dinţii şi ne sîngeram gingiile. BART, s. M. 96. II. F i g. 1. (Despre fructe) Cu miezul consistent. Cireşi pietroase. (Substantivat) în mai, cînd începeau cireşile, cancelaria mandatelor avea noroc să mănînce întîiele pietroase, mari cît merîşoarele, dulci, strălucind de frăgezime. BASSARABESCU, V. 73. Pere pietroase = soi de pere cu grăuncioare şi noduri în miez. 2. (Despre animale de muncă) Puternic, zdravăn, rezistent. în grajduri bune de vălătuci bat din copite şi sforăiesc cai pietroşi moldoveneşti. SADOVEANU, o. I 50. 3. (Despre oameni sau despre părţi ale corpului lor) Robust, voinic. Caii ridicau deznădăjduiţi boturile în sus către cerul negru, încercînd să scape de mîinile pietroase care-i apucaseră de căpestre. DUMITRTU, B. F. 59. Cu o fată de la ţară o să mă însor. Să-mi nască copii pietroşi, sănătoşi. STANCU, D. 366. (Despre abstracte) Toate depăşeau puterile sale, firea pietroasă a Vardarilor. C. PETRESCU, A. R. 27. PIETROŞÎL, pietroşei, s. m. 1. Peşte mic de culoare cafenie-închisă, acoperit cu solzi şi pe cap ; trăieşte în bălţile de pe lîngă Dunăre (Umbra Krameri). 2. (Iht.) Porcuşor. 3. Nume dat mai multor specii de păsări migratoare, care trăiesc între stînci şi în locuri pietroase. (Şi în forma petroşel) De se preumbla numai prin codri. .. sfranciocîi, petroşeii şi sfredeluşii ■ . . îl întîmpinau. ODOBESCU, s. m 181. «0" Compuse: pictroşel-sur = pasăre mică, cenuşie pe spate şi galbenă-ruginie pe piept (Oenanthe oenanthe) ; pietroşcl-cînepiu = cînepar. — Variantă: petroşel s. m. PIETRUÎ, pietruiesc, vb. IV. T r a n z. • (Cu privire la drumuri, şosele, străzi etc.) A acoperi cu piatră. V. p a v a. PIETRUÎRE, pietruiri, s. f. Acţiunea de a p i e-t r u i. V. pavate. Pietruirea şoselelor. PIETRUIT, -Ă, pietruiţi, -te, adj. (Despre drumuri, şosele, străzi etc.) Acoperit cu piatră. V. p a v a t. Intrară PIEZ — 419 — PILAF pe lingă case, pe o stradă pietruită cu pietre rotunde de riu. DUMITRIU, N. 271. Silii costiţa trăgănată, pe drum pietruit, pe sub vechii castani sălbatici, sadoveanu, o. m 217. De o parte şi de alta a Stanicului. . . cărări pietruite se caţără pe briiele măgurilor. VI.ATiUŢĂ, o. A. H 153. PIEZ1 s. m. (Popular, în 1 o c. a d v.) în piez = de-a curmezişul, aplecat, povîmit, pieziş. Pin-oi trece Oltu-n piez. La TDRG. Drept in faţa muchei cu intăriturile se destinde, in piez oblu şi prelungit, un tărim. odobescu, S. ni 581. Peste. .. [oaie] in piez sărea. .. Şi drumul in ctrd ii da. şez. xix 125. PIEZ2 s. m. Unitate de măsură a presiunii. pieziş, -Ă, piezişi, -e, adj. 1. Aplecat într-o parte, oblic, strîmb. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază, şi scăpa din cind in cind prin găurile norilor cite un stilp pieziş şi străveziu de lumină. DUMITRIU, N. 94. In soarele pieziş scinteiau arme de fier şi alămurile şelelor. SADOVEANU, o. vn 24. *$> (Adverbial) Lumina se strecura pieziş prin ramuri verzi, sadoveanu, o. tv 78. Mă prind cu mina dreaptă de iarbă, înfig călcîile pieziş şi tot ajung sus. CAMII, PETRESCU, U. N. 404. 2. (Despre un teren) Abrupt, înclinat, prăpăstios. Malul cobora pieziş ca o stîncă. rebreanu, r. i 70. Dealul pe care i l-a arătat baba copilei era foarte înalt şi pieziş. marian, o. i 160. 8. (Despre priviri, p. e x t. despre ochi) Lăturalnic; p. e x t. bănuitor, iscoditor, duşmănos. Guju şi Oproiu aruncau cite o privire piezişă spre Buciu, care mergea înaintea lor cu capul plecat, mthai.e, o. 176. Femeia aruncă o privire piezişă bărbatului. C. PETRESCU, C. V. 10. Te priveşte cu-un ochi pieziş, negruzzi, s. iii 461. (Adverbial) Baba se uită pieziş la moşneag, sadoveanu, o. m 575. Spre sfirşitul actului nu mai îndrăznea să-şi întoarcă decît pieziş privirea. CAMII, PETRESCU, N. 4. (F i g.) în faţă, pieziş, prin sticla albastră, îl privea discul enorm, speriat şi curios al lunii. REBREANU, R. I 227. PIEZOMÎTRU, piezometre, s. n. (Fiz.) Aparat cu care ee măsoară gradul în care poate fi comprimat un lichid, — Pronunţat: pie-. I'IFTÎE, piftii, s. f. 1. Mîncare preparată din came, oase şi cartilaje, fierte timp îndelungat în zeamă şi care după răcire se încheagă devenind gelatinoasă; (Mold.) răcituri. V. aspic. (Adesea în comparaţii) Ar fi trebuit nişte furci de pătul... ca să poţi să înfigi un gard în aşa pămînt moale ca piftia. gai,action, o. i 296. Ar fi dorit să meargă... măcar pînă vor da de locurile acelea unde pămîntul este ca piftia. ISPIRESCU, L. 381. ^Expr. (Familiar) A faco (pe cineva) piftlo = a zdrobi (pe cineva) în bătaie. Voi ce staţi cu căciulile în cap. . .? Jos căciulile, că vă fac piftie, mironescu, s. a. 115. 2. (Chim.) Sistem dispers, coloidal, ale cărui proprietăţi fizice se apropie de proprietăţile sistemelor solide, avînd elasticitate la întindere şi torsiune; gel. PIGMENT, pigmenţi, s. m. 1. Colorant care se găseşte în celulele pielii sau ale ţesuturilor, pe care le colorează într-un anumit fel. Pigmenţi biliari = pigmenţi care se găsesc localizaţi în vezica biliară, ca produs al organismului animal. 2. Substanţă colorantă, pulverizată, care, amestecată cu un lichid, se întrebuinţează ca vopsea. 8. Substanţă colorantă întrebuinţată la fabricarea cemelurilor de imprimare. PIGMENTĂ, pigmentez, vb. I. Refl. (Mai ales despre piele) A se colora din cauza pigmenţilor formaţi sub acţiunea soarelui sau ca urmare a unor tulburări patologice. PIGMENTĂKE, pigmentări, s. f. Faptul de a se pigmenta; pigmentaţie. PIGMENTÂT, -Ă, pigmentaţi, -te, adj. (Mai ales despre piele) Colorat într-un anumit fel prin efectul pigmenţilor. PIGMENTAŢIE, pigmentaţii, s. f. Faptul de a se pigmenta; colorare cauzată de pigmenţi; pigmentare. PIGMÎU, pigmei, s. m. (Mitol.) Individ care făcea parte dintr-un popor de pitici despre care se crede că ar fi locuit în Africa, la izvoarele Nilului, şi că s-ar fi luptat cu Hercule; (azi) individ făcînd parte dintr-un neam de pitici de rasă neagră, din Africa centrală, mai ales în bazinul fluviului Congo, avînd înălţimea de 1,20-1,40 m. Locul unde adormi Ercule era pe moşia unor oameni pitici ce se numeau pigmei. Aceşti pigmei erau ca de o şchioapă de-nalţi, îşi aveau şi ei împăratul lor, oastea lor, ISPIRESCU, u. 62. + F i g. Om lipsit de valoare, de putere, de merite. Cird nemernic de proşti şi de pigmei, aeecsandri, p. m 629. Voi. . . Ce-n ochi nu vă vedeţi parul Şi-un pai pe alţii zăriţi; Lingăi de pe la domnie Şi ambiţioşi pigmei, boli,iac, o. 210. PIGULEALA s. f. Faptul de a piguli; p. e x t. lucru care se face pe încetul, cu migală. Pe lîngă că-i era mina dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de pigu-leală. caragiale, m. s. 73. PIGULÎ, pigulesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Folosit şi absolut; despre păsări) A ciuguli. 2. F i g. A jefui pe cineva pe încetul, luîndu-i tot avutul cîte puţin, pe nesimţite. Blăstămatul o pigulise, [pe femeie] de şi cămaşa i-ar fi luat-o. popovici-bânâ-ŢEANU, la TDRG. PIHOTĂŞ, pihotaşiy s. m. (Rar) Pedestraş, infanterist. ^ Cal înaintaş. PÎHOTĂ, pihote, s. f. (învechit; şi în forma piotă) Pedestrime, infanterie. Un regiment de piotă şi-a întins atunci pe cîmp, mai sus de cimitir, corturile, pe mirişti. stancu, D. 405. Fac parte din piotă, nu e vorbă, bassa-RABESCU, V. 203. Şi piota şi gloata îşi scutură pletele pe grumaji şi se duc la încăierare, delavrancea, o. u 164. — Variantă: piotă (pronunţat pi-o-) s. f. PIJAMĂ, pijamale, s. f. Îmbrăcăminte de casă, formată din pantaloni şi jachetă (care se îmbracă mai ales noaptea, la dormit). Expuse pijamalele pe divan. c. PETRESCU, C. v. 265. PIL1 interj. (Franţuzism) Strigăt cu care vînă-torul îşi asmute cîinele pentru a-1 face să se arunce asupra vînatului. Tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare, pe prepelicand tău ca să asculte la semnalele consacrate: «pst!», «pil!» şi « aport ! ». odobescu, s. m 3. PIL2, piluri, s. n. Un fel de bici cu codiriştea scurtă, făcut din cureluşe împletite. Este Iorgovan copilul, ce bate turcii cu pilul. teodorf.scu, p. p. 561. -+• Lovitură (aplicată cu acest bici). O sută de piluri de vină de bou. GORJAN, H. I 75. PILĂCI, -E, pilaci, -e, adj. (Familiar) Care se îmbată des, căruia îi place băutura; beţiv. (Cu pronunţare regională) Dascălul lordache, fiind cam chilaci, a început a ne ridica de urechi. . . deasupra uşei şi a ne prea Îndesi la spinare cu sfintul Neculai, un bici de curele. creangX, o. a. 285. PILĂF, pilafuri, s. n. Mîncare de orez, gătită cu legume, ciuperci etc. sau cu came, mai ales de pasăre. Eu nu sînt ca alţii să chem oameni la masă... şi să nu mă pregătesc. . . l-am trîntit un pilaf de orez. BARANGA, I. 219. Pe toată ziua stricam într-insele [în vrăbii] . . . cîte o pungă de alice; dar apoi şi ce pilafuri ne gătea la masă meşterul bucătar, odobescu, S. iii 22. După borşul polonez, veneau 27* i PILAFGIU — 420 — PILI mtncări greceşti fierte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi in sfîrşit fripturile cosmopolite. negruzzi, S. i 151. E x p r. (Familiar) A face (pe cineva) pilaf = a bate (pe cineva) foarte tare; a-1 face piftie, v. piftie. PIIjAFGÎXJ, pilafgii, s. m. (Ironic) Cel căruia îi place pilaful. Pilafgii turceşti, alecsandri, p. p. 246. PILÂR, pilari, s. m. (Transilv.) Precupeţ. • PILĂSTRTJ, pilaştri, s: m. Stîlp paralelipipedic, servind ca element de ornamentaţie sau de consolidare a unui zid, cu care face adesea corp comun. Pervazul acesta . . . este alcătuit de fiecare parte dintr-un pilaştrii de lemn roşcat de mahon. CAMIL PETRESCU, o. ii 409. Fatma stă răzimată de-al tronului pilaştrii. COŞBUC, P. I 53. Slilpii rotunji sînt înlocuiţi prin pilaştri pătraţi. ODOBESCU,' S. i 390. F i g. Se strecurară printre pilaştrii înalţi ai fagilor, negri de umezeala ploilor de toamnă. dumiTriu, n. 184. PÎIjA 1, pile, s. f. Unealtă de oţel călit, cu una s-au cu mai multe feţe brăzdate de crestături cu tăişuri, folosită Ia desprinderea de aşchii mici de la suprafaţa unor piese metalice sau de lemn, pentru a le subţia, a le netezi sau a le ascuţi. Ochii plutonierului alunecau spre securea cu fierul negricios, luciu la tăiş, unde era ascuţită cu pila. Dumitrtcj, P. E. 50. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri. . . ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, creangă, a. 81. -tf Mic instrument asemănător cu cel de mai sus, folosit pentru a netezi unghiile. PÎLĂ ", pile, s. f. 1. (De obicei determinat prin « electrică ») Sursă de energie electrică alcătuită din două vergele sau din două plăci metalice sau de cărbune, cufundate în unul sau în mai mulţi electroliţi. 2. (în e x p r.) Pilă atomică = ansamblu de instalaţii care servesc la producerea treptată şi reglabilă a fisiunii nucleare în lanţ. 3. (Franţuzism) Teanc format din lucruri de acelaşi fel, puse unul peste altul. Un avocat ■ ■ . zuruind o pilă de napoleoni, supăra prin nepăsarea lui pe căpitanul Delescu. »ELAVRANCEA, S. 123. i. Picior de pod, executat din zidărie de piatră, din beton sau din metal; contrafort de beton care întăreşte un baraj. E x p r. A pune O pilă = a pune un stîlp de susţinere; f i g, (argou) a interveni în favoarea cuiva (în special a unui candidat la examen). Pune-i pe deasupra şi o pilă de o mie de lei. C. PETRESCU, c. v. 55. A avea pilc = a avea protecţie. PILĂRÎŢĂ, piiăriţe, s, f. (Transilv.) Precupeaţă. ^ Femeie rea de gură. PILC, pilcuri, s. h. (Tipogr.) Val de uns literele cu cerneală. riLDĂ, pilde, s. f. 1. Model considerat ca demn de imitat; exemplu caracteristic, demonstrativ, care poate servi drept învăţătură, drept termen de comparaţie, drept argument concret. Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre. ... Sîngele vostru vărsat ne-rămîie de-a pururi ca pildă, anghel-iosif, c. m. ii 103. Amîndoi erau cam de aceeaşi vîrstă şi prietenia lor era de acelea care multă vreme rămîn în şcoală, ca nişte pilde frumoase, vlahuţă, o. a. i 98. Puţine pilde poate găsi cineva în analele ostăşeşti de o ispravă mai bună decît aceea ce dobîndi Mihai Viteazul la bătălia de la Călu-găreni. bălcescu, o. i 26. ^ (în construcţie cu verbele « a da », « a lua », « a avea ») A avut pilde care l-au îndreptat pe calea cea bună. REBREANU, R. I 40. Satuly văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora, creangă, r. 329. Luaţi de la mine Pildă a face bine. alexandrescu, p. 114. Loc. a d v. I)o pilda = de exemplu, bunăoară. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioşc, camil PETRESCU, u. N. 184. Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă. EMINESCU, o. i 140. Expr, Pildă Tic — fapta, întîmplare concretă din care se poate trage o învăţătură. Pedeapsă sau măsură drastică, menită să servească drept avertisment pentru alţii. Porunca domniei-mele este să-l spînzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie de pildă şi altor neamuri. GANE, N. iii 5. Trebui o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi groaznică şi vrednică de faptă. NEGRUZZI, S. I 174. 2. (Astăzi rar) învăţătură în formă alegorjcă, povestire cu tîlc; parabolă. Bătrînii... sfătuiesc în pilde pe cei tineri. MiRONESCU, S. a. 53. Li dă el pilde cîte şi mai multe; cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi în sfîrşit se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sînt roadele binefăcătoare ale unirei. CREANGĂ, A. 164. Loc. prep. (Rar) în pilda... = cu aluzie (la cineva). Răutăcios cum era, îi aruncă o glumă în pilda nevinovaţilor ciobani. GANE, n. ii 38. Am o gîl-ceavă c-o vulpe şîrată pentru-n petic de pămînt. — In pilda mea o spui asta, răzăşide? alecsandri, t. 1337. + ’ Lucru care are un înţeles alegoric. Aduse fiecare cîte un pepene pe tipsii de aur şi îi puseră dinaintea împăratului. împăratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împărăţiei să-i ghicească ce pildă să fie asta, ISPIRESCU, L. 150. + (învechit) Proverb, maximă, sentinţă. Adevărată este pilda ce zice: « sfatul cel bun noaptea să naşte DRĂGHICI, R, 163. PILDIJÎ, pildttiesCy vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) 1. A învăţa pe cineva prin exemple bune. L-au pilduit prin atîtea şi atîtea vii dovezi a facerilor sale de bine. DRĂGiiici, R. 115. Refl. A lua pildă de la cineva, a trage învăţătură din ceva. Din aceasta dar vă puteţi pildui feţii miei, cîtă vătămare aduce lenevirea la om. DRĂ-GHICI, R. 157. 2. A aplica cuiva o pedeapsă severă (spre a servi drept pildă şi altora). S-a repezit cu pumnii-ncleştaţi, s-o pildidască; dar musafirii s-au pus la mijloc şi l-au oprit. caragiale, o. iii 36. FILDUÎHE, pilduiri, s. f. Acţiunea de a (s e) pildui şi rezultatul ei. 1. Povestire cu tîlc. V. pildă (2). Mămucuţă, dacă-mi tot tragi cu pilduirile. . . eu mă duci CAMILAR, n. ii 269. 2. (Rar) Pedeapsă aspra. Denunţăm. . . faptul mişelesc al celor trei felceri... şi cerem pilduire severă, caragialE, m. 91. PILDUITOR, -OĂRE, pilduitori, -oare, adj. 1. Care serveşte sau poate servi drept pildă ; exemplar 2. Cantemir primi astă sfătuite cil o supunere pilduitoare, zicînd prietenului său că prin aceasta i-a dat o dovadă adevărată de prieteşug, negruzzi, s. ii 155. 2. Ilustrativ, elocvent, convingător. O dovadă pilduitoare pentru grija partidului şi guvernului faţă de om sînt măsurile luate in vederea asigurării sănătăţii publice. contemporanul, s. îi, 1953, nr. 357, 3/2. PILE G, -A, pilegi, -e, adj. (Regional) Chel, pleşuv. Fata aceea era foarte frumoasă, dar fiind pleşugă (pileagă), adecă cu capul gol ca o curcubetă, n-o putea vedea tatăl său în ochi. reîeganui,, i>. ii 67. FIIjEĂLA, pileli, s. f. (Familiar) Faptul de a bea băuturi alcoolice; (concretizat) băutură alcoolică. (Cu pronunţare regională) Dar puţintică chileală adus-ai ? (Scoţînd o garafă din paner) Aşa-mi pare. AI.ECSANDRI, T. 987. PILÎ 1, pilesc, vb. IV. T r a n z. A prelucra o piesă cu pila, desprinzînd aşchii de la suprafaţa ei (pentru a PILI — 421 — PIN o netezi, a-i modifica forma etc.). Cind stăplnul casei se juca cu dinsul, [pisoiul] ferit-a sîntul să-l zgirie, pare că-şi pilise ghearele. ISPIRESCU, L.' 286. Nastradin Hogea pilea lacătul unei prăvălii-ca s-o spargă. GORJAN, H. IV 231. Maşină de pilit = maşină-unealtă prevăzută cu pilă cu care se pilesc piese, de obicei metalice, -fy- F i g. A face pe cineva să devină mai politicos, mai manierat; a şlefui. (Cu pronunţare regională) CU îmi bat eu capul să-l mai cioplesc, să-l mai chilesc... pace! îi stă rugina de-o şchioapă la ceafă, ai,ecsandri, t. 508. PILl2, pilesc, vb. IV. 1. Refl. (Familiar) A se îmbăta (puţin), a se ameţi de băutură; a se chercheli. 2. T r a n z. A bea băuturi alcoolice. (Cu pronunţare regională) Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, in ciuda morţii, de tras la mahorcă şi de cliilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul. creangX, p. 325. ■ A b s o 1. Dumnealui nici nu gustă vinul; dar prietenii d-sale chilesc virtos. alECSAndri, T. 1666. PILÍBE s. f. Acţiunea de a pili1; tocire, răzuire cu pila1. PILÍT1, -Ă, piliţi, -te, adj. (Despre piese) Prelucrat cu pila1. PILÍT2, -Ă, piliţi, -te, adj. (Familiar) Ameţit de băutură ; cherchelit. FILITÚRÁ, pilituri, s. f. (Cu sens colectiv) Aşchii mici de metal care se desprind dintr-o piesă prin pilire; răzătură. Pe degetele murdare de cărbune şi de pilitură de fier, unsoarea pusese reflexe metalice. C. PETRESCU, c. V. 138. La marginea cheiului, pe linia ferată, străluceau ca nişte pilituri de aur fire de grîu. bart, s. m. 83. PILÓN, piloni, s. m. 1. Stîlp puternic, care susţine o cupolă, un arc de pod etc. Un pod din beton fără piloni de susţinere. 2. Construcţie masivă la monumente sau temple, de o parte şi de alta a intrării. + Motive decorative în formă de pilaştri aşezaţi la capătul unui pod, la intrarea într-o expoziţie. 3. Suport de metal, de beton armat sau de lemn, în general alcătuit din zăbrele, servind la susţinerea conductelor şi izolatoarelor liniilor electrice aeriene, a antenelor electromagnetice, a cablurilor pentru funi-culare etc. PILÓR, piloare, s. n. Orificiu (format dintr-un muşchi inelar) prin care stomacul comunică cu duodenul. I'ILÓS1, -OÂSĂ, piloşi, -oase, adj. (Regional, despre fiinţe) Tare, rezistent, răbdător. Aşa, femeile rabdă mai mult, sînt mai piloase decît bărbaţii. CARAGIAI.K, o. I 344. Vitele de acest soi. . . sînt mai piloase, rabdă la frig şi la ploaie. GHICA, la TDRG. PILÓS2, -OÂSĂ, piloşi, -oasey adj. (Anat.) Referitor la păr; al părului. PILÓT1, piloţ i, s. m. Marinar care conduce o navă. S’ă se ridice flamura de chemare a pilotului, bart, s. m. 102. Nava plutea uşurel, fără pilot. Topîrceanu, p. 47. Lupta vasului e mare, Iar pilotu-n nepăsare Stă la cirmă neclintit, ai.ecsandri, p. a. 106. <$> F i g. Din cea zare luminoasă vine-un lung şir de cocoare. . . Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor, în văzduh călăuzite de-un pilot, bătrîn cocor, alecsandri, p. a. 119. Marinar autorizat să conducă o navă în locuri primejdioase sau la intrarea şi la ieşirea din port, unde manevrarea este dificilă. [Vaporul] fluiera gros şi Prelung din sirenă: chema pilotul, să plece, de la chei, să iasă din port. DUMITRIU, P. P. 69. + Persoană calificată care conduce o aeronavă. Avionul lui Vlaicu nu era mai prejos de pilotul său; se poate spune, fără îndoială, că era unul din cele mai interesante pe acea vreme. CONTEMPORANUL, s. II, 1953, nr. 328, 2/5. Pilot automat = instalaţie care comandă automat, fără intervenţia omului, cîrmele unei aeronave în zbor. Persoană care conduce o locomotivă, un convoi de vehicule etc. prin locuri primejdioase sau pe un traseu care trebuie urmat cu precizie. PILfjT2, piloţi, s. m. Stîlp lung de lemn, de oţel sau de beton armat, introdus parţial sau în întregime în pămînt pentru a transmite la straturile de teren rezistent greutatea construcţiilor de deasupra. Scirţîie prelung piloţii punţilor de îmbarcare De la care nu mai pleacă bărci albastre la plimbare. D. botez, p. o. 50. Răsună-n treacăt podul pe şubrezii piloţi, Se luminează-adîncul de fulgerări fugare, anchel-iosif, c. m. i 153. PILOTĂ, pilotez, vb. I. Tranz, A conduce, în calitate de pilot, o navă sau o aeronavă, o locomotivă etc. (F i g.) Te-i fi pricepînd tu la literatură... Dar in trei chestii să te laşi pilotat de mine. C. PETRESCU, c. v. 52. -$■ Intranz. (Despre trenuri sau nave) A-şi încetini mersul (din cauza nesiguranţei parcursului). Trenul pilotează la pod. PILOTAJ, pilotaje, s. n. 1. Faptul de a conduce o navă sau o aeronavă; ştiinţa şi tehnica acestei conduceri. Am încercat trei recorduri cu aviomd, numai după doi ani de pilotaj. CAMil petrescu, p. 42. 2. încetinirea mersului unui tren sau al unei nave din cauza nesiguranţei, a şubrezeniei parcursului. PILOTĂJEtE s. f. Acţiunea de a pilota. l’ÎLOTĂ, pilote, s. f. 1. (Regional; şi în forma chilotă) Un fel de plapumă groasă, umplută cu fulgi. Am intrat într-o încăpere largă... c-o sobă uriaşă, cu divamtri încărcate de chilote de puf. SADOVEANU, o. v 131. Bădiţă cu şase boi. ■ ■ Vinde doi Pe perini moi, Vinde iapa înşelată Şi ia-mi pilotă-mbrăcată. jarnîk-bîrseanu, d. 421. 2. Calabalîc, bagaj. D-apoi a fi avind chilotă multă cum e treaba d-voastre, jupine, zise moş Nichifor, scărpi-nîndu-se în cap. creangX, p. 113. — Variantă: chilotă s. f. PILOTÎNA, pilotine, s. f. Navă mică în serviciul unui port, folosită pentru a însoţi navele care părăsesc portul sau pentru a duce piloţii care conduc navele la intrarea în port sau la plecare. Pilotina... aluneca lin pe luciul apei ca o pasăre uşoară gata să-şi ia zborul spre larg. bart, e. 77. ' PIIilJG, piluge, s. n. (Mold. ; şi în forma chilug) Unealtă în formă de sul cu cîte o măciulie la fiecare capăt, cu care se pisează în piuliţă ; pisălog. <*>Expr. A tunde (pe cineva) piiug = a tunde (pe cineva) pînă la piele. Profesorul a stat lîngă noi pină ce, ne-a tuns chilug, creangă, o. A. 46. — Variantă : cliilug s. n. PILU GA, piluge, s. f. Scobitură executată în talpa sau vatra unei galerii de mină sau a unui şantier de abataj, precum şi în pereţii galeriei, în care se introduc capetele stîlpilor şi grinzilor armăturii galeriei. PILTjI/A, pilule, s. f. Preparat farmaceutic de formă aproape sferică, conţinînd medicamente şi substanţe inactive şi care se administrează pe cale bucală; hap. V. pastilă. PlMNIŢĂ s. f. v. pivniţă. PIN1 prep. v. prin. PIN2, pini, s. m. Arbore din familia coniferelor, cu ace lungi prinse în smoc cîte două, cîte trei sau cîte cinci la un loc pe ramuri ; creşte la munte şi în regiunile nisipoase cu climă temperată, lemnul lui rezistent fiind întrebuinţat în construcţii (Pinus). V. brad. Doar PINACOTECĂ — 422 — PINTENOG pinii intunecaţi înfruntau toamna, tăind între crengile albe fi zvelte ale mesteacănilor, umbre severe. C. PETRESCU, S. 169. (Cu sens colectiv) Ţine ineluşul meu Şi du-te iute cu el în pădurea pinului, in munţii Catrinului. pXs-CULESCU, L. P. 260. <$- Pin maritim = varietate de pin . cu lemnul poros şi cu trunchiul foarte bogat în răşină, plantat pentru fixarea dunelor de nisip mişcătoare. Cu mina lui sădise la mormîntul Penelopei doi pini maritimi fi o tufă de trandafiri agăţători. BAM, E. 259. PINACOTECĂ, pinacoteci, s. f. Colecţie mare de tablouri; clădire în care sînt păstrate şi expuse asemenea colecţii; muzeu, galerie. — PI. şi: pinacotece (odobescu, s. m 145). PINDARIC, -Ă, pindarici, -e, adj. în genul poetului antic grec Pindar. Odă pindarică. PINEĂL, -Ă, pineali, -e, adj. (în expr.) Glanda pineală = glandă de mărimea unui sîmbure de cireaşă, situată în masa ence’falului şi oprind prin secreţia ei dezvoltarea caracterelor sexuale; epifiză (2). — Pronunţat: -ne-al. PINGĂLÎ, pingălesc, vb. IV. T r a n z. (Transilv.) A zugrăvi, a picta, a desena. Pe icoană era pingălit (zugrăvit) un chip de muiere. rETEGanui,, p. n 5. PIN GEĂ, pingele, s. f. Bucată de talpă folosită pentru a înlocui tălpile uzate de la o încălţăminte; p. e x t. jumătatea din faţă a tălpii încălţămintei. PINGELÎ, pingelesc, vb. IV. Tranz. A pune pingele la o încălţăminte. A pus mina intr-o zi pe-o gheată fi a început s-o pingelească. PAS, z. i 199. A b s o 1. Meseriaşii găsiră un cotlon ici-colo şi se apucară de meserie: cizmarii să pingelească, croitorii să pungălească. pas, z. ni 279. Refl. pas. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cît timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. CAMIt, PETRESCU, U. N. 96. — Variantă : pingclui vb. IV. PINGELÎT, -Ă, pingeliţi, -te, adj. (Despre încălţăminte) Pe care s-au pus pingele. PIN GELUÎ vb. IV v. pingeli. PINGÎCĂ, pingele, s. f. (Familiar) Pingea. Sta plecat deasupra lăzii cu sule, cuie, piele veche, sfoară, ceară galbenă şi mereu bătea într-o pingică, o punea într-un lighean murdar şi pe furiş arunca ochii la picioarele trecătorilor. DUnXrEANU, N. 17. PÎNG-PONG s. n. Tenis de masă. L-ai văzut cind joacă cu mine ping-pong? Simt că fiecare minge pe care mi-o trimite e un pumn. SEBASTiAN, t. 134. PIN GUÎN, pinguini, s. m. Pasăre palmipedă de mare, cu ciocul lung, cu pieptul alb, cu aripile scurte şi negre, cu mersul legănat; trăieşte în grupuri mai ales în regiunile polare. Pinguinul stă cu pîntecid revărsat, abia miş-cind din braţele scurte. C. petrescu, c. v. 17. Fantastic dormitează pinguinii Pe blocurile străvezii de gheaţă. CAZIMIR, Ii. u. 41. piniOn, pinioane, s. n. Roată dinţată fără spiţe, cu un număr mic de dinţi care se angrenează în dinţii unei roţi mai mari, pentru a o pune în mişcare. — Pronunţat: -ni-on. PINIPÎ1D, pinipede, s. n. (La pl.) Ordin de mamifere răspîndite în regiunile polare, al căror corp, cu membrele transformate în lopeţi, este adaptat vieţii acvatice; (la sg.) animal din acest ordin. <£• (Adjectival) Foca este im animal piniped. PIN<5LĂ, pinole, s. f. Axul păpuşii mobile de strung In care se fixează fie un vîrf de susţinere al unuia din- tre capetele piesei care se prelucrează, fie o unealtă de prelucrare a piesei. PINTEN, pinteni, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiţă dinţată, pe care călăreţii îl prind la călcîiul încălţămintei pentru a îmboldi calul la mers. Avea cizme roşii cu pinteni de argint, sadoveanu, i'. j. 297. Ştii vorba ceea: dă-ţi popă pintenii şi bate iapa cu călcîiele. creangX, p. 39. Genarul îşi înfipse pintenii adine în coastele calului, care fugea scuturindu-să. . ■ ca o vijelie. EMINESCU, N. 26. F i g. Inima mea începuse să bată subt pintenul dureros sau dulce al amintirilor, hogaş, M. N. 12. Expr. A da pinteni (unui animal de călărie) = a îndemna (animalul) cu lovituri de pinteni. Călăreţii dădură pinteni, un fişîit aspru trecu, apoi prinse a dudui pămintul. sadoveanu, o. vi 108. Dind pinteni calului, ieşi pe poartă ca vîntul. ispirescu, L. 4. Pinteni roibului că da Şi ca vîntul se ducea. ANT. UT. POP. I 486. (Despre militari) A bate din pinteni = a alătura cu zgomot călcîile unul de altul (făcînd să sune pintenii) pentru a lua poziţia reglementară de drepţi. E adine revoltat, indignat de roiul de pierde-vară, cari nu ştiu alta decît a bate din pinteni şi a-şi răsuci mustaţa. GHEREA, ST. CR. I 172. (Poetic) Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten, eminescu, o. i 87. A bate din pinteni de bucurie = a-şi manifesta în chip zgomotos bucuria. Neagoie începu a bate din pinteni de bucurie că se coto-risise de sărăcie, ispirescu, I,, 209. 2. (La unele păsări, în special la cocoşi) Formaţie cornoasă în partea dinapoi a piciorului, deasupra labei. Ieşitură cărnoasă în partea dinapoi a piciorului calului, deasupra gleznei. 3. Proeminenţă pe un obiect, care serveşte pentru a limita cursa altei piese în mişcare sau ca locaş de articulaţie. + Limbă de teren care iese din linia unui ansamblu, depăşind nivelul împrejurimii sale. + Construcţie sau element de construcţie care iese în afara liniei ansamblului şi care susţine sau întăreşte o zidărie, un terasament, malul unei ape etc. 4. Vîrf mic situat pe coasta unui deal sau a unui munte, aproape de piciorul iui. PINTENĂŞ, pintenaşi, s. m. (Bot.) Nemţişor de cîmp. V. nemţişor. PINTENĂT, -Ă, pintenaţi, -te, adj. 1. Prevăzut cu pinteni de călărie. Căpitanii erau îmbrăcaţi cu iţari strimţi cu găitane, băgaţi în cizme galbene pintenate. ISPIRESCU, M. v. 43. ■+• (Substantivat, m.; ironic) Ofiţer din vechea armată. N-avea garnizoană oraşul. Fetele duceau lipsa galonaţilor, pintenaţilor. STancu, d. 391. 2. Cu pinteni (2); p. e x t. în formă de pinten. Cucoşii. .. îşi piaptănă bărbia cu gheara pintenată. D. ZAM-firescu, la tdrg. + (Substantivat, m.; glumeţ) Cocoş. Mă! da al dracului cucoş, i-aista! Ei las! că ţi-oi da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule! CREANGX, p. 65. PINTENOG, -oăgă, pintenogi, -oage, adj. (Despre cai) Cu pete albe pe picioare. Toamne şi ierni l-au plouat şi l-au viscolit pe drumuri, alături de iepuşoara lui ţiti-tată-n frunte, pintenoagă la piciorul drept de dinainte. CAMIUR, N. I 21. Toţi erau cu ochii aţintiţi asupra străinului care venea furtunos pe calu-i roib, pintenog la trei picioare, sadoveanu, o. i 488. Ce mindru era, măre! Şi cit de bine îi şedea călare pe bidiviul său cel roib şi pintenog! filimon, c. 300. (Rar, despre alte animale) Ţăranul trecuse podul de lemn, în locul de unde sacagiii îşi umpleau sacalele cu apă, trăgînd după el vaca slabă şi pintenoagă. PAS, I,. I 135. în timpul nopţii o vacă mare bălţată fătase un viţel roşu, pintenog. BART, s. M. 84. PINTRE — 423 — PIPĂIBIL + (Substantivat) Cal cu pete albe pe picioare. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, apele clocoteau, pulberea jn sus se înălţa, odobescu, S. m 179. PÍNTRE prep. v. printro. PINTREJÍL s. m. v. pătrunjel. PÎNŢĂ, pinţe, s. f. Specie de şoarece de cîmp. Pin-ţele, cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care cînd umblă se saltă ca lăcustele... i se arătau lui tn cale. odobescu, s. iii 185. PINÚLA, pinule, s. f. Placă mică de metal avînd o deschizătură şi un fir de vizare, aşezată perpendicular pe fiecare dintre capetele unei alidade şi servind la stabilirea aliniamentelor de teren. PIOLÉT, pioleţi, s. m. Instrument asemănător cu tîmăcopul, folosit de alpinişti pentru a săpa trepte în stîncă, în gheaţă. — Pronunţat: pi-o-. PIÓN, pioni, s. m. 1. Fiecare dintre cele opt piese (de aceeaşi culoare) la jocul de şah, aşezate (la începutul partidei) în prima linie. 2. F i g. (Rar) Cel care luptă pentru o idee, luptător, exponent al unei concepţii noi. — Pronunţat: pi-on. PIONÎZĂ s. f. v. piuneză. PIONIÉR, -Ă, pionieri, -e, s. m. şi f. 1. Membru al organizaţiei progresiste a tineretului şcolar, care înglobează elevi între 9 şi 14 ani şi îi educă în spiritul concepţiei marxist-Ieniniste, spre a deveni buni cetăţeni ai patriei socialiste. Am auzit cîntind pionierii cu cravate de flacără. sadoveanu, E. 74. 2. Persoană făcînd parte dintr-un grup (mai ales de colonişti sau de emigranţi) care pătrunde pentru prima dată într-un ţinut nelocuit, se stabileşte acolo, contribuind la dezvoltarea şi progresul acelui ţinut. + F i g. Persoană care lucrează într-un domeniu nou, încă necercetat, care pune bazele unei metode, unei activităţi noi; deschizător de drumuri într-un domeniu oarecare de activitate. Alecsandri... este unul din pionierii culturii noastre. SADOVEANU, E. 57. Costachi Negruzzi este un nume scump Romîniei şi va rămînea în pleiada pionierilor intelectuali ai neamului nostru. alecsandri, S. 37. 3. (Numai m.) Militar făcînd parte din unităţi pregătite special pentru construcţii cerute de operaţiile militare. în semiîntunericul hrubei, în pîlpîirile fugare ale vechiului loc haiducesc, neosteniţii pionieri se opriră, îşi lăsară în jos cazmalele şi hirleţele.' SADOVEANU, o. viri 171. Locotenentul Gross. . . comanda o companie de pionieri. REBREANU, P. S. 52. — Pronunţat: pi-o-ni-er. PIONIERÁT s. n. Misiune sau sarcină de pionier. PIONIERÉSC, -EASCÂ, pioniereşti, adj. (Rar) De pionieri, al pionierilor (1). Copiii cîntară coruri de-ale lor, spuseră poezii şi jucară o piesă pionierească, v. rom. februarie 1952, 133. PIÓS, pioAsA, pioşi, pioase, adj. Pătruns de sentimente religioase (v. evlavios, cucernic); (sens curent) pătruns de dragoste şi de respect. Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre. ANGHEL-IOSIF, c. M. n 103. Cuvinte dulci, pioase ca o rugăciune. vlahuţX, o. A. III 91. — Pronunţat; pi-os. PlOTĂ s. f. v. pihotă. PIP A, pip şi pipez, vb. I. I n t r a n z. (Transilv.) A fuma (cu pipa). îţi dăm şi o pipă, spune înălţatului împărat să pipeze cu ea. reteganul, p. n 69. [Bărbatul] să stea-n casă la pipat, Să nu meargă seara-n sat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 181. de Puşkin, poem atît de frumos şi de natural, dar toate aceste erau mai mult pipăiri. negruzzi, s. i 334. PIPĂIT1 s. n. 1. Faptul de a pipăi; pipăire. <$- E x p r. Pc pipăite = pe dibuite, bîjbîind, orbecăind. Bologa se cocoţă în dosul teodolitului pe pipăite. REBREANU, P. S. 83. 2. Unul dintre cele cinci simţuri, cu ajutorul căruia cunoaştem, în urma atingerii corpurilor cu suprafaţa sensibilă a pielii, calităţile lor palpabile: forma, densitatea, consistenţa, umiditatea, temperatura. Ea zîmbea, cu un sentimetit de nefericire acută, care părea că o pătrunde pînă în ramificaţiunile nervilor pipăitului. D. ZAMFIRESCU, R. 42. — Formă gramaticală: (în e x p r.) pipăite. PIPĂIT2, -Ă, pipăiţi, -te, adj. Care cade sau poate | cădea sub simţul pipăitului; pipăibil, palpabil. Din visul meu de-o noapte, un zgomot 7n-a trezit. . . Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit. . . macedonski, o. I 53. El se teme. . • să se despartă de bănişorii lui siguri, pipăiţi. vlahuţĂ, la tdrg. + Viu, concret. Toate uneltele şi podoabele de fier, de bronz, de lut, de os sau de cărămidă arsă, dezgropate pe alocuri din mucezeala pămîn-tului, vorbeau cu alte mărturii pipăite despre viaţa aspră a acestor plugari, ciobani şi ostaşi. C. PETRESCU, r. dr. 41. <$> (Rar, adverbial) [în lucrare] se întrupează, pipăit, pentru o viaţă mai durabilă decît chiar a neamului său întreg, gîndiri şi simţiri de veacuri ale acestuia. CARAGIALE, o. iii 244. PIPĂITtÎRĂ, pipăituri, s. f. (Rar) Atingere cu mîna sau cu degetele. Se simţiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanţa pe lemn. caragiale, o. i 291. PIPĂRĂ vb. I v. pipera. PIPĂRAT, -Ă adj. v. piperat. PIPĂJRCĂT, -Ă, pipărcaţi, -te, adj. (Ban., Tran-silv.; despre mîncări) Piperat, ardeiat; iute. Io sînt d-inimă miloasă, îl aduc de mîuă-n casă Şi mi-l ptiv şi,după masă, îi dau puică pipărcată, Şi guriţa cîteodată. hodoş, p. r. 174. PIPĂB.CÎJŢĂ, pipărcuţe, s. f. (Ban., Transilv.) Dimi- i nutiv al lui p i p a r c ă. PIPĂRtjŞ, pipăruşi, s. m. 1. (Mold.) Ardei mic şi iute. Pipăruşul pipără. PXSCULESCU, L. p. 96. ^ (Metaforic) [De ger] i se făcuse nasul pipăruş şi obrazul pătlăgea vînătă. La TDRG. 2, (în forma articulată) Numele unui dans popular, care se joacă mai ales Ia nunţi. Trăgeau cu foc la nişte hori, bătuta, brhd, ca-la-uşa-cortului, de unul singur, pipăruşul şi cîte jocuri toate, ispirescu, i,. 238. PIPÎR, (3) piperi, s. m. 1. Plantă tropicală, cu tulpina agăţătoare, cu fructele ca nişte bobiţe negre, comestibile (Piper nigrum). Făcea triajul unor scrisori vechi, păturite într-o cutie de lemn de piper încrustată cu arabescuri de argint. barT, e. 173. ^ (Cu sens colectiv) Fructul acestei plante, cu gust iute şi aromatic, folosit drept condiment. Băuse un chil de vin fiert cu piper, preda, î. 161. S-a oprit din zbor o cioară. . . Neagră ca un as de pică, Sub nemărginitul cer; Singuratică şi mică Cît o boabă de piper. Topirceanu, p. 200. Ca bunii săi şi tata vindea în tîrg piper, negruzzi, S. ii 230. Piperul e negru şi-l pun dasupra pilafului, pann, p. v. ii 129. Loc., adj. (Despre glume, anecdote etc.) Cu piper == indecent, picant. Naşul spunea o glumă mai cu piper şi finii rîdeau ca la comandă, toţi. pas, z. i 175. E x p r. A avea (sau a fi cu) piper pc liml)ă = a fi răutăcios, caustic, muşcător. Ardei ai avut totdeauna pe limbă, dar s-ar zice că acuma ai şi piper, pas, iv. ii 75. A i SC Sui (sau a-i Yeni cuiva) piperul la nas sau a-şi lua piper în nări = a se supăra, a se mînia;' a-i sări (cuiva) muştarul. A (la (cuiva) cu piper (pc) la nas = a supăra, a mînia, a ofensa (pe cineva). A îace (pe cineva) cu Sare şi cu piper = a dojeni (pc cineva), a mustra aspru; a face cu ou şi cu oţet. A-i sta (cuiva) ca piperu-n nas = a-i fi (cuiva) nesuferit; a-i sta ca sarea-n ochi. Piper între voi* să rîdcm şi noi! se spune pentru a aţîţa sau a înteţi cearta între doi inşi şi a face apoi haz pe socoteala lor. (Cu pronunţare regională) Ian să cerc a presăra chiper între Florin şi Florica. . . vorba ceea: chiper între voi, să rîdem şi noi. . • alecsandri, T. 906. 2. F i g. Element dinamic, înviorător; farmec, haz. Şi-ncepui să-l acompaniez, bătînd toba cu deştele pe fundul pălăriei — fără asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e piperul marşului, caragiale, n. s. 51. 8. Ardei (planta sau fructul). Frunzuleană de piper, Cîte păsări sînt pe cer, Toate pin’ la ziuă pier. . Numai păsăruica mea Şăde sus pe-o rămurea. SEVASTOS, C. 115. (Cu pronunţare regională) Cîteodată, în această denumire intră şi. . . ardeii sau chiperii. pamfile, a. r. 197. + Ardei roşu pisat; boia, paprică. Slănină afumată presărată cu piper roşu. bujor, S. 100. 4. (în forma articulată) Numele unui dans popular, care se joacă mai ales Ia nunţi; pipăruşul. De îndată ce s-a săvîrşit masa de cununie, toţi nuntaşii se prind la joc, ce durează pîn-aproape de către seară, cam cu următoarele jocuri:... opinca... piperul, sevastos, n. 282. PIPERĂ, piperez, vb. I. T r a n z. (Şi în forma pipăra) A pune piper într-o mîncare, pentru a-i potrivi gustul. + Intranz. A avea gustul înţepător al piperului, a produce usturime. Pipăruşul pipără. PĂSCU-LESCU, l. p. 96. — Variantă: pipară (prez. ind. şi: pipăr) vb. I. PIPEUĂT, -Ă, piperaţi, -te, adj. (Şi în forma pipărat) 1« (Despre mîncări şi băuturi) în care s-a pus (mult) piper, dres cu (mult) piper; picant. Vinul. . . acru şi pastrama foarte pipărată, care sfîrîie îndelung pe grătarul cu jar, au un gust deosebit. SADOVEANU, E. 169. De-aş avea un făgădău Ce crişmar aş mai fi eu. . . Aş da vinul pipărat La voinicul supărat. JARNÎK-BiRSEANU, D. 224. (Despre miresme, mirosuri) înţepător, pătrunzător. Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată, eminescu, o. i 84. 2. F i g. (Despre preţuri, dobînzi, plăţi) Foarte ridicat, mare. Pîn-acuma el luase dobînzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. caragialE, o. iii 39. 3. F i g. (Despre povestiri cu tîlc) Indecent, picant. Avea sub braţ un teanc de broşuri, — operele lui. Cam pipărate, pas, Z. i 56. Numai după plecarea lui începură cîntecele pipărate cu vorbe pe şleau, camil rETRESCU, o. ii 295. — Variantă: pipărat, -ă adj. PIPERIG1 s. m. v. pipiric. PIPERÎG2 s. m. v. pipirig. PIPERMÎNT s. n. Băutură răcoritoare, preparată din alcool, sirop de zahăr şi esenţă de izmă. Invitaţii. . . se răcoreau cu piperment sau cu şampanie. C. PETRESCU, C. v. 180. Toată noaptea şi-a petrecut-o singur, pe punte> între două sticle: una de piperment şi alta de mastică. BART, e. 255. PIPERNICEĂLĂ s. f. Pipernicire, închircire. PIPERMCÎ, pipernicesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se opri din creştere sau din dezvoltare (din cauza PfPERNICIE — 425 — PIRAT unei boli, a unor condiţii neprielnice etc.), a pierde din vlagă, a se usca. Din lipsă de nutreţ bun, rasele indigene [de vite] se pipernicesc şi se zgîrcesc, de nu le mai cunoaşte cineva. I. IONESCU, v. 234. PII'EIIMCÎE s. f. (Rar) Starea celui pipernicit. în-temeindu-se pe . . . pipernicia trupului... susţinea că are cel mult cincisprezece ani. BRĂTESCU-VOINEŞTI, la CADE. PIPERNICÎRE s. f. Faptul de a se pipernici; piperniceală, închircire ; sfrijire. PIPERNICIT, -Ă, piperniciţi, -te, adj. (Despre fiinţe şi plante) Oprit din creştere, nedezvoltat (din cauza unei boli sau a unor condiţii nefavorabile); slăbit, uscat (de bătrîneţe), chircit, sfrijit. Era pipernicit, cu braţe subţiri, fără musculatură, cu obrazul fără singe şi numai cu pomeţii prea roz, ca stigmatul ftiziei, c. petrescu, î. n 112. La mijlocul unei prăpăstii uriaşe, descoperi o scobitură, nu adincă, acoperită în partea de jos cu muşchi şi umbrită de un brad pipernicit ce se pripăşise acolo printr-o minune a firii. STĂNoru, c. I. 153. <)> (Substantivat) Doctorul, un pipernicit de om numai cît un baston, cu o bărbuţă rară, cu un glas piţigăiat, care mai vorbea şi bîlbîit. D. ZAMFIRESCU, R. 203. PIPÎRKIŢĂ, piperniţe, s. f. I. 1. Vas ori cutie mică în care se ţine piperul. 2. Piuliţă (mai ales de lemn) în care se pisează piperul sau ardeiul. II. (Bot.; Ban., Transilv.) Compus: piporniţă-de-grăllillă = cimbru. PIPfiTĂ, pipete, s. f. Tub mic de sticlă, subţiat la un capăt şi prevăzut la celălalt cu o pompă mică de cauciuc, folosit pentru a trage şi a picura o cantitate mică de lichid; picător. + Tub de sticlă subţiat la un capăt, folosit pentru a lua o anumită cantitate de lichid. PIPIGlOl, pipigioi, s. m. (Bot.; regional) Pupezele. Frunză verde pipigioi, Poftim, cumătre, la noi. marian, na. 243. Roua de pe pipigioi e bună să te speli, cînd te dor ochii. ŞEZ. xv 105. pipirîc, pipirici, s. m. (Bucov.) Om mic, slab şi pipernicit ; stîrpitură, prichindel, pitic. Titirezul s-au cam supărat de numele pipiric şi li-au răspuns îndată. . .: « hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orişicine! ». SiîIERA, T. 178. — Variantă: piperig (sbiera, p. 82) s. m. PIPIRIG s. m. (Uneori cu sens colectiv) Numele mai multor plante erbacee monocotiledonate, cu tulpina flexibilă, cu flori galbene-cafenii, brun-roşcate sau cenuşii-verzui ori albăstrii; creşte prin mlaştini şi locuri umede (Equisetum hiemale şi Scirpus lacustris). Curgea de la deal un izvor care făcea mlaştină; creştea acolo pipirig ce prindea a se înnoi în primăvară. Sadoveanu, N. F. 117. Colo jos în vale, pe unde sînt bălţile cele multe, nu cresc numai sălcii şi răchite; pe ici, pe colea este şi şovar, pipirig, papură, ba chiar şi cîte un fir de trestie. ST.AVICI, o. I 63. — Variantă: piperig (odobescu, s. iii 173) s. m. PIPlT adj. invar. v. pepit. PIPOTĂ, pipote, s. f. Stomac de pasăre; rînză. Celui mare îi dete capul găinii, celui mijlociu pipota şi celui mai mic inima. ISPIRESCU, i,. 272. -$> E x p r. (Familiar) A i se umfla (cuiva) pipota = a se mînia. FIR s. m. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu rizom tîrîtor foarte rezistent, care se întinde repede prin locuri cultivate şi nisipoase, producînd pagube agriculturii; din rizomul ei se face o băutură cu efecte diuretice (Agro- pyrum repens). Fii sigur că, de cumva nu vei avea neghină Şi pir în holdă, griul va creşte ca din rîu. COŞBUC, r. II 192. Aşa de bine îngrijeau de grădina lor, incit să fi dat mult cu multul, nu găseai prin ea nici firicel de pălămidă, ori de pir sau altă buruiană urîcioasă. ISPIRESCU, u. 13. Se întinde ca pirul, se spune despre o persoană prea stăruitoare, de care nu scapi uşor. <$> Compuse : pir-roşu = rogoz ; pir-pădureţ = specie de pir înalt pînă la 1 m, cu frunze aspre cenuşii-verzui şi cu spicul lung şi subţire (Agro-pyrum caninum). PIRAMIDAL, -A, piramidali, -e, adj. 1. (Rar) Care are forma unei piramide, ca o piramidă. în cetăţile de pămint se mai găsesc. ■ . şi mulţime de acei bulgări piramidali de lut, pe care îi întîlnim pretutindeni îţi depozitele antice şi a căror întrebuinţare este aşa anevoie de a o determina. ODOBESCU, S. II 146. Numai Panagia, stînca cea piramidală. . . era încă luminată de razele aurite ale soarelui. ai,ecsandri, o. p. 238. <)* Celidă piramidală sau neuron piramidal — celulă nervoasă a substanţei cenuşii din creier. Zona micilor neuroni piramidali este sediul sensibilităţii, iar in zona marilor neuroni piramidali sînt elaborate exerciţiile motoare, anatomia 203. 2. F i g. De proporţii mari; p. e x t. extraordinar, uimitor. O veste colosală!. . . Piramidală ! ■ ■ ■ alecsandri, T. I 273. Dascălul acesta lua, in ochii mei, un chip măreţ, academic, piramidal, neînţeles ca şi sinonimele sale; mi se părea că văd un Platon, un Aristotel. NEGRUZZi, s. I 6. PIRAMIDA, piramide, s. f. 1. Poliedru cu bază poligonală şi cu feţe triunghiulare care se unesc într-un punct comun. Piramidă pentagonală. <> Trunchi de piramidă v. t r u n c h i. 2. Monument gigantic de piatră în formă de piramidă (1). La vintul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună Şi sălbatec se plîng regii în giganticid mormint. EMINESCU, o. i 44. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii, Deşteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalţă în pustii. AI,EX\N-DRESCU, M. 101. 3. Grămadă de diferite obiecte sau materiale aranjate aproximativ în formă de piramidă (1). Mîncăpe îndelete, copios, printre călătoriipurceşi în vilegiatură, cu piramidele lor de bagaje, c. PETRESCU, O. P. I 28. Lungiţi la rînd, sub petecul de umbră, la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborîţi hamalii negri, pe jumătate' goi. BART, E. 19. Făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţine. NE-GRUZZI, S. I 156. (Mii. ; ieşit din uz) Piramidă de arme (sau de puşti) — grup de puşti, de obicei în număr de trei, aşezate cu talpa patului pe pămînt şi sprijinite una de alta la vîrful ţevii. Vreo douăzeci de soldaţi ■ . ■ băteau din călcîie şi se loveau cu palmele peste' umeri, să se încălzească, apoi suflau aburi albi, împrejurul cîtorva piramide de puşti cu baionetele puse. DUMITRIU, N. 105. 4. Figură de gimnastică, executată de mai multe persoane care se aşază unele pe umerii celorlalte, în rîn-duri suprapuse tot mai înguste, amintind forma unei piramide (1). — PI. şi: (regional) piramizi (bassarabescu, s.n. 77). PIRAMIDON, piramidoane, s. n. Preparat farmaceutic sub formă de prafuri sau comprimate, folosit ca medicament împotriva febrei, a durerilor de cap etc. PIRĂNDA, pirande, s. f. Ţigancă, nevastă de ţigan. (Cu pronunţare regională) Ai venit să-ţi mai vezi chi-randa? SADOVKAN’U, p. s. 80. [Ţiganii] cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tinără între dînşii, să-mi ţie de parte. CREANGĂ, A. 54. PIRĂT, piraţi, s. m. Tîlhar făcînd parte dintr-o bandă care cutreieră mările, pentru a jefui şi răpi coră- PIRATERESC — 426 — PIRONI biile. V. corsar. Ne-a vindut lui Keir de la Alger, Icf de piraţi, care ne-a suit pe galeră. CA>m. rETRESCU, T. n 180. Bătrinul pirat arătă cu mina lui vinjoasă spre largul mării, c-un fel de ameninţare. BART, E. 30. Corabia spre stinci grăbit pluteşte, O vezi? Şi nici un braţ n-o cirmuicşte. Piraţi in ea îşi numără grăbit Averi, şi-mpart ce-au jefuit. COŞBUC, p. n 300. (Adjectival, rar) Flota venefiană a intilnit flota pirată in dreptul insulei Corfu. CAMIL PETRESCU, T. II 322. PIRATEIltâSC, -EÂSCĂ, piratereşti, adj. (Rar) De pirat. In mijlocul ogrăzii, sania, înfundată in zăpadă, părea intr-adevăr epava unei antice corăbii piratereşti. GAL AN, Z. R. 270. PIRATERIE, piraterii, s. f. îndeletnicire dc pirat; jaf, tîlhărie pe mare. PIRATICESC, -EÂSCĂ, piraticeşti, adj. (învechit) Pirateresc. Am putut asista cu ocheanul la mai multe vitejii piraticeşti, fără a putea fi de nici un ajutor nenorociţilor cari cădeau in mrejele acelor sălbatici. GUICA, S. 390. I’IRjfi s. n. Preparat culinar din legume (de obi-cci din cartofi) sau din fructe fierte, trecute prin sită sau zdrobite cu lingura. — Variantă: piurca s. f. PIIMDiNĂ s. f. Substanţă organică lichidă, incoloră, solubilă în apă, în alcool şi în eter, cu miros caracteristic pi cu caracter bazic; se extrage din uleiul de oase şi din gudroanele cărbunilor de pămînt şi se foloseşte la fabricarea unor medicamente, a unor materii colorante etc. PIRIF(5R5I, -Ă, piriformi, -e, adj. în formă de pară. PIRÎTA, pirite, s. f. Sulfură de fier naturală cristalizată în sistem cubic, care este întrebuinţată ca materie primă la fabricarea acidului sulfuric. PIRIT0S, -OAsA, piritoşi, -oase, adj. (Despre substanţe chimicc) Care conţine (multă) pirită. PIROFOR, pir of ori y s. m. 1. (Chim.) Corp care se aprinde în contact cu aerul. 2. (Fiz.) Corp care produce seîntei sau se aprinde uşor prin frecare sau ciocnire. PIROFGRIC, -Ă, piroforiciy -e, adj. 1. (Chim.) Care are proprietăţile unui pirofor, care se aprinde în contact cu oxigenul sau cu aerul (mai ales cînd se află în stare de pulbere). Fier piroforic. 2. (Fiz.) Care produce seîntei sau se aprinde uşor prin frecare sau prin ciocnire. Pietre piroforice pentru brichete. Chibrituri piroforice. PIROGĂLIC, -Ă, pirogaîici, -e, adj. (Numai în t x p r.) Acid pirogalic — pirogalol. PIROGALCL s. n. Preparat industrial din acid galic, în formă de cristale albe, cu gust amar, folosit în medicină ca antiseptic şi în tehnica fotografiei ca revelator; acid pirogalic. pirGgA, pirogi» s. f. Ambarcaţie primitivă lunga şi îngustă, cu pînze sau cu vîsle, făcută dintr-un trunchi de copac scobit, din scoarţă de copac sau din piei cusute laolaltă şi folosită mai ales de locuitorii din insulele Oceanului Pacific. PIROGENĂRE s. f. Procedeu de transformare a unei substanţe organice, prin încălzire la o temperatură de peste 500°; piroliză. PIRO GRAVĂ, pirogravez, vb. I. Tranz. A grava desene pe o suprafaţă sau un obiect de lemn, de piele etc. cu ajutorul unui vîrf de metal ascuţit, înroşit în foc, sau cu un aparat special. PIRO GR AVARE, pirogravări, s. f. Acţiunea de a pirograva. Aparat electric de pirogravare. FERO GRAVAT, -A, pirogravaţi, -te, adj. Decorat cu pirogravuri; executat prin pirogravare. Monogramă pirogravată. 1=1 Se minunau de scoarţele romîneşti de pe paturi şi de pe pereţi, de mobila pirogravată. TAS, z. III 252. PIR0GRAVÓR, pirogravori, s. m. Specialist în lucrări de pirogravură. PIROGRAVURA, (2) pirogravuri, s. f. 1. Arta de a decora suprafaţa unor obiecte de lemn, de piele etc. prin pirogravare. 2. Gravură, desen decorativ executat prin pirogravare. PERÓI s. n. v. piron. PERÓL s. n. Compus organic (sub formă de lichid incolor, cu miros de cloroform) produs prin distilarea uleiului de oase; e folosit ca materie primă la fabricarea unor materii colorante. PIROLlZ s. f. Pirogenare. PIROLUZlT s. f. Minereu din care se extrage man-ganul şi care este folosit la fabricarea sticlei de culoare violetă şi a vopselelor de ulei. PIROMANÍE s. f. Formă de tulburare psihică, în care bolnavul simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc. PIROMÉTRIC, -A, pirometrici, -e, adj. Care se referă Ia măsurarea temperaturilor înalte. PIROMETRÍE s. f. Ramură a fizicii care studiază măsurarea temperaturilor înalte cu ajutorul pirome-trelor. MR0MÉTRU, pirometre, s. n. Instrument folosit în metalurgie pentru măsurarea temperaturilor înalte (pe9te 600°), construcţia lui bazîndu-se pe schimbarea proprietăţilor unui corp (volum, rezistenţă electrică, radiaţie etc.) în raport cu temperatura. PIRÓN, piroane, s. n. Cui de oţel lung şi gros (curbat la un capăt), folosit la îmbinarea pieselor unei construcţii de lemn, la fixarea unui obiect greu în perete etc. Duman parcă-şi simte picioarele tremurînd, mai cu seamă dreptul dinainte, in copita căruia i-a intrat un piron, mai acum cităva vreme. GÎRLKANU, l. 38. Cumpără... patru balamale, cîteva piroane, două belciuge. creangă, p. 321. Să-mi faci D-o scară de fier. Cu piroane de oţel. păsculesco, x,. p. 183. <$• E x p r. (Familiar) A îaco (la) piroane = a tremura de frig, a clănţăni din dinţi, a dîrdîi. Tremurau de frig, de le clănţăneau dinţii din gură şi făceau la piroane şi la cuie. ispirescu, u. 87. A tăia (Ia) piroane = a spune minciuni, a spune braşoave. — Variantă: (regional) pirói, piroaie (TEODORESCU, . P. P. 28), s. n. PIRONI, pironesc, vb. IV. Tranz. 1. A prinde, a înţepeni, a fixa cu (sau în) piroane; a tortura pe cineva străpungîndu-i trupul cu piroane, răstignindu-1; a sfredeli, a străpunge. Aice au aflat un zmeu răstignit, pironit şi cătuşit bine pe perete şi, văzindu-l aşa de grozav, s-au spăimîntat foarte. SBIERA, P. 51. A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să deie pe la şcoală; dar nici părintele Duhu pe la biserica sfintului Lazăr, că l-ar fi pironit părintele Oşlobanu pe cruce şi l-ar fi pus în podul bisericii spre păstrare. CREANGĂ, A. 79. F i g. Ca un cui înfipt adine, o gindire dureroasă îi pironise creierii. La TDRG. 2. (Urmat de determinări locale) A împiedica pe cineva să se mişte, a ţine pe Ioc; a imobiliza. întinzind PIRONIT — 427 — PIROTI arcul, mi-l ochi toc/nai în piept, unde pasă voinicului mai mult, şi trase cu săgeata. Atîtafu de-ajuns, căci mi-l pironi locului, gilgtind sîngele dintr-insul ca dintr-o altă aia. ISPIRESCU, U. 57. <£- (în contexte figurate, subiectul fiind omul,, privirea sau acţiunile omului) Fi lip îşi pironi din nou privirile în arabescul incilcit de pe covor. gat.an, b. I 9. Un groaznic hohot de rîs. .. zbucni din toate piepturile şi-l pironi în loc. gane, n. ii 26. Întîlnise iar privirile-i pierdui pironindu-l doar o clipă, iosif, PATR. 62. Capul cerbului are un ochi otrăvit şi, cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. creangă, p. 225. + (Cu complementul «minte», « gînd » etc ) A fixa, a concentra. Vom pironi toată atenţiunea noastră asupra altor elemente, hasdeu, I. v. 213. Eu unui n-am pregetat un moment de a căuta mijloc, spre a face cunoscută publicului rominesc această frumoasă operă, în care îşi pironise mintea şi puterile sale. odobescu, s. in 490. (Refl, neobişnuit) Aci el, dacă se duse, A privi pe su> să puse La toţi copacii d-a rîndul, Pironindu-se cu gîndul, pann, p. v. i 89. PIRONÎT, -Ă, pironiţi, -te, adj. 1. Fixat în piroane; (despre oameni) ţintuit pe loc, imobilizat, înţepenit. Toată noaptea Neagu a stat p'rnnit intr-un colţ, îmbufnat absent. Nu vedea din toată sala plină decît pe Evantia. BART, E. 155. Cînd am intrat, judecătorul citea într-un dosar şi poate-un ceas m-a ţinut pironit lingă uşă, fără iă se uite la mine. vlahuŢĂ, o. a. ii 268. + (întărit prin «locului») Nemişcat, încremenit (din cauza unei emoţii puternice, a unei dureri violente etc.). S-au întors şi au rămas pironiţi, cu ochii îngheţaţi de furie, de spaimă, de ură, de deznădejde. galan, z. r. 214 Flăcăul voia să mai spuie ceva, dar fata închise portiţa, lăsîndu-l cu gura căscată. Ca un zăpăcit rămase pironit locului şi nu-şi dădea seama, dunăreanu, ch. 231. Ea îl privi mirată, parcă acuma îl vedea pentru intiia oară. Lisandn puse stam-boala jos şi rămase şi el o clipă ca pironit locului, anghei,-iosif, c. L. 27. + (Despre atenţie, gînduri etc.) Concentrai, îndreptat spre. . . Gîndul îi era pironit tot la procopsitul de tron. ispirescu, u. 95. Cugetarea mea era pironită a mă întoarce la patria mea. Gorjan, h. ii 48. 2. F i g. (Despre ochi, despre privire) Fixat asupra. . . ; aţintit, îndreptat spre. . . Ţăranii rămaseră cu privirile pironite în largul uriaşului ogor al întovărăşirii de la Plopşor. Aşa ceva nu mai văzuseră, mihale, o. 177. îşi deschise ochii mari, speriaţi, îi ţinu cîtva pironiţi asupra amicului său, într-o căutătură aiurită şi moartă. vlahuţă, o. a. i 104. Coboară în curte. . . La fereastră, lumină. .. geamurile deschise şi perdelele lăsate. El rămîne cu ochii pironiţi acolo, rătăcind în altă lume. CARAGIALE, O. I 298. PIROSCĂF, piroscafe, s. n. (învechit şi arhaizant) Navă acţionată de un motor cu aburi. Întorcîndu-se infierbîntat de la Paris, coborîse din piroscaf şi străbătuse înfrigurat drumul de la Orşova la Izlaz, camil petrescu, o. n 36. Joi s-a înnămolit piroscaful « Hungaria o. . . E slabă nădejde că va putea fi despotmolit. La TDRG. piroscOp, piroscoape, s. n. Dispozitiv pentru determinarea aproximativă a temperaturilor înalte. piroscGpic, -ă, piroscopici, -e, adj. (în e x p r.) Indicator piroscopic = indicator confecţionat dintr-un amestec de materiale ceramice, care serveşte la înregistrarea temperaturilor înalte. PIROSFÎRĂ s. f. înveliş fluid cu o temperatură foarte înaltă, situat în interiorul pămîntului şi presupus altădată a fi locul de pornire a erupţiilor. PIROSTĂT, pirostate, s. n. Aparat de supraveghere ji control al temperaturii şi arderii dintr-un focar de cazan sau de cuptor industrial. PIROSTÎE s. f. v. pirostrie. I’IROSTREIE s. f. v. pirostrie. PIROSTRÎE, pirostrii, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Ustensilă de gospodărie, făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se aşază o căldare, un ceaun sau o oală la foc; (în gospodăria păstorească) ustensilă primitivă formată din trei beţe aşezate în formă de piramidă, de care se atîmă ceaunul sau căldarea, deasupra focului; crăcană. Fata aţiţase grabnic focul la vatra de-afară, umpluse ceaunul cu apă si-l aşezase pe pirostrii, sadoveanu, b. 24. Se dete la o parte, ca să-i facă loc Saftei, care se întoarse, ca să ieie cazanul de pe pirostrii şi să scoată cele din urmă rufe din o.l. slavici, v. p. 17. 2. (Popular) Cunună care se pune pe capetele mirilor, în timpul oficierii căsătoriei religioase; (p. e x t.) cununie. <£- Expr. A(-şi) pune pirostriile (în cap) = a se căsători. Dacă Aristică îşi pune pirostriile, şi le pune cu Roaiba. PAS, t. I 293. Intrase la grijă că. .. o să împletească cosiţa albă, fără să puie pirostriile in cap. ispirescu, h. 233. Le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea... să puie pirostriile? caragiale, o. i 85. — Variante: pirostie (creangă, p. 150, şez. i 280), pirostrcie (gane, n. i 132), pirostrei (delavrancea, s. 254), s. f. PIROŞCĂ, piroşti şi piroşte, s. f. (Mai ales la pl.) Un ful de colţunaşi umpluţi cu carne, cu cartofi, cu brînză etc. (Cu pronunţare regională) Gazda masa le-a gătit. Şi le-a dat chiroşte calde ce-notau în unt topit. SEVASTOS, N. 58. Bătrinul amorezat e ca chiroşca cu pasat. negruzzi, s. i 251. PIROTEĂLA s. f. Starea în care se află cineva cînd îi este somn şi e gata să aţipească; toropeală, moţăială, aromeală, picoteală, somnolenţă. Rămase un minut cu capul plecat, ca intr-o adîncă cugetare sau, mai bine zis, mit-un soi de piroteală. hogaş, dr. ii 36. O piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deşteaptă să fie. DELA-vrancea, s. 27. «Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de pirotealău, Şi mi-a şi pus mîna-n păr. caragiale, o. I 55. F i g. Glumele cădeau în piroteala nopţii. D. ZAMFIRESCU, R. 118. Starea aceasta de piroteală [a literaturii] va trece şi chiar avem unele semne, care ne arată că va trece iute. Ghf.rea, st. cr. ii 186. PIROTEHNIC, -Ă, pirotehnici, -e, adj. Referitor la pirotehnie, de pirotehnie, produs prin pirotehnie. Pro-dine explozive şi pirotehnice. PIROTEHNICIAN, pirotehnicieni, s. m. Specialist în pirotehnie. PIROTEHNIE, (2) pirotehnii, s. f. 1. Tehnica fabricării şi utilizării dispozitivelor de explodare şi a focurilor de artificii. Magneziul este întrebuinţat in pirotehnie, pentru semnalizări cu rachete luminoase. 2. Fabrică de muniţii. Pirotehnia armatei. 3. Tehnica producerii, conducerii şi utilizării focului. PIROTERMIC, -Ă, pirotermici, -e, adj. Care se referă la căldura produsă prin ardere. PIROTÎ, pirotesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre oameni) 1. A fi toropit de somn, a pica de somn ; a moţăi, a dormita, a picoti, a aţipi. Pendulul bătu unsprezece. Elena Lipan pirotea, ţesînd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. C. petrescu, c. v. 99. 2. A tînji, a lîncezi (de boală, de bătrîneţe etc.); a zăcea, a boli, a gogi. De atunci, parcă dase un vini rău peste el. Nu mai punea mina nici să ridice un pai de jos şi tot pirotea la soare, ca un om prins de friguri. SANDV-AI.DEA, u. P. 218. Şi ce staţi aşa şi pirotiţi, dragii bunicăi, morţii cu morţii şi viii cu viii. contemporanul. Vj 297. PI ROTIT — 428 — PISC PIROTÏT, -Ă, pirotiţi, -ie, adj. (Rar) Doborît de somn, toropit, somnoros. Fiind pirotit... s-a cidcat şi îndată a adormit ca mort. reteganul, p. ii 74. PIROZEĂ s. f. v. peruzea. PIRPIRÎU, -ÏE, pirpirii, adj. (Despre oameni) 1. Mic, pipernicit, jigărit, sfrijit. Eraţi toţi pirpirii. Dacă ai fi fost cu verii dinspre partea tatii, s-ar fi schimbat povestea, căci aveau faimă de bătăuşi, pas, z. i 103. Un găligan de şcolar, cît un bivol de mare, tăbărîse pe un băiat slab şi pirpiriu. Ghica, S. 676. (Substantivat) Frédéric rîdea, înţelegînd cam ce-a spus pirpiriul. PAS, z. I 306. 2. îmbrăcat cu haine (prea) subţiri. înainte de amiazi, intră în băcănie un fimcţionăraş foarte pirpiriu, deşi afară era destul de ger. caragiaxE, O. ii 81. (Substantivat) Persoană fără avere. N-ar fi rău să vă gîndiţi la o afacere cu nişte gospodari mai bogaţi. Dascălul Iov e un pirpiriu, popa Irimescu de-abia acitm se înfiripă. sadoveanu, P. M. 34. (Despre îmbrăcăminte) (Prea) subţire, nepotrivit pentru vreme friguroasă. Bătu talpa mai apăsat, să-şi dezmorţească vîrful degetelor în pantofii pirpirii. C. PETRESCU, C. v. 118.. PIRUÎ1TĂ, piruete, s. f. Învîrtire, rotire repede, pe loc, executată mai ales pe vîrful unui singur picior ; (la călărie) mişcare de întoarcere a calului pe picioarele dinapoi. Se cutremură coana Leanca, atunci cînd o aude pe fată cîntînd şi cînd o vede făcînd piruete prin casă. pas, z. i 185. Se răsuci în călcîiele subţirie şi rochia albastră-închis se înfoie. . . Oprindu-se din piruetă, observă neclintirea din faţa Anei. C. petrescu, C. v. 360. . rmul, pers. 3 pîruie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre unele păsări mici, ca privighetoarea, canarul etc.) A cînta în triluri; p. e x t. a ciripi. Păsările, în trecere — mai grabnică trecere acum — pirniau. Bănuiai că zboară să ducă veste tristă la cer. G. M. zamfirescu, m. d. ii 16. Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Piruie în urma noastră, în lumina argintie, cerna, p. 54. ^ F i g. Pe deasupra acestei zarve, pîruie naiul lui Dinicu. DELA-VRANCEA, la TDRG. TIBUÎT s. n. Faptul de a p i r u i ; cîntecul în triluri al unor păsărele ; p. e x t. ciripit. Piruitul somnoros al vrăbiilor. G. m. zamfirescu, sf. m. n. i 247. S-audet cînd şi cînd. . . ţîrîitul greierilor şi piruitul unei privighetori. La TDRG. PIS interj. (Mai ales répétât) Strigăt cu care se cheamă pisica. Expr. A nu zice nici pis = a nu scoate nici un sunet, a nu sufla nici o vorbă ; a nu zice nici cîrc. V. cîrc. Cînd s-a dezmeticit, şi-a văzut pe mama Stanca... a sărit la gîtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute. DEI^avrancea, s. 12. Apucă cocoşul de gît şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! ispirescu, L. 255. — Variantă : pîs (marian, o. ii 326) interj. PISA, pisez, vb. I. T r a n z. 1. A zdrobi un corp în piuliţă cu pisălogul, pentru a-1 face mai mărunt sau a-I preface în praf. Opăreşte, curăţă de coajă şi pisează bine 130 dramuri de migdale dulci. La TDRG. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai. creangX, p. 5. îşi petrecea zilele... pisînd chinchină. negruzzi, s. I 205. ^ (Regional) A bate grîul în piuă, pentru a-1 descoji. A călca cu piciorul în mers (fărîmiţînd sau pre-sînd). A străbătut nndţimea, pisînd zăpada cu paşi mărunţi. GAI*AN, Z. R. 228. 2. F i g. A bate ; a snopi în bătaie. Omul ridică iar ciomagul şi acum nu-l lovi o singură dată. începu să-l piseze cu lovituri pe unde nimerea. PREDA, î. 186*. Ieşi afară de mă iasă, nu mă face să turbez Şi să nu-mi mai calci în casă, că mă pui de te pisez, pann, P. V. III 114. 3. F i g. A plictisi, a bate la cap, a sîcîi pe cineva (repetîndu-i aceleaşi lucruri), a pisălogi. N-o mai întărită, dragă. . . are nevricale. N-o mai pisa şi tu. dumi-Triu, B. F. 45. De zece ani mă pisezi cu genealogiile. c. petrescu, a. r. 26. PISÂME, pisanii, s. f. (învechit) 1. Inscripţie votivă. (mai ales) de fundare a unei biserici. Covrul ascuns sub-lespedeu ca pisanie a călăreţului, vorbele care s-au rostit acolo, dintr-o dată s-au umbrit şi s-au stîns în întuneric şi-n murmurul înfiorat al codrului. SADOVEANU, n. p. 125. O chilioară părăsita. . . cu pereţii afumaţi, acoperiţi de vechi pisanii. vlaiiutĂ, la tdrg. 2. (Rar) Scriere. Logofătul Stoica nu apucase încă să toarne pe hîrtie ieroglificele sale pisanii, cînd copilul' Dragomir, spăimîntat de cele ce auzise din fundul buţii, alergă la casa tătîne-său şi destăinui planurile tiranului.. ODOBESCU, s. i 84. PISAR, pisari, s. m. 1., (învechit) Secretar (domnesc) ; grămătic, diac, calemgiu. V. logofăt. 2. (Familiar, cu o nuanţă peiorativă) Funcţionar de birou, copist. Cel mai mic [copil] e pisar. negruzzt,. S. I 59. — Variantă : pis6r (nîRĂiiyEANU, sp. cr. 33, ghica,_ s. 518) s. m. PISARE s. f. Acţiunea de a pisa; zdrobire, sfă-rîmare. PISAT 1 s. n. Faptul de a pisa. Pisarea zahărului. PISAT.2, -A, pisaţi, -te, adj. Zdrobit, sfărîmat, strivit pentru a fi mărunţit sau prefăcut în pulbere. Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul; pisată mare, umedă şi pusă într-o ceaşcă de cafea ştirbă. C. PETRESCU, î. n 166; + (Despre cereale) Bătut în piuă şi cojit. Murguleţ, coamă rotată, Să-mi mai scapi capul o dată Cum m-ai scăpat ş-altă dată... Ţi-oi da apă strecurată Şi secară tot pisată. TEODORESCU, p. P. 351. PISAGEALA s. f. (Familiar) Acţiunea de a pisăgi. 1. Bătaie, chelfăneală zdravănă. Deunăzi, după atîta pisăgeală, se culcase fără să se plîngă şi dormise ca o buturugă. CARAGIAI.E, la TDRG. 2. F i g. Cicăleală, sîcîială, pisălogeală, PISĂGÎ, pisăgesc, vb. IV. T r a n z. 1. A pisa (1)* Se aud în salon bufnituri înfundate, parc-ar pisăgi cineva ceva pe o masă. caragiale, o. U 263. 2. A pisa (2). (Cu pronunţare regională) Moldovenii îi urmăreau şi-i chisăgeau [pe turci], de nu mai ştiau pe unde se află. ispirescu, la tdrg. PISĂLOG1, pisăloage, s. n. Unealtă casnică (de obicei de metal sau de lemn) rotunjită ca o măciucă la un capăt sau la amîndouă, cu care se pisează în piuliţă sau în piuă; pilug. Pisăm în găvan — pisăm cu pisălogul — trei căpăţîni de usturoi. STancu, d. 195. PISĂLOG2, -OĂGĂ, pisălogi, -oage, adj. (Familiar; adesea substantivat) Persoană care plictiseşte cu vorba, cu insistenţele. Ne-a tras jfan o şuetă, de nu mai puteam scăpa. Teribil pisălog ! încolo, băiat admirabil. c. PETRESCU, c. v. 63. PISĂLOGEALĂ, pisălogeli, s. f. (Familiar) Faptul de a pisălogi; vorbărie care plictiseşte. PISALO GÎ, pisălogesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A plictisi (pe cineva) cu vorba; a pisa (3). PISC, piscuri, s. n. 1. Vîrf stîncos ascuţit (de obicei fără vegetaţie) al unui munte. Pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului şi piscid rămase în lumină nins, dincolo de lume şi singur. Sadoveanu, F. j. 366. Din văile umbroase ale munţilor Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se îiiălţau spre văzduhuri. hogaş, m. n. 151. PISCAN — 429 - PISOLITIC Un vultur s-agaţă mindru de un pisc cu fruntea ninsă. KMINKSCU, o. IV 119. F i g. Cind atiţia oameni care erau socotiţi piscuri ale timpului nostru se macină şi se năruie, ce uimitor e ca un om simplu, necunoscut, să ră-inină. . • un om întreg, adevărat. bogza, A. î. 654. + Culme. Veni şi sultan Murad cu toate oştite lui şi ocoli pre Iancu-vodă în mijlocul cîmpilor Rigăi, intr-un pisc de deal. bXlcescu, o. i 48. 2. Capătul dinainte, ascuţit şi încovoiat în sus, al unei luntri; bot (2). Bătrîna se uita lung pe mare să vadă Jelinarul de la piscul luntrii lui Spirea. CONTEMPORANUL, vij 22. Caicul lovea, în pisc îl izbea Şi-?i două-l făcea. TEODORESCU, r. P. 651. 3. (Munt., Mold.) Vîrful de la inima carului, de care se fixează proţapul. Osia, piscul, scaunul [carului]. . . se fac din lemn de frasin. I. ionescu, m. 709. PISCÂN, piscani, s. m. (Regional) Pisc (1). Colea-n deal intr-un piscan Mi-a-nfrunzit d-uti făgulean. mat. Folk. 279. ■ l’ISCÎCOL, -Ă, piscicoli, -e, adj. Care se referă la peşti sau la piscicultura; de piscicultură. Zone piscicole. Producţie piscicolă. PISCICULTCR, piscictiltori, s. m. Specialist în piscicultura. I'ISCICUI/f OBĂ s. f. Ramură a zootehniei, care se ocupă cu creşterea peştilor în apele naturale şi heleşteie. Direcţia pisciculturii din Ministerul Agriculturii. 1=1 Piscicultura nu are alt scop decît a înmulţi peştii, i. ionescu, m. 91. PISCINA, piscine, s. f. 1. Bazin cu peşti într-o grădină, într-un parc etc. Jefuitorul moşnenilor şi-a construit un castel şi şi-a amenajat un parc de vînătoare cu urşi şi o piscină. bogza, A. i. 603. 2. Bazin amenajat pentru înot. împrejurul unui lac minuscul ca o piscină, ibişi cu piciorul de mărgean... se privesc in oglinda apelor. ANGHEL, PR. 113. PISC0ÂIE, piscoi, s. f. (Regional) 1. Parte a morii, prin care curge făina; vrană. V. scoc. Că mi-i moara Lingă casă, Cu piscoaia pe fereastră Şi curge făina-n casă. marian, s. 49. 2. Fluier (de soc sau de salcie). + Piscoi (2). Organele cu şapte sute de piscoi, unele groase, altele subţiri. La TDRG. PISCGl, piscoaie, s. n. 1. Piscoaie (1). 2. Fluier care intră în alcătuirea diferitelor instrumente muzicale (ca cimpoi, orgă etc.). Lăutarul îşi strunea coardele, cimpoieşul îşi potrivea piscoiul, iară oamenii se găteau de sărbătoare, slavici, o. i 235. PISCUÎ, piseuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre păsări) A ciripi; (despre puii de pasăre) a piui. Pe cea mai înaltă din crengi, zgribulite sub frunze, Stau împreună-ntr-un cuib, piscuind, vrăbiuţe plăpînde, Opt erau toate la număr şi «o»ă cu vrabia mumă. murnu, I. 33. Paserile-or piscui. Tu atunci ii adormi, bibicescu, r. P. 280. F i g. (Cu pronunţare regională) Săracele mîndrele, Chiscuiesc ca paserile Pe sub toate streşinele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 376. risculT s. n. Faptul de a piscui. Piscuitul puilor. PISCULEŢ s. n. (Rar) Diminutiv al lui pis c. Intr-un virf de pisculeţ Mi-a crescut d-un nuculeţ. teodo-RESCU, P. P. 344. PlSfilt s. m. v. pisar. PISÎC, pisici, s. m. Pui de pisică ; pisoi. Sălciile dăduseră canafuri cenuşii şi moi la atingere ca blana de pisic. C. PlîTRESCU, î. II 174. Căţelul şi pisicul creşteau ca din apă şi se făcură frumoşi de să te fi tot uitat la ei. RETEG.VNUL, P. v 4. Cotoşmanul era un pisic cuminte, ispirescu, L. 285. PISÎCA, pisici, s. f. I. Animal domestic, carnivor, din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu o blană moale de culori variate, cu ochii ageri; este folositor prin faptul că stîrpeşte şoarecii (Felis domestica) ; (spre deosebire de cotoi, motan) femela acestui animal; mîţă. O pisică gălbuie se strecură repede sub laviţă. C. PETRESCU, S. *29. Nici că ai văzut aşa pisică cuminte de cind ai făcut ochi. alecsandri, T. i 384. Un şoarece de neam. . . lntîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici, alexandrescu, p. 71. <£• (în proverbe şi zicători) Cind pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă (= în lipsa celor mari, cei mici îşi fac de cap). Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci (= cine se laudă prea mult, dinainte, cu ceea ce are de gînd să facă, nu realizează mare lucru). Ce iese din pisică şoareci mănîncă, se zice despre cineva cu caracter urît, asemănător cu al părinţilor. Pisica blindă zgîrie rău ( = nu te încrede în cei blînzi, căci adesea sînt primejdioşi). E x p r. A SC înţelege (sau a trăi unul cu altul, a se iubi) ca şoarecele (sau Clinele) CU pisica = a se certa tot timpul, a nu se putea suferi. A avea ochi de pisică = a avea ochi foarte ageri şi pătrunzători. Nu mai mănîncă pisica oţet v. o ţ e t. + Blana animalului descris mai sus. O scurteică... căptuşită cu pisică. CARAGIALE, la CADE. <)■ Pisică sălbatică = animal de pradă înrudit cu pisica domestică, însă mai mare decît aceasta, cu blana deasă, de culoare roşcat-cenuşie cu dungi negre; e răspîndit şi în pădurile din ţara noastră (Felis silvestris). Pisica sălbatică şi tigrul [titlu]. ALEXANDRESCU, P. 108. Pisică de angora v. a n g o r a. Pisică siamezi v. siamez. II. (Tehn.) 1. Dispozitiv de agăţare şi de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă, folosite la baterea piloţilor unei construcţii. 2. Căruciorul unei maşini de ridicat. PISICESC, -EĂSCĂ, pisiceşti, adj. De pisică. Omule, pisica noastră. . . Bate, bate la fereastră. . . Nu-i bătaie pisicească, Nevastă, nevastă, Ci-i bătaie ciocoiască. Teodo-RESCU, p. p. 340. PISICÎŞTE adv. Ca pisica, cum face pisica. Miţa a scos din buzunar sticluţa şi pindeşte pisiceşte. caragiale, la TDRG. PISICOS, -OĂSĂ, pisicoşi, -oase, adj. (Rar) Care are apucături de pisică. Chiar pantera, pisicoasă.. . Se trăgea din a lui cale. macedonski, o. i 118. PISICtJŢĂ, pisicuţe, s. f. 1. Diminutiv al Iui pisică (I). 2. (Rar) Mîţişor. Se văd copii cîntînd din tilinci, cu pisicuţe de sălcii la pălării. La cade. , PISOI *, pisoi, s. m. Pui de pisică, (în special) cotoi (mic). Uitase să se şteargă la gură în grabă, şi pe mustăţile rare şi zburlite, de pisoi, rămăsese o dungă de caimac. c. petrescu, î. II 44. Fericit că el ştie mai bine decît toţi, şi îndrăzneţ ca un pisoi, el şi începu să salte din treaptă-n treaptă, slavici, n. i 315. riSOl2, pisoaie, s. n. (Mold.) Pisălog (1). O piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi. HOGAŞ, M. N. 66, riSOIAŞ, pisoiaşi, s. m. Diminutiv al lui p i s o i '. PISOLÎT 1, pisolite, s. n. Grăunte de calcar, de forma şi de mărimea unui bob de mazăre, depus de apele termale care conţin bicarbonat de calciu. PISOLiT2, pisolitey s. n. Roca formată din pisolite (provenite din apele termale). riSOLÎTIC, -Ă? pisolitici, -e, adj. (Despre roci) Care e format din pisolite. Calcar pisolitic. PISTĂ — 430 — PISTRUIT PISTĂ, pistet 8* 1* Fîşie de teren amenajată ca drum şi rezervată unei circulaţii speciale. Loc amenajat pentru desfăşurarea unor întreceri sportive, alergări de cai, antrenamente etc. Un grup de atleţi aleargă sprinteni pe piste acoperite cu zgură, scînteia, 1953, nr. 2759. 2. (Determinat uneori prin « de aerodrom») Teren amenajat pentru rularea avioanelor Ia decolare şi la aterizare. (Neobişnuit) Loc rezervat pentru dans într-un local public. Ce se poate vedea intr-un dancing?. . . Pe o pistă cîteva perechi de automate, cu figuri ţapene de lemn, învîrtindu-se, agitîndu-se. c. petrescu, î. n 248. 3. F i g. Făgaş, curs; direcţie. îi sfătui să suspende deocamdată interogatoriile, să nu se facă zarvă de prisos în sat, şi să pornească pe altă pistă cercetările. REBREANU, R. I 118. 4. (în e x p r.) Pistă sonoră — fîşie de la marginea unui film cinematografic, pe care este făcută înregistrarea sonoră. PISTÎL1, pistiluri, s. n. 1. Organul femei reproducător al plantelor fanerogame format dintr-o parte mai umflată, numită ovar, prelungită printr-un gît îngust, numit stil, al cărui vîrf, ca o gămălie de ac, se numeşte stigmat. S-a observat că dacă pe stigmatul pistilului nu cade polenul staminelor, ovulele nu vor da seminţe, botanica 76. 2. Obiect de sticlă, de porţelan etc. cu care se freacă în mojar substanţe chimice sau farmaceutice. PISTÎL2, pistiluri, s. n. Pastă de fructe uscată în formă de foaie groasă. Pistil de caise. PISTOFON, pistofoane, s. n. Instrument de măsură pentru presiunea acustică. PISTOL1, pistoli, s. m. (învechit) Monedă de aur (spaniolă, italiană, engleză) a cărei valoare a variat după epoci. PISTOL2, pistoale, s. n. 1. Armă de foc individuală, de dimensiuni mici, mînuită cu o singură mînă. V. revolver. Necunoscutul s-a scufundat în umbră numai cînd vecinii au sărit, trăgînd focuri de pisţoale. sadoveanu, o. vi 385. Din cînd în cînd, cîte un pocnet de pistol deştepta toată valea satului, bujor, s. 99. Beau voinicii şi se duc, Din pistoale troscănind. Jarnîk-bÎrseanu, D. 288. Cum e turcul, şi pistolul, se spune despre două persoane apropiate care se potrivesc una cu alta (mai ales în rău). ^Expr. (Rar) Gol (ca un) pistol sau îmbrăcat pistol = gol de tot, fără nimic pe el. Băiatul rămase adumbrit într-un crînguleţ verde, căci era gol pistol. ISPIRESCU, I,. 289. îmi rămăsese punga plină de întunerec şi lăzile pline de vînt, casa îmbrăcată puşcă, şi eu îmbrăcat pistol, gorjan, h. n 5. (Ieşit din uz) Pistol-mitralieră = armă automată, uşoară, de lungime mai mică decît a puştii-mitralieră, cu bătaie mai mică şi mai uşor de mînuit. Stătea afară, sub ploaie, cu un pistol-mitra-lieră... atîrnat de gît. dumitriu, n. 186. Pistol de semnalizare sau pistol-rachetă = pistol pentru lansarea rachetelor de semnalizare luminoasă. 2. (în e x p r.) Pistol de metalizare = aparat pentru împroşcarea cu metal topit şi pulverizat a pieselor care trebuie metalizate la suprafaţă. Pistol de vopsit (sau pneumatic) = aparat pentru împroşcarea unei vopsele, cu ajutorul aerului comprimat, pe suprafaţa care trebuie vopsită. Vopsitorii şpriţuiesc autobusele cu un pistol pneumatic. c=d Pistol de nituit — aparat folosit la nituire. Pistol de sudură = aparat de sudură. PISTOLAŞ, pistolaşe, s. n. Diminutiv al lui p i s t o l2. întreabă tată-său pe băieţel că cine i-au dat lui pisto-laşul acesta aşa de frumos? Sbiera, p. 70. PISTOLET1, pistolete, s. n. Florar 2. PISTOLÎT2, pistolete, s. n. Armă individuală de foc, destinată pentru lupta apropiată şi funcţionînd semiautomat. PISTGLNIC s. n. v. pistornic. PISTON, pistoane, s. n. Organ al unui sistem tehnic,, în formă de cilindru înfundat la unul sau la ambele capete^ care poate avea o mişcare rectilinie alternativă într-un locaş cilindric. PISTONA, pistonez, vb. I. Tranz. A extrage un lichid (în special ţiţeiul dintr-o sondă) cu ajutorul unui-piston special. + (Familiar) A stărui, a insista pe lîngă o persoană pentru a obţine ceva. PISTONAJ, pistonaje, s. n. Pistonare. PISTON ARE, pistonări, s. f. Operaţie de extragere & unui lichid (mai ales a ţiţeiului dintr-o sondă) cu ajutorul unui piston special. PISTORNIC, pistornice, s. n. (în biserica ortodoxă) Sigil (de piatră sau de lemn) cu care se imprimă pe prescuri semnul crucii şi iniţialele rituale. (Cu pronunţare regională) Lasă, mîndro, iubitul Ş-apucă chistomicul. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 449. — Variante: pistolnic, prîsttflnic, priscdmic s. n. PISTOSEÂLĂ, pistoseli,' s. f. (învechit şi popular) Strivire, sfărîmare; (f i g.) cheltuială, întreţinere zilnică cu hrană. Să-mi iau bani de cheltuială Şi galbeni de pisto-seală, Să-mi ţiu oastea cu mîncare. PĂSCULESCU, i,. p. 213. PISTOSÎ, pistosesc, vb. IV. Tranz. (învechit şi popular) A zdrobi, a sfărîma, a strivi. Dunărea să şi-l primească, Dunărea să-l pistosească. TEODORESCU, P. P. 567. F i g. A cheltui. PÎSTRĂ, pistre, s. f. (Mold.) Un fel de pînză groasă cu dungi colorate, întrebuinţată la făcutul saltelelor. O saltea subţire îmbrăcată cupistră vărgată cu roş. HOGAŞ, M. N. 137. Două paturi curat aşternute cu saltele de pistră. id. dr. n 5. PISTRtJI1, pistrui, s. m. (Mai ales la pl.) Pată mică brună sau gălbuie, care se formează pe obrazul (mîinile, gîtul) unor oameni, mai ales la cei blonzi sau roşcaţi. Dacă vreunul se lega de el că are părul roşu şi pistrui p* obraz, săreaţi în apărarea lui. PAS, z. I 61. Parcă îi scuturase cineva în faţă o bidinea de văpsea roşie, aşa de mulţi pistrui avea pe obraz, bart, E. 357. + F i g. Pată (neagră). Trec corbii umplînd cerul de pistrui. LESNEA, a. 108. Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori punctînd cu pistrui negri obrazul pămîntului. REBREANU, R. I 70. — Variantă: (regional) pestrui (bassarabescu, v. 180) s. m. PISTRtJI2, -IE, pistrui, -ie, adj. 1. Pistruiat (!)• Flăcăuaşul cel subţiratic, cu gitul lung şi cu obraz pistrui. . . grăbea pe o potecă de-a dreptul peste un deal. SADOVEANU, B. 191. 2. Pestriţ. Un izvor. . . şerpuia printre straturi pistruie de flori. La Tdrg. Păsărică pistruie, Pe copaci în sus st suie (Fasolea). GOROVEI, C. 140. PISTRUIAT, -Ă, pistruiaţi, -te, adj. 1. Cu pistrui pe piele. Aşa. . ■ a fost el întotdeauna — roşu şi pistruiat. GAT,AX, z. R. 265. Băiatul pistruiat şi cîrn se trezeşte de-a binelea. stancu, d. 19. Dar vreo doi, pistruiaţi şi cu un tort de aur roşu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi. . . care se credeau de-a dreptul coborite din soare. MACEDONSKI, O. III 15. 2. Pestriţ, împestriţat. Cu florile... pistruiate cu roşv> vioi. La TDRG. — Variantă: pistruii, -ă (dan, u. 40) adj. PISTRUÎT, -Ă adj. v. pistruiat. PIŞCĂ — 431 — •PITAC PIŞCĂ, pisc, vb. I. 1. T r a n z. A apuca pielea cu vîrful degetelor şi a o strînge (pînă începe să doară); a ciupi. Da dumneata ce tot vrei cu mine. . . ? Mă-nghion-te.jti, mă pişti, ce naiba vrei? gai.an, z. R. 244. Ia du-te in casă, trezeşte-ţi copilul din somn şi el atunci are să înceapă a plinge ; pe urmă pişcă-l tot cite oleacă şi el are să înceapă a ţipa. creangă, p. 173. <$> F i g. Frusina pişcă inima tuturor bărbaţilor, galaction, o. i 128. -4" (Cu privire la coardele sau strunele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, a ridica apoi puţin în sus şi a-i da drumul brusc pentru a scoate sunete. Moţăia, insă degetele pişcau, arare, strunele. PAS, L. i 33. Chitaristul... pişcă, patetic şi cadenţat, coardele chitarei, delavrancea, la TDRG. 2. T r a n z. A rupe sau a tăia cîte puţin din ceva (cu unghiile sau cu un instrument). O iapă ■ ■ ■ pişcată la urechea dreaptă. La Tdrg. R e f 1. p a s. Vîrful [caie-rului] se mai pişcă, adică se mai scoate din el păr şi se pune către partea de jos a caierului. PAMFILE, I. C. 8. Se pişcă vîrfurilcplantelor, pentru a se întirzia înflorirea. La TDRG. + (Familiar) A se alege cu ceva. A b s o 1. Cum ştii ■ . ■ mai mult cu şeiacul ne hrănim; şi apoi, de nu curge, măcar picură şi cine mişcă, tot pişcă, creangă, p. 110. + (Familiar) A fura cîte puţin, pe nesimţite; a ciupi, a şterpeli. Ţ-a pişcă din lina oilor. şez. i 194. 8. T r a n z. (Despre insecte) A înţepa, a muşca. Mă pişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici. hogaş, m. n. 11. [Fătul babei] s-au făcut purice... şi s-au virit în cămeaşa lui, şi unde n-au început a mi-l muşca şi a mi-l pişcă intr-un fel ca acela, că zmăul nu mai avea astîmpăr. sbiera, p. 143. Strînge-ţi, leleo, buzele, Că le pişcă muştele, alecsandri, p. p. 340. <£- E x p r. Ca (şi) cum (sau cît) tc-ar pişcă un purice = foarte puţin, aproape de loc. Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişcă un purice, nu se mai bagă in samă. creangă, P. 258. + (Despre animale şi păsări) A apuca (pe cineva) cu gura, cu dinţii, cu ciocul, fără a face o rană, a muşca numai de piele; a ciupi. Lupii. . . au găsit în fundul munţilor iapa babei. Cum au dat de ea, unde tiu mi-o încep ei, unul a o pişcă, altul a o muşca, unul a o împinge, altul a o ghionti şi aşa mai departe. Sbiera, P. 59. De şoimei pişcată, D-ogari mursicată. TEODORESCU, F. P. 59. 4. T r a n z. (Despre vînt, frig etc.) A înţepa, a arde. Gerul ne pişcă obrazul, stancu, u.r.s.s. 36. <ţ> Intranz. Frigul pişcă uşurel de vîrful nasului. D. zamfirescu, Ia tdrg. + (Despre brumă, ger etc.) A vătăma, parţial, frunzele sau fructele plantelor. Toamna, tîrsiu, după ce bruma pişcase frunzele, ea şedea cu Anca Ia fereastră. SLAVICI, O. II 52. 5. T r a n z. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mîncări condimentate) A provoca senzaţia de arsură; a ustura. Simt untul sfiriind şi pişcîndu-mă de limbă. Sadoveanu, o. viii 161. <0* Intranz. Ardeiul iute pişcă. G. T r a n z. (Glumeţ) A lovi, a atinge, a bate uşor pe cineva. Traian n-avusese nevoie să fie pişcat ca să intre în el învăţăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere, sadoveanu, p. m. 148. + F i g. A înţepa cu vorba ; a şfichiui. 7. Refl. (Mold.; despre lună şi lumina ei) A începe s5 scadă, să descrească. Eu socot, uncheşule, aşa: cum s-a pişcă lumina, cum se schimbă vremea, sadoveanu, o. a. i 158. Noi dintr-un ceaslov Putem şti ziua lunii şi ceasid cînd se pişcă, negruzzi, s. ii 178. PÎŞCA-N-FLOARE s. f. Grangur. Mai erau branişti ca ale Cornetului şi Adîncatei, în care să viersuiască pişca-n-floare cu pene de aur şi cu cioc de mierlă, macedonski, o. m 135. PIŞCĂR, pişcari, s. m. (Iht.) Chişcar. (Cu pronunţare regională) Fusariul. . . numit altmintrelea şi pişcari... cînd are să se mănînce i se taie capul, marian, ins. 57. PIŞCĂRE, pişcări, s. f. Acţiunea de a (s e) pişcă; ciupire. PIŞCĂT s. n. Faptul de a (s e) pişcă. -$■ (Mold., în expr.) Pişcatul lunii sau pişcat de lună, pişcatul luminii = fază a lunii în care aceasta începe să descrească, să scadă. Totdeauna cînd e pe la pişcatid luminii, îi vin hachiţe de pofteşte musafiri la masă. La tdrg. (Cu pronunţare regională) Era-n vremea uscăciunii. Cam pe la chiş-catul lunii, contemporanul, S. n, 1949, nr. 161, 5/5. PIŞCĂClOS, -OĂSĂ, pişcăcioşi, -oase, adj. (Rar, despre mîncări şi băuturi) Care pişcă (5), care înţeapă la limbă; iute, tare, picant. PIŞCĂTOR, -OĂRE, pişcători, -oare, adj. 1. Care pişcă (3), care înţeapă. In locul unde se afla acel foişor nu era prea multe muşte pişcătoare. DRĂGHICI, R. 160. + F i g. Cate conţine o critică tăioasă, cu aluzii înţepătoare ; muşcător. Cenzura observa... ca nu cumva fraze pişcătoare să alunece la adresa nobilimii. La TDRG. 2. Care pişcă (5), înţepător. Mirosul tare, pişcător al buruienilor, al florilor sălbatice. . . pluteşte in toată împrejurimea Văii Dracului. AGÎRBICEANU, s. P. 111. 3. Care fură, care şterpeleşte. Copilul... să nu fie băutor, trindav, mincinos, pişcător. La Tdrg. I’IŞCĂTÎJItĂ, pişcături, s. f. 1. Pişcare a pielii; ciupitură. Alţii furişau cîte o pişcătură sau un sărut drăguţelor lor. La TDRG. + F i g. Vorbă usturătoare; ironie, împunsătură. 2. înţepătură, muşcătură (de insecte). N-au simţit mai multă durere decît de la o pişcătură de purice, sbiera, p. 168. 3. Urmă rămasă în locul de unde s-a tăiat, s-a rupt sau s-a scos o mică parte din ceva; crestătură făcută la vîrful urechii animalelor domestice, ca semn distinctiv. [Un cal cu] o pişcătură şi furculiţă la urechea dreaptă. La tdrg. Pişcătură de vărsat = urmă rămasă pe pielea celui care a suferit de vărsat. 4. Bucăţică sau cantitate mică; fărîmă, fărîmitură. (Cu pronunţare regională) Uscat de foame, s-a repezit la chişcătura de pine. CAMILAR, N. I 220. <^> F i g. De n-ar fi fost decît numai o pişcătură de babă, numai cît o şchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în circă jumătate din globul pămîntesc. . . Aşa de mare şi de rotund era ghebul din spetele ei! hogaş, m. n. 79. PIŞCOT, pişcoturi, s. n. Un fel de biscuit uşor, afinat, făcut din făină, ouă şi zahăr. Intră Clara, cu un pişcot in mînă, înmuindu-l în paharul cu şampanie. La TDRG. — PI. şi: (m.) pişcoţi (CODRU-DRĂGUŞANU, C. 150). PIŞCURĂ, pişcurez, vb. I. T r a n z. (Regional) A pişcă, a ciupi. PIŞICHER, pişicheri, s. m. Om şiret, priceput Ia şmecherii, la învîrteli; şarlatan, sforar. Unii îl făceau ■ ■ ■ pişicher, papugiu. DELAVRANCEA, s. 24. Mare pişicher/ Strajnic prefect ar fi ăsta! CARAGtALE, O. I 133. A. Scoase.. . pitacul de orînduire, învestit cu scrierea şi sigiliul domnesc. FII,IMON, c. 139. 8. (Rar). Scrisoare, răvaş. După ce-au citit pitacul, Onofrei ieşi pe zid. coşbuc, p. i 329. PITAGORÎIC, -Ă, pitagoreici, -e, adj. Care se referă la Pitagora, la şcoala sau la doctrina lui filozofică. PITAGORICIĂN, pitagoricieni, s. m. Elev sau adept al doctrinei filozofului grec Pitagora. PITĂAT, pitane, s. n. (Mold.) Pîine de calitate inferioară, făcută din făină de orz (uneori amestecată cu făină de grîu) sau de secară. Mîncau zoriţi şi cu urechea la pîndă pitan greu de orz şi grîu cu pastramă tare. sadoveanu, o. vii 37. PITAR, pitari, s. m. 1. (Mold.) Brutar. în fiecare dimineaţă cui trimit casapii muşchiul cel mai gras, iar pitarii pînea cea mai rumănă? sadoveanu, m, 167. El a fost - • . ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie. ai/ECSAndri, la ghica, s. 69. 2. (în orînduirea feudală) Boier însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti (şi a oştirii) cu pîine. La vederea pitarului, care se înapoiase în ogradă, rîsetele şi glumele încetară şi toţi se puseră de iznoavă pe lucru, macedonski, O. iii 6. Slugărică, agiuns pitar acum doi ani, de unde era brutar. ai^ECSAndri, T. 1328. Ce sînt aste ranguri multe, care nu se mai sfîrşesc: Conţopist, pitar şi-atîtea care mai nu le brodesc, boujac, o. 171. Mare (sau vel) pitar = boier care era însărcinat cu supravegherea brutăriei domneşti şi cu aprovizionarea curţii şi a oştirii, avînd mai mulţi pitari sub ordinele lui. Marele pitar primea proviziile. . . şi le împărţea pe la cete. bXi E x p r. A avea (sau a tino, a îi cu) pita şi (cu) cuţitul în jnînă sau a-i îi (cuiva) pita şi cuţitul în mînă = a avea toate mijloacele pentru a realiza ceva, a fi atotputernic. Acuma mi-i pita şi cuţitul în mînă! Lasă că nu mi-a sta ea mai mult în drum! sbiera, p. 108. Bun ca pita (calda) = foarte bun. Bună şi frumoasă, fireşte. — Bună. — Ca pita caldă. deIvAVRAncea, o. ii 48. 2, F i g. Hrană neccsară pentru trai; p. e x t. slujbă, funcţie, post. Cine-i lipsă [la apel] nu mai vede pită. sadoveanu, m. c. 27. Expr. (Familiar) A mînca pita cuiva sau a mînca pită de la cineva = a fi în serviciul, în slujba cuiva; a datora cuiva mijloacele existenţei sale; a trăi din mila cuiva. A lua pita cuiva (sau de la cineva). sau a-i lua (cuiva) pita de la gură — a-i lua (cuiva) slujba, a-1 face să-şi piardă mijloacele de trai; a-I lăsa pe drumuri, muritor de foame. Apune (sau a băga) în pită (pe cineva) = a-i găsi (cuiva) o slujbă, a-i găsi un mijloc de trai, a-1 plasa. rri'ĂiîctŢĂ, pitărcuţe, s. f. Ciupercă comestibilă, cu pălăria emisferică, roşie-cărămizie, cu piciorul gros, cu carnea albă (Boletus versipellis). PITAREÁSA, pitărese, s. f. (învechit) Soţia pitarului (2). O pităreasă, Eufrosina Fotino, avea un proces cu un sudit. iorga, i,. ii 105. PITARÍE, pitarii, s. f. (învechit) 1. (Mold.) Brutărie. 2. Dregătoria pitarului (2) ; rang de pitar. PITCOACE, pitcoci, s. f. (Regional) Fiinţă mică, pitică. Dă-te jos de-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre. ISPIRESCU, I,. 46. PITECANTROP, pitecantropi, s. m. Nume dat unuia dintre strămoşii omului, intermediar între maimuţele antropoide şi omul primitiv, avînd caractere de maimuţă şi de om. PITÎ, pitesc, vb. IV. Refl. A se ascunde (ghemuin-du-se), a se pitula, a se tupila; (f i g.) a se adăposti. Am venit să mă pitesc la voi. E prăpădenie mare pe Olt • • . STancu, d. 143, Fata se sperie, dară se piti şi tăcu din gură. ISPIRESCU, i<. 263. Io m-am pedepsit Şi am pribegit Pe potecă strimtă, Prin vale adincă. . . Aici m-am pitit, M-am sălbăticit. TEODORESCU, p. p. 430. <$> Tranz. Piesa principală care spuneau ei că lipseşte, era pitită frumuşel, de domnul şef, în atelierul de tîmplărie. DEmetrius, c. 36. PITÍC \ -A, pitici, -e, adj. (Despre oameni şi animale) De statură foarte mică, scund; (despre plante) chircit, pipernicit, nedezvoltat; (despre obiecte) de dimensiuni reduse, mic. Privi în juru-i; îşi coborî ochii spre uncheşul pitic, sadoveanu, O. vii 102. în gura văii, lîngă pod Boierii stau cu frică Ei par o gloată de norod, Pe cai pitici şi plini de glod. coşbuc, p. i 195. Nor de fluturi Zboară-n cale-i şi cu-a lor aripi se pare C-ar voi s-o mai oprească printre arborii pitici, a^ecsandri, p. iii 84. Foaie verde măr pitic Nu mai zi, flăcău, nimic. TEODORESCU, p. p. 276. + (Despre unele plante şi animale) Care face parte din specia de plante sau de animale care rămîn totdeauna mici. Trandafiri pitici. Găini pitice. PITÍC % -Ă, piticiy -e, s. m. şi f. 1. Individ avînd o statură mult inferioară celei mijlocii (de cele mai multe ori din cauza unei insuficiente funcţionări a unor glande cu secreţie internă). + F i g. Om neînsemnat. Ici, umbre de noroade le vezi ocărmuite De umbra unor pravili călcate, siluite, De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici. ALEXANDRC.SCU, M. 5. 2. Persoană dintr-un neam de oameni mici de statură, care trăiesc în centrul Africii; pigmeu. (în literatura fantastică) Guliver în ţara piticilor. c=i Acei pitici nemărginit de mici aveau regii lor, purtau războaie şi poeţii lor nu găseau în univers destule metafore şi comparaţiuni pentru apoteoza eroilor. EMINESCU, n. 66. 3. (în basme) Personaj fantastic de statură mică, caracterizat prin vioiciune şi isteţime. Afară era un zvon ca o fugă de pitici cu clopoţei minusculi în ciucurii de la I’ITICENIE — -133 — I’IŢIGOI opinci. G. M. ZASiriRESCU, M. D. I 86. Ba Peneş-impărat văzind pe Barbă-Cot piticul stînd Pe-utt gard de-alături privitor L-a pus la joc. coşiiuc, v. i 58. pitii î;me, piticenii, s. f. (Rar) Stirpitură, fiinţă j ncdczvoltată. prmtT s. n. (învechit) Ţesătură fină şi uşoară; } voal. 1 bucată pitinel nouă. La TDKG. PITÎŞ adv. (Uneori repetat) Tiptil; pe furiş, pe ascuns. Piti}, Dima s-a îndepărtat de zid cu ci[iva paşi, s-a întors şi a ridicat capul: sus, in fereastră, nu se arăta nimeni, gai.an, z. R. 235. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile înţesate ale prunilor, delavrancea, ir. T. 156. PITIŞOAllĂ, pitişoare, s. f. (Rar) Pituţă. PITLUÎT, -A adj. v. indult. PITO A Şt A, pitoaşte, s. f. (Mold.) Ciupercă comesti- I bilă înrudită cu mînătarca (Bolctus grantilatus). PITI)], pitoaie, s. n. (Rar) Augmentativ al lui p i t â. Şapte pite şt'-un pitoi, Trei cununi de usturoi Şi-o cununiţă de ceapă, marian, S. 84. PITON, pitoni, s. m. Şarpe marc neveninos (asemănător cu boa), care trăieşte în regiunile tropicale (Python). PITOKÎSC, -KÂSCĂ, pitoreşti, adj. Care, prin aspect, lormă, colorit, este potrivit pentru a deveni subiectul unei picturi; p. c x t. care incintă ochiul, prin noutatea şi bogăţia coloritului, varietatea formelor etc. Rominia pitorească [titlu]. VI.AI1UŢX. Mă sui la tribună, pe o estradă, t u spatele la un perete pe care sint reprezentate cele nouă muze in pitoreştile costume naţionale romîneşti. caragiai/k, o. II 326. Frumoasele noastre ţări sint destul de mari, obiceiurile noastre sint destul de pitoreşti şi poetice. kogXi.niceanu, s. a. 41.+ (Despre stil şi limbă) Variat, colorat, expresiv. Nu putea îndestul să asculte graiul ei simplu şi pitoresc, ilar trist ca şi doina ce o cînta din fluier, gani:, n. i 52. PITPALAC1 interj. Onomatopee care redă cîntccul prepeliţei. PITPAIiAt-, pitpalaci, s. m. Prepeliţă. Răsună lunca de cintecelepitpalacilor. hrAtescu-voineşti, î. 59. Glas de fluier şi cimpoi. Pitpalaci şi cintezoi Şi-un taraf de grauri. COŞHUC, 1’. I 301. Tresărind seînteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu,, privindu-1 din pădure. Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. EMIN'HSCU, o. I 121. PITPALACĂ, pitpalace, s. f. 1. Femeiuşcă pitpalacului. (Atestat în forma pitpalacă) Pitpalaca a scos puişorii ei ill holdă. ŢICIIINDEAI,, la cade. 2. I' i g. Femeie flecară, limbută. O cotoroanţă şi-o pitpalacă. DEI.AVRANCIÎA, la CADE. — Variantă : pltpiîlncft s. f. PITPAlAcA s. f. v. pifjmliicil. PITKENJĂL s. m. v. pătrunjel. PITIUN.1EL s. m. v. pătrunjel. PITIlOC, pitrocuri, s. n. 1. Nume dat la două varietăţi de peşte: n) peşte de rîu, negricios şi gros care trăieşte în mîlul de la fund (Gahio uranoscopus) ; I») peşte care trăieşte în apele nurilor limpezi (Gabio Kesseleri). Peştişor mic de rîu, de orice fel. V. a I b i t u r ă. PlTilOCl vb, IV v. pritoci. HTItttcA. pitruci, s. f. Partea de jos, baza sau talpa sucalei. PITUIjA* pitulez, vb. I. Refl. A se ascunde (ghe-muindu-se), a se piti. S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să tiu se năpustească o ceată de călăi pitulaţi in negrul codrului, încheie festinul in măcel. C. n:TKi:sei\ a. ÎS. Făt-Frumos se sculă, intră in groapă, se pitula in fundul ei. roPHSCU, B. I 34. Au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi in căruţele lor acoperite cu cozergi de rogojină. ODOBKSCU, s. iii 14. — Variantă : pitiili, pitulesc (pavii.a, v. v. 30, m:i.A-YRAN’CI-A, II. TTD. 20), vb. IV. PITL'LÂTj -Â. pitulaţi, -te, adj. 1. Care s-a ascuns ghemuindu-se. Aşteptînd ei aşa pitulaţi şi ascunşi. . . iată că soseşte paserea. SRIKRA, r. 6S. Tămădăienii. . . neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi in căruţele lor. ODOIÎKSCU, s. ni 14. 2. Tăinuit, secret, ascuns, tainic. AVroi pre viziriul să deschidă soba lui cea pitulată (de taină), ŢICHIndjsai,, i\ 162. PITULÎ vb. IV v. pitula. PITIjLUK, pitulici, s. f. Pasăre mică care trăieşte iarna la noi, cu penele brune-ruginii pe spate şi cenuşii-albi-cioase pc pîntece (Troglodytes troglodvtes). Ţupăiau in preajma mea pitulici mici cît alunele, cu picioruşe de aţe de paianjen. SADOVKANU, I. A. 58. Grangurii şi mierlele cintau. . . ţărcile neliniştite ţineau ison; pitulicile chemau sfioase sara în frunzişuri, id. o. I 316. Cîntă-n cobză-acum buhaiul Cel cu gîtul strimb, Mierla şuieră cu naiul, Cu cimpoiul cintă cioara, Pitulicea cu vioara, Bufniţa c-un drhnb. coşnuc, v. II 36. — PI. şi: pitulice (ODOin-scr, s. m 1 SI). PITULÎŞ adv. Pe ascuns, pe furiş; pitiş. Eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lingă uluci şi intru în curtca primăriei, carac.iai.k, o. i 106. riTOŞCA, pituşti, s. f. Piinişoară. Voi ii spuneaţi unei piinişcare din acestea: pituşcă. I’AS, i 139. PITUŢĂ, pituţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui pită (t). Şi umblu din ţară-n ţară, Cit pitula de secară. mnicESCU, i\ i*. 12S. PIŢAX, piţani, s. m. (Regional) I’ui de găină, bun de friptură. Cu un piţan fript, Cu o bute de rin. makian, nu. 663. l’IŢĂIlĂUj piţărăi, s. m. (Regional) 1. Copil care umblă cu colindul (împreună cu alţii) în ajunul crăciunului ; colindător. 2. Colac, cozonac sau covrig care se dă colindătorilor ; colindeţ. Mulţi sint şi piţărăii — nume ce-l poartă . . colacii pe cari cetaşii ii dobîndesc în schimbul urării lor. rAMFH.lC, cu. 9. 3. Băţ de colindător făcut dintr-o creangă de alun descojită şi înflorată. piţigaiA, piţigăiesc, vb. I. T r a n z. (Cu privire la voce) A face să devină subţire, cu timbrul înalt; a sub(ia, a ascufi. Şi-şi făcea ochii dulci şi-şi piţigăia glasul şi se mlădia ca o pisică. vi.aiiuţA, la TDKG. PIŢIGĂIAT. -Ă, piţigăiaţi, -te, adj. (Despre glasul cuiva ; despre sunete) Subţire, ascuţit, strident. Se auzi un glas piţigăiat. ISI’IKESCU, I.. 100. Pare că şi aude fanfarele cîntate pe ton piţigăiat de corul vinătorilor. odoiiescu, S. Iii 144. (Adverbial) [Profesorul] ţipă piţigăiat, parc-ar fi o femeie: •treci la loc, găgăuţă! *. delavrancea, la TDltG. + (Despre oameni şi animale ; rar) Slab, firav, plă-pînd. Ieşeau toţi afară înaintea lui jigăriţi... ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame. ISPIRESCU, I.. 174. Peste citeva zile veni alt urs, mai mic şi mai piţigăiat. ŞEZ. vm 133. piţigGi. .piţigoi, s. m. Pasăre mică foarte vioaie, cu pene măslinii-verzui pe spate şi galbene-cenuşii pe pîntece (Panis major). Paseri mărunte... se chemau de I pe virfuri de nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de piţiguş — 434 — PIUREA sînge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărăinizii. sadoveanu, O. iii 355. Doar un pui de piţigoi, într-un vîrf de fag pitic Stă cu penele vulvoi. Topîrceanu, B. 41*. Dar să vezi! la socrul mare Zgomote din zori: Piţigoiu-ntr-una sare Steag pe casă şoimul suie Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori, coşbuc, r. II 35. De se preumbla numai prin codri şi prin livezi, mierlele şi privighetorile. . . cintezoii şi piţigoii, toţi îl intîmpinau peste tot locul cu dulcele lor cîntări. odobescu, S. iu 181. (Termen glumeţ la adresa copiilor) A pus farfuria vîrf uită pe mescioara lingă care era steaua şi v-a chemat: veniţi (ncoa, piţigoilor, şi mîncaţi. pas, z. i 76. Compuse: piţigoi-moţat = pasăre cu un moţ, cu pene negricioase pe ceafă; trăieşte mai ales în pădurile de brad (Parus cristatus) ; piţigoi-de-stol = pasăre cu capul mic şi coada mai lungă decît trupul (Aegithalos caudatus). — Variantă: (regional) ţiţig(>i (marian, O. îl 143) s. m. PIŢIGTÎŞ, piţiguşi, s. m. Piţigoi. Pe o rază aurie fîlfîi uşurel un piţiguş. sadoveanu, p. m. 51. Cine-a făcut dragostele Mince-i grîul păsările Şi ovăzul piţiguşii. pop. — Variantă : (regional) ţiţiguş (marian, o. n 143) s. m. PIŢT5LA, piţule, s. f. Monedă austro-ungară de zece creiţari, care a circulat pînă în 1918 în Transilvania şi Bucovina. Ce plată cătana are? Pe cinci zile Trei piţule. bibicescu, p. p. 136. (Familiar) Ban de valoare mică, gologan, para. Toate cheltuielile s-au acoperit prin munca voluntară a tovarăşilor muncitori şi nu ne-a costat nici o piţulă toată operaţia, v. rom. martie 1952, 162. PIU interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă piuitul puilor de pasăre. PIUA, piuez, vb. I. Tranz. A trece prin piua ţesăturile de lînă. PIUAR, piu ari, s. m. Muncitor care lucrează la o piuă sau conduce o piuă (1). — Pronunţat: -uar. PIUĂ&E, piuări, s. f. Acţiunea de a piua. PlUA, pive şi piue, s. f. 1. Instalaţie folosită în industria textilă pentru împîslirea într-un mediu cald şi umed a fibrelor ţesăturilor de lînă prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori şi lovirea lor cu ciocane de lemn, pentru a le face mai compacte şi mai moi; dîrstă. Ce mi-i da mie ca să fac pînă mine dimineaţă ca apa din riul de dinaintea casei să curgă îndărăpt şi morile şi piuele de pe dînsul să îmbie cu roţile îndărăpt ? SBIERA, p. 192. Ţuţuienii, veniţi din Ardeal... sint vestiţi pentru teascurile de făcut oloi, şi condrenii cu morile de pe Nemţişor şi piuele de făcut sumane. CREANGĂ, a. 72. . 2, Vas de lemn, de metal sau de piatră, cu pereţii şi fundul'gros, în care se mărunţesc sau se pisează diverse substanţe solide prin lovire cu pisălogul. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai, creangă, o. a. 132. Aci, în Celei, am găsit. . . multe vase de pămînt, o piuă de piatră, obiecte de fier, cărămizi cu diferite amprente. bou,iac, o. 273. în piuă te-oi pisa, în moară te-oi măcina, în vint te-oi arunca, teodorescu, p. p. 365. ^ E x p r. A bat© apa în piuă'v. apă. Ase pune piuă = a se apleca, a se ghemui pentru a servi ca treaptă cuiva care vrea să ajungă la un loc înalt sau pentru a-1 lua în cîrcă. Ştefan cel Mare. . . fusese aşa■ de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el. . . să încalece calul, dei^avrancea, h. TUD. 34. Credinciosul lui puindu-sepiuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul, de-aci pe coama zidului şi sări în grădină. ISPIRESCU, i,. 75. Baba s-a pus piuă şi strigă lui Prichindel: — Haide hopal — Ţin-te bine babo / Şi ţup odatăl în cîrca babei. CARAGIAIVE, o. in 57. + Parte a şteampului în care se zdrobeşte un minereu. 3. Scobitură, gaură într-un obiect sau într-o piesă a unei instalaţii, servind la fixarea sau rotirea altei piese (fixe sau mobile) din instalaţia respectivă: a) scobitură în care se reazemă şi se învîrteşte fusul cu pietrele morii; b) gaură săpată în piatră pentru fixarea unui stîlp. (în forma pivă) Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strîm-bată din piva ei, sau un puţ cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful, odobescu, s. iii 16. 4. Tun primitiv, făcut la început dintr-un trunchi de lemn scobit, iar mai tîrziu din metal, care se încărca pe la gura ţevii; treasc. Capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înşelătoare de război; s-au a,daos şi carăle cu pive care s-au înglodat în mlaştină şi s-au pus apoi de-a curmezişul, sadoveanu, f. J. 763. [în secolul al XVI-lea în Moldova] mortierele se numeau pive şi obuzurile cumbarale. băi,cescu, o. I 126. — Variantă: pivă s. f. PIUI, pers. 3 piuie, vb. IV. I n t r ia n z. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) A produce sunetul ascuţit caracteristic puilor de pasăre. Tot satul acela era pustiu de oameni şi pretutindeni piuiau puii. CAMHAR, n. I 401. Aend era jilav, mirosul răşinii aspru. O pasăre.. . foşni din aripi şi piui somnoros. C. petrescu, î. n 13. Doi pui-şori. . . clipesc din ochi somnoroşi — ş-odată tresar cînâ vine rîndunica, lacomi şi speriaţi îşi întind spre ea pliscurile mari căscate şi piuie. vi^ahuţă, o. a. n 176. + (Despre un corp care străbate aerul cu viteză mare) A şuiera, a ţiui. Tunurile detunau... Pe sus piuiau proiectilele, sandu-aldea, u. p. 136. Cei cu praştia-şi ascultau piatra cum piuio ca un glonţ scăpat din carabină, delavrancea, s. 266. — Pronunţat: pi-u-i. PIUÎT s. n. Faptul de a p iui; piuitură. Cabăile.. ■ au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit, măcăit, gîgiit. c. petrescu, r. dr. 49. E x p r. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-şi pierde pofta de vorbă; a-şi pierde puterea, curajul, a încremeni (de spaimă, de uimire etc.). Cînd Fira şi-a dat seama, piuitul ei a pierit. PAS, Z. I 127. Să-i iei cu repedea că le piere piuitu. vlahuţX, o. a. 160. A-1 lua (cuiva) piuitul = a) a-1 reduce la tăcere, a i-o tăia scurt, a i-o reteza. Revoluţia din Bucureşti să fie ca un fel de oaste neaşteptată, care cade în spate domnitorului cînd ai lui luptă în altă parte, şi-l zăpăceşte, de-i ia piuitul. camii, petrescu, o. n 141 ; b) (rar) a ucide pe cineva. — Pronunţat: pi-u-. PIUITOR, -OĂRE, piuitori, -oare, adj. (Despre cîn-tecul păsărilor) Scurt, des repetat şi ascuţit. Păsări c-un viers nepomenit de subţire şi de piuitor. delavrancea, S. 90. PIUITtÎRĂ, piuituri, s. f. Strigăt caracteristic scos de puii de pasăre. + F i g. Sunet subţire, ascuţit. Paharele ciocnite între ele răsună pripit a bani de argint trîntiţi pe piatră ş-a piuitură limpede de cristal, delavrancea, s. 140. PIULÎŢA, piuliţe, s. f. 1. Vas de metal sau (mai rar) de piatră, întrebuinţat în gospodărie, în laborator etc., în care se pisează, prin lovire cu pisălogul, diverse substanţe solide. V. piuă (2). Piuliţa de aramă Luceşte ca un astru solitar. ARGHEZI, V. 41. 2, Piesă de metal, care are o gaură cu filet şi care se poate înşuruba pe o tijă cu un filet corespunzător. Compus: piuliţă-Huturc=.piuliţă cu două aripioare care poate fi strînsă şi desfăcută cu mîna. I'IUNÎZĂ, piuneze, s. f. Cui cu capul rotund şi lat şi cu vîrful scurt, cu care se prind desene, planuri etc. pe perete sau în lemn. La vecina din faţă, Sotiia Viişoreanu, « absolventă a Conservatorului de artă dramatică », după cum afirma cartonul prins cu piuneză, lumina filtra pe sub prag. c. petrescu, c. v. 42. — Pronunţat: piu-, — Variantă: pion6ză s. f. PIUREĂ s. f. v. pire. PIVĂ — -135 — PÎCÎLITURĂ PÎVĂ S. f. V. pillă. I'IVNItlÎR, pivniceri, s. m. Persoană specializată în îngrijirea vinurilor şi care are sub supravegherea sa o pivniţă de vinuri; chelar; (în orînduirea feudală a ţărilor romîneşti) dregător care avea în grijă viile şi pivniţele' domneşti. Piynicerul conacului. . . a cunoscut pe degetul mijlociu al dreptei conaşului Radu Răesai o bătătură obişnuită numai la jălbarii de prin tirguri. GALAN, z. R. 177. La pivnicer poruncea Nouă bufi de vin scotea, teodo-RESCU, P. P. 657. PIVNICIOARĂ, pivnicioare, s. f. Diminutiv al lui pivniţă. La circiuma de pe luncă Vitm-i bun, ocaua mare Beu voinicii de-ncercare; Pivnicioara-i mititică, Circimăriţa frumuşică. teodorescu, p. p. 331. PIVNIŢĂ, pivniţe, s. f. încăpere sau grup de încăperi subterane, de obicei zidite dedesubtul unei clădiri şi destinate depozitării sau păstrării unor materiale (lemne, cărbuni etc.) ori a unor produse alimentare, vinuri etc. V. b e c i. Era o casă veche bătrînească, cu pivniţele de cărămidă boltită. CA mii, petrescu, o. I 499. Şoimaru îşi aşeză prietinul pe divanul cu saltea moale de lină şi strigă spre Lie să scoată vin din pivniţă, sadoveanu, o. vii 119. Alături cu bordeiul era subt pămînt o pivniţă. eminescu, n. 20. Cercam vinul dacă-i rece, Pivniţa de-i răcoroasă. ALECSANDRI, p. p. 254. — Variantă: pimniţă (delavrancea, s. 125, teodo-rescu, p. p. 679) s. f. PIYftT, pivoturi, s. n. 1. Capătul cilindric, tronconic sau conic pe care se sprijină într-un palier axul cînd e mişcat în direcţie longitudinală. Axul de legătură dintre osia şi fuzeta roţii directoare a unui autovehicul. 2. Rădăcina principală îngroşată a unor plante (morcov, sfeclă etc.). PIVOTA, pivotez, vb. I. Intranz. (Desprb două corpuri în contact) A se roti în jurul unui ax perpendicular pe un plan tangent comun celor două corpuri în punctul de contact. (Poetic) [Oltul] pivotează în jurul lui însuşi, întorcîndu-şi faţa spre steaua polară. bogza, c. o. 193. pivotAnt, -A, pivotanţi, -te, adj. 1. Care poate pivota. 2. (Bot.; despre rădăcini) Puternic dezvoltat şi adînc înfipt în pămînt; fără ramificaţii. Sfecla are o rădăcină pivotantă. PIVOTARE, pivotări, s. f. Acţiunea de a pivota şi rezultatul ei. pizmAş, -A, pi zmaşi, -e, adj. Invidios, răutăcios; p. e x t. duşmănos, potrivnic, vrăjmaş. Aceşti contimporani ai mei Fac nencetat acelaşi sport: De treizeci de ani îmi tot zic mort. Tot mai piztnaşi şi mai mişei, mace-donski, o. I 184. Aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile. . . cum să deie vitişoarele melc macar de-un pas pe moşia boierească, creangă, a.' 159. Vinzătonil de armnş Fiară crudă, om pizmaş. Fost-au gol legat la soare Şi de mini şi de picioare, alecsandri, p.p. 205. «$> (Poetic) Vintul pizmaş... a bătut pînă ieri dimineaţa. brăTESCu-voineşti, !. 105. -$> (Substantivat) Dacă eşti cu inimă de bărbat. . . vei doborî pe toţi vrăjmaşii şi pizmaşii, pofescu, b. ii 16. PlZMĂ s. f. Invidie, ciudă. Ghici de la început tot ce zăcea in inimile fraţilor şi animatelor, care se uitau cu ochi răi şi pizmă la dragostea lor. popescu, b. iii 9. Oamenii corupţi şi plini de ură şi de pizmă împotriva Ioanei se sileau mai mult să o şteargă de deplin din adttcerea-aminte a slabului rege. odobescu, s. i 20. Strimbătatea izvorăşte din siluire, din pizmă, din jefuire şi din neştiinţă. Russo, o. 27. <0* Loc. prep. în pizma (cuiva) = în necazul, în ciuda (cuiva). Eu zic ateului să tacă, El se suit sus pe cracă, Numa-n pizma mea să facă, Cintă hoţul de mă seacă, teodorescu, p. r. 346. ^ Expr. (Neobişnuit) A se pune în pizmă cu cineva = a ajunge la ceartă, la supărare cu cineva. De ce a trebuit să se pună In pizmă cu Ciulic? SLAVICI, N. i 281. PIZMAtAREŢ, -A, pizmătareţi, -e, adj. ‘Pizmaş. Zărea ici şi colo uitături duşmănoase din partea unor maici pizmătareţe. stĂnoiu, c. i. 195. Ascultă poveţele celui mai pizmătareţ din boierii cei bătrîni. isriRESCU, L. 319. — Variantă: pizmătâriţ,-ă (hogaş, m. n. 143) adj. PIZ3LĂTARIŢ, -A adj. v. pizmătareţ. PIZMAtARNIC, pizmătarnici, s. m. (învechit) Pizmaş, invidios. Ce de folos poate fi omului celui bun şi vrednic pizmătarnicul şi neprietenul? ţichindeal, la CADE. PIZMLJÎ, pizmuiesc, vb. IV. T r a n z. A avea pizmă pe cineva, a invidia; a duşmăni pe cineva. Fiindcă avea dartd de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. ispirescu, L. 229. Drept să-ţi spun, îţi pizmuiesc fericirea. caragiale, P. 127. Fetele vecinilor o pizmuiau, căci nu era nici una ca dînsa de frumoasă. bolinTinEANu, o. 348. I’IZMUÎRE, pizmuiri, s. f. Faptul de a p i z m u i; pizmă, invidie. Au prins să roadă viermii nesaţiului şi ai pizmuirii. C. petrescu, a. 311. Nişte curci imbătrînite Gîrbovite şi zburlite Sta sub şură tremurind Şi privind cu pizmuire a porumbilor iubire, alecsandri, p. i 206. PIZMUÎT, -A, pizmuiţi, -te, adj. Invidiat, duşmănit. Tu, fiul scump al Romei, deprins cu-a Romei viaţă, Om pizmuit la spate şi admirat în faţă, Ai părăsit deodată şi circul lui Tarquin, Şi templul lui Apolon pe dealul Palatin. ALECSANDRI, T. II 217. PIZMUITOR, -OARE,pizmuitori, -oare, adj. (învechit) Care pizmuieşte; pizmaş. PIZZICÂTO s. n. Mod de a cînta dintr-un instrument muzical cu coarde prin ciupirea coardelor, fără folosirea arcuşului; fragment, bucată muzicală compusă pentru a fi executată în acest fel. Pizzicato din simfonia a IV-a de Ceaikovski. — Pronunţat: pi-ţi-ca-to. PÎC interj. Onomatopee, adesea repetată, care redă: a) sunetul exploziv surd produs de fumători cînd trag din lulea sau din ţigară. Moş Nichifor îşi aprinde luleaua. .. şipîc, pic! pic, pîc! din lulea, creangă, r. 131 ; b) sunetul produs de o lovitură dată cu un corp tare; pac, poc. Ia o drughineaţă groasă, de stejar, în mină. . . şi pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă, una! creangă, p. 55; c) sunetul produs de un fir de aţă sau de sfoară, de o coardă etc., cînd se rupe. Cînd să siringă nodul, pîcl se rupse aţa. ispirescu, L. 55. PÎCĂi vb. IV v. pîcîi. PÎIÎI, pîcîi, vb. IV. Intranz. (Regional) 1. A fuma, a trage din lulea producînd un sunet caracteristic: a pufăi. Cînd era vreme rea, stătea cu nasu-n spuză ¡i pîcîia din lulea, sadoveanu, o. iii 544. îşi îndopă pipa din. nou, aprinse, începu să pîcîie, cu vădite semne de satisfacţie, c. petrescu, a. 409. 2. (Despre flacăra lămpii de petrol) A pîlpîi cu zgomot. — Variantă: (Transilv.) pîcăi vb. IV. PÎCÎLÎ vb. IV v. păcăli. PÎtÎLÎCI s. m. v. păcălicl. PÎCÎLÎRE s. f. v. păcălire. PÎCÎLÎT s. n. v. păcălit1. PÎCÎLITORA s. f. v. pucălitură. PÎCLĂ — 436 — PlLC PÎCLĂ, pîcle, s. f. 1. Ceaţă slabă, negură uşoară. Făceau popasuri lungi prin gări singuratece. Uneori ploua şi-i acoperea pîcla umedă, sadoveanu, m. c. 84. Abia mai păşesc, şovăind prin pîcla deasă ce îneacă oraşul amuţit. vlahuţă, o. A. i 140. Şi tot ninsoare şi pîclă pînă în părnînt, de nu se vedea om pe om alăturea fiind. CREANGĂ, o. A. 47. Fi g. Cînd oare ochii noştri se vor mai curaţi de pîcla rătăcirii în care ne aflătn? NEGRUZZI, s. ii 273. 2. Văl atmosferic albăstrui- sau galben-cenuşiu, care micşorează claritatea atmosferei la orizont, fiind provocat în special de refracţia inegală a luminii în straturile de aer de temperaturi diferite, încălzite de suprafaţa solului. Ziua era însorită, vînt nu adia; cătră munţi se împînzea o uşoară pîclă albăstrie, iar cătră miazăzi-răsărit era o depărtare adîncă sub cer de secetă, sadoveanu, F. J. 489. Crîngurile se întind desfrunzite, cafenii, cu o uşoară pîclă arămie deasupra lor. id. O. vn^331. F i g. Strat des, pînză de fum, de ploaie etc. în ponoare depărtate abatele bănuia aşezări omeneşti, sub pîcle de fum. sadoveanu, z. c. 9. Satul abia însemna o linie mai întunecată în pîcla . vînătă a ploii. C. petrescu, î. i 144. 3. Atmosferă înăbuşitoare, zăpuşeală (pe timp noros). Coada cometei a ajuns şi pe la noi.de vreo două zile pri-cinuindu-ne multă supărare cu călduri şi pîclă. caragiai^E, o. vii 161. 4. Vulcan mic, întîlnit în unele regiuni petrolifere cu zăcăminte degradate, din care erup ape sărate, gaze şi uneori petrol; pufnă. rîCLlŞ adv. (Mold.) Posomorit. Se uita pîcliş în juru-i la toate, tăcînd cu stăruinţă, sadoveanu, o. a. ii 237. rîCUŞÎT, -Ă, pîclişiţi, -te, adj. (Mold.) Posomorit, morocănos, urîcios. împăratul Roş. . . era un om pîclişit şi răutăcios la cuhne. CREANGĂ, p. 247. rîClOS, -OÂSĂ, pîcloşi, -oase, adj. Plin de pîclă (l)j neguros, ceţos. Amurgul pîclos şi trist îi înfăşură ca o pînză întunecoasă, sadoveanu, o. vi 57. Era toamnă, o zi posomorită, pîcloasă. vlahuţa, o. a. ii 241. rîINE, pîini, s. f. (Şi în forma pîne) 1. Aliment de bază, preparat dintr-un aluat de făină (de grîu, secară etc.) frămîntat cu apă, dospit şi copt în cuptor; (regional) pită. într-o dimineaţă, îşi puse poalele-n brîu şi se pregăti de copt pîne. camilar, n. ii 397. Aveai pacheţelul tău cu mîncare; halva şi o bucată de pîine. PAS, z. i 268. Cu pînea şi cu carnea uscată într-o mînă şi c-o ploscă într-alta, Hrişa lăsă caii deoparte şi. . . coborî la pîrău. sadoveanu, o. vii 37. <$> F i g. în străfunduri de beznă smolită. . . zace, adine tăinuită, Pîinea uzinelor, Cărbunele, deşuu, G. 46. Arbore de pîine v. arbore. ^Expr. A mînca pîine şl sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a convieţui, a trăi împreună cu cineva, a împărţi cu cineva binele şi răul. Să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pîine şi sare nu mai mănînc cu el! caragiaivE, o. i 50. Că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine şi sare cu tine pe un taler. ispirescu, i,. 64. A ieşi înaintea cuiva sau a întîmpina (pe cineva) cu pîine şi sare — a întîmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte. • . cu pini şi sare vor ieşi vouă-nainte! AI.EC-sandri, o. 248. A avea (sau a ţine, a fi cu) pîinea şi cuţitul în mînă — a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Bun ca pîinea (cea) bună (sau caldă) = foarte bun. Se caută (sau se vinde) ca pîinea (cea) caldă, se spune despre o marfă care e foarte căutată, care se vinde foarte repede.+•Aluat de pîine încă necopt. Dară maica ce lucra? Dala pîne frămînta. Jarnîk-bÎrseanu, d. 172. Eu, bădiţă, aş ieşi, Da-s cu mînile in pîne. id. ib. 412. 2. Hrană necesară pentru trai; existenţă (2)* Pînea ini-o cîştig cu scripca. căminar, N. I 266. în schimbul muncii mele, îmi puteam cîştiga pîinea, fie şi amară. STANCU, d. 472. Pribeag prin lume, fără pîine, fără rost, La cămi-nurile voastre am aflat un adăpost, davixa, v. v. 33. E x p r. (Adesea în construcţie cu verbele « a cîştiga », « a munci ») 0 bucată de pîine = un minimum de existenţă, resurse modeste de trai. A lua (cuiva) pîinea de ]a gură = a distruge (cuiva) toate posibilităţile de existenţă. F i g. Agoniseală. De acum trebuie să ne mai punem şi cîte pe-oleacă de carte, căci mine, poimîne vine vacanţia. . . şi noi stricăm pînea părinţilor degeaba, creangă, a. 100. 3. (Munt., Mold.) Cereale, recoltă de cereale, holdă; bucate (2). Nemărginita cîmpie plină de'pîne adia uşor la suflarea vîntrtlui dimineţii, intuneeîndu-se în coborîşuri, sclipind ca aurul în coamele 'de val. sadoveanu, o. Iii 647. Era in luna lui august, pe la strînsul pînei. CANE, N. 1159. <$> Pîine albă = grîu, orzoaica (spre deosebire de secară). Se văd nişte dealuri acoperite cu pîne albă. CAMILAR, n. ii 387. Întîia arătură se face pentru pînea mărunţică, pînea albă sau pînea de vară. pamFTI^E, a. R. 50. -^Grăunţe de cereale (mai ales de grîu). Mătuşa venind in urma căruţei rîdea şi le tot spunea ceva, de departe, arătînd cu codiriştea movilele de pîne albă. camii^ar, n. ii 396. 4. F i g. (în trecut) Slujbă, funcţie, post. Dă-i şi lui acolo o pîine. camii, petrescu, U. N. 70. După trei ani, cum şi din ce pricină, nu ştiu, dar destul atîta că-şi pierdu şi această pîne, remîind din nou sărac, .marian, o. i 11. E x p r. (în trecut) Apune (sau a băga) în pîine (pe cineva) — a da o funcţie, o slujbă (cuiva). L-a băgat Aristică in pîine, dar, uite, că tot el îl bagă în chichion. pas, i,. i 33. Să mă puie în pîne, să capăt un loc. AiyEcsÂNDRi, la cade. A îi în pîine (sau a mînca o pîine) = a avea o funcţie, o slujbă (bună). A mîncat pîine în casa mea. camil petrescu, u. n. 70. A scoate (sau a da afară) din pîine (pe cineva) = a-1 da afară din serviciu. Te dau ş-afară din pîine cu ocară! Caragiale, o. iii 32. — Variantă: pîne s. f. I'ÎINÎCĂ, pîinici, s. f. (Şi în forma pinică; rar) Pîini-şoară. — Variantă : pînică s. f. l’ÎINIŞOÂRĂ, pîinişoare, s. f. (Şi în forma pinişoară) 1. Diminutiv al lui pîine; pîine mică, chiflă. In pachet, pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pînişoare mici şi rotunde de casă. HOGAŞ, M. N. 59. Frămîntă făină curată din care fac pe seama fieştecăria cîte o pîinişoară mică. ŞEZ. XIII 101. 2. Ciupercă comestibilă, de culoare roşie-violacee, care creşte în pădurile de stejar şi fag (Russtda lepida). — Variantă: pînişoirii s. f. l'ÎINÎŢĂ, pîiniţe, s. f. Pîinişoară. — Variantă: pîniţă s. f. PÎLC, pilcuri, s. n. 1. Grup mic şi neorganizat de oameni (v. ceată), mai rar, de păsări (v. s t o 1), de animale (v. t u r m a), uneori şi de plante sau de alte lucruri. a) (în legătură cu oameni) Pe uliţă, dinspre Rugi-noasa, se văzu venind un pîlc de oameni, fluierînd de zor parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. REBREANU, r. ii 107. Un pîlc de soldaţi trecu pe sub ferestre, mergînd drept prin băltoacele de apă. D. ZAMFIRESCU, R. 36. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoşi copiii vin. coşbuc, p. i 47. b) (în legătură cu păsări zburătoare) De-afară, cînd depărtate, cînd aproape de tot, chiar deasupra pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pilcurilor întunecoase de ciori, sadoveanu, o. vi 255. Un pîlc întreg de pasări pierzîndu-se-n apus. eminescu, o. i 114. c) (în legătură cu plante) Calul mă aştepta la scară, Ungă pilcul de salcîmi care străjuia casa. sadoveanu, o, iii 646. Pe pietrişul roşu-n parc Zboară pîlcuri frunze roşii, arghezi, v. 34. Jos în vale, schitul se tupila după dese şi înalte pilcuri de verdeaţă, hogaş, m. n. 151. PÎLCUI — 437 — PÎNĂ d) (în legătură cu alte elemente) Prin cer, treceau, unul după altul, minaţi de-un vînt, pilcuri de nouri roşii. OAMILAR, N. I 120. Prin albastrul limpede, pilcuri de nouraşi albi lunecau ca nişte bucăţi de zăpadă. Lumina se strecura pieziş prin ramuri verzi, sadoveanu, o. iv 78. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare Prin pilcuri lungi de praf întunecate. IOSIF, P. 26. <^> Lo c. a d v. în pilcuri (mai rar în pîlc) sau pîlcuri-pîlcuri = în grup. în faţa cîrciumii, pe prispă şi în uliţă, pîlcuri-pîlcuri de oameni închinau. REBREANU, i. 36. In pîlc sorţarii sînt porniţi La drum; din mers, cu ochi milmiţi, Mereu ei caută spre sat, Şi foc de greu li-i apăsat Amartd suflet. NECU- i.UŢĂ, Ţ. D. 100. Hora se sparge. în pilcuri, midţimea se-mparte pe cărări, yi.ahuţa, o. A. ii 160. 2. (învechit) Unitate militară formată dintr-un anumit număr de ostaşi; ceată, stol. Pilcuri de cavalerie treceau pe după înălţimile uşoare, resfirîndu-se şi strîngîndu-se. sadoveanu, o. vi 243. Loc. a d v. în pilcuri (-pîlcuri). [Mihai] împărţi poporul în pîlcuri-pîlcuri, ¡i te puse căpitani tot unul şi unul. ISPIRESCU, M. V. 10. La dreapta, • sub pădure, romîna oaste-apare în pîlcuri şi în cete pe cîmp orînduită. aijîcsandri, p. iii 220. PÎLCUÎj pîlcuiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se aduna grămadă, în pîlcuri, a se strînge laolaltă. Oamenii se pîlcuiesc în grupuri de cîte 10 şi 20 de inşi după cum cere trebuinţa. I. IONESCU, M. 201. - FÎLCUU&Ţ, pîlculeţe, s. n. Pîlcuşor. PÎLGUŞOR, pîlcuşoare, s. n. Diminutiv al lui p î 1 c. rÎLiVIE, pîlnii, s. f. 3. Obiect de metal, de sticlă, de porţelan etc., de obicei în formă de con gol în interior, terminat în partea de jos printr-un tub şi care se foloseşte la turnarea lichidelor în vase cu gura strimtă. Din umezeală şi ceaţă, se înfiripă intîi o umbră mare cu ochii roşii, apoi trupul scund şi hornul înalt in chip de pîlnie al locomotivei de manevră. dumiTriu, n. 70. Iaca mai încoace un butoiaş de vin de Drăgăşani. ■ . pune pîlnia mare şi toarnă cu vedriţa, ca să bem. ODOBESCU, s. I 84. «$> E x p r. A-şi îace palmele pîlnie (Ia gură sau la urccll'e) = a-şi aşeza mîinile în dreptul urechilor sau al gurii în forma unei pîlnii, pentru a auzi sau a putea fi auzit mai bine. 2. Nume dat unor obiecte în formă de pîlnie (1), care amplifică sunetele. Pîlnie acustică. <$> Pîlnia telefonului = receptor telefonic. în toate pîlniile telefoanelor glasurile zbierau răguşit, c. rETRESCU, c. v. 342. (Eliptic) Răspunsul a venit atît de repede şi irevocabil, îneît s-ar fi spus că omul pîndea de mult, cu pîlnia de ebonită in ureche, asteptînd. c. petrescu, c. v. 263. 3. Rezervor, încăpere sau locaş, mai larg în partea de sus decît în cea de jos, amenajat pe un sistem tehnic pentru a înlesni introducerea sau evacuarea unui material. Pîlnie de alimentare cu cărbune a unui focar. 4. Depresiune de teren, în formă conică, în terenuri solubile. V. dolină, -tf- Groapă în pămînt făcută de un obuz sau de o bombă. Aici, domnule căpitan ■ . ■ ii răspunse un glas dintr-o pîlnie adîncă de obuz. CAMUAR, n. i 52. Au umblat pînă ce-au dat iii pîlnia unei gropi de obuz. SADOVEANU, M. C. 91. 5. Locul în care se adună buştenii, înainte de a fi coborîţi pe jilip. PÎLNIOĂRA, pîlnioare, s. f. Diminutiv al lui pîlnie. rÎLPĂEĂ s. f. v. pîrpîiră. PÎLFÎÎ, pers. 3 pîlpîie, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre flăcări) A creşte şi a descreşte în cursul arderii, a se mişca, a tremura, producînd un pocnet uşor, caracteristic ; (despre foc) a arde cu o flacără tremurătoare. Focul pîlpiia în poiană şi împrejur pădurea era neagră ca păcura. sadoveanu, o. i 127. Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe ginduri-cad. EMINESCU, O. I 105. (T r a n z.) Pornim prin galeria ne-sfîrşită. Felinarele îşi pîlpîie flacăra pe pereţi, bogza, ţ. 66. Baba rămase cu ochii aţintiţi asupra gazorniţei care-şi pîlpîia sîmbunh de lumină de pe prichiciul hornului, sadoveanu, b. 50. <*> (Subiectul este o sursă de lumină) Luminările pîlpîîau pe sfîrşite. CAMIT.AR, N. i 213. Stele multe pîlpîiau viu deasupra, pe cerul întunecos. SADOVEANU, o. vii 186. Mii şi mii de lumini, geometric înşirate, pîlpîie intre cer şi pămînt. bart, s. m. 39. <’> F i g. Arar tris-teţea-mi scade pîlpîind. LESXKA, c. D. 134. 2. (Despre păsări) A mişca uşor din aripi, producînd un zgomot uşor, caracteristic; a fîlfîi. Printre ramurile răchiţii bătrîne pîlpîi o turturică vînătă, apoi se zvîrli in zboru-i iute, zvîcnit, peste fîneţe tăcute, sadoveanu, o. iii 389. — Prez. ind. şi: (rar) pîlpîieşte (ALECSandri, o. 172). PÎLPÎIĂLA, pîlpîieli, s. f. Faptul de a pîlpîi; pîl-pîire, licărire. Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mişcare alta decît pîlpîiala rarelor becuri de gaz. CARAGIAI.E, O. II 239. PÎLFÎÎRE, pîlpîiri, s. f. Acţiunea de a pîlpîi; mişcarea tremurată a .focului, a flăcărilor, a luminii. Flăcări mari se ridicară pe malul plin de întuneric... Pîlpîîrile rumene luminau o margine de colibă, dunăreanu, ch. 188. Lumina focului din sobă juca pe pereţi şi pîlpîirea flăcărilor avea în ea o tainică viaţă. SANDU-ALDEA, d. n. 152. + Fîlfîire. Peste-o clipă aud lămurit pîlpîirea unui zbor, dar nu văd nimic. brXtescu-voineşh, î. 83. PÎLFÎÎT s. n. 1. Faptul de a pîlpîi; pîlpîire. Mi se pare că, de pe dreapta, străbate din desimea neagră a pădurilor, pînă la mine, pîlpîitul depărtat şi roşietic al unei flăcări înghiţite, in răstimpuri, de întunericul des al nopţii, hogaş, m. N. 65. 2. Mişcare zgomotoasă făcută de aripile păsărilor • fîlfîit. Cînd se trezi dimineaţa, auzi un pîlpîit de arip apoi cîntecul lung al unui cocoş. PREDA, î. 58. PÎLPÎITOEj -OARE, pîlpiitori, -oare, adj. Care pîlpîie ; tremurător. Aprinse o luminare de seu. . . Ieşi. Eu rămăsei singur în lumina pîlpîitoare. sadoveanu, p. 205. rÎLPÎITtRĂ, pîlpîiturif s. f. 1. Pîlpîire. Cîteva pîlpîi-turi luminoase scapără pe cer. bart, s. M. 16. 2. Pîlpîit (2). Deodată, cînd nici nu in-aşteptamt auzii deasupra capului o pîlpîitură. Ridicai puşca, dar pînă să pun la ochi, pasărea pierise, dunăreanu, n. 39. PÎN prep. v. prin, PÎNĂ1 conj. !• Introduce propoziţii circumstanţiale de timp. 1* Stabileşte un raport de posterioritate, precizînd limita pînă la care se îndeplineşte acţiunea din regentă. (Construit cu indicativul) Greu le-a fost, pîn’şi-au făcut rost de coase, camilar, n. n 385. Mai şede moş Nichifor aşa pe gîndttri, pînă-şi găteşte de băut luleaua. creanga, P. 132. Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, Pînă văd păin• jenişul între tufe ca un pod. EMINESCU, o. i 87. (Construit cu conjunctivul) Dar escortele trebuiră s-aştepte mult pînă să poată tăia strada, camilar, n. ii 58. Şi pînă să băgăm de seamă Vîntoasele-şi făcură rost. COŞBUC, p. I 241. Stai un minut pînă să-mi schimb haina; ieşim împreună, caragiale, o. i 107. 2. (De obicei urmat de negaţie; stabileşte un raport de anterioritate) Mai înainte ca. . ., mai înainte de a. . . Era mai bine ca negura să nu se mai ieie, pin’ nu vor ajunge ei după sarea aceea vînătă unde bat tunurile tot mai aprige, camilar, n. i 8. Ea nu voieşte nici în ruptul capului PÎNĂ — 438 — PÎNDACI să-l iubească pînă nu-i va aduce herghelia ei de iepe. 1SPI-RESCU, L. 23. Ba eu nu m-oi mărita Pînă nu t-ei însura. jarnîk-bîrseanu, D. 261. (Construit cu infinitivul negativ) Pînă a nu părăsi satul meu, adică pînă a nu isprăvi clasele primare, nu ştiam despre aceste flori. GA-LACTI0N, o. I 56. Plec miercuri seară la Bucureşti. unde voi şedea vro trei zile pînă a nu merge la Sinaia. ALECSANDRI, S. 151. Ci-n Dunăre se ţipa, Şi pîn-a nu se ţipa, Ea din gură cuvînta. jarnîk-bîrseanu, t>. 496. Loc. conj. (Urmat de negaţie) Pînfi cînd. Să zic da, nu-mi vine bine Pînă cî?id nu m-atn gîndit. coşbuc, p. i 178. Pînă cînd nu te ştiam Unde mă culcam dormeam. jarnîk-bîrsEanu, d. 88. Pînă CC. Să nu cumva să deschideţi pînă ce nu-ţi auzi glasul .meu. creangă, o. a. 138. 3. Atîta timp cît, cîtă vreme, cît. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se ntai vede. creangă, p. 129. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloşele. jarnîk-bîrseanu, d. 429. Pînă ţineam cu codrul, Eram roşu ca focul. id. ib. 290. Loc. conj. Pînă cînd. Aşteaptă-mă pînă cînd mă întorc din oraş. Pînă CC. Haide, bade, de mă ia Pîri ce-s pruncă tinerea, jarnîk-bîrseanu, d. 44. Pînă ce iubeam copile, Mai era ceva de mine. id. ib. 367. Iî. Introduce propoziţii circumstanţiale de loc; arată limita, hotarul în spaţiu;. uneori urmat de adv. « unde Peste fluviu, drept în faţa pădurii, se aflau şapte cazemate, şapte coline rotunde, pînă unde nimeni nu ajunsese, camilar, N. X *241. La Broşteni nu ştie cum a ajunge. Noroc că are acolo nişte cunoscuţi de la care a putea împrumuta ceva, ca să răzbească pînă unde are asemejiea durere. sadoveanu, B. 145. <$> F i g. Bine, frate, înţeleg plasto- grafie pînă unde se poate. caragiale, o. i 111. Varianta: pir (i. CR. iii 307) conj. PÎNĂ2 prep. împreună cu adverbe şi prepoziţii formează adverbe compuse, locuţiuni, prepoziţii compuse. I, Introduce un complement circumstanţial de timp. Va trebui cu dînşii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, v. 72. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut, slavici, N. i 54. Pînă mîni dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, o. A. 132. De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. i 132. (în prepoziţii compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat şi n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaş al măriei-sale. sadoveanu, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, o. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. slavici, n. i 132. (Corelativ) Din... (şi) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori şi pînă-n seară. iosiF, paTr. 9. Din zori de zi un sclav ii sta La cap, citind pînă-n deseară. coşbuc, p. i 86. ^Loc. conj. Pînă cînd. Şi merge Ivan şi merge şi merge pînă cînd pe însărate ajunge la curţile cele. creangă, o. a. 206. Valurile rîd şi mină întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedecat de stinci şi munţi s-adună între codri ca marea oglindă a măr'ei. EMiNESCU, N. 67. Pînă CC. Ţine cinele cu dînsa şi-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce şi-a aduce aminte ş-a cunoaşte iarăşi locurile, sadoveanu, b. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn’ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec. EMiNESCU, o. i 116. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere, negruzzi, S. I 43. «<)» Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă ştiu bine, Doar tu mai rămii şi cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. beniuc, v. 67. Dar aflaţi: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioane de săraci care azi gem. camilar, n. I 365. Şi fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins pînă la urmă şi întors acolo de unde a fugit, caragiale, o. I 254. Pînă (la) una-alta =» pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriţi tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme, camilar, n. ii 384. Şi pînă una-alta, ea îşi aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinereţe, ispirescu, l. 15. Pînă la una-ălta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, creangă, p. 224. Pînă în zori — înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Şi le-aşterne pe pămîntl coşbuc, p. I 157. II. Introduce un complement circumstanţial de mod. (în prepoziţii compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creştea pînă la chiot, camilar, n. II 383. Un fel de milă de el însuşi umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaş. Galaction, o. i 636. (în locuţiuni) Pînă acolo = în aşa măsură, în aşa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ţi-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătuşă, zice nevasta, d-.apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine ? — Acesta nu-i vrun lucru pîn* pe-acolo, copilă hai, zise baba. id. ib. 173. Pînă şi = chiar şi. Pînă şi privirea crîncenă a învăţătorului se îmblînzise. sadoveanu, a. l. 187. Zvîrtiţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Sâ spele de pe pietre pînă şi urma sclavă. EMINESCU, o. i 60. (Toţi) pînă la unul v. la; III. Introduce un complement circumstanţial de loc; urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric, s-auzeau cum cîntă cocoşii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, n. ii .303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă, sadoveanu, b. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntin-dea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. ^ Loc. adv. Do colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu ştiu ce-avea fată că-i era necaz Şi umbla de colo pînă colo beată. COŞBUC, P. I 244. Fata tot şezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblind de colo pînă colo. ispirescu, L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. caragiale, S. n. 38. De SUS pînă jos sau de jos pînă SUS = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, v. 63. Armăsarul sfîşiat, hărtănit de sus pînă jos şi plin de sînge, fu răzbit şi biruit. ISPIRESCU, L. 28. începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos şi de jos pînă sus. creangă, p. 163. (în prepoziţii compuse) Pînă la» Trandafiri nu mai văzusem niciodată şi îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION, O. I 57. Pînă în. Numai şivoaiele apelor. . . îşi mai trimeteau de prin văiy pînă-n depărtare, vuietul lor nedesluşit şi surd. hogaş , M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai ţin, Şi-i cale pînă-n sat! coşbuc, p. i 227. Dar prin codri ea pătrunde Lingă teiul vechi şi sfînt, Ce cu flori pîn-în pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I 103. (Corelativ) Din... pînă în... sau do (la)... pînă la (în).. . Aşa-i de-ntuneric afară! Din cer un iad pină-n pămînt. coşbuc, P. i 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de la creştet pîn-în poale Pluteşti ca visul de uşor. EMINESCU, o. I 117. Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, s. i 138. (Urmat de diferite prepoziţii; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă ţări şi nouă mări. SLAVICI, N. I 135. [Marea] se mişca urcîndu-şi apele pînă lingă un boschet de chiparos şi roze. eminescu, N. 126. Loc. prep. Pînă prin dreptul... Nişte trandafiri zdrenţuiţi umpleau un colţişor întreg. . . şi se căţărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, o. i 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de ... Alta nu-i mai rămîne decît.. să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roşu. caragiale, S. n. 41. PÎNDĂCI, -E, pîndaci, -e, adj. (Rar) Care stă la pîndâ, care este înclinat să iscodească, ll vezi trecînd. .. cu ochiul pîndaci, cu urechea dreasă, cu inima-n dinţi. ALEC-SANDRI, la CADE. PINDAR — 439 — PÎNIŢA PlXDĂIt, pindari, s. m. Persoană care păzeşte o vie, o pădure, o holda etc.; paznic. Petre avea o puşcă încărcată, luată de la pîndarii arendaşului. REBREANU, R. n 262. Frunză verde de stejar. Sus pe munte, la hotar, Zi şi noapte ttau pîndar. aij'CSandri, t. n 60. Este-un pom mare-nflo-rit, Face poame de argint. De pindar pe cine-om pune, Că vin lotrii să le fure? iiodoş, p. p. 72. + Militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spaţiului aerian. PÎNDÂŞ, pîndaşi, s. 'm. Persoană care stă la pîndă pentru a prinde ceva. Cum au zărit-o pîndaşii [pe vulpe], au sărit fiecare cu ce avea in mină şi. . . au omorit-o. SBIERA, p. 166. [Canarul] zboară, la cinepă se lasă, Ciupeşte două fire, le află prea gustoase; Dar vai! îndată timte c-a lui picior e strins. Pindaşul, sosind iute, din tufe l-a şi prins, negruzzi, s. ii 302. PÎNDĂ, pinde, s. f. (Mai ales în construcţii cu verbele «a sta », «a şedea », « a se pune ») Faptul de a pîndi. Dacă, stînd de pîndă, mă vede intăi lupul pe mine, nu mai am vreme să încordez arcul; dar dacă-l văi intăi eu pe el, îl pot săgeta. sadoveanu, P. j. 92. Harap-AIb rămîne de pîndă în groapă. CREANGĂ, p. 225. Daleu! codre, fră-ţioare, Ce-ţi făcuşi frunzişul des Unde-n pîndă, la răcoare, Stam sunitid din franzi ades. alecsandri, p. i 61. 4- Loc ascuns de unde se pîndeşte. Aşteptam de la in-tofitorul meu Grozăvescu un semnal, ca să mă pot stabili tn cea mai apropiată pîndă la Negrileasa. sadoveanu, a. i,. 198. pîndărAş, pîndăraşi, s. m. (Rar) Diminutiv al lui pîndar. Io o să mă fac Ş-o să mă prefac Un mic pîn-dăraş. Din fluier doinaş. TEODORESCU, p. p. 458. PÎNDĂItÎ, pîndăresc, vb. IV. T'ranz. (Popular; rar) A face serviciul de pîndar; a păzi; p. e x t. a pîndi. Toată ziua iese-n prag Cu firuţu tras în ac, Pindărind pe cine-i drag. iiodoş, r. P. 37. PÎNDĂItÎT, pindărituri, s. n. Faptul de a p î n-dări; ocupaţia pîndarului. Pindarul îşi ia pentru pindărit cîte 1-3 snopi din fiecare claie. pami'II.e, a. r. 140. ■+• Plata, retribuţia cuvenită pîndarului. PÎNDEŞ, -A} pîtideşi, -e, adj. (Rar) Care pîndeşte, pîndaci. Dulăii pîndeşi stau împrejur culcaţi pe labe şi căutlnd cu ochii poronca stăpînului lor. eminescu, n. 142. I’ÎNDl, pîndesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire la fiinţe) A obse’rva cu atenţie (dintr-un loc ascuns), a spiona cu scopul de a prinde sau de a ataca. O! Făt-logofete Cu netede plete, Cu părul de aur! Stăi, te odihneşte, Că-n deal te pîndeşte Un negru balaur, alkcsandri, p. i 64. Codrul mîndru c-a-nverzit, Frunza mi l-a-mpodo-bit; Mă duc să pîndesc ciocoi. Că prea mult îşi rîd de noi. boujac, o. 181. <$> E x p r. A pîndi cu urcclica = a fi atent la un sunet, la un zgomot, a trage cu urechea la... Măgură mergea plecat, cu capul strins între umeri, pîndind cu urechea hohotele. . . mitralierclbr. camii.au, n. i 59. Intranz. Ca o miţă cînd pîndeşte la şoareci, se apropie încetişor. ISPIRESCU, i,. 109. Au ieşit cu toţii în susul apei din cetate noaptea, fără să simţă nimic vrăjmaşii care pîndcau pe maluri, caragiale, o. iii 195. Cind prin codri m-asctmdeam. Nopţi şi zile-ntregi pîndeam Şi pe cei bănoşi prindeam, ant. ut. top. i 435. «$> F i g. (Despre o nenorocire, o primejdie) Am cunoscut după un semn urgia care mă pîndeşte. gat.action, o. i 251. Cine mai ştie încă ce alte ameninţări ne mai pîndesc? c. petrescu, î. ti 26S. (I n t r a n z.) Moartea pindea în toate cotloanele. Sadoveanu, o. vii 15. + (Cu privire Ia lucruri) A aştepta prilejul de a pune mîna pe ceva, de a acapara, de a răpi. Sflntul soare zitia-ntreagă Pîndeşte brîul — l-ar fura. COŞBUC, r. I 122. Vecină ai moşia bogată şi domnească Se-ntinde o cîmpie mănoasă răzăşească, Pe care o pîndeşte avanul domnitor Cu poftă nesăţioasă, cu ochi adunătar. A1.ECSANDRI, O. 260. 2. A urmări, a studia gesturile, manifestările, acţiunile cuiva, pentru a-i ghici gîndurile. Femeia îl pindea temătoare, dumitriu, x. 160. Rămînea singur, scăpa de apăsarea atitor ochi care-l pîndeau. bart, e. 184. + A urmări. A aşteptat să vie seara, cu mare nelinişte in suflet şi i-a pîndit plecarea, pînă nu l-a mai văzut de loc. rOPA, V. 113. Multe perechi de ochi, ascunşi după perdele, pîndeau mersul domol al vasului. BART, E. 127. *$■ F i g. Iar noi, pîndind mişcarea vremii Pe calendarul din perete, Cătăm la zilele de vară Cum trec de goale şi incete. vi.ahuţX, O. A. 79. Am o piatră nestimată Care noaptea viu luceşte Precum ochiu-ţi ce pîndeşte Fericirea depărtată. Al.EC-SANDRI, P. I 18. 3. A aştepta (cu nerăbdare, cu atenţia încordată). Pîndind vremea pe cînd şed ele plecate... fac ţuşti! din baltă. CREANGĂ, a. 67. Pîndeşte ne-ncetat Momentul de sosire a veselei Neere. AI.ECSANDRI, t. ii 236. <)> E x p r. A pîndi Yroino cu prilej = a aştepta ocazia potrivită. Un duşman de lup. . . chiar cumătrul caprei, — care de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. PÎNDÎŞ adv. (Rar) Ca la pîndă, încet şi fără zgomot; pe ascuns, (pe) furiş. în amurgul serei, copii, fete şi flăcăi umblă pindiş prin curte, eminescu, n. 138. 1‘LVDlT s. n. Faptul de a pîndi; pîndă. Groaznic ne-ar fi fost atunci pinditul. murnu, o. 65. PÎNDITOR, -OAlîK, pinditori, -oare, adj. Care pîndeşte, care iscodeşte. Ochii i se furişau pinditori spre Dumitru. StAVici, o. I 314. Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pînditor Privind la Cătălina, eminescu, o. I 173. Ai ajuns acuma în mintea-ţi visătoare Să faci din Lăpuşneanu o umbră pînditoare. AU3CSANDRI, T. II 72. PÎiVE s. f. v. pline. l’L\ GĂIîf, pîngăresc, vb. IV. T r a n z. 1. A trata într-un mod necuviincios, josnic, lipsit de respect pe cineva sau ceva vrednic de cinste ; a profana, a necinsti, a păta, a dezonora. Nici un lanţ nu te va pîngări, striga el. O, tu, nemuritoare cintăreaţă ! negruzzi, s. ii 46. <(> Refl. pas. Lasă să se dărapene şi să se pîngă-rească atitea mindre creaţiuni ale cuvioşiei şi ale măririi străbunilor, odobescu, s. II 40. 2. A mînji, a murdări. Toată ziua [coşurile] îşi împrăştie fumul negru şi gros, pingărind albul zăpezilor şi verdele copacilor. TAS, I.. II 158. Eu să-mi pîngăresc minile cu un tuleti de-aiestea?. sbiera, p. 181. PÎNGARÎRE, pîngăriri, s. f. Faptul de a pîngări; profanare, necinstire. Văzui fărădelege, văzui pîngărire. NEGRUZZI, s. Ii 32. PlNGĂItÎT, -Ă, pingărifi, -te, adj. 1. Care a fost dezonorat, care a fost necinstit. 2. Nemernic, ticălos, spurcat. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în singele cel pingărit al unui tiran. NE-GRUZZI, S. I 164. O să văd a se-nchina Capetele pîngărite la opinci de muncitor. . . Credinţa mea îmi spune că ăst timp ne va veni. Boi.uac, o. 173. <)> (Substantivat) Taci, pingăritule, că te ucid! AI.ECSANDRI, T. 1598. PÎNGAItITOR, -OAlîE, pingăritori, -oare, adj. Care pîngăreşte; defăimător, profanator. Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă Ce pe zei adăposteşte de-oricegindpingăritor. mackdonski, o. i 103. PÎ.NÎCĂ s. f. v. pîînicu. PLXIŞOAIÎĂ s. f. v. pîinişoaru. PlNÎŢĂ s. f. v. pîinilă. PÎNTEC — 'MO — PÎNZĂ. PÎNTEC s. n. v. pîntccc. FINTECĂBE s. f. (Regional) Pîntecăraie. Dureri crin-cene de stomah şi pîntecare mare. marian, na. 398. I’ÎNTECĂBÂIE s. f. (Regional) Boală, indispoziţie caracterizată prin dureri de stomac şi scaune dese. V. diaree, dizenterie. Jarcalete se văita de pîntecăraie şi n-avea chef de lucru. PAS, I,. I 80. O javră de căţel, urduros şi bolnav de pîntecăraie. G. M. zamfirESCU, SF. M. N. II 43. Nu-şi iau demîncare şi se nutresc cu prune, mere şi pere... de multe ori pier de pîntecăraie. DELAVRANCEA, O. II 115. rî-NTECARÎE s. f. (Regional) Pîntecăraie. Mulţi îşi ţineau pumnii sub centuri, să-şi ogoiască pîntecăria stîrnită de mămăliga crudă, de apa împuţită a bălţilor. CAMij.AU, n. I 271. rlNTECE, (rar) pîntece, s. n. I. 1. Partea de sub piept a corpului (la om şi la animale), în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; burtă, abdomen. Bietid grec coborî din firidă şi, ţinîndu-se cu mîinile de pîntece, se tot ruga. Gai,action, o. i 84. Copii goi, cu pîntecele rotunde, cu părul cîrlionţat şi îmbicsit, înghit lacom îmbucături de mămăligă. deeavrancea, v. V. 117. Iată, vezi, pîntecele meu e doldora, ba am dat şi de pomană, căci n-am mai putut minea, şez. iii 130. Expr. A-i face (cuiva) pîntecclc cobză (sau coastele pîntece) = a bate (pe cineva) foarte tare. Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pîntecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta. creangX, O. A. 253. Şi-i da piste un omuşor care ţi-a face coastele pîntece. negruzzi, s. i 250. 2, (Cu sens restrictiv) Stomac. Acuş s-or şi aduce bucatele şi vinul, şi numai de-aţi avea pîntece unde să le puneţi. creangX, o. a. 255. Apoi la hramul bisericii se ţinea praznicul cîte o săptămînă încheiată; şi numai să fi avut pîntece unde să pui coliva şi bucatele, atît de multe erau. id. ib. 38. <$> Loc, ad v. Cu pîntecele lipit de coaste = flămînd tare, înfometat. Petrecuse el iarna cum petrecuse, cu puţini tăciuni în vatră şi cu pîntecele cam lipit de coaste, gane, N. ni 182. <$> Expr. Ai să Iaci broaşte în pîntece, se spune în glumă celui care bea multă apă. A se încllina pîntecclui = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mineare. 3. Organul femeii în care se dezvoltă fetusul; uter. Dar graţia celui ce mă deosebise din pîntecele mamei mele. ■ ■ voia intr-altfel. GALACTION, o. I 56. Nu vezi pe cine am la genuchii mei? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei. DEEAVRANCEA, A. 52. <$> F i g. Din pîntecele urii născu amoru-mi viu l MACE-donski, o. ii 115. <0* Expr. A lua (a avea sau a purta) în pîntece = a rămîne (sau a fi) însărcinată. Pasămite luase în pîntece. ISPIRESCU, iv. 120. (Familiar) A trăi (a fi, a se simţi) ca în pîntecclc maicii sale= a trăi bine şi în belşug, a se simţi foarte bine şi în siguranţă. A îi cu pîntecele la gură = a fi însărcinată, a avea o sarcină înaintată. II. F i g. 1. Partea dinăuntru a unui lucru; interior, adîncime. Scobi în pîntecele acelui munte o mulţime de cămări şi cămăruţe. . ■ îneît se rătăcea printr-însele, d-ar fi fost nu ştiu cine. ispirescu, tj. 116. (Şi în forma pintee) Simţea în nări aburii de borş acru ţîşniţi din pîntecnl bucătăriilor. CA mii, AR, N. II 139. 2. Partea bombată, ieşită în afară a unor obiecte (vase, vehicule etc.). Pîntecele garafei, en Şlepul era ctifundat pe sfert în apă. Şi cum stăteau ei culcaţi pe paie, în fund, auzeau deasupra capetelor lor cum se strecoară faţa apei şuşotind şi gîlgiind pe lingă pîntecele de metal. dumitriu, N. 135. — Variantă: pîntec (dumitriu, n. 137, macedonski, o. i 70) s. n. -- PlNTECIîL, pîntecele, s. n. Diminutiv al lui pîntec c. PÎNTEC0S, -OÂSĂ, pîntecoşi,-oase, adj. 1. Cu pîntecele mare, proeminent; burtos. S-a dus la deal pe iapa lui pinte-coasă, călărind pe deşelate, numai pe-o cergă miţoasă. SADOVEANU, B. 176. Preuţii noştri din sat... nu-i încape cureaua de pîniecoşi ce sînti creangX, a. 120. Parcă văz colo pe un biet vînător, bondoc şi pîntecost bălăcind ca vai de dînsttl, pe ploaie şi pe zloată, într-o luncă noroioasă. odobescu, S. iii. 157. (Substantivat) S-apropie de mine Un om cu barba albă, un pîntecos bătrîii, La faţă gras şi rumen, negruzzi, s. ii 230. 2. (Despre obiecte) Umflat, bombat. Lung ii sună în ureche, Pe cînd el cu grijă scoate Pîntecoasă ploscă veche Din dăsaga de la spate. TOpîrceanu, b. 17. Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună. EMINESCU, o. I 46. Pe lingă părete sta aşezate în rind mai multe ulcioare pin-tecoase pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar. negruzzi, S. i 151. pLVJ’L'CUŢ, pîntecuţe, s. n. Pîntecel. PÎNTRE prep. v. printre. pLnzai?, pînzari, s. m. (învechit) Ţesător sau negustor de pînzeturi. Sînt feciorul unui pînzar, m-am născut în Damasc şi mă numesc Mokval. GORJAN, h. II 202. (Cu pronunţare regională) Nu-i bine cînd pîn-zariul s-apucă de cusut Şi croitoriul de ţesut. DONICI, la TDRG. PJUSZÂT, -A, pînzaţi, -te, adj. (Despre hîrtie şi despre obiecte confecţionate din hîrtie) Din hîrtie fabricată cu un amestec de fibre textile, pentru a avea rezistenţă. P/ic pînzat. rîiXZĂ, pînze, s. f. I. 1. Ţesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cînepă etc., din care se confecţionează albituri, cearşafuri etc. Aşternutul era de nişte pinză albă ca zăpada şi subţire de s-o spargi cu limba. ISPIRESCU, h. 251. Scoate din lada babei valuri de pinză. CREANGĂ, P. 14. De s-ar ţese pînza-n baltă, Fără iţă, fără spată. Fără leac de suveicuţă, Ar ţese ş-a mea mîndruţă. jarnîk-bîrseanu, d. 425. F i g. Soarele risipea ceaţa alburie. Pînza subţire a 7iegurilor se destrăma. C. PETRESCU, s. 140. Chipul tău, umbra ce ai aruncat-o pe pînza gîndirilor mele este singura fericire ce am avut-o. eminescu, n. 74. Pinză de casă = pînză ţesută la război manual; pînză ţărănească. Pînză tare v. tare. <)> Expr. Pînă îll pînzclo nlbe = (în legătură cu verbe de mişcare) oricît de departe, pînă la capăt; (în legătură cu verbe care exprimă o prigonire, o urmărire) pînă la ultima limită, necruţător. Eu cu asemenea oameni aş merge pînă în pinzele albe. Ţi-e mai mare dragul să porneşti cu et la drum. c. petrescu, î. ii 137. Ciştigăm la sigur. Nu-l las nici mort. . . pînă în pînzele albe o să merg. .. pînă la Casaţie. BART, E 264. Prinse şi mai multă pică pe dînsul, prigonindu-l pînă în pînzele albe. ISPIRESCU, u. 19. A zări ca priutr-o pînză = a nu vedea limpede, a desluşi cu greu; a vedea ca prin sită. Nu mai văd, abia zăresc, ca printr-o pînză. vlahuţS, la TDRG. Ţine-tc> pînză, să nu to rupi = ţine-te bine, fii curajos. Apucă [Joe] trăsnetele şi fulgerile in mină şi apoi să te ţii, pînză, să nu te rupi. ispirescu, u. 82. A curge pînză = a curge neîntrerupt, ca o masă continuă. Prahova îşi rostogolea valurile, curgînd aci pînză, aci zdrenţuite de stînci. La tdrg. A {esc pînzele = a face intrigi. A (i se) încurca (cuiva) pînza = a (i se) strica planul (cuiva), a (se) complica lucrurile. V. iţă. A (Se) înălbi pînza = a se face ziuă. A lega gura pînzei v. gură (li 1 f). A prins pînza gura v. gură (II 1 f). (în metafore şi comparaţii) Căpitamd Tudor ridică ochii şi văzu într-o pînză de lacrimi privirile aspre ale moşneagului, sado- PlNZĂ — ‘141 - PÎNZUŢĂ VEANU, O. VII 101. Colo, departe, se zăreau cîteva casc, pinza limpede a unui lac şi, în dosul lor, un tren in mers. DAN, U. 3. Vîntul tace, frunza densă stă în aer neclintită . . . Sub o pînză de lumină lunca parc adormită. ALECSANDRI, o. 186. ■+■ Unealtă de pescuit, reţea din aţă subţire şi ochiuri dese; plasă deasă. [Peştele] îl prinde cu vîrşa, cu undiţa... cu mina, cu pînza, cu mreja, cu năvodul. ŞEZ. îl 32. + F i g. Şir, rînd (rar) de oameni. Pînză de trăgători. <[> E x p r. (învechit) Pînză (lo oasto = corp de oaste, grup de ostaşi. In urma tuturor venea rămăşiţa armatei cu carăle şi bagajele, fiind astfel intru tot şapte pînze de oşti. BĂI.CESCU, O. II 110. -f F i g. Şuviţă, fascicul. Băltoacele ţîşneau în pînze galbene de apă sclipitoare sub roţile de cauciuc cu spiţe fine. DUMITRIU, n. 31. 2. Bucată de pînză (1), avînd diferite întrebuinţări: a) Ţesătură cu care se acoperă faţa sau trupul mortului ; giulgiu. Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb ■ . . galbăn la faţă, de parcă-i luase pînza de pe obraz. CREANGĂ, P. 222. Tu tei mămăliga din gura copiilor, eşti în stare să iei şi pînza de pe obrazid mortului, contemporanul, vijj 102. Ia pînza de pe obraz Şi vezi moarte cu năcaz; Ia pînza de pe picioare Şi vezi moartea-nşelătoare. jarnîk-DÎRSEANU, D. 149. b) (La pl.) Albituri, cearşafuri. în umbra parfumată a buduarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in. eminescu, o. I 154. c) (Mai ales la pl.) Bucată mare de ţesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas şi care, împinsă de vînt, face să înainteze vasul; velă. Colo, la răsărit, pe mare, se legăna cu înclinări repezi o luntre albă cu două pînze. dunăreanu, N. 200. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vîntul aşteptat, s-au umflat pînzele şi am pornit. caragiai. 124. (!) Bucată de ţesătură dsasă, fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. e x t. tablou pictat. Pîlpîiala [flăcării] . . . însufleţea straniu vechile pînze de pe pereţi. M. I. CARAGIAI.E, c. 101. [Tablourile] par a fi făcute mai curînd după pînzele unor pictori decît după natură. GHEREA, st. cr. ni 286. A creat pe pînza goală pe madona dumne-zeie, Cu diademă de stele, cu surîsul blînd, vergin, eminescu, o. I 29. c) (în expr.) Pînză de cort = foaie de cort, v. cort. Mergem la cumătrul Grigore, care ţine restaurant în Moşi, sub un umbrar din pînză de cort. PAS, Z. I 19. (Rar) Pînză de masă = faţă (II G) de masă. Pînza mesei şi şervetele erau defilaliu, ţesute în casă. negruzzi, s. i 151. 3. Ţesătură pe care o face păianjenul. Luă două cămăşi. . . mai subţiri decît pînza păiianjenului. ISPIRESCU, L. 118. Iar de sus pîn-în podele un painjăn prins de vrajă A ţesut subţire pînză străvezie ca o mreajă, eminescu, o. I 76. 4. Ţesătură sau împletitură specială, din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. Pînză de filtru. Pînză cauciucată. <$> Pînză de calc = pînză subţire şi transparentă pe care se desenează planuri. Pînză ceruită = muşama. Bătrînul, cu pipa stinsă dintre dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi, îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pînză ceruită. BART, E. 235. II. Lama sau tăişul de metal al unor instrumente. Toarnă apă de trei ori pe pînza coasei. La tdrg. Un cuţit cu pînza tare, subţirică şi fără plăsele. ŞEZ. ii 225. <$■ Pînză de ferăstrău = joagăr. Poseda două pînze de ferăstraie cu pădurea necesară lucrului lor. I. ionescu, p. 360. III. Corp sau strat de grosime aproximativ constantă şi foarte mică în raport cu celelalte dimensiuni. <§■ Pînză de apă — strat de apă în sol sau la suprafaţă, provenit din apa de infiltraţie. - Pl. şi: (învechit) pînzi (auscsandri, r. i 194). PÎNZARÎE s. f. 3. (Cu sens colectiv) Cantitate mare de pînză sau de articole confecţionate din pînză; pîn-zeturi. (F i g.) Subţirile neguri păreau pînzărie De brum-argintoasă, lucind viorie. EMINESCU, o. iv 328. - 2. (Rar) Magazin în care se vinde pînză. Ştia nişte prăvălii cu tot soiul de marfă de îmbrăcăminte şi încălţăminte: opincării, pînzării, abagerii cu zăbune. CAMII. PETRESCU, O. II 451. PÎNZĂTtjRÂ, pînzături, s. f. Pînză sau bucată de pînză ; ştergar, şervet. îi puse în traistă un codru de pîine de mălai) nişte brînză ţi ceapă, toate învelite într-o pînză-tură curată. REBREANU, i. 46. Mama-mi dă învăţătură Cum se ţese-o pînzătură. coşbuc, p. i 103. Au întins hoş-tinile. . • pe o pînzătură şi m-aii înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil, creangă, a. 16. + (Regional) Broboadă, basma, maramă cu care se îmbrobodesc femeile (măritate) la ţară. Nevastă cu pînzătură, Treci Murăşid şi-mi dă gură. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 413. + (învechit) Draperie. Intră încet, ridicînd una din pînzăturile negre, negruzzi, s. III 376. — Variantă: pînzetum (murnu, o. 87) s. f. PÎNZETIÎRĂ s. f. v. pînzătură. PÎiNZtiTURI s. n. pl. 1. Diferite feluri de pînza. Vinerea era. tîrg şi moţii veniţi în căruţe, cu oale şi pînzeturi şi linguri de * lemn, ascultau uimiţi cuvintele mormăite de Lupul sau de Pante emon, dumitrii*, n. 188. Drăghici era fiul unui toptangiu de pînzeturi. vlaiiutX, o. a. iii 66. în fabrici se ţes. . . pînzeturi mult mai uşor şi în timp mult mai scurt. CREANGĂ, o. A. 299. 2. Obiecte confecţionate din pînză; albituri, rufărie. Ieşi în vîrful picioarelor şi se întoarse imediat c-un pachet de pînzeturi. bart, e. 382. [Copilaşii] albi ca şi pînzeturile în care erau învăliţi. La Tdrg. PÎNZÎCA s. f. Pînză- subţire (de calitate inferioară). PÎNZÎŞ1 s. n. Ceea ce seamănă cu o pînză ; văl. (F i g.) Automobilul trase la scară, înconjurînd rondul în formă de inimă împodobit cu flori roşii tomnatece, care rîdeau subt mîngăierea soarelui ieşit brusc din pînzişid de nouri. RK-BREANU, R. I 175. PÎNZÎŞ2, -Ă, pînzişi, -e, adj. (Regional; despre ploaie) Care cade ca o pînză deasă peste o mare întindere de pămînt. Ploile lungi. . . nu-s totuna cu ploile pinzişe — cele cari plouă pe o mare suprafaţă de pămînt. PAMi'ir.E, văzd. 108. PÎiVZIŞOĂRĂ s. f. Diminutiv al lui p î n z ă. 1. v. pînză (1). Pînză, pînzişoara mea, Să-ţi spun cînd te-am început, marian, s. 59. 2. v. pînză (2 a). Cînd era la miez de noapte, Vălenaş trăgea de moarte. . . Cînd era la ziuşoară, Vă-lenaş sub pînzişoară. ŞEZ. II 79. rîjyZt'CA s. f. (Rar) Pînzişoară (1). Iară'tu, pinzuca mea, Să te faci o cărarea, Să mă duc la sora mea. RETE-GANUL, P. iv 67. PÎNZUÎ, pînzuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Rar) A acoperi cu giulgiu faţa sau trupul unui mort. Alei! dragă, de eşti viu, Spune mamei ca s-o ştiu, Iar de nu, să te bocesc. Trupul să ţi-l pînzuiesc, Podurile să-ţi gătesc. Ai.EC-sandri, p. P. 137. 2. A prinde pînza (2 c) pe catarg, a întinde vintrelele. Calipso-i mai aduce pînzetură De pînzuit catargul, murnu, o. 87. rîXZIjŢĂ, pînzuţe, s. f. (Rar) Pînzişoară (1). Mi l-am trimes Prin munte, prin şes, La tîrg în Braşov, Să călătorească Şi să-mi tîrguiască Pinzuţă de in, Fir şi tbrişiv. TEODORESCU, P. P. 659. PÎPOR — 442 — PÎRGĂ PÎPfiR, pîpoare, s. n. (învechit) Parte de moşie. Despărţirea trupului moşiei în patru pîpoare arată că chiar din vechime s-a recujioscut că această moşie este prea mare şi trebuie despărţită. I. IONESCU, M. 662. PÎR1 conj. v. pînă1, PÎR2 interj. (Adesea cu sunetul«r* prelungit) Onomatopee care redă zgomotul sau trosnetul unui corp care se rupe sau se despică. Bocăneşte el cit bocăneşte, cînd pîrrl cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide, creanga, O. A. 151. PÎR3 s. m. (Regional) Cel care pîrăşte; pîrîş, reclamant. Ştefan-vodă auzea, Mîna pe condei punea Şi pe hîrtie scria, în mîna pîrului c-o da. MAT. FOLK. 105. PÎRĂ, pîre, ş. f. 1. Plîngere contra cuiva, acuzare, denunţ. întreba dacă are cineva vreo pricină, vreo pîră de adus. galaction, o. i 280. Nu voi s-ascult astăzi, duminică, aşa vorbe de pîră. caragiale, S. 53. 2. (învechit şi popular) Judecată, proces. El m-a dat în pîră ca să mă scoată din Cioboteşti. slavici, la Tdrg. Aceşti trei oameni avea pîră pentru un mînz. SBiera, p. 218. — PI. şi: pîri. PÎRĂÎ vb. IV v. pîrîi. PÎRAIĂŞ, pîrăiaşe, s. n. (Şi în forma piriia;) Diminutiv al lui p î r ă u. O luă la goană spre pîriiaş, unde îşi vtrî capul de cîteva ori în unda lui rece. camil fetrescu, O. n 212. (F i g.) Pe faţa-i pămîntie, unsuroasă, năduşea-la-şi deschidea către bărbie pîrîiaşe întortocheate. GALAN, B. I 62. — Variantă: pîrîiâş s. n. PÎRĂJTOÂRE s. f. v. pîrîitoare. PÎRAUj pîraie, s. n. 1. Apă curgătoare mică, rîu mic care, de obicei, se varsă într-un rîu mai mare. Pe ici, pe colo, pîraie lucii curgeau pe sub sălcii tăcute, încremenite in mîhnirea singurătăţilor. SADOVEANU, o. I 12. în vale văd căscioara cu-streaşină de brad; Aud, tîrziu prin noapte, piraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COŞBUC, P. I 258. Oltule, Olteţule! Seca-ţi-ar pîraiele, Să crească dudajele, Să trec cu picioarele, alecsandri, p. p. 284. Pînă nu cjungi la pîrău, să nu ridici poalele ( = nu te pripi). 2. F i g. Cantitate mare; şiroi. Un pîrău de sînge ţîşni. - SadovEanu, o. i 304. De lacrimi pîraie Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz. MACEDONSKI, o. i 15. Şi vărsînd pîrău de lacrămi din ochi, au mulţămit cu înduioşare. drĂghici, r. 35. — PI. şi: (regional) pîrăie (CREANGĂ, A. 125). — Variante : pîrîu, pîrîuri (alecsandri, p. p. 156), părău (emi-NESCU, N. 7) s. n. PÎRAUÂŞ, pîrăuaşe, s. n. (Şi în forma pîrîuaş) Pîrăiaş. Un pîrîuaş curge risipit, tăcut, printre bolovanii arşi de soare. vlahuţă, o. A. n 159. începuse a înnopta, cînd am ajuns într-o . înfundătură de munţi, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaş. CREANGĂ, a. 31. Pe fîneţele-nflorite cu frumoase albăstrele, Curge ca o bucurie pîrîuaşul cristalin. BELDI-CEANU, p. 57. F i g. Un pîrăuaş îngust de sînge se strecura pe sub tunică şi picura pe coastele murgului. SADOVEANU, o. I 32. . — Variantă: pîrîudş s. n. I'ÎRĂTjŢ, pîrăuţe, s. n. Pîrăiaş. Lingă un pîrăuţ Bate un căţeluş (Broasca). GOROVEI, C. 31. (Şi în forma regională părăuţ) Atunci Dragomir se repezi şi, smulgînd un smoc de floricele ce creşteau pe malul părăuţului ce curgea de la izvor, le aruncă la picioarele Mandei. NEGRUZZi, s.‘ I 108. Părăuţ, apă amară, Face-te-ai neagră cerneală. • jarnîk-bîrseanu, d. 160. F i g. Curg întregi părăuţe De lacrimi din ochii săi. CONACHI, P. 15. — Variantă: puruuţ s. n. PÎRCĂLÂBj pîrcălabi, s. m. 1. (în vechea organizare administrativă a Moldovei) Dregător mai mare peste un ţinut, cu atribuţii de castelan al cetăţii şi de judecător. Ei plecară într-o trăsură cu opt cai de poştă, pregătită de pîrcălabul de Galaţi. GANE, N. III 130. Pîrcălabe, vreau poporul meu să fie-nştiinţat De unirea şi-nrudirea ca-re-aci s-au încheiat, davii.a, v. v. 184. + Co mandant de cetate. Noi Ştefan-voievod, jupînilor noştri pîrcălabi Oancea şi Ivan de la Crăciuna, sănătate. SADOVEANU, F. J. 693. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, că după cum închideţi ochii aşa doarme şi ţara. DHI.AYRANCKA, a. 21. 2. Comandant de cetate în evul mediu; (ulterior) mai-marele unui sat, al unei comune; primar. Nu-I primise în sat şi el întreba de casa pîrcălabului. l’ANN, F. V. I 85. Pătru calu-şi repezea... Şi mergea din sat în sat, Bătind cîte-un pîrcălab Ca să-i gătească conac. TEODO-rescu, p. p. 611. + (Transilv., Munt.) Perceptor, strîngător de biruri. Pîrcălabul biru-mi cere; Bir nu-i dau, că n-am muiere, Nici muiere, nici copii, Nici un fel de căpătîi. teodorescu, p. p. 330. 3. (Transilv., învechit) Comandantul unei închisori; temnicer. Măi jupîne pîrcălabe, Tu din lanţuri mă sloboade Şi nu m-arunca-n temniţă, Ci dă-mi drumul pe uliţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 215. — Variantă: pârcălab s. m. PÎRCĂLĂBÎE, pîrcălăbii, s. f. 1. Dregătorie de pîrcălab (1). 2. Instituţia pe care o conducea pîrcălabul şi sediul ei. Asamanaf s-a întors cu toată droaia după el la pîrcă-lăbie, ca să caute acolo dreptate. SADOVEANU, D. P. 156. Proprietarul, care era prevestit de mai-nainte de pîrcălăbie, îi primi cu mare alai. GANE, N. ni 131. PÎRDÂLNIC, -A, pîrdalnici, -e, adj. (Adesea glumeţ, cu nuanţă afectivă) Afurisit, blestemat. Inimă pîrdalnică. <ţ> (Mai ales substantivat) Aşa-i pirdalnica asta de dragoste! Gane, N. i 93. Apoi lasă-fi, băiete, satul cu toi farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pirdalnica de inimă! CREANGi, a. 119. Rămîi la mine şi ajută-mă ca să mă dezbăr de pîr-dalnicul meu de nărav, odobescu, s. in 45. -f- (Eufemistic, substantivat, articulat) Dracul, diavolul. Ce pîrdalnicul Vrei să trăieşti o sută de ani? NEGRUZZI, s. I 90. Cum să rămîi eu cu dînsul, bătu-l-ar pîrdalnicu de loază îmbă-ierată? gorjan, h. iv 176. <> E x p r. Lasă-1 pîrdal-nicului (sau la pîrdalnicul) = lasă-1 încolo, în pace. Ia lasă-mă la pîrdalnicul, stăpîne, că-i spăria oamenii cu vorbele d-talel CREANGX, p. 154. — Variantă: purilulnic, -ă (DEI,AVRANCEA, s. 227) adj. PÎRG s. n. v. pîrgă. PÎRGĂR, pîrgari, s. m. I. (în organizarea administrativă medievală a ţărilor romîneşti) Fiecare dintre cei doisprezece membri ai sfatului administrativ al oraşului. Oraşele ce dobîndiseră şi îşi păstrară libertatea lor, consti-tuindu-se pe principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură aleasă pe fiecare an şi compusă de un judeţ şi de doisprezece pîrgari. BĂI.CESCU, o. II 114. 2. (Regional) Om uşuratic, care se poartă rău, care nu-şi ţine cuvîntul. Măi pîrgarule, nici de dracu nu eşti bun. şez. xix 60. 3. (Regional) Paznic, păzitor (de pădure, de vînat, de vie). PÎRGĂV, -A, pîrgavi, -e, adj. (Regional, despre fructe) Care dă în copt, care dă în pîrgă; care se coace de timpuriu. Nu putea să meargă cu mîna goală şi trebuia să aştepte pînă ce vin strugurii pîrgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiţă. slavici, o. i 76. PÎRGĂ s. f. (Şi în forma pîrg) I. (în loc. adj.; despre fructe sau cereale) în pîrgă = copt, dat în copt. iPÎRGHIE — 443 — PÎRJOAL în jurul lui, cimpul verde, bogat, miroase a griu îrt pirgă .¡i a fin. dan, u. 157. Acuma-i vremea de fugă. Piuă sint ■holdele-n pirgă, Unde calci, Urmă nu faci. JAIiXÎK-HÎR-SEANU, D. 58. A da în pîrgă (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască, a da în copt. Rămin încruntaţi, întunecaţi oamenii şi vara cind dau in pirg cireşele. STANCU, D. 24. Cind dă in pirg spicul, putem găti combinele pentru •;recoltă. sadovkanu, a. h. 196. Roşiile mai au pină să dea •in pirgă, mult şapte-opt zile. id. r. m. 283. 2. Timpul cînd încep a se coace fructele sau cerealele. Pină la pirga păioaselor. ■. pămintul întreg se imbracă Refl. Unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit niţel şi d-aia miroase greu. ispirescu, i,. 384. Cumătră, mă pîrlesc, ard, mor, nu mă lăsa! CREANGĂ, P. 33. ■<§>■ Expr. (Rar) A o pîrli la (sau dc) fugă = a o rupe la fugă, a o tunde la fugă; a o lua la sănătoasa. Noi, atunci, am pîrlit-o la fugă. Iar el, zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră. CREANGĂ, O. A. 54. 2. (Subiectul este soarele) A înnegri, a bronza. Eram pîrlit de soare ca un harap, sadoveanu, o. viii 27. Desculţ şi cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era... un diavol ca oricare altul din sat. C. PETRESCU, R. DR. 14. în Iaşi, oamenii nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pînă la prînzişor. Soarele nu-i pîrleşte. NEGRUZZI, s. i 297. 3. (Cu privire la vegetaţie, p. e x t. la pămînt) A ofili, a veşteji, a usca. Copacul voieşte Să tot odrăslească, (Să înfrunzească), Dar nu conteneşte Bruma să-l pîrlească. pann, p. v. îl 42. Refl. Vremea vremuieşte, floarea se pîrleşte. Aşa-i lumea, bat-o s-o bată! aeecsandri, T. I 339. Pe unde umblă uri tul, Se pîrleşte pămîntul; Pe unde umblă dragostea, înverzeşte pajiştea, bibicescu, p. p. 197. PÎRLIT — -145 — PÎRTIE 4. F i g. A păcăli, a înşela. V. arde (III 1). Vivat spanchia de Bîrzoaiel... Lumea-ntreagă să pîr-Jească. M.ECSANDRi, T. 76. <0> Refl. Calul le răspunse: n ' o! cine se pripeşte se pîrleşte. ISPIRESCU, L. 195. l’ÎRLÎT 1 s. n. Acţiunea de a (se) p î r 1 i. Plrlitul porcidui. + Lucru pîrlit, ars. Stăpinel mie-mi miroase /i pîrlit. ispirescu, i,. 213. l’ÎRLÎT 2, -Ă, plrlifi, -te, adj. 1. Ars uşor, la suprafaţă. V. p î r j o 1 i t. Voi, nouă ciute. . . arse şipîrlite, Unde-aţi purces aşa de iute? teodorescu, p. P. 373. + (Despre haine, stofe etc.) Ars superficial (la călcat sau la dogoarea focului). 2. (Despre oameni) Ars de soare, înnegrit, bronzat. A1u căta că-ţi pare sarbăd şi pîrlit obrazul meu. HASDEU, k. V. 12. Pleşuv, pe a lui frunte pîrlită, nesenină, Trec nori de gînduri negri sub cari ea se-nclină. ALECSANDRI, r. iii 306. 3. (Despre vegetaţie) Ofilit, veştejit, uscat. Arză-te focul, răchită, Ce eşti neagră şi pîrlită. ALECSANDRI, r. V. 312. 4. F i g. (Despre oameni, familiar) Sărac; necăjit, amărît. Un bard pîrlit, dat gîndurilor pradă... Se plimbă-n Cişmigiu, pe sub umbrare. ANGnEL-lOSlF, c. M. 11 65. Nu trebuia să te fi-nsurat, dacă te ştiai pîrlit. cara-gialE, IU 35. 4" (Substantivat) Neisprăvit, prăpădit, netrebnic. Dă-tni, mă pîrlitule, o ţigaie! PREDA, î. 98. Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei şi top şi el. DKLAVRANCEA, o. II 182. Mă, pîrlitule, ai luat pia-tră-n gură cînd ai intrat înăuntru? CAUAGIAI.K, n. S. 110. l'ÎRLITIJRĂ, pîrlituri, s. f. I. Pîrlcală (1). Valurile de iarbă. . . ofilite snh pîrlitura soarelui. ODOBESCU, S. iii 15. -$> E x p r. (învechit) A (la (pe cineva) po (sau prin) pîrlitura = a) a necăji (pe cineva), a face (cuiva) zile fripte. Am slujit la hătmăinie şi m-a scos, fiindcă am dat pe pîrlitură o mulţime de hoţi ce se încuibaseră în acea dregătorie. FILIMON, Ia TDRG ; Jj) a ironiza, a lua în rîs. Este oare vreo idee pe care spiritul glumeţ al francezului să n-o fi dat — cum am zice noi — pe pîrlitură? ODO-nEscu, S. iii 97. 2. (Concretizat) Loc pîrlit de foc. Arzînd crîngul, se întinde focul şi prin arături Şi se întoarseră veseli, trecînd tot prin pîrlituri. pann, i\ v. 11 63. PÎRLOAGĂ, pîrloage, s. f. Loc de arătură lăsat necultivat. Era într-o după-amiază de toamnă, vîntul susura în pîrloage, funingei treceau prin lumina asfinţitului. Sado-viîanu, I,. 7. O... oaie, care umblă prin pîrloage. iiogaş, ii. 82. Ia-mi tu calul de dîrlog Şi-l poartă prin busuioc Şi-l întoarce Prin vîzdoage, C-arn umblat multe pîrloage. sevastos, c. 195. + Iarba şi buruienile crescute pe un loc rămas nelucrat; p. e x t. brazda cosită de pe un asemenea loc. Pirloagele crescuseră mai înalte decît pomu-şoara. D. zamfirescu, la cade. Trăsei două-trei pîrloage, Foamea la pămînt mă trage, ai.ecsandri, P. r. 259. — Variante: priloâgă s. f., prilig s'. n. PÎRLOGÎ, pîrlogesc, vb. IV. Refl. (Despre un teren de cultură) A se preface în pîrloagă; a se părăgini, a se înţeleni. De muncit te-ai prăpădit, Locul ţi s-a pîrlogit. pop. — Variantă: prilogi (pamFile, a. r. 26) vb. IV. PÎRLOGÎT, -Aj pirlogiţi, -te, adj. (Despre terenuri de cultură) Devenit pîrloagă; părăginit, înţelenit. Ogoarele obosite sînt abandonate spre a se înnoi şi, în locul lor, se iau altele, pîrlogite şi înţelenite. I. IONESCU, D. 351. PÎRNÂIE, pîrnăi, s. f. (Regional) 1. Oală mare de pămînt, pentru gătit sau pentru păstrat alimente. Aşa e omul: un ciocan, încă unul şi-al treilea, pîtiă ajungi la tinichea. ., torni, parcă torni într-o pîrnaie. DELAVRANCEA, s. 6. Că-i bună Carnea de oaie, Mămăliga Din pîrnaie. TEODORESCU, p. p. 510. -f- Conţinutul unei asemenea oale. Midas-împărat bău o pîrnaie de sînge de taur şi atît îi fu de ajuns ca să nu mai fie între cei vii. ISPIRESCU, u. 113. 2. închisoare, temniţă. — PI. şi r •pîrnaie (1. BOTEZ, şc. 7). PIRPALĂC, pîrpălace, s. n. Frigere a cărnii pe jăratic sau în frigare ; carne friptă astfel. Sub poalele codrului verde se vede un foc urieş, împregiurul focului muncesc 'bucătarii; mieii întregi se întorc în ţepe de lemn; pîrpălacul umple pădurea de miros. RUSSO, O. 123. PÎRIĂLÎ, pîrpălesc, vb. IV. (Şi în forma pîrpîli) 1. T r a n z. (Cu privire la alimente) A frige numai pe deasupra (la frigare, pe jăratic, la para focului). Adunase jar în marginea vetrei şi pîrpîlea bucăţi de slănină, in ţăpuşă* SADOVEANU, N. f. 132. Chef şi voie bună, zise celălalt, scoţînd o hrincăi îngheţată din desagi, pirpîlind-o pe jăratec şi dindu-ne şi nouă. creanga, o. a. 48. 2. R e f 1. A se încălzi la dogoarea focului (sau la soare). într -un zăvoi de cătină ardea focul de vreascuri, mititel şi pipernicit... Soldaţii se pîrpăleau la flacără. D. zam-FirESCU, R. 117. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lingă un foc de douăzeci şi patru de stînjeni de lemne. creangă, p. 289. Tranz. Turcii suflau zgomotos şi-şipîrpîleau la flăcări imurile şi picioarele. SADOVEANU, o. vi 128. — Variante : pîrpîli, părpăli (ispirescu, i„ 340) vb. IV. PIRPAlIT, -A, pîrpăliţi, -te, adj. (Şi în forma pîr-pilit) Fript în pripă, numai pe deasupra (la frigare, pe jăratic sau la para focului). Aducea sara cite doi-trei puişori pirpîliţi cu meşteşug, camiur, n. i 31. Tătarii mîncau grăbiţi lingă capetele cailor, c-un dărab de pine neagră într-o mînă şi cu ciosvîrta de oaie pîrpîlită în alta. SADOVEANU, o. vii 17. Şi purcelul pîrpălit S-a mîncat, s-a mîntuit. teodorescu, y. p. 124. — Variantă: pîrpîlit, adj. iîrpArâ, pîrpăre, s. f. 1. Foc, căldură. F i g. Stare de nelinişte, de neastîmpăr ; agitaţie. E x p r. A Expr. A-I ieşi (ceva) dupîl plac v. i e ş i. A Ii la bunul- plac (al cuiva) = a fi Ia discreţia cuiva, la cheremul cuiva. PLACĂ1, plachez, vb. I. T r a n z. A acoperi un obiect de metal cu o foiţă din alt metal mai rezistent sau preţios (pentru a-i da un aspect mai frumos). + A acoperi cu un strat de furnir. PLACĂ2, plachez, vb. I. T r a n z. (La jocul de rugbi) A opri un jucător să pătrundă spre poarta adversă, imobilizîndu-1 cu mîinile. PLACĂJ, placaje, s. n. 1. Placă formată prin încle-ierea unui număr impar de foi de furnir suprapuse cu fibrele încrucişate, întrebuinţată la fabricarea mobilelor, a ambarcaţiilor etc. 2. înveliş de piatră, de cărămidă, de lemn etc. folosit pentru acoperirea unui element de construcţie sau a unui obiect, spre a-l proteja, a-i da un aspect mai frumos, a realiza un motiv decorativ etc. PLACARDĂT, -Ă, placardati, rte, adj. (Rar; despre comunicate, anunţuri etc.) Afişat, fixat pe un panou sau pe un perete, pentru a fi adus la cunoştinţa publicului. Gazetele erau cu desăvirşire mute In privinţa mişcărilor de trupe in ţară. Tot asemenea vestirile la radio şi publicaţiile oficiale placardate la primării şi prefecturi. SADOVEANU, II. C. 72. PLACĂRDÂ, placarde, s. f. Tablă de lemn sau de carton, fixată în perete sau portativă, pe care se scriu anunţuri publice, lozinci etc.; pancartă. îngăduise o demonstraţie muncitorească la monnintul lui Frimu, confis-cindu-i totuşi placardele care cereau demobilizarea şi pacea. PAS, z. IV 188. Gara îmbrăcată cu tot felul de stegu-leţe... şi placarde cu urări ocazionale, popa, v. 209. PLACĂRE1, placări, s. f. (Tehn.) Acţiunea de a placa1; acoperire. PLACĂRE2, placări, s. f. (Sport) Acţiunea dc a placa2; oprire. I’LACĂT1, placate, s. n. (Rar) Placardă, anunţ, afiş. (Camille, arătind in perete un placat pe care l-a măsurat mai intii cu privirea:) Alea nu sint afişe. E o literă care nu se poate ceti. Caracterele sint prea înghesuite. CASni, PETRESCU, T. II 407. — Pl. şi: placaturi (kogXi.nickanu, s. 214). PLACĂT2, -A, placaţi, -te, adj. (Despre elemente de construcţie, de arhitectură, de tîmplărie etc.) Care are la suprafaţă un strat de alt material, de obicei de calitate superioară. Jf- (Despre obiecte acoperite cu un strat de metal preţios) Suflat. l’LACĂT3, -Ă, placaţi,-te, adj. (Despre un jucător de rugbi) Care este oprit (prin imobilizarea cu mîinile) să pătrundă spre poarta adversă. PLĂCA, plăci, s. f. Piesă solidă cu grosimea uniformă şi relativ mică faţă de itlelalte două dimensiuni. După-a-miază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie şi rece privirii ca o placă de zinc iarna in ger. C. PETRESCU, S, li 251. [Cîinele] a ieşit din curte, ca să nu se mai înapoieze niciodată, ducind cu el... zgarda cu plăci de nichel de la gitu-i. galaction, o. i 308. ■fy F i g. Peste-a albei PLACENTAR — 447 — PLAI dalbă placă Ea acum simbind se pleacă, S-iiită-n fun-du-i luminos. EMINESCU, L. p. 150. Placă fotografică = placă de sticlă pe care este depus un strat de gelatină sau de colodiu în care este înglobată o substanţă sensibilă la acţiunea luminii. + -Disc de ebonită pe care se imprimă vibraţiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul patefonului. Pe-o fereastră străbătea o havaiană hîrşcîită pe-o placă uzată de patefon. C. PETRESCU, A. 310. <ţ> E x p r. (Familiar) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuţii prea lungi sau monotone care a ajuns să plictisească. + Tăbliţă de . ardezie pe care învăţau altădată să scrie şcolarii începători. Mă frate, mă gîndesc unde-o fi şi ce-o fi făcind profesorul, ăl care ¡mi puse in mină abecedarul şi placa, sadoveanu, m. C; 34. — Variantă: plâtcă. (delavrancea, S. 217) s. f. PLACENTÁR, -Ă, placentari, -e, adj. 1. Care aparţine placentei, al placentei. Vase placentare. 2. Care are placentă, cu placentă. Mamifere placentare. PLACENTÂŢIE, placentafii, s. f. (Bot.) Felul în care sînt dispuse ovulele pe placentă. PLACÉNTÁ, placente, s. f. 1. Membrană cărnoasă, care înveleşte şi alimentează embrionul în perioada de gestaţie a mamiferelor. Extractul de placentă de orice speţă animală poate fi descompus de serul femeilor gravide. MARINESCÜ, P. A. 54. 2. (Bot.) Porţiune din suprafaţa unei cârpele în care sînt aşezate ovulele. PLACHÉTÁ, plachete, s. f. 1. Volum care conţine un număr redus de foi; (în special) culegere de versuri. 2. Medalie pătrată sau dreptunghiulară de metal, avînd de obicei o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii. PLACEÉU s. n. v. blaclicu. PLACnlE, plachii, s. f. 1. Mîncare de peşte, făcută cu ceapă şi cu untdelemn şi pregătită la cuptor. A întins ... o masă lungă încărcată cu străchini pline de plachie, sarmale şi alte bunătăţi. sadoveanu, E. 116. îi plăcea cu deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iacniile şi placliiile. ghica, s. a. 83. 2. (Mold.) Un fel de pilaf făcut din orez, mei'sau păsat (cu carne sau numai cu grăsime). Vistiernicid se grăbi să guste şi din talgerul al doilea plachia de mălai mărunţel şi să deşerte din nou ulcica, sadoveantj, f. j. 111. Vom face plachie cu costiţe de porc de cele afumate. creangX, p. 5. + F i g. Amestecătură. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane. M. I. caragialE, c. 8. PLACÍD, -Ă, placizi, -de, adj. Liniştit, apatic, potolit, pasiv; blajin. Acest Nenişor somnoros şi placid, care abia îşi tirîie mina păroasă ca un paianjen peste pinza verde — a plîns atunci. C. petrescu, S. 119. <ţ» F i g. M-a smuls. . . din situaţiunea mea placidă de funcţionar imperial, gai.ac-Tion, o. i 237. (Adverbial) Opera lui Caragiale este grandioasă pentru că. . . autorul ei nu te lasă să priveşti placid la desfăşurarea evenimentelor. L. ROM. 1953, nr. 1, 45. Ei, asta e nostim! se miră placid Teofil Steriu. c. PETRESCU, c. v. 144. PLACIDITÁTE s. f. Faptul de a fi placid; linişte, calm, impasibilitate, indiferenţă. PLAFÓN, plafoane, s. n. 1. Suprafaţa inferioară a planşeului de deasupra unei încăperi; tavan, bagdadie. Sub plafoanele, înalte... se iviră doi mosafiri. galaction, O. i 305. + Element de construcţie, plan sau boltit, care limitează la partea superioară o încăpere, un spaţiu etc. 2. Cifră limită, în cadrul unor operaţii financiare, care nu poate fi depăşită. Plafon creditor: 3. înălţimea la care se găseşte suprafaţa inferioară a norilor, deasupra solului, într-un anumit loc (la un moment dat). — Variantă: (învechit) plaîdnd, plafonduri (ehi- nescu, N. 68), s. n. PLAFONĂ, plafonez, vb. I. T r a n z. A fixa plafonul (2), limita maximă a unor sume în cadrul unor operaţii financiare. PLAFONARE, plafonări, s. f. Acţiunea de a plafona; fixarea unui plafon (2). PLAFONĂT, -Ă, plafonaţi, -te, adj. Care poate merge numai pînă la o anumită limită; mărginit, limitat. Cheltuieli plafonate. F i g. Mintea voastră este atît de plafonată, incit nici nu vă daţi seatna de zădărnicia goanei voastre, camjl petrescu, T. ii 215. PLAFOND s. n. v. plafon. PLAFONIÎRĂ, plafoniere, s. f. (Franţuzism) Lampă (electrică) fixată în plafonul unei încăperi, servind de obicei la iluminatul indirect al acesteia. Mîna apăsă butonul. Plafoniera se stinse, c. petrescu, o. p. II 138. — Pronunţat: -ni-e-, PLĂGĂ, plăgi, s. f. 1. Leziune a ţesuturilor corpului, provocată în mod accidental (prin tăietură, împuşcare etc.) sau produsă pe cale operatorie; rană. De cîte ori vedea plăgile de arsură de pe faţa lui Niţă, Baciu se făcea galben ca ceara şi gemea ca omul greu chinuit, slavici, n. i 242. 2. F i g. Calamitate, pacoste, nenorocire. Lupta a fost grea împotriva analfabetismului, însă s-a dus. Această plagă, cea mai dureroasă pentru un popor, a fost vindecată. SAHIA, u.R.S.S. 141. PLAGIĂ, plagiez, vb. I. T r a n z. A-şi însuşi idei din scrierile aitora păstrînd forma lor originală şi pre-zentîndu-le drept creaţii personale; a publica, sub semnătură proprie, părţi din opera altuia; a comite un furt literar. PLAGIĂT, plagiate, s. n. Faptul de a plagia; furt literar. Este oare aici un plagiat, cum păreau a zice unii critici? GHEREA, ST. CR. II 145. PLAGIATOR, plagiatori, s. m. Persoană care plagiază. Criticii cei mai neîmpăcaţi ai dragostei obiectează că ea a fost cîntată veacuri şi de atiţia poeţi, incit cei de azi nu mai pot să spuie ceva nou ■ . . Nu vor fi decît plagiatori, mai miilt ori mai puţin dibaci. GHEREA, ST. CR. I 146. PLĂGIE s. f. v. plavie. PLAGIOCLĂZ s. n. Grup de minerale din clasa feldspaţilor. PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană acoperită cu păşuni. Pe deasupra codrilor şi a munţilor, de strajă lingă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt, rotund şi curmat la mijloc, ca o şa. gai.ac-tion, o. i 62. Foaie verde de susai, O veni luna lui mai, Să mă sui în deal pe plai. teodorescu, p. r. 289. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai. Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de mici Cu trei ciobănei, alecsandri, p. p. 1. 2. Drum pe coasta unui munte; potecă. Cine e acela care a trecut noaptea prin o pădure întinsă şi deasă, pe plaiul vreunui codru? marian, o. i 217. 3. Cîmpie. De pe întinderea plaiurilor, vintul aducea izul tare al romaniţelor. v. rom. mai 1953, 130. Auzit-ai frate, de un plai frumos. . ■ Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mării cei nemărginite? alecsandri, o. 159. F i g. El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. PLAIVAZ — 4 48 — PLANAT Şi ¿utta, vas de aur, pluteşte-n ceruri lin. ALECSANDRI, p. iii 74. 4. (Poetic) Regiune, ţinut; meleag. Nu-ţi spuneam că pe plaiul romînesc bate numai vînt de veselie şi de voie bună? gai,action, O. i 180. Bate crivăţ, şi plaiul alb al ţării Greu scapără de ger. COŞBUC, p. ii 185. Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul, Arald, copilul-rege, uitat-a Universul. EminESCU, o. I 91. ^ Fi g. Mergeţi dar ca mine Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceţi plaiul dulcei tinereţi. AI,ECSANDRI, r. I 227. 5. (învechit) Diviziune administrativă a unui judeţ (mai ales de munte); plasă, ocol. Moşia Sănduleşti■ . . ţinea mai bine de-o jumătate de plai. La TDRG. Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Mîndru căpitan de plai. AifECSANDUi, o. 206. Cine să ne mai ţie corespondenţii (= corespondenţe) prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului şi ale oraşului? GOrjan, ir. iv 237. — Pl. şi: (învechit) plaie (negruzzi, s. ii 86). PLAIVAZ, plaivaze, s. n. (învechit) Creion. A scos carnetul şi plaivazul din buzunar şi, privindu-te, a scris ceva. PAS, z. I 15. Are în mîna stingă un notes mic, — în dreapta un plaivaz, BRATESCU-voiNEŞTi, V. 24. Pe mescioara mea, un plaivaz şi-un petic de hîrtie vînătă. j>Ki,avran-cka, o. ii 319. PLAJA, plaje, s. f. Ţărm jos de mare, acoperit cu nisip, pietriş şi scoici, peste care înaintează apa în timpul fluxului şi, parţial, al furtunilor; p. e x t. orice loc pe malul unei ape unde se pot face băi de soare. Zi de zi vin vase sfărîmate Ori un hoit pe plajă stă livid, E un prieten, un duşman, un frate, Vînturi grele uşa mi-o deschid. BENiue, v. 40. în faţă pe plajă, între linia apei şi el, e cetatea de nisip. C. petrescu, î. ii 263. <§>■ Expr. A facc plajă = a face băi de soare. PLAN1, planuri şi (4) plane, s. n. 1, Proiect de acţiuni viitoare. După ce mîncară şi se înviorară cu cîte-o cupă de vin, îşi făcură planul de drum. sadoveanu, o. vii 77. A fost o masă veselă, sfîrşită cu planuri de întoarcere la Bucureşti, rebreanu, r. i 172. Vezi pe-un rege ce-mpîn-zeşte globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EminESCU, o, I 130. ± Program de lucru. 2. (Uneori determinat prin «de stat») Totalitatea sarcinilor şi directivelor privind producţia socială, stabilite pe o perioadă determinată, în cadrul economiei naţionale, în care principalele mijloace de producţie sînt proprietate obştească, socialistă. Prin înlăturarea anarhiei capitaliste din producţie şi prin conducerea întregii economii după un plan unic raţional, statul nostru democrat-popular dobîndeşte o forţă cum n-a avut şi nu putea avea ţara noastră sub capitalism. GHEORGHIU-dEJ, art, cuv. 253. 3. Distribuţia metodică a diferitelor părţi din care c alcătuită o lucrare ştiinţifică, o expunere literară etc. Plan de lecţie. Planul urnii discurs. 4. (Geom.) Suprafaţă conţinînd toate dreptele care trec printr-un punct fix şi intersectează o linie dreaptă care nu trece prin acel punct. Pînă departe, în zare, acelaşi plan orizontal îşi desfăşoară distanţele, in prelungirea aceleiaşi linii drepte, pe care nimic nu vine să o turbure. bogza, c. o. 383. Plan de proiecţie = plan pe care se proiectează punctele din spaţiu ale unei figuri, a cărei imagine voim s-o reprezentăm în alt plan. (Astron.) Plan meridian — plan determinat de axa polilor şi de verticala locului. + (în sculptură, pictură, arhitectură etc.) Suprafaţă verticală în care se găseşte sau pare că se găseşte un obiect. Casa e de porţelan, Lîngă ea pe-a-celaşi plan, Pomi albaştri, zbor de graur. macedonski, o. I 204. -fy Primul (sau întîiul) plan = partea cea mai apropiată de public a scenei; partea unui tablou care dă impresia a fi cea mai apropiată de privitori; fi g. primul rînd, locul de frunte (al unei serii). Pe întîiul plan se află vînătorul cu calul şi cu dinii săi. ODOBESCU, S. Iii 59. ^ Loc, a d v. Pe plan.., = în domeniul. . ; în ce priveşte... Pe plan economic, clasa muncitoare, însufleţită de comunişti, a dobîndit mari succese în lupta pentru industrializarea socialistă a ţării. GHEORGHiu-DEJ, art. cuv. 251. <5>Expr. A îi (sau a sta, a pune etc.) pc (ori în) primul plan = a avea importanţă primordială; a considera ca foarte important. A îi (sau a Sta, a pune etc.) pc planul al doilea (sau al treilea etc.) = a fi sau a considera de importanţă secundară sau minimă. + Suprafaţă plană, netedă a unui corp ; corpul care realizează această suprafaţă. Plan înclinat = dispozitiv alcătuit dintr-un plan care face un unghi cu planul orizontal şi care este folosit pentru a ridica greutăţi cu forţe mai mici decît greutăţile. Plan de aripă = suprafaţa de susţinere a unui avion. 5. Desen tehnic care cuprinde reprezentarea grafică la o anumită scară a unui teren, a unei construcţii, a unei maşini, a unei instalaţii etc. Plan de detaliu, ca Ridica planuri de moşii pe un sfanţ stînjenul-masă, cum se zice. Ghica, S. 334. Acel inginer Muavru, prin ştiinţă şi chiteală, Poate face niscai planuri mai cu bună rînduială? CONACHI, p. 294. -4" (Regional) Parcelă, ogor. Peste drumul care despărţea planurile, se deschidea o mirişte mult mai largă decît a lor. treda, î. 149. PLAN2, -A, plani, -e, adj. Care are suprafaţa netedă ; fără ridicături sau accidente. Luna rîul îl ajunge şi oglinda lui cea plană Ca-ntr-o mîndră feerie străluceşte vioriu. EminESCU, o. iv 127. <$* Suprafaţă plană == suprafaţă pe care o dreaptă se poate aplica perfect în toate sensurile. Unghi plan = porţiune dintr-un plan cuprinsă între două semidrepte (cu aceeaşi origine) ale planului. Figură plană = figură desenată pe o suprafaţă plană. Geometrie plană = parte a geometriei care studiază suprafeţele plane. Maşină plană — maşină tipografică care imprimă numai coli separate (nu suluri lungi de hîrtie). De dnd au fost născocite linotipurile şi rotativa. . . s-a scris cît poate nu s-a scris în toate celelalte veacuri, cînd oamenii foloseau <' maşina plană ». p>ogza, a. î. 629. PLANĂ« planez, vb. I. 1.’ I n t r a n z. (Despre păsări) A pluti sau a se menţine în aer cu aripile întinse, fără a părea că le mişcă. ^ F i g. (Despre unele noţiuni abstracte) Cuvinte de o • înduioşare neasemuită planau peste capul lui. anghel, rr<. 62. Acea curiozitate, întă-rîtată prin misterul ce plana asupra clăditorilor acestei minune artistice, a făcut să nască de sineşi o legendă. ODOBESCU, s. 31 506. + (Despre planoare) A pluti în aer, fără motor; (despre avioane) a zbura cu motorul oprit, datorită forţelor aerodinamice. 2. Intranz. A domina prin înălţime, a stăpîni. Deasupra noastră Măgura planează uriaş. CAMII, fKTrescu, v. 80. 4* F i g. A domina prin superioritate. Ştefan cel Mare plană asupra acestui secol glorios. BĂLCESCU, o. ii 17. 3. Tranz. A prelucra suprafaţa unui obiect prin aşchiere sau* prin deformare plastică, pentru a o face plană. + A corccta suprafaţa unui teren sau solul unei galerii de mină, pentru a o face plană, orizontală sau înclinată. PLANÂRE, planari, s. f. Acţiunea de a plana. 1. (Despre păsări) Plutire cu aripile întinse. + Plutire a unui avion sau a unui planor fără a fi antrenat de un motor. V. p lan a (1). 2. Prelucrare a suprafeţei unui obiect sau a uniii teren pentru a o face plană. V. plana (3). PLANĂT, -Ă, planaţi, -te, adj. (Mai ales în exp r.) Zbor planat = zbor care se execută cu un planor sau cu un avion cu motorul oprit. PLANATOR — 449 — PLANŞĂ PLANATOR, planatoare, s. n. Piesă componentă a unei matriţe, în formă de placă sau de inel, care presează marginea tablei în timpul prelucrării acesteia în matriţă, pentru a nu se forma cute. Planatoare de fierărie. 4- Ciocan folosit pentru planarea suprafeţei unui obiect. PLÂNCA, plănci, s. f. Potecă podită cu prăjini, pe care alunecă buştenii. PLANCTON s. n. Totalitatea vietăţilor microscopice, plante şi animale, care trăiesc în apele dulci şi sărate pînă la o adîncime de 200 m, constituind hrana exclusivă a larvelor şi a puilor de peşti, iar pentru, unele specii de peşti hrana în tot timpul vieţii. Plancton atmosferic = ansamblul particulelor solide şi lichide care se găsesc în suspensie în atmosferă. PLANÎT s. m. v. planetă. PLANETAR, -A, planetari, -e, adj. 1. Al planetelor, care se referă la planete. In evoluţia energiei planetare diversele speţe ale materiei an derivat unele din altele. makinescu, P. A. 40. <$> Sistemul planetar = totalitatea planetelor care se mişcă în jurul soarelui. 2. (în e x p r.) Mecanism planetar = mecanism în care una sau mai multe roţi se învîrţesc atît în jurul axelor proprii cît şi în jurul axei altei roţi. Arbore sau ax planetar (ori axă planetară) = arbore care antrenează roata motoare a unui automobil. Uitase că axa cardanică a camionului e mai grea decît axa planetară a unei maşini. DUMITRIU, V. L. 108. PLANETÂRIU, planetarii, s. n. Construcţie specială, de obicei în formă de cupolă, pe care se proiectează stelele şi constelaţiile, reproducînd astfel bolta cerească şi diferite fenomene astronomice. PLANÎTĂ, planete, s. f. 1. Corp ceresc obscur, care se roteşte în jurul soarelui pe o orbită eliptică, situat în unul dintre focarele acestei orbite şi care primeşte lumină şi căldură de la soare. O mare. . . neţărmurită, se tot ducea cu gind cu tot, Sub inserarea viorie şi înstelarea-nflo-ritoare, Cînd spre-o planetă, cînd spre alta. macedonski, 0. I 229. Viaţa se face frumoasă prin frumuseţea ta precum aerul se luminează prin lumina planetelor. BOUN-Tinkanu, o. 452. «4* (Prin restricţie) Globul pămîntesc, pămîntul. Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era fără îndoială cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă, c. petrescu, 1. i 3. 2. Prezicere astrologică bazată pe zodia. în care se găsea soarele în momentul naşterii cuiva. Cei mai mulţi ziceau însă că rari copii se nasc îrttr-o zodie, într-o planetă bună, ca copiii badei Ion. reteganul, p. iv 62. Bucăţică de hîrtie cuprinzînd preziceri naive de viitor, pe care o vînd flaşnetarii sau alţi ambulanţi, extrâgînd-o la întîmplare (uneori cu ajutorul unui papagal sau şoarece alb dresat) dintre altele de acelaşi fel. Pe urmă trag toţi planeta de la o italiancă cu papagalul. D. Mitică a citit planeta cocoanii Luxiţii: «Ai să păţi multe după inima la cea largă». caragialE, o. ii 171. — Variantă: plan6t, planeţi (c. PETRESCU, î. II 121, EMINESCU, o. i 133), s. m. PLAXETOÎD, planetoizi, s. m. Asteroid. — Pronunţat: -to-id. PLANIFICĂ, planific, vb. I. T r a n z. 1. A organiza o activitate, întocmind planul după care să se desfăşoare diferitele ei faze ; (în special) a organiza economia naţională a unui stat pe baza legii economice obiective a dezvoltării proporţionale planificate. 2. A determina cantitatea de materiale, materii prime, fonduri etc., necesare unei activităţi. A repartiza timpul de muncă pe diferite ramuri de activitate. PLANI I'ICÂRE, planificări, s. f. Acţiunea de a p 1 a-n i f i c a şi rezultatul ei; elaborare a planurilor conform cărora urmează să fie executate anumite lucrări, activităţi etc. Planificarea producţiei. Organe de planificare. PLANIFICĂT, -Ă, planificaţi, -te, adj. Care a fost supus unei planificări; care se execută conform unui plan. Economie planificată. -v (Adverbial) Economia de pace a Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară se dezvoltă planificat, scînteia, 1953, nr. 2589. -ţ-Care a fost inclus într-un plan de muncă, de aprovizionare etc. PLANIFICATOR, -0ĂRE, planificatori, -oare, adj. Care planifică; de planificare. Realizarea sarcinilor de plan este asigurată înainte de toate prin faptul că statul are in miinile sale pirghii puternice care-i permit să-şi exercite rolul planificator şi regulator, scînteia, 1953, nr. 2564. (Substantivat) Specialist în întocmirea planurilor de producţie. PLANIGLOB, planigloburi, s. n. Planisferă. PLANIMÎTRIC, -Ă, planimetrici, -e, adj. Referitor la planimetrie, de planimetrie. PLANIMETRIE s. f. 1. Parte a topografiei care se ocupă cu determinarea şi reprezentarea pe un plan orizontal a poziţiei unor puncte de pe teren. 2. Parte a geometriei care se ocupă cu măsurarea suprafeţelor plane. PLANDIETRU, planimetre, s. n. Instrument care serveşte la măsurarea ariilor figurilor plane. I*LANISFÎRĂ, planisfere, s. f. Hartă în care globul terestru sau sfera cerească sînt reprezentate pe o suprafaţă plană; mapamond. PLANISFÎRIC, -Ă, planisferici, -e, adj. Referitor la planisferă. PLANISt, planisesc, vb. IV. T r a n z. (Grecism învechit) A ademeni, a amăgi, a înşela (pentru a supune pe cineva voinţei sale); a încînta, a seduce. începu să vorbească cam alene, cu nişte cuvinte mieroase şi ademenitoare de ar fi planisit nu numai pe oameni, dară şi. .. pietrele, ispirescu, u. 8. Refl. A se supune voinţei cuiva; a se lăsa robit, stăpînit de cineva. Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dascălului, ispirescu, L. 270. PLANO GRAFÎE, planografii, s. f. Procedeu de reproducere tipografică la care se folosesc forme de tipar din piatră litografică, aluminiu etc. PLANOR, planoare, s. n. 1. Avion fără motor, care se poate menţine în aer folosind curenţii ascendenţi provocaţi de relieful sau de temperatura solului. 2. Osatura generală a unei aeronave, care cuprinde în special organele asupra cărora se exercită forţele aerodinamice. PLANORISM s. n. Sportul zborului cu planorul. Campionat de planorism şi zbor cu motor. PLANORÎST, -Ă, planorişti, -ste, s. m. şi f. Pilot de planoare ; • constructor de planoare. PLANŞA, planşe, s. f. 1. Foaie de hîrtie (mai groasă) cu reproduceri de desene, fotografii sau picturi, folosită ca ilustraţie într-o carte ; carton cu desene sau cu fotografii, care, serveşte ca material didactic (mai ales la predarea ştiinţelor naturale); foaie de hîrtie pe care s-a executat un desen tehnic, o hartă etc. (v. s c h i ţ ă). Planşe zoologice, ca Scoase un sul de hîrtie, din care desfăşură o planşă colorată, mihale, o. 256. 2. Placă de metal sau de lemn în care se sapă litere, note muzicale etc., spre a fi reproduse prin tipar. Nişte 29 PLANŞETĂ — 450 — PLASAMENT planşe de ale statului-major tăiate in două şi rezemate pe căpriori serveau de mese de joc. D. zamFirescu, r. 202. 3. Fiecare dintre plăcile de beton ale pavajului unei şosele, limitată de rosturile de dilataţie. 4. Bridă (2). PLANŞÎiTĂ, planşete, s. f. 1. Placă plană de dimensiuni relativ mici, făcută din lemn sau din metal şi folosită ca suport pentru desen sau pentru diferite lucrări tehnice. Am văzut ieşind de acolo băieţi chipeşi, cu planşete din cele inginereşti. I. BOTEZ, ŞC. 229. 4" Scîndură lată (folosită în bucătărie), pe care se întind foile de aluat. 2. (învechit, la pl.) Duşumele. Paşa turc... cu care stam de vorbă aşezaţi greceşte pe planşete, avu nenorocita idee să se scoale în picioare. boijnTineanu, o. 285. PLANŞÎU, planşee, s. n. Element de construcţie de lemn, de metal, de beton armat etc., aşezat orizontal, cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni şi care separă etajele unei clădiri, formează partea carosabilă a unui pod, serveşte ca suport pentru fixarea unei maşini etc. PLANTĂ, plantez, vb. I. Tranz. 1. A introduce în pămînt puieţi, răsaduri, butaşi, viţe, pentru a prinde rădăcini şi a se dezvolta. V. sădi. Privea arbuştii exotici plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei. C. PEXItESCU, î. I 4. 2. A fixa în pămînt un stîlp, un par etc. F i g. A aşeza, a instala. Mai tare era poziţiunea moldovenilor plantaţi pe un munte şănţuit. HASDEU, i. V. 160. <}> (Ref 1., în expr.; familiar) Ase planta în faţa cuiva = a se opri în mod inoportun în faţa cuiva. 3. A îngropa mine pe o porţiune de teren; a mina. PLANTĂRE, plantări, s. f. Acţiunea de a (s e) planta. Plantarea perdelelor de păduri. PLANTĂT s. n. (Rar) Plantare. PLANTATOĂRE, plantatoare, s. f. Maşină de plantat, cu tracţiune animală sau mecanică. PLANTATOR1 , plantatori, s. m. 1.. Proprietar al unei plantaţii. Ion Ozun vedea cu stranie limpezime bărci fugărind pe oceanul brumos bancurile de sardele, plantatori cu pălării conice supraveghind negri cu încărcate coşuri pe umeri. C. PETRESCU, c. V. 119. 2. Persoană care se ocupă cu plantarea răsadurilor, a viţei de vie etc. Plantator de puieţi. PLANTATOR-, plantatoare, s. n. Unealtă de lemn sau de fier, de forma unui baston mai subţire la un capăt, cu care se lucrează la plantarea puieţilor, răsadurilor etc. Apucară şi ele plantatoare şi rămaseră un timp la răzoare, lucrînd. sadoveanu, p. M. 257. PLANTĂŢIE, plantaţii, s. f. Totalitatea plantelor (dc obicei de aceeaşi specie şi cu o cultură de durată) care se cultivă pe un teren amenajat în acest scop, după. o anumită metodă. Vînturi puternice usucă plantaţiile; rediurile abia vegetează, sadoveanu, e. 94. <$>Plantaţie de protecţie= plantaţie de arbori sau de arbuşti, făcută pentru aapăra un teren de cultură împotriva secetei, a vîntului etc. Teren cultivat cu un anumit fel de plante. Plantaţie de orez. PLĂNTĂ, plante, s. f. (Spre deosebire de animal) Nume generic pentru tot ce îşi extrage, prin rădăcini, hrana din sol; se caracterizează în general printr-un mod de nutriţie specific (materia organică fiind sintetizată direct din materia anorganică), prin prezenţa clorofilei, prin faptul că membrana celulei este formată din celuloză (în cazul speciilor superioare), prin alcătuirea corpului din rădăcină, tulpină şi frunze; vegetală; (prin restricţie, sens curent) vegetală, mai ales erbacee, cultivată de om sau care creşte în mod natural şi este utilă omului. Plante de nutreţ. Plante ornamentale, c=j Coliviile [canarilor] se arătau prin învălmăşagul unor plante pletoase puse sus, pe nişte lopăţele bătute în perete. GAI.AC-Tion, o. i 328. înaintea ochilor ii apăru Simon, cu figura palidă, stinsă, ca o plantă lipsită de soare, sahia, n. 101. Plantă textilă v. textil. Plantă medicinală v. medicinal. PLANTIGRĂD, -Ă, plantigrazi, -de, adj. (Despre animale vertebrate) Care calcă pe toată talpa piciorului. Ursul e un animal plantigrad. PLANTÓN, plantoane, s. n. (Mai ales în construcţie cu verbele «a fi» sau «a face», precedat de prep. «de») Serviciu de pază într-un sector limitat al cazărmii (odinioară şi în internatele de elevi). Soldat -de planton, o Făcea de planton la uşă. i. botez, şc. 108. + Ostaş (sau elev) însărcinat cu serviciul dé pază. Cum ai ajuns pînă la mine? Te-au lăsat plantoanele? demetrius, C. 59. Plantonul umbla ca o umbră prin semiîntunericul camerei, şi pasu-i suna regulat ca o limbă de ceasornic, sadoveanu, o. vi 149. Aşa sfătuia pe furiş plantonul de la uşă cu Sandu Hurmuzel. mironescu, s. a. 75. PLANTÚLA, plantule, s. f. Plantă mică nedezvoltată, abia ieşită din sămînţă. V. răsad. PLANTUROS, -OĂSĂ, planturoşi, -oase, adj. (Fran-ţuzism rar, despre persoane) Gras, plin; zdravăn, voinic. Doamna surise cochet, socotind privirea un omagiu adus frumuseţii sale planturoase, c. petrescu, c. v. 124. PLĂPOMĂ s. f. v. plapumă. PLĂPUMĂ, plăpumi, s. f. (Şi în forma plapomă) învc-litoare groasă, formată din două foi de pînză, mătase, stofă etc., între care este introdus şi fixat prin cusături - ornamentale un strat de lînă, de vată sau dc fulgi, folosită ca acoperitoare la dormit; (Mold.) oghial. Lingă horn, pe uh pat lat, erau clădite perne, lăvicere şi plapome. SADO-veanu, o. I 362. S-a urcat în pat şi a tras plapuma pînă la bărbie, c. petrescu, c. v. 215. Pe un pat de tablă, nestrins, o plapomă veche, albastră. BASSARABESCU, V. 29. «y* Expr. întinde-te cît ţi-c (sau cît te ţine) plapuma = nu pretinde mai mult decît îţi permit posibilităţile. — Variantă: plapomă, plapome, s. f. PLASĂ, plasez, vb. I. Tranz. 1. A aşeza céva într-un anumit loc; a aşeza pe cineva într-un post, într-o situaţie (bună); a procura cuiva o slujbă. Tinănd va fi plasat, rebreanu, r. i 172. Refl. A se situa pe o poziţie; a lua atitudine (de pe o anumită poziţie). A se plasa pe poziţii progresiste. 2.- (Cu privire la valori băneşti) A investi. Puţini din numeroşii moşneni■ . ■ plasează economiile muncii lor în cumpărare de pămînt. i. ionescu, m. 139. -4- A vinde. Plasez bilete ici, plasez bilete colo. ANGHEIi-iosif, c. h. 109. + (Cu privire la vorbe, idei) A spune ceva Ia timpul sau la locul potrivit (în cursul unei discuţii). [Deputatul] ne-a plasat cîteva ironii, care nu au supărat pe bătrîn. camii, PETRESCU, u. N. 27. Ion Ozun nu poate plasa un icuvint. c. petrescu, c. v. 66. 3. (La sporturile cu mingea) A trimite, a îndrepta mingea într-un loc anumit. A plasat mingea în colţul porţii. FLASAMÉNT, plasamente, s. n. 1. Investire a unei sume de bani, a unui capital într-o întreprindere, într-o afacere sau în împrumuturi spre fructificare. Au găsit plasament în nişte întreprinderi imaginare, cu beneficii fabuloase, c. petrescu, î. ii 238. 2. Slujbă, post, serviciu.. A găsit un plasament bun. PLASARE — 451 — PLASTOGRAF 3. (Sport) Aşezare, situare a unui jucător într-un anumit loc pe teren. PLASĂRE, plasări, s. f. Acţiunea de a plasa. 1. Repartizare a cuiva într-un loc anumit, într-un post, într-o slujbă. Birou de plasare. 2. Investire de capitaluri într-o întreprindere (rentabilă). 3. Vînzare. Eu voi sosi in curind la Iaşi şi voi da tot ajutorul pentru plasarea biletelor, ALECSANDRI, s. 53. PLASATOR, -OARE, plasatori, -oare, s. m. şi £. Persoană care plasează în sălile de spectacol pc spectatori Ia locurile lor. Persoană care plasează sau vinde anumite lucruri. FLĂSĂ 1 s. f. (Rar) Limbă de cuţit, tăiş. Că de grea moarte-am murit, De plasa cuţitului, De puşca-mpăratului. marian, î. 354. PLASĂ2, plase, s. f. Nume dat diverselor obiecte făcute dintr-o împletitură (cu ochiuri rare) de sfoară, de aîrmă etc. a) Unealtă de pescuit, formată dintr-o împletitură (dreptunghiulară) de cînepă, iută etc., fixată la un băţ gros de care se ţine. V. v o 1 o c. l-am plătit plasele cit nu face, fiindcă-i locul bun [de pescuit], davidoglu, o. 87. Pescarii încremeneau o clipă Privindu-ne, şi plasa o scufundau in pripă. PERPESSICIUS, S. 7. Erau bărcile mici şi negre ale pescarilor ce se duceau la plasele şi cirligele aşezate departe (n mare. bart, S. M. 70. <ţ> F i g. în plasa gîndurilor mele de lumină Ţi-am prins imagina. îopîrceanu, b. 82. ^ E x p r . A prinde (pe cineva) în plasă = a înşela (pe cineva), a amăgi, a seduce; a prinde în cursă, v. cursă. ]») Cursă pentru păsări, animale etc. c) Reţea de frînghie folosită pentru a îngrădi porţiunea din spatele porţii, la jocurile de fotbal şi de handbal. Mingea s-a oprit. în plasă. + Reţea de frînghie fixată între doi stîlpi, la mijlocul terenului şi peste care se trece mingea la jocurile de volei şi de tenis, reţea la tenisul de masă. d) Reţea pe care se aşază valizele într-un compartiment de tren. întoarse rama de piele, în care se afla agăţată de minerul valizei din plasă, carta de vizită: c. riîTREScu, c. v. 8. o) Săculeţ de mînă făcut dintr-o reţea de sfoară sau de mătase folosit pentru a purta diferite obiecte; fileu. f) Reţea peste care se mai pune adesea iarbă, crăci etc., folosită pentru a camufla obiective, lucrări, puncte strategice militare. g) împletitură de sfori prin care trec iţele la războiul de ţesut manual; ostreţe. l’LĂSĂ s, plăşi, s. f. (în vechea organizare administrativă a ţării) Subdiviziune administrativă mai mică decît un judeţ. Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humu- . Ieşti, judeţul Neamţului, plasa de sus. CREANCX, o. a. 285. Fu pe rînd subgrefier, subcomisar şi subprefect la o plasă. NliGRUZZI, s. i 111. — Gen.-dat. şi: (neobişnuit) plăsei (macedonski, o. iu 36). plăsjlI s. f. Produs lichid intercclular, care se găseşte în sînge, în .limfă şi în muşchi. Celula nervoasă are proprietatea de a-şi fabrica substanţele constitutive din elementele simple ce se află în plasma tuturor speţelor animale, marinescu, p. a. 55. l'LĂSTĂ, plaste, s. f. (Regional) Claie de fin. Astă-vară am cosit, Nouă plaste c-am făcut. PASCUI.KSCU, I.. P. 287. — Variantă: plustră (i. ionescu, m. 549) s. f. PLASTIC, -A, plastici, -e, adj. 1. Care poate fi modelat, căruia i se poate da forma dorită. Material plastic. + Care reproduce forme prin modelarea unor materiale, p. e x t. prin culori sau prin alte mijloace. Arte plastice. <=! într-o dimineaţă, intrind in atelierul tinărului sculptor... am găsit o imagine plastică a unui Eminescu tinăr. SADO-veanu, E. 73. <)- Artist plastic = sculptor sau pictor. Noi, artiştii plastici şi criticii de artă, trebuie să avem in faţa ochilor in primul rînd pilda muncitorilor înaintaţi din ţara noastră, contemporanul, s. n, 1952, nr. 26, 3/3. + Care se referă la sculptură şi pictură; care se ocupă de aceste arte. Privea grav hirtia unde chipul prindea ' rapid viaţă, ca un foarte autorizat cronicar plastic, c. PE-TRESCU, R. DR. 7. + (Despre realizări literare, muzicale) Evocator, sugestiv. Imaginea lui Eminescu e măreaţă, e sublimă... Imaginea lui Coşbuc insă e mai vie, mai colorată, mai plastică, gherea, st. cr. m 370. Rezumăm aci, prin citeva cuvinte, într-un mod plastic, tot mersul acţiunii, iiasdeu, I. v. 152. 2. (în e x p r.) Chirurgie plastică = ramură a chirurgiei care se ocupă cu îndreptarea unor părţi ale corpului, deformate din naştere sau mutilate printr-un accident. PLASTICĂ s. f. 1. Tehnica executării unor obiecte de artă, prin modelarea plastilinei, a lutului şi a altor substanţe moi; p. e x t. tehnica sculpturii. 2. Partea din studiul unei opere de artă care se ocupă de raportul armonios al volumelor şi al reliefului. PLASTICITÁTE s. f. 1. Proprietate a unui material consistent de a se modela uşor, la rece sau la cald, prin apăsare. + Proprietate a unor materii prime ceramice de a forma cu apa o pastă care menţine o coeziune mare la frămîntare şi uscare. 2. însuşirea unei opere literare, a stilului, a unui cuvînt, a unei expresii de a evoca ceva în mod sugestiv. Poemele « Călin » şi «Luceafărul t, cu umorul, plasticitatea, cu naturalismul lor, ar fi putut să fie scrise de un poet al Greciei antice. Gihîrea, ST. ck. I 123. PLASTICIZA, plasticizez, vb. I. T r a n z. 1. A face ca un material să devină plastic, modelabil; a aduce un material în stare plastică. 2. A exprima ceva prin imagini plastice, expresive, evocatoare; a reda realitatea în mod sugestiv. PLASTICIZARE s. f. Faptul de a plasticiza. 1. Plastifiere. 2. Redare în mod sugestiv a realităţii, exprimare sugestivă, evocatoare. întreaga mişcare imensă a acestei mulţimi de socri, nuni... e redată, cu o putere admirabilă de plasticizare. GHEREA, ST. CR. III 317. PLASTIFIĂiST, plastifianţi, s. m. Substanţă lichidă sau solidă care arc proprietatea de a mări plasticitatea unor materiale cu care este amestecată. Varul este uit plastifiant pentru argilă. — Pronunţat: -fi-ant. PLASTIFIÉRE s. f. Aducerea unui material in stare plastică (prin adăugare de plastifianţi chimici sau prin metode fizice). — Pronunţat: -fi-e-, PLASTILÎNĂ s. f. Material plastic constînd dintr-un amestec de caolín cu substanţe grase, folosit la lucrări de modelare de dimensiuni mici şi la obţinerea măştilor mortuare. Găsise de cuviinţă să înalţe un bust de marmoră şi celui ce nu devenise o glorie postumă şi al cărui cap nu amoscuse încă tnîna sacrilege care să-i fi aplicat inevitabila mască de plastilină. ANGUEL, PR. 40. PLASTOGRAF, -Ă, plastografi, -e, s. m. şi f. Persoană care falsifică documente sau semnăturile de pe documente, dîndu-Ie drept autentice cu scopul de a trage un folos. Caţavencu... e un plastograf, un falsificator de poliţe, om fără cel mai mic scrupul. CUEREA, ST. cr. I 342. Cum putem noi să punem candidatura unui PLASTOGRAFIA — 452 — PLATC plastograf? caragiale, o. i 153. Dacă va mai ciştiga ţi rele deprinderi. . . se va face un înşelător, un necinstit, un plastograf. N'EGRUZZI, s. I 298. -§■ (Adjectival, neobişnuit, despre documente sau semnături) Falsificat. Hirtiile plastografe sînt acum in mînile procurorului. NEGUUZZI, s. m 175. PLASTO GRAPlA, plastografiei, vb. I. T r a n z. A falsifica documente sau semnăturile de pe documente. V. c o n t r a f a c e. Fănică are in mină o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la societate, caraciau;, o. i 171. PLASTO GRAFlAX, -A, plastografiaţi, -te, adj. (Despre documente, semnături) Falsificat. PLASTO GRAFÍE, plastografii, s. f. Falsificare a unui document sau a semnăturii de pe un document. Face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul ■ ■ ■ către Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului. . . închipuieşte-ţi plastografie! CARACLALE, O. I 177. Bancherul a cărui nume se vede pe mincinoasele poliţi. ■ ■ vede plastografia, opreşte hirtiile, dă de ştire. N'EGRUZZI, s. in 179. PLASTORE s. m. v. plasture. PLÂSTRĂ s. f. v. plastă. PLASTRÓN, plastroane, s. n. 1.. Partea din faţa, pînă la talie, a unei cămăşi bărbăteşti, care de obicei se scrobeşte. Luceau cele trei diamante. . . pe plastronul parvenitului. ANGnEi,, pr. 47. Partea din faţă (detaşabilă) a unei bluze, rochii etc. constituind o garnitură. 2. (Ieşit din uz) Un fel de cravată lată. Coana Frosa în rochie cărămizie, cu flo/i turceşti şi cu cauc pe cap, domnu Tase în haine negre şi cu plastrón din rochia Frosii. BASSARABESCU, v. 46. Doriţi plastrón ori fundă? —Dă-mi fundă, răspunse Dtiţu. SLAVICI,' O. I 344. 3. Bucată de piele căptuşită, cu care cei care fac scrimă îşi acoperă pieptul. PLÁSTUR s. m. v. plasture. PLÁSTURE, plasturi, s. m. Bucăţică de pînză pe care s-a întins o pastă medicinală densă şi lipicioasă şi care se aplică pe o rană sau deasupra pansamentului, pentru a feri rana de infecţie ; emplastru. (Popular) Cataplasmă. Pune pe pieptul bolnavului un plasture de ceapă. ŞEZ. TOI 153. — Variante: plastur (caragiale, o. vii 58), plâstore (DELAVRANCEA, la TDRG), ploástor (NEGKUZZI, S. I 207), pleástru (cazaban, v. 45) s. m. PLAT, -A, plaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lătăreţ, turtit. Scoase din buzunarul paltonului o sticlă plată de coniac, c. petrescu, î. ii 138. -$• (Despre terenuri) Neted, şes. Cimpie plată. <ţ> (Sport; cu elipsa substantivului) A alergat 100 in plat. E i g. Sub frunţile acelea plate s-o fi petrecînd oare ceva? barí, s. m. 84. Picior plat = picior cu talpa prea puţin scobită. 2. F i g. Lipsit de expresie sau de culoare, banal. Stil plat. PLATAN1, platani, s. m. Arbore exotic cu trunchiul înalt şi neted, de culoare verde, cu frunzele palmate; se cultivă şi la noi în parcuri ca plantă ornamentală (Platarus). Un mierloi tînăr încerca din cînd în cînd, tn platanit o frintură de ciut. Sadoveanu, O. A. îl 188. Prin văi adinei umbresc platanii cu frunza lată şi smochinii încărcaţi cu roade, bart, S. m. 47. Sub aleile de platani luna batea de-a curmeziş, prelungind umbrele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 33. PIjATÂN2, platane, s. n. Fiecare dintre cele două suporturi plane pe care se aşază corpul de cîntărit şi greutăţile la o balanţă; taler. PLÂTĂ, plăţiy s. f. 1. Faptul de a plăti o surnă de bani datorată; achitare (2), Prin urmare, îţi poroncesct în numele Convenţiei, să te supui îndată la plata contribuţiei. aI/ECSandri, T. I"258. Cînd la plată?. . . vrea să-mi mănînce dreptul, id. ib. 216. <$>• (Urmat de determinări arătînd modul în care se plăteşte) Plată în natură. Ordonanţă de plată v. ordonanţă. (Articulat, cu valoare de interjecţie) Apel prin care, într-un local public» consumatorul anunţă că e gata să plătească costul consumaţiei. 2. Ceea ce se plăteşte, sumă de bani dată cuiva drept echivalent al unei munci, drept contravaloare a unui obiect cumpărat, a folosinţei unui lucru ctc. Portarul îi ceru plata camerei înainte. C. petrescu, C. v. 39. Lăutarii ... se sculară, cerînd plata de la George. REBREANU, i. 38. Noi n-am avut de gînd să luăm plată de la drumeţul străin pentru mîncarea ce i-am dat. CREANGĂ, o. A. 267. ^ Loc. adj. Cu plată = cu bani. Ia-ţi, bădiţăf cal cu plată, şi mai vin la noi vreodată. jarnîk-bÎrseanu, d. 105. (învechit) Plata cizmelor — indemnizaţie care se plătea odinioară cuiva ca echivalent pentru o muncă. Aprozii slujeau ca taxidari şi împlinitori de datorii. Ei primeau pentru osteneala lor un dar in bani ce se numea plata cizmelor, bălcescu, O. I 18. 3. Răsplată (morală) prin care cineva este recompensat pentru faptele cele bune sau pedeapsă primită pentru faptele rele. Nici o faptă, fără plată. CREANGĂ, P. 28. Căci nu sînt un vînători Să pîndesc cînd ai să zbori Şi să-ţi dau eu ţie plată Cu un fulger de săgeată. ALEC-sandri, p. p. 373. ^ E x p r. A-şî lua plafa = a-şi lua pedeapsa cuvenită. în plata domnului (sau a lui dumnezeu) = a) (în legătură cu verbe de mişcare) unde vrea, unde ştie, unde-i place. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. dumitrtu, n. 223. Mergeţi în plata lui dumnezeu sfîntul. reteganul, p. v 42. l-a spus să se suie în pod să-şi aleagă de acolo o ladă, care i-a plăcea şi să se ducă în plata lui dumnezeu. creangă, r. 293 ; b) (în legătură cu verbul « a lăsa») în voia soartei, în pace. Nu voia să muncească nimic... oamenii îl lăsau în plata domnului, sadoveanu, o. ve 358. Niţttle, lasă-l în plata lui dumnezeu. ai^ECSANDri, t. 1533. platbAkdA, platbande, s. f. 1, (Franţuzism) Strat de flori într-o grădină, înti-un parc, pe o şosea etc.; răzor. Toată grădinuţa mea încunjurată cu gard viu... încape într-o singură platbandă a grădinii d-voastră. NEGRUZZI, S. i 96. 2. (Tehn.) Semifabricat metalurgic obţinut prin laminare, avînd secţiunea dreptunghiulară. PLÂTCĂ1 s. f. (în exp r.) A intra (în) platcă =* a pierde o partidă la jocul de cărţi; p. e x t. a trebui să plăteşti o datorie. Stau tăctiţi, pînă ce sfîrşeau cărţile din tnînă, iar la urmă izbucneau în rîs sau înjurături, după cum intrau platcă sau nu. T>. zamfjrescu, r. 202. Am intrat în platcă de 250 fr,y căci am trebuit să iau o datorie a lui pe seama mea. BĂLCESCU, la ghica, a. 537. Trii sări de-a rîndul de cînd pierd necontenit. Nu mă pot scula o dată fără ca să nu intru platcă. alecsandri, T. I 73. A puno (pe cineva) platcă = a face (pe cineva) sâ piardă la jocul de cărţi. La un joc ce a făcut, am pus-o platcă. . . şi se scoală, zicînd că ea nu plăteşte, că nu mai joacă, bolintineanu, o. 367. A rămînc platcă = a ră-mîne de ruşine, a se face de rîs. Dacă s-ar intîmpla să mă pălmuiască el dinaintea duducăif atunci eu rămîn platcă. aIvECsandri, t. 1413. PLĂTCA2 S. f. V. placă. PLATCĂ3, plătei, s. f. Partea de sus a unei cămăşi bărbăteşti (uneori şi a unei rochii) croită separat, de care se prinde de obicei gulerul. PLATFORMĂ — 453 — PLAUR PLATFORMĂ, platforme, s. f. I. 1. Suprafaţă orizon- | tală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat etc. pe care se încarcă mărfuri, vite; p. e x t. vagon sau camion deschis, fără pereţi şi fără acoperiş, utilizat pentru transporturi. Tancurile înţepenite pe platformele vagoanelor păreau monştri adormiţi in preajma unei dezlănţuiri. camilar, n. ii 101. Motorul ascensorului e pus in mişcare, ne suim pe platformă şi începem să coborim. bogza, ţ. 67. + Parte a unui tramvai, a unui autobus, a unui vagon de tren în faţa uşilor de urcare şi de cobo-rîre (unde se poate sta în picioare). Controlorul îşi ridică chipiul, îşi şterse fruntea, apoi trecu pe platforma vagonului următor, dumitrii!, n. 7. Doi tineri eleganţi de pe treapta -platformei di dinainte se dau jos. cara-GIALE, o. II 169. 2. Element de construcţie al unei clădiri, cu o suprafaţă plană. V. terasă. Placă sau suprafaţă de teren plană, pe care se poate instala un utilaj sau care serveşte la depozitare, transbordare, transportare etc. + Rampă. «$■ Platformă de încercare = ansamblu de instalaţii fixe, folosind la încercarea maşinilor. 3. Suprafaţă de teren plană, uneori nivelată sau amenajată special, care serveşte ca bază pentru aşezarea unei căi, pentru lansarea unui pod etc. 4. Loc amenajat special pe care se depune spre fermentare gunoiul necesar îngrăşării pămîntului. Au folosit cimentul şi betonul, pentru a ridica platforme moderne pe care au strîns gunoiul necesar ogoarelor sărace, bogza, C. o. 270. 5. Teren de cele mai multe ori plan, situat la diferite altitudini. Pe un deal mare se află un loc numit Cetăţuia, unde se vede o platformă patrulaterală de S prăjini. odobescu, s. II 176. II. F i g. 1. Program de activitate sau de revendicări politice al unui partid, al unui grup sau al unui om politic. Platformă electorală. 2. Obiectul, problemele unei discuţii. O inteligentă şi folositoare luptă de opiniuni nu poate avea loc decit atunci cînd ambii adversari aleg şi recunosc deopotrivă platforma discuţiunii. GALACTiox, o. i 232. PLATINĂ, platinez, vb. I. T r a n z. 1. A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de platină, pentru a-i da aspectul platinei sau pentru a-i proteja suprafaţa, în special împotriva oxidării; a sufla cu platină. 2. A decolora prin mijloace chimice părul de pe cap dîndu-i o nuanţă de blond foarte deschis. PLATINĂRE, platinări, s. f. Acţiunea de a platina. PLATINĂT, -Ă, platinaţi, -te, adj. (Despre metale) Acoperit cu un strat subţire de platină, suflat cu platină. + (Despre păr) Blond-deschis, cu luciu de platină. Păr platinat. PLĂTIXĂ, (2) platine, s. f. 1. Metal preţios, de culoare albă-cenuşie, dur, inoxidabil, foarte rezistent la încălzire, din care se fac aparate de laborator, instrumente de precizie şi unele obiecte de valoare. Observă că dansatorul Anei poartă la mîna stingă un lanţ subţire de platină, c. petrescu, c. v. 202. <ţ> Compus : negru-de-platină = platină sub formă de pulbere, folosită în industrie. 2. Nume dat diferitelor piese de maşini care altădată se fabricau din platină (1) sau care au luciul acestui metal. Platina microscopului. PLATINÎT, platinituri, s. n. Aliaj de fier cu nichel, folosit în electrotehnică pentru legăturile de la electrozii becurilor electrice. PLATI.N OTIPÎE s. f. Procedeu de imprimare fotografică bazat pe acţiunea luminii asupra sărurilor de platină. PLATITtJDIîTE, (2) platitudini, s. f. 1. Faptul de a fi plat (2) ; banalitate, mediocritate. îi cîntărise pe toţi. îi găsise insignifianţi şi de o jalnică platitudine, c. petrescu, C. v. 15. 2. (Concretizat) Vorbă banală, anostă ; idee plată. După atîta experienţă pe care au făcut-o muncitorii, declamările « Patriei » rămin simple platitudini, ba încă rău întrebuinţate. IONESCU-RION, c. 33. întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curînd iar la modă. CARACIALK, O. iii 244. PLĂTMC, -Ă, platnici, -e, adj. (Determinat prin « bun » sau « rău » ; adesea substantivat) Care plăteşte; care satisface obligaţiile (băneşti) pe care le-a contractat. La sfîrşitul săptăminii se întimpla să nu capeţi nimic, fiindcă nici patronul nu se alegea cu nimic de pe urma citorva imprimate făcute pentru firme nevoiaşe, rău platnice. PAS, z. I 304. Corăbierii, văzind că-i platnic bun, i-au făgăduit că or abate pe-aici. sbiera, p. 244. Să-i scrii şi d-ta o vorbă, arătindu-i că va avea în mine un bun muşteriu şi bun platnic, caragiale, o. vii 111. PLATONIC, -Ă, platonici, -e, adj. 1. Referitor la platonism. Doctrină platonică. Pur, ideal, spiritualizat. în luceafăr,- poetul, a vrut să simbolizeze iubirea platonică. gherea, st. cr. i 161. ^ (Adverbial) Ce adolescent, zărindu-ţi ochii — lumi ispititoare — Nu te-ar admira platonic în simţirea-i arzătoare? DEMETRESCU, o. 50. 2. Care nu se realizează; care nu poate fi pus în practică; abstract, formal. Vedea însă cu oroare toate aceste compătimiri platonice. CAMir, petrescu, o. ii 500. Cînd ţăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulţumi numai cu reforme platonice, rebreanu, r. îl 216. PLATONICIĂN, platonicieni, s. m. Adept al platonismului. — Pronunţat: -ci-an. PLATONÎSM s. n. Concepţia filozofică idealistă a lui Platon şi a adepţilor săi, după care lumea ideilor imuabile este singura realitate obiectivă, iar lumea materială este o copie sensibilă şi schimbătoare a celei dintîi. PLĂTOŞĂ, platoşe, s. f. Un fel de pieptar de oţel, cu care luptătorii din vechime îşi apărau pieptul şi spatele de loviturile adversarului. V. armură. Cincizeci de cavaleri cu platoşă şi coif, — oameni vechi de război, cu săbii grele, sadoveanu, o. vii 155. Căpitani, ostaşi cu. zale şi cu platoşe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau minări ca la semnul de război, alecsandri, p. a. 45. PLATOU1» platouri, s. n. Podiş. Un platou puternic, pe care se legăna in valuri finul, creştea frumos, sub norii albi de iunie. galacTion, o. i 38. I se părea că brigada de pe platoul Bucovet nu ştie ce face. Escadroanele se mişcau la deal şi la vale, fără rost. D. zamfirESCU, r. 234. în stingă începe să s-aşeze un platou la poalele brăăişului din care iese gol masivul Bucegiului. vi.aiiuţX, o. a. iii 33. 4- (Determinat adesea prin « de instrucţie ») Cîmp amenajat pentru exerciţii militare. PLATOU2, platouri, s. n. 1. Dispozitiv de formă dreptunghiulară sau circulară, cu o faţă plană pe care şe fixează diferite piese în vederea prelucrării. 2. (Franţuzism) Tavă mare de metal inoxidabil sau de porţelan, în formă de farfurie întinsă, pe care se aşază unele mîncări şi prăjituri pentru a fi aduse la masă. V. tavă. 8. Loc într-un studio cinematografic unde se montează scenele care trebuie filmate. PLĂUR, plauri, s. m. Formaţie deasă şi compactă de rădăcini şi rizomi de stuf, care acoperă mari întinderi în delta Dunării, în chip de insule plutitoare acoperite cu verdeaţă. V. p 1 a v i e. Aştepta zadarnic... ivirea PLAUZIBIL — 454 — PLĂCINTA insulelor de plaur plutitor. GAL AN, B. I 45. în plaurul plutitor, adică in pămintul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea, — o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta, sadoveanu, o. A. n 125. PLAUZÎBIL, -Ă, plauzibili, -e, adj. Care pare a corespunde realităţii, care poate fi crezut, primit; admisibil, verosimil. Pretext plauzibil. Explicaţie plauzibilă. PLĂVĂ, plave, s. f. Reţea de pescuit făcută din aţă subţire. Plavă de cegă. anTipa, F. i. 249..Plavă de păstrugă. id. P. 517. PLĂVCĂ, plavce, s. f. (Regional) 1. Lotcă folosită de obicei pentru pescuitul scrumbiilor de Dunăre. 2. Loc mai înalt pe malul apei, unde se atîrnă năvoadele ca să se usuce. PLĂVIE, plavii şi plăvii, s. f. Insuliţă plutitoare (sau fixată la malul apei) formată din stuf, ierbărie, rizomi, rădăcini de arbori şi resturi vegetale intrate în putrefacţie şi amestecate cu nămol. V. plaur. Umbla pe plavie şi vorbea de unul singur, davidoglu, o. 43. N-aş putea spune că admirasem ■ . . clădirile imense şi zbîrlite de trunchiuri care în partea locului se cheamă plăvii. SADOVEANU, O. A. Ii 206. Cînd va veni [apa] mare şi îngroşată cu plăvii. slavici, v. P. 57. <> K x p r. A se lăsa (sau a se lungi) plavie = a se întinde, a se lungi la pămînt. Pernele umplute cu paie i se păreau prea tari, par-că-i intrau in carne, şi fata cerea să i se ia şi se lăsa iar plavie. sandu-aldea, D. N. 269. A face (pe cineva sau ceva) plavie = a doborî, a face una cu pămîntul. — Variantă: plâgio (sadoveanu, o. i 406, negruzzi, s. ii 7) s. f. PLAZ, plazuri, s. ff. Piesă de sprijin, aşezată în dosul cormanei şi pe care se tîrăşte plugul cînd merge pe brazdă; talpă. Pe-acele vremuri. . . cînd n-avea plugul încă plaz, Jfupinul Pipăruş-viteaz Făcea minuni, coşbuc, P. II 251. Eu cu ochii după dînsa Mi s-o rupt plazu şi bîrsa. ŞEz. in 58. PLlCEÂ, plac, vb. II. I n t r a n z. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acţiunii) A simţi dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinaţie pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi şi ne-am luat. Că aşa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată, preda, î. 166. Cui nu-i place un cintec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Şi eu ţie ţi-am plăcut. jarnîk-bîrseanu, i). 18. Ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ţi place. E x p r. Ştii că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înşeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiaşi dată se întîlni in faţă Mihai cu Basta... Ei nu-şi plăcură unul altuia. EXLCESCU, O. n 268. (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la ») Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la feţişoare! jarnîk-bîrseanu, D. 374. (Obiectul acţiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. « de ») Nu ştiu ce e, ce are, cum s-a inthnplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. preda, î. 48. Cînd erai, bădiţ-acasă, Mă gătam ca ş-o mireasă, Cu cercei şi cu mărgele, De-ţi plăcea, bade, de ele. HODOŞ, p. p. 84. -fy- T r a n z. Şi ce folos de boi şi vaci? Şi cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ţi-o placi, Le dai în trăsnet toate! coşbuc, p. i 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atita o plac, De nu ştiu Ce să mă fac. bibi-CESCU, p. p. 179. -$>• Refl. reciproc. Se-ntimplă să ai un fin în Constantinopole ş-o fină în Veneţia şi. . ■ întilnindu-se să se placă şi plăcîndu-se să se căsătorească. ■ SEVASTOS, N. 27. <)> (Obiectul acţiunii este exprimat printr-o propoziţie cu predicatul la conjunctiv sau prin-tr-o construcţie infinitivală) Ii plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele; asta era slăbăciunea lui. creangX, p. 106. Azi n-ai chip în t6ettă~ voia în privi-rea-i să te pierzi, Cum iţi vine, cum îţi place pe copilă s-o dezmierzi, eminescu, o. I 155. Ne place a asculta poveşti frumoase fin vremile trecute, negruzzi, s. i 245. <^> E x p r. îmi place să cred cu... = sper că... (Obiectul acţiunii devine subiect; fară determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă, marian, o. ii 270. Tot ce-n lume-i drag şi place, Tot ce-nalţă şi preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire, alecsandri, p. i 144. -f A-i prii. Viei ii place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politeţe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiţi să. . . Bună seara.. ■ Mulţămim d-tale, dragul meu, placă şezi la noi. SEVAS-TOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălţatul împărat. reteganul, P. m 18. PLĂCÎRE, plăceri, s. f. 1. Sentiment sau senzaţie de mulţumire, de bucurie, produs de ceva care satisface gustul sau dorinţa noastră. Cînd am învăţat pe de rost pe Eminescu, ca şi astăzi, găseam în nepreţuitele lui versuri o pricină de nepătrunsă plăcere intelectuală. SADOVEANU, 0. vi 466. Am primit cu o vie plăcere buchetul şi mai ales scrisoarea d-tale. negruzzi, s. i 98. Cită ai simţit plăcere cînd a lui Mihai sofie A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit. alEXANDRESCU, p. 132. Loc. a d v. Cu plăccro = cu drag, bucuros, din toată inima. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea... şi apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, p. 226. Aşteaptă cu plăcere, conachi, p. 263. Fără plăccrc = în silă, fără voie. El a şezut la masă fără plăcere. La Tdrg. Maică urîtul mă cere, Nu mă da fără plăcere. jarnîk-bîrseanu, d. 274. -$■ E x p r. A îace (cuiva) plăcere = a face (cuiva) o bucurie; a-i face pe plac. Şi de vrei plăcere-a-mi face.. . Fă în viaţă o minune Hotărindu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. alecsandri, p. i 211. îmi face (mare) plăcere = (formulă de politeţe) mă bucură, mă îneîntă. Fă-mi plăcerea (sau îmi faci plăcerea. ..)! = (formulă de politeţe) fii bun..., te rog să... Scoase din buzunarul vestei o cutiuţă de email cu pastile parfumate şi, înainte de a se servi, o întinse Sabinei: — îmi faci plăcerea, domnişoară? c. petrescu, c. v. 14. (Familiar) Cu plăcere, formulă de răspuns la mulţumirile exprimate de cineva pentru un serviciu oarecare. 2. Distracţie, petrecere; desfătare. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci in priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. eminescu, o. I 200. Intr-o noapte furtunoasă Prinţul, cu-ai săi cavaleri, într-o sală luminoasă Se-mbătau de dulci plăceri. bolintineanu, o. 93. Alţii adevereau. .. că e o vîntu-rătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, s. i 44. 3. Voie; dorinţă, plac. Pînă ce vine stăpinul, poate aveţi plăcere să vă răcoriţi cu cite-o cupă dejintiţă înăcrită. Sadoveanu, o. L. 36. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere. creangX, p. 202. PLĂCINCIOĂBĂ, plăcincioare, s. f. (Regional) Plăcin-tuCe-aduci, puică, de mincat? Plăcincioare cu groşcior. 1. CR. ii 301. PLĂCINTÂR, plăcintari, s. m. Persoană care face sau vinde plăcinte. Cu ce nerăbdare aşteptam să-şi pute plăcintarul jos tabîaua din cap şi cit de iute.i-o deşertam! NEGRUZZI, s. I 285. PLĂCÎNTĂ, plăcinte, s. f. Preparat culinar făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură de brînză, carne, mere, nuci etc. V. brînzoaică, Yărzare. Cuptorul este ars şi plăcinta nu e încă întinsă. si,avici, N. I 45. Cuptoriul... era plin de plăcinte crescute şi rumenite. CREANGĂ, p. 290. Trec furnici ducînd în gură de făină marii sacit Ca să coacă pentru mintă şi plăcinte şi colaci. EMINESCU, O. I 87. -PLĂCINTĂRIE — 455 — PLĂMÎNĂRIŢĂ La plăcinte mitlfi se adună (= toţi umblă după avantaje). La plăcintt&nainte, la război înapoi, se zice despre profitori. Nu se mănincă in toate zilele plăcinte (= nu ne merge totdeauna bine; nu e petrecere în fiecare zi). Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. b r î u. ■0» E x p r. A-i veni (sau a-i pregăti) plăcinta = a-i ■veni (sau a-i pregăti cuiva) o surpriză neplăcută, un. necaz. Cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia in pămînt şi se propti într-însa. ispirescu, i,. 138. încă nu S-a copt plăcinta = încă nu e rîndul tău, încă nu ţi-a venit vremea, mai aşteaptă. De eşti şi tu de-aceia din patruzeci şi opt, Te cară! Pentru tine plăcinta nu s-a 'copt. bountineanu, o. 138. A găsi plăcinta gata =a se' folosi de munca altuia, a primi totul de-a gata. So vinde ca plăcinta caldă = se vinde repede; este căutat. A număra foile la plăcintă = a pierde vremea, a face un lucru zadarnic; a-şi face prea multe socoteli. A aştepta (po cineva) cu plăcinte calde=a aştepta (pe cineva) cu mare bucurie. PLĂCINTĂRIE, plăcintării, s. f. 1. Prăvălia plăcin-tarului; patiserie, cofetărie. Te-ai mai zgîit o dată in plăcintăria cu tăvi rumene şi cu muşterii mulţi, dar pofta de-a te înfrupta din plăcintă ţi se dusese, pas, z. i 15. 2. (Cu sens colectiv) Plăcinte de tot felul. Halal, său, de cine ştie Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, In cuptor s-o rumenească. AtECSANDRi, T. 142. TLĂCINTÎÎŢĂ, plăcintuţe, s. f. Diminutiv al lui plăcintă. De-arfi fost mama pe-acasă, Plăcintuţa n-ar fi‘arsă. ŞEZ. n 218. PLĂCINŢÎCĂ, plăcinţele, s. f. Plăcintuţă. Deschide-te punguliţă, Să plăteşti plăcinţelele. odobesctj, s. m 10. Cu iaurt, cu plăcinţele, Te făcuşi vornic, mişele, AtECSANDRi, t. 142. PLĂCtJT, -Ă, plăcuţi, -te, adj. Care place (1) ; agreabil,' simpatic. Vorbele ei mieroase, versul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, mi altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior, ispirescu, L. 37. Şi aşa au băut amîndoi înainte povestîndu-şi unul altuia lucruri plăcute. Cara-giat,e, O. iii 64. Cînd ai şti tii cit simfirea-fi şi privirea-n-duioşată, Cit te face de plăcută şi de demnă de iubit. EMI-nesctj, o. i 464. PLĂCUŢĂ, plăcuţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui placă. PLĂIÎŞ, plăieşi, s. m. 1. (în evul mediu) Locuitor de la graniţă însărcinat cu paza frontierei ţării în părţile de munte; grănicer, străjer. Dar se-ntorc spre zid plăieşii; văd pe şes un nor de oşti. coşbuc, P. 1326. Şi tu, Mirceo,plim-bă-te cu plăieşii de-a lungul zidului, şi fiţi cu mina pe cucoşul puştii, ai.ecsandri, T. n 19. Sosise un tinăr plăieş a cărui cal asudat păştea înşelat troscotul ce creştea pe lingă ziduri. negruzzi, s. I 169. 2. Locuitor de la munte; muntean. Era o zi frumoasă în duminica aceea şi plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de cînd îs ei. CREANGA, o. a. 47. Ce neastîmpăr va fi făcînd pe zeiţă să calce aşa iute pămîn-tul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincele plăieşilor noştri? odobescu, s. iii 55. PLĂIEŞlE, plăieşii, s. f. (învechit) Corpul, organizaţia plăieşilor. Codrii era odată aşezare de apărare ca plăieşia munţilor. RUSSO, s. 99. PLĂIŞCR, plăişoare, s. n. Diminutiv al lui p 1 a i. Apoi, măre, ce-mi făcea? Pe Plăişor mi-apuca, Tot la capul plaiului, La stîna Visterului. TEODORESCU, P. P. 591. PLĂMĂDĂ s. f. 1. Plămădeală. Plămadă făcută cu drojdie. -+• Substanţă care fermentează. Plămada răcită se aduce prin uluci în căzile unde se pune ca să dospească. I. IONESCU, D. 254. + Amestec. în sufletul meu crîncen port secolii grămadă Şi cerul sterp şi lutul fecund într-o plămadă, uîsniîa, i. 58. 2. F i g. Progenitură, copil. E fericită bătrtna. Plămada ei a ajuns cineva. Odorul ei îşi trăieşte viaţa uşor. STANCU, D. 93. PLĂMĂDEĂLĂ, plămădeli, s. f. Amestec de faină, apă şi drojdie, folosit la prepararea aluatului; cocă. + Bucată de aluat dospit purtătoare a fermenţilor care fac să crească aluatul. Mirile trimite. . . o Uirtiţă de plămădeală la mireasă, iar de la mireasă o femeie duce o turtiţă de plămădeală la casa mirelui. sevasTos, n. 76. PLĂMĂDI, plămădesc, vb. IV. 1. Intranz. A face un aluat moale din puţină făină, drojdie şi apă caldă, ca să dospească; a face plămădeală. Mini, pe vremea asta, zise ea, plămădesc de pine. Cuptorul cred că e in bună stare. Sadoveanu, p. m. 246. Apoi mama plămădea Ş-o lăsa pină dospea, ATECSANDRI, p. p. 390. <$> Refl. pas. Se plămădeşte de colaci cu aluat anume pregătit, ori cu ţaică din tirg şi, cînd plămădeala e gata, se frămintă bine aluatul. ŞEZ. v 138. <$>■ F i g. Izvoarele şi apa ploilor se plămădiseră in mocirle. GAi*ACTioN, o. i 210. 2. T r a n z. A frămînta aluatul împreună cu plămădeala sau cu drojdia pentru ca să fermenteze. Halal, zău, de cine ştie Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, în cuptor s-o rumenească. AI.ECSANDRI, T. 142. + A frămînta, a amesteca; a face să fermenteze. îşi petrecea zilele plămădind cant aride. NEGRUZZI, s. i 205. . 3, Tranz. A zămisli, a procrea, a concepe. Mătuşa Uţupăr tăinuie cu mama. Are ea un vecin . . ■ unul Mări-nache Piele. Cu Piele a plămădit-o pe Diţa. STANCU, D. 13. + Refl. F i g. A se forma, a se făuri. Sufletele mari se plămădesc în valurile r/fttriştei. ODOBESCU, s. J 26Í. . 4. Tranz. (Cu privire la o creaţie) A plăsmui; a crea, a compune. Minuni plăpînde plămădim din tină, .Cioplim din beznă forme de lumină, beniuc, v. 7. Marele compozitor italian [Rossini] a ştiut să plămădească acest cap d-operă al muzicei de vînătorie. odobescu, S. ui 94. PLĂMĂDÍRE, plămădiri, s. f. 1. Acţiunea de a (se} plămădi, de a face plămădeală. 2. Frămîntarea aluatului împreună cu plămădeala sau cu drojdia. PLĂMĂDÎT 1 s. n. Plămădire. PLĂMĂDÎT-Ă, plămădiţi, -te, adj. (Despre aluat) Preparat din făină, apă şi drojdie, ca să dospească. Aluatid plămădit se ţine la căldură înainte de a fi frămîntat. -4-F i g. Plăsmuit, creat. Departe de sufletul ei, plămădit din umilinţă şi din iubire, să fi cutezat să spună vreodată, spre laudă deşartă, vedeniile... ei. Gai,action, o. i 316. PLĂMÎX, plămini, s. m. Fiecare dintre cele două organe, cu aspect spongios, învelite în pleură, care alcătuiesc aparatul principal de respiraţie, la om şi la animale vertebrate şi care sînt aşezate în cavitatea toracică. Plăminul sting. Bolnav de plămîni. a Tovarăşul meu privea ţintă înainte, respira uşurat pîn& in adincul plămînilor, croia planuri înfrigurate şi nerăbdătoare. C. PEÎRESCU, S. 191. A răcit la plămîni şt acum zace cît e de lung, ocupind singur patul copiilor. Sahia, N. 97. începu a-l tracta pentru plămini, dar nu putu învinge răul care se înrădăcinase, negruzzi, s. ii 154. E x p r. A-şi scuipa plămînii v. scuipa. PLĂMÎNĂRÎCĂ s. f. Plantă erbacee cu rizom orizontal, acoperită cu peri aspri, avînd florile roşii, violete, rar albe; creşte prin păduri şi locuri umbroase (Pulmonaria officinalis ). — Variantă: pliminărifă s. f. ' PLĂMÎNĂRÎŢĂ s. f. v. plămînărică. PLĂNUI — 456 — PLĂTI PLĂNUI, plănuiesc, vb. IV. T r a n z. A face planuri (1), a proiecta acţiuni viitoare ; a pune Ia cale. Fata avea glas tăcut, adine, cînd plănuiau amîndoi viaţa lor de mine. camilar, n. i 227. Se vede că Chiriţa plănuieşte ca să te mărite mai tîrziu cu Guliţă. ALECSANDRI, T, I 188. <$> (Cu complement intem) Nouă meşteri mari, Calfe de zidari. . ■ Stau şi tot privesc, Planuri plănuiesc. tEODORESCU, p. p. 468. <()> A b s o 1. Dacă omul se gîndeşte şi plănuieşte şi le pune pe hirtie, se adună destule venituri, sadoveanu, P. M. 134. PLĂNUÎT, -Ă, plănuiţi, -te, adj. (Despre un lucru, 0 acţiune etc.) Cuprins într-un plan de acţiune; proiectat. Au făcut excursia plănuită. PLĂPÎND, -Ă, plăpînzi, -de, adj. 1. (Despre fiinţe) Lipsit de rezistenţă, de vitalitate; slăbuţ, firav. Judecătorul meu, plăpînd cum se ştia, s-a înfăşurat în şuba-i, cu precauţiune. GalacTion, o. i 104. Cînd se văzu dinaintea unei fiinţe atît de fragedă şi de plăpîndă, se pierdu cu totul. ISPIKESCU, u. 93. E tatăl lui Grui-Sînger! ■ . ■ plăpînd, fără putere Sub sarcina greoaie de ani şi de durere. AT.KC-sandri, p. iii 302. ' 2. (Despre plante, mai ales despre flori) Nedezvoltat, lipsit de sevă; gingaş, delicat. Ce iertător şi bun ţi-i gîndul, în preajma florilor plăpînde ! anghel, p. 11. Gemea muşcat de vînturi un stuf de liliac. Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite... mureau, macedonski, o. I 114. Aste-lalte [flori] sărmanele cum n-o să fie friguroase şi plăpînde, cînd sint crescute la umbră. NEGRUZZI, s. I 100. 3. F i g. Blînd, domol, slab. Glasul lor cel dulce, plăpînd, melodios Ţi-a mîngîia auzul c-un sunet tinguios. negruzzi, s. îi 126. -4- Care se lasă uşor impresionat, duios. Inima-i de tată, plăpîndă, simţitoare. ALECSANDRI, p. in 343. PLĂPOMEĂ, plăpomele, s. f. Plăpumioară. Copii mici In legănele. Boieri mari în plăpomele. MAT. roLK. 609. PLĂTUMĂR, plăpumari, s. m. Muncitor care face plăpumi. PLĂFUMĂREĂSĂ, plăpumărese, s. f. Muncitoare care face plăpumi. Soţie de plăpumar. PLĂFUMĂRÎE, (2) plăpumării, s. f. 1. Meseria plăpumarului. 2. Prăvălia, atelierul plăpumarului. PLĂPUMIOARĂ, plăpumioare, s. f. Diminutiv al lui plapumă.1 Plăpumioară de copil. PLĂSEĂ, plăsele, s. f. 1. (Şi în forma prăsea; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două părţi (de metal, de os, de lemn) care acoperă minerul unui cuţit, al unei săbii, mai rar al altor obiecte; p. e x t. mîner. l-am dăruit un briceag... cu prăseaua de sidef. GALACTION, o. 1 67. în coarne de cerb atîrnă carabine ■ . . şi pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. DELAVRANCEA, v. v. 196. C-un braţ în şold şi pe plăsea Cu celălalt. COŞBUC, p. I 56. Mînile-i albe şi slabe netezesc inconştient penele de struţ ale unui evantai cu plăsele de baga. vlahuţă, o. A. III 7. 2. (Neobişnuit) Placă mică de metal. Broasca acelor uşi, cu plăsele mari de aramă gravate cu chipuri, poartă tncă inscripţiunea numelui său. ODOBESCU, S. I 459. — Variantă: prăsea s. f. PLĂSELĂ, plăselez, vb. I. T r a n z. (Rar) A pune plăsele la un cuţit. (Cu pronunţare regională) Cuţit, cuţitaşule, De cînd te-am alămat Şi te-am plăsălat. . . Nici o slujbă nu ţi-am dat. MAT. EOLK. 691. PLĂSMUÎ, plăsmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A crea, a produce, a da fiinţă. Cît de frumoasă te-aî gătit, Naturo, tu!... Aş vrea să plîng de fericit ■ . . Că pot să văd ce-ai plăsmuit! coşbuc, p. i 176. <)' Refl. pas. Numai in această Italie a putut să se plăsmuiască t Divina Comedia ». gherea, st. ck. ii 75. 2. A inventa, a născoci, a scorni. Şi-au adus aminte de întîmplări trecute şi au plăsmuit întîmplări viitoare. c. tetrescu, c. v. 372. Un mincinos vestit De la sine aşa mare minciună a plăsmuit. PANN, N. Ii. 76. 3. A falsifica. A venit insă vremea... să facem lumină, arătînd nu numai că sint mincinoase acele cărţi, dar dovedind cine le-a plăsmuit, ca să-şi ieie pedeapsa. SADOVEANU, z. c. 240. PLĂSMUIRE, plăsmuiri, s. f. Acţiunea de a plăsmui şi rezultatul ei. 1. Creaţie. De aici acea putere, sănătate, linişte, seninătate [a clasicismului antic] ; acel firesc şi acea identitate între plăsmuirile artistului şi ideile lui. GHEREA, ST. CR. n 130. Plăsmuirea minunată a picăturii de apă care... topeşte piatra şi face din ea ce vrea. VJ.AIIUŢA, la TDiîG. <> F i g. Iarna palidă-şi arată Plăsmuirile de fum. TOPÎR-CEANU, B. 15. 2. Invenţie, născocire, închipuire. Sint visuri frumoase, care poartă, în însăşi armonia plăsmuirii lor, legile in virtutea cărora trebuia să se realizeze. YLAUUŢĂ, O. A. n 286. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei.. . coliba părintească. . . dragostea mamei. . . plăsmuirile inimii noastre. RUSSO, o. 31. 3. Falsificare, fals. PLĂSMUÎT, -Ă, plăsmuiţi, -te, adj. 1. Creat; inventat, născocit, scornit. La cea mai mică greşeală dregătorească. . -capul vinovatului se spînzura in poarta curţii, cu o ţidulâ vestitoare a greşalei lui, adevărate sau plăsmuite, negruzzi, s. I 143. 2. Falsificat. PLĂSMUITOR, -OÂRE, plăsmuit ori, -oare, s. m. şi f. Cel care plăsmuieşte (3) ; falsificator. PLĂSUl, plăsuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A vîntura. Ş-o cumpărat nouă iepi, tot sîrepi, Cari cu copitili treieraUy Cu coada plăsuiau. ftiAT. fol,k. 1476. PLĂTlj plătesc, vb. IV. 1. Tranz. A achita contravaloarea în bani a unui bun obţinut. Voi mie mi-ţi plăti numai vinul şi brînza. sadoveanu, o. vin 259. Uite ce ey cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiţi un bilet, cara-GIale, o. II 161. Aduce piatra la mine şi i~o plătesc cit nu face, ba încă sint bucuros că o pot căpăta, creangă, p. 218. <§>■ Fi g. Dar dacă mă găsea [jupînul] pe ultţăt plăteai dumneata pielea mea? caragiaxe, o. i 56. Aibi grijă să nu mă-neci, Că n-ai bani să mă plăteşti, jarnîk-bîrseanu, d. 139. ^ E x p r. A plăti oalele sparte v. o a I ă. -4* A achita un impozit, o obligaţie etc. Ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. CARAGIAI,E, 0.11139.^ F i g. (Complementul indică un abstract; adesea urmat de determinări introduse prin prep. « cu » şi desemnînd instrumentul) A răscumpăra. Veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine. CREANGĂ, p. 263. Binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor. EMINESCU, N. 12. Sînt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce~n cumpănă vieţii plătesc ani de dureri. alecsandri, p. I 125. ^ Intranz. Pierduse mai mult decît putea plăti, dumitriu, n, 114. + Refl. A lichida o datorie (morală), a se achita, a scăpa de o obligaţie, a-şi încheia socotelile cu cineva. Eu ii sînt dator lui Costică o scrisoare; sper să mă plătesc săptămîna asta. CARAGIAI/e, O. vii 61. Amiciţia ce mi-arătaţi mă atinge atît, că nu voi putea niciodată cu nimic să mă plătesc, bolintineanu, o. 532. Eu cu doina mă plătesc De bir şi de boieresc. TEODORESCU, P. P. 284. 2. T r a n z. A da (bani), a achita plata pentru un serviciu făcut, pentru folosirea unui obiect. Dă-ne ceva să mîncăm; plătim oricît, numai să fim mtdţămiţi. hogaş, dr. 83. Lui dascălul Vasile a Vasilicăi plăteam numai cîte un PLĂTIBIL — 457 — PLEASNĂ sorocovăţ pe lună. creangă, a. 16. + (Cu privire la persoane) A achita un salariu; a da o sumă de bani (dinainte stabilită) pentru o muncă efectuată, pentru un serviciu prestat etc. Fetele sînt folosite la munci pentru care un bărbat, plătit de două ori atît, ar fi'prea scump. BOGZA, A. î. 46. Să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? ispirescu, 44. 3. Intranz. A merita un anumit preţ, a valora. Şi-n virful cirligului. Sub mina scutartdui, Este-o piatră nestemată Ce plăteşte lumea toată. ant. liT. pop. i 513. <$> (Subiectul este un abstract) Pe arşiţele iestea o răcoreală ca asta midt plăteşte! creangă, p. 205. El simţea că o oră lingă ea ar plăti mai mult decît toată viaţa. EiilNESCU, N. 74. + R e f 1. pas. (Popular) A avea preţ, a se vinde cu preţ bun. Mergind mai departe a întilnit pe alt om şi iarăşi l-a întrebat... de se plătesc boi ca ai lui la tirg. SBIERA, p. 2. Mă dusei miercurea-n tirg Să văz boii cum se vind, Vacile cum se plătesc, jarnîk-bîrseanu, d. 97. 4. Tranz. (Popular, despre fiinţe) A fi în stare de..., a fi vrednic să...; a preţui. Cine ştie ce-o fi şi ce-o plăti calul acesta. RETEGAnui,, p. i 70. Am îmbătrinit cu arma In mină, ş-am cunoscut ce plătesc moldovenii la luptă, cînd îşi apără ţara şi neatirnarea lor. AtECSANDRi, T. i 16. Intranz. Un cal negru dobrogean, Un cal sprinten voinicesc. .. Plătea cit un cal domnesc, alecsandri, p. p. 73. (E x p r.) A nu plăti nici (cîl) o ceapă degerată (nici două parale sau nici doi bani) = a nu avea nici o valoare. PLĂTllîIL, -Ă, plătibili, -e, adj. Care poate fi plătit. Marfă plătibilă în rate. PLĂTICĂR, plăticari, s. m. Pescar care pescuieşte mai ales plătici. Vezi?... zise flăcăul, plăticarii ăştia au noroc. Plătiţi cu opt franci şi stau la umbră. DUNĂRE anu, ch. 225. PLĂTlCĂ \ plătici, s. f. Peşte de apă dulce, cu corpul lat, cu capul mic şi scurt, cu solzii moi şi cu carnea gustoasă (Abramis brama). Zvirlugi sprintene şi sprinţare ca fulgend, plătici cu solzi de zăpadă. STANCU, D. 205. A-ncălecat, spuntnd argatului că merge pină la Snagov după plătică proaspătă, caragiale, o. m 40. Pune să scoată... o minunată plătică lătăreaţă, vie şi grasă. ODOBESCU, s. I 462. PLĂTlCĂ 2, plătici, s. f. Arbore mare înrudit cu salcîmul, originar din America, cultivat şi la noi, formînd mai ales perdele vii (Gleditschia triacanthos). PLĂTITOR, -OĂRE, plătitori, -oare, adj. Care efectuează o plată. Casier plătitor, ca Clasele plătitoare de dări erau clăcaşii. I. ionescu, d. 117. PLĂVĂI, -ĂIE, plăvăi, adj. (Despre animale) Cu părul sau lina de culoare alb-cenuşie sau alb-gălbuie. V. plăvan. Pe o costişă de un verde metalic au apărut oi plăvăi. SADOVEANU, v. V. 87. Poamă plăvaie = strugure cu bobiţa rotundă şi de culoare albă. Soiurile de struguri cele mai spornice sînt la noi: poama grasă, poama plăvaie şi poama galbenă. I. ionescu, la cade. PLĂVĂN, -Ă, plăvani, -e, adj. (Despre boi şi vaci) Cu părul alb-cenuşiu sau alb-gălbui. Se vedeau pluguri cu boi plăvani arînd, însoţite de ţărani in straiuri albe. sadoveanu, n. V. 37. Carele încărcate se fereau cu boii plăvani in şanţuri. C. petrescu, R. DR. 101. Noroc bun!. .. Pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! Boi plăvani în cîte şese trag, se opintesc în juguri, alecsandri, p. a. 120. (Substantivat) Bou. Urca puntea de-a-r.dăratelea. .. iar plăvanul îl urma liniştit, blînd. GALAN, z. r. 163. PLĂYÎCI, -E adj. v. plăvif. PLĂYIOĂRĂ, plăvioare, s. f. Diminutiv al lui p 1 a- v i e. Pe mare că să uita ■.. Şi-mi zărea d-o plăvioară. PĂSCULESCU, I.. P. 18. PLĂVÎŢ, -Ă, plăviţi, -e, adj. 1. (Despre părul sau lina animalelor; p. e x t. despre animale) Alb-gălbui. V. plăvan. Oiţe, oiţe, Cu plete plăviţe, Ca nişte fetiţe l BOI.INTINEANU, O. 80. Cerbul. . . iese din crlng... cit părul plăviţ, incintător de graţie. ODOBESCU, S. III 136. Cea Mioriţă, Cu lina plăviţă, De trei zile-ncoace, Gura nu-i mai tace. alecsandri, p. p. 1. 2. (Despre părul omului, p. e x t. despre oameni) Blond. Unii [copii] erau plăviţi, cu pielea obrazului ca floarea de zarzăr, macedonski, o. III 94. Ancuţa, cu cosiţele-i plăviţe, răsfirate... căzu. odobescu, s. i 141. Doină! Doiniţă! Zină plăviţă. negruzzi, s. ii 23. — Variantă: (1) plăvici, -e (păscui,escu, i,. r. 55) adj. PLĂVÎU, -ÎE, plăvii, adj. (Despre persoane) Blond. Atunci a oprit pe un băieţaş plăviu, care i se părea mai de înţeles, popa, v. 171. + (Despre figura cuiva) Palid. Ea desface vălul, faţa-i e plăvie. bomntineanu, la TDRC.. PLEĂFTURĂ s. f. v. praftură. PLEAN, pleanuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Pradă de război; captură. Fiecare dintre biruitori îşi avu partea. Tătarii se mulţumiră cu robii şi pleanul. sadoveanu, o. vii 16. Din nou se strîng arcaşii in jurul viteazului şi, pe cină turcii îşi socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor. vi,ahuţă, o. a. ii 162. Murgu-ncăleca Şi mi-l repezea, La plean d-ajungea, Bacii Că-şi chema, Banii Ş-incărca, Turmele-şi strîngea Şi cu plean pleca. TEODORESCU, P. P. 672. + Jaf, prădăciune. Cînd de pleanuri se apucă, Vilcănaş e o nălucă, De nu-l ştie Dunărea, De nu-l prinde Nimenea. TEODORESCU, p. p. 552. Grup de prizonieri, ceată de oameni robiţi. Robi un plean de juni voinici Şi alt plean de fete mari. I. CR. iii 260. Şi robi el în trei zile, In trei zile vro trei pleanuri. Pleanu-ntii ce mi-şi robea? Tot junei d-ăi tinerei, teodorescu, P. p. 54. <$> E x p r. A lua pe cineva plean = a face pe cineva prizonier. Iar turcii se alegea, Plean pe babă Mi-o lua. TEODORESCU, P. P. 564. — PI. şi: pleane (pamfile, cr. 86). PLEĂNĂ, plene, s. f. Bucăţică de lemn care se pune la coada toporului sau la cercurile butoiului ca să le înţepenească mai bine; ic. PLEASC interj. Onomatopee care redă zgomotul făcut de limbă cînd se desprinde brusc de cerul-gurii sau zgomotul pe care-1 fac unele persoane cînd mănîncă. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vînt. Pleasc, pleasc. DEI Loc. a d v. De (sau pe) picaşcă = de pomană, fără bani, în cinste. Cei care au băut pe pleaşcă de la mine se vor fi gindind: bre! cumplit s-a îmbătat Luca Stroescul sadoveanu, o. i 397. •<>- E x p r~ A căuta (sau a umbla după) plcaşcâ = a căuta o afacere bună, a umbla după chilipir. 2. (învechit şi arhaizant) Acţiune de jaf (în timp de război) ; jefuire, pradă. Apoi se risipiră pe plaiul rominesc. .. după haraci şi după pleaşcă. GAI,ACTI0N, o. I 276. Libertatea de pleaşcă de care se bucurau. ■ . căpitanii din oştirea lui Ipsilante. ghica, s. 107. PLEĂTĂ, plete, s. f. (Rar la sg.) 1. Părul capului lăsat să crească pînă la umeri (la femei să atîme pe spate liber sau, rar, împletit în cozi). în lan erau feciori .ţi fete. . . Juca viaţa-n ochii lor Şi vîntul le juca prin plete. ■coşbuc, r. i 176. Parcă-l văd: înalt şi oacheş, cu pletele negre şi mari, pînă în umeri, sfios şi dulce la vorbă şi bun ■la inimă, bun, cum n-am mai întîlnit. păun-pincio, p. 103. Preoţi cu pleata rară Trezeau din codri vecinici, din pace .seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. F i g. Ici-colo cristeii se cheamă, cîrîind înăbuşit pe sub pletele ■ ierburilor, sadoveanu, o. vii 218. Răchitele bătrîne îşi scutură pletele în vînt, bart, E. 309. Ejpr. (Rar) A umbla cu pletele în Tînt = a se zbate pentru a •obţine ceva, a face totul pentru atingerea ţintei dorite. Părintele loan umbla acum cu pletele în vînt să găsească alt dascăl. CREANGĂ, A. 9. 2. Mănunchi de fuior. Ana rămase pe laiţă, ţiind capătul pieţei, iară Lică. . . împărţind fuiorul in opt şuviţe, ■începu să împletească. Slavici, n. n 163. PLEĂVĂ, (rar) pleve, s. f. (Cu sens colectiv) 1. Ceea ce rămîne din învelişul boabelor de cereale treierate, din sfărîmăturile tecilor de leguminoase etc. şi e folosit uneori •ca hrană a animalelor. Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi, preda, t. 11. Firele de pleavă ■ intraseră unul lingă altul, cu ţepile-n sus, dese ca o perie, ■în părul babei şi al moşneagului. CAMUAR, N. i 314. Risipite se-mprăştie-a duşmanilor şiraguri Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare ■turburată — Peste-un ceas păginătatea e ca pleava vîntu-rată. eminescu, o. I 148. (Urmat de determinări arătînd locul de pornire sau de destinaţie, scopul, timpul, modul etc.) Nechifor Lipan plecase de acasă după nişte oi la Dorna ş-acu sfîntu-Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese. sadoveanu, B. 9. Eu plec'cu sacu-11 spate. La calea jumătate, Cer plata, trei săruturi, coşbuc, p. i 63. Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adine şi a plecat degrabă să-şi facă datoria. CARAGIAI.E, o. m 71. Ea picioru-i pune-n scară Şi la codru pleacă iarăşi. ’EMINESCU, o. 1103. <$>■ (în apostrofări) Pleacă (de aici)! (Despre lucruri şi despre abstracte) Parcă tot sîngele îmi plecase spr: capătul lumii. camii, PETRESCU, u. n. 229. Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă, jarnîk-bîrseanu, d. 90. «v* Tranz. (Rar) Harabalele-ncărca şi la moară le pleca. teodorescu, p. p. 146. PLECĂ2, plec, vb. I. 1. Refl. (în concurenţă cu apleca) A se înclina (într-o parte), a se îndoi, a se încovoia. Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. sadoveanu, o. vii 158. Corabia-ntr-o parte de-ar fi a se pleca, Ne-am duce-n fundul apei. macedonski, o. i 165. Şi de ce să nu mă plec Dacă păsările trec. EMINESCU, o. 1 214. Se plecă şi ridicînd pe Ruxandra de jos-. Doamna mea! îi zise. negruzzi, s. i 146. <$■ F i g. Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă, eminescu, o. i 95. <£- Eipr. A se pleca spre apus = a) (despre aştri) a coborî spre apus, •a apune. Cînd soarele se pleacă spre apus.. . farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult in sufletul călătorului. odobescu, s. iii 17; b) f i g. (despre persoane şi despre FLECARE — 459 — PLECĂŢEL forţa, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. negruzzi, s. i 201. Tranz. Vintul uşor şi umed pornise mai. tărişor şi pleca intr-o parte limbile focului, sadoveanu, o. i 18. Şi timpul... apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă, mace-donski, o. I 24. Un fir de iarbă verde pe care-ncet se urcă un galbin gindăcel Şi sub a lui povară il pleacă-ncetinel. alecsandri, p. iii 25. + A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pină la pămint. creangă, O. A. 167. 2. Refl. A ceda în faţa unei forţe, a se supune, a se lăsa subjugat. Turcii, cu toate că erau mai numeroşi, trebuiră a se pleca furiei rominilor. bXlcescu, O. n 50. Au trebuit să se plece voinţii tatălui. drXghici, R. 106. ^ Refl. reciproc. Teamă n-ai, câta-vor iarăşi între dinşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş, eminescu, o. I 196. + T r a n z. A aduce la supunere, a subjuga. Pină cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Şi la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi! alecsandri, p. H 7. -f (învechit) A înclina să. .., a fi dispus să. . ., a se îndupleca. De-ar vrea şi-ar vrea Mama să se plece, Amjsă fac la nunta mea Vinul, cit il poate bea Satu-ntreg să sece. coşbuc, P. n 279. Noi ne plecăm a crede. .. că fără dreptate a fost el asvîrlit după tron in temniţă. bXlcescu, o. n 71. 3. T r a n z. A lăsa în jos, a coborî ; a apleca. Mai bine ochii-njos să-i pleci Să vezi pămîntul pe-unde treci, coşbuc, P. 1151. Părul, văzind pe fată, şi-a plecat crengile-n jos. CREANGX, o. a. 181. Pleacă gura Ia ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, eminescu, o. i 84.<$-Fig. Neamurile plecau fruntea şi ele, destul de ruşinate, sadoveanu, E. 96. Praliovă. . . pentru ce te-opreşti mirată şi pleci ochii ? coşbuc, r. 1 169. înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri Arătind privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. eminescu, o. 1 210.<^Expr. A (-şi) pleca capul = a (se) supune, a subjuga sau a se lăsa subjugat. Astfel e romînul şi romin sînt eu Şi sub jugul barbar nu plec capul meu. bolintineanu, o. 32. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie Sub asprime plecînd capul unui neam. alecsandri, p. 1 200. A nu avea undo să-şi plece capul = a nu avea adăpost, loc de odihnă. N-am unde să-mi plec nici capul; ajung din rău in mai rău. pann, la'cade. A (-şi) plecn urecliea la.. .= a) a asculta cu atenţie, a lua în considerare, a da urmare. împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea fiei sale. ISPIRESCU, L. 46; b) a da crezămînt vorbelor de nimic, bîrfelilor. Se uită in ochii celor ce au plecat urechea la şoapte. dumitriu, N. 170. Palavre franţuzeşti. Las’ pe alţii să-şi plece urechea la ele. alecsandri, T. i 348. A (-şi) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferinţelor cuiva; b) (rar) a arăta smerenie, evlavie faţă de cineva. Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? EMINESCU, o. I 115.<$>Ref]. Cumpăna uneifintini se plehcă şi se {nalţă, ca un cocostîrc care bea apă. vlahuţX, R. P. 10. PLECĂRE1, plecări, s. f. Acţiunea de a pleca1; pornire (din loc); deplasare; purcedere la drum. Mama lui hotăra plecările şi întoarcerile. SADOViîANU, b. 92. Se duse în voiaj.. . trimiţind fostei sale soţii in ajunul plecării o frumoasă ediţie a intîmplărilor lui Telemach. negruzzi, s. i 79. Loc. adj. Gata do plecaro = pe punctul de a porni. Pe linia intîia, Ungă peron, aştepta un expres gata de plecare. brXtescu-voineşti, î. 7. Loc. a d v. La plcearc = în momentul pornirii. La plecare, dăduse de urma lui Boldur Iloveanu ca să-şi ia rămas bun. c. petrescu, a. 394. La plecare, ii conduceau cu toţii pînă la colţul străzii, bassarabescu, v. 8. <$» E x p r. (Sport) A lua plecarea = a lua startul, a pomi. PLECĂRE2, plecări, s. f. Acţiunea de a (s e) p 1 e c a -şi rezultatul ei. 1. (Rar) Supunere, respect, ascultare, smerenie. Unde [este] dreapta pregătire şi plecarea inimii? galaction, o. i 170. 2. (învechit) înclinare, predispoziţie; imbold, impuls. în plecările şi chiar in exteriorul lui... se resfrinse tiparul părinţilor. HASDEU, I. V. 6. O puternică plecare... mă îndeamnă să cint. negruzzi, s. ii 12. <5>Expr. (învechit) A li (sau a veni) iu plecare să... = a fi gata de..., a fi dispus să.. . Măndica era în plecare să se deie în dragoste cu puşchiu cel de Pepelea, alecsandri, T. 826. De mînie. . . au venit in plecare de a-i omorî pe toţi. drAghici, r. 261. + (Neobişnuit) Gînd ascuns, intenţie. El adăuga, spre ă pipăi şi mai bine plecările deputaţilor împăratului, « că speră că tiu i se vor cere înapoi cetăţile Ardealului». bXlcescu O. n 276. PLECĂT1, -Ă, plecaţi, -te, adj. Pornit dintr-un loc; absent; f i g. dus pe gînduri. JVu mi-ai spus nimic, Nicule, de impresiile tale de pe Dunăre. — Ce să-ţi spun, dragă ?.. ■ Elencuţa se uită la el, părea plecat. D. zamfirescu, r. 134. PLECĂT2, -Ă, plecaţi, -te, adj. 1. îndreptat în jos, aplecat. Ion umbla cu capul gol in ploaie, cu fruntea plecată, pe gînduri. dumitriu, n. 156. Fetele jucau uşurel, fără să zîmbească, cu genele plecate, sadoveanu, o. i 73. Se întoarse printre spinii fesului, cu capul plecat, retezînd din mers, cu nuiaua, virful fraged al ierburilor, c. petrescu, S. 38. + înclinat, îndoit, încovoiat. Sub arţar, plecat moşneagul Şade cu luleaua-n gură. IOSIF, v. 46. Vino-n codru, la izvorul Care tremură pe prund Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund, eminescu, O. I 75. La Focşani intre hotară, Este-un bordei cam plecat, De copaci încungiurat. alecsandri, p. p. 156. <0> (Rar) Salcie plecată = salcie pletoasă, v. salcie. Singur vintul colo, iată, Adormise la răcoare Sub o salcie plecată, coşbuc, p. i 223. 2. Supus, ascultător, umil, respectuos, smerit. Multe rinduri de oameni s-au mai părîndat ■ . . domni mari şi slugi plecate, frumoşi şi uriţi. reteganul, p. rv 61. Slugi plecate... se-nchin, te linguşesc, alecsandri, T. 414. <$> (învechit, în formule de politeţe sau ele salut, de la inferior la superior) Cu credinţă nestrămutată rămii de veci plecat rob, Luca Arbore. DELAVRANCEA, o. ii 140. 3. (învechit) înclinat (cu voia, cu inima) spre cineva. [Bathori] era fireşte mai plecat către nobili. bXlcescu, o. II 103. PLECĂTE s. n. pl. (învechit şi popular) Indigestie; greaţă. Pază de lăcomie şi de plecate. PISCUPESCU, O. 183. PLECĂClOS, -OÂSĂ, plecăcioşi, -oase, adj. (Popular) De care ţi se apleacă, care provoacă greaţă; greţos. (Substantivat) Voi, plecăcioase, mîncăcioase, să vă luaţi, să vă duceţi. TEODORESCU, P. P. 362. PLECACltiN'E, plecăciuni, s. f. 1. Aplecare; înclinare a corpului în faţa cuiva, în semn de respect sau de salut; închinăciune, reverenţă. Cind il ocărăşti iţi face plecăciune, iar cînd il lauzi, îşi împreună minile pe piept fi închide ochii. STXnoiu, c. I. 84. Răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului. REBREANU, i. 100. închi-nindu-i-se cu mare plecăciune, i-auzis... isfirescu, l. 130. <$> (în formule de salut; familiar, astăzi mai mult glumeţ sau ironic) Salutăm pe conu Mir el!. . . Plecăciune, coane Pascule! Galan, z. r. 6. Ei!... Dumneata eşti, frate Abu-Hasan ? mă-nchin cu plecăciune. Cauagiale, o. iii 78. Vi le spun aceste... ca să. nu vă mai osteniţi a le afla. — Mă închin cu plecăciune! negruzzi, s. i 199. 2. (învechit) Supunere, respect, ascultare. Cu fiască plecăciune sărut mina dumitale, babacă. kogXlniceanu, S. 1. «$> (Glumeţ) Din somn noaptea mă deştept Şi cu multă plecăciune rima mindră o aştept. alExandrescu, m. 250. PLECĂŢEL, -EĂ, plecăţei, -le, adj. (Popular) 1. Diminutiv al lui plecat2 (1). Cu căciula plecăţea. rop. PLED — 460 — PLEONASM 2. (Despre miei) Care suge de la altă oaie decît de la cea care l-a fătat. Miei sugaci şi plecăfei Şi berbeci d-ăi măricei. I. cr. IV 101. Alege-mi d-un mieluşel La două oi plecatei. TEODORESCU, P. P. 593. PLED, pleduri, s. n. Pătură de Iînă. Tăceau insă amindoi, înveliţi cu pledurile pînă la gît, crezînd fiecare despre celălalt că a adormit. BASSARABESCU, S. n. 189. Ii aduse o haină blănită. ca să nu răcească ş-un pled, să puie pe picioare. vlahuţĂ, o. a. m 171. PLEDA, pledez, vb. I. Intranz. A vorbi în faţa unei instanţe judecătoreşti (ca avocat), apârînd interesele uneia dintre părţi. In afară de... procesele grele şi complicate in care pleda.. ■ mai îngrijea şi de cele două moşii. c. petrescu, î. i 10. Daţi-mi voie mie să pledez [la Divan] în numele domniei-voastre. alecsandri, T. 1452, ■¿f- T r a n z. Radu Comşa ■.. pledă citeva procese fără însemnătate, c. rETRESCU, f. n 179. + A susţine cauza cuiva, a vorbi în favoarea cuiva, a apăra o idee, un interes, a milita pentru... A coborît jos şi i-a venit rindul să pledeze acum in faţa streinului cu aceeaşi energie. C. petrescu, a. 290. (Tranz.) Pledarăm cauza unde s-a cuvenit, după cum ştiţi şi din cele ce vi s-au scris, ghica, a. 803. <$■ (Subiectul este argumentul, dovada, mijlocul care constituie un argument) Pentru aceasta am lăsat manuscrisul să pledeze în numele meu. c. peţrescu, c. v. 148. PLEDANT, -Ă, pledanţi, -te, adj. Care pledează, care susţine o cauză (în faţa unei instanţe judecătoreşti). PLEDĂM!, pledări, s. f. (învechit) Acţiunea de a pleda; pledoarie. îmi veţi ierta numai o mică plcdarc pentru naţia mea. kogăia'iceanu, s. a. 64. PLEDOARÎE, pledoarii, s. f. Cuvîntare pe care o rosteşte avocatul în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru susţinerea cauzei uneia dintre părţile din proces ; p. e x t. vorbire sau scriere care are ca scop apărarea unei cauze, a unei idei, a unei teze etc. Vedeam bine încotro işi mină pledoaria adversand meu. GAI.ACTION, o. I 235. După citeva întrebări ale preşedintelui şi după pledoaria avocatului. . ■ preşedintele se adresă locuitorilor, intrebîndu-i dacă au un apărător, bujor, s. 145. Această propunere este una din pledoariile cele mai elocvente in favoarea ţăranilor. KOGAI,-NICEANU, S. A. 223. — Pronunţat: -doa-. PLEIĂDĂ, pleiade, s. f. 1. (La pl. art.) Grup de stele din constelaţia taurului constituit din şapte stele vizibile cu ochiul liber şi dintr-un roi de peste două mii de stele invizibile; cloşca cu pui. 2. (La sg.) Denumire dată (în antichitate) unui grup ae şapte poeţi alexandrini şi (în secolul al XVI-lea) unui grup de şapte poeţi francezi, în frunte cu Ronsard. 8. (Astăzi) Grup de oameni iluştri care activează în acelaşi domeniu (artistic, ştiinţific, politic etc.) şi care sînt legaţi între ei prin aceleaşi năzuinţe sau prin concepţii comune. La masa voastră frumos împodobită. . . o întreagă pleiadă literară se aduna odată, şi marele Eminescu era un obişnuit şi el. ANGHEI,, PR. 12. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentaţi: poeţi, critici, oameni de ştiinţă. GHEREA, ST. CR. II 98. Şi poate, fără nemuritoarea pleiadă a luptătorilor de la 4S, ea [Romînia] ar fi îndurat încă multă vreme dorul de libertate, de independenţă. DEMETRESCU, O. 162. 4. (Fiz.; învechit) Totalitatea izotopilor unui element. Jf- (Chim.) Grup de elemente chimice cu proprietăţi foarte asemănătoare. PLEISTOCÎN s. n. (Geol.) Cuaternarul inferior; dilu-viu; glaciar. — Pronunţat: ple-is-, PLEN s. n. Totalitatea membrilor unei organizaţii sau unei asociaţii constituite; p. e x t. adunare la care participă totalitatea membrilor. Plenul comitetului de-redacţie. FLENĂR, -A, plenari, -e, adj. (Despre şedinţe, adunări, reuniuni) Care se ţine cu participarea tuturor membrilor. Trimisul moldovenesc le va mai citi ir. şedinţă plenară următoarea ironică scrisoare din partea lui însuşi Ion-vodă. hasdeu, i. v. 57. Să facem in şedinţă plenară şi publică ceea ce n-am făcut in secţiuni. K o G Ă [, NI c IC A x u , S. a. 135. -4- (Substantivat, f.) Consfătuire la care participă toţi membrii unui for de conducere. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romin. <$■ (Substantivat, în e x p r.) Plenară lărgită = plenară la care participă şi persoane care nu fac parte din unitatea respectivă. In zilele de 19 şi 20 august 1953 a avut loc plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romin. PLENIPOTÎNT, plenipotenţi, adj. m. (învechit) Plenipotenţiar. Fu numit ministru plenijlotcnt lingă curtea Petersburgului. NECruzzi, S. II 148. (Rar, substantivat) înainte de întrunirea plenipotenţilor. Giiica, la CADE. PLENirOTfiiNŢĂ, plenipotenţe, s. f. Putere deplină, dată cuiva într-o anumită chestiune. [Avinci] fiecare actele de plenipotenţă de la suveranii lor respectivi. Ghica, la cade. PLENIPOTENŢIAR, -Ă, plenipotenţiari, -e, adj. Care reprezintă conducerea unui stat pe lîngă guvernele altor ţări, avînd pentru aceasta puteri depline. Abie o poate scoate-n capăt cu cheltuielile impuse unui ministru plenipotenţiar. alecsandri, S. 12. 4" Deplin, total. Puteri plcnipoten-ţiare. — Pronunţat: -ţi-ar. FLENIS(jN, -Ă, plenisoni, -e, adj. (Despre vocale, în opoziţie cu s c m i s o n) Care are caracter silabic sau poate fi centru silabic. « U o este vocală plenisonă in cuvintul « codru ». PLENITUDINE s. f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate. Printr-o diferenţiere individuală, proprie creaţiei de geniu, realismul povestitorilor romini din veacul al XlX-lea atinge neaşteptata lui plenitudine in opera lui I. L. Caragiale. vianu, a. p. 123. PLENUÎ, plenuiesc, vb. IV. Tranz. (învcchit) A jefui, a prăda, a face plean. Arseră oraşul şi plenuiră ţara împrejur, bălcescu, o. ii 202. PLEOĂPĂ, pleoape, s. f. 1. Fiecare dintre cele două membrane mobile, mărginite dc gene, care, apropiindu-se una de alta, acoperă ochiul; (în special) membrana superioară. Sintem singuri, cu ţapid mort la picioare; privim cum pleoapele lunecă, închizind ochii sticloşi, sadoveanu, O. VII 333. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. hogaş, m. n. 17. Sub pleoapele închise globii ochilor se zbat. eminescu, o. i 79. F i g. Restaurantul îşi ridică pleoapele obloanelor, tîrziu. PAS, L. II 60. Amurgul palid închidea din pleoape. D. botez, p. o. 72. Pleoapa soarele-şi închide Sus pe-o căpiţă de otavă, goga, i>. 23. -$> E x p r. A-i da (cuiva) pleoapele-n gene = a i se închide cuiva ochii de somn; a aţipi. Numai pleoapele fetei... nu putură da în gene. ispirescu, L. 377. (Prin extensiune) Ochi, privire. Dă-mi cîntecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite, goga, p. 6. 2. (Rar) Capacul sicriului. Bulgări vor suna a vecinicie şi a întuneric, cînd vor cădea pe pleoapa de brad uscat. DUI.A -VRANCEA, S. 153. — Pronunţat: pleoa-, — Variantă : (2) plioâpă (odo-BF.SCU, S. I 107) s. f. PLEONĂSBI, pleonasme, s. n. Greşeală de exprimare constînd în folosirea unor cuvinte care repetă în mod PLEONASTIC — 4G1 — PLESCĂIT inutil aceeaşi idee. Expresia • mof bătrin * constituie un pleonasm. — Pronunţat: ple-o-. PLEONASTIC, -A, pleonastici, -e, adj. Care conţine ■un pleonasm. Expresii pleonastice. PLEOSC interj. Onomatopee cârc redă zgomotul loviturii produse de un corp elastic sau de un obiect aruncat în apă. Tata săracul a apucat de cap un crap mare ce era in lotcă, fi pleosc! arde-l pe moş Gheorglie cu crapul peste gură. dumitriu, N. 280. Se repede la zmeu ji pleosc! cu o palmă peste obrazul cel gras al zmeului. KF.TKGANUL, I’. v 30. N-apuc să răspuns, domnule, fi şart! part! trosc! pleosc! patru palme. caraGiale, o. i 202. PLEOSCĂI, pleâscăi, vb. IV. Intranz. A plescăi (2). De afară se auzeau pleoscăind picături mai mari fi mai dese. vlaiiuţă, o. a. 136. Glodul pleoscăia cit colo de pe picioare. contemporanul, Vj 293. Şi s-a dus singură iară, Din papuci tot pleoscăind. teodorescu, p. p. 153. ■4- A bale din palme; a plesni. V. aplauda. încep să ¡¡lescăiască din palme, striglnd toţi ura! caracialE, la Cadk. — Variante: plooşcăi (slavici, o. ii 144), pliscăi (şez, xm 189), plişcu'i (slavici, o. ii 144) vb. IV. PLEOSOAÎT1, pleoscăituri, s.n. Faptul dc a pleoscăi, zgomot produs de apă cînd se izbeşte de un corp tare; plescăit. Nu se auzea declt pleoscăitul cadenţat al valurilor lovite de chei. IURT, s. M. 61. Ploaia deasă cade fi vintul t ijiie peste tu/ari. Dar cei culcaţi intre spini nu-i simt pleoscăitul. La ciierka, st. cr. ii 87. PLKOSCĂI'I-, -A, pleoscăiţi, -te, adj. (Rar) însoţit de un zgomot caracteristic. Cite-o pupătură mai pleoscăită fi mai ales ţipete stăruitoare după hamali, iuîbreanu, r. I 16. PLEOŞCAI vb. IV v. pleoscăi. PLEOŞTI, pleoştesc, vb. IV. (Şi în forma plofti) 1. Tranz. A turti, a Iuţi, a deforma (sub o greutate). A prins a-şi scărpina ceafa... tot pleoftindu-fi streafina căciulii către vlrful nasului, gai.an, z. r. 226. *^> F i g. (Familiar) Şi-i mai dete una-n cap, Şi mi-l plofti. pXscu- i.escu, I,. r. 258. <$• R e f 1. Noroiul... se ploftea in stropi galbeni pe pantalonii trecătorilor, macedonski, o. iii 81. 9 T r a n z. (Cu complementul « cap » sau « ureche ») A lăsa în jos, a apleca. Un măgar mare. . . o ascultase, Şi ca un aspru judecător Capul pleoştise sau rădicase Cite-o ureche-ti semn de favor, aluxakdrescu, m. 3ÎS. 8. Refl. F i g. (Despre persoane) A-şi pierde elanul, buna dispoziţie; n rămîne abătut, deprimat. Nadina ti zise cu indiferenţă: ia seama că pomefti pe urmele căpitanului! Ttnărui se pleoşti parcă ar fi primit un diif rece. uemuîanu, r. i 221. — Pronunţat: pleof-.— Variantă: ploşti vb. IV. PLEOijTÎRE, pleoştiri, s. f. Acţiunea de a (s e) pleoşti şi rezultatul ei. PLEOŞTIT. -A, pleoştiţi, -te, adj. 1. (Despre unele părţi nle corpului) Care şi-a pierdut forma sau poziţia normală, care atîrnă fără vlagă, bleg, aplecat în jos. Din coclrjat cum era, se aplecase fi mai mult; avea umerii pleoş-tiţi, miinile lipsite de vlagă, muiale, o. 526. Avea urechile pleoştite fi un mic smoc de barbă. cXlinescu, E. o. I 1 Negoiţă apuca de urechile pleoştite fi trăgea din răsputeri. GaLACTIOS, O. 1 295. 2. (Mai ales despre pălării) Lăsat în jos, deformat, lăbărţat, turtit. Şi moşneagul rămase afa... cu pălăria pleoştită trasă pînă peste urechi, sadoveanu, O. UI 571. Cind tl vedea trist fi umil... eu şapca pleoştită fi cravata strlmbă, ti venea să ţipe, să-l zgilţiie fi să-l zglrie. IiART, K. 240. Sub pălăria lui de paie, cu borduri largi fi pleof-tite... vechilul lui Leonida stă cu nilinile in buzunar. VLAHTJŢi, o. A. 368. <^> (Prin analogie, despre acoperişul caselor sau despre clădiri) O biserică de lemn, văruită pe din afară, pleoftită, joasă fi cu ochiuri mici de fereastră. CiLlNESCU, E. 31. Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuţa bătrină, pleoştită şi dărăpănată. RKBUEAXU, I. 11. Intr-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoştită, .îngropată in pămint pînă la fereşti. vlaiiuţ.X, o. A. II 92. 3. F i g. (Despre persoane) Deprimat, abătut, descurajat. Florica. . . stătea tot aşa de pleoştită ca fi dinsul. REBREANTJ, I. 25. Ion fugi pleoştit ca cinele cărui, in loc de-un os, i se aruncă o piatră, cane, n. ii 215. PLESCĂITA s. f. v. pleseavi|5. PLESCANIŢA s. f. v. plcscaviţă. PLESCAVIŢA s. f. Numele popular al unor boli de piele care produc bube, răni, puroi; spuzeală, erupţie. (Cu pronunţare regională) Iutii i-a ieşit o plescaghiţă, era cit un pitac, şi de ce-o scărpina, dc ce se lăţea. vlauuţA, la TDRG. — Variante: plescăiţii, plesciiniţ& (i. CR. iii 142) s. f. PLESCAI, plescăi şi plescăiesc, vb. IV. Intranz. 1. A scoate un sunet caracteristic desprinderii bruşte a limbii de cerul-gurii sau a buzelor una de alta, în semn de plăcere (mai ales cînd se mănîncă ceva gustos); a mînca cu zgomot. La început ţi-a fost ruşine să măninci şi-ţi era ciudă că plescăieşti cind sorbi, tas, z, i 69. Englezul 11 goli dintr-o dată, plescăi din limbă, închise o clipă ochii şi întinse din nou paharul. BART, S. M. 98. <$> F i g. [Focul] creştea tot mai roşu, plescăind fi lingind cerul vinăt ai limbile lui gigantice. Camilar, n. i 182. <$* T r a n z. (Rar) Băiatul povestefte a doua zi, plescăind buzele, cum s-a ospătat. . . cu supă fi friptură fi cozonac, pas, z. i 67. 2. A lovi (în special într-un corp lichid sau moale) producînd un zgomot caracteristic ; a pleoscăi. Prizonierii legaţi cu funii treceau mereu pe uliţi, prin noroiul in care plescăiau copitele cailor, dumitriu, n. 124. [în mîl] plescăia lipicios cite o coadă de crap. galan, z. r. 45. La început lopeţile făceau zgomot, plescăind degeaba, ca fi cum ar fi fost minuite de copii. D. zamfirescu, r. 121. «$> T r a n z. Alunecă girla-ntre sălcii; în luntre-un copil de pescar Tot plescăie tmdiţa-n apă Şi fluieră micul ştrengar. IOSIF, T. 134. [Papucii] ştie să-i poarte şi să-i plescăiască. TEODORESCU, P. p. 78. + (Despre lichide) A se lovi de un corp tare, făcînd să se audă un zgomot caracteristic. Gheorght Soare urcă fi rămase agăţat de-un butoi in care apa mai plescăia, zbătindu-se. mihale, o. 365. O luarăm incet de-a lungul docului, pe cind valurile răscolite plescăiau la mal. dunAreanu, cii. 94. PLESCAÎRE, plescăiri, s. f. Acţiunea de a plescăi; plescăit. Erau îmbrăcaţi cu costume speciale. . . să nu se stropească omul de plescăirile apei. sadoveanu, v. f. 12. Valurile apei se zbăteau de maluri in plescăiri regulate. dunAreanu, cii. 233. PLESCĂIT s. n. 1. Zgomot făcut cu gura, cînd se mănîncă lacom şi repede; sunet produs prin desprinderea bruscă a limbii de cerul-gurii, prin care se exprimă un îndemn sau uimire, plăcere, admiraţie. îndemna iepele arar cu un plescăit de limbă energic. riîbkeanu, R. i 215. Plescăitul lacom a optzeci de tovarăşi fi pedagogii cu ifosul lor. DELAVKANCKA, II. T. 164. 2. Zgomot produs de apa care se loveşte de ţărmuri sau de către un obiect care loveşte apa ; plcoscăit. De afară venea plescăitul valurilor în coastele flepului. iiUNAkka.S'U, CII. 97. Plescăitul unor braţe se auziră, şi două trupuri se puteau distinge inaintind greu spre mal. id. ib. 241. 8. (Impropriu) Pocnitură. Caii se ghemuiau pe tăpşanele repezi; cite un plescăit de copită răsuna ca-ntr-o catedrală. vlaJIUţX, o. a. iii 47. PLESCĂITUR — 462 — PLEŞ FLESCĂITCRĂ, plescăituri, s. f. Zgomot produs de căderea unui obiect în apă, de apa izbită de un corp tare, de lovituri date cu un corp elastic etc. Se auziră dinăuntru numai plescăituri de palme. REBRiîANU, r. I 112. PLESIOZÂUR, plesiozauri, s. ni. Gen de reptilă marină din era mezozoică, cu gîtul lung, trunchiul gros, cu numeroase vertebre cervicale şi membre în formă de vîslc, puternic dezvoltate. -— Pronunţat: -si-o-za-ur, ' PLÎSNETj^/emefe, s. n. 1. Sunet scurt, brusc, puternic, produs de anumite obiecte (în special de bici) cînd izbesc violent aerul sau alte corpuri. Crezură că cei de pe mal ii luau drept al/ii, cu toate că [aceleaşi chemări] reveneau mereu prin plesnetele vîntului. GALACTION, 0. I 198. Din cînd în cînd aud cumpăna de la fintină scirţiind, un chiot lung în depărtare, un lătrat de cîine, un plesnet de bici, şi toate răsună aşa de frumos in aerul cald şi limpede al zilei. viauvţă, o. a. u 177. Orizonu-ntunecindu-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vijiind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, eminescu,o. I 148. -4- (Rar) Zgomot produs de un obiect care se sparge sau crapă. In plesnetul scurt al unui dulap, care a pocnit uscat şi sec, i s-a părut că desprinde ceva mai mult decit era. POPA, V. 31. 2. (Rar) Lovitură (de bici) care face să se audă un plesnet (1). I-a luat la plesnete dă bici şi i-a blestemat. ŞEZ. ni 32. FIiESAÎ, plesnesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A crăpa cu zgomot, a se despica (şi a se sparge) în urma unei lovituri, a unei presiuni prea mari, a unei variaţii de temperatură etc. Un foc uriaş ţinea citeva zile, pină ce stînca devenea incandescentă. Atunci aruncau asupra ei mari cantităţi de apă. Piatra plesnea. BOGZA, Ţ. 14. A plesnit cazanul! ■ .. Afurisitid de Palac, iar a dat presiune prea mare la abur. DEMETrius, C. 39. Crengile-n flăcări plesnesc, se-ndoaie. BELDICEANU, P.' 60, <> (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului, de obicei prin exagerare) E voinic, aproape să plesnească, bogza, Ţ. 32. Suflă în tăciune pînă îi plesneşte coşul pieptului. C. PETRESCU, î. H 3. Fracid îl strînge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său. NEGRUZZI, S. I 238. (în imprecaţii şi jurăminte) Plesnire-ar acolo unde a fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul. REBREANU, I. 17. Să-mi plesnească ochii dacă am vrut s-o rup. ALKCSANDRI, t. 148. E x p r. A plesni de ... = a fi (prea) plin de... ; f i g. a crăpa (5). Nici aşa nu-i drept ca unii să plesnească de prea sătui, iar altora să li se usuce maţele de nemincare. REBREANU, R. n 90. Cînd doamna ii puse inelul de matostat, plesnea de trufie. DELAVRANCEA, O. II 99. Era bun, de treabă, harnic şi cinstit, de plesneai de ciudă. RUSSO, S. 28. A-i plesni cuiva obrazul do ruşine = a-i fi cuiva foarte ruşine. îmi plesneşte obrazul de ruşine cînd gîndesc cum am să mă înfăţoşez înaintea femeii celeia cu vorbe de-acestea. CREANGĂ, P. 172. 4" (Despre abcese) A se deschide, a se desface, a sparge. A plesnit furunculul. 2. I n t r a n z. (Despre învelişuri, benzi şi fire) A se rupe brusc prin presiune din interior, prin încovoiere sau prin întindere. Soldatul Omir întinse gîtul să-i plesnească vinele. C. PETRESCU, î. II 46. încheie invirtita cu o apăsare zdravănă de arcuş, incit ii şi plesneşte o strună la vioară. REBREANU, I. 16. Mi-o plesnit şireturile de.la rochie. ALECSANDRI, T. i 113, Tranz. (Rar) Gruia. . . Tare ca un leu răcnea, Legăturile-şi plesnea. La TDRG. 8. Intranz. A izbi un obiect (sau numai aerul) cu un corp elastic, în special cu un bici, producînd un zgomot şuierător; a lovi, a pocni cu zgomot două obiecte unul de altul. începu a plesni din degete, chemind pe cinele cel uriaş. sadoveanu, p. S. 37. Surugiii plesneau din biciuşte. c. petrescu, A. R. 9. în mare bucurie şi zimbet, a plesnit din buze cu încintare şi fericire. POPA, v, 216. *0> (Instrumentul este subînţeles) Surugiii. . . au încălecat şi, chiuind şi plesnind, au purces intr-un galop furios. negruzzi, s. i 307. -ţ. E x p r. Cit ai plesni din bici = într-o clipă, pe dată, imediat. Se scula-n revărsat de zori, şi cit ai plesni din bici, — casa pahar. vi.aiiuŢa , o. a. ii 274. T r a n z. Plesnea apa cu vislele. DUMITRIU, p. F. 25. 4. T r a n z. A izbi, a lovi, a bate. Palma grea.. . a plesnit cu sete obrazul bătrînului. vornic, p. 17. Dacă-l plesneam, poate-l omoram şi înfundam temniţele. RK-breanu, I. 37,<0>(în contexte figurate) Un glas de aproape îl plesni peste faţă cu o veselie duşmănoasă. dumiTriu, n. 178. Vorbele grele ce o plesneau in faţa oamenilor o chinuiau. REBREANU, I. 58. Neobrăzarea asta l-a plesnit peste ochi, ca o palmă, popa, v. 11. -J. Expr. A plesni (pe cineva) în pălărie v. pălărie. Unde-o plesneşte (sau plesneşti) şi unde crapă, se spune atunci cînd se obţin cu totul alte rezultate decît cele aşteptate; unde dai şi unde crapă, v. c r a p ă. Ei apoi! uhde-o plesneşte şi unde crapă, zic eu în gindul meu. CREANGĂ, A. 45. (Intranz.) A-i plesni cuiva prin minte (sau în cap) = a-i veni cuiva pe neaşteptate o idee neobişnuită sau bizară, a-i da prin cap. Nici prin gind nu-i plesnea că intru aceasta era o viclenie. ISPIRESCU, i,. 63. Se zice că diavolului■ .. i-arfi plesnit în minte această obscură idee. EMINESCU, N. 55. Atunci am văzut scriind fiecare cum îi plesnea in cap. negruzzi, s. I 340. A o plesni bine = a spune cuvinte care se potrivesc cu situaţia, cu momentul. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură! CREANGĂ, P. 33. + A atinge pentru a mişca; a deplasa. A strnnit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre şi merindea, a sărit iar pe capră şi şi-a plesnit cuşma pe ceafă, sadoveanu, o. a. ii 217. + Refl. A se izbi cu zgomot de un obiect. Stoluri de fluturi, insecte mici. . . se îmbulzeau plesnindu-se de cristalele fierbinţi şi cădeau în valuri la picioarele farului, bart, E. 251. PLESNÎRE, plesniri, s. f. Faptul de a plesni. PLESNÎT1 s. n. (Rar) Plesnire. Plesnitul picăturilor de ploaie pe poclit. La Tdrg. PLESNÎT2, -Ă, plesniţi, -te, adj. Crăpat, spart, despicat. Pahar plesnit. PLESNITOARE, plesnitori, s. f. 1. Sfîrcul biciului; pleasnă. 2. Jucărie care, prin învîrtire, produce un zgomot puternic de plesnete repetate. 8. Disc sau verigă aşezată între opor şi capătul osiei carului, ca să împiedice frecarea butucului roţii. 4. Plantă erbacee din familia cucurbitaceelor, al cărei fruct, ca un mic castravete, la maturitate îşi aruncă seminţele la distanţă (Ecballium Elaterium) ; pocnitoare. PLESNITURĂ, plesnituri, s. f. 1. Faptul de a plesni; lovire, izbire; zgomotul produs de anumite lovituri. Se întreba şi el ce-o fi însemnind plesnitura aceea de degete. sadoveanu, P. S. 37. Bozan sitnţi o plesnitură în cap şi durerea părea alta decit aceea pe care a simţit-o în clipa prăbuşirii cu podul rulant. SAHIA, N. 37. Cînd ieşeam din Focşani, răsărea luna; nici gură de surugiu, nici plesnitură de bici, dar cărucioarele mele fugeau ca năluca, ghica, S. A. 52. 2. Crăpătură produsă într-un material, din cauza presiunii, a variaţiei de temperatură etc. PLEŞ, PLEĂŞĂ, pleşi, -e, adj. 1. (Ban., Olt., Mold.) Chel, pleşuv. îl întimpină gospodarul spătos şi cu fruntea pleaşă. c. petrescu, R. DR. 258. A intilnit.. . un popă îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergind cu pas rar. creangă, a. 133. 2. (Despre locuri, în special despre munţi) Lipsit de vegetaţie ; gol, sterp. Trebuia... să ocolească dîmburile pleşe pînă ce va da iar în pădure. CAI.ACTION, o. i 294. PLEŞCAN — 463 — PLEURĂ Strig turbaţii urieşi, Alergind, unul spre codri, celălalt spre munţii pleşi. alecsandri, p. iii 237. -<$■ (Substantivat, n.) Stufăriile din mlaştinile Dunării se imbracă-n frunze; ici-colea tot se mai văd pleşuri neacoperite cu verdeaţă. CONTEMPORANUL, VIj 44. PIEŞCĂÎÎ, pleşcarii, s. m. (Rar) Pleşcar. Pleşcanul de Joe... o îndrăgise grozav, ispirescu, tj. 15. ' PLEŞCĂR, pleşcari, s. m. (Rar) Cel care umblă după pleaşcă ; chilipirgiu. Mici şi aprigi pleşcari pe picior erau gata să. cumpere, să vindă şi să transporte oricind, orice, oriunde. Gaj#an, b. i 20. Fiecare scotea la iveală faptele săvtrşite de Lascăr Catargiu şi de ruginiţii şi pleşcarii din preajma lui. PAS, L. I 280. PLEŞCĂŞ, pleşcaşi, s. m. (învechit şi arhaizant) Cel care umblă după pradă (în timp de război). Aceşti pleşcaşi stingheri. .. nu erau aşa cruzi. GALACriON, o. i 279. PLEŞCUÎ, pleşcuiesc, vb. IV. Intranz. A umbla după chilipir, după cîştig fără muncă. - PLEŞCUlT s. n. Acţiunea de a pleşcui; chilipir. Vezi, jupîneşică dragă, citu-i de-a dracului lumea asta? Numai după pleşcuit îmblă. CREANGX, p. 127. PLEŞtJG, -Ă adj. v. pleşuv. PLEŞUGÎ vb. IV v. pleşuvi* PLEŞUGÎE s. f. v. pleşuvio. ’ PLEŞUV, -Ă, pleşuvi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care n-are păr pe cap, căruia i-a căzut părul de pe cap ; (despre cap) fără păr; chel. Moş Chirilă, c-o mină îşi feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scărpina în capu-i pleşuv. Sadoveanu, o. vn 32. Gros şi pleşuv, avea totuşi părul de după urechi adus cu măiestrie pe amindouă tîmplele. hogaş, ji. n. 32. Moşneagul a rămas pleşuv... de mult ce-l netezise baba pe cap. creangă, p. 294. (Substantivat) Cu pleşuvul cînd vorbeşti, tigvă să nu pomeneşti. 2. (Despre soluri, în special despre munţi) Lipsit de vegetaţie, (în special) de arbori. Se deschideau pe dreapta şi pe stingă, spre fundul pămîntului, două prăpăstii cu adîncimi fioroase, pleşuve, aspre şi cu povîrnişuri stîn-coase. hogaş, m. n. 161. Soarele scăpata îndărătul măgurii pleşuve, pe care era odinioară o dumbravă de stejari. vlaiiuţă, o. A. 497. Ceahlăul măreţ. . . îşi înalţă capul pleşuv cătră soare şi răspîndeşte apoi in juru-i cu dragoste bogăţiile bătrînelor lui coaste înverzite. Russo, o. 104. (Despre ogoare, ţarini) Fără semănături, nesemănat (sau cu semănăturile nerăsărite). începuseră tabere de cară să se lase in jos ca poloboace goale, după vin nou, trecînd printre costişe pleşuve, sadoveanu, z. c. 5. Cind prăşitul se face pe moale, adică pe vreme ploioasă, [păpuşoii] se pot muta, luindu-i pe dedesupt cu sapa... şi punîndu-i în locurile goale sau pleşuve, pamfile, a. r. 74. (Despre arbori) Desfrunzit. începeau noroaiele, sălciile pleşuve şi pe urmă păpurişurile fără margini, înecate în ceaţă, dumitriu, n. 289. 3. (în e x p r.) Vultur pleşuv = nume dat mai multor specii de vulturi lipsiţi de pene pe cap şi pe gît. — Variantă: (regional) plcşfig, -ă (RETEGANUI,, p. ii 67) adj. PLEŞUVÎ, pleşuvesc, vb. IV. 1. Intranz. A rămîne fără păr pe cap, a deveni pleşuv; a cheli. Ce? ai pleşuvit? negruzzi, s. i 68. 2. R e f 1. A fi lipsit de vegetaţie. [Coasta] se pleşuveşte fi se schimbă in lanuri de grîu şi de porumb. riîbrEANU, i. 51. — Variantă: plcşugi vb. IV. rLEŞUVÎE, pleşuvii, s. f. Faptul de a fi pleşuv ; chelie. Bătrinul mă asculta cu plăcere, mingîindu-şi pleşuvia arsă de soare, sadoveanu, a. i„ 191. îl cunoscu după pleşuvie şi după ochii obosiţi, id. o. vii 139. — Variantă: (învechit) pleşugio (ţicihndeal, f. 399) s. f. PLEŞUVÎRE, pleşuviţi, s. f. Acţiunea de a (se) pleşuvi; chelire. PLEŞUVIT, -Ă, pleşuviţi, -te, adj. Care a devenit pleşuv; chel. Vechi bătrin, cu barbă albă şi cu frunte pleşuvită. BELDICEANU, P. 127. Sînt sigur însă că tot nu uită timpul acel ferice, a căruia suvenire singură. ■ . mai poate să le descreţească fruntea pleşuvită! negruzzi, s. I 344. PLETEĂNCĂ, pletenci, s. f. (Regional) Fir de lînă sau panglică îngustă cu care femeile îşi împletesc cozile. Părul ei galbin ca griul Desprins din pletenci, peste umărul drept, Se varsă val blond pe rotundul ei piept, coşbuc, p. I 204. PLETER, pletere, s. n. împletitură sau îngrăditură de nuiele întrebuinţată Ia construirea unor zăgazuri, de obicei de-a lungul malurilor unui rîu cu luncă inundabilă, pentru a opri trecerea peştilor din bălţi în riu. Vîrşele se aşază de obicei in bălţi pe lingă pleter (gardul de închidere al bălţii). La TdrG. Dacă faci odată zăgaz, trebuie să-l faci tare, ca să nu-l ieie apa. . . Trebuie să baţi piloţi la margini, să tragi pleter printre ei, să întăreşti -pleterul cu capre şi să mai faci şi un gard în faţa pleterului, slavici, v. p. 51. PLETÎNĂ, pletine, s. f. Navă mică fără propulsie, remorcată de un remorcher, folosită pentru transportul mărfurilor pe fluvii sau pe canale. — Accentuat şi: pletină. PLETORĂ s. f. 1. (Cu sens colectiv) Număr mare (de oameni, de lucrări literare) fără valoare sau considerat astfel. V. droaie, duium. Ceea ce ne-ar încurca nu e lipsa de producţiuni... ci pletora lor. GHEREA, st. cr. in 93. în pletora asta de produceri « originale » care se aruncă de pe grătarele maşinilor tipografice ■ . . trebuie să recunoaştem că e o imensă, covîrşitoare majoritate de secături, vla-huţX, o. A. 329. 2. (Ieşit din uz) Abundenţă prea mare de sînge într-un organism. PLETORIC, -Ă, pletorici, -e, adj. Care are prea mult sînge; sanguin. Om pletoric. PLETOS, -OĂSĂ, pletoşi, -oase, adj. 1. Cu păr lung şi bogat. Pletos, cu ochii plini ca de-un fior de spaimă, o întîmpina. camilar, n. i 108. Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-n-tunecoasă. eminescu, o. I 148. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat. . ■ alECSANdri, i>. iii 284. (Despre păr, coamă) îşi sacrificase chica pletoasă care îl singulariza ostentativ printre ceilalţi muritori, c. PETRESCU, c.- v. 46. Armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă Alerg şi scapăr iute. BOLLIAC, o. 90. 2. (Despre plante) Cu tulpinile, cu ramurile sau cu frunzele lungi şi dese, aplecate în jos. Coliviile lor se arătau prin învălmăşagul unor plante pletoase, puse sus, pe nişte lopăţele bătute în perete, galaction, o. i 328. [Calul] se lasă. ■ . lîngă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos. creanga, o. a. 234. Hai să ne-nsoţim, Că-i iarba pletoasă Şi frunza umbroasă, teodorescu, p. P. 454. «$- (Substantivat) Adastă codrii vechi, pletoşii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, r. 35. <$■ Salcie pletoasă v. s a 1 c i e. PLEU, pleuri, s. n. (Regional) Tinichea. Nescari linguri de pleu Să mănînce cu ele oleu. marian, nu. 666. Un turn acoperit cu pleu (tinichea). RETEGANUI,, p. i 16. PLÎURĂ, pleure, s. f. Fiecare dintre cele două membrane seroase care căptuşesc cele două părţi ale cavităţii toracice şi cei doi plămîni, la om şi la unele animale. — Pronunţat: ple-u-, 1 PLEUREZIE — 464 — PLIMB PLIJUREZÎE, pleure zii, s. f. Proces inflamator al uneia dintre cele două pleure, însoţit de o abundentă secrcţie dc lichid. PLEURÎTĂ, pleurile, s. f. Proces inflamator al uneia dintre picure, neînsoţit de secreţie de lichid. PLKURÎTIC, -A, plcuritici, -e, adj. Specific pleurezici, cauzat de plcurezie. Punct pleuritic. PLEUROPXEUMONÎE, pleuropneumonii, s. f. Proccs inflamator al parcnchimului pulmonar şi al pleurei. PLKYILA, plevilc, s. f. Plivire; îndepărtarea lăstarilor de prisos de pe butucul viţei de vie. Se zăresc ici şi colo puncte albe, muncitori la plevilă. BRATESCU-VOIXEŞTI, î. 59. FUSTIŢA, pleviţe, s. f. Placă de fier care îmbracă partea de jos a leucei; placă de fier care se bate în cuie sau în nituri pentru a acoperi o crăpătură la vase, coveţi etc. Pl.EVUŞl.’AR, plcvuşcari, s. m. (Rar) Om de puţină însemnătate, dc valoare mică. Din aceasta foaie ce scot plcvuşcarii de aci. . să dai două lui Zâne. BĂI.CESCU, la GU1CA, A. 587. PLLVf/ŞCA, plevuşti şi plevuşte, s. f. (De obicei cu sens colectiv) 1. Nume dat peştilor mărunţi de orice specie sau speciilor care nu ating dimensiuni mari. Compus: plcvuşca-de-baltu = peştişor foarte mic, cu trupul subţiat către coadă, avînd dc-a lungul şirei spinării şi pe burtă nişte spini cu care se apără de peştii mai mari. 2. F i g. Grup dc oameni de puţină însemnătate, obscur, mărunt. Bietul Aghiuţă.1 ştia el de ce sta pitit pîntre plevuşcă, măcar că era un drac şi jumătate: bănuise CC-l aştepta. CARAGIALE, o. m 28. PLEX s. n. 1. împletire dc ramuri nervoase sau vasculare în anumite puncte ale organismului. Plex cardiac. c=d Fibrele care formează plexul brahial încep să iasă din măduvă in partea superioară a celui de al patrulea segment cervical, pakhon, o. A. i 12. 2. (Şi în forma plexus, uneori determinat prin solar) Regiune situată în partea superioară a abdomenului unde se află nervii care inervează această regiune. S-a dus cu capul înainte, izbind pe hojmalău în plexus. SADOVEANU, N. F. 149. — Variantă: pl6xus s. n. PLKXH«LAS s. n. Masă plastică, transparentă, rezistentă, din care se fac diverse obiecte, în special geamuri Ia vehiculele supuse şocurilor şi trepidaţiilor. PLEXUS s. n. v. plex. PLlA, p/ies, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A îndoi (o ţesătură, o hîrtic etc.) pînă la suprapunere. — Pronunţat: pli-a. PI.lAlUI., -Ă, pliabili, -e, adj. (Despre hîrtîe, ţesături etc.) Care se poate îndoi sau împături pînă la suprapunere. Pînză pliabilă. — Pronunţat: pli-a-, PI.IÂNT, -A* plianţi, -te, adj. (Despre obiecte) Făcut din două sau mai multe părţi care se pot apropia unele de altele formînd muchii. Scaun pliant. PLlAT, -Ă, pliaţi, •te, adj. îndoit, împăturit. PLU , plicuri, s. n. Obiect făcut dintr-o hîrtie împăturită în chip special şi lipită din trei părţi, pentru a închide o scrisoare; hîrtia împreună cu scrisoarea pe care o conţine. La amiază un soldat ii aduse un plic. BART, E. 224. Masinca îşi şterse repede pe şorţ miinile umede> luă plicul şi citi. bassarabescu, v. 12. Un dorobanţ ii aduse un plic în care găsi permutarea lui la o altă plasă. ÎCEGRUZZt, s. i 111. PLICI interj. Onomatopee care redă sunetul produs de apă cînd se loveşte dc un obiect solid, de o lovitură dată cuiva, dc dezlipirea buzelor după cc au sărutat etc. Cînd Cuza l-a făcut... ministru a plins şi—'plici! I-a sărutat mina. PAS, i<. I 41. Tu să mă baţi, zici?... Na dar, plici! pann, r. v. iii 29. (Cu prelungirea vocalei din mijloc) Mătuşa Dana... se umflă de necaz odatăf ţi: pliiici!. .. plesni in două, vissauion, b. 177. PLICIUlRE, pliciuiri, s. f. (Neobişnuit) Zgomot produs de mişcarea valurilor unei ape; plescăit. Valurile se ridică şi se scufundă. Pliciuiri. MACEDOXSKI, o. ii 276. PLICTICOS, -OĂSĂ, plicticoşi, -oase, adj. Care produce plictiseală; plictisitor, anost. Copiii îşi rectificară ţinuta prea dezordonată după atîtea ccasuri de călătorie plicticoasă. c. petrescu, c. v. 9. + Care produce supărare; enervant, agasant. Priit neastimpărul firesc al vlrstci lor [copiii] tiu pot fi decit plicticoşi şi antipatici, c!iid nu-i iubeşti. ibrXii,Eaxu, sp. cu. 247. PLÎCTIS s. n. Plictiseală. Obosită, vocea zise cu plictis din umbră. dumiTriu, X. 231. Noi nu cunoaştem decit plictisul nopţilor de dechemvrie, sadoveanu, p. m. 140. — Accentuat şi: plictis. PLICTISEALĂ, plictiseli, s. f. 1. Stare sufletească de lîncezeală, de nemulţumire provocată de inactivitate, de o activitate neplăcută sau lipsită de interes, de monotonie etc.; urît. Drumul de fier nu-i o călătorie de plăcere; e o goană ameţitoare, (n care capul ¡ti vijiie, gîndurile (fi adorm, e o prelungă plictiseală. SADOVEANU, o. VI 375. 2. Neplăcere, necaz, supărare, neajuns. PLICTISI, plictisesc, vb. IV. 1. Refl. A suferi de plictiseală, a fi sătul de un lucru, a nu mai putea suporta o situaţie. Santinela de sus se plictisea de stat şi începea iarăşi să umble. DUMITRIU, B. F. 154. Pe podiş umblau şiraguri lungi in toate părţile, răsunau comenzi asurzitoare şi ofiţerii se plictiseau grozav. SADOVEANU, O. VI 210. 2. T r a n z. A supăra, a enerva, a irita, a agasa. Neculai, de cite ori mai vine domnul acesta care a plecat, spui că nu sint aci. A început să mă plictisească individul. C. PETRESCU, C. V. 135. PLICTISIT, -Ă, plictisiţi, -te, adj. Cuprins de plictiseală. Am forţat uşi deschise, se gindi plictisit. VORNIC, p. 189. Căpitanul, plictisit, se plimba singur pe la marginea cimpului, departe de roata celorlalţi ofiţeri. SADOVEANU, o. VI 211. + Care exprimă, oglindeşte plictiseală. Ameţea cu nesfirşitele-i întrebări pe-un domn gras, cu figura plictisită. VLAHUŢĂ, O. A. in 45. PLICTISITOR, -OĂRE, plictisitori, -oare, adj. 1. Care plictiseşte; plicticos, anost, searbăd. Ce rost au aci, el şi monologul lui, între oameni sătui. .. cti desăvîrşire indiferenţi unor chestiuni care trebuie să li se pară grozav de plictisitoare. C. petrescu, î. i 16. 2. Supărător, enervant. PLICUÎ, plicuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A introduce, a închide o scrisoare în plic. Plicui şi pecetlui această scrisoare. PlUMON', C. 83. PLICULEŢ s. n. Diminutiv al lui p 1 i c. FLlERfc', plieri, s. f. Acţiunea de a plia. FLUIB, plimburi, s. n. (Rar) Rampa unei scări; balustradă, parmaclîc. O femeie scoboară scările... O mină îi alunecă pe plimbul scării. DELavraNCEA, la TDRG. PLIMBA — 465 — PLIN PLIMBA, plimb, vb. I. 1. Refl. A,umbla fară grabă, dintr-un Ioc într-altul sau de colo pînă colo (pe jos sau cu un vehicul), pentru a se recrea, a face mişcare, a lua aer. Neliniştit, se plimba într-una prin odaia lui de lucru. SadovEaku, E. 146. Se plimba după-amiaza, însoţită de copii, pe plajă sau în lungul digului spre Jar. bart, E. 315; în faptul dimineţii, prin parc, îngîndurată Se plimbă visătoare Fatma. coşuuc, P. I 52. -$> Expr. A sc plimba ca vodă prin lobodă = a umbla de colo pînă colo, fără nici un rost. ^ Tranz. A scoate la plimbare, a însoţi la plimbare; a purta de colo pînă colo. Plimbă copilul. c=i O dată, de două ori, de trei ori a plimbat Gheorghe Dima calul de la un cap la celălalt al punţii. gai,an, z. r. 59. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte) A mişca, a purta încoace şi încolo, a muta, a trece dintr-o parte în alta. Cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos, din dreapta şi stingă, îşi examitiă ceafa şi cutele rochiei în spate. c. petrescu, C. v. 167. Din cînd în cind, Elisabeta Gălăciuc, soţia lui, îi plimbă pe faţă o frunză de lipan. SAHIA, N. 41. Refl. pas. Din mînă-n mină, sceptrul se plimbă. ALE-xandrescu, m. 347. <$> F i g. (Cu complementul « ochii», «privirile») Subprefectul îşi plimbă ochii roată, obosit. vornic, p. 220. S-a sprijinit cu un deget in butonul soneriei şi a rămas aşa; plimbîndii-şi privirile prin curtea pustie. GAI.AN, B. i 52. — Variante : preumbla, preumblu (davidoglu, m. 54, camilar, n. i 200), primblă, primblu (gkerea, st. cr. i 170, ai.ecsandri, t. 65, russo, o. 46), împlimbâ (şez. vi 107) vb. I. PLIMBARE, plimbări, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) plimba; umblet (fără grabă) pentru a se recrea, a lua aer. Am ieşit cu tata. . . mai mult într-o plimbare decît la vînătoare. gai.acTion, o. I 50. Colonelul îşi întrerupse plimbarea, îşi reluă locul la birou, sahia, n. 78. <$• E x p r. (Familiar) A trimite (pe cineva) la plimbare = a te dispensa de serviciile cuiva, a te descotorosi de cineva, -tf- Mers comod pe jos. Din Pripas pînă în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas. rEbreanu, I. 52. (Prin exagerare) Soseşte, bine — nu? O plimbare in toată Pocuţia ş-o raită pînă la Halici. deiavrancea, o. ii 21. ¡2. (învechit) Loc amenajat, rezervat, unde se duce lumea să se plimbe; promenadă. [în Berna este] o plimbare de ziua şi noaptea, fiindcă o luminează cu felinare, foarte frumoasă şi romanticească. goi.escu, î. 169. — Variante: preumblare (gorjan, h. i 4), primblare (kogXi.niceanu, s. 65) s. f. PLIMBĂREŢ, -EÂŢĂ, plimbăreţi, -e, adj. Care se plimbă (prea) mult, căruia îi place să se plimbe (fără rost), să călătorească, să hoinărească. Un nor de vară. . . pluti într-o clipă deasupra şoselei, vărsînd din el o ploaie. . . peste plimbăreaţa lume bucureşteană. macedonski, o. iii 40. -Q- (Substantivat) Din întuneric le venea în faţă un alt grup de plimbăreţi, ardemîanu, D. 130. PLIMBĂRÎCĂ s. f. Diminutiv al lui plimbare. Vremea, de ieri seara, este splendidă. . . senin, calm, căldurică — tocmai bine de plimbărică! CARAGIAEE, o. vii 40. • ; PLIN1 s. n. (De obicei articulat) Ceea ce umple un vas, o încăpere, o cavitate; conţinut. Şampanie la Capşa beau mulţi, făcînd paradă De goltd cel din creieri, de plinul cel din ladă. macedonski, o. i 48. <[> Plinul conductei — cantitate de fluid care rămîne în permanenţă într-o conductă de transport. L o c. prep. în plinul... = în mijlocul, p. e x t. în toiul. îl plesni pe cel călare in plinul obrazului. CAMii, petrescu, o. ii 385. S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpustească o ceată de călăi. c. petrescu, r. dr. 8. Loc, a d v. Din plin = din abundenţă, din belşug, la maximum. Cu toate că lumina zilei pătrunde din plin, mai ard lămpile electrice. BARANGA, I. 179. Lumina cădea din plin în obrazul lui Boldur Iloveanu. c. petrescu, A. 332. <> Expr. A-i merge cuiva în plin = a-i merge cuiva bine, a avea succese, a reuşi în ceea ce întreprinde. Ziua ne-a mers în plin, zise stăpînul moşiei către mulţimea [de vînători], . GANE, N. I 128. Rodică... în plin să-ţi meargă vrerile tale. alecsandri, p. iii 45. A da o lovitură (sau a lovi) în plin = a nimeri bine ţinta. (în superstiţii) A-i ieşi cuiva cu plin (sau cu plinul) = a-i ieşi cuiva în cale cu un vas plin (semn că aceluia îi va merge bine în ziua aceea). Cind un creştin se intîlnea, dimineaţa, cu popa Tonea era ca şi mm i-ar fi ieşit cu plin. gaiaction, o. i 173. PLIN2, -A. plini, -e, adj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau « de ») 1. (Despre vase, încăperi, cavităţi, în opoziţie cu gol) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva pînă la limită. [Castroanele] nu le-am văzut pline niciodată, sahia, n. 32, Fîntîna era plină pînă-n gură cu apă. creangă, p. 290, Mai porunceşte să-i aducă o iapă sireapă şi un sac plin cu nuci. id. ib. 101. Leagă sacul la gură pînă e plin (= ia măsuri chiar de Ia început, dacă vrei să nu se facă risipă). ■if E x p r. Plin ochi = umplut pînă la limita capacităţii, fără să mai poată primi nimic în plus. Nistor umbla cu altă sticlă şi le turna paharele pline ochi. dumiTriu, n. 182. Făt-Frumos se duse la hambare... şi le găsi pline ochi cu griu. POPESCU, B. I 14. <$- (în legătură cu abstracte sau în contexte figurate) Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii, bassarabescu, s. n. 19. Cîte frunţi pline de gîitduri, gînditoare le priveşti! EminESCU, o. i 130. Toţi, plini de furie, fac irupţie pe scările palatului. bolinTi-nEanu, o. 249. <$> (Fără determinări sau cu determinarea subînţeleasă) Cînd pămîntul, cu viaţa lui plină şi bogată, rămînea departe în urmă ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie. BART, S. M. 65. Măi bădiţă, satu-i plin Că amîndoi ne iubim! jarnfk-bîrseanu, d. 69. (E x p r.) A fi plin de Sine = a avea o părere prea bună despre sine, a fi încrezut, îngîmfat, înfumurat. A-i îi cuiva paharul plin, se zice cînd cineva are de îndurat multe amărăciuni, necazuri. Multe, doamne, l-au bătut, l-a fost paharul plin. coşbuc, p. I 229. + (Despre arme de foc) în care se află cartuşe; încărcat. El are-o puşcă plină cu trei glonţi la rădăcină. ai,ecsandri, p. i 36. Căută pistoalele. Unul e încă plin. negruzzi, S. I 28. Dar culcat şi cum culcat? Cu puşca plină la cap, Cu pistoale La picioare, jarnîk-bîrseanu, d. 308. 2. Care cuprinde sau conţine ceva în cantitate (în număr) mare, (mai mult decît am aştepta să găsim). V. t i c-s i t. Birnoavă ieşi singur în curtea plină de ostaşi, sado-vEanu, o. vii 142. Albumul ei cu scoarţe violete E plin de cărţi poştale ilustrate. TOPÎrceanu, p. 209. Iată! cup-tiorul grijit de dînsa era plin de plăcinte, creangă, p. 290. Haide maică, haide dragă, Cu poala plină de zloţi Şi mă scoate dacă poţi. jarnîk-bîrseanu, d. 318. (Despre ochi) învăluit, acoperit. Bietul grec s-a despărţit de mine cu ochii plini de lacrimi. gai,acTion, o. i 90. Gherghina tresări şi întoarse spre dînsul doi ochi plini de spaimă. REBREANU, r. i 200. Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. eminescu, O. I 84. 3. Fără goluri; compact, masiv, îndesat. Să-mi spui, dacă. . . pot nădăjdui Să secer grîne coapte şi pline-n spic. coşbuc, p. ii 191. A luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiţi în stol larg şi plin, drept termen de compa-raţiune. odobescu, S. iii 30. Pentru tine rujă plină. Nici n-am somn, nici n-am odihnă, jarnîk-bîrseanu, d. 16. 4. Care este acoperit, umplut cu ceva. în vale lăsăm caii plini de spume, bart, S. M. 23. Salcimii plini de floare Se uită lung spre sat, Şi-n soare Frunzişul legănat Le-atîrnă ca o barbă. TOPÎRCEANU, S. a. 45. îţi 30 PLINĂTATE — 466 — PLIU încheie haina pîină de şireturi. EMINESCU, O. I 87. (întărit prin « ciucur») Şi unde nu ne trezim intr-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie căprească. CREANGX, A. 27. F i g. Pe-acelaşi drum de soare plin Veneau doi inşi. COŞBUC, P. I 228. In tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiş glas de privighetoare. CARA-CIALE, r. 61. -+■ Acoperit cu o materie care murdăreşte, atricâ; murdar, mînjit, uns. Sint plin de praf, de funingine... Aş face un duş. baranga, i. 161. Plini de sînge, plini de scrum se luptară iar voinicii colo-n marginea de drum. EFTIMIU, î. 120. Eram plini pe degete de gră-time. sabia, n. 57. De toate cele plină Pe mănuşiţi şi pe obraz. VLAHtFŢĂ, P. 115. 6. (Despre fiinţe, corpul lor sau părţi ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii. V. gras. Paserile pline şi rotunde zburau pe deasupra tufişurilor, pe deasupra prunilor. SADOVEANU, O. V 4. Purta in suflet risul ei cald, buzele ei pline şi umede. REBREANU, I. 20. El era mare fi plin la trup, gras la faţă. BĂI.CESCU, O. II 269. C. Care are amploare, intensitate; întreg, desăvîrşit, neştirbit. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret, care sub lumina plină a lunei părea viu. EMINESCU, N. 39. -$■ E x p r. Lunii plinii = lună perfect rotundă, aflată în faza maximă. Sint mindre seri cu lună plină. anghel-iosip, c. M. ii 5. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet. coşbuc, p. i 48. Voce plină = voce sonoră, cu volum, adîncă. Profesor plin = profesor cu toate titlurile şi drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră pe care o are un astfel de profesor. [Avea] perspectiva certă a înaintării la o catedră definitivă şi plină. c. petrescu, r. dr. 300. în plin... (sau plina...) = în mijlocul..., în miezul..., în toiul..., în culmea. . . Mă strigă cineva aici in plin cîmp. SAHIA, N. 120. Portul era îrt plină sărbătoare. BART, E. 140. (Franţuzism rar) Plină mare = largul mării. Căpitanul dete ordin să ţie spre plina mare. BOI.INTINEANU, o. 270. PLINĂTĂTE s. f. Calitatea de a fi deplin, întreg, îmbelşugat; plenitudine. Capacitatea remarcabilă a lui I. L. Caragiale de a folosi cuvîntul apare în toată plinătatea ei în construirea eroilor din piesele şi proza sa. C. ROM. 1953, nr. 1, 52. PLINÎ vb. IV v. împlini. PLIMŞOR, -OĂRĂ, plinişori, -oare, adj. Diminutiv al lui p 1 i n ". Ce folos de cuşmă lungă, Dacă nu-s parale-n pungă; Mai bine mai rotunjoară Cu punguţa plinişoară. şez. ii 214. PLÎKTĂ, plinte, s. f. 1. Bandă de lemn, piatră, mozaic etc. care se aplică la partea de jos a pereţilor unei încăperi, pentru a-i apăra împotriva loviturilor şi a umezelii sau pentru a acoperi rostul dintre pardoseală şi perete. V. p e r v a z. 2. Partea de jos a unei clădiri,ra unei sobe, a unui zid, ieşită mai în afară pentru a forma un mic soclu. Bloc paralelipipedic de piatră sau de zidărie pe care se reazemă o coloană sau un piedestal. PLINIÎJ, -Ă, plinuţi, -e, adj Diminutiv al lui p 1 i n2. 1. v. plin (1). Am săcuşorul meu de păcate, un tâcuşor mic, d F i g. M-aş cere, taică, la şcoală... Dacă învăţ e ca şi cum m-ar săpa şi m-ar plivi. sadovEanu, m. c. 10. + A smulge, a stîrpi, a distruge buruienile. în vacanţă pierdea vremea, mai curăţind cîte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind cîte o buruiană. RE-breantj, I. 66. 2. (Cu privire la viţa de vie sau la pomi) A suprima (prin tăiere sau rupere) lăstarii şi cîrceii de prisos, pentru « înlesni dezvoltarea mlădiţelor sau a crengilor roditoare. PLlVÎKE s. £. Acţiunea de a plivi; curăţire de buruieni; plivit1. PLIYÎT1 s. n. Plivire. Se începe prăşitul de trei ori la fiecare plantă şi numai o dată plivind, i. ionescu, m. 357. PLIVIT2, -A, pliviţi, -te, adj. 1. (Despre terenuri cultivate şi despre culturi) Curăţat de buruieni. în locul straturilor plivite, cucuta crescuse naltă cit casa. contemporanul, Vi 107. F i g. Dicţionariului [Societăţii Academice] cel cu vorbe numai plivite, alese şi mai cu seamă croite de pe curata lătinie. . . • odobescu, s. ra 173. 2. (Despre pomi sau viţa de vie) Curăţat de lăstarii şi de cîrceii de prisos. PLIVITOE, -OĂIIE, plivitori, -oare, s. m. şi f. Muncitor care execută munca de plivire. Plivitorii păşesc cu cea mai mare băgare de seamăf ca să nu calce sămănătura. PAilTOE, A. R. 96. PLIVITÎJRA s. f. Grămadă de buruieni plivite şi adunate laolaltă. PLÎNGĂClOS, -OĂSĂ, plingăcioşi, -oase, adj. Plîngă-reţ. . PLÎNGĂRÎŢ, -EĂŢĂ, pltngăreţi, -e, adj. Care este totdeauna gata să plîngă, care plînge uşor; care se plîn-ge mereu. Vă repet că nu mă înduioşează. Nu-s umanitarist plingăreţ. c. petrescu, î. II 108. Anghelina lui Nistor Mucenicii, atît de amărîtă şi de pltngăreaţă, cu copilaşul in braţe, zbiera ca o năucă. REBREANU, r. n 231. PLÎNGĂTfe, -OĂRE, plingăţori, -oare, adj. 1. Care plînge; plîngăreţ. Olimbia cea plingătoare bocea cu hohote ca la înmormintare. bart, e. 80. Şi-atunci glasul plîngă-toarei fete Se-ncerca să cheme cine e-napoi, Numai ca s-audă hoţul, că sint doi. coşbuc, p. I 254. F i g. Şi doru-i plingător mereu Creştea. ■ ■ Din ce în ce mai greu. coşbuc, P. I 282. + (Substantivat, f.; regional) Bocitoare. Femei străine din sat, care îşi fac o meserie din aceasta şi care poartă adevăratul nume de bocitoare, plingătoare sau şi tămîietoare. marian, î. 117. 2. Tînguitor, jeluitor, jalnic. Ii ascidta glasul plingător şi-l cuprindea mila. REBREANU, i. 20. Şi i-am văzut murind uşor; N-a fost nici unul plîngător Că viaţa-i fum. COŞBUC, P. I 151. Natura desfătează cu glasu-i plîngător. Ea face în tăcere s-asculte toată firea. ai,Exandrescu, p. 25. + F i g. Lăsat în jos, pleoştit. Barba lui căruntă... se prelingea spre pămînt in lungi şi plîngătoare şuviţe de lină incîlcită. hogaş, m. n. 134. Salcie plîngătoare v. s a 1 c i e. + (Substantivat, învechit) Recla- mant. Ajutat şi de o deputăţie de plingăţori moldoveni. . . el zădărnici întreaga conspiraţie, iorga, i. L. i 344. PLÎNGE, plîng, vb. III. 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, mai rar de emoţie, de bucurie). Copiii speriaţi din somn se ţineau de fustele mamelor şi plîngeau. vlahuţă, o. A. II 53. Smărăndiţa a mîncat papara şi pe urmă şedea cu mînile la ochi şi plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4. Şi nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creştet. Doar toamna glas să dea Frunzişului veşted. EMINESCU, o. I 216. F i g. Vîntul plîngea prin porumb şi tot lanul plîngea cu el. SANDU-ALDEA, U. P. 140. Şi clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COŞBUC, P. 1153. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu. . . Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, o. 1129. <$>■ T r a n z. Parcă. . . îşi plîn-sese toate lacrimile şi acum privea moale, buimacă. CAMIL petrescu, O. ii 476. (Cu complement intern) Şi mai greu ofta, Plînset Că plîngea, Vaiet Că-mi scotea. TEODO-kescu, p. p. 466. 2. T r a n z. A jeli o persoană moartă, un lucru pierdut, o situaţie dureroasă, vărsînd lacrimi, tînguin-du-se. Copilă dragă, nu-l mai plînge. .. Pe-o piatră capul el şi-a pus Şi pe vecie doarme dus. macedonski, o. I 156. Rămasă singură, plîngea cu lăcrîmi de văduvie singurătatea ei. eminescu, n. 3. Boierul plînge timpul cînd ţara-a lui era, O vacă ce cu lapte pe el îndestula. boijntineanu, o. 142. Oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. alecsandri, p. p. 2. <$■ E x p r. A-şi plînge păcatele = a ispăşi o vină. Cum îţi plîngi păcatele, Că n-ai ţinut vorbele. JARNîk-bîrseanu, d. 260. 3. Tranz. A compătimi pe cineva din toată inima, a avea milă de cineva. Plîngeam pe acea nenorocită femeie... silită a bea un nou pahar de durere! negruzzi, s. i 49. ^ (Intranz., în e x p r.) A-i plînge (cuiva) do milă = a deplînge (pe cineva) din toată inima, a-i părea foarte rău de nenorocirea altuia. Baba se duce in poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plîngi de milă! creangă, o. a. 162. Că de sus de pe movilă De-oi zvîrli ghioaga cea mare, Zăii, ţi-oi plînge chiar de milă, Măi tătare, măi tătare l. .. Ai.EC-SANDRT, O. 70. 4. R e f 1. A se văita, a se tîngui. Trăiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricoşi se plîng şi mor. coşbuc, p. I 194. De asta le plîngi, stăpine? — D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Alţii în visuri de înălţare Se plîng deoparte cu ah şi vah! Că mereu sufăr de-o boală mare. ai,Ecsandri, T. I 377. 5. Refl. A-şi arăta nemulţumirea, a reclama. Păgubaşul s-a plîns la miliţie. PLÎN GERE, plîngeri, s. f. Acţiunea de a (s e) p 1 î n g e. 1. Plîns, jeluire, tînguire. Şi deodată, din întunericul odăii, izvorî un suspin înăbuşit întâi, apoi mai tare, tremurător, pînă ce izbucni intr-o plîngere de jale. sado-veanu, o. I 277. Se vor smtdge de pe buze-mi armonii muiate-n plingeri. macedonski, o. I 95. Ascultă-a noastre plingeri, Regină peste îngeri. EMINESCU, O. IV 360. F i g. In amurg, după ce clopotele sunară trist, prelung, risipind plingeri pe văi, urcai pe lingă pîrăul Varaticului in munte, la poiană, sadoveanu, o. vii 223. <> Valea plîngerii = lumea, pămîntul (considerat uneori ca loc de suferinţă). Cărţile acestea ale noastre si?it urne sacre, cuprinzhid inima fraţilor noştri scumpi, scriitorii şi gtn-ditorii trecuţi şi ei, cum trecem noi prin valea aceasta a plîngerii. SADOVEANU, E. 23. 2. Exprimare a unei nemulţumiri; reclamaţie. La cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în faţa curţii, negruzzi, s. i 143. Sigismund Bathory umpluse Europa de plingerile sale asupra polonilor, pentru faptele lor din Moldova, bălcescu, o. i 339. (Popular) 30* i PLINS — 468 — PLOCON Cerere, jalbă. Şi am făcut plîngere la ghinărarii cei mari, arălindu-le că am şapte prunci. CAMir.Alî, N. I 214. Trebuie să dau ordin ca să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoinţă. Să-mi faci o plingere şi să v:i-o aduci. SADOVEANU, B. 79. I’IjLNS1, (rar) plinsuri, s. n. Faptul de a plînge (v. plingere, tînguire); (concretizat) lacrimi. Cu ochii umezi de lacrimi, amindoi rămin ca doi copii, cărora le potoleşti plinsul dindu-le jucăria dorită. BUJOR, S. 27. într-amtndoauă curţile împăraţilor nu mai vedeai feţe vesele, nu mai vedeai bucurie, ci numai lacrimi, plinsuri şi suspine! sbiera, p. 91. Cu minile-amindouă eu faţa imi ascund Şi-ntăia dată-n viaţă un plins amar mă-neacă. EîEQiESCU, O. I 91.<>Fig. Al vostru-i plinsul strunei mele. GOGA, P. 8. Plinsul streşinii suspină ca un cîntec de vioară Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate. ropÎRCEANU, s. a. 40. L o c. a d j. De plîns = vrednic de milă, jalnic. L-am găsit intr-o stare de plîns. rLÎiXS2, -A, plinşi, -se, adj. 1. (Despre ochi, privire, faţă etc.; p. ext. despre persoane) Care a plîns, pe care se văd urme de lacrimi. Baba Rada. . . se trăgea de păr şi avea priviri speriate şi plînse. PAS, z. 1193. Expuse cu mutră amărîtă şi glas plîns păţania copilaşului său. REBREANU, R. n 94. Dar, după ce t-a spus citeva vorbe tare fierbinţi ca s-o încîttte, a luat seama cit era ea de plînsă, Caragiale, 5. N. 278. 2. F i g. Jalnic, trist, sfîşietor. Iată cîntecul. — Poetul pentru ce-l mai scoate insă? Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plînsă? Macedonski, o. I 129. Mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă itiuit şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plins al fluierului. EMINESCU, N. 11. PLÎNSET, plînsete, s. n. Plîns; lamentaţie, văicăreală. Surprins peste fire de acest torent dc plînsete şi de cuvinte şi şovăind intre diferite bănuieli, stăteam locuita nemişcat. galaction, o. I 82. Copacii, pe stradă, oftează; e tuse, e plînset, e gol Şi-i frig şi burează, bacovia, o. 31. Se aude iarăşi un plînset, dar un plinset înfundaţi vine parcă din inima pămîntului. SAHIA, n. 22. Murmurul, azi şi oricînd, E plinset în zadar, coşbuc, P. i 257. F i g. Iar farmecul iubirii la plînsetul de vînt Părea-va o poveste ce frunzele o citit. PĂun-pincio, P. 82. (Concretizat) Lacrimi. Ea cu ochii plini de plînset Privea gloata cum se duce, Şi-im pustiu simţi-mprejuru-i Şi-ntuneric pe pămint. coşbuc, p. ii 81. PLÎNSOARE, plînsori, s. f. (învechit şi popular) 1. Plîns. Plînsori sfîşietoare împinse de blestem Se urmăresc prin boite, eminescu, O. I 94; Aşa-mi vine uneori, Să mă tui la munţi cu flori, Să mă jeluiesc la nori, Să-mi mai treacă de plînsori. JARNîk-bîrseanu, d. 201. + (Concretizat) Lacrimi. Iar cu mina dreaptă apucînd de colţ Mineca ei stingă, îşi ştergea plînsoarea. coşbuc, P. I 250. Din ochi ii picura izvor de plinsoare, şi la tot ceasul... glasul lui duios răsuna prin codri. ODOBESCU, s. m 207. Se aude mare jale, Că vii-l plîng surorile Cu toate plîn-sorile De-neacă inimile. TEODORESCU, P. P. 206. 2. (Neobişnuit) Cerere, jalbă. V. plîngere. Rareori supuşii ţării înălţat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea glasului, plinsorilor. EFTimiu, î. 10. 3. (Mai ales la pl.) Nume dat în popor unor boli (de copii) care provoacă mai ales insomnii şi plînset necontenit. Alţi şase prunci, pe care i-a dăruit lumii fata lui Manole, unii s-au prăpădit de pojar, alţii de bube, alţii de plînsori, alţii de fiertură de căciulii de mac. Sadoveanu, m. c. S. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea că începuse a scirţii; ba c-o doare ceea... ba că-i e făcut de plînsori şi tot îmbla din babă in babă. CREANGĂ, P. 111. PLOAIE, ploi, s, f. 1. Precipitaţie atmosferică sub formă de picături de apă, provenite din condensarea vaporilor din atmosferă. După-amiază începu o ploaie măruntă, rece. REBREANU, R. I 172. Printre ramuri ploaia pică — Nici o creangă nu tresare. topirceanu, b. 24. începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, h. 28. «0* (Metaforic) Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii, eminescu, o. I 179. <§>■ Ploi putrede v. putred. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe fără conţinut, palavre. Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. CAMII* PETRESCU, o. n 370. ^ Loc. a d v. (în legătură cu verbe care arată mişcarea) Po ploaie = în timp ce plouă, sub bătaia ploii. Pe ploaie, ajunseră tîrziu după-amiazăt la cel dintăi iirg. sadoveanu, o. vii 78. Gogii cu Eugenia plecară pe ploaie. REBREANU, R. i 173. (în legătură cu verbe care arată starea) în (sau Sub) ploaio = în bătaia ploii. Dormeam pe brazdă cu bruma pe noi, sub ploaie şi vîntt şi tnîncam porumb fiert, mihaxe, o. 32. [Călăreţii] stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cend încărcat de norii deşi ce atîrnau pînă lingă pămint. GÎrleanu, L. 33. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Ceea ce vine (cade, se revarsă) în cantitate mare, tumultuos. Intr-o seară de toamnă i-a surprins pe plajă o ploaie de prepeliţe. BART, E. 167. O ploaie de pumni şi de cîlcîie căzură pe capu şi spetle lui Vasile. BUJOR, S. 92. De sus o ploaie de raze cădea pe frunzele verzi. DUNĂREANU, CH. 134. O mare parte din ei au căzut sub o cumplită ploaie de gloanţe, alecsandri, T. 1303. (Rar, cu determinarea în genitiv) Bat tina pe loc, în ploaia săgeţilor. DEEAVRANCEA, O. II 194. ^ F i g. O ploaie de priviri S-abat asupra frumuseţii tale. TOPÎR-ceanu, p. 69. I se păru. .. că o ploaie de fericire cade de sus pe sufletul său. GANE, N. I 144. 3. Alice mărunte (pentru vînat păsări şi animale mici). Nu glumea cînd ameninţa că trage cu puşca. E adevărat că o încărca cu ploaie de vrăbii. SADOVEANU, M. c. 21. Omoară un urs năstruşnic şi-l doboară cu puşca încărcată pentru prepeliţe (numai cu ploaie, spune autorul!), GHEREA, ST. cr. I 271. Spuneai că ai tras odată cu ploaie într-însa şi n-ai nimerit-o bine. contemporanul, iv 302. PLOCÂD s. n. v. pocladă. PLOCĂDĂ s. f. v. pocladă. PLOCAT s. n. v. pocladă. PLOCON, plocoane, s. n. 1. Dar, cadou; p. ext. dar oferit cuiva la ocazii solemne, în semn de preţuire sau de respect (în trecut mai ales pentru a obţine o favoare). Şi-şi mai rotunjeşte starea şi cu plocoane şi cu mină de lucru, pe care n-o plăteşte, pas, z. i 155. Lupul în urmă spre tron se duce, Şi după vechiul, bun obicei, Măriei-sale plocon îi duce Şi înainte-i pune doi miei. AI.EXANDKESCU, p. 62. ^ (în legătură cu persoane; astăzi glumeţ sau ironic) Le-a trimis procurorul citaţii să vină la parchet. S-au dus singuri plocon, in loc să se ascundă, pas, z. IV 236. Boiend i-a cumpărat lui Mură o vioară de nu ştiu cite sute de galbeni şi era boierul gata să-l trimită pe Mură plocon domnului său şi rudei sale, măriei-sale vodă. GAI.ACTIOM, o. I 69. Va creşte pe Lya, o va face femeie desăvîrşiiă. . . şi pe urmă i-o va încredinţa plocon. GHEREA, ST. CR. J 274. ' . 2. Dar oferit în trecut turcilor, în semn de supunere şi de recunoaştere a suzeranităţii lor. Mircea cel Bătrîn, Bogdan şi alţii au închinat ţara la împărăţie. închinarea consista in oarecare plocoane şi ajutoare felurite, pe care vasalul trebuia să le dea căpeteniei sale morale, odo-bescu, s. n 17. Trimise pe logofătul Tăut cu un plocon de zece pungi de bani şi însoţit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldova. bXi,-cescu, o. i 81. + (învechit) Impozit, dare, bir. Se hotărî ca boierii şi mănăstirile să plătească ploconul, aju- PLOCONAŞ — 469 — PLOSCĂ torinţa, mucarerul, văcăritul şi oieritul în toţi anii. bXl-cescu, o. i 17. — Variantă: pocldn (creangX, p. 305, ai E x p r. A ploua cu găleata (sau'ca din cofă) = a ploua foarte tare, cu picături mari şi dese. De două săptămîni plouă cu găleata, un ceas, două in fiecare noapte. CAMil, petrescu, o. I 264. Nu trece vreme de un ceas, şi unde nu începe a se-nnora, apoi a trăsni şi a fulgera. . ■ sufla un vînt şi ploua ca din cofă. reteganul, P. iv 71. Plouă de varsă = plouă foarte tare. Ciucur verde de mătase, Lasă-mă, mîndruţo-n casă, C-afarăplouă de varsă, jarnîk-bîrseanu, d. 375. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt şi des; a cerne, a bura. Parcă tot îi ninge şi-i plouă v. ninge. Unipers. (Cu subiectul « ploaia »,« norii ») Căci ploaia, cînd ar ploua, Aurul ţi l-ar strica! JARNfK-BÎRSEANU, D. 509. El oftează şi făleşte Şi prin gratii tot priveşte Cînd la nori purtaţi- de vînt Care plouă pe pămint, Cînd la cîrduri de cucoare Ce mereu zbor cătră soare. AUîCSANDRi, p. p. 141. Tranz. impers. (Cu complement intern) De-ar ploua ploaie cu tină. ŞEZ. I 76. Plouă ploaie cu bulbuci Şi tu, bade, tot te duci! jarnîk-bîrseanu, d. 313. 4- Tranz. A uda (pe cineva) ploaia, a cădea ploaia asupra cuiva sau a ceva. N-am văzut verde frunzuţă Ca la niîndra-n grădiniţă, Cit o ninge, cit o plouă, Ea e tot mîndră şi nouă. jarnîk-bîrseanu, d. 21. Oltu-i umflat, Că la munte l-a plouat, alecsandri, p. p. 159. U n i p e r s. (Cu subiectul «ploaiat) Murgule, coamă rotată, Du-mă la mîndra odată, Că ţi-oi face grajd de piatră Vîntul să nu mi te bată, Nici ploaia să nu te ploaie, Nici neaua să nu te ningă, hodoş, p. p. 47. 2. Intranz. unipers. Fig. A cădea sau a curge în cantitate mare, fără întrerupere. Odaia era strimtă şi foarte înaltă. Printr-un geam opac din tavan ploua înlăuntru o lumină albă. dan, u. 193. Din albastrul şters al cerului adine, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre. HOGAŞ, M. N.-14. Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Hamul tînăr vînt să-şi deie Şi de braţe-n sus s-o ieie. Iară florile să ploaie Peste dînsa. eminescu, o. I 122. 4- Tranz. A lăsa să cadă sau să curgă în cantitate mare. De sus, din colivie, sticletele plouă mereu la coji. BASSARABESCU, v. 170. Infanteria din centru ploua nouri de săgete. HASDEU, i. v. 150. — Forme gramaticale: prez. conj. să plouă şi să ploaie.—Prez. ind. şi: (regional) ploaie (hodoş, p. p. 118). PLOUĂT, -A, plouaţi, -te, adj. Udat, muiat de ploaie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. Rămîi la mine în astă noapte, şi ţi-oi da eu vreun ajutori. CREANGĂ, o. A. 238. Umblarea-i e-ncovoiată Ca la pisica plouată. PA NN, p. v. I 102. Rămîi mîndră sănătoasă Ca şi-o viorea frumoasă, Că eu mă duc supărat, Ca un trandafir plouat! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 111. 2. Fig. (Despre oameni) Fără chef, descurajat, abătut. Nu mai răspunse nimic, ci îşi luă doar rămas bun de la Herdelea şi plecă plouat. REBREANU, I. 69. Toţi se ridicară de la masă: unii galeşi, plouaţi şi trişti, alţii nepăsători, veseli, glumeţi, delavrancea, s. 136. Pe la două ceasuri, ei se întoarseră plouaţi, parc-ar fi căzut păcatul pe dinţii. RUSSO, o. 141. PLUG, pluguri, s. n. 1. Unealtă agricolă cu tracţiune animală sau mecanică, folosită la arat, la dezmiriştit etc., alcătuită din cuţit şi brăzdar şi dintr-o piesă specială (v. c o r m a n ă) care răstoarnă brazda. Pocnind din bici pe lingă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. coşbuc, P. I 93. Noroc bun! Pe timpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! Boi plăvani in cîte şese trag, se opintesc în juguri, alecsandri, p. a. 120. <$> E x p r. De la coarnele plugului = de la ţară, din pătura ţărănească.-^- Plug de cărbune = piesă metalică cu un cuţit care se înfige în stratul de cărbune, detaşînd o parte din el. Plug nivelator — maşină de lucru formată dintr-un şasiu cu patru roţi şi o lamă tăietoare lungă, înclinabilă, care serveşte la nivelarea suprafeţei terenurilor şi la împrăştierea unui material pe o şosea sau pe un teren. Plug pentru şanţuri — maşină de lucru cu cuţite speciale, care serveşte la săparea şanţurilor. + Arat. Oamenii, la plug, răsturnau pămîntul în brazde mănoase. BUJOR, S. 111. Eu mergeam la plug în laz. Şi, cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut, coşbuc, p. i 49. 2. Vehicul sau dispozitiv ataşat la un vehicul, care împinge în lături zăpada de pe o cale de comunicaţie, pentru a menţine sau a restabili circulaţia. Regionala a dat ordin să purceadă un plug de desfundat liniile, c. PETRESCU, A. 277. + Piesă metalică montată transversal pe o bandă de transport, pentru a face ca materialul să cadă alături de bandă. PLUGAR — 471 — PLUMBIŞOR 3. Figură la schi, care constă în apropierea din mers a vîrfurilor schiurilor în formă de unghi, pentru a frîna sau a reduce viteza. 4. Pluguşor (2). Odată, la un sfîntul Vasile, ne prindem noi vro cifiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul. CREANGĂ, a. 41. Noi cu plugul ne-am luat De cu seara ce-a-nserat, Ş-am fi venit mai de mult, Dar noi nu ne-am priceput. TEODORESCU, P. P. 148. PLUGAR, plugari, s. m. 1. Muncitor sau mic proprietar agricol care se ocupă cu lucrarea pămîntului. V. agricultor. Şi pămintul se-ntoărce indărăt la plugari, Şi uneltele muncii la acei ce muncesc, deşliu, G. 54. Lumina amurgeşte şi plugarii cătră sat, Hăulind pe lingă juguri se intorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121. -+■ Persoană tocmită pentru a ajuta ţăranului la arat; argat. Un ţigan odată la un om intrase Ca plugar. contemporanul, ii 358. 2. (Regional) Flăcău care umblă cu pluguşorul în ajunul anului nou. Orăşelul vuia de zgomotele plugarilor. SADOVEA-nu, p. 177. Cocea mătuşa Săftica cuptioare peste cuptioare de colaci pentru colindători, plugari, semănători, contemporanul, Vj 100. PLUGARĂŞ, plugăraşi, s. m. Diminutiv al lui plugar. 1. v. plugar (1). Plugăraşii să stringea.. . Cite-o . bucătură lua, D-a-n picioare că minca. PĂSCULESCU, l. p. 197. 2. v. plugar (2). Mai totdeauna plugarii, plugăraşii sau urătorii au şi cîte un buhai. . . pe care il trag fără curmare, pampile, A. R. 30. Bună vremea, Bună vremea! Bade gazdă, odihneşti Ori numai ne amăgeşti, Ori plugăraşi nu doreşti, teodorescu, p. P. 148. PLUGÂRÎL, plugărei, s. m. Plugăraş (2). Şi-şi luase bădişorul Tăvala şi pluguşorul, Cei doisprece bourei Şi doisprece plugărei. teodorescu, p. p. 148. PLUGĂRÎ1SC, -EĂSCĂ, plugăreşti, adj. De plugar, referitor la plugărie. Prietenul lor, rămas la portul şi la treburile plugăreşti, ingăima citeva cuvinte umile. C. petrescu, r. dr. 39. ' PLUGĂRÎ, plugăresc, vb. IV. I n t r a n z. A munci pămîntul ca plugar. Toată ziua plitgăresc, Brazdă neagră prăvălesc, marian, s. 78. PLUGĂRÎE s. f. îndeletnicirea, ocupaţia plugarului; plugărit. V. agricultură. Tata s-a întors să încerce ceva la dînsul acasă: a făcut plugărie. c. petrescu, A. 340. Pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăria? CREANGĂ, p. 160. Lasă boii, frăţioare. Şi te dă la vînă-toare. Că nu-i timp de plugărie, Şi e timp de vitejie. ALECSANDRI, P. P. 44. PLUGĂRÎME s. f. Mulţime de plugari, totalitatea plugarilor. PLU GĂRÎT s. n. Acţiunea de a plugări; plugărie, arat. V. agricultură. Se scot uneltele de plugărit şi se caută ce lipseşte la ele. ŞEZ. vi 160. Să te-apuci de plugărit Tocma-n zi de sărbătoare? alecsandri, p. p. 169. plugiuSţ, pluguleţe, s. n. 1. Pluguşor (1). Plugu-leţul meu nebun, Cum te prefăcuţi In tun! Vezi aşa mai pot ara, Să mai scap de angara, Să scăpăm de ciocoime, Să trăim şi noi mai bine. STANCU, d. 9. In scurtă vreme, ajunse fruntaş al salului, după hărnicia lui, cu vitişoare, ai pluguleţ. ispirescu, L. 210. 2. Pluguşor (2). Băieţii se prinseră tovarăşi pentru colind şi pentru pluguleţ. SANDU-ALDEA, D. N. 171. PLUGUŞOR, pluguşaare, s. n. Diminutiv al lui plug; pluguleţ. 1. v. plug (1). M-o făcut mama fecior Să-i fiu tatei de-ajutor Să-i scot boii din ocol Şi să-i pun la pluguşor. şez. i 76. 2. Plug mic, împodobit adesea cu ramuri de brad sau cu fîşii de hîrtie colorată, cu care umblă tinerii în ajunul anului nou şi urează pe la casele oamenilor, sunînd din clopote şi din buhai, pocnind din bici etc.; p. e x t. datina uratului de anul nou, precum şi versurile care se rostesc cu această ocazie. în seara zilei de 31 decembre spre 1 ia-nuar, copiii şi tinerii merg din casă in casă cu un plug în miniatură, zis pluguşor sau pluguleţ. teodorescu, p. P. 138. PIjUGOŢ, pluguţe, s. n. (Rar) Pluguşor (1). De unde catana pleacă, Rămîne casa săracă, Cu pluguţul prin obor, Cu casa plină de dor. hodoş, p. p. 220. PLUMB, (2, 3) plumbi, s. m., (3, 4) plumburi, s. n. 1. Element chimic metalic, moale şi greu, maleabil, de culoare cenuşie-albăstrie, lucios în momentul obţinerii sau cînd e aşchiat ori pilit; se foloseşte la fabricarea ţevilor de canalizare, a tablelor pentru • căptuşirea unor aparate în industria chimică, la confecţionarea plăcilor de acumulatori etc. Podul rulant s-a prăbuşit cu geamăt surd, peste cazanul de plumb, turtindu-l complet, sahia, N. 34. <$>■ (în metafore şi comparaţii; cu referire la greutatea metalului) Avea reumatisme care turnaseră plumb în încheieturi şi o siliseră să-şi sprijinească mersul intr-un baston, pas, I-. II 192. Cînd a fost să pornim, picioarele mi se păreau de plumb, sadoveanu, o. vi 214. Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miază-noaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt şi croncăni jalnic de douăsprezece ori. emînescu, n. 24. (Cu referire la culoarea întunecată a metalului) Cu toate că se despri-măvărase, era vreme mohorîtă, cu cerul de plumb. RE-breanu, R. I 319. Sub cer de plumb întunecos Pe cîmp plin de zăpadă, Se trăgănează-ncet pe gios O jalnică grămadă De oameni trişti şi îngheţaţi, alecsandri, p. a. 157. Cu cămaşa neagră plumb. şez. i 143. Fir cu plumb v. fir. 4. (învechit) Creion. Scoase un carnet cu scoarţe de muşama vărgată din saltarul tejghelei şi se scufundă in socoteli misterioase, cu un plumb violet pe care îl tot muia în gură. C. PETRESCU, î. II 209. După ce s-a văzut singur, el a luat plumbul şi a început să înveţe a-şi scrie numele, slavici, o. i 74. (Mold.) Plumb de placă = condei special cu care se scrie pe tăbliţele de ardezie. PLUMBÂT, plumbaţi, s. m. Sare de plumb. PLUMBIFÎR, -Ă, plumbiferi, -e, adj. (Despre materiale) Care conţine plumb. PLUMBIŞOR, plumbişori, s. m. Diminutiv al lui plumb (2). De-ar fi puşca de scăiete Şi compania de fete.. . Plumbişorii de burete, Atunci zeu cu drag m-aş duce. hodoş, p. p. 2?.3. PLUMBUI - 472 — PLUTAŞ PLUMBUÍ, plumbuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A sigila cu plumb (colete, saci, vagoane etc.). 2. A acoperi (o piesă metalică) cu un strat protector dé plumb sau de aliaj de plumb. -+• F i g. A întuneca, a mohorî, a înnegri. De două zile, un nor duşman plumbuise văzduhul peste tot. Casele, pomii, bisericile aveau o înfăţişare străină, ştearsă, ca în vis. bassarabESCU, s. n. 142. 3. (Rar) A împuşca (cu plumbi). PLUMBUÍRE s. f. Acţiunea de a plumbui şi rezultatul ei. PLUMBUÍT1 s. n. Plumbuire. Plumbuitul vagoanelor. PLUMBUIT2, -Ă, plumbuiţi, -te, adj. 1. (Despre colete, vagoane, lăzi) Sigilat cu plumb. Stătuseră două zile şi o noapte într-im vagon plumbuit ■ . . Aici, la Paşcani, şi-a făcut careva pomană şi le-a deschis uşa vagonului. GALAN, Z. R. 338. 2. (Despre piese metalice) Acoperit cu un strat de plumb sau de aliaj de plumb.' Tablă plumbuită. F i g. întunecat, mohorît. Noaptea păruse c-are să ploaie sau să ningă: ceriul era acoperit cu nouri mart, groşi, cu o faţă plumbuită şi frămîntată de un vînt aspru şi rece. contemporanul, vij 107. -ţ- Care este întărit cu (bucăţele de) plumb. Marinarii. ■ ■ escaladară în salturi balustrada punţei înarmaţi cu lopeţî de barcă, capete de frînghie împletite in noduri plumbuite. BART, s. M. 91. Şi scoate-un bici plumbuit, Plumbuit, răsplumbuit. marian, s. 174. PLUMBURIU, -ÍE, plumburii, adj. De culoarea întunecată a plumbului; cenuşiu, sur. Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, m. 182. Asfinţitul cobora plumburiu, dintr-un cer fără lumină, c. PETRESCU, S. 206. Pe luciul plumburiu al apei, se iveşte-n curmeziş mai întîi o dungă, o coamă gălbuie şi creaţă. VLAHUfX, O. A. II 115. PLUMDGRĂ, plumiere, s. f. Penar. — Pronunţat: -mi-e-. PLUMÎNĂRÎCĂ, plumînărele, s. f. Plantă erbacee acoperită cu peri şi avînd frunzele pătate cu alb, iar florile roşii-violett sau albe; se întrebuinţează ca plantă medicinală (Pulmonaria officinalis). PLURÁL, plurale, adj. (Gram.) Care arată că e vorba de mai multe fiinţe sau lucruri. Număr plural. (Substantivat) Categorie gramaticală care arată că e vorba de două sau mai multe fiinţe sau lucruri. Pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul. GRAUR, !■'. L. 169. în flexiunea substantivului observăm răspîndirea tot mai mare a pluralului în -i la feminine (in locul desinenţei -e). IORDAN, L. R. 9. PLURALISM s. n. Curent filozofic idealist care neagă unitatea dialectică a lumii şi susţine că la baza ei stau o mulţime de entităţi spirituale, independente. PLURALIST, -A, pluralişti, -ste, adj. Care se referă la pluralism sau susţine pluralismul. Teorie pluralistă. + (Substantivat) Adept, partizan al pluralismului. PLURALITÁTE, pluralităţi, s. f. (în opoziţie cu unitate) Multiplicitate, diversitate, mulţime, număr mare. Aceste cetăţi de piatră ... se înşiră dinspre miazănoapte spre miazăzi, într-o splendidă pluralitate. bogza, c. O. 334. Despre pluralitatea lumelor. NEGRUZZI, S. n 157. PLURI- Element de compunere însemnînd « mai mulţi», «mai multe», care serveşte la formarea unor adjective ca pluricelular. PLÜRICELULÁR, -Ă, pluricelulari, -e, adj. (Biol.; despre organisme) Cu mai multe celule. Organismele vii uni- sau pluricelulare au la baza lor o structură colo-idală. MAJtiNESCU, p. a. 82. PLUS, plusuri, s. n. 1. Ceea ce depăşeşte o cantitate dată; prisos. S-au constatat plusuri la inventar, a Pe ce bază vii dumneata azi şi-mi pretinzi ■ . . să-ţi fac favorul ca să îmbarci un plus de-un viţel care vine fără forme vamale. BART, S. M. 86. <£• L o c. adj. şi a d v. în plus = peste ceea ce este obişnuit, mai mult decît atît; pe lîngă aceasta, pe deasupra, în afară de aceasta. Apariţia sensului nou constituie o întărire pentru cuvîntul vechi ■ ■ deoarece el a căpătat valori şi legături în plus. GRAUR, F. L. 22. -+■ Semn grafic în formă de cruce care se pune uneori pe lîngă o notă dată şcolarilor, pentru a-i mări valoarea. Nota patru plus. 2. (Mat.) Semn grafic în formă de cruce care simbolizează adunarea mărimilor între care se găseşte sau caracterul pozitiv al unei mărimi (dacă se găseşte înaintea acesteia). <)- (Cu valoare de prepoziţie) Doi plus trei fac cinci. + (Electricitate) Semn grafic identic cu cel din matematică, indicînd sarcinile electrice pozitive. PLUSĂ, plusez, vb. I. Intranz. A miza lâ un joc de cărţi mai mult decît cei care au mizat pînă în ace) moment. PLUSPRODTÎS s. n. Cantitate de produse peste cele necesare existenţei producătorului, creată prin supramuncâ şi însuşită de capitalist. în societatea comunei primitive s-a făcut trecerea de la uneltele de producţie de piatră la uneltele de producţie de metal şi, ca urmare a acestui fapt, productivitatea muncii a crescut, a apărut un plus-produs, a apărut şi a căpătat extindere schimbul, a apărut proprietatea privată. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 88. PLUSVALOARE s. f. Parte a valorii produsă de muncitori în timpul de muncă suplimentar şi însuşită de capitalişti, constituind izvorul acumulării capitaliste. Diferenţa dintre valoarea mărfii creată de muncitor şi salariul său este însuşită de clasa capitaliştilor sub forma plusvalorii, lupta DE clasă, 1953, nr. 5, 27. -fy- Plus-valoare absolută = plusvaloare obţinută prin prelungirea zilei de muncă peste timpul de muncă necesar. Plusvaloare relativă = plusvaloare care rezultă din micşorarea timpului de muncă necesar şi modificarea corespunzătoare a raportului de mărime dintre ambele părţi ale zilei de muncă (munca plătită şi cea neplătită). PLUŞ, pluşuri, s. n. Ţesătură de bumbac, de lînă, de păr de capră, de mătase etc., mai groasă decît catifeaua şi avînd părul mai lung decît aceasta ; se întrebuinţează mai ales în tapiţerie. Elena Lipan se uită. . . la oglinda cu apa înceţoşată, la scaunele cu pluşul uzat, la tablourile palide de familie cu figuri ţapene şi costume demodate. C. PETRESCU, C. V. 226. Potrivea inelele în culcuşul de pluş al cutioarelor, le ştergea cu pielea ■. de căprioară, sufla asupra lor. id. A. 326. PLUŞAT, -Ă, pluşaţi, -te, adj. (Despre mobile) Tapisat cu pluş. în dimineaţa cînd a hotărit, a dus scrinurile pluşate.. . şi pachetul, cu acţiuni, c. petrescu, c. v. '353. -ţ* (Despre ţesături) Care are fire lungi pe o faţă sau pe ambele feţe. Prosoape pluşate. PLUTAŞ1, plutaşi, s. m. Plută (2). PLUTAŞ2, plutaşi, s. m. Muncitor care lucrează la făcutul plutelor sau care conduce plutele pe apă. Să mă crezi că nu ştiu de ce îi zice Copca-Rădvanului ; şi cit am întrebat eu printre plutaşi, nici unul n-a putut să-mi spună cum şi ce fel. Galaction, O. I 67. Pe maluri, tolăniţi pe coaste, plutaşii dormeau lîngă focurile topite in spuză, dunăreantj, CH. 207- înşfăcăm noi te mieri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută şi plutaşii de cuvînt şi pornesc, creangă, a. 29. PLUTĂ — 473 — PLUTITOR PLTjTĂ, plute, s. f. 1. Ambarcaţie uşoară făcută din trunchiuri de copac prinse între ele prin chingi sau prin scoabe de fier şi transportate astfel pe ape curgătoare la fabricile de cherestea sau la porturi. Neputîndu-se tăia drumuri largi pe poalele munţilor, se dă drumul 'copacilor retezaţi pe apă şi omul însuşi coboară cu ajutorul plutei pe Bistriţa. cXlinescu, i. c. 7. Lunecă pluta uşor pe la Gura Căpriţii. vi.ahuţă, o. a. ii 170. Uşoară ca o săgeată o plută... se răpede in salturi pe povirnişul apei. RUSSO, O. 105. •>$> (în basme) Bastonaşul i-l lua, Plută pe apă-l punea. rXscuusscu, L. r. 205. E x p r. (Rar) A cădea dc-a pluta = a cădea întins la pă-mînt. Nebun s-aruncă dinsa, din iot al ei avint, Dar lunecă şi cade de-a pluta la pămint. COŞBOC, P. n 189. X îaco pluta = a înota plutind orizontal, pc spate. Ştia să facă pluta, înota voiniceşte, cu o mină sau cu amîndouă, pe un umăr sau altul. G. M. zamfirescu, m. d. i 41. 2. Specie de plop ale cărui ramuri cresc aproape de la baza trunchiului dînd coroanei o formă de piramidă lungă şi îngustă; se plantează adesea pentru împodobirea aleilor (Populus pyramidalis). O plută stufoasă stătea mai jos, cu rădăcinile dezvelite şi pornită să cadă. GALACTION, o. I 297. Case, plute bătrîne de vreme şi de iarnă, troieni cit dealurile, ogrăzi de pruni, şire de paie şi stoguri de coceni, toate fug şi se afundă in urma ei. dei,a-VRANCEA, S. 34. 8. Stratul exterior poros, elastic şi mai uşor decît apa, al scoarţei unor specii de stejar (Quercus suber) care cresc în ţările din bazinul Mediteranei occidentale; serveşte la fabricarea dopurilor, a colacilor de salvare etc. + (Rar) Dop din această materie. Alege o plută, o şterge cu cîrpa, o apasă 'încet şi mai şterge o dată flaconul întreg. C. PETRESCU, c. v. 260. + Piesă de lemn sau de alt material uşor care se leagă de sfoara undiţei pentru a o face să plutească la suprafaţa apei. Aruncă undiţa şi nu trecu mult şi văzu pluta undiţei mişeîndu-se. ISPIRESCU, 1«. 380. + Bucăţică de lemn uşor în care se înfige fitilul candelei. riiUTĂRÎ, plutăresc, vb. IV. Intranz. A merge cu pluta pe apă (transportînd lemne). Să vînăm, să pescuim, să plutărim. GANE, N. II 34. PLUTÂRÎE s. f. 1. Plutărit; îndeletnicirea plutaşului; plutăşie. Ajutorul cirmaciului la plutărie... stă in partea opusă cîrmei şi îndreaptă pluta pe adevăratul drum. ŞEZ. II 24. 2. (Cu sens colectiv) Mulţime de plute. PLUTĂRlT s. n. Transportul pe apă al buştenilor legaţi în plute. Navigaţia şi plutărittil pe toate apele navigabile... se vor face cu respectarea regulilor sanitare, de navigaţie, plutire şi securitate. B., o. 1953, 100. PLUTĂŞÎE s. f. Plutărie. PLUTÎj plutesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre corpuri) A se menţine la suprafaţa unui lichid (fiind cufundat parţial în acesta); a se mişca pe suprafaţa lichidului (purtat de valuri, de vînt etc.). V. înota, naviga. Albe corăbii cu grijă pluteau îndrumate spre faruri, angiiel-iosif, c. m. ii 100. Plutirăm citeva ore in linişte, bountineanu, o. 270. Dreptatea pluteşte ca untdelemnul deasupra apei. <$> T r a n z. fact. (Neobişnuit) O, valuri mari de spume! Purtaţi-mă prin lume Ca frunza fără nume Ce o plutiţi uşor. alecsandri, p. I 179. + (Despre mîncări) A fi scăldat, înecat în Rrăsime. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti fierte cu verdeţuri, care pluteau in unt. negruzzi, s. i 151. + F i g. (Despre corpuri cereşti) A se mişca pe bolta cerească. Stele pluteau ca nişte faruri pe nemăsurata şi liniştita mare de întuneric, vlakuţă, o. A. I 153. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gindirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci... Peste cite mii de valuri stă- pinirea ta străbate, Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! EMINESCU, o. I 130. Stea, ce veselă pluteşti Sus, în mările cereşti, beldiceanu, p. 70. 2. A se menţine sau a se mişca lin în aer sau în interiorul unui fluid. V. plana. Un nor ivit de cătr-apus Se urcă-n sus Plutind încet spre miazănoapte. COŞBUC, P. n 90. Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o cio-cîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie. EMINESCU, O. I 82. Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi. alecsandri, p. a. 112. E x p r. Pluteşte în aer, se zice despre un fenomen sau un eveniment care e gata să se dezlănţuie, a cărui ivire se presimte după anumite semne. 3. F i g. A se menţine sau a se mişca într-un spaţiu sau într-un mediu real sau imaginar. îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. Era ziua mult senină, Munţii pluteau în lumină, ai.kcsandri, 0.117. (Despre abstracte) A se vedea. Ochii ei mari, în care plutea o melancolie adîncă, erau întunecaţi şi mai mult dc umbra genelor lungi. SADOVEANU, O. I 265. Privirea lui Varto-lomeu Diaconii pluti vagă pe pereţi, se opri asupra lămpii fumegînde. C. petrescu, A. 289. Peste toate plutea o linişte sfîntă, care ne făcea şi pe noi să vorbim încet. vlaiiuţX, o. A. 433. 4. (Despre sunete şi mirosuri) A străbate prin aer, a se împrăştia, a se răspîndi lin. în strălucirea soarelui, prin iarba deasă, un miros fin pluteşte... în aerul neclintit. sadoveanu, o. vil 210. Muzica militară cinta... Sextetul, armonizat de ecoul lui trimis de dealuri, plutea în aerul cald şi umplea valea. ibr_X.ii.eanu, a. 70. Şi-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluţelor albe. ai,ecsandri, r. i 126. PLUTÎCĂ s. f. Plantă acvatică, cu frunze lucitoare care plutesc la suprafaţa apei şi cu flori galbene (Lim-nanthemum şi Villarsia nymphoides). PLUTÎHE, plutiri, s. f. 1. Acţiunea de a pluti; menţinere sau mişcare a unui corp pe suprafaţa unui lichid sau în masa unui fluid. [Pasărea] de-abia înainta, legănîndu-se în plutirea liniştită a vulturului, cazaban, v. 32. Corabia in plutirea ei se părea ca, o pasere ce zboară. DRĂGIIICI, R. 9. 2. (învechit) Navigaţie. Ar trebui să se asocieze, ca să înfiinţeze o plutire naţională pe Dunăre. I. ionescu, M. 389. PLUTlT1 s. n. Faptul de a pluti; ocupaţia plutaşului, plutărit. PLUTlT2, -Ă, plutiţi, -te, adj. (Neobişnuit, despre lemne, buşteni) Adus de cursul unei ape. Lemnul plutit are o valoare coborită. sadoveanu, o. A. n 210. PLUTITOR1, plutitoare, s. n. 1. Corp care pluteşte pe suprafaţa unui lichid într-un rezervor şi care acţionează un mecanism pentru a-i indica sau a-i regula nivelul. 2. Corp alcătuit dintr-un material cu densitate mai mică decît a apei, care serveşte la măsurarea vitezei unui curent de apă. PLUTITOR2, -OĂIÎE, plutitori, -oare, adj. ]. Care pluteşte pe suprafaţa unui lichid. Gheaţa mării clare se desparte în blocuri plutitoare de cristal. TOI’ÎRCEANU, P. 98. «$> Pod plutitor v. pod. Doc plutitor v. doc. Insulă plutitoare v. i n s u 1 ă. 2. Care pluteşte în aer. Ploaia devenise şi mai măruntă, ca un abur plutitor şi rece. miiiale, o. 264. Din stingă, din dreapta, din faţă, Din ripi şi pe-o sută de căi, Ies dungi plutitoare de ceaţă, coşbuc, p. ii 8. 3. (învechit, despre un rîu, fluviu etc.) Navigabil, pe care se poate pluti. [Mureşul] rîu plutitor, care din ţara săniilor... soseşte la Lipova, in Banat, şi se varsă in Tisa. bXlcescu, o. n 321. PLUTNIŢĂ — 474 — POALĂ PLUTNIŢĂ, plutniţe, s. f. Nufăr alb. Tîrlaşul se băgă in japşă, afundîndu-se supt foile de plutniţă şi scoţînd capul numai cind trebuia să răsufle. SA.\DU-AIJ)KA, u. P, 48. PLUTGCRAT, -Ă, plutocraţi, -te, s. m. şi f. (în orîn-duirile bazate pe exploatare) Persoană care, mulţumită averii de care dispune, participă la conducerea statului şi a treburilor obşteşti. Jubileze, serbeze, aplaude şi aclame cu toţii, politicieni, oligarhi şi plutocraţi, prostearnă-se cu toţii la picioarele tronului, izbească-şi cu toţii fruntea de treptele palatului, căci acolo sălăşluieşte regele lor, protectorul lor. LIT. ANTIMONARHICĂ 183. PLUTOCRAŢÎE, -plutocraţii, s. f. 1. Regim politic în care puterea de stat aparţine celor bogaţi şi în care oamenii muncii sînt exploataţi şi lipsiţi de drepturi. Pluto-craţia Romei. 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea plutocraţilor dintr-un stat. PLUTON, plutoane, s. n. 1. (Mii.) Subunitate de infanterie, tancuri etc., mai mică decît compania. Spre stingă mult, aştepta un pluton de soldaţi. SAHJA, N. 86. Despre zarea dealului se lăsau, în galopul cailor, două plutoane de călăraşi. BUJOR, S. 126. înlăuntru, la cinci paşi depărtare de poartă, două plutoane cu armele-ncărcate se aşezară-n rînd in faţa castelului. YI.AIIUŢA, o. a. i 149. Pluton de execuţie = unitate militară care execută, prin împuşcare, pe cei osîndiţi la moarte. Ştia bine pentru ce-i chemat. Neexecutare de ordin ■ ■ . judecată sumară şi plutonul di- execuţie. CAMlLAR, N. I 183. Şeful plutonului de execuţie a vrut. . . să-l lege la ochi înainte de împuşcare. brătescu-voineşti, la cade. 2. Grup compact de concurenţi sportivi, care se formează în timpul desfăşurării unei întreceri de cros, ciclism, alpinism etc. — Variantă: ploto'n (odobescu, s. rtr 160) s. n. PLUTONIER, plutonieri, s. m. Gradul cel mai mare în corpul sergenţilor; militar care poartă acest grad. Nevasta plutonierului se zicea că s-a ascuns la cineva in sat, nimeni nu bănuia unde. rebreanu, r. li 220. Ciţiva tîrgoveţi. . . cereau tot felul de lămuriri plutonierului de jandarmi, popa, v. 103. Ce-ai făcut, nenorocitule! izbucni in faţa plutonierului, zguduindu-l cu violenţă de umeri. BART, s. M. 74. Plutonier-major ~ grad de subofiţer în armata din trecut; persoană care purta acest grad. Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. topîrceanu, p. 242. — Pronunţat: -ni-er. — Variantă : plotoni6r (SADO- VEANTJ, M. C. 37, CAMII, FETRESCU, U. N. 255) S. m. PLUTONÎSAI s.n. Teorie (elaborată Ia sfîrşitul secolului al XVIIJ-lea) care recunoaşte caracterul schimbător al scoarţei pămîntului sub influenţa cauzelor naturale, dar care supraestimează rolul căldurii subterane în procesul de formare a rocilor. PLUTONIU s. n. (Chim.) Element chimic de sinteză, capabil sâ întreţină reacţii nucleare în lanţ şi întrebuinţat la obţinerea energiei nucleare. PLUTUÎ, plutuiesc, vb. IV. T r a n z. A supune pieile tăbăcite unei operaţii de finisare, în săruri de crom, pentru a le face moi şi a Ie da faţă. PLLJTUÎRE, plutuiri, s. f. Acţiunea de a plutui şi rezultatul ei. PLL'VIÂL, -A, pluviali, -e, adj. (Rar) De ploaie. S-a constatat.. . cufundări parţiale a pămîntului provenite negreşit din mîncarea spinării sării de apele pluviale. I. IONESCU, P. 31. — Pronunţat: -vi-al. PLIYIOGRAF, pluviografe, s. n. Pluviometru care are un dispozitiv cu ajutorul căruia se înregistrează, înscri- indu-se pe diagrama unui cilindru mobil, cantitatea de apă provenită din precipitaţii. — Pronunţat: -vi-o-. PLUVIOMÉTRIC, -Ă, pluviometrici, -e, adj. De pluviometru. Înregistrare pluviometrică. PLUVIOMÉTRU, pluviometret s. n. Instrument pentru măsurarea cantităţii de apă de ploaie căzuta într-un anumit loc şi pe un anumit interval de timp. PNEU* pneuri, s. n. Ansamblu format dintr-o camera de aer comprimat şi o anvelopă, fixat la roţile bicicletelor, automobilelor etc. PNEUMATIC, -Ă, pneumatici, -e, adj. 1. Care funcţionează cu aer comprimat. Frînă pneumatică. 2. Care comprimă sau evacuează aerul. Pompă pneumatică. — Pronunţat: pne-u-. PNEUMGCÓCj pneumococi, s. m. Microb care produce forma obişnuită de pneumonie. pneumíicomózA, pneumoconioze, s. f. Boală con-stînd din leziuni pulmonare, cauzată de praful de cărbune, de metale etc., inhalat timp îndelungat. Pneumoconioza interesează protecţia muncii în industriile cu praf. CONTEMPORANUL, s. ii, 1950, nr. 184, 7/5. PNEUMONIE, pneumonii, s. f. Boală a plămînului produsă de pneumococ (mai rar de alţi microbi) şi caracterizată prin tuse, junghiuri şi febră ridicată. PNEUMOTORÁX s. n. Metodă de tratament al tuberculozei constînd din introducerea artificială a aerului în cavitâtea pleurei, pentru a comprima şi izola plă-mînul bolnav, pînă la însănătoşire. POALA, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veşmînt femeiesc, a unei cămăşi ţărăneşti sau a unei haine care se încheie în faţă (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foşni şi Filip s-a pomenit înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moşneagul se trase mai deoparte, îşi spălă mîinile fi le şterse de poala cămeşii, hogaş, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. coşbuc, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCD, p. P. 151. <$> F i g. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. galaCTIon, o. I 62. Tot mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANTJ, B. 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale, alecsandri, p. hi 275. <£>' E x p r. (Glumeţ) Poale lungi şi minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. lan auzi-o cum rîde cînd îi vorbesc de revoluţie! Ş-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ţine de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în braţe şi cu alţii mai măricei ţinîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCC, u.r.s.s. 165. A trage (pe cincva) de poale = a-1 trage de haine pentru a-1 face atent asup.ra unui fapt; f i g. a se ţine scai de cineva, plictisindu-1 cu rugăminţi, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. c. petrescu, c. v. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăţi familiare. Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ţine (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ... = a ţine (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acţiune. L-a fi fărmecat şi-l ţine legat de poalele ei. alecsandri, T. i 421. (Familiar) A-şi da poalele peste cap = a pierde orice simţ moral, a avea comportări imorale, a-şi da pe faţă adevărata fire josnică. De cînd a plecat POALĂ — 475 — POARĂ prinţesa, dumnealui — iartă-mi vorba, şi-a dat poalele peste cap. galan, z. r. 310. A reni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilinţă) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilinţă). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învăţătura cea deplină măriei-sale Ferid. sadoveanu, d. p. 17. A venit un rege palid şi coroana sa antică Grea de glorii şi putere l-a ei poale-ar fi depus, eminiîscu, o. I 52. A Săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieşit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pină la pămint, fără a-i săruta poala după obicei. negruzzi, s. I 138. (F i g.) Dunărea bătrînă.. . iţi sărută poala şi iţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. <§• Plăcinte cu poale'e-n brîu (sau poale-n brîu) v. b r ! u. -f (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă şi-şi ia poale, marian, la cade. 2. (Mai ales popular) Partea de jos şi din faţă a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui şorţ), adusă în sus şi ţinută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiţă. . . trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunţe. SADOVEANU, O. n 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloţi Şi mă scoate dacă poţi. jarnîk-bîrseanu, D. 318. (Rar, la pl.) împărăteasa. . . culese în poale o mulţime de lăcrămioare. EMINESCU, n. 28. «$> Fi g. Noapte bună, soare sfînt ■ . . Mine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Şi le-aşterne pe pămint l coşbuc, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie, alecsandki, p. A. 134. + Cantitate de lucruri care se pot duce în felul arătat mai sus. Moş Iordan coboară şi ia o poală de fin. păun-pincio, P. 99. Porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, creangă, p. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu şi genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, Ia o persoană (în special la o femeie) cînd şade. Rumănă, cu ochii buni, cu minile încrucişate în poală, zîmbeşte şi nu ştie ce să mă întrebe, sadoveanu, o. ii 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală, goga, c. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, şi un glas şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zîmbetul ei. delavrancea, v. v. 204. 4. F i g. . Partea de jos a unei ridicături de pămînt; . locul unde începe un deal, un munte. Ţinutul nostru, la poalele muntelui, era liniştit, sadoveanu, o. VI 365. Sub poalele dealului se desluşeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roşii în cap. sandu-aldea, u. p. 45. Umbrele se luptau cu lumina şi se ridicau pe poalele dealurilor. ALEC-sandri, o. p. 283. + Loc (umbrit) de unde începe o pădure (de obicei aşezată pe o înălţime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînaţurile prăvăla-tice. Ninsoarea prinsese, in livadă, mere roşii uitate necu-lese în pomi. sadoveanu, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pilc de verdeaţă, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi. EMINESCU, o. I 93. + Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălţime. Bojbăi cu mîna intr-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă şi-o vîrî în buzunarul sumanului, mironescu, s. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stingă bisericii lui Mircea, se aflau casele domneşti, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale, odobescu, S. I 126. Şi mă cată, mamă, cată... La capul şireagului. Chiar la poala steagului. Jarnîk-bîrseantj, d. 324. + Partea de jos a coroanei unui copac. în colţul dinspre asfinţit al caselor, un nuc bătrîn îşi lăsa poala pină pe acoperiş; ploaia şi vîntul fîşiiau in frunzele lui. sadoveanu, o. rv 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunîcif (sau po'ala-Maluii-Domnului) = volbură; poala-sintei-Mării (sau poala-sîntă-Mărioi) = plantă erbacee din familia ■ labia-telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simţeau în locuri umbroase miresmele ascuţite de la mintă şi poala-sîntă-Măriei. sadoveanu, E. 119. 2. (Popular, numai în eipr.) Poală-albă .= leu-coree. POÂMA, poame, s. f. 1. Rodul arborilor "fructiferi, al pomilor; fruct, roadă. Găsi pomi plini cu poame şi izvoare răcoroase şi bău şi mîncă cu poftă, popescu, B. II 91. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor şi oamenii s-au hrănit numai cu poame, negruzzi, s. i 167. Poamele [Bîrsei] sînt cireşele, vişinile, perile, merile, prunele, nucile. golescu, î. 26. După poamă se cunoaşte pomul, şi după faptă omul. 2. (La pl.) Fructe (în special mere şi pere) uscate la soare sau în cuptoare speciale şi păstrate pentru iarnă. 3.' (Mold., numai la sg., cu sens colectiv) Struguri. Spînzură din ramuri nalte viţele cele de vie. Struguri vineţi şi cu brumă, poamă albă-aurie. Eminescu, o. rv 132. Dealurile şi toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare, avînd cea mai aleasă poamă, drăghici, r. 28. (Rar; la pl.) Bob de strugure uscat; stafidă. Vornicelul le împarte poame (stafide), sevastos, n. 77. 4. F i g. Om de nimic, rău, netrebnic, ticălos, derbedeu ; femeie stricată. Aflase ea de mult ce fel de poamă-i boierul. MIRONESCU, S. A. 92. Dădu fata cu ochii închişi, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneş-împărat de ăl cărui nume nici n-auzise pină atunci, popescu, b. iii 109. Ţi-am aflat eu blăstămăţiile, ştiu eu în sfîrşit ce poamă eşti. alecsandri, T. 1278. -$> (Determinat prin «a dracului », prin « rea » sau, ironic, prin « bună ») Nevasta, poamă bună. .. Fetele, poame bune şi ele. STANCU, d. 189. Tache ieşea poamă rea, după zisa tuturor. D. zamFI-REScu, la tdrg. Hei-hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. POANSO.N, poansoane, s. n. 1. Unealtă de oţel cu vîrf conic, triunghiular sau pătrat, gravat în relief şi care serveşte la marcarea prin presare a unor obiecte. 2. Piesă a unei matriţe sau a unei ştanţe, cu un contur cu muchii tăietoare sau cu o suprafaţă de lucru plană sau profilată, care serveşte la decupare, detaşare, imprimare etc., prin deformare plastică. 3. Unealtă cilindrică de os, cu vîrful ascuţit, cu care se dă formă rotundă unor puncte de broderie spartă. — Pronunţat: poan-, POANSONÂ, poansonez, vb. I. T r a n z. 1. A perfora prin ştanţare. 2. A grava cu poansonul (D- POAN SON ĂHE, poansonări, s. f. Acţiunea de a p o a n-s o n a şi rezultatul ei. POA-NSONÎZĂ, poansoneze, s. f. Maşină de poan-sonat. POÂ.VTĂ, poante, s. f. (Franţuzism) Partea de efect, momentul culminant care constituie concluzia unei glume, a unei epigrame, a unei anecdote. Poanta epigramei. — Pronunţat: poan-, POANTEK, poanteri, s. m. Cîine de vînătoare, pre-pelicar, cu păr scurt şi neted. POÂRĂ s. f. sg. (Popular) Ceartă, gîlceavă. Expr. în poară = împotrivă, în contra. Ea-mi sare-n drum, că doară-doară M-apuc să-i spun o vorbă-n poară; Şi dacă tac, îi vin călduri Să moară, coşbuc, P. I 127. A se pune în poară (cu cineva) = a se împotrivi cuiva, a-i sta cuiva împotrivă (cu vorba), a contrazice, a se lua la ceartă. POARCĂ — 476 — POCEALÄ Nu te pune în poară... cu împăratul iadului. CREANGĂ, P. 49. (F i g.) Apoi atunci, de ne-am pune in poară cu el ptnă la sfîrşit, ne viră sub masă. hogaş, dk. ii 32. POÂKCĂ, (1) poarce, s. f. 1. Scroafă. 2. Numele unui joc de copii, în care aceştia, aşezaţi în cerc, se străduiesc să împiedice cu ajutorul unor bastoane introducerea de către unul dintre jucători a unei mingi (a unei bile, a unui os sau a altui obiect de formă aproximativ sferică) în groapa din mijlocul cercului; mingea, bila sau obiectul cu care se joacă. Se jucaseră cu arşice, ori bătuseră poarca pe maidan, ca.mii, petrescu, o. ii 50. Te ştiu că nu eşti om bătrîn, că ne jucam acu cîţiva ani poarca amindoi. La Tdrg. O tideam la poarcă, la arşice şi la zmeu. deeavrancea, h. t. 108. POÂBTĂ, porţi, s. f. 1. Deschidere într-un zid, gard, într-o împrejmuire etc., in formă de cadru în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier, cu scopul de a permite intrarea sau ieşirea cuiva, deschizătură; deschizătura împreună cu construcţia de lemn, de fier, cu balamalele etc. Radianu m-a oprit înaintea unei porţi verzi, închisă ca la o cetate. SADOVEANTJ, o. II 332. Poarta este bine închisă, cu o bîrnă grea d-a curmezişul. CARA-GIAI.E, o. I 290. Nici una, nici două, odată începe a bäte in poartă cît ce putea. CREANGĂ, o. A. 209. F i g. Era în vara 1916. Războiul bătea la poarta ţării. PAS, Z. I 94. Multe flori sînt, dar puţine Rod in lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte. EMINESCU, o. i 226. E x p r. A bate la toate porţile = a se adresa tuturor, solicitînd sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. A sta, a rămîne (sau a so uita) ca viţelul la poarta nouă= a sta, a rămîne (etc.) uimit, nedumerit, dezorientat (în faţa unei situaţii noi şi neaşteptate căreia nu-i poţi face faţă). (A ii) poartă-n poartă cu cineva = (a locui) foarte aproape de cineva (alături sau peste drum). A căuta O poartă de scăpare = a căuta un mijloc pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă. (Mai ales la pl.) Intrare într-o cetate sau într-un oraş (care în trecut putea fi închisă şi ferecată). V. barieră. Cătră iarna anului 1614, căpitanul Tudor Şoimaru se înfăţişă la porţile Iaşilor cu călărime răzăşască, ridicată de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 118. Crezîndu-le ajunse la porţile Bucureştilor, la Urziceni şi la Afumaţi, părăsesc capitala. CHICA, a. 28. Poarta ţarinii v. ţarină. 2. Uşă mare, monumentală, Ia intrarea principală a unei clădiri. Pe la porţi domneşti n-am fost milog. BENIUC, V. 10. înainte de a intra pe poarta casei la Paras-chiva, se întîlni cu moş Şărban. bujor, s. 108. -4- Casă, gospodărie. Pentru ţinerea oştilor, se orîndui ca de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea cîte opt măsuri de făină şi opt măsuri de ovăz sau orz. băi,cescu, o. n 264. 3. Cadru format din două bare (de lemn) verticale, unite la capătul de sus printr-o altă bară orizontală, şi avînd o plasă în spate, instalat pe terenurile de sport şi în care se marchează punctele la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 4. Vale îngustă, strîmtoare prin care o apă îşi deschide trecerea între două şiruri de munţi. V. cheie, defileu. Pe la poarta munţilor, calid îi iese înainte. CREANGĂ, p. 273. Din porţile mîndre de munte, din stinci arcuite, Iese — uraganul bătrîn. eminescu, o. rv 197. + Loc îngust între pereţii de stîncă ai vîrfurilor de munţi, prin care. se poate trece pe alt versant. Vînătorii aţin porţile, prin care pot trece caprele negre. 5. (învechit; în feudalism, în epoca suzeranităţii turceşti asupra ţărilor romîneşti; mai ales determinat prin t înalta», «sublima» etc.) Sediul, scaunul, curtea, guvernul sultanului. Curtea este plină, ţara în mişcare: Soli trimişi de Poartă vin la adunare. boijnTinEanu, O. 36. .Planul lui Cantemir ■ .. izbutise numai a da prepusuri Porţei. NEGRUZzi, s. I 179. POBEDÎT s. n. Metal dur, folosit pentru încărcarea tăişului uneltelor supuse la uzură mare (sfredele, freze etc.). POC interj. Onomatopee care redă un sunet (înfundat) produs de lovirea cu (sau de) un obiect tare, de o izbitură, de o descărcătură de armă, de ceva ce plesneşte sau crapă, de bătăile (repetate),în uşă etc. V. boc, trosc, pleosc. Ajung în pădure, opresc carul; poc! poc! trosc! se aude în toate părţile şi cînd cel dinţii copac a căzut la pămînt. ■ ■ s-aruncă asupră-i şi-l urcă în car. SEVASTOS, N. 82. Sloboade puşca şi face poc! reteganui,,' p. m 14. Nici una, nici două, poc cu maiul in capul tîlharului. şez. in 23. POCAL, pocale, s. n. Pahar mare, cană; bocal. Erau trecătorii deoparte, la masa lor de belşug, cu pocale de aur şi tipsii de argint, c. PETRESCU, R. DR. 3. POCĂNIE, pocanii, s. f. (învechit) Pocăinţă. între comănacii mărului îşi aşeză mărăcinii de jur împrejur, ca pe an cuib de barză, şi, de seara pînă dimineaţa, acolo între ei, îşi făcea pocania. vissarion, b. 14. POCĂI, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (în practicile creştine) A-şi recunoaşte greşelile comise şi a căuta prin post şi rugăciuni să obţină iertarea păcatelor; a se căi. Vreau să mă pocăiesc şi să mă fac călugăr. GAI,AC-tion, o. I 251. Pepelea. . . zice: domnule părinte!. . . tare aş voi să mă pocăiesc şi eu. sbiera, p. 8. 2. (Sens curent) A-i părea rău, a avea remuşcări, a regreta ceva. Lui, ca bărbat, la ce-i foloseşte frumuseţea? La nimic! Şi iaca: el îi frumos, iar dînsa... Luîndu-şi însă seama îndată, îşi făcea cruce şi sepocăia. GAi,AN, z. r. 178. Frumoasă nuntă-şi făcea Şi numai atunci măi bea, Apoi mi sepocăia, Băutură nu mai bea. TEODOREscu, P. p. 667. ^ Tranz, fact. (Rar) A face pe cineva să se căiască de o greşeală sau de un păcat, a aduce pe cineva pe calea cea buna. Arză-te focul urît, Pe toate le-ai norocit, Pe mine m-ai pocăit; La toate le-ai dat noroc Pe mine m-ai ars în foc. bibicescu, p. p. 202. Aici şăde sf. Vinere, cumătre; aşteapt-o că vine. . . ori vîrî-te să te pocăiască. şez. n 188. POCAÎNŢĂj pocăinţe, s. f. 1, (în practicile creştine^ Mărturisirea greşelilor şi făgăduinţa de a se îndrepta pentru a căpăta iertare, postind şi rugîndu-se. Ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? CREANGĂ, a. 51. 2. Recunoaşterea, de bună voie, a unei greşeli făptuite şi hotărîrea de a se îndrepta ; părere de rău, căinţă. Văzînd Petrea pocăinţa şi mai ales dragostea lor cea mare, i-au iertat. sbiera, p. 271. Tot gîndeam la început, că de! e tînăr, o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aşh ţi-ai găsit! Ţîrcădău şi om de treabă. caragiai,e, o. I 50. POCĂIRE s. f. Faptul de a se pocăi; pocăinţă. POCĂIT 1, -A, pocăiţi, -te, adj. Care se căieşte (sau s-a căit) pentru greşelile făcute şi promite să se îndrepte. Dascălul Pândele a dat cu ochii de surorile lui care veniseră şi ele pocăite, cu ochii plînşi. pas, z. i 226. Sabina îşi încrucişă braţele pe piept, pocăită. C. PETRESCU,. C. v. 12. Oaia rătăcită S-a-ntors la vechea turmă nu numat pocăită. BOIvINTINEANU, O. 146. POCĂIT 2f -Ă, pocăiţi, -te, s. m. şi f. Persoană adeptă, a unei secte religioase care pune pocăinţa mai presus, de orice virtute; p. e x t. adept al unei secte-religioase, desprinsă din religia creştină. Eşti pocăit, de-aia îţi zic oamenii Martalog. dumitriu, n. 181. POCEĂLĂ, poceli, s. f. Faptul de a fi pocit; sluţenie* urîţenie. Domniţa, gîndindu-se bine la statornicia tină-rului, la bunele lui daruri şi la frumoasele lui purtări> nu i-a mai luat seama la poceala trupului şi la shtţeniGt chipului, caragiaxe, s. n. 287. POCHER — 477 — POCLADĂ POCHER, pochere, s. n. Numele unui joc de cărţi. Intr-un salon mare. . . s-au aşezat trei mese verzi de pocher. CAMIL PETRESCU, u. N. 115., Am fost azi-noapte la judecător la un pocher. M-au lăsat lefter. SEBASTIAN, T. 194. Mai fă un pocher, două, şi cînd vei fi gata, porneşte-o. D. ZAMFIRESCU, R. 63. — Scris şi: (după vechea ortografie) poker. POCHERĂŞ, pocheraşe, s. n. Diminutiv al lui p o-c h e r. Mai o excursie, mai un pocheraş. C. PETRESCU, t. n 244. POCHÎYXIC, pochivnici, s. m. Mică plantă erbacee de pădure, cu două frunze rotunde cu gust de piper şi cu o floare de culoare roşu-închisă în vîrful tulpinii; rădăcina se întrebuinţează în medicina populară (Asa-rum Europaeum). poci, pocesc, vb. IV. T r a n z. 1. A strica înfăţişarea unei persoane, forma unui lucru (făcîndu-1 din bun, rău, din frumos, urît). [Editorul] să nu s-amestece a poci opera artistului, caragiai.k, n. S. 31. Refl. Călugări cu glugi negre pe cap, care. . ■ se lungeau — se lungeau, creşteau — creşteau sau se poceau cum le venea mai cumplit, macedonski, o. iii 20. 2. (în superstiţii, despre duhuri şi alte puteri supranaturale) A face (pe cineva) să-şi piardă chipul de om, a desfigura, a sluţi. Au mai rămas comori... Greul e cum să le dai de urmă. Iar după ce le-ai aflat, cum să le intri in stăpinire, fără să te pocească ori să te şoimărească vîlva lor. C. PETRESCU, R. DR, 138. 3. (Neobişnuit) A meni, a soroci cuiva ceva rău; a cobi. Dumneata, cumnate Ghiţă, poceşti pieirea unui frate? — N-o pocesc, dar războiul e război. SADOVEANU, M. c. 76. POCIE, pocii, s. f. (Regional) 1. Par, arac împlîntat în pămînt ca să se poată urca pe el fasolea, mazărea, viţa de vie; (la pl.) pari cu care se împrejmuieşte un loc; pari cu un mănunchi de iarbă în vîrf, care se pun cînd se măsoară livezile de iarbă, spre a le putea da cu pogonul la cosit. 2. Prăjina de care se leagă undiţa. POCINOC s. n. v. pocinog. POCINOG, pocinoage şi pocinoguri, s. n. (Mai ales tn construcţii cu verbul « a face ») 1. Fapt, lucru neplăcut, belea, bucluc, boroboaţă. Trebuie dusă nebuna de aici, că ne face un pocinog îngrozitor, dumitrtu, b. F. 148. Eu adineaori aflai pocinogul, rebreanu, r. r 84. îl scăpase de multe năcazuri, dar ii făcuse şi mult amar, multe pocinoage, în lunga viată trudită a dumisale. popa, v, 102. 2. (Regional) început; saftea. Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupîneasă, zise părintele de tot posomorit, să facem pocinog sfintului Nicolai cel din cui. creangă, o. A. 34. — Variantă: pocinoc (hogaş, m. n. 215, alecsandri, t. 1547) s. n. POCÎBE s. f. Faptul de a (se) poci. POCÎT, -Ă, pociţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe) Diform, slut, desfigurat. Ieşi din pădure un om urît şi pocit, cocoşat şi cu mîinile şi picioarele sucite, popescu, b. ii 85. De cînd maica m-a făcut, N-am întîlnit niciodată om mai pocit şi mai slut / hasdeu, r. v. 64. Pe cît de frumoasă era fata cealaltă, pe atîta fata ei era pocită şi schiloadă. ŞEZ. ne 2. (Substantivat) Aleodor voi să se codească. . . ba că una, ba că alta; dar aş! unde vrea să ştie pocitul de toate astea, ispirescu, l. 43. + (Despre lucruri) Diformat, stîlcit, caraghios. N-am nici un vers pocit şi rău, Şi-aş vrea s-attd cuvintid tău! coşbuc, P. I 86. « Vezi, ce lucru pocit t, zise Păvăloc arătînd la păpuşile lui Bujor, care în aburirea vîntului îşi făceau joctd. slavici, n. i 70. Straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit, creangă, o. a. 188. 2. (în superstiţii)' Nefast, funest; (sens curent) neplăcut, sucit, urît, rău, cu ghinion. Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! creangă, p. 47. 13, număr fatal, număr pocit, alecsandri, t. 740. POCITÁNIE, pocitanii, s. f. 1. Fiinţă schimonosită, slută, diformă ; sluţenie, monstru. O rupse la fugă d-acolo, strigind, că ce pocitanie mai este şi acela care doarme între straturile ei de flori, vissarion, b. 26. Mergind ei o bucată numai iată ce vede Harap-Alb altă băzdăganie şi mai şi: o pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. 2. Lucru groaznic, oribil; urîţenie. împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă... Spuse împăratului pocitania de vis şi rămase şi el înmărmurit de groază. ISPIRESCU, L. 133. Ce cumplită tortură este... a asculta o dată sau de două ori pe săptă?nînă asemenea pocitanii. negruzzi, s. I 304. POCITÚKA, pocituri, s. f. 1. Fiinţă pocită, pocitanie. O pocitură de om ca pădurarul nu poate să-i fie piedică. AGÎRBICEANU, S. P. 114. Făt-Frumos întoarse capul să vază cine-l cheamă, şi cînd colo ce să vezi, o pocitură de bătrîn, gîrbov, cocoşat. POPESCU, B. II 28. Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască. EMINESCU, o. i 150. 2. Faptul de a poci sau de a fi pocit; lucru diform, pocit. Dregerile lui Manóle au fost mai mult pocituri. odobescu, s. n 513. Nu te uita-n pocitura-i, Ci vezi ce iese din gura-i. pann, p. v. ii 139. P0CIÚMB, pociumbi, s. m. 1. Par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; ţăruş. Purcelul vru să plece după stăpînă-sa, dar, legat cu sfoară de un pociumb, trebui să-şi oprească avîntul. rebreanu, R. 1-147. Rămas singur, înţepeni un cap al butucului de un pociumb. popovici-bXnăţeanu, v. u. 68. Cioplea frigarea şi .pociumbii pentru ceaun, slavici, n. I 333. 2. Fiecare dintre parii lungi pe care se împletesc nuielele unui gard sau ale unui perete de casă. Calul tău, ce l-ai legat, De pociumbul gardului în mijlocul satului. marian, s. 365. 3. Parul din mijlocul unei arii de treierat cu cai; steajăr. 4. Lemnul în jurul căruia se învîrteşte vîrtelniţa. — Variantă: pociúmp (reîeganul, p. rv 74) s. m. P0CIÚMP s. m. v. pociumb. POCÎI/TÎ, pocîltesc, vb. IV. Refl. (Popular) A slăbi tare, a-şi pierde toate puterile; a fi epuizat de foame. V. hămesi. Lupii te-ar mînca Că te-ai pocîltit Şi te-ai schilodit. TEODORESCU, p. p. 497. POCÎLTlT, -Ă, pociltiţi, -te, adj. Slăbit (din cauza foamei), lihnit, hămesit. Ieşiseră din iarnă pociltiţi de foame. PAS, L. I 20. Pociltiţi de foame, rupţi de nedormire, se apropiará de vatra satului. dELAVRANCEA, S. 209. Să împac copilul ăsta care este rupt de osteneală şi pocîltit de foame. isriRESCU, L. 335. + Slab. Ce ai, fiule? a întrebat bătrîna. De ce eşti aşa de pocîltit şi ,n-ai chef de loc? caragiale, o. iii 61. P0CLÁD s. n. v. pocladfi. POCLÂDĂ, poclăzi, s. f. Ţesătură de casă din lînă nevopsită, întrebuinţată ca învelitoare, ca aşternut şi mai ales ca pătură sub şa; cergă, macat.Gospodina împresură numaidecît, in odaie, pe cei doi oaspeţi de soi... le împinse scaune acoperite cu poclăzi. sadoveanu, z. c. 44. l-a pus o pocladă, pe pocladă şaua de lemn, şi i-a strîns chinga bine, căci aveau să meargă la tirg. GÎRLEANU, L. 27. — Variante: plorada (şez. i 34) s. f., plocâd, plocade (şez. xvm 106), plocât, plocate (caragiale, p. 116, TEODORESCU, P. P. 22), poclâd, poclade, s. n. POCLĂU — 478 — POD c POCLĂU, poclăie, s. n. Unealtă de pescuit, în formă de sac cu gura largă, cu colţurile fixate de două prăjini lungi. POCLÍT, poclituri, s. n. (Mold.) Coşul trăsurii. Trăsura aceea mare, cu perinile moi, cine ştie de cînd stă acolo, prăfuită şi posomorită, in întunecimea şurii, cu poclitul ridicat, parcă veşnic îi plouă. SADOVEANU, O. III 241. Intr-o birjă cu poclitul ridicat stă popa şi dascălul. contemporanul, Vjj S24. Coviltir. Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate in căruţa lui moş Nichifor. creangă, o. A. 113. POCLÓN s. n. v. plocon. POCLONÍBE s. f. v. ploconire. POCKEÁLA, pocneli, s. f. Pocnet, pocnitură; plesnet, plesnitură. (Atestat în forma de pl. pocnele) S-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnelele biciuşcei postilionu-lui.. . nu l-ar turbura. NEGRUZZI, s. I 191. — Pl. şi: (învechit) pocnele. PÓCNET, pocnete, s. n. Zgomot surd (şi puternic) produs de o lovitură, de un corp care se izbeşte, se sparge sau plesneşte, de o explozie etc.; pocnitură, plesnet, plesnitură. S-auzea un pocnet mărunt şi cioburile zor-năiau la piciorul mesei. CAMILAR, N. I 80. Şi parc-aud pocnet de bici Şi glas stăruitor de slugă. GOGA, P. 21. + (Rar) Zvîcnire a tîmplelor. Tîmplele îl năuceau cu pocnetele lor. galacîion, O. I 300. POCNÍ, pocnesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un pocnet, a face să se audă un pocnet, a răsuna cu zgomot scurt şi sec; a plesni, a trosni. In popasid de sus au stat ş-au ascultat cum pocneşte gheaţa într-un pîrîu din vale, cine ştie unde. sadoveanu, b. 215. Undeva porniră răzleţe focuri de arme. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întîrziat. C. PETRESCU, I. II 13. Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se intretăiau. Roţile pocneau tot mai des peste încrucişări. REBREANU, H. I 13. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. coşbuc, p. i 191. <$> Expr. A-i pocni cuiva lălcile, se zice despre cel care mănîncă lacom. (Urmat de determinări arătînd instrumentul, introduse prin prep. « din # sau « cu ») Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintînd spre cîine. C. PETRESCU, î. II 93. Pocnind din bici pe lingă boi, In zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. coşbuc, P. I 93. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cînepă, împletită de mîna lui şi cu şfichiul de mătasă, cu care pocnea de-ţi lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Merge tot mereu Voinicelul meu Din frunze pocnind, Codri vechi trezind. ALECSANDRI, P. p. 62. <$> (Poetic) Tunete bătrîne pe-a ceriurilor vatră Pocnesc cu-a lor ciocane, EMINESCU, o. iv 305. -<ţ- (Popular) A izbi cu zgomot (ţinta). Iată chiot s-auzea, Buzduganul vijiia, Drept in uşă că pocnea. ant. liT. pop. i 423. Apoi durda-şi întindea Şi-n plin durda lui pocnea. Potiraşii gios cădea, In sînge se vircolea. ALECSANDRI, P. P. 88. 2. T r a n z. A lovi (pe cineva sau ceva) scurt şi cu putere. îşi pocni caii şi birja porni. DUMIÎRIU, n. 80. Cucoana Aretia şi-a pocnit palmele una de alta, a holbat ochii mari... şi s-a uitat la mine. SADOVEANU, o. viii 46. F i g. La orice împrejurare, te pocnea cu o anecdotă. sadoveanu, o. vi 33. <"> Intranz. Pocni ... cu sbiciul în cătanele împăratului. RETEGANUL, p. I 10: 3. I n t r a n z. A se sparge, a se crăpa. Guriţa ei gîndeai că-i ceraşăi pocnită in două. RETEGANUL, P. rv 3. Nu ştiu ce face de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. CREANGĂ, p. 58. -tf A se rupe (din cauza unei întinderi puternice). Vijelia. . ■ face să se cutremure şi să pocnească pinza întinsă peste capătul bărcii. DUMITRTU, p. F. 17. Şi pe Gruia că-l punea. . . Tot în lanţ Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate ferele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. Turcii iar că l-o legat Cu o vină de bou... oricit o mai smîncit Vina n-o pocnit, şez. rv 9. 4. Intranz. (Neobişnuit) A nimeri, a brodi. Merge numai într-un noroc, unde va pocni, să pocnească. ŢICHINDEAL, F. 24. POCNÎT, pocniţi, s. m. (Regional) Diavolul, dracul, necuratul. Du-te la pocnitu, du-te-n pocnitu. şez. iii 85. Da de unde pocnitu să se poată vedea. ib. 52. POCNITOARE, pocnitori, s. f. 1. Nume dat diverselor instrumente, jucării de copii etc., care pocnesc cînd sînt atinse sau mişcate. 2. Sfîrc de bici; şfichi, pleasnă. 3. (Bot.) Plesnitoare. POCNITURĂ, pocnituri, s. f. Trosnitură, detunătură ; pocnet. Pocniturile de bici deşteptau etnii. SADOVEANU, O. IV 467. în pîlnia telefonului se aude numai o sfîrîitură continuă şi pocnituri metalice, c. PETRESCU, î. ii 15. Cînd dă săîntre-n poală viei. . . puff!! o pocnitură de puşcă şi boierul se răstoarnă. RETEGANUL, P. I 20. POCOSTÎT, -Ă, pocostiţi, -te, adj. (Regional) Lustruit, poleit. Pe faţă de masă, Covor de mătasă. . . Linguriţe pocostite, Furculiţe frumos grijite. MARIAN, NU. 500. Talgere poleite, Linguri pocostite, Poate pentru dumneavoastră gătite. SEVASTOS, N. 395. POCOZÎ, pocozesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se mira, a se minuna, a fi uimit, surprins. De s-ar scula moş Mihnea ■ . . s-ar pocozi lumea. RETEGANUL, la CADE. Cînd gătară vorbele acestea, numai se minunară şi se poco-ziră. id. P. I 66. POCBÎŞ1 s. n. Lapte foarte acru. Pocrişul... e un lapte foarte acru. şez. vii 99. POCBÎŞ2, pocrişe, s. n. (Regional) Capac cu care se acoperă străchini, oale (cu mîncare) etc. Iau patru stră-chinuţe. . . şi le acoper cu pocrişe. SEVASTOS, N. 8. Se umple oala cu apă neîncepută, iar pe deasupra ei se pune un pocriş (capac) nou. şez. rv 183. POCEOYIŢĂ s. f. v. procoviţă. FCCUS s. n. (Numai în exp r.) Hocus-pocus v. hocus. POD, poduri, s. n. I. 1. Construcţie de lemn, de piatră, de beton sau de metal etc., care leagă între ele-malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pămînt, pentru a permite trecerea dintr-o parte în alta. V. punte. Trecem podul peste Osana, peste limpedea Ozană a lui moş Creangă. sadoveanu, o. vii 200. [Rîul] poartă sloiuri viari de gheaţă, butuci groşi, şi-i aruncă de meterezele podului, zguduit la fitece lovitură. DEI,AVRANCEA, S. 5. Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod. EMINESCU, O. I 146.-^- F i g. [Bistriţa] avea pod verde de gheaţă. Treceau pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-şi topoarele. SADOVEANU, B. 113. Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri, Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri, alecsandri, P. A. 113. Pod de vase (sau plutitor) — pod demon-tabil, construit din bărci sau plute etc. aşezate cap la cap şi legate de ancore sau de piloţi. Trecem Oltul pe un pod de vase. CAMir, petrescu, u. n. 342. S-a aşternut peste Dunăre podul de vase, pe care-a trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei, vlaituţă, r. p. 15. Pod umblător (sau mişcător, plutitor) — barcă mare sau platformă aşezată pe două bărci, care pluteşte de la un ţărm la altul ai unei ape curgătoare, fiind trasă printr-un cablu de curentul apei; brudină, bac. Trecem de partea ceia-laltă a Oltului pe-un pod plutitor. vlahuţX, la Tdrg, De adia puţin mai înainte spre Sibiu, să trece apa Oltului cu pod mişcător. GOLESCU, î. 27. Capra podu- POD — 479 — PODEALĂ lui = porţiunea de pod care se sprijină pe ţărm; capătul podului. L-a lăsat pe Manlache răzămat de capra podului ţi a pogorit spre postul fix. popa, v. 120. (Exp r.) Ca la espra podului, se zice despre cineva care se vaită, se piînge în gura mare (la fel cu cerşetorii care, pe vremuri, se postau Ia capetele podurilor). (Mii.) Cap de pod v. cap (112). + Podul palmei = partea interioară a mîinii, de la încheietura cu braţul pînă la degete. Eu? se miră munteanca... Apoi tăcu şi-şi acoperi buzele cu podul palmei stingi, sadovkanu, b. 236. Prin şiacul aspru, îşi apăsa mereu cu podul palmei vraful hirtiilor păturile în buzunarul de la piept. C. PETRESCU, A. R. 9. i}- E x p r. A face pod cu palma mîinii = a pune mîna streaşină la ochi pentru a vedea mai bine. De-o-ntilnesc in drum bătrinii, Ei fac pod cu palma mîinii Peste ochii slabi, s-o vadă. coşbuc, P. I 98. . 2. Platformă suspendată care serveşte drept loc de muncă, drept piesă de protecţie etc. Pod lateral al locomotivei. Pod-bascul(ă) = basculă prevăzută cu o platformă pe care, în staţiile de cale ferată, se cîntăresc mărfurile încărcate în vagoane. 0. (Tehn.) Macara cu scheletul în formă de pod pe care se deplasează aparatul de ridicare şi de transport al sarcinii. <$• Pod rulant = macara compusă dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălţime deasupra solului; se foloseşte în ateliere, în hale de montaj, turnătorii etc. Filip a coborît la cazane. Bozan s-a urcat sus pe scara de sîrmă, la comanda podului rulant... El poartă prin aer, în ghearele podului, blocuri de fier. Sahia, n. 33. 4. (învechit) Coverta unei nave; punte. Midţime de oameni eram pe podul vaporului, expuşi la asprimea timpului. BOLiNTrNEANti, o. 270. Dormea in liniştire Bosforul fără valuri. . . Din zori şi pin-in noapte pe umeri el purtase Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase Spre-a-pus şi răsărit, alecsandri, P. I 236. Aflindu-se împreună cu prietenul său pe coverta, adecă podul corăbiei, sălta de multa bucurie. DRÂGinei, r. 7. 6. (învechit) Pavaj de scînduri groase de stejar cu care se acopereau în trecut străzile ; p. e x t. stradă pardosită cu scînduri. în loc să te sileşti a ieşi la obraze, umbli haimana pe poduri cu derbedeii, fiwmon, c. 82. Pe jos iar Cum o să meargă Cu haina podul să şteargă? pann, r. v. ii 155. C. (în practicile mistice populare; mai ales la pl.) Bucată de pînză care se aşterne din loc în loc, pe parcursul unui cortegiu funebru. începură a scoate din lada babei valuri de pînză... şi a vorbi despre... toiag, năsălie, poduri, paraoa din mîna mortului. creangX, p. 14. Trupul să ţi-l pînzuiesc, Podurile să-ţi gătesc, ai.ecsandri, p. p. 137. II. 1. Spaţiul cuprins între planşeul superior al unei clădiri şi acoperiş, de obicei folosit pentru a se putea ţine acolo diverse lucruri. Grinzile trosneau in pod de ger, de credeai că se desface casa. bujor, s. S5. După ce a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă. creangă, o. a. 181. Aud cotcodăcind in podu grajdului! Chem pe Ioana ca să se urce în pod. Ai.EC-sandri, x. i 385. «O» E x p r. A călca (ca) din pod v. călca. A BO uita (la cineva) ca din pod = a se uita (la cineva) de sus, cu mîndrie, cu îngîmfare. Directortd sîmbi, uitîndu-se ca din pod spre funcţionarul său. DELA-vrakcea, s. 128. A II căzut din pod = a fi buimac, zăpăcit, dezorientat. -$> Gura podului v. gură (II 1). + (Regional) Tavan. Şi prin cărţile în vravuri îmbla şoarecii furiş. în această dulce pace îmi ridic privirea-n pod Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod. EMINESCU, o. I 105. Ah! cînd ai şti cit de mult te adorează acel suflet... tu n-ai sta cufundat in gînduri triste, ci ai sări în pod. alecsandri, t. i 92. 2. (Neobişnuit) Suprafaţă. Om ca Man ttlhariul nu s-a mai pomenit pe podul pămintului. RETEganui,, la CADE. PODĂGRĂ s. f. (învechit) Gută. Astă-noapte am crezut că mor, aşa de tare m-a topit podagra. sadoveaxu, O. I 342. Trăia destul de cu prisosuri, dară Podagra-n veci îl năcăjea. COŞBUC, P. II 172. PODĂN, podani, s. m. (învechit) Clăcaş, şerb, rob. [împărăteasa] ajunsese... dintr-atitea slugi şi at'tţia podani, să-şi măture singură casa. Sbiera, p. 130. Ţăranii. . . din locuitori liberi s-au prefăcut in rumini, vecini, iobagi, podani etc. kogXeniceanu, s. a. 143. PODAR, podari, s. m. 1. Persoană care conduce un pod umblător; brudar. Tătand fu nevoit să chiuie ca să înştiinţeze podarul, care era cu podid umblător la celălalt mal. SADOVEANU, F. J. 70. Măi romîne, măi podar. Trage podişca de car. Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, p. P. 159. Persoană care încasează taxa de trecere peste un pod. + (Mii.; învechit) Ostaş specializat în construirea podurilor; pontonier. [Alaiul] se compunea din.. . călăreţi polcovniceşti. . . podari pedeştri cu topoarele pe umeri, fiijmon, c. 312. 2. (învechit) Măturător de stradă. Cu ochii la gunoiul ce-l mătură podarii. . . Tărăgănindu-şi mersul trec fraţii lor, homarii. i.KSNKA, i. 127. PODAIÎÎT, podărituri, s. n. (Popular) Taxă care se încasează pentru trecerea peste un pod sau pentru transportul cu un pod umblător. PODBÂL s. n. Plantă erbacee cu rizom cărnos, cu frunze ieşind direct din acesta, cu flori galbene care apar înaintea frunzelor; creşte prin locuri umede şi abrupte şi se întrebuinţează în medicină, frunzele servind uneori şi ca aliment (Tussilago Farfara). într-o clipă masa fu gata: cîteva foi late şi rotunde de podbal cu zglăvoace şi boişteni uscaţi pe vatră. HOGAŞ, M. X. 140. — Variante: podboâl (jarnîk-bîrseanu, d. 273) s. n., podbeâlă (odobescu, s. ii 294) s. f. PODBEĂL s. n. v. podbal. PODBEĂLĂ s. f. v. podbal. PODEĂ, podele, s. f. 1. Pardoseală de scînduri într-o încăpere; duşumea; p. e x t. orice pardoseală (de parchet, de beton, de lut etc.). Blidul căzuse jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut, dumitriu, n. 126. Strîmbă dispreţuitor din nas şi aruncă ţigara pe podea, călcînd-o cu piciorul, c. petrescu, î. ii 102. [Dionis] căzuse cit era de lung pe podeaua camerei lui. EMINESCU, N. 76. + (La pl.) Fiecare dintre seîndurile unei duşumele. Iar de sus pîn-în podele un păinjăn prins de vrajă A ţesut subţire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, 0.176. Pină să-şi lase casa, Pe podele-ngenunchea, Minele impletecea Şi turcilor le grăia, jarnîk-bîrseanu, d. 494. -*f- Scîndură care, prinsă (împreună cu altele) peste grinzile unui pod, formează pardoseala podului. Se duse pînă la podul de aramă şi păşind pe-o podea, pe două şi pînă la nouă, iată că i se arătă o babă. RKTEGANUL, P. III 12. Apoi trupu-i tîrîia. . . Pin’ la capra unui pod Şi podeaua redica Şi sub pod îl arunca, ai.ecsandri, p. p. 138. Fiecare dintre seîndurile care alcătuiesc la unele case tavanul; p. e x t. (la pl.) tavan (de scînduri). Adevărat să fie, domnule căpitan, ce mi-a spus Profira mea, că curg din podele nişte gingănii mărunţele? SADOVEANU, o. VIII 184. Dar într-o zi, dintre podele, Deasupra prinde-a da şiroi, coşbuc, p. II 174. Mă suii în pod îndată Şi cătai printre podele Să văd pînza cum mai mere (= merge). JARNÎK-BÎRSEANU, D. 428. 2. (Rar) Scîndură lată (sau, două-trei scînduri alăturate) cu care se podeşte un car; podină, pomostră. Moşul, zdrobit de lovituri, rămase nemişcat pe podeaua căruţii. dunXreanu, ch. 39. — Variantă : podeală s. f. PODEĂLA s. f. v. podea. i PODEAŢĂ — 480 — PODIU PODEAŢĂ, podeţe, s. f. (Rar) Platformă, estradă. Umbrarul din grădină a început să se umple de lume. Lăutarii s-au întors pe podeaţă ¡i cîntă acum de zor. CAMIL PETRESCU, O. I 407. FODERÉI, podereie, s. n. (Regional) Platou. De la tăul cel fără fund. . . spre miazănoapte, este un poderei spinos. RETEGANUL, la CADE. todét, podeţe, s. n. Diminutiv al lui pod; pod de dimensiuni mici peste o apă mica, peste, un şanţ etc. Stejarii cei rupţi sint podeţe pe rîuri. EMINESCU, o. rv 157. Launpodeţse întîlneşte c-o nuntă. şez. iv 1. Frunză verde stuh de baltă La podeţul cel de piatră Streinei îs fără tată. SEVASTOS, C. 9. ^ Scîndură sau pod mic aşezat peste şanţul unei şosele, pentru a servi ca trecăto'are; podişcă. Pe vremea aceea Calea Moşilor avea încă şanţuri şi podeţe, pas, z. i 139. Se opri pe podeţul dinaintea porţii şt salută. REBREANXJ, R. I 76. — Pl. şi: podeţuri (sadoveanu, E. 114). PODGHIÂZ s. n. v. pogliiaz. P0DG0RKÁN 19 podgoreni, s. m. Bărbat care se ocupă cu cultivarea viţei de vie; viticultor. Vistieria măriei-sale Ştefan-vodă nu-i niciodată goală. Oier, plugar, pescar, podgorean — fiecare ştie că-şi primeşte dreptul său în bani buni. sadoveanu, F. J. 554. Orăşanul bea vinul p-alese şi tu, în veci lucrător la viile podgorenilor, să n-ai un butoiaş acasă pentru sufletul tău? La TDRG. PODGOBEÂN -K, podgoreni, -e, adj. Din podgorie, din regiunea viilor. PODGOREÂNCĂj podgorence, s. f. Femeie care se ocupă cu cultivarea viţei de vie. P0DGÓRIE, podgorii, s.. f. Regiune cultivată cu vii, care cuprinde, de obicei, mai multe plaiuri (avînd fiecare o caracteristică proprie). în apusul plin de flăcări şi de aur, şerpuiau podgoriile şi livezile cu pruni. galaction, o. i 266. Dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povîrnişuri, din celelalte podgorii, atîta nepotolită înveselite şi atîtea chiote de cules străbat pînă în tihna acestei văgăuni dositei c. petrescu, s. 14. Spre apus, se-ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. slavici, o. n 90. PODGORÍU, -ÍE, podgorii, adj. (Neobişnuit) Acoperit de vii, bogat în podgorii. Merg alţii la Suceava... Iar alţii la Cot?iarul iubit şi podgoriu Pe unde stau cu oastea, Bogdan, domnescul fiu. alecsandri, p. iu 205. PODI, podesc, vb. IV. T r a n z. A pune o podină, o podea, a pardosi (o încăpere) cu scînduri. Odaia din faţă era mai mare, podită şi mobilată numai cu cîteva mese lungi. REBREANU, i. 32. Schelele se-nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit pînă acum. CARAGIALE, O. I 76. A acoperi (provizoriu) cu scînduri un şanţ sau o săpătură pentru a înlesni trecerea oamenilor şi a vehiculelor. După ce mai trecem pe o stradelă podită cu scînduri, deoarece dedesubt se lucrează metroul, cotim pentru ultima oară Ia dreapta. SAHTA, U.R.S.S. 64. P0DIDÍ, podidesc, vb. IV. T r a n z. (Despre rîs şi, mai ales, plîns) A cuprinde (pe cineva) în chip năvalnic, nestăpînit. V-am iertat şi eu! — zise atunci arhimandritul Pafnutie, podidindu-l un rîs sănătos. STĂnoiu, c. I. 224. îşi şterse lacrimile cu colţul basmalei şi zîmbi fericită un moment. Plînsul însă o podidi iarăşi îndată ce deschise gura. rebreanu, R. i 140. •+■ (Rar) A copleşi, a răzbi. Somnul îl podidise pe cînd Bisoceanul îmi povestea basmul. ODO-bescu, s. in 191. Pînă doru-l podidea, teodorescu, P. P. 678. ■+ (Despre sînge) A pomi să curgă deodată şi cu putere (pe nas sau pe gură) ; a năpădi. Apoi l-a podidit sîngele pe nas şi pe gură ş-a murit, caragiale, O. I 263. Pe gelat cînd îl izbea, Sîngele îl podidea. TEODORESCU, p. P. 476. F(ÎDINĂ, padini, s. f. 1. Scîndură cu care se fac podurile, se pardosesc încăperile etc. Intră in curte şi apoi în grajd, pe nesimţite. ■ . Obosiţi de drum, caii îşi schimbau picioarele pe rînd, bocănind in podină. MIHALE, o. 504. Umblă drumurile-n rînd, Padinile numărind. pann, p. v. I 106. + Duşumea de scînduri sau tavan de scînduri. N-adăsta să-ţi pice răspunsuri. ■ . nici din cer, nici din podina casei. La Tdrg. -4" Grosime, lăţime cît are o scîndură de podea. O căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos, de o podină de gros. CREANGĂ, p. 213. 2. (învechit şi arhaizant) Estradă, podium. Pe podina din fundul ogrăzii, dincolo de odăile doamnei, s-a arătat gîdea ■ ■ ■ cercind tăişul paloşului cu puricariul mîinii stingi. sadoveanu, n. p. 366. 3. (Popular) Suport alcătuit din bucăţi de lemn, din scînduri sau din paie, pe care se clădeşte claia sau stogul; partea de jos a stogului. Iarna, fie zăpada cit de mare, omul poate să ridice tot finul, fără a pierde podina lui sub omăt. i. ionescu, M. 403. 4. F i g. (Neobişnuit) Podiş, platou, terasă. E interesant acest sat, dar nu pentru el însuşi, ci pentru podina pe care odihneşte. GalacTion, o. i 119. — Pl. şi: podine (sadoveanu, p. j. 409). PODÎKE s. f. Acţiunea de a podi; pardosire cu scînduri. PODÎŞ, podişuri, s. n. 1. Regiune întinsă, aproape plană, situată la o altitudine relativ mare şi, de obicei, înconjurată de munţi; platou. Pe acolo pe sus, pe podişuri, pe «padini o, vîntul scăpat din pieptenele pădurii începea să gonească şuierînd prin mărăcini şi pe faţa slobodă a întinselor păşuni, dumitriu, N. 187. Nimic mai frumos decît situaţia acestui tîrg, pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Şiret şi Moldova, negruzzi, s. i 194. 2. (Regional) Podişcă. Care, tunuri, in şanţuri le împing Şi fac podişuri late cu trupuri sîngeroase. ALSC-Sandri, P. m 223. F i g. Opincile fîşîiră aspru pe gheaţă. Se apucară amîndoi de umeri şi, încet, trecură dincolo, pe podişul lucios, sadoveanu, o. vn 341. PODÎŞCĂ, podişti, s. f. 1. Podeţ. Iată o podişcă de bîrne; mai încolo, lingă un ochi luciu de apă, o moară neagră, sadoveanu, o. VI 187. Trecu deci Dîmboviţa. ■■ pe podişcă îngustă, arcuită şi jucăuşă. C. PETRESCU, A. R. 6. Dacă de-a curmezişul uliţei curge vrun pirîu, se pune peste el punte, se aşază o podişcă ori se clădeşte un pod. odobescu-slavici, la Tdrg. + Pod umblător. Măt romîne, măi podar, Trage podişcă de car Să mă treci la cela mal. alecsandri, p. p. 159. 2. Suprafaţă (plană) de scînduri, platformă. Cocoţat pe podişcă de unde mînuia uneori, pe vint mare, drugul cîrmei, mai numără o dată căruţele ce aşteptau podul pentru trecerea următoare, v. rom. aprilie 1954, 123. (în forma de pl. podişte) Săteni cu feţele liniştite... se purtau încet spre comedii, unde urlau paiaţe pestriţe, ridicate pe podişte de lemn. sadoveanu, o. m 384. — Pl. şi: podişte. PODIŞOE, podişoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui pod (I 1). Trec un podişor di-alamă, Rău ii, doamni, făr' de mamă. ŞEZ. VI 117. PODÎT 1 s. n. Acţiunea de a podi; podire. Poditul a două odăi. I. IONESCU, D. 111. PODÎT2, -Ă, podiţi, -te, adj. (Despre încăperi) Cu pardoseală (de scînduri). Ne-a dus departe într-o odaie mare, podită pe jos. CREANGĂ, A. 96. PODITÎJItĂ, podituri, s. f. Podea. PODIU s. n. v. podium. PODIUM — 481 — POET PODIUM, podiumuri, s. n. Estradă (improvizată) într-o sală de conferinţe, de festivităţi etc. în fund, pe patru butoiaşe de bere, un podium pentru muzicanţi; uneori o fanfară, alteori un taraf, pas, z. i 121. Se găsea pe podium... un mare pian negru, ca.mii« petrescu, n. 104. -4- Podea de scînduri pe care se află catedra într-o clasă. — Pronunţat: -di-um. — Variantă: pfidiu s. n. PODSIÎT s. n. (Regional) Momeală, nadă. P0DM<5L, podmoluri, s. n. (Popular) 1. (Şi în forma potmol) Pămînt adus de torente şi depus pe albiile rîu-rilor sau pe malurile lor; aluviune, mîl, nămol. Simţind că vin şt cumnaţii lui, băgă iapa iar în potmol. vissarion, b. 45. La potmolul Dunării, Und’s-adună gîrlele, Und’se varsă apele. TEODORESCU, p. p. 563. + Cantitate mare, grămadă. A plouat. Ce potmol de apă! i. CR. IV 59. 2. Mal înalt, abrupt, ros de ape. Cind te uitai pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, in vatra timpului, spinarea argintie a Mureşului, alături de coama neagră a căii ferate. dan, u. 195. Ne-am oprit pe un podmol spaţios ce s-a ridicat lingă Dunăre. La TDRG. 3. (Regional) Prispă. Fuseseră puse in rînd şi celelalte încăperi ale casei, iar podmolul, ca un briuce-o înconjura de jur împrejur, înnoit şi îndreptat, v. rom. iulie .1953, 129. + Vatră de lut pe care este clădit cuptorul în unele case ţărăneşti. (Atestat în forma pomnol) Pătru... îşi puse pălăria pe vîrful cuptorului şi se aşeză pe pomnol. La TDRG. — Variante: pomnol, potmdl s. n. P0DN6JĂ, podnoje, s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două tălpigi cu care se mişcă iţele războiului de ţesut; iapă. La catastiful meu mai sînt podnojele şi rogojinile. SADOVEANU, P. M. 135. PODOABA, podoabe, s. f. 1. Lucru, aspect care înfrumuseţează pe cineva sau ceva; găteală, ornament. Peste tot locul învie acelaşi dor de podoabă, de expansiune. arghezi, P. T. 21. Capitala ridea vesel în podoaba steagurilor tricolore ce filfîiau pe clădirile principale. REBREANU, R. I 195. Avea o traistă cu săgeţi, Un cal arab cu părul creţ Şi pe curea, podoabe-n zale. coşbuc, p. ii 255. (Metaforic) Vite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt... Ei poeţi sînt ai cimpiei, Şoimul este-al lor despot. COŞBUC, P. I 264. <> (Adjectival) Din cauza lipsei, poetul cel mai poet din Valahia [Bolinti-neanu] este ameninţat a-şi închide ochii la spital. ALECSANDRI, S. 53. + Persoană înzestrată cu imaginaţie şi sensibilitate de poet. Pictorul fi poetul naturii care e în d. Sadoveanu nu putea să nu zugrăvească acest fenomen din natură. ibrăileanu, S. 35. POETĂSTRU, poetaştri, s. m. Poet mediocru, lipsit de talent; poetaş. TOETĂŞ, poetaşi, s. m. (Depreciativ) Diminutiv al lui poet; poet netalentat. Poetaşi cu puţin talent. . . cu personalitate proprie foarte puţin 'pronunţată. GHEREA, ST. CR. i 219. POETÎSĂ, poetese, s. f. (Franţuzism) Poetă. Citise-n-tîmplător un critic într-o revistă cunoscută O laudă exagerată a unei proaste poetese, anghel-iosif, c. m. ii 8. Poetesa. . . Sapho a cîntat pe Adonis. ODOBESCU, S. I 203. POÎTIC, -Ă, poetici,-e, adj. 1. Care e propriu poeziei, care ţine de poezie sau se referă la poezie. In opera sa poetică, Şevcenko a cîntat deseori la început slava de odinioară a căzăcimii libere de la Nipru. SADOVEANU, E. 248. Versul iubirii duios străbate, Focul poetic e răpitor. alecsandri, p. A. 90. Ne-au mai rămas de la Miron [Costin] ţi nişte încercări poetice, cele dintîi de acest fel ce cunoaştem în limba rominească. hai.CESCU, o. i 187. «0- Licenţă poetică v. licenţă. Artă poetică = ansamblu de reguli pentru alcătuirea operelor literare; poemă în care un scriitor îşi expune concepţia sa asupra creaţiei poetice. Figură poetică v. figură (5). 2. F i g. Care poate inspira pe poeţi, demn de a fi cîntat de poeţi; frumos, încîntător, minunat. O toamnă blindă. . . învăluia poeticele ţinuturi ale Moldovei de sus. sadoveanu, o. vi 525. Poziţia Petrii e foarte poetică. NEGRUZZI, S. I 196. A b s o 1. îndrăzneşte, îndrăzneşte, Dacă inima-ţi pofteşte. jarnîk-bîrseanu,d. 383.-0”Expr. Cît poîteşti=a) oricît; b) admit, de acord. Proprietar da, cit pofteşti, insă moşiile nici le văd cu ochii. Gane, N. m 186. + (învechit şi arhaizant) A cere (ceva). Călăuzul său s-a dus la palatul acelei muieri cu faimă, poftind intrare pentru un călător. SADOVEANU, D: p. 177. Au poftit carne friptă pe grătar şi pine albă ş-au băut o garafă de vin. id. B. 76. 2. A invita, a chema (pe cineva), a îmbia. Ne pofti la o masă foarte gustoasă şi bogată, sadoveanu, o. vii 186. îmi dete adresa şi mă pofti să viu pe la el cînd m-oi întoarce în Bucureşti, vlahuţă, o. a. 192. Se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. creangX, p. 30. E un om plin de ştiinţe şi l-am poftit să vie să-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămînă. negruzzi, S. i 7. -f Refl. reciproc. A se îmbia, a se îndemna, a se invita (unul pe altul). Ne poftim ca oarecine la temniţă. ALECSANDRI, T. I 138. 3. (Construit cu dativul) A face (cuiva) o urare, a ura. Cînd apucară pe poteca bisericii, unul dintre răzăşi, om cărunt cu obrazul brăzdat, se abătu spre ei şi le pofti ziua bună. sadoveanu, o. vii 60. Fetele împăratului. .. ii sărutară mina, îi poftiră biruinţă, ispirescu, l. 49. Cu prilejul innoirei anului, mă grăbăsc ca să-ţi poftesc cele mai mari norociri. kogXlniceanu, S. 55. 4. A ruga (pe cineva). Pofteşte pe moş Fotea că dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa din cînd în cînd cîte unul [bici]. creangX, A. 3. Trimise o solie şi la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe duşmanul său. bXlcescu, o. Ii 279. <ţ> (Uneori cu sens de poruncă) Te poftesc să nu te-amesteci in conversaţia noastră, alecsandri, t. 766. 6. A binevoi (să vină, să facă ceva etc.). Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mîndrul soare, şi pe nună, mindra lună. eminescu, o. i 85. + I n-t r a n z. A veni. Da de ce nu poftiţi şi dumneavoastră să vedeţi petrecerea noastră ? rebreanu, i. 22. Foarte-ţi mulţumesc numai şi numai că ai poftit în casa mea şi mi-ai cinstit masa. caragiale, p. 128. Din nou să vă gătiţi„ Ca la nuntă să-mi poftiţi. TKodorEscu, p. p. 621. — Variantă: (învechit şi regional) pollti (C. PETRESCU, A. R. 196, ODOBESCU, S. i 83) vb. IV. POFTICIOS, -OĂSĂ, pofticioşi, -oase, adj. 1. (Despre oameni) Lacom, doritor, dornic. Moşneagul pofticios şi hapsin se ia după gura babei. creangX, p. 63. Soţia lui însă, ca una ce era mai pofticioasă şi doritoare de măriri tot mai înalte... dorea să fie acuma şi mai mare decît o împărăteasă. marian, O. I 12. + (Despre ochi sau privire) Care exprimă lăcomie, poftă, dorinţă. S-a făcut că nu le vede ochii pofticioşi. Galan, z. r. 17. Copilul rămase pironit locului, cu ochii pofticioşi. REBREANU, i. 19. 2. (Rar) Care aţîţă pofta, excitant. Mirosul acesta cald şi pofticios îi stirnise din nou lihneala aţipită. C. PETRESCU, C. V. 117. POFTIM interj. 1. (Formulă de politeţe) a) Se foloseşte pentru a invita o persoană să vină (sau să se aşeze undeva). Poftim, poftim, nu-mi necinstiţi bătri-neţile ocolindu-mi pragul casei, galan, z. r. 381. Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dind la o parte pe ţăranii care se imbulzeau. REpREANU, i. 22. Ia poftim, cumătre, zise ea luînd stăiuieşul şi punindu-l deasupra groapei cu pricina, şezi colea. CREANGĂ, p. 32. b) (Se foloseşte cînd se dă cuiva ceva) Ia, ţine. V. n a. Ea mi-a dat acest inel, cu poruncă straşnică. . .' să fi-l dau numai atunci cînd voi vedea că mihnirea umblă să te biruie. Şi tocmai acum mi se pare că e timpul. Poftim! ispirescu, I.. 107. ri, T. 1699. POFTOItÎRE, poftoriri, s. f. (învechit) Acţiunea de a poftori şi rezultatul ei; invitaţie, insistenţă. Numai gindindu-se ca să deschisă tronul ce-i fusese lăsat în păstrare şi rugat cu poftorire ca să nu se atingă de dinsul, se îngrozea. ISPIRESCU, V. 97. După o poftorire în trei rinduri cu tunul, n-au văzut nici un sămn de întoarcerea acestora. DRĂGHICI, R. 292. POGACE, pogăci, s. f. (Popular) Turtă preparată în diferite feluri, după regiuni. Mincară şi cea din urmă pogace (turtă) de cenuşă. rETEganui,, p, iii 72. Lacomi sînt ochii la pogace. 'riCHiNDEAT,, F. 10. Pogace rasă Sub streşină de casă (Fereastra). GOROVEI, c. 148. — Variantă: poliâce (negruzzt, s. i 285), pohaci (aivecsandri, t. 965), s. f. POGĂIÎj -Ă, pogani, -e, adj. (Transilv.) 1. (Despre fiinţe) Mare, puternic, voinic; grozav, groaznic. Se duce el zmeul c-o falcă-n cer, cu alta-n pămînt, de gindeai că are să se prăpădească lumea, atît era de pogan. La TDRG. -4f- (Rar) Cîinos, fără milă. Domnul la care a slujit tata e atît de pogan, de-a omorît şi pre tata şi pre mama. RETE-ganul, P. v 46. 2. (Despre stări, acţiuni) Intens, în toi; straşnic, cumplit. Numai de nutreţ şi de vite le era vorba şi de iarna cea pogană, agîrbiceanu, s. p. 29. Cînd era veselia mai pogană, Ileana iese afară, se duce la tăietor. RETEGA-NTO, P. I 58. (Adverbial) Cîinele începu a lătra mai pogan decît la lupi. rETEganui,, p. m 3. 3. (Mold.; despre oameni) Urît, slut. O ştiu... că sînt pogan, că mi-i silă de mine singur. La tdrg. Multe fete erau în mahala; dar nu-i plăceau... pe urmă-s şi pogane, contemporanui,, Vjj 483. Nişte oameni uriţi şi pogani mergeau în urma mea. ŞEZ. II 161. «f- (Adverbial) Stîlcit, stricat. Dar apoi şi de vorbit ■ . ■ se vede că vorbim pogan. CREANGĂ, a. 91. — Accentuat şi: pogan. POGACEA, pogăcele, s. f. Diminutiv al lui pogace. PO GHIĂZ, poghiazuri, s. n. (Regional; şi în forma podghiaz) 1. (în e x p r.) în poghiazuri = fără rost; rătăcind în voie, hoinărind de colo-colo. După ce-ai purtat ciubotele. . . umblînd toată ziua în podghiazuri şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile, acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Se duc în poghiazuri. ŞEZ. xix 12. <$- F i g. Strîn-ge-ţi gîndurile acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri. VI,A-huţă, p. 23. 2. (Arhaizant) Unitate militară trimisă într-o ţară străină ca să prade; ceată de jefuitori. Sărăciţi şt prigoniţi de poghiazuri şi buclucuri de pradă, se îngreţoşau şi moldovenii de asemenea viaţă, sadoveanu, n. p. 5. Să fie vreun podghiaz leşesc care pîndeşte asta? N-aş crede; hotarele măriei-sale sînt bine păzite, id. F. J. 529. — Variantă: podghiaz s. n. PO GIIIIÎĂIjĂ, poghibale, s. f. (Mold.) Ştrengar. Ha l ha! bine v-au mai făcut, poghibale spurcate ce sîn-teţi! creangă, a. 37. POGHÎRCĂ, poghirci, s. f. 1. (Popular; mai ales la pl.) Fire de cînepă, răsărite tîrziu şi nedezvoltate; resturi de cînepă rămase după cules. 2. Poreclă dată unui om mic de statură. POGÎRJÎT, -Ă, pogîrjiţi, -te, adj. (Regional) Slab, jigărit. Cîne pogîrjit de foame. ŞEZ. v 59. POGÎRZÎE, pogîrzii, s. f. (Regional) Podgorie. Să mergem la pogîrzie Pe dealu Hagii. I. CR. VII 203. POGODEÂLĂ s. f. (Popular) Chibzuire. POGODÎ, pogodesc, vb. IV. Refl. (Popular) A se gîndi, a chibzui. Eu să mă-nchin ulmilor?... Să mă închin armelor? Armele sînt fiară reci, Băgate in lemne seci! Foiţică ş-o lalea, Pînă el să pogodea, Iacă Manea nemerea. PĂSCUtESCU, h. P. 250. I-a trimes pe toţi acasă, să se pogodească. ŞEZ. xm 182. POGON, pogoane, s. n. 1. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren echivalînd cu jumătate de hectar (sau cu 5011,79 m2). Voi ştiţi via aia... de patru pogoane? preda, î. 124. Ară un pogon pe zi. La pamfile, A. R. 35. Bogatul îns-atunci pogoanele măsoară, Tot numără clă-caşii ce-l văd şi se-nfioară, Gîndind la dijma lor. iSOJ.T.IAC, 0. 68. 2. Bucată de pămînt (avînd unitatea de măsură de mai sus). Mi-am durat şi eu o dugheniţă pe răzăşia mea, ca să-mi vînd vinu de la pogoanele din deal. AI.ECSANDPJ, T. 1538. POGONAŞ, pogonaşe, s. n. Diminutiv al lui p o g o n. Cil pămînt ai? — Eu? Un pogonaş şi-o jumătăţică. GAiAN, b. i 115. POGONĂBÎT s. n. (învechit) Impozit, dare care se plătea pe pogonul de podgorie. POGOMiSC, -EĂSCĂ, pogoneşti, adj. (în e x p r.) Prăjină pogonească — măsură de suprafaţă de şase prăjini în lung şi de una în lat (egală cu 54 de stînjeni pătraţi). Pentru păduri şi vii, se foloseşte prăjina de 10 palme, numită şi prăjină pogonească. pamfiee, a. r. 231. PO GONICÎL, pogonicei, s. m. Diminutiv al lui p o g o-n i c i. Ce-aduceţi voi, dragii mei, Dragii mei pogonicei ? MARIAN, î. 531. POGONÎCI, pogonici, s. m. (Popular) Băiat care mînă vitele la arat. Viorelele începuseră a se ivi pe ogoare şi pogonicii le rupeau şi le puneau la pălării. SANDU-ai,dea, u. p. 179. POGORÎj pogor, vb. IV. I n t r a n z. (învechit şi arhaizant) A coborî. Eu cînd mă pogor în pimniţă, mă gîndesc la tine, cînd mă culc, mă gîndesc la tine. DEI.A-vrancea, o. II 324. -ţ. F i g. A se înjosi. Chiar,să vrei, Răzaşul nit să pogoară la bătaie cu femei, hasdeu, R. v. 55. PO GORÎŞ, pogorîşuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Coborîş. Puse în faţa inamicului in giund aşa-numitei creste militare. . . adecă pe linia cea mai înalţată a pogorîşulttiy pe cei mai buni arcaşi şi puşcaşi. HASDEU, 1. V. 160. PO (jRIBÂNIE, pogribaniit s. f. (învechit) Slujba şi ceremonia înmormîntării. Gruie e mort!.*. Vreau să i se facă pogribanie domnească. DAViLA, v. v. 187. Ciţiva din boierii pribegiţi... sosise călări chiar în ziua pogri-băniei domnului. ODOBESCU, S. a. 122. POGROM, pogromuri, s. n. Masacrare şi jefuire în masă a unui grup naţional minoritar, de către elementele reacţionar-şovine. POGROMIST, -Ă, pogromişti, -ste, adj. Care organizează pogromuri. POHĂCE s. f. v. pogace. POHFALĂ — 485 — POL POHFĂLĂ s. £. (învechit) Pompă, fast, strălucire. La al treilea ceas al nopţii, vodă se sui cu doamna in răd-van, intre facle şi călăreţi, ca să facă cu mare pohfală drumul scurt pină la Trisfetite. sadoveanu, Z. c. 214. Fugi de-a curţilor pohfală. conachi, p. 258. — Variantă: poîălă (sadoveanu, F.. J. 530) s. f. POH0D s. n. v. povod. POHOl s. n. v. pulioi. POH0Ţ, -OĂŢĂ, pohoţi, -oaţe, s. m. şi f. (Mold.) Persoană ticăloasă, prefăcută, înşelătoare. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dinsa. creanga, p. 98. + Persoană imorală, destrăbălată; codoş. La amară pine am ajuns! Să-mi înşel fata, s-o vînd ca o pohoaţă! contemporanul, vin 9. POHTĂ s. f. V. poftă. POHTl vb. IV v. pofti. POI adv. v. păi. POIĂJsA, poieni şipoiene, s. f. Loc fără copaci într-o pădure, acoperit cu iarbă. V. luminiş, golişte. într-o poiană din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb, plină ochi de apa ploilor. GîrlEanu, I-, 43. Trecînd printr-un codru foarte întunecos, dă de o poiană foarte frumoasă, şi in poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase. creangă, P. 288. Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta: Codrul cu poienele Ochii cu sprîncenele. EMJNF.SCU, O. I 149. POIATA, poiefi, s. f. (Regional) 1. Adăpost pentru păsările de curte. V. coteţ. Baba se duce în poiată, găbuieşte găină, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi, venea să-iplîngi de milă. CREANGĂ, P. 69. O vulpe la ţăran se înnădise odată La păsări în poiată, donici, f. 39. 2. Adăpost pentru vite, pentru porci. V. grajd, staul. Atras de gemetele lui Vasile, se îndreptă spre poiată, îl găsi grămadă în fundul poieţii. bujor, S. 93. Oricine hrăneşte un porc în poiată trebuie s-o ştie aceasta. gane, N. I 223. 3. Şopron. Spre marea mea bucurie, descoperii din dos şi la lumina unui chibrit o poiată de scînduri plină de fin. hogaş, m. n. 84. 4. Adăpost primitiv făcut pentru oameni la cîmp sau la stînă. Iată că un păcătos de jitar, cum şedea la o poiată, aproape de marginea unui sat, pune puşca la ochi. ŞEZ. VJXt 57. POIENIŢĂ, poieniţe, s. f. Diminutiv al lui poiană. De jos, de-aproape, pădurea suia repede către ei, ca o perie. Şi poieniţa ii ocolea de aproape ca o cunună, sadoveanu, o. IV 486. Merse şi merse pînă ce văzu că se deschide o. poieniţă, ispirescu, L. 354. Iar pe iarbă-n poieniţă Cîntă-o albă copiliţă. alecsandri, p. p. 164. POIEŢÎCĂ, poieţici, s. f. Diminutiv al lui poiată. Poieţică de găini. POlMÎINE adv. în ziua următoare celei de mîine. Dacă azi se duce la învăţător, mîine, hop şi notarul, poimiine, hop şi primând, preda, î. 120. <ţ> E x p r. Mîine-poi-mîine = în curînd, nu peste mult timp. Miine-poimîine, poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, P. 77. — Variante:, (regional) poimînc (beniuc, v. 56, creangă, p. 154), pdimîini adv. PODIÎINI adv. v. poimiine. POmiÎNE adv. v. poimiine. POIVĂN s. n. v. paivan. POJĂR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă, mai ales la copii, caracterizată prin apariţia unor pete roşii pe piele ; rujeolă ; (Mold.) cori. Ăsta a trăit. A biruit şi sugăricea de covrig mestecat în gură, şi macul, şi pojarul, şi vărsatul. sadoveanu, m. c. 8. 2. (învechit şi regional) Incendiu. Apoi începu să viseze că a luat foc casa şi pojarul îl orbeşte cu lumina flăcărilor. DUMITRIU, b. f. 47. După atîtea războaie şi măceluri şi pojaruri şi risipă, toţi sintem la pămint. SADOVEANU, P. M. 152. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse in cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşi. negruzzi, s. i 15. + Foc. Se simţea foarte bine în preajma unui pojar clădit din trunchiuri întregi, sadoveanu, f. j. 740. <ţ> E x p r. A da pojar = a da (sau a pune) foc. A dat pojar finului şi finaţelor, a ascuns prin gropi griul şi orzul, şi duşmanul a găsit tot pustiu in drumul său. negruzzi, s. i 170. F i g. Lumina roşiatică a zorilor sau a amurgului. Şi cum creştea pojarul răsăritului, creştea şi-n mine un tremur mare. sadoveanu, m. 198. Creşte-n asfinţit pojarul. Dealurile stau s-adoarmă. Topîrceanu, m. 17. 3. Căldură mare, arşiţă. S-a milostivit însă pronia de noi. . . şi ne-a trimis astă-seară o ploaie zdravănă să stingă pojarul. CARAGIALE, O. VII 161. + F i g. înflăcărare, ardoare. Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stincă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adîncă. alecsandri, p. A. 205. POJARNIC, pojarnici, s. m. (Mold., învechit) Pompier. La primărie bătuse două ceasuri şi pojarnicii nu mai strigau: «Bine??... Bineeee!!». contemporanul, Vj 1. Era bătrîn... îl dobora pojarnicii, alecsandri, T. 584. POJÂRNIŢĂ, pojarniţe, s. f. (Bot.) Sunătoare. Am să-i duc smicele de măr dulce şi pojamiţă, în două zile se curăţă [de bube-dulci], contemporanul, viji 103. El imi spunea numirile tuturor florilor. . . arătîndu-mi chiar-şi pe acelea care sint bune de leac:... pojamiţă şi sefterea şi altele multe, odobescu, s. m 173. POJĂRNIClE, pojărnicii, s. f. (Mold., învechit şi arhaizant) Cazarma pompierilor, post de pompieri. Izbucni deodată semnalul prelung şi spăimîntat al trimbiţei de la pojărnicie. sadoveanu, p. s. 165. Cumpărase [iepuşoarele] de la un popă, nefiind pe vremea aceea pojărnicii de unde să cumpere altele, creangă, p. 109. POJGHIŢĂ, pojghiţe, s. f. 1. Strat subţire, solid, care se formează la suprafaţa unui lichid, acoperă un obiect sau se depune pe suprafaţa lui. Pojghiţă de caimac. i=i Pe timpul iernii, cînd începe să se închege pojghiţa de gheaţă de pe faţa Dunării, toate porturile se golesc, numai Sulina se umple, bart, e. 329. 2. (Rar) Coaja copacilor; scoarţă. Arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba moale şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri, odobescu, s. i 147; + Pieliţă, membrană care înveleşte unele legume sau fructe. Ce crezi că-mi porunci ? Să fac o roche de mireasă cu totul şi cu totul de argint, subţire ca pojghiţa de ceapă, popescu, b. ii 105. 3. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze; coajă. (F i g.) Atunci au cîntat violoniştii Serenada de Rondeli. . . Şi parcă mi-a desprins cineva pojghiţa de pe rana inimii, camil PETRESCU, T. ii 255. — Accentuat şi: pojghiţă. POJfJIE s'. f. (Mold., cu înţeles colectiv) Totalitatea lucrurilor din gospodăria unei case. V. acareturi. Tottrag cu ochii la pojijia casei, sevastos, N. 51. O răzăşie destul de mare, casa bătrinească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe paseri alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, o. a. 131. + Situaţia celui avut, avere. (Cu pronunţare regională) Acum nu mă iartă pojijia să mă-nsor decit c-o fată de boier, alecsandri, t. 914. POL1, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei imaginare în jurul căreia se roteşte pămîntul; p. e x t. regiune din jurul acestor două puncte. POL — 486 — POLCĂ Iată, într-un corn de luncă se adună oase de lupi şi căprioare, schelete de paseri călătoare oprite din zborul lor spre pol. sadoveanu, p. m. 128. Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nouă. AtEXANDRESCU, p. 59. <0> Pol ceresc = nordul şi sudul considerate ca puncte fixe ale bolţii cereşti în mişcarea diurnă a astrelor. + (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o sferă este străpunsă de o axă care trece prin centrul ei. + (Mat.) Punct fix la care se raportă depărtările care caracterizează poziţia unui punct într-un sistem de coordonate polare. 2. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte de’ aplicaţie ale forţelor de sensuri contrare care acţionează asupra Unor corpuri cînd acestea se găsesc în anumite cîmpuri de forţe. Pol electric pozitiv sau negativ = fiecare dintre cele două puncte care sînt centrele de sarcină electrică pozitivă sau negativă ale unui mic corp, fiind punctele de aplicaţie ale forţelor care acţionează asupra corpului cînd acesta se găseşte într-un cîmp electric. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte în care se aplică forţele care acţionează asupra unui magnet cînd acesta se găseşte într-un cîmp magnetic; b) partea unui corp din care ies sau în care intră liniile de cîmp ale inducţiei magnetice. (Impropriu) Fiecare dintre cei doi electrozi ai unei cuve de electroliză sau fiecare dintre cele două conductoare solide ale unei pile electrice. Electrozii unei baterii dezvoltă oxigen la polul pozitiv şi hidrogen la polul negativ. 3. F i g. Fiecare dintre punctele aflate la două extremităţi, opuse unul altuia. Cu toate că se aflau la doi poli opuşi ai vieţii sociale şi ai înfăţişării fizice, uncheşul meu Haralambie şi acea femeie tînără mi se părea că au multe asemănări. sadoveanu, n. e. 176. — PI. şi: (învechit, n.) poluri (ai/Bxandrescu, M. 47). POL 2, poli, s. m. (Familiar) Monedă sau hîrtie-monedă de douăzeci de lei; p. ext. suma de douzeci de lei. Cit îţi dă omul de oaie ?. . . Doi poli şi-un ciurel de mălai. PREDA, î. 146. Ţi-ar prinde bine doi poli pe zi. SAHIA, N. 101. -if- (învechit) Monedă de aur de douăzeci de lei; napoleon. In lumina lămpii licări o clipită, atîrnat de gîtul ei, un pol vechi de aur. DUMITRIU, N. 233. POLĂR, -Ă, polari, -e,,adj. 1. Privitor la polii globului pămîntesc, de la poli, caracteristic polilor. [Muntele] straniu şi alb, acoperit de zăpezi polare. BOGZA, C. o. 56. Zăpada, care acoperea totul, de priveliştea părea un ţinut polar, prinsese coajă şi sclipea ca milioane de sfărimături de sticlă. CAMII, PETRESCU, o. I 211. Ca o banchiză pe un ocean polar, Sîrit singură-n tăcerea-ncremenită. CAZIMIR, X,. TJ. 43. <)> Noapte polară = noapte din regiunile de la poli (care ţine o jumătate de an). Noaptea polară plutea ca o imensă pinză de beteală în văzduh şi ne scălda în lumina ei moale, mătăsoasă. SÎANCU, U.R.S.S. 160. Cerc polar v. cerc. Auroră polară v. auroră. Steaua polară = steaua principală din constelaţia « carul-mic », care serveşte la aflarea nordului. Urs polar — urs care trăieşte în regiunile îngheţate din nord şi al cărui corp este acoperit cu blană albă (Ursus maritimus). Climă polară = climă caracterizată prin durata lungă a iernii; soarele poate să nu răsară sau să nu apună timp de 24 ore, temperatura lunii celei mai calde e în jurul lui 0°, iar cea a lunii celei mai reci coboară pînă la —50°. 2. Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. 3. Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 4. (în e x p r.) Coordonate polare = sistem de coordonate al cărui sistem de referinţă este alcătuit dintr-un punct şi o semiaxă care porneşte din acel punct. POLARIMETRÎE, polarimetrii, s. f. Metodă de analiză cantitativă, bazată pe rotirea planului de polarizare a unei radiaţii de către un strat din substanţa cercetată. POLAJtIMJîTElJ, polarimetre, s. n. Instrument pentru determinarea unghiului cu care este rotit planul de polarizare al unei radiaţii. POLARISCfrP, polariscoape, s. n. Instrument pentru constatarea polarizării luminii. POLABITĂTE s. f. 1. Proprietate a unui corp sau a unei părţi dintr-un corp de a avea, în două puncte ale sale, sarcini electrice sau magnetice de nume diferit. Polaritate electrică. Polaritate magnetică. 2. Proprietate a unui organism vegetal (sau a unei părţi din el) de a forma seminţe, lujeri, frunze Ia una dintre părţile sale, sau de a avea o bază şi vîrf cu proprietăţi deosebite. POLARIZA, polarizez, vb. I. Tranz. A produce fenomenul de polarizare. + F i g. A aduna, a strînge în jurul său, a concentra. POLARIZANT, -Ă, polarizanţi, -te, adj. (Despre un cîmp de forţă electrică sau magnetică) Care produce fenomenul de polarizare; (despre anumite substanţe) care polarizează undele electromagnetice sau luminoase prin reflexie sau prin refracţie. + (Despre instrumente) Care foloseşte lumina polarizată (polarizarea fiind efectuată de una dintre părţile care alcătuiesc instrumentul). Microscop polarizant. POLARIZĂRE, polarizări, s. f. 1. Proces fizic prin care unele corpuri dobîndesc proprietatea de a avea poli; stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. Polarizare electrică. Polarizare magnetică. ■+ Proces fizic prin care un sistem capătă proprietăţi preferenţiale după . o anumită direcţie; stare a unui sistem care a suferit un astfel de proces. 2. (Lingv.) Dezvoltare, în două direcţii opuse, a sensurilor unui cuvînt, la origine nediferenţiate. Printr-un proces de polarizare « tempestas », care la origine însemna « starea timpului », a ajuns să însemne mai tîrziu pe de o parte « timp frumos », iar pe de alta «furtună ». POLARIZAT(jR, -OARE, polarizatori, -oare, adj. Care polarizează. POLARIZĂŢIE, polarizaţii, s. f. Polarizare. I’OLARIZGRj polarizoare, s. n. Aparat pentru polarizarea unei radiaţii. I’OLĂTĂ s. f. v. polatră. POLÂTRA, polatre, s. f. (Regional) încăpere mică pe lîngă o casă ţărănească (uneori formată numai dintr-un acoperiş sprijinit pe stîlpi) servind ca magazie pentru unelte şi alte obiecte de gospodărie. Noi facem focii numa-n polatră, că in odăile bune nu facem, că se strică lucrurile. STĂNOIU, C. I. 59. — Variantă : poiată (brăîescu-voineşti, la CADE) s. f. POLC, polcuri, s. n. (învechit) Regiment. Un polc de călăreţi s-arătă în capul Măgurei. dei,avrancea, S. 201. In Liunevil sînt acum trii polcuri de dragoni. KOC.ai,-niceanu, s. 44. POLCĂ1, polci, s. f. (Mold.) Un fel de jachetă fe-meiască (ţărănească) de stofă, croită pe talie, care acoperă partea de sus a corpului. V. bluză. Lelea Ileana era îmbrăcată cuviincios, cu fustă şi polcă cernite şi bariz cafeniu. sadoveanu, n. P. 165. Ş-am văzut o copiliţă, Numa-n polcă şi-n rochiţă. SBVASTOS, c. 109. P0LCA polci, s. f. Dans naţional polonez, obişnuit în trecut şi la noi; melodia după care se joacă acest dans. Să venim acum la copila d-tale, mătuşă, pre care vrei s-o dai la pansion. îndată ce va intra acolo... a să înveţe a juca polca şi a să uite hora. negru/,zt, s. i 299. POLCOVNIC — 487 — POLENIZARE POLCOVNIC, polcovnici, s. m. (învechit) 1. Comandant al unui polc; colonel. Nişte boieri moldoveni, ce erau emigraţi in Polonia ■ ■ . luară vreo cîteva regimente de polonezi cu polcovnicii Dimidinski şi Kunecki şi se pogo-riră in Moldova. BĂLCESCU, o. I 186. 2. Comandant al unei formaţii militare de pază a ordinii publice. Ciocoiul deschise uşa şi luă ştafeta din mina lui Năstase Amăutul, care devenise acum polcovnic de judeţ. I'IUMON, c. 296. POLCOVNICÎSC, -EĂSCĂ, polcovniceşti, adj. (învechit) De polcovnic, sub comanda unui polcovnic din miliţia de pază. Avăntgarda se compunea din: breasla agiei, alcătuită din călăreţi polcovniceşti călări şi armaţi. FILT-mon, c. 312. POLCOVNICIE s. f. (învechit) Funcţia de polcovnic (2), autoritatea reprezentată printr-un polcovnic. Pe Susana am plîns-o ş-am îngropat-o în apropiere de fintînă, dar n-am putut s-o slujesc de frica polcovniciei. DELAVRANCEA, S. 235. Căpităniile dinafară se mai înmulţiră în urmă şi se întocmi şi cîte o polcovnicie de fiecare judeţ. BĂLCESCU, o. i 35. POLCtJŢĂ, polcuţe, s. f. Diminutiv al lui p o 1 c ă 1. Era îmbrăcată parcă tot cu aceeaşi fustă de stambă şi cu aceeaşi polcuţă mohorîtă. sadoveanu, o. ii 316. Foaie verde pai săcară De-aş ajunge pin' la vară Să-mi fac fustă roşioară Şi polcuţă gălbioară. ŞEZ. n 6. pOlder s. m. Marşă. POLEAC, poleci, s. m. (învechit şi regional) Polon, polonez. POLECÎSC, -EĂSCĂ, poleceşti, adj. (învechit) Polon, polonez. Să te poarte pe uliţă, Pe uliţa polecească. JARNîk-BÎRSEANU, D. 260. POLÎI1 s. n. Pojghiţa de gheaţă care se formează pe pămînt sau pe obiecte prin îngheţarea ploii sau a zăpezii topite. V. gheţuş. Afară era polei grozav. cauagialE, p. 14. Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, o. I 157. + (Regional) Promoroacă, chiciură. Poleiul a început să se scuture mai întîi de pe frunze, slavici, v. r. 159. POLEI 2, poleiesc, vb. IV. T r a n-z. 1. A acoperi (un material sau un obiect) cu un strat subţire de aur sau de argint, a sufla cu aur sau cu argint. + A înveli într-o foiţă subţire de staniol, de hîrtie colorată etc. (Mai ales în metafore şi comparaţii) Moraliştii în secolul nostru sint siliţi, ca spiţerii, a polei hapurile ce voiesc a da bolnavilor. rogXxniceanu, s. a. 105. 2. Fi g. A îmbrăca într-o lumină aurie sau argintie, a da un luciu strălucitor, a face să strălucească. Luna iese deasupra codrilor la răsărit şi poleieşte cîmpiile în vale şi Moldova depărtată, pe prund, sadoveanu, o. i 76. Şi cum gîndea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochii mamei şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi o polei. gîrleanu, l. 44. Iată lacid. Luna plină Poleindu-l, îl străbate ; El aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, o. i 210. Refl. Cînd prindeau a se polei virfurile trestiilor. . . bătrînul pleca domol, cu paşi măsuraţi, spre casă. barT, s; m. 61. Cît ai clipi, trunchiurile neclintite şi netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată şi rece. hogaş, m. n. 92. + A înfrumuseţa, uneori nemotivat, o situaţie, un aspect, o idee. A polei realitatea. POLEIÂLĂ, poleieli, s. f. 1. Faptul de a polei; strat de metal, mai ales de aur sau de argint, cu care se poleieşte. (Atestat în forma polială) Pereţii erau numai oglinzi, tava-nurile numai polială şi pardoseala numai chilimuri şi catifele. I’OPKSCU, b. II 61. + Foaie subţire de metal de culoare aurie sau argintie cu care se învelesc unele obiecte. Şo- colată învelită in poleială. -+• F i g. Ceea ce încearcă să dea un aspect bun, frumos, valoros unor lucruri lipsite de conţinut; lustru, spoială. O inteligenţă foarte puţin pătrunzătoare, foarte slabă, dar cu poleială franţuzească. GHEREA, ST. CR. I 281. Ura din convingere aşa-numitele convenienţe şi poleiala lumii. CARAGIALE, N. s. 17. 2. Cizelare, şlefuire a unui obiect sau, f i g-, a unei opere literare, ştiinţifice. Fiindcă această comedie are să facă parte din repertoriul meu dramatic. . . aş dori să-i dau cea mai de pe urmă poleială, alecsandri, s. 63. — Variantă: polială s. f. POLEÍRE, poleiri, s. f. Acţiunea de a polei. 1. Suflare cu aur sau cu argint. 2. Şlefuire; fig. cizelare, înfrumuseţare, perfecţionare. P0LEÍT1 s. n. Poleire, şlefuire. Se întreţinea din poleitul lentilelor, camil petrescu, T. ii 212. POLEÍT =, -Ă, poleiţi, -te, adj. 1. Acoperit cu un strat subţire de metal (de obicei de aur sau de argint) sau cu un praf de bronz; făcut să strălucească. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite. creangă, Á. 14. O cetate frumoasă, care de albă ce era părea poleită cu argint. EMINESCU, n. 14. Parveniţii, şireţii. . . seamănă în lume cu fierul poleit: cum se-ntre-buinţează, îndată s-a roşit. bountinEanu, o. 149. Mihnea a-mbrăcai... cioareci albi, tiviţi cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiţi, odobescu, s. A. 89. ■+■ (Despre păr) Blond, auriu. Născu doi feciori . . . Cu cosiţe poleite Şi cu feţe înflorite, alecsandri, p. ii 181. (Poetic) Sub norii subţiri şi dezlînaţi, cu margini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frîntă. bart, s. m. 38. 2. (în e x p r.) Leit-poleit v. leit. POLÉMIC, -Ă, polemici, -e, adj. Care ţine de polemică, cu tendinţă de polemică; critic, combativ, bătăios. Cînd nu urmăreşte cîştigarea unei biruinţi polemice, ci stabilirea unor adevăruri, chiar aspră, critica e mai folositoare decît o apologie, sadoveanu, E. 40. Creştinismul meu este astăzi social şi polemic, galaction, o. i 335. POLÎMICĂ, polemici, s. f. Discuţie în contradictoriu (mai ales în scris şi de obicei vehementă); luptă de idei cu privire la o problemă literară, artistică, politică sau ştiinţifică. Polemica cu criticii « Năpastei» voi face-o intr-un articol deosebit. GHEREA, st. cr. ii 145. Printr-o polemică, criticul Gherea înţelege « o formă literară şi ştiinţifică » avînd menirea de a limpezi şi a răspîndi în masele publicului diferite principii şi vederi literare şi ştiinţifice, deme-Trescu, o. 169. P0LEMÍST, polemişti, s. m. Persoană (mai ales scriitor) care susţine o polemică, care polemizează. Eliade . .. se arătase în cursul anilor pînă la revoluţie un polemist înverşunat şi abil. CAMIL PETRESCU, O. n 430.i îşi făcuse faimă de talentat polemist, c. petrescu, C. v. 246. P0LEMIZÁ, polemizez, vb. I. Intranz. A discuta în contradictoriu, a face polemică. Este de observat, în cele mai multe din studiile domnului Gherea, o facultate rară de a polemiza. dEMETRbscu, o. 169. I’OLÉN, (rar) polenuri, s. n. Pulbere, de obicei galbenă, în care se găsesc celulele mascule ale plantelor cu flori şi care se produce în antenele staminelor. Albinele grele de .mierea suptă şi cu picioarele încărcate de polen se întorc seara din îndepărtate fineţe, c. petrescu, s. 180. Suflul renăscător al vîntului. . . dezrobeşte polenurile şi le împrăştie. ANGHEL, PR. 115. ■ POLENIZÁ, polenizez, vb. I. T r a n z. A transporta polenul la organul femei. POLENIZĂRE, polenizări, s. f. Transportul (natural sau artificial) al polenului la organul femei; procesul de fecundaţie la flori. Metoda miciurinistă a polenizării supli- POLI — 488 — POLILOGHIE mentare aplicată pe scară largă a dat importante sporuri de producfie. POLI- Element de compunere (existent mai cu seamă în cuvinte luate din alte limbi), însemnînd « mai mulţi », « mai multe »; serveşte la formarea unor substantive ca polibrăzdar. POLIĂLĂ s. f. v. poleială. POLIANDBlE s. f. Sistem practicat la unele popoare, în care o femeie se poate căsători cu mai mulţi bărbaţi deodată. — Pronunţat: -li-an-, POLIABTBÎTĂ, poliartrite, s. f. Boală provocată de inflamarea mai multor articulaţii. — Pronunţat: -li-ar-, POLIATÖMIC, -Ă, poliatomici, -e, adj. (Despre molecule) Care e format din mai mulţi atomi. POLIBRĂZDĂB, polibrăzdare, s. n. Plug cu mai multe brăzdare. POLICĂNDBU, policandre, s. n. Candelabru cu mai multe braţe, atîmat de tavan; lustru 3. Mingea sare pînă la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal! CARAGIAI.K, o. II 166. De-abie o însărat şi nici măcar nu s-o aprins policandrele. AI,EC-sandri, T. i 148. F i g. Policandrele înalte ale brazilor îi vegheau în tăcere şi măreţie, dumitriu, n. 212. Uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una cîte una, luminile. GÎRI.EANU, L. 18. — PI. şi: (m.) policandri (creangX, p. 141). POLICAR, policari, s. m. Degetul gros al mîinii. POLICÎÎB, policere, s. n. Poliţă1. Tot pe policer se ţin în rină şi lingurile, cu cozile în jos. pamfiee, i. c. 444. POLICIOÂBĂ, policioare, s. f. 1. Diminutiv al lui poliţă1. Pe-a icoanei policioară busuioc şi mint-uscată. EMlNESCtr, o. I 84. Punctul roş al unei candele care ardea pe o policioară, id. N. 57. Păsărică pestricioară, La popa pe policioară (Cartea). pXsculescu, i,. p. 76. 2. Partea de jos a jugului. Policioara. . . este scindura de jos a jugului. pamfixe, I. c. 138. POLICLINICĂ, policlinici, s. f. Serviciu medical de consultaţii şi tratament, organizat pe specialităţi, pus la dispoziţia bolnavilor ambulatorii; clădire în care este instalat un astfel de serviciu. V. dispensar. POLICNlT, -Ă adj. v. polignit. POLlCBĂ s. f. v. poreclă. POLICBÖM, -Ă, policromi, -e, adj. Care prezintă mai multe culori, în mai multe culori; multicolor. Cu ochii cuprind toată valea desfăşurată la picioarele mele ca un covor policrom, c. PF.TRESCU, s. 246. Uşi. . . cu poleieli şi cu ornamente policrome. ODOBESCU, s. I 404. — Scris şi: polichrom. POLICBOMÎE s. f. Procedeu de pictură care foloseşte mai multe culori. + Procedeu tipografic pentru imprimarea imaginilor în culori. POLICt/ŢĂ, policuţe, s. f. (Rar) Policioara. Am o găină pestricuţă, O pui în horn pe policuţă (Cartea). GORO-, vei, c. 45. POLIÎDBU, poliedre, s. n. (Geom.) Corp solid mărginit de mai multe suprafeţe plane. — Pronunţat: -li-e-. POLIELßU s. n. Cîntare bisericească (psalmii 134 şi 135) la creştinii ortodocşi. Spune-i c-am zis eu c-are slujbă mare şi ai polieleu. contemporanul, iu 554. — Pronunţat: -li-e-. — Variantă: polilt'U s. n. POLIFONIC, -Ă, polifonici, -e, adj. De polifonie, bazat pe polifonie. POLIFONIE, polifonii, s. f. Combinaţie de fraze melodice cîntate împreună, fiecare avînd melodie şi înţeles de sine stătător. POLIGAM, poligami, s. m. Bărbat care are mai multe soţii, conform tradiţiilor în vigoare la unele popoare. Trebuie să declari dacă eşti poligam. . . dacă ai avut cîndva o condamnare. barT, s. m. 40. POLIGAMIE s. f. Veche organizare a familiei (în vigoare la unele popoare) în care un bărbat are dreptul să se căsătorească cu mai multe femei; situaţia în care se găseşte un poligam. Cei mai mulţi scriitori ai Europei pretind că populaţia mahomedană scade, şi atribuie aceasta datinei lor de poligamie. bounTineanu, o. 269. POLIGLOT, -Ă, poligloţi, -te, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care vorbeşte mai multe limbi. Ofiţerul literat şi poliglot fusese trimis pe neaşteptate intr-o misiune. Gaiaction, o. i 141. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă. NEGRUZZI, s. I 46. ■+• Care se referă la mai multe limbi, care cuprinde sau are în vedere mai multe limbi. Dicţionar poliglot. POLIGNÎ, polignesc, vb. IV. (Rar) 1. T r a n z. A culca la pămînt, a doborî, a ucide. Aşa lovind viteza ostişoară, în turcime trupuri poligneşte. btjdai-deleantj, la cade. 2. R e f 1. (Despre plante, mai ales despre cpreale) A se apleca la pămînt, a se culca. POLIGNÎT, -Ă, poligniţi, -te, adj. 1. Culcat la pămînt, doborît, ucis. . 2. (Despre plante, mai ales despre cereale) Aplecat la pămînt, culcat. (Atestat în forma policnit) Dacă pînea nu-i în picioare, dreaptă, ridicată, ci-i culcată. . ■ sau polic-nită, plugarul iarăşi se întristează. PAM1:II,K, A. R. 116. Acolo-i pămînt vestit. Creşte griul policnit. iwdoş, r. p. 108. — Variantă : policnit,-a adj. POLIGON, poligoane, s. n. 1. (Geom.) Figură închisă formată din segmente de dreaptă puse cap la cap şi formînd între ele unghiuri. Poligon cu şase laturi. 2. (Mii.) Teren amenajat pentru trageri de instrucţie cu arme de foc. POLIGONAL, -Ă, poligonali, -e, adj. Care are fprma unui poligon. POLIGRAF, poligrafi, s. m. 1. Autor de opere care ţin de mai multe genuri. într-o frază încîlcită, Năum Rtmniceanu, poligraful muntean, propune ca Molnar să delege «doi-trei oameni de carte din Ardeal» care să vie la Bucureşti, iorga, h. II 289. 2. Aparat cu care se reproduce un manuscris în mai multe exemplare. POLIGBĂriC, -Ă, poligrafici, -e, adj. Care ţine de poligrafie. Combinatul poligrafic « Casa Scînteii ». POLIGBAFÎE, poligrafii, s. f. 1. Ansamblul procedeelor de reproducere grafică şi de multiplicare a unui text sau a unei figuri. 2. Ansamblul întreprinderilor (tipografii, zincografii, legătorii, centre de difuzare etc.) care se ocupă cu imprimarea şi răspîndirea cărţilor sau a altor imprimate. POLILÎU s. n. v. polieleu. POLILOGHIE, poliloghii, s. f. Expunere a unor fapte sau a unor idei într-un mod excesiv de amplu şi încărcat cu amănunte inutile; vorbărie. Ca să-i povestesc tot, se înşiră o poliloghie. Nici n-are s-o citească. Trebuie să fie sătul de asemenea epistole. C. petrescu, c. v. 54. Vei avea oare vreme şi răbdare să citeşti pînă la sfîrşit poliloghia mea? vlahutX, o. ii 58. POLIMĂ — 489 — POLITICĂ — Variantă: polologliie (rebreanu, r. i 169, creangX, a. 158) s. f. I’OLÎMĂ, polime, s. f. (Regional) Soi (rău), poamă (4), pramatie. N-au lăsat ei cu una, cu două, să li se spurce credinţa cu asemenea polime. pamFile, S. T. 188. POLIMÎR, polimeri, s. m. Substanţă a cărei moleculă este alcătuită prin unirea a două sau a mai multor molecule, identice sau nu, ale unei substanţe cu caracter nesaturat. FOLIMERIZĂ, polimerizez, vb. I. Tranz. A face să se unească două sau mai multe molecule pentru a forma un polimer. POLIMERIZĂRE, polimerizări, s. f. Acţiunea de a polimeriza şi rezultatul ei. POLIMORF, -Ă, polimorfi, -e, adj. (Despre substanţe chimice) Care se prezintă sub mai multe forme cristaline. Oxidul mercuric este o substanţă polimorfă. POLIMORFISM s. n. Proprietatea unor substanţe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline. FOLINEVRÎTĂ s. f. Inflamaţie a mai multor nervi. POLINCM, polinoame, s. n. Expresie algebrică constituită din mai multe monoame, legate cu semnele plus sau minus. POLlODĂ, poliode, s. f. Tub electronic care conţine un catod, un anod şi una sau mai multe grile. POLIOMIELITĂ s; f. Paralizie infantilă. V. infantil. POLÎP, polipi, s. m. 1. Animal acvatic nevertebrat, cu corpul moale şi cu gura înconjurată de tentacule, cu ajutorul cărora se mişcă şi-şi prinde hrana. 2. (Mai ales la pl.) Excrescenţă cărnoasă care se formează uneori pe mucoasa nasului, a urechii sau a altor organe. V. vegetaţie. POLISEMĂNTIC, -A. polisemantici, -e, adj. (Despre 1 cuvinte, expresii) Care are mai multe sensuri. POLISEMIE s. f. însuşire a unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Polisemia este unul dintre criteriile apartenenţei la fondul principal lexical, graur, f. h. 136. POLISILĂBIC, -Ă, polisilabici, -e, adj. (Despre cuvinte) Compus din mai multe silabe. POLISILOGlSM, polisilogisme, s. n. Judecată compusă din mai multe silogisme legate între ele în aşa fel, încît concluzia celui dintîi să devină premisa celui de-al doilea şi aşa mai departe. POLIŞOĂRĂ, poli}oare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui p o a 1 ă. Să creşti mare, mărişoară, Să mi te văd pe ulicioară Cu petre în polişoară. şez. IX 163. POLITEFSÎT, -Ă, politefsiţi, -te, adj. (învechit) Politicos, civilizat, binecrescut, cuviincios, li răspund cu îndrăzneală, dar cu mijloc aţa de politefsit şi dulce, încît întrebătoriul rămine foarte mulţumit. GOLESCU, î. 111. POLITEHNIC, -Ă, politehnici, -e, adj. Care cuprinde sau priveşte mai multe ştiinţe sau meserii practice. Şcoală politehnică. Învăţămîntul politehnic dă elevilor cunoştinţe despre producţia modernă. + (Substantivat, f. sau, învechit şi arhaizant, n.) Instituţie de învăţămînt superior unde se pregătesc cadre pentru diferite specialităţi tehnice. Matei [Eminovici] urmează politehnicul din Praga. cXmnescu, e. 23. POLITEHNICIĂN, politehnicieni, s. m. (Familiar) Student la şcoala politehnică. POLITEHNIZĂRE s. f. Acţiunea de a orienta învăţămîntul de cultură generală spre formarea de deprinderi practice în domeniul tehnicii. POLITElSM s. n. Sistem religios care admite existenţa mai multor zei. POLITEÎST, -Ă, politeişti, -ste, adj. Care ţine de politeism, al politeismului. Vechii greci erau politeişti. POLITEŢĂ s. f. v. politeţe. POLITEŢE s. f. (Şi în forma politeţă) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerinţelor bunei-cuviinţe; amabilitate. Se purta c-o politeţă exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeţă: drăguţă, dacă nu te superi, m-aş ruga. . . încă un pahar cu apă. CARAGIAI.E, M. 151. El mă primi cu aleasă politeţă. NEGRUZZI, s. i 309. — Variantă: politfiţă s. f. POLÎTIC, -Ă, politici, -e, adj. Care se referă la politică, care ţine de politică. Alţii participă la tumultul vieţii din juru-le, se mişcă în arena politică, sadovea-nu, E. 30. Procesuri, intrigile politice mă cuprinseseră. NEGRUZZI, S. I 60. [Adunările] judecau asemenea în pricinile de vini mari politice. băi.cescu, o. n 13. Birou politic v. b i r o u2. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Drepturi politice = drepturi care se referă la participarea cetăţenilor la conducerea treburilor obşteşti. Drepturile politice sînt stabilite de Constituţie. c=i Om politic (şi, învechit, substantivat, m.) = persoană a cărei principală ocupaţie este activitatea politică. Nimeni din politici nu mi-a mai scris de mult. bXi,-CESCU, la Ghica, A. 606. Una din primele calităţi. . ■ ale unui politic adevărat este de a fi consecvent, id. ib. 689. Economie politică v. economie. Geografie politică = parte a geografiei care tratează despre modul de organizare socială şi politică a statelor şi a regiunilor de pe suprafaţa globului, despre relaţiile politice dintre state. POLITICĂ vb. I. I n t r a n z. (învechit; atestat numai la gerunziu) A face politică, a discuta politică. îi eram vecin şi petreceam zile întregi la Balta Liman, politicînd cu dinsul. ghica, s. 370. POLITICĂLE s. f. pl. (învechit) Chestiuni politice. Sînt şi eu un om de stat ca oricine şi pot să ridic în spinare sarcina politicalelor. alecsandri, T. 1235. Ce să scriu? Politicalele nu ne plac la amîndoi. negruzzi, la TDRG. Au mai cinstit ei aşa cîteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale. russo, o. 111. (Adjectival, neobişnuit) De politică, referitor la politică. Socot că popii trebui să-şi caute de slujbă, Jar nu să se îndese în trebi politicale. NEGRUZZI, s. ii 177. POLITICĂSTRU, politicaştri, s. m. (Rar)' Om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine. V. politician. Domnul Emil Sava, cu micile sale viclenii de avocat şi politicastru provincial, cerca şi el să se strecoare ca un biet peştişor inofensiv, c. petrescu, r. DR. 273. POLITICĂ, politici, s. f. 1. Activitate a puterii de stat în domeniul conducerii treburilor publice interne şi externe; concepţie care stă la baza acestei activităţi. Ştiinţa. . . a continuat zdrobirea lumii vechi, revoluţio-narea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicii, societăţii întregi. BXr.CESCU, o. ii 9. (Urmat de determinări care arată natura, apartenenţa, sfera de activitate etc.) Războiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii războiului, s-a adus la cea mai mare perfecţie de romîni. bXlcescu, o. i 27. 2. Atitudine şi activitate (a unei' persoane, a unui partid, a unui grup social etc.) în domeniul treburilor interne şi externe. Nu se pricepe de loc in politică. gai.acTiox, o. I 92. Jurnalul acesta e prea dedat cu i- POLITICESC — 490 — POLIŢIST politica, ca să se poată serios ocupa de speculaţii filozofice. russo, s. 65. E x p r. A îaco politică = a lua parte în mod activ la viaţa publică. 3. (învechit) Politeţe, gentileţe, curtoazie. S-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firiţisească. CARAGiAtE, o, i 91. Frumoasă politică. ■■ Bravo!... vă duceţi şi mă lăsaţi in mijlocid drumidui, de vă aştept un ceas. aeecsandri, T. 1047. Chiar şi politica cere să mergem să-l salutăm, pann, p. v. iii 60. ^ Loc. a d v. Cu politică = politicos, delicat. Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei, odobescu, S. I 83. Duducile să-l poftească să şadă şi să vorbească cu politică, pentru că nu-i un bucătar prost. KOGĂl (Metaforic) Deodată un erete, Poliţai din naştere, Peste baltă şi boschete, Vine-n recunoaştere. TOpîrceanu, p. 152. ■+• Sergent de stradă. Noaptea nu s-auzeau decit ţignalele prelungi ale poliţailor. CAMIIîAR, N. II 136. pOltţă1, poliţe şi poliţi, s. f. Scîndură fixată orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se ţin diferite obiecte; raft. Şi toate cărţile pe poliţi păreau c-ascultă şi se miră. GOGA, C. P. 10. Ochii Zoiţei se îndreptară înspre poliţa de după uşă. Dădu acolo peste o oală cu zamă, in care pluteau cîteva fire de fasole, bujor, S. 107. O ceapă, un usturoi şi-o bucată de mămăligă rece din poliţă, sînt destul pentru o nevastă tinără ca tine. creangX, p. 6. POLIŢĂ2, poliţe, s. f. 1. (în sistemul financiar capitalist) Cambie. N-avea chef de vorbă azi: două poliţe protestate, agîrbiceanu, s. p. 138. Poliţa cerealistului o avea în buzunar, cu scadenţa pentru miine. rebreanu, R. I 46. Am trebuit să iau o datorie a lui pe seama mea şi să dau poliţă ca să nu-l încliiză. bXixESCU, la Ghica, a. 538. -y-Expr. A plăti (cuiva) poliţa = a se răzbuna (pe cineva). 2. (în e x p r.) Poliţă de asigurare = contract încheiat de cineva cu o societate de asigurare şi cuprin-zînd drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. P0LÎŢIE, poliţii, s. f. (în regimul burghez) 1. Organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii. A doua zi s-a deşteptat intr-o odaie umedă din arestul poliţiei, vi.aiiuţa, o. A. 154. Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş? GARAGIAI.E, o. I 100. într-o mahala tihnită, a căria nume îl vom tăcea de frica poliţiei, — locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici. NEGRUZZI, S. I 71. ^ Poliţie judiciară = miliţie. Eu cunosc legea, domnule! Sînt ofiţer de poliţie judiciară, c. PETRES-cu, î. n 172. Ofiţer de poliţie v. ofiţer. Local în care era instalat acest organ administrativ. V. secţie, post, circumscripţie. Alerg Ia poliţie, răcnesc, îmi smulg păru, mă bocesc, pină ce d-nu poliţmaistru mă in-credinţază că va face toate chipurile ca să-mi găsască odoru şi că mi l-o aduce chiar cu telegrafu. AMÎCSANDRI, T. I 312. -+■ Pază, supraveghere, control. Norme de poliţie sanitară. Vas militar de poliţie. 2. (Concretizat, uneori cu sens colectiv) Agent de poliţie (1), poliţist. Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia in persoană... caragiai,E, o. i 100. POLIŢIENESC, -EĂSCĂ, poliţieneşti, adj. De poliţie, al poliţiei; poliţist. POLIŢISM s. n. Fel de a fi, de a gîndi, de a acţiona ca la poliţie, prin intimidare, prin constrîngere, prin terorizare. O clipă se gîndi să-l denunţe şi astfel să-l pedepsească. Dar poliţismul ii repugna, rebreanu, p, S. 122. POLIŢIST1, poliţişti, s. m. Agent de poliţie. V. sergent, gardist, gardian. Luminiţa Vardaru, POLIŢIST — 491 — POLOMOTI cu tndemînare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele. C. petrescu, î. I 6. FOLIŢÎST2, -A, poliţişti, -ste, adj. 1. De poliţie; poliţienesc. Roman poliţist = roman în care se înfăţişează afaceri criminale foarte complicate şi, de obicei, neverosimile, care pînă la urmă sînt descurcate prin ingeniozitatea unui poliţist. Am citit un roman poliţist, o idioţie complicată, sadoveanu, A. i,. 25. 2. (Despre state şi despre regimuri politice) Care se sprijină pe poliţie şi pe jandarmerie, care îşi exercită puterea prin metode samavolnice, îngrădind libertăţile publice sau particulare. POLIŢMÂISTRU, poliţmaiştri, s. m. (învechit) Şef de poliţie; poliţai. în momentul acela, văzui pe poliţmais-tru că veni de afară cu grabă şi vorbi cu doctorul. NE-GRT7ZZI, S. I 53. POLIURÎE s. f. Eliminare de urină în cantitate mult mai mare decît cea normală. — Pronunţat: -li-u-. POLIVALENT, -A, polivalenţi, -te, adj. Care are mai multe valenţe. POLIVALENŢĂ, polivalenţe, s. f. însuşirea de a fi polivalent. POLIVITAMÎNĂ, polivitamine, s. f. (Mai ales la pl.) Preparat farmaceutic care conţine mai multe feluri de vitamine. La fabrica de medicamente nr. 1 s-au fabricat pentru prima oară polivitamine. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. POLIZĂ, polizez, vb. I. Tranz. A curăţa sau a îndrepta suprafaţa unui obiect cu polizorul; a lustrui, a şlefui. POLIZĂRE, polizări, s. f. Acţiunea de a poliza şi rezultatul ei. POLIZAT, -A, polizaţi, -te, adj. Prelucrat cu polizorul. POLIZOR, poli soare, s. n. Maşină-unealtă (fixă sau portativă, uneori asemănătoare cu tocila) la care unealta este un disc rotitor abraziv, folosită pentru polizarea pieselor metalice. Va să zică piesele stricate ale transformatorului le putem repara aici la noi? — Da, cum să nu. Trebuie să se mai cumpere numai un polizor. DEMETRius, c. 37. Dă nişte chei la polizor. I. botez, şc. 230. PGLO s. n. Joc sportiv asemănător cu fotbalul, în care jucătorii, călări, lovesc cu nişte bastoane lungi o minge. Polo pe apă = joc de apă asemănător cu fotbalul, în care jucătorii, înotînd, încearcă să marcheze puncte, aruncînd mingea în poarta adversarilor. POLOBOC, poloboace, s. n. 1. Butoi. Pe trepte de stejar, urca acum a doua oară moş Chirilă, din hruba cu poloboace, ducind in mină o oală mare smălţuită, plină de vin învechit la întuneric, sadoveanu, o. vii 52. Lemne la trunchi sînt, slănină şi făină în pod este . . . curechi în poloboc, slavă domnului. CREANGĂ, A. 38. Decît să cărăm apă cu poloboacele, mai nemerit ar fi să iau puţul in spinare . . . şi să-l duc in bucătărie o dată pentru totdeauna. AI.ECSANDRI, T. I 448. 2. Nivelă cu bulă de aer, montată într-un cadru de lemn-, de care se servesc zidarii. — Variantă: (Munt.)' boloboc (ispirescu, h. 354, teodorescu, p. p. 142) s. n. P0L0B0CÎL, polobocele, s. n. Diminutiv al lui poloboc; butoiaş. Poate să rostogolească spre sat un polobocel. GALAN, z. r. 252. Tatăl, stăpînul casei, şede la o parte pe un polobocel aşezat cu fundul în sus. EMINESCU, N. 141. — Variantă: bolobocM s. n. POLOG1, poloage, s. n. 1. Cantitate de iarbă cosită dintr-o singură mişcare de coasă; mănunchi de fîn sau de grîu secerat, înainte de a fi adunat sau legat în snopi. Frînţi de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. Soarele arde. Miriştea frige. STAN cu, 'D. 191. In poiană bătrînul avea fin în polog şi venea să vadă dacă nu-i bun de strîns în căpiţi. sadoveanu, o. v 456. <^Expr. A zăcea (a Sta, a cădea) polog =• a sta răsturnat, culcat la pă-mînt, grămadă. Griul cade polog. STANCU, D. 145. Oile-atunci grămădite cad jertfe polog laolaltă, murnu, I. 91. <£• (Prin analogie) Era un fel de tot ciudat să pregătesc examenul de a doua zi sub pologid acestor flori. GALAC-Tion, o. i 340. Un vînt uşor aşternu un alt polog de frunze peste cele căzute de mai înainte. La TDRG. 2. Acţiunea de a întoarce sau de a împrăştia fînul cosit. N-a avut vreme să coasă, că a fost la polog, sevastos, n. 44. [Buha] ţipă ca muncită de-o sete nespusă pe timpul secetei, vara, mai ales pe timpul pologului. ŞEZ. V 129. 3. Iarbă de coasă, bună de cosit. înălţimile albastre păreau că se leagănă uşor, că tremură încet ca un polog în care bate o adiere domoală şi tainică, sandu-aldea, d. N. 242. 4. Mulţime, grămadă, ceată. Pologul de tătari se apropie din ce în ce. marian, T. 170. POLOG2, poloage, s. n. 1. Pînză cu ţesătura foarte deasă (adesea impermeabilă) cu care se acoperă sacii cu cereale ori care se aşterne pe pămînt sau în căruţă cînd se toarnă cereale etc.; prelată. 2. Acoperămînt (decorativ) cu perdele, aşezat deasupra unui pat; baldachin. Ruset încerca să facă pe franţuz a înţelege că un pat cu polog nu s-a văzut niciodată pe aceste meleaguri, sadoveanu, z. c. 193. Plapumă de mătase. Polog la pat ■ . . Pe jos curat. Lucruri puţine, dar bine orînduite. bassarabescu, S. n. 67. Vizitasem apoi odaia de culcare cu pat de bronz, adăpostit sub un polog albastru. demetrescu, o. 99. 3. Acoperitoare specială de pînză rară sau de sîrmă, folosită de pescarii din baltă pentru a se feri de ţînţari. Vatamanul pescarilor a aşezat un polog de sită închis de toate părţile pentru odihnă şi pază împotriva ţinţarilor. sadoveanu, n. p. 206. — Pl. şi: pologuri (dunXreanu, n. 188). POLOGl, pologesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut; cu privire la iarbă, semănături etc.) 1. A tăia (cu coasa, cu secera), a doborî la pămînt; p. e x t. a aduna (făcînd snopi). La secere-mi pleca. . . Cu dreapta trăgea, Cu stînga pologea. teodorescu, p. p. 142. 2. A face să se aplece, să se încovoaie la pămînt. Cea mai mică. ■ . pierdere de vreme lasă holdele în voia vînturilor ce le pologeşte sau le scutură. La TDRG. O priponii în zmeurişul pologit încă de ploile nopţii, dar care începuse a se ridica pe picioare, hogaş, m. n. 180. POLOGÎT s. n. Facerea poloagelor. Facerea poloa-gelor se mai numeşte şi pologit. pamfile, a. r. 124. FOLOJÎNIE, polojenii, s. f. (Regional) Glumă, anecdotă, snoavă. Bea şi fuma şi mînca, cînd avea ce, şi spunea polojenii. reteganui,, i,a CADE. POLOLOGHÎE s. f. v. poliloghie. POLOMEĂC, polomece, s. n. (Popular) Căldare mare de aramă, de 10-12 litri, folosită pentru adus apă sau ca măsură de capacitate. (Atestat în forma poloveac) Căpitane. . . Cată colo-n bălegar, Că este un poloveac. păsculescu, l. p. 248. — Variantă: poloveâc s. n. POLOMÎDĂ s. f. v. pălămidă1. POLOMOTÎ, polomotesc, vb. IV. (Regional) A vorbi fără şir. Marcu apoi polomotea, Cu sabia in grindă da, Pereţii îi dezlipea. ŞEZ. IX 173. POLON — 492 — POMANĂ POLÓN, -A, poloni, -e, adj. Din Polonia, al Poloniei, de origine poloneză. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon. NEGRUZZI, s. i 44. POLONÎŞTE adv. (Rar) în limba polonă. Cîntecul moldovenesc, memorat de acel călător şi reprodus de el poloneşte. hasdeu, I. v. 63. POLONÉZ1, -Ă, polonezi, -e, adj. Din Polonia, al Poloniei, polon. [Miron Costin] intîmpină pe domn cu veste plăcută, citid acesta călca hotarul polonez. BAlyCESCXJ, o. i 183. polonéz2, -Ă, polonezi, -e, s. m. şi f. Persoană nparţinînd populaţiei de bază a Poloniei sau originară din această ţară. Aceea ce se aflase mai siguí‘ pentru dînsa era că se numea Olga şi era poloneză, negruzzi, s. I 44. POLONEZĂ, poloneze, s. f. Dans naţional polonez ; p. e x t. compoziţie muzicală inspirată din acest dans. Poloneză de Chopin. POLONÍC, polonice, s. n. Lingură mare (mai ales de metal) emisferică, cu coadă lungă, cu care se scoate supa din oală sau din castron; linguroi. La masă se repezea ca leul, apuca polonicul, cotrobăia prin cazan şi îşi umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Bucă-tăriţa vine înaintea nuntaşilor cu un polonic întins într-o mină. SEVASTOS, N. 307. P0LÓNIU s. n. Element radioactiv, din familia uraniului, care se găseşte în pehblendă. rOLOŞ, -A, poloşi, -e, .adj. (Rar, despre oi) De rasă poloneză. Oi.. . poloneze sau poloşe. La tdrg. POLOYEĂC s. n. v. polomeac. P0LSPÁNC, -A, polspanci, -e, adj. (Rar, despre oi) Rezultat din încrucişarea unui soi din Polonia cu un soi din Spania. Oi numite polspance, spance. La TDRG. POLTRÓN, -A, poltroni, -e„ adj. (Franţuzism) Fricos, laş. Nu avea trac. ■ . Se minuna de asemenea siguranţă în afară de el, de firea lui timidă fi poltronă. C. PETRESCU, D. r. Ii 224. Eu sînt Peneş-împărat, Ce domnesc p-un mîndru tron. Şi, cu toate că-s poltron, în toţi spaima am băgat. UT. antimonarhică 56. Dupe cum vedeţi, nu sînt cura-gios. . . dar nici poltron, dei,avrancea, H. T. 48. -$> (Substantivat) Ascultă, eşti cel mai josnic poltron pe care îl cunosc. CAMII, PETRESCU, T. II 200. POLTRONĂRÎE s. f. v. poltronerie. POLTRONERIE, poltronerii, s. f. (Franţuzism) Faptul de a fi poltron; atitudine, comportare, faptă de poltron; lipsă de curaj, laşitate. Mă voi sîrgui, pînă la sfîrşitul vieţii mele, să mă pocăiesc de ceea ce d-ta numeşti poltronerie. NEGRUZZI, s. I 211. — Variantă: poltronărio (hlimon, c. 145) s. f. P0IjUN(5ŞNIŢĂ, polunoşniţe, s. f. Slujbă religioasă care se face după miezul nopţii între pavecerniţă şi utrenie. Voia, adică, părintele Ghermănuţă să spună toacă de polunoşniţă. HOGAŞ, m. n. 147. POLTjŞCĂ, poiuşte, s. f. (Regional) Ploşniţă, stelniţă. FOLtfŢIE, poluţii, s. f. Scurgere spontană a lichidului seminal la bărbat. P03I, pomi, s. m. 1. Nume generic pentru orice soi de arbore roditor. Pomul care nu face roadă se taie şi în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz. EMINESCU, o. i 112. Mîndro, de dragostea noastră, Mi-o-nflorit un pom în coastă. JARNÍK-bîrseanu, D. 156. La pomul lăudat, să nu vii cu sacul mare (— să nu te încrezi în laude exagerate). -+• Arbore, copac. In Ţara Romînească, cuvîntul pom însemnează şi copac neroditor, marian, ins. 562. 2. (în e x p r.) Pom de iarnă — brad împodobit cu daruri care se împart copiilor cu prilejul sărbătorilor de iarnă, într-un cadru sărbătoresc. Sărbătoarea pomului de iarnă, a Pomul mortului = copăcel sau ramură împodobită cu fructe, cu covrigi, cu zaharicale etc., care se poartă înaintea cortegiului mortuar pînă la cimitir şi se împlîntă pe mormînt după ce s-au dat de pomană fructele şi zaha-ricalele de pe el. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, creangă, a. 14. POMĂDA, pomade şi pomezi, s. f. 1. Preparat cosmetic parfumat, compus din substanţe grase, cu care se unge părul sau mustaţa. îşi trecea nervos degetele uscate prin păru-i bogat, gras de pomadă. BART, E. 77. Ne-aţi venit apoi, drept minte, o sticluţă de pomadă. Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă. Vestejiţi fără de vreme, Dar cu creier de copil. EMINESCU, o. 1151. Căruntul păr văpsindu-şi, se unge cu pomadă Şi se împodobeşte cu feluri de cordele. NEGRUZZI, s. II 244. 2. Alifie preparată din diverse medicamente pentru tratarea pielii. V. cremă. Sfatul avea loc chiar acolo [la spiţerie] intre rafturile cu pomezi şi spirturi. SADOVEANU, O. II 364. începu pregătirea de scăldat, adusese un feredeu mic de stejar. . . un burete de toaletă, pomadă de frecat.copilul. CONTEMPORANUL, IV 394. — PI. şi: (rar, cu sens colectiv) pomăduri (cara-giai,E, o. I 184). POMANAGÎU, -OĂICĂ, pomanagii, -oaice, s. m. şi f. Persoană care cere sau aşteaptă să i se ofere cît mai multe avantaje materiale. Nu. scăpau de pomanagiii de peste drum. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 313. POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar (făcut mai ales unui sărac şi servind, potrivit concepţiei creştine, la mîntuirea sufletului); milostenie, binefacere. Am făcut eu destule pomeni, acum nu mai am de unde. gaiaction, o. I 279. Eu vînd moşia, ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora, rebreanu, r. i 268. <0> (în construcţie cu verbul « a da ») Are să ne deie amîndouă carboavele de pomană, bietul om! creangă, o. a. 204. Călătorul spăimîntat. Şopteşte rugăciuni sînte, juruind a da pomană, De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană Ş-a scăpa nevătămat. negruzzi; s. it 84. E x p r. A cere de pomană = a cerşi. Eu sînt om onorabil, trăiesc din munca mea, n-am cerut nimănui niciodată de pomană. SADOVEANU, O. VIII 56. Nu las, că-i dreptul nostru şi nu cerem de pomană. rebreanu, R. i 205. Atunci, sfîntul Petre se pune jos, la un capăt de pod, iară dumnezeu la celalalt şi încep a cere de pomană, creangă, o. a. 204. A-şiîace (milă şi) pomană CU cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva, a se îndura de cineva. Mare pomană şi-a mai făcut Alecu Baloş cu şcoala ceea a lui. creangă, a. 18. Faceţi-vă milă şi pomană. . ■ şi primiţi-ne să găzduim in astă-noapte aici. ŞEz. I 263. Aoleo! mamă Ileanăl Cată-mi vreo buruiană Şi cu mine-ţi fă pomană. Mergi în cîmp, de-alege-un smoc, Tot de mac şi busuioc, Să-mi stingi inima de foc. aiecsandri, p. p. 270. (Rar) Nici pomană = nici urmă, nici amintire; nici pomeneală. [Cioara] văzînd că cuibul e gol şi puii nicăiri, dă-ncolo, dă-ncoace ■ ■ ■ despre pui nici pomană! marian, o. n 43. + (Popular) Pomana porcului = masă care se face după tăierea porcului şi la care se invită rude şi prieteni. (Familiar) Ocazie binevenită, rară sau neaşteptată; chilipir, pleaşcă. S-a supărat împăratul, nevoie-mare, şi porunci ca paznicii să se puie să prinză pe hoţi. Dară aş ! unde e pomana aia ! ispirescu, L. 72. Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după chilipir, după avantaje nemeritate. 2. (în ritualul creştin) Praznic, după înmormîntare sau după parastas, la care se dăruiesc (mai ales săracilor) diverse obiecte (v. comîndare); (concretizat) ceea POMĂDA — 493 — POMENI ce se dăruieşte în amintirea morţilor. N-am nici cum şi nici cu ce să-i fac slujba morţilor, să-i cumpăr pomenile şi să-l pun cu cinste in pămînt. sadoveanu, o. viii 250. Nevasta-l băgă-n pămînt şi-l cinsti cu toate pomenile şi toate rîndtiielile, cum e sorocul marţilor. ŞEZ. ix 70. <ţ»Expr. A-i da cuiva de pomană. = a dărui lucruri în amintirea unui mort cu speranţa că astfel i se va mîntui sufletul. Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mina mea. CREANGA, A. 11. 3. (în expr.) Do pomană = a) fără plată, pe degeaba; p. e x t. foarte ieftin. Pămint de pomană nu se află nicăieri, rebreanu, r. ii 232. El le răspunde că sînt bune [merele], pentru plată, dar de pomană nu se dau. reteganui,, p. IV 70. Toate se vînd cu porţia şi por-ţiile-s mici de tot, ca de pomană, alecsandri, T. i 313; b) fără temei, fără rost, fără scop, fără avantaj ; zadarnic, nemotivat. Ei, la naiba, ia nu te mai mînia de pomană, cumnate. Gai.an, z. r. 201. Vapoarele care au stat, unele mai stau şi azi, la Brăila, de pomană, rebreanu, r. I 47; c) dăruit pentru mîntuirea sufletului sau în amintirea morţilor. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. Să le fie de pomană lor, neamului lui Eftimie. dumitriu, n. 223. — Pl. şi: pomene (ŞEZ. VI 159, jarnîk-bîrseanu, d. 470). — Variantă: (regional) pomeftnă (TEODORESCU, P. P. 168) s. f. POMĂDĂ, pomădez, vb. I. Tranz. A unge (părul sau barba) cu pomadă. + F i g. A flata, a tămîia. Membrii guvernului, ca să-şi pomădeze amorul propriu. ■ . încercau să bagatelizeze. .. personalitatea vie a tînăru-lui secretar, camiL petrescu, o. n 480. — Variantă: (învechit) pomădui, pomăduiesc, vb. IV. POMĂDĂT, -Ă, pomădaţi, -te, adj. (Despre păr, barbă etc.) Uns cu pomadă; (despre oameni) care are părul sau barba unse cu pomadă. Omul în cămaşă de molton era negustor, « stăpînul mărfii o. . . Tinărul pomădat — fiu-său. galan, b. i 18. Tinărul acesta... ras, pudrat şi pomădat, c. petrescu, c. v. 244. — Variantă: (învechit) pomăduit, -ă adj. POMĂDUÎ vb. IV v. pomăda. POMĂDUÎT, -Ă adj. v. pomădat. POMĂÎ, pomăiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se zbîrci, a se stafidi. POMĂÎT, -Ă, pomăiţi, -te, adj. (Regional) Uscat, zbîrcit. Tirziu de tot s-a aflat trupul pomăit şi neputrezit. FAMFUE, s. T. 67. POMĂRÎT s. n. Cultivarea şi îngrijirea pomilor; pomicultură. Să fie în fiecare comună cîte o şcoală depomărit. La TDRG. POMĂT s. n. .v. pomet. POMĂZTJÎ, pomăzuiesc, vb. IV. Tranz. (învechit) 1. A învesti (un domnitor) în funcţie, prin ungere cu mir; a mirui. înalt-preasfinţitul Teoctist... a ieşit la direptate să pomăzuiască pe vodă Ştefan, sadoveanu, f. j. 14. 2. A boteza. Nu-i mai ajunge tu să-mi pomăzuieşti băietul, contemporanul, vij 501. POMĂZUÎT, -Ă, pomăzuiţi, -te, adj. (învechit) 1. (Despre domni, mitropoliţi, episcopi) Uns, miruit, învestit (cu o demnitate). 2. (Rar) Uns cu pomadă; pomădat. Ochii ei sticleau şi era pieptănată şi pomăzuită, de-i sta părul lins. ISPI-RESCU, u. 21. POMI]ANĂ s. f. v. pomană. POMELNIC, pomelnice, s. n. 1. Listă cu numele persoanelor, decedate sau în viaţă, pe care le pomeneşte preotul în slujbe şi rugăciuni. Dădură toţi pomelnice pentru sănătate, ajutor şi izbăvire de sabia duşmană şi, de fiecare suflet pomenit, puseră pe pomelnic cîte o firfirică. galaction, o. i 278. Nici într-o monastire a Moldovei nu ni s-a întîmplat a găsi portretul lui Ion-vodă sau numele său înscris în vreun pomelnic, hasdeu, i. v. 39. Ce-ţi mai trebuie ştiubeie. ■ . dă-mi-le ca sărindari, te-oi pune la pomelnic, contemporanul, vijj 99. + (învechit) Pomenire, amintire. Pomelnicul acestor doi fraţi [din legenda cucului], marian, o. I 8. 2. (Ironic) Expunere plictisitoare, înşirare lungă şi amănunţită de vorbe, de nume etc.; litanie. Iar o să înceapă cu pomelnicul. ALECSANDRi, T. 255. M-apucai să-ţi fac pomelnic de poeţi ce-au răposat, bolliac, o. 119. POMENEĂLĂ s. f. (în expr.) Nici pomeneală (de... sau să...) = nici urmă (de aşa ceva), nici vorbă (despre una ca asta). Pe vremea aceea, de Copca Rădvamilid nu era nici pomeneală. GALACTion, o. i 67. Nici pomeneală de luntre sau măcar de cin pe malul apei. sandu-aldea, U. P. 41. Văzind că nici nu-l lasă Să se ducă-n treaba lui, Şi nici pomeneală nu-i De a-l pofti la ei la masă. ■ . coşbuc, p. i 328. POMENEtĂ s. f. v. pomneată. P0MENÎ, pomenesc, vb. IV. 1. Intranz. A aminti (în treacăt) de cineva sau de ceva fără a insista; a aduce intenţionat vorba despre cineva sau ceva, pentru a atrage atenţia ascultătorului. Mie nu mi-a pomenit Mircea de nici un fel de ceartă sau de răceală între voi. demetrius, C. 8. începu să-i pomenească despre recoltă. REBREANU, R. I 167. Nu ştiu încă cum şi cefei ne aduse vorba a pomeni despre grauri şi aci. odobescu, S. iii 23. <£- (în construcţii negative, complementul fiind subînţeles) La şezători s-a dus o singură dată, de cînd e fată-mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti, delavrancea, s. 10. Nu mai pomeni, curmă al patnde; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. negruzzi, s. i 74. <$> Refl. impers. [Jivinele] au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. CREANGĂ, P. 21. <> Tranz. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta. sahta, N. 32. Refl. impers. A menţiona lucruri a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generaţie în generaţie. A fost odată ce ă fost că, de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni; du fost odată doi oameni. RETEGANUI,, p. i 1. Se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. CREANGĂ, A. 19. După vremuri, mulţi veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cuDariu a lui Istaspe. EMINESCU, o. i 147.' I n -tranz. A pomeni ea baba mea, cîte zilişoare a avea, de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. Foc şi sînge am să las în urmă-mi pentru ca să pomenească veşnic de mine! ALECSANDRI, T. II 15. 3. R e f 1. A afla (deodată), a vedea că aşa este şi nu altfel. Te-ai pomenit în huzur şi-n răsfăţ de cum ai deschis ochii, vlahuţă, o. a. 502. A fost odată un băiat care s-a pomenit pe lume singur şi fără POMENIRE — 494 — POMICULTURĂ părinţi. POPESCU, B. II 84. <$• Refl. pas. Odată se pomeneau altfel de boi pe aici. AGÎRBICEANU, s. P. 13. Intranz. Ascultă-mă pe mine, că.. . proastă oi fi, dar aşa am pomenit de la biata mama. PREDA, î. 164. <§■ Tranz. Moşneag albit de zile negre, Aşa îl pomenise satul. GOGA, P. 23. + T r a n z. (Mai ales la perfectul compus şi în formă interogativă sau negativă) A întîlni, a auzi. Utide aţi mai pomenit voi dreptate de asta, măi creştini? REBREANU, R. II 89. Dinu era încasator in capitală, de-o îndeminare şi de-o cinste cum ■ ■ . Săndu-lescu spunea că n-a mai pomenit, vlahuţă, o. A. iii 80. Dar unde ai mai pomenit mata casă mai mare decît a conului Niculachi Roznovanu ? ghica, s. 152. <> R e îl. impers. Am văzut lumina zilei într-un colţ de ţară sălbatic şi muntos, unde nu cresc decît slabe cereale... şi unde nu se pomeneşte de trandafirii de grădină. GALACTION, o. I 56. Fum pe coşul hagiului nu s-a pomenit, delavrancea, h. T. 14. A făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. 4. Tranz. (Mai ales la perfectul compus) A apuca să vezi ceva (important), a trăi un eveniment. Aşa zăpadă n-am pomenit de cînd eram cu nasul în sinul mamei. DELAVRANCEA, la CADE. Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica şi pe-a frate-so Alexandru-vodă. GHICA, s. XVIII. 5. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. icul sau de propoziţii introduse prin conj. « că») A se vedea pe neaşteptate în faţa cuiva, a ceva ivit deodată, sau în faţa unui fapt care provoacă surpriză sau uimire. în dimineaţa anului nou. . . mă pomenesc cu muierea asta a mea că mă ia deoparte. ■ ■ preda, î. 101. Ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung. creangă, o. a. 34. Nu apucai bine să intru in cancelaria subprefecturii şi mă pomenii cu un nou decret, care mă rînduia judecător la Turnul-Severinului. alecsandri, t. i 371. Expr. Te pomeneşti că ... = poate că. . . ; se poate întîmpla să... ; nu cumva.. . Te pomeneşti că scapă iarăşi cine ştie ce vorbe nesocotite, vornic, p. 10. Te pomeneşti că eşti chiar feciorul domnului Miron luga. . .? rebreanu, r. i 15. A-şi da deodată seama că a ajuns într-un loc sau într-o situaţie neaşteptată. Se pomeni în curtea lui Lică Mătase, cu mina pe clanţa uşii. mihale, o. 283. Ne retrăgeam noaptea. Ne-am pomenit într-o pădure şi ploua. SAHIA, N. 78. Din om ce era, se pomeni deodată măgar, ispirescu, L. 281. C. Tranz. (în ritualul creştin) A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinităţii asupra lui. [Popa Oşlobanu] slujeşte cîte trei liturghii pe zi şi pomeneşte la hurtă: pe monahi şi ieromonahi, pe stariţi, pe mitropoliţi şi pe soţiile şi copiii lor, de le merge colbul. CREANGĂ, A. 78. Bani mulţi ea că da, Popi de se strîngea, Pe Constantin slujea Şi mi-lpomenea. PĂSCULESCU, L. p. 170. 7. Refl. (Regional) A se trezi din somn: Dimineaţa, cînd se pomeniră din somn, se trezesc în nişte curţi mai pompoase decît curţile domneşti şi pline de toate cele trebuincioase pentru trai. RETEGanul, P. v 46. Iar cînd el jos. . . cădea, Trei zile nu se pomenea, Săptămîna se-mplinea, Pină cînd se pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. T r a n z. Cînd la fată ajungea, Adormită o găsea, Dar Gruia o pomenea. BIBICESCU, p. p. 305. Frunză verde floricea, N-avea murgul ce lucra, Cu picioru-n pămînt da, Pe mîndra o pomenea. HODOŞ, P. P. 76. POMENÎRE, (2) pomeniri, s. f. 1. Faptul de a pomeni de cineva sau de ceva (v. menţionare); aducere-aminte, amintire. în frunte a::ca un' semn de arsură, o zburătură de glonţ, fioroasă pomenire din ziua atacului de la Griviţa. mironescu, s. a. 24. Batjocoreşte fără ruşine cinstita pomenire a părinţilor mei. CARAGIALE, o. iii 90. Călugărenii încă păstrează pomenirea Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea. ALEXANDRESCU, M. 31. (Poetic) Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăieşte-n pomenirea Poveştilor cu dulce rost. coşbuc, p. i 125. ^ (în construcţie cu verbul «a rămîne», precedat de prep. i de») Aşa minune ş-aşa pedeapsă are să rămîie de pomenire! strigă ea. sadoveanu, o. viii 119. Trăiră şi impărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor. ISPIRESCU, L. 217. 2. Milostenie, binefacere, pomană. A închinat toată averea sa mănăstirii Neamţului şi el s-a călugărit. ■ ■ făcînd multe pomeniri, cît a fost în viaţă, creangă, a. 21. 3. Ceremonie în cadrul căreia se comemorează o persoană sau un eveniment din trecut. în ianuarie 1910 a avut loc la Humuleşti pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă, sadoveanu, e. 95. + Slujbă sau rugăciune pentru credincioşii în viaţă şi mai ales pentru morţi. Uneori, de rusalii şi-n sîmbăta de pomenire a morţilor, urca pe deal, la nucii şi vişinii cimitirului. camilar, n. i 109. Ai săvîrşit de-a bine Sfînta mănăstire, Pentru pomenire ? PĂSCULESCU, L. P. 192. Merg cu toţi pe cale, Să aleagă-n vale Loc de monastire Şi de pomenire, alecsandri, P. P. 186. -fy- Vecinică pomenire = cîntare cu care se termină prohodul sau parastasul. După ce au sfirşit. . ■ cantorii bisericeşti de cîntat vecinica pomenire, stropesc pe mort cu apă sfinţită, marian, î. 260. E x p r. Fericitul întru pomenire = cel pentru care se face slujbă bise- , ricească; (familiar) ins. Acesta-i nefericitul întru pomenire care a dat chioriş peste plumbii lui Alexandru, gane, n. i 129. POjMENÎT, -A, pomeniţi, -te, adj. Amintit, menţionat, citat. Tabloul pomenit va avea cu totul altă înrîurire asupra unor privitori aplecaţi dinainte către corupţie. GHEREA, ST. cr. n 77. Cine-i, mă rog, stăpînul pomenitului balaur? alecsandri, T. i 357. Mergînd dar la pomenitul loc, cu atîta sîrguinţă au lucrat, incit pină la amiazăzi au făcut o îndestulă somă de cărămizi, DRĂGHici, r. 84. POMET, pometuri, s. n. 1. Grădină sau livadă cu pomi; (cu sens colectiv) mulţime de pomi. Cînd... am găsit verdeaţă, pomet şi apă, cînd am văzut îneîntătoarea priveală ce se întinde de pe vîrful muntelui acestui, am uitat toată osteneala suitului. NEGRUZZI, s, I 317. 2. (La pl.) Mulţime de poame; fructe felurite. După cină, bătrîna a curăţit masa, a adus pometuri, uscături şi băutură şi s-a dus, lăsîndu-i singuri. CARAGIALE, P. 153. Pometuri, dulceţuri şi alte mîncări. pann, la TDRG. — Pl. şi: (rar) pomete (EMINESCU, n. 56). — Variantă: pomăt (sbiera, p. 34) s. n. POMÎTE s. n. pl. v. pomeţi. POMÎŢI s. m. pl. (Adesea determinat prin « obrajilor ») Umerii obrajilor. Nu-i era cu totul necunoscută această faţă lungă, roşcată, cu pomeţii obrajilor luctndu-şi porii mari printre smocurile de păr prăfuit. GALAN, Z. R. 7. Ţăranii, mărunţi şi osoşi, cu mustăţili stufoase şi pomeţii proeminenţi. G. M. zamfirescu, sf. M. N. H 40. Tuşea necontenit o tuse seacă; pomeţii obrajilor săi erau neîncetat rumeni, bolintineanu, o. 455. — Variantă: pornite (delavrancea, caragialE, la cade) s. n. pl. P0MÎC0L, -A, pomicoli, -e, adj. De pomicultură; privitor la pomicultură. Centru pomicol. Sector pomicol. POMICULTOR, pomicultori, s. m. Specialist care se ocupă cu cultivarea şi îngrijirea pomilor. POMICUI/rOUĂ s. f. Ramură a agriculturii care se ocupă cu cultura pomilor şi a arbuştilor fructiferi; pomărit. Cînd s-a. înfiinţat aici şcoala stalului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit şi o grădină pentru pomicultură. REBREANU, I. 83. - POMILA — 495 — POMPĂ POMILĂ, pomilez, vb. Iv Refl. (Regional) A se usca ; a se pomăi. Rădăcina li'se usca Şi in vîrf se pomila. MARIAN, NA. 392. . POMINĂ s. f. Amintire păstrată în conştiinţa oamenilor despre lucruri deosebite, , remarcabile ; p. e x t. veste, faimă care se răspîndeşte despre asemenea lucruri. Era foarte. iubitor de aur împăratul acela şi se-mpînzise pomina-n lume despre grozava lui zgîrcenie. vlahuţă, 0. A. 214. Zi să treacă plugul pe-al meu copil din faşă Ca să-fi rămîie-n lume pomină ucigaşă. ai.ecsaxdri, o. 261. Loc. adj. (Adesea în construcţie cu verbele «a rămîne», «a fi») De pomină = neuitat (mai ales prin manifestări negative) ; vestit, renumit; p. e x t. straşnic, grozav. A venit septembrie cel de pomină, 1939, (And satele s-au umplut de ordine [de mobilizare], camilar, n. i 22. După ce goliră o sticlă, se trîntiră în cele doua paturi şi adormiră un somn de pomină. stănoiu, c. i. 92. Aş face ceva să rămînă de pomină. caragiakE, o. iii 65. <^Expr. A(i) se duce (sau a-i merge) cuiva pomina = a se răspîndi vestea în lume despre cineva sau ceva care atrage atenţia, care este neobişnuit, extraordinar, nemaivăzut. Chema lăutarii, ii învăţa cîntecele lui, îi punea să i le citite, cînd avea chef, şi-i îndemna să le cînte şi altora, ca să i se ducă pomina. STANCU, D. 38. Nădăjduiesc să ne revedem.. . să-i tragem un chef. . . să-i meargă pomina. CARAGiAr,E, o. vii 98. Acasă c-o aducea Şi cu ea se cununa, De se ducea pomina. TEODORESCU, P. p. 70. A se îace (sau a ajunge) de pomină = a se face de rîs, a se compromite. Vreţi să ajungem de pomină în lume? vornic, p. 217. POMIŞOlt, pomişori, s. m. Diminutiv al lui pom. Aci trecea pe lîngă cîte un gard, să apuce cite vrun lăstar de la vrun pomişor, aci trecea de cealaltă parte, ispirescu, ii. 179. Frunză verde pomişor, Cum am rămas io cu dor, Eu cu dor, tnîndra cu jele, Amîndoi cu inimi grele, hodoş, p. P. 98. La ¡întina din răzor, Sub umbră de pomişor, Se-ntilneşte dor cu dor Şi se iubesc pină mor. jarnîk-BÎRSEANU, D. 104. POMÎŢĂ, pomiţe, s. f. Diminutiv al lui poamă; (în special) fructul bun de mîncat al unei tufe de mure, zmeură, afină etc. A aflat o buruiană cu nişte pomiţe ca alunele. SBIERA, la CADE. POMIŢlîL, pomiţei, s. m. (Regional) Grădină (în care se cultivă, la un loc, zarzavat, flori şi pomi). în acest pomiţei se află la unii gospodari şi ciţiva stupi. pamFUE, 1. C. 447. POMNEĂTĂ, pomnete, s. f. 1. Fîşie de pînză albă, care are înfăşurat la un capăt un ban, iar la celălalt o lumînare, şi care se pune în mîna mortului sau se dă de pomană după înmormîntare. Mi se mai dăruie, la îngropare, o pomneată — o batistă albă care are legat, într-un colţ, un ban de cinci. STAxCU, D. 326. 2. Colac împletit, care se împarte la înmormîntări. V. pupăză; — PI. şi: pomneţi. — Variantă: pomen6tă (La TDRG) s. f. POMN0L s. n. v. podmoi. P0M6.TMC, pomojnici, s. m. (învechit) Funcţionar administrativ care conducea o plasă. Ţăranii, cu popa şi pomojnicid plăsei in cap, au aprins de-a lungul Olteţului focuri, macedonski, o. iii 36. Mai tirziu, peste cîteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic şi doi călăraşi: era bănuit pentru o pricină. C'aragiai.E, o. i 285. Pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii şi pomojnici, ca să ridice satele, să sape şi să scormone sălaşele de vechi cetăţi. ODOBESCU, s. II 411. POMOL0G, pomologi, s. m. Specialist în pomologie. POMOL0 GICj -A9 pomologici, -e, adj. Referitor la pomologie. P0M0L0GÎE, pomologiiy s. f. Ştiinţa care se ocupă cu studiul morfologic şi agrobiologic al speciilor şi soiurilor de pomi şi de arbuşti fructiferi. POMOROAGE s. f. (Regional) Fructe (mai ales uscate). Este lapte de-ajuns şi felurite pomoroage precum: mere> pere. marian, na. 424. pomGste, pomoste, s. f. Ridicătură de pămînt pe care se construiesc clădiri de exploatare sau de pază, pentru a fi ferite de ape, în regiunile inundabile. pomOstină, pomostine, s. f. (Mold.) Podul sau fundul carului, format din cîteva scînduri alăturate; podea. (Atestat în forma pomoştină) Numai iată că dă de secure, de-o funie şi de un sfredeleac, pe pomoştină căruţei, creangă, o. A. 127. — Variantă: pomoştină s. f. PONOSIRĂ, pomostre, s. f. (Regional) Pomoştină. POMOŞTINĂ s. f. v. pomoştină. P03IPÂ, pompez, vb. I. T r a n z. A deplasa un fluid prin respingerea sau aspirarea lui cu ajutorul unei pompe. Nenorociţii. . . marinari trebuie să pompeze ziua şi noaptea apa care se furişează printre încheieturi, bart, s. m. 49. (Prin analogie) Inima pompează sîngele in artere. <$• F i g. Aci el nu însemna nimic pentru nimeni: un trecător, o cifră; după dînsul venea altul, înaintea lui trecea altul, lîngă el alţii, mereu alţii. . . Mulţime pompată dintr-un izvor nesăcătuit. c. PETRESCU, o. p. i 18. E x p r. (Familiar) A pompa (de undeva) bani = a stoarce (de undeva) bani fără încetare. POMPA GÎU,' pompagii, s. m. Muncitor care lucrează la o pompă. POMI’ARE s. f. Acţiunea de a pompa; trecerea unui fluid dintr-un spaţiu în altul cu ajutorul unei pompe. Staţie de pompare. POMPĂ1, pompe, s. f. Aparat compus dintr-un cilindru cu piston, manevrat cu mîna sau mecanic, folosit pentru a deplasa un fluid dintr-un spaţiu în altul. Pompele de ţiţei lucrau singure, automat, invizibil. dumitriu, P. F. 69. Să punem pompă ca să facem irigaţie. Sadoveanu, P. M. 134. Corăbierii, pogorîndu-se îndată in fundul corăbiei, au început a scoate apa cu pompe. drăghici, R. 10. <0- Pompă aspiratoare v. aspirator2. Pompă aspiratoare-respingătoare v. respingător. Pompă pneumatică v. pneumatic.' Pompă de incendiu = pompă cu care se aruncă apă la distanţă, spre a stinge incendiile, v. tulumbă. 4 Aparat de pompare adaptat la puţuri; cişmea. De afară se auzi şiroind robinetul pompei din curte şi cum Bedros sufla împroşcînd apa. dumitriu, n. 261. La pompa de apă, pină la zece metri in jur, erau băltoace mari. mihai,e, o. 14. Se rezemase de zidul pompei cu apă şi se uita in gol, fără clipire. G. m. zamfirescu, m. d. ii 349. POMPĂ2, (2) pompe, s. f. 1. Alai, suită, cortegiu (sărbătoresc); p. e x t. fast, lux, strălucire, splendoare. învingătond Rareş intră cu mare pompă în Suceava. gane, N. II 88. Bătrînul a plîns şi apoi l-a îngropat cu toată pompa cuvenită intr-un cimitir din Craiova. ANGnEi,, PR. 129. împrotiva obiceiului său, Lăpuşiteanul in ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească, negruzzi, S. 1 148. Junele nostru-mpărat. . . Vrînd să plece-n vînă-toare Cu tineri, cu pompă mare, S-a sculat, s-a gătit bine, S-a armat cum se cuvine, teodorescu, p. p. 170. •+■ (Neobişnuit) înfăţişare sărbătorească. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi inmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solemnă, negruzzi, S. i 36. POMPIER — 496 — PONEGRI 2. (în expr.) Pompe funebre = serviciu însărcinat •cu pregătirea şi efectuarea înmormîntărilor. POMPIER, pompieri, s. m. Persoană care face parte dintr-un corp organizat milităreşte,> creat special pentru a stinge incendiile. Dacă pompierii... nu stingeau focul, cine ştie cit mai ardea! CARAGIALE, o. II 17. O luptă inegală. ■ ■ începu între avangarda otomană şi între 150 soldaţi pompieri. BOLINTINEANU, O. 262. Pompieri!... Chemaţi pompierii... E-n stare să-mi dea foc palatului. alecsandri, T. i 416. (Franţuzism) Stil pompier = stil afectat, pretenţios. — Pronunţat: -pi-er. POMPIEIÎÎÎSC, -EĂSCĂ, pompiereşti, adj. (Rar) De pompier. POMPIERÎE s. f. (Rar) Corpul pompierilor, mulţime •de pompieri. Aproape o jumătate de ceas îşi bătu joc Deivos de pompierie. camil petrescu, o. ii 519. POMPON, pompoane, s. n. (Franţuzism) Ciucure mare de lînă sau de mătase (care împodobea altădată ■chipiul unor ofiţeri şi care astăzi se pune la căciuliţele copiilor, la capătul unui şnur etc.). F i g. [Păunii] s-au depărtat, clătinîndu-şi capetele cu pompon. pas, z. i 48. —■ Variantă: pampon s. n. POMPOS, -OÂSA, pompoşi, -oase, adj. Plin de pompă, fastuos, luxos. Cam trei săptămîni călătoriră pînă ajunseră la curţile zînei. Doamne, ce mai curţi pompoase! RETEGANUL, P. v 17. Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă inmormîntare cerşetorului? negruzzi, S. i 254. (Adverbial) Episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap. CREANGĂ, A. 137. Din bolta ferestrei arcată pompos S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, o. IV 100. (Despre stil, cuvinte, expresii) înflorit, încărcat, pretenţios, ceremonios, solemn. Ii dezvoltă în fraze pompoase nişte principii, pomeni numele cîtorva educatori celebri, rebreanu, p. s. 32. Oriunde merge, de toţi e ascultat Şi-n laude pompoase la ceruri înălţat. ALECSANDRI, T. n 223. Cinci cămăruţe în care abia te poţi învîrti şi din care una mai mărişoară poartă pomposul nume de salon, negruzzi, s. i 70. POMUUiŢ, pomuleţi, s. m. Pomişor. Mai arătă califului şi alte scumpeturi cu totul nepreţuite... şi o mulţime de pomuleţi ca şi acela ce îi dăruise, gorjan, h. ii 148. POMUŞOÂRĂ s. f. (Mold.) 1. Coacăz-de-munte; păltior. 2. (Şi cu sens colectiv) Fructul coacăzului; coacăză. pomuşOr, pomuşori, s. m. Pomişor. [La parastase] este datină, pe alocurea, de-a face un pomuşor, pe care îl împodobesc cu mere, nuci, poame, colaci, marian, o. n 177. POMIjŢĂ, pomtiţe, s. f. (Regional) Diminutiv al lui poamă (3). Nici o poamă nu-i dulcie Ca pomuţa cea de vie. şez. nr 19. PONCE adj. f. invar. (Numai în e x p r.) Piatră ponce = rocă eruptivă de culoare albă sau cenuşie, poroasă şi uşoară; piesă tăiată, bucată ’din această rocă, întrebuinţată la netezirea suprafeţelor. P0NC11 s. n. v. punci. PONCI2, ponei, s. m. (Regional) Povîmiş. îi ponei la vale. şez. ix 152. PONCÎŞ1 adv. 1. (în construcţie cu verbe ca «a se uita», «a privi» etc.) Cruciş, chiorîş, saşiu; f i g. cu ciudă, cu duşmănie. Pe la rudele mele din oraş nici ■nu mă gîndesc să trec. Ştiu ce s-ar întîmpla dacă m-aş duce, — s-ar uita fiecare ponciş la mine. STANCU, D. 360. Apoi, baba, privindu-l ponciş, răstoarnă mămăliga cu aburi pe mescioara rotundă. DUNĂREANU, CH. 86. 2. De-a curmezişul, îrycurmeziş, pieziş. Cu bastonul ameninţînd ponciş ochii trecătorilor, îl cercetă. ■ . din tălpi pînă-n creştet, c. petrescu, a. r. 15. Şi vodă frîul l-a smuncit Şi-apoi cu frîul a lovit Ponciş in ochi fugarul. COŞBUC, P. I 197. Casa era o adevărată fortăreaţă. . ■ Din pridvor, la dreapta şi la stingă, porneau ponciş două met eresuri prin zid. ghica, s. 264. 3. în contra, împotrivă. Toată vorba era ponciş; îi căuta curat nod în papură, contemporanul, Vj 103. (Substantivat, în e x p r.) De-a poncişul = în contra, împotrivă. Cătînd la spăzi tăişul, Cu toată lumea largă sta Sînger de-a poncişul. coşbuc, p. ii 177. PONCÎŞ2, .-Ă, poncişi, -e, adj. 1. (Despre ochi) încrucişat, saşiu, zbanghiu. In camion, zgribulit sub o manta soldăţească, Ion Spînu tremura de spaimă, uitîndu-se, cu ochii lui poncişi, cînd la un jandarm, cînd la altul. CAMILAR, , N. I 236.' 2. (Despre terenuri) Foarte înclinat, pieziş, abrupt, repede. A se acăţăra ca o miţă pe un pom, pe un deal ponciş sau pe o stîncă înaltă, marian, o. I 151. Casele... sînt destul de nalte, de obicei aşezate în mijlocul curţii, cu acopereminte ascuţite şi poncişe. şez. xn 4. PONDERĂBIL, -Ă, ponderabili, -e, adj. Care are greutate, care poate fi cîntărit. Aerul este ponderabil. PONDERĂL, -A, ponderali, -e, adj. Privitor la greutate, din punctul de vedere al greutăţii. Măsuri ponderale. PONDERAT, -Ă, ponderaţi, -te, adj. (Despre persoane) Care dovedeşte echilibru, moderaţie, cumpătare în fapte şi în vorbe ; chibzuiţ, cumpănit. Dumneata eşti un om inteligent, ponderat. GALAN, B. i 89. Bătrînul luga, om ponderat şi cu scaun la cap, nu s-a arătat ieri de loc alarmat, rebreanu, r. n 101. PONDERATOR, -OÂRE, ponderatori, -oare, adj. Care menţine echilibrul între două forţe. Element ponderator. PONDERĂŢIE s. f. (Rar) Moderaţie, cumpătare. Tîrziu [Romînia] intră în perioada organică, perioada de echilibru şi de ponderaţie. bountineanu, o. 258. PCNDERE, ponderi şi pondere, s. f. 1. (Termen ştiinţific) Greutate. Pondere atomică. 2. F i g. Importanţă, valoare. In afară de formaţiunea socialistă, mai există în economia ţării noastre, în perioada de trecere de la capitalism la socialism, mica producţie de mărfuri, care în agricultură deţine ponderea cea mai mare. IvUPXa de ci T r a n z. F i g. Un potop de grindină colţuroasă şi mare cît ouăle de gîscă începu să fie izbit de sus cu aşa putere, că ponora pădurea şi lovea de moarte tot ce întilnca. vissarion, b. 223. l'OXORÎT, -Ă. ponorîţi, -te, adj. (Despre terenuri) Prăbuşit, surpat; abrupt, repede. Pe o cărare ponorîtă, printre salcîmi, coborirăm din şosea in vale, in via pără-ginită, sadoveanu, o. viii 5S. Locurile rele şi ponorite au făcut pe cărăuşi îti recurgă la un mod barbar de a trans- porta dulapii din vatra cherestelei la Sinaia. VL.UIUŢ.X, o. a. m 50. POXORÎTUIîĂ, ponorîturi, s. f. (Rar) Loc ponorît, surpătură. PON0S, ponoase şi ponosuri, s. n. 1. Injurie, blam, hulă, clevetire ; insultă, calomnie. Născocesc adesea ponoase şi porecle, uneori binemeritate. I. BOTEZ. şc. 11S. N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care de bună ce era, şi-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele. DELAVRANCEA, s. 14. Era să-l las, măicuţă, Cu gluma şi să tac Era să ţip obraznic, Ori ce era să fac? Şi tot pe mine, biata. Şi vină şi ponos! coşnuc, p. I 266. (în construcţie cu verbele «■ a rămînc », «a trage », «a purta ») Cind se întoarse de la oaste, împăratul Amfitrion ¡¡i găsi nevasta însărcinată. . . Acest împărat tăcu din gură şi primi să poarte ponosul. isriRESCu, U. 17. E x p r. A-i purta (cuiva) ponos = a-i fi (cuiva) ciudă pe cineva, a purta (cuiva) pică. Nu cumva pentru asta ai să-mi porţi ponos? hogaş, M. N. 199. ■ 2. Cusur, vină. Ori m-ai luat cu graba, să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase? TorÎRCEANU, B. 96. Nu era aşa căscăund flăcăul acesta şi pe nedrept ii atirnau dc coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. ISPIRESCU, L. 230. Bag insă de seamă că deviu din ce în ce mai exigent şi că nu fac alta decit a scoate mereu la mărunte ponoase cărţii tale. odobescu, s. iii 38. 4- Aluzie. Ne şi trage cite-un ibrişin pe la nas despre fata popii de la Folticenii Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preuteasă, ba c-ar fi potrivită cu mine... şi cite ponosuri şi tîlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaş. CREANGĂ, A. 94. 3. Consecinţă neplăcută; necaz, povară, neajuns. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale. odobescu, s. iii 10. El poartă ponosul Ş-altul roade osul. pann, r. v. 1 82. Unii cu foloasele, alţii cu ponoasele. «0* E x p r. A-şi laco ponos CU cinova = a-şi face de lucru cu cineva, a-şi pune mintea cu cineva, a ajunge la neplăceri cu cineva. Şi 71-am fost slab şi nici fricos: Pe opt ţi-i dau grămadă jos, Dar m-am ferit să-mi fac ponos Cu toţi nebunii, coşbuc, P. I 199. PONOSI, ponosesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A face să-şi piardă faţa, culoarea; a murdări, a strica, a uza (prin purtare). Surugiul îşi mistuise cuşma sa frumoasă subt şa, ca să nu i-o ponosească apa cerului, sadoveanu, z. c. 189. Tot zicea: ba că-iurît, ba că-şi ponoseşte (feşteleşte) picioarele şi penele, ŞEZ. ni 2. Refl. Cergi. .. perne... Trăistuţi nouă... S-or ponosi, Altele-n loc se vor noi. SEVASTOS, N. 145. 2. A strica rcnumele cuiva, a defăima, a ponegri. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi. . . ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecît ţi îngropa copilaşii. ISPIRESCU, L. 63. PONOSÎRE s. f. Acţiunea de a ponosi. PONOSIT, -Ă, ponosiţi, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Care şi-a pierdut forma sau culoarea ; uzat, învechit; sărăcăcios. Haine ponosite, ghete scilciate, căciulă roasă pe margini, iată tot ce are domnul Inocenfiu Cocuz. stancu, D. 300. Zicea că negoţul lui. . . merge din ce in ce mai bine: asta se şi vedea după imineii scilciaţi şi caftanul ponosit al bietului negustor. SADOVEANU, O. I.. 139. Hainele despre care ţi-am vorbit sint vechi şi ponosite şi armele ruginite, creangă, l’. 191. -0- (Rar, despre alte obiecte) Scoboram la vale pe o stradă lungă, largă fi dreaptă, cu capul plecat şi plin de gînduri, la o subţioară cu un teanc de cărţi ponosite. IIOGAŞ, M. N. 17. POXOSLĂŞ, ponoslaşi, s. m. (învechit şi regional) Reclamant. Găsindu-l il întrebă că ce jalbă are? Ponoslaşul, fără multă codire.. . ii spune verde frumos că are un vecin mare, puternic şi neîntrecut in frumuseţe. MARIAN", INS. 413. PONOSLU ' — 498 — PONTATOR Z'0N<5SLU, ponosluri, s. n. (învechit şi regional) Pîră, reclamaţie. I-a venit odată lin ponoslu (pîră) că mai multe animale au purtare rea. marian, ins. 412. FONOSLTJÎ, ponosluiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi regional) A vorbi (pe cineva) de rău; a da cuiva un nume de ocară, a ponegri, a defăima. Flăcăul îşi vedea de ale sale... Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia. ispirescu, I,. 230. Bade, nu mă celui, Că asear-am auzit Maică-ta cum m-a vorbit Şi cum m-a ponosluit. JAKNÎK-BÎRSEANU, D. 272. ' ■ P0N0SLUÎRE s. f. (învechit şi regional) Acţiunea de a ponoslui; pîră; defăimare, ocară. PONOSLUITOR, -OÂRE, £onosluitori, -oare, s. m. şi f. (învechit şi regional) Ponoslaş. Se cam mai duse, spunîndu-i ponosluitorului că dimineaţă ii va chema de faţă. marian, ins. 413. PONT 1, ponţi, s. m. (Franţuzism rar) Cel care pontează o sumă de bani la jocurile de noroc (în special la cărţi); pontator. Ponţii, adică cei ce luptaseră pînă acum împotriva fericitului bancher, îşi consultau buzunarele secătuite... ca să-şi mai încerce o dată norocul. EFÎIMTO, N. 19. Şi cu patru aş fi cîştigat; pontul avea: opt peste cinci. DEI.AVRANCEA, S. 142. rONT2, ponturi, s. n. I. (învechit) 1. Punct (în spaţiu sau în timp); limită. Logica este de a se opri la pontul unde un princip se loveşte cu alt princip. RUSSO, S. 85. ■§> Loc. a d v. (Familiar) La pont = la momentul potrivit, la timp, la ţanc. Hrisanti are să vie tocmai la pont, că doar cunosc eu ce madea-i Hrisanti. hogaş, H. 37. A, bravo, mi-ai venit la pont, şezi colea şi ascultă, vlahuţă, o. A. iii 25. Ne culcăm frumuşel, nu prea tîrziu şi nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineaţă la pont. caragiaee, o. vii 32. E x p r. A pune pont = a hotărî, a însemna locul potrivit (pentru ceva). S-o dus la locul '-.unde pusese ei pont de cu sară.' şez. m 3. 2. Aiticol, paragraf (dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenţie); p. e x t. legea însăşi. Aceasta era pe vremea boierescului: în urmă, cînd veni pontul [de desfiinţare a boierescului] se schimbă şi regula. SEVASÎOS, N. 342. Slujitorii. . . îngrijesc, pentru toată siguranţia, odihna şi buna orînduială a tot oraşului, şi iarăşi pentru fieşcare deosibit, orînduiţi cu deosibite ponturi. GOLESCU, î. 51. Condiţie de învoială agricolă impusă ţăranilor. Toţi cîţi ne-am întors în ţară din şcolile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea ţăranilor de lanţurile iobăgiei, pontului şi clădi, kogăeniceanu, s. a. 212. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuţie; idee, principiu care stă la baza unei discuţii; punct. Limba noastră... tiu este fără gramatică... şi fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele, negruzzi, s. I 5. Proiectul acesta... ne dă şi măsura a trii ponturi ce au cîştigat conştiinţa obştească de astăzi, russo, s. 119. Vite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei-tale. EII/IMON, c. 114. <$> Loc. a d v. (în legătură cu verbe de declaraţie) Cu ponturi = cu toate circumstanţele, cu toate amănuntele; în chip amănunţit. Şi-i spuse cum ştiu mai cu ponturi, din fir in păr, toată întîmplarea. RETEOANUI,, p. v 11. II. 1. Aluzie (răutăcioasă), ironie, împunsătură. Dascălul Iov i-a făcut poate anume acest pont; dar el cu mintea la cite şi cîte alte lucruli n-a băgat de samă. sadoveanu, p. m. 161. Şi ăte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul de-i era şi lui lehamete dteodată să se mai întîlnească cu. dneva şi să-l mai stirnească la vorbă. CREANGĂ, A. 141. "0> E x p r. A vorbi în ponturi = a vorbi în pilde, a da să se înţeleagă pe departe. A bate (cuiva) pontul = a face aluzie Ia ceva, a da cuiva să înţeleagă. Avea obicd ca în fiecare dimineaţă dnd se ducea la crîşmarul salului. .. [să-i zică] «bună dimineaţă şi-un rachiu ». Cumătru-so, crîşmarul. . ■ îl cinstea in fiecare dimineaţă cu cîte un rachiu, după ce mai întîi ţiganul ii bătea pontul de mai sus. I. CR. iv 61. 2. (în limbajul jucătorilor de cărţi) Numele uneia dintre cărţile de joc (considerată de obicei ca cea mai de valoare); p. e x t. prilej favorabil la joc. -iţ- E x p r. A-i face cuiva pontul... = a trage pe cineva pe sfoară, a-i face cuiva o figură. Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului.. . pentru ca să-mi fad pontul cu scrisoarea. caragiaeE, o. i 140. (Argou) A Vinfle pontul = a destăinui cuiva un secret, (mai ales) a da indicaţii unui borfaş cu privire la locurile de unde se poate fura. PONTĂ, pontez, vb. I. 1. T r a n z. A înregistra prezenţa muncitorilor la locul de muncă, pentru a avea evidenţa lor (în vederea calculării drepturilor lor de salariu). 2. Intranz. A pune o sumă de bani la un joc de noroc (în special la cărţi); a miza. Le explicăm ce este [acest joc de noroc] şi nu le pretindem numaidedt să ponteze. Unora le place şi pontează, sadoveanu, B. 133. în timpul jocului adeseori Frusinica ii dădea şi lui bani ca să ponteze, camii, peirescu, o. ii 110. Unii scrîşneau din dinţi şi rupeau de necaz cărţile cu care pontau, vlahuţă, o. A. iii 170. -if- T r a n z. (Complementul indică suma pusă în joc) E cu zaruri, domnule subprefect, şi cu numere ciştigătoare. Un om care are plăcere pontează un leu. Dacă cîştigă, îi plătesc şapte, sadoveanu, b. 133. <0> E x p r. A ponta pe mîna cuiva = a miza fără a parti-, cipa efectiv la joc, folosind numai cartea altuia. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse şi în felul ăsta. Nimeni nu ponta pe mina lui şi asta-l enerva, îl turbura, îl umilea. DUMITRIU, N; 114. PONTĂJ, pontaje, s. n. Acţiunea de a ponta (1)> înregistrare a prezenţei muncitorilor la locul de muncă. Număr de pontaj = număr de ordine înscris pe o mică placă, de obicei metalică, pe care muncitorul o depune la intrarea în fabrică, ca dovadă a prezenţei sale la locul de muncă. Fişă de pontaj = fişă personală, de obicei de carton, pe care se marchează zilnic în întreprinderi, manual sau mecanic, ora intrării şi a ieşirii muncitorilor. Ceasornic de pontaj v. ceasornic. Tablou de pontaj — panou prevăzut cu locuri sau căsuţe numerotate, pe care se aşază fişele personale, ca dovadă a prezenţei muncitorilor la lucru. FONTĂRE, pontări, s. f. 1. Acţiunea de a ponta (1) ; marcare a timpului folosit în muncă de muncitorii din întreprinderi. 2. Mizare la jocurile de noroc. PONTĂŞ, pontaşi, s. m. 1. (învechit, în regimul feudal din Muntenia şi Moldova) Ţăran sgrac obligat să presteze un număr anumit de zile de muncă pentru moşier, în schimbul folosirii unei parcele de pămînt. Aceştia ţipau mai tare decît acda care aveau mii de fălci şi sute de pontaşi. kogXkniceanu, s. a. 225. 2. Partizan al desfiinţării pontului2 (I 2). (Adjectival) Fotografia reprezentînd pe deputaţii pontaşi. KO-gXlniceanu, s. a. 222. PONTATOR, pontatori, s. m. 1. Persoană care înregistrează într-o întreprindere prezenţa muncitorilor la locul de muncă sau cantitatea produselor efectuate într-un anumit interval de timp. Moise, il întrebă brigadierul, tu eşti pontator. . . Cit zici tu că poate întoarce brigada noastră in toată campania? MIIIAI.E, o. 20. 2. Persoană care pontează bani la jocurile de noroc (în special la cărţi). Bancherul avea noroc, grămada , de bani creştea dinaintea lui, pontatorii erau fierţi. vlakuţX, o. A. m 170. Începu a lua seama pontatorilor săi ţi ii văzu că umblau cu furat, negruzzi, s. I 86. PONTĂ — 499 — POPĂ J’ONTĂ s. f. Depunerea ouălor de către păsări în cuib. PONTÍFICE s. m. v. pontifice. PÓNTIC, -Ă, pontici, -e, adj. (Astăzi rar, livresc) Din regiunea Pontului Euxin (numele Mării Negre în antichitate). Intre pustia apelor pontice şi meterezuri crescuseră în cinci ani sălcii răsfirate, in care cinta cucul, primăvara, sadoveanu, f. j. 239. PONTÎF, pontifi, s. m. (în vechéa Romă) Preot din colegiul sacerdotal suprem, însărcinat cu supravegherea cultului religios; (astăzi) prelat, episcop, -y- Suveranul pontif (sau pontiful roman) = şeful bisericii catolice, papa. + F i g. Persoană care are pretenţia de a fi o autoritate indiscutabilă într-un anumit domeniu. Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători şi guralivi. . . de profesorii, pontifi inaccesibili. Galaction, o. i 14. PONTIFICÁL, -Ă, pontificali, -e, adj. Care ţine de pontif sau de autoritatea unui pontif; papal. Scaunul pontifical, czd Prin mijlocirea cardinalului secretar se dădu lui Şincai. . . voia pontificală de a putea consulta orice carte pentru scopurile sale ştiinţifice. iorGA, L. II 200. P0NT1FICÁT, pontificate, s. n. Demnitatea de papă; perioadă de timp în care un papă îşi exercită funcţia. PONTÍFICE, pontificias, m. Pontif. Măritul pontifice doreşte să-l urmez: Tu însă hotărăşte, şi eu adeverez. MACEDONSFCI, O. II 205¡ — Variantă: (învechit) pont6fice (negruzzi, s. i 273) s. m. PONTÓN, pontoane, s. n. 1. Ambarcaţie, plutitor sau ansamblu de plutitoare, fără mijloace de propulsie •proprii, amenajate pentru a susţine o platformă de pod, o instalaţie, pentru a uşura acostarea navelor etc. Găitan trase cu putere ctrma şi încet-încet ne depărtarăm de ponton, ocolind cu grijă trupurile cîtorva caice turceşti şi indreptindu-ne spre larg. DUNĂREANU, ch. 131. Printre pontoanele podului era loc de puteau trece şi o sută de lun-triţe. slavici, o. ii 12. + Pod plutitor improvizat, a cărui platformă este susţinută de bărci sau de alte plutitoare legate între ele şi care e folosit la restabilirea urgentă a circulaţiei, ca pod provizoriu (sau ca pod militar). Pentru aceasta însă, plutele şi pontoanele trebuiau aduse pe Olt şi coborite pe Dunăre pînă la Zimnicea. D. ZAMFIRESCU, U. 188. 2. Vas fără motor şi fără punte, care se remorchează la un vas cu motor şi cu care se transportă mărfurile dintr-un port sau se ancorează bastimentele mai mari. Aştepta pe Ahile Harapul, care ii făgăduise să-l bage în • lucru la pontonul vaporului postai, bart, e. 298. P0NT0NIÉR, pontonieri, s. m. 1. Militar care face parte din trupele specializate pentru a executa treceri de rîuri, fluvii sau lacuri sau pentru a construi pontoane. într-un ceas vine un detaşament de pontonieri de la Bacău, cu luntri, cu grinzi, cu scînduri. înainte de a înnopta, avem podul, galan, z. r. 88. Pontonierii noştri nu sînt pregătiţi pentru o lucrare aşa de întinsă şi de costisitoare. Dacă trebuie să trecem Dunărea, s-o trecem, — numai sa nc găsim întii lemnăria. T>. zamfirescu, R. 209. 2. Funcţionar care face serviciul la un ponton. — Pronunţat: -ni-er. F0NTUÍ, pontuiesc, vb. IV. Refl. reciproc. (Regional) A se înţepa cu vorba, a se tachina. Tot la lună ne-ntilnim Ş-atuncea ne pontuim. ŞEZ. I 14. PONŢIÂN s. n. Al doilea etaj al pliocenului, reprezentat în ţara noastră în special prin mame cenuşii, constituind un acoperiş protector ideal pentru zăcămintele de petrol. — Pronunţat: -ţi-an. POP, (1) popi, s. m., (2) popuri, s. n. 1. Stîlp sau par de lemn care se foloseşte pentru a sprijini un zid, un planşeu, crăcile unui pom etc.; stîlp sau bară aşezată ' în poziţie verticală, care serveşte la susţinerea unei construcţii sau a unor piese dintr-o construcţie. îmi atrase mai ales luarea-aminte un păr tinăr, încărcat cu pere rumene, aşa de multe incit crengile trebuiseră să fie sprijinite cu popi. sadoveanu, o. viii 60. S-a aşezat mai departe, după un pop al prispei, popa, v. 49. Iii colţul dimpotrivă şi sprinnit pe un pop de brad, se ridica un horn mic de vatră rece, pustie şi fără cenuşă, hogaş, m. n. 78. 2. Mănunchi de cînepă sau alte plante aşezate în picioare, ca să se usuce. POPĂS, popasuri,■ s. n. 1. Oprire (pentru odihnă) în timpul unui drum mai lung; şedere mai îndelungată într-un loc (în timpul unei călătorii). Pină a ajunge Ia Vîeroş n-am avut nicăieri popas şi pace. sadoveanu, a. h. 16. Zi şi noapte fără popas a tot umblat, caragiale, o. ni 98. (în construcţie cu verbul « a face ») Săptă-mîni, au umblat aşa. Făceau popasuri lungi prin gări singuratece, sadoveanu, M. c. 84. Mă hotărîi a petrece ceasurile de arşiţă ale zilei şi a-mi face popasul obişnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde şi tăinuită. hogaş, m. n. 58.' F i g. Nu au popasuri gîndurile mele, Săminţa lor se zbate veşnic nouă. GOGA, c. p. 6. Bade, dorul de la tine, Peste multe dealuri vine Şi nicăiri nu s-alină . . . Nicăiri n-are popas Pin’la mine la obraz, jarnîk-bîrseanu, D. 115. + Pauză în timpul muncii, odihnă. Şed minerii la popas Pe sub streşine de brazi Şi îmbucă de amiaz. deşliu, m. 46. Popasul de amiază i se păru lung răzăşului. sadoveanu, o. vn 81. Ş-o arat cit o arat Ş-o venit vremea de popas. ŞEZ. iii 241. <ţ>Loc. a d v. (Rar) În popasuri = cu pauze, alene. După ce mai căscă uri rind, arhimandritul Glicherie se sculă in popasuri. stXnoiu, c. i. 74. 2. Locul unde se opreşte cineva spre a poposi. . Tăceau coborînd spre popas şi amurgul îl înfăşură cu cele din urmă străluciri, sadoveanu, o. I 16. Pune caii la un olac. Alege unul bine ferecat. Şi la drum . . . Schimbă caii din popas in popas, delavrancea, a. 141. -4f- Distanţă de parcurs între două opriri. După ce 'merg un popas bun, se întîlnesc la un dimb cu un cucoş. şe:z. i 280.; POPĂZ s. m. (Cu sens colectiv) Seminţele negri-, cioase şi otrăvitoare ale unei plante exotice (Sabadilla officinalis) cu întrebuinţări în medicină. pOpă, popi, s. m. I. 1. (Popular sau familiar; uneori I cu sens depreciativ) Preot. Vi se impoţriveşte popa— deputatul cel mai statornic în sate al stărilor pe loc. ARGHEZl, p. T. 12. Un sărut păcat să fie? Numai popa să nu-l ştie, Căci te sperie cu iadul, coşbuc, p. i 99. în veşmini de catifele, un bondar rotund in pintec Somnoros, pe nas, ca popii, glăsuieşte-ncet un cintec. EMINESCU, o. i 87. Dă-ţi popă pintenii şi bate iapa cu călciiele, se zice cuiva care a împrumutat un lucru şi nu-l mai primeşte ■ înapoi. E x p r. A plăti ca popa = a plăti sigur. Burtă do popS v. burtă. Ai so duce (sau a-i merge) cuiva vestea ca de popă tuns = a stîrni vîlvă cu o ispravă neobişnuită. La iad ai tras un guleai (= chef), de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. creangX, p. 319. Calcă a popă, se spune despre cel care, prin anumite atitudini, purtări sau înclinări, are asemănări cu un preot. Ş-apoi intrat in asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, ; te făcea să calci a popă! creangX, a. 86. A-şi găsi popa = a-şi găsi naşul, v. naş. Se vede că pin'acuma le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa. creangX, p. 305. A-i fi cuiva popa = a-i veni cuiva de hac, a învăţa pe cineva minte; a fi naşul cuiva, v. naş. Bine că ştiu. Că dacă-i vorba pe aşa, apoi eu ţi-s popa. rebreanu, i. 57. Aşteaptă, cîrjaliule, că eu îţi sint popa de-acu. ALEC-sandri, t. 636. Nu e (l)un) de... cum nu sînt eu de 32* P0PENCH1 — 500 — POPOL popă = nu e de loc potrivit, indicat pentru o muncă sau o sarcină. Cum nu-s eu popă (sau cum nu mi-e mie a mă face popă), se zice ca asigurare că un lucru nu poate fi făcut, nu se va face, nu se va întîmpla. Nu iei tu pe Ilinica, cum nu-s eu popă. vr.AHUŢĂ, N. 129. Cit cei pe car, bade, zise Oşlobanu, căruia nu-i era a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă. CREANGĂ, a. 82. A da ortul popii v. ort. Compus: săpunul-popii= odagaci. 2. Numele uneia dintre cărţile de joc; rigă, rege, crai. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice altă carte. FIUMON, c. 154. -$> Popa-prostul = numele unui joc de cărţi. Uite popa, nu e popa = numele unui joc de cărţi; p. e x t. se spune cînd o situaţie se schimbă în fiecare moment sau cînd cineva îşi schimbă spusele în fiecare moment; cînd aşa, cînd aşa, ba e albă, ba e neagră. Mulţi ţărani, după ce vindeau vita, ori ce aveau in car, pierdeau apoi, tot în obor, toţi banii la «uite popa, nu e popa ». camii, petrescu, o. ii 49. II. (La jocul de popice) Popicul cel mai mare care se aşază în mijlocul celorlalte. rom\cni s. m. Nume dat Ia două specii de ciuperci comestibile (Coprinus atramentarius şi Coprimís comatus). P0PÉSC, -EÂSCĂ, popeşti, adj. (Popular şi familiar; uneori cu sens depreciativ) De popă; preoţesc. Fiule, zise împăratul şerpilor cu un glas popesc, îmi pare bine, fiule, reteganui,, p. v 7. Frunză verde lemn domnesc, Am drăguţ fecior popesc, hodoş, p. p. 67. E x p r. A călea popeşte= a-şi da ifose, a face pe grozavul. Carte nu ştie, dar calcă popeşte, pann, p. v. in 28. (în legătură cu verbele c a dormi » sau « a mînca #) Straşnic, zdravăn. Se ospătă bine, mîncă şi beu boiereşte, apoi dormi una popeşte şi numai după aceea încălecă. RKTICGANU],, p. in 47. POPÍ, popesc, vb. IV. T r a n z. (Popular sau familiar ; uneori cu sens depreciativ) A face (pe cineva) popă; a preoţi, a hirotonisi. Popa are şi el doi băieţi la seminar, pe care, mai tîrziu, are să-i popească. STA XC 17, d. 34. Uite, de-ar fi lege-n ţară Să popim pe toţi aceia Cari fac vinului ocară, coşbuc, p. i 204. Cum s-a simţit Că e popit, Pe toţi ţiganii că-i cheamă Şi de spovadă-i întreabă, marian, s. 303. P0PÍC, popice, s. n. 1. Fiecare dintre cele nouă bucăţi de lemn lunguieţe şi rotunjite la strung, opt dintre ele fiind aşezate în jurul celei mai mari (v. popă (II)), pe care jucătorii caută să le răstoarne de la distanţă cu o bilă de lemn aruncată pe un culoar; (la pl.) jocul cu piesele descrise mai sus. Mă invită ca de obicei, duminica şi sărbătoarea... la o partidă de popice, camii, PETRESCU, U, N. 246. 2. Piesă mică de lemn, folosită ca proptea în construcţia tunelurilor. — Variantă: (Mold.) popică, popia (demetrius, c. 15), s. f. P0PICÁK, popicari, s. m. Jucător de popice. POPÎCĂ s. f. v. popic. POPICĂRÎE, popicării, s. f. Locul (sau localul) unde se joacă popice; terenul împreună cu popicele şi bilele necesare jocului. POPÎCI, popiei, s. m. Butuc de lemn cu trei ramificaţii, care formează scaunul vîrtelniţei. rOPÎE s. f. (Popular sau familiar; uneori cu sens depreciativ) Demnitatea de popă, funcţia pe care o îndeplineşte popa. Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatid tău oleacă de carte, nu numaidecît pentru popie, cum chiteşte Smaranda, că şi popia are multe năcăfale. creangă, A. 22. Stoian Şoimul, popă vechi.. . Ce s-au lăsat de popie Şi de sfinta leturgliie De s-au dat in haiducie, alecsandiu, p. r. 97. POPÎME s. f. (De obicei cu sens depreciativ) Mulţime de popi; preoţime. Popimea îşi răzbună intr-un mod curios: nici într-o monastire a Moldovei nu ni s-a întîmplat a găsi portretul lui lon-vodă. hasdeu, i. v. 39. POPINDOC s. m. v. popîndoc *. POPISTRĂ, popistrez, vb. I. T r a n z. (Regional) A împestriţa. Bat vrăbii in geam. Vrăbii cenuşii ca văzduhul . .. Uite, una are guşă popistrată cu boabe roşii. STANCU, D. 72. POrîC interj. Exclamaţie care se rosteşte la apariţia neaşteptată a cuiva; tronc, hop. Mai ştii păcatul, poate să-ţi. iasă înainte vreun iepure ceva. . . şi popic! m-oi trezi cu tine-acasă, ca şi cu frate-tău. creangă, p. 187. E x p r. A Sta (sau a rămîne) poponeţ = a sta (sau a rămîne) în picioare, drept, nemişcat, înţepenit. Un fedeleş de vin stătea poponeţ alături, ca un pitic al tainiţelor pădurii, care anume luase acea înfăţişare, sadoveanu, f. J. 83. După ce m-a doftorii, am rămas un timp poponeţ în marginea patului, id. N. F. 87. A veni poponeţ = a veni ca din senin, tam-nisam; a da buzna (peste cineva). A Scoate poponeţ = a scoate gata făcut, aranjat. Şi-apoi lasă-te în conta sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ ca din cutie. creanga, o. a. 73. 2. Opaiţ, sfeşnic. Pe vatră clipea, mijind, un capăt de luminare de său intr-un poponeţ de lut. hogaş, m. n. 78. Dacă doar nu-s un poponeţ să m-aprind şi să mă sting pe mică pe ceas. atecsandri, T. 814. 8. Momîie de speriat păsările; sperietoare. 4. (Familiar) Şezut, dos. O femeie dregea pantalonii rupţi ai unui băiat. . . fără să-l dezbrace, ci răsturnîndu-l cu capul în jos şi punîndu-i poponeţul deasupra maşinii de cusut. PAS, z. I 196. — Variante: popon6te s. m., poponcâţă s. f. POF6R, popoare, s. n. 1. Totalitatea locuitorilor unei ţări, cetăţenii unui stat; norod. Poporul romîn. c=a M-am ■ bătut pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEŞLiu, G. 43. Eram un copilandru, Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămintul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, o. I 88. Intr-o republică, poporul nu ascultă decît ' de slujbaşii aleşi de dînsul chiar, cu trudă hotărîtă şi pe vreme hotărîtă. BĂIXESCU, o. I 350. -y- (Cu determinări restrictive) Poporul muncitor. + (Ist.) Colectivitate umană superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiau pe acelaşi teritoriu, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi tradiţie culturală. Formarea poporului nostru şi formarea limbii lui sînt indisolubil legate una de alta. contemporanul, S. II, 1956, nr. 483, 1/1. 2. (în orînduirile bazate pe clase) Masa muncito-rilor, care formează. grosul populaţiei; (cu sens restrîns) ţărănimea. Putem privi puţin şi noi . . . Mie chiar îmi plac petrecerile poporului. rEbubanu, 1.22. Autorul profund.. . al operei lui Creangă e poporul; concepţiile lui Creangă sînt ale poporului. ibrăileanu, s. 156. Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatid, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, o. I 59. <ţ> Poporul de jos, numire dispreţuitoare dată de clasa dominantă claselor exploatate. Loc. adj. Din popor = care face parte din masa, din grosul poporului muncitor, al ţărănimii. Curtea era plină de lume din popor care aştepta, camil petrescu, o. n 486. Ca orice fată din popor, nu se temea de întuneric, agîrbiceanu, S. P. 40. Şi el e d-ai noştri, băiat din popor, caragia'le, o. i 52. 8. Număr nedefinit de persoane; mulţime, public. Un popor de copii se adunase in jurul tractoarelor, dumi-Triu, v. i,. 118. Şi scamatorul a întins săbiile poporului. Sahia, N. 37. *$* Fig.. Nenumărat în păduri s-adună poporul de pasări, coşbuc, P. n 6. Un popor de stînci ie ridică din fundul rîului clocotitor. vlahuţă, o. A. 418. Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine Curg in rîuri sclipitoare peste flori de miere pline, împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I 85. 4. (învechit) Totalitatea credincioşilor care aparţin aceluiaşi cult, (prin restricţie) aceleiaşi parohii; enoriaşi, parohieni, poporani. POPORĂL, -A, poporali, -e, adj. (învechit) Popular, poporan. Poveşti poporale romîneşti [titlu], sbiera. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alec-sandri? russo, s. 15. Poezia poporală este intîia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii. id. o. 166. POFORÂN l, -Ă, poporani, -e, adj. Popular. Întîmpi-nară neapărat o mare greutate de a exprima pre limba necultivată şi cu totul poporană a romînilor, atîtea idei de ordine mai înălţată. ODOBESCU, S. I 365. Multe parasco-venii — de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană — are limba noastră, negruzzi, s. i 258. . ■ POPORĂN 2, -Ă, poporani, -e, s. m. şi f. 1. (Mai ales la m. pl.) Credincios care aparţine unei parohii; enoriaş, parohian. (Cu pronunţare regională) Cînd avea el chef, îl auzeam şi noi, poporănii, cum îşi înalţă glasu-i dulce de tenor, sadoveanu, e. 126. Preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia de făceau mare cinste satului lor. creangă., 0. a. 33. 2. (Rar) Locuitor al satului; sătean, ţăran. Pe-averi de voievozi se vede suveran. . . Ajunge-al lumii domn din fiu de poporan, macedonski, o. i 102. — Variantă: poporeân, -ă (contemporanul, iii 650) s. m. şi f. POPORANISM s. n. 1. Curent politic-cultural apărut în ţara noastră la sfîrşitul secolului al XlX-lea care, sub influenţa narodnicismului, a urmărit ridicarea culturală, economică şi politică a ■ ţărănimii, considerînd-o drept elementul de bază al naţiunii şi factorul hotărîtor în crearea culturii naţionale. Articolul atrage atenţia asupra democratismului sincer al lui IbrăileanU, din nefericire indus în eroare de poporanism, v. rom. martie 1955, 262. 2. Apropiere de popor, preocupare, grijă faţă de problemele poporului. Această lipsă de poporanism este încă o notă care apropie pe C. Negruzzi de d. Maiorescu. ibrXileanu, sp. cr. 115. POPORANIST, -Ă, poporanişti, -ste, adj. 1. Referitor la poporanism, care ţine de poporanism; (despre persoane) adept al poporanismului. (Substantivat) [Ibrăileanu] va fi cel care va înţelege valoarea lui Calistrat Hogaş... va descoperi pe Topîrceanii şi va « lansa » pe mulţi alţi tineri scriitori, acum de mult intraţi in istoria literaturii noastre, — şi nuca «poporanişti». v. rom. septembrie . 1954, 156. 2. Care este apropiat de popor, care preţuieşte produsele culturii populare. C. Negruzzi a fost mai raţionalist în privinţa limbii, pentru că a fost mult mai puţin poporanist decît A. Russo. ibrXileanu, sp. cr. 115. POPORANIZĂRE, poporanizări, s. f. (Neobişnuit) Apropiere de felul de a fi al poporului. Ni se pare interesant a releva o idee pe care Eminescti a exprimat-o în treacăt... Este poporanizarea limbii ştiinţifice de cătră intelectualii satelor, ibrăileanu, sp. cr. 165. POPORAŢIE, poporaţii, s. f. (Şi în forma poporaţiune) 1. (Ist.) Colectivitate umană superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiau pe aceiaşi teritoriu, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi tradiţie culturală. V. popor. 2. (învechit) Populaţie. Deopotrivă cu şcoala este... folositoare şi instituirea de bănci rurale, pentru deşteptarea şi ridicarea poporaţiunii săteşti, odobescu, S, a. 480. POPORAŢIUNE — 502 — POPULAR Număr mare de oameni, mulţime; popor (3). Această piaţă mare. . . se acoperi in curind cu sute de panere pline «le provizii ţi cu.o poporaţie de precupeţi veniţi de la ţară. ALECSANDRI, O. 285.! — Variantă : poporaţiiino s. f. POPORAŢIÎJA'Ji s. f. v. poporaţie. SOPOREAN, -Ă s. m. şi f. v. poporan2. JPOPORÎME s. f. (învechit) Popor, norod, mulţime; populaţie. Alerga poporimea din toate părţile, cu mic, cu mare. ispirescu, L. 141. Să fi văzut_____banda de căluşari, care venise tocmai de pe malul Mureşului să inimeze poporimea din Braşov, in acele zile solemne, prin dansurile ei minunate. odobESCU, s. x 468. Vechiul Luvru e deschis Poporimei din Paris Care aleargă să privească Armia cavalerească. ALECSANDRI, P. XI 83. POPORCS, -OĂSĂ, poporoşi, -oase, adj. (învechit) Cu populaţie multă; populat. Am cetăţi bogate foarte, Gol-conda şi Caşemirul, Damascul viteaz, războinic, poporosul Ispahan. negruzzi, s. n 131. IPOl'OSÎ, poposesc, vb. IV. Intranz. 1. A se bpri (de obicei pentru puţin timp) în cursul unei plimbări, al unei călătorii, al unui marş, al unei incursiuni, pentru a se odihni; a face un popas. Veneau din zori scirţiind carele încărcate şi poposeau sub sălciile care împrej-muiau moara, aşteptînd să-şi macine grăunţele. ANGHEL-IOSIF, c. t,. 24. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase. creangă, o. A. 266. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dum-bravă. negruzzi, s. i 138. <0* (Despre păsări zburătoare) Numai ici-colo poposeau cirduri de ciori. REBREANU, r. i 70. Colini de deal moldovenesc, Cu vii, cu crame şi podgorii, La care toamna poposesc Din zborul lor săltat, prigorii. D. botez, f. S. 7. F i g. Dorul ■ . ■ Peste multe dealuri vine Şi se bagă-n sin la mine; Nicăiri nu poposeşte Pină unde mă găseşte, şez. i 46. + A trage undeva, a mînea. Spre seară au ajuns la tirg şi au poposit în ograda stăpînu-iui. gîri/eanu, i,. 28. + T r a n z. (Neobişnuit) A •da ospitalitate celui care face popas. Ciţi boieri au pribegit, ¡Dobrişean că i-a oprit, Şi la el i-a poposit Şi-n ciobani i-a strSoestit. TEODORESCU, p. P. 474; 2. A se opri într-un loc cu o treabă, cu un interes. îmi pare rău, domnule Mînecuţă, zice preotul. ■ ■ că nu putem poposi la un pahar dulce, sadoveanu, p. m. 168. Cum a văzut pe Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a întîmpinat cu blîndeţă. creangă, p. 221. POPOTĂR, popotari, s. ni. Militar care se ocupă de popota ofiţerilor. Vine soldatul popotar al regimentului fi e primit cu strigăte vesele. camii< PETRESCU, u. N. 315. POPOTĂ, popote, s. f. Cantina ofiţerilor, local unde ofiţerii iau masa în comun. Auzise, de-atîtea ori, la popotă, glume nesărate, triviale şi totdeauna se prefăcea că nu le aude. camii,ar, N. I 155. Făcuse un drum la Bucureşti numai să obţină de la corp mutarea unui bucătar special la popota regimentului, c. petrescu, î. i 8. Ahmet Mamei ... a furat două pîini de la popota ofiţerilor. Sahia, n. 114. POPREĂLĂ, popreli şi poprele, s. f. 1. (învechit) Oprire, împiedicare, oprelişte, interzicere. Carul vătafului Alexandru a sosit pe uscat, fără poprele. ODOBESCU, S. A. 293. Vine un moment al anului tind d-odată vînătoarea se închide. ■. iar vinătorilor li se impune pedeapsa poprelii. id. ib. 331. 2. (Arhaizant) Reţinere provizorie pe timpul cercetării penale, de către autoritatea legală. Va fi făcut vreo poznă. Stă [a popreală. Sadoveanu, b. 41. • Democraţie populară v. democraţie. 2. Creat de popor, specific unui popor, caracteristic culturii lui. Poezie populară. c=i Ţara Făgăraşului este un vast laborator de poezie populară, bogza, c. ■ o. 275. Greşeala este că începe neamul cu şcoalele Ardealului şi nu cu şcoala limbei. . . cînticilor populare. RUSSO, s. 65. «$* Etimologie populară v. etimologie. 8. Făcut pentru popor, pe înţelesul (gustul, măsura) tuturor, accesibil tuturor. Se obligă la fiecare ediţie a-mi trimite de fiecare volum al meu cite patruzeci (40) exemplare ediţie populară şi cîte (10) zece exemplare de lux. caraciale, o. vii 516. în prelegeri populare idealele le apăr. EMINESCU, N. 43. 4. Iubit de popor, care se bucură de simpatia, consideraţia, respectul opiniei publice, de succes în masele largi ale poporului, cunoscut de toţi. Artist popular. Revistă populară. <=i [Alexandru Donici] debutind prin « Căruţa poştei », ctnticel care curind se făcu ■ popular, traduse apoi « Ţiganii» de Puşkin. negruzzi, s. i 333. POPULARITĂTE s. f. Calitatea de a fi popular (4), de a fi cunoscut şi simpatizat de masele largi ale poporului; faimă, renume. îşi cultivase acest diminutiv familiar, semn evident al popularităţii. C. PETRESCU, C. V. 101. POFULARIZĂ, popularizez, vb. I. T r a n z. A răspîndi în masele largi ale poporului, într-o formă accesibilă, o idee, o teorie, o ştiinţă; a face cunoscute în mase o metodă, o realizare sau pe autorul lor etc. A pus la concurs. . . cîntecul gintei latine, cu scop de a-l traduce... şi de a-l populariza in întreaga lume latină. AI.ECSANDRI, S. 106. R c f 1. p a s. Despre el şi despre tractorişti s-a scris in toate ziarele de zeci de ori. Numele său... şi al tuturor celorlalţi s-au popularizat in toată (ara. miiiale, o. 481. rOFULARIZĂRE, popularizări, s. f. Acţiunea de a populariza şi rezultatul ei; răspîndire în masele largi. Acest entuziasm literar de tinereţă şi-a găsit realizare şi răspîndire intr-o bibliotecă de popularizare. SADO-VJÎANU, E. 183. POPULARIZĂT, -Ă, popularizaţi, -te, adj. Devenit popular; cunoscut de popor, răspîndit. POPULARIZATOR, -OĂRE, popularizatori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care popularizează. POPULĂT, -Ă, populaţi, -te, adj. Plin de populaţie; locuit. Munţii erau mai populafi şi tot locuitorul a trebuit să-şi aibă moşia sa. DÂI.CESCU, o. i 137. <ţ- F i g. Folclorul este populat cu nenumărate cîntece de iubire, de dor, de jale. BENruc, P. 11. POPULĂŢIE s. f. Totalitatea locuitorilor unei ţări, ni unei regiuni, ai unui oraş etc. [Mantua] este oraş mare, populaţie arc putină. GOLESCU, î. 129. — Variantă: populnţiunc (caragiale, o. iii 144) s. f. POPULAŢIÎWE s. f. v. populaţie. POPUŞOl s. m. şi n. v. păpuşoi. POrUŞOU&Ş s. m. v. păpuşoieş. POPUŞOiŞTE s. f. v. păpuşolşte. TOR, pori, s. m. Mic orificiu pe suprafaţa pielii, prin care se deschide glanda sudoripară. îşi văzu amă- nunţit in sticla poleită, porii obrazului astupaţi de pudră. C. rETRESCU, c. v. 168. Nici un por nu se zărea pe ne- tezimea obrazului sau a buzelor. ciuxESCu, E. o. I 246. Nu putea scăpa de mirosul acela scîrbos pe care-l ducea cu el, îmbibat parcă in toţi porii pielii. BART, E. 254. + Gol de dimensiuni mici în masa unui corp solid. PORC, porci, s. m. Mamifer domestic, omnivor, de talie mică, cu botul ascuţit, cu corpul acoperit cu un păr scurt, cu firul tare, care prin îngrăşate îşi poate mări mult cantitatea de grăsime şi came (Sus scrofa domestica) ; carnea acestui animal, întrebuinţată ca aliment. XJite, Mărie, să-mi dai banii ce i-am strîns pentru porc, fiindcă plec la Uniunea minieră şi-mi trebuie bani de drum. davi-doglu, M. 72. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi rimat, într-o jumătate de zi, toate intăriturile. camil, PETRESCU, U. N. 5. Vom face plachie cu costiţe de porc de cele afumate. creangX, o. a. 132. <$• (în expresii şi zicători populare sau familiare, de obicei cu caracter ironic sau batjocoritor) Nu se (mai) îngraşă porcul în ! ajun (sau în ziua de Ignat), se spune cînd cineva se apucă prea tîrziu de o treabă. Cine se amestecă (sau se bagă) în tărîţe (sau in lături) îl mănîncă porcii (= amestecul printre cei stricaţi, cu purtări rele, are urmări neplăcute). Mărul cel frumos il mănîncă porcii, se spune despre un om incapabil să preţuiască un lucru de valoare pe care l-a dobîndit. Toată ziua ţop şi hop, Sara nu-i ce da la porc, se spune despre cei care se ţin numai de petreceri şi nu au cu ce să întreţină o casă. E mai mare porcul decît coteţul, se zice despre cineva care s-a îngrăşat prea mult şi nu-l mai încap hainele sau despre o recoltă bogată care nu încape în magazie. A tăcea ca porcul in păpuşoi (sau in cucuruz) (= a păstra tăcere desăvîrşită, a tăcea chitic, mai cu seamă cînd te simţi vinovat şi ţi-e frică). A mina porcii la jir = a sforăi tare. Se aşterne pe somn şi unde nu începe a mîna porcii la jir. creangX, o. a. 240. A face (pe cineva) albie sau troacă de porci — a insulta, a batjocori, a terfeli (pe cineva). Compuse: poro sălbatic = mistreţ. Colo, un porc sălbatic fără două picioare Şi mai la vale vulpea se tăvăleşte, moare. alExandrESCU, p. 111 ; porc-do-maro = peşte de mare, de culoare cenuşie brăzdată cu negru, avînd numeroşi solzi ascuţiţi pe una din părţile laterale (Scorpaena scrofa); scorpie (3). + (La pi.) Numele unei constelaţii din emisfera boreală; scroafa cu purcei, vierii. + Fi g. (Depreciativ, despre oameni; mai ales la vocativ) Obraznic, grosolan, neruşinat; josnic, ticălos, mişel. Porcule... De ce nu mi-ai aşternut mai bine ? Cum să dorm pe seîndura goală. .. ? cam ilar, n. i 222. <0* E x p r. Porc-do-cîino = om de nimic, netrebnic, pungaş, ticălos. Măi Mirel, mare porc-de-cîine eşti tu, măi! galan, z. r. 134. Ce porc-de-cîne eşti tu, de cărţile domniei-mele nu Ie bagi în seamă, ODOBESCU, s. A. 284. PORCĂN, (1) porcani, s. m., (2) porcane, s. n. 1. (Mold.) Porc mare. + F i g. Om neruşinat, lacom, ticălos. începe a se aburca pe cireş in sus, zicind: — Stăi, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuşi! CRK.yngă, o. A. 57. 2. Grămadă de fîn, de paie etc.; căpiţă. Pleava se viră in şura cu paie, într-un cotlon al ei, sau se face porcan deoparte, pamfile, A. R. 215. PORCĂR, porcari, s. m. Cel care păzeşte (şi îngrijeşte) porcii. Ncavind pe nimeni de ajutor, el intră porcar Ia un sat vecin cu o simbrie care abia putea să-i agonisească o pustie de mîncare cit să nu moară de foame. roPESCU, B. în 99. Dar Iancul ce mi-şi făcea? La porcari că poruncea, Cincizeci de porci că frigea, La conac că-i aducea, teodo-RESCU, p. P. 481. — Variantă: puredr (vissarion,b. 53, şez. vii 164) s. m. PORCARÎE, porcării, s. f. 1. Crescătorie de porci. 2. Murdărie mare, loc sau lucru murdar, urit; (în special) faptă sau vorbă lipsită de valoare, indecentă PORCELAN — 504 — PORNEALĂ sau grosolană. Niciodată n-a putut dumneaei asculta înjurături ¡i porcării. GAiAN, z. r. 96. Nu făcea pentru tine să te pierzi in porcăria noastră de tirg. c. petrescu, C. v. 125. Ce- citeţii porcăria aia, domnule? carAGialE, o. ii 139. PORCELAN s. n. v. porţelan. P0RCÉSC, -EÂSCĂ, porceşti, adj. De porc, privitor la porc, al porcului. E x p r. A avea noroc porcesc = a avea noroc mare, adesea nemeritat. + (Despre unele specii de fructe, legume etc.) Care nu e de soi bun; sălbatic, pădureţ. Pere porceşti. Hrean porcesc. □ [Bostanii] se mai numesc şi. . . curcubătă porcească. VAMVU.n, a. K. 179. Compus : nap-porCCSC v. nap.-f F j g. (Despre trai, viaţă) Greu, chinuitor, de mizerie. Trageţi la sărăcie fi-v-ar meşteşugul al dracului. Viaţă porcească, pas, z. 1.253. P0RCÍ, porcesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A ocărî în termeni vulgari; a înjura. Pe ceilalţi i-a porcit. .. vai de mama lor! La cade. -4- Refl. A se obrăznici; a-ţi lua nasul la purtare. P0RCÍN, -Ă, porcini, -e, adj. (Termen ştiinţific) De porc, care se referă Ja porc. Rasă porcină. <> Pestă porcină v. p e s t ă. PORCÎNĂ, porcine, s. f. 1. (Numai la pl.) Subordin din clasa mamiferelor, din care fac parte porcii. Creşterea porcinelor se va orienta în direcţia măririi efectivelor din rasele pentru grăsime şi din rasele mixte. SCÎnteia, 1953, nr. 2859. 2. (Mold.) Came de porc; p. e x t. preparate din carne de porc. P0RCÓI s. n. v. purcoi. P0RCÓS, -OÂSĂ, porcoşi, -oase, adj. Ca un porc; indecent, necuviincios, grosolan, trivial, vulgar, obscen. Vorbe porcoase, şez. iii 86. PORCUŞOR, porcuşori, s. ra. Peşte mărunt, din familia crapilor, cu corpul în formă de fus, de culoare deschisă, cu pete negre neregulate de-a curmezişul spatelui, cu două fire de mustăţi în colţul gurii; trăieşte în ape curgătoare sau bălţi (Gobio gobis) ; pietroşel (2). îşi aducea aminte de rătăcirile prin apă, de iezăturile de brazde, de goana după zvîrlugi şi porcuşori prin albia secată, sado-veanu, o. rv 9. Aceşti peşti mici. .. între care trebuie să cităm pre cei mai de frunte, porcuşorii sînt destinaţi a împopora pîraiele celé cu apele mici. i. ionescu, m. 94. PORECLĂ, porecle, s. f. 1. Supranume dat (uneori în bătaie de joc) unei persoane, în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activităţii sale. îi spuneau Cocor, căci avea nas lung şi coroiat şi sta puţin adus din şale . . . Mitrea, care semăna leit cu taică-su, fusese înscris' la primărie cu porecla tatălui său. sadoveanxj, m. c, 7. Porecla alintată şi zoologică, Nevăstuica, a căpătat-o mai tîrziu, la un an jumătate, cind tot unchiul Izu care-i fusese naş, impresionat de neastîmpărul ochilor şi mişcărilor, a mai botezat-o a doua oară. c. petrescu, a. 449. Ne dase nume de curcani Un hitru, bun de glume; Noi am schimbat lîngă Balcani Porecla în renumel a^ecsandri, o. 235. 2. (învechit şi popular) Nume dc familie. Ce-ar zice moşul meu cind ar afla că mi-am schimbat porecla familiei? ai^ecsandri, T. 1016. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi şi un « schi t> la porecla sa şi din Scavin se făcu Scavinschi. negruzzi, S. i 205. — Variante: (regional) policră (dumitriu, n. i, 64), poriclă (macedonski, o. ii 167),'poriglă (reteganul, p. m 18) s. f. P0RECLÍ, poreclesc, vb. IV. Tr a n z. A da o poreclă ; a supranumi. Gospodarii de la Malu Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu, « Scurta căci i-ajungea numai pină la subţiori lui Iordan. Sado-veanu, m. c. 6. Mă întreceam cu fetele cele mai mari din tors şi. ele din răutate mă porecleau «Ion Torcălăti ». creangă, o. a. 287. — Variantă: (regional) poroclî (ISPIRESCU, L. 229) vb. IV. PORECLÎRE, porecliri, s. f. Acţiunea de a porecli; poreclă. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Şi-aleargă-n sat să mai adune Şi cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. coş-buc, P. i 127. PORECLÎT, -A, porecliţi, -te, adj. Care are o poreclă» căruia i s-a dat un nume sau un epitet de batjocură ; supranumit. Am rămas noi acum ■ .. eu, Gîtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorocea, şi moş Bodringă pe deasupra. creangă, o. A. 84. De curînd se adusese în oraş trupul Mircii-vodă, cel poreclit «Ciobanul». odobescu, s. a. 115. lacob Eraclid, poreclit Despotul, pierise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa. negruzzi, s. i 137. I’ORFÎR s. n. Rocă eruptivă, formată din cristale mari de feldspat înglobate într-o masă de culoare variabilă ; se întrebuinţează, datorită durităţii ei, în arhitectură. Cei ce sosesc in Georgia descoperă un întreg popor ai cărui oameni par, în mijlocul munţilor de granit şi porfir, statui nesfărîmate ale unei frumuseţi ideale. BOGZA, M. S. 112. Sfincşipe socluri de-alabastru, aşezaţi pe două rînduri De la scara care duce pe platforma de porfir ■ .. S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir, macedonski, o. i 103. îi arătară două statuete de bronz. . . şi o colonetă de porfir, negruzzi, s. I. 203. — Variantă: porfiră (sadoveanu, d. p. 12) s. f. PORFÎRĂ1 s. f. v. porfir. PORFÎRĂ2, porfire, s. f. Purpură. Moşu -mi Oineu. dăruit-a un brîu sclipitor de porfiră. murnu, i. 123. Deodată baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească. CREANGĂ, O. A. 169. • PORFIRÎU, -ÎE, porfirii, adj. Roşu-aprins, de culoarea purpurei; purpuriu, stacojiu, vişiniu. Vin porfiriu. PORICÂLE s. f. pi. (Mold.) Fructe de tot felul;. poame. Cumpăra-ne el vara, din banii săi, cofe de zmeură: şi fel de fel de poricale. creangă, A. 76. Numai că ne-am. ferit de a ne răci şi că n-am mîncat poricale sau zaharicale.. KOGĂI.NICEANU, S. 122. — Variantă: puricâlo (şez. viii 160) s. f. pl. PORlCLĂ s. f. v. poreclă. TORÎF, porifuri, s. n. Pinten de garduri de nuiele şi de bolovani, folosit pentru protejarea malului unui curs de apă, prin abaterea apei. PORIFER, -A, poriferi, -e, adj. (Despre materiale). Care, adăugat la un produs, îi provoacă porozitate. PORlGLĂ s. f. v. poreclă. PORNEAI,A, porneli, s. f. (Popular) 1. Pornire (la. drum) ; plecare. Dă-i bani de cheltuială Şi haine de preme-neală Şi trăsură de porneală. ŞEZ. I 4. 2. Loc de păşune rezervat oilor cu lapte. (Şi în forma, de pl. pornele) Cu fluieru oi fluiera Şi oile m-or cinta. Cele mîndre.. ■ M-or jeli sara-n pornele. şez. xvm 149. Expr. ^A duco (sau a ieşi, a merge, a pleca, cu) oile în porneală = a duce oile la păşune. Aude un cioban vaiete intr-un tîrziu, spre ziuă, cum ieşise cu oile' in porneală. sadovEanu, o. v 42. Cind ducea oile in porneală, ştia să scoată sunete ce in adevăr mergeau la suflet. gane, N. i 139. Apoi pleacă cu minzărite în porneală.. . pe poalele muntelui. La hem 2065. A da (sau a lua) oile îlh PORNI — 505 — PORNIRE porneală = a da (sau a lua) oile în pază. Luai oile-n porneală, Să le duc la păşuneală. alECSANDRI, p. p. 265. A o lua în porneală = a pomi la păscut. [Cerbul] o lua in porneală şi nu mai da pe la izvor iar pină a doua zi pe la amiază. creangX, p. 224. — PI. şi: pornele. PORNÎ, pornesc, vb. IV. 1. Intranz. şi refl. (Despre fiinţe) A pleca din locul unde se află. Vine toamna... de s-au pornit aşa rîndunelele la drum. iiarT, s. m: 67. Făt-Frumos înşelă şi îtifrînă calul şi chinga mai mult decît altădată, şi porni, ispirescu, i,. 5. Deci se porni şi, înspre sară, ajunse la castelul Genarului. EMINESCU, N. 17. -<$> (Determinat prin « la drum #) Mă gîndesc că sîntem de departe şi trebuie să pornim la drum asupra-nopţii, sadoveanu, B. 274. La drum e bine să porneşti cit de dimineaţă, iar seara să poposeşti devreme! creangă, o. a. 118. Tranz. (Construit cu pron. «o» cu valoare neutră) Am pornit-o alături, pe jos. camil petrescu, u. N. 136. Ştia, vezi, că astfel era orînda lui, şi o pomi, luind cu sine pe un flăcăiandru, nepot al său. ispirescu, u. 34. Gătindu-se mai curat ca de obicei. .. cei doi tovarăşi o porniră la drum. şez. v 40. <ţ> T r a n z. fact. (învechit şi popular) Fată hăi! ia dă tu flăcăului demîn-catul ce i-am făcut eu şi porneşte-l. eminescu, n. 20. Dragul tatii, mergi cu bine, Voie tu ai de la mine!. . . Şi pe cale mi-l porneşte, alecsandrt, P. p. 176. Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcîndu-i multe daruri şi cinste mare, trimiţlnd sultanului vorbe paşnice, bXlcescu, o. ii 273. (F i g.) Mircea! îmi răspunde dealul, Mircea! Oltul repetează. Acest sunet,' acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îi spune, Dunărea se-nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc, ALEXANDRESCU, p. 131. + (Despre mijloace de locomoţie sau obiecte care se deplasează) A se pune în mişcare. [Trenul] fluiera, fumega, ciocănea, gîfîia, se oprea, iar pornea şi se oprea. sadoveanu, m. C. 96. Porneşte vaporul, şi iată-mă singur din nou lingă pupă. anghel, p. 33. înainte de a se porni •vaporul din port, o femeie şi un secretar. . . veniră. bolin-Tineanu, o. 290. <0- Tranz. fact. Are să vie primăvara ■ . . îndată pornim plugurile. . . adăugă un moşneag. camilar, n. ii 329. Bate vîntul sălcile Să-mi pornească şăicile, Şă pornesc şi şaica mea Tocma colo-n Cladova. TEODORESCU, P. p. 309. + (Despre fenomene ale naturii) A începe să se dezlănţuie, să se desfăşoare. Astă-toamnă cînd s-au pornit ploile. . . a venit la noi, de la oraş, fratele mai mare al mamei, stancu, d. 224. Se pornise un vînt aspru, prevestitor de ploaie rece. REBREANU, r. i 43. Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea A-nceput să ningă şişăind domol. COŞBUC, r. I 250. <$■ (Poetic) Un vînt de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rînduri-rînduri în frunzişul sunător, eminescu, o. I 144. 4" (Despre fiinţe) A merge. Rîse, îşi puse cuşma la loc pe cap, porni mai repede, aproape in fugă. camilar, n. }l 329. + T r a n z. A duce, a conduce. Nu mă mai boci atîta, că doar nu mă porneşti la groapă. vi.ahuŢĂ, la cade. 2. Intranz. şi refl. (Despre maşini, motoare, instalaţii mecanice) A începe să funcţioneze, a intra în acţiune. Atunci moara s-a pornit, Roţile şi le-a-nvîrtit Şi pe loc a măcinat Tot griul cel săcerat. alecsandri, P. F. 103. 4 T r a n z. fact. A pune în funcţiune. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce El moara că şi-o porneşte Şi pe mine mă trezeşte. Jarnîk-bîrsEanu, D. 75. (în fraze metaforice) Cînd flăcăul murmură respectuos « bună seara a, mînia îi porni limba. REBREANU, I. 72. + (Despre acţiuni ale oamenilor, despre manifestări fizice şi psihice ale lor) A începe, a izbucni. în tropotid de copite, in murmurul de valuri ■al oştilor porniră îndată strigătele căpiteniilor. sadoveanu, o. vn 9. Cînd in sat porneşte hora, El mă joară p-un inel Să-mi ţin ochii tot la el. COŞBUC, r. II 212. Un clocot ■de gesturi şi de glasuri se pomi în mulţime. VLAiruţ'Ă, o. A. 157. ^Tranz. A începe. Se hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat. REBREANU, I. 50. Un dine de la stînă, mintos, porni o plîngere grozavă de urlete, russo, O. 114. Drag mi-i jocul romînesc, Dar nu ştiu cum să-l pornesc; Şi de nu l-oi pomi bine, Lesne voi păţi ruşine! jarnîk-bîrseanu, D. 359. Calfe şi zidari, Curînd vă siliţi Lucrul de-l porniţi, alecsandri, p. p. 187. <$■ (Poetic) Ramurile brazilor bătrîni porneau şoapte grăbite, care creşteau într-o foşnire duioasă de valuri, sadoveanu, o. vii 215. Porneşte vijelia adincu-i cînt de jale, Cînd ei soseau alături pe cai încremeniţi, eminescu, o. i 98. E x p r. A porni pîră (sau judecată, proccs, pricină, liîrtio) = a intenta (cuiva) un proces, a deschide acţiune judiciară (împotriva cuiva), a da în judecată (pe cineva). Cănuţă, bărbat straşnic, o ţinea într-una !.. . Nu se poate, cocoană ! am pornit hîrtie, s-a isprăvit, caragiale, o. i 328. 3. Intranz. şi refl. (Despre oameni) A începe o acţiune de oarecare durată, a face un început. Eu aşa sînt. ■ . Cînd mă pornesc odată, nu mă mai opreşte nici dracu. ALECSANDRI, T. i 54. <5> (Urmat de un supin sau de o propoziţie completivă) Se dezmetici din închipuirile ei şi, căindu-se cu amar de ceea ce făcuse, se porni şi ea pe plîtis. stĂnoiu, c. I. 205. Nişte femei porniră să ţipe. REBREANU, i. 40. Lumea toată, de la mare pîn’ la mic, a pornit să răpăie din palme, caragiale, o. i 376. -ip-Expr. (Popular) A porni grea (sau, rar, într-adnos) = a rămîne însărcinată. După cîtva timp băgară de seamă, atît împărăteasa cît şi bucătăreasa, că au pornit grele. RETEGANUL, P. rv 36. Umbla trela-lela in puterea iernii în-trebînd. . . fragi şi căpşune pentru cineva care pornise într-adaos. CREANGĂ, A. 85. <)> Tranz. (Construit cu pron. « o » cu valoare neutră) Eu gîndesc s-o pornesc pe treabă; fata-i hazulie şi m-a fărmăcat de-acutn. creangă, P. 164. + A avea tendinţa să. . a fi înclinat spre. . . Pornit pe îngrăşare.. . Simion Toderictu se mişca greoi. VORNIC, P. 7. 4. Tranz. A îndemna (pe cineva) la un lucru, a stimula, a îmboldi. Simţea un avînt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus şi ascultător la chemarea porumbiţei. ODOBESCU, s. A. 445. 4" A determina (pe cineva să facă ceva). Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i porneşti, sînt grei de-oprit. coşbuc, P. I 58. 0. Tranz. A întărită, a aţîţa. Şi-acum. . . umbli să porneşti oamenii, davidoglu, m. 18. în loc să-l potolesc, l-am pornit şi mai grozav in contra societăţii, în contra oamenilor care nu te pricep şi pentru care literatura e o adetărată infirmitate, vlahuţă, o. a. 227. PORNIRE, porniri, s. f. I. Acţiunea de a (se)porni. 1. Plecare (spre o ţintă). îl intîmpină în pragul uşei cerşitoarea căreia ii dăduse el un bande pomană, înainte de pornirea lui de acasă. creangX, p. 213. La pornirea lui D. Florescu din Constantinopol. . . mi-a remis mie un pachet, ghica, a. 673. 2. Punere în mişcare (a unui lucru); punere în funcţiune (a unei maşini, a unui mecanism). Mărfand spre Brăila e pregătit. Peste opt minute se dă semnalul de pornire. v. rom. decembrie 1950, 141. II. F i g. 1. Impuls, îndemn, imbold ; p. e x t. avînt, elan. Ca şi Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aş sfîrşi şi eu zicînd: «Dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sînteţi frumoase! o. odobescu, S. în 20. Cum. să rezist pornirii inimii mele? ALECSANDRl, T. 1369. Gingaşa copilă se simţi pătrunsă şi înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie, negruzzi, s. I 23. 2. înclinare, predispoziţie, tendinţă. în zadar maică-sa căuta să stîmpere pornirile lui învăpăiate. Gane, n. n 62. Pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec, cînd adică, biruit de dragostea neînfrînată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni. hogaş, m. n. 63. Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vîneasă şi cîştigul fără muncă ■ .. PORNIT — 506 — PORTAL Da, ciştigul fără muncă, iată singura pornire. EMINESCU, °. X 151. 3. Patimă; înverşunare. Chiar voi, judecind cinstit şi fără pornire, îmi veţi da dreptate şi mă veţi aproba. RE-BREANU, P. S. 121. 4. (învechit) Violenţă, furie. Acolo un crac de munte se dezbină cu pornire, Prăvălindu-se cu vuiet in talazul răzvrătit, negruzzi, s. n 6. S-au rădicat o furtună. . . cu atita pornire, incit pe loc s-o rupt funia, drăghici, R. 25. I'ORNÎT, -Ă, porniţi, -te, adj. 1. Care e gata să..., care e pe punctul de a. .. O plută stufoasă stătea mai jos, cu rădăcinile dezvelite şi pornită să cadă. GALACTION, o. I 297. 2. F i g. înclinat, predispus, aplecat. Se simţea mai zdravăn ca ptnă acuma, mai pornit să înfrunte viaţa. REBREANU, I. 78. Avînd ft el spiritul pornit spre poezie, citeşte mult. odobescu, S. ii 537. Aceasta nu e de tăgăduit ■ .. Tot omul s-apleacă la ce este mai pornit. ALEXANDRESCU, P. 47. ' 3. F i g. Supărat, furios, înverşunat. Jap era curios de iritat şi de pornit împotriva celor puternici. GAiACMON, 0. I 304. Şi ce vreai acum? o întrebă stareţa, văzind-o aşa de pornită. stXnoiu, c. I. 210. PORNITGR, pornitoare, s. n. Aparat care serveşte la pornirea maşinilor. rORNITtfRĂ, pornituri, s. f. Porţiune de teren deplasată prin alunecare. PORNOGRAF, pornografi, s. m. Autor de opere pornografice. Amator de obscenităţi, de lucruri indecente, imorale. * PORNOGRĂFIC, -A, pornografici, -e, adj. Care conţine pornografii; obscen, imoral. Roman pornografic, a Nu vorbesc... de poveştile pornografice care au copleşit veacul. SADOVEANU, E. 44. PORNOGRAFIE, pornografii, s. f. Scriere, desen, fotografie sau gravură obscenă, imorală. Să se poată feri de pornografiile cari de la o vreme încoace bintuie literatura franceză. GHEREA, ST. CR. I 161. POROCLÎ vb.. IV v. porecli. I’ORO GĂA'IE, poroganii, s. f. (Regional) Poveste plină de peripeţii; pătăranie. «Iată ce am păţit cu cele doauă [surori] mai mari! » şi apoi începe a-i spune toată poro-gania. sbiera, p. 49. por<3inic s. m. Nume dat unor plante erbacee cu frunze şi cu flori mari, în formă de cască, care cresc în pădurile umede şi umbroase; din tuberculele lor se prepară salepul (specii de Orchis). PORONCĂ s. f. v. poruncii. PORONCEĂLA s. f. v. porunccală. PORONCÎ vb. IV v. porunci. PORONClT, -Ă adj. v. poruncit. P0R0XCIT6r, -OARE adj. v. poruncitor. POROS, -OĂSĂ, poroşi, -oase, adj. (Despre corpuri solide) Care are pori în masa sa. V. s p o n g i o s, permeabil. Lemnul, cărămida, argila sînt corpuri poroase. 1=3 Se aşeză pe banca de piatră poroasă de lingă monument $i încercă să cuprindă grădina. CAMII, PETRESCU, N. 67. •+ (Despre pămînt) Afînat, rar. în pămlnturile drenate rădăcinile răzbat lesne în pămîntul care devine poros. 1. IONESCU, M. 323. POROZITÂTE s. f. Proprietatea unui corp de a fi poros. V. permeabilitate. Infiltraţia apelor nu depinde numai de compoziţia şi de porozitatea solului, -ci şi de felul cum acesta este lucrat, precum şi de anotimpuri. PROBL. GEOGR. I 69. PORŞOR, porşori, s. m. (Regional) Grămadă de fîn; porcoi, porcan. Dimineaţa finul era descărcat şi aruncat la oiştea carului, iară cei patru boi. .. rumegau împrejurul porşorului de fîn. slavici, n. i 135. — Variantă: poşor (macedonski, o. ni 91, hodoş, p. P. 204) s. m. PORTElement de compunere care înseamnă: a) «purtător de - - «susţinător de. . .», servind la formarea unor substantive ca: portaltoi, portdrapel, portţigaret etc.; b) «purtare de. . .», servind la formarea unor substantive ca : p o r t a r m ă.' PORT2 s. n. Acţiunea de a purta, purtare. Portul armelor este interzis. PORT3, porturi, s. n. 1. Fel de îmbrăcăminte caracteristic unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; costum. Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus în portu-i de la ţară. iosiF, v. 41. S-a-ntins poporul adunat Să joace-rt drum după tilinci: Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdrîngăneii la opinci, Ca-n port de sat. coşbuc, P. I 57. ^■Expr, (Popular) A purta portul cuiva= a se asemăna, a se potrivi cu cineva, a fi la fel cu cineva. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine, aibă-şi parte şi poarte-ţi portul, că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. creangă, p. 252. + Fel de îmbrăcăminte folosit la anumite ocazii; costum, veşmînt. La mijloc stau fecioare şi neveste-n largă horă, Toate-n port de sărbătoare, coşbuc, P. I 72. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată? EMINESCU, o. I 97. 2. F i g. Atitudine obişnuită, purtare, conduită. Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte! Dar aşa ţi-e portul ? coşbuc, P. i 247. Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul, se spune unui făţarnic, care una vorbeşte şi alta face. + (Neobişnuit) Aspect, înfăţişare a unui lucru. A luat-o pe lingă casele cu port turcesc. GALACTion, o. I 188. PORT 4, porturi, s. n. 1. Loc situat pe malul unei mări, al unui fluviu sau al altei ape navigabile, apărat de valuri şi de curenţi, amenajat cu toate instalaţiile necesare pentru acostarea, încărcarea, descărcarea şi repararea navelor. V. c h e i. în coşuri avea lămii şi portocale, cu care venise desigur din port, de la Dunăre, dumitriu, n. 104. ‘ După cîţiva paşi se opriră ca să privească la un vapor care intra in port. barT, E. 163. Zgomotul din port pătrunde slab de tot in încăperea scundă, dunăreanu, n. 11. 2. Oraş care are un astfel de loc amenajat. Cînd soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit intr-o lumină orbitoare, părea in arşiţa zilei un oraş mort. . . un oraş fantomă. BART, E. 19. Chinuit de dor, de dragostea Axiniei, a plecat in lume s-o întîlneăscă... a rătăcit pe mări, prin porturi. dunăreanu, n. 101. PORTĂBIL, -Ă, portabili, -e, adj. Care poate fi transportat cu mîna; portativ 2. PORTĂL, portaluri, s. n. 1. Intrare principală, monumentală a unei clădiri mari (palat, catedrală etc.), încadrată în diverse ornamente. Vile somptuoase, ale căror umbre se profilau straniu in lumina mohorită a portalurilor. VORNIC, P. 127. Vin amintirile-n valuri. Din negre clopotniţe, din mari mînăstiri, Din vechi cetăţui şi portaluri. ANGHei,, p.. 35. Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreţii. EMINESCU, o. I 202. «$■ (Poetic) Bate Surul din potcoavă Drum de iarnă, fără spor... Surpă bolţi de ramuri albe Cu portaluri de argint. TOPÎRCEANU, B. 17. 2. (Adesea determinat prin « de tunel ») Lucrare de zidărie sau de beton aşezată la gura unui tunel pentru ipORTALTOI — 507 — PORTIŢĂ ¡a sprijini terenul din jurul acesteia şi a opri căderea pămîntului, a pietrelor etc. — PI. şi: partale (eminescu, o. i 25). . PORTALTOl, portaltoaie, s. n. Plantă asupra căreia se face operaţia altoirii şi care continuă să-şi dezvolte rădăcina şi, parţial sau în întregime, tulpina. l’ORTÂNT, -A, portanţi, -te, adj. (Tehn.) Care susţine ceva, care poartă ceva; care se referă la portanţă. Suprafaţă port&ntă. Forţă portantă. PORTANŢA, portanţe, s. f. 1. Componentă a unei forţe aerodinamice care se exercită asupra unui corp în mişcare relativă faţă de fluidul în care e cufundat şi care ■face posibilă susţinerea corpului în acel fluid. 2. Sarcina, greutatea maximă pe care o poate suporta un teren sau un sistem tehnic. P0RTĂR, portari, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza intrării unei întreprinderi, unei instituţii, unei case de locuit etc. V. uşier. Portarul in drum i-a oprit Şi-i numără-n poartă cu băţul, arghezi, v. 187. Peste vreun ceas portarul ii vesti că domnul ministru na mai vine azi. rebreanu, r. i 269. Portarul ii primi şi ii găzdui pină a doua zi. negruzzi, s. i 219. 2; Jucătorul care apără poarta (la diferite jocuri sportive). 3. (în organizarea administrativă medievală a ţărilor romîneşti) Dregător ale cărui atribuţii au variat de la păzitor al porţii domneşti pînă la însoţitor al solilor străini la domn, servind şi ca interpret; p. e x t. (cu reminiscenţe în poezia populară) dregător înalt, funcţionar domnesc. Cest domn bun, jupin (cutare) El îşi are-o fată mare... Şi mi-o cere-un portar-mare. TEODORESCU, p. p. 86. Portar de (sau de la) Suceava (sau al Sucevei) = titlu purtat pe vremea lui Ştefan cel Mare de guvernatorul Sucevei; comandant al oştirii şi păzitor al cetăţii; hatman.'io Ştefan-voievod m-am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei, delavrancea, o. n 32. P0RTĂRMĂ s. f. Purtare de armă, deţinere a unei arme. Permis de portarmă. PORTATÎY *, portative, s. n. Sistem 'de cinci linii orizontale, paralele şi egal distanţate, pe care şi între care se scriu notele muzicale. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară... Suspendată ca o notă Pe un portativ gigant. TOPÎrceanu, p. 201. PORŢATlY2, -A, portativi, -e, adj. Uşor de purtat sau de transportat; portabil, transportabil. îşi depunea servieta pe scaunul de alături sau geamandanul de dimensiuni portative, la picioare, c. PETRESCU, o. P. I 146. Explozia se producea prin curentul electric al unei mici baterii portative. bart, s. m. 72. -tş- Dicţionar portativ = dicţionar de format mic, uşor de mînuit. PORTAVION, portavioane, s. n. Navă (mai ales de război) construită anume pentru a permite gararea, decolarea şi aterizarea avioanelor. (Adjectival) Vas portavion. PORTAVOCE s. n. Tub la bordul unei nave, prin care se transmit verbal comunicări de la postul de comandă la posturile de execuţie din interior. PORTĂREASĂ, portărese, s. f. Femeie însărcinată cu paza intrării unei case, a unei instituţii etc. ■+• Soţia portarului. PORTĂRÎL, portărei, s. m. 1. (Ieşit din uz) Executor judecătoresc. Chiar în ziua aceea, omul a venit cu un portărel de la tribunal şi cu o trăsură, pas, z. i 243. 2. (învechit) Slujbaş domnesc subordonat portarului (3). Din larguri de palută ies patru portărei. Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei coşbuc, p. n 194. PORTBAGAJ, portbagaje, s. n. Dispozitiv al unui vehicul (automobil, bicicletă etc.) pe care (sau în care) se transportă bagajele. PORTBAIONÎITĂ, portbaionete, s. f. Curea ataşată' la o centură militară, în care se poartă şi de care se fixează baioneta. PORTBIUfiT, portbilete, s. n. (Rar) Portofel în care se ţin banii de hîrtie. Răsturnă pe masă mărunţişul din buzunar şi scoase restul bancnotelor din portbilet. c. petrescu, c. v. 47. PORTCÂRT, portcarturi, s. n. Porthartă. P0RTCLIŞÎ1U, portclişee, s. n. Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, în care se introduce placa pe care se fotografiază şi care se ataşează la camera obscură a anumitor aparate fotografice. PORTCUŢÎT, portcuţite, s. n. Organ al unei maşini-unelte, care serveşte la fixarea rigidă, în poziţia dorită, a unuia sau mai multor cuţite pentru prelucrarea pieselor. PORTDRAPEL1 s. m. Militar care poartă drapelul unei unităţi (v. stegar); fig. persoană (p. e x t. idee) care stă în fruntea unui curent, unei mişcări. PORTDRAPÎL 2, portdrapele, s. n. Toc de piele, prins de o curea petrecută peste piept şi în care se sprijină coada drapelului pentru a putea fi purtat mai uşor. PORTER s. n. (învechit) Bere neagră. Dimineaţa vom mînca cotlete şi vei bea un pahar de porter, negruzzi, S. I 207. PORTHARTĂ, porthărţi, s. f. Geantă de piele, de pînză sau de muşama, în care se păstrează hărţi cu caracter militar. PORTÎC, porticuri, s. n. Galerie exterioară, acoperită, mărginită pe cel puţin una din laturi cu o colonadă, adesea în formă de arcade şi care serveşte ca loc de plimbare în jurul unei pieţe, al unei clădiri sau grădini etc. Găsind poarta închisă, Pherenike se aciuie sub un portic şi aşteptă să se facă ziuă. anghel-iosif, c. i,. 34. Traian, in tunică scurtă... şi cu toga pe umeri, iese cu alţi doi soţi de sub un portic, odobescu, s. in 74. — PI. şi: portice (negruzzi, s. ri 133). PORTICÎCĂ, -EĂ, porticele, s. f. Portiţă. Frunză verde trei mărgele! Mă suii pe porticele, Să văd dragostile mele. bibicescu, P. P. 65. PORTIERĂ, portiere, s. f. Uşă de automobil, de vagon de tren sau de trăsură închisă. Ocoli maşina prin spate, trecînd în cealaltă parte. Deschise portiera joasă şi se aşeză alături de Mihai. mehai,E, o. 501. Trinti furios portiera limuzinei, c. petrescu, c. v. 209. Se repezi de deschise portierele, să poată coborî boierii. REBrea-nu, r. I 153. + Draperie atîrnată deasupra unei uşi (pentru a o masca). — Pronunţat: -ti-e-, PORTIŞ0R, portişoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui port3; îmbrăcăminte. Ilenuţă, fătul meu, Nu-ţi mai pară ţie rău După portişorul tău, Portişor de fată mare, Unde calcă, iarba-nfloare. marian, nu. 706. PORTIŢĂ, portiţe, s. f. Diminutiv al lui poartă; poartă mică (uneori tăiată într-o poartă mare) pe care circulă oamenii. De cîrjă sprijinit răsare Bătrî-nul preot la portiţă. GOGA, P. 23. O portiţă scîrţîia, şi ca o păpuşă demodată coana Frosa pornea cu paşi mărunţi, trecea uliţa cu mersul ei ferit, anghel-iosif, c. i,.' 74. Gardul. .. avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o primească. ISPIRESCU, ¿. 58. Expr. Portiţă de scăpare = posibilitate de a ieşi dintr-o încurcă- PORTJARTIER — 508 — PORTTABAC tură. Luă povestea de la capăt... să vadă unde găseşte portiţă de scăpare pentru sine. VORNIC, P. 97. .^PORTJARTIÎR, portjartiere, s. n. Cingătoare de pfnză tare sau de material elastic, de care sînt fixate jartierele. PORTMOMEU, portmonee, s. n. Pungă de piele, de pînză etc., în care se ţin banii mărunţi. V. portofel. POltTO s. n. Taxă care se plăteşte pentru expedierea prin poştă a unei scrisori, a unui pachet, a unei'sume de bani etc. PORTOCAL, portocali, s. m. Arbust fructifer din regiunea mediteraneană, cu frunzele totdeauna verzi, cu florile albe şi parfumate şi cu fructele aromate şi hrănitoare (Citrus Aurantium). Briza răcorită aduce dintre insule mireasma acrişoară a portocalului, tudoran, p. 337. Portocalul din grădină Tot omătul lui de floare, Cind te dai de el aproape, Ţi-l aruncă la picioare. ANGHEL, P. 188. — Variantă: portocală (bart, s. m. 47, EMINESCU, O. IV 179, AUÎCSANDRI, X. 1687) S. f. P0RT0CĂLĂ1 s. f. v. portocal. P0RT0CĂLĂ=, portocale, s. f. 1. Fructul aromat şi hrănitor al portocalului, de formă rotundă, zemos şi învelit într-o coajă de culoare galben-roşiatică bogată în uleiuri eterice; naramză. Şi-i adevărat că pămintu-i rotund ca o portocală? îndrăzneşte iar, cu mai multă însufleţire, omul. sadoveanu, o. vin 184. Scoase din buzunarul hainei o portocală şi-o oferi lui Simon. SAiIIA, N. 105. Un lung miros de smoală, de flori, de portocale. anghei,, P. 25. 2. (învechit) Lumînare lungă şi subţire, răsucită ca un ghem, pentru a putea fi ţinută mai uşor în mînă. Lache scoate din buzunar o portocală, ii trage coada şi ia, de la cocoana care l-a făcut măgar şi obraznic, lumină. caragiauî, o. n 150. 3. Cuvînt întrebuinţat în formulele de eliminare în jocurile copiilor. Ala, bala, portocala, Cioc, boc, Treci la loc. TEODORESCU, P. P. 194. PORTOCALIU, -ÎE, portocalii, adj.Galben-roşiatic, de culoarea portocalei. Dincolo de mal, într-un smirc, umblau cu paşi rari cocostîrci cu pliscuri portocalii, sadoveanu, o. vin 124. Noaptea îşi despletea şuviţele de neguri pină ce luna plină, portocalie, îşi arăta faţa prin zdrenţele norilor poleiţi, bart, E. 316. Sus pe cer se vede soarele portocaliu, absolut rotund, cînd mai strălucitor, cind mai opac. CARA-giale, o. vn 96. (Substantivat, n. sg.) Culoare galben-roşiatică (a doua din spectrul solar, între roşu şi galben). PORTOFÎI s. n. v. portofel. PORTOFEL, portofele, s. n. Pungă, mai ales de piele, în forma unor coperţi cu mai multe despărţituri interioare, în care se păstrează bani, acte etc. li buzunărea, lutndu-le portofelele, inelele, ceasornicele. Camii.aîî, n. i 196. Portofelul răvăşit, care dovedea jaful, arăta şi numele mortului, popa, v. 59. — Variante : (învechit) portoKi (ROGĂENICEANTJ, s. 52), portoîfcu (kogXlniceanu, s. 48) s. n. PORTOFÎTU s. n. v. portofel. PORTOFOLIU, (2) portofolii, s. n. 1. (De obicei determinat prin «ministerial») Funcţie de ministru; minister. Un portofoliu ministerial, iată ce poate completa strălucit o carieră universitară, c. PETRESCU, R. ir. 302. Ministru fără portofoliu. = ministru care face parte dintr-un cabinet ministerial fără să aibă un departament propriu şi nici sarcini care să se lege de conducerea acestuia. 2. (învechit) Portofel. Pe măsuţa de alături sta portofoliul lui, cu cifra numelui; D. ZAjri-'IRESCU, r. 243. Instrucţiunile ce aducea erau consemnate în portofoliul său, scrise chiar de mina lui Lamartine, adresate lui C. A. Rosetti şi lui Ion Ghica. ghica, s. a. 162. Făcea din cînd in cînd cîte o fabulă şi după ce o cetea amicilor săi, o ascundea degrabă in portofoliu, negruzzi, S. i 335. PORTO-FRĂNC s. n. Port cu organizare vamală specială, în care nu se plătesc taxe vamale la intrarea mărfurilor în port, ci numai la ieşire. Sulina e porto-franc. Marfa intră fără vamă. bart, E. 326. — Variantă: porto-frânco s. n. PORTO-FRĂNCO s. n. v. porto-franc. PORTOLÂC s. m. v. portulacu. PORTPĂGINĂ, portpagini, s. f. Suport de hîrtie sau, de carton, pe care se pune forma alcătuită din litere tipografice spre a putea fi transportată. PORTPÎRIE, portperii, s. f. 1. Organ sau piesă a unei maşini de care este fixată o perie. 2. Suport în care se ţine o perie. portr£t, portrete, s. n. 1. Pictură, desen sau fotografie care redă chipul unei persoane. V. tablou, efigie. într-o ramă, lingă sobă, portretul unei femei frumoase. Intr-un colţ, cîteva jucării de copii, sadoveanu, o. viii 22. Ochii portretului părură că se uită miraţi la el, şi in acelaşi timp şagalnici. anGhei,-iosif, c. h. 17. 2. Descriere (într-o operă literară) a înfăţişării fizice sau a caracterului cuiva. Portretele lui Bălcescu sînt construite mai ales din trăsături interioare, din însuşirile de caracter şi din deprinderile modelelor lui. vianu, a. p. 32. Scrierea... va desemna portretele oamenilor mari ce am văzut la acea epocă, ai.ecsandri, s. 29. — Pl. şi: (învechit) portreturi (alecsandri, T. 1422, NEGRUZZI, S. I 77, KOGÂKNICEANU, S. 12). PORTRETĂ, portretez, vb. I. T r a n z. (învechit) A face portrete (1), (rar) a picta animale. Şi-au împărţit, în lunga lor viaţă, favoarele curţii Franciei, zugrăvind toate vînătorile regale şi portretînd pe rînd toţi cinii. odobescu, s. ni 139. PORTRETĂR, portretari, s. m. (învechit) Portretist; (rar) pictor de animale. Elias Ridinger, portretarul vîna-tului înjunghiat de prinţişorii şi de grofii nemţeşti, odobescu, s. hi 130. PORTRETIST, -Ă, portretişti, -ste, s. m, şi f. 1. Pictor specializat în portrete (1). Se uita la ea ca la o cadră minunată, pictată de un portretist de talent, bart, E. 311. Nu e chip a înţelege cum portretistul ar fi adoptat pentru un bust o asemenea poză, iiasdeu, i. v. 237. 2. Scriitor, autor de portrete (2). PORTRETISTICĂ s. f. Ramură a picturii care priveşte genul portretului. PORTRETIZĂ, portretizez, vb. I. T r a n z. A descrie (într-o operă literară) înfăţişarea fizică şi însuşirile psihice ale cuiva; a face portretul (2) cuiva. Va vorbi peste zece-cincisprezece ani pamfletul scris in franţuzeşte de un anonim, în care sînt portretizaţi, pe limba lui Voltaire, mai-marii vremii din Principate, camii, petrescu, o. i 261. PORTRETIZARE, portretizări, s. f. Acţiunea de a portretiza şi rezultatul ei; zugrăvire. PORTSCtTLĂ, portscule, s. f. Portunealtă. PORTSEMNĂL, portsemnale, s. n. Suport montat pe un vehicul, pentru a fixa de el felinarele de semnalizare. PORTTABĂC, porttabacuri, s. n. Tabacheră. (Scris şi portabac) Un portabac cu muzică: are două cîntece. caragiale, o. i 230. PORTŢIGARET — 509 — PORUMBAC PORŢŢIGARÎIT, portţigarete, s. n. 1. Tabacheră pentru ţigarete sau ţigări. Scoase din portţigaretul îngust ¿c platină, cu incrustaţii de email, o ţigaretă egipţiană .¡i o aprinse, c. petrescu, î. I 4. 2. Tub mic de lemn, de os etc. în care se fixează ţigara pentru a fi fumată. Fumează dintr-un portţigaret ¿ung de două palme, de baga, roşiatic, camil PETRESCU, p. 95. PORTUAR, -Ă, portuari, -e, adj. De port, care se referă la un port. Construcţii portuare. — Pronunţat: -tu-ar. PORTUGHEZ 1, -Ă, portughezi, -e, adj. Care aparţine Portugaliei sau populaţiei ei. Limba portugheză. i=> Din caietul acela de note descifrase şi dînsa, la piano, romanţa portugheză populară, c. petrescu, î. i 7. PORTUGHÎZ 2, -Ă, portughezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Portugaliei sau este originară de acolo. PORTULÂC s. m. v. portulacă. PORTULĂCĂ, portulace, s. f. (Bot.) Plantă erbacee decorativă, care creşte printre pietre, cu frunzele cărnoase ţi florile galbene, albe, portocalii, roz sau roşii, care se deschid numai la soare (Portulaca grcindiflora); aguri-joară. Pentru a stîrpi omizile de pe pomi, să iei o buruiană rare se cheamă portulacă, adică picior-de-găină, să o amesteci cu oţet şi să stropeşti pomii. ŞEZ. XV 109. (Şi în forma portolac) ‘ Pe-aici a fost odată un castel Cu brîu multicolor ■de portolac. Toi-Irceanu, P. 268. — Variante: portolac, portulâc s. m. PORTULĂN, portulane, s. n. Carte care cuprinde hărţi nautice, descrierea porturilor, a coastelor maritime, indicaţii asupra curenţilor etc. (şi de care se foloseau navigatorii din evul mediu). PORTUNEĂLTĂ, portunelte, s. f. Dispozitiv de prindere sau de fixare a unei unelte cu care se prelucrează o piesă tehnică; portsculă. PORTYIZÎT, portvizite, s. n. (Ieşit din uz) Portofel mai mare folosit pentru a ţine în el hîrtii, acte, cărţi de vizită etc. PORŢELĂN, (2) porţelanuri, s. n. 1. Produs ceramic, alb şi translucid, obţinut prin arderea unei paste formată din cuarţ, caolin, feldspat etc., folosit Ia fabricarea vaselor industriale şi de laborator, . a izolatoarelor electrice, a vaselor de uz casnic, a unor obiecte decorative etc. V. faianţă. Ca să facă şi el ceva, împinse in lături scrumiera de porţelan, c. petrescu, o. p. i 191. Ceaiul. .. fu servit în ceşti de porţelan subţire japonez. CXUNESCU, E. O. I 84. Sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal, negruzzi, s. i 240. -^(Metaforic) în rada portului, departe, sub cerul de porţelan, două vapoare negre zăceau ancorate, bart, E. 19. 2. Obiect (vas, statuetă, bibelou etc.) făcut din acest material. Magazin de porţelanuri. Colecţie de porţelanuri. — Variantă: (rar) porcclân, (2). porcelanuri şi por-celane (Galaction, o. i 324), s. n. PORŢELĂNĂRÎ E, porţelănării, s. f. (Rar) Magazin de porţelanuri. PORŢIE, porţii, s. f. 1. Cantitate dintr-un anumit fel de mîncare, considerată ca necesară unei persoane la o masă. V. raţie. O porţie de ciorbă. O porţie de îngheţată, ca Turnă o ceaşcă. . . mai turnă una; tot aşa pină la trei. — Aceasta-i porţia mea! declară satisfăcut. c. PETRESCU, î. II 173. Dă fuga la cantină. . . să-ţi mai dea o porţie pentru mine. rebreanu, i. 15. Pentru o jumătate de porţie de varză cu came... nu mi se lua decît douăzeci de parale, hogaş, dr, ii 48. (Glumeţ) Deşi a mai primit o porţie de pumni la prefectură şi la comenduire, el era fericit că se putuse în sfîrşit manifesta din nou. tas, z. iv 27. + Cantitate dintr-un material sau dintr-o substanţă destinată a fi utilizată o dată sau într-un interval de timp determinat. Cu trei degete îşi scoate o porţie [de tutun] cam mare pentru o biată foiţă «Dorobanţul n. BASSARA-BESCU, V. 36. 2. (Transilv., azi rar) Impozit, dare. Bate, doamne, pe popa, Pe popa pentru popie, Pe birău pentru porţie. POF. — Accentuat şi: (2) porţie. PORŢltJNE, porţiuni, s. f. Parte dintr-un tot. V. f r acţiune, fragment, bucată, segment. Porţiunea de pămînt cuprinsă între laturile arăturii sale, se îngusta văzînd cu ochii, mihale, o. 212. Surîde, aşezîndu-şi puloverul bleumarin, cu porţiuni geometrice albăstrii, camie PETRESCU, p. 9. Expui pericolului numai o porţiune din armată. hasdEU, i. v. 147. PORtJCIC s. m. v. parucic. PORCMB 3, porumbi, s. m. Porumbel. Ce zarvă e in lumea porumbilor in zori, Şi cită bucurie în jurul casei voastre! anghel, p. 87. Nişte curci imbătrinite. . . Privind cu pizmuire A porumbilor iubire, alecsandri, p. I 206. Amîndoi ne potrivim. . ■ Şi la ochi şi la uitat, Ca doi porumbi la zburat, jarnîk-bîrseanu, d. 49. I’ORtJMB 2, (1, 2) porumbi, s. m., (3) porumburi, s. n- 1. Plantă de cultură din familia gramineelor, cu tulpina înaltă şi groasă, cu frunzele lungi şi ascuţite la vîrf, cu un spic în vîrful tulpinii; la subsuoara frunzelor de mijloc apar ştiuleţi pe care cresc boabe, din a căror făină se face mămăliga; se cultivă pe suprafeţe întinse ca plantă alimehtară, industrială şi furajeră (Zea mays) ; (Mold.) păpuşoi, (Transilv., Bucov.) mălai, cucuruz. Un răsuflet de vînt se strecoară umed, tremură frunza porumbului cu unfişiit sonor. C. petrescu, s. 245. Găinile ■ .. ciocănesc cu pliscul lor tare tabla de fier a punţii, culegînd boabele de porumb ce cad din saci. BART, E. 331. <$» Porumb mocănesc v. mocănesc. 2. (La sg., adesea cu sens colectiv) Rodul plantei descrise mai sus; ştiuleţii împreună cu boabele de pe ei; boabele desprinse de pe ştiulete. Am adus acasă, unul cite unul, sacii cu grîti, cu porumb. STANCU, d. 100. Fără boi, nu pot căra porumbul de pe cîmp. bogza, c. o. 363. E x p r. A lua (cuiva) porumbul de po ÎOC = a dejuca (cuiva) un plan, a-i face (cuiva) o festă. Fu silit să lnghiţă găluşca, aflînd că zeul zeilor ii luase porumbul de pe foc. ispirescu, u. 16. 3. (La sg., cu sens colectiv, sau Ia pi.) Semănături de porumb (1) ; porumbişte. Rămîne porumbul nesăpat de-al doilea. REBREANU, i. 23. Porumburile erau culese, strujenii rămaşi pe cîmp cu foile lor galbene şi ruginite răsfrîngeau in aer... o lumină didce, aurie, anghel-iosip, c. L. 23. Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte, coşbuc, p. I 317. PORÎJMB 3, -A, porumbi, -e, adj. De culoare cenuşiu-albăstruie. Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă, nu vorbise pînă în acea clipă cu oamenii din partea locului. SADOVEANU, N. I*. 9. Avea şi el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup. creangă, r. 37. Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 506. PORUMBĂC \ porumbari, s. m. Fluture marc de noapte cu aripile dinainte galbene cu dungi cafenii, iar cu cele de dindărăt multicolore (Deilephila euphorbiae). PORUMBĂC2, -Ă, porumbari, -e, adj. (Despre păsări şi despre penele lor) Pestriţ. Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşază in prag. sadoveanu, b. 27. Cucuţule porumbac, PORUMBAR — 510 — PORUNCĂ. Dacă vrei să-mi Jii pe plac, Netezeşte-ţi penele Ca mîndra sprincenele. jarnîk-bîrseanu, d. 400. + (Substantivat) Pasăre cu penele pestriţe. Nu cumva să-mi prindeţi pe porumbacu ori vro puică boghetă, că vă spinzur. HOGAŞ, H. 8. P0RU3IBĂR 1, porumbari, s. m. Arbust sălbatic, din familia rozaceelor, cu ramurile terminate printr-un spin, cu flori albe şi cu fructe acre-astringente, negre-vineţii, care creşte la marginea pădurilor, în tufişuri sau pe terenuri necultivate (Prunus spinosa); scorombar. PORUMBĂR porumbari, s. m. (Regional) Uliu. PORUMBĂRz, porumbare, s. n. Coteţ pentru porumbei1, de obicei sprijinit pe un picior înalt de lemn; porumbărie. PORUMIÎĂIl4, porumbare, s. n. Construcţie (de nuiele sau de şipci) în care se păstrează ştiuleţii de porumb; coşar, pătul. Tîrna serveşte la rădicatul porumbului de jos in pod sau in pătule zise şi porumbare. La hem.' PORUMBĂRIŢĂ, porumbariţe, s. f. (Regional) Porumbar 3. PORUMB ĂŞ, porumb aşi, s. m. (Popular) Porumbel1. Hai, mindro, să ne iubim, C-amindoi ne potrivim. Şi la ochi fi la sprincene, Ca doi porumbaşi la peñe, .jarník-bîrseanu, D. 49. Pe deasupra de oraş A zburat un porumb aş. ALECSANDRI, P. P. 318. PORÎJMBĂ porumbe, s. f. Fructul porumbarului1, de mărimea unei alune, de culoare neagră-vineţie, cu gust acru-astringent; porumbea, scoroambă. Umblă pe mirişti şi caută mure, caută porumbe, de nu le-or fi păscut, cu botul lor veşnic ud, caii. STANCU, D. 50. Ride dracul de porumbe negre şi pe sine nu se vede, se zice despre cei care rid de defectele altora fără să-şi vadă propriile defecte, mai mari; rîde ciob de oală spartă, v. o a 1 ă. PORÎJMBĂ 2, porumbe, s. f. Porumbiţă. Şi-o porumbă minunată Cu o guşă purpurată. TEODORESCU, p. p. 21. PORUMBĂCÎL, -EĂ, porumbăcei, -le, adj. (Neobişnuit) Diminutiv al Iui porumbac*. Primblă-mi-să-un voinicel... Cu murgul porumbăcei, Dă-mă maică după el. SEVASTOS, c. 174. PORUMBĂRÎE, porumbarii, s. f. (Regional) Porumbar3- PORUMBEĂ 1, porumbele, s. f. (Regional) Porumbiţă. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. .. Oare nu-i din ţara mea? jarnîk-bîrseanu, d. 172. PORUMBEĂ 2, -ÎCĂ, porumbele, s. f. Porumbă1. Ş-a-tunci oi fi nora-sa Cind o face plopul nuci Şi sălcuţa mere dulci, Şi răchita porumbele, jarnîk-bîrseanu, d. 272. — Variantă: porumbrică (sadoveanu, î. a. 116) s. f. P0RUMBÉL\ porumbei, s. m. Pasăre (sălbatică sau domestică) de mărime mijlocie, cu penele mai ales sur-albăstrii (Columba); (Mold.) hulub. Porumbeii. cu picioarele de mărgean coboară să ciugulească grăunţele din mină-mi. c. petrescu, s. 10. Un stol de porumbei se ridică in văzduh. REBREANU, r. i 314. Pe sus un stol de porumbei îşi tremură aripa-n zare, Ca fluturii de mititei. păun-pincio, P. 69. Am doi porumbei, Toată lumea s-oglin-deşte-n ei (Ochii). SBIERA, P. 320. Porumbel călător (sau de poştă) = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a fost trimis, fiind folosit pentru transmiterea unor mesaje (mai ales în timp de război). Compus: porumbel-rîzător = guguştiuc. — Variantă: porumbi6l (pas, z. i 170) s. m. P0RUMBÉL 2, porumbei, s. m. Porumbar Porumbel cu porumbele, Negrişoare, mititele, Cadă-ţi porumbelele, Uşte-ţi-se frunzele. Jarnîk-bîrseanu, d. 59. — Variantă: porumbrt‘1 (sadoveanu, o. vui 50,. şez. xv 109) s. m. PORUMBEL3, -EĂ, porumbei, -le, adj. De culoare cenuşiu-vineţie, porumb3. S-a ivit un voinicel Pe-un cat vinăt, porumbel. AţECSANDRr, P. p. 160. PORUMBÎCĂ, porumbele, s. f. PorumbarFrunză verde porumbică, Stă voinicul la potică. alecsandri, p. P. 35. — Variantă: porumbrică (c. petrescu, r. dr. 54) s. f. PORUMBIÎL s. m. v. porumbel1. PORUMBIOĂRĂ, porumbioare, s. f. (Rar) Porumbiţă. Frunză verde sălcioară, Am avut o bălăioară. .. Cu ochii de porumbioară Şi cu gura rumeioară. hodoş, P. p. 101. PORUMBÎŞTE, porumbişti, s. f. Loc semănat cu porumb; lan de porumb. Se opriseră lingă un puţ cu cumpăna înaltă, înconjurat de.porumbişti. DUMITRIU, N. 226. Cit cuprindeai cu ochii se întindea pînza verde a porum-biştilor, în care lucrau, ici-colo, pilcuri de prăşitori. sado-. vkanu, o. iii 197. Ana-şi vînduse şi rapiţa şi griul, via ii era încărcată de struguri, porumbi’jtea era frumoasă. sr.AVICI, v. P. 18. -+■ Loc de pe care s-a strîns rccolta de porumb. PORUMBÎŢĂ, porumbiţe, s. f. Femela porumbelului1; (Mold.) hulubiţă. Porumbiţe... cu aripele întinse şi-ncor-date, zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. m 34. Copiliţă, drăguliţă, Cu sin alb de porumbiţă, Împle cupa mea de vin. ai,ecsandri, p. p. 206. (Ca termen de alintare) Vii, scumpă porumbiţă, Sărind pe deal, ca pui de cerb, Jucind a ta cosiţă Prin crinii timpului, coşbuc, p. n 215. Porumbiţa mea, îi răspunse împăratul, împărăţia mea şi eu sîntem supuşi ascultători ai poruncilor tale. ispirescu, L. 29. PORUMBRÎL s. m. v. porumbel2. PORUMBRÎCĂ 1 s. f. v. porumbea 2. PORUMBRÎCĂ 2 s. f. v. porumbică. PORUNCĂ, porunci, s. f. 1. Dispoziţie dată de către o autoritate sau o persoană cu autoritate şi care trebuie executată întocmai; ordin. Alexăndrel socotea să împace şi să ducă alături, la timpul său, poruncile domneşti cu treburile lui de dragoste, sadoveanu, F. j. 132. N-am a mă plinge de nimic, Nu mi-aţi călcat porunca niciodată. ispirescu, h. 12. Străjeriul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. creangă, P. 80. <$> (în construcţie cu verbele « a da », « a avea », « a primi») Tudor dăduse nu de mult porunci straşnice şi. . ■ pedepsea cu mînie jafurile, camii, petrescu, O. I 7. Ceilalţi doi se scuzară că ei au avut poruncă de la boier să păzească hambarele de la curte. REBREANU, R. I 99. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai. caragiaijc, o. i 127. ^Loc. a d v. De poruncă = din ordin, prin constringere, în silă. Ea tot umbla din loc in loc Şi-a greu, ca de poruncă. coşbuc, p. i 255. ^ E x p r. (învechit) A avea (pe cineva) sub (sau la) porunca Sa = a avea (pe cineva) la dispoziţia sa, sub comanda sa, la ordinele sale. Nu-i puţin lucru să ai la porunca ta o sută de oameni. La TDRG. (Cu valoare de imperativ) Porunceşte! porunciţi ! la ordin(ele dv.)I Poruncă, prea-nalte-mpărate! TEODORESCU, p. p. 102. + (Transilv., învechit) Ordin de chemare (în armată). Of, săraca cătana, Cînău-i vine porunca. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 313. 2. (Mai ales Ia pl.) Comunicări de interes obştesc, făcute de o autoritate comunală. Primarul Pravilă... a aşteptat liniştit să se adune lumea şi n-a vrut să spuie nimănui ce porunci are de vestit. REBREANU, R. I 233. 3. (în e x p r.) Cele zece porunci = cele zece precepte fundamentale ale moralei Vechiului testament; decalog. — Variantă: (regional) pordncă (CAMII.AR, n. i 445, CREANGĂ, P. 143, RUSSO, S. 18) S. f. PORUNCEALĂ — 511 — POSEDA PORUNCEĂLĂ s. f. (Mai ales în 1 o c. a d j. şi a d y.) De porunceală = a) (făcut sau acceptat) din ordin, (impus) cu forţa; p. e x t. (făcut) în silă, de mîntuială. Socotelile de măsurătoare... ale inginerilor străini care făceau treaba de porunceală ¡i plecau p-aci încolo. La TDRG. Astă prosodie de porunceală se făcu cu atit mai greu cu cit fiecare inventă o etimologie şi o tecnologie proprie. negruzzi, s. I 347. Pot să te întreb, tată, cine este acel soţ de porunceală? filimon, la TDRG ; 1)) de (sau la) comandă. .Luminările se fac de porunceală pe înălţimea mirilor. SEVASTOS, N. 232. De-a; avea-ncai darul să scriu de porunceală. alexandrescu, m. 255. Pe (sau după) porunccală= după (sau la) comandă. Acele păpuşi. .. se găseau gata sau se făceau pe porunceală. M. I. caragiale, c. 132. Nu izbutise a face furca după porunceală. ispirescu, L. 91. — Variantă: (regional) poroncoală (alecsandri, t. 881) s. f. PORUNCÎ, poruncesc, vb. IV. Tranz. 1. (Urmat de propoziţii completive) A dispune (cu autoritate) ca ceva să se îndeplinească întocmai, a da poruncă; a ordona. A poruncit să vie înaintea sa sfetnicul cel tînăr. sadoveanu, D. P. 38. Tinărul porunci oamenilor să taie cercurile bufilor. POPESCU, b. i 5. Atunci împăratul, chiar in puterea nopţii, se scoală, rădică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hlrca de babă înaintea sa. creangă, r. 101. <0> F i g. Ce voie prea înaltă,. ce lege porunci Căderea dopotrivă cu înălţarea a fi? alexandrescu, m. 10. (Cu complement intern) Vodă ce-mi făcea ? Porunci poruncea, Schele că rupea, Scări că le tăia. TEODORESCU, P. p. 468. -^Intranz. Ce, tu îmi porunceşti mie? Ce, îmi spui tu mie ce să fac, un’să mă duc? dumitriu, N. 241. + A obliga pe cineva (dîn-du-i porunci), să execute ceva. [Doctorii] erau porunciţi să nu cumva să spuie... că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ghica, s. 278. Porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nime. negruzzi, s. I 150. + I n t r a n z. A fi stăpîn, a avea putere de stăpîn. Aşa-i cînd capra-i înfrunte, poruncind în loc de ţap. HASDEU, R. v. 88. 2. A da comandă să se fabrice, să se confecţioneze, să se execute ceva; a comanda. Să-i aducă şalurile şi covoarele pe care le-a fost neguţat şi poruncit în acea cetate. SADOVEANU, D. P. 38. îşi făcu planul pe loc să-şi încaseze dreptul pe o lună înainte şi să-şi poruncească măcar ghete şi pantaloni. STĂnoiu, C. i. 20. îndeplineam însărcinări de tot soiul... porunceam la Malines horbote pentru Briihl. M. I. caragiale, c. 54. A cere să i se aducă, să i se pună la dispoziţie pentru a fi utilizat. Am poruncit o trăsură cu patru cai şi am plecat spre Clara, pe drumul cel mai scurt. GALACTION, o. i 106. Prietenul se opri aci sîmbind, îşi aprinse cu tabiet ţigara, porunci cafele, vin. M. I. caragiale, c. 76. De unde să-ţi aduc eu herghelia ce-mi porunceşti? ISPIRESCU, L. 27. 3. (Transilv.) A trimite vorbă, a comunica, a transmite (prin cineva). Vai, bădiţo, dor ţ-o fi, N-am pe cine-ţi porunci, Făr'pe lună Voie bună, Şi pe stele Dor şi jele, Iar pe vînt Cîte-un cuvînt. hodoş, P. P. 84. Poruncit-a bădiţa Pe-un spic verde de secară Să mă duc, că el se-moară... Foaie verde lemn sucit, înapoi i-am poruncit Pe-un spic verde de ovăz Să se-nsoare sănătos. JARNÎK-bîrseanu, d. 98. — Variantă: (regional) pororici (creangă, o. A. 206, alecsandri, T. i 210) vb. IV. PORUNCÎT, -Ă, porunciţi, -te, adj. 1. Cerut printr-o poruncă, pretins, impus. Rînduiala hoţului la stîni era tot aşa de tare. Bacii şi oierii erau ţinuţi să-i puie la ţiito-rile poruncite tainul, sadoveanu, o. l. 151. 2. Care a fost făcut sau executat în urma unei comenzi. (Substantivat) La o săptămînă, s-a întors vistiernicul la împărăţie cu cele poruncite, sadoveanu, d. P. 39. Podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. CREANGĂ, p. 85. — Variantă: (regional) poroncit, -ă (RUSSO, S. 72) adj. PORUNCITOR, -OĂRE, poruncitori, -oare, adj. Care exprimă o poruncă, un ordin; p. e x t. autoritar. Arendaşul nu putu răbda privirea aceea stăruitoare, sfredelitoare, poruncitoare, ci plecă ochii in jos şi înţelese că de data asta era bătut, sandu-aldea, d. n. 216. Mişcările lui repezi şi poruncitoare zoreau lucrul, oamenii urcau şi coborau schelele, anghel, pr. 57. (Adverbial) Căpitanul se încruntă mînios, ridică poruncitor mina. CA.MIL PETRESCU, U. N. 335. Maşina repeta, stăruitor şi poruncitor, acelaşi avertisment ascuţit ca un ţipăt mînios. REBREANU, R. n 45. -4- F i g. Imperios. Simţea o dorinţă poruncitoare de a se apropia, de a se uita in ochii lor, de a le cerceta feţele de aproape de tot. dumitriu, v. l. 59. •+ (Substantivat) Stăpîn. Tu eşti, după port, un poruncitor şi omul acesta e poruncit de veacuri, arghezi, p. t. 10. — Variantă: (regional) poroncitor, -oâro (iiogaş, m. n. 28) adj. PORtJSNIC s. m. v. parucic. POSĂC, -A, posaci, -e, adj. (Despre oameni) Tăcut morocănos, necomunicativ, nesociabil. Dacă n-ar fi ea, m-aş pune rău cu liimea, cum sînt eu posac, bassarabescu, S. N. 152. Ea sta tot posacă şi-ncruntată. caragiale, o. iii 33. <§> F i g. Judecătoria era o clădire marc, posacă, galbenă, rebreanu, I. 121, + Fig. Lipsit de veselie. Masa fusese mai curînd posacă, cu toate că Maria-doamna se inzdrăvenise. camil petrescu, o. n 600. POSĂDĂ, posade, s. f. (învechit şi popular) 1. Curătu-ră în pădure. + Trecătoare îngustă în munţi. Trăsurile încărcate străbateau posadele, ca.mil PETRESCU, o. ii 699. 2. Moară. Pe cale ne apucă o ploaie cu vijelie şi furăm siliţi a ne adăposti într-o posadă. bolinTineanu, o. 362. 3. Pîrghie cu ajutorul căreia se reglează înălţimea pietrelor morii, care ridicîndu-se sau coborîndu-se macină boabele, mai mare sau mai mărunt. 4. Loc şes pe un deal sau pe un munte mic, unde a fost o aşezare omenească. + Loc de odihnă pentru călători. POSĂCEÂLĂ, posăcelî, s. f. (Rar) Posomoreală. Dar timpul rămînea statornic în posăceală şi ameninţare. La CADE. POSĂCÎE s. f. Faptul de a fi posac; morocăneală. Despre iuţeală, mînie şi posăcie. pann, r. v. ni 12. POSĂDÎRE, posădiri, s. f. (Regional) Montarea plaselor pescăreşti pe frînghii sau pe odgoane în vederea confecţionării diverselor unelte de pescuit. poscOniţă, posconiţe, s. f. Pleava rămasă de la vînturatul cînepii şi folosită ca hrană pentru oi. POSECLÎT, -Ă, posecliţi, -te, adj. (Rar, în e x p r.) leit-poscclit = chiar ca...; curat, aidoma; leit-poleit. A găsit însuşi pînă acum «printre vase şi cioburi de vase preistorice ». . . trei • lulele de lut negru, care sînt leite-poseclite t lulele romîneşti». odobescu, s. n 288. POSEDĂ, posid, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la bunuri materiale) A avea ceva în proprietatea sau în stăpînirea sa, a se bucura de posesiunea unui bun. Mi se spune că unele din aceste forme posedă citeva mii de crocodili. halea, o. 19. Mavru poseda o colecţiune de antichităţi importante, ghica, s. a. 144. + (La pasiv, despre persoane) A fi dominat, stăpînit. Fără copii, dar cu un numeros contingent de nepoţi şi nepoate, de veri şi verişoa-re, de fini şi fine, era posedată de un tiranic demon matrimonial. C. PETRESCU, C. V. 177. 2. (Cu privire la valori morale) A avea, a dispune de... Tinereţe, frumuseţe, spirit, creştere... le poseda pe toate in punctul cel mai înalt. bolinTineanu, o. 415. POSEDANT — 512 — POSOMORI Tovarăşul meu, pe lingă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică, mai poseda şi aplecări artistice. GHICA, S. 72. Posedau toate calităţile ce fac pe om demn de a fi iubit. NEGRUZZI, s- 1 106- 3. A cunoaşte bine un lucru; a şti (bine), a pătrunde. A poseda o limbă. POSEDĂNT, -A, posedanţi, -te, adj. (Rar, în e x p r.) Clase poscdante = clase sociale care, posedind mijloace de producţie, exploatează munca altora. POSEDĂRE, posedări, s. f. Faptul de a poseda un bun (material sau moral); stăpînirc. + Cunoaştere (temeinică). Posedarea unei limbi străine. POSEDAT, -Ă, posedaţi, -te, s. m. şi f. (Rar) Persoană stăpînită de obsesii. POSfiSIE s. f. vi posesiune. POSESltÎNE, posesiuni, s. f. (Şi în forma posesie) 1. Drept de stăpînire asupra unui obiect. Intrare în posesiune. <$> E x p r. (Ieşit din uz) A da (sau a lua, a (inc) in posesie (sau în posesiune) = a da (a lua sau a ţine) cu arendă. Primăvara iar vin [boierii] la ţară, o dată cu cocostîrcii, dacă nu şi-au dat moşiile in posesie. SP. topescu, M. G. 78. Spune-mi, mă rog, de mult ţii moşia asta-11 posesie? ALECSANDRi, T. 605. 2. (Mold., învechit) Moşie. îţi trebuia... moşii bune, posesii bune, castele bune şi venituri bune. NEGRUZZI, s. in 288. 3. Colonie. Posesiunile britanice din Africa sudică. — Variantă: posfisie s. f. l’OSESÎV, posesive, adj. n. (Gram.; despre pronume, adjective, articole) Care arată posesiunea, apartenenţa. în exemplul « cartea mea », « mea » este adjectiv posesiv. POSESOR, -OARE, posesori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoana care deţine, cu titlu de proprietar, un bun; proprietar. Posesor de case. F i g. Pină şi la galerie, Ia locurile numerotate, stăteau posesori de nume respectabile. REBREANU, R. I 264. 2. (Mold., învechit) Arendaş. Are să-ncapă biata moşioara noastră pe mina posesorului. Ai,ECSANDRr, T. 1579. Cu cît însă se învoieşte cu posesorul, cu atîta e nemulţumit de chirigiu, negruzzi, s. I 301. — Accentuat şi: (2) posesor. POSESORĂŞ, posesoraşi, s. m. (Mold., învechit, depreciativ) Posesor (2). Tocmai atunci soseşte din norocire un alt grec cu o brişcă hirbuită, vreun posesoraş. AI,KC-sandri, x. 48. POSÎBIL, -A, posibili, -e, adj. (în construcţie cu verbul « a fi») Care se poate întîmpla sau realiza, care poate fi făcut sau imaginat; cu putinţă. Creşterea producţiei la hectar este posibilă numai prin folosirea din plin. a metodelor agrotehnice înaintate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2827. <)■ (în construcţii impersonale) E posibil oare să tiu fim de loc informaţi despre cele ce se petrec înaintea noastră? CAMIL petrescu, u. N. 346. Jf- (Substantivat, n.) Ceea ce e cu putinţă. De ce, chiar în materie de vinătorie, să nu hotărim marginile posibilului? ODOBESCU, S. in 48. Expr. în măsura posibilului v. măsură. A face tot posibilul (sau posibilul şi imposibilul) = a face tot ce se poate, a încerca totul pentru a ajunge la rezultatul dorit. Ce n-a făcut domnul Hagi-Iordan? ■ . ■ Posibilul şi imposibilul, c. petrescu, c. v. 97. POSIBILITĂTE, (2) posibilităţi, s. f. 1. Faptul de a fi posibil, caracterul lucrului posibil. Posibilitatea întreruperii unei lucrări. 2. Mijloc de realizare, de înfăptuire ; putinţă, modalitate. Sînt contabil şi aş putea să mă angajez la o bancă, la o societate, cu posibilitatea de a trece de la un grad la altul, pas, z. i 298. ^>Expr. în măsura (sau în limita) posibilităţilor= întrucît e posibil, dacă va fi posibil. <^> Posibilităţi materiale = bani._ Pleacă la Budapesta cu intenţia de a studia medicina, li lipsesc însă posibilităţile materiale şi e silit să intre într-o şcoală militară. V. ROM. noiembrie 1953, 282. + Calităţi, însuşiri care se pot dezvolta. Tinăr cu posibilităţi. POSLtjjXIC s. m. v. posluşnic. POSLOŞNIC, posluşnici, s. m. (învechit) 1. Servitor, slujitor; (în special) servitor boieresc sau mănăstiresc' scutit de bir către stat. Un ulcior mare cu vin roş, pe care-l ducea ca dar rudei sale posluşnicul rectorului. CONTEMPORANUL, iii 654. Aceşti scutiţi erau scutelnici şi posluşnici boierilor şi, în loc de a plăti dările lor către stat, le plăteau patronilor boieri, în bani sau in muncă, ghica, S. A. 38. 2. Infirmier. Prin tîrguşoare, de se găsea cite un. . . neamţ ce in ţara lui poate fusese posluşnic, iar aice trecea de doctor, contemporanui,, vi 105. — Variantă: poslujnic (ispirescu, la tdrg) s. m. POSMAG, posmagi, s. m. (Mold.) Pîine tăiată în felii sau resturi de pîine uscată pentru păstrare. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia aşa pentru împrejurări grele, doamne fereşte! A mînca la posmagi şi a trăi şi el pe lingă casa mea. CREANGĂ, P. 330. + (La sg.) Pîine uscată şi pisată mărunt; pesmet. POSMĂGÎ, posmăgesc, vb. IV. (Regional) l.Tranz. A presăra cu posmag. 2. Refl. A se usca ca un posmag. Ce mi te-ai pos-măgit aşa? ISPIRESCU, Ia CADE. POSMĂGlT, -Ă, posmăgiţi, -te, adj. Uscat. Niscaiva pastrama, posmăgită şi uscată, de să-ţi rupi dinţii în ea. ISPIRESCU, la XDRG. POSM0L s. n. (învechit; şi în forma poşmol) Număr mare; morman, grămadă. (în comparaţii şi metafore) (Ei) găsesc toate vitele posrhol la ocolul prostului. SE-vastos, la TDRG. S-a dus toanta la ocol. . . Vitili s-o strîns poşmol. MAT. foi/k, 1339. •(> Expr. A face posmol (în ...) = a face ravagii, a da iama. Face posmol, pirjol în copii, contemporanui,, Vj 291. — Variantă: poşmdl s. n. POSOMĂNT s. n. v. pasmant. P0S0M0RĂLĂ s. f. v. posomoreală. POSOMOREALĂ, posomoreli, s. f. (Şi în forma poso- morală) 1. Tristeţe, îngrijorare. Rostiră: na început războiul o, se adunară de pe unde erau împrăştiaţi, se uitară unii la alţii şi-şi văzură, cei mai mulţi, posomorala în ochi şi pe obrazuri. pas, I,. i 266. 2. F i g. (Rar) Vreme întunecată, mohorîtă, înnorată: Pe aici vremea e urită, deşi nu plouă, nu ninge, nici e frig; dar e posomoreală. CARAGIAl.E, o. VII 23. — Variantă: posomorala s. f. POSOMORI vb. IV v. posomori. POSOMORÎ, posomorăsc, vb. IV. 1. R e f 1. A se întu-neca ia faţă (din cauza nemulţumirii), a se întrista. Nu după mult timp, împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mai mică din ce în ce slăbea şi se posomora. ISPIRESCU, l,. -52. Cînd sună miazănoapteaf feţele mesenilor se posomoriră. EMi-NESCU, N. 7. Lăpuşneatiuly posomorîndu-se, desfăcu braţele. negruzzi, 5. I 146. + A lua o înfăţişare severă, a se încrunta. împăratul s-a posomorit rău de tot — adică: să nu te socoteşti că-i glumă ce-ţi spui eu. CARAGIALE, o. iii 104. + T r a n z. A face pe cineva să se întristeze, a cauza cuiva tristeţe. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicii o insuflă.. . Dacă cîndva vreun nor mîhni~ dos mă posomorăşte, un allegro vivace mă înveseleşte. negruzzi, s. i 75. \ POSOMORÎRE — 513 — POST 2. Refl. (Despre cer) A se acoperi de nori; p. e x t. (despre timp) a deveni neguros, întunecat, închis. Cerul se posomori, se căptuşi cu plumb şi ciorile începură a se văita pe sub nourii cenuşii, sadoveanu, o., vi 255. Un vint de gheaţă se siirni din şesuri. Dimineaţa se posomori, cenuşie, c. PETRESCU, S. 175. De se posomorăşte cerul, plămădeşte bogăţiile, de iese soarele, cresc bogăţiile. dELAVRANCEA, o. ii 120. ■$> U n i p e r s. Cit ne-a prins (marea) in larg, a şi început a se posomori, vlahuţă, la TDRG. F i g. Ştiţi una ? Rău! Orizonul politic s-a posomorit! alecsandri, T. I 303. 3. T r a n z. F i g. A da o notă de tristeţe, a întuneca, a înnegura. O fringhie încărcată cu rufe. Nişte cămăşi bărbăteşti, de stambă văpsită, posomorăsc locul, bassara-BESCU, V. 29. Sufletul mi-am amărit. Viaţa mi-am posomorit. TEODORESCU, P. P. 273. — Variantă: posomori (rebreanu, r. ii 10, ai,ec-sandri, p. p. 135) vb. IV. POSOMORÎRE, posomorîri, s. f. Posomoreală. Poso-morirea fără margini a nopţilor de altădată. . . Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis: E mai. mace-DONSKI, O. I 63. POSOMORIT, -Ă, posomoriţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Rău dispus, trist, întunecat la faţă, mohorit. Stoica îşi priponise caii subt frasini şi aştepta posomorit lingă foc. sadoveanu, M. C. 186. Tăcut, posomorit, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, hogaş, dr. 236. Şi amtndoi bătrînii aceştia erau albi ca iama şi posomoriţi ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii, creangă, o. a. 163. <$> (Despre înfăţişarea, privirile oamenilor) Alţii cu faţa posomorită, Oftînd mult jalnic, le răspundea. AEECSANDRI, T. i 378. (F i g.) în faţa noastră munţii Dobrogei stăteau nemişcaţi, cu frunţile posomorite, la spatele pădurilor de sălcii şi mlaştinilor întinse. DUNĂRE ANU, N. 28. <$■ (Despre firea, gîndurile oamenilor) întoarce-te de-acu-n casă, \Catrino, ş-alungă cele ginduri posomorite. awcsandri, X. 1570. (Rar, despre animale). Bufnele posomorite, in a lor cuiburi trezite, — Ţipă cu glas amorţit, alecsandri, p. a. 101. 2. Care este de culoare întunecată; p. e x t. care face o impresie tristă, predispune la tristeţe; dezolant, sumbru. Pădurea de coniferi e sumbră şi posomorită. RAI.EA, O. 132. La ciţiva paşi de mine, curgea Şiretul, cu apele lui posomorite, dunăreanu, ch. 134. Ce zile posomorite şi ce nopţi lungi. DEI.AVRANCEA, A. 128. L o c. adj. şi a d v. La post (sau la postul lui, lor etc.) = prezent la datorie pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. Tipografii, la postul lor, Ciocănesc, supraveghează, numără, Pregătesc cuvîntului aripi de zbor. dragomir, p. 11. 2. Locul unde se găseşte o formaţie militară însărcinată cu executarea unor operaţii militare; p. ext. formaţia militară respectivă. Găsiră un post al regimentului de roşiori. DUMITkiu, n. 122. Aproape de tranşeea lor Vom face aci un post înaintat, camii, petrescu, v. 37. <0» (Urmat de determinări indicînd felul, natura, scopul etc.) Ajunse asudat la postul de observaţie, ascuns chiar in prima linie de tranşee. rebreanu, r. S. 83. într-un minut toţi vînătorii se împărţiră pe la posturile lor de pîndă. bomnTineanu, o. 329. Unitate de miliţieni (în trecut, de jandarmi), însărcinată cu menţinerea ordinii publice într-o comună rurală; p. e x t. localul unde ’ funcţionează unitatea respectivă. La postid de miliţie nu-l găsiră pe şef, care era plecat în alt sat. dumiTriu, n. 153. Mai tirziu, ar fi putut ajunge şeful unui post, frumos îmbrăcat în uniformă, mai mare peste tot satul, bogza, c. o. .273. Toată lumea din sat, adunată în faţa postului de jandarmi, cerea cu îndirjire şefului de post eliberarea din arest a sfătuitorului ei, Gheorghe a Paraschivei. bujor, s. 156. Locul unde stă santinela în timpul serviciului de gardă; p. ext. serviciul de gardă al santinelei; (rar) santinela însăşi. Cînd eram in post tăceam ore, ce ore, zile întregi. Aşa era consemnul, sahia, n. 56. Grupuri de soldaţi înarmaţi alergau zoriţi, din toate părţile. Posturile se indoiau pe la gherete, vlahuţă, o. a. i 149. -$■ Locul unde stă un miliţian însărcinat cu supravegherea circulaţiei pe străzi. + Punct sau element situat la (mare) distanţă de centrul de care depinde. După vegetaţia orientală şi înfăţişarea solului, insula aceasta apare ca o prelungire a Asiei, un post înaintat al vechiului continent. BART, s. m. 48. . 33 i POST — 514 — POSTBELIC 3. Instalaţie cuprinzînd aparatele necesare pentru executarea unor anumite operaţii tehnice. Post telefonic. i—i Tofi ofiţerii îşi luară locurile obişnuite pe punte. Secundul trecu la postul de manevră al ancorei, bart, e. 131. -+• Loc în care se desfăşoară o activitate (în special tehnică), sau pe care îl ocupă o persoană în timpul efectuării unei operaţii. Post de observaţie. + Loc pe care îl ocupă o piesă sau un dispozitiv de fixare sau de prelucrare la o maşină combinată. 4. Categorie în care sînt introduse, într-o evidenţă contabilă, sume de bani, materiale etc.; rubrica corespunzătoare dintr-un registru de contabilitate. POST-1, posturi, s. n. 1. Abţinere de a mînca unele alimente (came, grăsimi) prescrisă de biserică credincioşilor, în anumite zile sau în anumite perioade ale anului. Afară se crapă de ziuă, iar noi infidicăm cu lăcomie; ne răzbunăm pe cele şase săptămîni de post. VI.A-HUŢĂ, O. A. II 89. M-aş duce în vreo sehăslrie... ca prin post şi rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat. NEGRUZZI, S. i 30. <0- E x p r. A ţine post = a posti. Toţi fraţii mă vorbesc de rău, Şi tata-i supărat mereu, Iar mama, la icoane, Mătănii bate, ţine post. coşbuc, p. i 118. Mare CÎt o zi do post = care nu se mai termină. Uite-i mă, căciula, frate, Mare cît o zi de post. coşbuc, p. I 225. <ţ> L o c. adj. Do post = a) (despre mîncări, în opoziţie cu de f r u p t) pregătit numai din alimente îngăduite de biserică; p. est, gătit fără carne (şi fără grăsimi animale). Ghiveci de post; b) (despre zile, săptămîni, luni) în care se posteşte; p. e x t. în care se rabdă de foame. <$> Post negru v. negru3 (2). 2. Perioadă de timp care precedă o sărbătoare şi în care biserica prescrie să se postească. Iarna se pusese înainte de postul crăciunului cu patru săptămîni. AGÎRBI-CEANU, s. P. 28. Refuză şi limbi şi caşcaval, zicînd că e în post şi nu poate mînca. albxandrESCU, p. 72. <> (Glumeţ) Nu m-ăi lăsa să mă-nfrupt c-o sărutare? — Ba te-oi lăsa, Todirică, că doar nu sîntem în post. ALECSANDRi, t. i 247. Postul (cel) mare = postul care precedă sărbătoarea paştilor. Vă puteţi închipui, ce vra să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. creangă, a. 281 Ri■:scu, p. 115. De era el năltişor, îi da postav roşior, Să fie strălucitor. ALECSANDRI, P. P. 176. 2. (Numai la pl.) Diferite feluri de postav (1) sau confecţiuni de postav (1). De lucru nu ţ-oi da... Şi-n postavuri te-oi purta, bibicescu, p. p. 279. Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el teancurile Să-şi ia postavurile. ALECSANDRI, P. P. 176. POSTĂVĂ, postăvi, s. f. (Popular) 1. Albie servind la frămîntatul aluatului, Ia spălatul rufelor, la păstrarea sau la transportarea cerealelor sau fructelor, la adăpatul vitelor etc. Săminţa de cînepă se pune în saci... postăvi sau alt vas, după ce se mai usucă, pamfile, a. r. 174. Băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate fde prune], macedonski, o. iii 140. Mustul curge într-o postavă mare. i. ionescu, M. 371. 2. Lada în care curge făina la moară. Din cînd în cind, un gospodar încărca o lopăţică de făină din postavă şi se apropia de dinsul. sadoveanu, o. v 529. [Lacomul] cere Şi din coş grăunţe Şi din postavă tărîţe. PANN, P. V. in 69. POSTĂ s. f. v. poştă. postăyAe, postăvari, s. m. (Ieşit din uz) Fabricant, negustor sau lucrător de postavuri. POSTĂVĂREĂSĂ, postăvărese, s. f. (Ieşit1 din uz) Nevasta postăvarului; femeie care face sau vinde postavuri. rOSTĂVĂRÎEj postăvării, s. f. Fabrică, atelier sau prăvălie de postavuri. POSTAYlOR, postăvioare, s. n. Diminutiv al. lui postav; postav mai subţire sau de calitate inferioară. Vamă fără seamă, Fir şi ibrişin, Postăvior d-el bun, Tocuri de bumbac. pXsculescu, i,. p. 45. POSTUÎLICV-Ă, postbelici, ~e, adj. Care se referă la perioada de după un război, care ţine de această perioadă. POSTDATA — 515 — POSTPUS POSTDATĂ, postdatez, vb. I. Tranz. A pune pe un act, pe o scrisoare etc. o dată posterioară datei redactării. POSTDILUVIĂN, -Ă, postdiluvieni, -e, adj. Care a avut loc după diluviu. POSTÎLNIC,iosie/mci, s. m. (în organizarea feudală administrativă a ţărilor romîneşti) 1. Unul dintre marii boieri de divan, avînd funcţia de mareşal al curţii şi de îngrijitor al camerei de dormit a domnului, iar în Moldova şi pe aceea de pîrcălab al ţinutului Iaşi. Postelnicul de taină al lui Radu-vodă, dumnealui Ştefan Meşter, îl sfătuise pe domnul său să facă altfel de cum'făcuse. SADO-veanu, F. J. 516. Tatăl şi toţi trei feciorii se-nchinară lui vodă şi postelnicul începu a numi pe ceilalţi boieri. odobescu, S. A. 92. -ţ» (în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea) Ministru al afacerilor externe. Domnii aveau fiecare un postelnic pentru relaţiunile cu consulii. GHiCA, S. x. Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducînd şi pentru curtizanul nostru ■ ■ . bilet din partea marelui postelnic. negruzzi, s. i 287. 2. (Şi în e x p r. postelnicul al doilea, postelnicul al treilea etc.) Ajutor al postelnicului (1). 3. Titlu onorific dat în epocile mai noi boierilor fără atribuţii speciale. Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, negruzzi, s. i 73. POSTELNICEĂSĂ, postelnicese, s. f. (învechit) Soţia postelnicului. Din ietacul postelnicesei se deschise o galerie, unde ea iubea a cultiva florile cele mai rari şi mai frumoase. negruzzi, s. I 73. POSTELNICÎL, postelnicei, s. m. (învechit) Slujbaş al curţii domneşti şi ostaş sub ordinele marelui postelnic. POSTELNICIE s. f. (învechit) 1. Demnitatea sau dregătoria de postelnic. 2. Instituţie administrativă condusă de un postelnic; ministerul afacerilor externe. Boierii preferau să fie. . . mai multe visterîi, mai multe postelnicii, hasdeu, i. v. 98. La anul 1842 [Grigore] Alexandrescu a fost numit impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. GHICA, s. A. 131. POSTERIOR, -OĂRĂ, posteriori, .-oare, adj. (în opoziţie cu anterior) 1. Care vine, urmează după ceva sau după cineva; ulterioj. Redactorul cel posterior, găsind o notiţă fără dată despre acest eveniment, îl atribui pe ghicite timpului lui Ştefan cel Mare. hasdeu, i. v. 256. 2. Care este aşezat, se află în partea de dindărăt, de dinapoi. Partea posterioară a capului. (Despre sunete, în special despre vocale) Al cărui punct de articulaţie este situat în partea de dinapoi a cavităţii bucale. ' Sunetele «oi şi «u» sînt vocale posterioare. POSTERIORITĂTE s. f. Faptul de a fi posterior (1). Posterioritătea unui document. , POSTERITATE s. f.' Urmaşii, generaţiile viitoare. Arta a fost unul din marile titluri de nobleţă a omului, de aceea, în amintirea posterităţii rămin numai popoarele care şi-au înnobilat spiritul, sadoveanu, E. 62. Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă. Nepu-tind să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? HMINESCU, O. I 134. Publicul şi posteritatea au mers, nu după teorii fantastice, deşi sprijinite de talent, dar au mers după cela carele răspundea la conştiinţa întregului neam. RUSSO, S. 64. POSTÎUCA, posteuci, s. ,f. Lemn, scurt şi gros, cu care se ridică şi se sprijină osia carului în timp ce se unge. De inima căruţei atîmau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, creangă, p. 106. — Pronunţat: -teu-. \ POSTFĂŢĂ, postfeţe, s. f. (Spre deosebire de prefaţă) Cuvînt de încheiere la sfîrşitul unei cărţi sau tipărituri. [Dimitrie Cantemir] adaosese prin 1721..: o postfaţă în care iarăşi vorbeşte de planul cel mare părăsit. iorGA, I,. I 290. POSTÎ, postesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A se abţine un anumit timp de la anumite mîncări (came, grăsimi etc.), p. e x t. de la orice hrană (v. ajuna); a ţine post. Ai dracului popi, vezi ce le-a dat în gînd! Noi să postim şi găinile să le lăsăm lor să le blagoslovească. YLAHUŢĂ, o. A. II 95. <$> T r a n z. (Cu privire la intervalul de timp cît ţine postul) Bată-te, leleo, pe tine Cele patruzeci de zile, Ce le-am postit pentru tine. jarnîk-bîrseanu, d. 259. 2. A flămînzi; f i g. a se abţine de la ceva, a duce lipsă de ceva. Fu de părere că masa se prelungeşte peste măsură, neomenos spectacol sub ochii celor ţinuţi să postească, în picioare. C. PETRESCU, î. ii 144. Posteşte... că n-are ce mînca. negruzzi, s. i 250. <)> F i g. Lasă-mă să mă-n-frupt c-o sărutare că-i de mult de cînd postesc, alec-SANDRi,.. T. I 266. POSTILlO.N, postilioni, s. m. (Franţuzism învechit) Surugiu care conducea un poştalion. El s-ar lăsa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuştei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura, negruzzi, s; i 191. — Pronunţat: -li-on. POSTÎŞ, -A, postişi, -e, adj. (Franţuzism; despre păr, dinţi etc.) Fals, artificial; adăugat. Generalul s-a oprit, s-a pipăit deasupra nasului unde se îmbinau sprin-cenele groase, de teamă parcă să nu se fi desprins ca o pereche de sprincene postişe. C. PETRESCU, î. ii 73. POSTMERIDIÂN, -Ă, postmeridiani, -e, adj. (în legătură cu « oră », « ceas ») De după-amiază. Veneau acolo încă de pe la ceasurile cinci postmeridiane şi s-apucau de dans. i. botez, şc. 212. Două postmeridiane ■ . . Sună lung şi monoton Ornicul cu trei cadrane de la Sfîntul Spi-ridon. topîrceanu, p. 246. — Pronunţat: -di-an. FOST-M0RTEM adv. După moarte. A fost decorat post-mortem. <$> (Adjectival) Al. Vlahuţă figurează printre membrii post-mortem ai Academiei Republicii Populare Romîne. POSTOPERATORIU, -IE, postoperatorii, adj. Care se face sau se produce după o operaţie chirurgicală. Accidente postoperatorii. POSTOR0NCĂ, postoronce, s. f. (Mold.) 1. (De obicei la pl.) Nume dat funiilor (lanţurilor sau curelelor) legate de orcicul căruţei şi de hamuri cu ajutorul cărora calul trage vehiculul (v. şleau); funie sau lanţ care leagă leuca la carîmb. 2. F i g. Om şmecher; lichea, pungaş. Postoronca de dascălul Simeon Fosa din Ţuţuieni, numai pentru că vorbeşte mai in tîlcuri decît alţii şi sfîrcîieşte toată ziua la tabac, cere cîte trei husăşi pe lună. creangă, a. 16.' POSTPALATĂL, -Ă, postpalatale, adj. (Fon.; despre sunete) Care se articulează la partea posterioară a vălului palatului. POSTPCNE, postpun, vb. III. Tranz. (Lingv. ; cu privire la particule, la sufixe etc.) A pune, a aşeza la sfîrşitul cuvîntului. POSTPUNERE, postpuneri, s. f. Acţiunea de a postpune; aşezare la sfîrşitul cuvîntului. Compunerea ordinară a cuvintelor slavone nu permite o asemenea combina-ţiune cu postpunerea calificativului, odobescu, s. n 422. POS'iTÎJS, -Ă, postpuşi, -se, adj. (Lingv.; despre particule, sufixe etc.) Pus, aşezat la sfîrşitul cuvîntului. Legea dezvoltării articolului postpus este o lege specifică limbii romîne, in opoziţie cu celelalte limbi romanice. graur, S. i,. 104. 33* I POST-RESTANT — 516 — POŞTĂ POST-RESTĂNT s. n. Serviciu poştal special unde se trimit scrisorile avînd indicate doar numele şi localitatea adresantului şi care păstrează corespondenţa pînă cînd vine destinatarul s-o ridice personal; p. e x t. indicaţie menţionată pe plic. pentru acest fel de corespondenţă. Scrie-mi tot la Neapol post-restant. BXLCESCU, la GHICA, A. 612. POSTRÎJGĂ s. f. v. păstrugă. POSTRTÎNGĂ s. f. v. păstrugă. POST-SCKÎFTUM s. n. Ceea ce se adaugă uneori la o scrisoare după iscălitură. în scrisoare era un post-scriptum: . 50. Ne căra, prin cine ştie ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poşircă mucegăită şi tulbure. M. I. CARAGIALE, C. 60. — Variantă: poşîrcă (dei,avrancea, o. n 291) s. f. POŞÎNDlC s. n. v. poşidic. POŞÎRCĂ s. f. v. poşircă. toşmOl s. m. v. posmol. P0Ş0DÎC s. n. v. poşidic. POŞ()R s. m. v. porşor. POŞTAL, -Ă, poştali, -e, adj. De poştă, al poştei. Serviciu poştal. Of iciu poştal. Factor poştal — poştaş (1). Fusese sece ani factor poştal. C. PETRESCU, î. n 141. Carte poştală v. carte. Mandat poştal v. mandat. — Variantă: postai, -ă adj. POŞTALION, (1) poştalioane, s. n., (2) poştalioni, s. m. (învechit şi arhaizant) 1. Diligenţă; p. e x t. trăsură trasă de mai mulţi cai. Veneau familii de la două poştii, în trăsuri care ajungeau prăfuite, in poştalioane cu clopotele ce sunau de departe. C. PETRESCU, s. 113. I-ar da căleşti cu telegari; poştalioane cu opt cai bidivii, şi cite-n lună şi-n soare. mxavrancEa, s. 36. Boierii noştri pe atunci... aveau poştalioane de cîte şase şi opt cai romineşti iuţi ca zmeii, ghica, la Tdrg. 2. Cal utilizat la poştalion (1). Du-te de spune surugiilor să înhame poştalionii la trăsura cea galbănă. AijECSANDRi, T. 484. — Pronunţat: -li-on. POŞŢĂR, poştari, s. m. Factor poştal; poştaş. Tot pe-acolo, venea într-o cărucioară cu două roţi poştarul, adticînd. ... veşti. CAJIUAR, N. I 330. POŞTĂŞ, poştaşi, s. m. (Şi în forma poştaş) 1. Factor poştal. Acea scrisoare a ajuns la Malu-Surpat şi ă dits-o poştaşul la moară punind-o în miinile Nastasiei. SADOVEANU, M. C. 75. Tîrziu, cînd se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. BART, E. 21. Am tot aşteptat, dragă domnule doctor, să-mi aducă poştaşul ceva ştiri, caragiale, o. vn 38. 2. (învechit) Vizitiu la o căruţă de poştă. Poştaşul pocnea din bici necontenit şi glumea cu toate nevestele ce intilnea pe drum. ai/ecsandri, o. P. 278. — Variantă: postdş s. m. POŞTĂ, poşte, s. f. I. 1. Instituţie publică care efectuează transportul şi distribuirea scrisorilor, telegramelor, mandatelor poştale şi coletelor; (concretizat) localul în care se află această instituţie. O să-i cumpăr o pereche POŞTĂ — 517 — POTCAPIC de ghete şi o să i le trimitem cu poşta, stancu, d. 175. Din sus, dinspre poştă, s-auzi deodată un pas greoi, cadenţat. Petrache Hulubi, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş. BART, E. 20. 2. (Cu sens colectiv) Corespondenţă expediată, primită sau distribiiită în aceeaşi zi. Probabil că [autobusul] nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poştă, sebastian, t. 24. Prin urmare d-abia cu poşta viitoare, la 26, ţi-o voi trimite. bXlcescu, la ghica, A. 507. -<>- Cu prima poştă (cu poşta viitoare sau următoare) = cu prima corespondenţă care urmează să plece. (în forma învechită postă) Surorilor şi lui ■ Alecu voi răspunde cu posta viitoare. kogăt.niceanu, S. 223. Vagon de poştă = vagon de cale ferată cu care se transportă corespondenţa. Oamenii de la vagonul de poştă... scoteau capul şi întrebau ce se petrece, dumi-triu, n. 98. Poşta redacţiei = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la corespondenţa trimisă de cititori. F i g. (Rar) Poşta satului = poreclă dată unei persoane care răspîndeşte vorbe, bîrfeli, face intrigi. -^Expr. A duce (a purta sau a umbla cu) poşta = a purta vorbe mincinoase, a face intrigi. O cam bănuiau.. . că umblă cu poşta de la o casă la alta. sadoveanu, la Tdrg. -f- Curier poştal, poştaş. 3. Echipă de muncitori pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. Poştele se întocmeau cu mare greutate, alegîndu-se pe grupe: hamalii, lopătarii, stivatorii, ipistaţii. bart, E. 289. 4. Serviciu de transport pentru călători şi corespondenţă, folosit înainte de introducerea căilor ferate. Aicea la noi, măria-ta, nu-i ca-n ţara acestui avă franţuz: să ai pe drum împărătesc piatră bătută cu ciocanul şi poştă rînduită, şi toate ca-n palmă, sadoveanu, z. c. 40. Era şi poştă organizată de la Bucureşti pe la Curtea de Argeş şi către Rîmnic. CAirir, petrescu, o. X 327. Poştele în Moldova sînt în stare mai puţin proastă ca în Valahia. Cu toate acestea, două poşte aproape de Iaşi le găsirăm înapoiate cu totul, bomntineanu, o. 275. + Vehicul folosit de către acest serviciu. Călătoreau într-o caleaşcă cu cai de poştă. CAMir,TETRHSCU, o. II 18. Poşta pleacă in toate zilele in ţinutul Austrii, şi iar în toate zilele alta vine. goi.escu, î. 109. <$> Trăsura poştei sau trăsură (ori căruţă) de poştă = vehicul pentru transportul în comun, folosit de serviciul descris mai sus; poştalion, diligenţă. Nu-i da mîna să vie cu trăsura poştei, căci avea totdeauna cîte ceva de adus şi dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu poştalionul tău încărcat, costa scump, camh, petrescu, o. I 327. (în forma postă) Se sui într-o căruţă de postă şi, ajungind la Iaşi, trase la cel mai bun birt unde nămi cele mai frumoase odăi. negruzzi, s. i 84. Cal de poştă = cal utilizat la căruţele de poştă. Of! mări, frate, De ai păcate, Cu cai de poştă să te porneşti, ai,ecsAndri, t. i 114. E x p r. A fi (sau a ajunge) cal do poştă v. cal.-f- Loc de popas, staţie, han pe parcursul unui drum, unde călătorii găseau vehicule de transport în comun şi cai de schimb. Ceilalţi au mas la poşta de la Onceşti. La TDRG. S-aduci vro patru surugii de la poştă şi să le porunceşti ca să ureze... cu harapnicele pe spinarea lui. âi/ecsandri, T. 12. 5. (în trecut) Distanţă între două staţii de schimb al cailor, avînd aproximativ 20 de km; (astăzi) distanţă nedeterminată (de obicei mare). De la Riureni pînă la gura Luncavăţului e o poştă. Gai,action, o. i 264. Caii călcau pînă la două poşte pe zi. CAMli, petrescu, O. I 543. O cale scurtă, de 2 poşte, de la Fălticeni la Neamţ, nu se potriveşte c-o întindere de şese poşte lungi şi obositoare, de la Iaşi pînă la Neamţ, creangă, a. 117. E x p r. (Cale) de-o poştă = (de) la o distanţă (relativ) mare. în fundul grajdului era o gloabă de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poştă-i vedeai coastele. RETeganui,, p. in 54. Un gelos amiroase ' amorezaţii___ de-o poştă de departe. AI.ECSANDRI, O. P. 25. II. (De obicei ' la pl.) Bucăţi de hîrtie unse cu grăsime, care se lipesc pe talpa unui om adormit şi se aprind pentru a-1 speria şi a stîrni hazul celorlalţi. Pîndim (And erau ceilalţi duşi de-acasă şi ne apucăm de făcut poşte, ca' s-avem pe mai multă vreme, creangă, a. 101. — Variante: (I, învechit) postă, (regional) pdştic, poştii (DEI.AVRANCEA, S. 11, CARAGIAI.E, O. I 173), S. f! POŞTĂRÎŢĂ, poştăriţe, s. f. (Rar) Femeie care conduce un oficiu poştal sau care este funcţionară la un astfel de oficiu. POŞTIE1 s. f. v. poştă. PGŞTIE2, poştii, s. f. (Regional) Alică mare folosită la vînătoare. O iau la ochi şi trag în ea trei poştii de ale mari. ŞEZ. vii 51. POT, poturi, s. n. Sumă rezultată din mize, într-o tură a unui joc de noroc (în special la cărţi). Poftim! plus potul, şi mie treizeci, rigi cu valeţi,servit! c. petrescu, S. 107.' POTĂBIL, -A, potabili, -e, adj. (Despre o apă) Care e bună de băut. De curind am tras apă potabilă de la conducta nouă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2830. POTAIE, potăi, s. f. 1. Termen de dispreţ pentru un cîine; javră, cotarlă. Una din potăi, îndirjită de sosirea stăpînului său, se repezi în pornire turbată şi năzui să apuce pe Pisicuţa de bot. hogaş, m. n. 187. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului! zic în gindul meu. N-am văzut de cînd sînt o javră mai antipatică. CARAGIAI.E, o. ii 267. Noi, fraţii tăi, potaie? O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. AlfEXANDRESCU, P. 67. -+■ (Rar, pentru alte animale) Trage un foc. . . că trebuie să fie o potaie de'lup! gaeacTion, o. 1108. 2. Haită de cîini sau de lupi. A început a viscoli şi umblă dihăniile, potăi. sadoveanu, o. I 352. Ţi-am spus că nu mă tem nici de o potaie întreagă [de lupi], creangă, p. 120. O potaie de cîni sta pe împrejurul parilor şi privea cu poftă la acele capete sîngeroase. AI.ECSANDRI, la tdrg. •fy- F i g. Ienicerii, mult crîncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinşi în bătaie, ai.hcsandri, p. i 344. 3. F i g. Om de nimic, nesuferit; canalie. Potaia asta de mocan vă dă vin de pomană. sTancu, d. 133. Cine s-a bătut la Plevna, potaie ? Tu, ori ăştia ? sadoveanu, o. vi 127. POTASA s. f. Carbonat de potasiu, întrebuinţat în industria sticlei, la fabricarea săpunului moale, la vopsitul lînii'etc. <$> Potasă caustică = hidroxid de potasiu, întrebuinţat în industria chimică. P0TÂS1C, -A, potasici, -e, adj. De potasiu, care conţine potasiu. Săruri potasice. Îngrăşămînt potasic. P0TÂSIU s. n. Element chimic din grupa metalelor alcaline, alb-argintiu, asemănător cu sodiul, foarte reactiv, care se găseşte în natură sub formă de săruri; unele dintre sărurile lui se întrebuinţează ca îngrăşăminte artificiale în agricultură; kaliu. POTCÂP, potcapuri, s. n. Acoperămînt pentru cap, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de preoţii şi mai ales de călugării ortodocşi. Începînd a se dezbrăca de la poartă de giubea, de potcap şi de colanul cel vişiniu de catifea cu paftale de argint, ajungea în casă numai în antereu şi cu capul gol. HOGAŞ, h. 13. Unde nu-şi pune poalele antereului în brîu. . . apoi zvîrle potcapul deoparte şi la joc de-a valma cu noi. CREANGĂ, A. 94. — Variantă: potcdpiu, potcapii (odobescu, s. i 467, PĂSCUEESCU, I,. P. 17, TEODORESCU, P. P. 229), s. n. POTCAPIC, potcapice, s. n. (Rar) Potcap. Ai văzut ce potcapice au, părinte Ghermănuţă? hogaş, m. n. 144. Ioane, eu ţi-am ochit un potcapic, zise moş Vasile la pornire. CREANGĂ, O. a. 87. POTCAPIU — 518 — POTENTAT POTCĂPIU s. n. v. potcap. POTCÂŞ, -Ă, potcaşi, -e, adj. (Regional) Poznaş, buclucaş; certăreţ, arţăgos. E un mincinos şi un potcaş de nu-i găseşti păreclie în toată împărăţia. POPOVICI-BĂNĂ-ţeanu, v. m. 77. Potcaşul cel de hoţ, care-l orbise, îi mincase merindea şi-i furase boii. RETJÎGAXUL, p. x 28. în sfirşit din Niculiţă Niculaie s-a făcut, Dar potcaşa-i mintuliţă Nici de-un ban n-a mai crescut. odobescu-si,avici, la tdrg. POTCĂ s. f. (Popular) Neplăcere, încurcătură, belea; vrajbă, sfadă. Bunica.. . trăgea de minecă pe nepotul său ca să-şi iuţească paşii şi să scape odată de potcă. La TDRG. ^ Expr. A da dc potcă — a o păţi, a da de belea. Să nu-i mai văd faţa, că dau de potcă, îi scot ochii. popovici-bănăţeanu, v. m. 81. Să nn dai de potcă zăbovind cu mine. PANN, la TDRG. Termen de ocară la adresa oamenilor mici, Urîţi sau schilozi; pocitanie. Am scăpat de acea potcă de unchieş. GORJAN, H. II 65. POTCOAVĂ, potcoave, s. f. 1. Piesă de oţel, în formă de semicerc, care se fixează, cu cuie pe copitele cailor (mai rar ale altor vite de tracţiune) sau pe tocurile bocancilor şi ale cizmelor. Caii bocăneau cu potcoavele lui moş Pricop prin gloduri îngheţate şi grunzuri. SADOVEANU, B. 162. Zecile de perechi bat someşana cu atîta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scîntei. REBREANU, i. 12. Stăi, bade, şi odihneşte Şi calul ţi-l potcoveşte, Cu potcoave de aramă. Jarnîk-isîrsEanu, d. 267. Pentru un cui pierzi o potcoavă, se spune despre cei zgîrciţi sau despre cei lăsători. «$■ (Poetic) Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel, îi sar purici înainte cil potcoave de oţel. EMiNEscu, o. i 87. ■‘y’- Loc. adv. în potcoavă = în semicerc. Să vă înşiraţi toţi în potcoavă, sadoveanu, o. i 59. <$> Expr. A umbla după (sau a căuta) potcoave do cai morţi sau a umbla după (ori a căuta) cai morţi, să Ic ia potcoavele = a-şi pierde timpul cu lucruri fără rost, a umbla după lucruri imposibil de obţinut. Cine ţi-a vîrît in cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul. . . Ori vorba ccea: pesemne umbli după cai morţi, să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. Nu băga mina unde nu-ţi fierbe bala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, negruzzi, s. I 247. A-şi lepăda (sau a sta să-i pice) potcoavele = a fi pe moarte. Am să vă spui tot ce ştiu la sufletul meu, căci văz'eu că mi se apropie şi mie să-mi leapăd potcoavele, ispirescu, u. 2. Stau să-i pice potcoavele şi tot cere să mai trăiască. PANN, p. v. m 156. 2. Obiect care are forma unei potcoave. Cred că am căpăta ceva decoraţii... cu briliante primprejur.. . iar nu ca potcoavele astea. Al/ECSANDRI, T. i 406. Cirnaţi uscaţi, tari şi afumaţi ■ . . numiţi după forma lor ■ ■ ■ rîşchig sau potcoave. ŞEZ. xrx 3. POTCOVAR, potcovari, s. m. Meseriaş care face potcoave şi care potcoveşte animalele de tracţiune. Ce-ai să înveţi la el? Să baţi cu barosul ca potcovarii? PAS, z. I 307. Tot trecînd la mindra dealul, Mi s-a despotcovit calul; Nu e vina calului, Nici a potcovarului, hodoş, p. P. 47. POTCOVĂRÎE, (1) potcovării, s. f. 3. Atelier unde se fac potcoave şi unde se potcovesc animalele de tracţiune. Se aşeza pe movila de zgură şi de fier vechi, de la potco-văria din faţă. C. PETRESCU, c. v. 215. 2. Meşteşugul potcovarului. POTCOVEĂLĂ, potcoveli, s. f. Potcovit1. POTCOVI, potcovesc, vb. IV. T r a n z. 1. A pune potcoave la copitele animalelor de tracţiune. Mini dimineaţă vă potcovesc caii. sadoveanu, B. 142. Unde Oltu se coteşte, Stăi, bade, şi odihneşte Şi calul ţi-l potcoveşte. jarnîk-bîrseanu, d. 266. <^> Refl. pas. (în basme; în formule care arată un timp foarte îndepărtat în trecut) A fost odată ca niciodată; că de n-ar.fi, nu s-ar mai povesti... de etnd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. Pe cînd se potcovea puricele. odobescu, s, iii 44. 2. F i g. A înşela, a păcăli, a trage pe sfoară. Pe mine m-a potcovit cu patru poli. pas, L. i 147. Luaţi seama: vrea să ne potcovească! caragtai.e, s. u. 52. Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine. creangă, o. a. 148. Expr. (Familiar) Te-oi potcovi eu pe tine! = te-oi învăţa eu minte, ţi-oi arăta eu 1 POTCOVÎRE s. f. Acţiunea de a potcovi; potcovit1. POTCOVIT1 s. n. Acţiunea de a potcovi; pot-covire. Zice [fierarul] că-i eşti bun camarad şi înveţi uşor meşteşugul potcovitului, sadoveanu, m. c. 55. Mare nevoie mai au de fier pentru potcovit caii. creangă, p. 57. POTCOVIT 2, -Ă, potcoviţi, -te, adj. Care are potcoave, cu potcoave. Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale. . . scăpărau în toate părţile, hogaş, M. N. 186. Boi cu coarne ascuţite Şi copite potcovite. AZt’ECSAKDRi, T. n 105. POTECÂŞ, potecaşi, s. m. (învechit şi popular) Ostaş făcînd parte din corpul de armată neregulată din Ţara Romînească, însărcinat cu paza drumurilor de munte şi a graniţelor dinspre Ardeal şi Moldova; grănicer, plăieş, pichetaş. Cordonaşii şi potecaşii s-au întocmit la 1834, spre a strejui, supt privigherea oştirii, picheturile şi potecile ce se află între puncturile de distanţă strejuite de oştire. BĂLCESCU, o. i 37. <ţ> (Poetic) Să mi-ţi dau un semănat Cum de mult nu s-a mai dat, Semănat de potecaşi, Să răsară romînaşi. TEodorESCU, p. p. 484. I’OTÎCĂ, poteci, s. f. 1. Drum îngust, care se poate străbate pe jos (rar, călare) ; cărare. Poteca rar umblată mă înfunda in tufişuri jilave. C. PETRESCU, S. 19. Drumurile şi potecile erau pustii. SADOVEANU, B. 162. Te rog să-mi arăţi prin pădure vro potecă de picior, pe unde aş putea merge călare, hogaş, M. N. 71. Expr. Pe toate potecile = pe toate cărările, v. cărare. Fete ca Tănţica .nu se găsesc pe toate potecile, rebreanu, r. i 241. A şti toate potecile = a) a cunoaşte bine un loc; b) a fi abil, a cunoaşte bine un lucru. A Veni (sau a umbla) pe drum, nu pe potecă = a fi sincer, a vorbi deschis, a evita subterfugiile. Dacă voiai să te înţelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă, slavici, N. ii 74. A i se încurca (cuiva) potecile v. încurca. A i se scurta (cuiva) potecile v. scurta. 2. Drum, cale. De cum a dat in fapt de zori Veneau, cu fete şi feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COŞBUC, P. I 55. -fy- F i g. Tu n-ai avut de gind. . . să arăţi poeţilor din viitorime poteca cea bună. odobescu, s. în 11. — Variantă: (Mold.) potică (ALECSANDRi, t. i 278, negruzzi, s. i 329) s. f. POTECEĂ, potecele, s. f. (Popular) Potecuţă. Cile drumuri sînt mai rele, Le-ai făcut tot potecele. Limpezi cum e podul palmei, Bătute ca prispa casei. ŞEZ. v 31. Ce mi-e mie drag pe lume, Poteceaua din pădure, Pardosită cu alune, teodorescu, p. p. 325. Expr. A lua po-teccaua înapoi = a se întoarce, a face calea întoarsă. Văzînd că soarele răsare şi nădejde nu mai era d-a da cu ochii de zîna cea frumoasă, Făt-Frumos luă poteceaua înapoi. POPESCU, B. n 34. I’OTECtJŢĂ, potecuţe, s. f. Diminutiv al lui potecă (1). Strigă-l, strigă-l, zău, măicuţă, C-apucă pe potecuţă Să-şi caute altă drăguţă! jarnîk-bîrseanu, d. 98. P0TÎ1NT, -Ă, potenţi, -/e, adj. (Livresc, astăzi rar) Puternic, tare. Cauza popoarelor dobîndi mai multe guri şi mai potente, ghica, A. 789. POTENTĂT, potentaţi, s. m. Monarh, şef de stat atotputernic, care îşi exercită puterea în mod despotic, potenţa — 519 — POTIR arbitrar; autocrat, despot; p. e x t. om puternic şi abuziv. Cile lacrimi s-or fi scurs pe luciul acestor pietre... podoaba operei atitor mii.de necunoscuţi, care lucrau pentru glorificarea oarbei vanităţi a unui potentat tiran, eart, s. m. 23. POTENŢA, potenţez, vb. I. T r a n z. A întări, a intensifica, a mări; a accentua. Şcolile decadente nu fac decit să potenţeze caracterele ce se pot observa in întreaga literatură contemporană. IONESCXJ-RION, c. 104. POTENŢARE, potenţări, s. f. Acţiunea de a potenţa; intensificare, întărire. D. Bogdan citează un monolog din Macbeth, pentru a arăta că în artă nu e vorba de imitarea naturii, imitarea realităţii, ci de potenţarea realităţii. GHEREA, ST. cr. Ii 47. potenţat, -A, potenţaţi, -te, adj. Intensificat, întărit, mărit; înmulţit, sporit. (Atestat în forma potenţiat) Literatura lui [Şevcenko] se îndreaptă spre povestea populară şi legendă, întorcînd oarecum poporului său în forme potenţiate depozitul vechi al literaturii orale. sado-VEANU, E. 246. A pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărit al imensului curs de viaţă. HOGAŞ, M. N. 55. — Variantă: potenţiat, -ă adj. potînţA, potenţe, s. f. (Rar) Putere, forţă; posibilitate (de dezvoltare). Mă gindeam ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prînz, ridicată încă la o potenţă înzecită. CAMII, TETRESCU, 17. N. 105. POTENŢIAL *, (2) potenţiale, s. n. 1. (Fiz.) Capacitatea de a produce o manifestare energetică, un lucru mecanic etc. Potenţial electric = capacitatea unei sarcini electrice de a dezvolta energie electrică. 2. Capacitate, nivel de dezvoltare a unei forţe; însuşire pozitivă, capabilă de a se manifesta. Dragostea lui Mihail Eminescu pentru patrie se vădeşte fi in pasiunea cti care a cercetat comorile vechii poezii populare, înnoind-o ţi ridieînd-o la un înalt potenţial artistic, sadoveanu, E. 78. Potenţial de război (sau militar) — capacitatea militară a unei ţări; totalitatea resurselor economice şi tehnice, precum şi cadrele de care dispune forţa armată a acelei ţări. — Pronunţat: -ţi-al. POTENŢIAL 2, -A, potenţiali, -e, adj. 1. (Fiz.) Care poate dezvolta sau produce un efect. «0» Energie potenţială^ capacitate în stare latentă de a dezvolta energie (electrică, mecanică etc.). 2. Care poate exista, poate deveni sau se poate manifesta. Adversar potenţial. POTENŢIALITATE s. f. însuşirea, calitatea a ceea ce este potenţial. POTENŢIAT, -A adj. v. potenţat. POTENŢIOMÎTRU, potenţiometre, s. n. Aparat folosit la măsurarea şi verificarea tensiunilor electromotoare sau a diferenţelor de potenţial electric, prin compararea mărimii necunoscute cu un etalon. POTEItAŞ, poteraşi, s. m. (învechit şi popular) Om înarmat (mai ales amăut) care făcea parte din poteră. Am înccput să cutreier pădurea, cînd ca haiduc, cînd ca potera;. Galaction, o. i 13. Au fost scxdaţi în puterea nopţii de un ceauf care venise cu fase poteraşi fi bătuseră cu flintele in poarta curţii. CAMII, PETRESCU, o. i 136. Măi băieţi, mâi poteraşi, De sînteţi voi de-a mei fraţi, Puneţi masa fi mincaţi. ŞEZ. vil 147. — Variantă: (Mold.) potiruş (ai,Ecsandri, p. p. 89) s. m. POTEIîA, poteri, s. f. (învechit şi popular) Ceată de oameni înarmaţi sau detaşament de arnăuţi ai stăpînirii, însărcinaţi cu urmărirea şi prinderea răufăcătorilor. Cînd au venit hărţuiţi, fără cal şi căruţă, mahalaua a spus că s-au bătut cu potera. PAS, Z. I 161. Treizeci de ani cutreierase muntele fi balta, îşi croise nelegiuită cale prin înve-litori şi prin ferestre şi-şi risese de sumedenie de poteri. galaction, o. i 249. Căpitane Răducane, E vai de zilele tale. ■ ■ Potera-i colea pe vale. Jarnik-bîrseanu, d. 506. — Variantă: (Mold.) p«5tiră (alecsandri, p. p. 88) s. f. POTERÎŢĂ, poteriţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui poteră. Ştiu poterei ce-am să-i fac. Am pus mina pe baltag Şi m-am vîrtit (= învîrtit) rotiliţă Ş-am scapat de-o poteriţă. sevastos, c. 299. POTicA3 s. f. v. potecă. POTÎCA potici, s. f. (Maghiarism în Transilv.) Farmacie. Tu, potică, să trăieşti, Că pe multe rumeneşti. PAMFli,E-l,UPESCU, crom. 198. Te mină la potică, Să-i aduci leacuri de frică. MAT. l-'OLK. 966. POTICALI, poticălesc, \b. IV. Tranz. (învechit şi popular) A amăgi, a păcăli. Cînd văzură cum i-a poti-călit ciobănaşul, se luară cu mîinile de păr. ispirescu, Z. 249. POTICNEALA, poticneli, s. f. Faptul de a (se) poticni; poticnire. POTICNI, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. A se lovi în mers cu piciorul de ceva, a călca rău, a se împiedica (şi a cădea). Calul i se poticni şi-l prăvăli, sadoveanu, o. vn 32. Calul îşi pierdu echilibrul, se poticni şi îngenunclie, împins de iuţeala curentului, bomntineanu, o. 427. Cerbii se poticnesc şi cad la pămînt cînd ajung la fundul ţarcului, odobescu, s. iii 111. Tot calul se poticneşte ( = oricine poate greşi). (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « în » şi arătînd obstacolul din cale) Ş-a poticnit într-o palmă de răzor şi nu s-a mai ridicat de-acolo. popa, v. 68. S-a poticnit de-un lemn în tindă Şi-şi mai făcu mîniei zor. COŞBUC, P. I 256. (F i g.) Oamenii nehotăriţi, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieţii. RUSSO, o. 133. <0> I n t r a n z. Odată [calul] poticni şi se rostogoli jos cu călăreţ cu tot. GÎrleanu, I,. 34. (F i g.) Uraganul mahmur poticneşte Spre castelul de stînci ce-şi deschide uriaşa lui poartă. EMINESCU, O. IV 198. A cădea. Lunccînd în mîzga de slnge, s-a poticnit şi batalionul nostru la pămînt. sadoveanu la TDRG. 2. Refl. F i g. A întîmpina o dificultate în cursul unei acţiuni; a da greş, a greşi. Manuscriptul... se poticneşte foarte des în alegerea cuvintelor romineşti. odobescu, S. Ii 491. 8. Tranz. (Rar) A face pe cineva să se împiedice din mers, f i g. într-o acţiune. O dată te-am poticnit. Nici atunci nu te-am trîntit. ŞEZ. rv 220. Vremea c-a sosit Şi te-a poticnit, teodorescu, p. p. 447. POTICNIRE, poticniri, s. f. Faptul de a (s e) poticni; împiedicare. Avu o poticnire ca o gloabă care se opinteşte din toate puterile. REBREANU, u.: 135. POTICNÎT adv. (Rar) Cu poticniri. Ca toate să fit depline, mai năvăleau buzna şi telegarii butcilor, mai clem-păneau poticnit şi mirţoagele căruţelor. C. PETRESCU, a. R. 9. POTILAT, potilaţi, s. m., şi potilate, s. n. (Transilv.) Pînză fină pe care o poartă pe cap.femeile tinere şi mire-sele; văl. V. m a r a m ă. îi pun [miresei] potilatul pe cap. marian, NU. 723. Şi cu doi potilaţi laţi, Tocmai din tîrg cumpăraţi, id. NA. 304. Ş-am avut ş-un potilat, Şi ăla că i l-am dat, Pe pipă şi pe tăbac. jarnîk-bîr-SEANU, D. 181. POTÎR, potire, s. n. 1. Cupă de metal preţios, cu gura lată şi marginile răsfrînte, din care se bea altădată POTIRAŞ — 520 — POTOLIT vin sau alte băuturi alcoolice (v. pocal); p. e x t. conţinutul acestei cupe. Cuparul îi aduse potirul de aur din care beau domnii, odobescu, S. I 78. F i g. Socotea că e în drept să soarbă cu nesaţ potirul de cristal al celor mai mari satisfacţii pe urma băiatului. VORNIC, P. 9. + Pahar de aur sau de argint cu picior, în care se păstrează în biserici cuminecătura. Templul centenar arse intr-o clipă din straşină pînă-n temelie. . . chiar clopotul se topi împreună cu argintul potirului. Ar/ECSANDRi, s. 7. 2. Parte a unei flori, alcătuită din corolă şi caliciu. Florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAŞ, m. n. 180. Rid brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei deoparte Ţine potind plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrămi. coşbuc, P. n 62. Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere, Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire. AI.EC-SANDRI, P. A. 126. POTIRĂŞ1 s. m. v. potcraş. POTIRĂŞ2, potiraşe, s. n. 1. Diminutiv al lui potir. 2. Mică plantă erbacee de pădure cu flori albastru-violete, care creşte în regiunile muntoase (Soldanella montana). POTIRĂ s. f. v. poteră. POTÎN G, potinguri, s. n. Legătură (mai ales lanţ sau curea) care prinde plugul de grindei. Potîngul de nuia sucită, pamfile, a. r. 35. ^ Loc. adj. (Tare) ca potîngul = foarte tare, foarte rezistent. POTÎRNICHE, potîrnichi, s. f. Pasăre sălbatică din ordinul galinaceelor, de mărimea unui porumbel, cu penele brune pe spate şi cenuşii pe burtă, care trăieşte în perechi sau în stoluri mici prin holde şi tufişuri şi se vînează pentru carnea ei gustoasă (Perdix perdix). Trimise ■. . să-i frigă două potîrnichi din cele ce vinase el. ispirescu, I/. 355. Tu o să petreci, iubite, vinînd potîrnichi şi lupi, Eu purtînd grije de turme, de ţarină şi de stupi. hasdeu, r. v. 125. Exp r. A se răspindi (sau a se risipi, a se împrăştia) ca potîrnichile (sau ca puii do potîrniche) = a se împrăştia dintr-o dată în toate părţile, a fugi care încotro (mai ales în faţa unei primejdii). Toţi s-au risipit într-o clipeală, ca puii de potîrniche la ivirea uliului, c. petrescu, a. r. 61. Un an rău, o recoltă slabă şi întregul bilei maritim dispare ca prin farmec, ca potîrnichile se răspîndesc toţi într-o noapte. BART, E. 355. POTL0 G, potloage, s. n. Bucată (veche) de piele, petic cil care se cîrpeşte încălţămintea. Moş Ioniţă trăia din potloageîe pe care ie punea încălţămintei oamenilor din mahala. pas, z. i 197. îi pui potlog [opincii], Mă dac la joc, Şi tot strig o dată hop! ŞEZ. v 15. — Variantă: plottfg s. n. POTLO GÂR, potlogari, s. m. 1. (învechit) Cel care pune potloage l;i încălţăminte; cîrpaci. 2. Pungaş, coţcar, şarlatan, escroc. Stăi, potlogarule, că te împuşc ca pe un cînel sadoveanu, o. vii 359. Ghidi, potlogar neruşinat!. . . Buzunarele ţi-s pline de chifle. .. nu te-am văzut eu cînd le-ai furat? Al.ECSANDiu, X. 1297. Potlogarii, de care gemea oraşul... pîndcau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă. NEGRUZZI, s. i 16. POTI.OGĂKÎSC. -EASCA. potlogăreşti, adj. (Rar) De potlogar. Faptă potlogărească. POTLO GĂRÎIŞTE adv. Ca potlogarii, în felul potlogarilor. POTLO GĂRÎ, potlogăresc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A face potlogării, a fura lucruri mărunte; a pungăşi, a escroca. POTLO GĂRÎE, potlogării, s. f. Pungăşie, hoţie, escrocherie. Nu e nici o potlogărie! Pot face dovada! c. rE-Trescu, î. II 83. N-ai găsi chiar îhtr-o mie Aşa tîrg vestit să fie Pentru boscărie.. . Şi potlogărie! alecsandri, T. i 117. POTLO GĂBÎT s. n. Acţiunea de a potlogari; pungăşit. Era meşter de frunte, Stan al meu, in de-ale potlogăritului! La TDRG. POTLO GÎ, potlogesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A petici încălţămintea; ,a cîrpi cu potloage. P0TM()L s. n. v. podmol. POTN0G, potnogi, s. m. (De obicei la pl.) Fiecare dintre lopăţelele de la războiul de ţesut, pe care ţesătoarea apasă cu picioarele pentru a schimba iţele; pedală, iapă, tălpigă; p. e x t. sfoara cu care se leagă aceste lopăţele. Picioarele-i călcau repede pe potnogii de sub război. SANDU-ALDEA, D. N. 217. POTOLEĂLĂ, potoleli, s. f. Potolire. POTOLÎ, potolesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Cu privire la senzaţii sau stări sufleteşti) A face să scadă în intensitate; a linişti, a calma, a domoli. Jder a poftit apă şi şi-a potolit setea dintr-un cofăiel. SADOVEANU, P. J. 580. Alină-ţi plînsul; potoleşte-ţi dorul, iosif, patr. 81. El şi-a potolit necazul — Dar pe doamnă o iubea! Şi-ngropînd in coif obrazul Ştefan-vodă-acum plîngea! coşbuc, p. i 214. Grozav burdăhan şi nesăţios gîtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pămîntului. CREANGĂ, P. 242. (Cu privire la persoane) Aprinde tata un felinar şi pleacă să-l potolească pe nebun, siancu, d. 49. (R e f 1.) N-o turburaţi. . . Se potoleşte ea şi pleacă. dELAVRANCEa, o. n 135. (Cu privire la acţiuni omeneşti) Cînd îşi potoleau mersul. .. răzbăteau pînă la ei murmure de fluier. sadoveanu, o. i 131. Buiestraşul gîfîind îşi potoleşte puţin mersul la urcuş, caragiaee, o. i 373. -f- A pune capăt, a face să înceteze. Selim-paşa să trimită oştire ca să potolească cil mai în grabă răscoala din Valachia şi Moldova. GHICA, S. 109. 2. Refl. (Despre fenomene, acţiuni sau procese în desfăşurare) A pierde din intensitate, a scădea, a se micşora, a înceta. De cu noapte vîntul se potolise. BART, S. 11. 54. Afară se potolise viscolul, vlahujă, la Tdrg. M-au trimis la stînă... să şed acolo pînă s-a mai potoli boliştea. CREANGĂ, a. 15. (Ironic) După aceasta capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fin şi-au aruncat-o peste dînsul, în groapă, ca să se mai potolească foctU. creangă, P. 33. (Despre sunete, zgomote) Intr-un tirziu. . . cînd larma s-a potolit, a izbutit să-şi facă vocea auzită, cai,an, z. R. 22. Zgomotele din împrejurimi, un răstimp deşteptate, se potoleau. SADOVEANU, O. IV 31. — Prez. ind. şi: potol (iosif, p. 22, alecsandri, p. P. 335). POTOLIRE s. f.? Acţiunea de a (se) potoli; liniştire, domolire, stingere. Apa se aduna, cu sunet cristalin, într-un jgheab de piatră, spre potolirea arşiţei animalelor, sadoveanu, z. c. 94. Focul lacrimilor mele. . ■ ' Abia ceva potolire a avut la sîtiul tău. conachi, p. 96. «$>• (Poetic) Ed părăsea satul pe la potolirea amurgului. camilar, N. I 108. POTOLÎT, -Ă, vpotoliţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe şi despre manifestările sau acţiunile lor) Liniştit, domol, calm, aşezat. Ţuţuianu era meşter tîmplar, potolit, plin de bunăvoinţă, pas, z. i 145. Erau călări pe cai vechi si potoliţi, care umblau după pasul mulţimii, sadoveanu, o. vii 130. Şi tu,'cel spre bătăi aprins, Acum eşti potolit şi stins! coşbuc, P. I 147. Un moment se opri la fereastra unei prăvălii de galanterie; apoi, urmă înainte cu pas potolit. CARAGIAI.E, o. ii 299. ^Expr. (A £i) cărbune POTOLITOR — 521 — POTRIVEALĂ potolit = a nu-şi da pe faţă gîndurile sau secretele, a fi un om ascuns. (Adverbial) Vorbea potolit, cu multe amănunte, dumitriu, b. f. 27. Cind mergea, parcă nici nu s-atingea de pămînt, aşa de uşor şi potolit călca. veahuţă, la TDRG. 2. (Despre foc) Care arde încet, liniştit, mocnit, fără vîlvătăi; (despre lumină) palid, difuz. Zăpada şi stelele cerneau o lumină potolită ca de negură. AGÎRBICEANU, s. P. 40. Flăcări potolite [titlu], coşbuc, P. I 227. <0> (Adverbial) înspre ziuă curtea se mai linişti de oameni şi focul însuşi ardea mai potolit şi sătul, cu pilpîiri somnoroase. rebreanu, r. n 207. 3. (Despre sunete) Slab, stins, încet, molcom. Ploaia bate-n geamuri, streşinile cîntă. Dar treptat, cu larmă potolită scade Cintecul acestui tremur de cascade. TOPÎR-ceanu, b. 78. Toate acele mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, odobescu, S. iii 19. (Rar, despre locuri, drumuri) Neted. Mereu cerceta atent din ochi locurile mai potolite ale şoselei, dumitriu, v. e. 112. POTOLITOR, -(Mul':, potolitori, -oare, adj. Care potoleşte; liniştitor. Prefectul, auzind glasurile şi con-siderîndu-le drept efectul discursului său potolitor de spirite, aruncă o privire semnificativă spre Miron Juga. rebreanu, r. n 87. POT0F, (rar) potopuri şi potoape, s. n. 1. (în legendele biblice) Revărsare mare de apă care a înecat întreaga lume şi toate vieţuitoarele de pe pămînt (afară de cele scăpate în arca lui Noe). Prin bălţile de noroi. . . treceau nişte ciubote mari, cărora nu le-ar fi păsat nici de potop. eminescu, n. 34. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată.. . Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deşălată, Plutea pe universul subt unde înecat? aeexandrescu, m. 178. + Ploaie foarte mare, torenţială; revărsare de ape. V. puhoi. Ce vreme!. . . Ia te uită, e un întreg potop! macedonskt, o. n 50. Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată, eminescu, o. 1148. (Precizat prin « apelor » sau «de apă») Să verşi păgîn potop de apă Pe şesul holdelor de aur. GOGA, P. 18. Se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu şuier de aer sfîşiat, potopul greu al apelor cereşti, hogaş, m. n. 176. <ţ> F i g. Al ochilor potop Se varsă nebunatic în stropi, coşbuc, p. n 180. 2. F i g. Cantitate imensă, mulţime foarte mare. V. noian. Primea-n obraz tot acest potop de vorbe. GAI.AN, b. x 53. Peste aurul învălurat al griului, soarele revărsa potopul de aur al luminii lui fierbinţi, sandu-aedea, u. p. 158. Lupii suri ies după pradă, Alergind, urlînd în urmă-i prin potopul de zăpadă, aeecsandri, h..A. 113. 3. Prăpăd, urgie, distrugere, nenorocire. Mi s-a părut aşa. . . că din nou a• venit potopul războiului. sahia, N. 62. Şi cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece, douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! creangă, a. 4. Marcu biet o auzit De potopul cel cumplit Ce casa i-a pustiit. JARNîk-bîrseanu, d. 485. POTOMÎNIE, potopenii, s. f. (Rar) .Prăpăd, nimicire, pustiire, urgie. , POTOPI, potopesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre ape) A inunda (revărsîndu-se), a îne^a. În ziua a treia cerul s-acoperi de nouri şi ploile potopeau pămintul. Camiear, n. i 7. I n t r a n z. Şi ploaia potopi cu bulbuci, într-o dezlănţuire gheţoasă de cataractă. C. petrescu, r. dr. 59. + F i g. A copleşi, a invada, a năvăli. Cind o lasă junghiurile din braţul stîng... o potopesc întrebările. camii, petrescu, o. II 289. Vreo doi-trei vlăjgani zgăcinau pomii şi, ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie răpăitoare de prune: macedonski, o. in 5. «$> Intranz. Din uşa unui restaurant potopi miros de mîncări calde. c. petrescu, c. v. 135. 2. A nimici, a pustii, a prăpădi, a distruge. Şi pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere, creangă, p. 246. Seceta şi lăcustele potopiseră toate semănăturile, negruzzi, s. i 292. Boliştea aceea potopea vitele. ŞEZ. xvm 195. POTOPIRE s. f. Acţiunea de a potopi; prăpăd, distrugere, nimicire, pustiire. POTOPIT, -A, potopiţi, -te, adj. 1. înecat, inundat, năpădit de apă. 2. Nimicit, distrus, pustiit, prăpădit. Cînd au ajuns ai noştri la biserică, ne-au găsit potopiţi. Alai erau in viaţă încă vreo zece. sadoveanu, p. m. 87. POTOPITOR, -OARE, potopitori, -oare, adj. Care potopeşte, năpădind din toate părţile; copleşitor. Dar cit ţine vara, arşiţa este potopitoare. Seceta de anul trecut era floare la ureche pe lingă aceasta de acum. pas, e. i 115. în ninsoarea din ce în ce mai deasă şi potopitoare, s-a îndreptat voioasă spre cealaltă stradă, c. petrescu, o. p. n 36. La ceasul acela de amiază, afară era un soare potopitor, i. botez, şc. 105. POT0U, potouri, s. n. Punctul de plecare şi de sosire la alergările de cai. (F i g.) Dorinţa-mi galopează delirant Spre magicul iluziei potou. camii, petrescu, V. 93. POTPURIU, potpuriuri, s. n. Piesă muzicală alcătuită din fragmente de arii diferite. + F i g. Amestecătură, vălmăşag, confuzie. Nu ştiu cit ţinu acest potpuriu de vedenii, căci cînd am deschis ochii, era ziua mare. negruzzi, S. I 60. POTRICAlA, potricale, s. f. Unealtă de fier asemănătoare cu o daltă mică, avînd un tăiş (de obicei) circular, cu care se fac găuri la curele, la opinci, în urechile oilor etc. V. pţeducea. + Gaură făcută cu această unealtă. POTRICAlI, potricălesc, vb. IV. Tranz. 1. A face găuri cu potricala. , 2. A nimici, a prăpădi, a distruge. Prins odată omul in datorie, nu mai poate scăpa de dînsa, îl mănîncă şi îl potricăleşte ca şi ruginaprefier. I. ionescu, p. 389. <0* Re f 1. Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare, ispirescu, E. 218. POTRICALÎT, -A, potricăliţi, -te, adj. Găurit, străpuns cu potricala. POTRlvA s. f. Persoană sau lucru care se potriveşte, se aseamănă, e la fel (cu cineva sau cu ceva); pereche, seamăn. Mi-a tot umblat Lumea-n lung şi lat. ■ ■ Şi tot n-a găsit Potrivă să-ifie Vro dalbă soţie. TEODORESCU, p. p. 420. Mindrul soare.. . îmbla ceriul şi pămîntul Ca săgeata şi ca vîntul, Dar toţi caii-şi obosea Şi potrivă nu-şi găsea, aeecsandri, p. p. 27. “O* (în locuţiuni) Pe (sau de) potriva... = la fel cu..., pe măsura... Totul ieşi pe potriva dorinţei lor. camii, petrescu, o. ii 9. Din cite fete erau în Drăgaica, nici una nu era de potriva Anicuţii. La muncă, vara, lăsa pe mulţi flăcăi in coadă, sandu-aedea, u. p. 123. Floricică, floare-al-bastră, Răsărită-n calea noastră, Năltişoară, subţirea Tocmai de potriva mea. aeecsandri, P. P. 403. (învechit) Din potrivă = din faţă, din partea opusă. Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc, aeExandrescu, P. 130. (învechit) într-o potrivă (cu cineva sau cu ceva) = la fel, egal, totuna, asemenea (cu cineva sau cu ceva). Fapta vitejească e negreşit lucru mare; dar intr-o potrivă cu dînsa stă şi vorba pusă la loc cu temei, odobescu, s. n 528. POTRIVEALA, potriveli, s. f. 1. Potrivire, asemănare ; conformitate, acord. Frăţiile de război se leagă repede; dar prietinia mai domol îşi face loc, după potriveala i POTRIVELNIC — 522 — POTRIVIT sufletelor. sadovEanu, o. vi 21; Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici, adică, să nu fie nici o potriveală? DELAVRANCEA, II. T. 134. între organism şi viaţă trebuie să fie o absolută potriveală. CARAGIAEE, N. F. 25. Loc. adj. Cu potriveală = potrivit, nimerit. Şi unde n-a început, măi tată, să cînte ţiganul nişte cintece ca acelea, mîndre şi cu potriveală, de toţi au ramas cu ochii holbaţi. ŞEZ. vn 38. 2. Coincidenţă, întîmplare potrivită. Se inapoiau după o lună şi era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. PAS, Z. I 240. Chiar în căprăria lui se nimerise. Dar potriveala asta, se gindea Sandu, n-a fost la întîmplare, a fost într-adins făcută. MIRONESCU, S. A. 58. POTMVÎLNIC, -Ă, potrivelnici, -e, adj. (Popular) Care se potriveşte cu cineva sau cu ceva; asemănător, asemenea, la fel. (Substantivat) Potrivelnic n-am aflat... Să-mi semene mie. păsculescu, h. p. 183. P0TR1YÎ, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. A avea însuşiri comune cu cineva sau cu ceva; a fi la fel, a fi deopotrivă, a se asemăna; p. e x t. a fi în armonie, a se armoniza. Nalt e de statură Şi-ndesat păşeşte Şi se potriveşte — Potriveşte bine, Draga mea, cu tine! COŞEUC, p. n 145. Această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predis-punerea sa sufletească. EMINESCU, N. 36. Să căutăm împreună, prin largul domeniu al vînătoriei, un cimp pe care ne vom potrivi poate la gusturi! odobescu, s. m 50. Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg. <(> E x p r. Co se potriveşte! = ce-are-a face 1 nu se poate. Mergem ?. . . Pojtim, vere. — Ce se potriveşte!... apucă d-ta îtiainte, vere, eşti mai cărunt, alecsandri, X. i 396. T r a n z. A pune pe acelaşi plan, a socoti asemenea, la fel, deopotrivă ; a asemui, a compara. Dacă Alb-impărat îşi avea ginerele găsit în sluga grădinarului, de ce ne mai chema pe noi, să ne potrivească cu sluga şi s-o aleagă mai de preţ pe ea? vissarion, b. 38. Cu ceriul mă potriveşte; Cu luna, cu stelele, Cu dragi rindunetele. jarnîk-bîrseanu, d. 38. 2. T r a n z. A aşeza ceva Ia un loc nimerit, la locul cuvenit sau în cel mai bun loc; a aranja într-un fel. Ghiţă Lungu îşi potrivi cu grijă pălăria pe un scaun. Sado-VEANU, M. C. 134. Potrivi un ziar să-i acopere ochii de lumină, c. petrescu, c. v. 275. Potrivi cărămizile la loc ca să nu se cunoască pe unde au intrat! ISPIRESCU, L. 372. <ţ> F i g. Potrivim şirul de gînduri pe-o sistemă oarecare. eminescu, o. iv 46. -$■ (Cu privire Ia instrumente muzicale) A acorda. Lăutarii îşi potriveau zgomotos instrumentele, rEbrbanu, I. 25. Lăutarul,, potrivindu-şi strunele după cîntec, începu cit din gură, cit din scripcă. mironescu, s. A. 55. A face să stea aşa cum trebuie, a pune în cea mai bună poziţie, a aranja. îşi potrivi ochelarii şi se sculă de pe scaun. C. petrescu, A. 384. E farul de la Caliacra, şopteşte ofiţerul de cuart potrivindu-şi binoclul. bart, s. m. 18. -4>- A aplica, a plasa Ia locul nimerit. Aş potrivi aci, şi nu fără oarecare iscusinţă, vorba romînului: departe griva... de iepure. ODOBESCU, S. III 25. -fy- A împodobi, a găti, a dichisi. Bărbierii că-i chema, Pe el bine că-l spăla, Mi-l rădea şi-l potrivea Şi cu ţoale-l îmbrăca. ŞEZ. vm 167. Şi mi-l netezeşte Şi mi-l potriveşte Cu cioltar de fir, Ciucuri d-ibrişim. TEODORESCU, p. r. 45. 3. T r a n z. A face să meargă bine, la fel cu altceva, a adapta ; a da după... A potrivi ceasul, a Mihai potrivea mersul maşinii după trapul mărunt al cailor, după înaintarea steagurilor mişcătoare din faţa sa. MIHAI.E, O. 467. A face să fie bun, dozînd atît cît trebuie. A potrivi o mîncare din sare. E x p r. A potrivi (pe cineva) din gît v. g î t. 4. T r a n z. (Cu privire la vorbe, glume) A ticlui bine, a rosti ceva în locul, la timpul sau în situaţia în care trebuie. Mă făceam smerit şi numai rîdeam in mine mierîndu-mă tot atunci de gliibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai să Ic cred şi eu singur pe jumătate. creangă, A. 61. Gura mea toate le spune; Cetera mai şi greşeşte. . . Gura mea le potriveşte. Jarnîk-bîrseanu, d. 357. (Ironic) Surdul n-aude, dar le potriveşte. 5. Refl. (Despre piese tehnice, obiecte de îmbrăcăminte etc.) A fi pe măsură, a fi cum se cere; a veni bine. Mă gîndesc cum aş putea să le demonstrez că piciorul [de lemn] este al tatei. I-aş pune pe toţi să-l încerce şi fără îndoială că nu s-ar potrivi la nici unul. SAIIIA, N. 22. Condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupîneasă. ISPIRESCU, h. 306. Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca mireasa la moară, ca musca-n lapte, ca scripca cu iepurele) = a nu se potrivi de loc, a fi. deplasat. Ajunge în sat la frate-său, şi pe loc cîrpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, I>. 47. 6. Intranz. A face în aşa fel îneît. . . ; a calcula, a chibzui. Potriviră să rămîie de mîncare pînă In seara a doua, ca să nu mai aprinsă foc şi să se zărească fumul de undeva, galaction, o. I 297. Voi căta dar a vă spune Pentru ce norodul vostru potrivit-am să se-adune Azi, aci, şi-n taină. Davii,A, v. v. 32. Să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn in sobă. creangă, p. 87. <*> T r a n z. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap [balaurului]; ispirescu, j,. 18. 7. Refl. (Construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «Ia ») A asculta (sau a crede pe cineva), a face (cuiva) pe voie, a se lua după cineva sau ceva, a-şi pune mintea cu cineva sau ceva. Dacă m-aş potrivi nevestii, ar trebui să cumpăr tăt tirgu. C. PETRESCU, î. Ii 128. Cind m-aş potrivi eu babei, la toate cele, apoi aş lua cîmpii! creangă, P. 77. <)* (Fără determinări) Nu te potrivi. Dumneata rămii cum eşti. sadoveanu, b. 263. 8. Intranz. (Popular) A se împotrivi. Iar cumva de n-ăi voi Şi mie te-i potrivi, Apoi foarte vei greşi, Că eu roaba ţi-oi lua Şi nimica nu ţi-oi da. TEODORESCU, p. P. 117. POTRIVIRE, potriviri, s. f. Faptul de a (se) potrivi; armonizare, acord, concordanţă, corespondenţă. Ziua strălucea ca o zi de primăvară şi malurile Oltului amestecau verdele cu galbenul şi cu roşul... in fel şi fel de potriviri măiestre, gai,action, o. i 263. Nici potrivire de sînge, nici înţeles de vorbă intre dinşii. Totuşif aveau o singură bătaie de inimă, bassarabescu, v. 50. POTRlVÎT1 s. n. Acţiunea de a (s e) p o t r ivi; aranjare, aşezare. întreaga operaţie se reducea la potrivitul colţurilor coalei şi la păturirea ei in opt sau în şaisprezece pagini, pas, z. I 271. POTRIVIT2, -Ă, potriviţi, -te, adj. 1. Care se potriveşte (bine), care se armonizează sau are însuşiri comune cu cineva sau cu ceva. Tu şi cu talpa-iadului sînteţi potrivită păreche. creangă, p. 318. Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întâiul ei bărbat... şi moartea îl seceră, negruzzi, s. i 41. De mindrie boul stăpînit, Se credea că este decît toţi mai mare, Că cu dinsul nimeni nu e potrivit, aeexandrescu, p. 64. 2. Corespunzător, indicat, apt pentru.. ., bun de. . ., adecvat. Totul era în regulă. Nici n-ar fi visat un om mai potrivit planurilor sale ascunse şi de mult pregătite. C. PETRESCU, c. v. 111. în loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să leie copiii. . . cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi. CREANGĂ, P. 292. Au găsit intr-un loc prundos nişte pietre ■.. din care au ales una potrivită trebuinţii sale. drăghici, R. 53. ^ Loc. a d v. Potrivit (cu). . • — în conformitate cu; în raport cu; după, conform. Unii dintre aceşti cărturari, potrivit înclinărilor personale, se izolează, căutînd răgaz pentru preocupările lor. sadoveanu, E. 30. Încăpăţînarea lui creştea potrivit cu stăruinţele ei. CARAGIAX-E, s. 80. Să-i zici Păsări~Lăţi- POTRIVNIC — 523 — POVĂŢUI Lungită mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui. creangă, p. 245. + Bine ales, nimerit, indicat. în jurul lor se ţesea lumea bilciului. Unii se opreau şi-i priveau zîmbind o clipă. Mitrea simţi că locul nu e potrivit pentru vorbele ce aveau să-şi spună. SAD o vk a nu, m. c. 80. Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei. Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită, Pe cînd toată lumea doarme liniştită. coşbuc,. p. I 252. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit, negruzzi, s. i 315. (Adverbial) Spune-mi, bre omide, cine te-a învăţat pe tine să răspunzi aşa de potrivit, ispirescu, I,. 178. 3. Aranjat, aşezat; alcătuit, întocmit, făcut, meşteşugit. Mă dusei să privesc în altar, printr-un ciob de geam, potrivit între bîrne. GalacTion, o. i 42. îşi face. . . un lăcaş... potrivit pe a lui vrere, conachi, p. 263. Cheie potrivită = cheie falsă, v. fals. 4. Moderat, temperat; de mijloc. Pe malul dimpotrivă, la o depărtare potrivită. . . se desfăcea în lumină ■un plai înalt, gaeaction, o. i 62. POTRIVNIC, -Ă, potrivnici, -e, adj. (Şi în forma protivnic; adesea urmat de determinări în dativ) 1. Ostil, duşmănos. Necruţător este poporul în pedepsirea a tot ceea ce este potrivnic vieţii, beniuc, P. 12. (Substantivat) Duşman, vrăjmaş. Fiecare romîn avusese a lupta cu zece sau cincisprezece protivnici. ispirescu, m. v. 26. Atuncea spaima şi groaza pre protivnici au cuprins, Se împrăştie ca apa pe şesul acel întins, negruzzi, s. i 130. Nefavorabil. Pe vremea cînd, înconjurat de întîmplări potrivnice, scriam această carte, cîţiva oameni ne întîlneam uneori, fiindu-ne unii altora slabe sclipiri de faruri, bogza, c. o. 5. 2. Opus, contrar. Străbătu din colţul potrivnic al pieţii, dinspre strada de sub pădure, vornic, p. 79. Părerile autorului sînt in unele privinţi protivnice părerilor noastre. gherea, st. cr. ii 57. (Adverbial) Din partea opusă, ■din faţă. Trecătoarele. . . îndată ce întîlneau venind protivnic o altă femeie într-o mai îneîntătoare haină de toamnă, strîngeau buzele. C. PETRESCU, C. V. 57. 3. (Azi numai popular) La fel, de o seamă, egal. (Substantivat) Nouă cai mi-a cumpărat ■ . . Potrivnic că n-a găsit. păscueescu, i„ p. 184. — Variantă: protivnic, -ă adj. POTRIVNICÎE, potrivnicii, s. f. (Şi în forma protiv-nicie) împrejurare potrivnică, piedică, opunere, adversitate, obstacol. Să înfrunte de la început toate protivniciile, cu tinereţe oţelită. c. petrescu, c. v. 29. — Variantă: protivnicio s. f. POTROĂCĂ1 s. f. v. potroc. POTROACĂ2, potroace, s. f. (Bot.) Ţintaură. Amar ca potroaca, şez. XV 110. POTR0C, potroace, s. n. 1. Ciorbă de pasăre, înăcrită cu borş sau cu zeamă de varză. Cînd am trecut încolo, aveai un potroc de cucoş, frate Ene !. . . îngînă cu duioşie Răducan. sadoveanu, o. i 486. Aduceau tuslamalele şi potroacele în castroane aburinde. i. botez, şc. 24. Potrocul se face şi cu moare de curechi, şi se lasă cam acruţ, mai ales cînd gospodarul e mahmur, şez. vi 73. + (Numai la pl.) Măruntaie de pasăre care se pun în această ciorbă. Ea are să-i fiarbă o ciorbă de potroace, c. petrescu, î. n 221. 2. (în forma potroacă) Mîncare foarte sărată. — Variantă : potroAcă s. f. POTROPOP s. m. v. protopop. POTURÎI s. m. pl. Diminutiv al lui poturi. Da croieşte-mi poturei, Verzi ca şi frunza de tei. MAT. folk. 385. POTÎJRI S. m. pl. Pantaloni largi, pe care-i purtau odinioară amăuţii, haiducii, surugiii etc.; (astăzi) pantaloni ţărăneşti, strînşi pe pulpe şi împodobiţi pe margini cu găitane. Era... un turc uscat, înalt şi mustăcios, cu poturi găitănaţi, strînşi de la genunchi în jos ca tuzlucii. camii, PETRESCU, o. n 68. Purtau... poturi de dimie albă, un cojoc scurt de oaie neagră. ODOBESCU, s. I 65.- Şi mic am să-mi durez o pereche de poturi arnăuţeşti, să par că-s bimbaşa Sava. aeecsandri, T. 181. poţiCne, poţiuni, s. f. (Franţuzism) Nume dat medicamentelor lichide care se iau pe cale bucală. Sorbi conştiincios trei linguri de poţiune pe zi, se feri de umezeală; durerea dispăru, c. petrescu, î. ii 241. POVĂRĂ, poveri, s. f. 1. Greutate (mare); sarcină, încărcătură. în lumina vînăită se înşira convoiul cu poveri. c. petrescu, S. 9. Se clatină, lung ţipă subt povară Căruţele pe drumul alb de ţară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii, iosif, p. 33. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scîrţiind. coşbuc, p. I 47. <0- F i g. Dunărea curgea limpede, albastră, voioasă c-a scăpat de povara sloilor. sandu-a^dea, u. p. 24. 2. Trudă, chin. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Şi ham de cai şi jug de boi: Dar vrem pămînt! coşbuc, p. I 207. Viaţa în sclavie este o povară, Iarnă nesfîrşită, fără primăvară. bomnTineanu, o. 11. -4- Obligaţie; însărcinare grea, serviciu greu. Artemie crezînd — după spusa babei — că preotului o să-i pară grozav de bine că-l scapă de povara a două sate, se apropie vesel şi-i întinse mina. STÂNOiu, c. I. 32. 3. F i g. Suferinţă morală, apăsare. Nu ameninţ, dar iţi zic Că prea mare e povara urii ca s-o mai ridic, daviea, v. v. 156. Mi-ar prii, pe-o aşa iarnă, O-mpietrită amorţire . .. Să adorm, capul să-mi scutur De povara cugetării. vi.AiiuŢĂ, o. A. 87. Ia mai bine dacă poţi, Chinurile de la toţi Şi povara inimii Şi pustitd lacrimii. păun-pincio, p. 43. 4. Veche unitate de măsură de 100-125 ocale, folosită în trecut la calcularea cantităţii mărfurilor. După ce îmi dai povara de Santal. .. să vii ca să-ţi alegi ce-ţi place din lucrurile mele. sadoveanu, d. p; 158. în drumul Ţarigradului... Unde-mi merg poverile, Toate zaherelile. teodorescu, p. p. 669? — Variantă: (învechit şi popular) povoâră, povoare (negruzzi, s. II 187), s. f. POVARNAGÎU, povarnagii, s. m. (Munt., Mold.) Cel care lucrează şi îngrijeşte o povarnă; proprietar al unei poveme; velnicer, rachier. POVĂRNĂ, poverne, s. f. (Munt., Mold.) Instalaţie rudimentară unde se fabrică rachiu sau spirt; velniţă. Dacă se strică ştiuleţii în grămezi, îi ia ciocoiul pe nimic, pentru povarnă, sadoveanu, m. c. 31. Se află aici şi povarna pentru făcutul rachiului din tescovină. I. ionescu, p. 298. POVĂRNIC, povarnici, adj. m. (Regional, despre cai) Folosit în mod special la transportul greutăţilor. (Atestat în forma povîrnic) Cete de voinici Pe cai povîrnici, Unde vă căraţi, Şi de ce-mi umblaţi, Pe la miez de noapte. teodorescu, p. p. 92. — Accentuat şi: povarnic. — Variantă : povîrnic adj. m. POVĂŢĂ, poveţe, s. f. Sfat, îndrumare. Spune-mi mie ce te doare Şi de ce eşti trist la faţă? Poate eu voi fi în stare Să-ţi ajut cu vreo povaţăi. iosif, v. 86. Nu te mai întoarce-acasă! Eu pe drum te voi petrece Cu poveşti şi cu poveţe, coşbuc, p. i 164. -Jf (Neobişnuit) Exemplu, model, pildă. Dacă d-sa spune lucruri aşa de nelogice. .. vina e, nu atit a d-sale, cît a esteticei transcendentale care i-a slujit de povaţă. gherea, st. cr. n 54. — Pl. şi: (regional) poveţi (ispirescu, i,. 13, Ai,E- XANDRESCU, p. 47). — Variantă : (regional) povăţuri (creangă, o. a. 97), s. n. POYĂŢ s. n. v. povaţă. POVĂŢUÎ, povăţuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A sfătui (pe cineva), a [da^ poveţe (cuiva). M-a dăscălit, POVĂŢUIALĂ — 524 — POVESTI m-a povăţuit, mi-a spus că îi pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION,- o. i 77. Să dea fuga la domnul invăţătory să se roage să-l povăţuiască cum şi ce să facă. rebreanu, i. 120. Astăzi a venit doctorul la mine şi m-a povăţuit să nu stau acit unde nu-mi prieşte aerul, şi să plec. bJÎXCESCU, la GHICA, A. 610. <0* (Cu complement dublu) Cum, nu cunoaşteţi pe soldatul Isidor Abramovici? Acela care v-a vorbit vouă acum patru zilet povăţuindu-vă anumite lucruri. SAHiA, n. 77. \ 2. A conduce, a călăuzi, a îndruma pe un drum sau în viaţă; (învechit) a comanda, a dirija. Eu voi să merg la împăratul cel mare şi tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, şi-mi trebuie pe cineva care să mă povăţuiască. ISPIRESCU, i<. 16. Oştile romîne întîmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povăţuiau acel convoi. BĂI.CESCU, o. IZ 67. POVĂŢUIĂLA, povăţuieli şi povăţuiele} s. f. (învechit) Sfat, îndrumare, povaţă. Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţt Zicînd lui Dan ce-n treacăt îi dă povăţuiele: « Moş Danei tu cu-a tale şi eu cu ale mele!*, axecsandri, o. 212. POVlŢUÎRE, povăţuiri, s. f. Faptul de a povăţui; îndrumare, călăuzire; (concretizat) sfat, povaţă, învăţătură. Sub povăţuirea unui părinte învăţat, ' deosebitele ţări pe unde trecea era ca o carte deschisă dinaintea ochilor săi. negruzzi, s. XI 142. Istoria este... testamentul lăsat de către strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii de faţă şi de povăţuire vremii viitoare. KOGXh-niceanu, S. A. 49. Lebăda e omul ce dă povăţuire Acelor cari umblă pe cale de pieire. ai,exandrescu, p. 83. povăţoitOr, povăţuitori, s. m. 1. Persoană care dă poveţe sau sfaturi; sfătuitor, sfetnic. Deoarece însă rolurile de povăţuitor îl măguleau, se sili să găsească utt sfat bun. rebreanu, i. 110. Fata împăratului. . . se gîndi mai întîi pe care din boierii cei bătrîni să ia de povăţuitor. ISPIRESCU, i,. 15. N-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte povăţuitori. negruzzi, s. I 337. <> (Adjectival, învechit) în om două sint stăpîne puteri împărăţitoare: Una ca să zădărească, alta povăţuitoare. conachi, p. 276. Călăuză, îndrumător, ghid. Eu asemăn a mea stare cu a unui călător, Care, neştiindu-şi drumul, fără povăţuitor, Se opreşte p-o cimpie şi, cu totul întristat, Drumuri vede, dar nu ştie care e adevărat. AEEXANDRESCU, P. 48. 2. (învechit) Abecedar. (Cu pronunţare regională) Povăţuitorîu la cetire prin scriere după sistema fonetică de institutorii Gh. Ienăchescu şi Ion Creangă. POVÎiSCĂ,poveşci, s. f. (învechit) Raport, întîmpinare. Ficiorul răposatului, unul Constandin Arbure... se scoală c-o povescă plină de ponos. AEECSANDRI, X. 1358. POVESTÂR, povestari, s. m. Povestitor. (Cu pronunţare regională) Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi împăraţi, oameni în samă băgaţi, ş-un păcat de povestari, fără bani în buzunari. creangă, p. 279. P0VESTÂŞ, povestaşi, s. m. Povestitor; povestar. Mă-ntorsei iute, gata să dau foc la nevoie, cînd recunoscui pe moş Toma grădinarul, povestaşul de la gura sobei. gane, N. n 178. Vecine, curmăi (= curmai) pre povestaş; îmi pare că aiurezi, negruzzi, s. i 225. POVESTE, poveşti, s. f. 1. Compunere literară (populară sau cultă) al cărei subiect, cu substrat folcloric, este o împletire de întîmplări supranaturale, cu eroi reali sau fantastici (v. b a s m); p. e x t. naraţiune de fapte reale, posibile. Am să vă cetesc o poveste scrisă anume pentru voi. sadoveanu, E. 111. Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca toţi oamenii. CREANGĂ, P. 105. F i g. Tihnit, ascult a gîndului poveste, Mă-nşeV şi cred că tot ce-a fost mai este. veahuţă, o. a. I 77. Povestea ce o cînt acuma, Mi-î drag să n-o spun nimărui, Să mi-o petrec in suflet numa, S-o plîng încet în umbra lui. păun-pincio, p. 67. -0> E x p r. Ca în (sau din) poveste (sau poveşti) = ca în basme, nespus de frumos, minunat, miraculos. Şi creştea... ca din poveste de iute şi se-ntărea şi era din ce în ce mai mare. RETEGANUE, p. i 14. A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. eminescu, o. i 167. Nici poveste = nici vorbă (de un lucru ca acesta); nici pomeneală. O femeie atît de frumoasă, cit ar fi crezut omul că nu poate să fie în lume alta mai frumoasă ca ea, de întrecut nici poveste. RETEGANUE, P. IV 3. A sta (cu cineva) de poveşti = a sta de vorbă, a vorbi nimicuri. A SC apuca de poveşti = a se aşterne la vorbă, a sta de vorbă îndelung, a se pune la taifas. A ajunge (sau a se face, a rămînc, a îi etc.) de poveste = a ajunge, a fi, a deveni cunoscut, vestit, faimos (mai ales prin acţiuni negative). Cum să tăiem noi o mîndreţe de meri? Nu vezi, tu, că sînt de poveste? Cine mai are asemenea meri? ispirescu, e. 64. S-ajung de povestea lumii? Eu, fată de protopop? HAS-deu, r. v. 34. A-i merge (sau a i se duce) cuiva vestea Şi povestea = a i se duce cuiva faima, a deveni cunoscut printr-un fapt sau o păţanie. De aici înainte nu le-au mai venit peţitori în casă, că li se dusese vestea şi povestea în toate părţile că-s oameni hărţăgoşi. SBIERA, P. 253. Povestea vorbei (a cîntecului, mai rar, familiar, a ăluia) = a) cum e vorba, cum se zice, vorba aceea; Prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia. ISPIRESCU, E. 106. Şi-apoî, povestea cîntecului: las’că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbojorată Maica, creangă, p. 114; b) proverb, zicătoare, expresie des repetată, devenită proverbială. Culegere de proverburi sau povestea vorbii. De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date [titlu]. pann. + Născocire, invenţie, scornitură. Este o poveste cum că părintele său, Bogdan-vodă, l-a blagoslovit în taină [pe Ştefan-.vodă] la o biserică din muntele Atonului. SADOVEANU, F. J. 9. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romăniţă Voi cerca de mă iubeşti. EMINESCU, O. I 55. Hai, mîndră, la apă bună. . . Ba eu, bade, n-oi veni, Că n-am pînză de-a-nălbi, Nici poveşti de-a povesti, jarnîk-bîrseanu, d. 233. 2. Istoria sau povestirea vieţii, a faptelor, a peripeţiilor sau a trecutului cuiva; firul vieţii (cuiva). Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei? BENIUC, V. 23. Şi ei au avut povestea lor, pe care flăcăii şi fetele de pe valea aceea o spuneau cu drag, cînd erau la şezătoare sau la clacă. BUJOR, S. 32. De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege. EMINESCU, O. I 88. 3. Întîmplare, fapt care atrage atenţia, eveniment despre care se vorbeşte, care merită atenţie. Dar ce legătură are povestea asta cu lucrarea noastră? baranga, I. 192. N-ai primit nici o telegramă? Nu? Mă mir. .. E o poveste foarte nostimă cu telegrama aceasta. C. PETRESCU, A. 295. în stradă s-a strîns golănimea. Ca la urs. însă toată povestea s-a terminat repede. SAHIA, N. 92. E x p r. (în corelaţie cu v e s t e) Ce (mai) veste-poveste? = ce mai e nou ? ce ştii nou ? ce veşti sau noutăţi mai aduci? Ce mai veste-poveste pe la dv. ? CARAGIAEE, o. vii 178. Ia spune-mi ce mai nou?_ Ce veste? Ce poveste? văcărescu, p. 354. Aşa ţi-e (sau ţi-a fost) povestea? = aşa stau lucrurile ? de aceştia îmi eşti ? aşa te porţi ? El aşa mi ţi-a fost povestea? zise el încetişor, stai măi, dară, să-ţi arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, E. 377. Iacă! rîsi ?.. . Aşa ţi-i povestea ?. . . Ei las'că te-oi face eu să rîzi păn-îi plînge. aeecsandri, 'i'. 939. — Pl. şi: (învechit) poveste (NEGRUZZI, s. I 110). POVESTI, povestesc, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit şi absolut) A face cunoscut, a înfăţişa, a comunica prin cuvinte ceva; a expune, a istorisi, a nara. El are un dar de la dumnezeu de povesteşte aşa de frumos, sadoveanu, E. 112. Clipind din genele cărunte începe-a povesti moşneagul. GOGA, p. 24. Peste două sute de ani bătrînii vor POVESTIRE — 525 — POZA povesti copiilor, in stilul basmelor, multe din lucrurile pe care noi le vedem aievea, vlaiiuţă, o. a. i 217. Împărăteasa povesteşte soţului său cite a pătimit ea de cind s-a făcut el nevăzut. cueangX, p. 101. -$> F i g. Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre Povestesc cle-n de ele numai dragostele noastre, eminescu, o. i 155. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau «despre») Părintele Veniamin începu să ne povestească despre o mulţime de lucruri felurite. sadoveanu, o. vn 182. Am văzut numai pe hartă, pînă acum citeva zile, şi-am citit in cărţi — pe urmă mi-au povestit luptătorii, in cap cu tata, despre acest cimp al Mărăşeştilor. sahia, n. 15. (F i g.) Vintul, păsările, codrul, luna, razele de soare Povestesc mereu de tine şi de toate ce-ai făcut. EFTiMiu, î. 104. <$> Refl. impers. li răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri, ispirescu, l. 9. •+■ A înfăţişa (o întîmplare) prin mijloace plastice (şi nu prin vorbe). Artist cu nume mare, el de bunăvoie se duse după armată in război, pentru ca să ne poată povesti prin tablouri toate grozăveniile. OIIEREA, ST. CR. II 89. 2. Intranz. (Transilv., Ban.) A sta de vorbă (cu cineva), a sta la taifas. Mai povestiră un răstimp in faţa crişmei, pe urmă se imprăştiară. REBREANU, i. 40. Se ia popa meu cu muierea... şi merg către casa mortului. . . povestind, reteganul, p. ii 64. Ştii tu, badeo, ce ziceai Cind seara la noi veneai Şi pe laviţă şedeai Şi cu maica povesteai? jarnîk-bîrseanu, d. 265. + T r a n z. (Rar) A discuta. Avem de povestit după prînz chestiuni importante, vornic, p. 174. POVESTIRE, povestiri, s. f. Faptul de a povesti; istorisire. Creangă restituie povestirea funcţiunii ei estetice primitive, care este de a şe adresa nu unor cititori, ci .unui auditor, vianu, a. p. 112. Această simplă povestire a rătăcirii unui copil pe drumurile şi prin dumbrava de la marginea tirguşorului nu putea fi scrisă decit de un om, care are multe şi diverse însuşiri de poet şi artist, ibrăieEanu, S. 5. Gheorghe, tăcut, cu capul în pămint, asculta povestirea morţii [mamei Paraschiva], bujor, s. 149. + Naraţiune literară, care are drept subiect o întîmplare rară sau neobişnuită, redată într-un chip atrăgător, apropiat de formele vorbite ale expunerii. Delavrancea este, în literatura noastră, creatorul poemei în proză, pe care el o intercalează necontenit în povestirile sale. VIANU, A. P. 173. M-am gheboşat asupra cărţuliei mele ş-am izbutit îndată să scot din ceaţă. .. povestirile pentru copii ale lui Creangă. sadoveanu, e. 113. POVESTIT s. n. (Rar) Faptul de a povesti; povestire. Se opri din povestit şi lăsă capul în jos, tăcut. PREDA, î. 107. POVESTITOR, -0ĂRE, povestitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care ştie să povestească, să spună poveşti; povestaş. Ş-ati mai rămas cîţiva bătrîni ce-şi aduc aminte de lucrurile şi de oamenii despre care vorbeşte marele povestitor de la Humuleşti. sadoveanu, E. 118. Din copilărie, izvorau parcă din nou la ureche şoaptele povestitorilor cu frunţi încreţite şi cu ochi lucitori, id. o. Vi 528. POYÎDLĂ s. f. (Mold., Bucov.) Magiun. Povidla.. . se face din prune şi perje coapte, prin unele locuri chiar din zarzări şi gutui, pamfilk, i. c. 233. Bunică! cer cuvîntul... dă-mi o bucată de pine cu povidlă! ai.ec-SANDRI, T. I 384. — Variantă: povirlă (şez. v 69) s. f. POVÎRLĂ s. f. v. povidln. POVÎRNl, povîrnesc, vb. IV. Refl. A se înclina, a se apleca. [Tigrul] sărind, i se acăţară labele de dinainte de buza butoiului, care era desfundat. Greutatea fiarei îl făcu să se clatene şi să se povîrnească in partea ei. odo- bescu, s. in 254. Sc zicea intr-adevăr că la naşterea lui tumul de la Oradea Mare se povîmise. BĂI.CESCU, O. II 3. «0- (Rar, despre persoane) Merge să deschidă, dar se povimeşte şi cade leşinată, negruzzi, s. ui 189. Tranz. Fig. A privit spre munţi, care-şi povirneau pădurile, şi s-a tinguit. sadoveanu, d. p. 178. + A se încovoia de bătrîneţe, a se gîrbovi. El că mi-a trăit Pin-a cărunţit, Pin-a-mbătrinit Şi s-a povirnit. TEODORESCU, P. P. 37. FOYÎRNIC adj. m. v. povarnic. POVÎRNÎŞ, povimişuri, s. n. Pantă, coastă (abruptă), versant al unei înălţimi. Urcăm pe povîrnişul de bolovani. bogza, ţ. 64. Caii nu mai puteau. Harabaua se oprise pe un povirniş. Căprarul şi artileristul săriră de pe capră. D. ZAMFIRESCU, R. 241. Şi ne coborim noi, şi ne tot coborim cu mare greutate pe nişte povimişuri primejdioase. CREANGĂ, o. A. 47. F i g. Cu cea mai mare grijă trebuie să privim povîrnişul primejdios pe care azi a început să lunece literatura, mai ales poezia, ionescu-rion, c. 118. Uşoară ca o săgeată, o plută... se răpede in salturi pe povîrnişul apei. KUSSO, o. 105. POVÎRNlT, -A, povimiţi, -te, adj. (Despre terenuri) în pantă, înclinat, aplecat (într-o parte). V. abrupt. Ilie umbla cil băţul în mină, atent la picioarele cailor ce alunecau pe drumul povimit. dumitriu, n. 203. Cu grabă trecu prin uliţele povîmite, urmat de slujitorul său. sadoveanu, z. c. 316. Jar cind drumul se.prăvale Jos, la coastă povîrnită, Calcă baciul ca pe gratii Şi-i struneşte blind cu gura: — Cătinel, feciorii tatii, Ca să n-o pornim de-a dura! Topîrceanu, b. 21. Pieziş, oblic. In fundul unei tinde întunecoase, se vedea gîrliciul povimit al pivniţei cu porţile-i de zăbrele, odobescu, s. a. 130. POVOĂRĂ s. f. v. povară. rovOD s. n. (Şi în forma pohod; Mold., învechit, în e x p r.) A duce (sau a lua) un cal în povod (sau poliod) = a duce (sau a lua) un cal de căpăstru. M-am coborit in vro şesă ceasuri pină în valea Orăşei, întovărăşit de surugii, care duceau caii... in pohod. negruzzi, s. i 308. Dară Manea cind mergea. . . Caii-n pohod că-i lua Şi-napoi mi se-nturna. şez. xix 146. A da povod = a da prilej. Să nu fi dat singur povod să fiu oprit la Viena, nu pătimeam nimică. kogâlniceanu, s. 194. — Variantă: polldd s. n. POVGDNIC, povodnici, s. m. (învechit) Cal dus (sau purtat) de căpăstru. în urma lui veneau opt povodnici împodobiţi numai cu aur şi cu argint, ispirescu, m. v. 43. — Variantă: povolnic (odobescu, s. i 291) s. m. FOYOl s. n. v. puhoi. POVOLNIC s. m. v. povodnic. pOxie, poxii, s. f. (Regional) Necaz, ciudă, pizmă. Oamenii săi... aveau mare poxie pre toţi veneticii, marian, t. 80. POZĂ, pozez, vb. I. 1. I n t r a n z. A lua o poziţie sau o atitudine potrivită pentru a ţi se face portretul, bustul etc. sau pentru a fi fotografiat. Eu, cel ce am pozat' cu atiţia alţi tovarăşi ai mei în faţa atîtor obiective. anghel, pr. 149. 2. Tranz. (Popular şi familiar) A fotografia. O murit la o săptămină după nuntă, de inimă, ş-o pozat-o moartă. CAZIMIR, L. V. 13. *$* Refl. Eram un grup care ne întorceam de ia tenis şi în dreptul pavilionului ne-am pozat, camil petrescu, r. 17. îl hotării să ne pozăm tustrei in grupă. La TDRG. , 3. Intranz. A lua o atitudine, afectată pentru a produce impresie; a căuta să apari altfel decit eşti. POZĂ — 526 — POZIŢIE O intriga ofiţerul acela zvelt, elegant,, care poza intr-o ’■■’.zervă studiată. BART, E. 49. POZĂ.,poze, s. f. 1. Atitudine, ţinută, poziţie. Prin poza, prin ţinuta călăreţului, e exprimată graţie, lumină, veselie, viaţă. GHJ'RBA, ST. CR. III 322. Cerbul miraculos şi vinătorul pocăit produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simţiminte adinei. ODOBESCU, S. III 59. Expr. A(-şi) lua o poză = a adopta o atitudine afectată, căutată anume, cu scopul de a produce impresie. O, ce poză triumfătoare işi ia. . . cind se răstoarnă in trăsvă, şi cu aer marţial răspunde la saluturile pietonilor! VLAIIUŢĂ, o. A. 444. Dar pe cind vrea să iasă pe uşă, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luind o poză foarte marţială, caraguxe, o. ir 165. 2. (Popular şi familiar) Fotografie. Ţi-am văzut poza de bacalaureat în vitrină, vornic, p. 30, -y Imagine, ilustraţie. Primiseşi ca premiu un album cu poze colorate. pas, z. I 174. POZDÎÎRIE s. f. v. puzderie. POZITÎV, -Ă, pozitivi, -e, adj. 1. Care se întemeiază pe fapte, pe realităţi, pe experienţă, pe observaţii, pe constatări; p. e x t. sigur, adevărat, real, precis. Binevoiţi, domnule, a trimite această scrisoare către nevasta mea şi rugaţi pe cine veţi socoti să vă trimită o ştiinţă pozitivă despre dînsa. ghica, A. 633. Ştiinţe pozitive = ştiinţe experimentale. Care e folositor, valabil, valoros. A populariza experienţa pozitivă a fruntaşilor. Care înde- plineşte un rol bun; util, productiv. Această clasă parazită trăieşte exploatînd munca claselor pozitive. ibrXil/EANU, SP. cr. 186. Erou pozitiv — personaj într-o operă literară, care reprezintă forţele cele mai înaintate ale societăţii, întruchipînd curajul, dîrzenia, optimismul şi încrederea în viitor. încă din primii ani ai regimului sovietic problema eroului pozitiv a devenit problema centrală a literaturii, contemporanul, s. II, 1949, nr. 161, 15/1. 2. (Despre persoane) Realist, practic. Cel dinţii [bărbat] era mai pozitiv şi a ştiut să se folosească de şederea mea la ţară. bolinîineanu, o. 394. 8, (Mat.; despre numere) Care este mai mare decît zero, care este (sau se presupune a fi) precedat de semnul plus. (Logică; despre noţiuni, raţionamente etc.) Care afirmă ceva. Electricitate pozitivă — sarcină electrică obţinută pe sticlă cînd aceasta este frecată cu mătase. Pol (electric) pozitiv — extremitatea unui circuit electric încărcată cu sarcină electrică pozitivă ; anod. (în expr., şi substantivat, n.) Probă pozitivă—copia unui negativ fotografic, care redă ca în realitate părţile luminoase şi cele întunecate ale obiectului fotografiat. (Gram.; numai în exp r.) Grad pozitiv (şi substantivat, n.) = formă obişnuită a adjectivului sau a adverbului, cu ajutorul căreia notăm existenţa însuşirii la un obiect oarecare privit izolat sau la un proces exprimat printr-un verb, fără să ne referim la alte obiecte sau procese. «Roşu» reprezintă gradul pozitiv, iar « mai roşu » gradul comparativ al adjectivului * roşu ». POZITITÎSM s. n. Curent filozofic idealist, care opune gîndirii teoretice datele experienţei, înţelese ca o totalitate a senzaţiilor şi a reprezentărilor subiective, şi care reduce rolul ştiinţei la simpla descriere a fenomenelor şi a faptelor, fără a căuta să le explice. POZITIVIST, -Ă? pozitivişti, -ste, adj. Care se referă la pozitivism, care ţine de pozitivism; (substantivat) adept al pozitivismului. Alţii învinovăţesc ba filozofia metafizică, ba pe cea pozitivistă. GHEREA, ST. cr. I 57. pozitrGn, pozitroni, s. m. Particulă elementară nestabilă, care are aceeaşi masă ca şi electronul şi a cărei sarcină electrică este pozitivă, egală în valoare absolută cu sarcina electronului. FOZÎŢIE, poziţii, s. f. 1. Locul sau felul cum este aşezat sau situat ceva (în raport cu natura înconjurătoare sau cu un corp de referinţă oarecare); p. e x t. peisaj din natură. Poziţia laşului este desfătătoare. într-o ţară atit de frumoasă ca Moldova, nu era greu să se aleagă această poziţie. BOLINTINEANU, o. 276. Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă intre doi ascuţiţi munţişori. NEGRUZZI, S. I 196. «^- (Muz.) Locul pe care-1 ocupă o notă sau o cheie pe portativ; locul unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. (Contabilitate) Post2 (4). •4- (Lingv.) Locul pe care-1 ocupă un sunet într-un cuvînt. Poziţie intervocalică. 2. Teren sau loc unde sînt aşezate trupele pe front sau vasele de război pe mare şi care este folosit în operaţiile militare. Poziţiile se desenau ca nişte dungi mohorite, tremurate, cîrligate şi capricioase, fără început şi fără sfîrşit. REBREANU, P. S. 100. Insula aceasta bogată, aşezată într-o minunată poziţie. .. militară, ajunsese odată cheia întregului arhipelag. BART, S. M. 47. Ea bătălia de la Gorăslău (1601, august 2), armata romînească şi împărătească era aşezată într-o poziţie foarte bună, pe un deal. BXiCESCU, O. I 29. <ţ> Poziţie-cheie v. cheie. <ţ> E î p r. (Despre o unitate militară) A lua poziţie sau a sta (a rămînc) pe poziţie = a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; p. e x t. (despre persoane sau colectivităţi) a se situa pe un punct de vedere categoric, a lua o atitudine fermă, a-şi menţine părerile, a nu ceda.. Congresul al V-lea [al P.C.R.] are marele merit nu numai de a fi reuşit să pună ordine în viaţa internă de partid, ci mai cu seamă de a fi luat poziţie faţă de problemele fundamentale de partid. GHEOR-GIUU-DEJ, ART. CUV. 15. Noi, cu vaporul, după ce am înconjurat insula şi am ridicat toate bărcile, am luat poziţie in portid despre apus. ghica, s. 413. A se găsi pe poziţii opuse = a fi de păreri contrare, a lupta în tabere opuse. 3. Atitudine, ţinută (pe care o dă cineva corpului său) ; felul dea sta al cuiva. Vitoria oftă şi rămase în aceeaşi poziţie, cu fruntea plecată, încercînd a sfredeli duşameaua cu beţişorul pe care-l luase de la' crîşmă. SADOVEANU, B. 199. Se răsuci foşnind ziarul şi căută o poziţie mai comodă, apărindu-se de lumina verticală a becului. C. PETRESCU, c. v. 8. Nu voi uita niciodată acea masă originală şi poziţia noastră la pămînt şi veselia ce a domnit între noi. aiecsandri, c. 125. Fig. Artistul realist, generalizînd in operele sale fenomenele şi laturile tipice ale realităţii, exprimă in mod inevitabil poziţia faţă de realitate a forţelor sociale înaintate. V. ROM. mai 1953, 202. (Mai ales în construcţie cu verbul «a lua») Atitudine nemişcată a corpului (reglementară în armată, în sporturi etc.). S-u descoperit, a luat poziţie ca de militar şi a săltat bastonul în sus. pas, z. i 212. Abramovici s-a ridicat de jos — încet. A încercat să-şi ia poziţia — însă şi-a dat seama că nu mai are nici un rost. sahia, n. 83. Soldatul înlemni în poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de minte. REBREANU, p. s. 69. 4. (Despre femei, în expr.) A îi în poziţie = a. fi gravidă. 5. Condiţie, situaţie, stare în care se găseşte cineva sau ceva. Răspunserăm la toate întrebările lor. Poziţia noastră ii interesă mult. BOUNTINEANU, O. 268. [Petru cel Mare] cu toată poziţia critică a oştilor sale şi îndemnurile multor curtezani. . . nu primi nicidecum a da turcilor pe prinţul Moldăviei'. negruzzi, s. ii 141. îmi zici că în Moldova suferi. . . dar eşti oare singurul în aceastăşi poziţie? kocălniceani;, s. 215. 6. Situaţie (înaltă) pe care o are cineva în viaţa publică; rang, treaptă. Prefectul alergase la Bucureşti ca să încerce să-şi salveze poziţia politică. DUMITRIU, N. POZIŢIUNE — 527 — PRACTICIAN 141. Nu zic... e bun tinăr, are calităţile lui. . . dar nu are nici o poziţie in lume, nu e nici intr-un post. aeecsandri, t. i 276. — Variantă: (ieşit din uz) poziţiune (caragiaee, o. i 57, aeecsandri, T. i 295) s. f. POZIŢltJNE s. f. v. poziţie. POZNĂŞ, -A, poznaşi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care face pozne, spune glume (v. hazliu, glumeţ); (despre faptele sau spusele oamenilor) care provoacă hazul. Nu mai vine lupul, moş Nichifor? — Apoi, na; eşti de tot poznaşă şi d-ta; prea des vrei să vie, că doar nu-i de tot copacul cîte un lup. creangă, P. 121. Dar poznaşă mai eşti la vorbă! Vorbeşti numai in tilcuri, să nu te mai priceapă nimeni. ŞEZ. I 100. (Adverbial) Pe faţa înspăimîntată trecu o lumină de bucurie, pe cînd boierul zimbea poznaş. sadoveanu, O. I 288. (Substantivat) Doamne, mare poznaş ii, cit ii de bătrin. aeecsandri, T. 215. 2. Curios, ciudat. Mult mai bine era de nu vedeam un aşa poznaş de tron. ispirescu, u. 94. Purta o cuşcă cu iepuraşi de casă. . . vinat rar in ţară la noi şi botezat in codicele civil. . . cu numele poznaş de lapini ţinuţi pe lingă casă. odobescu, S. iii 212. Care produce neplăceri ; buclucaş. în ziua aceea eram goniţi de o soartă poznaşă care avea de gînd să ne prifacă in antropofagi. aeecsandri, c. 38. fGznă, pozne, s. f. 1. Faptă sau vorbă care provoacă haz, veselie. V. ghiduşi e. Să fi văzut cite pozne şi cite alea toate mai făceam noi. . . ca să ne veselim, stănoiu, C. I. 119. Dumitale-ţi place, bade, tot de pozne să te ţii! Numai basme-nfricoşate de prin ţări şi-mpărăţii Ne spuseşi la şezătoare. eFTimiu, î. 82. Norocul e cam năzdrăvan, Face multe pozne intr-un an. teodorescu, p. p. 184. Ciudăţenie, minunăţie, curiozitate. Bine, părinţele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată, hogaş, dr. 150. Auzi poznă!... Cică i-au luat moşiile din virfu catargului. aeecsandri, t. 138. 2. Întîmplare regretabilă, provocată de nepriceperea sau neîndemînarea cuiva (v. boroboaţă); faptă necugetată, săvîrşită de cineva care nu-i prevede consecinţele. Ai făcut vreo poznă? Ai furai? Ai omorit? Spune degrabă! sadoveanu, n. F. 106. Pozna cu răsturnarea cafelei şi prăpădirea feţei de masă fu repede iertată şi uitată, rebreanu, r. I 26. Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul in lume de ruşine, creangă, a. 51. Deschizi, ori stric uşa?. . . — Te rog, Leoniţule, nu te apuca de pozne, aeecsandri, T. I 39. (Adesea în fraze exclamative) De pădurea cea bătrînă să nu te atingi că-i poznă! CREANGĂ, P. 316. Ce poznă că n-am ştiut! Plecam drept spre casă, făceam şi eu ceva parale, contemporanul, VIj 41. I’RĂCTIC, -Ă, practici, -e, adj. 1. Care corespunde necesităţilor vieţii, nevoilor reale ale existenţei (v. util); care se referă la practică, privitor la practică. Scopul ştiinţei este descoperirea legilor care conduc fenomenele. Cunoaşterea acestor fenomene serveşte ca punct de plecare a activităţii practice a oamenilor, v. rom. . decembrie 1950, 184. Nelipsit de la cursuri şi cu atitea conferinţe pe cap, nici n-are idee de partea practică a vieţii, c. PETRESCU, a. 422. Care corespunde necesităţilor de fiecare zi; care este uşor de întrebuinţat, comod sau economicos. Maşină practică. 2. (Despre oameni şi facultăţile sau manifestările lor) Care ştie să se orienteze în viaţa de toate zilele sau să aplice cunoştinţele la viaţa de toate zilele ; p. e x t. înde-mînatic, destoinic, priceput. Om practic, ca [Copiii] cresc in mijlocul unei vieţi noi, unde invaţă să fie liberi şi practici, sahia, u.r.s.s. 132. PRACTICĂ, practic, vb. I. Tranz. A exercita o meserie, o profesiune; a se ocupa cu... V. profesa. Pictura de gen a fost larg practicată şi de pictorii noştri realişti. A b s o 1. Domnul Misirliu, deputat liberal, era jurist. Nu practica, dumitriu, B. F. 122. + Apune în practică, a aplica. Practică sportul. PRACTICĂBIL, -Ă, practicabili, -e, adj. 1. (Despre idei, metode) Care poate fi pus în practică; (despre obiecte) care poate fi întrebuinţat, de care te poţi folosi în mod practic. Am văzut că ideea ta e cea mai bună şi cea mai practicabilă în poziţia in care ne aflăm. BĂECES-cu, la ghica, a. 425. 2. (Despre drumuri, locuri etc.) Pe unde se poate merge sau trece (cu uşurinţă); accesibil. Bănuiala despre o fugă nopturnă îndeamnă pe generalul rus d ordona să se dispună posturi de călăreţi şi de pedestrime în diferitele punturi practicabile ale Skitulai şi Ogostului. odobescu, s. in 598.(Substantivat, n.) Element de decor constînd dintr-un podium mobil, folosit pentru a realiza pe scenă o diferenţă de nivel (un dîmb, un balcon, un teatru în teatru etc.) pe care se poate circula. Seara şi-aduce o saltea d-acasă şi o pune între culise, la picioarele practicabilului de la spatele muntelui, caragiaee, n. s. 116. PRACTICĂNT, -Ă, practicanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care îndeplineşte un stagiu de practică, lucrînd ca începător într-un birou, într-o întreprindere etc. Ai destăinuit planul tău de a pleca de-acolo unui practicant cu care te împrieteniseşi, căutind să-l convingi să-ţi urmeze exemplul. pas, z. i 302. Fiind bun prieten cu notarul din Salva, l-a convins să ia pe Titu ca ajutor şi practicant, rebreanu, I. 62. (Adjectival) Medic practicant. PRĂCTICĂ, practici, s. f. 1. Acţiunea de a practica; practicare ; p. e x t. deprindere, obicei. Se tînguie că s-a realizat prea puţin. ■ . că, de pildă, nu s-au schimbat practicile speculei, şperţului. sadoveanu, e. 20. <$■ E x p r. A pune în practică = a aplica. Se plîng unii că regimul constituţional este cauza că nu merg lucrurile; dar principiile constitutionale s-au pus oare în practică? boeinTineanu, o. 440. 2. Activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condiţiilor necesare existenţei societăţii; metodă, procedeu aplicat şi verificat efectiv. Sindicatele sint, pentru masele largi muncitoreşti, şcoala elementară a practicii de organizare şi edtltare politică, scînteia, 1949, nr. 1320. V. I. Lenin ne învaţă că practica este criteriul care stabileşte adevărul şi determină legătura cu obiectul de care omul are nevoie, v. rom. mai 1953, 199. 3. Exercitare a unei profesiuni, profesare a unei ştiinţe, a unei arte etc. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adeseori să alcătuiască documente cu o formă literară împodobită şi aleasă, iorga, e. i i32. (Drept de) liberă practică = drept acordat de minister unui doctor în medicină (pe baza diplomei şi, în unele cazuri, a unui examen) de a practica în mod legal medicina. 4. Aplicare şi verificare pe teren a cunoştinţelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare; stagiul pe care-1 face un student sau un elev al unei şcoli tehnice într-o fabrică, într-o mină, într-o întreprindere, într-un spital etc. Are ocazie să facă şi puţină practică, ajutind inginendui la măsurătoarea de a doua zi. bujor, s. 117. PRACTICÎŞTE adv. (învechit) în mod practic. Să se arate copiilor pracliceşte creşterea, tăierea şi înmulţirea pomilor roditori, I. ionescu, m. 387. PRACTICIĂK, -Ă, practicieni, -e, s. m. şi f. Profesionist (mai ales medic) care îşi cunoaşte bine meseria, o practică efectiv, care are experienţă îndelungată. Ai acolo, la Lespezi, un practician, un bătrin, predecesorul dumitale. Gaean, b. i 26. Excelenta practiciană are tot singele rece cerut, caragiaee, la cade. + Persoană care cunoaşte mai ales latura practică a meseriei sau specialităţii sale, PRACTICISM — 528 — PRAF neglijînd uneori aspectul teoretic. Acei activişti care nu-şi complectează cunoştinţele lor din domeniul marxism-leni-nismului, care se mulţumesc să trăiască din vechiul lor bagaj, se transformă în practicieni inguşti care nu înţeleg mersul dezvoltării. LUPTA DE o, AS a, 1953, nr. 5, 8. — Pronunţat: -ci-an. PRACTICISM s. n. înclinare (uneori exagerată) spre activitatea practică îngustă, cu neglijarea teoriei, a principiilor. PRACTISÎ, practisesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A practica. îi orinduiesc intii in cele mai mici slujbe şi, acolo, după ce... practisesc destul, îi urcă la alta. GO- i.Escu, î. 89. PRĂDĂ, prăzi, s. f. 1. (Mai ales jîrecedat de prep. « pentru », « în », « la o) Acţiunea de a prăda ; jefuire, jaf. A te supune miniei unui prinţ sălbatic înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii în cel mai scurt timp. sadoveanu, F. j. 195. De altfel cei mai mulţi veneau pentru pradă. REBREANU, R. n 209. 2. (La sg. cu sens colectiv) Totalul, suma bunurilor luate cu sila sau prin jaf (mai ales de către inamic, în timp de război). Să desfunde lăzile, Să-şi împartă prăzile. iosif, PATR. 69. Mai avută va fi prada decît singur te gindeşti. MACEDONSKI, O. I 30. Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostaşi şi la sără-cime. ISPIRESCU, M. V. 32. E x p r. (învechit) A face pradă = a prăda. în tabăra lui Răzvan făcură vrăjmaşii multă pradă. BA.LCESCU, O. I 343. 3. (La sg.) Persoană prinsă, răpită, ajunsă în puterea cuiva. Cu prada pe braţul sting, cu paloşul în dreapta. . . Vasca se năpusti la deal. SADOVEANU, o. vil 39. Tovarăşii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atita isteţie. caragiat.e, o. i 293. Am răpit pe Sinziana, fata lui Papură-împărat, şi, cind să mă bucur de prada mea, vine un hoţ şi mi-o fură ca din palmă. ai,Ecsandri, T. i 456. ^•Espr. Pradă (sau prada) cuiva = la discreţia, la bunul plac al cuiva, în stăpînirea, sub dominaţia unei persoane sau, f i g., a unui sentiment, a unei idei, a unei porniri. Mă simt toată tremurînd, Pradă dorului. EFTI-MIU, î. 38. Arald, cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, o. i 94. Măiculiţa lui, Pradă dorului, Ea mi-l tot căta, Şi mi-l tot striga Dar nu mi-l găsea. TEODORESCU, r. P. 437. (în construcţie cu verbele «a da », «a lăsa », « a arunca») Eu s-o las să geamă pradă groaznicului zmeu? EFTimiu, î. 105. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsind pradă gurii mele Ale tale buze dulci. eminescu, o. i 75. Eu alergai să ridic femeia ce mai binevoia să moară cu mine decit să mă lase in prada lupilor. ROEIN-TINEANU, o. 387. Şi barbarii toţi grămadă Morţii crude se dau pradă. AtEcSANDRl, p. II 16. (în construcţie cu verbele «a fi », «a ajunge », « a cădea ») Vraja dînsei şi pe tine te răpune. Ca şi el, şi tu eşti pradă unui farmec negrăit. EFTimiu, î. 99. Cel bogat e surd la plînsul milei şi nenorocirii, Pe grumazii voştri urcă a lui culme de mărire ■ .. Zguduiţi-vă, şi ele vor fi prăzile pieirii. DEMETRESCU, O. 38. îmi pare că sînt prada celui mai dulce vis. AT.KC-sandri, T. n 129. F i g: Şi îndată... se mişcă, îşi scutură praful singurătăţii. SADOVEANU, o. VII 201. Razele soarelui îşi scutură, tremurînd, praful de aur in aer. gîri,Eanu, l,. 38. Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a sfărîma în bucăţi, a ucide; (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui; f i g. (familiar, cu privire la persoane) a învinge pe cineva într-o discuţie, a reduce pe adversar la tăcere, a-i anula argumentele. In cîţiva ani... a făcut praf moşia. gai,an, b. i 71. Dar eu pe tine te credeam făcut praf acolo la căruţe. CAMlt petrescu, u. n. 370. S-a înfuriat în aşa hal, încit şi-a făcut praf monoclul de duşumea, popa, v. 206. A (Se) face praf şi pulbere sau (mai rar) a se preface în praf = a se distruge, a se sfărîma, a se nimici; (cu privire la fiinţe) a fi ucis, zdrobit. [Calul] zboară cu dînsul in înaltul cerului şi apoi, dîndu-i drumul de acolo, se face spinul pînă jos praf şi pulbere. CREANGĂ, o. A. 265. De ce nu pot în praf a mă preface? eminescu, o. iv 79. A se alege praful (a nu se alege nici praful sau a nu rămîne nici praf) = a fi zdrobit, sfărîmat; a nimici cu desăvîrşire; (fiind vorba despre fiinţe) ucis. Dete brînci fiului acestui împărat din virful turnului şi nici praful nu se alese de dînsul. ISPIRESCU, u. 70. într-un secol fără patimi, nu va rămînea nici praf Din durere, din robie, din ruină şi din jaf. BEI.DI-ceanu, p. 126. A arunca praf în ochii cuiva = a înşela pe cineva, căutînd să-i dai iluzia că lucrurile sînt altfel decît în realitate. 2. Material solid sub formă de particule foarte mici, utilizat în diferite scopuri. Oleacă de necaz şi spaimă degeaba nu strică din cînd in cind: e ca un praf de piper peste o mîncare prea dulce. CAHAGIAI.E, o. vn 19. O crestezi de-a curmezişul cu cuţitul pe amîndouă laturile; o presări cu praf de sare; o pui pe un grătar. odobescu, s. I 464. -$■ Praf de puşcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf şi cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge şi a praf de puşcă, sadoveanu, o. I 422. Cînd aprinzi praf de puşcă e totuna dacă ai cît încape într-un degetar ori ai zece vagoane, popa, v. 211. A dat o ploaie mare, de a muiat praful cel de puşcă. HASDEU, I. V. 154. Praf de spumă = preparat care produce spumă în contact cu apa şi care se foloseşte pentru stingerea incendiilor. Praf de copt — preparat care degajă bioxid de carbon şi care se întrebuinţează în patiserie pentru a face să crească aluaturile. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obţinut prin eliminarea totală a apei diri componenţa lui. Praf de bronz = pulbere metalică (de culori diferite) care se amestecă cu ulei sau cu lac şi formează vopsele care imită metalul. Praf alb = cocaină. Schimbase morfina pe praful alb, fiindcă era mai uşor de găsit. C. PETRESCU, c. V. 313. 3. (Adesea la pl.) Substanţă toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (popular) doză de medicament în formă de pulbere. Vă indopau cu prafuri amare şi cu ceaiuri neîndulcite, pas, z. i 217. PRAFTORI — 529 — PRAPOR — Variantă: prav (EMINESCU, o. i 36, contemporanul, ii 219, russo, s. 128) s. n. PRAFTORÎ, praftoresc, vb. IV. T r a n z. A stropi sau a lovi cu praftoriţa. — Variantă: prăftui (vlaiiuţă, o. a. iii 48) vb. IV. PRÂFTORIŢĂ, praftoriţe, s. f. Unealtă compusă dintr-un mănunchi de fîşii de tei, zdrenţe sau paie, fixate pe un mîner lung, folosită (în fierărie sau în brutărie) pentru a stropi cu mănunchiul muiat în apă fierul în-fierbîntat sau cărbunii prea încinşi sau pentru a scoate spuza din cuptorul de pîine. Cu praftoriţa udă mai adese să-l loveşti, pann, p. v. iii 50. Săriră rominii cu săcurile, Ţiganii cu praftoriţele. pXsculescu, l. P. 39. E x p r. (Familiar) A(-i) da cu praftoriţa = a vorbi mult, a trăncăni. PRĂFTURĂ, prafturi, s. f. Praftoriţa. Trinti foile jos, Şi ilăul din spinare, Şi praf tura din mină. ŞEZ. vm 110. <0- E x p r. A face (pe cineva) praftură sau a-i faco (cuiva) O praftură = a certa (pe cineva), a ocărî; a trage un perdaf. Căuta să afle cine a avut gîndul rău să aducă pe capul mahalalei comisia sanitară, ca să-i facă o praftură. pas, z. I 218. — Variantă: pleaftură (sevastos, n. 259) s. f. PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de uşă sau piesă de lemn, de piatră etc. aşezată la intrare, de obicei mai ridicată decît suprafaţa de la intrare. Pe sub pragul uşii o şuviţă neagră de apă, ca un şarpe, a vîrît capiii, c. petrescu, s. 57. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înşira Pentru fată-sa. coşbuc, p. ii 142. Partea de jos a unei porţi. Pe cărare-n bolţi de frunze Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale... Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, o. I 55. + (Determinat prin « de sus ») Partea de sus, orizontală, a tocului uşii, care leagă cele două părţi laterale. Ieşi plecîndu-se adine să nu se lovească cu capul de pragul de sus. rebreanu, r. i 199. E x p r. A se lovi (sau a se izbi) CU Capul de pragul de SUS = a trage învăţătură dintr-o păţanie, a cîştiga experienţă. îşi zicea că . . . băiatul se va cuminţi cînd se va izbi el însuşi cu capul de pragul de sus. rebreanu, r. i 50. 2. (De obicei precedat de prepoziţii) Uşă, poartă; p. e x t. casă, locuinţă. Din prag priveşte bătrînica Cum se tot duce mărunţel. DEŞLIU, M. 17. Fetele şi nevestele din sate, pe la praguri, pe la porţi, privind la noi. ■ . poate-şi ziceau: frumos cal, cutezător voinic! GALACTION, o. i 78. I-a ars şi casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri şi-n nevoi Că-n urm-a-nebunit. coşbuc, P. I 229. E x p r. (în legătură cu verbe de mişcare) Din prag în prag = din casă în casă. Vestea alergase ca focul din prag "în prag. sadoveanu, o. vii 79. A călca (sau a trece) pragul casci (sau pragul cuiva) = a) a veni în casa cuiva, a vizita pe cineva. Şi dac-a fost peţită des, E lucru tare cu-nţeles, Dar dintr-al prinţilor şirag, Cîţi au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. coşbuc, p. i 54. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele, caragiale, o. iii 34; b) a ieşi din casă. Şi tu, bade, — aşa-i gîndit, Că dacă mi-i părăsi, Eu altul n-oi mai găsi. . . Dar nici pragul n-am călcat Şi altul mi-am căpătat, jarnîk-bîrseanu, d. 234. A se pune prag = a se aşeza în calea cuiva, a se împotrivi, a se opune. S-a găsit una cu ochii verzi şi cu sprîncenele îmbinate, care s-a pus prag şi nu-l lasă să treacă. SADOVEANU, B. 50. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărită, opunîndu-se cu dîrzenie la ceva sau somînd pe cineva să facă ceva. Alt bărbat, în locul lui, şi-ar fi pierdut răbdarea şi ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea înapoi la babacă-său. CARAGIALE, O. III 33. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a colinda. •+ Porţiune de teren din faţa uşii. Noaptea strălucitoare de iulie se boltea solemnă şi încremenită deasupra satului. Dormeau adine şi cîinii făcuţi covrig în pragurile caselor. V. ROM. mai 1953, 119. (Rar) Temelie. înainte vreme, în aşa loc ş-aşezau pragul căminului cei cari, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de mincinosul trai al îobăgiei. DELAVRANCEA, S. 164. 3. F i g. Loc de intrare sau de ieşire; început sau sfîrşit. Crăpau mugurii liliecilor şi mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinereţea unei primăveri adevărate, sahia, n. 111. Numai dragostea cea vie, Zi şi noapte tot învie Pe aripi de bucurie; Şi s-alintă-aşa cu drag Pe al tinereţii prag. beldiceanu, p. 84. Moldova este pragul întîiului meu pas. alecsandri, p. a. 138. «0» L o c. p r e p. în pragul.. .= la începutul..., în faţa. . ., în apropierea. . ., în momentul cînd urmează să înceapă ceva. în pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată. GOGA, p. 20. După atîta vreme scursă ne întilneam iarăşi acum în pragul unei noi şi grele meserii. BART, S. M. 12. Natura surîdea, în pragul primăverii cam tristă, d. zamfirescu, r. 91. 4. Ridicătură a fundului albiei unei ape curgătoare, sau banc de depuneri format din materialele transportate de apă. Pîrîul Şerpilor se rostogoleşte clocotind din întunecimi de pădure şi saltă peste un prag, in cascadă. SADOVEANU, O. A. n 198. Sunînd din tinde, se aruncă pîrîul pe praguri de stînci. vlahuţă, o. a. 414. kf- Prag de fund = baraj mic făcut în albia unui rîu sau a unui torent, pentru a împiedica săparea albiei de către ape ; obstacol la gura unei ape pentru a opri intrarea aluviunilor. 5. Proeminenţă în formă de treaptă pe suprafaţa unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una faţă de alta. + Discon-. tinuitate care apare în relief pe suprafaţa plană sau cilindrică a unui organ de maşină sau a unui ghidaj de alunecare datorită uzurii prin frecare. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi de stare, deasupra sau dedesubtul căreia nu se mai poate petrece un anumit fenomen; limită. + (Med.) Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitaţie într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 7. Bucăţică de lemn de abanos sau de os de elefant, care se fixează perpendicular pe capătul superior al punţii instrumentelor muzicale şi pe care se sprijină coardele pentru a nu se atinge de această punte. PRAGMĂTIC, -Ă, pragmatici, -e, adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. 2. (învechit, în e x p r.) Istorie pragmatică = istorie care se ocupă numai de succesiunea faptelor, mai ales de evenimentele politice şi militare. Sancţiune pragmatică — (în ţările din apusul Europei) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. PRAGMATISM s. n. Curent filozofic idealist care, negînd adevărul obiectiv, proclamă drept unic criteriu al adevărului numai ceea cel este util şi avantajos din punct de vedere practic. PRAGMATÎST, pragmatişti, s. m. Adept al pragmatismului. PRA1ÎNA, praline, s. f. Bomboană cu miezul de migdală, învelit în pastă zaharoasă sau în ciocolată. El a introdus în Moldova biscuiţii... pralinele, kogăl-NICEANU, S. A. 96. PRAMATIE, pramatii, s. f. Om cu purtări rele, cu năravuri urite; stricat, destrăbălat, hoţ. Şi tată-său a fost o pramatie, de fura cloşca de pe ouă. sadoveanu, p. M. 34. Nu trebuie să ştiu şi eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? caragiale, o. iii 53. PRĂPOR s. m. şi n. v. prapur. PRAPORGIC — 530 — PRAVOSLAVNIC PRAPORGIC, praporgici, s. m. (Rusism învechit) Sublocotenent. I se arăta, in sfirşit, şi alesul.. . frumosul praporgic cu epolete de aur. MACEDONSKI, O. III 17. PRAPUR. prapuri, s. m. (Şi în forma prapor) 1. (învechit) Steag ostăşesc, flamură. Se găseau acolo prapori şi steaguri pe care se aflau scrise mărirea şi puterea şi ameninţarea. SADOVEANU, D. P. 71. Scutul părintesc.. . pe care fîifiie o acvilă albă, emblemă de imaculată putere, şi prapurul purpuriu, odobescu, s. r 252. Copiii şi aprozii. .. ostăşescul prapur a păzi erau datori. NEGRUZZI,' S. I 125. F i g. Ieri, de la chindie, şi-astăzi ziua toată S-a izbit cu gîndul. .. Tot acelaşi gind, Parcă-i sta Lisandru prapur înainte! COŞBtJC, P. I 246. Jf- Pînza steagului. [Veneau] copiii din casă ■ ■ . purtind suliţe lungi şi steguleţe cu prapore de mătase. bălcescu, o. ii 18. <*> F i g. Fumul împins de nori şi de apă se balansa în prapuri cernite. C. PETRESCU, A. 490. întindem pînza, prapur blagoslovit al liniştii călătoare, şi lotca aleargă. . . pe sub ciucuri de sălcii, i. botez, şc. 181. -4- Steag bisericesc cu imagini religioase, purtat la procesiuni sau la alte servicii religioase. 2. (Popular) Membrană care înveleşte diferite organe interne ale corpului, în special stomacul şi intestinele; peritoneu. Prapur de miel. Se-ncinge luptă. . . în măruntaie . . ■ pină se face încurcătură-n maţe, de se sparge prapurul, caragiale, la tdrg. — PI. şi: (n.) prapure (odobescu, S. I 107), prapuri (Sadoveanu, o. iv 285, negruzzi, s. m 459). — Variantă: priipor, prapori, s. m., şi prapore, s. n. rRAST<3L s. n. v. pristol. PRÂŞĂ s. f. (Popular) Praşilă, prăşit. Cînd s-a întors Ţigău de la praşă, fata era aşa de dusă pe gînduri, că n-a mai ţinut minte să-i spuie ce-a vrut Manlache Pleşa. POPA, V. 52. Porneau la cîmp cu coasa, cusecerea ori pentru praşă. La TDRG. PRAŞCĂU, praşcăi, s. m. (Popular şi depreciativ) Flăcăiandru, adolescent. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hîrjonelile praşcăilor. REBREANU, I. 36. Un praşcău însă care. ■ . văzu toată întimplarea improviza cîntecul. marian, o. I 229. -4- Om de nimic, ticălos. Fiind un înşălător şi praşcău care nu mai avea margini. .. dumnezeu_____l-a prefăcut intr-o pasăre, marian, o. n 134. Gospodarul strînge lucrurile de pe-afară, mai indosindu-le din calea praşcăilor. ŞEZ. III 178. PRĂŞILĂ, praşile, s. f. Acţiunea de a prăşi; prăşit. De s-ar întoarce de la praşila porumbului, şi tot n-ar fi aşa de aprinşi. DELAVRAN CEA, o. II 348. I-am învăţat. . . să pună cartofi, fasole, morcovi şi pătrunjel, să sădească varză şi tutun, să poarte grijă de viţă, ba la anul am să-i pun chiar şi la praşilă. slavici, O. I 76. Şi zici că te-am încărcat cu zece zile de praşilă, măi Ioane, aşa? CARAGIALE, O. II 43. — Variantă : praşilă (pamfilE, a. r. 73, vlaituţă, o. a. ii 54) s. f. PRĂŞTIE, praştii şi prăştii, s. f. 1. Armă veche de luptă constînd dintr-o bucată de piele, legată de două sfori, cu care se aruncau pietre asupra duşmanului; (azi) jucărie făcută dintr-o crăcană mică de capetele căreia se leagă cîte o fîşie de elastic, cu care se aruncă pietre la distanţă. Făceam praştii ca să vînăm vrăbii şi piţigoi. iurAii.kaxu, a. 26. Aruncară cu praştia in sus cîte o piatră, ispirescu, I.. 305. Ou-n praştie lua Şi-n slavă că-l arunca. PĂSCULESCU, L. P. 243. <)> F i g. Iau praştia satirei şi-n loc de pietre, glume Voi arunca în tine, rizînd fără-ncetare. ANGHEL-IOSIF, c. M. I 177. -$> Loc. a d v. Ca din praştie = repede, cu viteză. Dintr-o opintire, bărbăteşte, l-a repezit înapoi ca din praştie. GALAN, z. r. 246. E x p r. A da cu praştia în (sau prin) ceva = a face pagubă; a da iama prin ceva, v. i a m ă. Cit despre oala cu smîntînă, nici pomeneală nu era să-l fi prins vreodată la ea, ori să dea cu praştia prin bucăţclele de friptură de pe grătar. ISPIRESCU, L. 286. 2. Aruncătură cu praştia (1); distanţa pe care o poate străbate o piatră azvîrlită astfel. ^ Espr. Ca do o praştie (sau cît dai cu praştia) = ca la o bătaie (sau aruncătură) de praştie; la mică distanţă, aproape. 3. Curmei care se leagă de leucă ori de capătul osiei şi de care se prinde un cal lăturaş. ■<§> E x p r. (învechit) Cal do praştie = cal lăturaş, v. lăturaş. A-şi lua liarnul şi praştia = a-şi căuta de lucru, a-şi găsi un rost, a se apuca cu hotărire de treabă. Ia-ţi dar praştia şi hamul... Du-te şi tu de munceşte, Cîştigă şi te hrăneşte. pann, p. v. ni 95. -tf Frînghie sau căpăstru de care se ţine un cal pentru a-1 dresa, -y- Expr. A da un Cal In praştie = a dresa un cal, ţinîndu-1 de frînghie şi făcîndu-1 să alerge în cerc. Un geambaş da la praştie un cal netnvăţat. DELAVItANCEA, la TDRG. PRAT, praturi, s. n. (Regional) Cîmpie pe care se lasă iarba să crească pentru cosit; fîneaţă. Trupul o seamă la luptă-şi deprind pe praturi de iarbă, coşbuc, ae. 121. PRAV s. n. v. praî. PRĂVAŢ, praveţe, s. n. (învechit şi regional) 1. Ţel, ţintă, scop. Amindouă avînd pravăţ de-a ţine întru unire Dragostea dumnezeiască cu acea de omenire, conachi, p. 302. 2. Călăuză, ghid ; îndrumător, îndreptar. Ucazele lui Petru care ne-au renoit Din mină nu le lasă; drept pravăţ îi slujesc, negruzzi, s. ii 194. Să aveţi de pravăţ bunile sfătuiri. drăgiiici, r. 157. — Variante: pruveţ s. n., pruviţu (i. cr. iii 306) s. f. PRĂVEŢ s. n. v. pravăţ. PRĂVTLA, pravile şi pravili, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Lege, dispoziţie, hotărire. Pravila asta nouă. . . le pusese grumazul in jug. camil petrescu, o. II 302. El îi advocat, cunoaşte toate pravilele. alecsanDRI, t. 1234. Mă gîndesc la atîtea rele. La atîţi cumpliţi ciocoi, Ce-au văzut zilele mele Făcînd pravili pentru noi. BOL-uac, o. 196. Expr. A pune (sau a rîndui) pravilă = a da o dispoziţie, a decide, a stabili o regulă. Şi-a pus părintele pravilă şi a zis: că în toată simbăta să se procitească băieţii şi fetele. CREANGĂ, a. 3. <$> Loc. a d v. După pravilă = conform legii, după lege, legal. -4- Lege naturală, lege a firii. E scris în pravila lumii, cu toate că n-o ştiu sloveni, c. petrescu, a. r. 54. Aşa-i pravila naturii, cucoane Grigori. Bătrinii împreună şi tinerii iarăşi împreună. ALECSANDRI, T. i 43. 2. Cod de legi civile sau bisericeşti; (concretizat) carte care conţine astfel de legi. Pravila lui Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu. n Şi eu, zise Avrichie, eram tare ingrijat pentru pravilă, că aici nu e cine să-mi cetească. STĂnoiu, c. i. 11. Svirrr! cu pravila cea mare după călugări. CREANGĂ, a. 79. Alexandru vv. cel Bun al Moldovei, pe la începutul veacului al XV-lea, a făcut o pravilă ce acum nu se mai găseşte. BĂLCESCU, O. I 61. PRAVILICÎŞTE adv. (învechit) Conform pravilelor; legal, legitim. Te-ai măritat?.. . praviliceşte? ALECSANDRI, T. 584. PRAYILNICÎSC, -EÂSCĂ, pravilniceşti, adj. (învechit) Care este în conformitate cu pravila, cu legea; legal. Vieţuire... fericită, care să pricinuieşte din dreptele hotăriri pravilniceşti. GOLESCU, î. 44. PRĂVIŢĂ s. f. v. pravăţ. PRAVOSLAVNIC, -Ă, pravoslavnici, -e, adj. (învechit) Care ţine de religia ortodoxă, care aparţine acestei confesiuni; ortodox. Călugări din toate lavrele creşti- PRAVOSLAVNICIE — 531 — PRĂDA nităfii pravoslavnice au trecut pe aici. GAT.ACTrON, o. I 221. Puişor le făcuse incă o dată să renunţe la gindul acesta pios, de pravoslavnică înfrăţire. G. M. zamFirescU, SF. li. N. rr 11. Nu crez să fi fost creştin pravoslavnic, că, de-ar fi fost creştin, nu s-ar fi însurat in postul mare. hasdeu, I. v. 40. Biserică pravoslavnică = biserica creştină răsăriteană, biserica ortodoxă. + (Substantivat) F i g. Credincios, cuvios, smerit; p. e x t. bigot. (Ironic) Acesta-i pravoslavnicul cel de socru, sosit înadins de la Ierusalim pentru ca să realizeze toate dorinţile tale? ALECSANDRI, T. 1272. PRAVOSLAVNICÍE s. f. (învechit) Religia creştină ortodoxă; ortodoxism. Curentul religios din Principate, izvorît din pravoslavnicie... nu se putea amesteca cu acel curent de cultură ardeleană. IORGA, L. I 13. PRĂXĂ, praxe, s. f. (Transilv.) Practică. PRÁXIS s. n. (învechit) 1. Pricepere dobîndită printr-o practică îndelungată; experienţă, rutină. Măria-ta eşti luminat şi cu praxis şi ştii mai bine decit mine prin cite primejdii am să trec. filimon, c. 262. 2. Act, document. în arhiva mitropoliei se păstrează praxisul, adecă decretul de episcopat dat lui Iacov de mitropolitul Gavriil Calimah. La Tdrg. . PRÁXIU, praxiuri, s. n. Carte bisericească cuprinzînd fapţele apostolilor; apostol (II). Praxiul lui Coresi. PRAZ, prăji, s. m. Plantă erbacee din familia lilia-ceelor, înrudită cu ceapa, cu tulpina cilindrică înaltă, cu frunze lungi şi late; e cultivată ca plantă comestibilă (Allium porrum). De altă parte, citeva înguste brazde de fasole, de praz şi de legumă, odobescu, s. I 148. Frunzuliţă foi de praz, Numai Golea mi-a rămas! PXSCUI.ESCU, L. P. 270. Prăjii se cumpără din tirg ori de la bulgării. şez. viii 36. E xpr. (Familiar) A mînca praz = a spune neadevăruri. Adio şi-un praz verde, se spune pentru a da cuiva să înţeleagă că prezenţa lui nu mai este dorită. PRÁZNIC, praznice, s. n. 1. (în practicile bisericii ortodoxe) Masă mare dată în amintirea unui mort (după înmormîntare ori după parastas, v. pomană, corn î n d a r e) sau pentru sărbătorirea unui eveniment bisericesc (hramul unei biserici etc.). Să se facă praznic pentru săraci şi să se deie de pomană, sadoveanu, o. i 262. Este datină la romini, ca după înmormîntare să facă praznic sau comîndare. marian, o. ii 177. La hramul bisericii se ţinea praznicul cîte o săptămînă încheiată, creangă, a. 11. Obraznicul mănincă praznicul v. obraznic. Expr. (Familiar) La dracu-n praznic v. drac. + Petrecere mare, chef, zaiafet. Acolo aflai că sînt lăutari şi praznice în toate săptămînile. Sadoveanu, m. C. 14. 2. Sărbătoare (mare) bisericească; p. e x t. zi de odihnă. La praznice şi la ziua numelui ştiam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulţi ani, cu spor în casă şi cu belşug la masă. slavici, o. I 70. Masa de cu seară mai grabnic o sfirşeşte, Decit in zi de praznic un popă liturghia. NEGRUZZi, s. ii 199. Nişte sărbători alese, ce praznice s-au numit, pann, P. v. I 141. Omul harnic n-are praznic. + Sărbătorirea sau aniversarea unui eveniment cetăţenesc; zi de bucurie. Să pomenească ţara, ca pe o zi de praznic mare, ziua cînd din letopiseţ şi-a şters anii de-nchinare. davina, v. v. 184. PRĂBUŞEÂLĂ, prăbuşeli, s. f. Prăbuşire, cădere, surpare. PRABUŞÎ, prăbuşesc, vb. IV. R é f 1. A cădea brusc (şi cu zgomot) de la o înălţime (relativ) mare (de obicei sfărîmîndu-se, distrugîndu-se); a se nărui, a se surpa. Mama devine palidă, gata să se prăbuşească, sahta, n. 53. Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvîrl, se-neacă-n fum, Iar • brazii cad pe dînşii aprinşi, se prăbuşeşte în capul lor tot codrul, dar nimeni nu gindeşte La fugă. COŞBUC, P. I 158. F'i g. Ceva se prăbuşi, parcă, în inima mea şi, in o clipă, mi se păru că am trăit o viaţă întreagă. HOGAŞ, M. N. 25. Cînd răsufla, aerul i se prăbuşea în plămirti ca ceva tare şi rece ■ .. ş-atunci îl apuca o tuse seacă, ce-i sfărima pieptul, vlahuţă, o. a. i 104. -4- T r a n z. A face să cadă, a doborî. Străbat singur pădurea. O vijelie grea A prăbuşit un uriaş stejar în calea mea. BENIUC, v. 20. + (Despre ape) A se prăvăli de la înălţime, a curge pe un loc abrupt. Înăuntrul unor prăpăstii adinei, într-o lume masivă şi ■grea de piatră, o şuviţă de apă se prăbuşeşte de pe stlnci. bogza, c. o. 95. [Rinul] din nălţime în fund se'prăbuşeşte C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător. ALECSANDRI, O. 204. PRĂBUŞÎRE, prăbuşiri, s. f. Acţiunea de a se prăbuşi şi rezultatul ei; cădere de la înălţime; năruire, surpare. Bozan simţi o plesnitură în cap şi durerea părea alta decît aceea pe care a simţit-o în clipa prăbuşirii cu podul rulant, sahia, n. 37. Se aude deodată o mare prăbuşire de lemne între cidise şi vocea lui Ion strigînd: Valeu! m-am ucisl alecsandri, x. 1573. F i g. Durere mare, deznădejde. Citeşte a doua oară [scrisoarea], pe figura lui se înscrie o mare prăbuşire, baranga, i. 186. PRĂBUŞÎT, -A, prăbuşiţi, -te, adj. Căzut (la pămînt), răsturnat, năruit, surpat, dărîmat. în poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte, Cu cîrja lui cea veche el bate de trei ori. eminescu, o. I 93. Găteşte-o mămăligă... intr-un ceaun de schijă, sub dimbul prăbuşit, alecsandri, p. m 487. + F i g. Descurajat, deznădăjduit. L-am văzut prăbuşit, uitîndu-se în gol. vornic, p. 18. PRĂBUŞITURI, prăbuşituri, s. f. Locul uţide s-a prăbuşit un teren, o construcţie. Intrară intr-o prăbu-şitură rotundă, împresurată de rîpe drepte, dumitriu, n. 209. -4- Dărîmătură. Trecem anevoie peste prăbuşituri de stînci. vlahuţă, la Tdrg. PRĂCI adv. (Regional) Cu desăvîrşire, de-a binelea, cu totul. Femeia sa însă, după ce au întunecat prăci, au ieşit c-un toiag de aur afară. Sbiera, p. 159. Loc. adv. De prăci = de tot, foarte. L-au strins numai în mînă şi l-au turtit de prăci. sbiera, p. 98. — Pronunţat monosilabic. PRĂDĂ, prad şi prad, vb. I. T r a n z. 1. (Folosit şi absolut) A jefui o ţară, un ţinut (în cursul unei incursiuni, al unui război), a devasta. După obiceiul lor, pe unda trec, pradă şi ard. sadoveanu, o. vii 75. Astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara. negruzzi, s. i 140. Cetatea prădatu-i-a, Măicuţa călcatu-i-a, Cu copita calului, Toc-ma-n capu pieptului. JARnîk-bîrseanu, d. 485. 2. A despuia de averi, a fura. Să pedepsească pe bandiţii care l-au izgonit şi l-au prădat. REBREANU, r. n 225. Vai de mine, vai de mine; cum m-a prădat tâlharull ŞEZ. I 54. Frunză verde de negară, A ieşit Bujor în ţară! Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară, alecsandri, p. P. 156. <> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi indicînd obiectul jafului) Aţi vrut. . ■ să mă pierdeţi şi mă prădaţi de avuţia mea. sbiera, p. 228. Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii. creangă, p. 291. F i g. (Cu complement intern) Dar ce pradă mi-a prădat? Numa luna, soarele Şi cheilt raiului. PĂSCULESCU, L. P. 50. <0>- Refl. impers. Să te-nvăţ eu, fătul meu, Cum se leagă ciobanii, Cum te pradă cîrlanii. alecsandri, p. p. 59 3. A ruina (prin biruri, amenzi, exploatare). Nu pot să-mi prăd şi să-mi înşel satul meu!. .. declară, cu aspră hotărîre, Zaharia Duhu. c. petrescu, a. 137. Vrei să ne prazi tu, vodă, avutul strămoşesc? alecsandri, p. a. 227. Să fugim, să trecem Oltu, Că p-aici ne arde focu Şi ne pradă protopopu Şi ne prăpădim cu totu. ŞEZ. i 292. 34* I PRĂDALNIC — 532 — PRĂJINĂ 4. (Regional) A risipi, a cheltui. Măi, nu-i. de prădat banul, vedeţi cu cită trudă se ciştigă ; să fim păstrători. reteganul, p. iii 86. — Prez. ind. şi: prădez. PRĂDALNIC, -Ă, prădalnici, -e, adj. 1. Care are caracter de jaf, care stoarce, exploatează, oprimă pentru a se îmbogăţi. La jefuirea sîngeroasă a muncitorilor minieri se adăuga exploatarea prădalnică a bogăţiilor carbonifere ale ţării. gheorghiu-dEj, art. cuv. 469. (F i g.) Nu-i venea încă a crede că a scăpat de prigoana prădalnicei cadenţe. C. PETRESCU, A. R. 58. (Substantivat) Prădalnicii răpeau ce agoniseau stringătorii. sadoveanu, E. 24. 2. (Despre animale) Care trăieşte din pradă, răpitor. Sub cerul de primăvară, Vulturul prădalnic zboară. DEŞLIU, M. 67. Şi vulturi mari, prădalnici, cu. gheare înarmaţi, S-adună, lăsînd puii pe virfuri de Carpaţi. ALECSANDRI, P. A. 129. PRĂDĂRE, prădări, s. f. Acţiunea de a prăda; devastare, jaf. PRĂDAT1 s. n. Prădare, jaf, hoţie. După înmor-mîntarea morţilor, după culegerea răniţilor — începea prădatul. CAMILAR, N. I 369. PRĂDAT2, -Ă, prădaţi, -te, adj. 1. Jefuit, devastat; p. e x t. furat. Casă prădată. 2. (Regional) Risipit, cheltuit inutil; prăpădit. PRĂDĂCltJNE, prădăciuni, s. f. Jefuire, prădare, furt. Tabăra părea aţiţată după lupte, prădăciuni şi petreceri. SADOVEANU, O. I 165. Se adună însă mai mulţi pentru prădăciune. REBREANU, r, I 85. Stoarcere de bani prin exploatare sau înşelăciune. Se gîndiseră flăcăii c-are să-i fure grecul, dar la aşa prădăciune mîrşavă nu se aşteptaseră. CONTEMPORANUL, VIj 106. PRADĂ Şt; G, prădăşuguri, s. n. (Regional) Prada, jaf; p. e x t. hoţie. Nu învinovăţeşti pe acest nemintos tînăr. . . de un prădăşug? negruzzi, s. ni 145. PRĂDĂTOR, -OÂRE, prădători, -oare, s. m. şi f. (Rar) 1. Cel care pradă, care jefuieşte. Aidi la Fuîga Ăl bătrîn, ăl bătrîny ăl de demult, Prădător de nouă ţări, înşălător de nouă domni! PĂSCUi^ESCU, i,. P. 297. 2. (Regional) Risipitor, cheltuitor. Şi ţi-i beutor bărbatu; Beutor şi prădător Şi la lucru n-are spor! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 185. PRĂFĂRÎE, (2) prăfării, s. f.’ 1. Cantitate mare de praf, praf mult. Văzduhul şi prăfăria, răscolite necontenit, păreau ca o mare cuprinsă de furtună. mihai^E, o. 192. La orizont, prin prăfărie, se zăresc o mulţime de turle. DEIîAVRANCEA, O. II 271. 2. (învechit) Locul unde se fabrica sau se depozita praful de puşcă; pulberărie. A preferit... să piue foc prăfăriei, să saie în aer cu palat cu tot, decît să cadă pe mîinile ienicerilor, ghica, s. A. 33. PRĂFOS, -0ÂSĂ, prăfoşiy -oase, adj. Plin de praf, prăfuit. Oraşul întreg era prăfos şi uscat ca o arie după treier. dumitriu, n. 265. Pe şoseaua prăfoasă. . . trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunţîndu-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie. C. PETRESCU, R. DR. 22. Ca praful; pulverulent. PRĂPTUÎ vb. IV v. praftori. PRĂFUÎ, prăfuiesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi cu praf. Picioarele mai păstrau încă pantofii negri şi sără-căcioşi. Minusculi pantofi prăfuiţi de drumul străbătut pină aci. c. PETRESCU, c. V. 36. Să-mi revăd copilăria, Cind juca la umbră hora, veselă şi cadenţată, Care pră-fuia-ntr-o clipă de prin curte, bălăria. îlacedonski, o. I 10. + A împrăştia praf. (Poetic) Jos, fete albesc şi bat rufe; Lin zbimiie din depărtare Subt scocul înalt, roata morii şi prăfuie mărgăritare. IOSIF, T. 135. + A transforma un material în praf ; a pulveriza. Refl. (Rar) A se aşeza ca un strat de praf. Pulberi diamantate se prăfuiau peste verdeaţa Cişmegiului şi peste o parte a Bucureştilor. MACEDONSKI, O. III 50. ' PRĂFUÎRE s. f. Acţiunea de a (se) p r ă f u i. PRĂFUÎT, -Ă, prăfuiţi, -te, adj. Plin de praf, acoperit de praf. Aveau straiele prăfuite; din înfăţişarea lor se vedea că munciseră din greu. mihale, o. 484. Un fuior de fum... se prăvale peste grădinile prăfuite. REBREANU, I. 10. Voinicelul cum sosea? — Îmi sosea, sosea pe jos. . . Prăfuit şi nemîncat Şi cu murg neţesălat. TEODORESCU, P. P. 620. + (Despre materiale) Care a fost transformat în praf ; pulverizat. PRĂFUIJÎŢ, prăfuleţe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui praf; f i g. nimic. Cînd sosiră prietenii lui Ercule şi voiră să-i ia cenuşa de acolo, nu mai găsiră din trupul lui nici prăfuleţ. ISPIRESCU, u. 79. PRĂFURÎU, -ÎE, prăfurii, adj. (Rar) De culoarea prafului, cenuşiu. La picioarele lui, in umbra salcimilor înalţi, dormea satul, stropit cu lumina prăfurie a soarelui ce sta să cadă după deal. DAN, U. 158. Mama, slabă, ofilită, prăfurie şi totuşi plăcută pentru blindeţea ochilor. brX-TESCU-VOINEŞTI, î. 18. PRĂJFUR0S, -OĂSĂ, prăfuroşi, -oase, adj. (Rar) Plin de praf, prăfuit ; prăfos. După masa luată în grabă, se făcu un lung alai, care porni pe drumUl prăfuros spre Corabia. CAMIL PETRESCU, O. II 187. PRĂGĂR, prăgare, s. n. (Régional) Fiecare dintre grinzile care se pun de-a curmezişul pe temelia casei şi prin care se despart încăperile. PRĂGUŞ0R, prăguşoare, s. n. Suport (de sticlă sau de metal) pe care se aşază tacîmurile la masă. El se joacă cu prăguşorul albastru de sticlă pe care se aşază cuţitul şi furculiţa, sadoveanu, o. iu 235. PRĂJEĂLĂ, prăjeli, s. f. 1. Prăjire. 2. Făină prăjită (cu ceapă) în grăsime şi folosită la pregătirea unor mîncări ; rîntaş. Miros de prăjeală. PRĂJI, prăjesc, vb. IV. 1. Tranz. A expune (un aliment) la căldura focului (în special în grăsimi) şi a-1 face comestibil. V. frige, coace. A prăji cafea, ca Doftorii satului. . . erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său. Creangă, a. 15. F i g. în faţa noastră se ridică munţi sălbatici care se prăjesc la soare de la începutul lumii. ALECSANDRI, O. P. 350. (T r a n z.) Vreo două vapoare de marfă acostate la cheiul vechi de piatră îşi prăjeau la soare trupurile uriaşe. BART, s. m. 59. Expr. A-şl prăji l)urta la soare = a nu face nimic, a lenevi. Ucenicul.. . era harnic, harnic grozav, de toată ziua îşi prăjea burta la soare. La TDRG. 3. T r a n z. A încălzi minereurile în cuptoare speciale, la o anumită temperatură, inferioară temperaturii de topire, pentru a le modifica compoziţia chimică şi a le face mai uşor de tratat prin operaţii metalurgice ulterioare. PRĂJÎNĂ, prăjini, s. f. 1. Lemn lung şi subţire, ascuţit la un capăt, servind mai ales pentru a fixa, a PRĂJIRE — 533 — PRĂPĂDENIE susţine sau a sprijini ceva. Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hîrtie fîlfîind pe deasupra capetelor mulţimei, în virful unei prăjini, creangă, a. 157. Cornute, ce nu te-ndoi, De-o creangă să te despoi, Să-mi fac prăjină de boi. alECSANDRI, p. p. 44. (în comparaţii) N-avea 17 ani împliniţi şi era coşcogemite prăjină, vlahuţă, la TDRG. Badea-nalt cit o prăjină, Mindruţa-i toată-n ţărină. Mă mir ce se mai iubesc, Că nici-cindnu se-ntilnesc. jarnîk-bîrseaku, d. 429. Expr. A nu-1 ajunge cuiva (nici) cu prăjina la nas, se spune despre oamenii mîndri şi înfumuraţi. Ceva-ceva de-or fi sprin-cenate, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. gane, n. i 94. Mindru, de nu-i ajungea cineva cu prăjina la nas. ispi-RESCU, L. 175. A paşte (pe cineva) cu prăjina = a urmări (pe cineva) pentru a-i face rău; a pune (cuiva) gînd rău. Coţcăriile, cu de aste-mi umbli?. . . Bine că te prinsei. . . De cînd vă pasc eu cu prăjina! ALECSANDRI, T. i 162. A lua (pe cineva) cu prăjina = a alunga (pe cineva). Domnica! E, cerce dumnealui şi-i videa cum mi ţi l-a lua cu prăjina, negruzzi, s. iii 13. + (Mine) Tijă metalică lungă, plină sau tubulară, folosită ca portunealtă, ca organ de acţionare a unei pompe de adîncime etc. <$-Prăjină de pompare = prăjină de oţel plină, folosită pentru acţionarea pompelor de adîncime la extragerea ţiţeiului din zăcămînt. Prăjină de sapă (sau de foraj) = tijă plină sau tubulară, filetată la extremităţi, din care se formează garnitura de prăjini care transmite sapei mişcările necesarc la forarea găurilor de sondă. Pe măsură ce adîncimea la care săpa puţul era mai mare, prăjinile de foraj, la capătul cărora se afla sapa, deveneau tot mai lungi, scînteia, 1951, nr. 1974. + (Sport) Băţ de bambus, lung de cîţiva metri, cu care se execută sărituri în înălţime. Săritură cu prăjina. 2. (Astăzi rar, în special în Moldova) Veche unitate de măsură pentru lungimi echivalentă cu 3 stînjeni (în Moldova egală cu 6,69 m şi în Muntenia egală cu 5,89 m). N-apuc a merge nici douăzeci de prăjini şi prrr! se rupse un capăt, creangă, p. 124. + Veche unitate de măsură a ariei, egală în Moldova cu 26,76 m2 şi în Muntenia cu 35,39 m2. Te ştiu cum le măsori ţăranilor pogonul de optsprezece prăjini in loc de douăzeci şi patru. dumitriu, N. 48. Tată-său ii dă cinci prăjini în vatra satului, loc de casă, apoi o faice de arătură şi 20 prăjim de fîneţ. SEVASTOS, N. 46. -4- (Concretizat) Instrumentul cu care se făcea altădată măsurătoarea. Mulţi oameni au prăjini de lemne de alun, curăţate de crăngi, cu crestături simple, spre a arăta palmele, pamfilE, a. r. 231. Măsurăm cirta lui Dăinilă. . . Nişte oameni urîţi şi pogani mergeau in urma mea şi mă tot îndemnau s-arunc prăjina. ŞEZ. ii 161. mĂ.TlRE, prăjiri, s. f. Acţiunea de a (se) prăji. 1. Frigere, coacere. Prăjirea bucăţilor de pîine. 2. (Metal.) Operaţie metalurgică preliminară la care sînt supuse unele minereuri pentru a le modifica compoziţia chimică şi a le face mai uşor de tratat prin operaţii metalurgice ulterioare. Prăjirea concentratelor piritoase. PRĂJÎT, -Ă, prăjiţi, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la căldura focului pentru a-1 face comestibil; fript, copt. Boldur Iloveanu îl cercetă mai atent, ai urî tul lui rîs care-i dezvelea gingiile şi dinţii rari, de cafea prăjită. C. PETRESCU, A. 336. Pe ramurile lui sta ca nişte merişoare p-o parte rumene de părea că erau prăjite. ISPIRESCU, L. 244. Nu ospătaţi ceva? Am ciorbă de crap, moron prăjit, contemporanul, vij 40. (Glumeţ) Răbdări prăjite = nimic, nici un fel de hrană. Dar ce mîncăm noi, fetelor, hăi? — la, răbdări prăjite, dragă cumnăţică. ckeangă, r. 9. M-ai hrăni bine? —Te-aş hrăni cu răbdări prăjite, ALECSANDRI, T. I 264. 2. (Rar, despre vegetaţie) Uscat, îngălbenit, pîrjolit. Pe fiiteţele liniştite, deasupra ierbii prăjite, pluteşte un freamăt domol, uscat, neîntrerupt. sadoveanu, o. vii 251. PRĂJITOĂRE, prăjitori, s. f. 1. încăpere într-o fabrică unde se execută operaţiile de prăjite (calcinare) ' a minereurilor. 2. Aparat simplu, folosit în gospodării pentru a prăji cafea. FRĂJITdE, -OÂBE, prăjitori, -oare, s. m. şi f. Muncitor calificat care lucrează în fabrici la cuptoarele unde se prăjesc minereurile. FBAJITtÎBA, prăjituri, s. f. Aliment dulce făcut din făină, zahăr, unt, ouă etc. şi copt sau prăjit. Şi cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! N-ar fi fost jucărie pe care să nu le-o cumpere, prăjitură pe care să nu le-o aducă, catifea cu care să nu-i îmbrace, macedonski, o. iii 58. ■ O să se tot plîngă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, prăjituri şi zaharicale. ODOBESCU, S. m 39. PBĂFĂSTIE, prăpăstii şi prăpăstii, s. f. Loc gol, rîpă mare şi adîncă între munţi, mărginită de pereţi abrupţi. Muntele cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii se chema Stînişoara. sadoveanu, b. 175. în jos, se deschideau pe dreapta şi pe stingă, spre fundul pămtntului, două prăpăstii cu adîncimi fioroase. HOGAŞ, M. N. 161. Ş-o să trecem văi adinei, Cu prăpăstii şi cu stinci, Munţi înalţi şi brazi umbroşi. TEODORESCU, p. p. 172. F i g. După 1848 şi mai ales după 1859, deosebirea creşte, se face o prăpastie şi se diferenţiază cu încetul cele două curente, ibrăileanu, sp. cr. 129. Dan rămase pe deplin convins că intre el şi Ana e o prăpastie, un gol imens pe care cu nimic nu-1 mai poate astupa, vlaiiuţă, o. a. m 190. 4- Expr. A ii pe (sau la) marginea prăpastiel = a se afla într-un moment critic, gata de-a cădea într-o nenorocire. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, n. iii 80. A spune (sau a vorbi) prăpăstii = a) a spune lucruri care înspăimîntă. Tocmai tu, un mucos ca line, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? ispirescu, L. 82; b) a spune bazaconii, lucruri lipsite de raţiune, de logică. Ioane, nu ne face de ocară. Cum vorbeşti aşa prăpăstii? EFTimiu,. î. 18. -4- Noian de ape, adîncul apelor. Citea pe «Paul şi Virginia «... Şi cum se cutremură cind prăpastia mării înghite şi copcră sub valuri atîta dragoste ş-atitea visuri, vlahuţă, o. a. 139. PBAPĂD, prăpăduri, s. n.. 1. Dezlănţuire de forţe, provocată de om sau de elementele naturii, care prici-nuieşte distrugeri mari de bunuri sau de vieţi omeneşti; ruină, calamitate, dezastru. Rabdă să-l loveşti pină ti apucă diavolul şi-l înnebuneşte', şi-atunci e prăpăd. DUMITRIU, p. F. 44. Are să fie mare prăpăd, dacă nu s-or • limpezi treburile la vreme, că eu, să ştiu că mor împuşcat, dar prins degeaba nu mă las. popa, v. 78. Ş-afară-i grozav... şi plouă şi ninge şi pică şi-ngheaţă. . . o vreme, prăpăd! caraGiale, o. ii 322. 2. F i g. Cantitate, număr mare ; mulţime, belşug. Te sminteşti cînd ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare, galaction, o. i 45. E x p r. A veni prăpăd = a veni în număr mare, impetuos. Prăpădul pămîntului = ceva imens, copleşitor, extrem de mult. Unii doreau jeratic de bogăţie, alţii slavă, prăpădul pămîntului. ’dela-vrancea", s. 97. PRAFADÎNIE, prăpădenii, s. f. Stricăciune, pagubă, distrugere; prăpăd. Atît se stricase acum grădina, incit nu mai era chip a o drege. . . Mînia grădinarului trecu orice hotare, cînd veni şi văzu acea mare prăpădenie. ispirescu, l. 152. <$> Exp r.l’răpădenia pumintului = ceva nemaipomenit, grozav; foarte mult. S-aude că au venit turcii şi tătarii cită frunză şi iarbă, prăpădetiia pămîntului. sadoveanu, o. i 487. + Situaţie grea, primejdie mare, ameninţătoare. Iacă mătuşa Mărioara c-o jordie în mînă, la tulpina cireşului!... scoboară-te jos, tălharule, că te-oi învăţa eu! Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! creangă, a. 49. -4- (Concretizat) 1 PRĂPĂDI — 534 — PRĂPĂSTUI Cauză care distruge, nimiceşte. Se vede că acesta-i prăpă-denia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei. CREANGĂ, p. 242. PRĂPĂDÎ, prăpădesc, vb. IV. 1. T r a n z. A nimici, a distruge (intenţionat, cu rea-voinţă). Leşii, stăpîne, au prăpădit şi au ars tot. sadoveanu, o. i 263. A venit. ■ • un regiment de călăreţi şi toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii peste ele şi ce cîştigasem ieri, tot îmi prăpădi azi. RETEGANUL, P. II 20. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea. EMINESCU, N. 7. *^> A b s o 1. Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată. EMINESCU, O. 1148. R e f 1. Se prăpădiră toate corturile lor. ISPI-RESCU, m. v. 25. 2. T r a n z. (Mai ales în Mold., Transilv.) A pierde (1), a risipi. Cam mormăia uneori că prăpădeşte prea mult petrol. -REBREANU, I. 62. Prăpădi şi el cît ai bate in palme tot ce cîştigase şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, negruzzi, s. i 81. Frăţioare, ce eşti scîrbit? Ori boii i-ai prăpădit? ŞEZ. i 45. <$> F i g. Au apucat-o la fugă de-şi prăpădea călcîiele. sbiera, p. 241. ^ (Cu privire la abstracte) Cu pasul m-a rătăcit, Cu glasul m-a ameţit; Liniştea mi-am prăpădit! alecsandri, - p. p. 270. (Popular) De pe la înţercători am prăpădit drumul. creangă, A. 30. A irosi. Eu n-am vreme de prăpădit; am grabă să mă duc la treburile mele. sadoveanu, o. Iy. 213. Crezi că mie nu mi-e milă să te vădumblînd mereu, Prăpădindu-ţi tinereţea în războiul ăsta greu? EFTimru, î. 97. Cu voi îmi prăpădesc tinereţea şi sănătatea! REBREANU, R. I 198. 3. T r a n z. (Cu privire la fiinţe) A face să-şi piardă viaţa, a ucide, a omorî. Dacă nu era un cioban mai bătrîn şi mai milos care să-l scape, îl prăpădeau haitele ciobăneşti. GALACTION, O. I 87. Zîna, spăimîntată, zise lui Făt-Frumos: fă-te ce te-iface, că te prăpădeşte zmeul! CREANGĂ, o. a. 278. Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbatice, odobescu, s. m 56. ^ F i g. Cîţiva paşi mai erau de făcut, dar nu mai avea putere.. . Teama că Sandu se preface îl prăpădea, miro-nescu, s. A. 73. Gîndeşte, mîndro, gîndeşte, Că dorul mă prăpădeşte, hodoş, p. p. 82. 4. Refl. A-şi pierde viaţa, a muri. Tata şi mama au murit în sărăcie şi pedeapsă; s-au prăpădit în braţele mele. sadoveanu, p. m. 145. îdeea că-i tînără şi se prăpădeşte fără vreme, îi rupea inima, vlahuţă, n. 152. împărate, împărate! Lasă-te, nu te mai bate; De cînd focul ai pornit Mulţi voinici s-au prăpădit. ALECSANDRI, P. p. 296. <$> (Prin exagerare) Cînd trag din cimpoi. . . sar căprioarele de se prăpădesc, alecsandri, T. 243. -Expr. A BG prăpădi de rîs (de plîns, do ruşine etc.) = a rîde (a plînge etc.) foarte tare. O să se prăpădească lumea de rîs. camil PETRESCU, o, li 13. Să se prăpădească băiatul de ruşine cînd văzu că pe dînsul îl cheamă! Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci, ispirescu, L. 387. Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de rîs. caragiale, o. ii 166. A se prăpădi după cineva (sau ceva) = a iubi pe cineva sau a-i plăcea ceva foarte mult. Nu se prăpădea de loc după comorile lui. REBREANU, R. i 54. De cînd era mititel se prăpădea după gravuri. vlahuţă, o. a. 446. A prăpădi pe cineva (sau, refl. reciproc, ase prăpădi) din ochi =a iubi pe cineva (sau a se iubi unul cu altul) nespus de mult; a (se) pierde din ochi. Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. CREANGĂ, O. A. 263. Nu au grija nimănuia, Şi de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, o. i 104. A se prăpădi de dorul ... =a dori foarte mult. A se prăpădi cu Urca v. f i r e. 5. Refl. (Rar) A dispărea. Cîteodată, un iepure roşcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pilcuri de strujeni uscaţi care pîrîiau, şi dintr-o dată se prăpădea sub vălul de ceaţă. SADOVEANU, o. I 361. PBĂPĂDlBE, prăpădiri, s. f. Acţiunea de a (s e) prăpădi; nimicire, distrugere. Să scape odată. .. prin prăpădirea oştirii duşmane ce se afla acum adunată toată la un loc, de acest război. BĂLCESCU, O. II 86. PRĂPĂDÎT, -Ă, prăpădiţi, -te, adj. Care se află în stare proastă, stricat, deteriorat; (despre persoane) cu forţele fizice sau morale epuizate; nimicit, distrus. Mă vezi prăpădit, dar altfel această mînă secată Tot ar mai putea trimite duşmanului o săgeată, hasdeu, R. v. 60. N-aveam nici hrană, nici ţol de-nvălit, Şi nici o putere!. .. eram prăpădit! ALECSANDRI, p. a. 50. Cu dorul nu-i de glumit, Că te face prăpădit, hodoş, p. p. 40. (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. « de» şi indicînd persoana în discuţie) De ce nu le spui să se muie? — Unde să se ducă prăpădiţii de ei? PAS, Z. i 31. Un ăla. . . un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, caragiale, o. i 44. PRĂPĂDIT 6R, -OARE, prăpăditori, -oare, adj. (Rar) Care prăpădeşte ; nimicitor, distrugător. Puterile adîn-cului se treziseră de pretutindeni şi, subt ocrotirea oarbă a nopţii, îşi dezlănţuiră asupra pămîntului îngrozit furia lor prăpăditoare. hogaş, m. n. 175. PRĂPĂSTÎINIE, prăpăstenii, s. f. (Rar, popular) 1* Prăpăd. ^ Prăpăstenia pămîntului — prăpădul pămîntului, v. prăpăd. Gîndeşti. .. că-i prăpăstenia pămîntului. şez. ii 105. 2. Fiinţă uriaşă, grozavă. Zări, şezînd pe un tron negru, o prăpăstenie de uriaş. VISSARION, B. 85. PRĂPĂSTIOS, -OĂSĂ, prăpăstioşi, -oase, adj. 1. (Despre locuri) Cu prăpăstii, cu pante abrupte; rîpos. Malurile prăpăstioase se-nălţau acum drept şi gorunii cei străvechi se suiau parcă pînă la cer. SADOVEANU, o. vii 39. Nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri, odobescu, S. iii 77. F i g. Adînc, de netrecut, de neînvins. Era o prăpăstioasă deosebire de idei şi de simţiri, hogaş, DR. n 43. 2. F i g. Năprasnic, vijelios. în acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor. BĂLCESCU, o. ii 120. (Adverbial) Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale. hogaş, M. N. 175. + Care umple de spaimă, înspăimîntător, groaznic. Namila venea prăpăstioasă, întărîtată şi de rană şi de larma crescîndă. galaction, o. i 50. Tresărea ca dintr-un vis prăpăstios. VLAHUŢĂ, la TDRG. 3. De necrezut, de neînchipuit. A spune lucruri prăpăstioase. 4» (Despre persoane) Care vede lucrurile numai în rău, se aşteaptă totdeauna la rău ; pesimist. Sînt oameni. . . bicisnici şi prăpăstioşi, care pentr-un lucru de nimic gem şi se vaită cît îi ia gura. vlahuţă, o. a. 430. — Pronunţat: -ti-os. PRĂPĂSTUÎ, prăpăstuiesc, vb, IV. Refl. 1, A se rostogoli la vale, a se prăvăli de la înălţime. Jgheaburile adîncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuira asupra pămîntului. . . potopul greu al apelor. hogaş, m. n. 176. ^ T r a n z. Mehmet venea la vale cu cealmaua desfăcută şi cu braţele bălăbănind. Parcă era un pin al morii de vînt, prăpăstuit de rîpă. sadoveanu, O. L. 185. Zmeul îl smuci la dreapta, ca să-l prăpăstuiască la pămînt. POPESCU, b. n 117. (F i g.) Curînd sosi-va vremea ticăloşii a simţi, în ce rîpă egoismul are a-i pră-păstui. negruzzi, s. ii 16. + (învechit) A se pierde, a se prăpădi, a muri. Pedeapsa lui va fi de. . . a se slobozi pe mare, ca în mijlocul furtunilor şi a unor turbate valuri să se prăpăstuiască. DRĂGHici, R. 304. . 2. A se năpusti, a năvăli, a da buzna, a tăbărî. Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe poartă. sadoveanu, o. vn 170. PRĂPĂSTUIRE — 535 — PRĂŞITURĂ PRĂPĂSTUÎRE, prăpăstuiri, s. f. Acţiunea de a (se) prăpăstui; prăvălire, rostogolire; distrugere, moarte. Brazii trufaşi ai codrilor se fringeau cu glasuri de trăsnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci! hogaş, M. N. 177. PRĂSĂDÎ, prăsădesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A sădi, a răsădi. Te-a sădit Şi te-a prăsădit Şi nu te-a-ngrădit. La tdrg. *4- R e f 1. F i g. A se propaga, a se transmite. Fără de aer. . . nici sunetul şi glasul nu s-ar putea prăsădi dintr-un loc in altul spre auzirea lui. piscupescu, o. 68. PRĂSEĂ s. f. v. plăsea. PRĂSI, prăsesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre animale) A face pui, a se înmulţi, a se reproduce. Ce ara şi semăna, prea puţine aduna ; iar păsările de i se prăseau, prea puţine ti rămîneau. vissarion, b. 94. Acum are-o turmă mare-tnare, care de-atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. reteganul, p. i 37. Pă caii ce se prăsea din aceste iepe încăleca numai împăratul. GORjAN, II. II 9. <)> (Rar, despre oameni) Trăiesc şi se prăsesc din neam in neam, cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul împrejmuitor, odobescu, s. m 172. 2. T r a n z. A creşte animale, a le înmulţi. Prăsiseră in fiecare an şi porc şi găini, care erau acum atît de multe şi risipite prin grajd şi şoproane, că nu le mai ştiau numărul. CAMIL PETRESCU, o. I 337. Hrăneşte şi prăseşte [iepuri de casă] in curtea mănăstirii, odobescu, s. m 212. Stîne Mari îşi cumpăra, Turme Grase Că-şi prăsea, ani. lit. pop. I 458. (Rar, cu privire la oameni) Oricum, n-ar fi fost mai bine să prăsească copii decît găini? Şi cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! macedonski, o. iii 58. 4- Fi g. A aduna, a economisi. (Cu complementul «bani») Nu ţi-ai prăsit un ban să-ţi poţi cîrpi o nevoie la o vreme grea, ori să te chemi şi tu că ai doi juncani in bătătură, din munca ta. vlahuţă, n. 129. 3. T r a n z. A semăna, a planta, a răspîndi o cultură; a îngriji ca să crească plantele. Pină dimineaţă... să prăseşti vie, iar pe dimineaţă să-mi aduci struguri copţi din ea. reteganul, p. v 49. Pre vremea aceea Bacus, zeul vinului şi al beţivilor, umbla de cutreiera lumea, învăţînd şi pre bun şi pre rău cum să prăsească şi să lucreze viţa. ispirescu, u. 103. Locuitorii. . . din toate celelalte sate au fost prăsit cultura cînepei şi a inului, i. ionescu, d. 201. ^ Refl. pas. A căpăta răspîndire, a începe să fie cultivat. Fata le dete la toţi săminţă, să-şi semene şi ei pe acasă buruiana dracului, adecă tutun. Aşa s-a prăsit tutunul in lume. reteganul, p. ii 69. PRASiLA, prăsile, s. f. 1. (Precedat de prep. «de») Reproducere de animale (de rasă). Să vie deseară oricine pofteşte in grădina împărătească, s-auză acolo fără plată cum citită un vestit măgar de prăsilă. caragiale, p. 25. O herghelie cu 9 iepe fătătoare. . : 5 vaci de prăsilă. ■ . I. IONESCU, D. 327. <ţ> (Rar, în legătură cu oamenii) Tu eşti un nebun de frunte? După ce n-ai chiar nemică, Te mai apuci de prăsilă... Auzi! îi trebuie copii! has-deu, R. v. 10. 2. (Cu sens colectiv) Animale tinere, pui (ţinuţi pentru reproducere); p. e x t. animale de soi bun. Bărbaţi, femei, copii... cărau către bordeie, la lumina felinarelor, grîne şi prăsilă felurită din acareturile conacului. Galan, z. R. 253. îi plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere ■ . . pentru că moş Nichifor ţinea să aibă prăsilă. creangă, p. 106. <$■ (Rar, la pl.) Na calul cu armele Ş-arată-mi potecele, Ca să-mi văd prăsilele. păsculescu, L. P. 277. PRĂSÎRE, prăsiri, s. f. Acţiunea de a (se) prăsi; reproducere, înmulţire. PRĂSÎT1 s. n. Prăsire. PRĂSÎTs, -Ă, prăsiţi, -te, adj. (Rar) Reprodus, înmulţit, sporit. Animal prăsit. PRĂSITOR, -OAllE, prăsitori, -oare, adj. (Despre animale) Care se prăseşte, care face pui; prolific. Iepurii sînt foarte prăsitori. La TDRG. PRASTAVĂLA s. f. sg. (Regional, numai în loc. a d v. ) Dc-a prăstăvala = rostogolindu-se peste cap; de-a berbeleacul. PRĂSTĂVĂLÎ, prăstăvălesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se prăvăli, a se rostogoli. (în forma păstrăvăli) O gropiţă că-i făcea, jfumătate-l îngropa, Oancea se păstră-vălea, într-o rînă că se da. MAT. folk. 48. — Variantă: păstrăvăli vb. IV. PRĂŞCĂU s. n. (Regional, în e x p r.) Prăşcău de zăpadă = vifor cu zăpadă care se topeşte repede. Te pomeneşti cu cîte un prăşcău de zăpadă, însoţită de lapo-viţă ori de vifore. La TDRG. PRĂŞÎ, prăşesc, vb. IV. Tranz. 1. A săpa la suprafaţă locurile cultivate (cu porumb, cartofi, viţă de vie, legume etc.) pentru a distruge buruienile şi a afina pămîntul. Felul lor de a litera pămîntul, de a prăşi cu plugul popuşoaiele, de a secera griul, de a-l lega in snopi, toate obiceiurile şi tradiţiile răsturnate — îi puseseră pe gînduri. anghel-iosif, c. L. 56. <0* A b s o 1. Am prăşii şi-am secerat, Am cosit şi-am adunat, marian, s. 38. 2. (Regional) A curăţa aria de buruieni înainte, de a aduce snopii pentru treierat. (Refl. pa s.) în ajunul căratului, acest loc se prăşeşte, adecă se curăţă de buruienile care crescuseră pe el şi de gunoiul care din întîmplare se poate găsi. PAMFILE, A. R. 144. PRĂŞÎLĂ s. f. v. praşilă. PRĂŞÎREj prăşiri, s. f. Acţiunea de a prăşi. Prin prăşire se face la rădăcina firului de popuşoi un muşiroi. PAMFILE, A. R. 73. PRĂŞÎT, (rar) prăşituri, s. n. Acţiunea de a prăşi; praşilă, săpat. Prin prăşit se taie toate buruienile, care crescînd ar înăduşi păpuşoii, pamfile, A. R. 73. PRĂŞITOĂRE, prăşitori şi prăşitoare, s. f. Maşină agricolă (cu tracţiune mecanică sau animală) folosită la prăşit. Caii trăgeau prăşitoarele peste ogoarele cu porumb. dumitriu, v. l. 104. PRĂŞIT 6R1, -OÂRE, prăşitori, -oare, adj. 1, (Despre maşini, pluguri) Cu -care se prăşeşte. Plug prăşitor. 2. (Despre plante) Care se prăşeşte. Alternînd cerealele cu plantele prăşitoare, putem pine în bună stare nu numai curăţenia pămîntului dar şi fertilitatea lui. I. ionescu, d. 289. PRĂŞITOR 2, -OÂRE, prăşitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care prăşeşte ; muncitor angajat la prăşit. Tu [rege] eşti fericit. Linguşitorii înalţă imnuri proslăvirii tale Şi fac să n-auzi cintecul de jale Cu care-şi adorm foamea prăşitorii. vlahuţă, o. a. i 39. Mă şi trimite mama cu demîncare in ţarină la nişte lingurari, ce-i aveam tocmiţi prăşitori. CREANGĂ, A. 52. PRĂŞITÎJRĂ, prăşituri, s. f. 1. Faptul de a prăşi; praşilă, prăşit. Păpuşoii, cu toate că ar fi lăsaţi rari la prăşitură, se îndesesc prin înfrăţire. PAMFILE, A. R. 183. 2. Ogor prăşit, pe care este sau a fost semănat porumb, cartofi sau alte plante prăşitoare. . 3. (Cu sens colectiv) Buruienile şi gunoiul adunate de pe arie. După ce aria şi locul snopilor vor fi prăşite, gunoiul sau prăşitură de pe arie se adună la un loc şi se cară afară. PAMFILE, A. R. 145. PRĂŞTIAR — 536 — PRĂVĂLIOARĂ PRĂŞTIĂR, prăştiari, s. m. (Regional) Prăştiaş. Sint meşteri prăşliari, care dau la semn cu praştia, ispi-RESCU, la TDRG. — Pronunţat: -ti-ar. PRĂŞTIĂŞ, prăştiaşi, s. m. (Rar) 1. Cel care aruncă cu praştia. 2. (Regional) Cal de praştie. Prăştiaşii lui care sfo-răiau. deeavrancea, la tdrg. — Pronunţat: -ti-aş. PRĂŞTINĂŞ, prăştinaşi, s. m. Prăştină2. Se suie pe casă, iau prăştinaşii şi încep a o descoperi chitind şi chiuind. SEVASTOS, N. 316. PRĂŞTÎNĂ1, prăştini, s. f. (Regional) Rachiu de tescovină sau de drojdie. Se porneau nopţile de veghe şi chiote pe lingă cazonele clocotind prăştină. I. BOTEZ, şc. 87. Să guste pastrama şi turburelul... şi prăştină. M. I. CARA-GialE, C. 49. Cantitate determinată din astfel de rachiu. Dă-ne trei prăştini, Barbule, plăteşte dumnealui. stancu, D. 265. PRĂŞTÎNĂ2, prăştini, s. f. Prăjină care se înfige în vîrful stogului sau al clăii de fîn. Prăjină care se înfige în stuful sau în paiele de pe acoperişul caselor, pentru a împiedica risipirea stufului sau a paielor de către vînt. PRĂVĂL, prăvaluri, s. n. (Rar) 1. Cădere de apă, cascadă mică; urlătoare. Caicul deodată s-au zmuncit cu mare repegiune în prăvalul apei ca de o mare furtună. DRĂ-Ghici, R. 207. 2. Rostogolire. Să-i mai tragem [vasului] un prăval, Hai, băieţi, opintiţi, contemporanui,, iii 345. PRĂVĂLNIC, -Ă, prăvalnici, -e, adj. înclinat, pieziş, abrupt. PRĂVĂLĂT, -Ă, prăvălaţi, -te, adj. 1. Răsturnat, prăvălit. Şterse mai întîi scindura cu batista. Nu se lăţi prăvălat pe spătar... El stătu drept şi corect. C. PE-Trescu, o. p. ii 305. 2. (Despre un munte) Povîrnit, înclinat, abrupt. Mă urcai pe o culme prăvălată. murnu, o. 162. PRĂVĂLĂIEC, -Ă adj. v. prăvălatic. PRĂVALĂTIC, -Ă, prăvălatici, -e, adj. Povîrnit, pieziş, abrupt. Caii se năpustiră la vale, pe drumul prăvălatic, printre viroage îmbrăcate cu tufişuri. sadoveanu, 0. iii 334. Avi ieşit. în creştetul poienii încîntăitoare, un popas de verdeaţă dulce şi de flori, între codrii prăvălatici. galaction, o. i 211. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic. eminescu, o. i 85. — Variantă : prăvălâtec, -ă (camiear, n. i 94, murnu, 1. 192) adj. PRĂVĂLÎ, prăvălesc şi prăval, vb. IV. 1. Refl. A ae duce de-a rostogolul pe un povîrniş ; a se rostogoli, a se precipita. Ai zice că stau să se prăvale pilcurile de brazi şi fagi din coasta muntelui, i. botez, şc. 223. Pe unele locuri, ne uităm cu frică-n sus, la stincile ieşite din zid, gata să se rupă şi să se prăvale peste noi. veahuţI, o. a. II 133. Stînca stă să se prăvale în prăpastia măreaţă. eminescu, o. i 54. <> K i g. Cit de zdrobite mi se prăvăleau gindurile, ca intr-un potop de întuneric, în viitoarea pustiitoarei vremi, vi.aiiuţa, n. 122. + T r a n z. A rostogoli, a da de-a rostogolul, a arunca la vale. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. sadoveanu, b. 123. Peste piuă prăvăli o bucată de stincă. eminescu, n. 7. <$- F i g. Cei doi tovarăşi au început a prăvăli la vale spre stină chemări lungi ii repetate, sadoveanu, o. i,. 176. (Despre fiinţe) A fugi în goana mare, a se năpusti la vale; a năvăli, a se repezi spre ceva. Ilie sări din drum in tufişuri şi începu să se prăvălească la vale către sat. dumiTriu, N. 203. S-au prăvălit de pe culmi, rotindu-şi săbiile, călăreţii. GALAN, z. R. 68. Străinul se prăvăli spre cal şi slugile lui pedestre îl aburcară în şa. SADOVEANU, O. vil 32. -+■ (Despre ape) A curge cu repeziciune, căzînd de la înălţime. Se auzea.. . glasul unui pîrîuaş ce venea ca şi noi din deal in vale, prăvălindu-se şi izbindu-se de cele stînci. CREANGX, a. 31. Piraie răpezi... se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stînci de piatră. ODOBESCU, s. iii 516. + F i g. A se întinde, a se revărsa. Un fuior de fum... se prăvale peste grădinile prăfuite, învăliiindu-le într-o ceaţă cenuşie. REBREanu, I. 10. Trandafirii ■■ ■ împreună cu glicinele... se prăvălesc de-a lungul zidurilor. MACEDONSKI, O. III 91. 2. ,R e f 1. (Despre vînt, ploaie) A se dezlănţui cu putere. S-a prăvălit de pe muntele cel mare un vînt rece, trăgînd după dînsul nouri negri şi vîrtejuri de ninsoare. SADOVEANU, B. 128. . 3. Refl. A cădea, răsturnîndu-se (peste ceva). V. surpa, dărîma, răsturna. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. REBREANU, i. 53. Toate s-au prăvălit pe punte şi clopotul bordului începu să bată intr-o dungă. BART, S. M. 52. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei, băi.cescu, o. n 45. F i g. Lumea veche se prăvăleşte şi pe a ei dărîmături slobozenia se înalţă, russo, o. 23. 4. T r a n z. A răsturna, a da peste cap. După ce-am adus-o aici numai intr-o fugă de cal. . . cînd la plată.. . vrea să-mi mănînce dreptul, sub cuvint c-am prăvălit-o [cu căruţa] de cinci ori. aeecsandri, T. i 216. Acest pîrîiaş... se face atît de mare, incit adese prăvale carele încărcate, negruzzi, s. i 316. 6. T r a n z. (Cu privire la fiinţe) A doborî, a culca la pămînt, a trînti. Au sărit in spinarea turcului, l-au prăvălit la pămînt. STANCU, d. 22. Calul i se poticni şi-l prăvăli. SADOVEANU, o. vii 32. Vînătorul întinse arcul şi, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică. ISPI-RESCU, I,. 141. Refl. Trupul se prăvăli in laturi şi calul se opri tremurînd şi sforăind. sadoveanu, O. vil 13. Baba tace şi înghite, iar moş Angliei se prăvăleşte pe-o coastă în bătaia focului, se uită poznaş la babă. dună-reanu, ch. 87. <(> F i g. A închis ochii şi s-a prăvălit iarăşi în fumuiagul lui cu ştime de iad. popa, v. 156. G. T r a n z. (învechit) A înfrînge, a răpune. De trei ori romînii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. băi,cescu, o. II 90. PRĂVĂLIĂŞ, prăvăliaşi, s. m. Comerciant sau negustor care are o prăvălie; angajat care lucrează într-o prăvălie. Prăvăliaşii au tras obloanele. STANCU, D. 23. Prăvăliaşii adunau cioburile tăcuţi. G. M. zamFirescu, SF. M. N. I 200. O crezuse fata vreunui negustor sau mic prăvăliaş din suburbia tăbăcarilor. ARDELEANU, D. 140. — Pronunţat: -li-aş. — Variantă : prăvăliiş, prăvă-lieşi (GAEAN, z. R. 17), s. m. rRĂVĂLÎE, prăvălii, s. f. Local în care se vînd diferite mărfuri; magazin. Prăvăliile... se .ţineau una lingă alta, cu marfa scoasă în uliţă, ca să se vadă, în loc de orice firmă. CAMll, PETRESCU, O. I 180. A fost înainte negustorul calicimii. Ţinea în această mahala o prăvălie cu mărunţişuri. SAHIA, n. 91. Hangiul aprinde o luminare şi trece-n prăvălie la uşă, unde cei de-afară bat viereu. Caragiai^e, o. i 363. (în trecut) Băiat de prăvălie = tînăr care învăţa meseria de comerciant, servind într-o prăvălie. Să cumperi pe stradă castane ca băieţii de prăvălie? C. PETRESCU, C. V. 116. PRĂVĂLlfeŞ s. m. v. prăvăliaş. PRA V¿ÍLIOÂRĂ, prăvălioare, s. f. Diminutiv al lui prăvălie. Luai cele trei mii de galbeni... şi îmi deschisei prăvălioara ca şi mai nainte. GORJAN, h. I 38. PRĂVĂLIRE — 537 — PREABUN PRĂVĂLÎRE, prăvăliri, s. f. Acţiunea de a (s e) prăvăli. 1. Rostogolire, precipitare pe un povîrniş, nâpustire Ia vale. Furtuna detuna o dată în mijlocul bolţii şi catapeteasma cerului era crăpată de fulger, aruncat din tărie în mare, ca o prăvălire de cioburi înflăcărate, arghezi. p. T. 160. + Fi;-. Decădere. Academia Romînă, stimulată de prăvălirea [mişcării latinizante] la care asista, şi-a moderat diversitatea de tendinţi. macedonski, o. rv 127. 2. Năruire, prăbuşire, surpare, dărimare (a unei construcţii). PRĂVĂLÎŞ, prăvălişuri, s. n. Pripor, repeziş, povîrniş. Cerceta prăvălişurile coastelor şi adîncul sihlelor, cit ochii lui puternic sprîncenaţi. - sadoveanu, o. v 456. Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiş, Prăpastia-l aşteaptă curadincu-i prăvălişi AI/KCSANDRI, T. II 121. . PRĂVĂLIT, -Ă, prăvăliţi, -te, adj. 1. Rostogolit pe un povîrniş, năpustit, precipitat la vale. (Poetic) Scînteie marea lină şi placele ei sure Se mişc-una pe alta ca pături de cristal Prin lume prăvălite, eminescu, o. i 63. (Despre stînci, corpuri mari) Răsturnat pe o parte sau de tot. Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete Sub candela ce arde în umbra unui colţ. eminescu,-o. I 92. (Despre maluri, ziduri etc.) Surpat, năruit, dărîmat. 2. (Despre fiinţe) Doborît, culcat la pămînt, trîntit; (despre duşmani) înfrînt, răpus. PRĂVĂLIÎJŢĂ, prăvăliuţe, s. f. Prăvălioară. PRĂZNUÎ, prăznuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A serba un eveniment religios, a ţine o sărbătoare, un praznic; p. e x t. a serba, a sărbători. Madam Roza prăznuia şi paştele evreiesc şi pe cel romînesc. pas, z. i 61. A doua si după aceea, fiind duminică, au prăznuit-o. drăGhici, R. 54. <$> A b s o 1. Creştinii adunaţi cinsteau un pahar dulce şi începeau a prăznui. sadoveanu, e. 116. Refl. pas. Mulţămeşte sfîntului mare mucenic Dimitrie... a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut. negruzzi, s. I 147. (Cu complement intern) Ce vedea Se minuna: Lumea că se sătura, Praznice se prăznuia. TEODORESCU, P. P. 96. 2. Intranz. A petrece, a se ospăta, a face chef. PRĂZNUÎRE, pră znuiri, s. f. Acţiunea de a (s e) p r ăz-n u i; ospătare. Prăznuirea cu vin îl făcea mai îndrăzneţ ca de obicei, sadoveanu, p. m. 304. PRĂZULÎU, -ÎE, prăzulii, adj. (Rar) Care are culoarea prazului, verde ca prazul, verde-deschis. Coana Zamfi-riţa îşi ţinea sculele intr-o basma prăzulie cu vărgi roşii. bassarabescu, v. 194. Un număr de medalioane de teracotă smălţuită în diferite nuanţe care trec. . . pină la tonurile cele mai variate ale verdelui: prăzuliu-întunecos şi chiar bătînd în albastru, odobescu, s. ii 210. PRE- Element de compunere însemnînd mai ales « înainte », « anterior », şi care serveşte la formarea unor substantive ca: preîncălzire şi a unor adjective ca: prerevoluţionar, precapitalist etc. PREA1- Element de compunere însemnînd « foarte », « peste măsură », care serveşte (mai ales în limbajul bisericesc) la formarea unor substantive ca: preamărire, preasfinţia etc., a unor adjective ca : p r e a b u n, preaiubit etc. şi a unor verbe ca : preamări etc. PREA2 adv. 1. (Ca determinativ pe lîngă un verb; aşezat, de obicei, la timpurile compuse între auxiliar şi participiu, la verbele reflexive între pronume şi verb, la formele negative între negaţie şi verb) Mai mult decît e necesar, decît se cuvine; peste măsură, foarte mult. Are un trup de minune tăiat şi chip frumos. Şi el ştie bine aceasta, ba încă prea o ştie. vlaiiuţX, o. a. i 193. Mise pare că ne-am prea întins cu vorba, creangă, p. 25S. Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară. EMINESCU, O. I 151. (Pe lîngă o formă verbală repetată) Cum se poate una ca asta? — Iaca se poate şi se prea poate, ispirescu, I,. 110. M-am săturat şi m-am prea săturat. CREANGĂ, p. 312. Te cunoşti, mîndră, cunoşti, Te cunoşti, te prea cunoşti, jarnîk-bîrseanu, D. 249. E x p r. Nu (sau nici) prea = nu chiar, nu tocmai, nu cam. Cei doi nu prea voiau să primească, dar după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem? — Să ne grăbim şi nu prea, pentru că-i putem ajunge. EMINESCU, N. 14. Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică. negruzzi, s. I 83. 2. (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv, un adverb sau o locuţiune adverbială) Mai mult decît. . ., extrem de. .., foarte. Puţină, vreme încă ne desparte De iarna tristă, — prea curînd sosită 1 iosn', P. 46. Prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu. CREANGĂ, p. 223. La aşa tîlcuri înalte. . . Omul să deie nu poate decît prea slabe cuvinte, conachi, p. 266. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întilnim. jarni'k-bîrseanu, d. 68. <$• Expr. A nu prea şti multe = a fi supărăcios, irascibil, a reacţiona impulsiv; a nu şti de glumă, a-i sări repede ţandăra. Ş-apoi las’ pe popa Niculai Oşlobanu, căci el nu prea ştie multe, creangă, a. 78. A fi prea din calc-afară (sau prea de tot) = a fi din cale-afară de exagerat, exccsiv. Bătrî-nele prea sînt de tot, — prea se ocolesc — prea se uită chiondorîş. delayrancea, h. T. 148. (Familiar) Mult prea... = (indicînd o şi mai mare intensificare a însuşirii determinate) o problemă mult prea importantă. Nu prea sau (folosit corelativ) nici prea — nu chiar, nu tocmai (atîta de. . ., sau aşa de. . .). Şi-şi taie vro cinci vărgttţe, Nici prea lungi, nici prea scurtuţe. marian, s. 53. Baba. .. umbla valvîrtej să-i găsească mireasă ... după placul ei: nu prea tinără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. creangă, p. 4. Pare că nu-ţi stă prea bine Cu doi drăguţi lîngă tine. jarnîk-bîrseanu, d. 249. (Despărţit de adjectiv sau adverb printr-un verb) Are negre mustăcioare Şi-i de-o palmă lat în frunte Şi nu prea grăieşte multe. jar-nîk-bîrseanu, d. 136. Asta e prea-prea = asta întrece măsura. Nici... prea-prea = nici peste măsură de..., nici extraordinar de. . . De n-am mătăsuri, am ce pot, Nici bun prea-prea, nici rău de tot. coşbuc, P. I 128. •if- (Repetat, cu valoare adjectivală) Tare, exagerat, care întrece măsura. Din pricina expresiilor cam prea-prea, te-ai supărat şi eşti ghimpos ca un arici. c. petrescu, a. r. 13. <$> Expr. Ori prea-prea, ori foartc-îoarto = ori una, ori alta. Atunci, iată ce zic eu . . . să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte. caragiawî, o. i 148. (Familiar) Nici prea-prea, nici foarte-foarte = aşa şi aşa, nici bine, nici rău, potrivit, mediocru. Leonică în sufletul lui nu era nici bun nici rău, nici moale nici iute, nici deştept nici prost. Cu un cuvînt, o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte. cara-giale, o. îl 8. (Ajută la formarea superlativului absolut) Millo s-a remarcat printr-o voce prea plăcută cîntînd o bucată, sadoveanu, e. 68. A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti O prea frumoasă fată. eminescu, o. I 167. PREABATĂJ, preabataje, s. n. Lucrare minieră (galerie suitoare etc.) care se execută în interiorul unui zăcămînt pentru a-i completa pregătirea în vederea începerii abatajului. — Pronunţat: pre-a-, PREĂBĂT s. n. (Regional) împrejurime, preajmă. Crudul crai a pus în preabătul grădinii pîndaş. coşbuc, p. H 177. FREAIitJN, -Ă, preabuni, -e, adj. (Rar) Foarte bun, deosebit de bun. -fy- (Substantivat, m. art.) Dumnezeu. i PREACINSTIT — 538 — PREAPLECAT Icsc-aşa,- ca dumnezeu s-o vadă. .. o stea cu coadă. Dar tu, blestemato, cine eşti ? Se răsti la ea preabunul. BENIUC, v. 66. PREACINSTIT, -Ă, preacinstiţi, -te, adj. Foarte cinstit, vrednic de cinste, de veneraţie, onorabil, respectabil. PREACURĂT, -Ă adj. (Mai ales ca epitet dat Maicii Domnului) Curat, neprihănit. Ce pumni, ce pumni, maică preacurată! De cînd sînt, n-am văzut aşa pumni! contemporanul, Vj£ 203. <0> (Substantivat) Aşa. .. vă treceţi bieţi bătrini, Cu rugi la Preacurata, Şi plînge mama pe ceaslov, Şi-n barbă plinge tata. GOGA, P. 33. PREACUVlOS, -OĂSĂ, preacuvioşi, -oase, adj. (Mai ales în titulatura dată unor sfinţi, arhimandriţi, călugări) Foarte cuvios, cucernic. Preacuviosul părinte. <$- (Substantivat) în vinerea seacă, preacuviosul cocea oul la luminare, ca să mai uşureze din cele păcate. CREANGĂ, P. 111. PREAFERICÎT, -Ă, preafericiţi, -te, adj. (în titulatura dată ierarhilor care deţin grade înalte în administraţia bisericească) Foarte fericit, sfînt. Un consiliu compus din preafericiţi patriarhi şi arhiepiscopi. NEGRUZZI, S. I 241. «v* (Substantivat) Şi maica Filofteia m-a primit fiică sufletească, fie-i odihna între preafericiţi. SADOVEANU, p. m. 69. PREAIUBÎT, -Ă, preaiubiţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Foarte iubit, deosebit de drag; scump. îngăduie ca fiul măriei-tale preaiubit să nu doarmă pe saltea de puf şi mincarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăţiei, sadoveanu, d. p. 19. (Substantivat) Preaiubitul meu! Spune-mi cînd mă voi numi soţia ta? NE-GRUZZI, s. I 18. PREAlNĂLT, -A, preaînalţi, -te, adj. (în concepţia religioasă) Care vine de la dumnezeu; dumnezeiesc. Dar pentru ce oraşul atît de strălucit, Acum între oraşe e cel mai umilit? Ce voie preaînaltă, ce lege porunci Căderea dopotrivă cu înălţarea-a fi? ai,exandrescu, m. 10. PREAÎNŢELÎ1PT, -EÂPTĂ, preainţelepţi, -le, adj. (învechit şi arhaizant, adesea substantivat) înţelept, învăţat. Deci trebuie să sameni şi dumneata ca şi alţii, aştep-tind roada cu răbdare. — Roada va să vie la timpul său, preainţelepte. Sadoveanu, d. p. 19. PREAJM s. n. v. preajmă. PREAJMA s. f. (Mai ales în locuţiuni) Spaţiul care înconjură pe cineva sau ceva, locul sau regiunea din apropiere, din vecinătatea cuiva; împrejurime, vecinătate. Tăcea preajma şi depărtările tăceau. Camilar, n. I 62. Strigă-n vale Topologul Şi-a lui larmă, cînd şi cînd, Ca o voce omenească, Pină sus pe culmi tresare, Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. TOPÎrceanu, b. 23. Caişii zîmbesc sub ninsori Şi trec ciripiri de chitare... Şi cintă şi preajmă şi zare. macedonski, o. I 225. Loc. adj. (Exprimînd un raport local sau temporal) I)in (sau de prin) preajmă = din apropiere, apropiat. Un iz slab, amestecat cu mirosul desişurilor din preajmă, ne învăluia. sadoveanu, o. vii 195. Turbarea acestui taur merse pină acolo, de bîntuia şi Creta şi ţările de prin preajmă şi nimic fiu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav. ISPI-rescu, u. 45. L o c. a d v. în (sau prin) preajmă sau (loc. p r e p.) în (sau prin) preajma ... = împrejur, primprejur, aproape de. .. Am stat şi eu puţintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu nişte femei, sadoveanu, b. 260. Nu pot rămînea să mă întîlnesc cu Nadina în preajma transcrierii divorţului! rebreanu, R. ii 16. Noi vom lua poziţie cavi prin preajma Giurgiului. D. ZAMFIRESCU, R. 33. Acesta spuse atunci că comoara se află pitită in preajma unei fintîni. ODOBESCU, S. III 240. Murgul se opreşte, în preajmă priveşte. TEODORESCU, P. p. 496. (E x p r.) A nmbla în preajma cuiYa = a umbla după cineva, a se ţine de cineva, a-i da cuiva tîrcoale. (Atestat în forma prijmă) Cîte un handralău.. . imblă numai în prijma fetelor, le ocheşte pe fereastră să vadă ce fac şi cum se poartă. ŞEZ. ni 179. <^Loc. prep. Din (sau de prin) preajma.. .= •din apropierea. . de lîngă. . . într-una din zilele acestea din preajma zăpezilor mari, cînd satele aveau să fie rupte unul de altul şi drumurile astupate, Ion Jura ieşi în uliţă. dumitriu, N. 190. Vasele... le-ar fi găsit într-o necropolă antică din preajma Zîmnicei. odobescu, s. n 274. — Variante: pr6jină (slavici, n. i 80), prijmă s. f., preajm (delavrancea, s. 107) s. n. PREALABIL, -A, prealabili, -e, adj. Care trebuie spus, făcut, pregătit înainte de începerea unei acţiuni principale, care precedă, care e anterior. Se hotărî totuşi să treacă pe la Dumescu... să schimbe numai două vorbe prealabile. REBREANU, r. i 255. Pentru ca să vă fac a ajunge la scopul d-voastră, sînt silit a vă supune mai întii la oarecare examin.. . prealabil, axecsandri, T. i 295. (Adverbial) Nu cumva să pleci încoace fără să mă anunţi prealabil, caragiale, o. vii 259. L o c. a d v. în prealabil = mai întîi, mai înainte. Vartolomeu Diaconu ieşi în săliţă după ce a meşteruit în prealabil flacăra puţină a lămpii, c. petrescu, a. 283. în prealabil e obligat să ia contact cu amicii 'politici, rebreanu, r. i 172. Propunerile ... să se trimită la toate secţiunile Adunării, spre a se studia în prealabil de toţi deputaţii. KOGĂI^NICEanu, s. a. 135. — Pronunţat: pre-a-, F RE A LUMIIS ÂT? -A, prealuminaţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Care constituie un izvor de lumină, care răs-pîndeşte lumină, luminos ; f i g. (în titulatura dată capetelor încoronate) mărit, slăvit. Prealuminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuşi la faţa locului. DELAVRANCEA, a. 66. Lîngă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate, Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prealuminate. EMI-nescu,1 o. i 85. PREAMĂRI, preamăresc, vb. IV. T r a n z. A ridica în slavă ; a lăuda, a slăvi, a glorifica, a elogia. Nu se poate vorbi despre Alecsandri ca despre acei scriitori pe care toată lumea îi preamăreşte şi nimeni nu-i ceteşte, sadoveanu, E. 60. Şeful staţiei. . . crezu că e bine să preamărească opera inginerului, c. PETRESCU, A. 304. PREAMĂRIRE, preamăriri, s. f. Acţiunea de a preamări; laudă, glorificare, elogiere. PREAMARÎT, -Ă, preamăriţi, -te, adj. (învechit, în titulatura dată capetelor încoronate) Lăudat, slăvit. Preamărite împărate! M-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvîrşit-o, fiindu-mi capul în joc. ispirescu, I,. 26. PREAMBUL, preambuluri, s. n. 1. Parte introductivă a unui discurs, a unei scrieri, a unei convorbiri, în care sînt expuse lucruri ce trebuie cunoscute înainte de a se intra în fondul chestiunii; introducere, precuvîntare, prefaţă, cuvînt înainte. Bănuiam că vorbele acestea erau numai un preambul, sadoveanu, a. I,. 169. Fără nici un preambul, am atacat problema care simţeam că nu poate fi amînată. ibrXileanu, a. 35. Nicolae Alexandrii Nicolescu... vine într-o zi la mine şi, fără nici un preambul, îmi zice. . . am • venit să-ţi aduc 15000 de lei.. . de cari dispune cum crezi. ghica, s. A. 158. 2. Parte introductivă a unui act important, a unui tratat internaţional, care îi lămureşte utilitatea sau necesitatea sau prezintă sumar dispoziţiile lui generale; expunere de motive (a unui proiect de lege). Preambulul [proiectului de constituţie] deschide îndată orizonul naţional, russo, S. 121. ’ — Pronunţat: pre-am-. PREAPLECAT, -Ă, preaplecaţi, -te, adj. (învechit, în formule epistolare de respect) Supus. (Cu pronunţare PREAPLIN — 539 — PRECEDENT regională) La Dorohoi voi avea mai multă vreme ca să vă scriu mai mult, lucru care face mingîierea celui ce este al dumitale preplecat fiu. kogălniceanu, s. 1. PREAPLIN, preaplinuri, s. n. 1. Ceea ce depăşeşte un anumit nivel, ceea ce este prea mult, prea abundent. Era un prieten cu care nu putea vorbi decît cu inima deschisă, din străfund, dintr-un preaplin, camu, rETRiîSCU, o. H 345. 2. Dispozitiv pentru evacuarea automată a lichidului care depăşeşte un anumit nivel într-un rezervor. FREAPUTÎRN IC, -Ă, preaputernici, -e, adj. (învechit, despre capetele încoronate sau în formule de adresare lor) Foarte puternic, atotputernic. Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate fi preaputernice împărate! CREANGĂ, p. 80. Gîndeşte că măria-ta eşti preaputernic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. NEGRUZZI, s. I 146. PREAPUTERNICÎE, preaputernicii, s. f. (învechit) Titlu dat împăraţilor şi înalţilor demnitari; persoană care poartă acest titlu. Iţi iloi povesti. ■ . cu voia preaputerni-ciei-sale. GORJAN, H. i 26. PREĂSENĂ, preasene, s. f. (Regional) Curea Iată (de Ia ham) care trece peste pieptul calului de călărie. PREASFINŢIA, preasfinţiile, s. f. art. (Numai urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 şi 3) Titlu de respect dat arhiereilor. PREASFINŢÎT, preasfinţiţi, s. m. Titlu dat arhiereilor. (Cu pronunţare regională, Din aste te-i cunoaşte că eşti arhipăstor Şi toţi cu umilinţă ţi-or zice presfinţite. NEGRUZZI, S. II 181. PREASFÎNT, -Ă, preasfinţi, -te, adj. (Bis.) Sfînt. •+• (Substantivat, f.) Maica Domnului. Toată jalea mea pustie Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele Preasfintei. VLAHUŢĂ, P. 62. FREASTOL s. n. V. pristol. FREĂTCĂ, pretce şi pretci, s. f. (Regional) 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre beţişoarele aşezate cruciş înăuntrul unui stup, în două sau mai multe rînduri, pe care albinele îşi clădesc fagurii. -$■ Expr. A trcco peste preatcu = a depăşi limita. 2. Gaura stupului pe unde intră şi ies albinele ; urdiniş. PREAVIZ, preavizuri şi preavize, s. n. înştiinţare (scrisă) prin care se anunţă de mai înainte unui salariat concedierea din slujbă la expirarea unui anumit termen; salariul care se cuvine celui concediat pentru acest interval. — Pronunţat: pre-a-. PRECAM11R1ĂN s. n. Formaţii geologice dintre arhaic şi paleozoic, în care s-au găsit primele resturi organice. PRECAPITALÎST, -Ă, precapiialişti, -ste, adj. Care este anterior apariţiei capitalismului, care a existat înainte de capitalism. Orînduiri sociale precapitaliste. precAr, -ă, precari, -e, adj. (Despre situaţii, împrejurări, condiţii de viaţă) Lipsit de siguranţă, dependent de voinţa cuiva sau de împrejurări nestatornice; nesigur. Ministrul de atunci al instrucţiunii publice l-a scos din invăţămînt. . . Viaţa scriitorului a devenit cu totul precară. sadoveanu, E. 93. Radu simte cit de precară este victoria obţinută, carul petrescu, T. ii 141. (Rar, despre o construcţie) Lipsit de rezistenţă; şubred. Ajuns la adunarea aceasta de construcţii precare, de corturi vinete şi de cârtiţi cu crucea roşie pe pînze, ochii se turburau deodată. C. petrescu, î. ii 42. — Variantă: (învechit) prcciiriu, -io (odobescu, s. iii 343) adj. PRECARITATE s. f. (Rar) Caracterul a ceea ce este precar. Legea plăcerii o vreau şi eu, dar mă dezgustă micimea, precaritatea poftelor voastre, camu, petrescu, t. rr 212. PRECAR IU, -IE adj. v. precar. PRECĂUT, -Ă, precauţi, -te, adj. Care prevede un pericol posibil, care acţionează cu băgare de seamă, ia toate măsurile, de prevedere ; (despre vorbe, gesturi) care dovedeşte prudenţă ; prudent, prevăzător, circumspect. Oameni. . . înaintînd cu mişcări precaute. BOGZA, c. O. 301. Precaut, ofiţerul de gazdă ii retrase scaunul din cale. c. petrescu, î. n 113. — Pronunţat : -ca-ut. PRECAÛTIE, precauţii, s. f. Atitudinea celui precaut, măsură de prevedere ; grijă, băgare de seamă, circumspecţie, prudenţă. Lipan se instală cu precauţie numai pe trei sferturi de scaun. C. petrescu, c. v. 184. înţeleptul bătrîn coborî atent, cu mare precauţie, scara mobilă a vapo-rului. bart, E. 271. Niţăi se scoală încetinel şi, cu cea mai mare precauţie iese; găseşte, uşa sălii pe pipăite şi coboară in curte, caragiale, o. i 298. — Variantă: precauţiiino (galaction, o. i 104, c. petrescu, î. 1 14, ghica, a. 742) s. f. PRECAUŢltNE s. f. v. precauţie. PRECÂDÉRE s. f. sg. Întîietate, prioritate ; preferinţă. Ai voit amice, ca mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea. . . Teamă mi-e că, acordîndu-mi o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. odobescu, s. iii 9. -ţ-Loc.ad v. Cu prccădoro = înainte de orice, mai ales, în (mod) special, îndeosebi, de preferinţă. Iosif al II-lea. . . căuta să afle păsurile oamenilor din popor şi să-i ajute cu precădere asupra exigenţelor nobilimii, odobescu, S. iii 522. PRECEĂS s. n. (Rar) Moment imediat premergător unui fenomen, unui eveniment. Liniştea neclintită a străzii părea uneori un fenomen anormal. Asemeni acalmiei încărcată de panică, din preceastd cicloanelor, cSnd nu palpită o frunză pe ram şi cerul se goleşte de zborul păsărilor. C. PETRESCU, o. p. i 263. PRECEDĂ, precéd, vb. I. T r a n z. (Mai ales la pers. 3) A fi, a se afla, a se petrece, a exista înainte de. . . Veacul trecut şi generaţia care ne-a precedat ne-au transmis o icoană măreaţă a lui Alecsandri. sadoveanu, E. 59; Cea mai mare parte sînt obligate a sta in coridorul ce precede sacristia, alecsandri, s. 21. <> I n t r a n z. Aci trebuie să preceadă, pentru claritate, verbul, caragiale, o. vii 234. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de », rar « cu », şi indicînd persoana sau faptul anterior) A aşeza înainte. . a face să premeargă. Binevoiţi a-mi învoi de a preceda lucrarea mea cu cîteva cuvinte care se raportă la zilele tinereţelor mele. kogălniceanu, s. a. 190. — Prez. ind. şi : pers. 1 precedez, pers. 3 précède (camil petrescu, T. II 174), part. şi: (învechit) precés (hasdf.u, I. v. 48). PRECEDÉNT1, precedente, s. n. (Mai ales în construcţie cu verbele # a avea », « a crea ») Fapt sau caz care serveşte ca exemplu sau ca justificare pentru cazurile următoare similare. Evitînd orice precedent, orice sentiment de simpatie sau antipatie, să-şi jure unul altuia prieteşug şi sinceritate, ghica, A. 796. <> Loc. adj. Fără precedent = aşa cum n-a mai fost, nu s-a mai întîmplat pînă acum ; nemaiîntîlnit, nemaipomenit. Toţi întoarseră capul pe rînd... aşteptînd un eveniment extraordinar... o catastrofă fără precedent. C. petrescu, C. v. 92. PRECEDÉNT2, -Ă, precedenţi, -te, adj. Care precede sub raportul timpului sau al spaţiului ; premergător, anterior. Amice! Scrisoarea precedentă fiind cam lungă, cred că te-a obosit, bolintineanu, o. 355. Dridri se simţi pătrunsă de melancolie; un fragment din conversaţia pre- PRECEDENŢĂ — 540 — PRECOCE cedentă trecea necontenit, ca o fantasmă prin mintea ei. alecsandri, o. p. 145. PRECEDENŢĂ, precedenţe, s. f. Faptul de a preceda (pc cineva sau ceva) ; lucru care precedă alt lucru de aceeaşi natură ; fapt întîmplat înainte ; precedent *. <^> Caz de precedenţă = caz premergător, invocat pentru justificarea unei dispoziţii sau a unei hotărîri, în baza căreia se creează alt caz asemănător. PRECÉPT, precepte, s. n. Principiu, învăţătură care stă la baza unei doctrine, mai ales morale ; normă, regulă de conduită. Să rabzi, să crezi, să iubeşti... e filozofia bătrinului sfetnic, suit preceptele cu cari el vrea să mîngiie durerea mamei nenorocite, gherea, st. CR. ni 342. Grădina aceasta e şi primblarea favorită a orăşenilor, cari păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther, negruzzi, s. I 317. + Recomandare, povaţă. Preceptele igienei. PRECÉPTOR, preceptori, s. m. (în trecut) Persoană însărcinată cu educaţia şi instrucţia particulară a unui copil sau a unui tînăr. Carte a învăţat in casă cu preceptor. SADOVEANU, E. 67. PRECESIÛjXE s. f. Mişcare a unui corp în cursul căreia axa instantanee de rotaţie a corpului descrie un con în jurul unei axe fixe. ■$> Precesiunea echinocţiilor — mişcare a liniei de intersecţie dintre planul eclipticei şi planul ecuatorului sferei cereşti în care axa polilor pămîn-tului descrie un con în jurul unei axe perpendiculare pe planul eclipticei. I’RÎXESTĂ adj. f. v. precistă. PKECESTUÎ vb. IV v. pricestui. PRECIPITĂ, precipit, vb. I. T r a n z. 1. A face ca o activitate, o acţiune să se desfăşoare într-un timp mai scurt decît cel obişnuit sau aşteptat ; a grăbi, a zori. Aducea guano pentru îngrăşarea pămîntului, maşini electrice pentru a precipita fecundarea seminţelor, vlahuţa, O. A. iii 59. + R e f 1. (Despre acţiuni, evenimente) A se succeda în chip rapid (îndreptîndu-se spre un punct culminant). Nu simţi cum se precipită lucrurile, cum pîrîie ceva ? RE-BREANU, R. I 256. 2. A provoca depunerea sub formă de pulbere, de cristale a unei substanţe dizolvate într-un lichid sau a unei substanţe produse în urma adăugării unui reactiv în acel lichid. R e f 1. (Despre o substanţă solidă dizolvată într-un lichid) A se separa, a se depune sub formă de fulgi, pulbere sau cristale. PRECIPITAIT s. n. Substanţă care, adăugată Ia o soluţie, provoacă precipitarea parţială sau totală a substanţelor pe care le conţine soluţia. PRECIPITARE, precipitărij s* Acţiunea de a (s e) precipita. 1. Grabă mare, iuţeală, zor, pripă. 2. Procesul de separare şi de depunere în stare solidă a unei substanţe chimice care a fost dizolvată într-un lichid sau a substanţei formate prin adăugarea unui reactiv la acel lichid ; fenomenul de formare a unui precipitat. PRECIPITAT1, precipitate, s. n. Substanţă solidă izolată dintr-o soluţie prin precipitare. PRÉCIPITÂT2, -Ă, precipitaţi, -te, adj. 1. (Despre vorbe, gesturi, acţiuni) Grăbit, iute, zorit, accelerat ; pripit. Răcnise şi el, bîlbiindu-se, cu gesturi precipitate, cum nu-i stătea in fire să răcnească, să se revolte şi să ameninţe. C. PETRESCU, A. 387. <$>• (Adverbial) Un neastimpăr mare, ca in preziua unei catastrofe sau a unei fericiri nebune, imi fierbea in tot trupul şi mă făcea să respir precipitat, ca după o spaimă sau după o fugă. galaction, o. i 107. 2. (Despre substanţe solide dizolvate într-un lichid) Depus la fund, separat, sedimentat. PRECIPITAŢIE, precipitaţii, s. f. (Mai ales la pl.t determinat de « atmosferice ») Produs al condensării vaporilor de apă din atmosferă, care cade pe pămînt sub formă de ploaie, gheaţă, ceaţă, brumă, zăpadă etc. PREdPÎŢIU,precipiţii, s. n. (învechit) Abis, prăpastie. Precipiţiul ce stă deschis inainte-ne ca să ne înghită. ghica, a. 772. PRECIS, -Ă, prccişiy -se, adj. 1. Lămurit, limpede, clar; sigur, categoric. In sfîrşit, ceva limpede şi precis. vornic, p. 158. Grigore asculta şi nu auzea. Precis era doar faptul că nu va primi banii: restul erau vorbe. REBREANU, R. I 47. Am asigurat-o în termeni precişi şi gravi de prietenia mea nestrămutată, ibrăileanu, a. 86. <£• (Adverbial) Ce viteză avem, căpitane? Cred că 20 noduri pe oră! Precis nu pot răspunde. SEBASTiAN, t. 94. 2. Fix, exact. Oră precisă. (Despre măsuri, ceasornice, balanţe, instrumente fizice etc.) Care funcţionează cu precizie, care dă valori foarte apropiate de cele exacte. Balanţă precisă. PRECISTANIE s. f. v. priccstanie. PRÎCISTĂ adj. f. (Termen bisericesc, mai ales pe lîngă « maică #, denumind pe mama lui Iisus) Preacurată. Icoana MaiciiPreciste. a Giur(= jur) pe Maica Precista, Eu crcşlini n-am omorît. ALECSANDRI, P. P. 89. (Substantivat) Cu piatra cetăţii făcuse zidul episcopiei şi a [bisericii] Precistei. negruzzi, s. i 203. — Variantă: pr6cestă adj. f. PRECIZĂ, precizez, vb. I. T r a n z. A determina, a stabili, a arăta (ceva) în mod precis. A preciza timpul, durata unei acţiuni. Loc. adj. şi a dv. Cu premeditare = premeditat, în mod premeditat. PREMEDITAT, -Ă, premeditaţi, -te, adj. Făcut cu premeditare, plănuit, chibzuit anume; intenţionat, voit. Faptă premeditată. PREMEDITĂŢIE, premeditaţii, s. f. (învechit) Premeditare. (Atestat în forma premeditaţiune) Domnule, acesla-i un act de premeditaţiune din parte-ţi. AtECSANDRl, r. 1713. — Variantă: premeditaţiune s. f. PREMEDITAŢrONE s. f. v. premeditaţie. PREMENÎ vb. IV v. primeni. PREMENÎRE s. f. v. primenire. PREMENÎT 1 s. n. v. primenitl. PREMENÎT 2, -Ă adj. v. primenit2. PREMERGĂTOR, -OĂRE, premergători, -oare, adj. Care premerge, care precedă ceva sau pe cineva. Zilele premergătoare revoluţiei au fost încărcate de întîmplări şi pline de înfrigurare. CAMTI, PETRESCU, o. I 673. Nu poţi atinge un fapt fără să vorbeşti de toate faptele premergătoare ft cari îl condiţionează. GHEREA, SI. CR. II 105. Jp- (Substantivat) Precursor, predecesor, înaintaş. Chiar in acest număr al Literatorului se află bucăţi de versuri ai căror poeţi, deşi tineri, pot să fie priviţi ca premergători în această direcţiune, macedonski, o. rv 110. PREMÎRGE, premerg, vb. III. I n t r a n z. A fi, a se întîmpla înainte (de...); a preceda. Evenimentele care au premers războiului mondial. <> T r a n z. (Rar) A -nexele de pe lingă prezenta mă premerg cu puţine zile în municipiul dv. caragiale, o. vii 292. PREMIĂ, premiez, vb. I. Tranz. A decerna, a acorda (cuiva) un premiu. Gospodăriile colective, fruntaşe în creşterea animalelor, vor fi premiate, scînteia, 1954, nr. 2860. PREMIAL, -A, premiali, -e, adj. De (sau relativ la) premii, pentru premii. Fond premial. — Pronunţat: -mi-al. PREMIANT, -Ă, premianţi, -te, s. m. şx f. Elev (mai rar student) care a obţinut un premiu la sfîrşitul anului şcolar. în clasa a patra am ieşit din rîndurile premianţilor. GALACTion, o. I 14. Premiantul întîi la toate — zece la teză, zece la oral. C. PETRESCU, î. ii 127. Gheorghe Vorincea era un băiat liniştit, un cap sănătos şi o inimă bună. .. minca zece premianţi cu pătrunderea şi cunoştinţele lui. vlahuţă, o. a. i 98. PREMIĂT, -Ă, premiaţi, -te, adj. Căruia i s-a acordat un premiu. Muncitor premiat. Invenţie premiată. PREMIÎR, premieri, s. m. (Franţuzism) Prim-ministru. PREMIERĂ1, premiere, s. f. Prima reprezentare a unei piese de teatru, a unei opere sau a unui film. Se împlinesc optzeci de ani de la premiera celebrei piese « Baba Hirca ». sadoveanu, E. 67. Simţea o irezistibilă atracţie pentru toate evenimentele mondene: baluri... serate şi premiere. c. petrescu, c. v. 177. pREBnf:RĂ=. premiere, s. f. Persoană care conduce şi mai ales execută probele întf-un atelier de croitorie sau într-o casă de mode. PREMIERE, premieri, s. f. Acţiunea de a premia; acordare a unui premiu. Premierea inovatorilor. PREMÎSĂ, premise, s. f. 1. (Logică) Fiecare dintre cele două judecăţi din care se scoate concluzia unui silogism. Taine e prea mare logician, pentru ca din premise să nu-i iasă de la sine încheierea. GHEREA, SX. CR. I 17. -0* Premisă majoră v. majo'r. Premisă minoră v. m i n o r. 2. Idee de bază, punct de plecare. Politica Uniunii Sovietice, care porneşte de la premisa că în viaţa internaţională nu există nici o problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale paşnică, se bucură de sprijinul fierbinte al tuturor acelora cărora interesele păcii le sînt scumpe. SCÎNIEIA, 1953, nr. 2694. -f- Bază, condiţie. Dezvoltarea continuă a industriei şi agriculturii socialiste constituie premisa necesară a creşterii sistematice a bunăstării poporului muncitor. — Variantă: premizti s. f. PRE3IIU, premii, s. n. Recompensă (în bani sau în diferite obiecte) acordată ca recunoaştere oficială a succesului deosebit într-un anumit domeniu de activitate (mai ales ca stimulent în şcoală). Aşteaptă cu încordată nerăbdare să vină rezultatul examenului anual şi împărţirea premiilor, caragiale, o. II 187. Care socoţi că va lua premiul? NEGRUZZI, S. I 40. <$> Premiu de stat = distincţie şi recompensă în bani acordată anual de guvern pentru cele mai valoroase jlucrări ştiinţifice, literare sau artistice. PREMÎZĂ s. f. v. premisă. PREMÎNDĂ s. f. (Regional) Plată, simbrie dată în natură. Iobagii din patru sate au venit după premindă. dan, u. 308. PREMOLĂR, premolari, s. m. Fiecare dintre dinţii mamiferelor situaţi între canini şi molari. PREMONOPOLÎST, -Ă, premonopolişti, -ste, adj. Care este anterior dezvoltării monopolurilor. Marxismul a luat naştere în epoca capitalismului premonopolist, cînd capitalismul se dezvolta pe o linie ascendentă. SCÎNIEIA, 1953, nr. 2766. PRENOl vb. IV v. preînnoi. PRENOTĂ, prenotez, vb. I. Tranz. (Rar) A nota, a înscrie dinainte (pe cineva) într-un registru, într-un caiet etc. pentru a-1 avea în evidenţă. PRENOTĂRE, prenotări, s. f. Faptul de a pre-nota; luare în evidenţă. PRENUMĂRĂ, prenumăr, vb. I. Refl. (învechit) A se pune la număr; a se socoti, a se număra printre.. . Printre foloasele ce ar aduce şcoalele reale, trebuie să seprenu-mere şi acela de a pregăti ■ . . pe junii care vor voi să se consacre la profesiuni mai înalte. odobescu, s. îi 75. -$> T r a n z. (Mai ales la forma pasivă) Fie-ne, zicem, iertat de a relata aci cîteva cuvinte foarte însemnate ale unui bărbat ce este prenumărat printre somităţile instrucţiunii. ODOBESCU, S. ii 59. PRENUMĂRĂRE, prenumărări, s. f. (învechit) Faptul de a (se) prenumăra; înşirare, enumerare. (Atestat în forma prenumerare) Spre a avea o prenumerare exactă şi deplină a deosebitelor înţelesuri ale vorbei «satura », în limba latină, vom traduce din gramaticul Festu cuvintele următoare. ODOBESCU, S. I 37. ' — Variantă: prenumerare s. f. PRENtJME, prenume, s. n. (Spre deosebire de numele de familie) Nume care se dă fiecărui om la naştere, numele mic; nume de botez. PRENUMERARE 1 — 551 — PREPARANDIST PRENUMERĂRE s. £. v. pronumărare. PRENUMERĂŢIE, prenumeraţii, s. f. (învechit) Plată anticipată, abonare. Librerul de la Liunevil urmează de a mă sili pentru urmarea prenumeraţiilor. icogălniceanu, s. 84. PREOCUPĂ, preocup, vb. I. Tranz. A interesa îndeaproape, a reţine atenţia în mod deosebit; p. e x t. a îngrijora, a nelinişti. Istoricul Bălcescu ştie să dea seama de faptele trecutului cu o exactitate a trăsăturii rămasă necunoscută lui Hcliade, preocupat totdeauna să găsească sub evenimentele istorice semnificaţia lor generală, .vianu, a. r. 29. Neîntrerupt preocupată de fiinţa ei. .. se uita la Dan cu ochi din ce in ce mai osteniţi, aproape indiferenţi. vlaiujţa, o. A. m 195. O vorbă, un vis, o preocupa zile întregi, eminescu, N. 41. (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Bărbaţii erau preocupaţi cu politica nouă. boijntineanu, o. 416. PREOCUPĂRE, preocupări, s. f. Faptul de a preocupa; interes deosebit, grijă pentru. . . Am înţeles şi ■ eu totdeauna prin intelectuali, sau « cărturari», cum spuneau părinţii noştri, pe acei oameni cultivaţi, care îşi caută argument vieţii î?i preocupările nobile ale spiritului. sadoveanu, E. 30. Fiecare îşi deapănă preocupările personale, ca şi cum viaţa lor ar fi eternă, rai.ea, o. 72. Preocuparea noastră de atunci, a Bălcescului şi a mea, era înţelegerea cu ungurii şi cu Iancu şi formarea legiunii. GH1CA, A. 191. PREOCUPĂT, -Ă, preocupaţi, -te, adj. Absorbit de gînduri, de griji; frămîntat de.. . Ce ai? mă întrebă Frosa. Eşti preocupat şi palid, bountineanu, o. 386. Dar ce ai?... te văd trist, preocupat... Plîngi, tătuţă? akecsandri, T. 1460. -fy- Care exprimă grijă, preocupare; îngîndurat. în sală apăru cu figura preocupată, solemn. . . domnul Cassiu Manu. vornic, p. 157. PREOCUPĂŢIE, preocupaţii, s. f. (învechit) Preocupare. Sînt puţine ocupaţii şi preocupaţii omeneşti cari să se-mpace aşa de puţin cu poezia, cu literatura, cu arta în general. . . ca alergarea după îmbogăţire. GHEREA, ST. cr. iii 23. îndată ce am sosit la Paris, cea dintîi preocu-paţie a fost ca să-ţi scriu. Ghica, a. 92. — Variantă: preocupaţiune (hasdeu, i. v. 236) s. f. PREOCUPAŢltJATÎ s. f. v. preocupaţie. PREOPINENT, -Ă, preopinenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care îşi exprimă părerea înaintea alteia; persoană care vorbeşte la o întrunire înaintea alteia; antevorbitor; p. e x t. adversar de opinii. Am cerut cuvîntul pentru ca să combat opiniunea emisă de d-nul ministru de finanţe în cestiunea bugetului. Deşi onorabilul preopinent a cerut cestiunea prealabilă, voi întreba ce este bugetul, d-lor? alecsandri, T. i 234. prEot, preoţi, s. m. Persoană care săvîrşeşte ritualurile unui cult religios; (în biserica creştină) persoană din cler care oficiază serviciile religioase şi îndeplineşte toate formele cultului creştin; (popular) popă. Titu Herdelea se pomeni într-o bună zi cu preotul Belciug din Pripas, rebreanu, R. i 282. Clopotele grele Răsunau cu jele Şi preoţi cîntau, Oameni s-adunau, Pe-Ana o-ngropau. coşbuc, p. ii 162. Aşteptă un ceas să vie preotul. negruzzi, s. I 91. -4- F i g. Cel ce slujeşte un ideal, cel ce propovăduieşte un crez, o învăţătură; apostol. Şi bogat in sărăeia-i, ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet, eminescu, o. i 32. PREOTEĂSĂ, preotese, s. f. 1. Soţie de prtut. îl găsise răposatul popa Radu... la o lună după moartea preotesei şi-l luase in casa-i pustiită. GALACTion, o. i 45. Are popa şase boi, Preoteasa buze moi. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 469. 2. Femeie care îndeplinea în trecut funcţii sacerdotale. Preotesele Vestei. — Variantă: preuteasă (coşbuc, p. i 127) s. f. PREOŢESC, -EĂSCĂ, preoţeşti, adj. De preot; popesc. Tare se mai temea [moş Nichifor] să nu cadă sub blăstămul preoţesc, creangă, p. 110. PREOŢI, preoţesc, vb. IV. Tranz. A face preot, a hirotonisi; a popi. PREOŢIE s. f. Calitatea, demnitatea de preot, slujba de preot; sacerdoţiu, popie. Belciug rămăsese văduv din primul an al preoţiei, rebreanu, i. 76. (Şi în forma preuţie) De şaizeci şi mai bine de ani, de cînd slujesc preuţia, voi aveţi să mă învăţaţi tipicul. . . ? CREANGĂ, A. 79. Darul preoţiei v. dar. — Variantă: preuţie s. f. PREOŢIME s. f. Totalitatea preoţilor, tagma preoţească ; mulţime de preoţi; popime. PREOŢIT, preoţiţi, adj. m. Făcut preot, hirotonisit, popit. PREPAI/ATĂL, -Ă, prepalatali, -e, adj. (Despre consoane) Al cărei punct de articulaţie se află în partea anterioară a palatului. « Şt> şi 'ij» sînt consoane prepalatale. + (Substantivat, f.) Consoană articulată astfel. PREPANĂŢIE s. f. (Transilv.; ieşit din uz) Permis de a fabrica şi de a vinde băuturi alcoolice; p. ext. depozit de băuturi spirtoase; cîrciumă. Cînta... colo printre cei beţivi la prepanaţie. RETEGANur,, la cade. PREPARĂ, prepar, vb. I. Tranz. 1. A pregăti cele necesare în vederea unei acţiuni, a aranja de mai înainte. Prepară tot ce trebuie pentru călătorie. <£> A b s o 1. Am chemat servitoarea, spuntnd să prepare de ceai. Camil PETRESCU, P. 14. 2. (Rar) A pregăti pe cel care urmează să primească o veste neplăcută. Am preparat-o şi o preparăm noi mereu, aşa ca aflarea nenorocirii să nu-i poată face zguduire. CARAGIAI/E, O. VII 28. 3. A efectua operaţiile tehnologice necesare pentru a obţine un produs nou din unul ori mai 'multe materiale sau pentru a îmbunătăţi calitatea unui material care urmează să fie supus altor operaţii. Prepară acid sulfuric. + (Cu privire la alimente) A pregăti; a găti. Bucate preparate, şofranate, Pentru dumneavoastră gătate. SEVAS-TOS, N. 284. 4. A pregăti o lucrare care cere un efort intelectual, studii, învăţătură; p. ext. (în limbajul şcolarilor) a studia o scriere, un autor. Prepară o conferinţă. Prepară lecţiile pentru a doua zi. t=a Ce autor aţi preparat dumneavoastră la limba latină, domnule? l-a întrebat cu politeţă exagerată domnul preşedinte, sadoveanu, E. 163. + Refl. A studia, a se pregăti în vederea unui examen. Domniţian da examen de gradul întîi şi-şi făcuse un prieten — tot telegrafist... Se preparau împreună, bassarabescu, v. 10. Rămăsese în şcoală, să se prepare de examenele apropiate. caragiai.E, o. i 296. A pregăti pe cineva în vederea unui examen; a medita, a da lecţii. Prepară pe alţii. E sărac şi îşi ajută fraţii mai mici. C. petrescu, c. v. 98. PREPARĂNDIE, preparandii, s. f. (Transilv., Bucov.; ieşit din uz) Şcoală pentru pregătirea învăţătorilor. Cei mai mulţi erau foşti cîntăreţi de strană, care veniseră la preparandie ca să se facă dascăli, slavici, o. II 46. D-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învăţător. SBIERA, la CADE. PREPARANDIST, preparandişti, s. m. (Transilv., Bucov.; ieşit din uz) Elev sau absolvent al preparandiei. Spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: întîi, « PREPARARE — 552 — PREPUNE. 0 carte de botez, a doua, un atestat că eşti. .. preparandist, a treia, să cunoşti cele opt glasuri. SLAVICI, O. I 77. PREFARĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) prepara şi rezultatul ei; pregătire. PREP ARĂT, preparate, s.n. Faptul de a (s e) p r e p a r a, preparare; (concretizat) produs rezultat dintr-o operaţie de preparare. Acţiunea preparatelor pe care le întrebuinţăm in terapeutică depinde de felul plantei, de tehnica extracţiei şi de prelucrarea ulterioară. DANIELOPOLU, V. N. n 21. PREPARATIVE s. f. pl. Pregătiri speciale făcute în vederea unei acţiuni. Ştiam că preparativele. au nevoie de 21 de zile. BARANGA, I. 171. într-o grotă se făceau preparativele din urmă pentru dat foc dinamitei. BOGZA, T. 72. PREPARATOR, -OĂRE, preparatori, -oare, s. m. şi f. 1. (Urmat de determinări arătînd domeniul, sfera îndeletnicirii) Persoană care prelucrează anumite materiale pentru a obţine un produs nou. Preparator de vopsele. 2. Membru al corpului didactic universitar ajutător, inferior în grad asistentului, care sprijină pe profesori în activitatea ştiinţifică şi didactică cu studenţii. Preparator la Facultatea de chimie. 3. Persoană care dă lecţii unui elev; meditator. Virgil Probotă... fusese ca student, ciţiva ani, preparatorul Luminiţei. C. PETRESCU, î. I 12. PREPARÂŢIE, preparaţii s. f. 1. Preparare. 2. Produs pregătit pentru a servi unor cercetărijde laborator. (învechit) Faptul de:_a pregăti un elev în vederea examenelor; meditaţie. PREPELEĂC, prepeleci, s. m. (Regional) 1. Par înfipt în pămînt, avînd din loc în loc crăcane scurte, în care gospodinele de la ţară ţin oalele sau agaţă diferite obiecte. Apoi paloşul scotea, Patru ciosvîrţi îl făcea Şi-n prepeleac îl punea. TEODORESCU, P. P. 593. <$> E x p r. A îi gol prepeleac = a fi foarte sărac şi neîmbrăcat. Cu mustăţile în prepeleac — cu mustăţile în furculiţă, răsucite şi întoarse în sus. 2. Prăjină sau înjghebare de mai multe prăjini, pe care se clădesc căpiţele de fîn sau de trifoi; claie de fîn făcută pe o astfel de prăjină. Cind căpiţele sînt mari. . . se pune sub ele un prepeleac, pamfile, a. r. 159. Uscarea finului, a luţernei şi a trifoiului se face pe prepeleci. id. ib. 157. 8. (Regional) Scară formată dintr-un stîlp prin care sînt petrecute cuie lungi de lemn, ca să se poată urca cineva în vîrf. — Variantă: prepeleag (sadoveanu, o. v 457, pXscu-LE8CU, L. p. 296) s. m. PREPELEĂG s. m. v. prepeleac. PREPELÎCI, prepeleci, s. m. (Transilv.) Căpiţă de fîn. Aceste * clăi de fin de pădure» se numesc la singular prepeleci, după numele lemnului subţire }i lung care se împlintă in pămînt. pamfile, a. r. 159. PREPELICÂR, prepelicari, s. m. Cîine de vînătoare folosit mai ales la vînatul prepeliţelor, potîmichilor etc. înaintea calului umblau cu boturile în pămînt doi prepelicari cu pete albe şi cărămizii, sadoveanu, o. vn 82. A venit direct, ca un prepelicar la culcuşul prepeliţei. C. PETRESCU, i.. 304. Toţi slujbaşii mari şi mici îşi aveau prepelicarii lor, cari căutau vinatul. FII.IMON, c. 133. PREPELICIOARĂ s. f. Diminutiv al lui prep e- 1 i ţ ă. PREPELICÎT s. n. sg. (Mold.) Legatul viţei de arac. PREPELIŢĂ, prepeliţe, s. f. Pasăre migratoare din familia galinaceelor, de culoare galben-cafenie, vărgată pe spate; trăieşte prin ierburi şi prin semănături şi e vînată pentru carnea ei (Cotumix cotumix); pitpalac. Vînător de iepuri şi de prepeliţe, negruzzi, s. I 319. <£> E x p r. (Familiar) A so înţelege ca gîsca cu prepellţa= a nu se înţelege de loc. jfupin Traicule, ne înţelegem ca gisca cu prepeliţa, galaction, o. i 177. A căuta coada prepeliţei = a căuta un lucru inexistent, a căuta în zadar. A prinde prepeliţa de coadă v. coadă. — Pl. şi: (Mold.) prepeliţi (sadoveanu, o: v 39, EMINESCU, n. 139). PREPONDERA, pers. 3 preponderează, vb. I. In-tranz. A fi preponderent; a precumpăni, a predomina. PREPONDERÉNT, -Ă, preponderenţi, -te, adj. Care întrece în cantitate, care are mai multă greutate; superior ca importanţă, ca valoare; care precumpăneşte, predomină ; dominant. PREPONDERENŢĂ, preponderenţe, s. f. Superioritate (în greutate, în număr, în importanţă etc.); precum-pănire, predominare. Regiunile de munte şi de cimpie ar putea fi caracterizate, cea dinţii prin preponderenţa culturii mici şi cea de-a doua prin aceea a culturii mari. I. IONESCU, M. 43. PREPÓZIT, prepoziţi, s. m. (în ierarhia bisericii catolice) Preot de rang înalt, care îndeplineşte o funcţie administrativă importantă. Acestea se petrecură înainte de sosirea lui.. . Dimitrie Napradi, prepozitul Aradului. bIlcescu, o. n 143. PREPOZIŢIE, prepoziţii, s. f. Parte de vorbire invariabilă care exprimă raporturile sintactice dintre un substantiv şi atributul lui, dintre un verb şi complementele lui, dintre un adjectiv sau un adverb şi complementul lor. în expresia « cal de lemn » prepoziţia « de » leagă atributul « lemn * de substantivul « cal o. a Numai împreună cu alte cuvinte sau grupuri de cuvinte, prepoziţiile şi conjuncţiile au un sens. IORDAN, L. R. 161. Ca să-şi dea mai mult lustru, adăuga pe cărţile de vizită, sub coroana de comite, prepoziţia « de ». bolintineanu, o. 417. PREPOZIŢIONAL, -Ă, prepoziţionali, -e, adj. (Despre anumite construcţii gramaticale) Format cu o prepoziţie. Caz prepoziţional, a Multe substantive, in combinaţie cu prepoziţii, devin adverbe... ba chiar locuţiuni prepoziţionale, graur, P. L. 145. — Pronunţat: -ţi-o-, PREPUIÉLNIC, -Ă, prepuielnici, -e, adj. (Arhaizant) Care cade uşor la bănuială, bănuitor, neîncrezător. Firea lui bănuitoare, prepuielnică, îl biruise şi de data asta. CA MII, PETRESCU, O. n 549. Era bătrin şi... prepuielnic; nu putea să-i spună adevărul. SLAVICI, N. II 286. Ca dinsul prepuielnic, alt om în lume nu-i, El vede pretutindeni tot curse şi-amăgiri, negruzzi, s. II 210. PREPÚNE1, prepún, vb. III. Tranz. (Azi popular, mai ales în Mold.) A-şi închipui pe cineva ca autor al unei fapte, a presupune (că este cineva sau ceva), a avea o bănuială, a bănui. Panaite Cimpanu, advocatul, e cel roşcovan, pe care îl prepun eu că are să puşte dropia. SADOVEANU, o. L. 68. Jată-mă-s... într-o casă necunoscută şi lingă o persoană pe care nici măcar nu o prepun. ALEC-sandri, T. 314. A prevesti. Şi-a amintit de zvonurile suratelor, care prepuneau acelui fecioraş noroace de dragoste. sadoveanu, M. c. 33. Din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. negruzzi, s. I 150. • — Formă gramaticală: part. prepus. FREPÚNE2, prepun, vb. III. Tranz. (învechit) A însărcina pe cineva cu o funcţie. Jafurile şi tîlhăriile oamenilor direct sau indirect prepuşi la serviciul ciumaţilor au fost nepomenite, ghica, s. A. 57. PREPUNERE — 553 — PRESĂRA PIîEPONEIÎE, prepuneri, s. f. (Azi popular, mai ales In Mold.) Faptul de a prepune1; bănuială, presupunere. PREPtJS1, prepuşi, s. m. (Rar) Persoană pusă să reprezinte pe cineva, să înlocuiască pe cineva; reprezentant, înlocuitor, suplinitor. Barbu Căuş e numai un prepus al avocatului. STancu, d. 263. La stăreţie se făcea repetiţie generală in vederea anchetei, regizor fiind însuşi părintele ttaref, iar actori — prepuşii săi in felurite ascultări admi-xistrative şi gospodăreşti, stînoiu, c. i. 77. PREPÎJS2, prepusuri, s. n. (Azi popular, mai ales în Mold.) Bănuială, presupunere, suspiciune, neîncredere. Prepusuri şi ginduri grozave ii năvăliră în minte. sadoveanu, o. m 614. Şi-acel zgomot dase cînelui prepus, coşbuc, p. I 251. Ei, nu mă pot linişti şi pace. . . îmi vtjîie fel de fel de prepusuri prin cap. ai,ecsandri, T. 206. <ţ> (în construcţie cu verbul « a avea ») Mai am şi alte prepusuri, am continuat eu. sadoveanu, E. 42. Neamuş are prepusuri. .. îmi face scene, alecsandri, T. 1405. Scotea ochi, tăia mini, ciuntea şi seca pe care avea prepus. NEGRUZZI, S. I 158. PREPtfS5, -A, prepuşi, -se, adj. (Rar) Presupus, bănuit; suspectat. Mi-ar place să străbat. .. vizuinele de prin munţi, în prepusa dibuire a urşilor, odobescu, s. m 77. PREREVOLUŢIONĂE, -A, prerevoluţionari, -e, adj. Care a fost, s-a întîmplat, a existat înainte de o revoluţie, care caracterizează perioada dinaintea unei revoluţii (în special perioada dinaintea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie). PREBÎE, prerii, s. f. Vastă întindere de păşune în America de Nord, asemănătoare cu stepele europene şi asiatice. Stepele au cea mai mare răspîndire în U.R.S.S., apoi în America de Nord (preriile), în America de Sud (pampasurile), in Africa şi Australia vestică, geografia nz. 289. PREROGATIVĂ, prerogative, s. f. Drept deosebit acordat prin uz sau prin lege unui demnitar. V. privilegiu. Legalmente, arhiducele nu are prerogative împărăteşti. VORNIC, P. 110. Cu a mea prerogativă ce Carol Quint mi-a dat, Azi te numesc al Curţii poet laureat. AUECSANDEJ, T. II 155. PREROMANTIC, -ă, preromantici, -e, adj. Care ţine de preromantism, care priveşte preromantismul. jfean Jacques Rousseau este un scriitor preromantic. PBEROMANTÎSM s. n. Curent literar din veacul al XVIII-lea care a deschis drumul romantismului în majoritatea literaturilor europene, caracterizat prin acţiunea împotriva normelor rigide ale clasicismului, prin cultul sensibiltăţii şi al naturii, prin gustul pentru pitoresc şi exotic etc. PBEBtjPE, prerup, vb. 111. Tranz. (învechit) A face să înceteze pentru moment, a întrerupe. Prerupind cuvintul [craiului] zise cu mirare. i’AKN, la Tdrg. PRESĂ, presez, vb. I. T r a n z. 1. A strînge un obiect (cu o presă) pentru a-i micşora volumul (v. c o m p r i m a), pentru a stoarce lichidul pe care îl conţine (v. t e s c u i) •tc. A presa finul. A apăsa. 2. F i g. A exercita opresiune asupra cuiva, pentru a-1 sili să acţioneze într-un anumit fel. PBESĂNT, -Ă, presanţi, -te, adj. Care exercită o presiune asupra cuiva; p. ext. care cere o rezolvare imediată. Nevoie presantă.. PRESĂR, presari, s. m. Presator. PRESABE, presări, s. f. Acţiune* de a presa; comprimare, îndesare. Presarea finului. Presarea untului. PBESĂT1 s. n. Presare. PRESĂT2, -Â, presaţi, -te, adj. Strîns cu presa; comprimat, îndesat. Unt presat. Carton presat v. carton. PRESATOR, presatori, s. m. Lucrător specializat în presarea materialelor. PBESĂ1 s. f. Totalitatea ziarelor, considerate ca mijloc de informare obişnuită a publicului; (cu sens colectiv) ziare. Presa noastră constituie pentru oamenii muncii o adevărată şcoală în care ei învaţă zi de zi cum să-şi organizeze viaţa şi munca într-un chip nou pentru a construi socialismul, scînteia, 1952, nr. 2453. Secretarul îl însărcină să culeagă din presa germană şi ungurească ştirile despre Romînia. rebreanu, r. i 183. Libertatea presei = drept (acordat şi garantat cetăţenilor prin constituţia unei ţări) de a-şi exprima nestingherit ideile prin ziare. Conferinţă de presă v. conferinţă. <}> Expr. (Familiar) A avea presă bună (sau proastă) = a se bucura de apreciere bună (sau rea), a avea o reputaţie favorabilă (sau nefavorabilă). Profesiunea, activitatea de gazetar ; gazetărie, ziaristică. A plecat din urbea natală să-şi facă o strălucită carieră în presă. C. petrescu, c. v. 125. Dar dumneata ştii ce epresa?. . . Cunoşti misiunea sîntă şi luminătoare a presei ? Ai idee de rolul sublim a unui publicist ? alecsandri, t. 1711. -4» Ziariştii, gazetarii. La solemnitate a participat întreaga presă. PRÎ1SĂ2, prese, s. f. 1. Aparat sau maşină care serveşte la prelucrarea prin presare a unor materiale, cu ajutorul unor unelte adecvate; teasc. Presă de ulei. Presă de legătorie. <£>■ Presă hidraulică v. h i d r a u 1 i c. 2. Maşină de tipărit cu ajutorul căreia se imprimă texte sau figuri, prin presarea hîrtiei pe un clişeu acoperit cu un strat de cerneală tipografică. I-a cerut şi o presă, pentru ca să tipărească proclamaţii romîneşti. GHICA, a. 44. PBESĂDÎ, presădesc, vb. IV. Tranz. (Popular, cu privire la plante) A scoate dintr-un loc şi a planta în altul; a transplanta, a răsădi. Florile şi legumele presădite de cu ziua stau mîndre şi vesele pe brazdele lor. POPKSCU, B. iii 16. Grădin-a făcut, Flori şi-a presădit, Flori şi-a altoit, teodorescu, p. p. 91. — Variantă: prisădi (mat. pole. 613) vb. IV. PBESĂDlT, -Ă, presădiţi, -te, adj. (Rar) Răsădit, transplantat. Să-mi faci un pod pe mare Cu nouă răzoare, Sălcii presădite Şi meri înfloriţi. PAMFII.E, cer. 123. Sălcioară presădită, Puica neichii cea dorită, Ce eşti tristă şi mîhnită ? mat. folk. 263. PRESĂRĂ, presăr, vb. I. Tranz. (Cu privire la substanţe mărunte, granulare sau pulverulente) A împrăştia, a arunca ici şi colo, cîte puţin. Zgomotul furculiţei atinsă de farfurie sau mişcarea cuţitului presărînd sarea — nu şi-a închipuit niciodată că pot răscoli o ură atît de înverşunată. C. petrescu, c. v. 262. Ne presarăm singuri pulberea cea albă; dar oricît am fi albit-o, plăcinta tot nu se îndulcea. în cutioara cu găurele era mai multă făină. I. BOTEZ, şc. 55. (Complementul direct devine complement instrumental) Calea Victoriei era presărată cu nisip fin. rebreanu, r. I 195. (F i g.) Nădejdea lingă mine îmi presăra cărarea cu lumine. cerna, p. 147. Cu stele dulci e bolta presărată, eminescu, o. iv 451. -4- A împrăştia, a risipi. Avea miros plăcut de pelin şi de iarbă mare, dichisuri. . . presărate in fundul lăzii cu rufe. bassara-bescu, v. 45. Bani prin casă presăra. TEODORESCU, p. p. 542. F i g. (Complementul direct devine complement instrumental) Presărat cu cetăţi vechi, în ruină, şi cu turle de biserici, ascuţite, Ardealul îşi desfăşoară peisajele pînă la mari depărtări. BOGZA, C. o. 9. PRESĂRAT — 554 — PRESIMŢIRE — Variantă: presurii, presur şi presor (sbiera, p. 170, CREANGĂ, P. 13, EMINESCU, N. 11), vb. 1. PRESĂRĂT s. n. Acţiunea de a presăra. PRESĂRĂTÎJRĂ, presărături, s. f. (Rar) Ceea ce se presară. Zăpada izbea ca o presărătură măruntă in feţele “flăcăilor. SANDU-ALDEA, la CADE. PRESCHIMBĂ, preschimb, vb. I. Tranz. 1. A da un lucru în schimbul altuia (de aceeaşi valoare) ; a schimba. Preschimbă banii la bancă. Refl. pas. Pregătirile de nuntă se preschimbară în pregătiri de război, sadoveanu, o. i 247. -£• R e f 1. A căpăta altă înfăţişare sau structură; a se transforma. Ca duhovnic prea cucernic, el doar suflete culege; Dar cînd a cules destule, papa se preschimbă-n rege. davila, V. v. 55. înţelesul general însă al legendei. ■ ■ s-a preschimbat, odobescu, s. i 210. PRESCHIMBĂRE, preschimbări, s. f. Faptul de a (se) preschimba; transformare, prefacere, schimbare. în nici un chip nu mă învoiesc cu preschimbarea pluralului în singular, macedonski, o. iv 43. -fy- (Neobişnuit) înfăţişare, aspect sub care se prezintă un lucru transformat. în deosebite timpuri, sub deosebite preschimbări, multe idei... se regăsesc în sinul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc, odobescu, s. i 198. PRESCRÎE, prescriu, vb. III. 1. Tranz. A indica (verbal sau în scris) medicamentul sau tratamentul de care are nevoie un bolnav. Ultimele două reţete au fost prescrise degeaba. Sahta, n. 98. Cum vă mai aflaţi, doamna mea, de cînd v-am prescris hapurile cele de fier? ALEC-sandri, T. 1635. 2. Tranz. (Despre persoane sau autorităţi competente, autorizate; astăzi rar) A hotărî, a dispune, a prevedea, a stabili. [Instrucţiunile] prescriau ca să nu facem nici o mişcare pînă nu ne vom înţelege mai întîi cu guvernul otoman, ghica, S. A. 162. 8. Refl. (Despre pedepse penale, drepturi de proprietate, obligaţii băneşti etc.) A se stinge prin prescripţie ; a-şi pierde valabilitatea. 4. Tranz. (învechit) A reproduce un text în scris ; a transcrie, a copia. Ar trebui s-o prcscriem aici toată [satira] pentru a arăta -acea fineţă de analiză psihică. GHEREA, ST. CR. I 233. Nu ieşea. . . nici o traducţie care să nu pine să i-o prescrie, negruzzi, S. i 4. Refl. pas. Ştii cît mă interesez la existenţa acestei societăţi; rolul la care ea este chemată pe scena literară va lua cu timpul o importanţă care se şi presimte de pe acum. alecsandri, s. 49. — Prez. ind. şi: (regional) presîmţ. PRESIMŢIRE, presimţiri, s. f. Faptul de a presim-ţ i; sentiment vag şi instinctiv pe care îl are cineva şi PRESIUNE — 555 — PRESUPUS care îl face să creadă că urmează să se întîmple ceva; presentiment. Am avut eu azi dimineaţă o presimţire bună. camil PETRESCU, u. N. 136. Am presimţirea c-o să-mi sfîrşesc zilele in vro prăpastie. HOGAŞ, M. X. 103. O presimţire amară iuti zicea că omul acesta. . . este un trădător. NE-GRUZZI, s. I 51. <$- (Poetic) în văzduh pluteşte greu presimţirea unei furtuni, c. petrescu, î. ii 251. Plictiseala lui Grigore creştea cu cit se apropiau de Amara, parcă atmosfera s-ar fi încărcat mereu de mai multe presimţiri rele. REBREANU, R. II 10. PRESIÎJNE, presiuni, s. f. 1. Forţă care se exercită'' perpendicular asupra unei unităţi de arie, asupra unei secţiuni sau asupra unei suprafeţe; (sens curent) apăsare, stringere. Instrucţiunile sînt foarte limpezi. Scrie clar. Hidrogenul va fi dat la o presiune de 12 atmosfere, baranga, I. 199. Afurisitul de Palac iar a dat presiune prea mare N la abur. demetrius, c. 40. Cercevelile ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi. EMINESCU, N. 38. <^> Presiune atmosferică — presiune exercitată de atmosferă pe suprafaţa pămîntului (egală cu aproximativ 1,033 kg pe cm2) şi variind după condiţiile atmosferice. V. atmosferă. Joi, 5 august. Presiunea atmosferică 763 mm. sebastian, T. 10. <$> E x p r. (Despre motoare, maşini cu aburi) (A fi) sub presiune = (a fi) gata de a se pune în mişcare, (a avea) motorul în funcţie. Maşinile toate, zece la rind, cu boturile lor negre, sclipind de unsoare, dirdiiau subt presiune. MIRONESCU, S. A. 113. 2. F i g. Constrîngere (morală), forţare. Aliaţii exercitau presiuni pentru ca Romînia să nu încheie pacea. pas, z, iv 3. Nu mai face nici o presiune morală asupră-le. cauaGialE, o. iii 258. -f- (Neobişnuit) Apăsare sufletească, opresiune. Nu mi-ar părea rău să ne vedem citeva momente, să mai mă scutur de presiunea sub care am fost atita vreme copleşit, caragiale, o. vii 109. PRESOCIALÎST, -Ă, presocialişti, -ste, adj. Care este anterior socialismului, care se referă la timpul anterior socialismului. Atît in epoca presocialistă cît şi în socialism, dezvoltarea societăţii reprezintă un proces istorico-natural, adică un proces necesar, bazat pe legi obiective şi determinat istoriceşte. LUPTA DE CLAsX, 1953, nr. 10, 94. PRESOR1, presoare, s. n. Dispozitiv la maşina de cusut, constituit dintr-o tijă verticală avînd la capătul de jos un pinten care, prin apăsare, menţine materialul de cusut pe placa maşinii. PRESfe2, -OARE, presori, -oare, s. m. şi f. Lucrător specializat în prelucrarea materialelor cu ajutorul presei sau al strungului de presat. PRESOSTÂT, presostate, s. n. Aparat pentru controlul presiunii dintr-o încăpere închisă. PRESTĂ. prestez, vb. I. Tranz. A depune, a îndeplini, a desfăşura o activitate. Angajatului nu i se va putea cere să presteze o muncă care să nu corespundă aceleia pentru care s-a angajat, cod. m. 10. E x p r. (învechit) A presta (un) jurămînt = a depune un jurămînt în condiţiile prevăzute de lege. PRESTABILI, prestabilesc, vb. IV. Tranz. A fixa, a stabili dinainte. PRESTABILIT, -Ă, prestabiliţi, -te, adj. Fixat sau stabilit dinainte. Ordine de zi prestabilită. PRESTĂNŢĂ s. f. Ţinută, înfăţişare, atitudine impunătoare (gravă şi demnă). Căminarul, acum om ca la patruzeci de ani, era un bărbat de statură aproape mijlocie şi cam slab, dar avea un soi de prestanţă fizică, camil petrescu, o. I 303. Monoclul din ochiul drept. .. îi dădea' o prestanţă de om de stat. mironescu", s. a. 110. PRESTĂRE, prestări, s. f. Faptul de a presta o activitate; efectuare, executare. Prestare de servicii. <^> Prestare de jurămînt = depunere de jurămînt. PRESTAŢIE, prestaţii, s. f. 1. îndeplinirea unei munci gratuite, de scurtă durată (care poate fi răscumpărată şi în bani), pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc (reparare de drumuri, construire de poduri etc.); impozit care reprezintă răscumpărarea în bani a acestei munci. [Ţăranului] să-i vorbeşti despre lucruri pipăibile. Ce-l doare pe el. Adică jandarmul, notarul, pămîntul, birurile, prestaţia, c. petrescu,!. ii 13S. Ştia că pirăşte picherului oamenii care nu ies la prestaţie, popa, v. S2. 2. Faptul de a presta o activitate, de a-şi pune serviciile la dispoziţia cuiva. Prestaţiile întreprinderilor comunale către populaţie. — Variantă: (învechit) prestaţiuno (KOG.XlnicEanu, s. A. 142) s. f. PRESTAŢlUNE s. f. v. prestaţie. PRESTIDIGITATOR, prestidigitatori, s. m. 1. Specialist în prestidigitaţie care dă reprezentaţii publice; scamator. Cu delicateţă de prestidigitator, apucă de un colţ o hîrtie de o sută. C. PETRESCU, c. v. 55. 2. F i g. Cel care posedă o mare agilitate a mîinilor. « Notele o sar vertiginos şi totuşi exact de subt degete>' unui prestidigitator al clavirului. ibrXilEANU, s. 6. PRESTIDIGITAŢIE s. f. Arta de a produce iluzii optice (apariţia, dispariţia obiectelor, transformarea unui obiect în altul etc.), prin rapiditatea mişcărilor şi agerimea mîinilor; scamatorie. PRESTIGIU, prestigii, s. n. Autoritate morală de care se bucură cineva sau ceva ; vază, consideraţie ; importanţă. Se hotărî. . . să încerce a-şi recîştiga prestigiul pierdut. DUMITRIU, N. 142. Adusesem cu mine citeva cărţi, in cetirea cărora mă cufundam ceasuri întregi. Asta, fără îndoială, trebuia să-mi dea prestigiu, sadoveanu, o. vni 211. îşi închipuia că învăţătorul. .. trebuie să fie îmbrăcat orăşeneşte ca astfel să se poată bucura şi prin exterior de un prestigiu deosebit în faţa poporidui. rebreanu, R. i 94. -4- F i g. Strălucire, farmec, atracţie. Razele soarelui, curate şi încă reci, pun... pe casele strîmbe şi pe gardurile neegale o poleială care le dă un prestigiu nou. ibrX-ileanu, A. 106. Cît pe maluri, lîngă Arno rătăcind călător Se socoate sub prestigiul unui vis amăgitor. ALECSANDRi, p. n 153. PREST0L s. n. v. pristol. PRESUPUNE, presupun, vb. III. Tranz. 1. (Urmat de o propoziţie completivă) A admite în mod provizoriu că ceva este adevărat, real sau posibil; a crede, a-şi închipui, a bănui. Au presupus că şi el trebuie să fie ■tot aici. sbiera, P. 45. Este dar de presupus că în secolii de înainte buciumul nu era numai o ţevie de cireş... ci un instrument de metal, alecsandri, p. p. 61. (Urmat de un complement direct) El, bietul, nu presupunea nimica rău. sbiera, P. 29. 2. A avea drept condiţie şi premisă existenţa, prezenţa prealabilă a unui lucru. Orice efect presupune o cauză. — Part. prez. şi: presupuind (eminescu, n. 31). PRESUPUNERE, presupuneri, s. f. Supoziţie, ipoteză. Zaliaria Duhu înlătură presupunerile şefului de staţie. c. petrescu, a. 304. Se pierdea in confuze întrebări şi presupuneri contradictorii, bart, e. 213. îşi puse o mulţime de-ntrebări şi se-adînci in presupuneri. Ce se mai întimplase de atunci? vlahuţX, o. a. iu 74. PRESUP1ÎS1, presupusuri, s. n. Presupunere; bănuială. îi fulgerau prin cap o mie de presupusuri, vornic, p. 176. Astfel năşteau şi piereau, rind pe rind, presupusurile PRESUPUS — 556 — PRETENSIV In mintea mea. cane, N. m 34. S-o poţi arăta [scrisoarea] la care vei voi acolo, ca să-i scoţi din orice presupus asupra noastră, ghica, 'A. 155. PRF.SUT’CS!, -A, presupuşi, -se, adj. Despre care există presupunerea că este într-un anumit fel, bănuit, închipuit. în unele sate, moşierii; întorşi acasă subt ocrotirea armatei şi găsindu-şi avutul prădat, au început să se facă singuri instructori, judecători şi executori ai presupuşilor vinovaţi. REBREANU, R. n 297. Ce ai de te legi de mine pentru presupusa ta combinaţie de căsătorie? GHICA, A. 90. PRESUR, presuri^ s. m. Bărbătuşul presurei. PRESURĂ vb. I v. presăra. PRESURĂ, presuri, s. f. Nume dat mai multor păsări din aceeaşi familie, cu ciocul scurt şi gros, cu penele de culori variate, dintre care unele sînt migratoare (Em-beriza). Jar prin cuhnii sfat şi vorbă, Asta s-o vedeţi! Prepeliţa face ciorbă, Presurile fac friptură. COŞBUC, P. a 35. Cucul cintă, mierle, presuri — Cine ştie să le-asculte? Ale păsărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri. EMINESCU, O. I 121. Stigleţi, presuri, macalendri, ce prin tufe se alungă, Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă. ALKCSANDRI, p. a. 125. — Pl. şi: (rar) presure (odobescu, s. m 181). PREStJS adv. (Numai în locuţiuni) Mai presus ¿0 (sau decit)... = mai mult (mai mare, mai important) dccît. . . Eu înţeleg să-mi pun slabele mele puteri în serviciul unei opere mai presus de mine. C. PETRESCU, c. v. 101. Nu există decit un singur drept care e mai presus de orice, anume dreptul ţăranilor de a trăi in ţara lor. kiîbreanu, r. ii 24. Mai presus do toate sau (rar) mai presus = mai mult decît orice. Şi mai presus, soldaţii se mutau din gropile frontului pe dîmburi şi pe dîmbuşoare. camilar, n\ i 370. FRESUSTVTE, presustvii, s. f. (învechit şi arhaizant) Instanţă de judecată, judecătorie, tribunal. Au cumpărat la leat 1812 o hirtă de loc de la răzăşul Toadir Arbure, pe preţ de-un cal bălan, cu zdelcă întărită în presustvia giudecătoriei de Botşăni. ALECSANDRI, X. 1358. Ştii că m-ai lăsat in locul tău şi nu te îndoieşti de sirguinţa mea, de vreme ce mulţămirea mea o cunoşti că e să mă tăvălesc prin presustvii (tribunaluri). NEGRUZZI, S. I 63. — Variantă: prezusiio (hogaş, dr. n 162) s. f. PREŞ, preşuri, s. n. 1. Covor lung şi îngust, care se întinde pe jo3 în încăperile sau pe scările unei clădiri. Văzînd că scara de la dreapta e curată şi aşternută cu preşuri, el nu îndrăzni s-o urce. SLAVICI, N. n 269. *$> E x p r. A bate (pe cineva) preş = a bate (pe cineva) foarte tare, a stîlci (pe cineva) în bătaie. (Familiar) A duco (pe cineva) cu preşul = a purta (pe cineva) cu vorba. Covor mic, de obicei din papură, aşezat la intrarea unei case, pe care îşi şterg picioarele cei ce vin de afară. 2. (învechit) Fotă. Maramele... brînele, preşurile, cojoacele, chiar umplute cu mătăsuri şi cu firuri, prezentau fără îndoială o colecţiune minunat de variată şi plăcută vederii, odobescu, S. I 482. PREŞCOLĂR, -Ă, preşcolari, -e, adj. Referitor ila copiii sub şapte ani, la educaţia şi învăţămîntul acestor copii. în sala de învăţătură preşcolară e o vitrină cu jucărioare de plastilină, l. botez, şc. 208. -tf- (Substantivat) Copil care nu are încă vîrsta de 7 ani. PREŞEDINTE, -A, preşedinţi, -te, s. m. şi f. 1, Persoană care conduce un organ de stat, o organizaţie de masă, o asociaţie, o societate etc., fiind în fruntea comitetului de conducere al acestora. Preşedintele ei [al Societăţii literare] a fost in tot timpul poetul Iancu Văcărescu. GHICA, S. A. 149. Preşedinte de onoare v. o n o a r e. 2. Persoană care conduce dezbaterile unei şedinţe, adunări, comisii. Ce autor aţi preparat dumneavoastră la limba latină, domnule? l-a întrebat cu politeţă exagerată domnul preşedinte. SAiovEANU, E. 1*63. Preşedinte de vîrstă v. vîrstă. • 8. Denumire oficială a conducătorului anumitor republici. FREŞEDÎNŢĂ s. f. v. preşedinţie. PREŞEDINŢIÂL, -A, preşedinţiali, -«, adj. De preşedinte, care emană de la un preşedinte, -if- Ordonanţă preşedinţială v. ordonanţa. PREŞEDINŢIE s. f. Funcţie de preşedinte; perioadă de activitate a unui preşedinte, munca de conducere a preşedintelui; p. est. localul unde funcţionează preşedintele şi totalitatea serviciilor organizatorico-admi-nistrative în subordine. Consiliu de facultate sub preşedinţia decanilor. — Variantă: (învechit, • rar) preşedinţii (ghica, a. 617) s. f. PREŞTÎ, preştlu, vb. IV. Tranz. (Neobişnuit; folosit şi absolut) A şti dinainte, a prevedea. Să spună dacă a fost altceva dccît ce. a preştiut acel rege Dromichet şi a spus in cîteva vorbe. c. petrescu, r. dr. 184. PREŞTIÎNŢĂ s. f. (Rar) Cunoştinţă despre ceea ce se va întîmpla în viitor; previziune. Tomşa, romin cu preştiinţă, A spus demult că Despot nu-i ţării de priinţâ: ALECSANDRI, T. II 163. FRETĂ, pretez, \b. I. Refl. 1. A consimţi să facă un lucru incorect, ilegal, sub demnitatea sa. Am refuzat, hotărit să mă pretez la orice combinaţie. Mai bine renunţ la premiu. CAMIL PETRESCU, T. II 15. 2. A se potrivi la..., a fi bun la. . . PRETCĂR, pretcare, s. n. (Mold.) Sfredel cu diametrul mic, folosit în special în dulgherie. Din poloboc, vinul se scoate pe cep, o gaură făcută cu pretcarul. La TDRG. O borticică dată cu pretcarul, după grosimea şforii. hogaş, H. 49. FRÎTCĂ, pretce, s. f. Fiecare dintre beţişoarele dinăuntrul stup'ului pe care albinele îşi clădesc fagurii. FBETENDĂ vb. I v/ pretinde. PRETENDĂNT^s. m. v. pretendent. PRETENDENT, -Ă, pretendenţi, -te, s. m. şi f. (Dc obicei urmat de determinări introduse prin prep. «la *) 1. Cel care tinde, rîvneşte, aspiră spre ceva sau cel care cere, pretinde ceva, în baza unor drepturi pe care le are sau pe care şi le atribuie. El vede aci numai uneltirile obicinuite ale foştilor pretendenţi la scaunul domnesc. CAMIL PETRESCU, o. ii 230. Tronul rămănînd vacant, mai mulţi principi străini se grăbiră a se prezintă ca pretendenţi la coronă. HASDEU, i. v. 50. 2. Cel care are intenţia să ia în căsătorie o femeie, care cere în căsătorie o femeie. Dacă prinţul de Spania nu e mulţămit, să ne spuie şi vom lua pe altul. Nu ne lipsesc pretendenţi. NEGRUZZI, S. III 350. — Variantă: (învechit) pretcndiint (NEGRUZZI, s. I 106) s. m. PRETENSrCNE s. f. v. pretenţie. FRETENSÎV, *Ă, pretensivi, -e, adj. (Rar) Pretenţios. Era pretensiv moşneagul, dar din faţă i se citea Cum că el nimic nu lasă din cele ce pretindea! Trei sute de galbeni! coşbuc, p. n 131. PRETENŢIE — 557 — PRETINDE PRETÎNŢIE, pretenţii, s. f. 1. (Uneori în construcţie cu verbele « a avea >, « a ridica *, « a formula >) Revendicare a unui drept de către cel care îl are sau pretinde că îl are. Se roagă să-l învoieşti după plac fi nu mai are nici o pretenţie. DUMITRIU, B. P. 51. Deşanţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi musteţile. Zice că i-am jurat s-o iau. negruzzi, s. I 20. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenţii cad zdrobite de vitejia rominilor. bălcescu, o. ii 12. 2. Convingere (de obicei nejustificată) pe care o are cineva despre meritele sale; cerinţa ca această convingere să fie împărtăşită şi de ceilalţi. [Alecsandri] a rîs şi a biciuit adesea pretenţia fără talent. ibrXilEANU, sp. CR. 143. Dar tu, care uiţi lesne, duh fără de ştiinţă, Socoteşti că poţi oare, prin astfel de_ mijloace, Arătin-du-te-n lume vreo figură a face ? Pretenţia aceasta mi s-ar părea ciudată, alExandrescu, p. 92. + (în construcţie cu verbul « a avea ») Intenţie, dorinţă, năzuinţă ambiţioasă. Fireşte că n-am de loc pretenţia de a aduce lumină in toate chestiile sus-pomenite. GHEREA, st. cr. u 105. N-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte povăţuitori. negruzzi, s. I 337. Loc. adj. şi a d v. Ca (sau fură) preton{ic (sau pretenţii) = cu (sau fără) exigenţe, cu (sau fără) aere de superioritate. îmi place [poezia] pentru că e naivă şi fără pretenţie, negruzzi, S. i 265. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor■ şi îndată venea dialogul elegant, fără pretenţie şi natural, id. ib. 344. -$■ (La pl.) Aere de superioritate ; ifose, fumuri. Patru contese. . . Umflate de pretenţii şi vrednice de jale. ALEXANDRESCU, p. 92. — Variante : (învechit) pretonţiune, pretensiune (odo-bescu, s. iii 367) s. f. PRETENŢIOS, -OĂSĂ, pretenţioşi, -oase, adj. 1. Care are pretenţii'(prea) multe sau (prea) mari, care aşteaptă sau pretinde mult; exigent. Cel mai pretenţios cititor e copilul. El te ascultă dacă ii place şi greu îl poţi convinge să te asculte dacă ttu-i place. h. rom. 1953, nr. 2, 63. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obicinuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, camil petrescu, u. n. 74. 2. (Despre realizări sau manifestări ale oamenilor) Făcut cu scopul de a da impresia de ceva deosebit, ales, rar, în realitate lipsit de valoare, de gust, de simţ estetic; umflat, afectat. Sînt sigur că n-ai uitat nici veşnica dumi- tale tachinare, cu care mă intrerupeai de cîte ori spuneam cu emfază pretenţioasă că nu-mi •aparţin. C. PETRESCU, C. V. 22. O limbă. . . extravagantă, greoaie sau pretenţioasă. odobescu, S. II 368. Cum îţi pare inscripţia această pretenţioasă? Ce zici de franţuzeasca din ea? negruzzi, S. i 314. — Pronunţat: -ţi-os. PRCTENŢIOZITÂTE s. f. (Rar) Faptul de, a avea pretenţii exagerate, neîntemeiate. Zadarnic autorii lor nu se pun pe ei in joc. Sub numele eroilor ce născocesc, nu vorbesc nimeni alţii decit ei înşişi. Totul se reduce deci la o simplă chestiune de ipocrizie şi la o pretenţiozitate ridicolă, macedonski, o. iv 108. PRIiTENŢlONE s. f. v. pretonţio. PRETERÎT s. n. (Gram.) Nume dat în unele limbi timpului verbal care exprimă trecutul. PltETfiXT, pretexte, s. n. (Adesea în construcţie cu verbele « a căuta *, «a găsi *, «a invoca *) 1. Motiv aparent pe care îl invocă cineva pentru a ascunde adevăratul motiv al unei acţiuni sau pentru a justifica o acţiune nepotrivită. Aş fi încintat să găsesc un pretext şi să ne apropiem din nou. C. PETRESCU, c. V. 335. Tînărul Herdelea mai făcu puţină politică cu Gri-gore... Pe urmă găsi un pretext să se retragă in compar- timentul său. rebreanu, R. i 213. Şi de cumva ar vre să te facă să scrii ceva... află vrun pretext şi nu scrie! NEGRUZZI, s. m 476. (Precedat de prep. < sub ») Dacă poporul vede jandarmi, totul e pierdut... — Adu-i sub pretextul evacuării acuzaţilor, camil petrescu, T. ii 608. Sub pretext că priveşte hora, ascultă ce vorbesc ţăranii. REBREANU, R. I 136. Ca să se sece influinţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii, [Lăpuşneanu] ii des-poiă de averi subt feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod, negruzzi, s. I 143. 2. Motivare, justificare aparentă a unei acţiuni. Cei doi fraţi. . . sînt agenţii de legătură care de azi dimineaţă au făcut de trei ori drumul la cazinou, întoreîndu-se mereu cu alt pretext, camii, petrkscu, o. n 248. Ea-şi pusese ceva în cap azi: o idee... şi acesta era modul cu care căuta pretext de ceartă, eminescu, n. 91. [Polonii] nu Căutau decîi pretexte spre a intra in Moldavia. negruzzi, S. I 158. 4ţ- Impuls, stimulent. La un artist opera citită va fi mai mult un pretext de a crea. gherEa, st. cr. n 134. — Pl. şi: (învechit) pretexturi (negruzzi, s. i 19). PRETEXTĂ, pretextez, vb. I. T r a n z. A invoca 0 cauză oarecare, ca motiv aparent sau ca scuză, pentru o acţiune, o atitudine; a ee folosi de un pretext. Puşkin. ■ ■ se sustrage de la sărbătoarea confirmării ca moştenitor a marelui duce Mihail; pretextează o indispoziţie. Sado-veanu, e. 204. Oi pretexta că-s bolnavă, alecsandri, t. 1686. ( PRETIMPURIU, -ÎE, pretimpurii, adj. Care apare sau se întîmplă înainte de timp, prea devreme. Vara se anunţa pretimpurie şi secetoasă, v. rom. decembrie 1951, 180. <$> (Adverbial) Pe figura pretimpuriu veştedă trecu o lumină de destindere. C. petrescu, C. v. 9. PRÎITEV, -Ă s. m. şi {. r. prieten. PRETÎNDE, pretind, vb. III. T r a n z. ’ 1. A cere, a reclama (cu tărie) un lucru considerat ca fiind un drept cuvenit, a ridica pretenţii, a revendica. Pretinde un teren in afară de raza noastră de acţiune, c. teTrescu, r. dr. 202. Nu anticipez cu nimic şi nu pretind nimic. ciLiNESCU, E. O. îl 145. Teofil n-ar fi pretins bani gheaţă, rebreanu, r. 1 50. (Urmat de o completivă dreaptă introdusă prin «că* sau «să») A pretins de la direcţie să-i dea ei.. ■ un rol. CARAGIALE, O. m 9. Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai intii, in contra tuturor regulelor etichetei. ALECSANDRI, T. I 275. îmi pare deşanţat că dumneata ai luat un capriţ drept amor, şi încă pretinzi să te iau de soţie! negruzzi, s. I 25. A insista, a stărui ca ceva să se înfăptuiască. Prin urmare dumneata pretinzi s-o legăm pe femeia asta şi s-o ducem la botniţă, căci e nebună? SADO-veanu, B. 191. Pretinde ca guvernul să fie energic, să ştie ce vrea şi să păstreze ordinea şi disciplina. REBREANU, R. I 222. (Urmat de o determinare în dativ, indicînd persoana de la care se cere) Neştiutorilor de carte nu li se putea pretinde să aibă cunoştinţă de opera scriitorului. sadoveanu, E. 96. Nimeni nu-i poate pretinde să se înmor-mînteze de vie. REBREANU, R. I 48. 2. A susţine, a afirma (cu tărie). Toţi cei care nu vor să înţeleagă prezentul, sau care i se opun, pretind că nu se pricep la politică. DEMETRIUS, C. 8. A! tu pretinzi in faţă-mi că a cînta nu pot? ALECSANDRI, T. II 289. <> I n t r a n z. Nişte friguri trecătoare... cel puţin astfel pretinde medicul, bolintineanu, o. 455. 4- Refl. A-şi atribui o calitate, cerînd să-i fie recunoscută. Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om. . . mai instruit. caragiale, o. ii 137. 8. (Despre acţiuni, realizări, creaţii) A aven nevoie de. . a cerc (imperios); a necesita. Problema c ¡rea şi pretinde o examinare riguroasă. i PRETINS• — 558 — PREŢ — Prez. ind. şi: pretins (caragiale, o. ii 137).— Variantă : (învechit) pretcndâ, pretendez (kogăi.miceantj, s. 193), vb. I. FKETINSj -Ă, pretinşi, -se, adj. (Precedînd cuvîntul pe care îl determină) Care trece sau vrea să treacă drept ceea ce nu este; fals, aparent. Pretinsă ştiinţă. PRETOR, pretori, s. m. 1. Funcţionar în ierarhia administrativă mai veche din Transilvania (extinsă pentru scurtă vreme şi în restul ţării), subordonat unui primpretor sau unui subprefect. Pretorul urma să ţină. . . un raport asupra « situaţiunii colectări-însăminţări în plasa noastră ». v. rom. mai 1954, 15. 2. (în vechea armată) Persoană (numită de Ministerul de Război, în timp de mobilizare şi de război) avînd atribuţii în poliţia administrativă şi judiciară, pe lîngă marile unităţi militare. o. (La romani) înalt magistrat, care urma în rang după consul, avînd atribuţii judecătoreşti, -fy- Guvernator al unei provincii romane. PRETORĂT, pretorate, s. n. (în vechea armată) Autoritate militară creată de Ministerul de Război pe lîngă marile unităţi, în timp de mobilizare şi de război, avînd atribuţii de poliţie administrativă şi judiciară; p. e x t. sediul acestei autorităţi. Pretoratul se afla în preajma unei mori vechi, la răsărind tîrgului. CAMILAR, N. I 77. PRETORIĂN1, pretorieni, s. m. (La romani) Soldat din garda pretoriană. — Pronunţat: -ri-an. PRETORIÂN2, -ă, pretorieni, -e, adj. (La romani) De pretor, al pretorului (3). Gardă pretoriană = corp de armată format din soldaţi selecţionaţi şi înzestraţi cu anumite privilegii, care constituiau garda personală a pretorului, mai tîrziu a împăraţilor romani. Cohortă pretoriană = cohortă formată din pretorieni. Provincie pretoriană = provincie romană administrată de un pretor. Drept pretorian — totalitatea edictelor date de pretori. PRETORIU, pretorii, s. n. 1. (La romani) Reşedinţa pretorului (3) ; sala unde judeca acesta. ^ Locul dintr-o tabără romană unde era aşezat cortul comandantului. 2. (La noi, învechit) Sală de judecată, incinta tribunalului ; p. e x t. tribunal. (F i g.) Unde este dar inviolabilitatea domiciliului consacrată de Convenţiune ? Răspundă ministeriul dinaintea pretoriului opiniunei publice. ALECSANDRI, T. 1652. PRETÎJRĂ, preturi, s. f. (î n vechea organizare administrativă) Serviciul pretorului (1) ; localul unde funcţiona acest serviciu. Avea destui sprijinitori chiar aici, unde ne aflăm, la pretură. V. ROM. mai 1954, 20. PRETUTÎNDENE adv. v. pretutindeni. PRETUTÎNDENEA adv. v. pretutindeni. PRETUTINDENI adv. Peste tot, în toate părţile, în tot locul. Focuri se aprinseră în poiană şi peste puţin liniştea se întinse pretutindeni, hogaş, m. n. 201. De-a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri Şi-or găsi cu al meu nume, adăpost a mele scrieri. Eminicscu, o. I 134. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasăre de pădure care, deşi e cam rară la noi, insă este privită pretutindeni ca unul din cele mai delicate vînaturi? ODOBESCU, S. m 33. -$■ (Precedat de prep. « de ») Din toate părţile, de peste tot. Zările erau închise de pretutindeni în zăbranic. SADOVEANU, o. VII 80. începură să sosească tineri de pretutindeni, cari de cari mai viteji. POPESCU, B. n 40. Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizonti-ntunecîndu-l, vin săgeţi de pretutindeni. EînNEScu, o. I 148. — Variante : pretutîndenea (ionescu-rion, c. 99, slavici, n. i 87), (regional) pretutlndene (ibrăileanu, sp. cr. 67, creangă, a. 150), tutindeni (coşbuc, p. ii 30) adv. PREŢ, preţuri, s. n. 1. Valoare, exprimată în bani, a unei mărfi; sumă care se cere sau se plăteşte pentru 0 marfă. [Depozitul] îl luăm la preţul zilei. CA mii, petrescu, u. N. 66. Mare pagubă este la o ţară de a-şi scoate tot materialu nefabricarisit (= neprelucrat), vinzindu-l in alte ţări cu un prost preţ şi apoi să-l cumpere iarăşi, cu preţ de 30 ori mai mult. GOLESCU, î. 180. F i g. O, cere-mi, doamne, orice preţ, Dar dă-mi o altă soarte. EMINESCU, o. I 177. Loc. adj. Do preţ = preţios,'valoros. Chioşcul e îmbrăcat cu ştofe brodate cu aur, aşternut cu cele mai de preţ covoare, cu mobilă luxoasă adusă din Bucureşti, camil petrescu, o. i 217. N-am să-ţi dăruiesc nimica de preţ. caragiai.e, o. in 49. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, in metale de preţ, in os, în corn, în fildeş. ODOBESCU, S. 1 451.. Loc. adv. Cu orice preţ = oricît de mult ar costa, încercînd sau riscînd orice; neapărat, fără doar şi poate. Vine ordin să dăm numaidedt pe nemţi peste cap şi să reluăm cu orice preţ tranşeele pierdute. MIRONESCU, S. A. 118. Spinul vrea să-mi răpuie capul cu orice preţ. creangă, p. 222. Voii cu orice preţ să ajung sania, ca să mă informez mai bine. BOUNTINEANU, o. 390. Cu nici un preţ = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără preţ = la o sumă inferioară valorii reale ; ieftin. Tîrgurile erau slabe şi negoţul se vindea fără preţ. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, v. M. 105. E x p r. A ţine la preţ = a nu reduce nimic din suma cerută la o vîn-zare. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure şi tot găsea cîte un ou [de aur]. Se făcu însă.mai năzuros în tîrg, ţinu mai la preţ, şi cu mirare văzu că scoate cile patru pungi de bani in loc de două. ISPIRESCU, h. 269. A Se învoi din preţ = a încheia un tîrg, căzînd de acord asupra preţului. A ajunge la preţ = a fi căutat, apreciat. A avea preţ = a se vinde cu bani buni, a avea trecere ; f i g. a preţui, a valora. Pentru un om ca el acuma viaţa avea un preţ nemărginit, sadoveanu, o. vn 96. Toate au avut preţ şi s-au vîndut de minune: şi vitele, şi bucatele, şi mărfurile. GALACTION, o. I 261. în ochii mei acuma nimic nu are preţ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi. EMINESCU, o. iv 436. A nu avea preţ = a nu se vinde, a nu avea căutare; f i g. a nu putea fi evaluat în bani, a avea o valoare foarte mare, a fi de nepreţuit. Un ichi bun n-are preţ. ispirescu, la tdrg. A pune preţ pe ceva = a socoti că ceva e de mare valoare, a ţine mult la ceva, a preţui mult ceva. Formele de din afară pe care în lumea cea mare se pune atîta preţ. La TDRG. Sfîrşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare. alexandrescu, m. 79. A-şi mînca din preţ = a pierde din valoare. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri duşmănoase spre el şi-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-şi mănînce din preţ. SADOVEANU, z. c. 298. A da preţ = a pune în valoare, a face să aibă valoare. Vine-o clipă, cînd înveţi, Că atîtor idealuri depărtarea le dă preţ. CERNA, P. 55. Suma încasată dintr-o vînzare. S-au dus la o crîşmă, unde s-au pus să bea preţul hainelor mortului. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Sumă de bani care se dă cuiva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta şi. . . să li făgăduiască mare preţ pentru aceasta, sbiera, p. 69. L o c. prep. Cu preţul... = plătind (sau primind) o contravaloare materială sau, fig., cu eforturi, cu sacrificii. 3. Fig. Valoare, importanţă, însemnătate. De tot preţul jertfei tale cată să te răsplătesc. Davii,A, V. V. 86. Cînd seacă apa, se cunoaşte preţul fîntînii (= cînd pierzi un lucru, îţi dai seama mai bine de valoarea lui). PREŢĂLUI — 559 — PREVALA 4. (Numai în e x p r.) Preţ de... (sau la...) = contravaloarea a... Să bem preţ de patru boi! coşbuc, p. u 279. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie, slavici, Ia TDRG. Băui preţ la nouă cai, De vin nu mă săturai. Băui preţ de nouă iepe, Iacătă-mă mort de sete! bibi-cescu, P. P. 229. (Urmat de determinări temporale) Preţ (ca)' de... (sau ca la ...) = un timp (cam) de.. . A stat preţ de un ceas baba acasă. Sadoveanu, d. p. 78. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas şi numai ce mă pomenesc cu un ăla. . . că vine şi se pune la altă masă alături, caragiale, o. i 45. Merg ei încă preţ ca de vro patru ceasuri şi-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era ţipenie de om. şez. vi 151. (Determinarea indică acţiunea făcută într-un interval de timp) Căuta să smulgă drugul ba din mina lui Dima, ba din mîna lui Păstrăvan, năzuind să-l gospodărească de unul singur barem preţ de trei întorsături de mină. gal an, z. r. 213. (Rar, urmat de determinări spaţiale) La noi se cheamă Durău unde curge apa-n jos de pe stîncă, preţ aşa ca la două staturi de om înălţime, hogaş, m. n. 204. PREŢĂLUI, preţăluiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi popular) A aprecia (în bani) valoarea unui obiect; a evalua. Măria-sa cercetă darurile, cumpănindu-le în mini şi preţăluindu-le. sadoykanu, z. c. 243. Erau 23 [de galbeni] şi tot bucăţi măricele, unele cit un ban de sece; ii măsurăm şi-i preţăluiam. vlahuţă, o. a. ii 264. + A pune preţ pe ceva; a cinsti după merit; a aprecia. Oamenii preţăluiau cîntarea lăutarului, pas, L. i 9. PREŢĂLUÎRE, preţăluiri, s. f. (învechit şi popular) Faptul de a preţălui; evaluare. Oferă un preţ sau face o preţăluire. c. PETRESCU, A. 325. După două ceasuri de preţăluiri şi operaţii aritmetice, rămaseră amîndoi. . . uitindu-se unul la altul, vlahuţă, la cade. FREŢĂLUIXGR, preţăluitori, s. m. (Popular) Pre-ţuitor. Fusese. ■ . preţăluitor la vama din Burdujeni. CANE, la CADE. PREŢIOS, -OĂSĂ, preţioşi, -oase, adj. 1. Care reprezintă o mare valoare materială, care costă mulţi- bani, este de mare preţ; scump. Să-i facă nişte lucruri foarte preţioase, sbiera, p. 97. Zugrăvelele cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argint. .. cărţile cele mai alese, erau zestrea mănăstirii aceleia. ispirescu, l. 295. 2. Care are valoare prin calităţile sale, prin vechimea sau prin raritatea sa, prin folosul pe care îl aduce omului; important, valoros. Chitanţa însă n-o socotea chiar aşa de preţioasă, rebreanu, r. i 192. Le arăta cît e de preţios darul de a observa, de a analiza şi pricepe viaţa in toată însemnătatea şi frumuseţea ei. vlahuţă, o. a. 249. Kogăl-niceami adună preţioase documente în «Arhiva romînău. negruzzi,. s. I 339. <$> F i g. Viaţa dumneavoastră e preţioasă pentru noi toţi. c. petrescu, c. v. 33. Eu asemăn a mea stare cu a unui călător Care, neştiindu-şi drumul, fără povăţuitor. . . Pierde vremea preţioasă şi aleargă-n-tr-un noroc, alexandrescu, p. 48. Piatră preţioasă v. p i a t r ă. Metal preţios =. metal (aur, argint, platină) care nu se oxidează, nu se alterează uşor şi nu este atacat uşor de acizi sau de alte substanţe chimice; metal nobil. 4" Scump, drag, iubit. Sînt urme preţioase, sînt scumpe suvenire Ce-n suflet tipărite, ca el au nemurire. alecsandri, p. I 125. 8. F i g. De un rafinament exagerat, lipsit de simplitate şi de naturaleţe; afectat, căutat. Stil preţios. + (Substantivat, f., franţuzism) Femeie afectată în vorbe şi în maniere. Astăzi rîzi d-o pedantă, mîine d-o preţioasă, alexandrescu, 51. 269. — Pronunţat: -ţi-os. PREŢIOZITATE s. f. (Rar) Faptul de a fi preţios (3) ; afectare. Folosirea arhaismelor fără necesitatea de a reda culoarea locală sau fără a evoca o situaţie din trecut trădează in cel mai bun caz preţiozitatea autorului. GRAUR, f. L. 111. Preţiozitate de gesturi, macedonski, o. ii 278. PREŢUÎ, preţuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A fixa (aproximativ) preţul unui bun (supus vînzării), a-i determina, a-i stabili valoarea în bani, a arăta cît face; a evalua, a estima. Văzînd împăratul ce cal are el, l-au preţuit că face mai mult decît o împărăţie, sbiera, p. 44. Doi, care întrec pe ceilalţi.. . primesc cel întii un vas de argint, preţuit 1500 ruble, negruzzi, s. i 36. F i g. Eu unut ştiu să preţuiesc omul. De aceea v-am privit îndelung şt v-am cercetat înainte de a vă îmbrăţişa. SADOVEANU, o. vii 21. -ţ- A pune mare preţ pe ceva, a considera ca avînd mare valoare. Iar dacă se duse la împăratul cu darul, şi văzu că îl primeşte împăratul cu mare cinste şi atît îî preţuieşte darul, el spuse că mai are încă multe [pietre preţioase]. ISPIRESCU, L. 192. 2. T r a n z. A recunoaşte importanţa sau meritul unei persoane sau al unui lucru, a atribui cuiva merit,, însemnătate; a aprecia. Comandanţii noştri preţuiesc foarte mult atacul la baionetă, camil petrescu, u. n. 412. în citeva luni, toţi vor şti să-l preţuiască. c. petrescu,. c. v. 31. Romanii cunoşteau... şi aceste două specii de păsărele şi le preţuiau dupe dreapta lor valoare, odo-bescu, s. m 24. 3. Intranz. A valora, a face. Lucrul la timp dăruit preţuieşte îndoit. E x p r. A şti cît preţuieşte-Cineva (sau ceva) = a nu-şi face iluzii cu privire la cineva sau la ceva, a şti că nu trebuie să contezi pe cineva sau pe ceva. Lăpuşneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu leva face nimică, dar ei ştiau cît preţuieşte jurămîntul lui. NEGRUZZI, S. I 159. 4- A avea valoare, importanţă prin meritele, calităţile sale. Cît îmi sînt de urite unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte cîteva, Care cred despre-sine că preţuiesc ceva! alexandrescu, p. 66. — Prez. ind. şi: (regional) preţui (şez. m 212). PREŢUÎRE, preţuiri, s. f. Faptul de a preţui. 1. Evaluare, estimare. Se făcură atunci mari sfezi între creditori şi datornici, pentru preţuirea mărfurilor date şi primite. bXlcescu, o. ii 43. 2. Recunoaştere a valorii, a importanţei unei persoane sau a unui lucru ; apreciere. Legătura dintre popor şi scriitor creează acestuia din urmă o situaţie de răspundere; preţuirea lui e cu mult mai mare decît altădată. SADOVEANU, E. 197. preţuitOr, preţuitori, s. m. Persoană, expert care evaluează, indicînd preţul aproximativ al unui lucru. PREUMBLĂ vb. I v. plimba. PREUMBLARE s. f. v. plimbare. PREURŞÎ, preursesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A predestina, a meni. PREURSÎRE, preursiri, s. f. (Rar) Soartă, destin, ursită. S-ar fi zis, de orişicine, preursirea că-l răsfaţă Şi că este dintre-aceia care-ajung la Capitol, macedonski, o. I 83. PREURSÎT, -Ă, preursiţi, -te, adj. (Rar) Ursit. Toţi bănuiau că acest nou sultan, cu numele Mahomed, va fi cel preursit pentru căderea împărăţiei, bălcescu, o. n 64. PREUTEĂSĂ s. f. v. preoteasă. PREUŢÎE s. f. v. preoţie. PREVĂL s. n. v. privai. PREVALĂ, prevalez, vb. I. 1. Intranz. A avc2 preponderenţă, a predomina. Este absurd şi duşmănos să spui că în opera sa [a lui Caragiale] prevalează limbajul ţmahalagiilor. L. rom. 1953, nr. 1, 50. PREVARICATOR 560 — PREVENTORIU 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. < de •) A se folosi, a face uz de ceva, în vederea unui anumit scop. A se prevala de un drept cîştigat. PREVARICATGit, -OARE, prevaricatori, -oare, s. m. ţi f. (învechit) Persoană care comite prevaricaţiuni, care se abate de la îndatoririle funcţiei sale. (Adjectival) în fabulă vezi pe judecătorul prevaricator, pe dregătorul -nedrept, negruzzi, s. I 336. PREVARICĂŢIE s. f. v. preraricaţinne. PREVARICAŢIÎÎNE, prevaricaţiuni, s. f. (învechit) Abatere de la îndatoririle de serviciu, abuz comis de un funcţionar în exerciţiul funcţiei sale. Clucerul Alecu făcuse mîncătorii, abuzuri sau prevaricaţiuni, cum se zice astăzi. GHICA, s. 3. — Variantă: prevaricâtie s. f. PREVĂZĂTOR, -OĂRE, prevăzători, -oare, adj. (Despre oameni) Care prevede ce are să se întîmple şi ia dinainte măsuri; care se îngrijeşte din timp de tot ce i-ar putea lipsi în viitor; prudent, precaut. E mulţumit cel puţin că a fost prevăzător şi nu i-a mărturisit noua lui meserie. Nu trebuie să ştie nimeni, sahia, n. 10S. -ty-(Despre faptele, vorbele, atitudinile oamenilor) Care dovedeşte prudenţă. Zise cu acelaşi glas potolit, prevăzător: azi el o fugit. Nu se mai întoarce în sat, dumiTriu, n. 176. Bogăţia aceasta... strinsă aici, ca de-o mină prevăzătoare. vlahuţX, Ia Tdrg. «0> (Despre legi, planuri etc.) în toate ţările 'ce se bucură de legiuiri înţelepte şi prevăzătoare ■ . . vine un moment al anului cînd d-odată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. PREVEDEA, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A deduce mersul evenimentelor viitoare din unele fapte prezente sau trecute care au legătură cauzală cu acele evenimente; a avea intuiţia celor ce urmează să se întîmple, plecînd de la unele date cunoscute în prezent, a vedea înainte. Cine poate să prevadă totul? CAMil, PETRESCU, u. n. 60. Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăd prin secoli a ei înălţare. BOUNTINEANU, o. 37. R e f 1. p a s. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferinţele seculare. Sadoveanu, E. 240. împărăteasa avea să sufere ’destule, atît durerile de naştere, care *să prevedeau a fi după cum făgăduise, cit şi clevetelile ce auzea că merg in urechile împăratului. RETEGÂNUI,, p. ii 28. 2. Tranz. (Despre legi, condiţii sau dispoziţii legale) A stabili, a fixa, a specifica, a prescrie, a indica, a menţiona. Planul prevedea controlul tehnic şi repararea tuturor tractoarelor, mihale, o. 499. ha noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amesteca in traiul, mai mult sau mai puţin turburat, al lighioanelor sălbatice. ODOBESCU, S. iii 38. 8. T r a n z. A echipa, a înzestra cu______ Uzină prevăzută cu instalaţii moderne. 4. Refl. 'A se vedea (prin sau printre); a se întrezări. A doua năvală de fum acoperi o parte din oştile duşmane şi, în adevăr, in curînd începu a se prevedea prin el, ca printr-o pînză rară, îmbulzeala căzăcimii. sadoveanu, o. vii 11. Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. Ai.EC-SANDRi, p. a. 112. lntranz. Fig. [Victor Hugo| simte şi prevede în imagini colorate şi măreţe, sadoveanu, E. 228. (Rar) A se oglindi. Cerul se prevede în valea înflorită. UOI.I.Y-Tineanu, o. 203. Spre sară, vîntul conteneşte, marea se linişteţte, şi cînd stelele răsar, ele se prevăd pe faţa apei ca într-o oglindă, alecsandri, c. 177. < în prezent. V. previziune. Flăcările de la Rugi-noasa se înfăţişau pentru Mirón luga ca o cumplită confirmare a prevederilor sale. rebreanu, r. ii 116. Simţul prevederii nu mi-a lipsit nici cînd eram tinăr. bassara-bescu, s. N. 22. + Plan, aranjament. Uitînd c-un flutur de seară ce trece repede-n zbor Este-n stare să răstoarne toată prevederea lor. hasdeu, r. v. 57. + (Rar) Presimţire. Roiuri negre de prevederi urîte ti troieneau închipuirea. VLAHUfl, o. A. I 102. 2. (Mai ales la pl.) Măsuri, dispoziţii, norme cuprinse într-un plan de lucru, într-o lege, într-un buget, care urmează a fi puse în aplicare şi respectate. Prevederi bugetare. 3. Prudenţă, circumspecţie, precauţie. Scamatorul zîmbea blind, strecurindu-se printre ei cu prevedere — să nu-i lovească, sahta, n. 65. PREVENI, previn şi prevîu, vb. IV. Tranz. 1. A face pe cineva atent din timp asupra consecinţelor acţiunii sale (de obicei cu scopul de a împiedica această acţiune); a înştiinţa, a informa în prealabil, a anunţa dinainte; a avertiza. Te previn, dragă Petre Jvănescu: te afli în faţa unei primejdii, agîrbiceanu, S. p. 238. Te prevenisem. Nu sînt bun de arbitru. SEBASTIAN, T. 96. Ea l-a prevenit de cum a auzit că vrea să se însoare. RE-breanu, R. I 253. Adela făcuse pasul cel mai important din viaţa ei fără măcar să mă poată preveni. rBRiuBAiro, A. 33. 2. A lua toate măsurile, toate precauţiile necesare pentru a evita ceva ; a preîntîmpina. încearcă să previe primejdia, rebreanu, r. i 167. A preveni unirea a duor armate inamice, bătind dentîi pe cea mai slabă şi apoi pe cea mai tare, este una din operaţiunile cele mai frumoase în arta militară. HASDEU, I. V. 133. 3. (Rar) A împlini dinainte şi în mod spontan dorinţele cuiva. Ce faci acolo?... — îţi previu dorinţele ■.. Deschid uşa aceasta, negruzzi, s. iii 356. PREVENIRE, preveniri, s. f. Acţiunea de a preveni. 1..Evitarea unui rău prin măsuri luate la timp; preîntîmpinare. Prevenirea accidentelor de muncă. . 2. Atitudine prevenitoare ; p. e x t. amabilitate, gentileţe. Vin la tine cu sufletul plin de prevenire şi de tăcere emoţionată. Galaction, O. i 225. PREVENIT, -Ă, preveniţi, -te, s. m. şi f. (învechit) Persoană ţinută în stare de arest preventiv în baza unui mandat de arestare. Natura acestor procese este specificată dupre... ştiinţa de carte a preveniţilor. I. IONES cu, m. 246. PREVENTTÓR, -0ÁRE, prevenitori, -oare, adj. îndatoritor, amabil, serviabil, politicos. O gazdă prevenitoare. PREVENTÎV, *Ă, preventivi, adj. Care are ca scop preîntîmpinarea, împiedicarea unui rău, apariţia unei boli, săvîrşirea unei infracţiuni etc. Control preventiv. ca Nu avem un tratament curativ,, dar avem unul preventiv, bart, s. m. 109. Medicină preventivă — ramură a medicinii care se ocupa cu mijloacele de apărare a organismului împotriva bolilor şi de combatere a condiţiilor care favorizează apariţia lor. (Jur.) Arest preventiv (sau închisoare preventivă) — deţinere provizorie a unui inculpat, în vederea cercetărilor, pe baza unui mandat de arestare; loc în care sînt deţinuţi astfel de inculpaţi. Pînă a doua zi dimineaţa tot Tecuciul ştia că Manlache Pleşa a fost prins iş se află, legat in fiare grozave, la arestul preventiv, popa, V. 203. PREVEDERE, prevederi, s. f. 1. Faptul de a prevedea; posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce urmează să se întîmple, bazat pe unele date cunoscutei PREYENT6RIU, preventorii, s. n. Casă de sănătate în care sînt tratate preventiv persoanele predispuse Ia Anumite boli, mai ales la tuberculoză. PREVENŢIE — 561 — PREZENT PREVENŢIE s. f. Arestare preventivă. La 4 uşile temniţei... se deschid pentru ciţiva republicani închişi în prevenţie. caragialE, m. 278. PREVESTI, prevestesc, vb. IV. Tranz. 1. A anunţa (cunoscînd anumite indicaţii) îritîmplări viitoare, a vesti de mai înainte ceea ce urmează să se întîmple, a prezice. J-a prevestit un viitor strălucit. GHEREA, ST. CR. Ii 225. 2. A da un semn, o indicaţie după care se poate prevedea sau ghici existenţa unui lucru, a indica apariţia sau desfăşurarea unui eveniment, a unui fenomen. Din răsărit tresăriră luciri care prevesteau zorile. Sadoveanu, o. I 502. înfăţişarea cerului prevestea o ploaie mare. GALACTION, o. I 78. Deşi ziua era la început, soarele totuşi ardea cu putere şi prevestea o adevărată zi de cuptor. hogaş, M. N. 170. <$• (Poetic) Nopţi de fulgere ţesute Prevestesc o eră nouă. beldiceanu, p. 125. 3. (învechit) A înştiinţa, a informa dinainte; a preveni. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam. CHICA, S. a. 159. PREVESTIRE, prevestiri, s. f. Acţiunea de a prevesti. 1. Anunţare a ceea ce urmează să se întîmple în viitor; prezicere. Acţiunea fulgerătoare [a lui Mihai Viteazu] lumina sufletele patrioţilor de acum o sută de ani ca o prevestire pentru timpuri ce aveau să vie. sadoveanu, E. 50. Trebuie să te anunţ că prevestirile d-tale meteorologice s-au dezminţit cu desăvîrşire. CARAGIALE, o. vn 3. Vezi? prevestirea de tine, an făcută, S-a împlinit!... Corina e pierdută! alecsandri, t. n 297. <ţ> F i g. Şi prin aerul cu soare Trece-o vie prevestire De sosirea de cucoare Şi de-a mieilor sosire, alecsandri, p. a. 190. 2. Fapt care constituie un indiciu, al unor întîmplări viitoare; semn prevestitor (mai ales de rău). Mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările ptnă la mine. hogaş, m. n. 161. Luna lui iunie [1848] se arătase cu fioroase prevestiri. Holera începuse a săcera mai intîi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. negruzzi, s. i 291. PREVESTIT1 s. n. 1. Prevestire. 2. (Regional) Fază a lunii. Creşterea şi descreşterea [lunii] se numesc prevestit. pamfilE, CER. 62. PREVESTIT2, -Ă, prevestiţi, -te, adj. Anunţat dinainte printr-o prezicere, printr-o profeţie. Răzbunătoriul prevestit nu s-a născut oare? RUSSO, o. 22. PREVESTITOR, -OĂRE, prevestitori, -oare, adj. Care anunţă dinainte, care prevesteşte ceva, care constituie un semn, un indiciu al întîmplărilor viitoare. Se pornise un vînt aspru, prevestitor de ploaie rece. rebrea-nu, R. i 43. Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întăile raze ale zorilor, hogaş, m. n. 92. (Substantivat) Un vînt uşor, prevestitorul zorilor, adie peste popas. sadoveanu, o. I 213. La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, in lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. alecsandri, p. a. 118. PREVÎEĂ s. f. v. prevină. PREVINĂ, previne, s. f. Grindă de lemn fixată pe capătul piloţilor de la gardurile pescăreşti, pentru a-i consolida. — Variantă: previlă s. f. PREVIZIBIL, -Ă, previzibili, -e, adj. Care poate fi prevăzut. Accidente previzibile. PREVIZltjNE, (2) previziuni, s. f. 1. Facultatea de a prevedea mersul evenimentelor în viitor, de a deduce faptele viitoare din anumite date cunoscute în prezent, 36 folosind analiza ştiinţifică sau judecind în baza unei experienţe a vieţii; pătrundere fină, perspicace, a evoluţiei ulterioare a unor stări de lucruri, a unui fenomen. Triumful socialismului în U.R.S.S. constituie dovada cea mai vie a forţei de previziune ştiinţifică a teoriei marxist-leniniste. lupta de clasă, 1953, nr. 9, 27. Prin ce previziune l-a ştiut aşa cum era, fără să-l fi văzut vreodată? c. petrescu, î. ii 79. 2. Enunţare a unei judecăţi, a unei teorii care se bazează pe previziune (1). Previziuni ştiinţifice. -$• Loc. prep. şi conj. (Rar) în previziunea... = în ipoteza..., în cazul..'. în previziunea mutării, le şi pregătise apartamentul în care trebuiau să se aşeze, sadoveanu, a. l. 23. Eu, în previziunea că nu mi se va acorda cererea, îmi procurasem un paşaport englez. Ghica, s. 716. PREZĂRÎT, -Ă adj. v. prizărit. PREZBÎT, -Ă, prezbiţi, -te, adj. Care nu vede clar obiectele apropiate, din cauza unui defect de vedere. Cu mina întinsă — căci e prezbit — citeşte de departe, plin de interes, bassarabescu, v. 35. <$> (Substantivat) îşi fixa privirea în palma-i deschisă, cu aerul unui prezbit care citeşte. VLAHUŢĂ, o. a. m 23. PREZBÎTER, prezbiteri, s. m. (învechit) Preot. — Variantă: prezviter s. m. PREZBÎTERĂ, prezbitere, s. f. (învechit) Soţia unui preot, preoteasă. — Variantă: prezviteră s. f. PREZBITERIĂN, -Ă, prezbiterieni, -e, s. m. şi f. Adept al prezbiterianismului, care ţine de prezbiterianism. — Pronunţat: -ri-an. PREZBITERIĂNlSM s. n. Doctrină religioasă calvină din Anglia (Scoţia), care nu recunoaşte autoritatea episco-pilor, ci numai pe cea a preoţilor. PREZBITErIU, prezbiterii, s. n. 1. (în biserica veche) Sfatul prezbiterilor unei comunităţi creştine. 2. (La catolici) Casa în care locuieşte preotul paroh} casă parohială. Alăturea cu aceasta era un locşor îngust pe care s-a construit în urmă prezbiteriul actual. alecsandri, S. 16. PREZBITÎSM s. n. Defect de vedere, constînd în micşorarea capacităţii de acomodare a cristalinului, ceea ce face ca obiectele apropiate să nu fie văzute clar. V. hipermetropie. PREZBIŢÎE, prezbiţii, s. f. Prezbitism. Prezbiţia t» corectează prin ochelari cu lentile convergente, anatomia 228. FREZENT1 s. n. 1. Timpul actual; p. e x t. situaţia actuală. E. . . acelaşi dor de a înfăţişa neamul cit mai mare în trecut, spre a aflamîngîiere pentru prezent. IORGA, L. II 4. Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu intr-ai noştri vreun falnic juvaer? eminescu, o. i 149. Loc. adv. In prezent = azi, acum, în acest moment. în prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte, eminescu, O. 1133. 2. (Gram.) Timpul verbului care arată că o acţiune se petrece în momentul vorbirii sau că este independentă de momentul manifestării ei. Propoziţia «eu citesc o carte * are verbul la prezent. *$>■ Prezent istoric = prezentul cu valoare de perfect, care se întrebuinţează deseori în naraţiune pentru a da o mai mare forţă de evocare a faptelor. PREZENT2, prezenturi, s. n. (învechit) Dar, cadou. Margareta ii dă voie să primească prezentul, negruzzi, S. I 60. Cit pentru prezenturi, babacă, tocma aice să fac foarte multe; insă nu la anul nou, ci la crăciun. kogIl-niceanu, s. 78. i PREZENT — 562 — PREZERVARE PREZÎNT3, -Ă, prezenţi, -te, adj. 1. Care se află în acelaşi loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul; de faţă. Ai fost colaboratorul îndoielii şi bănuielilor mele, prezente încă pe manuscris. ARGHEZi, p. T. 168. Aceia nu veniseră să fie prezenţi ca să se arate şi să fie văzuţi, c. petrescu, c. v. 300. E x p r. Prezent! formulă prin care cei de faţă răspund la apelul nominal. «0* (Substantivat) Toţi cei prezenţi la adunare. 2. Care se petrece în timpul vieţii vorbitorului sau în timpul la care se referă el; contemporan. Icoanele şi senzaţiile trecutului se amestecă cu cele prezente, sadoveanu, o. viii 204. — Variantă: (învechit) prezinte (PAS, I,. I 131) adj. invar. PREZENTA, prezint, vb. I. Tranz. 1. A face pe cineva cunoscut celor aflaţi de faţă, arătînd numele (titlul, ocupaţia acelei persoane); a recomanda pe cineva unui public (spectator sau auditor) rostindu-i numele, vorbind despre meritele lui. Să-mi daţi voie să vă prezint mai întii pe directorul nostru. C. PETRESCU, C. V. 333. D-na Alexandrescu l-a dus deunăzi la părinţii fetei, l-a prezentat şi l-a lăudat. REBREANU, R. I 209. Dă-mi voie să-ţi prezint pe nepotu-meu. VLAHUŢĂ, o. A. m 38. Refl. Cine eşti tu, semeţule, de îndrăzneşti. ■ ■ a te prezenta dinaintea noastră? ALECSANDRI, T. I 416. Refl. A se înfăţişa undeva pentru a răspunde unei obligaţii sau pentru a oferi ori solicita ceva. Se prezenta pentru o bursă la seminarul Socola. SADOVEANU, E. 92. în faţa oricărei judecăţi, oricît de aspre, s-ar prezenta senină, c. petrescu, c. v. 172. Pînă în acest moment... nu s-a prezentat nici un inel cu nici un conductor. Să sperăm că nu vor întîrzia să se prezinte. CARA-giale, o. vii 6. + A da, a întinde cuiva un obiect pentru ca acela să ia cunoştinţă de el, să-l cerceteze sau să şi-l însuşească, să-l utilizeze. A prezenta o petiţie. i=j îmi prezentă o priză de tabac. NEGRUZZI, S. I 68. 3. A înfăţişa publicului un spectacol sau aspectele unei activităţi, rezultatul unor cercetări, o problemă în studiu etc. Irina a prezentat un scurt referat, baranga, 1. 172. Acum aveţi mulţumirea de a prezenta in faţa publicului un buchet de produceri intelectuale care promit un frumos viitor literaturii noastre. Ai.ECSANDRi, s. 30. 4. (Cu privire la lucruri care sînt supuse unei examinări sau care interesează dintr-un anumit punct de vedere) A avea, a fi înzestrat cu. .a oferi. Cercetările noastre mai prezintă încă un avantaj, baranga, i. 168. Refl. A avea aparenţa de. . a se înfăţişa ca. . . în Oltenia, casele boiereşti se numesc cule şi se prezintă ca nişte aşezări întărite. 5. (în e x p r.) A prezenta arma = a mînui arma, după anumite prescripţii ale regulamentului militar, pentru ca ostaşul să dea salutul unui superior sau onorul la o ceremonie. Un soldat de santinelă ne prezintă arma izbind-o cu patul in pămînt. bart, s. m. 21. — Prez. ind. şi: (învechit) prezent (odobescu, s. iii 39), prezentez (aiecsandri, T. i 178), perf. s. pers. 3 sg. şi: (neobişnuit) prezintă (C. PETRESCU, • C. V. 61). PREZENTĂBIL, -Ă, prezentabili, -e, adj. Care are o înfăţişare plăcută, care se prezintă bine, frumos, îngrijit. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toţi nevoie. C. PETRESCU, A. 311. + (Rar) Apreciabil, considerabil. îţi promit să notez de aci înainte diverse cugetări ce-mi trec prin gînd la colţul sobei şi să ţi le comunic cînd vor forma o citime prezentabilă. ALECSANDRI, S. 78. PREZENTARE, ■prezentări, s. f. Acţiunea de a (s e) prezenta. 1. Recomandare. îl scăpă din încurcătură Andrei, care făcu prezentările, ca unul ce-l cunoştea pe Pirvu de la Bucureşti. MUTAI, K, o. 422. Grigore luga făcu prezentările, căci Baloleanu, străin, nu cunoştea pe nimeni. REBREANU, R. II 222. După obişnuitele prezentări şi ceremonii, paşa ne urează bună venire, bart, s. m. 22. 2. înfăţişare a aspectelor unei activităţi, a rezultatului unei cercetări, a unui program; expunere. Prezentarea dărilor de seamă ajută organelor de partid să-şi îmbogăţească experienţa lor cu experienţa membrilor de partid şi să-şi îmbunătăţească astfel munca, lupta de clasă, 1953, nr. 9, 13. 3. înfăţişare pentru a răspunde unei obligaţii sau pentru a oferi ori solicita ceva. Prezentare la post. + Zugrăvire, descriere. întreaga operă a lui Balzac e prezentarea burgheziei nesăţioase, bolnavă de virusul ce o va duce la pieire. sadoveanu, E. 254. 4. Predare, înaintare a unei cereri, a unei întîmpinări, a unui act etc. Prezentarea actelor de studii. PREZENTATOR, prezentatori, s. m. (Rar) Cel care face cunoscut pe cineva sau ceva publicului (spectator sau auditor). PREZENTĂŢIE, prezentaţii, s. f. (Rar) Prezentare (1), recomandare. Putea să mai aştepte Magda cu marafeturile prezentaţiilor. hogaş, M. n. 29. Fac lesne cunoştinţă intre dînşii, fără mijlocirea prezentaţiilor cerute în societate. BOLINTINEANU, O. 289. — Variantă: prezentaţitine s. f. PREZENTAŢIÎNE s. f. v. prezentaţie. PREZENTÎR s. n. (Mii.; regional) Prezentarea armei; defilare. Mă-nvaţă prezentir. hodoş, p. p. 227. PREZENŢĂ, prezenţe, s. f. Faptul de a fi prezent undeva; existenţa cuiva sau a ceva într-un loc, într-un timp anumit. Acum vă las, fiindcă nu pot lipsi copiii de prezenţa mea. C. petrescu, c. v. 201. Prezenţa lui Râul Brumam continua să-l sîcîie. rebreanu, r. i 174. -$> Listă (sau caiet) de prezenţă = listă (sau caiet) în care semnează cei prezenţi la un curs, la o şedinţă etc. Condică de prezenţă v. condică. <0- Loc. prep. în prezenţa (cuiva) = fiind cineva de faţă; în faţa, înaintea cuiva. Acasă la d. Zaharia Duhti şi în prezenţa mătuşii Ruxanda. c. petrescu, a. 454. Mergeţi dar să-i aduceţi în prezenţa noastră. ALECSANDRi, t. i 409. <(> E x p r. A face act de prezenţii v. act. Prezenţă de Spirit = însuşirea cuiva de a-şi păstra stăpînirea de sine, de a face faţă imediat unei situaţii neaşteptate; sînge rece. Un bărbat, chiar cînd e numai abia trecut de vîrstă copilăriei, are alţi ochi şi altă prezenţă de spirit in asemenea împrejurări, c. PETRBSCU, c. v. 171. Dacă Rudolf n-avea prezenţă de spirit, ori intra ea subt roate, ori intram şi ne răsturnam noi în şanţ. REbreanu, r. i 154. Parcă n-ai şti că e deştept, are prezenţă de spirit, are curajul opiniei. MIRONESCU, S. A. 108. + Realitate nemijlocită. Aur şi oameni. Aceste două prezenţe au făcut ca nişte munţi mai mici, mai puţin prăpăstioşi, să întreacă in glorie şi în dezlănţuiri de evenimente toate celelalte masive din lanţul impresionant al Carpaţilor. BOGZA, Ţ. 9. Şi visurile lui erau chinuite de această prezenţă misterioasă şi înăbuşitoare. C. PETRESCU, C. V. 137. PREZERVĂ, prezhv, vb. I. Tranz. A feri, a păzi de un rău (fizic sau moral). PREZERVARE, prezervări, s. f. Acţiunea de a prezerva; prevenirea unui rău (fizic sau moral); p. ex t. apărare. Cantemir nu trăda numai faţă de poloni o trădare pe care o recomanda slabilor noştri domni instinctul de prezervare — ci şi faţă de imperiali, iorga, L. i 312. PREZERVATIV — 563 — PRIAN PREZERVATIV, prezervative, ■ s. n. Mijloc care serveşte la preîntîmpinarea unui inconvenient (mai ales a unei'boli). PREZICĂTOR, -OÂRE, prezicători, -oare, s. m. şi £. Persoană despre care cei superstiţioşi cred că are darul prezicerii; persoană care se îndeletniceşte (pentru bani) cu prezicerile; ghicitor. Acolo, la celebra prezicătoare, se strecoară oamenii pe furiş. c. PETRESCU, c. v. 258. PREZICE, prezic, vb. III. T r a n z. A spune, a anunţa dinainte ce se va întîmpla, orientîndu-se după unele indicaţii prezente ; a prevesti. Cum va fi personalitatea artistică a lui Coşbuc, care caracter va învinge, cine ar putea s-o prezică? gherea, sx. cr. iii 128. Am vrut să judec prin ochii mei de soarta ce i-am fost prezis. negruzzi, s. ni 170. -4- (în unele practici superstiţioase) A ghici viitorul cuiva, în cărţi, în palmă sau prin alte mijloace şarlataneşti. Mi-a prezis o vrăjitoare că, de nu m-oi mărita anul acesta, am să mă găsesc intr-o primejdie de moarte, axecsandri, t. i 410. PREZICERE, preziceri, s. f. Acţiunea de a p r e-z i ce şi rezultatul ei; arătare a unui fapt care va avea loc în viitor; prevestire, prorocire. Dintr-acele glăsuiri pline de miez şi de tilc, acum se alegeau mimai veşnicele preziceri ale lui Vasile Ciovirf, adeverind • ciudat cuvintele băbuştei. C. PETRESCU, a. r. 53. Aşa e.. . că s-a îndeplinit vorba mea ?. . . Acum rămîne să se îndeplinească fi cealaltă prezicere. La Tdrg. PREZIDĂ, prezidez, vb. I. T r a n z. A conduce o şedinţă, un consiliu, o dezbatere în calitate de preşedinte ; (familiar) a ocupa locul de frunte la o masă. Prezidase multe mese rămase de pomină, c. PETRESCU, î. i 5. (în fabule) Ogarul către el aşa se adresă Şi-n limba lui strigă: O, tu, ce prezidezi senatul cel cîinesc, Te rog să mă asculţi, alexandrescu, M. 378. <ţ>Abso 1. Consulul. . . era vădit enervat; se stăpînea insă, prezidînd cu tact şi gravitate. bart, E. 285. <ţ> Intranz. F i g. Nu iubesc adunările cele ordinare unde urîtul şi cu eticheta prezidează. negruzzi, s. m 168. PREZIDĂRE, prezidări, s. f. Acţiunea de a p rezida; conducere (a unei adunări, a unei şedinţe etc.). PREZIDÎNT, prezidenţi, s. m. (Ieşit din uz) Preşedinte. O masă sus pe estradă, in stingă. Acolo stă Herman, prezidentul, camii, PETRESCU, T. n 585. Pune, rogu-te, pe lingă iubitul nostru prezident, o vorbă bună şi pentru mine. caraGlale, o. vn 37. A! giupîne prezidentule al Divanului domnesc, dai mina cu plastografii ca să apeşi în cumpăna dreptăţii? alecsandri, t. 1469. PREZIDENŢIAL, -Ă, prezidenţiali, -e, adj. De pre- . şedinţe; propriu unuiVpreşedinte; care emană de la un preşedinte. Incinta începea să se învioreze. Pe estrada prezidenţială forfoteau secretari şi funcţionari. rebrBanu, R. ii 35. Consulul îşi pierdu calmul prezidenţial. Izbucni, strigind şi bătind cu pumnii în masă. bart , E. 285. ■v’ (Ieşit din uz) Ordonanţă prezidenţială v. ordonanţă1 (1). PREZIDENŢIE, prezidenţii, s. f. Preşedinţie. PREZIDENŢII, -Ă, prezidenţiţi, -te, adj. (Glumeţ) Făcut prezident. Ea îl aşteaptă să vie. . . prezidenţii. negruzzi, s. i 239. PREZIDIĂL, -Ă, prezidiali, -e, adj. (Rar) Privitor la prezidiu, care provine de la prezidiu. Decret prezidial. — Pronunţat: -di-al. PREZIDIU, prezidii, s. n. Organ de conducere a unor adunări, conferinţe, instituţii etc.; grup de persoane care prezidează unele adunări, consilii etc. Prezidiul Marii Adunări Naţionale. — Variantă : prczldium, prezidiumuri (STancu, u.r.s.s. 48), s. n. PREZÎDIUM s. n. v. prezidiu. PREZINTE adj. invar. v. prezent3. PREZÎSĂ, prezise, s. f. (învechit) Prorocire, profeţie. Aceste prezise, adecă prorocii ale împărătesei se împliniră toate întocmai, gorjan, E. li 228. PREZlUĂ s. f. (Numai în locuţiuni) Loc. prep. In preziua... = cu o zi înainte de.. ., în ajunul. . . ; p. e x t. cu puţin timp înainte de. .., în preajma. . . Filip citea repede, concentrat, şoptind cuvintele unul cîte unul, ca şcolarii în preziua examenului, galan, b. i 6. îi lovise şi pe dinşii, in preziua războiului celui mare, patima căutatului de comori. C. PETRESCU, r. dr. 235. în preziua plecării el a stat singur, închis în odaie toată ziua.vLAHVŢĂ, o. a. 124. <0* Loc. a d v. Din preziua = din ziua precedentă, din ajun. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olăniţei, împodobise din pre-ziuă un cap mare de porc cu tibet conabiu şi albastru. DELA-vsancea, S. .182. PREZUMĂ, prezum, vb. I. -T r a n z. (Franţuzism) A presupune, a socoti ca probabil ceva. PREZtJMTT, -Ăj prezumpţiy -te, adj. (Rar, învechit) Presupus, socotit. Mă mir cum se face ca pipele, prezumpte antice, ce s-au găsit în Francia. . . să aibă întocmai forma subţire şi uşoară. odobesc^ s. n 303. PREZUMPŢIOS, -OĂSĂ adj. v. prezumţios. PREZUMTIV, -Ă, prezumtivi, -e, adj. Socotit, considerat ca probabil; ipotetic. Soluţia prezumtivă a unei probleme. + (Gram.; despre unele forme verbale) Care prezintă o acţiune probabilă (în trecut sau în viitor). De cele mai midte ori viitorul anterior are valoare de prezumtiv perfect, h. rom. 1953, nr. 4, 45. PREZtJMŢIE, prezumţii, s. f. 1. Părere întemeiată pe aparenţe, pe unele date nesigure (în lipsă de dovezi reale); supoziţie, presupunere. • 2. (Jur.) Consecinţă logică trasă de către lege sau magistrat, din stări sau împrejurări cunoscute. 3. Părere prea bună despre sine însuşi, încredere neîntemeiată în forţele sau în meritele proprii; înfumurare, îngîmfare. [Sînt] ajunşi in acel grad de prezumţie unde orice critică cît de justă li se pare pornită din invidie. ALECSANDRI, S. 45. Vtţiurile de care trebuie să te fereşti mai mult sînt prezumţia şi mîndria. kogXlniceanu, s. 215. + încredere neîndreptăţită> într-un ajutor din afară, într-o împrejurare favorabilă sau în forţele proprii; supraestimare. Nu poate avea prezumţia deşartă să creadă că va avea mai multe baionete decît au avut predecesorii lui. i,it. antimonarhică, 162. PREZUMŢIOS, -OĂSĂ, prezumţioşi, -oase, adj. Care are o părere exagerată despre forţele sau meritele proprii, bizuindu-se numai pe ele şi dispreţuind ajutorul şi experienţa altora; încrezut, înfumurat, îngîm-fat, arogant. (Atestat în forma învechită prezumpţios) Mă tem, stimaţi colegi, că mă veţi crede, dupe cuvintele mele, mult mai prezumpţios decît sînt in realitate, odobescu, S. iii 645. Gdrgyei e foarte ambiţios şi prezumţios, deşi se arată mult republican. GHICA, a. 278. — Pronunţat: -ţi-os. — Variantă : (învechit) prezump-ţids, -odsă adj. PREZtJSFIE s. f. v. presustvie. PREZVlTER s. m. v. prezbiter. PREZVÎTERĂ s. f. v. prezbiteră. PRLĂN, -Ă, priani, -e, adj. (Regional; despre vite) Cu una sau mai multe pete sau dungi albe. Acesta au PRIBA'G — 564 — PRIBOL1T legat repede boul de-a curmezişul, aşa că de departe se părea că este prian. SBIKRA, p. 240. Bou bălţat, Bou prian. Cu jugu de leuştean. ŞEZ. sin 12. PRIBĂG, -Ă adj. v. pribeag. PRIBEAG, -Ă, pribegi, -e, adj. 1. Rătăcitor din loc în loc, care nu este nicăieri statornicit, aşezat. Şi de dorul ti lăsat-a doi părinţi, şi-apoi pribeag Rătăcit-a zi şi noapte peste ţări. COŞBUC, P. n 138. El vede... că tot ce-i mai rămine să facă e să plece pribeag în lume. GHEREA, ST. CR. n 175. Decît catană-n şireag, Mai bine-n codru pribeag. ALECSANDRI, P. P. 294. F i g. Ostenit din aripi bate, Ca un vis pribeag, un graur. GOGA, p. 64. Şi din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă. Iară azi o cîntă toţi, De răsună ţara-ntreagă. IOSIF, V. 114. Şi nu mă-ntrebi ce plîtis nebun Am plîns de-atunci? O, cum s-adun în vorbe-atîta gind pribeag Şi cum să-ncep. COŞBUC, p. i 284. (Substantivat) Cei doi pribegi se întorceau pe cărare cu doniţile şi căldările de apă, fişiind cu opincile prin ţărina aspră. SADOVEANU, P. M. 272. De-ar ocoli cu anii pămînturile toate, Să fugă de el însuşi nici un pribeag nu poate. CERNA, P. 69. Primiţi la vatra voastră Să hodinească şi pribeagul, iosif, patr. 55. 2. Refugiat, băjenar, fugar, emigrant. Domniţa Magda ţi-a purtat lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă a rămas pină la mormînt. sadoveanu, o. vii 172. Boierii, care cei mai mulţi erau încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supărară şi, corăspunzindu-se cu boierii pribegi, hotărîră pitirea lui. negruzzi, S. i 144. (Substantivat) Sînt Tudor, feciorul lui Ionaşcu ■. . răspunse mişcat Şoimaru; dintre toţi pribegii, eu singur mă întorc înapoi. SÂDOVEANU, o. vn 61. El cu domnul se-nvrăjbea Şi călare pribegea Pe drumul Bugeacului, Scăparea pribeagului. ALECSANDRI, p. P. 179. (Rar, urmat de determinări care exprimă motivul pribegiei) Pribegi de bir şi clacă, Copii fără noroc, Tu-i strîngi in codru noaptea Sub brazi pe lingă foc. coşbuc, p. I 217. 3. Singur, izolat, răzleţ. Prin cîteva spărturi de nori de-abia se zărea cîte o stea pribeagă. La TDRG. Mari pietroaie sure şi murgi, unele grămădite la un loc. . ■ altele răsipite prin livezi ca vacile cînd pasc pribege. ODOBESCU, s. m 195. — Variantă: (regional) prlbâg, -ă (coşbuc, p. i 48, NEGRUZZI, S. I 57) adj. PRIBE Gi, pribegesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A rătăci din loc în loc, a nu avea nicăieri o aşezare statornică^ umbla de colo pînă colo. Casa părintească era o lume întreagă pentru mine.'. . m-am înstrăinat de dinsa pribegind prin alte locuri. GANE, N. m 53. Protopopul de la Neamţ de pe vremea aceea ar fi zis unor călugăriţe care pribegeau in săptămîna mare prin tîrg. . . creangă, p. 109. <)- F i g. De multă vreme gindurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar. GALACTION, o. I 45. Pernindu-mă a-ţi vorbi despre vînătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturii, odobescu, s. iii 12. Refl. (Ciobanul] nici nu bagă de seamă cînd turma lui, pasând iarbă pe ici, pe colea, se pribegeşte în rîpe depărtate. RUSSO, o. 160. 2. A se duce prin străini, a pleca părăsindu-şi locuinţa, ţara; a trăi în pribegie. V. băjeni. Erau zile grele. Ne goneau bombardamentele. Ne-am risipit. Am plecat. Am pribegit, baranga, i. 174. Nu eşti tu, zise el scurt, dintre ai lui Ionaşcu, care au pribegit peste Nistru? SADOVEANU, o. vn 61. Ciubuc Clopotarul, tot din Ardeal. . . a pribegit de-acolo ca şi noi. CREANGĂ, A. 19. F i g. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deşarte, — Ţipă cîrduri de cocori Pribegind departe. IOSIF, v. 73. Cîrduriîe de cucoare inşirindu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. ALECSANDRI, O. 167. <0- (Urmat de precizări locale, introduse prin prep., i prin ») Roman... de zece ani pribegeşte prin lume. SADOVEANU, o. I 320. Toţi locuitorii şi-o părăsit casele de-o pribegit prin fundul codrilor. ALECSANDRI, T. 1482. PRIBEGIE, pribegii, s. f. 1. Rătăcire din loc în loc; vagabondare. Anii pribegiei lui Eminescu n-au fost mulţi, dar au fost plini, sadoveanu, o. vi 471. Poate că-mi era scris in pribegia mea fără de ţintă să mă întîlnesc cu 'felurite dihănii. HOGAŞ, M. N. 95. Tocmai istorisea părinţilor lui tot ce păţise in pribegia lui. ispirescu, l. 331. F i g. Se duc vîrtej ca gîndul plecat in pribegie. ALECSANDRI, p. in 288. 2. Părăsirea locului natal, stabilirea între străini; traiul între străini. V. exil, băjenie. Exilat, Băl-cescu a urmat din pribegie lupta sa neînduplecată. SADOVEANU, E. 50. După ani de pribegie, Teofil se-ntoarse-n sfîrşit în ţară. ANGHEL-IOSIF, C. L. 13. Femeile cîntau patria depărtată şi durerea pribegiei. RUSSO, O. 31. Numai biata ciocîrlie, Aia-mi cîntă-n pribegie. . . Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. jarnîe-bîrseanu, d. 198. PRIBE GÎRE, pribegiri, s. f. Acţiunea de a pribegi; rătăcire din loc în loc (v. vagabondare); părăsire a ţării natale (v. exil). Ştiu că ai citit cu oarecare mişcare de suflet istoriile pribegirilor şi suferinţelor mele, şi iţi închipui că nici pribegirile, nici suferinţele nu ' s-au sfîrşit. sadoveanu, o. v 609. F i g. Sînt ore de jale fără mărginire Cînd sufletul simte dor de pribegire. ALECSANDRI, P. IU 174. PRIBEGIT, -Ă, pribegiţi, -te, adj. 1. Fără căpătîi, fără adăpost. Pe lîngă mese lunge stătea posomorită, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi ¡ceptici ai plebei proletare. EMINESCU, o. I 56. 2. Plecat în pribegie; plecat din ţara lui. (F i g.) Eu la foc privesc Şi mă-nveselesc, Căci din depărtare văd sosind in ţară Pasări pribegite, oaspeţi blînzi de vară. ALECSANDRI, P. A.. 135. PRIBEGITOR, -OĂRE, pribegitori, -oare, adj. (Rar) Rătăcitor, hoinar. Şi-un vînt pribegilor în parc Bătea-n frunziş duetul, coşbuc, P. n 221. PRIBOI1, priboaie, s. n. 1. (Tehn.) Dom. 2. Băţ lung (de 80-90 cm) terminat într-un fel de steluţă, cu care se bat icrele pentru a le curăţa de pieliţe. Curăţirea de peliţe se face cu un instrument simplu, numit in Deltă * priboi *. anTipa, p. 706. 3. Plantă erbacee cu frunzele plăcut mirositoare, cu florile mari, roşii ca sîngelc; creşte pe stînci şi prin locuri pietroase (Geranium macrorrhîzum). Frunză verde de priboi, Auzi lele-un piţîgoi. marian, o. n 151. 4. Numele unui dans popular. PRIBOI5, priboiesc, vb. IV. T ranz. A face găuri cu priboiul (1). PRIBOIĂŞ, priboiaşe, s. n. Diminutiv al lui priboi1 (1), Chimiraşîd mi-l vărsa, Priboiaşul mi-l lua, Gălbi-tţaşi că-mi găurea. MAT. EOI.K. 47. PRIBOÎRE s. f. Acţiunea de a priboi2. PRIBOLÎ, priboiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se vindeca dc o boală; a se însănătoşi. Calului nu i-% mai rău. . . Trebuie să-l priveghem pînă ce se priboleşte şi apoi după aceea mai avem a-l încăleca şi a-l purta. sadoveanu, F. J. 506. Vita boleşte cit boleşte ş-apoi se priboleşte. ŞEZ. IV 128. F i g. După ce se va priboli lumea de lingoarea în care se află, a grăit hatmanul.. . st vor naşte oameni noiy care vor clădi o lume mai bună. sadoveanu, N. p. 231. PRIBOLÎT, -Ă, priboliţi, -te, adj. (Mold.) Care îşi reface sănătatea după o boală, convalescent. Stănilescu păşea încet-încett ca un om pribolit. contemporanul, viu 213. PRIC — 565 — PRIC1NAŞ PRIC, -Ă, prici, -e, adj. (Regional, despre vite) Cu pete albe şi negre; bălţat. El ii spuse că are un bou pric. şez. rr 5S. PRICAZ, pricazuri, s. n. (Regional; în superstiţii) Lucru, întîmplare care atrage asupra cuiva un necaz, o .pagubă, o nenorocire ; piază-rea, semn rău. Expr. A face pricaz'= a meni a rău, a aduce vătămare. Nu-i bine să dai baligă vinerea, că faci pricaz la vite. ŞEZ. VI 21. PRICĂJÎT, -Ă, pricăjiţi, -te, adj. (Regional) Nedezvoltat îndeajuns; pipernicit, sfrijit. Lumea e plină de fel de fel de oameni. Nu toţi sint frumoşi. Vezi arbori înalţi, drepţi... ţi arbori chirciţi, pricăjiţi. STancu, d. 13. Griul s-a ars, chircit, cu un singur nod in pai, rar şi cu pecingini goale în lan, ca ţepii pricăjiţi dintr-o barbă de spîn. C. PETRESCU, R. DR. 151. PRÎCE, prici, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Neînţelegere, ceartă, pricină. Ei să-mpricinară. Pricea lor ce-a fost? pIsculescu, l. p. 42. -$> Loc. adj. Do price = cu idei răzvrătitoare; răzvrătit, potrivnic. Porunci se trântiseră... ca să prinză, ori morţi, ori cu zile, pe mulţi alţi boiamici (= boieri) de price. odobESCU, s. a. 150. «0- E s p r. A se pune de price (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva), a contrazice (pe cineva). Nu mă pun de price cu lumea, sadoveanu, p. m. 79. 2. (Popular, în construcţie cu verbul « a face ») Supărare, necaz, nenorocire. Mica turturea, De veste prindea, Din gură-i. zicea: Voinice, voinice, Nu-mi mai face price; Nu mă apuca, Nu mă săgeta. TEODORESCU, p. p. 444. Strtnge-ţi punga, măi voinice, Că banii ţi-or face price. id. ib. 544. Acuzare, învinovăţire. Păcătoşilor va zice Tot cu groază şi cu price: Duceţi-vă de la mine, Voi cari n-aţi ştiut, de bine! ŞEZ. £11 102. PBICEĂSNĂ, pricesne, s. f. (în textele religioase) Cîntare care se cîntă în timp ce se împărtăşeşte preotul. PRICEPE, pricep, vb. III. 1. Tranz. A înţelege ceva, a-şi da seama de ceva, a cuprinde, a pătrunde cu mintea.- Domnule secretar, dumneata ai priceput citeodată foarte bine cuvîntul nostru al muncitorilor. Pricepe-l şi acum. DEMETrius, C. 14. Nopţile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe, eminescu, o. I 175. Refl.impers. Nu se pricepea nimic din cauza gălăgiei. DUMITric, n. 96. Refl. (Regional) Bietele raţe Şi plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COŞBUC, p. I 51. 2. Refl. A avea cunoştinţe într-o materie, într-un domeniu; a dovedi iscusinţă, îndemînare, experienţă Intr-o acţiune, într-o situaţie, ll tnîngiia cu cîte-o vorbă, cum se pricepea. REBREANU, r. i 160. <$> (Urmat de o propoziţie cu verbul la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. « la ») Se pricepe el să le găsească ac de cojoc. Sadoveanu, o. I 541. Cu blindeţă şi cu vorbă bună izbutea să le facă pe toate la vremea lor; şi ce nu se pricepea el să facă? mironescu, s. a. 124. PRICÎPERE, priceperi, s. f. Acţiunea de a (s e) pricepe şi rezultatul ei. 1. Capacitatea de a pătrunde ceva cu mintea; facultatea de a înţelege; înţelegere. Nu vrei insă să arăţi că pricepi, pentru că priceperea asia ar cere să renunţi la avantajele ciştigate. demetrius, C. 10. Ţie îţi trebuie învăţătură. Ţi s-ar deschide mai bine priceperea. Sadoveanu, m. c. 59. 2. Totalitatea cunoştinţelor într-un domeniu sau într-o specialitate ; capacitate, destoinicie. Femeile au şi destoinicie şi pricepere ca orice bărbat, sadoveanu, E. 25. Iscusinţă, îndemînare. Naşa avea şi cu ce, dar avea şi priceperea ei în făcutul plăcintelor cu brînză, al gogoşilor şi al cozonacilor. pas, z. i 175. „ t PRICEriJT, -Ă, pricepuţi, -te, adj. 1. (Adesea urmat de o precizare introdusă prin prep. « la » sau «în ») Care posedă însuşirile cerute pentru a săvîrşi ceva, care îşi cunoaşte bine meseria; capabil, destoinic, iscusit, înzestrat. Să sperăm... că medicii d-voastră sint mai pricepuţi decit generalii d-voastră. CAMII, PETRESCU, u. N. 414. Lăsase torpila în seama sergentului Marin, cel mai pricepui şi mai cuminte gradat din companie. BART, s. M. 73. Mama. . . pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mîncări. cara-GiaIvE, o. in 63. Era priceput la trierat şi la lucru pămin-tului. şez. i 147. 2. (Rar) Care poate fi înţeles, pătruns cu minte*; accesibil înţelegerii. La-nceput. . . N-a fost lume pricepută şi nici lume s-o priceapă. EMINESCU, o. I 132. PRICESTĂNIE s. f. (Popular) împărtăşanie. (Atestat în forma precistanie) Băuse. . . din vinul pentru precistanie. camilar, N. ii 13. Luminiţă mîndră-nmină Şi precistanie-n gură. marian, na. 187. — Variantă: precistanie's. f. PRICESTUÎ, pricestuiesc, vb. IV. Tranz. (Popular) A împărtăşi. (Atestat în forma preceslui) îl duse... ir. biserică unde-l precestui. şez. v 36. ----Variantă : precestui vb. IV. PRICHÎCI, prichiciuri, s. n. (Mold.) Margine îngustfi, ieşită în afară, a hornului, a cuptorului, a vetrei etc. Motănaşul ţupăi delicat pe horn, pe prichici şi jos. sadoveanu, b. 32. Pe prichiciul pridvorului. . . străjuieşte o ulcică verzuie de lut. rebreanu, i. 10. Cind mă gtndesc ■ . . la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cind începusem a.merge copăcel. . . parcă-mi saltă şi acuma inima de bucurie, creangă, a. 33. Marginea de jos a ferestrei, ieşită în afară ca o poliţă. îşi sorbi vinul pe care i-l pusese Simion dinainte, pe prichiciul ferestrei, sadoveanu, P. J. 94. PRICHINDÎL, prichindei, s. m. Om mic de statură, vioi şi poznaş (v. pitic); p. e x t. copil mic (sprinten şi vioi). Mamă, mamă — a strigat intorcind capul spre odaia cealaltă. — Uite ce prichindei, pas, z. i 74. Sadoveanu ne duce intr-o lume de basme. Apariţia prichindeilor e un basm adevărat. rBRĂlLEANU, s. 9. (Precizat prin « om *, « copil t) Un prichindel de copil i-a adus şi omului dc mtncare. gîrleaNU, l. 39. Odată, cind se plimba singură printr-o pădure şi plitigea de nenorocul ei, se pomeneşte fata că-i iese înainte un prichindel de om, şchiop şi cam ghebos, o pocitură. CA-RAGIAER, S. n. 277. (Rar, vorbind de animale) jap [Căţelul] era un prichindel. GALACTION, o. I 304. <£■ F i g. Orice snop e-un prichindel Cu lungi plete aurii: D. BO'fJts, F. S. 87. PRICI1, priciuri, s. n. Pat dc seînduri comun într-un dormitor, pentru un număr mare de persoane. PRICÎ2, pricesc, vb. IV. Refl. (învechit) A s» certa. Vulpea şi crocodilul au început a se prici pentru nobilitate, care va fi mai de bun neam. ŢICIIindeai,, F. 69. PRICINĂŞ, -A, pricinaşi, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care caută pricină; certăreţ, gîlcevitor. (Adjectival) Măriuca lui moş Andrei ne e arătată ca femeie pricinaţă. PRICINĂ — 566 — PRIDIDI cĂLrjvESCO, I. C. 19. Oamenii sint răi şi pricinaşi in Poieni. CARAGIAXE, O. I 284. 2. Persoană implicată intr-un proces; împricinat. Se aflau alţi pricinaşi care aşteptau in picioare.. . strigarea aprozilor. SADOVEAirp, z. C. 81. Pricinaşii lăsaseră drumurile judecăţii şi buna înţelegere domnea intre toţi poporenii. ANCUHL-IOSIF, C. L. 178. Pricinaşii au trebuit să se supună la judecata împărătesei. KKTKGANTJI*, p. IV 32. (Rar) Făptuitor; vinovat. Dar fugăritul degeaba aştepta minunea să vadă găsindu-se adevăratul pricinaş. pofa,v. 89. PRÎCINĂ, pricini, s. f. 1. Cauză care determină 0 acţiune, o situaţie; motiv. Circiumarul Busuioc, care ieşise in prag, inţelegind pricina forfotelii, strigă către Trifon. rebriîanu, R. rr 39. Din ce in ce mai crudă şi mai fără indurare a fost cu mine. Toată pricina era că semănăm cu tata. vlahuţX, o. a. 149. Nu ţi-am scris de. mult şi pricina e că nu ştiam unde te afli. GHICA, A. 238. ^Loc. a d v. Fără (nici o) pricină = fără motiv, din senin. Fără nici o pricină, erau poftiţi la un ospăţ, care-i ademenea să uite libertatea răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei. c. petrescu, R. dr. 17. De cc deodată, ascultind, te-ai întristat fără pricină? id. C. V. 204. <$> L o c. conj. Din pricină că. .. = pentru că. L o c. pre p.' Din pricina = ca urmare a. ■ ., avînd drept motiv. . . ; din cauza..,, din vina... <$>E x p r. (învechit) A pune prlcină = a invoca motive pentru justificarea unei acţiuni, a găsi pretext. Puind pricină că Bocskai nu a intrat in Ardeal cind a fost chemat, cardinalul ocupase cetăţile. BĂXCESCU, o. ii 222. -fy- Prilej, ocazie, pretext. Cind va veni Nicu, să-i dai pricină de vorbă, alecsandri, t. i 37. 2. Neînţelegere, controversă, ceartă; (învechit) dezba-tero judiciară, proces, cauză. [Bîmoavă] trimise poruncile şi făcu vestire la poartă că domnul curînd începe judecarea pricinilor, sadoveanu, o. vii 142. Eu, o judecată am Cu neşte rezaşi... O pricină de hotare, hasdeu, R. v. 42. Mitropolitul adresă Adunării o carte, povăţuind pe toţi care cunosc pricina, a mărturisi adevărul. bXi,CESCU, o. 1 103. *0- E x p r. Ă se pune de pricină = a) a se împotrivi, a se opune. Văru-mieu Ion Mogorogea, cu vătrariul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz. CREANGĂ, A. 43. Cela nu se pune dc pricină: dă capra, ia carul. id. o. a. 149; b) a se lua la ceartă, a face gură. Apă ţi-am dat, mîncare ţi-am dat, ce-ţi mai trebuie? Acu te pui de pricină? SADOVEANU, o. v 32. Fusese om aprig şi certăreţ. Gata să se pună de pricină pentru drepturi adevărate sau numai închipuite. c. petrescu, r. dr. 23. A căuta (cuiva) pricină (cu luminarea) = a căuta (cuiva) motiv sau pretext de ceartă (cu orice preţ) ; a căuta nod în papură. Arţăgos, eăuta pricină tuturor, pas, z. I 145. Nu o dată Mi-l lipseau de prinz ori cină Şi-l certau apoi în pilde Ca să-i caute pricină. iosif, p. 70. A găsi (cuiva) pricină = a găsi un motiv sau un pretext pentru a se certa cu cineva. într-o si... îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. n 164. + (învechit) Act în care s-a consemnat hotărîrea luată într-un proces. Să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan şi a rămas fără pecetea domnească. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Intîmplare (neplăcută); chestiune, afacere. Am să-i spun boierului mai pe departe această pricină nenorocită. galaction, o. i 77. <0* L o c. adj. Cu pricina = despre care este vorba, respectiv; cu bucluc. în noaptea cu pricina, am întîlnit pe Romano.. . venind pe furiş nu ştiu de unde. hogaş, dr. n 161. împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui. ISPI-RESCU, la tdrg. 4. (învechit, de obicei urmat de determinări în genitiv) Cauză politică sau socială de mare importanţă; problemă de interes colectiv. Cind rominii erau acum să tragă sabia, ca in vremea lui Mihai Viteazul, pentru sfinta pricină a independenţei naţionale, Şerban-vodă muri şi cu dirtsul şi acea vrednică hotărire. BXtCESCU, o. I 21. Sufletele alese care apără o pricină sfintă şi vor să se jertfească pentru dinsa, nu calculează puterile vrăjmaşului. id. ib. 71. — Accentuat şi: pricină. • PRICINI, pricinesc, vb. IV. Refl. (Popular) A se certa, a se pune de pricină, a se prici. Băiatul începu a-i spune.. . cum a venit mamonul şi cum, pricinindu-se, l-a omorit. RETEGANUI,, Ia CADE. PRICINUl, pricinuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A cauza, a produce, a provoca, a prilejui. Dar nu prieinuieşte nimănui nici un rău. c. petrescu, c. v. 227. Mi-a pricinuit încă tot atîta bucurie constatarea că nu ai uitat făgăduiala. brătescu-voineşti, F, 31. Va răspunde acela care, prin nesocotita-i purtare, a pricinuit această ruptură. caragiale, o. iii 90. 2. Refl. reciproc. (Regional) A se certa, a se încăiera; a se prici. Am aflat pe vărul Culiţă şi pe cumătrul Pahon pricinuindu-se la birt şi-am voit să-i despart. RETEGANUI,, v. rv '24. PRICINUÎRE s. f. Faptul de a (s e) p r i c i n u i; (învechit) motivare, motiv, pretext. Nu voiau a merge la război sub pricinuire că nu li se plătesc lefile. BXtCESCU, la TDRG. PRICÎRE, priciri, s. f. (învechit) Faptul de a s e prici; ceartă, sfadă. Toată acest feli de pricire înceată. budaî-deleanu, ţ. 344. PRICOLICI, pricolici, s. m. (în superstiţii) Om (viu sau mort) care sa preface noaptea în lup sau în cîine, pricinuind rele celor pe care-i întîlneşte. V. strigoi, vîrcolac, moroi. Stafii şi pricolici n-am văzut niciodată. galacTion, o. i 45. — Variantă: tricolici (auîcsandri, t. 509) s. m. PRICOMIGDĂLĂ, pricomigdale, s. f. Prăjitură uscată, de formă rotundă, făcută din zahăr, albuş de ou şi migdale (sau nuci). Culai scoate din buzunar două pricomigdale. delavrancea, o. ii 301. PRICOPSEĂLĂ s. f. v. procopseală. PRICOPSI vb. IV v. procopsi. PRICOPSIT, -Ă adj. v. procopsit. PRIDEDl vb. IV v. prididi. PRIDIDI, prididesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales în construcţii negative sau restrictive) A putea realiza ceva, a fi în stare să ducă la capăt, a răzbi, a birui (cu o muncă). Patru mîni tinere şi zdravene n-ar fi putut prididi atîta lucru cit dovedea el cu o mină şi jumătate, brXtescu-voineşti, î. 89. Tinerii spun ce furtuni au prididit, ce fete din Triest au înduplecat, şi cîţi delfini au întrecut la înot. delavrancea, s. 65. Femeile. . . cară [grîui] cu sacii la movilă, unde de-abia îl pot prididi, în patru maşini de vînturat. vlahuţX, o. a. 368. I n t r a n z. Popii de la patru biserici abia pridideau cu îngropările. STAncu, d. 384. Serdăreasa Zinca nu mai pridideşte de grija mesei şi a întrebărilor de tot soiul. CAMii, petrescu, o. i 326. 2. A năpădi, a asalta, a copleşi pe cineva cu ceva. Sosirea alegerilor parlamentare nu mai este depărtată. Ca mîine ne vor prididi cu întrunirile lor zgomotoase. demetrescu, o. 197. (Subiectul este un abstract) Inima îmi era mai uşoară şi mai prididită de f rumuseţea firii, gaeaction, o. i 209. Gînduri fericite o pridideau şi, din întunericul tihnit al odăii, se revărsa asupră-i un farmec cald. VI. A huţa, o. A. 103. Dorul cind mă pridideşte, Nici un timp nu mă opreşte, teodorescu, P. P. 274. (Poetic) Uriaşii munţi... erau acum blajini, tihniţi şi prididiţi de soare. "galacTion, o. i 155. PRIDUDI — 567 — PRIGONIRE 8. (Popular) A birui, a învinge într-o luptă ; a înfringe, a doborî, a răpune. Se apucară şi ei să scoată apa din corabie, dar nu puteau prididi pe dracul. MARIAN, INS. 405. + A stăpîni, a opri. Apropiindu-se de casă, Maria Sandului nu-şi mai putu prididi plinsul. delavrancea, la cade. — Variante: (învechit) pridedi (ghica, s. a. 61), prldudi (pamfile, a. r. 265) vb. IV. PRED UD f vb. IV v. prididi. 1’ilIDVĂrv, pridvane, s. n. (Regional) Pridvor. Facu-mi casă şindrilită Pe simbria dintr-un an, Facu-mi casă cu pridvan. jarnîk-bîrseanu, -d. 409. rEIDVOR, pridvoare, s. n. Galerie exterioară, deschisă, cu acoperişul sprijinit pe stîlpi (uneori pe arcade), aşezată în partea de dinainte sau de jur împrejur la o clădire ; foişor. [Bisericuţa] era de lemn şi acoperită cu şindrilă.. . Am şezut la umbră, pe pragul pridvorului. GAiACTlON, o. i 40. După horă ieri ieşiră Toate fetele-n pridvor. COŞBUC, p. II 64. Frunză verde de bujor, La biserică-n pridvor Sta Codreanul frăţior Cu butucul de picior, alecsandri, r. p. 90. + Cerdac. • PRIÎLNIC, -Ă, prielnici, -e, adj. (Adesea urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. « pentru » sau prin conj. «ca să») Favorabil, avantajos; potrivit, apt. Ziua era prielnică pentru călătorie cu trăsura. sadoveanu, o. v 3. Plotonul meu... aşteaptă un moment prielnic să fugă. Camii, PETRESCU, u. N. 367. — Pronunţat: pri-el-, PRD&R s. m. Numele popular al lunii aprilie. Apoi mai este mărţişor şi o parte din prier. ŞEZ. xvin 234. PRIETEN, -Ă, prieteni, -e, s. m. şi f. 1. Persoană de care cineva este strîns legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere, stimă şi devotament reciproc; amic. Prietenă Elisabeta, iţi înţelegem disperarea. SAHIA, n. 42. Radu a ştiut, intr-adevăr, să-şi aleagă un bun prieten printre camarazii lui. VI,aiiuţX, o. a. I 98. Tirziu de tot in noapte trei vechi prieteni stau de vorbă intr-o berărie. CARAGIAI.E, o. n 216. La nevoie se cunoaşte prietenul. ■v» (Poetic) Tot ce mişcă-n ţara asta, riul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este. EMINESCU, 0.1147. ^Expr. Prieten Ia cataramă v. cataramă. <$> (Adjectival, fig.) Ci-ntunerecul prieten stăpînindpînă departe Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte. TOPÎRCEANU, B. 74. 2. Amant, iubit. A minţit... că bărbatul e o rudă a ei. Pe urmă. . . te-a informat că este vorba de prietenul ei. pas, z. i 93. — Pronunţat: pri-e-, — Variante : (regional) pri£tin,-ă (SADOVEANU, O. VII 29, DAVH,A, V. V. 115, ALECSANDRI, t. i 190), pr6tin,-ă (jarnîk-bîrseanu, d. 244) s. m. şi f. PRIETENESC, -EĂSCĂ, prieteneşti, adj. Dc prieten; amical, prietenos, binevoitor. Sfat prietenesc. Atitudine prietenească. Salutări prieteneşti. — Variantă: priotinâso, -odsoă (sadoveanu, o. viii S6) adj. PRIETENEŞTE adv. Ca un prieten, cu prietenie; cu bunăvoinţă, amical. îi întinse prieteneşte mina. rebreanu, l. 23. S-a apropiat prieteneşte de pătimaşă şi i-a şoptit. . . CARAGIAI.E, O. In 44. PRIETENÎE, prietenii, s. f. 1. Legătura care uneşte pe prieteni, afecţiunea reciprocă dintre ei, atitudine prietenoasă; amiciţie, (regional) prieteşug. Şi-i ziceau, bună ziua cu prietenie şi mthnire. dumitriu, n. 94. N-a pomenit nimic despre prietenia lui cu Steriu. C. PETRESCU, O. P. ii 235. 2. Legătură strînsă între grupuri sociale, popoare, ţări. Relaţiile intre poporul romîn şi naţionalităţile conlocuitoare sînt relaţii de prietenie frăţească. REZ. HOT. I 292. — Variantă: (regional) prietinie (sadoveanu, o. v 16, C. PETRESCU, C. V. 110) S. f. PRIETENOS, -OĂSĂ, prietenoşi, -oase, adj. Amabil, binevoitor. Mi-a spus vorbe prietenoase, mi-a făcut loc alături să mă încălzesc, c. petrescu, c. v. 151. Mă priveşte cu ochii prietenoşi, sahia, N. 26. Se silea să zîmbească şi să pară prietenos şi binevoitor, rebreanu, r. ii 84. (Adverbial) Am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, camii, petrescu, u. n. 136. El m-a oprit in cale Pe lunci şi m-a-ntrebat Pe unde-i bietul tata? Şi-i vesel, sănătos? Şi m-a-ntrebat de tine Aşa de prietenos. coşbuc, p. i 267. — Variantă : (regional) prictinos, -oâsă (sadoveanu, o. i 45) adj. I'ItlETEŞtîG, prieteşuguri, s. n. (Regional) Prietenie, amiciţie. între el şi Gheorghe Dima s-a legat, printre restriştile trebilor ostăşeşti, un prieteşug plin de înţelepciune şi bărbăţie. GALAN, z. r. 40. Crez că n-am abuzat prea mult de prieteşugul d-tale. caragiaxe, o. vn 10. PRIÎTIN, -Ă s. m. şi f. v. prieten. PRIETINESC, -EĂSCĂ adj. v. prietenesc. PRIETINÎE s. f. v. prietenie. PRIETINOS, -OĂSĂ adj. v. prietenos. PRIPONI s. n. v. preîont. PRIGITOĂRE, prigitori, s. f. (Regional) Fotă formată dintr-o singură bucată de ţesătură, care acoperă de jur împrejur partea corpului de la mijloc în jos. Femeile cele bătrîne. . . se încing cu catrinţe şi prigitori. marian, î. 63. PRIGOĂNĂ, prigoane, s. f. Asuprire, urmărire aprigă şi nedreaptă, persecuţie sistematică. Cind ne-om întoarce şi-om intîmpina iar prigoană şi scîrbă, la dumneavoastră să venim. . . să ne scăpaţi, c. PETRESCU, î. II 11. -O-Expr. Goană şî prigoană = prăpăd, vai şi amar. De cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu din partea boierului. creangX, a. 158. PRIGOĂRE, prigori, s. f. (Ornit.) Prigorie. prigGn s. m. (Numai în loc. adj.; despre animale de tracţiune) Din (sau la) prigon = înhămat (sau înjugat) la mijloc (între înaintaşi şi rotaşi). Plecat-a badea intr-o joi, Cu plugul cu doisprezece boi: Cei dinainte Cu coarnele-nvîrtite; Cei din prigon Trag în odgon. La pamfile, a. R. 106. Se iveşte de după deal o butcă cu opt poştalioni albi. . . pe cei doi de cătră om, de la roate şi din prigon era doi surugii. ŞEZ. xil 45. PRIGONÎ, prigonesc, vb. IV. Tranz. 1. A asupri, a persecuta, a împila, a oprima; (subiectul fiind o autoritate de stat) a lua măsuri represive. L-am auzit pe tata şoptind cu amărăciune şi privindu-mă cu milă: Aşa a prigonit-o şi pe biata maică-ta. sadoveanu, n. F. 6. Şi s-a pus să-l prigonească pe Sandu; nu era zi să nu-l facă de ocară, mironescu, s. a. 60. El urăşte atit de mult clasa cea nouă, ineît o prigoneşte, ibrAileanu, SP. cr. 247. -v’-Refl. reciproc. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc şi pe ierarhii. Russo, o. 57. 2. A fugări (pe cineva). Se scufunda prin mărăci-nişuri, ieşea prin spărturi, ea sărea gardul după el, pri-gonindu-l pină in uliţă, sadoveanu, m. c. 9. •+■ Fig. A urmări, a obseda; a chinui. Multă-vreme l-a prigonit amintirea acelei împrejurări. vi.aiiuţA, o. a. 110. Pe mine mă prigoneşte frumuseţea codrului, Cind şedeam cîntînd din frunză la umbra stejarului. HASDEU, R. v. 116. PRIGONÎRE, prigoniri, s. f. Acţiunea de a prigoni; asuprire, persecuţie, împilare, oprimare. La PRIGONIT — 568 — PRIM acel divan vinovaţii vor fi aduşi fi-«' vom întreba de ce au viclenit pe domnul lor şi ţara. Şi ei vor arăta ce au scris fi răzeşilor fi mazililor, că pentru dări şi prigoniri s-au scirbit. sadoveanu, z. c. 159. Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni?.. . Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. EMINESCU, O. I 177. Jf- Insistenţă prea mare, stăruinţă supărătoare. Coribut încetă de a mai vorbi domniţei cuvinte de amor. . . iar domniţa, mulţumită că a scăpat de prigonirile lui, frăminta in mintea ei gînduri secrete, gane, n. I 17. PEIGONÎT, -A, prigoniţi, -te, adj. Persecutat, împilat, oprimat, asuprit. Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrîni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, negruzzi, s. I 3. PBIGONITOB, -OARE, prigonitori, -oare, s. m. şi f. Cel care prigoneşte; asupritor, persecutor. Cu toată vitregia împrejurărilor şi duşmănia prigonitorilor, poetul. .. nu înceta de a lucra, sadoveanu, E. 246. Mihnea al III-lea, prigonitorul lui Constantin Postelnicul, iorga, i,. n 618. <$>■ (Adjectival) F i g. Harap şi eu goneam, goneam, sub galopul fulgerelor prigonitoare. GALACTION, o. i 79. PBIGGB, prigori, s. m. Prigorie. Şi din bolţile tăriei cad străfulgeraţi prigorii. iosif, p. 74. v PEIGOEÎ, prigoresc, vb. IV. Refl. (Regional) A se expune (sau a fi expus) la dogoarea focului sau a soarelui; a se încălzi (prea tare). V. perpeli. Toată noaptea visează că se prigoreşte la un foc mare. DKJ.A-vrancea, H. Tud. 25. -<0> T r a n z. [Cocorii] se duc peste ţări şi peste mări, ca să ierneze în clime calde, tocmai prin ţări prigorite de soare, oDOBKHCU-SLAVICI, la TDRG. 4. Refl. pas. F i g. A fi chinuit dearşiţă. Se prigorea de sete. bassarabescu, la cade. PBIGOBIE, prigorii, s. f. Pasăre migratoare cu ciocul lung şi cu pene multicolore, care trăieşte în cîrduri, făcîndu-şi cuibul în malul lutos al apelor şi hrănindu-se mai ales cu insecte (Merops apiaster); albinărel, prigoare. Are nevoie de sfaturile dumnisale cum are nevoie prigoria de apă. sadoveanu, F. J. 505. Din văzduh abia s-aude Ţipăt jalnic de prigorii. Topîrceanu, m. 28. PEIHAnA, (rar) prihane, s. f. (Astăzi rar) Pată morală, necinste; păcat. Cartea sufletelor?... De-i căta, Pentru-o foaie luminoasă cum eşti tu, iubite bane, Cîte altele mînjite de-ale răului prihane... Ghemuiesc, în mii de cute, vechi dureri în veci aprinse. DAVILA, V. V. 61. -$> (Mai ales în loc. adj.) Fură (de) priliană == curat, pur, nepătat, nevinovat; cast. Lăsaţi împăratului cununa sa fără de prihană. SADOVEANU, D. P. 139. Bunătate fără de margini şi cinste fără prihană. HOGAŞ, H. 46. Tu, Jleană Cosinzană, Sufleţel fără prihană, Şi tu soare luminate, Trupşor făr-de păcate, alecsandrţ, p'. p. 29. PEIIIĂKIE s. f. (învechit, în loc. adj.) Fără prlhănie = fără prihană, curat, cast. Aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie! La trai fără mustrare şi fără prihănie. alecsandri, p. m 295. FBIÎ, pers. 3 prieşte, vb. IV. Intranz. (Con-struil cu subiectul logic în dativ) A-i fi cuiva prielnic, favorabil, a i se potrivi, a-i fi de folos. Ce bine îi prieşte omului mutica atunci cind e mulţumit de ea, cînd simte că o împlineşte bine. demetrius, v. 96. Nu-i pria aerul capitalei, nici noul domiciliu, cocoţat la al doilea etaj, fără curte şi fără grădină. C. PETRESCU, C. V. 84. Pămîntul gras prieşte spinoaselor urzici, alecsandri, T. ii 149. <$> (Cu subiectul gramatical neexprimat) Să mîncăm în tăcere la masă, ca să ne priască. Sadoveaot, p. m. 78. PXtlIKCtâS, -OĂSĂ, priincioşi, -oase, adj. Care prieşte, prielnic, favorabil, folositor; potrivit. O revistă... are nevoie de o atmosferă priincioasă. iBRiiLEANU, SP. CR. 70. Boieri, noaptea se-ntinde şi timpu-i priincios, Hai s-aţîţăm răscoala in breslele de jos. ACECSANDRI, T. ii 119. PEIÎNŢA, priinţe, s. f. (Astăzi rar) 1. Atitudine favorabilă, bunăvoinţă, înţelegere, simpatie. Cei şase inşi din jur au simţit asupra lor priviri amestecate, lipsite de priinţă şi de prietenie, vornic, o. 261. <{>Eipr. A Ii cu priinţă cuiva (sau pentru cineva) = a-i fi cuiva favorabil, a se arăta devotat, credincios, binevoitor. Am cunoscut acolo oameni care mi-au fost cu priinţă şi mi s-a uşurat durerea sufletului, sadoveanu, N. p. 208. Viteazul Tomşa.. . A spus de mult că Despot nu-i ţării cu priinţă. AtECSANDRI, T. II 163. 2. Folos, ajutor, sprijin. (Adesea în loc. adj.) De priinţă = folositor. Am văzut multe şi pot să-ţi dau sfaturi de priinţă. Gane, n. ii 8. PEIITOE, -OABE, priitori, -oare, adj. (Rar) Favorabil, prielnic. N-au fost priitoare împrejurările in care se afla ţara. GHEREA, ST. CR. ii 98. PBIJINÎ vb. IV v. sprijini. PBÎJMĂ s. f. v. preajmă. PBIJUNÎ vb. IV v. sprijini. FBILÎ.T, prilejuri, s. n. 1. Ocazie, împrejurare; moment oportun. Ne-am intîlnit cu prilejul parastasului şi abia de am schimbat cîteva vorbe tot timpul. CAiffl, PETRESCU, U. N. 38. Mişu St. Popescu vrea să divorţeze! Lung prilej de vorbe şi de ipoteze. TOPÎRCEANU, P. 2.34. (în construcţie cu verbe ca «a da », «a avea t, « a căuta », « a pierde * etc.) Catinca mai avea altele de spus şi nu pierdea prilejul să le spuie. C. PETRESCU, C. V. 85. Căuta veşnic prilejuri să întîlnească pe Ion. rebreanu, R. I 117. Mulţi ani trecuse la mijloc, de cind aceşti fraţi nu mai avusese prilej a se intîlni. CREANGĂ, O. A. 220. Vrei să vii ? Nu scăpa prilejul, alecsandri, t. I 347. E x p r. A căuta (sau a plutii) vreme cu prilej = a căuta un moment potrivit pentru a. . . Cumătrul caprei. .. de mult pindea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, o. A. 139. 2. Motiv, pricină. Dintr-un nimic... ea scotea prilej de vorbă ceasuri întregi. BASSARABESCU, S. N. 35. N-am■ dat in viaţă nimănui Prilej să-mi poarte duşmănie. COŞBUC, P. I 199., 3. (învechit) Moment greu, strîmtorare, necaz. Jură cînd e la prilej Că de-a pus ea mina măcar pe-un gîtej, S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii, coşbuc, P. I 252. PBILEJÎ vb. IV v. prilejui. FEILEJUl, prilejuiesc, vb. IV. T r a n z. A da prilej la...; a cauza, a pricinui. Romanul care a prilejuit lovitura însă îl citise, agîrbiceanu, s. p. 247. 4-R e f 1. i m p e r s. (Şi în forma prileji) A i se întîmpla. I se prileji aceeaşi nenorocire ce întimpină vestitul biruitor de la Canne. HASDEU, I. v. 189.-*“>(R:;r) A favoriza. Venise să vadă pe mîndrul fecior ce-l prilejise norocul. ŞEZ. IX 117. — Variantă: prileji vb. IV. PEILEJÎBE, prilejiri, s. f. (învechit) Prilej, ocazie, împrejurare. Mă azvirlii în căruţă, surugiul scoase un răcnet sălbatic, care în acea prilejire mi se părea ca o cobe rea. russo, o. 142. PBILOÂGA s. f. v. pîrloagă.' PBILCG s. n. v. pîrloagă. PIULOGÎ vb. IV v. pîrlogi. PEI5I1, primuri, s. n. (Regional) Garnitură din piele neagră de miel aplicată pe marginea căciulilor şi a piep- PRIM — ■569 — PRIMĂVARĂ tarelor. Pieptarul era făcut din piele Je miel. . .'Pe margini avea prim negru, pamfile, i. c. 365. PRIM2, -Ă, primi, -e, num. ord. 1. Cel dintîi, din punctul de vedere al locului sau al timpului; care este in fruntea unei serii; întîi, dintîi. V. iniţial. Ipoteştii, cu pădurile dimprejur şi oamenii de acolo, au. fost primii dascăli ai poetului, beniuc, p. 17. Fondul prim al lui Eminescu fiind optimist, el nu vede in orişicare lucru o durere. IONESCU-RION, c. 87. Ceea ce crez am spus şi am lă mai spun — asta e numai capitolul prim al unei serii mari. caragialB, o. vn 456. Prim ajutor = ajutorul imediat ce se dă răniţilor în caz de accident sau în război. Post de prim ajutor. Număr prim = număr divizibil numai cu 1, sau prin el însuşi. Prima tinereţe = perioadă a tinereţii care urmează imediat după copilărie. Materie primă — material destinat prelucrării în vederea fabricării unui produs finit. Economii de materii prime. <ţ> Loc. a d v. în primul rînd (sau Ioc) = înainte de toate. Mă aflam intăia oară in preajma unor dropii şi ţineam tn primul rînd ca, din acest prim contact, să scot informaţiile şi învăţămintele de care aveam nevoie. sadoveanu, <■0. z,. 76. Pentru (sau de) prima oară (sau dată) = pentru intîia oară. Craiul atunci a înţeles, De prima oară-n viaţă, că-n plinset stă balsamul Durerii, coşbuc, p. n 183. Ezpr, A fi (sau a se afla, a lupta etc.) în primele rSndurl = a fi în frunte. 2. Care este înaintea tuturor în privinţa însemnătăţii, a rangului, a calităţilor. V. principal, fundamental. Primul loc la concurs. Marfă de prima calitate. <£* L o c. adj. De primul rang = de calitate superioară; superior, excelent. De primă necesitate v. necesitate. -4- (Adjectival, f. art.; familiar) Excelent, bun, de cea mai bună calitate. Dănilă alege brinza cea mai prima, sadoveanu, o. r,. 159. Eu, domn’ judecător, reclam pardon. ■ ■ clondirul cu trei chile mastică prima. CARAGIALE, o. II 37. 8. (Ca element de compunere, precedînd un termen care indică o funcţie sau un grad ierarhic) Pe treapta cea msi înaltă, întîiul în categoria respectivă. Prim-locţiitor. Primă-balerină. ca Vechiul prim-amorez de la Galaţi nu făcea de loc de militar, galaction, o. i 131. Se credea frumos, seducător şi-şi duşmănea colegii din teatru, cărora li se dădeau roluri de primi-amorezi. camii, PETRESCU, o. n 109. Fusese numit prim-secretar la ambasada din Constantinopol în locul ducelui de Beaufremont. ~ Ghica, i~. 10. Prim-ministru = preşedinte al Consiliului de Miniştri. Întîiul prim-ministru al Romîniei unite proclama tristul şi durerosul adevăr că braţele ţăranului constituiau capitalul proprietarilor. KOGiLNlCEANU, S. A. 211. PRIMĂ, primez, vb. I. I n t r a n z. (De obicei la pers. 3) A avea întîietate, a fi pe primul plan. PRIMADONĂ, primadone, s. f. Primă solistă a unui teatru de operă sau de operetă. Te văd amorezat ca o primadonă. GALACTion, o. i 136. A proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. REBREANU, I. 68. Bravo! bravo! cîntaţi ca o primadonă, alecsandri, T. i 289. PRIMĂR1,. primari, s. m. (în vechea organizare administrativă) Şeful unei administraţii comunale. Era primar unu Jîpa ş-apoi mi-a luat biru de două ori. sadoveanu, o. v 533. Primarul. . . caută să-şi păstreze demnitatea. REBREANU, I. 13. Primaru, în pragul uşii, li spuse in adevăr că boieru o să vie azi de la Galaţi, bujor, S. 113. — Variantă: (popular) primare (dumiiriu, b. p. 19, gaxan, b. i 49, sadoveanu, h. c. 137) s. m. PRIMĂR!, -Ă, primari, -e, adj. 1. începător, iniţial, primordial, originar; p. e x t. de prim grad, de bază. Negura de apă ii închidea de pretutindeni. . . ţinîndu-i pe loc ca să frăminte -un pămînt descompus în elementele-i primare, sadoveanu, z. c. 191. Cind omul se-ndoieşte de un princip primar, Nimica nu mai crede, căci nu mai înţelege Nimic aici în lume: aceasta e o lege. boi.ixtinicantt, o. 154. (Ieşit din uz) învăţămint primar, şcoală primară (sau clase primare) = învăţămînt elementar. Acolo şi-a făcut el cele patru clase primare, vlahuţă, o. A. III 20. (Rar) Simplist. Situaţia este. .. mai complicată decît se judecă in mod primar de către lume. camii, PETRES-CU, u. N. 111. 2. (Geol.; în e x p r.) Era primară — era paleo-zoică. Terenuri primare = terenuri formate în timpul erei primare. 8. (în e x p r., ieşit din uz) Medic primar — medic şef al unui spital, al unui oraş sau (în trecut) al unui judeţ. 4. (în e x p r.) Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii mai multor fraţi şi surori. PRIMĂRE s. m. v. primar1. PRIMARIĂT, primariate, s. n. (Ieşit din uz) Funcţia primarului; durata funcţiei unui primar. — Pronunţat: -ri-at. PRIMĂT1 s. n. Importanţă primordială; întîietate. V. predominare. Materialismul filozofic porneşti de la primatul materiei, adică el consideră că conştiinţa umană este izvorîtă din materie. contemporanul, S. ii, 1949, nr. 120, 3/4. PRIMĂTS, primaţi, adj. m. (în e x p r.) Mitropolii primat = (în trecut) primul mitropolit al ţării, cu scaunul la Bucureşti, care conducea biserica din întreaga ţară. PRIMĂTE s. f. pl. (Mai ales în eipr.) Ordinul primatelor — grupă de mamifere superioare care cuprinde maimuţele şi omul. PRÎMĂ1, prime, s. f. Retribuţie suplimentară acordată cuiva ca recompensă pentru contribuţia lui la creşterea calităţii şi' cantităţii producţiei. -4- Supliment dc salariu care se acordă salariaţilor unei întreprinderi capitaliste la încheierea bilanţului sau în alte împrejurări. ' PRÎMĂ2, prime, s. f. (Transilv.) Panglică folosiţi mai ales pentru a lega cosiţele fetelor, pentru a împodobi pălăriile flăcăilor etc. Ieşi afară, maică dragă, Să vezi domnii cum mă leagă Cu trei rifi de primă neagră. şez. vn 167. PRIMĂREĂSĂ, primărese, s. f. Primăriţă. PRIMĂRÎE, primării, s. f. (în vechea organizare administrativă) Instituţie de conducere a unei comune; clădirea în care era instalată această instituţie. Ieşi din curtea strimtă a primăriei. dumiTriu, n. 253. Mai toi satul era strîns înaintea primăriei, bujor, s. 65. La 6 dimineaţa, ne aflam toţi, ciotcă, în medeanul din faţa primăriei, hogaş, DR. n 130. PRIMĂRÎŢĂ, primăriţe, s. f. Soţie de primar. Numai primăriţa s-ar putea pune cu ditisa in privinţa rumenelelor. sadoveanu, b. 192. • PRIMĂRÎU, -ÎE, primării, adj. (Regional, despre fructe) Care se coace timpuriu. Bătrînul venea cu cite o traistă de cireşe, de pere primării, slavici, n. I 172. PRÎMĂVARĂ, primăveri, s. f. Anotimp care urmează după iarnă şi precedă vara, cuprinzînd intervalul dintre e-chinocţiul de la 21 martie şi solstiţiul de la 21 iunie, caracterizat prin lungirea treptată a zilelor, creşterea temperaturii, înverzirea plantelor etc. Eprimăvară pe cirnpie. GOGA, P. 9. A revenit frumoasa primăvară, Copacii parcă-s ninşi de-a-tita floare. vlahuţX, o. a. i 79. Era o zi frumoasă in dumineca aceea şi plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de cind îs ei. creangX, o. a. 47. (Personificat) Vine primăvara grăbită, totuşi parcă se opreşte neliniştită şi friguroasă in zări. sadoveanu, o. VI 399. Primăvară, PRIMĂVĂRAT — 570 — PRIMENIT din ce rai Nevisat de pămînteni. Vii cu mindrul tău alai. TopîrcEanu, P. 117. (Metaforic) Iarnă e aici (arată părul) şi niciodată primăvara nu va mai sosi. DELAVRANCEA, o. II 17. <0* (în proverbe şi zicători) El insă a uitat proverbul bătrinesc: Că o floare nicidecum nu face primăvară. donici, F. 74. Numai cu o floare nu să face primăvară, Şi c-o ceapă şi c-o ridiche nu să face grădină. PANN, p. v. ii 74. Loc. adj. De primăvară = care se întîmplă, se face, se petrece etc. primăvara. Ploaie de primăvară, a Foaie verde bob năut, Drumul de cine-i bătut? De-o fată străină-n ţară Ca ş-un cuc de primăvară. jarnîk-bîrseanu, D. 207. Loc. a d V. La primăvară = în primăvara viitoare (a anului următor). Veni-vor rindunele din nou la primăvară Şi iar vor face cuibul sub streşini peste prag. COŞBUC, P.' Ii 192. Că de-o fi vreo pace-n ţară, Va veni la primăvară. jarnîk-bîrseanu, d. 135. Astă-primăvară sau în primăvară = în primăvara trecută. Cind a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase. NEGRUZZI, S. I 59. -$■ (Adverbial; în formă articulată) în timpul sau în cursul primăverii; în fiecare primăvară. Legumele se seamănă primăvara. (în imprecaţii) Mă prinse, bată-l primejdia.. . DEEA-vrancea, o. ii 347. <ţ> L o c. adj. De primejdie = care anunţă o primejdie, care vesteşte un pericol. Curînd se auzi bătînd la biserică clopotul de primejdie, rar, numai într-o dungă, sadoveanu, o. vii 122. <$• E x p r. Primejdie do moarte = primejdie mare, care ameninţă viaţa cuiva. Parcă eu m-am potrivit? Aceasta nu-i uşor lucru şi-i şi cu primejdie de moarte, sadoveanu, o." viii 218. Cit pe ce o fost să nebunesc, cind am aflat că te-ai găsit in primejdie de moarte. alecsandri, T. i 341. PRIMEJDIOS, -OASĂ, primejdioşi, -oase, adj. Care pune în primejdie, care prezintă o primejdie sau o ameninţare, (despre persoane) care poate face mult rău; periculos. Ne aflăm într-o strîmtoare foarte primejdioasă. BART, s. m. 51. Girozav om şi primejdios!. .*. Trebuie numaidecît să mă dezbar de el. ai,ecsandri, T. x 448. PRIMEJDUI, primejduiesc, vb. IV. T r a n z. A pune în primejdie, a ameninţa, a periclita. Dar cu ce drept să fi spus eu: sq-şi primejduiască ceilalţi viaţa şi libertatea, să meargă alţii la greul DEMETRIUS, c. 45. De ce să-şi primejduiască dînsul viaţa şi averea, dacă lumea s-a smintit, rebreanu, R. ii 147. + R e f 1. A-şi risca viaţa, a se expune. Dacă nu mi-ar cere totdeauna să mă primejduiesc aşa! demetrius, c. 18. — Prez. ind. şi: (învechit) primejdui (drXghici, R. 221). PRIMEJDUIRE, primejduiri, s. f. Acţiunea de a primejdui; periclitare. PRIME JDUÎT, -Â, primejduiţi, -te, adj. Care e în primejdie; periclitat. A început atunci pentru Jap viaţa grelei şi mult primejduitei libertăţi. GALACTION, O. I 308. PRIMEJDUITOE, -OARE, primejduitori, -oare, adj. (învechit) Primejdios. Un ceas de nengrijire e primej-duitor. NEGRUZZI, s. ii 191. PRIMENE AlA, primeneli, s. f. 1. Schimbare a rufă-riei purtate cu alta curată. Luni întregi primeneală Şi spălare nevăzînd. pann, p. v. I 97. Să-mi dea bani de cheltuială Şi cămăşi de primeneală. şez. IX 93. 2. (La pl.) Rufe, albituri de schimb. Au pornit pe-nserate în vreo trei căruţe, în care işi puseseră schelele, uneltele şi primenelile lor. PAS, z. I 44. Ii turnă ca să se spele, îi dădu primeneli curate şi-i perie cu îngrijire mun-dirul. CAMII, PETRESCU, o. I 335. In geamantanaşul lui de mină, citeva cărţi, cîteva primeneli. Cu atît se ducea de vacanţă acasă, bassarabescu, v. 25. — Pl. şi: (învechit) primenele (Sandu-ai.deA, u. r. 220). — Variantă : (Mold.) primineălă, priminele (hogaş, DR. II 46, ALECSANDRI, P. P. 89), S. f. PEEMENÎ, primenesc, vb. IV. 1. Refl. A-şi schimba, rufele purtate cu altele curate; a se îmbrăca cu rufe curate. -$> T r a n z. Uite ce ţi-ai făcut poalele! Şi numai azi te-am primenit. REBREANU, I. 16. 2. T r a n z. F i g. A împrospăta, a schimba (cu ceva mai bun), a înnoi, a regenera. Una dintre cele trei bătrîne se furişă la ferestruică şi. .. primeni luminiţele. CAMII.AR, N. i 213. Totul s-a petrecut încet şi îndelung, ca într-un corp viu care-şi primeneşte pe nesimţite celulele. BOGZA, c. o. 240. Negustorii îşi primeneau vitrinele cu mărfuri. . . de primăvară. C. PETRESCU, A. 468. <$> (Cu complementul « aer », « văzduh ») Pe apă s-aşter-neau umbre mari şi o răcoreală dulce, venită de la Dunăre, primenea aerul. DUNĂREANU, CH. 227. — Variante: (regional) premeni (slavici, n. ii 53, caragiai,e, o. m 185, pann, p. v. i 97), (Mold.) primim (ALECSANDRI, P. P. 144) vb. IV. PEIMENÎRE, primeniri, s. f. Acţiunea de a (s e) primeni; f i g.. schimbare (în bine), împrdspătare, înnoire, regenerare. Procesul de primenire a limbii populare e un fenomen firesc, sadoveanu, E. 34. Toate s-au petrecut, s-au schimbat şi s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la faţa de astăzi a oamenilor şi a locurilor, c. petrescu, r. dr. 48. Se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, ii încălzea inima, rebreanu, p. s. 71. — Variantă: (regional) premenire s. f. PRIMENIT1, primenituri, s. n: (Rar) Primenire, schimbare. Primenitul luminii = schimbare de lună, PRIMENIT — 571 — PRIMITIV lună nouă. Nu era rău să mai fi zăbovit dumneavoastră citeva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe, hogaş, m. n. 153. — Variantă: (regional) promenit s. n. PRIMENÎT2, -A, primeniţi, -te, adj. 1. îmbrăcat cu rufe curate. (Atestat în forma premenit) La opt şi cinci, îi. Lefter, spălat şi premenit, suie treptele ministerului. CARAGIALE, M. 38. 2. F i g. Schimbat (în bine), înnoit. în Uniunea Sovietică aşezările vechi nu mai sint; o lume nouă, primenită, bate în porţile viitorului. SADOVEANU, E. 19. + {Despre aer) Proaspăt, împrospătat. Văzduhul, primenit, chema, ademenea ciocîrliile in înălţimile lui ■curate, sandu-aldea, u. P. 195. — Variantă: (regional) premenit) -ă adj. primEz, primezuri, s. n. (Regional) Scîndură sau bară de lemn care desparte un spaţiu închis. Zid despărţitor. PRIMI, primesc, vb. IV. T ranz. 1. A lua în posesie un obiect înmînat, predat, dăruit, trimis. V. căpăta. [Ştefan-vodă] primi spata în mina dreaptăt ridieînd-o o clipă asupra poporului. SAD o VEAJNTJ, F. J. 24. Primise o scrisoare, bart, e. 384. + A accepta ceea. ce ţi se oferă. Eu primesc orice, chiar şi complimente! kEbreanu, R.I56. +Afi obiectivul spre care se îndreaptă {sau care suferă) o acţiune. A primi o veste. A primi un telefon. A primi o lovitură. F i g. Domnul de Marenne primi în nari mireasma şi ochii i se înduioşară. Sado-veanu, z. c. 45. A deveni deţinătorul (unui nume, unui titlu, unui rang), a i se da, a i se atribui cuiva (un nume, un titlu etc.). Copilul a primit numele de Ion. 2. A intra în posesia unui lucru datorat, a încasa (o sumă de bani). Să fie ştiut prin acest zapis... că eu, Pepelea, am vîndut d-sale, giupînului Arvinte, casa mea ce-o am de la părinţi şi că am primit toţi banii. alecsandri, t. i 319. F i g. Căliman să vie să-şi primească dreptatea după care de atîţia ani suspină. SADOVEANU, F. J. 27. 3. A te ocupa de un oaspete, a ieşi în întîmpinarea lui. Primeşte d-ta boierii. . . că eu oi primi cucoanele. ai,ecsandri, T. I 157. Bădiţa de preste deal, Ar veni şi n-are cal. . . Da, zău, vino şi pe jos, Că te-oi primi bucuros. JARNÎk-bîrseanu, D. 105. + A accepta vizita cuiva. Apoi cară-te ■ . . N-are vreme să te primească boieru. alecsandri, T. i 212. A b s o 1. Ministrul primeşte între orele 11 şi 13. 4. A admite, a include (pe cineva) într-o întreprindere, într-o instituţie sau într-o organizaţie. Cînd am primit noi la corp (la armată) erau oameni mai zdraveni, mai chipeşi, sadoveanu, o. vi 135. 5. A consimţi la. . ., a fi de acord cu. . . ; a accepta, a admite, a se învoi. Te rog. . . primeşte a te logodi cu dînsa. AEECSANDRi, x. i 225. Vodă nu primeşte ca să tipăresc istoria înainte. kogXxniceanu, 8. 106. A b s o 1. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, caragiale, o. iii 231. Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo. id. ib.' I 148. + A manifesta o anumită atitudine faţă de cineva sau de ceva. Publicul a primit foarte bine aceste încercări. GHEREA, ST. CR. îl 186. PRIMICÎIR, primiceri, s. m. (Transilv.) Conducător secund al căluşarilor. Conducătorul [căluşarilor] se numeşte stariţ; al doilea e primicerul (mutul căluşarilor) a cărui sarcină este de a întreba pe stariţ ce joc pofteşte să se joace, pamfile, s. v. 54. PRIMINEĂLĂ s. f. v. primeneală. PRIMINÎ vb. IV v. primeni. priminteAn, -Ă, priminteni, -e, adj. (Regional) Pămîntean. Nici pasere priminteană nu s-a abătut prin meleagurile acestea. ŞEZ. II 53. PRIMIRE, primiri, s. f. Faptul de a 'primi. 1. Luare în posesie a unui lucru înmînat, predat, dăruit, trimis. Primirea _ mărfii. Primirea scrisorii. E x p r. A da (cuiva, ceva) în primire = a preda, a înmîna ceva unei persoane care răspunde de ceea ce a primit. Vremea trece şi încet-încet cazarma se goleşte. Pleacă schimbaşii. . ■ după ce dau în primire, sadoveanu, o. vi 227. A lua (ceva) în primire = a recepţiona (un lucru), a prelua (un post). Şi-a luat postul în primire. 2. Admitere a unui vizitator, a unui solicitator; felul de a-1 întîmpina, de a-1 trata. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. sadoveanu, F. j. 7. Una din odăi care e pentru primiri e spaţioasă şi foarte curată. PAMFILE, I. C. 437. Loc. adj. De primire = a) (despre ore, zile) în care este permis accesul cuiva într-un loc. Zi de primire ; b) (despre săli, încăperi) destinat vizitatorilor, solicitatorilor. în faţă, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUŢĂ, O. A. 245. 3. Manifestare a unei anumite atitudini faţă de cineva sau de ceva. Cartea s-a bucurat de o primire călduroasă din partea cititorilor. <0* E x p r. A lua în primire (pe cineva) — a) a ţine sub supraveghere pe cineva, a aplica cuiva un anumit regim. L-au luat medicii iarăşi în primire şi i-au hotărît că nu-l lasă pină ce nu-l vindecă deplin, sadoveanu, m. C. 194; b) a certa (pe cineva), a face reproşuri (cuiva), a lua la rost. [Veneau] uneori cu un iepure sau cu două potîrnichi, însă alteori tolba lor era goală. îi luau nevestele în primire. pas, z. I 208. 4. Admiterea cuiva într-o organizaţie. Primire de ■membri noi în partid. PRIMITEĂ, primitele, s. f. (Regional) Un fel de mătură cu coada lungă, cu care se mătură pleava, cînd se vîntură grînele pe arie. Mătura de la primitit are o coadă lungă şi subţire de lemn cu trei beţe la capăt legate cu aţe şi formînd un schelet pe care se leagă ramurile de mătură. . . este lată şi se numeşte primitea. pamfile, a. R. 216. PRIMITEALĂ, primiteli, s. f. (Regional) Al doilea vînturat, al griului, ovăzului sau orzului. Prin unele părţi, orzul şi mai ales ovăzul şi griul se mai vîntură o dată. Această vînturare... se zice şi primiteală. pah-file, A. R. 215. PRIMIŢI, primitesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A vîntură a doua oară grîul, ovăzul sau orzul. Prin unele părţi, orzul şi mai ales ovăzul şi grîul se mai vîntură o dată. Această vînturare se numeşte... şi primiteală sau primitit, iar verbul este a primiţi. pamFIEE, a. R. 215. PRÎMITÎT s. n. (Regional) Primiteală. Mătura de la primitit are o coadă lungă şi subţire, pamfile, a. R. 215. PRIMITIV, -Ă, primitivi, -e, adj. 1. Din perioada străveche a societăţii umane. Care se află pe treapta cea mai de jos a dezvoltării (sociale). Triburile primitive ale Australiei. ■' 2. Necultivat, necivilizat, rudimentar, rămas în urmă; (despre oameni şi manifestările lor) sălbatic, necioplit ; p. e x t. stîngaci. De undeva, din vîrful unei coline, o voce omenească , izbucneşte, ciudată, primitivă, barbară parcă, bogza, c. o. 249. într-adevăr, n-avem de-a face cu ceea ce vedem, primitiv, simplu şi gol, — ci i PRIMITIVISM — 572 - PRINCEPS eu o complicaţie întreagă. SADOVEANU, z. c. 45. O carte cu scoarţe străvechi, cu ilustraţii primitive făcute de mtini nesigure şi nedibace, stătea de mărturie atitor vremi nesigure. ANGHEL, PR. 101. 8. Care se referă la începutul istoric al existenţei sale, în starea de la început; originar, primar. Aceştia au pierdut natura lor primitivă şi-au schimbat şi fondul prim bun pe care-l aveau. BART, s. m. 25. Cit de naivă şi anliştiinţifică e această teorie platoniană, fie in forma ei primitivă la Platou, fie şi în forma ei ulterioară a metafizicii. gherea, ST. cr. iii 239. -$> Cuvînt primitiv = cuvînt din care, cu ajutorul sufixelor sau al prefixelor, oe formează derivate. Cuvintele de la care formăm altele prin derivare şi compunere se numesc primitive. - IORDAN, r,. R. 273. Culori primitive — cele şapte culori ale spectrului solar. PRIMITIVISM s. n. Faptul de a fi primitiv, primitivitate. PRIMITIVITATE s. f. Starea lucrurilor primitive, stare de înapoiere; sălbăticie, necivilizaţie. Iubind pe... ţăran, Ibrăileanu dorea in acelaşi timp intens ieşirea lui din trecut, din mizerie şi primitivitate la viaţa nouă a lumii. SADOVEANU, E. 177. PRIMITOR, -OĂRE, primitori, -oare, adj. 1. Care dă ospitalitate cu multă plăcere; ospitalier. Ca toţi bătrinii din vremea aceea, era bun la inimă, primitor şi totdeauna glumeţ. La TDRG. (Rar) Făcut pentru a da ospitalitate, pentru a adăposti; încăpător. Ne trebuiesc biblioteci mari, bine organizate, primitoare ale mulţimii însetate de cultură. BADOVEANU, E. 22. 2. Care primeşte; care acceptă; receptiv. Femeile au fost mai primitoare de cultură străină decit bărbaţii. IBRĂ-ILEANU, sp. CR. 230. PRIMO GENITÎJRĂ s. f. (învechit) Întîietate, prioritate după naştere între fraţi. Dreptul de primogenit tură ~ dreptul întîiului născut. PRIMORDIAL, -Ă, primordiali, -e, adj. Care este ccl dintîi; p. e x t. cel mai important; esenţial, principal. Amindouă priveau problemele primordiale din viaţa poporului romîn. camix, PETRESCU, O. ii 418. Libertatea, egalitatea fi autoritatea sînt elementele primordiale ale vieţii sociale. CHICA, s. 203. — Pronunţat: -di-al. PRIMORDIALITATE s. f. Faptul de a fi primordial; întîietate, prioritate. — Pronunţat: -di-a-. PRIMPRÎTOR, primpreiori, s. m. (In ierarhia administrativă mai veche din Transilvania, extinsă pentru scurtă vreme şi în restul ţării) Conducătorul unei plăşi. V. subprefect. PRHrULACÎE, primulacee, s. f. (La pl.) Familie de ierburi perene, rar anuale, cu frunzele simple şi florile dispuse în umbele ; (la sg.) plantă făcînd parte din această familie. ; priîr.ulc, s. f. Plantă ornamentală, cu frunze numeroase şi cu flori liliachii sau purpurii (Primula). PRIMULÎNĂ s. f. Substanţă colorantă, galbenă, folosită la colorarea bumbacului. PBlMURĂ, primuri, s. f. (Transilv.) Primă5. Cînd se apropie seara.. . feciorii iau primurile (panglicele, petelele, frunzele) cele mai frumoase din cosiţele fetelor. ŞEZ. XV III 120. PRÎMUS, primusuri, s. n. Aparat special de încălzit în care se arde benzină sau petrol, folosit la gătit. Se auzea un sfirîit de primus, c. PETRESCU, c. V. 42. PRIN prep. A. I. Introduce un complement circumstanţial de loc. 1. în legătură cu verbe de mişcare, complementul arătînd spaţiul pe care-I străbate sau pe unde pătrunde ccva. O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise. EMINESCU, N. 81. Prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său. odobescu, s. I 65. Eu cu gindul plec şi ferice trec Prin poiene-n floare, prin păduri umbroase. alecsandri, p. a. 135. E x p r. A-i trece cuiva prin minte v. minte. ■$> (Complementul arată mediul în care se desfăşoară un proces) Văluri albe. .. luceau prin fumegarea făcliilor. sadoveanu, F. J. 26. Schiţei prin ceaţă se văd plutind. BELDICEANU, P. 60. 2. (Complementul arată spaţiul în interiorul căruia se desfăşoară sau are loc o acţiune) în, undeva în. . . Se vorbeşte prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic cînd îşi încruntă sprinceana. sado-veanu, F. J. 9. Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni. Topîrceanu, B. 54. La acea semeaţă şi groaznică strigare ce se răspîndise ca o furtună prin tot oraşul, norodul întreg se turbură, odobescu, s. I 102. II. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Cu. . cu ajutorul. . ., pe calea. .., folosindu-se de.. ., utilizînd. . . Primise o scrisoare de la Neagu, prin care întreba de ea şi anunţa că se întoarce în ţară. BART, E. 384. Şi pe unde treceau, pirjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. CREANGĂ, o. A. 250. Roza se exprimă Prin al ei ferice şi plăcut miros, Pasărea prin cintu-i, steaua prin lumină, bomntineanu, o. 103. Molière şi Boileau au luat asupră-le, unul prin comedie, iar celălalt prin satiră, aceste vesele dar nu puţin primejdioase îndatoriri. ODOBESCU, s. i 31. Expr. Ce se înţelege prin... = cum se interpretează..., cum se explică... III. Introduce un complement circumstanţial de mod în construcţii infinitivale, cerute de verbele « a începe » sau « a sfîrşi ». Autorul începe prin a-şi expune planul. e=j Ipo-condrul sfirşeşte prin a-şi îngropa el tot neamul. La TDRG. 'v> Loc. c o n j. Prin urmare = în consecinţă, deci. Bijucă, care se trezise de mic tot intre lume subţire şi aleasă ■ ■ . nu ştie prin urmare decit franţuzeşte. HOGAŞ, DR. 131. -■ţ- (Cu nuanţă temporală) Cu..., o dată cu... Vindecarea lui Radu Comşa începe prin regretul după suferinţa pe care o părăseşte. C. PETRESCU, î. ii 76. IV. (Introduce un complement circumstanţial de timp) în. . . , în cursul. . ., în timpul. .. Mereu aud prin somn prelungi somaţii. anghei,-iosif, c. H. ii 14. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrlnită. AI.ECSANIiRI, p. A. 160. Mîndra mea, mindră de domn, Nu mă drăgosti prin somn. jarnfk-bîrseanu, D. 369. Espr. A prinde foc co gnra = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-ăni avut un singur ban, L-am împărţit cu tine; Şi tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare, coşbuc, p. i 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu do (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neaşteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, aşa era de voios. RETEGANUI,, P. Vil. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cind te-a vedea acasă. CREANGi, o. A. 125. (Rar) A-1 prilide pc cineva sau (intranz.) a-i prindo cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndcmînatic. După ce.. . mai crescu băiatul şi începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăţă să facă brinză, jintiţă, unt. popescu, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. boIvIntineanu, o. 337. (R e f 1.) A so prinde (cu cineva) do piept v. p i e p t. 4 (Cu complementul « loc >, p. est. «slujbă», « dregătorie ») A ocupa, a reuşi să apuci. Toţi alergau gifiind intreeîndu-se pentru a prinde cite un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului, barî, B. 76. PRINDE — 574 — PRINDE. Au venit alţii mai înainte ¡i au prins toate locurile bune ale diligenţei. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazir peste priseci, Deşi s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o aşa cam grea dregătorie. D0NICI, F. 60. -4- (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinţii, cu ghearele; a înhăţa. Îndată săriră cînii, imul o prinse de grumazi, altul de picioare şi altul de mini. RETEGANUE, P. IV 58. Racu il prinde de degete şi îl stringe cit ce poate. ŞEZ. I 280. I n t r a n z. Prinse cu dinţii de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinţi. kkthganl'E, p. i 58. + A fixa imobilizînd. îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă şi prinde coada ursului ca intr-un cleşte. CREANGĂ, o. A. 296. 2. T r a n z. F i g. A percepe ; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor şi să prindă o vorbă, să înţeleagă. DUMITRIU, n. 9. Din creasta dealului, mai departe, cit poţi prinde cu privirile, cîmpuri, nesfirşite cimpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observaţie . . ■ prindea orice mişcare. BART, E. 54. <> A b s o 1. Intre timp, enervat. . . am căutat să prind cu urechea. CAMii* PETRESCU, U. N. 108. <£- (Complementul instrumental devine subiect) în curînd urechile ii prinseră zgomote de paşi uşori. MIIIAI.E, o. 505. Ochii lui, cerniţi de truda virstei, umezi de aduceri-aminte şi căiitţi, prinseră mişcarea grăbită şi furişată în acelaşi timp. SADOVEANU, o. viii 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, o. 24. «$■ (I n t r a n z., în e x p r.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-şi da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara şi cînd au coborit cele dinţii vinturî reci, purtind peste mirişti întiii nori de toamnă. c. petrescu, s. 119. Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, o. i 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste şi fugiră in Ardeal, căutind acolo scăparea vieţii lor. odobescu, s. i 425. (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de ştire) = a observa pe cineva, a-şi da seama de prezenţa cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. bolmac, o. 89. Mindra mea s-a măritat. . ■ Inima mi-efriptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Şi din gură-aşa mi-a zis: — Dragul meu, nu fi aşa, Că mai sint fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de t sau «în ») A se apuca de. . . (pentru a se sprijini); a se agăţa, a se atîma, a se anina. Atunci am întins miinile şi m-am prins de cineva. SAHIA, n. 78. Văzînd biata copiliţă malul, s-au prins de nişte crengi ce spinzura in apă, şi au ieşit Ia uscat, sbiera, p. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă. .. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuţele-amîndouă. EMINESCU, o. I 154. (T r a n z.) Cu miinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţiu echilibrul, bart, s. m. 16. Expr. (Rar) A se prinde cu miinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu minele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alţii pentru a face o horă, pentru a dansa; a-şi face loc între dansatori, luîn-du-se dc mînă cu ei; p. e x t. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduinţă de a se duce singuri la bilei. STANCU, D. 394. Trei paşi la stingă linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor; Se prind de mini şi se desprind, Se-adună cerc şi iar se-ntind Şi bat pămintul tropotind în tact uşor. COŞBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar in mijlocul horei, vomicelul şi cu gazda frămîntă pămintul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă Ia capăt). 5. T r a n z. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu braţele. V. îmbrăţişa. îl prinsei in braţe şi strigai- — Ioane, frate Ioane! nu mă cunoşti? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiş, S-apleacă, o sărută şi piere prin tufiş, coşbuc, P. I 52. El s-aşază lingăi dinsa şi o prinde de mijloc, Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, o. I 80. «$• Refl. reciproc. Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaştă de aproape, cu braţele cruciş. . ■ se prind de mijloc, in sus, pe rind. BELDICEANU, P. 63. II. Tr a n z. 1. A ajunge din urmă (şi a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mişcă) aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, şi deprins nu putură să-l prindă, camii, petrescu, o. ii 133. Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind Ca şerpii prin tufişuri' pe Musa-Nin şi-l prind, coşbuc, p. I 53. Era să mă prindă-şi să mă ucidă leşii. alecsandri, T. ii 21. (Poetic)i Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Şi-n-cearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu, d. botez, F. s. 45. (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoţ prin viclenie, ispirescu, i,. 376. Pe bădiţa Vasile îl prinsese• la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, a. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laţ pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pa s.) Prin streji şi prin caraulv S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, p. p. 102. (R e f 1.) Se va prinde Singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. davii,a, v. v. 150. ^ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prindc-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins1. Fantastica simfonie, minată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAŞ, M. N. 87. + A înhăţa, a capta,- a apuca. Prinde mîţa şoareci. Sado-VEANU, O. I 331. în ziua cea dinţii au prins toată ziua la peşte şi n-au putut da de mreană. sbiera, p. 119. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ţi le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, p. 245. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici untd (—cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăveşte pe nici unul; cine urmăreşte să cîştige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reuşeşte nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrşite pe ascuns ; a descoperi că cineva a săvîrşit o faptă neper-misă; a afla, a da de gol. Spinul răpede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi nu ştiu cum îl prinde zimbind. CREANGĂ, P. 233. Şi de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se priveşte în oglindă. EMINESCU, O. I 80. (Cu precizarea faptei săvîrşite) Doamne, de i-aş prinde cu vro coţcărie. Ai^ECSANDRi, t. r 159. Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a minţit. Spuneţi ce-aţi zis, tot din fir în păr.. . şi, de vă ptind cu minciuna, e vai şi amar de voi. reteganuIî, p. ii 25. A prinde (pe cineva) cu mîţa-n-sac (sau cu ocaua mică) v. mîţă, oca. A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuţia cu fata] şi-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? sbiera, p. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neaşteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la Bucureşti. .. încercaţi. . . poate-l mai prindeţi în curte. GALAN, b. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă, sadoveanu, n. f. 139. Cit era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo ii ţinea la sfaturi, slavici, n.i 59. Expr. A nu-Iprinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o- PRINDE — 575 — PRINDE clipă. Cum să taci, cînd tot intr-una, nu te prinde vre-mea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. contemporanul, i 405. + A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pină la prinz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iaşi. c. petrescu, s. 189. -4- A se sprijini. Murgul sforăia şi se lupta voiniceşte, apele veneau minioase. .. Dar Murguţ ieşea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare şi acum păşea pufnind spre mal. sadoveanu, o. I 32. Fi g. Pe jilfu-mi lingăi masă, avtnd condeiu-n mînă... . scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. alECSANdri, p. a. 109. E x p r. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-şi prinde vreme = a-şi face, a-şi găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiţă la o parte şi-i grăi: — Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd iţi prinzi vreme, slavici, o. i 142. -4- A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niţă! vorbi iarăşi unul dintre cei -doi. pas, L. I 51. Iac-aşa mîncăm noi, domnule, cum apucăm şi unde ne prinde vremea. C. petrescu, c. v. 139. 4. F i g. (Despre stări fizice sau sufleteşti) A cuprinde (pe neaşteptate); a copleşi. începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. StXnoiu, c. i. 130. Şi deodat-aşa din drum M-a prins jalea nu ştiu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! coşbuc, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mină tremurindă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, o. i 76. (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc şi mor. beniuc, v. 81. <0* (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-ifac eu vizită mai intii. ■ . de-oi şti că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. E x p r. (Rar) Co te-a prins? = ce ţi s-a întîmplat? ce ţi-a venit? ce te-a găsit? Nebune sint? Ori ce le-aprins De stau aşape-afară? coşbuc, p. i 256. (în locuţiuni verbale) A prinde tovărăşie = a se întovărăşi. Tatăl meu a avut o bostă-nărie, şi la acea bostănărie prinsese tovărăşie şi tatăl măriei-tale. şez. iv 4. (Rar) A prinde prieteşug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lingă prinţul Bathori, un nunciu al papei. . . Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteşug şi astfel aflase toate planurile sale. bXlcescu, o. n 184. -4- A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ţi-e gîndul la ea. v. rom. decembrie 1950, 161. Înainte, îşi mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniştit cu toţii. Pe om îl prinde viaţa îndată, c. petrescu, î. ii 207. III. 1. Ti a n z. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agăţînd, aninînd. Am împins o uşă care era prinsă in clampă numai, am intrat, sadoveanu, o. i 362. Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El rnătasa o torcea Lungă funie-o făcea Şi de gratii o prindea. ALEC-sandri, p. p. 142. <0>Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. p î n z ă. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar Starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-şi afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufleteşti). Pe feciorul cel maimic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dorul frate-său şi a soru-sei. RETE-GANUL, p. v 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum ii place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul. De nu-l prinde loctd. alecsandri, p. p. 388. 4- A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei maşini-unelte pentru a fi prelucrat. -4- A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la ciţiva metri înălţime, o apucă in creastă. DUMITRIU, P. F. 28. 4- Refl. A se agăţa (de sau în ceva). Scoase din buzunarul sting al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colţul buzunandui însă o smuci cu toată furia, sahia, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine şi o ţinu in loc. bountineanu, o. 331. 4. Intranz. (învechit şi popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plingînd, Pe părinţi rău blăstămîndy De ce ei i-au făcut Aşa nalţi şi subţirei Să prindă plumbul in ei. hodoş, P. P: 226. -4- A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părţi ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămaşă. -4- F i g. A înregistra (şi a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. în crud exil, pribeag prin ţări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine, topîrceanu, b. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feţei la un om, nu va putea prinde pe pinză decît o singură expresiune a feţei. Gherea, ST. CR. ii 51. 2. T r a n z. (Cu privire la animale de tracţiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n jug... şi-i mina boii-ncet. keteganul, p. iv 26. Atunci fiul craiului mînios ii mai trage [calului] un frîu.. . apoi îl prinde în căpăstru. creangX, p. 195. Boişorii şi-i prindea» Şi s-apuca d-a ara. bibicescu, p. p. 311. 3. T r a n z. (învechit şi popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prietin, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaş). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aş prinde gineri, i-aş lua în dar! alecsandri^ T. i 121. Voinice huşean, Tînăr moldovean, Pas’ măre,, de-l scoate, Din gură de şarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînţih cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce, jarnîk-bîrseanu, D. 301. •<$> Refl. Susano, ştii una?... — îmi vine să mă prind argat la voi. alecsandri, T. i 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. şez. i 261. -4-R e f 1. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nflori-tul, să mă prind cu el frate de cruce, reteganul, p. v 34. Ce frumos era in cringuri Cînd cu ea m-am prins tovarăş ! EMINESCU, o. I 122. <> (Neobişnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăş. EMINESCU, o. i 196. (Expr.) A se prinde cliezaş (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaş). Refl. reciproc. în mai multe zile făcu fetiţa aşa, adecă dăduse mîncarea şi băutura la roaba din pivniţa zmeului, pină-n urmă se-prinseră prietene bune. RETEGANUL, p. i 35. Văd că şi-n tine este putere, măcar că eşti aşa de mic! Hai dară-să ne prindem firtaţi şi vină cu mine la ceialalţi zmei. sbiera, p. 178. Apoi, mări cît trăia, Fraţi de cruce se prindea Şi-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea, ALECSANDRI, p. P. 12. 4. R e f 1. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-şi da cuvîntul; a promite. Să vie aici. . . să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învăţătura cea deplină măriei-sale Ferid. sadoveanu, d. p. 17. Tata era om cuprins. . ■ incit el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. Gane, n. 11 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREAngX, p. 80. -4" A face prinsoare, a pune rămăşag. Mă prind că asemenea timiditate o înţelegeţi. delavrancea, H. T. 54. Veţi fi citit prin cărţi ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visaţi ce bîzdiganie mai este şi aia. ispirescu, u. 2. M-aş prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum» nu l-ai mai cunoaşte. Filimon, la TDRG. 4 A se lua cu cineva Ia întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ţi-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la şuierat! sbiera, p. 261. -4- T r a n z. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos pnnse voios a se lupta cu zmeul, ispirescu, i.. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou şi mie? Ţi-aş plăti. La Tdrg. Boieriul, neînţelegind sfaturile şi crezindu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să şi cam mînie. şez. vi 150. <0- Expr. A-şi prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenţie vorbelor cuiva; a-şi pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie, coşbuc, p. i 247. IV. 1. R e f 1. A se lipi de ceva, a adera la ceva şi a rămîne în strînsă atingere. Se prind scinteile in iască. PRINDE t — 576 — PRINDE stancu, D. 255. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Părefii erau negri de şiroaie de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. Expr. (Regional) A-şi prinde treabă CU cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu. . . L-aş fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Şi-mi prind cu necuratul treabă. COŞBUC, P. 1242. (Refl.) A 86 prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creşteţi, o să-nvăţaţi şi-o să vă fie mai uşor vouă, îţi spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. pas, z. i 142. într-o pădure mare s-au intilnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit şi celălalt cătră asfinţit; se prinseră la vorbă. RETEGANUI,, P. IV 21. După ce şi-au dat ei bună calea şi şi-au mulţămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă, sbiera, p. 22; b) a se înţelege (unul cu altul), a cădea de acord să.. . Aseară, la Ştefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vinătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. R e f 1. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acţiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-şi aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce şt cum? coşbuc, r. I 246. Văzindu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu ştia de ce să se prindă biata nenorocită, sbiera, p. 313. Care din voi se prinde, in zi de sărbătoare, La trintă voinicească cu mine, măi flăcăii bekdiceanu, P. 62. (Cu determinarea vagă) A-şi pune mintea cu cineva, a se măsura cu.. . Stă-n drum de vorbă cu vecine Şi bate-n pumni: * Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine! *. coşbuc, p. i 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. reteganui,, p. n 57. VI. Tranz. 1. (învechit şi popular)  obţine, o ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeţi voi pe peşte? DELA-vrancea, o. Ii 264. îi părnint mult şi bun... numai pt perje prind sume mari de bani. alecsandri, T. 256. Unul avînd o moşie... Se apucă şi o vinde, Prinde pe dinsa ce prinde, Şi îşi cumpără îndată O sanie minunată. PĂUN, p. v. n 70. -4- F i g. A-şi însuşi cunoştinţe, a învăţa (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec. . ■ l-am prins de la tăicuţu. davidogivu, m. 59. Care cum putea să prindă învăţătura. STancu, d. 228. Ştiam. .. că şi eu trebuie să mă fac odată ca Huţu şi pentru aceea ii prindeam apucăturile. SLAVICI, o. I 72. Refl. Mitru stă şi stă gîndind, De el multe nu se prind. COŞBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfăţişare, o calitate nouă, un aspcct nou. Ar fi vrut... să se aşeze jos niţeluş, pînă mai prind* puteri. STancu, D. 16. De vreţi in poloboace să nu prindă vinul floare, Faceţi cum făceau străbunii, la arminden beţi pelin, beldiceanw, p. 54. Toate mulţămirile îmi vin deodată. . . Parcă am prins aripi ca să zbor la Bucureşti. aeecsandri, T. i 277. Piatra care se rostogoleşte nu prind* muşchi v. piatră. ■$> Expr. A prinde carne (sau Seu) = a deveni mai gras, a se îngrăşa. Le-a rămas un copil, lancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STancu, D. 17. Ce mă necăjeşte mai rău de vreo două săptămini încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. stănoiu, c. I. 116. Coana Frăsinica, deşi se sculase după boală, nu prindea nici dram de came pe ea. sandu-aldea, u. p, 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-şi dea aere faţă de alţii cînd a ajuns la o situaţie înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dînşii că şi ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă, creangă, p. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîştiga experienţă, a deveni mai înţelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte, creangă, p. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte, contemporanui,, vij 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ŞEZ. 113. (I n t r a n z.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-şi prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrai în circiumă.. . să-şi prinză inima cu un ciocan de rachiu, caragiai.e, o. m 43. Harap-Alb mai prinzind oleacă la inimă, încalecă şi se lasă in voia calului, unde a vrea el să-l ducă. creangă, p. 212. Auzind de asalt, soldaţii au început a chiui ş-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă, alecsandri, T. H 22. A prinde (la) viaţă = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n braţă De prinde la viaţă, Mi-o stringe la pept Ş-o leagănă-ncet. ai.EC-sandri, P. P. 15. <$> F i g. Cîinele a prins şi el duşmănie de moarte împotriva omului.- popa, v. 345. Bietul părinte Ghermănuţă!. .. Atîta dragoste prinsese el pentru mine intr-un timp aşa de scurt! hogaş, M. N. 155. Văzînd aceasta, ţiganca prinse frică şi mai tare. sbiera, p. 111. + Intra n z. (Neobişnuit) A se dezvolta, a creşte. După ce au prins ei şi in trup şi în putere, s-au îmbrăcat... ¡i, trecînd apa, au mers la o casă. sbiera, p. 113. VII. Refl. şi intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-şi înfige rădăcinile în pSmînt, a PRINDERE — 577 — PRINSOARE începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare) ; (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Coiful ierbii brumate a prins, dragomir, p. 5. O humă sură şi jilavă pe care nu se prinde. . . nici troscot, nici ciulini, odobescu, la Tdrg. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins şi-a-mbobocit. şez. v 13. (T r a n z., în e x p r.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; f i g. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. e x t. forţă, putere, autoritate. Nu este mai mare mulţumire pentru omul ce doreşte binele altora decit aceea cind vede că este ascultat de cătră alţii şi că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cit o plantă nu am noroc. Sparanga însăşi creşte sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. alecsandri, t. i 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... şi uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori şi făcu poame. şez. v 36. 2. F i g. (Despre manifestări ále omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi. .. Nu mai prind! C. petrescu, a. r. 21. Omul meu s-a găsit că ştie franţuzeşte mai bine decît mine şi, din momentul acela, am fost o lună nedespărţiţi. Stratagema mea a prins. caraGiale, S. n. 172. Spinul văzind că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, p. 208. ^ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. vlahuţă, Ia tdrg. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adu-nîndu-se deasupra smîntîna şi dedesubt laptele acru). Cind punea mama laptele la prins, eu. .. de pe a doua zi şi începeam a Unchi groşciorul de pe deasupra oalelor. creangă, a. 44. E x p r. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge — pică. Fină ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîştigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcţie neobişnuită) Curţile noastre le îngrădirăm, casele se şiţuiră.. . şi cheagul se prinse, veselia se împrăştie, delavrancea, S. 227. — Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. — Prez. ind. şi: prinz (delavrancea, o. ii 131). PRÍNDERE, prinderi, s. f. Acţiunea de a (s e) prinde. 1. Legare, fixare; ataşare. L-am văzut cum se ridică, chinuitor, potrivindu-şi cu teamă piciorul schilod, sărit din curele. . . Trebuie să alerg înaintea lui şi să-l intîmpin, să-i ajut la prinderea piciorului? sahia, n. 62. 2. Luare în captivitate, arestare. Prinderea hoţilor. 8. F i g. Pătrundere, pricepere, înţelegere. Tractoriştii erau preocupaţi de prinderea înţelesului cărţilor. mihale, o. 193. 4. (Neobişnuit) Valoare, avuţie, avere. Dar fata privea rece la perle şi inele, Căci toată bogăţia şi prinderea din ele N-aveau atîta farmec, ca ochii vii şi dragi A pagului. coşbuc, p. ii 198. PRINÓSj prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinităţii (v. ofrandă, jertfă); p. e x t. plocon dat unui stăpînitor. Şi lui Apolon închină jertfiri. .. Numai de capre şi boi lîngă marea în veci mişcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri, murnu, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. — Dar ştiu; cu ploconul bănesc, alec-Sandri, X. 1387. *0- (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriţei-stăpîne prinosu-i de unde. vlahuţX, o. a. 419. <5> Fi g. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă şi braţu-ţi credincios, alecsandri, X. n 92. + F i g. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate şi de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societăţii noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? Gaiaction, o. i 336. Ci ţi oameni. .. din prinosul propriei lor vieţi caută să aducă mingiiere celor obidiţi şi speranţă celor slabi. vlahuţX, O. A. 434. 2. F i g. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admiraţie, recunoştinţă. Din mîhnirea lui singuratică să înalţe prinos de pomenire pentru aceşti îndepărtaţi robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuşi prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulţumire. ODOBESCU, s. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare şi s-a oprit deodată, precum ştii, în faţă cu Despot Eraclidul. alecsandri, x. n 47. PRINS1 s. n. Acţiunea de a prinde; luare în stăpînire (a unei fiinţe sau a unui lucru); prindere. Dadaci, meşter pe tot regimentul în prinsul puilor, îi aducea, sara, cîte doi-trei puişori pîrpîliţi cu meşteşug. CAMILAR, N. I 31. <^> De-a prinsul (sau de-a prinselea), numele unui joc de copii în care un copil fuge după alţii ca să-i prindă. La întoarcerea din amurg, cirdurile de copii care se jucau de-a prinsul, ori îşi înălţau zmeiele, îi tăiau calea la fiecare pas. sadoveanu, o. iv 80. — Formă gramaticală : (în e x p r.) prinselea. PRINS2, -A, prinşi, -se, adj. 1. Imobilizat, anchilozat. Piciorul lui Ştefan obrinteşte. încheieturile lui sînt prinse. DELAVRANCEA, O. II 33. 2. (Despre fiinţe) Care a căzut în stăpînirea cuiva, căruia i s-a luat libertatea (de acţiune, de mişcare); p. e x t. făcut prizonier, arestat. Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, O. I 91. Unii voiau să păstreze în viaţă vreo cîţiva din nobilii prinşi. bXlcescu, o. ii 259. Sub poalele codrului Zac armele Iancului Şi le plouă şi le ninge Şi n-are cine le-ncinge, Că voinicu car' le-a-ncins Zace la temniţă prins. ŞEZ. viii 178. <ţ> E x p r. A Se da prins = a se da bătut, a renunţa la luptă, a se preda. Poftim pe măria-sa Alexăndrel-vodă să se deie prins. Avem poruncă să nu i se pricinuiască nici o stricăciune, sadoveanu, f. j. 161. A £i prins în cleşte = a fi la strîmtoare, a fi în puterea, la discreţia cuiva. Fiul craiului văzîndu-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate. CREANGĂ, P. 207. ■if- (Substantivat) Ordonă să fie scoase lanţurile de pe mîi-nile prinşilor şi se proţăpi după birou, in faţa lor. VORNIC, p. 204. Apoi intrarăm în Halici, cu vreo trei mii de prinşi, delavrancea, o. II 30. Ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prinşii ce luau de la vecinii lor. negruzzi, s. i 193. 3. (Despre oameni, rar despre lucruri) Ocupat. în Moldova nici nu s-a sfîrşit secera. . . _ Vagoanele sînt prinse, soldaţii în permisii agricole. C. petrescu, î. i 8. Toţi erau prinşi, se vede, in ziua aceea, care pe la plug, care după boi. bujor, s. 21. 4. (Despre lapte) închegat pe cale naturală. Cine s-a fript o dată cu ciorba fierbinte suflă apoi şi-n lapte prins. PRINSOÂRE prinsori, s. f. 1. (în construcţie cu verbele « a face o, « a ţine », « a pune », rar « a lua ») Rămăşag, pariu. Fac prinsoare că scrisorile sînt de la Breşei. caragiaIvE, o. II 203. Aş pune prinsoare că şi temnicerul acesta, pe care nu-l cunosc, îl urăşte, negruzzi, s. in 354. 2. (învechit) Faptul de a fi captiv, prizonier, arestat (v. captivitate); (concretizat) închisoare, temniţă; capcană pentru animale. Apoi a dat Crai-Sînger porunci de-au năruit întregul turn cu zidul de piatră de granit ■ . ■ Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori. COŞBUC, P. ii 179. Plăpînda, blinda pasăre Cind cade sub prinsoare îşi muşcă fierul lanţului Şibate-n aripioare, bolintineanu, o. 128. Foaie verde trei nuiele Săraci mîndruţele mele, De-ar ţinea vreo sărbătoare, Doar scap şi eu din prinsoare ■ .. Să mă văd iar printre brazi, jarnîk-bîrseanu, d. 289. F i g. [Sufletul] spărgtnd a lui prinsoare, Nemuritor 37 i PRINTRE — 578 — PRIPĂŞI s-avintă. bounTineanu, o. 199. + (Regional) împrej-muire, curte, ogradă. Neamul mai mic, adecă cel mai puţin numeros, va avea cuprinsul sau prinsorile mai mari. PAMFILE, A. R. 17. 3. (Neobişnuit) Situaţie materială, (bună)stare, avere; prindere (4). Umblă racul să se-nsoare şi n-are nici o prinsoare. ŞEZ. ii 199. 4. Urechea de la undiţă; cioc, zîmboc. Ostiile sînt. .. prevăzute cu cîte un cioc (« zîmboc », « ureche », «limbă întoarsă » sau « prinsoare »). antipa, p. 294. PRÎNTRE prep. (în legătură cu verbe care arată o stare sau o mişcare, formînd împreună cu substantivul care urmează complemente circumstanţiale de loc) 1. în mijlocul...; în sînul...; între (1 b). S-a hotărît să plece-n zori Trei comunişti cu compresorul. . . E printre ei un doinitor; îi zice Toadervînătorul. DESi.ru, M. 10. + în spaţiul dintre mai multe persoane sau obiecte, între (la). Automobilul străbătu şoseaua printre teii cu frunze de-un verde puternic şi umed, în acest sfîrşit de mai cu soare molatec. c. petrescu, a. 355. Printre crengi scînteie stele Farmec dînd cărării strimte, Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Soarele rotund şi palid se prevede printre nori. ai^ECSANDRI, o. 168. Făcîndu-mi loc printre dame. . . am alergat la celalalt capăt al galeriei, negruzzi, s. I 38. Expr. A scăpa (ceva) printre degete v. d e g e t. A privi printre gene = a privi cu ochii aproape închişi, de-abia între-deschişi. 2. în intervalul dintre. . . ; între (2). Printre suspine, bătrîna o lămuri, bassarabescu, v. 43. <$> Loc. a d v. Printre picături v. picătură. Printre altele v. altul. 3. (în legătură cu o materie compactă) Prin. O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbuie. EMINESCU, O. I 84. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra de răchiţi. . . Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie, id. ib. 210. Printre această stearpă pădure se zăreşte cerbul, odobescu, s. iii 59. 4. (Rar, precedat de prep. « de ») Dintre. începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare. ISPIRESCU, i/. 40. De l-oi prinde, mă, să ştii Că s-a dus de-printre vii. teodorescu, p. p. 596. — Variante: pintre (sbiera, p. 6, ai,ecsandri, p. a. 62, russo, s. 42, conachi, p. 103), pîntre (caragiale, o. iii 27, alexandrescu, m. 13) prep-. I’MjSTRU prep. Piin (cu care apare în concurenţă, redus, înaintea unor cuvinte care încep cu o vocală, în special înaintea lui « un », « o », « îns », « acela », « acesta», «alt», «al», la forma printr-). îndemnă, printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvîrşească acelaşi lucru. sadoveanu, V. J. 23. Mie însă-mi plac şi de işti mai bătrîni, numai să fie bine fripţi, ştii colea, să treacă focul printr-înşii. CREANGĂ, P. 33. Razele pătrunseră priv.tr-o uşă şi-i loviră faţa. EMINESCU, N. 34. Trupuşorul sprintenel, Parcă-i tras printr-un inel. Jarnîk-bîrseanu, d. 28. I’RINŢ, prinţi, s. m. Principe. Dar dintr-al prinţilor şirag, Cîţi au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. coşbuc, p. i 54. Alungat-o-ai pe dinsa, ca departe de părinţi, în coliba împietrită ea să nasc’ un pui de prinţ. EMINESCU, o. i 83. încă înainte de 1290... se aflau prinţi romlni, între care, la 1247, unul numit Litovoi şi altul Seneslav. BĂI.CESCU, o. I 136. <ţ> Prinţ-consort v. consort. Prinţ moştenitor v. moştenitor. Expr. A trăi ca un prinţ = a trăi foarte bine, a avea de toate din belşug. PRINŢESA, prinţese, s. f. Principesă. Prinţesa scoase un ţipăt şi inclină capul pe piept. bounTineanu, O. 435. PRINŢÎP s. n. v. principiu. PRIiS ŢIPĂT s. n. v. principat. PRINŢIŞGR, prinţişori, s. m. Diminutiv al lui prinţ; prinţ mic, prinţ tînăr. PRINZĂTOĂRE, prinzătorit s. f. (Rar) Cursă de prins păsări. V. capcană. Ai fost şi tu vînător într-o vreme, însă de vrăbii, piţigoi şi sticleţi, cu praştia, cu cleiul şi prinzătoarea. pas, Z. i 209. PRINZĂTOR1, prinzătoare, s. n. Maşină sau instalaţie folosită pentru separarea anumitor impurităţi sau corpuri străine dintr-un material. PRINZĂTOR2, -oăre, prinzători, -oare, adj. Care prinde, care apucă sau înhaţă. A împinge pe Neera în laţu-mi prinzător. ai^ecsandri, la ddrf. + (Substantivat, m.) Cel care prinde (caii la trăsură), care înjugă (boii la car). Caii au rămas prinzătorilor. ai,ecsandri, la ddrf. PRICI) s. n. (Regional) 1. Drumul pe unde trece vînatul; trecătoarea vînatului. 2. Loc de pîndă la vînat. priOk, priori, adj. m. (Regional, despre miei) Născut primăvara foarte de timpuriu; p. e x t. delicat, fraged. Cind oile începeau să fete, totdauna el ii aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I 36. — Pronunţat: pri-or. PRIORITĂTE s. f. (Adesea în construcţii cu verbele «a da » sau « a avea ») Dreptul de a ocupa primul loc, ca importanţă, ca demnitate; întîietate, primat. Lingvistul francez dădea prioritate restului vocabularului asupra fondului principal lexical. GRAUR, F. x,. 8. — Pronunţat: pri-o-, PRIPĂS, pripasuri, s. n. 1. Pui de animal domestic (miel, ied, viţel, mînz). Cind ţ-a fura mieii, n-ai parte de pripas. ŞEZ. ii 194. <$> (De obicei în loc. adj.) De pripas = fără stăpîn, rătăcind de colo pînă colo, al nimănui. Cu priviri de cîine de pripas, se uita numai la gura lui. rebreanu, r. i 126. Auzi telegari? două mîr-ţoage de pripas, alecsandri, t. 1584. (F i g.) Sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor — copil din flori şi de pripas. GAI.ACTIOX, o. I 45. Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii. EMINESCU, o. I 173. Expr. A lua o vită de pripas = a lua o vită rătăcită în semănături ca zălog, pînă la răscumpărarea stricăciunii făcute. Vitele de pe moşiile lui a călcat hotarele altei moşii şi sînt luate de pripas. ISPIRESCU, I,. 394. + Despăgubire plătită pentru o vită intrată în semănături străine. Sătenii toţi cum aflară Cu mari cu mici alergară, Să seplingă fiecare Spuind păsul său ce-l are.. . de ispasuri, De pierderi şi de pripasuri. PANN, P. v. in 45. 2. (Neobişnuit) Avut, avere (în vite). Ciocoii cei mari sînt cinsprezece familii cu tot pripasul lor. BOIXIAC, o. 236. PRÎPĂ s. f. (Numai în locuţiuni) Loc. a d v. în (sau, învechit, cu) pripă = în grabă mare, repede, de zor; pe loc, la moment. Dimineaţa, la cinci ceasuri, corniştii cîntau zorile şi toată lumea se pregătea în pripă. sadoveanu, o. VI 273. I-a pregătit băiatului, în pripă, ce-a putut. VI,Ain:ŢĂ, o. A. 96. Descălecînd pe la gazde alergară cu pripă la cetate, negruzzi, s. i 160. Fără pripă = fără grabă, pe îndelete, cu răgaz. Slujea în biserică fără pripă şi toate le spunea şi le făcea după tipic. GAEACTION, O. i 207. 4 Loc. p r e p. în pripa... = în graba momentului. Cîteva straie şi cărţi, răvăşite in pripa plecării. C. PETRESCU, A. R. 197. PRIFĂŞĂR, pripăşari, s. m. (învechit) Slujbaş însărcinat cu încasarea amenzilor pentru vitele găsite păşunînd pe locuri oprite. PRIPĂŞI, pripăşesc, vb. IV. 1. Refl. A se stabili undeva sau pe lîngă cineva, venind din locuri străine; a se oploşi, a se aciua. Se pripăşise la Dej, venind de undeva PRIPEALĂ — 579 — PRIPONIT de la Oradea, vornic, p. 195. Baltag s-a pripăşit numai de cinci ani in satul Viişoarei. sandu-aldea, U. p. 9. Fe lingă ţara numită Nemeea se pripăşise uit leu aşa de groaznic şi aşa de mare, cum nu se mai văzuse pină atunci. ISPI-RESCU, u. 30. <$> F i g. Cind să iasă din ogradă, Lazăr Lungu se mai opri o clipă în faţa tufti de liliac care i se pripăşise de mai mulţi ani aici, lingă gard. MIHALE, O. 160. Chiar la mijlocul unei prăpăstii uriaşe descoperi o scobitură. . . umbrită de un brad pipernicit ce se pripăşise acolo. stănoiu, c. r. 153. 2. T r a n z. (Rar) A lua şi a ţine pe lingă sine pe cineva lipsit de adăpost, de căpătîi; a aduna de pe drumuri. Pentru coana Siţa, toţi prietenii lui Gheorghiţă, buni şi răi, se numeau stricaţi: de unde l-ai mai pripăşit şi pe stricatul ăsta? bassarabescu, v. 162. PRIPEĂLA, pripeli, s. f. 1. Faptul de a se pripi; grabă mare, zor, precipitare. «0- L o c. a d v. Fără pripeală = fără grabă, pe-ndelete. Trifon Guju spunea fără pripeală, rece, liniştit, doar cu ochii încruntaţi ca totdeauna: — Boierii numai de frică şttu omenie, rebreanu, R. ii 39. 2. (Regional) Căldură mare şi dogoritoare; arşiţă. PRIPELNIC, -ă, pripelnici, -e, adj. Iute din fire, gata de a face ceva, nerăbdător; pripit. La gură mai zăbavnic şi la slujbă mai pripelnic. PRIPÎ, pripesc, vb. IV. 1. Refl. A face un lucru prea repede şi (de obicei) cu prea puţină chibzuială. Dacă te-ai pripit? Cine-i de vină? rebreanu, r. i 59. Trei zile şi-a rupt picioarele ■ . . chibzuind fără să se pripească, alegînd fără să întrebe pe nimeni, numai ce i-a plăcut lui. BASSARABESCU, S. N. 178. Cine se pripeşte se poticneşte (= graba strică treaba). + Intranz. (învechit) A se grăbi, a se zori. Ion-vodă pripise a da bătălia cu o oră mai nainte. HASDEU, I. V. 155. Mihai-vodă, cu un trup de oaste alcătuită de romîni, ardeleni şi cazaci, pripeşte de le iese înainte [tătarilor] la hotarul Ţării Ro-mîneşti. bălcescu, o. ii 74. <)> T r a n z. (învechit şi arhaizant) Împingînd bătaia .în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbîndă a lui Ştefan-vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. sadoveanu, F. J. 763. Răpede, pripea mersul pe sub umbrele dese ale copacilor, contemporanul, Vjj 492. Gruia corbului vorbea: Corbule, pasere sură, Nu-mi pripi tu moartea mea. bibicescu, P. P. 287. + (în corelaţie cu grăbi) A da greş. Nu te grăbi aşa, Harap-Âlb, că te-i pripi. creangă, p. 272. 2, Refl. A se încălzi la foc; (despre alimente) a se coace la un foc repede. V. perpeli. Va sta. . . aici, pripindu-se la focul din mahalaua proştilor, vissarion, b. 242. Văzură într-un colţ al casei, stind şi pripindu-se la foc, o pisică, şez. vii 27. ^Tranz./so puică şi-un cucoş Şi-i curăţeşte frumos, Frige-mi-i, nu mi-i pripi, Doar mă voi tămădui, marian, s. 136. 3. T r a n z. (Despre soare) A dogori (puternic) ; a arde, a frige. Dar ce stau eu de vorbesc Şi-n casă nu vă poftesc? Drumul v-o fi obosit, Soarele v-o fi pripit. teodorescu, P. P. 586. (Cu privire la plante) Rujulină Din grădină Ce-ai grăbit De-ai înflorit, Doar soarele te-a pripit? SEVASTOS, N. 234. PRLPÎRE, pripiri, s. f. Faptul de a (s e) pripi; grăbire, zorire. Gindurile lui s-au obişnuit a se rîndui frumos, fără pripiri năvalnice şi mai ales fără dureri. REBREANU, P. S. 110. PRIPÎT, -A, pripiţi, -te, adj. 1. Care se mişcă sau acţionează repede; grăbit, zorit. Trec zilele în goana lor pripită, Şi fiecare mai sărac mă lasă. GOGA, c. p. 6. Sultănica apucă o pîrtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub picioarele ei pripite, delavrancea, s. 34. Examinatorul n-a sosit încă. Şoapte pripite, răsfoiri de 37* cărţi. .. un zgomot confuz, plăcut, care aminteşte foşnetul frunzelor uscate. vlahuţĂ, o. a. ii 195. (Adverbial) Am făcut într-o zi jurămint să nu mai făgăduiesc pripit. BRĂTESCU-VOINEŞTI, P. 6. Aceeaşi spaimă ce-l cuprindea cind era copil, intrînd in odăile deşarte, îi făcu inima să bată pripit. anghel-iosif, c. I.. 16. Leonida. . . burlac şi cam într-o ureche. .. rîdea tare, vorbea pripit şi cepeleag. VLAHUŢĂ, o. A. iii 14. (Poetic) Prin deschizătura de sus a cortului, Nicoară zăreşte o stea care luceşte pripit, lăcrămînd. SADO-VHA.XU, N. p. 316. + Care se face sau se spune prea repede, fără o suficientă chibzuială. Teoria de la care plecam eu... era pripită, caraglaxe, o. ni 232. 2. (Despre mîncări) Fiert sau copt în grabă, la un foc prea iute. Au băgat ei de seamă că bucatele nu mai sînt aşa de bune ca mai înainte şi se mirau ce să fie oare? şi stind ei pe ginduri, Făt-Frumos zise: fraţilor, mie mi se pare că bucatele acestea-s pripite. CREANGĂ, o. A. 274. Mămăligă pripită = mămăligă mestecată pe măsură ce se adaugă mălaiul în apa clocotită (şi nu după ce acesta a fost lăsat să fiarbă cîtva timp). TRIFON, pripoane, s. n. 1. Ţăruş înfipt în pămînt, de care se leagă cu o funie unele animale, ca să stea sau să pască într-un anumit loc; pociumb. Cu ochii lui, de-atitea ori a văzut săteni. . . care-şi dezlegau văcuţele de la pripoane, aducindu-le in grajdurile popeşti cu blesteme. CAMiivAR, n. I 332. Frunzişoară de-afion S-o dus bădiţa Ion După lemn de galion Ş-o legat murgu-n pripon. şez. I 165. F i g. Desfăcu un ceasornic cu lanţ cu tot, din pripoanele complicate, c. petrescu, A. 433. -(f- Expr. A lega (sau a Sta) în pripon = a priponi sau (despre animale) a fi priponit. Slujitorul se repezi către marginea cringului, unde-i sta in pripon calul, sadoveanu, f. j. 71. + (Rar) Funia cu care se leagă animalul ca să stea sau să pască într-un anumit loc. Staţi voinici nu vă gătiţi Şi calul îmi priponiţi. . . Cu pripon de ibrişin. SEVASTOS, c. 247. + Ţăruş de care se leagă o ambarcaţie la ţărm, cu care se fixează un cort etc. Şi el e vinător pătimaş, şi fără îndoială cunoaşte care poate fi îndeletnicirea mea, după ce-am ieşit din casă, la priponul luntrilor, sadoveanu, o. ii 148. Este un cort mare, rotat. .. Cu pripoane de argint, Toate-nfipte în pămînt. teodorescu, p. p. 477. 2. (Mai ales la pl.) Şir de cîrlige cu nadă pentru pescuit, legate la mal sau aşezate în mijlocul apei, pe fundul sau la suprafaţa acesteia. PRIPONI, priponesc, vb. IV. T r a n z. A lega de un pripon un animal, pentru a-1 împiedica să se depărteze. Stoica îşi priponise caii subt frasini şi aştepta posomorit lingă foc. sadoveanu, m. c. 186. Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănînce lingă foc. ispirescu, h. 384. Şedea Toma cel vestit Lingă murgu-i priponit Cu ţăruşul de argint Bătut în negru pămînt. alecsandri, p. p. 72. -+■ A lega de un pripon o ambarcaţie pentru a o fixa la ţărm. Sute de şlepuri sint ancorate de-a lungul malurilor, priponite cu parîme groase de sîrtnă. barT, E. 330. Dtnd caicul de la uscat în mare şi priponindu-l de un par ce înadins bătusă la mal, de cu sară ş-au gătit provizia trebuincioasă pentru vreme de opt zile. drăghici, r. 220. + A fixa un obiect legîndu-1 de ceva. Damigeana de vin. . . era legată cruciş şi priponită de leuci, sadoveanu, o. L. 16. Spre semn de opreală apa este închisă şi ciutura priponită, sbiera, p. 228. .-4- (Rar, cu privire la părţi ale corpului omenesc) A lega, a înţepeni, a fixa. Aii... a legat cobză pe hoge cu picioarele aduse lingă şale şi mîinile priponite din coate la vîrfurile picioarelor, sadoveanu, o. l. 145. PRIPONIRE, priponiri, s. f. Acţiunea de a priponi. Priponirea calului. PRIPONIT, -Ă, priponiţi, -te, adj. Legat de pripon. Roata frămînta apa şi valuri mici veneau la mal, săltînd cu putere bărcile priponite, dunăreanu, n. 12. Se văd cîrduri i■ PRIPOR — 580 — PRISOS de copii cite c-o vacă legată de coarne ori de picior, priponită sau împiedicată, ca să nu dea în popujoii neculeşi. SP. POPESCU, M. G. 41. Pe la capetele locurilor erau căruţe omeneşti. Vitele păşteau priponite pe lingă ele. sandu-aldea, U. p. 159. PRIPÓR, pripoare, s. n. 1. Coastă de deal sau de munte, pantă abruptă; povîrniş. V. r î p ă. Nu umpleţi prea tare căruţa, ca să nu tragă din greu caii la pripor. sadoveanu, P. M. 75. Din Slănic pornim... pe cărăruia de codru ce suie-n pripoarele munţilor spre miazănoapte. vlahuţă, o. a. ii 153. Ai avut mare noroc de mine de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. CREANGĂ, P. 202. 2. (Regional) Adăpost de iarnă pentru oi, făcut de ciobani din împletitură de nuiele sau din stuf acoperit cu paie, trestie, stuf, cetină de brad etc. PRIPORÂŞ, priporaşe, s. n. (Regional) Şal purtat la gît de flăcăi. Nu ştiu coase, ori descoase, Guleraş tătine-săi, Pripor aş frăţine-săi. PĂSCULESCU, h. P. 56. PRIPORÓS, -0ÁSA,priporoşi, -oase, adj. (Despre terenuri) Abrupt, povîmit, rîpos, prăpăstios. Am plecat... trintre dealuri priporoase şi printre păduri cu faimă rea. GAI^ACTION, o. I 106. Muntele Babelor. . . nu-i aşa înalt, da-i priporos grozav. vi^ahuţă, o. a. ii 126. PRISÁCA, prisăci, s. f. 1. Loc unde sînt aşezaţi stupii de albine; locul împreună cu stupii; stupină, stupărie. Miresme calde adiau de pe flori, şi-n prisaca din grădină zumzuiau neîntrerupt şi monoton albinele, sadoveanu, o. vi 512. Harnicele albine din prisăcile călugărilor umblau de colo pînă colo. STĂnoiu, c. i. 94. Stupii se iernează în pri-sacă, afară, fără ca să degere, i. ionescu, m. 380. Trăieşte ca ursul la prisacă, se zice despre cineva care duce un trai bun, îmbelşugat. (Cu sens colectiv) Albinele dintr-o stupărie. S-a deşteptat prisaca din poiană, Subt uriaşul clopot de azur, Şi sună tot cuprinsul dimprejur, anghei,, p. 98. 2. (Regional) Loc într-o pădure unde s-au tăiat de curînd copacii; loc lăzuit. PRISĂCAR, prisăcari, s. m. Cel care se ocupă cu îngrijirea stupilor şi cu creşterea albinelor; stupar. V. apicultor. Ne mulţămirăm însă a privi de departe cum călugărul prisăcar trebăluia printre stupi, hogaş, dr. 264. Rămîn. . . prisăcile fără prisăcar; holdele fără jitar şi nime nu se atinge de ele. CREANGĂ, o. A. 69. PRISACARÍE s. f. Ocupaţia prisăcarului, stupărit. V. a p i c u 11 u r ă. Ar fi putut, cu acelaşi folos, învăţa prisăcăria. sadoveanu, E. 43. Industria. . . accesorie a agriculturii, cea mai importantă din această regiune, este prisăcăria. I. IONESCU, d. 246. + Prisacă. PRISĂCĂRÎT s. n. 1. Prisăcărie. 2. (învechit) Dare care se plătea pe stupi. PRISĂCARlŢĂ, prisăcăriţe, s. f. Femeie care se ocupă cu îngrijirea stupilor şi cu creşterea albinelor. Era vorba de prisăcăriţa sfîntului locaş. . . îngrijea o stupină de vreo cincizeci de coşniţe. sadoveanu, p. m. 50. PRISĂCI, prisăcesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A sparge, a preface în cioburi; a ciobi. Mesele le fărîmă, Vasăle le prisăci, mat. i;oi,k. 1590. PRISĂDÎ vb. IV v. presădi. PRISCÓRNIC s. n. v. pistornic. P1Î.ÎSLIŢĂ, prisliţe, s. f. (Regional) Furcă de tors crestată sau scobită. Fetele te bat, Fetele cu furcile. . . Neveste cu prisliţe. bibicescu, p. p. 307. PRISLÓP, prisloape, s. n. 1. (Regional) Loc adîncit, depresiune transversală între doi munţi; trecătoare îngustă în munţi. 2. Poiană la munte. Poieni verzi şi frumoase. . . despăr-ţind cu prislopul lor valea Suceviţei de cea a Moldoviţei. La CADE. PRISLtGĂ, prislugi, s. f. (învechit) Tub sau trestie umplută cu pulbere explozivă pentru minat; p. e x t. fitilul aprins care produce explozia. PRISMATIC, -A, prismatici, -e, adj. Care are forma unei prisme. Piesă prismatică. PRÎSMA, prisme, s. f. Corp solid mărginit de feţe plane dintre care două, poligonale, egale şi paralele, formează bazele, iar celelalte, în formă de paralelogram, formează feţele laterale. (F i g.) O prismă de lumină cenuşie, rece, pătrunse în cameră, dumitriu, n. 83. <$► Prismă dreaptă — prismă ale cărei muchii sînt perpendiculare pe baze. Prismă oblică — prismă ale cărei muchii sînt oblice faţă de baze. Prismă optică = piesă de sticlă sau de alt material transparent, mărginită de feţe plane, neparalele (de obicei în formă de prismă triunghiulară), folosită la aparatele optice pentru descompunerea sau reflecţia luminii într-un spectru. Prismă electronică = dispozitiv care produce un cîmp electric sau un cîmp magnetic omogen şi care are, faţă de fasciculele de electroni, rolul pe care-1 are o prismă optică faţă de fasciculele de lumină. Expr, A Ycdca (sau a priYi ceva) printr-o anumită prismă (sau prin prisma...) = a judeca ceva dintr-un anumit punct de vedere. . ., în lumina . . . Poetul... ar trebui, ai dreptate, să fie un credincios pictor al imaginilor ce vede ochiul fantaziei sale prin prisma poetică, boujac, o. 58. PRÎSNE adv. (învechit şi regional) în întregime, cu totul. Faţă de masă Prisne de mătasă. SEVASTOS, n. 395. + (Adjectival) Curat, neamestecat. O căsuţă cu şindrilă nouă care steclea în asfinţitul soarelui ca argint prisne. La CADE. PRISNÎL s. n. v. prîsnol. PRISOS, prisosuri şi prisoase, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Ceea ce depăşeşte necesarul, ceea ce întrece o anumită limită; surplus, excedent. Aveam slăbăciunea să dau cu uşurinţă din prisosul meu. sadoveanu, a. i/. 9. Prisosul de iăbire, pe care firea şi anii îl îngrămădiseră în fiinţa lor, se revărsase acum cu duioşie asupra singurului băiat din familie, bassarabescu, v. 4. Ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal. hogaş, m. n. 8. ^ Loc. adj. şi adv. Dc prisos = (care este) în plus, p. e x t. inutil, fără rost. Eu voi pleca pe-o cale, pe-o cale depărtată. . . Sînt de prisos aice. BOL1N-tineanu, o. 205. Loc. adv. Cu prisos = în plus, p. e x t. din plin, din belşug. Comori de aur dorm ascunse-n mănăstire. Călugărul murind i-a spus că sub altar Se află cu prisos lumeasca fericire, macedonski, o. i 102. Noi am mîncat degeaba şi banii pentru pine îi avem în pungă cu prisos, creangă, o. a. 267. Acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspiraţiuni artistice şi aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanţi. . . gravate cu sula de către oamenii străvechi, odobescu, S. iii 78. + Belşug, abundenţă. Belşugul cîmpului împrăştia cheful chiar în cocioaba sărmanilor. . . Era un an cit cinci; săturase orice rîvnă, că din vreme veche nu se pomenise atîta prisos de bucate. dei,avrancea, s. 54. Un angleuş, acolo-n ţară .. . trăia Destul de cu prisosuri, coşbuc, p. ii 172. 2. (Numai la pl.; regional, în trecut) Terenuri agricole care prisoseau moşierului şi pe care acesta le arenda ţăranilor. Prisoasele şi ierbăritul sînt modurile de exploatare cele mai generale întrebuinţate în judeţul Mehedinţi. I. ionescu, m. 285. — PI. şi : prisoase (caragiai,E, S. u. 87). — Variantă : (regional) pristtfs, pristoase (marian, ins. 130, I. ionescu, D. 447), s. n. PRISOSEALĂ — 581 — PRITOCI PRISOSEALĂ, prisoseli, s. f. Prisos (1). I’KISOSÎLNIC, -A, prisoselnici, -e, adj. (învechit) 1. Dc prisos, inutil. Mă-ntrebi să-ţi spun ce socotesc Că-fi dete de prisos natura, Şi eu curat mărturisesc Că priso-selnică (¡•e gura. demetrescu, o. 45. [Eliad] ne-a scapat de atite litere prisoselnice. >tegruzzi, s. i 261. 2. Disponibil, liber. Să-ţi fac cunoscută întrebuinţarea prisoselnicelor mele ceasuri. NEGRUZZi, s. II 170. rmsosi, prisosesc, vb. IV. I n t r a n z. (Uneori construit cu dativul persoanei) A fi de prisos, a se afla în cantitate mai mare decît îi trebuie cuiva. învăţătorul... ii spuse că oamenii vor pămînt şi că nu mai pot trăi din ceea ce prisoseşte boierilor, iuîbreanu, r. i 95. Tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă in samă amarul. creangX, o. A. 260. Ploile mai mult lipsesc decit prisosesc, i. ionescu, M. 62. + A fi inutil. înţelegind că prisoseşte in rindul celorlalţi, a vrut să plece. ardeliîanu, d. 95. — Variantă: (regional) pristosi, pristosesc, vb. IV. PRISOSÎNŢĂ, prisosinţe, s. f. Belşug; prisos. Trăia in desfătări şi in prisosinţă, sbiera, r. 88. Din prisosinţa inimii grăieşte gura. CONTEMPORANUL, viji 199. L o c. a d v. Cu prisosinţă = din belşug, din plin. Băiatul de la tapiţer plecase, cinstit cu prisosinţă. BASSARABESCU, S. N. 182. [La ospăţ] se schimbă vorbe şi se bea cu prisosinţă. mackdonski, o. I 104. PRISOSÎRE s. f. (Rar) Faptul de a prisosi; prisoseală, prisos (1). PRISOSITOR, -OARE, prisositori, -oare, adj. (învechit) De prisos, inutil. La prima iveală, unele dezvoltări s-ar părea a fi adaose prisositoare. ODOBESCU, S. iii 639. PRlSPĂ, prispe, s. f. 1. Un fel de terasă îngustă înălţată deasupra terenului şi pardosită cu seînduri sau cu lut, care se întinde de-a lungul peretelui din faţă (uneori şi al cclor laterali) la casele ţărăneşti, fiind mărginită uneori de o balustradă de lemn sau de zidărie. Cind am bătut cu picioarele in prispă, s-a deschis uşa şi ne-a dat drumul in tindă mătuşa lui Ctilai. sadoveanu, n. f. 125. Pe prispă de lut, avind furcă la briu, Stă Vica. coşbuc, r. îl 204. Şi-ţi aşază-o pernioară Pe prispă serile-afară. alecsandri, p. i>. 356. 2. Ridicătură mică dc teren, de-a lungul unei coaste, nl unui mal; tăpşan. Malul din dreapta se pleacă dezvălind prispe largi de pajişte. vlaiiuţX, la cade. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, o. I 75. 8. Baraj temporar, făcut din lemn sau din pămînt, prin care se opreşte scurgerea unei gîrle într-o baltă cu peşte, în timpul inundaţiilor. prispişoArA, prispişoare, s. f. (Rar) Prispuliţă. In locul unde briul se lărgea ■ ■ ■ nu mai găsesc decit o prispişoară, de-abia să-ţi alături picioarele. La tdrg. PRISPULIţA, prispuliţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui prispă (1). Nici eu nu cerşeam, jtipine, pe cit aveam vitişoare, Ş-un pămint cit trage plugul, ş-o prispuliţă la soare, iiasdeu, r. v. 10. PRISPUŞOARA, prispuşoare, s. f. Prispuliţă. PRISTANDA, pristandale, s. f. (Mold.) Numele unui dnns popular asemănător cu briul. Nuntaşii se prind la joc, ce durează pin-aproape de către seară, cam cu următoarele jocuri: ardeleanca. . . corăbiasca... pristandaua. SEVASTOS, N. 2S2. PRISTAV*, pristavi, s. m. (învechit) 1. Cel care anunţa poporului ştirile oficiale; crainic. A strigat şi pristavul porunca, sadoveanu, d. r. 26. Tunurile seraiului şi pris-tavii (n pieţe vestiră ■moartea lui Murad al III-lea. bIl- cescu, o. n 63. + Slujbaş cu funcţii administrative; ispravnic. Eu is ficior boieresc. . . Pot s-ajung şi pristav. ALECSANDRI, T. 665. Noi la pristav avi strigat Şi către el ne-am lăudat, Să ne dea drumul împăratul. rXscULESCU, L. P. 220. 2. Slujbaş pe moşia unui boier; vătaf. Cind sini mai multe pluguri pe brazdă. . . este unul pus mai mare peste toate plugurile; el se numeşte vătav sau pristav. PAMFILK, A. r. 51. FIMSTAY2, pristavuri, s. n. (învechit) Comunicare oficială; poruncă, ordonanţă. PRISTĂYÎ, pristăvesc, vb. IV. Refl. (Învechit şi arhaizant) A muri. Sint tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit! Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit. COŞBUC, r. II 197. Aflatu-vei din zvonul şi jalea obştii că s-au pristăvit fericitul domn. . . Boierii ţării te-au ales ca să urmezi răposatului in domnie, odobescu, s. i 6S. PRISTÂVlRE, pristăviri, s. f. (învechit şi arhaizant) Faptul de a se pristfivi; moarte, dcces. Hotărirca împărătesei era lămurită. Să nu văduvească împăratul, după pristăvirea ei, ci să ia pe aceea la care se va potrivi condurul ei. ispirescu, i<. 307. fristăvoAie, pristăvoaie, s. f. (învechit) Nevasta pristavului1. Care din voi vre să fie pristăvoaie? ai.ec-Sandri, T. 665. PRISTOL, pristoluri, s. n. Masa din mijlocul altarului pe care se ţin obiectele necesare serviciului liturghiei. A scăpat... o sfărimitură de pască jos şi aceea a apucat-o o broască şi s-a ascuns cit ea sub pristol, reteganul, p. i 24. Am jurat ca peste dinşii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs! EMINESCU, o. I 147. Scu-lindu-se, Mihnea sărută pristolul şi icoana.. . ce sta pe iconostasul din dreapta, odobescu, s. a. 89. — Variante: prcstdl (bibicescu, r. v. 325), prcnstiSI (odobescu, s. i 455), prastdl (galaction, o. i 83) s. n. PRISTOLEÂNCA s. f. art. Numele unui dans popular ; melodia după care se joacă acest dans. Protipendada juca menuet ■ . . gloata se mulţumea cu pristoleanca, chindia şi zoralia. c. FETRESCU, C. v, 78. PRIST<5LNTC s. n. v. pistornic. MUSTOS s. n. v. prisos. PRISTOSÎ vb. IV v. prisosi. PRITEAŞC s. f. (Rar) Orcicul care se adaugă la una dintre extremităţile crucii căruţei, spre a se putea pune şi un al treilea cal. Să-ţi dau eu pe breazul mieu să-l pui la priteaşcă. contemporanul, vin 298. FRITOAcA, pritoace, s. f. Putină sau vas dc lemn cu care se transportă strugurii de la vie la teasc în timpul culesului. PRITOC s. n. Faptul de a pritoci; pritocire. Un butoi. .. l-am dat la drojdii, să-l facem rachiu, iar scusămintul pină la pritoc a fost de aproape două sute de vedre. stXnoiu, c. i. 85.<$>Expr. A trage In pritoc = a pritoci. PRITOCEAlA s. f. Pritocire. PRIT0( I, pritocesc, vb. IV. T r a n z. A turna vinul dintr-un butoi într-altul, pentru a-I limpezi după ce drojdia s-a aşezat Ia fund; p. e x t. a turna o băutură dintr-un vas într-altul. El insuşi. ■ ■ a cumpărat [vinul] chiar din vie, el l-a pritocit şase ani de-a rindul, el l-a tras acum in butelii: era curat ca aurul, slavici, N. I 335. Voi, chelari de bufi. Vin să-mi pritociţi, Vin din nouă bufi Prin oale, prin cane. TEODORESCU, V. r. 58. + F i g. A schimba dintr-un loc într-altul. Mie nu mi-ai luat taxa, ii aminti Filip, pritocind banii dintr-o mină in alta. CALAN, n. I 49. + A scoate de mai multe ori la rînd zeama PRITOCIRE — 582 — PRIVEGHETOR dintr-un vas cu murături sau cu varză tumînd-o de fiecare dată la loc (cu scopul de a face să se amestece bine sarea dizolvată). Pepenii se pot mura şi in beci şi afară... La 10 zile ii pritocim. ŞEZ. VIII 10. — Variantă: pitrocl (c. petrescu, R. dr. 129) vb. IV. PRITOCIRE s. f. Acţiunea de a pritoci. PRITOCIT1 s. n. Pritocire. Pritocitul curechiului are de ţintă ca. .. sarea să se poarte şi să fie deopotrivă. şez. vm 9. PRITOCIT2, -Ă, pritociţi, -te, adj. (Mai ales despre vin) Turnat de mai multe ori dintr-un butoi în altul pentru a se separa de drojdie şi a deveni mai limpede. PRIVA, privez, vb. I. Tranz, A lipsi pe cineva de ceva necesar, a-i lua cuiva dreptul sau posibilitatea de a se folosi sau de a se bucura de ceva. Privat de drepturile civile. <$>■ Refl. M-am privat de altele, dar am ales în schimb nişte plăci! C. PETRESCU, î. n 131. PRIVÂL, privaturi, s. n. (Regional) Albie, gîrlă care face legătura între un Iac sau o baltă şi o apă curgătoare. Străbătură pădurea de sălcii şi dădură de un privai. Drumeţii îl trecură înot ţinîndu-şi cămăşile-ntr-o mină. Sandu-AI/DEA, U. P. 42. O luncă mare, .scrijălată de privaluri şi spartă de bălţi, se aşterne între aceste braţe, cari străbat astfel răschirate o depărtare de trei poşte. vlahuŢĂ, r. p. 31. — Variantă: prevâl (cazaban, V. 160) s. n. PRIVĂLĂ s. f. v. priveală. PRIVĂRE, privări, s. f. Faptul de a (se) priva; lipsire. Privare de drepturi. PRIVĂT, -Ă, privaţi, -te, adj. (în opoziţie cu public, de stat, obştesc) Particular, individual. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie împiedică subordonarea producţiei nevoilor de consum ale societăţii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 31. Restrîns în întrebuinţarea casnică şi în relaţiile private, dialectul putea să piară. RUSSO, s. 71. Trăia de zgomot departe, într-o cameră ■ privată. ALEXANDRESCU, m. 208. PRIVATĂ, privăţi, s. f. Closet, latrină, (popular) umblătoare. Trei bărăci de privăţi, cu uşile date în lături. C. PETRESCU, î. II 42. PRIVATIV, -Ă, privativi, -e, adj. Care lipseşte (pe cineva) de ceva, care exclude ceva. Pedeapsă privativă de libertate. PRIVAŢltJNE, privaţiuni, s. f. (Mai ales la pl.) Faptul de a se priva sau de a fi privat de ceva (mai ales de bunuri materiale); lipsă, sărăcie, abţinere. Obrajii. . . aveau ceva de pergament subţire, oglindind pustiul şi jignirile inimii. Oglindind, de asemeni, privaţiunile unei existenţe care se îndărătniceşte să salveze aparenţele bunei stări, pas, z. i 96. Acei bieţi dăscălaşi, care au fost depozitari limbii şi naţionalităţii noastre, duceau o viaţă zdruncinată, plină de privaţiuni şi de coate-sparte. GHICA, s. A. 72. PRIVĂZ s. n. v. pervaz. PR1VĂTĂR, privătari, s. m. (învechit) Cămătar, zaraf. Un grec turcit, fiu de privătari. BUDAI-DELEANU, ţ. 155. PRIVEALĂ, priveli, s. f. (Azi popular sau arhaizant) 1. Faptul de a lua cunoştinţă de un lucru cu ajutorul văzului (sau, f i g., din lecturi, din auzite etc.). Priveala unei polemici... ce a picat într-o înjosire de idei şi de cuvinte neiertate ne-a fost întrerupt şirul ideii noastre. RUSSO, o. 75. ■ţf- Loc. prep. în priveala (cuiva) = în văzul cuiva, în prezenţa cuiva. Crudul turc.. . porunci să-i ducă spre a le tăia capul în priveala tuturor. BÂLCESCU, o. n 41. <ţ> E x p r. A sta (a se afla etc.) In priveală = a sta (a se afla etc.) într-un loc pentru a privi. în marginea tîrgului se afla lume multă în priveală şi cîntau ceteraşi la crîşme. SADOVEANU, F. J. 106. După ce au venit şi au stat în priveală dinaintea palatului şi s-au mirat ■ . . s-au întors la gazda lor. id. D. P. 143. 2. Privelişte, perspectivă. Cind am văzut încîntătoarea priveală ce se întinde de pe virful muntelui acestui, am uitat toată osteneala suitului, negruzzi, s. I 317. Prefă pentru tine singur toate privelile firei. CONACHI, p. 264. — Variantă: privdlă (vlahuţă, la cade) s. f. PRIVE GHIiÂ, priveghez, vb. I. 1. I n t r a n z. A sta de strajă, a păzi, a străjui cu băgare de seamă. Zmeii toţi dormeau, afară de unul, care avea trei ochi, cu doi dormea şi cu unul priveghea. BOTA, P. 69. Ei se înţeleseră între dînşii ca să facă un foc la marginea cetăţii. .. şi acolo să stea să privegheze pe rind cîte unul, pe cind ceilalţi să se odihnească, ispirescu, L. 199. Ia-ţi movila răzăşie Ca s-o ai de plugărie, Dar în vîrfu-i să te-aşezi Ca stejar să priveghezi. ant. lit. pop. i 511. Tranz. L-au găsit in foişor, cu ferestrele deschise, priveghindu-şi cu ocheanul averile, sadoveanu, m. c. 22. -4- A fi cu băgare de seamă, a avea grijă să. . . Cucoana Mărioara cu pestelcă curată pe dinainte şi cu părul în conci, umbla împrejur şi priveghea să nu lipsească nimănui nimic. HOGAŞ, DR. II105. 2. Tranz. A supraveghea, a îngriji (pe cineva sau ceva). Baba Chiţa stătea pe rogojină cu picioarele încrucişate subt ea, priveghindu-l pe Mitrea... îl pipăia şi-l cunoştea că e copleşit de arşiţă. SADOVEANU, M. C. 51. Minjoloaia priveghea cuptorul, caragiale, p. 33. <*> I n t r a n z. Lasă-mă să-ţi priveghez la căpătâi, sadoveanu, o. vii 153. 3. I n t r a n z. A sta treaz, a nu dormi. Noaptea aceea a privegheat într-o odăiţă de sub stăreţie, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. sadoveanu, b. 73. ^Tranz. A sta de veghe noaptea la un mort, înainte de înmormîntare. Şi în curind mortid rămase numai cu Ichim, cu Profira şi cu Marioara să-l privegheze. rebreanu, R. II 202. înăuntru, in mucezeală şi sărăcie, nu era nimeni care să privegheze trupul nemişcat şi fără de dorinţi. dunăreanu, ch. 74. — Variantă: privigliea, (gane, n. ni 76, alecsandri, S. 169) vb. I. PRIVE GHEĂLĂ s. f. (Şi în forma privigheală ; rar) Priveghere. Nu dormiţi în astă-seară. Ci şedeţi de privigheală. PAMFILE, CR. 61. — Variantă : priviglteâlă s. f. PRIVE GHÎRE, privegheri, s. f. Acţiunea de a priveghea. 1. Control, supraveghere, străjuire, pază; (purtare de) grijă. Deodată se sculă în capul oaselor, îmboldit de privegherea-i neînduplecată de vînător. SADOVEANU, o. L. 51. Şi-n ţară şi-n afară să fiu cu priveghere, Căci Despot zvinturatul rîvneşte-a mea putere, alecsandri, T. ii 86. 2. Serviciu religios care se face noaptea (sau seara în ajun de sărbătoare) într-o mănăstire sau biserică. V. denie. Poruncă dete ca in toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri. ISPIRESCU, L. 295. Stînd aşa, aude clopote şi întreabă pe un arnăut. . . ce sărbătoare e a doua zi de se face priveghere mare. CARAGIALE, O. ni 43. •+• Priveghi (Ia un mort). — Variantă: privigh6re (negruzzi, s. i 284) s. f. PRIVEGHETOR, -OĂRE, priveghetori, -oare, s. m. şi f. (Şi în forma privighitor) 1. Supraveghetor. Cind se năpustea ploaia, întorcea calul şi o zbughea la conac. iar priveghetorii aveau droşca pe cîmp şi se urcau in ea şi-o luau la sănătoasa. PAS, i,. i 262 Punind aşa priveghetor, care nu s-a putut lua după măria-ta nici eu n-am vrut să ştiu mai mult. sadoveanu, z, c. 180, PRIVEGHI — 583 — PRIVILEGIAT 2. (Mold., învechit) Subprefect. Beciul privighitorului Ptrvu din Tîrgul Neamţului putea să tăinuiască, la nevoie, o domniţă, creangă, a. 74. — Variante : privighetor, -oâro, privigliitdr, -oare s. m. şi f. PRIVÉ GHI, priveghiuri, s. n. 1. Vegherea unui mort, noaptea, înainte de înmormîntare. Rămaseră in priveghi feciorii holtei, bărbaţii de seama mortului, dar mai ales rudeniile de toată seama, dan, u. 169. Se făcuse tăcere ca la un priveghi, sadoveanu, p. m. 306. S-au adunat cu toatele la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe mincate şi pe băute, veselindu-se împreună, creangă, o. a. 145. 2. Veghe, strajă. (F i g.) în tăcerea oraşelor adormite sub priveghiul cuminte al lunii. ■ ■ e strigătul de revoltă al copiilor ce-şi apără părinţii, baranga, v. a. 29. — Variantă : j>Ti\kghie,priveghii (slavici, o. i 260), s. f. PRIVÉ GHIE s. f. v. priveghi. PRIVELIŞTE, privelişti, s. f. 1. Tablou din natură, peisaj. Ţinutul nostru plin de livezi, de colnice şi micele, deschidea in toate părţile privelişti felurite, sadoveanu, o. vi 350. Priveliştea care se desfăcea in ceaţa alburie mă furase. c. petrescu, S. 169. Pe-o terasă înaltă. . . se deschide una din cele mai frumoase privelişti pe Dunăre. vlahuţă, r. P. 8. 2. Spectacol (interesant sau neobişnuit) care se înfăţişează înaintea ochilor. In urmă... se revărsă toată mulţimea lacomă de privelişti crude. c. petrescu, c. v. 34. întrind. . . în velniţă, avu o privelişte neobicinuită. ŞEZ. viii 67. F i g. A doua zi se deştepta în aceeaşi privelişte dureroasă a vieţii lor, din cale-afară chinuită, vlahuţă, o. a. iii 18. Afurisită privelişte mai fu şi asta! Flăcăii ceilalţi pe dată s-au făcut nevăzuţi, creangă, a. 8. 8. (învechit şi arhaizant) Faptul de a privi ; privire, vedere. Satul Humuleşti. ■ . nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, creangă, a. 71. <ţ> Loc. a d v. în privelişte = în văzul tuturor, la vedere. Tovarăşii lui Mitrea ii împingeau dindărăt în privelişte, sadoveanu, m. c. 207. Se arăta aşa în privelişte, fără de nici o ruşine. id. o. L. 186. PRIVE ŞTÎ, priveştesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A acoperi, a trece peste ; (despre lichide) a se revărs? peste marginile unui vas prea plin. (F i g.) A dragostelor fire. . . Uscatul tot îl cuprinde şi mările priveşteşte. conachi, p. 83. 2. A tivi, a întoarce o tivitură, făcînd-o dublă, spre a fi mai trainică. — Variantă: privişti (şez. v 119) vb. IV. PRIVE ŞTÎT, -Ă, priveşti!i, -te, adj. (Regional) Acoperit. (Atestat în forma priviştit) împăratxil cel iscoditor, înţe-legînd adîncul aist priviştit de mare, atunci a priceput că-i tare greu să birui pe un om şt viteaz şi înţelept, i. cr. ii 235. — Variantă : priviştit, -ă adj. FRIVÎ, privesc, vb. IV. Trani. 1. A-şi îndrepta ochii spre cineva sau ceva pentru a vedea ; a se uita. Mă gîndeam că am să vin odată să te văd, că am să rămin seara tirziu să privim cerul de la fereastră. DEMETRIUS, C. 25. Şoimaru îl privi Jără să clipească şi fără să zîmbească. sadoveanu, o. vii 77. Aşezat la gura sobei... privesc focul. ALECSANDRI, P. III 19. Tot oraşul ■ .se adunase ca să privească alergarea de cai. negrtjzzi, S. i 35. -0» F i g. O lumină cenuşie, tulbure, privea pe ferestre, rebreanu, i. 43. (întărit prin « cu ochi ») Bătrînul privea cu ochi calzi pe Potcoavă, sadoveanu, o. i 28. Niciodată n-am să uit cu ce ochi te-a privit c. petrescu, c. v. 106. Cu ochii serei cei dentii Eu n-o voi mai privi-o. eminescu, o. i 188. -0- (Instrumentul acţiunii devine subiect) Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesaţiu. BRĂTEscu-voi-neşti, î. 22. Ochii lui nu se sătura privind luciul mării. DRĂGHICI, R. 88. (Refl. reciproc) Citeodat’ — deşi arare — se-ntîlnesc şi ochii lor Se privesc. EMINESCU, O. I 51. (Cu determinări modale) Nevasta administratorului îl privi acru şi stătu o clipă fără să răspundă. DUMITRIU, N. 260. L-am privit scurt şi fără echivoc. CAMII, PETRESCU, u. N. 31. M-a privit lung, parc-ar fi vrut să-mi spuie ceva. VLAHUŢĂ, o. A. 479. Cu mişcare şi cu groasă Damele şi cavalerii l-au privit. EMINESCU, o. I 166. (Refl. reciproc) Parnasul şi Olimpul cu fală se priviră, alexandrescu, M. 27. E x p r. A nu privi cu ochi buni = a dezaproba, a nu admite. A privi (pe cineva) CU coada ochiului v. c o a d ă. <$> (Urmat de propoziţii secundare) Vizitiul se întoarse încet şi-l privi cum intră pe uşă. DUMITRIU, N. 33. Şi privesc cum apa curge şi la cotituri se pierde, alecsandri, p. a. 124. <0- Intranz. L-am ascultat pe Oance, privind la stele şi depănînd. . . firul povestei lui. galaction, o. i 67. Stătu în loc şi privi dureros şi aiurit în juru-i. VLAHUŢĂ, O. A. 136. Să se urce într-un pom... şi să privească la lupta lor. ispirescu, L. 28. (F i g.) Soarele galben privea indiferent printre nouri. REBREANU, R. I 195. Rămîne toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure şi mare. D. botez, p. o. 35. R e f I. F i g. A se oglindi. în preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar, galaction, o. i 43. 2. A considera că ceva reprezintă un anumit lucru, că se prezintă într-un anumit fel; a socoti pe cineva sau ceva dintr-un anumit punct de vedere. De-acum poţi să-i priveşti ca ginerii mei. ALECSANDRI, T. I 150. <’> Refl. pas. (învechit) Mihai-vodă nu se priveşte în Ardeal decit ca un guvernator. BĂLCESCU, O. H 270. 3. (Numai la pers. 3) A interesa pe cineva, a fi de competinţa cuiva, a se raporta la cineva sau la ceva. Ce mă priveşte pe mine cine locuieşte aici ori dincolo? C. PETRESCU, c. V. 82. Celelalte [treburi] îl priveau pe subprefect. slavici, o. i 375. Expr. În (ceea) co priveşte. .. = în privinţa. . ., cu privire la. . . Acum să stăm aici in ceca ce te priveşte pe dumneata şi să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. PRIVIGHEA vb. I v. priveghea. . PRIVI GHEĂLĂ s. f. v. priveglicală. PRIVI GIIÎRE s. f. v. priveghere. PRIVIGHETOARE, privighetori, s. f. Pasăre călătoare, de talie mică, de culoare brună-roşcată, care cîntă foarte frumos (Luscinia megarhynchos megarhynchos); filomelă. Privighetoarea, cîntăreaţa nopţilor ş-a iubirii, tăcuse, sadoveanu, o. vi 335. în nopţile cu lună asculţi privighetoarea, te incintă; ajungi să crezi că pentru tine îşi var- ă în gîlgîiri ploaia de mărgăritare, gîrleanu, L. 12. K i g. Aud glasul cucoanei Caliopi. . . Ea-i! privighetoarea mea. ALECSANDRI, T. I 349. — Variantă: privigliitoiire (goga, p. 125, alecsandri, p. i 4) s. f. PRIVIGHETOR, -OARE s. m. şi f. v. priveghetor. PRIVIGHITOARE s. f. v. privighetoare. privi ghitCr, -oAre s. m. şi f. v. priveghetor. PRIVILEGIA, privilegiez, vb. I. Tran'z. A favoriza (pe cineva), a acorda cuiva o favoare. Om bogat, privilegiat de soartă, cu starea şi cu numele moştenite de la părinţi, c. PETRESCU, A. 287. Dintre toţi copiii, ea era preferata tantei Matilda şi deci ea va fi privilegiată in dispoziţiunîle testamentului, id. C. v. 97. — Pronunţat: -gi-a. PRIVILEGIAT, -A, privilegiaţi, -te, adj. (Despre persoane, grupuri, clase sociale) Care se bucură de privilegii, favorizat. Acei cari au introdus instituţiile liberalo-bur-gheze la noi. . . erau tocmai fiii clasei privilegiate. GHEREA, ST. cr. I 328. Vreţi binele să vie făr-a contribui. Privilegiaţi voi înşişi voiţi acum a fi. bolintineanu,' o. 144. PRIVILEGIU — 584 — PRIZĂRIT (Substantivat) Osteniţi să se mai măsoare eu asemenea privilegiaţi ai norocului. C. PETRESCU, c. v. 10. PRIVILEGIU, privilegii, s. n. Avantaj, înlesnire sau drept care se acordă, în urma unei situaţii speciale, unei persoane, unui grup sau unei clase sociale; (concretizat) act prin carc se acordau în trecut avantaje (mai ales comcrcialc). Daţi ordin să înceteze privilegiile de care se bucură aceşti domni în faţa autorităţilor. VORNIC, p. 91. <$> (Cu sens colectiv) Privilegiul sărăceşte naţia de capa-eităţi şi de averi; se ridică privilegiul din legile noastre ca să se poată folosi naţia de toate comorile sale morale şi materiale. BOLLIAC, o. 261. — PI. şi: (învechit) privilegiuri (bXlCESCU, o. I 37). prîvtnă, privine, s. f. Grindă lungă şi groasă care, legată transversal, cu odgoane, de nişte stîlpi înfipţi în fundul unei gîrle, formează un fel de gard care serveşte la pescuit. PKITÎjS'ŢĂ, privinţe, s. f. 1. (Prcccdat de prep. «în ♦ într-i) n) (în loc. a d v.) Privind lucrurile dintr-un anumit punct de vedere. îi era şi milă de dinsa într-o privinţă, căci era văduvă. SADOVEANU, B. 281. Sint nişte oameni foarte bine, dar cu idei foarte învechite în unele privinţe. rebreanu, R. I 29. în privinţa asta, ii mai bună legea d-voastre dc-o mie de ori. CREANGĂ, P. 118. b) (In loc. prep.) Cu privire la. . relativ la.. . Cînticelul dascălului. . . fără îndoială este, în privinţa regulilor prosodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiune a vânătorului de curei. ODonESCu, s. iii 10. 2. (Neobişnuit) Faptul de a privi, privire. La nunta-i spre privinţă Ca prieten se dusese. rANN, P. v. ii 83. rRIYÎRE, priviri, s. f. 1. Faptul de a privi; funcţiunca organică a ochilor, văz, uitătură, căutătură. Tomţa se încredinţă dintr-o privire că răzăşii lui sint de faţă. sadoveanu, O. vil 109. Florica îl măsură din cap pînă-n picioare cu o privire veselă şi luătoare în rîs. BUJOR, S. 56. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare. . . EMINESCU, O. I 134. + Contemplare. Acrul curat, privirea naîurei, deşteptară în inima mea suvenirea doamnei B. NEGRUZZI, S. I 60. + (Concretizat) Organul vederii; ochii. Avea o privire blinda, albastră, deşi in slujba lui.. . i se încruntau deseori sprincencle. sadoveanu, o. viii 7. Ileana şi simţeşte Că-i arde pltnsul in priviri. COŞBUC, P. I 124. 2. Examinare, apreciere, considerare. La o privire superficială, s-ar părea că Eminescu este un junimist. ibuĂileanu, sf. cr. 174. Expr. (învechit) A avea (sau a Iun) în privire — a avea în vedere, a lua în considerare, a ţine scama de. . . Luînd in privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiţii ca să aibă a finea ficcare cîte 1000 soldaţi cu cheltuiala lor. BĂLCESCU, o. n 67. 3. (In locuţiuni) Loc. prep. Cu privire la... (sau, învcchit, în privirea...) = referitor Ia. . în privinţa... ^ Loc. adv. (Rar) în această privire=privind respectiva problemă. Nu te pot sfătui în această privire. eminescu, N. 55. (Popular) într-o prlvîre = pe cît se poate, după posibilitate. Cind mă uitam în oglindă, barbă şi musteţe ea în palmă; fi doar le şi pirleam eu într-o privire şi le ungeam în toată sara cu său amestecat cu muc de luminare şi alună arsă. creangă, a. 86. 4. (învechit) Privelişte, aspect. Crunt război! Privire cruntă! alecsandri, p. n 16. Trii polcuri de dragoni... îmbrăcaţi in roşu... Această îmbrăcăminte are o privire foarte frumoasă. kogĂlniceanu, s. 44. Fulgerele cele necontenite înfăţoşau o privire ca cum ar arde ceriul. DRĂ-GH3CI, R. 112. FRIVIŞTl vb. IV v. priveşti. PIÎIVIŞTÎT, -Ă ndj. v. prlvcşlit. PRIVlT s. m. v. privită. PRIVÎTĂ, privite, s. f. (Regional) Nuia flexibili cu care se leagă o sarcină de lemne, de fin ctc. Expr. A pune în privită = a strînge laolaltă şi a lega cu nuiele. Căratul finului se face... puindu-l in privită, adecă ii ocoleşte cu o prăjină, după aceea îl leagă cu alta şi-l ia in spate. I. ionescu, m. 404. — Variantă: privit, priviţi (gorjan, n. ii 37), s. m. PRIVITOR, -OÂIÎE, privitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) (Cel) care priveşte, care se uită (la cineva sau la ceva). La locul intimplării se şi adunase o roată neagră de privitori. C. PETRESCU, C. V. 34. Văzînd pe Barbă-Cot, piticul, stind Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc. coşbuc, P. i 58. Privitorii, cu căciulile In mină, ii urau drum bun. creangX, p. 307. <5> Loc. prep. Privitor In. .. = referitor la..., relativ la..., asupra, despre. Notele privitoare la viaţa intimă a lui.. . Turghcniev sint destul de restrinse. SADOVEANU, E. 233. Proiect privitor la întrebuinţarea.. , veniturilor asociaţiunii. ODOIIESCU, s. I 475. + (Substantivat, învechit) Persoană carc asistă la o reprezentaţie teatrală; spectator. Multe scene sînt al adevărat dramatice şi vrednice a mişca sufletul privitorilor, CARAGIALE, o. III 221. Privitor ca Ia teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru Totuşi tu ghici-vei chipu-i. eminescu, o. I 196. Altul zicea ca să se tipărească piesa şi să se împartă la privitori. NEGRUZZI, s. I 342, PRIZĂ, prizez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism învechit) A trage tutun pe nas. Bătrîna. . . purta ochelari şi priza tabac, negruzzi, la tdrg. PRÎZĂ, prize, s. f. 1. Dispozitiv (de obicei fixat în perete) prin care se stabileşte legătura între un aparat electric şi reţeaua electrică respectivă, între un aparat telefonic şi reţeaua telcfonică respectivă etc. Să scoatem telefonul din priză, baranga, i. 174. -<0* Priză aeriană de curent = priză în formă de bară, de liră ctc. prin care se realizează legătura dintre o linie electrică aeriană şi un tramvai, o locomotivă electrică etc. Priză de pămînt — ansamblu de conductoare metalice în contact imediat cu pămîntul, care servesc pentru legarea la pămînt a unei instalaţii electrice. 2. Orificiu, în general cu un dispozitiv de obturare sau de reglare, făcut în peretele unei încăperi, al unui generator, al unei conducte etc., prin care sc poate lua un fluid sau un curent electric. 3. Angrenare a două roţi dinţate într-un mecanism. 4. Fenomen de combinare a componenţilor unui liant hidraulic cu apa, datorită căruia pasta dc beton sau de mortar trece din stare plastică în stare solidă. <0* E x p r. A avea (sau a fi cu) priză (în mase) = a avea trecere, influenţă, a trezi interesul maselor. 5. (Franţuzism învechit; de obicei determinat prin « de tabac ») Cantitate mică de tutun care sc trage pe nas. îmi prezentă o priză de tabac, negruzzi, s. I 68. PRIZĂRI, prizăresc, vb. IV. Refl. (Mold., Bucov., rar) A sc pipernici, a se chirci. + Intranz. Fig. A duce o viaţă grea, precară, chinuită. Fără bani nu pot începe nimică, şi de aceea trebuie să prizăresc şi eu. sbiera, P. 244. PRIZĂRIT, -Ă, prizăriţi, -te, adj. (Despre fiinţe, mai rar despre plante) Carc nu s-a dezvoltat bine; chircit, pipernicit, mic, firav. Slăbuţ, prizărit, înfofolit in fel de fel de blăni, Grigore Vîrnav frăminta cu paşi osteniţi glodul din bătătura conacului. GALAN, z. r. 121. S-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, intre cari eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea. creangX, a. 2. (Cu pronunţare regională) Un căluţ prizărit-. ■ începu a vorbi cătră dinsul. SBIERA, P. 50. F i g. Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o stringe-n- două şiruri, aşezindu-te la coadă, în vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EiUSUSCU, 0,1134. — Variantă: prezărit, -ă adj. PRIZONIER — 585 — PROASPĂT PRIZONIER, -Ă, prizonieri, -e, s. m. şi f. 1. Persoană căzută în mîinile unui inamic şi rămasă în puterea acestuia ; (în special) militar luat în captivitate în timpul unui război; captiv. Jos, in şlep, prizonierii fumau, dumiîriu, n. 139. Locuinţele prizonierilor erau amenajate intr-un parc vechi in afara orăşelului, sadoveanu, m. c. 120. + Persoană lipsită de libertate. O ţinea prizonieră pe Madala intr-o cameră de la curtea Iloveanului. c. pe-TRESCU, u. DR. 343. «$> F i g. Toată primăvara de afară ii cheamă şi el e încă prizonier in pat. C. petkescu, c. v. 216. 2. Persoană arestată, deţinută, întemniţată. Jandarmii ■ . ■ tăcură şi veniră in virful degetelor spre . adunare, aducind şi pe prizonier. SADOVEANU, b. 287. — Pronunţat: -ni-er. PRIZONIERAT s. n. Situaţia sau starea de prizonier; captivitate, robie. PRÎNZ, prinzuri, s. n. Masa principală, care se ia cam la jumătatea zilei; timpul cînd se ia această masă (v. amiază); (concretizat) ceea ce se mănîncă la această masă, mîncarea pregătită. Copiii de casă întinseră masa de prînz la Poieniţa Minzului sub culmea lui Pătru. Sadoveanu, F. J. 364. Lingă focul de nuiele, Unde ard, jupiţi de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas, axecsandri, P. A. 94. Dimineaţa vom minca cotlete.. . la prînz jambon, negruzzi, s. i 207. Apa-n vase s-a-ncălzit, Prînz pe masă s-a răcit Şi eu, maică, n-am venit. JARNÎK-BÎrseanu, D. 197. Prinzul (cel) mic — prima masă pe care o iau ţăranii în cursul dimineţii vara, cînd muncesc la cîmp ; timpul zilei cînd se ia această masă. Bălcescu se grăbi să plece spre prînzul mic. Camii, petrescu, o. ii 143. Înspre prinzul cel mic, oprindu-se. ■ . se uită în vale, spre sat. rebreanu, I. 53. Pe la prinzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi. creangă, a. 60. Prinzul (cel) mare sau (Transilv.) cel bun = a doua masă pe care o iau ţăranii, masa de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Merg pină colo cătră prinzul cel bun. RETEGANUi,, f. i 33. Pe la prînzul cel mare, iacătă-mă-s şi eu de după un dîmb. creangă, a. 54. Mă culcam pe iarbă moale; Mă sculam in prinzul mare. TEODO-rescu, p. p, 272. Loc. a d v. înainte de prînz = în prima parte a zilei; înainte de amiază, înainte de masa principală. După-prînz = în a doua parte a zilei, între amiază şi seară; după-amiază, după-masă. După-prinz, ne înţelesesem să mergem pe la ai noştri, preda, î. 102. + (Transilv., Bucov.) Masa de dimineaţă; prînzişor. PRÎNZĂRE s. f. (Popular şi arhaizant) Acţiunea de a prinzi. ol. Masă, mîncare. Au făcut popas la o dumbravă zisă a lui Macarie şi au stat la prînzare subt săivan. SADOVEANU, z. c. 328. Bună prînzare am avut şi vrednică muiere mă îngrijeşte, a zis plugarul, id. D. P. 117. Alei! Fulgo, dragul meu, Să faci cum ţi-oi zice eu:.. . Să-ţi iei un dar de la mine, Trei mioare de frigare Şi-încă una de căldare Ca să-ţi fie de prînzare. alecsandri, p. p. 54. 2. (Numai în e x p r.) Cale de o prînzare = cale de o jumătate de zi, de dimineaţă pînă la masa de prînz. Nainte murgid trecea savai cale d-o prînzare. odobescu, s. n 432. PRÎNZÎ, prînzesc, vb. IV. I n t r a n z. A lua masa de prînz, a mînca la amiază; (Transilv., Bucov.) a lua masa de dimineaţă. O s-avem cinstea şi plăcerea de a prinzi între patru ochi? — Ba, cu voia matale, domnule Bădie, 0 s-avem cinstea şi plăcerea de a prinzi intre douăzeci şi patru. HOGAŞ, M. N. 24. Aici să şezi să primeşti, Iţi dau lapte didce, acru şi smintină de pofteşti, pann, p. v. 1 24. Frunzuliţă ş-o nuia, Spune-i bade, maică-ta, Să prîiizească, să-i ticnească, Că eu n-o să-i intru-n casă. JARNfK-BÎRSEANU, D. 269. -$> Tranz. (Cu complement intern) Părinciorii mei Prînzul ce prînzesc Nu mi-l pot prinzi Tot de mila mea Şi de jale grea. TKODORKSCU, p. p. 46. -4- (Regional) A lua masa de dimineaţă. Deci, în ceasul dimineţii, Cind prinzesc acei ce au, In cetate-aici erau Lingă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau, Povestind şi-ntinşi pe iarbă Chisăliţa să le fiarbă. COŞBUC, P. I 326. A doua zi de dimineaţă... pe cînd prînzeau, baba ieşi pină în grajdi. EMINESCU, N. 22. (Impropriu) A cina. Parcă aseară ai prinzit acolo... — Am prinzit. D. zamfirescu, R. 46. -f T r a n z. (Rar, despre animale) A sfîşia, a devora, a mînca. Ştii. . . de găinile mele? — Hereţii, ulii, dihorii şi vulpile le prinzesc regulat. VISSARION, B. 141. PRÎNZIŞOR, prinzişoare, s. n. (Popular) Masa de. dimineaţă, prînzul cel mic; timpul zilei care corespunde mesei de dimineaţă. Cind se aşezau sub frasini, la vremea prinzişorului şi aprindeau focul pentru ceaun, bătrinele vorbeau de toate cu mare spor. SADOVEANU, m. c. 185. Pe la prînzişor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi. rebreanu, i. 93. Pe la prînzişor porneşte spre casă. creangă, P. 143. + Locul de pe bolta cerească în care se află soarele în timpul prinzului mic. Pin’ se-ncalţă la picior Soarele-i la prînzişor. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 174. PIiî.\’ZIT6R, primitoare, s. n. (Transilv., Ban.) Sufragerie. Trecu prin curte în clădirea de alături, unde se afla prînzitorul companiei, vornic, P. 205. De cîte ori făcu. ■ . drumtd de la bucătărie la prînzitor, văzu pe drum cele din urmă rămăşiţe din convoiurile retragerii, agîrbiceanu, S. P. 37. PRÎNZULÎŢ, prinzuleţe, s. n. (Popular) Prînzişor. De la femeia prinzulejul cîştigînd Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungind. . . zice. pann, p. v. i 24. PRÎSLEA, (rar) prisle, s. m. Copilul cel mai mic dintr-o familie, ultimul născut; mezin; p. ext. apelativ pentru orice copil mic; prichindel. Prîslea cere ceva mă-michii şi căpitamd îl dojeneşte cu degetul arătător. BRĂTESCU-voineşti, î. 12. Bunicile şi mumele-şi luau nepoţii şi copiii cei mai mici, prislele... în poală şi le spuneau cîte în lună şi in soare, delavrancea, s. 217. Ăl mai mare să fi avut şapte anişori, ăl mijlociu vreo şase şi prîslea vreo patru. caragialE, o. iii 102. PRÎSNÎL, prîsnele, s. n. (Şi în forma prisnel) 1. Jucărie făcută dintr-o rotiţă străbătută de un beţişor scurt, care se răsuceşte între degete şi apoi se aruncă pe o suprafaţă netedă, unde continuă să se învîrtească singură; titirez, sfîrlează. Ca pe un prisnel învirteşte trupul, eminescu, n. 139. E x p r. (Sprinten sau iute) ca prîsnelul (sau ca un prîsnel) = foarte iute, vioi, sprinten, ager. Cucoana Catinca se invîrti ca un prîsnel, coborî în pivniţă şi se întoarse repede c-o cană plină de vin. Sadoveanu, o. iii 633. Eram om sprinten ca prîsnelul. RETEGANUi,, p. v 81. Moşneagul, iute ca un prîsnel, aşterne ţolul, creangă, P. 68. -4- F i g. Copil mic şi foarte vioi. 2, Rotiţă de lemn găurită la mijloc, fixată la capătul de jos al fusului de tors, pentru ca acesta să se învîrtească mai uşor. 8. Partea inferioară a fusului morii (de apă sau de vînt) înţepenită într-una dintre pietrele acesteia. — Variantă: prisn6l s. n. PRO1- (în opoziţie cu a n t i -) Element de compunere, însemnînd «pentru», care serveşte Ia formarea unor adjective ca: progerman, profascist etc. PRO2 prep. (Mai ales în corelaţie cu contra) Pentru (o idee, o teorie, o doctrină). întimpinarea aceasta, departe de a fi un argument contra, este un argument pro. KOGĂLNICEANU, S. A. 145. PROĂSPĂT, -Ă, proaspeţi, -te, adj. 1. Pregătit sau recoltat de puţină vreme, în care nu s-au petrecut procese de uscare, de alterare; care se poate consuma fără i PROAŞCĂ — 586 — PROBĂ a fi fost supus unui procedeu de conservare. Veni. . . cu pită proaspătă şi cu un hîrzob de păstrăvi, afumaţi. sadoveanu, b. 57. Brînză, smîittînă şi ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Marioara la cămară, hogaş, dr. ir 103. F i g. Neagu aducea un suflet proaspăt, candid, bart, E. 135. 2. F i g. Fraged. Primăvara toate sînt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc. DELavrancea, A. 5. De dată recentă. Ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte.. . la fortificarea văii Prahovei, camil petrescu, • u. N. 5. La cimitirul eroilor. .. am găsit groapa proaspătă, sahia, n. 119. N-auzi că ştirea e proaspătă, adusă de şeful de cabinet de la Interne? REBREANU, R. ii 35. (Adverbial) Se bărbierise tocmai proaspăt şi-şi rînduise uneltele. dumiTriu, N. 185. Căsuţa era proaspăt zugrăvită, gardul era îndreptat... şi-?t grădină se jucau cîţiva copii, baranga, I. 174. Fumegă ogoarele proaspăt arate. sadoveanu, o. i 566. Loc. adv. Din proaspăt = de curînd. Am luat pe juncani trei sute fără doi lei, zise Dumitrache Hazu, cu un zîmbet blajin pe obrazul din proaspăt ras. sadoveanu, o. iii 383. Venise în gazdă la noi din proaspăt. CREANGĂ, A. 102. Care-şi păstrează noutatea; viu, actual. După această scenă urmează îndată, în amintirea mea, a doua — tot vie şi proaspătă, sadoveanu, o. viii 214. (Adverbial) Atît de proaspăt sună pămîntul şi răsună, în freamăt de motoare şi vuiet de mulţimi ! deşliu, G. 22. Mirosea crud, proaspăt, dumitriu, n. 15. 3, (Despre aer) Neviciat. Venea mereu o adiere statornică, proaspătă, dumitriu, n. 26. Dimineaţa trăiam într-un aer răcoros şi proaspăt, sadoveanu, o. vni 128. + (Despre apă) Adus de la sursă de curînd; rece. Oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă proaspătă. CREANGĂ, P. 204. Savo, adă apă proaspătă de la şipot. alecsandri, t. i 346. PROAŞCĂ, proaşte, s. f. Cantitate de apă care ţîşneşte de undeva şi împroaşcă. Călcînd de-a dreptul cu talpa, vîrtos, în gîrlele de unde ţîşneau proaşte de apă lutoasă. C. petrescu, a. r. 49. O proaşcă de apă care se întrebuinţează cînd roiul se urcă in sus. La TDRG. <$> Expr. A face (sau a da) proaşcă (sau proaşca) (în, între sau prin)... = a face prăpăd (în duşmani). Proaşcă să faci, cînd ?ei izbi. . . în duşmanii noştri, odobescu, S. a. 86. Dan zice: Măi, Ursanel acolo e de noi!... Acolo să dăm proaşcă. alecsandri, p. iii 287. Aveam... o ghioagă nestrugită Cu piroane ţintuită, Care cînd o învîrteamy Proaşcă prin duşmani făceam, id. P. P. 169. (F i g.) Prea faci proaşcă în averea mea. alecsandri, la TdrG. PROBĂ, probez, vb. I. Tranz, 1. A dovedi, a demonstra, a pune în evidenţă. într-adevăr e cald. Asta o probează şi alte fiinţe care trăiesc cu mine. sadoveanu, o. viii 180. Domnule-.. Cum să vă probez recunoştinţa me? alecsandri, t. i 367. 2. A supune (pe cineva sau ceva) la o probă, la o încercare (pentru a vedea dacă corespunde scopului, cerinţelor); a încerca. A proba o rochie. c=d Trase ză-vorid. . . apoi începu să probeze cheile în lacăte, bassara-bescu, s. n. 18. PROBĂBIL, -A, probabili, -e, adj. Care se poate întîmpla (v. posibil); care poate fi adevărat (v. p 1 a u z i b i 1); care este nesigur (v. îndoielnic). <> Timpul probabil = condiţiile meteorologice care se prevăd pentru zilele care urmează. + (Adverbial) După cît se pare, după toate probabilităţile; poate. M-a văzut, probabil, trist in faţa vitrinei, sahia, n. 99. ■$> Expr. A îi probabil = a fi posibil, a exista posibilitatea de a. . . E mai puţin probabil că a trecut prin Cheile Bicazului ¡i mai posibil să fi trecut prin Vatra Dornei. călinescu, K. 104. E probabil că in clipa aceasta hirtiile se află la tribunal. REBREANU, R. I 250. PROBABILITATE, probabilităţi, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este probabil; posibilitate. Aveam totuşi limpede impresia unei probabilităţi de vindecare. CAMII, PETRESCU, u. N. 182. Toate probabilităţile ne fac să presupunem scăderea valorii muncii, kogălniceanu, s. A. 180. <]> Expr. După. toate probabilităţile = după cît se pare, se pare (că), probabil. După toate probabilităţile, voi fi în Iaşi peste vreo zece zile. caragiale, o. vii 292. 2. (Mat.) Număr egal cu limita către care ar tinde, într-un anumit sens, frecvenţa relativă a unui eveniment, dacă numărul de experienţe în care ar putea să apară acel eveniment ar tinde către infinit (frecvenţa relativă fiind cîtul dintre numărul de experienţe care dau acel eveniment şi numărul total de experienţe). Calculul probabilităţilor — calcul prin care se determină probabilitatea unor evenimente complexe în funcţie de probabilităţile unor evenimente mai simple, presupuse cunoscute. PR0BABIL1UÎNTE adv. (învechit) Probabil, poate. Noi avem numai a constata, deocamdată, ca aparţinînd probabilmente acelei epoce: movile multe... ulcele şi hîrburu odobescu, S. ii 263. PROBĂNT, -A, probanţi, -te, adj. (Rar) Care probează, care dovedeşte, convinge ; edificator. PROBĂJJ, probare, s. n. Prospect cuprinzînd modelele de semne tipografice, de litere şi de imprimate care pot fi executate într-o tipografie. PROBARE, probări, s. f. Acţiunea de a proba; dovedire. PROBATOR, -OARE, probatori, -oare, adj. (Şi în forma probatoriu) ,Care are calitatea de a dovedi ceva, care poate servi drept dovadă. Act probator. + (Substantivat, n. ) Procedură de culegere a probelor în justiţie. Tribunalul a admis probatoriul cerut. — Variantă: probatoriu, -ie adj. PROBATORIU, -IE adj. v. probator. PROBAZĂ s. f. (Regional) Mustrare, probozeală. De-or întră de-afară-n casă, La toţi le-or fi de probază. marian, î. 523. îşi pusese el canonul cînd cu probaza stareţului, şez. vi 136. PROBĂ, probe, s. f. 1. (De obicei în construcţie cu verbele « a face », « a supune », « a pune ») Acţiune întreprinsă pentru a constata dacă un lucru este bine făcut, dacă îndeplineşte condiţiile cerute; încercare; verificare. Tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. COŞBUC, P. I 73. ^ Loc. adj. şi adv. De probă = numai ca încercare, de încejcare. A descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungureşti. REBREANU, I. 66. E x p r. A face (o) probă (sau proba) = a încerca să faci un lucru, pentru a-ţi da seama dacă el poate fi făcut în condiţiile date. Nişte copii. . . făceau probă de urătură pentru sfîntul Vasile. sadoveanu, P. s. 97. Se urcă, făcu proba şi într-un minut fu aproape de pădure. ISPIRESCU, L. 7. A face proba unuî calcul matematic = a verifica exactitatea unui calcul prin alt calcul, specific. ■+■ încercare a unei maşini, a unui aparat etc., pentru a constata funcţionarea (bună sau rea) a acestora. [Locomotivei] i se face proba. Trece de pe o linie pe alta, e oprită brusc, apoi din nou i se dăfrîu liber şi ea se lasă condusă, sahia, n. 31. + Fiecare dintre părţile din care constă un examen. Au trecut cu bine probele scrise şi orale. I. BOTEZ, şc. 226. + Fiecare dintre întrecerile sportive organizate în cadrul unei competiţii mai largi. Schiorii romîni vor concura la probele de coborîre şi slalom. 2. Cantitate dintr-un material care se examinează în vederea stabilirii calităţii întregului material; eşantion, mostră. Cu linguroiul topitorul ia din cînd în cînd probe, să vadă cum leagă, stingîndu-Ie cu apă dintr-un rezervor PROBĂLUI — 587 — PROCEDURĂ de fier. contemporanul, S. ii, 1955, nr. 481, 3/4. Plutonierul intrase la vapor să guste probele [de peşte] ţi să pregătească bărcile. barT, s. m. 73. Corp de probă = epruvetă. 8. Dovadă, mărturie. Niciodată reclamanţii n-au probe. STAN cu, D. 258. Drept probă, vă voi da şi un alt exemplu. CARAGIALE, o. iii 207. -if- Probă cu martori = susţinere, prin martori, a unei afirmaţii în faţa instanţelor de judecată. Revoltat de ipocrizia proprietarului, medicul cere proba cu martori, care i se admite. ARGHEZi, p. T. 94. -iy (în construcţie cu verbul «a da ») M-am pus pe treabă, voind a da probe de capacitate, de onestitate, de activitate. alecsandri, X. I 370. Aţi luat ceva măsuri ca să încredinţaţi pe maghiari că voi sînteţi fraţii lor, că sînteţi uniţi cu dînşii? Le-aţi dat vreo probă de credinţă ca să se în-crează în voi? bolliac, o. 231. — Variantă: (popular) prubă (sbiera, p. 99, contemporanul, vij 36, odobescu, s. i 480) s. f. PROBĂLUÎ vb. IV v. prubului. PROBITATE s. f. Cinste, onestitate, integritate. Acest bărbat in scurta lui viaţă ciştigase numele de cinstit şi drept într-atita, incit era de ajuns a-l pomeni pentru a arăta probitatea personificată, negruzzi, s. i 244. Săteni cunoscuţi prin probitatea şi munca lor. I. IONESCU, P. 204. PROBLEM s. n. v. problemă. PROBLEMATIC, -Ă, problematici, -e, adj. îndoielnic, ipotetic, nesigur. Înrîurirea ei moralizatoare va fi pentru noi mai mult dedt problematică, gherea, st. CR. II 86. + Care constituie o problemă, o enigmă ; enigmatic ; p. e x t. suspect. Fiinţi problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de vieţuire, care pică năpaste în casele şi la mesele oamenilor şi care astăzi se primbla în droşte ■ . . îmbrăcaţi in straie nouă. ALECSANDRI, o. p. 48. . PROBLEMATICĂ, problematice, s. f. Ansamblu de probleme cu privire la acelaşi subiect. PROBLÎMĂ, probleme, s. f. Chestiune teoretică sau practică importantă, care cere o rezolvare. [Cercetătorii moderni] au căutat... să rezolve problema originii vieţii. marinescu, p. a. 41. Dacă pentru întreaga ţară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viaţă şi de moarte, pentru noi, din Valea Jiului, este şi un punct de onoare, davidoglu, m. 7. Cunoaştem problema ţărănească şi din cărţi şi din experienţă... ne interesăm de ea. REBREA-nu, R. I 35. (în construcţie cu verbul «a pune») Se punea acum din nou problema oamenilor, camil PETRESCU, o. ii 271. -4- Lucru greu de înţeles, de rezolvat sau de explicat. Fiinţa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numeşte o problemă — cuvînt şi noţiune cu desăvîrşire necunoscute unei muntence. Sadoveanu, b. 63. O problemă e-ntregul tău trecut, macedonski, o. I 266. Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, o. I 137 (Mat.) Chestiune care face necesară o soluţie şi care poate fi rezolvată prin calcule sau prin raţionamente. Cu cerneală apoasă, pe paginile cu liniatură de pătrăţele violete, [sînt scrise] probleme de aritmetică. C. PETRESCU, î. Ii 162. — Variantă: (învechit) probiim (alecsandri, o. p. 49) s. n. PROBOSCÎDĂ, proboscide, s. f. (Neobişnuit) Trompa elefantului. Avea un nas., grozav de mare... cîrligat, încît semăna mai mult a proboscidă decit a nas. negruzzi, S. I 5. + Trompa insectelor. PROBOSCIDLĂN, proboscidieni. s. m. Animal cu trompă. Guţă Mereuţă aştepta. . . trist, cu un nas prelung de proboscidtan. c. petrescu, c. v. 195. 4- (La pl.) Oidin de mamifere cu trompă. — Pronunţat: -di -an. PROBOZEÂLĂ, probozeli, s. f. (Regional) Faptul de a probozi ; mustrare, dojană, ocară. Măi, bădiţă, pentru tine Multă supărare-mi vine, Supărare şi ruşine, Probozeală-n toate zile. Jarnîk-bîrseanu, d. 269. PROBOZI, probozesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A mustra, a dojeni, a certa. Un meşter curelar, bătrîn cu barba albă, probozea, ridicînd o mină spre cer, pe un flăcăuaş care asculta ruşinat, sadoveanu, o. I 507. Băr-batu-meu... nu s-a putut pltnge că l-am înşelat ■ ■ . deşi cîteodată erau bănuiele. . . şi mă probozea, creangă, p. 4. Sint acum ostenit de a mă videa probozit pentru lucruri nevinovate. kogXlniCEanu, s. 105. -4 Refl. (Rar) A se lua la ceartă cu cineva, a se certa. Nu se probozea cu oamenii. stXnoiu, c. i. 52. PROBOZtRE, proboziri, s. f. Acţiunea de a probozi; mustrare, probozeală. Probozirea lui Ion în biserică a dezlănţuit un potop de mînie in casa Herdelea împotriva preotului. REBREANU, I. 81. De probozire era gingaş tare Şi sfios, sărmanul, ca o fată-mare. contemporanul, ii 780. procAtăr, procatări, s. m. (Regional) Avocat. Dintre cei trei dieci foarte învăţaţi, al doilea era procatăr, adecă încurcător de trebi. rETEGANUL, la cade. PROCEDA, procedez, vb. I. I n t r a n z. 1. A săvîrşi o acţiune folosind anumite mijloace, acţionînd într-un anumit fel. Natura nu procedează decit prin dezintegrare de atomi, marinescu, P. A. 35. Puteam spune dinainte cum ar proceda Radu Comşa în cutare ori cutare situaţie, c. petrescu, î. ii 87. Pentru ca să procedăm după regulă, să-ţi răspund la epistola ta. Ghica, a. 65. 2. A începe să. . ., a trece la. . . ; a purcede. A proceda la anchetă. — Variantă : (învechit) procède (hasdEV, i. v. 60, ghica, A. 683) vb. III. PROCEDARE s. f. Acţiunea de a proceda; acţionare într-un anumit fel. Eu nu pot considera această procedare decit ca o şicană. BART, s. M. 102. — Variantă : (învechit) procédera (odobescu, s. iii 522, ghica, a. 67) s. f. PROCÈDE vb. III v. proceda. PROCÉDERE s. f. v. procedare. I'ROCEDÉU, procedee, s. n. Fel de a proceda, mod sistematic de efectuare a unei lucrări ; modalitate, manieră. Ne-am propus să găsim un procedeu nou pentru obţinerea fontei din minereurile aflate in ţară la noi. baranga, i. 168. Descoperise un procedeu mult mai simplu şi fără de greş, pentru a cunoaşte ce fel de surprize îi pregăteşte viitorul apropiat. C. petrescu, a. 376. Vom spune cîteva cuvinte despre un procedeu pe care-I întrebuinţează [Coşbuc] foarte des in zugrăvirea naturii, gherea, st. cr. iii 299. — PI. şi : procedeuri. PROCEDURAL, -Ă, procedurali, -e, adj. (jur.) Care se referă la procedura legală, care este în conformitate cu regulile acesteia. PROCEDARĂ, proceduri, s. f. 1. Formă legală de a proceda în cazuri determinate de lege ; (în special) mod de a proceda în faţa instanţelor judiciare. Judecătorii şi asesorii populari sînt aleşi în conformitate cu procedura stabilită prin lege. const. r.p.r. 34. Am început a merge regulat la tribunal, a mă îmbrăca in negru... şi a mă face că pricep încurcăturile procedurii, alecsandri, t. I 371. Comisiunea Centrală a urmat o procedură cu totul alta de aceea păzită de comisiunile din 1850. KOGĂL-niceanu, s. a. 122. 2. Ramură a dreptului care are ca obiect studiul procedurii (1). Tratat de procedură civilă. t PROCEDURIST — 588 — PROCLAMA PROCEDURÍST, procedurişti, s. m. Specialist în procedura judiciară. Se da pe faţă, ia trebuinţă... un proce-durist nu mai puţin de temut ca învăţatul său părinte. M. I. CARAGIALE, C. 137. PROCÉNT, procente, s. n. 1. A suta parte dintr-o cantitate ; proporţie în raport cu o sută ; sutime. Compoziţia socială a partidului a fost îmbunătăţită, procentul de muncitori crescînd. REZ. HOT. i 240. Tablourile sinoptice. . . reprezintă, de o pildă, procentul ştiutorilor de carte din Romînia, alături de procentul Germaniei, c. petrescu, a. 464. 2. Dobînda calculată la o sută de lei pe interval de un an ; p. e x t. orice dobîndă. — Variantă : (învechit) pro{ént, proţenturi (camilar, n. n 126), s. n. PROCENTÂ.T, procentaje, s. n. Proporţie calculată în raport cu o sută ; procent. Socoti procentajul depăşirii cu ochii plecaţi. mihalE, O. 35. Folosindu-se de o cretă groasă, înşira pe tejghea coloane lungi şi încîlcite de cifre, adunări, înmulţiri, procentaje. GALAN, b. I 20. PROCENTUÁL, -Ă, procentuali, -e, adj. Calculat în procente. Cote procentuale de beneficiu. — Pronunţat : -tu-al. PROCÈS, procese, s. n. 1. Mersul, desfăşurarea sau evoluţia unui fenomen, a unui eveniment etc. ; transformare succesivă în starea unui lucru; prefacere. Fără îndoială că şi în procesxd de creaţie. . . sensibilitatea artistului este de o importanţă foarte mare. v. ROM. decembrie 1950, 185. întrecerea — vorbi mai departe Andrei — înseamnă în primul rînd organizarea procesului de producţie. mihalE, o. 201. Se pot urmări diferite procese tehnologice, cum adică dintr-o bucată de oţel a ieşit o cheie franceză. I. botez, şc. 223. Şir de operaţii sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare sau o transformare fizico-chimică. 2. Pricină supusă dezbaterilor unei instanţe judiciare. De cinci sute de ani cele două sate se judecă şi procesul trece din generaţie in generaţie, bogza, c. o. 298. Radu Comşa. . . pledă cîteva procese fără însemnătate, c. PETRESCU, î. II 179. Cu o zi înainte fusese la judecătorie un proces care stîrnise tot tîrgul. I. botez, şc. 96. Procesul n-a durat decît o jumătate de oră. bujor, s. 146. Proces de conştiinţă v. conştiinţă. Expr. A face (sau a intenta) (cuiva) proces = a da (pe cineva) în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica sever (pe cineva sau ceva). Fratele ii făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model. c. petrescu, c. v. 95. A-i face cuiva proces de intenţii = a învinui pe cineva pentru intenţii pe care nu poţi dovedi că le-a avut. A-şi face proces de conştiinţa = a-şi analiza (re-gretînd) anumite atitudini sau acţiuni ; a se căi (de ceva). 3. Compus : proces-verbal = a) act cu caracter oficial în care se consemnează un. fapt. La întocmirea inventarului, notarul de stat încheie un proces-verbal, care va cuprinde toate operaţiunile efectuate. B. o. 1953, 5. Am întocmit şi un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. baranga, i. 206. Furierii, căpitanii, încheiau procese-verbale, dădeau şi luau îti primire, sadoveanu, o. vi 271 ; l)) act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuţiile şi hotărîrile unei adunări constituite. în procesul-verbal al adunării generale se va arăta în mod obligatoriu numărul membrilor prezenţi la şedinţă. STAT. gosp. agr. 22. — PI. şi : (învechit) procesuri (negruzzi, s. I 44). — Variante : (învechit) pro{és (negruzzi, S. i 303, kogĂL-niceanu, s. 218, russo, s. 160), (regional) procést (dumitriu, B. F. 19, MAT. FOLK. 250) S. n. PR0CÉSIE s. f. v. procesiune. PKOCESltJNE, procesiuni, - s. f. Şir lung de persoane (care merg undeva) ; cortegiu, convoi, alai. Procesiunea s-ă oprit în preajma aşezării prisăcarului. SADOVEANU, A. L. 205. Ochii îi rămîneau fixaţi la uşa cazinoului, larg deschisă, prin care sălile de joc şi de spectacol vărsau o necurmată procesiune. C. petrescu, î. i 11. Eteriştii şi zavergiii, adunaţi în mănăstirea Galata. . . pornesc în procesiune cu steagul alb. GHICA, s. 103. (Glumeţ) Procesiunea [de gîşte sălbatice], navigînd lin, intră deodată, ca pe-o poartă de întuneric, în umbra arinilor bătrîni. sadoveanu, o. viii 209. -4- (în practicile religioase) Ceremonie în care credincioşii merg în convoi, purtînd diferite obiecte de cult şi cîntînd imnuri religioase sau rostind rugăciuni, pentru a obţine ajutorul divinităţii într-o anumită împrejurare. [La Ierusalim] se plătea un drept deosebit pentru orice procesiune. bolinTineanu, o. 297. — Variantă: (învechit) proc^Sie (alecsandri, s. 280) s. f. PROCÎST s. n. v. proces. PROCETl vb. IV v. prociti. PROCHtMT.N, prochimene, s. n. 1. (Bis.) Verset (dintr-un psalm) cîntat înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune sau o cîntare. 2. (învechit; în e x p r.) A veni la prochimen = a reveni la subiect după o digresiune; a ajunge peiăgaşul cel bun. Ia, mai stai olecuţă, vornice ■ . . Cum cam dat tu să se înţeleagă, parcă ar veni la prochimen. ISPIRESCU, L. 257. De unde dracu ai scos frazele aste de romanţ? — ... Mi-au rămas de cînd am cetit cartea cea frumoasă « Pustnicul ». Dar să venim la prochimen. negruzzi, S. I 221. A aduce (pe cineva) la prochimen = a aduce pe cineva pe calea cea bună. Dar cine să-i grăiască? — Cine?... Adela !. ■ ■ Dacă ai vrea tu să-l aduci la prochimen. AI.EC-sandri, T. 1238. — Pronunţat: pro-hi-. PROCITAîilE, procitanii, s. f. (învechit şi arhaizant) Examinare recapitulativă a elevilor; ascultare (în clasă). Cercetarea progresului se făcea prin procitanii. călinescu, I. C. 39. Băieţii schimbau tabla în toate silele, ţi sîmbătă procitanie. CREANGX, a. 4. ^ Recitire, repetiţie. PROCITl, procitesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) 1. A citi ceva din nou, de mai multe ori; a reciti. (Atestat în forma proceti) Rugăm pe fraţii noştri din oricare lăture a proceti cu minte umilită « Istoria pentru începutul romînilor ». RUSSO, S. 60. Acea carte, acea slovă... de mii de ori procetite. conachi, p. 243. <}> A b s o 1. îmi citea şi-mi procitea Şi din gură îmi grăia, păsculescu, L. P. 18. 2. (Cu privire la elevi) A asculta, a examina. în fiece zi a săptămînii se schimba o tăbliţă pe băţ, iar sîmbătă un şcolar mai mare... îi procitea pe ceilalţi, adică îi punea să spună lecţia. cXlinescu, i. c. 39. îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile. . . să puie pe unul Nic’ a lui Costache să mă procitească. CREANGX, A. 5. <)* Refl. pas. în toată sîmbătă să se procitească băieţii şi fetele, adecă să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învăţat peste săptă-mînă. CREANGĂ, A. 3. — Variantă: proceti vb. IV. PK0CLA3LĂ, proclam, vb. I. Tranz. 1. A anunţa ceva în mod solemn, a aduce la cunoştinţa publică un fapt de mare importanţă. La 24 ianuarie 1859 a fost proclamată Unirea Principatelor, ea Ăi de la Izlaz au proclamat revoluţia, camil petrescu, o. ix 213. Unii din membrii noului guvern proclamat... au intrat în trataţiuni cu o comisiune. ghica, a. 26. A învesti în mod oficial cu calitatea de..., a declara. Eminescu a fost proclamat membru de onoare post-mortem al Academiei. SADOVEANU, E. 76. Eu proclam pe Manoil şeful nostru. BOLINTINEANU, o.. 394. Mitropolitul şi episcopii... salutînd pre doamna Ruxanda de regentă in vremea minorităţii fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. negruzzi, . s. I 160. PROCLAMARE — 589 - PROCOV Refl. pas. La 4 octombre 1705, Stanislav Lescinski şi soţia sa. ■ . se încoronară şi se proclamară rege şi regină Poloniei. negruzzi, s. i 178. <ţ> Refl. (Ironic) Pedantismul s-att încuibat între noi şi ne-am proclamat toţi scriitori mari. RUSSO, S. 164. 2. A susţine, a afirma sus şi tare, deschis, cu convingere, în public. Vînătorii proclamă că nimic pre pămtnt nu se poate asemui cu plăcerile vînătoriei. odobescu, S. iii 100. ¡.— Prez. ind. şi(învechit) proclamez (macedonski, o.jc 251, alecsandrÎ, p. i 125). PROCLAMĂRE s. f. 1. Acţiunea de aproclama; (în special) anunţare solemnă a constituirii unei forme de stat; p. ext. declarare, afirmare (solemnă). Proclamarea Republicii Populare a însemnat cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare, scînteia, 1953, nr. 2858. Proclamarea egalităţii politice şi civile pentru toţi fiii Romîniei. kogălniceanu, S. A. 192. 2. (învechit) Proclamaţie (1). Era olteanul în astă stare Cînd dete Tudor o proclamare Că duce moartea la osmanlîi. boujac, o. 139. PROCLAMAŢIE, proclamaţii, s. f. 1. Manifest prin care se aduce la cunoştinţa publică un fapt de mare importanţă; apel tipărit avînd un caracter agitatoric. Lui [Bălcescu] i se datoreşte proclamaţia de la Islaz. SADOVEANU, E. 53. Proclamaţia tipărită şi unele cuvin tări.. . se vor citi în cursul dimineţii de joi în diferite pieţe ale oraşului. CAMIL PETRESCU, o. ii 120. 2. (învechit) Proclamare (1). Proclamaţia ce a făcut din balcon îmi răsună încă în auz. NEGRUZZI, s. III 377. — Variantă: (învechit) proclamaţiune (Ghica, s. 103) s. f. PROCLAMAŢITjNE s. f. v. proclamaţie. PROCLÎ7P, -Ă, procleţi, -te, adj. 1. (Obişnuit în imprecaţii ; mai ales substantivat) Blestemat, afurisit, ticălos, mişel, infam. A împrumutat procletul bani pentru nunta unei fiice şi nici nuntă n-a făcut. Sadoveanu, n. p. 185. Nu-l cunoscu că este zmeu, cind îl văzu, atît de bine ştiu procletul a se schimba, ispirescu, i,. 124. Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi, care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit. creangă, p. 57. 2. Grozav, straşnic, cumplit. Parcă niciodată nu-l nemerise atîta de proclet pe boiertd Miron, încît a fost bucuros cind l-a dat afară. rEbreanu, r. i 98. După atîta zoală-l cuprinse un somn aşa de proclet, de adormi ca mort. rETEGAnul, p. iii 28. (Adverbial) Auzindu-l, Ion răcni şi mai proclet, rebreanu, i. 91. PROCLEŢI, procleţesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A afurisi, a blestema. De multa beţie încep a sttdui, a procleţi. ţichindeaIv, F. 314. + R e f 1. (Despre boală) A se înrăutăţi, a se agrava. (Atestat în forma precleţi) Aşa şi buba lui. ■ . Nici să se coacă, nici să seprecleţească. I. cr. ii 71. — Variantă: precleţi vb. IV. PROCLITIC, -A, proclitici, -e, adj. (Gram., despre cuvinte; în opoziţie cu enclitic) Care este legat de cuvîntul următor şi nu are accent propriu. Pronumele mi-, ţi-, i-, l- etc. sînt proclitice. c=i Dacă comparăm formele articulate cu articolul enclitic în romîneşte şt cele romanice apusene cu articolul proclitic constatăm o îmbogăţire numerică a fondului principal la acestea din urmă. graur, f. I,. 181. Articolul posesiv, articolul adjectival şi cel nedefinit sint proclitice, iordan, I,. R. 338. PROCONSUL, proconsuli, s. m. Magistrat roman care guverna o provincie, fiind învestit cu autoritatea unui consul; locţiitor al consulului. Roma vechie întreagă Se-nşiră pe dinaintea mea: consuli, proconsuli, matroane, copile, liberţi. macedonski, o. i 14. PROCONSUL AR, -Ă, proconsulari, -e, adj. De proconsul, privitor la funcţia de proconsul. Provincie proconsulară = provincie guvernată de un proconsul. PROCONSULĂT, proconsulate, s. n. Funcţia de proconsul ; timpul în care îşi exercita un proconsul funcţiile sale. PROCOPSÂLĂ s. f. v. procopseală. PROCOPSEALA, procopseli, s. f. 1. Cîştig, profit (mai ales fără muncă, fără eforturi), chilipir; bogăţie, situaţie bună. Umblind după procopseală prin lume, am fost oştean în leafă la domnia Moldovei. sadoveanu, n. p. 10. Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată că acesta îşi sărea din minţi, galaction, o. I 44. <> (Ironic) Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas şchiop. — Plăcut nu e. — Putea să-ţi lipsească procopseala asta. STANCU, I). 321. Ispravă. îţi dau şi ţie voie, să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, I,. 15. 2. Ştiinţă de carte, învăţătură. Puse de gînd ca pe fiul său să-l dea să înveţe toate meseriile şi toată procopseala cărturarilor. ISPIRESCU, I,. 366. Nu voia. . . să-l întreacă alţii nici în bogăţie, nici în procopseală. id. ib. 105. (Glumeţ) Pe chir Behehe, împăratul ■ . ■ îl lăsă pe seama lupului, ca dinsul să-l procopsească cum va şti. odobescu, S. iii 242. L-a lăudat, de l-a procopsit, pann, p. v. i 166. 2. (Rar) A învăţa, a se instrui. (Atestat în forma pricopsi) Venise la Folticeni să se pricopsească de învăţătură. creangă, a. 83. — Variantă: pricopsi vb. IV. PROCOPSIT, -A, procopsiţi, -te, adj. 1. îmbogăţit (mai ales fără muncă); ajuns. Acest bun prieten. . . nerăbdător să mă vază şi pe mine procopsit. galacTion, o. i 30. A primit întîia arvună din mîinile grase şi roşii ale lui Struţescu, pielar angrosist din Severin, procopsit în afaceri, bassa-RABESCU, S. N. 130. 2. Instruit, priceput, învăţat. Voia ţiganul să se arate că adică e procopsit, ştie cîntece străine, gane, n. iii 173. In vreme de o lună soborul s-a adunat ■ . . toţi oameni citvioşi foarte procopsiţi, negruzzi, s. i 226. -£> (Ironic) Ce? tu socoţi că eşti mai procopsită decît noi? SBrERA, p. 45. (Substantivat) Aş fi voit s-o citesc, se oţărî Stanca supărată de glumă. Să cunosc şi eu ce ascunzişuri are procopsită. SADOVEANU, M. C. 163. — Variantă: pricopsit, -ă adj. PROCOV, procoave, s. n. (învechit şi regionali Văl, pînză cu care se acoperă diverse lucruri; pătură, postav ordinar. M-a trimis doamna de sus la a de jos, să-i dai un procov neurzit, neţăsut, necroit (Gheaţa). PĂSCUtESCU, 11. p. 84. i PROCOVĂŢ — 590 — PRODUCE PROCOVĂŢ s. n. v. procoviţă. PROCOYIŢĂ, procoviţe, s. f. (Regional) Procov. Hai mindr-acasă, Că n-ai nici mălai pe masă, doar proco-viţă pe pat. hodoş, p. p. 191. — Accentuat şi: procâviţă. — Variante : procovăţ, pro-covăţe (la tdrg.), s. n., pocrovîţu, proşooviţă (ib.) s. f. PROCREA, procreez, vb. I. I ntranz, (Despre oameni şi unele animale) A face copii (sau pui); a se reproduce. Gh. Eminovici vedea in femeie un tovarăş inferior şi util, ursit să procreeze şi să îngrijească de gospo-darie. CĂUNESCU, E. 22. PROCREARE, procreări, s. f. Acţiunea de a procrea; reproducere. Funcţia procreării la vieţuitoare. PROCREATOR, -OARE, procreatori, -oaret adj. (Rar) Care procreează. Poetul exaltă femeia ca fiinţă procreatoare, care asigură continuitatea umanităţii, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 178, 4/2. PROCREĂŢIE, procreaţii, s. f. Procreare. PROCURĂ, procur, vb. I. T r a n z. 1. (Construit de obicei cu pronumele în dativ) A face rost de un lucru, a achiziţiona. îşi procurase literatură de specialitate şi mi-a făcut o serie de observaţii extrem de juste, baranga, I. 160. îşi procură un vraf de cărţi şi se puse să caute în ele explicaţii şi dovezi, REBREANU, p. s. 113. Este deci mai in măsură decit oricine să-mi procure amănuntele trebuincioase, kogălnicicanu, s. a. 36. 2. A cauza, a produce, a stîmi. Bucuria aceasta îmi procură şi necazul pe care aş vrea să-l înlătur. SADOVEANU, a. I.. 24. Se felicita că acea eroare ii procurase cunoştinţa unui compatriot, ghica, a. 644. PROCURARE, procurări, s. f. Acţiunea de a procura (1) ; achiziţionare. Procurarea de alimente. PROCURATOR, procuratori, s. m. 1. Magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, însărcinat cu strîngerea dărilor şi repartizarea cheltuielilor. + înalt demnitar în unele ţări medievale. Tatăl meu ura pe procuratorul Badoer şi l-a otrăvit la un ospăţ. NEGRUZZI, s. III 466. 2. (Rar) Cel care procură cuiva ceva. Oamenii erau pentru tine simpli procuratori de plăceri. VLAHUTĂ, o. a. 503. 8. Mandatar. PROCURATURĂ, procuraturi, s. f. (Jur.) Organ al puterii de stat în sarcina căruia intră supravegherea aplicării şi executării legilor, trimiterea infractorilor în faţa justiţiei, susţinerea acuzării înaintea instanţelor judecătoreşti, precum şi reprezentarea intereselor statului în instanţă. O atenţie deosebită sînt chemate să acorde organizaţiile de partid din instituţiile judecătoreşti şi ale procuraturii, educării comuniste a oamenilor muncii din aceste instituţii, lupta de clasa, 1953, nr. 11, 27. PROCURĂ, procuri, s. f. (Jur.) împuternicire prin care cineva poate acţiona în numele altcuiva; actul prin care se dă această împuternicire. V. mandat. Eu am procură să dreg şi să fac cum e mai bine pentru interesele lui. C. PETRESCU, R. DR. 89. Procuror general = membru al procuraturii care exercită supravegherea respectării legilor de către toate organele centrale şi locale ale statului şi care numeşte pe procurori. Procurorul general este desemnat de Marea Adu-nare Naţională. + (în orînduirea capitalistă) Magistrat ataşat pe lîngă o instanţă judecătorească şi avînd rolul de acuzator public. Peste o jumătate de oră venea lîngă căpătîiul divanului, liniştită şi gravă ca un procuror preocupat. Camil petrescu, U. N. 46. Hirtiile plastografe sînt acum în mînile procurorului crăiesc. NE-Gruzzi, s. m 175. ^ Procuror general = şeful parchetului de pe lîngă o curte de apel sau de pe lîngă curtea de casaţie. Mi-a comunicat la telefon că e vorba să-mi dea delegaţie de procuror general. C. PETRESCU, C. v. 92. Prim-procuror *= şeful parchetului de pe lîngă un tribunal. PRODECÁ2Í, prodecani, s. m. 1. Membru al corpului profesoral universitar, care are funcţia de locţiitor de decan. 2. (în vechea organizare a justiţiei) Persoană aleasă dintre avocaţi, care avea funcţia de locţiitor al decanului baroului. PR0DÍG, -Ă adj. (Franţuzism) Risipitor, cheltuitor fără socoteală. (Adverbial; f i g.) Risipise prodig toate favorurile asupra unui singur individ. C. PETRESCU, o. p. I 15. + (Impropriu; despre un dar, un bacşiş) Neobişnuit de mare, care întrece măsura. Plăti chelnerului şi zvîrli un bacşiş prodig, c. petrescu, o. p. I 34. PRODIGĂ, prodig, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A întrebuinţa ceva în măsură neobişnuit de mare; a risipi. [Revista] «Literatorul» a prodigat elogiuri acestui poet. macedonski, o. iv 45. Comisiunea lexicografică este invitată a. . . nu prodiga frazele date drept exemple. odobescu, s. n 342. PRODIGALITĂTE, prodigalităţi, s. f. (Franţuzism) Faptul de a fi prodig; risipă. Cultivatorul poate să iasă la cîmp şi să arunce cu dărnicie seminţele sale. Prodigalitatea asigură profitul, i. ionescu, p. 240. PRODIGIOS, -OĂSĂ, prodigioşi, -oase, adj. Uimitor, extraordinar, imens, enorm, nemăsurat. Fata avea un prodigios succes. CARAGIAI.K, o. vii 53. (Adverbial) Crinii s-au înmulţit prodigios pe masa mea. GALACTION, o. i 340. — Pronunţat: -gi-os. PRODUCĂTOR1, producători, s. m. Persoană care, prin munca sa, produce bunuri materiale (industriale sau agricole). Marxismul ne învaţă că producătorii de bunuri materiale, masele, poporul, constituie factorul esenţial în istorie. scInteia, 1953, nr. 2690. PRODUCĂTOR2, -OĂRE, producători, -oare, adj. Care produce, care dă naştere la ceva, care pricinuieşte apariţia unui lucru. Industrie producătoare de bunuri de larg consum, o Poporul muncitor şi producător era lăsat în părăsire totală. SADOVEAiru, E. 21. Căderea unei organizaţii rele şi înlocuirea ei prin o alta mai bună au fost cauze producătoare şi de optimism şi de pesimism. GHEREA, ST. CR. n 292. PR0DÜCE, produc, vb. III. 1. T r a n z. A realiza prin muncă bunuri materiale, a crea produse (printr-o activitate oarecare). [Societatea] să dea fiecăruia mijlocul de a produce pentru consumaţia sa. kogălniceanu, s. a. 79. Refl. pas. Pe baza industrializării socialiste se pot produce mărfurile industriale necesare ţărănimii muncitoare, sporind astfel schimbul de produse între sat şi oraş. lupta de clasă, 1950, nr. 7-8, 86. PRODUCERE — 591 - PROEMINENŢĂ .2. Tranz. A aduce un venit, un profit etc.; a rodi. Au fost ani grei, cind moşiile n-au produs nimic. rebreanu, R. I 261. Talentul lui de poet nu-i producea nimica, caragialE, O. m 238. <$> Intranz. A trebuit să caut o meserie care să producă imediat. BARANGA, i. 153. 3. Tranz. A provoca, a cauza; a da naştere, a face să apară ceva. A produce impresie. c=j Mişcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect desplăcut. ALEC-Sandri, o. P. 312. + Refl. A se înfăptui, a avea loc, a se realiza. Un fenomen foarte curios se produce in întunecimea nopţii. ALECSANDRI, o. P. 312. 4. R e f 1. A se prezenta în faţa unui public de spectatori cu un program artistic. Elevii s-au produs la serbare. PRODUCERE, produceri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) produce; realizare, fabricare. Rezolvarea problemelor din domeniul producerii şi folosirii energiei. + (învechit) Producţie. Ghica mi-a trimis urmarea scrierei sale asupra producerei şi a consumărei. alecsandri, S. 128. 2. (învechit) Operă artistică, producţie literară. Natural, acolo unde acest fel de produceri (adică literare) e neînsemnat, critica nu poate străluci. La gherea, st. cr. iii 147. Aveţi mulţumirea de a prezenta publicului un buchet de produceri intelectuale care promit un frumos viitor literaturii noastre, alecsandri, s. 30. PRODÎJCT, producte, s. n. (învechit) 1. Produs (1), marfă. Am să vînd productele din magazie şi-ţi voi trimite banii de care ni necesitate, sadoveanu, b. 45. Vinurile de Odobeşti şi Cotnar şi cite şi mai cîte alte producte ale ţării. gane, n. în 132. 2. Produs (2). Poezia este un product social, este una din funcţiile unei societăţi concret istorice, care exprimă intr-o formă specifică trăsăturile specifice ale vremii ei. sahia, u.r.S.S. 171. Noi ne întindem mina cu productele ostenelilor noastre literarii. RUSSO, s. 333. Mi s-a întimplat, domnul meu, a vedea mai multe producte şi traducţii literare. bolliac, o. 47. ■ PRODUCTIV, -Ă, productivi, -e, adj. 1. Care produce (mult), cu producţie (mare), cu randament. Muncă productivă. -fy- Pămint productiv = pămînt fertil, rodnic. Rasă (de animale) productivă = rasă fecundă. + (Despre întreprinderi, meserii etc.) Rentabil, bănos. Teatrul de aici, foarte ahotnic de reprezentaţii productive, ar fi prea doritor să realizeze opera noastră, caragialE, o. vii 290. 2. (Despre sufixe, prefixe etc.) Care formează cu uşurinţă numeroase derivate. în limba romînă sufixul « -ică » este un sufix productiv. + (Despre conjugări) Care se îmbogăţeşte mereu. PRODUCTIVITATE s. f. însuşirea de a fi productiv; capacitate de a produce mult, randament. O deosebită însemnătate au de asemenea şi măsurile privind lărgirea suprafeţelor însămînţate şi sporirea productivităţii la hectar a plantelor furajere. scînteia, 1954, nr. 2860. <$> Productivitatea muncii — producţia (2) pe unitatea de, timp; cantitatea de produse realizate de un muncitor sau de un grup de muncitori într-o unitate de timp determinată (oră, zi, lună etc.). Productivitatea muncii se determină prin raportul dintre volumul producţiei realizate de un muncitor sau un grup de muncitori şi cheltuiala de timp de muncă întrebuinţată în medie pentru a realiza acea producţie, lupta de clasă, 1952, nr. 4, 63. PRODUCTOMÎTRU, productometre, s. n. înregistrator automat de producţie. PR0D1ÎCŢIE, producţii, s. f. 1. Activitate socială în care oamenii produc bunuri materiale necesare pentru existenţa societăţii. Stimularea producţiei. <ţ> E x p r. A fi în producţie = a lucra într-un anumit domeniu de activitate; a fi în cîmpul muncii. Mod de producţie v. mod. Unelte de producţie = unelte folosite în procesul muncii pentru a produce bunuri materiale. Mijloace I de producţie v. mijloc (n 3). ' Forţe de producţie v. forţă. Relaţii de producţie v. relaţie. Mica producţie (de mărfuri) — formaţiune social-economică cu-prinzînd producţia gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii şi pe micii meseriaşi cu atelier propriu, care, pe lîngă produsele necesare existenţei, produc şi pentru schimb. Producţia de mărfuri simplă = producţia caracteristică orînduirilor sociale precapitaliste, care nu urmăreşte decît producerea de bunuri necesare satisfacerii materiale a nevoilor producătorului, supunînd schimbului numai surplusul de produse. 2. Totalitatea produselor obţinute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activităţii sociale. Creşterea producţiei la hectar. 3. Lucrare, operă literară, ştiinţifică sau artistică. Redactorul a cărui producţie atîrna mai greu, era socotit ca fiind mai harnic, pas, z. I 286. O foaie rominească. . . s-ar îndeletnici cu producţiile romîneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune. kogălniceanu, s. a. 39. 4. Manifestare' artistică organizată la sfîrşitul unui an şcolar, cuprinzînd un program de recitări, cîntece etc. — Variantă: (învechit) producţilino (odobescu, s. iii 75) s. f. PRODUCŢltJNE s. f. v. producţie. PRODTÎF, produfuri, s. n. (Mold., Bucov.) Spărtură, gaură făcută în gheaţa unui rîu, a unui lac sau a unui iaz ; copcă. Cum s-aşază gheaţă tare pe iaz, şi încep a tăia oamenii produfuri, ca să nu se înnăduşe peştele dedesubt. sadoveanu, î. a. 74. (Mai ales în forma preduf) Gaură mică, făcută lîngă vrana unui butoi, pentru aerisire sau pentru evacuarea gazelor în timpul fermentaţiei vinului. — Variante: produli (sbiera, p. 312), prcduî s. n. PRODtjH s. n. v. produî. PRODIÎS, produse, s. n. 1. (Mai ales la pl.; Ia sg. cu sens colectiv) Bun material care rezultă dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau bunurilor produse. Produse agricole, czi Unul din rezultatele de seamă obţinute de regimul de democraţie populară este creşterea puternică a consumului propriu de produse alimentare în gospodăriile ţărăneşti, scînteia, 1953, nr. 2859. <^> Produs brut = semifabricat. Produs finit = bun material apt pentru folosire sau consumaţie. Produs de schimb — marfă. •+• (Urmat de determinări care indică provenienţa sau compoziţia) Corp sau substanţă obţinută pe cale naturală sau în laborator; preparat. Bazaltul este un produs vulcanic. Produs farmaceutic. Produse chimice. 2. Rezultat al unui proces social, al unui complex • de fenomene sau de acţiuni; urmare, efect, rod, fruct. 3. (Mat.) Rezultatul înmulţirii a doi factori (numere, mărimi scalare, vectoriale, motoare etc.). PROEMINENT, -Ă, proeminenţi, -te, adj. Care iese mult în relief, care este (cu mult) mai ridicat decît suprafaţa înconjurătoare. Un cal sur, uriaş, cu coastele proeminente ... căra această căruţă, sahia, N. 65. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi. ■ ■ turnată in bronz cu tot proeminentul reliev al însufleţitelor sale sculpturi, odobescu, S. iii 68. + (Despre persoane) Care iese din comun (prin calităţile sale intelectuale); remarcabil, excepţional. Cu ocazia împlinirii a 17 ani de activitate teatrală, Uniunea Sovietică a invitat la Moscova personalităţile teatrale cele mai proeminente din toată lumea, sahia, u.r.S.S. 149. PROEMINENŢĂ, proeminenţe, s. f. 1. Faptul de a fi proeminent. 2. (Concretizat) Parte proeminentă, ridicătură, ieşitură. Politiciani de modă veche — ochi holbaţi, bărbii PROPAN — 592 - PROFET revărsate spre proeminenţa burţilor, vorbe goale, fraze umflate, sadoveanu, E. 147. îşi mingîia acum bărbia cu două uşoare proeminenţe gemene, camil petrescu, o. i 304. PROFAN, -A, profani, -e, adj. 1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neştiutor, nepriceput; (familiar) ageamiu. (Substantivat) E mirată, aşa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, camil petrescu, u. n. 479. Profane, turbarea-ţi e semeaţă. Respectă măcar moartea in omul făr'de viaţă, alecsandri, T. ii 146. 2. Care nu ţine de religie, care nu reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere religios; laic. Părinţii mei. . . m-au dat intîi la şcoalele profane, galaction, o. I 56. în dispreţul legii, credinţa lui profană Din paraclis făcut-a capelă luterană, alecsandri, T. II 164. Scriitorii noi, bisericeşti şi profani, au introdus shimatismul (= schematismul) limbei greceşti împreună cu o mulţime de ziceri, lepădînd pre cele romîneşti. negruzzi, s. I 258. PROFANA, profanez, vb. I. T r a n z. A trata necuviincios ceva (considerat ca) sfînt, demn de un profund respect; a pîngări; p. e x t. a necinsti, a terfeli. Orice premiu de răsplată e căzut, e profanat, Cînd s-a dat acelor oameni care nu l-ar merita. BOLLIAC, O. 172. F i g. Acest rîu frumos nu-i profanat nici de fabrici, nici de guri de canaluri. sadoveanu, e. 137. PROFANĂRE, profanări, s. f. Acţiunea de a profana; pîngărire; necinstire. Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare Să uiţi că mumă ţi-e femeia, şi că în pîntec te-a purtat, macedonski, o. i 81. PROFANATOR, -OARE, profanatori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Cel care profanează ceva; pîngăritor. Profanatori nemernici: spurcaţi cu-a voastră mînă A divului Horaţiu poetică fîntînă. alecsandri, X. ii 227. PROFANAŢltJNE, profanaţiuni, s. f. (învechit) Profanare. PROFASCIST, -Ă, profascişti, -ste, adj. Care e favorabil fascismului, care susţine pe fascişti, care e de partea fasciştilor. PROFERĂ, proferez, vb. I. T r a n z. A rosti, a pronunţa (mai ales injurii, ameninţări etc.). îi oprise vitele, proferînd înjurături răcoritoare şi patriarhale. cXunescu, E. 22. Mulţimea asta care cu un minut înainte proferase strigătul de « moarte! » făcu gestul de iertare, anghel-iosiF, c. L. 40. Nu mă voi plînge, nu voi profera blesteme în contra soartei şi a oamenilor/ CARAGIALE, o. vii 105. PROFERĂRE, proferări, s. f. (Rar) Acţiunea de a profera; pronunţare, rostire. Proferare de ameninţări. PROFESĂ, profesez, vb. I. T r a n z. A exercita o profesiune, a practica o meserie, p. e x t. o credinţă, o religie. A profesa medicina. □ Dreptul de a profesa nesupăraţi religia lor, de a-şi alege voievozi şi de a se cîrmui independent după legile lor. bălcescu, o, n'13. ^Intranz. Oricine munceşte de doisprezece ani in aceeaşi ramură are dreptul să profeseze, macedonski, o. IV 53. + A manifesta o atitudine, o părere; a susţine o convingere în public. Noi trebuie să profesăm respectul naţionalităţilor şi egalitatea lor. bâlcescu, la Ghica, a. 564. PROFESĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a profesa; exercitare a unei profesiuni. PROFÎSIE s. f. v. profesiune. PROFESIONĂL, -Ă, profesionali, -e, adj. Care se referă la o profesiune; care este legat de o profesiune. Interes profesional. t=i Trei fetişcane... puţin cam speri-oase, cu o prea recentă experienţă profesională. C. petrescu, A. 367. Secret profesional informaţie pe care o deţine cineva graţie profesiunii sale şi pe care nu are dreptul să o divulge. învăţămint profesional — învăţămînt pentru pregătirea cadrelor medii tehnice şi pentru specializarea muncitorilor calificaţi. Deformare profesională v. deformare. Şcoală profesională v. ş c o a 1 a. (Adverbial) Cu obişnuinţa unui profesionist. Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colţul mesei cu şervetul. c. petrescu, î. i 5. PROFESIONISM s. n. (Rar) Practicarea unei îndeletniciri (mai ales sport, artă etc.) ca profesionist; ramură a artei, sportului etc. practicată ca o profesiune. PROFESIONIST, -Ă, profesionişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care exercită o profesiune; (în opoziţie cu amator şi diletant) care exercită permanent un meşteşug, o artă, un sport pe baza unei pregătiri profesionale. (Adjectival) Sîntem de asemenea de acord că n-avem încă critici profesionişti, meseriaşi în sensul superior al cuvintului, cari să-şi facă din critică scopul şi ocupaţia vieţii lor întregi. GHEREA, ST. CR. III 146. PROFESIÎJNE, profesiuni, s. f. 1. (Şi în forma profesie) Ocupaţie cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări; meserie, îndeletnicire din care trăieşte cineva. Profesia de cercetător e in primul rînd una de răbdare. . . dt calm. baranga, I. 153. Femeile sînt libere să-şi aleagă azi oria projesie. . 5AHIA, U.R.S.S. 110. în profesia mea de hirurg, am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii. negruzzi, s. I 295. Profesiune liberă v. liber. Expr. De profesiune . • • = în ceea ce priveşte profesiunea. Era de profesiune medic. 2. (învechit; în e x p r.) Profesiune de credinţă — declaraţie publică pe care o face cineva cu privire la principiile sau convingerile sale (morale, politice etc.). Vom espune profesiunea noastră de credinţă şi sînt convins că vom cîştiga multe voturi, alecsandri, t. 1653. — Variantă: profesie s. f. PROFÎSOR, -OĂRĂ, profesori, -oare, s. m. şi f. Persoană care, absolvind o facultate sau un institut de învăţămînt superior, a căpătat o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate ştiinţifică şi predă o materie de învăţămînt. Mai aşteaptă şi cîţiva profesori de liceu cu pălării tari şi bastoane. Sahta, N. 48. Era profesoară de ştiinţe naturale. I. BOTEZ, şc. 113. Dan era profesor de filozofie şi de limba romînă. VI,AilUŢĂ, o. A. iii 10. (Impropriu, popular) învăţător. Iau nepotul cu mine şi am să-l duc la Broşteni cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş şi-ţi vedea voi ce-a scoate el din băiet. CREANGĂ, A. 18. — Accentuat şi: profesâr. PROFESORAL, -A, profesorali, -e, adj. De profesor, privitor la funcţia profesorului, propriu profesorilor. V. didactic. -4- Care este alcătuit din profesori. Consiliu profesoral. + (Depreciativ) Pretenţios, cu aere de savant. Ton profesoral. PROFESORAŞ, profesoraşi, s. m. Diminutiv cu sens depreciativ al lui profesor. PROFESORAT s. n. Carieră de profesor, funcţie de profesor. Mai tîrziu, părăsi profesoratul şi intră în magistratură. eounTineanu, o. 416. PROFESORIME s. f. sg. (Cu sens colectiv) Totalitatea profesorilor; număr mare, mulţime de profesori, corpul profesoral. PROFET, profeţi, s. m. (în diferite credinţe religioase) Personaj considerat ca interpret al voinţei lui dumnezeu, capabil să prevadă şi să prezică viitorul; proroc. Se nălţă de jos profetul intr-ai săi neîntrecut, Şi ureîndu-se în munte sub a serii străjnicie Cu nori groşi PROFETIC — 593 — PROFITA de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie. MACEDONSKI, O. I 100. Se lumina la faţă ca un profet, fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăţie de cuvinte sonore. vlahuţX, o. a. iii 11. + Cel care anunţă, vesteşte viitorul prin cunoaşterea sau intuiţia evenimentelor trecute şi prezente. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită... Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. EMINESCU, O. I 32. <*> E x p r. Nimeni nu o profet în ţara lui = faptele cuiva găsesc adesea mai puţin răsunet în mijlocul concetăţenilor decît între străini. S-a întîmplat măcar o dată să fie cineva profet in ţara lui? c. petrescu, c. v. 245. Apoi zice şi proverbul: nimeni nu este profet in ţara lui. bolintineanu, o. 278. -4- (De obicei articulat) Titlu dat de musulmani lui Mahomed. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet. EMINESCU, O. I 144. I PROFETIC, -Ă, profetici, -e, adj. De profet; care anunţă, care prevesteşte ceva. Poate întimplarea din noaptea aceea fusese un avertisment profetic. C. PETRESCU, C. v. 330. Mihăiţă avea fruntea încreţită, aertd misterios şi profetic. GANE, n. iii 79. Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire Valurile de-ntuneric despiclndu-le în două, Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă! Yi.A-huţă, o. A. i 69. PROFETIZA, profetizez, vb. I. Tranz, A profeţi. PROFEŢÎ, profeţesc, vb. IV. Tranz. A proroci (ceva); a prezice, a prevesti. Precum ai profeţit: « Greşesc alţii, plătim noi». v. rom. aprilie 1954, 49. PROFEŢIE, profeţii, s. f. Prorocire, prezicere. Cu cel din urmă glonţ ce mai avea, tîlharul împlini profeţia sihastrului. GAI.ACTION, o. i 259. Ce zici de visul meu?. . . Nu este el oare o profeţie? NEGRUZZI, s. i 295. (Poetic) Iată însă şi rogozul că-mprumută-o voce clară şi-nstru-ttează profeţia unei magici bunătăţi. MACEDONSKI, o. i 155. PROFÎL, profiluri, s. n. 1. Contur, aspect al feţei cuiva privite dintr-o parte. întoarse iar capul. îi priveam profilul gingaş. SADOVEANU, O. VIII 11. Cu coada ochiului vedeam profilul Clarei atît de frumos. OAI.ACTION, o. i 102. O fată trece c-un profil Rotund şi dulce de copil. eminescu, o. iv 195. <0* Loc. adv. 'Din (sau în) profil = dintr-o parte. îl cerceta acum din profil, printre pleoapele micşorate, c. petrescu, o. P. i 124. + Portret, figură. Profilul omului nou. 2. înfăţişare, aspect, formă, linie care conturează un relief. Peisajul fantastic al Roşiei Montane îşi proiectează pe cer profilul vulcanic. boGza, Ţ. 85. Se pierdea in albastrul cerului, ca o sîrmă încreţită, profilul unor munţi,. . înalţi. Galaction, o. i 208. Va depune ţigara pe marginea scrumierii şi va ridica ochii la profilul Căli-manului. c. petrescu, o. p. i 109. 3. Fel, mod de organizare a unei instituţii, întreprinderi etc. Profilul Institutului de lingvistică al Academiei R.P.R. 4. Conturul unei secţiuni plane (transversală, longitudinală etc.), al unui obiect, al unui edificiu, al unui corp geometric. •+• Conturul aparent al unui obiect, rezultat dintr-o proiecţie ortogonală pe un plan. .5. Desen care reprezintă o secţiune verticală într-o construcţie sau în sol, pentru a indica distribuţia' sau structura acestora. + Dispozitiv sau ansamblu de piese folosit pentru a indica, într-un plan vertical, limitele pînă Ia care trebuie să se întindă o lucrare. Profil de galerie de mină. G. Piesă decorativă, în relief, folosită la ornamentarea unei clădiri, la consolidări aparente, la îmbunătăţirea acusticii unei săli etc. PROFILĂ, profilez, vb. I. 1. Refl. A prezenta un profil, a se reliefa, a ieşi în evidenţă. La cîţiva metri mimai, se profilează figura soldatului bolşevic, tinăr şi el, poate numai de 21 ani. sahia, u.r.S.S. 8. Se profilau noi schele pe-orizont. D. BOTEZ, F. s. 27. în depărtare, pe linia netedă a orizontului, se profilează, ca moşoroaie de cîrtiţe uriaşe, movilele, odobescu, s. iii 15. 2. Tranz. (Cu privire la instituţii) A stabili modul de organizare şi funcţionare a unei instituţii, întreprinderi etc. 3. Tranz. (Tehn.) A lamina un drug de metal dîndu-i un profil (pătrat, rotund, semirotund) uniform în toată lungimea lui. + A fasona, a prelucra un obiect sau un material pentru a-i da un anumit contur aparent. PROFILACTIC, -Ă, profilactici, -e, adj. (Med.) Care fereşte, care apără organismul de o anumită boală; preventiv. Erau în contact ... cu tot ce era molipsit, fără a se lua nici o măsură profilactică, ghîca, la cade. F i g. Femeile erau încunjurate de toate precauţiunilt profilactice: ferestrele aveau zăbrele ca puşcăriile, ghica, s. 42. PROFILÂRE, profilări, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) profila; conturare, reliefare. 2. Organizare (a unei instituţii) după Un anumit profil. Profilarea institutelor de cercetări ştiinţifice. 3. Laminare, fasonare. PROFILAXIE s. f. Totalitatea măsurilor medico-sanitare .care se iau pentru prevenirea bolilor molipsitoare. Profilaxia tuberculozei. F i g. Nevoia de puritate ... de profilaxie morală devine brusc o sete organică. rai/ea, o. 54. Ramură a medicinii care se ocupă cu studierea şi aplicarea măsurilor profilactice. PROFILOGRÂF, profilografe, s. n. Profilometru care înregistrează neregularităţile suprafeţei unui obiect sau ale unui teren. PROFILOMÎTRU, profilometre, s. n. Aparat pentru măsurarea neregularităţilor suprafeţei unui obiect. 1‘ROFÎR, -A, profiri, -e, adj. (învechit şi arhaizant; de obicei despre vinuri) Trandafiriu, roşu-deschis. Din cînd în cînd, bătrînul îi umplea paharul cu vinul profir. SADOVEANU, o. iv 14. Mihnea mergea şi gusta, din bute in bute, vinurile ■ ■ ■ pelinurile stifoase şi profire, odobescu, S. A. 99. — Accentuat şi: profir. PROFIRÎU, -ÎE, profirii, adj. (învechit) Profir. Culoare profirie. (Substantivat, n.) Vin de culoare roşie-deschisă. O oca de profiriu turbat! — zise iar Stoica, îndreptindu-se către Nicoli. Sandu-aldea, d. n. 163. PROFIT, profituri, s. n. 1. Ceea ce reprezintă folos, cîştig, beneficiu. Profitul vînzătorului. <$> L o c. prep. în profitul (cuiva) = în folosul, în beneficiul (cuiva). Operele lui să se vîndă în profitul urmaşilor. NEGRUZZI, s. i 336. <ţ-Expr. (Familiar) Un CO profit = un oarecare profit. Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia! Cum sint eu nevricoasă■ . . (Leonida:) — Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. caragialE, o. i 90. 2. Venitul capitalistului care are ca izvor plusvaloarea realizată din munca neplătită a salariaţilor. Profit mediu. Profit maxim. PROFITĂ, profit, vb. I. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A trage un profit, a avea un folos din. . a se alege cu. . . Am profitat de ocazie şi m-am dus la birt în colţ să măninc ceva. CARAGIALE, o. i 198. Voi profita negreşit de zilele viforoase pentru ca să mă pun pe lucru.. ALECSANDRI, S. 118. De indulgenţa mea acum să profitaţi, alexandrescu, m. 184. (Depreciativ) A urmări un folos în orice împrejurare, a căuta un cîştig personal fără a ţine seama de interesele altora. PROFITABIL — 594 — PROGRESIE PROFITABIL, -Ă, profitabili, -e, adj. Care aduce folos; util, avantajos. O acţiune profitabilă. PROFITOR, -OARE, profitori, -oare, adj. Care caută să scoată un folos din orice împrejurare (neţinînd seamă de interesele altora); care urmăreşte un folos din munca (sau în dauna) altora; afacerist, speculant. Ştie că nu plăteşte el pentru că n-are bani şi situaţia asta de parazit profitor îl înnebuneşte. CAMIL PETRESCU, T. n 91. (Substantivat) Să se întrebe aceşti ultimi profitori, ce răscumpărare se poate da poporului... pentru osînda în .puşcăria seculară a ignoranţei. SADOVEANU, E. 55. PROrtJM S; n. v. parfum. PROFUMĂT, -Ă adj. v. parfumat. PROFfiNI), -A, profunzi, -de, adj. 1. Adine. Imense, profunde şi zbuciumate, oceanele sînt marile laboratorii biologice, bogza, C. O. 230. Muntele Olimpul cu a lui cunună De ninsori eterne se zăreşte-n fund; Albele-i cosiţe strălucesc la lună, Se răsfrîng pe sînul golfului profund. bolintineanu, o. 106. Rîuleţul care l-am trecut de vreo trei ori călcîndu-l in picioare cu dispreţ, profund de o palmă. . . e Huejdul. NEGRUZZI, s. I 195. F i g. Umbra lui începe iar a prinde conturele unei icoane în oloi cu fruntea naltă, palidă. . . cu părul de cîteva fire sure, cu privirea fixă şi profundă. EMINESCU, N. 59. <> (Adverbial) Se îneca. O ieşire, căuta o ieşire. Deschise uşa. Afară respiră profund. BART, E. 250. + (Despre voce, ton) Grav, cu timbru scăzut. Unii oameni merg. ■ ■ cîntînd şi vocea lor e profundă, bogza, C. O. 230. Prin ierburile crude, Subt cerul fără fund, S-aude un bîzîit profund. TOPÎRCEANU, P. 138. 2. Intens, mare. Linişte profundă. □ O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! alecsandri, p. m 5. + (Adverbial) Foarte (tare). Toate tipurile lui Caragiale sînt profund egoiste in fiecare faptă şi în fiecare vorbă a lor. XbrXileanu, s. 75. 3. (în opoziţie cu superficial) Radical, fundamental, mare. Schimbări profunde în viaţa socială. + (Despre oameni) Care judecă lucrurile cu temei, cu seriozitate. Eşti prea superficială pentru a fi leneşă. — în schimb, dumneata eşti destul de profund pentru asta. SEBASTIAN, T. 64. PROFDNDOR, profundoare, s. n. Partea mobilă a ampenajului orizontal al unei aeronave, care serveşte pentru a asigura echilibrul, stabilitatea şi maniabilitatea aeronavei. PROFUNZIME, profunzimi, s. f. Adîncime. Din ce profunzimi neştiute ale humei soseşte licoarea... de care sînt încărcaţi ciorchinii, bogza, c. O. 381. Bălcescu e un cugetător cu mari profunzimi, sadoveanu, e. 54. . PROFUZIÎJNE, profuziuni, s. f. (Livresc) Cantitate mare, prisos, ■ abundenţă, risipă. Lumina puternică a sudului face să apară pe paleta sa colori vii, notate cu profuziune, vianu, a. p. 77. Femeile.. . umpluse două săli întregi cu o profuziune de lucrări de mină de tot felul. odobescu, s. i 482. PRO GENITtÎRĂ, progenituri, s. f. (Uneori cu sens colectiv) Vlăstar, urmaş, odraslă; (vorbind despre animale) pui; prăsilă. Tatăl înţelegeay ca multă lume respectuoasă de cultură, să-şi pedepsească progenitura cînd nu învăţa, caunescu, E. 24. [La insecte] părinţii nu-şi cunosc progenitura. C. petrescu, î. I 14. (Ironic) O, te-admir progenitură de origine romană. EMINESCU, O. I 151. PROGESTERONĂ s. f. Hormon din corpul galben, necesar în procesul de reproducere. PROGNOSTIC s. n. v. pronostic. PRO GNOSTICĂ vb. I v. pronostica. PROGNÔZA, prognoze, s. f. (Rar) Pronostic. PROGRAM, programe, s. n. 1, Plan de activitate în care sînt fixate, în ordinea desfăşurării lor, etapele unei activităţi pentru o anumită perioadă de timp ; orar. Urmam sîrguincios programul de la 8 la 12 dimineaţa şi de la 2 la 6 după-amiază. SADOVEANU, E. 7. Pe următ hotărî cu începere de a doua zi să-şi alcătuiască un program. C. PETRESCU, C. V. 364. îşi întocmise programul de-acasă în toate amănuntele, rebreanu, r. i 46. + Desfăşurarea muncii după planul dinainte fixat. 2« Expunerea tezelor, a scopurilor fundamentale, a sarcinilor sau a activităţii unui partid politic, a unei organizaţii sociale etc. Burghezia a trădat programul revoluţiei. sadoveanu, E. 51. <ţ> Articol-program v. articol. 3. (în forma programă, determinat astăzi prin « şcolară », în trecut prin « analitică ») Plan, schiţă elaborată de minister, cuprinzînd obiectele de învăţămînt şi capitolele de predat la diverse discipline, într-o instituţie de învăţămînt. 4. înşirare, serie a punctelor care urmează să fie executate la un spectacol, într-o emisiune radiofonică etc. ; (concretizat) foaie de hîrtie pe care se tipăreşte sau se scrie această înşirare. în timp ce el îşi făcea programul noii stagiuni, eu privesc afişele şi programele vechi. ANGHEiy, PR. 118. Sta deoparte la o mescioară de nuc şi desena un -cavaler pe dosul unui program. vlahuţĂ, o. a. iii 9. — Variantă : (ieşit din uz) progr&mă (ghica, a. 770) s. f. PROGRAMĂ, programez, vb. I. Tranz. A fixa, a stabili un program conform căruia urmează să se desfăşoare o activitate, a cuprinde pe cineva sau ceva într-un program de activitate. V. planifica. Luni avem cu_ toţii treburi programate, sadoveanu, a. h. 24. PRO GRAMÂRE, programărit s. f. Acţiunea de a programa; introducere, fixare într-un program de activitate. V. planificare. PROGRAMATIC, -Ă, programatici, -e, adj. Care se referă la un program, care cuprinde un program ; înscris, fixat într-un program, care se desfăşoară conform programului. Teză programatică. PROGRAMA s. f. v. program. PROGRÈS, (2) progrese, s. n. 1. (în opoziţie cu regres) Trecere de Ia o stare sau formă inferioară de dezvoltare (economică, socială, politică, intelectuală etc.) la una superioară ; mers înainte, propăşire. Omenirea merge într-un progres continuu, bălcescu, o. n 103. Am şi început a lucra un articol introducător care va cuprinde aceasta: Partea I. — îdeea progresului, lege istorică. id. la ghica, a. 426. 2. Creştere, sporire, dezvoltare. Boala e în progres. E x p r. A face (sau a realiza) un progres (sau progrese) = a obţine un succes într-un domeniu, a înainta, a progresa. N-am mai făcut nici un progres în această artă. ODOBESCU, S. iii 21. Judecind după progrestd ce am făcut... nu vei mai putea zice că nu sînt romînă. NEGRUZZI, S. I 104. PROGRESA, progresez, vb. I. I n t r a n z. (în opoziţie cu regresa) 1. A trece de Ia o stare sau de la o formă inferioară de dezvoltare, la una superioară ; a înainta, a propăşi. (Refl. impers.) La noi astăzi se progresează în toate domeniile cu paşi repezi, sahia,. U.R.S.S. 198. 2. A deveni mai mare, mai puternic ; a se intensifica.. Munca pe şantier progresează. PRO GRÉ SIE, progresii, s. f. 1. (Mat. ; !n expr.) Progresie aritmetică = şir finit de numere alcătuit astfel* PROGRESIST — 595 — PROIECT încît fiecare număr este egal cu numărul precedent adunat cu o cantitate constantă numită raţie. Progresie geometrică = şir finit de numere aşezate astfel, încît fiecare număr este egal cu numărul precedent înmulţit cu o cantitate constantă numită raţie. 2. (învechit) Dezvoltare (treptată), înaintare, progres. PROGRESÎST, -Ă, progresişti, -ste, adj. Favorabil progresului, care promovează şi contribuie la realizarea progresului ; care luptă pentru realizarea progresului, pentru tot ce e înaintat, nou. Marxismul revoluţionar a fost sprijinit şi întărit în Rusia ţaristă de cătră scriitorii progresişti. SADOVEANU, E. 192. Nouă ofiţeri progresişti au fost spînzuraţi. camii, petrescu, o. ii 549. ‘PROGRESIV, -Ă, progresivi, -e, adj. 1. (în opoziţie cu regresiv) Care progresează, care creşte, care înaintează sau se dezvoltă treptat. Care căta să fie programul revoluţiei din 1848? Era dezvoltarea progresivă a revoluţiei din 1821, mai mult a ideilor democratice şi sociale. bounTineanu, o. 312. Unitatea falsă, la care ea [împărăţia romană] supuse prin silă lumea, trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere. bXt,ciîscu, o. II 11. ^ Impozit progresiv = impozit care creşte procentual, pe măsura măririi sumei impozabile. 2. (Ieşit din uz) Progresist. Misiunea istorică a şcoalei sovietice este adîncă, progresivă şi umană, sahia, U.R.S.S. 133. A adaos că acesta nu este sentiment de oameni progresivi, căci astăzi nu se face schimburi de naţii ca de vite. Ghica, a. 746. PROGRESIYITĂTE, progresivităţi, s. f. însuşirea de a fi progresiv (1). PROHĂB, prohaburi şi prohabe, s. n. (Regional) Deschizătură a pantalonilor, deşpicătură a rochiei sau a fustei; şliţ. Hainele lui erau totdeauna aceleaşi şi vara şi iarna: nişte pantaloni largi cu prohab, încreţiţi la mijlocul trupului, gane, N. iii 29. <$> Expr. A descoaso (pe cineva) din toato prohaburile = a încerca să afli de la cineva intimităţile cele mai stricte, detaliile cele mai intime. Curios ca toţi provincialii şi puţin discret, ţinea să-şi descoase tovarăşul din toate prohaburile, gane, n. iii 187. — Variantă: prohap (şez. xx 129) s. n. FROHÂP s. n. v. proliab. PROHIBI, prohibesc, vb. IV. T.r a n z. (Rar) A opri, a interzice ceva (mai ales vînzarea, exportul sau importul unor mărfuri) prin lege sau printr-o măsură de ordin administrativ. Acolo alcoolul e prohibit în zi de sărbătoare. RALEA, O. 145. PR01TII5ÎRE, prohibiri, s. f. Acţiunea de a prohibi; interzicere, oprire. PROHIBÎT, -Ă, prohibiţi, -te, adj. Oprit, interzis (prin lege). Mărfuri prohibite. PROHIBITIV, -Ă, prohibitivi, -e, adj. Care interzice, care opreşte ceva ; care introduce prohibiţia. Ţările despotice, unde s-a practicat cu mai multă asprime sistemul vamal, sistemul protecţionist şi sistemul prohibitiv, este dovedit astăzi că au fost şi sînt cele mai sărace, ghica, s. 190. <$> Tarif prohibitiv = taxe vamale mari, fixate pentru a face imposibilă pătrunderea şi concurenţa produselor străine pe piaţa internă. PROHIBIŢIE, prohibiţii, s. f. Interzicere, oprire (prevăzută prin lege) de a vinde, de a produce, de a importa snu exporta ceva. 38* PROHOD s. n. 1. Slujba înmormîntării la creştini. Prohodul tuturor popilor din lume desigur n-ar fi fost aşa de plicticos, aşa de nesuferit ca explicarea înceată şi monotonă a acestui savant, păun-pincio, p. 111. Un arhiereu încongiurat de un numeros cler slujea prohodul, negruzzi, S. i 254. + Slujba şi cîntările care se fac în vinerea paştilor la denie. Vineri, cind s-a slujit prohodul, el, din toate glasurile care au cîntat... a simţit limpede doar glasul ei. camii, petrescu, o. ii 77. 2. Înmormîntare. Un cortej de prohod s-arată in vîrful scării pe a căria trepte se întinde încet, coborindu-se. NEGRUZZI, s. iii 379. PROHODÎ, prohodesc, vb. IV. T r a n z. 1. A oficia slujba prohodului. Mult n-avem şi ne prohodeşte şi pe noi popa Petrea. SADOVEANU, P. M. 203. Iar cînd pe la prins era, Pe Vălean mi-l prohodea. SEVASTOS, c. 298. Băieţii s-au strtns ciotcă împrejurul mea; şi tn-au înmormîntat în năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-ab'.a mi-am venit în simţire peste vrtin ceas. creangă, a. 61. <^I n tran z, Convoiul s-apropie de groapă. ■ ■ Preoţii prohodesc, făcliile ard liniştit, vlahuţă, o. a. 342. (F i g.) Te uită, frunza pică irosită Şi vîntul geme prohodind departe. IOSIF, p. 46. 2. A duce (un mort) la groapă; a îngropa. Noi ducem moarte la cei vii Şi-i prohodim cîntînd voios, alecsandri, T. II 39. PR0H0DÎRE, prohodiri, s. f. Acţiunea de a pro-h o d i; prohod, înmormîntare. Jalnic este peste samă ceasul cel de prohodire, Dar mai jalnic şi mai groaznic este cel de despărţire! conachi, p. 97. PROHODlT s. n. Prohodire. Cine-o face ce-am făcut N-aibă locşor în pămînt, Nici popă la prohodit, Nici ţărînă pe mormînt. pXsculescu, i,. p. 203. PROHORISl, prohorisesc, vb. IV. I n t r a n z. (Grecism învechit) A trăi fericit, a o duce bine; p. e x t. a progresa. Cînd m-aş însura şi eu c-o nevăstuică. . . frumuşică... ce-aş mai prohorisi în astă lume! ai,ec-sandri, T. 1356. Scrie-mi mă rog, băbacă, dacă socoteşti că aceşti profesori vor putea prohorisi în Moldova. kogXi,-niceanu, s. 62. PROHORISlRE, prohorisiri, s. f. (Grecism învechit) Acţiunea de a prohorisi; progres. Am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică, negruzzi, s. i 5. PROltiCT, proiecte, s. n. 1. Prima redactare, textul provizoriu al unui plan (economic, social, financiar, politic, de activitate etc.) care urmează să fie discutat (eventual modificat) şi aprobat pentru a primi un caracter obligatoriu. Andrei îşi rezervase timpul acesta pentru studierea proiectului de plan al activităţii staţiunii. . ■ Proiectul fusese întocmit de Ştefan Turcii in colaborare ca membrii colectivului de conducere, mthale, o. 499. Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, care urmează să fie supus aprobării Marii Adunări Naţionale sau parlamentului. Noi am discuta şi am încuviinţa fără prealabilă cercetare un proiect de lege de a cărui bună sau rea chibzuire atîmă in mare parte viitorul ţării noastre. kogXlniceanu, s. a. 135. 2. Program de acţiuni viitoare, plan. Urmă o dezbatere amplă asupra perspectivelor tînărului ■ . . încttul cu încetul, totuşi entuziasmul proiectelor se potoli, rebreanu, R. I 27. <$> (Concretizat) Aceasta iţi va fi cu atît mai lesne cu cit, desigur, proiectul de carte va rămînea, cit despre mine, pururea in stare de proiect, odobescu, S. iii 61. 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date şi care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucţiunile etc. necesare pentru executarea unei construcţii, a unui sistem tehnic, a unei întreprinderi etc., făcînd obiectul unei investiţii. în proiectele noi să se ţină seamă de ultimele cuceriri ale tehnicii mondiale. i PROIECTA — 59G — PROLETARIAT gheorghîu-dej, R. 79. Alături [era] harta cu progresele în domeniul transporturilor pe apă. . . adică proiectul săpăturilor dintre Nipru şi Volga, sahia, U.R.S.S. 24. Proiect de diplomă = lucrare care cuprinde un proiect şi care este prezentată la examen de studenţii şcolilor politehnice, pentru a obţine diploma de studii. Studenţii institutelor de învăţămint superior vor trece un examen de stat sau vor susţine un proiect de diplomă. COL. HOT. disp. 1953, 88. PROIECTĂ, proiectez, vb. I. 1. Tranz. A elabora un proiect. (Refl. pas.) Să se proiecteze de urgenţă şi să se calculeze preţul de cost. V. rom. august 1953, 30. 2. Tranz. A plănui, a pune la cale. Putem, fără multă pagubă, amîna pe sfîrşitul săptămînii viitoare petrecerea proiectată, caragiale, o. vii 32. Gîndeam la sclavia atitor viii de oameni şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor. negruzzi, S. i 221. 3. Tranz. (Geom.) A reprezenta schematic, pe un plan sau pe o suprafaţă oarecare, după anumite reguli, o configuraţie care se găseşte în afara planului sau suprafeţei pe care se reprezintă configuraţia. A proiecta o sferă pe un plan. 4. R e f 1. A se reflecta în chip de imagine pe o suprafaţă; a se profila. Pe drum se proiectau umbre de brazi înalţi, ca nişte uriaşi adormiţi. VORNIC, O. 76. Departe o corabie cu pînzele poleite se proiecta pe linia roşie a orizontului. bart, E. 131. Statura lui s-a proiectat pe zare, încovoiată, lungă, amărîtă, Ca un fantastic semn de întrebare. . . topîrceanu, B. 99. Tranz. A face să se reflccte ; (în cinematografie) a reprezenta pe un ecran imaginile înregistrate pe un film. 5. T r a n z. A arunca cu forţă un corp ; a împrăştia cu presiune un lichid sau un corp pulverulent. PROIECTANT1, ' -Ă, proiectanţi, -*.e, adj. (Geom.) De proiecţie. Plan proiectant. ^ (Substantivat, f.) Dreaptă care uneşte un punct cu proiecţia acestuia pe un plan. FROIECTÂNT2, -Ă, proiectanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care întocmeşte proiecte. în scenă se află Toma Dumitrescu. . . şeful cabinetului tehnic, şi-Maria Vasiliu, de douăzeci şi trei de ani, proiectantă, v. rom. august 1953, 17. <£► (Adjectival) Inginer proiectant. PROIECTARE, proiectări, s. f. Acţiunea de a (s e) proiecta. 1. Elaborare a unui proiect care cuprinde calcule tehnice şi economice. Institut de proiectări. 2. (Geom.) Reprezentare schematică, pe un plan sau pe o suprafaţă oarecare, a unei configuraţii care se află în afara planului sau suprafeţei pe care se proiectează configuraţia. 3. Reflectare, profilare în chip de imagine pe o suprafaţă; (în cinematografie) reproducere pe ecran, cu ajutorul unui fascicul luminos, a imaginilor înregistrate pe un film transparent. 4. Aruncare, cu viteză iniţială mare, a unui corp ; împrăştiere cu presiune a unui lichid sau a unui material pulverulent. PROIECTIL, proiectile, s. n. Corp solid aruncat în spaţiu de o armă, pentru a lovi o ţintă, sau lăsat .să cadă asupra unei ţinte, pentru a o distruge. V. glonţ, ghiulea, obuz. Ordonanţele, pornite de la posturile-de roşiori şi de la bateriile călăreţe din flancid drept, abia cutează să pătrundă sub grindina de proiectile, odobescu, s. iii 593. F i g. Ca o grindină au răpăit bolovanii peste gard. . . Cînd v-aţi înarmat cu o nouă provizie de proiectile. PAS, z. I 59. PROIECTOR, proiectoare, s. n. 1. Aparat care concentrează într-un fascicul razele produse de un izvor de lumină (proiectîndu-le asupra unui obiectiv) şi care se foloseşte pentru semnalizare luminoasă sau pentru luminarea obiectelor la distanţă mare. V. reflector. Se îndreptau asupra Păunii Mici proiectoare într-o noapte fără lună. sadoveanu, p. m. . 209. în fund, undeva, de la aeroport, ori de la un cîmp de exerciţiu militar, un proiector tăia cu lama albastră înălţimile. c. PETRESCU, c. v. 33. Era proiectorul electric ce-şi întorsese fîşia luminoasă asupra ţărmului, bart, s. m. 29. 2. Aparat special pentru proiectarea imaginilor pe un ccran, compus dintr-o sursă luminoasă şi un sistem optic. PROIECŢIE, proiecţii, s. f. 1* Imagine plană a unei figuri sau a unui corp, realizată după anumite reguli geometrice. Proiecţie cartografică = procedeu de reprezentare pe o hartă a scoarţei pămîntului sau a unei porţiuni din scoarţa pămîntului. 2. (în cinematografie) Proiectare (3). Aparat de proiecţii. — Variantă: proiecţiune s. f. PROIECŢIÎJNE s. f. v. proiecţie. PROlN adj. m. (învechit, în legătură cu o titulatură) Fost, ex-. Monalnd Iacov I, proin mitropolit al Moldovei şi Sucevei, iorga, L. X 534. — Accentuat şi: proin. PROlS s. m. sg. (Numai în loc. adj.) De prois (sau 1 o c. pr ep. din proisul, de bun proisul meu) = de bunăvoie (sau de bunăvoia mea, din capul meu). Apoi dă — vreau să i-l dau de bun proisul meu cutare lucru. i. cr. v 376. PROISTOS, proistoşi, s. m. (Grecism) Mai-marele în rang peste călugării unei mănăstiri (v. stareţ) sau peste preoţii unei biserici. Preoţii noştri s-au dus cu toţii, după vecernie, să ureze proistosului, că-l cheamă Andrei. galaction, o. i 200. PROLEGOMENE s. n. pl. (Livresc) Studiu introductiv dezvoltat la o operă literară sau ştiinţifică; precuvîntare. PROLÎPSĂ, prolepse, s. f. Figură de stil sau de retorică, constînd dintr-o anticipare în construcţia gramaticală a unei propoziţii sau în ordinea relatării evenimentelor, făcută cu scopul de a preveni o obiecţie sau de a o respinge înainte de a se fi produs. PROLETAR1, -A, proletari, -e, adj. De proletariat, al proletariatului, propriu proletariatului. întinerită-i firea sub cer de primăvară. Pe drum se-nşir-o oaste: e oastea proletară, păun-pincio, p. 93. Pe lîngă mese lunge stătea posomorită, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare, eminescu, o. i 56. _ PROLETAR2, -Ă, proletari, -e, s. m. şi f. 1. Muncitor salariat din societatea capitalistă, lipsit de mijloace de producţie, care pentru a trăi este silit să-şi vîndă forţa de muncă capitalistului. Proletari din toate ţările, uniţi-vă! c=j S-au bucurat proletarii conştienţi din toate ţările de strălucita reuşită a fraţilor lor. pXun-pincio, p. 113. împărat şi proletar [titlu], eminescu, O. i 56. Nicăieri ideile comuniste nu nasc şi nu sporesc mai mult decît în ţările unde ţăranii sînt. . . reduşi la starea de proletari. kogalniceanu, s. a. 183. -2. (în Roma antică) Cetăţean sărac, ale cărui bunuri nu depăşeau o limită foarte scăzută, fixată prin lege. PROLETARIAT s. n. 1. Clasa proletarilor, cea mai revoluţionară dintre clase. Revolta împotriva acestei societăţi putrede şi înţelegerea lui [a lui Eminescu] pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul «împărat şi proletara, sadoveanu, e. 77. Proletariat agricol — totalitatea muncitorilor agricoli lipsiţi de proprietate şi de' mijloace de producţie şi PROLETARIZA — 597 — PROMOROACĂ nevoiţi să-şi vîndă forţa de muncă elementelor capitaliste de la ţară. Dictatura proletariatului v. dictatură. 2. (La romani) Masele sărace ale cetăţenilor liberi lipsiţi de mijloace de producţie. — Pronunţat: -ri-at. PROLETARIZĂ, proletarizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A aduce (pe cineva) la starea de proletar; a sărăci. Epoca burgheză. . . a proletarizat pe micii cultivatori de pămint, a proletarizat pe meseriaşii care n-au fost în stare să sus fie concurenţa cu industriaşii, gherea, st. cr. iii 25. PROLETARIZARE, proletarizări, s. f. Acţiunea de a proletariza şi rezultatul ei; procesul de ruinare şi pauperizare a micilor producători de mărfuri, care sînt transformaţi în proletari. Proletarizarea maselor în occidentul Europei, inegalitatea economică, creşterea nesiguranţei vieţii. ■ . s-au săvîrşit acolo. . ■ în zgomotul unei civilizaţii strălucitoare. GHEREA, st. cr. in 26. PROLETCULTISM s. n. Curent greşit, ivit în Uniunea Sovietică după Revoluţia din Octombrie, care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului, susţinînd că ea nu este utilă poporului, şi preconiza dezvoltarea unei noi culturi, proletare, fără să preia nimic din trecut. Lenin a veştejit proletcultismul, adică ideea unei culturi exclusiv proletare rupte de trecut. CONTEMPORANUL, s. II, 1956, nr. 498, 1/7. PROLETCULTIST, -Ă, proletcultişti, -ste, adj. Care ţine de proletcultism, caracteristic proletcultismului. [Presa] insistă mereu, mai cu seamă după sesiunea din martie 1951 a Academiei R.P.R., asupra abuzului de regionalisme, pe care-l prezintă ca o manifestare «proletcultistă ». iordan, L. R. 92. 4- (Substantivat) Adept al proletcultismului. PROLIFERARE, proliferări, s. f. 1. (Biol.) înmulţire, sporire a celulelor din organism. într-o altă preparaţiune, se vede proliferarea unei fibre musculare mtr-un fel de înmugurire. babeş, o. a. i 134. 2. Procreare, reproducere, înmulţire. PROLÎFIC, -Ă, prolifici, -e, adj. (Despre fiinţe) Care se înmulţeşte mult şi repede, care se reproduce în număr mare. Iepurii sînt prolifici. PROLIFICÂRE, prolificări, s. f. (Bot.) Naştere din floare a unui lujer cu frunze. PROLÎX, -Ă, prolicşi, -xe, adj. (Despre vorbire, despre stil; în opoziţie cu concis) Care foloseşte cuvinte, construcţii, fraze multe şi' încîlcite, care nu e suficient de clar; lipsit de concizie. Exclamaţiile şi recri-minaţiile pe care. . . le răspîndeşte cu îmbelşugare în prolixa lui proză. IORGA, I,. ii 351. Iată ce feli de încurcături ne întîmpin adesea în prolixa naraţiune a prea-lăudatului Paprocki. iiasdeu, i. v. 248. PROLIXITATE s. f. Defectul de a fi prolix; lipsă de concizie şi de claritate. Comisiunea lexicografică este invitată a reduce articolii redactaţi asupra cuvintelor la definiţiuni concise, fără prolixitate, odobescu, s. ii 342. PROLOG, prologuri, s. n. Parte introductivă a unei opere literare sau muzicale, care prezintă evenimentele ce preced acţiunea în desfăşurare sau elemente care-i înlesnesc înţelegerea; p. e x t. prefaţă, introducere. Rosti el însuşi pe scenă un prolog, sadoveanu, E. 64. Prologul pune premisele unei intîmplări anume. camil petrescu, T. II 37. Prologul cu care începe cartea intitulată « Ciocoii » este un studiu psihologic. Ghica, s. a. 80. (în teatrul antic) Parte a unei piese care preceda acţiunea propriu-zisă şi în care se expunea subiectul şi se cerea spectatorilor bunăvoinţa de a asculta; (mai ales la romani, m.) actorul care recita această parte a piesei. PROMENADĂ, promenade, s. f. (Învechit) 1. Plimbare. Mă simt tare ahotnic de a face cu d-ta o bună promenadă aristotelică. caraGiale, o. vii 190. Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă. EMINESCU, o. i 151. 2. Loc de plimbare. Promenada oraşului. PROMÎŢIU s. n. Element chimic din grupul pămîn-turilor rare. PROMISCUITATE s. f. Convieţuire laolaltă a mai multor persoane de sex diferit (în condiţii de mizerie). într-un fel avea mania excursiilor «în bandă», a căror promiscuitate mie îmi făcea silă. CAMiiy petrescu, u. n. 100. — Pronunţat: -cu-i-. PROMISCUU, -Ă, promiscui, -ey adj. (Rar) Care are caracter de promiscuitate. PROMISltJNE, promisiuni, s. f. Asigurare, angajament de a face ceva; fâgăduială. Promisiunile să nu rămînă vînt, ci să se transforme imediat in fapte. REBREANU, R. IJ 86. La mulţi le-am şters lacrimile, dindu-le sau despăgubiri, sau posturi, sau promisiuni, pe care le voi împlini, boi/intineanu, o. 440. Conchidem dar că şi acest minister a pus sub salte promisiunile sale. ai,ECSandri, t. i 251. PROMÎTE, promit, vb. III. T r a n z. 1. A se angaja, a-şi lua obligaţia de a face ceva; a face promisiuni, a făgădui. Promite-mi că n-ai să uiţi ecuaţiile de gradul al treilea. Promite-mi c-ai să înveţi. Promite-mi c-ai să treci corigenta. SEbastian, T. 182. Remite-i din parte-mi cărţile ce i-am fost promis, caragiale, o. vii 4. în toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfîr-şitul, Că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. EMINESCU, N. 40. 2. F i g. A'lăsa să se prevadă, să se spere, a deschide o perspectivă favorabilă. Căutau a găsi vreo altă carieră care le promitea cel puţin un adăpost şi o bucată de pîne la bătrîneţă. negruzzi, s. i 346. A b s o 1. Un copil care promite. PROMÎTERE, promiteri, s. f. Acţiunea de a promite; (concretizat,' rar) promisiune. Această promi-tere e foarte preţioasă pentru mine. alecsandri, s. 163. PROMITIRUl, promitiruiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A preveni. Să-i roage şi frăţeşte să le promitiruiască, să le înştiinţeze, de înşelăciunea. . . unora să se păzască. ŢICHINDEAL, F. 352. PROMIŢĂTOR, -OĂRE, promiţători, -oare, adj. Care lasă -să se prevadă un rezultat bun, care dă speranţe, care deschide o perspectivă favorabilă. Recoltă promiţătoare. PROMOĂRĂ, promori, s. f. (Regional) Promoroacă. Promoroaca se mai numeşte şi promoară. pamfile, văzd. 66. PROMONTORIU, promontorii, s. n. Fîşie de pămînt înaltă şi stîncoasă, care înaintează în mare. V. cap. Spre stingă faleza se înălţa ca un parapet înalt de argilă. . alcătuind spre capătul celălalt un promontoriu înfipt in mare. camii, petrescu, n. 92. PROMORÂR s. m. (Popular) Noiembrie. Rominii dau lunelor numiri potrivite cu timpurile anului. ■ ■ noiemvrie, brumar sau promorar. ALECSANDRI, P. p. 34. PROMOROACĂ s. f. Chiciură. Ramurile copacilor stăteau învăluite într-o promoroacă de pietre scumpe, care seînteiau lin, neclintit. SADOVEANU, o. III 545. Iarna tristă-m-bracă Streşinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi şi peste case. TOPîrceanu, p. 169. Cînd venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îng\ieţat de frig şi plin de PROMOROCIT — 598 — PRONUNŢA promoroacă, noi îl speriam sărindu-i in spate pe întuneric. creangă, A. 37. <$■ Fi g. Nevoile i-au pus devreme promoroaca in păr. camilar, n. n 232. PROMOROCÎT, -A, promorociţi, -te, adj. Plin de promoroacă, cu promoroacă. în seara lui sf. Vasile, fetele pun busuioc la partea de jos la ghizdelele fintinii. Dacă a doua zi găsesc busuiocul promorocit, fata să va mărita (ti iarna aceea; iar de busuiocul nu-i promorocit, fata nu să va mărita atunci. ŞEZ. VI 24. PROMOTOR, -OARE, promotori, -oare, s. m. şi f. Cel care este iniţiatorul şi animatorul unei acţiuni, al unui curent, al unei concepţii. Cel mai de seamă promotor insă al duhului popular în literatură a fost Vasile Alecsandri. BENIUC, P. 7. PROMOŢIE, promoţii, s. f. Serie de absolvenţi ai unei şcoli; p. e x t. totalitatea persoanelor care obţin deodată o promovare. Din cea dinţii promoţie este neobositul şi entuziastul muncitor Ioan Heliade Rădulescu. vlahuţă, la cade. -f- (Rar) Promovare a cuiva într-un grad, într-un rang. PROMOVA, promovez, vb. I. T r a n z. 1. A ridica sau a înainta pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-un loc de răspundere. V. avansa. Din rîndurile echipelor artistice de amatori sint promovate elementele cele mai talentate ale clasei muncitoare, cărora li se deschide drum spre şcolile şi institutele de artă. CONTEMPORANUL, S. ii, 1951, nr. 261, 2/2. + A declara un elev absolvent al unei clase şi a-i permite intrarea într-o clasă superioară. + A termina cu succes o clasă, un an de învăţă-mînt. Toţi elevii au promovat clasa. 2. (Complementul este o noţiune abstractă) A susţine, a sprijini făcînd să progreseze, să se dezvolte. Cooperaţia trebuie să promoveze interesele ţăranului muncitor, să-l apere împotriva exploatării şi sărăcirii. GHEORGHiu-dej, art. cuv. 152. PROMOVARE, promovări, s. f. Acţiunea de a promova. 1. Ridicare, înaintare, avansare a cuiva într-o funcţie sau într-un rang superior, într-un loc de răspundere. Atragerea femeilor în producţie şi promovarea lor în munci de conducere devine o problemă de stat din cele mai importante. scÎnteia, 1953, nr. 2575. + Trecerea unui elev sau student într-o clasa sau într-un an superior. Promovarea studenţilor dintr-un an în altul se face o dată pe an. 2. Susţinere, sprijinire, dezvoltare, stimulare. Prin promovarea metodelor colective de conducere... se creează condiţiile necesare pentru educarea de noi activişti, de noi conducători, lupta DE clasa, 1953, nr. 8, 79. PROMOYĂT, -Ă, promovaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) (Elev său student) care a terminat cu succes o clasă sau un an de învăţămînt, putîndu-se înscrie în clasa superioară. PROMPT, -A,prompţi, -te, adj. (Despre fapte, acţiuni) Iute, fără întîrziere, îndată, cînd e necesar; imediat, grabnic. V. operativ. Am să-ţi dau o sursă de informaţie sigură şi promptă. REBREANU, r. ii 76. Aduc la cunoştinţă onorabilului public că am deschis o locantă de lux la băile Slănicului... Serviciu prompt şi regulat. GANE, N. m 183. (Adverbial) Umblînd, răstoarnă un borcan, îl aşază prompt la loc, rîzînd şi vorbind singur. C. PETRESCU, î. n 195. Veţi găsi la noi bunăvoinţa de a vă servi prompt şi cu cea mai mare plăcere. mironescu, s. a. 111. + (Despre persoane) Care acţionează repede, la timp. PROMPTITUDINE s. f. Rapiditate, iuţeală în executarea unui lucru; punctualitate. PROMULGĂ, promulg, vb. I. T r a n z. A publica (o lege, o convenţie etc.) în organul oficial al statului, cu formele cerute. Pravilniceasca condică a domntdui Alexandru Ioan Ipsilant-voievod, cea dinţii schiţă de condică civilă promulgată oficial în principatul Romîniei. ODOBESCU, S. I 272. Refl. pas. Legea jioastră rurală s-a promulgat la 14 august 1864.1. IONESCU, M. 154, PROMUL GĂRE, promulgăris. f. Acţiunea de a promulga; publicare oficială a unei noi legi. PRONAOS, pronaosuri, s. n. 1. Partea dinspre uşă a unei biserici; tindă. Ploaia izbea in naos abundentă, şi numai în pronaos şi in altar puteai găsi într-adevăr un colţ adăpostit, galaction, o. I 80. + încăpere a unui templu grec, care servea ca vestibul şi era aşezată în faţa sanctuarului. 2. (Neobişnuit) Prolog. Moartea lui Dante Alighieri. Tragedie. Un pronaos, trei acte şi un epilog, macedonski, o. ii 275. In timpul pronaosului lumina din teatru va fi stinsă, id. ib. 276. PRONIE s. f. Dumnezeire, dumnezeu. V. providenţă. Radu să mă-nşele... o! dumnezeule!. . . simt că el are să-mi pricinuiască moartea. — Ba ferească pronia! ALECSANDRI, T. 1276. — Pronunţat: -ni-e. PRONOMINAL, -A, pronominali, -e, adj. De pronume, al pronumelui, care are caracter de pronume. Adjectiv pronominal, a Flexiunea nominală şi cea pronominală alcătuiesc împreună ceea ce obişnuit - se numeşte declinare, iordan, h. R. 255. (Rar) Verb pronominal = verb reflexiv. FRONOSTÎC, pronosticuri, s. n. Prezicere pe care o face cineva asupra rezultatului unei acţiuni (în special la competiţiile sportive). V. previziune. Să vedem ce cai aleargă şi să facem pronosticurile noastre. C. PETRESCU, c. v. 375. — Variantă: prognostic (caragiale, o.vii 444) s. n. PRONOSTICA, pronostichez, vb. I. T r a n z. (Rar) A face un pronostic; a prezice. Priveau la noi cu interes Seniorii lumii literare Şi seniorite mai ales — Toţi aşteptau cu nerăbdare Pronosticindu-mi un deces. ANGHEL-IOSIP, c. M. I 183. — Variantă: prognostic;! vb. I. PRONtJME, pronume, s. n. Parte de vorbire care ţine locul unui substantiv (nume de fiinţă, de lucru, de acţiune etc.). în propoziţia: * eu eram vesel », * eu t este pronume. t=j Pronumele sînt cuvinte dintre cele mai uzuale, de aceea şi păstrează în toate limbile o flexiune arhaică, graur, F. L. 173. PRONtJNCIE s. f. v. pronunţie. PRONUNŢĂ, pronunţ, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la sunete, silabe, cuvinte) A exprima articulat; a rosti, a spune. Felul de a pronunţa sunetele vorbirii omeneşti nu este acelaşi la diversele popoare, iordan, l. R. 175. Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă! EMI-NESCU, N. 70. R e f 1. pas. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus.. . care însă să se pronunţe cu o scoatere de voce. creangă, a. 88. + (Cu privire la discursuri, cuvîntări etc.) A ţine, a rosti în faţa unui public. A pronunţat un discurs. 2. T r a n z. (Jur.; cu privire la sentinţe, hotărîri) A face cunoscut, a comunica. Preşedintele pronunţă sentinţa. Refl. pas. F i g. Iată adevăratul drum pe care a mers şi merge estetica metafizică. Aici e precizată metoda ei, drumul istoric pe care a mers, şi tot aici, în cîteva cuvinte, se pronunţă şi condamnarea ei. GHEREA, st. cr. n 27. PRONUNŢARE — 599 — PROPEDEUTICĂ 3. Refl. A-şi spune părerea, a-şi da avizul. Urmează să se constituie o comisiune de medici care să-l examineze şi să se pronunţe, bogza, a. î. 357. Pentru a doua chestie vezi singur că nu ne puteam pronunţa curat, bălcescu, la GHICA, A. 555. PRONUNŢĂRI), pronunţări, s. f. Acţiunea de a (se) pronunţa. 1. Rostire, articulare; fel de a pronunţa. Urechea şi observaţia făcută asupra propriei noastre pronunţări nu sînt totdeauna suficiente. De aceea fonetiştii recurg la diverse aparate, iordan, h. r. 139. 2. (Jur.) Comunicare, publicare (a linei sentinţe). Pronunţarea sentinţei. 3. Emitere a unei păreri, a unui punct de vedere. PRONUNŢĂT, -Ă, ' pronunţaţi, -te, adj. Accentuat, bine marcat, reliefat, evident. Poezia noastră populară, mai ales cea epică, are un pronunţat caracter de clasă. BENiuc, P. 58. Figura sa avea trăsuri pronunţate, fără să fie inteligentă. bolinTineanu, o. 414. PRONUNŢIĂŢIE, pronunţiaţii, s. .f. (învechit) Pronunţare. Se ocupă mult de alteraţiile şi pronunţiaţiile provinţiilor. russo, s. 81. PRONÎJNŢIE, pronunţii, s. f. (învechit) Pronunţare (1). Chiar versul lui Heliade, pe care-l citarăm, deşi nu conţine decit două cuvinte monosilabice, este foarte greu la pronunţie, macedonski, o. iv 38. Rotunjindu-şi gura pe o pronunţie afectată, declamatoare, îşi înecă vorbele din urmă intr-un rîs artificial, vlaiiuţa, o. a. ni 59. — Variantă: pronuncio (negruzzi, s. i 347) s. f. PROOR s. n. v. prour. PROOROC s. m. v. proroc. PROOROCESC, -EĂSCĂ adj. v. proTocesc. PROOROCI vb. IV v. proroci. PROOROCÎE s. f. v. prorocie. PROPAGĂ, propăg, vb. I. 1. T r a n z. A răspîndi, a face să circule (idei, concepţii, învăţături). V. propovădui, populariza. Trebuie să răspindim revoluţia, s-o propagăm, camii, PETRESCU, o. li 502. Hotărîsem ca unii din moldoveni să vie să se stabilească în Bucureşti şi unii din munteni să meargă la Iaşi, ca să propagăm unirea. Ghica, S. 177. 2. Refl. A se transmite, a se răspîndi, a se împrăştia. Epidemiile se propagă repede. (Despre lumină, căldură, sunet, electricitate) Sunetul se propagă prin unde. Curentul electric care se propagă mereu intr-un anumit sens se numeşte curent continuu. <0> Tranz. Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. mace-donski, o. i 154. PROPAGĂNDĂ, propagande, s. f. Răspîndire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o concepţie, un partid politic, cu scopul de a convinge şi a cîştiga adepţi. Bălcescu le spuse că ar fi bine să se pregătească şi o bună propagandă printre clăcaşi. camii, petrescu, 0. i 331. Aceste nemulţumiri purcedeau, parte din propagandele partidelor, parte din răul trai al ostaşilor. bolin-tineanu, o. 426. PROPAGANDIST, -Ă, propagandişti, -ste, s. m. şi f. 1. Persoană care se ocupă cu propaganda. Tăcuţi şi gravi citesc cărţi religioase, pe care le împart pe bord la fiecare cursă propagandistele pentru răspîndirea Bibliei. barT, S. M. 34. Trebuie să deosebim pe' propagandistul literaturii de autorul de literatură. ibrXileanu, sp. cr. 53. Eteriştii... deşteptase bănuielile turcilor şi-i făcuse să ia măsuri crude in contra propagandiştilor, ghica, s. 99. 2. Activist de partid care conduce un cerc de studiu în învăţămîntul de partid. PROPAGANDISTIC, -Ă, propagandistici, -e, adj. De propagandă, care urmăreşte să facă propagandă, care are caracter de propagandă. PROPAGĂNT, propaganţi, s. m. (învechit) Persoană care propagă idei, teorii, concepţii; propagandist. Trebuie să ne spui numaidecît unde se intîlnesc din nou şefii complotiştilor. . . Şi, mai cu seamă, vreau să punem mina pe hîrtii .. . Să-i prindem pe propaganţi cînd au buzunarele pline, camii, petrescu, o. ii 125. PROPAGĂRE, propagări, s. f. Acţiunea de a (s e) propaga. 1. Răspîndire (a unei idei, a unei doctrine etc.). V. propovăduire. Toţi ii ziceau principele lordache; el însuşi îşi da acest titlu cu ingîmfare. . . Boală ridicolă, ce bîntuie de la un timp încoace multe capete seci. . . Ea va trece numai prin propagarea ideilor luminate şi serioase. BOUN’TINEANU, O. 416. 2. Transmitere (a sunetului, a luminii, a căldurii etc.). Propagarea undelor electromagnetice. PROPAGATOR, -OĂRE, propagatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care propagă o idee, o doctrină etc.; agent dé propagare. Un jurnalist este apostolul adevă-rtdui, apărătorul dreptăţii, propagatorul cunoştinţelor folositoare. ALECSANDRT, T. 1711. PROPÁN s. n. Hidrocarbură gazoasă care se găseşte în cantitate mare în gazele din sonde şi este folosită drept combustibil menajer şi ca materie primă în industria chimică. PROPAROXÍTON, proparoxitone, s. n. (Gram.) Cuvînt care are accentul pe silaba antepenultimă. PROPĂŞl, propăşesc, vb. IV. Intranz. A progresa, a prospera, a se dezvolta. Cu cit se vor dezvolta şi vor propăşi gospodăriile colective, cu atît va creşte bunăstarea colectiviştilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799. Cultura begoniilor este simplă şi toate propăşesc in sere calde, umede. La TDRG. PROPĂŞIRE, (rar) propăşiri, s. f. Acţiunea de a propăşi; progres, prosperare, dezvoltare, înflorire. A avea in vedere propăşirea necontenită a acestui popor este adevăratul patriotism, contemporanul, s. ii, 1956, nr. 483, 1/4. Adevărata civilizaţie este aceea pe care o tragem din sînul nostru, reformînd şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă. kogXlniceanu, s. a. 98. PROPĂŞIT0R, -OĂRE, propăşitori, -oare, adj. (învechit) Care face progrese; înfloritor, prosper. Oamenii ■ . . vor să se ţină în curentul propăşitor al ştiinţelor moderne. ODOBESCU, S. III 643. Arătura adîncă este punctul cel mai important din toate operaţiunile unei agriculturi propă-şitoare. I. ionescu, D. 245. PROPĂYEDUl vb. IV v. propovădui. . PR0PEÁ1 s. f. v. proptea. PR0PEÁ2, propele, s. f. Piedică la roata căruţei; opritoare. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care-l trăgea cu minele singur, la vale cu propele şi la deal cu opintele. creangX, p. 40. Cu cai de poştă să te porneşti. . . Ba nu-s propele. Nici căpiţele; Ba ştreangu-i putred de ars in foc! ai.KC-Sandri, T. I 114. ' PR0PEDEÚTICA s. f. (Rar) Învăţămînt pregătitor constînd din elementele de bază ale unei ştiinte. PROPEL — 600 — PROPRIETATE PR0P£L, propeluri, s. n. Şlep mare de cereale. Propelurile vin la Severin cu marfă din jos. I. IONESCU, M. 751. PROPENSIUNE, propensiuni, s. f. (Rar) înclinare, pornire, aplecare. Studiul adine şi serios al limbii elene putea singur să aducă literaturii noastre o notabilă com-pensaţiune, dacă ar fi fost exploatat cu o înţelegere fină /i dibace.. ■ din nenorocire, oamenii cu astfel de propensiuni au fost puţini la număr. ODOBESCU, S. I 245. PROPICE adj. invar. (Livresc) Favorabil, prielnic; nimerit, potrivit. Apartamentul părea înadins construit pentru asemenea propice retrageri strategice. C. PETRESCU, c. v. 178. Fragmente vii din soare, Ce zeu propice nouă aice v-a-ndreptat? ALECSANDRI, T. II 334. Finaţul de la Vîrful Cimpului este in şesul Şiretului, în locul cel mai propice pentru a fi.. . de o calitate bună. I. ionescu, D. 302. PROPILÎE s. f. pl. 1. (în antichitate) Vestibul sau portic aflat în faţa unui edificiu monumental. 2. Intrare monumentală formată din mai multe porţi legate î.itre ele cu porticuri şi scări. prOpis, propisuri, s. n. (Regional) Foaie de hîrtie liniată pe care scriu elevii din şcolile primare la examenul de caligrafie; p. ext. scrisoare. Să-mi trimită un propis, Dar nu cu cerneală scris, hodoş, p. P. 217. PROFITOR, propitere, s. n. Vapor de mărfuri. PROPORŢIE, proporţii, s. f. 1. Raport între dimensiunile părţilor unui întreg sau între fiecare dintre aceste părţi şi întreg. Mijlocul acestor femei se află, între umeri şi glezne, la o depărtare care e, fără îndoială, justa şi secreta proporţie a perfecţiunii, bogza, C. o. 282. [Casele] au început a se supune regulilor proporţiei, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi luminoase, ALECSANDRI, o. p. 179. Procent. Proporţia de substantive abstracte creşte pe măsură ce ne apropiem de vremea noastră. GRAUR, F. I,. 144. 2. Potrivire, raport între lucruri. Pentru funcţiunea oricărui organism şi oricărui organ e necesară o proporţie normală de apă. makinescu, p. a. 63. -ţ- Loc. a d v. în proporţie cu... sau (loc. pre p.) în (sau, învechit, după) proporţia... = proporţional cu. . potrivit cu. . . A fost plătit în proporţie cu munca depusă, a Amatorii de teatru naţional nu ascultau cu plăcere o limbă artificială şi nu-şi înălţau sufletele în proporţia glasurilor şi gesturilor actoriceşti. Sadoveanu, e. 69. Statul e dator a ridica pentru romîni, după proporţia poporului, şcoli mai mari şi elementare, ghica, a. 293. 3. (La pl.) Dimensiuni mari, extindere mare. Pe fondul albastru al munţilor din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporţii, prin frumuseţe, printr-o înfăţişare totală de apoteoză. BOGZA, c. o. 280. *$> E x p r. A lua proporţii = a) a se dezvolta, a creşte peste măsură. Era mulţumit că a scăpat de grijile care azi noapte luaseră proporţii. REBREANU, R. i 52. între femei, descoperirea făcută lua proporţii fantastice. BART, E. 284; b) (familiar) a se îngrăşa. 4. (Mat.) Egalitate a două rapoarte. Termenii proporţiei. — Variantă: (învechit) proporţiuno (EMINESCU, n. 31, hasdeu, i. v. 35) s. f. PROPORŢIONĂ, proporţionez, vb. I. T r a n z. A da proporţia cuvenită, a face să fie proporţionat; a potrivi. — Pronunţat: -fi-o-. PROPORŢIONAL, -Ă, proporţionali, -e, adj. Care e într-un raport determinat cu alt lucru sau cu altă cantitate ; care corespunde unei proporţii. Două triunghiuri sint asemenea dacă au laturile proporţionale, geometria p. 14S. Nemurirea scriitorului, după această opinie, ar fi proporţionala cu perfecţiunea limbii din scrierile lui. GHEREA, ST. CR. i 248. Impozit proporţional — impozit stabilit în raport cu venitul cuiva. Medie proporţională = media geometrică a unor mărimi. PROPORŢIONALITĂTE s. f. 1. Faptul de a fi proporţional. Proporţionalitatea dintre diferitele ramuri de producţie, a Proporţionalitatea formelor, bustul dezvoltat îmi sugerează ideea de sănătate. GHEREA, ST. CR. îl 30. 2. (Mat.) Raport între două mărimi care variază proporţional. PROPORŢIONARE s. f. Acţiunea de a propor-ţ i o n a ; potrivire, găsire a proporţiilor juste. PROPORŢIONAT, -ă, proporţionaţi, -te, adj. Care are proporţii juste sau măsura cuvenită; potrivit, armonios. In faţă e făptura puternică, dar atît de zveltă şi de proporţională, a bisericii celei mari. GALACTION, o. I 217. Era o femeie frumoasă... cu trăsuri foarte nobile şi proporţionate. bolinTineanu, o. 391. PROPORŢltJNE s. f. v. proporţie. PROPOVĂDUI, propovăduiesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la o învăţătură religioasă) A predica ; (astăzi, cu privire la orice idei, doctrine, concepţii) A răs-pîndi, a propaga. Rareori spunea mai mult de trei vorbe deodată şi atunci numai ca să propovăduiască evanghelia. DUMITRIU, P. F. 3. Gorki propovăduieşte tinerilor scriitori datoria ce o au intelectualii de a sprijini necurmat şi cu toată puterea lupta politică a muncitorimii. SADOVEANU, E. 262. Anton e un sărman care a fost călugăr pe undeva, s-a smintit, a fugit din mînăstire şi acuma, de ani de zile, propovăduieşte năzdrăvănii şi trăieşte din mila oamenilor, rebreanu, R. I 162. — Variante: propăvedui (russo, s. 75), propovedui (alexandrescu, m. 333) vb. IV. PROPOVADTJIRE, propovăduiri, s. f. Acţiunea de a propovădui; propagare, răspîndire (a unei învăţături, a unei doctrine etc.). Tot din epoha reformei religioase porneşte. .. reacţia prinţipaturilor in contra propovăduirei calviniste, russo, s. 73. PROPOVĂDUITOR, -OARE, propovăduitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care propovăduieşte; propagator. Propovăduitor al prieteniei dintre popoare. PROPOVEDUI vb. IV v. propovădui. PROPOZIŢIE, propoziţii, s. f. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o gîndire, o judecată etc. Propoziţie principală. Propoziţie circumstanţială. czj Faptul că limba nu este un conglomerat de cuvinte, ci un tot organizat în propoziţii după anumite reguli de morfologie şi sintaxă, dă oricărei limbi un caracter de sistem. MACREA, F. 18. — Variantă: (învechit) propoziţitinc s. f. PROPOZIŢltJNE s. f. v. propozi(ic. PROPRIETAR, -Ă, proprietari, -e, ■ s. m. şi f. 1. Persoană care are drept de proprietate asupra unui lucru ; stăpîn. Nu numai că proprietarul viei îi plătea bine, dar le mai pica şi pe de lături cîştig. dumitriu, n. 259. 2. (Prin restricţie) Cel care posedă un imobil (mai ales considerat în raport cu chiriaşii lui). + (Adesea determinat prin «mare») Moşier, latifundiar. Figuri cunoscute de pe Calea Victoriei, şi necunoscute, din cine ştie ce fund de provincie, mari proprietari şi oameni politici. C. PETRESCU, î. I 12. — Pronunţat: -pri-e-. PROPRIETATE, proprietăţi, s. f. J. Stăpînire deplină, • în baza unui drept recunoscut, asupra unui bun material. Fundamentul formaţiunii social-economice socialiste este PROPRIETĂREASĂ — 601 — PROPTIRE proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, care are fie forma proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatiste-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste). CONST. r.p.r. 10. La proprietatea pămîntului nu ţine de loc, ba o consideră o corvoadă. rebreanu, r. 1165. Proprietate socialistă v. socialist. Proprietate liteYară sau artistică — drept de care se bucură un autor (şi pe care-1 poate transmite şi moştenitorilor, pe un timp limitat de lege) de a dispune după voie de operele sale literare sau artistice, putîndu-le edita, reproduce etc. 2. (Concretizat) Ceea ce constituie obiectul unei proprietăţi, obiectul stăpînit; bun3; avut1. Casa, proprietate a unui sculptor Wolgast, avea in fund privelişte înspre nişte întinse grădini şi străjuia cu faţada un parc. cXu-nescu, E. 239. Singurele proprietăţi care le-au mai rămas, casele, se învecinează, c. petrescu, o. p. i 232. 3. însuşire care (poate) aparţine tuturor elementelor unei specii; caracteristică, trăsătură. Cunoştinţele noastre actuale asupra constituţiei materiei in genere au descoperit o sumă de proprietăţi şi de forţe nebănuite altădată, marinescu, P. A. 38. 4. Calitate a unui cuvînt, a unui termen, a stilului de a reda exact noţiunea sau ideea exprimată. V. precizie, claritate. PROPRIETĂREĂSĂ, proprietărese, s. f. Soţia unui proprietar, deţinătoare a unui imobil (mai ales considerată în raport cu chiriaşii). Proprietăreasa voastră, baba Rada, vă închinase casa şi curtea. PAS, z. I 191. PROPRIETĂRÎSCj -EÂSCĂ, proprietăreşti, adj. (Rar) Care aparţine proprietarului. Ţăranca (arătînd casa proprietărească din dreapta): Colea la chir loniţă. MACE-donski, o. n 53. PROPRIETĂRlME s. f. (Neobişnuit) Totalitatea proprietarilor (de moşii). Orice atingere a [proprietăţii] va ridica proprietărimea din întreaga ţară ca un singur om. CAMIIî PETRESCU, O. II 406. PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. (Adesea în legătură cu adj. pos. « meu », « tău » sau « lui *, « ei » etc.) Care aparţine în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui sau al fiecăruia în parte; personal. Fata se supăra mai rău, simţindu-se lovită cu propriile ei arme. REBREANU, I. 86. De-un ceas o privea cam se joacă, zglobie, veselă, ameţită, ca de un vin tare, de propria ei tinereţă şi sănătate. VI^AHUŢA, O. A. m 36. Şi cind propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, o. I 134. Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei fiinţe spre a le deosebi de celelalte lucruri sau fiinţe din aceeaşi categorie. Numele de persoane, de ţări şi de oraşe sînt nume proprii. c=j Amor propriu v. a m o r. Pe cont propriu v. c o n t. 2. (Construit cu dativul) Care constituie o particularitate a cuiva sau a ceva; caracteristic, specific. Şiretenia.. . este proprie tuturor fiinţelor vieţuitoare. BO-LINTINEANU, O. 299. 3. Care este bun pentru..., potrivit pentru...; indicat. Lemn propriu pentru construcţii. 4. (Despre cuvinte sau* termeni) Care redă exact ideea care trebuie exprimată. Manuscrisele marilor scriitori ne arată efortul depus de aceştia în elaborarea stilului în care şi-au redactat operele, munca lor uriaşă pentru a găsi termenul propriu care să expună cit măi precis şi mai expresiv ideea. t. ROM. 1953, nr. 4, 55. Expr. Propriu-zis = la drept vorbind, de fapt, în realitate. In secolul al XlX-lea putem spune că s-a constituit, pro-priu-zis, limba romînă literară, in forma pe care o cunoaştem azi. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Propriu-zis nu locuia decit intr-o cameră, care-i slujea şi de birou şi de dormitor* CAMii, petrescu, U. n. 25. + (Despre sensul unui cuvînt,. spre deosebire de figurat) De bază, prim. PROPTĂR, proptare, s. n. Frînă la războiul de ţesut ţărănesc, făcută dintr-o scîndură cu crestături, care opreşte sulul cu pînză ţesută să se rotească înapoi. PROrTĂ, propte, s. f. (Regional) 1. Proptea (1). Numa Toader ia aminte. ■ . Că-i un loc primejdios, Pe sub proptă lunecos, îndărăt prăpăstios. Proptele sub roţi scrîşneau„ Ortacii greu s-opinteau. DEŞUU, M, 6. 2. împotrivire, opunere, rezistenţă. ■$> Loc. adv. în propta cuiva = împotriva cuiva. Cine să stea in propta valului acestuia? vlahuţX, la cade. PROPTEĂ, proptele, s. f. 1. Lemn, stîlp, par, scîndură care se pune pentru a sprijini un gard, o poartă, un zid etc. Ştiu că numai zidurile şubrede au proptele. Şi gardurile vechi pe care, fără proptele, le-ar trînti vîntitL STANCU, D. 290. Cum ajunseră, descălecări... voind să lege căpăstrul calului de propteaua porţii. ISPIRESCU, I,_ 390. Proptele şi mănunchi de tufiş, legaţi cu frînghii, sprijină şi întăresc taracii. ODOBESCU, S. iii 109. <> Expr. (Popular) Propteaua gardului = persoană foarte leneşă. Bată-te crucea de naş Cum naiba mă înşelaşi Şi cu cin’ mă cununaşi! Cu toanta din Făgăraş, Cu urita satului, Cu propteaua gardului. TEODORESCU, p. p. 334. 2. F i g. (La pi., cu valoare de sg.) Sprijin, protecţie nemeritată; p. ext. persoană care dă cuiva un sprijin nemeritat. V. intervenţie. Dar oameni cu proptele! Nu ştiu cum vine asta. . . — Ce sînt proptelele? Rude la Ierusalim, băiete. . . stancu, D. 290. <ţ> E x p r . A aTea proptele = a se bucura de protecţie nemeritată, a fi protejat. — PI. şi: propteli. — Variantă: propeâ s. f. PROPTE ALA, proptele, s. f. Proptea. PROFTÎ, proptesc, vb. IV. 1. T r a n z. A sprijini un gard, un zid etc. cu o proptea (sau cu mai multe) ca să nu cadă. Aceste case. . . erau proptite cu trunchiuri lungi de fag cojit, ca să nu se dărime. CAMII, PETRESCU, O. I 336. Finul cosit de curînd, adunat în cîteva clăiţe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. RE— BRIÎANU, i. 19. Precum văd, aici şade cineva şi i se huruie casa... Mă duc s-o proptesc cu un lemn. reteganui,, p. IV 54. A sprijini, a rezema. Capul mi-l proptesc pe coate,. Stau pe prag, pe gînduri iar. COŞBUC, P. I 117. -4- A aşeza un obiect drept stavilă, pentru a împiedica 0 mişcare. Fata îi propti mina in piept, dumitriu, p. F. 36. 2. T r a n z. A rezema un obiect de ceva (ca să nu cadă). Rămase cu ochii la furca proptită de zid, aproape-de dînsul. v. rom. decembrie 1951, 218. <$• Refl. Gemînd mă proptesc de primul copac, beniuc.v. 97. Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea de slab, sărmanul, Cu mina de păreţi, coşbuc, p. i 101. 3. R e f 1. Ase sprijini de un punct de reazem în vederea unui efort. Caii se proptiră cii piepturile în hamuri şi omul se lăsă iar 'din umeri, cu braţele încordate, ţepene, în coarnele plugului, dumitriu, n. 146. Se propti in picioare şi zvîrli cu o bucată de piatră, izbindu-l pe Goldenberg drept in faţă. sahia, n. 108. Piatra pe piept că punea, îti picioare se proptea, Şi, dacă se opintea. Trei stînjini în sus o da. TEODORESCU, p. p. 568. <> F i g. Era o noapte fără lună. In fundul răsăritidui se propti-seră nori negri, ca munţi încremeniţi. SADOVEANU, M. C. 93. T r a n z. Tîrînd Pe tată-său, care-l strîngea De mijloc şi-n zădar proptea Picioarele-n nisip, cătînd Să-t ţie-n loc, acum urlind Spre rîpi el se ducea. COŞBUC, P. 1 271. PROPTÎRE s. f. Acţiunea de a (se) propti; sprijinire, rezemare. » PROPTIŞ — 602 — PROROGARE PROPTÎŞ, proptişuri, s. n. Proptea; p. e x t. orice lucru (balustradă, paravan etc.) care serveşte pentru a sprijini ceva, pentru a împiedica o mişcare. Crucea din sat este tocmai tn marginea ripei. . . Dincolo de cruce este un proptiş făcut din citeva lemne, pentru ca să nu cază 'vitele în pîrîu. SLAVICI, N. I 62. proptitGr, -oare, proptitori, -oare, adj. Care sprijină, susţine, propteşte. PROPU1SĂ, propulsez, vb. I. T r a n z. A imprima unui obiect o mişcare de înaintare. + A exercita o forţă asupra unui vehicul pentru a-i provoca o mişcare de înaintare. PROPULSARE, propulsări, s. f. Acţiunea de a propulsa; punere în mişcare a unui obiect cu ajutorul unui sistem de propulsie. PROPÎJLSIE, propulsii, s. f. Exercitare a unei forţe asupra unui obiect pentru a-i provoca o mişcare de înaintare. Propulsia unui avion cu ajutorul elicei. Propulsia unui autovehicul. + Sistem tehnic prin care se realizează propulsarea unui vehicul. — Variantă: propulsiune s. f. PROPULSIÎJNE s. f. v. propulsie. PROPULSGR, propulsoare, s. ii. Organ al unui vehicul, care serveşte la realizarea propulsiei lui. Propulsor nautic. (Adjectival) Aparat propulsor. PROPUNĂTOR, -OARE, propunători, -ioare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care face o propunere. Realizarea reformei a fost însă statornic urmărită de propunătorii ei în toate ocaziunile. kogălniceanu, s. a. 214. PROPtJNE, propun, vb. III. T r a n z. 1. A face o propunere ; a da o idee, o sugestie. Aristide propuse să meargă repede Dumitru cu careta, rebreanu, r. ii 129. Mărgărita propuse o plimbare pe cîmp cu sania. ALECSANDRI, o. p. 101. Absol. Eu... cel mult pot să propun, decizia e în alte mîini. rebreanu, p. s. 115. 2. (Complementul indică o persoană) A recomanda pentru o misiune, o demnitate, un post. Cind se discută pe cine să-l propună preşedinte. . . biroul îl propuse pe Anculia. dumitriu, n. 168. 3. A îndemna pe altul să înfăptuiască ceva. Mi-a propus deci să-i finanţez operaţia. C. PETRESCU, A. 359. Doamna Clara, unchiule, i-a dat lui Pala Sărcina să făptuiască ce-ntii mie mi-a propus... Să răzbească pin’ la tine. Să te-njunghie. davila, v. v. 148. + Refl. (Construit cu dativul pronumelui personal) A-şi pune de gînd să înfăptuiască ceva, a lua o hotărîre, a se hotărî. îmi propusesem chiar să scriu o piesă de teatru din lumea dumneavoastră, baranga, i. 156. Adevăratul călător e acela care, cind se porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantazia lui. ALECSANDRI, O. P. 177. — Prez. ind. şi: (rar) propui (GHICA, A. 6). PROPtJNERE, propuneri, s. f. Acţiunea de apropune şi rezultatul ei; idee, sugestie' anunţată şi care urmează să fie discutată, aprobată, înfăptuită. Am primit propunerea unchiului. CAMIL PETRESCU, U. N. 43. Propunerea o considera o atenţie delicată pentru dinsul. REBREANU, R. i 211. Primesc cu plăcere propunerea sa. bolinTineanu, O. 401. (în construcţie cu verbul « a face t) Luca Talabă voia să facă el propunerea asta. REBREANU, R. i 135. Ascultă, măiculiţă, ce ai zice dacă ţi-aş face o propunere? ALECSANDRI, T. i 433. Ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu, că o va lua de soţie, negruzzi, s. i 25. PRORĂ, prore, s. f. Partea de dinainte a unei nave; {prin restricţie) extremitatea din faţă a acestei părţi, unde se află postul, de comandă; bot. Cîteodată, cind liniştea nopţii domnea peste toate, cind şi marea, obosită de luptă şi frămîntare, adormea, auzeam din prora vaporului o melodie dulce, dunăreanu, ch. 58. PRÓRÉCTOR, prorectori, sr m. Membru al corpului profesoral universitar, care are funcţia de locţiitor de rector. Prorectorul. ■ . este ales dintre cei mai buni profesori de la disciplinele principale. COL. HOT. disp. 1192. PROROC, proroci, s. m. (în diferite concepţii religioase) Personaj considerat ca interpret al voinţei lui dumnezeu, capabil să prevadă şi să prezică viitorul; (sens curent) persoană care are previziunea evenimentelor viitoare; profet. Astfel treci şi tu prin lume... ca un basm de proroc! EMINESCU, O. IV 37. [Anul 1840] o să ne ridice in slava cerului, cum credeau mulţi proroci. GHICA, S. 172. (Glumeţ) Cucul sur... E proroc şi-ţi ştie spune Tot ce-o fi şi-o da. COŞBUC, P. II 36. (Metaforic) Şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adine, ca un proroc al pier-zărei. eminescu, n. 11. Proroc mincinos (sau fals), se zice despre cel care prevesteşte lucruri ce nu se realizează. Nimeni nu e proroc (sau profet) în ţara lui v.profet.^ (Adjectival, rar, în forma de f. pl. proroace) O, ascultă numa-ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! eminescu, o. I 155. — Formă gramaticală: f. pl. (rar) proroace. — Va- riantă : prooroc (alecsandri, p. i 146, negruzzi, s. i 30) s. m. ■ PR0R0CÉSC, -EÂSCĂ, proroceşti, adj. (învechit) De proroc; profetic. (Atestat în forma proorocesc) Era un zeu de lemn, cu dar proorocesc, donici, f. 76. — Variantă: proorocésc, -căscă adj. PROROCI, prorocesc, vb. IV. T r a n z. (în concepţiile religioase şi în superstiţii) A prezice viitorul graţie unui dar special sau prin inspiraţie divină; (sens curent) a prevedea şi a anunţa evenimente viitoare. A prorocit bine părintele asupra sărmanului bade Jsac. sadoveanu, o. viii 258. Vîntule, copile, Codrii ce-i trudeşti? Ce-mi tot spui de jale Şi-mi tot proroceşti? CERNA, p. 116. <$> Refl. impers. Ne apropiam de teribilul an 1840, despre care se prorocea fel de fel de grozăvii. GHICA, s. 172. — Variantă: prooroci (galan, z. r. 126, bassara-bescu, v. 4, conachi, p. 293) vb. IV. PR0R0CÍE, prorocii, s. f. Prezicere, prevestire,. prorocire. D-aia a stăruit el pe lingă mama de a tăiat găina şi s-o mănînce el, ca să se împlinească la dînsul prorocia din acele slove. ISPIRESCU, L. 274. Prorocia despre Ştefan cel Mare [titlu]. ŞEZ. iii 235. — Variantă: proorocie (alexakdrescu, m. 277, conachi, P. 301, TEODORESCU, P. P. 104) s. f. PR0R0CÍRE, prorociri, s. f. Acţiunea de a pro- roci şi rezultatul ei; ceea ce se proroceşte, prezicere, prevestire, prorocie. Prorocirile mele sînt mai vrednice de crezare decît ale prorocului Jlie. vornic, P. 191. Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic (= se ridică), eminescu, o. i 45. PR0R0CITÓR, -OARE, prorocitori, -oare, adj. (învechit) Care proroceşte. Prorocitoare arătări [meteorologice] ale calendarelor. PISCUPESCU, o. 89. PROROGĂ, proróg, vb. I. T r a n z. A amîna pentru o dată ulterioară, a prelungi activitatea unui corp constituit, în special şedinţele, lucrările unei adunări legislative. (Refl. pas.) E rău numai că dieta s-a prorogat pînă la 2 iulie, ghica, a. 278. PROROGARE, prorogări, s. f. Faptul de a proroga; amînare a termenului fixat de legi sau regulamente pentru începerea unei activităţi. Prorogarea parlamentului. PROROGAT — 603 — PROSPECTOR PR0R0GĂT, -Ă, prorogaţi, -te, adj. (Mai ales despre parlamente şi lucrările lor) Âmînat pentru o dată ulterioară celei fixate prin legi. PROSCALISl, proscalisesc, vb. IV. Tranz. (Grecism învechit) A invita, a pofti. îţi cer de o mie de ori iertăciune că nu te-am proscalisit la masă. fimmon, c. 172. PROSCOMlDIE, proscomidii, s. f. 1. Parte din slujba liturghiei, în care preotul pregăteşte plinea şi vinul pentru împărtăşanie. 2. Firidă în peretele de nord al altarului, unde se săvîrşeşte proscomidia (1). în păretele despre miazănoapte al altarului este construită proscomidia, adincată in zid ca o peşteră. LaTDRG. Vedem dar cum s-au născut pomelnicele, care azi încă stau aşezate în proscomidia oricării biserici orientale, odobescu, s. i 453. PR0SCRÎE, proscrlu, vb. III. Tranz. (învechit) 1. A scoate pe cineva de sub scutul legilor, a izgoni din propria lui ţară drept pedeapsă pentru o vină politică. V. exila. Şi-i trimiseseră listă chiar de persoanele ce erau să fie proscrise, ghica, a. 191. (Glumeţ) Lupii în toate staturile Europei erau proscrişi, numai în Mol-davia. . . vieţuiau ca în sinul unei republice. negruzzi, S. I 279. + A interzice, a opri, a nu îngădui. V. aboli. Uitarăţi că proscrise sînt orişice dueluri? macedonski, o. ii 140. 2. (în antichitatea romană) A osîndi la moarte fără forme de judecată, înscriind numai pe un afiş numele celui condamnat (osînda putînd fi executată de oricine îl întîlnea pe condamnat). PROSCRIERE, proscrieri, s. f. (învechit) Faptul de a proscrie; proscripţie. [Am făcut] din viaţa mea un şir de închisori, exiluri. . . şi proscrieri, ghica, a. 629. PROSCRÎPŢIE, proscripţii, s. f. (învechit) 1. Pedeapsă la care autoritatea publică supunea în trecut pe cineva (mai ales pentru o vină politică), izgonire din patrie (v. surghiun); proscriere. Mărirea voastră o va ridica din toată proscripţia şi îi va chezăşui asigurarea vieţii. negruzzi, s. in 280. Ei decretează legile de proscripţie. RUSSO, S. 182. 2. (în antichitatea romană) Punere în afară de lege, osîndire la moarte fără forme de judecată pentru infracţiuni politice (osînda putînd fi executată de oricine-1 întîlnea pe condamnat). Listă de proscripţie — listă afişată cuprinzînd numele persoanelor declarate în afară de lege. PROSCRÎS, -A, proscrişi, -se, adj. (învechit şi arhaizant) 1. (Adesea substantivat) Scos de sub scutul legilor, izgonit din patrie; exilat, expulzat, surghiunit. A fost trecut primul pe lista proscrişilor. Sadoveanu, E. 228. Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi rentoarce; Şi ochii mei in lacrimi va-nchide un străin, bowntineanu, o. 2. în tot timpul cit a fost proscris şi pribeag [Bălcescu] nu a lipsit un singur moment, pînă la moarte, de a lucra pentru ţara lui cu pericolul vieţii şi al sănătăţii, ghica, s. A. 166. 2. (Despre idei, atitudini, acţiuni) Interzis, oprit, neîngăduit. Despotismul proscris cată încă a veni in mijlocul nostru sub nume mincinoase şi sub mască, boun-Mneanu, o. 258. PRO SECTOR, prosectori, s. m. Persoană însărcinată să prepare piesele anatomice necesare la cursurile unui profesor. PROSIE, prosii, s. f. (Regional) Ogor arat şi semănat pentru prima dată după ce a fost lăsat nelucrat timp de doi sau trei ani. Această prosie este pămîntul cel dinţii şi cel mai bun pentru griul de toamnă, i. ionescu, la cade. PROSLĂVI, proslăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A slăvi; a ridica în' slavă, a preamări, a glorifica. Societatea capitalistă. . . proslăveşte libertatea individului de a oprima şi exploata pe semenul său. sadoveauu, E. 194. Fiindcă nu proslăvise vinul, găsi cuvinte de laudă pentru băutura din izvor. STÂnoiu, c. i. 90. 2. Refl. (Astăzi rar) A se odihni în voie, a se simţi bine, a fi mulţumit, satisfăcut; a se răsfăţa. Cind mă gîndesc că azi dimineaţă nici gind n-aveam unde are să mi se proslăvească trupuşorul la noapte. La TDRG. Gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptori. CREANGĂ, a. 81. <$> Exp r. Cum te mai proslăveşti? = cum îţi mai merge? Cucoana Tarsiţa-i sănătoasă? — Noi sintem bine; dar d-ta cum te mai proslăveşti cu slujba? alec-Sandri, T. 1089. PROSLĂVIRE, proslăviri, s. f. Acţiunea de a (s e) p r o -slăvi; preamărire, glorificare, adorare, laudă. Adunînd într-o unire, Pentru a ta proslăvire, Pin’la margini lumea toată, conachi, P. 36. PROSODIC, -Ă, prosodici, -e, adj. Care se referă la prosodie, de prosodie. Cînticel care. . . este in privinţa regulelor prosodice cu mult mai prejos de ingenioasa impro-vizaţiune a vînătorului de curci, odobescu, S. iii 10. — Variantă: proz<5dic, -ă adj. PROSODÎE s. f. (Şi în forma prozodie) Parte a poeticei care se ocupă cu studiul versificaţiei din punct de vedere al raportului dintre silabele unui vers, după accent, lungime sau înălţime. [Scrierile lui Antioh Cantemir] în limba rusească sînt. ■ ■ un tractat de algebră, reflexii asupra prozodiei, cîteva cintece ce se cîntă şi astăzi in Rusia, negruzzi, s. ii 157. — Variantă: prozodie s. f. PROSOP, prosoape, s. n. Obiect făcut din ţesătură de bumbac, de obicei de formă dreptunghiulară, care se foloseşte Ia şters pe obraz, pe mîini sau pe tot corpul, după spălat; ştergar. Pe un scaun, pregătit dinainte, un lighean mare de tablă nesmălţuit; alături, pe alt scaun, o căldare cu apă, o cană, un săpun şi prosop. gai,an, z. r. 387. în lipsă de prosop, se usca la aer. drIgiiici, r. 148. + (Regional) Şervet. Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită in prosop, şi oala cu lapte pe vatră, rebreanu, r. n 30. Aluatul îl învălesc într-un prosop. SEVASTOS, N. 78. PR0S0P0PÎE s. f. Figură de retorică prin care un orator atribuie unui obiect neînsufleţit, unei realităţi morale, unei persoane absente sau moarte vorbirea şi atitudinile unor persoane vii; personificare. PROSPĂTtJRĂ, prospături, s. f. (Rar) Marfa alimentară proaspătă, nesupusă încă vreunui procedeu de conservare. Avem stridii, brînzeturi proaspete, ne-a venit o langustă vie. . . şi-i înşiră, foarte volubil, toată lista prospăturilor sosite de dimineaţă, caragiai (Adverbial) — Cum merge? — Prost, domnişoară Otilia. CĂLINESCU, E. o. I 19. Se simte ostenit. A dormit prost. c. petrescu, a. 466. Nici atunci cind era Serdici n-o duceam aşa de prost, sahia, n. 114. + (Despre vreme) Nefavorabil, rău. Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă, ijeşltu, m. 28. + Nepriceput, nepregătit, neîndemînatic (într-o îndeletnicire, meserie, profesiune). Cizmar prost. Doctor prost. t=i Nu este. . . lighioaie pre pămint mai crudă decit un vînător prost. alecsandri, o. p. 58. 6. Dăunător; defavorabil, neprielnic, rău. Să ştii că situaţia dumitale e destul de proastă. .. cată să te reabilitezi. Sadoveanu, p. m. 120. S-a fost înduioşat de starea cea proastă şi ticăloasă în care ajunsesem şi a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. ISPIRESCU, L. 283. F r g. Şi prostatecele nări Şi le îmflă orişicine în savante adunări, Cind de tine se vorbeşte. EMINESCU, o. I 134. 2. Simplu, nevinovat, naiv. Chera Duduca, care era personificarea fineţei şi a vicleşugului femeiesc, pricepu făţărnicia, chiar sub acel văl de prostatică modestie. FruMON, c. 88. PROSTATÎTĂ s. f. Afecţiune inflamatorie, acută sau cronică, a prostatei. PR0STĂ1ĂU, prostălăi, adj. m. Augmentativ al lui .prost. Mărginit, prostălău. . . n-a fost în stare să înveţe nimic. GAI.AN, B. i 71. Am intrat în casă, m-am răzgîndit: •ăsta nu e prostălău... Ştie multe. STANCU, d. 87. D-l Teodorini e atit de bufon în întreita sa rolă, d-l P. Nicolau ntit de prostălău in Stănică, incit şi nevrind te fac să bufneşti de rîs. negruzzi, la Tdrg. <$> (Substantivat) Fiul popii, un prostălău ce nu ştia paşte bobocii. La TDRG. PROSTANĂC, -Ă, prostănaci, -e, adj. Prost, mărginit, bleg, nătîng. Numai un hoţ prostănac, fără nici un grăun-cior de înţelepciune, stăruieşte mai mult decît se cuvine intr-un loc unde a săvîrşit o faptă, sadoveanu, o. I,. 148. El se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. ISPIRESCU, I,. 229. Un om cam prostănac se însurase c-o femeie frumoasă şi deşteaptă. ŞEZ. V 159. (Substantivat) Prostănacul de Ungureanu se duce mereu-mereu pe la ea. rebreanu, I. 113. -y- Care denotă prostie. O frumuseţe prostănacă este un farmec mort. delavrancea, îi. T. 49. PROSTĂNĂU, prostănăi, adj. m. Prostălău. (Substantivat) N-a fost Păcală. . . Ci un prostănău prea mare, vită vorbitoare chiar, pann, la CADE. prostăn£l, prostănei, adj. m. (Rar) Prostuţ. Că mă laşi pe mine Cu pui micuţei Şi prea prostănei. marian, î. 123. PROSTĂYĂLA s. f. art. (Rar, numai în loc. a d v.) De-a prostăvala = de-a rostogolul, de-a berbeleacul. D-a prostăvala se da, Mare lup că se făcea. A NT. I,n\ pop. I 362. PROSTEĂLĂ s. f. (învechit) 1. Faptul de a (se) prosti, înşelare sau încercare de a înşela; păcălire, tragere pe sfoară. îi arăt eu prosteală! Crede că scapă de frecat? La TDRG. 2. (Regional, în e x p r.) A merge în prosteală=a pleca la cerşit. Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea ; dară într-o zi, îi zise fata să-i cumpere din tirg pînză şi mătasă roşie şi verde; baba biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără, ispirescu, i<. 364. PROSTERNĂ, prostern şi prosternez, vb. I. Refl. A se înclina (pînă la pămînt) în faţa cuiva sau a îngenunchea în semn de veneraţie, de umilinţă, de supunere etc. V. ploconi, închina. îmi plăcea să văd toată lumea aceea prosternată la picioarele mele; erau momente cînd mă credeam o eroină de prin romane, de prin basme, vlahuţă, o. a. ii 62. Căci mie-n genunche el s-a prosternat, Convins că de mine poate fi salvat, cara-GlAIyE, O. III 131. PROSTERNĂRE s. f. Acţiunea de a se prosterna; înclinare, îngenunchere, supunere în faţa cuiva. V. ploconire. (F i g.) N-am putut stăpîni nevoia de prosternare din ochii mei şi nici ea nesiguranţa din ai ei. ibrăiieanu, a. 189. PROSTESC, -EĂSCĂ, prosteşti, adj. 1. Care dovedeşte prostie, lipsă de logică sau de raţiune. V. stupid. Temerile mele sînt prosteşti. DUMITRIU, N. 121. Se porneşte deodată pe un rîs prostesc de bucurie. REBREANU, 1.46. 2. (Rar) De calitate inferioară, fără valoare, sărăcăcios, de rînd, prost (3). Un talger rudăresc, cu două feţe, prostesc, pann, la cade. PROSTÎŞTE adv. Ca un prost, în mod prostesc, stupid. A rămas împietrit, cu gura căscată prosteşte, în faţa acestui judecător, care nu credea hi mărturia scrisă. popa, v. 190. [Crîşmăriţa] tot ar fi stat mai mult lingă noi, dacă n-ani fi alungat-o prosteşte. CREANGĂ, a. 97. Ea umple oala prosteşte, Ne-ncercînd apa de fel, Şi-i toarnă de-l opăreşte, pann, p. v. i 98. <$> E x p r. A rîde prosteşte = a rîde cînd nu trebuie, fără motiv, fără rost. + Ca un mojic, ca un bădăran. Şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte, creangă, p. 292. PROSTÎ, prostesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A-şi pierde puterea de gîndire, a deveni prost; p. e x t. a-şi pierde cumpătul, stăpînirea, a se fîstîci. I se schimba cu totul firea; se zăpăcea, se prostea ca cel mai nemernic copil. GANE, N. III 158. Simţea că se prosteşte, că i se stringe mintea ca un arici speriat, în faţa omului acestuia care-l ţinea de braţ cu o intimitate exasperantă. vtAHUŢĂ, o. A. iii 59. Maistre Ruben, te-ai prostit rău de cind nu ne-am mai văzut. EMINESCU, N. 79. (Despre lucruri) A-şi pierde din calităţi, din valoare, a nu mai corespunde scopului. ^ Tranz. A face (pe cineva) să-şi piardă judecata, a reduce la starea unui prost. Rele-s, puică, frigurile Da-s mai rele dragostile; Frigurile te trezesc, Dragostile te prostesc, hodoş, p. p. 32. 2. T r a n z. (Familiar) A induce pe cineva în eroare, a-1 face să creadă ce nu-i adevărat, a înşela. Spuneai că în ruptul capului nu înţelegi să te prostească domnul Emil Sava. C. PETRESCU, R. de. 256. Cucoana ne prosteşte cu vorba, rebreanu, r. i 236. PROSTICEL, -EĂ, -ÎCĂ, prosticei, -ele, adj. Diminutiv al lui p r o s t. 1. v. prost (1). Noi nicicum l-om da, Că e mititel, Că e tinerel Şi cam prosticei. TEODORESCU, P. P. 49. 2. v. prost (3). Scotea nişte papucei, Cit erau de prosticei, Făceau cinci sute de lei. mat. For.K. 164. PROSTÎE, (2) prostii, s. f. 1. Starea, felul de a fi al celui lipsit ae inteligenţă sau de învăţătură; comportare, exprimare care denotă o astfel de stare. Cu prostia, băiatule, nu te poţi înveli, nici îmbrăca, nici sătura. sadoveanu, m. c. 30. Dănilă se ţine cu mina de inimă, rîzînd de prostia dracului, creangă, p. 51. 2. (Mai ales la pl., uneori exclamativ) Vorbă, lucru, faptă lipsită de logică, de seriozitate, de importanţă; absurditate, inepţie, moft, nimic, fleac. Am de lucru. . . N-am vreme de prostii, rebreanu, I. 102. Astăzi ţi-am spus multe prostii şi citeva obrăznicii. IBRĂILEANU, A. 189. Albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuţi şi cu următoarea, iiogaş, m. n. 40. Cine ţi-a băgat în cap prostii de astea? vlahuţă, o. a. iii 85. PROSTÎ SIE s. f. (Cu sens colectiv; învechit şi arhaizant) Populaţia de bază a ţării, în special ţărănimea; gloată, norod, sărăcime. Pe prostime n-o întreba nimeni. Coci dacă ar fi fost întrebate noroadele, n-ar fi fost atîtea PROSTIRE — 606 — PROTECTORAT războaie, sadoveanu, p. m. 173. Alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. ispirEscu, i,. 39. Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce cereţi? şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba? Prostimea rămase cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. NEGRUZZI, s. I 154. PROSTIRE1 s. f. Acţiunea de a (s e) prosti; înşelare, amăgire. PROSTÎRE2, prostiri, s. f. (Mold.) Cearşaf. Moşul scoase din ladă o prostire de in curată... o aşternu pe pat. dunăreanu, CH. 17. Un strat mare de fîn fu aşezat în loc de saltea într-un colţ al stînii, pe care duduca îşi întinse feluritele şaluri şi prostiri. GANE, N. II 45. Prostirile în patu-i de negre putrezesc. NEGRUZZI, S. II 199. PROSTÎT, -Ă, prostiţi,. -te, adj. 1. Ajuns sau adus într-o stare de uluială; p. e x t. uluit, zăpăcit, dezorientat. Elisabeta priveşte prostită gloata de oameni din jurul ei. Sahia, N. 42. Rămase prostit, ca un om care se pierde în faţa unei nenorociri. DUNĂREANU, CH. 214. A rămas aşa, prostit, privind înaintea lui fără să vadă. anghel, pr. 64. 2. Fără vlagă, istovit, îndobitocit; p. e x t. înşelat şi exploatat. Cei ce te însoţesc, dacă sînt tineri, au trupuri neputincioase, dacă sînt bătrîni, au suflete prostite. ISPIRESCU, u. 26. Ş-acele milioane, ce in grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor, eminescu, o. I 59. PROSTITUA, prostituez, vb. I. 1. Refl. A practica prostituţia, a duce viaţă de prostituată, a trăi în desfrîu. 2. T r a n z. (Rar) A sili pe cineva să practice prostituţia. 3. T r a n z. F i g. A necinsti, a pîngări, a degrada (ceva) printr-o întrebuinţare nedemnă. Se va schimba ceva peste capetele noastre, dacă noi nu sîntem capabili să eliberăm progresul din gheara celor care îl pîngăresc şi îl prostituează, c. petrescu, A. 419. — Variantă: (învechit) prostitul (macedonski, o. i 83, gherea, si. cr. ii 318, odobescu, s. i 49) vb. IV. PROSTITUATĂ, prostituate, s. f. Femeie care practică prostituţia. Acea ocnă la care s-află condamnate Nenorocitele fiinţe ce se numesc prostituate, macedonski, o. I 81. Eroina romanului e o prostituată. GHEREA, ST. cr. n 230. Ziceai că femeia asta te dezgustă pentru că este o prostituată, bolintineanu, O. 385. PROSTITUl vb. IV v. prostitua. PROSTITUŢIE s. f. Faptul că o femeie îşi vinde corpul; viaţa dusă de o astfel de femeie. în tina prostituţiei zac moarte Şi rozele-ţi şi crinii tinereţii, Dar tu nu plînge. . . Zilele măreţii Şi sfintei judecăţi nu sînt departe. neculuţX, ţ. d. 18. Domnule Manoil, îmi zice Ana, copila ce o smulsesem din ghearele prostituţiei, bountineanu, o. 401. PROSTOLÂN, -Ă, prostolani, -e, adj. (Rar) Prostănac. Cheamă un croitor, care era cam prostolan, să-i facă o pereche de pantaloni. I. CR. II 165. PROSTOVAN, prostovani, adj. m. Prostănac. Poate că-i căzuse scump bunicii nenea Dumitrache, fiindcă era slăbănog, prostovan. Bunica vedea în el un fel de neom, un băieţandru cu mintea slabă. STANCU, d. 6. PROSTOYOL, prostovoluri şi prostovoale, s. n. Unealtă de pescuit formată dintr-o plasă rotundă prevăzută la margine cu un şir de plumbi care o trag la fundul apei, iar la scoatere o serie de sfori lungi strîng marginea de jos, formînd o pungă pentru ca peştele prins să rămînă în plasă. PROSTRAŢIE s. f. Stare de indiferenţă totală faţă de lumea înconjurătoare, cauzată de o tensiune nervoasă sau de un efort nervos excesiv ; depresiune psihică, apatie. Starea copilului s-a agravat prin apariţiunea unei surdităţi şi a prostraţiei, babeş, o. a. i 318. PROSTULÎiŢ, prostuleţi, adj. m. Prostuţ. (Substantivat) Ştiu că mă priveşti ca pe un. . . negustoraş, ca pe un prostuleţ. ALECSANDRI, X. 1264. PROSTUŢ, -Ă, prostuţi, -e, adj. Diminutiv al lui prost; cam prost, cam fără minte; naiv. Doi fraţi — unul bun, blînd, prostuţ, onest, caragiale, n. p. 30. E cam prostuţă, dar frumoasă coz. ALECSANDRI, T. I 433. PROŞCOVIŢĂ s. f. v. procoviţă. PROTACTÎNIU s. n. Element chimic metalic, alb-cenuşiu, strălucitor, radioactiv, izotop al uraniului. PROTAGONIST, protagonişti, s. m. 1. Actor care joacă rolul principal într-o .piesă de teatru; p. e x t. erou, personaj principal. Protagoniştii comediei. 2. Reprezentant de frunte al unei mişcări, al unei acţiuni, al unei teorii; promotor, iniţiator, cap, fruntaş. PROTĂL, protale, s. n. (Bot.) Lamă verde de forma unei frunze, rezultată din germinarea sporilor de cripto-game vasculare. Protal de ferigă. protargGl s. n. Substanţă în formă de pulbere fină, galbenă sau galbenă-brună, obţinută prin combinarea unei cantităţi mici de argint cu un produs obţinut la hidroliza proteinelor, folosită ca antiseptic extern în special pentru nas, ochi şi gură. PROTAZA, protaze, s. f. (în opoziţie cu a p o d o z ă) Partea întîi a unei perioade condiţionale, care cuprinde grupa propoziţiilor secundare şi care îndreaptă atenţia cititorului asupra celor ce se enunţă în apodoză. PROTAC, protăci, s. m. (Regional) Ciur de piele cu găuri mari pentru cernut griul. PROTECTÂ, proiectez, vb. I. T r a n z. (învechit, rar) A proteja, a ocroti. Dacă această Amelie. . . nu ţi-ar fi unită c-un nod ce te proiectează, negruzzi, s. in 146. PROTECTOR, -OÂKE, protectori, -oare, adj. 1. Care protejează, care apără, păzeşte sau fereşte (pe cineva sau ceva) de un pericol; care favorizează (pe cineva sau ceva). îmbrăcăminte protectoare, czd Chares din Lindos a lucrat doisprezece ani la statuia uriaşă a lui Helios, zeul protector al insulei. barT, s. m. 47. + (Despre vorbe, gesturi, atitudini) Ocrotitor, binevoitor, condescendent. îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surîsuri protectoare şi mă îndemnau să beau din vinul cald. camii, petrescu, p. 44. Un imperceptibil zîmbet graţios, încet şi totodată protector. hogaş, H. 90. Mă primeşte totdeauna bucuros, ca să mă bată pe umăr cu multă bunăvoinţă protectoare, caragiaxe, S. n. 160. (Adverbial) I-a trimis la club o carte de vizită în caret protector, l-a asigurat de bunăvoinţa lui oricînd în viitor, camii, petrescu, u. n. 49. Sărind jost îl bătu protector pe umăr. rebreanu, r. i 217. (Substantivat) îşi luase loc în rîndul doamnelor serioase. Rolul de protectoare ştia să-l joace cu tact şi demnitate. BART, E. 158. îmi rămîne o fetiţă- fără nici un protector pe pămînt. BoiyiNTiNEANU, o. 462. Pe Damet îl credeţi ştiinţelor protector, negruzzi, S. ii 227. 2. (Despre state) Care exercită un protectorat asupra unei ţări. [Aceasta] putea să se nască numai din necunoştinţa poporului şi a stării lui politice către Turcia şi către puterea protectoare, ghica, a. 120. — Accentuat şi: (substantivat, m.) protector. PROTECTORAT, protectorate, s. n. Formă de dependenţă politică a unui stat care trece (în virtutea unei convenţii) sub conducerea supremă a unui stat puternic PROTECTRICE — 607 — PROTESTANTISM (feudal sau imperialist), păstrîndu-şi însă organizarea internă proprie ; conducere exercitată de statul protector. + Teritoriu sau ţară administrată de către un mare stat feudal sau imperialist, în baza unui mandat primit de Ia o organizaţie politică internaţională. PROTECTRICE adj. f. invar. (Franţuzism învechit) Protectoare. Împotriva drepturilor curţii suzerane şi protectrice. GHICA, s. 639. PROTECŢIE, (2) protecţii, s. f. 1. Faptul de a proteja ; apărare, ocrotire, pază; ansamblul dispoziţiilor şi al mijloacelor materiale prin care se obţine suprimarea, limitarea, sau numai semnalizarea efectelor dăunătoare produse de anumite acţiuni exterioare asupra vieţuitoarelor, materialelor, sistemelor tehnice, produselor etc. Fata asta mtndră, dar săracă şi fără nici o protecţie. barX, E. 305. Loc. adj. De protecţie = protector, apărător. Acei care angajează vor pune la dispoziţia angajaţilor... care lucrează în condiţiuni speciale de umiditate ori murdărie echipamentul de protecţie. COD. M. 40. Era bucuros să cunoască măsurile de protecţie pe care le prepară noul guvern. rebreanu, r. H 227. «$• Protecţia muncii = ansamblu de măsuri luate pentru a se asigura desfăşurarea muncii în condiţiile cele mai bune pentru muncitori şi a se evita accidentele de muncă. Perdea de protecţie v. perdea. 2. Sprijin. (uneori nemeritat) acordat cuiva pentru obţinerea-unui avantaj; p. e x t. cel care acordă sprijin (v. protector). Era dintr-o familie... cu prea mulţi copii, insă şi cu destule protecţii la vremea lor. SADOVEANU, z. c. 6. Cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste. EMINESCU, O. I 137. Prin protecţia stăpînului său, în cîţiva ani ajunse la cele mai înalte funcţiuni, bountineanu, o. 416. 3. (învechit) Protectorat. Se jăluiră Porţii de astă călcare a dreptului naţiilor, făcînd o pomenire’ a vechilor tractate cu care ţara se supusese protecţiei turceşti, negruzzi, S. i 242. PROTECŢIONISM s. n. Sistem politico-economic care urmăreşte dezvoltarea industriei şi a agriculturii indigene prin aplicarea unui regim vamal cu tarife ridicate la mărfurile de import. PROTECŢIONÎST, -Ă, protecţionişti, -ste, adj. Care aplică protecţionismul, referitor la protecţionism. Ţările despotice, unde s-a practicat cu mai multă asprime sistemul vamal, sistemul protecţionist şi sistemul prohibitiv, este dovedit, astăzi, că au fost şi sînt cele mai sărace. Ghica, S. 190. + (Substantivat) Partizan al protecţionismului. Aş întreba pe protecţionişti sau pe partizanii sistemului vamal, ghica, la cade. PROTÈGE, protég, vb. III. Tranz. (învechit), A proteja. Dar ducele care protegea pe Tasso, dar papii din epoca Renaşterii, au fost admirabili cunoscători în ale artei. GHEREA, SX. CR. I 231. PR0TEGUÎ, proteguiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A apăra, a ocroti, a proteja. O s-ajungi ministru. . la instrucţie, nu-i aşa? ca să-mi proteguieşti artele. GANE, N. III 183; PROTEGUITOR, -OARE, proteguitori, -oare, adj. (Rar) Protector. (Adverbial) îl bătu proteguitor pe umăr. C. PETRESCU, î. I 19. —' Pronunţat : -gu-i-. PR0TÉIC, -Ă, proteici, -e, adj. (Despre unele substanţe) Care-şi schimbă necontenit forma ; nestatornic. <$>• (Chim.) Substanţe proteice = proteine. Substanţele proteice constituie cea mai importantă componentă a organismului animal. — Pronunţat : -te-ic. PROTEINĂ, proteine, s. f. Substanţă organică alcătuită din carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf etc. şi care intră în componenţa protoplasmei celulelor, îndeplinind în organism funcţiuni variate. Uredinalele provoacă în general scăderea cantităţii de proteine. sXvulescu, m. u. i 100. — Pronunţat: -te-i-. PROTEJĂ, protejez, vb. I. T r a n z. 1. A apăra (pe cineva sau ceva) de un pericol, de acţiuni exterioare dăunătoare etc.; a păzi, a feri. A proteja sănătatea muncitorilor. + A înlesni o operaţie militară. Batalionul nostru va■ proteja retragerea diviziei. Camii, petrescu, tr. N. 355. 2. A ocroti, a sprijini (pe cineva sau ceva). Cercase să protejeze doi negustori în pragul falimentului, vornic, o. 222. Se vede că te protejează Eugenia, rebreanu, R. 1173. Legile care protejează pe cetăţeni se întorc contra lor. bomntineanu, o. 259. + A favoriza, a părtini. A proteja un candidat. PROTEJĂRE s. f. Acţiunea de a proteja; ocrotire, apărare, protecţie. PROTEJĂT, -Ă, protejaţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care se bucură de ocrotire, de protecţie (de obicei nemeritată). Ai lucrat la maşini şi, jos, la motor, tras într-o parte de domnul Marinică şi în cealaltă de domnul Frederic, amîndoi vrînd să facă pe voia secretarului, care le spusese că eşti protejatul lui. pas, z. I 306. Nu pot face nimic pentru protejatul d-tale. caragialE, S. N. 161. Protejaţi ca şi protectori, toţi vom fierbe într-o oală. alexandrescu, m. 171. 2. (Despre sisteme tehnice, instalaţii etc.) Care este înzestrat cu un sistem de protecţie. PROTÎST, proteste, s. n. 1. Faptul de a protesta, opoziţie hotărîtă, manifestare energică împotriva unei acţiuni considerate ca nejustă. [Căzuse] victimă nu atît a protestului său patriotic. . . cit a plîngerilor şi intrigilor boierilor către Poartă. kogăi,niceanu, s. a. 211. Notă de protest = comunicare scrisă prin care un guvern ia atitudine împotriva unui act considerat contrar tratatelor sau normelor de drept internaţional, săvîrşit de guvernul altei ţări. 2. (în economia capitalistă) Act public prin care se constată de către organele judecătoreşti neplata la scadenţă a unei poliţe. — PI. şi: (învechit) protesturi (ghica, a. 592, NE-GRUZZI, S. III 153, ALEXANDRESCU, M. 273). PROTESTĂ, protestez, vb. I. 1. I n t r a n z. A manifesta împotrivire faţă de ceva, a-şi exprima dezaprobarea împotriva unei hotărîri, a unei măsuri, a unei atitudini considerate ca nejuste. Baloleanu avu un gest de consternare fără a putea protesta, rebreanu, r. i 40. La aceste vorbe toată adunarea şi mai ales femeile protestară. BOiyiNTiNEANU, o. 423. M-am trezit arestat, despoiat de lucrurile mele, cercetat pînă la piele şi întemniţat... în zadar am protestat. RUSSO, s. 200. A susţine în contradictoriu, a respinge o teză, argumentînd pentru a se dezvinovăţi. Docan şi Catargiu protestează că n-au ştiut că există dijmă in Ţara Romînească. KOGĂLNICEANU, S. A. 125. 2. Tranz. (în economia capitalistă, în e x p r.) A protesta o poliţă = a stabili pe cale judiciară că o poliţă n-a fost achitată la scadenţă. PROTESTĂNT, -Ă, protestanţi, -te, adj. Care ţine de protestantism; al protestanţilor. Biserică protestantă. + (Substantivat) Adept al protestantismului. PROTESTANTISM s. n. Denumire generală a doctrinelor religioase (v. luteranism, calvinism, anglicanism) separate de catolicism prin reformele din secolul al XVI-lea. PROTESTARE — 608 — PROTOPLASMATIC PROTESTARE, protestări, s. f. Acţiunea de a protesta şi rezultatul ei; protest. Izbucneşte într-o protestare injurioasă, arghezi, p. T. 149. Aseară... a fost o protestare unanimă şi înverşunată. CAMlt, PETRESCU, T. II 479. încercase să murmure o protestare, dar foarte timid, să nu facă cumva o gafă. rebreanu, r. i 55. + Declaraţie, asigurare. Prefaţa începe cu protestările de modestie pe care autorii din toate timpurile au crezut că le datoresc publicului, iorga, i,. I 356. PROTESTAT, -Ă, protestaţi, -te, adj. (în economia capitalistă, despre poliţe) Care a format obiectul unui protest (2). Poliţă protestată. PROTESTATAR, -Ă, protestatari, -e, adj. Care indică sau conţine un protest (1) ; de protest. Cu pumnul strins, răsucit in acelaşi gest protestatar. G. M. zamfirESCU, SF. m. n. i 17. (Substantivat, rar) Persoană care protestează (într-o împrejurare oarecare), care se face exponentul sau aderentul unei acţiuni de protest. [Consulul] indică măsuri în contra protestatarilor, ibrăileanu, SP. cr. 73. PROTESTAŢIE, protestaţii, s. f. (învechit) Protest, protestare. Femeia... prin protestaţii intenţionat stîn-gace. . . hrăneşte sistematic acele bănuieli. Caragiale, n. F. 51. ■$- (Concretizat) Act scris prin care se exprimă un protest. Găsirăm mijlocul de a redija o protestaţie şi a o trimite la Constantinopol, în favorul ţării, boun-TINEANU, la CADE. PROTETIC, -Ă, protetici, -e, adj. 1. Care se referă la proteză (1); de proteză (1). Aparat protetic. 2. (Despre sunete) Apărut prin proteză (2). în cuvintul « alămîie » avem un « a » protetic. I'ROTEU, protei, s. m. (Livresc) Om nestatornic, gata să-şi schimbe, după împrejurări, caracterul, atitudinile, părerile. PROTÎZĂ, proteze, s. f. 1. Aparat sau piesă care înlocuieşte un membru sau o parte dintr-un membru al corpului omenesc. Lui Sibiriac îi lipsea o mină şi avea în locul ei o proteză cu cîrlig. sadoveanu, m. c. 116. <$>■ Proteză dentară = placă dintr-un material plastic, mulată după forma maxilarului şi în care sînt înfipţi dinţi artificiali. 2. Fenomen fonetic constînd în apariţia unui sunet la începutul unui cuvînt, fără â se schimba prin aceasta înţelesul cuvîntului. în cuvintul « alămîie » avem proteza lui «a ».a Lingviştii numesc proteză adăugarea unei vocale la începutul unui cuvînt. graur, F. l. 157. PROTIPENDĂ s. f. v. protipendadă. PROTIPENDADĂ s. f. Totalitatea boierilor de rangul întîi, care se bucurau în orînduirea feudală de privilegii speciale; vîrfurile clasei privilegiate din epoca burghezo-moşierească (v. aristocraţie). în dreapta lui se găseşte prefectul şi în stînga primarul. în spate se înghe-suieşte protipendada, pas, e. I 290. în salonul înalt atîrnă de ziduri reci portrete şterse de boieri din protipendadă. sadoveanu, o. v 167. La alaiuri şi la ceremonii, protipendada şi veliţii purtau pe cap gugiuman de samur cu fundul de postav roşu. ghica, s. 501. — Variantă: protipenda (alecsandri, t. i 62) s. f, PROTIPENDÂR, protipendari, s. m. (învechit) Pro-tipendist. Protipendarii curcani... se revoltau... de umilirea în care îi azvîrlise Pândele, macedonski, o. m 50. PROTIPENDÎST, protipendişti, s. m. (învechit) Boier din protipendadă. Noi, boierii cei mari, Stîlpenii, Hîr-zobenii, protipendiştii sîntem lăsaţi la o parte ca nişte netrebnici. ALECSANDRI, T. 1338. PROTlST,. protiste, s. n. Fiinţă unicelulară primitivă care, prin înfăţişare şi caractere, face trecerea de la regnul vegetal la cel animal. PROTÍVNIC, -Ă adj. v. potrivnic. PR0T1VNICÍE s. f. v. potrirnicic. TROTOBITÚMEN s. n. Bitumen în stare de formare, care reprezintă prima fază de transformare a materiei organice în petrol. PR0T0CÓL, protocoale, s. n. 1. Act, document care conţine hotărîrile luate la o conferinţă internaţională şi care are valoarea unui acord internaţional; (astăzi rar) document sau proces-verbal cuprinzînd concluziile unor dezbateri sau consemnarea discuţiilor anumitor şedinţe. Ei, acum la lucru: să ne împărţim materialul. Eu revăd protocolul privitor la capitolul I. BARANGA, I. 181. Protocolul şedinţei poartă concluziunile acestei dezbateri. ODOBESCU, S. i 491. înseşi protocoalele. Corni-siunii Centrale vă vor dovedi tot adevărul, tot golul adevăr. kogXlniceanu, s. a. 123. 2. (învechit) Formular oficial folosit de autorităţi; p. e x t. registru, catastif. 3. (Numai la sg.) Regulă de ceremonial care trebuie respectată în raporturile diplomatice sau cu prilejul unor acte solemne ; serviciu pe lîngă o instituţie, însărcinat cu luarea dispoziţiilor privitoare la ceremonial. Şef al protocolului. PR0T0C0LÁR, -Ă, protocolari, -e, adj. ' Care ţine de regulile ceremonialului stabilit; potrivit acestui ceremonial. Era rezervat şi protocolar, ca şi cum ar fi fost de marmură, vornic, p. 151. Se înclină într-un soi de reverenţă care e departe de cele protocolare. Camil petrescu, o. ■ I 283. Totul era corect, protocolar şi făcut după tipiad marilor dolitiri. anghel, fr. 66. PROTOCOLí9 protocolesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A încheia un proces-verbal de constatare; p. e x t. a colaţiona ; a confrunta copia cu originalul. (Refl. pa s.) Protocolindu-se (copiile) de judecătorie din cuvînt in cuvînt cu originalele lor. La tdrg. PROTODIÁCON,'/>roíoí/¿acom, s. m. Arhidiacon. PROTO GAMÍE, protegamii, s. f. (Rar) Prima căsătorie între un bărbat şi o femeie. Numărul căsătoriilor ce se fac între flăcăi şi fete, adecă protogamiile. I. IONESCU, D. 82. PROTOIERÉU, protoierei, s. m. Protopop. PROTOIERÍE s. f. 1. Rang sau funcţie de protoiereu. -4* Reşedinţa protoiereului. 2. Teritoriu (corespunzător unui raion) asupra căruia protoiereul îşi exercită funcţia sa. PROTOISTORIE s. f. Perioadă a dezvoltării societăţii omeneşti, cuprinsă între preistorie şi istorie. Tipărind o amănunţită dare de seamă. . . despre cartea care răstoarnă toate cunoştinţele dé pînă acuma . din protoistoria Daciei, c. petrescu, r. dr. 45. PROTÓN, protoni, s. m. Particulă elementară grea cu sarcină electrică pozitivă, egală în valoare absolută cu sarcina electronului, care alcătuieşte singur nucleul atomului de hidrogen uşor. PR0TÓNIC1, -Ă, protonici, -e, adj. (Despre sunete şi despre silabe) Care se găseşte înaintea silabei accentuate. în cuvintul « alerg », « a » este protonic. PR0TÓNIC2, -Ă, protonici, -e, adj. Care se referă la proton. Microscop protonic. PROTOPLASMÁTIC, -Ă, protoplasmatici, -e, adj. Care se referă la protoplasmă; compus din protoplasmă, de protoplasmă. Pseudopodele sînt prelungiri protoplasmatice, a PROTOPLASMA — 609 — PROTĂPI în epiteliu, legătura intre celule este făcută de mici punţi protoplasmatice, anatomia 25. PROTOPLASMA s. f. Substanţă albuminoidă cu aspectul unei mase vîscoase, incolore, semilichide, care alcătuieşte baza oricărei celule animale sau vegetale. între nucleu ji protoplasma are loc un schimb reciproc de materii fără de care nici una din aceste părţi nu poate supravieţui multă vreme, anatomia 16. Mii de milioane de ani au trebuit naturii pentru ca să ajungă de la protoplasmă la Darwin. ionescu-rion, c. 49. PR0T0PLÁSM3C, -Ă, protoplasmici, -e, adj. Protoplasmatic. Această porţiune protoplasmică.. . s-a strins, manifestările vieţii s-au oprit, anatomia 15. PR0T0PÓP, protopopi, s. m. Preot care îndeplineşte funcţia de şef al unui protopopiat; protoiereu. Uneori ieşea .in straiele-i frumoase şi păşea măreţ pe uliţă, avind în mină o cîrjă de protopop. sadoveanu, E. 116. Protopopul din Şoimuş, om foarte învăţat şi umblat prin lume, a ţinut un toast. REBREANU, I. 68. Iacă, protopoape, urmă el indrep-tîndu-se cătră tatăl meu, cum vă stricaţi voi copiii, hogaş, dr. îi 45. — Variantă: (popular) potropdp s. m. PROTOPOl’EÂSĂ, protopopese, s. f. Soţia unui protopop. PROTOPOPIAT, protopopiate, s. n. Protoierie. — Pronunţat: -pi-at. PROTOPOPÍE, protopopii, s. f. Rangul sau funcţia de protopop ; teritoriu pus sub jurisdicţia unui protopop. Nici eu însumi, cu toată protopopia mea, n-am mai auzit evanghelie ... ca cea de azi. ISPIRESCU, la CADE. PR0T0P0P0ÁIE, protopopoaie, s. f. (Rar) Proto-popeasă. Cucoana Mărioara, protopopoaia, trecea cu drept cuvînt de cea mai gospodina şi mai harnică femeie de pe meleagurile acelea, pînă-n depărtare, hogaş, dr. ii 102. PR0T0PRESBÍTER, protopresbiteri, s. m. Protoiereu. PROTOPRESBÎTERĂ, protopresbitere, s. f. Soţie de protopresbiter. PR0T0PSÁLT, protopsalţi, s. m. (învechit) Prim cîntăreţ la o biserică. Se vedea. . . protopsalt la schitul lui Darvari. M. I. CARAGIALE, C. 116. PR0T0SÍNGHEL, protosingheli, s. m. Grad monahal între singhel şi arhimandrit; monah cu acest grad. Se ivi în prag şi bătrînul protosinghel. camii, PETRESCU, o. ii 710. Bucătăria fu dată în primirea protosinghelului Justin, de care se vorbea că întrece în meşteşugul de a găti bucate chiar şi pe bucătarii cei mari de la Bucureşti. STĂNOIU, c. I. 87. Arc o mică chilie in monastirea Raducanu, unde şăde singuratic şi liniştit cu fratele său, protosinghelul Neofit, negruzzi, s. i 313. PROTOTIP, prototipuri, s. n. Model reprezentînd tipul original după care se efectuează sau se realizează ceva; (Tehn.) prim exemplar de încercare al unei piese sau al unui sistem tehnic, după care se verifică, se recepţionează sau se execută fabricate de acelaşi fel în serie. Examinaţi voi propunerea şi dacă o găsiţi bună, proiectaţi-o frumos şi trimiteţi-o la noi, la uzina noastră, să-i facem noi prototipul, v. rom. august 1953, 51. + Exemplar reprezentînd un model ilustrativ (pozitiv sau negativ). Va izbuti a imita grădiităria care este prototipul culturii perfecţionate. I. IONESCU, M. 340. (Poetic) Femeia-i prototipul îngerilor din senin. EMINESCU, o. I 29. PROTOXlD, protoxizi, s. m. Oxidul cel mai puţin oxigenat al unui element. Protoxid de azot. PR0T0Z0ÁR, protozoare, s. n. Nume dat oricărui animal microscopic unicelular, cu cea mai simplă structură anatomică; (la pl.) încrengătură a regnului animal în care sînt cuprinse aceste animale. Fiinţele vii sint compuse sau dintr-o singură celulă, cum e cazul animalelor microscopice numite protozoare, sau sint complexe celulare. marinescu, i\ a. 47. — Pronunţat: -zoar. PROTUBERANT, -Ă? protuberanţi, ~te, adj. Care constituie o protuberanţă. PROTUBERÂîsŢĂ, protuberanţe, s. f. Parte a unui obiect, a unui organ etc. ieşită în relief; proeminenţă. Nu-şi găsise locul pe scaun, sfredelit de privirea pătrunzătoare a moşneagului cu vorba de faun şi cu monstruoase protuberanţe frontale, c. petrescu, o. p. ii 189. (La' pl.) Erupţie de la marginea discului solar avînd aspectul unor flăcări imense, care se înalţă pînă la mai multe sute de mii de kilometri deasupra suprafeţei soarelui. PROŢAP, proţapuri şi (rar) proţape, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn bifurcată la un capăt, fixată la dricul carului şi de care se prinde jugul; (regional) rudă. Fiecare romîn ce avea puţină avere şi n-ar fi voit să cadă în mîna inimicilor îşi făcea cite un car cu două proţapuri sau rude, pe care încărca, la timp de nevoie, toată averea sa. marian, o. ii 286. Se pune pe proţap şi se aşterne pe gînduri. creangX, p. 41. 2. Prăjină cu vîrful despicat, în care se înfigea odinioară o reclamaţie, prezentată domnitorului pe deasupra capetelor mulţimii. Mă duc la Iaşi cu hrisoave. . . Voi merge iar cu proţapul, o să vorbesc cu domnia, Doară va da sfîntuleţul să-mi întoarcă răzăşia. HASDEU, r. v. 116. <$> E x p r. Cu jalba în proţap v. j a 1 b ă. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele. Prăjină lungă, despicată la un capăt, cu care se prind racii. Stîlp despicat la un capăt, servind ca pîrghie la moară sau la fîntînă. în locul cumpenii, fîtitina avea un proţap, înfipt pieziş in pămînt şi sprijinit de marginea de piatră a ghizdurilor. mihale, o. 511. Fiecare dintre cele două beţe,. despicate în formă de furcă şi înfipte în pămînt, între care se fixează peştele întreg pentru a fi fript în faţa focului. Dă un abur de sare plăticilor şi le aşază in proţap, sadoveanu, n. F. 70. Se frigeau crapi mari la proţap, camil petrescu, o. n 173. 4. Căluş. Ciobănaşul le ia armăsarii. ■ ■ le pune cîte un proţap în gură, ca să stea cu dinţii rînjiţi şi ii bagă in nomol. ISPIRESCU, I,. 249. PROŢĂPEĂLĂ, proţăpeli, s. f. Lovitură, izbitură (cu proţapul). Răsucindu-se scurt pe călcîie să se ferească pe sine de proţăpeala oiştei, izbuti. . . să-l smulgă şi pe Coco Con-duraky din elegiaca-i jneditaţiune. c. PETRESCU, A. R. 18. PR0TAPÉL, proţăpele, s. n. Lanţ cu care se leagă tînjala de proţap. De proţăpel legăm tînjala la care înjugăm doi sau patru boi. pamfile, a. r. 40. PROŢĂPl, proţăpesc, vb. IV. (Familiar) 1. Refl. A se posta (provocator) în faţa cuiva; f i g. a se îngîmfa, a-şi da importanţă, a face pe grozavul. Ordonă să fie scoase lanţurile de pe mîinile prinşilor şi se proţăpi după birou în faţa lor. vornic, p. 204. Cind se înfăţişează într-un salon... ie proţăpeşte grav şi solemn in vaza tuturora. vlahuţX, la TDRG. (Rar, despre obiecte) A sta ţeapăn (ca un proţap înfipt în pămînt). Puse [în talerul balanţei) toţi sacii; cumpăna pare că era proţăpită acolo sus. ISPIRESCU, i,. 401. 2. T r a n z. (Rar) A pune căluş. Căluşeii le prindea. Coame, Coade Le tăia, Gurile Le proţăpea. TEODORESCU, p. P. 656. 8. T r a n z. A lovi, a izbi. îl proţăpea al pumnul drept in falca stingă şi cu pumnul sting in falca dreaptă. SADOVEANU, O. X,. 137. 39 PROŢĂPIT — 610 — PROVINCIALISM PROŢĂPÎT, -Ă, proţăpiţi, -te, adj. (Familiar) 1. Nemişcat, ţeapăn. [Muntele] îşi saltă-n tărie gurguiele gemene Şi, proţăpii cîiu-i valea de largă, Stă şi împiedică omu să meargă, DEŞLiu, G. 26. F i g. (Despre persoane) Sigur de sine; îngîmfat. Iată la Drăgan. . . ce proţăpit e; da şi joacă, bată-l pustia, parc-ar trage tighel, delavrancea, s. 57. 2. (Despre gură) Căscat, înţepenit. Vedem că toţi au rămas: Cei de la spate, Cu gurile căscate, Cei dinainte, Cu gurile proţăpite. SEVASTOS, n. 369. PROŢÎNT s. n. v. procent. PROŢÎS's. n. v. proces. PROUR s. n. Timpul zilei cind pleacă oile la păşune. ^ Expr. în prour de... = la începutul zilei, p. e x t. Ia începutul unui anotimp. La trei ani insă, în prour de primăvară, cerurile se deschiseră şi ploile începură. PAMFILE, a. R. 7. — Variantă : proor s. n. PROVĂ, prove, s. f. Proră. Lotca se oprea o clipă, cu prova şi cu pupa în aer. dumitriu, p. f. 20. Pe brînci, la prova bărcii. Enachi sfredelea cu ochii lui ageri de copil perdeaua de intunerec. barT, e. 329. PROYEDEĂ, provăd, vb. II. Tranz. (învechit, rar) A înzestra cu cele necesare; a prevedea. Ambii magnaţi erau în stare de a pune sub arme 20000 de oameni aleşi, călări sau pedestri, provăzuţi cu arme de mînă. hasdeu, I. V. 112. Toate locurile ce poartă astfel de numire (Grădişte), la noi precum şi in ţările slavone, au fost în vechime provăzute cu întărituri. odobescu, s. îi 179; PROVEDITORj proveditori, s. m. (învechit şi arhaizant) Funcţionar public însărcinat cu comanda unei flote, guvernarea unei provincii etc.; comandant. Semnează o scrisoare către proveditorul flotei, camix, petrescu, T. n 199. Doamnă, proveditorul XJrseolo, unul din Braga-dini. . . a omorit pe Marcela Galbai, femeia sa. negruzzi, s. m 479. PROVENI, provin, vb. IV. Intranz. A se trage, a lua naştere, a rezulta din ceva sau de undeva, a-şi avea originea, provenienţa, obîrşia din. .. îşi ştergea cu batista sudoarea de pe frunte, provenită negreşit din căldura soarelui. GANE, N. iii 138. A trebuit să vie un poet ţăran ca să ne arăte adevăratul înţeles şi însemnătatea doinei. Coşbuc a desluşit ce însemnează şi de unde provin aceste note triste şi tinguitoare. gherea, st. cr. ni 345. PROVENIENŢĂ, provenienţe, s. f. Faptul de a proveni de undeva; apartenenţă. V. origine, obîrşie. — Pronunţat: -ni-en-. — Variantă: (învechit) pro-veninţă (odobescu, s. iu 143) s. f. PROVENÎNŢĂ s. f. v. provenienţă. PROVENSĂL, -Ă, provensali, -e, adj. Care se referă Ia Provenţa (provincie din sud-estul Franţei), .din Pro-venţa. Limba provensală. Af- (Substantivat) Locuitor din Provenţa. — Variantă: provenţal, -ă (alecsandri, s. 108) adj. PROVENŢĂL, -Ă adj. v.- provensal. PROVERB, proverbe, s. n. 1. Frază scurtă, de obicei ritmică, prin care poporul exprimă în chip metaforic, concis şi sugestiv, rezultatul unei lungi experienţe asupra vieţii de toate zilele, constituind de obicei o învăţătură sau o morală; zicătoare, zicală, V. maximă. Deasupra... în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu litere strîmbe. eminescu, N. 68. Coconul Andronache era.. . din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici cine, nici ogar. negruzzi, s. I 72. Pro- verbele sînt filozofia naţiilor; .experienţa colectivă a gene• raţiilor. BOUJAC, O. 259. 2. (Franţuzism rar) Operă dramatică scurtă al cărei conţinut ilustrează o temă morală. « Gemenii *, proverb original într-un act. macedonski, o. H 401. — Pl. şi: (învechit) proverburi (pann, p. v. I 3) şi (m.) proverbi (odobescu, S. Hi 67). PROVERBIAL, -Ă, proverbiali, -e, adj. 1. Cu caracter de proverb. Expresie proverbială. 2. Despre care s-a dus vestea, care a ajuns să fie cunoscut; de pomină. Era un om de a veselie proverbială, de o bunătate de inimă fără păreche. HOGAŞ, DR. II 196. Vom aduce o serie de mărturii despre proverbiala bravură a moldovenilor, hasdeu, i. v. 78. în Tîrgul Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate romînă, ce era odinioară proverbială, negruzzi, s. i 310. — Pronunţat: -bi-al. PROVIĂNT, provianturi, s. n. (La sg. cu sens colectiv; ' învechit) Provizii, merinde, alimente (mai ales pentru armată). Fiind om isteţ , şi harnic, ştiind bulgăreşte şi turceşte, făcuse bune treburi cu provîantul. galaction, o. i 110. Nişte jafuri făcute ţăranilor ce aduc provianturi in oraş. alecsandri, t. 1353. PROVIDENŢĂ s. f. (în concepţiile religioase) înţelepciune supremă a divinităţii care conduce lumea; divinitatea însăşi; dumnezeire, dumnezeu. V. pronie. Şi dînşii se află aci tot printr-un miracol al providenţei. c. petrescu, a. 314. Tu eşti mai sever decit providenţa. bolintineanu, o. 466. ■+■ Atribut al divinităţii, grijă, milă, îndurare. Din providenţa celui preaputernic. . . am scăpat din gura unui crocodil. GORJAN, h. ii 167. PROVIDENŢIAL, -Ă, providenţiali, -e, adj. Care este dat sau trimis de providenţă; excepţional ca valoare sau putere. Copiii mei mai vorbesc şi acuma despre nenea Mitică, omul providenţial, c. petrescu, A. 428. Revoluţia din 1848 în Rominia este dezvoltarea acelei lucrări neîncetate şi providenţiale începută în societatea noastră, bolintineanu, o. 311. — Pronunţat: -ţi-al. PROVTDENŢIAllSM s. n. Concepţie idealistă asupra vieţii, care vrea să explice mersul evenimentelor istorice prin intervenţia providenţei, şi nu prin legile obiective ale dezvoltării societăţii omeneşti. PROVINCIĂL, -Ă, provinciali, -e, adj. Care se referă la o provincie, care e din provincie, se găseşte în provincie, este propriu provinciei sau provincialilor. în căsnicia lui săracă — două camere, antret prefăcut în birou şi îngustă grădiniţă provincială cu micsandre — « biroul cu fotolii de piele > înfăţişa culmea celui mai aristocrat confort. C. PETRESCU, î. i 20. Instituţiile provinciale şi comunale mi-au plăcut. bălcescu, la ghica, a. 582.+ (Depreciativ) Simplu, naiv, înapoiat, necioplit. Provincial, prefectul îşi rotise privirile asupra şirului de femei în mătăsuri care umpleau lojile, dumitriu, n. 141. + (Substantivat) Persoană care locuieşte în provincie; (depreciativ) persoană cu apucături sau cu deprinderi naive, stîngace. Bravei mele provinciale i-a făcut Berlinul o impresie pentru care nu găsesc epitet, caragiale, o. vn 51. Acum, Lină, hai iute să facem toaleta, ca să arătăm bucureşteanului că şi noi, provincialii, ştim să ne gătim după modă. alecsandri, T. i 276. Fiziologia provincialului [titlu], negruzzi, S. I 236. — Pronunţat: -ci-al. — Variantă: provinţiâl, -u (negruzzi, s. i 198) adj. PROVINCIALISM, (1) provincialisme, s. n. 1. Cuvînt, expresie, locuţiune care nu aparţine limbii literare, care este specifică unei provincii, unui grai. V. regionalism. Aşa-zisele noastre provincialisme contribuie vătfit PROVINCIE — 611 — PROZAIC la îmbogăţirea capitalului de cuvinte, sadoveanu, E. 36. Această lipsă de comunicaţiuni intelectuale produce nu numai răul de a întreţine provincialisme în limba scrisă... dar încă tinde a izola pe romîni unii de alţii. odobescu, s. i 350. 2. Fel de a se purta şi de a gîndi propriu provincialului. — Pronunţat: -ci-a-. — Variantă : prOYiniialislll s. n. PROVÎNCIE, provincii, s. f. 1. Parte delimitată dintr-o ţară, adesea constituind o diviziune geografică sau administrativă ; regiune, ţinut. Florida e o provincie joasă, mlăştinoasă, ralea, o. 21. 2. Teritoriu al unei ţări, în afară de capitală. Mama a plecat cu mine in provincie şi el, cînd a ieşit din arest, nu ne-a mai găsit. DEMETRIUS, c. 25. 3. Orice teritoriu cucerit de romani afară din Italia şi supus legilor romane. Colonia romană, în vreme de 160 ani, ajunse intr-o stare foarte înfloritoare şi una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărăţii romane. HĂI.CESCU, o. îl 11. — Variantă: provinţie (alecsandri, t. 482) s. f. PROVINCIOĂRĂ, provincioare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui provincie. Spiritul public absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. CARAGIALE, N. F. 87. — Pronunţat: -cioa-, PROVINŢIĂL, -Ă adj. v. provincial. PROYINŢIALÎSM s. n. v. provincialism. PROYÎNŢIE s. f. v. provincie. PROVIZIE, provizii, s. f. 1. (Mai ales la pl.; la sg. cu sens colectiv) Produse de întreţinere, în special alimente, constituind un stoc, o rezervă pentru o anumită perioadă. Mulţi studenţi veneau de acasă încărcaţi cu provizii. cXu-NESCU, E. 160. Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi. BAR'r, s. M. 96. Mi-am făcut provizii de lemne şi de legume. ALECSANDRi, t. i 371. <$> F i g. Aşa lasă toate incendiile mari, după ce se sting, o provizie de căldură ascunsă, de care multă vreme mai fumegă zidurile arse. vlaitoţă, o. A. iii 60. Mini voi scrie lui Ghica la Londra, ca să se gîndească la « Convorbiri o şi să le dea de hrană din provizia ce a făcut în timpii di?i urmă. ALEC-Sandri, s. 157. 2. (La sg.) Cantitate de produse (în special alimente) destinate pentru a fi consumate într-un anumit timp; raţie. Coboară din munte. ■ ■ ca să-şi primească din cînd în cînd provizia de mahorcă şi de rachiu, c. PETRESCU, R. DR. 129. Provizia trupei şi a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord. bart, s. m. 13. proyiziGn, provizioane, s. n. Remuneraţie, de obicei procentuală, dată celui care a mijlocit o afacere comercială ; comision, remiză, misitie. — Pronunţat: -zi-on. PROYIZOR adj. m. v. provizoriu. PROVIZORAT s. n. sg. Starea şi durata a ceea ce este provizoriu. Dar într-un tîrg improvizat, în vecinic provizorat, dumnezeu mai ştie cum să mulţumeşti pe muşterii. CARAGLAXE, N. F. 99. PROVIZORIU, -IE, provizorii, adj. (Şi în forma provizor) Care durează numai un anumit timp ¡ temporar, vremelnic. Astă şosea şi alee este unul din suvenirile cele multe şi frumoase ce ne-a lăsat generalul Kiseleff in guvernarea sa provizorie, isou.iac, o. 214. <0- Guvern provizoriu = guvern chemat să conducă temporar (pînă la elaborarea unei constituţii). Revoluţia s-a stins in mijlocid neconsecvenţelor şi neînţelegerilor guvernului provizoriu. sadoveanu, E, 50. Atunci noi am întocmit un guvern provizoriu. ghica, a. 39. + (Substantivat) Provizorat. Cit pentru ambasadă, aceasta s-a amînat pînă la încetarea provizoriului şi alegerea unui cap definitiv al Germaniei. ghica, A. 167. (Adverbial) Pe un timp oarecare, deocamdată. I-a închiriat provizor şi cîteva camere in palatul său, pentru redacţie, c. petrescu, c. v. 159. — Variantă : provizdr adj. m.. PROVOCĂ, provoc, vb. I. T r a n z. 1. A aţîţa, a întărită, a excita. (Glumeţ) Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie, Ca să ţie-o cuvintare în această chestie. Dar broscoii din răstoacă îl insultă-n pauze Şi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. Topîrceanu, p. 35. -£■ A împinge pe cineva la acte reprobabile; a instiga. A provoca la ceartă. 2. A avea ca urmare; a determina, a cauza, a prilejui. Dacă critica mea va fi. .. nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va rămînea numai pe seama mea. odobescu, s. iii 10. E x p r. A provoca mila cuiva v. milă1 (1). A produce intenţionat un eveniment, o întîmplare; a stîrni. A provocat scandal. 3. A chema, a invita (pe cineva) la o întrecere, la un joc. E x p r. A provoca la duel = a chema pe cineva să se bată în duel. Octave provoacă la duel pe amicul său şi-l răneşte în luptă. GHEREA, ST. CR. II 327. (în contexte figurate) Trebuia să ne cunoaştem şi să-l provoc la un înverşunat duel dialectic şi ştiinţific. GAI.AC-TION, o. I 230. PROVOCĂNT, -Ă, provocanţi, -te, adj. (Rar, despre cuvinte, gesturi, atitudini, acţiuni) Care provoacă (1); provocator, aţîţător. Buzele ei înroşite de sucul rubiniu dădeau o expresie provocantă frumuseţii ei. IfîRAH.EANU, a. 27. PROVOCĂRE, provocări, s. f. Acţiunea de a provoca. 1. Întărîtare, aţîţare, instigare la acţiuni nesocotite sau necinstite. Bărbatul tînăr şi cu profil tăios... o privi cu un fel de provocare. C. PETRESCU, A. 323. 2. Producere artificială a unei boli (folosită uneori în medicină, ca mijloc terapeutic împotriva altei boli). Provocarea unui acces de malarie. 3. Chemare la o întrecere, la o luptă, la o discuţie. Le trimise a doua zi o provocare la duel. Camii, petrescu, o. n 349. PROVOCATOR, -OĂRE, provocatori, -oare, adj. (Şi în forma provocător) Care provoacă, atacă, întărită, excită ; care atrage atenţia- asupra sa prin impertinenţă, prin obrăznicie. V. provocant. Ton provocator. Purtare provocatoare, ezi Întîmplarea lua in ochii lui o înfăţişare provocătoare. Kjîbreanu, i. 77. Care instigă la acţiuni nesăbuite, reprobabile sau criminale. Agent provocator v.ag'ent.-f (Substantivat) Cel care ia iniţiativa unei lupte, unei întreceri, unei competiţii (considerat în raport cu adversarul). Provocatorul.. ■ văzind maiestatea şi curajul protivnicei lui, se dămoli. alecsandri, o. p. 41. — Variantă: provocătdr, -oâre adj. PROVOCĂTOR, -OĂRE adj. v. provocator. PROXENET, -Ă, proxeneţi, -te, s. m. şi f. Persoană care mijloceşte prostituţia. V. codoş. PROXIM, -Ă, proximi, -e, adj. Cel mai apropiat (în timp şi în spaţiu). Proxima ocazie. <ţ> (Logică) Gen proxim — primul termen al unei definiţii, imediat supra-ordinat ca sferă termenului de definit. In definiţia: omul este un animal care vorbeşte — noţiunea «animal» reprezintă genul proxim al noţiunii t om* la care se referă definiţia. PROXIMITĂTE s. f. (Rar) Apropiere, vecinătate. Proximitatea portului Galaţi. I. IONESCU, p. 34. PROZĂIC, -Ă, prozaici, -e, adj. Lipsit de calităţi artistice, de poezie, de valoare stilistică ; p. e x t. banal, i PROZAISM — 612 — PRUNĂR1E comun, obişnuit, vulgar. într-o societate unde toţi aleargă după ciştig, după prozaicul ban, unde lupta pentru trai e atît de grea, desigur interesul pentru artă nu va fi aşa de mare, după cum ar dori artistul. GHEREA, ST. CR. I 201. După o convorbire atît de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfirşit prin a rîde noi însuşi de noi. negruzzi, S. I 68. Prozaice umilinţe nu poci a le înfrunta. ALEXANDRESCU, m. '244. PROZAISM s. n. Lipsă de elemente poetice într-o operă literară; platitudine, banalitate. PROZATGR, -OĂRE, prozatori, -oare, s. m. şi f. Scriitor în proză, autor de opere literare în proză. Prozatorii romîni in prima jumătate a veacului al XlX-lea întocmesc un grup destul de omogen, vianu, a. I’. 23. Răsfoind şi recitind volumele marelui nostru prozator, găsesc tristeţă acolo unde odinioară mi se părea că tresare rîsul. SADOVEANU, E. 148. Sadoveanu este un prozator, în opera căruia găsim cele mai multe documente din viaţa noastră trecută ;i prezentă. IBRĂILEANU, S. 3. PROZĂ s. f. 1. (Sp re deosebire de poezie) Exprimare a ideilor în forma obişnuită a vorbirii; compunere literară care foloseşte acest mod de exprimare. Proza lui Al. Odobescu a trecut multă, vreme drept punctul culminant al artei romîneşti de a scrie, vianu, a. p. 143. Pînă acum n-am scris nici un vers, nici o linie de proză, alecsandri, -S. 111. Un om ce scrie frumos romîneşte, în proză şi in versuri. RUSSO, s. 52. 2. F i g. Banalitate, platitudine, vulgaritate, prozaism. Mizeriile şi proza vieţii de azi sfîşiau inima simţitoare a poetului. GHEREA, ST. CR. II 100. PROZELÎT, -Ă? prozeliţi, -te, s. m. şi f. Persoană cîştigată de curînd pentru o credinţă, o doctrină etc.; adept nou şi înflăcărat. Trimis să facă prozeliţi printre grecii din Rusia, de-abia ajuns la Odesa, a fost arestat de poliţie. GHICA, s. 95. Luxul, acum, îşi avea prozeliţii săi în toate clasele societăţii, filimon, c. 202. PROZELITISM s. n. Zel, rîvnă, strădanie de a face prozeliţi. Catolicismul roman este foarte îndrăzneţ la prozelitism. RUSSO, s. 74. PROZODIC, -Ă adj. v. prosodic. PROZODIE s. f. v. prosodic. PRR! interj. (Pronunţat cu «r» prelungit) Interjecţie cu care se opresc caii din mers. Stai! Ho! Prr, ho! Trăsura se clătină şi se opri. DUMITRIU, B. F. 59. PRUĂ, prue, s. f. (învechit) Provă. Vorbeşte cu generalul, arătindu-mi în corabia cealaltă pe un tînăr nalt şi frumos, care sta în picioare la pruă şi poruncea, ghica, s. 395. PRUDĂ s. f. v. probă. PRUBULUI, prubuluiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A supune la o probă, a proba, a încerca. Trompeţii se urcară pe parapetul cupolei, prubuluindu-şi încet trompele. sandu-aldea, u. p. 134. 2. A cîntări- posibilităţile de reuşită, a chibzui, a-şi face socoteala că. ■ ■ Iată-l înşfăcat de căpriorii podului, zvirlindu-se din căprior în căprior, pînă ce prubului că se află deasupra carului cu muierea, camilar, n. ii 34. Măsură din ochi înălţimea pînă sus şi prubului cum s-ar putea căţăra la drum. sadoveanu, b. 229. N-avem vreme de pierdut; trebuie să prubuluim cum ne-am întîlni cit mai curînd. contemporanul, viji 203. 3. A socoti, a gîndi, a presupune. Văzind că nu-mi mai scrii, am prubuluit că trebuie să fii dus hăt tocmai. . . in America, păun-pincio, p. 138. — Variantă: probului (golescu, î. 172) vb. IV. PRUDE.NT, -Ă, prudenţi, -te, adj. (Despre persoane) Care se fereşte de vorbe sau de fapte ce ar putea să-i producă vreo neplăcere sau vreun neajuns; (despre gesturi, vorbe, acţiuni) care dovedeşte o astfel de preocupare; prevăzător, circumspect, precaut, chibzuit. Atitudine prudentă. (Adverbial) Cred că ar fi mai prudent să plecăm pentru un timp la oraş. DUMITRIU, N. 37. Intrarea pare cam obscură... N-ar fi prudent să renunţăm? TOPÎRCEANU, B. 96. PRUDÎNŢĂ s. f. însuşirea de a fi prudent; prevedere, precauţie, băgare de seamă, circumspecţie. Se aventură cu mare prudenţă pe Calea Griviţei. c. petrescu, c. v. .39. Foarte activ, totdeauna grav la faţă şi la vorbă, de o cinste exemplară în lucrurile mici — şi de rară prudenţă în cele mari. vlahuţă, o. a. in 44. A cedat îndemnului prudenţii. ALECSANDRI, S. 138. PRUFNÎ, prufnesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A scoate mugete sau răgete ca ale unui animal. Noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul. CREANGĂ, A. 43. PRUHÎST, -X,pruhişti, -ste, adj. (învechit) Pare face parte dintre fruntaşii protipendadei. în proiectele aceste este o curioasă amestecare de idei economice bune de monopol şi preste tot gîndul de a înghiţi obştea în boierii pruhişti. RUSSO, S. 120. prîjjă, pruji, s. f. (Mold.) Glumă, şagă. Dar flăcăul — care-o fi fost el — avea chef de prujă. POPA, V. 10. Nu-ţi pară treaba prujă. pamfile, a. r. 257. PRUJI, prujesc, vb. IV. I n t r a n z. (Mold.) A glumi, a şugui; a spune snoave. A fost un urs. — Care urs, cind avea înfăţişare femeiască şi era despletită? — Atuncea ursoaică. — Dumitale iţi vine a pruji, ca totdeauna, sadoveanu, F. J. 55. Flăcăii. ■ . cîntă din gură, glumesc, prujesc şi chiuie. La TDRG. De mi-ar fi fost de prujit, Ilincă dragă, nu băteam un an întreguţ acelaşi drum. CONTEMPORANUL, vii 483. PRUJITÎJRĂ, prujituri, s. f. (Mold.) Glumă, şagă, snoavă, anecdotă. Pînă să mai spună unul o glumă, altul o prujitură... a trecut mare parte din noapte şi se apropie de cîntători. HOGAŞ, DR. II 191. Flăcăii se rotesc prin casă, spun poveşti, cimilituri, prujituri şi fac fetele de rid, să le mai trcacă vremea, sevastos, N. 25. Cu prujituri de-a tale, ia acuşi se duce noaptea şi vai de odihna noastră! CREANGĂ, p. 253. PRUN, pruni, s. m. Pom din familia rozaceelor, cu flori alb-verzui şi cu fructe cărnoase, cu sîmbure mare; lemnul Iui, de esenţă tare, e folosit la fabricarea mobilei, a bastoanelor etc. (Prunus domestica). Trei pruni frăţini ce stau să moară, îşi tremur’ creasta lor bolnavă. GOGA, P. 19. Am găsit-o ieri în prun, Dar — să nu grăbiţi ocara! I-am luat în pripă scara. COŞBUC, r. I 200. Frunză-n prun, frunză sub prun, Ian ieşi, mîndră, pînă-n drum! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 411. PRUNĂR, prunari, s. m. 1. (Rar) Cultivator de pruni. Vai, săracul primarul, Dacă-i fură cioara prutia, El o jeleşte cu luna. bibicescu, p. p. 224. 2. (Entom.) Firezar. PRUNA, prune, s. f. Fructul prunului, cu un sîmbure tare în interior, înconjurat de o parte cărnoasă iar la exterior fiind acoperit cu o pieliţă de culoare gălbuie sau vînătă. Iar la sfîrşitul nunţii aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate. ISPIRESCU, L. 204. Prune grase v. gras. Prune bistriţe v. b i s t r i ţ. Prune brumă- ■ rii v. brumăriu. Prune gîtlane v. g î 11 a n. Prune gogo-neţe v. gogoneţ. <$>Expr. Parcă are prune în gură, se zice despre cineva care vorbeşte neclar, pronunţă cuvintele nedesluşit. PRUNARÎE, prunării, s. f. Livadă sau grădină de pruni; prunet, prunişte. Pitarul părăsea, din vreme in vreme, prună-ria din dosul caselor, unde flăcăi şi fete scuturau pomii, grămă- PRUNC — 613 — PRUND UI dind movile de prune brumării. macedonski, o. iii 5. + Cultură de pruni. Moşnenii fac plugărie puţină şi primărie multă! i. ionescu, m. 469. PRUNC, prunci, s. m. Copil sugaci; (regional) orice copil, ţînc. S-au făcut mai mari! se gîndea moş Niculaie, oftind că pruncii trebuie să crească şi bătrinii să dispară. ARGHEZi, p. t. 117. Femei cu pruncii în braţe aleargă, ţipînd, de-a lungul şanţului prefăcut în girlă. v^ahuţă, O. A. II 131. Întinde mina ta cea dreaptă peste mijlocul mieu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să se nască pruncul tău. creangă, p. 98. Eu sînt prunc de nouă ai (= ani), Tu măsele-n gură n-ai. jarnîk-bîrseanu, d. 449. PRtJNCĂ, prunce, s. f. 1. Copil de sex feminin, în vîrstă fragedă. Se afla în alt loc o muiere, care asemenea rămase văduvă şi avea o pruncă, marian, o. i 183. Declară tutulor că jupînul Rănică i-a fost ucis pe pruncii şi pruncele d-safe. odobescu, s. iii 235. Eu cerşătoream încă pruncă fiind şi apoi la şasesprezece ani m-am aflat fără piine. negruzzi, s. iii 496. 2. Fată (tînără). La picioare-i el s-aruncă Lingă el să vin-o roagă, Ea s-aşază dulce, pruncă, Lingă el în mîndră şagă. EMINESCU, O. I 154. Haide, bade, de mă ia Pin’ ce-s pruncă tinerea. jarnîk-bîrseanu, d. 44. Pe cel deal, pe cel colnic, Trece-o pruncă ş-un voinic. alECSANDRI, p. p. 17. <0> (Adjectival) F i g. Volnicia domneşte ca mai înainte, dar nu acea volnicie 'pruncă, floare plăpîndă a pustietăţii, ci slobozenia cea bărbată şi luminoasă, russo, o. 25. PRUNCÜSC, -EĂSCĂ, prunceşti, adj. (învechit) De prunc, copilăresc. Mintea cea pruncească jiu e vrednică să gindească la cele din urmă. ţichikdeai,, la cade. PRUNCI, pruncesc, vb. IV. I n t r a n z.- (Rar) A-şi petrece timpul copilăriei; a copilări. Bujor nu era nici slugă, nici om'nou în casa lui. Aici a pruncit el. slavici, n. I 48. PRUNCÎE s. f. Perioada vieţii omeneşti de la naştere pînă la adolescenţă; vîrstă de copil, timpul cînd cineva este copil; copilărie. Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei? beniuc, v. 23. Această femeie a mea, cu care trăiesc în bună înţelegere de treizeci de ani, cunoaşte slovă şi a primit în pruncic învăţătură. SADOVEANU, Z. C. 43. Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie, iosif, v. 41. E x p r. (Despre bătrîni, rar) A cudca în pruncie = a cădea în mintea copiilor, a-şi . pierde mintea din cauza bătrîneţii, v. copilărie. A ta trufie Arată că tu astăzi căzut eşti în pruncie. ALECSANDRi, o. 233. PRUNCUCIDERE s. f. Ucidere a propriului copil (de obicei nou-născut); infanticid. PRUNCUCIGÂŞ, -A, pruncucigaşi, -e, s. m. şi f. Persoană care îşi ucide copilul (de obicei nou-născut). (Adjectival) Mamă pruncucigaşă. PRUNCULEŢ, pnmculeţi, s. m. Pruncuşor. Iţi trebuie troacă nouă, Troacă nouă de lemn verde Că prunculeţul ţi se vede. marian, na. 22. Pe supt poale de pădure, Se duce-o femeie în lume Cu prunculcţu pe mină. mat. folk. 259. PRUNCUŞ0R, pruncuşori, s. m. Diminutiv al lui prunc. Îşi luă cu totul nădejdea d-a căpăta un pruncuşor. popescu, B. n 4. Dacă-ţi spune-voi cu drept, Răsări-v-ar flori la piept, Flori cu faţă de bujori şi cu ochi de pruncuşori. ALECSANDRI, P. P. 134. PRUNCtJŢ, pruncuţi, s. m. Pruncuşor. Ce-i mai drag şi mai plăcut Ca pruncuţul nou-născut? alECSANDri, p. II 181. PRUNCÎÎŢĂ, pruncuţe, s. f. Diminutiv al Iui prun-c ă. Pe cel deal, pe cel colnic, Trece-o pruncă ş-un voinic,' Voinicelul hătdind. . . Iar pruncuţa suspinînd. ALEC-SANDRI, P. P. 17. , PRUND, prunduri, s. n. 1. Pietriş mărunt, amestecat cu nisip, care se găseşte pe fundul şi pe malul unei ape . sau în straturi în scoarţa pămîntului; p. e x t. malul unei ape pe care se găseşte astfel de pietriş; prundiş. Caii trecură prin undele iuţi, apa coborî la genunchii lor, pe urmă mai jos şi în curind potcoavele bătură prundul vînăt. SADOVEANU, o. i 32. Toată ziulica bate prundurile după scăldat, creangă, a. 13. Vino-n codru la izvond Care tremură pe prund. EMINESCU, o. i 75. -4- Teren format din nisip şi pietriş aluvionar (v. p r u n-d i ş); partea unui sat care e lîngă rîu. Toată averea îi era un biet bordei în fundul ripei Aripoaiei şi treizeci de prăjini de pămînt în Lunca de sus, in prunduri. camilar, N. i 18. Dar in prund s-au adunat Fete, şi-a ieşit din sfat Jocul «de-a mălaiul o. coşbuc, p. ii 277. Deodată numai .iaca vedem in prund cîţiva oameni claie peste grămadă. CREANGĂ, A. 8. 2. Pietriş mărunt care se aşterne pe drumuri sau pe şosele; prundiş. Ieşirăm din oraş, apucarăm pe calea ferată, prin prund şi bolovani. Sadoveanu, o. vi 314. Sub picioruşele lor sună prundul de pe aleile dispuse în amfiteatru, vlahuţă, o. A. m 33. PRUNDĂR, prundari, s. m. 1. (Rar) Persoană care scoate şi transportă prund. ■ 2. (Ornit.) Prundaş. Mircea. . . stete în loc să privească zbeguirile prundarului. La TDRG. 3. Numele unui peşte răpitor care trăieşte în rîuri repezi, pe funduri pietroase (Aspro Zingel). PRUNDAŞ, prundaşi, s. m. Nume dat mai multor păsări migratoare, cu picioare lungi şi cioc ascuţit; trăiesc prin locuri mlăştinoase şi prundoase (Calidris). PRUNDĂRÎE s. f. Teren format din nisip şi pietriş aluvionar. V; p r u n d. PRUNDÎŞ, prundişuri, s. n. 1. Pietriş mărunt amestecat cu nisip, pe fundul sau pe malurile unei ape, p. ,e x t. malul unei ape pe care se găseşte astfel .de pietriş; prund. Jos în rîpă, ritil umflat de ploi a crescut tulbure peste prundiş, pînă in zăvoi, din mal în mal. camil petrescu, o. I 283. Rîuieţul care l-am trecut de vro trei ori călcîndu-l in picioare cu dispreţ, profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş... e Huejdul. negruzzi, s. i 195. (Poetic) Sus, pe bolta întunecată, ardea drumul robilor că un prundiş de'foc. sadoveanu, o. iii 164. F i g. Înseninat, zîmbea şi Stroe Vardaru, călcînd prin prundişul alb, de grindină. c. petrescu, a. r. 58. -%■* Teren format din pietriş şi nisip aluvionar. Priveliştea. . . era nespus de atrăgătoare, cu girla împărţită de prundiş în atitea fire de apă. CAMiiv petrescu, o. ii 284. Cum mergea, iată că în mijlocul Dunării dădu de un prundiş gol, ca un ostrov mic. reteganul, p. iii 5. 2. Prundiş (1) folosit la pietruirea drumurilor sau în construcţii. Prundiş, lut, nisip, ţevi încrucişate, unele de fier, altele de zinc. c. PETRESCU, A. 466. PRUND <5l, prundoaie, s. n. Insulă plutitonre (în Delta Dunării), alcătuită din nămol, papură şi rădăcini; plaur. PRUNDOS, -OÂSĂ, prundoşi, -ocsr, adj. (Despre terenuri, rar) Acoperit cu prund, alcătuit din prund. Toloaca aceasta era prundoasă şi uscată, şi iarbă mai că nu se afla. Sbiera, p. 161. PRUNDUÎ, prunduiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A acoperi (un loc) cu prundiş, a aşterne un strat de prund; a pietrui cu prund. Spunea vătavu de la Pepeleni c-au să pnmduiască cu el şoselele cele nouă. ai.ecsandri, T. i 24. i PRUNDUIAŞ — 614 — PSEUDO PltUÎS’DUIĂŞ s. n. (Rar) Prundulef. Prunduiaş de mare, De,azi înainte Care or mai trece, Vamă să le iei. PĂSCULESCU, L. P. 14. PRUNDUÎT, -Ă, prunduiţi, -te, adj. (Despre terenuri destinate circulaţiei) Aşternut cu prundiş. în faţa casei o grădiniţă îngrijită, cu cîteva ronduri de flori, cu poteci prunduite. rebreanu, r. i 18. Un tîrguşor ■ . ■ cu strade drepte, largi, bine prunduite. GANE, N. III 52. PRUNDULÎŢ, prunduleţe, s. ri. (Rar) Diminutiv al lui prund. Colea jos în prunduleţ, A crescut un nuculeţ. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 182. PRUNDURÎ1L, prundurele, s. n. Prunduleţ. Colo-n jos pe prundurele, Florile dalbe! marian, la CADE. Frunză verde trei surcele, Colo-n vale-n prundurele, Răsar, maică, două stele. MAT. FOLK. 1317. PRUNDUŢ s. n. Prunduleţ. Foaie de cicoare, In prunduţ de mare, Iată că-mi răsare Puternicul soare. TEODO-rescu, p. p. 420. PRUNÎÎT s. n. Livadă de pruni; prunărie. Dunga vînătă a drumului ce tăia în curmeziş dealul prunetului. VLAHUŢĂ, la TDRG. prunişOr, prunişori, s. m. (Rar) Diminutiv al Iui prun. Foaie verde, verde mac, Ochii lelei care-mi plac, Dulcişori şi mîeriori, Mă cheamă sub prunişori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 36. PRtTNIŞTE, pranişti, s. f. Livadă de pruni, prunărie. Atit ţarinele cît şi pruniştile erau date cu învoială la săteni. slavici, N. i 338. PRUNUŢ, prunuţi, s. m. (Rar) Prunişor. Frunză verde de prunuţ, Doi-trei ani avui drăguţ, hodoş, r. p. 119. PRURÎT s. n. Mîncărime de piele (localizată la anumite organe sau extinsă pe tot corpul) cauzată de anumite afecţiuni. Pruritul poate fi difuz, generalizat sau localizat într-o regiune cutanată, mai mult sau mai puţin întinsă. NICOtAU-MAISLER, D. V. 288. PRUSAC1, -A, prusaci, -e, adj. 1. Propriu prusacilor, al prusacilor, de prusaci; al Prusiei, provenind din Prusia. 2. (Depreciativ) Care ţine de spiritul militarist, războinic şi netolerant al iuncherilor din Prusia. PRUSAC2, -A, prusaci, -e, s. m. şi f. Locuitor din Prusia. PRUSĂCÎîSC, -EÂSCĂ, prusăceşti, adj. (Rar) Prusac1. Donjuanii grădinei liceului. . . nu mai puteau de dragul jiletcilor prusăceşti. macedonski, o. iii 95. PRUSIAN, -A, prusieni, -e, adj. Prusac1. — Pronunţat: -si-an. PRUSIC adj. (Numai în e x p r., ieşit din uz) Acid prusie = acid cianhidric. Acidul prusie ucide fulgerător. c. petrescu, î. i 16. PRUSLÎC, prusluce, s. n. (Regional) Un fel de vestă fară mîneci, din lînă sau stofă, pe care o poartă ţăranii. Tu îi grăieşti, iară el fluieră, caută la pruslucu lui, şi spune că-i vor veni altă modă de haine, ţichindeai,, F* 399. —; Variantă: puslic s. n. PRUTÎŢ, pruteţe, s. n. (Regional) Braţ părăsit al Prutului, care rămîne ca baltă. Muţii a fost... în slujba unui boier, la un pruteţ, în marginea ţinutului Fălciului. SADOVEANU, P. M. 277. PSALM, psalmi, s. m. 1. Compunere poetică biblică, specifică vechilor evrei (care o cîntau cu acompaniament de harpă) de unde a trecut şi în biserica creştină ; (la pl.) culegere alcătuită din 151 de astfel de compuneri (cele mai multe atribuite lui David). Mormăi mai mult în sine o frîntură de psalm. sadoveanu, o. vii 32. Ş-au adus aminte de un psalm ce-l auzisă de multe ori cîntindu-l maică-sa. drXghici, r. 46. 2. Cîntec; (în special) poezie lirică. Şi-n poarta casei — pe-nserat. ■ . Să-ngîn pe nas, îngîndurat, Un psalm din tinereţe. IOSIF, PATR. 30. Ai dorit să-ţi fiu iubitul visurilor ce-ţi frămîntă Inima şi-ntr-însa dulce psalmul dragostelor cîntă. demeTrescu, o. 49. PSALMÎST, psalmişti, s. m. Nume dat lui David (autorul multor psalmi din Biblie); p. e x t. autor de psalmi (2); cîntăreţ. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi nunţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătoreşti. ■ . acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul şi psalmistul seminţiei lui Nimrod. odobescu, s. iii 53. PSALMODIA, psalmodiez, vb. I. T r a n z. A cînta sau a recita în biserică rugăciuni, psalmi şi alte cîntâri religioase. Purtînd pe cap turbanul Ţesut din verde ibrişim. Psalmodiază Alcoranul (= Coranul). MACEDONSKI, o. I 55. + F i g. A cînta, a citi sau a recita ceva monoton, fără nuanţe expresive. Am auzit un biet rapsod psalmodiind cîntecul bălrînesc al lui Toma Alimoş, acompaniat monoton ■şi trist dintr-o cobză. ibrXileanu, s. 15. în poezie s-a început a se rupe cu învechitele tradiţiuni ale poeziei intime şi personale, ale acelei poezii de dor şi de jale în care psal-modiau necurmat şi pe aceeaşi coardă dureri reale sau imaginare. MACEDONSKI, o. IV 8. — Pronunţat: -di-a. PSALMODIE, psalmodii, s. f. Melodie bisericească tărăgănată, cu care se cîntă psalmii şi alte cîntări religioase. Priveşte al prostimii cortegiu. . . Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat. ALECSANDRi, T. II 154. Intonează-o psalmodie, negruzzi, s. n 123. + Fi g. Recitare, declamare în chip monoton. Inimi reci ca vîntul iernii, psalmodii pe-aceldşi metru. MACEDONSKI, O. I 95. PSALT, psalţi, s. m. Cîntăreţ de strană; cantor, dascăl. Avea partidă de concină cu domnul Ştefan, psalt vestit la strana cea mare. hogaş, DR. n 88. Mitre, ştii ce spune psaltul? Să nu faci în viaţa ta Ceea ce te-ar supăra De ţi-ar face-o altul, coşbuc, P. i 80. F i g. Va-ntona apoi un psalt «Imnul veseliei» Corul dintr-un fag înalt. coşbuc, p. I 301. PSALTICHÎE s. f. Muzică vocală bisericească, specifică bisericii ortodoxe. îl învăţam la psaltichie şi mergea greu; era cam îndărătnic, sadoveanu, E. 130. Unii cîntau la psaltichie, colea, cu ifos. CREANGĂ, A. 84. Acu învăţ psaltichia, ca să mă fac psalt la biserică. ALECSANDRI, T. 904. PSALTIRE, psaltiri, s. f. Carte care cuprinde cei o sută cincizeci şi unu de psalmi atribuiţi regelui David (şi care a servit la noi multă vreme drept manual şcolar în învăţămîntul elementar şi în şcolile de catiheţi, semi-narii etc.). Se pomenea că-şi scapă capul în psaltire, şi de-acolo, strein de toate, zvonea către altar. ■ ■ versurile unui cinticel lumesc. GALAN, z. R. 250. Eşti acum la ceaslov şi mîne-poimîne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor. CREANGĂ, A. 7. <*> F i g. Sta sfîntul soare cu zîmbirc Pe prispă-afară şi citea Cu glas înalt dintr-o psaltire. COŞBUC, P. n 232. — Variantă: (popular) saltiro (TEODORESCU, p. p. 314) s. f. PSEUDO- Element de compunere însemnînd « fals », care intră în compunerea unor substantive ca: pseudo-morfoză, pseudoştiinţă etc. — Pronunţat:. pse-u-. PSEUDOMEMBRANĂ — 615 — PSIHOZĂ PSEUDOMEMBRĂNĂ, pseudomembrane, s. f. Membrană formată pe amigdale, pe cerul-gurii şi în nas, în cazuri de anghină difterică. Peritoneal injectat şi acoperit cu pseudomembrane. babeş, o. a. i 441. PSEUDOMORFOZĂ s. f. Proces de transformare fizică în care o substanţă suferă o transformare în structura sa internă, păstrînd însă forma exterioară iniţială a cristalelor. PSEUDONIM, pseudonime, s. n. Nume fictiv cu care semnează uneori autorul unei opere artistice sau literare. Puşkin publică sub pseudonimul Jvan Belkin o serie de povestiri. sadoveanu, E. 203. Tinărul care scrie sub pseudonimele Tomşa sau A. Toma are talent şi mult talent. Gherea, ST. CR. iii 192. Nu ştiu dacă... ar primi să se publice, chiar sub un pseudonim, alecsandri, s. 104. PSEUDOPOD, pseudopode, s. n. Prelungire provizorie a protoplasmei unor organisme monocelulare (ca amibele) sau a unor celule din corp (Ieucocitele), cu ajutorul căreia ele se pot mişca sau pot apuca hrana. PSEUDOŞTIÎNţĂ s. f. Falsă ştiinţă, pretinsă cunoaştere a realităţii, a fenomenelor etc. Lupta împotriva pseudo-ştiinţei. ibrăileanu, sp. cr. 91. PSIHANALIST, -Ă, psihanalişti, -ste, s, m. şi f. Persoană care se ocupa cu psihanaliza, adept al concepţiei psihanalitice. PSIHANALITIC, -Ă, psihanalitici, -e, adj. Care se referă Ia psihanaliză, care se bazează pe psihanaliză. PSIHANALIZA s. f. Concepţie idealistă care se bazează în interpretarea proceselor psihice pe noţiunea de inconştient, acordînd o importanţă primordială unor tendinţe biologice primare, în special erotismului. PSIHASTENIE, psihastenii, s. f. Stare psihică morbidă care se manifestă printr-o nehotărîre extremă, prin nesiguranţă de sine, prin obsesii şi fobii. PSIHIATRIC, -A, psihiatrici, -e, adj. Care priveşte psihiatria, care se referă la psihiatrie. Clinică psihiatrică. — Pronunţat: -hi-a-, PSIHIATRIE s. f. Ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu studierea şi tratamentul bolilor psihice. PSIHIĂTRU, psihiatri, s. m. Medic specialist în psihiatrie. Influenţa moralului asupra fizicului e aşa de mare, încît psihiatrii abili, azi, înlocuiesc duşurile şi morfina cu vorbe bune şi sugestii raţionale. BART, e. 377. ' PSIHIC1 s. n. însuşire particulară a materiei superior organizate de a reflecta realitatea obiectivă. + Structura sufletească proprie cuiva. Eminescu n-avea nimic bolnav în sine însuşi; dar psihicul lui era foarte fin pentru lumea de azi, vedea şi simţea prea mult mizeriile dimprejurul său. ionescu-rion, c., 91. PSÎHIC2, -A, psihici, -e, adj. Care se referă la psihic1, al psihicului. « Scrisoarea pierdută» e o satiră politică', asupra acestei satire a fost aţintită mai ales atenţia autorului, şi nu asupra adîncirii psihice a persoanelor. GHEREA, ST. CR. I 350. PSIHISM s. n. Totalitatea fenomenelor psihice ale unui individ sau ale unei colectivităţi. PSIHOFIZIOLOGIC, -Ă, psihofiziologici, -e, adj. Care priveşte psihofiziologia. Teoria psihofiziologică. PSIHOFIZIOLO GlE s. f. Parte a psihologiei, care se ocupă cu studierea proceselor psihologice în raportul lor cu procesele fiziologice din organism, în special cu cele din sistemul nervos central. PSIH0GÉN, -Ă, psihogeni, -e, adj. Care ia naştere datorită influenţelor psihicului. Tulburări psihogene. PSIEO GENEZĂ s. f. Naşterea şi dezvoltarea vieţii psihice (a sentimentelor, a voinţei, a gîndirii şi a vorbirii) Ia om. PSIHOLÓG, -OÂGĂ, psihologi, -oage, s. m. şi f. 1. Observator fin, dotat cu capacitatea de a sezisa şi a analiza viaţa sufletească a omului; cunoscător al psihologiei omeneşti. Toţi au căzut de atord: sînt cel mai mare talent, cel mai puternic creator de viaţă, cel mai fin psiholog. c. petrescu, c. v. 24. 2. Persoană specializată în studiul psihologiei. PSIHOLOGIC, -Ă, psihologici, -e, adj. Care se referă Ia psihologie sau la fenomenele care fac parte din domeniul de cercetare al acesteia; psihic. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist, gherea, ST. cr. n 11. Prologul cu care începe cartea intitulată « Ciocoii» este un studiu psihologic. Ghica, s. a. 80. Moment psihologic = moment potrivit pentru a influenţa pe cineva sau a determina producerea unui anumit fapt. PSIHOLOGICEŞTE adv. (Rar) Din punct de vedere psihologic. Credem că telepatía se explică psihologiceşte prin sugestie. marinESCU, p. a. 106. PSIHOLOGIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul activităţii psihice. Institut de psihologie. Totalitatea fenomenelor psihice Care caracterizează un individ sau o colectivitate; concepţie, mentalitate. -4» Totalitatea proceselor psihice care condiţionează o activitate. Psihologia creaţiei. PSIHOLOGISM s. n. Tendinţă sau curent neştiinţific care încearcă să explice fenomenele sociale, formele conştiinţei sociale — arta, morala, religia etc. — ţinînd seamă exclusiv de aspectul psihologic al acestor fenomene. + Atitudine literară a scriitorilor care sînt atenţi numai la stările psihice şi neglijează cauzele sociale ale acestora. PSIHOLOGIZÁNT, -Ă, psihologizanţi, -te, adj. Care este preocupat îndeosebi de fenomenele psihice, atri-buindu-le o importanţă exagerată. Literatură psihologizantă. PSIHOMOTÓR, psihomotori, adj. m. (în expr.) Centru psihomotor = centru, regiune a scoarţei cerebrale care se presupune că intră în acţiune sub influenţa unei excitaţii cerebrale fizice. PSIHONEYR0ZĂ, psihonevroze, s. f. Nevroză. PSIH0PÁT, -Ă, psihopaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care suferă de psihopatie, care manifestă simptome de dezechilibru mintal. PSIH0PÁTIC, -Ă, psihopatiei, -e, adj. Relativ la psihopatie. Manifestări psihopatice. PSIHOPATIE s. f. Manifestare constituţională anormală a personalităţii, caracterizată prin tulburări ale manifestărilor instinctive şi emoţionale care duc la reacţiuni necontrolate, la ciudăţenii în felul de a se purta şi adesea la incapacitatea de adaptare la viaţa socială. PSIHOPATOLOGIE s. f. Ramură a ştiinţelor medicale, care se ocupă cu tulburările activităţii psihice. PSIHOTERAPIE s. f. Metodă de tratare a bolnavilor prin influenţarea psihicului lor, utilizîndu-se persuazi-unea, sugestia, hipnoza etc. Cu psihoterapia te lăsăm pe d-ta, care eşti specialistă! zise doctorul. BART, E. 376. PSIHOZĂ, psihoze, s. f. Tulburare a activităţii psihice. Veacul de mijloc e epoca clasică a psihozelor şi nevrozelor PST — 616 — PUBLICIST de tot felul. GHEREa, st. cr. ii 116. Stare de spirit bolnăvicioasă, caracterizată printr-o surescitare nervoasă obsedantă şi contagioasă, creată de obicei de cauze exterioare (război, catastrofe etc.). PST interj. Exclamaţie prin care se atrage cuiva atenţia să tacă, să asculte etc. Pst, pst, cetăţene Martine! auscsandri, t. 1732. PTERODACTÍL, pterodactili, s. m. Reptilă zburătoare, fosilă din era secundară, cu aripi ca ale] liliacului. PTIALÎNĂ s. f. Ferment secretat de glandele salivare, avînd proprietatea de a transforma amidonul în glucoză. V. amilază. — Pronunţat: pti-a-, PTIU interj. Exclamaţie care exprimă scîrba, dezgustul, dispreţul sau mirarea. A stupit într-o parte cu uimire şi a strigat: Ptiu, drace! sadoveanu, o. h. 185. Ptiu! păcatele mele! — suspină el deznădăjduit. SI/AVICI, N. ii 269. Ptiu, mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfîrşească. creangX, p. 45. - PTOMAÍNA, ptomaine, s. f. Substanţă toxică rezultată din procesul de putrefacţie a proteinelor animale. PT0ZĂ, ptoze, s. f. Fenomen patologic constînd în căderea pleoapei superioare sau a unor organe interne, din cauza unor eforturi mari, a slăbirii excesive a organismului etc. Ptoză gastrică. Ptoză renală.' PTRU interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se opresc caii din mers. Ctnd îi vedea-o că vine, să strigi numai...: ptru! ptrul iapa babei! şi ea va sta. sbiera, p. 58. Ptru! ciii. . . / Da bună bucată am mers. creangă, p. 119. PTUŞÎ, ptuşesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A prinde, a pune mîna pe cineva sau ceva, a prinde fără veste ; a înşfăca, a găbui. PÚBER, -A, puberi, -e, adj. Ajuns la vîrsta pubertăţii. Organism puber. PUBERTÁTE s. f. sg. Perioadă între copilărie şi adolescenţă, cînd apar funcţiunile fiziologice sexuale. PUBIAN, -A, pubieni, -e, adj. Care e în legătură cu pubisul. Regiune pubiană. — Pronunţat: -bi-an. PÚBIS, pubise, s. n. Os care formează partea anterioară a bazinului osos la oameni. PÜBLIC1 s. n. 1. Colectivitate mare de oameni; mulţime, lume. Noi ne propunem prin acest curs a inaugura o nouă eră şi e de prisos a spune că vom fi imparţiali, căci avem pe public judecător. MACEDONSKI, o. IV 45. Publicul şi posteritatea au mers, nu după teorii fantastice, deşi sprijinite de talent, dar au mers după cela carele răspundea la conştiinţa întregului neam. RUSSO, S. 64. Marele public = masele largi ale populaţiei. L o c. a d v. în public = în faţa unor persoane, în prezenţa oamenilor, în văzul lumii. întotdeauna mi-a fost cu neputinţă să sărut copiii în public. ibrăileanu, A. 23. 2. Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferinţa etc. Numai după unsprezece e voie să intre publicul, rebreanu, R. I 269. La început actorul uita că nu trebuie să steie decît cu faţa spre public. NEGRUZZI, S. I 343. PÚBLIC 2, -A, publici, -e, adj. 1. Care aparţine colectivităţii sau provine de la o colectivitate de oameni; care se referă la public *, care priveşte pe toţi, la care participă toţi. Omul, făcind bine, nu atîmă decît de sine şi poate brava judecata publică, negruzzi, s. i 289. în principate, sistemele in luptă cu lumina, cu mişcarea publică.. . s-au desfăcut şi se desfac din zi in zi. RUSSO, s. 47. Opinie publică — părere, judecată a colectivităţii; p. e x t. public l. Aş fi expus ministerul la o sută de articole fulgerătoare in toate foile romîne şi opinia publică ar fi fost contra mea. BOI.INTI-NEANU, o. 440. Viaţă publică — viaţă politico-administra-tivă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcţiile de stat pe care le ocupă. + (în opoziţie cu privat) Care este pus la dispoziţia tuturor, de care poate dispune oricine, la care au toţi acces (gratuit sau cu plată). Telefon public, ca în aceeaşi săptămînă apărea la Craiova intr-un proces, la Iaşi într-o întrunire publică. C. PETRESCU, î. I 11. Am intrat in grădina publică, o grădină mică şi gătită ca de sărbătoare, bassarabescu, s. n. 24. Lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din laşi. creangă, A. 133. + Care are loc în prezenţa unui mare număr de oameni; în public. Nota obţinută a fost nota maximă, pe lingă un supliment de laudă publică. GAI.AC-tion, Q. I 58. -tf- (Adverbial, rar) în faţa publicului1, în public1. Ne vom constitua public într-o societate cu un guvern sau cap al emigraţiei, băixescu, la Ghica, a. 551. 2. De stat, al statului. Venituri publice. <$* Drept public = (spre deosebire de drept privat) sub-împărţire mai veche a dreptului, care se ocupă de relaţiile persoanelor cu statul. Minister public = instituţie judiciară care reprezenta, în regimul trecut, interesele statului şi ale societăţii în cauzele penale ; p. e x t. magistratul care reprezenta această instituţie. V. procuror. Forţă publică — organ poliţienesc al statului burghez, însărcinat cu menţinerea ordinii. Datorie publică = datorie a statului rezultată din împrumuturi interne sau externe. + (Despre persoane) Care ocupă o funcţie de stat. Neputînd fi învăţător public ■. . fusese chemat de domnul Moldovei ca dascăl de matematică. EMINESCU, N. 52. Acest impiegat public ii plăteşte foarte rău chiria. NEGRUZZI, S. I 301. Învăţămînt public (sau instrucţie, şcoală publică) = învăţămînt, instrucţie, şcoală organizate, îndrumate şi controlate de organele administraţiei de stat. Sînteţi chemat a opera salutare reforme în instrucţia publică! AliECSANDRl, s. 5. La şcoala publică se învăţa numai greceşte, negruzzi, s. i 3. FUBLICĂ, public, vb. I. Tranz. (Cu privire la opere, articole, informaţii etc.) A face să apară, a da la iveală, a tipări. O revistă de avantgardă ii publicase o novelă, c. PETRESCU, c. V. 145. Publicam în vremea ceea poezii. 1. botez, şc. 59. Caţavencu poate, muri astăzi, mîine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră, cara-GiAivE, O. I 130. Refl. pas. Din contribuţiunile membrilor ei s-au publicat multe opere literare, ghica* s. A. 149. — Prez. ind. şi: (învechit) publicez (pann, n. h. 20). PUBLICĂBIL, -Ă, publicabili, -e, adj. Care poate fi publicat, bun de publicat. Articol publicabil. PUBLICÂHE, publicări, s. f. Acţiunea de a publica; tipărire. Se întreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toţi care scriam, negruzzi, s. i 334. PUBLICAŢIE, publicaţii, s. f. 1, Ceea ce se publică (v. tipăritură); carte, revistă, broşură. Cunoaştem însă o epocă unde mai că romînii găsiseră forma cea mai bună a limbei, o epocă în care... se da la lumină numeroase jurnale şi publicaţii. RUSSO, s. 66. 2. (Ieşit din uz) Anunţ, afiş, înştiinţare publică, — Variantă: (învechit) publlcaţiuno s. f. PUBLICAŢIÎÎNE s. f. v. publîcaţîc. PUBLICIST, -Ă, publicişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care publică articole, recenzii, cronici (de obicei în reviste şi ziare). Ca totdeauna, în cariera mea de modest publicist, eu iscălesc articolele mele. CARAGLAXE, o. vii 507. Publi** PUBLICISTIC — 617 — PUDRU] ciştii emeriţi, după talentul lor fiecare, ¡i-au dat glasul laudei asupra marei acestei cugetări, russo, s. 154. PUBLICISTIC, -Ă, publicistice, adj. De publicistică sau de publicist. După stilul artistic, cel mai apropiat de cel familiar este stilul oratoric. . . iar apoi stilul publicistic. iordan, l. r. 130. La vîrstă cittd unii îşi dau doctoratul, el să aibă îndărătul lui o activitate publicistică remarcabilă. cXlinescu, E. o. I 266. PUBLICISTICĂ s. f. sg. Totalitatea publicaţiilor periodice dintr-o anumită epocă. îndeletnicirea, activitatea unui publicist. Un om care reprezintă cu adevărat spiritul critic in Muntenia este Odobescu, pe care-l găsim.. . de la primii paşi pe care ii face în publicistică, colaborator al t Romîniei Literare ». ibrăilEanu, SP. CR. 210. PUBLICITĂTE s. f. Faptul de a face un lucru cunoscut publicului (prin difuzare scrisă sau prin relatări orale, transmise de la om la om); propagare în public. Cel ce se teme de publicitate ştie că are multe păcate, şi n-are nici voinţa, nici dorinţa de a se îndrepta. BOLLIAC, o. 263. Birou de publicitate =birou unde se pot da, pentru a fi publicate în ziare, anunţuri. Să nu te surprindă dacă ai să-l întîlneşti mîinepe scări, ureînd la dantist sau coborînd de la biroul de publicitate. C. PETRESCU, c. v. 281. Mica (rar mică) publicitate = totalitatea anunţurilor, de obicei referitoare la interese personale, pe care le publicau ziarele în rubrici speciale; rubrica în care se publicau astfel de anunţuri. încotro se află ghişeul de mică publicitate? C. PETRESCU, c. v. 160. Agent de publicitate = persoană angajată de o firmă comercială pentru a face reclamă mărfurilor ei. ^ E x p r. A da publicitate = a face cunoscut, a informa publicul. Prea insista să dăm publicitate scandalului, c. petrescu, c. v. 131. A da publicităţii = a publica. Cit pentru odă, am dorit să fac o graţiozitate lui vodă înainte de sărbători... .şi cred, prin urmare, că domnitorul va da-o publicităţii, alecsandri, • s. 95. PUC, pucuri, s. n. Minge specială, de formă rotundă şi plată, făcută din cauciuc tare, folosită la jocul de hochei pe gheaţă. PUCIII, puchi, s. m. (Regional) Puchină. - — Pronunţat monosilabic. PUCHÎNĂ, puchini, s. f. (Mold., mai ales la pl.) Urdoare. PUCHINGS, -OĂSĂ, pucliinoşi, -oase, adj. (Mold.) Urduros; p. ext. murdar. Lumea-mi zice puchinos, Mîndra-mi zice că-s frumos, pamfile, Ia CADE. PUCHIŢÎI S. m. pl. (Mold.) Picăţele. Ferestrele lor sînt. . . împodobite pe din afară cu brîu de puchiţei. La TDRG. Are o fustă nouă, cafenie, cu puchiţei albi, roşii, verzi, contemporanul, viii 1. PUCI s. n. încercare de răsturnare prin violenţă a unui regim politic, a unei ordini statale. — Pronunţat monosilabic. PUCIOĂSĂ s. f. sg. Denumirea populară a sulfului. Era un fum şi un miros greu de pucioasă şi rîşină, de nu puteai sta. şez. Ii 161. <)* Floare de pucioasă v. floare. Apă de pucioasă — apă minerală care conţine sulf. Vom mai şedea vreo trei săptămîni, ocupaţi a boteza reumatismele în apă de pucioasă. alecsandri, s. 173. PUClOS, -OĂSĂ, pucioşi, -oase, adj. (Regional) Care miroase urît; puturos. Într-această pucioasă văpaie. bijdai-delEANU, Ţ. 218. Ex p r. Atentat la pudoare = încercare de violare a unei femei. PUDRĂ, pudrez, vb. I. T r a n z. 1. A da cu pudră (mai ales pe faţă). Doamna ■ . . îşi pudră nasul, îşi roşi buzele, c. petrescu, î. II 245. Refl. Doamna se pudrează. F i g. A acoperi ceva cu un praf fin, asemănător cu pudra. Se aud chiotele celor care vin să macine, în timp ce dinăuntru, bărbaţi şi femei ies rîzînd, cu hainele şi obrazurile albe, pudraţi de moară. bogza, c. o. 148. Bruma pudra flori ofilite, c. petrescu, S. 241. Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat in tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă. Topîrceanu, b. 54. 3. A presăra, a împrăştia un praf (natural sau industrial) pe o suprafaţă, pentru a forma un strat protector sau cu anumite proprietăţi tehnologice. A pudra forme de turnătorie. PUDRÁT, -A, pudraţi, -te, adj. Dat cu pudră, . faţa acoperită cu un strat de pudră. Un domn tînăr, pudrat şi zîmbitor, îi primi foarte prietenos. REBREAKU, r. i 269. PÚDRA, (rar) pudre, s. f. Praf foarte fin, colorat în nuanţe pale, de obicei parfumat, întrebuinţat ca fard. Să nu le prindă insă [pe fete] cu pudră şi foiţă ro¡ie pentru buze. PAS, z. i 220. îşi îngrijeşte multă vreme, lingă pudre şi cosme-ticuri, părul şi faţa. sadoveanu, o. V 334. Pe obrazul oval, neatins de pudră, cu roşul natural al pomeţilor şi al buzelor, mîhnirea pusese o umbră. c. petrescu, a. 4531 Eclampsie puerilă v. eclampsie. PUERPERĂL, -Ă, puerperali, -e, adj. (Numai în e x p r.) Febră puerperală = infecţie care apare la lăuze în urma pătrunderii în uter a unui agent patogen. PUF 1 interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o suflare bruscă, de o izbucnire în rîs, de pufăitul din lulea, de o lovitură etc. Dracul făcu — puf! cu capul de perete, reteganul, p. iii 58. Aşa fătul meu! el zice, a sufla, puf! nu e greu. PANN, p. v. II 19. PUF 2, pufuri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Pene mici, moi şi fine care acoperă corpul puilor şi al anumitor păsări, folosite pentru umplerea pernelor, a plăpumilor etc. Pămîntul era moale ca puful şi picioarele se afundau in el. SAXliU-AI.DjCA, u. P. 181. încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi. CREANGĂ, P. 117. Cum nu sîntem două pasări, Sub o streaşină de stuf, Cioc in cioc să stăm alături Intr-un cuib numai de puf! EMINESCU, o. iv 369.-$>E x p r. A creşte în (sau pc) puf (sau, rar, puîuri) = a creşte în confort, neducînd lipsă de nimic, ţinut pe palme. Crescut pe puf cum fusese, neatins de vînt şi de soare, avea sărmanul oasele moi. GANE, N. ni 61. în bancă, alături de el, stă copilul unui arendaş bogat, care a crescut in pufuri, printre guvernante şi a mîncat totdeauna piine albă. demeTRESCU, o. 102. F i g. Ceea ce seamănă ca formă sau culoare cu aceste pene. Satul e îmbrăcat în puf alb. STANCi;, d. 32. Acuma mă duc să mai alcătuiesc un pahar de vin cu puf de sifon, sadoveanu, p. M. 146. Din cînd în cînd răzbătea luna, care răsărise dincolo de puful albicios al norilor. CAMIL PETRESCU, o. Ii 7. -4*- Părul fin şi moale al unei blăni. Privea şi el ca pe ceva scump ochişorii care clipeau neîntrerupt in puful blăniţelor. sadoveanu, O. n 556. + Perişori foarte fini şi moi care cresc pe obraz; început de barbă sau de mustaţă. Deasupra buzelor cu o uşoară umbră de puf bălan, broboniseră picuri de sudoare. C. PETRESCU, C. V. 206. Puful din faţă-ţi ca floarea se va şterge. NEGRUZZI, S. n 37. Peri cu care sînt prevăzute unele fructe sau seminţe (pentru a pluti în aer). A trecut întii o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. topîrceanu, P. 34. 2. Mic obiect de toaletă făcut din puf (1) sau din alt material pufos, care serveşte pentru pudrat. Tina se depărtă şi se apropie de oglindă, îşi mai trecu uşor puful de pudră pe obrazul oacheş. C. PETRESCU, a. 312. Doamna se aranja in oglindă cu puful de pudră într-o mină. RE-brkanu, R. i 28. PÎJFAI interj. (Mai ales repetat) Onomatopee care redă zgomotul făcut de pufăitul lulelei. Scoate o lulea, o înfundă cu tutun şi pufai! pufai! pufai! GÎRLEANU, la CADE. PUFĂI, pufăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira greu, a sufla cu zgomot pe nări. Domnul Mihalache pufăie pe nas. pas, z. i 154. Caii... ronţăiau cîte-o buruiană şi pufăiau cu nările în frunzele uscate de pe jos. vlaiiuţă, o. A. iii 55. <}■ Tran z. Pufăi printre mustăţi un oftat stîngaci şi ridicul. DKr.AVKANCEA, s. 147. + F i g. (Despre locomotive) A evacua aburul cu zgomot. Locomotiva trecu pe lingă ei, pufăind. MIIIALE, O. 296. Trenuri trec în şiruri lungi pe malurile apei, cu locomotivele pufăind şi cu sute de capete omeneşti ivite la ferestre. BOGZA, c. o. 250. 2. A fuma aspirînd şi dînd afară fumul cu un zgomot înfundat; a pîcîi. Scoate o ţigară din buzunarul flanelei, o aprinde şi pufăie. STANCU, D. 313. Grav, cu mustăţile rase, în faţa unui maldăr de gazete străine mai cit cearşaful, pufăia dintr-o havană, vi.aiiuţa, o. a. 261. r a n z. Omul bărbos pufăie tutun, stancu, D. 521. + (Despre lulea) A scoate fum. S-a umplut de fum casa. Două lulele pufăie. stancu, d. 103. — Variante: buîiii (popa, v. 214), pufui, puhui (DEL AVRANCEA, S. 96) vb. IV. PUFĂIALĂ, pufăieli, s. f. Faptul de a pufăi, pufăit; (concretizat) fumul scos de cel care fumează. Nouri uşurei, ca pufăieli de lulele, se ridicau deasupra ogoarelor verzi. sadoveanu, o. vi 48. PUFAÎRE, pufăiri, s. f. Acţiunea de a pufăi; pufăială, pufăit. PUFĂIT s. n. Pufăire, pufăială. [Cîntecul] ie pierdea in trăncănitul de fier al vagoanelor şi-n pufăitul de abur al maşinii, mironescu, s. a. 132. PUFĂITURĂ, pufăituri, s. f. Pufăială, pufăit. PtJFNĂ, puf ne, s. f. (Regional) Pîclă (4). PUFNÎ, pufnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A sufla pe gură sau pe nas cu zgomot, brusc (din cauza mîniei, a nemulţumirii etc.). Tomşa rămase într-o tăcere ameninţătoare şi grozavă. Ochiul lui fugar fulgera. Pufni pe nas de citeva ori, parcă se înăbuşea. SADOVEANU, o. VII 128. Baba, de cîte ori vedea pe moşneag, pufnea, scuipa în urma lui, trîntind uşa şi intra in cocioabă, dunăreanu, n. 21. Pufnească el cit i-a plăcea. Eu una mă duc la mătuşica, la Brăila. ALECSANDRI, T. 1187. <> F i g. Varniţele clocoteau, pufnind în stropi albi, anghel-iosif, c. l. 53. -4- A pufăi (2). Nenea Guţă pufnind dintr-un cogeamite ţigaret de chilimbar. brăTEScu-voinbşti, la cade. + (Despre animale) A sufla cu putere pe nări (din cauza oboselii, a unei boli etc.). Bourul veni năprasnic la deal, fumegînd şi pufnind, sadoveanu, f. j. 374. Purcelul şedea în culcuş. .. asculta ce spun ei şi numai pufnea din cînd în cînd. creangă, p. 79. -$■ F i g. (Despre maşini şi motoare) A da afară, cu zgomot înfundat, aburi, gaze, fum. [Automobilul] pufneşte, Zbîrnîie, Se-ntoarce Şi lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Şi nori de pulbere Şi fum. topîrceanu, p. o. 80. F i g. Aşezările de la Timiş rămaseră ca-ntr-o destindere leneşă sub puhoiul de soare al primăverii, sadoveanu, f. j. 86. Se tîngui şi se revoltă, revărsîndu-şi durerile şi zbuciumul într-un puhoi de fraze. REBREANU, P. S. 148. Cînd am zărit ursul, deodată am simţit, frate... un puhoi de sloiuri curgîndu-mi ici, in spate.' alecsandri, T. ii 77. (în metafore şi comparaţii) întunericul veni puhoi. CAMILAR, N. I 46. Ura creştea, ca puhoiul turbat al unui Şiret mîlos, vînăt, în creşterea zăporîtă a ploilor turburi şi năprasnice, popa, v. 332. -0- Loc. a d v. în pulioaie = ca un puhoi; mult, îmbelşugat. Ploaia cădea in puhoaie: deasă, repede, cu băşici. DELAVRANCEA, S. 151. 2. F i g. Mulţime mare, val de oameni (sau de alte fiinţe), care se scurge sau năvăleşte undeva. împărăţia ridica alte puhoaie de oşti din Rumelia şi Anadol, imbul-zindu-le la noi în Ţara de Jos. sadoveanu, n. p. 11. — PI. şi: puhoiuri. — Variante: politii (russo, s. 17), povoi (negruzzi, s. m 346), puvoi (sadoveanu, o. a. ii 202) s. n. PUHOÎ2, puhoiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar; despre ape curgătoare) A curge în cantitate mare, năvalnic, ca un puhoi; a se revărsa, a inunda. Pîriul din zăvoiul cu plopi şi cu sălcii. . . a puhoit peste ţărmuri, s-a revărsat în cartierele calice, a măturat cîteva coşare, bojdeuci, pătule şi garduri. C. petrescu, o. P. ii 157: <> F i g. Au puhoit oameni streini şi s-a lăţit mare zvon şi mare frămintare şi mare uimire. C. PETRESCU, R. DRl 238. PUHOIER, puhoieri, s. m. Pasăre răpitoare asemănătoare cu uliul; milan. Din vîntul înălţimii sau din zvonul depărtat al apelor fluviului străbat tînguirile paserilor ce se cheamă puhoieri şi care vestesc volburi ale talazurilor. sadoveanu, N. p. 250. Cînd primăvara zbor mulţi puhoieri, e semn de viituri mari de apă. şez. vi 51. PUHOÎRE, puhoiri, s. f. Acţiunea de a puhoi; revărsare, inundare. ^ F i g. Forfoteală, fierbere. în puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudeaţi privirea să descoperiţi fraţii voştri necunoscuţi, c. petrescu, s. 6. PUHUÎ vb. IV v. pufăi. PUI1 interj. Strigăt (repetat) cu care se cheamă puii, găinile sau alte păsări de curte. Oare unde-i cloşca cu puii? (caută pe-mpregiurul casei) Puii mamii, pui, pui, pui! ALECSANDRI, T. 719. PUI - 620 — PUICĂ PUF, pui, s. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre de la ieşirea din ou pînă la maturitate (cînd nu are un nume special). Ispitiţi de joc, Nişte pui de rîndunele Şi-au uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l ştiură! Cerule, fă locl coşbuc, P. II 18. Poritn-citu-mi-a mindra, Pe un pui de rîndunea, Să mă duc pînă la ea; Ş-am răspuns pe-un pui de cuc Că zău nu poci să mă duc. jarnîk-bÎrseanu, d. 132. E x p r. Vrabia-i tot pui sau vrabia tot pui rămîne sau a fi vrabie pui, se spune despre o persoană mică de statură, care e mai în vîrstă decît pare. Cam de ciţi ani îi fi tu? — Ia poate să am vreo treisprezece ani. — Ce spui tu, măi?. .. Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de cînd îi. creangă, p. 148. A muri ca un pui de găină. — a muri uşor, repede. Ba a murit ca un pui de găină. Cum am strîns-o niţel cum n-a mai suflat. rebreanu, R. ii 139. (Fără determinări) Pui de găină. Ilinca, mama Gherghinei, jumulea nişte pui în tinda casei. bujor, s. 95. Nu trece nici un ceas la mijloc, şi un cuptior de plăcinte, cîţiva pui pîrpîliţi în frigare... şi mămă-liguţa era gata. CREANGĂ, P. 10. Mă dusei în tîrg, Cumpărai un pui. TEODORESCU, P. P. 349. <ţ> Pui de bogdaproste == pui de găină (mic şi slab) care se dădea altădată de pomană, la o înmormîntare ; (astăzi, f i g., în comparaţii) copil nenorocit, prăpădit, ca vai de el. Parcă n-a'fost crescut aicea, sub ochit tuturor, de l-au văzut desculţ şi dezmăţat, ca un pui de bogdaproste. C. PETRESCU, R. DR. 169. Da ce umbli tii aşa, ca un pui de bodaprosti? vlahuţă, o. a. 427. Cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGA, A. 24. ^ Orice animal de la naştere pînă la maturitate. Un caş didee dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patruzeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. alecsandri, p. p. 55. ^ Ou sau larvă de insecte. în unii din aceşti saci. . . se zice că au furnicile pui,’ iar în altele demîncare. marian, ins. 234. ^ Copac tînăr; puiet, vlăstar, mlădiţă. Prin liniştea pîlpiitoare, Aud scîncind un pui de tei Că nu mai poate de picioare. LESNEA, a. 16. ^ (Cu valoare de diminutiv, în exp r.) Pui (do pernă) = pernă mică ; perniţă, puişor (1). Pui de mămăligă = mămăligă mai mică ; mămăliguţă. (Regional) Puiul tîrgului = cadou mic, jucărie cumpărată cuiva în zi de iarmaroc. (Regional) Puiul mesei = sertar. Puiul lăzii = cutioară în interiorul lăzilor ţărăneşti sau al laviţelor ; lăcriţă. 2. (Mai ' ales afectiv) Copil. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi, cu tălpile goale, cu cămăşile sfîşiate, ţipă şi ei îngroziţi. SAHIA, N. 42. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: «Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac! ».'Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit eu şi i-am spus: Puiul meu e bun şi tace Nu ţi-l dau şi du-te-n pace! coşbuc, p. i 234. Cum să nu-mi fie dor, C-o pasere de pe munte, Şi-încă avea doruri multe; Dar eu, un pui de om, Să n-ăm pe lume un dor? bibicescu, p. P. 31. ^ Pui de viperă (sau de năpîrcă) — om rău, primejdios. Atîta am vrut să aflu din gura ta, pin de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spîmd. creangă, p. 206. Pui de lele = om uşuratic, ştrengar, chefliu, destrăbălat. <$>• Expr. (Nici) pui de*.. = (în construcţii negative) nici picior de... ; nimeni, ţipenie. Mi-am ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asia, aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. ispirescu, x,. 61. «4* (La vocativ, ca termen de dezmierdare, folosit de persoane mai în vîrstă faţă de copii sau de tineri) Scumpule, dragule. Dragă puiule, băiete, Trage-ţi .mîna din cel joc Ce se-ntoarce lingă foc, Ş-ochii de la cele fete Cu ochi mari- făr-de noroc, alecsandri, p. A. 38. Iubit, drag, drăguţ. Mă dusei la puica mea. Puica m-a-ntrebat aşa: — Puiule, ce eşti scîrbit, Ori boii i-ai prăpădit? BIBICESCU, p. p. 12. Frunză verde peliniţă Şede puiul la portiţă, Cere apă şi guriţă. ŞEZ. 111. Sarmana inima mea Iar au prins a mă durea; Şi mă doare nencetat, De cînd puiu m-au lăsat, sevastos, c. 150. 3. (Cu valoare augmentativă, în exp r.) Pui de om — om vrednic, de ispravă, voinic, zdravăn. Mavrogheni era pui de om, mă,.ăla cînd punea gheara pe cîte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe şoarece, mă! GHica, s. 503. Pui de ger = ger mare, straşnic. Era un pui de ger în dimineaţa aceea, de crăpau lemnele. creangă, o. a. 44. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. contemporanul, vij 116. Pui de nuntă — nuntă mare, frumoasă. împăratul. . . puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina, ispirescu, i,. 392. Pui de chef — chef straşnic. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistriţa şi trăgeau cîte un pui de chef. REBREANU, i. 108. Pui de somn = somn bun, adînc. Trase un pui de somn, de se răsuna pivniţa de horcăielile lui. La tdrg. Ciobanul adormi şi trase mi pui de somn pînă a doua zi. ispirescu, h. 252. Pui de zgîrie-brînză — om foarte zgîrcit. Moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgîrie-brînză, ca şi mătuşa Mărioara. creangă, A. 50. Pui de bătaie = bătaie zdravănă. în loc de bani, se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună. ISPIRESCU, M. v. 14. Pui de Cotnar(i) = vin foarte bun de Cotnar. Am un pui de Cotnari care face cu ochiul, ai^ecsandri, T. 841. 4. (La pl.) Broderie cusută mărunt pe pieptul şi pe mînecile cămăşilor ţărăneşti; rîuri. + Puncte de altă culoare pe stofe; picăţele. 5. (în economia capitalistă) Acţiune dintr-o nouă emisiune, care1 are un curs mai scăzut decît acţiunile din vechile emisiuni. 6. Ambarcaţie mică cu vîsle, folosită pentru anumite servicii la bordul navelor mai mari. 7. (în expr.) A face (sau a da) pui de giol v. giol. PUl3, pers. 3 puieşte, vb. IV. T r a n z. (Regional) A face pui. V. făta. PUIA-GĂIA s. f. (Numai în expr.) De-a puia-gaia v. g a i e. PUIÂN, puieni, s. m. Căţelandru. V. puiandru. Cei mai inimoşi dintre dulăi. . . periseră şi abia pe ici pe colo mai rămăsese cîte un puian mai îndîrjit. Slavici, la TDRG.* rUIĂNDEĂ, puiandre, s. f. 1. Puică mai mărişoară. 2. F i g. Fetişcană. Pe genunchii ci doarme, somn dulce, Niculina, o puianără sălbatică, singura odraslă a casei, delavrancea, s. 166. rUIĂNDRU, puiendri şi puiandri, s.' m. 1. Pui mai măricel de pasăre sau de animal. Griva dă ocol şi ne pomenim că se întoarce pe furiş, cu puiendrii morţi în gură. STANcu, i>. 15. Tata nu uita să le reteze aripile, pentru ca puiandrii să aibă timp să se deprindă cu locul de naştere. PAS, z. I 130. 2. (Regional) Pom tînăr, copăcel abia răsărit din pămînt. rUICĂNA, puicane, s. f. (Popular) 1. Puică mai mărişoară. 2. (Mold.) Fetişcană, codană. FÎÎICĂ, puici, s. f. 1. Pui de găină'de parte femeiască, găină tînără, care abia a început a .oua. Cînd îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de răsipa ce s-a făcut. . . crăpa de ciudă. CREANGĂ, o. A. 135. Du-te, său, bărbate-n tindă Şi te uită sus la grindă, Că-i o puică ş-un cocoş Şi mi le scoboară jos. jARNÎK-BÎRSEANU, D. 456. Expr. A face (sau a-î îace cuiva) mina (sau piciorul) puică = a strînge (sau a face să se strîngă) vîrfurile degetelor laolaltă. încălţă nişte cipici de-i făcea piciond puică. ISPIRESCU, la TDRG. PUICHIŢĂ — 621 — PULBERE 2. F i g. Termen de dezmierdare pentru o fetiţă, o fată, o femeie iubită. Ceea ce-mi spui, puica mamii, era să [i-o spun eu mai înainte, ispirescu, h. 54. Iată! hora se-nînrteşte. .. Vină, puico, vină. alecsandri, p. a. 57. Vai de biata inimioară, Ca şi lunca geme, zbiară, Pentru-o puică bălăioară. id. P. P. 225. 3. (Mold.) Boabă rămasă neînflorită cînd se prăjeşte porumbul pentru a face floricele (2). PUICHÎŢĂ, puichiţe, s. f. (Rar) Puicuţă. PUICULEĂNĂ, puiculene, s. f. 1. Puicuţă (1). 2. Puicuţă (2). Răsai lună mai degrabă, Să se vadă prin livadă, Să crească pelin şi iarbă, Puiculeana să culeagă, hodoş, p. P. 59. PUICULÎŢĂ, puicidiţe, s. f. 1. Puicuţă (1). 2. Puicuţă (2). Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata intăi! creangă, a. 97. Doină, doiniţă! De-aş avea o puiculiţă Cu flori galbinc-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă! AI.KCSANDUI, p. a. 35. Puiculiţă dalbă-n pene Şi subţire la sprincene. Pare că nu-ţi stă prea bine Cu doi drăguţi lingă tine. jarnîk-bîrseanu, d. 249. PUICÎJŢA, puicuţe, s. f. Diminutiv al lui puie ă. 1. v. puică (1). 2. v. puică (2). Alelei, puicuţa mea! De m-aş mai vedea acasă, Mire eu şi tu mireasă! CO.ŞIUJC, p. i 130. Pălăria-i de mătasă, De puicuţa mea aleasă! HODOŞ, P. P. 51. PUIERN1ŢĂ, puiemiţe, s. f. Troacă de lemn cu dispozitiv de alimentare cu apă, folosită în crescătoriile de peşti pentru dezvoltarea puilor de păstrăv. pui£t 1 s. n. (Cu sens colectiv) Mulţime de pui. + Larve de albine. Lipsite de mamă, albinele tinjeau şi mergeau în scădere din zi in zi. Acuma prisăcăriţa le pregătea un fagure cu puiet şi ouă de la o matcă puternică. SADOVEANU, P. M. 283. PUIÎT2, puieţi, s. m. (De obicei la pi.) Plantă tînără (mai ales pom) care se scoate dintr-o pepinieră sau din alt loc unde s-a cultivat, pentru a fi transplantată în altă parte; p. e x t. plantă tînără. Copaci streini... se înmulţiseră prin puieţi şi seminţe. C. PETRESCU, R. DR. 214. — Variantă: jini6to (i. CR. m 250) s. m. PUIÎTE s. m. v. puiet2. fuiezî, puiezesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre fiinţe) A se înmulţi, a se prăsi. Unde-or să se aşeze şi aceştia, cînd or creşte mari şi s-or însoţi şi s-or puiezi şi mai mulţi? sadoveanu, p. m. 199. pui g An, puigani, s. m. (Mold.) Pui mare de pasăre sau de alt animal. Se amestccau chemări de paseri. ■ . aceste ce s-aud trebuie să fie întîrziatele, puiganii mai slabi, pe care ii duc mamele lor spre hrană, sadoveanu, p. m. 89. PUlOS, -OĂSĂ, puioşi, -oase, adj. (Rar) Prolific. Nu e nici puios... că n-are copii. brXtescu-voineşti, la cade. PUIŞOR, puişori, s. m., şi (II,III) puişoare, s. n. I. Diminutiv al lui p u i2. 1. v. pui2 (1). Zcce puişori de găină piuind somnoroşi sub tuleiele lor umede. vlaiiuţă, o. a. iii 60. Puişor dc la pădure, Du-te la mîndra de-i spune Să nu se gate-aşa bine, Că, zău, capu mi l-o pune. jarnîk-bîrseanu, d. 13. 2. v. pui5 (2). (Afectiv) Ţine icea, puişorul mamei, Expr. Cîtă .pulbere şi Spuză — în cantitate foarte mare; cîtă frunză şi iarbă, v. frunză. Au şi început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere şi spuză, cită frunză şi iarbă. CREANGĂ, P. 264. Praf industrial obţinut prin operaţii de mărunţire mecanică, fizico-chimică sau chimică. 2. Praf de puşcă. (Poetic) Pulberea luptelor trecute nu intră în sîngele urmaşilor spre a le răscoli instinctele. cĂlinescu, E. 27. ^ E x p r. A aprinde butoiul cu pulbere v. butoi. PULBERÓS, -OASÂ, pu!bero;i, -oase, adj. (Rar) Ca praful, prăfos. Soarele scăldat într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul. NEGRUZZI, S. I 320. PULÍE, pulii, s. f. Roată de transmisiune, fără spiţe şi cu şanţ la periferie. PULMÓN, pulmoniy s. m. (Franţuzism) Plămîn. PULMONÁR, -Ă, pulmonari, -e, adj. Referitor la plămîni; care aparţine plămînilor. Emfizem pulmonar. Tuberculoză pulmonară. PULÓVER, pulovere, s. n. Obiect de îmbrăcăminte, tricotat, din lînă sau din bumbac, deschis de obicei numai în jurul gîtului, care se poartă peste cămaşă sau peste rochie, acoperind partea de sus a corpului. Suride, aşezîndii-şi puloverul bleumarin. CAMII, PETRESCU, P. 9. PULPANA, pulpane, s. f. Fiecare dintre cele două părţi dc jos ale unei haine lungi (şi care atinge pulpele). Vîntul purta prin stropi pidpanele descheiate ale paltonului. SADO-vkaku, o. m 92. L-a apucat de pulpana jachetei şi, gata să plîngă, l-a rugat s-o ducă la pension, vi^ahuţă, O. A. in 36. Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de dinainte se dau jos, scuturîndu-şi pantalonii şi pulpanele redingotelor. Caragiale, O. n 169. Expr. A SG ţine de pulpana cuiva = a se ţine de cineva (căutînd protecţie, ocrotire). PULPAR, pulpare, s. n. (Regional) Ciorap sau postav care acoperă pulpa piciorului; (rar) apărătoare de metal sau de zale, purtată odinioară de războinici pe pulpe. Voi căpitani şi ceilalţi ahei cu frumoase pulpare, Dare-ar putcrnicii zei, care şed pe-a Olimpului culme, Troia uşor să luaţi* murnu, I. 4. PÜLPA, pulpe, s. f. 1. Partea musculoasă a piciorului, dintre genunchi şi gleznă. Era aşa de frumoasă, cit nu s-a mai văzut. . . Cosiţele ei lungi şi stufoase de-i bătea pulpele. ISPIRESCU, I/. 78. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă... Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă. alecsandri, p. a. 210. + (La animale) Coapsă. Pulpă de viţel. + (Regional) Uger. [Nevăstuica] de multe ori muşcă.. . vitele de picioare, ori pe vaci de pulpă. şez. iii 204. 2. Partea moale şi cărnoasă a unor fructe. 3. (Adesea determinat prin « dentară ») Partea moale din interiorul dintelui în care se găsesc vase sanguine şi nervi. — PI. şi: pulpi (coşbuc, p. i 58). PULPIŞOÂRĂ, pulpişoare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui pulpă (1). Zidul se suia Şi o cuprindea Pin*la gleznişoare, Pin' la pulpişoare. alecsandri, p. p. 190. PULS s. n. Mişcare ritmică de dilatare şi contractare a pereţilor arterelor,.provocată de pomparea sîngelui de către inimă şi perceptibilă prin palparea unei artere (în special a celei de la încheietura mîinii). Intrară doi oameni în chilia lui, pe cari Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul, eminescu, n. 79. Fior rece va trece prin ale tale vine; Răpide se va stringe, va bate pulsul tău. âxexandrescu, m. 155. F i g. El nu simţea pulsul motorului ca pe al unei inimi vii, plină de viaţă. mihale, o. 168. De la Lonea la Lupeni, motoarele acestea merg, fiecare la locul lui, neştiind unul de altul, dar for-viind toate la, un loc viaţa, pulsul acestui trup gigantic, in neîntreruptă acţiune, care e Valea Jiului, bogza, v. J. 90. ^ Expr. A lua (cuiva) pulsul = a număra (cuiva) bătăile inimii apăsînd cu degetul pe artera de la încheietura mîinii. A prinde pulsul (unei situaţii) = a-şi da seama de o situaţie, de felul cum merg anumite lucruri. Alexe a prins pidsul şedinţei, gîndi el, a ştiut unde s-o îndrepte. mihai^E, o. 324. PULSA, pulsez, vb. I. I n t r a n z. (Despre sînge) A circula ritmic prin artere şi vine ; (f i g., despre lucruri sau procese în acţiune, în mişcare) a decurge, a se desfăşura într-un ritm viu, puternic; a palpita, a fremăta, a zvîcni. Trei mari căi de piatră, de fier şi de apă. . . străpung munţii dintr-o parte în alta, lăsînd viaţa să pulseze in lungul lor, cu mare intensitate. BOGZA, C. O. 326. în mica sălbăticiune aeriană pulsa elastic toată viaţa codrului. C. PETRESCU, R. DR. 93. (Poetic) Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii. SADOVEANU, b. 232. PULSATÎL, -Ă, pulsatili, -e, adj, (Med. numai în expr.) Durere pulsatilă = durere care se accentuează la intervale regulate, ritmice, provocînd zvîcnituri. PULSĂŢIE, pulsaţii, s. f.' 1. Fiecare dintre zvîcniturile pulsului. Numartd pulsaţiilor pe minut. cu: Pulsaţiile ventriculului drept persistă cîtva timp după acelea ale ventriculului stîng. daniei,opoi,u, f. n. ii 34. ^ F i g. Nici noaptea, această intensă pulsaţie a şoselei nu se opreşte. bogza, c. o. 330. Roma vuia de pulsaţia vieţii care nu cunoaşte astîmpărul. ANGHKL-IOSIF, c. i,. 9. 2. (Fiz.) Numărul de perioade pe care le efectuează o mărime periodică, într-un anumit număr de unităţi de timp. — Variantă : (învechit) pulsaţiuno (ghica, S. a. 135) s.f. PULSAŢIÎJNE s. f.’ v. pulsaţie. PULSGREACTOR, pulsoreactoare, s. n. Reactor pentru vehicule aeriene cu viteză foarte mare, la care arderea combustibilului nu e continuă, efectuîndu-se într-o succesiune de explozii ale aerului carburat. PULT, pulturi, ■ s. n. (Transilv.) Sertar, pupitru. Siguri de dînsul n-avem date — Şi chiar d-avem, stau puse-n pult, Ca ştiri puţin adevărate! coşbuc, p. ii 251. PULVERIZÂ, pulverizez, vb. I. T r a n z. A preface în pulbere un material solid. A fost destulă vreme o secundă ca pe unii dintre cei aflaţi în jurul torpilei să-i rupă în bucăţi, azvîrlindu-i în toate direcţiile la mari depărtări, iar pe ceilalţi să-i pulverizeze complet, bart, S. M. 75. + A împrăştia particule fine dintr-un corp pulverizat sau- lichid, cu ajutorul unui pulverizator. Pulveriză o ploaie măruntă de parfum. C. PETRESCU, c. v. 266. F i g. Viena putea fi văzută. . . în răspîndiri de lumină pulverizată pe acoperişuri de case şi pe cupole. vornic, p. 106. PULVERIZÂRE, pulverizări, s. f. Acţiunea de a pulveriza; stropire cu particule fine dintr-un corp solid sau lichid. PULVERIZAT — 623 — PUNCT PULVERIZAT, -Ă, pulverizaţi, -te, adj. Prefăcut în pulbere. S-au sfărîmat [munţii] şi n-au mai rămas decît aceste întinse, pulverizate nisipuri, bogza, c. o. 411. PULVERIZATORj pulverizatoare, s. n. Aparat pentru pulverizat. Se repezi la pulverizator, să-şi învăluie sora intr-un halo de pulbere lichidă ¡i parfumată, c. PETRESCU, C. v. 169. . PULVERULENT, -Ă, pulverulenţi, -te, adj. (Despre corpuri solide) Care se prezintă sub formă de pulbere. PUMN, pumni, s. m. 1. Mină închisă, cu degetele strînse şi îndoite. îşi răzimă pumnul de straja săbiei. sadoveanu, o. vii 168. îşi sprijinea pumnul sub bărbie cu degetul mic. camil PETRESCU, n. 54. Dealuri neregulate. . . încep a se ivi pe la ferestre, ca nişte pumni monstruoşi. vlahuţă, o. a. iii 32. E x p r. A sta cu capul în pumni = a-şi ţine capul sprijinit la tîmple în pumni, uneori ca expresie a unei concentrări. Pe marginea rîului, aşezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor, c. petrescu, S. 55. A rîde în pumni = a rîde pe ascuns, pe înfundate şi cu satisfacţie. A plînge in pumni = a plînge pe ascuns, de necaz sau de durere. Mergeam zgribuliţi şi plîngeam in pumni, de plăieşii numai icneau şi-şi muşcau-buzele de frig şi necaz. creangă, a. 30. A bate (cuiva) în (sau din) pumni = a-şi lovi pumnii unul de altul pentru a necăji pe cineva; a face în ciudă cuiva sau a lua în rîs pe cineva. Mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă, făcea adeseori in ciuda mea, şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău. creangă, a. 63. Cioara cum se văzu scapată din primejdie, zbură intr-un fag şi bătu în pumni vulpii c-o amăgit-o. ŞEZ. iii 188. A se bato cu pumnii în (rar peste) cap v. b a t e (I 1). A se bate cu pumnii în piept v. bate (II). ❖ (în metafore şi comparaţii) Deodată, trupxd lui Manlache s-a închircit strîns pumn şi s-a răsturnat. Apoi s-a întins ţeapăn ca un trunchi de copac şi n-a mai clintit, popa, v. 159. (Exprimă, în mod relativ, ideea de foarte mare sau foarte mic) Ochiuri de fereastră, cit pumnul, se uitau chiorîş la boier, sadoveanu, p. 49. Şi viind şi muma lor, care plînsese de dinşii cu lacrimile cit pumnul, îi îmbrăţişă şi dînsa. ISPIRESCU, r,. 70. O grămadă de căţeluşi, mici cît pumnul şi orbi ca sobolii, odobescu, s. iii 42. ^ E x p r, Un pumn do... = ceva mic, firav. Nimeni n-ar fi bănuit atîta suflet şi energie intr-un pumn de femeie. BART, E. 315.Astrînge (sau a încleşta) pumnii = a lua o atitudine ameninţătoare. A i se încleşta pumnii şi fălcile = a se încorda, a fi cuprins de mînie, de indignare. Pumnii şi fălcile i se încleştau, auzind strigătele ameninţătoare ale subprefectidui. bujor, s. 121. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). Cuscrul Ilie îşi trase un pumn în căciulă, sadoveanu, o. vii 351. Cînd i-am tras un pumn o făcut hîc şi o căzut de-a rostogolul în celalalt colţ al vagonului, alecsandri, T. i 311. 3. Mîna ţinută cu palma făcută căuş (de obicei pentru a putea reţine un lichid). Elefterescu aprinse o ţigară, futnind in pumn. C. PETRESCU, c. v. 295. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni şi se grăbeşte La copil şi-i răcoreşte Obrăjorul. COŞBUC, P. I 222. + Conţinutul mîiriii făcute căuş; cantitate (mică) de ceva, număr (mic) de oameni. V. m î n ă. Trei pruni, frăţîni ce stau să moară îşi tremur' creasta lor bolnavă, Un vint le-a spîn-zurat de vtrfuri Un ptimn de fire de otavă, goga, p. 19. Duse la gură un pumn de zăpadă. 1 se păru dulce ca o porţie de îngheţată. BART, E. 308. Luă in şorţ vro doi pumni de mălai. ISPIRESCU, L. 333. F i g. Pumnul acela de oase fără de astîmpăr, energia aceea se cheltuia aşa zadarnic, anghel, pr. 5. 4. Măsură de lungime (azi întrebuinţată numai de pescari). [Armăsarul] este sur, de 16 pumni de înalt, de 6 ani. i. ionescu, d. 262. o. Manşetă (împodobită cu cusături şi găurele) la mînecile cămăşilor ţărăneşti. PUMNAL, pumnale, s. n. Armă cu lamă scurtă, ascuţită la vîrf şi tăioasă pe ambele margini; jungher. Puse mîna pe pumnalul care-i atîma la coapsa dreaptă. SADOVEANU, o. vn 15. F i g. Şi păstrăvi din cotloane de prund, Pumnale de argint, — se-nfig in apă. cazimir, i,. u. 27. — Variantă: (învechit) pumnur (alecsandri, t. i 423) .s. n. PUMNĂR s. n. v. pumnal. PUMNEĂLĂ, pumneli, s. f. (Rar) Lovitură, bătaie cu pumnii. PUMNI, pumnesc, vb. IV. T r a n z. A bate cu pumnii. Se incovoiase tare din grumazi şi, cînd îl înjurau şi-l pumneau ceilalţi doi, prin ochii lui părea că trece o undă slabă de lumină, o rugă tristă, sadoveanu, o. iii 568. Deodată zării printre dinşii pe Mihăiţă, cel care mă pumnise in grădina noastră. GANE, n. iii 64. Refl. reciproc. începură deci a se pumni, ispirescu, u. 58. Se înşfăcau de păr, se zgîlţiiau şi se pumneau de te îngrozeai. contemporanul, iv 503. PUMNICÎL, pumnicei, s. m. Pumnişor. Mălai nu lăsase nici un pumnicei. pann, p. v. n 67. PUMNIŞOR, pumnişori, s. m. Diminutiv al lui pumn. PUNCI, punciuri, s. n. Băutura făcută dintr-un amestec de rom şi alte băuturi alcoolice, zahăr, lămîie, fructe şi diverse mirodenii. V. g r o g. Nectdai, adă punciul aici. alecsandri, t. 759. — Pronunţat monosilabic. — Variantă : (învechit) ponei (negruzzi, s. i 74) s. n. PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn mic şi rotund, folosit în scrierea de mină şi de tipar ca: a) semn de punctuaţie folosit la sfîrşitul unei expuneri care are înţeles deplin (şi după care vorbirea nu mai continuă) sau mareînd pauza care se face între propoziţii sau fraze independente. -4- F i g. (Cu valoare de interjecţie) Gata ! destul 1 s-a isprăvit ! Cu asta, punct! hotărî el. v. rom. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuaţie constînd din două puncte aşezate unul deasupra altuia şi folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct şi virgulă = semn de punctuaţie constînd dintr-un punct aşezat deasupra unei virgule şi folosit pentru a despărţi părţile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuaţie constînd din trei puncte aşezate în linie orizontală şi folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe; c) semn grafic deasupra literelor «i » şi «j ». -0" E x p r. A pune punctul po i = a preciza, a sublinia ceea ce e esenţial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în e x p r.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); f i g. întrebare rămasă fără răspuns. Ca şi cum ar fi lunecat înadins pe Ungă punctul meu de întrebare, se plecă in mod firesc şi... rupse un mare şi frumos fir de romaniţă. hogaş, m. n. 102. 3. Semn convenţional care marchează pe o hartă aşezările omeneşti. Capunctele pe hartă colorate, Sînt porturi şi oraşe populate. D. botez, F. s. 20. + Semn convenţional desenat pe zaruri. + (Muz.) Semn mic şi rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. PUNCT — 624 — PUNCTA 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luata ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. Unitate de măsură pentru cîştiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărţi, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acţiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte, baranga, V. A. 15. Sînt sătid de opţiuni şi puncte de redevenţă. C. PETRESCU, r. dr. 201. ^ (Ieşit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raţionalizarea anumitor produse industriale; tichet detaşat dintr-o astfel de cartelă. ^ Loc. adj. şi a dv. Po puncte = în baza dreptului conferit de cartelă-; raţionalizat. Pantofi — pe puncte, ciorapi — pe puncte, haine — pe puncte, gaxan, b. i 6. Punct (tipografic) — unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spaţiu etc.). II, 1. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafaţă mai mare. Examinînd punctul de creştere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulţime de celule cil pereţii subţiri, botanica 64. (Neobişnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecţiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subţire, pieziş, o ploaie rece ce-ţi înţepa obrazul ca punctele de foc. bra-ESCU, V.. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acţiuni mai largi, al unui plan, al unei discuţii, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuţiei. SADOVEANU, o. viii 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai desluşiri cum vrei să se urmeze. băi,cescu, la ghica, a. 512. încă un punct al criticii nu înţeleg. russo, o. 93. Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligaţie care angajează prestigiul, autoritatea, reputaţia cuiva. Dacă pentru întreaga ţară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viaţă şi de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este şi un punct de onoare. davidoGi^U, m. 7. Punct de plecare (sau do pornire) — locul de unde pleacă cineva; f i g. începutul unei lucrări, al unei acţiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur, beniuc, v. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluţiei [din 1789]. camii, petrescu, t. ii 562. Punct nevralgic v. nevralgic. A îi pe punctul do a... (sau, învechit, în punct de. • •) — a fi gata de..., a fi pregătit să. . . Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că şi munţii aceia erau coprinşi de vrăjmaşi, ghica, a. 631. Punct do Vedere = unghiul din care priveşte cineva o problemă sau atitudinea pe care o are faţă de ea ; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim, vornic, p. 224. Recunoscui uşor aceste două puncte de vedere şi^ asta aduse o trecătoare mîngiiere. SADOVEANU, E. 126. înţelegea prea bine « punctul de vedere » al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! c. petrescu, î. i 18. Din punct de vedere == în privinţa, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) — după felul cum priveşte cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate, camii, petrescu, U. n. 73. înfăţişaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere, ghica, a. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe. larg; amănunţit, detaliat, dezvoltat. Şi totuşi, muierea aceasta care-l urmăreşte a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, b. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcţiona în condiţiile dorite; f i g. a potrivi lucrurile aşa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A îi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am aşadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. Sahia, n. 20. A pune (pe cineva) la punct — a-i da cuiva o lecţie de bună-cuviinţă, a arăta cuiva ce se cuvine şi ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogorî cu Şoimul, împreună cu prinţii, în curtea palatului său. vissarion, b. 321. Loc. a d v. (în legătură cu verbe de mişcare) La punct = la momentul potrivit; la ţanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porţiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se ?nişcă... cel întîi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl... EMINESCU, o. i 132 Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruţele. DUMITRIU, p. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate şi desfrunzite pluteau puncte negre şi mărunte: erau raţele sălbatice. SADOVEANU, o. vil 164. în fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. Pată mică, detaşată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit, anghei,, pr. 38. 4. Loc determinat în spaţiu (avînd anumite caracteristici). îl tîrî pe toate străzile şi bulevardele principale, să-t fixeze cîteva puncte de reper în oraşul necunoscut, c. PETRESCU, c. V. 48. O clipă, animalul se opreşte îngheţat.. • E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. caragiaI/E, o. ii 14. Punct mort v. mort. Punct cardinal — fiecare dintre cele patru direcţii principale ale orizontului, servind la orientarea în spaţiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munţi stîncoşi. bogza, ţ. 12. (F i g.) Proclamarea unei constituţii era punctul cardinal al revoluţiei [din 1789]. camii, petrescu, t. ii 562. Unul preface toată limba în * tune * altul în « ţie ». . . de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire — locul în ţintă în care trăgătorul potriveşte precis linia de ochire. Punct de agitaţie v. agitaţie. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. încet cîte încet neamul se prif ace în popol sau naţie. . . istoria. . . stă un minut la punctul acela unde viaţa tradiţiilor se prif ace în viaţa istorică. RUSSO, S. 97. ^ Loc. a d v. Pînă la un (sau la acest) punct — pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredinţaţi că toţi bărbaţii de stat ai Romvuei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, s. iii 380. Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde. . — PI. şi: (învechit) puncturi (FIUMON, e. 263). — Variantă: (învechit) punt* punturi (odobescu, s. a. 479, KOGALNICEANU, s. 117), s. n. PUNCTĂ, punctez, vb. I. T r a n z. 1. A face mai multe puncte, a pune sau a forma puncte care ies în evidenţă pe un fond mai larg, de obicei de altă culoare; a face să apară ceva ca nişte puncte pe o suprafaţă. înşfăcă o căldare. . . umplînd-o repede cu zeama aceea verzuie, punctată ici-colo cu cîte-o fasole albă. camii,ar, n. I 40. Obrazul palid-verzui se afla punctat de mici bubnliţe roşii. C. PETRESCU, r. dr. 119. Păsări mici punctau cerul în înălţime, sahia, n. 86. A marca, a sublinia. Povestea punctînd fiecare argumentare cu gesturi mărunte şi repezi. C. PETRESCU, R. dr, 337. F i g. Pe duşumele, PUNCTAJ — 625 — PUNE mucurile aruncate la tntimplare punctau pauzele inspiraţiei lui ziaristice, rebreanu, r, i 243. 2. (Sport) A însemna punctele fiecărei partide sau etape cîştigate. 3. F i g. (Rar) A pătrunde, a străpunge. întotdeauna numele Mărăşeştiului mi-a punctat inima şi tn-a făcut să gindesc cu teroare la piciorul tatei rămas pe această cîmpie. SAHIA, N. 15. ■ 4. (învechit) A îndrepta o armă spre o ţintă anumită ; a ţinti. (Atestat în forma punta) Se duse Picco-lomini să vadă cetatea şi apoi puntară tunurile spre dînsa. BĂI.CESCU, o. II 113. 5. A asambla provizoriu două piese, care urmează să fie sudate, prin cîteva puncte de sudură executate de-a lungul liniei de sudură. — Variantă: (învechit) puntă vb. I. PUNCTĂJ, punctaje, s. n. Notarea cu puncte a rezultatului muncii cuiva, a etapelor sau a partidelor, în vederea stabilirii fruntaşului sau a cîştigătorului. Punctajul concursului de tir. -4- însemnare a punctelor mai importante ale unei relatări, stabilirea unui plan sumar de dezvoltare a unei activităţi. îşi începu raportul, respectînd aidoma punctajul. O AI, AX, Ii. i 122. PUNCTĂRE, punctări, s. f. Acţiunea de a puncta şi rezultatul ei. «ţ- (Contabilitate) Confruntare a înregistrărilor dintr-o anumită perioadă cu documentele de casă; control. PUNCTAT, -Ă, punctaţi, -te, adj. 1. însemnat, marcat, presărat cu puncte. 2. Alcătuit din puncte. Linie punctată. PUNCTATOR, punctatoare, s. n. Unealtă de oţel cilindrică, cu vîrf conic, cu care se punctează piesele prin lovire cu ciocanul, în vederea trasării lor. PUNCTIFORM, -Ă, punctiformi, -e, adj. 1. (Med.) în formă de punct (I)> ca un punct, cît un punct. Acnee punctiformă. 2. Care acţionează din loc în loc, intermitent. 3. (Fiz.; despre corpuri cu sarcină electrică, magnetică etc.) De dimensiuni neglijabile în raport cu distanţele pînă la corpurile cu care interacţionează. . PUNCTIŞOR, punctişoare, s. n. Diminutiv al lui punct. S-a făcut de două ori mai mică, ghemuită acolo, pe pervazul ferestrei, ca un punctişor alb, şi a aşteptat. popa, v. 34. PUNCTUAL, -Ă, punctuali, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care este exact, care respectă întocmai termenele fixate. . 8. A pune ocllii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obţii, să ajungi Ia. . . în lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimişi de la Brussa cu o destinaţie specială. BĂI.CESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, şi-ţi mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela, alecsandri, t. i 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-1 prinde cu o greşeală, pentru a-1 pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în părnînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, pleeîndu-şi privirile; a se ruşina, a se sfii. Şi cînd i-a spus Flăcăul cel dinţii cuvint, Ea se uita speriată-n vint, Şi ca certat-apoi şi-a pus Privirile-n pămînt. coşbuc, p. I 281. Eu răspund dintr-un cuvint, Făr'să pun ochii-n pămînt. jarnîk-bîrseanu, d. 44. A-şi pune pielea în saramură v. p i e 1 e. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprczece ani şi cu o fetiţă de şapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia, rebreanu, p. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-şi pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenţia de a. . a plănui să. . a decide, a hotărî. Au fost şi mai înmărmuriţi aflînd că el şi-a pus in cap să plece pe jos, ca turist. PAS, z. I 180. Ştiind necazul meu, Mi-a zis Fira lui Stilcină: « Ce ţi-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n ris te-a supărat Şandru doară ». coşbuc, p. ii 213. Şi-a pus în gînd să descopere vicleşugul babei. CREANGĂ, P. 98. (Mold.) Punc-ţi în gînd că.. .= află, închipuie-ţi, imaginează-ţi că. . . Pune-ţi în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leş. ai/ecsandri, T. 1222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = ■<10 i PUNE — 626 — PUNE a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu. . . mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. caragiale, o. ii 292. Poate şi eu am pus un cuvînt, că te ştiam nevoiaşă. contemporanul, vij 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este, perfectul simplu, sînt întrebuinţate de scriitor nu numai pentru a le pune. in gura eroilor munteni. .. ci pentru a-şi exprima nemijlocit şi precis gîndurile sale de povestitor. L. rom. 1953, nr. 2, 41. Apune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] îi mai pune coarne, îl mai lungeşte, stancu, d. 46;'b) a-şi înşela soţul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfăţişa, a aduce în discuţie un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse-şi rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii V. concluzie. A pune (un suljiect, o chestiune etc.) po1 tapet = a aduce (un subiect) în discuţie. Puneau pe tapet respectarea demnităţii umane şi traduceau în fapt spiritul de solidaritate, pas, z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în faţă, a aminti de ceva. Ştiu că ai să-mi pui înainte prieteşugul, conachi, p. 86. Şi-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, p. r. 335. Apune că.*. = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi .începe unul. .. încep mai mulţi a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că *.. = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui. .. că ţara-i împănată cu oşteni de-ai noştri. sadoveanu, o. vii 26. Unde pui... = gîndeşte-te la. socoteşte şi. . . Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic, ispirescu, L. 234. Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-ati rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat .prin satul nostru, creangă, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. -DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulţime.de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni, de seamă şi-i puse foc. ispirescu, L. 138. (F i g.) Mă-ntilnii c-o copiliţă, Tinără ca o mlădiţă; Eu am rîs şi ea n-o ris, Foc la inimă mi-o pus. şez. iii 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă ; a încălzi. Tu să pui baia la foc. bibicescu, p. p. 388. Apune (o piesă) în scenă = a face regia şi montarea unei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au începută porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: Nichifor Coţcariul. creangă, p. 136. «4” A cîştiga în greutate. Am pus şase kilograme numai astă-iarnă. c. petrescu, c. v. 207. 2. T r a n z. A aşeza pe cineva într-un loc, a fr.ee pe cineva să stea (jos). îl apăsau pe umeri şi-l puneau cu sila pe scaun, bassarabescu, v. 5. îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul. . . pe care i-au pus în capul mesei, creangă, p. 102. Ea-l luă de braţ şi-l duse Printre şalele întinse Şi la mîndre viese-l puse. EMINESCU, l. p. 153. Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pamînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieţii, cei mai mtdţi dintre. ei mă pun jos. stancu, d. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) =a ucide, a răpune. Măria-sa... a ţinut tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii şi punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulţi, sadoveanu, f. j. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. coşbuc, p. i 128. De urît m-aş duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. jarnîk-bîrseanu, d. 9. A pune bine (pe cineva) — a-i face cuiva un rău, a-1 lucra, a-1 aranja. A-şi pune capul pentru cineva = a-şi pune viaţa în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Linăt 'Să mă fac un om pribag! Ieşi din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. coşbuc, p. I 50. A (sau a-şi) puno capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie ; e complot... — Pun capul că e complot, v. rom. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-şi pune capul că e ceva la mijloc, vlahuţă, o. a. iii 71. A pune (pe cineva) la zid — a împuşca (în urma unei sentinţe de condamnare); f i g. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. petrescu, A. 414. > Refl. (Despre fiinţe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lingă sobă. SADOVEANU, o. I 337. S-au pus la cină. coşbuc, p. i 249. Tot aici eşti Jvane, tot? — Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur şi puindu-se drept în calea morţii, creangă, p. 314. Vine cucul de trei zile-Peste văi, peste movile Şi n-are un’să se pine. . . S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. Jarnîic-bîrseanuk D. 213. •‘y* (în contexte figurate) Pe inimă-i de-atuncea<. s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. negruzzi, s. I 54. Necazul şi voia rea S-au pus la inima mea. jarnîk-bîrseanu, d. 214. E x p r. A se puno bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguşi (pentru a obţine avantaje). îşi dăduse toată silinţa să se puie bine cu dînsul, şi nici nu nimerise rău. slavici, o. I 233. A so* pune în Vorbă (cu cineva) = a începe o discuţie, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul. . . despre afacerea asta. CARAGIALE, o. vii 290. + R e f 1. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor-şi veneau pe la Giurgiu, ghica, s. xvii, + Refl. A. sosi, a se fixa undeva ; a aşterne. Tocmai în ăst an se-puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină, deiavran-cea, h. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă-' la brîu. CREANGĂ, a. 30. 3. T r a n z. A aşeza pe cineva într-o situaţie (nouă), a. aduce într-o împrejurare neaşteptată. Harap-Alb, văzîn-du-se pus in încurcată, nu mai ştia ce să facă. CREANGĂ,. P. 270. + (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de. . . Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, z. iii 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. + A . aşeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziţia între mai mulţi. în fruntea bănuiţilor puseră: pe pîndarii arendaşului Cosma Buruiană. REBREANU, r. i 99. Cînd voi m-aţi pus peste codru, dindu-mi în nună securea, jfuratu-mi-aţi să m-asculte lunca, drumul şi pădurea, hasdeu, r. v. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. - alecsandri, T. i 180. <£• (Urmat de un complement care arată destinaţia) Pe-babă, de milă, a pus-o găinăriţă. CREANGĂ, r. 70. De-ar fi-iv lume-un stat de miţe, zău/ că-n el te-aş pune vornic. EMINESCU, N. 43. Refl. Se puseră unul popă şi altul nănaş. RETEGANUL, p. iv 74. leremia Movilă. . . spînzură* pe Răzvan-vodă şi se puse în locul lui domn al Moldovei. ispirescu, M. v. 33. Moş Nichifor nu era dintre aceia 'care să nu ştie « că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi şi slugă-la femei». creangă, p. 107. + A orîndui, a impune cuiva un şef, un conducător. împărţi poporul în pîlcuri-pilcuri' şi le puse căpitani tot unul şi unul. ispirescu, m. v. 10. 4. Tranz. A aşeza pe cineva sau ceva într-un anumit fel, într-o anumită poziţie. îi plăcea să-i putuV [pe copii] în genunchi, pas, z. i 111. Pune poalele în brîu% îşi suflecă mînecele... şi s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Şi mi-ipun spate la spate. şez. ii 182. Şi-n genunchi' îl pune Şi capu-i răpune, alecsandri, p. p. 67. (Refl.)' Băietul se pune ciobăneşte, într-un genunchi, creangă^ p. 153. ^ Expr. A-şi pune viaţa în primejdie = a-şi primejdui viaţa. Dragul mamei, dragi Nu-ţi pune- PUNE 627 — PUNE viaţa in primejdie, creangă, r. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din, două, trei, patru fire (pentru a obţine un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] in trei pentru feştilă. SEVASTOS, N. 9. + A atîma. Colivia cu pasărea o puse in pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, h. 80. Îşi puse în cui paltonul. eminescu, n. 35. •p' Expr. A-şi pune pofta-n cui v. cui. (Uneori determinat prin « la loc ») A aşeza în locul sau în poziţia unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat in pripă scara. Ea mă-njură: «Eşti nebun ? Pane scara! ». coşbuc, p. i 201. l-au dat jumătatea de inimă, spunindu-i şi cum s-o pună la loc. sbiera, p. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini şi prrr! se rupse un capăt!. .. Pină-i îmbuca d-ta ceva... eu am şi pus capătul. CREANGĂ, p. 124. 5. T r a n z. (Cu privire la valori băneşti) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîţi lipseau, în dreaptă tovărăşie. C. petrescu, î. ii 208. (Ironic) La Paris. . . v-aţi pus averea, tinereţele la stos. eminescu, ’o. 1151. Exp r. A pune mînă de la mînă v. mini A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruţa, a ţme de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cind e o economie pusă la păstrare sub saltea, pas, z. i 242. Puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. dKI-avrancea, h. T. 17. La grajdul meu să te duci Şi pe roşul să-mi aduci... Că mi-e roşul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, p. p. 533. (în conttxte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ţi rămtne, Ia-o tu ş-o pune bine. hodoş, P. p. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulţi pentru a izola sau pentru a,rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte, preda, î. 160. Scoate... un paloş şi un buzdugan. . . se apucă de le grijeştebine şi le pune deoparte, creangă, p. 194. Turcii scrum că se făcea Şi Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, p. p. 549. (A b s o 1.) Dacă aveam de lucru in şir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, z. i 249. A pune prot = a oferi un preţ mare; p. est, a socoti drept valoros, meritos. Pe viaţa-i puneam un preţ mare. alexandrescu, m. 79. . 6. T r a n z. A fixa o acţiune la un anumit termen. Să punem şedinţa. . . pentru miine la douăsprezece. E bine? v. rom. august 1953, 58. . 7. Tranz. A aşeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi şi ne pun biruri, eminescu, o. i 150. Pui biruri mari pe ţară cum n-au mai fost sub soare, De cind cu Han-Tătand şi Mihnea cel turcit. boeintineanu, o. 164. Ai pus biruri mari şi grele incit toată ţara geme. TEODORESCU, p. p. 479. Refl. pas. Se pun alte biruri, c. petrescu, î. ii 207. Cind nu erai la cirmă, înuntru şi afară Strigai că se pusese bir peste bir pe ţară. BOUNTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (în locuţiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroşeşte singur gindul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COŞBUC, P. i 73. Dan îşi punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen, vlaiiuţă, o. a. iii 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, p. r. 606. A pune (pe cineva sau ceva) la adăpost — a adăposti. (R e f I.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... inchistndu-se în cerdac, sadoveanu, o. vru 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la puşcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, m. v. 7. A pune o întrebare (sau’ întrebări) = a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viaţa lui de familie. Camii, petrescu, u. N. 422. în timpul mesei s-a interesat de situaţia noastră şcolară, punindu-ne chiar citeva întrebări, in legătură cu materiile pe care le făceam, sahia, n. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. şez. rv 186. A pune la cintar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cintari. eminescu, o. I 134. A pune jurămînt = a jura. Aţi pus cu toţii jurămînt Să n-avem drepturi şi cuvint: Bătăi şi chinuri cind ţipăm, Obezi şi lanţ cind ne mişcăm, Şi plumb cind istoviţi strigăm, Că vrem pămînt. coşbuc, r. i 209. A pune rămăşag (sau pariu) = a paria. Uite, Comşa, ' pariez că o să găsim un foc la casa neamţului. Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, î. II 3. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este. creangă, p. 218. Aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, s. I 245. A-şi pune nădejdea (speranţa sau credinţa) în cineva (sau in ceva)== a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei fiinţe supranaturale), a aştepta ceva de la cineva ; a se încrede în forţele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-şi pusese credinţa in dumnezeu, şi dorea ca, vrind-nevrind, să împlinească slujba ce şi-o luase asupra.. ISPIRESCU, i,. 17. Încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, p. 220. (Refl. pas.) Şi ce speranţe se puneau în tine Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale. veahuţă, o. A. 39 .A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moş Roată... nu prea punea temei pe vorbele boiereşti, creangă, A. 151. A pune vina pe cineva — a învinui pe cineva (pe nedrept). Şi-acum întreagă vina Pe mine iu o pui l coşbuc, p. i 267. A pune grabă — a se grăbi, a da zor. Cu cit pusese mai multă grabă spre a ciştiga această pradă, cu atita pierdură din vreme spre a o împărţi, certîndu-se. băecescu, o. ii 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) = a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungii o Scurta o, căci i-ajungea numai pînă la subţiori lui Iordan. sadoveanu, M. c. 6. Auzi tu, mamă, cite-mi spune? Şi-a-leargă-n sat să mai adune Şi cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. coşbuc, P. I 127. Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, eminescu, n. 4. A pune zăvorul — a zăvori. Unde eşti, Simino ? Ne culcăm ! Pe uşă pui zăvorul, vino! coşbuc, p. i 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, şi pitind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă, creangă, p. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (învechit) A pune (un inamic) in risipă = a risipi, a împrăştia. Şoimane, romitiii noştri sînt puşi in risipă! aeecsandri, T. ii 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălţate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ţi toate, jarnîk-bîrseanu, d. 316. A pune (pe cineva) Ia boală = a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulţi voinici ai pus la boală. SEvasTos, c. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfirşit) la ceva = a face ca ceva să înceteze ; a sfîrşi. Sfirşit să puie dulcii tale suferinţi. veahuţă, o. a. 34. (E x p r.) A-şi puno capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că şi-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. pas, z. i 72. 9. Tranz. A aşeza, a rîndui, a, pregăti aşa cum trebuie ca să funcţioneze bine, să-şi îndeplinească misiunea ; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toţi oamenii au baionetele puse. camii, PETRESCU, u. N. 273. E x p r. A pune masa v. m a s ă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SI.AVICI, o. I 221. Să puie caii la un rădvan. sbiera, p. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a ţese. Şi-a gîndit pînza să puie Şi la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pinză. jarnîk-bîrseanu, d. 178. A puno (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a, pune la dispoziţie, a da. Cîte se vor face pină atunci! Cîte vor fi puse la îr.demina muncitorului! demeTrtus, c. 73. 40* i PUNE — 628 — PUNGA A (o) puric dc mămăliga v. m ă m ă 1 i g ă. A pune (ceva sau pe cineva) Ia punct v. p u n c t. -f A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi şi alte soiuri de copaci, cari-i punea impregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, k. 151. + (^u privire la obiecte de îmbrăcăminte) A aşeza pe corp. V. îmbrăca, încălţa. îşi potrivea gulerul, îşi punea cravata, îşi încheia haina cu mişcări mai încete. PAS, z. iii 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap . şi luă biciul în mînă. ISPIRESCU, E. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeşă de borangic, ţăsută cu lacrîmele mamei sale. EMINESCU, N. 5. + Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ţinută. îmi placi astăzi, Anico! . -• Văd că te-ai pus în mare ţinută, c. tetrescu, î. ii 173. După ce mi-arn terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune şi d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, i\ 152. (Urmat de «împotrivă » sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poţi pune împotrivă? sadoveanu, o. iii 386. Vă puneţi zece împotriva unui om. aeecsandri, T. II 17. Tranz. (în locuţiuni verbale) A pune impotriveală — a se împotrivi. Cind o piatră punea împo-triveală, ţărîna era scoasă cu vîrfid lopeţii. C, PETRESCU, , u. dr. 56. ^ E x p r. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a sâvîrşi o acţiune sau pentru a împiedica o acţiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce ştii tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alţi feciori, coşbuc, p. I 136. Aşa e lumea asta şi de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului, creangă, v. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?. . . Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-auvoit acel Apus? eminescu, o. 1147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; f i g. a împiedica pe cineva într-o acţiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus. eminescu, o. i 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba; a protesta. Oşteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire, sadoveanu,. o. vii 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura* a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pline cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DEI,AVRANCEA, ii. T. 7. Din mincare şi băutură las* dacă ne-a întrece cineva, mimai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii, creanga, p. 259. E x p r. (De obicei în construcţii negative sau restrictive) A-şi pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraţilor ? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar şi noi i-am făcut-o. pas, z. iv 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, u. 44. Hoţilor, ticăloşilor!. . . Vă puneţi o sută pe un om, ca corbii. AEEC-SANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primând pune să se sune goarna. STANCU, d. 53. împăratul pune de piaptănă şi îmbracă la feli pe amîndouă. creangă, p. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să şezi, să te întinzi la vorbă cu alţii dc seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, u. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? creangă, a. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ŞEZ. v 8. + A îmboldi, a asmuţi. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanţ şi ii pune pe muiare. demetrius, v. 86. Apoi îşi puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii, sadoveanu, f. j. 405. A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus şi el în sat să schimbe numele grăunţelor! îi răspunse ea, punind cu răspunsul său pe oaspeţi iar în mirare. SUtERA, p. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cnintul Satan însuşi l-ar pune in mirare. auîcsandri, p. iii 326. .+ Refl. A începe o acţiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun şi zidesc fîntină. sadoveanu, o. vii 270. Tu mă poţi, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune. Să mă spui! coşbuc, p. i 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce şi el ceva. CREANGĂ, p. 143. (Tranz.) Puse prunca a cinta, Codrii puseră-a suna. aeecsandri, p. p, 24. (Legat prin prepoziţie de substantive care exprimă acţiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii fiumoase. vi^ahuţĂ, o. a. 227. Mă plimb o zi şi apoi mă pun la lucru pe brînci. caragiai^e, o. vii 6. De acum trebuie să ne mai punem şi cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanţa, creanga, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. AEEC-sandri, t.ii 94. ^ Expr. A se pune cu gura (rar caţă) pe cineva — a cicăli pe cineva. în zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci. .. S-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGanul, p. iii 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie caţă pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. popESCU, b. iii 73. A Se* pune (cu rugăminţi, cu vorlbe dulci etc.) pe lîngă cineva — a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbăţelul său cu vorbe dulci, sbiera, p. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da şi pe mine la catihet, creangă, a. . 81. A se pune de pricină v. p r i c i n ă. A se pune pe gînduri = a deveni gîn-ditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri şi stă în cumpene cum să dreagă şi ce să-i facă. creangă, p. 29. Ea se puse pe gînduri şi începu a plînge. alecsandri, o. p. 71. Scrie două-trei rînduri Şi se pune pe gînduri. jarnîk-bîrseanu, d. 125. A-şi pune puterea sau (toate) puterile = a-şi da toată silinţa, a se strădui. îşi puse toate puterile, se sculă şi, aşa şovăind, cercă să umble, ispirescu, E. 59. El se opintea, puterea-şi punea, teoporescu, p. p. 500. (Intranz.) Aii pus pe ceva = a fi gata de. . . Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puşi. coşbuc, p. i 224. 14. Tranz. (Franţuzism învechit, în legătură cu noţiuni de timp) A întrebuinţa un timp determinat pentru a parcurge o distanţă. Careta nu mai punea de la o poştă la alta decît două ore. macedonski, o. in 27. Am pus 15 zile de la Herţa la Bucureşti, alkcsandri, T. i 373. — Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus. PUNERE s. f. Acţiunea de a (se) pune; aşezare, instalare, depunere, începere a unei acţiuni. Punerea în fabricaţie a unor noi produse de larg consum. <$> Punere în scenă = regia şi montarea unei piese de teatru. (Regional) Punerea capului — moarte. Numai trei mîndre-am avut. . . Cea din capul satului Mi-i punerea capului, jarnîk-bîrseanu, d. 95. (Tehn.) Punere la pămînt — legare intenţionată a unui circuit electric cu pămîntul sau ,cu o masă metalică în contact cu pămîntul. PUNGAŞ, pungaşi, s. m. Hoţ de buzunare, borfaş, escroc. Vrei să te apuc de beregată, să-ţi întorc miinile la spate ca unui pungaş, vrei să-ţi fac ruşinea asta? DEME-Îrius, c. 66. Eşti un pungaş prost! grăi d-l Panaiot. si/AVici, o. i 360. + (Cu sens atenuat) Şmecher. Iertai pe ucenici, pe simbriaşi şi pe pungaşii ăia de calfe. DELA-VRANCEA, O. II 340. PÎJNGA, pungi, s. f. 1. Săculeţ de piele, mai rar de pînza, cu una sau mai multe despărţituri, în care se ţin banii. I-a dăruit o pungă plină de aur. caragiaee, o. iii 84. Ian caută bine-n pungă, că-i găsi poate vro carboanţă ruginită. alecsandri, T. i 213. Cine nu deschide ochii deschide punga (= cel neatent, cel neglijent, suferă pierderi). (în metafore şi comparaţii) în zori, erau cenuşii la faţă, cu obrazul mic, strins pungă. dumiTriu, p. f. 23. ^ E x p r. A strîngc (sau a avea, a îace) buzele (sau gura) pungă=a ţine buzele strînse (în semn de nemulţumire, amărăciune, PUNGĂLEALĂ — 629 — PUNTE acreală). O fetişcană oacheşă. .. îşi stringe gura pungă. STANCU, D. 260. îşi strinse buzele pungă, apoi întrebă repede, cu răutate, sadoveanu, o. vni 233. Cu vin de la Valea Lungă, Cînd beţi, faceţi gura pungă. Teodorescu, p. p. 171. A-şI (lczlega punga = a da (cuiva) bani; a fi darnic. Le-a arătat in ce mare strîmtoare se afla ţi i-a rugat să-şi dezlege pungile şi să-l ajute, caragiale, o. iu 61. A avea nouă bfiieri la pungă' v. bai eră. A lega băierile pungii v. b a i e r ă. A Ii gros Ia pungă = a fi foarte bogat. (Ba) că-I tcacă, (ba) că-i pungă, se spune cînd cineva se codeşte să facă un lucru, sub pretexte şubrede. Naşul, naşa. . . se suciră, se-nvîrtiră, Ba .că-i teacă, ba că-i pungă. La Tdrg. Nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo. RETE-canul, r. i 30. •+■ Conţinutul pungii; p. e x t. bani, avere. Fanarioţii au îngrijit mai mult de pungile lor decît de fraţii lor cei nefericiţi, ghica, a. 124. Adeseori el pierdea împreună cu punga şi viaţa sau cel puţin sănătatea. NE-gruzzi, s. I 16. La Stăncuţa sprîncenată... Cine trece se opreşte, Cit o vede nebuneşte, Bea vin, punga-şi cheltuieşte, Şi zău că nu se căieşte. awecsandri, i\ p. 347. (învechit şi arhaizant) Săculeţ cuprinzînd 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plăţile înainte de sedolul al XlX-lea; p. e x t. suma de 500 de galbeni, taleri sau lei vechi. Sultanul dărui lui .Tăut cele zece pungi de bani ce-i adusese din partea lui Bogdan vv. nXr.cEscu, o. i 82. 2. Săculeţ făcut din hîrtie, (mai rar) dintr-un alt material (adesea din piele), în care se ţin diferite lucruri. Şi-a scos o pungă mare de piele şi şi-a răsucit o ţigară groasă, sadoveanu, E. 121. Avea uşa dată de perete, larg, ferestrele deschise, pungi şi bucăţi de sticlă zvîrlite pe jos. sahia, n. 93. + Conţinutul unui astfel de săculeţ. Puteau să cumpere de la negustorii ambulanţi ce aşteptau la poartă, cu coşurile pline de bunătăţi. . . o pungă de fructe. G. m. zamfirescu, SF. m. N. ii 168. Pe toată ziua stricam. . . cîte un corn de praf şi cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. A. 320. 8. Umflătură a pielii de forma unui săculeţ. Ochii îi sticleau şiret din pungile de grăsime, dumitriu, n. 286. Un obraz buhăit, cu pungi tumefiate sub pleoape, cu vinişoare vinete străbătind pielea. C. PETRESCU, î. n 188. <ţ> Pungă de apă = cantitate de lichid din sînge, acumulată într-o cavitate inflamată a corpului. PUN GALEAIjA, pungăleli, s. f. (Rar) Pungălitură. PUNGAlI, pungălesc, vb. IV. Intranz. A coase (de mîntuială) cu împunsături rare. [Mama] mai pungă-leştc iama pentru vreo vecină şi mai scoate ceva. pas, z. I 242. PUN GĂIiITÎJRĂ, pungălituri, s. f. Cusătură urîtă, neîngrijită. PUNGAŞEAlA, pungăşeli, s. f. Acţiunea de a pun-găşi şi rezultatul ei; hoţie, furt, pungăşie. Las’că vă învăţ eu minte, dacă-i vorba pe pungăşeală! dunXreanu, CH. 20. Oameni pe care uneori îi vezi noaptea la pindă, gata la pungăşeli. La TDRG. PUNGĂŞÎISC, -EASCA, pungăşeşti, adj. De pungaş; fraudulos, hoţesc, tîlhăresc. Faptă pungâşească. PUNGĂŞi, putigăşesc, vb. IV. Tranz. A fura (mai ales bani din buzunar); a înşela, a escroca. Ăsta e v-un pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. CARAGIAI.K, o. I 69. PUN GĂŞlE, pungăşii, s. f. Faptă de pungaş; hoţie, înşelătorie, escrocherie. Şi vagoanele de griu sustrase rechtziţiei, astă-iamă, nu e pungăşie? C. petrescu, i. II S3. Vor trebui.. . să se apuce de pungăşie, caragiat.e, o. iii 156. ■ pungAşoăicâ, pttngăşoaice, s. f. Hoaţă. PUXGÎ, pungesc, vb. IV. T r a n a. 1. (Numai în expr.) A-şi pungi gura (sau buzele) = a da gurii forma unei pungi, stringînd sau încreţind buzele; a face gura pungă. V. pungă. Clătină capul încăpăţînat şi, p:m-gindu-şi buzele, împinse luntrea la debarcader. GAI.AN, n. i 46. Se poate. ■ . îşi pungi gura fetica, sadoveanu, m. c. 153. 2. (învechit) A stoarce cuiva bani prin mijloace necorecte, prin abuz de putere, înşelătorie, escrocherie etc.; a pungăşi. Astăzi... s-a dres treaba cu poliţia. Toată pricina era să mă pungească. BĂI.CESCU, la ghica, A. 614. [Jucătorii] se uscau de dor să-l pungească ca mai nainte. negruzzi, s. i 85. A hotărit să-şi răzbune cum se cade, pungind pre cei mai mari boieri, id. ib. 87. PUNGiT, -A, pungiţi, -te, adj. Strîns ca o pungă, ţuguiat, încreţit, zbîrcit. Se-nfăţişă mare şi ciolănoasă. . . c-o gură pungită din care nu lipsea încă nici o măsea. SADOVEANU, N. F. 6. PUNGOCI, pungoace, s. n. Pungă mare. Negustorul se sculă în picioare, scoţînd din buzunar un pungoci unsuros destul de greu, plin cu mărunţiş. caragiai,f., o. ii 85. PUNGUÎ, pungui, vb. IV. Tranz. (Regional) A fura, a înşela, a escroca, a pungăşi. Ca să dea conced (= concediu) la soldaţi — o zi, două — ii punguic. stancu, D. 308. pungulîţA, puhguliţc, s. f. Punguţă. Pe vetrele de « rochiţa-rindunicii » floricelele albe şi roşiatice păreau nişte punguliţe de mătase răsucite. Sandu-at.df.a, u, r. 57. Descliide-te punguliţă, Să plăteşti plăcinţelele. odobescu, s. A. 310. De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă. ALECSANDRI, r. A. 36. PUNGtJŢA, punguţe, s. f. Diminutiv al lui pungă; punguliţă. Cobora cu ceva bani in punguţa - aliniată dc git pe subt cămaşă, camii, petrescu, o. i 21. Doamna trage din manşon punguţa, din care scoate o hirtiuţă, chitanţa proprietarului. CARAGIAI.E, o. ii 223. Şi cum mergea el pe un drum, numai iaca găseşte o punguţă cu doi bani. CREANGA, o. a. 159. PtJNIC, -A, punici, -e, adj. (Ist.) Care se referă la Cartagina sau la locuitorii ci. PUNGl s. n. v. puroi. PUNT s. n. v. punct. PUNTA vb. I v. puncta. PUNTE, punţi, s. f. Nl. Pod îngust aşezat peste o apă, o rîpă sau un şanţ, şi care poate fi trecut numai cu piciorul. Muntele cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii se chema Stînişoara. sadoveanu, b. 175. lată punţile de birne. macedonski, o. i 8. Cum treceam puntea peste apa Neamţului. . . mi-au alunecat ciubotele şi am căzut in Ozana. creangX, o. a. 44. F i g. [Neamul] să se ridice, să treacă puntea veacurilor şi să ajungă a-şi da tributul lui la progresul necontenit al umanităţii, sadoveanu, i(. 12. Ai durat prin aer punte Din fîşii de foc. coşbuc, p. i 218. Nu spera cind vezi mişeii La izbi rulă făcind punte, eminescu, o. i 196. Expr. Punte de scăpare = mijloc de a trece peste o dificultate, de a scăpa dintr-o situaţie grea. Vă-ntind o punte de scăpare Deasupra negrelor genuni, angiiei.-iosif, c. M. I 24. A Se lacc (sau a se pune) luntre şi punte = a depune toate sforţările, a face orice pentru a realiza ceva. Se pune luntre şi punte şi află că feciorul ei ar vrea să ia pe fata cutăruia. SEVASTOS, N. 26. S-a pus el — nu-i vorbă — luntre şi punte ca să-şi vire codiţa cea birligată undeva, dar degeaba i-a fost. CREANGĂ, o. A. 186. + F i g. Element de legătură. [Luduş] e puntea între echipele de zi şi de noapte, c. petrescu, a. 466. 2. Scîndură groasă sau panou îngust aşezat pe o schelă pe care stau sau circulă -muncitorii care lucrează PUNTIŢĂ — 630 — PUPITRU Ia înălţime. O asemenea construcţie, cu zidurile roşii neisprăvite şi cu punţile schelelor. prăfuite de var, li se păru o prezenţă deplasată. C. PETRESCU, î. XI 215. <> Piinte de comunicaţie — placă metalică de legătură între două vagoane de cale ferată. ^ Podeţ mobil care leagă vasele de chei; Iată, Gălăciuc e al şaselea care se prăbuşeşte cu puntea, înecîndu-se. SAHIA, N. 41. + Pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval. Puntea scrişni pe lanţuri. Omul îşi lepădă calul şi dădu năvală in deschizătura porţii. SADOVEANU, F. J. 409. 3. Planşeu (aproape) orizontal, situat în corpul unei nave sau la partea superioară a unei nave ; covertă. Pe puntea iahtului rămaseră numai bătrînii serioşi, gravi. EART, E. 109. Amîndoi comandanţii sînt pe punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte. VLAHUŢX, O. A. 407. 4. Dispozitiv de măsură a unor mărimi electrice, format din patru braţe în care sînt montate diferite piese. 5. Parte a morii de vînt care susţine tigaia prîsne-lului. G. Pluta în care se introduce fitilul candelei. PUNTlŢĂ, puntiţe, s. f. 1. Diminutiv al lui punte. Trecui valea ş-o puntiţă, La fata de dăscăliţă. AI,EC-sandri, p. p. 368. 2. Interval aflat între găurile ţevilor la o placă tubulară a unei căldări de aburi. PUP, pupi, s. m. (Transilv., Ban.) 1. Mugur, boboc de floare; tufă pe jumătate îngropată în pămînt. Că-i prea gingaş dezmierdat, Tot la sîn a fost dedat; între pupi de trandafiri, Lîngă buze dulci, subţiri. BIEICESCU, P. P. 28. Dar in casă? Floare-aleasă; După uşă, Pup de rujă. hodoş, P. p. 61. Mi-ai fost pup de trandafir, Acum eşti creangă de ştir! id. ib. 122. 2. Moviliţă, grămăjoară de pămînt, de gunoi etc. <)* Expr. A şedea pup = a sta ghemuit. Toată ziua aceea popa şi preuteasa... au petrecut vremea şezind pup intre straiuri. SLAVICI, o. I 64. PUPA, pup, vb. I. Tranz. (Familiar) 1. A săruta. Dacă Vasile. . . prindea o fată, o pupa hoţeşte pe obrajii rumeniţi de ger, pe gura roşie şi caldă care aburea, camii, petrescu, o. I 39. Tu mă urăşti! Mi-o spune chiar Guriţa, frumuşica! întinde-mi-o s-o pup măcar, Şi nu-ţi mai cer nimica! IOSIF, X. 116. Onufrei al meu, iubite, Vin la neică să te pup. COŞBUC, P. I 331. Expr. A pupa (pe cineva) în bot = a linguşi (pe cineva). Ghiţă, Ghiţă, pupă-l in bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ălflămind. CARAGIAI.É, o. i 107. Refl. reciproc. Bucuros, răspunse celalalt, şi îndată s-au îmbrăţişat şi s-au pupat. sbiera, p. 22. <$- E x p r. A se pupa (în bot) cu cineva = a se înţelege bine cu cineva, a fi în intimitate cu cineva. Sînt mîncaţi ei de cercetările şi de isprăvile procurorilor, care iau mită şi se pupă-n bot cu tilharul de director. vr.AHUTĂ, o. A. i 154. Bagă sama, căpitane! Noi nu te-am ales pe tine, Ca să le pupi cu boierii şi să ne dai de ruşine. HASDEU, R. V. 68. 2. (Mai ales în construcţii negative) A ajunge Ia ceva dorit, rîvnit, a căpăta ceva ca o favoare. Nu mai pupă el bani de la mine! PUPAT, pupaturi, s. n. (Familiar) Sărutat, sărutare, sărut.. PÚPA1, pupe, s. f. Partea de dinapoi a unei nave. Adusă de curent, pupa monitorului alunecă la vale. bogza, a. î. 312. La pupă, pe dunetă, toate erau împodobite cu mult gust. BART, S. M. 26. PÚPA2, pupe, s. f. Formă de dezvoltare în metamorfoza unor grupe de insecte, între starea de larvă şi cea de dezvoltare completă ; nimfă, crisalidă, păpuşă. PUPĂCIOS, -OÂSĂ, pupăcioşi, -oase, adj. Care sărută mult, căruia îi place să (se) sărute. Ghenea e pupăcios la chef. c. petrescu, î. Ii 29. PUPĂGIOĂRĂ, pupăgioare, s. f. I. Diminutiv al lui pupăză. 1. v. pupăză (1). 2.'v. p u p ă z ă (3). Un fel .de păsărele din aluat de grîu, care... se numesc «pupeze » sau «pupăgioareo. marian, o. ii 178. II. (Bot.) Pupezele. PUPĂI, pupăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre pupăză) A scoate strigăte caracteristice speciei. [Pupăza] pupăind toată ziua ca o nebună. marian, o. i 13. + F i g. (Despre oameni) A flecări, a cleveti, a defăima. Toţi defăimătorii sînt numiţi « pupeze » şi se zice că « pupăiesc », adică clevetesc, marian, o. ii 176. PUPĂTURĂ, pupături, s. f. (Familiar) Sărutare, sărut, pupat, sărutat. Se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete, cîte-o vorbă veselă, cîte-o pupătură maipleoscăită. REBREANU, r. i 16. Se găsi prins de pupăturile camarazilor din toate părţile. mironescu, s. a. 112. PtJPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insecţivoră, migratoare, cu penaj pestriţ, cu cioc lung şi îndoit şi cu un moţ de pene ca o creastă în vîrful capului (Upupa epops) ; cuc armenesc. Ia! s-aude pupăza! observai eu. SADOVEANU, î. A. 32. Cînd aproape să scot pupăza afară [din scorbură] nu ştiu cum se face că mă sparii de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză pînă atunci. creangX, o. a. 59. <0* E x p r. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza v. guri 2. F i g. (Familiar) Persoană flecară, defăimătoare. Toţi defăimătorii sînt numiţi « pupeze ». marian, o. ii 176. Femeie împopoţonată, care foloseşte prea multe zorzoane. • ' 3. Colac de forme diferite, mai ales în formă de cuib de pasăre. Un fel de păsărele din aluat de grîu care... se numesc «pupeze*. marian, o. ii 178. <> Expr. Colac peste pupăză v. colac. 4. (Bot.) Pupezele. Colo-n luncă la privită Găsii pupăza-nflorită. marian, o. II 176. Pupăza e aceeaşi plantă de care am vorbit. . . Cu numele de pupăză o întîhiim şi in cîntece. ŞEZ. XV 111. PUPAZOl, pupăzoi, s. m. Bărbătuşul pupezei. PUPEZÎILE s. f. pl. Plantă erbacee de pădure din familia leguminoaselor, cu frunze lucioase, cu flori întîi roşii, apoi albastre şi la urmă verzui (Orobus vernus); pupăză; orăstică. PUPÎL, -Ă, pupili, -e, s. m. şi f. Copil sau tînăr minor, care se află sub îngrijirea unui tutore sau a unui epitrop. Pupilul da mereu dovezi de bărbăţie şi-şi cîştiga .însuşi drepturi, pentru care tutorii nu-l socotise încă matur. odobescu, s. iii 443. PUPÎLA, pupile, s. f. DescKizătura rotundă din mijlocul irisului, prin care pătrunde lumina în ochi. îi răspunseră cu un murmur întunecos, nedesluşit, aţin-tindu-l cu pupilele lor negre de nepătruns. DUMITRIU, B. F. 18. Cu grijă şi cu greutate am scos din colivie pasărea, care se zbătea cu pupila dilatată de spaimă, bră-TESCU-VOINEŞTI, F. 43. PUPÎTRU, pupitre, s. n. Masă cu suprafaţa înclinată, de obicei cu sertar, folosită (mai ales în săli publice) pentru citit, scris, desenat etc. Elenaiţo, dă-mi nişte hirtie. Nevastă-sa se uită prin pupitnd lui, rîzînd. D. zamfirescu, R. 64. într-un moment dat, glasul oratorului fu acoperit de un zgomot infernal... Toţi băteau cu pumnii în pupitre. vi^aiiuţă, o. A. iii 6. + Suport înclinat pe care se sprijină o carte, un caiet, un registru etc. + Bancă cu PUPLIN — G31 — PURCEL faţa înclinată, pentru doi elevi; (prin restricţie) partea de deasupra a unei astfel de bănci .Capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechi fi ros de coatele atitor generaţii. BĂUT, s. M. 11. (Neobişnuit) Masă de scris ; birou. Puteai să faci aşa de la început! triumfă funcţionând comercial răsfirîndu-şi plicurile pe pupitrul ghişeului. c. I’ETRESCU, !. ii 149. + Suport cu faţa înclinată, pe care se aşază notele de muzică. -Q- E x p r. La pupitru = la conducerea unei orchestre. PUPLÎN s. n. v. popim. PUFOl, pupoaie, s. f. (Familiar) Sărut cu zgomot. La urma urmelor, unde nu-i dă şi Trăsnea cel uricios un pupoi fără veste, creangă, a. 98. PUPtjl, pupuie, s. n. 1. Moţ. De aceea e ciocoiul ( = ciocîrlanul) cu pupui in virful cdpului. .marian, o. i 338. 2. (Regional) Cocoaşă. O babă. .. şchioapă cu pupui in spate. La CADE. PUPUlAT, -A, pupuiaţi, -te, adj. 1. Ridicat, umflat, ca o movilă. 2. (Despre păsări) Moţat. (Cu pronunţare regională) Pe la noi pe sub părete, îs plin de pitice pupuiete (Furnicarul). G ORO VEI, C. 166. 3. Cocoţat. PUPtÎICA, pupuici, adj. f. (Familiar) Frumuşică, elegantă, dichisită. Du-te de-ţi pune straiele cele de anul nou şi te fă pitpuică. alecsandri, T. i 136. Parcă-i scoasă din cutie, Zău aşa-i de pupuică. NEGRUZzr, s. ui 51. <$> (Adverbial) Daţi braţul şi mergeţi pupuică.. . tot pe virful scarpilor. ai.ecsandri, T. i 120. (Substantivat) Nu-mi venea să cred că. .. era aceeaşi cu pupuică spilcuită pe care o duceam peste un sfert de ceas la braţ pe stradă. M. I. caragiai,e, c. 136. PU-PU-PUP interj. Onomatopee care redă cîntecul pupezei. Ne amăgea mama cu o pupăză, care-şi făcea cuib de mulţi ani intr-un tei foarte bătrîn şi scorburos... Şi numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! des-dimineaţă in toate zilele, de vuia satul, creangă, a. 52. PUR1, puri, s. m. Plantă erbacee din familia lilia-ceelor, cu frunze lungi şi înguste şi flori purpurii, dispuse în umbelă, răspîndită prin fînaţuri şi pe dealuri pietroase (Allium rotundum). Păsărica-sură, pură. Trecu vara-n curătură, C-un maldăr de pur in gură. MAT. Foi,k. 1199. Frunză verde fir de pur, Blestema-te-aş, nu mă-ndur, Că mi-ai fost ibovnic bun. SEVASTOS, C. 194. PUR2, -A, puri, -e, adj. 1. Care nu conţine elemente străine ; curat, neamestecat. Alcool pur. Aur pur. ca Fii ca o apă pură in care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. arciiezi, v. 150 <$■ (Adverbial) Psihologia lui nu e rece, pur teoretică, studiu de « natură-moartă». ibrăi-i.iîanu, s. 225. Artă pură v. artă. 2. Nestricat,, ncalterat, neviciat. Doina aceasta se ¡nalţă pină Ia cele mai pure şi desăvirşite trepte ale emoţiei. HOGZA, c. o. 366. Norii lungi in hore pure Trec şi ei pe calea lumii, argiiezi, v. 34. (Adverbial) Florile miroseau proaspăt şi pur. C. I'ETRESCU, î. ii 44. + Fără pete, imaculat, limpede. Cerul era de un albastru mai adine şi mai pur. C. i’ETRESCU, A. 392. -f- F i g: Nepătat din punct de vedere moral; neprihănit. Vorbele prietenului.. . coborau trivial pe pămint ceea ce era pur şi inalterat in toată suferinţa Iui şi a Luminiţei. C. i’ETRESCU, î. ii 102. Adela e atit de pură, şi, cu toate aerele ei de sfidare, e atit de bună! hirăiUvANU, a. 93. Citeam cu ochi de flăcări in sufletu-ţi cel pur! macedonski, o. ii 19. 3. Simplu, gol. Avem a face cu pură frazeologie bisericească. iorga, L. i 432. <ţ> (Adverbial, în e x p r.) Pur şi simplu = nimic altceva dccît. .. ; numai şi numai. Am stt-i reclam pur şi simplu banii, alkcsandri, s. 167. PURADEL, puradei, s. m. (Depreciativ) Copil de ţigan; p. e x t. (familiar) orice copil. Ţiganul nu era singur, căci avea ş-o muiere cu care căpătase vreo şase puradei. RETEGANUL, p. i 60. — Variantă; puradóu (pas, z. i 116) s. m. PURADÉU s. m. v. puradel. PURCÁR s. m. v. porcar. PURCĂREÂŢĂ, purcăreţe, s. f. (Regional) Coteţ pentru porci; cocină. La armanul ciocoiului nu putea începe - grajduri şi purcăreaţă, cu materialele noastre, fără bani. DUMITRIU, N. I. 106. PURCEA, -ÎCĂ, purcele, s. f. 1. Puiul de sex feminin al scroafei; scroafă tînără. [Taurul] îmi împunge o frumuseţe de purcea drept in burtă. brătescu-voineşti, î. 63. Da şi mindra-i uşurea, C-a mincat carne de mia Şi costiţă de purcea! Jakn i k-iîîrskanu, d. 364. Am o purcea grasă, Noaptea trece peste casă (Luna), gorovei, c. 211. <$> E x p r. A lua purceaua do coadă (sau do nas) = a se îmbăta: Nu-i e destul că-i cu minte neroadă, A luat şi purceaua de coadă. I’ANN, p. v. I 112. 2. Numele unui joc de copii. Un copilandru bătea i purceaua» c-o straşnică măciucă de măceş. stănoiu, c. i. 76. PURCÉDE, purcéd, vb. III. I n t r a n z. (Popular şi arhaizant) A se pune în mişcare, a porni la drum; a pleca. Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat intr-o strălucire de soare cătră amiază, sadoveanu, u. 152. Luindu-mi rămas bun de la părinţi, am purces cu bunicul spre Pipirig, creangă, o. A. 44. Purceseră către Sinaia, unde ajunseră înaintea serii. boijnTineanu, o. 441, (Despre lucruri, fenomene văzute în mişcare) A începe, a se pomi. După o săptămină purceseră ploile, c. tetrescu, î. II 242. Frăgarul îşi îndoaie coapsa, Iar de prin văi purcede vintul. COCA, r. 25. Urieşii munţi cu vîrfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele şi se revarsă pirăiele. CREANGĂ, o. A. 95. <$* R e f 1. In straturi florile-s trudite: un crin din cind în cind se-ndoaie Şi lung priveşte-n sus, să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie?,angiiei,, r. 7. + A porni la o acţiune, a începe. Mult mă bticttr cind văd că purcedem la fapte, vornic, r. 38. O dată cu cel dinţii dezgheţ, căutătorii de comori au purces la treabă. c. petrescu, a. 109. ^Expr. A purcede grea (sau, rar, îngroilnată) = a rămîne însărcinată. Le-a spus toată in-timplarea, cum a purces grea. reteganui,, p. v 79. Din momentul acela ea purcesă îngreunată. IÎMINESCU, N. 4. A proceda (într-un anumit fel). Eminescu nu purcede nici o clipă ca un simplu adunător de curiozităţi, mai noi sau mai vechi, beniuc, p. 25. Mijlocul cel mai practic este să purcedem pe calea constatării faptelor simple. Cara-Giale, o. iii 217. ■+• (Despre acţiuni, stări) A lua naştere, a izvorî, a proveni. Astea-s fapte care trebuie să ne îndrepte gindul la rădăcina din care or purces toate, demktrius, v. 134. Toate de la dinsa au purces. Ea-i capu răutăţilor. sadoveanu, o. viii 186. Aceste nemulţumiri purcedeau. . . din răul trai al ostaşilor, bolintineanu, o. 426. — Forme gramaticale: perf. s. purcesei, part. purces. PURCEDERE s. f. (învechit) Acţiunea de a purcede; plecare, pornire. Mă folosesc de purccderea domnului Rişard. . . ca să dau această scrisoare. KOGĂL-NICEANU, S. 51. PURCEL, purcei, s. m. Puiul scroafei (în special de sex bărbătesc). V. godac. Şi numai ce iată că vede... o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tolcgiţi in glod şi se păleau la soare. CREANGĂ, O. A. 164. Ţi-oi arăta eu.. . să opărăşti oamenii ca pe purcei. CONTEMPORANUL, Vjj 198. Hop, hop, hop, Ia popa-n pod, Să-i luăm purcelu tot. jarnîk-BÎRSEANU, D. 470. El mănincă un purcel Ş-altuia dă un purecel, se spune despre cel lacom şi zgîrcit. Purcel i PURCELAŞ — 632 — PURIFICA de lapte v. 1 a p t c. E x p r. (Familiar) (A-veni sau a sc duce) cu căţel, cu purcel = (a veni sau a se duce) cu întreaga familie şi cu tot ce are, cu tot avutul. <^> Compus : purcel-dc-India = cobai. PURCELAŞ, pur cel aţi, s. m. Purceluş. Măi bădiţă, du-te-acum, Că te-aşteaptă hida-n drum, Tot cu vin roşu-n-dulcit Şi cu purcelaşul fript, jarnîk-bîrsiîanu, d. 243.. PURCELTjŞ, -A, purceluşi, -e, s. m. şi f. Diminutiv al lui purcel. Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ Purce-luşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă. eminescu, o. i S4. Şi nu-l frige cum se frige, Ci-l înfige în cirlige, înjun-gheat, nejupuit, Ca un purceluş pîrlit. TEODORESCU, P. P. 295. Am un purceluş cu maţele de oţel (Lacătul). GOROVEI, c. 194. PURCÎS, purcesuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Plecare, pornire. Băbacă, din banii care mi-ai dat la purcesul meu din Moldova am cheltuit zăce galbeni. KOGĂI,-niceanu, s. 48. + începere, început. purcesul iernii. SADOVEANU, 2. C. 227. PURClCA, purcele, s. f. Purcea. Purcica a creşte via-re... şi a face purcei. SBIERA, la CADE. Am o purcică mică şi nu-ncape în poicţică (Lingura), gorovei, la cade. PURCOI, purcoaie, s. n. Grămadă de fîn (sau de paie), porşor, căpiţă ; p. e x t. grămadă (în general), morman, maldăr. Intr-alt butoi, aşezat la mijloc, erau mărgăritare şi diamante, ce străluceau ca un purcoi de steluţe albe, albastre şi roşii, vissarion, n. 191. îl găsi... trîntit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire. delavrancea, ii. t. 42. Pesemne ţi-i să faci vîrf la purcoiul de capete. ŞEZ. IX 118. E x p r. A îi (sau a sta) purcoi = a fi (sau a sta) grămadă. Toţi prun-denii. ■ ■ erau acum purcoi în faţa primăriei. PAS, I,. I 269. — Variantă: porcoi (sandu-ai/dea, u. p. 100) s. n. PURCOlAŞ, purcoiaşe, s. n. Diminutiv al lui purcoi; grămăjoară. Cenuşa sta purcoiaşe, purcoiaşe, răsipită pe pămînt d-a lungul drumului, popescu, B. rv 33. PURDALNIC, -Ă adj. v. pîrdalnic. PtJREC s. m. v. puricc. PURECA vb. I v. purica. PURECARÎE s. f. v. puricărie. PtJliECE s. m. v. puricc. ■PURGĂ, purghcz, vb. I. Refl. A-şi curăţa tubul digestiv cu ajutorul unui purgativ sau laxativ; f i g. a se curăţa; a elimina. PURGÂRE, purgări, s. f. Acţiunea de a se purga; curăţirea tubului digestiv cu ajutorul unui purgativ sau laxativ; f i g. eliminare, epurare, curăţire. S-au făcut in opera lui [Eminescu] publicată în volum îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvîrşire arbitrare. CARAGIAI.E, o. iii 242. PURGATÎV, purgative, s. n. Medicament care serveşte la golirea tubului digestiv de materii vătămătoare; curăţenie. PURGATORIU s. n. (în religia catolică) Loc între rai şi iad, unde sufletele celor morţi s-ar curăţa de păcatele mai uşoare prin suferinţe, înainte de a intra în rai. + F i g- Loc sau timp de suferinţă. Nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mirşav. NEGRUZZI, S. I 74. PURGAŢIE, purgaţii, s. f.‘ Purgare. PURlAZ s. n. Vînt de nord-vest (favorabil pentru pescuitul marin în ţara noastră). — Pronunţat: -ri-az. rtJRIC s. m. v. purice. PURICA, puric, vb'. I. T r a n z. (Şi în forma pureca ) 1. A curăţa un obiect de purici, scuturîndu-1 sau cerce-tîndu-1 cu de-amănuntul; (rar, cu schimbarea complementului) a prinde purici. Un negru purec;... bietul o ins! o la ce să-l purec? eminescu, o. I 48. + F i g. A examina ceva cu de-amănuntul, a cerceta minuţios. Le-am cercetat [documentele] şi le-am puricat de nenumărate ori. c. petrescu, o. p. i 228. Cind cumpără haine vechi le purică pin toate-ndoiturile. CARAGIM.K, o. I 344. 2. (Familiar) A bate. Nu glumi, ci mi-i purecă cit se poate de bine. ueteganui,, p. i 8. — Variantă: pureca vb. I. PURICALE s. f. pl. v. poricale. PURICĂR, puricări,- s. m. (Popular) Policar. Pe podina din fundul ogrăzii, dincolo de odăile doamnei, s-a arătat gidea Ismail Harapu, cercînd tăişul paloşului cu puricarul mînii stingi, sadoveanu, N. p. 366. PURICARlE, puricării, s. f. (Cu sens colectiv; şi în forma purecărie) Mulţime mare de purici. Noi, ca nişte călători înţelepţi, nu luarăm în seamă această puricărie, apoi vederea desfătătoare ce avea pe mare camera noastră ne făcu să uităm toate suferinţele, bomntinEanu, o. 294. — Variantă; purecărie s. f. PURICE, purici, s. m. (Şi în forma purece) 1. Insectă mică, de culoare neagră-cafenie, care trăieşte ca parazit, hrănindu-se cu sîngele supt din corpul omului sau al unor animale (Pulex irritans). Un purice sări de pe minica ciobanului pe spinarea măgarului, şi-şi făcu un locuşor, sub o încreţitură a poclăzii. GÎRLEAKU, i,. 27. Elefantul ţi se părea purece pe lingă acest cucoş! CREANGĂ, P. 68. E x p r. Cît puricele = foarte mic. A i se face (cuiva) inima cît un purice, se spune cînd cineva se simte în mare primejdie, este foarte speriat, se teme peste măsură. Viteazului care priveghea i se făcu inima cit un purice, ispirescu, h. 200. A nu face (mulţi) purici (undeva sau cu cineva) = a nu zăbovi, a nu rămîne mult (undeva), a nu face ispravă într-un loc; a nu se ţine de o treabă, a nu fi statornic. Marinarii nu fac purici nicăieri. BART, E. 219. Cu capsomanul ăsta de lanulea mult n-am să mai fac purici, caragiale, o. iii 37. Iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici mulţi la şcoală, creangă, o. a. 287. Mînca-te-ar puricii! = imprecaţie glumeaţă. Om bun, mînca-te-ar puricii să te mănînce! creangă, o. a. 200. (în basme) De cînd (sau pe cînd) se potcovea puricele = foarte demult. A fost odată ca niciodată. . . de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca in slava cerului de ne aducea poveşti. ISPIRESCU, r,. 1. 2. Păduche (2). 8. Nume dat mai multor specii de insecte mici care trăiesc pe frunzele plantelor. 4. (La pl.) Cuie mici, cu floarea mare, folosite în tapiţerie, în cizmărie etc. 5. (La pl.) Puncte negre care apar pe ţesăturile crude de bumbac, rezultate din resturi de . seminţe care aderă la fibre şi care prin albirea ţesăturilor nu se mai observă. 6. (La pl., determinat,prin « de mămăligă ») Scornici. 7. (Tehn.) Fiecare dintre bucăţile mici de piatră, de beton sau de oţel care se aşază pe fundul cofrajului, sub armături, pentru a le menţine la distanţă de acesta. — Variante: purece, plirec (eminescu, o. i 48), puric (eminescu, o. i 87) s. m. PURIC0S, -OASA, puricaşi, -oase, adj. Plin de purici. Ciine puricos. PURIFICA, purific, vb. I. T r a n z. A face să fie pur, îndepărtînd corpurile sau substanţele străine; a curăţa. | (R e f 1.) Vaporii sînt din nou alungaţi în alte cazane, se PURIFICARE — 633 — PURTA condensează, se aleg, se amestecă şi se purifică. C. rETRESCU, A. 465. <$' F i g. Se întorcea cu plăminii purificaţi de balsamul răşinei. c. PETRESCU, î. ii 242. + A elimina dintr-o limbă diferite cuvinte şi expresii considerate, din anumite motive, ca necorespunzătoare aspectului pe care cineva vrea să-l impună unei limbi. Acest curant [latinist], tot purificind limba, tindea la desfiinţarea ei. ■ ibrXii,eanu, sp. CR. 88. + R e f 1. A deveni mai pur din punct de vedere moral. Apostol Bologa trecu înainte. . . cu sufletul plin de încredere, împăcat şi mulţumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute. rebrEANU, p. s. 89. PURIFICARE, purificări, s. f. Acţiunea de a (s e) p u-r i f i c a şi rezultatul ei; îndepărtarea elementelor străine dintr-o substanţă. + Curăţirea unei limbi de cuvinte sau expresii considerate străine. Dacă este împotriva purificării « absolute » a limbii de elemente străine, Eminescu admite. . . o purificare moderată. ibrXii,Eanu, sp. cr. 159. •+■ F i g. înnoire. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. c. petrescu, c. v. 108. PURIFICATOR, -OARE, purificatori, -oare, adj. Care purifică. PURISM s. n. Tendinţă exagerată şi formalistă de a înlătura din limbă elementele socotite străine. . PURÎST, purişti, s. m. Adept al purismului. Pentru anume purişti care luptă de cîtva timp în gazetele noastre în contra neologismelor, problema se complică. Sadoveanu, E. 34. Banul Brîncoveanu discuta cu puristul Duca in limba lui Tuchidid. Ghica, s. 49. Nici un purist... nu poate întuneca adevărul istoric, rtjsso, o. 80. PURITAN, -A, puritani, -e, adj. Care se referă la puritanism, al puritanismului; p. e x t. care profesează sau afişează o moralitate excesivă. + (Substantivat) Adept al puritanismului; p. e x t. persoană care practică sau afişează o moralitate excesivă. PURITANISM s. n. Numele unei secte presbiteriene engleze căreia i s-a dat acest nume pentru că a curăţat doctrina calvină de reminiscenţele catolice, pretinzîn-du-se mai conformă cu scriptura; p. e x t. rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase, morale. PURITATE s. f. Faptul de a fi pur, neamestecat, . neatins; curăţenie desăvîrşită. Puritatea apei. Puritatea stilului, czi Vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului respirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. c. PETRESCU, î. i 5. (în legătură cu o doctrină, o ideologie etc.), Membrii de partid şi toţi oamenii muncii au datoria de a apăra puritatea rîndurilor partidului împotriva pătrunderii elementelor duşmane. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2618. -£• Curăţenie sufletească, castitate. Era respectat. . . pentru virsta şi puritatea vieţii sale. iorga, i,. i 521. PUR.TĂ, purjez, vb. I. T r a n z. A evacua sub presiune, în timpul funcţionării, impurităţi sau reziduri, depuse într-un recipient, o căldare, o conductă etc. PUROI, puroaie, s. n. Materie lichidă vîscoasă, de culoare galbenă-verzuie, care se formează în răni sau în bube din cauza infecţiei; (regional) coptură. Nu demult a început a-l durea locul operat; s-a făcut puroi înlăuntru. SADOVEANU, m, c. 194. — Variantă: (regional) puniîi (conachi, p. 281, şez. iv 125) s. n. puroiA, pers. 3 puroiază, vb. I. Intran'z. (Despre răni, bube) A face puroi (v. coace); a elimina puroi (v. s u p u r a).. Rana a puroiat. puroiOs, -OASĂ, puroioşi, -oase, adj. (Şi în forma puruios) Cu puroi, plin de puroi. Bube răle, puruioase, Arzătoare pln-în oase. şez. iii 117. — Variantă : puruids, -oii să adj. PIjRPUR s. n, v. purpură. PURPURAT, -A, purpuraţi, -te, adj. (învechit) Purpuriu. Soarele... o mreajă purpurată Peste dealuri întindea, ai.kxaxdrkscu, p. 100. Şi-o porumbă minunată Cu o guşă purpurată De l-apus mereu zburînd Ramuri două aducind. TEODORESCU, P. P. 21. PURPURA s. f. 1. Culoare roşie-închisă. Multă vreme nu mai era pînă in sară. Asfinţitul se scrijela cu purpură şi aur. sad ove anii, i'. J. 472. Ce purpură de lumină se lăsa din văzduh! bassarabescu, v. 6. La aceste vorbe Caterina, tresări şi un văl de purpură trecu pe faţa sa. BOUNTINEAKtr, O. 418. 2. Materie colorantă roşie-închisă extrasă în vechime dintr-o moluscă, iar astăzi preparată pe cale sintetică. 3. Stofă scumpă, vopsită cu purpură (2), purtată odinioară mai ales de regi şi împăraţi; haină domnească făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă. Mini în purpură şi-n aur Am să fiu încoronat, Şi pe vechiul bucentaur Prin Veneţia purtat. ai,ecsandri, p. i 162. Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură şi coroană împărătească, negrtjzzi, s. i 213. îndată, cu mare îngrijire din porunca lui Mihai, trupul fu investit cu haine măreţe, întins pe o piatră de marmoră şi acoperit cu o manta de purpură. BĂLCESCU, o. II 260. -4- F i g. (Rar) Glorie, mărire; p. ext. tron, scaun domnesc. Cu o mină de oameni el arată lumii că ştiu a-şi cuceri o purpură, hasdeu, i. v. 190. — Variantă: plirpur (beniuc, v. 164, coşbuc, p. i 66, negruzzi, s. i 236) s. n. purpurînA s. f. Materie colorantă, de culoare roşie-purpurie, extrasă din rădăcina unor plante din familia rubiaceelor. PURPURIU, -ÎE, purpurii, adj. De culoare roşie-închisă ca purpura. Deodată Pe boltă steag roşu s-arată! întreg răsăritul e steag purpuriu, benitjc, v. 124. Soarele se scufundase; Ia asfinţit crescuse o întinsă roşeaţă purpurie. SADOVEANU, o. iii' 325. Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie, eminescu, o. i 22. purpurOs, -oAsă, purpuroşi, -oase, adj. (Rar) Purpuriu. Sfire-aptts s-arată încă în brazde purpuroase Giganticele urme ce soarele-a lăsat, macedonski, o. i 243. PURSÎNGE adj. invar. (Despre cai) Cu sînge neamestecat, de rasă bună. ţF i g.) Lumină orbitoare, lux căutat, atmosferă caldă, chelneri francezi pursinge şi cîteva atracţiuni senzaţionale. rebrBanu, r. i 203. (Substantivat) A cumpărat un pursinge. PURTA, port, vb. I. 1. T r a n z. A lua, a ridica, a ţine (pe cineva sau ceva) în mînă, în braţe, în spinare, pentru a-l transporta în altă parte sau a-l duce dintr-un' loc în altul. Copilul se simţea purtat pe sus. DUMiTR.rU, N. 147. Femeile-aleargă mîncare făcind Şi umplu paharul şi-l poartă pe rind. COŞBUC, P. 1143. La ceremoniile cele mari, vătaful de copii purta arcul şi purpura domnilor. BĂLCESCU, O. I 18. -0> F i g. Multe au văzut ochii mei, de-atita amar de veacuri cîte port pe umerele acestea, creangă, o. a. 223. Ce să vă spun vouă oameni de ieri, eu, omul veacului care port două sute de ierne in spate, negruzzi, S. I 245. <0>Expr. A purta pe cineva pe palme (sau ca pe palmă) = a arăta cuiva o grijă deosebită, a dezmierda, a răsfăţa pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete v. d e g e ţ.' (Mii.; învechit) A purta arma = a aduce arma în poziţia reglementară de salut. Pe loc tot regimentul Se-nşiră, poartă PURTA — 634 — PURTA arma, salută cu onor. alecsandri, o. 244. + (Cu privire Ia o însărcinare oficială) A conduce, a executa, a îndeplini. El purta cu înţelepciune treburile împărăţiei. RETE-ganul, P. III 7. De douăzeci şi mai bine de ani, de cînd port vornicia in Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbuşul. CREANGĂ, a. 18. Eu port toată puterea. ALECSANDRI, T. ii 169. + A duce, a transporta. Iarna, puneam cîinele în săniuţă, Ca să ştie şi el ce bine-i să te poarte alţii. BENIUC, V. 24. Gabriolcta boierului le-a purtat la conac. STANCU, D. 53. Calul meu să mă poarte ca Săgeata. ALECSANDRI, P. iii 12. <£> F i g. Pe cînd luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, Intr-o clipă-l poartă gindul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. <> Etx p r. A purta vorbo (sau minciuni) = a cleveti, a bîrfi. ■+• (Cu privire la fiinţe date în seama sau în grija cuiva) A face să meargă dintr-un loc în altul, conducînd, călăuzind, mînînd din urmă sau.ducînd cu sine. Fata mea e ca o stea, frumoasă şi curată, ş-am purtat-o şi-n ţara leşească la oleacă de învăţătură. SADOVEANU, o. VII 30. Pe cucoş îl purta în toate părţile după dinsul, cu salbă de aur la git. CREANGĂ, P. 70. Om bogat şi fără sfat, Ce mă porţi prin sat legat, Zici că birul nu ţi-am dat? TEODORESCU, P. p. 289. F i g. Ce vînt te poartă pe la mine? RETEGANUL, P. V 43. M-âu purtat odată păcatele pe acolo. creangă, p. 235. <ţ-Expr. A purta (pe cineva) do nas = a supune pe cineva voinţei sale amăgindu-1, prostindu-1, înşelîndu-1. Era gura unui vlăjgan mare din grămadă care se vede că-i purta pe ceilalţi de nas. stănoiu, c. i. 68. Să-i poarte ei de nas după cum le place lor. CARAGIALE, o. iii 65. Ş-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domniţa Sinziana? alecsandri, t. i 390. A purta (pe cineva) cu Vorba (mai rar cu vorbe sau cu făgăduinţi) = a promite fără a-şi ţine cuvîntul, pentru a obţine un răgaz; a tărăgăna. La început purtat cu făgăduinţi, apoi respins... paloşul şi focul intrară în ţara vrăjmaşă. SADOVEANU, o. I 247. De unde să ştiu de ce mă poartă , cu vorba Alcaz? C. PETRESCU, C. V. 54. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica, pînă ce-oi mîntui tirgul. ALECSANDRI, T. 827. (Eliptic) Aşa m-a purtat şi pe mine, de-att trecut săptă-minile. rebreanu, r. i 205. A purta (pe cineva) do la Ana la Caiafa v. caia f ă. -4- (Cu privire la unelte) A mînui. Apoi las’că Rada ştie Şi-n ce fel să poarte sapa. COŞBUC, P. I 94. Capitane Solomoane, Ia dă-mi drumu din catane Să mai port plugu de coarne. ŞEfL. II 79. 2. T r a n z. A duce o povară; a căra. Ca un fluviu care poartă a lui insule pe el. EMINESCU, O. IV 125. -$■ F i g. A suporta. Două zile au purtat ei neliniştea aceasta, s-au trudit şi s-au sfătuit. SADOVEANU, ' O. vm 139. Iubirea ta o port ca pe-un blestem, cazimir, l. u. 94. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. A-şi duce sarcina, a avea făt în pîntece. Nu vezi pe cine am la genunchii mei ? Pe muma care a purtat în pîntecele ei pe domnul de mîne al Moldovei, delavrancea, o. ii 32. Iţi iert moartea mea, dar nu-ţi voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sinul meu. NEGRUZZI, s. i 29. <ţ> (Prin metonimie) O! de sinul meu ferice, C-a purtat şi a născut Domn viteaz şi priceput! alecsandri, p. II 108. Absol. Bivoliţele poartă un an de zile. , RETEGANUI,, P. V 50. -4-, (Despre flori, plante; cu complementul « rod ») A rodi. Multe flori sînt, dar puţine Rod în lume o să poarte, eminescu, o. i 226. 3. Refl. (Mold.) A se îndrepta spre, a merge de colo pînă colo, a circula. Săteni cu feţele liniştite, cu muierile şi cu copiii după dinşii, se purtau încet spre comedii, sadoveanu, o. iii 384. La două ferestre se vedea seara lumina şi o umbră se purta mereu de colo-colo. VI.AIIUŢĂ, o. a. iii 81. Vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul şi ciţiva nespălaţi de mazili se purtau pintre oameni, de colo pînă colo. CREANGĂ, A.’ 8. -4- A umbla, a se ţine, a merge. Abia se mai purta pe picioare. vlahuţă, N. 6. 4. T r a n z. (Cu privire la corp sau la o, parte a corpului) A mişca încoace şi încolo; a duce. V. d e-plasa. Baba îşi purtă prin casă trupu-i greu, căutind plosca de lemn. SADOVEANU, B. 53. Dracul. . . întră înlăuntru şi începe a-şi purta codiţa cea birligată pe la nasul unchiaşului. CREANGĂ, P. 53. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85.<ţ> (Prin analogie) Ceasornicul. . . bătea clipele, tic-tae, rar, şi-şi purta limba în lungul peretelui. SADOVEANU, p. 101. <$> Refl. Tot trupul fetei se purta intr-un ritm mlădios. SADOVEANU, O. I 408. Trupul lăutarului sta ca de piatră, numai minile se purtau, id. ib. 303. + A face să se mişte de colo pînă colo. Vîntul le purta pletele. SADOVEANU, O. I 298. Cînd vintul suflă de poartă crenguţele copacilor, avem vînt; de poartă crăcii mai groşi şi suflă colbul de jos, e vint mare. şez. v 140. 5. T r a n z. (în locuţiuni verbale) A purta (de) grijă (sau grija cuiva sau a ceva) = a avea grijă (de cineva sau de ceva) ; a fi îngrijorat (de soarta cuiva sau a ceva). Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! coşbuc, P. I 138. Despre sosirea mea, dacă nu te anunţ din vreme, nu purta grijă, caragiale, o. vn 78. Nu purta grija noastră, domnule, alecsandri, t. n 32. A purta răspunderea = a fi răspunzător. Sfaturile populare poartă răspunderea pentru aplicarea întocmai a hotărîrilor partidului şi guvernului in vederea îmbunătăţirii schimbului de mărfuri dintre oraş şi sat. LUPTA de CLASĂ, 1953, nr. 12, 103. A-i purta (cuiva) simbetele v. sîmbătă. A purta duşmănie (sau pică) = a duşmăni, a invidia. Era văr cu un lucrător care-ţi purta pică. PAS, z. I 270. N-am dat în viaţă nimănui Prîle» să-mi poarte duşmănie. COŞBUC, P. I 199. A purta bănat = a purta pică, a avea necaz, ciudă (pe cineva). Nu ştiu ce-i cu tine Că tot porţi bănat, De te rid prin sat. COŞBUC, P. II143. A purta interes = a se interesa de. . . Deşi erau amîndoi bătrini, ei se grăbise astfeli, incit aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. A purta lupte (sau război, bătălie) = a se lupta, a se război. Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin, eminescu, n. 3. Că de cînd porţi bătălie Rămîn holdele pustie, Fete şi mame bătrine, Şi copiii fără pine. hodoş, P. P. 229. A purta biruinţă = a birui, a învinge. Să purtăm biruinţă asupra vrăjmaşilor. ISPIRESCU, M. v. 23. (Regional) A purta frică de... = a se teme de... Nu purta frică de aceasta. SBIERA, P. 53. Port frică de bărbat. JARNIK-BÎRSEANU, d. 177. 6. T r a n z. A avea, a deţine, a ţine asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). Eu pe părintele mitropolit tot vreau să-l uşurez de galbenii pe care-i poartă cu el. SADOVEANU, o. vni 249. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuţit: Era pentr-un duşman menit. COŞBUC, P. I 231. (Poetic) Omul mare-n suflet, moş-nean, străin el fie, în suflet poartă lumea întreagă drept moşie! alecsandri, t.. ii 114. , 7. Tranz. A fi îmbrăcat (încălţat sau împodobit) cu. .. ; a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte. Omul purta o şapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare. dumitriu, n. 5. Jupin Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic. delavrancea, h. t. 6. După ce-ai purtat ciubotele atita amar de vreme. . . acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Flori albastre are-n păru-i şi o stea in frunte poartă. EMINESCU, o. I 85. Fi g. Tanţa purta pe faţă un sitrîs curat de fericire. rebreanu, R. i 245. <0* E x p r. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru sau a aplica o fîşie neagră pe haine (mai ales la rever), ca semn al doliului în urma morţii unei persoane apropiate. Poartă (sau să porţi) sănătos» urare care se face celui care are un obiect de îmbrăcăminte nou. (Familiar) A purta coarne = (despre bărbaţi) a fi înşelat în căsnicie; a fi încornorat. Dar cînd mai porţi şi coarne, ce zici, Prutescule ? CONTEMPORANUL, Vjj 501. Refl. E negru-al ei vestmint, Că-n negru se purtase De cînd se măritase. COŞBUC, P. I 280. PURTARE — 635 — PUSTĂ -«O» (R e f 1. p a s., în e x p r.) Se poartă=se obişnuieşte, c la modă. + R e f 1. A se conforma unei anumite mode. Mustăţile nu-i prea creşteau şi de aceea le rădea, zicind că se poartă după moda anglo-americană. rebreanu, i. 61. + A aranja îmbrăcămintea sau o podoabă într-un anumit fel. Purta părul împletit in cunună, fără nici o broboadă, după rinduiala fecioarelor, sadoveanu, b. 21. + A se îngriji de cineva procurîndu-i îmbrăcămintea; a susţine cheltuielile necesare unei persoane, a-i da cuiva cele nccesare. Nu mai ştiau bieţii părinţi ce să-mi mai facă şi cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. vlahuŢă, o. a. Ii 248. Bine te-oi purta Şi ţi-oi cumpăra Rochiţă cu zale. alecsandri, P.-P. 116. ■$> (Intranz., în e x p r.) A purta (cuiva) do cheltuială = a procura (cuiva) banii necesari pentru trai. Eu mă lupt cu gindul cum să-i port de cheltuială. creangă, a. 120. A da (cuiva) do purtat = a da cuiva obiectele de îmbrăcăminte necesare. Să-mi dai de mincare şi de purtat cit mi-a trebui. CREANGĂ, i*. 151. + (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat ctc. un semn distinctiv. Romini, nu vă atingeţi de banii cu păcat, Ce poartă a lui Despot chip mindru-n-coronat. akecsandri, T. ii 189. S. Refl. A se comporta, a se manifesta (potrivit cu buna creştere). S-a purtat bine şi n-a avut nici o pedeapsă. rebreanu, r. i 141. Oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. NEGRUZZI, s. I 174. Tu, mindruţo, cum te porţi, Te urăsc voinicii toţi. hodoş, P. P. 114. Ori te poartă cum ţi-i vorba, ori vorbeşte cum ţi-i portul. + (Regional) A umbla (repede). Uite-mi vine, Să văd oare cu cosiţă Sta-mi-ar bine? O, că-mi stă mie-n tot felul! Să mă port cu-ncetinelul. COŞBUC, P. I 104. Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă, id. ib. 104. PURTARE, purtări, s. f. Acţiunea de a (s e) p u r t a şi rezultatul ci. 1. Fel, mod de a se purta; conduită. Am învăţat, cit am colindat prin lume, purtările cele frumoase, caragiale, s. N. 19. Din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spinului. CREANGĂ, r. 209. Dragă, schimbă-ţi purtarea, Dacă vrei să fii a mea! JARNÎK-BÎRSEANU, d. 422. <$> E x p r. A-şi lua nasul la purtare v. I u a. <$■ Compus : l>ună-purtaro v. bun4. 2. Ducere, cărat (pe umeri sau pe braţe). C-o să facem d-o plimbare, Cam in chip de vinătoare. După păsări gălbioare, Că-s bune la mincare. Şi uşoare la purtare. axt. ut. pop. i 366. E x p r. Purtare de grijă v. g r i j ă. 3. (în locuţiuni şi expresii) L o c. a d j. Do purtare = (despre îmbrăcăminte sau încălţăminte) de toate zilele, de lucru; (rar, despre animale) dc muncă, de tracţiune. Grigore era plictisit.. . din pricina Nadinei care, fiind amatoare de iuţeală, nu ar fi mulţumită să o plimbe cu caii de purtare. REBREANU, R. i 214.<$> Espr.A lua (un lucru) Ift purtare = a începe să întrebuinţezi (un lucru) în mod obişnuit, zilnic. A luat la purtare hainele cele noi. PURTAT1 s. n. 1. Fel, mod de a se îmbrăca ; port. Vino dar să nc-nsoţim Că noi bine ne lovim Şi la stat şi la purtat, marian, s. 8. Mindruţo cu părul creţ, Te cunosc sara pe mers. Pe mersul picioarelor, Pe purtatul poalelor. hodoş, r. p. 161. 2. Purtare, comportare. Doamna lingă Ştefan vine, Blindă-n vorbe şi-n purtat, coşbuc, P. I 211. PURTAT1, -A, purtaţi, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte) Uzat, vechi. Hainele mele... să mă-mbrac... ale purtate, delavrancea, o. ii 354. Dascălul îi dăduse nişte pantaloni roşi, un surtuc petecit şi o pălărie purtată. slavici, o. I 79. 2. (Despre oameni) Umblat (prin lume); cu experienţă. Tatăl lui Boldur, om purtat prin străinătăţi. . . a schimbat altă orinduială. C. petrescu, r. dr. 94. D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decit mine. creangă, o. a. 11S. purtAtOr1, -oAre, purtători,, -oare, adj. Care poartă, care duce sau aduce ceva. Şi-acum, la lumina ce vine, încep să se mişte greoaie Făpturi purtătoare de ploaie. coşbuc, p. II 8. îi dărui săgeţile sale cele purtătoare de moarte. ISPIRESCU, u. 78. PURTĂTOR2, -OARE, purtători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. Tot Ion era purtătorul nostru de ştafete, gane, n. iii 30. Ercul rusticul, al Laţiului purtător de baltag. ODOBKSCU, s. iii 75. Purtător de cuvint v. c u v î nt (2). Obligaţie la purtător = obligaţie care (spre deosebire de cea « nominală ») nu poartă numele posesorului. <$• F i g. Limba este purtătoarea culturii poporului respectiv. IORDAN, I,. R. 25. Purtători senini de grijă, Unde sînteţi, ochi căprui? GOGA, P. 93. Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sînt de veşti. EMINESCU, o. i 100. 2. (învechit) Conducător. Mircea-vodă-n mijloc şede Şi la dreapta lui se vede. . . Zmeii Ţării Romineşti, Purtătorii oştilor. AtECSANDRI, P. P. 196. PURUlOS, -OAsA adj. v. purolos. PURUIÎNT, -A, purtdenţi, -te, adj. (Despre răni şi bube) Care are puroi, care elimină puroi, care supurează ; puroios. Aci e r.umai o rană purulentă care se deschide la soare. C. PETRESCU, î. ii 159. PtJRURE adv. v. pururi. PtJRUREA adv. v. pururi. PtJRURI adv. (Şi în forma pururea) Totdeauna, veşnic, neîncetat, mereu. O, vis al vieţii mele, ce-o clipă mi-ai zimbit, Mergi pururi in lumină, etern sărbătorit! CERNA, P. 97. în lume, in agitaţiile vieţii ■ ■ . omul simte pururea că are pentru ce trăi. vi,aiiuţX, o. a. iii 75. Tu ai ş-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. EMINESCU, o. i 204. Loc. adv. De-a (sau, rar, în) pururi = (pentru) totdeauna, în veci. Catargurile negrilor brazi ii vor arăta de-a pururi cerul albastru sub care a trăit. ANGIIEI,, PR. 59. E mută a ei gură: Nici dragoste nici ură N-arată, ci rămine De-a pururi in mormint. coşbuc, p. i 279. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători. . . cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui in veci şi in pururea la judecată. creangă, A. 150. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu. EMINESCU, 0.1129. Pe do-a pururi = pentru totdeauna. A mea dragoste-ai robit-o Pe de-a pururi numai ţie. VI.AHUŢĂ, p. 77. — Variante: pururo (beujiceanu, p. 104, au:csan-dri, t. i 144), pururea adv. PUS 1 s. n. Faptul de a p u n e. + Semănare, plantare. Prin Oltenia şi Ţara Rominească, popuşoii nu se samănă prin azvîrlire, ci se pun, şi vremea sau lucrarea aceasta se numeşte pusul, punerea sau puitura porumbului. pamfiuî, a. r. 69. PUS2, -A, puşi, -se, adj. Aşezat undeva, pregătit pentru ceva. E x p r. Masă pusă = masă pe care sînt pregătite farfuriile şi tacîmurxle pentru mîncare. Cu nepusă masă sau cu nepus în masă = pc nepregătite, pe neaşteptate; p. e x t. fără voie, forţat. S-a sculat cu nepus in masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăţi pină pe la amiază. CREANGĂ, P. 264. De-ar veni. . . să-mi aducă pasportu, m-aş porni cu nepusă masă. AI.1CC-SANDRI, T. I 195. PUSLÎC s. n. v. prusluc. PCSNIC, -A s. m. şi f. v. pustnic. PUSNICÎ vb. IV v. pustnici. PtJSTA, puste, s. f. Nume dat cîmpiei din Ungaria; (Transilv.) cîmpie. Satul se culcă lingă cotitura drumului de ţară, în mijlocul pustei, v. rom. mai 1953, 106. Pusta şi şesul în lung şi in lat e o pustie deşartă, închisă din toate PUSTIA — 636 — PUSTIU părţile între valuri de apă, ridicate de arşiţa soarelui de miazăzi in văzduh, slavici, o. i 268. Frunză lată, frunză-n-gustă, Este-un birt la’ Ana-n pustă, hodoş, r. p. 59. F i g. între cele două maluri... se întinde mereu aceeaşi suprafaţă lichidă şi goală: pustă acvatică plină de mister. eogza, c. o. 404. PUSTIĂ vb. I v. pustii. PUSTÎE, pustii, s. f. 1. Regiune întinsă lipsită de vegetaţie, de obicei acoperită cu nisip, cu populaţie rară ; ţinut sălbatic, neroditor ; pustiu. Tatarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare. SADOVEANU, o. VII 146. A fost odată intr-o pustie mare un pustnic. ISPIRESCU, I.. 146. Şi azi el se ăvlntă pe calul său arab Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie, Care sub luna plină luceşte argintie. EMINESCU, o. 197. F i g. Se Uepărtă iar în pustia lui de gînduri. Totuşi păstra o ureche şi pentru sfat. SADOVEANU, r. M. 96. -$> Loc. a d v. A pustie = a jale; a moarte. Cintă cucul de trei zile ; Eu gîndeam că-mi cîntă mie, Da el cintă a pustie După biata ciocîrlie. jarnîk-bîrseanu, d. 106. <}• Expr. (în imprecaţii) Ducă-Se pe pustii v. duce2 (II 1). 2. (De obicei în forma articulată) Naiba. Pe sulul cel de-napoi O sută de lătunoi, Iară pe cel de-nainte Pustia le ţine minte, marian, s. 97. Pe cea verde moviliţă Se roteşte-o păuniţă Ş-un păun cti chica scurtă. Ieşi, bădiţă, de-l ascultă. — Asculta-l-ar pustia, Că mi-a luat soţia. ALECSANDRI, P. P. 410. (în construcţie cu verbul « a lăsa ») Omenia ţi-ai mîncat Şi pustiei te-am lăsat. iiodoş, p. r. 120. Şi-mi tot pune înainte. . . Cîte-n lună, cite-n soare, Să nu fac însurătoare. Aş lăsa-o la pustia, Dar mi-e frică de stafia Să nu dea cu jărăgai Să rămii ca un vătrai. TEODORESCU, p. p. 335. <)• (în construcţie cu verbul « a bate », ca formulă de imprecaţie) Bată-le pustia, domnule, să le bată; parcă te poţi feri de ele? iiogaş, M. N. 120. De lume am fugit; o ştiu eu cit e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, p. 314. <(> Expr. La pustia (sau pustii) = la dracul, la naiba. Căpitane Răducane, Coboară din deal de vale, Că-ţi moare murgu de foame! — Las' să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, jarnîk-bîrseanu, d. 505. PUSTIETATE, pustietăţi, s. f. 1. Regiune lipsită de vegetaţie sau nepopulată de oameni; pustiu. în răsărit. . . se ridică dealurile pleşuve ale Sorogarilor şi dricului, după care urmează ceaţa pustietăţilor dinspre Prut. sadoveanu, E. 94. Deodată, luna aprinsă ca jăratecul răsări în zarea munţilor şi pustietăţile luminate se deschiseră pe o întindere nemărginită. DUNĂREANU, CH. 94. A mers iarăşi itn an de zile, prin nişte pustietăţi şi mai grozave. CREANGĂ, o. A. 172. Loc izolat, puţin umblat. Cum putea dinsa să meargă acum, in cap de noapte, ea singură cu el în pustietatea aceea? SLAVICI, N. II 287. 2. Faptul de a fi lipsit (la un moment dat) de oameni; singurătate. Se uită împrejur. îl apucă un frig de pustietatea tîrgului. dumitrtu, N. 193. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toţi nevoie. Nu mai puteau trăi ca în pustietatea Bărăganului. C. PETRESCU, A. 311. -$> (Poetic) Vîntul pustietăţii acum vîjiie prin meterezile lor, carele răsuna odată falnic de împuşcături voiniceşti. ALECSANDRI C. 101. PUSTIETOR, -0ÂRE adj. v. pustiitor. PU STIL pustiesc, vb. IV. 1. Tranz. A preface locurile fertile sau populate în loc pustiu; a devasta, a nimici, a distruge. Au pustiit şi au sărăcit biata ţară. sadoveanu, o. vil 8. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta? NEGRUZZI, s. i 140. Arde şi pustieşte oraşul Nicopoli. bĂlcescu, o. i 195. F i g. Pretutindeni, suflarea de foc a toamnei pustiise viaţa. sadoveanu, o. i 445. S-a ivit pe culme Toamna, Zina melopeelor. .. Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. TOPÎRCEAXL', b. 52. 2. Refl. A se refugia, a pribegi. Făcut-au rînduiala ca să mănince ei pinea pe care o muncim noi. .. De aceea s-au pustiit Roşculeştii la Letea; de aceea m-am rătăcit eu aici. Căutăm dreptatea. SADOVEANU, P. M. 30. Să mă pustiesc de prin ţinuturile acestea. RETEGANUL, P. II 56. •f Ase izola, a se retrage în singurătate. Iau lumea-n cap şi mă pustiesc undeva să nu-mi rămîie nici numele. VORNIC, P. 101. în acest loc îneîntat unde îmi place mie să mă pusticsc. SADOVEANU, V. F. 14. 3. T r a n z. A părăsi pe cineva sau ceva, a lăsa pustiu, a lăsa în părăsire. Bieţii oameni stau să pustiască satul din lipsa apei. reteganul, P. i 25. -$> R e f 1. p a s. Aşezări nu sint; numai undeva, în fund, poate s-a clădit în vara asta o stină, care se va pustii la iarnă, rămînind cu amintirea focurilor de sară. sadoveanu, o. a. ii 198.- — Variantă : pustia (odobescu, s. i 86) vb. I. PUSTIIClOS, -OAsA, pustiicioşi, -oase, adj. (Rar) Pustiu 2. Locul ii părea lui Ghiţă străin şi pustiicios. SLAVICI, o. i 117. ■ ' ' , PUSTIIRE, pustiiri, s. f. 1. Acţiunea de a pustii şi rezultatul ei; distrugere, devastare, nimicire. Livezile, după anul de pustiire, tinjesc. sadoveanu, o. vi 402. Dar a venit bombardament, război, Cu pustiiri, cu moarte, zile grele. D. BOTEZ, F. s. 24. Viscolul pustiirii a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. 2. Ruină, pustietate. Foc şi, pustiire pe-a lor urmă. au lăsat. NEGRUZZI, S. I 116. PUSTIÎT, -A, pustiiţi, -te, adj. 1. Prefăcut în pustiu, devastat, prădat. După doi ani de război, ţara a rămas pustiită. SADOVEANU, o. I 6. F i g. Şi-şi vedea viaţa toată pustiită. COŞBUC, P. I 249. El răscoală în popoare a distrugerii seînteie Şi în inimi pustiite samănă gîndiri rebele. EMINESCU, O. I 51. Mîngîie-a ei ruină cu o palidă zîmbire. Ca un vis ce se strecoară intr-un suflet pustiit. alexandrescu, m. 20. Gol, lipsit de viaţă, pustiu. îl găsise răposatul popa Radu în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei, şi-l luase în casa-i pustiită. GALAC-Tion, o. I 45. Şi mă lasă pustiit, Vestejit şi amorţit, eminescu, o. I 214. 2. Retras; izolat, solitar. (Substantivat) Maica Evlam-■pia se mişca, deşirată, în rasa-i cafenie. . . — Ia, Traiane maică, din colac, şi din nuci, şi din miere. Asta-i mîncarea noastră, a pustiitelor de lume. sadoveanu, p. m. 67. pustiitor,,-o Are, pustiitori,' -oare, adj. Care pustieşte, care devastează; distrugător, nimicitor. După multe stăruinţi. ■ ■ Stroe Vardaru i-a spus, spovedindu-şi marea şi pustiitoarea pasiune, c. PETRESCU, A. R. 35. Cine ştie dacă, în această închipuire a poporului, nu e răsunetul depărtat al pustiitoarelor invazii. VLAHUŢĂ, R. p. 15. — Variantă: (regional) pustietcîr, -oâro (ODOBESCU, S. i 202, russo, s. 109) adj. . PUSTÎU1, pustiuri, s. n. 1. Loc sălbatic, fără vegetaţie, de obicei acoperit cu nisip, cu o populaţie foarte rară; deşert, pustie. Nimic nu poţi surprinde in tot pustiul acesta de apă argintie. BART, s. M. 22. Ş-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, eminescu, o. I 45. Mă credeam pierdut, întocmai ca un călător în pustiurile Africii. ALECSANDRI, r. 46. <> J1’ i g. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu ? Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu ? EMINESCU, O. i 137. ■$> L oc. a d v. (Transilv.) In pustiu = în zadar, degeaba. Bădiţă de la Sibiu, Nu-nşela murgu-n pustiu, Că măicuţa ţi-o spus bine, Că nu mă dă după tine. jarnîk-bîrseanu, d. 276. A pustiu = a jale, a moarte. Aud... un glas femeiesc cîntînd, a pustiu, o doină. La • TDRG. Cinii cum îl văd La el se răped şi latră-a pustiu Şi urlă-a morţiu. alecsandri, p. p. 187. Expr. (în formule de imprecaţie) Ducu-Se pe (mai rar în) pustiu = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba. N-o să-i pun ei mîna in gît, nu! Una ca asta, ducă-se pe pustiu! DEME-Trius, c. 29. Să nu aibă vreo nălucă, în pustiu ducă-s-ar, PUSTIU — C37 — PUŞCĂ ducă! alecsandri, r. i*. 5. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbîndă, de pierdere, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. 2. Loc sau regiune în care nu locuiesc oameni; pustietate, singurătate. Mă oprii in drum şi căutai împrejur. . . tăcere, noapte şi pustiu, hogaş, m. n. 64. Aduna lume de pe lume in pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său. creangX, a. 13. Ghioaga şi săgeata lui Fac pustiul codrului. Cerbul moare, urşii pier şi vulturii cad din cer. ai.ecsandri, i\ ii 89. Fi g. în tot pustiul gindurilor mele eşti numai tu. camii, petrescu, T. ii 271. <^Expr. A Ii pustiu = a nu exista nici un semn de viaţă. Se opriră şi se uitară împrejurul lor. Era pustiu şi linişte: numai despre oraş se mai auzea zuruitul trăsurilor. SIAVICI, n. ii 287. A face pustiu = a pustii. 8. F i g. Plictiseală, singurătate apăsătoare ; supărare, durere, mîhnire. Vîntule, nebunule... Ia mai bine, dacă poţi, Chinurile de la toţi Şi povara inimii Şi pustiul lacrimii. pXun-pincio, p. 43. Ah! de cite ori voit-am Ca să spinzur lira-n cui Şi un capăt poeziei Şi pustiului să pui! JiMlNESCU, o, i 105. Ia-mi dorul din inimioară, Că pustiul mă omoară, teodorescu, p. r. 307. pustîu2, -îe, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ţinuturi, regiuni) în stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat dc oameni. Cine m-a pus să te las şi să plec pe pustiile ape? Topîrceanu, r. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu greu de străbătut. criîangX, p. 237. Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, r. a. 112. + Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuţă, năruită şi pustie, după pîrjolul de anul trecut, c. petrescu, a. r. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină, eminescu, o. i 96. Cucuie, de unde vii? De la nişte vii pustii, jarnîk-bîr-sicanu, D. 119. + (Substantivat; învechit şi popular, în imprccaţii) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaş miere. El, pustiul, e tot fiere! bibicescu, p. p. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. « dc ») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofilcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GAI.ACTION, o. i 266. Ce mai atita grijă pentru astă pustie de gură! creangă, p. 331. Pustiul de urit nu-i dădea răgaz, contemporanul, Vi 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deşert, lipsit de viaţă, de mişcare. Moara nu umblă.. . pare pustie. sadoveanu, o. i 514. Umbre răzleţe se desluşeau de-a lungul cheiului pustiu. băut, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stitii, De rămîn pustii în urmă Munţii singuri şi bătrîni. Topîrceanu, B. 22. Aşadar şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. creangX, a. 9. «v* F i g. Şi se duc pe nesimţite Nopţi pustii şi zile reci. Topîrceanu, b. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină. CERNA, r. 12. De cînd s-a dus bădiţa Mi-i pustie uliţa. Jarnîk-bîrseanu, d. 128. 8. F i g. Gol, deşert. Sejucă aşa o vreme, absorbită, cu mintea pustie, dumitrii;, n. 85. Copilele ţi s-au culcat—Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plingind: E dus şi nu mai vine! coşbuc, P. i 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. yi.aiiuţX, o. a. S2. + F i g. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea aude — pltnge. — Parcă ii venea să plece-n lume, Dusă de pustie gîndtiri Şi de-un dor fără de nume. eminescu, o. i 65. <0> (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteţi copii de împărat... — Nu vorbi pustiu, ca să ne măguleşti! răspunse fata. reteganui., r. II 3S. 4. Singur, (fără părinţi, fraţi, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiit şi singur, sadoveanu, a. i,. 150. Cind merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Şi stai cu ei, ţi-e milă Să-i Iaşi pustii, să pleci, coşbuc, r. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr'de soţie! AI.IX'SANDRI, p. ii 1S4. Mindră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste, bibicescu, p. r. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. teodorescu, p. r. 295. — PI. şi: (f., învechit) pustie. PljSTNIC, -A, pustnici, -e, s. m. şi f. (Şi în forma pusnic) Călugăr sau laic care duce o viaţă aspră, de privaţiuni, departe de lume ; anahoret, sihastru, eremit. V. a s c e t. Vinu-i bun şi hora-mi place, Iar tu, doamne, fă-mi ce vrei. Numai pustnic nu mă face! coşbuc, p. ii 67. M-am tras in munţii voştri şi m-am făcut pustnic, să-mi spăşesc păcatele. RETEGANUI., p. v 84_ Văd dinaintea mea un pustnic sălbatic, cit părul şi barba vîlvoi. carac.iat.e, o. iii 9S. 4" F i g. Persoană care trăieşte izolată de lume (uneori pentru a se reculege, a trăi meditind). Ai devenit o paşnică. . . o filozoafă. . . camii, petrescu, T. ii 228. Bătrinul Dan trăieşte ca şoimul singuratic în peşteră de sttncă, pe-un munte singuratic... Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară. ALECSANDRI, P. A. 161. — Variantă: pusnic, -u s. m. şi f. PUSTNICI, pustnicesc, vb. IV. (Şi în forma pusitici) 1. Intranz. A duce viaţă de pustnic. Acest adăpost liniştit, în care pusnicesc şapte călugări. yi.aiiuţA, r. p. 76. 2. Refl. A se face pustnic. Iar tu, moglanule de Oşlobene ■ ■ . te-i face popă ca tată-tău, cînd s-or pusnici toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului. creangX, a. 78. — Variantă : pusnici vb. IV. PUSTNICIE, pustnicii, s. f. Viaţă, stare de pustnic; schimnicie, sihăstrie. V. ascetism. Eu n-am fost de pustnicie, Căci am fost de voinicie. ai.ecsandri, r. p. 229. + F i g. Singurătate. Oh ! Lucrurile cum vorbesc. ■ ■ Şi cite nu-ţi mai povestesc în pustnicia lor retrase: Cu tot ce safle-tu-ţi uitase Te-mbie sau te chinuiesc, macedonski, o. i 179. PÎJSTULĂ, pustiile, s. f. Bubuliţă pe piele care puro-iază. V. p u ş c h e a. în dreptul pustiitelor apar pete dc culoare roş-purpurie. sXvulescu, m. u. ii 510. PUŞCĂ vb. I v. împuşca. PUŞCĂIiE s. f. v. împuşcare. TUŞCĂŞ, puşcaşi, s. m. Soldat înarmat cu puşcă; vînător care poartă puşcă. Alăturea de mine se cuibăreşte Ştefanache puşcaşul, sadoveanu, o. vii 331. în vremea asta, iată că soseşte în tabăra romînilor o ceată de trei sute de puşcaşi ardeleni, vi.aiiuţX, o. a. ii 118. Că tu ai trei fraţi puşcaşi Care dc s-or minia Şi pe mine m-or puşca. bibicescu, r. r. 57. -tf (învechit) Artilcrist. Puşcaşii sau tunarii, supt căpitanul cel mare al dărăbanilor. BXl.CESCU, o. I 119. PÎJŞCA, paşti, s. f. 1. Armă dc foc portativă, cu patul de lemn şi cu ţeavă lungă. Spre risipirea întunericului, înţelese că duce in spinare o puşcă militară. DUMITRIU, N. 184. în camera de culcare, deasupra patului, atima o puşcă de vinătoare, veşnic încărcată. REBRKANU, R. II 196. îşi ia raniţa in spate şi puşca de-a umăr. criîangX, p. 307. Vorba rea se duce ca din puşcă. Puşcă de soc = puşcoci. Praf de puşcă v. praf. <0* (Adverbial, în c x p r.) (
    E x p r. A Ieşi ca din puşcă v. i c ş i. + (Adverbial, pe lîngă verbe de mişcare) Imediat, repede, de-a dreptul. V. g 1 o n ţ. Ieşind din chilie trecu puşcă pe lingă societatea cea veselă. StXnoiu, c. i. 187. îmi puneam pălăria pe ceafă şi mă duceam puşcă la moară. gane, N. iii 34. Se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. delavrancea, ii. T. 153. <> (Cu valoare verbală, inclusă în substantiv) Cum te poţi mişca din pat, nu mai sta o zi. Puşcă la Paşcani şi de acolo ia trenul direct la Techirghiol. c. petrescu, î. ii 244. i PUŞCĂRI —■ 638 — PUTEA 2. (învechit şi arhaizant) Tun. După ce-or suna clo-poteîe bisericilor, să bată puştile. Sadoveanu, z. C. 330. PUŞCARÎ, puşcăresc, vb. IV. T r a n z. şi a b s o 1. (învechit şi popular) A trage focuri de armă, dese şi multe. Dorobanţii... puşcărind şi puşcăriţi fără preget. ODOBESCU, S. III 587. PUŞCARIĂŞ, puşcăriaşi, s. m. Cel care este (sau a fost) deţinut într-o puşcărie, într-un penitenciar; deţinut. V. ocnaş. Pînă noaptea tîrziu prin toate cafenelele s-a vorbit cu aprindere despre periculosul puşcăriaş condamnat la izgonire, bart, e. 287. în această închisoare erau 250 de puşcăriaşi. GHEHEA, sT. CR. II 226. — Pronunţat: -ri-aş. PUŞCARÎE, puşcării, s. f. închisoare, temniţă, penitenciar. Aşa era pe atunci, o vorbă rea la palat, o simplă bănuială te ducea nejudecat şi de-a dreptul la puşcărie sau cel puţin la vreo mănăstire, ghica, S. a. 128. Ş-aşa, nene, din beţie Mă trezii în puşcărie! Ai,ECSANDRi, p. p. 266. PUŞCĂRÎRE, puşcăriri, s. f. (învechit) Acţiunea de a puşcărişi rezultatul ei; împuşcare. Prin vîrtejurile de fum ale aprigei puşcăriri, se zăreşte comandantul turcilor .. . îndemnind, îmboldind pe ai săi cu o deosebită energie, odobescu, s. nr 590. începu bătălia printr-o furioasă puşcărire din ambele părţi. BĂXCESCU, O. II 331. PUŞCĂTÎJRĂ s. f. v. împuşcătură. PUŞCHEÂj puşchele, s. f. (Popular) Buba mică şi dureroasă care se face uneori pe limbă. V. p u s t u 1 ă. Bolnav de puşchea. ŞEZ. la TDRG. ^ (Familiar, ca imprecaţie) Puşchea pe limbă (sau pe limbă-ţi), se spune aceluia care îţi anunţă ceva neplăcut. (Cu pronunţare regională) Adeluţa mea face manevre ? Puşche pe limbă-ţi cucoană! AI«ECSANDRI, T. 963. FUŞCHI s. m. v. puşti. PUŞCHINEÂŢĂ, puşchineţe, s. f. (Popular, rar) Puşchea. I-au crescut 70 de puşchineţe pe limbă. AI.ECSANDRI, t. 1043. PUŞCOAIE, puşcoaie, s. f. Puşcoci. Pînă îşi umplu ci iar puşcoaiele alea ale lor, îi zobim dă-i facem piftie în sînge. CAMII, PETRESCU, o. ii 34. PUŞCOCI, puşcoace, s. n. Jucărie care imită puşca, făcută de copii dintr-o ţeava de lemn de soc, din care împuşcă cu gloanţe de cîlţi sau cu apă. El tăia in linişte cu briceagul un fluier într-o ramură de salcie, un puşcoci intr-un lemn de soc. bassarabescu, v. 26. -4- (Ironic) Puşcă de proastă calitate ; imitaţie de puşcă. V-a dus şi la sece mai, cu puşcoace de lemn şi cu căciulile care vă făcuseră să năduşiţi. PAS, z. I 112. PUŞCULIŢĂ, puşculiţe, s. f. 1. Diminutiv al lui puşcă. Luînd o puşculiţă frumoasă şi sabie.. . merse la calul gătit de mai înainte. RETEGANUi,, p. iii 13. De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă. ALECSANDRI, P. I 4. Puşculiţa ta cea nouă, Frîntă, neică-n trei şi două. PĂSCULESCU, i,. p. 240. 2. Vas mic de lut, cutie de lemn sau de metal cu o mică deschizătură, în care copiii păstrează bani economisiţi. L-am văzut (in gind) la 10 ani, cind spărgea puşculiţa soru-si. La Tdrg. PUŞCUŢA, puşcuţe, s. f. Puşculiţă (1). în puşcuţă răzi-mat, Cu gindul la tine-n sat. Jarnîk-birseanu, d. 308. Tu drept popi ai vinători Cu puşcuţe numa-n flori, Cind te-or spovedi, şi mori. TEODORESCU, p. p. 347. FUŞLAJlA, puşlamale, s. f. (Familiar) Om de nimic; secătură, lichea, derbedeu. în şcoală era o puşlama zgomotoasă şi leneşă, întotdeauna prin coada clasei. C. PETRESCU, c. v. 107. Bătrînii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o puşlama. rebreanu, i. 88. PUŞLAMALÎC, puşlamalîcuriy s. n. (Familiar, rar) Faptă sau viaţă de puşlama. Dinică, tovarăş de puşlamalic cu frate-meu, cu Ion. STancu, d. 86. PUŞTAN, puştani, s. m. (Familiar) Puşti. Nu mai erau puştani şi se vedea asta din faptul că vorbeau despre părinţi ca despre nişte babaci care nu mai îndrăznesc să le pună mîna pe cap. PAS, z. I 256. . — Variantă: puşteân, puşteni (roPA, v. 147), s. m. I’UŞTÂNCĂ, puştance, s. f. (Familiar) Fată tînără, zglobie ; fetişcană. O puştancă de şcoală cu beretă se plimba pe aleé. PAS, z. i 280. Striga trîntind uşile, revoltată că i puştanca » şi-a luat nasul la purtare. G. M. ZAMFIRESCU, SF. m. N. i 175. PUŞTEÂN s. m. v. puştan. PUŞTI, puşti, s. m. (Familiar, cu o nuanţă de simpatie ; şi în îormapuşchi) 1. Copil mai mărişor, băieţaş ; ştrengar. Din felul cum v-a zis « puştilor », aţi înţeles că are gînduri bune. pas, z. i 74. Măi puşchiule! ta să vedem ce ai făcut tu mai mult decît noi? CREANGĂ, la CADE. 2. (învechit şi popular) Iubit, ibovnic. Descuie-mi, soro, a poartă, Că mi-a venit puşchiul beat Astă-seară pe-nserat. teodorescu, P. P. 641. + Berbant. D-apoi căpitanul!. . . Bată-l norocu că mare nostimior mai era, puşchiu! AI.EC-SANDRI, T. I 310. — Variantă: puşclli s. m. PUTEÂ, pot, vb. II. T r a n z. (Urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) 1. A avea puterea (fizică sau morală) de a face ceva, a fi capabil, a se simţi în stare să înfăptuiască uri lucru. Pesemne inima le spunea că spinul nu le este văr şi de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc; Dacă numai asupră-mi tu poţi s-aduci vrun bine, Eu rid d-a mea durere şi o dispreţuiesc, alexandrescu, p. 79. De-aici pînă-n satul meu. Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge Şi tot nu le poate stinge. Făr' inima mea cind plinge. JARNÍK-BÍRSEANU, D. 194. <$- (Al doilea verb e subînţeles) Ce nu poate un tinăr la douăzeci de ani, cind s-aşterne cu dragoste şi cu entuziasm să facă ceva ? VI.AHUŢĂ, O. A. iii 21. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Şi ce pot sfaturile mele, cind lacrimile d-tale nu folosesc? NEGRUZZI, s. I 51. <0> Absol. Străinul parcă se gătea Să plece, şi-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut, coşbuc, p. i 228. Nu putem, măria-ta, că sîntem morţi de foame. AI.ECSANDRI, T. I 397. Alelei! murguleţ mic, Alei! dragul meu voinic! De-ai putea la bătrîneţe Cum puteai la tinereţe! id. P. p. 73. Ce e mic ca oul şi poate ca boul? (Cîntarul). <^> (Precedînd un verb reflexiv, se intercalează uneori între pronume şi verb) Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige. REEREANU, i. 33. <)- Expr. Cit îi poato cuiva capul (sau mîna, osul, pielea, cojocul) sau cc-i poate cuiva Capul (mîna etc.) = de cît e capabil cineva, ce e în stare să facă cineva. Luaţi seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea. DAVIDOGLU, o. 128. Numai Chirică băietul ştia ce zace în inima lor şi cît le poate capul, creangă, P. 167. A nu mai putea (de. •.) = a fi copleşit de un sentiment sau de o senzaţie puternică. împăratul, carele ştia că umblă nişte zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie cind îi văzu măcelăriţi. ISPIRESCU, I,. 256. Cind mama nu mai putea de obosită şi se lăsa cite oleacă ziua să se odihnească, noi băieţii tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. Ia-mă, bădiţă, călare, Că nu mai pot de picioare. alecsandri, p. p. 17. A nu (mai) putea fără... = a avea absolută nevoie de..., a nu se putea lipsi de... Era mai mult decît duhovnicul, că fără de dinsul nu puteau mănăstirile, creangă, p. 112. A nu mai putea după... = PUTEA — 639 — PUTERE a ţine foarte mult la..., a se da în vînt după... Nu . mai poţi după poveşti şi basme, copiii se joacă şi tu pin-deşti vorba cu urechile ciulite, delavrancea, s. 264. (Familiar) A nu mai putea = a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau de ceva). 2. A avea posibilitatea, mijloacele necesare pentru a realiza un lucru, a fi în situaţia de a înfăptui ceva, a-i fi cuiva cu putinţă să realizeze ceva. Ştiu bine că n-am să pot scăpa uşor de d-ta. creangă, p. 203. Dar mă rog. . . pe duduca Luluţa nu ştiţi unde-aş putea-o găsi? alecsandri, T. I 223. •<$>, Absol. De-am avut, de n-am avut, Am trăit cum am putut. jarnîk-bîrseanu, d. 415. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil să i se întîmple cuiva ceva. Apa era bîhlită şi ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204. Ca să fiu drept şi să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ţi vină' du pe urma cuvintelor mele. . . odobESCU, s. iii 11. Pînă, maică, ţi-oi veni, Griul tot o putrezi; Pină ţi-oi'veni la poartă, Poţi, măicuţă, să fii moartă! jarnîk-bîrseanu, d. 316. Expr. Ce (sau cînd, undo) poate Să fio? = ce (sau cînd, unde) să fie asta? Şi cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amăruntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie? CREANGĂ, P. 264. <ţ> Refl. impers. Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? isriRESCU, L. 44. Şi de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, Sălbateci, se priveşte in oglindă. EMINESCU, o. I 80. Cu burete nu 'se poate bate cui în perete. (Cu pron. refl. postpus, mai ales în întrebări retorice) Da bine, cucoană. . . poate-se ca broaştele să mănînce mălaiul? ISPIRESCU, l. 180. O cheamă Adalgiţa... Poate-se mai frumos nume? negruzzi, s. i. 76. (E x p r.) Se prea poate — e foarte posibil. Do nu se mai poate (sau cît so poate, cum nu se poate mai mult) = din cale-afară, foarte, la culme, la maximum.' Un băiet ochios, sprîncenat şi frumuşel, de nu se mai poate ! CREANGĂ, P. 75. Era in Iaşi un tînăr boierinaş. ■ ■ frumos şi bun la inimă, dar desfrînat cit se poate, pentru că-i erau dragi cărţile, vinul şi femeile. NEGruzzi, s. I 81. + (Cu valoare adverbială) E posibil, probabil; e cu putinţă. Ia, poate să am vreo treisprezece ani. creangă, p. 148. <$■ (Urmat de o subordonată subiectivă introdusă prin conj. «că») Iar dac-a fi adevărat, ce •zice lumea: că pentru feţi-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi, eminescu, N. 30. Poate că mă-ria-ta ai auzit lucrurile precum nu sîtit. negruzzi, s. i 139. N-ai văzut pe dragul meu? — Poate că l-oi fi văzut, Dară nu l-am cunoscut. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 23. -$> Loc. a d v. Posto poate = peste putinţă, cu neputinţă. Fără doar şi poate = sigur, precis, indiscutabil. 4. A avea voia, permisiunea, dreptul de a face ceva. Copilită cu părinţi, Nu sili să te măriţi, Măritatu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare, jarnîk-bîrseanu, d. 278. (Exprimă o nuanţă conccsivă-condiţională) N-aibi grijă, stăpîne, poţi să te duci şi pe la nuntă că am făcut ce ştiu eu şi nime n-are să ie cunoască, creangă, p. 171. Om ca badea nu se vede.... Aşa mîndru şi frumos ; Poţi să cauţi nouă mări, Nouă mări şi nouă ţări! jarnîk-bîr-seanu, d. 19. Expr. Poţi să nu mă (mai) întrebi = e mai bine să nu mă (mai) întrebi. Şi de-aceea de-azi-nain-te poţi să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi. eminescu, o. i 141. + Refl. impers. A fi permis, îngăduit. Se poate intra ? 5. A avea motive să facă, să spună, să creadă ceva. Cine să fiu mătuşă? Ia o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice. creangă, r. 288. Eu mă duc, mîndră, ca mine. Inima la tin’ rămine. . . De-i vedea că înverzeşte, Poţi să tragi a mea nădejde, jarnîk-bîrseanu, d. .338. 6. A se cădea, a fi potrivit, convenabil. Nu mă pot duce în sat ori la tîrg în zdrenţele pe care le port. sadoveanu, p. 11. 44. 7. (Mold., în e x p r.) De-a putere-a fi = cum s-ar zice, se poate spune; într-adevăr, de fapt, cum se cade, în toată puterea cuvîntului; doar. Cum de el, om bătrîn şi moşneag de-a putere-a fi, şi să-l cuprindă aşa jocul cînd aude o turluitură de fluier! sbiEra, p. 9. Bine' Ivane, du-te; nu ţi-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. Toţi sătenii, de-a putere-a fi, o cunoşteau, contemporanul, vt 97, — Prez. ind. şi: (popular) pers. 1 sg. poci (dumi-triu, b. F. 29, TEODORESCU, P. P. 312, jarnîk-bîrseanu, d. 29), pers. 2 sg. (rar) poci (pas, l. i 140). PUTÎRE, puteri, s. f. I. 1. însuşirea de a putea lace ceva, de a realiza ceva; capacitatea de a acţiona, de a produce un anumit efect; putinţă, forţă, tărie. Puterea este-n voi Şi-n zei! Dar văgindiţi, eroi, Că zeii sînt departe, sus, Duşmanii — lîngă noi! coşbuc, p. i 258. Fiul craiului, văzîndu-se prins in cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, creangă, ‘p. 207. Unde-s doi, puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte! ALECSANDRI, p. a. 104. <£> Loc. a d v. Din toate puterile = punînd la contribuţie toate forţele, toată rîvna. Mă duc eu, tată, zice fata cea mare, şi mă voi sili din toate puterile inele să te mulţumesc. ISPIRESCU, L. 13. <$> Expr. A Sta (sau a fi) în puterea cuiva = a fi în atribuţiile sau de competenţa cuiva. (Concretizat) Primăvara... e puterea uriaşă, măreaţă, care schimbă faţa lumii, vlahuţă, o. a. 463. Cînd am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mina. negruzzi, s. i 23. (învechit) Putere armată = armată. Puterea armată a Moldovei, pe cînd era liberă, după mărturisirea cronicarilor, era de şaptezeci mii, şi de multe ori pînă la o sută de mii de oameni, bălcescu, o. i 117. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energia absorbită sau cedată într-o unitate de timp. Putere instalată = suma pute-.rilor nominale ale maşinilor unei instalaţii producătoare de energie. Dezvoltarea industriei electrotehnice, precum şi mărirea puterii instalate, prin crearea noilor centrale şi prin îmbunătăţirea exploatării celor vechi, au creat condiţii pentru creşterea consumului de energie electrică pentru nevoile casnice, scînteia, 1954, nr. 2860. Putere nominală = puterea pentru care a fost construit un motor sau un generator. Putere calorifică = numărul cîe kilo-calorii dezvoltat de un kilogram sau de un metru cub de combustibil în stare de ardere. <$■ Compus: cal-putere v, cal. 3. Forţă fizică. «Porţile de fier o s-au deschis in faţa puterii eterne a valurilor [Dunării], VLAHUŢĂ, R. P. 7. îşi puse toate puterile, se sculă. ISPIRESCU, L. 59. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea, creangă, A. 13. «$> (Concretizat, în basme) Vezi iu buţile aste două? Una-i cu apă, altacuputere, eminescu, l.p. 176.<}>Loc. adj. în putere (sau puteri) = voinic, sănătos, puternic. După cîtăva vreme, simţindu-se iar in puteri, a-nceput a i se uri să stea serile singur in casă. caragiale, p. 149. în (toată) puterea VÎrstei = în plină vigoare, nici prea bătrîn, nici prea tînăr; în floarea vîrstei. Erau. . . oameni in toată puterea vîrstei. Sadoveanu, la TERG. Moşul nu era chiar moş... arăta în puterea vîrstei. camil petrescu, o. ii 547. <ţ-L o c. a d v. Cu toată puterea (sau cu toate puterile) = cu toată forţa. Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trinti cu toată puterea intr-o piuă mare de piatră, eminescu, n. 7. Cu puterea = cu forţa, cu sila, prin constrîngere. începe Toderaş a se ruga... să nu-i ţină cu puterea cornul şi punga. reteganul, p. ii 75. (Rar) Loc. p r e p. în puterea. ..= cu forţa.. . Cerinat vislea mereu în puterea braţelor. GANE, N. ii 77. + Forţă morală. înefederea cu care începuse a munci, cum şi dragostea care-l însufleţise, îi aduceau puteri noi in sufletul lui chinuit, dunăreanu, ch. 228. îl părăsise acea putere de luare-aminte, care se încleşta PUTERE — 640 — PUTERNIC pe lecţie şi-i sorbea înţelesul dintr-o cetire, vl.viiuţă, o. a. 105. Călătorii care au scris despre aceste ruine găsesc in fiecare urmă ceea ce ea a fost in antichitate şi-ţi prezintă prin puterea imaginaţiei pe vechea cetate a troienilor şi pe toate persoanele de care vorbeşte Omer. bountineanu, o. 308. + (^n basme) Dar, facultate excepţională. Nu căuta că mă vezi girbovă şi stremţuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gind să izvodească puternicii pămîntului. creanga, r. 190. 4. Eficacitate, tărie. împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sînt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-inselc. ISPIRESCU, L. 112. Hirca s-a încredinţat că împăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturii sale. creanga, p. 100. 5. Valoare. Aceste acte au puterea actelor autentice. (Ec. pol.) Putere de circulaţie (sau circulatorie) = însuşirea banilor de a servi ca mijloc de vînzare-cumpărare. 6. (Mat.) Rezultatul înmulţirii unui număr cu sine însuşi de cîte ori o arată exponentul. 9 e a doua putere a lui 3. (Fiz., Tehn.) Raportul dintre valoarea pe care o are o mărime fizico-chimică şi valoarea maxima pe care o poate avea acea mărime. II. 1. Autoritate, stăpînire, dominaţie; p. e x t. influenţă. Doar am puterea-n mină. . . Doar îs ispravnic. alecsandri, T. I 227. Acest regat, căzind în turburări civile, se subjugă de Vasile al II-lea... şi rămine subt puterea grecilor pînă la al XH-lea secol. BAI.CESCU, o. II 12. Abuz de putere v. a b u z. <$> L o c. prep. în puterea ... — în virtutea. . ., în baza. . ., în temeiul. . . Ştii, că in puterea unei legi nu este spaţiu deşert. EMINESCU, n. 53. Expr. ,A îi în puterea cuiva — a depinde de voinţa cuiva, a fi subjugat de cineva. Văd că sînt in puterea ta. negruzzi, S. I 90. (De obicei urmat de determinări arătînd o calitate) Stat (puternic, suveran). Credeai dumneata că ai noştri o. . . să servească interesele unei stări de lucruri necunoscute de puterile garante? bountineanu, o, 420. Puterile centrale — nume dat în cpoca primului război mondial Germaniei şi Austro-Ungariei. Se supără colonelul, duşman neîndurat al puterilor centrale. C. PETRESCU, î. I 8. Mare putere = ţară care dispune de mari forţe economice, militare etc. şi are preponderenţă în politica internaţională. 2. Exercitarea drepturilor şi prerogativelor organelor de conducere ale statului; guvernare. în Republica Populară Romînă puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate. CONST. r.p.r. 10. Putere populară — stat cu regim socialist. Putere legislativă, executivă v. c. Expr. (Despre partidele politice din ţările burgheze) A îi la putere (spre deosebire de «a fi în opoziţie ») = a deţine guvernarea, a se afla într-o perioadă de guvernare. Cind erai la putere ai cîştigat un proces nedrept, bountineanu, o. 445. 3. împuternicire, drept. Despre asemenea mosafiri de la oraş, niciodată nu se prea ştia cu ce rosturi vin şi mai ales cu ce puteri, c. PETRESCU, R. dr. 32. ^ E x p r. A avea depline puteri = a avea dreptul nelimitat şi necondiţionat de a acţiona în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv, arbitrar, ilegal. Acum legea cea nouă lua, cu de la sine putere, par tea cea mai mănoasă din moşie. C. PETRESCU, R. dr. 196. 4. Capacitate. Statul îndrumează şi planifică economia naţională în vederea dezvoltării puterii economice a ţării. (Ec. pol.) Putere de cumpărare v. cumpărare. Putere de muncă — capacitatea unui om de a lucra şi de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Popular) Posibilitate materială; bani, avere; p. e x t. stare materială (şi socială). Nu cumva aţi văzut iapa mea p-aici?... Mi-au furat-o hoţii. O să-mi moară copilaşii de foame, că alta n-am putere să-mi cumpăr. stâxoiu, C. I. 138. Şi ne-am gătit după puteri, Cu lăutari s-aducem fata Cu vin şi chef, precum c data. COŞBUC, p. i 241. Am făcut şi eu un praznic după puterea mea. creangX, p. 30. t 6. (Popular) Punct culminant (sau central); deplinătate. V. toi, miez. Se poartă cîteodată ca şi cum ar fi in puterea sănătăţii. SADOVEANU, p. M. 17. împăratul, chiar in puterea nopţii, se scoală, rădică toată curtea in picioare. CREANGĂ, p. 101. în această iarnă puterea războiului fiind în Ţara Romînească şi Moldova, Ungaria răsuflă puţin de mişcările armelor. BĂI.CESCU, o. li 68. Fost-a în puterea primăverii. TEODORESCU, P. P. 486. <^> Loc. adj. în (toată) puterea cuvîntului = veritabil, autentic, în adevăratul înţeles al cuvîntului, pe deplin, dcsăvîrşit. Odorescu era un băiat bun. . . poet în puterea cuvîntului. MACEDONSKI, O. III 87. PUTÎRNIC, -Ă, puternici, -e, adj. 1. Care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros. Viţelul. .. crescuse, sub îngrijirea lui, mare şi puternic.' v. rom. decembrie 1951, 203. Acum cred că mă cunoşti. . . şi de bătrîn şi de tînăr, şi de slab şi de puternic. CREANGA, p. 197. Mă simt, zău, încă puternic cit un tun. AI.ECSANDRI, I. 11 64. <$• (Despre părţi ale corpului) Puternicele braţe spre dinsa întindea. EMINESCU, o. 1 95. 2. (Despre facultăţi sau manifestări ale fiinţelor) Tare, intens, rezistent. I se păru că aude plinset, plînset puternic de ţăran. SAHIA, N. 90. Poetul nu află, in puternica sa închipuire, alte imagine mai potrivite. ODOEESCU, s. Iii 34. Am un viers femeiesc, Seamănă a haiducesc Şi, puternic la cîntat, Şe aude-ndepărtat. TEODORESCU, P. P. 632. <0> (Adverbial) Cucoştil. . . scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. 4- (Despre sunete sau despre glas) Care se aude pînă (sau de) departe, răsunător, tare ; (despre lumină sau surse de lumină) viu, intens. Pe marginile drumului, într-un soare puternic, curgeau pîraie grăbite, sadoveanu, o, vin .210. A strigat o dată cu glas puternic. CREANGĂ, I>. 91. Buzduganul căzind-se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. EMINESCU, N. 6. <*> (Adverbial) în lumina slabă, figurile lor liniştite sub căciulile de oaie se zugrăveau puternic. SADOVEANU, o. 1 374. -4- (Despre senzaţii, sentimente) Care impresionează în mod deosebit, adînc, pătrunzător. Miros puternic. Entuziasm puternic. -$> F i g. Puternica ta liră. . . A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat. ALEXANDRESCU, M. 27. + (Despre substanţe chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat şi vizibil. Narcotic puternic. Purgativ puternic. 3. (Despre unelte, maşini etc.) Care posedă o forţă mecanică sau motrice însemnată; care acţionează cu putere şi cu efect, care dezvoltă energie mare. Motor puternic. 4. F i g. (Despre oameni) Care impune prin însuşirile, situaţia sau rolul său; care are influenţă, autoritate ; care deţine putere. [Victor Hugo] a fost cel mai înzestrat, mai divers şi mai puternic dintre poeţii lirici francezi, sadoveanu, e. 225. Părinţii mei voiau să facă din mine un om de lume — un advocat, un inginer, un om puternic, galaction, o. i 56. Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de primpregiurul lui şi-i supuse. ISPIRESCU, i,. 11. (Substantivat, m.; de obicei la pl., cu nuanţă ironică; şi în expr. puternicii zilei, puternicii pămîntului) Persoane însemnate care ocupă un loc de frunte în societatea pe clase, care fac parte din clasele dominante. Ştiu dinainte ceea ce au de gwd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. închi-nînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cintaţi in cafenele şi fac zgomot în saloane. EMINESCU, o. I 137. 5. (Despre organe sau organizaţii social-politice) înzestrat cu o mare forţă (organizatorică, politică, economică etc.); capabil de acţiuni de mare amploare. Statul democrat-popular este puternic prin conştiinţa maselor, prin activitatea şi iniţiativa creatoare a poporului. PUTERNICIE — 641 — PUTRED scînteia, 1953, nr. 2784. (Adverbial) Canada a devenit in ultimul timp o ţară puternic industrială, rai,ea, o. 119. 6. F i g. Important prin conţinutul său ; p. e x t. temeinic, valoros. Argument puternic. Motiv puternic. PUTEIÎNICÎE s. f. sg. (învechit) Putere. Pătrunşi de mare puternicia morţii, am plecat capiii, negruzzi, s. I 254. PUTERNICOS, -OASĂ, puternicoşi, -oase, adj. (Rar) Puternic (1). Este bun Şi este puternicos. bibicescu, P. r. 363. I'UTINĂK. putinari, s. m. (Rar) Meseriaş care face şi vinde putini. PtJTINĂ, putini, s. f. 1. Butoi de forma unui trunchi de cpn, în care se pun murături, se păstrează unele brînzeturi etc. Oamenii iau şi ei, iubitori, cu chibzuială de săţios, două putini de brinză. CAMII, PETRESCU, U. N. ' 350. Slănină şi făină în pod este deavolna; brinză în putină, asemenea, creangă, A. 38. Lapte de putină = lapte de oaie închegat după un anumit procedeu şi păstrat timp îndelungat în putini. E x p r. A Spăla putina = a fugi din faţa unui pericol sau a unei situaţii neplăcute; a o şterge. în timpul acestei exploziuni, Cavafu şi-a luat catrafusele şi a spălat putina, v. rom. august 1953, 67. Şi-ntr-o bună zi spălară putina tustrei şi-şi făcură drum pin străinătate. ŞEZ. ix 117. (în metafore şi comparaţii) [Era] om de spirit, şăgalnic, putină de anecdote şi poveşti. GANE, N. III 158. 2. (Popular) Cadă de baie. PUTINClOS, -OÂSl, putincioşi, -oase, adj. (învechit şi popular) Posibil, cu putinţă. [Romînia] este determinată a opune toată rezistenţa putincioasă pentru libertatea sa. ghica, a. 130. [Basta] făgăduia că, cu cea mai mare grabă putincioasă, va alerga cu toată oastea spre a ! da ascultare poruncilor cezariilui şi a sluji pe Mihai. băi.- | CESCU, o. ii 304. +! Care are putere, eficace. Tirania i timpilor trecuţi nu mai este putincioasă astăzi, bolin- \ tineanu, o. 258. Nici un guvern nu este putincios la o ' naţie demnă, decit bazat pe libertate, id. ib. 255. PUTINÎI, putineie, s. n. Putină mică, foarte înaltă şi strimtă, în care se bate laptele ca să se aleagă untul; budăi. ; Untul era adus in putineiul cit o donicioară. camii, petrescu, ; u. N. 204. Ia şi putineiul, îl leagă c-un brîu, îl atîmă-n ■ umăr. pann, p. v. ii 66. Aduceţi... un putinei cu lapte bătut Să le turnăm, pe git. TEODORESCU, p. p. 176. PUTINlCĂ, putinele şi putinici, s. f. Diminutiv al ; lui putină (1). Storceau mierea din faguri, o aduceau ■ la bordeie în putinici de stejar, stancu, d, 21. De mîncare i-am făcut Acru borş din putinică, Verzi gulii din grădinică. TEODORESCU, P. P. 341. PUTÎNŢĂ, putinţe, s. f. 1. Posibilitate. Absolvenţii şcolilor nu se puteau îndeletnici cu nişte scrieri care. erau cu totul în afară de gustul şi putinţa lor de înţelegere. sadoveanu, E. 96. Dar groaznic venit-d-ntr-o zi, din apus, O noapte cu-atîta întuneric, c-a pus în minte-ne stăvili putinţit de-adus Aminte ce-i timpul şi locul, coşbuc, P. • li 298. E x p r. Peste putinţă = imposibil (de realizat) ; mai presus de puterile cuiva. 'E peste putinţă a mai continua drumul înainte cu vintul din faţă. barT, s. m. 19. Peste putinţă de spus ce am văzut. caragiakE, o. iii 248. La noapte aşteaptă-mă■ . . — Ce zici? peste putinţă! uoi,intineanu, o. 371. După putinţă = cum poate, potrivit cu mijloacele sau posibilităţile cuiva. Se îmbracă după putinţă. Cel mai... - cu putinţă = cel mai... posibil; extrem de..., în cel mai înalt grad. Eu sînt omul cel mai serviabil cu putinţă, c. petrescu, C. v. 134. A îace tot ce-i stă în (sau, învechit, prin) putinţă = a face tot posibilul. Belciug va face tot ce-i va sta în putinţă să-l scoată din casa lui. rebreanu, i. 84. Tu ştii că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, ispirescu, i,. 95. A ii (sau a-i fi cuiva) cu (sau, învechit, prin) putinţă să... = a fi posibil să..., a (se) putea. Sub pămîntul pe care creştea iarbă, nu era cu putinţă să fie săpate gropi. BOGZA, C. O. 34. 'Aşadar, potolindu-se şi văzînd în sfirşit că nu e prin putinţă a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Milinea porunci să se gătească de plecare. ODOBESCU, S. a. 107. Dacă-ţi este cu putinţă, Te rog fă ş-a mea voinţă: Nu ieşi seara-n uliţă. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 246. A-i sta cuiva în putinţă (sau învechit) a fi în putinţa cuiva (să)... = a corespunde cu posibilităţile de realizare ale cuiva, a fi posibil de realizat. De-ar fi-n a mea putinţă să fac precum doresc, Aş pune pe-a ta frunte un diadem de Stele. alecsandri, p. i 165. Fără putinţa (sau putinţă) de... = fără a putea să. .. îl vede acum, înaintea liii, fără putinţă de a-şi mai reaminti ceva. Sahia, n. 76.' 2. (Fiz.; învechit) Putere. putioAră, putioare, s. f. (Rar) Putinică. Am două putioare, Şi ziua sînt pline, Noaptea sint goale (Cizmele). păsculescu, i,. p. 78. PUTOARE, (2) putori, s. f. 1. Miros urît, greu, neplăcut; duhoare. El luă perii şi-i băgă în ,foc. însă ea simţi putoarea, reteganui,, p. iv 57. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea, negruzzi, s. i 291. 2. Nume dat unui om leneş, murdar, depravat. Se duce la putoarea ei de ibovnic şi îi duce o băutură cu care il mai'ţine cu niţică viaţă, gorjan, ii. I 76. Să mă duc la şezătoare, Să nu zică că-s putoare, bibicescu, p. p. 185. PÎÎTRED, -Â, putrezi, -de, adj. 1. (Despre materii vegetale) Care a putrezit (din cauza umezelii); (despre fructe şi legume) stricat, alterat; (despre cadavre) intrat în putrefacţie. Se uită... la braţele negre ale fagilor întin-zînd văzduhului un dar sărac de frunze ude şi putrede. DUMITrÎU, N. 149. Nişte trepte de lemn duceau către catul de sus. . . Treptele erau putrede şi negre. EMINESCU, n. 38. Din tulpina bătrînă şi putredă a fagului încolţesc vlăstare tinere şi vioaie. RUSSO, o. 27. Nu te sprijini de stilp putred (= nu căuta sprijin în oameni decăzuţi), -fy Fig. Cunoaşte jucăriile Vicleanului noroc, De-a lui favoruri putrede Rîzînd, îşi bate joc. negruzzi, s. n 40. <ţ> E x p r. Putred do copt = prea copt, răscopt, aproape stricat. Struguri putrezi de copţi. Putred de bogat (sau bogat putred, rar, putred de bani) = foarte bogat. E putredă de bani şi mi-i mai ia şi pe ai mei. DUMITRIU, n. 38. Trăia la Vavilon un neguţător putred de bogat, care îşi cumpărase grădini mari la malul Eufratului. SADO-veanu, d. p. 92. Era bogat putred şi era şi cam tinerel şi nu prea ştia lumea.■ şez. vi 150. Ploaie putredă = ploaie deasă şi măruntă, de lungă durată. îl cuprinse nostalgia unor armate în mers, sub ploi putrede. CAMILAR, n, ii 139. Au pornit ploi putrede de toamnă, sadoveanu, p. S. 11. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri şi în ploi putrede, galaction, o. i 159. + Fig. (Despre bălţi, mlaştini etc.) Care miroase*, urît, stătut, clocit. Piere orice sămînţă bună în mlaştina putredă, camii, petrescu, T. ii 206. -4- (Despre răni) Cangrenat, purulent. Dinţii lui cei plini de spumă rup Din putreda lui rană. coşbuc, p. i 139. 2. Fig. (Despre grupuri sociale, despre regimuri politice etc.) Şubred, nesănătos, corupt. Revolta împotriva acestei societăţi putrede şi înţelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic in poemul «împărat şi proletar». sadoveanu, E. 77. Mefistofeles duce pe Faust într-un imperiu mare şi putred de corupţie. ionescu-rion, c. 73. Expr. E ceva'putred (la mijloc, la noi etc. sau, livresc, reluînd o replică cunoscută din « Hamlet», în Danemarca), se zice cînd undeva există un dedesubt rău, necinstit, un aspect negativ, vătămător. Să am iertăciune, dar e ceva putred la mijloc! Aşa nu mai merge! DUMITRIU, n. 37. Nu-s melancolic ca Petrarca, Dar ştiu să rid şi pling apoi, Că-i ceva putred şi la noi, Ca-n Danemarca. anghei,-iosif, c. M. II 165. 3. (Despre . oameni) Decăzut moraliceşte, corupt. Patricienii aceştia putrezi nu mai pot da naştere unui PUTREFACŢIE — 642 — PUTUROS tlnăr. ca mii, PETRESCU, T. ii 206. Boieri de-a doua clasă! \ Ce patrie strigaţi! Dar ce virtuţi aduceţi? Ce merite vă daţi?. ■ . Voi sinteţi tot atîta de putrezi şi scăzuţi, N-aveţi . nici politeţa ce-avură cei căzuţi. BOUNTINEANU, O. 144. PUTREFACŢIE, putrefacţii, s. f. Putrezire, dezagregare, descompunere a organismelor moarte. Cadavru intrat în putrefacţie. Bacterii de putrefacţie = grup de bacterii care provoacă fenomenele de descompunere a substanţelor : organice (vii sau moarte) de origine animală sau vegetală. PUTREFIĂ, pers. 3 putrefiază, vb. I. Refl. (Fran-ţuzism) A intra. în putrefacţie. — Pronunţat: -fi-a. , PUTREGAI, putregaiuri, s. n. 1. Lemn sau plantă putredăj p. e x t. (la sg. cu sens colectiv) masă'de materie r vegetală descompusă, putredă. Ne aşezăm la puţină hodină pe-un brad bătrîn, căzut, in putregaiul căruia lucrează neîntrerupt, aprig şi nesimţit gîngăniile mărunte ale pămîntului. sadoveanu, o. vm 242. Numai ferigele ude, Putregaiul şi bureţii îşi trimet miresme crude în desimea groasă-a ceţii. Topîrceanu, p. 131. Cucuşor, pasăre sură. . . Mă mier iarna ce mininci? — Mînîncputregai de tei, Să cînt codrului temei, Mînînc putregai de fag, Să cînt dorului cu drag. SEVASTOS, C. 203. + F i g. Corupţie, josnicie. Aci lanţuri d-aramă înjugă conştiinţa, Colo pulbere d-aur ascunde putregai. ODOBESCU, S. I 28. + Termen de batjocură dat unui bătrîn neputincios. Şi el umblă după-nsurat ? ■ . . putregaiu dracului. ALEC-SANDRI, T. 632. 2. F i g. (Cu sens colectiv) Tot ce e rău şi vătămător societăţii; drojdie a unui sistem social, ideologic. ; Numai o ştiinţă legată de popor ■ ■ . poate fi cu desăvîrşire liberă de influenţa putregaiului ideologic burghez. CONTEMPORANUL, s. ii,1 949, nr. 160, 7/2. — Variantă: (regional) putrigâi (slavici, n. n 123, hodoş, P. P. 187) s. n. PUTREGAI, putregăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A putrezi. PUTREGĂIOS, -OĂSĂ, putregăioşi, -oase, adj.(Despre materii vegetale) Putred. Umple groapa cu jaratec şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. CREANGX, p. 29. Du-te, bade, sănătos Ca un trandafir frumos, Ca un măr putregăios. ŞEZ. I 9. F i g. S-o strins toţi cucii din ţară Şi cintă de se omoară. .. Şi încep cu glas mai gros Pentru-a■ nostru trai frumos Ce azi îi putregăios. sevastos, c. 91. Din om frumos Voi l-aţi făcut ros Şi putregăios. TEODORESCU, P. P. 383. PUTREGĂIT, -Ă,putregăiţi, -te, adj. (Regional) Putrezit, putred. Uşa era putregăită şi atîrna strîmb, deschisă. DU-miTriu, B. F. 59. Văzu cit e de jos tavanul casei... cit îs de murdari pereţii şi scîndurile duşumelei putregăite. ARDELEANU, D. 69. Brazi înalţi şi stufoşi... cu rădăcini împleticite ca şerpii, cu găuri putregăite în care se adăpostesc şoimii. GANE, N. II 37. PUTRE GIUNE s. f. v. putrejune. PUTREJUNE, putrejuni, s. f. (Ieşit din uz) Putregai, putreziciune. (Şi în forma putregiune) Dar cei culcaţi între spini nu-i simt pleoscăîtul, nu simt nici vîntul rece, care suflă peste trupuri şi duce departe mirosul putregiunii. La GHE-REA, ST. CR. II 87. -$> F i g. Clipa neclintită a eternităţii mele se topi in văzduh, izvorul de viaţă vie deveni putrejune. HOGAŞ, M. N. 56. Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură. EMINESCU, O. I 150. — Variantă: putrcgltine (marian, î. 312) s. f. PUŢREZEĂLĂ, putrezeli, s. f. Putrezire. PUTREZI, putrezesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre I materii organice) A se descompune treptat, sub influenţa unor microorganisme (bacterii de putrefacţie etc.); a intra în putrefacţie, a deveni putred; (despre fructe, legume etc.) a se altera, a se strica. Morţii rămîn să putrezească acolo, unul lingă altul, ofiţeri şi soldaţi, camilar, n. I 396. Pe morminte căzuseră florile şi putrezeau, sadoveanu, o. vii 167. De pe păreţii-ngălbeniţi se dezlipeşte-n pături varul Şi pragului îmbătrînit începe-a-i putrezi stejarul. GOGA, p.19. F i g. Mă duc să mă mai plimb, că am să putrezesc de atîta plictiseală, rebreanu, l. 60. Cu puterea, cu scandalul cînd cei mari se îngrădesc, Al lor cuget înnoptează, creierii le putrezesc. BELDICEANU, p. 121. <$> Refl. (Rar) Hainele de pe dînsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră. ISPIRESCU, L. 144. + (Despre construcţii de lemn) A se ruina, a se dărăpăna, a se strica din cauza umezelii. [Casa] a putrezit din temelie pînă in vîrf din pricina deselor înecări ale Dîmboviţei, ghica, la Tdrg. + (Popular, despre organe şi ţesuturi ale corpului) A se cangrena. A putrezit carnea pe el. 2. F i g. A fi ţinut prizonier, a sta închis undeva pînă la moarte, în condiţii de distrugere fizică şi morală. Ionuţ Păr-Negru s-a coborit împreună cu părintele Emilian in hruba unde putrezea căpitanul Go-golea. SADOVEANU, F. J. 600. De n-ai poftă să putrezeşti în copac, drăguţă, trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, S. I 90. Jar pe cei zidari, Zece meşteri.mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească, Colo pe grindiş, Sus pe coperiş. alf.csandri, p. p. 191. Expr. A-i putrezi (cuiva) oasele V. o s. + A sta mult timp într-un loc sau într-un post lipsit de perspectivăa stagna într-o activitate; a .lîncezi, a mucegai. Ce folos am eu din toată mărimea şi lumina asta, dacă putrezesc aici? GALAX, z. R. 367. PUTREZICIUNE, putreziciuni, s. f. 1. Organism mort intrat în putrefacţie. V. hoit, mortăciune. + (La sg. cu sens colectiv) Masă de materie organică putredă. Putreziciunile bălţii împrăştiau în aerul nopţii miazme înţepătoare. SADOVEANU, o. VI 12. Pretutindeni împrejuru-mi, iată, zac putreziciuni, Oase, stîrvuri tăbăcite, scrum de vechi deşertăciuni. MACEDONSKI, O. I 273. 2. F i g. Descompunere morală, decădere. Voi v-aţi născut bătrîni... Aţi moştenit putreziciunea tot mai urită a înaintaşilor, camil PETRESCU, T. îi 206. PUTREZIRE, putreziri, s. f. Faptul de a putrezi. 1. Proces de descompunere a substanţelor organice sub acţiunea bacteriilor de putrefacţie etc., în condiţii de umiditate şi de temperatură favorabilă; putrefacţie. Iată-i cum aşteaptă, aşezaţi cu faţa-n sus, unul lingă altul, ofiţeri şi soldaţi.. . intraţi în putrezire. CAMILAR, N. I 396. Pe neamţul acela gros l-a recunoscut Bocăneţ mai tirziu, mort de opt zile şi intrat în putrezire. C. PETRESCU, î. n 15. 2. F i g. Descompunere (economică, socială etc.), destrămare, dezagregare. PUTREZIT, -Ă, putreziţi, -te, adj. (Despre materii organice) Descompus, devenit putregai; intrat în putrefacţie. Miroase a mucegai, a umezeală, a lemne putrezite. bogza, Ţ. 61. Putrezit de multă vreme Se scufund-acope-rişul. coşbuc, P. ri 98. Faţă de om necăjit, Coajă de lemn putrezit, beldiceanu, P. 108. + (Despre metale) Distrus de umezeală, de rugină. Se găsesc ş-acum pe ripe bucăţi de armuri zdrobite; Am văzut înşine pinteni de rugină putreziţi, alexandrescu, m. 22. PUTRIGĂI s. n. v. putregai. PUTUROS, -OĂSĂ, puturoşi, -oase, adj. 1. Care miroase urît, care răspîndeşte un miros neplăcut; p. ext. vechi, murdar, neîngrijit. în tot satul nu era apă mai în nici o fîntînă, decît numai mocirlă rea şi puturoasă. rETEGanul, p. i 26. începu să iasă din răni o girlă de stngc ■negru şi puturos, popescu. b.h 21. Ne-am lepădat de toate acele instituţii vechi. . . ca de o haină puturoasă. KOGAL-niceanu, s. a. 99. PUTUROŞENIE — 643 — PUŢIN 2. (Despre oameni) Leneş, trîndav. Umblă brambura, fiindcă e puturos, PAS, z. i 253. Mai bine zdrenţăros, decit puturos. <$>■ (Substantivat) Sudalme fi blesteme pentru toţi'trîntorii fiputurofii. GALAN, z. R. 174. Fata mopieagului era foarte frumoasă fi harnică. A babei insă era o slută f-o puturoasă, de nu mai avea păreche. ŞEZ. v 65. PUTUKOŞfliNIE s. f. 1. Ceea ce pute; lucru care I miroase urît. (F i g.) Te-au lăsat toţi să mucezefti intr-o puturofenie de tirg. c. peîrescu, c. v. 105. 2. Trîndăvie, lenevie; nume dat unui om leneş, puturos. PUTUROŞÎE, puturofii, s. f. Trîndăvie. PUŢ, puţuri, s. n. 1. Fîntînă. Carul se opri lingă puţ fi argatul dejugă boii să-i adape. SANDU-ALDEA, u. p. 98. Un puţ cu furcă, adică o groapă adincă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, s. m 16. O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ. alecSandri, p. a. 128. Expr. A cura apă la puţ v. apă. A cădea (sau a sări, a da) din lao in puţ... v. lac. Dracul nu facc biserici, nici puţuri (pe) la răspîntii = de la omul rău, numai la rău să te aştepţi. Puţ absorbant = groapă săpată în locuri lipsite de canalizare, pentru a permite scurgerea apelor pînă la un strat permeabil care să le absoarbă. Puţ artezian v. artezian. Puţ orb v. o r b. 2. Săpătură, de obicei verticală, într-o mină, care leagă zăcămîntul cu suprafaţa sau cu o galerie principală şi care serveşte la extracţie, la aeraj sau la accesul personalului. După ce, in primele timpuri, au scos numai cărbunii de la suprafaţă. . . oamenii au născocit puţurile, bogza, v. J. 54. + (De obicei determinat prin «de petrol») Gaură săpată în pămînt pentru extragerea petrolului. PUŢAR, puţari, s. m. 1. Meşter care construieşte, curăţă şi repară puţuri; fîntînar. 2. Muncitor la sondele de petrol; cel care sapă puţuri de petrol. PUŢÎ, put, vb. IV. I n t r a n z. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi un miros greu, neplăcut; a mirosi urît. Bedros puţea de departe a sudoare. DUMITRIU, N. 257. Fusese o zi dogoritoare, pieile puţeau mai rău ca stirvurile. CAMll, petrESCU, o. I 618. Nici usturoi n-a mtncat, nici gura nu-i pute, se spune în ironie despre cineva care pretinde că e nevinovat. F i g. După ce i-au făcut curte — adecă lăzei cu galbeni — face în sfirfit, dar toana în urmă, fi fetei 0 declaraţie ce pute a aur fi a precupeţ, două ceasuri de departe. kogXmjiceanu, în dacia ut. 35. <§• (Impersonal) Aici pute. Expr. A puţi locul sub cineva sau a-i puţi (cuiva) şi urma, se spune despre cineva foarte leneş. Lenefă bre, fi urîtă, să te ferească dumnezeu, ii puţea-fi urma. I. CR. II 174. Că de jos e cum e focul, Iar de lucru pute locul. HODOŞ, p. p. 191. A puţi a pustiu = a fi gol. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă, fi-apoi fi asta pute-a pustiu. creangă, r. 45. Nici nu puto, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e aşa şi-aşa. Parcă tot îi puto ceva, se spune despre cel care strîmbă tot timpul din nas, făcînd pe nemulţumitul. Viitorul ţării nu e in coconaful Guliţă, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot ii pute ceva. vi.aiiutX, o. a. iii 25. + (Regional) A mirosi. Mie-mi pute a om pămintean. SBIERA, la cade. + F i g. A exista ceva în cantitate mare, a fi plin de. . . Pute tirgul de mere. PUŢÎN1 adv. (în opoziţie cu m u lV) I. (Cu valoare modală) 1. în mică măsură. Drumurile pe ape fi pe uscat erau puţin cunoscute fi foarte incurcate. creangă, p. 184. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, o. 1 185. ^ Loc. adv. Col (sau pe) puţin = a) în orice caz, măcar, barem. Originea familiei Iui e ardelenească, | cel puţin după mamă. SADOVEANU, E. 92. Socotiră cu mintea lor că tilharii trebuie să fie cel puţin doi. jspirescu, I.. 373. El pierdea împreună cu ’punga fi viaţa, sau cel puţin sănătatea. NEGRUZZI, s. I 16 ; b) minimum. Coful [sobelor] va trebui să fie înconjurat de. . . pe puţin 15 cm zidărie. La tdrg. Cituşi (sau cît) de puţin = nici în cea mai mică măsură; de loc. Cituţi de puţin nu i se cade acest nume. caragiaee, o. iii 221. Nu putem a-i agiuta cit de puţin, drăgiiici, r. 162. Nu mai puţin = de asemenea, deopotrivă. Credem că fi d-voastră, nu mai puţin decit noi, sinteţi in neastîmpăr. ghica, a. 747. Nu mai puţin fi maica sa, pe altă parte, cu ochii plini de lacrămi îi zicea... DRĂGHICI, R. 5. Pe (sau cu) puţin = ieftin, cu bani puţini. (Cu) puţin mai... = (cu) ceva mai... Puţin mai înaintea lui mergeau din intimplare, pe o cărare lăturalnică, dumnezeu fi cu sfintul Petre. CREANGĂ, P. 297. Mai puţin de... = în număr sau în cantitate mai mică decît... (Puţin) cîtc puţin sau (cîte) puţin, puţin = nu tot deodată, pe rînd, încetul cu încetul, încet-încet. Puţin cîte puţin a băut toată sticla. c=i Deci, udîndu-le gura cu puţină zamă de came caldă, au început cite puţin a-fi defehide ochii, drăghici, r. 27. Mult-puţin = cît o fi, oricît. Din vederea. . . tuturor clţi au scris pînă acum mult-puţin asupra istoriei literaturii noastre scăpă următorul pasagiu... hasdeu, I. v. 255. •<)> (Formînd comparativul de inferioritate) Ceea ce este însă fi mai puţin ufor chiar pentru cei care ¡tiu bine limba din care traduc.. . este de a scrie totdeodată fi frumos rominefte. odobescu, S. n 367. 2. în oarecare măsură; cît de cît. Am să mă primenesc fi să mă curăţ puţin, rebreanu, r. i 21. Dar mai pe urmă, imbărbătindu-se, fi-a mai venit puţin în fire. creangă, P. 27. Vărsatul a stricat-o puţin, negruzzi, s. i 59. -O- Loc. adv. Mai mult sau mai puţin = în oarecare măsură, întrucîtva. -4> Cam. Miron Iuga surise puţin ironic de explicaţiile fiului său. rebreanu, r. j 261. Sint bolnav puţin. BĂI.CESCU, Ia Ghica, a. 510. 3. (Sintagma « cel mai puţin o intră în construirea superlativului relativ de inferioritate) Cel mai puţin reufit dintre tablourile expuse. II. (Cu valoare temporală) 1. Timp de scurtă durată, cîteva clipe, cîtva timp. Căţelul... se uită puţin in urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni. REBREANU, I. 11. Stăi puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva. creangă, r. 40. El stă puţin pe ginduri. alecsandri, p. ni 198. <> Expr. Peste puţin = în curînd, în scurt timp. Făt-Frumos Ie spuse curat că el este însurat fi că are de gind să se întoarcă la nevastă peste puţin, ispirescu, i,. 105. De puţin = de scurt timp. Pentru puţin = pentru scurtă vreme. 2. Pentru scurt timp, pentru cîteva clipe. lonuţ, vin’ puţin înăuntru, davidoglu, m. 12. Aristide Plata-monu trimise servitoarea să cheme puţin pe fata logofătului, pe Gherghina, rebreanu, r. i 199. PUŢÎN2, -A, puţini, -e, adj. 1. (în opoziţie cu m u lt'-’) Care este în cantitate mică, niţel, oleacă, un pic. Puţin păr alb la tîmple, puţină chelie in creftet.. . încolo, nu prea multă schimbare. C. petrescu, c. v. 103. Dar ia mai aveţi puţină răbdare, creangă, p. 262. Unde este vorbă multă, acolo e treabă puţină. <$> Expr. Puţin la minte = prostuţ. Puţin la simţire = nesimţitor. Un bou ca toţi boii, puţin la simţire. .. Dobindi-n cireadă un post însemnat, alexandrescu, m. 353. -+■ (Substantivat, n. sg.) Cantitate mică, lipsită de importanţă. Profităm mai mult de puţinul ce-l dobindim cu ane-voinţă, decît de multul ce-l dobindim foarte lesne, BOUJAC, o. 261. Mult a fost, puţin a rămas. <$> E x p r. A lipsi (sau a rămîne, a Ii) puţin să... sau puţin de nu-...= a fi cît pe ce să ..., a fi pe punctul dea... Aici, pe prispa unui rotari, puţin de nu era să răminem chiori, creangă, a. 125. Puţin au lipsit să moară de frică, drăgiiici, r. 161. | Pentru puţin! formulă de răspuns la o mulţumire. 41 i PUŢINĂTATE 644 — PUZDERIE 2. Care nu e ţie ajuns; insuficient. Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?. .. — E puţin,, onorabile, caragiai.k, o. i 136. Slobozind însă pre ostaşi pe la casele lor, [oştile] le mărginise în puţin număr. NEGRUZZI, S. I 143. 3. (în opoziţie cu mare) De proporţii şi dimensiuni mici, cu volum redus; mic; f i g. neînsemnat. A putut trimite cu primejdie mai puţină decît oricînd răvaşul său. SADOVEANU, z. c. 109. Unde-i hornul mare, fumu-i puţin, se spune despre cei lăudăroşi. <ţ> Expr. (Om) puţin Ia trup. = (om) scund (şi subţire), mic, firav. De mică intensitate. Tirziu, cind conteni zloata, vorbi .iar, cu mai puţină asprime. SADOVEANU, B. 30. 4. (Despre noţiuni de timp) De durată mică, scurt. Şi tinereţă cu tinereţă găsindu-se, fiecare îşi agoniseşte un dram de plăcere în puţina şi trecătoarea noastră viaţă. sadoveanu, N. p. 102. Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbindi-vom oare? NEGRUZZI,. S. I 138. Lutul ■ . ■ in puţină vreme s-au făcut ca un zid prea tare. drăchici, r. 164. , : . . o. (Cu valoare de numeral nehotărît, mai ales la pi.) în număr mic; cîţiva. Sălbăticiuni aripate zburau puţine şi cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puţini. Şi-aprinsă c lupta-ntre cete, Şi toţi de zăpadă şint plini. COŞBUC, P. II 47. La goană mare, crezi d-ta că puţini lupi dau cinstea pe ruşine, lăsindu-şi pieile zălog?- CREANGĂ, P. 121. Loc. a d v.. în puţine zile = peste cîteva zile; în cîteva zile. Rănit în războaie,'soldatul căzuse, Şi-n puţine zile chinuit muri. albxandrESCU, M. 139. în puţine zile au lărgit peştera. DRĂGHICI, R. 54. (Substantivat) Unde mai pui că puţini se vor mai întoarce dintre cei prinşi dincolo de baraj. Camii, PETRESCU, U. N. 412. Ci ţi puţini au mai rămas. . . s-au împrăştiat care încotro, caragialE, o. iii 194. Toate merg cu capu-n jos; unul macină la moară; puţini suie, mulţi coboară. creangâ, p. 248. : . •■ PUŢINĂTĂTE s. f. 1. (Rar). Faptul de a fi puţin; cantitate sau număr mic. Cu toată puţinătatea ştirilor şi nesiguranţa lor, putem să ne facem o idee satisfăcătoare asupra existenţei soţilor Ciobotariu. CĂLINESCU, I. c. 20. Rădu-vodă, cum văzu puţinătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor. ISPIRESCU, la TDRG. 2. Volum mic sau dimensiune mică; micime, mic-şorime. Era domol in mişcări şi avea totdeauna un zimbet pentru puţinătatea trupească şi pentru neastîmpărul colegului. pas, z. I 306. Pl/PINKI,1 adv. Puţintel1. Ia stăipuţinei, dragă Vochiţo ! 'NEGRUZZI, s. ni 21. Că de-i şedea, neico, mult, Mi-i găsi negru pămint; De-i şedea mai puţinei, Mi-i găsi cu stifleţel. hodoş, p. p. 82. Exp r. Puţinei şi.. .= cît p-acisă. . ., aproape că..., gata-gata să. .. Dar luntriţa se clătea, Valurile o-mpungea... Puţinei şi se-neca. TEODORESCU, p. p. 556. PUŢINUL,2 -EĂ, -ÎCK, puţinei, -ele, adj. Diminutiv al lui p u ţ i n 2. 1. v. puţin2 (1). Era pe vremea aceea cind sînt bucate cam puţinele, cind toţi se cam feresc de guri multe. RETEGANUI,, p. iii 27. Dacă am luat această puţinică parte la lucrarea măiestrului nostru culegător, apoi am făcut-o cu o vie plăcere. ODOBESCU, s. HI 313. Măi bădiţă, bădişor, Nu-mi trimite-altta dor. . . Trimite-mi mai puţinei Şi vin' dumneata cu el. jarnîk-bîrseanu, d. 117. 2. (La pl.) v. puţin2 (5). Unde-or fi oameni mai mulţi, La mine să -nu te uiţi; Unde-or fi mai puţinei, Ochii tăi să fie-ai mei. jarnîk-bîrseanu, d. 245. PUŢINTEL1 adv. Diminutiv al lui puţin1. 1. v. puţin1 (1). Cind te duceai acolo erai cuprins de respect şi puţintel de frică. PAS, z. i 207. Obrazul mun-tencei se însenină puţintel, sadoveanu, b. 166. Cade-n ■brinci şi se ridică Dînd pe ceafă puţintel Toată lină unui miel, O căciulă mai voinică Decît el. coşbuc, p. 1,225. . 2.v. puţin1 (II). - Se odihneşte puţintel, sadoveanu, o. . vil 52. ■ . . ‘ PUŢINTEL2, -EĂ, -ICĂ, puţintei, -ele, adj. Diminutiv al lui p u ţ i n 2.. 1. v. puţin2 (1). Aş vrea să beau puţintică apă. ■ ■ ingînă ea cu trudnic glas. SADOVEANU, O. VII 37. Ai puţintică răbdare, stimabile. CARAGIAI,E, o. I 125. Dac-ai avea puţintică udătură.. . ALECSANDRI, T. 614. Măi bădiţă de departe Mai trimite-mi cîte-o carte... O scrie cu arginţel, Că de-acela-i puţintel., jarnîk-bîrseanu, d. 117. 2. v. p u ţ i n2 (3). E o căsuţă puţintică şi scundă, ii ajungem cu palma la streşină, sadoveanu, v. F. 32. .Expr. Puţintel (la trup sau la făptură) ■= scund (şi subţirel), mititel. Unul era mai puţintel la -trup şi negricios. SADOVEANU, -B. 168. Era puţintică Id făptură. c. PETRESCU, A. R. 50. Mărica e un boboc de fată; cam puţintică, dar ce să-i .faci. J>EI,.\VRANCEA, s. 42. 3. (La pl.) v. puţin2 (5).i Şi trecură vremi, tre- cură, Uriaşii puţintei Tot mai repede scăzură. COŞBUC, r. I 296. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte.. ■ Dar. cea cu mai puţintele Amiroase-a floricele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 36. . ■ , : . PUŢINTELTÎŞ adv. (Rar) Puţintel1. Mai scoase capul să mai vadă puţinteluş. ţichindeal, f. 148. PUŢINTÎME s. f. (Rar) Puţinătate. Pretind totodată a cunoaşte de pe .mulţimea sau puţintimea. . . pufuşorului cu care e acesta [cărăbuşul] acoperit- pe pintece şi picioare cUm va fi vara ce urmează: călduroasă sau friguroasă. MARIAN, INS. 21. . Y" ■ • ; - Y PUŢURÎL, puţurele,. s. n. Diminutiv al Iui puţ; fîntînă mică. Fapt-am, doamne,' iar am fapt, Puţurele-n cîmpuri rele. Cine apă c-a băut. Tot mie mi-a mulţămit. TEODORESCU, p. p. 29. : . PUVOl s. n. v. pulioi. •' î ~ > ". PUZDÎ1RIE, puzderii, ' s. , f. (JL'â ,'pl., .' sau ‘la’ sg. cu sens colectiv) 1. Resturi lemnoase care cad din tulpina cîriepii saii a inului la meliţare şi Yscărmănare. O, tu crai,cu bărba-n noduri.. . Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. EMINESCU, O. I 83. Y> I1' i g. Soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăştiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite, sadoveanu, F. j. 206. Exp_r. A face (sau a se face) puzderie = a (se) sfărîma, a (se) zdrobi, a (se) face praf; a (se) distruge, a (se) nimici cu totul. S-a răvăşit totul în el şi s-a făcut puzderie.' POPA, v. 336. Mă deştept că trăsnetul şi fac puzderie orice-mi cade subt mină. negruzzi, s. iii 119. 2. Cantitate mare de praf, gunoaie măruntp, stropi de ploaie, fulgi. Nourii se'grămădeau şi se zbateau ca nişte site uriaşe sub care se învolbura vintul. cu şfichiuri de ger, spidberînd puzderiile, sadoveanu, F. j. 443. Un vînt, cu toane repezi, le zvîrle-n obraz puzderia de stropi. VI,A-IIUŢA, O. a.' 135. Iar 7:î?!tul cind va bate, în girbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupră-ţi o s-aştearnă. demetrescu, o. 4S. (în metafore şi comparaţii) Iar din imperiul tăcerii Se desprindeau fulgi mari de nea: Cădeau încet, 'cădeau' puzderii, în urma şi-naintea mea. iosif, PATR. 77. 3. Mulţime de oamerii sau de animale, droaie, grămadă. V." s p u z ă. Adine vuia satul de puzderia armatelor. camilar, N#ţl 218. A fost mare ticălos la viaţa lui. ■ ■ Oameni a sărăcit, o puzderie, popa, v. 87. O puzderie de copii şi-au întins nesigure mîini după faldurile rochiei. anghel, pr. 23. (în metafore şi comparaţii) în juru-i roiau... ţînţarii, puzderie, cu zumzet ascuţit. DUMITRIU, N. 259. — Variantă: (regional) pozd6rie; (sbiera, p, 147, CREANGĂ, A. 88, ALECSANDRT, T. 277) S. f. R R s. m. invar. A nouăsprezecea literă a alfabetului, numită «re», şi sunetul pe care îl reprezintă; este o consoană vibrantă dentală sonoră.' RABĂT, rabaturi, s. ri. Reducere din preţul de vînzare al unei mărfi. V. bonificaţie. Cit să cheltuiască ea?. . Calculau pe zi kilogramele de came, rabatul de la o consumaţie aşa mare. vlahdţX, o. a. 244. RABIĂT, -Ă, rabiaţi, -te, adj. (Rar) Furios peste măsură; aprins, turbat. Era un agent propagandist rabiat, groaza cîrciumarilor.., alunarilor : şi a tuturor cîţi ii picau înainte în momentele-i de arţag, caragiale, o. ii 75. — Pronunţat: -bi-at. RĂBIC, -Ă, rabici, -c, adj. De rabie, caracteristic turbării. Al doilea iepure a murit, cu fenomene rabice. BABliŞ, o. A. I 199. RĂBIE s. f. (Med.) Turbare. RABlN, rabini, s. m. Şef religios al unei comunităţi evreieşti în ale cărui atribuţii intră interpretarea legii şi conducerea serviciilor rituale. — Accentuat şi: răbin. RABINĂT s. n. Demnitatea, funcţia de rabin. RĂBIT s. n. Plasă de sîrmă care serveşte pentru a fixa şi a susţine tencuiala pe suprafaţa unor elemente de construcţie (pereţi, tavane etc.) sau pentru executarea unor motive arhitectonice ornamentale. RABLAGI, rablagesc, vb. IV. Refl. (Familiar; despre obiecte) A se învechi, a se uza, a se deteriora; (despre fiinţe) a-şi pierde puterile, a se ramoli. — Variantă: răblăgi vb. IV. RABLAGÎT, -A, rablagiţi, -te, adj. (Familiar; despre obiecte) învechit, uzat, deteriorat; (despre fiinţe) sleit de puteri, prăpădit, ramolit — Variantă: răblăgit, -ă (camiiar, n. i 113, vla-iiuţă, o. A. ri 108) adj. RĂBLĂ, rable, s. f (Familiar; adesea urmat de o determinare introdusă prin prep. « de » şi indicînd numele lucrului la care se referă) 1. Lucru vechi, uzat, deteriorat, de calitate proastă ; hîrb, hleab, vechitură. Am cu o rablă de puşcă... şi lot aş bale eu în dihanie c-o încărcătură. SADOVEANU, O. VII 187. 2. Animal (mai ales cal) bătrîn şi slab; mîrţoagă, gloabă. După ce ir.carcă căruţa, înhamă la dinsa rabla lui de cal. ISPIRESCU, h. 373. Pe cînd sta... adincitîn negre ginduri, Făt-Frumos se pomeni că trece pe Ungă el o rablă de cal bătrîn, costeliv şi pintenog. POPESCU, B. II 10. + (Depreciativ) Om îmbătrînit, istovit, ramolit. RABOTĂ, rabotez, vb. I. Tranz A prelucra prin aşchiere suprafaţa unei piese de metal sau de lemn, cu ajutorul unei raboteze. RABOTĂJ, rabotaje, s. n. Rabotare RABOTĂRE, rabotări, s. f. Acţiunea de a rabota şi rezultatul ei; rabotaj. Detaşarea aşchiilor prin rabotare. RABOTĂT s. n. Rabotare. RABOTÎZĂ, raboteze, s. f. 1. Maşină care serveşte la prelucrarea, prin aşchiere, a unui metal; maşină de rabotat Raboteză longitudinală. Raboteză transversală, a Mi-a dat-o tovarăşul Pirvu, zilierul de la raboteze V ROM. decembrie 1950, 157. 2. Maşină ale cărei cuţite sînt fixate de un arbore rotativ, paralel cu masa, şi care serveşte la prelucrarea prin aşchiere a feţelor unor piese de lemn RAB0T6R, raboton, s. m. Muncitor specializat în lucrul la raboteză. RAC, raci, s. m., şi (3) racuri, s. n. 1. Crustaceu decapod, acoperit cu o carapace de culoare neagră-ver-zuie (care prin fierbere devme roşie), avînd perechea anterioară a picioarelor în forma unor cleşti dinţaţi cu ajutorul cărora apucă hrana; trăieşte în lacuri şi rîun şi e căutat pentru carnea lui gustoasă (Astacusfluviatilis). Mata trebuie să cunoşti că racilor le place carne cu miros. SADOVEANTJ, î. Â. 82. Peştele s-a stricat şi racii l-au mîncat. alexandrescu, m. 404. <0> E x p r. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a regresa Roşu ca un rae fiert sau ca racul, se spune despre o persoană foarte roşie la faţă. Numai ce-l văd că vine, roş ca un rac. SADO-VEANTJ, o. i 331. Căpitanul, foc de mîme, ieşi din apă roşu, ca un rac fiert. BART, s. M. 101. 2. (în forma articulată) Numele popular al unei constelaţii în dreptul căreia ajunge soarele Ia solstiţiul de vară (şi de unde începe a da înapoi, fund în declin); cancer, -$• Tropicul racului (sau cancerului) = cerc imaginar pe globul pămîntesc, la 23°27’ nord de ecuator, formînd limita convenţională teoretică între zona tropicală şi cea temperată boreală. Zodia (sau semnul) racului — a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat diferitelor unelte care prind sau agaţă (ca picioarele racului): a) ancoră, mîţă (4). Unul din plutaşi apucă racul puternic, . şi, înfigîndu-l în pămint, încearcă să oprească pluta. BOGZA, c. O. 378 ;b) unealtă folosită pentru trasul burlanelor sau al altor piese dintr-o gaură de sondă ; c) tirbuşon.' Călugărul voi să mai destupe una, dar ii luat racul din mină. hogaş, dr. 272. 4. (Med.) Numele popular al cancerului. RACATÎŢ, racateţi, s. m. (Regional) Broatec. Bura- ticii ... broatecii, racateţii sau răcăneii cintă ca şi broaştele. pamfile, văzd. 94. [Pasărea] începe:. . a mişca guşa ca-un racateţ. marian, o. I 89. ' RACEM — 646 — RADAR RACEM, raceme, s. n. Tip de inflorescenţă caracterizat prin dezvoltarea axului principal, care se termină cu un mugur şi de-a lungul căruia se înşiră numeroase flori; ciorchine. RACHÎTĂ, rachete, s. f. I. Proiectil alcătuit dintr-un tub umplut cu materii explozibile colorate, care se aprind în momentul cînd tubul e aruncat dintr-un pistol special şi care produc o lumină puternică pe o traiectorie întinsă ; e întrebuinţat la semnalizări şi la focuri de artificiu Rachete sclipitoare fulgeră scurt în noapte. Răsună împuşcături intr-un loc sau altul, tas, z. iii 202. în răstimpuri se înălţau in văzduh rachete orbitoare care se spărgeau deasupra salului din vale, il luminau vreo două minute şi apoi piereau, rebreanu, n. 56. Sori luminoşi s-aprindeau, şi rachete, zburînd peste case, Dungi sclipitoare scriau şi apoi recădeau in buchete Ca nişte flori de scîntei. ANGHEL-iosiFy c. m. îi 99. 2. Paletă ovală cu un mîner lung alcătuită dintr-o reţea de coarde fixate pe un cadru de lemn, întrebuinţată Ia jocul de tenis. O lovitură scurtă de rachetă şi glasul ei anunţă...: « 22-20 ». sebastian, T. 85. + Paletă ovală formată dintr-o placă de lemn acoperită cu un strat de cauciuc zimţat sau cu plută şi folosită la jocul de tenis de masă. 3. Proiectil propulsat prin reacţie, caracterizat prin faptul că are la bord combustibilul şi oxigenul necesar putînd astfel fi utilizat şi în regiunile rarefiate ale atmosferei sau în stratosferă: RACHIĂŞ, rachiaşe, s. n. Diminutiv al lui rachiu. Rachiaşul rece şi tare alunecă pe git ca untdelemnul, amor-ţindu-i oboseala mădularelor. Sandu-aldea, u. p. 22. — Pronunţat: -chi-aş. — Variantă : rachiuăş (se- vastos, c. 257) s. n. RACHÎE s. f. v. rachiu. RACRIÎR, rachieri, s. m. (învechit) Persoană care fabrică sau face negoţ cu rachiu; povarnagiu, velnicer. Unii rachieri obişnuiesc să-l văpsească [rachiul] cu şofran. pamfile, i. c. 228. în vremea lor, toţi ştiau pe dinafară satira ■ .. • adresată unui fiu de rachier ingîmfat. Ghica, s. 486. — Pronunţat: -chi-er. RACIIIERÎE, rachierii, s. f. (învechit) Fabrică sau depozit de rachiu; povarnă, velniţă; îndeletnicirea de a fabrica sau de a vinde rachiul. Ce dumnezeu ! Crezi c-am să calicesc? Rachieria merge strună. DKI.AVRANGKA, o. II 301. La. 1 noiembrie voi începe a merge la universitate spre a învăţa teoria agriculturei sau a lucrărei pămîntului, mătăsăria, rachieria. kogălniceanu, s. 117. — Pronunţat: -chi-e-. RACHÎU, rachiuri, s. n. Nume generic dat diferitelor băuturi alcoolice extrase din fructe, din drojdia de vin sau obţinute prin amestecul alcoolului cu apă (uneori cu adaos de esenţe); vinars, palincă. V. ţuică. Moşneagul stă la masă cu trei necunoscuţi, bea rachiu tare, îşi povesteşte necazurile, c. PETRESCU, s. 49. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii şi-i dau foc cu chibritul. barT, E. 323. Moş Nichifor a tras o duşcă de rachiu din plosca lui cea de Braşov. CREANGĂ, P. 117. E rachiu de la Piteşti, Cînd bei te înveseleşti. TEODORESCU, P. P. 176. Rachiu de drojdie v. drojdie. — Variante : (regional) racllie, rachii (ţichindeai,, F. 58, BTJDAi-DEr.EANU, ţ. 345, şez. i 276), răchie, răchii (POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M. 58, SBIERA, P. 306), s. f., ră-chiu (sbiera, p. 256) s. n. . RACHIUĂŞ s. n. v. racliiaş. RĂCILĂ, racile, s. f. 1. Boală veche, cronică, care nu se mai poate vindeca; cusur, meteahnă, defect. M-am tămăduit de vătătnătură, dar tot simt o racilă aci sub pîntece. pamfile, Ia cade. 2. F i g. Duşmănie, ură. Era o racilă veche intre Stoica Bivolaru şi Năstase Beldie, şi pe lingă ei se înduşmăniseră şi rudele unuia cu ale altuia. SANDU-A I.DKA, u. r. 115. RACLĂ, raclez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A răzui. RACLĂ J, raclaje, s. n. Intervenţie chirurgicală care constă în curăţirea ţesuturilor organice bolnave cu ajutorul unei chiurete. + Curăţirea stratului superficial al mucoasei uterine cu scopul de a îndepărta ovulul fecundat. RACLĂRE, raclări, s. f. (Franţuzism) Acţiunea de a racla; răzuire. RĂCLĂ, racle, s. f. (Popular şi arhaizant, şi în forma lacră) 1. Sicriu, coşciug. Aşezaţi pe copii in aceeaşi raclă, galaction, o. i 256. Să-mi lucrez racla cu mina mea asta slăbănoagă. CREANGĂ, P. 319. Şi-n biserică i-au dus Şi-n două racle i-au pus. alecsandri, p. p. 21. + Sicriu mic în care se păstrează moaştele sfinţilor. în stingă tribunei e o raclă cu moaştele sfîntului Dimitrie Basarabov. camil petrescu, o. ii 352. <0- F i g. Deschizînd foaia de strajă a primului tom, am dat de versuri scrise cu creionul. Foarte de mult închise ca într-o raclă a uitării, sadoveanu, K. 5. 2. Ladă (mare, ornamentată). Sînt unii care, vara, adună peliniţă, o usucă, o freacă-n miini, o aşază-n lacră, şi trag toată iarna, şi tuşesc pînă îşi dau sufletul. DELA-vrancea, o. ii 287. Zestrea imi şade in lacră Şi eu cu sluta pe vatră, spune cel care s-a căsătorit cu o fată urită, dar cu zestre. . 3. Cutie de lemn, închisă cu capac, în care se păstrează brînza, untul etc. La cimp, la muncă, brînzd se poartă în lacră, lăcriţă sau raclă, care e trasă la strung, e lată şi are capac, pa rarii, ic, i. c. 36. Am şi lucruri, traistă, bărdiţă, Sac, ceaun şi cîte alte ■.. raclă şi cofiţă. CONTEMPORANUL, iii 837. Am o păreche de racle cu două feluri de bucate şi nu se amestecă, şi dacă s-ar strica, nu-i meşter să le tocmească (Oul). GOROVEI, C.' 264. 4. Despărţitură într-un hambar pentru păstrarea cerealelor, a finului etc. Hambare... de scînduri cu despărţituri numite lacre, racle sau ochiuri, pamfile, A. R. 217. 5. (Regional) Bucată de pămînt, formînd o parcelă. — Variantă: lacră s. f. ■RACLOR, racloare, s. n. (Franţuzism) Răzuitor. RACORD, racorduri, s. n. 1. Legătură, contact, potrivire (între două părţi ale unei lucrări sau între” două elemente ale unui întreg). 2. Piesă, constituită de obicei din una sau din două piese tubulare cu piuliţe, cu care se face legătura între două conducte. V. holendru. + Bucată de tub flexibil sau ţeavă, care face legătura între două tuburi, recipiente etc. + Porţiune de circuit electric care pune în legătură conductoare aparatul, maşina sau locul de utilizare a energiei electrice cu reţeaua de distribuţie. RACORDĂ, racordez, vb. I. T r a n z. A face, a stabili legătura între două elemente sau două părţi ale unei lucrări; a face un racord. (Geom.) A uni între ele două drepte sau două curbe printr-o curbă tangentă la fiecare dintre dreptele sau curbele între care se face legătura. RACORDĂRE, racordări, s. f. Acţiunea de a ra-! c o r d a; locul unde se leagă două elemente ale unui sistem tehnic sau două sisteme tehnice. RADĂR, radare, s. n. Aparat care emite unde electromagnetice şi apoi le recepţionează după ce au fost reflec-; tate de un obiect; este folosit (mai ales în navigaţia RADĂ — 647 — RADIAŢIE aeriană şi maritimă) pentru a detecta şi localiza un obiect prin măsurarea timpului trecut între emisia şi recepţia undelor. + Sistem de detectare şi localizare folosit de aparatul descris mai sus. RĂDA, rade, s. f. Porţiune de apă lîngă ţărmul mării, închisă în parte prin diguri, servind la adăpostirea navelor într-un port. în rada portului, departe, sub cerul de porţelan, două vapoare negre zăceau ancorate. BART, E. 19. + (Neobişnuit) Port. La Giurgiu să hoinărim o noapte prin radă. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 112, 4/1. RÂDE, rad, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la păr, barbă sau mustăţi) A tăia pînă la piele, cu briciul sau cu maşina de ras; a bărbieri. După cităva vreme şi-a ras mustăţile, i. botez, şc. 107. Pe puntea de comandă se plimba singur, tăcut, un ofiţer tinăr, cu barba şi mustăţile rase. BART, s. M. 50. Pustnicul nostru pe loc se duse, îşi rase barbă, se pieptănă, ai.exandrescu, m. 326. <)> K x p r. (Familiar) Să-mi razi (sau radeţi) mustaţa, se spune pentru a arăta că eşti foarte sigur de cele ce afirmi. Bafta asta, dacă nu vă va pune într-o săptămînă stăpînul pe picioare, să-mi radeţi mie mustaţa, sadoveanu, o. i 47. <0* (Complementul indică persoana căreia i se taie barba, mustăţile) Urită vreme! grăi moş Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură dintr-o bucată de coasă, cu care rădea pe Sandu. mironescu, s. a. 41. Muşterii mulţi. . . l-ai ras, .i-ai tras dunga [pe bilet], te culci pe urechea aia şi nu-i mai ţii altă socoteală, caragiale, o. I 183. (E x p r., familiar, ironic) A. rade pe cineva fără Săpun = a ataca pe cineva violent, a-1 critica foarte aspru. Carp nu vedea altă scăpare decit o intervenţie străină. Gazetele liberale îl rad acum fără, săpun. caragialE, o. vii 67. Refl. . Se rade în fiecare dimineaţă. -4-  da jos părul de pe pielea unui animal sau solzii de pe un peşte. Hore, hore, hore! ca un om care trage să moară, face piatra sub custura de oţel cu care o rade de solzi, ca pe un peşte. I. BOTEZ, şc. 204. (Refl. pas.) La crăciun, cînd tăia tata porcul, şi-l pîrlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie.. . ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei. creangă, a. 41. 2. A răzui, a curăţa, a îndepărta (cu un instrument) un strat subţire de pe un obiect. A rade vopseaua de pe zid. La mal d-ajungea, Caicul găsea, De muşchi îl rădea, Frumos că-l făcea Şi-n el s-arunca. TEODORESCU, p. p. 650. <ţ> E x p r. (Familiar) A fade putina sau a o fade Ia (sau do) fugă = a fugi repede; a o lua la sănătoasa; a spăla putina, a şterge putina. [Fata] a îmbrăcat iute cu hainele sale un stîlp ■ . . şi-apoi o rase la fugă. sbiera, p. 278. Lupul a ras-o de fugă după dracu, să-l mănînce. ŞEZ. m 191. + A şterge (cu guma,'cu un briceag) ceva scris. + A freca pe râzătoare. A rade hreanul. a Şi-o rădeam pe râzătoare. ŞEZ. iii 60. , 3. F i g. A distruge, a nimici, a dărîma (din teme- lie) lăsînd locul gol, a şterge (de pe suprafaţa pămîntului). Satele acelea vor fi complect rase cu tunul, domnule general. rEBREANU, r. n 228. A ras războiul casele de-a rindul. v. BOTEZ, F. S. 30. Şi mai întîi Kiraly, din porunca domnului, asedie Oraşid-de-Floci, ce era neîntărit, şi-l rase din temelie. bXlcescu, o. ii 46. ' ' . 4. F i g. A bate, a nimici, a da gata (pe adversar); (în special) a bate pe cineva la un joc de cărţi, luîndu-i toţi banii. Am să te rad în proţesul tău cu Lipicescu. ALECSANDRl, T. 1436. Toderică i-a ras pre toţi. necruzzi, s. i 87. 5. (Popular) A reteza, a tăia. Cînd a dat zmeul■ să iasă, [Făt-Frumos] i-a şi ras. capul; sbiera, p. 65. + A da jos cu o mişcare bruscă. Era o creangă mai îndrăzneaţă, care sau căuta să-mi mingîie faţa, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap. hogaş, m. n. 96. 6. (Cu complementul « faţa pămîntului» sau « a apei a) A atinge uşor, la suprafaţă. Pasărea rade pămîntul cu aripile, Expr. (Familiar) A rade (cuiva) o palmă = a da (cuiva) o palmă; a şterge o palmă, v. şterge. Ii rase o palmă.-reteganul, p. ii 14. Ţi-oi rade, sărmane, o palmă, marian/ t. 316. — Forme gramaticale: perf. s. răsei, part. ras. RÄDERE, raderi, s..f. Acţiunea de a (s e) rade; ră-zuire; f i g. distrugere, nimicire. RADIÄ \ radiez, vb. I. Intranz, A emite radiaţii, raze de lumină sau de căldură, a răspîndi, a împrăştia lumină sau căldură. Toată ziua [pămîntul] supsese dogoare şi acum radia molcom in întuneric. dUmitriu, n. 262. if- Tranz. Soarele radiază căldură. + F i g. (De obicei .urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A avea o înfăţişare care reflectă o stare de fericire, bucurie etc., a străluci de bucurie. Frusinica era numai ochi şi zîmbet, radia de fericire. mihai/E, o. 502. <$> Tranz. Avea darul de a citi gîndurile în ochii oamenilor şi radia, cu surlsul ei pur, numai bunătate şi simpatie. BART, E. 376. RADIĂ 2, radiez, vb. I’. Tranz. (Jur.) A şterge dintr-un registru, dintr-o listă etc. A radia o ipotecă. RADIAL, -Ă, radiali, -e, adj. Care este dispus în lungul uneia sau mai multor raze ale unui cerc; care pleacă dintr-un centru ca razele unui cerc; aşezat, dispus în formă de raze. Şanţuri radiale. (Adverbial) Petale aşezate radial. — Pronunţat: -di-al. RADIÄN, radiani, s. m.. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi la centrul unui cerc, cuprin-zînd un arc de cerc a cărui lungime este egală cu raza cercului. — Pronunţat: -di-an. RADIĂNT, -Ă, radianţi, -te, adj. 1. Care se răspîn-deşte prin radiaţii, care este radiat. Căldură radiantă. 2. Care emite radiaţii. — Pronunţat: -di-ant. RADIANŢA, radianţe, s. f. Mărime egală cu raportul dintre fliixul de lumină emis de un izvor luminos şi aria suprafeţei emiţătoare a acelui izvor. — Pronunţat: -di-an-. RADIĂR, -1, radiari, -e, adj. Radial. — Pronunţat : -di-ar. RADIĂT,. -A, radiaţi, -te, adj. Radial, radiar. + (Substantivat, n. pl.) Animale nevertebrate, avînd.organele dispuse în formă de raze în jurul corpului. Stelele de mare, polipii şi meduzele sînt radiate. + Gen de plante din familia compozeelor ale căror petale sînt aşezate radial. Ochiul-boului, muşeţelul sînt radiate. — Pronunţat: -di-at. RADIATÖR, radiatoare, s. ri. 1. Dispozitiv care serveşte la răcirea apei din circuitul de răcire al motoarelor cu combustie internă. Omul cu ochii cenuşii se iuta la Soli-man, care-şi încorda toate puterile.. . ca să desfacă buşonul radiatorului, dumitriu, n. 271. La tractorul lui Buciu nu găsi nimic în neregulă... La al lui Pitcoace insă se părea că radiatorul curge. mihalE, O. 25. -4- Sistem tehnic care emite radiaţii. Difuzoarele aparatelor de radiorecepţie sînt radiatoare acustice. 2. (In expr.) Radiator electric = aparat electric de încălzire care transmite căldura prin radiaţie. 3. Corp de încălzire alcătuit din tuburi cu aripioare sau din coloane tubulare, prin care circulă aburii într-o instalaţie de încălzire centrală. Maclii. se lipise de radiatorul caloriferului, care-i pîrlise blana, bart, s. m. 105. — Pronunţat: -di-a-, ^ RADIAŢIE, radiaţii, s. f. Undă sonoră sau electro- I magnetică; ansamblul particulelor emise de un corp. RADICAL — 648 — RADIODIFUZIUNE Radiaţii electrice sau luminoase. F i g. Ladima simţea. .. radiaţia nevăzută a mării in sporul de lumină peste mirişti. camil PETRESCU, N. 88. + Radiere. Au fost puse la punct noi metode de protecţie împotriva radiaţiilor calorice. contemporanul, s. ii, 1956, nr. 486, 3/5. RADICAL1, radicale, s. n. 1. (Mat/) Rădăcină (4). 5 e radicalul lui 25. -4- Simbolul matematic care indică o extragere de rădăcină. 2. Grup de atomi diferiţi cu o valenţă nesatisfăcută, care, într-o reacţie chimică, trece fără modificări dintr-o moleculă într-alta şi care, de obicei, nu se găseşte în stare liberă. 3. (Lingv.) Rădăcină (5). « Cînt-o este radicalul cuvîntului« cîntare ». RADICAL2, -Ă, radicali, -e, adj. 1. De bază, furidai-mental, esenţial. Măsuri radicale. îmbunătăţiri radicale. c=i Şeful luase dispoziţia ca.. ■ automobilul care avea nevoie de reparaţii radicale să fie băgat într-un atelier. brătescu-voineşTi, f. 21. (Adverbial) Din temelie, complet. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a transformat radical caracterul producţiei sociale, întbinînd armonios caracterul social al muncii cu însuşirea socială a , produselor muncii, lupta de clasă, i952, nr. 4, 60. -4f (Despre tratamente, leacuri) Care vindecă în întregime,- complet, care stîrpeşte boala din rădăcină. Să urmeze o cură radicală şi favorabilă sănătăţii sale. alecsandri, s. 35. 2. Care preconizează reforme complete, adînci, acţiuni hotărîtoare, totale. 3. (De obicei determinat prin «burghez», adesea substantivat) (Grupare politică sau persoană făcînd parte dintr-o grupare politică) care preconizează, în cadrul regimului capitalist, o serie de reforme burghezo-democratice. RADICALISM s. n. Preconizarea şi practicarea metodelor radicale în soluţionarea diferitelor probleme politice. RADÎCULĂ, radicule, s. f. (Bot.) Partea embrionului din care se dezvoltă rădăcina plantulei şi care apare la germinarea seminţei sub formă de colţ. RADIER1 s. n. v. radieră. RADIÎR =, radiere, s. n. 1. Tip de fundaţie alcătuit dintr-un planşeu de beton armat care se întinde în toate direcţiile, sub întreaga construcţie pe care o susţine. 2. Pavaj executat pe fundul albiei unei ape între picioarele unui pod, pentru a împiedica spălarea pămîntului de către ape. 3. Boltă de beton sau de piatră, aşezată la baza unui tunel, între zidurile care susţin bolta tunelului. + Placă de beton aşezată înclinat la baza galeriei unui tunel, pentru a împiedica infiltrarea apei în galerie şi pentru a uşura scurgerea apelor din tunel. — Pronunţat: -di-er. RADIERĂ, radiere, s. f. Gumă cu care se poate şterge urma lăsată de un creion pe o hîrtie. — Pronunţat: -di-e-. —Variantă: radi6r (galan, z. R. 293) s. n. RADIERE i, radieri, s. f. Faptul de a radia1; radiaţie. Căldura se propagă prin conductibiliiate şi prin radiere. — Pronunţat: -di-e-. RADIERE 2, radieri, s. f. (Jur.) Acţiunea de a radia2; ştergere (dintr-un registru, dintr-o listă). Radierea unei ipoteci. RÂDINĂ, radine, s. f. (Regional) 1. împletitură, amestec de rădăcini şi crengi de copaci care se rup din malul unei ape şi plutesc pe apă,sau rămîn. prinse de mal. + Loc aşezat sub mal, cu rădăcini de arbori, unde se adună peştii; plavie, răgălie. Peştele stă întotdeauna la radină (Oltenia) sau la răgălie ori plavie (Argeş), adică stă ascuns intre rădăcinile pomilor de pe mal. an Ti pa, p. 137.. 2. Reţea cu ochiuri mari, care se montează la una sau la ambele părţi ale setcilor de prins peşte; sirec. [Reţelele] cu ochi rari se numesc radină. . . sau sirec. antipa, p. 496. RADIO, radiouri, s. n. 1. Sistem de transmitere a sunetelor prin unde electromagnetice; instalaţie cuprinzînd aparatele de emisiune şi pe cele de recepţie. ^ Post de radio — post de emisiune radiofonică. Pe malul sting [al Oltului) se înalţă stîlpii de fier ai postului de radio. BOGZA, c. O. 200. Aparat de recepţie radiofonica. Gospodarii vor găsi la căminul adtural cărţi, gazete, radio şi cinematograf, sadoveanu, e. 27. Radioul cînd s-a stricat? Cînd l-ai ascidtat dumneata ultima oară? sebastian, t. 22. 2. Sistemul şi' activitatea de difuzare a programelor culturale de muzică, de ştiri etc. prin radio (1). Radioul e un miiloc de răspîndire a culturii. 3. Instituţie care dirijează şi coordonează problemele referitoare la radio (1, 2). Uite, inginerii ăştia sînt şi ei de la radio.. . Dar eu tot trebuia să le cer legitimaţia. BARANGA, I. 170. — Accentuat şi: (la sg. art. şi la pl.) radiâul, radiouri. RADIOACTIV, -Ă,. radioactivi, -e, adj. 3. (Despre unele elemente) Cu proprietăţi de radioactivitate. Uraniul este radioactiv. + (Despre zăcăminte, izvoare) Care conţine corpuri cu proprietăţi de radioactivitate. 2. De radioactivitate, referitor la radioactivitate. RADIOACTIVITATE s. f. 1. Proprietatea urior elemente (radiu, actiniu, uraniu, toriu etc.) cu atomi grei de a emite, prin dezagregare spontană, radiaţii corpuscu-lare şi, uneori, radiaţii electromagnetice (numite jaze gama) avînd proprietăţi similare cu ale razelor X. Nit există corpi în natură care să nu prezinte un grad oarecare de radioactivitate, marinescu, P. a. 34. <^> Radioactivitate artificială = radioactivitate pe care o prezintă unele elemente produse în reacţii nucleare. ■ 2. Disciplina care studiază fenomenele radioactive. RADIOAI/iIMÎTRU, radioaltimetre, s. n. Instalaţie montată la bordul unui avion, care foloseşte undele radiofonice pentru a determina înălţimea la care se* găseşte aparatul. RADIOAMPLIFICARE s. f. Radioficare. Staţie de radioamplificare.; RADIO ATERIZARE, radioaterizări, s. f. Metodă de aterizare fără vizibilitate, avionul fiind dirijat cu ajutorul unor fascicule de unde electromagnetice ultrascurte. RADIOCOMUNICĂŢIE, radiocomunicaţii, s. f. Transmitere, cu ajutorul undelor electromagnetice, a unor semnale sau a unei radioemisiuni. radioconductOr, radioconductoare, s. n. Aparat sau corp care devine conductor de electricitate sub influenţa undelor electromagnetice. RADIODIFUZA, radiodifuzez, vb. I. T r a n z. A comunica, a transmite ceva printr-un post de radio-emisiune. RADIODIFUZIUNE, radiodifuziuni, s. f. Emisiune radiofonică pentru un număr nelimitat de posturi de recepţie; p. ext. sistemul şi activitatea de difuzare prin radio a unui program cultural (de ştiri, dc muzică etc.). Post de radiodifuziune, cd Coşurile roşii de cărămidă, alături de piloanelc de fier, şi mai înalte încă„ ale postului de radiodifuziune, bogza, c\ o. 200. RADIÓELECTRICITATE — 649 — RADIOTRANSMISIUNE RADIOELECTRICITĂTE s. f. Parte a fizicii care studiază utilizarea Undelor ‘electromagnetice. Nu şi-au putut închipui desigur cu ce se vor îndeletnici colegii lor. .. specializaţi in radioelectricitate. BOGZA, c. O. 203. RADIOELEMÉNT, radioelemente, s. n. Element radioactiv. RADIOEMÍSIE s. f. v. radioemisiunc. ' RADIOEMISIÚNE, radioemisiuni, s. f. Emisiune radior fonică cu ajutorul căreia se transmit ştiri, programe muzicale etc. Raăioemisiunea postului Bucureşti. — Variantă : radioemisic s. f. RAD IOEMIŢĂT0R, radioemiţătoare, s. n. Instalaţie cu ajutorul căreia se produc unde electromagnetice folosite în radiocomunicaţii. RADIOFĂR, radiofaruri, s. n. Post fix de radio-emisiune, folosit ca reper în navigaţie. RADIOFICĂRE, radioficări, s. f. înzestrarea oraşelor şi a satelor cu posturi de radioficaţie. Radioficarea satelor. •RADIOFICĂT, -A, radioficaţi, -te, adj. înzestrat cu posturi de radioficaţie. Sate radioficate. RADIOFICĂŢIE, radioficaţii', s. f. Sistem de radio-recepţie în care un singur aparat receptor deserveşte mai multe difuzoare instalate la distanţe relativ mari şi de care este legat prin conductoare electrice. RADIOFÓNIC, -A, radiofonici, -e, adj. Privitor la radiofonie, de radiofonie, care utilizează radiofonia. Emisiune radiofonică.' RADI0F0NÍE, radiofonii, s. f. Sistem special de transmitere a sunetului cu ajutorul undelor electromagnetice ; parte a fizicii care se ocupă cu acest sistem. Radiofonia slujeşte la ridicarea culturală a maselor. RADIOFREGVÎNŢĂ, radiofrecvenţe, s. f. Frecvenţă a undelor electromagnetice care se folosesc în radio-.. comunicaţii. RADIO GRAFIÂj radiografiei, vb. I. T r a n z. (Rar) A fotografia cu ajutorul razelor X, a face o radiografie. RADIO GRAFIC, “A, radiografiei, -e, adj. Privitor la radiografie, de radiografie. Clişeu radiografie. RADIOGRAFÍE, radiografii, s. f. Fotografierea unui corp opac, în special a unor regiuni din interiorul corpului omenesc, cu ajutorul razelor X; (concretizat) fotografie obţinută cu ajutorul razelor X. RADIOGRAMĂ, radiograme, s. f.< 1. Telegramă transmisă prin radiocomunicaţie; radiotelegrama. . 2. Imagine obţinută pe o placă fotografică cu ajutorul razelor X sau al razelor gama. RADIOJURNÁL, radiojurnale, s. n. Cronica evenimentelor importante, transmisă prin radio la anumite ore. RADIOLĂRE s. f. pl. Grup de protozoare cuprinzînd mici animale marine, pe a căror carapace sînt nişte ţepuşe dispuse în formă de raze. RADIOLOCĂŢTE, radiolocaţii, s. f. Determinarea poziţiei unui obiect (în mişcare) cu ajutorul unor fascicule de unde electromagnetice emise şi recepţionate după ce au fost reflectate de acel obiect. RADI0LÓG, radiologi, s. m. Specialist în radiologie şi în radioterapie. RADIOLO GÍE s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul razelor X şi al întrebuinţării lor. 2. Ramură a medicinii care se ocupă cu examinarea corpului uman, folosind razele X, şi cu aplicarea acestor-raze în tratamentul unor leziuni sau boli ale organismului. RADIOMÎTRU, radiometre, s. n. Instrument pentru măsurarea micilor intensităţi de radiaţie. RADIONAVIGĂŢIE s. f. Navigaţie dirijată cu ajutorul unor fascicule de unde electromagnetice. RADIORECEPTOR, radioreceptoare, s. n. Receptor de unde radiofonice. RADIORECfiPŢIE, radiorecepfii, s. f. Recepţie a unei radioemisiuni. RADIOS, -OĂSĂ, radioşi, -oase, adj. 1. Care străluceşte, răspîndind raze de lumină; luminos, strălucitor. Prin geamurile trenului pătrunde o dimineaţă radicasă şi blinda, halea, o. 89. Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? emi-niîsco, o. I 37. Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător Şi deodată Aurora se iveşte radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă. ALECSANDRi, p. iii 60. 2. F i g. Cu o expresie de seninătate, de veselie, de fericire; luminos la faţă, îneîntat. Oameni şi locuri apăreau şi dispăreau, şi acum figura bătrinei devenea radioasă, acum ochii i se muiau de lacrimi, angiiet,, pr. 120. Chimiţă e radios, solemn şi totdeauna îneîntat de nepreţuita lui persoană. VLAHUŢi, O. A. 201. Tu blindă, radioasă, cu zimbetul senin... ai.kcsandri, r. II 113: — Pronunţat: -di-os. RADIOSCOPIC, -A, radioscopici, -e, adj. Privitor la radioscopie, de radioscopie. Examen radioscopic. ÎRADIOSCOPÎE, radioscopii, s. f. Examinarea interiorului unui corp opac, în special a unor regiuni din interiorul corpului omenesc, cu ajutorul umbrei proiectate pe un ecran de razele X care trec prin acel corp ; (concretizat) imagine obţinută în: felul acesta. Radioscopie pulmonară. RADIOTÎHNICĂ s. f. Tehnica emisiunii, a recepţiei şi a utilizării undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă. RADIOTELEFONÎE s. f. Sistem de comunicaţie telefonică radioelectrică bilaterală, cu ajutorul a două posturi de radioemisiune şi a două posturi de radio-recepţie. RADIOTELEGRAFIA, radiotelegrafiez, vb. I. T r a n z.  transmite (o ştire, o comunicare etc.) prin radiotele-grafie. RADIOTELEGRAFIĂT, -Ă, radiotelegrafiaţi, -te, adj. Transmis prin radiotelegrafie. RADIOTELEGRĂFIC, -Ă, radiotelegrafiei, -e, adj. Privitor la radiotelegrafie. RADIOTELE GRAFÎE s. f. Sistem de radiocomunicaţie telegrafică; transmitere a telegramelor prin radio; telegrafie fără fir. RADIOTELE GRAFIÎRE s. f. Acţiunea de a radiotelegrafia. RADIOTELEGRAFIST, -A, radiotelegrafişti, -ste, s.m. şi f. Persoană specializată în radiotelegrafie. RADIOTELE GRĂMĂ, radiotelegrame, s. f. Radiogramă. RADIOTERAPIE s. f. Metodă de tratare a unor boli folosind acţiunea razelor X. RADIOTRANSMISltJNE si f. Transmitere Ia distanţă, cu ajutorul undelor electromagnetice, a unor sunete, a unor semne sau a unor imagini. RADIU — 650 — RAGILÄ RÁDIU s. n. Metal radioactiv, asemănător din punct de vedere chimic cu bariul. Radiul a avut deja aplica-ţiuni medicale din cauza proprietăţilor lui de a distruge ţesuturile. MARINESCU, P. A. 34. — Variantă: râdium (marinescu, r. a. 34) s. n. RADIUM s. n. v. radiu. RĂDIUS s. n. Cel mai mic dintre , cele două oase care formează antebraţul. — Pronunţat: -di-us. RADÓN s. n. Gaz radioactiv obţinut prin' dezintegrarea radiului. RAF, rafuri, s. n. (Regional) Şină de fier cu care se îmbracă obada unei roţi de lemn, cu scopul de a o proteja şi a-i da o rezistenţă mai mare. în curte, Petrea se tocmeşte cu oamenii ce-i aduc roţi să le strîngă rafurile, ori chiar să pună raf nou; agîrbiceanu, S. p. 53. Către prînzul cel bun. . ■ sare un raf (cerc) de pe roată. RETE-GANUL, P. I 33. RAFĂLĂ, rafale, s. f. 1. Dezlănţuire bruscă şi puternică, de obicei scurtă, de vînt, de ploaie sau de ninsoare. în faţa vijeliei ţişneau peste mare rafale de vînt. dumiTriu, p. F. 15. Furtuna se dezlănţuise. . . în prima rafală,. care ne izbi în faţă, urlînd furioasă, se auzi o trosnitură seacă, sus, în catargul din provă, bart, s. m. 51. 2. Serie neîntreruptă de lovituri ale unei arme de foc automate sau ale unei baterii de tunuri. începu jocul rafalelor de puţ că-mi trai icră. DUMITRIU, N. 216. întunericul tot mai des cobora şi mitraliera prinse apoi să tragă raf ale din ce in ce mai lungi, camilar, n. i 71. Ghiţă al meu şi Florea au picat chiar la cea dintăi rafală. SADOVEANU, p. M. 87. îşi aminti că acolo, pe malul Şiretului, acum e frontul, satul lui e sfărîmat de rafalele tunurilor. C. PETRESCU, !. ii 10. RÄFIE, rafii, s. f. Plantă exotică din familia palmierilor, cu tulpina groasă şi scurtă şi ale cărei frunze lungi au nervuri foarte puternice (Raphia). + Fibrele obţinute din nervurile frunzelor acestei plante (sau, la noi, din coajă de tei), întrebuinţate în horticultura şi la confecţionarea unor obiecte împletite. RAFINA, rafinez, vb. I. T r a n z. 1. A curăţa un produs de substanţele străine pe care le conţine. A rafina zahărul. 2. F i g. Á face mai fin, mai delicat, mai subtil. (R e f 1.) într-o ţară cu o cultură artistică serioasă. . . gustul s-a rafinat şi mintea s-a ascuţit de atîtea opere nepieritoare. vlahuţX, o. a. 210. RAFINAMÉN T, rafinamente, s. n. 1. Fineţe, subtilitate a gustului sau a simţirii; rafinare (2). 2. (Peiorativ) Viclenie, perfidie. RAFINARE, rafinări, s. f. 1. Acţiunea de a rafina; curăţirea unui produs de materiile străine pe care le conţine. Rafinarea alcoolului. 2. F i g. Perfecţionare, subţiere a gustului sau a simţirii cuiva; rafinament. Mai întîi o rafinare cerebrală trecută prin ereditate de la o generaţie la alta. ibrXii/EANU, SP. CR. 31. N-a ajuns pe Eminescu, n-are fineţa şi rafinarea acestuia. GHEREA, ST. CR. iii 403. RAFINAT, -A, rafinaţi, -te, adj. 1. (Despre un produs industrial) Curăţat de corpuri străine; obţinut în urma unei rafinări. 2. F i g. Fin, delicat, ales, subtil. în mijlocul acestui străvechi, substanţial şi rafinat belşug al pămîntului sejiflă oraşul Rîmnicul-Vîlcii. bogza, c. o. 365. Era om cărturar, spirit rafinat şi prietin cu învăţaţii de la şcolile cele mari din scaunul crăîei leşeşti, sadoveanu, o. vn 97. Străvechea mea argintărie cu atita artă cizelată De rafinatul Berivenuto, sclipea pe masă înşirată, anghel-iosif, c. m. n 81. 3. (Peiorativ) Perfid, viclean, crud. Cîte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat acele buze ce vineău de amuţeau învineţite sub spînzurătoarea ce stă dinaintea uşii. negruzzi, s. i 311. RAFINATOR, rafinatori, s. m. Rafinor. RAFINARlE, rafinării, s. f. Instalaţie sau fabrică în care se face rafinarea unor produse. V. distilerie. Rafinărie de zahăr. + (De obicei determinat prin t petrolieră » sau « de petrol ») Unitate industrială în care se face prelucrarea ţiţeiului, pentru obţinerea de produse petroliere. Ţiţeiul extras. . . e pompat peste dealuri, spre marile rafinării. BOGZA, A. î. 30. RAFINOR, rafinori, s. m. Muncitor calificat pentru operaţiile de rafinare; rafinator. RAFT *, rafturi, s. n. Poliţă aşezată într-un dulap sau fixată de-a lungul pereţilor unei camere (în special la magazine). în cele mai multe rafturi se înşirau sticle de băuturi. dumiTriu, p. f. 48. Dacă ar fi fost un cetitor, ar fi avut acum in rafturile bibliotecii prietinii cei mai devotaţi, saboveanu, E. 43. Se vedea un perete întreg, îmbrăcat cu rafturi de cărţi. C. PETRESCU, î. II 186. RAFT2, rafturi, s. n. (învechit, mai ales la pl.) Hama-şament de lux. Hai, murgule, hai. Pe coastă de plai. Ce laşi tu drumul Ş-apuci colnicul? Ori zeaua te-apasă, Ori şaua te-ndeasă, Ori frîul cu fluturi, Ori scumpele rafturi. ALECSANDRI, P. P. 63. RAGÂCI, ragace, s. n. Unealtă în formă de cleşte cu coadă lungă, folosită la pescuit. Pescarul aşteaptă cu prăjina în mină şi, cind vede crapul pe fundul apei, aruncă ragaciul asupra lui şi-l prinde întfe cele două braţe ale acestuia, antipa, p. 291. RAGE, rag, vb. III. (De obicei la pers. 3) I n t r a n z. (Mai ales despre boi, vaci, cerbi) A scoate răgete; a mugi. Vaca rage de foame in bătătură. vlahuţX, o. a. 358. Boii rag, caii rînchează, cînii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. ai,ecsandri, P. A. 112. + F i g. (Despre oameni) A ţipa, a striga, a zbiera. Rabdă inimă şi taci, Dacă n-ai gură să ragi. şez. xn 83. Badea rage Prin pîrloage, Lelea îngînă Din grădină (Clopotul şi toaca). — Forme gramaticale: perf. s. răgii, part. ras. RAGEĂ, ragele, s. f. (Turcism învechit) Rugăminte, cerere. (Cu pronunţare regională) Cuconaşule 1 iaca hina (= fina) d-tale care vrea să-ţi facă o răgea, alecsandri, T. 387. RAGE AL, rageali, s. m. (Turcism învechit) Ministru al Porţii otomane; mare demnitar, consilier, sfetnic. Ragealii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, domnii îl cumpără cu bani. negruzzi, s. I 274. — Variantă: rcgeâ, regele (ghica, s. viii), s. f. RĂGET s. n. v. răget. . RAGHILA s. f. v. ragilă. RAGILA, ragile, s. f. (Şi în forma raghilă) 1. Unealtă formată dintr-o scîndură în care sînt înfipţi dinţi de fier şi prin care se trage cînepa sau inul meliţat, ca să se aleagă partea cea mai fină. V. darac. Dădu îndărăt, spre cămara lui, rînjindu-şi din nou mînia pe care o avea îngîtlej cape o ragilă. sadoveanu, z. c. 342. în Moldova... pun o pernă pe o raghilă ş-acolo o pofteşte pe soacra mare, şi cînd dă să se aşeze, îi smuceşte perna, rămînînd pe raghilă. sevastos, n. 315. Veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blăstămurile părinteşti: ragila şi pieptenii de pieptănat cîlţi. creangX, p. 59. Canal rahi-dian = canalul format de vertebre şi care conţine măduva spinării. Anestezie rahidiană = rahianestezie. Bulb rahi-dian v. bulb. — Pronunţat: -di-an. RAnlTIC,-Ă, rahitici, -e, adj. Care suferă de rahitism, bolnav de rahitism. XJn biet copil rahitic priveşte către desfăşurarea trăsurilor, iorga, la CADE. (Despre unele părţi ale corpului) Anormal dezvoltat, prea subţire. Slujbaşiil cel osos şi deşirat. . . cu miini noduroase şi rahitice. I. BOTEZ, şc. 75. -$’■ (Substantivat) Sanatoriu pentru rahitici. RAHITISM s. n. Boală ivită în primele luni ale vieţii omului, caracterizată prin calcifierea insuficientă a ţesutului fundamental osos şi produsă de lipsa vitaminei D2. RAHT1VĂN, rahtivani, s. m. (Turcism învechit) Slujbaş însărcinat cu ţinerea rafturilor Ia caii domneşti. După aceştia veneau comişii, rahtivanii şi postelnicii călări. FIUMON, la CADE. RAI s. n. 1. Loc unde, potrivit credinţelor religioase, ajung după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei; paradis, eden. Şi atunci ca prin minune se şi trezeşte Ivan la poarta raiului. creangX, p. 308. Atunci el pricepe visul că-i trimis de Ia profet. Că pe-o clipă se-nălţase chiar in rai la Mahomet. EMINESCU, o. 1144. Sufletul să-mi meargă în rai! Şi din rai să te privească In căldarea cea drăcească Cum iţi plingi păcatele, jarnîk-BÎRSEANU, D. 260. Dar din dar se face rai, se zice cînd cineva dă şi altuia din ceea ce capătă în dar. 2. F i g. Loc frumos şi îneîntător din natură. Era un farmec nesfirşit dragostea lor şi era un rai colţul de pămint pe care vieţuiau. sadoyeanu, o. iv 81. La citeva minute de aici, pe valea Lotrului, intr-un adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. vlahuţX, o. a. ii 141. Şi-a dat drumul cu dinsa pe-o altă lume, unde era un rai şi nu altăceva. CREANGX, p. 95. Prin bolta ferestrei înguste Mă uit într-al văilor rai. eminescu, o. iv 98. -4- Loc în care cineva se simte foarte fericit; fericire mare. Casa naşilor era raiul copiilor, galaction, o. i 10. Las' să-ţi înlănţui’ gîtul cu părul meu bălai, Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai. eminescu, o. i 95. Orişiunde-oi fi cu tine Va fi raiul pentru mine. alecsandri, t. i 452. ^ Expr. Gură do rai = loc frumos din natură. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin in cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ai.EC-Sandri, p. p. 1. RAIĂ, raiale, s. f. (Turcism) 1. Cetate de pe teritoriul ţărilor romîneşti, ocupată şi administrată direct de autorităţile militare turceşti, dimpreună cu ţinutul dimprejur. Din raia, din Cetatea Turnului, se repezeau turcii pilcuri, călări, după jaf. STancu, d. 10. Unii dintre cei mai bătrini povesteau intîmplări de demult, cînd era la Giurgiu raia şi năvăleau delii in pradă, de dincolo de Dunăre, sadoveanu, m. C. 34. Fără să mai vorbim de cel... din raiaua Giurgiului, camii, PETRESCU, o. ii'272. 2. Nume dat de turci Moldovei şi Ţării Romîneşti, care plăteau tribut Porţii, dar nu erau administrate de ea. Bătrînul vizir, ingîmfat de izbînzilc ce dobîndise la Tunis, în Arabia, Persia, Africa, Georgia şi Ungaria, jură şi chezăşuieşte pe capul său că va supune această raia revoltată (= Ţara Romînească). bXlcescu, o. i 195. + Creştin supus Porţii otomane. 3. (Cu sens colectiv) Lume săracă, popor (chiar din ţări nesupuse turcilor). P-1111 şes larg sint adunate Ginţile din Himalaia, Oşteni negri-n coifuri albe, Principi, preoţi, sclavi şi raia. COŞBUC, P. I 72. RAID, raiduri, s. n. Incursiune, făcută mai ales în spaţiul aerian al altei ţări, de avioane inamice; (învechit) incursiune făcută de cavalerie pe teritoriul inamic. RAI<5N, raioane, s. n. 1. Unitate teritorială administrativă în cadrul unui oraş mare (v. cartier) sau al unei regiuni. Raionul Bălcescu din Bucureşti. <=a în fiecare raion funcţionează unul sau mai multe tribunale populare de raion. B. o. 1953, 47. Erau oameni destoinici şi harnici, cum ti vedem şi astăzi în raionul Neamţ, sadoveanu, E. 92. 2. Secţie a unui magazin unde se vînd mărfuri de acelaşi fel. Raionul confecţiilor. RAIONĂL, -Ă, raionali, -e, adj. De raion, care aparţine raionului. Comitet raional. RAIONĂRE, raionări, s. f. împărţire în raioane; repartizare (a unor produse agricole sau industriale) pentru anumite raioane. Raionarea sorturilor dc cereale. a Sarcinile de bază în ameliorarea plantelor agricole sint raionarea justă a soiurilor ameliorate şi a celor locale pe zone naturale de producţie, contemporanul, S. ii, 1954, nr. 388, 5/2. RĂITĂ, raite, s. f. (Familiar, mai ales în construcţie cu verbele «a da t, * a trage») Vizită scurtă, abatere, trecere în grabă pe undeva ; ocol. Herdelea prezentă pe Belciug secretandui de redacţie şi apoi ieşiră împreună să dea o raită prin centru. REBREANU, r. i 283. Sper că planurile noas- RAJAH — 652 — RAMOLISMENT tre despre o raită pelaKoln, Bonn. ..vor găsi realizare. Cara-GIALE, o. Vn 40. Pină-n sară am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită. CREANGĂ, A. 16.' + (Adverbial) Repede, iute, fuga. [Butea] cum 'era ea putredă, îndată se strică, şi din ea iese un zmeu grozav şi raita pe uşă, lăsînd scîntei in urma lui. BOTA, p. 77. -4- (învechit, cu valoare de interjecţie) Cuvînt rostit altădată de paznicii de noapte cînd se apropiau unii. de alţii. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragii, care strigau regulat « raita». NEGRUZZI, s. I 15. RAJĂH, rajahi, s. m. Prinţ indian. • ■ RAL, raluri, s. n. (Mai ales la pl.) Zgomot caracteristic respiraţiei în afecţiunile bronhopulmonare. Doctorul se aplecă, — cu auzul fin, el prinse ritmul ralurilor din plămîni. BART, E. 389. RALIĂ, raliez, vb. I. Refl. 1. A se aduna, a se strînge (în juriil cuiva sau a ceva) în vederea unei acţiuni comune ; (învechit) a se regrupa. Vedem pe ai noştri năvălind asupra turcilor, a fi reîmpitişi, a se ralia şi a năvăli de iznoavă. băi,-cescu, o. i 29. , 2. (Urmat de determinări la dativ sau introduse prin prep. «la ») A adera la o părere, la o propunere, la o opinie etc.; a se alătura la ceva, a trece de partea cuiva. Atunci insă d-na Pintea dădu semnalul plecării, la care se raliă îndată şi soţia prefectului. REBREANU, R. I 225. Boierii lui Constantin Cantemir ce se aflau la Poartă se raliără la domnia nouă. IORGA, h. I 259. — Formă gramaticală: perf. s. pers. 3 raliă. RÂLIĂRE s. f. v. raliere. RALIERE, ralieri, s. f. Faptul de a se ralia; adunare în jurul cuiva; trecere de partea cuiva, aderare la ceva. (în forma raliare) Prezidentul... se întoarce în curte... şi aprinde un chibrit. într-o clipă, de pe lingă uluci, din fundul curţii, răspund alte chibrituri aprin-zîndu-se, ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. CARAGIALE, o. II 87. — Variantă: (învechit) raliare s. f. RĂLIŢĂ s. f. v. rariţă. • RAM, ramuri, s. n. 1. Ramură (1). Pe-un ram, sfioşi, visau asară Doi trandafiri că doi prieteni. ANGHEL, F. 14. Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!.. ■ Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, riul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este. EMiNESCU, o. i 147. 2. F i g. (învechit) Ramură (2); domeniu. Acest ram important al instrucţiunii publice. ODOBESCU, s. II 77. O colecţie a ofisurilor sale din ramul judecătoresc, kogăi,-NICEANU, S. 204. RAMADĂN s. n. v. ramazan. RAMAZĂN s. n. 1. A noua lună a anului; (la musulmani) postul cel mare, care ţine o lună (în timpul căruia musulmanii ajunează de la răsăritul pînă la apusul soarelui) ; p. e x t. post. Stăpînii mormăiesc, ca şi cum s-ar afla după trei zile lungi de ramazan. SADOVEANU, o. î,. 139. Nu ne temem de pagini, Ramazanul lor mai ţine tocmai două săptămîni. hasdeu, r. v. 156. E x p r. (Familiar) A face ramazan = a răbda de foame. 2. (Familiar) Stomac. -ţ-Expr. A-l tăia (pe cineva) la ramazan (sau ramazanul) = a-i fi cuiva foame. — Variantă : ramadân s. n. RAMA!, rame, s. f. 1. Cadru format din bare de lemn, metal etc., simple sau ornamentate, cu care se încadrează o fotografie, o oglindă, un tablou etc.; p. e x t. tablou, fotografie înrămată. El privea spre zimbitoarea frumuseţe din ramă. sadoveanu, p. s. 201. Cel din urmă tablou, pus în alt perete, lingă o oglindă cu ramă de nuc, înfăţişează o luptă, bassarabescu, v. 40. F i g. Ce tinăr si ce vesel e codrul... Trunchiurile albe sclipesc în rama umbrei. păun-pincio, p. 60. 2. Schelet (de forme, mărimi şi materiale diferite) în care se fixează ceva. Ramă de gherghef. Ramă de faguri. c=j Atunci, pe nasu-i respectabil, o clipă încăleca o păreche de ochelari rotunzi cu ramă neagră. SAD OVEANU, E. 126. Un fulger scăpără şi o fereastră îşi lumină rama. ANGIIKI.-IOSIK, c. I,. 16. Ramă de format = ramă de lemn sau de metal în care se fac în turnătorie formele. 3.' Fîşie de piele flexibilă şi groasă, cusută pe marginea încălţămintei şi servind la fixarea tălpii de feţe. RÂMĂ 2, rame, s. f. (Franţuzism) Vîslă. RAMBLEIĂ, rambleiez, vb. I. Tranz. 1. A umple cu rambleu golurile rămase într-o mină în urma exploatării. Minerii pot începe să scoată un nou rînd de cărbuni, pînă ce spaţiul gol e din nou rambleiat, uogza, v. j. 67. 2* A executa un rambleu la o şosea sau la o cale ferată. RAMBLEIĂJ, rambleiaje, s. n. Rambleiere. Golul rămas în urma minerilor e umplut, întregul coridor din care ei au ,extras cărbunele e zidit, ca peretele unei case din care a fost scos un rînd de cărămizi şi în locul cărora s-a turnat numaidecît un strat de ciment. Operaţiunea aceasta se cheamă rambleiaj. bogza, v. J. 67. RAMBLEIERE, rambleieri, s. f. Acţiunea de a r a m-b 1 e i a. ’ RAMBLEU, rambleuri, s. n. 1. Material solid alcătuit din bucăţi de rocă, care serveşte la umplerea golurilor rămase într-o mină în urma exploatării. 2. Lucrare executată în scopul de a ridica un teren la nivelul necesar construcţiei unei căi ferate sau unei şosele. . RAMBURS s. n. Sistem de expediere a unei mărfi cu plata făcută de destinatar la primirea obiectului. A expedia (cu) ramburs. a Pentru suma de o mie de lei să trimeată porumb cu ramburs. sandu-aldea, d. n. 251. RAMBURSA, rambursez, vb. I. T r a n z. A plăti cuiva o sumă de bani datorată; a da înapoi, a restitui. Se vor putea acorda Sfaturilor populare avansuri temporare care vor fi rambursate in termenele şi condiţiunile stabilite de Ministerul Finanţelor. B. o. 1951, 494. RAMBURSABIL, -ă, rambursabili, -e, adj. Care poate (sau trebuie) să fie rambursat. Obligaţiuni rambursabile prin tragere la sorţi. RAMEURSĂRE, rambursări, s; f. Acţiunea de a rambursa şi rezultatul ei. Rambursarea valorilor ieşite la sorţi. RAMIFICĂ, ramific, vb. I. Refl. A se despărţi în două (sau în mai multe) ramuri. RAMIFICARE, ramificări, s. f. Faptul de a se ramifica; despărţire în. ramuri. Ramificarea arterelor. RAMIFICAT, -A, ramificaţif -te, adj. Despărţit în ramuri. Rădăcină ramificată. RAMIFICAŢIE, ramificaţii, s. f. Ramificare; (concretizat) parte desfăcută dintr-un întreg; ramură, braţ; prelungire. Cele din urmă ramificaţii ale munţilor Do-brogei, la Dunăre, se urcau pe nesimţite, aşa că focul pe . care-l vedeau acum la deal păruse... o stea. D. ZAMFI-RESCU, R. 125. + Despărţitură, subdiviziune. RAMOLEÂLA s. f. Faptul de a fi ramolit; starea celui ramolit. RAMOLÎ, ramolesc, vb. IV. Refl. A-şi pierde (din cauza bătrîneţii) vioiciunea minţii, facultăţile intelectuale şi fizice. RAMOLÎRE, ramoliri, s. f. Faptul de a.'s e ramoli; slăbire a minţii şi a puterilor fizice. RAMOLISMENT s. n. Ramolire. RAMOLIT — .653 — RANUNCULACEE RAMOLÎT, -Ă, ramoliţi, -te, adj. Care şi-a pierdut vioiciunea mişcărilor, a facultăţilor intelectuale (din cauza bătrîneţii). Puţin cam ramolit, puţin cam şiret, dar ştiind ce vrea. camil rETRESCU, o. i 290. Ştii dumneata unde e strada Pacienţii ? —Asta e, măiculiţă. — Ei, aş!. . . Teribil e de ramolită, caragiale, o. II 276. ■$> (Substantivat) Ar fi dovedit că babalîcul e un ramolit, că nu mai înţelege nimic. agîrbicEanu, s. r. 24S. RAMOLÎŢIE s. f. (Rar) Ramolire. Se constată în emisferul sting [al creierului] un mic focar de ramoliţie. PARHON, o. a. I 267. RĂMPĂ, rampe, s. f.. 1. Platformă (în gări) la nivelul pardoselii vagoanelor, pentru a înlesni încărcarea şi descărcarea mărfurilor; loc lîngă linia ferată destinat încărcării şi descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau (mai rar) al unui pod. începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor şi ■ ■ ■ auzi vîjiind pe sub vagon o apă repede şi puternică. vlaiiuţă, o. A. iii 32. + Bară de lemn care închide un drum sau o şosea Ia încrucişarea cu o cale ferată; barieră. . 3. Partea din faţă a podelei unei scene de teatru, unde sînt instalate luminile. Dacă cei ce visează la lumea ce se agită după dunga strălucitoare a rampei ar fi ascultat acestea, desigur că s-ar fi înduioşat. anghEI,, pr. 121. Păşeşte spre rampă şi declamă cu toată căldura. CARA-giale, o. iii V. E x p r. A chema Ia rampă = a cere prin aplauze ca artiştii să reapară pe scenă. De trei ori actriţa fu chemată la rampă, iar a patra oară. . ■ apăru împreună cu autorul poeziei, călinescu, e. 140. Cintăreţii sînt chemaţi la rampă de două, de trei, de patru ori. Cara-giale, n. s. 91. (Despre piese de teatru) A vedea lumina rampei '= a intra în repertoriul unui teatru, a' fi jucat în faţa publicului. 4. Teren înclinat. ... RAMURĂ, ramuri, s. f. 1. Fiecare dintre ramificaţiile unui trunchi de arbore (v. creangă, cracă) sau ale tulpinii unei plante ; ram .Ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crîngurile ii zgîriase mîinile, şi ea tot înainte mergea, ispirescu, I,. 55. Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-n lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte. eminescu, o. rl42. + Fiecare dintre ramificaţiile coarnelor cerbului şi ale căpriorului. Căpriorul cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti, in frunzişul întunecat. C. PE-trescu, S. 20. Ce falnic îşi purta [cerbul] coarnele cu zece ramuri, DELAVRANCEA, o. II 119. -f- Diviziune a unui curs de apă principal, a unui masiv muntos etc. Ramura occidentală a Carpaţilor. + (Prin analogie) Diviziune a unei artere, a unui nerv etc. +. F i g. Ramificaţie a unei familii, a unui popor. Este cunoscut că familia Cantacuzino este originară din Franţa, din ramura Valois. BĂI.CESCU, o. I 85. 2. F i g. Diviziune a unei discipline ştiinţifice, sector al unei activităţi practice. Algebra eSte o ramură a matematicii. — PI. şi: ramure (macedonski, o. I 256). RÂNĂ, răni, s. f. 1. Ruptură (locală) a ţesuturilor corpului, cauzată de o tăietură, de o lovitură sau de o infecţie; leziune, plagă. De cădeai rănit în luptă, îţi legam o rană udă. HI-'TIMII:, î, 105. Cind îi curăţăm rana din umăr... ofta adine, mironescu, s. a. 118. "0* (în contexte figurate) Orice cuvînt de mingîiere era acuma pentru dinstd un balsam pe o rană proaspătă. rubreanu, r. i 281. «$> E x p r. Bun de pus la rană, se spune despre un om foarte bun. A pune Sare pe rană = a întărită pe cineva; a pune paie pe foc. A pune degetul po rană = a descoperi şi a da pe faţă cu curaj cauza adevărată a unei stări de lucruri supărătoare. O dată ce s-a pus degetul pe rana deschisă, furtuna s-a dezlănţuit. BART, E. 285. + Cicatrice, semn car.c rămîne după vindecarea unei plăgi. 2. F i g. Durere morală, suferinţă, chin. Pentr-tm sărac ce simte, nu e rană sufletească Mai grozavă decit mila rea şi dispreţuitoare. VEAnurX, o. a. 77. Să vii a-fi lăsa niîngîiată rana sufletului lingă nevastă şi copii, cara-GIAIîE, O. Vii 28. Că nu-i rană de cuţit, Ci e rană de iubit. hodoş, p. r. 36. . — PI. şi: (învechit) rane (GANE, n. iii 81, at.ecsandri, P. A. 98, NEGRUZZI, S. I 152). RANCHltÎNA, ranchiune, s. f. (Franţuzism, mai ales în construcţie cu verbul « a purta ») Ură ascunsă şi dorinţă de răzbunare. V. pică. însamnă că-mi poartă ranchiună pentru chestia cu scaunele, v. rom. ianuarie 1954, 119. RANCHIUNOS, -OĂSĂ, ranchiunoşi, ~ocise, adj. Care poartă ranchiună; răzbunător. RĂNCOTE s. f. pl. (Regional) Crăci tăiate şi aruncate grămadă la un loc; vreascuri. RANDAMENT, randamente, s. n. Capacitatea de producţie a unui muncitor, a unei maşini, a unui utilaj într-o unitatea de timp dată. îmbunătăţirea gradului de folosire a maşinilor şi utilajului se poate realiza atît prin prelungirea duratei lor de funcţionare, cit şi prin sporirea randamentului lor, adică prin creşterea producţiei în unitatea de timp. scîn-TEIA, 1953, nr. 2786. -4- Folos, beneficiu. Am căpătat convingerea că e un teren fără nici un randament. C. PE-Trescu, r. dr. 108. ' RANF(JRT, ranforturi, i. n. (Franţuzism) Piesă sau ansamblu de piese care servesc pentru a întări o construcţie sau anumite părţi ale unei construcţii. RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de o persoană (sau de o instituţie) într-o ierarhie, după criteriul importanţei, funcţiei etc. Zimbea cu un fel de prietenie stăpînită, cum se cuvenea rangului său. vornic, p. 228. Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, eminescu, o. i 85. F i g. Critica s-a ridicat la rangul unei producţii. de multe ori mai însemnată chiar decit opera care se critică, v[.aîiuŢ.X, o. a. 230. 2. (în e x p r.) Lojă de rangul întîi = lojă din rîndul situat imediat deasupra parterului. Ipotecă de rangul întîi — prima ipotecă instituită asupra unui bun (urmată de alte ipoteci). 3. (Franţuzism învechit) Şir de persoane. Şi-n rangurile rupte zbor glonţii vîjîind. AiyECSANDRl, P. II 158. RANGĂ, răngi, s. f. Bară de fier ascuţită la unul dintre capete, servind ca pîrghie cînd se sapă în pămînturi foarte tari, cînd se desface un pavaj etc .Brebii era în mină cu o rangă de fier. pas, i,. i 79. • RĂNIŢĂ, raniţe, s. f. Sac depînzăsau de piele purtat în spate (mai ales de militari, turişti, vînători) cu ajutorul a două curele trecute peste umeri şi în care se pot duce merinde sau orice alte obiecte. V. rucsac. Păşi cu băgare de seamă printre capetele adormite unul lîngă altul, pe cimentul gol, printre saci de merinde şi raniţe, camii.ar, n. 1 18. Eu am zis să aşezăm raniţele şi să stăm pe ele. sahia, n. 79. Se încinge cu sabia; pune turbinca la şold, îşi ia raniţa in spate şi puşca de-a umăr şi pornind se tot duce înainte, creangă, p. 307. RĂNTIE, rantii, s. f. Haină lungă şi largă care se poartă peste îmbrăcăminte, ca o manta. Popa Craveţchi, cu patrafirul peste rantia kakie, cinta pe nas. camii.ar, n. i 68. Ruset închise cu grijă uşa, punind zăvorul, îşi lepădă rantia. sadoveanu, z. c. 271. Răcnea vizitiul pîntecos şi înfoiat în rantia de catifea albastră, c. petrescu, a. R. 60. RANUNCULACfiE s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, în general otrăvitoare; (la sg.) plantă făcînd parte din această familie. Bujorul este o ranun-cuîacee. RAPACE — 654 — RAPORTA RAPĂCE, rapaci, -e, adj. (Rar la pi.) Lacom de bunuri materiale ; hrăpăreţ. Aceste două procese sint purtate de. ... ciţiva bancheri rapaci şi jecmănitori, bogza, a. î. 597. RAPACITATE s. f. Faptul de a fi rapace; lăcomie de bunuri materiale. Rapacitatea şi parazitismul moşieresc apar [în opera lui Rebreanu]. . . reliefate cu mare artă. v. rom. noiembrie 1953, 302. RAPĂNGHEL s. n. (Popular, numai în.expr.) A lua (pe cineva) la rapanghel = a certa (pe cineva); a muştrului, a lua la bătaie. M-a făcut de două parale.. . M-a luat la rapanghel. pas, i,. i 165. Mi-am luat. ■ ■ pe leliţa Măranda la rapanghel ■ . . pină i-am pus minţile la loc. VLAHUŢĂ, la TDRG. RĂPĂN s. n. Boală de piele asemănătoare cu rîia, pe care o capătă caii, cîinii şi porcii, uneori şi oamenii. Rapănul şi alte răni. . . se lecuiesc prin doftorii date cailor. i. ionescu, la tdrg. + Strat gros de murdărie pe piele, provenit din nespălare; jeg. RAPÎL s. n. (Tehn.) Readucerea unei piese sau a unui sistem tehnic în poziţia iniţială, prin acţiunea greutăţii proprii sau a unei forţe elastice. Dispozitiv de rapel. (Med.) Revaccinare cu o cantitate mai mică de vaccin pentru a prelungi imunitatea dată de vaccinarea iniţială. RAPlD, -Ă, rapizi, -de, adj. Care se mişcă, se desfăşoară, se execută cu repeziciune. In rapida-i ascensiune s-a bucurat de realizările-i artistice. SADOVEANU, E. 84. A fost o schimbare rapidă, ca topirea zăpezii albe pe cîmp. camil petrescu, v. N. 95. Tren rapid (şi substantivat, n.) = tren care circulă cu viteză mare şi nu se opreşte decît în staţiile importante. Rapidul spinteca şesul cu recolta slabă şi tărcată de porumburi. C. PETRESCU, A. 404. Ne zbatem ca o planetă de provincie, ca intr-un tirg în care nu curge apă, nu arde lumină şi unde nu opresc trenurile rapide, sebastian, t. 319. (Adverbial) Automobilele soseau rapid, încetinindu-şi mersul, c. PETRESCU, C. V. 58. Reclama inteligentă desface rapid orice fel de marfă. SAHIA, n. 109. RAPIDITÂTE s. f. însuşirea unei acţiuni de a se petrece într-un timp foarte scurt; repeziciune, iuţeală. Astăzi cartea se vinde cu o rapiditate rară, atingînd tiraje nebănuite. SAHIA, u.R.S.S. 193. RĂPIŢA s. f. Numele mai multor specii de plante erbacee din familia cruciferelor, cu rădăcina lungă şi subţire şi cu flori galbene; se cultivă pentru seminţele lor bogate în ulei cu numeroase întrebuinţări în industrie (Brassica). Cea mai multă rapiţă se cultivă în Dumbrava, Cimpul şi Ocolid. I. ionescu, m. 124. -$> Compus: rapiţă-sălbatică = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene-deschis ; creşte prin locuri cultivate şi necultivate (Brassica Rapa). RAI'ORT1 s. n. (în expr.) Casă (sau imobil) de raport = casă sau imobil cumpărat sau construit în rederea speculei. Achiziţionase citeva case de raport, rebreanu, r. i 49. RAPORT2, (1,2,4) raporturi, şi (8) rapoarte, s. n. 1. Legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni, pe care gîndirea omenească o poate constata şi stabili; relaţie. Raportul intre scriitor şi viaţă este chestiunea de bază, piatra de încercare care desparte pe scriitorii realişti de cei antirealişti. BENIUC, P. 101. Se pot analiza însă realităţile, raporturile de forţă dintre cele două tabere, ajungîndu-se la unele concluzii. BOGZA, A. î. 582. Raporturi de producţie = relaţii de producţie, v. relaţie. -$>• E x p r. în raport cu ... = faţă de..în comparaţie . cu... Să studiem problemele in raport cu situaţia mondială generală, xornic, p. 158. Sub raportul (sub acest raport, sub diverse raporturi sau sub toate raporturile) = din acest punct de vedere (din diverse sau din toate punctele de vedere, sub toate aspectele). Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura romînilor. vr,Ain;ŢĂ, o. A. 238. Sub acest raport, cele ce se întimplă in toate zilele aici vorbesc în contra acestei opinii. BOMNTINEANU, O. 288: 2.'(Mai ales la pl.) Legătură între două (sau mai multe) persoane, instituţii etc.; relaţie. Eşti poate in bune raporturi cu dinsul? C. petrescu, A. 324. Raporturile dintre aceste două fiinţe umile sînt pline de delicateţă. ibrăiij:anu, s. 8. Spionii... să n-aibă cu noi nici un fel de raport, negruzzi, s. m 462. 3. (Mat.) Cîtul dintre două mărimi de acelaşi fel exprimate în aceleaşi unităţi. 4. Relaţie (numerică) între două valori. Ceru ntimai-decit reţeta [plăcintelor] şi începu s-o scrie. . . N-ajunse să înţeleagă însă raporturile şi proporţiile, din pricină că toţi din jurul său ajunseseră la o însufleţire înaltă. Sadoveanu, z. c. 50. RAPORT3, rapoarte, s. n. 1. Comunicare scrisă sau verbală făcută de cineva în faţa unei adunări, a unei autorităţi sau a unui şef ierarhic, care cuprinde o relatare (oficială) asupra unei activităţi personale sau colective ; dare de seamă; textul dării de seamă. Cariera lui de magistrat model, slăvită pină acum... in toate memoriile şi rapoartele, îşi găsea o încununare. C. PETRESCU, C. V. 10. Trebuia să scrie un raport amănunţii asupra intîmplării. barT, s. m. 76. Ochii gheneralului fugeau cînd pe raport, cind pe uliţă, russo, s. 29. 2. (Mii.) Scurtă prezentare orală asupra situaţiei trupei, făcută de un militar în faţa superiorului său; ora, momentul cînd se face această prezentare. Un sergent cu ochii negri ca păcura dădea raportul cu voce jumătate. sadoveanu, o. viii 171. <ţ> Expr. A se prezenta (a ieşi sau a îi SCOS) la raport = a se prezenta (sau a fi chemat) în faţa unui superior, pentru a-şi susţine o doleanţă sau a răspunde de o greşeală. Se hotărî să se prezinte la raport, să-i explice situaţia, să-l roage şi să-i făgăduiască solemn că îşi va face datoria oriunde. REBREANU, p. S. 81. — Pl. şi: (învechit) raporturi (boianTineanu, o. 454, ALECSANDRI, T. I 98). RAPORTĂ1, pers. 3 raportă, vb. I. T r a n z. A produce venituri, a aduce beneficii. RAPORTĂ2, raportez, vb. I. T r a n z. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. « la ») A stabili un raport între două (sau mai multe) noţiuni, a le pune în legătură unele cu altele, a considera (ceva) în relaţie cu. .. Raportate la acelaşi punct, nu pot să existe două adevăruri opuse, în acelaşi timp. CAMII, PETRESCU, U. N. 151. -+• Refl. A se referi la ceva, a fi siu a sta în legătură cu ceva. Neavîndu-l sub ochi, a trebuit să mă raportez la cele ce mi se spuneau. KoGal,NICKANu, s. A. 126. 2. (Mat.) A găsi valoarea pe care o are o mărime, cînd a doua mărime are o .valoare egală cu unitatea. 3. (Top.) A reprezenta grafic pe un plan, la o anumită scară, elementele unei ridicări de teren. — Prez. ind. şi: (pers. 3) rapârtă. N RAPORTĂ3, raportez, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut) A prezenta (în scris sau oral) un raport (cu caracter oficial); a aduce un lucru la cunoştinţa cuiva (mai ales a unui şef). Sosi într-un suflet jandarmul şi raportă că trăsura cu domnii tocmai a cotit spre curtea lui Miron Iuga. REBREANU, R. II 83. Anchetaţi urgent scandalul Costăchel Gudurau cu directorul prefecturii şi raportaţi imediat. CARAGrAT,K, o. H 102. Nu aş face mai bine s-o las în pace şi să-i raportez ei că nu pot nimic? BOHNTI-neanu, o. 433. -4- A relata, a povesti (în mod indiscret sau răutăcios). Hoţeşte s-a mutat, soro, nici n-am băgat de seamă, raporta ţaţa Niculina vecinelor. PAS, z. I 89 RAPORTARE — 655 — RARIŞTE RAPORTARE, raportări, s. f. Faptul de a (s e) raporta. RAPORTOR1, raportoare, s. n. Instrument în formă dc cadran, de semicerc sau de cerc întreg, gradat, care serveşte la măsurarea şi la construirea unghiurilor. RAPORTOR2, -OARE, raportori, -oare, s. m. şi f-Persoană caie redactează un raport pentru a-1 susţine în faţa unei adunări. Raportorii acelor adunări sint şi raportorii Adunării Rominiei. kogâLN'iceanu, S. a. 118. Am dori ca raportorul să'facă.. . îmbunătăţiri proiectului de lege. i. ionescu, p. 162. RAPSOD, rapsozi, s. m. (La grecii antici) Cîntăreţ care umbla din oraş în oraş recitind fragmente din poeme eroice, mai ales din Iliada şi Odiseea; cel care compunea asemenea fragmente; (astăzi) poet sau cîntăreţ epic. V. bard. Demult, cindva intr-o toamnă, la un rateş de pe valea Şiretului, am auzit un biet rapsod psalmodiind cintecul bătrinesc al lui Tonta Alirnoş, acompaniat monoton şi trist dintr-o cobză. iukXileaxu, s. 15. De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. EMINESCU, o. i 149. Lăutarii... ca vechii rapsozi, cintă poporului baladele sale strămoşeşti. RUSSO, s. 178. RAPSODIA, rapsodiez, vb. I. I n t r a n z. (Rar) A compune şi a cînta poeme epice. Celor ce sint achili şi diomezi pe cîmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fi şi omeri, cînd încep a rapsodia pe lira Caliopei. odobescu, S. iii 48. RAPSODIE, rapsodii, s. f. 1. Compoziţie literară sau (mai ales) fantezie muzicală compusă din motive variate, inspirate adesea din folclor. «Rapsodia I romină» de George Enescu. c=i [Coşbuc] a creat minunata sa rapsodie « Doina o. giiekka, st. cr. iii 343. 2. (La grecii antici) Fragment dintr-o poemă epică (mai ales din epopeile lui Homer) cîntat de rapsozi; eîntec epic. RAFT, rapturi, s. n. 1. (Rar) Răpirea unei persoane (mai ales a unei femei) prin violenţă sau prin seducere. 2. Jaf, hoţie. Coborise practica beţiei la niveluri subterane clandestine, vecine cu crima, raptul şi şantajul. RA-UÎA, O. 79. RAR, -A, rari, -e, adj. (în opoziţie cu des) 1. Care se află, unul faţă de altul, la o distanţă mai mare decît cea obişnuită. Plopi cu frunza rară S-au zbătut uşor in vtnt Zile lungi de vară. TorÎRCEANU, s. A. 15. Pe furiş, prin frunza rară, Ca un zgomot de şopirle, Drăcuşorii se strecoară. IOSIF, I’ATR. 21. Vino, rnîndră, sus pe deal, Un’ se face griul rar. jarnîk-bîrseanu, d. 162. 2. (Despre un întreg) Care are elementele componente mai depărtate unele de altele decît de obicei. Ai ţesut o ptnsâ rară, Patru luni intr-o cămară. IIODOŞ, P. r. 192. La luncuţa rară-n jos, Trece Ghiţă cel frumos, şez. II 80. A scos o sită dc sfară Şi-i păru că-i prea rară. alecsandri, p. P. 103. 8. Care se petrece, se cfectuează sau se succedă Ia intervale mai depărtate sau într-un timp mai lung decît cel obişnuit, care se desfăşoară într-un ritm lent; (despre persoane) care efectuează acţiuni într-un astfel de timp. Făt-Frumos intră-n pădure cit paşi rari. eftimiu, î. 108. Şi însuşi bunicul, cel rar la vorbe, azi rîde şi-nchină. coşbuc, r. II 47. [Mergea] cu pas rar, încet şi ginditor. creancX, A. 133. (Adverbial) Cind am plecat un ornic bătea din ceaţă rar. argiiezi, v. 114. Doi ţărani îngîn-duraţi oftează rar. rebreanu, i. 11. Ana citeşte rar şi foarte desluşit. vuhuţX, O. A. iii 89. 4. Care este puţin numeros, se găseşte numai în puţine locuri sau apare la intervale depărtate. Cite-un virtej de aer se răsucea pe stradă, măturind praful, ridicindu-l ţi aruncîndu-l pe trotuare, intre picioarele rarilor trecători. REBREANU, R. I 43. In rar tirg a Moldai'iei nu vei găsi vreo urmă de a lui. NEGRUZZI, s. I 196. (Adverbial, adesea la comparativ) In trup [zmeii] erau tare puternici, rar cine se putea trinti cu ei. sbiera, p. 314. Ehei! ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. caraGiale, o. i 90. Mai rar om care să poată lua [din aceste sălăţi], creangă, p. 211. 4- Neobişnuit, excepţional. Un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. IiOLINTIXKANl' o. 331. 5. Distins, ales, scump, preţios (prin faptul că nu se găseşte des); superior (ca merit sau ca valoare). Heliade, Alecsandri, Bolintincanu, Bălcescu, Cezar Bolliac şi toţi acei rari bărbaţi, cu ale căror nume literatura noastră. . . este in drept a se mindri. mackdonski, o. IV 27. Mai un hotar tot a fost plin De mese, şi tot oaspeţi rari. . . De neam străin, coşbuc, P. X 57. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? emrîescu, O. I 83. Piatră rară — nestemată. Păminturi rare = grup de oxizi metalici ai unor elemente care se aseamănă prin proprietăţile lor chimice şi au numerele atomice cuprinse între 57 şi 71. RARA adv. (în construcţie cu verbe dc mişcare, adesea repetat) încet, domol, pe îndelete. [Sultănica] 0 ia rara-raraprin fineaţă. deiavraxcea, s. 13. [Radu] îşi lua o carte şi-o pornea rara pe dealuri. vi, ai iută, o. A. I 94. RARĂ, rare, s. f. Un fel de mreajă dc pescuit, cu o împletitură rară. «Rarele t> sint împletite din sfoară şi au ochiurile mari. aNTipa, p. 162. RAREFĂCŢIE, rarefacţii, s. f. Rarefiere. RAREFlA, rarefiez, vb. I. Refl. (Despre gaze) A-şi micşora densitatea, a deveni mai rar. + T r a n z. A micşora densitatea unui corp gazos. RAREFIAT, -A, rarefiaţi, -te, adj. (Despre gaze) Cu densitate micşorată; rărit. Atmosfera planetei Marte este extrem de rarefiată şi săracă în oxigen. — Pronunţat: -fi-at. RARKFIERIÎ s. f. Acţiunea de a (se) r a r c f i a şi rezultatul ei; rarefacţie. Rarefierea unui gaz. -ţ- Rărirea patologică a unui ţesut organic. Rarefierea osului. — Pronunţat: -fi-c-. RAREORI adv. (în opoziţie cu adesea, adeseori) Cîteodată, nu prea des; rar. V. arare, arareori. El rareori se află acasă, siancu, d. 5. Apa nu părea adincă, rareori ajungea la burta cailor, camii, i’K-Trescu, o. I 556. Rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetină sub umbra unui tei. negruzzi, s. i 44. RARIFICÂT, -A, ratificaţi, -te, adj. Rarefiat. RARISIM, -A, rarisimi, -e, adj. (Rar) Care se găseşte (sau se întîmplă) foarte rar. Această rarisimă ediţiune a cunoscut-o cel dinţii Gebhardi. hasdeu, i. v. 239. RARIŞTE, rarişti, s. f. I. Loc într-o pădure unde copacii sînt rari, la mare distanţă unul dc altul. V. poiană, luminiş. Luminile dimineţii pătrundeau prin rarişti, cerul se lumina deasupra, sadoveanu, o. x 63. ll văzură ivindu-se speriat la capătul celălalt al rariştei. camii, petrescu, o. I 276. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de * şi arătînd felul copacilor) Vin' cu mine să ne pierdem in zadar Printre galbenele rarişti de stejar. TorÎRCKANU, B. 42. * Caravana • urca la pas printr-o rarişte de mesteacăni. vlaiil'ŢÂ, o. a. iii 44. Tinguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atlta drag, Pe cind iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. eminescu, o. 1 209. + (Neobişnuit) Bucată de loc unde semănăturile sau ierburile au ieşit rare. Dintr-o rarişte de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană. IIOCAŞ, SI. N. 105. i RARITATE — 656 — RASOLI 2.‘ Fi g. Loc gol în masa unei materii oarecare. [Stelele sclipitoare] să reapară in rariştea norilor. ARDE- i. ic A nu, D. 175. Numai prin rariştea frunzişului mişcător, albeaţa curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiş, pină la mine. HOGAŞ, M. N. 151. — Variantă: rărişto (ispirescu, l. 288) s. f. ' RARITĂTE, rarităţi, s. f. 1. Faptul de a fi rar, caracterul a ceea ce este rar. Vn talent trebuie preţuit, dar mai ales trebuie preţuit un. talent satiric; aici. ■ ■ poate să fie vorba de preţul rarităţii. GIIEREA, ST. CR. 1-331. 2. Obiect, fiinţă, fenomen care se întîlneşte rar; p. e x t. ceea ce este excepţional, atrage atenţia, constituie o curiozitate. Lingă librăria « La papagalul de aur o. . . se află două case cu etaj, rarităţile tirguliii. ST.-VNCU, D. 383. Milescu se uită lung la el, ca la o raritate omenească. D. ZAMEIRESCU, R. 153. Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă nici armăsari. NEGRUZZI, S. I 313. RARIŢA, rariţe, s. f. 1. Unealtă agricolă asemănătoare cu plugul, care răstoarnă brazda în ambele părţi, formînd rigole şi care se foloseşte la semănăturile de cartofi şi la alte culturi. Griul răsărise rar şi firav, de parc-ar fi fost lucrat cu rariţa. mihalE, o. 9. 2. (La pl.) Şir de trei stele luminoase din constelaţia Orion. Rariţele străluceau în cerul limpede ca seninul albastru al unei pietre scumpe. SANDU-ALDEA, u. P. 128. Găinuşa-i spre asfinţit, rariţele de aseminea şi luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară. CREANGA, a: 126. — Variantă : r&li|& s. f. RAS1, rasuri, s. n. Acţiunea de a (se) rade; bărbierit. La d-vodstră se fac şi abonamente? — Da: 12 rasuri 3 franci. . ■ vine un ras ori un tuns 25 de san-timuri, cu pudră, unt de migdale.. . caragiale, t. ii 79. RAS -A, raşi, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăţi, păr) Tăiat pînă la piele, -fy- (Despre oameni, p. e x t. despre capul, faţa lor) Care nu poartă barbă (şi mustăţi); care este bărbierit ; (urmat de determinări) care are părul tăiat pînă la piele. Bătu în palme şi unul din servii raşi pe cap întinse un covor pe iarbă. SADOVEANU, o. VII 70. . Vine lingă mine, cu figura lui lungă şi rasă. CAMIL PETRESCU, u. N. 370. Veni şi unul dintre ofiţerii de punte. Spilcuit, ras proaspăt şi pudrat. BART, S. M. 98. <*>Expr. (Familiar) €-0 fi tunsă, c-o fi rasă = ba că-i una, ba că-i alta, că e laie, că-i bălaie; în sfîrşit, după multă vorbă. Tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil, caragiale, o. i 91. -4- F i g: (Despre cîmp) Cu iarba sau holdele tăiate ; cosit, secerat. Iată vin cosaşii veseli. . . Sub a lor coasă, Cimpul ras rămine verde, ca o apă luminoasă, alecsandri, p. ni 68. 2. (Despre legume, fructe) Curăţat de stratul exterior prin frecarea pe o râzătoare. Lămîie rasă. -y- Fărîmiţat prin frecarea pe râzătoare, pînă se transformă în pulbere sau în bucăţele mici, utile. Şocolată rasă. a Dintr-o ridiche patru feluri de mîncare se fac: rasă şi nerasă, cute şi felii. pann, la cade. 3. (Despre terenuri) Neted, şes. Priveşte! S-a dus monotonia cimpului ras. De-aici încolo... altă vedere ţi se deschide. vlahuţX, o. A. ni 32. (Adverbial) Atingînd uşor o suprafaţă. Prepeliţa zboară ras cu pămintul. IiRĂTESCU-VOINEŞTI, la CADE. 4. (Despre recipiente, adesea în corelaţie cu plin) Plin pînă la marginea de sus, foarte plin. Paparudă-rudă Vino de mă udă... . Cu găleata plină, Ploile să vină, Cu găleata rasă, Ploile să varsă. ŞEZ. I 155. Şăde Stanciu-n cap de masă, Cu vedriţa plină rasă. SEVASTOS, c. 299. RASA rase, s. f. 1. Varietate de animale care se deosebeşte de alte varietăţi din aceeaşi specie prin anumite caractere (adesea obţinute prin eforturile omului, cu scopul de a se ajunge la noi tipuri, care să aducă mai mult folos). Creşterea porcinelor se va orienta în direcţia măririi efectivelor din rasele. pentru grăsime şi din rasele mixte (carne şi grăsime). SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. Loc. adj. De rasă = de soi bun. (Ironic) Veronescu făcea parte dintre acei luptători de rasă care sînt veşnic în tabăra guvernului.' VI.AIIUŢĂ, o. A. III 6. <^> Rasă fiziologică = varietate a unei specii de microorganisme patogene care se deosebeşte de alte varietăţi prin caracterele ei fiziologice (în special prin specia plantei pe care o atacă). Desigur că cunoaşterea raselor fiziologice dintr-o regiune este necesară selecţionatondui în căutarea de soiuri de grîu rezistente la rugină, săvulescu, M. u. 1169.' 2. Fiecare dintre grupurile biologice de oameni, formate din cele mai vechi timpuri ale preistoriei şi caracterizate prin culoarea pielii, aspectele părului şi alte particularităţi exterioare, care nu contrazic unitatea biolo-. gică a întregii omeniri şi nu constituie un criteriu ştiinţific pentru diferenţierea ei în grupări sociale. Culoarea pielei variază după rasă, de la alb-deschis pină la negru-inchis. nicolau-maisi/er, D. v. 28. \?j făcuse o impresie ciudată mica vietate de altă rasă, fetiţa cea neagră, cu ochii albi. BART, E. 382. Alţii înţeleg prin pesimism o boală care bîhtuie toate rasele, toate civilizaţiile. GHEREA, ST. CR. I 53. RASA2, rase, s. f. Haină de postav, largă şi lungă pînă la călcîie, pe care o poartă călugării şi călugăriţele pe deasupra îmbrăcămintei. [Călugărul] mă privi smerit şi sfios, strîn-gîridu-şi îngrijit, cu degete aspre. . . rasa la piept, hogaş, m. N. 112. Diaconul. ■ ■ îmbrăcat într-o rasă de satin. . . ieşi din casă. contemporanul, m 653. [Lăpuşneanul] ie văzu coperit cu o rasă. negruzzi, s. I 160. RASCOLNIC, rĂ, rascolnici, -e, s. m. şi f. Partizan al unei secte religioase din Rusia (despărţită de biserica ortodoxă rusă în secolul al XVII-lea). RĂSCOTE s. f. pl. Grămadă de lemne, vreascuri, crengi (aduse de apă). [Vizuina] era înconjurată de buşteni şi de rascote. ispirescu, l. 129. RASEOLOGÎE s. f. Parte a antropologiei care se ocupă cu studiul raselor omeneşti. RASIĂL, -Ă, rasiali, -e, adj. Conform doctrinei reacţionare a rasismului.. Discriminare rasială. — Pronunţat: -si-al. RASÎSM s. n. Teorie reacţionară burgheză a inegalităţii raselor, emisă cu scopul de a constitui o justificare pentru dominarea şi subjugarea unor popoare. Foarte puţini dintre tinerii scriitori de atunci se lăsau ademeniţi de trîmbiţele rasismului, sadoveanu, E. 6. RASÎST, «Ă, rasişti, -ste, adj. (Şi substantivat) (Persoană) care aderă la teoria reacţionară a rasismului, care aplică această teorie. Prejudecăţile rasiste, ura confesională ■ ■ . sint împrejurări care in curînd vor rămînea numai o amintire ruşinoasă intre popoarele Răsăritului. SADOVEANU, E. 19. RASOL, (rar) rasoluri şi rasoale, s. n. Fel de mîncare constînd din carne sau din peşte, mai rar din legume, fierte în apă cu diferite ingrediente. Fasole verde rasol. c=i Cunosc toate specialităţile casei. De exemplu: o cegă rasol. Preferi cu maioneză? C. PETRESCU, c. v. 64. Să le facem de mîncare Trei fripturi şi trei rasoale. THODOIUCSCU, p. r. 294. Expr. (Familiar) A da rasol == a face un lucru de mîntuială. Tu să treci cel dinţii că e mai bine. ■ ■ Pe urmă se plictisesc măgarii de călăi şi dau rasol. CAMIL petrescu, T. ii 620. Să dăm rasol mai repede. Mai sînt şapte procese şi azi e ziua mea de masaj electric. c. PETRESCU, c. v. 265. RAS0LEĂLĂ, rasoleli, s. f. (Familiar) Treabă făcută superficial, de mîntuială. RASOLl, rasolesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A face un lucru de mîntuială, a lucra superficial; a da rasol. RASOLIT — 657 — RAŢIONAL RASOLÍT, -Ă, rasnliţi, -te, adj. (Familiar) Făcut în grabă, superficial, de mîntuială. Un număr de lux, îngrijit, nu rasolit ca numerele cotidiane; bine aranjat, tipărit frumos şi nu ciuruit de greşeli. Caragiále, s. n. 124. RAST s. n. Numele popular al inflamaţiei splinei {din cauza malariei); splină umflată. Nineaca, nu te tulbura, că iar te-o dure rostul.' atykcsandri, 1'. 404. Borş.. . mult nu-i bine să beie cei ce zac de friguri. . . fac rast. ŞEZ. vi 65. RASTÉL, tastele, s. n. Suport făcut din bare paralele de lemn sau de metal pentru păstrarea armelor, a schiu-rilor, a bicicletelor etc. O vitrină mare conţinea pe un rastel numeroase puşti de vinătoare. cXijnescu, E. O. r m. RÁSTER, rastere, s. n. Placă de sticlă, pătrată sau rotundă, liniată special şi folosită în tipografie la reproducerea anumitor figuri. RĂŞCĂ, răşci, s. f. Un fel de prăjină cu care pescarii împing frînghiile năvodului pe sub gheaţă de la o copcă la alta sau sperie peştele ca să iasă de sub maluri şi de sub insule plutitoare şi să se prindă în năvoade. + Unealtă asemănătoare cu o sulă, compusă dintr-o undrea lungă şi un mîner de lemn, cu care pescarii cătrănesc plutele de la carmace. RÂŞPE1, raşpele, s. n. Pilă de oţel cu una sau cu mai multe feţe care au dinţi izolaţi, folosită la prelucrarea lemnului, a tălpii şi a altor materiale nemetalice. Sfărima cu raşpelul cuişoarele de lemn. G. M. zamFirescu, sf. m. n. i 238. RATĂ, ratez, vb. I. 1. T r a n z. A pierde o ocazie, a nu reuşi într-o împrejurare, a da greş. A rata o carieră. 2. Intranz, (Despre arme de foc, explozibile) A nu lua foc cînd sînt declanşate. RATÂRE, ratări, s. f. Acţiunea de a rata; nereuşită. RATAT, -A, rataţi, -te, . adj. (Despre persoane, şi substantivat) (Cel) care n-a izbutit să se afirme, nu şi-a realizat posibilităţile cu care era înzestrat de la natură. Actor imbătrinit înainte de timp, cum erau actorii rataţi pe vremuri, pas, z. i 143. Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform.. . dar n-am izbutit. E iremediabil ratat. CAMii, petrescu, p. 18. Doctorul era un suflet de artist ratat. BART, E. 172. -f- (Despre acţiuni) Care a dat greş ; nereuşit, neizbutit. Unii spun că e o lucrare genială. Alţii că e o operă ratată, c. PETRESCU, C. v. 242. RATA, rate, s. f. 1. Cotă ce urmează a fi vărsată sau distribuită la un termen dinainte fixat, în contul unei datorii sau al unei obligaţii. Loc. adj. şi a d v. în rate = cu plata eşalonată în părţi (egale). Mobilă in rate. c=j Mare parte din cirlige le-au plătit; pentru altă parte... au rămas să plătească în rate. 'contemporanul, vi! 103. 2. (Ec. pol.; numai în e x p r.) Rata plusvalorii = raportul dintre plusvaloare şi capitalul variabil. Rata profitului — raportul dintre plusvaloare şi întregul capital (inclusiv cel variabil). Rata medie a profitului = profitul mijlociu pe care îl dau întreprinderile capitaliste şi care rezultă din oscilaţiile ratei profitului, datorite concurenţei dintre capitalişti. RATEŞ, rateşe, s. n. (Mold., Bucov., învechit) Han la drumul mare. După înfăţişare, am cunoscut că e un rateş boieresc, sadoveanu, o. i 362. Am eu palate roşii şi mari cit un rateş, ca Peţrea Anastasiu? hogaş, dr. ii 101. — Variante; rrttoş (ibrăilEanu, s. 15), râtuş s. n. RATÉU, rateuri, s. n. 1. Defect în funcţionarea unui motor cu explozie, datorită căruia arderea combustibilului se face incomplet, producînd o explozie falsă, care nu poate pune motorul în mişcare; p. e x t. pocnetul care însoţeşte falsa explozie. 2. încercare nereuşită de a trage un foc de armă sau de a aprinde un explozibil. RATIÎRA, ratiere, s. f. Dispozitiv la războiul mecanic de ţesut cu mai mult de patru iţe, cu ajutorul căruia se ridică şi se coboară iţele pentru formarea rostului. — Pronunţat: -ti-e-, RATIFICĂ, ratific, vb. I. T r a n z. A confirma în formă autentică un act, un tratat, o convenţie, o lege, pentru a le face să aibă deplină valabilitate. Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne. . . ratifică şi denunţă tratatele internaţionale ale Republicii Populare Romîne. const. r.p.r. 23. Majorităţile... au votat ratificarea convenţiunii. odobesco, s. ni 425. Divanul, sub îndemnul ambasadorului, primeşte şi ratifică tratatul. alecsandri, s. 100. RATIFICĂRE, ratificări, s. f. Acţiunea de a ratifica; confirmare, în formă autentică, de către o autoritate competentă a convenţiilor, a tratatelor etc., pentru a le da valabilitate. Ratificarea convenţiei economice. RĂTOŞ s. n. v. rateş. RĂTUŞ s. n. v. rateş. RĂŢA, raţe, s. f. 1. Pasăre domestică palmipedă cu ciocul lat şi turtit, cu gîtul şi picioarele scurte, crescută de om pentru carne, ouă şi fulgi (Anas). Raţele... se ghemuiră pe lingă ziduri şi ostreţe. arghezi, p. T. 106. Cafeaua... se varsă pe pantalonii mei de vizită, coloarea oului de raţă. caragiale, o. n 167. , « a o apuca » sau cu diferite verbe de mişcare) Fără o ţintă precisă, neţinînd seamă de drum, de direcţie. Necăjit se repezi înaintea vitelor care o luaseră razna spre fundul ogrăzii. REBREANU, R. II 60. Gardul, în copilărie, Veşnic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cimpie. COŞBUC, P. 1261. Copilul, coborîndti-se din copaci, o apucă razna pe cimp. ispirescu, l. 391. Fata umbla’ mai adesea razna prin păduri. odobESCU, S. iii 205. <$> (Rar, precedat de prep. compusă « de-a») Fugea de-a razna pe răzoare. COŞBUC, p. I 242. 2. (Mai ales în construcţie cu' verbele < a sta », «a se ţine» etc.) Deoparte, la o parte, la oarecare distanţă de... (Flăcăul) a venit cam desişor în vara asta la horă la noi, dar se ţinea tot razna, vi.aiiuţa, la Tdug. Razna de satul Domneşti, se vede o casă. delavrancea, s. 3. Se plimba cam razna de curtencele sale. ISPIRESCU, u. 12. RĂZNĂ, razne, s. f. Faptul de a se răzleţi, răzleţire. Prostia pindeşte mintea omului cum ptndesc lupii razna oilor, delavrancea, H. T. 129. + F i g. Deviere, digresiune. Reţinută şi măiestrită, fără lăbărţări, razne şi prisosuri, ea [conversaţia] învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca, m. i. Caragiale, C. 14. RĂBDĂ, rabd, vb. I. 1. T r a n z. A suporta (cu resemnare) o suferinţă fizică sau morală; a îndura. V. pătimi. Rabdă să-l loveşti pînă îl apucă diavolul şi-l înnebuneşte, şi-atunci e prăpăd, dumitriu, p. f. 44. Rabzi bătăi de pumn şi bici. neculuţă, ţ. d. 41. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Şi ham de cai şi jug de boi: Dar vrem pămînt! COŞBUC, P. I 207. <ţ» Intranz. St ăi, Roibule, zise el blind calului, stăi aici oleacă şi rabdă ce-i răbda, că îndată ţi-oi da ovăz. sadoveanu, o. I 370. Pe la noi, cine are bani bea şi mănîncă, iară cine nu, se uită şi rabdă, creangă, p. 279. De zece ani de cind tot rabd. at,kcsaxdri, t. i 279. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza suferinţei) De două zile rabdă de foame. c. petrescu, c. v. 121. + Intranz. (Despre lucruri) A fi rezistent, a nu se strica repede. Şi na-ţi cizmele-mi de ţap... Ce la apă mult mai rabdă, teodorescu, p. p. 502. 2. T r a n z. A tolera să se săvîrşească un lucru neîngăduit, supărător; a permite, a accepta. Doar n-oi răbda să mă ruşineze dinsul pe mine în faţa satului. REBREANU, R. II 40. Graurul. . . împreună cu ciorile se cocoţează jucînd pe spinarea boilor, cari cu o filozofică nepăsare rabdă aşa batjocure. odobescu, s. m 23. Hîrtia multe rabdă (•= multe lucruri rele sau neplăcute se scriu). (Construit cu dativul) Nu ţi-or putea răbda cîte ţi-am răbdat noi. creangă, p. 286. E x p r. A (nu)-l răbda pe cineva inima (să ...) = a nu se putea stăpîni (să nu. . .), a (nu) se îndura să. . . Nu-l mai răbdase inima şi venise s-o vadă cu ochii lui. Camil petrescu, o. ii 451. Totuşi nu-l răbda inima să stea molcom, rebreanu, R. I 267. Unde r.u se încinge intre dînşii o bătaie crîncenă, ş-apoi stă de-i priveşte, dacă te rabdă inima, creangă, a. 112. A (nu)-I mai răbda (pe cineva) puterile Sa... = a-1 părăsi (pe cineva) puterile, a nu mai putea să.. . Nu-l mai rabdă puterile să-şi joace copila pe genunchi, delavrancea, la TDRG. <ţ> I n t r, a n z. Nu mai răbdăm, fraţilor !___Puneţi mina pe topoare! rebreanu, r. ii 231. 3. Intranz. (Astăzi rar) A-şi înfrîna neliniştea, nerăbdarea, a-şi păstra calmul, a sta liniştit. Fata mea, o cununie ne-ar scăpa de orice grijă. Fata mea, cum poţi răbda... Mai e vreme. Spune: da! eftimiu, î. 55. Ah! suflete împietrite! el moare şi tu rabzi încă? conaciii, p. 86. Trebuie să rabde pînă ce să se usuce cărămizile. DRĂGHici, r. 86. Refl. Nu s-au mâi putut răbda între păreţii casei, sbiera, p. 132. + Refl. (învechit, în construcţii negative; adesea în legătură cu verbul « a putea») A se stăpîni, a se înfrîna, a se reţine de la ceva. Acel ce nu se poate răbda ca să nu scrie, contemporanul, I 205. Nu cred că s-a răbdat Să nu-i fi ospătat, donici, F. 80. — Prez. ind. şi: (regional) rabd. RĂBDĂRE, răbdări, s. f. 1. Faptul de a răbda; dispoziţie firească de a suporta neplăceri, dureri, asupriri ; putere de a aştepta cu linişte desfăşurarea întîm-plărilor, a evenimentelor. Mă gîndesc că-i fi ajuns la marginea răbdării, vornic, p. 203. Răbdarea vînătorului era ajunsă la culme, odobescu, S. m 47. Eu insă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare, negruzzi, s. i 19. (Adesea în construcţie cu verbele o a avea i>, «a pierde» sau «a fi») îi povăţuia să fie mai cu răbdare,' mai îngăduitori, ca să nu se amărască. .. părinţii, ispirescu, L. 175. Mă mir c-am avut răbdare să ţin casă cu baba pîn-acum. creangă, p. 118. Ascultaţi dacă aveţi răbdare, negruzzi, S. i 102.' Dragostea n-are răbdare, jarnîk-bîrseanu, d. 382. (învechit, în construcţie cu verbul « a face ») Cum mai poţi face răbdare . . . Aşteptînd cu prelungire Să găseşti milostivire. CONACHI, p. 35. Făcindu-şi răbdare... îi zise blind... Pann, P. v. I 76.-<ţ> (Glumeţ) Răbdare şi tutun = aşteptare lungă. Pină atunci, răbdare şi tutun. c. petrescu, 42* RĂBDĂTOR — 660 — RĂBUŞ î. n 136. (De obicei în construcţie cu verbele «a mînca», « a înghiţi » etc.) Răbdări prăjite = nimic de mîncare. Trăia tot cu noduri fripte, învăluite cu răbdări prăjite. reteganui,, p. m 59. De acu a mai mînca şi răbdări prăjite în loc de ouă. CREANGĂ, P. 70. înghite la răbdări prăjite. pann, p. v. iii 101. Expr. A scoato (pe cineva) din răbdare (sau din răbdări) = a face (pe cineva) să-şi piardă calmul, a enerva peste măsură \ a scoate din sărite. Oricit de blajin să fie omul, îl scoţi din toate răbdările. caragiale, o. in 36. Eu îs bun, cît îs bun, dar şi cînd m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea. creangă, p. 253. A-şi ieşi (învechit a ieşi) din răbdare (sau din răbdări) = a-şi pierde calmul, a se enerva peste măsură, a-şi ieşi din sărite. Celelalte, strigă gazda ieşind din răbdare întru auzul atîtor laude. negruzzi, s. I 77. (Cu valoare de imperativ) Aşteaptă! Hei, hei! răbdare, Arvinte, fătu-meu, răbdare. AI,EC-sAndri, T. I 324. 2. Stăruinţă într-o lucrare grea şi de lungă durată; perseverenţă, tenacitate. Profesia de cercetător e în primul rînd una de răbdare. . . de calm. baranga, I. 153. Cu o răbdare ciudata m-am plecat peste tot ce a ştiut să facă omul. anghei#, PR. 99. Cu răbdare şi tăcere se face agurida miere. 3. (Rar, la pl.) Suferinţe, lipsuri. Oare puţine răbdări pîn-acum pribegind îndurat-ai? TOPÎRCEANU, p. 46. RĂBDĂTOR, -OÂRE, răbdători, -oare, adj. 1. Care suportă cu tărie'greutăţile, suferinţele; care îndură fără revoltă asupriri, nedreptăţi; răbduriu. Mulţimea aceea răbdătoare şi cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare. BART, s. m. 25. Era o fată robace şi răbdătoare. CREANGĂ, P. 283. Inimă, fii răbdătoare, Ca pămîntul sub picioare, ai,ecsandri, p. p. 225. Rezistent. Pămînturile din valea Cernavîrfu. . . sint. . . răbdătoare la secetă. I. IONESCU, M. 56. 2. Stăruitor. De mii de ani în piatră [fluviul] loveşte răbdător, Strop după strop, s-o spargă. VI/AHUŢĂ, o. a. 60. RĂBDURÎUj -ÎEj răbdurii, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care are capacitatea de a răbda, suportînd necazuri, rezistînd la greutăţi; răbdător. «Se plecase ca un uriaş bun şi răbduriu deasupra muşuroiului de furnici. C. PETRESCU, o. P. H 177. Stăruitor în acţiuni. S-a încovoiat de mijloc*., apleeîndu-se să-l cerceteze cu răbdurie luare-aminte. C. PETRESCU, A. R. 191. RĂBLĂGÎ vb. IV v. rablagi. RABLĂGÎT, -Ă adj. v. rablagit. RĂBOJj răbojuri, s. n. (Şi în forma răbuş) 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau în patru muchii, pe care se însemnau în trecut, prin crestături, diferite socoteli (numărul vitelor, zilele de muncă, banii datoraţi etc.). In mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă, fălcile de arătură, de praşilă, de cosit şi de secerat. Yl.AlirŢĂ, o. A. 356. Ciobanul ia legătura de răbuşuri şi înşiră de pe acest catastif al său care cîte oi are. EMINESCU, N. 142. <> F i g. De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj. EMINESCU, o. i 130.<$> E x p r. A(-şi) ieşi (sau a scoate po cineva) din răboj (aîară) = a(-şi) pierde (sau a face pe cineva să-şi piardă) răbdarea; a (se) supăra. Să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci — cîteodată — să-mi ies din răbuş afară. creangX, p. 152. A lua (sau a da) po răboj = a lua (sau a da) pe datorie. A şterge de pe răboj = a da uitării. A crede după răboj = a crede tot ce se spune. [Mama] crezindu-le toate lăptoase după răbuş, cum i le spusesem eu... m-a lăudat, creangă, a. 61. 2. (Adesea f i g.) Ceea ce se înseamnă pe răboj (1) ; socoteală, calcul. Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit in cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Pierdusem răbojul timpului. M. X. caragiai/E, C. 7. El ucisese atiţia [urşi] in viaţa sa, incit, nemaiavind destule degete la mini şi la picioare ca să numere, le pierduse, cum am zice, răbojul. GANE, n. iii 132. E x p r. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita cuiva numărul anilor, a-1 uita moartea. Îmbătrînea mereu, de murit însă nu mai murea. I se uitase răbojul. ŞEZ. xn 115. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. — Pl. şi: răboaje (Ghica, s. a. 31).—Variantă : (Mold.) răbuş s. n. RĂBOJÎ, răbojesc, vb. IV. T r anz. A însemna pe răboj. (F i g.) Spune celor de pe-acuma, că spătarul Dragomir Şi-a văzut de datorie patruzeci de ani in şir; Că hotarele domniei sint de spada-i rotunjite, Şi că orice biruinţe sint pe trupu-i răbojitel davua, v. v. 157. RĂBUFNEĂLĂ, răbufneli, s. f. 1. Zgomot surd şi puternic; răbufnire. V. bufnitură. Se adăugau trilurile de flaut, răbufneala ţoalelor scuturate, patefonul domnişoarei Sonia. c. PETRESCU, c. v. 49. 2. Suflu puternic; ţîşnire, izbucnire. Răbufneala vîntului smulge flacăra opaiţului, trînteşte uşa la loc in încuietoare. C. PETRESCU, S. 58. RĂBUFNÎ, răbufnesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin izbire, cădere) un zgomot surd şi puternic; a se izbi, a se trînti cu putere de ceva, producînd un zgomot înfundat; (despre zgomote) a răsuna puternic. Din piaţă răbufneau strigăte îndărătnice. VORNIC, P. 215. Tunetele din nou răbufniră, fulgerele din nou porniră să scapere. C. PETRESCU, R. DR. 59. Slănina (căzînd) răbufni de nişte străchini. . . pe care le sparse cu mare zgomot. DElvAVRANcea, la Tdrg. ^Tranz. Numai cu o mînă îi răsuci, ii răbufni la pămînt. ISPIRESCU, U. 54. Spată-Lătă se duse in pădure să vadă ce au făcut cîinii cu muma zmeilor şi o găsi răbufnită jos sub ei, cu ochii scoşi din cap. POPESCU, B. I 101. 2. A izbucni cu putere (eliberîndu-se dintr-o strîn-soare, dintr-o apăsare) ; a ţîşni, a năvăli. Pe sub uşă răbufneau din cînd in cind valuri de aer rece. GAI.AN, z. R. 77. La cîte un colţ de munte viscolul răbufnea, luind sania ca pe o jucărie şi purtînd-o spre prăpastie. BOGZA, Ţ. 40. Un nour uriaş de seîntei răbufni brusc şi se imprăştiă în văzduhul roşu. rebreanu, r. ii 206. F i g. (Despre acţiuni, sentimente, p. e x t. despre oameni) Din motive foarte delicate, nu mai răbufnea însă de mult pe faţă. vornic, p. 8. Amărît ca mine nu mai poate fi om subt soare! răbufni ţărantd. rebreanu, r. n 42. + T r a n z. A face să ţîşnească, a împrăştia. Trenul. .. intră in gară, răbufnind aburi, dumitrtu, n. 76. A năpădi asupra cuiva. L-a răbufnit o suflare răcoroasă, jilavă, udată de stropi, c. PETRESCU, A. R. 195. RĂBUFNIRE, răbufniri, s. f. Faptul de a răbufni; zgomot surd şi puternic. Cu fiecare boare de vînt venea o răbufnire de strigăte. dumiTriu, n. 101. Văzduhul mocnea, înfrinindu-şi cu greu răbufnirea intîrziată. MIIIAI,K, O. 504. Răbufnirile de tunuri mai continuaţi un răstimp şi apoi încetară pe rînd. REBREANU, P. S. 59. RĂBUl, răbuiesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A unge cu unsoare preparată din păcură, cu răbuială (2). Găseam pe moş Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun. CREANGĂ, A. 45. RĂBUIĂLl s. f. (Mold.) 1. Acţiunea de' a răbui. Muia feleştiocul în strachina cu dohot şi-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea, pe la bot. CREANGĂ, A. 46. 2. Unsoare preparată din păcură, cu care se ung hamurile, încălţămintea etc. ca să se moaie. Ciubotele grele, unse cu răbuială. sadoveanu, la tdrg. RABtJŞ s. n. v. răboj. RĂCAN — 661 — RĂCIT RĂCAN, răcani, s. m. Denumire depreciativă dată ht trecut unui soldat care se afla la începutul stagiului yi era încă nepriceput în ale milităriei. V. recrut. RĂCÂR, răcari, s. m. Cel care se îndeletniceşte cu prinderea sau cu vînzarea racilor. Atunci cată să }tii a-i găti [racii] ; asta-i a doua datorie a răcarului. sado-VKANU, N. V. 78. RĂCĂDUl, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Mold., Transilv.) A lua o atitudine ameninţătoare, a se răsti Ia cineva. Cine era cel dinţii la nunţi şi la cumătrii? Cine pocnea mai straşnic din pistoale? Cine se răcăduia fudul şi mîndru cu mlna-n şold pe toate uliţele satului? Sadoveanu, o. viii 89. Bate el Jvan in poartă, cit poate: te răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum dracii la minte. creangă, p. 311. RĂCĂLUl, răcăluiesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A curăţa, a mătura murdăria (din grajd, din curte etc.). V. r î n i. Am răcăluit gunoaiele din ţarc... şi le-am făcut o gramadă. ŞEZ. n 152. RĂCĂNÎL, răcănei, s. m. (Regional) Broatec. O linişte te lăsase asupra casei, iar răcăneii... luau in stăpinire noaptea. macedonSKI, o. iii 13. Cind. . . răcăneii cei verzi te suie sus pe lemne, atunci are să vie ploaie. I. IONESCU, x. 65. RĂCEÂIiĂ, (rar) răceli, s. f. 1. Temperatură scăzută a acrului; frig. Păru înfiorată de răceala nopţii, sadoveanu, o. vil 165. + Faptul de a fi sau de a da impresia că este rece la atingere; senzaţie de frig. Simt răceala picăturilor ca nişte sfircuri de bici plesnin-du-mi obrajii. liART, s. M. 15. O răceală ca de gheaţă te ridica in trupul lui Radu de la tălpi spre genunchi. vi,a-huţă, o. a. 133. 2. F i g. Lipsă de însufleţire ■ sau de entuziasm; apatie, indiferenţă, nepăsare. Este mai uşor să te eliberezi dc asprimile stilului, dc slăbiciunea compoziţiei. . . decit de răceala sufletească, v. rom. decembrie 1953, 267. Se forţa să fixeze cu răceală într-un cadru tehnic toate amănuntele pentru explicarea faptelor. tiajît, s. M. 77. [Smărăndiţa] poate vrea să puie răceală între noi. boijn-TINKANU, o. 341. 8. Boală, adesea cu caracter epidemic, care se localizează pe căile respiratorii, pe tubul digestiv sau pe «istcmul nervos central. V. gripă. Ş-apoi, pină vine mă-sa, prinde o răceală. galaN', z. r. 266. RĂCIllK s. f. v. rftclilu. RĂCMERÎE s. f. (Regional) Fabrică sau.depozit de rachiu. RĂCIIITĂN, răchitani, s. m. Nume purtat de două plante, cu flori roşii-purpurii aşezate într-o inflorescenţă în formă de spic la vîrful tulpinii, ce cresc prin locuri umede şi mlăştinoase (Lythrum). RĂCUITĂIt, răchitari, s. m. Fluture de noapte care trăieşte pe coaja sălciilor şi a cărui larvă, de mărimea unui deget, sapă tunele în lemnul copacului (Cossus cossus). liĂCHÎTĂ, răchite şi răchiţi, s. f. Varietate de salcie, cu frunze înguste şi lunguieţe, cu ramuri subţiri uşor de desprins de pe trunchi şi folosite ca material de împletit ; creşte în locuri umede, mai ales pe malurile apelor (Salixfragilis). Zeci de femei şi copii din mahalale, ttmblind desculţi şi suflecaţi pină la genunchi prin apa rece ca gheaţa, adunau... fel de fel de lucruri de printre răchite, camii, PETRESCU, o. I 565. Căpitamd stă la umbră, sub bolta unei răchite argintii, hakt, s. m. 72. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra de răchiţi. EMINESCU, o. I 210. «$>■ (Cu sens colcctiv) Era subt poala unui codru de stejar M» şleau de soiuri mărginaşe. . . aluni, arini, arţari, un plop' şi destulă răchită. CAMII. PETRESCU, O. n 23. <$> E x p r. (Do sau pe) cînd lucea (sau va îacc) plopul pero şi răchita micşunele v. m i c ş u n e a. — Variantă: (regional) richită (ispirescu, L. 2S2) s. f. 1 RĂCHITÎŞ, răchitişuri, s. n. Desiş de răchite. La marginea răchitişului el o ajunse, o luă dc mină şi... înaintară in crîngul desfrunzit. SI.AYICI, o. II 60. RĂCHIŢÎLE s. f. pl. Mic arbust totdeauna verde, cu tulpina tîrîtoare, cu fructe roşii, acrişoare şi comestibile (Vaccinium Oxycoccos). RĂCHIŢÎCĂ, rochiţele, s. f. Diminutiv al lui r â-chită; răchită sau salcie tînără. Vara, in zilele de sărbătoare ■ ■ . după cules răchiţică de făcut gălbenele. . . cine umblă? creangă, la cade. RĂCHÎU s. n. v. rachiu. RĂCÎ, răcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde din căldură, a deveni (mai) rece. Se răceşte ciorba şi se arde friptura, c. petrescu, c. v. 146. Prinz pe masă s-a răcit Şi eu, maică, ti-am venit! jaknîk-iUkseanu, D. 197. Bate fierul pîttă e cald, că de se va răci, in zadar vei munci (= fă lucrul la vremea lui). -{■- (Despre fiinţe sau despre corpul lor) A pierde (total sau parţial) căldura obişnuită a corpului. -$> T r a n z. Pe jumătate înăbuşită de ştergar, fata din braţele cazacului tremura răcită de un fior de frig. Sadoveantj, o. vii 39. Intra n z. (învechit) Tot trupul lui au răcit, duhul deodată i-au încetat. DRĂghici, r. 136. (Despre timp, adesea impersonal) A deveni (mai) friguros, cu temperatura (mai) joasă. 2. T r a n z. A face ca ceva să fie (mai) rece. A răci compresorul cu apă. «$> E x p r. A-Şi ruci gurii degeaba (în zadar, do pomană, de(-a) surda) = a vorbi fără folos, a insista zadarnic. Numai in zădar voi călca calea şi mt-oi răci gura. RETEGANUI,, P. V 8. întrebările şi rugăciunile mele le făceam in sec, căci îmi răceam gura de surda, ispirescu, i,. 96. Care va să zică, şi cu nepotul mi-am răcit gura degeaba, caragiale, S. n. 166. 8. I n t r a n z. A se îmbolnăvi contractînd o răceală. Lasă-l, că e destul de bine îmbrăcat şi nu răceşte el. c. petrescu, c. v. 236. N-a uitat să-şi acopere picioarele, ca să nu răcească. CAIIAGIAI.K, o. III 254. Mata, puiule, rămîi aici ca să nu răceşti pe drum. ALECSANDRi, T. I 150. <£> Refl. (Neobişnuit) Am fost mai totdeauna acasă pentru că mă răcisem intr-o sară. kogXlniceanu, s. 100. 4. R e f 1. (adesea reciproc). F i g. A-şi pierde însufleţirea, căldura, interesul (pentru cineva sau ceva), a deveni indiferent. Fusese prieten bun cu Scarlat Turna-vitu, dar acum se cam răciseră. CAMir, PETRESCU, O. II 10. Vezi... prieteşugul că,se iă:cşte. vXcXrescu, p. 108. <$■ T r a n z. (învechit) Această propunere mi s-a părut o nenorocire. . .numai auzirea ei o să răcească pe d-l Tell. La Ghica, A. 717. Publicul, fără a-şi răci dorinţa de a avea un teatru naţional, simţi stimpărîndu-i-se entuziasmul. negruzzi, s. I 341. RĂCÎLĂ, răcile, s. f. Unealtă folosită la prinsul racilor, alcătuită dintr-un cerc de lemn sau de sîrmS pe care se fixează o plasă în forma unui fund de sac. Cum ii prinzi [racii]?... Cu răcila, ori cu mina? sado-veanu, î. a. 77. RĂCÎRE, răciri, s. f. Acţiunea de a (se) r ă c i, de a deveni rece. Răcirea apelor. RĂCÎT1 s. n. Faptul de a (s e) răci; răcire. ILVCÎT-, -A, răciţi, -te, adj. 1. Devenit rece. întunecat, se aşeză la vatra răcită, cu capul intre miim. c. petrescu, s. 57. 2. îmbolnăvit de răceală (3). RĂCITOARE — 662 — RĂCORI RĂCITOĂRE, răcitori, s. f. Vas cu gheaţă pentru răcirea băuturilor. Răsucea gitul sticlei în răcitoare. c. PETRESCU, î. n 193. Am poruncit păstrugă la grătar şi vin la răcitoare. i. botez, şc. 153. RACIT0R, răcitoare, s. n. 1. Instalaţie sistematică (dulap sau încăpere specială cu pereţi dubli) în care se menţine o temperatură joasă prin introducere de gheaţă sau printr-un aparat electric şi care serveşte în gospodărie, în industrie, în comerţ pentru păstrarea alimentelor la rece; gheţar. V. frigorifer, frigider. 2. Instalaţie simplă, cu gheaţă sau cu apă rece, care serveşte la condensarea vaporilor de alcool într-un cazan de rachiu, la răcirea băuturilor din butoaie etc. RĂCITÎJRI s. f. pl. (Mold.) Piftie. Capul. . . şi picioarele, după ce vor fi pîrlite şi curăţite, vor fi fierte pentru răcituri. pamfilE, i. c. 54. Vei face... nişte răcituri cu usturoi. ALECSANDRI, la TDRG. RĂCLUÎ, răcluiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A împărţi în parcele ; a parcela. (Refl. pa s.) Lanurile mari, pentru uşurinţă, se răcluiesc la un obraţ. PAMFiLK, a. R. 120. RĂCNET, răcnete, s. n. 1. Zbieret, urlet de animal. în liniştea bălţii întinse, ţipătul singuratic al unei paseri deştepta ca un răcnet singurătăţile. sadoveanu, o. iii 659. Se auzeau răcnete ca de urs. RETEGANUL, P. II 7. Oile s-o spăimîntat, Mare răcnet că şi-o dat. BIBICESCU, p. P. 252. F i g. A pornit cu răcnete înalte vînlul. SADOVEANU, P. M. 168. 2. Strigăt, ţipăt puternic scos de om. Mulţimea de ţărani fu pătrunsă brusc de un fior, parcă răcnetele lui Petre i-ar fi răscolit toate durerile, rebreanu, R. II 96. Nici o mîhnire, nici un răcnet de mînie, nici o tînguire n-au trecut încă prin buzele mele. russo, o. 136. + (De obicei la pl.) Vorbe strigate cu glas puternic; p. ext, zgomot, larmă. Gloata boierilor, îndîrjită, venea cutezătoare, cu răcnete de îndemn, sadoveanu, o. vii 131. Pocni răcnetul deznădăjduit: fugiţi!... vin turcii! GALAC- tion, o. i 160. — Variantă: (Mold.) răcnit (creangX, a. 112) s. n. RĂCNI, răcnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre animale) A scoate strigătul caracteristic speciei; a rage, a mugi, a zbiera. Şi ce face o. panteră, cînd s-aruncă să atace... Rupe membru după membru şi răcneşte fericită. macedonski, o. II 439. [Leul] răcnea de se cutremurau cedrii, ispirescu, i,. 17. (Despre păsări) Vultund din nori Răcni falnic de trei ori. ALECSANDRI, p. a. 49. Gruia un corb auzea Tot răcnind şi croncănind. BiniCESCU, P. P. 297. Noaptea răcneşte, Ziua s-odihneşte (Buha). gorovei, C. 33. <$>• F i g. Marea cenuşie şi cu creste uriaşe, albe, răcnea atotputernică, dumitriu, p. f. 23. Răcnească furtuna de furie suptă, Şi geamă ca iadul din' basme oceanul, Tu dă-te cu totul nădejdii şi luptă, neculuţă, ţ. d. 39. 2« (Despre oameni) A scoate strigăte puternice (de durere, de mînie); p. ext. a vorbi foarte tare. V. striga, vocifera. Apoi il luă de dupăgîtpe Adam şi-i răcni în ureche. dumitriu, p. f. 16. I se pare că visează, Ar zîmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. EMINESCU, o. i 84. Ticăitul boier răcnea cît putea, negruzzi, s. i 156. Badiul ţipă şi răcneşte. TEODORESCU, P. p. 541. <§>■ (Adesea urmat de numele unui animal, luat ca termen de comparaţie) Şi răcnind ca un leu se luă la luptă. TSriRESCU, L. 27. A sărit din somn, răcnind ca un taur. CREANGĂ, a. 101. F i g. Inima în el plîngea şi răcnea: ştiu atît de mult! GALACTion, o. I 201. T r a n z. (Rar) Nevasta lui Mogrea duruie la maşina de cusut, încît trebuie să-şi răcnească din răsputeri cuvintele. C. petrescu, î. ii 128. RACNÎRE, răcniri, s. f. (Rar) Răcnet. Sună-ntreg văzduhul de răcniri nebune, alecsandri, p. a. 136. RĂCNIT s. n. v. răcnct. RĂCOARE, răcori, s. f. 1. (La sg., adesea în construcţie cu verbele « a fi » sau « a lăsa ») Temperatură uşor scăzută a'aerului (care produce o senzaţie plăcută). Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cit de cit. GÎRLEANU, L. 30. Simt din ce în ce răcoarea pădurii, anghel, pr. 172. Ia cerga asta şi te-nveleşte, că despre ziuă se lasă răcoare. CARAGIALE, P. 55. (Poetic, la pl.) Mi-au trimes puiul ravaş Să-i trimet flori cu răcori Să-i fie de sărbători. SEVASTOS, c. 145. L o c. a d v. La sau de la (mai rar în) răcoare = într-un (sau dintr-un) loc răcoros. Se tolăniră fiecare. .. la umbră de copaci şi la răcoare. ISPIRESCU, L. 369. Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. EMINESCU, o. i 121. Şi-i face-n răcoare Departe de soare Cuib de floricele. ALECSANDRI, p. p. 15. Pe (mai rar în) răcoare = pe vreme răcoroasă. Face-m-aş privighetoare De-aş cinta noaptea-n răcoare Doina cea dizmierdătoare. ALECSANDRI, o. 63. Astă-noapte pe răcoare Cînta o privi-ghitoare. CONACHI, p. 162. <§> (Familiar, mai ales în construcţie cu verbele « a sta », « a băga ») La răcoare= la închisoare. E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă pînă nu te vede la răcoare. REBREANU, I. 107. N-a pus foc la casa grecului pentru-o palmă? Şi l-a băgat la răcoare, vlahuţă, o. A. 284. + (Adjectival, neobişnuit) Răcoros. Răcoarele şi limpedele pîriu. EMINESCU, N. 16. Noaptea inundase pămîntul cu aerul ei cel negru şi răcoare, id. ib. 22. 2. Senzaţie de răceală pe care o produc unele obiecte la atingere. Se făcu alb la faţă ca un mort. Simţea în palme răcoarea zidului. V. rom. mai 1953, 121. + (De obicei la pl.) Senzaţie de frig provocată de o stare patologică sau emotivă. Cînd a văzut hoţul că leul face calea-ntoarsă, a fost cuprins de răcoarea morţii. SADOVEANU, D. P. 101. Apucîndu-l nişte răcori reci de frică, începu a citi pe cărticica lui. ispirescu, L. 100. Ţipa Şi se văieta Din gură de şarpe. Cu răcori de moarte. TEODORESCU, p. p. 447. -0> E x p r. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile) sau a-1 trece (toate) răcorile = aînspăimînta (pe cineva); a se speria tare. a îngheţa de frică. Voinicul cel care răcnea în bătălii de băga in răcori pe duşmani, grăi încet, sadoveanu, o. i 104. De ce a băgat el în răcori, gindeşti, pe toţi împăraţii, şi pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. RĂCOÎNĂ s. f. v. rocoină. RACOREALA s. f. Faptul de a (se) răcori; răcoare; (concretizat) boare răcoroasă. Pe arşiţele iestea o răco-reală ca asta mult plăteşte. creangX, p. 205. O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise. EMINESCU, N. 81. Răcoreala atmosferei. . . îmi arătă că intru în regiunea munţilor, negruzzi, s. i 308. RĂCORÎL s. n. Diminutiv al lui răcoare (1). Pe aici vreme splendidă, numai cam răcorel. caragiale, o. vii 68. RĂCORI, răcoresc, vb. IV. Refl. 1. A pierde din căldura iniţială, a deveni mai rece; a se răci. A răsturnat pe fund mămăliguţa şi a pus-o pe poliţă sus, ca să se răcorească. SADOVEANU, P. M. 249. Şi toarnă el toată apa.. . pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot şi se răcoreşte cuptiorul. creangă, p. 65'. F i g. Fă-mă lumină,de său Şi mă pune-n sinul tău. De-i vedea că mă topesc, Suflă să mă răcoresc, jarnîk-bîrseanu, d. 64. •+• (Impersonal, sau cu subiectul «timpul », « vremea») A deveni (mai) rece, a avea o temperatură (mai) scăzută. La începutul lui septemvrie aţt stat ploile şi vremea s-a răcorit. SADOVEANU, M. c. 34. S-a răcorit binişor. ■ . Ceaţa s-a lăsat incet-încet peste capetele noastre. CARAGIALE, O. II 178. 2. (Despre fiinţe) A simţi o uşurare, a-şi potoli senzaţia de fierbinţeală a corpului (produsă de căldura RĂCORIT —• 663 — RĂDVAN excesivă apterului sau de o stare fizică ori psihică neplăcută). Bivolii se răcoreau pe arşiţă in mlaştinile sărate ale acestor bălţi. vlahuţă, R. P. 32. A băut la apă plnă s-a răcorit. CREANGX, p. 290. + T r a n z. (Cu privire la oameni sau la părţi ale corpului) A provoca scăderea temperaturii (potolind senzaţia de căldură). Se aplecă peste bord şi, muindu-şi mina in apa rece, îşi răcori fruntea şi gura uscată. barT, e. 189. Aerul sănătos şi rece al dimineţii îi mai răcori ■ . . ochii lui tulburi şi trudiţi. vlahuţX, o. A. 124. Eu în codru c-alergam Şi sub tine m-ascundeam. Cu umbra mă răcoreai, ant. lit. pop. I 160. 3. F i g. A se linişti, a se calma, a se potoli. Mă răcoream de necazul cu care am plecat de la cămătar. c. rETRESCU, A. R. 39. Primarul se răcorise răcnind. rebueanu, R. I 237. Pare că i se răcorea inima, cind auzea spusele băietului. ISPIRESCU, L. 70. Tranz. Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi. EMINESCU, o. I 200. Mai vorbeşte! Mai vorbeşte! Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcoreşte! hasdeu, R. v. 61. Lăsaţi-mă să pltng, ca să-mi mai răcoresc sufletul. ALECSANDRI, T. ii 25. RĂCORÎT, -Ă, răcoriţi, -te, adj. 1. (Neobişnuit) Care are o temperatură mai joasă decît cea obişnuită; care răspîndeşte răcoare; răcoros, răcoritor. Arbori nalţi. . . răspîndeau o umbră răcorită şi mirositoare. EMI-xkscu, N. 16. Viatul răcorit, Din zbor, iată se opreşte. ALECSANDRI, P. A. 190. 2. F i g. (Despre oameni) Calmat, potolit; p. e x t. răzbunat. Ion'era mulţumit acuma şi răcorit, şi nu se mai sinchisea de nimic. RBBreanu, i. 40. Cind se deşteptă, era răcorită. bolinTineanu, o. 459. RĂCORITOR, -OĂRE, răcoritori, -oare, adj. Care răcoreşte. Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. sapoveanu, o. vii 89. Unii îşi deşertau paharele de sirop răcoritor, iar alţii îşi sorbeau filozofic cafelele. barT, S. M. 59. [Mlădiţa] te stropeşte cu fulgi albi, răcoritori. ALECSANDRI, o. 169. + (Substantivat, f. pl.) Băutură care astîmpără setea, care răcoreşte. în timpul cit lucrăm. .. fumăm.. . bem răcoritoare. CARAGIALE, o. iii 146. RĂCOROS, -oAsă, răcoroşi, -oase, adj. 1. Care are o temperatură uşor scăzută ; care aduce răcoare, răcoreşte ; răcoritor. Aerul e viu şi răcoros. RALEA, o. 117. Căldura silei era covirşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă, hogaş, m. N. 63. Ce dulce mi-e să-i simt palma răcoroasă lunecînd încet pe fruntea mea înfierbîntată. vlaiiuţX, o. a. 425. 2. F i g. Care aduce alinare, linişteşte, potoleşte; proaspăt, înviorător. Acest fapt adăuga în cumpăna senzaţiilor mele.. . ceva dulce şi răcoros. GALACTION, o. i 59. + Tînăr, fraged. Lumii se arată O dalbă de fată... Dulce, răcoroasă, ALECSANDRI, p. p. 15. RĂCUÎNĂ s. f. v. roooină. RĂCţjŞCĂ s. f. (Cu sens colectiv) Crustacee mici, de diferite specii. răcuşOr, răcuşori, s. m. 1. Diminutiv al lui rac (1). îţi aduc vreo doi răcuşori... chirciţi, oftigoşi ca vai de ei! alecsandri, la cade. 2. Insectă mică, cu picioarele de dinainte asemănătoare cu cleştele unui rac; trăieşte în ape curgătoare şi stătătoare (Nepa tinerea). RĂCÎJTĂ s. f. v. recrut. RĂDÂŞCĂ, rădaşte, s. f. Insectă mare din ordinul coleopterelor, de culoare neagră-castanie, al cărei mascul are două mandibule puternice; trăieşte în pădurile de stejar şi zboară producînd un zbîmîit specific (Lucanus cervus) ; boul-lui-dumnezeu, v. b o u. — Pl. şi: rădaşce. — Variantă: rudăşcă (Bminescu, n. 96) s. f. RĂDĂCINĂ, rădăcini, s. f. 1. Partea plantelor care se găseşte (de obicei) în pămînt, avînd rolul de a le fixa şi de a absorbi apă şi săruri minerale din sol; (popular) parte . a plantei aflată în pămînt, indiferent de structura şi funcţiunile pe care le are. Ş-un fir de iarbă îşi are rădăcina lui. sadoveanu, o. vii 100. Se aşeză sub un nuc bătrin şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ. REBREANTJ, I. 19. îl învăţă... să adune rădăcini ca să se hrănească. ISPIRESCU, l. 147. <^- Fig. [Poezia] trebuie să-şi aibă rădăcinile în acelaşi pămînt din care se hrăneşte viaţa, beniuc, p. 140. <$» E x p r. A prinde rădăcini (sau rădăcină) v. prinde (VII 1). + Fig. Origine, izvor. A curma răul din - rădăcină. 2. Partea prin care un organ, o parte a corpului este fixată într-un ţesut. Rădăcina unui dinte, a Un val fierbinte de minie parcă i se ridică din tălpi pină-n rădăcina părului, mironescu, s. A. 29. 3. Partea de lingă pămînt a tulpinii unui copac. [Manlache] a făcut scăpată jos, la rădăcina copacului, legătura cu mîncare. popa, v. 83. Mai în jos pe rămurele Cîntă două păsărele. . . Mai în jos la rădăcină Cînt-o turturea bătrînă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 193. +• Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază. Ei se aşezară jos, la rădăcina zidului. ISPI- RESCU, I,. 26. Şi rădăcinile munţilor mari se cutremurară falnic De horăitul bătrînului crai. EMINESCU, O. IV 198.+ Partea de la bază a anumitor organe. La rădăcina nasului lemnos al bătrînului, ochii se făcuseră parcă roşii. camil PETRESCU, o. I 133. Aveau... coada mai groasă la rădăcină şi mai subţire la vîrf. odobescu, S. m 43. + Li- mita de adîncime a anumitor obiecte. Se împlintau baionetele pînă în rădăcină în carne de turc. Gane, n. II 111. Pîndeşte călare. . . Bagă pintenii pînă la rădăcină. DELAVRANCEA, O. n 75. 4. Valoare a necunoscutei dintr-o ecuaţie. Rădăcină pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulţit cu sine însuşi, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 5 e rădăcina pătrată a lui 25. c=i Rădăcină cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulţit succesiv de două ori cu sine însuşi, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată); radical1. 5 e rădăcina cubică a lui 125. 6. (Lingv.) Element al unui cuvînt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeaşi familie'şi care conţine sensul lexical al cuvîntului; radical1. Substantivul « muncă », verbul « munci », adjectivul « muncitor * au aceeaşi rădăcină « mun- ». — Pl. şi: (popular) rădăcine (hodoş, p. p. 73). RĂDĂCINÎŞ s. n. (Cu sens colectiv) Mulţime de rădăcini. (F i g.) Obrajii plini, umbriţi pină-n marginea pleoapelor de rădăcinişul bărbii proaspăt rase. Gal an, b. i 7. RĂDĂCINOS, -OĂSĂ, rădăcinoşi, -oase, adj. (Despre plante) Cu rădăcini mari sau multe. Pelinu-i rădăcinos. bibICESCU, P. P. 110. (Substantivat, f. pl.) Legumă a cărei rădăcină cărnoasă serveşte ca hrană oamenilor sau animalelor. Recoltă de rădăcinoase. RĂDICĂ vb. I v. ridica. RĂDIU s. n. v. rediu. RĂDYĂN, rădvane, s. n. (învechit) Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri şi trasă de mai mulţi cai. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzutu-s-a crescînd in zări Rădvan cu mire, cu nănaşi, Cu socri mari şi cu nuntaşi, coşbuc, P. I 56. Călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn văpsit, scobită rotund şi aşezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. | odobescu, S. I 161. Pe ochi dulce-o săruta, Şi pe braţe răfui — 664 RĂGUŞEALĂ mi-o purta, Şi-n rădvan că o punea, Şi spre ţeară purccdea. alecsandri, p. p. 177. RĂFUÎ, răfuiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea cu sens reciproc) A limpezi cu cineva o situaţie; a lămuri o neînţelegere; a se certa. Cu voi doi... am eu o socoteală mai veche. O să ne răjuim noi într-o zi. STAN CU, D. 55. I se înfipse în creier gindul că trebuie să se răfuiască cu George. REBREANU, i. 35. Bine că ţi-am aflat coţcăriile. . . Ne-om răfui mai tirziu. alecsandri, T. I 214. 2. T r a n z. A trage pe cineva Ia răspundere; a critica aspru, a ocări; p. e x t. a da bătaie, a bate. Să ne lămurim şi să mi te răfuiesc! C. PETRESCU, A. R. 31. Ivan dezlegă turbinca in faţa tuturor... şi luînd cîte pe un dră-cuşor de cornuţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Şi după ce-l răfuia bine, ii da drumul. CREANGĂ, r. 306. Sint convins că acest articol are să aducă cel puţin zece abonaţi. . . —Ceteşte-mi-l, să vedem cum răfuieşti guvernul. AUCCSANDRi, T. 1651. + (Glumeţ) A trage în toate părţile, a sfîrteca. (Cu pronunţare regională) Găseşte numai cure chiul, iar carnea o răfuisă cînii. ŞEZ, VII 66. 3. T r a n z. (Astăzi rar) A limpezi o socoteală bănească ; a lichida un cont, a plăti. Ieşi, zicînd că are de râfuit nişte oameni la curte, contemporanul, Vj 99. Refl. pas. Turcii... să se adune la casa vistierului. . . spre a li se căuta şi răfui datoriile. BĂtCESCU, 0. ii 43. RĂFUIÂLĂ, răfuieli, s. f. 1. Limpezirea unui diferend, a unei socoteli, ceartă, bătaie. Că de-acu n-om mai zăbovi cu răfuielile, fii pe pace. REBREANU, R. II112. După cîteva minute de«răfuială», un argat îl scoase în brînci din ogradă şi-i azvîrli căciula peste poartă, vlahuţă, o. a. 357. (în construcţie cu verbul« a avea ») Noi trebuie să trăim. . . rosti Cimpoieşu. Căci, măi fraţilor, toţi avem în urmă o răfuială. camii,ar, n. I 266. Şi eu tot cu administraţia de aci am o mică răfuială. C, PETRESCU, C. v. 161. Ian staţi oleacă de vorbă cu mine, că avem o ţir* de răfuială. RETEGANUL, p. v 34. Expr. A trage (sau a da) cuiva o răfuială = a bate zdravăn pe cincva. Dacă-i aşa, să-ţi dau o răfuială isprăvnicească pe spinare. alecsandri, T. 533. A lua (pe cineva) la răfuială = a mustra (pe cineva) cu asprime, a cere cuiva socoteală; a lua la rost. 2. Calculare a drepturilor băneşti cuvenite cuiva. Să se amendeze toţi acei cari au contractat obiceiul rău de a nu plăti bine pe muncitori... de a nu face răfuielile cit se vor putea mai des. I. ionescu, D. 462. RĂGĂCE, răgace, s. f. (Şi în forma răgăoace) Rădaşcă. Cum fac furnicile cu cile o răgăoace... pe care o golesc de toate măruntaiele, lăsindu-i numai cheresteaua. GAI.AC-tion, o. i 262. — Variantă: răgăoâce s. f. RAGĂZ, (rar) răgazuri, s. n. (Mai ales în construcţii negative, în legătură cu verbele « a a%'ea ), . RĂGELĂT2, -Ă adj. v. răgilat 2. RĂGET, răgete, s. n. Zbieretul scos de vitele cornute şi de alte animale (v. muget); p. e x t. răcnet scos de om. Se clătină, scoţitid un răget. VORNIC, P. 207. Nu mai auzea nici cirîitul găinilor, nici răgetul unei vaci care-şi chema viţelul despărţit. REBREANU, R. I 146. Balaurul scoase din piept un răget de durere, de se cutremură pămintul. popescu, b. II 21. F i g. La cel dinţii răget supra-pămintesc al exploziei, Mitrea se prăbuşi cu faţa in jos. sadoveanu, M. c. 105. Răgetul şi boncăluitul tălăngilor umpleau aerul ca în vremuri de răzmiriţă. ANGHEL, PR. 109. — Variantă: (învechit) răget (ALECSANDRI, P. III 14) s. n. RĂGHIL vb. I v. răgila. RĂGHILĂT1 s. n. v. răgilat1. RĂGHILÂT2, -Ă adj. v. răgilat2. RĂGILA, răgii şi răgilez, vb. I. T r a n z. A trage pe ragilă fuiorul de in sau de cînepă. V. d ă r ă c i. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periet şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa. CREANGX, O. A. 298. — Variante: răgliilâ (păscuu.scu, l. p. 147), răgelă vb. I. RĂGILAT1 s. n. Acţiunea de a răgila. Răgi-latul inului. — Variante: răgelă t (şez. iv 113), răghilât s. n. RĂGILĂT2, -Ă, răgilaţi, -te, adj. (Despre fire de in sau de cînepă) Tras pe ragilă. — Variante: răghiiât, -ă (pamfile, i. c. 200), răgc-lât, -ă adj. RĂGOZ s. n. v. rogoz. RĂGUŞEĂ1Ă, răguşeli, s. f. îngroşare şi slăbire a vocii (provocată de inflamarea laringelui, a coardelor vocale, din cauza răcelii, a strigătelor repetate etc.). V. 1 a r i n g i t ă. Se auzi un glas întunecat de o răguşeală uşoară, sadoveanu, o. "vi 10. Dacă eşti doftor, vin’ de mă tămăduieşte de răguşeală. ALECSANDRI, T. I 60. RĂGUŞI — 665 — RĂMÎNE RÂGUŞÎ, răguşesc, vb. IV. Intranz. A căpăta o vcce groasă şi slăbită; (despre glas) a deveni gros fi stins (din cauza inflamării iaringelui, a coardelor vocale). Glasurile se îngroşau şi răguşeau din ce in ce. rjîbreanu, I. 34. Nimic nu se iveşte! Oare ce-au păţit azi de nu m-aude, c-am răguşit cintind. alecsaxdri, t. i 78. T r a n z. f a c t. (Neobişnuit) Fumul răguşise glasurile, c. petrescu, s. 68. RĂGUŞÎT, -A, răguşiţi, -te, adj. (Despre glasul oamenilor, despre strigătele animalelor) Gros, îngroşat, slăbit; (despre oameni şi animale) care vorbeşte sau strigă gros, surd (din cauza inflamării Iaringelui, a coardelor vocale). Un ţipăt răguşit de bltlan a spart tăcerea. SADOVEANU, N. F. 50. Solicitatorul vorbeşte răguşit de emoţie, ARGHKzr, p. T. 57. O comandă răguşită răsună in postul de pilotaj. HART, E. 110. «O* (Adverbial) A urlat răguşit din tot plămînul lui uriaş, tota, v. 128. Focul e-nvelit pe vatră Iar opaiţele-au murit Şi prin satul adormit Doar vrun cine-n somn mai latră Răguşit. COŞBUC, P. I 48. IÎĂGÎJTĂ s. f. v. rocrut. rAJGIIINA vb. I v. răzgliina. UA.TGIIINAT, -Ă adj. v. ruzghinal. HALITĂ vb. I v. rări (a. RAlIŢARE s. f. v. răriţnrc. RALIŢAT s. n. v. rărijnt. RĂMAS1, rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămîne; râmînerc. (Mai ales în exp r.) Do ajuns şl do rămas = din plin, din belşug, cu prisosinţă. Rămas bun (sau bun rămas), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rfimîn. Rămas bun, voinice, căci nu ştiu dacă ne-om mai vedea, popescu, B. I 38. Da, nu-ţi fie cu bănat, om bun, că am şuguit şi eu. Bun rămas!... şi s-a tot dus inainte. creangă, p. 127. A-şi lua rămas bun = a se despărţi de cineva cu cuvinte de urare sau de afecţiune. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei. SADOVEANU, N'. F. 110. Şi după ce-şi luă rămas bun, fata împăratului (şi câtă de drum. ispiuescu, i,. 21. (Glumeţ) în urma lor, trenul işi luă rămas bun din gară, printr-un fluierat, miron’escu, s. a. 133. 2. (Regional) Prinsoare, rămăşag. Se jurară amln-două suratele pe acel rămas\ că-l vor finea, marian, O. n 71. <}>■ Expr. A pnno rămas = a face prinsoare. Un plugar fără ştiinţă — şi pe asta pun rămas — E in stare să vă-nvlrte şi să vă poarte de nas. COŞBUC, r. n 126. 3. (învechit) Ceea ce rămîne de pe urma cuiva; moştenire. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasurile mele. dountin'Kanu, o. 464. Recunoscind tn nenorociţii iobagi romini origina, limba şi alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia, odobescu, s. iii 523. Să o iei drept simbrie şi drept un bogat rămas. I’ANN, p. V. n 59. rAmAs*, -A, rămaşi, -se, adj. 1. Care se găseşte tn locul unde a fost mai înainte (după ce alţii au plecat, au murit); lăsat în urmă, părăsit. [împăratul] mergea tn război cu inima neimblinzită, şi împărăteasa, rămasă singură, plingea cu lăcrămi de văduvie singurătatea ei. HMiNliSCD, n. 3. Badiul meu slăbea, cădea, Turcii rămaşi mi-l prindea, alecsandri, p. p. 125. Expr. Rămas do capul mou (al tău, al Iul etc.) = ajuns liber, fără supraveghere ; fără constrîngere. Vezi că el nu făcu ca acei tineri, rămaşi de capul lor, care se aruncă in valurile lumii, aşa orbeşte; ci se socoti cum ar face el să apuce o cale bună. isriRESCU, u. 21. (Popular) Rămas do cinoTa (care-1 ocrotea, sprijinea) = lipsit de ocrotire, fără sprijinitor. Nepoată ţi-eî Şi-a arătat Spre fată. — Cresc copii şi eu. E mă-sa eolo-n sat. Dar e rămasă de bărbat Şi-i tinără, şi-i greu! coşbuc, P. I 230. Această ir.aştie finea foarte rău pe băieţii tfi rămaşi de maică, şuiera, p. 169. Fată rămasă = fată bătrînă. Pentr-o fir’ de loc de casă, Nu iau fata cea rămasă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 436. 2. Care prisoseşte (după ce restul a fost consumat). Boii tăi... vinde-i şi cumpără al fii mai mici şi mai ieftini; iar cu banii rămaşi cumpără-fi şi un car. CREANGĂ, r. 39. 3. Care se găseşte în starea de mai înainte. Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. EMLNESCU, 0. i 112. 4. Care a supravieţuit timpului, şi-a păstrat fiinţa, existenţa ; care datează (din.. . sau de la. ..). Un turn din zile vechi rămas. ANGHEL-IOSIF, c. M. ii 42. Deocamdată prind ei a căuta prin alte chilii; intr-una aflară arme fel de fel, rămase de la moşi-strămoşi. ketec.anl'l, p. ii 4. Preot rămas din a vechimii zile, Sat: Marc sinistru miezul nopfii bate. EMINF.SCU, O. I 202. o. (învechit, în expr.) A SO da rămas = a pierde o cauză, un proces, un rămăşag; a se da bătut. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas. IsriRESCU, L. 179. RĂMĂŞAG, rămăşaguri, s. n. (în construcţie cu verbele « a pune t, mai rar « a face * sau « a angaja *) Prinsoare, pariu. Mă pun rămăşag pc-o vadră de vin c-aşa are să fie. sadoveanu, o. viii 254. Din loji şi pînă-n galerii, Se angajase rămăşaguri Şi sc iveau discuţii vii. angiiix-iosif, c. m. I 184. Aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim, necruzzt, 5. I 245. (în construcţie cu verbele « a pierde » sau «a cîştiga ») Angel a prăpădit rămăşagul, adică două butelii de şampanie. ALECSANDRI, o. P. 313. rAjhAşeAlă, rămăşeli, s. f. (Rar) Rămăşag. Cin' s-o pune c-un nun mare La luptă de rămăşcală, Face de-o mare greşeală. TEODORKSCU, p. p. 656. RÂ5lAŞÎ, rămăşcsc, vb. IV. Refl. (Regional) A pune rămăşag. Mă rămăşesc c-o să alergaţi astfel prin toate oraşele mari din Europa, slavici, n. ii 340. Treburile tale, eu mă rămăşesc Că intr-un ceas toate ţi le isprăvesc, pann, p. v. n 65. RAMAşIŢA, rămăşiţe, s. f. 1. (La sg., adesea cu sens colectiv) Ceea ce a rămas dintr-un tot sau dintr-o cantitate oarecare, după ce cea mai mare parte a dispărut, s-a pierdut, a fost utilizată sau înlăturată ; rest. Zise cu o rămăşiţă de veselie, dumitriu, n. 48. Amurguri de purpură înflăcărau rămăşiţa de frunze de prin copaci. SADOVEANU, O. I 3S0. A ici, in coasta dinspre Jiu a Bumbeştilor, s-au descoperit, adîncite in pămint, rămăşiţele unei cetăţi dărăpănate, de pe vremea luptelor lui Troian cu dacii. vlaiiuţA, o. a. ii 133. I-ceanu, p. 91. E x p r. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămiie pe-aici ciolanele, sadoveanu, o. vm 254. 2. I n t r a n z. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situaţie (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se .menţine sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prinz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munţii singuri şi bătrîni. TOPÎRCEANU, b. 22. Rămine adevărat ce-am spus. caragiale, o. iii 200. Iar rămînem fără slujbă? ^ AI.ECSANDRI, T. 299. (în corelaţie cu verbul a fi) Cei mai mari poeţi din trecut ai noştri, Eminescu şi Coşbuc, au rămas şi sînt aşa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. eeniuc, p. 64. *$> E x p r. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-şi pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrina 1 se ghemui în ungherul ei şi rămase pe gînduri, cu buzele strînse. c. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de 'noapte şi că e ceasul să se culce, Rămîn pină tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lingă ferestre. angiikl, î. G. 14. îl privi de aproape şi rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne do minciună = a se dovedi mincinos. A ră-mîno de ruşine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămin de ruşine înaintea tovarăşilor, creangă, a. 41. A rămîne ars (opărit sau-fript), se zice cînd cineva îşi pierde cu totul puterea de a reacţiona în faţa unei situaţii care îl loveşte, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă, creangă, p. 291. A rămîno bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăţi considerată de una dintre părţi ca insuficientă sau greşit calculată. Simigiul. .. pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătii numai cu cinticelul. odobescu, s. in 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viaţă, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUI,, P. v 83. [Moşneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. şez. ii 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acţiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe «infamul calomniator i>, că lucrul a rămas atunci baltă. VLABUŢĂ, O. A. iii 6. Vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămînea baltă. creangă, p. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admiraţie. Cînd intra prin porturi cu toate pinzele întinse, stirnea admiraţia marinarilor care rămîneau cu gura căscată, bart, e. 324. A rămas înţeles (sau rămînem înţeleşi), se spune ca încheiere a unei discuţii, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înţeles. Spui tuturor că aşa a fost recotnandaţia medicilor, c. petrescu, c. v. 357. A rămîne cu buzele umîlato v. buză, A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe braţe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe braţe, pe care l-am slujit cu credinţă. .. mă urăşte, delavrancea, o. ii 102. A rămîne po mîna cuiva = a ajunge în stăpî-nirea sau la discreţia cuiva. După moartea mea. . . toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUi«, r. m 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu). . . ? ce hotărîre luăm (în privinţa. ..) ? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămînea ? creangă, a. 145. Numai aş vrea să ştiu cum rămîne cu moşu-tău? id. p. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul? negruzzi, s. i 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare acelaşi, a nu se schimba (după plecarea, dispariţia, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălăş-luise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămine stinca, deşi moare valul, eminescu, o. i 15. 4" A se menţine, a se păstra în conştiinţa oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literaţii. . . amestecă, în cercetările lor despre creaţiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne? caragiale, N. F. 9. Cei învăţaţi, înţelepţi, se înseamnă prin faptele care rămîn. russo, o. 90. + A supravieţui. Ca mîne-poimine te-i trezi că ai îmbătrînit şi nu-ţi rămine nici un urmaş. CREANGĂ, P. 154. + A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. AI.ECSANDRI, T. II 140. îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămine a lui. BĂI.CESCU, o. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TICODO-rescu, p. p. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menţine ca un rest după consumarea părţii cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare insă că nu-mi rămîne nimic din ploton. camil PETRESCU, u. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar răma-su-mi-au puţine. Eftimiu, î. 10. Şi pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. dei,avrancea, o. ii 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mincam şi-mi mai rămînea. jarnîk-bîrseanu, d. 394. Mult a fost, puţin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. (în operaţii aritmetice) RĂMÎNEA — 667 — RĂPĂI Scăzind pe cinci din şapte, rămin doi. (în unele construcţii fixe) A rămine numai cu. . . — a nu mai avea decît. .. Am rămas numai cu casa, atît — şi cu puşca. ■ ■ sadoveanu, o. A. II 36. A nu-i (mai) rămine cuiva decit să. :. — a nu se găsi pentru cineva altă soluţie decît să. .. Nu ne rămine decit să alergăm mereu înainte. CAMIL petrescu, u. N. 393. Nu-mi mai rămine decit să ard tot ce-am scris, să rup condeiul şi să m-apuc de altceva. vlahi: ţa, o. A. 211. Nu-mi rămine alta de făcut decit ■ . . alECSAndri, X. I 288. A rămine 'pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Aşa, acea. . . călătorie au rămas pentru altă dată. drăGhici, R. 109. A nu (mai) rămine (nici o) îndoială = a exista siguranţa că. . . Nu rămine îndoială că « stornei» lui Dante. . . sînt graurii noştri, odobescu, s. iii 31. Nu (mai) rămine vorbă sau mai rămine vorbă? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămine vorbă despre asta? zise tata posomorit. Are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el. creangă, A. 120. A rămas treaba pînă la atita = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atita, apoi las’ pe mine. creangă, P. 161. A rămine (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuţie, cineva renunţă la punctul lui de vedere şi primeşte punctul de vedere al celuilalt. Cit s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas, creangă, a. 17. 5. T r a n z. (Popular, în e x p r.) A rămînc pe Cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Şi, fiindcă de-aş fi discutat cu .moşneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meşteşug firul vorbirii, hogaş, m. n. 199. Şi luindu-se la întrecere, Ercule ii rămase pe toţi. ispirescu, u. 69. — Prez. ind. şi : rămîi (delavrancea, o. ii 140, odobescu, s. m 19). — Variantă: rămîneă vb. II. RĂMÎNEĂ vb. II v. rămine. RĂMÎNERE, rămineri, s. f. Faptul de a rămine (în acelaşi loc, în aceeaşi stare, în aceeaşi situaţie). «$>■ Expr. Rămînere în urmă = întîrziere, lipsă de progres (în raport cu alţii). — Accentuat şi: rămînere. RĂMURĂT, -Ă, rămuraţi, -te, adj. (Despre arbori) Cu ramuri numeroase; rămuros, ramificat. La răchita rămurată, Şade baba supărată, sevastos, n. 166. Şi de mers nu se oprea, Pin’ ce-n cale nu zărea O sălcică rămurată Pe-un izvor rece culcată, alecsandri, p. p. 135. F i g. Scoase. ■ . o piatră de smarand, mare şi frumoasă, de strălucea verde şi rămurată ca spicul crud al griului, odobescu, S. iii 184. RĂMUREĂ, -ÎCĂ, rămurele, s. f. Diminutiv al lui ramură. Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea. coşbuc, p. I 153. Cuibul ţi-au stricat, Puii fi-au luat, Ş-actim, singurică, Cinţi pe rămurică. TEODO-RESCU, P. P. 454. (Prin analogie) Bustul Antiei apăru întreg... marmură cu suflet, fildeş cioplit, prin ale cărui rămurele de vine curgea fluidul misterios al vieţii tinere. d. zamfirescu, r. 171. rămur£l, rămurele, s. n. (Rar) Rămurea. Dacă-ţi va aduce o smicea, adecă un rămurel crescut într-o primăvară. . . SBIERA, P. 30. RĂMURÎ, rămuresc, vb. IV. Refl. (Rar) A se ramifica. Fac din cîrpe un cap, din care se rămuresc două coarne făcute din lemn. PAMFILE, la CADE. RĂMURIŞ, rămurişuri, s. n. Totalitatea ramurilor unui copac, desiş de ramuri. Se tupilă aici sub rămurişul A doi măslini, murnu, o. 94. RĂMURÎŞTE, rămurişti, s. f. (Rar, cu sens colectiv) Rămuriş. Privirea mea distrată. Prin negre rămurişti, Mi-arată Doi ochi adinei şi trişti, topîrceanu, b. 31. RĂMUROS, -OĂSĂ, rămuroşi, -oase, adj. (Despre arbori) Cu multe ramuri. Vezi arbori înalţi, drepţi, stufoşi, rămuroşi. STANCU, D. 13. De o parte şi de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroşi. CĂLINESCU, E. 49. Perii au fost mari, înalţi şi rămuroşi şi plini de pere frumoase. RETEGANUL, p. II 31. (Substantivat) După fiecare bombardament... sute de răniţi, bogza, a. î. 574. Rănitul gemea, cu ochii închişi, cu buzele arse. bart, E. 335. Fig. Jignit. E orgoliul lui rănit. Ambiţia lui jignită, baranga, i. 197. RĂPĂOS s. n. v. repaus. RĂPĂUS s. n. v. repaus. RAPĂÎ, răpăi . şi răpăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre ploaie, grindină etc.) A se izbi de o suprafaţă tare producînd zgomote scurte, dese şi ritmice. Pe acoperiş răpăia moale ploaia, sadoveanu, o. vi 218. Vîntul vuia. .. măzărichea răpăia in fereastra mamei Sta'nchei. DELAVRANCEA, S. 16. O ploaie torenţială vine răpăind pe miriştea arsă. vlahuţă, o. A. n 73. Foaie verde solzi de peşte, Bate vintu-mi vîjîieşte, Ploaia-n codru răpăieşte. ant. lit. pop. I 67. 0> F i g. Se auzeau în depărtări tuşind tunurile răpciugoase. SADOVEANU, o. VI 57. RĂPCItJKB 8. n. (Astăzi rar, popular) Nume dat lunii septembrie. Bucureşti, 15/27 răpciune. CARAGIALIÎ, T. II 20. Romînii dau lunelor numiri potrivite cu timpurile anului.. . septemvrie, răpciune. ALECSANDRI, p. p. 34. RĂPEGIÎJNE s. f. v. repejune. RĂPEZtJŞ s. n. v. repeziş. RĂPI, răpesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire la fiinţe) A lua cu sila din locul unde se află şi a duce cu sine, menţinînd în puterea sa. Noaptea se iveau cîţiva oameni cu arme şi... răpeau oi să le taie. dumitriu, n. 189. Cele trei fete ale împăratului fusese răpite de trei zmei. POPESCU, B. I 74. Răpitu-m-a de-acasă un crincen mercenar Şi-n Roma sub coroană de el am fost vindută. ALECSANDRI, T. n 205. [Uliul] se întoarse-ndată Şi răpi o găină, pe urmă două-trei. alexandrescu, p. 123. -0> F i g. Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare Voi mă răpiţi cînd vine în ţară asprul ger! alecsandri, p. a. 110. + (Poetic, mai ales cu subiectul « moartea *) A lua dintre cei vii, a curma firul vieţii. O mag, de zile vecinic, la tine am venit Dă-mi înapoi pe-aceea Ce moartea mi-a răpit. Hmîxebcu, o. i 93. Moartea. . . se arată, se vesteşte în faţa bietului bolnav, pe care din vii răpeşte. conachi, p. 83. (Cu complementul « viaţa », « zilele ») Florile. ■ . s-aujăluit Că tu viaţa le-ai răpit? alecsandri, p. I 109. Alelei! fecior de lele! Căci răpişi zilele mele! id. P. P. 73. 2. A-şi.însuşi ceva pe nedrept, a aduce în patrimoniul său; a lua cu hapca, a se face stăpîn pe. . . De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ■ ■ Vor să-şi răpească una de la alta pămînt. ispirescu, L. 5. Alexandru cel Mare. . . ■ răpeşte Pocuţia. BĂLCESCU, o. II 13. <}'■ (Complementul indică persoana jefuită) Că mă răpeşti şi mă despoi, M-a-runci pe drum să pier. coşbuc, p. I 113. • 8. F i g. A lipsi pe cineva (prin abuz) de ceea ce are Ia dispoziţie, îi este necesar, i se cuvine, îi revine; a jefui. Trece la nişte... nesfîrşite procese, la nişte adinei duşmănii care-i răpesc liniştea şi somnul. SADOVEANU, o. VIII 184. Opririle ei cu copiii mă impacientează, pentru că-mi răpesc atenţia, ibrăileanu, a. 107. 4. F i g. A transporta într-un domeniu ireal, a fermeca, a îneînta, a vrăji. Bucuriile deşarte ale lumii i-au răpit, s-au îndulcit în bunătăţi — şi-acum nu vor să-şi mai cunoască fraţii. SADOVEANU, E. 107. Clima ta-i plăcută! Cerul e senin! Soarele tău dulce! Tu răpeşti pe cale-i orişice străin, bolintineanu, o. 23. Ce gîn-deşti, o! Mărgărită, Cînd de visuri eşti răpită? alecsandri, p. ii 53. <$> Refl. (Neobişnuit) El se da tot mai aproape Şi cerşea copilăreşte; Al ei suflet se răpeşte. De închide-a ei pleoape. EMINESCU, o. I 104. — Variantă: (învechit) hrăpi (ispirescu, u. 10, alecsandri, t. 1439, alexandrescu, m. 15) vb. IV. RĂPIRE, răpiri, s. f. Acţiunea de a răpi şi rezultatul ei. 1. Faptul de a lua cu forţa o fiinţă de la locul ei şi de a o duce cu sine. împăratul şi împărăteasa se întristară foarte mult de răpirea fetelor. POPESCU, B. i 75. 2. Luare cu sila a unui bun material; (concretizat) obiect luat cu sila (v. prad ă). Eu ştiu mai de demult că oamenii, în lume, Asupra celor mici dreptate nu-şi găsesc: Cînd ei cu cei mai mari răpirile-mpărţesc. DONICI, E. 49. 3. F i g. Fermecare, îneîntare, extaz. Idol, tu! răpire minţii! Cu ochi mari şi părul des. EMINESCU, o. I 80. Toată adunarea vede cu răpire O fetiţă dulce ca o fericire, bolintineanu, o. 44. Ascultind cu o dulce răpire cum vrăbiile limbute ciripesc, odobescu, s. m 77. — Variantă: hrupire (sadovEanu, o. vn 35, bolintineanu, o. 445) s. f. RĂPIT — 669 — RĂRIME RAPÎT, -Ă, răpiţi, -te, adj. Încîntat, fermecat, vrăjit. Bătrinul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun.. . ameţit, răpit. NEGRUZZI, s. I 6. RĂPITOR, -OARE, răpitori, -oare, adj. (Astăzi rar) J. (Mai ales substantivat) (Cel) care răpeşte o persoană. Nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui. ispirescu, L. 27. + (Pasăre sau animal) care răpeşte animale şi le sfîşie pentru a le mînca; numele unui ordin de păsări de acest fel. în cuprinsul zonelor oprite vînătoarea este interzisă. Se va putea face numai combaterea răpitoarelor, pe baza unei autorizaţii. B. o. 1953, 36. + (Cel) care ia pe nedrept un bun al altuia, care despoaie pe altul (v. hrăpăreţ); care uzurpă un drept al altuia (v. uzurpator). Nu fi răpitor. NE-gruzzi, s. I 249. Alexandru Lăpuşneanul. . . se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomşa. id. ib. 137. 2. F i g. Fermecător, încîntător. Templul... Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug, MACKDOXSKI, o. I 103. Mi se desfăşoară dinaintea minţii uimite privelişti aşa de răpitoare. odobescu, S. in 93. Ş-apoi cintă-mi ■viers de dor, Cu glas dulce, răpitor, alexandri, p. p. 206. JlĂPITUIîĂ, răpituri, s. f. (Rar) Răpire. Nu-l face .ji pre dînsul părtaş furtişagului şi răpiturilor lui. ŢICIHN-1>EAL, la CADE. IlAPOSÂ, răposez, vb. I. I n t r a n z. (Astăzi rar) A înceta din viaţă, a muri [Bătrînul] a răposat la vreo optzeci de ani. pas, z. i 158. Dar cind a răposai? — Acu chiar, a răposat în braţele mele. alexandri, X. 1646. *v> F i g. Comitetul de propagandă a răposat ieri, şi iată cum. bXlcescu, la ghica, a. 565. RĂP0SĂRE s. {.. Faptul de a r ă p o s a; moarte, deces. RĂPOSĂT1 s. n. (Rar) Faptul de a răposa; moarte. Mi-e frică de răposat. pXsculescu, l. p. 225. RĂl’OSĂT2, -Ă, răposaţi, -te, adj. (Astăzi rar) Care nu se mai află în viaţă; mort, defunct, decedat. îţi trimit * Fulga sau Ideal şi Real» al răposatului meu amic Gr. H. Grandea. Citeşte-o. caragiale, o. vii 175. N-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vînătorilor. odobescu, s. în 14. Eu... am trăit şeptesprezece ani cu răposatul soţu-meu. ALECSANDRI, T. i 43. (Substantivat, subînţelegîndu-se mai ales soţul sau soţia vorbitorului) îi erau dragi lui stelele toate şi-l învăţase răposatul Isaia ciobanul cum le cheamă mai pe fiecare. brXtescu-VOINeşti, î, 104. Aşa am trăit eu cu răposatul, fără să ne zicem nici dă-te mai încolo, BAS-SARABESCU, S. N. 86. Soţia a doua este tot aşa de tînără şi de frumoasă cum era odinioară răposata, caragiale, O. II 22. RĂPUITOR, -0ĂRE, răpuitori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care încîntă, farmecă, cucereşte. Era înzestrat cu tot ce trebuie unui om, pentru a fi, un adevărat răpuitor de femei. Gane, n. ii 5. RĂPtfNE, răputi, vb. III. (Astăzi mai ales popular) I. Tran z. A lua cuiva viaţa, a ucide, a omorî; (sens atenuat) a doborî, a distruge, a înfrînge. In scurt timp e răpus de o congestie pulmonară, sadoveanu, e. 231. N-ai putut răpune Destinul ce-ţi pîndi făptura. ARGHEZI, v. 117. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Şi valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, r. 22. Să vie la ocnă şi să spuie: eu am răpus pe taica, caragiale, o. i 266. (Cu complementul « capul *, « viaţa *, « zilele », f i g. * inima ») Paginii au răpus capul lui Ion-vodă. sadoveanu, o. i 489. Frigurile bălţii şi oftica răpuneau tot vieţi fragede, i. botez, şc. S6. Că cu cine-am petrecut Mi s-a dus, măre, s-a dus. Inimioara mi-a răpus. ant. LIX. pop. i 134. Copilaş cu cal de foc! Opreşte negrul pe loc Că-i pică potcoavele Şi-ţi răpune zilele, alecsandri, p. p. 107. + Refl. A-şi pierde viaţa, a-şi găsi moartea. Inima-i zvîcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. ESllNESCU, O. I 84. Radu-vodă... se răpusese de o groaznică şi cumplită boală. ODOBESCU, S. I 70. Pe Cema-n sus mulţi voinici s-au dus... Şi toţi s-au răpus, teodorescu, p. p. 415. Refl. recipr o'c. Bizantinii se ucideau, mama pe fiul, fiul pe tată. . . dar nicicînd nu se răpuneau fără sfinta împărtăşanie, delavrancea, o. n 160. + A învinge într-o luptă de idei; a convinge. A avut mult bucluc şi vorbă cu oamenii; dar, cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat. sadoveanu, b. 37. 2. Refl. (Rar) A se sinucide. Sărăcuţ de maica mea!... S-a răpus domnul [ingineri, odobescu, S. m 189. — Forme gramaticale: perf. s. răpusei, part. răpus. — Prez. ind. şi: răpui (sadoveanu, o. vm 218, dela-vrancea, o. u 121, teodorescu, r. r. 315). RĂPUNERE, răpuneri, s. f Acţiunea de a (s e) răpune şi rezultatul ei; pieire, moarte, înfrîngere, distrugere. I se rupea rărunchii împăratului de mîhnire pentru răpunerea ficii sale. ISPIRESCU, l. 395. <$- Loc. a d v. Pe răpunere = cu mare intensitate, pe viaţă şi pe moarte. La popasul al treilea începea cheful cu temei, pe răpunere. M. I. caraglvlE, c. 61. RĂPtJS, -Ă, răpuşi, -se, adj. Doborît, înfrint; stins. S-a rezemat de zid, cit era el de dîrz ■ . ■ cu scîncct slăbănog şi răpus in gîtlej. C. PETRESCU, A. R. 198. Cu farmecul durerilor răpuse, Din preajmă-mi fugi, deşartă năzuitiţă. vlahuţX, p. 67. RARÎ, răresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre obiecte de acelaşi fel) A fi, a se afla, a deveni (mai) rar (în timp sau în spaţiu). Casele se răriră, încetară. DUMITRIU, N. 13. Gloanţele s-au rărit acum şi mai mult. camil rETRESCU, u. N. 270. Frunza-n codru s-au rărit, Satele s-au înmulţit, Polerele s-au pornit, alecsandri, p. p. 258. (Despre un întreg) A avea elementele componente (prea) distanţate între ele, a fi (sau a deveni) mai puţin compact. Pădurea prinse a se rări. sadoveanu, o. i 62. Iama vine, vara trece Şi pădurea s-a rărit, alecsandri, o. 67. v* (Impersonal) într-o zi, umblînd prin pădure, văzură că de-o parte li se răreşte, ca şi cind ar fi aproape de-o margine. reteganul, P. I 45. Jf- (Despre oameni) A deveni mai puţin numeros; (despre colective) a cuprinde mai puţini oameni. 2. Tranz. A face ca un şir de obiecte să fie mai puţin dese (indepărtîndu-le unele de altele sau eliminînd pe unele dintre ele); a face ca un întreg să fie mai puţin compact (îndepărtînd între ele părţile componente sau eliminînd pe unele dintre ele). Zinn scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte. EM.NESCU, o. I 214. Din crăchiţe (= crăcuţe) mi-a rărit. şez. vil 22. R e f 1. pas. Dacă popuşoii se găsesc lăsaţi prea deşi. . ■ acum se mai răresc. PAMFILE, A. R. 76. 3. Tranz. A încetini ritmul unor acţiuni, a lăsa între ele o distanţă mai mare decît cea obişnuită. Din a opta zi, băiatul începu să rărească scrisul. Şi chiar pînă atunci, le dase prea puţine desluşiri: gazdă bună, birt bun; era mulţumit, bassaraisescu, v. 21. E x p r. A (o) mai rări cu ceTa = a da, a oferi, a impune un lucru la intervale mai lungi (sau în cantitate mai mică) decît de obicei; a o lăsa mai domol. Măria-ta! Cu paharul îndeseşte, Dar cu birul mai răreşte. NEGRUZZI, S. I 186. A o (mai) rări de (po) undeva = a se duce undeva din ce în ce mai rar. De prin clasa a şasea... o rărise de pe la şcoală. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cind era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. creancX, a. 70. RARÎME s. f. (Rar) Faptul de a fi rar. în anii ploioşi fi la rărime [păpuşoiul] dă un fel de ramuri. PAMFILE, a. r. 87. RĂRIRE — 670 — RĂSĂRI KAliiliE s. f. Acţiunea de a (s e) r ă r i. RĂRÎŞ, rărişuri, s. n. Loc în pădure cu copacii rari (v. r a r i ş t e); spaţiu liber între copaci. Ciripea la pădure prin rărişul cel din crîng. HASDEU, R. V. 117. Tace cucul la răriş, la răriş, la cărpeniş. AEECSANDRI, p. p. 129. <0* F i g. Macarie îşi invirti de citeva ori limba prin rări-şurile din gură, unde nu mai avea decit trei dinţi. STĂNOIU, C. i. 83. (Mai ales la pl.) Ochiuri de apă în mijlocul stufărişului din delta Dunării. — Pl. şi: răriţe (teodorescu, p. p. 502). rarişGr, -oără, rărişori, -oare, adj. Diminutiv a! Iui rar. (Adverbial) Rărişor să cercetezi (= să vizitezi) Şi mai puţintel să şezi. pann, p. v. m 4. Nucu-leţul mărişor, abia-nfrunzit rărişor. TEODORESCU P. P. 344. RARIŞTE s. f. v. rarişte. RĂRÎT1 s. n. Acţiunea de a (se) rări; rărire. Răritul porumbidui se face cind plantele au 4-5 frunze. RARÎT2, -A, răriţi, -te, adj. Făcut sau devenit mai rar, mai distanţat, mai puţin compact decît de obicei. La început ascultam cu respiraţia rărită. CAMn, petreSCU, u. N. 171. Iar prin lumina cea rărită, Din valuri reci, din umbre moi, S-apar-o zînă liniştită. Cu ochii mari, cu umeri goi. EMI-NESCU, o. i 228. răritCră, rărituri, s. f. Acţiunea de a (s e) rări; loc rămas liber între obiectele aşezate rar. Zării pintre răriturile copacilor un oraş mare. GORJAN, e. i 113. Loc (într-o pădure, într-un cîmp) cu vegetaţie rară. La un moşiroi se lasă numai un fir de popuşoi. . . prea rareori cite două, cind însă acestea se află îhtr-o răritură. pamfile, a. r. 73. [Robinson] se cam tot depărta de codrii cei mari, mergînd prin rărituri. DRaghici, r. 62. Defect al unei ţesături care are într-un loc urzeala sau bătătura mai rare decît în rest. RARIŢA, răriţez, vb. I. T r a n z. A lucra pămîntul cu rariţa. — Variantă: (regional) răliţâ vb. I. RĂRIŢĂRE, răriţări, s. f. Acţiunea de a r ă r i ţ a ; răriţat. — Variantă: (regional) răliţare s. f. ' RĂRIŢĂT s. n. Răriţare. La două sau trei săptămîni după prăşitul dinţii se face răriţatul... cu rariţa. PAM-FH,E, A. R. 77. — Variantă: (regional) r&liţăt s. n. RARtÎNCHI, rărunchi, s. m. (învechit şi popular) 1. Rinichi. «$>• E x p r. A avea seu la rărunchi = a fi om cu avere. Cum te văd, sameni a avea său la rărunchi. CREANGĂ, P. 201. 2. Adîncul trupului omenesc (considerat ca sediu al vitalităţii sau al sensibilităţii) ; f i g. interiorul, mijlocul unui lucru. Mitrea a gemut pînă in fundul rărunchilor şi s-a dus. Sadoveanu, M. C. 42. [Dreptatea] de corbii sugrumării e roasă la rărunchi. MACEDONSKi, o. i 46. Am dat o atenţiune continuă... tuturor descoperirilor ce s-au putut face, sau in rărunchii pămintului, sau in bolţile umede, odobescu, s. ii 236. Să mă bucur din rărunchii inimii mele. filimox, c. 45. RAS- pref. (în forma răz- înaintea vocalelor şi a consoanelor sonore) 1. Element de compunere formînd, de la verbe, derivate (de obicei folosite în corelaţie cu verbul simplu) care exprimă o acţiune prelungită, repetată sau o intensificare a acţiunii exprimate de verbul simplu: răscoace, răszice, răsciti etc. 4* Formează, de la adjective, derivate (de obicei folosite în corelaţie cu adjectivul simplu) care exprimă intensificarea însuşirii exprimate de adjectivul simplu: r ă s- bucuros, răscopt etc. (Rar) Formează de la substantive derivate care exprimă ideea de intensitate în raport cu substantivul simplu: răsputere. •+• Formează, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indică generaţii depărtate: răzbuni c. + Formează, de la adverbe de timp, derivate indicînd un timp mai îndepărtat decît cel exprimat de substantivul simplu : răspoimîine. 2. (Uneori în ■ concurenţă cu des-) Formează, de . la verbe, derivate care exprimă ideea revenirii la o stare mai veche: răscloci, răscumpăra, răspopi, răzgîndi etc.Formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea modificării (în sens negativ) a situaţiei dinainte: răstălmăci etc. 3. Formează, de la verbe, substantive şi adjec- tive derivate cu sensul mai depărtat de cel al cuvîn-tului simplu: răsuflătoare, răzbate etc. RĂSAD, răsaduri, s. n. (Adesea cu sens colectiv) 1. Plantă tînără (crescută în răsadniţă), care a fost (sau urmează a fi) mutată în alt loc. [Robinson] uda răsadurile de copăcei. DRĂGHICI, R. 151. 2. F i g. Neam, seminţie. [Decebal către popor:] Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să ridă!. .. Să ridem, dar, viteaz răsad, coşbuc, p. II 257. Un nou răsad din viţa romană prinde rădăcină-n munţii şi-n văile Dunării. VI.A-huţă, la CADE. RĂSADNIŢĂ, răsadniţe, s. f. Loc special pregătit, aşezat pe un pat de gunoi de grajd şi acoperit cu geamuri, pentru dezvoltarea rapidă şi timpurie a plantelor destinate a fi răsădite; melegar. Mai plănuiseră şi o împrejmuire naltă de trestie, pentru răsadniţele de la începutul lui martie. sadoveanu, p. M. 48. [Sămînţa de tutun] se seamănă în răsadniţă, ca curechiul. i. ionescu, p. 340. + F i g. Cuib cald, adăpost. îmi fac răsadniţă în odaia asta. ALEC-SANDRI, T. 1155. — Pl. şi: răsadniţi. RĂSĂDÎ, răsădesc, vb. IV. T r a n z. A muta un răsad în alt loc; a transplanta, a sădi. Şi plopi înalţi să-i răsădeşti. LESNEA, I. 118. Se gîndea la vremea cînd a răsădit el cireşul. MIRONESCU, s. A. 82. [Florilor] de cind v-am răsădit Tot cu lacrămi v-am stropit. SEVASTOS, c. 10. i g. Cine ştie dacă nu cumva ea [legenda mănăstirii Argeşului] va fi fost răsădită pe ţărmurile răsăritene ale Mediteranei. . . de către frîncii, teutonii şi nor-manii rătăcitori, odobescu, s. ii 508. Mîndra-n cale mi-au ieşit, Doru-ri mine-au răsădit. ALECSAXDRI, p. iii 460. (R e f 1.) Eu încă n-am cercat [să fumez], murmură unul cu glas slab; şi dorinţa lui se răsădi parcă în toţi. sadoveanu, o. vm 138. RĂSĂDÎRE, răsădiri, s. f. Acţiunea de a răsădi; transplantare, plantare, sădire. RĂSĂRÎ, răsâr, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) Intra n z. 1. (Despre aştri, în opoziţie cu apune) A se arăta la orizont, a apărea pe cer. Ce lumină şi totuşi luna încă nu a răsărit. GÎRXEANU, L. 19. Cerul se înseninase şi luceafărul de ziuă răsărise. SANDU-AI,DEA, u. P. 225. La steaua care-a răsăriţi Em° cale-atit de lungă, Că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă! EMINESCU, O. I 234. (Cu o precizare care arată locul unde sau de unde apare sau pare că apare un astru) Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea. coşbuc, p. I 268. Dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald şi fără pic de nor. vlahuţĂ, o. a. 276. Răsare luna liniştit Şi tremurînd din apă. EMINESCU, o. I 179. 2. (Despre plante) A încolţi şi a ieşi deasupra pămîn-tului. [Calului] îi vine alt gust: să rupă un colţ de iarbă care a răsărit, delicat şi subţire ca un ac. sadoveanu, o. rai 200. Iarba răsărise mai peste tot, cXijnescu, E. o. I 267. Pomul nalt, frumos, răsare din sămînţa cea RĂSĂRI — 671 — RĂSĂRITEAN măruntă, alecsandri, o. 196. <$> (Prin analogie) l-au. răsărit mustefile. gane, la Tdrg. (Poetic) Printre bolovanii drumului răsăriseră totuşi gîzele mărunte de primăvară. c. rETRESCU, a. 315. F i g: Satul Podenilor răsărise cindva, de multă vreme, aici in mijlocul Bărăganului, mi-tiALE, o. 37. Răsărea un oraş ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălţind auritele turnuri. anghel-iosif, c. m. n 98. « Subiecte », dragul meu, cind ştii să scrii, iţi răsar in cale la fiece pas. vlahuţă, o. a. ii 28. (Poetic) Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare ? la un dor... ce se naşte din scinteia unui ochifărmăcător. creangă, p. 275. Exp r. A-i răsări cuiva (ceva) în minte = a-i veni cuiva în minte o amintire sau un gînd neaşteptat. Se luptase el cu gindul acesta, îl învinsese, apoi îl văzuse iar cum îi răsare în minte. DUMITRTU, N. 96. 4. A depăşi un anumit nivel, a se ridica peste..., a ieşi în evidenţă desprinzîndu-se sau izolîndu-se dintr-un cadru. Capul lui Gheorghe Dima răsărea... cu cîteva palme bune deasupra capetelor mulţimii. GALAN, z. r. 34. Copaci roditori 3e toate soiurile răsăreau de la brîu în sus, din finaţul înalt şi înflorit, hogaş, m. n. 150. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite. EMINESCU, n. 14. <0* F i g. Dovada armoniei. . . răsare mai ales din versuri, macedonski, o. iv 32. <ţ> Tranz. fac t. (Rar) [Nastasia] înfruntă adunarea, răsărindu-şi şi mai mult decît se cuvenea fruntea lucie, sadoveanu, m. c. 128. o. (Despre copii) A se face mai mare, a ajunge mai în virstă; a creşte. Cind a mai răsărit fetiţa ş-o mină mama după viţei sau cu boboceii... nu mai poate toată ziulica căta de păpuşă. sevastos,n. 2. + (Regional, despre aluat) A dospi, a creşte. După ce pînea pentru colaci se plămădeşte. . . după ce se frămîntă şi se lasă ca să răsară, adică să înceapă a creşte. PAMFILE, CR. 5. 6. (Popular) A sări (în picioare), a tresări (din somn). Răsări in picioare şi căută loc de trecere, sadoveanu, B. 232. îtitr-o marţi, pe sub seară, Gherghina văzu cum răsare din somn şi cum îşi mişcă neîncetat buzele, parcă ar fi vrut să zvîrle ceva de pe ele. Sandu-aldea, d. n. 275. Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port. coşbuc, p. i 109. -$> F i g. Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea, sunînd din valuri. EMINESCU, o. i 103. + F i g. A interveni brusc în discuţie. Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări cu îndrăzneală Gheorghiţă. sadoveanu, b. 115. — Prez. ind. pers. 2 şi: răsai (EMIN'ESCU, o. i 213). RĂSĂRIRE, răsăriri, s. f. Acţiunea de a răsări şi rezultatul ei. 1; (în concurenţă cu răsărit) Apariţia unui astru pe cer. Aştepta în linişte, etan aştepţi răsărirea soarelui şi coacerea fructelor bătute de razele lui. slavici, 0. H 52. Tu nici nu ştii, a ta apropiere Cum inima-mî de-adinc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere. EMINESCU, o. I 120. Bucuria ce avea Robinson privind răsărirea soarelui, drăghici, r. 61. 2. încolţirea seminţelor şi ivirea plantei deasupra-pămîntului. In grădinuţă urmăresc răsărirea florilor. SADOVEANU, O. IV. 397. 3. (Astăzi rar) Tresărire. Şi-n somn, cu răsărire,, îşi spunea amărăciunea sufletului pătimaş, dacls. liT. 146. RĂSĂKÎTi, răsărituri, s. n. I. (în opoziţie cu apus) 1. Faptul de a r ă s ă r i; apariţia unui astru pe cer (v. r ă-s ă r i r e) ; momentul apariţiei unui astru la orizont. Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui l creangă, a. 52. Luna tremură pe codri. . . Iar stejarii par o strajă de-giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l. EMINESCU, O. I 152. -4- Fig. început (de lume sau de viaţă nouă). Veniţi, cintăreţi cu cimpoi şi-alăute, Să cîntaţi răsărit de minuni neştiute! deşliu, g. 28. 2. (De obicei precedat de prepoziţii) Partea orizontului de unde răsare soarele (reprezentînd unul dintre cele patru puncte cardinale); est, orient. Rumeneala zorilor umplu răsăritul, sadoveanu, o. i 438. S-a arătat şi luna la răsărit, caragiale, o. iu 51. Dă buzna în casă, la babă,, şi tu. . . s-o trăsneşti cu capul de păretele cel despre răsărit. CREANGĂ, P. 13. Arald! strigă crăiasa. .. O zare de-lumină s-arată-it răsărit. EMINESCU, o. i 98. 3. Ţinut, ţară situată spre partea de unde răsare-soarele; (cu sens colectiv) popoarele dintr-un astfel de ţinut. Povestea cu farmecul oamenilor din răsărit. Galac-TION, o. i 8. El a venit dintr-un afund de răsărit■ ■ . Şi fata s-a-ndrăgit de el. coşbuc, p. i 54. împăratul adună răsărit şi apus. ispirescu, l. 41. E x p r. Răsăritul şi apusul = lumea întreagă. Văd republica înfloritoare. . . descărcînd pe pieţele ei bogăţiile răsăritului şi ale apusului, vlahuţă, r. p. 34. II. Ivirea unei plante încolţite deasupra pămîntului. Prin folosirea iarovizării seminţelor se obţine un răsărit mai repede, mai uniform. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2908. RĂSĂRIT2, -Ă, răsăriţi, -te, adj. 1. (Despre plante) încolţit şi ieşit deasupra pămîntului. (F i g.) Un alt soldat mai zdravăn, bine legat, cu mustaţa răsărită, se apropiase, bart, S. m. 66. 2. (Despre copii, de obicei cu stabilirea unei comparaţii) Care s-a dezvoltat ca înălţime, ca vîrstă, care a crescut (mai) mare. Una, mai răsărită, îl recunoscu totuşi şi începu să strige spre grădină, mai mult uimită decît bucuroasă. CAMIL PETRESCU, o. ii 80. Cîtefete răsărite, Toate-mi par flori înflorite, alecsandri, p. p. 337. 3. Care depăşeşte măsura comună, deosebit, de seamă, valoros. Mai fiece gospodărie din cele ascunse printre duzi în jurul răscrucii, cele mai răsărite din sat, aveau cîte cinci-şase vaci. camil PETRESCU, o. I 16. Circiuma nu era mai răsărită ca alte case din sat. rebreanu, i. 32. RĂSĂRITĂ s. f. 1. (învechit şi popular, în exp r.) Răsărita soarelui = momentul cînd răsare soarele; locul, partea, ţinutul de unde răsare; răsărit., Apucă bietul om... [înspre] răsărita soarelui, şez. vi 3. Dimineaţă, înainte de răsărita soarelui, ib. II 94. 2. (Bot.; regional) Floarea-soarelui. V. floare. RĂSĂRITEAN, -Ă, răsăriteni, -e, adj. (în opoziţie cu apusean) De la răsărit, situat spre răsărit (în raport cu un punct de reper dat). Astăzi lumea răsăriteană e liberă să grăiască şi să scrie fiecare după neamul său, în limba pe care-o vorbeşte, sadoveanu, e. 188. Biserica RĂSĂRITOR — 672 — RĂSCOLIRE răsăriteană = biserica greco-orientală, ortodoxă. (Substantivat) Locuitor din răsărit; oriental. RĂSĂRITOR, -OARE, răsăritori, -oare, adj. (Rar, despre aştri) Care răsare,' care este în curs de a răsări. Vărsa o viorie lumină răsăriloarea lună. EMINESCU, N. 50. RĂSĂRITÎJRĂ, răsărituri, s. f. (învechit) Zvîc-nitură, palpitaţie, tresărire. O răsăritură a inimei îl avîn-tase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe ztna Inflăcăratelor sale visări. ODOBESCU, S. I 120. Răsărituri din somn. piscupescu, o. 27. • RĂSĂTÎJRĂ, răsături, s. f. 1. Faptul de a rade; p. ext. locul de pe care s-a ras ceva, (în special) ştersătură făcută cu guma pe o hîrtie. 2. Ceea ce rezultă din raderea unui obiect, fărî-mătură: răzătură. Luă cuţitul, rase sîngele de pe podele şi aruncă răsăturile în apropierea lemnelor. SLAVICI, N. n 45. 3. Acţiunea de a (se) bărbieri; ras. Punea d. Naie pecetea pe o bucată de hîrtie ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, pînă se făcea douăsprece. caragiale, o. I 134. RĂSCĂCĂRĂ vb. I. v. răscrăcăra. RĂSCĂCĂRĂT, -Ă adj. v. răscrăcărat. RĂSCHIĂT, -Ă adj. v. răşchiat. RĂSCIIIRĂ vb. I v. răşchira. RĂSCHIRĂT, -Ă adj. v. răşchirat. RĂSCHITGR s. n. v. răşchitor. RĂSCITI, răscitesc, vb. IV. T r a n z. A citi acelaşi lucru de mai multe ori. Nu mă puteam opri de a o tot scoale [diploma] din buciumul ei de tinichea şi de a-mi citi şi răsciti numele. GANE, N. m 69. RĂSCLOCÎ, răsclocesc, vb. IV. T r anz. A face ca o cloşcă să înceteze de a cloci (ţinînd-o legată, băgînd-o în apă etc.). RĂSCOĂCE, răscoc, vb. III. Refl. (Despre alimente) A se coace mai mult decît trebuie, a rămîne prea mult timp expus la foc; (despre ouă) a fierbe pînă la completa coagulare] (despre plante şi roadele lor) a se coace prea tare (nefiind culese la timp). Grîul s-a răscopt. F i g. Deodată... răbufni o vîntoasă rece, năpustindu-se asupra tîrgului încins de arşiţa amiezii, dospit în miasme, răscopt de pîrjolul secetei care bîntuia ţara. c. PEFRESCU, a. R. 6, RĂSCOALĂ, răscoale, s. f. 1. Răzvrătire spontană şi neorganizaiă a maselor oprimate; revoltă, rebeliune, răzmeriţă. A citit mama, în gazete, într-o primăvară c-au început răscoalele-n Moldova. PAS, z. I 192. întreg spectacolul părea de înmormîntare, trist, dar în el mijea un început de răscoală. O răscoală măruntă, neînsemnată, in care nimeni n-a ridicat braţul. SAHIA, n. 92. [Leşii] nu mai vreu s-asculte de poroncile hatmanilor şi cu toţii Mnt gata de răscoală, ai^ecsandri, X. ii 34. ^ Fi g. Mişcare de împotrivire, protest. Veacul al XVI-lea, zis al renaşterei, nu-i alta decît.. . răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. RUSSO, S. 39. 2. Zarvă, agitaţie. Pînă la ziuă, a fost in casă un zgomot şi o răscoală sălbatică. Gai^action, o. I 307. Se făcu o tulburare şi o răscoală intre dînşii, de nu-i putea da nimeni de căpătîi. ISPIRESCU, I,. 375. E x p r. (Poetic) A da răscoală = a provoca dezordine, a răvăşi. Azi, Curtea Veche e ruină goală... Doar vîntul nopţii-n ierburi dă răscoală. IOSIF, p. 24. RĂSCOL1, răscoale, s. n. 1. Bară de lemn, prevăzută la capete cu cîte o gaură în care intră carîmbii de sus ai loitrelor carului. Uneori carul se închide in partea dinainte şi in partea dinapoi cu nişte funduri. .. ţinute de răscoale. pamfile, i. c. 134. <$> Expr. A lega (pe cineva) în răSCol = a imobiliza (pe cineva), fixîndu-i gîtul şi picioarele între două lemne; a pune în obezi. Fiindcă a văzut căpitanul că. . . nu-i vor putea ţine [pe ţărani] să fie bătuţi, i-alegatîn răscol. stancu, d. 149. A trece peste răscoale = a întrece măsura, a trece peste buna-cuviinţă. Epimeteu. . . vedea că prea trece peste răscoale Pandora, cu atîtea întrebări. ISPIRESCU, u. 95. 2. Ispol. Lopăţica cu care se scoate apa din luntre se numeşte ispol, răscol, scofiţă sau căuş. dame, T. 126. RĂSCOL2, răscoale, s. n. Separare a oilor dintr-o turmă toamna, la desfacerea stînii, pentru ca fiecare proprietar să şi le ia pe ale sale. + Dispozitiv de scînduri folosit pentru a separa oile. RĂSCOLI, răscolesc şi răscâl, vb. IV. T r a n z. 1.1. A răvăşi pentru a căuta pe cineva sau ceva ; a scotoci. Ce ţi-a venit să-mi răscoleşti dosarele, să-mi zăpăceşti hirtiile ? BA-ranga, I. 162. în zadar răscoli tot,portul. barT, E. 247. Ia să mi te scoli, Crînguri să-mi răscoli. De l-ăi nimeri Şi de l-ăi găsi. . . La tăiat să-l duci. teodorescu, P. p. 464. F i g. Scepticul acesta... Ce taine ale naturii răscolise? Nimica şi totuşi vorbeşte cu dispreţ de ştiinţă. IONESCU-RION, C. 74. ^Intranz. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfirşit... armele şi hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. Şi-n asemenea cărţi el răscolea c-un feli de patimă. EminESCU, N. 80. -4- (Cu complementul «jăratic », «foc») A mişca, a scormoni pentru a înviora. Intrară în pădure şi răscolind cu nişte pari un jăratec. .. ingropară într-însul toţi mieii. Filimon, c. 126. F i g. Florile vor răscoli din nou inima şi nervii tatei. SAHIA, N. 25. Titu Herdelea nu înţelese şi totuşi nu mai stărui. Simţea că a răscolit o rană. rebreanu, r. i 81. Şi .aşa, răscolind trecutul, simţii că mă îneacă lacrămile binefăcătoare. delavrancea, o. ii 126. De ce răscoleşti tu toată durerea? EMINESCU, o. IV 106. (Cu complementul « loc »,«pămînt») A scurma, a rîcîi, p. ext. a ava. Se opri în dreptul locurilor răscolite de Marin Oproiu, in faţa tractorului care venea, mihale, O. 197. Schijele răscoliră pămîntul intr-o fumărie amestecată cu ţărînă şi praf. SADOVEANU, O. VI 22. în urma noastră rămîneau. . . scobiturile piciorului de lemn, care răscolea pămîntul umed ca o cîrtiţă. SAHIA, N. 61. Jf- A pune în mişcare, a face să plece din locul unde se află, împingînd în lături sau ridicînd în sus. Poştalionul aleargă răscolind colbul, tras de patru perechi de cai. dljNESCU, E. 64. Valurile... tulburi, răscolite de un vînt uşor, saltă cînd la dreapta cind la stingă pluta pe care stă moş Anghel. dunăreanu, ch. 83. (Poetic) Iarba se ridica înaltă, la dreapta şi la stingă potecilor, pînă la gîtul calului, şi vîntul serii răscolea întinderea verde, sadoveanu, o. I 161. 2. A agita, a tulbura, a face să se revolte. Născut pentru luptă şi dominare, răscoh.a lumea pe unde trecea şi nu-şi îmblînzea privirea decît pentru cei din jurul lui. c. petrescu, î. I 11. + Refl. A se deplasa, a se isca (în tumult). Iar .cind a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, Din munţi şi văi, de peste mări, Din larg cuprins de multe zări, Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit! coşbuc, p. i 55. Ba se răscolesc şi cînii De prin curţi şi sar la ei. id. ib. 227. II. A desface toamna stîna, alegînd sau despărţind oile după proprietarii lor. (Refl. pa s.) Laptele acru de oi începe a se face pe la finele lui august, după ce s-a» răscolit (deosebit) oile. ŞEZ. VII 76. RĂSCOLIRE, răscoliri, s. f. Acţiunea de a răscoli şi rezultatul ei; răvăşire, dezordine, scormonire, zdruncinare. Fundul dubei, în balansările ei, părea că st înalţă spre el ca o răscolire de pămînt. SAHIA, N. 84. F i g. Agitaţie, frămîntare, tulburare. Era treaz în momentul acela, însă atît de pornit in răscolirea lui, incit RĂSCOLIT — 673 — RĂSCULARE femeile au crezut că.. . şi-a pierdut minţile, pas, z, i 226. Era destul un singur cuvint, ca să trezească răscoliri şi să întărite dureri amorţite. Camil PETREscu, u. n. 7. RĂSCOLIT, -Ă, răscoliţi, .-te, adj. 1. în dezordine; răvăşit. Frusinica îşi simţi obrajii mîngiiaţi de vint, pletele răscolite, ochii umeziţi. MIHAI.E, o. 501. 2. (Despre pămînt) Scurmat, rîcîit, scormonit. Pămîn-tul îşi încălzise repede stratul răscolit al arăturilor, fapt care împinse pe ţăranii întovărăşiţi să înceapă mai devreme semănatul bumbacului. mihalE, o. 489. [Cîmpul Mără-şeştilor] mi l-am închipuit din copilărie un cîmp uriaş, răscolit, spart, cu gloduri arse. Sabia, n. 15. 3. Pus în mişcare, pornit; frămîntat, agitat, tulburat ; (despre pulbeVe, praf) stîrnit, spulberat. Toate erau liniştite, şi dinspre Cucuteni nu se zărea pulbere răscolită. sadoveanu, o. vil 128. Glasuri felurite porniră şi se-ncru-cişară in mulţimea răscolită, rebreanu, r. ii 28. RĂSCOLITOR, -OĂRE, răscolitori, -oare, adj. Care trezeşte amintiri, emoţii; tulburător. Poeziile au sunat in urechea ta ca o muzică alinătoare şi totodată răscolitoare. PAS, z. i 317. RĂSCOPT, -OĂPTĂ, răscopţi, -oapte, adj. 1. (Despre alimente) Copt mai mult decît trebuie. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă: Nici necoaptă, Nici răscoaptă, jarnîk-bîrseanu, d; 119. <ţ> Ou răscopt = ou fiert pînă la completa coagulare; ou tare. In pachet, pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pînişoare mici şi rotunde de casă. hogaş, m. n. 59. A dejunat aşa de uşor: trei ouă răscoapte, o căpăţînă de miel cu borş, nişte stufat. cara-Giale, o. n 169. + F i g. (Despre persoane, peiorativ) Care a depăşit o anumită vîrstă; matur. Perechi tinere, adeseori răscoapte, veneau acolo... şi s-apucau la dans. I. BOTEZ, ŞC. 212. 2. (Despre plante şi fructe) Foarte, copt, prea copt. Părea un pepene mare, gălbui, răscopt, vornic, p. 144. Au fost dulci zarzările. Erau răscoapte. STancu, d. 494. + Ars, încins, înfierbîntat de soare. Alerga. . . mtnind caprele din iarba răscoaptă. delavrancBA, s. 68. F i g. Erai răscopt de arşiţa din pod şi te dureau şalele, stînd toată ziua aplecat deasupra hîrţoagelor. pas, z. i 273. Era într-o dis-de-dimineaţă spre sfîrşitul lui august, cînd pămîntul răscopt simte cu farmec roua. galaction, o. i 321. RĂSCRĂCĂRĂ, răscrdcăr şi răscrăcărez, vb. I. T r a n z. (Şi în forma răscăcăra) A îndepărta mult picioarele unul de altul. + R e f 1. A sta cu picioarele foarte desfăcute ; a se crăci, a se crăcăna. [Iapa] se năbădăia, se răscăcăra, ridică deodată, nu ştiu cum, toate picioarele-n vint. CARA-GIALE, s. 42. — Variantă: răscăcăra vb. I. RĂSCRĂCĂRAT, -Ă, răscrăcăraţi, -te, adj. (Şi în forma răscăcărat; despre picioare) îndepărtat unul de altul; (despre oameni şi animale) cu picioarele larg desfăcute; crăcit, crăcănat. Calul se oprise şi el şi rămăsese răscăcărat. preda, î. 133. Se holba, răscăcărat şi cu pumnii în şolduri. G. M. zamfirESCU, SP. m. n. i 63. Cînd. să apuce pe o ulicioară mai neumblată.. . tocmai venea o birjă cu caii răscăcăraţi de teama alunecuşului. caragiale, m. 16. — Variantă: răscăcărat, -ă adj. RĂSCROÎ, răscroiesc, vb. IV. T r a n z. (Folosit şi absolut) A tăia piepţii şi spatele unei bluze, cămăşi etc., urmînd linia gîtului şi a braţelor; p. cxt. a croi un material după măsură. Răscroieşte haina la mîneci. □ Cei meşteri ii mai aduc vîrful [opincii] răscroind, adică mai tăind din colţurile A şi B. pamfile, I. c. 44. Refl. pas. Cele 5-6 foi. . . tăiate de o lungime cit vrea femeia să-i fie flaneaua de lungă se răscroiesc, adică se taie pieziş la margine. pamfilE, i. c. 361. RĂSCROIĂLĂ, răscroieli, s. f. Acţiunea de a răscroi şi rezultatul ei; tăietură adîncită în croiala unei haine, în special la mîneci şi la gît. Răscroiala gîtului [cămăşii] ie coasă cu gulerul. ŞEZ. IX 36. + Bucată de material care cade cînd se răscroieşte, RĂSCROÎT, -Ă, răscroiţi, -te, adj. (Despre haine sau părţi ale hainelor) Tăiat după forma corpului (în special la gît şi la braţe) ; p. e x t. tăiat, croit. Minecă răscroită. i=3 O bundă de catifea neagră, cu colţuri răscroite cari lăsau să se vadă, de dedesubt, o cămăşuţă de borangic. La tdrg. + Fasonat, modelat. Jzmănuţe de fuior, Răscroite pe picior, sevastos, N. 145. RĂSCROITTjRĂ, răscroituri, s. f. Răscroială. RĂSCRtJCE, răscruci, s. f. I. 1. (La pl., cu valoare de sg.) Loc unde se încrucişează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspîntie. Plînge-o mierlă-n-tr-o răchită La răscruci in Dealu-Mare. GOGA, p. 85. Sus, la răscruci, Vin trei haiduci, Pe cai mărunţi, iosif, v. 60. Apucă pe ici tot înainte şi, cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să şi dai de grădina ursului. CREANGĂ, p. 215. ■fy- Răscrucile cendui = punctul de pe bolta cereaspă în care se află soarele la amiază; zenit. Soarele vărsa potop de foc din răscrucile cerului. sandu-ai,dea, u. p. 58. Soarele mai că păşise peste răscrucile cerului, hogaş, m. n. 160. <$• Loc. adj. şi adv. în răscruce = în formă de cruce; cruciş. Nu vă voi putea deci spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate. . . în răscruce, odobescu, s. n 266. Dar m-oi duce. . . Unde-i drumul in răscruce. alecsandri, p. p. 275. '2. F i g. Moment crucial în viaţa unui om, a unui popor etc. Moment de răscruce al istoriei. II. Obiect în formă de cruce sau aşezat în cruce. 1. Partea carului de care se prind şleaurile; cruce. Miai. . . a pus mina pe ştreangurile cailor şi a început să le desfacă din răscruci, preda, î. 120. 2. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărţituri. 3. Fofelniţă. — Variantă: (regional) răScriiciu, răscruciuri (maCE-DONSKi, o. m 94), s. n. RĂSCRÎJCIU s. n. v. răscruce. RĂSCULĂ, răscâl, vb. I. Refl. 1. (Despre colectivităţi) A se ridica împotriva unei asupriri, a unei împilări; a porni la luptă contra asupritorilor; a se răzvrăti. V. revolta. Pieile-roşii se răscoală şi vor să scape de stăpînirea englezilor, pentru că-i exploatează, sahia, u.R.S.S. 127. Boierii ridică fruntea, părăsesc pe noul domn şi se înţeleg in taină cu Tomşa ca să se răscoale cu toţii în contra lui. AiECSANDRi, t. n 52. F i g. Răscu-latu-s-a Universul contra globului din aer? EMINESCU, o. IV 134. -if- T r a n z. A stîrni, a aţîţa la luptă (contra asupririi). [Oamenii] gîndesc că odată şi odată o scţ se nască alt Tudor — altfel o să-l cheme poate — . . . să răscoale satele, gata de răscoală din pricina împilărilor. STANCU, D. 9. [Lume] răscoală-ţi copiii viteji ca titaniiI NECULUŢa, ţ. d. 40. El răscoală in popoare a distrugerii scînteie Şi in inimi pustiite samănă gîndiri rebele. EMINESCU, o. I 51. Tranz. Fig. A indigna, a revoltă. Să întoarcem mai bine ochii de la această cruntă privelişte care răscoală inima. BÂXCESCU, o. n 157. 2. (Neobişnuit) A se ridica. Mişcările minelor ■ ■ ■ cari aci se răsculau în sus, aci se trînteau cu zgomot pe masa verde, delavrancea, s. 131. RĂSCULÂRE, răsculări, s. f. (Neobişnuit) Acţiunea de a (s e) r ă s c u 1 a ; răscoală, răzvrătire. Am asistat la înfiinţarea Societăţii literare şi a societăţii Frăţia şi la răscularea de la 1848. ghica, s. a. 41. 43 I RĂSCULAT — 674 — RĂSFĂŢĂTURĂ RĂSCULĂT, -Ă, răsculaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Răzvrătit împotriva unei nedreptăţi sau a unei oprimări; revoltat. Boierii răsculaţi se urniră de la Hirlău. sadovkaku, o. vn 127. -fy F i g. Răscolit, stîmit. Un zvon greu creştea... ca o buciumare prelungă, chemind spaima din zarea mohorită, înăbuşită de pulberi răsculate, sado-VEANU, O. A. I 131. RĂSCULĂTORj răsculătcri, s. m. (învechit) Persoană care îndeamnă la răscoală; răzvrătit. Face act de autoritate, trimeţind oştiri şi pedepsind pe răsculători. GHICA, A. 30. RĂSCUMPĂRĂ, răscumpăr, vb. I. T r a n z. 1. A plăti preţul unui lucru vîndut sau amanetat, pentru a-1 readuce în proprietatea sa. A cules toate economiile din anii citid era burlac şi a făcut datorii ca să răscumpere cutiile cu nestemate, c. PETRESCU, c. v. 353. 4- A cumpăra un obiect restituind posesorului preţul plătit sau oferin-du-i un suprapreţ. Se află undeva altul, care vine să-i răscumpere opaiţul ori capătul de sineaţă, cu două, cu trei, cu zece carboave. C. rETRESCU, R. DR. 25. 2. A obţine eliberarea unui captiv, a unui rob, în schimbul unei plăţi. Se-mbărbătă după putinţă... pro-punindu-şi să nu s-astimpere pină ce nu şi-a răscumpăra soţia. SI3IERA, p. 51. Vroiesc să o răscumpăr cu preţ oricit de mare Ca să o dau lui Hebro. alECSAndRI, t. ii 269. F i g. Simţeam In inima mea... pe luptătorii jertfiţi ai poporului, răscumpăraţi in primăvara nouă a lumii. SADOVEANU, E. 74. 3. A lichida o obligaţie bănească, a achita echivalentul unei sume datorate. Ii aduc nişte bani cu care să răscumpere datoria tatălui său. bolinTineaîju, o. 342. 4. A compensa printr-o realizare ulterioară o acţiune (dăunătoare) ; (despre realizări) a constitui o compensaţie. Dar toate lacrimile mele De s-ar schimba-n eterne stele, Tot n-aş putea răscumpăra O clipă din durerea ta. CERNA, P. 120. Dacă toate versurile ce compun această poemă ar fi fost rele, ar fi ajuns partea pe care o citarăm, ca să le răscumpere pe toate! macedonski, o. IV 68. Limbile se dezmorţesc şi, prin glume, prin rîsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. ODOBESCU, S. III 19. R e f 1. pas. Cu mănăstirile nu se răscumpără sîngele. negru zzi, s. i 146. A b s o 1. A ispăşi. Dacă am păcătuit din prostie ori din neştiinţă, pune-mă să răscumpăr. sado-veahu, z. c. 171. EĂSCmn'ÂRÂML, -Ă, răscumpăr abili, -e, adj. (Rar) Care poate fi răscumpărat. Claca şi serbările personale. . ■ se vor declara ca răscumpărabile. kogXlkiceaNU, S. a. 165. RĂSCESirĂRĂRE, răscumpărări, s. f. Faptul de a răscumpăra. 1. Plătirea unei sume pentru a readuce în stăpînire un bun înstrăinat. 2. Obţinerea eliberării unui rob sau a unui prizonier (în schimbul unei sume de bani). Abia de ieri căsut-ai prin arme in robie... Mă prind că, dacă soarta vreodată m-ar lovi, A mea răscumpărare cam mult ar zăbovi. MACE-donski, o. ii 211. 3. Compensaţie. Să se întrebe aceşti ultimi profitori ce răscumpărare se poate da poporului. SADOVEANU, E. 55. Ce cere craiul drept răscumpărare ? — Să-i dai voie să clădească un castel la Scverin. Davii.a, v. v. 76. RĂSFĂŢ; răsfăţuri, s. n. 1. Faptul de a (se) răsfăţa ; mîngîiere, alintare ; (depreciativ) răzgîiere. Răsfăţurile sale sint dulci şi gi apoase. BOLINTIKEAKU, la 1DRG. -f- (Rar) Zburdare, zburdăciune. [Miercanele] să aruncau pe răsfăţ ; rupeau pămintul in fugă. DELAVRANCEA, s. 17. 2. Desfătare, plăcere. Artistul crease pentru răsfăţul ochilor, scdir.d boschete şi tuf are, plopi gingaşi cu foile albe. ANGHEL, PR. 58. Mi-cduc aminte de zilele copilăriei. Zile de răsfăţ ale copilăriei mele. VLAnrŢX, o. a. n 248. 3. Huzur, îmbuibare, belşug. Se tem că te duce-n pierire Belşugul prin trai cti răsfăţ, coşbuc, P. I 324. Loc. a d v. în răsfăţ = în lux, în belşug. Te-ai pomenit in huzur şi-n răsfăţ de cum ai deschis ochii. vlaiiuţX, 0. a. n 280. RĂSFĂŢĂ, răsfăţ, vb. I. 1. T r a n z. A dezmierda, a mîngîia, a alinta; (depreciativ) a satisface capriciile cuiva; a răzgîia. O răsfăţau şi părinţii ei şi toţi ciţi o cunoşteau, rebreanu, R. I 56. (Poetic) Revăd ncsfirşitele holde tinere, pe care adierea dimineţii le răsfăţa in soarele de aur. GALACTION, o. I 7. + R e f 1. A se purta ca un răsfăţat; a se alinta. Zbirlit şi rotund [porumbelul] se răsfaţă, Se agită, se umflă din guşă.' cazimir, l. u. 17. Cîţiva porumbi sălbatici... se răsfăţau pe drum. odobescu, S. I 381. S.Tranz. A înveseli, a desfăta. Ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfaţă lumea prin neastimpărul veseliei. SLAVICI, la TDRG. Refl. Inima se avintă. . . gîndul se răsfaţă in desfătările acelui cuib dorit. ODOBESCU, s. III 35. -$> (Poetic) Iar devale. .. livada de pomi roditori se răsfaţă veşnic la soare, anghel, PR. 58. 3., Refl. A huzuri, a se lăfăi, a se îmbuiba. Duţu se răsfăţa. Nu, abia acuma vedea el ce mare lucru e să ai bani. slavici, N. îi 310. [Te-am văzut] pe nescari răzoare, Răsfăţindu-te la soare. SEVASIOS, N. 95. Dete acum armatei sale o deplină libertate de a se scălda cu toţii in sîngele vrăşmaşului, de a se răsfăţa in pradă. Hasdeu, i. v. 103. A ocupa un loc mare, a se întinde mult. Pe faţa-i roşă se răsfăţa un nas de o formă ciudată, sadoveanu, E. 125. Pe roata cirmei se răsfăţa, roşu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei. barT, s. m. 26. T r a n z. Copacul negru. . . îşi răsfăţa scheletul deşirat Peste buruie-nişul dimprejur. DEŞLiu, G. 41. RĂSFĂŢĂRE, răsfăţări, s. f. Acţiunea de a (s c) răsfăţa. 1. Alintare, răsfăţ; (depreciativ) răzgîiere. Din discursul soţului ei înţelegea că i se cere să-şi astîmpere dragostea de mamă, mîngiierile şi răsfăţările. rebreanu, i>. s. 32. <$> F i g. Această asigurare în sănătatea ei îi da idei pline de tinereţe, de răsfăţare. bolinTineanu, o. 458. A pătrunde . . . toate răsfăţările de stil ale unui autor. ODOBESCU, S. II 484. 2. Desfătare. Legănat in răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii, mai pricepuţi„ au cugetat, odobescu, s. m 78. RĂSFĂŢĂT, -Ă, răsfăţaţi, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat; capricios, cu toane; (depreciativ) răzgîiat. De fete mari e lunca plină, Iar vîntul, răsfăţat copil, S-apropie tiptil-tiptil, De pe sub fagi, de pe colină, coşbuc, p. I 87. Frumosul, răsfăţatul şi zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, odobescu, S. iii 43. <$> F i g. Bine-ai venit, april, Lună răsfăţată! Zburd şi cint, zglobiu copil. Ziulica toată! iosif, v. 44. Jţ- Graţios, cochet. Ride vesel, răsfăţată, Privind numai cîteodată Orizonul albăstriu. ALECSANDRI, p. iii 106. Care aparţine unei persoane răsfăţate. Un grumaz de ţărăncuţă, grăsuliu şi răsfăţat. HASDEU, R. V. 11. (Neobişnuit, despre gusturi, preferinţe) Rafinat. Dacă acel om este lacom din fire şi.. . dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plingă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale. ODOBESCU, s. ni.39. 2. Care huzureşte; îmbuibat. Prin oraşe răsfăţate. Prin bordeie şi prin sate, Sara, după asfinţit, Urătorii au pornit. BELDICEANU, P. 66. 3. (învechit, despre locuri) Deschis, larg, întins. Partea sudică a tirgului este mai răsfăţată decît cea nordică. 1. ionescu, P. 424. Un oraş mare, în mijlocul unei cîmpii răsfăţate. GORJAN, H. I 113. RĂSFĂŢĂTtJRĂ, răsfăţături, s. f. (Rar) Alintătură. Răsfăţăturile ei de copil drăgălaş. vlahuţX, la CADE. RĂSFĂŢIE — 675 — RĂSFRÎNGE RĂSFĂŢÎE s. f. (Rar) Răsfăţ. Eu numai din răsfăţie om venit pe aici. reteganul, p. i 81. RĂSFÎT s. n. v. ruşfct. RĂSFIRĂ, răsfir, vb. I. (Şi în forma resfira) 1. Tranz. A desface fir cu fir, a separa între ele firele (părului, bărbii etc.), îndepărtîndu-le unele de altele, fără a strica întregul. Boierul Dumitraşcu, răsfirîndu-şi in degete frumoasa-i barbă căruntă, mă întrebă cu seriozitate... SADOVEANU, O. I 359. Vintul.. . adiind uşor, îi mingîia fruntea, răsfirîndu-i pletele şi barba lui albă. bart, s. m. 64. Murgul d-auzea, Coama-şi resfira, Vînlul despica. TEODORESCU, P. P. 445. (Poetic) Părul galben răsfirîndu-şi. . . Doarme leneş craiul Soare. GOGA, c. p. 81. Refl. Nişte coame castanii... se răsfirară peste umerii şi pieptarul lui înfirat. negruzzi, s. I 21. Corbea-mi.se întrista, Lacrămile îl trecea, Barba i se resfira. ŞEZ. IX 171. Intranz. (Prin analogie) Şi mai sus, între smicele, Cîntă două turturele. Una răsfiră din pene. ŞEZ. n 220. 2. Refl. A se împrăştia în diferite direcţii. Incet-încet, în zare se ridica o pînză alburie de fum, care se înălţa răsfirîndu-se şi se pierdea în nemărginire. sadoveanu, o. vi 42. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira, fierbînd, un nor, De-un rece vînt adus. COŞBUC, P. I 233. Mii de pirîie ce se resfiră şi se-mpreună. ODOBESCU, S. i 63. F i g. Cintul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului, beniuc, v. 78. Că-n şură mai bate vîntul Şi îmi mai resfiră gindul. HODOŞ, P. P. 200. -4- Tranz. A întinde în direcţii diverse. îşi resfiră picioarele şi întinse genunchii ca să se înfigă mai puternic pe loc. kebreanTJ, r. ii 195. Un zarzăr. . . Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii, topîrceantj, b. 5. (Despre oameni, animale, colectivităţi) A pomi în direcţii •diverse, a se răzleţi. Din clipa aceasta, toată lupta se răsfiră. Din furtuna, deodată potolită, izbucniră cei din urmă din oştenii Şchiopului, împrăştiindu-se pe cimpie. sadoveantj, O. L 155. Tătărimea se-nşira Şi fugind se resfira, Cite unul, unul. alECSANDRI, p. p. 80. {■Tranz. Ea din palme că bătea Şi şerpii îi răsfira. PXSCULESCU, L. P. 202. 3. Tranz. A împrăştia, a risipi, a presăra. Resfirînd pe-a lor, cale nişte nemernice flori, negruzzi, s. n 12. F i g. Iar luna, prin boschete, Cu razele-i subţiri, A răsfirat buchete De galbeni trandafiri, cazimir, L. u. 13. — Variante: resfiră, răshîrn (mat. folk. 404) vb. I. RĂSFIRĂRE, răsfirări, s. f. Acţiunea de a (s e) răsfira; desfacere, împrăştiere, răspîndire, risipire. Pe răzoare, se înălţau crizanteme în buchete mari, care se aplecau cu gingăşie. Erau unele de o frumuseţă nespusă, ca răsfirări de mii de fire de mătasă, liliachii şi albe. SADOVEANTJ, O. V 620. — Variantă: resîirâro (sadoveantj, o. vi 106, văcă-rescu, p. 503) s. f. RĂSFIRĂT, -Ă, răsfiraţi, -te, adj. (Şi în forma resfirat) 1. (Despre pâr, barbă etc.) Cu firele depărtate unele de altele (fără ca întregul să fie stricat). Era plăpînd, Cu ochi albaştri, cu privirea clară.. . Cu părul blond şi răsfirat in vînt. D. botez, f. s. 29. Răsfiratul păr de aur peste perttii se-mprăştie. EMINESCU, o. i 79. Caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, Cu gurile spumate, alExandrbscu, m. 30. (Metaforic) O mîndră salce. . . îşi împlint-intr-a lui ape cosiţile-i resfirate. negruzzi, s. ii 14. întins în lături, desfăcut. Lingă un mesteacăn bătrîn, răsfirat in crenguţe fine, dădui peste o cruce strîmbă de grezie. sadoveanu, o. viii 245. Ea se apropiase şi-şi lipise corpul de el cu braţele mereu răsfirate. REBREANU, R. I 159. 2. (Despre părţi care compun un întreg) Depărtat unul de altul, aşezat la distanţă; (despre un întreg) ale cărui elemente componente sînt depărtate unele de altele ; întins pe o suprafaţă mare. Mai in sus, pe coaste, resfirat se întinde satul prin holde şt grădini, slavici, n. i 39. Peste arbori răsfiraţi Răsare blinda lună. EJUNESCU, o. i 186. Acele şesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare, odobesctj, s. rn 14. 3. Lipsit de consistenţă, împrăştiat, difuz. Lumina răsfirată prindea să lucească palid. C. PETRESCU, î. I 17. F i g. Nestatornic. Şi-ai o fire resfirată, Te-ai iubi cu lumea toată. HODOŞ, p. p. 120. — Variantă : resîinit, -ă adj. RĂSFOI, răsfoiesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la cărţi, caiete, ziare sau la filele lor) A întoarce foile una cîte una, citind în fugă ici şi colo (pentru a găsi un text) ; p. e x t. a frunzări, a foileta. Şedea la biroul său, pe care se aflau ziarele din acea dimineaţă. Le răsfoise. vornic, p. 104. Răsfoiesc file după file din nepreţuitele cărţi ale lui Caragiale. SADOVEANU, E. 147. Luam cartea, o cercetam, o răsfoiam şi găseam în ea cuvintele şi ritmul prozei mele. Gai,action, O. I 34. A b s o 1. Răsfoind tot la a şaptea filă. EMINESCU, n. 55. -4- F i g. A cerceta, a descifra, a scruta. înaintea omului, ştiinţa modernă deschide orizonturi fără margini... îl îndeamnă să răsfoiască tot mai mult tainele măreţe ale naturii. GHEREA, ST. cr. n 75. RĂSFOIĂLĂ, răsfoieli, s. f. Faptul de a răsfoi. [Manuscrisul] n-a stîrnit curiozitatea unei răsfoieli de cinci minute, c. petrescu, c. v. 148. RĂSFOIRE, răsfoiri, s. f. Acţiunea de a răsfoi. RĂSFRÎNGĂTÎJRĂ, răsfringături, s. f. (Rar) Partea răsfrîntă a unei haine ; cută. Mai băgai şi prin toate răsfrîngăturile şi cusăturile hainelor pré cit stătu cu putinţă. gorjan, H. n 22. RĂSFRÎNGE, răsfrîng, vb. III. I. 1. Tranz. A proiecta lumină asupra unui obiect (făcînd-o să se reflecte) ; (despre obiecte) a reflecta lumina proiectată asupra lor. Făclioara feştilei de seu răsfrîngea luminiţi în ochii lor. Sadoveanu, o. vu 151. Luna razele-şi răsfrînge Prin frunzişul unui fag. DEMETRESCU, o. 56. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina îşi răsfrînse pe steagul tricolor, alEXANDRescu, M. 29. <$- F i g. Privesc de-aicea astral, Ca să-mi răsfrîngă totuşi Raza privirii tale. CAMTL petrescu, v. 27. Şi deodată ea tresare, -Faţa ei răsfrînge foc. cerna, P. 131. Era în acea vreme cină soarele apuner Şi zimbete de-adio răsfrînge peste cer. macedonski, o. 3 255. <0> Refl. Prin geamul parbrizului razele soarelui se răsfrîngeau pe'feţele [lor], miiialE, o. 501. U.-hra ei se răsfrîngea în perete. EMINESCU, n. 64. Ici-colo se văd cete în luptă încleştate ■ . . Luciri de arme crunte, pătate roş cu sînge, Pe care-o rază vie din soare se răsfrînge. alECSAndri , P. iii 289. -4- (Cu privire la sunete) A întoarce sub formă de ecou; a repeta. Sunete prelungi, jăluitoare, se loveau de pereţii stîncilor, care le răsfrîngeau spre larg. bart, s. M. 57. (R e f 1.) Chiotele lor răzbăteau pînă-n adîncul bătrinelor păduri. . . răsfringîndu-se de două-trei ori. SANDU-ALBEA, U. P. 41. 2. R e f 1. F i g. A se face simţit sub formă de influenţă sau înriurire ; a se repercuta în ceva sau asupra a ceva. Dar epoca de degradare în care el [Juvenal] a trăit s-a răsfrînt asupra acestui frumos geniu, odobescu, s. i 49. 3. Refl. A se oglindi, a se reflecta. în luciul lacului, simţitor crescut, se răsfrîngea un cer fără pată. sadoveanu, p. m. 294. Cerul cu lumea lui de stele se răsfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră, bart, e. 251. Printre valuri, care pling, Şi sub bolţi întunecate, Şiruri de-astre înceţate, Felinare se răsfrîng. macedonski, o. i 200. în lacul cel verde şi lin Răsfrînge-se cerul senin. EMINESCU, o. 1492. <$»T ra n z. Murii netezi, roşii, de marmură curată, Lumina lunii blinde în sală o răsfrîng. EMINESCU, o. iv 159. (F i g.) Mai e o poezie a locurilor vechi, Unde răsfringem vremea ca stelele în unde. DEŞLIU, G. 5. Şi-n apa lor răsfrint-am minunea tinereţii, macedonski, o. I 3. Artele şi poezia au ştiut RĂSFRÎNGERE — 676 — RĂSPÎNDI să-şi însuşească şi au izbutit să răsfringă, în producfiuni de merit, toate aceste felurite fapte şi simţiri. odobescu, s. m 51. II, Tranz. A depărta între ele elementele unui obiect (îndoindu-le în sus sau în jos); a desface, a îndoi, a întoarce în afară. îşi răsfrînse braţele in lături şi rămase strimb şi mut ca şi crucea, sadoveanu, o. vin 246. Dalba-i soţioară, de-l vedea, Mînicele-şi răsfrîngea: Punea sita şi cernea, în copaie frăminta, Frumos colac că făcea. TEO-DORESCU, P. P. 141. <§> Refl. Cit poţi vedea cu ochii, totul e o intinsoare neagră-vinătă de valuri care se pierd, se răsfrîng, se aruncă cu furie asupra vaporului, voind să-l Înghită, dunăreanu, CH. 55. [Buza] de deasupra se răsfrîngea in sus peste scăfirlia capului. CREANGA, P. 239. — Forme gramaticale: perf. s. răsfrînsei, part. răsfrînt. RĂSFRÎN GERE, răsfrîngeri, s. f. Acţiunea de a (se) răsfrînge şi rezultatul ei. 1* Lumină, radiaţie luminoasă, lucire, strălucire. într-un pisc depărtat al înălţimii, apăruse răsfringerea zorilor pe luciu de stîncă. sadoveanu, F. j. 372. Răsfrîngeri roşii de amurg Se sfarmă-n licăriri mărunte. TOpIrceanu, b. 28. Soarele nu era departe d-a apune. El se culca în nori. Răsfrîngerile lui făceau valuri de aur şi rubin, bounti-îjeanu, o. 429. 2. Oglindire, reflectare. Răsfringerea soarelui pe suprafaţa bolţii mă orbise de tot. alecsandri, o. p. 267. <§>■ F i g. în sufletul său. .. mai stăruia lumina altei vieţi şi răsfrîn-gerea unei culturi de odinioară. SADOVEANU, E. 13. Naţiunea romînă vroieşte ca poezia romînă să îmbrăţişeze toate simţi-mîntele sale, aspiraţiunile ei naţionale, politice, sociale. . . să fie răsfringerea a tot ce simte ea. BOU/TAC, o. 62. 3. F i g. (Neobişnuit) Reflexie, gîndire, meditaţie. Cărţi lingă cărţi... în fel de fel de legături şi scoarţe, rămăşiţe ale atîtor răsfrîngeri şi ale atîtor biblioteci. . . dorm toate la un loc. anghei,, pr. 19. RĂSFRÎNSĂTÎJRĂ, răsfrînsături, s. f. (Rar) Partea răsfrîntă a unui obiect de îmbrăcăminte. Curelele (opincilor) sînt... înfăşurate pe după glezne, pe sub răsfrîn-sătura cioarecilor. La TDRG, RĂSFRÎNT, -Ă, răsfrînţi, -te, adj. îndoit, întors în afară. Apăru un flăcău blond, cu cămaşă albă răsfrîntă peste gulerul hainei, vornic, p. 59. Mi se părea că Bistriţa curgea pe subt marginea răsfrîntă a pălăriei mele. HOGAŞ, xi. N. 62. [Ea avea] ochi negri, aprinşi de ciudă şi umbriţi de nişte gene lungi şi răsfrînte. delavrancea, s. 109. <£• F i g. Fire răsfrîntă înăuntru, timidă, melancolică. D. ZAMFIRESCU, R. 210. RĂSFUG s. n. 1. Boală contagioasă a oilor, care se manifestă prin inflamaţia ugerului. 2. Nume popular al antraxului; dalac. 3. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu rămu-rele subţiri, verzi şi aproape lipite de frunze; e întrebuinţată în medicina populară ca medicament împotriva bolii (cu acelaşi nume) a oilor (ChondriUa juncea). RĂSHIRĂ vb. I v. răsfira. RĂSÎNŢELEGE, răsînţeleg, vb. III. Tranz. (Folosit şi absolut) A înţelege pînă în cele mai mici amănunte, complet, perfect (după explicaţii şi lămuriri insistente). Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsinţeles. creangă, a. 166. RĂSPĂS, răspasuri, s. n. (Popular) Răgaz. Cotoşmanul itu-i dădu răspas [voinicului] să se mai gîndească. ispirescu, l. 291. RASPAR s. n. 1. (în expresii şi locuţiuni) Loc. a d v. în răspăr = a) împotriva direcţiei fireşti în care creşte părul pe capul şi pe corpul fiinţelor. Rămase aşa inxxrcat, mingiindu-şi mustaţa subţire şi căruntă in răspăr. CA MU, rETRESCU, o. li 303. Sîngele lucrează mai sigur decit biata noastră ştiinţă, încheie cu modestie maiorul, continuind să-şi şteargă in răspăr, cu batista, mustăţile rare. C. PETRESCU, î. n 45. Cu mina frecăm în răspăr blana unei pisici negre. La TDRG; b) f i g. împotriva direcţiei unui curs de apă sau a unui agent fizic în mişcare. Dunărea... pe mijloc face spume cînd o ia vintul in răspăr. STANCU, D„ 193. Să mergem repede, în faţa vîntului, să-l luăm. în răspăr. IbrXjleanu, a. 76. Vintul, ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriaşului fluviu şi o da, răzvrătită, înapoi, macedonski, o. ni 64. L o c. a d j. şi a d v. în răspăr = potrivnic, ostil; echivoc. Mi-a răspuns în răspăr, a Purtarea dumnealor unul cu altul e mai mult în răspăr, dar are să vie vremea să spuie dumneaei ce are de spus. sadoveanu, n. f. 113. <$»■ Loc. prep. în răspărul. . • — în ciuda, în pofida.. . Trec eu Dunărea în răspărul primejdiei. GAi,ACTiON, o. I 186. E x p r. A lua (pe cineva sau ceva) în răspăr = a-şi bate joc (de cineva sau de ceva), a lua în rîs (v. ironiz a); a trata aspru, a dojeni, a brusca. Văzîndu-se luat în răspăr, s-a supărat boierul. STANCU, D. 39. Nu-i venea să creadă că nu-l mai ia in unghii şi în răspăr. C. PETRESCU, A. R. 38. Stînd plecat pe carte, Neadormit, lua-n răspăr A sale-nvă-ţături deşarte, Doar o găsi vrun adevăr. vi*ahuţă, o. a. 117. (Rar) A-i merge cuiva în răspăr = a-i merge cuiva rău, a întîmpina greutăţi. Poate că la început i-ar fi mers mai în răspăr, dar pe urmă s-ar fi deprins. MIRONESCU, s. A. 58. 2. (Rar) Răfuială. Lingă zidurile episcopiei., . era să-i fie mai lesne orişicui, la ziua de răspăr şi de haraci. gai,ac-tion, o. i 279.. RĂSPICĂ, răspic, vb. I. Tranz. (învechit şi arhaizant) 1. A străbate, a despica. Privesc mindrul vultur. . . Cum falnic răspică a soarelui rază. donici, la TDRG. (Poetic) De-ai fi ca mine tînăr şi de-ai iubi, în fine.. . numai atunci mi-ai putea spune Că tu răspici cu mintea cumplitele furtune Ce-n pieptu-mi se ridică, macedonski, o. rr 150. + F i g. A analiza. A răspica şi a pătrunde cu de-amăruntul toate răsfăţările de stil ale unui autor... este mai tot aşa de anevoie, odobescu, s.* Ii 484. 2. A rosti, a spune, a pronunţa lămurit, desluşit. Nici braţele să le ridic Eu n-am avut puterea Şi nici cuvinte să răspic: Şi mă-ngrozea durerea, coşbuc, p. n 268. <$► (Metaforic) Frumos cînt-o turturică, Ea din grai aşa-mi răspică: lan ieşi, mîndro, pînă-n poartă, De vezi dorul cum mă poartă, hodoş, p. p. 39. + A explica limpede. Această credinţă a rominilor se află răspicată chiar şi in unele poezii poporane, marian, o. I 20. RĂSPICĂRE, răspicări, s. f. (Rar) Faptul de a r ă's p i c a; pătrundere, analiză. Dar nu aceste accente, ne dau dreptul a asemăna pe doi poeţi, ci numai răspicarea naturii intime a sentimentelor poetului. IONESCU-RION, C. 70. RĂSPICAT, -Ă, răspicaţi, -te, adj. (Despre vorbe, p. e x t. despre voce) Lămurit, limpede, p. e X t. hotărît, energic. Dorea să vadă un obraz, o privire bărbătească, hotărîtă, aştepta un cuvînt răspicat. VORNIC, P. 216. Spuse cuvintele din urmă c-o voce adincă şi răspicată. SADOVEANU, O. VIII 21. l-a spus deodată vorbă răspicată. CONTEMPORANUL, iii 554. (Despre gesturi, atitudini) Scriitorul a luat o atitudine răspicată faţă de fiecare erou pe care l-a creat. L. ROM. 1953, nr. 1, 54. (Adverbial, pe lîngă verbe de declaraţie) Hm, rosti el răspicat, nu mai întreb cine sînteţi şi încotro vă duceţi. SADOVEANU, O. I 39. Găsi de cuviinţă să ia o înfăţişare aspră, intrebînd răspicat pe maica Natalia. STXnoiu, c. I. 223. (Rar, pe lîngă alte verbe) Aparţineau însă unor generaţii răspicat deosebite. C. PETRESCU, A. 401. RĂSPtKTENE s. f. v. răspîntie. RĂSPÎNŢI s. f. pl.. v.. răspîntie. RĂSPÎNDI, răspîndesc, vb. IV. 1. T r a n z. A împrăştia în toate părţile (sub formă de unde, emanaţii) lumină, RĂSPlNDIRE — 677 — RĂSPUNDE căldură, miros etc.; a degaja, a radia. V. arunca. Iarba mare plină de flori răspindea miresme calde din toate părţile. sadoveanu, o. vii 186. Fata parcă răspindea o lumină vaporoasă in odaia ce se lupta cu amurgul, rebreanu, r. I 244. Un farmec blind de fericire Tu răspindeşti oriunde-i sta. EMINESCU, O. IV 347. Priveşte-n lume măreţul soare Cum răspîndeşte veseli, fiori. alecsandri, p. a. 89. Refl. Se răspindi o duhoare de nu putea nimeni să stea Ungă dinsa. ispirescu, L. 195. 2. Refl. (Despre ştiri, veşti, teorii, publicaţii) A se propaga, a se difuza, a deveni cunoscut. Vestea despre întimplarea lui Abu-Hasan s-a răspindit îndată in tot Bagdatul. caragiale, p. 160. Prin postul cel mare se răspândeşte vuiet pintre dascăli despre desfiinţarea cati-heţilor. CREANGĂ, A. 114. + (Despre lichide) A se întinde pe o suprafaţă mare. Singele cerbului odată a şi-nceput a curge gtlgtind şi a se răspindi in toate părţile. creangX, p. 226. 3. Refl. (Despre fiinţe sau grupuri de fiinţe) A se răsfira, a se răzleţi. Oamenii ieşiră, se răspindiră prin odăi. DUMITRIU, N. 76. Ofiţerii se răspindiră in grupe, bart, E. 204. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, şi spahii Vin de-ntunecă pămintul la Rovine in cimpii; Răspindindu-se in roiuri, întind corturile viari. EMINESCU, o. I 146. — Prez. ind. şi: (învechit) răspind (EMINESCU, o. I 3, ALECSANDRI, P. III 263). RĂSrÎNDÎRE, răspîndiri, s. f. Acţiunea de a (s e) răspîndi şi rezultatul ei. 1. Degajare, radiaţie, împrăştiere. 2. Propagare, difuzare. Răspîndirea culturii. 3. întindere. [Cuvîntul «arbore »] împarte sfera de răspîndire cu * copac», cu «pom i, iar in Transilvania şi cu «lemn ». graur, p. l. 19. RĂSPÎNDÎT,-Ă, răspindiţi, -te, adj. 1. Revărsat, împrăştiat, întins. întristarea, răspîndită pe faţa lui, arăta atita adevăr, negruzzi, s. I 23. 2. Cunoscut, frecvent, obişnuit. Cele mai răspindite ziare romineşti de astăzi sint « Scînteia » şi « Romînia liberă ». UĂSPÎNDITOR 1, răspinditoare, s. n. Maşină care serveşte la împrăştierea pietrişului, a nisipului etc. pe şosele. RĂSTINDITOR 2, -OĂRE, răspinditori, -oare, s. m. şi f. Persoană care răspîndeşte sau contribuie la răspîndirea unor idei, metode, cunoştinţe etc. în masele largi ale oamenilor; propagandist. El se făcu răspinditand cărţilor romineşti. iorga, l. n 331. RĂSPÎNTE s. f. v. răspintie. RĂSrÎNTIE, răspinlii, s. f. Loc unde se întîlnesc sau de unde pornesc două sau mai multe drumuri; răscruce. Răsptntia căii le-aduce Un stol cunoscut, coşbuc, P. I 291. Merse o bucată de drum, piuă ce ajunse intr-o răspintie în care se încrucişau mai multe drumuri, popescu, b. iv 36. S-au despărţit la o răspintie şi au apucat care pe unde. caragiale, p. 115. (întărit prin « de drum ») Aci, la răspintia de drum marc, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. camil petrescu, u. n. 225. Aici la răspintie de trei drumuri.. . drept in faţa podului e hanul. brXtescu-voi-neşti, î. 60. — PI. şi: (regional) răspinturi (TEODORESCU, p. p. 375).— Variante: răspînte, riispintone, răspinteni (Sado-TEANU, B. 130, EMINESCU, N. 21, ALECSANDRI, t. 1426, negruzzi, s. i 29), s. f., răspinţi (şez. sin 114) s. f. pl. RĂSMiĂTĂ, (rar) răsplăţi, s. f. Ceea ce se dă cuiva cu scopul de a-1 recompensa pentru o acţiune săvîrşită; recompensă (v. gratificaţi e); (rar) acţiune prin care se pedepseşte o faptă (v. pedeapsă). Orice faptă îşi are răsplata ei. ylahuţX, o. a. 495. Atunci cînd după moarte răsplata nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare. EMINESCU, O. I 60. <$> (întărit prin « plată ») Dar gindit-ai că păcatul îşi urmează vinovatul Şi că-n lume orice faptă Are plată şi răsplată? ALEC-sandri, p. p. 208. E s p r. După (sau pentru) faptă şi răsplată = orice faptă ajunge odată şi odată să fie răsplătită sau pedepsită. Dragomire, uită-te la mine, pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă! CARAGIALE, o. I 276. RĂSPLĂMĂDÎ, răsplămădesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se plămădi din nou; f i g. a lua naştere printr-o lungă elaborare. Tot ce-a venit să spttic şi tot ce-a spus Rusandei s-a fost răsplămădit in amarul gindurilor. POPA, v. 50. RĂSPLĂTI, răsplătesc, vb. IV. Tranz.l. A acorda cuiva o recompensă, o plată (materială sau morală) pentru ceea ce a făcut. V. gratifica. Nu e drept să fiu astfel răsplătit. DUMITRIU, N. 36. Cu ce vrei să te răsplătesc pentru aiita osteneală? CARAGIALE, O. în 50. Norodul nu va răsplăti numai multa ştiinţă, ci şi buna voinţă, buna cugetare ce va avea fieşcare, după a sa putere, să slujească patrii. GOLESCU, î. 94. -f- A despăgubi, a compensa. [Califul] fiind stăpînitor bun la inimă şi iubitor de dreptate, s-a gindit să-l ia pe Abu-Hasan pe lingă el de aproape şi să-l răsplătească de cite păţise. CARAGIALE, P. 150. Printr-un dulce somn şi-au răsplătit osteneala cită intr-acea zi primise. drXghici, R. 71. 2. A plăti pentru altul, a ispăşi. Se vede că i-a fost scris... să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale ginsacidui logodit şi ale boilor ucişi in pădure. CREANGĂ, P. 58. RĂSPLĂTIRE, răsplătiri, s. f. Acţiunea de a răsplăti; (învechit) răsplată (pentru fapte bune sau rele). Tu, an nou ce ne vesteşti? Vii s-aduci patriei mele ca o dreaptă răsplătire, Pace, glorie, putere, libertate, fericire? alecsandri, p. A. 87. Răsplătire vei lua La neîndurarea ta. CONACHI, P. 31. Celui bun trebuie să i se facă răsplătire spre pilda celui rău. GOLESCU, î. 54. RASPGlMÎINE adv. în ziua care urmează după poimîine ; a treia zi care urmează. «Miine * zice. Şi miine ii poimîine, pe urmă răspoimiine. galan, z. r. 261. RĂsrorl, răspopesc, vb. IV. Tranz. A scoate pe cineva din fîndul preoţilor, a lua cuiva calitatea de preot. (Refl. pas.) N-a fi acel care a fost popă şi s-a răspopit ? SADOVEANU, E. 103. RĂSPOPIT, răspopiţi, adj. m. (Despre un preot) Scos din preoţie. Răspopit, hulit, [Creangă] trebuia să trăiască departe... de toţi acei ce nu-l înţelegeau, sadoveanu, e. 104. RĂSl’tJBLICĂ s. f. v. republică. RĂSPtÎNDE, răspund, vb. III. 1. Intranz. A spune ceva cînd eşti întrebat, a da un răspuns la o întrebare sau la unele cuvinte adresate de cineva. V. vorbi. Flăcăul clăti din cap, fără să răspundă. SADOVEANU, B. '92. D-auzi mindră ori n-auzi? Ori n-ai gură să răspunzi? jarnîk-bîrseanu, D. 75. (Cu determinări în dativ arătînd persoana căreia i se adresează răspunsul) Am răspuns deci cu jumătate de suflet vecinei din stingă. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. [Fata babei] ie răspundea cu audă şi în bătaie de joc. creangX, p. 292. ^Tranz. Am întrebat-o şi mi-a răspuns că fiu-său e acasă. CARAGIALE, o. m 72. însă tu îmi vei răspunde că e bine ca in lume,-Prin frumoasă stihuire, să pătrunză al meu nume. EMINESCU, o. I 137. «0- (Poetic) Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. ALEXANDRESCU, m. 15. •+• A face dovada cunoştinţelor sale în faţa unui examinator. Cine era cuminte şi răspundea bine, căpăta dreptul să stea lingă ea. pas, Z. i 111. 2. Intranz. A reacţiona prin vorbe, gesturi, atitudini la acţiuni, solicitări, provocări etc. De altfel Tanţa răspundea cu aceleaşi sentimente. REBREANU, R. I 209. De-abia putem răspunde din cînd in cînd la loviturile duşmanului, alecsandri, T. n 20. <$* (Prin analogie) Alt RĂSPUNDERE — 678 — RĂSTĂLMĂCI corn ne răspunse, melancolic, sadoveanu, o. I 444. Iar telefonul ridicat din cumpănă nu răspundea chemărilor niciodată. C. PETRESCU, C. V. 143. <§> (Subiectul este sunetul emis) De sub rîpă şi de pe piscurile dealului, alte chiote le răspundeau, macedonski, o. iii 36. Roma, Roma nu mai este!. . . Zis-a glasul, un răsunet Lung răspunde ca un tunet. ALECSANDRI, p. n 20. A interveni într-o discuţie (publică) combătînd (oral sau în scris) teza cuiva.’-^-A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. Ţi-am scris şi nici 11-ai vrut să-mi răspunzi, negruzzi, s. I 17. 3. Intranz. A constitui prin sine însuşi sau a oferi o explicaţie la o întrebare. Ce s-a întîmplat în familia Piscopesco ?. . . O bucată de bristol, care străluceşte dasupra cărţilor de vizită. . . ne va răspunde la această întrebare. caragiaee, o. ii 289. 4. Intranz. A da urmare unui apel. Oamenii muncii răspund chemării la întrecere. (Despre autorităţi, organe de presă etc.) A lămuri o problemă Ia cererea sau sezisarea cuiva. 5. I n t r a n z. F i g. A satisface, a corespunde. A răspunde exigenţelor. (învechit) A se potrivi. Puterile fizice nu răspund marelui său suflet, negruzzi, s. I 272. Acea poezie care n-ar răspunde la simţimintele poporului s-ar izola de popor, de naţiune, şi ar pieri, boujac, 0.63. 6. I n t r a n z. A fi orientat spre..., a avea comunicaţie cu..., a străbate pînă la... Ordonanţa hrănea cu lemne soba mare ce răspundea in camera cealaltă, sadoveanu, m. c. 115. Fereastra răspundea într-un zid grunzu-ros şi coşcovit. c. petrescu, c. v. 45. Era o clădire cu un cat... răspunzînd în grădiniţa de la drum. I. BOTEZ, şc. . 170. Uliţa Catilina, în care răspunde cherestegeria. caragiaee, la tdrg. ^ (Despre senzaţii fizice sau psihice) A sc face simţit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. Şi tremurul mişcării aceleia de undă răspundea pînă în sufletul meu. sadoveanu, P. S. 207. Simţea între tîmple o durere arzătoare... cu zvîcnituri care-i răspundeau în ceafă. \XAiruŢĂ, la tdrg. 7. Refl. reciproc. (Mold. ; astăzi numai popular sau arhaizant) A comunica cu cineva, a ţine legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane’. Surorile mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, şi nu m-am mai răspuns cu ele. sadoveanu, b. 109. [Ginerele] a să sc ruşineze să se răspundă cu socrii săi. negruzzi, S. I 299. 8. I n t r a n z. A da socoteală, a fi responsabil, a-şi lua răspunderea (pentru faptele sale sau ale altcuiva); a fi chezaş, a garanta. Castelul n-are teamă de oaspeţi a răspunde. Pe vii el nu-i trădează, pe morţi el nu-i ascunde. alecsandri, T. îi 144. Cizmarul numai pentru cizme răspunde, iar nu pentru nădragi (= fiecare răspunde pentru meseria lui). 9. Tranz. (învechit şi arhaizant) A achita, a plăti o sumă de bani. Aceştia sînt sărmanii care nu şi-au răspuns datoriile către vistierie, sadoveanu, z. C. 247. Nu cruţa aurul, căci visteria ţării îţi va răspunde cheltuielile însutit. GANE, n. ii 60. — Prez. ind. şi: răspunz (vissarion, b. 62). RĂSPÎJNDERE, răspunderi, s. f. Faptul de a răspunde de un lucru; conştiinţa sau sentimentul de a fi responsabil; responsabilitate. Tocmai de aceea am fost trimis în acest loc de grea răspundere. REBREANU, R. ii 227. «v» (Construit cu verbe ca: «a avea », « a purta « a lua », « a asuma » etc.) Noi avem răspundere grea şi eu singur o am şi mai grea. dumitriu, n. 278. Cine îşi ia răspunderea unei căsătorii, care este. un act foarte serios? pas, z. i 95. Eu mi-am declinat ds mult orice răspundere. rebreanu, r. i 182. E x p r. A trage sau a chema (pe cineva) la răspundere = a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale. N-avea pe cine chema la răspundere. c. petrescu, î. n 127. (A avea) simţ de răspundere (sau simţul răspunderii) = a fi conştient de însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, a lucra cu rîvnă şi serio- zitate pentru executarea lor. Po răspunderea cuiva = pe garanţia (morală sau materială) a cuiva. RĂSPÎJNS, răspunsuri, s. n. 1. Ceea ce se comunică celui care întreabă ceva; cuvinte spuse sau scrise, transmise unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva. Moşneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte şi îngheţate ale lui Şoimaru. sadoveanu, o. vn 66. De cîte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns! EMiNESCU, o. I 190. Întrebîndu-mă de ştiu buchiile pe dinafară, spre răspuns, am deschis cartea lui Petru Maior şi i-arn cetit un întreg capitol, negruzzi, s. i 12. (în construcţie cu verbele «a da» sau «a primi») Flăcăul dădea răspuns că aşteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani şi pe stăpînul. bălţii. SADOVEANU, B. 15. A fluierat scurt, ca şi cînd ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, şi-a urmat calea, rebreanu, i. 80. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, p. 249. ^ Dovedire a cunoştinţelor în faţa unui examinator. ^ Ripostă, replică. Ţările iubitoare de pace, prin munca lor constructivă, dau răspunsul cuvenit instigatorilor la război. ^ Soluţie, dezlegare. Scriitorul progresist caută răspunsuri potrivite problemelor puse de viaţă. 2, (în construcţie cu verbele «a duce», «a aduce») Ştire, veste, informaţie. în goana roibului, un sol. . . El duce regelui răspuns Din tabără, coşbuc, p. i 145. Chiar frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna... a furat-o un zmeu. ispirescu, i,. 23. Lasy că mă duc eu să-ţi aduc răspuns. CREANGĂ, p. 312. <0* E x p r. A trimite răspuns = a transmite o comunicare. El îmi trimete răspuns că s-o mîntuit îngheţatele pe ziua ceea. ALECSANDRI, T. I 159. RĂSPUNZĂTOR, -OĂRE, răspunzători, -oare, adj. !♦ Care răspunde pentru faptele sale, responsabil; care poartă răspunderea; care trebuie tras la răspundere. Eşti răspunzător de moartea mătuşe-mi. dumitriu, n. 123. Critica literară este în mare măsură răspunzătoare pentru neajunsurile poeziei. BENIUC, P. 119. 2, (învechit) Care corespunde; corespunzător. Asemenea preliminări urmează a se face într-un mod răspunzător scopului. GHICA, A. 148. RĂSPUTEĂ, răspât, vb. II. T r a n z. (Popular) A face ceva din toate puterile; a putea mult. Săiei apă într-o clipă şi să fugi cît îi răsputea şi să nu te uiţi înapoi. SBIERA, la CADE. RĂSPUTERE, răsputeri, s. f. (în loc. a d v.) Din răsputeri (sau, rar, din răsputere) = din toate puterile, cu toate forţele, foarte tare. Se silea din răsputeri să înveţe pe Briceag un cintec nou. REBREANU, I. 21. Trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe ¡ură. CREANGĂ, o. A. 294. Vede-oraşul pe sub un arc de pară Şi lumea-nne-bunise gemînd din răsputere. EMINESCU, O. I 94. KASTAY1, răstavuri, s. n. 1. Fîşie de pămînt pe care se cultivă un singur fel de plante. Să intre tractoarele deodată şi să ţină la brazdă lungă, cît tot răstavul de la Plopsor. mihale, o. 46. 2. Fîşie de pămînt între două rînduri de semănături, distanţă între rîndurile unei culturi. — Variantă: ristdv (pamfile, a. r. 74) s. n. RASTĂV2, răstavuri, s. n. Şină de fier dinţată, care serveşte la fixarea formelor tipografice în rame. RĂSTĂLMĂCI, răstălmăcesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) I. A explica, a interpreta; (în special) a explica greşit, a denatura voit înţelesul. Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n-are ce face. sadoveanu, B. 257. [învăţaţii] răstălmăcesc şi cată să afle începutul, Pricina şi sfirşitul. negruzzi, s. ii 176. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundaţi in cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. russo, o. 62. Tranz. (Rar) Cineva a rîs, ori a răstit un ordin. C. petrescu, £. II 15. -f- (Rar) A ridica, a sumeţi. Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei. EMINESCU, O. IV 136. RĂSTIGNI, răstignesc, vb. IV. Tranz. 1. A întinde un condamnat pe o cruce, legîndu-1 sau bătîndu-i în cuie mîinile şi picioarele, pentru a-i provoca moartea (procedeu cu care se executau în antichitate condamnaţii la moarte); a fixa pe o cruce un chip sculptat în lemn sau pictat reprezentînd pe Iisus Hristos osîndit la o astfel de moarte ; a crucifica. O cruce strîmbă pe care e răstignit 1111 Hristos cu faţa spălăcită de ploi. rebreanu, i. 9. R e f 1. pas. Doar dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit numai pentr-un om pe lumea asta. CREANGĂ, P. 119. -tf (Cu sens atenuat) A chinui, a tortura. [Duşmanii] asupra mea se năpustiră. . . Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă- răstigniră, macedonski, o. i 38. 2. A sta cu membrele întinse în lături. Stătea acolo pe scări, cu braţele răstignite în gol. DUMITRIU, N. 31. <$* Refl. Omu mestecă, în măsele, vorbe nehotărîte şi se răstigni iar pe pămîntul cald. sadoveanu, p. m. 295. Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap, Şi pe ctmp se răstignea Şi în urmă răminea. alecsandri, p. p. 108, RĂSTIGNIRE, răstigniri, s. f. 1. Faptul de a răstigni; crucificare. (F i g.) Printre această stearpă pădure se zăreşte cerbul, purtind cu smerenie crucea răstignirii pe al său creştet, înfiptă în faţa latelor sale coarne. odobescu, s. iii 59. 2. Cruce mare, de obicei de lemn, pusă la margine de drum, la intrarea într-un sat sau într-un loc de amintire. V. t r o i ţ ă. RĂSTIGNIT, -Ă, răstigniţi, -te, adj. 1. Pironit (pe cruce); p. e x t. cu braţele desfăcute şi întinse, ca un răstignit. [Scamatorul] răminea aşa, răstignit în aer, vreme de citeva minute. Sahia, n. 66. Mimi se pusese în dreptul uşii, cu braţele răstignite. D. zamfirescu, la TDRG. 2. (Neobişnuit) Ca de mucenic, ca de martir chinuit pe cruce. Aşa cruci evlavioase, aşa faţă răstignită, Aşa-n-chinăciuni plecate. . . Nu făcea nici sfintui Petre, hasdeu, R. v. 10. RĂSTÎMP, răstimpuri, s. n. Durată (limitată) de timp; interval liber între două perioade sau două momente diferite; timp. Tăcură un răstimp. Se gîndeau tustrei, fumînd iarba cea nouă şi mirositoare, adusă de peste mări. sadoveanu, o. vii 23. Lăutarii mai continuară a cînta un răstimp.. . apoi se amestecară şi ei printre oameni. RE- . breanu, R. i 137. în scurtele răstimpuri cînd soarele declină Şi noaptea-şi pune stema feerică... E un moment de pace. alecsandri, o. 209. <$> F i g. în răstimpul cîtorva gînduri fericite, ajunse la castelul încolţit. EMINESCU, N. 26. -y* (Cu precizări temporale) La răstimp de un ceas şi jumătate, urma batalionul. D. zamfirescu, r. 253. Loc. ad v. în răstimpuri = din cînd în cînd, la anumite intervale de timp; cîteodată. Umbla sprinten prin zăpadă . . . bătlnd, in răstimpuri, toba cu pumnul. DUMlTRru, N. 198. De undeva sau de pretutindeni, veneau, în răstimpuri, şi treceau pe fruntea mea uşoare şi nevăzute suflări molatice de vînt. hogaş, dr. 255. Vîntul şuiera pe sub streaşine; in răstimpuri, veneau vîrtejuri repezi, care zgllţîiau ferestrele. vlahuţă, O. a. 344. Din răstimp în răstimp = din cînd în cînd ; uneori. Nevasta cea tinără îşi pătureşte rochia de mireasă şi celelalte straie cu care a fost mireasă şi le aşterne pe fundul lăzii. Din răstimp în răstimp o arată copiilor. SEVASTOS, n. 340. într-un răstimp = de la o vreme; la un moment dat, deodată. într-un răstimp, curgerea ploii conteni şi se învălui asupra cuprinsurilor o pîclă cenuşie, din care curgea burniţă, sadoveanu, f. j. 156. în răstimp = în acest' timp, în răgazul avut. Adineauri am lăsat Chitila — observă conductorul. . . luînd biletele de la ceilalţi călători. în răstimp ■ ■ . Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului, rebreanu, r. i 12. — PI. şi: (m.) răstimpi (odobescu, s. ra 51). RASTÎT, -Ă, răstiţi, -te, adj. (Despre cuvinte sau despre felul de a vorbi) Aspru, tare. Comandantul romin ce Mihaipusese in acea cetate nu voi să primească inlăuntru oamenii lui Basta şi, inchizîndu-le porţile cetăţii, ii respinse înapoi cil vorbe răstite. BĂLCESCU, o. ii 269. <^- (Adverbial) Dra-: gomir e nervos, rău ;la fiecare vorbă a lui Gheorghe, răspunde răstit. Gherea, st. cr. ii 153. Chipul lui Radu se posomori şi Margareta pentru intîia oară îl auzi vorbindu-i răstit, vlahuţă, O. A. I 111. Şi-odată chemă spinul pe Harap-Alb şi-i zice răstit. . . creangă, p. 211. -}>- (Despre gesturi, atitudini) Lipsit de prietenie; duşmănos, ostil. Aerul răstit, dominator cu care-l privea răni mtndria lui Dinu. vlahuţă, o. A. 377. (Adverbial) Răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior, coşbuc, p. i 249. (Metaforic) . Ai tot felul de tăceri: vorbăreţe, răstite, calme, somnoroase. sebastian, T. 142. Se aşeza pe capătul lăiţii, într-o tăcere răstită, vlahuţă, N. 128. Valurile-nfuriate ridic, frunţile răstite. EMINESCU, o. iv 133. RĂSTOĂCĂ, răstoace, s.’ f. Vîrtej produs în locul unde o apă curgătoare, puţin adîncă, trece peste prund şi peste bolovani; gîrlă puţin adîncă, formată prin abaterea apei, cu scopul de a se prinde peşti în albia secată. Departe, se auzeau ca în vis ape fierbind in răstoace, sadoveanu, o. I- 305. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre RÂSTOARCE — 680 — RĂSUCI licurind.. . Ele sar in bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, o. i 85. — PI. şi: răstoci. RĂSTOÂRCE, răstârc, vb. III. Tranz. (Astăzi rar; construit cu dativul) A se răzbuna pentru ceva. la aşa am ameţit şi eu, stăpine, cind mi-ai dat cu friul în cap să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut 'să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. CREANGĂ, p. 196. — Forme gramaticale: perf. s. răstorsei, part. răstors. EĂSTOCl, răstocesc, vb. IV. Tranz.  abate cursul unei ape pentru a prinde peşti în albia secată. Cine să fi învăţat oare pe meşterii noştri cei bătrini să răstocească apa? SADOVEANU, V. F. 69. RĂSTRÎŞTE s. f. v. restrişte. RĂSTURNĂ, răstârn, vb. I. 1. Tranz. A deplasa un corp din poziţia lui normală, făcîndu-1 să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. [Godacii] într-o clipă răstoarnă găleata ca pe ceva netrebnic, sadoveanu, o. viii 177. Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit aşa de tare şi am răsturnat masa omului cu bucate cu tot în mijlocul casei, creangă, a. 10. Noi trecurăm ca fulgerul şi pînă la barieră răsturnarăm mai multe alte sănii, bolintineanu, O. 390. <{>Ex p r. A răsturna brazda = a tăia brazde cu plugul; p. ext. a ara. Iar la plug de-oi vrea apoi Să mă las pe coarne, Brazda mea nici patru boi Nu pot s-o răstoarne, coşbuc, P. n 24. Cit de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor, care răstorni brazda, arunci sămînţa şi faci să răsară din pămînt pîinea. DEMETRESCU, O. 149. -$■ (Cu privire la recipiente) A întoarce cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conţinutul; a vărsa. (Metaforic) Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleţi m-a făcut să deznă-dăjduiesc. camil PETRESCU, u. N. 297. ^ (Complementul indică conţinutul recipientului) Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun Sun-afurisit din goarnă, coşbuc, p. i 326. E x p r. A răsturna pe git — a bea repede, pe nerăsuflate. Dintr-o dată răstoarnă pe gît băutura oprită. BART, s. M. 27. 2. T r a n z. A culca la pămînt, a prăvăli, a doborî. Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă intr-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. creangă, A. 30. Suflă, doamne-un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltinii să-ndoaie, Munţii să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne. ALECSANDRI, p. P. 189. (Metaforic) O politică rea şi smintită pe un neam îl poate răsturna in mormint. GHICA, A. 327. 3. T r a n z. F i g. A înlătura dintr-o situaţie înaltă, dintr-un post de conducere, a scoate dintr-un post. Cînd vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele. rebreanu, R. ir 25. Să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umbla a-l răsturna din scaun. bĂixescu, O. ii 45. ^ Refl. pas. Cit de lesne, cît de iute Se răstoarnă domnii ţării! Hasdeu, r. v. 157. -£■ A înlătura o situaţie, o poziţie, un plan, o concepţie. Cei care i-au rezistat [ttoTiti] n-au putut încă s-o răstoarne. IBRĂILEANU, S. 231. Diplomaţia lui Ion-vodă era cît p~aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois. HASDEU, i. V. 56. 4. R e f 1. A sta sau a se aşeza într-o poziţie comodă, în voie, cu spatele sprijinit de o rezemătoare. Mă răstorn pe spătarul scaunului, sadoveanu, o. i 397. Stă răsturnat in colţul stîng al trăsurii, cu picioarele lungi unul peste altul, camil petrescu, o. i 188. Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea, hogaş, m. n. 30. RĂSTURNĂRE, răsturnări, s. f. Acţiunea de a (s e) rătturna; doborîre ; f i g, înlăturare. O dată cu răsturnarea totală a stărilor de lucruri de ieri, vine vremea şi acestui muncitor împilat, sadoveanu, e. 25. RĂSTURNAT, -A, răsturnaţi, -te, adj. Culcat (la pămînt), doborît. Ne aşezarăm tăcuţi pe un brad răsturnat. sadoveanu, o. viii 14. La pămînt fagii zac răsturnaţi. beldiceanu, p. 60. RĂSTURNĂTOÂBE, răsturnători, s. f. Cormană. RĂSTURNÎŞ, răsturnişuri, s. n. Coastă de deal a-bruptă, în pantă repede; povîmiş. . Cunoşteau drumul pietricică cu pietricică... întortocherile, răsturnişurile şt făgaşurile. macedonski, o. m 125. Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună, Prin gropiş, Prin răsturniş. TEODORESCU,. p. p. 180. KĂStJC, răsucuri, s. n. Unealtă de lemn asemănătoare cu fusul, avînd jos un cîrlig de care se leagă firul pentru a fi răsucit. Ducea furca, fusul şi răsucul miresei. SEVASÎOS, N. 213. RĂSUCEĂLĂ, răsuceli, s. f. Acţiunea de a răsuci; răsucire; p. ext. rezultatul răsucirii, întortochere, răsucitură, spirală. O scară de fier, cu răsuceli de burghiu, făcea legătura intre etaje, pas, z. I 264. RĂSUCI, răsucesc, vb. IV. (Adesea în concurenţă cu suci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil în jurul lui însuşi printr-o mişcare continuă şi în aceeaşi direcţie, pentru a obţine un fir mai strîns şi mai rezistent. Frîn-ghiile se fac răsucind sau împletind la un loc mai multe viţe. pamFILE, I. c. 212. Scul de mătase scotea, în patru că-t răsucea, în şase că-l împletea. TEODORESCU, p. p. 567. *y> A b s o 1. De trei zile răsuceşte Şi pe fus nu mai sporeşte. hodoş, p. p. 183. ^Intranz. Suie mîndra pe colnicy Răsucind la borangic. TEODORESCU, p. P. 278. + A învîrti (cu degetele) capetele mustăţilor, pentru a le da o anumită formă. Meşterul Roman şi-a răsucit tacticos caierele cărunt? ale mustăţilor, aşteptînd să i se liniştească bătăile inimii. gal an, z. R. 84. Tata îşi răsucea mînios mustaţa căruntă şi ne fulgera pe rînd cu privirea, sadoveanu, o. m 518. Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur cercetător şi cu dispreţ, rebreanu, p. s. 11. 2. T r a n z. A imprima unui obiect o mişcare de-rotaţie; a roti, a întoarce. Domnişoara care răsucise manivela şi schimbase. acul [Ia patefon] vorbi către tînărul cu ochelari, c. petrescu, c. v. 167. Şoferul răsuci aprig-volanul şi automobilul ţişni pe lîngă ea ca o săgeată, rebreanu, r. I 152* R e f 1. Sus de tot se răsuceau ca nişte rotogoale de fum ceţurile înalte şi norii întunecaţi ai' începutului furtunos de martie, dumitriu, n. 9. Apele, suflate de o putere grozavă, se ridicau în stîlpi mari, se răsuceau în vîrtejuri, descoperind prundişul. sadoveanu,. ,o. ni 75. în întunericul ferestrelor se răsuceau mereu fîşii de fum cu mii de scîntei sclipitoare. REBREANU, R. I 275. F i g. Aceşti trandafiri îmi răsuceau toţi nervii. Galac-Tion, o. i 59. A mînui o armă, a lovi cu ea. Nu se putea ca o mină femeiască să răsucească paloşul aşa-de bine! ispirescu, L. 20. Buzduganu-n mină lua, Frumuşel că-l răsucea, Drept în sus că-l arunca: şez. vu 61. 3. Refl. A-şi mişca brusc corpul, schimbîndu-i poziţia. Se uită la el prin întuneric şi se răsuci in• pat de mirare, preda, î. 32. Unchiaşul meu s-a răsucit atent spre poartă, sadoveanu, N. F. 150. F i g. Către veselia ucraineanului se răsuci Cocor, cu zîm— betu-i ascuţit, sadoveanu, m. C. 113. + (Despre formaţii în marş) A se întoarce brusc pe loc, schim-bîndu-şi direcţia. Compania de cercetare se răsuci brusc. Camilar, n. i 70. <(> (Prin analogie) Vremea s-a zbîrlit.. S-a răsucit vintul şi a prins a bate de cătră miezul nopţii, sadoveanu, b. 161. Tranz. F i g. Mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat, de-ţi era mai mare mila de dînsul. ispirescu, l. 108. <^Expr. A. suci şi a răsuci (pe cineva) = a hărţui (pe cineva) cu întrebările, pentru a obţine mărturisiri. L-a dus la oraţr RĂSUCIRE — 681 — RĂSUFLARE jandarmul, pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii, stancu, D. 39. 4-A se învîrti într-o mişcare continuă; a se rostogoli. Deodată se cumpăni şi căzu răsucindu-se, in valuri. SADOVEANU, o. viii 130. 4. T r a n z. A mişca o parte a corpului, schim-bîndu-i poziţia. Se alătură de cortegiu, răsucind capul în dreapta şi în stingă, c. petrescu, C. v. 296. {»R e f 1. Cînd sora Ana s-a statornicit intr-un loc mai la vedere, capetele s-au^ răsucit, pe rină, cătră ea. SADOVEANU, P. M. 251. Toţi ochii se răsuciră la răsărit. C. PETRESCU, î. II 10. «v’Expr. A răsuci capul cuiva = a zăpăci pe cineva, a-1 face să-şi piardă dreapta judecată. Ozun, dragă, ţi-a răsucit bibilica aia capul, in doi timpi şi trei mişcări. c. petrescu, c. v. 339. + A scrînti. A-şi răsuci piciorul. + A întoarce gîtul cu o mişcare violentă pentru a-1 frînge. Apucă cocoşul de git şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! ispirescu, L. 255. Ţi le prindea cu mina din zbor, le răsucea gitul cu ciudă şi apoi le minca, aşa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, p. 245. 5. Tranz. A învîrti (cu un gest mecanic) un obiect ţinut în mînă. Andrei sări de pe bancă şi rămase în dreptul uşilor albe, răsucind, în pumnii încleştaţi, postavul şepcii, mihai/f., o. 523. A stat tot timpul în picioare, răsucind in mînă un jurnal mototolit. Sahia, U.R.S.S. 115. 6. Tranz. A înfăşură, a depăna un fir în jurul unui suport. Acolo cîntă trei surori! Lucrează-ntr-una la dantele, Pe deget firul răsucind, iosif, v. 29. {Refl. F i g. Se răsuceşte inima în el ca un şarpe veninos, care-i dă răceli în spinare şi fierbinţeală în creier, popa, v. 121. 7. Tranz. A învîrti un obiect dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. Se depărtă încet, răsucind între degete o foiţă de ţigară, bart, s. M. 67. Se descălţă, îşi răsuci pantalonii, contemporanul, vij 37. + A înfăşură cu mîna foiţa în care s-a pus tutun, pentru a face o ţigară. A mai bombănit tata acasă şi şi-a răsucit o ţigară, pas, z. i 178. Se îmbrăcă fluierînd, pe urmă răsuci o ţigară, c. petrescu, s. 38. Răsuci o ţigară udind-o eu limba. călinescu, e. o. i 50. RĂSUCÎRE, răsuciri, s. f. Acţiunea de a (s e) răsuci. RĂSUCÎT, -Ă, răsuciţi, -te, adj. 1. Care a fost supus răsucirii. Era un bătrin frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustăţile sure, răsucite, bart, s. m. 45. 2. în formă de spirală. Tăcută năluceşte biserica străbună Cu turnuri răsucite ascunse sub cupole. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 125. 8. (Despre ţigări) Făcut cu mîna, prin înfăşurarea tutunului într-o foiţă. Suge cu sete o ţigară răsucită diri tutun verde, stancu, D. 246. RĂSUCITtJRĂ, răsucituri, s. f. Fiecare dintre întorsăturile, în formă de spirală, pe care le capătă firul prin răsucire. + Fiecare dintre cotiturile unui drum. Nu-şi poate închipui cineva ce sucituri şi răsucituri sînt făcute in hotarul ţării de prin aceşti munţi. I. ionescu, m. 36. -4- Fel, mod de a răsuci un fir. RĂSUFLĂ, răsuflu, vb. I. Intranz. 1. (Astăzi mai ales popular) A respira. Se mişca greoi şi răsufla cu un fel de şuier, vornic, p.. 7. Boii răsuflau greu. sadoveanu, O. vi 528. De spaimă nici nu cuteza Să răsufle tare. coşbuc, p. i 252. {■ F i g. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vînt nu mişca aerul învăpăiat. ■ . întreaga fire răsufla greu. hogaş, m. N. 14. { T r a n z. Din jalnica Suceavă cu toţii am ieşit, Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit. alecsandri, t. ii 71. {-Refl. (Popular) Un tînăr... frumos ca soarele dar zgîrcit... de se răsuflă numai pe-o nară, de economie, alecsandri, T. 760. îl pălise un năduf ps bietul moşneag de nu putea să se răsufle. ŞEZ. i 101. 2. A-şi regăsi respiraţia, a-şi reveni după o emoţie, după un efort fizic, după o grijă, o apăsare. Priveşte pe Anton şi, văzîndu-l întreg, răsuflă uşurată, davidoglu, m. 24. + A face popas, a sta să se odihnească. De ce nu descălicaţi niţel? Mai răsuflă şi caii oleacă. brăTEscu-voi-NEŞTI, î. 63. Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. vlahuţă, o. A. 410. Să stăm, să mai răsuflăm, 'caragiale, o. m 58.{»Tranz. fact. Să mai răsuflăm iepele oleacă, creangă, p. 121.{- R e f 1. (Popular) Hai voinice murguleţ, Nu mai face părul creţ, Hai la Slatina-n judeţ, Unde gazda ne-om afla Şi-amindoi ne-om răsufla! alecsandri, p. p. 160. + A avea parte de linişte, a nu se (mai) simţi în primejdie ; a fi în tihnă. Las' să se minince lupii, ca să mai răsufle oile. negruzzi, s. I 185. {■ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» şi arătînd cauza primejdiei) Romanii din Dacia veche, cînd putură răsufla de barbari, ieşind din azilurile lor, întemeiată deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea şi al Xl-lea. bălcescu, o. ii 12. {> R e f 1. (învechit şi popular) Fiind cap al marginilor meridionale ale Poloniei, el nu se putea răsufla de necurmatele inva-ziuni tatare. hasdeu, i. V. 111. 3. (Despre vase, locuri închise) A comunica cu exteriorul, a străbate spre exterior, a lăsa să se scurgă (în cantitate mică) fluidul pe care îl conţine, printr-o gaură mică sau o crăpătură; (despre conţinutul unui vas)-a se scurge sau a ţîşni prin crăpături. Aerul acel închis, cercînd pe unde să răsufle, cu silnicie cutremură pă-mîntul. drăghici, r. 113. {- (Poetic) Eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă peste tot aerul liber şi curat al plaiurilor alpestre. odobescu, s. iii 81. (T r a n z.) Era într-o primăvară şi răsufla pămintul aburi, sadoveanu, o. vi 430. + R e f 1. (Despre unele alimente) A-şi pierde tăria, gustul (prin faptul că vasul n-ă fost bine închis). Căldarea este acoperită cu capacul. . . spre a nu se răsufla fiertura dinlăuntru. pamfilE, i. c. 227. 4. A-şi destăinui gîndurile şi sentimentele ascunse, apăsătoare; p. est. a spune, a zice. Să mă fi lăsat pe mine... — Dar pe mine! răsuflă şi Ber-Căciulă. vissarion,. . B. 12. Nu mai putu unchiaşul să ţie, trebui să răsufle. ispirescu, L. 98. {-Refl. Moş Nichifor s-a răsuflat, la un păhar cu vin, cătră un prieten al său, despre întîm-plarea din codrul «Bălaurului». creangă, p. 136. {-Tranz. F i g. Ghiţă-şi răsuflă veninul asupra lui Lae. slavici, n. ii 66. + (Despre gînduri sau planuri ascunse) A ajunge la urechile celor care n-ar fi trebuit să afle, a se auzi în afară; a transpira. Despre această deciziune insă n-a răsuflat altă ştire decît informaţiunea ce au dat generalului Meyendorff posturile de călăraşi. odobescu, s. iu 598. RĂSUFLĂRE, răsuflări, s. f. 1. Acţiunea de a răsufla şi rezultatul ei; respiraţie. Dar Eleonora, a cărei răsuflare nu se aude. . . poate că s-a sufocat în pernă? dumitriu, B. F. 150. Maria se lăsase în scaun şi avea răsuflări scurte, sadoveanu, o. Iv 346. {-Loc. adj. Fără răsuflare = mort. Dacă dete. ...peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satirul de la bucătărie şi-i tăie capetele, ispirescu, L. 202. {-Loc. a d v. Dintr-0 răsuflare = dintr-o dată, repede, pe nerăsuflate. Dintr-o răsuflare spuneau cu ochii închişi cele şepte taine din catihisul cel mare. CREANGĂ, A. 84. {• E x p r. A-şi ţine (sau a-şi opri, a-şi stăpîni) răsuflarea = a se sili să nu respire sau să respire uşor, fără zgomot. Mă tupilai în iarbă, îmi stăpînii răsuflarea şi-mi ascuţii auzul. hogaş, DR. 256. Marta tresare şi se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-şi răsuflarea, slavici, n. i 102. A 1 se curma (sau a i se opri, a-i pieri cuiva) răsuflarea, se zice cînd cineva este copleşit de o senzaţie sau de o emoţie puternică. Cu răsuflarea pierită, i se păru că moare. Dar învie îndată, fericită şi înfiorată. sadoveanu, o. vin 226. Eu mă iau pe a ei urmă, Cînd ajung cu ea alături, Răsuflarea-mi mi se curmă, emi- RĂSUFLAT — 682 — RĂSUNET nescu, o. iv 235. A-şi da răsuflarea = a muri. Calul său, lingă dinsulj răsuflarea şi-a şi dat. NEGRUZZI, s. I 117. Trăgea să îşi dea răsuflarea cea mai de pre urmă. G0RJAN, H. II 126. (Concretizat) Aerul expirat din plămîni. Treci ttd pe lingă ei, Rizea le simţi răsuflarea grea de ţuică. dumitriu, b. F. 158. Inima îmi batea nebună in piept; îmi simţeam răsuflarea de foc. sadoveanu, o. vi 214. Astfel gerul e de tare Cit îngheaţă-n orice loc Şi a gurii răsuflare, alecsandri, p. a. 185. F i g. Adiere. Cum ajung la pîrău, pe malul plin de flori sălbatice, filfîie spre mine ca o aripioară o răsuflare răcoroasă. SADOVEANU, o. vii 224. 2. (Rar) Deschizătură prin care un spaţiu închis comunică cu exteriorul; răsuflătoare. Peştera... Prin drumuri rătăcite, in loc necunoscut îşi are răsuflarea. ALEXANDRESCU, M. 11. RĂSUFLAT1 s. n. (în exp r.) Pe răsuflate — pe îndelete, liniştit, fără grabă. Abia am băut un chil pe răsuflate. .preda, î. 86. — Formă gramaticală : (în e x p r.) răsuflate. RĂSUFLĂT2, -Ă3 răsuflaţi, -te, adj. (Despre băuturi alcoolice şi acidulate) Care şi-a pierdut tăria, gustul (prin faptul că vasul n-a fost bine închis). Vin răsuflat. -f- F i g. (Familiar) Care şi-a pierdut valoarea, noutatea, prospeţimea (prin faptul că este prea cunoscut, prea răspîndit). în răstimp, Modreanu trecuse in mijlocul ziariştilor şi le spuse cîteva noutăţi răsuflate, rebreanu, R. ii 80. RASUFLĂTOĂRE, răsuflători, s. f. Deschizătură (de aerisire) prin care un spaţiu închis comunică cu exteriorul. în coasta dealului cu mine se făcea o hrubă. . . şi din hrubă se făcea răsuflători pînă în vîrful lui. I. IONESCU, M. 51. (ln basme) Au sosit la răsuflătoarea Lumii Negre. sbiera, p. 85. ItĂ SUFLĂTfol, "OARE, răsuflători, -oare, adj. (Rar) Care serveşte la actul fiziologic al respiraţiei. Structura organelor ei răsuflătoare. ODOBESCU, S. I 463. RĂSUFLĂTCRĂj răsuflături, s. f. Fiecare respiraţie. Scoase o răsttflătură, lung din inimă of tind. pann, la cade. RĂSUFLET, răsuflete, s. n. 1. Acţiunea de a răsufla ; respiraţie, răsuflare. Lîngă arme parcă doarme cineva N-auzim decît răsufletul. vinTILĂ, o. 11. Hai cu mine ; schimbăm două vorbe pe drum, dac-oi mai avea răsuflet. Sadoveanu, p. M. 167. Inima Siluind se zbătea in piept Ca pe mal un păstrăv, şi vro două clipe Nu-i venea răsuflet. coşbuc, p. I 253. F i g. Cînd şi cînd boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi, sadoveanu, n. p. 242. ^ Repaus scurt. Un răstimp de răsuflet şi valurile reîncep. vlahuţă, Ia cade. (Concretizat) Aerul expirat din plămîni. Respirau repede, obraz Iwgă obraz, amesteeîndu-şi răsufletele. Camilar, n. I 91. Şi cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi cind inima ne creştc de un dor, de-o dulce jele... eminescu, o. I 82. 2. F i g. Boare, adiere. Din pămîntul proaspăt stropit, din roadele sătule de seva dulce, din răzoarele cu multicolore flori, se înălţa un răsuflet cald, bucolic. C. PETRESCU, S. 178. Griul in floare, pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. coşbuc, P. H 62. RASTjI-LU, răsufluri, s. n. 1. Răsuflare, respiraţie. Apuit cu răsufluri puţine, Simţîndu-şi tot trupu-ngheţat îşi trage mantaua pe sine. coşbuc, p. ii 15. (Poetic) Fantasma drăgălaşă a vterdei tinereţi Ce fuge de răsuflul geroasei botrineţi. ALECSANDRI, p. m 281.^-Expr. A-şi ţine răsuflul = a-şi ţine răsuflarea, v. răsuflare. S-aştepte... ţinîndu-şi răsuflul, adunîndu-şi puterile. c. petrescu, A. R. 5. Ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi. negruzzi, s. I 78. 2. (învechit) Timp de odihnă, răgaz. Cind. . . aş avea ticnă un ceas, aş putea să-mi iau răsuflu şi să spun ce pătimesc. conachi, p. 202. RĂSUNĂ, pers. 3 răsimă, vb. I. I n t r a n z. 1. A suna (tare şi prelung), a se face auzit (pînă departe sau de departe). Sus, prin văzduh, răsuna chemarea cocorilor. sadoveanu, o. vi 527. Atunci răsună glasul lui Petre, încrezător, rebreanu, r. i 216. In acelaşi timp o fluierătură puternică răsună lung. BART, s. m. 62. Auziţi in depărtare Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare? ALEtfsANDRl, P. A. 218. (Subiectul indică lucrul care produce zgomot lovind alt obiect) Sub bolta de frunze, copitele cailor răsună deodată sonor. C. PETRESCU, S. 141. Răsună toaca de utrină, în pacea unei nopţi tirzii. GOGA, C. P. 110. în tindă răsunară paşi. EMINESCU, N. 51. <^> (Subiectul indică lucrul lovit) Caii pornesc ca nişte zmei, pavelele răsimă sub copitele lor. ALECSANDRI, O. P. 277. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (şi a Ie retrimite prin ecou); a vui. De multă voie bună Sună codrii şi răsună. coşbuc, P. I 130. Strigă, strigă tot aşa, Să răsune uliţa! jarnîk-bîrseanu, D. 370. Refl. (Popular) Urieşii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare, Cît s-au răsunat pămîntul într-o lungă depărtare. ALECSANDRI, P. A. 150. Cîntă-ţi, puică, cintecul... — Eu, bădiţă, l-aş cînta, Dar codrii s-or răsuna Şi pe noi ne-a-ntîmpina Voinicul voinicilor. ŞEZ. II 5, <ţ> T r a n z. f a c t. (Neobişnuit) Şi-ţi deschideai ciocul, de răsunai locul. TEODORESCU, P. P. 454. <> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi arătînd cauza zgomotului) Alunecăm incet, făcind rondoul in faţa cheiului, care răsună de zgomotul mulţimii. BART, S. M. 14. _ 3. F i g. A produce o rezonanţă în sufletul cuiva, a da impresia că se mai aude, deşi vibraţiile au încetat. Vorbele Aurichii îi răsunau în urechi, călinescu, E. o. l 61. Ecoul din anii tineri răsună încă în mine. sadoveanu, E. 74. Vorbele din răvaşul lui Radu îi răsunau în suflet, ca un cintec de departe, frumos şi alungător durerilor. vi.A-nrrĂ, o. a. i 97. A vibra. Toate aceste sentimente se împing... în inima şi capul poetului şi inima lui răsună cu durere. GIIEREA, ST. CR. I 172. RĂSUNĂRE, răsunări, s. f. (Rar) Acţiunea de a răsuna şi rezultatul ei; sunet, zgomot. Munţii lungi îşi clatin codrii cei antici şi-n răsunare Prăvălesc de stinci căciule. eminescu, o. iv 134. RĂSUNĂTOR, ‘OARE, răsunători, -oare, adj. 1. Care răsună puternic şi prelung; care se aude de (sau pînă) departe. Pasul răsunător al sentinelei se opri. dumitriu, n. 139. Se strecură iar in odaia unde boierul Stroie îşi ridica glasul răsunător, sadoveanu, o. vii 54. Cîte şi mai cîte nu cînta Mihai lăutarul, din gură şi din scripca sa răsunătoare. CREANGĂ, o. A. 92. ^ (Adverbial) Pendula bătea răsunător, metalic, dumitriu, N. 52. (Despre spaţii) în care se împrăştie sau se pot produce zgomote, sunete. Cobuzul de os umplu de fior bolţile răsunătoare. sadoveanu, o. I 300. Lasăi ochii tăi să zboare Peste dealuri şi cîmpii. . . Peste ape curgătoare Şi dumbrăvi răsunătoare. ALECSANDRI, P. II 93. 2. F i g. Care produce uimire, care impresionează puternic (prin noutate sau prin valoare); care este de mare efect. Din lupta lui [a lui Victor Hugo] contra lui Ludovic Bonaparte... au ieşit pamfletele lui răsunătoare. SADOVEANU, E. 227. RĂStJNET, răsunete, s. n. 3. Sunet puternic şi lung (uneori prelungit prin ecou); p. ext. sunet, zgomot. încet, răsunetul de clopot Se risipeşte tremurind. VLAHUŢĂ, o. a. 30. Mii de glasuri se-nalţă, cu răsunet potolit, în tăria nopţii, odobescu, s. iii 19. Focul cerului s-aprinde Urmărit de groaznic tunet, Şi al munţilor răsunet Printre văi adinei se-ntinde. alecsandri, p. n 47. + F i g. Ecou. RĂSUNOI — 683 — RĂŞLUI Vioara tace cînd coarda se destinde Ş-abia auzi în suflet cîntind ca printr-un vis Răsunete suave, voioase sau murinde Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris. jzacedonski, o. I 108. Primefte-n altă lume aceste lăcrimioare Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri. ALECSANDRI, P. i 121. •+• Ton, timbru, rezonanţă. Un preot ■cu barba pină-n ochi cînta rugăciunile, c-o voce fără răsunet. sadoveantj, o. vin 235. Patru doage îşi alege, Le tocmeşte, le-ncleiază: Fluier cu răsunet mîndru Astfel îşi întruchipează, iosif, v. 87. 2. Impresie pe care o face un lucru asupra oamenilor, interes stîrnit de ceva. Răsunetul reprezentaţiilor piesei a fost enorm în capitala Munteniei, sadoveantj, e. 70. {■ E x p r. A avea (sau a găsi) răsunet = a trezi interes, a face impresie. Izbucnirea aceasta totuşi nu găsi răsunet decît la o parte din oameni, rebreanu, r. ii 95. Alecsandri publică primele sale poezii ce avură atita răsunet. negruzzi, s. i 339. RĂSUNOI, răsunoaie, s. n. (Regional) Aluat ras de pe vasul în care s-a frămîntat pîinea; pîinişoară făcută din acest aluat. Lasă corfa cu pita jos şi merge tot într-un suflet acasă după răsunoaie. RETEGANUL, la CADE. RĂSURĂ, răsurez, vb. I. Tranz. (Rar) A îmbujora. Şi-şi potoli necazul, sărutind-o pe obrajii ei bălai, răstirăţi cu nişte pajure roşietice ca măceşea. delavrancea, s. 198. RĂSTÎRĂ, răsuri şi răsure, s. f. 1. Nume generic dat speciilor de trandafir sălbatic, arbuşti cu flori mari, de obicei roşii, cu numeroşi ghimpi pe tulpina şi pe ramuri, vegetînd pe marginea pădurilor şi a cîmpurilor; măceş. Cică-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vînt de iarnă, Răscolind pădurile. Topîrceanu, b. 46. Romanul este pe lîngă novelă ca un stejar uriaş pe lîngă o răsură altoită. caragiale, s. u. 90. Păsărică se opri pe o răsură îmbobocită. odobescu, S. m 200. -fy- Floarea (de obicei de culoare roşie) a plantelor descrise mai sus. (Metaforic) Obrajii t se rumeniră. Cu răsuri în faţă, îi sta şi mai bine. sadoveanu, b. 261. Chipul ei.. . parc-ar fi zugrăvit, alb... cu două răsuri pe obraji, delavrancea, s. 9. 2. (Entom.) Rusalie. Pescarii pleacă cu barca la locurile unde cred că trăiesc larvele de răsură. ANTIPA, P. 310. RĂSUREI s. m. pl. Model de cusătură pe pînză în rînduri şerpuitoare. A din Gorj mi-e primăriţă, Cu răsurei de altiţă. MAT. FOLK. 480. RĂSURÎU, -ÎE, răsurii, adj. De culoarea răsurii; trandafiriu. Şi era,' doamne, acest trup fraged şi subţirel, acest chip cu unde răsurii, încins din creştet pînă in bărbie cu nişte cosiţe ca o beteală de aur. delavrancea, s. 101. RĂSZÎCE, răszic, vb. III. Intranz. (Rar) A spune ceva de'mai multe ori; a repeta în mod insistent. Am zis şi am răszis, am stăruit. GHEREA, st. cr. I 305. RAŞCUIĂ, răşchiu şi răşchiez, vb. I. Tranz. A trece firele de cînepă, de in etc. de pe fus sau de pe ghem pe răşchitor. Ii dete o chită de cînepă şi-t spuse că pînă in seară s-o toarcă, s-o răşchie, s-o urzească, s-o ţeasă. marian, o. II 184. {» (Complementul indică obiectul de pe care se deapănă; cu pronunţare regională) A doua rîşchie fuse pe un rişchitor de aur. sevastos, n. 225. {• A b s o 1. Fata are să rîşchie. ŞEZ. i 184. RĂŞCHIĂT1, răşchiaturi, s. n. Răşchiere. (Cu pronunţare regională) Rîşchietul tortului se face din lipsă de o altă aranjare a mai multor fire la un loc. ŞEZ. IX 144. RĂŞCHIĂT2, -Ă, răşchiaţi, -te, adj. (Şi în forma răschiat; despre fire textile) Depănat pe răşchitor. Sf împrăştiat. (Cu pronunţare regională) Ş-a lor. trupuri moarte-aruncă răschiete in ogradă. EMINESCU, L. P. 128. — Variantă : răsclliât, -ă adj. RĂŞCHEfiRE, răşcliieri, s. f. Acţiunea de a răş-c h i a; depănarea firelor toarse pe răşchitor. RĂŞCJURĂ, răşchîr şi răşchirez, vb. I. Tranz. (Şi în forma răschira) 1. A răşchia. Fata tort răşchira, Fuse pline-nfiră Şi-nfirînd oftează, coşbuc, p. n 143. 2. A răsfira (1). Tăcu deodată şi începu să se plimbe, cu paşi mari prin casă, răşchirîndu-şi mînios cu degetele barba şi mustăţile cărunte, sadoveanu, o. iii 110. -4- (Cu privire la grupuri, la colectivităţi) A împrăştia. (Ref 1.) Răschirindu-se toţi ai săi. .. fugi la Constantinopol. BĂLCESCU, o. 11 50. {■ F i g. Pictorul măiestru, temîtidu-se a răschira interesul... nu s-a ispitit a înfăţişa cerbul în lupta sa disperată cu cînii. odobescu, s. hi 136. 3. A desface, depărtînd la capătul lor liber, elemente reunite prin una din extremităţi; a întinde în lături. Stai să vezi, bădie Zaharia! se pregăti de povestit, răşchirînd puţin un picior înainte, c. petrescu, R. dr. 62. Se opri în mijlocul ogrăzii ■ . ■ . îşi răşchiră picioarele, îşi trînti mîinile în şolduri. REBREANU, I. 27. {»Intranz. [Turtureaua] răscliiră din cioc, Ca puicuţa din mijloc. SEVASTOS, c. 121. <> Refl. în capătul băţului de fildeş se răşchira o gheară, dumitriu, n. 66. — Variantă : răscliiră vb. I. RĂŞCHIRĂT, -Ă, răşchiraţi, -te, adj. (Şi în forma răschirai) Depărtat unul de altul la extremitatea liberă. Cu degetele răşchirate arăta spre muşteriii lui din prăvălie. ■SADOVEANU, O. VII 79. înfundat în fotoliu, cu picioarele răşchirate, descheiat la vestă şi cu gulerul desfăcut, Iordan Hagi-Iordan dormea profund, c. petrescu, A. 351. Petreceam deştele răschirate prin păr şi prin barbă. DELAVRANCEA, o. 11 181. -y- Cu elementele componente depărtate unele do altele; împrăştiat, întins. Este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci, pe o vale a codrilor Bicului. RUSSO, o. 118. -4>- Ramificat, rămuros. Reni cu late coarne răschirate. odobescu, s. iu 79. — Variantă: răschirat, -ă adj. RĂŞCHITOR, răşchitoare, s. n. (Şi în forma răşchitor; cu pronunţare regională rişchitor, rişchitor) Unealtă pe care se deapănă tortul de pe fus sau de pe ghem, pentru a-1 face scul sau jurubiţă. Mai stai numai niţel, Mărioaro, să-mi pui nişte canurăpe răşchitor! sandu-aldea, d. n. 228. Scara pleci pe la ogor, Cînepă s!ă-n rişchitor. TEODORESCU, p. P. 343. <)> (în comparaţii) O pasăre naltă, Cu picioare Rîschitoare Şi c-un gît Pină-n pămint. TEODORESCU, P. P. 130. ‘ — Variantă : răscllitiîr s. n. RĂŞFET s. n. v. ruşîet, RĂŞÎNĂ, răşini, s. f. Nume generic dat unor substanţe cleioase, insolubile în apă şi inflamabile, care curg de la sine (sau se extrag prin incizii în scoarţă) din diferite plante, mai ales din conifere (sau se fabrică pe cale sintetică) şi care au diverse întrebuinţări în industrie. Din gătejele de brad, Lacrimi de răşină cad. DEŞUU, M. 55. , Dinspre desimea pădurii ne învăluia miros călduţ de răşină. sadoveantj, o. vm 245. Miros aspru de răşină şi mintă îmi înviora oboseala, c. petrescu, s. 215. RAŞINCS, -OÂSA, răşinoşi, -oase, adj. 1. (Despre copaci) Care produce răşină. Bradul este un copac răşinos. (Substantivat, f. pl.) Conifere. Deşeurile de lemn de răşinoase sînt dirijate la fabricile de celuloză. 2. Cu aspectul şi proprietăţile răşinii; lipicios, cleios. (Cu pronunţare regională) Albinele lucrătoare. . . astupă. . . crăpăturile (din ştiubei) cu o materie rîşinoasă. La TDRG. 8. (Fiz.; în expr.) Electricitate răşinoasă — sarcină electrică negativă, statică, produsă prin frecarea unui baston de răşină cu o bucată de postav. RĂŞLUÎ, răşluiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A rupe, a ciunti, a desprinde aşchii, părţi din ceva. (Ref 1.) Puind RĂŞLUIRE — 684 — RĂTEAZĂ dalta şi lovind cu ciocanul, se răşluia cite o bucată mare din piatră. DRĂGmci, R. 54. (Despre grăunţe, seminţe etc.) A descoji, a decortica. 2. Fig. (Despre bunuri materiale aparţinînd cuiva) A lua (prin abuz de putere sau prin violenţă), a răpi, a cotropi; a lua cu hapca. Fiind şi el singur in viaţă, fără nevoi mari şi fără proiecte ambiţioase, n-a răşluit nimic din bunul stăpînului. c. PETRESCU, a. 79. De cînd vechilul mo-năstirii mi-o răşluit bucăţica mea de răzăşie, de-aici, din satu Horamu, am rămas pe drumuri, alecsandri, T. 1535. A risipi, a irosi, a prăpădi. (Refl. pa s.) Este trist lucru a vedea cum se pierd roadele pămîntului nostru, cum te răşluieşte avuţia publică, i. ionescu, D. 292. 3. (Despre aşezări omeneşti) A rade de pe faţa pămîntului, a distruge, a pustii. Satul din preajmă era răşluit pîr.ă la faţa pămîntului. sadoveanu, o. I 572. — Variantă: rişlui (i. ionescu, p. 390) vb. IV. RAŞLUÎRE, răşluiri, s. f. Acţiunea de a răşlui; rupere, ciuntire, desprindere de ceva. RAŞLUÎT, -A, răşluiţi, -te, adj. (Despre grăunţe, »eininţe etc.) Cojit, decorticat. Orz răşluit. Hrişcă răşluită. RĂŞPĂLUÎ, răşpăluiesc, vb. IV. Tranz. A rade eu raşpelul; a pili, a răzui, p. ext. a zgîria, a rîcîi. RĂTACANA, rătăcăni, s. f. (Mold.) Groapă adîncă, scufundătură, hîrtop. Cum dracul se face că-şi rup sătenii osiile roţilor prin rătăcănile drumului, în mijlocul tîrgului? sad oveanu, m. 167. Mergînd noi în pasul cailort din hop in hop, tot înainte prin rătăcănile de pe uliţile Iaşilorf am ajuns intr-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. creangă, a. 128. RATĂC-felE, rătăcănii, s. f. (Mold.) Rătăcană../;t văzu de plugărie cu temei, pe locurile puţine cîte nu le schimbase pe viroage şi rătăcănii. c. PETRESCU, R. DR. 144. După o cale acrobatică, prin tot soiul de rătăcănii, ne-am găsit, deodată, lingă vulcan. ALECSANDRi, c. 156. RĂTĂCÎ, rătăcesc, vb. IV. 1. R e f I. A pierde drumul, a greşi direcţia, a se abate (din drumul bun). M-a trimis logofătul Beaşcă să aduc trei coşuri goale dă la cramă fi, m-am rătăcit pă potecile astea din vie, că toate-s la fel. CA mit, petrescu, O. I 29. Necunoscînd pe nime şi umblînd din loc in loc, m-am rătăcit, creangă, o. A. 180. M-am rătăcit de vreo şepte ori de cînd am plccat de acasă, ai*EC-Sandri, T. i 397. <§>■ Intranz. Fig. De cînd dorul m-au lovit, Minţile mi-au rătăcit. AJ,ECSANDRI, p. p. 243. Tranz. (Cu complementul « drumul *) Rătăciseră drumul şi nu-l mai găsiră, decît o dată cu Argeşul. Galac-TION, o. I 278. Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupî-neasă; am rătăcit drumul şi m-a apucat noaptea, hogaş, m. N. 77. Cine a rătăcit drumul e bucuros şi de cărare. ^ Intranz. A umbla de ici-colo căutînd drumul, încercînd să iasă la liman, să ajungă la ţintă. După uciderea lui Andrei [Bathori], săcuii se apucară a căuta, prin păduri fi prin strîmtori, pe nobilii care umblau rătăcind prin întuneric. bĂlcescu, o. n 258. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se pierde de cineva; a se răzleţi. Copilul s-a rătăcit de părinţi. Intranz. Mergînd ei tot aşa laolaltă, pentru că se temea să nu rătăcească unul de altul, începură de la o vreme parcă a cunoaşte ceva locul, sbiera, p. 68. 2. Intranz. A umbla de colo pînă colo, fără ţintă precisă ; a hoinări, a colinda. Petre, cu acelaşi glas hotărît, eărăbăni pe toţi ţăranii care mai rătăceau prin casă. RE-breanu, r. n 202. Vin9 cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. Kminescu, o. I 209. Căruţa... înaintează încetinel şi rătăceşte fără de ţel. odobescu, S. m 16. -$> Fig. Gîndurile îi rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni, planuri, speranţe şi izgonind mereu liniştea sufletului. REBREANU, R. I 45. La orele acele, Cînd ochiul rătăceşte, primblîndu-se prin stele, alecsandri, P. I 133. A străbate un ţinut în lung şi în lat, neavînd o aşezare statornică nicăieri; a pribegi. A rătăcit aşa mult, ferindu-se ca o fiară sălbatică, domnitorul Moldovei. sadoveanu, o. vn 179. însumi cu lipsa mă lupt, rătăcind prin pustiuri străine. coşbuc, AE. 20. <4* R e f 1. A se aşeza într-un loc străin; a se pripăşi, a se aciua. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă. . . De aceea m-am rătăcit eu aici. SADOVEANU, P. M. 30. 3. T r â n z. A nu mai şti unde a fost pus sau unde se găseşte cineva sau ceva, a pierde. Rătăcea maică-mea cheile, hogaş, dr. ii 151. Am rătăcit scrisoarea. CAragiale, m. 157. Ciobanii Rătăcit-au cîrlanii. alecsandri, p. p. 59. + Refl. A ajunge într-un loc la care nu se gîndea nimeni. Cum s-a rătăcit pe aici! Şi eu înnebunisem cău-tînd-o. Credeam că mi-a furat-o. bassaraeescu, v. 43. RĂTĂCÎRE, rătăciri, s. f. 1. Faptul de a (se) rătăci; pierderea drumului bun. Asculta cu luare-aminte isprăvile de vînătoare, rătăcirile prin locuri sălbatice şi neumblate. SADOVEANU, o. I 272. Tîrziu băgă de seamă rătăcirea şi.. . începu să alerge pe coastă înapoi. agÎrbiceanu, s. P. 19. Această simplă povestire a rătăcirii unui copil pe drumurile şi prin dumbrava de la marginea tîrguşorului nu putea fi scrisă decît de un om care are multe şi diverse însuşiri de poet. ibrăileanu, s. 5. + Fi g. întunecare a minţii; nebunie. El însuşi, în epoca rătăcirii, lăsîndu-se în voia unei amare fantezii, se declara urmaş al lui Utungi Emin-aga. cĂlinescu, e. 6. 2. F i g. Greşeală, eroare. Rătăcirea lui. cuconu Toderaş [titlu], sadoveanu, o. ni 609. Aceste greşele nu sînt nimica pe lingă altă rătăcire mai mare. arhiva r. i 94. Cumplita-mi rătăcire ţi-e cunoscută poate, alexandrescu, m. 155. RĂTĂCÎT, -Ă, rătăciţi, -te, adj. 1. Care a greşit, care a pierdut drumul. Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. BOLINTI-neanu, o. 41. <0> Fig. O fîşie nesfîrşită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită, coşbuc, p. I 220. Şi cînd flăcăi şi fete vor secera la vară, în valuri mari de aur să-noate rătăciţi, alecsandri, p. a. 121. ^ (Substantivat) Haideţi la sfat ca să cunoaşteţi pe străinul, Venit acuma proaspăt. .. un rătăcit pe mare. murnu, o. 121. + Smintit, eronat. Polcovnice! Tu mă sperii. . . Eşti bolnav. . . Eşti rătăcit, hasdeu, r. V. 136. + Fig. Care se uită în gol, fără o ţintă precisă; care vădeşte nedumerire, nesiguranţă, lipsă de înţelegere, tulburare (a minţii). Tudor Şoimaru ridică ochii rătăciţi şi-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor lui. sadoveanu, o. vii 64. Rîdică încet capiii şi, cu ochii stînşi, se uită rătăcit, în toate părţile. hogaş, m. n. 148. Cu ochii rătăciţi pe lanurile tăiate felii, felii. .. se lăsa în dusul paşilor domoli. vlahuţă, o.-a. 102. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzleţit. M-am simţit rătăcit şi singur intr-o lume care nu e a mea. RALEA, o. 139. Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. <§’- Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Şi din uşi închise, prin zidiri deşarte, eminescu, o. IV 364. RĂTĂCITOR, -OĂRE, rătăcitori, -oare, adj. Care umblă (fără odihnă) din loc în Ioc, care rătăceşte; pribeag. Pomi luceafărul... Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele — Părea un fulger nentrerupt rătăcitor prin ele. EMINESCU, 0.1176. Se văd rătăcitoare caravane ostenite. ALECSANDRI, p. m 362. «v* F i g. Frunze rătăcitoare tremurau ca fluturi prin tăcerea şi lumina după-amiezii. sadoveanu, o. IV 129. Şi pentru cine vrei să mori? întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pămînt rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. EMINESCU, o. I 178. RĂTEĂZĂ s. f. v. rătez. RĂTEZ — 685 — RĂU răt£z, răteze, s. n. închizătoare primitivă de lemn sau de oţel, în formă de limbă, pentru uşi, porţi sau ferestre; zăvor. — Variantă: (regional) răteâz& s. f. RĂTÎJND, -Ă adj. v. rotund. RĂTUNJÎ vb. IV v. rotunji. RĂTUNJÎT, -Ă adj. v. rotunjite RĂTUTl, rătutesc, vb. IV. Refl. (Regional) A-şi pierde capul, a se zăpăci, a înnebuni. RĂTUTÎŞ adv. (Regional) De jur împrejur. El apă că nu lua, Se uita cam rătutiş, Cam pe-o gură de colnic, Vedea tinerel voinic. ŞEZ. II 77. RĂTUTÎT, -Ă, rătutiţi, -te, adj. (Regional) Zăpăcit, smintit, nebun. RĂŢIŞOĂRĂ, răţişoare, s. f. 1. Răţuşcă. Două răţi-¡oare... pe unde mergea, malul se surpa. ISPIRESCU, la CADE. 2. (La pl. ; Bot.) Stînjenel, iris. RĂŢOl1, .răţoi, s. m. Bărbătuşul raţei, puţin mai mare decît aceasta, cu penajul mai colorat şi cu cîteva pene de la coadă întoarse în sus. Nici eu, nici indianul nu ştiam că răfoiul cel mare, din marginea de cătră noi a luciului, e o pasere sfintă din ţara de la miazăzi, — cu pene de azur şi ochi de ametiste fumurii. SADOVEANU, o. a. ii 146: Domnul cu lavalieră continuă să surîdă, răsucitidu-şi virful bărbii, din care făcuse un cîrlionţ ca o coadă de răţoi. c. petrescu, !. n 111. Loc. adj. Coada răţoiului = (despre mustăţi) cu capetele răsucite în spirală. RĂŢOÎ2, răfoiesc, vb. IV. Refl. A se răsti la cineva, cerîndu-i socoteală sau provocîndu-1, pe un ton ameninţător ; a se stropşi. Vin cu sabia în mină! se răţoi Văitoianu la gazetarii pe care ii chemă pentru a le face, potrivit obiceiului, o expunere de principii. PAS, z. iv 157. Nu te răţoi la noi, mă nene. SADOVEANU, M. c. 200. Ei! nu te mai răţoi aşa, că nu-ţi şede bine! alecsandri, x. i 151. RĂŢOIÂLĂ, răţoieli, s. f. Gest, atitudine îngîmfată, plină de ifose; vorbă răstită, ameninţare. Avea in urmă destulă vreme să se Sndoape, cit poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vinător de gologani, hogaş, m. n. 29. RĂŢOIĂŞ, răţoiaşi, s. m. Diminutiv al lui răţoi1; răţoi mic. Dintr-insele s-au făcut doi răţoiaşi cu penele de aur. SBEERA, p. 112. RĂŢÎJCĂ, răţuci, s. f. (Rar) Răţuşcă. Micuţa umbla ca o răţucă. marian, na. 347. RĂŢtJŞCĂ, răţuşte, s. f. 1. Diminutiv al lui raţă; raţă mică, pui de raţă, boboc. Jucau strba porumbeii, Că e jocul lor, Şi-au luat la joc cirsteii Pe-o răţuşcă — vai de mine! coşbuc, p. II 37. Deprinde... răţuşcă să (noate abia ieşind din ou. negruzzi, s. ii 264. 2. Joc de copii, care constă în aruncarea unei pietricele plate pe apă, în aşa fel încît ea să facă mai multe salturi la suprafaţa apei înainte de a se scufunda ; (cu sens restrictiv) fiecare din aceste salturi. [Copilul] se aşazăpe malul ptrăuaşului care trece prin mijlocul tîrguşorului şi - ■ -se necăjeşte cu cîteva petricele să facă răţuşte. SADOVEANU, m. 9. RĂU1 adv. (în opoziţie cu bine; exprimă o apreciere care pune în evidenţă caracterul negativ al unei acţiuni său stări; adesea în concurenţă cu prost) 1. Cum nu. trebuie (să fie făcut ceva), cum nu se cade; nepotrivit, greşit, cu defecte. Rău faci, Vasile, că nu te sfieşti. rebreanu, i. 26. Ştii că nu m-ai învăţat rău? creangă, r. 39. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg ' drăguţ frumos. .. Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău! jarnîk-bîrseanu, d. ISO. -$>Expr. Ce e bino nu c rău v. bine' (II 4). Bine-rău v. b i n e1 (II1). (Adesea determinînd participii) Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate. .. ce trec prin noianttl de case mici şi rău zidite. EMINESCU, n. 33. O casă rău mobilată, ale cărei fereşti dau peste rîu. bolintineanu, o. 197.-4-(în legătură cu verbele cunoaşterii, ale vorbirii, exprimă 0 apreciere de ordin intelectual) Neconform cu realitatea, cu adevărul; inexact, neprecis, incorect. V. s 1 a b. A vedea rău. A auzi rău. A înţelege rău. A vorbi rău o limbă străină. 2. (Adesea în construcţie cu « a fi») Neplăcut, supărător, contra dorinţei cuiva, nefavorabil, nesatisfăcător. E rău cînd anu-ntreg ţi-e post, Şi masa cind ţi-e-n drum. coşbuc, P. I 229. De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit. CREANGĂ, p. 88. Rău e cînd ai a face tot cu oameni care se tem şi de umbra lor. id. ib. 233. Da-i ptai rău, doamne, atunci Cîndu-ţi dai boii pe junei. jarnîk-bîrseanu, d. 386. (E) rău cu rău, dar mai rău fără râu (nu e bine aşa cum e, dar, căutînd să îndreptăm lucrurile, s-ar putea să dăm peste un necaz şi mai mare).{- (Urmat sau precedat de determinări introduse prin prep. « de ») De tine-i rău. EMINESCU, N. 14. Că de nu mi-i asculta, va fi rău dc pielea ta. alecsandri, T. i 83. <$> E x p r. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a) a avea o viaţă grea, a trece prin momente grele, a o duce greu ; a nu-i prii. Să vii să slujeşti la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău. creangă, p. 304. Măi, că rău mi-a mers astăzi, id. ib. 46 ; b) a fi (sau a se simţi) bolnav. Mi-era rău.. . caragiale, p. 3S. A ajunge rău v. ajunge (6), A sta rău = a nu avea cele necesarc, a nu avea bani, a fi sărac. A-i şedea rău (ceva) = a nu i se potrivi (ceva); a fi caraghios. A îi rău (sau prost) dispus v. dispus. A arăta rău v. arăta (5). A 1 se face (sau a-1 reni cuiva) rău = a simţi deodatfi ameţeală, dureri, senzaţie de greaţă etc. A-i faco (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri, suferinţe, a-i aduce vătămare, a nu-i prii. A-i părea (cuiva) rău (dc sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). Teribil de rău mi-a părut c-a trebuit să plec. baranga, I. 160. Ce rău îmi pare că n-am să-i pot povesti nimic, sahia, N. 25. [Boierului] nu-i păru aşa de rău după Ivan. creangă, p. 307. Ase avea (sau a trăi) rău cu cineva v. avea (18). 3. Incomod, neconfortabil. Aici e rău de dormit. 4. (Fiind vorba despre senzaţii) Neplăcut, dezagreabil. Miroase rău. ^ (In compunere cu un adjectiv verbal) Floare rău-mirositoare. 5. (întrebuinţat pentru a dezaproba ceva, uneori eliptic) Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. Nimicuri. . . ei!... şi ce-a făcut Destul de rău a fost. coşbuc, p. i 229. 6. (Cu sens întăritor, mai ales în legătură cu verbe care exprimă acţiuni vătămătoare) Foarte, tare. Nu se îmbăta insă niciodată rău. rebreanu, i. 49. Aş! Fata răcnea mai rău. CaraGiale, s. n. 57. Rău s-a stricat inima lui Mogorogea. creangă, a. 103. Zace mierla rău beteagu. jarnîk-bîrseanu, d. 10. E x p r. Cum e mai rău — foarte rău, cum nu se poate mai rău. Nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dinsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. RĂU5, REA, răi, rele, adj. (în opoziţie cu bun) I. Care are însuşiri negative; lipsit de calităţi pozitive. 3. Care face, în mod obişnuit, neajunsuri, neplăceri altora. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, h. 5. De-am fost răi, tu ni-i ierta. CREANGĂ, p. 275. Nu zic că Despot este om rău. ai.ecsandri, t. ii 100. -J-Expr. l’oamă rea sau soi rău = om stricat, cu obiceiuri rele. De acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dinsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! creangă, P. 174. Ruu do mama focului = foarte rău. Rău (sau ciinos, negru) la inimă v. inimă (II d). A fi rău de gură (sau gură rea) v. gură (I 8). (Substantivat) Iar ai venit, răule? CARAGIALE, s. 56. In călătoria ta, ai să ai trebuinţă fi de i RĂU — 686 — RĂUTATE răi şi de buni. creangă, p. 198. Voi sinteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni. eminescu, o. i 151. Care exprimă răutate. Jungherul crunt şi ochii răi ai răzăşului spuneau ceva. sadoveanu, o. vii 99. 2. Care nu-şi îndeplineşte îndatoririle morale şi sociale cerute de o anumită calitate pe care o deţine. Soţ rău. Mamă rea. (Despre copii) Neascultător, răsfăţat, răzgîiat. Cearcă să se acaţe de feţele meselor, de mobile:.. Ca un copil rău, refuzind să se lase dus la culcare, c. PETRESCU, î. ii 230. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. Purtare rea. Deprindere rea. i=> Dă-mi drumu pe uliţă, Să vorbesc cu neam de-al meu, Cui am făcut nume rău. jarnîk-bîrseanu, D. 215. (Despre vorbe) Care supără, care jigneşte; p. e x t. urît. Săraca inima mea Iar începe-a mă durea, Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. Jarnîk^bîrseanu, d. 188. 4. (Despre viaţă, trai etc.) Neliniştit, apăsător, chinuitor, necăjit. Trai rău. A trăi zile rele. Expr. A duce Casă l'Ca (cu cineva) = a nu se înţelege, a nu se împăca, a trăi rău (cu cineva). Inimă rea v. i n i-m ă (II1)). A-şi îaco sînge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mîhnit. Las’ jupineşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. creangă, p. 128. Turturea de-i turturea Şi tot face-şi voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i dra:;/ JAP.N ÎK-BÎRSHAXU, D. 214. 5. (Despre o veste) Neplăcut, care anunţă un necaz, o supărare. Împăratul vrea să-şi mărite fata. — Şi asta-i veste rea, moşnege? CREANGĂ, P. 77. Bate vînt de la sfinţit Şi rea veste mi-a venit. Jarnîk-bÎrsEanu, d. 499. II. Care nu are calităţile proprii destinaţiei, menirii, rolului său. 1. Nepotrivit, care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuinţări. Pămînt rău pentru cultura bumbacului. (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcţionează normal; bolnav; (despre funcţiunile fiziologice) care nu se desfăşoară normal; defectuos. Stomac rău. Dinţi răi. Circulaţie rea. Digestie rea. a Săraci picioarele mele, Nu le poci purta de grele, Ori de grele, Ori de rele, C-am fost la Turda cu ele. jarnîk-bîrseanu, d. 132. 3. (Despre îmbrăcăminte şi încălţăminte) Uzat, rupt, stricat; p. e x t. de purtare, de toate zilele. Nu te uita lele, hăi, Că mi-s cioarecii cam răi, C-am acasă două oi Şi mi-oi face alţii noi. Jarnîk-bîrseanu, d. 459. 4. (Despre materiale, produse) De proastă calitate, inferior. Stofă rea. n Fum negru de tutun rău, ca de buruiană arsă. mironescu, s. a. 98. ^ (Despre mîncări şi băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. Ciorbă rea. Vin rău. ->ţ- (Despre drumuri) Neîngrijit, desfundat. o. (Despre bani) Fals, care n-are curs, ieşit din circulaţie. Mîndră, pe obrazul tău, Rumenele-s de-un zlot rău. jarnîk-bîrseanu, d. 441. Banul (sau lucrul) rău (sau buruiana rea) nu piere ( = omul rău ştie să se descurce în orice împrejurare, scapă din orice încurcătură). III. (Despre persoane, mai ales despre meseriaşi, artişti etc.) Neîndemînatic, incapabil, nepriceput. O calfă rea nu-şi găseşte niciodată scule bune (= omul nepriceput nu reuşeşte niciodată să facă un lucru bun, oricît de prielnice condiţii ar avea). <$* E x p r. Bău de lucru = căruia nu-i place să muncească; leneş. IV. (Exprimă ideea de a fi nefolositor, vătămător, nefavorabil) 1. Nesatisfăcător, neizbutit; dăunător. Învăţătură rea. Sfat rău. a Astfel încăpui pe mina a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege. KMINESCU, 0.1134. Ale rele să se spele, ale bune să se-aăune. <$* E x p r. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenţie răuvoitoare. 2. (Despre vreme, fenomene atmosferice etc.) Urît (friguros, ploios etc.); nefavorabil. Ca purtaţi de un vînt rău toţi zburau pe drumul de costişă. sadoveanu„' o. I 518. Amîndoi bătrînii aceştia erau-albi ca iama şi posomoriţi ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. creangă, p. 73. După vreme rea, a fi el vreodată ¡i senin. id. ib. 235. 3. Dezavantajos, 'nerentabil. A face un tîrg rău. 4. (în superstiţii, mai ales în basme) Prevestitor de rele; aducător de rele, nefast, nenorocos. Semn rău. Expr. Ceas rău v. ceas (2). A îi de rău augur v. augur1. BĂU3, rele, s. n. (în opoziţie cu bine) 1. Ceea ce aduce nemulţumire, neplăcere; pricină de nemulţumire, de nefericire; neajuns. Răul trebuie curmat din rădăcină. rEbrbanu, r. i 87. Dar, alături de această civilizaţie materială, două rele mari care mistuiau împărăţia şi care îi pregăteau căderea: robia şi proprietatea cea mare. BALCESCU, o. îl 11. Ce iubeşti să fie-al tău, N-ar mai fi pe lume rău. jarnîk-bîrseanu, d. 167. Loc. a d v. Cu părere de rău = cu regret. De bine, de rău v. bine2 (4). Exp r. (în superstiţii) A rău = a nenorocire, a nefericire, a neplăcere. Ia nu mai meni a rău, jupîneşică-hăi. creangă, p. 124. A vrea sau a voi, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întîmple cuiva lucruri neplăcute, o nenorocire etc. Ştii că eu nu-ţi voiesc răul. CREANGĂ, P. 166. A vorbi de rău (pe cineva) v. vorbi. A lua (pe cineva) cu răul v. lua (V). tJita-tc-ar relele! formulă glumeaţă prin care se urează cuiva noroc şi fericire. A îi învechit în rele V. învechit. 4- Boală, suferinţă. Of, nu zac de nici un rău, Ci, bade, de dorul tău! Jarnîk-bîrseanu, d. 104. Rău de mare, (rar) răul mării = stare de indispoziţie generală de care suferă unii călători pe mare şi care se manifestă prin greţuri, vărsături etc. Unii oameni şi femei suferă atît de mult de răul de mare, încit totul le devine indiferent, camii, PETRESCU, v. N. 362. Această mişcare. . . este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mării, bountineanu, o. 270. Rău de munte = indispoziţie cauzată de rarefierea aerului de pe înălţimi şi caracterizată prin ameţeli, dureri de cap, palpitaţii, greţuri, vărsături etc. 2. Ceea ce nu e recomandabil sau nu-i de dorit din punct de vedere moral. Mintea mea n-o să mai pună graniţă-ntre rău şi bine. MACEDONSKI, o. I 72. [Babele] îl întrec pe dinsul la drăcii şi rele. PANN, p. v. I 53. + (La pl.) Pozne, nebunii (copilăreşti). Se ţine de rele. EĂUFĂCĂTOE, -OÂItE, răufăcători, -oare, s. inşi f. (în opoziţie cu binefăcător) Persoană care face rău altora, care contravine legilor sociale şi morale ; făcător de rele. Voi face să se audă un rechizitoriu împotriva unor răufăcători. sadoveanu, E. 154. îşi şterge fruntea şi priveşte ca un răufăcător împrejur. C. PETRESCU, î. ii 264. De vreo săptămînă răufăcătorii dau tîrcoale. RE-breanu, R. i 234. (Adjectival) Acest om avea facultatea excepţională de a deveni un instrument răufăcător. BOUN-tineanu, o. 416. RĂURUSCĂ, răuruşte, s. f. Lăuruscă. Păşeşte noaptea caldă şi-n mlădieri domoale In păr c-o floare-nvoaltă■ de răuruscă, — luna. STANCU, C. 124. — Pronunţat: ră-u-, RĂUTĂTE, (2, 3, 4) răutăţi, s. f. (în opoziţie cu bunătate) 1. Felul de a fi caracteristic omului rău; RĂUTĂCIOS — 687 — RĂZBATE înclinare spre a face rău altora. în ochii fratelui meu se aprinse o flacără de răutate, sadoveanu, o. i 425. Dar-ar domnul s-o pătrunză milostiva-ţi bunătate! Dar mi-e teamă că-i e duhul prea cuprins de răutate, davila, v. v. 151. Bunătatea nu are de-a face cu răutatea, creangă, p. 209. <^Lo c. a d v. Cu răutate = în mod răutăcios ; cu ironie veninoasă. întrebă repede, cu răutate. sadoveanu, o. viii 233. Credinciosul împăratului incuind uşa pe din afară, cu răpegiune, le zice cu răutate: las’că v-am găsit eu ac de cojoc. CREANGĂ, P. 251. 2. (Mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. Această dădacă ¡tie să dea in bobi şi să caute in cărţi, şi ea îţi cunoaşte toate răutăţile, sadoveanu, z. c. 220. Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale. EMINESCU, o. I 134. 3. (Mai ales la pl.) Faptă rea. A venit să mai vadă o dată locul vicleniilor şi răutăţilor lui? sadoveanu, O. viii 236. Capul răutăţilor v. cap1 (II). 4. Om rău. Cine să fi venit?. ■ ■ — Ia, nişte răutăţi. . . nişte jigănii de păgini. sadoveanu, o. i 516. (Cu determinări introduse prin prep. « de *) Biata babă, din pricina nurori-sa, slăbise ca sf. Vinere, că răutatea de noră-sa nu-i dădea nici mîncare la vreme. ŞEZ. IV 159. — Pronunţat: ră-u-. RĂUTĂCIOS, -OÂSĂ, răutăcioşi, -oase, adj. (Despre oameni) Plin de răutate, rău din fire; care, fără să aibă un fond rău, e înclinat să jignească, să supere, să tachineze, să facă mici răutăţi. Era un om piclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cit de un cîtte. CREANGĂ, o. A. 250. Are vreo fată ori băiet răutăcios. ŞEZ. II 195. (Substantivat) Eşti un- răutăcios! zise Ana distrată. vlahuţă, o. a. iii 70. Cind a văzut unele ca acestea, nutna-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă. CREANGĂ, P. 69. + Care exprimă răutate. Nu-mi era drag, pentru c-avea o figură răutăcioasă şi pentru că, de cîte ori se uita la mine, se strîmba. vlahuţă, o, a. 380. Zice cu glas răutăcios: ...Ei, că bine mi te-am căptuşit! CREANGĂ, P. 206. + (Despre vorbe, glume etc.) Care conţine răutăţi, care supără. îl frigeau cu glumele lor răutăcioase. GALACTION, o. I 86. — Pronunţat: ră-u-, răuvoitor, -oAre, răuvoitori, -oare, adj. (în opoziţie cu binevoitor) Care arată, manifestă rea-voinţă, plin de rea-voinţă faţă de cineva. RĂVĂC s. n. v. rorac. RĂVĂR, răvare, s. n. 1. Băţ crestat cu care se fră-mîntă la stînă urda sau caşul dospit. 2. Oală de lut, cu fundul prevăzut cu găurele, folosită în bucătărie la strecuratul legumelor. 8. (Regional) Ghiveci de flori. (Atestat în forma revar) Dragostea de fată-mare. Ca garoafa din revare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 17. — Variantă: revur s. n. RĂVĂŞ, răvaşe, s. n. (învechit, azi mai ales popular) Scrisoare, bilet, bileţel. Bătrinul, rămas singur, întinse mîna spre răvaşul lui Bimovă şi-l citi. sadoveanu, O. vii 143. în răvaşele lui, boier Enache Iloveanu vestea că in acest an a izbutit să aducă in ţară... şase vaci. c. fetrescu, r. dr\ 95. I-a scris un răvaş lung, in care-i spunea c-a descoperit un talent grozav intr-un băiat de acolo din sat. vlahuţă, o. a. 95. E x p r. A da răvaş de drum (cuiva) v. drum (2). — Variantă: (regional) rOTdş s. n. RĂTĂŞEĂLĂ, răvăşeli, s. f. Dezordine (produsă de obicei prin răscolirea, împrăjtierea mai multor obiecte) ; neorînduială. Am găsit oraşul intr-o adevărată răvăşeală. Peste tot se clădea ; străzi întrerupte, pieţele publice acope- rite cu grămezi de nisip şi piatră, — o forfoteală generală. SAHIA, U.R.S.S. 23. RĂVĂŞEL, răvăşele, s. n. Diminutiv al lui răvaş. Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prislea. ISPIRESCU, L. 88. Ştia insă să poarte galante răvăşele, Ş-a nopţilor petreceri frumos să-nchipuiască. NE-gruzzi, s. n 238. RĂYĂŞÎ, răvăşesc, vb. IV. Tranz. A împrăştia în dezordine (de obicei mai multe obiecte, căutînd ceva). V. răscoli. începu să răvăşească in neştire condicile de pe masă. v. rom. noiembrie 1953, 148. Alergă şi le răvăşi pe masa de sufragerie cu invelitoarea de muşama cadrilată. C. rETRESCU, c. v. 176. RĂVĂŞIRE, răvăşiri, s. f. Acţiunea de a răvăşi şi rezultatul ei; răvăşeală. RĂYĂŞÎT, -Ă, răvăşiţi, -te, adj. Răscolit, aflat în neorînduială, împrăştiat, în dezordine. Nu face nimic, răspunse un muncitor din comitet, cu faţa subţire, cu părul răvăşit. Sahia, n. 36. Niculina nu înceta să se scuze că au găsit casa aşa de răvăşită şi pe ea desculţă. REBREANU, R. I 107. Vitindu-se distras peste hîrtiile răvăşite. . . dete cu ochii de slova Anei. vlahuţă, o. a. iii 104. <$> F i g. Obrajii ii erau răvăşiţi ca de o spaimă mare. sadoveanu, o. I 342. + F i g. Tulburat, dezorientat, răscolit. Cu sufletele răvăşite de cuvintele exarhului, ele se rezemascră de cite un stilp, cu ochii pironiţi in pămint, neavînd curaj să vorbească. STĂNOIU, c. I. 222. RĂYINEĂLĂ s. f. v. reveneală. RĂZĂ, pers. 3 răză, vb. I. I n t r a n z. (Popular ; despre aştri sau corpuri luminoase) A revărsa raze, a radia; (despre raze) a străluci, a lumina. Două raze unde-mi rază? Rază-n virfu muntelui, eibicescu, r. r. 233. RĂZĂRE s. f. (Popular) Revărsarea razelor (soarelui); sclipirea razelor. Ochii-şi negri d-arunca înspre lungul drumului La răzarea soarelui. TEODORESCU, p. p. 476. RĂZĂŞ s. m. v. răzeş; RĂZĂLUÎ, răzăluiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A răzui. Azi. . ■ dai [varul] cu badanaua şi mine il răză-luieşti cu cuţitul. CONTEMPORANUL, Vj 97. RĂZĂLUIĂLĂ, răzăluieli, s. f. Răzuire, răzuială. RĂZĂLUÎRE, răz ăluiri, s. f. Acţiunea de a r ă z ă 1 u i. RĂZĂLUÎT, -Ă, răzăluiţi, -te, adj. Răzuit. RĂZĂŞ s. m. v. răzeş. RĂZĂŞfiSC, -EĂSCĂ adj. v. răzeşesc. RĂZĂŞÎE s. f. v. răzeşie. RĂZĂŞiME s. f. v. răzeşlme. RĂZĂŞlŢĂ s. f. v. răzeşiţă. RĂZĂT0ĂRE, râzători, s. f. 1. Unealtă de bucătărie din tablă, cu găurele (zimţate), pe care se rad zarzavaturi, caşcaval etc. Cînd eram la maica fată, Mîncam turtă coaptă-n vatră Şi rasă pe răzătoare, Faţa-mi era ca o floare. SEVASTOS, c. 227. 2. Obiect, de obicei de oţel, în formă de lamă, fixat la intrarea într-o casă şi de care se rade noroiul de pe încălţăminte. RĂZĂTtjRĂ, răzături, s. f. Răsătură. RĂZBĂTE, răzbat, vb. III. 1. I n t r a n z. A-şi face drum prin..., a străbate, a înainta, a pătrunde; a răzbi (1). Nu erau munţi, ci.. . pete mari de întunecime neagră, deasupra cărora restul nopţii părea, totuşi, un i RĂZBĂTĂTOR — 688 — RĂZBOI voal, prin care mai răzbateau reflexele palide ale unor lumi îndepărtate. BOGZA, V. J. 38. Luna plină răzbătea prin pîclele uşoare ale toamnei. SADOVEANU, o. I 470. Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, p. 153. (Despre umezeală, ploaie etc.) Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. CREANGĂ, P. 106. Cind... răzbate acolo umezeala, apoi se. aprind aceste materii şi ard. DRĂGHICI, R. 113. (Despre glas, zgomot etc.) A se face auzit, a ajunge pînă la.. . Un glas moale răzbate dinlăuntru. SADOVEANU, M. 186. Chiotele... răzbateau pînă-n adîncul bătrînelor păduri de sălcii, răsco-lindu-le liniştea, sandu-aldea, u. p. 41. Glas de bucium răsunînd, Pîn-în suflet răzbătind. ALECSANDRI, p. p. 59. 3. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «prin *, arătînd spaţiul) A umbla în lung şi-n larg, a cutreiera, a colinda. Cutreierase ţările răzbătind prin toate unghiurile, ispirescu, i„ 62. M-au cătat părinţii Răzbătind prin toţi munţii. TEODORESCU, P. P. 286. <ţ> T r a n z. Răzbătu pădurea prin toate colţurile. ISPIRESCU, h. 288. Nouă ţări cutreiera, Nouă mări că răzbătea. TEODORESCU, p. p. 438. 4. T r a n z. (Despre senzaţii, sentimente etc.) A copleşi, a birui, a răzbi, ll cam răzbătuse foamea. SBIERA, p. 285. (Despre sentimente) Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfint şi romînesc... la cel glas de libertate Ce pătrunde şi răzbate Orice suflet omenesc? ALECSANDRI, P. a. 81. RĂZBĂTĂTOR, -OĂBE, răzbătătorii -oare, adj. (Rar) Care-şi face drum biruind greutăţile, care nu se dă bătut, care ştie să înlăture piedicile din calea sa. înfăţişarea trădează pe omul de muncă, răzbătător. CĂUNESCU, e. 21. RĂZBĂT1ÎT, -Ă, răzbătuţi, -te, adj. (Neobişnuit) 1. Răzbit, copleşit. Fiind fata babei răzbătută şi de foame şi de sete... s-au acăţat pe măr să iaie merele. SBIERA, r. 210. 2. Prin care (poate) trece ceva, (care poate fi) pătruns. îl dărui cu un toroipan, cu o platoşe sau peptar de fier nerăzbătut. ISPIRESCU, U. 46. RĂZBÎL, ră zbele, s. n. (Şi în forma rezbel; învechit şi popular) Război1. S-a auzit că vin dinspre răsărit muscalii să-i poarte turcului cel mare rezbel, să-i scape de bir pe creştini. STAN cu, D. 22. Soldatul ce este pentru rezbel pregătit Pin-a nu pleca-şi încearcă al săbiei ascuţit. AEEXANDRESCU, M. 260. — Variantă: rczbil s. n. RĂZBI, răzbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-şi face drum, a pătrunde, a înainta, a trece (dincolo) ; a răzbate. Sania n-a mai putut răzbi prin troian. C. PETRESCU, A. 282. A faclelor lucire răzbind prin pînza fină Răsfring o dureroasă lumină din lumină. EMINESCU, 0.196. Treizile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată. AEECSANDRI, P. A. 206. <(> F i g. Vom răzbi prin toate, că nu ne trudim degeaba. VORNIC, P. 131. 2. Intranz. A ajunge undeva, a se strecura (pînă la); a răzbate (2). Bătrinului Dămian ii zicea Gălăţanul, pentru că răzbea cu dubasul lui, ducînd peşte, . pînă-n tirgul cel mare al Dunării, sadoveanu, o. vm 235. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi pînă unde sîntem noi acum. ispirescu, i,. 236. Nu vă lăudaţi că voi aţi răzbit cu sabia în casa noastră, odobescu, s. iii 551. + (Despre glas, zgomot etc.) A se face auzit, a ajunge pînă la. . . Atunci au răzbit la trăsură strigătele tatii. VORNIC, P. 17. De acolo răzbi un muget, pas, z. iv 168. + (Despre un miros) A se răspîndi. Spre seară răzbea. . ■ mireasma de lămiiţă. CAMIL PETRESCU, O. I 598. Semăna-ţi-aş numele Prin toate grădinile, Să zboare miroasele La toate frumoasele, Să răzbească şi la mine Supărarea să-mi aline. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 94. 3. T r a n z. A învinge, a răpune, a înfringe. Gheorghe Dima s-a bătut cu turcul, l-a răzbit şi l-a alungat spre Ţarigrad. GAI.AN, z. R. 39. Ştefan-vodă a apucat sabia şi a bătut război cu paginii în Ţara Muntenească. I-a răzbit şi s-a întors cu mare dobindă. sadoveanu, f. j. 556. -$> F i g. Păcat să te răzbească junghiul şi să te trîntească la pat. c. petrescu, A. R. 50. -4»- A sili pe cineva să se dea învins, a-i veni cuiva de hac, a-1 da gata. Trăsnea.. . dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la altă gazdă. creangă, A. 102. <£■ E x p r. A răzbi (pe cineva) cu bătaia = a bate (pe cineva) râu, a-1 bate măr. (Despre senzaţii, sentimente etc.) A copleşi, a cuprinde, a birui. Groază năprasnic-acum a răzbit speriatele piepturi, Tremură toţi. COŞBUC, AE. 35. îi veni'tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea. CREANGĂ, A. 66. 4. Intranz. A prididi, a termina, a isprăvi. Nu pot răzbi cu treburile pe care le am. RAZBÎCI1, răzbice, s. n. (Regional) Beţişor sau cui cu care se scoate un lemn sau un cui înţepenit într-o gaură. BĂZBICÎ2, răzbicesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A găuri, a perfora. Am răzbicit lemnul cu sfredelul. La cade. ^ A b s o 1. A scoate (ceva) bătînd. Cind vrei să scoţi un cui de lemn înţepenit într-o gaură, atunci faci un alt cui mai subţire puţin... şi cu el răzbiceşti, dai in el, ca să scoţi pe cel înţepenit, i. CR. vi 153. răzbitOr, -oăre, răzbitori, -oare, adj. (Rar) Care răzbeşte; care străbate, trece prin. .. ; pătrunzător. îşi mărita mindreţe de copilă Şi-o trimitea la fiul lui Ahile Cel răzbitor de cele. murnu, o. 51. Fă-te fulger răzbitor. A1ECSANDRI, P. II 15. RĂZBOI1, războaie, s. n. Conflict armat, de lungă durată, între două sau mai multe state. A declara război. A purta război. A duce război, a Orice actt orice vorbă, orice lucru care-i amintesc războiul, îl zdruncină complet, sahia, N. 25. Ce-ţi lipseşte măriei-tale? N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. NEGRUZZI, S. I 146. Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile îi plătesc. Ai,E-xandrescu, p. 132. După război mulţi voinici (sau viteji) s-arată, se zice despre cei care se arată curajoşi după ce a trecut primejdia. La plăcinte înainte, la război înapoi, se zice despre cei mîncăcioşi, dar leneşi la treabă, precum şi despre cei care fug de primejdii, de greutăţi, dar se îmbulzesc la beneficii. F i g. Purta el demult un război ascuns în contra drumului de fier. sp. popescu, m. g. 27. Război civil v. civil. Război mondial — război la care iau parte marile puteri ale lumii. Războiul mondial a fost o crimă împotriva umanităţii, bogza, a. î. 571. Război rece v. rece. (Ieşit din uz) Şcoală de război = academie militară. ^Expr. A Ei pe picior de război v. p i-cior. A pune pe picior (Despre alte surse de zgomote, p. e x t. despre locul în care se fac ele auzite) Răzbubuie culmile, muntele geme. iosif, t. 60. [Furtuna] răzbubuie pin brazii ce şuieră ca şerpii. ODOBESCU, s. iii 90. <0- T r a n z'. f a c t. Zeus, Plin de minie, răzbubuie muntele Arima. MURNU, I. 45. RĂZBUCUR0S, -oăsă, răzbucuroşi, -oase, adj. Foarte bucuros. Biata babuşca lui era bucuroasă uneori şi răzbucttroasă in sufletul ei să-l vadă. . . urnit de-acasă. CREANGĂ, P. 111. RĂZBtJN s. n. 1. (învechit şi popular; în e x p r.) A lla răzbun = a da pace. Foamea. .. nti-i da răzbun. <, CONTEMPORANUL, Vjj 389. 2. (Neobişnuit) Răzbunare. Şi-i dulce să-ţi stimperi Sufletul ars de răzbun, COŞBUC, AE. 43. RĂZBUNĂ, răzbun, vb. I. I. 1. R e f 1. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. i pe >, » asupra*, « contra ») A-şi face singur dreptate, a obţine satisfacţie pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, X. 131. De cind rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune in toată forma. aGîrbiceanu, s. p. 14. Bine că te-am prins in mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă, alecsandri, T. I 445. (Cu pronumele în dativ) Dar sfintul Soare ziua-ntreagă Pindeşte brîul — l-ar fura, Că Itti de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nţeleagă Şi el acum şi-ar răzbuna, coşbuc, P. i 122. A zis dumnezeu. .. să iasă Moartea la liman, ca să-şi răzbune şi ea acum pe Ivan. creangă, p. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală Să nu îmi răzbun eu. alexandrescu, m. 36. A-şi vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraş şi se răzbună pe mine. 2. T r a n z. (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acţiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-şi facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toţi vulturii stol. .. Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, V. 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîtii Şi aruncă fierul crunt din mini: « Te-or răzbuna copiii viei!». coşbuc, p. i 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoşari şi pe grauri. ODOBESCU, s. iii 32. + (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul şi mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosinţă toate supliciile abnega-ţiilor trecute, c. I'ETrijscu, a. r. 20. Acuma or răzbuna ei omorul firtaţilor săi. SBIERA, P. 278. II. (Popular) 1. Refl. (Impersonal) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia? — Da, acum e frumos, s-a răzbunat, sadoveanu, o. i 98. Cit stătură ei, afară se răzbunase. ŞEZ. vn 138. {• (Cu subiectul « vremea ») Şi de se răzbuna cite-o-leacă vremea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri, contemporanul, Vj 290. At (Despre nori) A se împrăştia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. coşbuc, p. i 223. 2. T r a n z. (în exp r.) A răzbuna (pe cineva) Ia inimă sau (refl.) ai se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună, hodoş, p. p. 85. Calul bun Şi mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 15. 3. T r a n z. (Rar) A însănătoşi, a vindeca. Ia tu coasa de-o coseşte, De boală mă mîntuieşte Şi ia grebla de-o adună Şi de boală mă răzbună, alecsandri, p. p. 310. RĂZBUNÂRE, răzbunări, s. f. Acţiunea de a (s e) răzbuna; faptă prin care se răzbună cineva. A stat aşa singur, cu ochii îngheţaţi, cugetind la o răzbunare cruntă, însă încă nedesluşită, sadoveanu, M. c. 44. Spinul icnea in sine şi se gindea numai la răzbunare. CREANGĂ, P. 277. Aş cinta ziua, la soare, Doina cea de răzbunare. alecsandri, p. a. 36. RĂZBUNAT, -A, răzbunaţi, -le, adj. (Despre oameni) Căruia i s-a făcut dreptate, i s-a dat satisfacţie, fiind pedepsit cel care i-a făcut un rău, o nedreptate etc.; (despre fapte) pedepsit, plătit. Cine a rămas în lume nerăzbunat? reteganul, p. iii 39. RĂZBUNĂTOR, -OĂRE, răzbunători, -oare, adj. Care se răzbună, care nu iartă răul ce i s-a făcut; vindicativ. Oameni răzbunători. (Substantivat) Oh, ciocoi, te-ajung in fugă Toţi răzbunătorii tăi. COŞBUC, P. II 110. Sîngele-acelor ce-aicea se jertfiră Născu pe-ai libertăţii vestiţi răzbunători. ALEXANDRESCU, P. 141. RĂZBUNÎC, răzbunici, s. m. (Popular) Străbunic. RĂZBUNlCĂ, răzbunici, s. f. (Popular) Străbunică. Răzbunica noastră Izabela Barcas. sadoveanu, n. P. 9. ♦4 rAzda — 690 — RĂZLEŢI Ii AZI) A. răzdâu, vb. I. Tianz. (Rar, în corelaţie cu d a 3) A da mult, în mare cantitate ; a da mereu, neîncetat. Ruştei lui Vaîică şi Mâriucăi lui Onofret, găseşti' să le dai şi să le răzdai? CREANGĂ, a. 17. IÎĂZKŞ, răzeşi, s. m. (In orînduirea feudală, în Moldova) Ţăran liber, posesor al unei proprietăţi de pămînt (moştenită din tată în fiu); (în Ţara Romînească) moşnean ; p. cxt. (în vechime) membru al unei obşti săteşti în devălmăşie. Satului ii zicea Văleni, răzeşi cu documente vechi, sadoveanu, r. M. 109. Copil de răzeş, (şi făcuse toată copilăria in sat, cu copiii de ţărani. BUJOR, S. 167. Poposii la casa unui răzeş bătrîn, NKGRUZZI, s. I 296. — Variante: ruziiş (hogaş, dr. ii 154), (Mold.) răzăş, rezaş (ijasdeu, r. v. 46) s. m. rAzeşîsc, -eAscA, răzeşeşti, adj. Care aparţine răzeşilor, caracteristic răzeşilor; de răzeşi. (Atestat în forma răzăşesc) Se sumeţea plin de răzăşească dîrjenie cu judecătorii, c. rETRESCU, r. DR. 28. Humuleştii. . • erau. . . sat vechi, răzăşesc, întemeiat in toată puterea cuvintului. creanga, a. 1. — Variantă: (Mold.) razăş6scj -cască adj. lîÂZFiŞÎE, răzeşii, s. f. (Şi în forma răzăşie) 1. Proprietate a unui răzeş. Se zbuciumă douăzeci de ani... ca să-şi scape răzeşia. vlaiiuţA, o. a. iii 13. O răzeşie destul de marc, casa bătrinească cu toată pojijiea ci, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe paseri alcătuiau gospodăria babei. creangX, r. 3. Prăpădi... tot... afară de o mică răzeşie in ţinutul Herţii. NEGRUZZi, s. I 81. 2. Starea socială a răzeşului. — Variante: (Mold.) răzăsic, rezeşio (alecsandri, r. r. 170) s. f. RAZEŞÎME s. f. (Cu sens colectiv.) Totalitatea răzeşilor (ca pătură socială); mulţime de răzeşi. Nu vrea răzeşimea să-i vindă al său ogor, Căci e legat prin singe pămlntul de popor, alecsandri, o. 260. — Variantă: (Mold.) razâşimo s. f. rAzeşîţA, râzeşiţc, s. f. (Î11 orînduirea feudală, în Moldova) Ţărancă liberă, proprietară de pămînt; soţie de răzeş. într-această primă parte a ospăţului, răze-jiţa lui Griga intră cu claponii in ţiglă. SADOVEANU, z. C. 49. — Variantă: (Mold.) ruzăşiţu s. f. KĂZGIIINA, răzghin, vb. I. Refl. (Regional, mai ales despre animale) A-şi frînge picioarele, din cauza îndepărtării lor (in laturi) prea mult unul de altul. [Caii] s-au răzghinat, Jos că mi-au picat. TEODORESCU P. 1'. 57. — Variantă : rujglltnn vb. I. RAZ GIIIN AT, -A, răzghinaţi, -te, adj. Crăcănat. (Atestat în forma răjghinat) Stoicea se ridică în două picioare, răjgliinate de trei coţi unul de altul. Gai.actiok, O. I 54. — Variantă: răjgliinât, -îi adj. IîAZGÎIĂ, răzgii, vb. I. T r a n z. A alinta peste măsură ; a răsfăţa. E neputincios a veni in ajutorul prăpăditului pe care femeia il răzgiiase o vreme şi-l urgisea acum. PAS, I.. i 46. Iată şi d-ta... iar il răzgii, o să ţi se tuie in cap. delavrancea, Ia cade. Tata... ne ducea-n braţe, mama... ne răzgtia. macedonîki, o. i 10. RAZGÎIĂLĂ. răzgiicli, s. f. Alintare, răsfăţ. Părinţii in răsfăţare ji-n răzgiieli l-au crescut. I'AXK, p. v. ii 5. razgiiAt, -a. răzgiiaţi, -te, adj. Alintat, răsfăţat. Boala m-a schimbat in copil răzgiiat. delavrancea, O. n 361. + Fig. (Neobişnuit) Desfătat, satisfăcut; îmbuibat. Pe cimpul de bătălie vede mereu moartea răzgiiată trăgindu-şi fără milă danţul prin vecini. ODOBESCU, s. IH 595. RĂZGINDI, răzgiitdesc, vb. IV. Refl. 1. A-şi schimba gîndul, părerea sau hotărîrea, a-şi lua de seamă, a se gîndi mai bine şi a reveni asupra unei hotărîri luate. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgindi şi tăcu. DUMI-Triu, N. 148. Mergea, dc-i piriiati călciielc, de frică să nu se răzgindească sfinta Duminică, creangă, r. 293. 2. (De obicei în corelaţie cu gîndi) A se gîndi, a reflecta, a chibzui, a se socoti îndelung şi bine asupra unei chestiuni. Mergea. . . gindindu-se şi răz-gindindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine. ISPIRESCU, I,. 43. Stăpiniil.. . se răzgindi bine fi-i răspunse intr-ast fel. . ■ odobescu, s. iii 45. RAZGÎNDÎRE, (rar) răzgindiri, s. f. Faptul de a se răzgîndi. 1. Revenire asupra unei păreri sau hotărîri. îi ern insă greu să meargă-aşa fără de veste fi ar fi voit să-şi mai facă timp de răzgindire. SLAVICI, O. II 80. 2. Meditare, reflectare adîncă. Privirile fi. . . răz-gindirile tutitlor oneştilor consorţi. ODOBESCU, s. III 166. RAzniA vb. I v. rezema. rAZIMAT, -A adj. v. rezemat. rAzIMĂTOARE s. f. v. rozcmătoarc. rAzişoArA, răzişoare, s. f. (Rar; popular) Diminutiv al lui rază. Sorioară! Prinde-tc de răzişoară. SBIERA, P. 176. RAzJUDECA, rătzjudec, vb. I. T r a n z. (Rar) A supune din nou judecăţii; a judeca, a reflecta din nou sau în repetate rînduri asupra unei probleme. (Cu pronunţare regională) Cu mintea sa răzjudicase drept ceea ce pe scenă judicase rău cu ochii ¡i cu auzul. ODOBESCU, s. ii 537. rAzlîţ, -eAţA, răzleţi, -e, adj. 1. (Despre fiinţe) Care s-a desprins din colectivitate, care s-a depărtat sau s-a rătăcit de ceilalţi şi a rămas singur. Soldaţi răzleţi veneau dinspre codri, camilar, N. I 65. Au mai rămas ciţiva oameni răzleţi, ici şi colo. BOGZA, Ţ. 31. Răzleţ din oştirea bătută. . . Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. coşbuc, p. ii 28. Izolat, situat la distanţă (unul de altul). Pe toată costişa, in gospodăriile răzleţe, se auzeau chemări şi inginări de glasuri. SADOVEANU, B. 24. Se mai vede o pată albă — o casă mai răzleaţă. GAI.ACTion, o. I 170. Doar nici eu mi mai rătăceam Pe-atitea cui răzleţe, Şi-aveaţi şi voi in curte-acum Un stilp la bătrineţe. COC.A, p. 32. (Despre abstracte) Ieşi Zamfira-n mers isteţ. Frumoasă ca un gind răzleţ. COŞBUC, P. I 56. <> (Adverbial) Ard răzleţ mărgeanuri Roşii-n pară. COŞBUC, P. i 68. Care se produce la anumite intervale de timp ; fără continuitate, izolat. Liniştea fu sfişiată de citeva împuşcături răzleţe, sadoveanu, o. vi 47. Un tunet răzleţ încercă... să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase. noGAŞ, M. N. 178. 2. Care rătăceşte din loc în loc; pribeag, înstrăinat. Oleoleo! frate răzleţ, Ce nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, p. p. 3,79. (Substantivat) Noi bieţii din Troia, răzleţii Mărilor şi duşii de vinturi. COŞBUC, AE. 23. 8. (Despre privire, ochi) Rătăcit, aiurit. Vinătorul zări. . . căpăţina lungăreaţă a unui dihor carele, cu ochii răzleţi, căta drept la dinsul. ODOBESCU, S. III 184. {-(Adverbial) El a-ntrebat Privind aşa pe deal, răzleţ.' « Departe-i pină-n sat ? ». COŞBUC, P. I 228. — Variantă: răzn6ţ, -câţă (TEODORESCU, p. p. 281, alecsandri, p, p. 280) adj. rAzleţI, răzleţesc, vb, IV. R e f 1. 1. A se desprinde dintr-o comunitate, a se depărta sau a se rătăci de alţii; a se despărţi unul de altul, a pleca (de lîngă.. .). Mai la- RĂZLEŢIRE — 691 — RĂZVRĂTI deal ajunseră pe Ana, care se răzleţise şi-i aştepta sub un fag bătrin. vlahuţă, o. A. 277. Aproape de paşti, tie-am răzleţit unii de alţii, creangă, A. 115. Oleoleo ! jrate răzleţ, Tu, de cind ne-am răzleţit, înapoi n-ai mai venit. ŞEZ. I 235. 2. A se răspîndi în direcţii diferite, a porni care-ncotro, a se împrăştia, a se risipi. Pentru tine nu mai are zile bune calendarul, Ţi s-au răzleţit ortacii. GOGA, c. P. 37. S-au strins în muşuroaie ori s-au răzleţit in pustiuri. ANGHEr,, PR. 74. Apele ei se răzleţesc şi se împrăştie ca viţele unei funii despletite. vi,ahuţă, r. p. 30. — Variante: rezleţi (creangă, p. 3), răzneţi (anghel, î. G. 25) vb. IV. RĂZLEŢÎRE s. f. Faptul de a se răzleţi; îndepărtare, despărţire, rătăcire. Fapta mea. ■ . era încă o dovadă de răzleţire de la calea înţelepciunii comune. OALAC-tion, o. I 24. RĂZEOG, răzlogi, s. m. (Mold.; mai ales la pl.) Despicătura lungă din trunchiul unui copac, leaţ necioplit, întrebuinţate la facerea gardurilor. Căsuţe albe şindrilite şi împrejmuite cu răzlogi. sadoveanu, la cade. O casă mică, cu înfăţişare destul de curată pe din afară. . ■ împrejmuită cu un gard de răzlogi. hogaş, m. n. 76. Irinuca avea o cocioabă veche de bîrne. . . îngrădită cu răzlogi de brad. CREANGĂ, A. 26.- RĂZMERÎ, razmeresc, vb. IV. T r a n z. (Neobişnuit) A alunga, a trimite departe, a îndepărta. Peste cîteva zile, Vasia a fost răzmerit în altă parte, popa, v. 345. RĂZMERITĂ, răzmeriţe, s. f. Răscoală, răzvrătire. Dacă o veni ceasid răzmeriţii: el, înfrunte! c.-petrescu, a. r. 58. Acu dacă a venit răzmeriţa, oamenii vor s-apuce şi ei niţel pămînt. rebreanu, R. ii 91. Găteşte-mă măiculiţă, De-un cal bun şi de-o suliţă Că la vară-i răzmeriţă. SE-VASTOS, C. 271. . — Pl. şi: răzmeriţi (aiecsandri, X. I 239). — Variante: răzmiriţă (ai,ecsandri, t. 955), i'6zmoriţă (russo, s. 171) s. f. RĂZMERIŢĂ s. f. v. răzmeriţă. RĂZNEPOT, răznepoţi, s. m. (Popular) Strănepot. S-or hrăni nepoţii şi răznepoţii lui. I. cr. iv 2S8. RĂZNEŢ, -EĂŢĂ adj. v. răzleţ. RĂZNEŢÎ vb. IV v. răzleţi. RĂZNl, răznesc, vb. IV. Refl. (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. « de »; despre vite) A se pierde, a se depărta (de cîrd sau de turmă); (despre oameni) a se despărţi, a se separa, a se izola de cineva ; a se depărta, a pleca dintr-un loc, a se înstrăina ; a se răzleţi. De frica ocnei s-a răznit Şi-i dus de-atunci. coşbuc, P. I 130. Oleoleo, frate răzneţ, De cind te-ai răznit de noi Ne-am făcut nouă feciori. TEODORESCU, p. p. 281. Ce te-a tras să te răzneşti Şi să nu ne mai iubeşti. AI.ECSAN-dri, p. p. 280. RĂZOR1, răzoare, s. n. 1. Fîşie îngustă de pămînt nearat, val de pămînt (construit de oameni) servind drept hotar între două ogoare; hat. Să arăm pămînturile laolaltă ciştigînd răzoarele, să muncim cu rînduială. sadoveanu, p. m. 201. Locurile despărţite prin coamele răzoarelor păreau că se învîrtesc, alunecind repede in urma trenului. SANDU-AEDEA, d. n. 255. Stetea frumoasa pe-un răzor; Voinicul lingă ea, devale, Să-i scoată spinul din picior, coşbuc, P. i 181. 2. Loc arat; ogor, cîmp. Fugea de-a razna pe răzoare. coşbuc, P. I 242. Alunecînd de la o muchie a şoselei la alta, ca o coasă ascuţită într-un răzor de fineţe, odobes-cu, S. I 377. Pentru ochi ca sfîntul soare Umblu noaptea pe răzoare. Jarnîk-bîrseanu, d. 18. -$> F i g. Pomindu-mă a-ţi vorbi despre vinătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturei. Qdobescu, s. m 12. 3. Strat (de flori sau de legume). Străbătură curtea cu pietriş şi răzoare acoperite cu zăpadă murdară. DUMI-TRIU, b. F. 91. Cu toate că ziua fusese foarte caldă, aci între copaci şi răzoarele de flori era răcoare. CAMII, PETRESCU, N. 157. Răzoarele de flori, rinduite pe trepte, îşi amestecau miresmele, anghel-iosif, c. i,. 15. 4. Cărăruie (într-o grădină). Grădina are boltă de viţă, răzoare aşternute cu nisip, straturi de trandafiri. SEAVici, N. I 251. RĂZOR2, răzoare, s. n. 1. Arc mare de trăsură. Avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare. Si,AYicr, o. I 139. Pe uliţa mare e o circulaţie vie, o nentreruptă fîşiitură de roate pe răzoare. CARAGIALE, o. i 286. 2. Drug de oţel ascuţit la un capăt, folosit la facerca găurilor în gheaţă în vederea pescuitului cu năvodul, iarna. RĂZORÎ, răzor esc, vb. IV. 1. T r a n z. A mărgini, a despărţi (o suprafaţă de pămînt); a hotărnici. F i g. A tivi, a chenărui. Cerculeţele Chirei, răzorite cu amici şi cu beteală, de^avrancea, s. 167. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A se mărgini, a se învecina, a se hotărnici. De pe culmea Tătandui, unde se răzoresc hotarele noastre cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la mîndreţile ţinutului Prahova. vi,aiii;Ţă, o. A. n 143. RĂZTJÎ, răzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A înlătura un strat subţire de pe suprafaţa unui lucru, cu ajutorul răzuitoarei; a rade (2). Geamurile îi sînt îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura. DEI.A-VRANCEA, S. 184. 2. A freca un corp pe o unealtă sau cu o unealtă, pentru a obţine un material mărunţit. RĂZUIĂLĂ, răzuieli, s. f. Răzuire, răzăluială. RĂZUlRE s. f. Acţiunea de a r ă z u i; înlăturare, radere. RĂZTJÎT, -Ă, răzuiţi, -te, adj. Ras (2). Ia tăriţe de griu o mină, săpun bun sau prost, răzuit, două dramuri. piscupescu, o. 225. RĂZUITOĂRE, răzuitori, s. f. 1. Râzătoare. Morcovi raşi pe răzuitoare. piscupescu, o. 323. 2. Unealtă cu care se curăţă sau se răzuiesc diferite obiecte. Ceea ce rămîne lipit de covată se rade cu răzuitoarea. pamfile, I. c. 197. Maşină cu care se curăţă bobul de orez încolţit. Unealtă în formă de tîmăcop mic sau de sapă cu care se curăţă de noroi sau de gheaţă drumul în locurile unde se întretaie cu calea ferată. RĂZUITGR, răzuitoare, s. n. Unealtă folosită Ia răzuirea lemnului sau a diferitelor piese de metal. RĂZtJŞ, răzuşuri, s. n. 1. Unealtă de fier (sau de lemn) cu care se rade ceea ce a rămas lipit sau s-a prins de ceva; răzuitoare (2). Răzuşul este un băţ lat la un capăt, cu care se dă jos de pe cormană pămîntul care s-a prins de dinsa. PAMFII.E, A. R. 37. 2. Daltă folosită în tîmplărie, dulgherie, rotărie etc., cu care se sapă în lemn. 3. Unealtă de plivit, constînd dintr-un băţ de lemn cu vîrful de oţel; otic. RĂZVEDÎT adv. (Rar) Clar, lămurit, desluşit; evident. Chipul lui îl văd răzvedit înaintea ochilor. La cade. RĂZVRĂTÎ, răzvrătesc, vb. IV. Refl. A se răscula, a se revolta. Nu ne-am răzvrătit, ne-ai răzvrătit! dei,avrancea, o. II 157. Tranz. (Rar) Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. eminescu, o. I 98. + Intranz. (Neobişnuit) A unelti, a complota (îm- 44* RĂZVRĂTIRE — 692 — REACTUALIZA potriva cuiva). A fost vînzarea lui Tomas Viat, care a Yăzvrătit contra Kentului. nkgruzzi, s, hi 337. RĂZVRĂTÎRE, răzvrătiri, s. f. Acţiunea de ase ¡răzvrăti şi rezultatul ei; răscoală, revoltă, rebeliune. Să se aventureze prin satele străbătute de fiorii răzvrătirii. REBREANU, R. II 47. Sufletul ţi-l linişteşte, bun părinte. Răzvrătirea noastră vede ţinte-nalte, scopuri sfinte; Ea e lupta mîntuirii pentru noi şi ţara ta. davii^a, v. v. 122. <$> F i g. Biruit de răzvrătirea simţurilor... Constantin îşi descleştă miinile din ierburile uscate de care se ţinea ca deasupra unei prăpăstii, şi-şi dădu drumul să cadă. gai,action, o. i 138. Eu nu pot iubi, zise el sculîn-du-se, cel puţin nu pot iubi cu răzvrătiri de astea sufleteşti. D. zamfirescu, R. 154. + Aţîţare la revoltă, instigare. Colo, jos, în Suceava, găsi-vei răzvrătirea, Clocind şi pregătindu-ţi mărirea sau pieirea. auîcsandri, t. ii 68. RĂZVRĂTIT, -Ă, răzvrătiţi, -te, adj. Răsculat, revoltat. Au muncit ca salahori boierii tîrgovişteni, răzvrătiţi împotriva cruntului domn. vi,AiruŢĂ, r. p. 96. Ah! oraş neruşinat! Tîrg răzvrătit! Cetate blestemată, nkgruzzi, s. iii 383. <$> F i g. Stejarii cu hohot izbeau Adine răzvrătita coroană, Iar norii-n văzduhuri în goană, Cu urlet de groază veneau, coşbuc, p. i 236. Iar sufletu-mi în zboru-i S-avîntă fericit Şi scaldă vesel doru-i în sînu-ţi răzvrătit, Scumpă Mediterană! akecsandri, p. iii 99. <$«■ (Substantivat) Cum îi spunea acelui răzvrătit? — ne-a întrebat, vornic, p. 136. Capii răzvrătiţilor de la nr. 7 ieşiră la fereastră să parlamenteze. VLAHUŢĂ, o. A. 162. RĂZVRĂTITOR, -OARE, răzvrătitori, -oare, adj; Care răzvrăteşte, care îndeamnă la răzvrătire ; instigator. Străbătu crescînd şi un cîntec... aspru, dîrz, răzvrătitor. C. petrescu, a. r. 56. (Substantivat) Dar cine era-n capul răzvrătitorilor? ALECSANDRi, T. 1398. D-unde ies răzvrătitorii Şi se scol să ne invite a La dreptate şi frăţie! ». BOLUAC, o. 205. Ce tot spui tu, frate păstor? Nu cumva eşti răzvrătitor? TEODORESCU, V. P. 111. RE1 - pref. Element de compunere cu sens iterativ formînd derivate de la verbe, ca : realege, reedita, recîştiga, restrueţura, reeduca etc. RE2 s. m. invar. Treapta a doua din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. REABILITA, reabilitez, vb. I. T r a n z. 1. A restabili buna reputaţie a cuiva; a dezminţi învinuirile aduse cuiva. Acest ajutor m-ar fi putut reabilita în faţa gurilor căscate, ibrăileanu, a. 147. Timpul era s-o reabiliteze în ochii lui Alexandru, bountineanu, o. 453. <$> Refl. înainte de a te socoti independent, cată să te reabilitezi. sadoveanu, p. m. 120. (F i g.) După război, cuvîntul « muiere» care era, în oraşele regatului, pejorativ, s-a reabilitat, sadoveanu, E. 38. 2. (Jur.) A repune, a reintegra (pe cineva) în drepturile sale, prin ştergerea pe cale judiciară a condamnării la o pedeapsă criminală sau corecţională, cum şi a decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor rezultate din pedeapsă. — Pronunţat: re-a-, REABILITARE, reabilitări, s. f. Acţiunea de a (s e) reabilita şi rezultatul ei; redobîndire a bunei reputaţii. Lupta noastră şi izbînda să fie pentru reabilitarea omului, sadoveanu, E. 265. încă în Grecia antică erau curente, epoci literare, cari întunecau literatura trecută şi încă pe atunci era luptă pentru reabilitarea acestei literaturi. GHEREA, ST. cr. in 154. (Jur.) Act juridic prin care cineva este repus în drepturile personale pierdute. REABILITAT, -Ă, reabilitaţi, -te, adj. Care a recăpătat reputaţia bună de mai înainte, care şi-a refăcut buna reputaţie. -4- (Jur.) Repus, reintegrat în drepturile personale pierdute. REABONÁ, reabonez, vb. I. Refl. A se abona din nou, a-şi reînnoi abonamentul. REACOPERÍ, reacâpăr, vb. IV. Tranz. A acoperi ceva din nou, a acoperi ceva la loc (după ce fusese descoperit un moment). — Pronunţat: re-a-, REA-CREDÎNŢA s. f. Atitudine necorectă, necinstită ; perfidie, necinste. Loc, adj. şi a d v. De rea-crcdinţă = necinstit, incorect, perfid. Atunci eşti sau absurd, sau de rea-credinţă. BARANGA, I. 184. REACTÁNT, reactatiţi, s. m. Fiecare dintre substanţele definite care iau parte la o reacţie chimică. — Pronunţat: re-ac-, REACTÂNŢĂ, reactanţe, s. f. (Fiz.) 1. Mărime caracteristică a unui circuit electric la o anumită frecvenţă, egală cu cîtul dintre componenta reactivă a tensiunii efective a circuitului electric în regim armonic şi intensitatea efectivă a curentului. + Mărime caracteristică unui radiator acustic şi mediului în care acesta radiază, egală cu cîtul dintre componenta reactivă a presiunii sonore şi valoarea efectivă a vitezei. + Mărime caracteristică a unui corp care oscilează rectiliniu sub acţiunea unei forţe elastice şi a unei forţe exterioare, periodice, de frecvenţă dată, egală cu cîtul dintre componenta în cvadratură cu viteza forţei efective exterioare şi valoarea efectivă a vitezei. 2. Bobină electrică a cărei reactanţă (1) este sensibilă. REACTÍV1, reactivi, s. m. Substanţă chimică avînd proprietatea de a reacţiona specific într-o reacţie chimică. — Pronunţat: re-ac-. REACTÍV2, -Ă, reactivi, -e, adj. 1. (Chim.) Care serveşte ca reactiv1. Substanţă reactivă. 2. (Fiz.) Care posedă inducţie proprie sau capacitate electrică. Rezistenţă reactivă. REACTIVĂ, 7 eactivez, vb. I. Tranz. 1. (Rar) A pune din nou in activitate. + Refl. A reintra în cadrele active ale armatei; a fi reprimit în armată, a fî reintegrat în cadrele active ale armatei. 2. (Chim., Fiz.) A reînnoi substanţele epuizate dintr-o pilă, un acumulator etc. pentru a-1 pune din nou în stare de funcţionare. REACTIVARE, reactivări, s. f. Acţiunea de a (s e) reactiva şi rezultatul ei; repunere sau reintrare în activitate. REACTIVITÁTE s. f. Faptul de a fi reactiv; reacţiune la o excitaţie. Cafeina excită uşor inima, micşorînd reactivitatea negativă, dante^opo^u, f. n. n 65. REACTOPROPULSÓR, reactopropulsoare, s. n. Reactor la care organul propulsor e o elice antrenată de o turbină cu gaze şi care e alimentată de gazele evacuate din camera de combustie a reactorului. REACTÓR, reactoare, s. n. (Tehn.) 1. Aparat propulsor cu o cameră de ardere, la care propulsia se realizează prin interacţiunea mecanică a gazelor rezultate din arderea unui combustibil în această cameră şi pereţii recipientului prin care se evacuează aceste gaze. 2. Aparat de laborator sau industrial în care se produce o reacţie chimică. 3. Bobină electrică sau condensator electric folosite ca sisteme fizice care prezintă în principiu reactanţa într-un circuit electric. — Pronunţat: re-ac-, REACTUA1IZÁ, reactualizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A actualiza din nou, a readuce în actualitate. — Pronunţat: re-ac-. REACTUALIZARE — 693 — REALEGERE REACTUALIZARE, reactualizări, s. f. (Rar) Acţiunea de a react u,a liza; readucere în actualitate. REACŢIE, reacţii, s. f. 1. -Faptul de a reacţiona; răspuns la o acţiune venită din afară, manifestare. Impresionabil din cale-afară, era in acelaşi timp... şi de o reacţie vitală neaşteptată, cind condiţiile erau schimbate. camii, petrescu o. II 148. (în forma reacţiune) Orice acţiune are reacţiunea sa. bountineanu, o. 458. 2. (Biol.) Fenomen nemijlocit prin care materia vie răspunde acţiunii unui excitant (venit din interior sau din afară). Reacţia (sau reacţiunea) organismului = desfăşurarea mijloacelor proprii de apărare ale organismului contra agenţilor patogeni, contra unei substanţe introduse în organism etc. 8. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanţe chimice, cu ajutorul unor agenţi fizici sau al altor substanţe chimice. Reacţia Bordet-Wassermann este constantă în afecţiunile sifilitice ale sistemului nervos şi in paralizia generală, marinescu, p. a. 80. (Fiz.) Reacţie nucleară v. nuclear. + (Fiz., în forma reacţiune) Forţă sau cuplu exercitat de un sistem de corpuri asupra unui alt sistem de corpuri, în momentul în care ultimul exercită asupra primului o forţă sau un cuplu care fee consideră ca acţiune. + Derivarea unei puteri din circuitul de ieşire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice şi introducerea ei în circuitul lui de intrare. — Pronunţat: re-ac-, — Variantă: reacţiune s. f. REACŢIONA, reacţionez, vb. I. Intranz. A răspunde într-un anumit fel la o excitare sau la o acţiune din afară. Animalul trebuie să reacţioneze în aşa fel faţă de lumea exterioară, încît comportarea lui de răspuns să-i asigure existenţa. + A lua atitudine faţă de o situaţie sau împrejurare; a replica, a riposta. Simţea cum i se înfierbîntă capul, fără să poată reacţiona. barT, e. 212. reacţionAl, -A, reacţionali, -e, adj. (Rar) Care se referă la o reacţie, de reacţie. reacţionar, -A, reacţionari, -e, adj. Care aparţine sau care este specific reacţiunii2; care se referă la reacţiune2; ostil faţă de ceea ce este nou, faţă de progres ; retrograd. Legea electorală pe care o vreţi dumneavoastră este o lege reacţionară, camii, petrescu, o. ii 635. Aici, în momentul ăsta, romînii reacţionari încep a fi în prea mare număr, ghica, a. 339. + (Substantivat) Partizan al reacţiunii politice; adept al politicii de păstrare a orînduirii vechi. REACŢIONARISM s.n. Concepţie politică reacţionară; caracterul retrograd al unei concepţii, al unei filozofii etc.; caracterul a ceea ce este reacţionar ; atitudine ostilă faţă de ceea ce este nou, faţă de progres. Una din pricinile acestei patimi pentru trecut este reacţionarismul poeţilor. . . care au idealul lor social in trecut. GHEREA, ST. CR. I 99. REACŢIÎJNE1 s. f. v. reacţie. REACŢltJNE2, reacţiuni, s. f. împotrivire politică, economică, culturală etc. a claselor în declin faţa de progresul social şi faţă de clasele. în ascensiune ; p. e x t. (cu sens colectiv) totalitatea celor care susţin această împotrivire şi urmăresc restaurarea unei orinduiri vechi răsturnate. Reacţiunea a prins iar la limbă, caragiale, o. x 97. READAPTA, readaptez, vb. I. T r a n z. A adapta din nou. — Pronunţat: re-a-. READAPTARE, readaptări, s. f. Acţiunea de a readapta şi rezultatul ei. Readaptare la climă. READÎJCE, readuc, vb. III. T r a n z. A aduce din nou (la locul sau la starea de mai înainte) ; a aduce la loc. La ţărm îl readuce luntraşul fără milă. macedonski, O. I 174. Dar atuncea greieri, şoareci, Cu uşor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMI-nescu, o. I 106. — Pronunţat: re-a-, READUCERE, readuceri, s. f. Acţiunea de a r e-aduce. READUNĂ, readun, vb. I. Refl. A se aduna din nou, a se strînge iarăşi la un loc. Şi fiindcă ziua aceea era cea din urmă zi de tîrg, viaţa, care se zbătuse în Rîureni atitea zile, se readunase îndirjită şi spumega cîntece, chef şi chiote, în circiumele încă neînvinse, galaction, o. i 262. După un an, cam pe la decembre, boala a început a se domoli şi lumea s-a readunat, încetul cu încetul, în oraş. ghica, s. a. 57. — Pronunţat: re-a-, REAFIRMA, reafirm, vb. I. T r a n z. A afirma ceva din nou. — Pronunţat: re-a-, REAFIRMARE, reafirmări, s. f. Acţiunea de a reafirma şi rezultatul ei. REAJUSTA, reajustez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la un lucru, o piesă etc.) A ajusta din nou; a potrivi (ceva) unei noi situaţii sau unei noi nevoi. — Pronunţat: re-a-. REAJUSTARE, reajustări, s. f. Acţiunea de a reajusta şi rezultatul ei; potrivire, adaptare la o nouă situaţie. REAL1, reali, s. m. Monedă spaniolă de argint. Sicriul de argint şi aur al sfintului Grigorie Decapolitul ■ ■ ■ costînd 1500 reali, odobescu, s. i 336. REAL2, -A, reali, -e, adj. 1. (în opoziţie cu i m a-g i n a r) Care are o existenţă obiectivă, independentă de conştiinţa sau de voinţa noastră. V. adevărat. Nu iubesc o lume imaginară, o iubesc pe cea reală. C. PE-TRESCU, î. ii 88. Imagine reală v. imagine (2). + (Substantivat) Ceea ce există, realitate. Animalul nu poate evada din real în ficţiune, c. petrescu, S. ii 186. + Care există de fapt. Pericole reale creindu-şi singur, Lara scăpa ca prin minune. MACKDONSKI, o. i 266. + Veritabil, efectiv. Persoana aceasta mi-a făcut reale servicii. 2. (Ec. pol.; în e x p r.) Valoare reală — (în opoziţie cu valoare nominală) valoare intrinsecă în aur a unei monede. (F i g.) Am citit cîteva din articolele d-tale; ştiu cită reală valoare au. caragialE, o. vii 297. Salariu real = cantitatea de bunuri şi avantaje care pot fi obţinute cu salariul nominal. Reducerea preţului de cost este unul din principalele izvoare ale creşterii salariului real al muncitorilor, tehnicienilor şi funcţionarilor. SCÎnteia, 1954, nr. 2983. 3. (Jur.; în e x p r.) Drept real = (în opoziţie cu drept personal) drept pe care o persoană îl exercită asupra unui lucru (mobil sau imobil) în mod direct şi imediat. 4. (în vechea organizare a învăţămîntului mediu; în e x p r.) Liceu real = şcoală medie în care se punea accentul pe ştiinţele exacte (matematică, fizică etc.). REALEGE, realeg, vb. III. T r a n z. A alege din nou. — Pronunţat: re-a-, REALEGERE, realegeri, s. f. Acţiunea de a realege şi rezultatul ei. Realegerea unui candidat. REALGAR — 694 — REAPARIŢIE REALGAR s. n. Minereu constituit din sulfura de arsen cristalizată în sistemul monoclinic sau compactă, în cruste sau în pulbere. REALIMENTA, realimentez, vb. I. T r a n z. A alimenta din nou; a reînnoi provizia de alimente sau de combustibil. REALISM s. n. (în artă şi literatură) Metodă ' care promovează înţelegerea adîncă şi redarea cît mai fidelă şi mai completă a realităţii obiective în trăsăturile ei tipice. Realismul d-lui Jean Bart, prin observaţia calmă, prin lipsa de acumulare excesivă de detalii şi mai cu seamă prin stil, are un caracter clasic. ibrXileanu, s. 90. Realism socialist = formă nouă şi evoluată a dezvoltării realismului, care continuă tradiţiile culturii progresiste, sintetizînd totalitatea trăsăturilor care definesc creaţia artistică în epoca de luptă pentru construirea comunismului. In toate aceste spectacole s-a ţinut întotdeauna seama de realismul socialist. SAHIA, U.R.S.S. 149. Realism critic = curent artistic care înfăţişează realitatea vieţii sociale în caracterele ei esenţiale, stăruind mai ales asupra aspectelor ei negative, pentru care în general nu dă soluţii de îndreptare. — Pronunţat: re-a-. BEALÎST, -A, realişti, -ste, adj. Bazat pe principiile realismului, pătruns de realism; specific realismului. Piesele lui Maxim Gorki.. . sînt realiste. SAHIA, u.R.S.S. 146. (Despre scriitori, artişti etc.) Care aderă la realism, care reprezintă realismul în artă, în literatură etc. începe să scrie o serie de povestiri in care izbucnesc dintr-o dată marile lui însuşiri de scriitor realist, sadoykanu, e. 229. (Substantivat) Jean Bart e un i progresist ». Iar un nemulţumit de societate — tin critic social — şi un progresist e, de obicei, un realist. IBRÂIIEANU, s. 90. Care imită sau reproduce în mod exact realitatea. V. naturalist. Vedem minunata colecţiune de grosolane vase de pămînt. ■ . în care s-a strecurat . . . vreo şase-şapte lulele de formele cele mai realiste. ODOBESCU, s. II 422. -ir (Despre oameni) Care cunoaşte bine condiţiile vieţii, cu spirit practic. Noră-mea, mai realistă... se arată mai puţin entuziasmată de bravura mea. C. PETRESCU, î. II 185. BEALITĂTE, realităţi, s. f. Existenţă efectivă, obiectivă; lucru real, fapt concret, situaţie, stare de fapt; p. e x t. adevăr. Noţiunea de libertate a democraţiei romantice trebuia revizuită şi adusă la realităţi precise şi necesare, sadoveanu, E. 55. Cu atît mai dureros cu cît se apropia mo-mentid cind va trebui să descopere realitatea, rebreanu, r. n 223. Fusese vis, visul lui cel atît de aievea, sau fusese realitate. EMINESCU, N. 71. <$- Loc. a d v. în realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. [Veniseră] la Leopole sub cuvînt de a onora prezinţa regelui, dar in realitate. . ■ mai ales pentru a asista pre Potcoavă, hasdeu, I. V. 201. . Galaction, o. 110. De cîte ori de-atuncea, timpul cel de altădată Nu l-am rechemat în minte să-mi revăd copilăria. MACEDONSKI, O. I 10. Parcă ei, din vremuri, un vis amar recheamă, Se măsură cu gîndul, se-nfioară, de teamă, coşbuc, P. II 203. ->f- F i g. (Neobişnuit, cu privire la o persoană) A trezi (la realitate); a dezmetici. Respectul şi încrederea acestor oameni simpli, faţă de soţul lor de primejdie, rechemară şi precizară pe preot. GAI.ACTION, O. I 187. RECHEMÁRE, rechemări, s. f. Acţiunea de a rechema şi rezultatul ei; chemare înapoi. Scrisoare de rechemare = scrisoare prin care un diplomat este revocat din postul său şi rechemat în ţară. RECHÍE, rechii, s. f. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori mici galbene-verzui; creşte pe coline aride şi pietroase, pe lîngă drumuri şi ziduri, culti-vîndu-se uneori şi în grădină (Reseda lútea). RECHÍN, rechini, s. m. 1. Peşte marin răpitor, cu trupul în formă de fus, ajungînd pînă la 15 metri lungime, cu botul ascuţit şi gura prevăzută cu mai multe şiruri de dinţi (Carcharías glaucus). Primul rechin ţîşni fulgerător înainte, lovi apa cu coada şi se întoarse pe spate. TUDORAN, P. 329. în împrejurimile Abazziei s-au ivit rechini. CARA-GIALE, O. VII 75. 2. F i g. Om lacom şi fără scrupule. O podoabă de-a dumneavoastră, acest domn Iordan hagi-Iordan. Un rechin de-al dumneavoastră pe care ni l-aţi trimis să mai înghită şi prin apele noastre. C. PETRESCU, O. P. I 53. RECHIZITE s. f. pl. Totalitatea obiectelor mărunte (cerneală, creioane, peniţe etc.) necesare unui şcolar, într-un birou etc. Statul nou va da copiilor şcoli numeroase care să-i cuprindă pe toţi, le va da cărţi şi rechizite şcolare fără plată. SADOVEANU, E. 26. RECHIZITORIU, rechizitorii, s. n. 1. Act elaborat de procuror prin care acesta cere judecarea (şi pedepsirea) unui vinovat. -4» Cuvîntare a procurorului, în care acesta expune, în faţa instanţei de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. F i g. Acuzare gravă şi (uneori) violentă. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante şi poziţia sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din ţară să fie prelungită. SADOVEANU, E. 52. Trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. C. PETRESCU, !. n 86. RECHIZIŢIE, rechiziţii, s. f. Măsură excepţională prin care statul obliga pe cetăţeni la cedarea unor bunuri RECHIZIŢIONA — 699 — RECITATIV ■(cai, vehicule, locuinţe, alimente etc.) pentru nevoile armatei sau ale unor anumite autorităţi. Nu se putu răbda să nu-i mîngîic coama. Hei. . ■ de bună-seamă eşti din rechiziţie. camilar, n. ii 453. L-au luat pe taică-meu ■cu carul la rechiziţie. sTancu, I). 214. Loc. adj. Dc rcclliziţie = luat, procurat pe cale de rechiziţie, rechiziţionat. Intr-o căruţă de rechiziţie, prinsă ca de pe girlă, Milescu se-ntorcea de la cuartierul general de la Poiana la Băileşti. D. zamfirescu, r. 201. E x p r. A lua (ceva sau pe cineva) po cale (sau ca) de rechiziţie — a lua cu forţa, vrînd-nevrînd. în dreptul lui Capşa, intilnim pe alt prietin; ii luăm, fără vorbă multă, ca ■de rechiziţie. caraGiai.K, s. n. 203. — Variantă: recliiziţifino (odobescu, s. iii 578) s. f. RECHIZIŢIONA, rechiziţionez, vb. I. Tranz. A 'lua prin rechiziţie, a supune rechiziţiei. RECHIZIŢIONARE, rechiziţionări, s. f. Acţiunea de a rechiziţiona. RECHIZIŢIONAT, -A, rechiziţionaţi, -te, adj. Luat pe cale de rechiziţie, luat la rechiziţie; de rechiziţie. Locuinţă rechiziţionată. RECHIZIŢIÎNE s. f. v. rechiziţie. RECIDIVA, recidivez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Jur.; despre un fost delincvent) A comite un delict identic ■sau de aceeaşi natură cu cel pentru care a suferit o condamnare. 2. (Med.; despre o boală) A se manifesta din nou după o vindecare aparentă; a reapărea, a reîncepe, a reveni. Tumoarea a recidivat, invadind. . . braţul, parhon, o. A. i 2. Se găsesc cazuri in care o febră cu un tip oarecare Sşi schimbă cu totul tipul cînd boala recidivează. babEŞ, •o. A. I 344. RECIDÎVA, recidive, s. f. 1. (Jur.) Repetare a unei infracţiuni pentru care a suferit anterior o condamnare. După a treia şi a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărţi, negruzzi, s. I 79. F i g. « N-o să mai iubesc », zisese Biata-mi inimă naivă. Dar văzîndu-te pe tine, A căzut în recidivă. TOPÎrceanu, b. 56. 2. (Med.) Reapariţie, revenire a unei boli după o vindecare aparentă. După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva şi apoi, din fericire, moartea. cahagiat.K, n. s. 25. . RECIDIVIST, -A, recidivişti, -sie, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care comite din nou un delict sau o crimă pentru care a mai fost condamnată; p. e x t. (persoană) care repetă aceeaşi greşeală. Pentru un magistrat ca el, cazul Manlache era simplu şi la fel cu toate cazurile de criminali recidivişti. popa, v. 93. RECÎF, recife, s. n. (Geol.) Formaţie de stînci submarine, clădite de organisme (corali, alge, scoici, melci •etc.) care secretă carbonat de calciu şi care trăiesc sub tformă de colonii în apele mărilor calde. RECIPIENDAR, -A, recipiendari, -e, s. m. şi f. (învechit) Persoană care urmează să fie primită (în mod solemn) într-o societate constituită; p. e x t. persoană •care urmează să primească un titlu, o funcţie etc. într-o zi, fiind de rîtid la esamenele de bacalaureat, vede numele familiei ofiţendui de la Izlaz pe lista candidaţilor şi, cînd se înfăţişează recipiendarul, îl întreabă dacă cunoaşte un ■ofiţer cu acelaşi nume. ghica, S. 164. RECIPIENT, recipiente, s. n. Vas destinat pentru •depozitarea şi transportarea unui lichid, a unui gaz sau a unui material solid sub formă de granule sau de pulbere. Că aceşti oameni. . . au iubit în vremea lor progresul, .o dovedesc atît de multele opaiţe care s-au găsit aici: mici recipiente de lut cu o gaură, prin care feştila ieşea din grăsime, bogza, C. o. 202. F i g. Un colţ în fundul sufletului său ascundea o comoară de nesfîrşită bunătate, un recipient legat prin firul vieţii sale cu natura cea mare. gherea, ST. cr. i 273. RECIPlSĂ, recipise, s, f. Dovadă sau adeverinţă oficială (detaşată de obicei dintr-un carnet special), prin care sc confirmă primirea pentru expediere a unei sume de bani, a unor acte, telegrame, colete etc. Puse uitai numere de ordine pe cotoarele unei pagini întregi din condica de recipise. C. PETRESCU, î. îi 148. Acel efect l-am dus şi l-am inminat pe vapor lui N. Golescu, pentru care mi-a dat o recipisă. ghica, A. 202. RECIPROC, -A, reciproci, -e, adj. (Despre acţiuni, fenomene etc.) Care acţionează unul asupra celuilalt, care se influenţează unul pe altul, care vine din amîndouă părţile. A urmat o serie de invitaţii reciproce, camii, pe-TRESCU, u. N. 95. Fu o dorinţă reciprocă de a se cunoaşte mai de aproape, vladuţă, o. a. hi 153. Asemenea am luat oare-cari îndatoriri reciproce, bălcescu, la giiica, a. 434. (Adverbial) S-ar părea că, dtndu-şi fiecare seama de ceea ce le e esenţialul vieţii, încearcă să se influenţeze reciproc, bogza, c. o. 136. Din mers, se confruntau cu priviri aparent nepăsătoare, cercetîndu-şi reciproc modelul pălăriilor, c. PEl'RESCU, c. v. 56. Casă de ajutor reciproc v. casă. (Logică) Propoziţii sau judecăţi reciproce = propoziţii sau judecăţi în care subiectul uneia poate deveni predicatul celeilalte şi invers. (Gram.) Reflexiv reciproc — specie de reflexiv care arată că acţiunea este făcută în acelaşi timp de două sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acţiunii făcute de celelalte. Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forţele care acţionează în barele unei grinzi cu zăbrele. Ecuaţie reciprocă = ecuaţie, cu o singură necunoscută, ale cărei rădăcini sînt două cîte două, una reciprocă celeilalte. Teoremă reciprocă (şi substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sînt concluziile altei teoreme şi invers. Numere reciproce = numere care, înmulţite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea. RECIPROCITATE, reciprocităţi, s. f. Faptul de a fi reciproc; însuşire a ceea ce este reciproc. RECIRCUlAŢIE, recirculaţii, s. f. Reintroducere parţială sau totală a agentului caloric sau frigorific într-o instalaţie de încălzire sau de răcire; reintroducere a unui material printr-o instalaţie în care se produce o reacţie chimică. recişOr, -oArA, recişori, -oare, adj. (Rar) Diminutiv al lui rece; puţin cam rece; destul de rece. RECITA, recit, vb. "I. Tranz. A spune cu voce tare, din memorie, un text în versuri; a declama. Radu cinta din gură, recita frumos poezii frumoase, spunea anecdote. vlahuţă, o. Â. 112. Marioara, în acest amestec, trecînd pe lingă mine, îmi recită o strofă. boi/inTikeanu, O. 318. Cîteodată.. . începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea, negruzzi, s. i 219. (Complementul indică pe autorul textului) L-au iubit şi l-au recitat cu entuziasm. Sadoveanu, e. 84. RECITAL, recitaluri, s. n. Concert al cărui program este interpretat de un singur artist; p. e x t. manifestare artistică susţinută de un singur interpret. Recital de pian. — PI. şi: recitale. RECITARE, recitări, s. f. Acţiunea de a recita şi rezultatul ei; declamare. + Poezie recitată; text de fecitat. RECITATIV, recitative, s. n. Pasaj, în cadrul unei bucăţi muzicale, care se execută de un solist în felul unei declamări, al unei recitări. V. cadenţă. Cîntă-reţul îşi întovărăşeşte recitativul c-o riturnelă de fluier ori o mlădiere de cimpoi, sadoveanu, E. 15. RECITI — 700 — RECOACERE RECITI, recitesc, vb. IV. Tranz. A citi din nou. Fru-sina se pieptăna cu părul sus, se îmbrăca în camizole şi în fuste scrobite şi recitea, suspinînd, scrisorile lui Constantin. GALACTiox, o. I 133. Scrisorile ei sînt minunate şi cu multă plăcere le citesc şi recitesc. caragiai,e, o. vn 444. <£> (Poetic) Nu mai am decît un vis... Orişiunde-l port cu mine, şi c-o dulce voluptate Mintea mea îl reciteşte pe cînd inima mea bate. macedonski, o. I 127. REClŞTIGÂ, recîştîg, vb. I. 1. Tranz. A cîştiga (ceva) din nou; a redobîndi, a recăpăta. Judecind mai rece, uşor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul, pentru a recîştiga favoarea monarhului, eminescu, N. 135. <0* F i g. Se împacă şi el destul de greu cu şcoala, rămi-ntnd repetent şi recurgînd probabil la examene particulare pentru a recîştiga anii pierduţi. CĂIJNESCU, e. 32. 2. Refl. (Neobişnuit) A-şi reveni, a se reculege. După prima întrebare, desăvirşit de bine ştiută, m-am reciştigat cu totul. gai*action, o. i 58. RECÎŞTÎG ÂRE s. f. Acţiunea de a (se) recîştiga şi rezultatul ei; redobîndire. Tratatul de Adrianopoli aduse ţărilor recîştigarea a parte din drepturile pierdute pe atîta vreme, negruzzi, s. I 202. RECLAMĂ, reclâmt vb. I. 1. Tranz. A cere, a pretinde ceva (în baza ‘unui drept); a revendica. Ce reclami de la prevenit? caragiaee, M. 304. Am să-i reclam pur şi simplu banii ce s-a angajat a-mi numera din partea lui Hepytes. ai.kcsandri, s. 167. Astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe harta lumii sau să-şi reclame acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice.. . trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumii. EĂI.CESCU, o. II 11. + I n t r a n z. (învechit) A protesta. Acelaşi respect nu va opri glasul ţării de a se ridica către dvs. şi de a reclama contra votului dat de Comisiunea Centrală. kogXmîiceanu, s. a. 133. 2. T r a n z. F i g. A face necesar, a necesita, a cere. Numai versurile de mai multe silabe o reclamă, dar, precum am spus-o, pasa cesurei este lăsată... la bunul gust al poetului. macedonski, o. iv 41. Ţi-oi trimite în locu-i un * proverb » şi un « episod interesant» extras din romanul Dridri — care nu va reclama mult spaţiu în foaie. ALECSAN-DRi, s. 44. Nici o chestiune in hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înţelepciune, dreptate şi abnegaţie totodată decît marea reformă ce sîntem chemaţi de a face. kogXi,NI-CEANU, S. A. 113. 3. Tranz. A face o reclamaţie împotriva cuiva, a denunţa pe cineva, a se plînge contra cuiva (în faţa justiţiei sau a altei autorităţi); a pîrî. A reclama pe cineva la tribunal. Intranz. (învechit, construit cu prep. «asupra ») Sînt sigur că siliţii toţi asupră-ţi au reclamat. ai.exandrescu, m. 238. Un sărman poet odată-a reclamat Asupra unui om prostuţ dar prea bogat, donici, P. 81. 4. Refl. (Franţuzism rar) A se da drept, a se prezenta. Cei cari se reclamau de la mişcarea lui Heliade, precum şi cei cari se reclamau de la cea a lui Asachi. MACE-donski, o. iv 119. RECLAMAGÎU, reclamagii, s. m. 1. (Familiar) Persoană care face reclamaţii neserioase. 2. Cel care caută să-şi facă multă reclamă, multă publicitate, cel care face mult zgomot în jurul persoanei sale; lăudăros. RECLA3IĂNT, -Ă, reclamanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care se adresează justiţiei pentru a obţine repararea unei nedreptăţi, a unei pagube cauzate de cineva, în general pentru a i se recunoaşte un drept. Pui la îndoială spusele mele? a întors capul spre mine doamna reclamantă. I. BOTEZ, şc. 114. Ce ai d-ta să răspunzi la pretenţiile reclamantei? caragiaI,E, o. ii 38. RECLAMĂRI] s. f. Acţiunea de a (s e) reclama şi rezultatul ei; reclamaţie. Am făcut. .. reclamare la înalta Poartă despre călcarea făcută pămîntului romînesc. i. ionescu, M. 22. RECLAMĂT, -A, reclamaţi, -te, adj. 1. Cerut, pretins, revendicat (în mod stăruitor). 2. Denunţat justiţiei, + (Substantivat) Persoană denunţată; pîrît, inculpat, învinuit. RECLAMAŢIE, reclamaţii, s. f. Făptui de a reclama (1); cerere, petiţie, jalbă prin care se reclamă, se cere ceva sau se aduc anumite învinuiri cuiva. La Londra furăm singuri a da acel memoriu şi a înfăţişa reclamaţiile-romînilor. ghica, a. 803. Numai atunci li se va lua în băgare de seamă reclamaţia, cînd vor da înscris şi chezăşie. negruzzi, s. i 280. — Variantă: vcelamaţiunc (ghica, a. 627) s. f. RECLAMAŢIO.NE s. f. v. reclamaţie. RECLĂMĂ, reclame, s. f. Placardă, afiş, anunţ în. presă etc., care se foloseşte pentru a atrage atenţia publicului asupra unui produs industrial, a unei cărţi, a unui spectacol etc. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table-cu reclame pe stîlpi anume ori pe calcane de case singuratice. REBREANU, R. I 13. « La noi e ocupat tot locul: Avem pe zi o deraiere,' cinci sinucideri, şase drame Şi alte multe■ catastrofe, iar restul plin tot de reclame, Unde mai mei să-aflu spaţiu să te plasez pe dumneata! ». ANGHEl,-lOSlF, C. M. H 10. + Răspîndire de informaţii elogioase (despre cineva sau ceva) cu scopul de a-i crea renume sau popularitate ; (concretizat) publicaţie, articol prin care se face aceasta. Cu toată reclama, conferinţele au trebuit să înceteze, pentru cuvîntul foarte puternic că nu mai veneau-auditori, vlauuţă, o. a. 219. RECLASÂ, reclasez, vb. I. T r a n z. 1. A clasa din nou, a supune unei noi clasări. 2. A educa, a reeduca un condamnat, un delincvent în vederea reabilitării sale. RECLASARE, reclasări, s. f. Acţiunea de a re- clasa şi rezultatul ei. RECLĂDI, reclădesc, vb. IV, Tranz. (Cu privire la o clădire, un oraş etc.) A clădi din nou, a reface din temelii; a reconstrui. (Refl. pa s.) într-acea biserică întemeiată de Ghiculeşti, pînă a nu se dărîma cea veche, ca să se reclădească. . . se vedea pe păreţi portretul lui Iănăchiţă Văcărescu. ODOBESCU, S. I 261. F i g. Subt aceste forme arhitectonice, care amintesc tranziţiunea stilului roman, pornit către ogive în secolul al XlII-lea, închipuirea noastră reclădeşte acea sală de trapezare de la Snagov. odobescu, s. i 443. <$• Refl. F i g. Stau de vorbă cu aceşti oameni din vremi de altădată şi la povestirile lor trecutul se reclădeşte. SADOVEANU, E. 115.. RECLĂDIRE, reclădiri, s. f. Acţiunea de a (s e) reclădi şi rezultatul ei; reconstrucţie, refacere. RECLtÎZIE s. f. v. recluziune. RECLTJZltÎNE, recluziuni, s. f. (în vechiul cod penal) Pedeapsă criminală care constă în închidere într-un penitenciar şi supunere la diferite munci ¡ închisoare. (Atestat în forma recluzie) Ispăşiseră cîte opt ani recluzie pentru că în 1907 se sculaseră împotriva moşierilor. I. botez, şc. 76. F i g. Mirosul foilor de dafin... se răsptndi puternic şi plăcut şi muri în aer, după şaptesprezece veacuri de recluziune. GAI.ACTION, o. i 120. — Variantă : recluzie s.. f. RECOĂCE, recâc, vb. III. Tranz. (Tehn.; cu privire la un metal) A supune operaţiei de recoacere. RECOĂCERE, recoaceri, s.- f. (Tehn.) Acţiunea de a recoace şi rezultatul ei; tratament termic al materialelor în stare solidă, care constă în încălzirea pînă la o anumită temperatură, urmată de o răcire înceată în RECOLTA 01 — RECONCILIA scopul de a le modifica proprietăţile fizico-chimice, mecanice, tehnologice etc. RECOLTĂ, recoltez, vb. I. Tranz. 1. A stringe, a aduna, a culege recolta. Gospodăriile colective au recoltat cereale multe in' acest an. <0’- F i g. A descărcat traista sa cu zicale, anecdote ¡i intimplări recoltate din cotloanele celor cinci continente. C. petrescu, A. 479. 2. (Med.) A lua sînge, spută, urină etc. de la oameni sau animale pentru a le supune unor examene de laborator. RECOLTĂRE, recoltări, s. f. Acţiunea de a recolta; culegere, cules, strîns al recoltei. RECOLTAT, -Ă, recoltaţi, -te, adj. (Despre cereale, fructe etc.) Strîns, cules, adunat. RECOLTĂ, recolte, s. f. 1. Cantitate de cereale sau alte roade adunate într-o anumită perioadă; rod, strîn-sură. Recoltă ca anul ăsta n-o mai fost de mult, nici la ■voi in sat. DEMETRIUS, v. 104. Era celebru... în cunoaşterea fără greş, de la prima gustare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri, c. petrescu, î. i 5. Aduse vorba despre recolta care ar fi fost destul de bună. REBREANU, R. I 41. 2. Operaţie de strîngere a roadelor pjimîntului; recoltare, culegere. V. cules, adunat, strîns. + Timpul, epoca recoltării. RECOMANDĂ, recomand, vb. I. 1. Tranz. A îndemna (pe cineva) la ceva, a sfătui (pc cineva) să facă ceva; a prescrie, a indica; a propune. Miron Iuga le recomandă sînge rece şi energie, deşi îşi da seama că reco-mandaţia lui e vorbă în vînt. rebreanu, r. ii 20. Nepri-cepînd nici ei realitatea, vor recomanda tot soluţii utopice. miiXiLEANU, SP. CR. 192. I-am recomandat ca să te roage pe d-ta... săi le dai. caragiale, o. vii 10. 2. T r a n z. A semnala în mod special atenţiei cuiva (pe cineva sau ceva) ; a prezenta în mod elogios (pe cineva sau ceva). Era celebru în întocmirea măiastră a meniturilor, în reţetele de mîncări recomandate bucătarilor, c. petrescu, î. i S. Nu am nevoie a recomanda ce iese din pana lui. Ai.ECSANPRr, s. 145. Ne-am aşezat la otelul. . . unde fusesem recomandaţi, negruzzi, s. i 326. + (Fran-ţuzism, cu privire la persoane) A da în grija cuiva, a încredinţa. La săvlrşirea ei din viaţă, domniţa Marghioala mă recomandă iubirii şi îngrijirii fiului său. kogăi,-NICEANU, S. A. 190. + A propune pe cineva pentru un post sau o sarcină. Te-aş ruga să recomanzi pe frate-meu Costaclie, care n-are nici o treabă aici şi se află cam în lipsă. GHICA, A. 584. Refl. pas. Voind să aibă cti dînsul pe cineva care să cunoască limba ţărei, i se recomandase un tînăr care pretindea că ştie vorbi romîneşte. GHICA, A. 15. 8. Refl. A se prezenta (cuiva), a-şi spune numele; a face cunoştinţă (cu cineva). S-a oprit, şi-a descoperit fruntea înaltă încununată cu păr alb şi s-a recomandat. SADOVEANU, E. 170. îl întllnea întotdeauna, prezent la aceleaşi ore. Se recomandase odată şi-î povestise necazul. c. petrescu, c. v. 127. Mă recomand Titu Herdelea, poet... rebreanu, R. I 18. -f A se da drept..., a trece drept..., a se prezenta... Ofiţerul se recomandă ca un francez în slujba regelui de Svedia. negruzzi, s. I 180. + Tranz. A face prezentările. Ghigu recomandă: — verişoarele mele: dudttile Aspasia şi Hericlia Ovanez... domnu Ismail. bassarabescu, v. 17. — Variantă: (învechit) recomandai (kogăi.niceanu, s. 42) vb. IV. RECOMAND ĂBIL, -Ă, recomandabili, -e, adj. Care poate fi recomandat, care merită să fie recomandat; indicat, potrivit. Metodă recomandabilă. RECOMANDARE, recomandări, s. f. Acţiunea de a (se) recomanda şi rezultatul ei; recomandaţie. Am încercat să aflu de la dînsul dacă nu are vreo recomandare specială in ce mă priveşte, sadoveanu, r. m. 113. RECOMANDAT. -A, recomandaţi, -te, adj. 1. Indicat, prezentat ca bun; (Med.) eficace pentru..., prescris. 2. (Despre scrisori, colete etc.) Care este francat după un tarif special pentru care organele poştale emit recipisă şi garantează remiterea, sub semnătură, destinatarului. Dau scrisoarea aceasta recomandată, caragiale, o. vn 12. Loc. adj. şi a d v. Rccomandat-CXprCS = (despre scrisori, colete etc.) care este recomandat şi are un tarif de urgenţă, pentru care urmează a fi predat la destinaţie mai repede. + (Substantivat, f.) Scrisoare cu un astfel de tarif. RECOMAND ĂŢIE, recomandaţii, s. f. Faptul de a (se) recomanda; sfat, îndemn, povaţă (stăruitoare), indicaţie, recomandare. Cu amintirea recomandaţiilor duioase ale mamei ■ . ■ Eminescu îşi începu activitatea de licean. CÂXINESCU, E. 68. îmi pare rău că nu mi-ai trimis recoman-daţiile de la divan, bălcescu, la ghica, A. 431 .<§> Scrisoare (sau bilet, bileţel) de recomandaţie = scrisoare prin care se recomandă cineva în vederea unei acţiuni, a unei bune primiri etc. în drum poposea la ultimele mese, să împartă strîngeri de mină, bileţele de recomandaţii, bilete de teatru. c. petrescu, c. v. 72. Mai tîrziu văzură că nu eram nici una, nici alta, ci nişte simpli călători cu scrisori bune de recomandaţie. bolintineanu, o. 296. + Indicaţie, prescripţie medicală. Am explicat tuturor că aceasta este recomandaţia medicilor, c. petrescu, c. v. 356. RECOMANDUÎ vb. IV v. recomanda. RECOMBINĂ, recombin, vb I. Tranz. A combina din nou. . RECOMPENSĂ, recompensez, vb. I. Tranz. A da o recompensă; a răsplăti. Voi fi mulţumit de a videa că ştiţi tiu numai a recunoaşte merite, dar şi a le recompensa. AI.ECSANDRI, S. 3. RECOMPENSĂT, -Ă, recompensaţi, -te, adj. Răsplătit. Tudor Stoenescu-Stoian a dovedit de mic copil o natură blîndă şi îngăduitoare; întotdeauna recompensată cu lauda părinţilor şi cu stima profesorilor. C. petrescu, o. p. i 21. RECOMPENSĂŢIE, recompensaţii, s. f. (învechit) Recompensă. RECOMPENSĂ, recompense, s. f. Răsplată ; gratificaţie. Pe drum îi spuse şi căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, rebreanu, P. s. 89. Apără dreptul, legea, credinţa şi recompensa-i e nemurire. AT.EXAN-DRESCU, m. 144. + Compensaţie, despăgubire ; reparaţie. Mutarea neaşteptată, aproape inexplicabilă, le-a căzut ca o recompensă. C. PETRESCU, c. v. 10. RECOMPOZIŢIE, recompoziţii, s. f. Recompunere. RECOMPRIMĂRE, recomprimări, s. f. Ridicare a presiunii gazelor dintr-o conductă de alimentare cu gaze, efectuată din loc în loc pe conductă. RECOMPtNE, recompun, vb. III. T r a n z. A compune din nou, a reface ; a reconstitui un lucru din elementele în care a fost descompus. Aprinse becurile de diferite culori, ca să recompună lumina naturală a zilei şi se retrase după vitrina de cristal. c. petrescu, a. 325. RECOMPUNERE, recompuneri, s. f. Acţiunea de a recompune şi rezultatul ei. RECONCILIĂ, reconciliez, vb. I. Tranz. A împăca, a pune de acord. Refl. Două mentalităţi care nu se pot reconcilia, c. petrescu, î. n 86. RECON CILIABIL — 702 — RECREAT RECONCILIÁBIL, -Ă, recoticiliabili, -e, adj. Care poate fi reconciliat, pus de acord, împăcat. RECONCILIÉRE, reconcilieri, s. f. Acţiunea de a (se) reconcilia şi rezultatul ei; punere de acord, înţelegere, împăcare. Tovarăşul lui Radu Comşa înlocui cuvintele cu un gest care arăta că între el şi autorul Cosmo-polisului nici o reconciliere nu e posibilă, c.' petrescu, î. ii 61. RECONDIŢIONA, recondiţionez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A restabili caracteristicile de funcţionare şi dimensiunile iniţiale ale unui sistem tehnic care a fost uzat sau deteriorat, pentru ca acesta să poată fi folosit din nou. Piese uzate recondiţionate. RECONDIŢIONĂRE, recondiţionări, s. f. Acţiunea de a recondiţiona şi rezultatul ei. RECONDIŢIONAT, -ă, recondiţionaţi, -te, adj. Care a fost restabilit la dimensiunile şi caracteristicile iniţiale. RECONDÎJCŢIE, reconducţii, s. f. (Jur.) Reînnoire a unui contract de închiriere sau de arendă. RECONFIRMĂ, reconfirm, vb. I. Tranz. A confirma din nou. RECONFIRMĂRE, reconfirmări, s. f. Acţiunea de a reconfirma şi rezultatul ei. RECONFORT s. n. Reconfortare. îi aducea înţelegere şi reconfort. SADOVEAîtu, e. 95. RECONFORTĂ, reconfortez, vb. I. Tranz. A reda (cuiva) forţa, a întări, a fortifica, a întrema; f i g. a reda (cuiva) energia, încrederea, curajul. RECONFORTĂNT, -Ă, reconfortanţi, -te, adj. Care reconfortează, care restabileşte forţele vitale, care dă putere; întăritor. Nu se mai gîndesc că există pe lumea aceasta sobe încălzite, pîlpiiri reconfortante şi blinde. bogza, a. î. 520. Braga este, ca băutură, foarte răcoritoare. . . iar ca mîncare, cea mai uşoară şi totdeodată cea mai reconfortantă. caragiaIîE, m. 162. ^ (Substantivat) Somnul e bun reconfortant. RECÓNFORTÁRE, reconfortări, s. f. Acţiunea de a reconforta şi rezultatul ei; întremare, întărire. Prietenia ei cu Sabina se născuse şi dura, tocmai fiindcă Ungă această copilă, cu şase ani mai tînără, loială, firească şi fără ascunzişuri, găsea o reconfortare. C. petrescu, c. v. 369. RECONFORTĂT, -Ă, reconfortaţi, -te, adj. Care şi-a recăpătat forţele; fortificat, întărit, întremat. RECONSIDERĂ, reconsider, vb. I. Tranz. (Cu privire la un eveniment, la o lucrare literară sau ştiinţifică etc.,- mai ales din trecut) A privi, a cerceta, a interpreta dintr-un nou punct de vedere ştiinţific. RECONSIDERARE, reconsiderări, s. f. Acţiunea de a reconsidera şi rezultatul ei. RECONSTITUÁNT, reconstituante, s. n. (Med.) Tonic. RECONSTITUI, reconstitui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un întreg (din părţile în care a fost desfăcut); a recompune, a reîntregi. Ne căutăm oamenii ¡i din mers ne reconstituim unităţile, camxc, PETRESCU, u. N. 392. <0> Refl. pas. Cu greutate s-au putut reconstitui incomplet trei trupuri diforme, oribil sfîşiate. BART, s. M. 75. A reface din memorie; a readuce în memorie, a evoca. Matei reconstituía în fraze scurte, mormăite şi destul de înţelese, o întîmplare dramatică de pe drumurile de munte, sadoveanu, o. vin 73. începusem să caut ■ .. să-mi reconstitui întrebătoarea fiinţă sufletească a omului care influenţase... întreg destinul vieţii mele. CAMU PETRESCU, U. N. 47. ’ 2. (Jur.) A restabili la faţa locului condiţiile în care s-a petrecut o infracţiune. 8. (Tehn.) A reface, fără modificări, un edificiu sau o operă de artă, în mărimea reală, în desen sau în plan, pe bază de fragmente sau de documente. RECONSTITUIRE, reconstituiri, s. f. Acţiunea de a reconstitui şi rezultatul ei. RECONSTRUCŢIE, reconstrucţii, s. f. Faptul de a reconstrui; reconstruire, refacere, reclădire. De cîte ori trec pe aci — spune belgianul — găsesc aceeaşi veşnică mişcare de dărîmare şi reconstrucţie. barT, s. M. 43. -4- (Lingv.) Stabilire a formei unui cuvînt neatestat dintr-o limbă care nu se mai vorbeşte sau dintr-o fază mai veche a limbii, pe baza legilor de corespondenţă fonetică ; reconstruire. O reconstrucţie trebuie să se bazeze pe comparaţie, deci în cazul limbii latine avem nevoie de concordanţa mai multor limbi romanice. GRAUR, s. i,. 166. RECONSTRUI, reconstruiesc, vb. IV. Tranz. A construi din nou, a reclădi; a reface pe baze noi. + (Lingv.) A stabili forma aproximativă a unui cuvînt neatestat dintr-o limbă, pe baza legilor de corespondenţă fonetică. El a combătut în mai multe rînduri... pe savanţii care reconstruiau cuvinte latine vulgare, cînd graiurile franţuzeşti puteau oferi explicaţii pentru cele mai multe probleme etimologice, graur, s. i.. 166. (Poetic) A reconstitui. Dorinţa mea Din amintiri, din resturi, Să te reconstruias-că-ar vrea. camii, petrescu, v. 92. Urmam deci mai departe să reconstruiesc lanţul impresiilor mele încă fierbinţi. CARA-Giale, o. vn 525. RECONSTRUIRE, reconstruiri, s. f. Acţiunea de a reconstrui şi rezultatul ei. Reconstruirea unei şosele. -4» (Lingv.) Reconstrucţie. Se cunosc numeroase cazuri de etimologii sigure ■ . . obţinute prin reconstruirea unui tip neatestat. Graur, s. l,. 164. RECONVENŢIONÂL, -Ă, reconvenţionali, -e, adj. (Jur.; în e x p r.) Cerere reconvenţibnală = reconvenţiune. RECONVENŢltNE, reconvenţiuni, s. f. (Jur.) Cerere introdusă de pîrît prin care acesta ridică pretenţii în contra acţiunii reclamantului. RECOPIA, recopiez, vb. I. Tranz. (Cu privire la un text, un act etc.) A copia din nou, a scoate a nouă copie. RECORD, recorduri, s. n. Performanţă, oficial constatată, care depăşeşte tot ce s-a realizat pînă la o anumită dată în competiţiile sportive. E x p r. A bate recordul (în ceva) = a atinge treapta cea mai înaltă. A (de) ţine un record — a păstra un record stabilit, a deţine locul de frunte printre. . ., a fi neîntrecut în. .. Noi ţineam recordul gazetelor bine informate. Caragiai,E, O. n 296. Obiect sau animal intrat într-o competiţie (tîrg, expoziţie etc.) şi clasat oficial ca posedînd anumite calităţi în cel mai înalt grad. Coarne de cerb record mondial. RECORDMAN, -A, recordmani, -e, s. m. şi f. Deţinător al unui record. RECREA, recreez, vb. I. Refl. A se destinde, a se odihni (după un efort susţinut); a-şi reface forţele, a se înviora. — Pronunţat: -cre-a. RECREARE s. f. Acţiunea de a se recrea şi rezultatul ei; recreaţie. RECREAT, -A, recreaţi, -te, adj. Odihnit, refăcut. Se .simţi recreat ca de un curent răcoritor. VLAIIUŢX, o. a. m 62. RECREATIV — 703 — RECUCERI RECREATIV, -A, recreativi, -e, adj. Care odihneşte, care recreează. RECREATOR, -OĂRE, recreatori, -oare, adj. (Neobişnuit) Recreativ. RECREAŢIE, recreaţii, s. f. 1. Faptul de a se recrea; odihnă după o muncă încordată; recreare. Apoi deodată, în timpul unei recreaţii, începea să îmbrăţişeze pe camaradele ei de clasă, vlahuţă, o. A. iii 37. + Timp destinat recreării elevilor între orele de curs; pauză. Luam parte la jocurile camarazilor mei cînd suna ora de recreaţie. Ghica, s. 74. 2. Destindere; desfătare. (Atestat în forma recrea-ţiune) Singura lui recreatîune era poezia, negruzzi, s. I 333. — Pronunţat: -cre-a-, — Variantă : (învechit) re- creaţiune (odobescu, s. iii 37) s. f. RECREAŢIÎJNE s. f. v. rccreaţic. RECRIMINĂ, recriminez, vb. I. Tranz. (Rar) A reproşa, a acuza. RECRIMINARE, recriminări, s. f. Reproş, acuzaţie (cu care se răspunde unui alt reproş, unei alte acuzaţii). Recriminările. . . nu se întemeiază pe nimic decît pe supărările personale ale scriitorului, iorga, i,. i 354. RECRISTALIZĂRE, recristalizări, s. f. (Chim.) Operaţie de purificare a unei substanţe chimice impure, care se realizează prin dizolvarea la cald a acelei substanţe, urmată de filtrarea soluţiei şi cristalizarea ei prin răcire. + Fenomen de refacere a cristalelor unui metal sau ale unui aliaj deformate printr-un tratament mecanic la rece, însoţit de restaurarea proprietăţilor lui anterioare. RECRUDESCENŢĂ, recrudescenţe, s. f. Izbucnire din nou, revenire, într-o formă mai acută, a unei boli sau a unei epidemii; înrăutăţire, înrăire. F i g. Creştere, reluare într-un ritm viu, accentuat şi mai intens a unei activităţi, a unei stări etc. Şomajul propriu-zis nu cunoaşte. . . recrudescenţa din alte ţări. BOGZA, A. î. 568. RECRTjT, recruţi, s. m. 1. Tînăr aparţinînd ultimului contingent chemat sub arme; soldat de curînd încorporat. A treia zi de revizie, înspre sară, toţi recruţii erau adunaţi din nou înaintea subprefecturii. bujor, s. 39. Trenul porni apoi in chiuitul recruţilor, ale căror rude şi părinţi rămaseră trişti în gara singuratecă. sandu-ai,dea, u. p. 231. 2. F i g. (Familiar) Membru de curînd cîştigat pentru o asociaţie, o mişcare; începător. — Variante: (popular) recrută (reteganui,, p. iii 9), răgiită, răgute ( Jarnîk-bîrsijanu, d. 299), răcută, ră-cute, s. f. RECRUTA, recrutez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la un tînăr, la un contingent etc.) A chema la verificare în vederea încorporării în armată; a selecţiona şi a înregistra pentru serviciul militar. •$- Intranz. A se prezenta pentru înrolare sau pentru înregistrare în armată. 2. F i g. A angaja, a primi (pe cineva) pe baza unei selecţii; a cîştiga, a lua (pe cineva) pentru o anumită activitate. A organizat. . . reprezentaţii de teatru, recru-tînd dintre fetele şi flăcăii mai deştepţi pe interpreţii operelor. rebreanu, I. 67. în primăvară, Vaillant mai recrutase un elev. ghica, s. a. 123. Romînii sînt in picioare şi la trebuinţă vor putea cu înlesnire a recruta oameni spre a intra în ţară. BĂI.CESCU, la ghica, a. 245. RECRUTARE, recrutări, s. f. Acţiunea de a .recruta şi rezultatul ei; operaţie de înregistrare a tinerilor pentru încorporarea în armată. + F i g. Alegere, angajare. RECRUTAŢIE, recrutaţii, s. f. (învechit) Recrutare. + Rechiziţie. Casele dorobanţilor se scutesc de capitaţie şi de recrutaţie. bXlcescu, o. i 37. — Variantă: recrutaţiune (hasdeu, i. v. 131) s. f. RECRUTAŢlONE s. f. v. recrutaţie. RECRtJTA s. f. v. recrut. RECT s. n. (Anat.) Ultima parte a intestinului gros, care se termină prin orificiul anal. RECT ĂL, -A, rectali, -e, adj. (Anat.) Care se referă la rect; care aparţine rectului. RECTIFICA, rectific, vb. I. T r a n z. 1. A îndrepta, a corecta. Copiii îşi rectificară ţinuta prea dezordonată, după atîtea ceasuri de călătorie plicticoasă. C. PETRUSCU,. c. v. 9. 2. (Tehn.) A supune o suprafaţă metalică unei neteziri foarte fine cu ajutorul unor unelte abrazive. 3. (Chim.) A separa prin distilare dintr-un amestec de lichide un component sau un grup de componenţi care reprezintă, cantitativ, majoritatea amestecului. RECTIFICARE, rectificări, s. f. Acţiunea de a rectifica şi rezultatul ei. 1. îndreptare, corijare. In principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăţi în versuri înţelegem fireşte prefacerea numai a expresiunii materiale, adică a cuvîntării, iar nu şi a gîndirii, adică a poeziei in ea însăşi, caragiat.e, o. vii 473. -4>- (Concretizat) Notă prin care se rectifică ceva. 2. (Tehn.) Operaţie mecanizată de netezire foarte fină, prin aşchiere, a suprafeţei unei piese metalice cu ajutorul pietrelor abrazive, «$>- Distilare fracţionată prin care se separă dintr-un amestec de lichide un component sau un grup de componenţi care reprezintă, cantitativ, majoritatea amestecului. RECTIFICATOR, -OARE, rectificatori, -oare, adj. (Rar) Care rectifică ; care aduce o rectificare, (Substantivat, m.) Muncitor calificat care lucrează la rectificare (2). RECTILÎN, -A adj. v. rectiliniu. RECTILINEĂR, -A, rectilineari, -e, adj. Ortoscopic. — Pronunţat: -ne-ar. RECTILÎNIU, -IE, rectilinii, adj. (Mat.) 1. în linie dreaptă. Mişcare rectilinie. (Atestat în forma rectilin) Şoseaua tăia o diră lucioasă, rectilină, pe care sania aluneca vertiginos, rebreanu, R. I 215. 2. (Despre figuri geometrice) Format din linii drepte. Triunghi rectiliniu. — Variantă: rectilin, -ă adj. RtiCTO s. n. invar. (în opoziţie cu verso) Pagina din faţă a unei coli de hîrtie scrise sau a unei foi de carte. RÎCTOR, rectori, s. m. Persoană care conduce (din punct de vedere ştiinţific şi administrativ) o universitate sau un institut de învăţămînt superior. Să te găteşti Ca rector a te-ntoarce la-a noastră Academie, alecsandri, t. ii 155. RECTORAT, rectorate, s. n. Demnitatea, funcţia de rector; birourile şi serviciile administrative care ţin de rector, Interval de timp în care cineva îşi exercită funcţia de rector. RECTRÎCE, rectrice, s. f. (Omit.) Fiecare dintre penele mari, late din coada păsărilor. RECŢltJNE s. f. (Gram.) Calitatea unui cuvînt de a atrage în frază un anumit determinant; legătura dintre cuvinte şi determinantele lor. RECUCERI, recuceresc, vb. IV. Tranz. A cuceri din nou, a lua înapoi; a relua. ^RECUCERIT — 704 — RECUPERATOR RECUCERÎT, -Ă, recuceriţi, -te, adj. Cucerit din nou. RECÛL, reculuri, s. n. Mişcare îndărăt a unui corp solid, ca reacţiune provocată de o forţă exercitată asupra lui de un alt corp, care se mişcă într-un anumit sens, ■considerat ca sens înainte. Reculul unei arme de foc. + Distanţa parcursă de un corp solid în timpul mişcării sale înapoi provocate prin reacţiune. RECULA, reculez, vb. I. I n t r a n z. (Tehn.) A se retrage, a se smuci înapoi, a avea o mişcare de recul. RECULĂRE, reculări, s. f. Faptul de a recula. RECULÉ GE, reculeg, vb. III. Refl. A-şi veni în fire, a-şi recîştiga calmul, liniştea (după o spaimă, o emoţie etc.) ; a se regăsi, a-şi reveni. Reculegindu-se din tulburarea ce-i încătuşa pe toţi.. ■ murmură cu un glas răguşit de spaimă. REBREANU, R. II 107. + A se adînci într-o meditaţie. RECULÉ GERE, reculegeri, s. f. Acţiunea de a s e reculege şi rezultatul ei. Unde era odihna aceea în care să găseşti reculegerea? c. petrescu, î. n 109. Faţa i se crispă într-o penibilă sforţare de reculegere. vi,ahuţ1, O. A. iii 193. + Adîncire în gînduri, meditaţie. Contemplaţia artistică presupune reculegere şi tăcere. RAtEA, O. 81. Odăile parcă nu erau făcute pentru hodină şi reculegere. AN-Ghel, pr. 4. <$■ Moment sau minut de recidegere = moment în care se întrerupe orice activitate şi se păstrează tăcere, în semn de omagiu pentru un dispărut. RECUNOAŞTE, recunâsc, vb. III. Tranz. 1. A identifica un lucru sau o persoană pe care ai mai văzut-o sau cu care ai mai fost în contact; a cunoaşte (6). Uite-l! N-a recunoscut pe Olga. rebreanu, R. I 266. O-nchide lungi genele tale Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale. EMINESCU, O. I 41. Nu mă recunoşti ?... Eu sînt Pepelea, care te-am scăpat de zmeu. AEECSANDRI, T. i 435. -4> A deosebi, a distinge ceva după anumite semne caracteristice. llrecunoscu dupăglas. DUMITRIU, N. 61. + Refl. A-şi descoperi în altcineva trăsăturile personale caracteristice, a se regăsi pe sine. El se recunoaşte în fiul său. 2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil, ca autentic, ca adevărat). Recunosc că vînatul îşi are poezia lui; dar această poezie e legată de clipă şi piere cu clipa. SADO-veanu, o. A. n 229. Recunosc, iubite autorule că. . . ai ştiut... să urmezi părinteştile lui poveţe. ODOBESCU, S. HI 11. Aceste principii... n-au fost niciodată recunoscute in ţările noastre. BAI.CE3C!:, o. H 14. (Diplomaţie) A considera un guvern sau un stat ca îndreptăţit a-şi ■exercita puterea şi în situaţia de a avea relaţii diplomatice cu alte state. 4- (Cu privire la un copil natural) A declara ca legitim. R e f 1. A se considera, a sc socoti. Eu mă recunosc dator cu multe răspunsuri lui Ion Ghica. AIÆC-SANDRI, s. 119. 3. A cădea de acord asupra valorii cuiva, a considera meritos, valoros, a socoti ceva valabil, de valoare ; a consacra. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l.. . Ce-o să aibă din acestea pentru el,' bătrinul dascăl? EMINESCU, o. i133. 4. A cerceta terenul pentru a-1 cunoaşte mai precis în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. (F i g.) Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască. EMINESCU, o. I 150. RECUNOAŞTERE, recunoaşteri, s. f. Acţiunea de a (se) recunoaşte şi rezultatul ei. 1. Admitere (a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc.) ; apreciere, consideraţie. laşul romantic al bisericelor voievodale, aureolat de pulbere de ruini, recunoaşterea publică a declinului capitalei Moldovei constituiau pentru scriitorii timpului ca o bucurie a suferinţei. SADOVEANU, E. 6. 2. (Jur.) Acordare de către stat a calităţii de cetăţean unei persoane de altă cetăţenie dar, aparţinînd după origine populaţiei de bază a statului respectiv. + Declarare (de către tată) a unui copil ca legitim. + (Diplomaţie) Admitere de către un guvern sau de către un stat a calităţii legale a altui guvern sau a altui stat de a-şi exercita puterea şi a avea relaţii diplomatice cu alte state. A adăogat că dorea să cunoască vederile excelenţei-tale despre recunoaşterea Republicei Franceze. GHICA, A. 32. 3. Activitate desfăşurată de un militar sau un grup de militari, pentru a cunoaşte amănunţit o porţiune de teren în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. Un tinăr ofiţer. .. c-o patrulă de marinari debarcă pe ţărmul Sulinei, in recunoaştere. BART, E. 321. <ţ> (Poetic) Un erete, Poliţai din naştere, Peste baltă şi boschete Vine-n recunoaştere. TOPÎrcEanu, B. 48. Refl. pas. După alungarea francezilor, Moscova s-a refăcut. stancu, u.R.s.s. 99. -+• R e f 1. A se face din nou sănătos, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoşi. Prin odihnă s-a refăcut complet. 3. A preface, a schimba, a transforma. Crestăturile păreau foarte vechi, fiindcă scoarţa [copacilor] se refăcuse. GAXACXION, o. I 210. Au imprimat o direcţie nouă întregii psihologii... «refăcind» toate capitolele, ibrăueanu, s. 224. REPACERE, refaceri, s. f. Acţiunea de a (s e) reface şi rezultatul ei; aducere din nou în starea (de înflorire) de mai înainte, acţiune de reconstrucţie; reconstruire. Se încăpăţinează să creadă că... războiul n-a dezlănţuit alte crize decît deprecierea monetară şi problema refacerilor. C. PETRESCU, î. II 219. •+ (în legătură cu o lucrare, o casă etc.) Executare din nou, restaurare, reparare; reconstruire. + F i g. (Cu privire la o persoană) însănătoşire, întremare. Operaţia prin care o unitate militară este retrasă în spatele liniei de luptă, pentru odihna trupelor şi pentru completarea efectivelor, a armamentului. REFÁCÚT, -A, refăcuţi, -te, adj. (Despre industrie, agricultură, economie etc.; p. e X t. despre regiuni, ţări etc.) Readus în starea de mai înainte, restabilit. + (Despre o lucrare, o casă etc.) Executat din nou, restaurat, reparat. + (Despre oameni) însănătoşit, întremat, întărit. REFEC, refecuri, s. n. Cusătură cu ajutorul căreia se îmbină două bucăţi de pînză .(prin îndoirea şi prinderea marginii sub -îndoitură spre a nu se destrăma); tiv. <ţ> E x p r. A lua (pe cineva sau ceva) Ia refec (sau, mai rar, a trage Cuiva un refec) = a mustra (pe cineva) aspru, a-i cere socoteală (despre ceva), a-1 lua din scurt, a-1 critica aspru. Mai tîrziu aude iarăşi De-un talent c-a răsărit ■ .. Furios se-ncliide-n casă, Şi-i ia cartea la refec. vr,AHUŢĂ, o. A. 179. REFECA, reféc, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o stofă, o pînză etc.) A coase cu refec, a tivi. Cămaşa de borangic subţire şi refecată cu bibiluri. filijion, c. 151. 2. A detaşa, cu ferăstrăul marginile teşite ale scîndu-rilor brute pentru a obţine scînduri paralelipipedice. REFECARE, refecări, s. f. Acţiunea de a refeca şi rezultatul ei; tivire. . REFECAT, -A, refecaţi, -te, adj. Cusut cu refec, tivit. (F i g.) îi jucau fără astîmpăr ochişorii vioi şi refecaţi, sclipind de vicleană răutate. M. I. caraGIAi,e, c. 45. Cm ochi bolboşaţi, Roşii refecaţi, PĂSCU£ESCU, i,. r. 289. REFECĂTtRĂ, refecături, s. f. (Popular) Refec. (Cu pronunţare regională) Cusutura... este de două feluri: cu răfecătură, cînd se răsuceşte pinza distrămată şi apoi se coasă. . . ori tivind. ŞEZ. ix 37. REFECTÓR,' refectoare, s. n. (Rar) Sală de mîncare într-un internat, într-o mănăstire etc. REFENEAj, refenele, s. f. 1. (învechit) Sumă de bani reprezentînd contribuţia cuiva la o cheltuială făcută în comun (la o petrecere, o consumaţie etc.); cotă-parte. Bre. . . cîrciumăriţă... Aşterne epingeaua, Să ne dăm refeneaua. PĂSCULESCU, LP. 257. + Petrecere în comun; beţie, chef. întru in circiumă, unde fac refenea oameni mulţi. CAR.YGIAI.E, o. i 331. La nunţi, cumetrii, refenele,' cîte unu. . . pune pă lăutari. . . să cînte. ŞEZ. iii 36. 2. (în e x p r.) A lua .(pe cineva) la refenea = a cere socoteală cuiva de ceea ce a făcut. A trage (sau a da cuiva) o refenea = a lua în rîs pe cineva. REFERA vb. I v. referi. REFERÁT, referate, s. n. Dare de seamă, scrisă sau orală, asupra unei cărţi, a unui studiu, a unei activităţi etc. Secretarul adjunct al Comitetului ţinuse un referat special. MIHAI.E, o. 484. Fac un mic referat asupra volumului cetit. Sahia, U.R.S.S. 129. •+ Raport scris (uneori numai de cîteva rînduri) pe marginea unei cereri, a unui act etc. REFERENDÁR, referendari, s. m. (învechit şi arhaizant) Referent, raportor, informator. Revista ieşise din dorinţa ministrului Haret, care îndemnase pe Coşbuc şi Vlahuţă, referendari literari ai Casei Şcoalelor, să întreprindă o acţiune de înviorare a literaturii, sadoveanu, E. 9. REFERÉNDUM s. n. Consultare a întregului popor, spre a hotărî prin vot asupra unor probleme de stat de importanţă vitală sau asupra unor chestiuni de interes general. V. plebiscit. REFERENT, -Ă, referenţi, -te, s. m. şi f. Specialist în cadrul unei instituţii, a cărui atribuţie este mai ales de a da îndrumări şi informaţii în domeniul specialităţii sale. V. consilier. Ar trebui să fiu... un fel de. referent. GALAN, B. I 64. + Persoană care face un referat. REFERI — 709 — REFLEXIV REFERf, refer, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Şi în forma refera; adesea urmat de determinări introduse prin prep. « despre ti, « asupra » etc.) A face un referat; a raporta, a da referinţe, a relata. Două zile Titu Herdelea avu să povestească ce-a păţit şi cum a petrecut la ţară... O seară întreagă a trebuit să ■ refere familiei Gavrilaş: rebreanu, r. i 178. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «Ia») A se raporta (Ia ceva sau la cineva),- a viza (ceva sau pe cineva). Ar putea să întîmpine unii din aceia la care mă refer la începutul acestei comunicări că totuşi la noi se ceteşte, sadoveanu, e. 23. — Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 referă, prez. conj. pers. 3 refere. — Variantă: referă vb, I. REFERÎISŢĂ, referinţe, s. f. 1. (Mai ales Ia pi'.) Informaţii, lămuriri, explicaţii. Am adăugat unele referinţe bibliografice la articole sau lucrări apărute ulterior. ROSETTI, S. I,. 3. 2. (în e x p r.) Sistem de referinţă = a) (Geom.) sistem de coordonate la care se raportează poziţiile figurilor geometrice; b) (Fiz‘.) grup format din toate sistemele de coordonate imobile unul faţă de altul, la care se raportează poziţiile corpurilor sau poziţiile în cîmpurile de forţă. REFERÎRE, referiri, s. f. (Rar) Faptul de a (s e) referi; raportare. -^Loc. prep. (în limbajul administrativ) Cu referire la ... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... REFERITOR, -OĂRE, referitori, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. « la ») Care se referă la ceva sau la cineva; privitor. Loc. prep. Referitor la ... = despre, cu privire ia. . privitor la. .. REFLECT, reflecte, s. n. (învechit) Reflex. Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb Blind o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.- EMINESCU, O. I 50. REFLECTĂ, reflectez şi reflect, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la lumină, unde, imagini) A schimba direcţia de propagare a luminii, a undelor, a imaginilor cînd ele întîlnesc suprafaţa de separaţie a două medii diferite, fără trecere dintr-un mediu în celălalt; a răsfrînge. Dar sticla poleită îl reflectă amputat de deasupra genunchilor. C. ' petrescu, c. v. 46. Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie Reflectă-n ele ţărmii — se-ntunecă, se şterg, eminescu, o. rv 84. F i g. Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă, eminescu, o. tv 118. <$> Refl. Ce s-o fi reflectînd oare în lentilele acelor ochi mari şi blinzi, cu irisul negru ca păcura. barT, s. m. 84. A nopţii stea răvarsă lumina p-a mea frunte şi raza-i se reflectă pe limpede izvor, alexandrescu, m. 149. -$► Refl. (Despre sunete) A se întoarce în mediul iniţial după ce s-a lovit de suprafaţa de separaţie a altui mediu; a se răsfrînge. ■ 2. Tranz. F i g. (Cu privire la un fenomen, un sentiment etc.) A oglindi, a reda. Au mai găsit şi că piesa nu reflectă realitatea, baranga, i. 157. Refl. Multe condiţii sociale. .. produc. . . anumite caractere ■ . . care se reflectează în artă. GHEREA, st. cr. iii 363. 3. I n t r a n z. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «asupra») A se gîndi, a cugeta, a medita. Stătea pe gunoi şi reflecta adînc. CARAGIAI,E, O. III 21. REFLECTĂRE, reflectări, s. f. Acţiunea de a (s e) reflecta şi rezultatul ei; răsfrîngere, oglindire. Reflectarea ceriului înstelat înt'r-un strop de rouă. eminescu, n. 32. F i g. Nu mai avea dureri, nici bualrii, decit acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă şi tristă a sufletului său de copil, eminescu, n. 41. REFLECTOR, reflectoare, s. n. Parte a unui dispozitiv de iluminat destinat să formeze, prin reflexie, fasciculul de lumină care luminează un punct sau o suprafaţă; p. e x t. aparat înzestrat cu un asemenea dispozitiv. V. proiector. Cînd au pornit din nou în noaptea pădurii. . . un reflector îi primeşte, orbindu-i cu lumină verzuie, c. PETRESCU, î. n 38. întinseră hărţile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată şi chibzuiră unde trebuie să apară la noapte. REBREANU, P. s. 63. REFLÎXŢIE, reflecţii, s. f. 1. Meditare, cugetare» gîndire. Eminescu introdusese reflecţia filozofică şi lirismul în proză, vianu, Â. p. 170. Ci te reflecţii nu ne cuprind în faţa acestui dureros sfîrşit. vlahuţA, o. A. 238. Omul se mişcă întîi la intîmplări, şi apoi vin reflecţiile. RUSSO, s. 26. 2. Reflexie (2). — Variantă : rcflecţiune, reflecţiuni (eminescu, n. 33),-s. f. REFLECŢIÎJNE s. f. v. reflecţie. REFLEX1, reflexe, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Rază reflectată; sclipire, lucire, strălucire. După ce se domolesc viscolele lui ianuarie, pe omătul cu reflexe violete şi pe dealuri, în lumina lunii, se înşiră lupii urlînd. sadoveanu, E. 94. în umbră se ivise-o albă pată, Un corp suav ca un reflex de lună. TOPÎrceanu, b. 100. Sub mustăţile mari şi albe o lumină misterioasă ca un început de ziuă parcă mijea, un reflex venit de cine ştie unde. anghei,, pr. 65. F i g. Acel reflex de frumuseţe interioară... dădea nu ştiu ce aer misterios ochilor lui căprii. vlaiiuţĂ, o. A. 256. 2. F i g. (Mai ales la sg.) Oglindire, reflectare. Moralitatea de acum o sută de ani era un reflex al acestor stări sociale. SADOVEANU, E. 25. Teoriile lingvistice devin un reflex al luptelor naţionale şi sociale. ibrÂileanu, sp. CR. 113. REFLEX2, -Â, reflecşi, -xe, adj. (Fiziol.; despre acte, mişcări ale organismului) De natura reflexului; produs în mod spontan, independent de voinţă. Mişcare reflexă. c=j Natura reflexă a fenomenului este mascată de prezenţa celui de al doilea factor, căldura, parhon, o. A. i 315. Act reflex (şi substantivat, n.) = răspuns sccretor sau motor dat de organism la acţiunea unui excitant; (în sens curent), reacţie bruscă şi automată a organismului la anumiţi excitanţi. REFLEXIE, reflexii, s. f. (Şi în forma reflexiune) 1. Reflecţie (1). După o clipă de reflexiune... pune mina pe pană şi scrie pe listă. CAMU, petrescu, O. II 323. Va răspunde mîine, după reflexiune matură, rebreanu, r. I 47. Be cînd fac tristele mele reflexiuni, intră plouat ca un căţeluş lăţos tînărul şi simpaticul nostru colaborator literar. CARAGIALE, O. II 319. 2. (Fiz.) Fenomen de schimbare a direcţiei de pro-pegare a unei radiaţii acustice electromagnetice la incidenţa ei pe suprafaţa de separaţie a două medii diferite, fără ca radiaţia respectivă să treacă dintr-un mediu în celălalt. — Variantă: reflexiune, reflexiuni, s. f. REFLEXlCNE s. f. v. reflexie. REFLEXÎV, -Ă, reflexivi, -e, adj. 1. (Despre persoane) Predispus la reflexie, la meditare; meditativ. Alecsandri a fost un clasic, o natură reflexivă, observatoare şi echilibrată, sadoveanu, E. 60. Oamenii se împart, după caracter, in două categorii: reflexivi şi. impulsivir GHEREA, ST. CR. în 88. 2. (Gram.; în expr.) Diateză reflexivă — diateză care arată că acţiunea unui verb este făcută de subiectul gramatical care îi suferă şi efectele. Verb reflexiv = REFLEXIVITATE 10 — REFRACŢIE verb la diateza reflexivă. Verbele tranzitive pot fi active, pasive fi reflexivef eele intranzitive, numai active. iordan, <£.. K. 421. Verb reflexiv cventiv v. eventiv. Pronume reflexiv — pronume care arată în principiu că acţiunea »exprimată dc verb se răsfringe asupra subiectului. Pro-rnvn?c!c reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a 3-a. gram. rom. i 201. + (Substantivat, n.) Funcţiunea verbului reflexiv; diateză reflexivă. Reflexivul se deosebeşte formal de activ numai prin faptul că, la forma activă a verbului, se adaugă pronumele reflexiv, gram. rom. I 244. REFLEXIVITATE s. f. (Rar) Faptul de a fi reflexiv (1) ; predispoziţie spre mcditarc. Reflexivitatea eminesciană iţi găseşte astfel un continuator in Delavrancea, bucuros la orice popas să ne încredinţeze gtndurilc minţii sale. viANU, A. I'. 175. Reflexivitatea e o urmare... a solita-rismtdui. GHliRiiA, ST. cu. III 87. REFLEXOGlÎN, -A, reflexogeni, -e, adj. (Neobişnuit) Care poate da naştere la reflexe*. REFLtlX, refluxuri, s. n. (în opoziţie cu flux) Retragere periodică a apelor unei mări sau ale unui ocean, datorită atracţiei lunii şi soarelui. V. maree. -£• F i g. Descreştere, regres. REFORMA, reformez, vb. I. 1. T r a n z. A schimba (în bine) ; a înnoi, a primeni o stare dc lucruri, o concepţie ctc. ; a face o reformă (1). 2. Tranz. (Cu privire la un material, o maşină, o unealtă ctc.) A scoate din uz, a da la reformă (3). 3. Tranz. (Mii.; învechit) A scoatc un militar din evidenţa sau din serviciul armatei (ca inapt din punct dc vedere fizic). Fusese înrolat două luni şi apoi reformat. tas, z. i 305. 4. Refl. (Franţuzism învechit) A forma din nou, a reface. Greşeala este de a propovădui că limbile se reformează, cind dimpotrivă, limbile se formează zi pe zi. kusso, s. 65. REFORMARE, reformări, s. f. Acţiunea de a (s e) r e-forma. + (Neobişnuit) Reformă (2). Un eveniment religios, reformarea. .. desparte omenirea de astăzi. RUSSO, s. 71. REFORMAT, -A, reformaţi, -le, adj. 1. (Despre materiale, maşini, unelte etc.) Scos din uz, dat la refor-mă (3). 2. (învechit, despre militari) Scos din evidenţa sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). <$- (Substantivat, m.) S-a făcut revizia scutiţilor şi reformaţilor. sadovkanu, r. m. 101. 3. (Despre o biserică sau o persoană) Care ţine de cultul religios protestant calvin. (Substantivat) Persoană dc religie protestantă calvină. RE FOR MAT OIÎ, -0 AIÎE, reformatori, -oare, adj. (Şi substantivat; despre persoane) Care reformează, care aduce reforme, care înnoieşte. Nc-att trimis... un reformator. c. rETRESCU, î. H 130. Versul lui Eminescu se detaşează intr-un relief izbitor. Simţi îndată că ai de-a face cu un reformator. Primele lui poezii sînt un strigăt puternic de revoltă artistică. VLAHCŢĂ, O. A. 239. <£■ F i g. Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator? axkcsan-dri, V. ii 6. O an, prezis atita, măreţ reformatorl începi, prefă, răstoarnă fi imbunătăţează. Ar.EXA>TDRi;scu, M. 5. REFORMĂ, reforme, s. f. 1. Schimbare, modificare (prin lege) a unei stări de lucruri (în general cu scopul de a obţine o ameliorare sau un progres); schimbare într-o anumită orânduire, firi a modifica însă structura generală a acelei orînduiri. Voi nu inţălegeţi toate avantajele unei asemine reforme, aiecsandri, t. i 261. Faza de reforme... se prefăcea intr-o combinaţie mai bună decit starea de mai inainte. RUSSO, s. 116. Este timpul ca poezia să se ocupe, să puie in mişcare toate resorturile sale la o prefacere intreagă, la o reformă totală de conştiinţă ■ .. boli.iac, o. 43. <$• Reformă monetară (sau bănească) = operaţie financiară prin care se înlocuieşte moneda veche a unei ţări cu o monedă nouă, avînd un curs diferit faţă dc prima. Reformă agrară v. agrar. 2. Mişcare social-politică şi religioasă împotriva feudalismului şi a papalităţii, apărută în Europa apuseană în secolul al XVI-lca şi care a dus Ia crearea unei noi biserici (numită reformată sau protestantă). Luîttd din reformă ceea ce era după înţelesul şi folosul neamului ■ ■ . bisericile din Ţeara Romlnească şî din Moldova. .. compun cazanii şi evanghelii. RUSSO, S. 73. 3. Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, nr-mclor etc. socotite inutilizabile ; p. c x t. depozit în care se păstrează un asemenea material, unelte, cfecte ctc. Un schimb de rufe de la reformă ii acoperă trupul lung. SAIIIA, N. 120. 4. Scoatere din rîndurilc armatei active a unui militar pentru motive de incapacitate fizică. REFORMISM s. n. Curent politic oportunist în mişcarea muncitorească, care, negînd necesitatea revoluţiei şi a dictaturii proletariatului, preconizează, în locul luptei revoluţionare, acţiuni pentru reforme mărunte, care nu ating bazele orînduirii capitaliste. REFORMIST, -A, reformişti, -ste, adj. Care preconizează reformismul, care se face în spiritul reformismului ; (substantivat) adept al unei reforme, (mai ales) al reformismului ca doctrină politică. REFRACTA, pers. 3 refractă şi refractează, vb. I. Refl. (Fiz. ; despre unde, lumină sau raze de lumină) A se frîngc, a devia, a se abate de la direcţia iniţială la trecerea dintr-un mediu în altul. REFRACTAR, -Ă, refractari, -e, adj. 1. (Fiz. ; despre materiale) Care se înmoaie numai la temperatură înaltă ; care rezistă în general temperaturilor înalte. Pămîntul fertil... e prefăcut într-o materie definitiv refractară, în care nici apa nu mai pătrunde. BOGZA, C. o. 217. Cărămidă refractară = cărămidă fabricată dintr-un material special, rezistent la temperaturi înalte, folosită la căptu-şirea focarelor dc la cuptoarelc industriale, dc la cazanclc de încălzire centrală, de la locomotive ctc. 2. F i g. (Despre persoane, caractere etc. ; adesea urmat de determinări introduse prin « la », « faţă dc », « în faţa » etc.) Care se împotriveşte, care opune rezistenţă (la ceva), care nu este receptiv pentru. . . Am rămas refractar la toată această lecţie de viaţă practică, de luptă cu ogorul şi de biruinţă, sensibilizată in lire sterline. GAI.ACTION, o. i 9. Sînt oameni închişi. ■ . naturi posomorite şi refractare care împrăştie in jurul lor ca o senzaţie de frig. vlahuţă, o. A. m 86. REFRACTARISM s. n. (Neobişnuit) Atitudine refractară ; împotrivire, nesupunere. Unii sînt impacientaţi de refractarismul nostru. HOGAŞ, DR. II 204. REFRACTARITĂTE s. f. 1. Proprietate a unor materiale de a nu se înmuia decît la temperaturi înalte. 2. Temperatură Ia care se înmoaie un material refractar. REFRACTAT, -Ă, refractaţi, -te, adj. (Fiz. ; despre unde sau despre raze luminoase) Frînt, deviat (după anumite legi) la trecerea dintr-un mediu în altul. • REFRACTOMÉTRU, refractometre, s. n. Instrument pentru măsurarea indicelui de refracţie. REFRACTÓR, refractoare, s. n. Lunetă astronomică al cărei obiectiv este o lentilă. REFRACŢIE, refracţii, s. f. (Fiz.) Fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a unei unde, în special REFRANGIBIL 11 — REFUZA a unei raze luminoase sonore sau electromagnetice, cînd aceasta întîlneşte suprafaţa de separaţie dintre două medii diferite, trecînd dintr-un mediu în altul. Refracţia luminii in structura pietrei s-a mutat şi un alt tablou, cu efecte picturale, seformează. RALEA, o. 86.^Indice de refracţie — număr care caracterizează fenomenul de refracţie a unei radiaţii luminoase sau a unor unde, egal cu raportul dintre viteza de propagare a acelei radiaţii sau a acelor unde în mediul din care provin şi viteza lor de propagare în mediul în care pătrund, ţ REFRANGÎIilL, -Ă, refrăngibili, -e, adj. Care se poate refracta. REFRANGIBILITĂTE) refrangibilităţi, s. f. însuşirea de a se refracta. REFRÉN, refrene şi refrenuri, s. n. Vers sau grup de versuri care se repetă după fiecare strofă (a unei poezii) sau după fiecare cuplet al unui cîntec ; melodie care revine în cuprinsul unui cîntec al cărui text cuprinde un vers sau un grup de versuri care se repetă. îi veneau uneori in minte acorduri dulci de valsuri, refrenuri. ■ . de romanţe, sandu-aldea, d. n. 234. E o voce ce şopteşte, ca să-şi uite de durere, Un refren din cite-un cîntec simplu şi copilăros, macedonski, o. i 86. + F i g. Frază, expresie A b s o 1. îl chemase pe Constantin Lipan şi îi ceruse să suspende urmărirea şi să închidă dosarul. Constantin Lipan refuzase. C. petrescu, c. v. 324. Pe la cîte un lunecuş mai repede, el vroia s-o ajute... ea refuza c-un zîmbet de voinicie care sfidează, vlahuţă, o. a. ni 70. «4* (Construit cu pronumele în dativ) A se priva de ceva, a renunţa la ceva. Nu-şi refuza nimic socotind că i se datorează tot. rebreanu, r. i 186. Vrea nimic să nu-şi refuze din tot ce simţul cere. mace-donski, o. i 261. REFUZĂRE s. f. Acţiunea dc a r e f uza; refuz. Refuzarea unei propuneri. REGÂL1, regale, s. n. (învechit) Ospăţ bogat, masă mare; banchet. Cu aşa feluri de bucate. ■ . sper să-mi serveşti un adevărat regal, care să mă dreagă de indigestia ce mi-a produs-o arta culinară a poeţilor noştri. CARACIAI.Tî, O. vii 359. RE GAL2, regaluri, s. n. Dulăpior în care se păstrează într-o tipografie casele cu litere sau formele care aşteaptă tiparul. Te bucurai să rămii la regal ¡i să împărţi litera in casă. pas, z. i 284. REGAL3, -A, regali, -e, adj. De rege, al regelui, referitor la rege ; regesc. Cele două portrete regale priveau plictisite. C. PETRESCU, î. II 209. Părăsi, decor de teatru, luminaţii, Tot ce pe vulg şi pe copii înşală, Aceasta-i toată slava ta regală. VLAHUTĂ, o. A. 38. Apă regală v. apă (II 1). Comisar regal v. comisar. 4 (Poetic) Maiestos, măreţ, mîndru. El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. EMINESCU, o. I 35. REGALĂ, regalez, vb. I. T r a n z. (învechit) A oferi (cuiva) un ospăţ bogat, a ospăta pe cineva bine. REGALA, regale, s. f. (Ieşit din uz) Pahar de bere mai mic decît ţapul; cantitatea de bere din acest pahar. Perechi de crenvurşti cu hrean ■. . regale şi ridichi negre cu piine. c. petrescu, c., v. 48. REGALISM s. n. Atitudine politică de susţinere a regalităţii ca formă de guvernămînt; ataşament faţă de monarhie sau faţă de rege. REGALIST, -A, regalişti, -ste, adj. (Şi substantivat) Adept, partizan al regalităţii, al monarhiei (ca formă de guvernămînt); monarhist. REGALITĂTE, regalităţi, s. f. Formă de guvernămînt în care un stat este condus de un rege; monarhie. La 1830, se aprinde la Paris revoluţia burgheză, care avea să izgonească pentru totdeauna din Franţa regalitatea reacţionară, sadoveanu, e. 199. REGAT, regate, s. n. 1. Formă de stat în care puterea supremă o deţine, pe viaţă, o singură persoană numită rege; monarhie. Bucură-te şi te înveseleşte astăzi, naţie romină. Astăzi stăpimd tău. . . acela care « şi-a clădit in timp de luptă al său regat şi în timp de pace al său palat », sărbătoreşte a patra lui încoronare de rege. UT. antimonarhică 120. Acest regat... se subjugă de Vasilie al 11-lea. bălcescu, o. ii 12. 2. (Uneori precedat de' «vechi») Nume dat, după războiul din 1916-1918, teritoriului Romîniei de dinaintea acestui război. REGĂTĂ1, regate, s. f. Cursă de bărci sau de luntre (în cadrul unei competiţii sportive). REGĂTĂ2, regate, s. f. (Rar) Un fel de cravată care se înnoadă ca o fundă şi ale cărei capete atîrnă pe piept. Totdeauna în jachetă neagră, purtînd la gît regate de colori nesigure. BASSARABESCU, la cade. REGĂSI, regăsesc, vb. IV. T r a n z. A găsi din nou (pe cineva sau ceva). Nil încercă să regăsească poteca bisericii din munte. Oai.actiox, o. i 256. Uzina, a regăsit-o mai plină de viaţă. SAHIA, N. 35. Căci de-ai muri, ce-aş face eu in lume? N-aş regăsi in veci chipu-ţi uşor. EMINESCU, o. IV 71. 4. Refl. A se afla, a se găsi din nou undeva. Ne regăsim pe aceleaşi poziţii. . . Regăţeni şi ardeleni. C. PETRESCU, î. n 214. -f- Refl. A se reculege, a-şi recăpăta starea sufletească obişnuită, echilibrul sufletesc (după o frămîntare, un zbucium etc.). Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Cind cu zgomote deşarte, Vreme trece, vreme vine. EMINESCU, O. 1 194. REGĂSIRE, regăsiri, s. f. Acţiunea de a (s e) regăsi. (F i g.) Iubirea noastră cum a fost, Nu ştie nimeni pe de rost, Doar rare regăsiri in minte, Ca giuvaiere in morminte. BENIUC, V. 68. REGĂŢEĂN, -Ă, regăţeni, -e, s. m. şi f. (Ieşit din uz) Locuitor din provinciile care constituiau Romînia înainte de războiul din 1916-1918. Era un foarte elegant şi frumos regăţean de Bucureşti. C. PETRESCU, î. II 110. REGĂŢEĂNCĂ, regaţence, s. f. (Ieşit din uz) Regâ-ţeană. RÎGE, regi, s. m. 1. Conducătorul unui regat, persoana care deţine puterea supremă într-un regat. V. monarh, suveran, vodă. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi! COŞDUC, P. I 91. Minciuna stă cu regele la masă. ■ . Doar asta-i cam de multişor poveste: De cînă sînt regi, de cînă minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. viahuţă, O. A. 36. 2. F i g. Stăpîn recunoscut, cel care are poziţia cea mai însemnată (prin puterea sa, prin importanţa sa etc.) într-un domeniu oarecare. Un biet vultur — regele culmilor — sta pe o drugă de fier, într-o gratie murdară, privind in jos, umilit şi somnoros, demetrescu, o. 118. Ş-acel rege-al poeziei, vecinie tinăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul iţi zice, Ce cu basmul povesteşte — veselid Alectandri. EMINESCU, O. I 32. 3. Numele piesei principale de la jocul de şah, a cărei pierdere aduce înfrîngerea jucătorului. -$■ Numele unei figuri la cărţile de joc; popă, rigă. REGEĂ s. f. v. rngcal. REGENERĂ, regenerez, vb. I. 1. Refl. A se reface. . - 2. T r a n z. F i g. A înnoi, a înviora, a primeni, a da o viaţă nouă (la ceva). Partidul îşi regenerează cadrele cu elemente tinere şi de viitor, c. PETRESCU, R. DR. 302. Individul piere fără a mai învia; naţia însă se poate regenera dimpreună cu limba ei. HEUADE, O. II 384. 3. T r a n z. A readuce în condiţii de folosire un material uzat, prin procedee care redau materialului, totalitatea sau o parte din proprietăţile lui iniţiale. V. recondiţiona. REGENERĂRE, regenerări, s. f. Acţiunea de a (s e)-regenera şi rezultatul ei; readucere în condiţii de folosire a unui material uzat. Procedeu de regenerare a cauciucului. F i g. înnoire, primenire, refacere. S-au hotărît sa se pună în fruntea unei mişcări de rege- . nerare, al cărei ţel este menţinerea ordinei şi proclamarea, voinţei poporului, camii, petrescu, o. ii 178. Nu avea ge~ nul epocei de regenerare îit care se afla. bolintineanu, o.. REGENERAT — 713 — REGIMENTAR 440. Conlucrează serios la o operă de regenerare a minţilor. AI.ECSAÎ.-DRI, s. 52. REGENERAT, -A, regeneraţi, -te, adj. (Despre un organ sau un ţesut) Refăcut. ■+• (Despre materiale uzate) Care a fost readus în condiţii de folosire prin procedee speciale. REGENERATOR1, regeneratoare, s. n. Sistem tehnic care serveşte Ia regenerarea unui material uzat. REGENERATOR2, -OARE, regeneratori, -oare, adj. Care regenerează, de regenerare; înnoitor. Nicolaie Băl-.cescu.. ■ împreună cu. .. Magheru. . . intră în mişcarea regeneratoare, macedonski, o. IV 115. regEnt, -A, regenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ţinînd locul monarhului în timpul unei regenţe. Prinţesa Anna... fu declarată regentă, negruzzi, s. II 145. REGENTĂ, regentez, vb. I.’ T r a n z. (Neobişnuit) A conduce, a supune autorităţii cuiva, a guverna; a tiraniza. Se mindresc de truda ce şi-au dat... a regenta inţălcpciunea noastră. RUSSO, S. 161. regEntA, regente, adj. f. (Gram.; despre o propoziţie; şi substantivat) (Propoziţie) căreia îi este subordonată o altă propoziţie. REGENŢĂ, regenţe, s. f. Guvernare provizorie, exercitată de una sau mai multe persoane în timpul minorităţii sau absenţei unui monarh; timpul cît durează această guvernare. V. locotenenţă. REGESC, -eăscă, regeşti, adj. De rege, al regelui; regal. Tata... a fost treizeci de ani slugă pe pămîntul regesc. viN'Tir.X, o. 44. Atunci cînd şuvoiul popular va fi pornit şi dezlănţuit, cl in calea-i impetuoasă va şterge de pe faţa pămîntului nu numai palaturile bogaţilor, dar fi tronurile regeşti. UT. antimonarhică 13 9.-^-(Neobişnuit) Care arc calitatea de rege. Se gătea să reînceapă lupta şi să răzbune pe regescul său părinte, ghica, a. 237. REGEŞTE adv. Ca un rege, în felul regelui; regal. REGUIMEnT s. n. v. regiment. REGICID1 s. n. Asasinare a unui rege. REGICID®, -A, regicizi, -de, adj. (Şi substantivat) (Persoană) care a asasinat un rege. REGÎE, regii, s. f. 1. Concepţia interpretării textului şi activitatea de îndrumare şi de supraveghere a montării unui spectacol, unei piese de teatru, a unei opere, a turnării unui film etc. V. scenografie. Cu o seară mai înainte, văzusem la Teatrul Moscovei * Otliello », în regia profesorului Zavadski. STANCU, u.R.s.s. 46. 2. Sistem de exploatare a unui bun sau de executare n unei lucrări (publice sau particulare) de către un administrator carc urmează să justifice conturile organelor superioare sau faţă de proprietar. «$• Cheltuieli de regie = cheltuicli de întreţinere (Ia o întreprindere sau instituţie), cheltuieli ce se fac cu ocazia executării unei lucrări şi care se adaugă la costul materiei prime, al materialelor etc. Scăderea cheltuielilor de regie. 8. (învechit) Administraţie însărcinată cu perceperea unor impozite indirecte. Veniturile ngiei n-au fost nici a zecea parte din ceea ce. .. incasa antreprenorul. I. IONESCV, r. 148. + Administraţie a unor bunuri monopolizate de stat; localul acestei administraţii. Epitetul se adresa in aceeaşi măsură capitalei de judeţ... şi ţigărilor. . . pe care le punea în comerţ regia monopolurilor. C. rETREScu, î. n 131. Noi plătim jumătate preţ, că dumnealui e funcţionar la regie, seiiastian, t. 116. + Prăvălie unde se vînd ţigări, chibrituri etc.; debit, tutungerie. Intră la o regie să cumpere o cutie de ţigări. C. I’ETRESCU, c. v. 155. REGÎM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare şi de conducere a vieţii economice, politice şi sociale a unui stat; formă de guvemămînt a unui stat. Să servească interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterile garante şi să dea astfel mai multă tărie regimului de azi. EOI.INTIN'EANU, o. 420. Strigarea obştiei este. . . giudecata regimului trecut, in care nimic nu e uitat, de la vechile privilegii pînă la şcoale. RUSSO, S. 115. Regim parlamentar = formă de guvemămînt în care puterea supremă în stat este deţinută de un parlament. Auzim necontenit vorbindu-se de guvernul constituţional, de formele şi uzanţele regimului parlamentar. koGalniceantj, s. a. 132. Criză de regim v. criză, -f Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. Oare evenimentele astea din urmă, intîmplate sub regiunii tău... să fie realizarea acelor promisiuni ale tale? iiasdeu, i. v. 197. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activităţii sau vieţii dintr-o instituţie, dintr-o întreprindere etc.; convenţie prin care se stabilesc anumite drepturi şi obligaţii. Regimul de protecţie a muncii. Regimul spitalelor. Regimul de economii este o metodă de gospodărire proprie socialismului. Regim dotai v. dotai, Mod de viaţă, totalitatea condiţiilor de viaţă, de lucru etc. dintr-un anumit loc. A căutat o climă blindă pentru boala sa de piept, urmare a regimului de carceră dură cu care îşi începuse experienţa revoluţionară. SADOVEANU, K. 52. Toţi trăiau sub un regim de control reciproc, c. petiiescu, c. v. 42. <$• Regim cehdar v. celular, -fy- Totalitatea regulilor impuse modului de viaţă sau de alimentare al cuiva (mai ales al unui om suferind). <0* F1 g- Puneţi arta la regim. Vi.AllTJŢĂ, p. S5. 8. (Tehn.) Ansamblul valorilor pe care le au, într-un moment dat, mărimile care caracterizează condiţiile de utilizare a unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalaţie, construcţie etc.). 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sînt în aşa fel legate între ele, îneît unul atîmă de celălalt şi capătă forma cerută de cuvîntul de care depinde. V. c o m p 1 e m e n t. REGIMENT, regimente, s. n. Unitate militară compusă din mai multe batalioane sau divizioanc, mai mică decît brigada. Compania nouă constituie avantgarda regimentului. ca Mir, PETRESCU, u. N. 250. Şi-auzi acum! De-or intreba In sat de-a mea venire, Ttt-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine ştire, Că n-am fost la un regiment. COŞBUC, r. I 7S. Opt tunuri, citeva sute de cazaci şi un regiment de pedestrime tăbăriră pe cîmpul Copoului. negruzzi, S. l 292. *$* Regiment de linie v. linie, -ţ-(Cu sens colectiv) Oamenii care fac parte dintr-o astfel de unitate militară. Tot regimentul, ca un tiu negru, curgea domol prin albia şoselei, sadoveanu, o. vi 188. Pe loc tot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor Romînul care pleacă trăgind al lui picior, ai.kcsandri, r. A. 211. De-ar fi puşca de hămei, Regimentu de femei... Bucuros aş cătăni. JARNÎK-liiKSEANU, d. 299. — PI. şi: (învechit) regimenturi (russo, S. 29). — Variantă: (învechit) reghlmcnt (golescu, î. 151) s. n. regoientAr, -A, regimentari, -e, adj. 1. (Mii.; ieşit din uz ; în e x p r.) Tren regimentar = convoi de căruţe (sau de camioane) care transportă, pe front, muniţiile sau proviziile unui regiment. Trenul regimentar se afla în urmă, între două dealuri, departe. CAMII.AR, N. i 132. •« 2. (Rar) Care aparţine regimentului; de regiment. Furgonul cu cai înhămaţi şi cele două camioane regimentare REGINĂ — 714 — REGIZORAT şi turismele comandanţilor aşteptau loc de iticolonare. SADOVEANU, M. C. 104. REGINA, regine, s. f. 1. Femeie care deţine prerogativele unui rege, fiind suverana unui regat; soţie de rege. V. doamnă (2). Făcliile ridică — se mişc'în line păsuri, Ducind la groapă trupul. reginei dunărene. uminescu, o. i 92. Stanislav. . . şi soţia sa... se proclamară rege şi regină Poloniei, negruzzi, s. i 178. 2. F i g. Persoană sau lucru, (oraş, ţară etc.) care deţine o poziţie privilegiată, socotită dominantă, importantă. Trecut-ai cînd ceru-i cîmpie senină, Cu rîuri de lapte şi flori de luminăt Cînd norii cei negri par sombre palate> De luna regină pe rînd vizitate. EMi-nescu, o. i 37. Nobilul castelan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pe falnicu-i armăsar. odobescu, s. iii 54.. A mea privire. . . Cu jale se opreşte pe un oraş tăcut, Veneţia, regină ce-n mare se oglindă. alecsandri, p. ni 4. Compuse : regina-nopţii = nume dat unor plante de grădină din familia solaneelor, cu flori albe, roşietice sau violete, care se deschid mai ales la căderea nopţii şi răspîndesc un miros puternic (Ni-cotiana) ; îloarea-reginei v. floare. 3. (Entom.) Albină femelă fecundă care depune ouăle; matcă. 4. Piesă la jocul de şah care poate fi mutată în orice direcţie, atît în linie dreaptă cît şi în diagonală; damă (112). REGIONĂL, -Ă, regionali, -e, adj. Care aparţine unei regiuni dintr-o ţară, al unei regiuni, caracteristic unei anumite regiuni, făcut în cadrul unei regiuni. Abuzul de cuvinte regionale dăunează măiestriei artistice. IORDAN, £,. R. 92. -4r (Substantivat, f.; de obicei urmat de o determinare) Unitate organizatorică a unei organizaţii politice sau de masă, corespunzătoare unei regiuni administrative. Şedinţa s-a ţinut la regionala U. T.M. — Pronunţat: -gi-o-. REGIONALISM, (2) regionalisme, s; n. 1. Atitudine care tinde să creeze în diferite provincii ale unei ţări o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere (exagerată) a unei provincii, patriotism local. 2. (Lingv.) Cuvînt' folosit numai într-o anumită regiune a unei ţări. Pentru epocile trecute arhaismele se confundă adesea cu regionalismele. IORDAN, I,. R. 100. REGIONALIST, -A, regionalişti, -ste, adj. (Şi substantivat) Care are tendinţa de a crea într-o provincie o stare de independenţă; stăpînit de patriotism local, adept al regionalismului (1). REGISTRATOR, -OĂRE, registratori, -oare, s. m. ţi f. Funcţionar care înregistrează hîrtiile intrate şi ieşite dintr-o instituţie. RE GISTRâTORĂ, registraturi, s. f. Serviciu, într-o instituţie, unde se înregistrează hîrtiile intrate şi ieşite; biroul, localul unde funcţionează acest serviciu. Leonică era şeful registraturii in unul din cele şapte ministere. CARAGIALE, O. II 8. REGISTRU, registre, s. n. 1. Condică în care se trec încasările, cheltuielile, trimiterile şi sosirile hîrtiilor, rezultatele unor măsurători etc. Un furier slăbănog şi un majur cărunt desfăceau o ladă cu registre, camilar, n. I 78. Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să-l înlocuiască, biuroul cu cele cîteva registre şi imprimate. REBREANU, p. s. 129. Săndulescu, veşnic. cu nasu-n registru, făcea socoteli. VI.AUUŢĂ, o. a. în 26. -$> F i g. Infernul pentru tine îşi va deschide negrele registre. TOPÎrceanu, B. 93. Regiune abisală v. abisal. + O anumită porţiune a corpului (unui om sau al unui animal). Regiune abdominală. Regiunea inimii. 2. Unitate administrativă şi teritorială (care cuprinde mai multe raioane), fixată prin noua împărţire administrativă a Republicii Populare Romîne. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Romîne este formată din teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secu-iască şi are conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia regiunii autonome, const. r.p.r. 16. — Pronunţat: -gi-u-, REGIZA, regizez, vb. I. T r a n z. 1. A organiza, a conduce, din punct de vedere artistic şi tehnic, un spectacol ; a face regia unei piese de teatru, a unui film etc.; a pune în scehă. Zumzetul avioanelor care zburau pe deasupra făceau vocii oratorului, ca într-o dramă bine regizată, un acompaniament aproape înfricoşător. BOGZA, A. î. 622. 2. F i g. A pune la cale, a organiza, a conduce (din umbră) o activitate, o operaţie etc. Din punctul de vedere. . . al logicei ce regizează poezia, tot ce autorul a scris mai poetic... este acel emistih, macedonski, o. iv 77. REGIZOR, -OĂRE, regizori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care se ocupă cu regia unui spectacol. Vă instruia despre ce aveaţi de făcut în scenă. Vă examina apoi, încruntat şi răstit, regizorul Davidescu. vas, z. i 190. îşi freca mîinile ca un fericit regizor norocos, după fiecare premieră. c. PETRESCU, C. V. 179. Sufler ţi-amfost, regizor ţi-am fost şi. . ■ m-am bucurat că ţi-am fost pe plac. CARAGIALE, o. vii 347. <£- F i g. Nu cumva îndărătul culiselor vieţii e un regizor? eminescu, N. 84. 2. (Franţuzism rar) Administrator al unei moşii sau al unei ferme; vechil. Proprietăţi... exploatate de... vechili (regizori). I. IONESCU, M. 137. REGIZORAL, -Ă, regizorali, -e, adj. Care se referă la regizor, al regizorului, de. regizor. Spectacole ca « O noapte furtunoasă ». . . au fost exemple de înaltă măiestrie regizorală, contemporanul, s. ii, 1951, nr. 223, 1/1. REGIZORAT s. n. Faptul de a regiza; arta regizorului ; regie. Jţ. (Concretizat) Birou, loc unde lucrează regizorul unui teatru, al unui studio cinema- REGLA — 715 — REGRETAT tografic etc. A trecut din nou pe la regizorat, deschise uşa, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Ardei,Eanu, D. 153. REGLA, reglez, vb. I. Tranz. 1. (Tehn.) A realiza sau a reface starea unui sistem tehnic ale cărui mărimi caracteristice s-au abătut de la anumite condiţii impuse. + A institui în prealabil valorile acelor mărimi ale unui sistem tehnic, care trebuie să rămînă constante în timpul funcţionării; a potrivi. 2. (Mii.) A potrivi, a îndrepta, a fixa tirul unui tun, al unei unităţi de artilerie etc. + A potrivi, a aranja. Viteza reacţiei este reglată. REGLĂBIL, -Ă, reglabili, -e, adj. (Despre un sistem tehnic, tir etc.) Care poate fi reglat. REGLĂJ, reglaje, s. n. (Tehn.) Reglare. REGLÁRE, reglări, s. f. (Tehn.) Acţiunea de a regla şi rezultatul ei; ansamblul proceselor , prin care se realizează sau se reface starea unui sistem tehnic, atunci cînd una sau mai multe dintre mărimile caracteristice ale acestuia s-au abătut de la anumite condiţii impuse; reglaj. + (Mii.) Potrivire, fixare (a tirului unui tun, al unei baterii etc.). REGLEMÉNT, reglemente, s. n. (învechit) Regulament. Curind a ştiut tot ce i se cerea, şi reglemente şi exerciţii. Gaxaction, o. I 130. <£- Reglement Organic = Regulament Organic. Istoria va aprecia rodurile acestei combinaţii, statornicită sub numele de Reglement Organic. russo, S. 116. REGLEMENTĂ, reglementez, vb. I. Tranz. A supune (ceva) unor norme sau unui regulament, a stabili raporturi legale, a legaliza; a pune în ordine, a aranja, a stabili. Să vedem ce legi reglementează libertatea lor. KOGÂiNiCEANTJ, S. A. 177. Art. 18, 19 şi 20 reglementează oastea. . . darea birului. Russo, s. 118. F i g. Raporturile stabilite intre aceste două părţi reglementează gradul de simpatie, boi/cntineanu, o. 428. RE GLEMENTĂR, -Ă, reglementari, -e, adj. Care este (sau se face) conform unui regulament sau unor norme, potrivit cu regulamentul; regulamentar. (Glumeţ) întunericul sosi repede şi, mai mult din obişnuinţă decit din nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte. HOGAŞ, M. N. 183. (Adverbial) Peste citeva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg. RE-breanu, P. S. 91. A pornit un viscol turbat carea ţinut trei zile (reglementar). caraGiai,e, o. vii 129. + (învechit) Care este în legătură cu Regulamentul Organic, potrivit Regulamentului Organic. Legea reglementară, şi-au zis nobilii comisari, kogălniceanu, s. a. 120. RE GLEMENTĂRE, reglementări, s. f. Acţiunea de a reglementa şi rezultatul ei; orînduire, organizare, aşezare, dispunere" (potrivit unor reguli sau principii). Cum este posibilă o reglementare a unui complex atit de uriaş! sahia, U.R.S.S. 71. REGLÉT, reglete, s. n. Piesă de metal folosită la umplerea spaţiilor dintre rînduri în formele de tipografie sau la umplerea spaţiilor dintre formă şi ramă. — Variantă: reglóte, regleţi, s. m. . REGLÉTE s.- m. v. reglet. REGLÓR, -Ă, reglori, -e, s. m. şi f. Tehnician care reglează maşinile-unelte, dispozitivele şi uneltele montate pe acestea, astfel îneît piesele rezultate prin prelucrare să aibă aceleaşi dimensiuni. REGN, regnuri, s. n. (Şt. nat.) Fiecare dintre cele trei mari diviziuni ale corpurilor din natură: animal, vegetal şi mineral. Moartea naturală se observă în regnul vegetal ca şi in cel animal, marinescu, p. a. 60. REGRÎS, regrese, s. n. (în opoziţie cu progres) întoarcere de la o stare sau de la o formă de dezvoltare (economică, politică etc.) la o stare inferioară acestcia; mers înapoi, decădere. In zilele aceste am descoperit două cuvinte pocite. Ţi le trimit ca să le adaugi la dicţionarul grotesc, după cuvintele « regres » şi « regles ». ALECSANDRI, s. 50. <0- Loc. adj. şi a d v. în regres = înapoi, către o stare inferioară, regresiv. Am văzut pe semenii mei făcînd paşi în regres spre caverne, sadoveanu, A. L. 11. REGRESĂ, regresez, vb. I. I n t r a n z. (în opoziţie cu p r o g r e s a) A da înapoi, a se întoarce de la o stare sau de la o formă superioară de dezvoltare la una inferioară, a decădea. REGRESIUNE, regresiuni, s. f. (Uneori determinat prin « a mării » sau « marină ») Retragere a apelor mării de pe unele suprafeţe continentale, provocată de ridicarea uscatului prin mişcările lente ale blocurilor continentale sau prin scăderea nivelului general oceanic. (învechit) Regres. REGRESÎV, -Ă, regresivi, -e, adj. (în opoziţie cu progresiv) Care se opune progresului, care tinde către o stare sau o formă (economică, socială, politică etc.) înapoiată; care dă înapoi, care este în regres. Derivare regresivă = mod de formare a unui cuvînt nou prin suprimarea unui afix de la un cuvînt vechi. Cuvintele se formează fie cu ajutorul afixelor. .. fie fără afixe (derivare regresivă, compunere sau schimbarea categoriei gramaticale). gratjr, f. i,. 146. regrEt, regrete; s. n. Părere de rău, cauzată de pierderea unui lucru sau a unei fiinţe, de o nereuşită sau de săvîrşirea unei fapte nesocotite; remuşcare. în-tîlni ochii lui Varga, întrebători, dar strînse din umeri, cu faţa mîhnită de regrete, rebreanu, p. S. 123. Oraşele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rindul, Şi unul după altul, mai repede ca gindul... Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret, macedonski, o. i 52. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părţile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lacrimi, vlahuţă, o. A. 299. (Poetic) Trei petunii subţirele Farmec dind regretelor Stau de vorbă între ele: — Ce ne facem, fetelor? topîrceanu, b. 48. L o c. a d v. Cu tot regretul= regretînd mult, cu multă părere de rău. E cam larg in spete, i-o spun cu tot regretul, macedonski, o. i 167. REGRETĂ, regret, vb. I. Tranz. A simţi un regret, a fi cuprins de părere de rău (pentru o faptă), a-i părea rău (după ceva sau după cineva); a se căi. Astăzi am regretat sprijinul pe care i l-am dat. du-mitriu, N. 36. Acum regret şi mai mult despărţirea noastră, sadoveanu, z. c. 77. Regret albia-ţi frumoasă, Amaradie iubită, Regret piscurile tale coperite de păduri. macedonski, o. i 9.- Nu poate cineva decit a regreta activitatea în dam cheltuită atitor oameni laborioşi! negruzzi, s. I 341. <$>• A b s o 1. Regret, dar nu ştiu să dansez, declară umilit... Guţă. c. petrescu, c. v. 196. — Prez. ind. şi: (învechit) regretez (ai,exandrescu, m. 72). REGRETĂBIL, -Ă, regretabili, -e, adj. (Despre o faptă, o situaţie etc.) Care provoacă părere de rău; (vrednic) de, regret, de regretat. Singurul lucru regretabil a fost că se afla clinica mea în reparaţie, c. petrescu, c. v. 206. E regretabil că cei în drept n-au luat măsuri generale in privinţa aceasta, ca să se evite situaţiile delicate, re-breanu, P. S. 125. Straniu şi regretabil rezultat, gherea, st. cr. n 272. REGRETĂT, -Ă, regretaţi, -te, adj. (Mai ales articulat. precedînd numele unei persoane decedate; şi substantivat) De care îţi pare rău (că nu mai există), a REGRUPA — 716 — REGULAT cărui dispariţie a provocat regrete; (despre ,o întîmplare, o situaţie etc.) de care îţi pare rău (că s-a întîmplat). Mult regretata artistă juca pe regină într-o melodramă înfricoşată. CARAGMXE, o. m 7. RE GRUPA, regrupez, vb. I. Tranz. A grupa din nou (ceva). RE GRUPARE, regrupări, s. f. Acţiunea dc a regrupa şi rezultatul ei; reunire. Regruparea forţelor. REGULĂ, regulez, vb. I. Tr a n z. A pune în ordine,, a aranja, a rîndui (ceva). Bine, om regula socotelile mai pe urmă. alecsandri, t. i 405. Regulă finanţele ţării sleite de domnii fanarioţi. FIUMON', C. 197. R e f 1. pas. Vino, dragă, la mine acasă... asemenea lucruri nu se regulează în mijlocul drumului, hogaş, de. ii 155. ->f A regla, a potrivi. O baterie regulează tirul. C. PETRESCU, î. îl 14. -4- A pune la punct un mecanism, un ceasornic etc., a face să funcţioneze regulat. Cinci ceasornici de părete. . . Leandru are întru a sa casă; Toată ziua el nu face decît tot le regulează înapoi sau înainte, le întoarce şi le-aşază. negruzzi, S. ii 306. F i g. (Familiar) A aranja pe cineva; a-1 învăţa minte; a-i da o lecţie, a-1 reduce la tăcere, a pune la punct pe cineva. Pe acest de la margine l-am regulat, ia să-l judec şi pe celălalt ■.. şi începe a bate iar. ŞEZ: i 264. REGULAMENT, regulamente, s. n. Totalitatea instrucţiunilor şi regulilor care stabilesc şi asigură ordinea şi bunul mers al unei organizaţii, al unei instituţii, al unei întreprinderi etc.; totalitatea normelor după care se practică un joc, un sport etc. Ce vreţi? Datoria. .. Regulamentul. Trebuie să facem un proces-verbal. SEBASTIAN, T. 237. Bolnavul sare din pat, iese din dormitor şi, fără să mai anunţe pe cineva după cum cere regulamentul, iese pe poartă. CARAGIAI.E, o. i 297. Chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele şi regulamentele Frăţiei, ghica, S. A. 148. ''■> Regulamentul Organic = constituţie a Principatelor romîne între 1832 şi 1858. (Eliptic) De trei ori cit întreg cap. VIII a Regulamentului, negruzzi, s. i 304. Guvernul. . . îmi da ranguri, pe tot anul, siluind Regida-mentul. ai,KxaN]>Rscu, M. 170. Regulament de ordine interioară = totalitatea regulilor care stabilesc organizarea şi disciplina muncii într-o unitate de producţie, administrativă etc. Regulamentele de ordine interioară nu pot contraveni legilor şi contractului colectiv de muncă încheiat, cod. M. 16. Norme elaborate de puterea executivă pentru aplicarea şi completarea dispoziţiilor unei legi. REGULAMENTAR, -A, regulamentari, -e, adj. (Rar) Care ţine de regulament, conform cu regulamentul; reglementar. în cele mai multe cazuri, un profesor îşi dă ceastd lui regulamentar de muncă numai pentru că e plătit. GHEREA, ST. CR. III 12. Reforma lui Mavrocordat, întrucît a coprins dispoziţii regulamentare şi de un interes mai secundar, s-a primit şi s-a întărit de Obşteasca Adunare. bXlcescu, o. I 33. Care se referă la Regulamentul Organic, care emană de la Regulamentul Organic. Boieri, dezbrăcaţi... de privilegiile regulamentare... se adunase la o moşie lingă Ploieşti, boijntineanu, o. 413. Domn regulamentar — domnitor al Principatelor romîne, care a domnit pe baza Regulamentului Organic. Servi pe cei trei domni regulamentari şi înainta, bolintineanu, o. 416. REGULĂR, -A, regulari, -e, adj. (învechit) Regulat, după regulament, după regulă. Vînzarea făcută nu este nici regulară, nici conform cu legea. I. IONESCU, P. 258. ■+ (Adverbial) Cu regularitate, punctual. Regular orele vieţii bateţi ca un cronometru, macedonski, o. i 95. REGULĂRE, regulări, s. f. Acţiunea de a regula; punere în ordine, aranjare, ordonare. A urmat pină la regularea pensiei ce făcuse Poarta lui Eliad şi Tell. ghica, a. 722. REGULARISÎ, regularisesc, vb.. IV. Tranz. (învechit) A pune în ordine, a aranja, a'orîndui, a regula; a lua măsuri cu privire la.. . înalta oblăduire. .. deocamdată se mulţumeşte a regularisi vitele, odobescu, s. ii 38. Să vedeţi cum şi-au regularisit el fieştecare ceas a zilii. drăGhici, r. 148. + Refl. A se pregăti, a se prepara. S-au pogorît îndată. . . ca să se regularisească spre apărare. DrXghici, R. 166. + F i g. A da o lecţie cuiva, a pedepsi pe cineva, a pune Ia punct pe cineva. Regula-risiţi-l şi pe acest trîntor ce s-au vîrît în stupul Academiei ieşane. ai,ecs.-vndri, s. 12. REGULARISÎRE, regularisiri, s. f. (învechit) Acţiunea de a regularisi şi rezultatul ei ; orînduire, aranjare. Regularisirea de cheltuieli, venituri, Cu totul o lăsase pe sama vătăjească. negruzzi, s. ii 235. REGULARITATE, regularităţi, s. f. Calitate sau stare a ceea ce este regulat, conformitate cu o regulă sau cu o ordine fixată (sau cunoscută) dinainte. Legătura sau înlănţuirea fenomenelor şi condiţionarea lor reciprocă constituie trăsătura cea mai generală şi cea mai importantă a regularităţii schimbărilor cu caracter de lege. ROSETTi, s. i,. 16. Loc. a d v. Cu regularitate = în mod regulat ; regulat. Pulberea şi noroiul se succedă cu o regularitate de desperat, negruzzi, s. i 95. Proprietate a unui sistem sau a evoluţiei unor fenomene de a respecta o regulă dintr-un anumit punct de vedere, -tf- Simetrie, proporţie. Regularitatea trăsăturilor figurii. Uniformitate. Regularitatea unei ţesături. REGULARIZA, regularizez, vb. I. Tranz. 1. A supune unor anumite reguli, a face ca ceva să devină regulat. Copiii încearcă să regularizeze verbul ia pune % folosind la mai mult ca 'perfect forma nouă « punesem ». graur, f. i,. 173. 2. A corecta conturul unui obiect pentru a-i da o formă geometrică regulată. 3. A amenaja un curs de apă pentru a corespunde unor anumite condiţii de regularitate. REGULARIZARE, regularizări, s. f. Acţiunea de a regulariza şi rezultatul ei. Cu cît formele neregulate sînt mai des întrebuinţate... cu atît mai mare opunere vor exercita împotriva înnoirilor, a regularizării. GRAUR, Fi z. 172. RÉGULÂT, -A, regulaţi, -te, adj. 1. Care se petrece-conform unei reguli stabilite în prealabil, care revine după o anumită regulă, într-o ordine anumită, fără abatere; care are regjlaritate. Ascultam picuşurile streşinii în bălţile de apă, regulate şi dulci. SADOVEANU, o. I 386. în mişcarea regulată, toate amintirile îmi vin una cîte una. russo, o. 100. (Adverbial) Dimineaţa şi seara sîntem regulat alarmaţi de răpăiala violentă de focuri. camii, petrescu, u. n. 315. Mergea regulat la serviciul lui. sahia, N. 109. Merge mai regulat în. buzunarul vestei... decît soarele pe cer. caragiale, o. iii 147. + Care se desfăşoară cu regularitate ; care merge bine ; firesc, obişnuit, normal. Respiraţia lui... era regulată şi liniştită, c. petrescu, A. 467. A ocolit casa de două ori cu pas regulat, sahia, n. 55. O sistemă de administraţitine regulată ca ceasornicul, odobescu, s. II 37. Calea nemărginită a unei dezvoltări regulate. BĂI.CESCU, O. II 9. <^> (Gram.) Verb regulat = verb care se conjugă după regulile generale ale conjugărilor. Ordonat. Ducea o viaţă regulată, măsurată cu ceasornicul, sadoveanu, o. v 346. 2. Care este organizat sau funcţionează în baza unei legi ; organizat legal, organizat pe baze permanente. Se poate atribui... mai cu seamă la lipsa unei organizaţii regulate. La ghica, . A. 796. + Orînduit, sistematizat. REGULATOR — 717 — REÎNARMA Am dormit in Briun, tirg mare şi frumos, cu mahalale bine regulate. KOGĂmiCEANU, s. 10. 8. (Despre corpuri) Care permite o descompunere în părţi, astfel încît acestea să fie identice (sau aproape identice) şi în relaţii identice (sau aproape identice) unele în raport cu altele. Poligon regulat. + (Despre trăsături, forme etc.) Alcătuit din elemente care se regru-. pează ordonat sau simetric; frumos, armonios. Hainele sale simple şi uşoare destăinuiau formele cele mai regulate. cane, N. I 35. Această prea regulată arhitectură. NE-gruzzi, s. i 193. REGULATOR1, regulatoare, s. n. (Mec.) Aparat sau instalaţie care efectuează un proces de reglare. RE GULATOR2, regulatori, s. m. Cel care reglează, care stabileşte regularitatea unei mişcări sau a unei funcţiuni, care efectuează procesul de reglare; care în-drumează (sau conduce). Cit a apărut « Viaţa Romineas-căn la Iaşi, G. Ibrăileanu. . . era regulatorul fiecărui număr. sadoveanu, E. 177. Ceea ce ştim însă e că visurile sînt impresiunile şi imaginile din timpul vegherii, întunecate in somn şi care se combină fără nici un regulator, GHEREA, ST. CR. Ii 137. D-ta eşti regulatorul tuturor ceasornicelor din Bucureşti. caragiai,e, o. in 147. RÎIGULĂ, reguli şi regule, s. f. 1. Normă pe baza căreia se desfăşoară o activitate, are loc un proces sau se produce un fenomen. V. lege, precept. Are şi războiul regulele lui---ca şi duelul. CAMn, petrescu, U. n. 410. Cine dresat dupe regulele artei, odobescu, s. iii 19. Perfec-ţionatu-s*a limba ? Statornicitu-s-au regulele ei ? negruzzi, s. I 339. Loc. a d v. De regulă = în mod obişnuit, de obicei. în (bună) regulă = a) în ordine. Uneori în burta şlepurilor, în hambarele goale care se tapisează cu steaguri şi bandiere, se dau baluri marinăreşti cu invitaţii în regulă. BART, E. 331. Gică Elefterescu se duse la geam şi:privi afară, frecindu-şi încîntat mîinile. Totul era în regulă. C. petrescu, C. v. 111. Soarele era la prînzul cel mare şi Trina aşezase toate in bună regulă: casa măturată, aşternuturile scuturate şi strînse, păsările hrănite, bujor, s. 78. Calabalicul meu. . . se mai alcătuia şi dintr-o ghitară veche cu strunele ei in regulă, de care nu rn-aş fi despărţit niciodată, hogaş, dr. n 46; b) adevărat, veritabil, aşa cum se cuvine, de-a binelea. în toată regula = adevărat, în lege, după toate regulile. Era clar că hoţii lucrau după un plan şi că este la mijloc un complot în toată regula, rebreanu,.r. ii 237. 3. (Popular) Menstruaţie. REIĂT, -Ă, reiaţi, -te, adj. (Franţuzism; despre stofe.; p. e x t. despre obiecte de îmbrăcăminte) Care are dungi; vărgat. REIEŞI, pers. 3 reiese, vb. IV. I n t r a n z. A rezulta, a apărea lămurit. REIMPRIMĂ, reimprim, vb. I. T r a n z. A imprima din nou. V. r e t i p ă r i. REIMPRIMĂRE, reimprimări, s. f. Acţiunea de a re imprima şi rezultatul ei. V. retipărire. REINCARNA, reincarnez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) incarna din nou. — Variantă: rcîncarnâ vb. I. REINCARNARE, reincarnări, s. f. Acţiunea de a (s e) reincarna şi rezultatul ei; concepţie mistică potrivit căreia sufletul, după moarte, trece în alte fiinţe. V. m e-tempsihoză. — Variantă: reîncarnare s. f. REINSTALA, reinstalez, vb. I. Tranz. A instala din nou, a amenaja ceva din nou. Casa este complet reinstalată. caragiai,E, O. vil 105. REINSTALARE, reinstalări, s. f. Acţiunea de a reinstala şi rezultatul ei. REINTEGRA, reintegrez, vb. I. Tranz. (Cu privire la o persoană) A pune din riou într-un post (funcţie, demnitate etc.) pe care l-a mai avut; a pune iarăşi în drepturile sale, a repune în drepturi. V. reîncadra. Greva generală este de neînlăturat dacă. . . nu-i' reintegrează pe cei concediaţi. PAS, z. IV 218. Funcţionarii prinşi cu abuzuri şi daţi în judecată de un minister erau graţiaţi şi reintegraţi de ministrul ce venea in urmă, şi reîncepeau să abuzeze. BOMNTineanu, o. 433. Am avut nespusa mulţumire de a-l scăpa şi de a-l reintegra iarăşi in postul său de pitar al casei. GHICA, s. 81. + Refl. A se introduce, a face parte din, a se îngloba, a se contopi. Dar toate acestea nu se mai reintegrau în unitatea morală a femeii iubite, d. zamfirescu, r. 75. REINTEGRARE, reintegrări, s. f. Acţiunea de a (se) reintegra şi rezultatul ei. REINTRA, reintru, vb. I. Intranz. A intra din nou. în van voim a reintra-n natură. în van voim a scutura din suflet Dorinţa de mărire şi putere. EMINESCU, o. rv 88. + F i g. A recăpăta. Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe. HOGAŞ, M. N. 10. Nu putuse. . . să reintre în linişte. GHICA, s. 629. REINTRARE, reintrări, s. f. Acţiunea de a reintra. REINTRODUCE, reintroduc, vb. III. Tranz. A introduce ceva din nou, a băga, a face să intre din nou. REÎMBĂRBAtA, reîmbărbătez, vb. I. T r a n z. A îmbărbăta, a încuraja, a însufleţi din nou (pe cineva care a suferit o înfrîngere). Reîmbărbătînd pe ai săi, se aruncă puternic înainte. BĂtCESCU, O. I 247. REÎMI’ĂDURÎ, reîmpăduresc, vb. IV. Tranz.-A împăduri din nou, a planta din nou o pădure. REÎMPADURÎRE, reîmpăduriri, s. f.- Acţiunea de a reîmpăduri şi rezultatul ei; replantare a unei păduri. Planul de reîmpădurire. REÎMPĂRŢl, reîmpărt, vb. IV. Tranz. A împărţi din nou, a face din nou o împărţire. REÎMPĂRŢIRE, reîmpărţiri, s. f. Acţiunea de a reîmpărţi şi rezultatul ei. REÎMPROSPĂTA, reîmprospătez, vb. I. Tranz. A împrospăta (ceva) din nou, a face (ceva) să fie din nou proaspăt. + F i g. A reaminti, a readuce în memorie. REÎNARMĂ, reînarmez, vb. I. Tranz. A reface potenţialul de război al unei ţări; a înzestra armata cu noi mijloace de luptă, cu armament nou; a se înarma din nou. + Refl. A relua şi a folosi din nou armele. r REÎNARMARE — 718 — RElNTURNA REÎNARMĂRE, reinarmări, s. f. Acţiunea de a (s e) reînarma şi rezultatul ei; înzestrare din nou cu armament. REÎNĂLŢĂ, reînălţ, vb. I. Tranz. A înălţa (sau a ridica) din nou. REÎNĂLŢARE, reînălţări, s. f. Acţiunea de a r e -înălţa şi rezultatul ei. REÎNCADRA, reîncadrez, vb. I. Tranz. A încadra pe cineva din nou într-un post pe care l-a ocupat anterior. V. reintegra. REÎNCADRĂRE, reîncadrări, s. f. Acţiunea de a reîncadra şi rezultatul ei. REÎNCARNĂ vb. I v. reincarna. REÎNCARNĂRE s. f. v. reincarnare. REÎNCĂLZI, reîncălzesc, vb. IV. Tranz. A încălzi din nou. + (Tehn.) A încălzi un material a cărui prelucrare urmează a fi continuată la o temperatură înaltă. REÎNCĂLZÎRE, reîncălziri, s. f. Acţiunea de a reîncălzi şi rezultatul ei. + (Tehn.) încălzire a unui material a cărui prelucrare urmează să fie continuată la temperatură înaltă şi care, în prima fază a prelucrării, a ajuns la o temperatură sub limita necesară de prelucrare. REÎNCEPE, reîncep, vb. III. Tranz. A începe din nou, a relua. Coborî capul şi reîncepu să citească.T>umitriu, N. . 40. Funcţionarii. .. reîncepeau să abuzeze. BOi,iKTi-neanu, o. 433. A invitat pe agenţii şi plenipotenţii puterilor străine din Bucureşti ca să reînceapă relaţiunile lor diplomatice cu guvernul cel nou. ghica, a. 129. •$> Intranz, în sine împăcată reîncep-eterna pace. EMINESCU, o. I 112. Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu .aceeaşi plăcere. ODOBESCU, S. III 17. REÎNCEPERE s. f. Acţiunea de a reîncepe. REÎNCHEGĂ, reîncheg, vb. I. Tranz. A închega din nou ; fig. a reface. îmbărbătat se-ntoarcc Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărîmată. vlahuţă, la CADE. REÎNCHEGARE s. f. Acţiunea de a reîn 6'h e g a. REÎNCHÎDE, reînchîd, vb. III. Tranz. A închide din nou. Mi se păru un vis frumos şi reînchisei ochii, de frică să nu mă trezesc. bounTineanu, o. 332, REÎNCHIDERE s. f. Acţiunea de a reînchide. REÎNCOLŢÎ, pers. 3 reîncolţeşte, vb. IV. I n t r a n z. A încolţi din nou, a da din nou colţ, a germina iar. (F i g.) în adîncul inimilor, de teamă să nu mai fi rămas acolo un germene cit de infim, din care să poată rencolţi, aţi turnat Ie; ia caustică. ■ . otrava scepticismului. caragiaijî, s. n. 108. — Scriş şi: rencolţi. REÎNFĂŞURĂ, reînfăşor şi reînfăşur, vb. I. Tranz. A înfăşură din nou. (F i g.) A speranţei mîngîiere mă reînfăşură treptat, macedonski, o. I 162. REÎNFIINŢA, reînfiinţez, vb. I. Tranz. A înfiinţa din nou, a reîntemeia, a reface. REÎNFIINŢĂRE, reînfiinţări, s. f. Acţiunea de a reînfiinţa; reîntemeiere, refacere. Reînfiinţarea colectivului artistic. REÎNFLORl, reinfloresc, vb. IV. Intranz. A înflori din nou. Ce-a-nflorit reînflorefte, ce-a cîntat va mâi cînta. macedonski, o. i 31. REÎNNOI, reînnoiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A schimba, a înnoi (1). A reînnoi parcul de maşini. A reînnoi personalul. Re f 1. pas. Se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele. BART, s. M. 13. 2. Tranz. (Cu privire la acte) A face din nou, a prelungi valabilitatea ; a înnoi (3). A reînnoi contractul. 3. Refl. (Despre o acţiune) A se produce din nou, a se repeta. în zilele noastre, Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră geamănă cu acea din timpii lui lon-vodă. hasdeu, I. v. 23. F i g. E primăvară dulce. . . Viaţa-şi rennoieşte izvoarele-i eterne. IOSIF, paTR. 90. ,4. T r a n z. A restabili, a relua, a reîncepe.^- (Despre suferinţe) A stîrni din nou, a răscoli. Venirea lui i-a reînnoit suferinţa. — Scris şi: rennoi. REÎNNOIRE, reînnoiri, s. f. Acţiunea de a (s e) reînnoi şi rezultatul ei; (fi g.) schimbare, prefacere, transformare. Samăn în liane, de 20 de anif pacea, sănătatea, reînnoirea, renaşterea sufletească. GALACTION, O. I 237. REÎNNOIT, -Ă, reînnoiţi, -te, adj. Care a fost făcut din nou, refăcut; (f i g.) schimbat, reîmprospătat, primenit. Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze. ma-CEDONSKI, o. I 62. REÎNSĂNĂTOŞI, reînsănătoşesc, vb. IV. Refl. A se însănătoşi din nou, a se face iar sănătos. REÎNSĂNĂTOŞÎRE s. f. Faptul de a se reînsă-n ă t o ş i; redobîndire, restabilire a sănătăţii. Dar ce fel de mîntuire aş putea să aştept.. . dacă nu pe calea.. . reîn-sănătoşirii mele sufleteşti? ga^action, o. i 187. REÎNSUFLEŢI, reînsufleţesc, vb. IV. Tranz. A însufleţi din nou, a face să prindă, să aibă din nou viaţă. Primăvara reînsufleţeşte natura, a Chipul ei... avu darul de-a-l reînsufleţi. D. zamfirescu, la cade. REÎNSUFLEŢÎRE s. f. Acţiunea de a reînsufleţi şi rezultatul ei; animaţie; viaţă. Plîngi; n-o s-o învieze şiroaiele amare Să-i dea rensufleţire nimic nu mai e-n stare, macedonski, o. ii 273. — Scris şi: rensufleţire. REÎNTINERl, reîntineresc, vb. IV. Intranz. A deveni din nou tînăr ; a recăpăta înfăţişarea tinerească. Vezi tu, în marea asta luminată, în care totul reîntinereşte, Eu sitigur, unde trecy însemn o patăy De parc-aş fi in doliu, totdeauna. angheviosif, c. m. i 151. REÎNTINERIRE s. f. Faptul de a r e î n t i n e r i. REÎNTINERÎT, -Ă, reîntineriţi, -te, adj. Care a întinerit din nou. REÎNTÎLNl, reîntîlnesc, vb. IV. Tranz. A întîlni din nou. 4-Refl. Fig. A revedea, a regăsi. Să mă reîn-tilnesc cu holdele din copilărie. Gai,action, o. i 28. REÎNTOARCE, reîntârc, vb. III. Refl. A se întoarce din nou la locul de plecare, a reveni. Proscris, în a mea ţară eu nu mă voi rentoarce. bountinEanu, o. 2. Ea stă-n palat ascunsă. . . Ce-o să devin cu ea, Căci a se reîntoarce la-al ei castel nu vrea. ALECSANDRi, T. rr 155. ^ Fig. Scumpa ei copilărie se reîntoarce înapoi. MACEDONSKI, o. i 87. — Scris şi: rentoarce. REÎNTOARCERE, reîntoarceri, s. f. Faptul de a s e reîntoarce; revenire. REÎNTREMĂ, reîntremez, vb. Î. Refl. A se întrema din nou, a-şi căpăta din nou sănătatea sau puterile. REÎNTREMĂRE s. f. Faptul de a se reîntrema. REÎNTREMĂT, -A, reintremaţi, -te, adj. Care şi-a căpătat din nou sănătatea sau puterile, care s-a în2dră-venit din nou. în cîteva clipe, moaşa Lucsiţa s-a simţit rentremată. CARAGIALE, M. 162. — Scris şi: rentremat. REÎNTURNÂ, reîntârnt vb. I. 1. Refl. A se reîntoarce, a se înapoia, a reveni. REÎNTURNARE — 719 — RELAŢIUNE 2. T r a n z. A da înapoi, a înapoia. Reintumă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. NEGRUZZi, s. i 278. REÎNTURNĂRE, reintumări, s. f. Acţiunea de a (s e) reînturna şi rezultatul ei; reîntoarcere. Cum de rentumarea O-ntîrziase atita? macedonskt, o. i 259. — Scris şi: renturnare. REÎNVERZI, reînverzesc, vb. IV. Intranz. (Despre vegetaţie) A înverzi din nou. Pomii reînverzesc. REÎNVIĂ, reînvîi, vb. I. Intranz. A reveni la viaţă (după ce a murit); a învia. (F i g.) Sub mîna lui, un maistru, simţi cum, sub ciocan, Motond mort din iarnă a reînviat la viaţă Şi cum oţelu-ncepe să mişte. D. botez, f. s. 76. Florile lui Luchian sînt unice. Nu sînt flori rupte, care au fost puse intr-un vas, ca să moară, ci ca să reînvie prin voinţa şi arta unui maestru, anghei,, pr. 169. + Fi g. A căpăta din nou viaţă, putere, a deveni din nou activ; a renaşte. Realismul vechii literaturi reînvia căutîndu-şi insă obiective în legătură cu aşezarea societăţii pe temelii nouă. sadoveanu, E. 184. Acest regat... reînvie mai puternic supt fraţii romîni Petru Asan şi loan. bălcescu, o. n 12. + Fig. A se trezi în amintirea cuiva; a deveni viu în conştiinţa cuiva. Mă simt din nou ţăranul de pe Crişuri Şi-mi reînvie-n minte vremea Iancului. beniuc, v. 29. ^ Tranz. Fig. A readuce la viaţă, a face să fie din nou folosit. Va fi de părere. . . să reînviem arhaismele pierdute de origine latină, ibrailkanu, sp. cr. 213. — Prez. ind. şi: reînviez (bart,.S. if. 54, macedonskt, o. x 160, gherea, ST. cr. ra 139). REÎNYIĂT, -A, reînviaţi, -te, adj. Care a revenit la viaţă (după ce a murit); readus la viaţă, făcut să fie din nou viu. Obiceiuri reînviate. ■ REÎNVD&RE, reînvieri, s. f. Faptul de a reînvia. Văzut-a de atuncea vrnn mort reînvierea Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat ? EMINESCU, o. iv 16. REÎKVIETGR, -OÂRE, reînvietori, -oare, adj. (Rar) Care reînvie, care reînsufleţeşte. Numele acestui preot mare la suflet... a rămas legat de reînvietoarea mişcare de la 48. vi,ahuţX, la cade. RELANSA, relansez, vb. I. Intranz. (La jocul de cărţi) A mări miza. (T r a n z.) îi era teamă să nii-l relanseze Mitulescu. c. petrescu, s. 108. RELĂŞ s. n. Zi în care nu se dau reprezentaţii la un teatru. RELATA, relatez, vb. I. T r a n z. A povesti, a expune, a istorisi. Nadina ii surise indiferentă, rămînînd atentă la Brumaru care ii relata o povestire picantă, rebreanu, R. I 213. Lucrul e relatat de Nic. Costin, p. 45, ca şi de Neculce. iorga, L. i 347. Recunoaşte că nu crede in ceea ce relatează. HASDEU, i. v. 222. RELATARE, relatări, s. f. Acţiunea de a relata şi rezultatul ei; povestire, expunere, istorisire. Scrierea ■ ■ ■ va păstra forma unei relatări de călătorie. alecsandri, s. 29. RELATÎV, -A, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportă Ia ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. Date relative la situaţia economică a ţării noastre. (Gram.) Pronume relativ = pronume care face legătura între propoziţii subordonate şi cuvinte din propoziţiile regente pe care le determină. Propoziţie relativă = propoziţie subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ. «J-Loc, prep. Relativ la ... = în legătură cu... ., referitor la..., cu privire la... Orice primiţi de la Costiţă relativ la venirea lui, rog să-mi faceţi şi mie cunoscut, caragiale, o. vii 29. 2. (în opoziţie cu absolut) Care are o valoare dependentă de anumite condiţii sau în funcţie de punctul de vedere al cuiva. Frumosul este o noţiune relativă, a Clasificarea oamenilor in pesimişti şi nepesimişti.. . nu poate fi decît relativă. GHEREA, ST. CR. II 299. Dri-turile capatate .au sfinţenia lor relativă. RUSSO, S. 157. <$• Adevăr relativ v. adevăr. Cronologie relativă = cronologie care stabileşte că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără ca să poată preciza cu exactitate data. + Care depinde de un termen fără care ar fi fără sens. Mişcarea în sensul din cinematică e relativă, fiindcă nu are sens fără indicarea corpului la care se referă. (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puţin, aproape. A avut o viaţă relativ liniştită, sadoveanu, E. 234. Am stat ş-am gîndit la soarta relativ bună pe care şi-ar putea-o asigura un poet care s-ar deda la fabricarea versurilor de comandă. VI.AHUŢX, o. A. 225. 3. Care priveşte relaţia dintre termeni consideraţi independent de această relaţie. Poziţia relativă a două corpuri. Care nu există decît în relaţie cu altceva. După unele teorii idealiste -spaţiul ar fi relativ. RELATIVISM s. n. Teorie idealistă care, bazîn-du-se pe relativitatea cunoştinţelor noastre, neagă posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective. RELATIVIST, -Ă, relativişti, -ste, adj. Care ţine de relativism, care se referă la relativism. Teorie relativistă. ■4- (Substantivat) Partizan, adept al relativismului. Relativistul Mach. RELATIVITĂTE s. f. Faptul de a fi relativ. Relativitatea cunoştinţelor. (Fiz.) Teoria relativităţii = teorie a tuturor fenomenelor fizice, bazată în esenţă pe două legi generale, numite principiul relativităţii restrînse şi principiul constanţei vitezei luminii în vid, prin care se stabilesc cu precizie mai mare decît în fizica clasică legile 'generale ale tuturor fenomenelor fizice şi pentru cazurile în care vitezele corpurilor nu sînt neglijabile faţă de viteza de propagare a luminii în vid. RELAŢIE, relaţii, s. f. 1. Legătură, raport între lucruri, fa^te, idei etc. Relaţie între cauză şi efect. (în logica matematică) Caracteristică a. obiectelor unei clase pe care acestea o au (numai) în virtutea faptului că ele aparţin clasei. Relaţia se exprimă printr-o funcţiune proporţională cu două sau mai multe variabile. 2. (La pl.; de obicei urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Legături între două sau mai multe persoane, popoare, state etc. Nadina n-avusese relaţii ai ţăranii, rebreanu, r. i 169. Prin relaţiile lor cu barbarii, ei [colonii romani] introduseseră între dînşii cele dinţii cunoştinţe de agricultură, băixescu, o. n 12. Relaţii de producţie = legăturile determinate care se stabilesc între oameni în procesul de producţie a bunurilor materiale. E x p r. Relaţii de mîna stingă = legături nepermise, puţin onorabile. Fiindcă o să mă-nsor, nu se cade să mai am relaţii de mîna stingă. ALECSANDRI, T. 758. Legături de prietenie (cu oameni de seamă, sus-puşi). Ca să răzbeşti in Bucureşti, dragul meu, prima condiţie e să-ţi cultivi relaţiile, c. petrescu, C. v. 66. 3. Expunere, informaţie; povestire, relatare. Relaţia manuscriptă a domnului Paul de Marenne, abate de Juvigny, rămasă la biblioteca naţională pariziană, cuprinde lungi consideraţii morale şi filozofice asupra acestei călătorii. Sadoveanu, z. c. 28. Socot de prisos a-ţi da aici o relaţie amănuntă despre deliberarea fraţilor noştri. La GiiiCA, A. 151. ■$» Ex p r. ,A da relaţii = a informa, a referi, a relata. — Variante: (învechit) relaţifino (bassarabescu, s. n. 153, caragiaub, o. ii 89, odobescu, s. ii 184), relăciune (alecsandri, t. ; 254) s. f. RELAŢIUNE s. f. v. relaţie. RELAXA — 720 — RELIGIOZITATE RELAXA, relaxez, vb. I. Refl. 1. Ase destinde, a slăbi. Trăsăturile feţei i se relaxau. CA Mir, PETRESCU, p. 225. 2. (Despre tensiunile mecanice dintr-un corp) A scădea fără ca să varieze deformaţia corpului. RELAXARE, relaxări, s. f. 1. Faptul de a s e relaxa; destindere, slăbire. Bălcescu îl priveşte cu ochi strălucitori.. . căci violenţa lui e, în această creştere uimitoare, alternată cu clipe de relaxare. CA Mir, petrescu, o. ii 619. A fost o relaxare generală a spiritului de ordine şi de autoritate. REBREANU, R, 11 240. 2. (Mec.) Scădere a tensiunilor mecanice dintr-un corp plastic fară ca să varieze deformaţia lui. RELAXAT, -A, relaxaţi, -te, adj. 1. Destins, slăbit. Muşchi relaxat. 2. (Despre corpuri plastice) Care are tensiunile mecanice scăzute fără varierea deformaţiei. RELĂCItJiN'E s. f. v. relaţie. RELEGĂ, releg, vb. I. T r a n z. (Franţuzism învechit) A expulza, a surghiuni, a izgoni. (F i g.) Stai... cu miinile pe piept în catacombele triste, unde creştinismul te-a relegat. anghel-iosif, c. i,. 217. Levante devine figura din primul plan al poemei şi Calavryta este relegată tocmai în cel de al treilea, macedonski, o. rv 73. RELEGĂRE s. f. (Franţuzism învechit) Acţiunea de a relega şi rezultatul ei; expulzare, surghiunire, izgonire. RELE GÂT, -Ă, relegaţi, -te, adj. (Franţuzism învechit) Expulzat, surghiunit, izgonit. RELEGAŢIE, relegaţii, s. f. (Franţuzism învechit) Relegare. (Şi în forma relegaţiune) Mişcările de la 1848 se sfirşiseră cu o serie de relegaţiuni, şi Bucovina fiind socotită ca o margine de ţară, mulţi profesori distinşi din Austria se pomeniră in . Cernăuţi. cXijnescu, E. 58. — Variantă: relegaţiune s. f. RELE GAŢltJNE s. f. v. relegaţic. RELEGE, relegi, s. f. (învechit) Religie. Romînii da numele de păgin la toate neamurile ce nu erau de relegea lui. ai,ecsandri, p. p. 82. începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea. negruzzi, s. I 144. RELÎC, relee, s. n. 1. Aparat care comandă anumite modificări într-un sistem tehnic, fiind acţionat de variaţia unor mărimi caracteristice (temperatură, tensiune, putere etc.) ale unui alt sistem tehnic. Cînd lucrez la aparat, dinsul stă nemişcat, cu ochii la releu şi ascultă. PĂUN-pincio, p. 98. 2. Sistem de comunicaţii cu staţii intermediare de recepţie şi retransmisie. 3. înlocuire a cailor în cursul drumului, a cîinilor de vînătoare în timpul vînatului, a ştafetelor în timpul unei curse; locul unde se face schimbul; animalul de schimb. RELEVA, relev, vb. I. Tranz. A pune, a scoate (ceva sau pe cineva) în evidenţă, a evidenţia, a sublinia; a observa, a remarca. A releva o calitate, cn Eu crez că asta trebuie relevat. CARAGIALE, o. iii 242. <$> Refl. Caracterul de sistem al limbii se relevă, între altele, atunci cînd încercăm să ne însuşim structura gramaticală a unei limbi străine, macrîea, 3?. 18. RELEVARE, relevări, s. f. Acţiunea de a releva şi rezultatul ei; punere în evidenţă. RELEVEU, relevee, s. n. Măsurarea şi desenarea la scară a elementelor unei construcţii, ale unui ansamblu de construcţii sau ale unei amenajări existente. Schiţă în care sînt reprezentate la. scară aceste elemente. RELÎCVĂ, relicve, s. f. 1. Obiect rămas din trecut (de Ia o persoană iubită sau de la o personalitate de seamă) şi păstrat ca o amintire scumpă. V. vestigiu. Ce rană dureroasă aveam să-i scormonesc cu aceste relicve ale mortului, pe care i le aduceam in buzunarul meu! C. PETRESCU, S. 162. F i g. Bietul bătrîn. . . biata relicvă, peste a cărei ochi anii îşi lăsase paianjenitcle cortine, apărea adus ca un specimen rar de longevitate, anghei,, PR. 62. 2. (De obicei la pl.) Moaşte. — Variantă: rclicvie,relicvii (negruzzi, s. i214), s. f. RELÎCYIE s. f. v. relicvă.] RELIÎF, (rar) reliefuri, s. n. 1. Ridicătură, proeminenţă pe o suprafaţă. Aurul avea nuanţe verzui, vechi: reliefurile puţin tocite, c. petrescu, a. 325. Mă uitam în zarea capricios tăiată de relieful munţilor. GALACTION, O. I 344. ^ Loc. adj. în relief = cu trei dimensiuni, ieşit în afară dintr-un plan, proeminent. Litere în relief, ra Vasele mari, de aur sau de argint, poartă pe marginile lor, în relief, oameni şi cai în mişcare, excelente realizări de artă. stancu, u.r.s.s. 122. Expr. A scoate în relief =a scoate în evidenţă, a pune în lumină, a sublinia, a reliefa. A ieşi în relief v. ieşi. -4 Fig. Contur, forţă, strălucire. Traducerile fără relief ale lui Aristia, Costache Caragiale le declama cu ifos şi patos, sadoveanu, E. 69. Şi cîteodată această delicateţă şi acest adevăr se arată cu atita relief intr-un singur vers! GHEREA, st. cr. iii 274. 2. Conformaţie a suprafeţei solului din punctul de vedere al înălţimilor. Relief accidentat, a Satul întreg şi jumătate din hotar se întindeau în faţa lor ca o hartă mare cu reliefuri în. culori. REBREANU, I. 67. 3. (Impropriu) Basorelief. In această versiune nu este văzut Bachus pre nici un relief, pre nici o pictură cunoscută pînă astăzi. BOtLlAC, o. 268. — Variantă: relicy (odobescu, s. iii 68) s. n. RELIEFA, reliefez, vb. I. T r a n z. A scoate ceva în relief; (f i g.) a pune în evidenţă, a sublinia, a accentua. [Regizorii] reliefează ■ . . semnificaţia socială, fără însă să se îndepărteze de adevăratul fond istoric al piesei. SAHIA, U.R.S.S. 149. RELIEFARE, reliefări, s. f. Acţiunea de a reliefa şi rezultatul ei; (f i g.) scoatere în evidenţă, subliniere, accentuare. RELIEFAT, -A, reliefaţi, -te, adj. Care este scos în relief. Filip, masiv, cu muşchii reliefaţi puternic, sahia, n. 30. -4 F i g. Scos în evidenţă, subliniat, accentuat. Numai artistul vede aşa de clar, aşa de reliefate .liniile hotăritoare. GHEREA, ST. cr. ni 139. RELIEV s. n. v. relief. RELÎGIE, religii, s. f. Credinţă în forţe supranaturale şi adorarea lor. Voim să vorbim de înrîurirea religiei asupra artei din veacul de mijloc, gherea, st. cr. ii 127. Religia — o frază de dinşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. eminescu, o. I 59. -4- F i g. Crez ; cult. Tineretul . .. era admirator al altor religii literare şi al altor zei. sadoveanu, E. 60. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suve-nirilor. bălcescu, o. i 53. RELIGIOS, -OASĂ, religioşi, -oase, adj. Care ţine de religie; bisericesc; evlavios, cuvios, pios. Muzică religioasă. cn Fumară cu toată atenţia încordată la plăcerea fumului sorbit pînă in adîncul plămtnilor, cu o gravitate religioasă, c. petrescu, î. n 12. Ascultau într-o religioasă tăcere, negruzzi, s. i 5. Religiosul sunet curmînd astă tăcere, în aer se revarsă din turnul goticesc. HEUADE, o. I 75. RELIGIOZITATE s. f. Sentiment religios profund, evlavie. De atunci încoace, mai mult din patriotism decît RELUA — 721 — REMORCA' din religiozitate, sîntul cel cu diploma de naţional deveni obiectul celei mai înfocate veneraţiuni din partea moldovenilor. hasdeu, i. v. 35. + F i g. Atenţie mare, reculegere. Aşternu un prea frumos răvaş pe care Vitoria îl ascultă cu religiozitate. Sadoveanu, b. 45. KELUÂ, reiău, vb. I. T r a n z. 1. A lua din nou; a lua îndărăt; a lua înapoi. De la ieşirea din spital, au trecut cîteva luni şi locul in uzină nu şi l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Reia-mi al nemuririi nimb Şi focid din privire ! EMINF.SCU, O. I 177. 2. A începe din nou, a continua, a urma (după o întrerupere). Trebuie să reluăm cercetările liniştit. Irina avea dreptate, baranga, i. 182. Peste o jumătate de oră reluăm marşul, camii,, petrescu, u. n. 348. îşi reluă calea, fluierind şi păşind mai apăsat. REBREANU, I. 41. RELTJĂRE, reluări, s. f. Acţiunea de a r e 1 u a şi rezultatul ei. + Reprezentare a unei piese de teatru care nu s-a mai jucat de multă vreme. REMAIĂ, remaiez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la ciorapi) A repara ridicînd şi prinzînd ochiurile scăpate, deşirate. remaiEre, remaieri, s. f. Acţiunea de a r e m a i a. REMAIEZA, remaieze, s. f. Femeie care se ocupă cu remaierea ciorapilor. REMANENŢĂ s. f. (în expr.) Remanenţă magnetică — polarizaţie magnetică care rămîne într-o substanţă după suprimarea cîmpului magnetizant. REMANIĂ, remaniez, vb. I. T r a n z. A face, a introduce modificări, schimbări, în cuprinsul unei lucrări, într-o instituţie etc.; (în special) a schimba compoziţia unui guvern. REMANIĂRE s. f. v. remaniere. REMANIÎRE, remanieri, s. f. Acţiunea de a remania şi rezultatul ei. O ediţie specială cu remanierea guvernidui. c. petrescu, o. p. i 11. — Variantă: (rar) remaniâre (iorga, l. i 142) s. f. REMARCĂ, remarc, vb. I. Tranz. A observa, a băga de seamăa releva. Numai delicateţa l-a făcut să nu remarce altfel lucrul. C. petrescu, î. ii 67. Oamenii serioşi, cinstiţi şi vrednici sint remarcaţi. yj.aiiuTă, o. a. 185. Refl. A se distinge, a se deosebi, a se evidenţia. S-a remarcat printr-o muncă asiduă. REMARCÂBIL, -Ă, remarcabili, -e, adj. Demn de a fi luat în seamă, remarcat; deosebit, ales, însemnat. La virsta cind unii îşi dau doctoratul el să aibă îndărătul lui o activitate publicistică remarcabilă. CXUNESCU, e. o. i 266. Avea ■ . ■ pentru scenă un gust şi un talent remarcabile. GAI.ACTION, o. I 131. în literatura romînă există cîteva talente remarcabile, ibrăueanu, a. 61. REMEDIĂ, remediez, vb. I. Tranz. A îndrepta, a îmbunătăţi. REMEDIĂBIL, -Ă, remediabili, -e, adj. Care poate fi remediat, căruia i se poate aduce o îndreptare, o îmbunătăţire, căruia i s-a găsit un remediu, o soluţie. REMEDIERE, remedieri, s. f. Acţiunea de a remedia şi rezultatul ei. Remedierea situaţiei. remEdiu, remedii, s. n. Mijloc de îmbunătăţire sau de îndreptare a unei situaţii, a unei stări etc.; soluţie. Iar remediile propuse de socialişti. .. au fost inspirate, in mare parte, de situaţia reală. ibrXh,eanu, sp. cr. 194. în loc de a păşi pre calea prin care s-ar putea aduce un remediu la suferinţele patriei, nu se ocupă decît d-a susţine, d-a apăra unii pe o persoană, alţii pe alta. La Ghica, a. 765. + Leac, doctorie. Remediu contra gripei. 46 REMEMORĂ, rememorez, vb. I. Tran z. (De obicei cu pronume în dativ) A-şi reaminti, a-şi aduce aminte din nou, a-şi readuce în minte. Necunoscind încă bine geografia ţării, Titu căută să-şi rememoreze harta, să vază unde vine judeţul Argeş, reereanu, r. i 67. REMEMORĂRE, rememorări, s. f. Acţiunea de a rememora şi rezultatul ei. REMILITARIZĂ, remilitarize'z, vb. I. Tranz. (Cu privire la o ţară) A reorganiza (cu scopuri războinice) armata unei ţări, a reface industria de război a acesteia. REMILITARIZĂRE, remilitari zări, s. f. Acţiunea de a remilitariza şi rezultatul ei. REMINISCENŢĂ, reminiscenţe, s. f. Amintire vagă şi incompletă a unor fapte aproape dispărute din memorie. Amintiri despre aceste hoinăriri nu ne-au rămas, afară de vreo vagă reminiscenţă, cai.inescu, e. 54. Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este? eminescu, n. 84. + Rămăşiţă, rest, urmă. în toate învoielile se vede, pe lingă asociaţiunea intre muncă şi capital. . . şi o reminiscenţă a clădi şi a zilelor de lucru. I. ionescu, M. 289. REMÎTE, remit, vb. III. Tranz. 1. A preda, a înmîna. A remite o scrisoare. i=i Nu v-am remis încă hirtiile, cheile. demETrius, C. 60. D. Florescu mi-a remis mie un pachet, ghica, a. 674. 2. A renunţa la o sumă de bani datorată de un debitor, a face să se stingă o datorie. REMITERE, remiteri, s. f. Acţiunea de a remite şi rezultatul ei; înmînare, predare. REMIZĂ, remizez, vb. I. TraTiz. A termina cu remiză, nedecis, la egalitate, o partidă de şah. REMIZĂRE, remizări, s. f. Acţiunea de a remiza. REMÎZĂ1, remize, s. f. 1. (La jocul de şah) Partidă la sfîrşitul căreia nici una din părţi nu cîştigă, fiind la egalitate. 2. Comision; rabat, reducere a unei datorii. REMÎZĂ2, remize, s. f. 1. Construcţie pentru adăpos-tirea vehiculelor, a uneltelor, (la gări) a locomotivelor, a vagoanelor etc. V. şopron, garaj. Acolo avem grajdul de vite; dincolo, remiza de căruţe, maşini şi unelte. mihai.E, O. 10. Grămădise în remize enorme tot felul de maşinării şi unelte agricole perfecţionate. SADOVEANU, e. 173. 2. Mic petic de pădure sau tufărie plantată cu scopul de a*servi ca adăpost pentru vînatul mic (iepuri, potîrnichi, fazani etc.). REMONTĂ, remontez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o fabrică, o instalaţie etc.) A monta din nou. + Refl. A-şi reveni, a se redresa. 2. A procura cai necesari armatei. REMONTĂNT, -Ă, remontanţi, -te, adj. (Despre unele plante) Care înfloreşte de mai multe ori în perioada de vegetaţie. Trandafiri remontanţi. REMONTĂRE, remontări, s. f. Acţiunea de a (s c) remonta. REMONTĂ, remonte, s. f. Cal tînăr cumpărat pentru nevoile armatei. Serviciu militar însărcinat cu procurarea cailor necesari armatei. REMONTOĂR, remontoare, s. n. Mecanism cu ajutorul căruia se întoarce un ceas. REMORCĂ, remorchez, vb. I. Tranz. (Despre vehicule) A trage după sine (legat cu un cablu) un vapor, un vagon, un camion etc. care nu se poate mişca prin mijloace proprii. A remorca o şalupă. + F i g. A lua cu sine, i REMORCARE * .. .. — 722 — RENGHI a ataşa unui grup. Te-oi remorca cu mine... în veşnica splendoare Pe unde nu sint negări, Ci numai lumi albastre. Anghel-iosif, c. m. I 178. Vor veni cu trenul de la 6.1. nişte oameni aşa de ispravă, că mi-arfi stat pe suflet să nu-i remorchez. CARAGlAiÉ, o. VII 18. — Prez. ind. şi: remóte (bountineanu, o. 265). REMORCARE, remorcări, s. f. Acţiunea de a remorca şi rezultatul ei, REM0RCĂ, remorci, s. f. 1. Vehicul fără autopro-pulsie care e tras de un vehicul motor. Tractoarele aduceau pe chei remorci cu lăzi. dumitriu, p. f. 69. <$• Vagon (de) remorcă — vagon- de tramvai ataşat la un vagon motor şi tras de acesta. É x p r. La remorcă = legat pentru a fi tras de un vehicul; remorcat. Vechea canonieră « Alexandru cel Bun », c-tin şlep la remorcă, ancorase de dimineaţă. barT, s. m. 71. Vara porneau la remorcă de la Severin la Sulina, se opreau la vreun port, încărcau saci de porumb şi mergeau mai departe. dunâreanu, CH. 145. A fi la rcmorca (cuiva sau a ceva) = a depinde cu totul (de cineva sau de ceva), a fi lipsit de libertatea de acţiune; a fi condus, dominat (de cineva sau de ceva). S-au găsit la noi oameni care să ne spună că locul statului romin trebuie să fie la remorca politicei turceşti. ODOBESCU, s. m 430. 2. Cablu, odgon cu care se remorchează o navă sau o ambarcaţie. REMORCHÉR, remorchere, s. n. Nava cu motor propriu care serveşte la remorcarea altei nave (la ieşirea din port, în contra cursului unei ape curgătoare etc.). Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate maşinile. bogza, c. o. 405. Două zile şi două nopţi a manevrat maşina în loc şi, de abia după ce au venit două remorcherey mi l-au scos. dunâreanu, ch. 132. REMUNERA, remunerez, vb. I. T r a n z. A retribuí, a plăti. REMUNERARE, remunerări, s. f. Acţiunea de a remunera şi rezultatul ei; retribuire, plată, remuneraţie,- REMUNERATORIU, -ORIE, remuneratorii, adj. Care remunerează; care aduce cîştig, folos. V. rentabil. Rosturi mai înalte şi mai remuneratorii, c. PETRESCU, o. P. Ii 205. Legumi. ■ ■ care se vînd cu preţuri destul de remuneratorii. I. ionescu, p. 74. REMUNERAŢIE, remuneraţii, s. f. Retribuţie, plată; remunerare. Erau unele funcţiuni publice fără leafă; remune- . raţia titularului era lăsată în seama vredniciei sale, s-o facă cît putea mai lucrativă. GHICA, s. xvi. remuşcAre, remuşcări, s. f. Mustrare de cugct; părere de rău simţită de cineva pentru o faptă rea comisă de el însuşi; regret. Costea avu o clipă un început de remuşcare> văzînd-o îmbătrînită fără vreme. c. petrescu, c. v. 99. Eroul său, ridicat din popor, îşi «uită» «datoriile » căiră ai săi, pînă într-o zi cînd o întîmplare i le trezeşte cu o chinuitoare remuşcare în suflet. IbrĂii,eanu, S. 86. remuşcAt6r, -oAre, remuşcători, -oare, adj. (Neobişnuit) Care provoacă mustrare de cuget, remuşcări. Nevinovaţii şi suavii trandafiri. . . nt-au torturat. . . ca o amintire remuşcătoare. CAI,ACTION, o. i 58. REN, reni, s. m. Mamifer rumegător asemănător cu cerbul, cu coarne ramificate purtate de mascul şi de femelă şi care trăieşte în regiunile arctice sălbatic sau domesticit (Hippelaphus; Cervus tarandus). RENAL, -A, renali, -e, adj. Care ţine de rinichi, privitor la rinichi. Nerv renal. renAn, -A, renani, -e, adj. Care ţine de fluviul Rin , sau de regiunea străbătută de acest fluviu. Port renan. RENAŞTE, renásc, vb. III. I n t r a n z. 1. A se naşte din nou. Poate că-ntr-un fir de iarbă vom renaşte amîndoi. LESNEA, i. 137. Sint tot ei cei cari renasc în strănepoţi. eminescu, n. 53. + (Despre abstracte) A se ivi din nou, a reapărea. (R e f I.) Simţ o durere murind şi o bucurie renăseîndu-se in sufletul meu. NEGRUZZI, s. iii 360. -f A se trezi la viaţă, a se înnoi. Natura renaşte primăvara. cu Livezile, după anul de pustiire, tînjesc; dar renasc apoi.' sadoveanu, o. vi 402. (în comparaţii) Iubire, sete de viaţă, Tu eşti puterea creatoare Sub care inimile noastre Renasc ca florile in soare, vlahuţă, o. a. 65. 2. A se forma, a se reface. Pe ruinile acestui sat a renăscut altul, un sat de pescari. BOLiNTiNEANU, O. 304. Secolul al XIX-lea... a văzut renăscînd ca din cenuşe state nouă ca Grecia, ca Belgia, Romînia} Serbia şi Bulgaria. ghica, s. a. 27. RENAŞTERE, renaşteri, s. f. Faptul de a renaşte; trezire la viaţă nouă; refacere; fig. avînt, înflorire. Renaşterea şi bucuria primăverii stau închise în muguri, sadoveanu, o. vi 399. Aparţine generaţiei care a pregătit sosirea măreţelor aşezăminte d: unde au ieşit renaşterea şi însemnătatea Romîniei de astăzi. AI.ECSANDRI, S. 172. + Mişcare social-politică şi culturală, din secolele al XlV-lea pînă în al XVI-lea, în Europa occidentală, născută în cadrul luptei burgheziei împotriva feudalismului; se caracterizează prin mari invenţii şi descoperiri geografice, prin înflorirea ştiinţelor şi artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antică. Sculptorul francez [Jean Goujon], unul din luceferii acelei epoci — cu drept cuvînt numită Renaştere — în care producţiuni de frunte în litere şi arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginaţiunile stimulate de studiul modelelor antice, odobescu, s. iii 56. RENĂSCĂT0R, -OARE, renăscători, -oare, adj. (Livresc) Care renaşte; care face să renască. Căci orice bob de strugur e o-nchisoare ■ .. Şi-n orice sticlă arşiţa solară A-ncliis puteri în veci renăscătoare. ANGHEI.-IOSIF, c. M. 1 131. Tu n-ai iubit — nu ştii ce va să zică Puterea asta-n veci renăscătoare. VI.AIIUŢă, o. a. i 80. Că nu mai vrei să te araţi, Lumină de-n departe, Cu ochii tăi întunecaţi, Renăscători din moarte. EMINESCU, O. I 184. RENÁSCÚT, -A, renăscuţi, -te, adj. Care s-a născut din nou; refăcut, trezit la viaţă, înviorat. Se profilau noi schele pe-orizont: Un Iaşi pé care îl vedeam acum Viu,' renăscut din lupte şi din scrum. D. BOTEZ, F. S. 27. Şi dacă gura ţi-o sărut Mă simt cu totul renăscut, iosif, T. 116. RENEGA, renég, vb. I. Tranz. A tăgădui, a nega ; a se lepăda (de cineva sau de ceva), a nu recunoaşte ca fiind al său, a abjura. Fata asta care zice că e sora mea şi pe care o reneg. ■ . SEBASTIAN, T. 358. Avea atîta încredere în propria-i experienţă şi cunoaştere a oamenilor, că s-ar fi considerat înjosit dacă tocmai in zilele grele şi-ar fi renegat -mijloacele sale. REBREANU, r. II 14. O naţie însă nu poate decît prin o ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul. KOGĂLNICEANU, s. a. 98. RENEGARE, renegări, s. f. Faptul de a renega. RENEGAT, -A, renegaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care s-a înstrăinat, s-a lepădat de patria, de credinţa sa, care a renunţat la convingerile sau la părerile anterioare. Renegaţii devin aspri pentru credinţa ce au avut înainte şi înfocaţi pentru credinţa ce îmbrăţişează. BOMNTINEANU, O. 444. Vreţi să faceţi cauză comună. . . cu renegaţii la principiile autonomiei şi suzeranităţii? La ghica, A. 792. RENGHI, renghitiri, s. n. (Numai în e x p r.) A juca renghiul (sau un renghi) (cuiva) = a păcăli (pe cineva), a face (cuiva) o farsă, a-i juca o festa. încă de pe cînd era copil i-a jucat renghiuri. brXtescu-voineşti, î. 79. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot juca. ispirescu, I,. 337. Băiatul ii râs- . RENIŞ — 723 -, .REPARAT punse că zîna, înfuriată de renghiul ce i s-a jucat, a pus mina pe toate caprele. POPESCU, B. iv 61. RENÎŞ, renişuri, s. n. (Regional) 1. Seminţiş de salcie. 2. Prag de nisip sau de pietriş pe fundul apelor curgătoare. , rEniu s. n. Metal care se găseşte în natură în cantităţi foarte mici şi se prepară prin reducerea oxidului sau sulfurii.cu hidrogen sau prin descompunerea termică a halogenilor. RENOVĂ, renovez, vb. I.-Tranz. (Cu privire la o clădire, un sistem tehnic etc.)'A reînnoi, a repara. RENOVĂRE, renovări,s. f. Acţiunea de a renova. Renovarea unei case. închis pentru renovare. + F i g. înnoire, schiriibare. Dacă în ideologia patruzecioptistă vorbeşte instinctul revoluţionar, dorinţa de renovare, în ideologia junimistă vorbeşte instinctul reacţionar. IBRĂILHANTj, sp. CR. 99. RENOVATOR, -0ĂRE, renovatori, -oare, adj. Care renovează, reînnoieşte, schimbă. Spiritul renovator e acel ce ne-a creat ceea ce sîntem şi dă viaţă,pînă astăzi cugetării conştiente romîneşti. iorga, t,. ii 530. (Substantivat) Persoană care aduce prefaceri, care militează pentru reînnoiri, pentru progres; înnoitor. Din acest an 54, Millo rămîne în Bucureşti, preţuit ca un mare actor şi renovator în arta dicţiunii. Sadoveantj, E. 71. RENOVĂŢIE , renovaţii, s. f. Renovare. RENTĂ, - pers. 3 rentează, vb. I. ! h t r a n z. A produce venituri, a aduce cîştig; a aduce rentă. Aud că avocatura rentează.. c. PETRESCU, î. II 132. Pămîntul nu mai rentează ca odinioară. REBREANTJ, r. I 165. , RENTĂBIL, -ă. , rentabili, -e, adj. Care aduce cîştig, care dă beneficii, care aduce rentă. RENTABILITATE, rentabilităţi, s. f. Calitatea de a fi rentabil; posibilitate de cîştig, de beneficiu. Profitul mijlociu reprezintă limita inferioară a rentabilităţii, sub care producţia capitalistă devine imposibilă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 68. RENTĂ, rente, s. f. (în sistemul capitalist) Venit, profit anual produs de un capital plasat; dobîndă produsă de o obligaţiune şi plătită de stat. <ţ> Rentă viageră v. v i a g e r. + (în feudalism) Plată (în muncă, produse sau bani) la care era obligat iobagul faţă de stăpînul său. în părţile muntelui, ţăranul nu este supus pentru aceeaşi parte de pămînt decît la o rentă fixă anuală. KOGAI.NI-ceanu, s. A. 159. RENTIER, -ă, rentieri, -e, s. m. şi f. Persoană care trăieşte din rentă. Un soare blind. . . îi încălzea de-o săptă-mînă, în fiecare dimineaţă, plimbarea tacticoasă de bătrîn rentier cu tabieturi. C. PETRESCU, r. . dr. 207. Vei cheltui şi vei trăi ca un mare rentier. CARAGIALE, o. iii 157. RENÎJME s. n. Nume bun, reputaţie, faimă, celebritate. V. g 1 o r i e. Nimerise. . . momit de renumele bîl-ciului din Rîureni. GAr.ACTiON, o.. I 274. N-aş vrea să am măriri deşerte, N-am nici o sete de renume. MACE-donski, o. I 66. Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume; Noi am schimbat lingă Balcani Porecla in renume! AIECSANDRI, P. A. 204. renumît,-A, renumiţi, -fe, adj. Cu renume ; celebru ; vestit, faimos; strălucit, ilustru. Maxima pe care, cu şapte secoli în urmă-i, a formulat-o... renumitul vînător al mediului ev. ODOBESCU, S. iii 60. Turnul din care, odată, bărbaţii renumiţi vedeau romîne taberi pe cîmpi nemărginiţi, alexandrescu, M. 10. RENUNŢĂ, renunţ, vb. I. Intranz. (Adesea'cu determinări introduse prin prep. «la») A părăsi de bunăvoie (ceva sau pe cineva) ; a se lăsa de ceva, a înceta de a mai face ceva. Se gindi o clipă să renunţe să se mai ducă în oraş. DUMITRIU, N. 105. încercă să-şi ia un aer melancolic, dar lucrul era aşa de nepotrivit cu firea lui veselă, că renunţă numaidecît. VI.AIIUŢĂ, o. A. iii 69. Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri. odobescu, s. iii 13. RENUNŢARE, renunţări, s. f. Faptul de a renunţa; părăsire (a unui gînd, a unei activităţi etc.). S-a simţit stinjenit cînd ai dat cu ochii de el. . . şi a avut un zîmbet de oboseală şi renunţare, pas, z. i 305. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi. E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. EMINESCU, o. i 117. ■ REORGANIZA, reorganizez, vb. I. T r a n z. A organiza pe baze noi; a întocmi, a orîndui din nou. A reorganiza învăţămîntul. a Grigore Ghica reorganiza oarecum armata la 1672, cînd a însoţit oştile turceşti în Polonia. EĂLCESCU, O. I 20. ’■ REORGANIZARE, reorganizări, s. f. Acţiunea de a reorganiza şi rezultatul ei. Sarcina realizării învăţămintului politehnic în şcoala medie necesită reorganizarea predării multor discipline şcolare, i,. rom. 1953, nr. 3, 53. REORGANIZATOR, -0ĂRE, reorganizatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care reorganizează. Reorganizatorul. . . tipografiei din Iaşi. iorga, i,. ii 43. REOR GANIZĂŢIE, reorganizaţii, s. f. (învechit) Reorganizare. Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte ă se adopta la 'viitoarea reorganizaţie, ca principii fundamentale, I: Privilegiile de clase vor fi desfiinţate, kogălniceanu, S. A; 208. REOSTĂT, reostate, s. n. Aparat care are o rezistenţă electrică putînd fi variată continuu şi care serveşte la reglarea intensităţii curentului electric. Reostat de excitaţie = reostat prin care - se reglează curentul de excitaţie al unei maşini electrice. Reostat de pornire = reostat prin care se reduce curentul cerut de un motor electric în perioada de pornire şi de accelerare şi care serveşte şi la reglarea vitezei. REPĂOS s. n. v. repaus. . REPARĂ, repar, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la obiecte stricate, uzate) A face propriu pentru folosire, a readuce în stare bună, a repune în stare de funcţionare; a drege. Să sperăm că va funcţiona [telefonul]. Mai ales că l-ai reparat. sebasTian, T. 73. I se huruie casa, iar de reparat nu şi-o poate. RETEGANUi,, p. iv 54. A cîrpi. Uneori se-ncuia în odaie şi-şi repara-n ascuns hainele. vlahuţă, o. a. iii 82. ' 2. F i g. A îndrepta, a corecta. Dar imediat... se grăbi să repare impresia rea ce-o făcuse amîndurora. vlahuţă, o. a. 40. Sper că-n interesul d-tale chiar, te vei grăbi să repari scăparea din vedere, caragiai.e, o. vii 221. A înlocui, a compensa. Lipsa de putere şi voinţă omul caută s-o repare creindu-şi în cer o făptură puternică cu o voinţă absolută. GHEREA, ST. cr. Ii 314. Refl. pas. Mi-i timpul scurt şi orişice zăbavă E-o pierdere ce nu se mai repară, beniuc, V. 17. + (Jur.) A plăti. Instanţa poate obliga pe condamnat să repare daunele fixate de justiţie. REPARĂBIL, -Ă, reparabili, -e, adj. Care poate fi reparat, dres; f i g. care poate fi îndreptat, corectat. Greşeală reparabilă. REPARARE, reparări, s. f. Acţiunea de a r e p a r a şi rezultatul ei. REPARĂT s. n. Acţiunea de a repara; reparare. S-a terminat reparatul tractoarelor, mihale, o. 15. 46* ¡REPARATOR — 724 — REPEJOR KEPARATOB, -OARE, reparatori, -oare, adj. Care repară; p. e x t. care întremează, înviorează. Aşteaptă, calm, să dispară lumina zilei spre a putea gusta binefacerile somnului reparator, caiîagiai.K, o. vii 44. REPARAŢIE, reparaţii, s. f. 1. Ansamblu de operaţii efectuate asupra unui lucru stricat, uzat, pentru a-1 readuce în stare bună, pentru a-1 face din nou utilizabil. Singurul lucru regretabil a fost că se afla clinica mea in reparaţie şi nu te-am putut scuti pe dumneata de atitea nopţi grele. c. petrescu, c. v. 206. <$> Reparaţie capitală v. capital2 (I). 2. F i g. (Franţuzism) Satisfacţie pentru o ofensă. — Variantă: roparaţiuno (caragiale, o. vii 59) s. f. REPARAŢIÎJKE s. f. v. reparaţie. REPARTÎŢIE, }epartifii, s. f. Distribuire, împărţire, repartizare. Repartiţia veniturilor. Jp- (Ec. pol.) Proces de repartizare a produselor între membrii societăţii (determinat de relaţiile de producţie din acea societate). REPARTIZĂ, repartizez, vb. I. T r a n z. A împărţi, a distribui (după anumite norme). Brigadierul repartizează muncile intre membrii brigăzii. STAT. gosp. agr. 32. REPARTIZARE, repartizări, s. f. Acţiunea de a repartiza şi rezultatul ei; distribuire, repartiţie. Planul. .. prevedea de asemenea repartizarea brigăzilor pentru secerat, treierat şi dezmiriştit. mihale, o. 499. repartizGr, repartizoare, s. n. Distribuitor. REPATRIA, repatriez, vb. I. Refl. Ase întoarce, a se înapoia în patrie după o absenţă îndelungată (voită 6au silită). REPATRIERE, repatrieri, s. f. Acţiunea de ase repatria şi rezultatul ei; înapoiere, întoarcere în patrie. Repatrierea prizonierilor. REPAUS, repausuri, s. n. (Şi în forma repaos) Stare în care e întreruptă orice funcţie sau activitate; odihnă; linişte. Statul pune apoi la dispoziţia scriitorilor. . . case de repaus şi de muncă. sahia, u.R.S.S. 192. Din chaos doamne-am apărut Şi m-aş intoarce-n chaos Şi din repaos tn-am născut, Mi-e sete de repaos. EMINESCU, o. i 177. Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere. odobescu, s. iu 17. E x p r. (Mii.) Po loc repaus! v. loc (I 1). + Răgaz. (Atestat în forma regională răpaos) Ştefan se folosi de acel scurt răpaos, spre a zidi.. . mănăstirea Războieni. ARHIVA R. I 117.+ (Fiz.) Stare a unui corp în raport cu un alt corp sau cu un sistem de referinţă, în care distanţele dintre punctele corpului considerat şi punctele corpului sau ale sistemului de referinţă nu variază cu timpul. — Variante: (regional) răptios, rupdllS (SBIERA, F. 61), repâos s. n. REPAUZÂ, repauzez, vb. I. 1. Refl. (Rar) A se odihni. Fiţi fără grije şi vă repauzaţi de ostenelile danţului. ispirescu, r„ 376. ■"*- 2. I n t r a n z. (Latinism rar) A muri. N-au dus... colaci pentru fiii lor şi. .. pentru cei ce au repauzat. marian, na. 291. REPAUZAT, -A, repauzaţi, -te, s. m. şi f. (Livresc, învechit) Răposat. Intr-o convorbire ce am avut cu repau-zatul Beclard... i-am zis că această împotrivire... nu va putea ţine mult. GHICA, A. 616. REPARŢÎRE, repărţiri, s. f. (învechit) Repartiţie, distribuţie, împărţeală. O repărţire cit se poate mai largă ţi mai egală a sarcinelor şi a răspunderilor in stat. odobescu, s. m 340. REPEDE1 adv. 1. (în opoziţie cu încet, domol) Iute, cu grabă. Ca să nu fie observată o luă repede înapoi spre casă.. BART, E. 237. Vestea se duse repede la primărie. BUJOR, S. 46. Oraşele, sub ochii-mi... mai repede ca gîndul. . . Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret. macedonski, o. I 52. Caii mergeau acum destul de repede, că trăgeau acasă, vlahuţă, o. A. 491. (întărit prin repetare) Baba Maranda scarmănă pene repede-repede, cu unghii ascuţite şi aduse la vîrf. C. PETRESCU, R. dr. 139. + Grabnic, imediat, brusc, deodată. Mi-ant întors repede capul s-o văz. caragiai.E, p. 39. Mihnea jos sare; însă repede iară încalecă. Fuge mai tare. BoijNTiNEANU, o. 74. -v* E x p r. A lua (pe cineva) repede v. I u a (V). Rcpede-repejor = îndată, fără întîrziere. (Cu pronunţare regională) Zicea că-i frig şi răpede-răpejor îşi cată de drum. CONTEMPORANUL, Vjj 499. 2. Curînd, devreme, de timpuriu. Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrinise repede. BART, E. 392. REPEDE2, repezi, adj. (în opoziţie cu încet, lin) 1. (Despre mişcări) Iute, rapid; (despre lucruri în mişcare) care se deplasează, cu repeziciune, cu iuţeală. Omenirea merge intr-un progres continuu a cărui mişcare e cu atit mai repede, cu cit mai mult înaintează. bXlcescu, o. Ii 10. -4 (Despre timp) Care trece cu repeziciune. Anii mei repezi, viaţa-mi trăită Le văz grămadă in urmă-mi stind. heliade, O. i 78. + (Despre fiinţe sau unele părţi ale corpului lor) Care se mişcă sau se poate mişca cu rapiditate ; iute, ager, sprinten. Degetele repezi poartă acul fin. EMINESCU, o. IV 364. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate Cu nările aprinse, cu gurile spumate.. . La sunete de luptă, pe cimp îşi luau zborul, alexandrescu, m. 30. + (Despre manifestări ale omului) Grăbit, pripit, repezit. Mă gin-deam la. . ■ băiatul plin de avint, cu gesturile foarte repezi şi nervoase. SADOVEANU, O. VIII 17. <^Loc. adv. Cu paşi repezi = grabnic, în ritm rapid. Industria construcţiilor mecanice s-a dezvoltat cu paşi foarte repezi. SAHIA, u.R.S.S. 90. + (Despre ape curgătoare) Care curge cu repeziciune. în vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau in cale, Iar plopi, în umedul amurg, Doinesc eterna jale. coşbuc, P. I 191. Piraie repezi s-azvîrl cu vuiet in Bistriţa. vlahuţă, o. A. 417. + (Despre picături, stropi etc.) Care cade iute, succedîndu-se rapid. Ploaia cade-n repezi picuri, coşbuc, p. I 119. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor cari cad, repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. VLAHUŢX, r. p. 61. . 2. (Despre agenţi fizici) Care se manifestă cu putere, dar nu durează mult, care trece iute. Pe aicea nu umblă niciodată ciobanii, fiind un loc primejdios la vreme de ploi repezi, cad risipituri din păreţi şi omoară oile. SADOVEANU, F. J. 371. Supărările iubirii Sint ca ploile cu soare: Repezi, dar cu cit mai repezi Cu atit mai trecătoare. TOFÎRCEANU, B. 56. 8. (Despre dealuri, pante sau planuri înclinate) Abrupt, pieziş, povîrnit, în pantă. Albia îngustă intr-o parte se înalţă drept, pe lingă mănăstire, se ridică intr-o coamă repede. SADOVEANU, o. vn 204. Acoperişul de şindrilă destul de repede, căzînd pe străşini in chip de coadă de rîndunică, e străbătut, cam în dreptul tinzii, de un soi de foişor. cĂr.TNF.scu, i. c. 46. 4. (Despre drumuri) Care duce la ţintă în cel mai scurt timp. îşi chibzuia drumurile cele mai scurte şi repezi. C. PETRESCU, A. R. 10. ' REPEGlOR adv. v. repejor. REPE GltJJiE s. f. v. repejune. REPEGtJŞ, repeguşuri, s. n. Loc înclinat, coastă abruptă; povîmiş, pantă. Se află acolo un repeguş, un loc unde, ca un prag, albia Oltului se ridică spre suprafaţă, iar apele se urcă şi ele, vînturîndu-şi fiecare undă. BOGZA, c. o. 300. REPEJOR adv. Diminutiv al lui repede1; (destul de) repede. Intră in dumbravă şi o ia repejor pe drumeagul care duce la Păuna Mare. sadovEanu, p. m. 159. O iau ' REPEJUNE — 725 — REPETITOR repejor pe ctirăiuri, mă las singurel in valea pustie, largă, luminoasă. vi.AHUţ'X, o. a. 425. {-Expr. Repede-rcpejor v. repede1 (1). — Variantă: (Mold.) repegWr (sadoveanu, z. c. 210) adv. BEPEJtÎNE s. f. (învechit şi regional) Repeziciune, iuţeală. Diomede in fugă urma repejunea Lăncii prin oastea din faţă. murnu, i. 225. Ei trec in repejune pe rîuri fără-punţi, eminescu, o. I 98. — Variante: răpegiuno (creangă, p. 251), repe-giuno (HOGAŞ, M. N. 222, AI.ECSANDRI, s. 11) s. f. REPÎiNT, -Ă,. repenţi, -te, adj. (Despre plante erbacee şi tulpinile lor) Care se tîrăşte pe pămînt. REPfiR, repere, s. n. 1. Corp sau sistem de corpuri Ia care se raportează poziţia unui corp fix sau mobil. + Semn trasat pe un obiect pentru a permite recunoaşterea poziţiei pe care trebuie să o ocupe acel obiect într-un ansamblu. <0> E x p r. Punct (sau puncte) de reper = semn care serveşte la recunoaşterea unui loc, la orientare. Căutind de acolo puncte de reper, s-a muncit să alcătuiască hărţi. GAI.AN, B. I 86. îl tîrî pe toate străzile ţi bulevardele principale, să-i fixeze citeva puncte de reper in oraşul necunoscut, c. PETRESCU, C. v. 48. + (Top.) Indicator de nivel servind la calcularea sau verificarea altitudinii unui punct de pe teren. 2. (Tehn.) Mecanism sau aparat de orientare. REPERĂ, reperez, vb. I. Tranz. A marca puncte de reper; a determina cu ajutorul unui punct de reper poziţia exactă a unui loc. Toată ziua o petrecu... cu binoclul la ochi, examinindu-şi sectorul cu atenţie, com-parind in gind punctele reperate pe hartă, rebreanu, i*. S. 83. REPERĂRE, reperări, s. f. Acţiunea de a repera şi rezultatul ei. REPERCUSltÎNE, repercusiuni, s. f. Urmare, consecinţă. REPERCUTA, pers. 3 repercutează, vb. I. Refl. 1. (Despre unde sonore sau luminoase) A se răsfrînge, a se retransmite, a reveni. 2. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. « asupra o, mai rar «în ») A avea urmări, consecinţe, a-şi manifesta efectele. Abuzul de mincare şi de băutură se repercutează asupra sănătăţii, cu Nu-mi sint indiferenţi.. . seceta ori foametea pe care o îndură ei ştiu că se repercutează in viaţa mea de fiecare zi. c. petrescu, î. n 267. — Conj. prez. şi: pers. 3 să repercute (ANGHEI.-IOSIF, c. m. i 96). REPERCUTAT, -Ă, repercutaţi, -te, adj. (Despre unde sonore) Răsfrînt, retransmis, multiplicat (prin ecou). Doi călăraşi veneau în trapul cel mare. în urma lor, răsunau comandele lungi, repercutate departe, pe văi: (drepţi! ». z>. zamfirescu, r. 255. Şi ce curios răsună pe aici, repercutat, huruitid roţilor. vr.AHUŢS, o. A. m 33. REPERTOR s. n. v. repertoriu. REPERTORIU, repertorii, s. n. 1. Caiet-registru (uneori cu literele alfabetului puse în evidenţă la marginea din dreapta) în care se înscriu în ordine alfabetică date, nume etc. pentru a putea fi uşor găsite. V. catalog, indice. 2. Totalitatea pieselor teatrale sau muzicale care se joacă (sau urmează să se joace) într-un teatru, de obicei în timpul unei stagiuni. Repertoriile teatrelor sovietice sint extrem de variate, sahia, u.r.s.s. 147. Publicul va răminea mulţumit de concurenţa ce-şi vor face ambii directori pentru a se întrece în alegerea repertoriului şi in executarea lui. ai,ecsandri, s. 4. Fig. Privighetorile noastre îşi pregătesc şi anul acesta repertoriul pentru livezile înflorite, sadoveanu, o. vi 332. + (Rar) Totalitatea pieselor scrise de un autor dramatic. Ţi-am vorbit, mi se pare, de un proiect ce am de a publica întregul meu repertoriu dramatic, alecsandri, s. 41. B. Culegere. Pentru filolog, Nicolaie Costin e, fireşte, un bogat repertoriii de forme vechi, iorga, l.'i 92. Foaia noastră [Dacia Literară] va fi un repertoriu general al literaturii romineşti, în care ca într-o oglindă se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fiecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său. kogXlniceanu, s. a. 40. — Variantă: repertor s. n. REPETĂ, repet, vb. I. Tranz. A spune, a face încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus sau făcut mai înainte. Bălean trecu spre fereastra Măriei să repete loviturile, davidoglu, M. 18. Jorgu Vasiliu işi repetă afirmarea, sadoveanu, b. 180. Repetă dictonul lui favorit, negruzzi, s. I 72. <ţ> Ab s ol. Eleonora asculta clipind din ochi, întrebînd-o din cînd în cînd sau cerîndu-i să repete, dumitriu, b. f. 146. -fy- (Cu privire Ia o lecţie, un rol) A citi sau a spune încă o dată (sau de mai multe ori) pentru a reţine, pentru a fixa în memorie; (mai ales despre artişti) a face exerciţii în vederea unui spectacol sau a unei audiţii publice. (Despre elevi sau studenţi) A urma încă un an cursurile clasei sau anului în care a rămas repetent, -fy- R e f 1. A se produce, a se întîmpla (ceva) încă o dată (sau de mai multe ori), a avea loc din nou. în toate zilele se repetă această scenă. CARAGIAI.E, o. iii 144. în fiece noapte se repeta acest vis, in fiece noapte el îmbla cu Maria în lumea solară a ceriurilor. Eminescu, n. 68. — Prez. ind. şi: repetez (alexandrescu, m. 15). — Variantă: repeţi, repeţesc (gherea, ST. cr. i 78, eminescu, O. I 25), vb. IV. REPETARE, repetări, s. f. Acţiunea de a repeta şi rezultatul ei; repetiţie. Cocoloşirea greşelilor are de cele mai multe ori ca rezultat repetarea lor. + Citire sau recitire de mai multe ori a unui text pentru a-1 fixa în memorie sau pentru a-i înţelege bine conţinutul. .Repetarea adinceşte, sistematizează, generalizează cunoştinţele căpătate anterior. L. rom. 1953, nr. 2, 98. — Variantă : repeţire s. f. REPETĂT, -A, repetaţi, -te, adj. Care este spus sau făcut încă o dată (sau de mai multe ori) ; care se repetă. Şi-n ceruri călătorul soare Ridea cu hohot repetat, coşbuc, P. 1124. îi făcea viaţa amară prin repetatele cereri dea se însura cu dînsa. bountineanu, o. 454. 1 — Variantă: ropoţit, -ă (c. petrescu, a. r. 46, eminescu, o. i 25) adj. s REPETÎNT, -Ă, repetenţi, -te, adj. (Despre elev» sau studenţi) Care repetă clasa sau anul de învăţămînt. îşi aduce aminte cu oarecare milă de miniile şi grelele supărări ale bătrînului Alecu Negrea la vestea că băiatul «iar a rămas repetent ». sadoveanu, o. iv 5. li spuse fără înconjur că a rămas repetent de citeva ori. CĂUNESCU, E. O. I 59. Scoase numai şese elevi, întrebă pe trei asupra unor subiecte pregătite dinainte. . . şi-i lăsă pe toţi trei repetenţi, iorga, i,. ii 518. REPETENŢÎE, repetenţii, s. f. Faptul de a rămîne repetent; situaţia de repetent. Şerban urmase şase ani, lipsind unul ca să repare efectele repetenţiei. cXi.INEScu, E. 66. REPETITOR1, repetitoare, s. n. Sală de meditaţie într-un internat. Mă gîndeam la serile lungi. . . La întristarea cu care feciorxd muncitorului din Poiana, va privi. . . de la fereastra repetitorului. c. petrescu, s. 138. Elevii se duseseră in repetitor, vi.ahuţâ, o. a.-108. REPETITOR — 726 — REPLICA JREPETlT<5R2, -OĂRE, repetitori, -oare, s. m. şi f. (Ieşit din uz) Persoană care ajută pe elevi la pregătirea lecţiilor date de profesori; pedagog, meditator. Eu l-am autorizat ca să ia un repetitor de matematică. BitCESCU, la GniCA,. A. 512.. ■ . REPETIŢIE, repetiţii, s. f. 1. ‘ Repetare, reluare a aceleiaşi vorbe, idei sau acţiuni. <$> Armă cu repetiţie = armă cu care se pot trage (fără a'o reîncărca) mai multe focuri la rînd. -4 Exerciţiu făcut de către interpreţi pentru pregătirea unui spectacol sau a unei audiţii publice. Pentru el a lipsit de la repetiţii. A pierdut un.rol. c. petrescu, c. v. 210. Trebuie să priveghea repetiţiile Fîntinei Blanduzia. ALECSAKDRI, S. 169. -4 Lecţie care constă din repetarea imaterialului care a fost .deja parcurs. ■ 2. Figură de stil care constă în întrebuinţarea de două (sau mai multe) ori a aceluiaşi cuvînţ (sau a aceleiaşi fraze), pentru a da mai multă vigoare expunerii. REPEŢI vb. IV v. repeta. • ‘ REPEŢÎRE si-f. v. repetare. • ■ -. ! ; ! ;,.REPEŢlT, -A adj. v. repetat. , , i ■ : ; REPEZ, repezuri, s. II.. (Rar) îndemn viguros pentru ş*. face pe cineva să se repeadă. (Cu pronunţare regională) Calul îşi înfierbînta Ş-un răpez voinic ii da, Calul rîndunel zbura, alecsandri, p. p.,176. REPEZEALĂ, repezeli, s. f. 1. Iuţeală,' grabă, rep'e-ziciurie. <$> L o c. a d v.. La repezeală ' = foarte/repede, cu mareIgrabă. îşi dezbrăcă la'repezeală'cojocul, ¿reda; 98: I-â arătat la repezeală grajdurile cajlor.' REBREANU, u. I 91. . • ;; . / ■ ■ *2.’(Rar)' Goană, fuga. Viemea esle,dţşi_'călduroasă, minunată pentru o repezeală spre Marea Nordului, câra-giale, o. vii 7. ......... REPEZI, reped, vb. IV. 1. Refl:' 'A porni în .grabă, a" se 'duce repede, a" se grăbi (spre...); â . da fuga. Otilia...' se repezi ca vintul pe’o uşă. CÂI.INESCU, E. O., I 27,' C-o bucurie copilăreascăie repezi afară ca să-şi incinte ocliii. jîarT, e. 308. Toţi se reped la geamuri’să le închidă.'VCAHuţX, o. a., iii 33. (Cu pronunţare regi^ onală) Ce-mi 'pasă, zise 'el, răpezindii-se’ să vadă unde-i. EMINESCU, n. 9. <0> F i g. Făptui zilei în slavă se repede! eminescu,. o. ,i. 89.- T r a n z.. faci.. Bine vorba nu sfirşea, Bidiviu-şi.repezea Şapte, ziduri că sărea Porţile că-descuia, teodorescu, p. p. 654. -+ A se duce: (pînă undeva) te grabă (şi pentru:scurt timp); a da o fugă. Emi-nescu se repezise cu puţin înainte la Botoşani, pentru vreo cinci zile. cai.inkscu, e. 251. Pînă la Malu nu era mai mare depărtare decît doi kilometri. Se puteau repezi acasă şi in cursul zilei, sadoveanu, m. C.'"_184i 'S-a repezit în iatac, să-şi schimbe- uri cîrlionţ de păr. aşa cum .il purta acum llenuţa adus după ureche. c. PETRESCU, A. 455. Cînd te- hotărăşti a te repezi pe aici? caragiai.k, o. vii 110. 4- T r a n z. A trimite pe cineva în grabă pînă undeva. Zici tu că să repezi, pe Traian cu scrisoare şi eu să-idau răspuns.-.!SADOVEAND, P. M. 62. ■■■■•■: v 2.;. R e f 1. A se năpusti, a se arunca. Constantin se.repezi ca vulturul pe pradă. Gat.acTion, o. i 150. Se repede şi îi taie capul pe carele îl duce la Basta. ISPI-RESCU, M. v. 58. Ca un leu s-au repezit asupra duşmamdxd. DRĂÎimcT, R. 168. ■$> T r a n z. f a c t. (Cu pronunţare regională) Se pornea ‘călare pe falnicu-i armăsar, ca să tineze ■ cerbul şi mistreţul de prin codri sau ca să doboare, pe sub nouri, cocorii răpezind asupră-le agerii săi şoimi'. ODOBESCU, ,S; III: 54. - . . 3..T'ran'z. A trînti, a izbi. Cînd Pirvu se arătă in prag, repezind uşa de părete... îl măsură c-o privire dojenitoare şi scîrbită. .yi.aiiuŢa, n. 127. -4 A da, a aplica cu violenţă o lovitură, un pumn, o.palmă etc. înainte de a’o sprijini să se scoale, îi repede un bot de ciziiiă in'coaste. staNCU, D.. 157. 4" A arunca, a aivîrli. Am repezit ciutura grea spre capul ei. STancU, d. 31. ' I' i jr. Din lumina focului-de la şopron, maică-sa o urmărea cu ochii- în tăcere. Nu-î repezi nici o vorbă aspră. SADOVEANU, O. VIII 215’. Din două gene de nouri se vedeau doi ochi, albaştri ca ceriul, ce repezedu fulgere lungi. Kminescu, n. 27. , 4. T r a n z. F i g. A se răsti (la cineva), a-i vorbi aspru ; a brusca (pe cineva). . • .Prez.- ind. şi:. repez. . • . REPEZICIUNE, repeziciuni, s. 'f. 1. 'Grabă mare, iuţeală, rapiditate, viteză, repezeală. Cei- doi' călăreţi se apropiau acum cu repeziciune..preda, î. 63.' în repeziciunea gindurilor, Mii eseu avu o pornire respingătoare. D. zamfi-RESCU, R. ' i 65. Monostlabele precipită totdeauna versul şi în unele cazuri... sînt cerute de subiect, pentru a se arăta repeziciunea unei" acţiuni, macedonski, o. tv 38. , 2. înclinare mare a unei pante, a unei coaste. Avîntul [batalioanelor] .’. , se mărea, ajutat 'de repeziciunea văii. d. zamfîrescu;:r. 262. - ■ REPEZlŞ, repezişurii s. n. 1. Mişcare violentă; goană, alergătură; năvală. Vîntufile sînt porniri-şi repezi-şuri ale valurilor -aerului •pămîntului • dintr-un hotar intr-altul, piscupescu, o. 70. -4 F i g.- - Izbucnire ; precipitare. (în forma răpezuş) Grăia ca uh cioban, însă fără răpezuşuri de glas şi fără asprime. SADOVEANU, F. J. 308. 2. Pantă abruptă, repede; povîrniş foarte înclinat. V. r e p e.g u ş. 3. Porţiune din cursul unui rîu unde apa curge foarte repede^ în repezişuri apa nil îngheaţă niciodată.* : — Variantă: răpeztiş s. n.. ■. REPEZIT, -Ă, repeziţi, -te, adj. 1. Grăbit, făcut în grabă,- la; repezeală, De mîncaţ, mîncase pe apucate, unde-i îngăduiau călătoriile astea repezite. CAmii, petrescu, o,. II 270. + (Despre vorbe, gesturi etc., p. ext. despre oameni) Brusc, pripit, nervos, nestăpînit. Om repezit. cznNu se uita înapoi; gonea înainte, grăbind ’motorul Cil mişcări repezite, necruţătoare. miiiai.E, o.; 170. Vorba multă şi-cam repezită mă făceau să mă uit cu oarecare bănuială la domnul Neculăieş Crăciun, sadoveanu, o. toi 57. -$• (Adverbial) Plutonierul vorbi repezit', nervos, dumi-TRIU. P. F. 50. . . a 2. Izbit cu putere, vijelios. Virtejuri repezite Baţ in uşă mînioaşe.-;-.-vi,AHtJŢÂ, o. A. 87. Peste mii de,sloiuri de valuri repezite O pasăre, pluteşte cu aripi ostenite, emi-nescu, .0. I 114. REPEZITtjRĂ, repezituri, s.„ f. (Neobişnuit; construit cu verbul «a dâ ») Goană', fuga. Dete o repezitură înainte. ISPIRESCU, i,. 293. REPLAJiTĂ, replantez, vb. I. Tranz. A planta din nou, a transplanta. V. răsădi. Vor fi aduşi din pădurile din împrejurimi, cu rădăcini cu tot, copaci. ■ . şi vor fi replantaţi aici: STANCU, u.R.S.S. 40. F i g. Nişte braţe pasionate — cari voiau să smulgă, să ducă departe şi să repîanteze intr-o altă viaţă — vibrau, argumentau. GALACTION, O. I 307. REPLANTĂRE, replatitări, s. f. Acţiunea de a re-p lan ta şi rezultatul ei. Trebuie organizată în primul rînd munca ţărănimii... irigaţie, replantari. SADOVEANU, E. 31. REPLICĂ, replic, vb. I. T r a n z. A da o replic?, a răspunde (la ceea ce s-a spus mai înainte). Cred şi eu, a replicat convins domnul gras. SAHIA, N. 99. Voi prefera să mă ihiţiez la faţa locuita, replică tînărul Her-delea. rebreanu, r. i 57. De eşti fecior, replică bătrîna îngrijită, Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită. alEC-sandri, v. a. 180. - > - • -- ’ RÉPLICA -- 727 — REPREZENTANŢĂ RÉPLICA, 'replici, s. f. 1. Răspuns (care comen- • iează sau combate cele spuse anterior de altcineva); ripostă. A da o replică. Apăsa pe cuvintul « specială », cu un drept care nu admitea replică, c. PETRESCU, î. ii 49. Se gîndea la o replică zdrobitoare, nu-i venea nimic in minte’¡i se enerva, rebreanu, r. i 224.' Loc. adj. Fără rcplică = la care nu se mai. poate răspunde; definitiv. N-am umor s-ascult dascălii; răspunsul • meu ar fi fără replică, negruzzi, s. iii 155. E x p r. , A fi taro în rcplici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuţie. (Jur.) A vorbi în rcplică = a răspunde (în cursul unor dezbateri) combătînd afirmaţiile şi atacurile părţii adverse. 2. Porţiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partenerul său. Un rol de două duzini de replici îl ţinuse prizonier la teatru toată seara. e; PETRESCU, c. v, 48. 'Vine actul al - patrulea; replica : se apropie. CARAGIAI,E, o. iii 7. ■+■ Partea finală a unei fraze sau a unei tirade, ■ pe care o rosteşte pe scenă ; un actor şi care arată interlocutorului său momentul cînd \ trebuie să ia cuvîntul. ■ . . — PI. şi: replice (SEBASTIAN, T. 177). REPOPULA, repopulez, vb. I.' Tranz. A popula din nou un teritoriu. Ca şi cum ar fi menite să repopu- \ leze pămîntul, vacile, caprele şi oile se revarsă de pe podul ] plutitor în luncile de pe malul Oltului, bogza, c. o. 377. !REPOPULĂRE, repopulări, s. f. Acţiunea de a repopula şi rezultatul ei. Repopularea cu peşte a bălţilor Dunării. + (Silv.) Refacere naturală sau artificială a unui teren forestier despădurit. ! REPÓRT, reporturi, s. n. (Contabilitate) Trecere a unei sume (reprezentînd un total parţial) din josul unei . coloane în fruntea coloanei de pe pagina următoare, ; pentru a fi adunată la rindul ei; p. e x t. suma reportată sau orice sumă rămasă dintr-un calcul anterior. REPORTA, reportez, vb. I. Tranz. (Contabilitate) A face report, a trece, a nota, a scrie în-altă coloană o sumă contabilizată; a repeta în capul unei coloane suma obţinută prin adunarea cifrelor de pe pagina precedentă: - REPORTÁJ, reportaje, s. n. Articol de ziar cuprin-zînd relatarea unui . fapt, descrierea unui loc. etc. pe | baza unor informaţii culese la faţa locului. Tu ai dat reportajul cu remanierea? C. PETRESCU, c. V. 132. REPORTARÉ, reportări, s. f. (Contabilitate) Acţiunea de a reporta şi rezultatul ei; report. REPÓRTER, reporteri, s. m. Ziarist însărcinat să, culeagă şi să redacteze ştiri şi informaţii pentru a fi publicate în ziar. Prinseseşi ticurile redactorilor şi repor- -terilor. PAS, z. i 285. Spre amiazi îşi mai făceau apariţia , reporteri, redactori, veşnic grăbiţi şi agitaţi. rebreanu, i ii. i 209. Reporter cinematografic = operator care fii- Í mează jurnale cinematografice, filme documentare etc. — Accentuat şi: reporter. REPORTERAŞ, reporteraşi, s. m. Diminutiv al lui reporter; reporter lipsit de valoare. Are strînse legături de prietenie cti reporteraşul unei mari gazete, bucureştene. caragiai.k, la cade. ! REPOVESTI, repovestesc, vb. IV. Tranz. A povesti din nou, a povesti încă o dată. Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură încet, repovestită de o străină gură. EMINESCU, o. I 71. REPREHENSÍBIL, -A, reprehensibili, -e, adj. (Fran-ţuzism rar) Care merită blam, care atrage reproşuri; blamabil. REPREHENSIÚNE, reprehensiuni,’ s.'f. (Franţuzism rar) Mustrare, blam. ’ • ■ REPRESALII s. f. pl. Măsuri drastice ordonate de o autoritate de stat împotriva unei colectivităţi, ca pedeapsă pentru o acţiune de opoziţie, de răzvrătire. V. repr e s i un e. Era glasul unui telefonist, vorbind sugrumat: — Alió. . . alio. . . alio. .. Da, s-au pornit represalii. Cîţi au căzut dintre soldaţi? Nu se ştie... nit... nu! CAMIBAR, N. I 176. + Mijloace de constrîngere practicate în relaţiile internaţionale şi constînd din aplicarea unor măsuri împotriva organelor altui stat şi a cetăţenilor aceluia, ca răspuns la măsuri similare luate de acel stat. REPRESÍBIL, -A, represibili, -e, adj. (Rar) Care poate sau trebuie să fie reprimat. REPRESIÜNE, represiuni, s. f. Reprimare prin violenţă a unei acţiuni de opoziţie, de revoltă; (la pl.) acţiuni drastice (arestări, schingiuiri, execuţii în masă) întreprinse în acest scop. V. represalii. Apărau pe ţărani şi protestau vehement ca nu cumva să se recurgă la represiuni singeroase. rebreanu, r. n 22. Guvernul superior al Transilvaniei nw cutează a întreprinde contra romînilor revoltaţi nici o represiune prin forţă, odobescu, s. iii 535. REPRESÍY, -A, represivi, -e, adj. Care sé referă la represiune, care reprimă. Măsuri represive, a Tot ce izbuti fu să se renunţe la unele ordine represive ,şi textul să rămînă doar la ameninţări vagi. camu, petrescu, o. n 494. REPREZENTA, reprezint, vb. I. T r a n z. 1. A avea forma sau înfăţişarea- unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. Mina dreaptă a împins înainte mult, pe masă, o călimară cu cerneală, care reprezenta un tun. SAHIA, N. 72. + A înfăţişa (un obiect sau un fenomen) în chip artistic, prin linii, culori, cuvinte, sunete. Tabloul reprezintă un peisaj. ■ 2. (Cu privire la o lucrare dramatică) A prezenta, a juca în faţa publicului. (Refl. pa s.) De-l vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil, negruzzi, s. i 237. 3. A acţiona în numele unei persoane, al unei colectivităţi, al unui stat, ca împuternicit, ca mandatar; a avea un împuternicit sau un mandatar. Judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decit de un bărbat independent. CARAGlAtE, o. I 116. + A fi exponent al unui curent, al unei şcoli etc., înfăţişînd, întruchipînd aspectele lor caracteristice, esenţiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. Victoria revoluţiei , din China şi făurirea puternicei Republici Populare Chineze reprezintă una dintre cele mai mari victorii ale socialismului şi democraţiei. LUPTA DE CM-sX, .1953, nr. 10, 4. 5. A exprima o legătură între măi multe mărimi printr-o relaţie matematică. REPREZENTANT, -A, reprezentanţi, -te, s. m. şi f. 1. Persoană delegată, autorizată, împuternicită să reprezinte pe cineva, să ţină locul cüiva, să acţioneze în numele unei persoane, al unei colectivităţi, al unui stat. Reprezentant diplomatic. 2. Persoană care reprezintă un curent, o .şcoala, o clasă socială etc., în aspectele lor caracteristice şi esenţiale ; exponent. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse din deceniile trei şi patru ale veacului XIX. SADOVEANU, E. 237. Au fost şi în Moldova ciţiva reprezentanţi ai exagerărilor. ibrXii,Eanu, sp. cr. 30. Şcoala romantică germană a avut ca reprezentanţi şi întemeietori pe fraţii Schlegel, pe Hoffman. ghEREA, ST. cr. II 103. REPREZENTANŢA, reprezentanţet s. f. 1. Filială, sucursală, agenţie a unei instituţii sau a unei întreprinderi (comerciale). Reprezentanţa casei « Singer » vindea maşini de cusut în rate. pas, z. i 241. ♦ REPREZENTARE — 728 — REPRODUCE 2. Organ care reprezintă o colectivitate. Reprezentanţă naţională = organ de stat constituit din totalitatea deputaţilor. REPREZENTARE, reprezentări, s. f. Acţiunea de a reprezenta şi rezultatul ei. 1. înfăţişare, redare, reproducere a unui lucru (prin mijloace plastice). Reprezentări plastice ale scenelor de vinătoare. ODOBESCU, S. III 50. Reprezentare topografică = înscrierea pe un plan, o hartă etc. a detaliilor planimetrice şi de nivelment cu ajutorul semnelor topografice. 2. Prezentare pe scenă a unei lucrări dramatice. Interzic oricărui teatru reprezentarea pieselor fără autorizaţia mea in scris, caragialic, o. vn 434. 3. (în e x p r.) Cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute în bugetul unui stat, al unei instituţii sau al unei întreprinderi cu scopul de a acoperi cheltuielile rezultate din îndeplinirea funcţiilor oficiale pe care le deţine o persoană. 4. (Psih.) Reflectare în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care au acţionat anterior asupra simţurilor sale; capacitatea de a readuce în conştiinţă imaginile obiectelor sau fenomenelor percepute anterior. Aş fi avut reprezentarea fizică a părăsirii, camii, PETRESCU, U. N. 179. REPREZENTATIV, -Ă, reprezentativi, -e, adj. 1. (Despre un organ sau un sistem de guvernare) Care reprezintă 0 colectivitate şi acţionează în numele ei, fiind constituit prin alegeri. Aici nu mai e vorba de ridiculizarea naivităţilor politice ale unui mahalagiu, cum e conu Leonida, ci de funcţionarea întregului sistem constituţional, reprezentativ, în condiţiuni special romineşti. GHEREA, ST. CR. 1 340. 2. Care prin însuşirile sale reprezintă, ilustrează epoca, mediul, curentul din care face parte; ilustrativ. Bădiţa era unul din cele mai reprezentative tipuri romineşti din localitate, prin statura, ţinuta şi trecutul său. bart, E. 265. Un om devine reprezentativ numai cînd are un temperament şi o cultură potrivite cu epoca sa. ibrXileanu, SP. CR. 95. într-o revistă al cărei nume l-am uitat. . . am citit un roman reprezentativ. ionescu-Rion, c. 118. REPREZENTAŢIE, reprezentaţii, s. f. 1. Prezentare pe scenă a unei opere dramatice, a unui program artistic etc.; spectacol. La prima reprezentaţie, teatrul fu aşa de plin, incit unii trebuiră să se întoarcă acasă, călinescu, E. 135. D-na Negruzzi voieşte să declame această poezie in seara reprezentaţiei, axecsandri, s. 94. Abia avui vreme a-mi schimba hainele, ca să nu scap reprezentaţia de la teatru, negruzzi, s. I 67. 2. (învechit, atestat în forma reprezentaţiune) Reprezentanţă (2). Aşezămintele din 1851, făcute fără împreuna lucrare a reprezentaţiuniinaţionale, kogăi.niceanu, s. A. 134. — Variantă: reprezentaţiune s. f. REPREZENTAŢIUNE s. f. v. reprezentaţie. REPRIMĂ, reprim, vb. I. T r a n z. A pune capăt, a curma, a înăbuşi prin mijloace drastice, prin violenţă (o acţiune, desfăşurarea unui proces etc.). Orice încercare de dezordine, înainte de-a servi ca îndemn altora, să fie reprimată energic şi exemplar. REBREANU, R. II 21. Mihai-vodă Viteazul la anul al doilea al domniei sale (1594) ■ ■. avu a reprima o răscoală de boieri, odobescu, s. I 430. REPRIMARE, reprimări, s. f. Acţiunea de a reprima şi rezultatul ei. Sfaturile populare îndeplinesc atit funcţia economico-organizatorică şi cultural-educativă, cit şi pe cea de reprimare a uneltirilor duşmanului de clasă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 5. REPRIMI, reprimesc, vb. IV. T r a n z. A primi înapoi (un lucru care a fost cedat, împrumutat, luat). + A reangaja o persoană care a fost concediată. Muncitorii concediaţi nu vor fi reprimiţi, baranga, v. a. 15. REPRIMIRE, reprimiri, s. f. Acţiunea de a reprimi şi rezultatul ei. REPRIZĂ, reprize, s. f. 1. Fiecare dintre părţile sau etapele succesive în care se împarte desfăşurarea unei activităţi (în special a unei competiţii spoitive). Prima repriză a meciului. <ţ> Loc. a d v. în reprize = pe rînd, în etape. A vorbit în reprize. 2. Trecere a unui motor de autovehicul de la un regim de mers cu turaţie joasă la un regim cu turaţie înaltă, printr-o accelerare bruscă. 3. Reluare a unei operaţii tehnice întrerupte. 4. Durată a unei faze dintr-o operaţie tehnică. REPROBĂ, reprâb, vb. I. Tranz. A dezaproba un act, o acţiune; a respinge, a condamna, a blama. Autoritatea materială a marilor puteri europene este azi în deplin acord cu forţa morală a opiniunii publice, spre a reproba purtarea noastră, odobescu, s. iii 484. ^A-bsol. Suscită lacrămile, mingiie sau reprobă. macEdonski, o. iv 87. REPROBABIL, -Ă, reprobabili, -e, adj. Care trebuie reprobat; care merită să fie condamnat, blamat. A mutila lucrarea de artă. ■ . este a te face vinovat de o faptă reprobabilă. caragiale, o. iii 244. REPROBĂRE, reprobări, s. f. Faptul de a reproba; dezaprobare. Ascultă... cu un amestec de uimire, de reprobare. C. PETRESCU, O. p. I 125. [Bătrînul] se prefăcu că nu observase simţimintul de reprobare şi de ură al nobilei copile. Fhjmon, c. 54. REPROBATOR, -OĂRE, reprobatori, -oare, adj. Care reprobă, de reprobare. Atitudine reprobatoare. REPROBAŢltîNE, reprobaţiuni, s. f. (Rar) Reprobare. Am crezut că această reprobaţiune provine de la vreun sentiment de antipatie în contră-mi. macedonSki, o. iv 94. Acea critică. . . urzietnd pe cei demni de ris şi de reprobaţiune. odobescu, s. i 32. REPRODUCĂTOR, -OĂRE, reproducători, -oare, adj. Care se reproduce (6), care se referă la reproducere (2). Animale reproducătoare. + (Substantivat," m.) Animal (selectat) pentru reproducere. Reproducători pentru îmbunătăţirea raselor (de animale). REPRODtJCE, reproduc, vb. III. 1. T r a n z. A spune sau a scrie întocmai ceea ce a mai fost spus sau scris; a reda cu exactitate. Foaia umoristică a unui cunoscut ziar din ţară mi-a reprodus o poezie fără ştirea şi voia mea. I. botez, şc. 59. în numărul de miine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare, caragiale, o. i 128. Aceste balade, doine, hore, care Alecsandri... a ştiut a le întocmi şi a le reproduce, bomntineanu, o. 358. + A reda, a înfăţişa ceva cu fidelitate, a reprezenta (în forme concrete). Fotografiile din diferite epoci reproduc un obraz de ţăran şi mîini care par de pămînt. bogza, m. S. 93. Geniul sau talentul au ştiut. . . să conceapă, să ilustreze, să reproducă şi să idealizeze instinctele şi faptele vînăto-reşti ale omului, odobescu, s. iii 51. A imita, a copia. Ea ştie exact vorbele pe care şi le-au spus, gesturile, atitudinile, expresiile figurilor, pe care ea le reproduce inconştient. VI.AHUŢĂ, O. A. III 101. 2. R e f 1. A se oglindi în conştiinţă (printr-o imagine fidelă). Prin actul perceperii obiectul se reproduce ca atare in.capul nostru. GHEREA, ST. cr. m 233. 3. R e f 1. A se produce, a se ivi, a se arăta din nou; a'se repeta. Astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel, fenomenele sale reprodueîndu-se, să confirme adevărul calculelor sale. bXlcescu, o. ii 10. REPRODUCERE — 729 — reputaţie 4. T r a n z. (Ec. pol.) A repeta în mod continuu procesul de producţie; a produce din nou, a produce încă o dată. , 5. T r a n z. A produce în serie; a multiplica (prin mijloace mecanice). Era reprodus zilnic, în zeci de ediţii. DEŞLIU, G. 41. 6. Refl. A se perpetua prin generare; a se înmulţi. Peştii se reproduc prin ouă. ca O celulă ce se divide îşi pierde individualitatea şi moare reproducîndu-se. mari-nescu, P. A. 58. REPRODUCERE, reproduceri, s. f. Acţiunea de a (se) reproduce şi rezultatul ei. 1. Redare, înfăţişare fidelă a unui lucru. Vigoare în loc de graţie, demnitate in loc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturei omeneşti in loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. odobescu, s. iii 75. -4- Copie (făcută după o operă de artă). O rugă să-şi ridice părul auriu in sus. . . aşa cum văzuse el în reproducerile care umpluseră lumea, camil petrescu, o. ii 112. 2. Procesul de perpetuare a'unei specii. REPRODUCTÎBIL, -A, reproductibili, -e, adj. (Rar) Care poate fi reprodus. REPRODUCŢIE, reproducţii, s. f. 1. (Ec. pol.) Reînnoire, repetare neîntreruptă a procesului de producţie. 2. Reproducere (2). O să cumpărăm douăzeci de vaci de rasă şi un taur pentru reproducţie, v. ROM. martie 1952, 163. REPROŞ, reproşuri, s. n. Imputare, dojana, mustrare, învinuire. în loc să-mi fii recunoscătoare, îmi mai faci reproşuri, sebastian, T. 36. Mă uit la tine şi te văd gîndi-toare şi-mi zic că tu poate suferi. . . şi-mi aduc aminte de unele vorbe ale tale, de unele căutături de reproş, yi.a-huţA, o. a. iii 178. Am să-ţi fac reproşuri. . . — Pentru ce? — Ai început a mă neglija, alecsandri, T. 1670. — PI. şi: (învechit) reproşe (kogXlniceanu, s. 219). REPROŞĂ, reproşez, vb. I. Tranz. A-şi face (sau a-i face cuiva) imputări, mustrări, reproşuri. îmi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. CAMii, petrescu, U. N. 205. Calităţile noastre cele mai lăudate* Ne sînt •des in lume drept crime reproşate, alexandrescu, m. 377. (Cu pronumele în dativ) în 1 Cintecul fusului», fata îşi cîntă_ şi plînge durerea, dar n-are nimic să-şi reproşeze. gherea, st. cr. iii 271. REPROŞ ABIL, -A, reproşabili, -e, adj. (Rar) Care merită reproşuri. Atitudine reproşabilă. REPTÎLĂ, reptile, s. f. Animal care face. parte din clasa vertebratelor tîrîtoare, cu temperatura corpului rece, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral; (Ia pi.) clasa acestor animale. [Dovlecii] au o coajă iritantă, care duce gîttdul spre pielea scorţoasă a reptilelor, bogza, C. o. 391. Pentru ce au trebuit fiarele şi ierburile veninoase? reptilele, vulcanii, bolile şi moartea? Eolintineanu, o. 361. REPUBLICĂ, republic, vb. I. Tranz. A publica încă o dată, a publica din nou. (Refl. pa s.) Acest dicţionar ar fi a se republica iii Convorbiri. ALECSANDRi, S. 46. REPUBLICĂN, -A, republicani, -e, adj. Referitor la republică, al republicii; în favoarea republicii. Emigranţii noştri fac propagandă republicană. bXlcescu, la GHICA, a. 245. + (Substantivat) Adept, partizan al republicii ca formă de guvemămînt. Bălcescu a fost republicanul care a văzut limpede, acum un veac, crudele nedreptăţi sociale. SA-DOVEANU, E. 54. Ai uitat că sînt republicană. CARAGIAI.E, T. n 110. REPUBLICANISM s. n. (Rar) Concepţie politică care susţine republica ca formă de guvemămînt; atitudine, activitate în favoarea republicii. REPUBLICĂRE, republicări, s. f. Acţiunea de a republica şi rezultatul ei. REPUBLICA, republici, s. f. 1. Formă de guvernă* mînt în care organele supreme ale puterii de stat sînt alese pe un timp determinat; ţară cu o astfel de formă de guvemămînt. Cind e republică, dreptul e sfînt. cara-Giat.e, o. I 93. Republica este un stat în care oamenii adunaţi îngrijesc singuri de soarta lor. bXlcescu, o. i 350. Republică socialistă sau stat socialist v. stat. 2. (Rar) Populaţia unei republici (1). (Glumeţ) Mă pişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici. hogaş, M. N. 11. — Variantă: (învechit) răspublică s. f. REPUDIA, repudiez, vb. I. Tranz. A respinge pe cineva sau ceva, a îndepărta de la sine, a nu mai recunoaşte ; a renega. A-şi repudia propriile afirmaţii. REPUDIÎRE, repudieri, s. f. Acţiunea de a r e -p u d i a şi rezultatul ei; respingere. REPUGNĂ, pers. 3 repugnă, vb. I. I n t r a n z. (Construit cu dativul) A produce silă sau dezgust; a displăcea profund. Poliţismul ii repugna, rebreanu, p. S. 122. Doctrina aceasta a fost egoistă şi a repugnat întotdeauna spiritelor generoase. iBRĂiivEANU, sp. cr. 101. REPÎJLSIE, repulsii, s. f. 1. Aversiune instinctivă. Şi-a biruit repulsia două săptămîni. c. PETRESCU, c. v. 210. De Stănică ăsta am avut repulsie chiar de la început. CĂM-NESCU, E. o. i 128. Studiase odinioară medicina. . . dar n-a practicat niciodată, simţind o repulsie fizică faţă de boli şi suferinţe. REBREANU, R. I 218. 2. (Fiz.) Respingere (2). Atracţia şi repulsia magnetică. — Variantă: repulsiuno (marinescu, p. a. 56, D. ZAMPIRESCU, R. 101) S. f. REPULSrONE s. f. v. repulsie. REPULSIV, -Ă, repulsivi, -e, adj. Care inspiră repulsie, respingător. REPÎJNE, repun, vb. III. Tranz. A pune din nou. îi lipsea ceva nedesluşit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum repunea piciorul pe pămîntul romînesc. mace-donski, o. iii 22. REPURTĂ1, repurtez, vb. I. Tranz. A obţine, a cîştiga (victorii, succese). Mişcarea muncitorească însufleţită de conştiinţa socialistă a repurtat succese strălucite. contemporanul, s. n, 1954, nr. 387, 3/3. REPURTĂ2, repârt, vb. I. Tranz. (Rar) A-şi îndrepta gîndul asupra unor oameni, idei, fapte din trecut; a se întoarce cu mintea înapoi. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente aşa înnorate ale trecutului, ODOBESCU, S. iii 96. -0- R e f 1. Gindul nu se repoartă.. ■ asupra -acelor puternici despoţi ai Persiei. odobescu, S. iii 108. REPUTĂT, -Ă, reputaţi, -te, adj. (Rar) Care se bucură de o reputaţie bună; renumit, preţuit. Am consultat doi dintre cei mai reputaţi membri ai baroului, camil PETRESCU, U. N. 38. Veche, reputată firmă, istoricul ei se pierde în noaptea timpurilor, bart, e. 320. REPUTĂŢIE, reputaţii, s. f. Părere (bună sau rea) pe care o are lumea despre cineva sau ceva, felul în care cineva este cunoscut sau apreciat; nume bun sau rău. Ea riscă a-şi compromite reputaţia in ochii lumii. BOr.iN-TINEANU, o. 382. + Renume, faimă. Savant cu reputaţie europeană, iorga, l. i 381. îşi păstra curată reputaţia lui de om drept şi dezinteresat. VLAHuyi, o. A. iii 44 REPUTAŢIUNE — 730 — RE SPECT La Anhial, in Turcia^ se afla un-neguţător c-o mai mare reputaţie: iiXr.ciîsci;, o. i' 97/ ■ — Variantă: (învechit) repiitaţhme (hasdeu,' i. v. 191, .KOGĂLNICEANU;. S.A. 19,1) S., f. REPUTAŢiONE s. f. v. reputaţie. REQTJIEM s. ii. v. recviem. , , REŞĂC, resacuri, s. n. Val de apă produs prin întoarcerea violentă a apei care a lovit un obstacol. IKESCIZltjNE, 'rescismini, s.'f. (Jur.) Anulare a unui act din cauză 1 unui viciu rădicai. ’ - RESCRÎPT,. rescripte, s. n. Răspuns dat de împăraţii romani la chestiunile de drept asupra cărora erau consultaţi de magistraţii sau de guvernatorii provinciilor; p. e x t. ordin emanat de la un suveran într-o afacere particulară. ItESEMNĂ,' resemnez,'vb. I. Refl. A se împăca cu •o situaţie grea, defavorabilă; a accepta, a suporta un rău fără împotrivire. Se resemnează şi, la treizeci de ani... e femeie buirînă. TAS, /. i 222. /> (Urmat de determinări introduse prin prep.- « la », ' arătînd obiectul resemnării) S-ar ,fi resemnat in definitiv la tot ce-i contrariase proiectele romantice. C. PETRESCU, c. V. 45. SrO resemna ta o viaţă modestă, id. R. dr. 197. i RESEMNARE, resemnări, s. f. Faptul de a se resemna ; împăcare cu răul. Obida ei venea din adine de ’ mimă şi se stingea pe buze, tălmăcind resemnarea. PAS, , 7,. i 277. Umbla tăcută prin casă, cu un aer de resemnare. .-cXiSnescu, E. 30. Ion e bun, blind, suferă in tăcere şi cu resemnarea unui copil nefericit şi bolnav. GHEREA, ST. CR. i - ii 149. , RESEMNAT, -A, resemnaţi, -te, adj. Care se împacă cu o situaţie grea, care suportă un rău fără împotrivire. Lăsaţi, spuse resemnat omul. c. petrescu, c, v. 130. Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, -trăia fără nici o ţintă lămurită. REBREANU, r. 104. Mă întorc iar la mine în sat, sfirşi bătrinul resemnat. barT, s. M. 33. Care exprimă resemnare. Şi fără nici o vorbă ne [ privim. ■. Schimbind surisuri. . . pocăite, resemnate. CAMII, ■ petrescu, v. 19. în sufletid tinărului luga dăinuia o > linişte resemnată, rebreaîtu, r. n 290. '• RESENTIMENT, resentimente, s. n. Sentiment. ostil 1 (faţă de cineva), pornire (izvorîtă dintr-o nemulţumire mai veche) împotriva cuiva. V. ciudă, - pic S. îmi sînt fraţi şi-i dojenesc fără resentiment. SADOVEANU, E. 24. Resentimentul meu împotriva lui se întoarse împotriva Clarei. ' gaeacTiok, o. i 103. Anca nu-l iubeşte pe Dragomir; are ■chiar un resentiment surd în contra lui. GHEREA, ST. ' CR. îi 257. • RESFIRĂ vb. I'v.. răsfira.. RESFIRĂRE s. f. v. răsfirare. RESFIRÂT, -Ă adj. v., răsfirat. , • RESIGNA, resignez, vb. I. Refl. (Franţuzism) A se resemna. M-am resignat să trec drept cel mai mărginit -şi mai bucher dintre toţi colegii. GAEACTion, o. I 14. RESIGNARE, resignări, s. f. (Franţuzism) Resemnare. Pacea, resignarea, calmul serii, resfirat pe vecernia greierilor, îmi impuneau ¡i mă biruiau. GAivACTiON, o. i 348.' Politica sa e făcută toată din iertare, abdicaţie şi resignare. IORGA, E. I 78. Ce vieţi, ce poeme mari de suferinţă şi de resignare! DEMETRESCU, O. 150. RESIGNĂT, -A, resignaţi, -te, adj. (Franţuzism) Resemnat. Mi-au tras o perdea de pe ochi, să văd şi altceva decît traiul de vită la care eram condamnat şi la care mă simţeam resignat. C. PETRESCU, R-. DR. 123. Privi resignată ■nucii din livada bălrinească. id. o. p. i 81. RESIGNAŢIE, ' resignaţii, s. f. (Franţuiism) Resemnare. Te~(ii dus ■ . . murmură el c-o resignaţie dureroasă. EMINESCU, N. 80. , RESIMŢĂMÎiNT, resimţăminte; s. n. : (Rar) Resentiment. (Atestat în forma resimţimint) Oamenii... i$i înfrinară .resimţimintele. odobescu,- s: • ni 468. — Variantă: resimţimint s. n. RESOrfl, resimt, vb. IV. 1. Tranz. A simţi. îmi tremură mina ca şi cînd prin descrierea crimelor aş resimţi, eu, în, locul ucigaşilor, remuşcările conştiinţei. HASDEU, I. V. 175. Impresiune ce resimte cîmpeanul care, trecînd prin pădure,-vede deodată. ■ . un dobitoc mare şi negru. ODOBESCU, S. III 134.R e f 1. (Neobişnuit) De-o năprasnică putere mă. resimt însufleţit. MACEDONSKi, o. I 29. Zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase Răspîndesc un dulce sunet -pe natură-nveselind Şi la glasul lor făptura se resimte înviind. NEGRUZZI, S. II 13. . 2. R e f 1. A simţi urmările, consecinţele unei împre- jurări anterioare. Şi auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz. AI.EC-SANDRI, P. III 84. + A se face simţit, a avea repercusiuni. Revoluţia franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimţi şi între romîni. kog.Xi.nj-CEANU, S. A. 74. . ’ , RESIMŢIMÎNT s. n. v. resimţămînt. RES0RBÎ, resorb, vb. IV. Refl. (Med.) A.dispărea prin resorbţie.' RESORBŢIE, resorbţii, s. f. (Med.) Proces (natural sau provocat prin mijloace terapeutice) de dispariţie a unei ,pungi de lichid (patologic) prin absorbţia lui treptată de către ţesuturile învecinate. RESORCÎNĂ s. f. Substanţă chimică extrasă, din anumite răşini, întrebuinţată în medicină şi în industria materiilor colorante. REStiRT1, resorturi, s. n. Element, de obicei metalic, folosit pentru realizarea legăturilor elastice între diferite organe ale unui sistem tehnic; (sens curent) arc. ,E cum s-ar fi rupt deodată resortul unui mecanism, c. petrescu, c. v. 261. Pentru ce?... ţipă deodată... ca zvîrlit de forţa unui resort, sahia, n. 82. Amicul apasă resortul capacului, caragiale, o. iii 148. + F i g. Sursă de energie fizică sau morală; imbold, izvor, suport moral. Interminabilul bombardament a sfărimat toate' resorturile din mine. camii, petrescu, u. n. 370. — PI. şi: resoarte (hasdeu, i. v. 153). RESORT2, resoarte, s. n. Sector, domeniu de activitate; p.. e x t. persoanele care îl reprezintă. <^> Autoritate de resort — autoritate sub a cărei jurisdicţie . intră o problemă şi care are competenţa de a o rezolva. E x p r. A fi de resortul cuiva = a fi, a ţine de competenţa, de specialitatea cuiva; a intra în atribuţiile cuiva. RESPECT s. n. Atitudine şi sentiment de deferenţă dictat de stima, consideraţia, cinstirea sau preţuirea acordată unei persoane (mai rar unui lucru). îşi trase din cap cuşma şi înălţă doi ochi cuminţi, plini de o sfială ş-un respect nemărginit, sadoveanu, o. vi 359. Pentru respectul sentimentelor lui, nu vrea să-şi amintească decit lucrurile de care n-are nevoie să roşească. REBREANU, R. I 254. Toată lumea în drum îl saluta cu respect, ba KT, E. 339. E x p r. A ţine (pe cineva) la (în) respect = a ţine pe cineva la distanţă; a nu-l lăsa să devină prea familiar. Radul ştia a ţine in respect pe. . . vecini. NEGRUZZI, s. i 106. A pune (pe cineva) Ia respect = a impune cuiva_ o atitudine respectuoasă; a pune la punct, v. punct. Respectclc mele, formulă de salut. înainte de plecare, trec să depun respectele mele la picioarele amfitrioanei. c. petrescu, c. v. 198. Respectele mele nepoatei RESPECTA' -731 — RESPIRA Tûàtalè! ïbrXileânü; A. 143. Te îmbrăţişez din tot sufletul, alăturind pentru damata respectele mele. La ghica, a. 599. — Formă gramaticală : pl. art. (în e x p r.) respectele. RESPECTĂ, respect, vb. I. Tranz. 1. A simţi şi a , manifesta respect faţă de cineva ; a cinsti, a stima. Toată ' lumea te respectă, dumitrii’, n. 127. Artistele ii iubeau şi-l respectau pe maestru, care le ocrotea şi lé învăţa să cinte. EART, E. 366.-V A ţine, seama de..., a acordă ■ atenţia cuvenită ; a nu neglija. Eu vă respect durerea ce , viaţa vă-nconjoară. 1101, i x TINI v A nu , o. 19. Să respectăm armonia limbei, să . ne conducem de notele ei melodioase şi să ne ferim de tot ce ar produce cacofonii în concertul ei. alecsandri, s. 55. + Refl. A-şi păstra demnitatea, , a nu face nimic care ar fi sub demnitatea sa. + (Glumeţ) A . cruţa (pe cineva, mai rar ceva), a nu vătăma. Curios... hingherii îl respectară [pe căţel], galaction, o. i 308. ,2. (Cu privire la contracte, angajamente) A ţine întocmai, a nu se abate de la... Se trezeşte obştia cu citaţie... subt cuvînt că tiu ţi-a respectat la vreine contractul. c. petrescu, î. ii 208. Respecţi tu jurămîntul : de-a o lua soţie ? ' AM5CSANDRÎ,* T. ii 160. ItESPECTĂBIL, ■ *Ă, respectabili, • -e, adj. 1. Care ; merită să fie respectat, care impune respect. « Baba Hirca » [reprezintă] un trecut, o valoare artistică şi o tradiţie respectabilă. sadoveanu, e. 72. Erau doi bătrîni respectabili. BARl*, -s. m. 24. Matroană' respectabilă.. ■ uitîndu-se cu mulţemire la trecuta ei viaţă, negruzzi, ; S. i 289. • 2. Considerabil, mare ; impresionant, impozant.; Omu/ care vorbise era un zdrahon, cu.bărbia sprijinită într-6 bîtă respectabilă. C. PETRESCU, 'c; V. 101. S-a îmbarcat '• ieri dimineaţă cu fetele ei şi cu o încărcătură respectabilă de provizii diferite; rebreanu, ■ R. ii 71. ^»(Glumeţ) Pe nasu-i respectabil, o clipă încalecă o păreche de ochelari rotunzi. SADOVEANU, E. 126. • .RESPECTĂRE, respectări, s. f. Faptul de a respecta; cinstire, preţuire. Internaţionalismul proletar cere respectarea intereselor naţionale şi a tradiţiilor naţionale progresiste ale popoarelor. CONTEMPORANUL, s. ir, . 1953, nr. 334, 6/3. ^ . i '■•RESPECTĂT, -Ă, respectaţi, -te, adj. Care se bucură ; de respect. Boierul cel bătrin era pentru ei adevăratul ; stăpin respectat, al cărui cuvînt trebuia totdeauna ascultat. REBREANU, R. II 88. ’ RESPECTIV, -Ă, respectivi, -e, adj. Care priveşte împrejurarea, persoana sau obiectul de care este vorba; (vorbind despre mai multe persoane sau despre mai multe lucruri) care se raportă la fiecare în particular, • care priveşte fiecare dintre părţile interesate. Asta se dato- '■ reşte fără îndoială zburdălniciei şi lipsei de simpatie pentru \ respectivii domni profesori, căijnescu, E. 71. îi asigură că vor fi despăgubiţi şi-i invită să depună cererile respective. rebreanu, u. ii 229. Să tocmească oameni pre care, îmbrăcindu-i în hainele respective, să iasă pe scenă pentru formă şi' rolul lor să se citească de un lector ad-hoc intre culise, negruzzi, s. i 342. <ţ> (Adverbial) Ca şi în epopeie zeii, aici sfinţii ţin întruniri cereşti, respectiv soboare. iôrga, L. ii 480. + (Substantivat, familiar) Soţul sau iubitul : cuiva (în raport cu această persoană) sau soţia (în raport ■cu soţul). Biletul meu l-a găsit in odaie la Didina d-tale rcspcctivul ei. caragiale, o. i 200. RESPECTUOS, -OĂSĂ, respectuoşi, -oase, adj. Plin de respect, pătruns de respect, cu respect. Cei trei cazangii ■ . . stăteau la distanţă respectuoşi, pas, z. i 212. Abia te-ai aşezat pe scaun şi o persoană respectuoasă şi cochetă, în frac, ţi-a adus un pahar de apă. sadoveanu, E. 137. (Adverbial) începură respectuos să-i povestească durerea lor. rebreanu, r. • i 269. Stamate.. . cerea respectuos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale. • bart, . I'. 46. TJmbra se desprinse incet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zîmbitoare, rostind limpede şi respectuos: bună sară! 'eminescu, n. 60. — Pronunţat: -tu-os. RESPINGĂTOR, -OĂRE, respingători, -oare, adj. 1. Care inspiră dezgust, silă, aversiune. Amlndoi erau bucătaţi, rotunzi, albi şi graşi; de o grăsime respingătoare. C, PETRESCU, C. V. 122. O casă mărginaşă, cu odăile întunecoase şi respingătoare, id. î. ii 127. Ce mişcări respingătoare! HASDEU, V.: 82. - 2. Care respinge. Pompă aspiratoare-respiitgătoare == pompă cu piston, în care lichidul aspirat în cilindru este pompat la o anumită înălţime prin presiunea exercit tată de.piston. ■ : . RESPINGE, resping, vb: III. .Tranz. 1. A refuza, a nu admite, a nu primi, a nu accepta. A respinge un proiect. a Trimiseseşi .ceva. la « Universul literar» care te respinsese, pas, z.i 313. Poate că Frusina ar fi respins pe 'Badea, dar părinţii şi rudele i-ar fi stat ciocan pe cap, pină cînd şi-ar fi dat consimţămintul. galaction, o. I 126. Geniul limbii respinge neîncetat orice vorbe străine, barbare şi parazite, ce vin a o .disforma. HELIADE, O, ii 386. <ţ> A respinge (pe cineva) la un exhmen = a declara (pe cineva) căzut, a nu-1 promova. 2. A îndepărta de la sine, a daja o parte. Ozun respinse cu mina o . prezenţă supărătoare, c. petrescu, c. v. 301. Cu .o mînă îl respinge, Dar se simte prinsă-n braţă.; EMINESCU, 0.1104. ^ F i g. Urările de anul nou, capra şi căluţul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinse de cătră sine.- sadoveanu, b. 64. + A arunca înapoi. O săgeată Vîjîie, vine, loveşte Scutul care zingheneşte Şi-o respinge, alecsandri, p. n 14. 3. A ţine, piept unui atac armat, a sili pe duşman să se retragă. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, camil petrescu, u. n. 309. Puternica armată. .. Stîrtd gata să respingă .rominii din asalt, alecsandri, p. iii,; 219. . 4. (Rar, cu privire la sentimente, porniri) A-înăbuşi. Ţinînd şi respingînd in el orice semn al supărării, se îngriji des-de-dimineaţă şi de-aproape de tot ceea ce privea ospăţul. SADOVEANU, z. c. 132. . . . RESPINGERE, respingeri, s. f, 1. Faptul de a respinge; neadmitere, neacceptare, refuz. Respingerea cererii. + (Neobişnuit) Dezgust, repulsie. Zaharia Duhu simţi din nou, pentru fostul lui camarad de şcoală, respingerea şi duşmănia care îl încercau de cîte ori dăduse ochii cu el in ultimii ani. c. PETRESCU, R. DR. 177. - . -2. (Fiz.; în opoziţie cu -atracţie) Exercitare a unei forţe dirijate dinspre corpul care o exercită spre corpul asupra căruia se exercită. între două corpuri incăr--cate cu sarcini electrice de acelaşi nume se exercită o respingere. • . - RESPÎR s. n. (Rar) Respiraţie. Se văd, stau muţi, Pe buză resjtind lor îngheaţă, coşbuc, P. ii 202. ' RESPIRĂ, respir, vb; I. 1. I-n tranz. A introduce în plămîni prin inspiraţie aerul ambiant (conţi-nînd oxigenul necesar întreţinerii vieţii) şi a da afară prin expiraţie acidul carbonic şi vaporii de apă rezultaţi din arderile care au loc în organism; a răsufla. Cobor geamul, aplecindu-mă să respir, caragiale, o. ii 270. + T r a n z. A inhala aer în plămîni; a inspira. O parte din lume ieşea in grădiniţa din faţă, ca să respire aerul curat şi rece care adia dinspre mare. iîart, e. 145. Să ne oprim să respirăm Aerul suav şi dulce, siacedonski, o. i 238. F i g. Sînt fericit de a respira dulcele aer al ţării. ALECSANDRI, S. 205. 2. T r a n z. F i g. A răspîndi, a revărsa, a împrăştia, a degaja. Lumina feerică a saloanelor, zgomotul, mişcarea invitaţilor respirau veselie, bassarabescu, s. n\ 147. RESPIRARE — 732 — RESTATORNICIRE Scrierilc unuia... vor respira energie, sănătate, ale altuia, moliciune. GHEREA, ST. CR. 11 23. Pădurile, munţii respirau o dulce linişte de seară. vr.AHTjŢĂ, o. A. iii 70. -f- I n t r a n z. A se degaja, a se revărsa. De pretutindeni in opera sa respiră aerul de ţară. CĂUÎ'ESCU, E. 52. Din povestirea aceasta respiră o iubire adincă pentru pămint şi oameni. sadoveanu, E. 218. Din toate manifestările intelectuale, morale şi artistice ale acestor clase respiră un aer greoi de descompunere, ionescu-won, c. 109. RESPIRARE s. f. (Rar) Respiraţie. Nu-şi mai putea fine respirarea cind dădu bună ziua lui moş Trifu. bujor, S. '141. Un abur tare, îmbătător, îmi înecă respirarea. vlauuţX, o. a. ii 39. Aerul respirat; p, e x t. boare, adiere. Borivoje căuta să desluşească, in sufletu-i, ce guri de luncă, ce grădini suflau- în ziua aceea respirarea lor ferice peste simţirea ei. gai.actiox, o. i 181. Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, o. I 152. RES1'IiiATOR, -IE, respiratorii, adj. De respiraţie, privitor la respiraţie; care foloseşte la respiraţie. Aparat respirator. Mişcări respiratorii. RESPIRAŢIE, respiraţii, s. f. Proces fiziologic constînd din schimburi de gaze între ţesuturile vii ale plantelor şi animalelor şi mediul înconjurător; acţiune ritmică şi mecanică prin care animalele superioare inspiră (pe nas sau pe gură) acrul ambiant conţinînd oxigenul necesar întreţinerii vieţii şi expiră bioxidul de carbon şi vaporii de apă rezultaţi din arderi; răsuflare. Şi toţi, îngrămădiţi la provă, ca o turmă speriată, muţi şi palizi, cu respiraţia tăiată, privesc ţintă înainte la orizont. BART, s. M. 38. El urmă mai departe rar, de-abia vorbind, cu respiraţia scurtă. D. zamFirescu, r. 57. (Poetic) După ora două nu s-a mai auzit decît respiraţia domoală a oraşului adormit. boGza, m. s. 10. (Rar, considerat ca unitate de măsură) Izvorul e aproape, la cîteva respiraţii numai. BOGZA, ’c. O. 18. Respiraţie artificială = mişcare mecanică care se execută asupra corpului unui pacient, pentru a provoca reluarea mişcărilor normale respiratorii, întrerupte în caz de asfixie, sincopă etc. -^Expr. Operă (studiu, lucrare) de largă respiraţie = operă (studiu, lucrare) de mare amploare. -+■ Aerul expirat, suflare. încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă deasupra să le simţi respiraţia caldă. C. PETRESCU, î. ii 54. îi simt respiraţia fierbinte. Sahia, n. 20. RESPONSABIL, -A, responsabili, -e, adj. Care poartă răspunderea unui lucru, a unui fapt; răspunzător. Clientul meu nu e responsabil, pentru că n-a ştiut ce face. CARA-GIAI.n, o. II 42. <$■ (Substantivat) Regele Ferdinand e. . . singurul şi adevăratul responsabil de toate crimele săvîr-şite în numele lui şi de toate urmările pe care, fatal, le vor avea aceste crime. WT. antimonarhică 161. + (Substantivat, de obicei urmat de determinări indicînd felul, natura responsabilităţii) Persoană care este însărcinată cu o funcţie de conducere, care are o sarcină de răspundere, căreia i s-a încredinţat o responsabilitate. Responsabil cultural, a Noi ne-am însuşit propunerea tovarăşului responsabil organizatoric. DUxnTRro, N. 284. Este responsabil cu cantina. A cîntărit de dimineaţă materialul pentru masa tovarăşilor săi. I. BOTEZ, şc. 229. RESPONSABILITATE, responsabilităţi, s. f. 1. Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de felul cum a fost efectuat; răspundere. Să luăm asupră-ne o aşa mare responsabilitate... ? ALECSANDRI, s. 19. 2. Funcţia, sarcina de responsabil. I s-a încredinţat responsabilitatea resortului cultural. REST, resturi, s. n. 1. Ceea ce rămîne de executat dintr-o lucrare, dintr-o acţiune, după ce o parte a fost dusă la bun sfirşit. Restul drumului l-am făcut furat de ginduri, cu puşca in spate, pe muchea răzoarelor. C. PETRESCU, s. 27. Ah! Pepeleo! Ce mi-ar folosi tm rest de viaţă dacă ai muri tu? alecsandri, T. i 436. 2. (Mâi ales la pl.) Ceea ce rămîne dintr-un tot distrus, consumat, lichidat în cea mai mare parte. Pe colţurile mesei sînt farfurii cu resturi de mincare sleite. C. petrescu, î. n 128. Trec oameni în cîrje, schilozi, betegiţi, marii mutilaţi ai războiului.. . Majoritatea sînt zdrenţeroşi şi unii mai poartă resturi de haine militare, sahia, n. 16. <$>• F i g. Mă dădui ceva mai de o parte şi mai în umbră, stăpinit de un rest de bănuială. GALACTION, o. I 85. 3. Parte dintr-un tot, care rămîne în afară de partea în discuţie. Numai in catul de sus o lampă cu petrol ardea, restul mocnea in întuneric. cXi.inescu, E. o. I 9. In Constantinopol nu se mai constată o viaţă intelectuală grecească şi nici in restul Turciei, iorga, L. I 26. Un salon, o sală de mincare, o bibliotecă.. . Restul [casei] se compune din nouă camere mici. BOUNTINEANU, O. 413. 4. Sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu monede reprezentînd o sumă mai mare decît cea cuvenită. Se opreau, aşteptau rest, porneau, finind cornetul intre degete. C. PETRESCU, c. V. 118. 5. (Mat.) Număr care reprezintă rezultatul unei scăderi; diferenţă. -4» Parte care rămîne nedivizată la o împărţire (care nu se face exact) şi care, adăugată produsului dintre împărţitor şi cît, dă deîmpărţitul; diferenţă. — Pl. şi: (rar) reste (negruzzi, s. i 203). RESTABILI, restabilesc, vb. IV. 1. T r a n z. A stabili din nou, a readuce în starea de la început (sau în alta mai bună). Adela, conştiincioasă, a restabilit situafia de mai înainte. rBRXiLEANU, a. 204. Accidentul acesta totuşi m-a demoralizat foarte mult şi numai o petrecere bună mi-ar restabili acuma buna humoare. caragiai.e, o. vii 59. 2. Refl. (Despre o persoană) A-şi reface sănătatea zdruncinată, a se întrema; a se însănătoşi. 3. T r a n z. A reconstitui cuvinte, texte, manuscrise etc. în forma (presupusă) originală. A restabili cuvinte sau forme gramaticale ale latinei populare. 4. T r a n z. A restatornici, a reîntrona. Restabileşti ordinea in afaceri. CARAGIALE, o. iii 147. Să restabilească ordinea legală sub căimăcănia unui boier. noi.iN-TINEANU, o. 262. RESTABILIRE, restabiliri, s. f. Acţiunea de a (s e) restabili şi rezultatul ei. Restabilirea unui bolnav. RESTĂNT, -Ă, restanţi, -te, adj. Rămas în urmă; întîrziat. Ordonanţă de plată restantă. RESTANŢĂ, restanţe, s. f. 1. Lucru, lucrare în întîr-ziere. + Examen care n-a fost trecut la termen. 2. Plată (în special impozit) neachitată în termen legal. RESTANŢIÎR, -A, restanfieri, -e, adj. Care a rămaa în urmă cu o lucrare, cu o plată. + (Despre studenţi) Care nu şi-a trecut examenul Ia termen. — Pronunţat: -fi-er. RESTATORNICI, restatornicesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A statornici din nou, a restabili (în forma sau în situaţia de mai înainte). Slobozi o sinodicească carte.. . prin care... restatorniceşte vechea legiuire a fării. negruzzi, s. I 241. Zamoisky să-l ajute pe Sigismund din toate puterile cu bani şi oameni, spre a-l restatornici pe tron. bAlcescu, O. n 277. Re f 1. pas. Liniştea se restatorniceşte. negruzzi, s. i 293. RESTATORNICÎRE, restatorniciri, s. f.' (învechit) Acţiunea de a restatornici şi rezultatul 6i ¡restabilire. RESTAURA — 733 — REŞEDINŢĂ RESTAURĂ, restaurez, vb. I. 1. Tranz. A reface în forma iniţială un monument arhitectural, pictural etc. deteriorat; a repara. Palatul fusese restaurat in 1832, de sofia banului, camii, petrescu, o. ii 306. Nu ştiu ctnd a fost clădită şi de cite ori a fost restaurată o biserică. c. petrescu, c. v. 351. 2. T r a n z. A readuce la conducere un suveran, o dinastie sau o formă de guvernămînt înlăturate ; a instaura din nou. 3. Refl. (Franţuzism rar) A-şi reface forţele, a recăpăta puteri, a se reface printr-o hrană suculentă. Avem. . . puţină brînză şi fructe ş-un pateu rece de pasăre. . ■ încercind a te restaura, te rog să binevoieşti a asculta unele din plingerile şi suferinţele noastre. SADOVEANU, z. c. 96. RESTAURĂNT, restaurante, s. n. Local public unde se poate mînca contra plată. V. ospătărie. Pe terasa restaurantului cîţiva tineri au isprăvit cina. sado-veanu, o. vil 226. Amîndoi se opresc multă vreme in faţa unui restaurant unde cintă lăutarii afară. c. petrescu, s. 46. Restaurantul era gol. brXtescu-voineşti, î. 11. RESTAURĂRE, restaurări, s. f. Acţiunea de a (s e) restaura şi rezultatul ei. 1. Reparare, refacere a unei opere de artă. Nu mă cred îndestul de autorizat a face parte din comisia ce ai numit pentru restaurarea bisericii. AtECSANDRi, S. 15. 2. Reîntronare a unui suveran sau a unei dinastii care fusese detronată ; readucere, reinstaurare a unei forme de guvernămînt care fusese înlăturată. A legat astfel numele lui de o restaurare de domn. AiECSANDRi, S: 169. RESTAURATOR, -OĂRE, restauratori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care face restaurări; care reface, repară opere de artă. Mai jos, in loc de straşina grosolană de tinichele ce o aşternuse în piez dasupra păreţilor restauratorii inepţi ai secolilor din urmă, am admirat noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate cămeşi ţărăneşti. odobescu, S. n 503. F i g. Fraţii ardeleni se fălesc că au fost. .. restauratorii limbii. RUSSO, s. 43. 2. Proprietarul sau administratorul unui restaurant. RESTAURAŢIE, restauraţii, s. f. Restaurare. RESTfil s. n. v. rcsteu. RESTÎU, resteie, s. n. Fiecare dintre cele două beţe în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului, pentru a reţine grumazul animalului. Un resteu de carpăn, gros şi vtnjos. marian, o. i 347. Cum? ziseră bărbaţii înspăimîntaţi, scăpînd resteiele din mină. creangX, r. 14. <ţ> E x p r. A lua (pe cineva) cu resteul = a se purta (cu cineva) cu asprime, a-1 ameninţa. — PI. şi: resteie (jarnîk-bîrseanu, D. 208), resteuri. (roPESCu, b. in 147). — Variante: răstSu (popa, v. 71, hogaş, dr. n 284), rcst6i (teodorescu, p. p. 624) s. n. RESTITUÎj restitui, vb. IV. Tranz. (De obicei construit cu dativul) A da îndărăt cuiva ceva; a înapoia. Am lăsat manuscrisul să pledeze in numele meu. Servitoarea mi l-a restituit neatins. C. PETRESCU, c. v. 148. REST ITLlRE, restituiri, s. f. Acţiunea de a restitui şi rezultatul ei; înapoiere. Intr-un proces pentru restituire de salar, intentat de Ministerul de Justiţie unui magistrat destituit telegrafic, tinărul Priboianu, printr-o sentinţă foarte bine motivată, a respins acţiunea ministerului ca nefundată. vlahuţX, o. a. m 22. RESTRICTIV, -Ă, restrictivi, -e, adj. Care îngrădeşte, care creează restricţii. Clauze restrictive. RESTRICŢIE, restricţii, s. f. Măsură care limitează, îngrădeşte un drept, o libertate etc. Dreptul său nu este mărginit decit prin restricţiile prevăzute de toate legislaţiile reclamate în interesul comun. KOGXWfiCEANU, s. A. 151.<$>Loc. a d v. Fără rcstricţie = fără rezerve, pe de-a-ntregul, deplin. Nu-ţi cer decît să-ţi îndeplineşti misiunea. Fără nici o rezervă, fără de nici o restricţie. C. PETRESCU, C. V. 109. — Variantă: rcstricţiune (gherea, st. cr. ii 297) s. f. RESTRIGŢlOîsE s. f. v. rcstricţie. RESTRIŞTE, (rar) restrişti, s. f. Situaţie grea, şir de nenorociri abătute asupra cuiva. V. cumpănă. în acele vremi de restrişte, singurul cheag care ţinea pe bă-trîni erau limba şi credinţa. Sadoveanu, e. 11. Clopotul suna mereu a restrişte. GANE, N. i 162. (Metaforic) Izvoarele in liniştea pustiei îşi tînguie eterna lor restrişte. iosif, v. 70. — Variantă: răstrişte (odobescu, s. i 93) s. f. RESTRLN’GE, restring, vb. III. Tranz. A micşora, a reduce ; a limita, a mărgini. A restrînge cheltuielile, a Iată la ce, cred eu, că trebuie să vă restringeţi cercetările. baranga, l. 205. + R e f 1. A-şi organiza viaţa pe baze mai modeste, a se adapta unor condiţii materiale mai reduse. RESTRÎNGERE, restrîngeri, s. f. Acţiunea de a (se) restrînge şi rezultatul ei; limitare, mărginire; îngrădire, restricţie. Acolo unde iubirea va fi. . ■fără restrîngeri. GALACTION, O. I 202. RESTRÎNS, -Ă, restrinşi, -se, adj. Redus, limitat, mărginit. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială. . . ale cărei mijloace materiale. . ■ sînt restrinse. ibrXileanu, sp. cr. 236. Pe lingă mine, aice, in cetate, Nu am decît un număr restrîns de buni plăieşi. AI.ECSANDRI, T. II 159. RESTRUCTURA, restructurez, vb. I. Tranz. A schimba structura unui lucru organizat, a reorganiza pe baze noi. RESTRUCTURARE, restructurări, s. f. Acţiunea de a restructura-şi rezultatul ei; reorganizare. Concluziile acestor dezbateri au dus la restructurarea planului de organizare a capitolelor. I#. ROM. 1953, nr. 5, 10. RESURECŢIE, resurecţii, s. f. (Franţuzism rar) Reînviere ; trezire, deşteptare. RESURSĂ, resurse, s. f. (Mai ales la pl.) Rezervă sau sursă de mijloace, pcsibilitate, mijloc (material sau spiritual) susceptibil de a fi valorificat într-o împrejurare dată; disponibil. Resursele unui popor chemat Ia viaţă prin revoluţie sînt nelimitate, camii, PETRESCU, o. ii 620. RESUSCITĂ, resuscitez, vb. I. Tranz. (Franţuzism rar) A reînvia, a readuce la viaţă. RESUSCITĂRE, resuscitări, s. f. (Franţuzism rar) Acţiunea de a resuscita şi rezultatul ei; reînviere, revenire la viaţă. Psihofiziologia ne arată că e perfect cu putinţă această înviere a unei paralitice. . . ştiinţa ne zice dar că e perfect posibilă această resuscitare prin voinţă. Gherea, st. cr. i 254. - RESUVENÎRE, resuveniri, s. f. (Franţuzism neobişnuit) Aducere-aminte, reamintire. în asemenea resuveniri, in care el se juca cu tmagina-i, prezenţa ei aievea ii era chiar supărătoare, eminescu, n. 119. RÎŞCĂ, reşce, s. f. Instrument de pescuit la adîncimi mari, adaptat din matiţâ năvodului. Scot matiţa de la năvod şi o transformă intr-un instrument de pescuit de sine stătător, pe care-l numesc «reşcă». anTipa, p. 431. REŞEDINŢĂ, reşedinţe, s. f. Sediul unei autorităţi sau al unei persoane oficiale (mai rar particulare); localitate sau clădire în care se află acest sediu. Tirguşorul, reşedinţă de vară a unei familii de conţi. rEbreanu, i. 67. La cîţiva kilometri mai sus... era o gară mare, lingă REŞOU — 734 RETIRAT o reşedinţă de plasă. BASSARABESCU, .S. N. 87. ^ -L.o c. adj. Do reşedinţă = care serveşte drept sediu unei autorităţi sau (mai rar) unei persoane. Mai ales iarna, cind se duceau. . . la Galaţi, unde aveau casa lor de reşedinţă. SADOVEANU, P. m. 143. De dimineaţă oraşul de reşedinţă.. . e foarte animat. CARAGIALE, o. i 301. RKŞGU, reşouri, s. n. Aparat încălzit cu gaz sau cu electricitate, servind pentru a încălzi sau a fierbe alimente, preparate de laborator etc. Produse ce se lucrează astăzi in întregime în ţară sînt de asemeni:. .. butelii şi reşouri de aragaz, răcitoare de diferite tipuri etc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. RETASÎJRĂ, relaşuri, s. f. Defect al pieselor sau lingourilor de metal turnate, constînd din goluri formate în părţile masive, în urma contracţiei care are loc la trecerea metalului din stare lichidă în stare solidă. RETÎÎSŢIE, retenţii, s. f. 1. Oprire, reţinere, -if (Jur.) Drept de retenţie = drept acordat unei persoane (obligată să restituie cuiva ceva) de a păstra un lucru, pînă i se achită ce i se datorează. 2. (Med.) Funcţionare defectuoasă a unor glande cu secreţie externă, care are drept rezultat dificultatea sau imposibilitatea eliminării materiilor de excreţie; dificultatea de a elimina aceste materii. 3. (Chim.) Proprietate a unor substanţe pastoase de a încetini evaporarea solventului cu care au fost amestecate omogen. — Variantă: rctenţiunc (babeş, o. a. i 447) s. f. RETENŢIÎJNE s. f. v. retenţie. RETEVEI, reteveie, s. n. Bucata de lemn scurtă şi. groasă; scurtătură. Miai apucase un retevei de jos şi se năpustise spre bătrin. PREDA, î. 122. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei, să se apere de landra cutiilor. stancu, v. 38. Stai-mi-te, hoţomane, c-am să-ţi rup oasele! Şi puse mina p-un retevei. dei^avrancEa, o. ii 275. RETEVEIÂT, -Ă, reteveiaţi, -te, adj. (Neobişnuit) în formă de retevei, tare ca reteveiul. Pantaloni creţi, cefi groase, braţe reteveiate .îl împingeau înainte. MACEDONSKi, o. iii 52.' RETEZ,reteze, s. n. 1. (Popular, în exp r.) Lâretezul părului ~ în locul unde se taie, se retează părul; la ceafă. Mi-l lua cam la cătare. . . La retezul părului, împotriva fesului, Unde-i păs voinicului. TEODORESCU, p. p. 589. Şi chitesc şi socotesc Pe unde să mi-l lovesc? La retezul părului Pe din dosul fesului, aeecsandri, P. p. 260. 2. (învechit) Diametru. Pădure mare... ca de o. palmă în retez (diametru). I. IONESCU, p. 492. RETEZĂ, retez, vb. I. T r a n z. 1. A tăia transversal, cu o singură tăietură completă, un obiect (pentru a-1 scurta sau pentru a utiliza partea tăiată) sau o parte a corpului unei fiinţe. Se opri să reteze cu un ferestrău îngust capătul seîndurii. c. petrescu, î. ii 181. Să-i reteze nasul despre partea dreaptă! bolintineanu, o. 61. La cătane m-a luat, Părul mi l-a retezat, jarnîk-bîrseanu, d. 319: (A b s o 1.) Petrarii lui Manole croiau, retezau, -ciopîrteau şi făureau gros din ciocan, odobescu, s. II 513. *$> E x p r. A-i reteza (cuiva) ungliiile = a face pe cineva inofensiv; a pune pe cineva la punct. (Cu pronunţare regională) Stăpîne, ia, de-acum ai femeie cumsecade ; numai s-o cam ţii din friu şi să-t rătezi unghiile din cînd în cînd, ca nu cumva să-ţi pună coarne. CREANGĂ, P. 178. A-1 reteza (pe cineva) scurt sau a l-o reteza (cuiva) = a-i limita (cuiva) pretenţiile, a pune (pe cineva) la locul lui, a-i tăia (cuiva) vorba, a pune brusc capăt discuţiei. M-am bucurat cînd am văzut cum l-ai retezat scurt. C. PETRESCU, R. dr. 125. 2. A tăia fagurii dintr-un stup pentru a recolta mierea. Ca să le meargă bine stupilor peste an, trebuie să-i retezi la sînt-Ilie. marian, la cade. + (Construit cu pronumele feminin « o #, cu sens. neutru) A o lua de-a curmezişul pentru a scurta drumul. De la Brebii o retezăm călări peste culmea Negraşultii. vlaiiuţă, la TDRG. 3. F i g. (Cu privire la abstracte) A pune capăt la ceva, a face să înceteze brusc; a curma, a întrerupe. Toţi rid. ■ . dar ce retează deodată risul lor? ai,ecsandri, p. iii 451. RETEZARE, retezări, s. f. Acţiunea de a reteza; tăiere. ‘ . RETEZAT1 s. n. Retezare; tăiat. Retezatul părului. Tăierea fagurilor dintr-un stup, pentru a recolta mierea. Retezatul se face tăindurse vîrfurile fagurilor ca de-o palmă în adîncime sau şi mai puţin. I. IONESCU, M. 381. RETEZAT2, -A, retezaţi, -te, adj. Tăiat, scurtat. Bustul.. . înfăţişează un bărbat sever... cu barba retezată scurt. STancu, D. 381. Din crengi retezate îşi făcea un fluier, c. petrescu, c. v. 215. Cu păr galben, retezat. jarnîk-bîrseanu, d. 515.+ (Despre stupi) Din care s-au scos fagurii, pentru a se recolta mierea. retezătCră, retezaturi, s. f. 1. Retezare, tăiere; locul unde a fost retezat un lucru. 2. Partea care se taie dintr-un lucru. V. scurtătură. RETICÎiNT, -Ă, reticenţi, -te,: adj. (Rar, despre cuvinte) Care lasă să se înţeleagă că ar mai fi ceva de spus* că s-a trecut ceva sub tăcere. RETICENŢĂ, reticenţe, s. f. Trecere sub tăcere a unui lucru; reţinere, rezervă faţă de ceva sau de cineva; Putem continua [discuţia] fără reticenţe protocolare, c. PETRESCU, o. P. I 127. O ţesătură de jumătăţi de adevăruri,-de reticenţe perfide, de exageraţii din care însă fără greutate se desface partea utilizabilă. IORGA, l<. II 623. In acest « cînd ai şti », urmat de o trăgănată şi oarecum confidenţială şi dureroasă reticenţă, un tălmăcitor de gînduri omeneşti ar fi putut ceti întreaga istorie a unui suflet dezgustat. HOGAŞ, M. N. 100. + Figură de stil care arată întreruperea bruscă a vorbirii, autorul trecînd la altă idee şi lăsînd numai să se înţeleagă ceea ce a voit să spună. RETÎCTJL, reticule, s. n. (Fiz.) Ansamblu de linii orizontale şi verticale care se întretaie în unghi drept şl care servesc la precizia vizării într-o lunetă. RETICULĂR, -A, reticulari, -e, adj. (Mai ales despre fibre nervoase) Care se întretaie în formă de reţea. RETICU1ĂT, -Ă, reticulaţi, -te, adj. Reticular. Structura reticulată este mai puţin pronunţată, ea rezul-tînd mai mult din unirea unor striaţii transversale, fauna R.P.R. VIIIj 11. RETINĂ, retine, s. f. Membrană sensibilă la lumină care se află în fundul ochiului şi pe care se formează, imaginea vizuală. Pornim prin galeria nesfîrşită. Felinarele îşi pîlpîie flacăra pe perete. Imagini răzleţe şi stranii se prind de retină. BOGZA, Ţ. 66. Şi străbătînd a norilor perdele Cu-nveninate ace de lumină, Sclipeau în întuneric şapte stele. Eu le simţeam arsura pe retină. TorÎRCEANL', B. 88. RETIPĂRI, retipăresc, vb. IV. T r a n z. A tipări din nou. V. reimprima. Editura retipăreşte pe clasici. RETIPĂRIRE, retipăriri, s. f. Acţiunea de a retipări. RETIRĂT, -Ă, retiraţi, -te, adj. (Franţuzism învechit) Retras. Un şoarece de neam ¡i anume Raton, Petrecea! retirat intr-un vechi parmazan. AI,EXAndrescu, M. 313. • RETOR — 735 — RETRAGERE RÉTOR, retori, s. m. 1. (în antichitatea greco-romană) Profesor de retorică. 2. Orator. (Atestat în forma ritor) Filozofi, poeţi şi ritori înţelepţi cu admcime. CONACHI, P. 304. — Variantă: (învechit) ritor s. m. RETORIC, -A, retorici, -e, adj. De retor; privitor la retorică, de retorică. Nu se nasc glorii pe stradă şi la tifa cafenclii ? N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi în aplauzele grele a canaliei de idiţi? EMINESCU, o. I 150. RETÓRICA s. f. Arta de a vorbi frumos; ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte. V. oratorie. Coconi îmbrăcaţi în catifele deprindeau retorica cu zimbete fine şi gesticulaţii alese, sadoveanu, o. vi 411. Figură de retorică — formă expresivă a vorbirii, care înfrumuseţează stilul, dîndu-i mai multă vigoare şi caracter sugestiv. + (Peiorativ) Declamaţie emfatică, elocvenţă seacă şi afectată; mijloace oratorice întrebuinţate spre a convinge auditoriul. Ceea ce ei afecţionează mai mult in polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat şi că au furat; educaţiunea şi retorica lor se invoieşte foarte bine cu asemenea acuzaţiuni, căci ele convin politicei şi aspiraţiunilor de cari sînt conduşi. chica, s. 143. • — Variantă: ritorică (dacia i,it. 36) s. f. RET0RÍSM s. n. Elocvenţă seacă, vorbărie pompoasă şi lipsită de conţinut. Izgonea din juru-i ca pe ceva brutal retorismul patriotic, sadoveanu, E. 173. RET0R0MÁN, -A, retoromani, -e, adj. (Despre limbă, dialect etc.) Vorbit de populaţia romanică care trăieşte în unele regiuni ale Elveţiei orientale, în Tirol şi în Friul. Limba retoromană. RETORTĂ, retorte, s. f. 1. Vas de sticlă, de pămînt sau de platină, în formă de balon, cu gîtul lung şi curbat, întrebuinţat în laboratoare. 2. Vas mare, de obicei cilindric, construit dintr-un material refractar sau din metal, care se foloseşte la distilat în industrie. Cărbune de retortă = cărbune dur, bun conducător de electricitate, care se depune pe pereţii retortelor în care se distilează cărbunele la fabricarea gazului de iluminat. RETRACTA, retractez, vb. I. 1. Tran z. (Folosit şi absolut) A reveni asupra celor afirmate înainte (recu-noscîndu-şi greşeala); a nu mai susţine ceva, a retrage cele spuse; a se lepăda de o faptă, de o atitudine din trecut. Ei, atunci, poftim, retractez, ca mil petrescu, ,u. N. 89. 2. Refl. (Despre muşchi, tegumente, tendoane etc., rar despre fiinţe) A se strînge, a se zgîrci, a se contracta. (F i g.) De cum simţea curiozitatea sau indiscreţia, consilierul se închidea în armura ţepoasă a ariciului, se retracta,- se retrăgea in spirala de var, in coaja protectoare a melcului. EFTimiu, N. 49. + (Despre materiale) A-şi micşora volumul; a se contracta. RETRACTARE, retractări, s. f. Acţiunea de a . (s e) retracta şi rezultatul ei. RETRACTIL, -Ă, retractili, -e, adj. (Despre unele organe sau părţi ale trupului) Care are facultatea de a se strînge, de a se zgîrci, de a se trage înapoi sau în interior. Capul teniei are un cioc retractil. RETRÂCŢIE, refracţii, s. f. însuşirea unui ţesut j sau a unui organ de a se contracta din cauza unei exci-, taţii, a unei boli etc. RETRADÚCE, retraduc, vb. III. Tranz. A traduce din nou, a traduce încă o dată. Acum un oarecine care ar pricepe zicerile, fără a şti şi înţelesul ce le-aţi dat domnia- voastră, vrînd a retraduce din cuvint in cuvînt traduci ia d-tale in franţeză, ar trebui să zică.NEGRUZZi, s. l'257. RETRADÜCERE, retraduceri, s. f. Acţiunea de a retraduce şi rezultatul ei. RETRAGE, retrag, vb. III. 1. Tranz. A trage înapoi.-¿a picioarele noastre roia o grămadă de furnici. Tata şi-a retras atent piciorul beteag — să nu le calce. sahia, N. 61. A scoate, a lua înapoi un lucru din locul unde fusese pus (dat pentru a fi păstrat sau cu alt scop). A retrage o sumă de bani de la bancă. A-şi retrage actele de la şcoală. + Refl. A ieşi dintr-o instituţie, dintr-o organizaţie în care ai fost înscris, dintr-o funcţie; a. renunţa la. . . Cununară pe tineri, iar bătrînii se retraseră de la domnie. RETEGANUL, p. i 42. Obosit de atîta carieră, s-a retras cu o pensioară de treizeci de lei. CARAGIALE, o. îl 228. . . . 2. Refl. A merge înapoi, a se îndepărta, dinele se apropia ciţivă paşi, se retrăgea, privea îndărăt distanţa pină la gard, neîncrezător. C. petrescu, î. ii 93. F i g. Dar vremea aceea se retrăgea tot mai departe dinaintea lui. vi.aiiuţX, n. 13. + (Despre armate) A da înapoi din faţa duşmanului. Acum ştim precis că inamicul s-a retras pé celălalt mal, deluros. camii, petrescu, u. n. 299. Să se retragă dinaintea unei cetăţui de nimică, ei, care au apărat cetatea Vieniil alecsandri, t. ii 36. + A se duce într-o parte, a se da deoparte. Toată lumea se retrăsese de la fereastră. DUMITRIU, n. 111. El se retrase după perdea, ca s-o observe. EMINESCU, N. 75. Şi amîndoi bătrînii deoparte s-au retras; alecsandri, p. iii 226. + A părăsi un loc, o casă, ó încăpere; a pleca.. Cînd i se păru mai priincios dădu bună seara şi se retrase. cXlinescu, E. o. I 52. Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. slavici, o. i 146. Leşii s-o• retras din Ieşi. alecsandri, T. II 11. <0> (Poetic) Razele lui lunecă pe faţa apei şi se retrag, lăsind lumea în stăpînirea nopţii, alecsandri, o. p. 291. -4- A se izola evitînd societatea. Mai am o altă casă la ţară, unde mă retrag în cursul anului să lucrez, sahia, u.r.s.s. 192. Ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. NEGRUZZI, S. i 47. 3. Tranz. F i g. A nu mai susţine (o părere), a reveni (asupra celor spuse anterior); a retracta. Grăbeşte căci îmi retrag oferta. C. PETRESCU, C. V. 315. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A reintra în albie (după o inundaţie). RETRAGERE, retrageri, s. f. Acţiunea de a (s e) retrage şi rezultatul ei. 1. Dare înapoi, îndepărtare. Bătrimd. ■ . avu o mişcare -de retragere, sadoveanu, E. 171. + Părăsire a poziţiilor de către o armată în faţa duşmanului. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numeşte retragerea strategică, camil PETRESCU, u. N. 329. Ai uitat de noaptea retragerii de pe front? sahia, n. 77. <£■ E x p r. A bato în retragere v. bate (III 2). «v" Retragere cu torţe = paradă sau manifestaţie făcută (seara) cu făclii aprinse. 2. Ieşire, plecare dintr-o funcţie, dintr-un post, renunţare la o îndeletnicire. Mărturisesc că retragerea arendaşului de pe moşie mă pune intr-o stare... ALEC-. SANDRi, T. i 288. <ţ* Ofiţer în retragere = ofiţer care, din cauza vîrstei înaintate sau a unei invalidităţi, a ieşit din cadrele active ale armatei (şi nu mai face parte nici din cadrele de rezervă). 3. Izolare de lume. Această mînăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi de rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire in zile de primejdie. vi.aiiuţĂ, r. p. 88. + Starea celui care s-a izolat de lume, care trăieşte retras. Mă aflam, duminica trecută, intr-o plăcută retragere rurală, sadoveanu, E. 5. .+ Locul unde se izolează cineva, unde trăieşte retras; refugiu. La 1872.. . în incintătoarea sa retragere de la Mirceşti, poetul petrece in amintirea sa aceste fapte. SADOVEANU, E. 59. RETRANSMISIUNE — 736 — RETROVERSIUNE RETRANSMISltjNE, retransmisiuni, s. f. Transmitere, chiar în momentul recepţiei, de către un post anume amenajat, a unor semnale de telecomunicaţii sau a unei emisiuni radiofonice primite de acel post. RETRAN S3IÎ TE, retransmite vb. III. T r a n z. (Despre un post de telecomunicaţii) A transmite, chiar în momentul recepţiei, semnalele de telecomunicaţii sau emisiuni radiofonice primite de la alt post. RETRANSMITERE, retransmiteri, s. f. Acţiunea de a retransmite şi rezultatul ei. RETRAAŞÂ, retranşez, vb. I. Refl. A se întări într-o poziţie militară, prin tranşee şi alte lucrări de fortificaţie; a se fortifica. Asaltul ce se dă pozifiunilor in cari duşmanul s-a retranşat este hotăntor. macedonski, O. nr 80. Era o puternică raţiune militară ca ei să nu se retranşeze in poziţiunea lor. HASDEU, I. V. 90. ULTRAJŞAMENT, retranşamente, s. n. (Franţuzism) Obstacol natural sau artificial, folosit ca mijloc de apărare împotriva atacurilor inamicului; fortificaţie. Intraseră în retranşamentul din faţa redutei, gonind pe turci. D.‘ zam-firescu, r. 263. RETRAAŞÂRE, retranşări, s. f. Acţiunea de a se retranşa. RETRÂS, *Aj retraşi, -se, adj. (Despre persoane) Izolat, singur, singuratic, solitar. Olga vieţuia foarte retrasă. NEGRUZZI, s. I 44. + (Despre clădiri, locuri etc.) Plasat mai la o parte; dosnic, depărtat, izolat. Căsuţa Ioanei, unde stau, e retrasă spre stingă. CAMII, PETRESCU, u. K. 242. Eu cunosc un Ioc retras, Unde nimeni n-o să poată Să urmeze-al nostru pas. macedonski, o. i 226. RETRATA, retratez, vb. I. T r a n z. A trata un material textil cu anumite soluţii, pentru a mări rezistenţa la spălare a culorii cu care a fost vopsit. RETRATÂRE, retratări, s. f. Acţiunca de a retrata. RETRAl, retrăiesc, vb. IV. T r a n z. A simţi intens ceea ce ai mai simţit o dată; a avea impresia că treci prin aceleaşi întîmplări prin care ai mai trecut o dată. Se întunecă puţin, retrăind întimplările din palatul arhiducelui. vornic, P. 135. Sara... mă cufundam în somn şi-n vise, retrăind şi mai agitat intîmplările zilei, sadoveanu, o. viii 210. A plecat în străinătate să retrăiască un trecut. C. petrescu, c. v. 243. + A simţi intens ceea ce a simţit altul, a avea impresia că trece prin aceleaşi întîmplări prin care a trecut altul. Impresia de autenticitate e dată de forţa cu care Rebreanu retrăieşte zbuciumul lui Bologa, Klapka, al celorlalţi croi. v. rom. noiembrie 1953, 295. RLTRAÎRE, retrăiri, s. f. Faptul de a retrăi. RETRÎXE, retrec, vb. III. Intranz. (în corelaţie cu trece) A trece din nou, a trece de mai multe ori. Aşezată la porţile împărăţiei }i in trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecind şi retrecind pe pămîntul său. BXi,CESCU, o. ii 12. T r a n z. Scurtul pod de bîrne este retrecut. MACEDONSKI, o. I 187. RETRETĂ, retrete, s. f. (Franţuzism învechit) Retragere. Te-am slujit cit am fost tînăr cu credinţă, precum ştii, La năvăli şi la retrete, in cetăţi şi pe cîmpii. CONACHi, P. 226. RETRIEUÎ, retribui, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la persoane) A plăti o sumă de bani pentru o muncă prestată; a remunera; p. e x t. (cu privire la muncă, lucrări etc.) a recompensa în bani. Lucrările cele mai ostenitoare şi mai puţin retribuite. GHICA, s. 225. — Prez. ind. şi: retribuiesc. RETRlBtÎRE, retribuiri, s. f. Acţiunea de a retribui şi rezultatul ei; remunerare. Sindicatele trebuie să vegheze la justa aplicare a sistemului socialist de retribuire. scînteia, 1953, nr. 2535. RETRIIitjŢIE, retribuţii, s. f.» Plată în bani pentru o muncă prestată; leafă, salariu, remuneraţie. Retribuţia cunoscută t-a fost atit de puţind, incit... jiu i-ar fi ajuns nici la întreţinerea vieţii. iîor.iNTiXKANTT, o. 414. RETRIMITE, retrimit, vb. III. T r a n z. A trimite din nou. RETRIMITERE, retrimiteri, s. f. Acţiunea de a retrimite. RETROACTIV, -A, retroactivi, -e, adj. Care se aplică unor fapte din trecut. Lege cu efect retroactiv. RETROACTIVITATE, retroactivităţi, s. f. Acţiune retroactivă. Retroactivitatea unei legi penale. RETROCEDA, retrocedez, vb. I. T r a n z. A da înapoi (cuiva) un drept, un teritoriu etc. pe care acesta îl cedase înainte. RETROCEDARE, retrocedări, s. f. Acţiunea de o retroceda. RETROCESlt/NE, retrocesiuni, s. f. Act prin care se retrocedează ceva. RETROGRAD, -A, retrograzi, -de, adj. 1. (Despre persoane) Care se opune progresului, tinzînd să readucă starea de lucruri din trecut; reacţionar; (despre idei, concepţii etc.) contrar progresului, învechit. [Reacţionarii] au slăbăciunea absurdă şi retrogradă de a crede şi propă-vedui că instrumentul cu care s-ar putea cînta romîneşte este bun, dar că meşterii nu sînt vrednici, russo, S. 75. (Substantivat) După ce dete mina cu toate partidele pe care le trăda una după alta, se dete cu cei mai înfocaţi retrograzi. bounTineanu, o. 444. 2. Care merge înapoi; care merge din prezent spre trecut. Memoria bătrînilor este de obicei retrogradă. 3. (Astron.; despre corpurile cereşti sau despre mişcarea lor) Care merge în direcţie opusă mişcării soarelui, de la răsărit la apus. RETROGRADA, retrogradez, vb. I. 1. T r a n z. A trece pe cineva într-un post mai mic în grad decît cel pe care l-a avut înainte. Grozavă propunere. Să-l retrogradăm pe Petrăchescu. v. rom. aprilie 1954, 25. 2. Intranz. (învechit)  se retrage. Ion-vodă vede infanteria retrogradind, iar cavaleria plecînd steagul. hasdeu, i. v. 148. + (Despre aştri) A se mişca în direcţie opusă mişcării soarelui. RETROGRADARE, retrogradări, s. f. Acţiunea de a retrograda şi rezultatul ei. RETRO GRADAŢIE, retrogradaţii, s. f. (Astron.) Mişcarea aparentă a planetelor printre stele, care se face de la răsărit la apus. RETROMORFlSM s. n. Trecerea unor roci cristaline la o stare inferioară de metamorfism. RETROSPECTIV, -A, retrospectivi, -e, adj. Care priveşte în urmă, care se referă la fapte şi situaţii din trecut. Se ruşina de ce gîndise, ca de un acces de nebunie prin care trecuse şi care ii umplea conştiinţa de-o spaimă retrospectivă. vlahuţă, o. A. in 142. Nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce de mult nu mai este? eminescu, N. 84. Vom urma înainte cercetările retrospective, russo, s. 84. Expoziţie retrospectivă = expoziţie de artă plastică cuprinzînd opere din trecut (ale unui artist). RETROVERSIUNE, retroversiuni, s. f. Traducerea din nou a unui text în limba din care a fost tradm. RETROVIZOR — 737 — REUMATIC + (Impropriu) Traducere a unui text din limba maternă într-o limbă străină. RETROYI/ Or, retrovizoare, s. n. Oglindă mobilă fixată la vehicule (bicicletă, automobil, avion etc.) într-o parte sau în faţa conductorului pentru a-i da posibilitatea să vadă ce se petrece în spate. .RETOR s. n. 1. întoarcere, revenire pe acclaşi drum la locul de plecare. Autobusul circulă pe distanţa Cluj-Bistriţa şi retur. + Indicaţie pentru serviciul poştal (pe un plic, pe un colct sau pe un act), arătînd că obiectul trebuie înapoiat trimiţătorului. 2. (Sport) A doua parte a unui campionat sau a altei competiţii sportive, în care aceiaşi participanţi se întîlnesc din nou. RETÎJŞ, retuşuri, 8. n. îndreptare, corectură a unui tablou, a unei fotografii, piese etc. RKTUŞA, retuşez, vb. I. Tranz. (Cu privire la tablouri, fotografii, p. c x t. opere, scrieri, piese) A îndrepta, a corecta ; a perfecţiona. (F i g.) E soluţia adoptată de oameni... Se poate retuşa, nu se poate răsturna. C. PETRESCU, î. II 89. RETUŞARE, retuşări, s. f. Acţiunea de a retuşa şi rezultatul ci. REŢEĂ, reţele, s. f. 1. împletitură de fire (dc aţă, Bfoară, sîrmă) lucrată în ochiuri mari; plasă, fileu; p. e x t. ţesătură rară, imitînd acest fel de împletitură. Două raze ale soarelui de mai. .. străbateau pe la marginea perdelei de reţea. stAnoiu, c. i. 73. F i g. Un pilc dc copaci se arătă cu reţeaua uscată dc ramuri tremurind, şuiertnd, fişiind in năvala vintului. sadoveanu, O. III 334. Păianjenii dormeau in reţelele intinse intre straşină şi trandafiri. CALACTION, o. i 42. O nesfirşită şi subţire reţea viorie de aburi auriţi se aşternuse peste marea frămîn-tată, parcă de valuri, a brădetului. hogaş, M. N. 57.+ (învcchit) Dantelă, horbotă. (Cu pronunţare regională) 2 perne de tulpan cu flori de tiriplic, cu răţele de fir. odo-ni'.SCU, S. I 422. Am primit de curind: mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice, răţele şi horbote din Lipsea. F1L1MON, c. 109. 2. Obstacol în faţa tranşeelor sau îngrăditură la un teren, făcută din sîrmă ghimpată întinsă în rînduri dese între stîlpii susţinători. Se văd ici-colo reţelele de sîrmă, creneluri de tranşee. CAMII. petrescu, u. N. 300. Reţeaua de sîrmă ghimpată, !n licărirea albă a citorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheaţă, rebreanu, N. 56. 8. Obicct făcut din reţea (I): a) plasă de vînătoare sau, mai ales, dc pescărie. V. mreajă. Ajunse cu luntrea la mal, o priponi, ieşi in drum cu reţeaua plină de peşte, sadoveanu, o. ii 57; b) poliţă din împletitură de 6foară sau de sîrmă groasă, pe care se aşază bagajele în tren, autobus etc.; c) pungă făcută din plasă. în reţeaua gentei pe care o purta la şold, observai cinci ori şase raţe împuşcate, sadoveanu, O. viii 206. 4. F i g. Sistem de conducte, galerii, străzi, drumuri etc. cu multe ramificaţii şi întretăieri. O reţea de galerii, perfect orizontale, străbate toată mina. bogza, ţ. 63. Soarele cobora spre asfinţit şi deodată reţele de apă, pină atunci nevăzute, începură să licărească, sadoveanu, o. viii 83. -$» Reţea de distribuţie = ansamblu de conducte prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oraş apa, gazele, electricitatea. Reţea de difracţie = placă transparentă care arc săpate pe suprafaţa sa linii echidistanţate foarte fine, folosită în locul prismei pentru dispersarea luminii şi producerea unui spectru. Reţea de drenaj v. drenaj. + Ansamblu de instituţii, şcoli etc. răspîndite într-o localitate, regiune etc. Reţeaua brigăzilor ieşite în campanie le apăru din nou in faţă ţi in minte, ca un cîmp de bătălie cu unităţile desfăşurate, mihale, O. 132. S-a creat... o mare reţea de instituţii pentru protecţia copilului. S.un.\, U.R.S.S. 10S. REŢETA, reţete, s. f. 1. Formula preparării unui medicament; p. e x t. hîrtia pe care medicul a scris această formulă. Nu e nimic prea grav, vorbi medicul, zgiriind cu toctd automat o reţetă cu ieroglife indescifrabile. C. PETRESCU, î. II 241. Ultimele două reţete au fost prescrise degeaba. Stau ascunse intr-o carte. SAlllA, N. 9S. + Formula preparării unei alifii, loţiuni etc. Bătrina ştia să le inveţe reţete multe pentru păr şi obraz. BASSARA-BESCU, v. 7. 2. Formulă pentru prepararea unei mîncări sau băuturi. Cind gospodina lui Lăzărel Griga. .. intră şi aşeză pe masa ospăţului potrocul bun pentru mahmuri, abatele ceru reţeta, sadoveanu, z. c. 65. Am şi rachiu făcut de mine şi de Sara, după o reţetă a noastră, c. petrescu, r. DR. 297. 3. F i g. Soluţie practică. Şi ca să ne aţipim cugetul, bem mai multe doze de whisky. E reţeta Ia care recurg zece mii de oameni pe zi. C. petrescu, a. 418. Eu am aflat 0 reţetă, îmi răspunse, cu care am scăpat, negruzzi, s. I 198. 4. Sumă de bani realizată din vînzarea biletelor unui spectacol. reţinătOr, reţinătoare, s. n. (Tehn.) Valvă automata care permite circulaţia fluidului într-un singur sens. + Casetă cu supape, care comandă aspiraţia sau refularea fluidului într-o pompă cu piston sau într-un compresor. REŢÎNE, reţin, vb. III. Tranz. 1. A ţine pe loc, a nu lăsa să plece, să iasă etc.; a opri, a împiedica de la ceva. Annie e destul de voluntară, şi are destul tact ca să ştie cum să-l reţină acasă. c. petrescu, c. v. 193. Stăpîn şi peste sine, stăpin şi peste-ai săi, Şi fără ca să aibă un friu spre a-l reţine, Cu nimenea, să-i spuie ce este rău sau bine. macedonski, o. i 258. + A lipsi temporar pe cineva dc libertate, a închide (în vederea unor cercetări judiciare etc.). Delincventul a fost reţinut, -tf- F i g. A stă-pîni, a înfrîna. îmi reţin minia. a Simţind că o revoltă neputincioasă ii înăbuşă, doctorul, reţinîndu-şi lacrimile, se ridică încet, apropiindu-se de pat. bart, e. 388. <$> Refl. îi venea să plingă, dar s-a reţinut. 2. A nu înapoia, a nu restitui; a păstra. A reţine talonul unui bilet. 3. (Cu privire Ia un bilet, la un loc într-o sală de spectacol, într-un tren etc.) A opri dinainte, a rezerva. A reţinut un loc la operă. A reţinut o cameră la hotel. 4. A nu achita o parte din drepturile băneşti sau dintr-o sumă de bani datorată cuiva ; a popri. 6. A ţine minte, a-şi aminti, a-şi întipări în minte ceva, a nu fi uitat ceva. Ochii se deschid mari cătînd a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri. BART, S. M. 19. — Variantă: rotincd vb. II. REŢINEA vb. II v. roţlnc. REŢÎNERE, reţineri, s. f. Acţiunea de a reţine şi rezultatul ci; păstrare, oprire. Una din cele mai importante măsuri agrotehnice de iarnă este reţinerea zăpezii pe semănături şi ogoare. REŢIN ÎÎT, -A, reţinuţi, -te, adj. (Despre persoane şi atitudinea lor) Stăpînit, rezervat, sobru, moderat. Schiţează un gest ca şi cum ar vrea să-l îmbrăţişeze, dar, în faţa atitudinii reţinute a lui Ambruş, se opreşte. V. ROM. aprilie 1954, 37. Pe feţele celor întovărăşiţi creştea mindria; pe ale celorlalţi, o mulţumire reţinută. MUXAI.E, o. 104. REUMATIC, -A, reumatici, -e, adj. Cauzat de reumatism. E chircită [prăvălia] acum ea o bătrină, şi parcă ştirbă, şi parcă strimbută de dureri reumatice. PAS, Z. 1 13. Am început să am junghiuri reumatice... Iau iod, dar nu văd nici un folos. Ci LINES CU, E, o. II 179. REUMATISM — 738 — REVĂRSA Care suferă de reumatism, bolnav de reumatism. D-na M., anemică şi reumatică, a îmbătrînit mult. IBRĂieEANU, a. 34. (Substantivat) Vremea umedă intensifică durerile, reumaticilor. — Pronunţat: re-u-. RET3MATÎSM, (2) reumatisme, s. n. 1. Denumire generală dată unui grup de afecţiuni cu cauze multiple, caracterizate prin inflamaţii ale organelor aparatului locomotor şi cardio-vascular, şi prin dureri şi tulburări diverse, influenţate de factorii climatici. De cîteva ierni, săptămîni de-a rîndul nu mai poate merge, din pricina reumatismului, bogza, c. o. 361. Emoţiile dese şi reumatismul fac pe cei mai mulţi să-şi termine meseria zdruncinaţi şi bolnavi de inimă. BART, S. M. 60. Vînatul pentru dînsul este o pasiune neînvinsă... reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi, boi/lntineanu, o. 329. 2. (La pl.) Durere reumatică. Iar m-au apucat reumatismele cu ticăloşia de-afară. C. petrescu, c. V. 265. De atunci l-am mai întîlnit o dată la Piatra, slăbănogii, plin de reumatisme. GHICA, s. 84. Junghiurile, reumatismele şi guturaiele îi ameninţă într-una. AI*ECSANDRI, S. 18. — PI. şi: (2 5 învechit) reumatismuri (negruzzi, s. i 39). REUMATISMAL, -A, reumatismali, -e, adj. De natură reumatică. Endocardită reumatismală. REtJMTLE, reumplu, vb. III. T r a n z. A umple din nou. (R e f 1.) Inima i se reumplea astfel de nădejde. macedonski, o. iii 21. REUM, reunesc, vb. IV. T r a n z. A aduna, a strînge laolaltă, a întruni. Hrisant reunea multe însuşiri în persoana sa activă şi dibace, iorga, i,. i 45. REUNÎRE, reuniri, s. f. Acţiunea de a reuni; întrunire, adunare la un loc. REUNlfeE. reuniuni, s. f. 1. Întîlnire a unui grup de persoane ; întrunire, adunare. El a scris nişte însemnări în care arăta cum se înfăţişa o reuniune boierească. CAMII, PETRESCU, O. II 433. -4- (Sport) întrecere, competiţie. Reuniune de box. 2. (învechit) Asociaţie, societate. Reuniunea femeilor romîne. REERCĂ, reurc, vb. I. Intram şi refl. (Rar)  se urca din nou. Efebul din Novara cu ochii de mister, Reurcă din adîncuri, lumină sidefată, Ca luna oglindită de mare şi de cer. MACEDONSKI, o. I 174. REURCĂRE, reurcări, s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) r e u r c a şi rezultatul ei. Reurcarea pe tron a lui Bathori, ca şi abdicaţia lui, trebui să fie fatală unui om ce-l slujise cu atîta credinţă. EĂLCESCU, o. II 198. REUŞÎ, reuşesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A ajunge la | rezultatul dorit, a o scoate la capăt, a izbuti, a izbîndi. A reuşi la examen. {> T r a n z. (Urmat de o completivă sau de un infinitiv) A reuşit să scoată pe stăpînul său din casă. rebreanu, R. I 70. Nu reuşise să emigreze, dar rămăsese ataşată pentru totdeauna de marinari. BART, E. 192. Vornicul Dumbravă reuşise a scăpa în Transilvania. HASDETJ, I. V. 169. 2. A fi realizat după plac, a ieşi bine, a avea succes. Festivalul a reuşit, a Toate experienţele de laborator ne-au reuşit, bakanga, I. 184. + T r a n z. A termina bine, a face ceva cu pricepere şi îndemînare. Pictorul a reuşit portretul. REUŞÎRE s. f. (Rar) Acţiunea de a reuşi şi rezultatul ei. Doresc \ca reuşirea victorioasă a « Convorbirilor» să fie cel mai bun răspuns, ai,ecsandri, s. 38. REUŞÎT* -Ă5 reuşiţi, -te, adj. Bine realizat, izbutit. Al doilea tip, tot aşa de secundar ca şi Anca, e Ion nebunul; acesta din urmă insă e mai reuşit decît Anca. GHEREA, st. CR. ii 148. REUŞÎTĂ, reuşite, s. f. Izbîndă, succes. Nu putem noi oare găsi această pricină a deosebirii în reuşita a două tipuri, chiar in concepţia dramei? Gherea, st. cr. ii 148. REUTILĂ, reutilez, vb. I. T r a n z. A utila din nou, a înzestra cu un nou utilaj. REUTILĂRE s. f. Acţiunea de a reutila şi rezultatul ei. REVACCINĂ, revaccinez, vb. I. T r a n z. A vaccina din nou pentru a reactualiza, a întări sau a prelungi efectul primei vaccinări. Doi dini vaccinaţi şi revaccinaţi au furnizat material vaccinai. babEŞ, o. a. i 129. REYACCINÂRE, revaccinări, s. f. Acţiunea de a revaccina. REVALORIFICĂ, revalorific, vb. I. T r a n z. A valorifica din nou, a repune în valoare. + (Tehn.) A aduce o piesă uzată în starea de a putea fi folosită din nou. REYALORIFICĂRE, revalorificări, s. f. Acţiunea de a revalorifica; p. ext. reconsiderare (a unei opere literare sau ştiinţifice, a unui autor). Revalorificarea operei lui I. L. Caragiale. REYALORIZĂ, revalorizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A revalorifica. REVANDICĂ vb. I v. icvcndica. REVANŞĂ, revanşez, vb. I. Refl. A întoarce cuiva binele sau răul făcut; a-şi lua revanşa. REVANŞARD, -Ă, revanşarzi, -de, adj. Care caută revanşa, care urmăreşte răzbunarea; caracterizat prin dorinţa de răzbunăre. REVĂNŞĂ, revanşe, s. f. Acţiune prin care cineva se răzbună pentru un rău suferit, sau (mai rar) răsplată pentru un serviciu primit. Un demon ascuns îl împingea să-şi cîştige o revanşă cit mai urgentă, c. PETRESCU, o. p. i 85. <$> Spirit de revanşă = dorinţă de răzbunare. + (Sport) A doua partidă prin care jucătorul sau echipa învinsă încearcă să obţină victoria. REVÂR s. n. v. răvar, REVĂŞ s. n. v. răvaş. REVĂRS s. n. (Rar) Revărsat2. La revărsul zorilor, Cîntatul cocoşilor, Toţi boierii se-mbăta. TEODORESCU, p. P. 504. REVĂRSĂ, revărs, vb. I. 1. R e f 1. (Despre ape curgătoare) A se vărsa peste margini, a trece peste maluri, a ieşi din albie; a inunda. Rîul s-a revărsat. F i g. Satul, cu casele răzăşilor, curate şi albe, se revărsa pe coastă în livezi. SADOVEANtj, o. vii 101. -f A curge îmbelşugat. (Cu pronunţare regională) Un şuvoi de apă... cu repegiune se răvarsă din vîrful unor prea înalţi munţi. DRĂghici, R. 9. (Metaforic) Un pîrîit de sînge purpuriu, se revărsa pe umerii şi sinul ei. negruzzi, s. i 295. + F i g. (Familiar; despre trupul omului sau despre părţi ale lui) A se lăţi şi a atîrna de prea multă grăsime. Acel ochi şi cu tovarăşul lui, împreună c-o faţă rumănă şi c-un trup revărsat din sîni şi din şolduri, se arătară în umbră, sado-veanu, B. 182. -f .Tranz, A face sau a lăsa să curgă, în cantitate mare, peste ceva. Pîrău mic şi fără nume, Ce curgea tainic în lume Printre flori revărsînd spume, axec-sakdri, p. i 30. 2. Refl. F i g. (Despre oameni, vehicule etc.) A se răspîndi, a se împrăştia în număr mare, a năvăli, a împînzi. Cînd se deschideau porţile uzinelor, se revărsa spre oraş un fluviu de oameni, bogza, c. o. 308. S-au revăr- REVĂRSARE — 739 — REVELA sat ca lăcustele asupra ţării. ■ . birarii. sadoveanu, o. vii 104. Mulţimea se revărsase din uliţă in ograda şi in parcul conacului ca un riu care şi-a schimbat brusc albia. reuri'.anu, r. n 188. Nemaiincăpind pe drumul îngust, [casele] se revărsaseră peste cimp, prin arătură. D. ZAMFI-RF.SCU, R. 84. T r a n z. Dimineaţa, care nu intîrzie să se ivească, revarsă spre podurile plutitoare ale Oltului un adevărat şuvoi de oameni, bogza, c. o. 294. 3. R e f 1. (Despre lumină sau căldură) A se împrăştia, a se răspîndi, a se difuza. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit in curte oţetarul... Lumina prin fereşti s-a revărsat. DEŞUU, M. 37. Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valuri-valuri Se revarsă, coşnuc, P. i 222. Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închişi Pe faţa ei întoarsă. EMINESCU, o. i 168. Ex p r. A fi O revelaţie = a depăşi aşteptările, a surprinde în chip neaşteptat. Tînărul pianist a fost o revelaţie. — Variantă: reveiaţiiino (galaction, o i 243) s. f. REVELAŢItjNE s. f. v. revelaţie. REVELION, revelioane, s. n. Noaptea dintre 31 decembrie şi- 1 ianuarie, în care se sărbătoreşte anul hou; petrecere făcută în această noapte. Vrea să zică oi juca şi eu la revelion, alecsandri, t. i 36. — Variantă: reveidn s. n. REVENDICA, revendic, vb. I. T r a n z. A reclama un drept sau un bun ce ni se cuvine sau ne aparţine şi care se află în posesia altei persoane. Adunaţi sub un steag romînesc, ca toate naţiunile care revendicau dreptul la o viaţă naţională. GHICA, A. 178. A cere, a pretinde. între Grigore şi Dumescu se încinse o controversă asupra notei, fiecare revendicînd pentru sine obligaţia de plată. REBREANU, R. I 42. — Variantă: (învechit) revandicâ (russo, s. 65) vb. I. REVENDICARE, revendicări, s. f. Acţiunea de a revendica; (concretizat) ceea ce se revendică. Revolta împotriva acestei societăţi putrede şi înţelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul « împărat şi proletarsadoveanu, E. 77. Tudor Vladimirescu ... plimbase din Cerneţi şi pînă la Bucureşti lumina unor revendicări profetice. galaction, o. i 275. REVENDICATIV, -Ă, revendicativi, -e, adj. Care revendică, care reclamă un bun, un drept cuvenit. Luptele revendicative ale muncitorilor din ţările capitaliste. REVENEAlA, reveneli, s. f. 1. Umezeală, jilăveală din pămînt, din atmosferă. Cîteva stele ard... încă, în aer e o reveneală caldă. CAMIL PETRESCU, O. I 298. în casele mele se încuiba tot mai jilav frigul şi reveneala toamnei, i. botez, şc. 70. Ploile şi reveneala pămîntului nu strică nimic din fin. pamfilE, a. r. 163. 2. Răcoare, răcoreală, adiere uşoară de vînt. (F i g.) Banii — cînd e zăduf — ţi-aduc reveneală... cînd ţi-e frig, îţi ţin de cald. delavrancea, o. ii 297. 4. Emanaţie, miros. Ţuica te ameţea cu reveneala ei de prune. CAMII, petrescu, o. 1 328. — Variantă: răvineălă (Sadoveanu, o. i 27) s. f. REVENÎ1, revenesc, vb. IV. Intranz. şi refl. L A .deveni jilav, a se umezi. Cînd văd femeile că ies mugurii la duzi... atunci scot sămînţa [de gîndaci] din cenuşă, o pun in casă la căldură... şi o lasă pînă ce reveneşte, pînă ce înviază viermii. I. ionescu, m. 375. 2. A se răcori. REVENI2, revin şi reviu, vb. IV. Intranz. 1. A veni înapoi, a se întoarce (în locul de unde a plecat). Desigur a aflat că am fost plecată şi încă nu ştie că am revenit. C. PETRESCU, î. II 229. De unde eşti revino iarăşi, Să fim singuri, eminescu, o. 1 122. Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cîntăreaţă revenită-n primăvară. ALECSANDRl, P. III 54. (Poetic). A revenit albastrul mai! Flori in grădină, flori pe plai Şi flori la pălărie! iosiF, PATR. 15. A revenit frumoasa primăvară, Copacii parcă-s ninşi de-atîta floare. VI.AHUŢĂ, o. A. 84. A apărea, a se ivi iar ; a se face văzut (simţit etc.) din nou. Parcă din senin am început să sufăr in tot corpul, cum revin durerile dacă a trecut prea repede anestezicul. CAMII, PETRESCU, P. 11. E viu încă... vorbeşte-■■ şi in faţă culorile-i revin. MACEDONSKI, o. I 264. 2. (Urmat de determinări - introduse prin prep. «la») A se întoarce Ia o stare (sufletească) anterioară. Mama Ruxanda. .-.să revină la sentimente mai bune. c. petrescu, R. dr. 121. Să revenim la vechile noastre stări de suflet. galaction, o. i 335. Exp r. A reveni Ia viaţă = a scăpa dintr-o boală sau dintr-o criză mortală; a se însănătoşi. E a treia oară cînd medicul o socoate pierdută şi de două ori pînă acum a revenit la viaţă. c. petrescu, c. v. 193. E rece ca de gheaţă. . ■ Hai să cercăm de a-l face a reveni la viaţă. ALECSANDRI, T.-ii 175. -f- (Adesea construit cu dativul pronumelui reflexiv) A se întoarce la starea normală, obişnuită (mai ales după o emoţie puternică); a-şi recăpăta echilibrul (sufletesc), a se regăsi. încremeni aşa un răstimp. Dar deodată îşi reveni, rebreanu, I. 54. Apoi, fără a lăsa pe uimiţii spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii, hasdeu, i. v. 102. Cînd din fărmecare cercăm să revenim, în braţele durerii cuprinse ne găsim. alecsandri, t. ii 100. Expr, A-şi reveni (în îire sau, rar, în sine) = a se deştepta, a se trezi după o criză, un leşin etc., la starea de mai înainte; a-şi recăpăta cunoştinţa. îşi revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a minţii. dumiTriu, b. F. 151. L-a udat cu apă, l-a frecat şi consulul şi-a revenit în fire. ARDELEANU, d. 205. Abia a doua zi ea începu a-şi reveni in sine şi recunoscu că se află în casa părintească. GANE, N. I 82. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la* sau «asupra») A se opri, a se ocupa din nou de..., a relua (un subiect, o idee). Asupra defectelor acestei teorii voi reveni mai departe, graur, f. l. 7. De îdeea d-lui Xenopol voi vorbi mai la vale. Revin la subiectul conferinţei. TONESCU-RION, c. 65. Vom reveni asupra acestor mînăstiri, ca să vorbim mai amănunţit, . bolintineanu, o. 312. + (Fără determinări) A repeta, a insista. Te întreb, reveni sublocotenentul, dacă doreşti ceva. sahia, n. 84. 4. (Construit cu dativul) A i se atribui, a i se repartiza (cuiva ceva); a fi de resortul, de datoria (cuiva). Lui îi va reveni cuvîntul hotărîtor în alegerea carierii tînărului vlăstar. VORNIC, P. 10. -4- A i se cuveni. în afară de linia de purtare politică pe care o adoptase, Şerban ocupase încă ■ . . moşii care reveneau fraţilor şi nepoţilor săi. iorga, L. i 159. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. « asupra ») A nu mai respecta, a nu se mai ţine de ■ ■ ■, a renunţa la..., a revoca. Am revenii asupra hotărîrii de ieri. <^> Refl. impers. S-a revenit asupra deciziei, c. petrescu, î. Ii 152. 6. (Construit cu un pronume în dativ) A costa. Chiria îmi revine 50 de lei. RLVENÎRE, reveniri, s. f. 1. Acţiunea de a reveni; întoarcere. Voievozi şi vlădici, coconi şi jupîniţe, soli străini şi călugări... au trecut ■. . ori au rămas aici şi vor mai sta pînă la revenirea domnului, galaction, o. i 221. REVENT — 741 — REVISTĂ •Sus şi jos nu era decît un freamăt de revenire la viaţă. GANE, N. ii 183. 2. Operaţie de încălzire, la temperaturi înalte, şi de răcire lentă a oţelului călit, cu scopul de a-i mări tenacitatea. REVÎiVi s. n. Plantă erbacee (originară din Tibet) cu frunze mari şi flori mici verzui, a cărei rădăcină, foarte amară la gust, se întrebuinţează în medicină ca purgativ (Rheumofficinale); rubarbă. Levant şi revent e o tuf uşoară ce o cunosc puţin sătenii. ŞEZ. xv 56. + Purgativ extras din rădăcina acestei plante. Acum ii dai o linguriţă de revent şi miine... o să vedem, vlahuţă, la CADE. REVÎR, revere, s. n. Partea răsfrîntă a unei haine, în prelungirea gulerului, de o parte şi de alta a pieptului. Reverele hainei erau pătate de scrumul nenumăratelor ţigări fumate, mihale, o. 300. Se opri şi, îndreptindu-mi reverul hainei cu un gest familiar, mă privi in ochi alintată. c. petrescu, s. 166. — PI. şi: reveniri (GALAN, z. R. 139, C. PETRESCU, c. v. 354). REVERBÎR, reverbere, s. n. Oglindă de metal, adaptată la o lampă, pentru a aduna şi reflecta razele de lumină într-o anumită direcţie. REVERBERAŢIE, reverberaţii, s. f. 1. Persistenţa, datorită reflexiei pe pereţi, a unui sunet într-o încăpere închisă, după ce izvorul sonor a încetat să mai emită unde. •+ Reflexie a luminii. Ascultam cum cintă vintul toamnei, cum trosnesc lozbele de fag in soba de faianţă cu reverberaţii ca zăpada Ceahlăului. I. botez, şc. 98. 2. (Tehn.) Reflexia repetată a căldurii pe pereţii unui focar sau ai unui cuptor special, -if- Cuptor cu reverberaţie — cuptor cu acoperişul boltit, căptuşit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere şi prin radiere din acoperişul boltit. REVERENDĂ, reverende, s. f. Haină preoţească lungă, de obicei de culoare neagră; anteriu. Popa Ion, pe cind îmbrăca reverenda, zise preotesei: de ce m-o fi chemat aşa de grabnic boierul Manolache? sadoveanu, la TDRG. Părintele Avesalon Toda ■ . . îmbrăcat in reverendă de mătase, căptuşită cu roş. slavici, o. i 105. REVERENŢĂ, reverenţe, s. f. 1. închinăciune, plecăciune, în semn de respect; temenea. Ea se desprinde de braţul lui şi face o reverenţă pentru care s-a chinuit acasă îndelung. CAMIL petrescu, o. i 349. întrebatul făcu o reverenţă plină de recunoştinţă. ANGHEL-IOSIF, C. L. 148. Mersi. . . zise domnul Georges, cu o frumoasă reverenţă, hogaş, m. n. 39. 2. Respect, consideraţie, stimă. (Atestat în forma învechită reverinţă) Acesta-i omul care arde de dorinţă Ca să vă înfăţoşeze adînca sa reverinţă. negruzzi, s. m 96. Pronume de reverenţă (sau de politeţe) = pronume personal de pers. 2 şi 3, întrebuinţat în semn de respect faţă de persoana căreia ne adresaşi. Dumneata şi dumneavoastră sint pronume de reverenţă. — Variantă: (învechit) reverinţă s. f. REVERENŢlOS, -OÂSĂ, reverenţioşi, -oase, adj. Respectuos, ceremonios. Atitudine reverenţioasă. •<$> (Adverbial) O salutau reverenţios, cu zimbetul pe buze. arde-I,Eanu, D. 48. RLVERÎE, reverii, s. f. Stare sufletească a celui furat de imaginaţie, de amintiri, de visuri, de gînduri; visare. Se deşteptă din reveria sa. EMINESCU, n. 47. S-ar lăsa bucuros la o dulce reverie dacă pocnetele biciuştei posti-lionului. :. nu l-ar turbura. NEGRUZZI, S. I 191. RLVERlNŢĂ s. f. v. reverenţă. REVÎRS, reverse, s. n. 1. Dosul unei medalii, al unei monede, al unei foi scrise etc. Acolo... se înălţa steagul cel mare al ţărei, cu capul unui taur instelat pe o parte şi o cruce pe revers. HASDEU, I. v. 141. Reversul foaiei din urmă e ocupat de o notă explicativă. ODOBESCU, S. I 355. E x p r. Reversul medaliei = partea neplăcută a unui lucru sau a unei situaţii. 2. F i g. Aspect, înfăţişare (în contrast cu aceea care e de obicei mai cunoscută sau mai obişnuită) a unui lucru, a unei probleme, a unei situaţii. REVERSÎBIL, -A, reversibili, -e, adj. 1. Care poate reveni, care poate fi adus, întors înapoi. Timpul nu e reversibil. 2. (Jur.; despre bunuri de care proprietarul a dispus în favoarea altei persoane) Care urmează să se întoarcă, în anumite cazuri, în posesiunea fostului proprietar. (Despre rente, pensii) Care, la moartea titularului, trece asupra altei persoane. Ar fi dar cu dreptul ca ţara noastră să facă ceva pentru el, votindu-i pensie reversibilă, după moartea lui, văduvei, alecsandri, s. 155. 3. (Fiz.; despre unele transformări) Care se poate produce şi în sens invers, fenomenul trecînd succesiv prin aceleaşi stări, pentru a se întoarce la starea iniţială. (Chim.; despre o reacţie chimică) în care corpurile ce iau naştere din combinarea unor substanţe pot să se recombine pentru a forma din nou o anumită cantitate din acele substanţe iniţiale. 4. (Mec.) Care poate acţiona, care se poate mişca în două sensuri opuse. Laminor reversibil. <$> Plug reversibil = plug care are o mişcare de dus şi întors pe aceeaşi brazdă şi care serveşte la arături pe coastă, pe fîşii înguste de teren sau la arături efectuate cu tracţiune cu cablu. REVERSIBILITATE, reversibilităţi, s. f. Faptul de a fi reversibil. REVÎRSIE s. f. v. reversiune. RLVERSItJNE, reversiuni, s. f. (Şi în forma reversie) 1. (Jur.; ieşit din uz) Drept prin care bunurile donate unei persoane se reîntorc la cel care le-a dat, în cazul cînd donatarul moare, fără să aibă copii. 2. Reîntoarcere, revenire, recidivă. Cazul de reversie el îl cunoştea in carne şi oase. caragialE, S. 142. — Variantă: reversie s. f. REVÎNDE, revtnd, vb. III. Tranz. A vinde din nou ceva cumpărat. REVIRIMENT, revirimente, s. n. Schimbare bruscă şi totală, în bine; înviorare. Un reviriment literar însemnat se schiţează de citva timp în spiritul neolatinilor, mace-donski, o. rv 108. <$* Reviriment de fonduri = mod de a achita o datorie prin transferul unei creanţe echivalente cu suma datorată. Rl-.YÎSTĂ, reviste, s. f. 1. Publicaţie periodică cuprin-zînd bucăţi literare sau articole, studii, dări de seamă, note (din domenii variate sau dintr-o specialitate). Am cîteva comunicări la revistele de specialitate. C. petrescu, î. ii 265. Am citit într-o mare revistă literară un articol. caragialE, o. iu 25. Mai tirziu, pe la anii 1844, 1845 şi 1846, el [Bălcescu] a publicat mai multe lucrări istorice in revista intitulată « Magazinul istoric t. Ghica, s. A. 142. Conducere, redacţie a unei astfel de publicaţii. [Criticul] porni din nou . . Pe la gazetele opozante, pe la ziare cu tiraj, Pe la reviste, — pretutindeni. ANGHEI.-IOSIF, C. M. II 11. 2. (în expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele, adunate în acest scop într-o anumită formaţie; a trece pe dinaintea unei formaţii militare care dă onorul; f i g. a examina pe rînd, succesiv. Generalul a trecut în revistă trupele, a Trece în revistă situaţiunea diferitelor state faţă cu războiul ce izbucnea, ghica, la cade. REVIZIE 12 — REVOLTĂTOR 3. Reprezentaţie teatrală, constînd dintr-o succesiune variată dc dansuri, tablouri, cîntece, scenete cu subiect din actualitate etc. REVÎZIE, revizii, s. f. Cercetare din nou, control, verificare, revizuire. Revizia unei lucrări. + (Mii., în trecut) Reexaminare a celor amînaţi la recrutare pentru debilitate fizică sau boală şi a celor reformaţi. îl chema la revizie. Era timpul recrutaţiei din primăvara anului 1882. bujor, s. 37. + Inspecţie. Am plecat cu revizia prin pădurari, iiogaş, M. N. 189. Cîte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politeceşti n-au trecut prin satul nostru.. .? CREANGĂ, a. 74. ^ Ultima corectură în’pagini (a unei lucrări care se tipăreşte); (concretizat) textul supus acestei corecturi. Se înţelege că, împreună cu revizia, îmi trimiteţi şi corectura a doua a mea, ca să am după ce revizui. CARAGIALE, O. vil 317. — Variantă: reviziune (kogXi,niceanu, s. a. 123) s. f. REVIZIONISM s. n. Curent ideologico-politic, duşman marxismului, apărut în mişcarea muncitorească şi care tinde să înlocuiască bazele politice, filozofice şi economice ale marxismului revoluţionar, prin teorii reformiste. Falsificarea din ce in ce mai subtilă a marxismuhn, adaptarea din ce în ce mai rafinată a teoriilor antimateria-liste la marxism — iată ce caracterizează revizionismul contemporan. XENin, o. Xiv 324. REVIZIONIST*, -Ă, revizionişti, -ste, adj. 1. Care ţine de revizionism. 2. Care are drept scop revizuirea unei legi, a unei atitudini etc. REVIZIONIST2, -A, revizionişti, -ste, s. m. şi f. 1. Adept al revizionismului. 2. Persoană care preconizează o revizuire (a unei legi, a unei atitudini etc.). REVIZrONE s. f. v. revizie. REVIZOR, -0AIÎE, revizori, -oare, s. m. şi f. Persoană care revizuieşte, care controlează (ceva). Revizor de vagoane. -4f- Persoană care are atribuţia de a controla aplicarea dispoziţiilor legale şi normative într-un sector de activitate. Sint, chipurile, revizor peste păduri, hogaş, m. N. 189. (în vechea organizare şcolară, de obicei determinat prin « şcolar s) Inspector al şcolilor primare dintr-un judeţ. Pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie că vine de două ori pe an. SADOVEANU, o. A. I 163. Iuga a cerut revizorului şcolar să-i caute un om cu care să se poată înţelege şi care să nu-i viai bage zîzanie intre ţărani. REBREANU, R. I 96. — Accentuat şi: revizor. REVIZORÂT s. n. Funcţia de revizor; p. e x t. timpul cît cineva ocupă această funcţie. REYIZUÎ, revizuiesc, vb. IV. Tranz, A cerceta din nou cu scopul de a modifica, perfecţiona sau rectifica; a reexamina, a revedea, a controla. Trebuie să revizuim calculele, punct cu punct, baranga, i. 180. Aproape toate concluziile lui sînt de revizuit. C. PETRESCU, R. dr. 310. 11EYIZXJÎRE, revizuiri, s. f. Acţiunea de a revizui. 1. Reexaminare, control. Revizuirea şi repararea întregului parc de maşini şi tractoare din S.M.T. şi gospodăriile agricole de stat. 2. Modificare. Mai ales e admirabil caracterizat programul lui Farfuridi prin frazele din urmă, unde cere revizuirea constituţiei, însă cu condiţia să nu se schimbe nimica. GHEREA, st. CR. I 350. REVIZUIT, -A, revizuiţi, -te, adj. Reexaminat, revăzut, controlat, corectat, modificat. Aici e locul să ne întrebăm in ce formă a fost transmisă această cronică neisprăvită, nerevizuită, incompletă. IORGA, h. I 129. REAr0CA, revoc, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la decrete, ordine, testamente etc.) A anula, a abroga, a contramanda. 2. (Cu privire la miniştri, diplomaţi) A destitui, a scoate, a îndepărta dintr-o funcţie. 3. (Rar) A evoca. Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte. COŞBUC, P. II 139. Alecsandri.. . deşteaptă-n sinul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune. EMINESCU, o. I 35. REVOCABIL, -A, revocabili, -e, adj. Care poate fi revocat. Act revocabil. REVOCARE, revocări, s. f. Acţiunea de a revoca. Dreptul de revocare a deputaţilor reprezintă unul dintre cele mai importante principii ale democraţiei noastre. REVOCAT, -ă, revocaţi, -te, adj. 1. (Despre acte, decrete, ordine etc.) Anulat, abrogat. 2. (Despre miniştri, diplomaţi) Destituit, concediat dintr-un post. REVOLTA, revâlt, vb. I. Refl. 1. A fi cuprins de revoltă (2); a se indigna. Croiţi un univers de sisteme rigide, la care aţi vrea să se supună natura şi cînd natura nu se supune, vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi. c. petrescu, î. ii 88. Din toate privilegiile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse şi intriga voia a lovi şi în aceste! însă duhurile se revoltară, negruzzi, s. i 242. 2, A se răscula, a se răzvrăti. La 1564, oştirea streină se măcelări mai toată de hatmanul Tomşa şi Ilie Tomoran, cînd aceştia se revoltară asupra lui Despot-vodă. bÂi^cescu, o. i 119. REYOLTANT1, revolta),fi, s. m. (învechit) Persoană care ia parte la o revoltă; răsculat. Cetele revoltanţilor răslăţindu-se peste tot coprinsul ţinuturilor ■ . . pustiesc peste 60 de sate. odobescu, s. iii 534. Revoltanţii îşi daseră cuvînt să se îmbrace în costume de irozi. ALECSANDRI, T. i 63. REYOLTANT2, -A, revoltanţi, -te, adj. (Rar) Care revoltă, care indignează; revoltător din cale-afară. Unele cuvinte create de dinşii. . . poartă semnele trivialităţii celei mai revoltante. ALECSANDRI, la CADE. REVOLTAT, -A, revoltaţi, -te, adj. 1. Cuprins de revoltă, indignat. El, revoltat, se uită ţintă in ochii ei seînteietori. D. zamfirescu, r. 48. Pentru-a mă plînge de soarta mea nemeritată, Eu voi lăsa ca să vorbească o conştiinţă revoltată, macedonski, o. i 218. 2. Răsculat, răzvrătit. REVOLTA, revolte, s. f. 1. Sentiment de mînie amestecată cu amărăciune, provocat de o faptă sau o întîmplare socotită nedemnă sau injustă; indignare. Clocotea de revoltă că bătălia în care au pierit peste două mii de oameni. . . nici măcar n-a fost pomenită în comunicatele de război, rebreanu, p. S. 113. în pieptul tău coboară Revolta caldă, ca un val. TopîrcEanu, b. 67. Se înţelege că e o groaznică imoralitate tortura şi osîndirea nedreaptă a lui Ion, şi autorul ne sugerează revolta morală contra acestei cruzimi, gherea, ST. cr. n 277. 2. Răscoală spontană, neorganizată împotriva samavolniciei autorităţii de stat, a conducerii; răzvrătire, rebeliune. Dintre registre n-a izbucnit niciodată flacăra revoltei. bogza, a. î. 112. Un ofiţer din artileria turcă ar fi trimes aici, ca pedeapsă pentru că luase parte la o revoltă din Stambul. BART, S. M. 23. îndată după vestita biruinţă a lui Matei-vodă la Finta, in 17 mai 1653, revolta izbucni, băi.cescu, o. i 20. REVOLTĂTOR, -OÂRE, revoltători, -oare, adj. Care provoacă revoltă, indignare. Cei care au tot, pămînt, capital, dregătorii ale statului, nu plătesc absolut nimic... REVOLUŢIE — 743 — REZECTIE lată crima revoltătoare a castei parazite din Principatele dunărene. SADOVEANU, li. 51. Polemica lui e blindă, demnă, stăpinită şi in faţa celor mai revoltătoare absurdităţi el rămine liniştit. vr.AHU’j'X, o. A. 228. REVOLUŢIE, revoluţii, s. f. I. 1. (Fii.) Schimbare de obicei bruscă şi prin salt a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. (Urmat de determinări care arată caracterul mişcării) Schimbare radicală şi de obicei bruscă, paşnică sau violentă, în raporturile economice, sociale şi politice ale unei societăţi, şi care constă în sfărîmarea vechilor relaţii de producţie şi instaurarea unor relaţii de producţie noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie, precum şi în. trecerea puterii de stat din mîinile vechii clase dominante, exploatatoare şi decadente, în mîinile unei noi clase progresiste. Revoluţia bolşevică a transformat Rusia dintr-o temniţă a popoarelor intr-o unitate frăţească, sadoveanu, E. 192. Revoluţie burgheză = revoluţie care luptă pentru desfiinţarea relaţii-, lor feudale, fără depăşirea cadrului orînduirii capitaliste. Revoluţie proletară (sau socialistă) — revoluţie în care proletariatul, sub conducerea partidului său marxist şi în alianţă cu elementele semiproletare de la oraşe şi sate, zdrobeşte burghezia, instaurînd dictatura proletară. Revoluţia socialistă nu este un singur act, nu este o singură bătălie pe un singur front, ci o întreagă epocă de ascuţite conflicte de clasă, un şir îndelungat de bătălii pe toate fronturile. LENIN, o. XXII 139. 8. (Popular) Răscoală, revoltă. S-a iscat revoluţie în toată ţara. Au fost şi mai demult răscoale. STANCU, d. 126. Acolo e cuibul revoluţiei şi de-acolo au pornit toate. REbrbanu, R. n 223. 4. F i g. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. Revoluţia tehnică a adus progresul modern al metodelor de producţie mecanizată, -tf- Revoluţie culturală = acţiune întreprinsă şi înfăptuită de clasa muncitoare, în condiţiile create de instaurarea dictaturii proletariatului şi ridicării nivelului de trai al maselor, avînd drept scop crearea unei culturi corespunzătoare relaţiilor socialiste de producţie şi răspîndirea ei în mase cît mai largi. Revoluţia culturală în ţara noastră are ca efect o creştere uriaşă a cererii de tipărituri, contemporanul, s. rt, 1956, nr. 483, 1/3. II. 1. (Astron.) Mişcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. <$• Perioadă de revoluţie — timpul necesar unui corp (ceresc), ca să parcurgă întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mişcare de rotaţie a unui corp în jurul unei drepte fixe. + (Mec.) Rotaţie completă a unei roţi în jurul osiei. — Variantă: (învechit) roYoluţiuno (GHEREA, ST. CR. II 215) s. f. REVOLUŢIONA, revoluţionez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la popoare, clase sociale, colectivităţi de oameni etc.) A aduce în stare de revoluţie, a îndemna la revoluţie. în cale, în toate părţile, Mihai revoluţiona popoarele şi le silea. . . a se uni cu armia sa. bXlcescu, o. ii 233. 2. A schimba radical, a transforma de obicei brusc şi din temelie. Aburul şi maşinile au transformat manufactura în industrie modernă, revoluţiontnd întreaga temelie a societăţii burgheze. REVOLUŢIONAR1, -A, revoluţionari, -e, adj. 1. Care ţine de revoluţie, care e în legătură cu revoluţia, care aderă la revoluţie, care propagă revoluţia. Fără teorie revoluţionară nu poate să existe nici mişcare revoluţionară. I.EN1K, o. v 355. I-a adus ştirea că la Izlaz a izbucnit revoluţia, că s-a numit acolo un guvern revolu- ţionar. CAMIL PETRESCU, o. ii 270. [« Noi vrem pămînt»] e una din cele mai revoluţionare poezii din toate literaturile. GHEREA, ST. CR. HI 351. 2. F i g. Care produce o transformare radicală într-un anumit domeniu; care e în stare să schimbe situaţia veche. Republicanul şi democratul Bălcescu preconizează o istorie revoluţionară, care să nu se ocupe de biografiile principilor, ci de instituţiile poporului, sado-VEANU, E. 54. REVOLUŢIONAR2, -A, revoluţionari, -e, s. m. şi f. Partizan, adept al revoluţiei ; participant la revoluţie. Ochi-Verzi era un revoluţionar ca cei care lucraseră la dărimarea împărăţiei ruseşti. sadoveanu, m. c. 69. Un om atît de avut nu poate fi un revoluţionar, boi,intineanu, o. 424. REVOLUŢIONARE, revoluţionări, s. f. Acţiunea de a revoluţiona; transformare de obicei bruscă şi profundă (într-un domeniu oarecare). Revoluţionarea modului de producţie intr-o sferă a industriei provoacă revoluţionarea ei şi în altă sferă, marx, c. i 355. REVOLUŢIONARISM s. n. Ideologie revoluţionară. + Atitudine revoluţionară. Pentru un adevărat revoluţionar, primejdia cea mai mare — poate chiar singura primejdie— este exagerarea revoluţionarismului, uitarea limitelor şi a condiţiilor unei aplicări oportune şi victorioase a metodelor revoluţionare. I.ENIN, o. a. n 762. REVOLUŢItJNE s. f. v. revoluţie. REVOLVER, revolvere, s. n. 1. Armă de foc portativă, mînuită cu o singură mînă şi avînd o magazie în care se pot introduce mai multe cartuşe, pentru a face trageri cu repetiţie; pistol. Sta răzimat in baltag şi privea şi el ţintă la revolverul meu englezesc, sadoveanu, o. vin 244. Punînd mina pe revolver, mă sculai iute şi drept in picioare, hogaş, m. n. 110. 2. (Mec.) Ciocan pneumatic. Nituirea se face automat cu ciocanul pneumatic, numit şi revolver, -ţ- Strung (sistem) revolver = strung cu mai multe unelte care lucrează succesiv şi care sînt fixate într-un suport rotativ montat pe o sanie. <0- Compus: cap-rovolver= suportul rotativ care se găseşte pe sania strungului-revolver. REVUÎSTIC, -A, revuistici, -e, adj. (Rar) Care ţine de o revistă-spectacol. REVtJLSIE, revulsii, s. f. Iritaţie locală a pielii, provocată în scopul de a face să înceteze o stare de congestie sau o inflamaţie existentă în altă parte a corpului sau să stimuleze sistemul nervos. REVULSlV, -Ă, revulsivi, -e, adj. (Şi substantivat, n.) (Medicament) care provoacă revulsie. REZAŞ s. m. v. răzeş. REZĂMA vb. I v. rezema. REZAmAT, -A adj. v. rczomat. REZBÎL s. n. v. răzbel. REZI5ÎLNIC, -A, rezbelnici, -e, adj. (învechit) De război. Aş putea fi de folos la organizaţia măsurilor rezbel-nice. La ghica, a. 152. REZtiCŢIE, rezecţii, s. f. (Med.) Operaţie care constă în tăierea şi scoaterea, în parte sau în întregime, a unui organ sau a unui ţesut. Rezecţia stomacului, a Metoda pentru determinarea localizărilor musculare există şi constă fie în secţionarea sau rezecţia neuronului care dă inervarea muşchiului, fie în rezecţia muşchiului însuşi. rARHo.v, o. A. I 27. REZEDĂ — 744 — REZERVĂ REZÎDĂ, rezede, s. f. (Bot. * Transilv.) Rozetă (1). 0 romanţă cu muşcate şi frunze de rezedăi cu suflul larg fi adine de stepă, vornic, p. 140. REZEMĂ, reazem, vb. I. (Şi în forma răzima) 1. Tranz. A pune un lucru astfel îneît să se sprijine pe un altul; a sprijini, a propti. Cristina apucă scara f-o răzimă iar la gura podului. SADOVEANU, o. viii 228. Mai trebuindu-i încă şi două furci, ca să razime frigarea, au căutat nişte crenguţe. drAghici, r.. 69. F i g. în zadar te-ai fi silit să-ţi razimi ochhd pe lunecarea sclipitoare a undelor, iîogaş, m. n. 218. «0» (Complementul indică o parte a: trupului) Rezemă capul de perete, delavrancea, H. T. 142. îşi ridică fruntea rezemîndu-şi palmele pe genunchi. Caragiale, O. iii 70. Cum ea pe coate-şi răzima Visîndale ei tîmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle, emi-NESCU, o. I 167. E x p r. (Familiar) A rezema pereţii (sau peretele) = a nu lua parte, cu ceilalţi, la dans, la joc etc.; a-şi pierde vremea, a sta degeaba. Dragile mele de fete Cum razimă cel perete! jarnîk-bÎrseanu, d. 448. Refl. Mama Anghelina se rezemate de sobă, cu mina la gură. sadoveanu, N. F. 16. îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. ispirescu, h. 73. Abu-Hasan, rezemîndu-se pe umărul robului, sui treptele şi se aşeză în tron. CARA-giai,e, o. iii 70. 2. R e f 1. F i g. A se întemeia, a se baza (pe cineva sau pe ceva). Rezemat pe cunoştinţele geografice ale Pisi-cuţii, urcam în pas de voie şi fără grijă suişul, hogaş, m. N. 157. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor, caragiale, o. .iii 39. — Prez. ind. şi: reâzim (odobescu, s. m 55), răzim (EMINESCU, o. i 38). — Variante: (Mold.) rezămâ, râzăm (negruzzi, s. i 146), răzimâ, răzim, vb. I. REZEMĂRE, rezemări, s. f. 1. Faptul de a (s e) rezema. 2« Mod în care se realizează legătura între două corpuri. REZEMĂT, -Ă, rezemaţi, -te, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de », « pe », « cu », « în ») Sprijinit, proptit. Sta rezemat de zid. — Variante: (Mold.) rezumat, -ii (NEGRUZZI, s. I 17), răzimdt, -ii adj. REZEMĂTOĂRE, rezemători, s. f. (Şi în forma răzi-■mătoare) 1. Spătar, spetează (de scaun). Lăsă capul înapoi pe răzimătoarea fotoliului şi închise ochii, rebreanu, r. 1 227. Se duse plnă la fereastră, se întoarse şi rămase cu mina pe rezemătoarea unui scaun, gindindu-se. D. zamFI-RESCU, R. 39. +■ Fiecare dintre părţile laterale ale unui scaun sau fotoliu, pe care se reazemă braţele. Scaunele erau de nuc, cu spătare înalte şi cu rezemători pentru mini. gane, n, ii 160. 2. Balustradă, parapet, rampă. Se aşezară toţi cinci' tprijiniţi de rezemătoarea podeţidui. D. ZAMFIRESCU, R. 134. — Variantă : (Mold.) răzimătoâre s. f. REZERVĂ, rezerv, vb. I. Tranz. A reţine, a opri, a păstra, a pune deoparte (ceva pentru cineva sau pentru ceva). Fireşte eu ii rezervasem locul lingă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalţi. CAMIL petrescu, u. n. 103. îi rezervam pateticul finalului. haSdeu, i. v. 171. <$> E x p r. A-şi rezerva dreptul de a .. * = a-şi păstra pentru sine dreptul de a. . . îmi rezerv dreptul de a face ultima corectură. F i g. A destina, a hărăzi, a pregăti, a-i face cuiva parte de. . . Nici nu aruncase o privire la tovarăşa de drum pe care i-o rezerva întîmplarea. C. PE-Trescu, c. v. 19. Cită umilire mi-a rezervat azi soarta! S-a sflrşit tot. ALECSAnuri, T. îl 189. — Prez. ind. şi: (învechit) rezervez (alecsandri, S. 5). REZERVĂRE, rezervări, s. f. Acţiunea de a rezerva. REZERVĂT, -Ă, rezervaţi, -te, adj. 1. Pus la o parte ; păstrat, reţinut pentru cineva. Locuri rezervate. Spectacol rezervat. 2. (Despre persoane; p. e x t. despre sentimente, atitudini etc.) Care se ţine în rezervă, cumpătat (în manifestări) ; reţinut, prudent, discret [în poezia lui Coşbuc] mai sfiicioasă, mai rezervată... la fete, dragostea e mai îndrăzneaţă, mai poruncitoare, mai triumfătoare la flăcău. GHEREA, st. cr. iii 280. (Adverbial) Cu rezervă, cu prudenţă. A vorbi rezervat. REZERVATĂR, -Ăj rezervatari, -e, adj. (Jur.; şi substantivat) (Moştenitor) care are dreptul la rezerva legală din succesiune. REZERVÂŢIE, rezervaţii, s. f. Teritoriu ocrotit prin lege pentru a nu suferi transformări, deoarece în cuprinsul lui se găsesc plante şi animale rare, de o importanţă deosebită din punct de vedere ştiinţific, sau pe cale de dispariţie. REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate (de alimente, de obiecte, de bani etc.) pusă deoparte şi păstrată spre a fi întrebuinţată mai tîrziu ; depozit (2). Trebuie să producem atît, îneît nu numai să acoperim nevoile de materii prime ale industriei, ci să creăm rezerve de stat. GHEORGHiu-DEJ, art. cuv. 542. Nu pomenea nimic despre rezervele în monedă bună ce le avea la banca din Bucureşti, rebreanu, r. îi 19. (Jur.) Rezervă legală = parte din averea succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, în paguba unor anumiţi moştenitori. Fond de rezervă v. fond (ii i). ^ Loc. adj. (Despre o piesă oarecare) De rezervă = care e la fel cu piesa în funcţiune şi poate fi utilizată la nevoie. Ion Ozun îşi Cumpărase un lacăt solid şi discret, cu o cheie de rezervă, c. PETRESCU, C. V. 44. <$> E x p r. Rezervă internă = posibilitate de creştere a capacităţii de producţie a unei întreprinderi, care poate consta în mai buna aşezare şi folosire a maşinilor, în reducerea consumului de materiale, în mai buna organizare a procesului tehnologic etc. Cantitate de substanţe minerale utile, industrializabile, care se găseşte în subsolul unui anumit teren. Rezerve geologice de ţiţei. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. La spitalul judeţean... sînt intr-o rezervă cu un camarad din regiment. CAMIL PETRESCU, u. N. 418. 3. Parte din armată, chemată sub arme numai în caz de război; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a. interveni la nevoie. După un scurt schimb de vederi între comandanţii de batalioane, se găseşte că e rîndul nostru să fim trecuţi la rezervă. CAMII, PETRESCU, u. N. 308. Ofiţer de rezervă = ofiţer care nu face parte din. cadrele active ale armatei. Persoană sau grup de per-s ane destinat să ia locul altora în anumite condiţii sau. împrejurări. Activul de partid va deveni principala rezervă de cadre pentru întărirea conducerii organizaţiilor de-partid, de stat, economice şi obşteşti. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2869. + (Sport) Jucător care înlocuieşte, la nevoie, pe unul dintre jucătorii angajaţi în competiţie. 4. Obiecţie, îndoială, lipsă de încredere. Faţă de lumea străină care îl exploata,’ â avut o rezervă deosebită. SADOVEANU, E. 24. Foarte lăudabil. Cu singura rezervă• că eu nu silit un oficiu de plasare. C. petrescu, C. V. 134. Loc. a d v. Fără rezervă = fără reti:enţe; cu totul, în întregime. Muşat şi-a deschis inima fără rezervă şi i-a spus o mulţime de lucruri, galaction, o. i 131. Sub toate-rezervele = fără nici o garanţie. Cu multa rezervă (sau cu toată rezerva) = fără siguranţă, cu îndoială, fără a-şi lua răspunderea pentru autenticitatea, veracitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. Ştirile acestea-trebuiesc primite cu multă rezervă, rebreanu, r. ii 225., REZERVIST — 745 — REZISTIVITATE ^ Loc. prep. Sub rezerva ... = cu condiţia... Sub rezerva aprobării ulterioare. E x p r. A face rezerve = a-şi exprima îndoieli asupra justeţii unei teze. N-am aprobat redacţia răspunsului celor de la Brussa făcută de Rosetti, şi deşi am subscris-o, dar am spus tutulor rezervele ce fac. bXlcescu, la chica, a. 462. Făcind rezervele noastre in privinţa dreptului ce voia Europa a-şi însuşi, adică de a interveni in organizaţiunea dinăuntru a unei ţări... fi astăzi recunosc că bine am făcut. KOGÂL-niceanu, s. A. 204. •+• F i g. Faptul de a fi prudent, circumspect, reţinut în vorbe, acţiuni etc.; discreţie; p. e x t. răceală, jenă. Rezerva de la început se risipise. Toţi vorbeau tare. c. petrescu, C. v. 297. Căpitanul vaporului se ţinuse pe tot timpul conflictului la distanţă, intr-o prudentă rezervă, bart, s. m. 91. REZERVIST, rezervişti, s. m. Persoană care a satisfăcut serviciul militar şi nu mai face parte din cadrele active ale armatei. Pe ici, pe colo, se zărea haina de uniformă a vreunui rezervist chemat la regiment, dumitrii;, N. 98. Poziţia lui Milescu, ca a tuturor voluntarilor şi rezerviştilor cu dare de mină, era printre camarazii săi dintre cele mai curioase. D. zamfirescu, R. 201. REZERVOR, rezervoare, s. n. Bazin sau recipient în care se depozitează o cantitate de fluide, de materiale granulare sau pulverulente. Nu ajunsese să-şi încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care îşi încărcase rezervorul. MIHALE, O. 93. într-o zi, sirenele fabricilor au sunat nebuneşte, cum nu mai sunaseră niciodată pînă atunci, chiar cind luau foc rezervoarele cu benzină, bogza, c. o. 308. Tocuri de scris cu două cerneli — apeşi butonul aci, scrie cu roşu; apeşi dincoace, curge din rezervor cerneală albăstrie, c. petrescu, C. v.- 128. F i g. Materia e imensul rezervor de energie al naturii, marinkscu, p. a. 36. «0* Toc rezervor = stilou. + Depresiune de teren amenajată spre a colecta apele de pe un anumit teritoriu, pentru a le folosi în scopuri tehnice (irigaţie, navigaţie, producere de forţă etc.). REZEŞÎE s. f. v. răzeşie. REZIDĂ, pers. 3 rezidă, vb. I. I n t r a n z.. (Urmat • de determinări introduse prin prep. «în ») A consta, a exista. Izvorul forţei şi invincibilităţii partidului rezidă tn legătura strînsă şi indistructibilă cu poporul. REZIDÎ.NT, rezidenţi, s. m. Reprezentant diplomatic inferior în grad unui ministru plenipotenţiar sau unui ambasador. REZID&NŢĂ, rezidenţe, s. f. (învechit) Reşedinţă. Toţi aderenţii şezători in orice parte de loc. . . vor trimite voturile lor la rezidenţa comitetului. La chica, a. 798. Acest tîrg a fost odată rezidenţa domnească, negruzzi, S. I 191. REZIDI, rezidesc, vb. IV. T r a n z. A zidi din nou. REZIDiRE, rezidiri, s. f. Acţiunea de a rezidi; zidire din nou. Rezidirea unui cuptor. REZIDL'ĂL, -Ă, reziduali, -e, adj. Care rămîne (ca reziduu). Azotul rezidual din ţesuturi. REZÎDUU, reziduuri, s. n. Restul rămas de la o operaţie de prelucrare chimică a unui material; materie care se depune pe pereţii sau pe fundul recipientelor în care se păstrează diferite substanţe lichide. — Pronunţat: -du-u. — PI. şi: reziduri (bogza, a. î. 66). .RF.ZÎL, rezile, s. n. (Franţuzism neobişnuit) Un fel de reţea cu care se înfăşoară părul; fileu. (F i g., în forma rizil) Roma se întinde ca un rizil presărat de diamante. DEI.AVRANC1ÎA, la CADE. — Varianta: rizil s. n. REZILIĂ, reziliez, vb. I. T r a n 2. A desface un contract, o convenţie. REZILIĂRE s. f. v. reziliere. REZILIERE, rezilieri, s. f. Acţiunea de a rezilia; desfacere. Rezilierea unui contract. — Variantă: reziliâre (Ghica, s. 454) s. f. REZ1NÂJ, rezinaje, s. f. Operaţie de extragere a răşinii din arborii râşinoşi. REZLNĂT, rezinaţi, s. m. Substanţă obţinută prin combinarea unei răşini cu un metal, întrebuinţată în industria lacurilor, a materiilor colorante etc. REZÎiNĂ, rezini, s. f. (Franţuzism) Răşină. REZIKIFICĂ, rezinific, vb. I. T r a n z. A transforma o substanţă chimică într-o substanţă asemănătoare răşinii. REZISTĂ, rezist, vb. I. Intranz. A ţine piept, a se opune, a se împotrivi; a nu ceda, a nu se lăsa învins de. . . El rezistă puţin, cum ar rezista un bolnav căruia ii deplasezi o mină scrintită. sebastian, T. 90. Te mirai că mai rezistă torentelor de ploaie. EMINESCU, N. 34. Romînii, duşi de Ştefan, in lagăr se izbesc! Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime, alecsandri, p. iii 231. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A rezista bine la boală, la oboseală, -ţ- A face faţă, a se ţine tare. Unsprezece tuni pe an sînt şi eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş. sebastian, T. 64. . REZISTENT, -Ă, rezistenţi, -te, adj. (Despre lucruri) Care rezistă ; durabil, trainic. Stofă rezistentă. + (Despre corpuri) Care suportă, fără modificări în masa lui, acţiunea altui corp sau a unei forţe străine. Staniul este foarte rezistent la acţiunea agenţilor atmosferici. + (Despre fiinţe) Care suportă bine o boală, o oboseală etc., care nu se lasă doborît, care se ţine tare. REZISTENŢĂ, rezistenţe, s. f. I. Acţiunea de a rezista; împotrivire, opoziţie, apărare împotriva unui atac. A opune rezistenţă. <=j Orice rezistenţă va fi imediat reprimată cu forţa armată. REBRKANU, R. II 228. l-am sili [pe ţărani]... la o grozavă rezistenţă inlăuntrul ţării. kogXlniceanu, S. a. 183. + Mişcare de patrioţi care, în ţările ocupate de fascişti între anii 1940 şi 1944, s-au opus cotropitorilor şi politicii de colaborare cu aceştia. Rezistenţa franceză. II. Calitatea de a fi rezistent. 1. Putere de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile etc. Loc. adj. Do rezistenţă = care te ajută să rezişti (la foame, la lipsuri etc.). Iţi făceam rost de citeva mii de lei ca să ai un fond de rezistenţă. C. petrescu, C. V. 134. 2. Proprietatea unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acţiunea altui corp sau a unei forţe străine. Rezistenţa fierului. c=j Cu toată sensibilitatea foarte mare a celulei nervoase faţă de substanţele toxice, ea prezintă o mare rezistenţă. MAKINESCU, P. A. 57. -$> Rezistenţa materialelor = studiul comportării corpurilor deformabile cînd se exercită asupra lor forţe din afară şi al dimensionării acestora ca să nu-şi modifice forma. + Forţa de opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuni. Rezistenţa apei la înaintarea unei corăbii. Rezistenţă de frecare. 3. Forţă pe care un conductor o opune trecerii curentului electric şi care depinde de materialul din care e făcut conductorul, de grosimea şi de lungimea lui. 4. Rezistor. REZ1ST1V1TĂTE s. f. Rezistenţa electrică a unui conductor de lungime egală cu unitatea şi a cărui secţiune transversală are o arie egală cu unitatea de arie. REZISTOR — 746 — REZULTAT REZISTOR, rezistoare, s. n. Aparat care prezintă rezistenţă electrică şi poate fi introdus într-un circuit electric. REZÎTĂ, rezite, s. f. Răşină sintetică obţinută prin condensarea la cald a formaldehidei cu fenoli, întrebuinţată pentru fabricarea izolatorilor electrici, a plăcilor de gramofon etc. RÎZMERIŢĂ s. f. v. răzmeriţă. REZOLÎJT, -A, rezoluţi, -te, adj. (Latinism. învechit) Hotărît, ferm. (Adverbial) Craiul a zis aste vorbe rezolut, aprins şi tare, Apoi apucă îndată singur pe-o altă cărare. COŞBUC, p. ii 129. REZOLtJŢIE, rezoluţii, s. f. 1. Hotărîre luată într-un colectiv în urma unor dezbateri. Rezoluţia Congresului Partidului Muncitoresc Romîn. 2. Rezolvare a unui act, a unei cereri (scrisă de obicei pe actul respectiv). Să mi-o aduci [plîngerea], ca să scriu pe dinsa rezoluţia. sadovEanu, B. 79. înainta cereri, devize, cu . . . rezoluţii. C. PETRESCU, î. II 49. îmi aduce rezoluţia ministrului. Ai.KCSANDRI, T. 1376. 3. (Jur.; în forma rezoluţiune) Anulare (a unui act). — Variantă: rezoluţiune s. f. REZOLUŢIUNE s. f. v. rezoluţie. REZOLVĂ, rezâlv, vb. I. Tranz. A găsi dezlegarea, soluţia unei chestiuni, a dezlega (o problemă); a soluţiona. Te-ai făcut luntre şi punte şi i-ai rezolvat cazul. PAS, z. I 143. Duţu se miră de simplitatea şi siguranţa cu care streinul le rezolvă pe toate. c. PETRESCU, A. 296. ■4- A obţine valoarea necunoscutei dintr-o ecuaţie. + (Cu privire la contradicţii) A lichida, a pune capăt. Crezi tu că tocmai cele cîteva biete sute de pogoane ale mele au să rezolve problema? KKrsRKANi:, r. i 36. + Refl. i m p e r s. A se realiza, a se obţine. Lichidarea deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală se rezolvă prin creşterea nivelului cultural şi tehnic al clasei muncitoare. REZOLVABIL, -A, rezolvabili, -e, adj. Care poate fi rezolvat. REZOLVĂRE, rezolvări, s. f. Acţiunea de a (s e) r e-z o 1 v a; soluţionare, dezlegare. Rezolvarea problemei ţărăneşti este o sarcină a dictaturii proletariatului. GHEOR-GHIU-DEJ, ART. CUV. 177. REZON, rezoane, s. n. (Franţuzism învechit, astăzi numai glumeţ) 1. îndreptăţire, justificare, motiv, temei. Nu s-a gîndit Toader de loc să arunce mănuşa lui Gavrilă Ţonţoroi, pentru simplul rezon că Toader, mai întîi, n-are mănuşi, hogaş, dr. ii 190. Nu-i aceea; este un alt rezon.. . Eu sînt strein, fără liirtii. negruzzi, s. m 234. Căci acesta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare. alExandrescu, m. 170. 2. Raţiune, judecată dreaptă. De să caută rezonul şi dreptatea de se ţine. pann, p. v. ii 23. Expr. A pune (pe cineva) la rezon = a învăţa minte (pe cineva), a pune la respect; a constrînge să judece mai bine, să se poarte cum trebuie. începe să devină primejdios şi trebuieşte pus la rezon. C. PETRESCU, R. DR. 221. -f- (Eliptic, subînţelegîndu-se verbul «a avea») Ai dreptate, just 1 Eu am ambiţ, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. (Ipingescu:) Rezon! caragiale, o. i 44. REZONA, rezonez, vb. I. Intranz. (Franţuzism învechit) A judeca, a gîndi. Scrisorile. .. vor avea un rezultat folositor, căci sînt bine rezonate şi limpede scrise. AXECSANDRi, S, 94. Apoi au rezonat şi au făcut ştire în toate laturile, ţichindeal, f. 8. REZONABIL, -A, rezonabili, -e, adj. (Franţuzism) 1. (Despre oameni) Care are o judecată sau o comportare raţională ; cumpănit, cuminte. + (Despre acţiuni, fapte) Care se menţine în limitele normale, obişnuite; care nu are nimic exagerat. Atitudine rezonabilă. 2. (Despre preţuri) Corespunzător cu valoarea lucrului cumpărat; potrivit, acceptabil. Poate să fie un om de înţelegere, să ofere un preţ rezonabil. C. PETRESCU, R. DR. 211. REZONANŢĂ, rezonanţe, s. f. 1. Proprietate a unor corpuri, a unor încăperi de a întări şi prelungi sunetele; răsunet. Acesta de la Ateneu, e drept, mai are în favoarea sa şi rezonanţa excelentă a emiciclului. caragiale, n. f. 108. Acel minunat cor de vînători. . . se pierde apoi cu vuiet armonios, prin tainica rezonanţă a codrilor de brazi. odobescu, s. iii 93. -■$> F i g. Fiecare sentiment, fiecare stare nouă sufletească trezeşte un fel de rezonanţe nebănuite în versurile acestui genial copil al durerii [Eminescu], SadovEaku, o. vi 466. Fiece amănunt, oricît de neînsemnat, avea o rezonanţă vie pentru întreaga lui fire. REBREANU, R. I 32. Deşi intriga nu e lipsită de peripeţii, deşi analiza e minuţioasă şi subtilă, această nuvelă-roman, prin subiect şi prin atmosfera de melancolie, are rezonanţa unui poem. IBRĂILEANTJ, S. 92. <> Cutie de rezonanţă = cutie care produce rezonanţa unui diapazon sau a unui instrument cu coarde. 2. Stare de vibraţie în care se găseşte un corp sau un sistem fizic cînd asupra lui se exercită o acţiune exterioară periodică, cu o frecvenţă egală cu frecvenţa proprie vibraţiei corpului sau sistemului. REZONATOR, rezonatori, s. m. Aparat sau sistem fizic care poate oscila cînd se găseşte într-un cîmp de forţe periodice, datorit unui izvor de oscilaţii. Rezonator acustic — aparat care intră în oscilaţie numai cînd este lovit de unde sonore de o anumită frecvenţă şi care este folosit pentru analiza unui sunet compus. Rezonator electric = circuit în care apare un curent electric, atunci cînd se găseşte într-un cîmp electromagnetic alternativ. REZORCÎNĂ s. f. Substanţă folosită la prepararea unor revelatoare fotografice, ca materie primă în industria chimică şi ca medicament cu proprietăţi antiseptice. REZULTĂ, pers. 3 rezultă, vb. I. Intranz. A urma, a apărea drept consecinţă logică; a reieşi, a decurge din. .. Comicul rezultă din contrastul dintre atitudinea personagiilor şi împrejurările în care se produce, lbrai-LEanu, S. 270. + (Mat.; mai ales la calcule aritmetice) A ieşi, a rămîne. REZULTĂNTĂ, rezultante, s. f. 1. (Mec.) Forţă a cărei aplicare este echivalentă din punctul de vedere al efectului cu mai multe forţe date care se aplica în acelaşi timp asupra aceluiaşi punct material. Rezultanta înlocuieşte acţiunea mai multor forţe producînd acelaşi efect cu ele. 2. F i g. Efectul îmbinat al unor cauze multiple. Cantitatea de proteină dintr-o celulă este rezultanta a două procese opuse: sinteza şi degradarea, contemporanul, S. n, 1956, nr. 492, 5/5. REZULTĂT, rezultate, s. n. Ceea ce rezultă dintr-o acţiune, dintr-un fapt, dintr-o socoteală; consecinţă, urmare, efect. Greutatea este rezultatul mişcării, mari-nescu, p. A. 31. Am misiunea grea să-ţi comunic rezultatul judecăţii dumitale. sabia, n. 83. Omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa. .. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? B&LCESOT, o. n 9. <0- Loc. a d v. Fără rezultat = fără efect, inutil. [Voind să fluiere] se strîmbă de cîteva ori, insă fără rezultat. sahia, n. 100. <ţ> E x p r. A da rezultat (sau rezultate) = REZUMA — 747 — RIDICA a produce efectul dorit, a da roade. Cocsul, antracitul, aceste negre escedente A capitalului teluric din timpul antediluvian Abia acum, în vremea noastră, dau rezultate excelente în sobele de teracotă, de fontă şi de porţelan. ANGIIEIf-IOSIF, C. M. II 34. REZUMĂ, rezum, vb. I. Tranz. 1. A prezenta pe scurt, concis, esenţialul dintr-o expunere orală sau scrisă. Deci,pentru a rezuma impresia pe care o produce analiza acestor două capitole de istorie contemporană, dacă Dimitrie Cantemir ni dă ştiri nouă, el ni dă şi ştiri confuze. iorGa, I,. i 329. + R e f 1. A se limita, a se mărgini la. . a se mulţumi cu. . . Mă rezum la cîteva chestiuni. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. « în ») A cuprinde în (sine); a sintetiza, a însuma. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul .sau cu geniul, civilizaţia şi calităţile veacului lor. RUSSO, s. 83. Refl. pas. Cît sînt de fecunde şi de variate simţirile şi gîndurile ce au putut să se rezume in aşa frumoase şi felurite concepţiuni. odobescu, s. iii 53. REZUMĂT, rezumate, s. n. Redare, prezentare pe scurt a ideilor unei lucrări, ale unei expuneri, ale unei conferinţe etc. Copiază pe caietele lor desene ori fac rezumatul povestirilor citite. STancu, u.r.s.s. 33. -$> L o c. a d v. în rezumat = pe scurt, cu alte cuvinte, rezumînd. REZUMATIV, -Ă, rezumativi, -e, adj. în formă de rezumat; succint. Expunere rezumativă. rezumatOr, -oăre, rezumatori, -oare, adj. (Rar) Care rezumă, care prezintă un rezumat. (Substantivat) Analele oficiale, despre care ni putem face o slabă idee din expunerea pripită a rezumatorului polon, iorga, I,. ii 552. RIBIGÎ vb. IV v. rebegi. RICAIiĂ, ricanez, vb. I. Intranz. A rîde batjocoritor, a rînji. Prea multe ştii! ricană directorul « Voinţii». c. petrescu, c. v. 339. RICHlTĂ s. f. v. răchită. RICÎN, ricini, s. m. Plantă erbacee sau arborescentă originară din Africa, cu tulpina de culoare roşiatică, cu frunze mari, crestate ca o palmă, strălucitoare, cu florile dese, cele femele roşietice şi cele mascule gălbui (Ricinus communis) / căpuşă (2). Ulei (sau unt) de ricin = ulei extras din seminţele acestei plante, întrebuinţat, în medicină, ca purgativ; (popular) ricină. — Variantă: (învechit) riţin (piscupescu, o. 293) s. m. RICÎNĂ, ricine, s. f. 1. Toxină vegetală care se găseşte în seminţele de ricin şi care are proprietatea de a aglutina globulele sîngelui. 2. (Popular) Ulei de ricin. RICOŞĂ, ricoşez, vb. I. Intranz. (Despre un proiectil, p. e x t. despre orice lucru aruncat sau izbit cu putere) A sări înapoi, a-şi schimba direcţia iniţială cînd se loveşte de un obstacol. RICOŞEU, ricoşeuri, s. n. (Mai ales la pl.) Faptul de a ricoşa; săritură înapoi, schimbare de direcţie a unui proiectil (p. e x t. a altui lucru) cînd se loveşte de un obstacol. F i g. Efect indirect. RÎCŞĂ, ricşe, s. f. Trăsurică cu două roate, trasă de oameni, folosită în unele ţări din Orient. RÎCTUS, rictusuri, s. n. Strîmbătură a gurii provocată de o contracţie a muşchilor feţei sau de un rîs forţat. Deşi se calmase, pe figură îi rămăsese imprimat încă un rictus de suferinţă. BART, E. 382. F i g. Aceşti oameni care afectează o superioritate intelectuală şi se alătură rictusului unei infirmităţi la modă se simt desfăcuţi de povara trecutului. SADOVEANU, E. 159. RID, riduri, s. n. (Mai ales la pl.) încreţitură a pielii obrazului; zbîrcitură. Faţă plină de riduri. RIDICĂ, ridic, vb. I. I. T r a n z. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos şi a duce în sus (cu forţa braţelor sau a unui mecanism) ; a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă şi le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenţie şi le-a mai numărat şi ea o dată. Sadoveanu, b. 100. Ea vine de la moară; Şi jos în ulicioară Punîndu-şi sacul, iacă, Nu-l poate ridica, coşbuc, p, i 63. Greuceanu. . . unde ridică, nene, o dată pe zmeu şi, trintindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în git. ispirEscu, x,. 223. -ţ> E x p r. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ţine sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunţare regională) Ilarap-Alb. . . cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăţi intr-ales şi leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată ridica în spinare, creangă, p. 215. A ridica mănuşa = a primi o provocare. A ridica paliarul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiţi a ridica şi pentru amicul d-tale cîte un toast bine simţit (toast, adică pahar). caragiai,E, o. vii 8. Rîzînd O din şi ridieîndu-şi cupa M-ar saluta. EMINESCU, o. iv 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. -C? Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÎK-BÎR-seanu, d. 435. A duce, a trage în sus, a înălţa. Ca la un semn, cînd ridică baltagid, începe a sima măreţ şuvoiul. SADOVEANU, o. vin 241. [Preoţi bătrîni] făcliile ridică se mişc-în line păsuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, o. I 92. R e f 1. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrşit, cortina... s-a lăsat şi s-a ridicat de peste 20 de ori. stancu, u.r.s.s. 75. <ţ>Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire Ia un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea şi că ii zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, i,, 44. Ridică capacul chichiţei şi un glas slăbănogii îi zise: Bine ai venit, că, de mai întirziai, şi eu mă prăpădeam, id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l flocă-ieşte, şi-l jumuleşte şi pe acela, de-i merg petecile! creangA, p. 24. ■<>- E x p r. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa şi le-a adus fel de fel de poame. caragiai,e, p. 125. Lăpuşneanul porunci să ridice masa şi să strîngă tacimurile. negruzzi, S. I 156. (Refl. pa s.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, p. p. 117. A-şi ridica pălăria = a-şi scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-şi ridice pălăriile. C. PE-îrescu, c. v. 296. întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viaţă de huzur. + (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A su-mete, a sufleca. F i g. A suspenda, a face să înceteze, a desfiinţa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. i=> Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe şi l-au hotărît a lucra în acest sens. BXLCESCU, la Ghica, a. 247. (Cu pronunţare regională) Poftim !. . . mai dăunăzi, s-o ridicat bătaia.. . lege nouă în ţară veche. AlECSANDRl, T. i 239. îmi ridică toată foamea şi setea şi îmi didese putere multă, gorjan, h. iv 148. <0- E x p r. A ridica şedinţa = a declara o şedinţă închisă, terminată. + F i g. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog linişteşte-te şi nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu RIDICA — 748 — RIDICA se afle nimica pin a miine ! macedonski, o. ii 418. <> K x p r. A ridica (cuiva) Viaţa (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... — Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l şi ridică-mi cu el viaţa. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu ¡i pedeştri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemaţii, veneau să-î ridice viaţa. ISPI-RESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanţă fa, Unde-alergi curînd aşa? — Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dinsele. alecsandri, p. p. 39. 8. A lua şi a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ţi, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mina goală, fără-n urmă a privi!. ■■ macedonski, o. i 9. Chemat de slujba mea de a vedea şi a trăi cu moartea in toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldaţii şi civilii, rugasem pe doctorul ştabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii], RUSSO, o. 49. Dornnu-i asculta Şi pe gînduri sta, Apoi pomneea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meşteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiş. Sus pe coperiş. alecsandri, p, p. 191. <$■ E x p r. A ridica stîna = a pleca cu turmele şi cu toate uneltele păstoreşti de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. + Refl. (învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moşiile boiereşti ţi ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. kogăi.xickanu, s. a. 177. -§■ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Şi-a ridicat salariul, -fy- (Cu privire la persoane) A lua cu forţa, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? — Păi, iaca aiasta nu ştiu... Şi chiar v-aş ruga, dom'judicăior, să-mi spuneţi şi mie de ce m-o ridicat jăndarii. popa, v. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiţi patruzeci de arnăuţi la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască şi să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, c. 298. 4. (Cu privire Ia un obiect aplecat sau culcat) A pune, a aşeza drept, a readuce la poziţia verticală; a îndrepta. A ridica un gard. c=> Mintuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Şi ridicară catargul şi-ntinseră pînzele albe.- murnu, I. 17. 6. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanţe şi unghiuri, poziţia punctelor dintr-o regiune şi a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am aşezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, 'r. I 358. II. Predomină ideea de mişcare ascendentă. 1. Refl. (Despre fiinţe) A se scula de jos (părăsind poziţia de aşezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare şi-şi făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Şi vesel Murgu-impărat Ca cel dintîi s-a ridicat Şi cu paharul plin în mini, Precum e felul din bătrini■ ■ - El a-nchinat. COŞBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el şi-l strigă. vlahuţX, o. a. iii 38. <*> Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula şi a sta aşezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deşteptă vesel de dimineaţă, se ridică singur in capul oaselor. VLAHUŢĂ, o. a. 130. A Be ridica în scări = a se înălţa în scările şeii. (Cu pronunţare regională) în scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat. De arat şi semănat. TEO-dorescu, p. p. 145. ^Tranz. A susţine, a ajuta ; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridieîndu-şi fugarul în două picioare, Mîndrilă. sadoveanu, o. i 444. [Lăpuşneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă şi ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nii-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, negruzzi, s. i 146. <0> Expr. (învechit; despre domnitori) A ridica din Scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel cir-casian cerchez — Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, I.. i 333. A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoşi. Mătuşă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav], contemporanul, Vj 293. După şase luni mă ridicai de pe boală, alecsandri, O. P. 23. De mă voi şi ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie, negruzzi, s. i 159. ^ T r a n z. Mîndră, mindruleana mea, Floricică gingăşea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică, jarnîk-bîrseanu, d. 23. 2. Refl. (Despre construcţii înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziţie verticală; a se înălţa. La marginea oraşelor, coşurile .marilor uzine se ridică spre cer fumegind. bogza, m. S. 162. Colo se ridic' trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe. Racle ce încap în ele epopeea unui scald, eminescu, o. i 43. Apoi tainicele-i raze dind pieziş pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaş trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zimbire. alexandrescu, m. 20. . ■ 3. T r a n z. (Cu privire la o parte a corpului ome- ‘ nesc, mai ales în expr.) A mişca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus braţul cu felinarul. DUMI-TRIU, N. 55. Răzăşii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-şi scoaseră cuşmele, sadoveanu, o. vii 168. Conrad ridică fruntea şi pare-ntinerit. bountineanu, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici, jarnîk-bîrseanu, d. 24. <$■ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. eminescu, o. i 84. <$■ Expr. A(-şi) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu şi-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care 0 iubea, macedonski, o. i 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede, eminescu, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoşii săi ochi spre cer şi, suspi-nind, îşifringea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-şi) ridica capul = a) a-şi reveni dintr-o situaţie proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni ameninţător; a se răzvrăti. (Ştefăniţă:) Vornice, nu ridica capul in sus! DEI.avrancea, o. II 89. (Cu pronunţare regională) Priveşte la miazăzi, la miazănoapte, popoarele îşi ridică capul. . . Gindirea se iveşte luminoasă pe deasupra întunericului. ■ ■ russo, o. 23. A ridica,cap v. cap1 (I 1). A(-şi) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ţine mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-şi lua nasul Ia purtare. Nu-s datori nici cu o leţcaie pentru că nu-şi ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. alecsandri, t. i 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau miinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). îndrăzneşti să ridici mina? Să dai în frate-meu? dumitriu, p. f. 44. A ridica mumie (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) Se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. <£> 1 n t r a n z. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, în picioare stînd, Buzdugan purtînd. alecsandri, p. p. 122. (E x p r.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei, c. petrescu, a. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-şi arăta nedumerirea, a arăta că nu-şi aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt şi riscuri inevitabile şi e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, o. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri, vlahuţă, o. a. 495. 4. Refl (Despre păsări) A porni în zbor, a-şi lua zborul; a se înălţa în văzduh. Cîte-un stol de potirnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, o. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită. Cum saltă, se RIDICA — 749 — RIDICA ridică şi zboară cătră nori? alecsandri, p. i 136. + {Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălţa. Ici şi colo se ridică cite-un nour alb de praf. TOPÎrceanu, m. 31. Valurile de ceaţă alburie se ridicau pe maluri. dunXrEanu, ch. 210. Din tuspatru părţi a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini fie geruri, alecsandri, p. A. 111. Tranz. Cite un virtej de aer se răsucea pe stradă, măturtnd praful, ridicindu-l şi aruncîndu-l pe trotuare, rebreanu, r. i 43. Ş-atunci vintul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el oraşe, ca gigantice sicriuri. eminescu, o. I 45. -f- (Despre aştri; p. e x t. despre lumină, zori etc.) A se. înălţa deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ş-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliţi cătră amiaza. SADOVEANU, o. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. dunXreanu, ch. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cendui se resfirau raze de opal, pierzindu-se departe, in slava albăstrie a văzduhului. D. zamfirescu, r. 221. + (Despre ceaţă, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăştia; f i g. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!.. . îşi aducea aminte !... 1 se ridică după memorie ca un văl de ceaţă. D. zamfirescu, r. 268. Foaie verde din costiţă, Ridică-te neguriţă, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. Jarnîk-bîkseanu, d. 134. + (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieşi la suprafaţă. (Cu pronunţare regională) Pe luciul Dunărei merge şi se întoarce, se afundă şi se ridică un iatagan scinteietor. RUSSO, o. 33. 5. R e f 1. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălţa, a răsuna. Cintece duioase se ridică prin pil-pîirile focului. Sadoveanu, o. i 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. rebreanu, r. I 16. Mii de glasuri spăi-mîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. alecsandri, p. a. 114. + Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălţa. Sătenii ridicară glasuri de mulţămire. sadoveanu, o. vii 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, o. rv 31. <> (Metaforic) Din ce în ce cintarea in valuri ea tot creşte, Se pare că furtuna ridică al ei glas. eminescu, o. i 94. <0- Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunţare regională) Cum îndrăzniţi voi' să ridicaţi glasul dinaintea... lui Sobieţki? alecsandri, T. II 36. (F i g.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOI,INTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălţime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară. . . După un răstimp ridicarăm şi cele din urmă două trepte, sadoveanu, o. vi 13. Flăcăii au lăsat carul in drum şi au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dimbuleţul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului, popa, v. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu in ograda bisericii şi s-ascunse în nişte tufe. dunXreanu, ch. 237. Refl. Cine .poartă arme să se împotrivească. . . Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. sadoveanu, o. I 529. în fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei şi privim dealul de dincolo, camil PETRESCU, u. n. 301. Toţi ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca. . . La munte se ridica. ANT. ut. pop. i 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. e x t. despre popoare, ţări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi ocinile noastre strămoşeşti, sculînd la. război toate neamurile, sadoveanu, o. vii 62. Socoteala [moşierilor] a ieşit pe dos, că ţăranii s-au ridicat pe urmă să împartă intre ei pămîntul. rebreanu, r. ii 9. La 1688, Şerban al 11-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porţii, reformă şi mări armata. IÎAI,-cescu, o. i 211 <£• Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranţa de faţă cu el şi cu Dan. Să ne ridici tipografia in cap. baranga-moraru, f. 35. 8. T r a n z. F i g. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mişcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). îl trimise să ridice calfele de măcelărie, camil petrescu, O. II 456. Sosirea neaşteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autorităţile de uscat şi de apă. barT, S. M. 83. îi plăceau anticele, şi pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii şi pomojnici ca să ridice satele, să sape şi să scormone sălaşele de vechi cetăţi. ODOBESCU, S. II 411. <)> R e f 1, înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic şi mare, ostaşi, tirgoveţi, săteni şi să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZi, s. i 108. <$- Expr. (învechit) A ridica trupe (sau oaste, oştire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostaşi pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oştire. Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. alexandrescu, p. 110. 9. R e f 1. A se isca, a se stîrni, a se naşte. în timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ş-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă şi astupă gîtlejul mqicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă, stXnoiu, c. i. 195. Graţie viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. alecsandri, S. 49. + A apărea, a se ivi, a se arăta. [în Do-brogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoţise cu pricepere şi se făcuse nevăzut dintr-o dată. sadoveanu, p. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. zamfirescu, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică, macedonsiu, o. i 48. <$> Tranz. f a c t. (Cu privire la umbre, lumini etc.) între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!. ■ . Şi ridică mii de umbre după stinsul luminării, eminescu, o. i 136. 10. Tr a n z. F i g. (Franţuzism învechit) A scoate în evidenţă; a reieva. Nu vom ridica ce este greşit in apre-ciaţia d-lui G. C. despre autorii franţuzi şi limba franţuzească vorbită în Paris, russo, o. 76. III. Predomină ideea de creştere în înălţime. 1. Refl. (Despre copii, p. . e x t. despre puii de animale) A se face mare, a creşte. Eu abia mă ridicam; mama mă învăţa buchile înainte de-a mă da la şcoală. sadoveanu, p. m. 54. începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, in satul Humu-leşti. crEangX, o. A. 33. Tranz. Mi-i fată şi una am ! Numai eu ştiu cu cit greu şi amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. mironescu, S. a. 91. îl văd gospodar însurat, fruntaş în satid lui, ridicind copii sănătoşi, deştepţi şi harnici, vlahuţă, o. A. 510. [Femeile] mai vorbesc. . ■ ciţi pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, n. 51. + F i g. A se dezvolta, a se forma. în ţară se pornise de citva timp un curent sănătos, idei generoase însufleţeau tinerimea care se ridica, vlahuţă, o. a. iii 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălţa. Nivelul apei se ridică. <*> Tranz. (Cu pronunţare regională) Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cinticele, apele îşi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, eminescu, n. 5. 3. T r a n z. F i g. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. e x t. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul şi guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine, sadoveanu, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute in desuetudine, formează aproape întreaga limbă, macedonski, o. rv 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe ţăranul nostru ca el să aibă cunoştinţă profundă şi energică de drepturile şi de datoriile lui. kogXlniceanu, s. a. 239. RIDICA — 750 — RIDICAT o- !•: X p r. A ridica din cenuşă (sau Gin ruine) = a reface, i a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mină cordială.. . îmi ridică imediat moralul. caragialE, m. 94. Tranz. (Cu privire Ia oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din pune-tul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălţa în grad, în rang. împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste. isriRESCU, h. 319. Cit de sus ridici acuma in gîndirea ta pe-o roabă, Cind durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alec-sandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet fi care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet naţional al Romîniei. NEGRUZZI, s. I 33 9. <‘> Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava ccrului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit şi popular) a înălţa pe tronul ţării, a face domn. Toţi boierii şi împăratul deteră in genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăţia, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn şi o să le ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, &. 3. + .Refl. (Despre oameni) A-şi face o situaţie mai bună, a progresa; a se situa pe o poziţie mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viaţa nouă a democraţiei va fi posibil ca plugarii să se ridice, sadoveanu, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie, caragiale, o. iii 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cind alţii, stînd în umbră şi cu inima smerită, Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită, eminescu, 0.1133. <’> Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situaţie cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producţia la hectar. Expr. A ridica preţul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la O putere = a înmulţi un număr cu el însuşi de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulţi un număr cu el însuşi. A ridica la cub = a înmulţi pătratul unui număr cu numărul simplu. + R e f 1. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcţii) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei 'mahalale, ale căror case şi sobe le-au zidit ei. Au ridicat şi case în mijlocul tîrgului. PAS, z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-aşază la banchet, bolintineanu, o. 188. Meşterii grăbea. . . Şanţuri mari săpa Şi mereu lucra Zidul ridica. ânt. r.iT. pop. i 498. -fy- F i g. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic, beniuc, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au ridicat astă literatură tigărită şi sortită, fără noimă, fără cap şi rădăcină. RUSSO, O. 65. <$■ (Poetic) în regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii şi mii de forme ale vieţii, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire, vornic, o. 239. C. T r a n z. A da naştere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masă se face la logodnă, să nu ridice cheltuială aşa multă. SEVASTOS, n. 58. Mihai îşi aşeză apoi oştirea in deosebite comitate pentru iernat, împărţind-o mai ales prin cetăţi; dar oarecare excesuri ce făcură ostaşii. . . ridicară plîngeri din partea locuitorilor, hăixescu, o. ii 265. *$> (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzaţie) = a formula o acuzaţie ; a învinui, a acuza. A ridica pretenţii = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecţie = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuţie o problemă. — Variante: aridied (ISPIRESCU, l. 362); (învechit) ardică, (regional) rădică vb. I. RIDICARE, ridicări, s. f. Acţiunea de a (s e) ridica. 1. 1. Luare de jos; săltare. Ridicarea unui pahar. Ridicarea greutăţilor. 2. îndepărtare, înlăturare, luare (a unui obiect ce stă pe ceva sau acoperă ceva). Ridicarea capacului de pe o oală. + F i g. încetare ; desfiinţare, anulare. Ridicarea stării de asediu. Ridicarea unei pedepse. 8. Ducere sau tragere în sus, săltare într-o poziţie mai înaltă. Ridicarea storurilor. Ridicarea cortinei. 4. încărcare şi mutare din loc. Ridicarea gunoiului. + încasare. Ridicarea unei sume de bani. «f- Arestare. 5. Punere în poziţie (normală) verticală (a unui obiect căzut, aplecat sau culcat). Ridicarea unui scaun. □ După cotăritul viei se face ridicarea ei la un harag. i. ionESCU, p. 249. 6. (Top., numai în expr.) Ridicare a 'unui plan = operaţie care are drept scop determinarea, prin măsurători de distanţe şi unghiuri, a poziţiei punctelor importante dintr-o regiune şi reprezentarea lor pe o hartă. II. 1. Sculare în picioare (de jos, de pe scaun etc.). -V însănătoşire. (Cu pronunţare regională) Văd acuma că ml mai e nici un chip de scăpare, însănătoşare şi rădicat e. MARIAN, î, 18. 2. îndreptare în sus; înălţare. Ridicarea braţelor. Mişcare, pornire în sus; ascensiune. Ridicarea avionului. 8. (învechit) Răscoală, revoltă. Ridicarea lui Tudor fu deşteptarea naţiei. bXlcescu, o. I 325. Ridicarea gloatelor = punere în mişcare, mobilizare a gloatelor ; adunare de oşti. (Cu pronunţare regională) La o trebuinţă neapărată sau cind patria era în primejdie, se chema eradicarea gloatelor». bXlcescu, o. i 23. III. F i g. 1. Creştere (cantitativă sau calitativă). Ridicarea temperaturii. Ridicarea presiunii unui cazan. 2. Mărire, sporire, urcare. Ridicarea preţurilor. <}> (Mat.) Ridicare la o putere = calculare a puterii indicate de exponentul unui număr sau al unei paranteze algebrice. 3. Dezvoltare, propăşire; îmbunătăţire, perfecţionare. Plugarilor de la ţară li se deschide perspectiva eliberării definitive şi a ridicării economice, după care va urma imediat ridicarea intelectuală, sadoveanu, e. 20. + Creare, formare. Ridicare de noi cadre, -4- Promovare la o treaptă superioară; trecere într-o funcţie mai înaltă, mai plină de răspundere; înaintare. Ridicarea curajoasă a cadrelor tinere la munci de răspundere. IV. F i g: Construire, zidire, edificare. în scurtă vreme Miai avea să înceapă ridicarea căsuţei şi se hotărî nunta pentru duminica de dinaintea sfîntidui Constantin. cAMir, petrescu, o. i 83. — Variantă: (învechit) aridiedro (PISCUPESCU, o. 260) s. f. RIDICĂT1 s. n. Ridicare. (Cu pronunţare regională) După ridicatul viei la un harac, se sapă tot pămîntul şi apoi se încordează. I. IONESCU, P. 249. Eu n-am fost faţă ’ la rădicatul acei grinzi. drXGîiici, r. 118. RIDICĂT2, -Ă, ridicaţi, -te, adj. I; 1. (Despre capace) Dat la o parte, înlăturat. 2. Dus mai sus; tras. Storuri ridicate. Cortină ridicată. -f (Despre mîneci) Sumes, suflecat. 3. (Despre oameni) Sculat în picioare. + (Determinat prin « după» sau « de pe boală ») întremat, înzdră-venit, însănătoşit. Vulcan vizită aşadar pe Pascali, pe-care îl găsi în grădina hotelului, ridicat abia după boală. câmnescu, E. 139. Bunul bătrîn, slab şi abia ridicat de-pe cumplita boală care nu-l cruţase, şide pe un jilţ în balcon, încălzindu-şi slăbitele mădulări la razele soarelui. negruzzi, s. I 293. ■+ îndreptat în sus; care stă drept* în poziţie verticală. Seceratul se face cu spor cind pînea este ridicată; dimpotrivă, dacă este trîntită, seceratul merge greu. pamfii.iî, a. r. 120. RIDICATA — 751 — RIGID II. 1. (Despre părţi ale corpului) îndreptat în sus; înălţat. înaintă cu fruntea ridicată, cuprinsă în viitoarea a zeci de gînduri pe care nu le mai cunoştea, mihaxe, o. 452. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca şi cum ar fi căutat să miroase urmele vrăjmaşilor. SADOVEANU, O. i 256. 2. înalt. Este-o casă nouă Cu fereşti vro două. ■ ■ Cu ograda mare, Cu porţi ridicate, Cu uşi largi şi late. coşbuc, P. Ii 142. în nori corbii croncăiesc Şi pe-o creangă ridicată Doi ochi duşmani strălucesc, alecsandri, p. 110. III. F i g. 1. Mărit, sporit, urcat. înaintea crăciunului porumbul are,preţ ridicat. sTancu, D. 74. + (Despre , voce) Tare, intens. Ton ridicat = ton răstit, aspru, poruncitor. 2. (Despre oameni şi felul lor de viaţă) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. în caz de divorţ, cînd există copil, va decide tribunalul cui să rămină. Se lasă de obicei părţii care prezintă condiţii de viaţă mai ridicată, adică aceluia care va putea să-i dea o educaţie mai sigură, sahia, TJ.R.S.S. 118. — Variantă: (învechit) aridicdt, -ă (odobescu, s. i 126) adj. RIDICATA s. f. art. (Numai în loc. adj. şi a d v.) Cu ridicata = a) (în legătură cu vînzarea şi cumpărarea mărfurilor, în opoziţie cu în detaliu, cu amănuntul) în cantităţi mari, cu toptanul; angro. Cumpărau... şi vindeau numai cu ridicata. I. BOTEZ, şc. 56 ; l>) f i g. în bloc, cu grămada. Toată suflarea bărbătească. ■ . porneşte cu ridicata de pe la vetre. La Tdrg. Ai un noroc orb. . . Ne-ai luat banii la toţi cu ridicata. AtECSANDRi, T. 1702. Comerciant cu ridicata = angrosist, toptangiu. Comerţ cu ridicata = . comerţ de mărfuri vîndute în cantităţi mari; angro. Preţ cu ridicata = preţ de mărfuri vîndute în cantităţi mari. RIDICATORA, ridicături, s. f. 1. înălţime, proeminenţă ; loc ridicat, dîmb. Nu era chiar un deal, căci nicăiri ridicătura de pămînt nu trecea de înălţimea unui copac mare. camii, petrescu, o. i 27. 2. Ridicare (I 1) de lucruri grele. (Cu pronunţare regională) Moş Nichifor fugea de cărăuşie, de-şi scotea ochii; el se ferea de rădicaturi, pentru că se temea de surpă tură. CREANGA, p. 107. RIDICHE, ridichi, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor avînd la baza tulpinii un tubercul cărnos, comestibil (Raphanus sativus). .Prin verdeţuri, poporul roniîn înţelege toate zarzavaturile, dar mai ales morcovii; pătrunjelul, ţelina, ridichea şi sfecla. PAMFir.E, a, r. 197. Dar pe ea unde-o găsea? La surcele-tt bătătură La cepele din grădină De ridichi cu poala plină. TEODORESCU, P. P. 539. <ţ> Ridiche-de-lună = ridiche cu tuberculi mici, rotunzi sau lungăreţi, cu coaja albă sau roşie. Ridiche-neagrâ (sau -de-iamă) = ridiche cu tubercul mare, rotund sau lunguieţ şi cu coaja mai groasă, de culoare neagră. + Rădăcina comestibilă a ridichii. Crenvurşti cu hrean, salate de boeuf, regale şi ridichi-negre cu piine. V.. rETRESCU, c. v. 48. E x p r. (Familiar) A frcca (cuiva) ridichea = a) a bate zdravăn (pe cineva). Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de mulţumire, cînd vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş, după cum i se cuvenea. ispirescu, i,. 108 ; 1)) a-i face (cuiva) greutăţi, mizerii. Vorbeau tare, să audă conservatorii: azi le frecăm ridichea numărul unu! Am adunat documente, pas, i,. i 281. — Variantă: (Munt., Olt.) ridichie, ridichii, s. f. RIDÎCHIE s. f. v. ridiche. RIDICHIOĂRA, ridichioare, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze ovale neegal dinţate şi cu flori galbene, care creşte prin semănături şi prin locuri virane (Sinapsis arvensis); rapiţă-sălbatică. Ridichioara sau rapiţa-sălbatică creşte prin ogoare, nesemănată. Se înmulţeşte din seminţele ei cele negre, care nu degeră iarna în pămînt. şez. xv 41. RIDÎCOL1, ridicole, s. n. Ceea ce este vrednic de rîs, de batjocură; aspect caraghios, absurd (al unui lucru, al unei fiinţe etc.). A cădea în ridicol, cu Profesoara şi prietina mea mă învăţase să cunosc şi ridicolele societăţii în care intram: lenea orientală, ignoranţa şt lipsa desăvîrşită de cavalerism, sadoveantj, o. viii 46. Mult amar şi mult ridicol întruneşte o făptură Ce se naşte priii iubire şi se mistuie prin ură. beldiceanu, p. 123. • — Variantă: ridicul (cĂUNESOJ, E. O. I 19, DEME-TrESCU, o. 158) s. n. RIDÎCOL2, -Ă, ridicoli, -e, adj. 1. Care stîmeşte rîsul sau batjocura, vrednic de rîs sau de batjocură; de rîs ; caraghios. V. comic. D-ta ştii de ce am eşuat eu cu cercetările astea? De ce am ajuns să mă fac ridicol? BARANGA, I. 195. Chiriac, în ipostasul lui de sergent in garda civică, e un tip ridicol. IBRĂILEANU, s. 49. (Adverbial) Pe străzile-ncrustate cu toată viaţa ta, Ridicol şî încet te vor purta într-o cutie nouă, lustruită, Mulţimea neagră pentru-o zi mihnită. D. botez, p, o. 153. 2. (Despre cifre, sume de bani etc.) Foarte mic, neînchipuit de mic în raport cu valoarea reală; derizoriu. Abordăm acum numărul armatei polone, pe care Paprocki o reduce la 1300 de oameni. Ne ajunge a spune că această cifră se părea ridicolă chiar traducătorului. HASDEU, I. V. 244. — Variantă: ridicul, -ă (Eminescu, o. i 141, bolin-TINEANI7, o. 285) adj. RIDÎCUL1 s. n. v. ridicol1. RIDÎCUL2, -Ă adj. v. ridicol". RIDICULIZA, ridiculizez, vb. I. T r a n z. A scoate .în evidenţă ridicolul, a face (pe cineva sau ceva) să apară ridicol; a-şi bate joc (de cineva sau de ceva). De atunci Radu Popescu. . . ţinu ură lui Cornea, şi în lucrările literare el găsi prilej să-şi răzbune ridiculizîndu-l. IORGA, i,. i 152. Autorul... ridiculiza defectul ce aveau... junii educaţi în streinătate de a găsi toate cele rele in ţara lor. negruzzi, s. i 344. RIF, rifi, s. m. (învechit şi regional) Unitate de măsură pentru lungimi valorînd aproximativ 77 cm. Ieşi afară, maică dragă, Să vezi domnii cum mă leagă Cu 3 rifi de primă neagră, şez. vii 167. RÎFLURI s. n. pl. Şanţuri longitudinale, în elice, cu profil dinţat, săpate pe valţurile folosite în morărit. RÎGÂ, rigi, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Rege. Este un semn de război între riga leşilor şi spurcatul de Mehmed-sultan. Mare zdruncin va fi deci pentru creştinătate. SADOVEANTJ, F. J. 96. O alianţă să cat ele m-obligă, Pentru-ale mele planuri. ■ ■ cu spiţa unui rigă. ALECSANDRI, T. II 161. 2. Carte de joc cu figura regelui; popă, crai. Riga de verde şi valetid de verde mă prigonesc, sadoveanu, n. F. 8. Cărţi de joc unse la suprafaţă: rigi pe jumătate şterşi, valeţi pătaţi de muşte, asul de cupă refăcut de mină cu cerneală violetă. baSSArabescu, v. 32. De ce ai tras acu pe riga dedesubtul cărţilor? ALECSANDRI, T. I 162. RIGÎD, -Ă, rigizi, -de, adj. 1. Lipsit de flexibilitate; întărit, ţeapăn. Lucrurile i se păreau că devin rigide dacă stăteau încremenite două zile locului. ANCiiHi., pr. 3. + (Tehn.) Care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare. 2. F i g. (Despre persoane) Care nu îngăduie abateri ; dur, sever, neînduplecat, intransigent. îşi spuse RIGIDITATE — 752 — RINDELA că reprezintă acum tipul ■ . . ardeleanului rigid şi solemn. C. PETRESCU, î. n 214. Înconjurat de întregul stat-major vamal, şeful, rigid, neînduplecat, părăsi terenul pe care era deplin stăpin. bart, s. m. 89. (Despre expresia sau trăsăturile feţei) Aspru, care trădează neînduplecare. RIGIDITĂTE s. f. 1. Lipsă de flexibilitate; înţepeneală. <£- Rigiditate cadaverică = înţepenire a muşchilor după moarte. (Tehn.) Proprietatea corpurilor de a nu suferi deformări cînd se exercită asupra lor anumite forţe. 2. F i g.. Severitate, austeritate; intransigenţă. Avea ceva ■. . din rigiditatea oamenilor ce au o răspundere in societate. ARDELEANU, D. 114. ^ Respect excesiv al formei; formalism. Nu e îndoială că se vor găsi aceia cari să zică că aceasta este o rigiditate excesivă, macedonski, o. IV 33. RIGLĂT, -Ă, riglaţi, -te, adj. 1. (Neobişnuit) Liniat. Hîrtie riglată. 2. (Geom.; despre suprafeţe) Care se obţine prin mişcarea unei linii drepte. RlGLĂ, rigle, s. f. 1. Piesă plată, lungă şi dreaptă, făcută de obicei din lemn sau din metal, uneori gradată, cu ajutorul căreia se trag linii drepte, se verifică suprafeţele plane etc.; linie, lineal. Şcolarii trăgeau cu rigla în caiete linii în lungiş. i. botez, şc. 27. [Profesorul] mai are jt o riglă în mînă şi astfel, îndată ce d-sa îşi arată nasul pe uşe, zgomotul haotic, ca prin farmec, stă înţelenit locului. CARAGIALE, N. F. 17. <‘> F i g. Pe faţa mării, se deschidea ca în urma unei torpile vii un evantaliu imens de spumă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinsă pînă la ţărm. bart, K. 101. ■i}- Riglă de calcul = instrument folosit pentru efectuarea calculelor rapide, format dintr-o riglă fixă şi una mobilă care lunecă pe cea fixă, ambele avînd diviziuni logaritmice; înmulţirea şi împărţirea se fac prin adunarea geometrică a diviziunilor corespunzătoare numerelor date de pe cele două rigle, citindu-se cu ajutorul unui cursor. 2. Piesă de lemn groasă şi lată obţinută prin tăierea dulapilor sau a seîndurilor groase. RIGLflTĂ, riglete, s. f. 1. Riglă lungă de 2 -5 m folosită Ia măsurarea lungimilor aliniamentelor. 2. Rigla mobilă a riglei de calcul. RIGOARE, rigori, s. f. Asprime, severitate, străşnicie. Nemulţumiţi de rigorile acestui magistrat scrupulos pînă la manie. c. petrescu, c. v. 10. Se mulţumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor. hasdeu, i. v. 46. «$■ Loc. adj. Do rigoare = care este cerut de o împrejurare anumită; de etichetă. Vizită de rigoare, a Organizatorii serbării i-au prezentat, cu discursurile de rigoare, o cunună de argint. sadoveanu, E. 167. Vorbele mari, de rigoare în astfel de ocazii, gîlgîiau ca nişte băşici goale, reereanu, r. ii 85. <$* Loc. a d v. Lo rigoare = în caz de extremă necesitate. E x p r. A suferi rigorile legii = a fi pedepsit conform legii. + (La pl.) Principii severe, rigurozitate. Dacă vrei să reuşeşti in cariera dumi-tale de cercetător, urmează numai rigorile ştiinţei, baranga, i. 195. RIGOLĂ, rigole, s. f. 1. Şanţ mic sau amenajare specială de-a lungul străzilor, lîngă trotuar, pentru scurgerea apei. 2. Mic canal dintr-o reţea de irigaţie. RIGUROS, -OĂSĂ, riguroşi, -oase, adj. 1. Sever, strict, aspru. întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature, bart, s. m. 11. [Academia] să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor romîneşti şi în etimologism şi să nu fie «prodigă » în neologisme. IBRĂII.EANU, sp. CR. 211. (Jur.) Detenţiune riguroasă = pedeapsă cu închisoarea pentru crime în materie politică. 2. Care nu admite abateri; inflexibil, exact. [Arta vînătoriei e] înjghebată in regule mai mult sau mai puţin riguroase, odobescu, s. in 13. RIGUROZITATE s. f. Severitate, stricteţe, asprime. O căsătorie, dacă nu este întemeiată pe dragoste, rigurozitatea legii nu mai are absolut nici un rost. Sahia, u.R.S.S. 112. Loc. a d v. Cu rigurozitate = în mod sever, riguros. RIHTUÎ, rihtuiesc, vb. IV. Tranz. A croi piesele de piele care compun obiectele de încălţăminte ; a îmbina prin cusături şi a pune căptuşeală unei feţe croite la încălţăminte. RIIITUlT s. n. Faptul de a r i h t u i. Maşină de rihtuit. RIHTUITOR, -OĂRE, rihtuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care rihtuieşte. Meşter rihtuitor. RIMĂ, rimez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrşitul versurilor) A avea aceleaşi sunete în silabele finale (începînd de la ultima silabă accentuată). Cuvintele * soare* şi « floare* rimează. c=i Dacă eşti poet, găseşte cu ce rimează poeţel? — Cu uşurel, răspunse altul, bolintineanu, o. 397. + F i g. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi. Asachi.. . are timidităţi, care nu prea rimează cu cele ce şi-a impus in programul activităţii sale culturale. IBRÂI- i.KAXU, sp. cr. 45. Cum rimează aceste două deducţiuni şi nu există oare nici o contrazicere? gherea, st. cr. n 51. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. [Pantazi Ghica] a fost şi rămîne poet, deşi nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puţin poetice şi canţonetele sale mai puţin de spirit, macedonski, o. iv 89. RÎMĂ, rime, s. f. 1. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. e x t. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. gherea, st. cr. n 12. Rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune, vlăbuţă, o. a. 467. Ei cer să cînt ■ ■ . durerea mea adincă, S-o lustruiesc in rime şi-n cadenţe. EMINESCU, o. IV 103. + Cuvînt care rimează cu altul. Pe terasa aceasta, am vînat primele mele rime. galaction, o. i 14. Şi cu multă plecăciune rima mîndră o aştept, alexandrescu, m. 250. F i g. Vers. Se vede că în cîntecul ce cînta.. . era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneţiei. NEGRUZZI, S. III 401. Bărbatul acesta care s-a pus cu dinadinsul să şteargă pata robiei in singura naţie ce a mai rămas in Europa care să sufere robia, nu merită pentru aceasta două rime din partea dumneavoastră? bolliac, o. 55. RIMÎL s. n. Pastă de culoare închisă folosită în machiaj pentru a-şi acoperi genele (ca să pară mai lungi). îşi pierdu... răbdarea, gesticulind in faţa oglinzii cu periuţa neagră de rimei în mină. c. petrescu, c. v. 234. RINDEĂ, rindele, s. f. (Şi în forma rindea) Unealtă compusă dintr-unul sau mai multe cuţite fixate cu pene într-un corp de lemn sau de metal, folosită de tîmplari la prelucrarea lemnului (netezirea feţelor pieselor, fasonarea după diferite profile etc.). E dulgher şi vine de la lucru cu ferăstrăul pe umăr, cu o rindea şi o teslă în mînă. PAS, z. I 17. Din teslă frumos lucratăf Cu rindeaua îndrep-tată. teodorescu, p. p. 529. E x p r. A da Ia rindea = a prelucra cu rindeaua; a rindelui, a gelui. + Unealtă folosită la netezirea unor piese făcute dintr-un metal sau dintr-un aliaj moale. — Variantă: rindea s. f. RINDELĂ, rit.delez, vb. I. Tranz. A rindelui. RINDELARE — 753 — Risipr RINDELÂRE, rindelări, s. f. 'Rindeluire. I RINDELUÎ, rindeluiesc, vb. IV. T r a n z. A da la rindea. RINDELIJÎRE, rindeluiri, s. f. Acţiunea de a r i n-d e 1 u i; netezire cu rindeaua. RINDELUÎT s. n. Rindeluire. Maşină de rindeluit. RING, ringuri, s. n. 1. (Sport) Platformă împrejmuită de obicei cu corzi şi pe care se desfăşoară meciurile de box. 2. (în industria textilă) Maşină pentru întinderea (sau pentru dublarea) tortului, pentru răsucirea firului şi înfăşurarea lui pe ţevi. 8. (Mar.) Cerc de metal pentru scoaterea navelor, fixat de bulonul de pe peretele cheiului. , RINÎCHI, rinichi, s. m. Fiecare dintre cele două organe interne, de forma boabelor de fasole, care secretă şi excretă urina, situate în regiunea lombară în afara cavităţii peritoneale, de fiecare parte a coloanei vertebrale; (popular) rărunchi. începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi, rebreanu, i. 24. RINOCER, rinoceri, s. m. Mamifer pachiderm ierbi-vor, mare şi foarte puternic, avînd pe nas un corn caracteristic ; trăieşte în regiunile calde şi umede din Asia şi Africa (Rhinoceros unicornis). RINOPLASTÎE, rinoplastii, s. f. Operaţie chirurgicală prin care se reface un nas distrus, prin grefarea sau transplantarea pielii din alte părţi ale corpului. RII'EÂG, ripeaguri, s. n. (Regional) Şir de cîrlige folosit la prinderea sturionilor din'mare, RIPÎDĂ, ripide şi ripidii, s. f. (în biserica creştina) Obiect liturgic de metal sau de lemn de diferite forme,-folosit în altar pentru apărarea de muşte a sfintelor daruri său la procesiuni. Şapte băieţi. poartă ripidele şi sfeşnicele în faţa altarului. EMINESCU, n. 142. Ripidii. . . pentru procesiunile religioase, odobkscu, s. i 452. ‘ UU'OUNÂT, -Ă, ripolinaţi, -te, adj. (Ieşit din uz) Vopsit cu un lac special; lăcuit; în jîlţul de trestie împletită şi ripolinată. C. PETRESCU, o; p. i 86. IMI’OKT« ripostez, vb. I. Intranz. A răspunde în contradictoriu, a replica (repede şi cu energie). A intervenit in discuţie cu o pasiune şi o îndirjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, ameninţa. CAMIL PETRESCU, u. N. 37. Zaharia Duhu îi puse mina pe umăr, ripostîndu-i cu surîsul subţire al răzăşului din Piscul Voie-vodesei. C. PETRESCU, A. 321. înţeleg reproşurile d-tale, ripostă Nadina contrariată. REBREAKU, r. IX 53. RIl'OSTĂ, riposte, s. f. Răspuns prompt şi energic, replică; acţiune hotărîtă, care respinge un atac. Rll’S, ripsuri, s. n. Ţesătură de bumbac sau de mătase, cu dungi dese în relief, utilizată mai ales pentru tapiţarea mobilelor. Panglică de rips. Rll’S ÂT, -A, ripsaţi, -fe, adj. (Despre ţesături) Cu dungi dese reliefate, ca ripsul. Se juca, mingiind stofa ripsată a fotoliului cubic, camxi, petrescu, p. 11. R1S s. n. v. rîz. RISC, riscuri, s. n. Posibilitatea de a cădea într-o primejdie, într-un necaz, într-o pagubă; pericol posibil. M-am hotărit să mă apropii cu sentimentul de risc incalificabil cu care un trădător se duce la o legaţie străină. CAMiL. petrescu, p. 225. Tot profitul şi nici un risc; o politică mult lăudată — cînd izbuteşte, iorga, l. i 185. <$>'(Urmat de determinări în genitiv) Voi lupta cu riscul vieţii. E x p r; (învechit) A pune în risc = a expune, a pune în primsjdie. El puse in risc o aripă inlrsigă micşurindu-şi înadins lungimea frontului. HASDEU, I. V. 117. RISCA, risc, vb. I. 1. Tranz. A pune în primejdie, a expune pericolului. Eu îmi risc viaţa zilnic pentru dumneavoastră. DUMITRIU, B. F. 38. Decit să-şi rişte o repu— taţiune... el preferi... să renunţe de bunăvoie la coroana fraternă. HASDEU, I. V. 191. ^ A se expune la. . a fi. în primejdie de... Nu rişti o întîlnire, oricum, neplăcută. C. PETRESCU, î. II 124. Ar risca să fie trimis in judecata consiliului de război, dacă s-ar afla. rebreanu, r. II 150. Riscă a-şi compromite reputaţia in ochii lumii şi fericirea vieţii sale. bountineanu, o. 382. 2. Intranz. A intra într-o acţiune periculoasă (cu rezultat nesigur), a înfrunta un pericol. Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puţin virtuoşi, care măcar riscă şi ies la larg, să înfrunte riscurile. c. PETRESCU, c. v. 175. + Refl. (învechit) A cuteza, a îndrăzni, a se încumeta. La 1827, septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi după ce înnopta. negruzzi, s. i,15. RISCĂNT, -Ă, riscanţi, -te, adj. (Despre situaţii sau acţiuni) Riscat. RISl'ĂT, -Ă, riscaţi, -te, adj. (Despre situaţii sau acţiuni) Expu- primejdiilor, nesigur, primejdios. întoarcerea fără rost a lui Mihai acasă era din orice punct de vedere o acţiune riscată, călinescu, E. 86. întreprindere riscată, negruzzi, s. I 342. RISÎPĂ, risipe, s. f. 1. (în opoziţie cu economie) Cheltuială fărâ măsură; irosire. Se aprinde luminarea, lui moş Gheorghe, apoi alta şi alta, ptnă ce le spune tot el să nu facă risipă, ca să ajungă pină la Galaţi. SP. POPESCU, M. G. 31. Ia punga şi-ntr-o clipă Azvîrle-un pumn de galbeni cu darnica risipă A celui ce pe brazde stă vesel semănînd. COŞBUC, P. Ii 96. 4" F > g- Belşug, abundenţă. Prada fusese peste toate aşteptările şi era acum risipă de toate. CAMIL PETRESCU, O. II 60. 2.: (învechit şi arhaizant) Sfărîmare, surpare, distrugere, ruinare, prăbuşire. (Cu pronunţare regională) Dumneavoastră ştiţi că in-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile şi vînzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. NEGRUZZI, S. I 149. <$> L o c. adj. în risipii = care se sfârîmă, se dărîmă; în ruină. L-a lovit un corn de clădire în risipă. ' Sadoveanu, P. m. 126. -f- (învechit; la pl. în forma risipuri) Ruină, dărîmătură. îngeri iubitori într-o noapte fără nori S-or opri din a lor cale Pe risipurile tale. AUÎCSANDRI, P. II 37. Se mai văd încă urme din risipurile . cetăţii Smeredova. NEGRUZZI, S. i 194. 1 3. împrăştiere, răspîndire, fugă în dezordine; risi- pire. Un lung fior de spaimă pătrunde intr-o clipă Prin deasa tătărime ce-i gata de risipi, alecsandki, P. A. 170. Loc. -adj. şi a d v. în risipă = în debandadă, în dezordine. însăşi din cer aruncînd puternicul foc ăl lui Joe, Flota-n risip-a sfărîmat-o. COŞBUC, AE. 12. — Pl. şi: (2) risipuri. RISIPELNIC, -Ă, risipelnici, -e, adj. (Rar) Risipitor. Părinţii oftau. . ■ profeţind o soartă cumplită unei generaţii frivole, risipelnice şi lipsite de instinctul de conservare. c. petrescu, o. p. i 158. RlSIl’i. risipesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A arunca, a împroşca în toate părţile; a împrăştia. Şi-n fuga lui turbată, risipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale. Gane, N. 1 80. Scorpia. .. dete cu coada şi risipi focul. ISPIRESCU, I.. 138. Refl. Praful se risipi pe lemnul mesuţei. c. PETRESCU, C. V. 377. Refl. (Despre abstracte) A se răspîndi, a se propaga. Printre şcolari se risipi iute zvonul respectuos că venise un student de la Cernăuţt-care citise întreaga bibliotecă gimnazială. Ci-UNESCU, E. 4« i ■RISIPIRE — 754 — RIT 107. A aşeza ici şi colo; a presăra. Cumpăr singură flori pe care le aduc ¡i le risipesc in vasele smălţuite. CAMU petrescu, p. 12. 2. Tranz. (Cu privire la avere, la bunuri materiale etc.; în opoziţie cu economisi) A cheltui fără socoteală, a împrăştia fără cruţare; a irosi, a părădui. Zăbovise o viaţă întreagă la Paris, risipise toată averea adunată de străbunii săi din truda şerbilor. I. BOTEZ, ŞC. 41. Mare stare să ai tu, tinere, de o risipeşti aşa. ISPIRESCU, L. 279. li place banul ca să-l risipească: de aceea îl adună de oriunde poate, cu orice preţ. BOLINTINEANU, o. 252. (A b s o 1.) Lucrul adună, iar lenea risipeşte = omul harnic e econom, iar omul leneş, cheltuitor. (Refl. p a s.j Rezerva de la început se risipise. C. PETRESCU, C. V. 297. -tf- F i g. Risipit-am fără milă tinereţea, viaţa mea. EFTIMIU, !. 105. Căci pentru care altă minune decît tine, Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine? EMINESCU, O. I 232. (R e f 1.) Mi se risipea viaţa in moliciune... şi curţi de joc. D. zamfirescu, r. 96. + A distruge, a prăpădi. (Refl.) Să nu o asculte [pe nevastă] îi era că i se risipeşte casa şi îşi pierde rostul. ISPIRESCU, L. 333. 3. Refl. (Despre oameni) A se răspîndi în toate părţile ; a se împrăştia, a se răsfira, a se răzleţi. Cele ale căror bărbaţi nu sosiseră nici de data asta se risipeau pe ţărm, cu mina la gură şi cu ochii la orizontul plumburiu. dumitriu, p. F. 32. Mii întregi se risipesc, Alte mii in loc sosesc, ALECSANDRI, I’. II 16. <$> Expr. A SC risipi ca potîrnichHe (sauca puii dopotîrniclie) v. potîrniche. Tranz. Am o cloşcă: noaptea strînge puii şi ziua-i risipeşte (Casa), gorovei, c. 47. + Tranz. (Cu privire la cete, armate etc.) A pune pe fugă, a respinge, a înfrînge. Mergi in Dacia, grăbeşte. Pe barbari de-i risipeşte. AI.EC-SANDRiy p. ii 12. Şi tăia, nene, tăia, Pe tătari îi risipea. id. P. P. 198. 4. Refl. (Despre nori, ceaţă, aburi etc.) A se destrăma, a se spulbera, a dispărea, a pieri. A venit primăvara, s-au risipit norii. STANCU, D. 108. Cum se risipeşte mireasmă in ger, aşa s-au dus toate. SADOVEANU, B. 67. Ceaţa se risipi şi ei rămaseră teaferi. ISPIRESCU, L. 99. F i g. Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vîntului. sadoveanu, N. P. 143. Se risipesc toate dimprejuru-ţi, timp şi spaţiu fug. EMINESCU, N. 55. 0. Tranz. A face să dispară; a îndepărta, a înlătura. O puicuţă ca o floare, Ce-mi risipea grijile, îmi gonea durerile. TEODORESCU, P. P. 283. G. Refl. A se dărîma, a se prăbuşi, a se nărui, a se surpa. Aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg, gane, N. i 94. Numai iată ce dă de un cuptori nelipit şi mai să se risipească. CREANGĂ, p. 287. -4- Tranz. (Rar) A măcina. Muntele îşi risipea necontenit rîpile şi costişele erau cu totul lipsite de păşune. sadoveanu, F. j. 372. -f A se nimici, a se distruge; a se prăpădi. De mult s-au risipit şi-acei Bătrîni ce-n umbră ţi-au stătut. \osif, patr. 8. Fig. Mama şi surorile plîng de se risipesc. SEVASTOS, N. 90. RISirÎRE, risipiri, s. f. Acţiunea de a (se) risipi şi rezultatul ei. 1. împrăştiere, răspîndire, dispersare. Sergentul moare şuierînd Pe turci in risipire, Iar căpitanul admirînd Stin-dardu-n filfiire. alecsandri, p. a. 209. (Concretizat) Ranşte. O apă sticlea departe într-o luncă: mai încoace, într-o risipire de pomi înfloriţi, se înălţau acoperişuri roşii de olane, sadoveanu, o. v 675. 2. Fig, Destrămare, spulberare, îndepărtare. Risipirea îndoielilor. 3. (învechit) Dărîmare, ruinare. (Cu pronunţare regională) Brădet nalt, in ziduri negre, înconjoară Agapia din Deal, bătrînă biserică pornită spre risipire, sadoveanu, o. vii 212. -Jf- (Concretizat) Dărîmătură. (Cu pronunţare regională) Părintele Veniamin ne arăta chiliile din nou ridicate din risipire, sadoveanu, o. vii 186. RISIFÎT, -A, risipiţi, -te, adj. 1. Răspîndit în toate părţile; împrăştiat, răsfirat. Stelele sclipeau mărunt, risipite pe toată nemărginirea bolţii. mihale, o. 184. Caracteristic pentru aşezările omeneşti din Ţara Moţilor e felul în care sînt risipite casele satului: cîteva case într-o vale şi pe urmă restul satului împrăştiat pe dealuri, prin munţi, prin văgăuni, bogza, ţ. 42. Ce . să fie asta de n-am intilnit eu.. . nici un sufleţel de om p-aci la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea? ISPIRESCU, L. 100. <> Fig. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. beniuc, v. 55. Stătu privind intr-acolo, spre lumina risipită in depărtări şi pe livada înmugurită, sadoveanu, o. iv 389. A mele visuri risipite, vlahuţă, p. 33. 2. (Despre bunuri materiale sau morale) Cheltuit fără socoteală ; irosit. Avere risipită. 3. (Despre cete, armate etc.) Pus pe fugă, alungat, în-frînt. Cetele de Ieşi răzleţe erau. . . sfărimate şi risipite, sadoveanu, O. I 255. Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri. eminescu, o. I 148. 4. (Despre un întreg) Stricat, sfărîmat; dărîmat,-prăbuşit. Munţii Gorjului se arătau... ca nişte sfinţi făcuţi cu var pe cel din urmă zid rămas ăl unei mănăstiri risipite, calaction, o. i 64. Văzind mănăstirea aşa de risipită şi vechie, m-am întors indărăpt. RIÎTEGANUI., p. i 39. RISIPITOR, -OĂRE, risipitori, -oare, adj. 1. (în opoziţie cu s t r î n g ă t o r, econom) Care îşi risipeşte averea, bunurile; cheltuitor. Cu cit egumenul este econom, cu atit frate-său e risipitor. NEGRUZZI, s. i 313. (Adverbial) Nici un romîn nu avea atîţia bani şi nu trăia atit de risipitor ca el. vornic, p. 126. 2. (învechit) Care produce ruină; distrugător, nimicitor. Ţara slăbită de atîtea nevoi ale războaielor, ale domnilor tirani şi risipitori de ţară. bXlcescu, o. ii 143. RisiriTimA, risipituri, s. f. (Mai ales la pl.) Dărîmătură, ruină. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuh... o fiinţă in zdrenţe răsări ameninţătoare. SADOVEANU, z. c. 25. . RÎSLING s. n. Varietate de viţă de vie ai cărei struguri au boabele îndesate, de culoare galben-verzuie şi cu mici puncte negre; p. e x t. vin scos din strugurii acestei varietăţi de vie. RISTĂV s. n. v. răstav1. RISTÎC s. n. 1. (în expr.) Gogoaşă de ristic = gogoaşă care se formează pe ghinde sau pe păhăruţele • lor în urma înţepăturii făcute de viespe; fiind băgate în tanin, se întrebuinţează în industria tăbăcăriei. Marghioala. . . plămădea pe prispă, la umbră, gogoşi de ristic pentru suliman. caragiai.e, la cade. 2. Suliman făcut dintr-un amestec de antimoniu şi de gogoşi de ristic, întrebuinţat pentru înnegrirea sprîn-cenelor, a genelor sau a părului. Cere mai cu inimă, baba, cere, Că-ţi trebuie ristic pentru sprîncene. TEODORESCU, P. P. 132. IÎIŞCAK, rişcari, s. m. Jucător de rişcă. [Gore Pirgu era] de mic stricat pînă la măduvă, giolar, rişcar. M. i. CARAGIALE, C. 15. RÎŞCĂ s. f. Joc de noroc la care cîştigă cel care ghiceşte pe ce parte va cădea o monedă aruncată în sus. Dacă le rămînea ceva, păstrau pentru rişcă. PAS, z. i 268. AT-o să-mi joc leafa la rişcă, pe maidan, c. M. zamfirescu, SF. M. N. I 56. RIŞLUÎ vb. IV v. răşlui. RIT, rituri, s. n. 1. Practică religioasă, ceremonie bisericească; ritual. Iubirea ta să fie asemeni unui rit Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. arghezi, v. 151. El RITM — 755 — RIVAL era in 'virstă de douăzeci şi opt ani numai, înalt la stat, barba şi părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. bălcescu, ó. II 257. + F i g. Rînduială, tipic. Pe masa din careul ofiţerilor erau _ aşezate după anume rit, lingă actele de bord, cerneală şi COndeU.JBk'B.'î, s. M. 97. 2. Conleslui IO (3), religie. Ostrogshi, pe de o parte, fiind de rit grecesc, stmpatiaa Cu coreligionarii romini. hasdeu, I. v. 111. La egumen se cfl'iu mai mulţi greci şi arabi de ritul nostru, bolintineanu, ó. 203. Grecii asemenea îndemnară pre romini ca să se servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare pintre ei,, o dată cu literele, şi ritul apusean, negruzzi, s. i 347. BUTII, ritmuri, s. n. 1. Aşezare simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi ricaccentuate într-un vers ori în proză, sau a accentelor tonice într-o frază muzicală ; cadenţă, tact. Costache Negruzzi a fost cel mai entuziasmat faţă de. . . ritmurile originale, de rimele rare, de armonia interioară a versificaţiei. sadoveanu, E. 225. Un vers cald. . . in ritmul căruia să simtă bătăile propriei lui inimi. vi,ahuţX., o. a. iii 72. De ce pana mea rămine in cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, o. i 137. + (Prin generalizare) Vers. Răsune iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele. beniuc, v. 63. 2. Desfăşurare gradată, treptată, evoluţie mai rapidă sau mai lentă a unei acţiuni, a unei activităţi, condiţionată de anumiţi factori determinanţi. Iată însă că avionul care a schimbat ritmul circulaţiei şi a scurtat distanţele, zboară la fel deasupra apei ca şi pe uscat, bart, E. 122. + Mişcare regulată; cadenţă, tempo. Tot trupul fetei se purta intr-un ritm mlădios, de un farmec nespus. sadoveanu, o. I 408. Respiraţia i se auzea într-un ritm regulat. Bakt, e. 337. RITMA, ritmez, vb. I. Tranz. A pune accentul (pe silabele unui vers, p. ext, ale unei fraze). (I n tranz. F i g.) Zadarnic plinge lira şi ritmează in dureri, Căci meteahna şi păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri. BELDICEANU, P. 124. EITMÁT, -A, ritmaţi, -te, adj. Care are ritm; cadenţat. O deosebită atenţie acordă Creangă şi sfirşitului ritmat al frazelor, vianu, ÁT p. 116. Bucuria jucătorilor izbucnea infrinturi de strigături, in floricele depăşi ritmaţi. REBREANU, R. I 128. BÍTMIC, -A, ritmici, -e, adj. Care are ritm; cadenţat, regulat. Poetul creează astfel o valoare nouă: vorbirea ritmică, vianu, s. 7. Gindurile lui adese se transformau în şiruri ritmice. eminescu, n. 42. •$> Gimnastică ritmică — ramură a gimnasticii în care exerciţiile se execută ritmic şi cu acompaniament muzical. <$■ (Adverbial) Mulţimea adormită in coloane Se mişcă totuşi ritmic. Camii, PETRESCU, V. 18. I-ar fi recunoscut — deşi erau tot paşi de femeie: tocuri înalte, bătînd mărunt şi ritmic cimentul, c. petrescu, î. II 75. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. coşbuc, P. I 48. RÍTMICA s. f. Ansamblu de reguli privitoare la folosirea ritmului în poezie şi, mai rar, în proză; ritm. Structura poeziei lui s-a sprijinit pe ritmica populară. Saiiia, u.R.S.S. 172. + (Muz.) Ştiinţă care studiază simetria timpilor accentuaţi şi slabi, precum şi a diferitelor valori de note într-o compoziţie muzicală. întrebuinţarea ritmului; totalitatea ritmurilor, l/n element de expresie care are o foarte mare importanţă este ritmica. BÍT0B s. m. v. rotor. RIT0EICĂ s. f. v. retorică. RITOENÎLĂ, ritomele, s. f. (Şi în forma riturnelă) 1. (Muz.) Fragment de muzică instrumentală care serveşte ca preludiu şi adeseori şi ca încheiere a unei arii. Coardele şi naiul începură riturnelă simplă a vechii balade, iar lăutarul. . . prinse a ne spune, in versuri surprinzătoare şi măreţe, povestea lui Corbea. SADOVEANU, E. 170. Semnal pe care tot francezul ii ştie şi-l clntă pe riturnelă poporană. ODOBESCU, S. ni 97. 2. Poezie de trei versuri, dintre care primul rimeazâ cu al treilea. — Variantă: riturnelă s. f. EITOS adv. Categoric, hotărît; deschis. Am declarat ritos: nu vreau să ştiu nimic! rebreanu, R. i 180. [Bărbatul meu] mi-o hotărit ritos: că de n-oi izbuti să prind gineri prin Eşi, pittă la sfirşitul cîşlegilor, apoi. . . AKECSANDKI, T. 421. Mărturiseşte ritos sentimentele inimei tale. id. ib. 1009. RITUAL1, ritualuri, s. n. Rînduială prescrisă a unei slujbe religioase; ceremonial religios. Totul pare că se petrece undeva intr-un ţinut african, unde membrii unui trib ar îndeplini un straniu şi primejdios ritual. boGza, c. o. 302. Dar ritualul funebru nu exprimă numai filozofia pesimistă a crăiesei, ci şi optimismul bătrinului sfetnic. GHEREA, ST. CR. iii 337. F i g. Ca mai toţi specialiştii, colonelul Voinescu voia să facă din meserie o castă, cu un fel de ritual al ei. Camii, petrescu, o. ii 528. Cred că-ţi place introducerea, Luminifo, e după ritual; o consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt, c. riî-Trescu, î. Ii 64. RITUAL2, -Ă, rituali, -e, adj. Privitor la rituri, care ţine de rituri; care se face după anumite rituri, Cintec ritual. F i g. Tina Diaconii şi Nevăstuica se pregăteau pentru plimbarea rituală din fiecare duminecă după-amiază. c. petrescu, a. 310. RITUALIC, -A, ritualici, -e, adj. (Neobişnuit) Ritual Ca bun credincios ■ ■ . îşi făcuse toate datoriile ritualice înaintea cinei, sadoveanu, o. i,. 47. RITUALÎSM s. n. Supunere excesivă la ceremoniile bisericeşti; formalism religios. RITUENÎILĂ s. f. v. ritornolă. EIŢ, riţuri, s. n. (Tipogr.) Crestătură liniară făcută pe o foaie de carton pentru a o putea îndoi cu uşurinţă, fără să plesnească. RIŢÎN s. m. v. ricin. RIŢUÎ, riţuiesc, vb. IV. Tranz. (Tipogr.) A cresta un carton (sau o mucava) spre a-1 putea îndoi uşor. EIŢUlT s. n. (Tipogr.) Acţiunea de a r i ţ u i. RIVAL, -A, rivali, -e, s. m. şi f. Persoană care aspiră, în concurenţă cu alta, Ia aceeaşi situaţie, Ia aceleaşi succese; concurent, adversar. Nerăbdătoare să-l vadă scos din domnie pe Bibescu şi mai ales pe rivala ci personală, Maricica-doamna. camii, petrescu, o. ii 508. Aflînd despre mişcarea periculosului rival, Petru cel Şchiop începu a-şi organiza armata. iiasdEU, i. v. 183. <ţ> F i g. Doi rivali erau acum: ur. armăsar negru şi o iapă sură. negruzzi, s. I 42. + Persoană care aspiră, deodată cu alta, la dragostea aceleiaşi persoane. Sintem rivali!... Unul din noi, dar, e de prisos pe lume; trebuie să piară! Ai,ECSANDRi, T. i 396. Hotărîsem să mă duc la rivala mea. negruzzi, S. i 52. Fără de pizmă, acum de tine Chiar cu rivalu-mi poci să vorbesc. alexan-drescu, M. 134. 4. Persoană care are merite egale sau e la fel de talentată cu o altă persoană. Poetul iubeşte natura şi in privinţa asta el are puţini rivali in literatura rominească. gherea, ST. cr. I 142. <$■ E x p r. Fără i RIVALITATE — 756 - RÎDE rival = fără pereche, fără asemănare, cu care nu se poate nimeni măsura ; .inegalabil. RIVALITATE, rivalităţi, s. f. Concurenţă între două sau mai multe persoane care aspiră la acelaşi lucru. Boierii munteni se temeau de rivalitatea boierilor moldoveni şi viceversa, hasdeu, i. v. 98. RIVALIZA, rivalizez, vb. I. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se sili să ajungă sau să întreacă pe cineva în ce priveşte talentul, meritul, puterea, vaza, dragostea; a concura. A rivalizat cu cei mai mari scamatori ai lumii, sahlă, n-66. A sta alături de, a egala, a sta pc aceeaşi treaptă. RIVERAN, -A, riverani, -e, adj. (Despre ţări, locuri) Aşezat pe malul unei ape sau străbătut de o apă curgătoare (mai ales de un fluviu reprezentînd o cale de comunicaţie internaţională). [Dunărea] reprezintă pentru noi, ca şi pentru celelalte ţări riverane, cea mai importantă sursă de energie hidraulică. GflEORGHiu-DEJ, R. 87. Expr. A purta (cuiva) rîcă = a purta (cuiva) duşmănie. Credea că mai ţtn minte şi că-i port rîcă. C. PETRESCU, c. V. 105. A se pune rîcă (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva) luîn-du-se la ceartă. RÎ( îl, ricii, vb. IV. T r a n z. (Despre păsări sau animale) A scurma sau a scormoni (pămîntul) cu ghearele sau cu labele. Lighioana începu să rîcîie ţărîna cu.lubele. odobhscu, s. 111 184. Expr. A rîcîi (pe cineva) la inimii = a-1 chinui pe cineva gîndul că trebuia să facă un lucru şi nu l-a făcut sau că ştie un lucru care interesează pe altul şi nu-1 spune. ^-Intranz. Cinii neîntrerupt se preumblau în giurul. .. fîntînii, viciind cu picioarele în pămint. reteganul, p. iv 46. Găina rîcîie cu picioarele, pann, p. v. i 129. Vija mirosea... Şi-unde-mi lătra, Şi tot ricîia, Piatra dezgropa. TEODORESCU, P. P. 417. + (Despre oameni) A zgîria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. îl văzu pe bătrin nSiiat; cu degetele descărnate făcea sforţări 'tetind plapoma. BART, E. 344. Rîcîie cu bă/«!.. .- pămîntul dinaintea lui. brătescu-voineşti, p. 11. Ideea ce turbură pe oarecari amatori untichităţi că n-au decît să riciie pămîntul ca să găscască obiecte de artă. bountineanu, o. 306. + A îndepărta prin zgîriere un înveliş, un strat. Rîcîi muşchiul care ascunsese incuietoarea. Galaction, o. i 256. Ea riciie de pe zidurile monumentelor scoarţa depusă. CAUAGIALE, n. s. 35. RÎCÎÎRE s. f. Acţiunea de a r î c î i şi rezultatul ei. RÎ( ÎÎT s. n. Faptul de a rîcîi; zgomotul produs prin rîcîirc. RÎ(ÎITÎ?RA, rîcîituri, s. f. Rîcîire; zgomotul produs prin rîcîit. O rîcîi tură de chibrit se auzi, şi seînteia... umplu odaia c-o lumină gălbuie. delavrancea, s. 156. RÎDE, rid, vb. III. Intranz. 1. A-şi manifesta satisfacţia printr-o mişcare a feţei şi a gurii, scoţînd sunete specifice, nearticulate. împăratul trăia sin-gur, ca un leu îmbătrîhit, slăbit de lupte şi suferinţe, împărat ce-n viaţă lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, n. 3.- Nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha, ha, ha! rîdea; muşchii i se suceau în rîşul acesta şi ochii lui hojma clipeau, negruzzi, S. I 140. (Cu subiectul «inima», «gura s>) Lui Domiţian parcă ii rîdea inima, bassa-rabescu, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare şi mai tare. creangă, a. 10. (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruneînd căutături de milă spre dreapta, bassa-rabescu, s. n. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. hogaş, dr. ii 133. A rîs cu mare poftă. caragiale, o. iii 72. Le-am lăsat şi eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, o. A. 66. Tc fac să rîsi de te ţii de pin-tece. şez.i 39. <§> Expr. A rîde (rar a-şi rîde) în barbă sau pe sub mustaţă = a rîde reţinut, pe ascuns. Pomi să-şi rîdă în barbă, bucurîndu-se. mihalE, o. 287. Vodă rîdea în barbă şi strecura în juru-i privirea-i ascuţită. SADOVEANU,. o. vii 74. A rîde mîuzeşto v. mînzeşte. (Rar) A rîde galben — a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toţi, rîde galben şi locotenentul. Ca.mii« PETRKSCU, u. n. 384. A rîde (cuiva) în nas (în faţă sau in obraz) = a-şi bate joc cie cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei îmi rîdeau în obraz. dki*Âvrancea, h. t. 6. Ea îşi bate joc de dinstd şi-i rîde în faţă. SBIERA, p. 152. -4* (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADovEANU, o. viii 240. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. c. petrescu, c. v. 258. Ce-aş vlai rîde să te văz întoreîndu-te cu nasul în jos. ispirescu, i*. 15. + A fi mulţumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor creşte pe fiece masă.’ TULBURE, v. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). F i g. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. în glastre rîde floare lingă floare. ÎOSIF, P. 18. în" Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. i>. zamfirescu, R. 246. Lunca rîde şi-nverzeşte, Doru-n suflet se trezeşte. alecsandri, p. i 235. (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ■<$> JF i g. Cerul era limpede şi luce- RÎGlI — /O/ rîncA ferii sclipitori rîdeau la stele. CREAJCCX, p. 56. + (Despre «oartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mihnirea din inima ta, căci norocul iţi ride din toate părţile. creanga, o. a. 223. 3, A-şi bate joc de cincva sau de ceva; a face haz pe socotcala cuiva, a lua în rîs. Va ride-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. coşnvc, P. I 111. Pină acum toii rideau de Prepeleac, dar acum a ajuns să ridă el fi de dracu. CRKangX, p. 51. Cit eşti de mare fi.puternic, eu rid de minia ta. alecsandri, T. ii 18. -$■ F i g. Rău e cind ride ctdmea de mufunoi. AI.ECSANDIii, t. ii 150. <> Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că inain-te-fi stă un sttlp de cafenele Ce ifi ride de-aste vorbe, îngi-nlndu-le pe ele. I! MI NES CU, O. I 150. Băieţii, ca să-fi ridă de el, ii sic. . . ŞEZ. IX 135. T r a n z. 11 rid toţi de faţă. siîvastos, N. 98. Au început fraţii a-l ride. ŞUIERA, P. 3. Măsură-fi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne ride acuforul? creaNGX, o. a. 288. <$• E x p r. Rid (sau nr rîdc) şl ciinii (curcile sau ciorile) do cineva sau (trnn z.) mii rid (sau m-ar, tc-ar etc. rldc) şi clinii etc., se spune despre cincva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ţi-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rid fi curcile de tine. reiireanu, i. 109. Am să vă muftnduiesc de-au să ridă fi dinii de voi. creangX, p. 304. + R e f 1. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-şi bate joc de en. Mi-a chemai fata la curte fi fi-a ris de ea Cogu Cristofor. STANCU, D. 134. 4 Refl, (Adesea cu pronumele în dntiv) A nu ţine scamă de ceva; a nesocoti. îmi rid de ritm Şi de-orice reguli îmi rid. MACiîdoxski, o. I 13. Ţi-ai ris de toate, creztnd că asta e-o putere; f-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. viaiiuţA, o. a. 505. — Prez. ind. şi: (regional) r/r (DELAVRANCEA, O. 11 292, CAitACiAi.r., o. i 63, auixandrescu, m. 6). KÎGÎI, rtgti, vb. IV. Intranz. A scoate din gît un zgomot caracteristic, provocat dc gazele din stomac. Nu suferea mirosul de rachiu. . . iar Vasile mereu ii duhnea in nas fi rigtia. reiireanu, i. 26. RÎGÎlAlA, rigiieli, s. f. Faptul de a rîgîi; ieşirea pe gît (cu zgomot) a gazelor din stomac; rîgîit. ItlOÎÎT, rigiituri, s. n. Rîgîială. Din gălăgia ameţitoare se înălţau, stăplnitoare, risete zvăpăiate, cite un rigiit larg. HKMiKA.vu, I. 34. ItîiK s. f. (Popular) 1. Boală dc piele transmisibilă la oameni şi la animale, cauzaţi de un parazit şi caracterizaţii prin apariţia unor bubuliţe (localizate mai ales intre degete) care produc mîncârime; scabie. Cu naiul fi cu ochii plini de riie.. ■ nu mai erau dini, ci ni;!e strigoi. galacTION, o. i 310. Avea două capre pline de riie. CREANGX, o. a. 286. «$> Riie câprească v. c 5 p r e s c. <$• E x p r. So ţlno ca rîln do om, se zice despre cineva dc care nu mai poţi scăpa. 2. F i g. Termen depreciativ pentru oameni şi animale ; pacoste, năpastă, plagă (socială). V. 1 e p r ¡1. Alojia asta. . . a fost a bătrînilor noţtri, pină ce s-a încuibat intre noi o riie boierească. SadoviîaNU, N. l'. 24. [Caprn] se smucea în toate părţile, incit îi era acum lehamite de dinsa. — De-a; ajunge mai degrabă în tirg, zise Prepeleac, să scap de riia asta. CKI‘ANC..\, 1*. 42. N-am făcut bine că. . . am scăpat ţara de o afa riie? NEGRUZZI, s. I 153. RÎiOs, -oAsA, riiofi, -oase, adj. Bolnav dc riie. 4>i un căţel ritos, cind te urmăreşte cu devotament, se alege din cind în cir.d cu o mingiiere. dkmetrius, c. 52. Cocioaba de pe malul sting al Bistriţei, bărbatul, fata fi boii din pădure, un ţap fi două capre slabe ¡i riioase ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. CRKANCi, a. 27. <^> (Substantivat) O duceam intr-un dntec... zburdind }i hirjonir.du-ne, de parcă nu eram noi riiofii din Brofteni. creancA, a. 29. <ţ> E x p r. (Familiar) A face pe riiosul = a-şi da aere, a fi mîndru sau înfumurat fără motiv. Compus: broaseă-rîîoasă v. broască. . RTlA* s. f. v. rînu. RÎLA5 s. f. v. iinV. RLMA, pers. 3 rimă, vb. I. Intranz. (Despre porci) A scormoni pămîntul cu ritul. Porcii, tot rîmîr.d fi trăgind de rădăcini, puteau să dărime gropile peste ei. galaction, o. I 296. + T r a n z. (Popular, despre oameni) A roade; a fi curios. Pe mine mă rimă la inimă să ¡tiu ceva despre istoria acelei biserici. lsriRr.su>, la cade. rî.mă, rime, s. f. Vierme cu corpul lung, de culoare roşcată, care trăieşte în pămînt în galerii sau pe sub pietre şi se hrăneşte cu pămînt bogat în resturi vegetale (Lum-bricus terrestris). J\ti-am aruncat undiţile cu rimă in balta adincă fi m-am cinchit atent lingă ele. SAPOVKANL', N. r. 63. Ca rima se tirii, lipit de păimint. mikoxescu, s. a. 120. Rima vinătă, pe brazdă, se subţie, se întinde; Apoi cioara, cloni de pradă, venind repede, o prinde, belhickanu, l'. 64. Cu rima mică se prinde peftele mare (— cu mijloace mici se poate realiza mult). rîmAtGr, rirnători, s. m. Porc. Am fost chiar slugii Şi-am păzit o turmă de rimători, TorîuCKANU, r. 93. rîmAtOrA, rimături, s. f. Locul unde n rimat un porc; pămîntul scormonit de porc. rLmmîAa, rimleni, s. m. (învechit) Din Roma sau din imperiul roman; roman, lovan Iorgovan, Fecior de rimlean, Frumos se gătea, Bine se-nartna Şi singur pleca. TEODOKESCU, P. P. 419. HÎMN1 vb. IV V. rîvnl. RÎMNIC, rimnice, s. n. Iaz cu peşte; heleşteu. Văd păduricea revărsată pe coastă, potecile străjuite de lilieci fi tei fi rimnicul de la poalele dealului, din poiana tic mesteceni. SADOVEANU, o. 1 284. Şi-a rinduit o vie fi rm rimnic la gospodărie. dunXrEANI;, N. 133. IIÎMXÎT, -A adj. v. rîvnif. RÎMMTOll, -OARE adj. v. rîvnitor. Rl.N'A s. f. (De obicei în construcţie cu verbele * a se ridica *, « a’se lăsa *, * a sta •) Latura dreaptă sau stingă a corpului omenesc. V. coastă, ? o 1 d. Boţea doarme la stupină, Cu capul pe-o rădăcină, Cu palojid puf pe mină, Cu durda pe lingă rină. TEonORKSCU, I'. l\ 604. <;• (Mai ales în loc. a d v., rar, în loc. adj.) într*o (sau po o) rină. = (culcat sau aplecat) pe o parte (uneori cu partea de sus a corpului rezemată intr-un cot); (in legătură cu obiecte) înclinat, strîmb. Curţile ca maidanele, fără împrejmuiri sau cu gardurile intr-o rină. PAS, IV 47. Moşneagul tot stritub sta, intr-o rină. SADOVKANU, o. i 336. Mă riuic intr-o rină fi privesc in jurul meu. CAM1I, PHTRESCf, U. N. 2S7. .S'tar:: intr-o rină Sub un stejar. lusir, V. 83. Baba s-apleacă pe o rină. caragiai.E, o. iii 54. RÎNCEZEĂLĂ, rtncczeli, s. f. Stare a ceca ce este rînced. Untul prea vechi.. . capătă rîncezeală. tamfile, i. c. 24. RÎNCEZÎ, pers. 3 rîncezeşte, vb. IV. Intranz. şi refl. A deveni rînced. Untul prea vechi... se rînce* zeşte. pamfile, i. c. 24. . BÎNCEZÎRE, rîncezin, s. f. Faptul de a (se) r î n-c e z i. EÎN€IIÎ1Z s. n, (Rar) Rînchezat. Voi mereu dormiţi Şi nu-mi auziţi, La margini de cnr>g, Rînchez de cal murg. TEODORESCU, P. P.* 498. RÎNCHEZÂ, pers. 3 rinchecză, vb. I. Intranz. (Despre cai) A necheza. Boii rag, caii rîncheaza, cînii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gînduri şi s-apropie de foc. alecsandri, o. 167. Glasul trîmbiţii răsună, cai rinchează sforăind. HEUADE, o. I 100. Murgul paşte şi rîncheaza, Mîndra plinge şi oftează. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 255. RÎNCHEZÂRE, rinchezări, s. f. Nechezare. lată se aude zgomot, împuşcături şi strigări, Chiote de biruinţă ş-a cailor rinchezări. NEGRUZZI, S. I 125. \ RÎNCHEZAT s. n. Faptul de a rîncheza; nechezat. RĂCOARE s. f. (Transilv.) Ură, pizmă. Aşa cobesc muierile în răutatea inimii lor, din rîncoare. RETEGANUI,, p. v 19. RÎND, rinduri, s. n. 1. Şir (drept, aliniat) de lucruri sau de fiinţe. Se vedeau rindurile [griului] încrucişate, dese, ca o ţesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, o. 436. [Mihai] pătrunse printre rindurile deschise. C. PE-TKESCU, c. V. 35. Număr etajele după rindurile ferestrelor luminate. BART, s. M. 39. (în construcţie cu verbele « a fi », « a sta », « a merge », ia se aşeza » etc. şi precedat de prep. «în » sau, regional, fâră prep.) Stăm în faţa comisiei, trei candidaţi în rind pe cite un scaun. I. botez, şc. 82. Ne aşezam în două rinduri şi deschideam calea. CREANGA, a. 10. Numai Petrea nu-i în rind; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, v. a. 94. Merg cătanele tot rind. jarnîk-bIrsiîanu, d. ju3. ■if- Loc. a d v. Dc-a rîndul (învechit şi regional ile sau dc-a rîlld) = a) unul după altul, fără întrerupere, în şir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, l. 5. li arată apoi o fîntina, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. creangX, p. 95. Bădiţa. . . mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvint... Că i-am fost trei ani de-a rind. Jarnîk-bîrseanu, d. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rindul. coşbuc, p. i 260. Comoara nu să găseşte cind ici, cind colea săpînd, Ci lesne să nemereşte cind iei pămîntul de rind. PANN, p. v. ii 90. I c l'înd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rind pe toţi cei mai dcocheaţi din toate trei satele, rebreanu, r. i 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorită; stelele piereau pe rind. negruzzi, s. i 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceţi bine şi iertaţii Că pe rind toate jucaţi, jarnîk-bîrseanu, d. 362. Aud vinul gilgiind Şi mîndruţele-alergind, Ca să le sărut pe rind. alecsandri, p. p. 314; b) de la unul la altul. Femeile . ■ ■ umplu paharul şi-l poartă pe rind. coşbuc, P. i 143. (Pe) rînd, pc rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre ctmpie Se perindă nori de plumb, topîkceanu, p. 212. Au plecat toţi... rind pe rînd ca şi la sosire, caragiale, o. iii 72. Şi se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. eminescu, o. I 214. în primul rînd = înainte de toate, mai ales. <$> Expr. A îi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un şir; f i g. a fi în fruntea unei activităţi. Comuniştii sint in primele rinduri ale întrecerii socialiste. <$> Haină (încheiată) la două rinduri = haină bărbătească cu două şiruri de nasturi, unul pentru a se încheia şi unul ca garnitură. -$• Fiecare dintre şirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rindul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă ameţită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu nelinişte pe rindurile scrisorii. BASSARABESCU, v. 33. Scrie două-trei rinduri Şi-l ajung nişte gînduri. jarnîk-bîrseanu, D. 120. -fy- Rînd alb = interval nescris între două şiruri scrise. <£> Expr. A citi printre rinduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) şi ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea. ■ ■ .dar mai mult printre rinduri. SADOVEANU, E. 109. Şir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii şi trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Şi io ţi-oi aşterne Trei rinduri de perne. TEODORESCU, r. P. 644. + (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliţă răsare o lungă construcţie de un singur rind, destinată iii chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare şi frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietaridui nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rinduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. bolinTineanu, o. 413. <)> Rîndul de jos = parterul. Rindul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un şir sau în cadrul unei activităţi; momentul indicat pentru o activitate. O veşnică larmă şi certuri aprinse se ridicau intre cărăuşi pentru rindul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. Loc. a d v. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Şi multe veacuri la rînd A răbdat ţara gemînd, Cu frunţile la pămint. deşliu, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa. . . Urma să-i afle pe fiecare, la rind, după răbojul întipărit in cuget. c. PETRESCU, A. R. 10. Ca rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toţi împreună, făcînd mîncare cu rindul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, o. a. 83. <*> E x p r. A lua po cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te priveşte pe dumneata şi să luăm pe istalalt la rind. CREANGĂ, A. 148. A ţine rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acţioneze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Şi întră la rind moşneagul cu baba. şez. iii 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acţioneze. (F i g.) Gonise vîntul nopţii furtunile cereşti, Lăsînd acuma rindul furtunii omeneşti. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rindul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise şi rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rindul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. Ii 159. Aştepta de două zile să-i vie rindul la moară. slavici, o. i 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) priveşte. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] şi le semăn şi eu la rindul meu şi fac dar din darul tău. RÎND — 759 — RÎNDUI vlaiiuţă, o. A. in 92. Iar Pandele-i asculta Şi la Hndu-i cuvînta... axecsandri, p. p. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. botez, şc. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pindească, ieşi balaurul. ispirescu, L. 200. (Regional) A nu-şi da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picidf, De nu-şi da rînd. COŞBUC, P. I 58, Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrăţişat. . . şi-apoi nu-şi mai da rînd unul altuia cu întrebările. Sbiera, p. 52. O tulesc la fugă... şi de la o casă la alta nu-şi dau rînd cu uratul, şuz. iii 179. A nu-şi putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună scamă că. ■ . nu-şi vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile], marian, o. ii 311. A da rînd la... = a ţine seamă de. . . Iar tată-său, ca şi-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. coşbuc, P. I 255. Fără (. 220. De ce sînt cu faţa slabă?... Eu zic dorului plîngind C-am iubit fără de rînd. auecsandri, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de acelaşi fel. Un rînd de plăcinte şi un rînd de vin — pină ce picioarele se miliară şi glasurile se înduioşară. sadoveanu, o. I'302. Nu cumva actele făcute. .. au vreun clenci şi ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Ilovea-nului? C. PETRESCU, r. dr. 252. Am început aplînge cu zece iînduri de lacrimi. CREANGX, A. 27. + Grup de obiecte care formează un tot, o serie, şi care se folosesc deodată. Am fost tocmit. . . cu două rînduri de schimburi pe an. c. PETRESCU, R. dr. 241. C-un rînd de haine o văd niergînd La muncă, La joc şi hori acelaşi rînd. COŞBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie şi-t făcu un rînd de haine, ispirescu, L. 92. *$> Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama şi fata, cu două rînduri de case, alături de aceea in care stăteau. sadoveanu, m. 115. Ştiu că Scarlat are un rînd de case şi o moşioară. c. PETRESCU, î. II 68. + (Precedat de numerale, sau de adjective) Dată, oară. Intr-alt rînd am socotit şi m-ăm gîndit că tot pe şoseaua Romanului dr trebui. . ■ a fîntina. sadoveanu, o. vil 270. Inatitea rînduri Leonida ii împrumutase, la nevoi. vlahuţX, o. a. 253. Da bine, moşnege, cînd ai venit in cela rînd parcă erai in toată mintea. CREANGX, p. 83. ■i? (Cu precizări temporale) De rindul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, h. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîn-t'urile cîntecelor populare. beniuc, p. 24. In rîndurile duşmane se iscă... o frămîntare grăbită. sadoveanu, o. vi 47. M-aş prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, in rindul strămoşilor. DEI.AVRANCEA, o. n 54. Expr. în rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeaşi treaptă, la acelaşi nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pină ce nu te-oi ■.. vedea om în rindul oamenilor, ispi-rkscu, i,. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalţi şcolari şi ne-a dat de învăţat. creangX, a. 27. Istoria pe drept l-ar pune in rîndul lui 7Yi. negruzzi, s. I 193. 5. (învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Intimplindu-se ca Mihai şi Pătraşcu să moară fără moştenitori . . . împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obştească a boierilor, staturilor şi rîndurilor ţării. bXlcescu, o. 11 192. <$■ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. e x t. lipsit de strălucire, comun,. obişnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. sadoveanu, o. viii 221. M-a privit cu o ură Ştearsă, de rînd. camu, petrescu, u. n. 156. Da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Romineşti. EMINESCU, 0.1147. Dacă sînt intr-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. alexan-drescu, p. 49. G. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rind e pe acest pămînt de umblă viii cu morţii? RETiî-ganul, p. rv 68. Atunci Petre ia cuvint: Aşa-i rîndul pe pămînt! alecsandri, p. a. 94. Şi la nuntă petrecea in cintări şi veselie, Cum e rindul la domnie, id. P. P. 108. Expr. A şti rîndul = a şti rînduiala, a cunoaşte rostul, mersul treburilor. De unde aş putea cumpăra puţină pine de-aici, eu nu ştiu rindul; n-ai face bine să te îngrijeşti d-ta? RETEGANUI,, P. IV 40. Doica, haita cea bătrină. . . ştia rîndul la stînă. AiECSANDRi, p. p. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situaţia? Cum e rîndu la oraş? — Nu prea bine, Grigoraş. marian, s. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ţi umblu de rîndul tău. ŞEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi aşa rău ? Că imblu de rindul tău. alecsandri, p. r. 141. + (Regional) Fel, soi. Se duse... să-şi aducă nişte lemne de rîndul meşteşugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfirşit. marian, o. ii 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-şi potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rindul gurii. RETEGANUI,, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, p. 82. RÎNDAŞ, rtndaşi, s. m. (Ieşit din uz) Om de serviciu pentru munci de rînd, într-o gospodărie particulară. Trase îndelung de sîrma clopotului, şi abia tîrziu veni un rîndaş să-i deschidă, dumitriu, n. 105. Vede in partea grajdului o spărtură in uluci... pe unde aruncau rîndaşii gunoiul, caragiale, o. in 20. Se înfăţişă inainte-i un rîndaş de la bucătărie. Fii,imon, c. 242. RÎN’DEĂ s. f. v. rindea. RÎNDUÎ, rînduiesc, vb. IV. T r a n z. (Folosit şi absolut) 1. A aşeza • într-o succesiune regulată, într-un şir, într-un şirag; p. e x t. a dispune, a aranja într-un anumit fel (pentru a da un aspect plăcut sau pentru a face să corespundă unui anumit scop); a face ordine. Traian se ridică de pe scăunaş şi prinse a rîndui in poliţele de subt şopru. sadoveanu, p. m. 248. Rîndui pe măsuţa de la căpătîiul bolnavului cele citeva reviste, c. petrescu, c. v. 211. Cuvinte prea frumoase le-am rinduit şirag Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag. eminescu, o. iv 288. Refl. pas. Se taie şi se rînduieşte pînea. sadoveanu, p. M. 77. Refl. Fruntaşii păuneni s-au rinduit cuviincios in două laturi, sadoveanu, p. m. 213. în faţa casei, Ioana cu cei doi copilaşi ai ei s-au rinduit ca la intrarea in biserică. CAMli, petrescu, U. n. 256. [Pedestrimea] era armată cu suliţi şi se rinduia in «falange*. bXlcescu, o. I 26. + R e f 1. A urma unul după altul, a se succeda, a se perinda. Ciţi domnitori. .. s-au rinduit la scaunul Moldovei... au trebuit să treacă măcar o dată prin Humu-leşti. CREANGX, a. 73..+ Refl. A se afla, a fi aşezat sau situat unul în urma altuia, într-o anumită ordine; a se înşirui. Case mărunte. . . se rînduiesc pină la marginea liniei ferate. SAHIA, U.R.S.S. 6. în spate aveam culmea întinsă a Penteleului. . . şi pe sub dinsul se rînduiau, ca trepte ale unei scări de uriaşi, plaiul Răboiului, munţii Nehar-niţa. odobescu, s. iii 174. 2. A pune ordine într-un domeniu de activitate, a organiza. Asociaţii se strînseră în multe seri... în localul şcoalei de la Trei-Ierarhi, incit chestiunea era acum mai mult de a rîndui materia, călinescu, i. c. 139. Se frămînta Tetea, rinduindu-şi compania, sadoveanu, o. vi 32. <£• A b s o 1. Rinduiţi, c-o să petrecem nouă zile înşirate. Să petreacă toţi in ţară. EFTiMru, î. 56. (Complementul indică acţiuni ale omului) Domnul... rinduia cele întăi afaceri ale stăpinirii. sadoveanu, o. vii 73. Cum venea. seara, îşi rinduia rosturile şi se culca. dunXreanu, ch. 27. 3. A da cuiva o însărcinare sau o dispoziţie, a prescrie cuiya ceva; a dispune, a hotărî, a porunci. Cuviosul stareţ rîndui fratelui arhondar să pregătească cină. SADOVEANU^. RÎNDUIALĂ — 760 — RÎNTAŞ Z. C. 261. Se cununară cu fetele, după cum rînduise Prîslea, ISPIRESCTJ, L. 89. Intrebtnd pe doftorul.. . mi-au rinduit apile de mare. kogAlkiceaxu, s. 90. (impersonal) Ca şi-n poveştile cele bătrin eşti, i-a fost rinduit să slujească la găinărie, SADOVKantj, o, viii 222, După cine va fi rinduită să se mărite şi fetiţa noastră. RETeganUL, p. IV 73. + A decide, a fixa, a stabili. Deci ţie din visterie pensie iţi rinduiesc. negruzzi, s. l 132. Au rinduit locul unde trebuia să se culce supusul său. drĂghici, r. 176. 4. (învechit şi arhaizant) A numi pe cineva într-o slujbă, a repartiza într-o funcţie. [Am luat] 800 de galbini de la comisul Trufandachi, pentru ca să-l rinduim ispravnic la Hirlău. alecsandri, t. 1353. Rînduiră... pe fiecare dobitoc la ce are să fie bun, ŞEZ. n 31. RÎlS'DnÂLĂ, rinduieli, s. f. 1. Faptul de a rîndui, fel de aranjare a lucrurilor în mod ordonat; p. ext. ordine. Cancelaria mi-o ţin în bună rinduială. SADOVEANU, P. M» 98. Avea gust şi rînduială în toate. vi^ahuţX, o. a. 511. Cind caravana ajunge la un izvor, toţi călătorii descalecă şi. .. cu ierarhică rinduială... îşi potolesc setea. russo, o. 101. 2. Felul în care se desfăşoară o acţiune, sistem de organizare statornicit, stabilit sau impus; regulă, obicei, datină, lege. E rînduiala firii bujorul să-nflorească. DEŞUU, G. 51, După un sfat scurt şi grabnic... hotărîră tustrei rînduiala bătăliei, sadoveanu, o. vii 10. Noi sîntem proşti şi nu ştim bine rînduielile. REBREANU, r. i 144. + Măsură, directivă, dispoziţie, aranjament; (învechit) dare, impozit. Acest tovarăş de osîndă al meu mi-a arătat in mai multe rînduri care sint rînduielile pe care le scoate domnia pentru pieirea acestei iărace ţări. sadoveanu, z. c. 165. Dacă noi vă dăm pămînt şi vine turcul şi zice: « rînduiala. asia nu-i place sultanului* şi dă să vă ia pămîntul înapoi? CAWIL riîTRESCU, o. ii 285. Tu te duci, bădiţă-n ţară, Nu-mi laşi nici o rînduială? — Rînduială ţi-am lăsat Să nu faci mult sărutat / jarnîk-bÎrseanu, d. 378. E x p r. Atace rîiuluîaltt = a face ordine, aranjînd, luînd măsuri, dînd dispoziţii, poruncind. Să mergem să-mi văd oştenii; să fac rinduială pentru lipsa mea» sadoveanu, O. Vil 24. Făcu rînduială ca să macine griul ce mai era la moară. slavici, o. i 227. 8. Ceremonial, forme statornicite. Pe urmă a făcut toată rînduiala morţilor, după datină. sadoveanu, O. Vin 188. Sfinta Duminecă a primit-o cu aceeaşi rinduială şi tot aşa de bine% ca şi surorile sale. CREAKGÍ, r. 92. EÎNDUlRE, rinduiri, s. f. Acţiunea dea (se) rîndui. EÎNDUIJÎŢ, rinduleţe, s. n. Diminutiv al Iui rînd. RÎNDWEÂ. -HĂ, rindunele şi (rar) rindunici, s. f. 1. Pasăre călătoare, cu coada. despicată, cu pene albe pe burtă şi negre pe restul corpului; îşi face cuibul sub streşinile caselor (Hirundo rustica). Rînduneaua de mult se călătorise, c. petrescu, s. 13. Cuibul se strimbase şi el; dar ce-i păsa rîndunichii? BASSA-RABESCU, v. 51. întreabă tu pe rindunici De ce sint trist. IOSIF, T. 136. Cu o rin du fiică nu se face primăvară (= un singur fapt îmbucurător nu dă dreptul la concluzii de generalizare favorabilă). (în comparaţii) Chipul ei din calea noastră Orice piedică gonea Şi făcea din miné pană Şi din roibu-mi, rindmiea. EFTIMIU, î. 36. + Compuse: (Bot.) rocliila-iîmlunelci v. rochiţă; poala-rîndu-nicîi v. p o a 1 â. 2. Ultima dintre cele cinci pînze ale unui catarg, aşezată in vîrful acestuia. Fiind mic şi sprinten îl rînduise la manevra pinzelor tocma: sus, in vîrful catargului, la rîndunică. bakt, e. 272. — Gen.-dat. şi: rîndunichii, RINDUAÉL. rî7idunei, $. m. Masculul rindunicii. [Ea] s-a prefăcut in rîndunică şi el in rindunel, şi-amindoi au -sburat pe o fcrcastă. marian', o. Ii 98. •+• (Adverbial) Repede (ca rîndunică). Zboară calul rindunel. Costea tot cu jale-n el. coşnuc, p. I 132. Calul rindunel zbura Şt în curte că era. alecsandri, p. P. 176. rLnî, riñese, vb. IV. Tranz. A curăţa un loc (în special un grajd) de stratul de murdărie depus. Trebuia să rinească grajdul, curtea şi locul de dinaintea circiumii. slavici, o. I 116. Fata rineşte fîntina şi o grijeşte foarte bine. creangă, P. 287. *0* (Complementul indică stratul îndepărtat; atestat în forma răni) Să răntîi aci, să răneşti balegă, c. petrescu, î. Ii 178. Intranz. Trebuie să se ducă la moară să macine. Pe urmă rinească in grajduri. PREDA, î. 178. — Variantă: răni vb. IV. RÎX.7ET, rinjete, s. n. Grimasă de batjocură sau de răutate, care strîmbă figura şi descoperă dinţii; rîs sau zîmbet răutăcios, sarcastic. Rinjetul lui Todericiu se adinei. vornic, p. 21. Nu mai vedea rinjete, ci numai chipuri senine. tudoran, p. 337. După o secundă de şovăire, ii înfruntă privirea cu un rinjet ■ obraznic. rebreanu, R. ii 195. <$• F i g. Ferestruicile se strimbau intr-un rinjet■ ca mii, Alt, n. i 19. + Manifestare de furie sau de ameninţare la unele animale, constînd din arătarea dinţilor. încercă să ridă, dar risulfu ca un rinjet de ciine bătut. C. PETRESCU, C. V. 146. RLNJÎ, rînjesc, vb. IV. I n t r a n z. şi r e f 1.1. (Despre animale, mai ales despre cîini şi lupi) A-şi arăta ameninţător dinţii, a mîrîi arătîndu-şi dinţii. Fiara rinji fi se repezi clămpănind printre cîni. SADOVEAKU, O. I 449. Ursul.. . se opri o clipă in loc, se rinji la dînsa, o scuipă drept în faţă. gane, n. ii 48. <$> F i g. De-acum e toamnă. Din nori alburii Iarna rinjeşte cu dinţi de zăpadă. BENIUC, v. 76. -v” Tranz. (Cu complementul «dinţii o) O înfricoşată tigroaie. deschizîndu-şi gura, îşi rinjea dinţii. DRĂGHICI, R. 46. 2. (Despre oameni) A-şi arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie. Iordan Buză se rinji intr-un fel ciudat la Pralea. VORNIC, P. 186. Rinjea ¡¡rosteşte, gogeamite găliganul, cu o frunte de un deget. ERĂTESCU-voineşti, F. 42. Rînjind sarcastic sub mustaţa întărî-tată, Ladima ii puse mina pe umăr. CA MII, PETRESCU, N. 39. <0> T r a n z. (Cu complement intern) Rinjea rinjet uscat, bolliac, o. 197. + A rîde silit, fără veselie. Sergentul Mezenucă era foarte vesel, rinjea larg la gluma căpitanului, sadoveanu, o. vi 210. -4* A-şi bate joc de cineva. (F i g.) Cine scrie şi cum scrie? — Nu cumva iarăşi vrun cîntec, rînjind de biata domnie? hasdeu, r. v, 18. - RÎiNJÎRE, rînjiri, s. f. Faptul de a (s e) r î n j i; rinjet. Plătit voi fi de munca fără seamăn c-o rinjire? macedonski, o. I 231. RÎiWTÎT, -Ăj rinjiţi, -te, adj. (Despre dinţi sau gură, p. e x t. despre oameni şi animale) Care rinjeşte. [Lupoaica] se învirti greoaie in loc şi din gura rinjită i se prelingeau bale ruginii, sadoveanu, o. viii 108. Dulăii rinjiţi zvîcneau din cotloane, lătrînd şi schelălăind. C, PETRESCU,.A. K. 9. Era scheletul scorojit, cu dinţii rinjiţi. I. botez, şc. 119. RÎiS’JITOR, -OÁRE, rinjitori, -oare, adj. Care rinjeşte, care ride batjocoritor. Oglindea pe faţa-i rînjitoare. .. josnicia cea mai murdară. M. I. CARAGiALiî, C. 45. RÎNJITCRA, rinjituri, s, f. Rînjire; rinjet. Ea clăti cu capul şi-ntre rinjitură îi arătă dinţii cei pociţi din gură. PANN, la CADE. RÎNSĂ, rinse, s, f. Nume popular pentru inflorescenţa masculină a unor arbori. Arinii, mestecenii şi alunul fac un feli de mugur lung în forma unei omizi; acest mugur se cheamă rinsă. ŞEZ. Ii 43. RÎ^TÂŞ, rîntaşuri, s. n. Sos făcut din făină prăjită în grăsime,' pentru a fi adăugat la unele mîncări. [Mama] învirtea cu-o lingură de lemn Prin cratiţa în care sfîriia rîntaşul. BENTUC, v. 37. RlNZĂ — 761 — RÎŞNIŢĂ RLVZĂ, rittze, s. f. 1. (Regional) Pipotă. Să mănince mai sau rinză de pasere, şez. ui 150. 2. (Familiar) Stomacul omului sau al animalelor (uneori considerat ca sediu al sentimentelor sau al puterii, v. inimă). Mai toarnă-mi un pahar, mă Neculâieş, că crapă rinza în mine. sadoveanu, 1’. M. 303. Auzi d-ta, ■ noi nu ftim cum să-l mai ţinem pe maniacul ăla pe vîrjul degetelor ţi poftim... d-ta ii întorci rinza pe dos. camil . PETRESCU, U. N. 31. Ajungind la un izvor limpede ca cristalul, se puse puţinei să odihnească }i să se împace cu rinza, ca astfel să poată merge mai departe, boxa, p. 48. + Numele popular al unor boli de stbmac. Rinză.. . se ciştigă din ridicături peste măsură. ŞEZ. IV 25. rLnzGs, -oăsă, rînzoşi, -oase, adj. (Popular) Răutăcios, arţăgos, iute la mînie. Un convoi de vreo cincizeci de ţărani fu pornit spre Piteşti, încadrat de soldaţi cu armele încărcate, subt comanda unui plutonier bătrin şi rinzos. REBREANU, R. n 297. Tare-i rinzos la inimă. şez. n 74. RÎl’Â, ripe şi rîpi, s. f. Coastă abruptă a unui -deal; surpătură de pămînt făcută de torente sau de şuvoaie. Ripele erau pline de troiene, drumurile la Bistriţa erau închise, sadoveanu, b. 65. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu ripe fără fund. EMI-NESCU, o. IV 318. Prin rîpi adinei zăpada de soare se ascunde, alecsandri, o. 174. Expr. A (se) (la (a merge sau a (sc) duco) do rîpă = a (se) distruge, a (se) nimici; (despre persoane, rar) a se omorî.. Uneori îl bateau gindurile să-şi facă seamă singur, să se dea de rîpă. 1ŞPIRESCU, I,. 214. Ai mai crescut haraciul... Făr-a vedea • că ţara sărmană-o dai de rîpă. ALECSANDRi, t. Ii 169. RîrCs, -oAsĂ, rîpoşi,* -oase, adj. (Despre un teren) Plin de ripe, cu coaste repezi, abrupt. Ieşim sub dealul rîpos. Sadoveanu, o. Vii 192. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură rîpoasă. camiv petrescu, u. n. 366. De la mănăstirea Hurez în sus, locurile se sălbătăcesc, văile-s tot mai înguste şi mai rîpoase. vi,ahuţă, r. p. 82. RÎS1, rîşi, s. m. Animal sălbatic, cu blana roşiatică, asemănător cu pisica sălbatică ; trăieşte în regiunile muntoase (Fclix linx sau Linx vulgaris) ; linx. Erau mai cu seamă nişte piei de rîşi. . . şi stăpinul meu le preţăluia una cite una. sadoveanu, F. J. 210. + Blana prelucrată a Animalului descris mai sus. Că rîşii şi jderii Nu poartă numai domnii. SEVASTOS, n. 136. RÎS2, (rar) risuri, s. n. 1. Acţiunea de a rîde şi rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare caracteristică a gurii, însoţită de un sunet specific, nearticulat. Păţania doamnei Lungeanu cu Veta dumneaei a stirnit un rîs general. brătkscu-voineşti, î. 88. Califul tiu şi-a mai putut stăpîni risul şi a ris cu mare poftă. Caragiale, P. 140. -if- (Urmat de determinări care arată felul, caracteristica) Flăcăul părea tot cel de odinioară, cu glumele-i felurite, cu risu-i puternic, sadoveanu, O. vii 307. Izbucniră intr-un ris gălăgios, rebreanu, R. 1131. Prin risuri cu hohote ele răscumpără lungile ore de tăcere. ODOBESCU, S. iii 19. <$>• (în construcţii hiperbolice) Dănilă. .. se strica de ris. CREANGĂ, P. 53. Băieţii leşinau de ris. id. ib. 306. .<$> F i g. De la pajiştile cu risuri in mii de feţe ale florilor... trebuia Jderul cel mititel să-şi ia rămas bun. sadoveanu, f. J. 86. 2, (Mai ales în e x p r., construit cu verbele «a fi», • a se face i, ia ajunge >, «a rămîne ») Do rîs (sau do rîsul lumii) = de ocară, de batjocură; ridicol. Am auzit c-o să rămînem de risul lumii, dumitriu, n. 24. Amindoi se legară cit aţă la deget şi-şi făcură nod la batistă, ferindu-se să sptiie aceasta unul celuilalt, de teamă să nu se facă de rîs. BASSARABESCU, v. 42. Nu, tiu vreau s-ajung de risul lumii. DELAVRANCEA, o. II 346. Nimic nu-i mai de ris ca plinsul In ochii unui luptător, coşbvc, T. I 194. Mă tem că m-oi face de rîs. creangă, p. 195. A face (pe cineva) 'de rîs (sau de tot rîsul) = a face ca cineva să ajungă de rîsul lumii (v. compromite) sau a atrage (printr-o purtare nedemnă) batjocura asupra persoanelor care răspund de tine. Spune cite-o vorbă de ne face de tot rîsul şi ocara. SADOVEANU, O. VIII 223. Se vorbiră... să facă pe fratele lor cel mic de ris şi de ocară. ISP1RESCU, L. 37. A lua (pe cineva) în rîs = a-şi bate joc (de cineva). li durea la inimă cînd îl luau in rîs. ISPIRKSCU, L. 37. A-şi face rîs do cineva (sau de ceva) = a-şi bate joc de cineva sau de ceva. îşi face ris de ţara noastră cea blagoslovită. sadoveanu, o. vil 135. Vrei să-şi facă dracul ris de mine. creangă, p. 154. Auzi, să-şi facă el ris de lucrul meu! alecsandri, T. 274. + Sunet în cascade, scos de unele păsări. Eu ascultam in pădure rîsul hulubului sălbatic. sadoveanu, o. viii 15. RÎSET, rîsete, s. n. (La sg. adesea cu sens colectiv) Rîs2. Oamenii izbucniră in rîsete. preda, î. 97. Sc auzeau exclamări de compătimire sau riset înfundat, s aii ia, n. 55. Intre curteni se făcea un riset ca acela şi un chicot, cît socoteai că se răstoarnă curtea, sbiera, p. 41. RÎSOAlCÂ', risoaice, s. f. (Rar) Femela rîsului1. Puii acelei risoaice scheaună de foame şi pier dacă n-au carne, sadoveanu, v. f. 132. RÎŞCllÎG s. n. (Regional) Ghiuden. Se mai îndeletniceau cu căsăpia şi cirnăţăria, producîtid cîmaţi uscaţi, tari şi afumaţi, din carne de oaie şi de vităt numiţi• . . şi rişchig sau potcoave, şez. xn 3. RlŞCOV, rişcovi, s. m. Ciupercă comestibilă, care creşte prin pădurile de fag şi de brad (Lactarius deli-ciosus, Agaricus deliciosus sau canthorellus). Plecai in pădure după ciuperci. . . Peste puţin, mă intorsei cu desagii plini de hribi, de rişcovi. iiogaş, m. n. 171. Rişcovii se fac pe unde sînt păduri de brad. ŞEZ. viii 6. RÎŞCOYÎŢĂ, rişcoviţe, s. f. Gen de rîşcov. Bureţii cunoscuţi de sătenii din judeţul Suceava ca buni de mîncare sînt... rişcovii, rişcoviţele, drelele. pamfiuî, i. c. 247. Rl.ŞNÎ, rişnesc, vb. IV. Tra n z. (Folosit şi absolut) A măcina cu o rîşniţă. Puneai meiul la rîşniţă şi rîşneai. STANCU, D. 29. Irina, cu o mină pe hădăragu rîşniţei şi cu cealaltă in poala cu grăunţe, rişneşte cam alene. IlUJOR, S. 75. Ea aleargă-n fuga mare, Seceră orz de prinzare. ■ . Pină un copil să sugă, Se azvirle ca virlugă Şi rişneşte tot in fugă. auîcsandri, P. P. 353. -ţ- R e f 1. pas. De cite ori era nevoie de cafea, .se rişticau numai atitea boabe cit le ştia măsura in pumnul^ tui sting, sadoveanu, o. t. 252. + F i g. A zdrobi. A aruncat polul, a scuipat asupra lui şi l-a rişnit cu cizma, sadoveanu, m. c. 43. rîşnicioAră, rişnicioare, s. f. Diminutiv al lui rîşniţă. Am o rîşnicioară, toată ziua rişneşte şi noaptea s-opreşte (Gura), gorovei, c. 183. RÎŞXIŢAR, rîşniţari, s. m. Persoană care lucrează cu rîşniţă de măcinat sare, porumb etc. Se îmbulzeau amarnic... boccegii, salahori, rîşniţari şi jupinese cu rochiile înfoiate. c. petrescu, a. r. 7. RÎŞNIŢĂ, rişniţe, s. f. Maşină rudimentară de măcinat sare, porumb etc., compusă din două pietre, dintre care cea de deasupra se invirteşte cu ajuiorul unui miner. O zi întreagă aplecat pe rîşniţă, invirteai, invirteai, pentru o mămăligă. STancu, d. 29. Nici rişniţa, care se găseşte in toate cetăţile romane, nu era cunoscută locuitorilor acestui pisc. bolliac, o. 266. Cine strică-aşezămînt, N-aibă ţămă pe mormint, Nici hodinu pe pămint; Fte-t moara rîşniţă Şi hodina-n temniţă! jarnîk-tukseanu, d. 282. ^ Expr. A ajunge de la moară la rîsnifi = a ajunge dintr-o situaţie bună. într-una rea ; a :câpita. / RÎT — 762 — RÎZĂ Omul nemulţumit fuge de bine şi dă peste mărăcine, Sare din lac în puţ Şi ajunge de la moară la rifniţă. PAis’N, r. V. iii 105. -4- Moară primitivă mişcată cu ajutorul animalelor de tracţiune. Cind îi veni [catîrului] bătrîneţea, La rîşniţă el fu pus. alexandrescu, h. 292. Maşină mică de bucătărie cu mecanism simplu, cu ca re se macină boabele prăjite de cafea, piperul etc. RÎT1, rituri, s. n. Botul porcului. Porcul însă îşi scoase •deodată ritul din zeama de tărîţe. rKbreanu, R. I 147. Purcelul. . . răstoarnă cîteva oale cu rîtul. CREANGĂ, P. UI. Mistreţi... cu riturile întinse, cu colţii ascuţiţi, cu spinarea încovoiată şi cu codiţa sumeasă dau năvală prin ■leasă şi prin mocirlă, odobescu, s. iii 110. Belciug de aur . la rîtul porculuiy se zice cînd cineva dă un lucru bun •cuiva care nu-1 merită sau nu ştie să-l preţuiască. RÎT2, rituri, s. n. (Regional) Loc şes (de-a lungul unei ape curgătoare) pe care creşte iarbă pentru cosit ;sau pentru păşunat. V. pajişte. Să las lunca cea cu spifti Şi să nu mai văd pe luncă Lălrînd cînii cum s-aruncă Peste rît. coşbuc, p. II 167. De lacrămi n-aş ■băga seamă, Că le şterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz. Că rămîne fript şi ars Şi rămîne ofilit Ca otava .de pe rît, Cîndu-i bună de cosit / jarnîk-bîrseaî'îu, d. 102. lilTÂN, rîtani, s. m. Porc; f i g. termen de ocară pentru oameni. Afarăl daţi-l afară! Să nu-l văz în •ochii mei pe rîtanul de Negoiţăl caragiale, o. iii 46; RÎU, rîuri, s. n. 1. Apă curgătoare mare (uneori navigabilă) care se formează din unirea mai multor pîraie şi care se varsă într-un fluviu sau în alt riu. Dăm de o vină liniştită de apă, care se desprinde din riu, se abate imbrăţişînd un cot de luncă. SADOVEANTJ, o. vii 338. Cu cofiţa pe-ndelete Vin neveste de la riu. ■coşbuc, P. i 47. Riul adapă cimpul ce roua smălţează; Răcoarea dă viaţă şi stelile albesc. HEUADE, O. I 183. (în metafore şi comparaţii) Pe umeri pletele-i curg riu, Mlădie ca un spic de griu, Cu şorţul negru prins în J)rîu. .. coşbuc, r. i 118. 2. Cantitate mare de lichid caVe curge; torent, val. (Prin exagerare) Iar la ospăţ! Un riu de vin! COŞBUC, P. I 57. Mult, măicuţă, te-am rugat, Riu de lacrimi ■am vărsat, jarkik-bîrseaku, d. 174. <$> F i g. Din sufletu-ţi rece tu fă- o grădină, Cu rîuri de cînturi, ■cu flori de lumină, eminescu, o. iv 11. Printre rîuri de lumină şi ogoare de senin, Unde lacrimile seacă, unde nu răsare chin. beldiceanu, p. 125. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor. alecsandri, p. a. 183. Şir, •coloană, mulţime de oameni în mers. Ieşi în uliţă şi se cufundă şi el în rîul de trupuri. DUMITRIU, B. F. 108. Pe toate podurile, pe toate uliţele, rîuri de bărbaţi, femei şi copii se îndreaptă spre locul de adunare. CAMII, PETRESCU, o. ii 350. E s p r. Rîuri-rîuri = în număr mare, fără sfîrşit; potop. [Neamurile] se mişcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri. EMINESCU, <3. I 146. 3. (La pi.) Cusătură în linii şerpuitoare, făcută cu amici sau cu mătase la mînecile şi la pieptul iilor. Avea ■o cămaşă albă ca zăpada, de inişor, cu rîuri de mătase ■albăstrie şi bete cu mărgele. CAMIt, rETRESCU, o. I 94. rîul£ţ, riuleţe, s. n. Diminutiv al lui rîu (1). în fiecare zi făceam cîte o baie în rîuleţul rece. Gane, N. iii 58. Se dusepînă ajunse la o poiană frumoasă, pe marginea •căreia curgea un rîuleţ. ISPIRESCU, L. 108. RÎURA, pers. 3 riurează şi riură, vb. I. 1. I n-t r a n z. A curge ca un rîu. Insultele nu-l pleacă [pe poet], să rîure potop, macedonskt, o. i 109. + Fig. A •cădea în unde, a undui. P-un nor de aur lunecîndy A -zînelor crăiasă Venea cu părul rîurîndy Rîu galben de mătasă. coşbuc, r. I 66. Era'palidă; părul ei cel frumos se desfă- cuse şi riura plin de apă pe umerii săi. BOLINTINEANU, O. 427. 2. T r a n z. (Rar; despre rîuri)'A străbate un loc (alimentîndu-l'cu apă). Marginea rîului. . . care rîurează aici un grup de sate. i. lONESCU, D. 336, (Poetic) De mult ce plîngi şi te frămînţi in spumă, Mi-e faţa-n veci de lacrămi rîurată. cerna, p. 94. — Variantă: rîuri (bountineanu, o. 53) vb. IV. RÎURÂT, -A, rîuraţi, -te, adj. împodobit, cusut cu rîuri (3). Aştept ■ ■ . paşi goi să se ivească şi rîurată ie. STANCU, c. 97. RÎURÎ vb. IV v. rîura. rîuşOr, rîuşcare, s. n. Rîuleţ. RÎYîiA, rîvne, s. f. 1. Imbold lăuntric puternic, pornire aprinsă spre. ceva, însufleţire la muncă; silinţă, sîrguinţă, zel. Credem că astăzi, pentru a scrie romîneşte, nu trebuie gramatici, trebuie rivnă, idei şi giudecata dreaptă a lucrurilor. RUSSO, o. 69. învăţa cu mare rivnă pe Vineri limba nemţască. DRĂ GHICI, R. 192. Ardoare, evlavie (în special pentru dumnezeire). [Moşul] îmi zice să mă întorc, căci rivna noastră a ascultat-o dumnezeu. ISPIRESCU, I,. 96. în a mea rivnă, pe locul părintesc, Fiu al astor ruine, ţărina lor slăvesc, alEXANDRESCTJ, m. 11. Cu rivnă. .. ridică ochii în sus, mulţămind lui d-zeu. şkz. II 200. 2. Dorinţă, poftă; invidie. Cete de ciini hirbari stăteau dinaintea uşilor, privind cu rivnă buturile de carne ce spîhzurau în cirlige. DUNăreanu, cii. 76. Ştefan-vodă de-l vedea [calul]... La boieri că-l arăta, Rivtia-n suflet le intra. Teodorescu, p. p. 522. ■{■Loc, a d j. De rîvnă = de invidiat, de dorit. Un copaci... ce făcea o umbră cu totul de rîvnă. GORJAN, H. IV 137. RÎVNÎ, rîvnesc, vb. IV. 1. Intram A simţi un imbold puternic spre un lucru, a" dori din toată inima să ajungi la ceva, să posezi ceva; a aspira, a năzui, a jindui. Să mănînc şi să dorm, — la altceva nu mai rivneam pe lumea asta. sadoveanu, o. i 353. O fi rîvnit şi el, dar niciodată nu mi s-a plins. delavrancea, o. n 129. Am fost om sărac... nu rivneam la bogăţie, slavici, o. i 380. <^Tranz. Generaţii după generaţii au rîvnit tihna fi pacea fără să le aibă. sadoveanu, e. 217. [Titu Merdelea] avu o clipă de decepţie. Altceva rîvnise dînsul. rebreanu, r. I 180. Adevăru-ntreg să aflu este ţinta ce rîvnesc. macedonski, o. i 271. + A invidia ceea ce posedă altul, a dori să-ţi însuşeşti un lucru deposedînd pe altul. Nu se cade să rîvneşti la moşia omului care-o nimiceşte, rebreanu, r. n 91. Ăştia... n-au rîvnit la ale altuia şi n-au zavistiit şi n-au furai. delavrancEa, h. T. 8. + T r a n z. (Neobişnuit, cu privire la persoane) A invidia, a pizmui. Toţi mă rîvnesc, Şi ca de-un drac toţi se feresc, Că-s subprefect de un ocol Şi-n ţara mea joc mare rol! alecsandrî, t. i 258. 2, Refl. (Rar) A se înflăcăra pentru cineva sau ceva. Se rîvniră de frumuseţea lor. reteganul, p. ii 34. — Variantă; rîmni (ispirescu, L. 386) vb.. IV. RÎVNÎT, -Ă, rtvniţi-, -te, adj. Dorit, invidiat, pizmuit. — Variantă : rimnit, -ii adj. RÎVNIT0R, -oare, rîvnit ori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care tinde spre cineva sau ceva, care este plin de rîvnă ; însufleţit de o dorinţă, zelos. îndeletnicirile frumoase... aveau mulţi rivnitori. Ga^action, O. I 212. Rîv7iitori să-i păstreze chipul... iscodiră meşteşugul zugrăvirii, coxacht, p. 301. — Variantă: rîmniftfr, -ourc (şez. vi 95) adj. RÎZA, rîze, s. f. (Regional) Haină proastă, urîtă, ruptă. V. zdreanţă. A vîndut muierea o găină şi vreo 4-5 pui,şi a dat banii pe o rîză. RETEGANUI#, ia CADE. ’ RÎZĂREŢ — 763 — ROATĂ IIÎZĂIIÎŢ, -EÂŢĂ, rizăreţi, -e, adj. (Neobişnuit) Rîzător. A răspuns puţintel zbirlit, dar şi puţintel rîzăreţ. POPA, B. 210. RÎZĂT0R, -OARE, rizători, -oare, adj. Care rîde, care arat.'i sau răspîndeşte veselie, bună dispoziţie; vesel. I se păru că vede o figură de om strein, cu zîmbet înveninat, cu ochii rizători. cane, X. II 18. Stăm cu glume, rizători, Pină-n noapte, coşbuc, p. II 212. «O» F i g. L-al orelor zilei ¡trag rizător Se-nşir' cele negre fi mute. IÎMI-NESCU, o. IV 27. RÎZÎNDA, rîzinde, adj. f. (Astăzi rar) Care rîde, care exprimă veselie. Şi-o copiliţă dulce, rizindă, graţioasă, In reverenţe intră, uşoară ¡i frumoasă. BOLLIAC, O. 91. ItîZNÂR, rîznari, s. m. (Regional) Muncitor care lucrează la rîznă. RÎZNÂ, rîznc, s. f. (Regional) Vagonet cu care se transportă piatra şi minereul de Ia locul de extracţie pînă la gura unei mine. A trimis la ziuă 28 de rizne, aproape două norme, dayidoglu, m. 34. R0ÂI5A, roabe, s. f. 1. Vehicul cu o ladă sau cu o platformă, cu o roată şi cu două braţe de care împinge omul, folosit pentru a căra materiale pe o distanţă mică; tărăboanţă. Ana lasă roaba în drum ca să intre în curtea Măriei. DAVIDOGLU, M. 17. Din cite o văgăună întunecoasă un om iese, cu o roabă plină de minereu. noGZA, Ţ. 65. El răsuflă uşurat, cind Dumitru plecă cu roaba plină. sj.avici, o. I 315. 2. Cantitate de material care se poate căra o dată cu roaba (1). Două-trei roabe de gunoi de cal. La tdrc. ROAdA s. f. v. roii. ROADE, rod, vb. III. 1. T r a n z. A rupe cu dinţii, puţin cite puţin, mici fărîme dintr-un obiect tare (de obicei dintr-un aliment, pentru a mînca). Să rod piinea uscată a străinului, delavrancica, o. ii 258. în odaie prin unghere S-a ţesut păinjeniţ, Şi prin. cărţile in vravuri Imblă şoarecii furiş. In această dulce pace îmi ridic privirea-n pod Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod. EMlNiîSCU, o. 1105. De zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor, negruzzi, S. I 167. Căprioare, sorioare, sculaţi în două picioare, Roadeţi poala codrului, Să văd matca Oltului. alecsandri, r. r. 291. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. ^-Expr. A roado (cuiva) urcclillo = a plictisi (pe cineva) repetîndu-i mereu acelaşi lucru, revenind mereu asupra aceluiaşi subiect; a-i împuia cuiva capul. Dară muierea tot nu înceta să-i roadă urechile ca să-i prăpădească [pe copii], sbiera, P. 169. Aista-i groful cel vestit despre care-mi rodea urechile cucoana Gahiţa? alecsandri, t. 1036. «^Intrtnz. Cariu-tt grindă s-aude-acum rozînd. coşbuc, P. n 51. Ospătittd la masă. . . rodeam la un picioruţ de raţă. sbiera, p. 80. Tremură popa să moară Cu prescura subsuoară; Ar muri şi nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNÎK-IIÎRSEANU, D. 468. 2. T r a n z. F i g. (Despre gînduri, sentimente, stări sufleteşti) A preocupa fără încetare, a frămînta, producînd suferinţe, chinuind, torturind. Pc Titu Iler-delea îl rodea de mult o întreb ire. REBREANU, R. I S0. îşi ascundea gelozia care începuse s-o roadă. barT,. ii. 319. Marcu bea şi nu prea bea. Căci amar grija-1 rodea. jaunîk-bîrseanu, d, 489. (Impersonal) îl rodea să întrebe ce s-a mai intîmplat, dar se sfia. rebreanu, i. 36. •O* (în legături cu « inimă •, « rărunchi » etc.) Trist şi mut, îşi ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un t'ierme inima rănită. barT, e. 59. Să ne-vfrăţim, noroa-de! La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade? NKeui.uyA, Ţ. d. 55. Săracă inimă-ntreagă, Cum o roade-o goangă neagră, iiodoş, r. r. 70. ^ Intranz. Ca să alunge gîndul care rodea in el, schimbă altăceva: ce voiam să te rog? C. PETRESCU, i. II 60. + A distruge în ascuns, a submina. Uritul şi întristarea îi rodeau sănătatea, sadoveanu, o. i 309. 3. T r a n z. A morfoli în gură fără a fărîmiţa sau a mînca. în cele din urmă el începu să-şi roadă mustaţa cu dinţii şi să zîmbească in el. slavici, o. i 170. Copilul. . . rodea o bucată de mănuşă de piele. DRĂC.IIICI, R. 26. Din barbă-şi rodea Şi se necăjea. TEODORESCU, P. r. 494. 4. T r a n z. A distruge (un material) pe încetul printr-o acţiune îndelungată de măcinare, de frecare; a toci, a uza printr-o întrebuinţare îndelungată. (F i g.) Anii rod arginţilor zimţii, Copiii cărunţesc şi mor părinţii. beniuc, v. 83. Expr. A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. Mă îmbrac repede şi pornesc să le rod pragul oamenilor, c. pktres-CU, o. p. i 267. + A freca suprafaţa pielii de pe un deget, picior etc. (producînd răni, jupuiri). A început a scrîşni şi a da dracului o cizmă care-l roade la piciorul sting, sadoveanu, o. vi 233. •<> Refl. I se rosese degetele toreînd la lină. BOLINTINEANU, o. 377. 5. Refl. F i g. A se şlefui, a se ciopli, a căpăta maniere, a se civiliza. Am hotărît să introduc in provinţie obiceiurile din Eş, doar ne-om mai roade puţintel şi r.oi. alecsandri, T. 482. Se vede, a zis bătrînul, că. . . nu tc-ai ros in lume, de nu ştii ce grăieşti. NICC.RUZZI, s. II 235. îl trimit (pe fiul meu) la domnia-ta, ca să se mai roadă. FILIMON, la TDRC. — Prez. ind. şi: roz. ROADERE s. f. Acţiunea de a (s e) roade. Toarcerea greierului, roaderea cartului, iată atitea şi atîtea imagini. GHEREA, ST. CR. I 140. IÎOÂTA1, roţi şi roate, s. f. I. Cerc de lemn sau de metal, cu spiţe sau plin, care, învîrtindu-sc în jurul unei osii, pune în mişcare un vehicul. Roţile pocneau tot mai des peste încrucişări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranţă maşinală, rebreanu, r. i 13. Drumul era lung şi obositor. Roatele căruţei scoteau un ţipăt ascuţit şi se părea că taie auzul, demetrescu, o. 116. [Moş Nichifor] pune roata la loc, vîră leuca, suceşte lamba şi-o strînge la scară. CREANGĂ, p. 125. Lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile şi-l făcea obadă de roată, negruzzi, S. I 245. Caii (sau boii) de la roată — caii (sau boii) rotaşi. Caii de la roată fură schimbaţi cu o pereche din cei legaţi de codirlă. Camil petrescu, o. ii 286. Cind sînt două perechi de boi, perechea din urmă se cheamă ■ ■ boii de la roate, rotaşi, pampile, a. r. 50. <0> K x p r. A Ii CU trei roate Ia car = a nu fi întreg la minte, zăpăcit, nebun. înţeles-aţi oare vnm singur cuvînt măcar? Mă tem că hatmanul nostru e cu trei roate la car. hasdeu, R. v. 149. Apune (o acţiune) pe roate sau (despre acţiuni) a merge (ca) pe roate = a organiza (sau a fi organizat) aşa ca să funcţioneze fără piedici, a face ca cineva sau ceva să fie activ. A pune (cuiva) beţe în roate v. b ă ţ. A fi a clncea roată la car (sau la căru(ă) v. cincilea, (în construcţie cu verbul « a bate » sau cu verbe care sugerează această acţiune) Do la roate = foarte tare, straşnic. Să apuci'un băţ scurt, dar gros şi sănătos, şi cu acela să începi a mi-o măsura peste spate, ştii colea... de la mate. marian, o. i 345. 2. Organ de maşină în formă de cerc de metal sau de lemn, cu spiţe sau plin, care serveşte intr-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mişcări. Sonda e numai un vuiet de roţi. bogza, a. î. 49. Patru oameni stau la roata de la cir mă. VLAirufl, R. p. 6. Pin tina era adincă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborît pînă Ia apă. CREANGĂ, O. A. 230. <)> Roata morii = roată, acţionată de o apă curgătoare, care pune în mişcare o moară. Am stat la roata morii. Şi mata umblă des. coşbuc, P. i 60. ROATĂ — 764 — ROB 3. Nume dat diferitelor obiecte asemănătoare cu roata a) şi avînd diverse utilizări: a) unealtă care serveşte la torsul lînii, cînepii şi inului. Roata şedea in mijlocul casei, şi canură toarsă nu 'era pentru bătătură, creangă, a. 62. La cusut şi sărăduit sumane, şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors. id. ib. 63 ; 1)) (determinat prin «olarului ») maşină de lucru rudimentară a olarului, constituită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjeşte lutul şi dă formă oalelor; c) instrument de tortură pe care se legau altădată osîndiţii, pentru a fi zdrobiţi printr-o mişcare repede de învîrtire; d) (determinat prin «norocului ») cerc mare, nume- rotat cu numere cîştigătoare, care este învîrtit cu mîna de cumpărătorii biletelor de tragere. Se opri in grădina lui Eliade, chiar tn faţa unei roate a norocului. CAMII, PETRESCU, O. II 113 ; --- e) (în e x p r.) roata lumii (sau a vremii) = succesiunea evenimentelor. Cine zice altfel, moşule, decît, vezi dumneata, roata lumii se invirteşte şi noi cu dînsa. HOGAŞ, M. N. 67. Ascultind cu adincime glasul gindurilor mele, Uriaşa roat-a vremii înapoi eu o întorc şi privesc. EMi-, ; nescu, o. rv 111. S-a iniprs roata = s-a schimbat situaţia (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva) ; I) vîrtelniţă. 4. Obiect, desen sau contur rotund ca un cerc; disc. Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme, Vîntul alene cîntînd-, deasupra pădurii, prin vîrfuri Spune trăite poveşti din lumile albastre-ale zării. COŞBUC, P. II 63. [Corăbii învechite] trecînd încet ca umbre — ţin pinzele umflate în faţa lunei care prin ele-atunci străbate. Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. EMINESCU, O. I 63. -$■ Obiect fabricat, aşezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. Roată de caşcaval. Roată ■de frînghie. 5. Figură formată de mai multe fiinţe sau lucruri aşezate în formă de cerc. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. SADOVEANU, o. I 330. <ţ>(în metafore şi comparaţii) Una, mai cu moţ, a rămas lingă buduroi să-i înfrunte [pe turci]. Turcii .călări, ca fesuri, cu.cealmale, mustăcioşi, bărboşi, roată în jurul ei. STANCU, D. 10. (In construcţie cu verbele « a sta », « a şedea », « a se aduna », « a se strînge » etc.) împrejurul focului, stătură toţi roată, pînă tîrziu de tot, BUJOR, s. 136. Făcîndu-se toţi roată împrejurul mămăligii, îşi trase fiecare înspre dînsul partea sa. hogaş, m. N. 195. La un semn dat de zmeul cel cu trei ochi, zmeii se adunară roată pe lingă foc. BOTA, p. 69. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei vornicelul şi cu gazda frămîntă pămintul. SEVASTOS, N. 77. Flăcăi . voinici şed roată pe lingă ¡un foc mare. ALECSANDRi, P. iii 234: RT, p. A. 164. Ochii roată că-şi făcea. Jur prejur că se uita Ş-o fintînă că-mi zărea. TEODORESCU, p. P. 440. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată, Să-mi fac ochişorii roată, Să mă uit in lumea toată, Pe-unde-am umblat odată, jarnîk-bîrseanu, d. 314. E x pr. A da roată = a merge de jur împrejur, a descrie un cerc (în mers, în zbor); a face ocoluri. Augurul... dă roată prin odaie şi. . . roagă cerul cu stelele şi luna. coşbuc, p. ii 192. Vînători de dropii au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. ODOBESCU, s.. iii 14. Apoi Corbea ce-mi făcea? în scară picior punea, Pe Roşul încălica Ş-o roată curţii că da. Dete-o roată, dete două, Dete, măre, pin' la nouă. TEODORESCU, P. P. 531. (Rar) A face 0 roată = a alerga, a da o fugă; a da o raită. Maică, măiculiţa mea, Fă o roată pin’ acasă, bibi-CESCU, P. P. 327. + (De obicei în construcţie cu verbele « a face o sau «a se da ») Figură de acrobaţie constînd în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea succesivă pe mîini şi pe picioare. Se ţineau de caretă, alergind după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lingă porţile ei. macedonski, o. iii 25.' [Atletul] îmbla pe mini şi pe cap şi cu picioarele sta în sus... se da de-a roata peste cap. sbiera, p. 262. E xp’r. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. O fărîmătură de stîncă se duce de-a roata in vale. GANE, N. I 94. Deasupra sufla furtuna aşa de puternic, incit ducea păsările de-a roata in aer. id. ib. 91. Ştiubeiul... se duse de-a roata pînă devale. şez. iii, 24. <$► Roata morţii = acrobaţie care constă din alergatul în cerc cu motocicleta pe pereţii unei construcţii special amenajate. ROÂTA2, roate, s. f. (Mii.; învechit) Companie de ostaşi. Roatele de războinici treceau’negre prin painjenişul fumuriu, ^ care întuneca rumeneala focurilor.' sadoveanu, o. I 170. Pleşoianu comanda pe Dunăre, .la Gura Oltului, la Izlaz, roata a cincea din regimentul de la Craiova. CAMII, PETRESCU, O. ii 35. O roată de călăraşi după Isac. Un' l-o apuca să-l taie., delavrancea, o. ii 150. ROB, ROĂBĂ, robi, roabe, s. m. şi f. 1. Om lipsit total sau parţial de libertate, aflat sau ajuns în proprietatea- (deplină) a altuia şi obligat să muncească pentru acela. V. sclav, iobag. în urma lui mergea un rob mare şi voinic, o namilă de om. caraGiaij;, p. 124. Armaşul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească [pe ţigani] împărţindu-i ca robi pe la proprietarii care au voit să-i primească pe moşiile lor. giiica, s. A. 35. Mai curînd sau mai tîrziu le luă şi libertatea şi îi făcu robi ai pă-mîntului. bălcescu, o. i 252. (Glumeţ) Răcit, gutu-nărit... de patru zile sînt robul' nasului meu. ALEC-Sandri, s. 70. Persoană luată în captivitate, prin război (şi folosită la munci grele, uneori ţinută închisă, izolată). între corturile taberei şi carele de război, trecură robii, cu ochii spăriaţi, cil capetele goale, zbîrlite şi-plecate, sadoveanu, O. VII 16. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peştilor! jaKnîk-bîrseanu, d. 496. Să te duci, bădiţă, duci Pin' îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Şi cu mir.ele-n câtuşi, alecsandri, p. P. 17. (Popular) Deţinut, întemniţat. L-or prinde şi l-or lega Şi-n temniţă l-or băga în temniţa cea mai grea, Unde n-a fost rob în ea.şez; l 109.-ţ-F i g. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. «L-a scutit» de armată şi cu asta l-a cîştigat rob pe viaţă. CA LAN, B. I 69. [Pedagogul] a "rămas robul- copiilor altora. ANGHEL, PR. 79. (în limbajul bisericesc, de obicei precizat prin «lui dumnezeu») Persoană credincioasă; creştin. Să pomenească ■ ■ . cit' or trăi că au' dat peste Ivan, robul lui dumnezeu. CREANGĂ, p. 305. Doamne, odihneşte sufletul robului tău Ioan. negruzzi, ¡s.„--i 254. <0> (învechit, în formule de salut, de obicei ca încheiere la o scrisoare) Cu credinţă nestrămutată rămii de veci plecat rob — Luca Arbore. DELAVRANCEA, o. II 140. N-am încetat de a fi pentru de-a pururea al dumitale credincios rob. NEGRUZZI, s. I 22. " JROBACI — 765 — ROBOTAŞ 2. Om aflat în itlaţu social-politice de subjugare, •de aservirp -Ce' s-a intimplat in aceste ţări ale Rusiei se tnttmpla şi in ţara mea. Se vor ridica robii şi vor cădea stăpinii. sadoveanu, m. c. 113. Consideră ţara a sa şi •din trupul ei a rupt douăsprezece moşii, cele mai mari şi mai frumoase, pentru a-şi face sieşi stare şi robi noi. I,IT. antimonarhică 148. Pe tine... nu te doare chinul de rob, bătut de ploi. De mina celui tare. .. PĂUN-PINCIO, r. 45. -$> F i g. Aron-vodă domnea in ţara Moldovei şi Alexandru Bogdan in Ţara Romînească. Robi tremurind in mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani. hălcescu, o. ii 25. 8. F i g. (Urmat de determinări în genitiv sau în dativ) Persoană subjugată de o pasiune, de o preocupare, de o obligaţie. Era un cărturar încă tinăr.. . prins la alte îndatoriri, care-l ţineau rtb oraşului, c. PETRESCU, r. dr. 43. Erau robi ai formulelor, ibrăileantj, sp. cr. 204. A mea minte, a farmecului roabă, Din orişice durere iţi Jace o podoabă. EMINESCU, o. i 232. 4. (în e x p r.) Calea (sau drumul) robilor = calea lactee, v. 1 a c t c e. ROBACI, -E, robaci, -e, adj. (Mold., Bucov.) Rezistent şi neobosit la muncă; harnic, muncitor. Fiind femeie robace şi cuminte, s-a lipit pe lingă nişte ■ bătrini singuri. sadoveanu, p. M. 40. [Baba] umbla valvirtej să-i ¿ăsească mireasă. . . nu prea tînără, naltă şi uscăţivă, insă robace şi supusă, creangă, P. 4. *0* Cal robaci = cal de dîrvală, care trage bine la greutate. ROBĂNC} robancuri, s. n. (Regional) Gealău. rOuA, robe, s. f. Haină lungă (şi neagră) cu mîneci largi, pe care o purtau altădată magistraţii şi avocaţii în şedinţe, precum şi profesorii universitari la anumite solemnităţi. Judecătorul vecin, un bătrîn mincat. de scepticism fi de reumatisme, îşi frecă genunchiul sub robă. c. PE-TRKSCO, C. V. 265. ’ - ROIil, robesc, vb. IV. 1. T r a n z. A lua cuiva libertatea ; a ţine în captivitate, a supune la o viaţă de rob. Staţi, boieri!..-. Nu mă-ţi robi voi pe mine. hasdeu, R. v. 41. Hai, dar să le ieşim în cale- şi să-i robim, alec-SANDiti, T. i 457. Nu ştiu, turcii l-au robit, De opt zile n-a venit, iiodoş, P. P. 217. ■if- F i g. Hei, doamne, măria-ta, Oile sint romineşti. Din sat de la Zărnieşti: Ori voieşti să Ie robeşti? TEODOREscu, p. p. 478. A b s o 1. Boierii, ca să robească, unii cu alţii se ceartă. iiasdeu, 'R. v. 41. 2. T r a n z. A menţine o persoană sau o colectivitate în relaţii de subjugare politică, economică şi socială; a exploata. [îl văzu pe Sava] robind munca săracilor pescari, vinzîndu-Ie uneltele, călcindu-le casele. Sadoveanu, o. vili 236. <$• Refl. pas. Mi-e viaţa turburată Şi mi-e inima-ntristată De cind ţara s-a robit [turcilor]. BOUNTINEANU, O. 8. 8. Intranz. A trăi în robie, a fi rob. [Ercule] tiu va avea tămăduire fără numai dacă se va vinde pre el şi va robi măcar uit an de zile. ispirescu, U. 70. Mai bine să murim, decit să robim, ai.ecsandhi, t. ii 12. + A munci din greu, a duce viaţă de rob. Robesc aci toată ziua. Nici nu ies din casă. c. fetrescu, c. v. 96. La ce, maică, m-ai făcut Chiar sub .umbra spinului Să robesc străinului? Jarnîk-uîrseanu, d. 179. Eu voios aş cătăni. La străini de tt-aş robi. alecsandri, p, p. 294. 4. T r n n z. F i g. A înlănţui, a încătuşa, a subjuga (prin farmecul pe care îl exercită). Pe el il respectam şi-l admiram, robit de' mintea lui superioară, de inima lui francă. GaLACTION, o. i 100. Cintă greieri la izvor. Apa strălucind se mişcă ; Ascultind, robit de farmec Stă drumeţul visător. IOSIF, T. 162. Zi na se purtă cu mare bună-cuviinţă şi vorbi astfel incit robi toate inimile, isi'liuiscu, L. 39. A b s o 1. Este o minune cum robeşti... Voi face tot ce porunceşti, macedonski, o. II 315. + Refl. A se lăsa dominat (de cineva sau de ceva); a fi robul unei pasiuni. Tu, moglanule de Oşlobene... te robeşti pinte-celui şi mt-ţi dai cituşi de puţină osteneală minţei. CREANGĂ, A. 78. Dumneata ai luat un capriţ drept amor. . . dar... inima mea n-are plecare a se robi. negkuzzi, s. i 25. 5. T r a n z. (Popular) A întemniţa. ROBlE, (rar) robii, s. f.' 1. Stare, condiţie socială de rob (v. sclavie), de iobag (v. iobăgie, ş e r b i e) sau de captiv. Luau turcii pe atunci fele şi muieri in robie. STANCU, D. 11. Şerbi ai pămintului, pribegiţi ca să scape de robie. c. petrescu, A. R. 55. Robia este o consecuenţă (= consecinţă) neapărată a sistemii de clacă, ea totdeauna a insoţit-o sau a venit îndată după dinsa. BĂLCESCU, O. I 137. F i g. Dominaţie. Bunurile spirituale eliberează pe tînăr de robia instinctelor şi deschid orizont larg generozităţii. SADOVEANU, E. 47. 2. Stare de dependenţă politică, socială şi economică in care este ţinută o ţară, o clasă socială, un individ. Curata voie bună şi sfinta bucurie Din lanţul de robie nu pot să mai învie, arghezi, v. 119. Vouă ce vă ră-mîne?.. . . Robia viaţa toată, lacrimi pc-o neagră pîne. EMINESCU, O. I 60. Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună, Nu e tot d-odată pace şi ■ furtună, bolintineanu, o. .58. (Personificat) Dă-mi tot amarul, toată truda Atitor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul in care tirlă Şi gem robiile de veacuri, goua, p. 7. 3. (Popular) Menţinerea unei persoane în temniţă ; temniţă, închisoare. Frunză verde iacă-aşa, Temniţa-i numai colea: Ce lucru poate să fie Să mă bage in robie Nelegat, nevinovat?. . . Numai mîndra m-o băgat! jarnîk-bîrseanu, D. 101. roiiinEt, robinete, s. n. Dispozitiv prevăzut cu un mecanism de închidere şi de deschidere, care se aplică la o conductă sau la un rezervor, pentru a permite scurgerea după voie a lichidului sau a gazului aflat acolo. De afară se auzi şiroind robinetul pompei din curte, dumi-Triu, N. 261. Vorbele curgeau inepuizabile, ca apa dintr-un robinet uitat deschis, c. petrescu, 1. îl 53. Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă in plin debit de apă. BART, e. 47. -^> F i g. La el, n-are decît să întoarcă robinetul şi vorbele curg cu nemiluita, vi.auuţă, o. A. 200. ROHÎRK, robiri, s. f. Acţiunea de a robi şi rezultatul ei; stare de rob, robie. Rontînii din Principatul Valahiei, după mai multe veacuri de amărăciune şi robire. . . sparseră lanţurile. BOUNTINEANU, o. 247. Cind omul s-a aflat în faţă cu omul, cel dinţii rezultat al luptei a fost robirea celor mai slabi, kogălniceanu, s. a. 91. Vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni işi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. UĂLOESCU, O. I 144. F i g. Această robire unui singur simţimînt face din Anca un tip unilateral, ghiîkea, st. CR. ii 157. ROIJÎT, -A, robiţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Cel) care este exploatat economiceşte şi politiceşte; rob. O [ară unde legea pe fiii tăi împarte In liberi şi robiţi. BOUNTINEANU, O. 7. 2. F i g. Subjugat, fermecat. Şi mă plecam robită dezmierdării, cerna, p. 93. roiwtOr, -oAri:, robitori, -oare, adj. (Rar) Care captivează, care farmecă ; fermecător. Maro era aşa de robitoare. G. u. ZAMI'IRESCU, SF. M. N. I 245. R(ÎB0Tl s. n. v. robotă. ROIiGT2, roboţi, s. m. Automat care îndeplineşte anumite lucrări complicate, dînd impresia unor acţiuni omeneşti. ■+• F i g. Persoană care munceşte din greu şi fără (mult) folos personal, muncitor de corvadă. ROBOTAŞ, robotaşi, s. m. (Transilv.) Clâcaş. Fă-mă, doamne, ce mi-i face... Fă-mă trestie pe baltă, Să cresc ROBOTĂ — 766 — ROD subţirea şi naltă, Să mă cosească cosaşii, Să mă siringă robotaşii. HODOŞ, P, P, 57. ROBOTA s. f. (Şi în forma robot) 3. Muncă pe care o prestau altădată ţăranii în folosul moşierilor; clacă. împărţeala săptăminii: patru zile de robot (adică de clacă) ; a cincea la pescărit; a şasea la vînătoare. ODO-bkscu, s. jii 530.* .2. (Astăzi) Muncă, activitate; roboteală. [Mîinile] noastre sint învăţate cu robotul, C. PETRESCU, a. r. 54. Nesfirşit i s-a părut ceasul cit a mai stat pe prispa de lut a lui ŢigăUy privind robotul potolit al Rusandei. POPA, v. 285. Bărbatul (era) toată ziua cu robota prin lan sau prin tirg şi nevasta făcea ce-i plăcea acasă. La TdrG. — Accentuat şi: (Transilv.) robotă. — Variantă : rohot (accentuat şi robot) s. n. ROBOTEĂLĂ, roboteli, s. f. Faptul de a roboti; (în special) muncă măruntă, de alergătură (pe lingă gospodărie). După o roboteală de o vară întreagă pe la alţii. . ■ s-a ales cu vreo sută de zloţi. REBREANU, I. 90. ROBOTÎ, robotesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A munci din greu. Ţăranii noştri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-ji ciştige nici mîncarea omenească. REBREANU, R. i 95. 2. A îndeplini, a face treburi mărunte în jurul gospodăriei, trecînd de la una la alta; a trebălui. Nevasta umbla cu paşi nesimţiţi in jurul nostru, robotind, sado-VEANU, P. S. 51. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. REBREANU, i. 66. Sima robotea prin curte. sandu-aldea, u. p. 27. T r a n z. Cînd se crăpă de ziuă, moş Ion robotea cite ceva pe lingă car, iar mama Catrina ii gătea de-ale mlncării. BUJOR, S. 31. Oană ce roboteşti? — Spăl, măria-ta. DEI.AVRANCEA, a. 39. R0B0TÎT s. n. Acţiunea de a roboti. Femeia se opri din robotitul ei vioi şi vesel prin casă. sadoveanu, o. viii 119. ROBÎJST, -Ă, robuşti, -ste, adj. înzestrat cu o constituţie fizică puternică, viguroasă, rezistentă. Era un bărbat oacheş, mijlociu de statură, robust şi cu ochii negri sprin-cenaţi. camii, petresot, o. i 207. [Rănitul] a fost bine îngrijit la ambulanţă înainte de a ajunge aci. Şi este un organism robust — un om tare. C. PETRESCU, î. II 45. Musculoşi, calmi, fără nervi, cu osatura robustă şi crupa lată, [boii] abia se clinteau greoi pe loc. bart, s. m. 84. F i g. în loc să caut, după pilda tatei, cărarea muncii robuste. ■ . m-am rătăcit în visuri. galacTion, o. i 9. ^ (Despre acţiunile omului şi despre tot ce ţine de natura omenească) Respira o sănătate robustă, cuceritoare. VORNIC, P. 9. Ne-ar plăcea să vedem că începe să se ridice o poezie nouă, sănătoasă, robustă. VLAHuyi, O. A. 465. ROBUSTEŢE s. f. Faptul de a fi robust; putere, vigoare fizică. ROC, rocuri, s. n. (Regional) Un fel de palton scurt (pînă mai sus de genunchi) care se poartă mai ales la ţară. Mi-ăş schimba măcar rocul pe-un cojocel şi ciubotele pe nişte opinci, sadoveanu, a. e.‘ 7. Portul este întocmit ca in Elveţia, adecă: pălărie, roc (o haină pînă la genunche), veste. goi,escu, î. 185. ROCADA, rocade, s. f. Mişcare la jocul de şah, care nu se poate face decît o singură data într-o partidă şi care constă în aducerea unuia dintre turnuri lîngă rege şi în trecerea regelui peste turn. (Mii.; învechit) Linie de rocadă = linie pe care se mişcă rezervele unei armate, în spatele frontului. R0CĂRN1ŢĂ, rocarniţe, s. f. Cerc de oţel sau de parîmă, care serveşte la ridicarea pînzelor unei nave de-a lungul catargului. R0CÄ, roci, s. f. Mineral sau rvcociaţie de minerale de compoziţie .aproape uniformă, care conatJtuie scoarţa pămîntului (în special partea solidă). Odată ajwişi in virf, la 1200 de metri, pe aceleaşi roci pe care altădată lava a urcat gîlgîind, oamenii coboară acum în crater, printre copaci băirtni şi puternici, bogza; c. o. 167. — PI. şi: roce (probi,, geogr. i 65). RÖCHE s. f. v. rochie. • RÓCHIE, rochii, s. f. îmbrăcăminte femeiască lucrată din diferite ţesături, la care bluza şi fusta formează o singură piesă, de obicei din acelaşi material. Elena Lipan adusese o croitoreasă cu ziua, în casă, să-i prefacă 0 rochie neagră. C. PETRESCU, C. V. 169. Stăpina casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de viătasă uşoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriţi, stătea în picioare dinaintea mea şi mă privea nemişcată. IIOGAŞ, M. N. 20. îi foşnea uscat pe frunze poala lung* a albei rochii. EMINESCU, O. I 85. — Pronunţat:-chi-e. — Variantă: roche, rochi (mace-donski, o. m 38, caragiai^e, m. 308), s. f. ROCHIOÂRĂ, rochioare, s. f. Rochiţă. Lasă pin’ la primăvară, Că ţi-oi face-ó rochioară. ŞEZ. ni 19. — Pronunţat: -chi-oa-. ROCHÎŢA, rochiţe, s. f. Diminutiv al lui rochie; rochie mică, de copil. [Fetiţa] arăta cu un gest de o mută elocvenţă că rochiţa i-a rămas prea scurtă. C. PETRESCU, A. 311. De mic copil, Hagiul fusese cuminte şi aşezat. Nu 1 s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. DELAVRANCEA, h. TUD. 16. Am o copiliţă Cu o roşie rochiţă (Ceapa). tíOROVEl, C. 67. + (Popular) Rochie. Surioara mijlocie, Cu păr lung pină-n călcîie, Surioara a mai mică Cu rochiţa picăţică. teodorescu, p. p. 282. Dă-ţi, Domnico, rochiţa De-mi deschide temniţa. Dă şi carul cu doi boi, De mă scapă de nevoi. AXECSANDRI, r. P. 238. (Poetic) Mîndră nuntă pregătea, Pe Ileana şi-o gătea Cu peteală de mireasă, Cunună de-mpărăteasă, Şi rochiţa neţesută, Din pietre scumpe bătută. ALECSANDRI, p. p. 28. Compus: (Bot.) rocliiţa-rîndunelei = volbură. Era frumoasă, albă şi plăpindă ca o rochiţa-rîndunelei. La TDRG. — PI. şi: (Mold.) rochiţi (sadoveanu, b. 120, ai.ec- SANDRI, p. iii 55). ' ROCOCÓ adj. invar. 1. (în arhitectura şi în arta decorativă ; în é x p r.) Stil rococo = stil artistic (răspîndit în secolul al XVIII-Iea, provenind din Franţa) caracterizat printr-o bogăţie excesivă de linii curbe şi ghirlande împletite asimetric încrustate cu cochilii etc. Stilul arhitectural al bisericilor [din Havana] e acela al Renaşterii spaniole, amestecat cu acel rococo iberic. RALEA, o. 51. 2. F i g. Extravagant. Cîteva conferinţi la Ateneu, cu subiecte rococo, vor fi indispensabile. vlahuţX, la cade. ROCOlNĂ, rocoine, s. f. Numele mai multor plante erbacee cu fructul o capsulă (Stellaria media, Alsine verna etc.). Ea la foc punea. ■ . Fir de rocoină, Măduvă de soc. coşbuc, p. ii 150. — Variante: răcoină (şez. xv- 113), răcuină (hodoş, p. P. 107) s. f. ROCOŞl, rocoşesc, vb. IV. Refl. (învechit şi arhaizant) A se răzvrăti, a se răscula. Constantin Serdarul Cantemir învăluise pe mazilii şi răzeşii care se rocoşiseră împotriva domniei, sadoveanu, z. c. 203. ROD, roade, s. n. 1. (Şi în forma roadă; Ia sg. adesea cu sens coleţtiv) Nume gcneric dat produselor vegetale cultivate (în special fructului lor). V.' b u c a t o, recoltă. După zile şi săptămini de muncă, vor urca la ei în podul bordeiului saci cu grîu, secară, tot felul de rod — totul ciştigat cu cele trei coase. CAMU.AR, N. II 385. într-o si văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură RODA — 767 — RODODENDRU florile şi roadele se arată. jspikescu, I.. 72. Multe flori sint, dar puţine Rod in lume o să poarte. emixescu, o. 1226. Omul neinvăjat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce, negruzzi, s. i 8. <ţ> (în contexte figurate) Deci trebuie să sameni şi dumneata ca şi alţii, aşteptînd roada cu răbdare, sadoveanu, d. r. 19. Critici, voi, cu flori deşerte, Care roade n-aţi adus — E uşor a scrie versuri Cind nimic nu ai de spus. ejiinescu, o. i 227. <0* L o c. a d j. (Despre pomi) Cu rod = roditor, fructifer. Casele s-au incunjurat de umbrele pomilor cu rod. C. PETRESCU, s. 179. <$> Compuse : rodul-pămîntului = plantă erbacee veninoasă, cu frunze mari, late şi lucioase şi după a cărei \dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului (Anim maculatum} ; piciorul-viţelului. Piciorul-viţelului ori rodul-pămintului creşte in locuri umede şi umbrite, prin păduri. ŞEZ. xv 105; roil-de-zallăr = rodozahar. într-o zi.. . hm găsi pricină de la te mieri ce, de la un rod-de-zahăr care se zăhărise. gane, N. ii 164. 2. F i g. Efect (al unei acţiuni, al unei munci), urmare, produs, rezultat. Am un întreg proiect care ar da roade frumoase, c. petrescu, c. v. 110. Ei, mamă, să-mi încerc şi eu norocul, că cercarea bună roade rele n-are. dela-vrancea, S. 22. + Folos, avantaj. AL sudorilor streine rod, ei ntt-l vor mai culege; Va fi mare tot rominul, tării lui folositor, axexandresctj, m. 23. 3. Prunc, copil, vlăstar, odraslă. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieşit încă fecior. Ce să fac, o filozofilor. . . ca să am roadă? sadoveanu, d. p. 9. îi părea rău ca să-şi părăsească sofia şi să se ducă in lume după ciştig, măcar că ea nu-l îmbucurase nici cu un rod. sbiera, p. 225. Complimentele mele lui Burduf şi nuntă veselă cu roadă, ai.ecsandri, s. 307. — PI. şi: (învechit şi popular) roduri (negruzzi, s. I 9, teodorescu, r. r. 173, amxsandri, p. p. 246).—Variantă: roadă s. f. RODĂ, rodez, vb. I. T r a n z. 1. A face operaţia de rodaj. 2. A netezi foarte fin suprafaţa unui obiect, cu ajutorul unor pulberi sau al unor paste speciale. RODAJ, rodaje, s. n. Punerea în funcţiune a unui motor nou fără a-1 forţa, cu scopul ca piesele lui să se acomodeze treptat între ele; perioadă în care un motor (sau maşina respectivă) funcţionează în felul acesta. Autocamionul staţiunii era cuplat la un tractor, pentru rodaj, mihale, o. 22. RODÂN, rodane, s. n. Unealtă casnică cu care se deapănă firele de lînă, bumbac, in etc. de pe scul pe ţevi sau pe mosoare. Ale lui sint scuturile, jurubifele şi ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele şi maldările de lînă. deiavrancea, h. t. 21. 110DĂT, -Ă, rodaţi, -te, adj. (Despre maşini, motoare etc.) Care a trecut prin operaţia de rodaj (şi are seginenţii Iucioşi, lunecoşi). RODENTICÎD, rodenticizi, s. m. Substanţă toxică sau cultură bacteriană, folosite la combaterea rozătoarelor. RODÎ, rodesc, vb. IV. 1 n t r a n z. A produce roade. Ogorul lui rodea şi livada înflorea, sadoveanu, o. vii 117. Toţi copacii înfrunzesc, Dar mulţi din ei nu rodesc, pann, p. v. i 105. Via-n vară înfloreşte, Iar în toamnă cum rodeşte, Vine graur de-o ciupeşte, alecsandri, p. p. 334. F i g. Numai in suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare, rebreanu, p. s. 56. (T r a n z.) Vede cineva toată tinerimea aceea rătăcită a-şi număra ceasurile în care n-a rodit nimic. boi,i,iac, o. 49. (în contexte figurate) Purtaţi cu braţele-amîndouă A muncii rodnică povară. GOGA, p. 9. Nerodnică osteneală! Deşartă trudă! Ninte n-a voit să-i asculte, negruzzi, s. I 261. RODNIC!, rodnicesc, vb. IV. Tranz. fact. (Rar) A face să fie rodnic. Ţăranii rodniceau pămintul, ţiind coarnele plugului. BOIXIAC, la TDRG. RODNICIE, rodnicii, s. f. Calitatea de a fi rodnic; fertilitate. Dar partea [de seminţe] ce s-oprea-ntre brazde, c-o însutită rodnicie, îl răsplătea. MACEDONSKI, o. I 61. Rodnicia păşunilor şi holdelor, vlahuţă, la tdrg. RODODENDRON s. m. v. rododendru. RODODÎNDRU, rododendri, s. m. (Bot.) Smirdar. Văd aici grădini în care înfloreşte mirtul şi cresc... cedri ¡i rododendri. ghica, la cade. — Variantă: rododendron s. m. RODOMONTADA — 768 — ROIB RODOMONTĂDĂ, rodomontade, s. f. (Franţuzism) Vorbire sau tiradă emfatică, conţinînd o laudă de sine zgomotoasă. V. fanfaronadă. Ei se dedau, pentru efectul făcut asupra fetelor de pe trotuar, la rodomontade impresionante. RALEA, o. 57. Ti tu Herdelea avea pe buze un răspuns, dar tăcu văzind că Balolcanu şi Grecescu, cei chemaţi să vorbească, primesc fără obiecţie rodomon-tadele ofiţerului. REBREANU, R. II 281. ROD(VR, rodoare, s. n. Unealtă de rodat. RODOS, -OASĂ, rodoşi, -oase, adj. (Rar) Roditor. Cind plouă, la zile mari, e anul rodos, gorovei, la CADE. RODOZAHÂR s. n. (Grecism învechit) Dulceaţă de trandafiri. Le învăţa. . . fierturi de fel de fel de dulceţuri: rodozahar, şerbeturi de trandafiri... ghica, s. 295. ROLNT GKK TLRAFÎE s.' f. Radioterapie. — Pronunţat: rontghenterapie. ROriI s. f. pl. Numele popular al unor bube care apar uneori la copii pe cap sau pe faţă, îndată după naştere. -Pentru rofii se.fac leacuri cu brebenei. ŞEZ. XV 146. (Cu pronunţare regională) Cind a fost mic a pătimit de rohii. contemporanul, vw 387. ROGATORIE, rogatorii, adj. f. (Jur.; în expr.) Comisie rogatorie = intervenţie făcută de o instanţă judiciară către o instanţă din altă localitate, pentru a o solicita să efectueze un act de procedură sau de instrucţie judiciară. UOGODÎLE s. f. pl. (Popular) Fructe mărunte, poame de tot felul. Casele văruite se afundau in grădini cu rogodele, veselia copiilor. DELAVRANCEA, S. 215. Şi de aveţi rogodele uscate, Să dăm gurilor căscate. SEVASTOS, N, 111. . ROGO.TINĂR, rogojinari, s. m. Persoană care face sau vinde rogojini. Pentru aşternut in case.. . se pun şi rogo-jine făcute de meseriaşi rogojinari. I. IONESCU, M. 686. ROGOJINA, rogojini, s. f. împletitură de rogoz sau de papură. Seara s-a culcat pe o rogojină întinsă jos pe podeaua unei odăi de crîpnă. calinescu, E. 117. Se opri în poiana răscrucii o sanie cu coviltir de rogojini. CAMIL PETRESCU, o. I 38. Se întinseră pe rogojina de pe prispă, ca să se odihnească. bujor, S..48. — Pl. şi: rogojine (i, ionescu, m. 686). rogOz, rogozuri, s. n. Nume purtat de mai multe plante erbacee care cresc prin mlaştini şi prin locuri umede, frunzele late. ale unor specii fiind întrebuinţate la împletitul rogojinilor (Carex şi Scirpus). Acolo ne aşezarăm pe un pat de rogoz, lingă o poiană de trestii. SADOVEANU, o. Vin 66. Rogozul se aprinse, pîrîind. D, ZAMFiHESCU, R,. 126. Vină, bădiţo, prin dos, Că-iportiţa de rogoz, Cum pui mina pică jos. Hodoş, P...P. 43. — Variantă : (regional) răgoz (creangă, p. 210, ŞEZ. XV 114) s. n. — ROGO/.ÎŞ, rogozişuri, s. n. (Rar) Locul unde creşte' mult rogoz. ROGO/CS, -OĂ'SĂ, rogozoşi, -oase, adj. Cu (mult) rogoz. Ftnu-i bun, nu-i rogozos. marian, nu. 408. • ROHATCĂ, rohătei, s. f. (Mold.) Locul pe unde se intră într-un sat sau într-un oraş (şi unde odinioară se plăteau anumite taxe pentru mărfuri); barieră. Dintr-o dată [măgăruşul] s-a plictisit de drum şi s-a oprit la rohatca satului, sadoveanu, o. iii 533, Tocmai cind intram in laşi, pe rohatca Păcurari, un flăcoan al dracidui ne-a luat în rîs. creangă, a. 127. + Bară mobilă de lemn cu care se închide intrarea într-o localitate sau orice trecere. TJnii dintre fiii Uspeniei ne-am duce la sfînta leturghie, dar... un oarecare Costa Luli, pripăşit în tîrgul nostru, a pus rohatcă şi a plecat cumpăna, închizînd drumul, sadoveanu, n. p. 213. ROI1, roi, s. m. Roit, roire. în vremea roilor, in toate zilele line se repezea din sat, de la Păuna-Mare, şi priveghea, ascultînd cîntecul prisăcii. SADOVEANU, P. M. 50. ROI2, roiuri, s. n. 1. Grup compact de albine, ieşite din stup împreună cu matca lor în căutarea altui locaş. Oriunde s-ar fi adunat roiul, pe-o creangă cit de sus, băiatul îl cobora cu uşurinţă, sadoveanu, p. m. 50. Mii de roiuri de albme Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. . j 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Mulţime mare de insecte sau de păsări mici, zburînd în grupuri. Prin boltitura de frunze bîrîiau roiuri nevăzute de gîngănii. agîrbiceanu, s. p. 18. Se strîng totdeauna roiuri de muscuţe să bîzîie pe creasta monumentului înfierbînîată de arşiţă. CARAGlALE, o. iii 243. Ne-am adunat în juru-i ca muştele de roi. alECSandri, t. ii 164. + Grup compact de oameni' în mişcare, în freamăt. [Ţăranii] năvăliră in goană către soldaţi. După ei se desprin-seră roiuri care soseau în fugă, strigînd. dumitriu, N. 110. Văzu... pe tătari izvorînd din zare în roiuri negre. GALAC-tion, o. I 53. Din fundul lumii, mai din sus. . . Venit-au roiuri de-mpăraţi. coşbuc, P. I 55. + Mulţime de obiecte de acelaşi fel (văzute în mişcare). Din tot roiul de care şi căruţe întîlnite la podul Herătăului, nu se. vedea nici una pe şosea, popa, v. 111. Un foc uriaş ardea în Poiana Cer-buhii, aruncind in văzduh... un roi de seîntei. GANE, n. i 133. Un roi de frunze joacă-n drum. iosif, patr. 16. (în contexte figurate) Roiuri negre de prevederi urîte îi troieneau închipuirea, vlahuţa, n. 36. De atunci şi pină astăzi colonii de lumi pierdute Vin... în roiuri luminoase, izvorînd din infinit, eminescu, O. i 132. în ochi-mi seînteiază un roi de năluciri, alecsandri, p. iii 502. + (Adjectival) Plin, saturat. Mă văd cum şedeam singur în banca mea.. . cu capul roi de materia bine învăţată. Calaction, o. i 57. — Pl. şi: (m.) roi (i. ionescu, m. 380). ROÎ3, roiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre albine) A ieşi din stup zburînd în roiuri, spre a-şi căuta un nou locaş şi a da naştere unui stup nou; p. e x t. (despre orice insecte şi păsări mici) a se mişca în număr mare de colo pînă colo. în juru-i roiesc albinele ca o pleavă de aur, seînteietoare la bătaia piezişă a razelor, sadoveanu, o. vii 205. La picioarele noastre roia o grămada de furnici. SAHiA, N. 61. Văd fluturi albaştri, uşori, Roind şi bînd .miere din flori, eminescu, o. I 493.-4-T r a n z. (Despre albine) A întemeia, prin roire, un stup nou.' A fi roit ştiubeiul ceala acuma vro trei! contemporanul, vijj 99. ^ (Despre oameni) A se răspîndi în grupuri, pornind din acelaşi loc; a umbla forfotind de -colo pînă colo. O droaie de tineri. . . roiau în jurul ei. Bart, e. 104. De. pe atunci au trebuit să fie îmbelşugate şi atrăgătoare locurile \ acestea, pentru ca să roiască şi să s-aşeze pe-aici popoare venite din depărtări aşa de mari. vlahuţĂ, r. p. 44. Călăreţii împlu cîmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, 0.1148. (Despre lucruri în mişcare) Tractoarele... trăgeau plugurile cu semeţie, roind. de-a latul pămînturilor alăturate. MIHALE, o. 197. Zăpada mărunta roia licărind în jurul nostru. SADOVEANU, o. i 400. F i g. Ariile roiau limpezi... în mintea lui. EMINESCU, N. 69. ROI|{, ROĂIBĂ, roibi, roaibe, adj. (Despre cai) Cu părul roşcat. Potcoavele calului roib sunau rar şi dulce pe şosea: tac-tac, tacrtac. . . sadoveanu, o. i 369. Cheleş chemă calul cel roib. POPESCU, B. iii 44. + (Substantivat) Cal cu părul roşcat.Roibul cela. ■ . mănîncă foc nu altăceva! bujor, s. 102. , Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul cind îl port. COŞBUC, P. I 109. ■ ; . ROIBĂ — 769 — UQMANIC rGibă, roibe, s. f. Plantă erbacee a cărei rădăcină conţine o materie colorantă roşie, cu care se vopsesc fibrele textile (Rubia tinctorum) ; otrăţel; garanţă, paţa-chină. Foaie verde foi de roibă. MAT. folk. 184. ROIBULÎŢ, -EÂŢĂ, roibuleţi, -e, adj. Diminutiv al lui r o i b. Alelei! cal roibuleţ... Unde eşti voinicule, Să-mi mai scapi tu zilele, alecsandri, p. p. 91. <> (Substantivat) [Codrul de pîine] îl dau roibideţului. sadoveanu, m. c. 32. Sima se lipise cu tot sufletul de roibuleţul lui şi toată ziua îl giugiulea. Sandu-aldea, u. p. 14. ROI.NIC, -A, roinici, -e, adj. (Rar, despre grupuri, colectivităţi) Care este în mişcare vie, care se răspîndeşte pornind din acelaşi loc. Domnind semeţ şi tinăr pe roinicele stoluri [ale avarilor]... Simţeam că universul la pasu-mi tresărea. eminescu, o. I 91. ROINIŢĂ, roiniţe, s. f. I. Plantă erbacee cu flori albe şi miros plăcut, care creşte prin păduri sau se cultivă, fiind căutată de albine; frunzele se întrebuinţează în medicină pentru calităţile lor stimulente şi antispasmodice (Melissa officinalis) ; melisă. II. Stup mic, portativ, cu care se prinde un roi de albine plecate să întemeieze un stup nou. Cind se înălţa zvonul cel mare al ieşirii roiului. . . dădea fuga după roiniţă. SADOVEANU, P. M. 50. ROÎRE, roiri, s. f. Acţiunea de a roi; ieşirea unui grup de albine dintr-un stup, pentru a întemeia un stup nou; p. e x t. zborul agitat al unui număr mare de insecte sau de păsări. Un cîntec nesfirşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina, eminescu, N. 8. <5> F i g. Cum sta ascultînd prin roirile fulgilor, — deodată fu izbit de glas jalnic omenesc, sadoveanu, O. vii 365. RClŞTE s. f. Plecarea în roi a albinelor din stup, cu scopul de a întemeia un nou stup. [Hrişcă] pe vremea roiştii să fie totdeauna înflorită. La CADE. ROÎT s. n. Roire. Camera zumzuia discret, ca un stup în ajunul roitului, rebreanu, r. i 195. roitGr, -OÂRE, roitori, -oare, adj. Care roieşte. Albine roitoare luminoasă miere sug. EMINESCU, o. IV 132. ROL, roluri, s. n. I. (De obicei în construcţie cu verbele « a avea », « a juca » etc.) 1. însărcinare pe care o primeşte un artist în distribuţia unei piese, a unui program artistic; totalitatea replicilor pe care trebuie să le recite un actor pe scenă. Millo juca rolul unui plăieş. sadoveanu, E. 68. Peste un an, doi, îl vezi jucînd rol de prim-amorez. c. petrescu, c. v. 211. Olga avea un rol, fireşte de dans, şi se găsea în frigurile creaţiei, rebreanu, r. i 253. Rolul lor să se citească de un lector. . . intre culise, ne-GRUZZi, s. I 342. Cifre romane (spre deosebire de cifre arabe) = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin (şi folosite astăzi mai ales pentru redarea numeralelor ordinale). Biserică romană = biserică catolică; catolicism. Balanţă romană v. balanţă. ROMÂN3, -Ă, romani, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care făcea parte din populaţia statului roman şi care se bucura de drepturile de cetăţenie. Cucerirea Daciei de către romani. □ Sînt roman din Dacia Transcarpatină, ALEC-sandri, t. i 247. 2. Locuitor al Romei (antice sau modeme). ROMANCE&R, -Ă, romancieri, -e, s. m. şi f. Autor de romane. Un artist, să-i zicem poet, romancier . . . sau nuvelist, era privit la noi ca un individ apocaliptic, anghel, PR. 183. — Variantă: (învechit) romanfier (gane, n. m 182, macedonski, o. iv 51) s. m. ROMANESC, -Ă, romaneşti, adj. Ca într-un roman, cu caracter de roman1, de aventură; fantezist. Episod romanesc. ROMÂNIC, -ă, romanici, -e, adj. Care se trage din romani, care are legătură cu Roma antică, cu poporul roman. Popoare romanice, -f- (Despre limbi) Care derivă din limba latină. V. neolatin. Limba romînă este singura . limbă romanică in care s-au păstrat forme cazuale distincte pentru genitiv-dativ. graur, s. I,. 107. Romina este o limbă romanică de tip oriental, iordan, l. R. 28. + Care se ocupă de limbile derivate din latină. Se impune intensificarea studiilor romanice în ţara noastră, contemporanul, s. n, 1956, nr. 503, 5/2. 49 t ROMANIST — 770 — ROMÎN ROMANIST, romanişti, s. m. 1. Specialist în studiul limbilor romanice. * 2. Spccialist în studiul dreptului roman. ROMANISTICA s. f. Ramură a lingvisticii, care se ocupă cu studiul comparativ al limbilor neolatine. ROMANITATE s. f. 1. Totalitatea popoarelor romanice ; lumea romană. 2. Caracter roman (al unui popor sau al unei culturi); origine, descendenţă romană. ROMAftlŢA, romaniţe, s. f. Plantă asemănătoare cu muşeţelul, dar mai mare decît acesta (Anthemis). Fetele strîng soponelc, romaniţă, mâzăriche. ■ sadoveanu, O. n 189. Cu o măiastră uşurinţă, rupse un mare şi frumos fir de romaniţă albă. HOGAŞ, M. N. 102. — Accentuat şi: (Mold.) romaniţă. — Variante: ro-măniju (alecsandri, p. iii 55), romînfjă (gai,action, o. i 344) s. f. romanizez, vb. I. T r a n z. A imprima (unei ţări, unei regiuni) caracterul romanităţii, a face (să fie) roman, a introduce civilizaţia romană. Dacii au fost romanizaţi. ROMANIZARE s. f. Acţiunea de a romaniza şi rezultatul ei; imprimarea caracterului, a organizaţiei, a civilizaţiei romanităţii într-o regiune, într-o colectivitate. Cercetarea istorică a romanizării în regiunea balcano-dunăreană. ROMANIZAT, -Ă? romanizaţi, -te, adj. Care şi-a părăsit limba, obiceiurile, caracterele proprii, adoptînd pe cele ale romanilor. Cînd a început convieţuirea populaţiei romanizate cu slavii vechi. . . s-a produs o nouă încrucişare, care a dus la formarea limbii romîne. iordan, L. R. 54. ROMANTIC* -A, romantici, -e, adj. 1. Care se inspiră din romantism, care ţine de epoca sau de curentul romantismului sau prezintă aspecte caracteristice acestui curent. Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţoşează un peisaj romantic. negruzzi, s. I 308. Teoriile italiene şi romantice... nu au prins rădăcină. RUSSO, s. 82. + (Substantivat, m.) Scriitor care a ilustrat romantismul, care se încadrează în acest curent literar. în poezia întregului continent se simţeau rezonanţe ale marilor romantici francezi, sadoveanu, e. 60. 2. Care arc înclinări spre visare, spre subiectivism, spre depărtarea de realitate. [Dunărea] deschide fugarilor romantici calea ei plină de dor, de nebunie, de necunoscut şi de îndrăzneală. GALACTION, o. I 194. Cea ce-nconjură mulţimea i-o romantică copilă, eminescu, n. 43. ROMANTISM s. n. Şcoală l’terară şi artistică, apărută ca o reacţiune împotriva clasicismului strimt şi rigid, caracterizată prin abolirea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, sensibilitate şi imaginaţie şi prin zugrăvirea figurilor excepţionale (ajungînd uneori la un individualism excesiv, la ruperea de realitate şi de actualitate). + Ansamblu de aspecte care caracterizează curentul romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie. Ceva ca viaţa de vis din piesele de teatru, pline de romantism şi de parfum exotic, vornic, p. 172. Simţi nevoie să se împotrivească romantismului pe care el îl socotea fără noimă. SADOVEANU, P. M. 298. ROMANŢ s. n. v. roman1. ROMANŢĂ, romanţez, vb. I. T r a n z. A descrie viaţa unui om celebru, cu adaosuri imaginate de* autor, pentru a da impresia unui roman creat de imaginaţie. ROMANŢĂT, -A, romanţaţi, -te, adj. Prezentat ca un roman1. Viaţa romanţată a lui Eminescu. ROMAKŢĂ, romanţe, s. f. Cîntec duios şi sentimental, pe versuri cu conţinut elegiac. Melodiile plîngătoart colindau străzile înguste, înălţînd in văzduhul liniştit romanţt melancolice, sadoveanu, o. II 158. Fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cînte romanţe vechi romîneşti. REBREANU, I. 67. ROMAKŢlfiR s. m. v. romancier. ROMANŢIOS, -OASĂ, romanţioşi, -oase, adj. Stăpînit de idei rupte de realitate, dornic de o viaţă ca cele descrise în anumite romane; visător, aplecat spre aventuri. V. romantic. Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor studenţi. cakagiai.k, o. II 258. <)> (Substantivat) Pe ici, pe colea trecea cite un romanţios fluicrind. EMINESCU, N. 34. + Care tratează teme rupte de realitate, care predispune la individualism, la visare. Fusese la Cernăuţi la ¡coală şi se hrănise cu lecturi romanţioase, care dezlănţuită in el un sentimentalism vaporos. cXl.l-NESCU, E. 58. — Pronunţat: -ţi-os. ROMĂNiŢĂ s. f. v. romaniţă. ROMB, romburi, s. n. Patrulater cu toate laturile egale şi cu diagonalele perpendiculare. O foaie era împărţită în romburi alăturate albe şi negre, camii, petre seu, u. N. 237. ROMBIC, -Ă, rombici, -e, adj. în formă de romb. Era o încăpere scundă, cu pereţii rombici. C. PETRESCU, S. 5. <$- Sistem rombic = sistem de cristalizare a cărui formă fundamentală este o prismă dreaptă cu bazele romburi. ROMBOÎDRIC, -A, romboedrici, -e, adj. Care are feţele rombice. «0» Sistem romboedric = sistem de cristalizare a cărui formă de bază este o prismă dreaptă cu bazele triunghiuri. Magnczitul cristalizează în sistemul romboedric. ROMEOÎDRU, romboedre, s. n. Poliedru cu toate feţele în formă de romb. R0MB0ÎD, -Ă, romboizi, -de, adj. Asemănător cu un romb. + (Substantivat, n., rar) Figură în formă de romb. In centrul tăvii este o rozetă de fine arabescuri în octogoane, rotocoale şi romboide. odobescu, s. ii 188. — Pronunţat: -bo-i-. ROMIiOIDĂL, -Ă, romboidali, -e, adj. Rombic. Citeşi-patru ţin în mină lănci înalte, cu ascuţiş romboidal la vîrf. odobescu, s. iii 74. ROMÎN1, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu şi jumătate în părţile de răsărit ale imperiului roman, iordan, I,. R. 199. A trecut armata romînă in cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. vi.ahuţa, r. i>. 15. Atît de pariziană in spiritul său, atît de romînă in inima sa. AI.ECSAXDRI, O. P. 128. ~y (Substantivat, f.) Limba vorbită dc romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă. ROMÎN2, romîni, s. m. 1. Bărbat aparţinînd populaţiei de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Ţăran. Oh! va plinge obştea-ntreagă — a ţării noastre, din romîn pin’ la boier. I)AVII,A, v. ,v. 187. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pinea de pe cîmp. — Oare? Dacă-i aşa, cucoane, grăieşte d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. alecsandri, T. I 249. Noroc bun! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! id. P. III 41. + (Popular) Bărbat, soţ. (Atestat în forma rumin) Femeia zice: ruminu meu (bărbatul meu), rumîne hăi! (măi bărbate!). !. CK. m 53. Om (în general). Am intrat in vorbă cu unul din cărăuşi, un romîn oacheş şi sprinten. Sadoveanu, E. 103. De la deal un romîn c-o traistă-n băţ, scobora la vale p* poteca strimtă. HOGAŞ, M. N. 73. ROMlNAŞ — 771 — RONDOU 3. (în forma rumîn, în orînduirea feudală a Ţării Romîneşti) Şerb, iobag, vecin, clăcaş. Mihai Viteazul fu cel dinţii domn care legiui... că fiecare ţăran, pe a cui moşie se va afla atunci, acolo să rămiie rumîn veşnic. sXlcescu, o. i 139. — Variantă: rumîn s. m. ROMÎN'AŞ, rominaşi, s. m. Diminutiv al Iui romî n. Voinicul de romînaş in dîrdora luptei nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. ISPIRESCU, i,. 123. — Variantă: rumînaş (mat. folk. 97) s. m. ROMÎXCĂ, romince, s. f. 1. Femeie aparţinînd populaţiei de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Ţărancă. Şi să ţese pînzele, precum ţes romincele. MAT. folk. 1238. ROMÎNCTÎŢA, romîncuţe, s. f. Diminutiv al lui ro-tn î n c ă. Romîncuţa mulţumeşte, suflă-ncet peste cofiţă Şi cu apa nencepută udă rumena-i guriţă, auecsandri, p. iii 65. ROMÎNÎSC, -EASCÂ, romîneşti, adj. (Uneori în concurenţă cu romîn) Propriu romînilor, al romînilor sau al ţării lor; de romîn. Succese care stîrniseră entuziasmul patriotic al tuturor iubitorilor de spectacole dramatice in limba rominească. camii, petrescu, o. ii 125. Noi punem steagul romlnesc Pe crincena redută, alec-■Sandri, p. A. 209. Poeziile ei. ■ ■ du să facă o mare revoluţie in republica literaturii romîneşti. negruzzi, s. i 76. ■(Rar la alte grade de comparaţie decît pozitivul) Sinteză â vieţii şi operei celui mai original şi mai rominesc dintre scriitorii noştri. SADOVEANU, E. 86. Ţara Rominească = numele oficial al Munteniei pînă la Unire. Căci moşneagul te priveşti, Nil e om de rînd, el este domnul Ţării Romîneşti. EMIN’ESCU, o. I 147. + (Substantivat, f.) Limba poporului romîn. [Vorbeau] o rominească franţuzită. ibrXileanu, sp. CR. 139. Atunci imamul ne zise în romîneasca cea mai rominească cuvintele: mormîntul lui Baiazed este tocmai colo in deal. GHICA, A. 19. — Variantă: rumînosc, -căscă (caragtale, o. iii 31) adj. ROMÎNfiŞTE adv. în felul romînilor, ca romînii; în limba romînă. Lumea care se credea aristocrată nu vorbea niciodată romineşte, chiar dacă ştia. camti, petrescu, u. 48. Mai rămăsese o şcoală. . . unde se învăţa încă romî-neşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola. negruzzi, S. i 4. ROMÎNÎ, rominesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) 1. A face să adopte obiceiurile, caracterul, limba romînilor; a romîniza. Spre a plăcea romînilor, le zidise mitropolie in Alba-Iulia ■ ■ . Toate acestea dovedeau la Mihai planul de a romîiii cu incetid Ardealul, bălcescu, o. ii 296. Refl. [Se temeau ca] cei mai mulţi dintr-înşii... să ■nu se lepede cu încetul de naţionalitatea lor şi a se romîni. bXlcescu, o. ii 296. 2. A traduce în romîneşte. Ne este oare permis ... a cere de la scriitorii romîni. . . o perfecţiune de stil clasică, totdauna in raport cu aceea a autondui pe care ei au a-I romîni? odobescu, s. ii 360. ROMÎNÎE s. f. (învechit) Limba romînă. Tălmăcirile uricilor slobozite o dată cu acturile oficiale slavone sînt încă dovezi a rominiei. russo, s. 82. E x p r. Pc romînio = în romîneşte, în limba romînă. Titlul era scris. . . pe romînie tîlcuită. Kmixescu, n. 45. — Variantă: lumîn'o (mat. foi.k. 93) s. f. ROMÎÎTÎME s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea romînilor, număr mare de romîni. « Limba lui Bălcescu este. ■ ■ culmea la care a ajuns rominimea îndeobşte de la 1560 ». I.. ROM. 1953, nr. 4, 29. [Mircea cel Bătrîn] voieşte a întrupa toată romînimea intr-un singur stat. BAI.CH3CU, O. II 13. ROMÎNÎSM, (2) rominisme, s. n. 1. Sentimentul naţional al romînilor ; spirit romînesc. Alecsandri a fost primul din elita rominismului, luptător, interpret şi cintăreţ. SADO-VEANU, E. 59. 2. (Rar) Cuvînt sau expresie specifică limbii romîne. ROMÎNÎŢĂ s. f. v. romaniţă. ROMÎNIZA, rominizez, vb. I. T r a n z. 1. A asimila (din cauza unor anumite împrejurări istorice) o anumită populaţie cu populaţia de limbă romînă. 2. A da unui cuvînt sau unei expresii străine introduse în limbă o formă potrivită cu structura limbii romîne. R05IÎNIZÂRE, romînizăriy s. f. Acţiunea de a romîniza. ROMÎNIZAT, -A, romînizaţi, -te, adj. 1. Trecut (în anumite împrejurări istorice) la naţionalitatea romînă. 2. (Despre cuvinte şi expresii străine introduse în limbă) Care a căpătat o formă potrivită cu structura limbii romîne. ROND, ronduri, s. n. 1. Strat de flori (într-o grădină), de obicei de formă rotundă şi ridicat deasupra nivelului terenului din jur. Locuia intr-o casă cu globuri de sticlă galbene şi roşii, înfipte in rondurile grădinii de la stradă. C. PETRESCU, S. 93. Aleea se lărgea şi in faţa casei cuprindea un rond mare, în forma unei inimi veşnic aprinsă cu flori roşii, rebreanu, r. i 79. 2. Piaţetă rotundă de unde pleacă mai multe artere de circulaţie, avînd la mijloc o plantaţie de flori sau un monument. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos. camii, petrescu, u. N. 94. 3. Inspecţie de noapte făcută la un post militar de pază, pentru a controla sentinelele; p. e x t. oamenii care fac această inspecţie. întiiul rond îl face locotenentul nostru cel blajin, Velea. SADOVEANU, o. vi 281. Trei camarazi Ieşirăm din tranşee pentru rond. camil petrescu, V. 53.. Expr.  fi de rond (sau a face rondul) = a fi însărcinat cu inspecţia. Jupîne, da deseară ştii că eşti de rond. . . caraGiale, o. I 50. R0NDĂ, ronde, adj. f. (în expr.) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase, neaplecate nici la dreapta, nici la stînga. S-a pus d. Niţă pe brinci. . . exercitîndu-se in fiecare zi, pe hîrtie velină, la fel de fel de scriituri. . . gotice, batarde, ronde. cara-giale, o. ii 245. Peniţă rondă = peniţă specială cu vîrful lat, cu care se pot scrie litere ronde. rondeA, rondele, s. f. Rondelă. RONDÎL, rondeluri şi rondele, s. n. Gen de poezie cu formă fixă, compusă cu două rime şi cu anumite repetări ale primelor două versuri, ale cărui cuvinte se repetă după al optulea şi ultimul vers. Rondelul crinilor [titlu], MACEDONSKI, O. I 181. rondîlA, rondele, s. f. Piesă plată, circulară, perforată sau neperforată şi avînd uneori feţele profilate; rondea. V. ş a i b ă. Căpăcel în formă de disc, din carton subţire, care se aşază în cartuşul de vînătoare, deasupra alicelor. Disc de metal folosit la baterea monedelor sau metalelor. ROND <5, rondouri, s. n. Arie instrumentală a cărei temă revine în cursul piesei. RONDOU, rondouri, s. n. Loc. de formă circulară (amenajat în grădini, în pieţe, în localuri). Răzbiră dinspre rondoul de dans strigăte. VORNIC, P. 54. -ţ» Manevră prin care se schimbă direcţia unei nave cu un număr mare de grade. Alunecăm încet, făcînd rondoid in faţa chciului. BART, S. M. 14. 49* RONŢĂI — 772 — ROST RONŢĂI, rânfăi şi rotiţăiesc, vb. IV. T r a n z. A mînca, sfărîmînd între dinţi puţin cîte puţin dintr-un aliment tare şi făcînd să se audă un zgomot uşor, caracteristic. Caii ronţăiau cu muljămire orzul, virindu-şi adine boturile în trăistile aninate pe după urechile lor. sadoveanu, B. 171. Luă §i ea un'baston [de ciocolată] pe care începu să-l ronţăiască. CĂI.INESCU, E. O. I 39. Veveriţele şugubeţe, cu coada vîlvoi. .. sar zglobii pe crăcile copacilor, ronţăind alune, ghindă şi scoruşe. ODOBESCU, s. iu 185. A b s o 1. în colţul casei cifiva şoareci începură a ronţăi, dunăreanu, ch. 10. Murgul nechează încet şi prinde a ronţăi, în vreme ce moşneagul U'mîngîie. paun-pincio, p. 100. A roade cu dinţii, fără a mînca. Meşterul Lupu lăsase ochii in pămînt şi ronţăia vîrful creionului. GAI.AN, z. R. 21. Fig. (Neobişnuit, despre gînduri, stări sufleteşti) A roade, a chinui. [Acarul] era un om cu faţa cenuşie, secată de grija şi de mîhnirea care-l ronţăia pe dinăuntru ca un şoarece harnic cu dinţii înveninaţi. DUMITRTU, N. 11. RONŢĂIĂLĂ, ronţăieli, s. f. Faptul de a ronţăi şi zgomotul produs; ronţăire. S-auzea numai prin răcoarea nopţii ronţăiala calului, caragiai.îv, la cade. RONŢAÎRE, ronţăiri, s. f. Acţiunea de a ronţăi; sfărîmare cu dinţii. RONŢĂIT s. n. Ronţăială. Calul se opri şi el din ronţăit. camii,ar, n. i 224. Căţelul... se întoarce în buruieni, unde se aude îndată un ronţăit căznit şi flămînd. REBREANU, I. 11. R0FĂ1, râpăi, vb. IV. T r a n z. (Rar) A ropoti. Tot strigînd şi ropăind. marian, la cade. ROPOT, ropote, s. n. 1. Zgomot produs de loviturile dese ale copitelor unui cal care aleargă (tare) în tăcere deodată răzbătu ropotul unui umblet de cal. sadoveanu, o. i 381. Creşte-n zare goana pulberii stîrnite, Zguduie pămîn-tul ropot de copite. IOSIF, P. 59. + Mersul unui cal în trap ; goană. La ţipătul de năvală cunoscut de ei, călăreţii porniră în ropot spre Murgeni. sadoveanu, o. vii 170. Dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot. CREANGĂ, o. a. 124. F i g. Un ropot de alergătură repede... se auzi prin cerdacul larg din faţă. HOGAŞ, M. N. 29. 2. Cădere precipitată şi zgomotoasă (de scurtă durată) de ploaie sau grindină; zgomotul produs de această cădere. Cu un ropot de parcă li se prăbuşea cerul în cap, ii izbi vijelia, dumitriu, p4 f. 15. începu să se audă ropotul ploii venind din urmă. sadoveanu, o. iv 441. Vara acelui an se vestea sub semnul ropotelor de grindină. C. PETRESCU, a. r. 5. Şi ca . ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecindu-l, vin săgeţi de pretutindeni. EMINESCU, o. i 184. Curgere repede (şi zgomotoasă) a unui torent sau a valurilor în mişcare. Ropotele valurilor care se zvîrcoleau năvalnic. .. o învăluiau cu zgomote asurzitoare, rebreanu, i. 117. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad, Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n văd. coşbuc, P. i 48. Apele în ropot S-aud din munte coborînd. vlahuţă, o. a. 30. 3. (De obicei determinat prin «de aplauze») Zgomot produs de aplauze; izbucnire (repetată) de aplauze. în ropotul aplauzelor se amestecă acuma glasul lui Gri-gore. rebreanu, r. i 197. Un ropot de aplauze — şi cortina de dril se lăsă pe mica scenă acoperită de ramurile a doi salcîmu vlahuţX., o. a. 243. 4. Mişcare vioaie, săltăreaţă (şi zgomotoasă) de învîr-tire la dans. Şi tragem un ropot şi două şi trei, de era cit pe ce să scoatem sufletul din popă. creangX, a. 94. ROrOTi, ropotesc, vb. IV. Intranz. A produce zgomote repezi şi cadenţate, lovind ritmic în ceva. în tnijlocîd văii e un lac, in care curg patru izvoare care ropotesc... toată ziua şi toată noaptea. EMINESCU, N. 102. (Subiectul e corpul lovit) Coamele lor fîlfîie în zborul cailor. Pămîntul ropoteşte şi larma surdă umple cîmpia. sadoveanu, o. I 193. Pămîntul ropoteşte sub tropot de copite, axecsandri, p. a. 146. ROPOTÎRE, ropotiri, s. f. Faptul de a ropoti; curgere repede (şi zgomotoasă) a apei (de ploaie). Simţea cum singele îi năvăleşte in inimă, intr-o goană nebună. Închizînd ochii avea senzaţia că torentul roşu ii sparge vinele şi curge intr-o ropotire de ploaie. ardELEaku, d. 175. ROPOTITOR, -OĂRE, ropotitori, -oare, adj. Care ropoteşte. Ca un tunet ropotitor trecură prin mulţimea ce se adunase in jurul palatelor împărăteşti. La CADE. — Variantă : (creaţie personală) rotopitdr, -oâre (ai,ec-SANDRI, p. a. 165) adj. ROS, ROÂSĂ, roşi, roase, adj. 1. Distrus (la suprafaţă) prin acţiunea lentă a unui agent exterior; subţiat, măcinat. îşi potriveşte surtucul cam boţit şi ros la coate. sadoveanu, o. v 335. Să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este ori nu-i, Şi-o fi acum şi roasă De cînd rugina scurmă-n ea. coşbuc, p. ii 59. Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri. EMINESCU, 0.1119. Un pat de seîn-duri, acoperit cu o cergă roasă, un scaun... şi o masă. ■ . ALECSANDRI, C. 27. <ţ> (Cu arătarea agentului) Apoi intră, nu prin spărtura gardului, ci pe portiţa cu balamalele roase de rugină. DUMITRIU, P. I\ 59. Pupitrul vechi şi ros de coatele atîtor generaţii. BART, s. M. 11. F i g. Care a avut mult de-a face cu..., care e plictisit de.. . Era ros de tribunale şi se pricepea in daraveri. VT.iViruŢĂ, o. A. 207. Doar de lume am fugit.. . Lui Ivan i-s roase urechile de dinsa. creangă, p, 314. 2. F i g. Mîncat, consumat de. . . Oânţă s-a arătat a fi un om ros de nevoi. "SAHIA, N. 95. Penelopa, roasă de suferinţă, simţi că un nou val de mînie îi turbură vederea. BART, E. 164. Păsăruică cu cunună, La ce cînţi seara pe lună, Cind inima mea nu-i bună? Că-i legată cu curele Şi roasă de multe rele. jarnîk-bIrseanu, d. 121. ROSĂTtJRĂ, rosături, s. f. 1. Rană superficială, provenită dintr-o frecătură, dintr-o roadere; eroziune. Fără ciorapi, mă ard poştalii, mă rod... Nu-i nimic, o să-mi treacă rosătura. stancu, d. 404. 2. Loc tocit, ros, găurit. Intr-un colţ al corăbiei vede o rosătură mare. şez. ii 4. — Variantă: roziitum s. f. RGSIîII’, rosbifuri, s. n. Un fel de friptură de muşchi de vacă, foarte puţin fript, aproape crud la mijloc. RCSBRAT, rosbraturi, s. n. Came de vacă friptă înăbuşit, cu multă ceapă prăjită. ROSHAR s. n. Păr provenit din coama sau din coada cailor, folosit ca material de umplutură în tapiţerie şi ca urzeală pentru confecţionarea anumitor ţesături. ROSPÎSCĂ s. f. (învechit) Chitanţă, dovadă. Cinov-nicul vine.. . cere podpiscă, dă rospiscă. alecsandri, t. 1358. ROST, rosturi, s. n. 1. (Urmat de determinări în genitiv) Sens, tîlc, scop, menire, justificare (a unui lucru, a unei acţiuni). Trecu fără zăbavă in birou şi-l invită să-i spună numaidecît rostul telegramei. VORNIC, P. 170. Numai cei nepricepuţi nu pot pătrunde rostul cuvîntului. rebreanu, R. i 162. în curtea mitropoliei, Ion cunoaşte rostul tuturor lucrurilor. SP. POPESCU, M. G. 82. Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii? YI.AIIUŢă, o. a. 69. F i g .Ce vorbe-ar fi putut să-nşire Adincul rost din ochii tăi! vlahuţă, o. a. 62. Loc. a d v. Cu (sau fără) rost. Unii voiau să se repeadă fără rost după trăsură. DUMITRIU, N. 57. Alerg fără rost în toate părţile. c.AMii, petrescu, v. n. 259. Oameni mulţi se vor opri o ROST — 773 — ROSTI clipă-n dnitn Şi s-or descoperi in faţa ta fără rost, între-bindu-se-ntre ei abia acum Cine-ai fost. D. botez, p. o. 154. <0” (în construcţie cu verbul «a avea») Are mult de lucru la birou şi n-are rost să-l întrerup, demetrius, c. 8. Atunci ce rost are, după d-ta, codicilul ăsta? camii, petrescu, u. n. 35. [Cîntecul] nu-şi avea rost in casa lor. c. PETRESCU, A. R. 56. + Atribuţie, roi, misiune, slujbă. Se trudi ■ .. să-şi aducă aminte cum o cheamă pe una din slujnice care avea rostul să-ncarce sobele, dumitriu, b. F. 83. 2. întocmire, înjghebare, mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, familiară sau materială; p. ext. gospodărie. Fierul nenorocirii spintecase in trei rînduri rostul şi viaţa rominului Dănilă. Galaction, o. i 156. Nu rostid meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plingă-n lacrimile mele. GOGa, p. 6. Şi Ţintef cel cu trainic rost CuLia lui sosit a fost Şi Bardeş cel cu adăpost Prin munţi stlhui. coşbuc, P. I 55. -4- (în construcţie cu verbele « a avea », « a găsi », « a pierde », «a face») Ocupaţie, post; sursă de cîştig. Un băiat care munceşte, incet-încet îşi face un rost. preda, î. 113.'UZ i-a făgăduit că se căsătoresc îndată ce-şi face un rost. pas, z. I 93. Unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai bănui, de ştiut cu certitudine este insă greu. cXlinESCU, E. 79. Grigore le spuse că tînărul Herdelea ar dori să-şi găsească un rost in ţară. rebreanu, r. i 41. Să fi rămas in sat la noi, De-ai fi avut şi tu vreun rost. IOSIF, PATR. 33. & Expr. A (nu) şti de rostul cuiva = a (nu) şti unde se află şi cum îşi organizează cineva viaţa. Na-i ştia de rost de vreo trei zile. ISPIRESCU, la CADE.  Ii (sau a face, mai rar a simţi) rost de ceva = a exista (sau a găsi) modalităţi pentru a-şi procura ceva (greu de obţinut, de realizat). Facem rost de cal şi de pături, domnule sublocotenent. camii, petrescu, U. n. 318. Azi o întoarce, pentru că simte rost de chilipir, rebreanu, r. 1* 237. Dacă poţi face rost de un sutar, am o afacere minunată, o afacere din care putem pune mina pe trei miişoare. vlahuţX, o. a. 484. 3. Mod de organizare a unei activităţi; ordine după care se desfăşoară o acţiune, plan de executare a unui lucru. Şi tot rostul gospodăriei, pentru ziua întreagă, îl regula cuconu Ioniţă, de cu revărsatul sorilor, hogaş, dr. ii 88. îi lipsea rostul obicinuit şi ticna de toate zilele. Slavici, n. 1125. Făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. ispirescu, l. 63. E x p r. A nu-şi afla rost = a nu-şi găsi astîmpăr, a nu avea linişte. Alelei, tu Costeo, frate, spune-ne ce gind te bate?— Măi fîrtaţi, nu-mi aflu rost; Vesel eu ca voi am fost. Mă gindeam la maica, biata, Eu in foc, sub cruce tata. coşbuc, p. i 130. A-şi pierde rostul = a se zăpăci, a-şi pierde cumpătul. Pentru aceasta le trebuia un sol îndemânatic, carele să nu-şi piardă rostul in curţile împărăteşti, odobescu, s. iii 526. Jian rostid nu-şi pierdea, El se aruncă înot, Cu suflet, cu cal cu tot. alecsandri, p. p. 159. A fi în rostul Iul = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine sau se potriveşte să fie. Sabie şi şuşanea, vechi şi în neputinţă de a mai sluji, mi se înfăţişau nepotrivite .. mai degrabă era in rostul ei o carabină scurtă cu repetiţie, răzimată de părete şi la indemină. SADOVEANU, o. L. 35. (De obicei în construcţii negative) A şti do rostul bogăţiei = a şti cîtă avere are, a cunoaşte firul, capătul unei averi (mari). Zice că erau odată doi fraţi: unu bogat tare, că de bogat ce era singur nu-şi mai ştia de rostid bogăţiei, şez. i 239. + Ordine stabilită, cunoscută, Stare de lucruri; rînduială. Ziceau unii mai bătrîni şi mai îndărătnici — de ce să schimbăm rosturile vechi? PAS, h. I 144. <$> (în construcţie cu verbele «a cunoaşte », « a şti », «a pierde », « a afla ») Ut ştiu mai bine rosturile, dumitriu, n. 118. Deschideţi, bre, careva, poarta... Nedelca, dumneata cunoşti rosturile... Viră-ţi mina printre ostreţe. gal an, z. r. 195. 4. Spaţiul î.i formă de unghi format la război între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură; p. ext. activitatea ţesătorului, ţesut. Mariţa ca o nevastă vrea rostul să şi-l pornească. ŞEZ. IX 187. + Spaţiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre scîndurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş etc. (uneori astupat cu un material de umplutură). Face să curgă printre rosturile bagdadiei sămînţă de cinepă. sadoveanu, o. vin 179, Ţiglele se pun rînduri-rînduri una lingă alta, şi rindul de deasupra încalecă peste rosturile celui de jos. La tdrg. + Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac. E x p r. A pune (un lucru) în rost = a pune (un lucru) la locul pe care trebuie să-l aibă într-un mecanism, pentru ca mecanismul să poată funcţiona bine. Decît să mă rog de prost, Pîn-a pune podu-n rost. ■ . MAT. FOLK. 166. 5. (învechit) Gură; (astăzi livresc) grai, vorbire. îi ascultam rostul greu şi incilcit. sadoveanu, o. ni 516. Ah! ce frumoase vorbe din rostul lui răsar, coşbuc, p. i 160. Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine m-a învăţat. creangX, p. 212. <$> (Azi în expr.) A şti (sau a spune, a recita) pe de rost (rar de rost) = a şti (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte (şi nu citind sau repetînd după alţii). Asta era scrisoarea lui Gheorghiţă şi Vitoria o ştia pe de rost. sadoveanu, B. 15. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi ţin la el urechea şi rid de cite-ascult. EMINESCU, o. i 71. Un răvaş pică pe genunchii-mi. .. îl ştiu de rost. alecsandri, o. p. 22. A învăţa pe de rost = a învăţa un text pentru a-1 putea recita din memorie. învăţasem pe de rost aproape toate cuvintele normale, şi-n faţa mea era tot pîclă de nepătruns. SADOVEANU, E. 110. Dar severul Iorgu Carpen a înghiţit de trei ori pînă să înceapă cuvîntarea, pe care o învăţase pe de rost. popa, v. 215. A lua (pe cineva) la rost v. lua. (Neobişnuit) De rost = .(în opoziţie cu în scris) prin viu grai, verbal. Totodată rog pre milostivul zidi-toriu ca să mă învrednicească în puţină vreme de a vă vide sănătos şi mulţămit, ca să pot a vă zice di rost că sini cu multă fiiască plecăciune. kogXlniceanu, s. 93. + (învechit şi arhaizant) Facultatea de a vorbi. Voise să vorbească ceva cu veselie, ş-acuma parcă-i amorţise rostul limbii, sadoveanu, o. v 220. KOSTÎ, rostesc, vb. IV. 1. T r a n z. A articula, a pronunţa sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. Sunetul vorbelor lui, rostite tare şi fără voie, îl înfiorau. vlahuţX, o. a. 118. Nu poţi rosti pe î, ă, s, c şi alte vro citeva. negruzzi, s. I 9. Papagalul lui... rostea cîte un cuvint. drXghici, r. 150. 2. T r a n z. A zice, a spune, a vorbi, a glăsui. Bună rînduială! Atîta a rostit Dima cu glas tare. ga lan, z. R. 280. [Tudor] cugeta ce vorbe alese să rostească în faţa măritului divan. Sadoveanu, o. vii 107. A rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald. caragiale, o. iii 79. F i g. San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adine, cu graiul de sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: Nu-nvie morţii — e-n zadar, copile! EMINESCU, o. i 202. A povesti. Focul pilpîia în întunericul ogrăzii, şi unul rostea domol o istorie din vechime, sadoveanu, o. ii 239. -Refl. pas. Autorităţile superioare s-au supărat foarte mult pentru discursurile ce s-au fost rostit. SADOVEANU, P. M. 111. 3. Refl. (Astăzi rar) A se pronunţa, a-şi spune părerea (autorizată). Să-mi fie cu iertare că mă rostesc. mironescu, s. A. 141. De-un veac şi jumătate nu se mai rostise glasul ţării pentru alegerea domnitorului ei. vlahuţX, r. P. 63. în mod provizoriu, pînă cind se vor putea rosti ROSTIRE — 774 — ROSTOPASCĂ şi emigraţii. GHiCA, A. 645. Adunarea din Iaşi a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înţelegem a ne rosti. KogXlniceanu, S. a. 204. + T r a n z. A comunica o dispoziţie, un ordin, o sentinţă. Emilian s-a înălţat pe cataligele lui şi a rostit o poruncă, sadoveanu, a. L. 205. . 4. T r a n z. A fixa locul sau atribuţiile care îi revin cuiva într-un cadru mai larg; a rostui. Sta mai mult la izvorul îablanicioarei. . . rostind pe ciobani. GAi/ACTiON, o. I 157. Toate. . . îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. ISPIRESCU, l. 354. ^ (Neobişnuit) A face rost de ceva ; a procura. Acum deocamdată trebuie să-i rostim o odaie. STĂnoiu, c. I. 63. A se îngriji de. . a aranja totul pentru. . . ; a pregăti. Acum vezi de rosteşte de masă, să mîncăm şi să ne veselim, ispirescu, l. 268. 5. Intranz. A înfăşură pe sulul din faţă al războiului porţiunea de pînză ţesută, desfăşurînd în acelaşi timp o porţiune corespunzătoare de urzeală de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua ţesutul cînd rostul se micşorează. Cu cit bătătura creşte, cu atît rostul se face mai scurt; atuncea ţăsătoarea «rosteşte», adică trage vergelele aceste înapoi, şez. viii 150. ROSTÎRE, rostiri, s. f. Faptul de a (s e) rosti; exprimare ; (concretizat) vorbă, spusă. Se vedea că orice cuvînt şi orice lămurire mai de aproape ar fi fost prea mult pentru puterea lui de rostire, camii, petrescu, o. II 100, în urma acestor rostiri. . . mai mult nu putea să vorbească. drXghici, r. 205. + Mod de a se exprima; elocvenţă. Se crede de om desăvîrşit. Rostirea-i, o minune; purtarea-i, un model Ce poate să slujească de pildă tuturora, negruzzi, S. II 206. ROSTITOR, -OĂRE, rostitori, -oare, adj. (Rar) 1. Care spune, rosteşte ceva. (Substantivat) Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură, BE1.DICEANU, p. 119. 2. Rostit, exprimat, spus. Părinte, vorbei tale prielnic rostitoare Am dat precum se cade deplină ascultare. NE-gruzzi, s. Ii 140. HOSTO GOL, rostogoluri, s. n. 1. (în legătură cu verbe de mişcare) Mişcare de rostogolire. Peste această mişcare a rostogolului mai are pămîntul şi. alta. Piscu-PESCU, o. 55. «$>• F i g. Cînd rostogolul [împuşcăturii] ajunse cine ştie unde şifumid se risipi, Mantu Mut văzu jăraticul măturat în două brazde. Galaction, o. I 271. Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap. alecsandri, p. p. 108. ^ Loc. a d v. De-a rostogolul sau (învechit şi popular) de-a rostogol, (rar) dc-a rostogoala .= rostogolindu-se, învîrtindu-se peste cap ; de-a tumba, de-a dura, de-â berbeleacul. [Vîntul] sălta acoperişul, încercînd. . . să-l poarte de-a rostogolul peste pădure, dumitriu, n. 187. Pietre mărunte, măcinîndu-se şi ciuntind, curgeau de-a rostogolul la vale. hogaş, m. N. 160. Zmeoaica ■ . . venea de-a rosto-golul, gemînd. ispirescu, L. 195. Să mă dau de-a rostogoala, Să ajung la Timişoara, hodoş, P. p. . 95. ^ (Adverbial) Luna mere (= merge) rostogol Şi ţi-a fi, mîndră, cu dor. JĂrnîk-bÎrseanu, d. 133. Pantă cu înclinare destul de mare într-o mină, pentru a permite ţransportarea materialului prin simplă alunecare sau rostogolire. — Formă gramaticală: (în expr.) rostogoala. HOSTO GOLÎ, rostogolesc, vb. IV. 1. Refl. A cădea, a aluneca, a înainta (de obicei pe un plan înclinat) prin rotirea în jurul lui însuşi; a se da de-a dura, de-a berbeleacul, de-a rostogolul. Dintr-o scorbură încep să se rostogolească nişte bolovani, bogza, Ţ. 64. O copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţînatului duşman, îl făcu să se rostogolească schiolălăind. hogaş, m. n. 65. Arnă-uf ii se-mbrîncea, Pe lordachi s-arunca... Şi din zbor capu-i tăia. Capul se rostogolea, în sînge se tăvălea, alecsandri, p. P. 182. <§>■ (întărit prin « peste cap >') Dar maşina nu te desfăcu şi nu se rostogoli peste cap. c. PETRESCU, î. n 201. Expr. A lua cu rostopala = a lua cu hapca. ROSTOl’ĂSCĂ s. f. Plantă erbacee din familia papa-veraceelor, a cărei tulpină conţine un lapte galben-porto-caliu, acru', veninos. (Chelidonium majus). Foaie verde ROSTRAL — 775 — ROŞIATIC rostopască, De la deal de casa noastră Creşte-o floricic-al-bastră. ŞEZ. I 71. ROSTRĂL, -Ă, rostrali, -e, adj. (Despre elemente de arhitectură sau obiecte de artă) Care are forma unei nave antice. <'^ Coloană rostrală = coloană cu vîrfuri de nave sculptate în piatră. ROSTUÎ, rostuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A pune în ordine; a aranja aşa cum trebuie. Ar trebui totuşi să-şi rostuiască treburile. DAN, li. 5. N-am mai zăbovit pe aici o zi mai mult decit mi-a trebuit ca să-mi rostuiesc dara-verile. M. I. caragialE, C. 92. [Bolovanii] la rînd ciocanul ii aşază, frumos mistria-i rostuieşte. caragialE, o. iii 123. <$>• Fi g. Rostuia curăţenia, încît sticlea sărăcia ca apa din fîntina. vornic, p. 201. + A aşeza pe cineva într-un loc, într-un post, într-o situaţie convenabilă. V. căpătui. Luna trecută putuse să ajungă la Iaşi, unde-şi găsise prieteni, care au căutat să-l rostuiască. CAMIL PETRESCU, O. II 549. 2. A procura ceva prin mijloace improvizate; a face rost de ceva. Nici nu s-a gîndit ieri de loc că s-ar putea sau ar trebui să-şi rostuiască un porc. rebreanu, r. ii 162. 3. A umple cu un material de etanşare şi a netezi rosturile dintre cărămizile sau blocurile de piatră ale unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei şosele etc. 4. A forma cu mîna rostul urzelii la războiul de ţesut. ROSTUÎRE, rostuiri, s. f. Acţiunea de a rostui. ROSTUIT,—Ă,' rostuiţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Aşezat într-un loc sau într-o slujbă convenabilă, aflat într-o situaţie bună; cu situaţie, cu gospodărie. O avea. pe nevastă-sa rostuită aici. pas, L. i 90. 2. (Despre zidărie, pavaj etc.) Care are rosturile umplute cu un material etanş. ROStJRĂ, rosuri, s. f. (Regional) Rosătură. Se întrebuinţează ... şi ca leac contra mai multor boale, precum rosuri sau rosături de picioare, marian, la CADE. Rosura urechilor = faptul de a împuia cuiva capul, repetîndu-i neîncetat acelaşi lucru. împăratul. . . nemaiputînd răbda rostiră urechilor din partea ţigăncii s-au învoit, sbiera, p. 111. ROŞ1 s. n. v. roşu1. ROŞ2, -Ă adj. v. roşu3. ROŞĂTEC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞĂTIC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞCAT, -A, roşcaţi, -te, adj. Cu reflexe roşietice. V. roşiatic. Era înalt şi lat in umeri, cu o barbă mare, roşcată, dumitriu, P. F. 3. Peste pînză, de-a latul, era aşternut un ştergar cu rîuri albastre şi roşcate. CAMIL petrescu, O. II 93. Vasilică păr roşcat, Vino iară pe-nsărat. şez. IV 238. + (Substantivat, n.) Culoare care bate în roşu. Un păr aspru şi des, de coloare castanie bătînd în roşcat-ruginiu. caragialE, m. 71. ROŞCOBĂii, -Ă adj. v. roşcovan. ROŞCODÂiV, -Ă adj. v. roşcovan. rOşcov, roşcovi, s. m. (Bot.; numai în e x p r.) Roşco V-sălbatlc = plătică2. Din faţa casei lui Hagiu pleca spre oraş calea Plevnei, pe stingă cu umbră firavă de roş-covi-sălbatici. g. m. zamfirescu, m. d. i 13. ROŞCOVAN, -Ă, roşcovani, -e, adj. De culoare roşie sau cu reflexe roşietice. Covaci. . . avea o faţă trasă, roşcovană, dumitriu, n. 194. într-o fereastră se ivi un cap cu coade roşcovane. Galan, z. r. 9. Ne latră dulăul roşcovan, stancu, d. 238. (Substantivat) Trîntit pe spate, roşcovanul asculta cu luare-aminte. Galan, z. r. 378. <$>■ (Rar, despre lucruri) Dă de un păr cu nişte pere... galbine-roşcovane şi mari ca ouăle celea de giscă. RETE-ganul, p. ii 77. — Variante: roşcobdn, -ă (şez. n 34). roşcodăn,-&. (delavrancea, o. ii 212, caragialE, m. 45) adj. ROŞCOVĂ, roşcove, s. f. (Mai ales la pl.) Fructul dulce şi comestibil al unui arbore care creşte în regiunea mediteraneană (Ceratonra siligna); are forma, unei păstăi cu pereţii tari, de culoare cafenie-închisă şi cu multe seminţe. [Copiii] găseau întotdeauna o punguliţă cu stafide, cîteva roşcove, covrigi sau bomboane, sahia, n. 96. Căutînd cîte ceva de mîncare, dete peste nişte roşcove. ispirescu, L. 281. Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiet, creangă, p. 76. ROŞEÂLA, roşele, s. f. (Popular) 1. Substanţă roşie,, cu care se vopsesc pînzeturile şi alte obiecte. în oală nouă şi smălţuită se fac roşele şi se înroşesc ouăle de paşti. şez. viii 67. + Cerneală roşie. Scrie viii cu roşeală Şi pe morţii cu negreală, marian, î. 179. 2. (La pl.) Fard roşu ; rumenele, suliman. Se spăla-a mea mîndruţă. . . Cu albele, cu roşele, hodoş, p. p. 193. Sări, Mărie, cit de sus, Că roşele ştiu c-ai pus. ŞEz. vii 163. ROŞEAŢĂ, roşeţi, s. f. Culoare roşie. Nu se mai vedea roşeaţa cerului, dumitriu, n. 53. Şi se făcu-n văzduh roşeaţă, Ca-ntr-un pahar cu sînge-umplut. coşbuc, p. i 242. Cum ei mergînd alături se ceartă şi se-ntreabă, Nu văd in fundul nopţii o umbră de roşeaţă. eminescu, o. I 97. + împurpurare, culoare roşie a feţei (trecătoare, ca semn al unei emoţii, sau permanentă). O roşeaţă uşoară trecu repede peste faţa copilului. DUMITRIU, N. 148. Roşeaţa mustrării i se ridicase în obraji, bart, E. 253. ROŞÎ, roşesc, vb. IV. (Adesea în concurenţă cu înroşi) 1. In.tranz. şi refl. A căpăta o culoare roşie, a deveni roşu. Soarele în abur, ca un foc roşeşte. BOLINTINEANU, O. 10. Ceru-n zare se roşeşte. AI.ECSANDRI, p. A. 127. + T r a n z. A face să devină roşu (vopsind, colorînd, fardînd). Doamna deschise poşeta, îşi pudră nasul, îşi roşi buzele, c. PETRESCU, î. ii 245. <$> (Hiperbolic) Făcind din pieptul vostru un zid, hotar de ţeară, Roşind cu-a vostru sînge fierbinte, plin de viaţă, Şiretul, Prutul, alecsandri, p. iii 217. + (Despre persoane) A deveni roşu la faţă, a se îmbujora (ca efect al anumitor stări fizice sau, mai ales, psihice). îşi umfla glasul, gesticula, se roşea, rebreanu, r. ii 85. Şi de ce-ai roşit?... Ai ceva de ascuns? delavrancea, o. ii 139. Un astfel de răspuns îl făcu să roşească pe trimisul sultanului. bolintineanu, o. 252. (întărit prin comparaţii sau prin alte precizări) Se roşise toată de bucurie, stancu, d. 322. Nu ţi-e ruşine? iară Huţu s-a roşit pină la urechi. slavici, o. I 92. S-a roşit pină-n virful urechilor, cara-Gial,e, o. iii 85. Feţele noastre se roşiseră ca nişte rodii coapte, alecsandri, o. P. 281. (Despre părţi ale corpului) I se roşeşte obrazul, stancu, d. 312. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul, eminescu, n. 25. 2. I n t r a n z. (Poetic) A ieşi în evidenţă (datorită culorii roşii) ; a apărea distinct pe un fond de altă culoare. Şi pretutindeni pe ogoare-nguste. . . Roşesc ca macii, roşi batiste, fuste, Şi-albesc ca neaua pinzele de ii. D. botez, F. S. 79. ROŞIÂTEC, -Ă adj. v. roşiatic. ROŞIATIC, -Ă, roşietici, -e, adj. (Şi în forma roşietic) Care bate în roşu, în care predomină nuanţa de roşu. Gura sobei mai. împrăştia o dată pentru cîteva clipe o lumină slabă, roşiatică, care nu lumina nimic. DUMITRIU, N. 132. Coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stîncf colţurate. . . opreşte vîntul. bart, s. M. 20. Se vedea cetatea, care acum stetea-n zarea roşiatică a unui foc maret ca o mogildeaţă nemişcată, slavici, o. i 215. ROŞIETIC — 776 — ROŞU — Variante: roşietic, -ă, roşidtcc, -ă (dunăreanu, ch. 8), roşâtic, -ă (odobescu, s. iii 20), roşdtec, -ă (ne-Gruzzi, s. ii 47) adj. ROŞEfiTIC, -Ă adj. v. roşiatic. . ROŞIOÂRĂ1, (2) roşioare, s. f. 1. Soi de struguri. Cîrlomănenii au sădit vii pe coasta roşie, de dincolo de baltă, vii in care cresc numai struguri roşioară, cu boabe mici, bătute, dulci ca mierea. STANCU, D. 177. 2. Peşte mic de baltă, cu ochii coloraţi în roşu şi cu aripioarele roşietice (Scardinius erythrophthalmus). ROŞIOARĂ2, roşioare, s. f. (Rar) Adeptă a mişcării revoluţionare din Principatele Romîne de la jumătatea veacului trecut. Donici fabulistul, văzîttd într-o zi Nunta unui roşu cu o roşioară, în drum se opri Şi ne spuse această mică istorioară. BOLINTINEANU, o. 195. ROŞIOR1, roşioriy' s. m. (La pl.) Corp de elită al cavaleriei, în organizarea mai veche a armatei romîne. Atunci pătrunsese în piaţă, venind pe bulevardul gării, regimentul 4 roşiori. DUMITRIU, B. F. 126. Pe peron... cîrdurile vînzolite de copii gureşi şi alămurile fanfarei de roşiori dădeau o fremătare surdă şi veselă, plină de aer sărbătoresc, popa, v. 209. L-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de mare ţinută. caragialE, o. îi 164.*^(Şi la sg.) Ostaş din corpul de cavalerie descris mai sus. ROŞIOR2, -oără, roşiori, -oare, adj. Diminutiv al lui roşu 8. Bre! ce de gavanoşele cu dresuri. . . şi alb şi roşior şi negru, alecsandri, X. i 140. Dau aste viorele, Mîndre floricele, Roze fără spini, Roze roşioare, Pline de răcoare, Garoafe şi crini. NEGRUZZi, s. n 66. Vinu-i roşu dulcişor, Ca şi dalbu-ţi obrăjor, Că-i din boabe roşioare, Ca ş-a tale buzişoare! JARNÎK-BÎRSEANU, d. 373.^ Pere roşioare — soi de pere care se păstrează bine toată iarna. Prune roşioare = soi de prune care se coc timpuriu. ROŞÎT, -A, roşiţi, -te, adj. Colorat în roşu; (despre persoane) aprins la faţă; roşu. Ana tresări şi se ridică, roşită ca bujorul, slavici, O. I 137. ROŞTÎI, roşteie, s. n. (Transilv.) Dispozitiv făcut din vergele de lemn sau de oţel, folosit ca închizătoare la uşi şi la ferestre; gratie, zăbrea. Pune mina pe roştei, Da aşa îl scutura, Toată temniţa crepa. bibicescu, p. p. 300. Grătarul de la sobă, prin care cade cenuşa. ROŞU1 s. n. (Şi în forma roş) 1. Culoarea roşie (a şaptea din spectrul solar). Luncile de sălcii, desişurile de lozii îşi amestecau verdele, galbenul şi roşul. SADOVEANU, o. viii 135. Roşul macului iţi lăcrămează ochiul. Sahia, n. 24. Spre răsărit o pată de un roşu-pal se întindea între cer şi apă. bart, s. M. 95. ^Loc. adj. (Despre clădiri) De (sau din) roşu = cu zidăria de cărămidă terminată şi cu acoperişul pus (rămînînd de lucrat interiorul şi tencuielile). Loc. a d v. (în construcţie cu verbele «a încălzi» sau «a înfierbînta ») Pînă la roşu = pînă la starea de incandescenţă. Infierbintă un fier lat pînă la roş. şez. iii 202. E x p r. A Tcdca (sau a i se loco cuiva) roşu (inaintea ochilor) = a se înfuria. Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. . ■ Pe cine să iau de gît? PREDA, î. 24. + (Concretizat) Substanţă colorantă de culoare roşie; vopsea roşie. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginare. ■ . Constelaţiuni zugrăvite cu roş, calcule geometrice zidite după o închipuită şi mistică sistemă. EMINESCU, N. 45. 2. (Uneori determinat prin « de buze ») Fard de culoare roşie, pentru obraz şi buze; ruj. îşi scoase oglinda, roşul şi pudra. C. petrescu, c. v. 124. 3. Stofă, panglică, broderie de culoare roşie. L-am văzut. .. purttnd pinteni şi şapcă cu roşu. NEGRUZZI, S. I 70. Pe fereastră se uita, Se uita şi se mira: Fi-vor spinii înfloriţi, Ori-s turcii învăliţi, Tot cu roşu-mpodobiţi? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 432. 4. (în e x p r., în limbajul celor ce ghicesc în cărţi) Do roşu = de culoarea numită cupă. De roşu, de ghindă, de tobă ori de verde? CARAGIALE, T. H 97. — Variantă: roş s. n. ROŞU2, roşii, s. m. (Mai ales la pl.) 1. Adept al unor idei progresiste sau revoluţionare, luptător pentru cauza unei revoluţii. + Poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din Romînia, din a doua jumătate a veacului trecut. Cine a adus aici pe acest roşu? întrebă principele Jordache. BOLINTINEANU, o. 424. 2. (La pl., învechit, adesea precizat prin «de ţară ») Corp de trupă de călăreţi sau de pedestraşi în vechea armată a Ţării Romîneşti, compus din boieri de ţară (cu uniformă de culoare roşie) ; (la sg.) ostaş din acest corp de trupă. La 1630, aga Matei Basarab, cu roşii de peste Olt, se răscoală împotriva lui Leon-vodă. eălcrscu, o. i 15. Şade domnul Negru-vodă. Dar cu el cin'mai şedea? Roşii după Dîmboviţa. MAT. folk. 100. ROŞU3, -IE, roşii, adj. (Şi în forma roş, -ă) I. 1. De culoarea sîngelui. Şi colo, departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Mergind el aşa... dă de un măr mare cu nişte mere roşii ca focul, reteganul, p. ii 77. (Urmat de alt adjectiv care precizează nuanţa) 0 geană roşă-aurie mai sclipeşte pe cer. BART, S. M. 13. Costumul lui. . . e compus, într-acel portret, de un anteriu de sevai roş-gălbui. ODOBESCU, S. I 262. <$> Ouă roşii = ouă vopsite (cu roşu, p. e x t. cu orice culoare), tradiţionale la creştini de paşti. Pătlăgea roşie (şi substantivat, f.) v. pătlăgea. Pămint roşu = tip de sol de culoare. roşiatică (întîlnit mai ales în ţinuturile mediteraneene). Brad-roşu v. brad. Fir roşu v. fir. -f- (Adverbial) Cu roşu, în roşu. Fata se arătă sprintenă, cu cămaşă albă şi catrinţă neagră vrîstată roş. SADOVEANU, b. 21. 2. Roşcat, roşcovan, arămiu. Cu spinul tot am dus-o, cum am dus-o, cîne-cîneşte pînă acum. Dar cu omul roş nu ştiu zău la cît mi-a sta capul, creangă, p. 234. Am un bou roşu, unde se pune de se culcă o dată, într-un an i se cunoaşte locul (Focul). <(> Pieile-roşii v. piele. 3. De culoare rumenă-aprinsă (din cauza afluenţei de sînge sau a unui defect de' circulaţie). Era voinic, roşu la faţă. dumitriu, n. 18; Nasul tău prea e roşu. delavrancea, o. n 178. Vai, mîndruţă, albă eşti, frumoasă eşti; Dar eşti albă de albele, Roşie de rumenele. Jarnîk-bîrsEANU, D. 439. (întărit prin comparaţii) Pină eram pe sub codru, Eram roşu ca şi măm. BIBICESCU, p. P. 165. Badea meu, tînăr copil, Roşu ca un trandafir. Din obraz îi pică sînge, Unde-l văz inima-mi plînge. JARNÎK-bSrseanu, d. 39. + (Despre ochi) Injectat, congestionat. Avea ochii veşnic roşii de plîns ascuns, rebreanu, i. 114. + îmbujorat la faţă (din cauza unui aflux de sînge provocat de o emoţie, de un sentiment). Roşie ca focul de ruşine. REBREANU, I. 19. Smărăndiţa se făcea roşie ca sfecla, ceilalţi rîdeau. vlaiiuţX, o. a. iii 14. Fiul craiului, cel mai mic, făcîndu-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plînge in inima sa. CREANGĂ, p. 189. Ea-şi acopere cu mina faţa roşă de sfială, eminescu, 'o. 1 82. 4. (Despre metale) înroşit în foc; incandescent. [Podul rulant] îşi schimbă de la sine direcţia, purtînd peste capetele a sute de muncitori un trup de fier roşu. sahia, N. 33. Dă foc casei de aramă. . . de se face casa roşă cum e jăraticul. creangX, o. a. 251. <0* Fier roşu = fier incandescent cu care se înfierează animalele (odinioară sclavii şi ocnaşii). Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atit de ingenioasă, incit ai fi zis că le pune un fier roşu pe frunte. BOLINTINEANU, O. 378. 5. (învechit, în e x p r.) Ban roşu v. ban1 (2). ROTACISM — 777 — ROTI II. F i g. Inspirat sau pătruns de idei revoluţionare ; creat de o mişcare revoluţionară (în special de cea comunistă, bolşevică). Mult te-ai schimbat în opiniile politice!... Ar zice cineva că eşti roşu! Toată ţara este roşie. bounTineanu, o. 457. -fy- Fig. Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ. EMINESCU, o. x 62. Gărzile Roşii = detaşamente revoluţionare de muncitori, organizate în Rusia în timpul revoluţiei din 1917. Armata Roşie v. armată. Colţ roşu v. colţ (12). — Variantă: (Mold.) roş, -u, roşi, adj. ItOTAClSM s. n. Fenomen fonetic constînd în transformarea unei consoane în « r»; (în limba romînă) fenomen dialectal constînd în transformarea lui «n» intervocalic în « rn. Rotacismul se păstrează astăzi în istroromînă şi în citeva cătune din jurul Scărişoarei (Munţii Apuseni). ROTACIZA, rotacizez, vb. I. Intranz. şi refl. A vorbi cu rotacism. In comuna Scărişoara din Munţii Apuseni, unde se mai păstrează rotacismul, rotacizează mai ales femeile şi copiii. ROTACIZAiNT, -A, rotacizanţi, -te, adj. (Despre graiuri, p. ext. despre texte etc.) Care prezintă fenomenul rotacismului. Unele din cele dinţii texte romineşti, păstrate în manuscrise, sînt rotacizante. ROTACIZĂRE s. f. Faptul de a r o t a c i z a. ROTACIZAT, -A, rotacizaţi, -te, adj. Cu rotacism. In textele din Codex Sturdzanus sc -găsesc numeroase forme rotacizate. ROTAMftntU, rotametre, s. n. Instrument pentru măsurarea debitelor de fluide. ROTÂR, rotari, s. m. 1. Meseriaş care face roţi, care, căruţe etc. (Cu pronunţare regională) Omul de gazdă fiind rotari, îşi lucrase un car. creangă, o. a. 293. 2. Lucrător care introduce şi scoate formele din presa de imprimerie. ^ ROTÂRE, rotări, s. f. Exerciţiu de gimnastică constînd din executarea unor mişcări circulare cu corpul sau cu părţi ale lui. ROTÂŞ, -A, rotaşi, -e, adj. (Despre animale de tracţiune, mai ales despre cai) înhămat, prins lîngă roata şi oiştea carului sau a căruţei, în spatele înaintaşului. Doi surugii... se aflau, unul călare pe un cal fruntaş, altul cocoţat dinapoia cailor rotaşi, pe capră, pas, l. r 55. (Substantivat) Caii, smuciţi brusc de hamuri, se tnghe-suiră speriaţi unii într-alţii, rotaşii incercînd să se ridice în două picioare, camii, petrescu, o. ii 149. S-aud zurgălăii in noapte cum sună, Merg spornic rotaşii, anghel, p. 94. Cînd sosea cîte un jupîn, ori nea cutare, călare pe rotaşul din stingă, plesnind voiniceşte pe naintaşi, leliţele, cumetrele, finele, suratele îi ieşeau voioase înainte. DEI.A-vrancea, s. 215. + Vizitiu care conduce caii înhămaţi în felul descris mai sus. Caii trăgeau la deal din toate puterile. Se auzea gîrbaciul rotaşului pocnind, iar glasul lui strigind la înaintaş. D. zamfirescu, r. 240. ROTÂT, -A, rotaţi, -te, adj. 1. Care are formă de roată, rotund, înfoiat: a) (despre coroana pomilor, despre corola florilor, p. ext. despre pomi, despre flori) Am umblat ■ . . în tăcere cam doi kilometri pe sub sălcii rotate, sadoveanu, a. i,. 142. Hotărîră să nu mai meargă la Bălceşti, ci să mănînce retraşi în livada unui han, la umbra unui păr rotat, camii, petrescu, o. i 328. Spunea de-un trandafir brumat, în doina ei; de-un ulm rotat Şi de-o iubire cu păcat, Sosită de pe-aiurea. coşbuc, p. i 255. Trandafir mîndrtt rotat, pop.; )j) (despre penele, creasta sau coada păsărilor, despre coama calului) Cînd aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face că mă spariu de creasta ei cea rotată. CREANGĂ, A. 53. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată. jarnîk- BÎRSEANU, D. 314; c) (despre alte obiecte care pot avea o formă rotundă) Cute largi, ca in picturile Renaşterii, se lasă de pe piept şi de pe mîneci în raze centripete spre talie, pentru a se desface, probabil, în jos, într-o unduitoare,, rotată crinolină, căijnescu, e. 30. Un cort mare şi rotat Cit un cort de împărat. AtECSANDRl, p. p. 198. 'Intr-un-deal rotat şade moşit umflat (Claia), gorovei, c. 85. 2. (Despre părul calului, p. ext. despre cai, mai rar, despre boi) Cu pete de altă culoare decît restul părului. La capătul uliţei. . ■ aştepta cabrioleta galbenă,, cu roţile roşii şi armăsarul rotat. C. PETRESCU, A. R. 41. Suie pe un superb cal vinăt-rotat, pune trîmbiţa la gură şi legănîndu-se călare, începe să bată toba. caragiaij;, o. II 165. Armăsăruş arăbesc. . . cu părul vinăt-rotat şi cu o şiră de stele roşcate pe piept şi pe spinare, odobescu, s. i 132. ROTATÎV, -A, rotativi, -e, adj. 1. (Despre mişcare) Circular. 2. (Despre sisteme tehnice) Care poate efectua o mişcare de rotaţie (şi funcţionează datorită acestei mişcări) ; care are părţi importante putînd efectua o mişcare de rotaţie. Scaun rotativ. Cuptor rotativ, c=> în dreapta, la o maşină rotativă, freză de metal colorat, se încolăceau schije aurii arzînd in toate culorile curcubeului. V. ROM. decembrie 1950, 157. <ţ> Presă rotativă (şi, mai des, substantivat, f.) = presă de imprimat care funcţionează prin rotaţia a doi cilindri, ale căror suprafeţe sînt în contact, unul servind ca suport al clişeului, iar celălalt ca organ de presiune ; se foloseşte la imprimatul ziarelor şi al altor publicaţii de mare tiraj. Acum, rotativele scuipă munţi de ziare. BOGZA, A. î. 251. Se îmbrînceau. . . să înşface foile umede scoase atunci din rotativă, pas, z. i 166. Foile nepaginate zburau, pe măsură ce erau scrise, în subsolul unde rotativa înţepenise. C. PETRESCU, c. v. 342. ROTAŢIE, rotaţii, s. f. 1. (Şi în e x p r. mişcare de rotaţie) Mişcare în jurul unui punct fix sau al unei axe, în cursul căreia fiecare punct al corpului care se mişcă rămîne la distanţă constantă de punctul fix sau de axa respectivă. + Mişcare a pămîntului sau a altor corpuri cereşti în jurul axei proprii. 2. Schimb alternativ de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activităţi, pentru a asigura acesteia continuitate. Lucrătorii au părăsii însă singuri munca. . . Au urmat ameninţări energice, amenzi, întrerupere de la rotaţie. Nimeni, insă, nu s-a mişcat. sahia,n. 41. «$> L o c. a d v. Prin rotaţie = pe rînd, revenind după ce s-au succedat o dată toţi cei care fac parte din aceeaşi serie. + Alternarea sau succesiunea metodică a culturilor pe acelaşi teren, în cadrul unui asolament, pentru ca să nu sărăcească pămîntul. Sistemul rotaţiei culturilor, permite acumularea in sol a unei cantităţi ridicate de humus. 3. (în e x p r.) Rotaţia capitalului = repetarea periodică a circuitului capitalului. rotAreăsă, rotărese, s. f. Soţie de rotar. rotArîe, rotării, s. f. 1. Meseria rotarului. 2. Atelierul în care lucrează rotarul. Va aduna în faţa rotăriei lui cinci-şase sute de oameni, camii, petrescu, 0. II 668. Astfel cum este ea astăzi, strungăria se confundă cu rotăria. pamfii,e, I. c. 169. Ateliere pentru toate meşteşugurile necesare agriculturii precum: rotărie, fierărie. . ■ 1. IONESCU, d. 192. 3. (Cu sens colectiv) Obiecte fabricate de rotar. ROTĂRÎT s. n. Rotărie (1). ROTARÎŢA, rotăriţe, s. f. Rotăreasă. Deodată cu împărăteasa născu rotăriţa şi făurită împăratului. RETE-GANUL, P. I 32. ROTI, rotesc, vb. IV. 1. Refl. A se mişca descriind unul sau mai multe cercuri. Pe sub pilcurile albe de nouri, sus, în certd adînc-albastru, se roteau vulturi. ttOTICICĂ — 778 — ROTOCOL sadoveanu, o. vi 97. Stolul de cocori s-a rotit tot mai ■aproape de pămînt. C. PETRESCU, R. DR. 192. Paiele din cimp, de spaimă, în vtrtej acolo prinse, Se rotesc şi joacă-m-pinse, Se ridică-n sus. coşbuc, p. n 17, I n t r a n z. Deasupra lor porumbii vineţi roteau voioşi. ANGHEL, î. G. 29. + (Popular; rar) A juca, a dansa mişcîndu-se în cerc. Frunză verde liliac, Bată-l vina de gindac, C-au mincat frunza de fag; N-au lăsat să odrăslească, Fetele să se umbrească, Flăcăii să se rotească. SEVASTOS, C. 83. T r a n z. (Complementul e dansul sau fata jucată) Rar le vine feciorilor chef să aducă lăutarul. . ■ de mai rotesc cele fete. sevastos, n. 3. Danţul cine-l trage?. ■■ Bun jupîn (cutare) Cu toiag în dreapta, Danţul îmi roteşte. TEODORESCU, P. p. 80. + (Despre ape) A forma cercuri de unde concentrice; a produce ochiuri, vîrtejuri. Şi apa, unde-au fost căzut, în cercuri se roteşte, Şi din adine necunoscut Un mîndru tinăr creşte, eminescu, O. I 170. -$> Intranz. Iar prin mindrul întuneric al pădurii .de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. ■ . Ele sar in bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, o. I 85. (F i g.) Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti în locul unde piere. EMINESCU, O. I 171. 2. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «împrejurul», «în jurul» etc.) A face o mişcare de rotaţie în jurul a ceva; a se învîrti. Pămintul se roteşte in jurul soarelui, a Ursa-mare se rotea în jurul polului ceresc, dumitriu, n. 267. + F i g. A sta mereu în preajma cuiva, căutînd să-i cîştige simpatia sau bunăvoinţa. Fiul împăratului era mîndru nevoie-mare, fiindcă zina numai cu dînsul jucă cit ţinu hora. Şi unde se rotea pe lingă dînsa şi se ingimfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. + (Despre oameni; uneori determinat prin « pe loc ») A se întoarce roată, a se răsuci, a se învîrti pe loc. Se rotesc pe loc, fără astîmpăr, într-o panică adevărată, sahia, n. 18. Se roti puţin înaintea oglinzii şi ieşi în balcon, contemporanul, iv 390. 3. T r a n z. A-şi schimba, a-şi plimba ochii, privirea în toate părţile, de jur împrejur. îşi roti un moment privirea asupra pieţii, care era o mare de capete. PAS, Z. rv 39. De-ţi roteai pe lanul vieţii ochii mari şi visători, Nu-ntilneai decît podoabe, fluturi, pajişte şi flori. VLAHUŢĂ, P. 24. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flă-mînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămintul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, o. I 88. 4. Tranz, (Cu privire la arme sau la obiecte analoge) A învîrti în aer, deasupra capului, înainte de a lovi. Muncitorii roteau bastoanele, pas, z. iv 265. ^ F i g. Albert Kiraly. . . prădind şi pustiind, îşi roteşte armele fulgerind prin toată Bulgaria. bAlcescu, o. ii 51. 5. Refl. (Despre păsări) A-şi desface penele din coadă; a se înfoia. Cîntă cucul, se roteşte, Ca mîndra cînd se găteşte. TEODORESCU, p. p. 346. Pe cea verde moviliţă, Se roteşte-o păuniţă Ş-un păun cu chica scurtă. alecsandri, p. p. 410. cti mere. rotungioare Cu frunzele rotogoale. marian, î. 306. — Variantă: rotogol, -odlă adj. R0T0C0LÂT, -Ă, rotocolaţi, -te, adj. Rotocolit. ((Atestat în forma rotogolat) Doi brazi rotogolaţi. hodoş, i.p. 73. — Variantă: rotogoliit, -ă adj. R0T0C0LÎ, rotocolesc, vb. IV. Refl. A se roti. Stoluri de berze se rotocoleau prin văzduh, ca nişte pete de lumină. Sandu-aldea, u. p. 8. R0T0C0LÎT, -Ă, rotocoliţi, -te, adj. în formă de •cerc; circular. Doi castani bătrîni, stufoşi, stau neclintiţi cu frunza lor lată, intrerupînd albastrul cerului şi întin-zîndu-şi pe verdeaţă umbrele lor împreunate ca două poloage negricioase şi rotocolite. delavrancka, s. .222. Tigrului i se wrîse cu această geană rotocolită, întocmai ca alergătura cailor cînd treieră la arie. odobescu, s. in 254. ROTOi'fil, -£lE, rotofei, -eie, adj. (Despre fiinţe) Dolofan, gras, durduliu. Cizmele roşii cu carimb de muşchetar . . . grozav de mari faţă de făptura scundă şi rotofeie a stăpînului. GAL an, z. R. 127; Popa se făcea zi cu zi tot mai rotofei, obrajii i se umflau în grăsime, camilar, n. I 331. + F i g. (Despre lucruri) Rotund (şi mare). Ai cumpărat pîinea rotofeie pe care o ţineai ca pe o pernă, pe piept, cu amîndouă braţele, neputînd s-o cuprinzi toată, pas, z. I 140. R0T0GHÎLĂ, rotoghile, s. f. (Rar) Sferă, glob. Soarele se învirfea şi se suia, rotoghilă arsă în foc. galaction, O. I 46. ROTOGOL1 s. n. v. rotocol1. ROTOGOL2, -OĂLĂ adj. v. rotocol2. ROTO GOLĂT, -Ă adj. v. rotocolat. ROTONDĂ, rotonde, s. f. Sală mare, circulară, de obicei cu tavanul în formă de cupolă. Cînd se întorc înapoi în rotondă, moş Gheorghe, vrînd să vadă mai cu amănuntul, dă cu ochii mai întîi de statuia sculptată a unui bătrîn. sp. popescu, m. G. 71. + Clădire circulară cu acoperişul în formă de cupolă. ROTOPITOR, -OÂRE adj. v. ropotitor. R0T<5R, rotoare, s. n. Partea unei. maşini de forţă, care se roteşte în timpul funcţionării în jurul axei arborelui pe care e montată şi care serveşte la preluarea şi la transmiterea unui cuplu. La maşinile electrice indusul este stator, iar inductorul rotor. c=j Omul cu şapcă şi jambiere de piele nu e singurul care şi-a împletit viaţa cu aceea a unui motor, care şi-a prelungit nervii în bobinele şi rotorul lui. bogza, v. J. 82. rotot£că, rototeci, s. f. Catalog mecanic cu fişe puse pe plăci situate într-o tobă rotativă, putînd fi consultate fără a fi scoase de la locul lor. R0T0ŢÎLE s. f. pl. (Şi în forma rotoţele-albe) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina dreaptă, cu frunzele lanceolate şi dinţate şi cu florile albe-gălbui dispuse în capitule ; creşte prin locuri umede (Achillea Ptarmica). ROTtjLĂ, rotule, s. f. 1. Os mic în formă de disc, mobil, aşezat în partea anterioară a genunchiului, care închide încheietura astfel îneît flexiunea se poate face numai într-un singur sens; oul genunchiului. 2. (Mec.) Nucă (3). Capul şurubului de calaj se termină cu un platou aşezat pe o rotulă. ROTtfND1, rotunduri, s. n. Figură sau suprafaţă în formă de disc sau de cerc. Rotundul de lumină al lămpii peste foi, încercuieşte alte visări şi alte cînturi. dkşliu, G. 6. + (Poetic) Globul pămîntesc. Ca ieri cuvîntul din vecini S-a dus ca astăzi prin străini, Lăsind pe toţi, din cit afund O mie de crăimi ascund, Toţi craii multului rotund, De veste plini, coşbuc, p. i 54. ROTOiND2, -Ă, rotunzi, -de, adj. 1. De forma unui cerc, a unei sfere, a unui disc. Tudor intră în cortul rotund al lui Tomşa. sadoveanu, o. vii 25. Soarele rotund şi palid se prevede printre nori Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puţină umbră. JARN îk-bîrseanu, d. 199. + (Despre dealuri, coline etc.) Cu creasta fără muchii sau colţuri; rotat. laşul se întinde în albia făcută de cîteva dealuri rotunde, dar mai ales între povîrnişul Copoului şi valea bătută a şerpuitului Bahlui. cXlinkscu, I. c. 62. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă în faţa apei. vlaiiuţX, o. a. ii 168. -4- (Mat.; despre o curbă plană sau despre o suprafaţă) Care are toate punctele la aceeaşi distanţă de un punct dat. F i g. Care se roteşte de jur împrejur, circular. Cîrciumarul constată dintr-o privire rotundă că n-a rămas nimeni neplătit, rebreanu, R. I 137. 2. (Despre fiinţe sau despre unele părţi ale trupului lor) împlinit, grăsuţ, dolofan, durduliu. Obraji rotunzi. c=] Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Şi-l visez, cînd cu-a mea mînă al tău braţ rotund îl pipăi. EMi-nescu, o. I 82. 3. (Despre cifre, sume, cantităţi etc.) Fără fracţiuni sau subdiviziuni; întreg, complet. Totalul va fi dat în număr rotund. + De o valoare importantă. Oricit de ieftină va fi fost căsuţa de mahala pe care şi-o va cumpăra in curînd, ea va trebui să fie plătită cu o sumă de bani rotundă. CĂLINESCU, I. C. 112. — Pl. şi: (m.) rotunji (odobescu, s. I 390). — Variantă : (învechit şi regional) rătiind,-ă (kogâlniceanu, s. 5) adj. ROTUNJfiL, -EÂ, rotunjei, -ele, adj. Rotunjor. (Atestat în forma rotunzel) Da-ţi-oi dulce sărutat Şi dulci poame de mîncat, Două mere-n umbră coapte.. . Rotunzele amîndouă. ALECSANDRI, p. p. 241. — Variantă: rotunzii, -eă adj. ROTUNJI, rotunjesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Şi în forma rotunzi) A face rotund, a da unui lucru formă rotundă. în cîteva ore a pus un strat de nisip să se cureţe apa, a rotunjit fintîna şi a terminat. PREDA, î. 159. Cînd ia o bucată de lut, o rotunjeşte şi o azvirle cu putere in tipar, bogzâ, c. o. 220. Şi rotunjindu-şi gura pe o pronunţie afectată, declamatoare, îşi înecă vorbele.. . într-un ROTUNJIME — 780 — ROURICĂ ris artificial. vlahuţA, O. A. IU 59. -4- A fixa hotarul unei regiuni în aşa fel încît linia hotarului să fie cît mai puţin sinuoasă, a întregi, a mări suprafaţa regiunii respective. (Refl. pa s.) Cea mai de pe urmă modificare în întinderea judeţului a fost făcută în domnia lui Mihai Sturza, cînd s-a rotunzit judeţele. I. IONESCU, D. 9. <^> F i g. Spune... că spătarul Dragomir Şi-a văzut de datorie patruzeci de ani în ¡ir; Că hotarele domniei sînt de spada-i rotunjite Şi că orice biruinţe sînt pe trupu-i răbojite. davila, V. V. 157. Refl. F i g. A se aşeza roată. Fruntea flăcăilor hotărăşte la care circiumă să se rotunjească hora. stancu, I). 169. Au mai sosit cu măciniş şi alţi gospodari. S-a rotunzit sfat subt ¡opru. sadoveanu, m. c. 157. 2. R e f 1. A se îngrăşa, a se împlini. S-a rotunjit la obraji. 3. Tranz. A completa. (F i g.) Nu mă pot, totuşi, despărţi de d-voastră fără a adăuga o simplă propoziţie, menită a rotunzi conţinutul celei de mai sus. HOGAŞ, DR. II 192. (Cu privire la sume de bani, la avere etc.) A întregi, a mări. Şi-şi mai rotunjeşte starea ¡i cu plocoane şi cu mina de lucru, pe care n-o plăteşte — de la unii într-un fel, de la alţii intr-altul, pas, z. I 155. <)' Refl. Banul umbla. Trecea de la unul .la altul, dintr-un buzunar într-o tejghea, de acolo era băgat în altă afacere, creştea, se rotunjea, pas, z. ii 229. -4- (Cu privire la sume, numere, cantităţi etc.) A elimina subdiviziunile, fracţiunile ; a face întreg. — Variante: rătunji (delavrancea, a. 59), (Mold.) rotunzi vb. IV. ROTUNJIME, rotunjimi, s. f. (Şi în forma rotunzime) 1. Calitate a ceea ce este rotund ; p. e x t. linie, formă rotundă. Rotunjimea pămintului. a El privi din nou in rotunjimea senină a chipului şi nu răspunse. D. ZAMFIRESCU, R. 133. Desagii mei.se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră, şi-şi recăpătaseră din nou vechea şi îmbelşugata lor rotunzime. HOGAŞ, M. N. 154. 2. (Mai ales la pl.) Formă rotundă, plină a trupului. Se mişca la dreapta şi la stînga, şi şorţul încheiat la spate îi strîngea talia, a'ccentuindu-i rotunzimile. ibrXileanu, a. 122. — Variantă: rotunzime s. f. ROTUNJIRE, rotunjiri, s. f. Acţiunea de a (s e) rotunji; împlinire, completare, întregire. ROTUNJIT, -A, rotunjiţi, -te, adj. (Şi în forma rotunzit) 1. Cu o formă rotundă (l), cu un contur curb. Colţ rotunjit. c=i Dealul se urca rotunzit, ca un sin, iar marginile lui se prăvăleau repezi. GÎRI.KANU, L. 29. Sulcitia era bălaie, cu părul galben ca spicul copt şi rotunjit pe spate. DELAVRANCEA, O. II 187. <*> (Adverbial) Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjit şi ţepos. SADOVEANU, B. 96. -(f- (Despre ochi) Larg deschişi, holbaţi. Rămăsese ca fulgerat, cu ochii rotunziţi, înfricoşaţi de groază. SADOVEANU, o. VII 62. <$> Consoane rotunjite = consoane la rostirea cărora se adaugă o articulaţie suplimentară de rotunjire a buzelor. 2. (Despre părţi ale trupului) Plin, gras, împlinit,' rotund- (2). 3. Mărit, sporit, întregit, împlinit. — Variante: rutunjit, -ă (odobescu, s. I 105), rotunzit, -ă adj. rotunjitOr, rotunjitoare, s. n. Unealtă care serveşte la fasonarea, îndreptarea sau netezirea pieselor cu secţiune circulară. KOTUNJOAUE s. f. pl. Mică plantă erbacee cu frunze lungi, lucitoare şi cu flori roşii-purpurii, dispuse într-un capitul mic, situat la vîrful tulpinii; creşte prin pădurile şi păşunile din regiunile alpină şi subalpină (Homogyne alpina). rotunjGr, -oâră, rotunjori, -oare, adj. Diminutiv al lui r o t u n d2. 1. v. rotund (1). Sfintul soare, rotunjor. Nu i-o spune că mi-e dor. teodorescu, p. p. 279. (Cu pronunţare regională) Să-ţi facă un pat in rai, La capătul patului Meri cu mere rotungioare. MARIAN, î. 306. 2. v. rotund (2). Subţirică şi năltuţă, cu obrajii rumeni, rotunjori şi grăsulii. HOGAŞ, M. N. 211. Cînd întîlnesc o munteancă rotunjoară. ■ ■ îi răspund la prieteneasca salutare, russo, o. 101. 3. v. rotund (3) • Ş-am tors colţişori, Să-mi dai bani rotunjori. sevastos, N. 161. — Variantă: rotunzdr, -oâră adj. ROTUNZÎL, -EĂ adj. v. rotunjel. ROTUNZI vb. IV v. rotunji. ROTUNZÎME s. f. v. rotunjime. ROTUN'ZÎT, -Ă adj. v. rotunjit. ROTUNZOR, -OĂRĂ adj. v. rotunjor. ROUĂ s. f. Picături de apă care se formează în timpul nopţilor de primăvară, vară şi toamnă, prin condensarea vaporilor din atmosferă, şi se depun pe plante, pe pămînt şi pe lucrurile lăsate în aer liber. Cimpia scoate-n brazde bijuterii de rouă şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. ARGHEZI, v. 121. Frumoasă eşti,' pădurea mea... Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură. în curind şi el apare pe-orizontul aurit, Sorbind roua dimineţii de pe cimpul înverzit. ALECSANDRI, O. 175. Rîul adapă cimpul ce roua însmăl-ţează; Răcoarea dă viaţă. HELIADE, o. I 183. (Metaforic) Cînd trecea prea multă vreme, şi după paloarea feţii, şi după roua frunţii, înţelegeam că e la marginea puterilor, galac-Tion, o. I 95. S-ar putea deştepta ■ ■ ■ mii de idei energice şi salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoşie trupească, odobescu, s. iii 51. Loc. a d v. Pe rouă = dis-de-dimineaţă. Trifoiul e bun de tăiat pe rouă. ^ Loc. adj. Ca roua = fraged. De rouă = limpede, curat. Vreau cu noaptea să rămîn, Ca să-i sărut privirile de rouă. beniuc, v. 45. Compus: (Transilv.) roua-cerului = mică plantă erbacee, insectivoră, cu flori mici, cu frunze acoperite cu peri secretori, de care se prind insectele; creşte prin-turbării (specii d e Drosera). ROURĂ, pers. 3 rourează, vb. I. 1. In tranz. A cădea rouă. 2. Tranz, F i g. A stropi, a umezi, a acoperi cu stropi ca de rouă. [Cugetările] dulci şi duioase ■ ■ . fac uneori ca o lacrimă de dor şi de indurare să-i roureze geana. odobescu, s. iu 51. Gălbinarea firească a lui lpolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară, şi sudoarea roura melancolica lui frunte, negruzzi, s. l 53. <$- Refl. Este oare de milă sau de mîndrie lacrima cu care tot ochiul se rourează, urmînd cu gîndul in cale pe viteazul dorobanţ romîn? odobescu, s. ii 530. ROURÂT, -Ă, rouraţi, -tet adj. Acoperit, stropit de rouă, plin de rouă. Să-şi deschidă o dată lărgimea imensă a pasului tău . ■ - pe întinderea de muşchi verde a plaiului rourat. hogaş, m. n. 202. Pe cimpia rourată pasul lasă urmă verde, alecsandri, p. iii 58. Haide, mîndro, să fugim, Amîndoi să ne-jisoţim, Unde-s munţii rouraţi. jarjnîk-bîrseantj, D. 58. F i g. Călina-şi pleacă ochii, porneşte-o lăcrămate: La sînu-i doarme pruncul, o rourată floare. pĂun-pincio, p. 79. . ROURlCĂ, rourele, s. f. Plantă acvatică din familia gra-mineelor, cu tulpina culcată, cu frunzele late, unele plutitoare, cu inflorescenţa desfăcută în spiculeţe verzui şi cu fructe dulci, comestibile (Glyceriafluitans). ROUROS — 781 — RUBEROID rourGs, -o AsA, rouroşi, -oase, adj. (Rar) Acoperit cu rouă. Era momentu-acela cînd pasărea răpită S-ascunde-n coama verde a cimpului rouros. bolintineanu, o. 203. ROURCSCĂ s. f. (Bot.; Mold.) Lăuruscă, răuruscă. Mîhnit, pe murgul neclintit, sta Andrieş Hamură înaintea pridvorului încununat de rouruscă şi de flori. SADOVEANU, o. i 518. Stăteam într-un balcon încununat de rouruscă, intr-o uliţă liniştită, in lumina schimbătoare a amurgului. id. ib. v 103. ROUŞOArA s. f. Diminutiv al lui rouă. Au..-. trup ca şi rouşoara de pe flori. SLAVICI, la CADE. ROOŢA s. f. (Rar) Rouşoară. Rouţa s-a scutura Şi urmuţa s-astupa, marian, î. 546. ROYÎNA, rovine şi rovini, s. f. 1. Groapă, adîncătură, surpătură de teren, rîpă (de obicei mocirloasă). Din risi-piturile cîtorva colibe acoperite cu stuh, grămădite în rovină, o fiinţă în zdrenţe răsări ameninţătoare, sadoveanu, z. c. 25. Urcăm. . . prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine. vlahuţX, la TDRG. Cerbid, tn fuga sa minunată, se avintă ca in zbor dasupra rovi-nilor. odobescu, s. III 136. 2. Loc mlăştinos; mlaştină, mocirlă. După o jumătate de ceas de umblet prin întunecime, intr-o rovină de izvor, ieşiră în lumină la un-prag. sadoveanu, F. j. 372. — Accentuat şi: râvină. ROZ, -A, rozi, -e, adj. (Azi, de obicei, invariabil) Roşu foarte deschis, trandafiriu. Aruncau totul stib terasa unei case mari, cu tencuiala roz. GAI.AN, b. I 22. Curgeau lumini din ceruri roze, Vocalizau privighietori. mace-donski, o. I 73. Era aninat într-un cui bustul in mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani — cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze. EMINESCU, N. 39. îi tinse un bilet scris pe o hîrtie roză. negruzzi, S. I 22. <$> (Substantivat, n., mai ales în expr.) A Vedea sau a privi (ceva) în roz = a fi optimist, a privi (lucrurile) cu optimism. A privi viaţa in roz. ROZACfiE s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate, cu flori dispuse simetric, din care fac parte trandafirul şi majoritatea pomilor fructiferi de la noi. Mărul, părul, prunul fac parte din familia rozaceelor. ROZALB, -ă, rozalbi, -e, adj. Trandafiriu-deschis, care bate în alb. Cele din urmă flori rozalbe de gutui se desfoiau şi tremurau în lumina dimineţii, sadoveanu, o. IV 405. Ninseseră din piersic suave flori rozalbe. mace-donski, o. I 139. Abia candela cea tristă cu reflectul ei rozalb, Blînd o rază mai aruncă. eminescu, O. I 50. rozAsă, rozase, s. f. Deschidere circulară, ornamentată, pe faţadele bisericilor în stil gotic; rozetă (3). rozAtic, -A, rozatici, -e, adj. (Neobişnuit) Care bate în roz; roşiatic, trandafiriu. Lumina rozatică din zori. ALECSANDRI, p. iii 277. RGzA, roze, s. f. 1. Trandafir. Forţat de închipuirea lui, mă urca în balcoane imaginare, împodobite de roze, şi-mi arăta priveliştea, anghel, pr. 57. Ştiu eu bine că iar vei iubi tu, Şi iar vei pune roze în blondele cosiţă, coşbuc, p. n 193. Din balcon i-aruncă-o roză şi, cu mînile la gură, Pare că îl dojeneşte. EMINESCU, o. i 154. E x p r. (Mai ales în forma negativă) A sta pe roze = a se găsi într-o situaţie favorabilă. Compuse: roza-vînturilor = reprezentare grafică, în formă de stea (cu 32 de raze), a direcţiilor punctelor cardinale, fixată de obicei în cutia, unei busole ; se întrebuinţează pentru a determina direcţia vînturilor. Porni fără busolă şi fără harta în care stă zugrăvită roza-vînturilor. anghel, pr. 71; roză-magnetică = roza-vînturilor fixată pe cutia care conţine acul magnetic al unei busole. Roza-magnetică vibra ca o vietate închisă in cutia de sticlă a busolei. barT, e. 397. 2. Gen special de şlefuire ce se dă diamantului. Diamant în roză. 3. Mare fereastră circulară, uneori cu vitralii, aşezată de obicei în faţada catedralelor romanice sau gotice, deasupra porţii de intrare. rozAtCr, -oAre, rozători, -oare, adj. Care roade. ■+ (Substantivat, n.; la pl.) Ordin de mamifere caracterizate prin lipsa caninilor şi prin marea dezvoltare a dinţilor incisivi, cu ajutorul cărora aceste animale pot roade foarte uşor; (la sg.) animal care face parte din acest ordin. Iepurii, şoarecii, veveriţele etc. sînt rozătoare. ROZAtÎÎRĂ s. f. v. rosătură. rozeOlA, rozeole, s. f. Mică pată roşiatică ce apare pe piele în unele erupţii provocate de anumite boli infec-ţioase. Rozeolă sifilitică (sau de sifilitic) = erupţie caracteristică sifilisului secundar, care apare la 40-50 de zile după şancru. rozîtA, rozete, s. f. 1. Mică plantă erbacee, cu tulpină ramificată, cu frunze lunguieţe, spintecate şi cu flori galbene-aurii, mirositoare, dispuse la capătul ramurilor (Reseda odorata); rezedă. Să stropească rondurile de rozete. C. PETRESCU, O. P. I 10. în mai dădeau micsandrele şi in iunie se îndesau ca peria, la un loc cu rozetele şi verbinele, bassarabescu, v. 221. Rozeta, care îşi scutura săminţa coaptă, împrăştia mireazma ei în zorii unora din dimineţi. GîrlEanu, l. 41. -fy- (Poetic) Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată, macedonski, o. i 117. 2. Nasture de alamă pe care-1 purtau în trecut, la tunică şi la cizme, ostaşii din trupele de cavalerie şi de roşiori. Firma pe care sta o cizmă ofiţerească, lustruită, cu rozetă. camilar, n. ii 319. Cizmele oglindă, cu pinteni şi rozetă. STancu, D. 408. 3. Motiv decorativ sau ornament în formă de roză, în pictură, sculptură şi arhitectură. Ferestrele au deasupra un fel de rozete de stuc. Camil petrescu, o. n 391. Ferestre de o înălţime absurdă, formînd în vîrful lor cîte o rozetă gotică. CÎLINESCU, E. O. I 9. în centrul tăvii este o rozetă de fine arabescuri în octogone, rotocoale şi romboide. odobescu, s. n 188. 4. (Tehn.) Armătură sau guler marginal al unei tije, care serveşte ca element de legătură, de suspensie sau de protecţie. ROZlU, -ÎE, rozii, adj. (Rar) Trandafiriu. Şi deodată Aurora se iveşte radioasă. . . Dulce, veselă, rozie. ALECSANDRI, p. iii 60. ROZMARÎN, rozmarini, s. m. Mic arbust, cu miros plăcut, avînd frunzele totdeauna verzi şi florile albastre, roşii sau albe, aşezate la subsuoara frunzelor; are întrebuinţări în medicină şi în industria parfumtirilor (Ros-marinus officinalis). Pe perina cu foi de rozmarin Alunecase capul ei la vale. GOGA, c. p. 136. Niţă, băietul, stetea şi el în prag, cu o creangă de rozmarin în mînă. slavici, n. i 244. Şi pe mine m-au scăldat Tot în rozmarin şi flori, Să fiu dragă la feciori, în rozmarin de cel verde Să fiu dragă cui mă vede. ŞEZ. xv 115. RUBARBĂ s. f. (Bot.) Revent. RUBEDENIE, rubedenii, s. f. (Popular) Rudă (1); rudenie. Rubedenii printre atotputernicii zilei. C. PETRESCU, A. R. 17. Om să-i pui alăturea şi să-l cauţi in şapte sate, nu găseşti unul mai bun decît pe Mihu, care nu-şi mai ştie rubedeniile şi cuscrii şi finii. SLAVICI, N. I 83. Aş! Abia ţi-ai întins mina, sare ivărul la uşă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşă.. . eminescu, o. I 155. RUBELÎT s. n. Piatră preţioasă roză. RUBEROÎD s. n. Carton elastic şi neinflamabil, impregnat cu asfalt; fiind rezistent la acţiunea precipitaţiilor atmosferice, se întrebuinţează ca material la RUBIA — 782 — RUDENIE acoperişuri şi la izolarea părţilor subterane ale clădirilor în contra igrasiei. RUBIÂ, rubiele, s. f. (învechit) Mică monedă turcească de aur. Descurca şirele de mărgăritare ca boabele de mei şi salba de rubiele. macedonski, o. ni 21. La capătul albiuţei au găsit citeva rubiele, puse de turci se vede. creangă, A. 21. Şi ştiu turme de berbeci, Izvoare cu ape reci, Şi neveste frumuşele, Şi desagi cu rubiele. alecsandri, p. p. 156. RUBIACÎE s. £. pl. Familie de plante dicotiledonate, cu frunzele înguste, situate mai multe la un nod, cu flori mici grupate în inflorescenţe bogate. Roiba face parte din familia rubiaceelor. — Pronunţat: -bi-a-, RUBICOND, -Ă, rubiconzi, -de, adj. (Rar) Roşu, rumen. îşi ştergea ochelarii privind, ca prin ceaţă, figura rubicondă a lui Fernando. EFTlMiu, N. 15. RUBlDIU s. n. Metal alcalin, strălucitor ca argintul, foarte uşor oxidabil în aer umed; se găseşte răspîndit în natură în cantităţi mici, însoţind sodiul şi potasiul. RUBÎN, rubine, s. n. Varietate de corindon, de culoare roşie, foarte dură, folosită ca piatră preţioasă. Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. TOPÎRCEANU, b. 73. F i g. La răsărit se deschisese o poartă de rubin, sadoveanu, f. J. 446. Iar tînăra copilă cu buze de rubin Eroului la masă în cupă turna vin. bolintineanu, o. 63. Şi cînd apune ziua, cerescul ei senin Reflectă cu splendoare al vinului rubin. ALECSANDRI, P. III 381. — Pl. şi: rubinuri (sadoveanu, z. c. 134, ispirescu, m. v. 43), (m.) rubini (eminescu, n. 50, odobescu, s. a. 137). RUBIN ÎU, -ÎE, rubinii, adj. De-culoarea rubinului; roşu-închis. Puse jos paharul cu pelin rubiniu şi începu să se bîlbîie. camii, petrescu, o. ii 57. <0* (Substantivat, n.) Ferestrele, deschise spre tuspatru zările pămîntului, ardeau în rubiniul amurgurilor. CAMILAR, n. I 115. RUBIN OS, -OÂSÂ, rubinoşi, -oase, adj. (învechit) Rubiniu. Curînd bobocii ce băuseră roua cerurilor se veştejiră şi pieriră, iar acele pe care rubinoasele valuri le-a fost văpsit s-au deschis. NEGRUZZi, s. II 47. Apoi [luna], glob rubinos, nopţii dîtid mişcare şi viaţă, Se-nălţă. alexan-DRESCU, M. 20. Soarele după dealuri mai străluceşte încă; Razele-i rubinoase vestesc al lui apus. heliade, o. i 178. RtJBLA, ruble, s. f. 1. Unitate principală a sistemului monetar rusesc şi sovietic; moneda care reprezintă această unitate. împinse la o parte cu nerăbdare [lucrurile], ca să numere monedele de aur turceşti, mari de tot şi găurite la mijloc, şi rublele ruseşti, dumitriu, B. F. 96. Era plină de galbini, de sorocoveţi şi ruble, şi, răsturnindu-se jos, s-au vărsat o grămadă. SBIERA, P. 3. Doi care întrec pe ceilalţi ajungind mai nainte ţinta, primesc, cel întîi un vas de argint preţuit 1500 ruble- .. cel al doilea, 500 ruble. negruzzi, s. i 36. 2. (învechit şi popular) Nume dat în trecut monedelor de argint străine. RtJBRICA, rubrici, s. f. 1. Despărţitură (verticală gau orizontală) cuprinzînd una'sau mai multe coloane într-un registru, formular, grafic etc. Rubrica « debit o. Rubrica « credit t. 2. Spaţiu rezervat într-o publicaţie periodică pentru articole, comunicări etc., dintr-un anumit domeniu. Rubrica informaţiilor, tzn Materialul înregistrat subt această rubrică prezintă un interes deosebit şi din punctul de vedere al istoriei sociale, iordan, n. L. 9. Nu omitea niciodată să o pomenească rubrica mondenă a ziarelor din capitală, c. petrescu, c. v. 235. 3. (învechit) Titlu de pagină sau de capitol, care, în vechile manuscrise şi cărţi, se scria cu roşu. RtJCSAC, rucsacuri, s. n. Sac de turism purtat îm spate; raniţă. RUDAR, rudari, s. m. Meşter ţigan care lucrează; din lemn albii, linguri, fuse etc. A intrat noaptea în-coşar, a dezlegai cîrlanul de la iesle, l-a scos afară din curte" de căpăstru a sărit pe el şi pe-aci ţi-e drumul. L-a vîndut rudarilor la tîrg. stancu, d. 253. [Ţiganii de laie] se-deosebeau, după meseriile ce ezersaux în rudari, ursarit, cărămidari, fierarii spoitori şi salahori la zidiri. GHICA,. s. A. 35. RUDÂŞCĂ s. f. v. rădaşcă. RÎJDA1, rude, s. f. 1« Persoană care face parte din. aceeaşi familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sînge sau prin alianţă. Venise la singura rudă rămasă: în viaţă, fratele mamei, bart, e. 42. Toate rudele o mîn-gîiau cu vorba, ca să-i facă curaj, bujor, S. 39. Din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şt mamă şi fără nici o rudă, care să-l ocrotească şi să-l ajute. creangă, p. 139. A fi rudă (sau rude) cu cineva. sau a-i fi (cuiva) rudă = a face parte din aceeaşi familie, a se înrudi (cu cineva). Om bun, dumneata trebuie să fii rudă măcar de departe cu unul Ion Creangă, care a trăit în tîrgul leşilor. sadoveanu, e. 103. Toţi sînt rudă, rudenie> rubedenie,'cuscri, fini, naşi, că pe nume curat nu-şi zic~ delavrancea, s. 222. A se ţine rudă cw (cineva) = a se socoti din aceeaşi familie, din acelaşi neam cu (cineva). <§> Expr. Rude la Ierusalim = persoane care-ţi fac. protecţie, care-ţi acordă sprijin nemeritat; proptele. Dar oameni cu proptele! Nu ştiu cum vine asta. . • — Ce sînt proptelele? — Rude la Ierusalim, băiete. . . sTancxj, d. 290-Pe rudă (şi) po sămînţă = a) pe toţi, fără excepţie, pînă: la unul, pe de-a-ntregul. Minunat om era pentru bolnavi căprarii Cărămidă. îi cunoştea pe toţi pe rudă şi pe sămînţă. mironescu, s. a. 125. Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele — şi jumulite, nejumulitei ţi le păpa pe rudă pe sămînţă, de nu se mai stăvea nimene cu păseri pe lingă casă de răul lui. creanga, p. 247; b) peste tot. O să-l caut pe rudă pe sămînţă şi o să-l găsesc, din pămînt, din iarbă verde, vissarion, b. 96. 2. (învechit şi popular) Familie, neam, viţă. A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mart împărăteşti O prea frumoasă fată. eminescu, O. I 167. 3. (Popular) Soi, sămînţă, rasă de animale, (mai rar) de plante. <$> Loc. adj. Do rudă = de prăsilă, de reproducţie. Berbec de rudă. ^ (Rar,. în legătură cu oamenii) Acuma nu mai sînt nici un fel "de oameni opăciţi pe pămînt, li s-a :'pierdut ruda la toţi. ŞEZ. iii 31. RtJDĂ2, rude, s. f. (Regional) 1. Prăjină, par, drug. Iau mai înainte de toate două năfrămi... le prind de partea superioară a unei rude frumos împestrită. marian, nu. 267. Armele lor cele mai cumplite Era fur ce şi rude de şatră. BUDAI-DELEANU, ţ. 66. Rudă lungă, fără umbră (Valea). gorovEI, c. 391. 2. Oişte, proţap. Cocoşul, urcat pe ruda carului, îşi înălţă creasta împreună cu un picior, făcînd găinilor din preajmă-i semn să tacă. DAN, u. 215. Un car cu cîte două proţapuri sau rude. marian, o. ii 286. Dragă, hai de mă sărută, Că-ţi dau boii de la rudă. jarnîk-bIrseanu, d. 78. + Carîmb (2). Gujbă se numeşte în Transilvania o împletitură de carpăn, cu care se leagă leucele de rudele carălor. marian, o. ii 395. RUDARÎSC, -EĂSCĂ, rudăreşti, adj. De rudar, făcut de rudar; ţigănesc. Oarecare meşteraş A trimis un băieţaş, Cu un taler rudăresc... Ca să ia de la băcan Icre roşii de un ban. pann, p. v. iii 64. RUDĂRÎE s. f Meseria rudarului. RUDENIE, (2) rudenii, s. f. 1. Legătură directă sau colaterală între două sau mai multe persoane care fac parte RUDI — 783 — RUGA. din aceeaşi familie; înrudii e. Rudenia constituie un impediment la căsătorie, ca Iarăşi mai crede poporul romîn a fi piedică la căsătorie şi rudenia sufletească, precum: cumă-tria, frăţia, cumnăţia. marian, nu. 64. Grad de rudenie v. grad (II 1). 2. Rudă A venit in Brăila cu o rudenie, ca să caute pe tată-său. galaction, o. I 85. Rudeniile, maica-ţi se află sănătoşi, negruzzi, s. n 184. Lăsă în locul său pe o rudenie a sa. GORJAN, H. I 83. RUDÎ vb. IV v. înrudi. RUDIMENT, rudimente, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Primele noţiuni, noţiunile elementare ale unei ştiinţe, ale unei arte. în ultimul sfert de veac, zeci de naţiuni ale Uniunii Sovietice, pînă azi in pustiul izolării, şi-au creat un alfabet şi rudimente de literatură, sadoveanu, E. 189. Dar cu toată buna lor voinţă. . . nu cunoşteau nici rudimentele artei dramatice, negruzzi, s. i 343. 2. Organ care abia începe să se formeze sau care a rămas nedezvoltat; început. Rudiment de coadă. RUDIMENTAR, -Ă, rudimentari, -e, adj. Care abia începe să se formeze, să se nască, care e la începutul dezvoltării sale ; primitiv, neevoluat. Un vienez deschisese un atelier cam rudimentar pentru rafinarea petrolului. CAMiiy petrescu, O. ii 27. în alcătuirea cea veche a societăţii, instalaţiile erau rudimentare şi sărăcăcioase, c. petrescu, a. 463. Existenţa unor scrieri istorice, oricît de rudimentare, e un mare pas spre cultură. ibrăileanu, SP. CR. 38. RUDÎRE s. f. v. înrudire. RUDIŞOĂBĂ, rudişoare, s. f. Diminutiv al lui rudă 1. Sinteţi două rudişoare C-aţi uscat rufe la un soare, pann, p. v. n 107. RtJDIŢĂ, rudiţe, s. f. (Regional) Hulubă. RtJFĂ, rufe, s. f. 1. (Mai ales la pl. ; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de ») Obiect confecţionat din pînză, mătase etc., servind ca îmbrăcăminte purtată direct pe corp sau la înfăţatul patului, la aşternutul mesei sau la alte trebuinţe casnice; albituri, schimburi. Rufe de corp. a Familiilor noastre, de trei luni şi jumătate, nu li s-a îngăduit să ne trimită barem rufe de schimb sau un pachet cu mincare. galan, z. r. 353. Mitrea s-a dus la moară să-şi ia legătura de rufe. sado-VEANTJ, m. c. 62. Mărita-m-aş şi eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. jarnîk-bîrseanu, D. 442. E x p r. Rutele murdare se spală în familie = neînţelegerile şi certurile din familie sau dintr-un cerc intim nu trebuie purtate în public. 2. (Regional) Zdreanţă. S-a dus la o vecină să facă din două rufe o cămeşă bună. SBIERA, la CADE. RUFĂRÎE s. f. (Cu s- ns colectiv) Totalitatea rufelor (de corp, de pat, de masa etc.); lenjerie. Pentru ele şi pentru rufăria casei, nu vor trebui să dea bani. croitoreselor din mahala, pas, z. i 241. Păuna spăla şi coana Frosa călca toată rufăria casei, bassarabescu, V. 45. Pinzeturile şi cusăturile de tot feluly ceaprăzăriaf rufăria felurită, haine bărbăteşti şi femeieşti, odobescu, s. ii 95. RUFOS, -OĂSĂ, rufoşi, -oase, adj. Zdrenţăros. Şi eu aşa rufos ca un mişăl, nici n-am ochi să ies in ■ lume. C. PETRESCU, R. dr. 241. -$> (Substantivat) Omuşor intr-un picior, Ghici, rufoaso, ce-i? (Varza). SADOVEANU, P. C. 4. RUG1, (1, 2, 4) rugi, s. m., şi (3) ruguri, s. n. 1. (Şi în forma rug-de-mure) Mur l. O fetişcană cu marama albă culegea mure tîrzii, din rugii înfloriţi a doua oară. C. PETRESCU, S. 228. Cînd zorul primenelei soseşte, cu plnze de flori pe cîmpii şi bălării prin părăgini, rugii şi troscotul se tîrăsc către colibă ş-o acopăr c-o velinţă răcoroasă. dei,avrancea, s. 163. Frunză verde rugi-de-mure, A mea-casă-i subt pădure. ŞEZ. xxii 74. 2. Măcieş. 3. Tulpina unor plante; viţă. Se strecurau sîrmele■ de aur ale lunii prin rugurile viţei sălbatice, sadoveanu, o. I 518. 4. Compus: rug-de-munte (sau rug-de-zineura) = zmeur. RUG2, ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau în antichitate jertfele sau morţii şi, în evul mediu, condamnaţii la moarte. Podul rulant s-a prăbuşit cu geamăt surd peste cazanul de plumb, turtindu-l complet ■ .. Din grămada enormă se înalţă aburi ca dintr-un rug. SAHIA, N. 34. Gunoaie ca ruguri aprinse pentru jertfă-ardeau răspindind un fum acru pretutindeni. ANGHEL, PR. 110. Rugurile sacrificiilor, făcute în cinstea lui Zeus, ardeau pretutindeni, anghel-iosif, c. L. 35. Refl. Pe la porţi domneşti n-am fost milog. N-am ştiut şi nu pot să mă rog. beniuc, v. 10. De două zile tot vreau să mă rog la mata şi mă ţinea aşa, un fel de ruşine, c. PETRESCU, R. DR. 80. Şi-n genunchi îngenuncheat Şi de maica mă rugai, jarnîk-bîrseanu, D. 187. F i g. Glasuri de clopote-n turn îşi pling rugătorul lor cintec. COŞBUC, P. n 61. întind ■copacii braţe uscate, rugătoare, alecsandri, p. iii 242. (Adverbial) 11 trase iar de minecă şi-l privi rugător, ■ca o biată muiere bătrină şi slabă ce era. dumitriu, n. 158. RtfGBI ş. n. Joc sportiv asemănător cu fotbalul; se joacă cu o minge ovală care poate fi lovită şi aruncată ■de jucători şi cu mîna. RU GET, rugete, s. n. (Neobişnuit) Răget, muget. ■Cit pe ce să zguduie masa şi pe toţi cei dimprejur cu rugetul de leu al risului său. HOGAŞ, H. 93. RUGINĂRE s. f. Mic arbust cu frunze înguste, liniare, lucioase, cu flori albe, dispuse cîte 2-3 în mănunchiuri la vîrful ramurilor; creşte prin mlaştini şi turbării (Andromeda polifolia). RUGÎNĂ, rugini, s. f. 1. 1. Substanţă brun-roşcată care se formează pe obiectele de fier în urma oxidării şi care duce Ia distrugerea metalului. Apoi intră, nu prin spărtura gardului, ci pe portiţa cu balamalele roase de rugină, dumitriu, p. f. 59. Un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină. CREANGĂ, P. 194. <^> F i g. Toamna cu-a ei albă frunte Şi cu galbenii conduri, A lăsat argint pe ciunte Şi rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. Pojghiţă brună care acoperă uneori pietrele şi care se produce prin oxidarea minereurilor cu conţinut de fier. Pretutindenea sfărimături de stinci vinete şi roşii, arse, fulgerate, pătate de rugină. BART, S. M. 54. 2. F i g. (Uneori cu o determinare introdusă prin prep. « de ») Armă veche, prost întreţinută; ruginitură, rablă. Porunci să-i dea şi lui o mîrţoagă de cal şi o rugină de paloş, ISPIRESCU, l. 169. Cu o rugină de puşcă. . . nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. Să-ir.i mai cerc astă rugină Şi să-mi fac bani de iernat, alecsandri, p. i 61. 3. F i g. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe. NEGRUZZI, S. I 255. + Om cu idei înapoiate, retrograd. în aprinderea lor, numeau pe cei bătrini «rugini învechite, işlicari, strigoi». CREANGĂ, A. 153. în risc de a fi numărat între ruginile literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică, negruzzi, s. i 312. II. (Bot.) 1. (Uneori determinat prin « griului » sau « cerealelor») Boală a cerealelor cauzată de o ciupercă parazită (Puccinia graminis), care atacă spicele, frunzele şi tulpina gramineelor, distrugînd uneori culturi întregi. Pagubele aduse de rugini plantelor atacate se datoresc slăbirii şi pieirii de timpuriu a frunzelor, ceea ce provoacă slăbirea şi chiar pieirea plantei în întregime. SĂVULESCU, M. U. I 91. în nici un an pînea n-a ieşit gustoasă: era amară din pricina ruginii, pamfile, văzd. 17. 2. Plantă erbacee, cu tulpina netedă de un verde închis, cu frunze rotunde, lungi, ţepoase, la vîrf cu o' inflorescenţă ramificată, cu flori mici, brune; creşte prin mlaştini şi prin bălţi (Juncus effusus); iarba-mlaştinei, pipirig. — Pl. şi: rugine. RUGINĂTUrĂ s. f. v. ruginitură. RUGINI, ruginesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre fier şi obiecte de fier) A prinde rugină. Un adăpost de stuf în care rugineau trei semănători. GALAN, B. I 52. Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte. ALECSANDRI, p. I 59. Coasa-n cui a ruginit Şi eu, maică, n-am venit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 197. 2. I n t r a n z. F i g. (Despre frunze, cîmp etc.) A căpăta culoarea galben-roşiatică a ruginii. Acest măreţ şi molcom apus de soare, întins ca o coadă de păun peste pădurile care începeau să ruginească. CAMIL PETKESCU, O. I 28. Era toamnă. Codrul de fagi începuse a rugini. VLAHUŢĂ, O. A. 503. 3. R e f 1. F i g. A se învechi, a nu mai corespunde, a nu mai fi actual. A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechiie-i instituţii se şterg, s-au ruginit, alexandrescu, M. 5. RUGINlRE, ruginiri, s. f. Faptul de a (s e) rugini. (F i g.) Pe la ruginirea amurgului, regimentul se opri în bivuac într-o pădurice, camilar, N. I 156. RUGINÎT, -A, ruginiţi, -te, adj. 1. (Despre fier şi obiecte de fier) Acoperit, ros de rugină. Hainele. . . sînt vechi şi ponosite şi armele ruginite. CREANGĂ* p, 191. RUGINITURĂ — 785 — RUJ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi, eminescu, o. i 76. Pentru-o puşcă ruginită. Rămase casa jelită, jarnîk-bîrseanu, D. 319. + F i g. Tăbăcit, înăsprit. întinse înspre mine o mină ruginită şi-mi ceru 12 bani. hogaş, m. n. 56. + I' i g. Vechi, învechit. Peste cetăţile de sute şi sute de ani, ruginite, arse de vreme ca de foc, au căzut foi de salcimi. SAH1A, u.R.s.s. 41. + F i g. (Despre voce, glas) Îmbătrînit, vechi; dogit. I se păru că aude un glas ruginit de bătrină. dumitriu, n. 66. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită. eminescu, o. i 32. 2. F i g. (Despre frunze, cîmp etc.) De culoarea galben-roşiatică a ruginii. Se zăreau dealurile cu vii arămii şi cu păduri ruginite, singura comoară preţioasă a orăşelului. BASSARABESCU, S. N. 23. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, se văd nişte ocoale, cu lungi şuri pentru boi. beldiceanu, P. 62. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită, alecsandri, p. m 7. 3. F i g. (Despre persoane, idei, concepţii etc.) Care nu ţine pas cu progresul; înapoiat, învechit, li convingea gazda, trecind surizătoare de la unul la altul, că nu e bine să ne arătăm ruginiţi şi că, în saloanele cele mai de frunte... e acum obiceiul să se întîlnească lumea veche cit lumea nouă. PAS, L. I 104. (Substantivat) Fiecare scotea la iveală faptele săvîrşite de Lascăr Catargiu şi de ruginiţii şi pleşcarii din preajma lui. pas, l. II 280. Subt ameninţarea de a fi număraţi între ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv. . . In loc de act, activ. NE-gruzzi, s. i 348. 4. (Despre plante) Atacat de rugină (II 1). Pierderea mare de apă a plantelor ruginite poate fi şi mai agravată in consecinţele sale atunci cînd este favorizată de uscăciune şi căldură. SĂVULESCU, M. U. I 151. ruginitCră, ruginituri, s. f. Obiect ruginit; p. e x t. lucru vechi, stricat, lipsit de valoare, nefolositor. O ru-ginitură de decoraţie. La TDRG. — Variantă: ruginăttiră (c. petrescu, r. dr. 24) s. f. ltUGINÎU, -ÎE, ruginii, adj. De culoarea galben-roşiatică a ruginii. Văzui o apă mare, şi-mi năluciră subt undă crapi de zece ocale, cu solzi ruginii, sadoveanu, p. M. 310. Face pînă la 25 şi mai mulţi struguri, cari, după ce se coc, capătă culoare ruginie şi gust dulce. La hem 1531. Jderii pădureţi cu blana ruginie, odo-bescu, s. ni 185. ruginOs, -oâsă, ruginoşi, -oase, adj. (învechit şi regional) Ruginit. rugOs, -oăsă, rugoşi, -oase, adj. Aspru. RUGOZITATE, rugozităţi, s. f. 1. Proprietate a unei suprafeţe sau a unui obiect de a fi aspru. 2. (De obicei la pl.) Mică ridicătură de formă neregulată, sensibilă la pipăit, care apare pe suprafaţa unui corp din natură sau a unui material fabricat. RUGULÎŢ, rtiguleţe, s. n. Diminutiv al lui rug. Foaie verde ruguleţ, îndeamn', îndeamnă, murguleţ. MAT. FOivK. 338. Frunzuliţă ruguleţ, Căpitane de judeţ. Nu mă mai ţine-n coteţ. TEODORESCU, p. p. 299. RUÎN s. n. Plantă erbacee înaltă, cu tulpina acoperită cu peri, cu flori albastre, dispuse în capitule sferice, la vîrful lujerilor; creşte prin fîneţele umede din regiunile muntoase (Scabiosa succisa). RUINĂ, ruinez, vb. I. 1. Refl. (Despre o construcţie, o localitate) A cădea sau a se preface în ruină, a se dărăpăna, a se nărui, a se surpa, a se degrada. Intri pe o poartă boltită, pe sub clopotniţa care începe să se ruineze. SADOVEANU, O. VII 204. 2. T r a n z. F i g. A face pe cineva să-şi piardă averea, a sărăci; a distruge. Nu vede că omul acest făţarnic îl înşală, îl ruinează, îl trage la pieire. NEGRUZZI, S. III 151. •+ A distruge sănătatea cuiva, l-a ruinat sănătatea. a începu să asculte. . . privind pe gînduri trupurile şi feţele lor ruinate de vreme, sadoveanu, o. vm 224. RUINARE, ruinări, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) ruina şi rezultatul ei; dărăpănare, năruire. Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei; şi curînd. ■ . vom mîntui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, negruzzi, s. i 204. 2. F i g. Sărăcire, istovire; distrugere. Cutezările turcilor se înmulţiră şi ţara mergea cu grăbire spre o ruinare totală, cînd braţul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpastiei. bălcescu, o. i 194. RUINĂT, -Ă, ruinaţi, -te, adj. 1. (Despre o clădire, 0 construcţie etc.) Căzut în ruină; dărăpănat, năruit, surpat. Un fior uşor trecea printre zidurile ruinate. sadoveanu, o. vu 195. Pe Neajlov, de la vale de satul Crevedia, s-a găsit o zidire ruinată, bălcescu, o. 1 31. Ruinata cetăţuie ce acopere cel munte Şi de unde pe cîmpie ochiul vede lucruri multe. ŞEZ. XVIII 9. 2. F i g. (Despre persoane) Care şi-a pierdut bunăstarea sau sănătatea ; sărăcit, scăpătat. Era prevenit că intră într-o casă de om ruinat. C. petrescu, c. v. 74. Am trebuinţă să găsesc mijloace d-a trăi şi încă d-a face bani, căci sînt ruinat, bălcescu, la ghica, a. 547. RUlNĂ, ruine, s. f. 1. Ceea ce a rămas dintr-o construcţie sau o localitate dărîmată; dărîmătură. Se zăreşte pe piscu-i sălbatic, departe, ruina cetăţii Neamţului, sadoveanu, o. vu 216. De-amar de ani adăposteşte Ruina casei părinteşti Pe care azi o cînt. iosif, patr. 8. Aici sînt ruinile celui mai mare şi mai însemnat oraş din perioada tracică, vlahuţă, R. P, 14. Natura toată doarme, fiinţa-mi priveghează Dasupra pe ruine, mormîntul strămoşesc. HEI/IADE, o. 1179. F i g. De-acum vreau sufletul să-mi port Printre ruinele gindirii. D. botez, p. o. 115. La razele de sară se desluşeşte-n gînd: Ruina unui farmec, iubirea mea dinţii, păun-pincio, p. 80. Fireşte, nici nu-mi trece prin minte să vorbesc despre această ruină a unei inteligenţi. IONESCU-rion, c. 118. ^ Loc. adj. în ruină (sau ruino) = ruinat, dărăpănat, stricat. Trist razele prin cetini curg Şi luminează în amurg Castelul în ruină, iosif, paTr. 59. Să fumege nainte-mi oraşe-n ruine, eminescu, o. i 92. F i g. Rămăşiţă a trecutului. Adio, cîntece vechi, adio ruine! Pe linia dreaptă a razei solare In zare Nou drum s-a deschis pentru mine. beniuc, v. 144. Nu este vina voastră, ştim, bunule romine, Ştim cit vă bateţi capul cu cetele stăpine, Aceste vechi ruine ce strică chiar căzînd: Fărîmă ce e tînăr, ce-i fraged şi născînd. bolintineanu, o. 153. 2. Faptul de a se ruina. De la o vreme, căsuţa se bolnăvi greu de ruină şi oamenii o părăsiră, bassa-rabescu, v. 50. 3. F i g. Pierdere a averii, a sănătăţii etc.; distrugere, dezastru. Vedea el bine că de cîţiva ani se pierde-n datorii. . . Şi mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul «ruină» decit de efectele lui. vlahuţă, o. a. ih 42. — Pl. şi: mini. RUINĂTOR, "OĂRE, ruinători, -oare, adj. Care ruinează; distrugător. Ei începură a stoarce munca locuitorilor în modul cel mai ruinător, apăsîndu-i în tot felul. GANE, N. i 57. RUJ) rujuri, s. n. Produs cosmetic de diferite nuanţe de roşu, folosit pentru a colora buzele şi faţa; roşu (de buze). V. f a r d. O clipă doar, vîrful bont al rujului încremeni pe buze; apoi, grăbit parcă să recîştige timpul pierdut, lunecă mai departe, gaean, b. i 5. îşi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin. BART, E. 115. J» I RtJjA — 786 - RULOU RUJĂ, rujez, vb. I. Refl. A-şi da cu ruj pe buze sau pe faţă. RUJALÎiNĂ, rujaline, s. f. (Bot.) Nalbă-de-grădină. RtJJĂ, ruje, s. f. 1. (Regional) Măceş. La doi paşi de noi înnegrea un gărduf de spini; dincolo de el, ca într-o grădină din basme, luceau pline de rouă rujele uriaşe, pe tulpini drepte şi nalte, sadoveanu, o. iii 523. Roza la noi se numea rujă, pînă ce au venit grecii şi i-au zis trandafir. negruzzi, S. I 100. + F i g. (Popular) Nume dat unei persoane frumoase. Şi-o venit pînă la prag Şi-o luat ce-am avut drag, Şi-o venit pînă la uşă Şi mi-o luat mîndră rujă. marian, î. 543. Pentru tine, mîndruliţă, Mă rup dinii pe uliţă; Pentru tine, rujă-nvoaltă Mă rup dinii şi mă latră. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 370. + (Adjectival) Roşu. Finul uscat ca iasca începu să trosnească, încins de vîlvătăi, înălţînd o pară de lumină rujă, sub bolta cerului. DELAVRANCEA, S. 207. 2. F i g. Roşeaţa, rumeneala din faţă, din obraz. în ochi mijeşte-ntîi şi zboară Pe ruja gurii şi s-aprinde; Iar inima de ţi-o cuprinde, Rămîne-n ea pin' te omoară. ANGHEL, P. 160. Plîng seara pin' dimineaţa, Văd cu ochii că-mi pierd faţa, Plîng seara pînă-n amiazi Şi pierd ruja (n obraz, eminescu, L. P. 47. 8. Plantă erbacee cu frunze cărnoase şi flori galbene-purpurii, grupate într-un buchet; creşte pe stîncile din regiunea alpină (Rhodiola roşea). RUJECLĂ s. f. (Med.) Pojar. ~ Pronunţat: -je-o-, RUJÎŢĂ, rttjiţe, s. f. (Bot.; Transilv.) Rujuliţă. Un copilaş frumos ca o rujiţă. reteganul, p. iii 59. Nu te-am rupt, rujiţă, eu, Ci te-a rupt mîndra Mărie, Să te pună-n pălărie, hodoş, p. P. 100. RUJULÎNĂ, rujuline, s. £. (Bot.) Rujuliţă. Rujulină Din grădină, Ce-ai grăbit De-ai înflorit ? sevastos, N. 234. RUJU1ÎŢĂ, rujuliţe, s. f. (Bot.) Diminutiv al lui rujă. 1. v. rujă (1). Rujă creaţă, rujuliţă, Măi bădiţă Niculiţă. jarnîk-bîrseanu, d. 49. <$■ Fi g. Bine-ai venit sănătos, Trandafirul meu frumos! — Bine-am găsit sănătoasă, Rujuliţă mea frumoasă! jarnîk-bîrseanu, d. 146. 2. v. rujă (2). Rujuliţe şi bujori după dalbii-ţi obrăjori. jarnîk-bîrseanu, d. 103. RUJÎJŢĂ, rujuţe, s. f. (Bot.) Rujuliţă. Mîndro, de iubirea noastră Răsărit-a ruja-n coastă. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuţa, Mare iubire-ar strica. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 12. RULĂ, rulez, vb. I. 1. Tranz. A înfăşură ceva în formă de sul. 2. I n t r a n z. (Despre filme) A se desfăşura, a se proiecta pe ecran. Rula de pildă, chiar în zilele acelea, un film. CAMIL PETRESCU, U. N. 158. - 3. Tranz. (Cu complementul « bani ti sau un termen echivalent) A face să circule (investind în afaceri). 4. T r a n z. A deplasa un corp prin rostogolire. + I n t r a n z. (Despre vehicule) A se deplasa prin intermediul unor roţi sau role. 5. Tranz. A netezi sau a întinde o suprafaţă, prin apăsare cu un obiect în rostogolire. RULĂDĂ1, rulade, s. f. Prăjitură făcută dintr-o foaie de aluat, înfăşurată în formă de sul şi umplută cu dulceaţă, cremă etc. RULADĂ"-, rulade, s. f. (Astăzi rar) Ornament muzical de coloratură, bazat pe un şir de acorduri cîntate pe o singură silabă. Orchestra dă acordul şi tenorul porneşte. Rulada introductivă merge bine, intră în măsură. CARAGIALE, N. S. 115. RULĂJ, rulaje, s. n. 1. Timpul scurs din momentul încărcării unui vagon de marfă pînă în momentul cînd vagonul devine liber pentru o nouă încărcare. 2. Mişcare sau circulaţie a fondurilor băneşti, a mărfurilor etc. Ministerul Comerţului Interior.. . coordonează proiectele planurilor rulajului de mărfuri. B. O. 1951, 313. RULĂNT, -Ă, rulanţi, -te, adj. Care se deplasează prin intermediul unor organe de rostogolire (roţi, rotile, rulmenţi etc.). Pod rulant v. pod. Bandă rulantă — fîşie fără sfîrşit, de piele, pînză, cauciuc sau metal, care este petrecută peste doi cilindri, cîte unul la fiecare extremitate, şi care are o mişcare în lungul ei, deplasînd încărcătura pe care o poartă. O neîntreruptă bandă rulantă urcă una după alta. ■ ■ cupele metalice pline cu stînci sfări-mate. bogza, c. o. 254. Material rulant = totalitatea locomotivelor, vagoanelor, drezinelor etc. care circulă pe liniile ferate. RULĂRE, rulări, s. f. 1. Acţiunea de a rula şi rezultatul ei; rostogolire, înfăşurare, învăluire. 2. Proiectare (a unui film) pe un ecran cinematografic. 3. Mişcare a unui vehicul (prin învîrtirea roţilor). Aparatele de rulare a vagoanelor cuprind: osiile, roţile, cutiile de unsoare. RtLĂ s. f. v. rolă2. RULÎTĂ, rulete, s. f. 1. Instrument pentru măsurători, format dintr-o panglică lungă de pînză sau de oţel, împărţită în centimetri, care se poate înfăşură pe un ax metalic aflat de obicei într-o cutie plată. 2. Joc de noroc, constînd dintr-un disc împărţit în compartimente colorate şi numerotate şi dintr-o bilă care se învîrteşte o dată cu discul indicînd, la oprire, numărul cîştigător; p. ext. jocul însuşi. O ruletă în miniatură se invîrtea zbîrnîind, in palpitaţia unor jucători savanţi. BART, E. 137. Aice era întinsă o masă... in mijlocul căriia sta o ruletă. . . coţcă privilegiată'care scurge pungile. negruzzi, s. i 326. 3. Mic instrument format dintr-o rotiţă de metal cu margine dinţată, care se foloseşte Ia desenarea tiparelor pe stofă, la tăierea aluatului, a biscuiţilor. RULÎ s. n. v. ruliu. RUtÎU s. n. (în opoziţie cu tangaj) Mişcare alternativă de înclinare a unei nave sau a unei aeronave în jurul axei sale longitudinale; legănare. Se leagănă dublu, ca pe-un vas bîntuit de îndoită furtună; ruliu şi tangaj, c. petrescu, î. n 191. — Variantă: (învechit) ruli (bolintineanu, o. 270) s. n. RULMÎNT, rulmenţi, s. m. 1. Piesă de maşină compusă din două inele concentrice, separate prin bile sau cilindri cu acelaşi diametru, care transformă mişcarea de alunecare în mişcare de rostogolire, micşorînd prin aceasta rezistenţa la frecare. Rulmenţii sînt piese de foarte mare precizie, scînteia, 1952, nr. 2525. 2. (în exp r.) Fond de rulment = capitalul pe care îl are la dispoziţie o instituţie sau o întreprindere pentru cheltuielile curente de producţie. Fondul de rulment e factorul de bază al gospodăriei socialiste a întreprinderilor. RULOU, rulouri, s. n. 1. Cilindru de lemn sau de metal, folosit în uzine sau pe şantiere pentru a face să alunece cu uşurinţă obiectele grele. + Sul subţire de lemn (prevăzut cu un arc pentru a putea fi uşor de manipulat), pe care se înfăşoară transperantul de la ferestre; p. ext. transperantul însuşi. RUM - 787 - RUMENI 2. Pieptănătură femeiască, în care părul este înfăşurat în formă de sul. Masete grele de păr ca griul copt îi erau ridicate In sus de pe timple şi-o încoronau de-a dreapta şi de-a stînga, cu două rulouri mari, strălucitoare, dumi-TRIU, B. F. 37. 3. Jaluzea. BURI s. n. v. rom2. BUMB, nimburi, s. n. Gură de aerisire a magaziilor unui şlep. RUMBATRON, rumbatroane, s. n. Aparat folosit pentru obţinerea curenţilor de foarte înaltă frecvenţă, care dau unde electromagnetice cu lungimi de undă de ordinul decimetrului şi al centimetrului. BUME GĂ, rumeg, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre animalele rumegătoare) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. Se trezea cu mult înaintea zorilor. Asculta un timp cum rumegă boii la cară, apoi ii pătrundeau în auz alte zgomote ale pustiei, sadoveanu, m. C. 35. într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungureşti. rebreanu, i. 10. Cămilele şi-au pregătit siesta Şi rumegă culcate lingă cort. Topîrceanu, p. 72. 2. Tranz. A mesteca ceva în gură. Trecură intăi feciorii de împăraţi, îmbrăcaţi în zale şi in aur, pe cai ce-şi rumegau frinele in spume. vissarIDn, b. 33. *F i g. Voievodul rămase tăcut, cu o mişcare necontenită a fălcilor, rumegtnd în măsele nelinişte şi mînie. sadoveanu, F. J. 186. Tolăniţi pe lingă ape, Munţii rumegă tăcere. I.ESNEA, I. 145. •+■ (Depreciativ, despre oameni) A mînca. Nici de la naşu-său nu a mai căpătat ce să rumege... cu ce să-şi îndoape foalele. reteganui,, p. i 60. 8. T r a n z. F i g. A medita pe îndelete asupra unui lucru, a-1 examina îndelung, a-1 relua mereu în cercetare. Lupii Chiriţoiu, care-şi rumega aceleaşi gînduri, se adresă acuma lui Luca cu imputare, rebreanu, r. i 133. L-a lăsat pe Ion să-şi rumege bucuria, nedumerirea şi teama, popa, v. 311. Aceste lucruri, pe care Radu le rumegase multă vreme în capul lui. . . i se păreau foarte limpezi, vlahuţă, o. A. 114. Vulpoiul, rumegînd în mintea lui alte nezdrăvănii, il rugă să-i dea voie a se duce mai întîi la o mănăstire, odobescu, s. m 240. BUMEGÂRE, rumegări, s. f. 1. Acţiunea de a rumega şi rezultatul ei. 2. F i g. Cercetare îndelungată a unei idei, a unei teorii, a unui plan. RUMEGĂTOR, -OARE, rumegători, -oare, adj. (Despre animale) Care rumegă. + (Substantivat, f. pl.) Ordin de mamifere avînd conformaţia dinţilor şi stomacul (compus din mai multe camere) adaptate pentru rumegare. Verde, luţerna nu se dă la vitele comute, boi şi oi — rumegătoare — căci acestea o mănîncă fără a o mesteca, pamfile, a. R. 150. Gălbaza e o boală foarte primejdioasă, o capătă rumegătoarele, ŞEZ. m 147. RUMEGAT tRĂ, rumegături, s. f. 1. Hrană rumegată. 2. Rumeguş. Roţile călcară pe pămint moale, cu ru-megătură de lemn şi aşchii, c. petrescu, î. ii 201. RUMEGtJŞ s. n. (Cu sens colectiv) Particule mici de lemn, asemănătoare cu tărîţele, produse prin tăierea lemnului cu ferăstrăul; rumegătură (2). Pentru ocrotirea peştelui este oprit:. . ■ aruncarea tn apă a rumeguşului de lemn sau a gunoaielor. B. o. 1953, 39. RUMEIOĂRĂ, rameioare, s. f. (Bot.) Cîrmîz. bumeiOr, -oâră, rumeiori, -oare, adj. (Şi în forma rumeor) Diminutiv al lui r u m e ns. Se întoarse cu un merişor rumeor şi aurit în mînă. ispirescu, u. 5. Tinerică rumeoară Cu cosiţa gălbioară Cu albaştri ochişori! BOLIN-TINEANU, o. 8. Buzele ei fragede şi rumeioare se resfoiră •o* intr-un rîs de nebunatică bucurie, odobescu, s. m 202. Rumeiorii obrăjori sint tocmai ca doi bujori. JARNÎK-BÎR-SEANU, D. 136. — Variantă: rumcdr, -oâră adj. RÎJMEiV, rumene, s. n. Primul şi cel mai mare compartiment al stomacului rumegătoarelor. rCmen2, -ă, rumeni, -e, adj. 1. (Despre obraji sau buze) De o culoare care bate în roşu. Iată ochii negri şi obrajii rumeni ca o floare de măr. sadoveanu, o. i 230. Braţul sting nălţîndu-l, ea-şi aduse mina Pînă peste-o-brajii rumeni şi învoiţi, coşbuc, P. I 250. Copiii lor. .'. cu obrajii rumeni, aprinşi şi cu ochii scinteietori. vlahuţX, o. a. 244. Spune-mi, dalbă copiliţă, Cu rumena ta guriţă. ai,ecsandri, p. p. 33. -+• (Despre persoane) Cu faţa îmbujorată (din cauza unui aflux de sînge). M-am abătut şi eu cîteodată, cu vorbe şi şăgi, la fetele rumene. SADOVEANU, E. 120. Rumen de timiditate, El se uită-n jos posac, topîr-ceanu, P. 242. Rumenă de bucurie se repede înaintea flăcăului, vlahuţă, o. A. 351. F i g. Iată vin pe rînd, păreche şi pătrund cole-n poiană Bujorelul falnic, rumen, cu năltuţa odoleană. alecsandri, p. iu 55. + (Despre fructe şi despre unele alimente) Care a căpătat o culoare roşiatică (sub acţiunea soarelui sau a focului); copt bine ; rumenit. Un băiat cu şorţ alb aleargă cu două franzele rumene şi calde. C. petrescu, c. v. -119. Apoi colaci învîrtea... Şi-n cuptor ii arunca... Rumeni ii scotea şi gata. ALECSANDRI, p. P. 390. 2. (în contexte figurate) De un roşu-aprins ; trandafiriu. în apus, se vedeau bucăţi rumene de cer, ori nouri vineţi în care soarele înflăcărat se cufunda. SADOVEANU, O. III 568. în aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Şi-aşa-mi vine, uneori, Să zic rumenelor zori Să mai steie ele-n loc. beldiceanu, p. 108. RUMENEA, rumenele, s. f. (Popular) Fard; rume-neală. Dar frumuseţea nu-i la ea, Că-i în tîrg la rumenea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 441. RUMENE ALĂ, rumeneli, s. f. 1. Culoare rumenă, roşeaţă. Norod cu ghioage ghintuite şi cu coase — furnicau prin rumeneala zorilor. SADOVEANU, P. 8. Văzu pe masa lui mincări de-acele ce merg la inimă şi aduc rumeneala-n faţă. gane, N. iii 26. Atunci rumeneala plăcutei fecioare Pe faţă-i luci Ca sîngele mierlei, ce p-alba ninsoare Voios ar stropi. BOUNTINEANU, o. 84. «$> (Poetic) A rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei. hogaş, dr. ii 144. 2. (Popular, mai ales la pl.) Dresuri, suliman, fard. (Cu pronunţare regională) A Nastei frumuseţă e-n şipuri şi cutii. Albeaţa, rumineala o cumpără din tîrg. NEGRUZZI, s. îl 208. Te cunoşti, lele, pe frunte, C-ai pus rumenele multe. ŞEZ. xxin 35. Albă eşti, frumoasă eşti; Dar eşti albă de albele, Roşie de rumenele! jarnîk-bîrseanu, d. 439. RUMENÎL, -EA, -ICĂ, rumenei, -ele, adj. Diminutiv al lui r u m e n 2. A făcut un colăcel, rumenei şi-mpleticel. TEODORESCU, P. P. 153. RUMENÎ, rumenesc, vb. IV. Refl. 1. A deveni rumen, a se colora în roşu. Fata închise ochii şi obrajii iar i se rumeniră, sadoveanu, o. vii 35. Cînd soarele-o răsări, Flori de măr s-or vesteji, Feţele ne-or rumeni, Ca doi-trei trandafirei. teodorescu, p. p. 77. <ţ> I n t r a n z. (Rar) Ce nume s-a rostit De buzele acele ce-n somn au rumenit? macedonski, o. i 246. ^ Tranz. f a c t. La răsărit, zorii rumeneau zarea. SADOVEANU, O. I 153. Avîntul jocului o rumenea, făcînd-o şi mai atrăgătoare. bart, e. 113. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic, eminescu, O. I 76. 2. (Popular) A se farda, a se vopsi; a se sulemeni. Vai, mîndră, frumoasă eşti, Vara, cînd te rumeneşti, Dar RUMENIRE — 788 — RUPE cînd. eşti nerumenită, Eşti ca via neplivită, jarnîk-bîrseânu, d. 439. 3. (Despre fructe şi despre unele alimente) A căpăta o culoare rumenă (sub acţiunea soarelui sau a focului). Cădea în cuptor, unde se rumenea frumos. ŞEZ. ii 26. (Prin metonimie) O frigare lungă şi plină de pui. . . se umenea sfîriind. HOGAŞ, DR. II 103. T r a n z. (Cu pronunţare regională) Să-i puie-n frigare... să mi-i ruminească frumos. AI.ECSANDRI, T. 989. RUMENÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) rumeni şi rezultatul ei; culoare roşie, roşeaţă. Te-ai însenina văzîndu-i rumenirea din obraji, eminescu, o. i 160. RUMENÎT, -Ăj rumeniţi, -te, adj. 1. Rumen. Mama rîdea rumenită la faţă în umbra odăii de ţară. sadoveanu, o. vii 293. Din pahare ce-mi înghit? Vinul alb şi rumenit, De la vii moldoveneşti, Din podgorii munteneşti. TEODO-RESCU, P. P. 500. 2. (Popular) Sulemenit, fardat. De puica dor mi-aduce, De puicuţa rumenită, Şi de puşca-mi oţelită. hodoş, p. p. 201. 3. (Despre alimente) Fript sau copt pînă cînd capătă o culoare rumenă. Cuptorul. . . era plin de plăcinte crescute, şi rumenite. CREANGĂ, P. 290. O găină grasă, friptă. . . Pe deasupra rumenită. ŞEZ. ii 78. RUMENÎU? -ÎE, rumenii, adj. Roşiatic. Lumina lunii se schimbă in polei rumeniu. dei^avrancea, T. 25. Vrăbiile ciripeau în merii cu bobocii rumenii. La TDRG. (Substantivat) I se păru mai tînără şi mai frumoasă în rumeniid zorilor, camilar, N. ii 386. RUMEGR, -OARĂ adj. v. rumeior. RUMIISÎIŢ, -EÂŢA, rumineţi, -e, adj. (Popular) Rumen. Măru roşu de la vie, Măru roşu rumineţ. hodoş, p. P. 71. RUMÎN s. m. v. roinîn. RUMÎNĂŞ s. m. v. romînaş. RUMlNÎSC, -EĂSCĂ adj. v. romînesc. RUMÎNÎE1 s. f. v. romînio. RUMÎNÎE2 s. f. (în orînduirea feudală a Ţării Ro-mîneşti) Starea de şerbie a ţăranului; iobăgie, vecinătate. Alţi săteni, toţi cîţi sint şi să vor afla... să fie. . . slobozi de ruminie. La HEM 3213. KÎJMMY s. n. Numele unui joc de societate la care se folosesc cărţi de joc sau un număr fix de piese dreptunghiulare marcate cu cifre de diferite culori. — Pronunţat: romi. RUMOARE, rumori, s. f. Zgomot confuz de voci care se aud în acelaşi timp. Din grădină se ridicau rumoarea glasurilor, zăngănitul paharelor şi al tacîmurilor, chemările clienţilor şi răspunsul chelnerilor. C. PETRESCU, a. 375. Dansurile şi balurile. . . umplu cu rumoare de carnaval castilian drumurile. RAI*EA, o. 100. E x p r. A (se) produce (sau stîrni) rumoare = a (se) produce murmure, comentarii în surdină, proteste de mirare sau de nemulţumire. Doamna îşi alesese cel mai celebru avocat al timpului în penal. îmi aduc aminte ce rumoare stîmise vestea, sadoveanu, e. 160. RÎJMFE vb. III v. rupe. RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit, întrebuinţat ca păşune sau ca ogor; poiană în pădure la munte, curătură. Vaci mugind colindă runcul. beniuc, v. 51. La stînga se înalţă, cu gingăşie tăiat, un runc verde, întîia treaptă a Ceahlăului. Russo, o. 105. rCkdI, runde, s. f. Parte a unui joc din durata anumitor competiţii sportive; repriză, tur. + Una dintre seriile de partide (din cadrul unui turneu de şah) în cursul căreia fiecare participant joacă o dată. + Fiecare dintre reprizele, de obicei de trei minute, care compun un meci de boz. RtJNE s. f. pl. Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice, care «s-au păstrat în inscripţii şi documente, mai ales la vechii scandinavi. RÚNIC, -Ă, runici, -e, adj. Cu caracter de rune. Inscripţie runică. RUPATÓR, -0ÁRE, rupători, -oare, adj. (Rar) Care rupe, care sfîşie. RÚPE, rup, vb. III. 1. T r a n z. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-1 sau întinzîndu-1 în direcţii contrare); a despărţi (intenţionat) un obiect în două sau mai multe bucăţi. Colacul îl rupe vornicelul bucăţele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruţă, ba citeodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vinzare, ori îmi dai pe Măndica. Ai.KCSANDRi, T. i 327. Amar de zilele mele, Că lanţurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. bebicescu, p. p. 287. <ţ> R e f 1. Cînd să strîngă nodul, pic! se rupse aţa, căci era putredă. ISP1RESCU, I,. 55. Dind intr-un văgaş adine, îngheţat, m-am pomenit cu trăsura într-un peş: se rupsese osia şi rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea, alecsandri, p. p. 145. •fy- (în contexte figurate) Romînul cu-a sa mină rupe lanţul de robie. Al.KCSANDRI, o. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieţii fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe, budai-deleanu, ţ. 167. -ţ-Expr. A rupe (sau, r e f 1., a i se rupe cuiva) inima (mai rar suîletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simţi) o mare durere. începu a se boci de ţi se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, I,. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murăşul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima, jarnîk-bîrseanu, d. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). -4- (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neicu-liţă!. . . Să-mi rup nasul şi mai mult nu. deivavrancea, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburind neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva şi celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da daţi-mi pace, că mi-ţi rupe vro mînă. AI.ECSANDRI, x. 87. (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. agîrbiceanu, s. p. 39. E x p r. A-şi rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-şi rupe gîtul (sau grumajii) = a o păţi rău de tot, a-şi pierde viaţa, cinstea, averea. Maşina săltă vertiginos peste gropi şi pietroaie. . . viră nebuneşte şi dispăru. — Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-şi rupă gîtul. c. petrescu, î. ii 222. A-şi rupe pieptul = a-şi obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). + A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea, coşbuc, p. i 290. Soţia... sa era în stare să rupă relaţiile cu cei mai buni amici. BOUNTINEANU, O. 416. ^-Expr. A o rupe cu ccTa sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. în chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂI.INESCU, I. c. 145. A rupe preţul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condiţiilor, preţului. S-a înamorat de domnişoara... şi ni-a rugat ca să întru in vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSAN-dri, t. 774. 2. T r a n z. A distruge un obiect prin întrebuinţare. Au început a ţupăi. . . şi a se sfărma jucînd, cit şi-au rupt tot cojocul bucăţele. SBIERA, P. 9. După tine alergind, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. T r a n z. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. YI.A-huţă, R. p. 7. F i g. Dintr-o dată o salvă rupea RUPE — 789 — RUPT văzduhul, sadoveanu, o. vi 48. ^ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; ţi prinseră a-i fugări pe nemţi. SADOVEANU, ir. C. 129. A rupo sau (r e f 1.) a 80 rupe glicnţa v. gheaţă. 4. T r a n z. A sfîşia un lucru smulgînd bucăţi dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficaţii biettdui Prometeu. ispi-RESCU, TJ. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ŞEZ. i 260. + A sfîşia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-1, lo-vindu-1, bătîndu-1). Copiii după ei se ţin Şi ciinii dau să-i rupă. IOSIF, patr. 52. Vede că se răped cinii să rupă omul, nu altăceva. crEangX, p. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. contemporanul, iii 700. + A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Şi-n murmur carnea pumnului a rupt. coşbuc, P. I 140. (Prin exagerare) înainte de a pleca, soldaţii au fost rupţi cu instrucţia şi cu teoria, tas, z. iii 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ş’ ce-avea, era turbat rău de tot. caragiai.E, o. i 55. 5. T r a n z. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru îşi răsucea mustaţa, parcă ar fi vrut s-o rupă. pas, Z. i 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimţite trei peri de aur din cap. Sbiera, p. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, in minutul ce va auzi ceva zgomot in cămăruţa cu baia, să rupă o şindrilă din straşina casei, ca să le dea de ştire, ispirescu, L. 149. ^ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-1 de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi şi rupă urechile, alecsandri, T. i 38. A-şi rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. îşi rupe pîinea de la gură să-şi trimită plodurile la învăţătură, c. petrescu, r. dr. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate îşi rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de nepreţuite, id. S. 160. •+ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină ; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir, să rupă citeva flori, ispirescu, i„ 78. Din cînd in cînd cu mina argin-toasă Ea rupe cîte-o floare şi-o aruncă. EMINESCU, o. rv 93. Ele că-mi plecau Şi pe cimp umblau, A rupe începură Iederă şi mure. ant. liT. pop. i 310. F i g. Chipul tău e rupt din soare. BounTineanu, o. 56. A obţine (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să fi le pun deoparte. La tdrG. Cum a auzit Negoiţă toate astea, şi-a desfăcut coşurile la precupeţi cu ridicata pe ce a putut rupe şi s-a dus d-a dreptul să vază şi el pe fata apucată, caragiale, o. m 42. Fi g. Cheltuiala e mare şi oamenii greu o să-şi rupă din sărăcie. REBReanu, R. I 267. 6. R e f 1. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup şi se îndreptă spre Gheorghe Soare. mihai.K, o. 108. Hăitaşii se rupseră din grămadă. SADOVEANTJ, o. I 60. Tranz. Şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. stancu, d. 44. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălţă in aer şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. ispirescu, L. 258. + (Despre grupuri, colectivităţi) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăştia. Se sună de culcare. Mulţimea se rupse zgomotos. vlahuţX, O. a. 158. In piaţă ne rupem cîrduri, apoi ne despărţim pe idiţi ş-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. Tranz, (In expr.) A rupe (sau, rar, r e f 1., a se rupe) rîndurilo= (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui şir aliniat, a se împrăştia; (despre rînduri) a înceta să formeze un şir aliniat. V-aţi oprit scurt în faţa hingheriei. Aţi rupt rîndurile şi v-aţi împrăştiat primprejur şi-aţi cules toate pietrele de pe cimp. pas, z. i 58, Soldaţii fi-m lăscţţ armele jos... Se comandă drepţi — şi nimeni nu mai mişcă. Se rup rindurile cu noi — şi iar ne comandă drepţi. SAHIA, n. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse şi o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. dumitriiJt n. 248. Lăsînd culionul şi toiagul, o rupse la sănătoasa. STXnoiu, c. i. 158. Calul sări şi o rupse la goană, delavrancea, o. ii 99. Case mici, tupilate. . . parcă stau gata s-o rupă de fugă. vlahuţX, r. p. 16. Am lăsat in urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte. alECSandri, T. i 457. .y. Tranz. A-şi deschide (cu efort) drumul (obţinînd un loc de trecere). Şi cînd veneau cele două ajunuri, cite treizeci, patruzeci de băieţi fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. creangă, a. 10. <$> (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmăşiţi, pe cal înspumat, venea, vijelios un olăcar. SAD OVE ANU, O. i 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgîne trec rupindu-şi large uliţi. EMINESCU, O. I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a O rupe (pe) ...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a şti numai puţine cuvinte. Generalul. .. o rupea binişor romîneşte. camilar, n. i 259. Vorbeşte incai franţuzeşte ?. . . A fi rupînd şi el vro două vorbe ca toată lumea, alecsandri, T. I 36. — Variantă: (învechit) riimpe (EMINESCU, o. i 76, ALECSANDRI, p. îi 15, negruzzi, s. i 62) vb. III. EtJPERE, ruperi, s. f. Acţiunea de a (s e) rupe şi rezultatul ei. 1. Distrugerea continuităţii unui material solid; frîn-gere. Ruperea cablurilor. Ruperea frontului = străpungerea liniei de apărare a inamicului. Rupere de nori = ploaie torenţială însoţită de descărcări electrice. Loc. a d v. Cu rupero de inimă = cu durere mare, adîncă. Cînd o auzi cu ce rupere de inimă plînge după trandafiri... se porni şi ea pe plîns. STXnoiu, c. i. 205. La plecare, mama Ilinca l-a sărutat mai cu rupere de inimă şi a plîns mai cu foc. vlahuţX, o. A. 102. -4- Desfacere, descompunere. Ruperea emulsiei — desfacerea unei emulsii în cele două elemente componente. 2. încetare a unei acţiuni, curmare a unor raporturi, a unor legături, a unor negocieri. Ruperea cu romantismul de tip vechi. ■ sahia, u.r.s.s. 161. 3. (în e x p r.) Ruperea preţului = fixarea, stabilirea preţului unei vînzări (prin tocmeală). Avea doar doi oameni de credinţă. . . Emil Sava pentru acte, Ilie Secară. .. pentru ruperea preţului cu negustorii de grîne şi de lemne. C. PETRESCU, R. DR. 97. RtfriE, rupii, s. f. Monedă de argint care constituie unitatea sistemului monetar din India. + Veche monedă turcească de aur. RUPT1 s. n. 1. Faptul de i (se) rupe. 2. (în expr.) Ruptul preţului = fixarea, stabilirea preţului unei vînzări. (Nici) în ruptul capului = cu nici un preţ, pentru nimic în lume. Nu putea pricepe nici în ruptul capului năzdrăvana intimplare de la birt. camii, petrescu, o. ii 12. Abia se mai purta pe picioare, şi-n ruptu capului nu s-ar fi înduplecat să intre intr-un spital. vlahuţă, n. 6. Satul, văzind că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spinzure. crEangX, p. 329. Cu ruptul (sau cu rupta) = cu ridicata^ cu toptanul, cu ghiotura. Posesorul vinde roada anului. ■ . iarna cu ruptul... pe ce-o da tîrgul şi norocul. La TDRG. Spune-i că ni-am măritat. . . Dup-un sec . de mărăcine Ce mă bate-n toate zile Şi-mi dă lucru cu ruptul Şi mincare cu pumnul. jarnîk-bîrsEanu, d. 182. Pe rupte, sau pe ruptele(a) = cu mare intensitate, din răsputeri, pe brînci. Munceşte pe rupte. — Forme ¿gramaticale: (în expr.) rupta,rupte, rup- telea, ruptele. , . .. ,J.__ _ ... RUPT - 790 RUSEŞTI! RUPT1, -Ă, rupţi, -te, adj. 1. Făcut bucăţi, ciopîr-ţit; (despre obiecte de îmbrăcăminte) ros, uzat, găurit (prin întrebuinţare). Trimise pe Marioara să ceară un rind de haine, oricit de rupte, de la unchiul ei. REBREANU, R. II 208. Un bordei, ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe lăiţi şi atîta era tot. CREANGĂ, P. 73. Bietul om slab, palid, avînd sumanul rupt Şi-o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt, Păşea trăgind piciorul încet. ALECSANDRI, p. a. 210. + Cu carnea trupului sfîşiată; rănit. Rupţi ii sint genunchii şi rupte a sale coate. ALECSANDRI, p. III 307. F i g. Spune, mindră, şi-mi ghiceşte: Codru de ce-ngălbineşte, Voinic de ce-mbătrineşte. — Codrul, de zăpadă multă, Voinic, de inimă ruptă. JARNÎK-BÎRSEA-NU, D. 212. + (Despre animale, mai rar despre oameni) Sfîşiat, sfîrtecat. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul şi casa femeii dărimate la pămînt, o capră ruptă in bucăţi, nu-i lucru de şagă. creangă, A. 29. Mulţi le rămin in urmă, rupţi, morţi, căzuţi pe brinci! ALECSANDRI, p. A. 145. + F i g. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. f de», arătînd cauza) Zdrobit, copleşit, sleit. Oamenii in repaus, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi. BART, s. M. 20. Pleca dimineaţa şi nu se mai întorcea acasă decît noaptea, de obicei foarte tirziu şi rupt de osteneală, vlahuţă, o. a. in 21. Flămînzilă şi Setilă. . . aşteptau cu neastîmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete. creangă, p. 261. 2. Lipsit de continuitate, despărţit în două (sau în mai multe) părţi. Lanţ rupt. + F i g. (Despre relaţii sociale) Desfăcut, anulat, stricat. Consideră prietenia ruptă definitiv. sahia, n. 97. E x p r. (Regional) Rupt-ales = precizat, accentuat. Iar eu vă zic rupt-ales Că aşa fără nici o rînduială Nu putem nici pînă dimineaţă Răminea. BUDAI-DELEANU, Ţ. 111. ^ Sfărimat; (despre părţi ale corpului) fracturat. Cînd. iacă, se întîlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă. ISPIRESCU, L. 43. 3. Desprins (cu forţa) din loc; smuls. V. cules. Floare ruptă, if- E x p r. Bucăţică ruptă v. bucăţică. 4. Care a pierdut legătura cu; izolat, îndepărtat, înstrăinat de... Cîntecele rupte cu totul de intonaţiile muzicii populare, cu formele ritmice stereotipe, cu rezonanţă de operetă ieftină... se îndepărtează definitiv de inima poporului. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 380, 2/3. RUTTOĂRE s. f. 1. (în e x p r.) Ruptoarea preţului = fixarea, stabilirea preţului; ruptul preţului, v. r u p t1. La ziuă a-nceput a furnica negustorii printre care şi a face ruptoarea preţului. SANDU-ALDEA, u. p. 222. 2. (învechit, în construcţie cu verbul «a face») început, primul pas. îi ucid fără cruţare, scăpînd pe al lor căpitan. Ruptoarea era făcută; sîngele cursese. ODO-bescu, s. in 533. RUPTGR, ruptoare, s. n. întrerupător electric al cărui element de contact se găseşte în poziţie de repaus cînd este închis circuitul electric în care este montat. ruptCră, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuităţii materiei, f i g., a relaţiilor, a colaborării între oameni. Se gîridea cu groază. . . la clipa cînd ruptura va veni totuşi odată. REBREANU, i. 83. Se temea să împingă lucrurile pînă la o ruptură. GHICA, A. 31. 2. Locul unde un obiect este rupt; sfîşietură, gaură (într-un material ţesut); spărtură, crăpătură (într-un corp tare). Dincolo, pe malul celălalt... se zăreşte pînă şi ruptura parapetului de scînduri putrede. CAMTT, PETRESCU, O. n 38. O ruptură a covoraşului din dreptul patului îmi puse piedică şi căzui, bassarabescu, s. n. 22. + Locul unde un teren este rupt (de ape, de puhoaie). Cu tîmplele vîjiind răzbi in ruptura de mal, in lătratul ascuţit şi întă-ritat al cînelui. sadoveanu, B. 226. E clădită chiar in ruptura rtpei ca şi casele vecine. CAMIL PETRESCU, O H 237. <$• Ruptură de pantă = loc în care creşte brusc panta unui deal sau a unui munte. 8. Bucată ruptă din ceva. O mulţime de găteje ţi de rupturi de copaci. SBEBRA, P. 67. F i g. Cupola [tunului] miroase a pulbere şi prin ea se jucau rupturi de nori de fum. Sandu-aldea, u. p. 135. + Obiect de îmbrăcăminte foarte uzat; zdreanţă. Ai chiar nebunit de tot, de porţi ruptura aceea de pălărie pe cap. reteganul, p. i 7. îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de-ale sale. ispirescu, l. 136. RUPTURI, rupturesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A pronunţa (cu greu), întrerupînd vorbele. Din cînd in cînd rupturea cîte o vorbă îndreptată către Cîrlan şi mai arareori către Costan. SLAVICI, N. II 6. ea, d. n. 209) s. n. RUŞINĂ, ruşinez, vb. I. 1. R e f 1. A-i fi cuiva ruşine, a fi cuprins de ruşine, a se jena. Ş-atita mă laudă, că foarte mă ruşinez şi mă doare-n suflet că nu sint aşa cum spune mămuca. vlahuţă, o. a. 428. Se ruşina să-şi spună păţania. RETEGANUI,, p. i 63. -^> F i g. Satul Broştenii fiind împrăştiat mai ca toate satele de la munte, nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua mare prin el. creangă, a. 26. -f Tranz. fact. A face pe cineva să-i fie ruşine. Eu trăgeam cu coada ochiului. . . fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. — Rezon! ca să nu le ruşinezi. CARAGIAI.K, o. I 46. -+■ A se simţi stingherit, încurcat; a se sfii (în faţa cuiva). Se gătise cu hainele cele negre si toUisi se cam rusină la tnceput cu ele. REBREANU, R. I 264. Eu de-aş fi flăcău odată Nu m-aş ruşina de-o fată Nicidecum, coşbuc, p. i 239. 2. Tranz. (învechit şi arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Se aduseră toţi vracii. .. rămaseră însă ruşinaţi, care n-avură ce-i face. ispirescu, l. 311. Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai ruşinat urît, măi badeo. ALECSANDRi, t, i 46. -4- A necinsti, a dezonora. A cunoscut... pe boierul care-i ruşinase logodnica in tinereţă. sadoveanu, o. vii 367. RUŞINĂRE s. f. Faptul de a (s e) ruşina; ruşine. Şi numaidecît simţi o ruşinate, o mustrare de conştiinţă. aGîrbiceanu, S. p. 42. A ta faţă. . . Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită. . . Auzimbit. conachi, p. 100. RUŞINĂT, -Ă, ruşinaţi, -te, adj. Cuprins, copleşit de ruşine ; jenat. Miron se simţea ruşinat şi aproape umilit în faţa ţăranilor, rebreanu, r. ii 87. Harap-Alb şi ceilalţi, nemaiavînd ce zice, pleacă capul ruşinaţi, mulfămind lui Păsărilă şi vestitului Ochilă. CREANGĂ, P. 269. Ea se sculă. . . ruşinată de cele ce zisese... şi ochii ei cei mari se plecară. EMINESCU, N, 9. + Batjocorit, făcut de ocară. Cît a stat la închisoare tata, eu şi mama am trăit ruşinaţi, flămînzi, goi. sadoveanu, p. m. 54. RUŞINE s. f. 1. Sentiment penibil de jenă, provocat de un eşec sau de o greşeală. Aş trebui să mă ascund în fundul pămtntului de ruşine şi să nu mă mai arăt printre ei. SBIERA, p. 180. îşi muşca fata acum degeţelele . de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, p. 294. E x p r. A-i fi (rar, a avea) sau a muri (a-i plesni cuiva obrazul) de ruşine, se zice cînd cineva se simte foarte ruşinat, cînd încearcă un sentiment de jenă. Vasile nu îndrăznea nici să mai cricnească. îi era ruşine să strige ajutor la vecini, bujor, s. 93. Şi mai că-mi venea să-l cîrpesc, dar mi-era ruşine de lume. caraGIAI/K, o. I 45. îmi plesneşte obrazul de ruşine, cînd gindesc cum am să mă înfăţoşez înaintea femeii celeia, cu vorbe de-acestea. creangă, p. 172. N-ai (n-are etc.) rnşine sau nu-ţi . (nu-i etc.) e ruşine (obrazului), se spune (uneori intero-gativ-retoric) în chip de dojană unui obraznic sau unui nesimţitor. Nu mai avefi nici ruşine, nici bună-cuviinţă. rebreanu, r. I 145. Nu ţi-e ruşine obrazului! ■ . . te tir-guieşti pentru o cartofă, aiecsandri, T. 750. 2. Rezervă, modestie (impusă de respect, de decenţă, de pudoare). Văzîndu-ne. . ■ spălaţi curat şi pieptănaţi, cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui dumnezeu în inimă, arunca o privire părintească spre noi. creangă, a. 75. Loc. adj. şi a d v. Fără ruşine = fără jenă, cu obrăznicie, în mod neruşinat. Se legau de nevestele oamenilor, fără ruşine, şi mulţi bărbaţi cu frica în oase nu ziceau nici pis. camii, petrescu, o. rr 49. Aşa sinteţi, măi, fără ruşine şi fără obraz, rebreanu, R. ii 82. -+■ Timiditate, sfiiciune. Creangă mărturisea a fi fost un băiat ruşinos şi fricos şi de umbra lui. Dar totdeodată, ruşinea fiind un semn al temperamentului nervos, era în stare de împotrivire şi minie. cXlinf.scu, i. c. 40. 3. Ocară, batjocură, ofensă. Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă, rebreanu, i. 35. Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. ISPIRESCU, I*. 36. ^Espr. A îl (a rămine, a se da, a se face sau a da pe cineva, a face pe cineva) de ruşine sau a face cuiva ruşine = a (se) face de rîs, -a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situaţie penibilă. Băiatul nu l-a făcut de ruşine, rebreanu, r. I 95. Să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împăratu, ruşine în lume? ISPIRESCU, L. 173. Preafăcu-răţi neamul nostru de ruşine şi ocară. EMINESCU, O. I 151. 4. Motiv de a se simţi ruşinat; fapt, situaţie umilitoare, necinste, dezonoare, umilinţă. Mai şti păcatul, poate să-ţi iasă înainte vrun iepure, ceva ■ ■ ■ şi popic. m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. CREA.NGĂ, P. 187. [Hasan-paşaJ merse de-şi ascunse ruşinea intr-un crîng spinos, de unde de-ahia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi. bălcESCU, o. 1201, Aoko şi vai de mine, Aş juca §i nu ¡tiu bine; M-aş RUŞINOS — 792 — RUTIŞOR lăsa ţi iar nu-mi vine, Că mi-e frică de ruţine. Jarnîk-bîrseanu,d.419. Expr. Ap&ţi (osauvreo) ruşine = a ajunge de ocară sau de batjocură. Să nu dai ochi cu mine Că-i păţi, zău, o ruţine. alecsandri, T. i 191. Drag mi-i jocul romînesc, Dar nu ţtiu cum să-l pornesc; Şi de nu l-oi porni bine, Lesne voi păţi ruţine! JARNÎK-BÎRSEANU, d. 359. (ii) ruşine sau (e) mai mare ruşinea = (e) nepotrivit, necorespunzâtor, umilitor, ruşinos. Ar fi mai mare ruţinea să lipsesc eu, cînd ţtiţi doar bine ce-am păţit eu. .. REBREANU, R. II 112. O ţine intr-una că-i mai mare ruţinea să pleci tu de-acasă, să-ţi pierzi vremea pe nliţile Bucu-reţtilor ţi să te faci de risul negustorilor. SP. POPESCU, M. G. 53. Băiat de nouă ani ţi nici măcar să citească nu ţtie?. . . Asta-i ruţine. VLAHUŢĂ, o. A. 428. E ruţine să nu ţtii limba ta. negruzzi, s. i 4. A îi ruşinea cuiva = a fi om de nimic, netrebnic, ticălos, de ale cărui fapte cineva se ruşinează. Ah! el e ruţinea ţi nenorocirea maicei sale! negruzzi, s. i 28. A da cinstea pe ruşine v. cinste. ruşl\6s, -oAsA, ruşinoşi, -oase, adj. 1* (Despre persoane) Care se ruşinează uşor; sfios, timid, pudic. Cînd au văzut că eşti ruşinos, [fetele] găseau o plăcere să-şi facă semne şi să te necăjească, pas, z. I 266. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cucoanelor ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea. . . ruşinoasă. caragiai (Adverbial) Să abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobîndi avantagii i se părea atît de ruşinos, că se făcu deodată palid. REBREANU, R. i 22. RUŞUI.ÎŢA, ruţuliţe, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor cu frunzele şi tulpina acoperite cu peri lungi, cu florile de culoare roşie-portocalie dispuse în capitule ; creşte în regiunea alpină şi subalpină (Hiera-cium aurantiacum). RtTĂ1, rute, s. f. Cale parcursă de un vehicul spre a merge dintr-un loc în altul; drum, traseu. Rută terestră. RÎJTĂ2, rute, s. f. (Bot.) Virnanţ. RUTEAX1, -Ă, ruteni, -e, adj. Al rutenilor, caracteristic rutenilor. Dialect rutean. RUTEAN2, -A, ruteni, -e, s. m. şi f. Nume dat ucrainenilor din fosta Austro-Ungarie. Noaptea o petrecură la un gospodar rutean, la o margine de sat. sadoveanu, o. vii 80. RUTENlSMj rutenisme, s. n. Cuvînt sau locuţiune de origine ruteană introduse în limba romînâ şi neasimilate încă. RUTÎNIU s. n. Metal cenuşiu, asemănător cu platina, care se găseşte în natură împreună cu aceasta; este foarte refractar, casabil şi greu fuzibil şi se întrebuinţează la fabricarea filamentului pentru lămpile cu incandescenţă. RUTIÎR, -A, rutieri, -e, adj. (Franţuzism) Care se referă la drumuri şi la şosele; privitor la drumuri şi şosele. -$> Transport rutier = transport care se face pe şosele. Tractor rutier — tractor prevăzut cu roţi cu cauciuc şi cu remorcă, servind pentru tracţiunea pe şosele. Tractorul rutier se opri în faţa lor, scîrţîind înfundat. MIHAI.K, o. 97. Claxonînd strident, un tractor rutier tîra încotrova o platformă încărcată cu zarzavat, galan, b. i 16. Maţină rutieră (şi substantivat, n.) = maşină folosită la construirea şoselelor. Unul dintre cele două rutiere nu va putea face nimic altceva decît să transporte motorina la gară. mihale, o. 78. Adunîndu-ţi puterile, Filip goni în urma rutierului. Gal an, b. i 16. RUTINAR, rutinari, s. m. Cel care lucrează prin rutină; (depreciativ) care este anchilozat de o disciplină excesivă. — Variantă: (franţuzism) rutinidr (contemporanul, S. n, 1950, nr. 156, 6/3) s. m. RUTINÂTj -A, rutinaţi, -te, adj. Care are experienţă ; priceput, versat, dibaci. RUTINA s. f. Capacitate cîştigată printr-o practică îndelungată (uneori fără cunoaşterea principiilor şi a regulilor generale); (depreciativ) respectare prea servilă a unui şablon de lucru, lipsă de supleţe pentru deprinderi noi; anchiloză. RUTINIÎR s. m. v. rutinar. RUTIŞOR s. n. Nume dat mai multor plante erbacee: a) plantă cu tulpina înaltă, cu flori galbene dispuse în buchete pe vîrfurile ramurilor (Thalictrum foe-•tidum); b) plantă cu frunze ovale şi flori trandafirii sau albe cu numeroase stamine verzi.sau liliachii (Thalictrum aquilegifolium). Compus: rutişor-galbon = plantă cu rizom galben tîrîtor şi cu numeroase flori mici. dispuse în umbele (Thalictrum flavum). LISTA ABREVIERILOR Absol. = absolut Acuz. = acuzativ Adj. = adjectiv Adj. dem. = adjectiv demonstrativ Adj. interog.-rel. = adjectiv interogativ-relativ Adj. nehot. = adjectiv nehotărît Adj. pos. = adjectiv posesiv Adv. = adverb Aeron. = aeronautică Agrie. = agricultură Agron. = agronomie Anat. = anatomie Apic. = apicultură Arheol. = arheologie Arhit. = arhitectură Aritm. = aritmetică Art. = articol; articulat Art. adj. = articol adjectival Art. hot. = articol hotărît Art. nehot. = articol nehotărît Art. pos. = articol posesiv As tron. = astronomie Ban. = Banat Biol. = biologie Bis. = termen bisericesc Bot. = botanică Bucov. = Bucovina Chim. = chimie Conj. = conjuncţie Cor. = coregrafie Cosm. = cosmografie Dat. = dativ Dial. = dialect; dialectal Ec. pol. = economie politică Entom. = entomologie Expr. = expresie F. = feminin Farm. = farmacie; farmacologie Fig. = figurat Fil. = filozofie Filol. = filologie Fin. = finanţe Fiz. = fizică Fiziol. = fiziologie Fon. = fonetică; fonologie Gen. = genitiv Geogr. = geografie Geol. = geologie Geom. = geometrie Gram. = gramatică Hort. --- horticultura Ib, --- ibidem Id. = idem Imper. = imperativ Imperf. = imperfect Impers. = impersonal Ind. = industrie Inf. = infinitiv Interj. = interjecţie Intranz. = intranzitiv Invar. = invariabil 1st. = istorie Jur. = ştiinţele juridice Lingv. = lingvistică Loc. adj. = locuţiune adjectivală Loc. adv. = locuţiune adverbială Loc. conj. = locuţiune conjuncţională Loc. prep. = locuţiune prepoziţională M. = masculin Mar. = marină Maram. = Maramureş Mat. = matematică Mec. = mecanică Med. = medicină Med. vet. *= medicină veterinară Met. -- meteorologie Mil. = termen militar Min. = mineralogie Mitol. = mitologie M. m. perf. = mai mult ca perfect Mold. = Moldova Munt. = Muntenia Muz. = muzică N. = neutru , Neg. = negativ Nom. = nominativ Nr. = numărul Num. = numeral Num. card. = numeral cardinal Num. col. = numeral colectiv Num. multipl. = numeral multiplicativ Num. nehot. = numeral nehotărît Num. ord. = numeral ordinal Numism. = numismatică Olt. = Oltenia Opt. = optică Omit. = ornitologie Part. = participiu Perf. c. -= perfectul compus Perf. s. = perfectul simplu Pers. -= persoană P. ext. «= prin extensiune Piet. --- pictură PI. ■» plural