ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE DICŢIONARUL LIMBII feOMINE LITERARE CONTEMPORANE VOLUMUL AL IÍ-LEA D-L EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE 19 5 6 *?57 ţ, DICŢION'ARUL LIMBII ROMÎNE LITERARE CONTEMPORANE a fost Întocmit, sub îndrumarea secţiei a viii-a (Subsecţia de ŞTIINŢA LIMBII Şl LITERATURII) A ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ŞI CONFORM DIRECTIVELOR PREZIDIULUI ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE, DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREŞTI SUB DIRECŢIA PROF. U NIV. DIMITR1E MAC RE A ŞI DE INSTITUTUL DE LINGVISTICA DIN CLUJ SUB DIRECŢIA ACAD. EMIL PETROVICI I COMISIA DE REVIZIE FINALĂ Acad. Iorgu Iordan, acad. Alexandru Graur, prof. univ. Dimitrie Macrea, Jacques Byck, Vasiîe Breban, Gheorghe Bulgăr, Ana Canarache, Nicolae Dănilă, Vladimir Drimba, Florenţa Sădeanu, Ilie Stanciu REVIZORI Finuţa Asan, Constantina Căplescu, Ilie Constantinescu, Maria Iliescu, Constant Maneca, Teodor Naum, Rodica Ocheşeanu, Valeria Pop, Luiza Seche, Mircea Seche, Rovena Şenchi REDACTORI Acad. Alexandru Rosetti, acad. Tudor Vianu, Ion Cernăianu, Lili Chirvai, Stela Cismaş, Georgeta Fanea, Eugenia Găitan, Leontin Ghergariu, Mircea Homorodean, Georgeta Ianovici, Alexandru Indrea, Liliana Macarie, Iulia Manoliu, Georgeta Marin, Dumitru Muster, Maria Muşlea, Maria Nalik, Maria Oprean, Virgil Orghidan, Edgar Papu, Aurelia Stan, Ionel Stan, Virgil Stanciu, Elena Stîngaciu, Maria Strugaru, D. I. Suchianu, Gheorghe Şerban, Zizi Ştefănescu-Goangă, Nicolae Tcaciuc-Albu, Emilia Todoran AU COLABORAT LA REDACTAREA ŞI REVIZIA TERMENILOR TEHNICI DIN DOMENIU!« MATEMATICII, FIZICII, CHIMIEI, MECANICII, GEOLOGIEI ŞI MINERALOGIEI, INDUSTRIEI EXTRACTIVE ŞI PRELUCRĂTOARE, ENERGETICII, CONSTRUCŢIILOR, TRANSPORTURILOR ŞI COMUNICAŢIILOR Ing. Virgil Bălan, ing. Evdochia Bistriceanu, ing. Anghel Dumitrescu-Enacu, ing. Hugo Heschia, ing. Constantin Ştefănescu-Nica, ing. Radu Ţiţeica, ing. Hugo Zwecker AU COLABORAT PARŢIAL Fulvia Ciobanu, Carmen Cocian, Nicolae Ene, Iancu Fischer, Tamara Grosaru, Gheorghina Haneş-Ghibă-nescu, Zoe Mclitescu, Petru Neiescu, Aurel Nicolescu, Liviu Onu, Valentina Pop, Ion Popescu, Alexandra Puşcaru, Iosif Rosenberg, Sorin Stati, G. Dem. Teodorescu, Romulus Todoran, Laura Vasiliu, Lotti Wechsler, Ileana Zamfirescu, Mircea Zdrenghea COLECTIVUL DE CORECTURĂ Ion Lecca, Jana Albin, Dorina Bîrsan, Ana Buzi, Nicolae Căplescu, Elena Ciobanu-Perieţeanu, Eugenia Contraş, George Dymitrescu, Carola Frănkel, Ecaterina Ionaşcu, Nazica Mayer, Octavian Niculescu INSTITUŢII CARE AU FOST CONSULTATE PENTRU REDACTAREA UNOR TERMENI SPECIALI INSTITUTE ALE ACADEMIEI R. P. R. Institutul de biochimie, Institutul de cercetări agronomice, Institutul de cercetări economice, Institutul de cercetări juridice, Institutul de endocrinologie, Institutul de energetică, Institutul de fizică, Institutul de inframicrobiologie, Institutul de istorie, Institutul de istoria artei, Institutul de matematică, Institutul de mecanică aplitată, Institutul de neurologie « I. P. Pavlov », Institutul de terapeutică, Centrul de cercetări metalurgice,, Centrul de cercetări chimice, Comisia hidrologică, Colectivul de biologie animală, Colectivul de fiziologie vegetală, Colectivul forestier, Muzeul naţional de antichităţi, Observatorul din Bucureşti, Secţia de psihologie a Academiei R.P.R. ALTE INSTITUŢII Academia Militară « I. V. Stalin », Comitetul pentru cultură fizică şi sport, Comitetul geologic, Direcţia generală hidrometeorologică, Institutul de cercetări geografice, Institutul de cercetări cinematografice, Institutul de cercetări textile, pielărie şi cauciuc, Institutul de cercetări ştiinţifice pentru construcţii, Institutul de cercetări zootehnice, Institutul de metrologie, Institutul de ştiinţe economicé şi planificare .«V. I. Lenin», Institutul de ştiinţe pedagogice, Institutul de patologie şi igienă animală, Institutul de teologie, Ministerul Culturii (Direcţia generală industrială), Ministerul învăţământului, Muzeul de ştiinţe naturale « Grigorc Antipa », Şcoala superioară de ştiinţe sociale « A. A. Jdanov » de pe lîngă C. C. al P. M. R. (colectivele catedrelor de Istoria P. C. U. S., Materialism dialectic şi materialism istoric, Economie politică, Istoria P. M. R., Construcţia de partid) [ * D D s. m. invar. A cincea literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o consoană oclusivă dentală sonori. — Pronunţat: de. DA1 adv. (în opoziţie cu nu) Cuvînt care se întrebuinţează pentru a răspunde afirmativ la o întrebare sau pentru a exprima o afirmare^ un consimţămînt. Toţi sînt aici? — Da. a Mai mult Passa vorbea. Domiţian se mulţumea să zică da sau nu. bassarabescu, V. 18. Ai (nţeles ce ţi-am spus? — Da, mămucă. CREANGĂ, P. 6. Loc. adv. B.i da, exprimă răspunsul afirmativ la o întrebare negativă. N-ai terminat? — Ba da. DAa conj. v. dar. DA3, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGLAXE, o. in 63. Cind văzui a lor mulţime, cită frunză, cită iarbă____ Am jurat ca peste dinţii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. eminescu, o. i 147. <0> E x p r. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina a>ta ca să-l onorez pe Spal-lazini. CA.mii, PETRESCU, T. ii 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm şi pe Ber-Căciulă! vissa-rion, b. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriţă) = a săruta pe cineva. Să tizi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. eminescu, o. i 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mina. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-şi da bucăţica de Ia gură v. bucăţică. A da bună ziua (bună soara,. bineţe etc.) = a saluta pe cineva. Şi mai dau bun-intilniş cu unul. sadoveanu, o. i 564. Dai domnului strein bună seara. întinzi mîna. îţi spui numele. C. PETRESCU, a. 285. Cind oamenii se-ntoarnă-n sat Şi-mi dau, pe rînd, bineţe, iosie, patr. 30. A da faţă CU cineva =• a se vedea, a se întîlni cu cineva. + A pune cuiva ceva la dispoziţie, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme ţi cal de călărie, ca să ¡i pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, p. 184. Daţi-mi, dati-mi aripioare, Să zbor tute pe sub soare. alecsandri, P. n 102. 2. A împărţi, a distribui, a repartiza. Ştiu că s-a impărţit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? camilar, n. i 161. Dind două-trui cărţi [de joc]. nEGRuzzi, s. i 85. <$» E x p r. A da ceva în (sau pe din) două = a împărţi în două părţi egale; a înjumătăţi. Eşti mama lui Iorgovan, Min-drul nostru căpitan. Să ne fii mamă şi nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră d^ mulţi ani, împărţind grămezi de bani. teodokesco, p. p. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ţi-aş fi dat şepte, mult opt am. creangă, p. 148. A da cuiva cîştig do cauză = a face pe cineva să cîştige (într-un diferend). •+• A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării, a Părinţii pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. creangă, p. 116. <$>• E x p r. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupaţie; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-i face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca: « pe mîna o, * în seama », «în paza *, « în grija * etc.) A încredinţa, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l înveţe meşteşugul său. ispirescu, t. 183. Porneşte spre casă, urmat de cîţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. <$> Expr. A da (pe cineva) . în judecată = a chema pe cineva în faţa justiţiei, a intenta (cuiva) un proces + (Cu privire Ia obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiaşi copil, costumul şi jobenul, sahia, n. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot griul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Ţara ... s-a gindit să vă deie pămînt. camilar, n. i 247. Plîngem şi dăm — căci ni se cere. Trebuie să deie toţi — căci le cerem, sadoveanu, z. C. 247. + (Uneori determinat prin « în dar », « de pomană », « plocon » etc.) A dărui. Murise un flăcău... şi-mi « dase mă-sa lui » pantaloni de pomană. G. M. zamfirESCU, m. D. i 11. [Era] gata totdeauna să-şi ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGLALE, C. 134. îl întîmpină în pragjl uşii cerşitoarea, căreia îl dăduse et un ban de pomană, creangă, p. 213, (p- F i g. Dă-mi-i mie oclui negri... nu privi cu ei în laturi, eminescu, o. i 155. ■fy- Expr. A-şi da cuvîntul (do onoare) v. cuvînt. + A pune ceva la dispoziţia cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie, S'fANCU, d. 245. ^ (Mai ales determinat prin «împrumut », « cu camătă », « cu dobîndâ o, « pe datorie » etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar ştia că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif, rebreanu, r. n 57. (F i g.) Lelişoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie, şez. t 270. lî x p r. A da (pămîutui) în parte v. parte. A da (pJmîntul) în arendă v. arendă. (Uneori determinat prin « înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i sa cuvine; a restitui. Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat. CAMit, PETRESCU, u. n. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. jarnîK-bîrseanu, d. 274. 5- (Cu privire la persoane) A pune Ia dispoziţia cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reie-find din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea i DA 2 — DA cuvioşiei-sale şi-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. sadoveanu, z. c. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, tj. 13. îmi dai pe Măn-dica? alECsandri, T. i 332. <$> Expr. (Popular) A da (o fata) după Cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că nu te-or da după mine, fiindcă-s sărac. vinTilĂ, o. 41. Mămucci, să nu mă dai după urît şi după bătrin, ca să mă bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata. sadoveanu, b. 30. împăratul. .. a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului, creangă, p. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viaţă şi pe moarte; şi boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, o. I 51. împăratul, .. dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. * pentru »>, «în locul », «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrîneţe, bătrîneţe, cum te-aş da pe tinereţe ! pop. E x p r. A da cinstea pe ruşine v. cinste. (Mold.) A da toate pe lina = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît.. . Căci şi împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, p. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) flitul, se zice pentru a arăta că preţuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-i dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (R e f 1.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Heil pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orişicine! Sbeera, P. 178. Nu m-aş da pe zece ca d-al de ăştia. ispirescu, l. 15. (R efl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulţumit de sine sau de situaţie. E rău la pârău, cugeta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aş da pentru mult. BOTA, p. 7. A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruţă? ■— Cum cît dă?... — Cît plăteşte? a răspuns tare Miai. preda, î. 120. Nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ţi dau ca să mi-o duci? creangă, p. 113. E x p r. A da ortul popii v. o r t. A da bir cu fugiţii v. b i r. ^ A vinde. Mergem la Paţanghel, să vedem cum a dat porumbul, preda, î. 74. Dau numai pe bani. camilar, n. i 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. sTancu, d. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soţi, nici fii de dat. banuş, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viaţa lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. Expr. A-şi da Yia{a = a-şi jertfi viaţa din devotament pentru cineva 6au pentru ceva. Să nu uităm pe acei care şi-au dat viaţa pentru transformarea revoluţionară a patriei, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 371, 3,1. Mi-aş da viaţa ca să te apăr. camil petrescu, t. ii 23. îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranţă. 8. (Cu sensul reieşind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc şi în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Aleleil tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! alecsandri, p. p. 88. Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. a f a r ă. A da pe gîrlă = a renunţa la un lucru, a-1 lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două şi dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, z. r. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i întării să mă dai. EMinescu, o. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau ia dracul, naibii, corbilor), a-1 da încolo (sau în plat» domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-şi mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. sebastian, T. 247. 0. A aşeza altfel, în altă poziţie. îşi dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, o. vi 359. Avea un fel al ei de a-şi da capul pe spate. BART, E. 48. îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate. EMINESCU, n. 12. Expr. Ada ia o parte (sau într-o parte)= a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele cred ale verdelui mărăciniş, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. macedonski, o. iii 7. A da ochii peste cap= (a fi pe punctul de) a muri; f i g. a face fasoane. începea să cînte de dor şi amor, cu of uri şi ochii daţi peste cap G. M. ZAMFIRESCU, m. d. i 31. Fata îşi dădu de cîteva ort ochii peste cap, răsuflă greu şi flacăra tainică a vieţii st stinse. SANDU-ALDEA, d. n. 277. Indignat grozav' şt dîndu-şi ochii peste cap: « O, doamnă, e teribil ce se petrece! ». vlahuţĂ, o. a. in 8.  da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtatei Dă-ţi mînia după spate. ALEC-sandri, p. p. 73. A da uşa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete şi trecu înainte, ispirescu, L. 359. A da cărfile pe fafâ v. carte. A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt şi gras, cu ochelari daţi după ureche. c. petrescu, î. i 12. (Complementul indica o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin « pe gît », « de duşcă »>, « peste cap », « pe spate ») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantităţi mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduţ pe gît. C. PETRESCU, C. v. 130. Baba dădu rachiul pe gît. sandu-ai/dea, D. N. 194. Şi d-ta ai cîntec: ţipate care da oca pe spate Şi face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, p. 150. 10» (în diverse procese de muncă, sensul reieşind din context) A da găuri = a găuri. începu să... dea găuri cu un burghiu, c. petrescu, î. ii 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuţi. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloşul scotea, Pe amnar îl da, De şi-l ascuţea. TEODORESCU, p. p. 450. A da (un lemn) la rindea — a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o ţesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. alecsandri, T. 259. ^ (în legătură cu alte acţiuni ale omului) A da lecţii = a preda lecţii. Am un băiet, Karl, şi aş vrea să-i daţi d-voastră lecţii, hogaş, dr. n 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Daţi-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL petrescu, u. N. 66. A da la ziar — a publica sau a face să se publice în ziar. Şi voi la ziar puteţi da tot ce ştiţi. C. petrescu, C. v. 131. A da foc — a aprinde. Buntaşi care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte l ALEC-Sandri, T. i 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului şi-a plecat î?isoţit de argaţi. STANCU, D. 22. A da la mină = a pune Ia dispoziţia cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosinţă imediată etc.). I-a... dat la mină hîrtie de danie, caragiale, o. iii 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie — a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomşa fusese înfrînt... se dăduse dimineaţă. Sadoveanu, o. vii 154. Luptele se dau acum în Carpaţi. CAMIL PETRESCU, u. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SA-hia, n. 67. A da (i e cineva) dezertor — a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuşi. Oile dau lînă şi lapte, a Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, îşi lasă braţele s-atîrne Sărmanul istovit norod. Toma, c. v. 60. N-am învăţat ştiinţa ierburilor, dart pe cît mă taie capul, socid n-a dat niciodată trandafiri. DELA-vrancea, A. 93. Mugurii dau frunză-şi cîmpit dau verdeaţă. ALECSANDRI, p. in 241. + (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «ţipăt», DA - 3 - DA «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Staţi să deie badea un chiot spre caii ceia. camii.ar, n. i 309. Ea dă glas şi bate cu băţul In poartă. SadovEanu, b. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. toma, c. v. 139. Expr. A da dintr-însnl o vorbă' (sau nişte vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înţelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, creangă, r. 142. Are un duh cit şapte şi dă din-tr-tnsa nişte vorbe! ai.ecsanprt, t. i 129. A produce, a crea. Eminescti a dat o operă de valoare universală. Expr. A da Ia lumină (sau Ia iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăţi, a Am arătat cartea me la mulţi profesori. . . şi ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. kogălniceanu, s. 102. A da viată = a naşte, a da fiinţă, a făuri; fig. a anima, a însufleţi. Bătrinu1 Dan trăieşte ca şoimul singuratic. ..Privind cu veselie cum soarele răsare Dind viaţă luminoasă cu-o caldăy sărutare, alecsandri, o. 206. A da (ceva) în vileag-(sau tîrgului) = a divulga. Cum de să ştie el ceva şi să n-o dea tirgului? rspiREscu, u. 112. A da de veste (sau de ştire) = a aduce la cunoştinţă, a vesti. Mică lacrimă fierbinte. Ce te-ncerci cind n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cit dor in tine este. Toma, C. v. 93. Să cerc a da de ştire Marghioliţii, după chipul obişnuit... să-i cint pe sub fereşti. AI,ECSANDRI, T. 178. A da însemnătate = a acorda atenţie. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, u. n. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-şi da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-şi exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeţi... îşi dădu părerea dascălul Iov. SadovEanu, p. m. 27. Aşteaptă pe franţuz să-şi deie părerea în limba lui străină. id. z. C. 46. Poate soseşte acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor, c. petrescu, c. v. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripţi. sadovEanu, o. i 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunţa plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul in prima serie a cursei de 100 m plat. 12- A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîmi. Zeama de mahorcă slăbeşte şi dă căldură. capilar, n. i 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nţelese Vrîstei crude şi necoapte. EMiNEseu, o. i 108. Un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte, Şi ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 18. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaşte», «a înţelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. îi şedea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut ţină şi coanei Tasica, ba chiar şi Rusandei, că el e ucigaşul. porA, v. 80. înceţu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANur,, p. i 76. Baba se culcă. .. dînd a înţelege nurori-sa că are s-o ţri-vegheze. creangă, p. 6. Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă imţunea mult resţect faţtul că ei... veneau acasă. .. cu trăsura, şi ştiaţi că ţentru asta le dă mîna să plătească un leu. pas, z. i 110. 14. (Adesea legat de ideea divinităţii) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Şi dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata, ispirescu, l. 24. Of, jupî-neşică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! creangă, P. 119. (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut, beniuc, v. 57. Ţi-a fost dat... să-n-duri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHi;'i'X, o. A. 50. Se înduioşa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în linişte! macedonski, o. iii ,23. <$> Expr. Ş-apoi dă doamne bine! = apoi a fost straşnic! După aceasta se începe nunta, ş-apoi dă. doamne bine! creangă, p. 279. €e-o (sau cum a) da tîrgul şi norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul şi norocul, creangă, p. 197. (Bine că) a dai dumnezeu! = în sfîrşit, după atîta aşteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15" (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A aşeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. îl deteră pe la şcoli şi filosofi, ispirescu, i,. 2. <$• E x p r. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă.-^- (Cu privire Ia animale) A mîna. Au dat oile la păscut, sbiera, p. 37. Drăguţule bace, Dă-ţi oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de VOt. AI.ECSANDRI, p. p. 1. 16. (împreună cu obiectul formează locuţiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că aşteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani şi pe stăpînul bălţii. SADO-VEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit şi am dat poruncă să dea gazeta f înapoi. Camu, PETRESCU, u. n. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziţie «pe puţin cu trei sute de suflete». SP. popescu, m. G. 22. A da bucium — a vesti. Şi de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din ' inimi de luncă, Dau bucium şi zvoană spre depărtări, Să-şi strîngă tovarăşi de rodnică muncă. DEŞMU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-şi da (popular a da) sfîrşitul (sau sufletul, duhul) — a muri. într-o seară, bolnava îşi dădu sfîrşitul. dunăreanu, ch. 10. I-a venit şi lui rîndui să-şi dea duhul. anghEL, pr. 129. Bătrînul a dat sfîrşitu şi, după ce l-au înmor-mîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toţi munţii. POPESCU, B. rv 4. (Prin exagerare) Eram sfîrşit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. sadovEanu, o. vi 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin şi Stalin ne învaţă că membrii de partid trebuie să dea dovadă de iniţiativă creatoare în muncă. lupta de clasă, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea ţoporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creaţii, contemporanul, s. n, 1953, nr. 353, 1 /2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc, c. PETRESCU, C. v. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat ţrilej multor aţrecieri greşite asupra poetului, ionescu-rion, c. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) — a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Ptnă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea oraşului, popa, v. 150. El poartă calul, dînd ocol.. . Şi ochii paşei mari s-aprind. coşbuc, P. i 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se aşeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuş. vlahuţă, o. A. ii 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. sadovEanu, o. i 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie, coşbuc, p. ii 47. A da informaţii (sau referinţe, relaţii) = a informa, a referi, a relata. îţi voi da relaţie de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopţii-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-şi da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile şi toate trudile ţi le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit şi însămnat intre moldoveni, kogălniceano, s. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi lucitd ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHTA, N. 30. Ema, dîndu-şi lustru la unghii: A venit multă lume? camil petrescu, T. n 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEbastian, T. 155. A(-şi) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iaşi şi îşi dete deviisiunea. NEGRUZZI, s. I 111. <0> E x p r. A da (lin) examen = a se prezenta la un examen, a susţine un examen în faţa unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut, camii,Aii, N. 7 425. Ţi-am cerut să-mi dai samă ce cauţi la i DA - 4 — DA hotar, sadoveanu, v. J, 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viaţă să dau in ceruri seamă. ALECSANDRI, T. ii 192. A-şi d;i senina rar scamă) = a se dumeri, a pricepe, a st lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriaşele sarcini care stau înaintea noastră, davidoglu, m. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluţia, camil petrescu, b. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-şi, — Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. EMINESCU, O. I 79. II. I n r r a n z. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din » sau «cu ») A face o mişcare (de obicei repetată), conştientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, in semn că da, şi ieşi. dumttriu, n. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roşu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, o. rv 369. Expr. A di din limpri = a înălţa uşor din umeri pentru a-şi manifesta neştiinţa, nedumerirea, nepăsarea. Toţi pe ciţi îi întrebă dădeau din umere, neştiind ce să răspundă, creangă, r. 307. A d» din gură = a vorbi mult. (Cu arătarea instrumentului) A face mişcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-t cu grebla, cu tără-bonţul. popa, V. 135. -4» A o ţine într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca şi atunci cînd ii curgea singele şiroi şt el îi da că n-are nimic- SADOVEANU, o. i 87. Căluşeri de pe Tirnavă. . . Daţi, măi, dafi, Nu vă lăsaţi/ jarnîk-bîrseanu, D. 416. Ex pr. (Familiar) Dă-i cu ..., dă-i 'Ml..., se zice pentru a arăta o succesiune de acţiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-două-trei. .. pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, o. i 119. A da ou pnliiirnl = a bea mult. A dat cu paharul pin' s-a îmbătat, pann, p. v. i 11S. (în practicile superstiţioase, urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau «în ») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărţi şi ghicea în palmă şi cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. i 32. Daţi-mi ceva, cît de puţin, să vă dau cu norocul. reteganul, p. ii 38. 2. (Urmat de determinări introdus? p in prep. «cu», sensul reieşind din context) A spăla, a spoi, a unge, a vopsi (cu. . .). Au nu îţi c ruşine Să-ţi dai cu dresuri şi sulemenele? toma, c. v. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe faţă. d. botez, p. o. 16. <£> Tranz. [Compoziţia] trebuie topită intîi in apă, or s-o dea pe păr aşa simplu? caragiale, o. vu 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgîmile, că-i copilul meu. alecsandki, T. ii 14. <$» (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acţiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acţiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche, davidogld, m. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea şt pică la pămînt. RETEGANT'L, p. iii 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădeşti. creangă, p. 196. (Cu construcţia schimbată). îl prinde de brăcinar şt dă cu el de pămînt. G. M. ZA1IFI-RF-scu, m. d. i 134. <*> Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-şî da coulo (sau cu colul) = a se atinge cu cotul pentru a-şi atrage atenţia. a-şi face semne. Unii dintre flăcăi îşi dădură cu cotul şi-ncepură să zimbească. dunAriîaxu, cu. 21. Af-i) da (cuiva) pesto nus = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violenţă, pentru a-i distruge situaţia, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tilharilor. C. pe- trescu, c. v. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul == a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să ştii (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de. .. Ai dat cu piciorul la avere. G. M. zamfirescu, M. D. îl 77. Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi.. . N-am cu voi nici un amestec, mace-donski, o. I 97. Sintem încredinţaţi că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales adueîndu-ţi aminte de prieteşugul nostru. sblera, p. 271. Unde dai şi unde crapă! v. crăpa. T r a n z. (Folosit şi absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuinţat Ia lovit) Te-a bătut?...—Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. n 29. N-am fost slab şi nici fricos: Pe opt ţi-i dam grămadă jos. coşbuc, p. i 199. Fata dete călcîie calului, ispirescu, l. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, p. p. 503. (F i g., în ameninţări; construit cu dativul) Vai... Mădă- lină... gemu Costache prin somn. — îi dau eu Mădăline_______ Eu strig... şi el visează Mădăline. Camilar, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce eşti! Las’ că ţi-oi da eu ţie. Sbiera, p. 186. Jf- (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acţiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învăţat să dau cu puşca, odobescu, s. in 21. îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NE-Gruzzi, s. i 153. <> T r a n z. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri, ispirescu, L. 8. A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ispirescu, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (t r a n z.) construit cu pron. * o », care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, o. I 47. Caii, obosiţi şi ei, simţind că li se slobod frînele, o deteră in pas domol de tot. slavici, o. I 215. După ce ieşi din sat, dete cătră casă prin o pădure, reteganul, P. I 13. Dă soarele după deal şi noi tot pe loc stăm. creangă, p. 128. <$> F i g. Nevasta n-au ştiut încotro să deie de bucurie, sbiera, p. 229. Nu mai ştia ce să facă şi încotro s-o deie, ca să nu greşească tocmai acum la dică. creangă, p. 270. E x p r. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la yale) = a merge de colo pînă colo; f i g. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-şi da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. sbiera, p. 67. Baba_____dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună. creangă, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se intimpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romîneşte. M. i. caragiale, C. 78. 4- A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puţin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. vlahuţă, o. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turceşti şi btdgăreşti. ispirescu, m. v. 17. Părintele mai in toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece. creangă, a. 2. <$■ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte= a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat in cap imbecilului să-mi ■trimită telegrama? C. PETRESCU, c. V. 111. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăştiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. Galaction, o. i 50. La moară dau de prieteni, coşbuc, p. i 76. <$> E x p r. A da de fund =a ajunge pînă la fund; p. e x t. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrşit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat___________ îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ţi da de fund? creangă, p. 260. A da dc capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruia etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-1, răstur-nîndu-1. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca. negruzzi, s. i 238. A da de dracu = a o păţi. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-şi da cu socoteala că... v. socoteală. (Urmat de determinări ca: «ruşine», DA - 5 - DA «primejdie », « necaz * etc.) Ia cupa cea largă şi-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Şi dăm de ruşine! coşbuc, P. i 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ispirescu, L. 6. Cind este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iară dacă-i in urmă, stai şi-l aştepţi, creangă, p. 223. 4-Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii in moară, au dat că intr-inşii nu-i grîu. sbiera, p. 16. Cind a dat de copilă că nu-i, a început a-şi smulge părul din cap. creangă, a. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute'; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste ») A veni peste cineva pe neaşteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cind încă nu dăduse molima filoxerei, sadoveanu, o. viu 233. Deodată dete preste ei o căldură, incit leşinau de sete. RETE-GANUL, P. m 75. N-au mers mult şi iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. sbiera, p. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurşuz. creangă, p. 111. <ţ> Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbeşte pentru că a fost muşcat de streche, sau (f i g.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mişcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curţii pe drumul ce da in şosea, fără să treacă prin sat. dumiTriu, n. 53. Fac înapoi, pe acelaşi drum, cu gîndul... să dea in Calea Victoriei. SP. popEscu, M. G. 62. Ieşiră acum din pădure şi dădură intr-o poiană frumoasă. RETEGANUL, p. i 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă şi verde, Pe-al căreia deal se întinde o mindră grădină. eminescu, o. IV 179. + (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise in grădini tăcute care dădeau in cimp. camilar, n. i 102. Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă intr-o mare verde, eminescu, n. 13. -4» (Despre ferestre, uşi, încăperi etc.) A fi cu faţa spre..a avea vederea spre..., a sedeschidespre... Mailadreapta o uşă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, t. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră şoapte, rîsete înfundate, M. l. caragiale, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept in paloşe că da. teodorescu, p. p. 443. Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cind ai luat zestre o casă, trei cai şi-o sanie, le-ai prostit de dai în gropi, galan, z. r. 266. A da din Iac în put = a nimeri din rău în mai rău. A-şi da în petic v. p e t i c. A da în brînci v. brincă. ^ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau in ochi. -+• (Despre lumină) A cădea într-o direcţie oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. caragiale, S. n. 255. Tainicele raze [ale luniiJ, dînd pieziş pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (în legătură cu o acţiune în desfăşurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. delavran-cea, s. 50. Copacii dau în mugur, vlahuţă, o. a. 342. Soarele dă în asfinţit, ispirescu, L. 34. <$• (Impersonal) Dădea în toamnă şi-o amorţise frigul, pas, z. i 88. ^ E x p r. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (F i g.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Şt spumegă de-a lungul văii. deşliu, m. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorinţa însuratului. Dă, ce să-i zici ! dăduse şi el în pîrpăra însuratului, creangă, p. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg;) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau in copt. camiear, n. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creştea şi seara da în pîrg. ispirescu, l. 73. Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de gnu care dă în copt? creangă, p. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat in spic mai devreme ca în alţi ani. (Despre frunze, muguri, păr) A ieşi, a se ivi a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU', O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. c. petrescu, i. n 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolţit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-tni aud cerid tunind, Să văd norii fulgerind, Terbuliţa-n şesuri dînd. A NT. ut. pop. i 72. <)* (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile şi plîng încet de bucurie, camil petrescu, u. N. 186. Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă, că-i da lacrămîle în ochi. barT, e. 212. <$. Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ş-o trec ameţeli. vlahuţă, o. a. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: « Ioane, Ioane, Ioane!» şi Ion — pace! creangă, a. 64. (Despre lichide, determinat prin * afară » sau « pe din afară ») A. trece peste buzele vasului, a ieşi afară din vas. Apa numai cit nu da afară din fînlîni. RETEGANUL, p. t 27. (Locuţiune verbală) A se da jos = a coborî. (T r a n z.) De ce m-aţi dat jos din tren? sebas-Tian, T. 232. (F i g.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrşise dînd pe tat’său jos de pe scaun, ispirescu, u. 82. Dînd jos pe Lăpuşneanul, urcăm pe cine-n loc? alecsandri, t. ii 112. A se aşeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-şi cotul, pann, p. v. i 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. « la ») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cind se da armăsarul la Galben-de-Soare, muşca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, muşca din came vie. ispirescu, l. 28. Ţineţi-l [pe cîine] să nu se dea la mine. caragiale, o. n 267. Iama... ursul ajunge de să dă la vite şi la oameni, slavici, la Tdrg. <ţ-Intranz. DA 6 — DACA V-aştept, ca să nu dea la voi cíñele, sadoveanu, p, m. 261 .Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii, sbiera, p. 38. ^Expr. A da fuga == a se repezi. Eu am dat fuga la brad şi in-am suit în brad. SADOVEANU, v. f. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la ţintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. creangă, A. 69. 3. A se deda la. .., a fi înclinat spre. .. Leneşa lor minte, dată pe gîndiri uşoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ş-o doare, vi,AiruŢĂ, p. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste, drăghici, R. 73. 4. (în jocuri, urmat de determinări ca « de-a rostogolul », « pe gheaţă », «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn şi eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. reteganui,, p. m 73. în scrînciobul din culme se dau flăcăi şi fete. alecsandri, p. iii 143. <§>■ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) — a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă — a se prăpădi. Porumbo, iubeşte-mă că mă dau de ripă, pre legea mea! alecsandri, T. 157. A se da în vîîif după... = a) a-şi da toată osteneala, llinca bocea pe la toate pragurile şi se da-n vînt după leacuri. vlahuţă, o. a. 129. Şi merg eu acum fără păsare prin păpuşoi pînă în. dreptul ogrăzii şi mă uit printre gard şi văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, a. 68; b) a ţine foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. < pe lingă ») A se lua cu binele pe lingă cineva, a încerca sa intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lingă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lingă dînsa. ispirescu, e. 47. Dacă. .. vrun tinerel viteaz S-ar da pe lingă mine... Atunci cu voie bună I-aş da sufletu-n dar. alecsandri, T. 156. G. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau * în ») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, p. p. 211.<^E x p r. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva — a se alătura de partea cuiva (într-o discuţie, într-un diferend etc.). Of, of. ., te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. dumitrtu, n. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ispirescu, u. 28. Ase acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine şi s-a face şi ea bună. CREANGĂ, P. 164. Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ţi lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMiNESCU, O. I 209. ^ A se lăsa stăpînit, copleşit de... Dragul meu... invaţă-te a munci, nu te da leiţii, hogaş, dr. n 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZi, s. I 20. Inima i se sfîrşea, Dar îndaf se stăpînea Şi durerii nu se da. jarnîk-bîrseanu, d. 488. S. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistenţă, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. sbiera, p. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule, axec-sandri} t. 1117. ^ E x p r. A nu se da cu una cu două = a nu ceda uşor. Flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una cu două. creangă, p. 142. (întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune şi s-a dat bătut. sadoveanu, p. m. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti. CREANGĂ, a. 116. -ţ* (învechit şi familiar; despre armate, cetăţi, comandanţi) A se preda, a se supune. Numai Timişoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că in puţintică vreme trebuie să se dea. GmCA. A. 306. Accştii, după puţin, s-au dat robi şi ceiăţuia s-au ars de franţezi. kogĂlniceanu, s. 13. Dă-te de voia tea, Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. p. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. * la >, rar *spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare, reteganul, p. m 83. Se deferă spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, p. 329. La lucru s-au pornit Şi la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150; Exp r. A se da (rar, intranz., a da) în vorba cu cineva — a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură in vorbă cu Pahon. reteganui,, P. v 14. Numai cît în vorbă se da. Secerele şi gătea. TEODORESCU, p. p. 142. 10. (Numai în e x p r.) A se da drept (învechit, dc) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă ca e altcineva. [Agenţii] s-au ivit in aceeaşi zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, v. 95. M-oi duce la curtea împăratului şi rn-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau şi eu de baroană, cum oi trece graniţa. alecsandri, T. i 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. înc-aşa schilodeală nu mi s-a dat în cale ! RETEGANUI,, p. m 62. Turbare de cap şi frîntură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu s-a mai dat a vedea ! creangă, a. 84. Nu s-a dat pe faţa pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Angheluşa. alecsandri, T. I 105. — Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, daţi, dau; imperf. dădeam şi dam; perf. s. dădui (regional dedei şi detei) ; m. m. perf. dădusem şi dasem (regional dedesem şi detesem) ; prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie). DĂBILĂ, dabile, s. f. (învechit şi arhaizant) Dare, bir, impozit. Satele să prindă şi să deie în mîna oştenilor măriei-sale pe slujitorii păgîni care vor fi umblînd în ţară după dabile, peşcheşuri şi plocoane. SADOVEANU, n. p. 339. Biruri aruncă pe ţară grele.. . Angării, dabile. budai-deleanu, ţ. 362. DAC1, -A, daci, -e, adj. Care se referă la vechii locuitori ai Daciei, din Dacia, al dacilor. Exploatarea aurului din minele dace s-a făcut din cele mai vechi timpuri. IST. r.p.r. 25. Ciudat este acest ţinut istoric al Hunedoarei, plin de munţi de la o margine la alta, în mijlocul cărora regii daci şi-au întemeiat vestita cetate, bogza, y. J. 35. DAC2, -A, daci, -e, s. m. şi f. Locuitor din vechea Dacie. Dacii.. . se întindeau pînă la Carpaţii Păduroşi. IST. R.P.R. 28. DĂCA conj. v. dacă1. DACÂPO adv. Termen pus Ia sfîrşitul unei bucăţi sau al unui pasaj muzical, pentru a arăta că pasajul sau bucata trebuie repetată de la început; p. e x t. (în alte domenii) din nou, a doua oară. DlCĂ1 conj. 1. (Introduce o propoziţie condiţională) în cazul că. .., presupunînd că..., de cumva..., de... Dacă nu fugeam, îmi crăpa ţeasta. STancu, d. 28. Dacă mărturiseşti, scapi cu mai puţină pedeapsă. SADOVEAKU, H. c. 39. Dacă îl în t Uneşti pePirgu... spune-i că am făcut cum am crezut mai bine şi că in noaptea asta plec. M. i. caragiat/e, c. 109. Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dat [cele făgăduite], apoi sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, t.2.^>Loc. conj. Doar dacă. îl pot vedea doar dacă o veni mîine. Numai dacă. Lucrurile se fac numai dacă le ştim face. slavici, o. I 54. (Cu elipsa propoziţiei principale) Dacă aş muri, Şerbane? CA mii, pBTrESCU, t. I 241. Dac-a afla tată-meu ? axecsandri, t. i 77. 2. (Introduce o propoziţie optativă) Numai de... Dacă nu m-ar simţi nimeni cînd voi fugi. DKi.ayranci'a, !a TDRG. 3. (Introduce o propoziţie temporală) Cînd, în (sau din) momentul cînd, de îndată ce, după ce. Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă... merse-n pădure. reteganui,, p. i 45. <> (Adesea cuprinzînd şi o nuanţă condiţională) Dacă va fi trebuinţă de tine, vei fi chemat. DACA DAFIN davidogIîU, m. 57. (Cuprinzînd şi o nuanţă cauzală) Trăsnea, fiind... mai tare de cap, rabdă el cit rabdă ;i, dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la altă gazdă. creangă, a. 102. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu, i se făcu frică. ŞEZ. I 162. 4. (Introduce o propoziţie cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu ştia scrie, umbla de la unul la altul. CA MII, AR, N. i 254. Dacă eu sint tînăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? preda, î. 9. De vreme ce. De ce nu m-aş legăna Dacă trece vremea mea. eihnescu, o. i 214. 5. (Introduce o propoziţie concesivă) Deşi, cu toate că. Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul... şi dacă voi vu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi. NEGRUzzi, s. I 139. (în corelaţie cu «tot», «totuşi ») Sfintui soare, dacă-i soare, Şi tot după tine moare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 15. <ţ> (întărit prin «chiar») în casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. SADOVEANU, b. 96. 6. (Introduce o propoziţie interogativă indirectă) Că, de... (Propoziţia este subiectivă) Şi dac-a fost peţită des, E lucru tare cu-nţeles. coşbuc, P. I 54. Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, t,. 2. Tot una-i dacă astăzi sau mine o să mor, Cînd voi lă-mi piară urma in mintea tuturor. K'HNKSCU, o. i 127. '<*> (Propoziţia este completivă directă) A îmbiat pe la vraci şi filozofi... să le ghicească dacă or să facă copii. ISPIRESCU, i,. 1. Mam’mare aşazăfrumuşel beretul lui Goe... (I întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce, cara-giai/E, o. n 163. Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme, creangă, p. 313. (Propoziţia este completivă indirectă) După ce-l văzu pe lonuţ trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. SADOVEANU, F. J. 62. 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Ce-i un pol de bani? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mină de cuie. ca mu, ar, n. i 166. <ţ>Loc. a d v. Abia dacă = cu greu. 8. (î n e x p r.) Las’ dacă — v. lăsa. — Variante: daca (ispirescu, i,. 6), deăcă (ispi- RESCtT, I,. 12, ODOBESCU, S. III 10, JARNÎK-BÎRSEANU, d. 277) conj. DĂCĂ» conj. (Mold., Transilv.) Dar, d-apoi că, apoi, câ doar. Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza... — Ce spui, cumnată. Dacă l-aş ucide in bătaie cînd aş afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. creangă, a. 56. (Adesea urmat de « doar ») Te rog, să mii cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora ! — Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de alaltăieri, creangă, p. 115. Auzi, să nu mă grăbesc cînd m-am aprins?... Dacă doar nu-s un poponeţ să m-aprind şi să mă sting pe mică pe ceas. AI.ECSANDRI, T. 814. DACIĂN s. n. (Geol.) Al treilea etaj al pliocenului din estul Europei, reprezentat în ţara noastră printr-un complex de nisipuri, argile, gresii etc., de o grosime pînă la 450 m, conţinînd zăcăminte bogate de petrol şi de lignit. — Pronunţat: -ci-an. DĂCIC, -Ă, dacici, -e, adj. Dac. [Columna lui Traian], imagine încă vie a războaielor dacice, odobescu, s. ni 68. DACÎTĂ s. £. Exploziv a cărui explozie nu aprinde ^rizuul şi care este folosit în minele de cărbuni. DAC0R0MÎN, -Ă, dacoromîtii, -e, adj. (Despre dialect, grai, cuvinte, spre deosebire de a r o m î n, istroromîn, meglenoromîn) Al romînilor sau privitor la romînii din nordul Dunării. Mingîie-mă, rogu-te, cu cîteva cuvinte dacoromîne, în singurătatea mea de aici. CARAGIAI.E, o. vu 11. (Substantivat, f.) Limba vorbită de romînii din nordul Dunării. DACTÍL, dactili, s. m. 1. (în metrica modernă) Picior de trei silabe, dintre care întîia este accentuată, iar celelalte două neaccentuate, ceea ce dă versului un ritm descendent. Versuri scrise în dactili, a (în forma de pl. dactile) De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? EMINESCU, o. I 137. 2. (în metrica greco-latină) Picior compus din trei silabe, dintre care prima este lungă, iar celelalte două scurte. — Pl. şi: (s. n.) dactile. DACTÍLIC, -Ă, dactilicî, -e, adj. (Despre versuri) Care cuprinde şi dactili. Versuri dactilice. -if- Metru dactilic = sistem de versificaţie a cărui structură are la bază dactilul ca unitate ritmică a versului. DAC I I LO GRÁF, -A, dactilografi, -e, s. m. şi f. Persoană care profesează dactilografía. Orice dactilografă... v-ar putea face acest serviciu [de a descifra un text]. camii, petrescu, x. m 233. DACTILOGRAFIA, dactilografiez, vb. I. T r a n z. A scrie un text la maşina de scris, a bate la maşină. Nu t absolut necesar să dactilografiezi manuscrisul. contemporanul s. n, 1950, nr. 179, 5/4. — Pronunţat: -fi-a. DACTILOGRAFIAT1 s. n. Dactilografiere. După ce s-a scris dosarul de mînă, s-a trecut la dactilografiat. baranga, I. 205. — Pronunţat: -fi-at. DACTILO GRAFIÁT-, -Ă, dactilografiaţi, -te, adj. Scris la maşină. Pe masă se aflau mai multe foi dactilografiate şi o broşură cu scoarţele roşii. C. PETRESCU, A. 352. — Pronunţat: -fi-at. DACTILOGRAFÍE s. f. Tehnica sau meseria de a scrie la maşina de scris. Cunoaşte bine dactilografía. DACTILOGRAFIERE, dactilografieri, s. f. Acţiunea de a dactilografía. Dactilografierea se face în contul editurii... care a comandat lucrarea. B. o. 1951, 475. — Pronunţat: -fi-e-. DACTIL0L0GÍE s. f. Procedeu de înlocuire a vorbirii prin semne convenţionale făcute cu degetele, folosit mai ales de surdo-muţi. DACTILO SC0PÍE s. f. Procedeu cu ajutorul căruia se pot identifica persoanele prin cercetarea amprentelor lor digitale. DADAÍSM s. n. Curent decadent în literatura şi arta burgheză răspîndit după primul război mondial şi caracterizat prin arbitrarul şi incoerenţa expresiei, ceea ce duce la o îngrămădire haotică de cuvinte sau de linii şi culori. DADAÍST, -A, dadaişti, -ste, s. m. şi f. Adept al dadaismului. (Adjectival, despre o operă) Alcătuit după principiile dadaismului. Versuri dadaiste. DÁDA s. f. (Regional, adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Termen de respect cu care se adresează, la ţară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă sau unei surori mai mari; leliţă. De la Cîrloman vin bunicii şi fratele mai mic al mamei, nenea Dumitrache, cu dada Anica, nevastă-sa. STAN cu, d. 176. Dadă Irină, să fad şi mamei foc, că mult e bine la căldurăI DEi.AVRA'NCEA, s. 189. Atunci fata. . . zise fratelui său celui mai mic: taci cu dada, băieţelul dadei, că uite am pus turta in foc să se coacă. ISPIRESCU, i,. 335. DAFIN, dafini, s. m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze lucioase şi aromatice, totdeauna verzi (Laurus nobilis); laur. Simţi în nări mireasmă de ulei de dafin. SADOVEANTJ, z. c. 140. în drum e o căscioară. închisă, i DAGĂ — 8 — DALMAT părăsită. Un dafin o umbreşte Sub leasa-i înflorită. macEdonski, o. I 18. Dumbrăvi de dafin cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre, EMINESCU, n. 59. Deschide-te, dafin, acum pentru mine, Să m-adăpostesc. BOLINTINEANU, O. 85. <$■ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, întrebuinţate în bucătărie ca condiment. Mirosul foilor de dafin, acum galbene ca tutunul de Havana, se răspîndi puternic şj plăcut. GAI.ACTION, o. I 120. -$■ (La pl. sau, rar, in expr. foi de dafin) Frunzele acestui arbore, cu care se împodobeau în antichitate învingătorii; fig. glorie, biruinţă, succes. Da, pe tatăl meu, slăvitul, mult iubitu-l-ai, spătare, Şi cules-aţi împreună dafini mulţi, da vila, v. v. 151. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. Iii 22. Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte, Şi ai lui sîngeraţi dafini naţiile ii plătesc, alexandrescu, p. 134. DĂGĂ s. f. (Franţuzism neobişnuit) Pumnal în trei muchii şi cu vîrf ascuţit. Lovituri de dagă şi de buzdugan. ghica, s. 535. DAGHEKEOTÎP, daghereotipuri, s. n. 1. Aparat de daghereotipie. 2. Imagine obţinută prin daghereotipie. — Pronunţat: -re-o-, — Variantă: daglicrotip (GHJCA, a. 568) s. n. DA GITEItEOTIPÎE, daghereotipii, s. f. Vechi procedeu fotografic, constînd în fixarea imaginilor (obţinute cu ajutorul unei camere obscure) pe o placă de cupru argintată, sensibilizată prin expunerea la vapori de iod şi resensibilizată cu brom. — Pronunţat: -re-o-. — Variantă: dagherotipie s. f. DAGKEROTÎP s. n. v. daghercotip. DA GHEROTIPÎE s. f. v. daghereotipie. DAIBOJ s. n. (Argou, numai în expr.) Pe daiboj = pe gratis, pe nimica toată, degeaba. Mi-am luat lumea în cap de sărăcie, de şedere fără muncă, de muncă pe daiboj. pas, h. i 146. •*> Expr. A umbla cu daibojul = a cere de pomană, a umbla după cerşit. — Pronunţat: dai-. DAICĂ s. f. (Regional) Dadă. Doi copilaşi cu chica ciuf... aşteaptă cu ochii bleoşdiţi să scoată dair.a Mitrana cartofii din spuză, delavrancka, s. 40. (în refrene, la vocativ, fără ca vorbitorul să se adreseze unei persoane anumite) Foicică peliniţă, Daică, daică, dăictiliţă. TEODO-RESCU, P. P. 293. (Familiar, ca termen afectiv cu care o femeie se adresează unei persoane mai tinere; v. m a m ă, tată, maică, taică) Cînd te întorci, să baţi, daică, în poartă, stancu, d. 437. DAIEREĂ s. f. v. dairea. DÂINĂ s. f. v. doină. DAIRĂ s. f. v. dairea. DAUIEĂ, dairele, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-un cerc lat de lemn împodobit cu clopoţei ş: acoperit, în partea superioară, cu o piele bine întinsă, pe care se bate cu degetele. V. tamburină. Tarafurile cîntau din toate puterile, zbîrnîind şi sunînd din dairele. CARAG1AI.K, p. 156. De jur împrejurul lui, nişte tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute şi dairele, gata să înceapă a cînta, şi toate de o frumuseţe nespusă, caragiale, o. iii 67. — Pronunţat: dai-rea. — Variante: dairâ (iosif, v. 80, odobescu, s. hi 111), daiered (ispirescu, u. 44) s. f. DÂJDIE, dajdii şi dăjdii, s. f. (învechit şi arhaizant) Impozit, dare. Vezi că-şi căta de munculiţă lui, îşi plătea dajdia, se avea bine cu toţi din sat. ispirescu, i,. 205. Nimeni nu s-a încumetat a— da [mănăstirilor străine]______privilegii sau scutiri naţionale, nici dreptul de a primi pe seamă-le dajdii pămîntene, precum oierit, vinărici, vamă. ODOBESCU, S. îl 14. Puterea... d-a scoate dăjdii sta în adunarea sau soborul a toată ţara. BÂLCESCU, O. II 13. — Pronunţat: -di-e. DĂJNTC, -A, dajnici, -e, s. m. şi f. (învechit) Persoană care plăteşte dajdie; contribuabil, bimic. Boierii mari şi mici nu numai că nu plăteau nici o dare cătră stat, dar aveau şi privilegiul de a scuti un număr de dajnici. ghica, s. a. 38. DALÂC s. n. (Med.) Antrax. Cîte vite n-am avut noi de-atunci? Pe unele le-am vîndut____pe altele le-a mincat dalacul. camilar, TEM. 36- Un leac oarecare... împotriva ciumei, holerei, dalacului, turbei, hogaş, dr. rr 54. Doftorii. .. erau porunciţi să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era aşa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbinţeală şi cu moarte, ghica, S. 278. DALAI-LAjMA s. m. invar. Marele lama. V. lama. DALAJ, dalaje, s. n. Totalitatea dalelor unei pardoseli, ale unui pavaj sau ale unei căptuşeli de zid.- DÂ1A, dale, s. f. Placă subţire de piatră, de beton etc., cu care se pardoseşte o terasă, o sală, o curte sau se căptuşesc zidurile. V. lespede. + Placa de beton a. mat a unui planşeu. DALB, -A, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat! în templele măreţe... Noaptea zeii se preîmblă în veştmintele lor dalbe. EMINESCU, o. I 44. Trecut-au fericirea-ţi ş-a tale sărbători, Cum trec l-al toamnei crivăţ plăpînde dalbe flori. La odobescu, s. a. 75. Adă-mi haine dalbe, Cusute cu firuri albe. alecsandri, p. p. 113. <$>• Florile dalbe — formulă care apare ca refren în colinde. Astă-seară-iseara mare, Florile dalbe. TEOTJORESCU, P. P. 17. 2. Luminos, limpede. Cad munţi de fier, căi dalbe se deschid, toma, c. v. 412. De la cîntători Pînă-n dalbe zori. teodorescu, p. p. 189. 4- Strălucitor. Drumul era rău, plin de viroage, şi în fundul lor alerga sprinten firul dalbelor fuioare, toarse de soarele lui martie. GALACTION, O. I 333. Noaptea lui e lină, Că-i cu-a stelelor lumină Şi cu dalbă lună plină! jarnÎk-bîrseanu, d. 76. El în sîn mîna-şi băga, Dalb de paloş că scotea, alecsandri, p. p. 91. 3. Atrăgător, minunat. Doi ochi, ca două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, O. I 32. Miezul nopţii s-a ivit Şi prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. AI.ECSANDiu, ■ P. A. 95. Printr-o dalbă grădinuţă Se plîngea o nevestuţă. BIBICESCU, P. P. 69. M-oi dtice-n codru iară... în codrul cu veselie şi cu dalbă vitejie, jarnîk-bîrseanu, d. 290. 4. Curat, neprihănit, cast, gingaş, graţios. Inima poetului e de-a pururi dornică de crini şi de toată tinereţea şi de toată frumuseţea care încap în dalbul lor simbol. GAT.ACTION, O. I 342. Din dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ. COŞBUC, P. I 56. Lingă mîndră fîntîniţă Trece-o dalbă copiliţă. jarnîk-bîrseanu, d. 378. dalcaUc, dalcauci, s. m. 1. Bătăuş, scandalagiu, haimana; om de nimic. O ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul. CARAGIALE, O. II 138. 2, Agent electoral de pe vremuri. (Atestat în forma dălcăuc) La corvoadă, mă ! răcneau... ipistaţii însoţiţi de dălcăucii din guardia civilă. PAS, I.. I 128. Au mai fost cotonogiţi vreo doi dălcăuci de teapa lui Neagu Cioară. id. ib. 210. — Variantă: dălcătic s. m. DĂLIE, dalii, s. f. (Bot.) Gherghină. Albinele se roagă acolo şi se-nchină Pe fiecare dintre molaticele dalii. STANCU, C. 55. Pe cătiniş se leagănă răzleţe... Mănunchiuri mari de dalii despletite. CAZimir, l. U. 36. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate. NEGRUZZI, s. I 223. DALMÂT1, -Ă, dalmaţi, -te, adj. Din Dalmaţia. Limba dalmată. DALMAT — 9 — DANDANA DALMĂT2, -A, dalmaţi, -te, s. m. şi f. Persoană originară din Dalmaţia sau care locuieşte în Dalmaţia. DALMĂTIC, -A, dalmaţiei, -e, adj. Care ţine de Dalmaţia, din Dalmaţia; dalmat1. Coasta dalmatică. DALTĂ, dălţi, s. f. Unealtă de oţel cu un capăt în formă de pană ascuţită, de obicei prevăzută cu mîner, pe care o întrebuinţează fierarii, dulgherii, dogarii, sculptorii etc. la crestat, la scobit sau la tăiat. Potrivi dalta sub capacul casetei. dumiTriu, n. 84. Intră ţi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o păreche de cleşti în mînă. creangX, p. 177. Azi, cînd a mea iubire e-atîtade curată... Ca setea cea eternă ce-o au după olaltă Lumina de-ntu- nerec ;i marmura de daltă______Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi! EMINESCU, o. i 232. DALTONÎSM s. n. Defect al vederii, caracterizat prin incapacitatea de a distinge una de alta anumite culori, îndeosebi roşul de verde. DALTONÎST, -Ă, daltonişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care suferă de daltonism. Daltoniştii văd verde in loc de roş. CAMIL PETRESCU, U. N. 81. DAM1, damuri, s. n. (Regional) Petrecere cu joc şi dans. Se sparge damul. A plecat băiatul cu fluierul... După el, turmă, noi. STANCU, D. 170. DAM2, damuri, s. n. (Regional) Bordei pentru vite, grajd. In fiecare primăvară, tata săpa, într-o altă parte a ariei, un dam pentru vite. stancu, d. 486. •+• Dam (sau damuri) do case = clădiri măreţe, palate. împăratul, zărind damurile de case ce-i arătă cotoiul.. . nu-l mai încăpea pielea de bucurie, popescu, B. iii 115. DAMĂSC s. n. Ţesătură de in, bumbac, mătase sau uneori lînă, cu desene mari în relief. Faţă de masă de damasc, a Acest steag... era de damasc alb. bJlcescu, la TDRG. DAMASCIIINAT, -A, damaschinaţi, -te, adj. (Rar, despre mobile) îmbrăcat în damasc. Se trînti pe o canapea damaschinată. delavrancea, s. 113. DĂMĂ, dame, s. f. I. (Astăzi rar, de obicei arhaizant sau ironic) 1. Doamnă, cucoană. Regret, coniţele mele, că trebuie să mă văd jignit de dame atît de fine. dumitriu, B. F. 38. C. Negruzzi ne spune că damelor le era ruşine să ştie bine romîneşte şi, ca să dovedească ne§tiinţa limbii romîne, pronunţau: «mozicule «nu stiu», «zos». ibrIii.eanu, sp. cr. 74. Cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, care merg pînă la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. CARA-gialE, o. ii 160. (Despre părţi ale corpului) I-au damblagii mîinile. DAMBLAGÎT, -Ă, damblagiţi, -te, adj. Lovit de dambla; paralizat. DAMBLAGÎU, damblagii, s. m. Persoană atinsă de dambla; paralitic. Se sufoca şi îi tremurau mîinile ca la un damblagiu. BART, e. 204. DAMF s. n. (Familiar) Mirosul de alcool pe care îl exală un beţiv; exalaţie. Ajunsese pînă la cei din faţă damful din gura perceptorului, pas, L. i 27. DAMIGEĂNĂ, damigene, s. f. Vas mare de sticlă, cu gîtul strimt, îmbrăcat de obicei într-o împletitură de nuiele şi în care se păstrează sau se transportă vin, ţuică etc. Neculăieş Mînecuţă a avut o altă idee teribilă: să meargă cu colaci şi damigeană de vin roş la colonie. SADO-YEaxu, p. m. 296. Mămăligă caldă şi ţuică de prune, iar in colţ lăutarii şi damigeana cu vin. camil petrescu, t. i 42. — Variantă: dimigeână s. f. DAMNÂT, -A, damnaţi, -te, adj. (Franţuzism livresc) 1. (în mitologia greco-romană şi în mistica creştină) Osîndit la chinurile infernului. (Substantivat) Muzica se face răsunătoare şi domină izbucnirile de durere ale damnaţilor. MACEDONSKI, O. II 278. 2. (Neobişnuit) Condamnat de opinia publică, vrednic de blestem, ticălos. Nu era cu nimic vinovată să sufere din pricina unei iubiri damnate. G. M. zamfirescu, SF. M. N. I 218. DAMNAŢJllNE s. f. (Franţuzism livresc) Osîndire la muncile iadului. Damnaţiunea lui Faust. — Pronunţat: -ţi-u-, . DĂNĂ, dane, s. f. 1. Loc amenajat pentru acostarea vaselor de-a lungul cheiurilor unui port sau, mai rar, în mijlocul unei ape navigabile. 2„ Magazie într-un port sau într-o vamă, în care se depozitează măifurile. 3. Fiecare din şlepurile sau din şirurile de şlepuri ale unui convoi. dAncing, dancinguri, s. n. (Englezism) Local de petrecere în ţările capitaliste, unde publicul vine mai ales pentru a dansa. Şi Zoe... Cine-ar fi crezut?... A văzut-o astăzi. Cu un tînăr cu mutra pudrată, o lichea de dancing, desigur, c. petrescu, î. îl 193. Gică Elefterescu strîmbase.. . din nas cînd îşi văzuse casa transformată In dancing. id. c. v. 178. — Pronunţat: dansing. DANDANA, dandanale, s. f. 1. Zgomot mare, zarvă, tărăboi, larmă; petrecere gălăgioasă. în casa învăţătorului... dandanaua ţine pînă la ziuă. STANCU, d. 422. Nunta era dandana mare. ghica, s. 33. Pun clopotele-n mişcare Şi fac mare dandana, alecsandri, t. 904. <$> (învechit) Clopotul de dandana — clopotul de alarmă (care anunţa o răscoală, o bătălie etc.). Se aude în culise clopotul de dandana şi se văd viind prin munţi mulţime de romîni înarmaţi, alecsandri, T. n 12. Uneori cînd poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul DANEZ — 10 — DANTELĂRIE clopotului de dandana. Atunci mahalalele îţi vărsa gloata peste oraş. negruzzi, s. i 284. 2. Întîmplare plină de încurcături neplăcute; belea, bucluc. După o lună de zile, altă dandana... îl văz pe Miai pe patului socrului, cu securea în mină, izbea de lătrau cîinii pînă la capul satului. PREDA, î. 116. De la el să fi auzit dandanale de mahala ¡i de alegeri. M. I. caragiale, C. 59. Şi tu totuşi ai crezut, grăi pomojnicul, căci altfel nu intrai în dandanaua asta. SLAVICI, o. I 390. DANEZ1, -A, danezi, -e, adj. Care aparţine danezilor; care este originar sau vine din Danemarca. DANÉZ2, -Ă, danezi, -e, s. m. şi- f. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Danemarcii. DANGA, dangale, s. f. Serrn făcut cu fierul roşu sau cu substanţe corosive pe pielea cailor sau, mai rar, a vitelor, pentru a le marca. Iepe breze, Pintenoage la picioare, Cu dangale pă spinare, vŞEZ. iii 212. DÁNGAT, dangăte, s. n. Sunetul prelung al clopotului. In satul părăsit, prinse a bate clopotul, lung — şi codrul, către care mergea, se umplu de dangăte, caminar, n. i 236. Un nor mare de praf se apropie de sat şi un dangăt metalic neîntrerupt. bogza, c. o. 395. Roţile de oţel [ale trenului] bocăneau surd, ca ecoul unui dangăt de clopot depărtat, rebreanu, k. i 275. DANTÁN s. n. (Geol.) Ultimul etaj al cretacicului. — Pronunţat: -ni-an. DANIE, danii, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Dar, donaţie. Ştefan cel Mare, recunoscător pentru sprijinul primit, răsplăteşte biserica prin numeroase danii de sate. IST. r.p.r. 128. Şi-nnoi tot schitul şi trimise Danii — scumpe chipuri şi potire,' Cruci bătute-n aur şi safire. toma, C. v. 85. A lăsat cu limbă de moarte.. . ca danie, un ţinut, caragiale, o. in 87. Expr. (învechit) A se îace úüüíe (cuiva) = a) a se dărui pe sine, a nu-şi mai aparţine sieşi. Pentru tine, danie dracului m-aş face. contemporanul, Vjj 494; b) a-şi dărui averea cuiva. Părinţii ţi-au făgăduit-o [pe fată], dacă moşu-tău s-a face danie ţie. negruzzi, s. iii 49. Am pus la cale să însor pe nepotul meu. . . mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia lui să şadă cu mine. id. ib. 60. (Glumeţ) A îace (pe cineva) danie (cuiva) = a da pe cineva pe mîna cuiva. Cercatu-mi-am colţii în piciorul unui boieri. Şi vai, pe loc m-au făcut danie hoheriului. CONTEMPORANUL, Vjj 267. 2. Faptul de a dărui (avere, bani etc.); dăruire. Se împlinise cam un veac de cînd cel dinţii cu acest nume, la care se adăogase porecla de Măgureanu, după o mo-şioară de danie domnească... se aciuase în Valahia. m. i. caragiale, c. 49. ^ Act (sau hrisov) de danie — act prin care se întăreşte în scris o donaţie. în Moldova nu există acte domneşti de danie sau de judecată scrise în romîneşte, pînă în al doilea deceniu al veacului al XVII-lea. ierXileanu, sp. cr. 34. DANS, dansuri, s. n. 1. Serie de mişcări ale corpului, plastice şi ritmice, de formă definită, executate in tactul unei melodii şi avînd caracter de artă sau de divertisment. Se reprezenta un fel de melodramă modernă cu muzică de harpă, cu flori multe, cu dansuri. camil petrescu, t. i 76. Un dans cu figuri graţioase, pe care-l joacă perechi multe. G. m. zamfirescu, m. d. i 163. Dans popular v. popular. Dans de caracter v. c ar a c te î. 2. Acţiunea de a dansa. Am venit să te invit... la dans. c. petrescu, c. v. 196. Nadina ceru să danseze şi dansul se generaliza fără să se ridice masa. rebreanu, R. I 220. Pe scaun doarme unchiul grav... Alături: dans şi cărţi de joc. isac, o. 74. — Variantă: (învechit şi popular) danţ (ispirescu, l. 376, EMINESCU, o. i 102, teodorescu, p. p. 687) s. n. DANSA, dansez, vb. I. I n t r a n z. 1. A executa un dans; (popular) a juca. Dincolo, dansa tineretul. DU-mitriu, N. 114. Fac sport. . . beau ceai, dansez. camil PETRESCU, T. II 16. Toţi ochii urmăreau cu admiraţii mişcările Evantiei. Dansa parcă plutind în aer. BART, E. 147. T r a n z. (Complementul indică dansul) Se-n-tîlneşte la horă într-o duminică cu Neacşa,fată vînjoasă, roşie ca un bujor.. . care nu ştie franţuzeşte, nici nu dan• sează bostonul, caragiale, S. n. 129. (Complementul indică persoana cu care se dansează) Am dansat toate fetele din sală. 2. F i g. A sălta în mişcări uşoare ca de dans, a se mişca necontenit, a nu avea astîmpăr. Toate aceste flăcări. .. ţîşneau, dansau şt se întîlneau mereu, pe curbe convergente, în acelaşi punct. Galaction, o. i 147. Focul dansa înaintea ochilor noştri, camil petrescu, U. N. 374. Eram prea mari acum ca să ne mai bucurăm că la iarnă.. . vom face, din tablă şi boabe de porumb, clopoţei pe care sa-i sunăip în seara cînd vor dansa prin aer primii fulgi. G. m. zamfirescu, m. d. i 45. — Variantă: (învechit şi popular) danţii (sadoveanu. D. P. 31, M. I. CARAGIALE, C. 80, CARAGIALE, S. N. 169) vb. I. DANSĂNT, -A, dansante, adj. f. şi n. (Despre serate, petreceri etc.) Cu dans. Roşcovii sălbatici semănau, in ceasul acesta al îngemănării dintre zi şi noapte, cu nişte candelabre imense şi întoarse, în care aşteptam să se aprindă lumini colorate şi mici, de serată dansantă sub cort. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. n 42. ^ Ceai dansant v. ceai. DANSATOR, -0Ă11E, dansatori, -oare, s. m. şi 1. Persoană care dansează; persoană care are ca profesiune dansul (v. bale tist, balerină). Vor intra o dansatoare şi un dansator, iar o dată cu ei un pitic cocoşat, isteţ, care le va parodia dansul, căutînd să-i încurce. CAMIL PETRESCU, T. ii 116. Idealul ei ar fi fost să se facă dansatoare. REBREANU, r. i 56. DANTELA, dantelez, vb. I. T r a n z. (întrebuinţai mai ales la participiu şi la formele compuse cu participiul) A tăia, a cresta (marginea unui lucru) în formă de colţi, a face ca o dantelă. (F i g.) Mantale vitreg de uşoare Pe care focul... Cu fantezia lui grotească Le-o forfecat pe nesimţite, Le-a dantelat cu comice chenare negre, Ca nişte fracuri jerpelite, camil PETRESCU, V, 100. DANTELAT, -Ă, dantelaţi, -te, adj. împodobit cu dantelă. Trandafir veşted pe evantaiul dantelat al miresei. isac, o. 82. -4* Cu marginile dinţate ca o dantelă. La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dorn gotic, de stîncă dantelată, camil PETRESCU, u. N. 200. în cel palat de marmoră antică... Opt mari fereşti, ogive dantelate, alecsandri, P. iii 263. DANTELĂ, dantele, s. f. împletitură lucrată de mînâ (cu croşeta, cu acul etc.) sau la maşină, din fire de in, dc bumbac sau de mătase şi avînd diferite modele; serveşte ca podoabă (la rochii, rufărie etc.); (Mold.) horbotă. Am văzut de aproape cum se aleg firele intîmplării... în timp ce lucram aci la dantelă. camil petrescu, T, ii 186. [Avea] alt capoţel, mai bogat în dantele şi panglici. IBRĂILEANU, a. 180. F i g. Sonde înălţînd spre stele, Ca plopii, zvelte siluete în arabescuri şi dantele, De-o mînă de artist tăiete. D. botez, F. s. 7. Soarele risipise norii spre Cotrocem şt le. stropise dantela cu sînge. G. M. zamfirescu, m. d. 1 95. Sub bolţi... păiajenul îşi ţese Dantela lui subţire din fire lungi şi dese. macedonski, o. I 23. DANTELĂRIE, dantelării, s. f. (Cu sens colectiv) Cantitate mare de dantele; diferite feluri de dantele. ^ F i g. Contur sinuos care seamănă cu o dantelă. DANTELUR — 11 — DAR Fata... lopăta cu gtndul, spre apus pînă la ţărmurile de poveste ale cîntatului Rodos sau spre miazănoapte pină la dantelăria insulelor egeice. G. m. zamfirescu, u. D. n 67. DANŢELtfltĂ, danteluri, s. f. (Arhit.) Ornament format din crestături, colţişori, zimţi etc. DANTELTÎŢĂ, danteluţe, s. f. Diminutiv al lui dantelă; (Mold.) horboţică. DAJVŢIÎRĂ s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea dinţilor unei persoane; p. ext. felul în care sînt înşiraţi şi alcătuiţi dinţii. Evident! rîse femeia, arătind dantura cariată şi pe locuri ştirbă de tot. C. petrescu, c. v. 22. Îmbătrînea. Stărui asupra cuvîntului, dezminţit de părul negru, dantura puternică şi intreaga-i făptură, vînjoasă şi neobosită, id. î. i 10. Dantură (falsă) = proteză dentară. îşi puse dantura. DANŢ s. n. v. dans. DANŢĂ vb. I v. dansa. DANUBLtN, -Ă, danubieni, -e, adj. (Despre o ţară, un ţinut etc.) Din regiunea Dunării; dunărean. Statele danubiene. — Pronunţat: -bi-an. DAR1 adv. (învechit, exprimînd o aprobare) Da, ija. Auzit-aţi ce-am spus eu? — Dar, mămucă, ziseră iezii. CRKANGA, p. 20. El ţi-a dat scrisoarea? — Dar; l-am întîlnit la poartă. Ai.KCSAXDRi, t. 304. Ne cunoaştem de douăzeci de ani... Dar, dar, douăzeci de ani, dacă nu mai mult. negruzzi, s. ni 59. <^Exp r. Păi dar= cum altfel? Ai vorbit cu el?—Păi dar? ! (Ca particulă de întărire, în propoziţii afirmative) Fireşte, negreşit, desigur. Cunoşti pe domnul Leonaş, care-o ţinut moşia de alăturea ? — îl cunosc dar. alecsandri, t. 216. DARa adv. v. dara. DA®3 conj. (Şi în forma dară sau da) I. (Leagă propoziţii sau părţi de propoziţii adversative) 1. (Arată o opoziţie) Cu toate acestea, însă. împărăţia persienilor a slăbit. .. dar huzurul vieţii şi ascuţişul minţii au sporit, sadoveanu, d. p. 7. E foarte itnăr, dar e pe cale să devie celebru, camil petrescu, T. n 9. Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. creangX, p. 3. De-aceea zilele îmi sînt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfint Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, o. i 175. (Urmat de «însă»; învechit, azi considerat pleonastic) Sîngele de martiri e plantă ce rodeşte, Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. alExandrESCu, p. 141. Potera l-a-n-cunjurat. Şi burduf mi l-a legat, Dar, lui însă, nu-i păsa Ci mustaţa-şi răsucea. ŞEZ. v 94. (Cu nuanţă concesivă) Mai ¡tii păcatul, poate... m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ¡-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. creangX, p. 187. (întărit prin «totuşi») D-ta... ştii mai bine iecît mine; dar totuşi te rog, să mii cu băgare de samă. creangX, p. 115. (învechit; introduce regenta unei propoziţii concesive, fiind corelativ al lui « deşi») Deşi tîngele apă nu se face.. . dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, s. I 249. (întărit prin « dimpotrivă ») Deşi atunce după cîtă osteneală făcusă trebuie să aibă mare poftă de mîncare, dar dinprotivă lui îi lipsă, drăgtjici, r. 160. ■$> E x p r. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul mieu n-a mîncat aşa bucate. creangX, P. 9. -4» Ci. Nu că zic eu, da chiar vine,iacă-tă-l-ăi. CreangX, p. 121. 2. (Arată o piedică) însă. Stăi puţin cu carul... — Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. CreangX, p. +0. + (împreună cu interjecţia « aş ») însă nici vorbă, nici gînd. Aleodor voi să se codească... dară aş! unde vrea să ştie pocitul de toate astea? ispirescu, l. 43. 3. (Nuanţa adversativă este mai slabă) Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos... Dar pe cînd se aflau la masă şi se chefuiau... deodată el'îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, ispirescu, L. 5. Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici tiu gîndiţi. creangX, p. 232. (Indică intervenţia unui fapt nou, neaşteptat) De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vîrit în toţi spăriefii. creangX, p. 186. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decit atîta, cu atît mai mult. Cînd a văzut pe Maica, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar cînd a mai auzit şi despre întîmplarea ce au avut... nu ştia cum să mulţămească lui moş Nicliifor. creangX, p. 135. (în legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) De-ai făcut cîndva bine, da fă acum şi cu mine. RETEGANUi,, p. iii 15. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, p. 130. Da deschide uşa, bre omule! ai.ecsandri, t. 198. £11. (Introduce o propoziţie interogativă) Oare? Ia. ascultaţi, măi, dar de cînd aţi pus voi stăpînire pe mine? creangX, p. 253. Da ce vrei, mări Cătălin? eminescu, o. i 174. Dar Sinziana ce a devenit? alECSAndri, I. i 458. Măi bădiţo, bădişor, Dar de mine nu ţi-i dor? jarnîk-BÎRSEANU, D. 69. IV. (înaintea unui cuvînt care de obicei se repetă, întăreşte înţelesul acestuia) Să-i zic două ,vorbe... da vorbe! alecsandRI, T. 397. Acolo voi fi culcat, Dar culcat, şi cum culcat?. . . Cu puşca plină la cap, Cu pistoale La picioare, jarnîk-bîrseanu, d. 308. <^> (Exprimă surprindere taţă de o acţiune neaşteptat de bună, de intensivă etc.) Da greu somn am dormit! ispirescu, l. 119. Bună calea, Jvane, zise dumnezeu. Dar cînţi, cînţi, nu te-ncurci. CreangX, p. 299. — Variante: da, dâră conj. DAR4, daruri, s. n. I. 1. Obiect care se primeşte de la cineva sau se dă cuiva fără plată, la anumite ocazii, în semn de prietenie, ca ajutor etc.; cadou. Adevăru-i că toată lumea te răsfaţă. .. Mereu printeşti daruri. camil PETRESCU, T. i 91. Vi le dăruiesc vouă, dar să tiu credeţi că sînt un dar de mic preţ. macedonski, o. uj '35. Nemulţumitului i se ia darul. F i g. Atît de-avar fu cerul cu pămîntul, Că luni de zile n-a bătut nici vîntul, Nici ploi n-au scurs din nori al verii dar. coşbuc, P. ii 280. ^>Loc.adv. (Mai ales în construcţie cu verbele «a da » şi «a primi») în dar = fără plată, gratis; degeaba. Bătrinul tău mi-arfi dat în dar un buduroi DARA — 12 — DARĂMITE plin cu miere. DAVIDOGLU, o. 75. Acum te şi răsplătesc... dîndu-ţi în dar iapa. ISPIRESCU, L. 79. Dragostea de lăutar, Ca dulceaţa din zahar, Că-şi dă inima în dar, De nevoi n-are habar. TEODORESCU, P. P. 338. Loc. adj. Dc dar = dăruit, primit gratis, fără plată. Calul de dar nu se caută în gură. negruzzi, S. I 249. (Locuţiune verbală) A face dar = a dărui. I-am făcut ei dar un inel de preţ. CAMII, PETRESCU, u. N. 239. Nu-i pretinsese... să-i facă dar casele din dosul spitalului. G. M. ZAMFIRESCU, m. D. ii 217. Plocon. La curtea sa cea nouă veneau darurile satrapilor, sadoveanu, d. p. 8. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. Am adus un colac din darurile de la sfinta slujbă. SADOVEANU, P. M. 20. Sfintele daruri = pîinea şi vinul sfinţite pentru cuminecătură. II. 1. (De obicei urmat de determinări) însuşire (cu care se naşte cineva); aptitudine, vocaţie, talent. Eu nu am darul versului decit in mică măsură. BENruc, v. 29. O fiinţă cu totul excepţională se afla, înzestrată cu toate darurile minţii şi ale inimii. BOGZA, c. O. 5. Le arăta cit e de preţios darul de a observa, de a analiza ¡i pricepe viaţa în toată însemnătatea şi frumuseţea ei. VLĂBUŢĂ, o. a. iii 11. Tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseţte darul, nu se mai bagă in samă amarul. creangă, p. 269. <ţ> E x p r. A nvea darul să... (sau de a..., de...) = a avea puterea, posibilitatea..., a fi în stare să..., a fi de natură să... Primarul... are darul de a fi în tot locul, camil petrescu, u. N. 421. Ca istoriile acestea nimic n-avea darul să mă incinte. m. I. caragialE, c. 79. Novacul avea darul de a culca la pămînt o oaste întreagă, ispirescu, L. 193. Exerciţiile vînătoreşti au darul de a dezvolta... imaginaţiunea omenească. odobescu, s. în 47. A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi bun orator. (Ironic) A avea (sau a lua) darul be{iei (sau al suptului) = a fi (sau a deveni) beţiv. Cînd am scăpat, nevasta mă lăsase, şt eu, de necaz, am luat darul beţiei, dunăreanu, CH. 138. 2. Avantaj, binefacere, merit. Sînt darurile pămîn-tuluî ¡i am pus în ele inima noastră, sadoveanu, p. m. 78. Toate darurile tehnicii moderne. ibrătlEanu, sp. CR. 243. Acest oraş... este unul dintr-acele mai frumoase ce am văzut, pentru multe daruri ce are. GOLESCU, î. 144. 3. (în credinţele mistico-religioase) Ajutor pe care dumnezeu l-ar acorda omului; milă, îndurare, har. Cel de sus varsă darul său şi peste cei neputincioşi. CREANGĂ, p. 190. <£> Darul preoţiei = dreptul de a exercita funcţiile preoţeşti, consacrare (ca preot). DARĂ s. f. Greutatea ambalajului unei mărfi, a unui recipient ;au a unui \ehieul :n care se păstrează sau se transportă o marfă (şi care urmează să fie scăzută din greutatea totală pentru a obţine greutatea mărfii); tara. Mai mare daraua decit ocaua sau nu face daraua cit ocaua (= prea multă osteneală pentru dobîndirea unui folos neînsemnat). E x p r. A lua daraua = a cîntări ambalajul, recipientul sau vehiculul în care se păstrează sau se transportă o marfă. DARABÂN, darabani, s. m. (învechit şi arhaizant) Soldat de gardă, ostaş. Cîţiva boieri cu privirile înnegurate pătrunseră pînă la Tomşa, minaţi din urmă de darabani. sadoveanu, o. vii 18. Lefegii şi darabani, Cu-ai lor mîndri căpitani. ALECSandri, p. p. 180. DARABANĂ, darabane, s. f. ]. Tobă (mică). Pe cără-ruşa aceea se scursese toată tinereţea satului, către regimente, cînd au bătut darabanele. Camilar, n. i 330. Se auzeau tunuri bătînd. Se auzea ca o darabană afundă într-o depărtare nu mare. sadoveanu, m. c. 102. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de cine şi două beţe. .. Şi atunci îndată i se aduc cele cerute, şi tălpoiul face iute o darabană. CREANGĂ, p. 310. F i g. Darabana ploii, pe acoperişuri, suna ca un cîntec de izbîndă. G. M. ZAMFIRESCU, m. d. i 86. Expr. A face (cuiva) spatele darabană = a bate zdravăn (pe cineva), a da (cuiva) o bătaie bună. (Eliptic) Ieşeau din mîinile mele cu părul vîlvoi şi cu spatele darabană, hogaş, h. 75. A bate darabana în (sau pe) ceva = a bate ritmic în ceva. A bătut mult o darabană nervoasă, cu degetele. .. pe sticla curată a biroului, topa, v. 193. Damian vorbise rar, cu ochii în pămînt, bătînd darabana pe masă. G. M. zamfirescu, m. d. u 33. A bate darabana= a divulga un secret, a da în vileag; a bate toba. Pesemne eu nu am alta de făcut decît să bat darabanu. negruzzi, la TDRG. A vinde (sau a cumpăra) la darabană = a vinde (sau a cumpăra) la mezat. Dacă... nu pot găsi paiale? Si dacă-i pune sechestru şi-l vinde la darabană? C. PETRESCU, c. V. 27. Las' părinte, nu te grăbi [să cumperi casa]... îi cumpăra-o la darabană, contemporanul, Vljj 12. 2. Roată de lemn plină, folosită ca roată de transmisie în anumite instali.ţ.i dc săpare a sondelor. — PI. şi: dărăbăni (sadoveanu, z. c. 126). DARĂC, darace, s. n. Unealtă simplă de pieptănat lîna, cînepa sau inul, formată dintr-o perie mare cu dinţi rari de oţel, montată pe un suport. A da lîna la darac. Maşină folosită în industria textilă pentru scărmănatul şi pieptănatul lînii sau al altor materiale textile. + Unealtă folosită de plâpumari, formată din două piese c.l.r.drice d.nţace care trec una pe lîngă alta şi scarmănă lîna. — Variantă: dărăc (dELAvrancea, S. 8) s. n. DARADĂIOĂ, âaradaice, s. f. (Mold.) Trăsură veche şi hodorogită. Această Cristină Madolski, ca să încep cu dînsa, aţn cum ai văzut-o in daradaica ei de pe vremea lui Pazvante, se trage din neamul Movileştilor. c. petrescu, o. p. i 228. Mă!... ce daradaică hodorogită!.. . Destul... stai!... alecsandri, T. i 215. DARAGÎU, daragii, s. m. (învechit) Persoană care bate daireaua. DARAYÎLĂ s. f. v. daraveră. DARAVERĂ, daraveri, s. f. 1. Păţanie, încurcătură, bucluc, belea. Directorul cancelariei n-are de lucru şi găseşte cu cale să spuie şi mitropolitului de daravera noastră cu castraveţii. STĂNoru, c. I. 125. Era cit pe ce să fie pus la închisoare din pricina amestecidui într-o daraveră a unor răzeşi de la Dorna. hogaş, dr. 247. Intru în trăsură şi mă duc la d-l aga, deşi nu ştiam să fi avut vreo daraveră cu pristavii agiei. RUSSO, o. 138. 2. Treabă, chestiune, afacere. Vulpea se depărta în grabă, cu botul în pămînt şi tîrîndu-şi coada pe zăpadă. — Merge şi ea după dar averile ei, de... se gîndi Marinică. dumitriu, N. 14. Bubi al nostru s-a lăsat pe tînjală, şi în trei ani, el care era atît de expeditiv în alte daraveri, nu şi-a putut trece nici un examen Ia Facultatea de drept. vxahutĂ, o. a. ii 218. în vara anului 1907% aflîndu-mă în străinătate şi avînd în fară daraveri, m-aşez în trenul Berlin-Bucureşti... să m-abat o zi> două pe la Iaşi. caragialE, s. n. 111. Afacere comercială, negustorie. Lică nu se biztiie pe nimeni... nu se lasă în daraveri cu nişte oameni, precum îl ştie toată lumea pe cîrciumarul de la Moara-cu-noroc. slavici, o. I 153. Aducîndu-şi aminte că mai are şi alte daraveri în Bucureşti, a mers drept in mahalaua negustorilor. caragialE, o. iii 48. Cu rudele să mănfnci, să bei, Daraveră să nu aibi cu ei. pann, p. v. iii 110. — PL şi: (popular) daraveruri (sadoveanu, b. 91). — Variantă: dara velă, daraveli (preda, î. 90, sadoveanu, m. c. 134, şez. ii 47) şi (popular) daraveluri (c. petrescu, t. ii 199), s. f. DÂRĂ conj. v. dar. DARĂMITE conj. (Şi în forma darmite; adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît DAKDĂ — 13 — DAT atîta, cu atît mai mult; dar, dar încă. De ce creştea, d-aia se făcea mai frumos... Darămite de învăţat? învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. ispirescu, L. 161. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puţinii prietini... darmite pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate. caragialE, n. S. 18. — Variantă: diirinito conj. DARDA, darde, s. f. (Franţuzism învechit) 1. Suliţă cu minerul scurt şi cu vîrful cu două tăişuri. 2. (Neobişnuit) Săgeată. Întinzîndu-şi auritul arc azvîrlă darde ucigătoare, odobescu, s. iii 53. DÂRE, dări, s. f. 1. Acţiunea de a d a. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa ca, neputind fnturna pre Lăpuş-neanu din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde prin jalobe şi dare de bani să mijlocească mazilia lui. negruzzi, s. i 142. <$> (Mai ales în e x p r.) Dare de seamă = a) raport, referat asupra unei activităţi, a unei gestiuni etc.; b) prezentare critică a unei scrieri literare sau ştiinţific' ; recenzie. Era o dare de seamă asupra unei cărţi de curind apărute. VLA-HUŢi, o. A. m 40; c) relatare, mai ales în ziare (v. reportaj, cronică) a unor întîmplări, fapte etc. (F i g.) Mioara. .. plictisită de darea de seamă cotidiană a Linei, tace mai departe, camil petrf.scu, T. n 65. Dare la semn = tragere la ţintă. Erau mult mai norocoşi patronii de la cortul de dare la semn. G. M. zamfirescu, m. d. ii 171. Dare în judecată = intentare a unui proces (împotriva cuiva). După ce făceam cercetarea care mi se poruncise, dacă era caz de dare în judecată, ceream ca... [persoana] să fie trimisă înaintea judecăţii. GALACTION, o. i 28. Dare la lumină = publicare, tipărire. Nu mă pot opri să vă împărtăşesc versuri din preţioasele mărgăritare. .. a căror dare la lumină... înavuţeşte literatura noastră populară, macedonski, o. rv 12. Dare pe faţă (sau în vileag) = divulgare, denunţare, demascare. El, care totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare, se năpustise deodată la desfrîu. Era aceasta darea pe faţă a unei vieţi ce dusese şi pînă atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi. M. I. caragialE, C. 13. <^> L o c. adj. (Despre persoane) Cu dare de mină = înstărit, bogat. Văduvă cu dare de mînă şi fără copii. m. i. caragialE, c. 143. Un tînăr cu dare de mînă... cheltuise şi el foarte mulţi bani pe cai. macedonski, o. m 40. S-a dus la [ară pe lingă tată-său, care era negustor cu dare de mină. CARAGIALE, O. II 243. 2. (Popular) Impozit, bir. Bucatele tot n-au preţ, însă ni le-au ridicat pentru dări. SAHJA, N. 118. înaltă nobilime!. .. Săracii în lacrimi şi nevoi Se zbat ca să-ţi plătească la dăn şi biruri noi. macedonski, o. I 375. Norodul uşurat-ai de dări? negrttzzi, s. II 187. DARMITE conj. v. darămite. DARN adv. (învechit, numai în Ioc. adv.) în darn=în zadar, în van, degeaba. Îndarn răsună vocea-mi de eco repeţită. eminescu, o. i 25. în dam au fost lacrimile şi rugăminţile ei. negruzzi, s. I 107. — Variantă: dar (bolintineanu, la tdrg) adv. DARMC, -Ă, darnici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Căruia îi place să dea, să facă daruri; generos, larg, mărinimos. O, paşă, cît de darnic eşti! COŞBUC, P. I 109. Pot să-ţi dau ori ce-i cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic. CREANGX, P. 300. (Poetic) Toamna, mîndră, harnică Si de bunuri darnică, A-rn părţit a ei comori, alecsandiu, p. k. 155. <£■ (Despre lucruri sau abstracte) Tot mai harnice mîinile, Tot mai darnice zilele! deşliu, G. 45. Viaţa caldă-n ierburi lungi palpită Şi darnică se-mparte. cazimir, LV U. 23. 2. F i g. Bogat, roditor, mănos. Şi te-nfloresc, în noua primăvară, Cu trudă aprigă, harnică, Din zori în zori, din seară pînă-n seară, Ca pe-o livadă bogată şi darnică. deşliu, G. 14. Şi, cel puţin, dacă pămîntul, muncit atît de greu, ar fi mai darnic, bogza, C. o. 272. DARVTNÎSM s. n. Teorie (formulată de naturalistul englez Ch. Darwin) care explică originea şi evoluţia speciilor de animale şi de plante pe calea selecţiei naturale potrivit căreia indivizii necorespunzători sînt eliminaţi în lupta pentru existenţă, iar cei care supravieţuiesc se tiansformă necontenit sub înriurirea mediului înconjurător. Lenin considera darvinismul ca o doctrină care a aşezat pentru prima oară biologia pe un teren cu adevărat ştiinţific. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 9/2. DARVIN t ST1, -A, darvinişti, -ste, adj. Al darvinis-mului, privitor la darvinism. Admiţînd variabilitatea dar-vinistă a organismelor, Miciurin şi Lîsenko au dezvoltat teoria variabilităţii, elaborînd principiul diferenţierii calitative a celulelor vii din acelaşi fel de ţesuturi. CONTEMPORANUL, s. ii, 1953, nr. 356, 7/4. DARVTXÎST2, -A, darvinişti, -ste, 8. m. şi f. Adept al darvinismului. DASCĂL s. m. v. dascăl. DASCALÎÎCI s. m. v. duscălici. DASCĂL, dascăli, s. m. 1. (Popular, azi tot mai rar) învăţător (mai ales la ţară); (p. est., arhaizant) profesor. Şedeam singur în banca mea, la examenul de limba latină. .. stăpînit de o salutară teamă faţă de severul moşneag de pe catedră, dascălul meu de latineşte, Galactton, o. I 57. De copil... se lovea cu pumnul peste cap cînd vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură! creangX, a. 134. (Cu pronunţare regională) Dascalul de joc a fost azi după masă? ALECSANDRi, T. i 32. + (învechit şi arhaizant) Preceptor. Trebuie să caut lui Ferîd un dascăl mai harnic, sadoveanu, d. p. 16. 2. F i g. Nume dat creatorilor ideologiei revoluţionare a proletariatului. Marx, Engels, Lenin şi Stalin sînt marii dascăli ai proletariatului internaţional. Jf- Maestru, magistru. (Cu pronunţare regională) Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului. RUSso, s. 47. •*?. (Rar) Om învăţat, savant. Iar colo bătrinul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. eminescu, o. i 132. 4. (Uneori determinat prin « de biserică >') Cîntăreţ, diac, psalt. Se cunoaşte că-i vulpe, dascălul de biserică. camii.ar, n. I 141. Părintele... binrcuvintează, dascălul pune în sac partea sfintei biserici, sadoveanu, p. m. 160. Veşnică pomenire cîntată pe nas de popi şi de dascăli mahmuri. G. M. zamfirescu, m. d. n 87. + (învechit) Elev al unui seminar de preoţi. La Şocola să mergem, dacă voim să ieşim dobă de carte... Acolo-s profesorii cei mai învăţaţi din lume, după cum aud eu. — La Socolal strigă dascălii cei mai tineri. creangX, a. 115. — Variantă: (Mold.) dâscal (eminescu, n. 52, ALEC-sanpri, t. i 172, negruzzi, s. i 246) s. m. DASTjPRA1 adv. v. deasupra1. DAStJPRA2 prep. v. deasupra2. DAT1 s. n. I. Faptul de a da; (urmat de determinări introduse prin prep. «la») efectuarea anumitor operaţii de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Punct de la care se pleacă într-un raţionament, într-o discuţie, într-o argumentare; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noţiune fundamentală. Aşadar acesta « datul .. realitatea, camil petrescu, u. N. 31. 2. (în superstiţii; numai în e x p r.) A.J» o datul (cuiva) = aşa e soarta (cuiva). (Pleonastic) Aţa mi-e datul sorţii, Să n-am eu pe băiatul msu Lx cap în ceasul morţii, coşbuc, p. i 193. DAT — 14 — DATOR 3. (în superstiţii) Boală atribuită farmecelor, vrăjitor. Copila să-nflorcască, Pe loc să se curăţească De fapt, De dat, De pîră, De ură, De-ntristare Şi de vătămare. ai.ECSAndri, T. 7 366. Să se spargă Toate pagubele, Daturile, Făpturile, Descîntecile, Farmecele Şi vtajele. teodorescu, p. p. 385. DAT2, -A, daţi, -te, adj. Pus la dispoziţie, oferit, înmînat, predat, remis, transmis, prezentat, dăruit. (în concurenţă cu «oară») L-ai văzut prima dată acum două săptămini. CAMIL PETRESCU, T. iii 119. Dar eu văd de-atîtea dăţi Ce cuminte-i firea! COŞBUC, P. I 264. Şi-ntîia dată-n viaţă un plîns amar mă-neacă. eminescu, o. i 91. ^ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior, în împrejurarea trecută. Ca şi data trecută, aruncară făina pe jos. şez. i 86. Data viitoare = cu prilejul ulterior, într-o împrejurare viitoare. Să ştiţi că vă aduc data viitoare un ulcior de ţuică, sadoveanu, p. M. 28. Dc data aceasta (sau asta) sau de astă dată = în împrejurarea în care ne găsim acum, de rîndul acesta, acuma. De data aceasta n-ar mai fi o luptă, ci s-ar vedea simple trupuri... cum aleargă mecanic, în dorul de viaţă. sahia, n. 18. De astă dată însă vă rog să-mi răspundeţi categoric. VLAHUŢĂ, o. a. 431. Tot eu te voi scăpa şi de data asta. şez. rv 4. I’e dată (ce ... sau cum ...) = îndată, imediat (ce.. . sau cum.. .), pe loc, numaidecît; în momentul cînd... Orice fecior o vedea Pe dată o şi-ndrăgea. TEODORESCU, P. p. 152. (în opoziţie cu de două ori) 0 dată = într-un singur rind, nu de mai multe ori. Cînd era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. N-am păţit eu asta numai o dată în viaţa mea. CREANGĂ, P. 124. Să mai sărut o dată pămîntul ţerei mele! alEcsandri, p. ni 296. Să nu ne mai întîlnim Numai sîmbăta o dată, Duminica ziua toată, Alte zile-arareori, într-una de nouă ori. jarnîk-bîrseanu, d. 62. Nu o dată = în repetate rînduri, de multe ori, adesea. 0 dală (cil) = în acelaşi timp (cu)..cu acelaşi prilej, concomitent, simultan. O dată cu venirea serii, femeile au aprins focul in vatră, iîogza, c. o. 117. Baba, care se culcase o dată cu găinile, se scidă cu noaptea-n cap. creangX, p. 6. Nu te ocupa de multe trebi o dată. negruzzi, s. i 248. (Cu o construcţie mai puţin obişnuită) Ajunse cu seara o dată la un loc. RETEGanul, la TDRG. Expr. Aşa-i (sau aşa i-a fosf) data (cuiva) = aşa-i soarta (cuiva), aşa i-a fost (cuiva) sortit, scris. A$a-i data fetelor Să scrie cătanelor. hodoş, P. P. 208. DĂTINA, datini, s. f. 1. Obicei sau deprindere (moştenită din timpuri vechi) consacrată şi devenită tradiţională pentru o colectivitate de oameni; tradiţie, uzanţă. Acolo la munte, noi nu cunoaştem stăpîn, nici nu obijduim pe semenii noştri. Trăim în frăţie, după datină şi dreptate. sadoveanu, N. F. 179. Dar iată că mireasa-n prag s-arată. Şi, după vechea datină păgînă, Ea îşi desprinde valul ei de fată. anghel-iosif, c. m. i 17. Ce e datina? O legeî Zi o lege strămoşească / Bună-n vremuri, dar ce poate să nu se mai potrivească Celor ce cu propăşirea s-au născut în vremea lor. davila, v. v. 154. 2. (Rar) Rost. Ce să-i fac eu, dacă aşa e basmul? Va să-l spui şi eu după ciim este şartul şi datina lui. odobescu, s. iii 197. DATÎV, dative, s. n. (Gram.) Caz al declinării, funcţio-nînd, de obicei, ca complement indirect (rar ca circumstanţial de loc) şi răspunzînd Ia întrebarea: «cui?». Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost. .. pronumele conjunctive de dativ ji acuzativ. creangX, a. 84. DATOR, -OÂRE, datori, -oare, adj*' (Construit mai ales cu verbul « a fi » sau « a rămîne » şi urmat de determinări introduse uneori prin prep. «cu * şi arătînd DATORA — 15 — DATORNIC obiectul datoriei) 1. Care are de plătit (cuiva) o datorie, de obicei o sumă de bani. Mohabin a rămas dator unei văduve sărace cu cinci parale, pentru cusutul unui turban. •sadoveanu, D. P. 182. La birt ai rămas dator S00 lei. sEbastian, T. 282. <)> F i g. îţi sînt dator o lămurire, amicul meu. m. i. caraGiale, c. 69. Din zei de-am fi scoboritori, C-o moarte toţi sîntem datori! coşbuc, p. i 257. E x p r. Dator-vîndut = plin de datorii. Sărac-lipit, dator-vîndut... răminea netulburat. M. I. CARA-GlAiiE, c. 121. A scoate (pe cineva) dator = a cere, a pretinde (cuiva cu care ai avut o afacere) achitarea unei sume pe care n-o datorează. Sâni trei zile de vară. .. Băui, nene, turma toată Sărăcuţ de maica mea Cînd văzui că, după toate, încă şi dator mă scoate. ALECSANDRI, p. P. 265. (Rar) A face dator (un lucru) = a pune amanet, a amaneta, a ipoteca. Mincai caii şi coda Şi-mi făcui datoare via. jarnîk-bîrsEanu, d. 376. 2. (De obicei urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Obligat (prin lege, printr-o învoială sau moraliceşte) să facă ceva. Fiecare cetăţean al Republicii Populare Romine este dator să respecte constituţia şi legile statului de democraţie populară, const. k.p.r. 42. El e dator să se poarte politicos cu lumea. caragiai,E, o. m 34. Dă, sîntem datori a ne ajuta unii pe alţii, creangă, o. A. 218. Cetăţeanul e dator către lege mai mult decit supunerea sa. El trebuie a-i fi sprijinitor şi ajutor. BĂLCESCU, o. i 354. 3. (Construit cu dativul) Care are a mulţumi cuiva pentru un serviciu, pentru un sprijin etc.; îndatorat. Ţie iţi sînt datoare mîntuirea puilor mei. ISPIRESCU, l. QO. Voi veţi trăi; căci vouă Grecia e datoare; Căci voi aţi dat semnalul la libertatea sa. alexandrescu, p. 143. DATORA, datorez, vb. I. (Şi în forma datori; construit cu dativul) 1. T r a n z. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «la*, indicînd o instituţie bancară) A fi dator, a avea de plătit cuiva o sumă de bani sau, p. ext., altceva. Datoreşte o sumă de bani la bancă, a Tu îmi datoreşti cincizeci de kilograme porumb. sadoveanu, p. M. 264. îţi mulţumesc, frate, trebuie să-mi spui cit îţi datorez. camii, petrescu, b. 221. <$> F i g. Nu datorez nimănui nici o socoteală. SKBastian, T. 283. 2. Tranz. A fi obligat (cu ceva faţă de cineva), a avea o datorie morală (faţă de cineva), a trebui să mulţumeşti cuiva pentru ceva. Omului acesta îi datoresc copiii mei viaţa tatălui lor. camii, petrescu, T. I 426. Toate aceste reflecţiuni puţin măgulitoare pentru mine şi florile mele nu m-au împiedicat de-a exersa găzduirea ce datorez oaspeţilor, negruzzi, s. i 99. 3. Refl. unipers. (Mai ales în forma datori) A avea (pe cineva sau ceva) drept cauză. Cărei nedreptăţi se datoreşte trimiterea lui in linia întîi? camilar, s. l 350. Neînduplecatei lor voinţe şi materialului dîrz din care sînt plămădiţi se datorează faptul că la poalele măreţilor munţi nu se întinde un ţinut de mizerii, bogza, c. o. 269. Surparea părintelui meu se datoreşte măritului domn de astăzi. sadoveanu, z. o. 74. Nu ştia că acest monument se datoreşte celui mai mare sculptor, macedonski, o. m 72. <ţ> Tranz. A povestit tot cui îi datoreşte rana sa. Eminescu, n. 125. — Variantă: datori, datoresc, vb. IV. DATORAT, -Ă adj. v. datorit. DATORI vb. IV v. datora. DATORÎE, datorii, s. f. 1. Sumă de bani sau, p. ext., orice bun pe care cineva l-a dat cu împrumut sau pe care îl datorează cuiva. Ai să-mi plăteşti datoria cînd o să fii plin de bani. dumitriu, n. 115. Să-şi plătească datoriile, fie cătră negustortd liovean, fie cătră domnul său. sadoveanu, z. c. 241. Paşadia ii ceru datoria, m. i. cara-Giale, c, 25. <ţ> Loc. a d v. (în legătură cu verbele «a da », «a lua », « a cumpăra » etc.) Pe datorie = pe credit. Dădea oamenilor pe datorie, şi oamenii nu-i mai plăteau, pas, z. i 26. De trei zile mlncam... pe datorie. hogaş, dr. n 51. Dator nu-s, că nu-mi dă rumene pe datorie. CREANGĂ, a. 200. ^ Espr. A se băga, a se îneca sau. a so îngloda în datorii = a se împrumuta cu sume mari de bani care nu mai pot fi restituite. Lucrează aproape pe nimic, că-s înglodaţi în datorii la catastiful vechilului, care a rămas mare şi tare după fuga stăpinului. CAMII.AR, N. i 313. Datorie publică v. public. 2. Obligaţie (legală sau morală), îndatorire, sarcină. Respectarea legilor statului de democraţie populară, care apără drepturile şi interesele poporului muncitor, constituie cea mai de seamă datorie a fiecărui om al muncii. LTJPTA DE clasă, 1952, nr. 7, 70. Sînt bărbaţi care pot sta deasupra vieţii şi a morţii, păstrindu-şi cumpăna inimii în tirgii, pentru că au de îndeplinit aici pe pămînt, în timpul lor scurt, o datorie, sadoveanu, N. P. 144. Mai marii lui, văzindu-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. creangă, p. 297. Loc. a d v. De (sau din) datorie = din obligaţie, nude bunăvoie, pentru că aşa se cuvine,'aşa se cere, aşa trebuie. Făt-Frumos... se duse, de! de datorie. ISPIRESCU, L. 105. îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din datorie, negruzzi, s. I 221. Ln datorie = în locul unde te cheamă obligaţiile de serviciu. Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie. SEBASTLAN, T. 193. Eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie, caragiale, o. i 105. Loc. adj. (învechit) De datorie = făcut numai din obligaţie, cuvenit. A doua zi profesorul veni şi, după acea de datorie bună dimineaţă, scoase din sin o broşură. negruzzi, s. i 7. E x p r. A fi de datoria cuiva să ... = a fi obligaţia cuiva să. .. Nu era de datoria mea, insă am coborît de pe podul meu numai ca să lustruiesc biela, sahia, N. 30. Ca prietin vechi a cucoanei Nastasicăi, ii de datoria mea să vin o dată cu lăutarii, alecsandri, T. i 155. A crede do datoria sa să... = a se crede obligat să... Crezu de a sa datorie să se mai salte încă o dată. sadoveanu, z. c. 166. DATORÎNŢA, datorinţe, s. f. (învechit) Obligaţie (morală), îndatorire. Am socotit că am datorinţa să cei învoire, sadoveanu, z. c. 261. Gavrilă şi-a făcut datorinţa lui de l-a rugat pe stăpin să-i facă socoteala popa, v. 9. DATORÎT, -A, datoriţi, -te, adj. (Şi în forma datorat) 1. (Despre o sumă de bani sau un bun) Care trebuie plătit, restituit, dat (cuiva), cu care eşti dator (cuiva). Domnule subdirector, fii te rog bun şi inminează suma datorită, camii, petrescu, t. i 544. , 2. Care se cuvine, care constituie o obligaţie legală sau morală. Mi-am făcut anii datoraţi, am ieşit subofiţer; am dat un examen special şi am intrat in corpul jandarmilor. sadoveanu, p. m. 106. Fetiţa înaltă stătea tot cu mine — cit îi permitea stricta politeţe datorită altora. ibrăilEanu, a. 28. 3. (Construit cu dativul) Provenit din sau de la..., cauzat, pricinuit de. . . Febra asta, datorită pumnalului şi stingăciei tale, mi-a salvat mintea, camii, petrescu, T. n 278. (Numai în forma datorită; cu valoare de prepoziţie) a) Mulţumită, graţie. Datorită unor foi de învelit marfa. .. am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri, sadoveanu, D. p. 6. Datorită muncii d-tale... biblioteca e azi în regulă, camii, petrescu, T. i 150. b) Din cauza, din pricina. A murit datorită unui atac de angină pectorală, camii, petrescu, T. i 222. — Variantă: datorat, -ă adj. DATORNIC, -A, datornici, -e, s. m. şi f. (Rar la f.) 1. Persoană care are de plătit o datorie (de obicei o sumă de bani); debitor. în cîţiva ani, tot satul era însemnat pe o scoarţă a unei vechi cărţi de rugăciuni, ca i DAUNĂ — '16 — DĂLTUI datornic. CAMTLAR, N. I 332. Datornicul număra gologanii. .. şi-i lăsa pe masă. Birtaşul ii arunca în buzunarul şorţului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 15. 2. Persoană care are de primit (de la cineva) o datorie (de obicei o sumă de bani); creditor. Visteria mea e goală şi datornicii mei ţipă. SADOVEANU, z. C. 159. Va aştepta mai întii să ia leafa, ca să nu lase in urma lui nici un datornic cu buza umflată. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. Ii 201. Cînd dimineaţa te vei scula şi nu vei şti ce să măninci şi unde să te ascunzi de datornici, te încredinţez că atunce vei avea prea puţin mititea dotată la învăţătură. KOGĂLNICEANU, S. 216. DA1!XĂ. daune, s.f. Pagubă, stricăciune, vătămare. Angajaţii sint răspunzători pentru daunele aduse unităţilor respective in legătură cu munca lor. COD. M. 31. Se cunoaşte că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună. NE-gruzzi, s. I 143. ^ Loc. a d v. în dauna (cuiva sau a ceva) = în detrimentul, în paguba (cuiva sau a ceva). Societatea modernă... a despărţit cu desăvîrşire munca fizică de cea intelectuală, ceea ce e foarte anormal ţi e în dauna şi a fizicului şi a intelectului omului. Gherea, sx. cr. n 340. Această specializare a studiilor pentru fiecare şcoală in parte permite a se da fiecării materii de învăţămînt o dezvoltare îndestulătoare şi a nu se sacrifica toate cunoştinţele, grămădite ta un loc, una in dauna celorlalte. 0D0nESCU, S. n 63. Daune interese v. interes. (Neobişnuit) Pierdere, nenorocire. Avea un cal năzdrăvan, care ît da de ştire cînd i se-ntîmpla ceva daună. RETEGANUI,, p. ni 46. — Pronunţat: da-u-. DĂ interj, v. de3. DĂBĂLĂT, -Ă adj. v. duliălăzat. DĂBĂ1ĂZÂ, dăbălăzez, vb. I. (Transilv., Mold.) 1. Tranz. (Despre animale; cu privire la cap, gură, urechi) A lăsa în jos, a lăsa să atîrne (de oboseală), a apleca, a pleoşti. Calul... dăbălăză urechile, plecă capul la pămînt şi rămase neclintit locului, marian, o. ii 166. 2. Refl. (Despre persoane) A slăbi, a se moleşi. DĂBĂLĂZĂT, -Ă, dăbălăzaţi, -te, adj. (Despre urechi, buze, aripi etc.) Lăsat în jos (de oboseală), pleoştit. V. ci ă p ă u g, bleg. Uliul... ameţit de cap şi cu aripile dăbălăzate. marian, o. i 176. Avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Spate tare cirjobate, Buze mari, dăbălăzate. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 343. — Variantă: dăbălat, -ă (Slavici, n. n 4) adj. DĂBILĂR, dăbilari, s. m. (învechit şi arhaizant) Strîngător de biruri. Domnia-ta te trudeai cu rînduielile şi cărţile dăbilarilor împărăţiei, sadoveanu, d. p. 9. Se duc dăbilarii şi adună de la oameni, cu îngăduinţa lui vodă, peşcheşuri sultanatului, id. N. P. 138. Umblau cu dăbilarii domneşti pentru strîngerea dăjdiilor. BĂLCESCU, o. ii 26. DĂDĂCĂ, dădace, s. f. (Munt., Mold.; ieşit din uz) îngrijitoare, femeie angajată la copii în familiile boiereşti şi în familiile înstărite. V. guvernantă, bonă. A rămas singur, numai cu dădacele. .. iar bunică-sa şi maică-sa au pornit cu sania, în aceeaşi zi, la Vaslui, sadoveanu, F. j. 768. Dinuţ, copilul Filofteei, era acasă în braţele dădacei. Gai.act.'ON, o. i 112. N-avea voie să iasă... fără dădaca et. ispirescu, l. 120. 4» Expr. A face pe dndiica = a se ocupa prea mult de cineva, a îngriji pe cineva ca pe un copil mic. Ei sint artilerişti şi se pricep să tragă cu tunul... nu să facă pe dădacele pe lîngă civili. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 348. DĂDĂCEĂLÂ., dădăceli, s. f. (Ironic) Faptul de a se îngriji prea mult de o persoană, de a o servi ca pe un copil mic. DĂDĂCÎ, dădăcesc, vb. IV. Tranz. 1 A îngriji (în calitate de dădacă) un copil. Alături de părinţii mei, în inima mea îşi are locul mama Sia... femeia de încredere care t-a dădăcit şi crescut pe dînşii ca şi pe mine. M. I. CARA- giale, c. 73. 2. F i g. A se ocupa de o persoană (adultă) ca de un copil; a îndruma, a conduce; (f i g., ironic) a sfătui insistent, pînă la plictiseală. Uită-te mata pentru ce s-a întors. Ca să gogească şi eu să stau şi să-l dădăcesc/ c. petrescu, o. p. ii 48. Am cunoscut pe vestitul Kirkireu... care crescuse pe banul Manolache Băleanu şi l-a dădăcit pină la moarte, ghica, s. 258. DĂIIULĂ vb. I v. dăula. DĂINĂ s. f. v. doină. DAINUÎ, dăinuiesc şi dăinui, vb. IV. I n t r a n z. (Mai ales la pers. 3) A ţine un timp îndelungat, a se prelungi în timp, a dura, a persista. Moara cea veche____________ şi acum dăinuieşte, sadoveanu, o. i 405. Aceste petreceri dăinuiră pină după miezul nopţii, bolintineantj, o. 298. -$■ (Despre fiinţe) A trăi, a vieţui, a exista. Şi-o să petrec in pace prin lumile de soare, în care-oi dăinui? eminescu, o. iv 39. DĂIN’UÎRE s. f. Faptul de a dăinui; persistenţă, menţinere. DĂL\UrrOE, -OĂItE, dăinuitori, -oare, adj. Care dăinuieşte; durabil, persistent, trainic. Că se-ngrosesc de moarte zgîrciţii, mă pricep, Şi-ndrăgostiţii tineri cîţi dragostea şi-o-ncep, Că au şi unii şi-alţii comori dăinui-toare. macedonski, o. ii 74. Ferice de voi, care credeţi că toate sînt adevărate şi dăinuitoare. slavici, N. I 243. Vînălorul. .. să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz ce, în curînd, îi va asiguri, tot lui, o mai spornică şi mai dăinuitoare izbîndă. odobescu, s. iii 38. — Pronuntat: -ww-t-. DĂLBÎNĂ, dălbini, f. f. (Regional) Apă adîncă; Ioc adînc (şi primejdios) într-un lac, într-un rîu; bulboană. Peste adînca dălbină Sar peştii in aerul tremurător. Ai zice: un mare scamator Aruncă pumnale-n lumină, beniuc, v. 99. — Variantă: dullnnă s. f. DĂLBlCR, -oără, dălbiori, -oare, adj. Diminutiv al lui d a I b. O teleagă sprintioară. Aurită, dălbioară. Ca un cuib de zinişoară. ai.ECSandri, p. i 106. — Pronunţat: -bi-or. DĂLCĂ0C s. m. v. dalcauc. DĂLCĂ0Ş, dălcăuşi, s. m. 1. (Mold.) Ajutor al cîrma-ciului unei plute, care stă Ia cîrma dindărăt. Bărbatul cîrmaci şi nevasta dălcăuş, înfipţi, parcă, în plută pe picioare vînjoase, stăteau drept şi neclintiţi. HOGAŞ, dr. 242. 2. (Popular) Dalcauc (2). Rău ai făcut că n-ai vorbit la Dacia... Discursuri, aşa ca să vorbim şi să aplaude lumea, să te ridice dălcăuşii în braţe şi să strige ura! C. PETRESCU, î. II 138. DÂLCĂGŢ, dălcăuţi, s. m. (Familiar) Prieten, ortac. Meşterii sint dălcăuţii mei de petrecere şi scandaluri. G. M. ZAMFIRESCU, SP. M. N. II 131. DĂLTÎŢĂ, dăîtiţe, s. f. Diminutiv al lui daltă. Lucră neobosit.. cînd cu pinsula pictorului, cînd cu plumbul desemnatorului,- cînd cu dăltiţa gravoruluit ca să repre-zente cerbii vînaţi. odobescu, S. iii 142. DALTUÎ, dăltuiesc, vb. IV. T r a n z. A lucra, a scobi, a sculpta, a ciopli, a tăia cu dalta. Sus, ultimul burlan, mare şi gros, masiv, era dăltuit de-a dreptul în stînca de calcar. miha-t,E, O. 511. în capătul de apus sta jîlful domnului, mai largt mai bogat şi dăltuit cu înflorituri, sadoveanu, o. vn 109. DĂLTUIRE — 17 — DĂRĂPĂNA DĂLTUIRE s. f. Acţiunea de a d ă 1 t u i; săpare cu dalta în piatră, în lemn etc. DĂLTUÎT, -Ă, dăltuiţi, -te, adj. Lucrat, netezit, sculptat, cioplit, scobit cu dalta. Poarta la ei constă din doi stilpi dăltuiţi, în care se vîră cu capetele pari de brad. ŞEZ. i 3 3. DĂLTUIT6R, -OĂRE, dăltuitori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care dăltuieşte. DĂLTUITÎJRĂ, dăltuituri, s. f. (Rar) Scobitură, crestătură făcută cu dalta. Teascul este făcut dintr-o masă paralelogratnă, in care se face de jur împrejur o dăltuitură... în dăltititură se pun doage. I. IONESCU, P. 252. DĂLTtjŢĂ, dăltuţe, s. f. (Rar) Dăltiţă. dAmGL, -OĂLĂ adj. v. domol. DĂMOLÎ vb. IV v. domoli. DĂNĂC, dănaci, s. m. (Regional) Băiat măricel; băie-ţandru, băietan, flăcăiaş. Dănacii §i fetele se duc dis-de-dimineaţă la baltă. ŞEZ. vi 21. DĂNĂNĂIE, dănănăi, s. f. (Regional) 1. Ciudăţenie, minunăţie, năzdrăvănie; bazaconie, comedie. Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că n-am auzit pină acum vorbin-du-se de dinsa? Fimiox, c. 153. 2. Belea, pacoste, bucluc, năpastă, dandana (2). 3. Zgomot mare, gălăgie, zarvă, hărmălaie, larmă. DĂNDĂNĂIE, dăndănăi, s. f. (Regional) 1. Tărăboi, tămbălău, dandana (1). A fost dăndănaia dracului, intră iarăşi in vorbă Turcu. Roaiba, cînd a auzit una ca asta, a bătui-o pe sor'sa. pas, i,. I 293. 2. Boroboaţă, poznă; năzdrăvănie, comedie, minunăţie mare, dandana (2). Boieriul, cînd mai vede §i astă dăndănaie, crapă de ciudă. CREANGX, P. 67. DĂNGĂNÎ, dăngănesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre clopot) A suna. DĂNGĂNÎT s. n. Acţiunea de a dă n'g ă n i şi rezultatul ei; dangăt. Dăngănitul clopotelor. DĂNOS, -OĂSĂ, dănoşi, -oase, adj. (Rar) Darnic, generos. Moldovanul, ortoman şi dănos la mină, şi la suflet fălos, odobescu, s. A. 167. Că-i om drept... Şi de mină mai dănos, Şi de suflet mai duios. ALECSANDRi, v. P. 80. DĂNŢUÎ, dăttţuiesc, vb. IV. In tranz. (învechit şi popular) A dansa, a juca. Parcă umbla dănţuind sau ar fi fost oricînd gata să zboare, dumitriu, v. l. 7. (Bis.) Isaia dănţuieşte = numele unei cîntări bisericeşti, care se cîntă la sfîrşitul cununiei; fi g. căsătorie. în sfîrşit am prins doi în căpcană... însă nu mi-o pominit nici bechi de Isaia dănţuieşte. alecsandri, x. i 132. <$> E x p r. (învechit) A dănţui pe funie (sau pe frînghie) =a umbla pe funie, făcînd fel de fel de figuri; a face echilibristică. [Deprinderea] chiar şi pe frînghie a dănţui ne-nvaţă. negruzzi, s. n 260. Tranz. (Complementul indică un anumit dans) Polca, polca, vesel joc... plini de foc, Vesel noi te dănţuim! ALECSAKDRI, T. i 155. (Cu complement intern) Jupînul (cutare) Danţu-mi dănţuieşte. TEODORESCU, p. p. 78. -$■ A umbla făcînd mişcări ca de dans; a sălta. Trăsura inginerului s-a apropiat cu caii dănţuind în ham. Gai,an, z. r.. 87. <$> F i g. între el şi riul de fontă topită, pe care dănţuia o creastă de flăcări, se mişcau umbrele negre ale topitorilor. v. rom. noiembrie 1950, 43. — Prez. ind şi: dănţui (BENiuc, v. 38). DĂNŢUITOR, -OĂRE, dănţuitori, -oare, s. m. şi f. (învechit) Dansator. Renumele minunatei dănţuitoare zburase peste oraşele Ahaiei şi ajunsese pînă în capitala lumii. GAI.ACTION, o. I 425. <^> (Adjectival) Perechile dănţuitoare alunecă in valuri de voluptate pe parchetul de oglindă. GALACTiox, o. i 395. în ploaie de confetti saltă Părechile dănţuitoare. Xopîrceanu, b. 66. DĂXUi, dănuiesc, vb. IV._ Tranz. (învechit) A face o danie; a dărui, a dona. Ii dănui şi un insemnător număr de moşii, negruzzi, s. n 142. DĂNUÎRE s. f. (învechit) Faptul de a dănui; dăruire, donaţie. Fă liîrtia de dănuire s-o iscălesc. negruzzi, s. I 302. DĂNUITGR, -OĂRE, dănuitori, -oare, s. m. şi f. (învechit) Persoană care face o danie; donator. Sarcinile impuse tutulor mănăstirilor în genere de către ctitorii şi dănu-itorii lor. odobescu, s. ii 29. Epitropia, iară nu moştenirea fiind clauză principală a dănuitorului acestor moşii. I. IONESCU, D. 417. DĂRĂB, dăraburi şi dărabe, s. n. (Regional) 1. Bucată dintr-un aliment, dintr-un material etc. Foamea se trezise, îşi arătase colţii, îi împingea [pe prizonieri] pîn'la moarte de om, pentru un dărab. CAMir.AK, n. ii 346. (Cu pronunţare regională) Apoi du-te la cea poartă Ş-o taie darabe toată. SEVASTOS, n. 328. 2. Bucată, petic de pămînt. (Cu pronunţare regională) Omul de la coarnele plugului mormăi iar singur.. . Măcar darabul ăsta de loc să-l ar. dumitriu, v. L. 6. 3. (Determinat prin «de vreme») Bucată, interval de timp. A trecut un dărab de vreme ¡i s-a întors. — Variantă: dărăb (Gai,an, z. r. 30, SADOVEANU, P. M. 274) s. n. DĂRĂC s. n. v. darac.] DARAB s. n. v. dărui). DĂRĂBĂN s. m. v. dorobanţ. DĂRABtJŢ, dărăbuţe, s. n. (Regional) Diminutiv la lui dărab; bucăţică. Eu ţesei un dărăbuţ Şi mă dusei la drăguţ. E.MINESCU, I,. P. 19. DĂRÂ.CÎ, dărăcesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la lînă, cînepă, in etc.) A scărmăna, a destrăma şi uneori a pieptăna cu daracul, a da la darac, a trece prin darac. Crezi că munca prăfuroasă din fabricile de dărăcit lina e mai uşoară ? camii, PETRESCU, X. I 276. Vro două-trei bătrîne. .. să scarmene sau să dărăcească nişte lînă. SEVASTOS, N. 2. Găsi patru femei, dintre care două torceau, una dărăcea şi cealaltă împletea la un ciorap, fivmon, c. 52. F i g. [Vîntul] îşi dărăcea o dată coama sălbatică în peria pădurii, dumitri^ n. 187. DĂRĂCÎRE s. f. Acţiu.iea d: a dărăci şi rezultatul ei. DĂRĂCIT1 s. n. Dărăcire. DĂRĂClT;, -Ă, dărăciţi, -te, adj. (Despre lînă, cînepă, in etc.) Dat Ia darac, tras prin darac, scărmănat cu daracul. dărăcitOr1, dărăcitoare, s. n. Pieptenele cu care se dărăceşte; darac. DĂRĂriTOR2, -OĂRE, dărăcitori, -oare, s. m. şi f. Muncitor specializat în dărăcitul lînii, cînepii, inului etc. DĂRĂCIT ORA s. f. Cînepă, in, lînă etc. dărăcită. DĂRĂPĂNĂ, dărăpăn, vb. I. 1. Refl. (Mai ales despre construcţii) A se ruina, a se distruge, a se strica, a se prăpădi; p. ext. a se nărui, a se surpa, a se prăbuşi. Vechea mînăstire s-a dărăpănai, viahuţă, o. a. It 151. Tranz. F i g. în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi... să-i dărapene cu armele domnia, odobescu, s. A. 125. 2. Tranz. (Regional; cu privire la păr) A-şi smulge' părul (de desperare, de jale). Intra-n casă suspinind, Ieşea afară tot plîngînd, Păr bătrîn dărăpănînd. ŞEZ. vn 57. Cind la ţeapă se uita, Păr din cap dărăpăna Şi cu jale tot zicea. teodorEscu, p. p. 536. DĂRĂPĂNARE — 18 — DÂRUI DĂRĂPĂNARE s. f. Acţiunea de a (se) dărăpăna; ruinare, năruire, prăbuşire, surpare. ( F i g.) în mijlocul acestei cumplite dărăpăr.ări a planurilor ¡i a speranţelor sale, ce făcea oare Horia? odobescu, s. m 540. DĂRĂPĂNAT. -A, dărăpănaţi, -te, adj. (Despre construcţii) Gata să se dărîme, deteriorat; p.. e x t. năruit, prăbuşit, surpat. Afară ploua rar, in stropi mari, iar vintul învăluia ploaia ¡i o trintea chiuind in hanul dărăpănat. sadoveanu, o. I 139. Casa mamei-mari era mohorită, dărăpănată, înecată în bălării uriaşe. GAI,AC-tion, o. I 9. Un soi de terasă. . . de la ultimul etaj al unei clădiri vechi, dărăpănate, camii, PETRESCU, X. I 307. S-au descoperit, adîncite în pămînt, rămăşiţele unei cetăţi dărăpănate, de pe vremea luptelor lui Traian cu dacii. vi,ahuţX, o. A. ii 133. DĂRĂPAnAtOR, -OĂRE, dărăpănători, -oare, adj. (Neobişnuit) Care cauzează dărăpănare; ruinător, distrugător. (F i g.) Găseam şi eu că nu este nici moral, nici uman a permite un negoţ stricăcios şi dărăpănător sănătăţii locuitorilor, ghica, s. 461. DĂUĂPĂNATÎJRA, dărăpănături, s. f. Construcţie dărăpănată; clădire în ruină. Are o căsuţă, o dărăpănătură, intr-o comună de pe Ungă Bucureşti. CAMIT, PETRESCU, T. n 75. Dărăpănătura aceasta.. . dobîndea în bătaia lunii ceva tainic, m. i. caragiale, c. 127. dărîmă, dărîm, vb. I. 1. Tranz. A doborî la pămînt, a distruge, a nimici. Şuvoaiele cutremurau codrii, dărîmînd arborii, împleticindu-i. camilar, T. 60. Aşezaţi unul lingă altul, cît e abatajul de lung, minerii fac tot ce le e în putinţă să dărîme cît mai repede peretele de cărbune pe care îl au în faţă. BOGZA, v. j. 118. Se desfăşurau fîna-ţuri pe care brumele şi omăturile le dărîmau necosite. sadoveanu, z. c. 70. (Fig.) Răspunsul lui Andrei îi dărîmă ultima icoană din suflet, camii, petrescu, T. 1160.<^> Refl. pas. Făcu semn şi corturile se dărîmară. sadoveanu, z. c. 275. -4* Refl. A se prăvăli, a se surpa, a se ruina, a se dărăpăna. în loc să-şi vază de casă, că se dărîmă, cumpără cai. preda, î. 115. Părea că se dărîmă sala de aplauze, camii, petrescu, T. n 546. <0> (Poetic) Prin stihii ce prind să se dărîme, Farul meu va lumina cu sînge. BENiuc, v. 41. A desface cu îngrijire o construcţie pentru a folosi din nou materialul. 2. Refl. (Despre oameni) A cădea la pămînt, a se prăbuşi; a se răsturna. Trăgîndu-se un pas înapoi, s-a dărîmat dintr-o dată, secat de puteri, pe uşa casei boiereşti. galan, z. R. 212. Nu fără demnitate, şătrarul se dătîmă la pămînt. sadoveanu, z. c. 38. 3. Tranz. (Rar) A tăia, a rupe, a da jos (ramuri, frunze, fructe) dintr-un copac; p. ext. a distruge un copac (rupîndu-i ramurile, frunzele). ^ (Cu privire la iarbă, cereale etc.) A tăia cu coasa; a cosi. — Variantă: (regional) dărmă, darm (beniuc, v. 127, CREANGĂ, A. 112, AI.ECSANDRI, P. II 143, KOGĂI,NICEANU, s. 215), vb. 1. dărîmăre, dărîmări, s. f. Acţiunea de a (se) dărîmă; doborîre, nimicire, distrugere. Acum trei ani am cerut eu dărîmarea Bastiliei. CAMII, PETRESCU, T. II 366. Se vede un turn negru-n dărîmăre. negruzzi, s. n 84. — Variantă: (regional) dărmiirc s. f. DĂRÎMĂT, -A, dărîmaţi, -te, adj. 1. Prăbuşit, surpat, distrus, nimicit, ruinat. Trecătorul se rătăcea... printre garduri de nuiele, zăplazuri dărimate, ziduri risipite, sado-veanu, 7.. c. 79. Rădăcini rămase în malurile dărimate ca nişte gheare de dihanie. GAr.ACTiON, o. I 107. Pe zidul dărîmat... creşte in fiecare an o iederă. CAMn, PETRESCU, T. n 580. Vede casa-i părintească şi cu straşinile-i late Pe sub care se agaţă cuiburile dărimate. MACEDONSKI, o. I 86. F i g. (Adverbial) Mai bine vînd pămîntul, vorbeşte dărîmat tata. stancu, D. 99. + (Despre construcţii! Desfăcut cu îngrijire pentru a folosi din nou materialul. 2. (Despre copaci) Din care s-au tăiat, s-au rupt ramuri, frunze etc. — Variantă: (regional) dărmtft, -ă adj. dArîmAtGr, -oAre, dărimători, -oare. s. m. şi f. Persoană care dărîmă. Acum stau in dreptul casei mele... şi nu o mai găsesc. Dărimătorii o duc în tărăboanţe şi care, şi o varsă departe, desfăcută în cărămizi şi bîrne. ARGHEZI, P. T. 147. DĂRÎMĂ TÎJRĂ, dărîmături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Grămadă de cărămizi, moloz, lemne etc., provenite din dărîmarea, prăbuşirea unei construcţii. Pe rîuri plutesc dărîmăturile palatelor. RUSSO, O. 33.^Clădire dă-rîmată, ruinată; ruină. Dar şi mai interesante... erau pentru el vechile dărîmături romane, galaction, o. i 114. Am dat de-o mănăstire veche toată dărîmături. RETEGANUL, p. I 39. Ajunse la un oraş mare, din care numai dărîmături rămăsese. ISPIRESCU, L. 100. 2. Grămadă de crengi (mai ales uscate) rupte din copaci şi doborîte la pămînt; vreascuri. Lîngă gluga de coceni, o stivă înaltă de rădăcini amestecate cu dărîmături de sălcii scorburoase. sadoveanu, P. m. 30. Ardeau în vîlvătăi dărîmături de copaci, id. z. c. 32. — Variantă: (regional) dărmăttiră (eminescu, o. i 60) s. f. DĂRM vb. I v. dărîmă. DĂRIVIÂIIE s. f. v. dărîmare. DĂRMAT, -Ă adj. v. dărîmat. DĂRMATTÎRĂ s. f. v. dărîmătură. DĂRNICIE, dărnicii, s. f. 3. însuşirea, faptul de a fi darnic; generozitate; mărinimie. [Zgîrcitul] azvîrli o pungă cu bani. Cerşetorul rămase mirat d-aşa dărnicie, vissarion, b. 91. Cu faţa-n sus poetul visa că se inspiră, Visa că-i un Virgiliu, şi-n vis, ca scumpe pietre, Zvîrlea cu dărnicii splendide hexametre. anghel-iosif, c. m. i 72. 2. Abundenţă, belşug; rodnicie. Dărnicia solului. F i g. Care noi? se zăpăci omtdeţul într-atîta dărnicie de voce cită îndrepta Gheorghe Dima către dînsul. Galan, z. r. 48. DĂRUÎ, dăruiesc, vb. IV. Tranz. (Uneori cu determinări indicînd darul, introduse prin prep. «cu») 1. A face (cuiva) un dar, a da în dar; a cinsti (pe cineva). E bun şi blînd [pisoiul] ca şi bătrîna aceea care mi l-a dăruit. sadoveanu, P. M. 239. Cei doi moşnegi... îi puseră numeU Pipăruş-Viteazul, şi îl dăruiră cu un paloş. RETEGANUL, p. v 74. Colonelul Enghel îmi dărui o puşcă cu două ţevi. odobescu, s. iii 22. 2. A da, a ' acorda. Vreau să-ţi dăruiesc... un sfat. sadoveanu, d. p. 147. Pe poporul romîn [să ne sprijinim] ... pe acest popor căruia îi dăruim libertatea şi rodul muncii lui. camii, petrescu, b. 137. (în legătură cu viaţa, anii, zilele de trăit) Dăruieşte-mi viaţă, Păsărilâ, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti. CREANGĂ, P. 268. Eu să ucid orfanul la sinul meu purtat? L-am dăruit cu zile şi vrei să-mi întorc darul? ALECSANDRi, p. iii 345. Funiile că-i tăia Şi cu viaţa-l dăruia. TEODORESCU, p. p. 556. 3. (Cu privire la muncă, activitate, viaţă etc.) A închina, a consacra, a dedica, a hărăzi. 'V. I. Lenin şi-a dăruit întreaga viaţă cauzei revoluţiei proletare. ^ Refl. Sf simţea cuprins de un dor de a fi neasemuit de bunt eroic, de a se dărui cauzei socialismului pentru care au trăit şi au murit atîţia eroi. CALUGĂRU, o. p. 437. Ai murit, dăruindu-te tot. . . dintr-o singură dată. camii, petrescu, b. 126. DĂRUI ALĂ — 19 — DĂULAT 4. A înzestra (pe cineva) cu ceva; a dota. Niciodată n-a dăruit-o viaţa cu florile roşii ale bucuriei. ISAC, o. 220. — Prez. ind. şi: dărui (deşuu, g. 34). DĂRIJIĂLĂ s. f. (Numai în loc. adj.) De dăruială = (dat) în dar, ca dar, de dar. Cind pleci, iţi mai dă şi trei dramuri [de tutun] de dăruială. caragiai,e, la TDRG. Nu mi-e hatul de vinzare... Mi-e hatul de dăruială. TEODORESCU, P. P. 613. DĂRUÎNŢĂ, dăruinţe, s. f. (Rar) Dar, donaţie, danie. îl rugară să primească dăruinţa: jumătate din vitele de la ei. RETEGANUI,, P. IV 40. DĂRUÎRE, dăruiri, s. f. Acţiunea de a (se) dărui şi rezultatul ei. 1. Dar. Copiii le mulţămiră de astă dăruire. RETE-GANTJIî, P. II 35. 2. Gest, act de devotament, de sacrificiu. Mă uitam la Ivan, ca odinioară la icoană, cu un sentiment de desprindere din mine şi de dăruire. G. M. ZAMFiRESCU, M. D. I 104. DĂRUITOR, -OARE, dăniitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care face un dar; p. e x t. persoană darnică, generoasă. Aceşti trandafiri continuau, î?i conştiinţa mea, pe frageda lor dăruitoare. gai*action, o. i 59. ^ (Adjectival) Ulmu-tni este verişor, Iar stejarul frăţior, Că la vreme şi la zor Mult ?ni-a fost dăruitor. TEODORESCU, p. p. 354. DĂRUŞĂG, dăruşaguri, s. n. (Regional) Dar, dăruire. M-ai cumpărat, ca să mă vinzi? Mă duc la părinţii mei chiar in seara asta. — Nu-i vinzare, nevastă, ci dăruşag. SADOVEANU, D. P. 74. DĂSCĂLĂŞ, dăscălaşi, s. m. Diminutiv al lui dascăl. 1. (Depreciativ) v. dascăl (1). (Cu pronunţare regională) Ce au a face cu chestiile aceste de căpitenie micele umbre de mici dascalaşi? russo, s. 162. 2. v. dascăl (4). Oricum te-i preface Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic dăscălaş. atvecsandri, p. P. 9. DĂSCĂLEĂLĂ, dăscăleli, s. f. Faptul deadăscăli (2)j de a bate (pe cineva) la . cap; cicăleală. DĂSCĂLESC, -EĂSCĂ, dăscăleşti, adj. Al dascălului, de dascăl, caracteristic dascălului. De vreme ce. ', . am învăţat a ceti lesniciosul metod al abecedarului d-tale. . . nu sint la îndoială că voi învăţa a scrie iarăşi fără ajutorul dăscălesc. negruzzi,. s. I 12. DĂSCĂLEŞTE adv. Ca un dascăl. DĂSCĂLI, dăscălesc, vb. IV. 1. T r a n z. A învăţa, a povăţui, a sfătui; p. ext. a mustra, a dojeni. Mătu-şă-sa... după ce a lăsat-o să plingă să se răcorească, a povăţuit-o, a dăscălit-o. GAI.ACTION, o. I 125. Moartea, avînd bunătate a. dăscăli pe Ivan, se pune în raclă. CREANGX, p. 322. Mintea. .. Este un înţelept sfetnic tocmit să ne dăscălească, conachi, p. 281. 2. T r a n z. A bate capul (cuiva); a cicăli. Cum prindea pe unul la strîmtoare, cutii îl lua la dăscălit: că el aşa, că el pe dincolo. gai,an, z. r. 11. 8. I n t r a n z. (Rar) A exercita profesiunea de dascăl «• Tata dăscăleşte aci de cincisprezece ani, c. petrescu, î. n 169. DASCĂLICESC> -EĂSCĂ, dăscăliceşti, adj. (Neobişnuit) Dăscălesc. Scoase din buzunarul vestei un creion... fără de carey din obişnuinţă dăscălicească, nu putea vorbi. C. PETRESCU, î. I 15. DĂSCĂLlCT, dăscălici, s. m. (Rar; depreciativ) Dăscălaş (1). Un dăscălici izbutise să-l scoată din minţi şi să-l facă să creadă că băiatul dă, dimpotrivă, semne că are să ajungă un om cu totul deosebit, macedonski, o. ni 57. — Variantă: (neobişnuit) dasca!6ci (ghica, s. 258) s. m. DĂSCĂLÎE, (2, 3) dăscălii, s. f. 1. Profesiunea de dascăl (1). într-un tind, în cei din urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de sus. sadoveanu, o. A. i 163. Văzînd. .. că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum şi se apucă iară de dăscălia lui. ISPIRESCU, I.. 276. 2. Povaţă; p. ext. dojana, mustrare. Te rog, nu cuvinte; n-am umor s-acult dăscălii; răspunsul meu ar fi fără replică, negruzzi, s. m 155. 3. (învechit) Iscusinţă, pricepere, dibăcie. Iară de steag o lopată Prelungă avea şi cu dăscălie Făcută de maistor Pintilie. budai-dbi,Eanu, ţ. 95. DĂSCĂLÎME s. f. (Cu sens colectiv; popular) Mulţime, grup de învăţători sau de profesori. Cu toată dăs-călimea dumnealui, cu toată societatea moftologiei a dumnealui... degeaba! caragiaive, o. I 102. -ţ» (Rar) Elevi care urmau o şcoală de preoţi. Am găsit o mulţime de dăscălime adunată, creangă, a. 128. DĂSCĂLÎRE, dăscăliţi, s. f. Acţiunea de a dăscăli. Să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor, rebreanu, i. 21. DĂSCĂLÎT, -Ă, dăscăliţi, -te, adj. Povăţuit, sfătuit, învăţat; (despre animale) dresat. Toate lighioile curţii ii ieşeau înainte, parcă erau dăscălite. DEtAVRANCEA, S. 229. DĂSCĂLITÎJRĂ, dăscălituri, s. f. (Rar) Dăscăleală. DĂSCĂLIŢĂ, dăscăliţe, s. f. (Popular, azi rar) învăţătoare (mai ales la ţară); p. ext. (arhaizant şi familiar) profesoară; soţie de dascăl (1, 4). Se va face şi ea dăscăliţă, va fi directoarea vreunui institut. Ga^action, o. I 637. Tu-mi răsai în zare, A vremii noastre dreaptă muceniţă, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnică, bălaie dăscăliţă. GOGA, p. 29. Cind mi-ai fi tu dăscăliţă, Ai vedea cum m-aş sili. negruzzi, s. iii 24. DĂTĂTOR, -OĂRE, dătători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Care dă (ceva). Sub căldura soarelui dătător de viaţă, florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor, hogaş, m. n. 180. [Cuvîntul] aprinde-n inimi ură sau iubire, De moarte, de viaţă-i dătător. vi,ahuţX, o. A. 26. O băutură bună şi dătătoare de chef. sbiEra, p. 306. <$• (Substantivat) Asediază revistele. . . inşală pe cîţiva dătători de brevete, şi intr-o bună dimineaţă.. . se fac avocaţi, deputaţi sau moşieri. gai,ac-Tion, O. I 488. Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini. EMINESCU, o. i 149. <> (Rar) Dătător de foc = incendiator. Trebuie, prin urmare, ca să suferi ca fiul du-mitale să fie pedepsit mai cumplit decit ucigaşii, decit dătătorii de foc. kog.Xt.nickanu, s. 193. DĂULĂ, dăulez, vb. I. Tranz. (Munt.) A sie: de puteri, a obosi; a istovi; a speti, a zdrobi, a prăpădi. Ar veni tata. .. şi i-ar dăula-n bătăi pe ceilalţi dacă ar afla că m-au stîlcit in pumni. STancu, d. 354. <ţ> F i g. Sufle-tu-mi dăulat şi zdrobit de răstrişte în zadar cată odihna. odobEscu, s. A. 162. Refl. (în forma dehula) Să mă lăsaţi să mă mai odihnesc şi eu puţintel acasă, că m-am dehulat de atîtea trebuşoare pe pămînt. CARAGIAI,E, o. III 50. — Pronunţat: dă-u-, — Variante: dăliuld (ispirescu, la tdrg), deliulă vb. I. DĂULĂT, -Ă, dăulaţi, -te, adj. (Munt,, despre fiinţe) Istovit, obosit, extenuat; zdrobit, spetit. + (Despre lucruri) Stricat, avariat, dărîmat, ruinat. Zidurile, vai! de mult timp dăulate... ale bisericii, odobescu, S. ii 514. — Pronunţat: dă-u-. — Variantă: dcliulât, -ă (ghica, S. 401) adj. i DĂULI — 20 — DE DĂULÎ, dăulesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A jeli, a boci, a plînge (pe cineva). S-adune vecini Şi neamuri să strîngă, Pe fată s-o plingă Şi să mi-o bocească, Să mi-o dăulească. coşbuc, p. n 151. — Pronunţat: dă-u-. DĂUNA, dăunez, vb. I. X n t r a n z. A pricinui (cuiva) o pagubă, o stricăciune; a prejudicia. Orice act de indisciplină dăunează ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2883. Leul ridică gheara asupra catirului cu blindeţă, fără să-i dăuneze şi jucîndu-se numai. SADO-veanu, D. p. 21. T r a n z. (Neobişnuit) A vătăma. Digul era trainic: ploile din toamnă şi-au trecut şuvoaiele pe de lături, fără să-l dăuneze mai mult decît s-ar fi cuvenit. GAI.AN, z. R. 44. — Pronunţat: dă-u-. DĂUNĂTOR, -OĂEE, dăunători, -oare, adj. Care dăunează; păgubitor, vătămător. Neglijenţă dăunătoare, -tf- (Substantivat, m.) Insectă (sau animal) care pricinu-ieşte pagube culturilor agricole. [Din veniturile în bani ale gospodăriei colective] se acoperă cheltuielile de producţie, ;i anume: repararea maşinilor şi uneltelor agricole, tratamentul animalelor, combaterea dăunătorilor şi altele. STAT. GOSP. AGR. 27. — Pronunţat: dă-u-, DĂtJNĂZI adv. v. deunăzi. DĂUNtiS, -OĂSĂ, dăunaşi, -oase, adj. (Rar) Dăunător; p. ext. lacom. Anii săi tineri, mintea-i îndărătnică cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, doamna Chiajna, muiere capeşă şi dău-noasă. odobescu, s. A. 124. — Pronunţat: dă-u-, DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziţie condiţională) Dacă, în cazul că. Iar de va fi ca steaua mea să cadă.. . Un alt fecior... Va duce mai departe drumul meu! BENIUC, V. 72. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, I,. 1. Oiţă bîrsană, De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cimp de mohor. Să spui lui Vrincean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. alecsandri, P. P. 2. <ţ> (Introduce propoziţii condiţionale negative, eliptice) Mai repede, că de nu, totul e pierdut. camii, pBTrescu, t. ii 394. De-i izbuti, bine... iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine... CREANGĂ, p. 187. (Cu nuanţă temporală) De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce o propoziţie concesivă, precedat de «şi») Deşi, cu toate că, şi dacă. Obraznicul, şi de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. Jf- Chiar dacă. Nu-s piedici să-i oprească de-ar creşte-n cale stînci. YINTII.Ă, o. 20. De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să toc. negruzzi, S. I 147. 3. (Introduce o propoziţie finală a cărei acţiune este realizabilă) Ca (să), pentru ca (să). Haide! Luaţi-l de-l daţi norodului. NEGRUZZI, S. I 156. Face-m-aş privighetoare, De-aş cînta noaptea-n răcoare Doina cea dezmier-dătoare! alecsandri, o. 63. <> (Introduce o finală a cărei acţiune este reală) In toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. ISPIRESCU, I,. 386. Apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu şi o arse. BĂI.CESCU, o. xr 171. 4. (Introduce o propoziţie consecutivă) Încît, că. Mircea izbucneşte in plîns, de i se scutură ghiozdanul în spate. sahia, N. 52. Viscolul ridica omătul în valuri şi-l spulbera în văzduh, de nu se mai vedea nici cer, nici pămînt. VLA-huţă, o. A. 344. Făcu de şarpele îl putu înghiţi. RETEGANUL, p. II 42. Pusă să-i facă un buzdugan... îl aruncă in sus, de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. Ce-ai păţit, unchiaşule, de tncaleci pe mine? alecsandri, t. i 430. -^•(Adesea în corelaţie cu «atît (de)», «astfel (de)», «aşa (de)») Şi era atît de sărac, de nu-i ardea nici focul în vatră. reteganul, p. IV 7. Miile de paseri cîntau__________ cîntece, aşa de duioase, de erau in stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. fi. (în legătură cu « ce »; introduce o propoziţie cauzală) Pentru că, fiindcă. Harap-Alb o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. creangă, p. 276. De-abia umbli de slabă ce eşti. alecsandri, T. 1582. 6. (Introduce o propoziţie subiectivă) Dacă. Şi in farmecul vieţi-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. EMINESCU, O. I 113. 7. (Introduce o propoziţie interogativă indirectă) Dacă. Te-a întreba de nu mai ştii de vreun leac. sbiEra, p. 27. Dorul prinse-a mă-ntreba: Drag mi-e bădiţa ori ba?___________ De mi-i drag, de nu mi-i drag, Nu poci spune peste sal. jarnîk-bîrseanu, d. 70. 8. (Introduce o propoziţie subiectivă) Că. Dar al nostru împărat, Tot mergind pe la vînat, într-o seară s-a-ntîmplat Pe la noi d-a înnoptat. TEODOREscu, p. p. 116. 9. (Introduce o propoziţie completivă directă şi indirectă) Să. Ouşoare că scotea Şi-ncepea De le-mpărfea. TEODORESCU, P. P. 532. 10. (Introduce o propoziţie atributivă) [Zmeul] are obicei de aruncă buzduganul. ISPIRESCU, L. 85. 11. (Introduce o propoziţie predicativă) în aşa fel încît, în situaţia să. Cind eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. POP. II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (învechit şi popular, leagă două propoziţii copulative) Şi. Stai de nu mă săgeta. TEODORESCU, P. P. 40. 2. (Introduce propoziţiile disjunctive) Sau.. .sau, ori.. . ori. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, o. i 146. De lucram, de nu lucram, Mamei tot dragă eram. alecsandri, p. p. 308. III. (în propoziţii independente) 1. (Introduce propoziţii optative, uneori precedat de numai) O, dacă... 1 Numai de nu i-ar muri mulţi înainte. CREANGĂ, p. 250. Ah! meştere Ruben... cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameţi mintea! EMINESCU, N. 49. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puţină umbră! JARNIK-BÎRSEANTJ, D. 199. 2. (Uneori în corelaţie cu numai, abia etc.) Poate că... numai prin căsuţe de se mai afla ceva veselie. dunăre anu, n. 80. IV. (Numai în 1 o c. c o n j.) De ce ... de ce... sau de ce... de aceea ... sau de co... tot.. .= cu cît... cu atît... De ce se îmbogăţea, tot mai lacom era şi mai ahtiat de bani. vlaitoţă, o. A. 215. De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, creangă, p. 275. Au luat-o prin pădure, doar vor putea ieşi cumva la largul, dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare. RKTE-ganul, p. ii 72. Cum de v. c u m. DE2 interj. (Şi în forma regională dă; precedat uneori de «apoi», «d-apoi») 1. Introduce afirmaţii şi replici, dînd expresie unui sentiment, unei stări sau unei atitudini de: a) şovăială, nedumerire, nesiguranţă în faţa unei situaţii încurcate. Ap ăi de, cucoane, ce să fie mai gras decît porcul meu din ogradă? ISPIRESCU, I.. 178. Ce este talentul? — De! aceasta este prea uşor de spus. CARAGIAI.K, N. F. 12. Ş-apoi de ce num-aţi sculat? — D-apoi dă, mămucă. CREANGĂ, P. 11; b) resemnare în faţa unei situaţii fireşti sau a unei întîmplări neplăcute, nenorocite. Făt-Frumos, cu inima curată... se duse, de! de datorie. ISPIRESCU, t. 105. Te cred, cumătre: d-apoi dă, nu-i cum vrem noi. CREANGĂ, P. 31. Numai dă! ce să facă bietul om? id. ib. 140; c) nepăsare faţă de cineva care se află într-o situaţie încurcată sau neplăcută. Apoi de! ce să-ţifac?; d) supărare care se manifestă uneori printr-o mustrare, un avertisment sau o ameninţare adresată cuiva. De! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce vă-ţi pricepe. DE — 21 — DE ISPIRESCU, I,. 68. Dă, măi gogule !... cată-ţi de drum ptnă ce nu scot luleaua de la ciubuc. alECSandri, T. r 238. De, mă, ce vă ţineţi cird Şi intraţi aşa cîntind. TEODORESCU, p. P. 129; e) ironie. Apoi dă!... vorba ceea: Azi tare, mine mare. alECSandri, t. i 381. 2. (Introduce replici, dînd expresie unei atitudini de negare sau dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum, tronc. (în forma populară dec) Mă duc... să nu mă baţi... Să nu dai!—Dec! de ce să te bat?____________ du-te sănătos. caragialE, o. I 250. în ce te bizui, de te indîrjeşti aşa, nepoate ? Dec! Nu cumva ai pofti să-mi iai viţica pentr-un cuc armenesc? CREANGX, a. 57. Dec !... ce te răsteşti asa la mine, jupîneasă ?... Ai uitat cu cine vorbeşti ? ALECSANDRI, T. I 35. — Variantă: (popular) jlec, (regional) dă interj. DE3 interj. Exclamaţie cu care se îndeamnă caii la mers; hi. De! sileşte. Te grăbeşte, Agerul meu armăsar, negrUzzi, s. ii 102. De!... cal de!... ŞEZ. m 189. DE1 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Ţară de democraţie populară. Spirit de iniţiativă. Articol de fond. Cfntec de dragoste, a Unei copile ca jupiniţa Ma-rusca, ti trebuie un bărbat cu strălucire de soare. Sado-veanu, I'. j. 397. Şi ca la mindre nunţi de crai, lesit-a-n cale-ales alai. coşbuc, p. i 56. (Atributul are şi sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ţi spun, mai degrabă as bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, o. a. I 93. Călătorul, după chip şi port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pin sate după daraveri. caragialE, p. 44. Se vede că şi lui dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri. CREANGX, p. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mtncării. id. ib. 9. (Atributul califică prin modul de acţiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. <}~ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de ştiinţe. Ministerul de Finanţe. Conferinţă de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cintece şi dansuri. (Atributul arată calitatea obiectului prin consecinţele însuşirilor neexprimate) Un tinăr de nădejde. O noapte de pomină. (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperişurilor, piclele uriaşe ale pădurilor suiau intr-un văzduh de limpezimea lacrimilor, camilar, TEM. 7. în grădina bordeiului lor crescuse . . . un măr de toată frumuseţea. vissarion, b. 10. Curtoszi insă era un om de o veselie proverbială. HOGAŞ, dr. ii 196. (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce priveşte locul, timpul sau cauza) Brinză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. (în titlurile de nobleţe) Ducele de Parma. <$-(Atributul exprimă natura prin aprecierea cantităţii, valorii, greutăţii, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foiţe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. e=j L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. camilar, n. i 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. camil petrescu, t. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecţionat un lucru) Făcut din. Stofă de lină. Haine de pinză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune, a Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. sadoveantj, o. a. i 99. Pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş. TOPÎrceanu, b. 54. Pe faţa mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelşugarea casei. macedonski, o. iii 8. <$> (în comparaţii eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braţ de fier. Inimă de piatră, o Şi nici n-auzea în cring cum păşea. . . Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă, banuş, b. 34. Acest riu... şerpuieşte printre pajiştile şi arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald şi de aur ale griului. macedonski, o. in 3. ■ (Atributul indică producătorul unui lucru şi natura lucrului) Pinză de păianjen. Ou de găină. 8* (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuţiune verbală, indică subiectul acţiunii) început de toamnă. La o bătaie de puşcă. t=i Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. banuş, b. 79. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă.. . erau botezate de noi tranşee, camil petrescu, u. n. 5. Urlete, mugete, şuierături, bubuituri de tini, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. barT, E. 389. 9. (Atributul — substantiv sau verb la infinitiv —, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuţiune verbală, arată obiectul acţiunii) a) (Cu funcţiune de complement direct) Schimb de experienţă. Constructor de vagoane. 1=] Să fii de viaţă nouă şi bună făurar, deşliu, G. 7. Ştii tu, mîndră, ce ţi-am spus La sapă de cucuruz? jarnîk-bîrseanu, d. 245. ■^> Loc. adv. Cu băgare do scamă v. băgare.«*. E x p r. Dare de seamă v. d a r e. b) (Cu funcţiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. □ Cine are aripi bune nu ştie ce e .teama de pămînt. bassarabescu, v. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. vlahuţX, n. 19. Pinăi cind să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? alEcsaîîdri, p. a. 82. + (Atributul obiectiv arată şi cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. 'camil petrescu, T. I 21. Humuleştenii... au fericirea de a vedea lume de toată mina. CREANGX, a, 74. 1 DE — 22 — DE 10. (Atributul exprimă relaţia) în ce priveşte. Tovarăş de drum. z=t Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăş de cărăuşie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenţei) Care se găseşte (în, la), din partea... V. d e la, din. Moş Gheorghe mă ispiti o vreme despre şcoală, despre cei de-acasă. sadoveanu, o. a. I 94. (în nume topice compuse) Baia de Arieş. Roşiorii de Vede. Vălenii de Munte. Loc. adj. De îafă v. f a ţ ă. b) (Punctul de plecare în spaţiu) Plecarea de acasă. Se ridica domol, deocamdată., simfonia de pretutindeni a revărsatidui zilei. HOGAŞ, dr. n 109. (Atributul exprimă şi natura obiectului determinat) Aer de munte, czi Păsări de apă albe se înalţă pe virful catargelor. SAHIA, n. 40. Loc. adj. De jos v. j o s. 12. (Atributul arată timpul) Care trăieşte sau se petrece în timpul (ziua sau perioada); care datează din. Plănuiau amîndoi viaţa lor de mîne. camilar, n. I 227. Te rog să terţi scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. <$► (Atributul este precedat de articolul adjectival « cel, cea, cei, cele ») Vezi un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac, Cind la ziua cea de mîne abia ctiget-un sărac. EMINESCTJ, o. 1130. (Atributul arată şi natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi.. . pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. sadoveanu, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, o. i 83. Ce să vă spun vouăt oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, s, i 245. ^ Loc, adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată provenienţa; se construieşte cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. (Atributul exprimă şi natura obiectului determinat) Aburul de borş acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaţilor, camilar, n. i 9. Tu nu simţeşti mirosul de ogor. isac, o. 20. 14. (Atributul arată destinaţia obiectului determinat cu privire Ia folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare naţională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecţie. Lamă de ras. Maşină dc cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat, cu In pădurile lumii, Lingă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe, banuş, b. 92. De la postul de observaţie al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mişcările, c. PETRESCU, a. 312. Căruţa... soseşte la locul de intîlnire al vînătorilor. odobescu, S. m 16. Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi, alecsandri, p. p. 1. 15» (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. în noaptea de marţi spre miercuri. Meseria de miner. Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. în ziua de azi v. azi. 16» (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic « un drag de copilaş » înseamnă « un copilaş drag ») Hoţul de păgubaş. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc:«Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!», coşbuc, p. i 97. Dobindi un drag de copilaş, ispirescu, l. 41. Cea dintăi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, a, 2. Sărăcuţul de mine! id. P. 22. Loc. adj. JFel de fel de ... =feluriţi. [Căpriţa ]face sărituri de necrezut şi mehăie, şi face fel defel de nebunii. caragiale, p. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? în după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosidui monah nişte meşteşuguri pe care le săvîrşise logofătul Drăghici. sadoveanu, f. j. 398. ^ Expr. A îi de . .. = a avea. .. A fi de aceeaşi vîrstă. A fi de competenţa cuiva, tzn Abramovici a fost de părere să rămînem în picioare, sahia, n. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură şi de-o samă. ALECSANDRI, p. a. 104. Să-ţi lie (să tu fie etc.) de hîne! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ţi fie de bine, nînaşule! CREANGĂ, P. 24. (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, fireşte, de brad. CAMU, PETRESCU, U. N. 8. ^ (Numele predicativ exprimă apartenenţa, avînd sens partitiv) Tatu-său era de ai noştri, om de omenie, sadoveanu, . o. A. 1.97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi * şi un supin exprimă necesitatea: « ce e de făcut? » — ce trebuie (sau ce urmează) să facem ?) Ar mai fi de strîns, la un locy Toate inimile tinere. DEŞLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. sadoveanu, f.j. 388. . UT. (Introduce un complement circumstanţial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acţiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, p. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Şi cu drag, de sus, privea, alecsandri, p. I 101. (Complementul circumstanţial de loc e'însoţit de alt complement circumstanţial de loc, care arată punctul final al acţiunii) De aici pină acasă, czj începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos şi de jos pănă sus. CREANGĂ, p. 163. <$>• Loc. a d v. De colo (pînă) colo v. colo. Do unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acţiunea) în, Ia. O lua cu binişorul s-o ducă de partea ulmilor, mace-donske, o. m 6. Ograda lui de toate părţile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, în grajd bine odihniţi, De patru picioare potcoviţi. XEODORESCU, p. p. 179. IV. (Introduce un complement circumstanţial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul iniţial al acţiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte, a De azi eşti cineva în vale. davidoglu, m. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltaieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac el şede astfel. EMINESCU, o. i 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mă duc de mîni la coasă. ŞEZ. 1141. ^Loc. pre p. De cu v. cu.^ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă « de cînd era mic ») Noi de copii ne ştim. coşbuc, p. I 77. încă de mic Te cunoşteam. EMINESCU, o. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoşi ai portretului. id. N. 40. (Complementul circumstanţial de timp e însoţit de un alt complement circumstanţial de timp care arată punctul final al acţiunii) De dimineaţa pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acţiunea) La, cu ocazia... Mîi de noapte aici. caragiale, m. 6. Aşteptase de mult ca Huţu să vină de crăciun acasă. slavici, o. i 89. Loc. a d v. De asta dată sau de data aceasta (sau asta) v. d a t ă 1. + (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiţi, De veara-nfloriţi. teodorescu, p. p. 78. 3. (Prepoziţia « de » leagă elemente de acelaşi fel care se succed în timp) După, cu. a) (în construcţii cu funcţiune de circumstanţial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanţă modală; numai în loc. a d v.) Zi de zi v. z i. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. a n. b) (în construcţii cu funcţiune de circumstanţial de mod) Fir dc fir v. fir. Bob de bob v. b o b3. c) (în construcţii cu funcţiune de circumstanţial de loc) Casă de casă = în toate casele (la rînd), pretutindeni. A umblat casă de casă, d) (în construcţii cu funcţiune de complement direct) Om de om = pe toţi oamenii (Ia rînd), o mulţime de oameni. A întrebat om de om. e) (în construcţii cii funcţiune de subiect) N-aţi plîns văzind cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? coşbuc, p. I 90. DE — 23 — DE 4. (Complementul, exprimat printr-uh numeral adverbial sau prin construcţii a'semănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHia, n. 81. Calul se şi scutură de trei ori, creangă, p. 195. Y. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din cauza.. . Rodeşte spornic holda de muncă şi strădanii! deşliu, G. 6. Ţiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUŞ, B. 87. Crăpau lemnele şi pietrele de ger. MACEDON-SKI, O. m 33. Şi ea, mergindspre Viorel, Roşind, s-a zăpăcit de drag. coşbuc, p. I 57.<ţ*L o c. a d v. De aceea v. a c e 1 a2. Xu de alta= nu din alt motiv. (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui. creangă, p. 287. (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (eşti etc.) sau eram (am fost etc.)... Şi plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COŞBUC, P. I 51. De străin şi de sărac, Nu ştiu seara und’ să trag. teodorescu, p. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Pentru. Ce au azi soldaţii de mîncare? camh,ar, N. x 154. Acu n-am vreme de jucării! caragiax,E, p. 45. Nu-i gtscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînfă. creangă, p. 43. Au prins voinicul să zică de joc. sbiera, p. 36. Tode-rică... porunci de masă. nEGruzzi, s. i 82. •$> Loc. a d v. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. + (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! jarnîk-bîrseanu, d. 302. <$> (Neobişnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuinţat de a-mi cumpăra o canape. kogăi,niceanu, s. 79. Vil. (Introduce un complement circumstanţial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. a d v.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De Ioc v. 1 o c. Dc obicei v. o b i c e i. De zor v. zor. <0* (Complementul, exprimat eliptic, are şi valoarea unui circumstanţial de timp, în 1 o c. a d v.) De Tiu v. viu. ~ 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Uşă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliţă (sau de două suliţe etc.). Ciad era soarele de două suliţe pe ceri, aplecat in lumea largă. EMINESCU, n. 5. + (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a.. în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. □ N-află fier de trei parale. teodorescu, p. p. 150. Mă-ntilnii c-o copiliţă, Cerui gură de-o groşiţă. jarnîk-bîrseanu, d. 404. 3. (Complementul are şi sens consecutiv; în e x p r.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îţi dă impresia morţii). Do minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. vlauuţă, o. a. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îţi dă impresia de ceva neobişnuit). Cioplea şi bocănea de mama focului. rEbrEanu, R. n 62. Era frumoasă de mama focului. creangă, p. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuţiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însuşirii ori acţiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar şi un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cit de puternic citita sirena! viNTir,Ă, o. 8. Aşa de bine mi se dezleagă limba, incit s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. sadoveanu, f. j. 263. Eucînt tot un cîntec... Şi-aşa mi-e de silă să-l cint. coşbuc, p. I 64. Acum văz cit se poate de bine. caragiai,E, p. 38. O rămii, rămii la mine, Te iubesc atit de mult. EMINESCU, o. I 110. -if- (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparaţie) Prefer să spun în proză ce gtndesc, Şi mai presus de toate îmi place să tac. beniuc, v. 29. ^ Loc. a d v. Mai bine de.v. bine. Mai pujin de... v. puţin. VIU. (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) în ce priveşte, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. izn Se vorbeşte prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. sadoveanu, F. j. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMII, PETRESCU, T. II 11. Cănuţă a rămas sărman de părinţi. CAliAGIAI.E, p. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-n-timpinaşi in cale. EMINESCU, o. i 91. Bătrîneţele m-au făcu ologt de picioare. ai,ecsandri, t. i 430. <> (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este acelaşi cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte, sbiera, p. "218. De frumoasă, eşti frumoasă, Dar iia nu ţi-o ştii coasă, jarnîk-bîrseanu, d. 427. b) (Complementul determină o construcţie folosită ca termen de comparaţie) De bună, e ca o bucată de pine albă. RETEGANUi,, p. n 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mă-nveli; De-nvelit aş mai lăsa, Dar n-am cu ce mă-ncălţa. JARNÎK-bîrseanu, D. 464. (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit ?... — Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit, teodorescu, p. p. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sin-dipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. sadoveanu, d. p. 6. Pe vremile acele, mai toate ţările erau bîntuite de războaie grozave, creangă, p. 183. îşi simte gîtu-atuncea cuprins dc braţe reci. EminESCU, o. I 95. Aceste adunări se con-vocau de domn. bălcescu, o. ii 13. (Franţuzism neobişnuit şi învechit; după locuţiuni verbale ca « a fi alcătuit », exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutaşi, trei paltini, ciţiva tei. NE-gruzzi, s. I 96. Au agiuns numai până la lăcaşul său cel de vară, care închipuie un chioşc alcătuit de frunză. drăGhici, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi o, « a spune », « a afla » şi după locuţiuni verbale ca «a-şi face o idee» etc.) Despre. I...ra! moş Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. creangă, p. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ. EMINESCU, o. i 97. Nu cint de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. teodorescu, p. p. 83. (După verbe ca « a uita », « a-şi aminti » şi locuţiuni verbale ca « a-şi aduce aminte » etc.) Ş-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, o. I 83. <$> (După verbe ca « a ride *, ) a se plînge ») O să înceapă a rîde lumea de noi. hogaş, dr. n 135. (După verbe ca « a se îndrăgosti o, ta se molipsi i, « a se îmbolnăvi ») îndrăgostiţi de scripeţi şi motor, îi tălmăcim pe scripcă şi poemă. DEŞMU, G. 17. Şi fata s-a-ndrăgit de el. coşbuc, p. i 54. Curind n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. NEGRUZZi, s. i 20. (După verbe şi locuţiuni verbale ca « a se bucura », « a avea parte », « a da dovadă », « a dispune », ia se folosi», «a avea nevoie») Jupin Niculăieş Albu... se bucura de ocrotire şi de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvirşea. sadoveanu, F. j. 394. A avut parte cine ştie ce alt drumeţ... de patul cel curat. caragiai,E, p. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. Ai,EXANDRESCU, p. 79. (După verbe ca « a se ocupa », « a se interesa », « a se îngriji », « a se convinge », « a-i păsa » şi după locuţiuni verbale ca « a avea grijă », « a-şi da seama » etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniştit de ocupaţiile mele? SEBASTIAN, T. 30. îngrijise de un foc ce ardea. MACE-donski, o. m 11. Nu de mine, Mi-e de dinsa, ce-a făcut! coşbuc, p. I 202. <$. (După verbe ca « a se feri», « a se teme», «a se adăposti», «a apăra» şi după locuţiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de DE — 24 — DE care zadarnic te fereşti. DEŞLITJ, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrşire la adăpost de orice răutate şi viclenie a acelui duşman, îşi luă in poală ulcelele şi se duse. sadoveantj, F. J. 422. Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf. EmNESCTJ, o. I 85. <$■ (După verbe ca « a asculta i>, « a înţelege ») înţelege de glumă. □ Şi toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, o. X 170. 2. (După verbe ca « a se apropia », ta se atinge », « a se lipi», «ase freca », «ase rezema », « a se sprijini») M-am atins de zid. a Un mutilat cil obrazul ars, cio-pîrţit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul şi-l lipeşte strîns De piatra cea din veac cioplită. COŞBUC, P. II 261. Căpriţa s-a apropiat de mina mea. CARAGIAJ/E, p. 39. •$> (După verbe ca « a se ciocni », • a se izbi», « a se lovi ») liana, revenind din stingă, caută găleata, n-o găseşte şi dă cu ochii de Maria. davidogi.u, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căştilor şi cobora furişîndu-se pe lingă gulerele mantalelor, camilar, N. I 11. După ce deşertau oalele, le spărgeau îndată de pămint. Sadoveantj, F. J. 397. Detc poarta de perete şi trecu înainte. ISPIRESCTJ, i,. 359. (După verbe ca «a se atîrna », « a se lega », « a se prinde », « a ţine », « a trage », uneori cu verbul subînţeles, sau după interjecţii cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înţeleg cu el, să-l fac să se ţie de tocmeală, sadoveaktt, o. a. i 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgind de funie văcşoara. SANDU-AI.DEA, D. N. 246. Pune omului merinde-n traistă şi-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haţ! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Şi de mini, şi de picioare, Cu lanţuri şi cu zăvoare. jarnîk-bîrseanu, d. 287. Sta Codreanul frăţior Cu butucul de picior, aiecsandri, p. p. 90. -fy-(După verbe şi locuţiuni ca « a fugi (, t a se îndepărta », « a se lepăda », « a se curăţa », «a scuti », «a scăpa », «a se lăsa păgubaş», «a se sătura», «a trece», »a se despărţi », « a se deosebi») Tinărul. .. se şterge de sudoare. CARAGIAI.E, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de şagă. CREANGĂ, P. 9. Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare ! EMINESCU, o. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moşie De păgîni şi de robie ! AI.ECSANDRT, p. A. 36. 3. (După verbe ca « a umple », « a încărca », o a îmbel- şuga ») După deluşoare, automatele porniră cu deznădejde... şi noaptea se umplu de spaime. CAMILAIi, N. I 100. Vezi, cit eşti de avan, moş Nichifor, cum iţi încarci sufletul de păcate? ! creangă, p. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi » şi după interjecţii ca « vai!») Pentru. Ferice de el! □ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANTJ, o. A. T 195. (După interjecţii complementul poate fi repetat) Vai de ea şi de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întimplat ceva. macedonski, o. in 7. -fy- Expr. A fi ceva (sau a nu îi nimic) de cineva sau do capul (cuiva)=a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. i=j Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCTJ, la TDRG: (După verbe ca « a se alege », « a fi») Praful s-a ales de ea. (Eliptic) Era o învălmăşeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi — mai mult scheletul de ele — şi mai ales praf şi hirtii. bassarabesctj, v. 42. Ce folos de tine, dragă, Că eşti albă şi spălată Şi trăieşti tot supărată? JARNIK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca « a lua », « a lăsa », « a da », « a trece ») Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul şi lasase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi' vrajba. Eminescu, n. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. alexandresctj, p. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ai,ecsandri, p. p. 99. (!• (în legătură cu construcţii distributive) Pentru. S-au împărţit cite 3 cărţi de om. Ne-a dat 10 lei de cap. t=i De tot carul şese boi, înjugaţi doi cite doi. AEECSAN'Dri, p. A. 93. Porcii ţi-oi plăti...: De tot mascurul Ţi-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca « vrednic », « demn », « capabil », «independent», « plin », «bucuros » etc.) Bucuros de oaspeţi, a Revăd măceşii plini de floare. GAI.ACTION, o. X 17. ^ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om ştiutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăţa. Fereşte-te de a munci superficial. 9. (Franţuzism; verbul «a schimba» este greşit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri şi ne-am răzleţit. A.vonur,, pr. 159. XI. (în construcţii cu funcţiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. învăţăm de toate. <=i [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCTJ, I,. 287. "2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce priveşte. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. i=i Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile oraşului. VINTII,Ă, o. 42. După ce sfîrşea de dus apă la case, stropea uliţa mare. camixar, N. i 26. <ţ> E x p r. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligaţia de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. t=i Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEŞLITJ, G. 42. Parcă era pe patul morţii şi spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veşnicie, sadoveantj, o. a. i 97. <> (Complementul are sens final, exprimînd destinaţia) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. <[> Expr. A-şi face do lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÎK-BÎRSEANTJ, d. 159. 4. (în imprecaţii, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma şi holera de hoţi! La Tdrg. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! creangă, p. 125. XII. (în construcţii cu funcţiune de subiect) 1. (Popular; construcţia prepoziţională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n ţară, O scrie cu arginţel, Că de-acela-i puţintel, jarnîk-bîrseanu, d. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E uşor de văzut. E greu de citit, a E greu de aflat adevărul... zise şi inginerul turnînd vin în pahare, sadoveantj, o. vrn 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCTJ, S. III 16. XIU. 1. (Face legătura între numeralele cardinale şi substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor şi miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. O mie de ţechini primeşti? COŞBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca « zeci », « sute », « mii ») Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCTJ, O. I 85. c) (După numerale fracţionare) Cuconu Ioniţă scoase două sferturi de irmilic şi le dădu lui Girneaţă. HOGAŞ, DR. II 99. d) (în structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului « mii ») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival « cel, cea * şi numeralul ordinal de la « al doilea », « a doua t în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XXV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, DE — 25 — DEBARASA despre, deoarece etc.), locuţiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. c ă t r e, de cum v. c u m, de la v. Ia etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. î n d a t ă, de vreme ce v. vreme etc.). 1. în adverbe sau locuţiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidccit, nicidecum etc. 2. în prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale ca: despre, de către, de la, de lingă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. în conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive şi adjective ca: demincare, deplin. DE * pron. relativ invar. (Popular; introduce o propoziţie atributivă) Care, ce. E vorba că ei au dat foc la fro (= vreo) cîţiva din Vladomira, de ieşiseră să muncească moşia beiului. dumiTriu, b. f. 156. L-ale case mari domneşti De se văd în 'Stoeneşti, Mîndră masă e întinsă. auîcsandri, p. p. 206. Ăl de v. ă 1. DEÂCĂ conj. v. dară. DEAL, dealuri, s. n. 1. Formă de relief mai mică decît muntele dar mai mare decît movila. Unii, izbutind să urce buza dealului, se prăbuşeau deodată, străpunşi de gloanţe. CAMtlar, n. i 49. Dealurile aspre se deşiră către zare — cu coamele înălbite. sahia, n. 119. Dincolo de gard, în toate părţile, dealuri rotunde, cu dumbrăvi pe coamă. vtAHUŢĂ, o. A. 424. <ţ> (în toponimie) Dealul Feleacului. Dealul Cucului. i=n Dealurile Bara-oltului... trimit Oltului un foarte ciudat afluent. bogza, c. o. 208. <$> L o c. a d v. (în opoziţie cu 1 a vale) La deal = în sus, ureînd. La deal, urca o haraba plină de saci, trasă de un căluţ răblăgit. camit.ar, n. i 113. Au mers aşa in lungul Bistriţei la deal, încet, pe drum de moină. sadoveanu, B. 115. A plecat băiatul şontîc-şontîc înapoi la deal, către asfinţit, tinde scăpata luna. CARAGIAEE, p. 62. Loc. prep. (în opoziţie cu în jos de...) (De) la deal de... = mai sus de..., în sus de..., din sus de... Au adus vătăjeii şi feciorii cu nepusă-masă pe oameni — şi i-ati pus să are pe-o bucată de loc gunoios, la deal de tîrg. sado-vkanu, o. vii 276. Ne suim pe munte la deal de casa ei cite cu o bucată de răzlog în mina. creangă, a. 28. <$> E x p r. Dă Ia deal, dă la vale = se sileşte în toate chipurile, încearcă toate posibilităţile. Baba se scarmănă de cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face. creangă, p. 8. Şi-n deal şi-n valc= pretutindeni. Zici că-s mîndră şi n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? Dar de unde ştii? în cale Ti-am umblat şi-n deal, şi-n vale. coşbuc, P. I 51. Greu Ia deal şi greu la vale=ori cum faci, tot greu e. Ce mai Ia deal, la vale ? = ce să mai lungim vorba de pomană, ce mai încoace, încolo, ce să mai pierdem vremea discutînd un lucru care e limpede? Ce mai la deal, la vale? Trebuie să aibă act de naştere! sadoveanu, o. vii 315. Ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta. creangă, p. 223. Dea! cu deal se întîincşfc (sau se ajunge), dar(încă) ora cu ora,sespune cu ocazia unei întîlniri neaşteptate sau în nădejdea unei revederi posibile. Poate să ne mai întilnim la vrun capăt de lume; căci deal cu deal se ajunge dar încă om cu om. creangă, o. a. 224. Un deal şi-o vale şi-o fugă do cal mare = o bucată mare de drum. (Exprimă ideea de dificultate, de distanţă mare sau de obstacol greu de trecut) Cînd eşti voinic, ţi-e dcalu-ntins Ca şestil. Coşbuc, p. i 228. Mă trecuşi, măicuţă, dealu... Să nu ne vedem cu anu! jarnîk-bîrseanu, d. 174. O, mindruţo, buze moi, Dragi ne sîntem amîndoi, Este-un deal mare-ntre noi! id. ib. 60. <$> E x p r. Grăieşte cam peste deal = vorbeşte neînţeles. <$• (în comparaţii, exprimă ideea de lucruri de mari proporţii) Voi intra masiv şi greu în vreme, Cu un car cit dealul de poeme, beniuc, v. 9. 2. (Regional) Regiune de vii, vie, podgorie (aşezată de obicei pe un deal). -$■ Regiunea ogoarelor, pămînt arabil. DEASUPRA1 adv. (Cu sens local, în opoziţie cu dedesubt) Mai sus. Deasupra bulucesc nori de vară. stancu, D. 208. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele. EMINESCU, O. I 176. <)> Loc. adv. Pe deasupra = a) peste. Ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra. ISPIRESCU, I,. 6; b) în plus, pe lîngă altele, în afară de (preţul, măsura, cantitatea etc. cuvenite sau stabilite dinainte). Veneau sîmbătă noaptea cite cu un picior fiînt... şi acesta le era cîştig pe deasupra. CREANGĂ, A. 26. Prăpădi_____ cit ai bate în palme, tot ce cîştigase şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, negruzzi, s. I 81. Marişcuţă de la vamă, Taie-un pui şine fă zeamă; Cîndu-i trece pe la noi. Pentru unu ţ-om da doi, Pe deasupra, buze moi! jarnîk-bîrseanu, D. 395; c) (şi în forma de pe deasupra) fără a adînci lucrurile, lucrînd sau considerînd în mod superficial. —Variantă: (regional) dasupra adv. DEASUPRA* prep. (Uneori în forma pe deasupra) în partea de sus, în partea imediat superioară. Se arătau deasupra răsăritului zările zilei. SADOVEANU, P. M. 301. Loc. prep. Pe deasupra. [Umbrele] pornesc pe deasupra cîmpiilor. bogza, c. o. 10. Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetăţuie. EMINESCU, o. i 76. De po deasupra. Fumul se strîngea de pe deasupra pămîntului, ureînd în văzduh. camii,ar, n. i 387. E x p r. A fi deasupra nevoii = a scăpa de greutăţi, a învinge lipsurile, a ieşi (cu bine) dintr-un moment greu. De-acum sîntem deasupra nevoii, creangă, p. 124. — Variantă: (regional) dasiipra (popescu, b. m 12, CARAGIAI.E, o. ra 290, odobescu, s. I 125) prep. DEAUNA adv. (învechit şi regional) 1. Imediat, pe loc, îndată. Tînăra domniţă, cum a văzut aceasta, deauna şi-a pierdut minţile, că nu ştia singură pe ce lume-i. marian, o. i 243. 2. De-a dreptul, direct, fără înconjur. Badeo, dorul de la tine, Deauna la mine vine. POP. DEAYOLXA adv. (Mold. rar) De ajuns, destul, berechet. Lemne la trunchi sînt: slănină şi făină în pod este deavolna. CREANGĂ, A. 38. * „ I DEBANDÂDA s. f. Neorînduială, dezordine, dezorientare, zăpăceală. Cred că este vorba despre acte de debandadă de deosebită gravitate, comise in împrejurări... cu totul obscure, gat,an, z. r. 155. Fac direct răspunzători pe comandanţii de companii, atrăgind pentru ultima oară atenţia... că nu se mai tolerează nici o debandadă. erăescu, v. a. 17. ^ Loc. a d v. în debandadă — în mod dezordonat, în neorînduială. Trupele inamice s-au retras în debandadă. DEBARĂ s. f. (Franţuzism) încăpere, într-o locuinţă, folosită pentru depozitarea obiectelor care se folosesc mai rar. Dintr-o debara cu pachete de sumane afumate... i-a fost a'dtiî şi pachetul lui cu haine civile. camii,ar, n. ii 375. [Cealaltă uşă] duce spre o altă încăpere (bucătărie, oficiu, debara). SEBASTiAN, T. 256. — Scris şi: (după franţuzeşte) debaras. DEBARASĂ, debarasez, vb. I. Refl. (Franţuzism) A se descotorosi (de cineva sau de ceva), a se dezbăra, a se dezvăţa (de ceva). T r a n z. A descotorosi (pe cineva de ceva sau de cineva). DEBARCA — 26 — DEBLEU DEBAJRCĂ, debarc, vb. I. I n t r a n z. (Despre persoane în opoziţie cu a se îmbarca) A coborî pe mal dintr-o navă. Nu cunoştea limba ţării în care debarcase. BART, E. 102. Noul administrator. . . cobora din vapor în luntre, spreZa debarca in Sulitia. MACEDONSKI, o. III 64. -4* P. e x t. A coborî din tren sau din alt vehicul. Atunci debarcăm cu toate ale noastre imediat? sadoveanu, m. c. 98. (Glumeţ) A descinde, a se aşeza (într-un loc, într-o localitate). Studenţi, debarcaseră de la liceul lor, din provincie, cu şapte a?ii în urmă, într-o cameră ieftină şi îndepărtată, de cartier mărginaş, c. PETRESCU, î. I 21. T r a n z. F i g. (Familiar) A da jos (pe cineva) dintr-o situaţie, dintr-un post de conducere; a înlătura, a da afară. ^ (Rar, despre nave) A trage la mal, a acosta. într-o dimineaţă... pornesc spre portul cel mai spre apus al insulei, unde dam cu socoteala că au să debarce acele corăbii. Ghtca, S. 393. — Variantă: (învechit) desbarcă (ghica, s. 399, ne-gruzzi, s. ur 285) vb. I. DEBAUCADER, debarcadere, s. n. Loc special amenajat pe malul unei ape pentru debarcarea călătorilor şi descărcarea mărfurilor. Vrei să spui că nu avem debarcader §i plajă proprie ? camil petrescu, t. ni 22. O potecă scurtă şi cu trepte cobora... pînă la micul debarcader vechi şi putred, unde stăteau priponite cîteva luntrii. GAiyACTiON, o. I 571. în negura nopţii se profilă silueta unui vapor la debarcader, gata de plecare, BART, E. 250. DEBARCARE, debarcări, s. f. Acţiunea de a debarca; coborîre dintr-o navă (sau, p. ext., din tren). Nu s-a putut face nimic pentru ca să i se îngăduie debarcarea ? ca mii, PETRESCU, B. 218. La debarcare ne aşteptau autorităţile. CONTEMPORANUL, iv 133. <> Staţie de debarcare = punctul final al unei călătorii, cu trenul. Mai mult de jumătate din pasageri aveau deschisă în faţa ochilor o carte pe care o închideau... în momentul în care trenul se oprea în staţia lor de debarcare, stancu, u.r.S.S. 20. DEBlL, -A, debili, -e, adj. (Mai ales despre copii) Cu organismul plăpînd, firav, slăbuţ, fără putere. Copil debil. F i g. Slab, uşor, vag. Cit a lipsit judecătorul. .. am prins un debil pretext de drum la el acasă. GAl,ACTlON, o. i 99. Cînd Evantia îşi ridică ochii, recunoscu pe faţa lui o expresie senină şi un surîs debil fluturînd pe buzele lui subţiate. bart, E. 351. DEBILITA, debilitez, vb. I. T r a n z. A face să devină plăpînd, debil, lipsit de putere. Boala debilitează organismul. ^ Refl, A slăbi, a deveni plăpînd, debil. DEBILITÂHE s. f. Faptul de a (se) debilita; debilitate. DEBILITATE debilităţi, s. f. Faptul de a fi debil; starea omului debil, slăbiciune. Debilitate congenitală. DÎ3BIT1, debite, s. n. 1. (Uneori determinat prin « de tutun ») Tutungerie. Dobî?ideşte un ,brevet pentru debit de tutun în tovărăşie cu fratele său. sadoveanu, E. 93. + (în trecut, în expr.) Debit de băuturi spirtoase = circiumă. 2» (învechit) Vînzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. V. dever, trafic. 3* Cantitate de fluid sau material mărunt care trece într-o unitate de timp printr-o secţiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. <*> Debit de energie = energie debitată de o instalaţie într-o unitate de timp. Debit de circulaţie — numărul de vehicule care trec într-o unitate de timp printr-o anumită secţiune a unei căi de comunicaţie. Cantitatea de material sau de obiecte produse de o maşină sau de o instalaţie într-o unitate de timp. F i g. Revărsare de vorbe, flux verbal; fel de a vorbi (mult şi repede). Stupefiat... de debitul rapid al Bălăceanului... îl zvîrle între arestaţi. camii# petrescu, b. 167. Bădiţa Traian avea din naştere darul oratoriei, vorbea uşor, c-un mare debit. BART, E. 265. DÉBIT2, debite, s. n. (în opoziţie cu credit) Evidenţă ţinută de contabilitatea unei instituţii cu privire la bunurile ei şi la anumite sume datorate după specificul conturilor; coloană intr-un registru de contabilitate sau într-un extras dintr-un asemenea registru în care se înscrie această evidenţă. DEBITA1, debitez, vb. I. T r a n z. 1. (în terminologia tehnică şi administrativă) A vinde marfă cu amănuntul. Persoanele din gospodăriile particulare care mulg şi debitează laptele în consumaţie publică sînt obligate să se prezinte trimestrial la vizita medicală, b. o. 1951, 1122. 2. A furniza o cantitate de fluid, de material mărunt sau de energie. Generatorul debitează curent. F i g. A rosti, a vorbi (de obicei repede, mult, pe nerăsuflate) ; a recita, a declama. Faimosul monolog [din HamletJ e ridicul, dacă e considerat ca filozofie şi debitat ca atare. CAMiif petrescu, T. n 88. De cîte ori îi întîlneşti, iţi debitează aceleaşi banalităţi pe care ţi le-au spus şi ieri. VXAHUŢA, o. A. 434. închipuiţi-vi-l... venind în faţa scenei, luînd o poză demnă şi începînd să ne debiteze o tiradă. caragiale, o. iu 257. 3. A tăia un material în bucăţi de formele şi dimensiunile cerute pentru folosirea lui. DEBITĂ2, debitez, vb. I. T r a n z. (în opoziţie cu a credita) A trece în contul unei persoane, unei întreprinderi etc. (înscriind în coloanele registrelor de contabilitate) mărfurile care i-au fost predate sau sumele de bani care i-au fost plătite. DEBITANT, -Ă, debitanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care ţine un debit sau care vinde într-un debit. + (Rar) Persoană care vinde sau desface marfă cu amănuntul. Mi-a propus să fie debitantul operelor mele şi ne-am înţeles oarecum. ai,ecsandri, s. 71. DEBITARE1, debitări, s. f. Acţiunea de a debita1 şi rezultatul ei. 1. Recitare, declamare. Este o dramă de un scenariu strict şi de un lux de debitare superior. CARAGIAEE, o. m 255. 2. Tăiere a unui material în bucăţi de forme şi dimensiuni anumite. Debitarea buştenilor în cherestea. DEBITARE2, debitări, s. f. (în opoziţie cu creditare) Faptul de a debita2; înscrierea unei sume în coloana de « debit » a unui cont. DEBITAT, -A, debitaţi, -te, adj. I.(Despre mărfuri sau despre sume de bani) înscris la debitul unui cont; (despre conturi sau despre titulari de conturi) căruia i s-a trecut o sumă la debit. 2. (Despre materiale) Tăiat în forme şi dimensiuni anumite. DEBITÔRi, -OARE, debitori, -oare, adj. (Despre sume de bani, în opoziţie cu creditor) Care se găseşte la debitul unut cont; datorat. (Despre titulari de conturi) Care datorează (mărfuri sau sume de'bani). Întreprindere debitoare. DEBITÔR2, -OARE, debitori, -oare, s. m. şi f. (în opoziţie cu creditor) Persoană care datorează cuiva o sumă de bani ; datornic. Reclamă îndată prin tribunalul de comerţ lichidarea acestei sume... şi dacă debitorul va întîrzia cu plata, cere lichidarea lai. Ai.ECSA.NDRI, o.P. 146. DEBLÉU, debleuri, s. n. (în opoziţie cu rambleu) Săpătură deschisă sub nivelul natural al pămîntului, prin care trece sau urmează să treacă o cale de comunicaţie. | Şosea în debleu. DEBLOCA — 27 — DECALAJ DEBLOCA, deblochez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la artere de comunicaţii) A înlătura obstacolele, îngrămădirile (de oameni, de sloiuri de gheaţă, de vagoane etc.) şi a face din nou liber, circulabil; a degaja, a curăţa. Spărgătoarele de gheaţă deblochează Dunărea. + (Cu privire la maşini, aparate, părţi sau organe ale lor) A da posibilitatea să se mişte, să nu mai fie înţepenit; a desţepeni, a descleşta. 2* (Cu privire la bani sau la valori băneşti) A elibera de sub blocare, a lăsa liber, la dispoziţia deţinătorului. Sume deblocate pentru investiţii. 3. (în trecut, cu privire la funcţionari de stat, în special ofiţeri) A îndepărta din serviciu sau a pensiona înainte de termenul legal. DEBLOCARE, deblocări, s. f. Acţiunea de a debloca. DEBORDA, debordez, vb. I. I n t r a n z. (Rar) 1. (Despre ape curgătoare) A trece peste maluri, a ieşi din albie; a se revărsa; (despre lichide) a curge peste marginile unui vas prea plin, a da pe din afară; (despre vase) a nu mai cuprinde conţinutul, a fi prea plin, a lăsa să curgă pe din afară. ■ţ-Tranz. f act. (Rar) Ascultam clocotul surd... ce învolbura apa in canal şi o deborda înspumată fi aburind peste marginile de ciment. G. M. zamfirESCU, M. D. I 44. 2. A vărsa, a vomita. DEBREIĂ, debreiez, vb. I. Intranz. (Tehn.; în opoziţie cu ambrei a) A desface legătura dintre două mecanisme cuplate printr-un ambreiaj. DEBUŞfiU, debuşeuri şi debuşee, s. n. Regiune, loc, ţară (străină) unde producătorii (consideraţi în mod individual sau colectiv) îşi pot desface uşor şi pe scară mare produsele. Victoriile armatelor populare din China au dat astfel o puternică lovitură imperialismului mondial, lip-sindu-l de un vast debuşeu unde să poată fi plasate tot felul de investiţii, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 158, 3/5. DEBÜT, debuturi, s. n. începutul, primii paşi ai cuiva într-o profesiune, într-o ramură de activitate (mai ales artistică sau literară). Şi-a făcut debutul în literatură cu un volum de versuri. □ Singura hîrtie era manuscrisul unei schiţe destinate să-mi asigure un debut glorios. O. PETRESCU, C. V. 31. DEBUTÄ, debutez, vb. I. Intranz. A-şi face debutul într-o carieră, pe scenă etc.; (despre un autor) a publica prima lucrare. In cariera lui de avocat debutase cu un talent, cu o putere de argumentare şi cu o bogăţie de cunoştinţe care-i făcură loc de la început printre cei mai distinşi avocaţi ai capitalei. vlauuîă, o. a. 469. Noul ambasador al Angliei debutase în cariera diplomatică în anul 1807 ca secretar de ambasadă la Constantinopole. chica, s. 131. [Alexandru Donici] debutînd prin « Căruţa poştei«... traduse apoi « Ţiganiio de Puşkin. negruzzi, s. I 333. DEBTjTĂNT, -Ă, debutanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care face primele încercări într-o carieră, mai ales literară sau artistică; persoană fără experienţă; începător, novice. Criticul are bucuria creatorului atunci cînd poemul, prezentat de un debutant la redacţie, va cîştiga in urma sugestiilor sale. contemporanul, s. ii, 1950, nr. 185, 4/1. Ar fi trebuit să-mi aleg un subiect mai puţin greu de tratat pentru ca... să pot obţine măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului, macedonski, o. iv 3. DEC interj, v. de2. DECADĂ, decade, s. f. 1. Perioadă de zece zile consecutive. Prima decadă a lunii ianuarie. <$- Loc. adv. Pe dccnde = pe perioade de cîte zece zile. Graficul reali- zărilor se întocmeşte pe decade. + (Urmat de determinări în genitiv) Perioadă de zece zile consecutive dedicată sărbătoririi unui eveniment de seamă sau unei activităţi importante. O mărturie a interesului aprins al maselor largi pentru ştiinţă şi artă este organizarea anuală a « Decadei cărţii». scînTEia, 1953, nr. 2852. 2. Perioadă de zece ani consecutivi; deceniu. Fizica atomică şi fizica nucleară au fost întemeiate abia în a treia decadă a secolului nostru, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 120, 7/1. DECADENT, -A, decadenţi, -te, adj. 1. Care decade, care este în declin, în decadenţă, în decădere. Cultură burgheză decadentă. 2. Care prezintă caracterele decadentismului, care este propriu decadentismului. Poeţii decadenţi, interesaţi să acopere contradicţiile sociale, să mascheze mizeria şi asuprirea, mistifică, născocesc simboluri, exagerează conştient, împotriva legilor firii, aspectele. neesenţiale din realitate, menite să slujească lumii exploatatorilor, contemporanul, S. rr, 1953, nr. 348, 2/3. Literatura decadentă se caracterizează prin manifestări criminale şi macabre, ionescu-Rion, c. 102. DECADENTISM s. n. Denumire generală pentru arta şi literatura burgheză în decadenţă, care exprimă criza culturii capitaliste în epoca imperialismului; ea include curentele şi şcolile antirealiste, caracterizate prin misticism, formalism, individualism excesiv, oboseală de viaţă şi atitudine refractară la orice idee de progres. Literatura şi arta burgheză cultivau cosmopolitismul, decadentismul, neîncrederea în poporul nostru şi în posibilităţile lui de a-şi îmbunătăţi soarta. IST. r.p.r. 748. Misticism, egoism, efecte de formă, subiecte luate de prin nouri, — iată decadentismul, ionescu-rion, c. 108. Decadentismid modern nu e altceva decît degenerarea liricii moderne înseşi. gherea, st. cr. iii 178. DECADENŢĂ s. f. 1. Declin, decădere (socială, economică, politică). în vremurile de decadenţă naţională de la începutul veacului trecut, căpitanul de mazili nemai-avînd ce face cu vitejia sa: « Bătea drumurile căutîndu-şi dragostele». ibrIileanu, s. 15. + Decădere morală, depravare, degradare, imoralitate. 2. Decădere a culturii, a artelor, a ştiinţelor etc., ca urmare a descompunerii sociale şi politice a unei orînduiri sociale bazate pe exploatare. DECAJÎDRU, decaedri, s. m. Poliedru cu zece feţe. DECAFEINIZĂ, decafeinizez, vb. I. Tranz. A extrage cafeina din boabele de cafea. 1 — Pronunţat: -fe-i-, DECAFEINIZARE, decafeinizări, s. f. Acţiunea de a decafeiniza şi rezultatul ei. — Pronunţat: -fe-i-, DECAFEENIZĂT, -Ă, decafeinizaţi,-te, adj. (Despre cafea) Din care s-a extras cafeina. — Pronunţat: -fe-i-, DECAG(5i\, decagoane, s. n. Poligon cu zece laturi. DECAGONĂL, -A, decagonali, -e, adj. (Despre suprafeţe) în formă de decagon; (despre corpuri geometrice) care are ca bază un decagon. DECAGRĂM, decagrame, s. n. Unitate de măsură egală cu zece grame. DECALĂJ, decalaje, s. n. Distanţare în spaţiu a două obiecte în raport cu poziţia pe care o aveau unul faţă de altul; distanţare în timp a două sau mai multe fapte sau evenimente. + Lipsă de armonie, dezacord între situaţii, DECALC — 28 — DECAVA concepţii, evenimente sau fapte; nepotrivire. Această modalitate concretă urmărită oferea în cazul de faţă încă o zonă de studiu, şi anume gradul decalajului dintre actul de vorbire, .. şi actul comportare, camii, PETRESCU, T. II 37. DECĂLC, decalcuri, s. n. (Lingv.) Calc. Amintim aici numai sistemul nostru de numărătoare de la 11-19 şi de la 20-99, care e un decalc după slavă. T.. rom. 1953, nr. 3, 90. DECALCĂ, decalchez, vb. I.T r a n z. l.A calchia (1). A transpune un desen pe hîrtie, pe o placă, pe stofă, pe un vas de porţelan etc. 2. (Lingv.) A calchia (2). DECALCĂRE, decalcări, s. f. Acţiunea de a decalca şi rezultatul ei; calchiere. DECALCĂT, -Ă, decalcaţi, -te, adj. 1. (Despre desene) Copiat, reprodus întocmai după model, de obicei pe o hîrtie transparentă suprapusă, -fy- (Despre copii de desene) Imprimat, reprodus pe altă hîrtie, pe o placă de metal, pe piatră, stofă, vase de porţelan etc. 2. (Lingv.; despre cuvinte, locuţiuni, expresii) Calchiat (2). DECALCUTĂ, dccalcifiez, vb. I. T r a n z. A face ca organismul să-şi piardă sărurile de calciu, să rămînă sărac în săruri de calciu. Tuberculoza decalcifiază organismul. — Pronunţat: -fi-a. DECALCIETCĂ, décalcifie, vb. I. T r a n z. A decalcifia. DECALCIFICĂRE s. f. Decalcifiere. DECALCIFIERE s. f. Acţiunea de a decalcifia; pierdere sau micşorare a cantităţii de săruri de calciu din organism. — Pronunţat: -fi-e-. DECALÎTRU, dccalitri, s. m. Unitate de măsură de capacitate de zece litri. DECALOG s. n. Serie de zece porunci religioase şi morale cuprinse în Vechiul Testament. DECAMÉTRTJ, decametri, s, m. Unitate de măsură de lungime de zece metri. Instrument de măsură pentru lungimi, format dintr-o panglică sau un lanţ care are lungimea de zece metri. DECAN, -A, decani, -e, s. m. şi f. 1. Membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăţi. Decanul facultăţii este numit de Ministerul Invă-ţămintului. .. dintre profesorii care predau una din disciplinele principale din facultate. COI,. IIOT. disp. 1953, nr. 71, 1193. 2. (Numai la m., în vechea organizare a justiţiei) Persoană (aleasă dintre avocaţi) care conducea baroul avocaţilor. Decanul baroului de Ilfov, 3. Persoana cea mai în vîrstă sau cu vechimea cea mai mare, în anumite corpuri constituite. Decanul corpului diplomatic. <£• (Glumeţ) Trata stabilirea preţurilor pentru descărcarea mărfii, în calitate de decan al hamalilor de la pontonul vapoarelor postale, bart, e. 299. Bucuros voi face ceva de ocazie pentru jubileul bătrînei decane a presei romine. Caragiale, o. vii 218. 4. (în biserica anglicană, numai la m.) Conducător, şef al unui colegiu de preoţi, al unei instituţii religioase sau al unui local de cult. Decanul de Canterbury a vizitat _ Institutul romîn pentru relaţiile culturale cu străinătatea. SCÎnteia, 1953, nr. 2739. DECANĂT, decanate, s. n. Demnitatea de decan; birourile serviciilor administrative care ţin de decan. DECANTĂ, decantez, vb. I. T r a n z. (Chim., Tehn.) A limpezi un lichid tulbure, în care se află părti- cele solidp în suspensie, scurgînd lichidul limpezit după cc părticelele s-au aşezat pe fundul vasului. DECANTARE, decantări, s. f. Faptul de a decanta; limpezirea unui lichid care conţine părticele solide în suspensie. Depozitele de decantare, parcul de vagoane-cisterne şi staţia de încărcare... s-au întins pe o suprafaţă de zece ori mai vastă. c. petrescu, a. 463. decantGr, decantoare, s. n. Aparat, rezervor sau bazin care serveşte Ia decantarea unui lichid. DECAPĂ, decapez, vb. I. Tranz. (Tehn.) 1. A curăţa de acizi o suprafaţă metalică. 2. A nivela un teren sau un pavaj de asfalt prin înlăturarea unui strat subţire de la suprafaţă. DE CAP ARE, decapări, s. f. Acţiunea de a d e c a p a şi rezultatul ei; curăţire, nivelare. DECAPITA, decapitez, vb. I. Tranz. A ucide sau a executa pe cineva prin tăierea capului, a tăia capul cuiva. Mihai a fost ucis în cortul din tabăra sa de Ungă Turda, de către ucigaşii trimişi de Basta... Cadavrul lui Mihai a fost apoi decapitat, trunchiul fiindu-i lăsat neîngropat pe cîmp. IST. R.p.rc. 179. Era încă foarte vecin timpul în care vodă Ghica căzuse decapitat de un capugi-başa. mace-DONSKI, O. IV 117. DECAPITARE, decapitări, s. f. Acţiunea de a decapita. DECAPITAT, -Ă, decapitaţi, -te, adj. Care nu mai are cap, căruia i s-a tăiat capul. (F i g.) Astfel stau, decapitaţi şi stinşi, cei trei foşti vulcani, in drumul Oltului. bogza, c. o. 162. DECAPOD, decapode, s. n. Crustaceu cu zece picioare. Racul, langusta, crabul etc. sînt decapode. (La pl.) Ordin din care fac parte aceste crustacee. DECAP0TĂBIL, -Ă, decapotabili, -e, adj. (Despre automobile) A cărui capotă se poate strînge sau ridica, după nevoie. DECAR, decari, s. m. 1. Unitate de măsură pentru suprafeţele de pămînt, egală cu zece ari (sau 1000 de metri pătraţi). 2. (La jocul de cărţi) Carte cu zece puncte. DECARBURA, decarburez, vb. I. Tranz. A reduce procentul de carbon dintr-un aliaj al fierului. A decarbura fonta. DECARBURÂRE, s. f. Operaţia de reducere a procentului de carbon dintr-un aliaj al fieiului. Decarbura-rea oţelului. DECARBURÂT, -Ă, decarburaţi, -te, adj. (Despre un aliaj de fier) Care a fost supus decarburării. O şarjei de oţel decarburat. DECASILĂB, decasilabi, s. m. Vers care are zece silabe. Poezie scrisă în decasilabi. DECASILÂBIC, -A, decasilabici, -e, adj. (Despre versuri) Cu zece silabe.. DECASTÎR, decasteri, s. m. Unitate de măsură pentru volumul lemnelor, aşezate în stivă, egală cu zece steri sau zece metri cubi. DECATLON, decatloane, s. n. (Sport) Complex compus din zece probe atletice (alergări, sărituri, aruncarea greutăţii, a suliţei, a discului etc.) şi care se dispută în cursul a două zile consecutive. DECAVĂ, decavez, vb. I. Tranz. (Franţuzism, folosit mai ales în argoul jucătorilor de cărţi) A lăsa pe cineva fără un ban; a ruina, a lăsa lefter. + Refl. A pierde toţi banii (mai ales la joc); a cheltui ultimul ban. S-a decavat prefectul, dumitriu, B. f. 129. DEGAVAT - 29 — DECERNA DECAYĂT, -Â, decavaţi, -te, adj. Care a pierdut toţi banii mai ales la jocul de cărţi, care a rămas lefter. <> (Substantivat) Să spunem că tot ce-am avut am pierdut la ruletă şi să cerem să ne dea bani de drum păn’la Bucureşti... Se ştie: decavaţii au dreptul la bani de drum. vlahuţX, ci,. 95. DECĂDEĂ, decdd, vb. II. Intr a n z. 1. A ajunge într-o stare (materială, socială, politică) mai rea (decît aceea în care a fost), a ajunge rău; a fi în declin, a da îndărăt, a regresa. în a doua jumătate a secolului al XlII-lea cnezatul de Halici decade, ist. r.p.r. 75. A ajunge într-o stare morală degradantă, a se deprava, a deveni vicios, stricat. 2. (Jur.; în expr.) A dccădea din drepturi = a pierde un drept, prin neîndeplinirea în termenul prevăzut de lege a unor condiţii sau formalităţi. DECĂDliRE, decăderi, s. f. Faptul de a decade a. 1. Declin, decadenţă, regres. Ai văzut ce era în stare să facă ea intr-o epocă de decădere ca aceea a fanarioţilor, camii, PETRESCU, T. i 34. Pe aice şi literatura şi politica se află în periodul unei triste decăderi. ai,ecsandri, s. 12. (Uneori determinat prin « moral ») Degradare morală, depravare. Poate că destrăbălarea şi decăderea oamenilor intre cari trăia îi dădeau tristeţea-i înţeleaptă. GAl,ACTiON, o. I 302. 2. (Jur.) Pierderea unui drept, prin neîndeplinirea unor condiţii sau formalităţi în termenul prevăzut de lege. La primul termen de înfăţişare, debitorul urmărit sau terţii interesaţi sînt obligaţi să depună, sub sancţiunea decăderii, toate probele. B. o. 1951, 1172. <$- Acţiune in decădere = acţiune intentată de ministerul public pentru decăderea din anumite drepturi a unui condamnat în străinătate pentru o infracţiune de drept comun. DECĂZtJT, -A, decăzuţi^ -te, adj. 1. în stare de decădere, în declin, scăpătat, -f- Stricat, corupt, vicios. 2. (Jur.; urmat de determinări introduse prin prep. * din ») Care a pierdut drepturile sau prerogativele acordate de lege, prin neîndeplinirea anumitor condiţii sau formalităţi. Decăzut din drepturi. DECEDĂ vb. I. Intranz. (Eufemistic; mai ales la pers. 3 perf. c.) A înceta din viaţă, a muri. DECEDĂT, -Ă, decedaţi, -te, adj. (Eufemistic) Mort, răposat, defunct. Vestindu-se acolo că sînt dispărut şi decedat... o rudă a luat moştenirea, sadoveanu, p. m. 125. (Substantivat) Fiul decedatului. DECÎMBRIE s. m. (Şi în forma decemvrie) A douăsprezecea (şi ultima) lună a anului. Albii fluturi ai lui decemvrie şi ianuarie se învîrtejeau turbaţi, macedonski, o. m 32. — Variante: dccinirrie, (învechit) dech6ml)rie, dcchfim-vrie (sadoveanu, d. î. 388, kogXlniceanu, s. 51) s. m. DECEMBRIST, -Ă, decembrişti, -ste, s. m. şi f. Nume dat celor care au pregătit sau au luat parte la mişcarea revoluţionară din Rusia ţaristă, care a culminat în luna decembrie a anului 1825; decabrist. Opinia publică devenea tot mai puternică în ciuda supravegherii severe ţariste, în ciuda faptului că mişcarea decembriştilor avusese un sfirşit atît de tragic, contemporanul, s. n, 1949, nr. 160, 8/1. Criza feudalismului in Rusia aducea cu sine noi idei politice, care au fost răspindite de membrii organizaţiilor secrete revoluţionare ale decembriştilor. IST. R.P.R. 289. <$> (Adjectival) Scriitori decembrişti. DECEMYÎR, decemviri, s. m. Fiecare din cei zece magistraţi romani care au alcătuit comisia chemată să dea Romei un cod de legi (în anul 451 şi 450 î.e.n.). DECÎMYRIE s. m. v. decembrie. DECENAL, -A, decenali, -e, adj. Care durează zece ani. Care are loc din zece în zece ani, o dată la zece ani. Premiu decenal. DECtiNIU, decenii, s. n. Răstimp, interval, perioadă de zece ani. în Moldova nu există acte domneşti de danie sau de judecată, scrise în romîneşte, pînă în al doilea deceniu al veacului al XVII-lea. ibrăileanu, sp. cr. 34. Clipele vor fi decenii. EMINESCU, N. 61. DECÎNT, -Ă, decenţi, -te, adj. Care este aşa cum cere buna-cuviinţă, plin de decenţă, cuviincios. Limbaj decent. 1=1 Nu o duce decît la filmele morale şi decente, c. petrescu, C. v. 89. Mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. xbraii,Eanu, a. 17. DECENŢĂ s. f. Bună-cuviinţă, respect al bunelor moravuri; pudoare. Salomd din anul acesta dovedeşte că pictura romînă a intrat într-o fază nouă, o fază pe care aţi putea-o numi faza decenţei. caragialK, o. iii 253. DECEPŢIE, decepţii, s. f. înşelare a speranţelor, a aşteptărilor cuiva; dezamăgire, deziluzie. Te-ai flecuit, căpitane, la prima decepţie... Unde ţi-i firea? camii, Alt, N. I 157. M-am dus la vechea mea gazdă, unde mă aştepta cea intăi decepţie. NEGRUZZI, s. i 67. — Variantă: (învechit) decepţiuue (pronunţat -ţt-u-) (GHEREA, ST. CR. HI 31, GHICA, S. 485) S. f. DECEPŢIONĂ, decepţionez, vb. I. T r a n z. A cauza o decepţie, a înşela aşteptările sau speranţele cuiva; a dezamăgi, a deziluziona. Spuneam secretarului companiei care mă decepţionase: Mă duc în provincie, camii, PETRESCU, T. m 493. — Pronunţat: -ţi-o-, DECEPŢIONĂT, -Ă, decepţionaţi, -te, adj. Care a suferit o decepţie, care a fost înşelat în speranţele lui; dezamăgit, deziluzionat. Cometa nu se ivi. O parte din lume plecă acasă decepţionată, macedonski, o. iii 90. în « Rolla » Musset zugrăveşte un tip decepţionat, un pesimist contemporan lui. GHEREA, ST. CR. II 319. ’ — Pronunţat: -ţi-o-. DECEPŢIONÎSM s. n. Atitudine pesimistă determinată de orînduirea socială nedreaptă a burgheziei în epoca decadenţei ei şi manifestată în literatură prin expresia unei dezamăgiri permanente şi a unui sentiment de neîncredere faţă de forţele progresului. V. p e s i m i s m. Pe acest fond de optimism s-a altoit decepţionismul lui [al lui Vlahuţă] datorit, cum am spus, complexului întreg al vieţii sociale. GHEREA, ST. CR. I 213. — Pronunţat: -ţi-o-. DECEFŢIONÎST, -Ă, decepţionişti, -ste, adj. (Despre literatură) Care are caracterele decepţionismului; (despre persoane, în special despre scriitori) care se lasă stăpînit de decepţionism, care şi-a însuşit decepţionismul ca atitudine în viaţă, în literatură. Pricinile curentului decep-tionist in literatura romtnească sînt întocmirile sociale, ori mai bine zis lipsurile, anomaliile acestor întocmiri. GHEREA, ST. CR. I 77. Eroul nuvelei, Radu Munteanu, un tînăr cinstit, poet, ajunge decepţionist, e distrus de mediul social modern, id. ib. 201. DECEPŢItfNE s. f. v. decepţie. DECERNĂ, decern, vb. I. T r a n z. A acorda, a da, a conferi (o răsplată, un premiu, o decoraţie). (Refl. pas.) în cadrul unei festivităţi... s-au decernat premiile autorilor celor mai valoroase lucrări dintre cele prezentate la concurs. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2729. — Forme gramaticale: (cu amestecul unor forme de la infinitivul învechit de conjugarea a IlI-a) prez. ind. pers. 3 decerne, decern; prez. conj. pers. 3 sg. şi pl. să decearnă; viitor voi decerna şi voi decerne; condiţional aş- DECERNARE — 30 — DEC IT decerna şi aş decerne, — Variantă: decérne (odobescu, s. n 351) vb. III. DECERNARE, decernări, s. f. Acţiunea de a decerna. Decernarea premiilor Stalin reprezintă în fiecare an un eveniment de seamă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 1/2. DECÉRNE vb. III v. decerna. DECÉS, decesuri, s. n. încetare din viaţă, moarte (naturală) a unei persoane; răposare. Caz de deces. DECHÉMBRIE s. m. v. decembrie. DECKÉMYRIE s. m. v. decembrie. DÉCI conj. (Conclusiv) Prin urmare, în consecinţă, aşa fiind, drept care. îşi adusă aminte că făgăduisă a răpi pe fata Genarului... Deci se porni. EMINESCU, N. 17. <£> (Uneori precedat de « iată ») Iată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a luminat, sadoveanu, d. p. 35. Iată deci cum legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca şi toate legile burgheziei, SAliiA, n. 36. (Aşezat în mijlocul propoziţiei) Porni deci o hărmălaie; cum dracul să se ducă ei în linia intîia? camilar, n. i 383. Era deci încă o dată nevoie de un spirit critic. . ibrXilEANU, SP. cr. 21. îşi aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinereţe şi calul său. Se duse deci în grajd. tspirescu, L. 15. (învechit, urmat de * dar(ă) ») Deci darăy zise popa, tu femeie să te culci. SBiERA, p. 19. Deci dar în deşert te lauzi. CONACHI, P. 293. DECÍDE, decid, vb. III. 1. Intranz. şi refl. A lua o hotărîre (într-o chestiune îndoielnică), a hotărî (de obicei alegînd între mai multe posibilităţi); a soluţiona. A fost o întîmplare în viaţa mea care avea menirea să decidă intre cel mai mare bine şi cel mai mare rău. camii, petrescu, T. ii 324. Te-ai decis, Costea? Nu e timp de pierdut, c. petrescu, c. v. 328. Vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră şi publicul literat va decide în omneputinţa sa. NEGRUZZI, s. I 341. <$> R e f 1. impers. în beci... se decidea, după lungi dezbateri, transformarea mantalelor vechi in pantaloni noi, pentru recruţi, brăescu, v. a, 155. -ţ. Refl. pas. A ajunge la un capăt, la o încheiere decisivă. Războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei. camii, petrescu, u. n. 355. 2. T r a n z. A determina, a convinge, a îndupleca (pe cineva sa facă ceva). Jntîmplarea asta m-a decis să vă scriu. — Forme gramaticale: perf. s. decisei, part. decis. DECTGRAM, dccigrame, s. n. Unitate de măsură subdivizionară reprezentînd a zecea parte dintr-un gram. Cinci decigrame de chinină. DECILÍTRU, decilitri, s. m. Măsură subdivizionară de capacitate reprezentînd a zecea parte dintr-un litru. DECIMA, decimez, vb. I. Tranz. 1. (De obicei despre războaie şi despre epidemii; cu privire la colectivităţi) A ucide, a omorî în număr foarte mare. Trei regimente de infanterie au fost decimate la Fintîna Albă. camii,ar, n. i 39. 2. (La romani şi în epoca feudală) A pedepsi o trupă de soldaţi, executînd pe unul din zece, ales prin tragere la sorţi. DECIMAL, -A, decimali,-e, adj. (Rar) Zecimal .-^Balanţă decimală sau cintar decimal (şi substantivat, n.) = cîntar special construit la care se folosesc greutăţi de zece ori mai mici decît greutatea corpurilor care se cîntăresc. DECDIÁT, -Á, decimaţi, -te, adj. (Despre o colectivitate) Din care au murit foarte mulţi (ucişi de războaie, de epidemii). DECIMÉTRU, decimetri, s. m. Unitate de măsură subdivizionară de lungime, leprezentînd a zecea parte dintr-un metru. + Instrument de măsură pentru lungimi gradat pe lungimea de zece centimetri. DECÍNDEA adv. (învechit, azi rar, popular) Dincolo, de partea cealaltă. Generalul Lupu trecuse de la Bechet Dunărea spre a constata izbînda şi a lua comanda noilor poziţiuni, cîştigate de oştile romîneşti ce operau decindeo. odobescu, s. iii 604. Loc. prep. De decindea. [Provincialisme] aparţinînd uneori ţinuturilor de peste Milcov, alteori s-ar crede chiar graiului romînilor de decindea Dunării, odobescu, s. ii 492. DECIOCĂLĂ, deciocălez, vb. I. Tranz. (Regional) A desface în părţile componente; a demonta. Moş Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea. crEangA, p. 112. DECÍS, -A, decişi, -se, adj. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Ferm în principiile sau în convingerile sale, de un caracter nestrămutat; hotărît, statornic. Nu sînt încăpăţînat. Sînt decis. SEBASTIAN, T. 77. DECISIV, -Ă, decisivi, -e, adj. Care hotărăşte, care face să se aleagă într-un fel sau altul, care face să înceteze orice îndoială; hotărîtor. Asemeni unor armate în ajunul unei bătălii decisive, siluetele lumii ies din întunerec. bogza, c. o. 248. Voia destinul... să-l pună la cea din urmă încercare, să-i dea lovitura decisivă? gai,action, o. I 635. DECÍZIE, decizii, s. f. 1. Hotărîre luată de o persoani sau de un colectiv; rezoluţie. + Hotărîre luată de o autoritate sau de o instituţie şi urmînd să fie executat! de organele subalterne sau de cetăţeni. Decizie ministerială. (Jur.) Hotărîre prin care o instanţă judecătorească se pronunţă asupra unui recurs sau asupra unei cereri de îndreptare; (în vechea organizare judecătorească) hotărîre dată de o instanţă superioară tribunalului. Ei comentează decizia Curţii în procesul asasinatului. CARAGlAT.n. o. îl 231. 2. Calitatea de a fi hotărît, ferm. Robespierre, cu o decizie rece [spune]... camii, petrescu, X. n 368. — Variantă: dcciziiine (pronunţat -zi-u-) (contemporanei,, s. n, 1949, nr. 156, 4/4, galacTion, o. i 132, negruzzi, s. i 107) s.f. DECIZrÜNE s. f. v. dccizie. DECÎT1 prep. Introduce al doilea termen al unei comparaţii. a) (Se compară două obiecte avînd. aceeaşi însuşire) Şi ei au fost mai tari decît durerea. BANUŞ, B. 43. Era mai mică decît mine. G. m. zamfirescu, m. d. i 40. Bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitori decît al împăratului. CREANGĂ, p. 85. <$>• (Rarj cu inversarea celor doi termeni ai comparaţiei) Decît stelele, împărăţiile şi sfetnicii, se află o orînduire mai înaltă, sadoveanu, d. p. 140. (Se compară două acţiuni) Vrei să te convingi că glasul meu îi interesează mai mult decît al tău? isac, o. 223. Ştiu greceşte mai mult decît oricare tînăr de vrîsta mea. NEGRUZZI, S. T 9. «$> (Se compară însuşirile aceluiaşi obiect în momente diferite) Ne-am urmat drumul nostru, fără a fi mai fuduli decît înainte, dar mult mai voioşi la suflet. AXECSANDRI, O. P. 237. b) (Cu valoare de conjuncţie; se compară între ele două acţiuni diferite, decît introducînd o propoziţie modală care exprimă al doilea termen al comparaţiei) Pădurile şi satele.. . le ghicea mai mult decît le vedea, macedonski, o, m 12. -f- (Urmat de un verb la conjunctiv sau la optativ-condiţional, introduce un termen al comparaţiei, celălalt termen fiind de obicei introdus prin adv. « mai bine ») în loc să... Da decît să-mipuşc mîndreţa de cal, trag un galop pîn’ la jandari. caminar, N. i 315. DECÎT — 31 — DECLARA. Decît să-fi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa. ISPIRESCU, l. 43. Decît să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe. CRKaxga, p. 186. Decît să tot vii la noi, Mai bin’ meri (= mergi), badeo, la boi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 460. DECÎT2 adv. (Cu sens restrictiv, după un verb la forma negativă corespunzînd lui «numai » dintr-o propoziţie afirmativă) Nu ridică mina decît spre a-şi potrivi mai bine pe cap chipiul. CA Mir. AR, n. i 262. Vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase, camii, petrescu, V. N. 6. Nu se auzeau decît greierii şi cosaşii. ibrXii.Eanu, a. ISO. Dar pe drum nu alerga decît praful ridicat de un vînt băltăreţ, macedonski, o. hi 5. Căutînd într-o parte şi în alta... nu găsi decît un tron odorogit. ISPIRESCU, L. 10. (Precedat de un adjectiv sau un pronume nehotărît) N-a fost altceva decît gura lumii. G. m. zamfirESCu, m. d. ii 31. Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e, decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş-împărat. ISPIRESCU, L. 42. N-am altă min-giiere... Decît să-nalţ la line duioasa mea gîndire, Steluţă zimbitoare. Ai.ECSANDRi, p. a. 63. (în întrebări retorice) Căci pentru care altă minune decît tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri. EMINESCU, o. i 232. •<$> (învechit, urmat de «numai») Nici pot ave mtngîiere, Decît mimai în suspinuri. conachi, p. 100. Ah ! fi scrisid nu-mi sporeşte decît numai cătră tine. id. ib. 104. <$■ E x p r. N-am (n-ai etc.) decît să... = a) singurul lucru care îmi (sau îţi etc.) rămîne de făcut este să.. ., îţi recomand să... Iată pistohd______îl ţiu eu, n-ai decît să tragi piedica, negruzzi, s. i 23; b) sînt (eşti etc.) liber să..., dacă vreau (vrei etc.). N-are decît să se ascundă, dacă ii e frică, camii, petrescu, T. ii 370. Tu n-ai decît să strîngi băietele pungii. ALECSANDRI, t. 1236. N-ai (n-are etc.) decît! = poţi (poate etc.) s-o faci (facă etc.), puţin îmi pasă. Ştiu că o să mă împuşcaţi... a spus el, cu glas hotărît Curţii. N-aveţi decît! CAMn,AR, N. I 365. Annie strîmbă din nas.. . Sabina strînsc din umeri la acest refuz:— N-ai decît! C. PETRESCU, c. v. 116. + (La începutul unei fraze, cu valoare de conjuncţie adversativă faţă de fraza anterioară) Dar, însă, numai (că). Decît, cuconu Ioniţă era din acei oameni aşezaţi la minte şi la simţire, care, pentru a potrivi măsura, aruncă tot ce găsesc în cumpăna amarurilor vieţii. HOGAŞ, dr. ii 94. Decît, fugind astfel de locurile luminate de ştiinţă ¡i tot aşezîndu-se în locurile mai întunecoase, lumea transcendentă . şi transcendentală păţeşte cîteodată, sărmana, ca vai de ea. GHEREA, ST. cr. n 20. Afurisita de turbitică mă vîră în toate boalele. . . Decît n-am încotro; trebuie să mă duc. CREANGĂ, p. 314. DECLAMĂ, declam, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare şi cu tonul şi gesturile adecvate o bucată literară, mai ales în versuri. V. r e c i t a. Te-ai pomenit pe urmă rostind. .. [versurile] tare, cu gesturile tînărului care le declamase. PAS, z. i 319. Declamai, galant şi glumind, versul antic, închinat Venerei. ibrXii,EANu, a. 160. <$> A b s o 1. Rozele nu învaţă la conservator arta de a declama. CAMn, PETRESCU, T. II 18. -f A vorbi cu ton declamator, retoric. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de cite ori începea să declame, opărind pe Stamati. bart, e. 266. DECLAMĂRE, declamări, s. f. Faptul de a declama; arta de a declama, declamaţie. DECLAMATOR, -OĂRE, declamatori, -oare, adj. (Despre oameni) Care declamă; (despre ton, gesturi, stil etc.; cu sens peiorativ) pompos, bombastic, emfatic. [Prefectul] devenise teatral şi declamator, dumitriu, b. f. 40. Ţi-a intrat în cap să fii (cu un gest declamator) «teroarea pensiunii Weber». sEbastian, T. 61. — Variantă: (rar) declninnt F i g. Eu am declarat război, celor ce ne vînd. camil petrescu, T. ii 345. R e f 1. pas. Nu vrem să se declare războiul, camil PETRESCU, U. N. 42. Se văzuse.. .intrat în armată ca voluntar şi tocmai cînd războiul se declarase, macedonski, o. iii 79. A declara grevă = a anunţa în chip oficial începerea unei greve. Două mii de muncitori japonezi. . . au declarat o grevă de 24 de ore. scînTEL\, 1953, nr. 2817. In martie 1918 declară grevă muncitorii ceferişti de la Iaşi. IST. r.p.r. 524. (Jur.) A declara apel = a face apel, v. apel. A declara in stare de faliment v. faliment. (Formulă solemnă la deschiderea sau închiderea unei adunări publice)-Declar adunarea deschisă. Declar adunarea închisă. DECLARARE — 32 — DECOLORA 4. Refl. (Despre anumite procese în desfăşurare) A începe, a apărea, a lua naştere, a izbucni. Alergam să văd un mutilat cu inconştienţa fanatică, robitoare ce mă smulgea din casă, cînd se declara un incendiu. G. M. zamfirESCU, m. D. i 65. o. Refl. A lua atitudine faţă de cineva sau ceva, a se rosti, a se pronunţa, a se manifesta în public pentru sau contra cuiva sau a ceva. Docherii francezi s-au declarat împotriva războiului colonialist. DECLARARE, declarări, s. f. Faptul de a (s e) declara; declaraţie. Declararea veniturilor. DIX'LARĂT; -A, declaraţi, -te, adj. Dat pe faţă, mărturisit, vădit. Un duşman declarat al birocratismului. DECLARAŢIE, declaraţii, s. f. Arătare pe faţă, afirmare deschisă, categorică a unei convingeri sau opinii; mărturisire a unor sentimente. Comitetul german al luptătorilor pentru pace a publicat o declaraţie în problema situaţiei din Germania occidentală, scînteia, 1953, nr. 2809. (Gram.) Verb de declaraţie = verb care denumeşte acţiunea de «a vorbi» sau « a gîndi». Act solemn prin care se aduce la cunoştinţă, se vesteşte, se întăreşte o măsură luată; notificare. V. comunicat. Relatare sau arătare a unor fapte, făcută de cineva ca mărturie, ca depoziţie etc., în faţa unei autorităţi. Marş in front... Vei da declaraţie. CAMILAR, n. i 61. Relatare făcută faţă de un organ administrativ, prin completarea unui formular; formularul însuşi. Declaraţie de impunere. DECLASA, declasez, vb. 1.1. Refl. (Despre persoane) A decădea moraliceşte, a se degrada. 2. Tranz. (Sport) A trece (pe cineva) într-o categorie inferioară. DECLASAT, -Ă, declasaţi, -te, adj. (Despre persoane) 1. Decăzut din punct de vedere moral, degradat. Elemente declasate. 2. Ieşit din rîndurile clasei sociale din care făcea parte. (Substantivat) [Luca] se dovedeşte a fi un şarlatan vagabond, vinzător de minciuni, fricos şi gata să facă pe placid oricui, singurul cu adevărat «decăzut» din declasaţii piesei, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 104, 22/4. DECLÎC, declicuri, s. n. (Tehn.) Mecanism dispus între două piese, pentru a desface la un moment dat legătura mecanică dintre ele. DECLIN s. ti. Coborîre a unui astru pe bolta cerului în spre apus; scăpătare, asfinţire. Orionul şi-a isprăvit călătoria şi va ieşi curînd din cerul nostru. Aprilie e luna de declin. GALACTION, o. i 621. <*>Loc. adj. şi adv. în declin. Albastrul adine al nopţii, luna in declin pe dealurile vagi... jucau sub ochii mei. GALACTION, o. I 357. Alba lună, după dealuri... alunecă-n declin. MACE-donski, O. I 30. Jf- F i g, Sfîrşitul unei glorii, unei puteri; decădere. O importantă expresie a declinului economiei americane o reprezintă creşterea rapidă şi continuă a numărului şomerilor totali şi parţiali, contemporanul, S. II, 1950, nr. 170, 11/2. DECLIXA, declin, vb. I. 1. T r a n z. (Gram.) A trece un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2. Tranz. (învechit, în e x p r.) A (-şi) declina numele, calitatea etc. = a arăta cine este, a se prezenta. După cc îmi zice acestea, îşi declină numele: oficerul Za-lic, fiul Doamnei Eliad. GUI ca, A. 64 V. 3. T r a n z. (în opoziţie cu a-ş i a s u m a) A refuza o sarcină, o răspundere, a respinge, a nu lua asupră-şi. îşi declină orice răspundere, c. PETRESCU, c. v. 229. <> E x p r. A-şi declina compefinta v. competinţă. 4. Intranz. (Rar, despre aştri) A cobori spre asfinţit, a apune, a scăpăta. Un soare ce declină, din nou renaşte soare, alecsandri, r. iii 496. (Poetic) Azi de dimineaţă, am privit pe sora ta, Selene, plutind şi declinînd spre acelaşi rece occident. (-Ar. act ion, o. I 427. DECLINABIL, -A, declinabili, -e, adj. (Gram.) Care se poate declina. Părţi de vorbire declinabile. DECLINARE, declinări, s. f. Acţiunea de a declina; (Gram.) trecerea unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale. (Gram.) Clasă sau grupă de substantive sau adjective cu aceleaşi forme de flexiune. în limba romînă sînt trei declinări. decllxatGriu, -Orie, decimatorii, adj. (Jur.) Care contestă, respinge competenţa unei instanţe sau contestă o jurisdicţie. (Substantivat, n. în e x p r.) Declinatoriu de competenţă = hotărîre prin care o instanţă constată necompetenţa ei şi trimite pricina la instanţa competentă. DECLDîĂŢIE, declinaţii, s. f. 1. (Gram.; învechit) Declinare (1). Pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbe străine. RUSSO, S. 53. (învechit) Rostire de către cineva a numelui şi a calităţii sale în laţa altei persoane. V. prezentare. Te rog să mă noroceşti cu declitiaţia numelui d-tale. ALECSANDRI, T. 1002. 2. (Astron.) Unghiul format de ecuatorul ccresc cu raza vizuală care duce spre un astru sau spre un punci de pe cer. -4» (Fiz.) Declinaţie magnetică = unghiul spre est sau spre vest format de meridianul magnetic cu meridianul geografic al unui loc. DECL1V1TÂTE, declivităţi, s. f. 1. Unghi format de o dreaptă înclinată cu planul orizontal. 2. înclinare a unui teren, a unei şosele sau a unei căi ferate pe o porţiune uniformă. Pe distanţa Cîmpina-Predeal, linia ferată are declivităţi mari. DECOCT, decocturi, s. n. Preparat lichid rezultat din fierberea în apă a unor plante alimentare sau medicinale. V. i n f u z i e. Să treci pe la spiţerie ca să-i aduci decoctul acesta. ALECSANDRI, T. 1638. — Variantă: (regional) dic6ct (negruzzi, S. i 207) s, n. DECOCŢIE, decocţii, s. f. (Rar) Operaţie care constă în fierberea unor plante alimentare sau medicinale în apă; (concretizat) preparat lichid care rezultă din această fierbere; decoct. DECOFRA, decofrez, vb. I. T r a n z. (Tehn.) A scoate o piesă de baton din cofrajul în care a fost turnată; a demonta cofrajul în care s-a turnat o piesă sau o construcţie de beton. DECOFRĂRE, decofrări, s. f. (Tehn.) Acţiunea de a d e c o f r a. DECOLA, decolez, vb. I.Intranz. (Despre avioane sau hidroavioane) A se desprinde de sol (respectiv de pe suprafaţa apei) şi a-şi lua zborul; a se ridica în văzduh. Avionul a decolat la ora patru. DECOLARE, decolări, s. f. Acţiunea de a decola. DECOLORA, decolorez, vb. I. Refl. (Despre obiecte colorate, mai ales despre ţesături) A-şi pierde culoarea (prin spălare repetată, prin expunere la soare etc.). O floare pe un covor se decolorează. ANGHEL, PR. 3. 4. A căpăta o culoare mai ştearsă, mai deschisă, mai puţin vie. (F i g.) Pe urmă, noaptea din geam s-a făcut viorie, verde, s-a decolorat cristalin ca bobtd de rouă. C. PETRESCU, R. dr. 49. Imaginile se decolorară şi muriră. IBRĂILEANU, a. 192. în rama ferestrelor cerul se decolora peste arborii mari şi o singură stea mai lucea strălucitoare, departe peste acoperişuri, in afundul nemărginirii. ANGHEL, PR. 7. <$• DECOLORANT — 33 — DECORATOR T r a n z. Energie contagioasă, care ii incorda trăsăturile obrazului, ii decolora buzele. C. PETRESCU, c. V. 207. T r a n z. A înlătura, total sau parţial, prin diferite procedee, culoarea de pe o ţesătură, un tablou etc. DECOLORANT, -Ă, decoloranţi, -te, adj. Care decolorează, care face să dispară culoarea. Substanţă deco-lorantă. + (Substantivat, m.) Substanţă sau agent fizic care are proprietatea de a decolora, de a îndepărta culoarea unui obiect. Clorul e un décolorant. DECOLORAIS, decolorări, s. f. Faptul de a (s e) decolora, pierderea culorii (vii); f i g. ofilire, pălire. DÉCOLORÂT, -Ă, decoloraţi, -te, adj. Care şi-a pierdut culoarea cu care a fost colorat la început, care are o culoare ştearsă, lipsită de strălucire; f i g. palid, ofilit. Şuviţele decolorate de păr vopsit prost şi de mult ii cădeau pe lingă obrajii scofîlcifi. dumitriu, b. f. 37. Era cu un domn în haine castanii vărgate, decolorate pe umeri. C. PETRESCU, J. i 12. L-am întilnit pe drum... cu un geamandan de pînză decolorată şi roasă. 1BRĂ II.ICANU, A. 143. DECOLTA, decoltez, vb. I. T r'a n z. A răscroi la gît o haină în aşa fel încît să rămînă descoperită o parte din piept, din umeri, uneori şi din spate. DECOLTĂT, -Ă, decoltafi, -te, adj. 1. (Despre veşminte) Răscroit la gît în aşa fel încît să rămînă descoperită o parte din piept, din umeri, uneori şi din spate; (despre persoane, mai ales despre femei) care poartă astfel de veşminte. Atirnau... [portrete] ale bunicelor decoltate in crinolină, dumitriu, B. F. 44. Amindoi in ţinută de seară, ea decoltată purtind o rochie de culoarea vinului roş-negrti. CAMIL PETRESCU, Ţ. I 89. E o femeie tinără, in rochie albă de seară... foarte decoltată. SEBASTIAN, T. 232. [îi]¡ade foarte bine decoltată, vlaiiuţă, o. a. iii 68. 2. F i g. Indecent, necuviincios; fără perdea. Glume decoltate. DEC0LTÉU, decolteuri, s. n. Partea decoltată a unei haine femeieşti.«^ Parte a corpului care apare datorită răs-croielii decoltate a unei haine femeieşti. DEC0MANDA, decomănd, vb. I. Tranz. (Fran-ţuzism) A anula o comandă. DECONCERTA, deconcertez, vb. I. Tranz. (Fran-ţuzism) A face pe cineva să-şi piardă cumpătul sau siguranţa de sine, a tulbura, a zăpăci. Faptul a deconcertat pe prinţul Bazil Şerban, care... a inceput să se retragă. CAMIL PETRESCU, T. I 126. DECONCERTANT, -A, deconcertanţi, -te, adj. (Franţu-zism) Care deconcertează. Răspuns deconcertant. DECONCERTAT, -A, deconcertaţi, -le, adj. (Franţu-zism) Tulburat, zăpăcit, descumpănit. Bine, dar Grigoriţă e in divorţ cu ea, Miroane ! obiectă d-na Constantinescu deconcertată. REBREANU, R. I 254. DECONECTA, deconectez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A suprima o conexiune a unor conducte electrice. DECONECTARE, deconectări, s. f. Acţiunea de a deconecta. DECONGEL A, decongelez, vb. I. Tranz. A topi un corp sub temperatura ambiantă. A decongela un ulei. + A topi la o temperatură sub cea ambiantă anumiţi componenţi ai unui corp. <£• (Impropriu, complementul este corpul) A decongela carnea. DECÔNT, deconturi, s. n. Descompunere a unei sume plătite sau de plătit, în părţile ei componente. DECONTA, decontez, vb. I. Tranz. A justifica în mod detaliat întrebuinţarea unei sume primite sau provenite dintr-o operaţie oarecare. A deconta cheltuielile de deplasare. 3 DECONTARE, decontări, s. f. Faptul de a deconta; operaţie contabilă prin care se justifică întrebuinţarea unei sume primite. Comisia de revizie verifică In mod amănunţit decontările cu membrii gospodăriei colective, dezvăluie orice greşeală in dauna membrilor sau a gospodăriei şi greşelile in calcularea Z’.lelor-muncă. STAT. GOSP. AGR. 47. Decontările contabile anuale centralizate asupra execuţiei planurilor de venituri şi cheltuieli... se întocmesc şi se înaintează organelor financiare superioare. b. o. 1951, 764. DEC0P1Ă, decopiez, vb. I. Tranz. (învechit) A copia. Se vedea, pe păreţi, portretul lui Iănăchiţă Văcărescu; din norocire d-l Ion Văcărescu avu de timpuriu fericita idee de a pune să-l decopieze. odobescu, s. i 262. DEC6R, decoruri, s. n. 1. Ansamblu de pînze pictate, paravane mobile şi alte obiecte care servesc la crearea cadrului unei piese de teatru pe scenă. Decorul reprezintă grădina unei mînăsliri. ISAC, o. 147. Decorul piesei, acelaji ca in toate actele. MACEDONSKI, o. n 280. Greul era teatrul romîn pentru care trebuia creat tot: decoruri, piese, personal etc. nEGruzzi, s. i 342. F i g. Cadru, fundal, ambianţă, loc în care se petrece o acţiune; peisaj, tablou. E numai alb, Ca-ntr-un decor alpin. CAMIL PETRESCU, V. 98. Tu dai naturii palide decoruri. CAZIMIR, l. u. 38. Ca printr-un farmec tabloul se schimbă, se trag pădurile in lături ¡iun minunat decor de stînci se Înalţă în faţa noastră. VLAIIUŢĂ, O. A. 415. 2. Ceea ce serveşte pentru a decora ceva ; ornament, podoabă; totalitatea ornamentelor, podoabelor care servesc la înfrumuseţarea interiorului sau exteriorului unei clădiri, unei săli etc. DECORA, decorez, vb. I. T ranz.l. A ornamenta, a împodobi ceva (mai ales o clădire, o cameră, o sală) cu obiecte sau cu lucrări de podoabă (ornamente, zugrăveli etc.). Căminul. .. tinăra l-a decorat, l-a dichisit să fie frumos şi arătos. Călugări;, o. p. 442. La tribuna decorată cu salcie şi steguleţe s-au perindat, cred, mul fi oratori. SAIUA, N. 20. Tu vei avea, fii sigur, o statuă bogată Al cărei bust cu lanţuri eu am să-l decorez. ALEXANDRESCU, M. 214. <*> F i g. Fire de nor decorau albastrul cerului. SAHIA, N. 61. 2. A acorda, a conferi cuiva o decoraţie. A fost decorat cu « Ordinul Muncii ». a Fruntaşii muncii, cadrele de bază din gospodăria colectivă sînt prefuifi de întregul popor. Mulţi dintre ei au fost decoraţi cu ordine şi medalii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 642. DECORARE, decorări, s. f. 1. Acţiunea de a decora; împodobire, înfrumuseţare, ornare. Decorarea sălii festive. 2. Acordarea unei decoraţii. Decorarea evidenţiaţilor in muncă. DECORÂT, -A, decorafi, -te, adj. (Despre lucruri) împodobit, ornamentat. DECORATIV. -A, decorativi, -e, adj. Care decorează, înfrumuseţează; ornant, ornamental. Am urcat treptele sus, in iatacul tapiţat cu motive decorative de romonife. ANGIIHL-IOS1F, C. L. S9. <$> Arte decorative^arte plastice aplicate la decorarea obiectelor de folos practic (mobilă, ceramică, ţesătură etc.). Vizităm expoziţia de arte decorative, c. PETRESCU, î. II 258. DECORATOR, -OARE, decoratori, -oare, s. m. şi f. Persoană care are profesiunea de a decora clădiri, interioare etc. în magazia de rechizite şi atelierul decoratorului gazetelor de perete, corespondentul ziarului întocmeşte, după punctajul secretarului, rezoluţia. cAlugăhu, o. p. 451. + Persoană care face decorurile la teatru. [Piesa] a constituit piatra de încercare a citorva actori, a doi regizori şi a unui decorator. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 12/3. Decoratorul va trebui să sugereze că aceste DECORAŢIE — 34 — DECUVAJ trei despărţituri au §i o valoare simbolică. CAMIL PETRESCU, B. 91. DECORĂŢTE, decoraţii, s. f. 1. Insignă, semn de distincţie conferit unei persoane sau unui colectiv, pentru evidenţiere în muncă, pentru o faptă eroică sau pentru alte servicii aduse statului. [Prezidiul Marii Adunări Naţionale] instituie decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Romine. CONST. r.p.R. 22. Ambasadorul are să vă prindă personal decoraţia în piept ? CAMIL PETRESCU, T. III 294. 2. (Rar) Acţiunea de a decora şi rezultatul ei (v. decorare); (concretizat) totalitatea obiectelor care servesc la decorare. — Variantă: dceornţiuno (pronunţat -ţi-u-) (camh, PETRESCU, 1. m 522) s. f. DECORAŢlUNE s. f. v. dccoratie. DECORTICĂ, decortichez, vb. I. T r a n z. (în industria alimentară; cu privire la grăunţe de cereale) A curăţa de coajă, a desprinde coaja. V. d e s c o j i. Am decorticat orzul. DECORTICĂRE s. f. (în industria alimentară) Operaţie de curăţire a cojii grăunţelor pentru a putea fi consumate. Decorticarea orezului. (Hort.) Operaţie de curăţire a scoarţei arborilor cu scopul de a stîrpi insectelc vătămătoare şi ouăle lor. (Med.) Operaţie de înlăturare a unei membrane îngroşate care înveleşte un organ. Decorticarea rinichiului. DECOltTICÂT, -Ă, decorticaţi, -te, adj. Curăţat de coajă. V. d e s c o j i t. Boabe decorticate. DECOVÎL, decovile, s. n. Instalaţie provizorie de linie ferată îngustă, uşor de deplasat, folosită pentru exploatări locale şi temporare. (Impropriu) Instalaţie de cale ferată îngustă şi stabilă, cu traverse fixate pe teren. DECREPIT, -Ă, decrepiţi, -te, adj. (Franţuzism) Atins de decrepitudine ; ramolit. DECREPITUDINE s. f..' Stare de adîncă bătrîneţe caracterizată prin slăbire excesivă, prin pierderea aproape totală a forţelor vitale; ramolire. Trupul i-a păstrat ascuţimea minţii intactă şi rece, în ciuda anilor şi a decrepitudinii. C. PETRESCU, o. p. i 173. DECRKSCKND 0 adv. (Muz.) Termen care indică diminuarea progresi\ă a intensităţii sunetelor. (Substantivat) Scădere progresivă a intensităţii sunetelor; parte dintr-o compoziţie muzicală cîntată în acest fel. decrEt, decrete, s. n. (Jur.) Act emis de către puterea executivă a statului pentru a asigura funcţionarea serviciilor publice sau executarea legilor; (la noi) act emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. V. decizie, h o t ă-rîre, ordonanţă. Prezidiul Marii Adunări Naţionale convoacă Marea Adunare Naţională prin decret. [=i Săptămîna viitoare apare decretul. C. PETRESCU, c. v. 111. DECRETĂ, decretez, vb. I. T r a n z. A da un decret; a hotărî, a ordona, a orîndui prin decret. Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne decretează:. .. B. o. 1953, 1. Poporul romîn decretă.. . independenţa sa administrativă. CAMIL PETRESCU, B. 98. + F i g. A declara ceva în mod sentenţios, a emite o părere categorică. Ai mei... mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter. CAMIL PETRESCU, u. N. 38. Tot ce făcea era aşa nesăbuit şi fără de noimă, că na se putea să nu dai dreptate obşteştii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARA-GIALE, C. 47. — Prez. ind. pers. 3 şi: decretă. DECRETĂRE, decretări, s. f. (Rar) Acţiunea de a decreta şi rezultatul ei. DECROŞĂ. decroşez, vb. I. (Tehn.) 1. Tranz. A desprinde un obiect de cîiligul de care este agăţat. 2. Refl. (Despre o maşină electrică) A ieşi din regimul normal de funcţionare, în urma pierderii vitezei, şi a se opri din mers. DECROŞĂRE, decroşări, s. f. (Tehn.) Acţiunea de a (se) d e c r o ş a şi rezultatul ei. DECUPĂ, decupez, vb. I. Tranz. A tăia în mai multe bucăţi (o hîrtie, o stofă etc.) urmînd linia unui desen sau conturul unui model; a tăia o parte dintr-un întreg. A decupa litere, czi Filipîi silea pe redactori, in fiecare seară, să-şi decupeze contribuţia la gazetă şi s-o pună în plic. PAS, z. I 286. Se pomeni examinînd fotografiile decupate dintr-un film. C. PETRESCU, o. p. i 14. DECUPĂJ, decupaje, s. n. 1. Decupare. 2. Operaţie de transpunere a unui scenariu cinematografic în imagini plastice. DECUPĂRE, decupări, s. f. Acţiunea de a d e c u p a. Decuparea literelor. (Tehn.) Tăierea unei piese în două bucăţi; tăierea unui obiect după o formă dată. DECUPĂT1 s. n. Decupare. Decupatul unei fotografii. DECUPĂT2, -Ă, decupaţi, -te, adj. Tăiat dintr-un tot, dintr-un întreg; din care s-a tăiat o parte. Pantofi decupaţi = pantofi care nu au ştaif, ci numai o baretă. DECUPLĂ, decuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.; despre elementele unui cuplu) A dezlega, a desface. A decuplat vagoanele. DECUPLARE,decuplări, s. f. Acţiunea de a decupla; desfacere, dezlegare. DECUPLĂT, -Ă, decuplaţi, -te, adj. Dezlegat, desfăcut. Vagon decuplat. DECtÎRGE, pers. 3 decurge, vb. III. I n t r a n z. 1. A urma, a rezulta, a deriva din..., a-şi avea izvorul în... Viaţa dovedeşte că cu cît oamenii muncii înţeleg mai bine, mai adine politica partidului, sarcinile imediate ce decurg din ea, perspectivele spre care duce, cu atît mai însemnate succese obţin în construcţia economică şi culturală, scînteia, 1953, nr. 2732. Din această lipsă de bogăţie şi de mlădiere a limbii decurge în mod firesc nesiguranţa... cu care e nevoit să-şi prezinte capitalul lui de cunoştinţe şi de observaţii orice scriitor. VLAHUŢÂ, O. A. I 235. 2. A se petrece, a se desfăşura. Comşa îşi recapitulă cum avea să decurgă explicaţia, c. PETRESCU, î. I 37. Cu solicitatorii, conversaţia decurgea obişnuit. BRĂESCU, v. a. 26. DECORS s. n. (Cu referire la o perioadă de timp; numai în 1 o c. p r e p.) în tlecurs de. . . sau în decursul .. . = în curgerea. .., în durata..., în desfăşurarea . .. Kremlinul e o cetate veche — agăţată pe vîrful lat al unui dîmb, lingă rîul Moscova — care în decursul veacurilor, a trecut prin diferite schimbări. STANCU, u.R.S.S. 63. Am studiat cu de-amănuntul în decursul secolilor şi in întinsul ţărilor din vechime toate motivele ornamentale. ODOBESCU, s. m 633. DECUSCUTĂ, decuscutez, vb. I. T r a n z. A curăţa plantele şi seminţele de planta parazită numită cuscută. DECUSCUTĂRE, decuscutări, s. f. Acţiunea de a decuscuta şi rezultatul ei. DECUSCUTĂT, -Ă, decuscutaţi, -te, adj. (Rar) Curăţat de cuscută. Gospodăriile de stat şi gospodăriile colective folosesc numai seminţe selecţionate şi decuscutate. DECU VĂJ, decuvaje, s. n. Tragerea vinului fermentat din tocitoare. DEDA — 35 — DEDUCŢIE DEDĂ, dedau, vb. I. Refl. 1. A se deprinde, a se obişnui, a se familiariza (cu ceva), a se adapta (la ceva), a se acomoda. încetul cu încetul li s-au dedat ochii cu strălucirea, kktkganui,, p. ii 15. După ce şezu acolo citeva zile mai dedîndu-se cu lumea. . . plecă, luîndu-şi calul cu sine. ispirescu, i,. 148. Bate-l, doamne, cui nu-i place Gura de fată bărnace, Că nici mie nu-mi plăcea, Pin'nu m-arn dedat cu ea Dac-am prins a mă deda, N-a fost cap de-a o lăsa. jarnîk-bîrseanu, d. 382. 2* (Construit cu prep. «la # sau cu dativul) A se da cu tot dinadinsul; a se consacra, a se dedica la ceva. De ce nu s-ar deda el la un asemenea studiu? mace-donski, o. m 87. Nu se prea dedeau la învăţătură de carte. CARAGIAI.E, o. ni 162. A face ceva râu în mod regulat, a se nărăvi. Esmeralda: Ce să observ? Ber- becaru: Tipii suspecţi, care se dedau la tot felul de comi- cării grave? camil PETRESCU, T. m 317. Mulţi dintre cei de la trenurile regimentare. .. se dedau la un jaf rece. id. U. N. 291. DEDĂL, dedaluri, s. n. (Rar) Labirint. -4- F i g. încurcătură, învălmăşeală. Nu este lucru uşor de a grupa. . . rămăşiţele [arheologice]... în acest dedal, noi avem însă citeva punte luminoase, odobescu, s. n 247. DEDĂT, -Ă, dedaţi, -te, adj. 1. (Construit cu prep. « cu s>, «la » sau cu un verb la conjunctiv sau infinitiv) Obişnuit, deprins. îl bătea şi un ţine de doisprezece ani, dacă era isteţ şi dedat la vicleşuguri. GALACTION, o. i 298. Ei, sărmanii, nu-s dedaţi Cu traiul prin străini! nEculuţX, T. d. 100. îs catane tinerele, Nu-s dedaţi la drumuri grele. ALECSANDRI, P. P. 296. 2. (Construit cu prep. «la » sau cu dativul) Care se ocupă cu..., înclinat Ia... ; consacrat, dedicat. Cînd dimineaţa te vei scula şi nu vei şti ce să mănînci şi unde să te ascunzi de datornici, te încredinţez că atunce vei avea prea puţin mintea dedată la învăţătură. kogXi.nt-CEANU, S. 216. DEDESÎJBTx adv. (în opoziţie cu deasupra) 1. (Uneori precedat de prep. « de », « pe ») în partea de jos, din jos, jos, sub (ceva). Cîinele de Olt săpase pe dedesubt tot malul. Galaction, o. I 74. E acum într-o rochie.. . albastră, cu jachetă lungă, iar dedesubt bluza albă încheiată pînă sub bărbie. CAira PETRESCU, T. I 31. Trase după el un şervet şi, de dedesubt, un cuţit înfipt într-un măr. c. PETRESCU, î. I 13. Ne-am covrigii împrejurul focului; şi deasupra ninsoare şi dedesubt udeală. crEangX, a. 31. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer cu stele Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele. EMINESCU, O. i 176. 2* (Adjectival, de obicei legat de substantiv prin « de », « cel de ») De jos, inferior. [Un brad] într-un salt definitiv, se aruncă în golul de dedesubt, bogza, c. o. 58. Nu este însă nevoie ca adăpostul de dedesubt să comunice nici cu palatul nici cu strada, camil petrescu, b. 91. Aste lacrimi strecurîndu-se pe lingă zbîrciturile nasului.. . ajungeau sub buza dedesubt, negruzzi, s. I 6. DEDESÎJBT2, dedesubturi, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Parte ascunsă, tăinuită. Nu învăţam nimic interesîndu-mă de supărările şi dedesubturile din traiul ticălos şi necăjit al celor mai bătrîni. G. m. zamfirescu, sf. m. n. n 193. Darea în vileag a dedesubtului acelei «afacerii). M. I. CARAGIALE, C. 150. 2. (Concret) Partea cea mai de jos, cea mai adîncă. Crapii şi somnii îi cercetează dedesubturile [plaviei]. sado-VEANU, P. M. 129. DEDESUBTUL prep. (Urmat de un genitiv; uneori preccdat de prep. «pe») Sub, din jos. îngurzi flori şi semne ciudate deasupra şi dedesubtul slovelor, camilar, T. 71. Vor fi poduri peste ape... lăsitid să treacă pe dedesubtul lor şuvoaiele, bogza, c. o. 131. Dedesubtul Brăci-nelului era o poiană. oaî,acTiox, o. i 164. DEDEŢÎ1L s. m. v. dedijel. DEDICĂ, dediCy vb. I. 1. T r a n z. A închina (cuiva) o carte, o operă artistică sau o lucrare ştiinţifică proprie, în semn de iubire, de prietenie, de admiraţie sau de respect. îi spusei cui a dedicat poetul aceste cuvinte. TBRXiiyEantj, a. 160. Să le scrii cum cere lumea vreo istorie pe apă?.. . Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară. Emi-NESCU, O. I 137. Am primit scrisoarea d-voastră împreună cu frumoasa poezie ce mi-aţi dedicat, alecsandri, s. 48. A pune toată puterea şi priceperea, toate mijloacele în slujba unei idei sau acţiuni. Comuniştii sînt oameni care-şi dedică toate forţeley toate cunoştinţele şi energia lor luptei pentru fericirea oamenilor muncii, pentru comunism. scÎnteia, 1953, nr. 2603. A rezerva, în cursul unei activităţi, un interval de timp în care să te poţi ocupa exclusiv de cineva sau de ceva. 2, Refl. (Despre persoane) A se consacra unui anumit lucru sau unei anumite îndeletniciri. [Turgheniev] se dedică desăvîrşit numai literaturii şi nu face decît asta pînă la sfîrşitul vieţii. SAdoveanu, E. 234. DEDICĂŢIE, dedicaţii, s. f. Text omagial, scris pentru cineva pe o carte (mai rar, pe o pagină de album, pe un obiect de artă, pe o fotografie) în semn de afecţiune. [Poezia] o găsim înregistrată sub dedicaţia la Maria. MACEDONSKI, O. IV 10. — Variantă: dedicaţhine (pronunţat -ţi-u-) (emikesctj, st. 45) s. f. DEDICAŢiţjNK s. f. v. dedicaţie. DED1ŢEL, dediţei, s. m. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee otrăvitoare din familia ranunculaceelor, cu frunze păroase şi flori mari albastre-violete în formă de clopot; are proprietăţi colorante şi farmaceutice (Pulsatilla pratensis). Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi. ai.Ecsandri, p. a. 120. Iaca, după perdelele aceste albe, dediţei, viorele şi lăcrămioare, negruzzi, s. i 322. — Variantă: dcdeţfel (odobescu, s. iii 173) s. m. DEDUBLĂ, dedublez, vb. I. Refl. A se împărţi în două, a avea, a căpăta (simultan sau succesiv) două stări, aspecte sau forme deosebite. Dan. .. se dedubla clar: în fuga vorbirii îşi vedea gtndurile înainte de a le rosti, cum răsar şi se înşiră. vi,aiiu'î'X, o. A. iii 64. DEDUBLĂRE, dedublări, s. f. Acţiunea de a s e dedubla şi rezultatul ei; împărţire în două. Dedublarea unei linii spectrale. DEDUBLĂT, -Ă, dedublaţi, -te, adj. Dublu, de două. ori; (despre persoane şi manifestările lor) cu două aspecte, cu două înfăţişări deosebite, fylai vin din sus răhifi şi oameni care au părăsit lupta, iscînd din lumina focului forme dedublate. camii, petrescu, u. n. 271. Aveam... o viaţă' dedublată, c. petrescu, î. ii 256. DEDtîCE, deduc, vb. III. Tranz. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta mai generală sau un fapt din altul, a ajunge la o concluzie, a trage o concluzie. După ce stabili punctele cardinale, deduse că steaua• strălucea deasupra apusului. galacTion, o. i 615. Se putea deduce de la prima vedere că a mîncat dulceaţă c. petrescu, î. ii 154. DEDtJCERE, deduceri, s. f. Acţiunea de a deduce; deducţie. De l-aş fi cunoscut în totul [volumul] mi-ar fi dat mult material... pentru deducerile mele. GhEREA, ■ ST. CR. I V. DEDUCTÎV, -Ă, deductivi, -e, adj. (Spre deosebire-de inductiv) Care procedează prin deducţie. Metodă’ deductivă. Raţionament deductiv. DEDtîCŢIE, deducţii, s. f. Raţionament prin care se: obţine o judecată nouă (numită concluzie) din două sauu DEDUCŢIUNE — 36 — DEFECTUOZITATE mai multe judecăţi (numite premise), dintre care una trebuie să fie neapărat universală. Pe lingă această teorie, adaugă. .. o garnitură de argumentări, de deducţii, de abstracţii, gherea, st. cr. n 58. — Variantă: dcdueţiune (pronunţat -ţi-u-) (GHEREA, ST. CR. i 362) s. f. DEDUCŢlONE s. f. V. deducţie. DEDULCÎ, dedulcesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se deprinde cu ceva bun, a prinde gust de ceva bun, a se deda la bine, la viaţă uşoară şi plăcută. Hoţii... veniră iarăşi, fiindcă se dedulciseră ca calul la tăriţe. ISPIRESCU, J,. 372. Dionisiu cel mult dedulcit cu ospeţele şi cu cupele de vin. odobescu, s. iii 288. DEI)tis, -Ă, deduşi, -se, adj. (Despre o idee, un principiu) Stabilit prin deducţie, obţinut ca o concluzie. DEFALCĂ, defalchez, vb. I. Tranz. 1. A desprinde sau a scoate una sau mai multe porţiuni dintr-un întreg, a împărţi un întreg în mai multe părţi; (cu privire la un teren) a împărţi în loturi. 2. A împărţi, a repartiza o lucrare, un proiect etc. pe etape sau pe subunităţi, pentru a asigura o efectuare organizată a lucrărilor. Planul anual... va fi întocmit pe ministere şi regiuni şi defalcat pe trimestre şi luni. COI,. hoi. disp. 1953, nr. 8, 162. DEFALCĂTIE, defalcări, s. f. Acţiunea de a defalca şi rezultatul ei. 1. Desprindere a unei porţiuni dintr-un întreg; împărţire în loturi a unui teren. 2. Repartizare, împărţire. Defalcarea planurilor de cultură pe unităţi agricole nu poate fi o lucrare « de birou », ci o lucrare îndeplinită in cunoştinţa condiţiilor concrete de producţie ale unităţilor agricole, scînteia, 1953, nr. 2767. DEFAVOĂRE s. f. (în 1 o c. p r e p.) In defavoarea (cuiva) = împotriva interesului (cuiva), în dezavantajul (cuiva). Aparenţa poate e uneori în defavoarea mea. C. PETRESCU, C. V. 108. Azi situaţia s-a schimbat în defavoarea ei. REBREANU, R. n 51. — Variantă: (învechit) deîavor, defavoruri (GHE- rEA, ST. CR. i 355), s. n. DEFAY()R s. n. v. dcfaroare. DEFAVORABIL, -Ă, defavorabili, -e, adj. Care este în dezavantajul, împotriva intereselor cuiva, care nu este favorabil; nefavorabil, neprielnic. Condiţii defavorabile. DEFĂDIĂ, defăim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputaţia cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat eşti, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. sadoveaku, z. c. 152. E bine că omul vro-dată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. pann, p. v. I 13. Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeţi, neruşinaţi, Cît o să vă defăimaţi? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (învechit) A dispreţui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh ! mă defaimăpentru că-l iubesc din toată inima, negruzzi, s. i 22. Cine mă defaim’ o dată, eu de rudă nu-l cunosc, dacia LIT. 143. — Piez. ind. şi: defăimez. DEFAUIĂRE, defăimări, s. f. Acţiunea de a defăima şi rezultatul ei. 1. Ponegrire, clevetire, calomnie, hulă. Nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, birfeala... toate li păreau deopotrivă bune. M. I. caragiale, c. 20. 2. (învechit) Dispreţ, desconsiderare, umilire, batjocură. Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor, creangă, p. 89. Cîte umiliri rabdă, cîte defăimări sufere! negruzzi, s. i 323. DEFĂEVIĂT, -Ă, defăimaţi, -te, adj. 1. Bîrfit, calomniat, hulit, ponegrit. înconjurat de nepăsare, sărac, gonit sau defăimat... Voi smulge inima din pieptu-mi. mace-donski, o. I 218. 2. (Rar) Cu reputaţie proastă, cu nume rău. Am văzut perindîndu-se tot ce Bucureştii avea mai năbădăios, mai zănatic... şi defăimat. M. I. caragiale, c. 57. -£• (Despre fapte) Care strică reputaţia bună, care aduce ruşine; infamant. îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. nEGruzzi, s, i 174. DEFAEVIĂT0R, -OĂRE, defăimători, -oare, adj. 1. Care cuprinde o defăimare; ponegritor, hulitor. Vorbe defăimătoare. □ Puteam numiri defăimătoare în gîndul meu să-ţi iscodesc. EMINESCU, o. I 212. Satira este acum la romani o poemă defăimătoare. ODOBESCU, s. I 45. 2. Care ponegreşte. Om defăimător. DEFECĂ, defechez, vb. I. Tranz. 1. A limpezi un lichid provocînd depunerea substanţelor în suspensie pe care le conţine, -f- A precipita albuminele dintr-o soluţie cu ajutorul unui reactiv chimic pentru a purifica lichidul. 2. A evacua materiile fecale din intestin. DEFECĂRE s. f. Acţiunea de a defeca şi rezultatul ei. DEFÉCT % defecte, s. n. Lipsă, scădere, imperfecţiune; cusur, meteahnă, neajuns. Versurile ce urmează sînt cruţate ... de asemenea defect. macedonski, o. iv 66. Defectul poeziei e evident; e o temă eminamente romantică tratată în sensid clasic. gherea, ST. cr. iii 374. Şi veselă şi jună te-am cunoscut odată; Cu aceleaşi defecte acum iar te găsesc. ALEXANDRESCU, M. 185. (Tehn.) Lipsă de perfecţiune, de punere la punct a unui fabricat, în raport cu calitatea cerută. Ţesătură cu defect, a Răspunse simplu că deocamdată, nu poate scoate maşina fiindcă are un defect de magnetou. REBREanu, r. n 101. DEFÉCT 2,-Ă, defecţi, -te, adj. Cu stricăciuni, cu imperfecţiuni; defectat, stricat. Fetiţa tîra prin casă, cu sfoară, un automobil de tablă defect. C. PETRESCU, î. II 152. DEFECTA, defectez, vb. I. Refl. (Despre un mecanism, o maşină) A avea un defect, a se strica, a nu mai fi în stare de funcţionare. Din neglijenţa sau nepriceperea lucrătorului, se defectase maşina. ardELEANu, d. 103. Tranz. A produce un defect la o maşină sau la un mecanism. DEFECTĂRE, defectări, s. f. Acţiunea de a (s e) defecta şi rezultatul ei. Defectarea unei maşini micşorează producţia. DEFECTĂT, -Ă, defectaţi, -te, adj. Cu defect, care nu mai funcţionează bine; stricat. Maşină defectată. DEFECTÍY, -Ă, defectivi, -e, adj. (Gram.; despre cuvintele flexibile) Lipsit de unele forme (timpuri, moduri, număr, persoane, cazuri), care nu se întrebuinţează la toate formele de conjugare sau de declinare. « A înţesa » este un verb defectiv. DEFECTOSCÓP, defectoscoape, s. n. Aparat cu care se examinează obiectele de metal pentru a descoperi defectele materialului, fără a-1 distruge. DEFECTUÓS, -0ÁSÁ, defectuoşi, -oase> adj. Cu defecte, cu scăderi, cu cusururi, cu lipsuri. Aceste versuri tind să completeze descripţiunea, dar sînt inferioare şi din multe puncte de vedere defectuoase.. macedonski, o. iv 61. — Pronunţat: -tu-os. DEFECTUOZITÂTE, defectuozităţit s. f. (Rar) Stare defectuoasă. — Pronunţat: -tu-o-. DEFECŢIUNE — 37 — DEFINIRE DEFEC'JTÚNE, defecţiuni, s. f. Refuz de a îndeplini o misiune, fugă de la datorie; dezertare. Pe-alocuri au fost mici defecţiuni şi n-aş dori să avem şi noi surprize. 'REBREANU, R. II 228. DEFENSÍV, -A, defensivi, -e, adj. (în opoziţie cu ofensiv) Făcut pentru apărare, de apărare, care apără. lartă-mă... că n-am putut să-mi stăpînesc faţă de tine gestul defensiv pe care mi l-a lăsat deprinderea. Galaction, o. I 225. Războiul defensiv se perfecţiona mult la moldoveni. BÍLCESCU, o. I 126. DEFENSÍYA, defensive, s. f. (în opoziţie cu ofensivă) Stare sau poziţie de apărare. DEFENSÓR, defensori, s. m. (Jur.; rar) Apărător. DEFERÉNT, -A, deferenţit -te, adj. Care arată (cuiva) deferenţă, stimă, respect. DEFERtÎNŢĂ s. f. Respect, stimă, consideraţie deosebită ; (rar) p. est. condescendenţă. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atîta deferenţă.. . că fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline... o intimidaseră. CAMII, PETRESCU, U. N. 75. DEFERÍ, defér, vb. IV. Tranz. (Folosit mai ales Ia participiu şi la formele compuse cu participiul) 1. (Determinat prin «justiţiei», «tribunalului» etc.) A trimite (pe cineva) în judecată; a supune o cauză unui for judecătoresc. Sabotorii au fost deferiţi tribunalului. <$> A deferi jurămint = a pune pe cineva, în lipsă de alte probe, să jure în faţa justiţiei. 2. (Neobişnuit) A da, a acorda (cinste, demnităţi, distincţii); a conferi. Maiorul... îşi înălţă vesel sabia în sus, mulţumind cu entuziasm colonelului că a deferit lui şi muscelenilor săi această onoare, odobescu, S. m 583. DEFERIZA, deferizez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A îndepărta excesul de fier din apele feruginoase, pentru a le face proprii consumului. DEFERTILIZÂ, defertilizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la terenuri) A face neproductiv, nefertil. DEFERTILIZÁRE, defertilizări, s. f. Acţiunea de a defertiliza şi rezultatul ei. DEFERTTLIZĂT, -Ă, defertilizaţi, -te, adj. (Despre terenuri) Făcut neproductiv, nefertil. DEFETÍSM s. n. Lipsă de încredere în izbînda unei acţiuni, în biruinţa finală, atitudine care scade încrederea şi demoralizează. Marxismul se află pe poziţii diametral opuse defetismului mic-burghez. CONTEMPORANUI,, s. n, 1949, nr. 160, 11/1. DEFETÍSTx, -Ă, defetişti, -ste, adj. Care ţine de defetism. Zvonuri defetiste. DEFETÍSTs, -Ă, defetişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care susţine şi propagă defetismul. DEFIBRÁ, defibrez, vb. I. Tranz. A desface un material în fibre. + A transforma lemnele în fibre, pentru a obţine pasta de lemn din care se fabrică hîrtia. DEFIBRÁRE, defibrări, s. f. Acţiunea de a defibra. DEFIBRATÓR, defibratoare, s. n. Aparat sau maşină cu care se transfoimă sau se desface un material în fibre. DEFICIÉNT, -Ă, deficienţi, -te, adj. Care este în deficit, care dă sau produce mai puţin decît trebuie, decît e planificat. Producţie deficientă. ■+■ (Med.; substantivat) Persoană lipsită de anumite facultăţi fizice sau psihice. Un deficient mintal. — Pronunţat: -ci-ent. DEFICIENŢĂ, deficienţe, s. f. Scădere, lipsă, insuficienţă, greşeală. Mai există oameni care, dincolo de succesele obţinute, nu văd neajunsurile şi deficienţele în muncă, contemporanul, S. ii, 1950, nr. 185, 5/6. <$> E x p r. A Ii în defioionţă = a nu presta, a nu produce cît trebuie; a nu fi la înălţimea sarcinilor date. (Med.) Lipsa integrităţii anatomice şi funcţionale a unui organ; lipsă a anumitor facultăţi fizice sau psihice. Deficienţă mintală. — Pronunţat: -ci-en-, DEFICÎT, deficite, s. n. (în opoziţie cu excedent) Sumă de bani cu care cheltuielile întrec veniturile (la operaţii comerciale sau .bancare, Ia balanţa comercială sau la balanţa de plăţi a unei ţări), suma ce lipseşte pentru ca veniturile să ţină cumpăna cu cheltuielile; orice lipsă Ia o socoteală. îşi administrează singură averea aşa de bine că totdeauna are deficite. REBREANU, R. I 58. <$> Expr. A îi în dcîirit = a fi în pierdere, a avea cheltuielile mai mari decît veniturile. E veşnic în deficit cu leafa. vivAHUŢX, o. a. iii 29. — Pl. şi: deficituri (russo, s. 156). DEFICITĂR, -Ă, deficitari, -e, adj. Care are deficit, a cărui balanţă economică este în deficit. Comerţ deficitar, întreprindere deficitară. DEFILĂ, defilez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre trupe, organizaţii de masă etc.) A trece în coloană, în marş prin faţa reprezentanţilor autorităţii (civile sau militare) pentru a da onorul (cu ocazia unei parade, a unei serbări). Au defilat cu şcolile şi armata, veteranii, — oştenii de la 77, răniţii şi rămăşiţele regimentelor glorioase. SADOVEANU, o. vi 477. Oamenii... au defilat în zorii zilei, prin faţa căpitanului, brăescu, v. a. 45. 2. (Despre persoane, cortegii) A trece în şir (prin faţa cuiva). Tramvaiele se îngrămădeau imobilizate, aştep-tînd. . . să defileze [cortegiul funebru], c. petrescu, c. v. 293. Profesorul... defilează prin oraş cu familia. Sahia, N. 54. Uşile se deschiseră şi unul cîte unul [deţinuţii] zgribuliţi, galbeni. .. defilară printre arme şi se înşirară în mijlocul curţii. vlaiiuţă, O. A. 162. F i g. Cetatea Neamţului, Varaticul, Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopţile cu lună, îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii, care defilase repede şi dispăruse după orizont. ibrăileanu, a. 211. DEFILĂRE, defilări, s. f. Acţiunea de a defila şi rezultatul ci. Demonstraţia s-a încheiat cu defilarea plină de forţă şi de prospeţime a sportivilor, scînteia, 1953, nr. 2651. F i g. Doctorul privea cqnfuz la defilarea neîntreruptă a lanţului de cafenele, birouri şi consulate. BART, E. 127. DEFILEU, defileuri, s. n. Vale îngustă şi adîncă creată de o apă curgătoare în regiunile muntoase. V. cheie, pas. Bicaziil coboară în valea adîncă... pentru ca... să pătrundă apoi în uluitorul defileu al cheilor sale. bogza, c. o. 66. Desluşeam, în linia plină de zigzaguri. .. defileul Agapiei. Galaction, o. i 468. DEFINÎ, definesc, vb. IV. T r a n z. A da o definiţie; a stabili, a delimita, a lămuri, a preciza. Procurorul observase pe figuri şi simţise, în atmosferă, ceva suspect, pe care nici el singur nu-l putuse defini. G. M. zamfireSCU, m. D. li 350. Refl. Se poate spune fără exagerare că tipurile lui Caragiale se definesc în fiecare vorbă a lor, căci fiecare vorbă conţine o trăsătură caracteristică. ibrX-HEanu, s. 59. — Prez. ind. şi: (învechit, prin confuzie cu verbele de conjugarea I) definez (odobescu, s. n 68) vb. I. DEFINÎRE, definiri, s. f. Acţiunea de a defini şi rezultatul ei; precizare, stabilire. DEFINIT — 38 — DEGAJA DEFHtfT, -Ă, definiţi, -fe, adj. 1. (Despre un cuvînt, o noţiune) Căruia i s-a dat o definiţie. 2. Hotărît, precizat. Atitudine definită. (Gram.) Articol definit = articol hotărît. DEimiTÎT, -Ă, definitivi, -e, adj. (Adesea în opoziţie cu provizoriu) Care nu mai e supus modificărilor, asupra căruia nu se mai revine; hotărît pentru totdeauna; irevocabil. Partidul a condus cu succes masele la înfăptuirea unei reforme agrare democratice, la lichidarea definitivă a asupririi moşiereşti. CONTEMPO-ranui,, S. II, 1953, nr. 368, 2/2. Nimeni nu mai putea să-i infrineze hotărîrea definitivă de a ajunge la Galaţi. SADO-veaku, p. m. 154. O confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă, camii, PETRESCU, u. n. 58. ^ (în vechea organizare a învăţămîntului) Profesor sau învăţător definitiv — profesor sau învăţător care, după îndeplinirea unor condiţii, obţinea anumite drepturi (stabilitate în post, mărirea salariului etc.). Sfîrşise medicina cînd unii din colegii săi erau ajunşi profesori definitivi. BART, E. 120. Loc. a d v. în deîiniiiv = în sfîrşit, în cele din urmă, la urma urmelor. Dar, în definitiv, este atît de interesantă problema asta? camil petrescu, T. m 62. Nu că-mi pare rău de piatră, pentru că-n definitiv nu-i vreo valoare grozavă, caragiale, O. ii 249. (Adverbial) Prietinia -mea iţi este definitiv asigurată. SADOVEANU, z. c. 73. Consideră prietenia ruptă definitiv. Sahia, n. 97. Limba inovată de Heliade nu fusese atît de definitiv fixată, încît să închidă porţile pentru mult timp unei acţiuni diferite. VLACEDONSKI, O. IV 121. DEFINITIVĂ, definitivez, vb. I. Tranz. A da o formă definitivă; a încheia ceva. A face ca cineva să fie sau să rămînă definitiv într-un post. DEFINITIV ARE, definitivări, s. f. Acţiunea de a definitiva şi rezultatul ei. Definitivarea lucrărilor. DEFINITIVAT s. n. (Rar) Definitivare. (în vechea organizare a învăţămîntului) Situaţia de învăţător sau profesor definitiv. Examen de definitivat. DEFINÎŢIE, definiţii, s. f. Operaţie logică prin care se arată conţinutul unei noţiuni enunţînd notele ei esenţiale; propoziţie prin care se exprimă această operaţie. O bună definiţie trebuie să indice genul proxim şi diferenţa specifică a noţiunii de definit. c=d Definiţia marxist-leninistă a tipicului.. . subliniază că tipic este ceea ce corespunde esenţei fenomenului social-istoric dat. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 351, 2/1. Refl. (Numai la pers. 3; atestat în forma degajă) Părticelele materiale, devenite neutre, se degajă la electrozi sub formă de atomi sau grupuri de atomi, fizica 130. 2. A elibera, a scăpa pe cineva de o sarcină, de o îndatorire; a elibera ceva de un obstacol.1 .¡4 degaja şoseaua. c=? [Bubico] scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l dega-iează din ţoalele în care dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară DEGAJARE — 39 — DEGET CARAGIAI.E, O. II 267. + (Tehn.) A îndepărta o porţiune de material de la o piesă pentru a înlesni o operaţie ulterioară sau pentru a obţine o suprafaţă curată. + (Sport; a b s o 1. sau uneori cu complementul « terenul » sau, impropriu, « mingea ») A elibera o porţiune de teren prin îndepărtarea mingii, pentru a se evita o acţiune periculoasă; a trimite mingea departe de poarta proprie. — Prez. ind. pers. 3 şi; degajă (contemporanul, si n, 1949, nr. 164, 8/6). DEGAJARE, degajări, s. f. Acţiunea de a (s e) degaja şi rezultatul ei. 1. Răspîndire, exalare. Degajarea căldurii. 2. Eliberare (de o sarcină, de un obstacol). S-a realizat degajarea şoselei. (Tehn.) TJrtghi de degajare — unghi pe care faţa de aşchiere a unei unelte tăietoare (de exemplu cuţitul strungului) îl formează cu planul perpendicular pe suprafaţa pe care o prelucrează. (Sport) Trimiterea mingii departe de poarta proprie. DEGAJAT, -Ă, degajaţi, -te, adj. 1. Eliberat de o îndatorire, de un obstacol; (despre persoane şi gesturile lor) cu mare libertate în mişcări, nestînjenit. Am salutat... căutind să am un aer cit mai degajat. CAMTr, petrescu, ii. n. 162. A fost degajată în joc, replicele sigure, interpretarea bună. ARDEtEANU, D. 83. Madarn Piscopesco, cu un gest degajat, ne pofteşte in salonul cel mare, la ceai. cara-giai,e, o. n 134. 2. (Despre o coloană sau un pilastru) Situat în apropierea unui zid, puţin depărtat de acesta. DEGAZĂRE, degazări, s. f. 1. (Fiz.) îndepărtarea gazelor dintr-o incintă sau de pe o suprafaţă solidă. Funcţionarea tuburilor electronice cu vid pretinde o bună degazare. 2. (Mii.) Operaţia de îndepărtare a substanţelor toxice de luptă din adăposturi, din încăperi, de pe îmbrăcăminte etc. prin ventilaţie sau cu ajutorul substanţelor neutralizante. DEGAZIFICĂ, degazîfic, vb. I. T r a n z. 1. A îndepărta substanţele volatile din cărbuni prin distilare. + A îndepărta gazele dintr-un lichid, prin agitare, împroşcare etc. 2. A îndepărta gazele din noroiul de foraj pentru a-1 putea folosi din nou. DEGEĂBA adv. 1. în zadar, zadarnic, fîră rost, fără nici un folos. Să nu mai umble unul şi altul după înţelegeri cu boierii, că-i degeaba. Să-i stringă-n chingi de la bun început. GAT,AN, z. R. 249. Nu puteţi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara, beniuc, v. 80. Degeaba împrăştii tu vintul Din coamă, piciorul tău scurmă Degeaba pămintul. coşbuc, P. II 28. Degeaba mai baţi apa-n chiuă să s-aleagă unt. creangX, p. 118. 2. (Uneori precedat de prep. «pe») Fără plată, pe nimic, gratis. Noi am mîncat degeaba şi banii pentru pine ii avem în pungă cu prisos. creangX, a. 145. Să slujeşti tu degeaba ?. .. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău ? EMINESCU, N. 22. DEGENERĂ, degenerez, vb. I. 1 n t r a n z. 1. A-şi pierde însuşirile biologice sau psihice (caracteristice genului sau speciei); a decădea. Unele plante degenerează din cauza condiţiilor nefavorabile de dezvoltare. a Lumei să arătăm că nu am degenerat. ai,Exan-DRESCU, m. 241. 2. F i g. A se schimba, a se preface în ceva (mai) rău, (mai) grav, primejdios, pierzînd aspectul sau caracterul iniţial. Cearta a degenerat în bătaie. DEGENERARE s. f. Faptul de a degenera; declin, decădere (fizică sau psihică). Se numea Alfons şi reprezenta ultima fază de degenerare a uneia din cele mai vechi şi mai aristocratice familii din ţară. viahuţă, o. a. ii 60. -0» F i g. Decadentismul modern nu e altceva decît degenerarea liricii modeme înseşi. GHEREA, st. cr. ra 178. DEGENERÄT, -A, degeneraţi, -te, adj. Care şi-a pierdut calităţile fizice sau psihice (caracteristice genului sau speciei). Luptătorii ceilalţi păreau nişte mistreţi degeneraţi. sadoveanu, z. c. 80. Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tur-burări intelectuale şi morale, camii, petrescu, u. N. 149. (Substantivat) Pesimistul modern e un degenerat. GHEREA, ST. CR. H 296. DEGENERESCENT, -Ă, degenerescenţi, -te, adj. Pe cale de a degenera, cu tendinţă spre degenerare. Ţesut degenerescent. DE GENERE SCÎNŢĂ, degenerescenţe, s. f. Tendinţa de a degenera; degenerare. întrebuinţarea permanentă a alcoolului adeseori produce aşa numita degenerescenţă gră-soasă a muşchiului cardiac, anatomia 65. <ţ> F i g. Decadenţa modernă aparţine aceluiaşi curent pe care l-am studiat; e degenerescenţă lui. GHEREA, st. cr. iu 104. DEGERĂ, diger, vb. I. I n t r a n z. (Uneori determinat prin « de frig ») 1. (Despre părţile corpului, mai ales despre extremităţi) A suferi din cauza gerului o iri-taţie şi o inflamare dureroasă, a amorţi de frig. V. î n -g h e ţ a. Un picior mi-a degerat, şez. v 11. După ce-ţi degeră urechea, degeaba mai pui căciula. E x p r. A(-i) degera (cuiva) măduva-n oase = a-i fi (cuiva) foarte frig. -f-(Despre oameni şi animale) A suferi leziuni grave (dege-rături) sau chiar moartea din cauza frigului. Era capra sigură că iezişorii săi nici n-or degera, nici nu i-or supăra fierele sălbatice, sbiera, p. 202. 2. A-i fi (cuiva) foarte frig; a tremura de frig. Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri. Nu ne păsa că degerăm de frig. BENIUC, V. 36. Ne lasă fără scînteie de foc în vatră, să degerăm aicea. creangă, P. 256. Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? eminescu, o. i 157. 3. (Despre plante, fructe, legume) A se strica, a-şi pierde puterea germinativă din cauza frigului. Via a degerat. c=i Degeră cartofii în pivniţă! G. m. zamfireSCU, m. d. ii 243. DEGERĂRE s. f. Acţiunea de a degera şi rezultatul ei. Degerarea mîinilor. DE GERÄT, -A, degeraţi, -te, adj. (Despre părţi ale corpului) Inflamat, amorţit de ger. Picioare degerate. (Despre oameni şi animale) Cu degeraturi; îngheţat. -4- (Despre plante, fructe, legume) Atins, stricat de ger. [Oamenii] îşi descărcau cartofii degeraţi pe drum. dumi- ‘ triu, n. 199. -J- Expr. A iiu face (sau a nu plăti) (nici sau cît) o ceapă degerată v. ceapă. DE GERAT(JRĂ, degeraturi, s. f. Iritaţie, ,rană produsă prin degerare. Alifie pentru degeraturi. DEGET, degete, s. n. ]. Fiecare din prelungirile mobile, compuse din falange articulate, cu care se sfîrşeşte mîna, talpa piciorului sau laba unor animale. Ridică degetul arătător al mînii drepte lingă barbă. SADOVEANU, z. c. 90. Doctorul se opri o clipă la mijlocul scării, amenin-ţîndu-l cu degetul ca pe un copil. barî, e. 183. S-au găsit de aceia care să-şi bată joc de sărăcia lui şi să-şi vîre degetele, rîzînd, prin spărturile hainei lui vechi. vt,ahuţâ, o. A. I 92. Cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetid pe butonul soneriei. caragiai.K, o. ii 272. îi dai un deget şi-ţi ia mîna toată (se spune despre cel obraznic care profită de bunăvoinţa cuiva). Sînt cinci degete la o mină şi nu seamănă unul cu altul (se spune despre oamenii care nu seamănă între ei şi mai ales despre fraţi). Mai bine să pierzi un deget decît mîna toată. F i g. In fereastră vintul cil degetele pare Că bate lin şi dulce şi vtjîie încet, eminescu, o. rv 265. Expr. A se ascunde (sau a se da) după deget = a căuta să-şi ascundă o vină foarte evidentă. A avea degete lungi sau a fi lung în (sau Ia) degete = a fi hoţ, a fura. îi numeri i DEGETAR — 40 — DEGRADAT (sau î! pot* număra) pe degete = sînt foarte puţini. A şfi, a cunoaşte (ceva) pe degete = a şti, a cunoaşte foarte bine. Baci de pe ¡apte măgari ii cunoşteau viaţa pe degete. CA.Mii.AR, I. 23. Filozofii cei vechi... îi cunoaşte pe cele zece degete ale minilor sale. sadoveanu, z. c. 17. A purta, a învîrti, n juca (pe cineva) pe, degete = a face ce vrei din cineva, a duce pe cineva de nas. De opt săptămini mă poartă pe degete ¡i mă fierbe. SADOVEANU, D. p. 167. Lumea aceasta ai purta-o, uite a¡a, pe degete. creangX, p. 190. A arăta (pe cineva) cu degetul v. arăta. A-şi da cu degetul îu ochi = a nu vedea nimic din cauza întunericului. A luneca, a scăpa sau a (se) strecura printre degete = a scăpa, a trece pe neobservate, pe nesimţite. N-ar trebui să-ţi lunece printre degete, Ca un peste de argint, Tinereţea, beniuc, v. 30. A sta cu degetul în gură = a pierde vremea. A sc trage în degete (cu cineva) = a se pune, a se măsura (cu cineva). A umblu, ii păşi, a se duce, a merge în vîrîul degetelor (mai rar în degete) = a umbla pe furiş, tiptil, fără zgomot. Lina, pe furiş, ca dorul, Păsea-n degete pridvorul, coşbuc, p. i 50. Se scoală binişor ¡i se duce, în vîrfu degetelor, lingă căruţă. creangX, p. 132. Apune degetul = a aplica amprenta digitală pe hîrtie, în loc de iscălitură. A încerca marca cu degetul ■= a încerca imposibilul. A-şl linge degetele = a-i plăcea cuiva foarte mult (ceva de mîncare). A pune degetul pe rană = a găsi punctul sensibil al unei chestiuni, partea slabă a unui lucru. A-şl muşca degetele v. muşca. (Rar) A avea (sau a îi ceva) în degetul cel mic = a şti, a cunoaşte foarte bine. Uscăţiv, asa cum este, gîrbovit ¡i de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. 2. Veche unitate de măsvră a lungimii, egală cu aproximativ 25 de milimetri. Pantazi porunci să se destupe ¡ampania. .. Pirgu nu lăsă să i se toarne decît un deget. M. I. CARAGIAI.E, C. 16. — Variantă: (popular) deşt (Toma, c. v. 407, cara-GIAtE, N. s. 51, ŞEZ. iv 131) s. n. DEGETAIt, degetare, s. n. 1. Obiect mic, de obicei de metal, de forma unui trunchi de con gol care se pune în deget în timpul cusutului pentru a-1 apăra de înţepăturile acului şi cu ajutorul căruia se împinge acul în cusătură. Am găsit an degetar stricat ¡i o bucăţică de dantelă albă. rBRXnEANU, A. 214. 2. Plantă erbacee, veninoasă, cu flori mari galbene; creşte prin păduri (Digitalis ambigua); degeţel. DE GETĂRIŢĂ, degetariţe, s. f. 1. Degetar (2). 2. Degeţel (II 2). DEGETÎ'T, degetuţe, s. n. (Rar) Degeţel (I). DEGEŢEL, degeţele, s. n. I. Diminutiv al lui d e g e t. îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, p. 294. Lăsa un moment degeţelele ei didei în mînile lui. eminescu, n. 74. II. (Bot.) 1. Degetar (2). 2. Compus: degcţel-roşu = plantă erbacee foarte veninoasă, cu flori roşii-purpurii, din care se extrage digi-talina (Digitalis purpurea). DE GHIZÂ, deghizez, vb- I. 1. R e f 1. A se îmbrăca în aşa fel îneît să nu poată fi recunoscut; a se travesti. V.* costuma. în vremea carnavalului, mă deghizez cu vreun caftan. EMINESCU, n. 85. 2. T r a n z. F i g. A prezenta ceva sub altă formă decît cea adevărată; a masca, a ascunde. Vanitatea ta Cu merit patriotic voieşti a deghiza. bountiNEANU, o. 135. DEGHIZARE, deghizări, s. f. Acţiunea de a (s e) deghiza şi rezultatul ei; travestire. DEGHIZĂT, -A, deghizaţi, -te, adj. 1. îmbrăcat în aşa fel îneît să nu fie recunoscut; travestit. V. costumat. Trebuia să găsesc pe jandarmii noştri în straie săteşti. Eram deghizaţi şi noi, eu şi lonescu. sadoveanu, p. m. 122 .Am fugit de-acasă deghizată. EMINESCU, N. 82. 2. F i g. Acoperit, mascat, camuflat. Trimiterea lui ca ambasador la Paris a fost ca un... exil deghizat. GHICA, S. 160. DE GIUTÎŢIE, deglutiţii, s. f. (Fizîol.) Act mecanic prin care bolul alimentar, după ce a suferit masticaţia, trece din gură prin faringe în esofag; înghiţire. Masticaţia şi deglutiţia erau foarte penibile din cauza paraliziei muşchilor masticatori şi ai limbii, parhon, O. A. I 264. DEGRĂBA adv. 1. Repede, iute, la repezeală. Mai degrabă-nainte, că pierdem vremea degeaba. CARAGIAXE, o. iii 41. Şi-n treacăt o cuprinse lin într-un ungher degrabă. eminescu, o. i 174. D'egrab* puse voinicul mîna pe arc. odobescu, s. iii 180. 2* Curînd, devreme, de timpuriu. De-aş ajunge mai degrabă în tîrg, zise Prepeleac, să scap de rîia asta. CREANGĂ, p. 42. Să trăiţi, şi să vă vedeţi ţara cît mai degrabă ! AiyECSANDRi, T. ii 39. Ieri numai am venit, şi mîne mă duc. — Cum! aşa degrabă ne laşi? NEGRUZZi, s. i 39. Expr. Mai.degrabă = mai uşor, mai curînd. Ian, auzi-l, mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile, decît vorba. CREANGĂ, P. 164. Să mă întorc? Mai degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. negruzzi, s. i 139. DEGRADA, degradez, vb. I. 1. T r a n z. A înjosi. Şi naşterea-mi în ochii iubiţi ai degradat... Bastard ţi-ai numit fiul pe care l-ai creat! macedonski, o. i 252. 2. T r a n z. (Mii.) A pedepsi prin luarea gradului. Refl. pas. F i g. Toate stăruinţele lui Leonida pentru a face din Misii capitala unuia dintre cele trei judeţe limitrofe au rămas infructuoase: era peste putinţă a se degrada, fără nici un motiv plauzibil, Ploieştii, Buzăul ori Călăraşii. CARAGIALE, O. H 183. 3. Refl. A ajunge într-o stare de decădere; a se strica, a se deteriora, a se ruina, a-şi pierde calitatea; (despre un teren) a deveni neproductiv. DEGRADANT, -Ă, degradanţi, -te, adj. Care degradează; care înjoseşte. Purtare degradantă. Fapte degradante. DEGRADÂRE, degradări, s. f. Acţiunea de a (se) d e-grada şi rezultatul ei. 1. înjosire. Ar fi o degradare pentru un ofiţer să ia apărarea unui automutilat. Camilar, n. i 349. 2. (Mii.) Pedeapsă prin luarea gradului. încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrînt şi fugărit, promis degradării şi exilului. CAMIL PETRESCU, U. N. 125. ^ (Jur.) Degradare civică = pierderea drepturilor cetăţeneşti în urma unei sentinţe infamante. 3. Procesul de schimbare spre rău; decădere, deteriorare, ruinare. Capitaliştii şi moşierii au ţinut gospodăriile ţărăneşti într-o stare de înapoiere tehnică ce prezenta cele mai diverse şi mai tipice forme de degradare. GHEORGhtu-dej, arT. cuv. 185. ^ (Tehn.) Modificarea calităţilor unui bun material, astfel îneît acesta să fie mai puţin valoros. Micşorarea valorii agricole a unui sol, a unui teren. Orice deţinători de terenuri supuse eroziunilor şi degradărilor produse de ape şi inundaţiilor sînt obligaţi să ia măsuri pentru protejarea lor. B. o. 1953, 101. + (Min.) Degradarea zăcămintelor — micşorarea valorii zăcămintelor (petrolifere etc.) în urma unei exploatări neraţionale. DE GRADĂT, -A, degradaţi, -te, adj. Decăzut sub raportul moral sau social. Corupţi şi degradaţi... [boierii] pierdură pînă şi virtuţile militare cu care se făleau odinioară. BĂl,CESCU, o. li 23. (Concret) Deteriorat, stricat, ruinat. Unelte degradate. + (Despre terenuri) Care şi-a pierdut calităţile, devenit neproductiv. Trebuie organizată în primul rînd munca ţărănimii... comasări, îmbunătăţiri ale terenurilor degradate, sadoveanu, E. 31. DEGRADATOR — 41 — DEJURSTFĂ DEGRADATOR, -OA.RE, degradatori, -oare, adj. Care degradează, degradant. DE GRADAŢI li s. f. (învechit) Degradare. Fuge... de glasul slobozeniei, ce-i slrigă ruşinea şi dcgradaţia lui. RCSSO, s. 156. DEGRESĂ, degresez,vb. I. T r a n z. 1. A îndepărta petele de grăsime de pe suprafaţa unor obiecte. 2. A extrage grăsimea dintr-un aliment gras în scopuri dietetice. DE GRESAîsT s. n. Substanţă întrebuinţată pentru degresare (1). DEGRESĂRE, degresări, s.f. Acţiunea de a degresa. 1. îndepărtare a petelor de grăsime de pe suprafaţa unor piese. 2. Extragere a grăsimii dintr-un aliment gras în scopuri dietetice. DEGREVĂ, degrevez, vb. I. T r a n z. (Cu determinări introduse prin prep. « de ») A scădea, a micşora, a reduce sarcinile impuse unei persoane sau instituţii. DEGREVĂNT, -A, degrevanţi, -te, adj. Care scade, micşorează sarcinile impuse unei persoane sau unei instituţii. DEGREVARE, degrevări, s. f. Acţiunea de a degreva şi rezultatul ei. DEGREVAT, -Ă, degrevaţi, -te, adj. Scutit, descărcat de o parte din sarcini. DEGROSISGR, degrosisoare, s. n. (Tehn.) Sistem de filtre cu pietriş, folosit într-o instalaţie de limpezire a apei în vederea reţinerii impurităţilor de dimensiuni mari. DEGUSTA, degust, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A gusta (pe îndelete) o mîncare sau o băutură, spre a-i aprecia calitatea; a mînca sau a bea pe îndelete; a savura. Domnul director binevoiască... să deguste cafea turcească. AI.ECSANDRI, T. I 293. DEHISCEÎXT, -Ă, dehiscenţi, -te, adj. (Bot.; despre organe închise — fructe, antere) Care se deschide, se desface de la sine cînd ajunge la maturitate. Fruct dehiscent. DEHISCÎ)NŢĂ s. f. (Bot.) Deschiderea de la sine (a unui fruct, a unei antere) cînd ajunge la maturitate. Dehiscenţă longitudinală. DEEUL vb. I v. dSula. DEEULĂT, -Ă adj. v. duulat. DEIFICARE, dcificări, s. f. Atribuire a puterii divine unei fiinţe sau unui obiect. DEÎSM s. n. Doctrină filozofică răspîndită în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea care recunoaşte existenţa lui dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a universului şi care admite că lumea este supusă acţiunii legilor naturii. DEÎST, -A, deişti, -ste, adj. Care susţine, care profesează deismul. Filozof deist. \ DEÎMPĂRŢiT s . m. sg. (Aritm.) Număr care urmează să fie împărţit. Deîmpărţitul este egal cu impărţitorul înmulţit cu citul, plus restul. DEÎNMULŢiT s. m. sg. (Aritm.) Număr care urmează să fie înmulţit. DEJA adv. în acest (sau acel) moment, de pe acum (de pe atunci), încă de pe acum (încă de pe atunci). La începutul veacului al XlX-lea Moldova are deja o tradiţie culturală. ibrXilEANU, sp. cr. 12. Sunetele se ţes cu razele soarelui, deja tomnatic, id. A. 192. Nu mai încăpea îndoială: erau hoţi... Uşa ce da în grădină căzuse deja despicată. MACEDONSKI, O. m 71. DE.TALÉNA, dejalene, s. f. Ţesătură de bumbac din care se fac cămăşi bărbăteşti, bluze etc. DÉJÀ, deje, s. f. Vas scund de lemn, cilindric sau în formă de trunchi de con, folosit îndeosebi la prepararea vinului. DEJÎXŢiE, dejecţii, s. f. 1. (Fiziol.) Evacuarea excreţiilor din organism, în special a materiilor fecale; (concretizat) materia fecală evacuată; scaun. (Mai ales la pl.) Apă murdară provenită din industrii sau din gospodării, care degradează apele naturale în care se scurge. 2. (Geol., în expr.) Con de dejecţie = formă de relief cu aspect de evantai alcătuita din bolovănişuri, pietrişuri, nisip şi argilă, depozitate de torenţi şi rîuri acolo unde se produce o schimbare de pantă. DEJUCĂ, dejâc, vb. I. T r a n z. A face să nu izbutească (planurilesau uneltirile cuiva); a zădărnici. M-am hotărît să-t dejoc rezistenţa, smulgîndu-i secretul. CARA-giaxe, o. II 299. Am voit să dejucăm intrigile conservatorilor. ALECSANDRI, î. 1705. — Variantă: (învechit) desjucd (odobescu, s. m 478) vb. I. DETUCAKE s. f. Acţiunea de a dej u c a şi rezultatul ei; zădărnicire. DEJUGĂ, dejûg, vb. I. 1. T r a n z. A scoate boii din jug. Fără să dejuge boii, începe a tăie copacul, să cadă în car deodată. CREANGi, p. 46. După ce dejugă boii şi-i dă în ocol... se duce în casă. şez. vii 134. E x p r. A dejuga 1)011 do la car = a pune capăt (în mod provizoriu) unei activităţi. <ţ> A b s o 1. Bejenarii dejugară, aprinseră focurile de popas şi mîncară. GAI,ACTION, o. i 286. O babă uscată se iuţea să închidă poarta, în vreme ce un flăcău se apucase să dejuge. rëbrëanu, R. i 101. 2. I n t r a n z. F i g. (Rar) A ajunge sau a se opri undeva, a poposi, a se aşeza. E altă lume de cînd a dejugat moş Marin aici. vi,ahuţă, ci,. 25. — Variantă: desjuga (sevastos, c. 303, teodorescu, p. p. 454) vb. I. DEJUGĂRE s. f. Acţiunea de a dejuga; scoaterea boilor din jug. DEJUGĂT s. n. Dejugare. 4" Timpul de repaus cînd se dejugă boii. Plugarii nu mai opresc decît... cînd se face de-amiaza sau dejugatul. pampimî, a. r. 55. DEJUGĂTOĂRE, dejugători, s. f. (Rar) Loc de popas unde se dejugă boii pentru a-i lăsa să se odihnească. Un puţ cu cumpănă, în preajma căruia a fost odată dejugă-toarea vitelor, popasul fugarilor bătuţi de nevoi, sandu, d. P. 36. DEJTJX, dejunuri, s. n. Gustarea de dimineaţă sau masa de amiază. M-a invitat să iau dejunul cu el, mîine. c. petrescu, c. v. 54. Primul lor dejun « acasă la ei ii... îi emoţionează. vlahuţX, o. a. iii 132. «$* Micul dejun = gustarea de dimineaţă. DEJUNĂ, dejunez, vb. I. I n t r a n z. A lua gustarea de dimineaţă sau masa de la amiază, a prinzi. Am dejunat apoi, şi într-un jeţ am aţipit vreo citeva clipite, angiiel-iosiF, c. M. Ii 20. DEJtJRNĂ adj. invar. (Despre elevi şi, învechit, despre militari) De serviciu (pe timp de o zi). Iată şi căpitanul dej urnă! slavici, o. i 315. DEJtjRSTFĂ s. f. v. dejnrstvă. DEJURSTVĂ — 42 — DELICAT DEJÎJRSTVA, dejurstve, s. f. (Mii., învechit) Corp de gardă; comandament militar. — Variante: dejiirstlă (camii, petrescu, b. 34), djurstră (ghica, s. 663) s. f. DELAOLĂLTĂ adv. împreună. Pe-un cîmp, o grămadă de oameni prăfidţi, osteniţi, aduşi de şale merg delaolaltă. GÎRLEAOT, 43. DELAPIDA, delapidez, vb. I. T r a n z. A-şi însuşi, a sustrage, a fura bani publici sau (mai rar) alte bunuri din avutul obştesc. La cît se ridică suma delapidată? camil petrescu, t. I 272. DELAPIDARE, delapidări, s. f. Acţiunea de a delapida; sustragere de bani publici sau (mai rar) de alte bunuri din avutul obştesc. Sînt nevoit... să cer să fii arestat pentru delapidare de bani publici. STANCU, X>. 398. DELAPIDATOR, -OARE, delapidatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care delapidează, care îşi însuşeşte, sustrage bani publici sau (mai rar) alte bunjri din avutul obştesc. DELATOR, -OĂRE, delatori, -oare, s. m. şi f. ('Franţuzism) Persoană care face o delaţiune, care denunţă (pe cineva). DEL AŢI U NE, delaţiuni, s. f. (Franţuzism) Denunţare. — Pronunţat: -ţi-u-, DÎ)LĂ, dele, s. f. (învechit) 1. Acţiune judiciară, proces, cauză (3). Dela lui moş Neculceadefel nu era încurcată. La tdrg. <ţ> Expr. A da în (sau într-o) delă = a intra în bucluc. 2. Dosar. Mă primblu şi eu pintre cele dele cum dă dumnezău. Ai^ECSANDRi, T. I 65. Vulpe? ciocoi... hră-pitor.. . molie de dulapuri cu dele afumate, id. T. 1344. ^ Expr. Apune (ceva) Ia deja = a da uitării, a pune la dosar. DELĂSĂ vb. I. (Folosit mai ales la perf. c.) Refl. A dovedi nepăsare, neglijenţă, lipsă de interes faţă de o sarcină sau de o muncă începută. Tranz. (Cu privire la o sarcină, la o muncă începută) A lăsa în părăsire, a neglija. DELASĂRE, delăsări, s. f. Faptul de a (se) d e 1 ă s a; nepăsare, neglijenţă, lipsa de interes faţă de o sarcină sau de o muncă începută. Partidul cheamă pe membrii săi şi pe toţi oamenii muncii să întărească necontenit statul de democraţie populară prin aplicarea fermă a tuturor legilor şi combaterea oricărei manifestări de slăbire a disciplinei de stat, a oricărei tendinţe de delăsare şi moleşeală în îndeplinirea sarcinilor de stat. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2365. Oltul străbate lumea, viaţa lui semănînd tot timpul cu a unui om care îşi trăieşte destinul în mod patetic, cu izbucniri frenetice şi delăsări cumplite. BOGZA, c. o. 143. DELEATUR s. n. Semn întrebuinţat la corecturi pentru a arăta că trebuie să se suprime o literă, un cuvînt etc. — Pronunţat: -le-a-. DELECTĂ, delectez, vb. I. Tranz. A desfăta, a procura o mare plăcere. (Refl.) Ei se delectau mai mult cu citirea întîmplărilor lui Alexandru Machedon. ghica, s. 52. DELECTARE, delectări, s. f. Faptul de a (s e) d e-lecta; desfătare, încîntare. DELEGĂ, deleg, vb. I. Tranz. A împuternici pe cineva sa vorbească sau să acţioneze în numele celui care îi dă împuternicirea; a trece asupra cuiva o parte din atribuţiile sale. Aveam sentimentul curios că am delegat pe cineva să mă reprezinte într-o afacere importantă. ibraileanu, A. 109. ^ A însărcina pe cineva pe termen limitat cu executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări. Filip a fost delegat cu transportul. SAHIA, n. 117. DELEGAT, -A, delegaţi, -te, s. m. şi f. Persoană însărcinată cu o delegaţie, cu o anumită misiune. într-o după-amiază posomorită, la oprirea trenului, se înfăţişează un delegat de la divizia romînă a sectorului, sadoveanu, m. c. 97. Bătrînii... hotărîră: Ca să nu să adune depreună Toată gloata la de obştele sfat, Ci din toată ceata un delegat. budai-dei^Eanu, ţ. 338. DELEGAŢIE, delegaţii, s. f. 1. Misiune sau însărcinare de a lucra (sau a hotărî, a vorbi etc.) în numele cuiva. V. mandat. A da o delegaţie, a Ai să primeşti peste cîteva zile delegaţia de procuror-general. c. petrescu, c. v. 109. ^ L o c. a d v. în delegaţie = în calitate de delegat. Au mers în delegaţie la Palade. davidogi,u, M. 44. [Directorul] o trimite în delegaţie. camii, PETRESCU, T. i 450. Act prin care cineva este desemnat ca delegat. Directorul a semnat delegaţia. 2. Grup de persoane trimise de cineva sau care se înfăţişează din partea cuiva cu o misiune specială. O delegaţie a muncitorilor s-a prezentat directorului. SABIA, n. 35. DELETNICÎ vb. IV v. îndeletnici. DELFÎN, delfini, s. m. 1. Mamifer marin din ordinul cetaceelor, care atinge mărimea de trei metri şi trăieşte în cete în toate mările (Delphinus); porc-de-mare. Du-te cu Nicola să te scalzi. .. Să-l vezi hîrjonindu-se ca un delfin cu valurile. camil PETRESCU, T. ii 210. Bucuraţi-vă, jucaţi-vă în apă ca delfinii. G. m. zamfirescu, m. d. n 99. Delfini fără număr care, sărind din mare Şi-n spume luminoase mişcînd a lor spinare, în valuri... pe rînd se cufundau, alecsandri, p. i 238. 2. Constelaţie din emisfera boreală, în vecinătatea căii-laptelui, compusă din zece stele; crucea, crucea -mica. DELIBERA, deliberez, vb. I. I n t r a n z. (Mai ales despre membrii unei instanţe judecătoreşti, ai unei adunări legiuitoare) A discuta împreună asupra unei hotărîri de luat, a unei chestiuni de rezolvat. V. sfătui, chibzui, dezbate. In sală deliberează guvernul provizoriu, camii, petrescu, b. 104. DELIBERARE, deliberări, s. f. Acţiunea de a delibera; consfătuire, chibzuire; dezbatere. Tell pofti pe căpitanul Pleşoianu să rămiie între «ai lui», să ia parte la deliberare, camii, PETRESCU, o. II 178. DELIBERAT, -A adj. (Mai ales în 1 o c. a d v.) în mod deliberai = după o prealabilă chibzuire, intenţionat. Asasinaţi în mod deliberat o femeie, care.. . nu are nici o vină. CAMII, PETRESCU, T. I 327. DELIBERATÎY, -Ă, deliberativi, -e, adj. Care deliberează, avînd dreptul de a lua o hotărire. Organ deliberativ. <*> Vot deliberativ — (în opoziţie cu vot consultativ) drept pe care îl are o adunare sau un membru al ei nu numai de a discuta, de a-şi spune părerea, ci şi de a vota, de a hotărî prin vot. zDELIBERAŢIE, deliberaţii, s. f. (învechit) Deliberare. Gloata... aştepta afară rezultatul deliberaţiei soborului. negruzzi, s. i 230. DELICAT, -A, delicaţi, -te, adj. 1. Fin, gingaş, subţirel, graţios; p. e x t. de calitate aleasă. Băiatul creştea ca o floare delicată într-o seră. vi,ahuţă, O. A. III 20. Picioarele. .. [calului] era atît de delicate, incit păreau că numai-decît or să se frîngă. negruzzi, s. I 42. ^ (In opoziţie cu robust, viguros) Slăbuţ, plăpînd, şubred. V. debil. Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat ¡i cu faţa blondă. CAMII, PETRESCU, u. n. 10. [Era] de o statură DELICATESE — 43 — DELIU microscopică... ¡i de o constituţie foarte delicată. NEGRUZZI, s. i 206. 2. De calitate bună (în ce priveşte fineţea materialului şi a execuţiei). Te vedeam pe d-ta, îmbrăcată în mantie de călătorie. .. cu încălţăminte delicată, galaction, o. I 459. (Poetic) Ploaia cade potolit ţi rar, Ţesînd o delicată broderie Pe pata albă a unui felinar, cazimir, l. u. 56. •+■ (Despre nuanţe, culori) Discret, atenuat, - nu prea pronunţat. Trăsurile feţei [erau] de o paloare delicată, umedă, strălucită, eminescu, n. 39. 3. (Despre mîncări, băuturi, parfumuri etc.) Fin. înălţă nasul său fin ca să primească adierile delicate ale florilor şi ale mării. SADOVEANU, z. c. 269. [Grangurul] cu drept cuvint este socotit in Francia ca una din cele mai delicate îmbucături ornitologice. ODOBESCU, S. in 32. 4. (Despre oameni şi despre sufletul, manifestările, calităţile lor; în opoziţie cu grosolan) Ales, distins, fin. Are sufletul delicat şi inimă bună. ibrăilEANU, A. 38. Delicatul poet al «Subţiricăi din vecini». GHEREA, SI. cr. iii 385. (în opoziţie cu brutal, dur) Plin de atenţie, de grijă, lipsit de asprime, de brutalitate; prevenitor. Purtare delicată. Tu singur eşti bun.. . inteligent şi delicat. CAMir, petrescu, T. ii 20. Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate, id. u. N. 211. <)> (Adverbial) îmi pare bine de cunoştinţă, a răspuns plotonierul-major. . . inapoindu-i delicat hîrtiile. sadoveanu, p. M. 250. Vru totuşi să-i spuie ceva ca să-l concedieze delicat. rEbreanu, r. i 90. o. (Despre chestiuni, probleme, situaţii) Care cere mare luare-aminte, băgare de seamă, prudenţă, rezervă; greu de rezolvat, anevoios, gingaş. V. p e n i b i I. L-ai pus într-o situaţie foarte delicată. CAMIL PETRESCU, T. i 36. Pricina e delicată. alexandrESCU, p. 97. DELICATESE s. f. pl. Alimente fine, alese. Ce masă! Nu s-ar fi zis, după delicatesele întinse pe faţa de masă de olandă... că mai există atare belşug intr-un timp de foamete. Cai.ugaru, o. p. 24. « Marele magazin de coloniale, delicatese, comestibile». caragiale, o. ii 149. DELICATEŢĂ s. f. v. de!icate{e. DELICATEŢE s. f. Faptul de a fi delicat; fineţe, gingăşie. Omul acesta... îşi face o bucurie din a umili în mine tot ce e delicateţe şi mîndrie. camii, petrescu, t. i 66. (în forma delicateţă) Nişte sprincene, pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateţă, încoronau ochii ei negri, negruzzi, s. i 44. — Variantă: delicat 6ţă s. f. DELICIOS, -OASĂ, delicioşi, -oase, adj. (Despre mîncări şi băuturi) Foarte gustos, savuros. Vinul şi gustările... sînt delicioase, camii, petrescu, u. n. 385. Vizitasem. .. su-, frageria cu mirosul plăcut al bucatelor delicioase, deme-trescu, o. 99. F i g. Extrem de plăcut, încîntător, fermecător. Cartea aceasta mi se pare delicioasă, camii, petrescu, t. i 108. <£• (Familiar, despre persoane) Eşti delicios! SEBASTIAN, t. 69. — Pronunţat: -etos. DELÎCIU, delicii, s. n. Plăcere deosebit de mare. V. desfătare, încîntare. Alţii... gustă cu deliciu atît cit le poate dărui clipa, camii, petrescu, T. n 292. Sorbirăm cu deliciu din băutura înviorătoare. M. I. CARAGIALE, c. 17. Vă închipuiţi că n-aş vrea să viu la Iaşi... să gust deliciile unui triumf de cabotin? cakagiai.k, o. vii 428. . 39. DÎLNIŢĂ, delniţe, s. f. (învechit şi regional; uneori determinat prin « de pămînt ») Fîşie de teren îngustă şi lungă, situată de cele mai multe ori într-o luncă sau pe un deluşor; p. e x t. moşie, proprietate. Ţăranii iobagi aveau o gospodărie a lor şi uneltele lor. .. Cu aceste unelte ei îşi cultivau pămîntul (« delniţa »). IST. r.p.r. 84. Nu isprăvesc cu cositid că delniţa-i măricică. REBREANU, i. 46. DÎLTA s. m. invar. A patra literă a alfabetului grecesc (a cărei majusculă are forma unui triunghi). ^ F i g. Semn, simbol al adevărului; p. e x t. adevăr. Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sînte. eminescu, o. i 31. DÎLTA, delte, s. f. Formă de relief rezultată din depunerea de mîl şi nisip la vărsarea unui fluviu într-o mare cu maree de intensitate mică. Copacii strîng în trunchiurile lor nenumărate şuvoaie de apă, revărsîndu-le apoi prin mii de frunze, ca printr-o stufoasă deltă, în vastul ocean aerian, bogza, C. o. 91. Ea nu fusese niciodată acolo; se născuse în deltă, sadoveanu, p. m. 40. La asfinţit, cerul roşu de foc... Părea că arde delta cu imensele păduri de stuf în zare. BART, E. 125. DELTOID, deltoizi, s. m. (Anat.) Muşchi care se fixează pe omoplat, claviculă şi capătul humerusului. DELULÎŢ, deluleţe, s. n. (Rar) Deluşor. Un şipot de apă... ieşea din coasta unui deluleţ. ISPIRESCU, i,. 230. DELTJIlOS, -OÂSĂ, deluroşt, -oase, adj. Cu multe dealuri, accidentat. Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo reţelele de sirmă, creneluri de tranşee, camii, PETRESCU, u. N. 300. Dincolo de apă... cîmpia se urca pe nesimţite ;i ;e făcea deluroasă. MACE-donski, o. in 79. DELUŞOR, deluşoare, s. n. Diminutiv al lui deal; deal mic. între cele două deluşoare răpăia fără întrerupere o mitralieră sovietică. CAMII.AR, N. i 148. Se lumina într-adevăr de ziuă. Lunecase undeva, după un deluşor, luna. pas, h. n 201. DELtjŢ, deluţe, s. n. (Popular) Deluşor. Busuioc de pe deluţ, Eu mi-am prins un alt drăguţ, marian, S. 76. Cucuruz de pe deluţ, Ce esti, bade-asa mîndruţ? JARnîk-bîrseakt;, d. 404. Di’MACIIIÂ, demachiez, vb. I. Tranz. A înlătura, a şterge machiajul sau fardul de pe obraz. — Pronunţat: -chi-a. demacheGre, demachteri, s. f. Acţiunea de a (s e) demachia şi rezultatul ei. — Pronunţat: -chi-e-. DEMAGNETIZA, demagnetizez, vb. I. Tranz. A face ca un corp să-şi piarda proprietăţile magnetice. DEMAGOG, demagogi, s. m. Persoană care caută sa-şi creeze popularitate prin mijloace nedemne (promisiuni mincinoase, denaturarea faptelor, linguşire, discursuri bombastice) cu scopul de a-şi realiza ambiţiile perso- nale. Libertatea pentru demagogi este un soi de balon: îi ridică dupe cum îl şi umflă. Dar balonid lor e captiv. delavrancea, T. 112. Dar n-alerg să vă-mbăt Precum fac demagogii Ce, îmbătaţi de fumul Atotputerniciei, Umblă ş-înşală lumea. vXcXrESOU, p. 50. DEMAGOGIC, -A, demagogici, -e, adj. Propriu demagogilor sau demagogiei, de demagog; pătruns de spiritul demagogiei. Discursul demagogic al lui Caţavencu, plin de şiretlicuri, de tirade false... ar fi peste putinţă în gura naivului. .. Farfuridi. GHEREA, ST, cr. I 350. DEMAGOGÎE, demagogii, s. f. Metodă de înşelare a maselor populare, practicată de politicienii reacţionari, constînd în folosirea unor mijloace nedemne (promisiuni mincinoase, denaturare a faptelor etc.); purtare de demagog. Adeseori aceia care strigă în contra aristocraţiei sînt nişte aristocraţi ascunşi în stremţele demagogiei. russo, s. 182. DEMARĂ, demarez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Tehn.; despre autovehicule, motoare etc.) A pomi, a se pune în mişcare. Automobilele demarează aproape fără zgomot. 2. F i g. CSport) A-şi lua avînt, a porni în viteză. Extrema stingă demarează spre poarta adversă şi trage puternic. DEMARAJ, demaraje, s. n. 1. Demarare. Acceleraţie de demaraj = acceleraţie cu care un vehicul sau o maşină părăseşte starea de repaus pentru a ajunge la o anumită '’iteză. 2. Dezlegarea odgoanelor unei corăbii. DEMARARE, demarări, s. f. Acţiunea de a demara; punere în mişcare (a unui autovehicul, a unui motor etc.). DEMARCĂ, demarchez, vb. I. 1. T r a n z. A însemna printr-o linie de demarcaţie; a delimita, a despărţi, a hotărnici. 2. Refl. (Despre un jucător de fotbal, handbal etc.) A scăpa de sub paza unui adversar, a evita acţiunea de supraveghere a adversarului. DEMARCAŢIE, demarcaţii, s. f. Despărţire, separare, delimitare. Linie de demarcaţie = linie care desparte două ţări, două suprafeţe de teren sau, f i g., două noţiuni (indicînd graniţa dintre ele). demarOr, demaroare, s. n. Aparat care serveşte la demararea în bune condiţii a motoarelor electrice sau cu ardere internă. DEMASCĂ, demasc, vb. I. 1. Refl. (învechit) A-şi scoate masca. Femeile vor să păstreze masca... să le lăsăm această plăcere; pe la sfîrşitul cinei sper că ele singure or să se demaşte, bolintineanu, o. 377. 2. T r a n z. F i g. A da pe faţă o incorectitudine, a arăta pe cineva în adevărata lui lumină, a descoperi planurile şi acţiunile duşmănoase, gîndurile răuvoitoare, ascunse ale cuiva. învăţătura lui Marx despreplusvaloare — piatra unghiulară a teoriei sale economice — a demascat cu o deosebită forţă modul cum sînt jefuiţi muncitorii de către capitalist în zistemul robiei salariate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. în locul dumitale aş demasca pe şiretul acela. negruzzi, s. iii 152. <0* Refl. Pînă într-atît s-a demascat Ipsilant, îneît căpitanul Iordache i-a trimis răspuns că, de va merge mat departe, îl va găsi în cale gata a-l combate. .GHICA, s. 110. DEMASCARE, demascări, s. f. Acţiunea de a (se) demasca şi rezultatul ei DEMATERIALIZAT, -Ă, dematerializaţi, -te, adj. Care a pierdut caracterele evidente ale materiei. Oltul se ridică de pe un bloc pe altul, aproape dematerializat, rămas numai o vibrantă dîrzenie interioară. BOGZA, c. O. 17. DEMENT — 45 — DEMOBILIZA DEMEÎS'T, -Ă, demenţi, -te, adj. Care şi-a pierdut mintea, alienat, nebun. Constantin, dement, ii trăsni cu tîrnăcopul drept in frunte. galaction, o. i 151. Omul -acela era dement sau imbecil, camii, petrescu, T. m 310. DEMÎKŢĂ, demenţe, s. f. Pierdere a minţii, alienaţie mintală; nebunie. E pe cale să facă o demenţă melancolică. CAMIL petrescu, 1'. iii 45. -4- Fig. Stare de surescitare intensă. Dar de undeputea să ¡tie... că de azi înainte demenţa mea a intrat într-o altă fază ? ibrJileanu, a. 112. DEMERS, demersuri, s. n. Acţiune întreprinsă (pe lingă cineva) pentru obţinerea unui rezultat favorabil; intervenţie. Numai dacă mă iubeşte e explicabil demersul ei. camii, petrescu, u. N. 186. Se va duce la Baloleanu să se intereseze dacă a făcut vreun demers, rebreanu, R. I 53. DEMILITARIZA, demilitarizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la o ţară, un teritoriu etc.) A desfiinţa armata şi instalaţiile destinate operaţiilor militare. ¡Refl. pas.) în conferinţa de la Ialta se căzuse de acord să se demilitarizeze Germania, adică să se dizolve orice forţe armate hitleriste, să se dizolve statul-major german, să se distrugă potenţialul industrial de război german, contemporanul, S. n, 1949, nr. 160, 1/3. DEMILITARIZARE s. f. Acţiunea de a demilitariza. DEMILITARIZAT, -Ă, demilitarizaţi, -te, adj. (Despre o ţară, un teritoriu etc.) Care nu are dreptul să aibă o organizaţie militară, să facă fortificaţii, să aibă o industrie militară, să se înarmeze. Zonă demilitarizată = fîşie de teritoriu (de obicei de-a lungul graniţei dintre două state), stabilită printr-un pact sau printr-o convenţie, în care e interzis să se construiască fortificaţii, să se creeze industrie militară, să se ţină forţe armate. DEMINERA LIZĂ, deminerălizez, vb. I. Tranz. A elimina componenţii minerali dintr-un material sau dintr-o substanţă de natură organică. Refl. (Despre substanţe organice) A-şi pierde componenţii minerali. DEMINERALIZĂRE, demineralizări, s. f. Eliminarea componenţilor minerali dintr-un material de natură organică. -4" (Med.) Sărăcire a organismului, în special a articulaţiilor, de săruri anorganice. DEMÎSIE, demisii, s. f. Act prin care cineva renunţă la o funcţie, la o sarcină, la o demnitate etc. Vînzătorii de ziare îşi desfăceau teancurile din fugă, zbierînd cit îi ţinea gura: « demisia guvernului ». M. i. caragtai.e, c. 100. — Variantă: (învechit) dimisie (alecsandri, t. ii 57) s. f. DEMISIONĂ, demisionez, vb. I. I n t r a n z. A-şi da demisia. N-am demisionat, ca să pot reveni, camil petrescu, t. l 354. — Pronunţat: -si-o-. DEMISOL, demisoluri, s. n. Parte a unei clădiri care se află sub parter, fiind pe jumătate sub nivelul solului. DEMÎTE, demit, vb. III. Tranz. (Azi rar) A scoate, a da afară (pe cineva) dintr-o demnitate, dintr-o funcţie etc.; a destitui, a concedia. De mîine poţi să te socoteşti demis, demetrius, C. 53. Sineşti nu e un ministru de justiţie ca Hariton, să se lase demis de o gazetă, camil petrescu, T. i 205. — Formă gramaticală: part. demis. DEMITERE. demiteri, s. f. Acţiunea de a demite; destituire, concediere. Demitere din funcţie. DEMÎU, demiuri, s. n. (Franţuzism) Haină mai groasă decît pardesiul, dar mai puţin călduroasă decît paltonul. DEMlORG s. m. (în concepţiile idealiste) Nume dat pretinsului orînduitor al lumii; p. e x t. principiu activ şi creator al lumii, suflet al universului. Căci a voastre vieţi cu toate sînt ca undele ce curg, Vecinic este numai rîul: rîul este demiurg, eminescu, o. I 157. — Pronunţat: -mi-urg. DE5IÎ2ÎCĂRE s. f. Mîncare, hrană, alimente, bucate. La seceră... romînftl porneşte cil se poale de dimineaţă, luîn-du-şi bucatele sau demîncarea pentru ziua întreagă. PAMFILE, a. r. 117. Şi cum mă scol, îndată mă şi trimite mama cu demîncare în ţarină la nişte lingurari, ce-i aveam tocmiţi prăşitori. CREANGĂ, A. 52. DEMÎNCĂT s. n. (Rar) Demîncare. Fată hăil ia dă ta flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l. eminescu, l. p. 184. DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). Măli-nenii făcuseră o faptă demnă de a fi pildă şi pentru alţii, însămînţind totul la vreme, camilar, tem. 99. Dintre cazurile posibile.. . [autorul] a ales deci cazul cel mai rar (poate), dar şi singurul demn de interes, camil petrescu, T. II 37. Cînd ai şti tu cit simţirea-ţi şi privirea-nduioşată Cît te face de plăcută şi de demnă de iubit. EMINESCU, o. rv 37. -4» Capabil, destoinic. Eliad, demn următor al lui Lazăr. negruzzi, s. I 334. 2. (Despre oameni sau purtarea, atitudinea lor) Care impune respect, care e la înălţimea unei situaţii; respectabil. Nu l-am văzut niciodată ieşind din atitudinea lui socotită şi demnă, galaction, o. i 95. Stimată doamnă, soţul dumitale şi colegul nostru distins se întoarce ca un erou. Fii deci demnă şi ţine-ţi firea, sahia, n. 49. <’> F i g. Nopţile ce petrecurăm... cu Paşădia fură astîmpă-rate, demne. m. i. caragialE, C. 98. DEMNITĂR, demnitari, s. m. înalt funcţionar al statului. Am luat şi eu cunoştinţă de aceste documente prin domnia-sa... mare demnitar în cancelaria Republicii. Sadoveanu, z. c. 75. După dric. .. [veneau] înalţii demnitari ai statului, macedonski, o. iii 17. DEMNITATE, (2) demnităţi, s. f. 1. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă (2) • prestigiu, autoritate morală. F. la mijloc însă altceva, peste care d-ta ai trecut cu demnitate, galaction, o. i 658. Ioana îl priveşte surprinsă, aproape indignată, dar rămîne în tonul ei obicinuit, de demnitate rece. camil petrescu, T. i 98. El descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii. BĂLCESCU, o. ii 9. Gravitate, măreţie. Vigoare in loc de graţie, demnitate în loc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturii omeneşti în loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracteriză stilul sculpturii din timpul lui Traian. odobescu, s. iii 75. 2. (Azi rar) Funcţie sau însărcinare înaltă în stat; rang. DEMOAZELA, demoazele, s. f. (Franţuzism învechit) Domnişoară. Vine cu părinţii ei şi o demoazelă din protipendadă. camil petrescu, b. 37. li veni în minte că demoazela Agapiţa, de curînd ieşită din pensionat, are zestre de o mie galbeni venit pe an. negruzzi, s. I 72. — Pronunţat: -moa-. DEMOBILIZĂ, demobilizez, vb. I. T r a n z. 1. A lăsa la vatră elementele armatei mobilizate, a trece (armata) pe picior de pace. Trenurile descărcau de două zile... delegaţi din provincie. Ţărani in porturi simple şi albe; foşti ofiţeri, demobilizaţi; invalizi sprijiniţi in cirji. c. PETRESCU, î. ii 126. 2. F i g. A face sâ slăbească forţa combativă, vigilenţa, tenacitatea cuiva (în îndeplinirea unei sarcini sau în urmărirea unui scop). Proclamarea acestor principii constituia o manevră a burgheziei romîne pentru a .demobiliza masele de la revoluţie. IST. r.p.r. 509. DEMOBILIZARE — 46 — DEMON DEMOBILIZARE, demobilizări, s. f. Acţiunea de a demobiliza şi rezultatul ei. DEMOBILIZAT, -Ă, demobilizaţi, -te, adj. (Despre persoane) Cu putere de luptă slăbită, lipsit de forţă, de energie. DEMOBILIZATOR, -OARE, demobilizatori, -oare, adj. Care slăbeşte forţa combativă, vigilenţă, tenacitatea cuiva (în îndeplinirea unei sarcini sau a unui scop); descurajator. Tendinţa de a lăsa ca lucrurile să meargă de la sine este demobilizatoare şi oportunistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. DEMOCRĂT, -Â, democraţi, -te, s. m. şi f. Adept al principiilor democratice, luptînd consecvent pentru aplicarea lor. A fi democrat înseamnă a ţine. seama de fapt de interesele majorităţii poporului, şi nu de cele ale minorităţii. LENTN, o. a. II 83. (Adjectival) Iar d. Maio-rescu n-a fost nici romantic, nici democrat, nici n-a luptat aşa de mult, cum am văzut, pentru păstrarea originalităţii in limbă şi literatură, ibraileanu, sp. cr. 94. <$> Regim democrat-popular = democraţie populară. în centrul politicii partidului şi guvernului stă omul muncitor cu nevoile sale; grija pentru satisfacerea nevoilor materiale şi culturale mereu crescînde ale celor ce muncesc este legea de bază a regimului democrat-popular. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2836. Revoluţie democrat-populară v. revoluţie. DEMOCRĂTIC, -Ă, democratici, -e, adj. Caracteristic, propriu democraţiei; bazat, organizat pe principiile democraţiei. Atitudine democratică. Sistem democratic, czi Pe plan politic, dacă luăm în considerare alegerile care au avut loc în ultimul timp într-o serie de ţări eliberate de sub jugul robiei Jntleriste, observăm o deplasare categorică a opiniei publice spre forţele politice consecvent democratice. gheorghiu-dej, art. cuv. 7, Centralism democratic v. centralism. DEMOCRATISM s. n. Totalitatea principiilor care garantează şi asigură realizarea libertăţilor democratice. Adîncul democratism al orinduirii noastre de stat rezultă din compoziţia şi sistemid de alegere a organelor puterii de stat, din structura larg populară a sfaturilor popidare, care atrag masele largi la conducerea treburilor de stat şi obşteşti şi la opera de construire a socialismului. SCÎN-TEIA, 1952, nr. 2404. DEMOCRATIZA, democratizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la o ţară, o instituţie etc.) A reorganiza pe baze democratice, a-i asigura un caracter democratic, a introduce un regim democratic. DEMOCRATIZARE, democratizări, s. f. Acţiunea de a democratiza; introducere a regimului demo* cratic, reorganizare (a unui stat, a unei instituţii etc.) pe baze democratice. Organizarea şi consolidarea păcii sînt strîns legate de lupta pentru nimicirea rămăşiţelor fasciste, de democratizarea fiecărei ţări. GHEORGHIU-DEJ, art. cuv. 7. DEMOCRAŢIE, democraţii, s. f. Formă de organizare a statului în care puterea este exercitată de popor; ea este indisolubil legată de dictatura clasei în mîna căreia se găseşte puterea de stat, ceea ce determina natura orinduirii respective. Democraţie sovietică (sau socialistă) = formă superioară de organizare a sratului (realizată în U.R.S.S.), în care puterea aparţine poporului muncitor care şi-o exercită prin Sovietele de deputaţi; ea îndeplineşte funcţiile dictaturii proletariatului, conducînd masele muncitoare în lupta pentru construirea comunismului. Expresia consecventă pînă la capăt a democratismului socialist este democraţia sovietică, cea mai înaltă formă a democraţiei, democraţia întregului popor. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 526. Crearea unităţii politice şi morale a societăţii sovietice constituie una din cele mai măreţe cuceriri ale democraţiei sovietice, contemporanul, S. îi, 1954, nr. 388, 1/5. Democraţie populară = formă de organizare a statului apărută într-o serie de ţări din Europa şi din Asia în urma victoriilor istorice ale Uniunii Sovietice în cel de-al doilea război mondial şi a mişcării de eliberare a poporului; ea îndeplineşte funcţiile dictaturii proletariatului în perioada de trecere de la capitalism la socialism. Regimul nostru de democraţie populară dobîndeşte pe zi ce trece o bază tot mai trainică. El îndeplineşte cu succes funcţiile dictaturii proletariatului. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 308. Partidul a condus victorios pe oamenii muncii în lupta pentru răsturnarea puterii exploatatorilor, pentru făurirea regimului de democraţie populară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2157. Democraţie burgheză (sau capitalistă) — formă de organizare a statului în care parlamentarismul constituie o acoperire a dominaţiei clasei capitaliste asupra oamenilor muncii. Democraţie internă de partid = principiu organizatoric al partidelor comuniste şi muncitoreşti care asigură dreptul masei membrilor de partid de a participa efectiv la rezolvarea tuturor problemelot în legătură cu politica partidului şi cu viaţa de partid, de a alege organele de conducere şi de a controla activitatea lor, de a desfăşura larg critica şi autocritica şi contribuie la întărirea legăturii partidului cu masele; el este o parte componentă a centralismului democratic. Democraţia internă de partid creează condiţiile dezvoltării activităţii şi iniţiativei organizaţiilor şi ale membrilor de partid, ale răspunderii lor faţă de soarta politicii partidului. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3101. Democraţie internă (p. ext. în sistemul de organizare al organizaţiilor de masă). Critica şi autocritica au contribuit la întărirea conducerii gospodăriilor colective, la întărirea democraţiei interne, gheorghiu-dej, art. cuv. 624. Desfăşurarea alegerilor trebuie să contribuie în acelaşi timp la întărirea şi dezvoltarea la un nivel mai mare a democraţiei muncitoreşti în sindicate. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1321. DEMODA, demodez, vb. I. Refl. A înceta de a fi la modă, a ieşi din modă; a se învechi, a se perima. Soarta pălăriilor, a rochiilor... de «ultima modă», care se demodează intr-un deceniu şi stîrnesc ilaritatea cînd le-ai scos*din muzeul de groteşti vechituri. v, rom. februarie 1952, 44. DEMODARE, demodări, s. f. Faptul de ase demoda; învechire, perimare. DEMODAT, -A, demodaţi, -te, adj. Ieşit din modă sau din uz*, învechit, perimat. Un birou mare demodat, cu două fotolii de piele în faţă, multe dosare, cărţi, ziare, camii, petrescu, T. i 179. Radu Comşa află ceea ce nu mai observase de multă vreme, că hainele lui sînt demodate, sărace, scurte şi strimte, c. petrescu, î. ii 245. (Adverbial) Bunica... e foarte demodat îmbrăcată. camii, petrescu, t. m 25. DEMO GRAF, demografi, s. m. Persoană care se ocupă cu demografia. DEMOGRAFIC, -Ă, demografici, -e, adj. Care se raportă la demografie. DEMOGRAFÎE, demografii, s. f. Ştiinţa care se ocupă cu problemele privitoare la numărul, densitatea, mişcarea populaţiei, compoziţia ei după grupe de vîrstă, de sexe etc. DÉMON, demoni, s. m. 1. (în concepţiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aş putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere, sadoveanu, d. P. 42. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sîntă prin iubire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, DEMONETIZA — 47 — DEMORALIZARE cu părul blond, eminescu, o. i 30. Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă, negruzzi, s. ii 60. -4- F i g. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intilnit un stîlp de lumină... El era în viaţa mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine.. . ţi-o spui acum, ţie care eşti demonul meu. negruzzi, s. iii 486. 2. (în scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii şi uneori a frumuseţii fizice. Am urmat pămintul ista, vremea mea, viaţa, poporul, Cu gîndiri-le-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. eminescu, o. I 53. O, eşti frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (în gîndirea mitică şi în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forţă care stîrneşte dorinţe şi pasiuni. îndată s-a aflat în ţară despre toate, ca ¡i cum. . . s-ar fi înşurubat demonul veştilor pe vînt şi pe nouri. SADOVEANU, z. c. 328. Muşcat de demonul ambiţiei... i-atn lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. ibrXileanu, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinţei demon neîmblînzit, îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele, alexandrescu, m. 77. DEMONETIZA, demonetizez, vb. I. Tranz. (Fin.; cu privire la monede) A scoate din circulaţie. Refl. F i g. A-şi pierde valoarea; a se deprecia, a se discredita. DEMONETIZARE, demonetizări, s. f. (Fin.) Acţiunea de a (se) demonetiza; scoatere din circulaţie a unor monede. + Fig. Reducere, compromitere a valorii unui lucru, a unei idei etc.; discreditare. Ceea ce dorim să precizăm noi este intenţionata deformare şi demonetizare a unor adevăruri grave, răstălmăcite de presa trusturilor americane, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 5/2. DEMONIĂC, -ă, demoniaci, -e, adj. (Franţuzism) Demonic. — Pronunţat: -ni-ac. DEM6NTC, -Ă, demonici, -e, adj. De demon; diabolic, satanic. O sinistră şi demonică făptură. C. PETRESCU, c. v. 285. Plec sîmbătă în patrie, şi — avînd o demonică inspiraţie pe drum — poate mă-ntorc săptămîna viitoare. CARAGIALIÎ, o. vii 25. Dintr-un şir de munţi a zidit demonicul său palat, eminescu, n. 66. DEMONSTRA, demonstrez, vb. I. 1. T r a n z. A arăta într-un mod convingător, prin argumente sau prin exemple concrete, adevărul (sau neadevărul) unei afirmaţii, al unui fapt etc.; a dovedi, a proba, a învedera ceva prin argumente logice. [îi] demonstrase că nu era ce-şi închipuia, caragtale, o. iii 13. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, această mişcare progresivă a omenirii. bXlcescu, o. ii 10. + A face dovada adevărului exprimat printr-o teoremă. 2. Intranz. A lua atitudine pentru sau împotriva unui fapt, a unei măsuri sau a unei acţiuni; a participa la o demonstraţie, a manifesta. Manifestanţii au demonstrat pentru pace. DEMONSTRABIL, -ă, demonstrabili, -e, adj. Care poate fi demonstrat. DEMONSTRANT, -Ă, demonstranţi, -te, s. m. şi f. Persoană care participă la o demonstraţie (2); manifestant. Demonstranţii au defilat pe Calea Victoriei. DEMONSTRARE, demonstrări, s. f. Acţiunea de a demonstra şi rezultatul ei; dovedire cu exemple, argumentare. Locul în care a fost construită cetatea e un teribil punct strategic, ale cărui virtuţi n-au nevoie de demonstrare, bogza, c. o. 213. La o lecţie de filologie, însoţită de demonstrări la tablă, Manolaş se găsi faţă în faţă cu colega lui. galaction, o. i 625. DEMONSTRATIV, -A, demonstrativi, -e, adj. 1. Care demonstrează sau serveşte la demonstrare. V. ilustrativ. Exemplu demonstrativ. Lecţie demonstrativă. <$-(Mii.) Exerciţiu (teoretic) demonstrativ = exerciţiu tactic în care se arată modul cel mai corect de execuţie a unei teme de luptă; exerciţiu model. Tragere demonstrativă =■■ tragere la care se demonstrează puterea de pătrundere a proiectilului prin diferite obstacole pe care le poate întîlni pe traiectoria lui. 2. Care dă pe faţă ostentativ un sentiment, o părere, o atitudine etc. Gest demonstrativ. □ A plecat spre ieşire. . . cu un dispreţ demonstrativ pentru portar, o. M. zamfirescu, m. d. ii 115. 3. (Gram., în expr.) Pronume demonstrativ = pronume care înlocuieşte un substantiv, arătînd totodată locul (în timp sau în spaţiu al) obiectului respectiv faţă de vorbitor. Adjectiv demonstrativ = adjectiv care însoţeşte substantivele, determinîndu-le şi indicînd depărtarea sau apropierea acestora în timp sau în spaţiu. DEMONSTRAŢIE, demonstraţii, ,s. f. 1. Probă a realităţii (sau a nerealităţii) unui fapt; demonstrare. Cea mai elementară formă a demonstraţiei este, în logică, silogismul, adică scoaterea unui adevăr din două premise evidente. -4- Raţionament prin care se dovedeşte adevărul teoremelor. Demonstraţia teoremei lui Pitagora. 2. (Uneori determinat prin « de masă », « de stradă », «politică») Manifestaţie de masă cu caracter politico-social. Impresionanta demonstraţie de 1 Mai a exprimat cu deosebită tărie voinţa de pace a poporului nostru. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2651. Am aici proclamaţia. . . prin care îndemn şi cer mulţimii care s-a adunat în faţa oştirilor împărăteşti să vie fără nici un fel de armă, pentru o demonstraţie paşnică, camil petrescu, b. 163. -4- (Mii.) Exerciţiu militar executat de obicei de cea mai bună subunitate, comandată de cele mai bune cadre, în faţa celorlalte subunităţi, ca model de instruire. 3. Exteriorizare a unui sentiment. Demonstraţie de prietenie. DEMONTA, demontez, vb. I. Tranz. A desface un obiect montat, un mecanism, un aparat sau un instrument în părţile Iui componente. (Refl. pa s.) Tu trebuie să rămîi cu mine, ca să vezi cum se demontează o piesă, pas, z. 1 307. .4- F i g. (Franţuzism, cu privire la oameni) A descuraja, a dezorienta. Tudor Stănescu-Stoian nu păru demontat de întrerupere, c. PETRESCU, o. p. 1 88. DEMONTABIL, -A, demontabili, -e, adj. Care poate fi demontat. Pat demontabil. DEMONTARE, demontări, s. f. Acţiunea de a demonta; demontat. DEMONTAT s. n. Acţiunea de a demonta; demontare. DEMORALIZA, demoralizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să-şi piardă încrederea în sine; a descuraja, a deprima. Trebuie să scoţi neapărat regimentul III, pe care Solomon şi Odobescu l-au demoralizat şi destrămat. camil petrescu, b. 134. Constatarea acestei stîngăcii în arta conversaţiei îl demoraliză definitiv, c. petrescu, c. v. 196. [Boala] m-a demoralizat foarte mult. Caragiale, o. vii 209. DEMORALIZANT, -A, demoralizanţi, -te, adj. Descurajam, deprimant. Insucces demoralizant. DEMORALIZARE s. f. 1. Faptul de a (s e) demoraliza; descurajare, deprimare. Slăbiciunea fundamentală a armatelor imperialiste constă într-aceea că războiul nejust, Î7i slujba căruia sînt puse, duce la demoralizarea ostaşilor şi. creează premisele descompunerii acestor armate. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2438. DEMORALIZAT — 48 — DENOTA 2. (învechit) Imoralitate. Ea cu limba ascuţită eleve-teşte-ntreaga fire, Contra demoralizării propovăduie-nfocată. EMINESCU, O. IV 222. DEMORALIZAT, -Ă, demoralizaţi, -te, adj. 1. Care şi-a pierdut curajul şi încrederea în sine; descurajat, abătut, deprimat. Aceleaşi hotărîri în fiecare dimineaţă şi aceleaşi mustrări amarnice în fiecare seară, cînd se ducea să se culce, tîrziu, rupt de osteneală, demoralizat. VLAKUŢĂ, o. A. iii 117. 2. (învechit) Imoral; desfrînat, corupt, decadent. Despreţul cu care îl tratează intrigantul acela de Marţial... mă îndeamnă şi mai mult a lua in antipatie pe acest poet servil şi demoralizat, odobescu, S. iu 31. DEMORALIZATOR, -OARE, demoralizatori, -oare, adj. Care demoralizează; demoralizant, deprimant. Alt neajuns simţit va fi lucrarea demoralizatoare ce romanul va avea asupra unor cititori. GHEREA, ST. CR. I 265. DEMOl/T adv. Cu mult timp înainte, de multă vreme. Iar mama mea a murit demult, sadoveanu, d. p. 67. Loc. adj. Dc demult = din trecut, de altădată. Sindipa l-a îndemnat să asculte o poveste ciudată a altui om de demult, sadoveanu, d. p. 176. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, îmi pare-o veche, de demult Poveste. eminescu, o. i 188. în vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul leu sătule, dezgustate Îşi aleseră lor Un alt stăpîmtor. ALEXANDRESCU, p, 126. ^ Loc. adv. Mai demult = odinioară. DEMULTIPLICĂ, demultiplic, vb. I. Tranz. A transforma o mişcare de rotaţie în altă mişcare de rotaţie mai înceată, cu ajutorul unui angrenaj, etc. DEMXJLTIŞOR adv. Diminutiv al lui demult. Vreo doisprezece bărbaţi. . . se sfătuiau demultişor. REBREANU, R. I 131. DENATURA, denaturez, vb. I. Tranz. 1. A schimba (adesea intenţionat) înţelesul, natura sau caracterul unor cuvinte, idei, fapte etc.; a deforma, a altera, a falsifica. A separa în mod rigid analiza ideilor şi a imaginilor într-o operă literară înseamnă a denatura... principiile esteticii ştiinţifice. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 361, 3/6. îmi veţi ierta numai o mică pledare pentru naţia mea, fără însă să credeţi că aş denatura faptele, kogăl-NICEANU, s. A. 64. 2. (Ind.) A adăuga unui produs o cantitate oarecare dintr-o substanţă străină spre a-1 face impropriu pentru destinaţia iniţială. A denatura petrolul. DENATURĂM1, denaturante, s. n. Substanţă folosită pentru denaturarea unui produs. DENATURARE, denaturări, s. f. 1. Schimbare (adesea intenţionată) a înţelesului unui cuvînt, a naturii unui lucru, unei opere, unui principiu, sau a realităţii unui fapt; modificare, falsificare. Orice îndepărtare sau denaturare a ideologiei socialiste înseninează implicit o întărire a ideologiei burgheze. scInteia, 1953, nr. 2562. 2. Operaţie care constă în adăugarea, la un produs, a unei mici cantităţi dintr-o substanţă străină, pentru a-1 face impropriu destinaţiei iniţiale. Denaturarea alcoolului. DENATURĂT, -Â, denaturaţi, -te, adj. 1. Lipsit de sentimentele fireşti. <*> Părinte (sau copil) denaturat = părinte (sau copil) care dovedeşte sentimente contrare celor ce caracterizează în mod normal raporturile dintre părinţi şi copii. Am fost un fiu nerecunoscător, un frate egoist, un tată denaturat, camii, petrescu, b. 231. (Substantivat, f.) Aş fi... o denaturată dacă nu aş încerca totul. CAMIL PETRESCU, T. i 279. 2. (Mai ales în e x p r.) Spirt denaturat — alcool destinat întrebuinţării industriale şi făcut impropriu pentru consumaţie, prin adăugarea unor substanţe cu gust şi miros neplăcut, dăunătoare sănătăţii. DENDRÎTĂ, dendrite, s. f. 1. (Anat.) Prelungire ramificată a protoplasmei celulei nervoase. 2. (Geol.; la pl.) Pojghiţă arborescentă, de substanţă minerală, aflată pe fisurile şi planurile de stratificaţie ale rocilor. Unele agate au frumoase dendrite în interiorul lor. DENDRÎTIC, -Ă, dendritici, -e, adj. Cu dendrită, de dendrită. Prelungiri dendritice. DENDROGRÂFIC, -Ă, dendrografici, -e, adj. Privitor la dendrografie. Studiu dendrografic. DENDRO GRAFÎE s. f. Parte a botanicii care se ocupfi cu studiul arborilor; tratat despre arbori. DENEGÂ, deneg, vb. I. Tranz. (Franţuzism) 1. A nega, a tăgădui. Deneagă sărăcia limbei.. . şi deschide toate orizoanele întunecate de gramaticele a feluri de autori şi de sisteme, russo, s. 63. 2. (învechit) A refuza. Aceştia caută a se furişa, spre a le denega mai lesne sprijinul cerut, odobescu, s. m 536. DENICOTINTZĂ, denicotinizez, vb. I, Tranz. A îndepărta nicotină din tutun. DENICOTINIZĂRE, denicotinizări, s. f. Acţiunea de a denicotinizaşi rezultatul ei. DENIC0TLMZÂT, -Ă, denicotinizaţi, -te, adj. (Despre tutun şi ţigări) Din care s-a îndepărtat nicotină. Ţigări denicotinizate. DENIE, denii, s. f. (în ritualul creştin ortodox) Slujbă religioasă făcută în serile ultimei sâptamîni dinaintea paştilor. în săptămîna mare. .. ieşea de la denii o dată [cu ea], petreeînd-o pîn-acasă. contemporanul, Vjj 485. DENIGRA, denigrez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A ponegri, a defăima, a calomnia, a discredita. Nu pot admite să fim denigraţi pe nedrept, rebreanu, r. i 222. Acei care la rîndul lor ar voi să-i înlocuiască au să-i atace pentru toate cîte vor face, precum şi pentru cele ce nu vor face, au să-i denigreze, să-i calomnieze. GHICA, S. 198. DENIGRARE, denigrări, s. f. (Franţuzism) Faptul de a denigra; ponegrire, defăimare, discreditare. DENIGRATOR, -OARE, denigratori, -oare, s. m. şi f. (Franţuzism) Persoană care denigrează; ponegritor, clevetitor. Remarcăm o luptă din ce în ce mai îndîrjită între lîiarea tradiţie a dramaturgiei franceze şi denigratorii ei de azi, ascunşi sub faldurile existenţialismului, cosmopolitismului. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 138, 9/2. DENIVELA, denivelez, vb. I. Refl. (Despre un teren, o pardoseală, un pavaj etc.) A-şi schimba nivelul egal prin formarea de gropi şi ridicături. DENIVELARE, denivelări, s. f. Faptul de a s e denivela; schimbarea nivelului egal. DENOMINATIV, denominative, adj. n. (Gram.; în expr.) Verb denominativ = verb derivat de la un substantiv sau de Ia un adjectiv. «A gospodări * e un verb denominativ, derivat de la «gospodar ». DENOTĂ, pers. 3 denotă, vb. I. Tranz. A dovedi, a vădi, a indica. Opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare. caragiaLE, o. ni 236. De nu s-ar deosebi... sobrietatea de linii a artelor antice şi oarecare imperfecţiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schiţat de penelul energic al lui Rubens. odobescu, s. m 124. Poezia po- DENS - 49 — DEOCHEAT porală se mai deosebeşte şi prin o cunoştinţă psihologică, care denotă spiritul observator al poporului, russo, S. 191. — Prez. ind. şi: (învechit) denotează (odobescu, S. I 362). DENS, -A, denşi, -se, adj. (Despre substanţe, corpuri, soluţii) Care are o masă mare pe unitatea de volum; cu părţile componente strîns unite'; compact, des. Gaz dens. a Pină vineri seara, ninsoarea densă, compactă nu încetase încă. bogza, Ţ. 27. <$> F i g. Stînd cu faţa întoarsă, in întuneric, şi sub copacul care ne adăpostea şi făcea întunecimea mai densă, nu puteam să-i văd bine faţa. ibrXi-T.EANU, A. 206. DENSMÎTRU, densimetre, s. n. Instrument pentru determinarea densităţii lichidelor; areometru. DENSITÂTE, densităţi, s. f. (Fiz.) Masa unităţii de volum a unui corp. <$• Densitate relativă = greutatea unui corp în raport cu greutatea unui volum egal de apă pură. Densitatea fierului. Densitatea mercurului. -4- Numărul de obiecte de pe o unitate de arie sau de lungime. •+• (Sens curent) Faptul de a fi dens; desime. DENTĂL, -A, dentali, -e, adj. (Fon.; despre consoane) A cărui ocluziune sau constricţiune se produce între vîrful limbii şi dinţii incisivi, superiori sau inferiori. Sunetele «t i>, «d», as», azo slnt consoane dentale. <£■ (Substantivat, f.) Dentala « d » este o consoană sonoră. DENTĂR, -A, dentari, -e, adj. 1. De dinţi, al dinţilor, referitor la dinţi. Nerv dentar. Chirurgie dentară. 2. De dentist, al dentistului. Cabinet dentar. Scaun dentar. DENTĂI adj. invar. v. dinţii. DENTÎNĂ s. f. Substanţă proteică, bogat mineralizată, care formează masa principală a dintelui. DENTÎST, -Ă, dentişti, -ste, s. m. şi f. Medic specializat în tratamentul bolilor de dinţi; stomatolog. îi svîrje un ziar lui Sofron, să-i treacă timpul mai uşor, ca un client în sala de aşteptare a dentiştilor. C. PETRESCU, î. Ii 232. DENTÎSTICĂ s. f. Specialitate a medicinei, care se ocupă cu bolile şi îngrijirea dinţilor; stomatologie. DENTÎŢIE, dentiţii, s. f. (Fiziol.; Med.) Procesul de formare şi de apariţie a dinţilor la copii (împreună cu fenomenele secundare pe care le provoacă în organism). Dentiţie intîrziată. Sistem dentar. Denliţia carnivorelor. DENTJDĂŢIE, denudaţii, s. f. Acţiunea de dezagregare şi transport a rocilor care alcătuiesc scoarţa ţerestiă, sub influenţa agenţilor externi. DENUMÎ, denumesc, vb. IV. Tranz, A da, a atribui un nume unei fiinţe sau unui lucru; a numi. Stilul muzical, cam pipernicit. .. al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit in ţările occidentale cu porecla comică de stilul perucilor, odobescu, s. iii 95. -+• (învechit) A desemna. (Refl. pa s.) Acea comisie [filologică] se şi denumi, odobescu, s. t 486. DENUMIRE, denumiri, s. f. Faptul de a denumi. 1. Numire. 2. Nume dat (unei fiinţe sau unui lucru); cuvînt, vorbă cu care numim ceva. Denumirea romînească de « graure », dată unei alte păsări, pe care toi Marţial o pune in opoziţiune cu * turdi » (= sturz), odobescu, s. iii 29. DENUMIT, -A, denumiţi, -te, adj. Indicat printr-un nume, căruia i s-a atribuit un nume; numit. DEN CIN Ţ, denunţuri, s. n. Semnalarea către o autoritate a unei infracţiuni; denunţare, delaţiune. Agia a aflat totul. . . A fost un denunţ sau aşa ceva. camii, petrescu, o. ii 13o. DENUNŢĂ, denunţ, vb. I. Tranz. 1. A aduce la cunoştinţa unei autorităţi săvîrşirea unei infracţiuni; a semnala o vinovăţie, o abatere. Făceam scrisori, denunţam infamii, îmi îndeplineam conştiincios rolul impus de dinsa. ibrXieeanu, A. 179. ^ Refl. Dacă nu te denunţi singur, te denunţ eu. demetrius, c. 68. A pîrî. Popescu ne denunţă căpitanului ... că susţinem o absurditate. CAMn, petrescu, u. n. 328. 2. (Jur.) A comunica că un contract, un act încer tează de a mai fi în vigoare, a rezilia unilateral un contract. în 1885 Romînia denunţă convenţia comercială cu Austro-Ungaria. IST. r.p.r. 415. DENUNŢÂRE, denunţări, s. f. Acţiunea de a denunţa. 1. Denunţ, delaţiune. Pîtiă la denunţare, nu mai eram decît complicele asasinului, camii, petrescu, T. i 332. 2. Anunţare a încetării sau ruperii unui contract, unei convenţii, unui pact etc. Plata drepturilor cuvenite angajatului se va face în ziua denunţării contractului de muncă. cod. m. 22. DENUNŢĂTOR, -OĂRE, denunţători, -oare, s. m. şi f. Persoană care denunţă; pîrîtor, delator. DENUTRÎŢIE, denutriţii, s. f. Stare a unui organism viu în care asimilaţia este întrecută de dezasimilaţie. DEOARECÎI conj. (Indică un raport de cauză între o propoziţie regentă şi una subordonată) Fiindcă, pentru că, de vreme ce. [TataJ va fi dat afară, deoarece s-a întors din război nebun, sahia, N. 58. DEOCAMDATĂ adv. (Arată că acţiunea e provizorie) Pentru moment, pînă una-alta, în mod provizoriu. Ne-am milostivit pentru unul a-i lăsa deocamdată viaţa. SADO-VEA-VU, z. c. 172. Nu mai e mult pînă va însera, dar deocamdată e încă lumină de zi. SEBastian, t. 81. Erau întrebări la care nu putea să răspundă — cel puţin deocamdată. macedonski, o. m 54. — Pronunţat: deo-. DEOCHEĂ, deâchi, vb. I. 1. Tranz. (în superstiţii) A vătăma sănătatea (sau bunăstarea) cuiva printr-o privire rea, invidioasă, mirată (de frumuseţea, calităţile, succesul cuiva). Ştii, cred că m-a deocheat omul acela, galan, z. r. 97. E un copil minune. Mi-a crescut pe neştiute chiar subt ochi. Doamne, numai să nu mi-l deochi! camil petrescu, T. iii 392. Ce de mai cavaleri plăcuţi se uită la d-voastră. .. De nu v-ar deochea! alecsandri, T. 309. A b s o 1. Ochiul ce deoache La el să nu cate. Teodorescu, p. p. 366. <$• Refl. S-a oprit în prag şi a scuipat uşor intr-o parte ca să nu mă deochi.SadovEanu,n.f. 22. [Baba] lă purcelul, tl scaldă... îl strînge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache, odorul! creangă, p. 76. 2. Refl. F i g. (Despre vreme) A se strica. Deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă intr-o vijelie cumplită. .. -Aşa-i că s-a deocheat vremea? zise unul dintre plăieşi. creangă, a. 30. DEOCHEÂT, -A, deocheaţi, -te, adj. 1. (în superstiţii) Bolnav din cauza deochiului. (Atestat în forma regională diocheat) Iar capul cel diocheat Să rămiie luminat, Curat, de boală scăpat, ai.ecsandri, p. p. 10. 2, F i g. Indecent, necuviincios; decoltat, piperat, fără perdea. Trece peste toate glumele şi frazele voastre, oricît de nesărate ji deocheate sînt cîteodată. c. tetrescu, a. R. 29. + Cu reputaţie proastă; compromis, pătat. (Substantivat) Casa.. . era locul de întilnire al lumii deocheaţilor şi deşucheaţilor timpului. M. i. caragiaee, C. 133. 3. F i g. Exagerat. Să găsească două-trei mii de lei cu camătă mai puţin deocheată, c. petrescu, î. ii 138. Cit vei auzi că încep a croi cîte una [o minciună] mai deocheată, tu să mă tragi de minica hainei, odobescu, s. m 46. — Variantă: (regional) dioclioăt, -ă adj. DEOCHETURA — 50 — DEOSEBIRE DEOCHETÎJItA, deocheturi, s. f. (Rar; în superstiţii) Deochi. DEOCHI s. n. 1. (Şi în forma regională dioclii) Putere magică, pe care superstiţioşii o atribuie unor oameni, de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora îşi fixează privirea (cu mirare, cu admiraţie sau cu intenţia de a face rău). Mă doare capul. Băiatul cu prăjitura... Ce ochi! ... Oare să fi existînd deochiul? Caraglale, o. ii 13. Abîe zis-au, şi pe loc, Ca un fulger viu de foc, Crunt diochiul au ajuns Pe copii şi i-au străpuns! alecsandri, p. n 184. 2. Efectul privirii care deoache, boala, răul pricinuit de ea. Tuşa Uţa o scuipă, ca s-o apere de deochi, sadoveanu, m. c. 78. Să depărteze descînticid sau diochiul. odobescu, S. x 198. De diochi, de soarte rele Şi de şerpi te-oi descînta. alecsandri, p. a. 38. <$>- Expr. De-a deocliiul = cu admiraţie. Eu nu ştiu de ce privea... Patru aşa de-a deochiul la ea. SLAVICI, la TDRG. (Azi mai ales în glumă) Să mi(-i) îie (cuiva) dedeoclii! formulă pe care o rosteşte cel superstiţios pentru a feri de efectul rău al privirii sale pe cel pe care îl admiră. Ia uitaţi-vă la dînsa ce ochi are, să nu fie de deochi! ibrăileanu, a. 148. Dulci-s ochii umbrei tale — nu le fie de diochi! eminescu, o. i 80. — Variantă: diochi s. n. DEODATĂ adv. 1. Pe neaşteptate, brusc, subit. Deodată vîntul trecu şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor din preajmă. sadoveanu, b. 24. Peste ţarini zdrenţuite A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. TOPÎRCEanu, B. 53. Deodată, printr-o spărtură de nori, se arată felia din urmă [a lunii] aplecată pe o rină. cara-GL4XE, p. 39. 2. In acelaşi timp, simultan, concomitent. Patruzeci-cinzeci de puşti bufneau toate deodată, camilar, T. 65. Da ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată, creangă, p. 14. Toţi vorbeam deodată făr-a mai aştepta răspuns. alecsandri, c. 22. Tu mă întrebi atîte lucruri deodată îneît nu ştiu la care să răspund mai întâi, negruzzi, s. I 63. <^Expr. (Regional) A îi deodată (cu cineva) — a fi de aceeaş vîrstă, a fi născut o dată (cu cineva). 3. (Mold.) Deocamdată. Acum, deodată, pună te-i mai odihni, ia furca in brîu. creangă, p. 5. — Pronunţat: deo DEOPARTE adv. La o oarecare depărtare (de vorbitor sau de alt punct fix), într-o parte; izolat. Stau deoparte şi mă uit la ei. STancu, d. 315. Dumitru mă chcamă deoparte, la ploton. camil petrescu, U. n. 288. Nadina fu obligată să se retragă puţin deoparte cu Titu Herdelea. rebreanu, r. i 219. Se opri în faţa unui tînăr ce sta deoparte. vlahuţĂ, o. a, in 9. — Pronunţat: deo-. DEOFOTRiYĂ adv. în mod egal, la fel, fără deosebire. [Sosirea primăverii] luminează deopotrivă şi oamenii şi lucrurile, sahia, n. 98. (Urmat de adjective introduse prin prep. * de ») în faţa bordeiului stă jos o ţărancă bătrînă şi ciţiva copii, toţi deopotrivă de goi şi de istoviţi. camil petrescu, b. 8. îşi adusese toate trei fetele, deopotrivă de drăgălaşe, rebreanu, r. i 219. Să zicem că s-a tăiat fiecare pine în cîte trei bucăţi deopotrivă de mari. creangă, a. 147. (Rar, cu elipsa prepoziţiei) Celor mai uşori li se pune plumb pe şa, pînă ce sînt toţi deopotrivă grei. negruzzi, s. i 40. <ţ> (Adjectival) Toţi oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă. CAMILAR, N. i 400. Constituţia viitoare să întocmească un stat de cetăţeni liberi şi egali sau deopotrivă unii cu alţii, fără domnie sau boierie. BĂlcescu, o. I 351. Iarna va fi deopotrivă în toată vremea. ŞEZ. i 126. — Pronunţat: deo-. — Variantă: (regional) dopotrivu (alexandrescu, m. 10) adv. DEOSEBÎ, deosebesc, vb. IV. 1. R e f 1. A se diferenţia (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel, a fi diferit. Marea Adunare Naţională constituită după alegeri se deo-sebeşte de toate parlamentele pe care le-am avut pînă acum. IST. r.p.r. 721. Tranz. E o întreagă zonă de verdeaţă. . . deasupra căreia numele lui [al Oltului] se întinde, însuşindu-şi-o şi deosebind-o de restul pămîntului. bogza, c. o. 260: îmi vin felurite gînduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalţi oameni, sadoveanu, z. c. 55. Tranz. A face distincţie între două sau mai multe lucruri; a distinge. Cînd te uiţi înapoi, la cele trecute, nu mai ştii să le deosebeşti unele de altele, demetrius, v. 92. Ivan nu mai deosebea visul de viaţă. G. m. zamfirescu, m. d. i 160. 2. Tranz. A recunoaşte un lucru dintre altele; a desluşi, a distinge, a discerne. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul şi pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic, galaction, O. I 163. Se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminaţi pe dinăuntru. M. I. CARAGIALE, c. 152. Măcar că e aşa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. creangă, P. 263. <$► Refl. pas. Alte grămezi asemănătoare [de porumb] încep să se deosebească pe întinsul cîmpiei. bogza, c. O. 389. Urc drumul lucrat de soldaţi, care se deosebeşte greu. camil petrescu, u. n. 242. + Tranz. A remarca, a prefera, a alege. între toiul neînsemnaţilor tineri cc o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe lancu B. negruzzi, s. i 25. 3. Refl. A se ridica deasupra (celorlalţi), a se distinge, a se remarca. [Feciorul] său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. ISPIRESCU, l. 185. Supt următorii domni... vedem pe Miron deosebindu-se atit în tabere, apărîndu-şi patria cu cinste, cit şi in sfaturi, dînd păreri înţelepte şi folositoare ţării. BĂLCESCU, O. I 184. Femeile de la munte poartă ştergare de mătasă, lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia ţesăturilor, alec-sandri, p. p. 139. — Variantă: (regional) deosiM (caragiale, o. ii 120) vb. IV. DEOSEBIRE, deosebiri, s. f. Acţiunea de a (se) deosebi şi rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferenţă. Poate că nu mai ai tu nici un sentiment pentru el, altfel n-ai vedea deosebirile, cum nu le vedeai altă dată. Sigur că vă deosebiţi, nu sînt doi oameni la fel pe lume. demetrius, C. 8. Nu e deosebire între dînsele tuci la frumuseţă, nici la stat, nici la purtat, creangă, p. 270. Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari intre mai multe popoare îşi are pricina în instituţiile ce cîrmuiesc proprietatea, băl-cescu, o. i 135. ^ Loc. adv. Cu deosebire = a) deosebit de mult, foarte mult. Le-a plăcut filozofilor cu deosebire această parte a vînătoarei. sadoveanu, d. p. 83. Adela mi-a cîntat azi o bucată care ştie că-mi place cu deosebire, ibrăileanu, a. 45; b) mai ales. Fiece vorbă îi împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul, rebreanu, i. 29; c) (la gradul comparativ) foarte frumos, foarte bine. Trebuie dar să-l primim mai cu deosebire, alecsandri, T. I 276. (Precedînd adjective şi adverbe) Cu deosebire de ... = foarte, deosebit de..., cit se poate de... Fiecare floare era cu deosebire de mîndră şi cu un miros dulce de te îmbăta, ispirescu, L. 6. Ou deosebire (sau deosebirea) eâ...= cu diferenţa că.. . Şi-şi ie un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dentăii; cu deosebire numai că aceasta era mai în vîrstă. creangă, p. 7. Pâră deosebire — fără excepţie, în mod absolut. Toţi oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă, camilar, n. i 400. Spre deosebire de... = în opoziţie, în contrast cu... Rupeam bucăţile de friptură cu mîinile... Nouă, copiilor, ne convenea, spre deosebire de mama. SAHiA, n. 57. Expr. (învechit) A aven deosebire = a se deosebi, a fi diferit (unul de altul). Toate aste frasis se sfîrşesc cu «sară-», dar precum aţi văzut, au deosebire în scris, negruzzi, s. i 5. — Variantă: (regional) doosibirc (ispirescu, L. 381) s.f. DEOSEBIT — 51 — DEPARTE • DEOSEBÎT1 adv. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Foarte, cît se poate de..., nespus de... Probleme deosebit de interesante, a Avea un cap deosebit de frumos, dumitriu, n. 153. 2. în afară de..., pe lîngă... Deosebit de romîni, pe care, în lipsă de alte pricini, legătura sîngelui i-ar fi silit a sta mai bine cu fraţii lor din ţară decit cu neam străin, chiar saşii şi săcttii erau cu totul în favoarea lui Mihai-vodă. bălcesCU, o. n 225. (Pleonastic) Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ţ-a face el, asta-i deosebit de basca, zise împăratul. creangă, p. 266. DEOSEBÎT2, -A, deosebiţi, -te, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») 1. Care este altfel, care nu e asemenea (cu altul), diferit. Ce ar fi putut apropia doi oameni alit de deosebiţi? m. I. caragiaxe, c. 45. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi [i se părea acum traiul]. nEGruzzi, s. i 74. 2. Care iese din comun, neobişnuit, speciiil. Meşterul Iosif îi zîmbi în chip deosebit. Sadoveanu, p. m. 238. Era ceva deosebii în şoaptele păpurişului, căci căpitanul le asmlta cu multă băgare de seamă, sandu-aldea, tj. p. 199. Dionis descifra textul obscur cu-n interes deosebit. EMINESCU, îs. 45. în ţinuturile aceste primitive ¡i sălbatice, şi omul are ceva deosebit. Russo, o. 101. -4f- Distins, ales, remarcabil. O persoană deosebită. 3. (La pl., precedînd substantivul) Felurite, diverse, diferite. Romanii din Dacia veche.. . întemeiară deosebite staturi mici. bălcescu, o. n 12. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbaşi mai mici ai ţării şi de deosebitele categorii ale burgheziei, locuitorilor din oraşe şi a moşnenilor şi oamenilor liberi. Băi.cescu, o. XI 14. 4. Separat, aparte. Clădirea cuprindea două case complet deosebite. REBkEanu, r. i 20. DEOSIBÎ vb. IV v. deosebi. DEOSIBÎRE s. f. v. deosebire. DEPANARE, depanări, s. f. (Tehn.) înlăturarea unei pane la un vehicul, la o maşină, la un aparat sau instrument. Echipe de depanare. DEPANATOR, depanatori, s. m. Muncitor care repară autovehicule, maşini, aparate aflate în pană. DEPANOR, depanoare, s. n. Aparat care serveşte la căutarea şi descoperirea panelor la anumite aparate, maşini etc. DEPARAFINA, deparafinez, vb. I. T r a n z. A înlătura parafina din uleiurile minerale şi din ţiţeiurile parafinoase sau de pe pereţii tuburilor de sondă şi ai conductelor de transport. DEPARAJTNÂRE, deparafinări, s. f. Acţiunea de a deparafina; îndepărtarea parafinei din uleiurile minerale; curăţirea tuburilor sondelor de parafina depusă pe pereţi. DEPARAFINĂT, -Ă, deparafinaţi, -te, adj. (Despre uleiurile minerale sau ţiţeiuri) Curăţat de parafină, care nu mai conţine parafină. DEPARAZITA, deparazitez, vb. I. T r a n z. A curăţa de paraziţi, a distruge insectele parazite. + A curăţa plantele cultivate sau terenurile agricole de filoxeră, mucegaiuri şi alţi paraziţi. DEPARAZITARE, deparazitări/ s. f. Operaţia de a deparazita; distrugerea paraziţilor. DEPARAZITAT, -A, deparazitaţi, -te, adj. Curăţat de paraziţi. DEPARTAMENT, departamente, s. n. Ramură superioară a administraţiei de stat şi instituţia care o deserveşte; minister. De cîitd m-o împins păcatele să fiu în slujbă... tot dojane primesc de la departament, alecsandri, X. i 196. DEPARTAMENTAL, -A, departamentali, -e, adj. Care ţine de un departament, care se referă la un departament; ministerial. Organ departamental. DEPARTE adv. (în opoziţie cu aproape) 1. (Cu sens local) 1. La mare distanţă. Departe mai fu satul! macedonski, o. ii 49. Prislea luă buzduganul, îl azvirli înapoi mai departe decit îl azvîrlise zmeul. ispirescu, x,. 85. Tîrgid era cam departe, şi iarmarocul pe sfîrşite. CREANGĂ, P. 39. în veci ii. voi iubi şi-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, o. i 175. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» şi indicînd punctul pînă la care măsurăm distanţa) Departe-i pînă-n sat? COŞBOC, p. i 228. <Ş> Loc. a'd v. Pînă departe = pe o distanţă mare. Roua strălucea pînă departe. vcamii,ar, n. i 90. Pe departe = pe ocolite, nu făţiş, nu de-a dreptul; indirect. Ne aminteşte pe departe vorba înţeleptului, cara-giale, o. m 249. Nici pe departe = nici măcar puţin; de loc. Ai / ce mai cal l Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela. beniuc, v. 36; N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine să-şi găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (în loc. prep.; în legătură cu noţiuni concrete sau abstracte) Departe de ... = Ia mare distanţă de... Nu eşti departe de adevăr, camii, tetrescu, t. iii 293. Eram departe de a fi un romantic. M. I. caragiale, c. 105. Acolo, în creierii munţilor, trăieşte el de atîta timp, foarte mulţumit, departe de zgomotul capitalei, caragiale, o. n 219. (Prep. «de» poate fi despărţită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sint de tine şi singur lîngă foc, Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. EMIKESCC, o. i 107. Departe-i Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături sau compară lucruri cu totul deosebite între ele). (Cu elipsa verbului, în propoziţii exclamative, exprimînd dorinţa de a îndepărta pe cineva sau ceva) Departe de noi o astfel de bănuială! ispirescu, i,. 378. De eşti om bun, aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... (Cu determinări locale sau cantitative) Gîtul putea să-i joace, ca intr-un cerc de bute, iar cravata se ţinea la cîteva degete departe de trup. bassarabescu, v. 45. Piaţa se întinde... într-o cercoferinţă de trei «verste» însemnată cu stălpuşori de lemn, de 3-4 stinjini departe unul de altul. nEGRuzzi, s. i 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd şi se luminează departe o dungă de pădure. SABIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vede-oraşui. EMINESCU, o. i 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. alecsandri, p. a. 116. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. <$• Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spaţiu; în continuare, înainte. Citeşte mai departe, czzi Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine ? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe, ispirescu, l. 6. Mergînd ea mai departe, numai iată ce vede o/¡niină.CREANGĂ, P. 287. Sta zîtnbirtd de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe. eminescu, o. i 149. De departe = de la mare distanţă; din depărtare. ( în legătură cu verbe de mişcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi, .sadoveanu, O. iv 11. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, o. i 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvlrli moartea în duşmani de departe, alecsandri, r. m 337. (în legătură cu verbele « a vedea », Refl. F i g. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvîrlitură de piatră unul de altul, se înalţă plopi bătrîni, fuse uriaşe pe care se deapănă vintul. Gîrleanu, L. 9. Expr. A lua (pe cineva) la depănat = a mustra, a lua din scurt, a trage o săpuneală. De-amu, bine că mi-ai spus; las’pe mine, că ţi-l iau eu la depănat! creangă, a. 56. II. Fi g. 1. (Cu privire la unităţi de timp, la idei sau la expuneri de idei care se succed în şir neîntrerupt) A desfăşura, a înşira. Cîţtva oamenipar că şi-ar depăna amintirile, pronunţînd cuvinte şi fraze fantastice, bogza, c. O. 305. Ea îşi depăna încă jirul aurit al visurilor ei copilăreşti. BUJ OR, S. 31. Cită filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea, caragiale, o. iii 232. Să-ncep a depăna firul poveştii, creangă, p. 184. Refl. Toată intîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor, camilar, n. i 102. Se depărtau pe dinaintea ochilor zilele de mîine. pas, z. i 313. Din volbura de vorbe se deapănă uşor Un cîntec ce sporeşte, mai larg, tot mai sonor. vlahuţĂ, o. a. i 56. R e f 1. pas. Cîţiva comeseni se aşezaseră în largi fotolii de trestie şi se depănau banalităţi curente, camil petrescu, u. n. 108. 2. A parcurge (un drum, o distantă). Cu pasul meu lacom de drumuri Eu deapăn distanţele ghem. beniuc, v. 63. Deapănă kilometri între uşă şi fereastră. vlahuţĂ, o. a. iii 110. Intranz. (în expr.) A depăna din pir-ioarc = a umbla mişcînd repede picioarele. îşi îndesau în cap pălăriile bortite... şi prindeau să depene iute din picioarele goale, luînd cărarea tîrgului. sadoveanu, P. S. 79. DEPANARE s. f. Acţiunea de a depăna. DEPĂNĂT1 s. n. Depănare. DEPĂNĂT2, -Ăj depănaţi, -te, adj. (Despre fire) Strîns în scul, în ghem sau pe mosor. DEPĂNĂTOĂRE, depănători, s. f. Dispozitiv pe care sînt aşezate sculurile la maşinile care deapănă firul pe mosoare sau pe ţevi; (în ind. casnică) unealtă simplă pe care e pus tortul cînd se deapănă; vîrtelniţă. DEPĂNAtOR1, depunătoare, s. n. Organ al maşinii de cusut care serveşte la depănarea aţei pe mosorelul suveicii. DEPĂNĂTOR2, -OĂREj depănători, -oare, s. m. şi f. Muncitor specializat în depănat. DEI’ĂKClOlt adff. (Regional) Depărtişor. -ţf (Adjectival) Care se află depărtişor; de departe, din depărtare. Măi neicuţă depărcior, Nu-mi trimite-atîta dor. hodoş, p. P. 43. DEPĂRTA, depărtez, vb. I. (Uneori în concurenţă cu î n d e p ă r t a) 1. R e f 1. A se duce din apropierea unei fiinţe sau a unui lucru, a pleca în altă parte. Oamenii se depărtau cîte unul. camilar, n. i 40. Acuma s-a depărtat şi mai tare, cu scaunul lui, de colţul mesei, sadoveanu, P. M. 230. Se uită la el cu milă şi parcă nu se îndura să se depărteze de dînsul. ispirescu, L. 15. Biata fată. . . porneşte in toată lumea, dtpărtîndu-se de casa părinţască fără nici o nădejde de întoarcere ! CREANGĂ, p. 286. A se înstrăina de cineva sau de ceva, a părăsi (pe cineva sau ceva). Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el, îl chinuia amary pînă la disperare. BART, E. 216. 2. Tranz. A duce, a muta, a pune în altă parte; a ţine pe cineva departe. Lopătarii depărtaseră corabia de uscat. ispirescu, L. 24. De-aş putea să-i depărtez pe toţi de-acasă. alecsandri, T. I 216 . A înlătura (dintr-o situaţie, dintr-o funcţie sau o poziţie oarecare); a alunga, a goni, a izgoni. Mi-a spus că-i pare râu că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Din locaşul fericirii Pentru ce m-ai depărtat? alecsandri, p. ii 98. Brazii case legănau... Dar voi ce vă legănaţi? Sau vreţi cuibul să-mi stricaţi, De-aici să mă depărtaţi? jarnîk-bîrseanu, d. 204. ^ F i g. Putea ca să şi-l închipuiască altfel de cum îl cunoscuse — sănătos în orice clipă — depărtînd însuşi gîndul că un om ca el ar putea să se îmbolnăvească? macedonski, o. m 21. 3. Refl. A se abate, a devia. Dar ia, să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii. CREANGĂ, p. 184. DEPĂETĂEE, depărtări, s. f. 1. (La pl. cu valoare de sg.) Faptul de a ii departe. Prietenia mea pentru Sevastiţa e una din acele simţiri pe care nici timpul, nici depărtarea n-au putut-o nimici, hogaş, dr. ii 139. Loc situat departe, la mare distanţă de vorbitor. Zi şi noapte, depărtările vuiau sub cumpăna clopotelor. camilar, T. 123. Depărtările înalte, spre asfinţit, în amurgul singuratic, stăteau cufundate într-o umbră viorie. SADO-VEANU, O. V 441. Bălcescu... scrutează cheiul portului, depărtarea. CAMIL petrescu, b. 217. Cerul cenuşiu plîti-gea ploaie măruntă ji rece care învăluia depărtările şi împăienjenea vederile. sandu-ai,dea, d. n. 152. <$> Loc. adv. în depărtare (sau depărtări) = într-un loc depărtat, departe. Cînd e furtună-n depărtare La margini de-orizont răsare Un fulger alb. coşbuc, P. I 82. Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, o. I 54. Au mers vestea-n depărtări Peste nouă ţeri şt mări ! ALECSAN-dri, p. ii 179. 2. Distanţă. De-aş putea, cu dragd'stea mea, toată Depărtarea dintre noi s-o sfărm. porumbacu, a. 45. Curînd nu-l mai aud; s-a pus între el şi noi depărtarea, sadoveanu, DEPĂRTAT - 53 - DEPLASA V. V. 26. De amlndouă părţile podului, la depărtări egale, intre două ¡iraguri de salcîmi, erau două cantoane. C. PETRESCU, S.39. (Cu determinări locale sau temporale) Muncea cu ziua, la o boieriţă... peste trei dealuri depărtare. CAMII.AU, N. i 214. Are el in pădure, depărtare de-aici un ceas, două prisăci, sadoveanu, z. c. 34. Rezemă [drugii] de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. ispirescu, 59. <ţ> L n c. a d j. şi a d v. Din di'părluro (sau depărlărl) = de departe, de la mare distanţă. Deodată, din cerul albastru, au ieşit doi vulturi, negri soli ai nopţii din depărtare, de dincolo de razele culcate in amurg, arciiezi, p. T. 105. Din depărtări Văzutu-s-a crescind in zări Rădvan cu mire, cu nănaşi, COŞBUC, P. I 56. Milescu începu o melodie uşoară, ce părea că vine din depărtările adinei ale notelor de jos. D. ZAMFIRESCU, R. 143. Aerul, răsfirat in unde diafane subt arşiţa soarelui de veară, oglindeşte ierburile ¡i bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. JII 14. DEPĂRTĂT, -Ă , depărtaţi, -te, adj. 1. Care este departe în spaţiu, care se află la (mare) distanţă. Deodată se sttrni un zvon depărtat, Ca un glas ce-ar răzbate prin ceafă. DEŞI.IU, G. 42. Depărtate întinderi se vedeau in soarele amiezii cătră sate, care nu se deosebeau decit prin stilpi luminoşi de fum de priveliştile înconjurătoare. SADOVEANU, P. J. 726. Părinţii. . . te-ati dus piuă la marginea satului depărtat, de mină. ARCnEZl, P. T. 9. F i g. Podurile grajdurilor ¡i ale şurilor erau ticsite cu fîn vechi răspin-dind o miroznă depărtată de sulfină. CAMILAR, TEM. 240. <*> (Adverbial) Şi s-aude un izvor Către vale călător Cum suspină depărtat, Ca o doină pe-nserat. Diişr.ra, m. 48. 2. Care este departe în timp de momentul actual, care s-a petrecut sau a existat demult, ¡şi aducea aminte de cîte-o clipă din copilăria ei foarte depărtată. dumitriu, N. 74. Scriu aceste depărtate amintiri, cara-GIAIE, O. ni 21. DEPĂIlTIŞOlî adv. Diminutiv al lui departe; la o depărtare (relativ) nu prea mare. Mai depărtişor, de-a dreapta, urmează comişii. bXlcescu, o. I 123. Măi bădiţă, bădişor. Tu te-ai face scriitor. Dar pojta-i depărtişor. jarnîk-bîrseanu, D. 117. + (Precedat de adv. «hăt») Departe. Pimprejurul lacului era tăiaţi copacii pînă hăt depărtişor. SB1ERA, p. 67. DEPĂŞÎ, depăşesc, vb. IV. T r a n z. 1. A întrece pe cineva sau ceva care merge sau aleargă pe acelaşi drum şi în acelaşi sens; a lăsa în urmă. Depăşise pe ceilalţi alergători cil doi metri, q [Tunurile anticar] si rit in linia întîia şi au fost depăşite de tancuri. camilar, N. I 388. F i g. Viaţa biruieşte şi depăşeşte necontenit moartea. SADOVEANU, P. M. 280. 2. A trece peste o anumită limită sau peste un anumit nivel; a trece dincolo de..., a întrece o anumită măsură. Munciţi cu rîvnă... scoateţi pine mai multă pentru muncitorii de la oraşe! Ei muncesc depăşind normele, pentru a vă da unelte. CA.MII.AR, TEM. 403. După cîte reieşea din ziare, discuţiile nu depăşeau mult adincimea celor din tren. CAMIL PETiiEscu, u. n. 143. + A întrece puterile (fizice sau intelectuale) sau competenţa cuiva. Nu pot să rezolv această problemă căci mă depăşeşte. DI.TĂŞÎItE, depăşiri, s. f. Acţiunea de a depăşi şi rezultatul ei; trecerea peste o anumită limită. Fiecare întreprindere trebuie să-şi îmbunătăţească in permanenţă organizarea producţiei şi să asigure îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor privind reducerea preţului de cost al producţiei. scînteia, 1953, nr. 2734. DKPĂŞÎT, -A, depăşiţi, -te, adj. învechit, perimat. Teone depăşită. DEPENDENT, -Ă, dependenţi, -te, adj. Care depinde, care atîmă (de cineva sau ceva); (despre ţări) lipsit de autonomie economică sau politică, stăpînit fi exploatat de alt stat. Mişcarea de eliberare a popoarelor din ţările dependente şi coloniale. DEPENDENŢĂ s. f. Stare de atîmare, de subordonare; supunere. Lipsa de comerţ nedînd o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca şi poporul, se afla slabă în privinţa boierilor şi după organizaţia militară a ţării, in dependenţa de un soldat dc şeful său. bXlcescU, O. II 15. DEPENDINŢĂ, dependinţe, s. f. încăpere accesorie a unei case de locuit (bucătărie, bnie, cameră de serviciu etc.)î (Ia pl.) ansamblul acestor încăperi. O încăpere întunecata, o dependinţă a hotelului Trinacria, pardosită rudimentar cu piatră, camil petrkscu, B. 234. De fapt cojia-culf intr-adevăr, era cam neglijat, mai ales in privinţa dependinţelor. rebreant, R. II 48. In partea dreaptă a casei se aflau dependinţele, bucătăria, grajdurile. BOUNTiNKANU, O. 413. Dependinţele drumului — totalitatea lucrărilor sau a instalaţiilor cu care este înzestrat un drum pentru marcarea traseului, reglementarea circulaţiei etc. DEPEŞĂ, depeşez, vb. I. Tranz. (Astăzi rar) A telegrafia. Depeşează-mi din vreme să te aştept la gară. C. PETRESCU, O. P. I 12. DEPÎIŞĂ, depeşe, s. f. (Astăzi rar) înştiinţare transmisă prin mijloacele cele mai rapide (astăzi prin telegraf, v. telegramă). Ştafetele primarului au pornit cu goana cea mare a cailor, purtînd depeşă grabnică. GALAN, Z. r. 75. Pristanda: Coane Fănicăl o depeşă fe-fe urgentă! Cara-GIAI.K, o. T 143. Consulul general al Franţei cheamă pe C. A. Rosetti şi-i arată o depeşă prin care Lamartine... îi scria să-l prevestească că trimetea într-adins la Bucureşti pe un amic al său credincios, giiica, s. a. 159. DEPILĂ, depilezt vb. I. T r a n z. A înlătura părul de pe pielea pregătită pentru tăbăcit. A înlătura părul de prisos de pe corpul omului. DEPILĂJtE, depilări, s. f. Acţiunea de a depila; înlăturarea părului de pe piele. DEPILATOlt, depilatoare, s. n. Produs cosmetic cu ajutorul căruia se înlătură părul de prisos de pe pielea omului. DEPfNDE, depind, vb. III. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. • de *) 1. (Despre lucruri, fapte, acţiuni, atitudini) A fi legate cu necesitate de..., a fi în funcţie de..., a atîmade..., a fi în puterea cuiva. Nu se poate ca adevărul, dreptatea, fericirea popoarelor să depindă de un singur om, oricare ar fi el. CAMTL PETRESCU, b. 49. De rezultatele ce le va obţine depinde viitorul familiei, rebreanu, r. i 165. <^> (Unipersonal) Depinde mult şi de capriciul soartei. RE-breanu, R. Ii 76. <$• (Ca răspuns neprccis In o întrebare) Cind se poate termina lucrarea 1 — Depinde l 2. (Despre persoane, instituţii, regiuni, ţinuturi) A fi sub autoritatea, sub ordinele, sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. Era liber, nu datora nimănui nimic, nu depindea de nimeni. vi.aiii'ţA, o. a. iii 62. — Forme gramaticale: perf. s. depinsei, part. depins. DEPISTA, depistez, vb. I. Tranz, A descoperi ceva tăinuit, nedat pe faţă; a da de urma unui lucru ascuns, a cărui descoperire interesează, prezintă importanţă. A depista cazurile de scarlatină. DEPISTĂRE, depistări, s. f. Acţiunea de a depista; descoperire. Şcolile de artă şi-au propus in vara aceasta o acţiune intensă de depistare a talentelor reale. contem-poranui., s. n, 1950, nr. 184, 6/5. DEPLASĂ, deplasez, vb. 1. 1. Tranz. A lua ceva sau pe cineva din locul în care se găseşte şi a-1 pune în alt Ioc, a schimba locul unui obiect sau al unei persoane; a DEPLASAMENT — 54 - DEPOSEDA muta. Ema. . . îi tot deplasează pe cei din faţa ei ca să vadă mai bine sala. camii, petrescu, t. ii 95. El rezistă puţin, cum ar rezista un bolnav căruia ii deplasezi o mină scrintită. SEBASTIAN, T. 90. 2. Refl. (Despre funcţionari în exerciţiul funcţiunii) A se duce undeva pentru a face o cercetare, pentru a lucra în interes de serviciu, judecătorul s-a deplasat la Incid crimei. O echipă sanitară se va deplasa pe teren pentru depistarea bolnavilor. -$■ A trece dintr-o poziţie în alta, a aluneca; a se disloca. Terenuri care se deplasează. 1 s-a deplasat un rinichi, a Mase ■ compacte de aer, deplasîndu-se cu o viteză îngrozitoare... lovesc năprasnic muntele, incercînd să-l distrugă, bogza, c. o. 57. DEPLASAMENT, deplasamente, s. n. Greutatea volumului de apă dislocat de o navă care pluteşte, depin-zînd de starea de încărcare a navei. Greutatea totală a unei nave. DEPLASARE, deplasări, s. f. Acţiunea de a (s e) deplasa şi rezultatul ei. Diurne pentru deplasări. Loc. adv. în deplasare = în călătorie în altă localitate (pentru interes de serviciu). Se află în deplasare de două săptămîni. F i g. Toţi autorii sînt... de acord că e în-lume acum o deplasare categorică «spie stingă». CAMII, PETRESCU, T. I 24. DEPLASĂT, -A, deplasaţi, -te, adj. (Despre persoane) Care nu se află sau care are impresia că nu se află la locul lui. Mă găsesc lîngă această mică dramă amoroasă, ridicul ¡i deplasat, camii, petrescu, u. n. 114. Ani crezut, tinere prietin, că mă simţeam deplasat mimai aci. C. PETRESCU, c. V. 244. -£■ (Despre persoane şi despre manifestările lor) Care nu e aşa cum trebuie, cum se cuvine, cum se cere să fie; nepotrivit. Intransigenţa mea, care azi mi se pare deplasată, era aţiţată şi de tonul imperios... al interpretei principale, camii, petrescu, T. III 491. Nici un actor n-a fost deplasat în rol. c. PETRESCU, c. v. 253. DEl’I.AST I ii (A i 01 i, deplastificatoare, s. n. Material care se adaugă materiilor prime folosite în industria ceramică pentru a le micşora plasticitatea. DEPLfN1 adv. De tot, în întregime, pe de-a-ntregul, cu totul, în mod desăvîrşit, complet. Ziua se întunecase deplin şi asfinţise luceafărul de sară. sadoveanu, d. p. 24. Voi ce purtaţi cupa la gură, Ah ! deşertaţi cupa deplin! alecsandri, p. în 84. (Determinînd un adjectiv) Cînd am fost deplin vindecat... am ieşit în lume şi mi-am căutat regimentul, sadoveanu, p. m. 125. Si-ntr-un coşciug de-argint le-au pus Deplin armat. COŞBUC, P. i 148. <*> (Precedat de prep. « pe») Era intr-un tîrguşor de munte şi se simţea pe deplin restabilit. GalacTion, o. i 606. Nu putea să o săvîrşească pe deplin, căci turnul se surpa. ISPIRESCU, I,. 295. O frunte... corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa intr-adevăr plăcută. EMINESCU, N. 35. (Popular) Aşa cum trebuie, cum se cere. Face slujba deplin. HODOŞ, P. P. 164. DEPLÎN2, --N, deplini, -e, adj. întreg, complet, desăvârşit, perfect, neştirbit. Nu era stăpin deplin pe piciorul sting, dumitriu, N. 59. Nimic n-ar putea măsura mai bine dimensiunile misterioase ale lumii ca ascultarea atentă, în liniştea deplină a nopţii, a marelui dialog dintre ape şi pietre, bogza, c. o, 136. Luptătorii cauzelor drepte vor biruinţa deplină, camii, petrescu, T. iii 324. Ea e stăpînă deplină pe veniturile ei. REBREANU, r. i 190. Ajuns la maturitate. Primăvara toate sint proaspete, dar nu depline. delavrancea, a. 5. DEPLINĂTATE s. f. Faptul dea fi deplin; desăvîrşire, perfecţiune, plenitudine. Cum să-ţi explic?... Numai cine iubeşte drept şi cinstit simte deplinătatea unei asemenea bucurii. D. zamfirescu, r. 132. După două săptămîni de grăunţe şi de săceală, Fisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrare în deplinătatea formelor alese. HOGAŞ, M. N. ‘10. Unitatea de caracter şi punerea ei în evidenţă formează frumuseţea şi deplinătatea tipului lui Levante. MACE-donski, o. IV 73. DEPLÎNGE, depling, vb. III. Tranz. A plînge pe cineva care se află într-o situaţie grea, a simţi şi a arăta milă, părere de rău (faţă de o nenorocire, o pierdere etc.); a căina. De citeva ori Cecil lăsase a se înţelege că dezaprobă viaţa Madalei şi că îl deplinge pe Dinu Grinţescu. C. petrescu, a. 424. — Forme gramaticale: perf. s. deplinsei, part. deplîns. DEPLORĂ, deplâr, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A deplinge. DEPLORĂBILj -A, deplorabili, -e, adj. Care e vrednic de plîns, ca-e face o impresie penibilă, care inspiră milă; jalnic, lamentabil. Vreau să-ţi atrag luare-aminte asupra corecturii... Ea este deplorabilă, şi atît de deplorabilă îneît se taie gustid de-a publica ceva. ai.ecSandri, s. 65. DEPOLARIZA, depolarizez, vb. I. Tranz. (Fiz.) 1. A împiedica sau_a face să dispară (prin procedee chimice sau mecanice) polarizarea chimică a electrozilor. 2. A face să dispară polarizarea unui fascicul de lumină, transformîndu-1 în lumină naturală. DEPOLARIZANT, -Ă, depolarizanţi, -te, adj. (Adesea substantivat) (Substanţă) care depolarizează. Depolari-zanţii sînt de obicei oxidanţi puternici. DEPOLARIZARE, depolarizări, s. f. (Fiz.) Acţiunea de a depolariza şi rezultatul ei. DErOLARlZAT<3R, depolarizatori, s. m. (Fiz.) Substanţă care se introduce într-un element galvanic pentru a împiedica polarizarea; depolarizant. DEPONENT1, -Ă, deponenţi, -te, adj. (în gramaţica latină, despre verbe) Cu formă pasivă şi înţeles activ. DEPONÎNT2, -A, deponenţi, -te, s. m. şi f. Depunător. DEPOPULA, depopulez, vb. I. Tranz. (Despre anumite calamităţi) A distruge în mare parte populaţia unei ţări, a unei regiuni, a unui oraş. Războaiele de jaf şi cotropire au depopulat regiuni întregi. — Variantă: dcspopulă vb. I. DEPOPULAHE, depopulări, s. f. Acţiunea de a depopula; scădere (din cauza războaielor, epidemiilor, emigrărilor etc.) a numărului locuitorilor dintr-o ţară sau dintr-o regiune. Către sfîrşitul secolului al XVI-lea, s-a petrecut o depopulare in masă a satelor Ţării Romîneşti, părăsite de către sătenii ajunşi la deznădejde. IST. r.p.r. 195. DEPOPULAT, -A, depopulaţi, -te, adj. (Despre teritorii) Care a suferit o împuţinare mare a populaţiei. — Variantă: (învechit) despopulăt, -ă (bXi,cescu, o. ii 169) adj. DEPORTA, deportez, vb. I. Tranz. (în regimurile fasciste şi absolutiste) A duce pe cineva cu sila într-un loc de obicei îndepărtat, ca măsură represivă pentru activitatea lui politică. V. e x i 1 a, surghiuni. DEPORTARE, deportări, s. f. Acţiunea de a deporta. V. exil, surghiun. DEPORTAT, -A, deportaţi, -te, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care se află în deportare. DEPOSEDA, deposedez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de posesiunea unui lucru sau a unui drept, a lua cuiva stăpînirea pe care o are asupra unui lucru. In 1610, ţăranii din ţinutul Turzii, fiind deposedaţi de pămînturile lor, s-au răsculat, ist. r.p.r. 229. DEPOSEDARE - 55 - DEPRESIV DEPOSEDARE, deposedări, s. f. Acţiunea de a deposeda. Ritmul deposedării de pămînt a ţărănimii sărace şi mijlocaşe şi de întărire a moşierimii şi chiaburimii a luat un curs mai puternic în timpul crizei şi după criza economică mondială din 1929-1032. gheorghiu-dej, art. cuv 185. O dată cu dezvoltarea producţiei de' mărfuri se întăreşte deposedarea de pămînturi a ţăranilor rămaşi încă liberi. IST. r.p.r. 283. DEPOU, depouri, s. n. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep.«de ») Clădire în care se adăpostesc se întreţin şi se repară locomotive, vagoane de tren, de tramvai etc. Tramvaiele ies luminate din depouri. bogza, a. î. 247. Se ridica in zare matahala de scînduri a depoului de maşini. G. m. zamfirescu, m. d. i 14. 4- (Rar) Depozit şi loc de desfacere pentru anumite mărfuri. Te-ai mai gîndit şi la omul.. . care, o iarnă întreagă, crăpase buturugi la depoul de lemne, pas, z. 1 231. DEl'âZIT, depozite, s. •n. 1. Loc, clădire în care sînt depuse spre păstrare materiale de construcţie, mărfuri, efecte militare etc.; magazie. Pndul magaziilor destul de înalt... slujea ca depozit pentru mărfuri. V. ROM. noiembrie 1953, 14. Depozitele de muniţii..; la dracii! rosti Vatamanu. camilar, n. i 427. Tovarăşul Praida este la depozitul de liîrtie. camil petrescu, T. I 183. Formaţiune militară în spatele frontului, care aprovizionează unităţile armatei cu materiale, muniţii etc. De dumneavoastră, domnule plotonier-major Omu, îmi scrie depozitul de la Tulcea că sînteţi decedat, sadoveanu, p. m. 103. 2. Ceea ce se depune spre păstrare; (în special) bani sau hîrtii de valoare depuse la o instituţie bancară. Oricum, se va retrage din guvern, cu un depozit de cîteva milioane la o bancă elveţiană. G. M. zamfirescu, m. d. i 223. ■$> Loc. adv. Î11 depozit = în păstrare. Dacă.. . -în astă sară, n-oi scoate aceste hîrtii ce mi-au făgăduit că le-or ţine în depozit, mini... la termin sînt perdut! NEGRUZZI, S. in 160. -4. Depozit legal = exemplarele din fiecare lucrare tipărită, pe care tipografiile şi editurile sînt obligate prin lege să le trimită Camerei Cărţii din R.P.R., care le repartizează bibliotecilor publice mari. 3. Strat format prin sedimentarea substanţelor solide dizolvate sau aflate în suspensie într-un lichid; sediment. DEPOZITA, depozitez, vb. I. T r a n z. 1. A pune (ceva) în depozit. Am dat de un conglomerat păcătos. Trebuie să-l depozităm pentru baraj, jianu, c. 132. Se întoarse. .. din uşă, alegînd de pe poliţă un pachet de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi. c. petrescu, î. ii 3. 2. A pune (ceva) la loc sigur, a încredinţa (un lucru) spre păstrare. Depozitează in casa celui mai cinstit dintre cinstiţi — casierul băncii — un sac cu monede de aur. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 378, 3/1. DEPOZITAR, -Â, depozitari, -e, s. m. şi f. Persoană căreia i se lasă ceva în depozit, care păstrează ceea ce i s-a încredinţat. <$> F i g. Nu orişice trecător e un depozitar al comorilor literare contemporane. SADOVEANU, E. 13. Acei bieţi dăscălaşi, care au fost depozitari limbii şi naţionalităţii noastre, duceau o viaţă zdruncinată. GHICA, s. A. 72. DEPOZITARE, depozitări, s. £'. Acţiunea de a depozita şi rezultatul ei. Pornim să construim silozurile de depozitare pentru minereu. CĂLUCĂRU, o. P. 382. Şoproa-nele, căsuţa păzitorului, aria de depozitare, cîteva vago-nete... stau astăzi inutile, galaction, o. i 373. DEPOZIŢIE, depoziţii, s. f. Declaraţie făcută (mai ales ca martor) în faţa instanţelor judecătoreşti. Nevasta lui Ion Chirilă, ascultată ca martoră, făcuse o depoziţie bizară. SADOVEANU, î. A. 192. DEPRAVA, depravez, vb. I. Refl. (Folosit mai ales la timpurile compuse) A ajunge, a deveni depravat, decăzut, desfrinat; a se descompune din punct de vedere moral. DEPRAVARE, depravări, s. f. Faptul de a se deprava; corupţie, stricăciune, desfrînare. Principesele sînt nişte copile aproape, dar depravarea e în ochii lor. macedonski, o. ii 277. DEPRAVAT, -A, depravaţi, -te,'adj. Corupt, pervers, vicios, desfrinat, descompus din punct de vedere moral. DEPRECIA, depreciez, vb. I. Tr a n z. 1. A nesocoti valoarea unui lucru, a aprecia ceva sub valoarea sa reală. Căutînd să deprecieze tocmai ceea ce constituie forţa realistă a operei lui Caragiale, criticii burgheziei. .. l-au acuzat pe dramaturg de a fi creat doar nişte păpuşi, caragiale, o. I 36 (Prefaţă). 2. A face să scadă, a micşora valoarea, calitatea unui lucru. Apele... prin stagnaţiunea lor, depreciază pământul. I. IONESCU, D. 174. — Pronunţat: -ci-a. DEPRECIAT, -A, depreciaţi, -te, adj. 1. Desconsiderat, neapreciat. Scriitor depreciat. 2. Cu valoare scăzută. Monedă depreciată. — Pronunţat: -ci-at. DEPRECIATIV, -A, depreciativi, -e, adj. Care dovedeşte lipsă de consideraţie, care indică o desconsiderare sau conţine o notă de dispreţ. Epitet depreciativ. — Pronunţat: -ci-a-, DEPRECIERE, deprecieri, s. f. Faptul de a deprecia. 1, Nesocotire a valorii. 2. Devalorizare a unor valori materiale. — Pronunţat: -ci-e-. DEPRESA, depresez, vb. I. T r an z. 1. A desface cu presa o pereche de piese care au contact forţat. 2. A înlătura un număr de puieţi dintr-un seminţiş prea des. DEPRESANT, depresante, s. n. (Tehn.) Substanţă prin care se împiedică flotaţia unui minereu. DEPRESIONAbA, depresionare, adj. f. (în expr.) Zonă depresionară — zonă. din atmosferă cu presiunea atmosferică scăzută (proprie formării ciclonilor). — Pronunţat: -si-o-. DEPRESltiNE, depresiuni, s. f. I. 1. Formă de relief situată la un nivel mai jos decît regiunile înconjurătoare. Depresiunea subcarpatică. □ Clima depresiunii Mării Cas-pice se va schimba radical, scînteia, 1952, nr. 2385. îndoituri, depresiuni. . . se detaliau în transparenţa desă-vîrşită a aerului, ibrâileanu, a. 125. 2. (Uneori determinat de « atmosferică > sau « baro-metrică ») Vîrtej de aer (cu diametrul de cîteva sute de kilometri) în care presiunea aerului este mai mică decît în regiunile vecine şi care aduce timp rău în locurile pe unde trece. II. F i g. 1. Stare sufletească de tristeţe asociată uneori cu nelinişte; descurajare, deprimare. Pacea tristă a acestor aşezări îi sporea şi mai mult depresiunea sufletească, sadoveanu, z. c. 283. 2. (în orînduirea capitalistă) Scădere a valorilor de rentă, a acţiunilor etc., scădere a preţurilor, care survine în urma unei crize economice. — Pronunţat: -si-u-. DEPREStY, -A, depresivi, -e, adj. Care ţine de depresiunea neuro-psihică, caracteristic depresiunii neuro-psihice. DEPRIMA 56 — DEPUNE DEPRECIA, deprim, vb. I. Tranz. A produce (cuiva) o stare de depresiune; a mîhni, a întrista, a descuraja (pe cineva). L-a deprimat moartea mamei lui. DEPRIMANT, -A, deprimanţi, -te, adj. Care deprimă. Veste deprimantă. DEPRDiARE, deprimări, s. f. Starea celui deprimat: depresiune, descurajare, mîhnire. Starea asta a luit de descurajare şi deprimare morală. căuta... să se formuleze in fraze cumpănite, VLAHUŢĂ, o. A. m 13. DEPRIMAT, -A, deprimaţi, -te, adj. Descurajat, abătut, demoralizat. DEPRINDE, deprind, vb. IIÎ- 1. R e f 1. A se obişnui, a se deda, a se învăţa. La început se pare greu, dar te vei deprinde. NEGRUZZi, S. I 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») Într-atît mă deprinsesem cu el că, o zi de se întimpla să nu-l văd, îi simţeam lipsa. M. I. caragiale, c. 35. Ion a fost doar. militar, trăieşte de atîta vreme în Bucureşti, i s-a deprins urechea cu... saluturile ser-genţilor şi ale caporalilor din armată. SP. POPESCU, Mr G. 50. S-a deprins Radu cu toate, pentru că era băiat bun. VLAHTJŢĂ, o. A. 96. (Refl. reciproc) încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, ispirescu, L. 8. (Determinarea este o completivă cu verbul la conjunctiv) Duduca Florica se deprinsese să audă asemenea vorbe, aşa că nu ba băgat în seamă. GALAN, z. r. 87. Am căutat să-mi întocmesc o viaţă cinstită, să mă deprind din nou să lucrez. ANGKEL-iosiF, c. L, 85. Din copilărie, cu tine m-am deprins Să-mpart orice simţire de care sînt cuprins. alecsandri, o. 78. <§> (Cu un complement indirect) De atîţia ani de zile s-a deprins a cunoaşte vaporul, după catarte şi coş. dunĂreanu, ch. 105. Socoţi d-ta c-oi lăsa cu să strici bunătate de casă, unde m-am deprins a veni de douăzeci ş-atîţi de ani. alecsandri, t. i 359. (Rar, eliptic) Fata moşneagului se deprinsese aşa de harnică, cit totdeauna gătea toate lucrurile, sbiera, P. 212. T r a n z. îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce şi de unde vine. bart, e. 53. Tu cu şcoala ta l-ai deprins cu nărav. CREANGX, a. 13. Dan... zice maiestos:... Aşa vi-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie! La trai fără mustrare şi fără prihănie. ALECSANDRI, p. a. 172. 2. Tranz. (Complementul indică lucrul învăţat) A-şi însuşi cunoştinţe (temeinice) într-un domeniu, prin învăţătură sau practică organizată, sistematică. Dar tu, fetişcană de făurar... Tu n-ai apucat să deprinzi altă şcoală Decît slugăreala pe la uşa bogatului, deşliu, G. 53. Coconul împărătesc... deprinsese de la oştenii curţii călăria şi armele, sadoveanu, D. p. 15. Deprinsese curînd mecanismul serviciului şi era un bun funcţionar. GALACTION, O. I 617. El deprindea intr-o zi ce alţii nu deprindea într-un an de zile. sbiera, p. 248. F i g. Slove din carte n-am învăţat a ceti, dar sufletul oamenilor l-am deprins. SADOVEANU, Z. C. 224. (Complementul indică persoana pe care cineva o instruieşte) Ne-ai deprins o ţiră cu cartea, camilar, n. n 381. A dresa. Strămoşii noştri aveau obicei de a îmblînzi şoimii şi a-i deprinde la vînat. alecsandri, p. P. 60. — Forme gramaticale: perf. s. deprinsei, part. deprins. DEPRÎNDERE, deprinderi, s. f. 1. Faptul de a (s e) deprinde. Educarea şi deprinderea oamenilor muncii cu conducerea treburilor ţării. 2. Obişnuinţă, obicei. Deprinderile şi vorbele mele n-au fost totdeauna prea statornice. SADOVEANU, Z. c. 119. Iartă-mă... că n-am puiul să-mi stăpînesc faţă de tine gestul defensiv pe care mi l-a lăsat deprinderea. GALACTION, O. I 225. Figurează-ţi unul din acei vechi boieri de ţară moldavi primitivi, cuj deprinderi patriarhale, negruzzi. s. i 221. 8. Uşurinţă într-o îndeletnicire oarecare, cîştigată printr-o practică îndelungată; destoinicie, dexteritate. Deprindere tehnică. 4. (Neobişnuit) Acţiune obişnuită, des repetată într-o îndeletnicire oarecare, exerciţiu. Deprinderile sprintene şi obositoare ale vînătoriei. odobescu, S. iii 13. DEPRÎNS, -A, deprinşi, -se, adj. 1. (De obicei urmat de determinări exprimate printr-un verb la infinitiv sau la conjunctiv ori printr-un substantiv introdus prin prep. «cu» sau, mai rar, « la ») Obişnuit, dedat, învăţat. Nit ne predă învăţătura în clase Un jalnic «pedagog de şcoală nouă 9, Deprins să dea săracidui tot 6, Vlăstarului de bogătaş tot 9. cassian, H. 76. Omul acesta deprins cu vintul iute de la larg.. . avea groază de ferestrele deschise. M. i. caragiale, c. 42. Erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ţt cadă greu. creangă, p. 161. Au zis, şi-n nerăbdare-i pe lingă el în grabă Adufiă-a lui armată deprinsă la omor. alecsandri, p. ni 198. + (Despre animale) Dresat. [Pasărea] era deprinsă a grăi ca un om. sadoveanu, d. p. 41. 2. Experimentat. Este un om nici prea tînăr, nici prea bătrîn; pare foarte ostenit, şi un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. caragiale, o. ii 212. DEPUNĂTOR, -OARE, depunători, -oare, s. m. şi. f. Persoană care depune spre păstrare (de obicei la o instituţie bancară) o sumă de bani, hîrtii de valoare, lucruri de preţ etc.; deponent. DEPÎTNE 1, depun, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mînă, punîndu-1 undeva (ca să rămî.iă acolo). E sîmbătă seara şifuncţionarii din birouri au depus condeiele cu un sfert de oră mai devreme. galaCTION, o. I 600. Hasan plecat depune pe cîmpul ud de sînge Copilul, rod în floare, ce tremură şi plînge. alecsandri, p. iii 345. F i g. Dacă vreţi, răspundeţi-mi cînd pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră. Camfl petrescu, u. n. 217. A depune jbani (la o instituţie bancară) = a da bani în păstrare (la o instituţie bancară, de obicei contra unei dobînzi). A depune un act, o cerere, un raport etc. = a înainta, a preda forului competent un act, o cerere etc. Mi-a trimis tata... un raport ca să-l depun la minister. CAMIL petrescu, T. n 409. A depune armele = a se preda, a se declara învins; f i g. a ceda în faţa argumentelor adversarului, a se declara convins. O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curînd silit să depun armele. M. I. caragiale, c. 8. Cu cincizeci mii oameni paşa vă loveşte, Armele depuneţi, primiţi a vă da, Căci cu caii numai vă vor sfărîma. bolintineanu, o. 69. A depune un mandat = a renunţa la o însărcinare încredinţată, neputînd-o duce lai îndeplinire. A depune ju-rămîntul = ajura, a-şi lua angajamentul solemn de a spune adevărul (în faţa justiţiei); a-şi lua în mod solemn angajamentul de a-şi îndeplini datoria (de cetăţean etc.). N-am putut să depun jurămîntul. camu, petrescu, t. m 171. A depune un examen = a se prezenta la un examen, a da un examen. Veneau acum să depună examenul la şcoala statului, galaction, o. i 57. (Despre animale care se înmulţesc prin ouă) A depune ouăle = a lepăda ouăle (la loc potrivit). A depune muncă, efort, osteneală etc. — a munci, a se strădui. încearcă in toate felurile, depunînd adevărate sforţări, însă fără rezultat. Sahia, n. 104. Cu drept cuvînt, te aşteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. odobescu, s. iii 10. 2. Refl. (Despre substanţe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se aşeza la fund, formînd un sediment. După încetarea inundaţiilor nămolurile se depun, acoperind valea (lunca) cu aluviuni . .. şi ridicind malurile albiei, mineralogia 58. O cantitate echivalentă de cupru se depune pe catod. fizica 133. — Forme gramaticale: perf. s. depusei, part. depus, DEPtÎNE*, pers. 3 depune, vb. III. I n t r a n z. (Despre vaci, bivoliţe şi alte animale domestice; regional, rar) A-şi mări ugerul (ca urmare a secreţiei abundente de lapte), a fi aproape să fete. îndată au ¡i DEPUNERE DERETECAT depus oaia şi in scurt timp au şi jălat doi miei tare frumoşi, cu lina creaţă de aur. SBIERa, p. 112. — Forme gramaticale: perf. 8. depuse, part. depus. DEPÜNERE, depuneri, s. f. Acţiunea de a (s e) depune şi rezultatul ei. 1. Sumă de bani depusă la o instituţie bancară. 2. Material depus pe o suprafaţă sau pe fundul unui recipient; depozit, sediment. 3. (Jur.; în expr.) Mandat de depunere =* (în vechea legiuire de procedură penală) ordin dat de judecătorul de instrucţie organelor de poliţie judiciară, de a ridica şi ţine la dispoziţia sa, timp de 24 de ore, o persoană învinuită. DEPURATÎV, -A. depurativi, -e, adj. (învechit, adesea substantivat) (Substanţă) care curăţă organismul de substanţe vătămătoare. DÉPUTÂT, -Ă, deputaţi, -te, s. m. şi f. Ï. Persoană aleasă, prin vot, ca reprezentant al poporului într-un organ al puterii de stat. Alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru sfaturile populare se fac prin vot universal, egal, direct şi secret. coNST. r.p.r. 43. Astăzi oamenii muncii sînt aceia care propun pe cei mai vrednici, mai cinstiţi şi mai pricepuţi dintre ei pentru funcţia de deputat, de gospodar al treburilor obşteşti. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. La alegerile noastre libere de astăzi, reamin-tindu-ne imaginea deputaţilor de altădată — imagine a patriotismului de cafenea, a tăietorilor de cupoane, a trădării de patrie — ea reprezintă pentru noi o mărturie istorică. Mărturie a ticăloşiei şi banditismului « deputaţilor » burghezo-moşierimii. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373, 1/1. 2. (învechit) Persoană aleasă şi trimisă într-o misiune importantă; delegat, sol. La 1460 domnul Vlad al V-lea, văzind numeroasele biruinţe ale turcilor, coprinderea Con-stantinopolulvi şi groaza ce numele lor răspîndea tn toată Europa, sfătuindu-se cu poporul, trimise deputaţi la Adria-nopole şi încheiară un tractat. bXlcescu, o. i 228. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa... să-şi urmeze drumul la Constantinopol. negruzzi, s. i 142. DEPUTĂŢIE, deputaţii, s. f. (învechit şi arhaizant) Deputăţie (2). Eliade a pus pe umeri o pelerină albă şi aşteaptă solemn deputaţia de săteni, camii, petrescu, b. 112. Mihai-vodă trimise o deputăţie de două persoane. bXlcescu, o. ii 266. — Variantă: (învechit) dcjmf afume (pronunţat -ţi-u-) (camii, hîtrescu, b. 110) s. f. DlvPUTAŢlUXE s. f. v. depiitajio. DEPUTĂŢIE. deputăţii, s. f. 1. Funcţia sau mandatul de deputat (1). [Caţavencu] se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia, caragiale, o. I 120. 2. Delegaţie de deputaţi (2); solie. Excelenţa-sa... vrea să vorbească numai cu o deputăţie de fruntaşi cu răspundere, camil petrescu, b. 162. DERAJĂ, deraiez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre vehicule care merg pe şine: tren, tramvai etc.) A sări, a ieşi de pe şine. La ieşirea din Buftea... a deraiat un tren de marfă, caragiale, m. 142. 2. F i g. (Despre oameni) A vorbi aiurea, a se îndepărta, a se abate de la subiect; a devia. A deraiat de la subiect. DERAIÉRE. deraieri, s. f. Acţiunea de a deraia. La curbe, locomotiva şi vagoanele săreau pe ¡ine şi ameninţau cu deraierea, macedonski, o. m 76. DERANJ, deranjuri, s. n. 1. Dezordine, neorînduială. - 2. F i g. Tulburare a liniştii (cuiva); stingherire, stîn- jenire, incomodare. Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj, caragiale, O. I 117. ^ (Rar) Oste- neală. Şi-a privit numai hainele negre, gindindu-se, poate, că deranjul imbrăcării lor a fost degeaba. TAS, z. I 96. DERANJA, deranjez, vb. I. Tranz. 1. A strica ordinea, rînduiala unor obiecte, lucruri etc.; a răvăşi, a răscoli. Cu zugrăvitul pereţilor am deranjat toată casa. (Familiar, în e x p r.) A-şi deranja stomacul = a căpăta o indigestie, a-şi strica stomacul, a avea diaree. 2. A tulbura liniştea sau activitatea cuiva; a stînjeni, a stingheri, a incomoda. Nu deranjăm pe nimeni... E un conac cu peste 20 de camere. CAMII, petrescu, T. ii 124. Nu mi-ar fi plăcut să deranjez lumea, pe simple presupimeri. c. petrescu, r. dr. 85. Bogoiu e mereu aici să mi-o amintească... — Şi te deranjează? SEBASTiAN, t. 76. R e f 1. (Mai ales în formule de politeţe) A se osteni. Vă rog să nu vă deranjaţi, a Cu ocazia asta aduc un fagure de miere pentru musafirii mei. — Vai, de ce te deranjezi, maică Nimfodoră? SADOVEANU, P. M. 60. DERANJAMENT, deranjamente, s. n. 1. Perturbare în bunul mers al unei maşini, al unei instalaţii etc.; defectare. Nu se poate vorbi la telefon din cauza unui deranjament pe linie. 2. (Familiar, determinat prin « de stomac») Indigestie, diaree. DERANJARE s. f. Acţiunea de a deranja. 1. Răvăşire, răscolire. 2. Stingherire, incomodare. DERAN.TĂT, -A, deranjaţi, -te, adj. Care este în dezordine, în neorînduială; mutat de la loc; răvăşit, răscolit. Nu dansaţi?... se miră domnul Bastion, aşezîti-du-şi cu un zimbet amabil cravata de mătase, deranjată. c. petrescu, î. ii 248. DERAPÂ, pers. 3 derapează, vb. I. I n t r a n z. (Despre vehicule cu roţi de cauciuc sau despre sănii) A aluneca într-o parte, faţă de direcţia de înaintare (din cauza aderenţei prea mici la sol). Roţile automobilelor derapează la virajii. C. petrescu, C. v. 239. DERAPĂRE, derapări, s. f. Faptul de a derapa. DERATIZA, deratizez, vb. I. Tranz. A curăţa de şoareci sau de şobolani (un local, un hambar, un vapor etc.). Ca să nu sufere comerţul maritim, navele sint controlate, dezinfectate şi deratizate, bart, E. 374. DERATIZARE, deratizări, s. f. Acţiunea de a deratiza. Deratizarea hambarelor de cereale. DERÂDICĂ vb. I v. deref¡Cil. DERĂTECĂ vb. I v. deretica. ' DERREDfiU, derbedei, s. m. Om fără căpătîi, om de nimic; pierde-vară, haimana, vagabond. Ai avut dreptate să te gindeşti c-ar fi nişte lotri şi nişte derbedei. SADOVEANU, z. c. 83. Grădina era aproape pustie. Numai ciţiva derbedei dormitau ici şi colo, pe capete de bănci. ibrXileanu, a. 84. Umbli haimana pe poduri cu derbedeii, filimon, C. 82. DERDELtJŞ, derdeluşuri, s. n. (Regional) Loc în pantă unde se dau copiii cu săniuţa; săniuş. Nu mai dirdiia nici cînd venea la şcoală, nici cînd se ducea la derdeluş. PAS, z. i 71. DERDICĂ vb. I v. deretica. DEROGE vb. III v. drege. DEREŞ, -Ă, dereşi, -e, adj. (Regional, despre cai) Cu părul roşu amestecat cu alb. <$> (Substantivat) Să ducea p-un dereş de nu i se vedeau picioarele, delavrancea, A. 105. DERETECA vb. I v. deretica. DERETECĂT, -Ă adj. v. dereticat. DERETICA — 58 — DERlDERE DERETICĂ, deritic, vb. I. 1. 1 n t r a n z. A face rînduială, a curăţa prin casă (scuturînd aşternutul, ştergînd praful, - măturînd etc.). Se mişca încolo şi încoace prin cameră, dereticind şi aşezînd. Deretica smuncind şi aşeza trîntind. sadoveanu, n. f. 5. Atunci se pune fata şi scutură şi deretică. ISPIRESCU, 1,. 337. 2. T r a n z. A pune (ceva) în ordine, a aranja. Afară se auzea ploaia cernută fără istov, glasul birjarului dereticind ceva în jurul trăsurii, C. PETRESCU, S. 81. în vremea asta tu deretică toate şi pregăteşte cele de cuviinţă. SADOVEANU, d. p. 78. — Variante: (regional) dorădicii (sbiEra, p. 31), derătecâ (vlahuţX, n. 9), dcrdicii, derdic (creangX, a. 69), derctccd (camtl petrescu, t. i 542, ispirescu, i„ 149, popescu, iî. iii 118), dirctică (la tdrg) vb. I. DERETIOĂRE, dereticări, s. f. Dereticat1. Olga era chiar de părere... să procedăm eventual la o dereticare radicală aci, in biroul d-voastră, CAMII, PETRESCU, T. iii 226. DERETICĂT1 s. n. Faptul de a deretica; punere în rînduială, aranjare. Ii mai ţinea în pat [pe copii], ca să n-o încurce la dereticatul casei. PAS, Z. I 247. DERETICAT2, -Ă, dereticaţi, -te, adj. (Despreinteriorul unei case) Pus în rînduială; aranjat, curăţat. (Atestat în forma deretecat) Lăuntrul odăii e deretecat de ţi-e drag să te uiţi la el. DEI.AVRANCEA, s. 7. — Variante: deretecât, -ă, dircticĂt, -ă (odobescu, s. i 95) adj. DERIVĂ, deriv, vb. I. 1. Intranz, A se trage, a proveni, a rezulta din. . . Multe deprinderi rele derivă din lene. (Lingv.) a) (Despre limbă, cuvinte şi sensul cuvintelor) A proveni, a-şi trage originea din...; (tranz.) a arăta provenienţa unui cuvînt din altul. Limba romînă derivă din limba latină. Cuvîntul romînesc « obraz » derivă din cuvîntul vechi slav lobrazuit. I)) (Despre cuvinte; cu determinări introduse prin prep. « de la ») A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. Cuvîntul «fierar o derivă de la «fier », căruia i s-a alipit sufixul i -ar ». 2. Tranz. (Tehn.) A abate o apă curgătoare din albia ei naturală în altă albie sau într-un canal. A abate vehiculele de pe o cale de comunicaţie pe altă cale existentă, construită sau improvizată în acest scop. -$■ A ramifica o cale de comunicaţie sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 8. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se depărta din drumul său normal sub acţiunea vîntului sau a unui curent; a devia. Vaporul derivă mult spre dreapta, din cauza furtunii. DERIVĂRE, derivări, s. f. Acţiunea de a deriva. 1. Provenire, coborîre din... -$■ (Lingv.) a) Pro-venirea unui cuvînt din altul; arătarea provenienţei unui cuvînt din altul. La derivarea cuvintelor trebuie să se aibă în vedere atît forma, cit şi sensul, b) Procedeu prin care se formează un cuvînt din altul cu ajutorul sufixelor sau al prefixelor; derivaţie (3). Un important mijloc de îmbogăţire a vocabidanditi este derivarea. Graur, f. i,. 197. <> Derivare regresivă v. regresiv. 2. (Mat.) Operaţie folosită în calculul diferenţial pentru obţinerea unei derivate. DERIVĂT1, (1) derivaţi, s. m. şi (2-4) derivate, s. n. 1. (Chim.) Substanţă preparată din alta şi care de obicei păstrează structura de bază a substanţei din care provine. Nitrobenzenul este 'un derivat al benzenului. 2. Produs industrial extras dintr-o materie primă. Acum face o lucrare foarte importantă: derivatele din arpacaş. baranga, i. 158. 3. (Lingv.) Cuvînt care derivă (1 b) de la alt cuvînt. Muncitor ti e un derivat de la < munci ». 4. Lucru care rezultă, îşi trage obîrşia, derivă(l) din altul. Cred că acest sentiment era mai curînd un derivat al fricii, camii, petrescu, u. n. 337. DERIVĂT-Ă, derivaţi, -ie, adj. 1. Care derivă, se trage, decurge, rezultă, provine din ceva; format prin derivare (1 b). Un cuvînt derivat. 2. (Tehn.; despre cursul unei ape) Abătut din albia sa naturală. -4- (Despre vehiculej Abătut de pe o cale de comunicaţie pe alta. + (Despre o cale de comunicaţie, un canal) Abătut, ramificat din traseul principal. Un canal derivat. DERIVĂTĂ, derivate, s. f. (Mat.) Limita raportului dintre creşterea funcţiunii şi cieşterea variabilei cînd creşterea variabilei tinde către zero. DERIVATÎV, -Ă, derivativi, -e, adj. Care trage sau abate ceva în altă parte. (Med.) Care atrage sîngele sau umorile dintr-o parte a corpului în alta. Remediu derivativ. -$• (Substantivat) Vezicătoarea, sinapismul etc. sînt derivative. DERIVĂŢIE, derivaţii, s. f. 1. Ramificaţie secundară (permanentă sau temporară) a unui curs de apă, a unei canalizări, a unui circuit electric, a unei conducte de fluid sau a unei căi de comunicaţie. Şoseaua fiind in reparaţie, automobilele o luau pe derivaţie. -f- Lucrare prin care se abate un curs de apă (pentru irigaţie; alim-nta-rea unui oraş etc.). 2. (Mii.) Abaterea unui proiectil din planul de tragere, cauzată de rotaţia în jurul axei sale. 3. (Lingv.) Derivare (1 1)). «Căsuţă o este format prin derivaţie din « casă ». a Fondul principal de cuvinte e în raporturi strinse cu structura gramaticală şi datorită sistemului de derivaţie prin afixe sau alte mijloace, h. ROM. 1953, nr. 1, 23. Declinarea, conjugarea sau derivaţia cuvintelor sînt legile organizării interne ale limbii, macrea, F. ÎS. 4. (Mat.) Operaţie în cadrul analizei matematice, folosită pentru a găsi derivata unei funcţiuni. — Variantă: (învechit) derivafiiîflo (pronunţat -ţi-u-) (odobescu, s. m 29) s. f. , DERIVAŢlUNE s. f. v. derivaţie. DERÎVA, derive, s. f. I. 1. (Mar. şi aviaţie) Unghiul dintre direcţia de deplasare dorită a unui avion sau a unei nave şi direcţia reală de deplasare determinată de vînt (la avioane) sau de curenţii maritimi (la nave)A merge (sau a fi) în derivă=- a pluti în voia vîntului şi a valurilor. . i 47. în mijlocul unui codru înalt şi des ca peria era tăinuit un castel vechi. vlahuţă, o. A. 215. Cînepă frumoasă şi deasă cum ii peria. creangX, a. 49. Idol, tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des! EMINESCU, o. I 80. + (Despre ţesături) Ţesut strîns, bătut. (Poetic) O pînză deasă de ploaie se aşterne... peste .Ţara Birsei. bogza, c. o. 206. 2. (Despre părţile componente ale unei colcctivităţi sau unităţi) Strîns, aşezat unul lîngă altul sau foarte aproape unul de altul. Din ferestrele cu zăbrele dese. . . coconii şi argăţimea împuşcară în tătari. GALACTION, o. J 53. Sub bolţi încenuşate, păiajenul îşi ţese Dantela lui subţire din fire lungi şi dese. macedonskt, o. i 23. 3. (Despre ploaie, ceaţă, umbră etc.) Compact, dens, de nepătruns. Căzu o ceaţă deasă şi cenuşie, Intunecînă cîmpia şi vederea, preda, î. 35. Era o ploaie cu totul alta decît în valea Şiretului. Cenuşie, măruntă şi deasă. SADOVEANU, z. c. 189. Un foc... făcea ca întunecimea de primprejur să pară mai deasă. maCEDonski, o. iii 11. Din umbra deasă ce doarme-ntre canaluri... O tainică-armonie pluteşte peste valuri. ALECSANDRI, P. I 155. II. (în sens temporal) 1. (Despre întîmplări, fenomene sau acţiuni) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmînd mereu unul după altul; repetat, frecvent. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. G. m. zamfirescu, M. D. i 50. Se auziră ropote dese, ca o fugă cadenţată. SAHIA, N. 37. Chiar dacă deasa citire a cărţii tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeţ, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată, odobescu, s. m 13. începu rar şi cu dese pauze, negruzzi, s, i 8. ^ (Adverbial) a) De multe ori, în repetate rînduri. Şi firul tău se rupe des, Căci glnduri te frămîntă. coşbuc, P. i 192. La geamul tău ce strălucea Privii atit de des. EMINESCU, o. I 191. 1») La mici intervale de timp. Cele citeva zeci de lopeţi fulgerau des in lumina lunii, camjlar, n. i 382. Să nu-mi dai prea des călriie. caragiale, o. ni 57. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne intîlnim. Şi zău, des ne-am întîlni Duştnanele de n-ar fi! jarnîk-bîrseanu, d. 68. 2. (Rar; despre mişcări care se repetă) Repede, iute, grăbit. Respiraţia grea, trezită, acră, caldă şi deasă a mulţimii, dospită in fumul de ţigări. .. dau salonului o asemuire de cafenea, delavrancea, s. 131. Merseră cu un pas des. negruzzi, s. I 120. <$> (Adverbial) Am stat la roata morii, Şi roata umblă des, Şi roata morii cîntă Cuvinte cu-nţeles. coşbuc, p. i 60. ' DESĂG s. m. v. desagă. DESĂGĂ s. f., desagi, s. m. (Mai ales la pl., avînd acelaşi sens ca la sg.) Un fel de sac format din două părţi (semănînd fiecare cu o traistă). Minaţi. . . porunceau bacii, săltîndu-şi pe umeri trăistile şi desagii. CAMILAR, T. 5. L-or lua pe Colţun cu dînşii într-o desagă. sadoveanu, N. F. 39. Mama Zoiţa, cu o pereche de desagi pe umeri şi cu citiboţelele in băţ, pleca la tirguşorul vecin să mai cumpere ceva oale şi ulcele.' BU70R, s. 77. F i g. Sînt sigur că ne vine cu desaga plină de ştiri plăcute. caragiale, o. vii 68. (La sg.) Fiecare dintre cele două părţi ala desagilor; p. e x t. traistă. — Gen. neart. şi: desnge (BASSARABESCU, v. 44). — Variantă: (rar) desâg (alecsandri, p. p. 130) s. m. DESĂRĂ adv. v. deseară. DESĂGĂRÎŢĂ, desăgăriţe, s. f. (Rar) Călugăriţă care umblă cu desagii ca să stringă daruri, de-ale mîncării etc. pentru maicile din mănăstire. Cu maica Evlampia, DESĂGEL - 60 - DESCĂLECĂTOARE desăgăriţa din Văratec, am avut ¡i eu, odată, oleacă de clenci. CREANGĂ, p. 115. Am zis şi eu în gîndul mieu că are întrucîtva dreptate maica desăgăriţă.. id. ib. 116. DESĂGfÎîL, desăgei, s.m. (Popular) Desăguţă. (Cu pronunţare, regională) Ăşti doi dăsâgei Plini cu gălbenei. TEODORESCU, P. P. 499. DESĂGI0R, dcsăgiori, s. m. (Popular) Desăguţă. Ia cătaţi in desâgiori, C-or fi plini de gălbiori. TEODORESCU, p. p. 503. DESA GtJŢĂ, desăguţe, s. f. Diminutiv al lui desagă; desăgei, desăgior. Se gătiră de drum, îşi luară fiecare desăguţă d-a umeri. .. şi apucară unul spre răsărit iară altul spre apus. ISPIRESCU, L. 96. DESĂRĂ, desărcz, vb. I. T r a n z. (Cu privire Ia alimente) A face mai puţin sărat. DESĂRCINA, desărcinez, vb. I. Tranz. A elibera (pe cineva) de o sarcină, de o îndatorire, de o obligaţie, de o funcţie. X a fost desărcinat din funcţia de director. DESĂYÎRŞf, desăvîrşesc, vb. IV. JT r a n z. 1. A perfecţiona. Opera pe care o desăvîrşeşti de peste treizeci de ani... îţi va hărăzi nemurirea, m. I. caragiale, C. 107. Ar trebui să vii la Iaşi ca să-ţi desăvîrşeşti educaţia şi să înveţi cum să trăieşti în lume. russo, o, 134. <*>■ Refl. Şi s-o înveţi [mecanica] la fabrica de ace, trecînd apoi la un atelier sau la o fabrică mare... unde ai fi putut să te desăvîrşeşti. PAS, Z. i 304. 2. A face ca o acţiune să capete formă definitivă, să ajungă la culmea dezvoltării; a dezvolta pe deplin, a împlini. Războiul balcanic — mai ales cel dintîi — a desăvîrşit eliberarea ţărilor balcanice de sub jugul turcesc. IST. r.p.r. 479. ^ (Rar) A duce la îndeplinire, a duce la bun sfîrşit; a realiza, a săvîrşi, a termina. Nu ştiu dacă voi fi destoinic să desăvîrşesc aşa călătorie, macedonski, o. i 436. DESAVÎRŞÎRE, desăvîrşiri, s.f. Acţiunea de a se desăvîrşi şi rezultatul ei. 1. Ducere a unei acţiuni la îndeplinire, la forma ei definitivă; dezvoltare completă, realizare. Eliberarea ţării noastre de către eroica Armată Sovietică a creat condiţiile favorabile pentru ca proletariatul, condus de Partidul Comunist din Romînia, să înfăptuiască alianţa de luptă a clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, trecînd la desăvîr-şirea revoluţiei burghezo-democraîice. REz. hoţ. i 87. Loc. adv. Cu desăvîrşire = cu totul, în întregime, pe deplin; absolut. Pustie cu desăvîrşire, grădina dezvelea spre seară... frumuseţi nebănuite. M. i. Caragiale, c. 35. In cîţiva ani de zile m-am calicit cu desăvîrşire. CREANGĂ, a. 159. 2. Perfecţionare; perfecţiune. O încercare veşnică spre desăvîrşire se accentuează, anghel, pr. 185. Toţi oamenii trebuiesc, prin legile ce îşi fac, prin învăţătura ce primesc, prin orice lucrare ce au unii asupra altora, a-şi înlesni desăvîrşirea lor. BĂLCESCU, o. I 350. DESĂYlRŞÎT, -Â, desăvîrşiţi, -le, adj. 1. Ajuns la perfecţiune; pcrfect. Caragiale a fost un artist desăvîrşit, care a muncit îndelung la perfecţionarea limbii şi stilului scrierilor sale. LUpta DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 86. Drumul Oltului prin lume e ... un lung poem simfonic, căruia mereu i se adaugă noi melodii şi teme reluate de tot mai multe şi desăvîrşiîe instrumente, bogza, c. o, 125. <$> (Adverbial) Nu pot fi toate desăvîrşit de bune. Ş-acest trandafir îşi are spinii lui. sadoveanu, z. c. 241. 2. (Despre fapte, stări, procese etc.) Deplin, complet, absolut. Era o singurătate desăvîrşită; nu se vedeau încă fumuri de sate, şit în fînaţunle fără hotar, trebuiau să iasă sara la păşune zimbrii şi cerbii, nesupăraţi de desimea oamenilor. sadoveanu, o. vn 57. Istratie slobozi un glas de bas profund, in desăvîrşită nepotrivire cu fiinţa lui firavă. id. z. c. 9. Metamorfoza reciprocă va fi desăvîrşită. EMINESCU, N. 62. (Adverbial) E desăvîrşit .orb. NE-gruzzi, s. i 41. DESBARCĂ vb. I v. debarca. DESCALIFICĂ, descalific, vb. I. Tranz. 1. A declara (pe cineva) nedemn de stima sau respectul altora (din cauza unei fapte reprobabile pe care a săvîrşit-o); a dezonora. V. reproba. Un imperativ drastic, înscris în inimi, descalifica haimanaua care se purta cu o femeie... inelegant. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 142. 2. A declara nedemn şi a exclude pe cineva dintr-o competiţie sportivă pentru abateri de la regulamentul de concurs sau pentru comportare nesportivă. + (în trecut, ca rămăşiţă a moravurilor feudale) A declara (pe cineva) nedemn de a se bate în duel. A vrut să-şi ridiculizeze adversarul. EH să-i fie de bine! Eu nu descalific băiatul. CAMIL PETRESCU, T. I 131. DESCALIFICARE, descalificări, s. f. Acţiunea de a descalifica. 1-. Declararea cuiva ca fiind nedemn de stima sau respectul altora (din cauza unei fapte reprobabile pe care a săvîrşit-o); dezonorare. V. reprobare. 2. Excludere (a cuiva) dintr-o competiţie sportivă; (în trecut, ca rămăşiţă a moravurilor feudale) declararea cuiva ca nedemn de a se bate în duel. Aşa întîmplîndu-se lucrurile, nu credem că e. sub nici un cuvint, cazul de descalificare. CAMIL PETRESCU, T. I 127. DFSCĂLCĂ, descâlc, vb. I. Tranz. (Rar) A desface cu fierul de călcat o cută sau o îndoitură a unei ţesături; a netezi. DESCĂLECA, descălec, vb. T. Intranz, 1. A se da jos, a cobori de pe cal. Au descălecat ş-au lăsat caii unul lingă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe. Sado-veanu, B. 162. Apare un ofiţer descălecat, plin de praf. CAMII, PETRESCU, T. II 424. Aci ii venea să descalece, ca să adune cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 17. (Determinat, pleonastic, prin «de pe cal») Turcul... descălecă de pe cal şi lăsă friul in miinile ciobanului. GA-Laction, o. i 287. ^ T r a n 2. (Popular, cu complementul «calul»; atestat în forma descălica) Cal descălica, Că-păstru-i scotea, teodorescu, P. P, 418. ^ Tr a n z. (Rar) A da jos de pe cal. Nu-şi putea alunga amintirea... soldaţilor de plumb din copilărie, jucăriile de acum şaizeci de ani, cînd îi descăleca din şa. C. PETRESCU, R. DR. 209. 2. (Termen folosit de cronicari în legătură cu întemeierea Ţărilor Romîneşti; azi arhaizant) A se aşeza statornic într-un loc, întemeind o ţară (nouă). Dragoş-vodă a descălecat în Moldova. t=3 Oierii aceştia care au descălecat dincoace de munte, ca mulţi alţii în curgerea vremii, au întemeiat sate. sadoveanu, E. 92. — Variantă: doscălicâ vb. I. DESCĂLECARE, descălecări, s, f. Acţiunea de a descăleca. 1. Coborîre de pe cal. 2. (Termen folosit de cronicari în legătură cu întemeierea Ţârilor Romîneşti; azi arhaizant) Aşezare, stabilire, statornicire într-un loc pentru a întemeia o ţară nouă. Nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, cînd Alexandru I dă legi poporului său. NE-gruzzi, s. i 271. — Variantă: dcscăllcdre s. f. DESCĂLECAT s. n. Descălecare. DESCĂLECĂTOARE s. f. (Termen folosit de cronicari; azi arhaizant) Descălecare (2). (Atestat în forma descă-licătoare) Cronică a întîmplărilor afundate în ceaţa de dinainte de descălicătoare. C. PETRESCU, R. DR. 40. De la descălicătoare... trăim ca in sinul lui Avram. odobescu, s. in 218. — Variantă: doscălîcătoăre a. f. descAlecAtor - 61 - DESCÂTĂRAM DESCĂLECĂTOR, descălecători, s. m. (Arhaizant)întemeietor de ţară. Rămineţi tn umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini. EMINESCU, o. I 149. — Variantă: dcscălicălor (camtc, rETREScu,b. 187) s.m. DESCĂLICĂ vb. I v. descălcca. DESCĂLICĂRE s. f. v. descălecare. DESCÂLICĂTOĂRE s. f. v. descălecătoare. DESCĂLICĂTdR s. m. v. descălecător. DESCĂLŢĂ, descdlţ, vb. I. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A-şi scoate încălţămintea. Se descălţaseră de opinci, îşi lepădaseră.. . sumanele petecite ca să fie mai sprinteni. sadoveanu, p. M. 258. Tata se descălţase şi sta greceşte in pat. G. M. zam-FIRESCU, M. D. I 264. Cum ajunserăm in odaie, Grigoriţă iute se dezbrăcă, iute se descălţă şi iute se trînti in pat. hogaş, DR. II 13. <§• Tranz. Acuş te descalţ / creangă, a. 41. DESCĂLŢĂT, -Ă, descălţaţi, -te, adj. Care şi-a scos sau căruia i s-a scos încălţămintea. V. desculţ. Mitiţă. .. nu mai poate umbla descălţat. G. M. zamfirESCU, sf. m. N. i 222. DESCĂPĂŢINĂ vb. I v. dcscăpăjîua. DESCĂPĂŢÎNÂ, descăpăţînez, vb. I. Tranz. (învechit şi arhaizant) A tăia,' a reteza capul (cuiva); a decapita. încă să zicem că pe slăpîntd meu îl descă-păţinează; se cheamă că şi-a luat de o grijă şi atuncea într-a-dcvăr că s-a tămăduit de toate, sadoveanu, F. J. 297. — Variantă: desvăpu(inii (sadoveanu, z. c. 174, amîc-SANDRI, p. III 345) vb. I. DESCAPUl, descăpuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar, învechit) A decapita, a descăpăţîna. Porunci gidei... să mă ducă intr-o pădure şi acolo să mă descăpuiască. gorjan, n. i 107. DESCĂRCA, descârc, vb. I. T r a n z. (în opoziţie cu încărca) 1. (Cu privire la un vehicul de transport) A goli (de conţinut). Am de descărcat o corabie, sadoveanu, d. r. 93. <$■ E x p r. (Eliptic) Cu descărcat = cu carul gol, fără încărcătură. Şi cu încărcat şi cu descărcat, la deal moş Nichifor să da pe jos şi trăgea de-a valma cu iepele. creangă, p. 107. + (Cu privire la conţinutul vehiculului) A da jos din vehicul. începură a descărca lucrurile din căruţă, sadoveanu, p. m. 240. Căpitanul dă ordin şi soldaţii încep să descarce lăzi mari şi grele. SP. roPESCU, m. g. 79. Dinaintea morii, aproape că nu e ceas cînd doi, trei ţărani să nu se opintească să-şi descarce din care sacii, macedonski, o. m 3. 2. A suprima sau a micşora forţele care acţionează asupra unei piese, a unei construcţii etc. 8. (Cu privire la o armă de foc) A scoate încărcătura. + (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « în » sau « asupra ») A face să ia foc, a declanşa. Soldaţii.. . descarcă armele, doborind al doilea rtnd din mulţime, camii, pETrescu, n. 121. Refl. pas. Atunci s-au descărcat dintr-o dată cele 60 de tunuri de la tribord. camii, petrescu, t. ii 176. •+• (Cu privire la gloanţe sau la focuri de armă) A trage, a slobozi. îndreaptă revolverul asupra acesteia, descărcînd cîteva gloanţe, davidoglu, m. 91. Mînecuţă s-a repezit in bătătură, pufnind in aerul răcoros. Apoi, a descărcat cu grabă patru focuri, sadoveanu, p. m. 127. '4. (Cu privire la un corp încărcat cu electricitate) A face să-şi piardă sarcina electrică. Descarcă acumulatorul. 4- Refl. (Despre trăsnet sau furtună) A se dez-lănţui. în văzduh pluteşte greu presimţirea unei furtuni, dar care are să se descarce tîrziu. C. PETRESCU, î. II 251. Din nor tn nor Un trăsnet se descarcă, iosif, patr. 17. 5. F i g. A da curs liber, a revărsa. S-a întors cătră zid, singur, descărcîndu-şi intr-acolo obida. SADOVEANU, Z. C. 235. Ana îşi descarcă toată indignarea pe Sabina. C. petrescu, c. v. 116. <£> Refl. Gindurile ei neliniştite se descărcau în vorbe, pe care ea le rostea tare, în neştire. vlahuţâ, o. A. n 51. 4- R e f I. F i g. A se uşura (de o vină, de păcate etc.). Cu vorba asta s-ar fi descărcat. Da, s-ar fi dezvinovăţit. DUMITRIU, V. I,. 131. Căuta să se descarce ca de-o vină. vlahuţX, o. A. m 120. <$• E x p r. A-şi descărca conştiinţa (sau inima) = a-şi uşura conştiinţa, făcînd confidenţe cuiva. Putea să-şi descarce inima mai in voie. pas, z. i 31. Faţă de cine să-şi descarce conştiinţa? G. m. ZAMFIRESCU, M. x>. i 176. Blajin, mîngîitor, înţeleptul portului ii îndeamnă pe Nicola Mantii să-şi descarce inima către un bun şi vechi prieten, bart, e. 272. 6. F i g. A recunoaşte în mod oficial că o gestiune a fost corectă; a declara că nu se impută nimic gestionarului. Adunarea generală a descărcat comitetul de gestiunea sa. DESCĂRCARE, descărcări, s. f. Acţiunea de a (s e) descărca şi rezultatul ei. 1. Deşertare, golire a unui vehicul de conţinutul Iui; coborîrea poverilor aflate într-un vehicul. Descărcarea vagonului. c=i în opinteala cu descărcarea sacilor, unul din ei, mai greu, îl face să şovăiască. macedonski, o. in 31. 2. Suprimare sau micşorare a forţelor care se exercită asupra unei piese, a unei construcţii etc. 3. Declanşarea unei arme de foc. 4. Pierdere (totală sau parţială) a sarcinii electrice a unui corp. Descărcarea unui condensator. Manifestare electrică produsă în atmosferă. Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau subt descărcările zguduitoare ale tunetelor. HOGAŞ, M. N. 176. 5. F i g. Izbucnire, dezlănţuire a unei stări sufleteşti sau nervoase. Numai durerea acută i-ar da reflexele descărcării necesare, descărcării nervoase, camii, PETRESCU, T. III 205. Nimeni n-a ajuns la această fericită descărcare de emoţii, in versuri de o structură de bronz. vi,abuţX, O. A. 396. 6. (Contabilitate) Constatarea corectitudinii unei gestiuni şi eliberarea gestionarului de orice imputare. DESCĂRCAT s. n. Descărcare (1). Cum gătesc descăr* catul [corăbiei]... vin şi eu după tine. sadoveanu, d. f. 93. descArcĂtOr, -oăre, descărcători, -oare, adj. Care descarcă; f i g. (despre acte) care eliberează de răspundere; justificativ. Sumele comunicate unităţilor financiare... se vor scoate din evidenţele lor contabile, păstrindu-se ca acte descărcătoare copiile. B. o. 1951, 830. DESCĂRCĂTÎjRĂ, descărcături, s. f. 11 (Cu sens colectiv) Ceea ce se descarcă dintr-un vehicul de transport; obiecte sau marfă descărcată. 2. Descărcare, declanşare a unei arme de foc; zgomotul produs de explozie; bubuit. Numele lui Ahmed-Kaiserli-paşa răsună în auzul Elencuţei ca o descărcătură de tun. D. zamfirESCU, R. 105. Damele stau, aşteptind să audă vreo descărcătură de puşcă. BOWntinEANU, o. 330. DESCĂRNA, descărnez, vb. I. 1. Refl. (Despre oameni şi animale) A slăbi, a fi foarte slab. 2. Tranz. (Tăbăcărie) A curăţa pieile de stratul de carne care le acoperă după cenuşărit. DESCĂRNĂT, -A, descărnaţi, -te, adj. (Despre părţi ale corpului omenesc, în special despre mîini) Foarte slab, lipsit de carne, numai piele şi oase. îl prinse de braţ, şi Stelian Minea se supuse docil, căci, pe mina lui descărnată şi pipernicită, stringerea fu puternică. C. petrescu, î. n 223. Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc Din clavir să redeştepte cintecul dumnezeiesc, macedonski, o. i 87. DESCĂTĂRĂMĂ, descătărămez, vb. I. Tranz. A desprinde din catarame. Flăcăul descălecă şi descătărămă DESCÂTUŞÂ — 62 — b£SCÎlîD£ zgarda lui Lupu. sadoveanu, b. 223. Ologul... şi-a des-cătărămat piciorul de lemn şi l-a aşezat alături. C. riî-trescu, c. v. 28. Refl. (Rar, despre persoane) A-şi scoate hainele (încheiate cu catarame). Comisul Manole se descătărămă de vechituri, trăgînd pe dinsul straie curate. SADOVEANU, F. J. 223.. DESCĂTUŞA, descătuşez, vb. I. Tranz. A elibera (pe cineva) din lanţuri sau din cătuşe, -f- F i g. A elibera dintr-o constrîngere, dintr-o apăsare, din robie. Izgonirea exploatatorilor fi cucerirea puterii au descătuşat uriajele forje creatoare ale poporului. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2431. <> Refl. Popoarele se descătuşează din robia imperialistă. DESCĂTUŞARE, descătuşări, s. f. Acţiunea de a (s e) descătuşa. (F i g.) [NeaguJ căuta o descătuşare. bart, E. 213. DESCĂZTjT, descăzuturi, s. n. (Aritm.) Numărul din care se scade alt număr. DESCENDENT1, -Ă, descendenţi, -te, adj. (în opoziţie cu ascendent) Care coboară, coborîtor. <$> (Muz.) Gamă descendentă — gamă coborîtoare. DESCENDENT2, -Ă, descendenţi, -te, s. m. şi f. Cel care se trage din..., coborîtor din...; urmaş. [La unele insecte] asistăm la cele mai minuţioase precau-ţiuni... pentru ca părinţii să asigure descendenţilor un adăpost higienic. C. PETRESCU, î. I 14. DESCENDENŢĂ, descendenţe, s. f. 1. înrudire în linie coborîtoare; filiaţie. 2. (Cu sens colectiv) Urmaşi, posteritate. DESCENTRA, descentrez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A face să-şi piardă poziţia simetrică faţă de centru. DESCENTRALIZA, descentralizez, vb. I. Tranz. A acorda independenţă administrativă diferitelor organe locale ale unei administraţii de stat. DESCENTRALIZARE, descentralizări, s. f. Acţiunea de a descentraliza; independenţă administrativă acordată organelor locale ale unei administraţii de stat. DESCENTRARE s. f. (Tehn.) Faptul de a descentra. DESCIIElA, deschei, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la nasturi) A scoare din butonieră, a face să nu mai fie încheiat. Laura îşi descheie şi îşi încheie nasturii minunilor,. C. petrescu, î. ii 46. + A desface (o haină) prin scoaterea nasturilor din butonieră. Descheind vestonul unuia cr.zut pe spate, cu braţele desfăcute în lături, se simţi cuprins de după git. camilar, n. i 294. (Cu privire la persoane) A-i desface o haină prin scoaterea nasturilor din butonieră. Descheie copilul la gît. 2. Refl. (Despre obiecte compuse din bucăţi, p. e x t. despre bucăţile care alcătuiesc un întreg) A se desface din încheieturi. încep a se descheia corăbiile din toate cuiele lor cele de fier. GORJAN, h. i 131. F i g. Merg... pe josy să mi se mai descheie oasele. POPOVici-BĂNĂŢEANU, la tdrg. — Variantă: deschid (delavrancea, s, 145) vb. I. DESCHEIĂT, «A, descheiaţi, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu nasturii scoşi din butonieră, neîncheiat. Uiublă cu paltonul descheiat. + (Despre persoane) Cu haina desfăcută din nasturi. înaintăm... strigă un colonel descheiat la piept; camilar, n. i 387. DESCHlA vb. I v. descheia. DESCRIABURÎ, deschidburesc, vb. IV. Tranz.' A smulge din mîna unui chiabur pămîntul -şi mijloacele de producţie (în cadrul măsurilor de lichidare a exploatării chiabureşti). DESCHIABURIRE s. f. Acţiunea de a deschia-buri; smulgerea pămîntului şi a mijloacelor de producţie din mîna chiaburilor (acţiune efectuată în etapa de colectivizare în masă a ţărănimii muncitoare). DESCHÎDE, deschid, vb. III. 1. T r a n z. (Cu privire la uşi, ferestre, capace sau alte părţi mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a peţpiite accesul în interior). A păşit îndesat pînă la prag, deschizind uşa. SADOVEANU, P. M. 127. Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, o. I .98. Dar deschideţi poarta... turcii mă-nconjor... Vîntul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Şi să-mi treacă durerea! jarnIk-bîrseanu, n. 83. <> K X p r. A-i deschide (cuiva) porţile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluţia culturală a deschis larg porţile şcoalelor şi universităţilor — altădată accesibile numai claselor exploatatoare — copiilor de muncitori şi ţărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. Jf- (Cu privire la spaţii sau încăperi închise) A da la o parte uşa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. davii.a, v. v. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-şi aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. creangă, p. 289. <> (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, îşi deschide-a lui adincuri, faţa lunii să le bată, Tristă-ifirea. EMINESCU, O. I 83. <> A b s o 1. Cînd deschise, auzi şi glasul lui Gheorghiţă, amestecat cu al argatului: sadoveanu, b. 103. Deschideţi iute, zise Ivan tropăind şi fre-cîndu-şi mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! alecsandri, t. i 325. <$• Exp r. A-şi descliitlc urechile = a asculta cu mare atenţie. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-şi'deschide sufletul (sau inimaj = a face destăinuiri, confidenţe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat şi nu mi-e uşor lucru să-mi deschid inima, DAVIDOGLU, m. 58. Măgură îşi deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli, camilar, n. i 32. Prin-ţule, zise domnul abale, deschizindu-şi tot sufletul şi tot zîmbetul, cătră tovarăşul său. sadoveanu, z. c. 51. A deschide (refl. a i se deschidc) cuiva pofta dc mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. •+• (De obicei determinat prin «cu cheia o) A descuia. (Refl. pas.) Fiule, in toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri, ispirescu, L. 112. + R e f 1. (Despre ferestre şi uşi; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uşi... spre terasă, camii. petrescu, b. 91. 2. Tranz. (Cu privire Ia părţi ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele şi fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgindi şi tăcu. DUMITRIU, N. 148. ■ţ- E i p r. A deschide gura=a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna, rebreanu, r. ii 92. Nu cumva să deschizi gura cit îi fi la masă. alecsandri, T. 755. A des-cllidc cuiva Rura = a face' pe cineva să vorbească, a-1 sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. e x t. a se deştepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarăşii mei care au ţinut drumul cel bun erau departe şi nu-i mai puteam ajunge. vlahuţă, o. a. n 7. Avea în frunte numai un ochi mare cit o sită, şi cînd il deschidea, nu vedea nemica. creangă, p. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, s. I 60. <ţ> E x p r. A deschide ochii = a se naşte, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Eşti tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, o. l 64. A descliide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-şi dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul şi ochii s-au deschis, macedonski, o. n 203. bESCHibfe — 63 — DESCHIS A (sau n-şi) deschide ocliii (bine) = a fi foarte atent Ia ceva; a înţelege bine ceva. Acuma bine că ţi-ai deschis ¡i dumneata in sfirşit ochii ca să vezi cine sint. caragiaze, o. 1 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toţi gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri şi începură să cam suriză. caragiai,e, o. iii 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; f i g. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la braţe) A întinde în lături pentru a îmbrăţişa pe cineva; f i g. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis braţele ¡i m-au primit frăţeşte la revista « Viaţa Rominească». gaiacîion, o. i 31. -if- (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ţi aripile ;i sai la pămint. aeecsandri, t. i 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieşind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. e x t. Ia scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoştinţă de conţinut). b) (Cu privire la cărţi sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoştinţă de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domiţian nu deschisa nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse, bassarabescu, v. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formaţiuni ale pămîn-tului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo ţişt! şi dînsa. ispi-RESCU, I,. 34. + (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. bogza, Ţ. 62. ■+• (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (F i g.) O rană purulentă ... se deschide la soare. C.' PETRESCU, î. II 159. + (Despre flori) A-şi desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 6. T r a n z. (Cu privire la drumuri, şosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul îşi deschide un drum. bogza, c. o. 66. Pe cînd ai noştri deschid pirtii prin nămeţi, leşii să cocoloşesc la Haliri, delavrancea, A. 18. Ne aşezam în două rînduri şi deschideam calea. cueangX, a. 10. ^ F i g. Răsturnarea dictaturii burghezo-moşiereşti a deschis drumul transformărilor revoluţionare în Romitiia. lupta de clasă, 1952, nr. 6, 93. E x p r. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-şi facă o situaţie profesională bună. Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicind broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajun-glttd cindva miniştri le-a deschide carieră. EMINESCU, o. i 137. + Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, privelişti) A se înfăţişa vederii, a se desfăşura înaintea ochilor. ha capătul străzii Buzeşti se deschide deodată c piaţa Victoriei», la care n-are vreme moş Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ispirEşcu, h. 274. C. Tranz. A pomi o acţiune, a face începutul, a începe. A deschide o şedinţă. A deschide o adunare. c=3 Am deschis o subscriere şi o loterie in ajutorul sărăcimii. alecSandri, t. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. E x p r. A deschide vorba despre OCVa = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, t-a deschis vorba despre dragoste, caragiale, o. m 80. A deschide (cuiva) un crcdit Vi c r e d i t. A deschide focul v. foc. 4 (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. •+• (întrebuinţat şi absolut) A face prima mişcare într-o partidă de şah. + (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acţiune ofensivă. 7. T r a n z. (Cu privire la instituţii sau întreprinderi) A înfiinţa, a organiza, a face să ia naştere. Această mişcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o şcoală în care, întîia oară, se predau cursurile în romineşte, le marchează mai cu seamă, macedonski, o. tv 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venii de curind in ţară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. Gin ca, s. a. 122. 8. R e f 1. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanţă mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfăţişare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeş, îi deschideau faţa. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz, (Numai în e x p r.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; f i g. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl; (Fon.; despre vocale) A trece din seri» vocalelor închise în seria vocalelor deschise. — Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. — Prez. ind. şi: (regional) deschiz (jarnîk-Tîîrseanu, d. 80). — Variantă: (regional) deşchidc (kogXlniceanu, S. 87) vb. III. DESCHIDERE, deschideri, s. f. I. Acţiunea de a deschide şi rezultatul ei. 1. Dare în lături a unei uşi, a unei ferestre, a unui capac etc., pentru a face accesibil interiorul unei camere, al unei lăzi etc. 2. (Mine) Executare de lucrări necesare pentru a ajunge la un zăcămînt şi pentru a menţine legătura unei mine cu suprafaţa. + Deschiderea unei mlaştini = operaţie de uscare a unui teren mlăştinos. , 3. începerea unei acţiuni. Aşteptam... să treacă ore lungi, care nu se mai sfîrşeau pină la deschiderea şedinţelor. CAMII, PETRESCU, T. III 262. Venea să asiste la deschiderea anului şcolar. caragialE, o. iii 22. Se adunară acolo şi deputaţii ţării, convocaţi pentru deschiderea dietei. bXlcescu, o. ii 260. + (La şah) Primele mişcări cu care se începe o partidă. + (Sport) Trecerea mingii de către un jucător unui coechipier, pentru a întreprinde o acţiune nouă. 11. (Concretizat) 1. Distanţă, depărtare dintre fălcile unei unelte sau ale unei piese de apucat ori ale unui dispozitiv de fixare pentru prelucrarea pieselor. Deschiderea cleştelui. Deschiderea unei menghine. 2. Spaţiu liber lăsat într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare şi aerisire, sau pentru circulaţic. + Distanţa orizontală dintre marginile unui gol. + Locul unde apare sau unde se formează o deschizătură, o gaură, o intrare. Atît drăganii cit şi surugiul fură nevoiţi să cirmească la dreapta în deschiderea unei hudiţi. SadovEaKU, z. c. 148. + Loc unde apar la suprafaţa pămîntului rocile de adîncime în urma eroziunii scoarţei pămîntului. — Variantă: doşchidoro s. f. DESCHINGĂ, deschîng, vb. I. T r a n z. A scoate sau a slăbi chinga unui cal, a unui măgar etc. Deschingai tafturii Pisicuţei şi-i luai povara din spate, hogaş, m. n. 58. DESCUIOTORÂ, descliiotorez, vb. 1. Tranz. (Regional) A desface cheotorile, a dezlega un şiret, o baieră etc. — Pronunţat: -chio-. DESCDlS, -Ă, deschişi, -se, adj. 1. (Despre uşi, porţi, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spaţiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz şi cu praf care scrişneşte nisipos în dinţi. c. petrescu, a. 341. Miine dimineaţă cînd ăi pleca... să nu laşi uşa de la drum deschisă, cara-giai.E, o. ui 66. Fetele tinere ivesc feţele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, DESCHIS — 64 — bÉSCIÑGÉ N. 51. -f- (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre* sau «în») Care dă înspre_____________ Uşi deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu uşa sau capacul ncînchise sau neîncuiate, permiţînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea uşa odăii deschise. caragiale, p. 37. F i g. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gindeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, o. I 146. Expr. Dcschis la vorbă sau cu sufletul dcschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzişuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăştia veselie oriunde se afla. caragiale, p. 160. Deschis Ia minte = deştept. Era urit la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul dcschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfăţişară înaintea boierului. Bogătaşul, mîndru şi cu pieptul deschis; săracul, umilit şi strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. <)> (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am ştiut pînă astăzi, baranga, 1. 214. 4. (Mai ales despre părţi ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, şi s-a culca ş-a dormi cu ochii deschişi, cum i-i feliuşagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. •{> Expr. A avea ochii deschişi = a privi cu multă atenţie; a fi vigilent. Şi vouă şi mie ne revine sarcina să avem ochii deschişi. DE-METRJUS, C. 37. h) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre braţe) întinse şi depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrăţişa pe cineva. •§> Loc. adv. Cu braţele deschise v. braţ. (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. . (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanţă, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieşea la un loc deschis, între mărăcinişuri înalte şi dese. dumitriu, n. 203. Ieşim voioşi la chnp deschis, iosif, paTr. 17..$. Oraş deschis=oraş care, potrivit dreptului internaţional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-1 va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur şi mătasă, Grumazii albi şi umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (în opoziţie cu s e c r e t, în expr.) Voi deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe faţă, prin ridicare de mîini. Şedinţă (sau adunare) deschisă = şedinţă (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizaţiei respective, şi persoane din afară. 8. (Fon., în e x p r.) Vocală deschisă — vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă şi palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. — Variantă: (regional) dcşcliis, -ă adj. DESCHIZĂTOR, -OĂRE, deschizători, -oare, s. m. şi f. (în expr.) Deschizător de drumuri = inovator, iniţiator. DESCmZĂTtfRĂ, deschi zături, s. f. Loc liber pe unde se poate pătrunde în interiorul unui lucru sau prin care se poate vedea; deschidere. V. gaură, intrare. îşi aşeză gura in dreptul deschizăturii şi strigă... SAHXA, n. 85. Printr-o deschizătură a copacilor seînteiau priveliştile din vale. ibrăileanu, A. 157. La deschizătura ferestrelor se vede cît de groase sînt zidurile, caragiale, m. 101. DESCEFRÁ, descifrez, vb'. I. T r a n z. 1. A citi (şi a căuta să înţeleagă) un text neciteţ sau scris într-o limbă necunoscută, cu caractere necunoscute sau cu semne convenţionale. Numai el putea să descifreze scrisul lui Miile, camil PETRESCU, T. i 263. Pe atunci. . . descifram limba ebraică. Galaction, o. i 367. Ţi-am scris din Dresda o cartă: nu ştiu dacă ai putut-o descifra. CARAGIALE, O. VII 395. Dionis descifra textul obscur. EMINESCU, N. 45. -{>- A interpreta un plan, o hartă etc. Se apropiată şi ei de masă, căutînd să descifreze harta. MUIALE, o. 15. -ţ- Absol. A citi şi a interpreta o partitură muzicală la prima vedere. Din caietul acela de note, descifrase şi dinsa la piano, c. petrescu, î. i 7. 2. Fig. A înţelege ceva obscur, greu de înţeles, a prinde sensul unui lucru; a ghici, a desluşi. Nimic nu se poate descifra pe faţa ei neomenesc împietrită, camil PETRESCU, T. n 320. Palid stinge Alexandrescu sînta candel-a sperării, Descifrînd eternitatea din ruina unui an. EMINESCU, o. I 32. DKSCTFIIĂJÎIL, -Ă, descifrabili, -e, adj. Care poate fi descifrat; uşor de descifrat. Iscălitură descifrabilă. DESCIFRÁRE s. f. Acţiunea de a descifra. DESCÍNDE, descind, vb. III. I n t r a n z. 1. A se trage din cineva, a-şi avea originea. 2. A coborî, a se da jos. Ceata de amici... descinse din automobil şi îl urmă. C. PETRESCU, C. V. 59. •3. A ajunge (şi a se opri) într-un loc; a trage (la un hotel, la o gazdă l. Tustrei au descins, ocolind pe peron, la biroul unde ii aştepta Vartolomeu Diaconu. C. PETRESCU, a. 312. — Forme gramaticale: perf. s. descinsei, part. descins. DESCINDERE, descinderi, s. f. 1. Sosire. Lui Cos-tică-i voi scrie după descinderea in Rugen, caragiale, o. vii 72. 2. Vizitarea unui loc de către organele forţei publice, în vederea unei investigaţii sau percheziţii. Au fost descinderi şi declaraţii, c. petrescu, R. DR. 168. DESCÍNGE, descing, vb. III. Tranz. (Cu privire la obiecte servind drept cingătoare) A dezlega, a desface, a scoate. Vai, briul meu I Gemea copila... Făt-Frumos descinsu-mi-l-a. COŞBUC, p. I 125. Descinge brîul de pe lîngă sine şi... împrejură [lemnele], legindu-le frumuşel. creangă, a. 83. Refl. (Subiectul este cingătoarea) Iar băiatul cam slăbea, Brîul i se descingea. ALECSANDRI, P. P. 25. Refl. (Despre oameni) A-şi scoate brîul sau cingătoarea. Voinicul cum auzea... De brîu se descingea Şi mina c-o-nfăşura. ŞEZ. ni 65. • — Forme gramaticale: perf. s. descinsei, part. descins. DESCINS — 65 — DESCOMPUNE DESCÎNS, -Ă, descinşi, -se, adj. (Despre persoane) Cu brîul dezlegat, cu cingătoarea sau cu cureaua scoasă. Duma îi adusese pe cei şapte soldaţi... descinşi, fără arme. CAMH.AR, N. I 174. îşi aşezase armele la îndeminăi şi sta descins la marginea divanului, sadoveanu, z. c. 121. DESCINTRĂ, descintrez, vb. I. Tranz. A îndepărta cintrele care au servit la construirea unei bolţi sau a unui arc. DESCIOTRĂRE, descintrări, s. f. Acţiunea de a descintra şi rezultatul ei. DESCÎLCÎ, descîlcesc, vb. IV. Tranz. A desface fire (de aţă, de păr etc.) încîlcite, încurcate. + F i g. A descurca, a lămuri, a limpezi. Şi popa dă să descîl-cească Ce scrie in hirtia-mpărătească. BENIUC, V. 157. Refl. (Rar) Anevoie s-ar desdlci din vălmăşagul de ginduri ce i se îmbulzesc sub condei. vlahuţă, o. a. 229. DESCÎNTĂ, descint, vb. I. 1.. In tranz. (în practicile magice) A rosti descîntece însoţite de anumite gesturi magice pentru a obţine îndepărtarea unui farmec, vindecarea de o boală sau de o patimă etc. Am scăpat-o de boli, descîntîndu-i. sadoveanu, c. 122. Deschide-mi ca să viu să-fi descint de spaimă. alecsandri, t. i 38. Aduceţi descîntător Să-mi descînte să nu mor ! jarnîk-bîr-SEANU, D. 102. F i g. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ţi descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. + T r a n z. A fermeca, a vrăji (rostind descîntece). Au început să. . . le descînte [pe fete] ca să doarmă adînc. sbiera, p. 276. Nani, nani, cu mama, Că mama te-a descînta Să te faci un viteaz mare. ai.ecsakdrt, p. p. 381. <$> F i g. Acum, mîndro, voi să-mi cinţi, Inimioara să-mi descînţi. TEODORESCU, P. p. 626. 2. T r a n z. A certa, a mustra, a bate la cap. Cît stătuse ţîţaca Leona cu mine ca să mă descînte, motanul... se plictisise singur, sadoveanu, n. f. 34. I.as’ pe bătrîni să te descînte şi să te judece ei în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă. creangă, a. 154. DESCÎNTĂTta. -OĂRE, descîntători, -oare, adj. (în practicile magice) Care descînta, care face vrăji. Unele babe vrăjitoare ori descîntătoare aveau blăstămat obicei să rupă... aşchii din sfintele-i ciolane, sadoveanu, z. c. 206. în după-amiezile calde şi lenevoase, veneau la curte ţigăncile descîntătoare. galacTion, o. i 475. (Substantivat) împărăteasa nu mai vrea să auză nici de vraci, nici de descîntători. .. căci de mult pierduse nădejdea d-a vedea pruncuşor la sinul său. popescu, B. xi 4. descL\tăt£jiîă, descîntături, s. f. Descîntec. DESCÎNTEC, descîntece, s. n. (în practicile magice) Faptul de a descînta; (mai ales) formulă magică (de obicei în versuri) rostită şi însoţită de gesturi de cei care descîntă; vrajă. Peste cămările boierului era chelăreasă Safta ţiganca, o şerpoaică meşteră în descîntece şi în farmece. gai,action, o. i 68. Tot îmbla din babă în babă cu descîntece şi cu oblojele. creangă, p. 111. F i g. Din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită in descîntece, bătută-n fericire. EMINESCU, N. 9. DESCLEI vb. IV v. descleia. DESCLEIA, descleiez, vb. I. Tranz. 1. A dezlipi ceea ce este lipit (cu clei). Sus, într-o ramă descleiată, era o fotografie. G. M. zamfirescu, ii. d. i 18. De multe ori l-am găsit descleind un zmeu ca să copieze .vreun vers. negruzzi, s. i 206. Expr. A-i descleştă cuiva fălcile = a constrînge pe cineva să vorbească. (Refl.) A i SC descleştă cuiva fălcile = a începe în sfîrşit (sau cu mare greutate) să vorbească. Tată-său stărui de el pină i se descleştară fălcile. Negoiţă povesti cu nevinovăţie tot ce i se intimplase. gai.acTion, o. i 300. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. « din ») A smulge, a desprinde cu greu ceva din locul unde se află fixat sau înţepenit. De-abia îşi putea descleştă picioarele din sîngele închegat. CREANGĂ, P. 227. Refl. Nu putea să se descleşteze bietul Robinson din braţele căpitanului, bucurîndu-se împreună cu dînsul pentru dezrobirea corăbiei, drăghici, R. 300. DESCLEŞTĂRE, descleştări, s. f. Acţiunea de a (s e) descleştă. DESCOASE, descos, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la o cusătură sau la un obiect cusut) A desface din cusături, din tivuri. Patroana... dintr-o smucitură a descusut talia. camii, petrescu, T. I 451. Absol. îi mai lesne de a desface decît a face, a descoase decît a coase. RUSSO, O. 93. 2. F i g. A analiza în mod amănunţit ceva ca să pătrunzi o problemă, o situaţie, ca să afli din" ce este făcut ceva sau ce se ascunde dedesubt. Şi n-are răgaz să descoasă toate întrebările care-i vin în minte, pe nevrute, despre chipul cum s-or fi făcînd trenurile, despre fierăria cită este pe lumea asta. sp. POPESCU, M. G. 35. Aici era ceva la mijloc; ea dăduse de urma unei taine; trebuia să o descoasă! slavici, o. i 340. (Cu privire la persoane) Nu poţi să mai scrii un rind, fără ca [criticii] să te descoasă şi să-ţi ia socoteala, odobescu, s. ni 146. 3. F i g. A ispiti pe cineva, a-i pune întrebări multe şi insistente pentru a afla ceea ce simte sau ceea ce gîndeşte; a iscodi. Văd că-l descoşi... Vrei să ştii toate. camii, petrescu, T. iii 34. îl descusu cînd şi cum a venit in ţară, ce-a făcut aici, ce rost şi-a găsit. REBREANU, R. I 164. 11 descususe cu încetul şi-i aflase gusturile şi cusururile. bassarabescu, v. 18. — Forme gramaticale: perf. s. descusui, part. descusut. DESCOJÎ, descojesc, vb. IV. T r a n z. A curăţa de coajă. DESCOLĂCI, descolăcesc, vb. IV. Refl.1 A se desface din jurul unui corp sau al unui obiect pe care este încolăcit. DESCOMPLETĂ, descompletez, vb. I. Tranz. A lua ceva dintr-o totalitate lăsînd-o incompletă. DESCOMPUNE, descompun, vb. III. 1. Tranz. A desface în părţile componente. [Ceasornicul] e un univers în miniatură, pe care maistrul îl descompune prin analiză şi-l reconstituie prin sinteză. ibrăilEANU, a. 38. Refl. F i g. A se destrăma, a se dezmembra. După moartea lui Ioan Asan al II-lea (1241) statul se descompune in mici stătuleţe. IST. R.P.R. C8. 2. Refl. (Cu privire la materii şi corpuri organice) Ase altera, a se strica, a putrezi. 3. R e f 1. F i g. (Despre persoane) A-şi schimba prin deformare caracterul, înfăţişarea morală sau fizică; (despre faţă, trăsături etc.) a se crispa, a se contracta. 'Faţa i se descompuse într-un zîmbet asemănător durerii. Camilar, n. i 152. — Forme,gramaticale: perf. s. descompusei, part. descompus. DESCOMPUNERE — 66 — DESCREIERAT DESCOMPÎJNERE, descompuneri, s. f. Faptul de a (se) descompune. 1. Desfacere a unui obiect, a unui corp etc. în elementele sale componente. Descompunerea apei în oxigen şi hidrogen. Descompunerea luminii = punerea în evidenţă a razelor colorate din care este compusă lumina albă naturală. (Mat.) Descompunerea unui număr în factori primi = operaţie aritmetică pentru aflarea factorilor primi care compun acel număr. -4- Fig. Dezmembrare, destrămare. Descompunerea imperiului sclavagist, a [Imperiul turc şi cel austriac] sînt două imperii in descompunere. CAMU petrescu, b. 203. 2. Alterare, putrezire, dezagregare. Cadavrul,a intrat în descompunere. 8. Fig. Deformare a caracterului, a înfăţişării morale sau fizice a cuiva. Descompunere morală. DESCOMPUS, -Ă, descompuşi, -se, adj. 1. (Despre materii organice) Intrat în descompunere, putrezit, alterat. 2. Fig. (Despre om sau despre faţa omului) Care are caracterul, înfăţişarea, trăsăturile deformate. învins, descompus. Andrei se prăbuşeşte a doua oară. CAMIL PE-trescu, t. 1109. DESCONCENTRÂ, desconcentrez, 'vb. I. Tranz. A trimite la vatră ostaşii concentraţi. ,Ştiu insă că dumneata ai fost brigadir la regimentul 6 obuziere. Descon-centrat in bună rînduială. sadoveanu, p. m. 102. DESCONCENTRĂRE, desconcentrări, s. f. Acţiunea de a desconcentra şi rezultatul ei; trimitere la vatră a ostaşilor concentraţi. DESCONGESTIONA, descongestionez, vb. I. Tranz. (Med.', cu privire Ia organe) A elibera de un aflux de sînge, a face să se împrăştie sîngele îngrămădit; a face să dispară congestia. Fig. (Cu privire la locuri sau localităţi) A elibera de un surplus de oameni, a face să nu mai fie aglomerat. — Pronunţat: -ti-o-. DESCONGESTIONÂRE s. f. Acţiunea de a descongestiona şi rezultatul ei. (F i g.) Descongestionarea unei localităţi. — Pronunţat: -ti-o-, DESCONSIDERĂ, desconsider, vb. I. Tranz. A nu da cuiva consideraţie, stimă, atenţie; a nu băga în seamă, a dispreţui. DESCONSIDERARE s. f. Faptul de a desconsidera; lipsă de interes, nebăgare în seamă, dispreţ. O privesc cu o prefăcută desconsiderare, camil PETRESCU, U. N. 84. DESCONSIDERĂŢIE s. f. Desconsiderare. DESCOPERI, descâpăr, vb. IV. Tranz. 1. A dezvălui ceva ochilor dînd la o parte ceea ce-1 ascunde sau ceea ce îl fereşte de priviri, a scoate la lumină. Infirmierul a descoperit rana. Refl. A-şi scoate pălăria, căciula etc. El păşeşte pragul casei, se descoperă şi se aşază. bogza, c. o. 118. Armaşul se descoperise, c-o închinăciune, sadoveanu, z. c. 93. Lumea, copleşită de priveliştea celor morţi şi prăbuşiţi pe trepte, se descoperă, camil petrescu, b. 124. T r a n z. Fig. A da pe faţă, a dezvălui. Nimene nu-l putu face să-şi descopere gindul ascuns, în privinţa vinovaţilor, sadoveanu, z. c. 167. A lăsa neocrotit, neapărat, expus unui atac. A descoperi aripa dreaptă a armatei. (Şah) A descoperi o figură. 2. A găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a afla. Avem noroc ! anunţă fericit şeful haltei. Am mai descoperit ceva pe fundul cutiei, c. petrescu, a. 283. Cineva toca pe aproape. îl descoperirăm: o ciocănitoare suia şi cobora pe trunchiul unui copac, ibrăti.eanu, a. 155. Este o uşcioară pe care o vei descoperi căutînd-o cu una din aceste luminări. ispirescu, L. 143. <£> F i g. Curînd. .. am descoperit mindra lume din «Nunta Zamfirii o. GALACTION, o. I 19. ^ Expr. A dcscoperit America, se spune în bătaie de joc despre cineva care se laudă că ar fi făcut o mare descoperire, făcută de alţii mai înainte. Mare scofală l Ai descoperit America! CAMILAR, N. I 79. -4- A dezvălui, a arăta. (Cu privire la abstracte) Tînărul Herdelea nu pricepea despre care dreptate vorbeşte secretarul, căci el în toate... îşi descoperea dreptatea lui. REBREANU, r. I 299. Bine c-ai venit... pentru că am să-ţi descopăr nişte lucruri care au să te-ngrozască din talpă păn-în creştet, alecsandri, T. i 69. A pătrunde o taină, un mister. Şi-a pus în gînd să descopere vicleşugul babei, creangă, P. 99. -$> Refl. A se trăda. îi dete poveţele împărăteşti... cum să facă ca să nu se descopere că e fată. ISPIRESCU, L. 13. — Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 descâperă. DESCOPERIRE, descoperiri, s. f. Acţiunea de a descoperi şi rezultatul ei; (concretizat) lucru descoperit. Descoperiri geografice. Era acelaşi carnet în care... îşi nota odinioară descoperirile şi observaţiile. C. PETRESCU, A. 302. O descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris. negruzzi, s. I 269. DESCOPERÎT, -Ă, descoperiţi, -te, adj. 1. Expus vederii, dezvelit, neacoperit. îi rămăsese descoperită ceafa cu cir-lionţi negri şi lucioşi. dumitriu, n. 104. (Despre cap) Fără pălărie, căciulă ele. Tac cu toţii cu capetele descoperite. sp. popescu, m. g. 69. -ţ- (Despre case sau încăperi) Fără tavan. Bazin de marmură albă... care se află in mijlocul unui salon mare descoperit şi încungiurat de galerii cu coloanei alecsandri, p. ii 198. (Impropriu, despre tavan) Sală de spectacol cu plafonul descoperit. Fig. Fără apărare. Aripă a armatei descoperită. 2. Fără acoperire legală, fără justificare valabilă; p. e x t. (familiar) cu lipsuri financiare, fără bani. Casierul a rămas descoperit cu o sumă mare. DESCOPERITOR, -OĂRE, descoperitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care face o descoperire. Descoperitorii merg, de altfel, pe dibuite, căci ştiinţa sfîrşeşte acolo unde născocirea începe, macedonski, o. în 74. DESCORD vb. I v. discorda. DESCORDĂRF, s. f. v. discordare. DESCORDĂT, -Ă adj. v. discordat. DESCOTOROSI, descotorosesc, vb. IV. R e f 1. A scăpa de cineva sau de ceva care supără, care este neplăcut, care incomodează; a se dezbăra. Băieţii se descotoroseau de guler şi cravată, pas, z. I 122. Sabina urcă scările pe covorul moale, bucuroasă că s-a descotorosit atit de repede. C. PETRESCU, c. V. 367. Vedea omul. .. că nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, creangă, a. 46. Tranz. Nevasta. .. făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi o dată de frate-său. CREANGĂ, P. 38. DESCOTOŞMĂNÎ, descotoşmănesc, vb. IV. Tranz. A scoate hainele, ţoalele în care e înfăşurat cineva. V. dez-b r o b o d i. (Refl.) în sfirşit izbutise a se descotoşmăni dintre blănuri. REBREANU, R. i 217. DESCOVOIĂ, descovâi, vb. I. Tranz. A îndrepta un obiect încovoiat, arcuit sau curbat; a dezdoi, a îndrepta. Acest păr întins să şază, orcum ştii, mi-1 descovoaie. pann, p. V.' II 120. DESCREIERAT, -Ă, descreieraţi, -te, adj. (Despre persoane, p. ext. despre manifestări ale lor) Fără minte, smintit, nebun, nesăbuit. în zîmbetul descreierat al lui Eftimie, începu să pătrundă o strălucire slabă de trezie, dumitriu, n. 243. <> (Substantivat) Ce nebunii au încolţit in capul d-tale de descreierat ? Camil PETRESCU T. I 155. DESCRESCĂTOR — 67 — DESCUMPĂNIRE DESCRESCĂTOR, -OĂRE, descrescători, -oare, adj. Care descreşte. Şir de numere descrescătoare. DESCREŞTE, descresc, vb. III. Intranz. A scădea, a se reduce, a se micşora, a se împuţina. Zgomotoşi, forfotesc in jurul cuptorului care descreşte văzind cu ochii. BOGZA, C. O. 225. Îmi arătară o formă neagră carbonizată, peste care lumina focului creştea şi descreştea fioroasă. Galaction, o. I 579. Mica lui umbră care singură mai mişca, descrescind in scurgerea orelor, anghel, pr. 64. — Forme gramaticale: perf. s. descrescui, part. descrescut. DESCREŞTERE s. f. Faptul de a descreşte; scădere, reducere, micşorare, împuţinare. Ziua este in descreştere. DESCREŢI, descreţesc, vb. IV. Tranz. A netezi o ţesătură, o haină încreţită; a desface creţurile. A destinde, a face să nu mai fie încruntat; fig. (împreună cu complementul: «faţa», «sprinceana», «fruntea» etc.) a se însenina, a-şi recăpăta voioşia, buna dispoziţie. Duca tăcu, fără să-şi descreţească sprinceana, sadoveanu, z. C. 101. Să lăsăm insă pe Zamfirescu să continuie şi să-i descreţim puţin fruntea, macedonski, o. IV 53. <$> Refl. Feţele oamenilor se vor descreţi, camilar, n. i 416. Ruset se descreţi, vesel, sadoveanu, z. c. 123. Eu cred că poporul are nevoie şi de petreceri, ca săi se descreţească fruntea, camii, PETRESCU, 1. Ii 522. (Rar) A deschide un obiect legat cu un şnur. Punga ş-o descreţeşte, pann, p. v. i 20. DESCREŢÎRE, descreţiri, s. f. Acţiunea de a (s e) descreţi şi rezultatul ei. DESCREŢIT, -Ă, descreţiţi, -te, adj. (Despre o ţesătură, o haină etc. sau despre piele) Cu creţurile desfăcute, netezite. DESCRIE, descriu, vb. III. Tranz. 1. A prezenta, a înfăţişa, a zugrăvi ceva prin cuvinte. Mai întii a descris casa: o adevărată vilă. c. fetrescu, a. 422. A fost o scenă de teroare de nedescris. caragialE, o. ii 142. Refl. pas. O strofă... frumoasă. . . in care se descrie tnmormîntarea eroului poemei, macedonski, o. rv 14. 2. A trasa o linie curbă, un cerc sau un arc de cerc. 8. A parcurge o traiectorie. Un copil fugărit de alţi doi descrise un semicerc, căutind un refugiu, c. petrescu, c. v. 181. — Forme gramaticale: perf. s. descrisei, part. descris. DESCRIERE, descrieri, s. f. Acţiunea de a descrie şi rezultatul ei. 1. Zugrăvire prin cuvinte. Ai dreptate să rîzi. Am pierdut insă din vedere să completez descrierea năcazului meu, după ce am rămas fără cai. sadoveanu, z. c. 31. Este un oraş mic in cetate, dar vrednic de descriere pentru frumuseţea caselor, uliţilor şi a curăţenii. GOLESCU, î. 132. + Scriere sau pasaj dintr-o scriere, în care se descrie ceva. Am început să traduc descrierea stepei malorosiene, una din paginele cele mai minunate din minunatul romanţ istoric Taras Bulba de N. Gogol. odobescu, s. iii 20. 2. Trasare a unei linii curbe sau a unui cerc. 8. Parcurgerea unei traiectorii. DESCRIPTIV, -Ă, descriptivi, -e, adj. 1. Care descrie, care conţine o descriere. Adincind problemele trecutului, Bălcescu a depăşit istoria descriptivă, istoria ca «şir de întîmplări », şi s-a străduit să urmărească firul roşu al luptei de clasă, lupta de clasă, 1953, nr. 1-2, 100. O lungă baladă descriptivă, odobescu, s. ot 86. <$■ (Despre discipline) Gramatică descriptivă v. gramatică. Fonetică descriptivă v. fonetică. 2. (în e x p r.) Geometrie descriptivă — ramură a geometriei care foloseşte metode de cercetare bazate pe reprezentarea unui punct din spaţiu cu ajutorul proiecţiilor pe două planuri. DESCRIPŢIE, descripţii, s. f. (Ieşit din uz) Descriere. Se prezintă să ia în primire invitaţii cunoscuţi pină acum numai după o vagă şi sumară descripţie, c. PETRESCU, c. Y. 181. Aci va fi vorba de stil, ritm, rimă, peisaj, descripţia naturii, combinaţia felurită de icoane. GHEREA, ST. CR. I 40. — Variantă: (învechit) di'Scriptil’nie (pronunţat -ţi-li-) (macedonski, o. tv 60, gherea, st. cr. ui 383, odobescu, s. în 20) s. f. DESCRIPŢlCj'rE s. f. v. descripţie. DESCRUCIŞĂ, descrucişez, vb. I. Tranz. (Rar) A desface două obitete aşezate cruciş, a le depărta unul de altul. Pentru a descrucişa zburătorii!.. . sus gabierii!... şi marinarii se aruncară pe scările ds fringhie. barT, S. m. 51. DESCRUCIŞĂRE, desemeişări, s. f. Faptul de a descrucişa (obiecte aşezate cruciş). Ntcola, uşurel, a ajuns cel dintîi în vîrf, la rîndunică, pentnl descrucişărea ver-gelor. barT, E. 273. DESCRUNTĂ, descrunt, vb. I. Tranz. (Rar) A îmblînzi privirea, expresia aspră, cruntă a feţei. Surise îndată prin somn unui vis şăgalnic care-i descruntă figura. C. PETRESCU, C. V. 7. DESCUAMĂ, descuamez, vb. I. Re fi. (Despre piele) A se coji în urma unei boli de piele sau eruptive. — Pronunţat: -aia-, DESCUAMĂRE, descuamări, s. f. Faptul de a s e descuama; fenomen patologic de cojire şi detaşare a epidermei. — Pronunţat: -aia-. DESCUIĂ, descui, vb. I. Tranz. (Folosit şi absolut) A deschide cu cheia. Au venit străjerii ca să descuie şi să dea în lături canaturile, sadoveanu, d. r. 166. Eu nu pot, Ano, să-ţi descui; Acest drept al meu nu e. Crăiesei noastre am să-i spui Să vie să-ţi descuie, coşbuc, P. I 66. Refl. pas. S-au rugat... să li se descuie poarta, sbiera, p. 148. DESCUIĂT, -Ă, descuiaţi, -te, adj. (Despre uşi, încăperi etc.) Care nu (mai) este încuiat, care a fost deschis cu cheia. Vai de mine! tată, cum să mă culc eu cu uşa descuiată? ISPIRESCU, L. 376. DESCULŢ, -Ă, desculţi, -e, adj. Fără încălţăminte, cu picioarele goale, descălţat. Bine, măi Onufrie... văd că eşti desculţ, camilar, tem. 33. Am umblat descidţă şi flămîndă. sadoveanu, p. m. 67. Porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, O. A. 234. Cu un picior inculţat şi cu unul desculţ, şez. ii 196. (Substantivat) Toţi lăcnitorii, pină şi cel mai sărac, slnt îmbrăcaţi curat; cirpit sau desculţ, nu să vede. GOLESCU, î. 145. + (Substantivat) Om sărac. Desculţii aprind focul pe lingă care. STANCU, D. 376. DESCULŢĂ, desculţ, vb. I. Refl. (Regional) A-şi scoate încălţămintea; a se descălţă. De dragul tău să mă desculţ? Ei, iacă! coşbuc, P. i 170. Dete de un vad, pre unde i să păru că ar putea trece. Deci să desculţă.. . şi plecă prin Dunăre. RETEGANUL, P. III 5. Părăuţ cu apă rece, Desculţa-m-oi şi te-oi trece. Desculţa-m-oi de-un picior Şi te-oi trece cu mult dor. jarn{k-bSrseanu, d. 141. R e f 1. Numai eu ştiam să... arunc [ciulini] în părul fetelor, ca să nu se mai descurce. G. M. zamfirescu, M. D. i 14. 2. Refl. Fig. A ieşi dintr-o situaţie dificilă, nouă, neobişnuită, încurcată. Tăun descurce-se cum ştie, treaba lui! numai arătura să fie gata la vreme, camilar, TEM. 97. Nu se interesa de felul cum izbuteşte femeia, cu mijloace puţine, să se descurce, pas, z. I 95. îţi mulţumesc pentru toate... Fără dumneata, greu mă descurcam eu aici. c. petrescu, a. 327. Tranz. Lasă, mă Mitreo, o să văz eu şi o să te descurc, sadoveanu, m. c. 61. 3. Tranz. A lămuri, a limpezi, a pune la punct (o problemă, o situaţie confuză, încurcată). Pentru prima oară in cariera mea mi se întîmplă asemenea complicaţie pe care n-o pot descurca, sadoveanu, p. m. 103. Mi se pare mie că pricina încă n-am descurcat-o. id. D. P. 169. DESCURCĂREŢ, -EĂŢĂ, descurcăreţi, -e, adj. Care ştie să se descurce, să iasă dintr-o încurcătură. Administratorul foarte descurcăreţ şi plin de viitor. C. PETRESCU, R. dr. 97. DESCUSUT, -Ă, descusuţi, -te, adj. (Despre o cusătură; p. e x t. despre un lucru cusut) Cu aţa ruptă, destrămat în locul unde a fost cusut. Haină descusută. DES-DE-DEMIîîEĂŢĂ adv. v. dis-de-dimineaţă. DES-DE-DIMINICIOĂRA adv. v. dis-de-dimi-uecioară. DESDDDKEĂŢĂ adv. v. dis-de-dimineaţă. DESEARĂ adv. în seara zilei curente; astă-seară. Deseară la ora 7.30 p. m. soseşte domnul gheneral, comandantul diviziei. brÎescu, v. a. 11. Loc. adv. în deseară = spre seară, pe înserat; (fiind vorba despre soare) aproape de asfinţit, gata să apună. (Atestat în forma în desară) Pînă cînd să mă cobor, pînă cînd să mă urc înapoi, soarele e în desară. galaction, o. i 257. — Variante: desară (sadoveanu, d. p. 31), diseără (c. petrescu, c. v. 135) adv. DESEĂTINĂ s. f. v. desetină. DESECARE s. f. Operaţie de eliminare a prisosului de apă dintr-un teren umed, spre a-1 face cultivabil sau apt pentru lucrări de construcţii. + (Minerit) Operaţie de eliminare mecanică a apei din cărbune. DESÎMN s. n. v. desen. DESEMNĂ1, desemnez, vb. I. Tranz. A arăta, a indica, a numi o persoană ca fiind potrivită pentru o calitate, pentru o funcţie etc. -4- (Rsr) A indica unei persoane un loc potrivit. Episcopul mi-a şi. desemnat o parohie bună în Sătmar. REBREANU, i. 87. DESEMNĂ2 vb. I v. desena. DESEMNĂRE s. f. Faptul de a desemna; indicare, numire a unei persoane pentru o anumită funcţie sau demnitate. DESÎN, desene, s. n. 1. Reprezentare grafică a unui obiect pe o suprafaţă plană sau curbă prin linii, puncte, pete, simboluri etc. Desen în creion, cu Am să născocesc desene şi modele noi. camil petrescu, T. i 452. închid ochii şi revăd decorul, ca un desen în cărbune. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. i 11. Desen liber v. liber. Desen liniar v. liniar. Desen tehnic v. tehnic. Desene animate sau (rar) desen animat v. animat. 2. Arta sau tehnica de a desena. Lecţie de desen. — Pl. şi: desenuri. — Variantă: desemn (bart, e. 317) s. n. DESENĂ, desenez, vb. I. 1. T r a n z. A face un' desen cu mîna liberă sau cu ajutorul instrumentelor. Desenează un copac. <0* F i g. [Norii] desenează pe cer hărţile unor continente necunoscute, bogza, c. o. 53. Refl. Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, o. i 154. (F i g.) Valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii. RUSSO, o. 115. 3. Refl. (Despre oameni) A se despărţi de cineva sau de ceva, a se lăsa de cineva sau de ceva. Se găsea tot aşa de singur între străini, cum singur şi orfan fusese in toată copilăria. Numai Triglea şi baba lui avuseseră milă de el. Acum se desfăcuse şi de ei. sadoveanu, m. c. 54. Cînd ai plecat la Paris, te-ai desfăcut de toate. ALKO-sandrj, T. 1722. Şi de lume şi de toate împreună ne-atn desface. ALExandrescu, m. 55. Refl. reciproc. Să ne desfacem de fărtăţie. SBiERA, p. 184. ^ Tranz. Scobori, doamne, pe pămînt, De vezi lumea ce-a făcut: Desfăcut-a doi drăguţi, jarnîk-bîrseanu, d. 176. 4. T r a n z. A deschide un obiect (dezlegîndu-1, tăindu-1, ridicînd capacul etc.). Cuţitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, î. I 3. De pe piept cămaşa vesel ea-şi desface, coşbuc, p. i 250. Refl. Se desfac uşile. ISAC, O. 119. Să se desfacă săcHul. CREANGĂ, P. 323. A desfăşura (deschizînd, rîsfirînd, întinzînd), a despături. întinse subt picioare un ziar şi peste obraz desfăcu altul. c. petrescu, î. n 199. Zi cu zi. . . [ziaristul] îşi desface foaia şi-o aruncă vînturilor. anGhei,, pr. 103. Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dînsul gura. eminescu, o. I 55. Lăpuşneanul posomorîndu-se, desfăcu braţele, negruzzi, s. i 146. F i g. Las inima comoara să-şi desfacă, goga, c. p. 6. R e f 1. (Poetic) Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîţiva kilometri, sadoveanu, v. f. 107. <> Expr. (Regional) A desface paiul = a pregăti patul pentru dormit. + F i g. (Cu privire la idei, teorii, teze) A înfăţişa, a prezenta, a expune. înviorat, se ridică deodată in picioare gata să înceapă a-şi desface teoriile lui favorite. barT, E. 179. 5. T r a n z. A vinde; a lichida prin vînzare. Curînd am închis casa de la Cişmeaua Roşie şi m-am mutat în Mîntuleasa; cai, trăsuri, cîini de preţ, am desfăcut tot. M. I. caragiale, c. 92. îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliş, cum îşi desface ultima rămăşiţă din avere, vi.aiiuţă, o. a. iii 72. Duce.. . nouă cai de ham. Cu patru dintr-înşii a plecat la Constantinopole. Acolea i-a desfăcut, i-a schimbat, a făcut, ce a putut. I. ionescu, d. 219. F i g. Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, o. i 137. 6. I n t r a n z. (în superstiţii; de obicei cu o determinare Ia dativ) A nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. Dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă, sadoveanu, D. p. 30. Să cosesc pelin şi iarbă, Să dau mîndrii să-mi desfacă. ŞEZ. vn 86. (Uneori cu a doua determinare, introdusă prin prep. « de » şi arătînd natura vrăjii) Desfă (cutăruia) De orice rău. teodorescu, p. r. 365. Tranz. (Complementul indică vraja sau farmecul) Na, cioară, un leu bătut, Să-mi desfaci ce mi-ai făcut, marian, o. n 32. S-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia, ispirescu, i,. 101. DESFACERE, desfaceri, s. f. Acţiunea de a desface şi rezultatul ei. 1. Despărţire, descompunere, dezorganizare. Dispari-ţiunea... [lui Tudor Vladimirescu] a fost semnalul des-faceiii oştirii romîneşti. GHICA, s. 113. 2. Anulare. Muncitorii, funcţionarii, inginerii şi tehnicienii pot cere desfacerea contractului de muncă individual. b. o. 1951, 1432. 3. Vînzare. Preţ de desfacere. Magazin de desfacere a produselor Ministerului Industriei Uşoare. •+ Lichidare. DESFACĂ, desfac, vb. I. Tranz. (Regional) A scoate boabele de pe ştiuleţii de porumb; a curăţa ştiuleţii de pănuşi. Descins, cu capul gol, Cocoran desfăca păpuşoi dintr-o coşarcă pusă la picioare, camilar, Tem. 25. DESFĂ CÂT1 s. n. Acţiunea de a desfăca. Voi face cîteva zile la desfăcat. contemporanul, Vj 294. DESFĂCĂT3, -Ă, desfăcaţi, -te, adj. (Despre ştiuleţii de porumb) Cu boabele scoase; curăţat de pănuşi. DESPĂCTJT1 s. n. (Prin confuzie cu desfăcat) Scoaterea boabelor de pe ştiuleţii de porumb; curăţirea ştiuleţilor de pănuşi. Păpuşoii uscaţi se odihnesc în glugi pe lanuri; vine vremea desfăcutului. SBVĂSTOS, N. 3. Vă spun o drăguţă de poveste, cum o auzii la desfăcuţii de cucuruz. reteganul, p. i 11. DESFĂCUT — 70 — DESFĂTARE DESFĂCÎÎT2, -Ă, desfăcuţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte formînd un tot) Descompus, desprins, destrămat, răsfirat, împrăştiat; demontat. Bicicleta a stat o săptămină desfăcută. 1=1 Ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine. topîrceanu, b, 34. 2. (Jur.; despre învoieli scrise sau verbale) Anulat. Tribunalul a declarat căsătoria desfăcută. 3. (Despre haine) Descheiat, dezlegat. Cu fularul desfăcut. (Despre o scrisoare, un pachet, un lacăt etc.) Deschis. O scrisoare desfăcută. 4. Vîndut. Marfă desfăcută. DESFĂŞÂ, desfăş, vb. I. Tranz. A dezlega faşa cu care e legat copilul peste scutece; p. e x t. a desface copilul din scutecele cu care e învelit. Anica desfăşe copila. CONTEMPORANUL, iv 392. — Forme gramaticale: prez. ind. desfăş, desfeşi, desfaşă, desfăşăm. DESFĂŞĂT, -A, desfătaţi, -te, adj. (Despre copiii de leagăn) Cu faşa dezlegată; cu scutecele desfăcute. Prun-cuşorul meu... Tu cum l-ai lăsat In pat Desfăşat. TEO-DORESCU, P. P. 467. DESFĂŞURA, desfăş6r şi desfăşur, vb. I. 1. Tranz. A face să nu mai fie înfăşurat sau ghemuit, a desface, a întinde în toată lungimea sau suprafaţa. Armatele.. * Desfăşură largi steaguri de falnică paradă. ALECSANDRi, p. m 336. Desfăşurînd vălul. . . o coperi cu el. negruzzi, S. I 32. Calul iar îşi răpezea, Peste teancuri [de postav] el zbura, Apoi le desfăşura Şi le da pe la nuntaşi Care-n lupte sînt fruntaşi. ALECSANDRi, p. p. 176. <$> (Poetic) Răsai, o dimineaţă!... Desfăşură in aer cosiţa ta bălaie, Pe care flori de aur şi roze strălucesc, bolintineanu, O. 199. <$>• F i g. Inima-mi. .. Slăveşte sărbătoarea Veacului, Cînd zorii desfăşoară flamuri De sînge şi flăcări, beniuc, v. 64. E x p r. A desfăşura steagurile (sau steagul) = a porni la luptă, a începe o acţiune de mare amploare. Sub conducerea partidelor comuniste şi muncitoreştii oamenii muncii din toate ţările desfăşoară larg steagul luptei internaţionaliste. contemporanul, s. ii, 1952, nr. 26, 1/2. Refl. Se juca aşa de frumuşel, îneît ghemul nici nu se desfăşura, ispirescu, l. 286. Turbanul nu i s-ar fi desfăşurat, negruzzi, s. I 21. Refl. (Despre unităţi militare) A trece de la o formaţie de marş sau premergătoare de luptă la o formaţie de luptă. 2. Refl. Fig. (Despre locuri şi privelişti din natură) A se înfăţişa în aspectele lor succesive, a se arăta în toată amploarea, a se perinda, a se succeda. Oamenilor li se desfăşură înaintea ochilor o cîmpie necuprinsă, un pămînt vînăt, acoperit cu buruienile topite de geruri, camilar, tem. 47. Bărăganul tăcea, desfăşurîndu-se ca o mare împietrită în necunoscutul depărtării, sadoveanu, O. iii 664. Drumul neted şi larg se desfăşura înaintea noastră gălbiu şi lung. HOGAŞ, DR. ii 3. Tranz. Munţii îşi desfăşoară fastul fără seamăn al marilor lor cetăţi, bogza, c. o. 336. Ah> dragii ?neif cit de lină a fost ziua aceea de început de toamnă şi cît de măreţ şi de solemn îşi desfăşura codrul valurile. SADOVEAnt:, o. iv 484. Cîte-o femeie.. . îşi desfăşura trecătoarele umbre prin spaţiul neguros. EMINESCU, n. 34. (Despre fapte, evenimente) A se înlănţui, a trece în mod succesiv prin faţa spectatorului, a evolua. Ar vedea, ca într-o panoramă, desfăşurîndu-se dinainte-i toate acţiunile pornite din această crudă dar bărbătească aplecare a firii omeneşti. ODOBESCU, S. ni 51. 8. T r a n z. (Cu privire la acţiuni de durată) A înfăptui în chip succesiv, pe etape şi pe un plan larg. Folosind exemple concrete locale, gazeta de pertte trebuie să desfăşoare o largă muncă de educare a oamenilor muncii în spiritul patriotismului şi internaţionalismului proletar. SCÎNTEiA, 1953, nr. 2689. Refl. Ce viaţă arzătoare, plină de clocot şi de putere trebuia să să desfăşoare acolo i vornic, p. 183. DESFĂŞURARE, desfăşurări, s. f. Acţiunea de a (se) desfăşura. 1. Desfacerea unui obiect înfăşurat. Desfăşurarea unui sul. (Geom.) întindere în plan a suprafeţei anumitor corpuri geometrice (con, cilindru etc.) tăiate după gene-ratoarea lor. Desfăşurare conică. + Trecere a unei unităţi militare de la dispozitivul de marş la un dispozitiv de luptă. 2. Fig. întinderea unui peisaj pe porţiuni succesive în faţa unui spectator; perindare. în desfăşurarea dealurilor şi a văilor de la Comăneşti, de cîte ori nu simţise el, copil... cum se destindea sufletul surorii sale! r>. zamfirescu, r. 77. Deasupra ochilor ei închişi vedea felurite forme plutind într-o desfăşurare leneşă. vlahuţă, o. a. 143. 3. Efectuare în mod succesiv a unei serii de acţiuni tinzînd spre un scop unic; dezvoltare. O puternică contribuţie trebuie să dea desfăşurarea largă a întrecerii socialiste, scînteia, 1952, nr. 2387. (în literatură şi în domeniul reprezentărilor scenice) Desfăşurarea acţiunii = evoluţia acţiunii, succesiunea diferitelor ei momente în vederea deznodămîntului. Cititorul. . . nu-şi prea dă seama din desfăşurarea acţiunii nici dacă la început treburile gospodăriei merg rău sau bine, nici dacă, spre sfîrşitul ei, lucrurile se îndreaptă sau nu. contemporanul, s. u, 1953, nr. 5, 4/5. DESFĂŞURAT, -Ă, desfăşuraţi, -te> adj. 1, (Despre obiecte înfăşurate) întins, desfăcut. + (Despre un grup compact şi omogen, în special despre soldaţi) Răsfirat după un anumit dispozitiv. Prima impresie de aiurire ce o avuseră, văzîndu-se desfăşuraţi in tiraliori, cu soldaţi printre dînşii... se împrăştiase. d. zamfirescu, -r. 257. ^ Plan desfăşurat = plan defalcat pe perioade.de executare. 2. (Despre un peisaj) Care se înfăţişează succesiv în toată întinderea. + (Despre evenimente) Care se succed în timp. 3. (în expr.) Comerţ desfăşurat = comerţ socialist, de stat sau cooperatist, la preţuri fixate de stat şi fără cartele sau raţii. Trecerea la comerţul desfăşurat constituie un eveniment de mare importanţă în dezvoltarea economică a Republicii Populare Romîne. ScInTeia, 1954, nr. 3166. 4 DESFĂT s. n. (Neobişnuit) Distracţie, petrecere, desfătare. Era ceasul cînd Bucureştii... suspendîndu-şi pentru douăsprezece ore rumoarea afacerilor, aleargă la desfăt, C. petrescu, C. v. 238. DESFĂTA, desfăt şi desfălez, vb. I. Refl. A-şi trece timpul într-o stare de mulţumire, de bucurie, de îneîntare, a simţi o mare plăcere, a se delecta, a petrece, a se distra. Pentru ce unul cîntă şi se desfată in grădină umbroasă, iar altul se cutremură şi blestemă? camilar, T. 104. în salonul din dreapta dansa şi se desfăta tineretul. C. PETRESCU, C. v. 178. Mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş. CREANGĂ, a. 117. Fig. Acea cuvîntare cadenţată... pe care glasul o rosteşte cu plăcere, desfătîndu-se in armonia ritmului. odobescu, S. I 185. -^> T r a n z. A îneînta, a fermeca, a delecta. Nu vedea decît un spectacol care desfăta ochii. C. petrescu, c. v. 163. Uitată doarme-a doinelor comoară De-un sfert de veac, în vechea lui vioară Ce-a desfătat o lume-n tinereţe! I0SIF, P. 29. <§>■ A b s o 1. Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează. alecsandri, p. ii 47. DESFĂTARE, desfătări, s. f. Acţiunea de a se desfăta şi rezultatul ei. 1. Plăcere mare, îneîntare, delectare. Motivele acestei tinereţi [a operei lui Bălcescu], ca şi a desfătării artistice cu care o parcurgem încă, stau mai întîi în adincimea şi vigoarea simţirii ce a inspirat-o, în generozitatea şi avîntul acestei simţiri* L. ROM. 1953, nr. 1/32. Oară ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea DESFĂTAT — 71 — DESFOIAT care o gustă cineva cind, prin pustiile Bărăganului, căruţa In care stă culcat abia înaintează? ODOBESCU, S. m 15. 2. Petrecere, veselie. După ce trecu fumul petrecerilor ji al desfătărilor, Voinea ¡şi aduse aminte că era însurat }i că nevasta lui îl aştepta in ghearele Vulturului. POPKSCU, B. III 51. Să fi văzul bucurie ji desfătare! Preoţii Ie cin-tară: Jsaia dănţuieşte, ospăţul să începu, muzicele cîntau şi toţi erau fericiţi, reteganui, p. n 21. -f- Plăcere trupească; desfrîu. Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rînd care. .. trăieşte in dezmierdări şi-n desfătări se îmbată. ODOBESCU, s. III 210. Casa lui era capiştea desfătărilor. NEGRUZZI, S. I 86. desfAtAt, -A, desfătaţi, -te, adj. (învechit) 1. (Despre lucruri) Plăcut, încîntător, desfătător. Cela in gunoi, cesta în aşternuturi desfătate, arhiva r. i 147. Florile... Se dezvălesc frumos Din sinurile sale Dau desfătat miros. DONICI, F. 57. (Despre locuri) Plăcut la vedere; deschis, larg, frumos. O lume fără margini, frumoasă, desfătată, Ca - o cîmpie verde sub mine s-au întins, alecsandri, p. a. 65. 2. (Despre oameni) Plin de bucurie, bucuros, vesel. Astăzi este lumea Desfătată. TEODORESCU, l>. P. 100. 4-Aplecat spre plăceri senzuale, răsfăţat, moleşit. Aga-tirşii... erau oameni desfătaţi şi trăiau o viaţă moleşită. ODOBESCU, s. îl 277. DESFĂTĂTOR, -OĂRE, desfătători, -oare, adj. Care desfată ochii sau simţurile; plăcut, încîntător. Dincolo de aste primejdii se întindea o grădină desfătătoare. POPESCU, B. I 91. Vederea desfătătoare ce avea pe mare camera noastră ne făcu să uităm suferinţele, boîjnti-neanu, o, 294. în ce loc a fost vinătoarea... mai desfătătoare? odobescu, s. iii 78. DESFĂTUÎ, desfutuiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A sfătui (pe cineva) să nu facă ceea ce avea de gînd să facă, a sfătui să facă altfel, a abate, a opri de la... (Pleonastic) L-au desfătuit să nu meargă mai departe, sbiera, P. 55. DESFĂTUlRE, desfătuiri, s. f. (Rar) Acţiunea de a desfătui. N-au mai căutat să-l oprească, pentru că. .. ştia de mai înainte că orice desfătuire ar fi de prisos. sbiera, p. 26. DESFĂŢĂ, desfăţ, vb. I. T r a n z. 1. A scoate feţele sau învelitorile de pînză de pe perne sau plăpumi. E x p r. A dcsfilţn pulul (sau aşternutul) = a scoate rufăria patului. <£■ Refl. F i g. Cu-ncetul a cerului nori se desfaţă, încet se-ncreţesc peste văile-adînci. Kminescu, o. iv 164. 2. (Mold., rar) A deschide; a întinde la vedere, a expune. Negustorii dughenele au desfăţat. sevastos, n. 130. DESFĂŢĂT, -Ă, desfăţaţi, -te, adj. 1. (Despre perne gou plăpumi) Fără faţă; neînfăţat; p. e x t. (despre pat) ftră rufârie. 2. (Mold., rar) Larg deschis, expus vederii. [Casele] au început a să supune regulelor proporţiei, a să împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi luminoase, cu balcoane desfătate. ALECSANDRI, c. 97. DESFERECĂ, desferec, vb. I. 1. Refl. (Numai la pers. 3; despre roţi, p. est. despre car) A pierde şinele de fier. Şi nu ne-am mai putut duce, Că carele ni s-au desferecat, teodorescu, P. p. 181. 2. T r a n z. A desface din fiare, din cătuşe, din lanţuri. (Ironic) Am desferecat moara şi-am scăpat-o pe apă... Acum, mămutuţă, dacă-mi tot tragi cu pilduirile... eu mă duc! ca.mii.ar, n. ii 269. <> F i g. Nu-ţi poţi imagina ce uşor deschide uşile şi desferecă gurile. C. PE-Trescu, c. v. 2S3. <5> A b s o 1. Faur două săptămini ferecă, iar două desferecă (= februarie îngheaţă şi dez-gheaţă). <)■ Refl. Sînt legat în lanţuri şi nu pot să mă desferec, beniuc, v. 109. 3. Refl. (Despre pietrele de moară) A se toci, a-şi toci zimţii de pe feţele interioare (între care sînt zdrobite boabele). DESFERECAT, -Ă, desferecaţi, -te, adj. Desfăcut din fiare, din ferecătură. DESFÎD s. n. (învechit) Sfidare, înfruntare. Şi-mi părea că asta nu e altă decît o hulă, un desfid cătră provedinţa care ne pedepsea. nEGruzzi, s. i 292. DESFIDE, desfid, vb. III. Tranz. (Nu are forme la timpurile trecute) 1. A provoca (pe cineva) la o acţiune sau la dovedirea' unui lucru, ştiind de mai înainte că nu va reuşi. Desfid pe oricine în această lume să mă vadă în starea în care se află domniile lor. SADOVEAXU, z. C. 51. 2. A înfrunta un lucru primejdios, a nesocoti o primejdie; a sfida, a brava. Desfide primejdia. DESFÎDERE s. f. (Neobişnuit) Faptul de a desfide; provocare, sfidare. Un viscol năpusteşte o desfidere brutală. MACEDONSKI, O. I 398. DESFIGURA, desfigurez, vb. I. Tranz. (Cu privire la persoane) A strica faţa, figura, forma, înfăţişarea firească, urîţind-o; a poci, a sluţi. Dacă 7nă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întimpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar, ca.mii, PETRESCU, U. N. 93. Sultana şi Domnica se.repezeau la ea, s-o desfigureze cu unghiile. G. M. ZAMFIRESCU. M. D. I 38. DESFIGURARE, desfigurări, s. f. Faptul de a desfigura; urîţire, pocire. Ştiu că pentru delictul sau crima de barbarie nu există articol In codul penal [burghez}. Dar pentru desfigurare de persoane există, bogza, a. î. 364. DESFIGURĂT, -Ă, desfiguraţi, -te, adj. Deformat, urîţit, pocit. Ascuns sub pansament, obrazul, pe care îl ştie pentru totdeauna desfigurat. C. petrescu, î. ii 59. DESFIINŢA, desfiinţez, vb. I. Tranz. A face ca ceva să nu mai existe; a suprima. Ai să desfiinţezi secţia laboratorului, camii, petrescu, T. iii 169. Constantin Mavrocordat, la 1739, desfiinţă de tot vechea organizare militară a ţării, bălcescu, o. i 32. -4- (Cu privire la legi, contracte, convenţii) A abroga; a anula. DESFIINŢARE, desfiinţări, s. f. Acţiunea de a desfiinţa şi rezultatul ei; suprimare, înlăturare. Voi luptaţi pentru desfiinţarea huzurului.. . şi boierilor nu le convine, camii.ar, n. i 394. Se răspîndeşte vuiet pintre dascăli despre desfiinţarea catiheţilor. creangă, a. 114. DESFIINŢĂT, -Ă, desfiinţaţi, -te, adj. Suprimat, distrus, înlăturat. (Prin exagerare) Le-ai dovedit duşmanilor tăi că, atunci cind te cred desfiinţat, e destul să ridici fruntea, ca să redevii întreg cum ai fost. CAMII. PETRESCU, T. ii 546. -fy- (Jur.) Abrogat. Regulament desfiinţat. DESFIRĂ, desfir, vb. I. Refl. (Rar, despre fire înfăşurate ; p. e x t. despre obiectul pe care sînt înfăşurate) A se desface din înfăşurare, a se desfăşura. Scapi fusul jos; nimic nu zici Cind fusul se desfiră. coşbuc, r. I 192. DESFOlA, desfâi, vb. I. 1. Tranz. A desprinde, a smulge, a lăsa sâ cadă petalele unei flori. Grădinile albe, crengile desfoind albele flori afinate. .. -toate, erau toate ca în vacanţele de altădată, c. PETRESCU, O. P. n 32. Vîntul... desfoaie blinde flori, ai.ecsandri, p. a. 132. 2. Refl. (Despre flori, boboci) A înflori, a se deschide. (F i g.) Pe gură-i se desfoaie Dulce rază-mbobocită. alecsandri, P. A. 192. <> Tranz. (Poetic) Tristeţe-n mine iarăşi bobocii ţi-i desfoi. stancu, c. 85. DESFOIAT, -A, desfoiaţi, -te, adj. (Despre flori) Cu petalele desprinse, căzute. Rupi cununa şi-o arunci: i DESFRÎNA — 72 — DESIŞ Roşii fiori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos prin lunci, coşbuc, P. I 219. DESFRÎNÂ, desfrînez, vb. I. Refl. (Neobişnuit) A se deda desfătărilor, petrecerilor, a duce o viaţă necumpătată, de plăceri uşoare. Ne desfrinam în nebunia carnavalului la Veneţia. M. I. CARAGIAKE, C. 55. DE SFItÎNĂIÎE, desfrînări, s. f. Faptul de a fi desfrînat; destrăbălare. Din lux şi desfrînare nasc aste bande crude De noi ciocoi ce pradă. B o I, IN T IN E A Nu, o. 173. Poate ar fi mai întirziat a-şi pune în lucrare planul, dacă desfrî-narea lui nu l-ar fi grăbit. NEGRUZZI, s. I 144. DESFRÎNĂT, -Ă, desfrînaţi, -te, adj. Destrăbălat, corupt, stricat, depravat, imoral, cu o conduită imorală. Tinărul rege.. . fugi cu desfrînata sa curte, odobescu, s. I 4. M-aş mîngiia d-aceasta, cînd a; vedea că, poate, Prin scrieri vom preface năravuri desfrinate. aijcxan-drESCTJ, P. 82. lliaş urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă şi desfrînată domnie, se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 144. <$- (Substantivat) Focul juneţii şi simplitatea creşterii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrînaţilor. negruzzi, s. i 20. DESFRÎU, (rar) desfriuri, s. n. Purtare desfrînată, necumpătare, corupţie, destrăbălare, imoralitate, depravare. Această societate capitalistă... îşi trage luxul şi desfrîul tocmai din nedreptate. CAMii, petrescu, T. i 328. Jap trăia în casa luxului şi a desfrîului. Galaction, o. i 303. DESFRUNZI, desfrun zesc, vb. IV. Refl. (Despre copaci sau despre pădure) A-şi pierde frunzele. Copacii se desfrunzesc. T r a n z. A despuia de frunze. Fugarii desfrunzesc tuf arii. ALECSANDRi, p. iii 211. DESFRUNZIRE, desfrunziri, s. f. Acţiunea de a (se) desfrunzi şi rezultatul ei. DESFRUNZ Î T, -A, desfrunziţi, -te, adj. Care şi-a pierdut frunzele, fără frunze. Putea vedea coroanele copacilor, negre şi desfrunzite, dumitriu, n. 120. Subt un tei desfrunzit, se aşeză pe-o bancă şi cugetă. vlahutX, o. a. 128. DESFUNDĂ, desfund, vb. I. T r a n z. 1. A deschide un butoi scoţîndu-i fundul sau dîndu-i cep; p. e x t. a deschide o sticlă astupată, scoţîndu-i dopul, a destupa. Desfund butoiul de vin. Desfund sticla de rachiu. "4* R e f 1. (Rar, despre torente de apă) A se revărsa. S-au desfundat puhoaiele şi s-au astupat drumurile. sadoveanu, z. c. 38. 2. A curăţa sau a goli un canal, o ţeava, un şanţ etc. care este înfundat. 3. (Cu privire la un teren sau la artere de circulaţie; subiectul este apa, ploaia) A face noroios, impracticabil. Şi peste toţi curgea din văzduhul posomorit o ploaie înverşunată, duşmană, care desfunda drumurile. D. zamfirescu, r. 71.-Cerul posomorit... vearsă şiroaie de ploaie şi de zloată, de desfundă pretutindeni pămîntul. odobescu, s. iii 564. 4. (Cu privire la terenuri) A ara adînc, a desţeleni. Tractoarele desfundă locul şi îneacă sămînţa. mihaxe, o. 89. Munca a desfundat pămînturile. I. ionescu, P. 207. DESFUNDARE, desfundări, s. f. Faptul de a-desfunda. 1. Deschidere, destupare a unui vas închis. Varto-lomeu Diaconu s-a îndeletnicit cu desfundarea sticlelor. c. petrescu, a. 292. 2. Destupare, curăţire a unei ţevi, a unui orificiu etc. Dorinţa comunei a fost a spori cantitatea apei bună de beut... prin desfundarea izvoarelor. I. ionescu, P. 422. DESFUNDAT, -Ă, desfundaţi, -te, adj. 1. (Despre butoaie, sticle sau alte recipiente astupate sau [închise) Cu fundul (capacul, dopul) scos; deschis, destupat. în curte, pe lingă două junei şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate pline de vin. negruzzi, s. I 151. F i g. Opinca-i era spartă, căciula desfundată, Dar fruntea lui de raze părea încoronată, alecsandri, o. 243. 2. (Despre ţevi, canale, orificii) Golit de impurităţi, curăţat, redat folosinţei. 3. (Despre terenuri sau artere de circulaţie) Impracticabil (din cauza ploilor). Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat, sadoveanu, o. vii 80. DESHĂMĂ, deshăm, vb. I. T r a n z. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la căruţă. Am deshămat, cu badea Dumitru, calul. SADOVEANU, P. S. 49. Au fost deshămaţi caii de la o trăsură, al cărei birjar turc adormise pe capră. BART, e. 205. Caii de poştă nu merg decît deshămaţi pînă în valea Petricicăi. NEGRUZZI, s. I 308. A b s o 1. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruţă, desham, dau la cai nişte ovăz. preda, î. 92. DESHIDRATA, deshidratez, vb- I. T r a n z. A face ca un corp să-şi piardă, total sau parţial, apa pe care o conţine în mod normal. DESHIDRATARE, deshidratări, s. f. Acţiunea de a deshidrata; eliminarea (totală sau parţială) a apei pe care o conţine un corp în mod normal; pierderea apei de către un corp. deshidratGr, deshidratoare, s. n. (Tehn.) Aparat pentru uscarea fructelor şi a legumelor prin ventilaţie naturală sau artificială. DESHUMA, deshumez, vb. I. Tranz. A scoate un cadavru din mormînt, a dezgropa, a exhuma. DESHUMARE, deshumări, s. f. Acţiunea de a deshuma; dezgropare, exhumare. DESIGILA, desigilez, vb. I. Tranz. A deschide o încăpere sau un obiect sigilat, a-i scoate sigiliul. Şi de ce l-ai desigilat [plicul] ? baranga, i. 202. DESIGNA, designez, vb. I. Tranz. (Franţuzism rar) A desemna1, a indica. S-a... luat această expre-siune spre a designa partea de moşie cea mai amănunţită a unui răzăş. i. ionescu, d. 205. DESÎGUR adv. 1, (Formulă de afirmaţie) Da. Pot închide fereastra? — Desigur. 2. în mod precis, iară îndoială, cu siguranţă, negreşit. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda, desigur, biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare. EMiNESCU, o. I 134. Ar primi, desigur, să-ţi fie editor, odobescu, s. m 12. DESÎME, (rar) desimi, s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de ») însuşirea de a fi des, compact sau îndesat; (concretizat) desiş. Flăcări galbene de luminări mici cît unghia se desluşeau. .. din desimile de flori galbene ale pădurilor. Cami-LAR, T. 70. A ieşit o ciută, lîngă o desime mare de ierburi. sadoveanu, d. p. 82. Rar de tot, cînd desimea codruhii se ştirbea oleacă în dreapta sau în stînga... puteai să înţelegi ce este mai încolo. galacTion, o. i 281. Desimea aburilor smulşi pămîntului de apropierea ivirii soarelui se subţia, lucrurile începeau să-şi hotărască formele, mace-donski, o. iii 48. DESIN vb. I v. desena. DESINÎÎNŢĂ, desinenţe, s. f. (Gram.) Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui verb pentru a arăta persoanele, şi la tema unui substantiv sau adjectiv pentru a arăta cazurile. Folosindu-se prepoziţiile în locul desinenţelor cazuale, rolul prepoziţiilor şi numărul, lor creşte, graur, f. L. 181. DESÎŞ, desişuri, s. n. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de '>) 1. Grup des de copaci, de ierburi, de buruieni etc.; pădure tînără. DES JUCA — 73 — DESPĂGUBI foarte deasă; desime, bun get. Clipeau prin desişurile livezilor acoperişuri bombate de alamă, sadoveanu, z. c. 276. Soarele se scufundase în desişul tihniţilor copaci. vlahuţă, O. A. 121. Trage, săgeata vtjîie şi se pierde în desişul ierbii care se clatină încet in virf. caragiai.k, o. iii 102. <> F i g. Tai brazdă prin desişuri de îndoieli şi-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme, beniuc, v. 60. 2. (Rar) Mulţime mare, îngrămădeală, îmbulzeală (de oameni). Se împinge disperată o mulţime de lume ca intr-un desiş de trupuri, camii, PETRESCU, T. II 410. DESJUCA vb. I v. dejuca. DESJUGĂ vb. I v. dejuga. DESLUŞI, desluşesc, vb. IV. Tranz. 1. A distinge, a deosebi, a prinde cu urechea; a auzi. Dintre toate tunurile care trăgeau. . . Filipoiu desluşi unul cu un geamăt sec. camii,ar, x. i 297. Din cauza lacrimilor nu mai desluşi cuvintele, sahia, n. 90. 2. A distinge, a deosebi, a recunoaşte, a percepe (cu ochii); a vedea, a observa în semiîntuneric sau într-o lumină slabă. Cu ochii aţintiţi prin noaptea sumbră, Desluşim XJrcînd spre noi o umbră, camii, PETRESCU, v. 46. Cind m-am ridicat în sus, doi haidamaci sar de după colibă-n faţa mea. Eli, buimac niţel de somn, nu i-am putut desluşi deodată bine. sandu-, ai,dea, u. p. 104. F i g. Azi le-aş putea desluşi [faptele], numai dacă mi s-ar vopsi în alb cele mai bune şi în negru cele rele. camii, petrescu, T. i 356. ■$> Refl. i m p e r s. în livadă se desluşiră în curînd pomii încărcaţi de floare, sadoveanu, o. v 417. La stînga se desluşea mai bine incendiul de la Lespezi, parcă s-ar fi apropiat şi s-ar fi înviorat. rEbreanu, r. ii 159. + A scoate la lumină, a face să iasă în evidenţă, a reliefa. Focul. . . lumina omul, desluşea amănunţimile, contemporanul, Vjj 194 . A descifra, a citi. Gingăvea glasul celui mai vechi dintre baci, desluşind cu caznă slovele ceaslovului, camii,ar, t. 14. ;j. A desprinde dintr-un complex de idei, a descurca, a clarifica, a lămuri, a limpezi, a înţelege. Vorbea cu ironie despre stăruinţele mele de a desluşi chestia influenţei mediului asupra artistului, gherea, st. cr. ii, 16. -$> (Cu pronumele în dativ) Mehmet Padişah. . . dorea pe Rabia Giilnuk, fără a-şi putea încă desluşi dacă făgăduinţa pe care o dăduse privea o moarte de om ori un colan de mărgăritare. sadovEanu, z. c. 275. Niciodată n-am putut să-mi desluşesc lămurit aceste două cuvinte: moarte şi nimicire, rtjsso, o. 136. <> Refl. (Subiectul este lucrul clarificat) Toate i se desluşiră şi-i veni în minte popasul în colonie. sadoveanu, p. m. 244. După cîtva timp, un gind se desluşi bine in mintea lui. Sandu-ai.dea, u. p. 180. Cile lucruri, neînţelese bine pe-atunci, i se desluşeau acum în minte, vlahuţă, o. a. iii 14. -4- R e f 1. A se lămuri, a se clarifica (asupra unui lucru). Afurisita de gramatică îmi scoate peri albi... poate cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluşi. CREANGĂ, A. 87. + (Complementul indică lucrul explicat) A explica, a face pe cineva să priceapă. Pantalemon se aşezase pe bancă şi-i desluşea agitat faptele sale lui Micluţ. dumiTriu, v. i,. 80. Sava ne desluşi între altele că nevasta e la ogor, că a prins-o acolo furtuna şi că trebuie să pice dintr-o clipă în alta. c. petrescu, S. 30. (Adverbial) Glasul ceterei s-auzea mai desluşit. camilar, t. 89. Dar în această tăcere se aud deodată desluşit, tot mai aproape şi mai aproape, paşi de cai, de oameni. GHEREA, ST. CR. II 139. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit. CREANGĂ, P. 151. 2. Care se vede clar, precis, lămurit. Totul pare acum desluşit, prin marea claritate a undelor. BOGZA, c. o. 350. Umbra creştea în forme din ce in ce mai desluşite.. . Desigur căi-i ea. barT, e. 185. <)> (Adverbial) I'endor nu putea să vadă desluşit cine este feciorul care venise lingă el. GALACTION, O. I 677. 3. Lămurit, precis, pe înţeles. Am citit... răspunsul d-voastră nu tocmai desluşit. YI.AÎIUŢÂ, o. A. 431. Să trecem însă mai departe, poate vom găsi o mai desluşită aplicare a teoriilor, gherea, ST. cr. ii 46. (Adverbial) Mai bine este să aştepte sosirea nunciului Malaspina... de la care vor afla mai mult şi mai desluşit şi vor şti ce este de făcut, bălcescu, o. ii 267. DESOLIDARIZA, desolidarizez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se despărţi, a se separa (în ceea ce priveşte atitudinea) de cineva sau de o acţiune; a nu mai fi, a nu mai simţi, a nu mai activa solidar cu cineva. Deputatul a început să facă exces de zel în dragoste, ca să-i arate fratelui mai bătrîn că se desolidarizează de o atitudine atît de obraznică. CAMTI, PETRESCU, U. N. 31. DESOLIDARIZARE, desolidarizări, s. f. Faptul de a se desolidariza; despărţire, separare hotărîtă (şi principială) de o persoană, de un grup, de o acţiune; opinie separată. Puse distanţă de un pas între amîndoi, cu o instinctivă desolidarizare. C. PETRESCU, C. V. 180. DESPACHETA, despachetez, vb. I. Tranz. A desface, a scoate (un obiect) din învelitoarea, cutia etc. în care se află împachetat. [Necunoscuta] zăreşte pe masă . . . cartea împachetată-, pe care profesorul la venire a pus-o acolo cu mare grijă. O despachetează, o priveşte, o deschide. SEBASTIAN, T. 267. [Tata] ar despacheta darul meu. sahia, n. 23. -4- (Complementul indică pachetul, lada, cufărul) A deschide, a desface (pentru a scoate obiectele din interior). Mulţimea asta nu vrea decit să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, camii, petrescu, u. n. 422. DESPACHETARE, despachetări, s. f. Acţiunea de a despacheta. De-abia aştepta să vie ziua despachetării, ca să le vază [tablourile cumpărate], bassarabescu, s. 178. DESPĂDUCHEA, despăduchez, vb. I. T r a n z. A curăţa de păduchi (prin mijloace sanitare). V. deparazita. DESPĂDURÎ, despăduresc, vb. IV. Tranz. A tăia în mod neraţional pădurile dintr-o regiune. Porţiuni din codri au fost despădurite şi în chipul acesta s-au născut curaturile, pamfile, a. r. 2. DESPĂDURIRE, despăduriri, s. f. Acţiunea de a despăduri; tăiere neraţională a pădurilor. DESPĂDURÎT, -Ă, despăduriţi, -te, adj. (Despre un teren, o regiune etc.) De pe care s-au tăiat în mod neraţional pădurile. Ţinuturi despădurite. DESPĂGUBI, despăgubesc, vb. IV. Tranz. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de» sau « pentru » şi arătînd paguba) A plăti cuiva echivalentul unei pierderi (mai ales materiale) pe care a suferit-o, a compensa o pagubă, o lipsă. V. indemniza. A despăgubit pe toţi anchetaţii de-atunci, deşi n-ar fi fost obligat. DESPĂGUBIRE — 74 — DESPĂRŢIT rebreanu, R. I 234. Faptul că mi-au rămas însemnările... mă consolă, dacă nu mă şi despăgubeşte, dc toate pierderile. m. i. caragiale, c. 24. Despăgubeşte-mă, lele, De părăluţele mele. marian, s. 38. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » şi arătînd indemnizarea) îl despăgubeşte cu vorbe goale. R e f I. A lua echiva- lentul unei pierderi (mai ales materiale). Măjdespăgubeam însă cu libertatea întreagă de a-i privi. .. genele stufoase umbrindu-i albastrul privirilor. ibrXileanu, A. 108. Din pricina musteţilor şi sprincenelor mele care seamănă cu ale dumitale, mi-am pierdut clientela şi m-am hotărît să mă despăgubesc pe altă cale. hogaş, dr. ii 156. DESPĂGUBIRE, despăgubiri, s. f. Acţiunea de a despăgubi şi rezultatul ei; compensare a unei pagube; (concretizat) sumă cu carc se compensează o pagubă. V. indemnizaţie. Catina, citind răspicat, apăsat: «Emanciparea clacaţilor, ce se fac proprietari prin despăgubire». Damian Tabacul strigă dîrz: «Fără despăgubire... fără despăgubire». CAMIL PETRESCU, B. 99. S-a nimerit să aleagă mărind judeţ lui Alexa Balaban dreptate, hotărînd boierului să plătească negustorului patru sute pungi bani buni, despăgubire şi dobîndă pentru cîte suferinţi şi răutăţi îndurase, sadoveanu, z. c. 237. <*> Despăgubiri de război = sumă de bani sau cantitate de bunuri materiale pe care un stat învins Ie plăteşte statului învingător, pentru a-J despăgubi de pagubele cauzate de război. (Jur.) Despăgubiri civile = sumă de bani pe care o plăteşte un condamnat penal (independent de pedeapsa primită) pentru pagubele pricinuite părţii civile. Inculpatul a fost condamnat la şase luni închisoare şi cinci sute de lei despăgubiri civile. DESPĂEEN.1ENÎ, despăienjenesc, vb. IV. Refl. (Despre ochi) A începe să zărească, să vadă bine. DESPĂRŢĂMÎiVr, despărţăminte, s. n. (învechit) Despărţitură; secţie. V. departament. (Atestat în forma despărţimînt) La cimitirul cel nou din Piscul Voe-vodesei... acum există mai multe despărţiminte pentru morţii care în viaţă au rătăcii pe căile diveselor schisme ale bisericii. C. PETRESCU, A. 464. — Variantă: despărţimînt s. n. DESPĂRŢENIE, despărţenii, s. f. (Popular) Desfacere a unei căsătorii; despărţire (2), divorţ. Ca să-şi înduplece soţul părăsit să consimtă la despărţenie, îi dăruise două moşii. M. I. CARAGIAI.E, C. 129. DESPĂRŢI, despart, vb. IV. 1. Refl, (Despre două sau mai multe fiinţe) A se îndepărta, a se separa (temporar) unii de alţii plecînd fiecare în altă direcţie; a pleca unii de lîngă alţii, a se separa unii de alţii (pentru totdeauna sau pentru o vreme mai mult ori mai puţin îndelungată). Irina şi lonuţ se despart sfioşi ca un « noroc bun ». davi-doglu, M. 15. Plecau uneori împreună, după lucru. în colţul străzii îşi urau succes şi pe urmă se despărţeau. sahia, n. 96. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ai.ecsandri, T. i 410. (Prin analogie cu fiinţele) Sînt cîţiva [vulcani mărunţi] legaţi între ei prin-tr-o dragoste şi biologie siameză... despărţindu-se numai spre vîrf, pentru a avea fiecare un crater deosebit, bogza, c. o. 175. Acolo erau două drumuri care să despărţeau, şez. iv 171. F i g. A se îndepărta, a se înstrăina, a se detaşa sufleteşte; a rupe legăturile, relaţiile cu cineva. Sufletul lui Măgură se despărţi pentru totdeauna de generaţia lui. Camilar, N. I 113. Mai ales de Leventu îmi pare rău că s-a despărţit de noi. sadoveanu, p. m. 203. Tranz, Stăpînii fireşti ai aceleia care mi-i dragă, domnule abate, n-ar primi niciodată să mă vadă alături de dînsa.. . Sîntem despărţiţi cu blestem, sadoveanu, z. c. 52. Cine desparte doi dulci, Ducă-i corbii carnea-n nuci; Cine desparte doi dragi, Ducă-i corbii carnea-n fagi. jARNiic-BÎRSEANU, D. 281. 2. Refl. A se separa de ceva de care e legat sufleteşte, a se lipsi de. .a renunţa la... Eu să mă despart de stînă, Să las sîlha cea bătrînă. coşbuc, p. ii 168. 3. Refl. (Despre soţi) A se separa în mod legal; a divorţa. Mă, eu... mă despart de muiere, dumitriu, b. F. 66. [Adela] s-a despărţit, imediat după căsătorie. ibrĂileanu, A. 33. Tranz. (Subiectul este autoritatea care pronunţă divorţul) Onorabila Dicasterie îi despărţi, şi coconul Andronache se duse în voiaj. negruzzi, s. i 79. 4. Tranz. (Subiectul este un element care constituie un hotar, o barieră, un obstacol) A separa, a delimita, a izola. Se opriră nemişcaţi în drumul ce despărţea cele două moşii, preda, î. 150. Zidurile şi palatele pe care le vedeam mă despărţeau de Piaţa Roşie. STancu, U.R.S.S. 36. La ridicarea cortinei, marele oblon ce desparte terasa de hol este traspinăjos. SEBASTIAN, T. 9. •<> (în construcţii figurate) Adela va răminea pentru tine... inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpăstiei care te desparte de ea ! ibrXi-LEanu, A. 187. (Cu determinarea * în două») Un horn dacă s-ar putea construi aici, să despartă focul în două. BOGZA, c. o. 71. Vîlceaua... despărţea prunăria în două. MACE-donski, o. iii â.-^R e f 1.. pas. Holul se desparte de terasă prin două mari uşi laterale de sticlă. SEBASTIAN, T. 9. ^ Tranz. (în sens temporal) în pauza care desparte ultimele două acte, un filozof. .. rosteşte o vorbă de duh. CAMIL PETRESCU, T. în 501. A fi, a se afla între.., sau pînă la.. .; a se interpune. Doar cîţiva paşi despart cele două tabere, sahia, n. 44. Eu departe, tu departe, Două dealuri ne desparte, jarnîk-bîrseanu, d. 115. (în sens temporal) Puţin mă mai despărţea de ziua logodnei. M. i. caragiai.E, c. 84. -fy- Refl. A se împărţi în două sau în mai multe părţi. Nu mai există un sistem capitalist atotcuprinzător — lumea s-a, despărţit în două sisteme: sistemul capitalist şi sistemul socialist. SCÎnteia, 1952, nr. 2500. — Prez. ind. şi: (regional) despărţesc (CREANGĂ, P. 114, jarnîk-bîrseanu, d. 197, alecsandri, p. p. 22). DESPĂRŢIMÎNT s, n. v. dcspărţămînt. DESPĂRŢIRE, despărţiri, s. f. Faptul de a (s e) despărţi. 1. Separare; momentul cînd cineva se desparte (de cineva sau de ceva); timpul cît cineva stă despărţit. La despărţire, Oană şi-a îmbrăţişat feciorul, plin-gtnd. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. i 220. Nu credeam să sufăr atît la despărţire, macedonski, o. ii 236. 2. Divorţ. Nadina, îndată ce s-a întors de la ţară.. . a chemat pe avocatul Olimp Stavrat şi l-a rugat să introducă neîntîrziat cererea de despărţire. REBREANU, R. I 250. 3« Diviziune, împărţire. Această despărţire a individualităţii lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate. EMi-nescti, n. 58. (Concretizat) Despărţitură. (învechit) Circumscripţie (poliţienească sau administrativă); p. e x t. localul unde erau instalate birourile unei circumscripţii, în curînd civilizaţia va străbate la ţară (a şi început: o parte din Humuleşti e « despărţirea 111 a urbei T. Neamţ! i). ibrĂileanu, sp. cr. 109. [Jupîn Dumi-trache:] Aveam de gtnd să-l întreb: « Ce pofteşti, mă musiu?» şi să-l şi umflu!... $i dacă nu-i ajungea... [Ipingescu:] Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape: să ft poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu 'cît îi mai lipsea, caragiale, o. i 47. DESPĂRŢÎT1 s. n. Despărţire,-^ Despărţitul oilor = desfacerea tovărăşiei de stînă, toamna, cînd se împart proprietarilor oile şi produsele lor. Poate eu n-oi fi faţă la toamnă, nici la despărţitul oilor, nici nicăieri pe faţa pămintului. camilar, n. i 253. DESPĂRŢÎT2, -Ă, despărţiţi, -te, adj. 1. Separat (unul de altul). DESPĂRŢITOR — 75 — DESPERECHEAT 2. (Despre soţi) Care nu mai trăieşte împreună cu ■celălalt; divorţat. 3. Izolat, înstrăinat. Despărţite de restul lumii, apele ■Oltului vor continua să străbată cimpia. BOGZA, C. O. 139. 4. (învechit) Deosebit, diferit. Deşi despărţite, lucrurile au unire, conachi, p. 260. DESPĂRŢITOR, -0ĂRE, despărţitori, -oare, adj. Care desparte, care separă (un lucru de altul). în zidul peretelui despărţitor, casa de bani. camit. petrescu, t. i 381. în zadar cearcă ei să ridice Un zid pe Milcov, despărţitor. ALECSANDRI, p. A. 99. despărţitUră, despărţituri, s. f. 1. Parte despărţită dintr-un recipient sau dintr-o încăpere; încăpere mică despărţită din una mai mare; loc separat (într-o ladă, într-un dulap etc.); compartiment, diviziune. Biroul contabilului si al casierului... par de fapt o singură masă, cu despărţituri si policioare. CAMir, petrescu, T. i 381. Străbătură un loc larg şi lung... si trecură intr-o despăr-ţitură mai mică. galaction, o. i 513. 2. Construcţie, de obicei improvizată, făcută cu scopul de a separa ceva, de a face o delimitare. îsi mutase ptnda în jurul despărţiturilor de scîndurt din curtea gării. <3. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 157. 3. (învechit) Grup, ceată. Pe de altă parte, despărţituri de osteni moldoveni ii strîmtora pe de laturi. ARHIVA R. 1108. DESPĂTURĂ vb. I V. despături. DESPĂTURĂRE s. f. v. dcspătiirire. DESFĂTURÎ, despăturesc, vb. IV. Tranz. (Şi în forma despătură) A desface ceva (o pînză, o stofă, o hîrtie etc.) care fusese îndoit, strîns sau împăturit. Scoase o hîrtie, o despături, lntinzînd-o jandarmului. CAMILAR, n. ii 254. îsi şterse mustăţile. .. cu o batistă albă, pe care o despături atunci, c. petrescu, î. ii 113. Şeful de post, cu obrazul stors de sînge, i-a despăturat un teanc de hirtii pe birou, popa, v. 1S9. — Variantă: despătură, despătur, vb. I. DESPĂTURÎRE, despăturiri, ş. f. (Şi în forma des-păturare) Acţiunea de a despături. — Variantă: despăfurăre s. f. DESPECETLUÎ, despecetlniesc, vb. IV. Tranz. A rupe, a scoate peceţile de pe un plic, o scrisoare, un pachet (pentru a desface, a deschide) ; a desigila. iŞi-i dă apoi o scrisoare, luîndu-i cuvîntul că 0 va despecetlui numai atunci cind va cădea în cea mai mare deznădejde. GiihrEa, ST. CR. I 269. Despecetlui plicul cu grabă, îl citi si văzui că i se înveseli obrazul. GHICA, S. A. 51. îndată am despecetluit răvaşul meu si ţ-am scris. KOGXLNICEANU, s. 72. DESPECETLUÎT s. n. Despecetluire. 4-. F i g. (Rar) Dezlegare, descifrare (a unui text). (Atestat în forma regională dispecetluit) De cind am prins a dezlega buchile nu mai beau tabac, nici holercă... Stau întins în iesle... vitele-mi rumegă deasupra. .. Eu, sub cojoc, încep cu dispecetluitul cărţii, camilar, N. 11 369. — Variantă: (regional) dispecetluit s. n. DESPERĂ, desper şi (mai rar) desperez, vb. I. 1. 1 n t r a n z. A-şi pierde orice speranţă, a deznădăjdui. (Atestat în forma de prez. ind. pers. 3 pl. desper) Aşa virtuoşii murind nu desper. Speranţa-a lor frunte-n-senină. EMINESCU, o. I 12. <$> Refl. (învechit) Dacă la vîrsta ta te desperezi, apoi noi acei cari sîntem mai bătrîni... ce trebui? să facem? kogălniceanU, s. 215. 2. Tranz. (Rari A aduce (pe cineva) la desperare; a exaspera. Se arătară îndată pintre stuh vro patru dorobanţi. .. care ne spuseră că ne găsim chiar în dreptul Călăraşilor, si în lungă depărtare de orice sat. Această aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră I ALECSANDRI, O. P. 210. — Variantă: dispera vb. I. DESPERĂRE, desperări, s. f. (Şi în forma disperare) Faptul de a despera; deznădejde. îşi smulsese părul din cap de desperare. G. M. zamfirescu, m. d. ii 205. Bătrinul îşi lăsă capul în jos, cu un aer de supremă desperare. VLAHrŢĂ, cr,. 87. în Ţara Rominească, starea ţăranilor merse din zi în zi mai rău, pînă la 1821, cind desperarea lor izbucni. bXlcescu, o. i 143. -$> L o c. a d v. Cu d(‘sperare = (în mod) desperat, deznădăjduit. As voi să întreb unde mergem, vorbi într-o vreme cu disperare domnul Paul de Marenne. SADOVEANU, z. c. 191. Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare si cu luare-aminte la soldaţi şi deodată, ţipînd cu desperare, pică la pămînt leşinată. alecsandri, o. p. 227. La desperare = într-o împrejurare grea, în care sînt puţine posibilităţi de scăpare. La desperare te agăţi de orice. (Adverbial) Bogoiu a asistat la întreaga scenă... încurcat de privirea disperat întrebătoare a lui Jef. SEBAS-TIAN, T. 158. (Substantivat) Disperatul îşi cuprinse tîmplele în palme. SADOVEANU, p. M. 271. Mama. . . urmărea fiecare gest al nostru cu ochi de disperată. SAHIA, N. 57. 2. (Despre manifestări sau atitudini ale fiinţelor) Care exprimă, care dovedeşte desperare, deznădejde. îndeosebi căpitanul Ilie avea o figură disperată, sadoveanu, Z. C. 50. S-aud bătăi furioase în uşă, apoi un glas desperat: — Ilinco. . deschide o dată! VLA1IUŢA, CL. 57. Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ... e ură şi turbare în ochii lor cei negri, adinei şi desperaţi. EMINESCU, 0.1-62. 3. Care provoacă desperare; care prezintă puţine posibilităţi de scăpare; periculos. Situaţie desperată. — Variantă: disperat, -ă adj. DESPERĂŢIE s. f. (învechit) Desperare. Doisprezece coconaşi. . . de desperaţie fcA pierduseră la jocul de cărţi], se făcură voinici de codru. nEGruzzi, s. i 81. Astă-vară m-atn' împrumutat cu patru sute de galbeni ca să fac o călătorie după placul meu, şi din pricina dumitale... în desperaţie, i-am cheltuit. KOGXlmcEANU, S. 194. DESPERECHF.Ă, desperechez, vb. I. Tranz. 1. A despărţi, a desface, a dezbina două elemente, două lucruri, două fiinţe care formează împreună o pereche. 2. A scoate o parte dintr-o serie de lucruri de acelaşi fel; a descompleta. (Cu privire la bani; rar) înadins nu şi-a desperecheat cele patru mii de lei. C. PETRESCU, C. v. 29. DESPERECHEAT, -Ă, desperecheaţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe sau lucruri care în mod obişnuit formează o pereche sau perechi) Despărţit, separat (de perechea lui). Mănuşa asta desperecheată? O încearcă şi constată pe loc. — Âsla-i mănuşa mea. camil petrescu, T. i 554. 2. Care nu (mai) face parte dintr-un tot, dintr-un întreg sau dintr-o serie; izolat, stingher. Mogrea desfundă sticla, turnă in pahare desperecheate, cum erau toate lucrurile în casa lor. c. petrescu, î. II 155. [în odaie] totul e curat, dar sărăcăcios, desperecheat. SEBasTian, T. 256. DESPERECHERE — 76 — DESPLETI Tot ce se vedea acolo. .. prăfuit şi afumat, mincat de cari sau de molii, şchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat. M. I. CARAGIAI.E, C. 134. DESPERECIlfiRE, desperecheri, s. f. Acţiunea de a desperechea şi rezultatul ei. DESPERSONALIZAT, -Ă, despersonalizaţi, -te, adj. (Rar) Care şi-a pierdut personalitatea; lipsit de personalitate. 4- F i g. Lipsit de căldură, de viaţă. Am găsit... o cameră de găzduit, groaznic de despersonalizată şi de tristă. CALACTiON, o. I 680. DESPICA, despic, vb. I. 1. T r a n 7.. (Uneori determinat prin ‘în două*; cu privire la un obiect, mai ales un lemn, o parte a corpului etc.) A crăpa, a tăia, a sparge de-a lungul, desfăcînd în două sau în mai multe bucăţi. V. spinteca. Parcă i-a despicat cineva ţeasta in două. camii, petrescu, u. n. 429. Miinile subţiri ;i aspre despicau anevoios aşchiile. C. PETRESCU, S. 31. Iară Dragoş s-aţinea, Şi cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! AI.ECSANDRI, p. ii 94. «$>■ F i g. Cuvintele, lame albe, despică aerul. Prin glasul unuia vorbe’c toţi, Cei de ieri, de azi, de totdeauna. dragomiR, r. 9. Vezi cel piriu care o despică [valea] in lung? NEGruzzi, s. I 195. <ţ.Expr. A despica părul (firul sau firul do păr) în pafru = a cerceta prea cu de-amănuntul, a împinge prea departe analiza unei probleme (adesea fără rezultat pozitiv). •$> A b s o 1. Strigătul nostru adine, unit, pătimaş, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică şi taie un diamant, Şi să unească, BANUŞ, B. 110. 4- F i g. A fringe, a sfîşia (sufletul, inima). Vioara lui despica inima. galacTion, 0.1 74. -$> R e f 1. Inima-i in două n-a vrut să se despice, macedonski, o. I 261. Frageda inimioară se despică de durere, conachi, p. 109. Paler despicase surcelele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul cind s-o scula, in zori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 229. 2. Tranz. A produce o crăpătură (lungă şi îngustă) în ceva; a deschide. Stanuri negre şi trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. EMINESCU, N. 49. Stoian... făcea el ce făcea Pe Păun căi-l aducea Şi-n pămint că mi-l izbea, Cit pămîntul despica, Pîn’în brîu că mi-l băga. AI.ECSANDRI, p. P. 100. <$> F i g. Aruncă in sus [buzduganul] de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. 4" Refl. A se crăpa. Şi se făcea că porţi de-aramă, Bătrine, gem ¡i se despică, banuş, B. 112. Un vînt subţire se ridică, Albastra marc se despică, macedonski, o. i 59. Pe cind ei beau şi se veseleau... o dată se despică zidid şi se ivi o umbră. rsPiRiiscu, r.. 143. (F i g.) Despică-te, apus şi răsărit, miazănoapte şi miazăzi, şi trimite adevărul mărturie ! DAVIDoGl/u, o. 120. 4* Refl. (Popular, despre frunze) A crăpa, a se rupe. Frunzuţă, despică-te, Vino, mîndră-mpacă-te ! jarnîk-bîrskanu, d. 256. Şi de doru-i şi de jale Să despică frunza-n vale. AI.ECSANDRI, p. p. 378. 4- (Despre plug) A brăzda. Plugul despică ogorul. a Uite, mergem să arăm, Ţelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveţi să ne urmaţi Şi-nsutit să seceraţi. AXT. UT. POP. I 552. 4" (Neobişnuit) A despărţi, a separa, a desface. îşi regăsi puterea să despice în lături inelele cosiţei şi sări afară la lumină, galaction, 0.1191. 3. T r a n z. A străbate (văzduhul, o mulţime compactă etc.). Se urca pe parapet.. ■ făcea un salt in sus şi cădea in apă — toată un arc, despicînd văzduhul. G. M. zamfirescu, m. D. i 41. Comăneşteanu zări de departe statura lui Milescu ce despica ceaţa, cu sabia in mină. D. zamfirescu, r, 261. F i g. Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme, sadoveanu, o. I 107. Numai Prutul despica liniştea cu mersul lui grăbit. dunXreanu, cn. 182. 4. Tranz. F i g. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunţit. Ascultam, mic la picioarele Fanei, strins in mine cu un sentiment nelămurit de spaimă şi de apărare zadarnică, incapabil citeva momente să despic cuvintele şi să le lămuresc. G. M. ZAMFIRESCU, M. v. ii 323. Dezmelicindti-se parcă, începură să-şi despice păţaniile şi să le ctniărească. RIÎBREANU, R. I 273. 5. Refl. A se desface în bucăţi, a se fărîmiţa, a se destrăma. Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind dc-asupra luncii, printre ramuri se despică. AMîcSANDRf, o. 187. Dai de piatră, Nu se strică; Dai de apă, Se despică -(Hîrtia). GOROVEI, C. 185. <$> (Poetic) Bolţile [cerului] se rupeau, jumalţul lor albastru se despica. EMINESCU, N. 70. G. Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. Mugurul liliacului se despică şi-nverzeşte subt aburoasele sărutări ale soarelui, odobescu, s. iii 77. DESPICARE s. f. Acţiunea de a despica; cră-pare. 4" F i 6- (Neobişnuit) Dezbinare. Acum era altceva: da, era o despicare făcută intre oameni. DUMITRIU, N. i. 79. DESPICĂT, -A, despicaţi, -te, adi. Tăiat, desfăcut de-a lungul (în două sau mai multe părţi); crăpat. Ziua, liliecii se retrag in crăpăturile munţilor, dormind spînzu-raţi intre pereţii de piatră despicaţi, bogza, c. o. 173. <$• F i g. [Pisica] miorlăia duşmănos, răsucind şi îtilinzind coada stufoasă şi mă fixa cu ochii despicaţi şi crescuţi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D, I 73. DESPICĂTtjRÂ, despicături, s. f. 1. Tăietură, crăpătură în lungime. O despicătură în zid. cn Umbla desculţ şi cu -cămaşa de cit ieşită prin despicătură pantalonilor. c. petrescu, c. v. 69. 4“ Tăietură pe corp, rană; cicatrice. V. spintecătură. Şarpele... se lungeşte, caută rana, despicătură. banuş, B. 14. Iepure e porecla tot a Iui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin des-picătura buzei, sadoveanu, B. 183. 2. (De obicei determinat prin « de lemn ») Bucată de lemn despicată dintr-un trunchi. Se trase lingă soba lungă, înăuntru ardeau despicături mari de lemn. SADOVEANU, z. c. 258. Am fost să cumpăr un car de lemne; dar mi-o cerut cit dracu pe tată-său, şi n-am luat nici o despicătură, ca să-i viu de hac Celui cu lemnu. AT,ECSANDR7, T. i 317. DESPIEDECA vb. I v. despicdica. DESPIEDICA, despiedic, vb. I. Tranz. A scoate piedica (de la picioarele unui animal sau de la roata unui vehicul). A despiedicat calul şi i-a dat drumul pe cimp. A b s o I. împiedică la deal şi despiedică la vale, se spune despre omul prost, care face toate pe dos. — Variantă: despiedccâ vb. I. despieptAnAt, -A, despieptănaţi, -te, adj. (Neobişnuit) Cu pieptănătura desfăcută, cu părul deranjat. Era despieptănată şi avea o claie de păr vopsit roşu şi ondulată permanent, ceea ce acum o făcea şi mai zbîrlită. v. rom. decembrie 1950, 111. DESPINTECA, despintec, vb. I. Tranz. (Rar) A spinteca. Pe muchea cadrului se vede cum mistreţii ucişi sînt transportaţi pe spinarea elefanţilor, şi apoi cum slujitorii ii înjunghie şi-i despintecă. odobescu, S. ni 110. Scoase paluşul de la brîu, despintecă zmăul. ŞEz. Vii 13. DESPIRONl, despironesc, vb. IV. Refl. (Neobişnuit) A se desprinde din piroane. Au aflat un zmău răstignit, pironit şi cătuşit bine pe părete... Zmăul... s-a înfiat o dată şi s-au despironit şi descătuşit de pe părete. SBIERA, p. 51. DESPLETI, despletesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la ceva care este împletit: frînghie, bici, mai ales părul împletit, cosiţele) A desface din împletitură. Despleteşte frînghia. c=> S-o fi văzut despletindu-şi bogatul păr ca DESPLETIRE — 77 — DESPRE mierea arsă. M. I. CA.RAGIALE, C. 73. Se întreabă trist izvorul: « Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale desple-tindu-şi, Faţa-11 aba mea privindu-şi, Să m-atingă visătoare Cu piciorul? » EMINESCU, o. I 122. F i g. Noaptea îşi despletea şuviţele de neguri plnă ce luna plină, portocalie, îşi arăta faţa prin zdrenţele norilor poleiţi. HART, E. 316. <$» (Complementul indică persoana căreia i se despleteşte părul) Vîntul... merge la copile ce culeg laur de in Şi rizînd le despleteşte, ai.tîcsandri, p. a. 132. Refl. (Subiectul este persoana care-şi despleteşte părul) Fata a rămas pe malul lacului, plîngînd pe Făt-Frumos şi despletindu-se de deznădejde, galaction, o. I 325. F i g. Para focului, înaltă, se despletea in plete roşii, camilak, n. i 91. ■+• R e f 1. F i g. (Despre rîuri şi pîraie) A se răsfira. Din culmi gîlgiiau apele despletindu-se în adine, camilar, n. i 55. DESPLETIRE, despletiri, s. f. Acţiunea de a (s e) despleti. + (Impropriu; determinat prin # a părului ») Păr despletit. Despletirea părului. .. îmi cădea pe faţă şi pe mîitli. IBRĂILKAXU, A. 51. DESPLETIT, -Ă, despletiţi, -te, adj. (Despre frînghie, bici, mai ales despre păr, cosiţe) Desfăcut din împletitură sau neîmpletit. Părul ei despletit ii cade pe umăr. ISAC, o. 170. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umeri. negruzzi, s. I 145. F i g. Pe pustitd ţărm al mării [toamna] stă cu părul despletit. D. botez, p. o. 50. Copaci plecînd asupră-ţi a lor frunte despletită îţi întovărăşesc paşii pe-o cărare mult iubită, negruzzi, S. II 13. ^ (l3espre femei) Cu părul neîmpletit sau desfăcut din împletitură; nepieptănat, zbîrlit. Femeile... despletite, băteau cu pumnii in geamuri. G. M. zamfirescu, m. d. i 34. Lîngă pat, jos, în căsuţă, Mama plînge despletită Pe copila cea drăguţă între îngeri adormită, iosif, PATR. 45. Baba muri... ¡i nurorile despletite, o boceau de vuia satul. CREangX, p. 16. F i g. Vin nouri despletiţi din susul Dunării şi se frămîntă luncile de sălcii, parc-ar vrea să se smulgă din rădăcini şi să se mute de-acolo. sadoveanu, p. J. 650. Pe cătiniş se leagănă răzleţe... Mănunchiuri mari de dalii despletite, cazimir, l. u. 36. Sub adumbriri de sălcii despletite Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere. GOGA, c. p. 68. DESPODOBÎ, despodobesc, vb. IV. T r a n z. A scoate, a lua cuiva podoabele. DESPOIĂ vb. I v. despuia. DESI’OIĂT, -Ă adj. v. despuiat. DESPOIÎRE s. f. v. despuiere. DESPOLEÎT, -Ă,'despoleiţi, -te, adj. (Rar) Care şi-a pierdut poleiala. Se uita.. . la pervazurile despoleite ale oglinzilor, macedonski, o. iii 84.. DESPOPÎ, despopesc, vb. IV. Tranz. (Neobişnuit) A răspopi. Puse pe mitropolit de-l despopi. bXlcescu, o. n 138. DESPOPULĂ vb. I v. depopula. DESPOPULĂT, -Ă adj. v. depopulat. DESPOT, despoţi, s. m. 1. (în antichitate şi în orîn-duirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei ţări, al unei regiuni, al unei cetăţi) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înţelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît îneît să cer iertare acelui despot, care semnase cu laşitate porunca pentru condamnarea noastră, camil petrescu, b. 45. Aţi poleit săcurea, călăi, şi iată totul. Dar ea e tot săcure, şi tot despot, despotul! macedonski, o. ii 148. Dar aş vrea să văd ziua pămintului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moştenire despoţilor s-a dat. alexandrescu, p. 80. «$>■ F i g. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt! Şoimul se roteşte-n vînt Şi spre ei s-aruncă. Ei poeţi sînt ai cîmpiei, Şoimtd este-al lor despot, coşbuc, P. l 264. F i g. Persoană care în acţiunile sale nu ţine seamă de alţii, care vrea să-şi impună voinţa celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (în imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ţinut. — Accentuat şi: despot. DESPOTCOYÎ, despotcovesc, vb. IV. Refl. (Mai ales despre cai) A-şi pierde potcoavele. Tot trecînd la mîndra dealul, Mi s-a despotcovit calul, hodoş, p. p. 47. DESPOTCOVÎT, -Ă, despotcoviţi, -te, adj. (Mai ales despre cai) Fără potcoave, căruia i-au căzut potcoavele. Aflu că un cal e despotcovit! alECSAndri, t. i 385. DESP6TI0, -A, despotici, -e, adj. (Despre o faptă, un regim, o lege) De despot, caracteristic despoţilor; tiranic, dictatorial, absolutist, arbitrar, samavolnic; (despre persoane) care se comportă ca un despot. Vedem pe îuncărul Bălcescu la închisoarea Gorgani, condamnat pentru încercarea de răsturnare a despoticului domnitor Ghica. contemporanul, S. II, 1948, nr. 108, 11/5. Marii pictori ruşi s-au aflat, ca şi marii scriitori ruşi ai secolului trecut, cu tot regimul despotic, apăsător, alături de poporul rus, alături de toţi oamenii cu idei înaintate care luptau cu cruntele realităţi, avînd ochii îndreptaţi spre viitor. STANCU, U.R.S.S. 57. Adevăraţii oameni ai poporului au grăit şi cu umărul poporului -au răsturnat o lege despotică, un rege, o instituţie nedreaptă. RUSSO, S. 181. DESPOTISM s. n. 1. Conducere arbitrară, neîngrădită de legi sau care nu ţine seamă de legi; absolutism, tiranie. Lupta neobosită a lui Bălcescu pentru eliberarea ţărănimii iobage, lupta împotriva exploatării feudale, lupta împotriva tuturor formelor de despotism, pentru un regim politic democratic izvorăsc la Bălcescu din dorinţa ca masele să aibă asigurată o viaţă liberă şi fericită, lupta de clasă, 1953, nr. 1-2, 108. Cauza principală a dezvoltării mişcării de eliberare naţională în ţările din sud-estul Europei a fost creşterea forţelor de producţie, în ciuda frînei pe care o reprezenta despotismul turcesc. IST. R.P.R. 290. [Grigore Alexandrescu] a luptat pe faţă, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului şi năpăstuirii. GHICA, S. A. 135. [Poporul] geme subt împilarea despotismului şi a aristocraţiei! negruzzi, s. i 274. F i g. Comportare sau atitudine arbitrară, de asuprire; samavolnicie. 2. (în special în Orient) Formă de guvernămînt a unei ţări (sau provincii) condusă de un despot, de un stăpînitor absolut; autocraţie. DESPOTMOLÎ, despotmolesc, vb. IV. Tranz. A scoate (un vehicul, o navă, un animal etc.) din nămol; a deznămoli. Joi s-a înnămolit. .. piroscaful (= vaporul) « Hungaria »... E slabă nădejde că va putea fi despot-molit. La TDRG. A curăţa (un şanţ, un bazin, un canal etc.) de nămolul depus la fund. Cu silinţă am despot-molit îerecurile şi gîrlele, să împrospătăm ghiolul, davi-doglu, o. 30. DESPOŢÎE, despoţii, s. f. (învechit) Despotism. Din monarhia cea mai deplină Despoţia in urmă fu născută. budai-deleanu, ţ. 357. DESPOVĂRA, despovărez, vb. I. Tranz. A lua cuiva (din spinare) o greutate, o povară. DESPRE prep. 1. (în legătură cu verbe de declaraţie, cu verbe ale cunoaşterii etc. introduce un complement indirect) Cu privire la, în legătură cu, de. Se aminteşte despre geto-daci, cu ocazia marii expediţii întreprinse împp- DESPREJMUI — 78 — DESPRINDE. înv a sciţilor, în 514, î.e.n., de către regele Darias I. IST. R.P.R. 34. Vorbeau cu voce tare şi veselă ori cu voce scăzută, ingîndurată, despre împrejurarea care-i adunase acolo. pas, L. i 143. Mutu înţelegea că e vorba despre el. sadoveanu, P. M. 267. Toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, p. 16. (învechit) împotriva..., asupra... A venit vremea ca [Basta] să dobhidească Ardealul pe seama împăratului şi a-şi izbîndi despre Mihai. bXlcescu, o. ii 307. 2. (Exprimă o relaţie) a) (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) în ceea ce priveşte, referitor la . . . Despre partea închinării insă, doamne, să ne ierţi. EMINESCU, o. I 146. Gogul mantii cel isteţ. . . Despre carte e cam prost, alecsandri, T. i 384. (Precedat de « cit ») Cît despre mine, ce să vă spui? Eu nu am darul versului decît în mică măsură, beniuc, V. 29. Cit despre apă bună, nu vă îngrijiţi! creangX, p. 204. b) (Introduce un atribut) Privitor la, de. Vestea despre sosirea lui m-a bucurat. o) (Popular; arată o legătură de rudenie) După, dinspre. Mi-e văr despre tată. 3. (Introduce un complement circumstanţial de Ioc) a) (în opoziţie cu spre, exprimă punctul de plecarel Dinspre, de Ia, din partea, din regiunea, de către. Iat-o ! Plină despre murite Iese luna din brădet. COŞBUC, P. I 48. Sosind la coif, ea îl sări în depărtare viind despre stînga, pe uliţa Morarilor.' SLAVICI, O. II 60.Bătrînul Matei Cîrjă are-mpregiurul lui Cinci sute de năpraznici, ce vin despre Vaslui, alecsandri, p. iii 204. S-a stîrnit o furtună mare. Un vînt despre răsărit. TEODOrkscl’, p. p. 164. 1>) (învechit şi popular; exprimă locul în direcţia căruia se petrece o acţiune) Spre, înspre, către, în partea. . . Puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii, hogaş, M. N. 15. 4. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Către, aproape de, spre, înspre. Petrecerea ţine pînă despre ziuă, cînd toţi se împrăştie, în bună regulă, pe la casele lor. hogaş, de. n 192. Fata împăratului, după povaţa calului, s-a sculat peste noapte, cam despre ziuă. TSPIRHSCU, L. 20. Pe patu-mi de trudă dormeam obosit. Era despre ziuă: soţia-mi iubită Şedea lingă mine... Un vis, vis cumplit! alexandrescu, m. 40. Cînd fu despre cîntători, Pîn-a nu răsări zori, Ghemiş iute se trezi Şi-ncepea a nechezi. alecsandri, p. p. 130. 5. (Introduce un atribut) Din partea de, dinspre. S-o trăsneşti cu capul de păretele cel despre răsărit. creangX, p. 13. Porneam pe jos d-acasă, de lingă poarta Luxemburgului, despre Şcoala de mine, şi mă duceam pînă la Tortoni. GHICA, s. A. 146. G. (învechit şi arhaizant; introduce un complement de agent, indicînd autorul unei acţiuni) De, de către, din partea. Se asupreşte patria noastră despre vrăjmaşi. arhiva r. i 154. DESPREJMUI, desprejmuiesc, vb. IV. Tranz. A scoate, a desfiinţa împrejmuirea unei curţi, a unui loc îngrădit etc.; a despresura. DESPREJURÂ, desprejtirez, vb. I. Tranz. (Mold., rar, cu privire la obiecte de îmbrăcăminte care se leagă la cingătoare) A dezlega, a desprinde, a înlătura (de pe corp). DESPîtEJURĂT, -Ă, desprejuraţi, -te, adj. (Mold., rar) Descins (de brîu, de cingătoare, de fustă, de catrinţă). Au venit oameni la dînsa in peţite şi au aflat-o despre-jurată. SBJERA, P. 220. DESPRESURA, despresor, vb. I. Tranz. A elibera o unitate militară împresurată sau o cetate asediată (prin îndepărtarea armatei asediatoare). Magheru însă şi-a împărţit oamenii în două părţi. O parte a trimis-o să ocupe biserica din sat, iar cu altă parte a dat năvală şi a despresurat pe căpitanul sîrb şi oamenii lui. camii, PETRESCU, o. 1165. s> P i g. Trăsnetele plesneau şi mai dese; fulgerele se încrucişau, iar tunetele despresurau adunătura’ norilor, spărgîndu-i în şuvoaie mari de apă. MIHALE, O. 510. Din descînt să despresoare Visul Zînei, netrăit, toiia,. c. v. 141. — Prez. ind. şi: desprâstir (cassian, H. 58). DESPRESURARE s. f. Acţiunea de a despresura. DESPRESURAT, -Ă, despresuraţi, -te, adj. (Despre-o cetate, o armată etc.) Scăpat, eliberat din asediu. DESPREŢ s. n. v. dispreţ- DESPREŢUÎ vb. IV v. dispreţul. DESPREŢUÎBE s. f. v. dispreţuire. DESPREŢUÎT, -Ă adj. v. dispreţuit. DESPREUNA, despreun, vb. I. Tranz. (învechit şi popular; despre lucruri sau fiinţe care sînt unite) A despărţi. Tu, mîndruţă-aşa ziceai, Că nu este om pe lume Pe noi să ne âespreune. lată, omul s-a aflat, Pe noi ne-a despreunat. jarnîk-bÎrseanu, x>. 255. DESPRIMAVÂRA, pers. 3 desprimăvărează, vb. I* Refl. impers. A veni primăvara, a se face primăvară. Păduri şi cîmpuri se-nvestmîntă cu flori, — s-a des-primăvărat. .. iosif, T. 108. Se desprimăvărează. Copacii dau în mugur; din pămîntul marţilor creşte o vegetaţie puternică; în aer e un parfum de tinereţe, un fior indefinit care cheamă la iubire, veahuţa, o. a. ii 35. -4^ (Rar, despre elemente din natură) A lua aspect de primăvară. S-a desprimăvărat pădurea, E-o nouă viaţă-n orice zvon. EMINESCU, o. i 228. DESPRDIĂVĂRĂRE s. f. Faptul de a se des-primăvăra; trecere de Ia iarnă Ia primăvară, început de primăvară. Ieşi liniştit, trase adînc în plâmini aerul înviorător al desprimăvărării. camiear, TEM. 38. D E SPRBIĂV ARĂT, -A, desprimăvăraţi, -te, adj. (Rar, despre elemente din natură) Care are aspect de primăvară (timpurie). Stătură toţi trei in picioare, în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat, însă amestecat cu miros de zăpadă. dumitriu, n. 21. DESPRÎNDE, desprindt vb. III. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «din», «dintre», «de», «de la», «de pe», «de lîngă ») 1. Tranz. 1, A desface un lucru de altul cu care este unit. Ionuţ îşi desprinde mina din a Irinei. davt-DOGEU, M. 12. Fiecare [fată] desprindea mînile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua, şi urma jocul înainte. crEang?., a. 105. F i g. Radu Comşa priveşte şi nu-şi poate desprinde ochii. C. PETRESCTJ, î. ii 15. <$>• R e f 1. reciproc. Se prind de mini şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind, Şi bat pămîntul tropotind în tact uşor. COŞTîUC, p. i 57. 2. A desface, a rupe şi a scoate sau a lua din locul în care a fost prins, aşezat, pus (spre păstrare). Zaharia Dtthu desprinse o foaie de cec şi scrise o cifră. c. petrescu, A. 326. Din crestătură, cu unghii lungi desprinse o hîrtie îndoită, întinzînd-o. sadoveanu, z. c. 111. Mi-a venit să fac scrinul ţăndări cu toporul... l-am cruţat, mulţumindu-mă să-i desprind o seîndură din dos, M. i, CA-RAGIAEE, C. 92. Comandă moş Vasile de la cîrmă şi Toader, desprinzînd gînjul din pociumb, sprinten se aruncă pe plută. vlahuţĂ, o. a. ii 164. A desface un obiect (prins în balamale, nasturi, copci, şireturi etc.). Desprins din legătura rudimentară de sfori şi curele, piciorul de lemn se da rostogol. G. M. zamfirescu, m. d. I 38. Dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindinici atîta. CREANGĂ, o. A. 254. Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. i 75. -$* A lua (din cui, din cuier). Podarul îşi desprinde felinarul din cui. bogza, c. o. 288. Bătrînul Dan desprinde un paloş vechi din cui Şi paloşul luceşte voios în mina lui. aeecsandri, o. 208. DESPRINDERE — 79 — DESPUIERE 8. (Cu privire la animalele de tracţiune) A scoate din jug sau din hamuri; a dejuga, a deshăma. Au cerţii ca să i se potcovească caii repede şi fără să-i mai desprinză de la rădvan. SBIERA, p. 248. Desprinse de la căruţă un cal ¡i-l dete fratelui său. ISPIRESCU, L. 226. II. Refl. 1. A se desface şi a cădea sau a se îndepărta de la locul unde era prins, fixat; a se detaşa. Mi-a vorbit şi de necazurile noastre care ne încovoaie ca pe o creangă... Dar şi cînd s-o dezdoi creanga! Pentru asta, uneori, !i de ajuns să se desprindă numai o frunzuliţă. DAVIDOGLU, O. 28. Carnea. .. s-a desprins singură de pe oase. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 151. Dar eu din braţe-i m-am desprins Şi l-am certat şi l-am împins. COŞBUC, P. I 94. Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde. Eminbscu, O. I 142. <$> F i g. Prin Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, a şasea parte a globului s-a desprins din lanţul ţărilor capitaliste, tst. r.p.r. 506. 2. (Despre oameni) A se desface dintr-o mulţime, a ieşi dintr-un grup ; a se detaşa. Din cirdul ciobanilor s-au desprins trei şi coboară dîmbul. CAMILAR, T. 142. Din mulţimea întunecoasă... se desprinse o umbră, sadoveanu, z. c. 223. Şase oameni se desprind şi, prinzînd sicriul în mîini, îl înalţă pe umeri, sahia, n. 43. (Rar) A se despărţi, a se separa. Eu, măi băieţi, de acum nu mă mai desprind de voi. CAMILAR, TEM. 53. 3. (Predomină ideea apropierii de vorbitor a persoanei care s-a îndepărtat de la ceva sau de la cineva) A apărea, a se ivi. întiile şiruri de trăgători se desprinseră din umbra pădurii, camilar, N. I 47. De primprejur şi din depărtări nehotărîte, umbre negre se desprindeau din noapte în răstimpuri. HOGAŞ, m. n. 135. A ieşi în relief, ase detaşa. Trei impresionante conuri... se desprind din masa celorlalţi munţi, bogza, c. o. 160. 4. F i g. (Mai ales în legătură cu o enunţare orală sau cu un text scris) A rezulta, a reieşi. Din ce spunea... se desprindea, cu amărăciune, o adîncă silă. M. i. cara-GIALE, c. 11. 4. A se distinge, a se înţelege, a se auzi. Din şovăirea tăcerii următoare, numai peste cîteva clipe, se desprinse, ca un suspin al tuturor, cuvîntul plîngăreţ şi umil al lui Ignat Cercel, rebreanu, r. ii 90. Tranz. Forţa mîniei, Şi flacăra patimei, Şi siguranţa victoriei Le desprind lămurit Din ţipătu-acesta. , toma, c. v. 350. + A creşte, a se dezvolta. Din elevul docil... se desprinde, progresiv, un tinăr ahtiat de lecturi străine. galaction, o. i 20. DESPRINDERE, desprinderi, s. f. Faptul de a (s e) desprinde; desfacere, dezlipire, detaşare. Frămin-tărili din sîntil partidului social-democrat... au culminat cu desprinderea aripei stîngi şi organizarea ei ca partid marxist-leninist. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 160, 9/5. [Arta bizantină] redă numai desprinderea şi fuga de lume. camil petrescu, t. i 35. DESPRÎNS s. n. (Rar) Desprindere. Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sînt meşteri în desprinsul umbrelor din părete! EMINESCU, N. 80. DESPRIPONÎ, despriponesc, vb. IV. Tranz. A dezlega un animal de la priponul de care fusese legat. Du-te şi despripotieşte caii omeneşti, că eu pui şeile pe ai noştri. SANDU-ALDEA, U. P. 71. DESPUIĂ, despâi, vb. I. Tranz. (Şi în forma despoia, adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») 1. (Uneori determinat prin « la piele » sau « pînă la piele») A dezbrăca, a lăsa în pielea goală. Gaiţele, scai pe soră-mea, o despoaie la piele, o gîdilă, o dup, o înveşmîntează cu cămaşa scoasă din lacră. STANCU, D. 179. Refl. Ca şi cum ar fi fost să se imbăieze, se despoia de tot puţinul ce avea pe dînsa. M. i. cauaGiale, C. 136. + F i g. (Cu privire la arbori sau la locuri cu vegetaţie) A desfrunzi; a lăsa fără verdeaţă. Suflă, doamne — un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltini să îndoaie, alecsandri, p. p. 1S9. <$. Refl. De verziş se despoiau, Cu nori negri se-nvăleau, Frunzele-şi îngălbineau. alecsandri, p. i 107. 2. A-i lua cuiva tot ce are, a lăsa pe cineva fără nimic: a prăda, a jefui. Iau din gura omului cea din urmă bucăţică de pîne, îl despoaie de cea de pe urmă haină, gherea, st. cr. ii 114. El schimbase patru femei, care toate l-au despuiat şi jăfuit. slavici, o. ii 384. Şi pîndeşte la strîmtori, De despoaie negustori Şi tot prinde la boieri, De-i curăţă de averi, alecsandri, p. p. 159. Refl. Trebuie să fii mai năuc decît toţi năucii de pe lumea asta, dacă gîndeşti că s-o despoia boierimea, ca să te răsplătească pentru niscai trebi gata-mplinite. GALAN, z. R. 39. (Cu privire la obiectul jefuit) Ia — că-mi sari cu vorba că eu fur din gard! Vreai să-ţi fac eu poate gardul nou? Ba bine; Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine? Ea-ţi despoaie gardul, coşbuc, p. i 252. împăratul Constantin... se deprinsese straşnic a despuia fără ruşine capetele de operă ale lumii, ca să-şi împodobească cu ele Constantinopolea sa. ODOBESCU, S. iii 72. 3. (Cu privire la fiinţe sau la părţi ale corpului; uneori determinat prin * de piele ») A jupui. Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun; De surle, de cimpoaie Pădurile răsun, negruzzi, s. n 24. Alelei! pui de ciocoi! De te-aş prinde la zăvoi, Să-ţi dau măciuci să te moi, De piele să te despoi l alecsandri, p. p. 250. -f- (Rar, determinat prin «de coajă») A curăţa de coajă; a coji. (Atestat în forma despoia) Părinte Vavila, întrebă Gri-goriţă.. . despoind foarte metodic de coajă un măr domnesc, aveţi capre multe în mînăstire? hogaş, dr. 268. 4. A scoate dintr-o scriere, dintr-un registru, dintr-un dosar etc. tot ce prezintă interes pentru lămurirea unei chestiuni. (Refl. pa s.) Pentru această ediţie critică s-au despuiat toate manuscrisele. <)> A' despuia scrutinul = a scoate din urnă şi a număra voturile obţinute într-o alegere. — Variantă: despoid vb. I. DESPUIAT, -Ă, despuiaţi, -te, adj. 1. Dezbrăcat, în pielea goală; p. e x t. îmbrăcat sumar. în cîteva minute locul se umplea de căruţe, de cai, de catîri, de urşi, de pilcuri de copii despuiaţi, galaction, o. i 474. Dumneata nu vezi că eu umblu de atîtea zile despuiat, cu gîtul gol? SEBASTIAN, T. 89. F i g. înaintea lui mă simţeam totdeauna despuiată, ca înaintea unui judecător, davi-dogi.U, o. 67. (Despre copaci, plante) Lipsit de frunze, de verdeaţă; gol, uscat. Prin vale bătea vîntul, şuiera printre fagii şi stejarii despuiaţi, dumitriu, N. 177. 2. (Despre persoane) Jefuit, prădat. 3. (Despre o carte, un dosar, un document, un manuscris) Din care s-a extras (pînă la ultimul amănunt) tot ce prezintă interes pentru o anumită chestiune. — Variantă: despoiat, -ă (m. i. caragiale, c. 130, gorovei, c. 227) adj. DESPUIERE, despuieri, s. f. (Neobişnuit la pl.) Acţiunea de a (s e) . d e s p u i a. 1. Prădare, jefuire. (Atestat în forma despoiere) Ispitele sînt... despoierea şi mişălia, minciuna şi lăcomia, zgîrcenia şi împilarea domnilor şi a boierilor. RUSSO, O. 41. -$■ (Concretizat, la pi., neobişnuit) Pradă de război. (Cu pronunţare regională) Mai încolo pe ziduri, stau rînduite, peste un zăblău (= pătură) vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete şi dispuieri luate de pe la duşmanii învinşi. ODOBESCU, S. A. 85. 2. Dezbrăcare (pînă la piele). 3. Extfagere amănunţită (dintr-o carte, un dosar, un document, un manuscris) a tot ce prezintă interes pentru o anumită chestiune. 4. (î n e x p r.) Despuierea scrutinului = deschiderea urnelor şi numărarea voturilor. Consiliile electorale ale DESŞURUBA — 80 — DESTITUI circumscripţiilor ¡i ale birourilor de vot au procedat la despuierea scrutinului. SCÎNTEIA, 1947, nr. 747. . — Variantă: dcspolére (vi.abuţX, o. a. 222)^ s. j,.j DESŞURUBA vb. I v. deşurubn. ' ţ-i . DESŞURUTĂ vb. I v. deşuruba. DESTĂINUI, destăinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A spune cuiva, a da la iveală o taină, un gînd ascuns;" a mărturisi, a împărtăşi, a divulga. Nevasta a crezut că slujnica va fi destăinuit ceva soţului. sadoveanu, D. P. 41. Mi-a destăinuit că intre grecii din Fanar este o fracţiune care ar vrea să-l ridice pe el patriarh. GAI.AC-Tion, o. i 92. [Badea] cu mine s-ar iubi, Dar nu cutează-a grăi, Dorul a-şi destăinui. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 50. -$> F i g. Adierile călătoare ale dimineţii îşi destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste. HOGAŞ, M. N. 91. 2. R e f I. A-şi da pe faţă toate gîndurile sau sentimentele. Dar tu eşti popă, eşti judecător, să se destăinuiască în faţa ta? pas, z. i 185. Nici celui mai bun prieten nu i s-ar fi putut destăinui. BART, E. 183. După ce se încredinţă de cinstea babei, se destăinui ei ¡i-i spuse din fir pină în aţă cine era ¡i tot ce vrea. popescu, b. m 81. Dacă nu eşti în stare s-o iubeşti pre cît te iubeşte, pentru ce nu te destăinuieşti ei? NEGkuzzi, s. i 48. 3. R e f 1. F i g. A se da pe faţă, a ieşi la iveală, a se trăda. Trufie aprigă ¡i haină învrăjbire se destăinuiau in trăsăturile feţei sale veştede. M.l. CARAGIALE, C. 11. Ridinger, subt a cărui mină de meşter natura sălbatică a fiarelor s-a destăinuit într-un chip aşa de măreţ. ODOBESCU, S. in 143. — Prez. ind. şi: destăinui (macedonski, o. i 383). DESTĂINUIRE, destăinuiri, s. f. Acţiunea de a (s e) destăinui şi rezultatul ei; divulgare, mărturisire. Des-tăinuirea lui n-a impresionat-o. camil petrescu, t. i 517. Tînărul se zăpăci de tot ascultînd destăinuirile atît de intime, mai ales cînd luară o întorsătură tristă, REBREANU, R. I 30. Privise... pe furiş. . . ca să poată aprecia efectul pe care o să-l aibă această destăinuire. G. m. zamfirescu, m. D. i 168. A făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea. ibraixeanu, a. 208, DESTĂRNTŢA, destărniţez, vb. I. T r a n z. (Regional) A scoate tamiţa de pe un animal de călărie; a deşeua. Drumeţul nostru i-au ieşit calului înainte, l-au prins de friu... l-au destărniţat şi i-au întins... tarniţa la soare să se usuce. sbiera, p. 227. DESTÍN, destine, s. n. 1. Soartă, viitor. Eu s-ar fi cuvenit să am alt destin, sadoveanu, p. m. 186. Are el dreptul să-i zdrobească viaţa, legînd-o de destinul lui atît de puţin asigurat? REBREANU, R. I 248. Mari puteri acum iau parte la destinul ce ne-aşteaptă. AiEXANDRESCU, p. 166. (Poetic) Sute de oameni, sute de destine, fierb ca intr-un imens cazan înăuntrul acestor munţi vulcanici. BOGZA, c. o. 184. 2. (în concepţiile mistice) Forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte tot ce se petrece în viaţă; fatalitate. Să lupţi cu moartea şi cu destinul e să aştepţi, cum am aşteptat eu, şase ani. camu, PETRESCU, T. i 113. DESTINĂ, destines, vb. I. T r a n z. 1. A stabili, a hotărî, a desemna (ceva) dinainte în vederea unui scop; a hărăzi. Căsătoria lui... îl dăduse de cheltuială şi ştirbise ceva din banii destinaţi unui cîşti apropiat. GALACTION, O. I 177. Acesta era bărbatul pe care i-l destinau? c. petrescu, c. v, 197. M-am plecat... peste geam, şi zvîrl buchetul destinat tatii. SAHIA, N. 26. «$> R e f 1. pas. Locul ce s-a destinat în Paris pentru această sărbătoare.. . este o mare piaţă pătrată. ODOBESCU, s. II 112. 2. (în concepţiile mistice; mai ales la pa=iv) A hotărî dinainte soarta unei fiinţe sau a unui lucru; a ursi, a meni, a predestina. Cînd cometele sînt destinate să se depărteze [de pămînt]... rămin noaptea din ce în ce mai mult pe cer, urcă spre zenit. MACEDONSKI, o. IU 89. Un popol (= popor) ce nu crede în mindrul viitor E destinat să piară necunoscut. bolinTineanu, o. 154. — Prez. ind. şi: destin (odobescu, s. in 90). DESTINATAR, -Ă, destinatari, -e, s. m. şi f. Persoană căreia i se destinează sau i se trimite ceva; adresant. în lipsa destinatarului, citaţia se dă unui membru al familiei. DESTINĂŢIE, (rar) destinaţii, s. f. 1. întrebuinţare (hotărîtă dinainte). Nu se admite schimbarea de destinaţie a suinelor prevăzute în buget decît cu aprobarea adunării generale. STAT. GOSP. AGR. 29. 2. Loc către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva. Călătorii au ajuns cu bine la destinaţie. DESTINDE, destind, vb. III. 1. Refl. A deveni mai puţin încordat, mai puţin întins; a se relaxa, a slăbi. Toată suferinţa lui comprimată în tăcere izbucneşte... cu violenţa unui resort uriaş care se destinde brusc. CAMn. PETRESCU, T. i 105. Muşchii se destinseră, voinţa se încordase. D. zamfirescu, R. 262. Vioara tace cînd coarda se destinde, macedonski, o. i 108. -4- (Despre nervi, despre stări de spirit) A se linişti, a se descărca. Astfel se sparse, destinzîndu-se în acest plîns de jale, încordarea fără seamăn a acelei zile de cumplită ascensiune. BOGZA, c. O. 32. 2. Refl. (Despre fiinţe, corpul lor sau părţi ale corpului) A se întinde, a se îndrepta. Mitrea se zvîrcolise cu nelinişte. Pe urmă s-a destins şi s-a lăsat pe-o coastă, parcă i-ar fi fost somn. SADOVEANU, M. c. 48. Iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană. GÎRLEANU, L. 19. <$> Tranz. [Paler] şi-a destins trupul şi a plecat spre ieşire. G. M. zamfirescu, M. D. n 115. 3. Refl. (Neobişnuit, despre un ţinut) A se întinde, a se desfăşura. La poalele munţilor Vosgi se destinde provincia Lorenei. odobescu, S. j 5. F i g. Cind soarele se pleacă spre apus, cînd murgul serii începe a se destinde treptat peste pustii, farmectd tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului, odobescu, s. a. 316. 4. Tranz. (Neobişnuit) A retrage. întinse o mină, o aduse uşurel şi lung la gură, apoi o destinse repede. V1H.A-VRANCEA, H. T. 198. — Forme gramaticale: perf. s. destinsei, part. destins. DESTINDERE s. f. Faptul de a (s e) destinde; slăbire, încetare a unei încordări; relaxare. Andrei... are o încleştare... şi pe urmă o destindere de resort. CAMIL PETRESCU, T. i 160. Fana a suspinat uşurată, 'cu trupul tot in destindere. O. M. zamPirescu, M. D. i 253. 4-Fig. încetare a unei tensiuni nervoase, a unei stări de spirit încordate; liniştire. Popoarele consideră că ar fi o crimă faţă de omenire dacă semnele de destindere a atmosferei internaţionale ar ceda locul unei noi intensificări a încordării. scînteia, 1953, nr. 2737. Şoimaru avu o clipă de destindere din încordarea şi durerea lui. SADOVEANU, O. vn 65. Danton nu spune o vorbă, are ca o largă destindere sufletească, pe urmă îl priveşte cu ochi fericiţi. CAMIL PETRESCU, T. II 470. DESTINS, -5, destinşi, adj. 3. Care nu mai este încordat; relaxat, discordat. Pe o pajişte verdey slobozenia, copilă bălăioară cu cosiţe lungi şi aurite, se giuca cu un arc destins. RUSSO, o. 24. Frînghia destinsă a giganticului arc. ALECSANDRI, p. in 92. 2. Desfăşurat în toată întinderea; întins. Faţa [cîmpiei] netedă şi destinsă se perde în depărtare pe malul măreţei Dunări. ODOBESCU, s. I 23. DESTITUI, destitui, vb. IV. Tranz. (Cu privire la persoane) A scoate, a îndepărta (drept pedeapsă) dintr-o funcţie, dintr-un post. V. concedia. LaJi martie 1574 DESTITUIRE — 81 — DESTRĂMĂTOR sultanul Selim destituie pe lon-vodă din domnia Moldovei. IST. r.p.r. 153. Noul minister găsise urgent de a destitui sau a strămuta o mare parte din impiegaţi, alecsandri, T. I 371. [împăratul Alexandru] zicea că voieşte pacea, se arăta furios în contra agentului său Pini pentru încurajările ce da boierilor emigraţi, făgăduind că-l va destitui. CHICA, s. 124. DESTITUIRE s. f. Acţiunea de a destitui; scoatere din funcţie. DESTOĂRCE, destârc, vb. III. Tranz. (Rar; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A compensa (o pagubă, o suferinţă). A hotărît să se pună pe petreceri, încailea să-şi denoarcă răbdările suferite sub străşnicia în care-l [inuse tată-său. CaragiaLE, o. iii 60. DESTOIA, destâi, vb. I. Tranz. (Regional) A-şi uşura inima, a-şi descărca necazul; a se răzbuna. Celîntăi ardea şi se zbuciuma în tăcere; cel de al doilea îşi destoia sufletul în gura mare. sadoveanu, o. i 191. Ştii, cîteodată ai nevoie să-ţi mai destni inima.. . Cile lucruri nu-s îngropate în fundul sufletului! id. ib. 360. După ce şi-au mai destoiat ei inima... s-au întrebat de sănătate. ŞUIERA, p. 54. <$>• E x p r. A-şi destoia foamea = a-şi potoli foamea. Amu îşi destoaie ei foamea de astă-vară. contemporanul, vnu 1. DESTOINIC, -Ă, destoinici, -e, adj. (Despre persoane şi acţiunile lor) 1. Vrednic, meritos. îi era vechi prieten ofiţerul învăţat şi destoinic, căutat in saloane pentru spiritul său vioi, respectat şi temut printre colegi pentru caracterul său neşovăitor. T>. zamfirescu, R. 235. Isteţ, îndemî-natic. Doi destoinici slujitori ai agiei s-au ţinut de mine, aduhnecîndu-mă ca pe un vînat. sadoveanu, z. c. 144. 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) în stare (de a face ceva), capabil; p. e x t. în măsură (de a face ceva), competent. Dar bine, cum ai să ajungi tu... la Meca, cînd eu şi nu ştiu dacă voi fi destoinic să desăvîrşesc aşa călătorie? macedonski, o. i 436. Se simte destoinic a împărăţi ţeste o ţară aşa de mare şi bogată. CREAngX, p. 184. Această blană.. . nu sînt destoinic ca să o preţuiesc, odobescu, s. i 282. DESTOINICIE s. f. însuşirea de a fi destoinic; aptitudine, capacitate, pricepere,' iscusinţă. Femeile au şi destoinicie şi pricepere ca orice bărbat; democraţia le dă şi lor toate drepturile, sadoveanu, E. 25. De-a mea destoinicie să n-ai vreo îndoială. macEdonski, o. ii 234. N-am mai slujit eu ţării?... Mi-i plin stnu de atestaturi... iacă dovezi... despre destoinicia mea. alecsandri, T. 90. DESTRĂBĂLA, destrăbălez, vb. I. R e f I. A se deda la o viaţă desfrînată, a avea purtări dezmăţate. DESTRĂBĂLARE s. f. Faptul de a fi destrăbălat; desfrinare, desfrîu, dezmăţ. Poate că destrăbălarea şi decăderea oamenilor intre cari trăia îi dădeau [cîinelui] tristeţea-i înţeleaptă, completa-i lipsă de trufie şi de îmbătare. galaction, o. i 302. DESTRĂBĂLAT, -Ă, destrăbălaţi, -te, adj. (Despre persoane şi, p. e x t., despre viaţa, atitudinea, purtarea sau ţinuta lor) Care duce o viaţă imorală; desfrînat, dezmăţat, depravat. Don Juan ntt-i mulţumit de cum trăieşte şi în viaţa lui, care ni se pare nouă destrăbălată, el găseşte deseori pricini de durere, ionescu-rion, c. 84. (Substantivat) Persoană desfrînată. Damian nu ar fi crezut minciuna pe care o ascultase Lahu de la o destrăbălată ca oricare alta. G. m. zamfirescu, m. d. ii 32. DESTRĂMA, destrăm, vb. I. 1. Refl. (Despre ţesături sau obiecte confecţionate) A se zdrentui (prin desfacerea şi ruperea firelor), a se rupe, a se strica. Covorul s-a destrămat. jyT ranz. Trebui a destrăma toată pînza. NEGruzzi, S. I 267. ^Fig. Pămîntul ca un strai se va destrăma, sadoveanu, d. p. 179. întunericul se destramă, Material, ca ţesăturile de scamă. camil petrescu, v. 38. Trebuie să mă scot la aer ca un covor bătrin îmbîcsit de molii, aminteri simt că mă destram. CARAGMXE, o. vii 41. •4- F i g. A se răsfira. Ciţiva nori albi şi spumoşi se destrămau, închipuind imagini nelămurite, bogza, c. o. 285. Nişte nouraşi albi se destrămară în aer. GALACTION, O. I 160. Şi numai părul proaspăt, ca un regret de aur, Se destrăma pe creştet, zadarnic de frumos. LESNEA, I. 142. 2. Tranz. A deşira, a desfiră (o împletitură, un ghem etc.). (F i g.) Razele piezişe... destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului. M. I. CaragiaLE, c. 40. •0* Refl. F i g. în poiana de aramă, Firul vorbei se destramă Pe nebăgate de seamă, deşliu, m. 61. 3. Tranz. A desface, a descompune (în elementele componente); a risipi, a dizolva, a dezmembra, a sfărîma, a distruge, a nimici; p. e x t. a slăbi. Dintre cele trei regimente trebuie să scoţi neapărat regimentul III, pe care Solomon şi Odobescu l-au demoralizat şi destrămat. CAMIL petrescu, B. 134. <]> I*' i g. Ţi-ai destrămat durerea din priviri. Tulbure, v. R. 36. Nu vă trebuiască avuţie... Că vin furii şi vi le fură şi moliile să vi le destrame. Camilar, T. 124. Nu vrei să destrami impresia puternică şi suavă pe care ai încercat-o în momentul acela, pas, z. i 181. Refl. Obştia dată lui în seamă se destrămase. camilar, t. 148. De la o vreme coloanele nu au mai păstrat distanţa prevăzută. S-au destrămat, pas, z. iii 54. A simţit că magazia în care a stat închis se destramă, fuge în mii de direcţii, sahia, N. 83. <^> Refl. F i g. Simt cum se destramă în mine tot ce-am zidit, tot ce-am crezut... Am fost un lucru oarecare, în mînile celor mari... Ca o biciuşcă în mîna căruţaşilor, camilar, n. I 157. Refl. F i g. A se frînge, a se sfîşia. Şi sufletu-i de mîngîiere dornic S-a destrămat, învins de nebunie, cazimir, l. U. 63. DESTRĂMARE, destrămări, s. f. Acţiunea de a (s e) destrăma. 1. Desfacere, deşirare. 2. Descompunere, dizolvare, dezmembrare, împrăş-tiere. [Bătrînul] socotea planul lui drept începutul destrămării. rebreanU, R. i 48. 3. (învechit) Dezmăţ, desfrîu; faptă sau vorbă des-frînatâ. Lăsa oricare patimi ş-oricare destrămări Să-i treacă peste frunte, macedonski, o. i 267. DESTRĂMAT, -Ă, destrămaţi, -te, adj. 1. (Despre împletituri şi ţesături sau despre obiecte confecţionate) Cu fire desfăcute, din care atirnă firele; rărit, zdrenţuit, rupt. Vartolomeu Diaconii zîmbi amar, ascunzîndu-ji sub minecă manşeta destrămată. C. petrescu, A. 348. în jocul valurilor săreau stropii de apă ca nişte perle aruncate in spuma sfîşiată ca o dantelă destrămată. BART, e. 316. <£>• F i g. Imaginea ei trecu... prin somnul lui zbuciumat şi destrămat. Galaction, o. i 628. Luna... ţesea aburii, care se tîrau pe cîmpie, în pînze destrămate de argint. ibrXileanu, a. 201. 2. Răsfirat, împrăştiat. Vilcănaş şedea întins Şi cu greu de somn cuprins.. . Cu hangerul Căpătîi, Cu mustaţa Răsfirată Şi cu barba Destrămată. TF.ODORIiSCU, P. p. 553. 3. (Rar) Distrus, nimicit. Războiul se sfirşise. Unde ieri Călcase tancul, azi treceau mineri Şi, peste codrii destrămaţi, — domoale, Suiau păduri de fumuri, din furnale. JEBELEANU, p. 41. F i g. Păşeau încet, alături. Rotarii, destrămat, ar fi vrut să înceapă vorba, dar nu ştia cum. v. rom. mai 1953, 110. 4. (învechit) Dezordonat, dezmăţat, desfrînat, destrăbălat. (F i g.) Iată echilibrul răsturnat. Tereziile îşi încep danţul cel destrămat, care în sus, care în jos. odobescu, s. ni 335. (Substantivat) Mare destrămat seamănă a fi ! Joacă cite un icosar a dată. alecsandri, T. 786. DESTRĂMĂTOR, destrămătoare, s. n. Maşină folosită în filaturi pentru destrămarea zdrenţelor. DESTRĂMĂTURĂ - 82 - desuetudine DESTRĂMĂTORĂ s. f. Fire sau smocuri rupte, desfăcute, destrămate dintr-o ţesătură; zdrenţe (servind la fabricarea hîrtiei etc.). DESTROIENÎ, destroienesc, vb. IV. T r a n z. A curăţa de zăpadă, a scoate dintr-un troian de zăpadă; a deszăpezi. Linia spre capitală fusese destroienită, un expres aştepta gata. c. petrescu, s. 150. DESTRUCTÎY, -Ă adj. v. distructiv. DESTRUCTOR, -OARE, destructori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care distruge, distrugător. Cine ştie in ce timpuri de foc şi ruinare, acest paraclis, aşezat intr-un colţ al clădirii... a fost aruncat in apă de destructori. odobescu, s. i 406. DESTRTJNÂ, destrunez, vb. I. T r a n z. (Rar) A slăbi, a destinde o strună încordată. Feciorul de împărat destrună arcul, odobescu, s. hi 180. DESTRUNĂT, -A, destrunaţi, -te, adj. Care nu (mai) este încordat; discordat. F i g. Slăbit, moleşit. A doua zi însă, Elefterescu era destrunat de oboseală. POPA, V. 231. DESTUL1 adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. « de ») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară, mihale, o. 503. încerc să fiu destul de profund. SE13ASTIAN, T. 64. Deşi am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destid. m. i. CaragiaLE, c. 73. Nu-s destul de legate dulceţile. alecsandri, T. I 31. A fi destul = a ajunge. Da, sîntem braţe §i guri însetate, Nimicy nimic nu-i destuL De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătid. banuş, b. 77. Dar oare viaţa-mi întreagă nu-i destul să-ţi dovedească în toată clipa că Vidra ştie şi ea să iubească? eiasdeu, r. v. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mîncat mălaiul. creangă, p. 319. ^ (întrebuinţat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc. .. Ai grijă de puşcă şi de scripcă. camilar, n. I 273. Ce-mi pasa a cui eşti? zise el. Destid că te iubesc. EMINESCU, n. 9. (Cu valoare de interjecţie) Ajunge 1 încetează ! Destul!... îl întrerupse colonelul, camilar, n. 3 349. O, bunul meu domn / viteazul meu soţ! urmă ea, destid! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîţia sărimani. NEGRUZZI, s. I 146. 2, Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor, camil PETRESCU, T. iii 290. Destul ţi-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m~am supărat Şi nimic n-am căpătat. JARNÎK-EÎRSEANU, d. 215. Loc. a d v. Din (lcsiul = din belşug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destid. ISPJRESCU, L. 216. (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÎk-bîrseanu, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calităţii pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-1 însoţeşte, echi-valînd cu un diminutiv format de la adjectivul sauadverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înţeles destul de bine cu gospodarii localnici, sadoveanu, p. m. 9. O răzeşie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ci, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. creangă, P% 3. (Exprimă ideea de' sporire a calităţii negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-1 însoţeşte) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puţine şi de ciudat împerecheate\ bogza, c. O. 69. Ei!... şi ce-a făcut Destul de rău a fost. COŞBUC, p. i 229. DESTtJL1, -Ă, destui, -le, adj. 1. Care este în cantitate suficientă, atît cît trebuie; de ajuns, suficient. Nu înţelegi că n-are ce căuta aici [aparatul de radio] ? Sîntem destule voci şi fără el. SEBASTIAN, T. 77. Banii, cîfi îi căpăta pentru lucru, îi erau numai butii şi nu chiar destui pentru vinars, reteganul, P. IV 8. Tata n-are destulă oştire să te scape? ispirescu, l. 51. 2. în cantitate sau în număr mare; mare, mult. Voluntari s-au găsit destui, camilar, n. i 246. în această cetate se găsesc şi oameni de treabă, pe lîngă destui şmecheri. sadoveanu, D. P. 153. Un singur gest de pamfletar... mi-a adus destulă neplăcere. gai,action, o. i 12. Am pictat şi eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II 69. <$> (Substantivat, n.) împărăteasa avea să sufere destule, atit durerile de naştere. .. cît şi clevetelile ce auzea că merg in urechile impăratidui. reteganul, P. n 28. -+■ Mai mult de cît trebuie, de cît este nccesar. Sini destule-a-tîte chinuri! alecsandri, p. a. 88. Urechi să fie, că spate destule. (Exclamativ; verbul nu e exprimat) Destulă vorbă l DESTUPĂ, destup, vb. I. T r a n z. 1. A scoate dopul unei sticle sau capacul unui vas înfundat; a desfunda. Destupă sticla şi turnă o licoare groasă, sadoveanu, p. m. 186. Au zărit ploştele____şi s-au mirat foarte de din- sele... Pe urmă au destupat pe cea cu vin şi ple-cînd-o intr-o parte, au văzut că curge din ea ceva de coloare cam gălbinie. SBIERA, P. 69. îl poftesc atunci la oblonul trăsurii şi-i zic ritos:... mai destupă o putină pentru hatîrul meu. ALECSANDRI, T. i 159. 2. A da la o parte (învelitoarea care acoperă un obiect, o gaură, o deschizătură); a descoperi, a dezveli. Eu la maica m-oi ruga, Fereasta mi-a destupa, Tot la tini m-oi uita. ŞEZ. vii 84. 3. (Rar, cu privire Ia pămînt, pădure) A desţeleni, a defrişa. La împroprietărire [în 1864] s-au schimbat clăcaşii din locurile lor ccle bune şi destupate de pădure şi li s-au dat altele rele şi coperite cu pădure, i. ionescu, M. 510. DESTUI’ÂRE, destupări, s. f. Acţiunea de a destupa. Sticlele acelea cu gît lung... pocneau ca din pistol la destupare şi făceau spume, camilar, n. i 274. DESŢELENI, desţelenesc, vb. IV. 1. T r a n z. A transforma (printr-o arătură adîncă) o ţelină în loc arabil; a desfunda. Dacă satul are vite, boierului nu i-i îngăduit să desţelenească imaşul. galan, z. R. 179. A b s o I. Desţeleniţi, irigaţi, electrificaţi, Captaţi clocotul şuvoaielor din Car-paţi. Toma, c. v. 212. 2. Refl. (Rar, despre copaci) A ieşi din rădăcini. Au fost încercări mari, au fost sloiuri, s-au desţelenit parte din sălcii, -s-au surpai malurile, au trecut viituri de toamnă şi de primăvară, galan, z. r, 45. DESŢELENIRE, desţeleniri, s. f. Acţiunea de a (s e) desţeleni. Brazda mergea înainte, se culca tot lîngă altă brazdă, şi nimic n-ar mai fi putut ţine în loc desţelenirea pămintului. camilar, TEM. 89. DESŢEPEJS'I, desţepenesc, vb. IV. Refl. (Despre corp sau muşchi, p. e x t. despre fiinţe) A nu mai fi ţeapăn, a-şi recăpăta elasticitatea. ■+- T r a n z. A face să nu mai fie înţepenit. Mă mişc ca să-mi desţepenesc picioarele. DESUÎT, -Ă, desueţi, -te, adj. Ieşit din uz, necorespunzător spiritului vremii, de modă veche; învechit, perimat. Cunoaşterea realităţii, formarea de către fiecare actor a unui fond interior propriu de creaţie... va îndepărta sche-matismele, exagerările neteatrale, patetismul şi retoricul desuet, contemporanul, S. n, 1949, nr. 164, 9/6. — Pronunţat: -su-et. DESUETUDINE s. f. (De obicei în e x p r.) A cSdca iu desuetudine = (despre legi, obiceiuri etc.) a ieşi din uz, a nu se mai întrebuinţa, a nu mai 'fi obişnuit; a se perima, a se învechi. — Pronunţat: -su-e-. DÎîStJÎTjfeCA — 83 — DEŞERT DESUFLECĂ, desuflec, vb. I. T r a n z. A desface ceea ce era suflecat. O dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase anume pentru trebuşoara asta. creangX, a. 99. DESZĂPEZI, deszăpezesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la drumuri, vehicule sau locuri înzăpezite) A curăţa de zăpadă, a destroieni. DESZĂPEZIRE, deszăpeziri, s. f. Acţiunea de a deszăpezi. Echipă pentru deszăpezirea liniilor ferate. DESZĂYORÎ, deszăvorăsc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la uşi sau la încăperi încuiate) A deschide dînd la o parte zăvorul. Şapte ziduri că sărea, Porţile Că descuia, Curţile Deszăvora, Postavurile lua. teodorescu, r. P. 654. DESZÎCE vb. III v. dezice. DESZÎCERE s. f. v. dezicere. DESZÎS, -Ă adj. v. dezis. DEŞĂNŢ s. n. sg. (Regional, numai în e x p r.) Mi-i (sau îmi pare) deşanţ = m-apucă mirarea, îmi pare ciudat, curios, straniu, neobişnuit, bizar. Zi o dată da; pe urntă n-are să-ţi mai pară deşanţ. contemporanul, vin 5. Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? creangX, p. 190. Ha, ha, ha, cucoană Florică... tare-mi pare deşanţ! alecsandri, t. 918. DEŞĂIĂ vb. I v. dcşela 2., DEŞĂLĂT, -Ă adj. v. deşelat DEŞĂNŢARE, deşănţări, s. f. (Rar) Destrăbălare, dezmăţ; dezordine. Sint prea mic.. . ca să mă amestece, de pe acum, în toate deşănţările. G. M. zamfirescu, sf. m. n. ii 354. DEŞĂNŢĂT, -Ă, deşănţaţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Dezordonat, destrăbălat (în vorbă, în obiceiuri sau în port), dezmăţat. (Substantivat) Ea ştie numai de o deşănţată, nebuna aceea de Suzana, care ne-a făcut neamul de ris. camil petrescu, T. i 157. (Despre lucruri şi acţiuni) Care iese din limitele bunei-cuviinţe, neruşinat, cinic. Bălmăji pe nas popeşte... un deşănţat amestec de cintări bisericeşti şi de cintece de lume. M. I. CARAGIALE, c. 117. 2. (Despre lucruri) Ciudat, bizar, straniu, nelalocul lui, deşucheat. Zvonul. .. era insă aşa de deşănţat, incit nici un cap cuminte nu voia să-i deie crezare, sadoveanu, z. c. 337. Sfirşind această deşănţată cuvîntare, merse în mijlocul bisericii, negruzzi, s. I 149. DlîŞCĂ, (rar) deşce, s. f. (Mii.; în trecut) Termen familiar cu care un soldat se adresa altui soldat mai vechi în serviciu. V. leat. Au ieşit din rinduri majurii, deşcele bătrine ale oştirii., stancu, D. 162. Deşcă lchime, dă-i una cu stratul puştii şi arată-i drumul înapoi, sado-VEAHU, N. I». 114. DEŞCHÎDE vb. III v. deschide. DEŞCUlDERE s. f. v. deschidere. DEŞCHÎS, -Ă adj. v. deschis. DEŞELĂ1 vb. I v. dcşeua. DEŞELÂ2, deşii, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai, mai rar la alte animale, p. e x t. la om) A îndoi spinarea, a vătăma, a frînge, a rupe (prin poveri prea mari sau prin lovituri puternice). Apucă un par şi deşală vaca. sbiera, p. 292. (în forma regională deşăla) Băiete, nebu-nit-ai ori nu mai ai midt? Cum te sui tu călare pe purcel să mi-l deşăli? REBREANU, r. ii 30. Au aruncat-o îndata-mare jos [pielea de bivol] că-l deşăla nu alta, atît de grea era. sbiera, p. 178. Refl. în spinare?... Poloboace de cîte 60 vedre unul? Să ne deşelăm? alecsandri, t. i 441. — Variantă: (regional) deşălă vb. I. DEŞELĂT1 s. n. Faptul de a (se) d e ş e 1 a 1. *$-Loc a d v. (în legătură cu călăria) Pe dcşclate (sau deşelalele, deşelatelca) = fără şa. încălecat pe deşelate pe un roibuleţ scund, prîslea a ajuns numaidecît la moara lui Ghiţă Lungu. sadoveanu, m. c. 28. A plecat călare, pe deşelatele. sandu-aldea, u. p. 64. într-o goană nebună, pe deşelate. .. un polc de călăreţi s-arătă. dela-vrancea, S. 201. — Forme gramaticale: (în locuţiuni) deşelate, deşelatele, deşelatelea. DEŞELĂT2, -Ă, deşelaţi, -te, adj. (Despre animale, p. e x t. despre oameni) Care are spinarea lovită, deformată, ruptă de poveri sau de lovituri; spetit. Cal deşelat. F i g. în două colţuri, pe două paturi vechi, deşelate, se vedeau de sub ţoalele aspre de lină, marginile cearceafurilor groase, sure, de cînepă. v. rom. iulie 1953, 100. Vîrful gălbiu şi ascuţit al musteţilor sale resfirate pe buze se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deşelat. hogaş, m. n. 32. + (Substantivat) Om fără vlagă, slăbănog, neputincios. Mai voinic şi mai legat, Nu ca tine-un deşelat. Jarnî k-bîrseanu, d. 235. — Variantă: (regional) deşălăt, -ă adj. DEŞERT1, deşerturi, s. n. 1. Spaţiu gol, pustietate. Cu cine se înlocuia deşertul ce se făcea în rangurile acestor luptători? negruzzi, s. I 345. <> (Cu nuanţă afectivă) Simţi tu, de departe, ce deşert cumplit Laşi intre prieteni care te-au iubit? alecsandri, P. I 231. <0> Loc a d v. (în legătură cu privirea) în deşcrf=în gol, fără o ţintă anumită. Cu ochii umezi şi pierduţi în deşert... avu o clipă de încremenire, hogaş, m. n. 26. Sta aşa la fereastră, cu ochii pierduţi şi adinciţi in deşert. vlahuţX, o. a. iii 79. Cu deşert = cu nimic, cu gol. Străbătu cele patru părţi ale tărîmului de jos şi se întoarse cu deşert. ISPI-rescu, L. 90. Un poloboc cu vin... Iar altu cu deşărt. donici, F. 35. 2. Regiune cu ploi extrem de puţine, în care viaţa vegetală şi animală este foarte redusă iar populaţia foarte rară. Deşertul Saliarei. [=) în depărtare se zăresc albe zidurile cetăţii, şi în urma lor se întinde un deşert de nisip roşu. bart, s. M. 22. Dar mai colo se zăreşte Cel deşert spăimîntător, Unde viaţa îşi opreşte Pasu-i verde, rîzător. BOLINTINEANU, O. 186. încotro-ntorci ochii şi oriîncotro priveşti, Nimic nu se mai arată, deşertul îl intîlneşti. alkxandrESCU, P. 54. <$> F i g. Peste deşertul înalt şi plin de lumină al văilor adinei, numai gaia, cu ţipet flămînd şi ascuţit, spinteca văzduhurile, hogaş, m. n. 170. 3. (în loc. adv.) în deşert = în zadar, zadarnic, în van, degeaba. în deşert am mai aşteptat, reteganul, p. i 73. Biata femeie in deşert spuse că era săracă... căci vizirul nu luă vorbele ei în seamă, popescu, B. i 105. Boierii se adunau în deşert ca să chibzuiască. odobescu, S. i 324. Lupta ce-mi lupta în deşert era. teodorescu, p. p. 414. ■4- (în limbajul bisericesc, în expr.) A lua în deşert (mai ales cu privire la numele lui dumnezeu) = a batjocori. 4. (Popular) Partea scobită a corpului (la om şi la animale) cuprinsă între ultima coastă şi osul şoldului. Întorcînd baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul calului. sadoveanu, B. 279. Căluţul sta afară, în viscol. Din pricina deşerturilor goale, şoldurile păreau ieşite afară, ascuţite. sandu-aldea, u. p. 62. După ce-ai numarat, de la deşert, trei coaste, ŞEZ. ni 203. DEŞÎIRT2, -ĂRTĂ, deşerţi, -arte, adj. 1. Care nu conţine nimic; gol. Nu se mişca, ţtnînd paharul deşert pe tavă. c. petrescu, c. v. 129. Căpitanul, prevăzind o mare furtună, dete ordin ca toţi pasagerii... să se coboare in pivniţa mărfurilor, care atunci era deşartă. BOLINTINEANU, DEŞERTA - 84 ~ DEŞIRARE o. 284-. Fig. Zaharia Duhu' de atunci i-a primit cu ochii de;erţi de orice înţelegere. C. PETRESCU, A. 318. E mort! Oh! deşert va fi de-acuma sufletul ce-n mine port. Davila, V. V. 187. + (Rar, despre copaci) Scorburos. Un copac deşert văzuse şi din scorbură-i zburind Gărgăuni, contemporanul, i 803. 2. (Despre un pămînt, o ţară, o regiune) Lipsit de vietăţi sau de vegetaţie, pustiu. Stelele Zgirie sticla albastră a nopţii şi cimpul e deşert. beniuc, v. 107. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deşarte, Ţipă cir duri de cocori Pribegind departe! IOSIF, V. 73. Pe deşertul ţărm al mării Noaptea s-a lăsat, şi-n noapte, Dintre nori se rupe luna, Şi din valuri sună şoapte, id. X. 166. -tf Lipsit de oameni, nelocuit, nepopulat. Deşartă casă Dintr-o dată-mi pare plină. EMINESCU, o. I 106. Nu că e deşert pămintul de tot de locuitori... alexandriîscu, p. 55. 3. F i g. Lipsit de temei, amăgitor, ireal; (despre vorbe) fără miez. Au fost vorbe deşarte, domniţă, sadoveanu, Z. C. 1 51. Vorba-i ca şi omul — in lume sau in artă — Cu-a-tit mai jucăuşă, cu cit e mai deşartă, vlahuţă, o. a. 59. Vinătorile cu acompaniament de orchestră nu sînt, precum s-ar putea crede, o deşartă închipuire a imaginaţiunii mele. odobescu, s. III 101. Eu am pus gînduri deşarte, Să fug cu mîndra-ntr-o noapte. jarnIk-bîrseanu, d. 57. Credinţă deşartă = superstiţie. Credinţele deşarte au făcut pe jucător să păstreze asupra lui cine ştie ce monedă găurită. ANGHEL-iosit?, c. L. 44. (învechit, despre oameni) Va- nitos. (Substantivat) Se fălea deşertul... [Hroiot] cu-acel vis amăgitor, Că o ţeară neapărată va pustii prea uşor. NEGRUZZI, s. 1 117. 4. Lipsit de rezultat, nefolositor, zadarnic. Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînctt ţintă nebună. EMINESCU, o, i 36. — PI. şi (f.): deşerte (TOMA, c. v. 82, ALECSANDRI, T. i 395). DEŞERTĂ, deşlrt, vb. I.'l. Tran z. (Complementul indică un recipient care conţine o materie lichidă sau solidă) A goli de conţinut; (conţinutul fiind o băutură, în special alcoolică) a goli dînd conţinutul pe gît, a bea. îşi turnă o ulcică din viţiul acrişor ş-o deşertă pe nerăsuflate. Sadoveanu, z. c. 45. Deşertă coşurile de grăunţe, trimiţind la moară doi saci plini. AGÎRBICEANU, S. p. 104. Acum te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta şi s-o deşerţi în cinstea şi pentru dragostea mea. CARAGIALft, p. 130. Urmînd sfatul dat, deşertă plosca. NEGRUZZI, s. I 245. (Refl. pas.) Paharele se umpleau şi'se deşertau, vîntul bălea peste farfuriile pline, hogaş, dr. II 107. *$• E x p r. A dpşpvln sacul = a spune tot ce ştii, noutăţi, glume, lucruri hazlii. Deşertaţi-vă sacul cu veşti şi poveşti pînă ce mă-ntorc eu. sadoveanu, m. c. 118. Dumitrescu auzise destul. .. cu toate că Popescu II nu deşertase sacul, pas, z, iti 22. (Complementul indică conţinutul scos din locul unde se află) Deşertă unul cîte unul pe prispă pachetele din braţul băiatului. C. PETRESCU, î. II 170. Fără să piardă vreme, deşertă laptele în oalele de. prins, sandu-aldea, D. N. 224. 2. R e f 1. (Despre locuri populate de oameni) A deveni gol, pustiu, a nu mai fi locuit sau ocupat de nimeni. Localul se deşertase. M. i. caragiale, c. 94. — Formă gramaticală: prez. conj. pers. 3 să deşarte. DEŞERTARE, deşertări, s. f. Acţiunea dea (s <) deşerta: golire, (învechit) evacuarea populaţiei. (Cu pronunţare regională) A făcut atîta deşărtare a provinciilor sale. BÂLCESCU, o. i 24. v DEŞERTĂT1 s. n. Deşertare, DEŞERTAT2, -A, deşertaţi, -te, adj. (Despre recipiente) Gol, golit. <$>• (Substantivat, în 1 o c. a d v.) Cu doşcilalu) = cu recipientul gol. Nemernici oameni! a gindit bătrînul înciudat. Gonesc bieţii cai, cu căruţa încărcată... Dar ascultînd hurducăiala butoiului, s-a întors: Poate c-or fi mergînd cu deşertatul. POPA, V. 111. DEŞERTĂCIUNE, deşertăciuni, s. f. Î. Lipsă de valoare, de importanţă; zădărnicie, nimicnicie; p. e x t. lucru lipsit de preţ, de valoare, de rost. începu iar să-şi zică din fluier povestea de jale din război, cînd mureau oamenii de ger şi de glonţ şi de schije, cti inima sfîşiată de deşertăciunea chinului lor. DUMITRIU, N. 238. XJn om căruia i se urîse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru, isfirescu, l. 189. 2. Preocupare de lucruri deşarte, nefolositoare; uşurinţă, vanitate. (Atestat cu pronunţarea regională deşertăciune) M-am dezbracat de haina deşărtăciunii. EMINESCU, n. 107. Mare-ţi este deşărtăctunea, dacă te crezi învingător! alecsandri, T. ii 18. DEŞÎ1U, deşeuri, s. n. Parte care rămîne dintr-un material în decursul prelucrării şi care nu mai poate fi valorificată pentru acea prelucrare; rest. DEŞEUĂ, deşeuez, vb. I. Tranz. A scoate şaua de pe spinarea unui cal. — Variantă: deşclâ (teodorescu, p. p. 587) vb. I. DEŞÎ conj. (Introduce o propoziţie concesivă) Cu toate că, măcar că. Deşi este destul de întuneric, albul şoselei se mai distinge încă. sahia, n. 24. Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe. EMINESCU, o. I 173. Deşi sînt proastă, precum zici, eu n-am obicei să rîd de oamenii care mă primesc in casa lor. ALEtSANDRi, T. 640. (în corelaţie cu «totuşi» sau cu «cu toate acestea») Deşi m-am sculat devreme, totuşi am întîrziat. <$> (învechit, în corelaţie cu « dar &, « însă » sau « apoi ») Deşi mulţi din boierii cei mai însemnaţi simţise că se pregăteşte ceva... dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. GiîiCA, s. A. 158. (în construcţii eliptice, cu funcţiune de complement circumstanţial concesiv) Să mai stea de vorbă cu dascălul din Strîntea, care, deşi om tînăr, ştia foarte multă carte, slavici, o. I 94. O văzusem atît de frumoasă, deşi palidă, negruzzi, s. i 50. Deşi despărţite, lucrurile au unire, conachi, p. 260. DEŞIRĂ. deşir, vb. I. Refl. 1. (Despre obiecte înşirate pe aţă, în special despre mărgele) A ieşi de pe aţă, a se desprinde, a cădea (râsfirîndu-se unul cîte unul). (Poetic) Surîetele lor se deşirau de pe o cordea de aur şi cădeau unele după altele ca nişte mărgăritare. MACE-donskt, O. ii 317. Tranz. Le deşiră cînd şi cînd Şi Ic-nşiră iar cîntînd. alecsandri, p, ii 193.Fig. Apele-şi deşiră graiul nentrecut. macedonski, o. i 187. 2. (Despre aţa înfăşurată pe ghem sau pe ţeava şi despre gheme sau ţevi) A se desfăşura, a se întinde într-un fir lung; a se desfiră. (F i g.) Ca dintr-un ghem vînăt, se tot deşiră cîte unul, dobitoace şi oameni.. .grăbind la vale. camilar, T. 34. Anii aceia s-au deşirat... turburi, sahia, N. 86. Tranz. Fig. îar amintirea prinde să deşire O tînără poveste de iubire. CERNA, P. 26. 8. (Despre o împletitură sau un obiect împletit) A se desface, a se destrăma. Dantela se deşiră. (Tranz.) Viaţa nu-i un tricotaj, dacă oi greşii, să deşiri totul şi s-o iei de la început, camil petrescu, T. i 168. ^ Fig. Se deşira în văzduh un norişor, galaction, o. i 439. 4. Fig. (Despre om şi despre corpul omenesc) A se destinde în toată lungimea lui. Chipurile noastre de umbră se lungiră in aer trecînd pe deasupra stînii şi se deşirară, mistuindu-se pe zările depărtate ale munţilor. hogaş, M. N. 203. Atunci Păsărilă se deşiră o dală şi se înălţă pănă la lună. creangX, p. 268. 5, F i g. (Despre locuri şi peisaje din natură) A se întinde în faţa spectatorului, a se desfăşura. Cîmpul verde se deşira fără sfirşit. sahia, N, 86. O fîşie de apus se deşiră peste Dunăre şi ţărmuri. id. ib. 40. DEŞERARE, (rar) deşirări, $. f. Acţiunea de a 8 e deşira şi rezultatul ei; întindere. (Fig.) înecat încă de întunerecy oraşul îşi lăbărţa sub deal deşirările lui de uliţi. macedonski, o. in 48. DEŞIRAT - 85 - DEŞTEPTAT DEŞIRĂT, -Ă, deşiraţi, -le, adj. 1. (Despre împletituri şi despre ţesături) Destrămat, dezlînat, desfăcut. Doi cai slabi şi uscaţi, pe care atlrnau nişte trenţe negre pătate şi rupte şi cu franjurile deşirate drept găteală, se opinteau să tragă dricul. ARDELEANU, D. 276. Hainele de pe dinsa erau sftşiate şi deşirate. ISPIRESCU, U. 5. (Despre aţă şi despre gheme) Desfăşurat în fire lungi. (Poetic) Fulgerele scăpărau neîntrerupt. .. în văzduh apăreau scurte şi repezi gheme deşirate de lumină albastră, v. rom. decembrie 1951, 205. F i g. (Despre manifestări ale gîn-dirii) Fără şir, dezordonat. Părea că... [umbraj-i răspunde în cugetări deşirate. EMINESCU, N. 58. 2. F i g. (Despre oameni şi despre corpul omenesc) înalt şi slab, cu gîtul lung, cu picioarele lungi. Din goană, zvtrli cojocul care-i apăsa schcletul firav şi deşirat, du-MITRTU, N. 217. Un om nalt şi deşirat... li se ţinea de cîtăva vreme in .preajmă, sadoveanu, b. 153. [Convalescentul] e încă deşirat ca o arătare. C. PETRF.SCTJ, c. V. 217. Un furier deşirat, ale cărui mîini tremurau vizibil, punea tamponul după fiecare semnătură, îndoindu-se ca un arc nesigur, sahia, n. 71. F i g. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rînd îi se înnădise mai tîrziu în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi. M. I. CARAGIALE, c. 127. DEŞT s. n. v. deget. DEŞTEPT, -EĂrTĂ, deştepţi, -te, adj. 1. (Despre oameni, p. e x t. despre minte, spirit etc.; in opoziţie cu prost) Care înţelege, care prinde repede cu mintea ceea ce este esenţial; ager la minte, inteligent, isteţ. Traian ăsta e deştept foc... suspină filozoful, sadoveanu, p. m. 19. La toată lumea plăcea, fiindcă era om deştept şi blînd. CARAGIALE, P. 72. Era deştept băiatul, iscusit şi numai spirt. ISPIRESCU, L. 192. Mintea-i este peste fire de deşteaptă şi de înaltă. ŞEZ. I 103. Care exprimă inteligenţă. Cinele înţelegea că e vorba de el. Se oprise, negru şi cu lustru ca păcura, şi privea la stăpîni cu doi ochi aşa de deştepţi, parcă numai glasul îi lipsea, sadoveanu, o. iv 17. + (Uneori cu o nuanţă peiorativă) Şiret, viclean, iscusit, rafinat. Eu sînt deştept, pe cită vreme el e un pirlit. preda, î. 110. între aceste personaje sînt şi oameni deştepţi, ca Tipătescu. IBRĂILEANU, SP. CR. 232. 2. (în opoziţie cu adormit) Trezit din somn, treaz. Se căzni să stea deştept toate nopţile pînă in zori. vissarion, B. 12. N-aş putea spune tocmai hotărît dacă, in timp de vro două ceasuri lungi, am stat deştept şi am visat, sau dacă am dormit şi am cugetat. hogaş, m. n. 13. Un lucru numai te-aş ruga: miine dimineaţă, cînd ăi pleca, dacă n-oi fi eu deştept, să laşi uşa de la drum deschisă. caragialE, p. 130. 3. F i g. .Trezit din letargie, dintr-o stare de ameţeală; activ, viu. Treceau bărbaţi, treceau femei Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau făcînd paradă — Şi-atunci deştept privi la ei Şi-şi duse pumnii strîns pe tîmple: « Trei, doamne, şi toţi trei! n. coşbuc, p. i 102. Simţirile [vînâtorului]... sînt in veci deştepte, odobescu, s. iii 17. DEŞTEPTĂ, deştipt, vb. I. Refl. 1. (Uneori determinat prin « din somn ») A se trezi, a se scula din somn. Flăcăul tresări.’., din somn şi se deşteptă, preda, î. 176. Stoicea dormi un pui de somn.. . şi cînd razele îl înţepară tn pleoape se deşteptă. Galaction, o. i 46. Se ridică de mijloc şi privi de jur împrejur zimbind, ca un om care se deşteaptă plin de mulţumire după un somn bun cu vise plăcute. caragialE, P. 133. F i g. Un duruit de ciocăni-toare, un ţiriit de pasere măruntă, un muget moale de căprior se deşteptau din somnul pădurii, sadoveanu, o. vn 37. Deşteaptă-te, tu vînt de sud, Ridică-te, tu criveţ! COŞBUC, P. II 219. "(Substantivat) Veveriţa pleacă creangă lîngă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea întreagă. GÎRLEANU, L. 18. 2. Dezmăţat, destrăbălat, deşănţat. Vorbe deşucheate. □ La Arnoteni pînă şi casa unde stăteau părea deşucheată. m. i. caragiale, c. 127. Copilul se scoală şi-ncepe iar jocul. . . Acu mişcările şi gesturile sînt şi mai deşucheate... Cu-ncetul insă membrele pierd siguranţa şi simetria mişcărilor. CARAGIALE, O. I 302. DEŞUCIIETCrA, deşucheturi, s. f. (Rar) Faptă deşucheată, faptă de om ţicnit; ţicneală. Deşucheturile lui, oricare ar fi fost, ajunseseră să pară la dinsul. .. fireşti. M. I. caragiale, c. 62. DEŞURUI5Ă, deşurubez, vb. I. Tranz. (Cu privire la şuruburi sau obiecte înşurubate) A desface (printr-o mişcare de învîrtire); (cu privire Ia un obiect prins cu şuruburi) a desprinde, a demonta (scoţînd şuruburile). Ani deşurubat becul, a Şmecherie începu să deşurubeze bidoane. DUMTTRIU.-V. l. 131. — Variante: desşurnbd (ibrXileanu, a. 176), desşu-rllplî (SEBASTIAN, T. 12) vb. I. DEŞURUI5ĂT, -Ă, deşurubaţi, -ie, adj. (Despre un şurub sau despre un obiect înşurubat sau prins în şuruburi) Desfăcut, desprins, demontat (complet sau parţial) prin învîrtire. (F i g.) Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frînte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. M. I. caragiale, c. 8. DETAILĂ vb. I v. detalia. DETAILAT, -A adj. v. detaliat. DETAILlST, -Ă. detailişti, -sie, s. m. şi f. (în opoziţie cu angrosist) Persoană care vinde în detaliu, cu amănuntul, cu bucata. Ce face el? Duce marfa la Bucureşti, la angrosişti? — La angrosişti, la detailişti, ştiu eu? N-am idee. DUiiiiRitr, u. 261. (Adjectival) Negustor detailist. — Pronunţat: -ta-i-. DETALIA, detaliez, vb. I. 1. T r a n z. A analiza în mod amănunţit, a spune, a arăta, a demonstra, a explica pînă în cele mai mici amănunte; a amănunţi. Eşti sadic... mei să-ţi detaliez nenorocirea. CAMIL PETRESCU, T. III 302. 2. Refl. A se contura, a ieşi în evidenţă. îndoituri, depresiuni, pete de altă culoare decit a bradului, de obicei invizibile, acum se detailau in transparenţa desăvîrşită a aerului, ibrăileanu, a. 125. — Pronunţat: -li-a. — Variantă: dcfaihi (pronunţat -ta-i-) vb. I. DETALTÂT, -Ă, detaliaţi, -te, adj. (Ş^în forma detailat) Amănunţit. în birou! inginerului-şef' al sectorului trei, pereţii sînt plini cu grafice, arătînd mersul producţiei, şi cu planuri detailate ale minei, bogza, v. j. 163. (Adverbial) A povestit detaliat întimplarea. — Pronunţat: -li-at. — Variantă: detailat, -ă (pronunţat -ta-i-) adj. i DETÂLIU, detalii, s. n. Parte dintr-un întreg; amănunt. Se vede cît de colo că-şi revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a minţii, îşi aduce aminte tot mai bine de tot mai multe detalii. dumtTriu, b. i'. 151. lntrînd in detalii, el [Odobescu] recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor romîneşti şi în etimologism. IBrXi-LEANU, sp. cr. 211. Loc. a d v. în detaliu = în fiecare amănunt luat aparte. [Casa] e zidită pe la mijlocul veacului trecut şi înfăţişează, în detaliu şi în total, vîrsta ei venerabilă. Galaction, o. j 493. E x p r. (A \l.i(le) în detaliu = (a vinde) în cantităţi mici, cu bucata, cu amănuntul. (Uneori peiorativ) Lucru mărunt, lipsit de importanţă, secundar (faţă de altul mai important). Expunerf încărcată de detalii. □ Unele clipe răzleţe, unele gesturi, unele detalii de nimic, îmi reveneau acum. Galaction, o. i 106. + Parte a unei lucrări literare sau a unei opere de artă, care, deşi cuprinsă în ansamblul operei, poate fi privită şi izolat. Detaliile ornamentale ale unei construcţii de stil. DETAŞĂ, detaşez, vb. I. Tranz. 1. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau « din») A desprinde, a dezlipi, a desface (dintr-un tot); a separa, a izola. A detaşa citeva foi dintr-un caiet. A detaşa locomotiva de tren. 4? Refl. Psihologia eroilor... se detaşează in contururi nete în decursul povestirii din activitatea lor, din practica lor socială. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 160, 2/6. Ca un astru desprins din haos, un punct se detaşează de restul cîmpiei, înaintînd. BOGZA, c. O. 283. 2. A da unui funcţionar o însărcinare temporară la alt serviciu sau în alt loc decît cel obişnuit. A detaşa pe cineva în provincie. 8. A destina şi a trimite, dintr-o unitate militară, un grup de soldaţi sau o subunitate, pentru o misiune specială. Ofiţerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu şi-a pierdut totuşi capul, a putut să-şi dea seama de unde vin focurile, ce puţin numeros e inamicul... a detaşat, mi se spune, numai un ploton... şi a curăţat cu el, aşa în întu-nerec, păduricea, camil petrescu, u. n. 348. DETAŞĂBJL, -Ă, detaşabili, -e, adj. Care poate fi detaşat (1). Carnet cu foi detaşabile. Căptuşeală detaşabilă. DETAŞAMENT, detaşamente, s. n. 1. Grup de soldaţi sau de luptători înarmaţi, luat dintr-o unitate mai mare şi însărcinat cu îndeplinirea unei misiuni cu un oarecare caracter de independenţă. Detaşament de luptă. Detaşament de partizani, cz: Ar cad ie Gaidar, in cartea sa «Şcoala*, netedă citeva episoade din viaţa unui detaşament revoluţionar muncitoresc, în luptă cu gărzile albe contrarevoluţionare. CONTEMPORANUL, S. n, 1949, nr. 162, 2/5. înrăzboiuldin 1768-1774, ca şi în războaiele precedente duse de Rusia împotriva Turciei, detaşamente de voluntari romîni au participat la operaţiile militare alături de armata rusă. IST. r.p.r. 256. Mici detaşamente vor ocupa Arsenalul, hala de grîu, Palatul inva- DETAŞARE - 87 - DETERMINARE Uşilor, ca mii, petrescu, T. II 371. Fig. Alături de marea Uniune Sovietică, bastionul de nădejde al păcii, fările de democraţie populară formează detaşamente înaintate ale frontului mondial al păcii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2525. <0* Detaşamentul de avangardă (al clasei muncitoare) = partidul marxist-leninist. V. avangardă. 2. Echipă, grup. Detaşamentele de pionieri ajută la culesul cerealelor. DETAŞARE, detaşări, s. f. Acţiunea de a (s e) d e t a ş a. 1. Desprindere, despărţire, separare; îndepărtare. Detaşare de un grup. 2. Mutare temporară a unui salariat dintr-un serviciu în altul sau dintr-o localitate în alta. 8. Destinare şi trimitere dintr-o unitate militară a unui grup de soldaţi sau a unei subunităţi, pentru o misiune specială. DETAŞAT, -Ă, detaşaţi, -te, adj. Desprins, desfăcut, separat, izolat (de cineva sau de ceva). DETECTA, detectez, vb. I. T r a n z. A identifica, a descoperi (un avion, o mină explozivă, un gaz, prezenţa unei unde radioelectrice etc.). DETECTARE, detectări, s. f. Faptul de a detecta; identificare, descoperire (a unui avion, a unei mine explozive, a unor gaze, a prezenţei unei unde radioelectrice etc.). DETEC.TÍY. detectivi, s. m. Agent secret al poliţiei din ţările capitaliste; agent secret în serviciuhunei persoane particulare. Ai ajuns pînă aici cu îndrăzneala? Imaginezi fantasmagorii, faci pe detectivul, sadoveanu, p. m. 120. Urmăream amîndoi cu emoţie goana unui spion urmărit de detectivi. C. petrescu, a. 461. De astă dată trebuie să te prinz ! am zis în gîndul meu, s¡ imediat mă luai pe urmele lui, mai discret decît un bătrîn detectiv. caragialE, o. n 299. ■i? (Fig.; atestat la f.) Patroana, defectivă sentimentală: Ai văzut cum ne-a privit?... Trebuie să fie de o gelozie... CAMIL PETRESCU, T. I 545. — Formă gramaticală: (neobişnuit) detcciivă s. f. DETECTÎYĂ s. f. v. detectiv. DETECTÓR, detectoare, s. n. 1. Aparat sau dispozitiv folosit pentru a constata prezenţa gazelor de luptă, a gazelor de mine etc. 2. (în radiofonie) Aparat sau dispozitiv care serveşte la detectarea undelor radioelectrice. Detector cu galenă. DETÉCPG, detecţii, s. f. Operaţie de transformare a unei tensiuni electrice de înaltă frecvenţă într-un curent electric de j'oasa frecvenţă. DETÉN'j'IE s. f. v. detenţiune. DETENŢIIÎNE, detenţiuni, s. f. 1. (Uneori determinat prin « preventivă ») Reţinere a cuiva în stare de arest pentru cercetări. Arestat la Mohaci de austriaci, după trei ani de detenţiune şi de boală, [pe Ipsilante] l-a ajuns moartea la Theresienstadt. Ghica, s. 116. 2. Pedeapsă cu închisoarea pentru infracţiuni politice. Detenţiune grea. 3. (Rar) Posedare, păstrare (a unui. bun material). Btuşul dat în gaj a trecut in detenţiunea creditorului. — Pronunţat: -ţi-u-, — Variantă: detenţie s. f. DETERIORA, deteriorez, vb. I. Tranz. A aduce în stare rea, a scoate din uz (prin întrebuinţare îndelungată); a strica. Inspectînd măcar o dată pe săptămînă odăile, să constate dacă nimeni n-a deteriorat paturile... c. PETRESCU, C. v. 50. •<$> Refl. După înşurubări ¡i de¡u-rubări repetate, filetul începe să se deterioreze. — Pronunţat: -ri-o-. DETERIORARE, deteriorări, s. f. Acţiunea de a (8 e) deteriora; stricare. Obiecte supuse deteriorării. ■ —Pronunţat: -ri-o-. DETERIORAT, -Ă, deterioraţi, -te, adj. In stare rea; stricat. Maşină deteriorată. — Pronunţat: -ri-o-. DETERMINA, detirmin, vb. I. Tranz. 1. A condiţiona în mod necesar, a servi drept cauză pentru < I apariţia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui, a produce. Nu există domeniu al ştiinţei, literaturii si artei noastre unde cunoaşterea experienţei sovietice să nu determine un puternic avînt, realizări ştiinţifice si artistice de seamă, succese în lupta împotriva influenţelor putredei ideologii burgheze în cultură, ştiinţă ţi artă. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1953, nr. 331, 1/2. Forţele si relaţiile de producţie determină caracterul orînduirilor şi succesiunea lor. IST. r.p.r. 8. 2. A fixa (cu precizie), a hotărî, a stabili (o dată, un termen etc.); a preciza, a lămuri. [Şeful justiţiei] determină si ziua înfăţişării pricinei. GHICA, S. 587. Refl. p a s. O lumină nu poate indica o poziţie, de vreme ce nu i se poate determina locul, camil petrescu, u. n. 389. + A preciza însuşirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (în vederea repartizării acestora în categorii). A determina o plantă. A determina o rocă. A calcula, a deduce (pe baza unor anumite date). A determina un unghi. A determina căldura specifică a unui lichid. A determina poziţia unui avion. 3. A face (pe cineva) să ia o hotărîre; a decide, a convinge. Timotin... a reuşit cu greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire. IBRÂILEANU, A. 130. <$> R e f 1. Trebuie să se cunoască cineva pănă a nu se determina a-şi lega soarta, negruzzi, s. m 59. 4. (Despre un cuvînt sau o propoziţie) A preciza sensul unui cuvînt sau al unei propoziţii. Adverbele determină verbele pe care le însoţesc. DETERMINABIL, -A, determinabili, -e, adj. Care poate fi precizat, determinat, calculat, stabilit. Un corp determinabil în spaţiu. Cantitate de apă uşor determinabilă. DETERMINANT \ determinanţi, s. m. (Mat.) Tablou de numere aşezate în linii şi coloane şi care simbolizează o anumită operaţie algebrică de efectuat cu aceste numere. DETERMINANT-A, determinanţi, -te, adj. 1. Care determină sau este de natură să determine ceva; hotă-rîtor. Marxismul respinge necondiţionat toate teoriile idealiste potrivit cărora rolul determinant în societate l-ar avea ideile, conştiinţa, raţiunea, voinţa oamenilor, lupta de clasX, 1953, nr. 9, 23. 2. (Despre cuvinte şi propoziţii) Care determină, care precizează sensul unui cuvînt sau al unei propoziţii cu care e în legătură. (Substantivat) Atributul este determinantul substantivului. DETERMINARE, determinări, s. f. Faptul de a determina. 1. Fixare (cu precizie), stabilire. Comisia specială pentru determinarea calităţii de traducător de pe lîngă Academia R.P.R. SCÎnteia, 1953, nr. 2592. Determinarea nevoilor concrete de utilaj ale ţării, pe ramuri ale industriei, face parte din sistemul de activitate planificată. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 5/1. 4-Delimitare. Determinarea juridică a unei proprietăţi. Determinarea aşezării şi întinderii unei grădini publice pe o planşă. Precizarea însuşirilor cantitative şi calitative ale unui corp, ale unei plante sau ale unui fenomen, prin care corpul, planta sau fenomenele se deosebesc de altele asemănătoare. Determinarea unei plante. Determinarea unui mineral. •+• Calculare. Determinarea unui unghi. Determinarea greutăţii moleculare. 2. Condiţionare. 3- (Rar) Faptul de a se decide sau de a decide pe cineva la o acţiune; hotărîre; îndemn. Determinare la crimă.. DETERMINAT — 88 - DETUNA 4. Cuvînt sau propoziţie care determină, care precizează sensul altui cuvînt sau al altei propoziţii cu care este în legătură. Ampla construcţie sintactică pe care o întilnim la tot pasul în scrierile lui [Bălcescu] alcătuieşte o structură de determinări ale propoziţiei principale, care la rindul lor primesc alte determinări, L. rom. 1953, nr. 1, 43. <)■ Raport de determinare = raport existent între mai multe cuvinte * asociate, dintre care unul serveşte să precizeze sensul celuilalt. DETERMINAT, -Ă, determinaţi, -te, adj. 1. Precizat, hotărît, stabilit. Bela, insă, se mîndrea că e lucrător, aşadar un om cu o profesiune determinată. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 259. (Mat.) Problemă determinată = problemă care are un număr limitat de soluţii posibile. 2. (Gram.; despre cuvinte) Precizat printr-un raport de determinare. DETERMINATIV, -A, determinativi, -e, adj. (Şi substantivat, n.) Determinant2 (2). <£■ Adjectiv determinativ = adjectiv de natură pronominală care, fără să exprime o însuşire, însoţeşte şi determină substantivul, avînd unele particularităţi gramaticale asemănătoare cu ale adjectivelor. Adjectivele posesive, demonstrative, relative-interogative şi nehotărite sînt adjective determinative. DETERMINISM s. n. Teoria legăturii necesare, guvernate de legi, între toate evenimentele şi fenomenele şi a condiţionării lor cauzale. Ideea determinismului, care stabileşte necesitatea acţiunilor omului şi spulberă povestea absurdă a liberului arbitru, nu exclude cîtuşi de puţin nici raţiunea, nici conştiinţa omului şi nici aprecierea acţiunilor lui. Dimpotrivă, numai punctul de vedere determinist face posibile aprecierile stricte şi exacte, în loc să se arunce totul în spinarea liberului arbitru. LENIN, o. i 151. DETERMINIST -Ă, determi?iişti, -ste, adj. Care ţine de determinism. DETERMINÎST2, -Â, determinişti, -ste, s. m. şi f. Adept al determinismului. DETESTĂ, deUst, vb. I. Tranz. A urî cu tărie, a nu putea suferi (pe cineva sau ceva). Dumneata eşti tot ce am detestat mai mult în viaţă. sebasTian, x. 63. Refl. Se umilea, se detesta că a fost şi a rămas un prost revoluţionar. G. M. zamfirescu, M. D. ii 76. — Prez. ind. şi: (rar) detestez (caragiale, T. n 187). DETESTĂDIL, -A, detestabili, -e, adj. De nesuferit, vrednic de ură. Ce speţă de pungaş detestabil! vlahuţX, o. A. ni 105. DETONĂNT, -Ă, detonanţi, -te, adj. Care poate produce o detonaţie. Gaz detonant. DETONATOR, detonatoare, s. n. Agent chimic sau mecanic care poate produce detonaţia unei substanţe explozive. DETONAŢIE, detonaţii, s. f. (Tehn.) 1. Zgomot produs de o explozie; detunătură. 2. Ardere extrem de rapidă a unei substanţe într-un spaţiu închis, însoţită de o dezvoltare bruscă de gaze şi de un zgomot caracteristic. DETRACĂ vb. I. Refl. (întrebuinţat numai la participiu şi la timpurile formate cu participiul; despre oameni sau despre minte) A se sminti, a se ţicni; (rar, despre mecanisme sau despre maşini) a se defecta, a se strica. Ceasul minţii mele s-a detracat, merge anapoda, camjl petrescu, t. i 356. DETRACATE, detracări, s. f. Faptul de a se detraca. [Tolstoi]... ne-a zugrăvit... un pesimist detracat şt ne-a arătat drumul cum omul a ajuns la această detracare nervoasă, gherea, sx. cr. n 336. DETRACAT, -A, detracaţi, -te, adj. (Despre oameni) Dezechilibrat, stricat; (rar, despre obiecte) stricat, defectat, deranjat. Aparat detracat, «mii, petrescu, X. i 253. [Tol-stoi) ne-a zugrăvit un mistic, un pesimist detracat. GHEREA, ST. cr. li 336. detractA, detractez, vb. I. Tranz. (Rar) A căuta să micşoreze pe nedrept meritele cuiva; a ponegri, a defăima. DETRACTOR, -OÂRE, detractori, -oare, s. m. şi f. Persoană care caută să micşoreze meritele unei fiinţe sau ale unei cauze, idei, concepţii etc., vorbind-o de rău; defăimător. Gherea publică în «Contemporanul f> studiul întitulat « Direcţiunea Contemporanului», un răspuns amplu şi documentat la adresa detractorilor curentului cultural iniţiat în paginile revistei, contemporanul, s. n, 1949, nr. 126, 6/2. Aceia sînt detractorii, sau cel puţin nepăsătorii artelor, oameni cărora le lipseşte una din cele mai sublime şi mai fecunde însuşiri alt firii omeneşti: puterea imagina- . ţiunii şi palpitul inimii, odobescu, s. n 241. DETRIMENT s. n. (Numai în 1 o c. a d v.) în detrimentul (cuiva sau a ceva) = în dauna, în paguba (cuiva sau a ceva). E în detrimentul sănătăţii. DETRÎTIC, -A, detritici, -e, adj. (Despre roci) Care provine din altă rocă, printr-o acţiune de fărimiţare datorită agenţilor externi. DETRlTUS s. n. Material rezultat din frămîntarea pietrelor.* DETRONA, detronez, vb. I. T r a n z. A alunga de pe tron, a scoate din domnie. Adunarea naţională va detrona pe Ludovic, camii, petrescu, X. n 375. -f (Ironic) A scoate (pe cineva) dintr-o demnitate, dintr-o funcţie. Te duşmănea însă Mircea, ucenicul pe care Borţosul îl detronase din funcţia pe care o aveai tu acum. PAS, Z. I 270. DETRONARE s. f. Acţiunea de a d e t r o n a; alun- , gare de pe tron, scoatere din domnie. Au votat o moţiune prin care se cerea detronarea regelui, camii, petrescu, X. îl 345. DETRONAT, -A, detronaţi, -te, adj. (Despre monarhi) Alungat din domnie. După faţă pari mai mult ca o regină Detronată, macedonski, o. n 433. DETUNĂ, pers. 3 detună, vb. I. 1. I n t r a n z. A face un zgomot ca al tunetului, a produce o detunătură (sau detunături); a bubui (puternic); p. e x t. a răsuna tare. Răgetul de leu al lui boier Cristea detună in liniştea de la odăi. sadoveanu, m. c. 207. Toba detuna cutremurînd geamurile, c. petrescu, c. v. 198. Neîncetat îi detunau în urechi: ucigaşule, hoţule! contemporanul, ni 704. Vuieşte aprig cîmpul şi armele răsună Şi tunurile crunte ca tunete detună, alecsandri, p. a. 145. F i g. Postelnicul era dregătorul cel mai apropiat de persoana domnitorului. El deţinea secretele de stat. IST. ş.P.R. 87. E uşor să crezi, cînd eşti departe, că numai tu deţii adevărul. c. petrescu, î. n 18. + A ocupa (o funcţie, un post). 2. (Cu privire la oameni) A lipsi de libertate personală; a ţine sub stare de arest. DEŢÎNERE s. f. I. Acţiunea de a d e ţine şi rezultatul ei. 1. Păstrare, posesiune, stăpînire a unui lucru. 2. Faptul de a ţine pe cineva la închisoare. II. (Concretizat) Ceea ce constituie elementul material al posesiunii. deţevUt, -ă, deţinuţi, -te, s. m. şi f. Persoană care se află sub stare de arest, la închisoare, într-un lagăr de prizonieri etc.; arestat. Gratii groase despart pe deţinuţi de vizitatori, camil petrescu, t. i 225. DEONĂZI adv. (Indică în mod vag un moment nu prea îndepărtat în trecut) Zilele trecute, nu demult, acum cîteva zile. Deunăzi i-am dat dreptate lui Paşadia. M. I. CARAGIALE, C. 87. Deunăzi, un bătrîn mă opreşte în stradă, demetrescu, o. 106. (Adeseori precedat de «mai»; atestat în forma dăunăzi) Mai dăunăzi mă-ntilneşte unul ce-i zic Clevetici. alecsandri, T. I 238. Mai dăunăzi vorbeam cu-un june prieten, negruzzi, s. i 198. <{> Loc. adj. De (mai) deunăzi = din zilele trecute, de acum cîteva zile. Aceasta, în tot cazul, îmi readuce-aminte Scandalul de deunăzi, macedonski, o. ii 6. — Pronunţat: de-u-năzi. — Variantă: (mai ales în Mold.) dăunăzi adv. DEVALE adv. în jos; mai încolo. O ninsoare călduţă şi pufoasă s-a lăsat undeva, devale, pe o pîrtie nefăcută, popa, v. 153. Steteafrumoasap-un răzor; Voinicul, lingă ea, devale. coşbuc, p. i 181. O porneau devale, peste pîrîu in luncă, şi se jucau de-a ascunsele prin tufiş, vlahuţă, o. a. 112. DEVALIZA, devalizez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A prăda, a jefui. DEVALORIZA, devalorizez, vb. I. T r a n z. A reduce, a face să scadă valoarea monedei sau a altor valori; a deprecia. DEYALORIZÂRE, devalorizări, s. f. Acţiunea de a devaloriza; scăderea valorii. Devalorizarea mărfurilor. Devalorizare monetară — legalizare a deprecierii monedei faţă de bunuri şi faţă de monedele străine; micşorare oficială a conţinutului în aur a monedei unei ţări (fenomen caracteristic economiei capitaliste). DEVALORIZAT, -Ă, devalorizaţi, -te, adj. (Despre monede şi alte valori) CJare şi-a micşorat sau şi-a pierdut valoarea; depreciat. . DEVANSA, devansez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) 1. A o lua cuiva înainte, a întrece pe cineva; a depăşi. Umilit, copilul plecă acasă, dar, cînd ajunse, vestea insultei îl devansă şi poarta nu i se deschise. I. ionescu, m. 248. 2. (Rar) A săvîrşi ceva sau a face să se petreacă ceva mai devreme decît era normal sau decît fusese prevăzut; a grăbi. Cereşile încep a se culege de la 20 mai înainte, în anul acesta au devansat cu zece zile ieşirea lor. I. ionescu, m. 61. DEVASTA, devastez, vb. I. Tranz. 1. (Mai ales cu privire la ţări, regiuni, localităţi, construcţii) A distruge, a ruina, a nimici, a pustii. (Prin exagerare) Şi-a făcut un « Alpenstock » ( = baston) din creanga jupoiată a primului copac întîlnit, apoi, nemulţumită, a devastat mai departe un alt copac. ibrXileanu, a. 71. <$» F i g, [Ţăranii] nu vor întrebuinţa forme sintactice ca acelea Care. devastează proza noastră, aliniate cuvint cu cuvînt după galicisme. SADOVEANU, E. 34. 2. A jefui, a prăda. DEVASTARE, devastări, s. f. Acţiunea de a devasta. . / DEVASTAT - 90 - DEVINAŢIE 1. (Maî ales la pl.) Distrugere de bunuri materiale (în timp de război, de răscoale etc.). Mi-a spus impiegatul de la mişcare că s-au făcut devastări. DUMITRIU, B. l‘. 77. Rtiinile templelor egiptene, monumentele romane, vestigiile splendorilor Acropolei au supravieţuit zecilor de secole şi repetatelor devastări. COCEA, p. 66. 2. Jefuire, prădare. DEVASTĂT, -Ă, devastaţi, -te, adj. Distrus, ruinat, nimicit, pustiit. Din mijlocul străzii, privi la prăvălia lor devastată. SAHIA, N. 93. Fig. Plînge pină-n ziuă, neavînd altă mîngiiere, altă zare de lumină, în noaptea şi deşertul vieţii ei devastate, decît gîndul, presimţirea că are să moară. VLAHUL, O, A. in 94. DEVASTATOR, -OARE, devastatori, -oare, adj. Care devastează; distrugător, nimicitor. (Substantivat) Asigurarea monumentelor noastre antice contra ignoranţei brutale a devastatorilor lor. BOLLIAC, O. 270. DEVALMĂŞ, devălmaşi, s. m. (învechit) Persoană care stăpînea sau arenda împreună cu alţii o moşie, o proprietate; p. e x t. persoană care făcea o afacere împreună cu alţii. « Prea cuviosul nostru stăpîn şi devălmaş » îi mărturiseşte că Tranz. (Rar) Umezeala dezacordează instrumentele. DEZACORDĂT, -Ă, dezacordaţi, -te, adj. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Care nu mai este acordat; discordat. DEZAERISÎ, dezaerisesc, vb. IV. Tranz. A evacua aerul din pungile de aer formate în părţile de sus ale conductelor, ale rezervoarelor, ale radiatoarelor etc. DEZAGREĂBIL, -Ă, dezagreabili, -e, adj. Neplăcut, supărător. Cînd uităm un obiect, o întîmplare, e din cauză că am avut interes s-o uităm, sau pentru că ne-a fost dezagreabilă întimplarea, sau am fi vrut să ascundem obiectul. camil petrescu, t. m 81. — Pronunţat: -gre-a-. DEZAGREGA - 92 - DEZASIMILAŢtE DEZAGREGĂ, pers. 3 ăezagrâgă, vb. I. Refl. (Despre corpuri) A se desface în părţile lui constitutive. V. descompune. Rocile se dezagregă. T r a n z. Schimbările atmosferice succesive dezagregă rocile. ^ F i g. (Despre o comunitate) A-şi pierde coeziunea. — Prez. ind. pers. 3 şi: dezagreghează. DEZAGREGARE, dezagregări, s. f. Acţiunea de a (se) dezagrega; desfacere (a unui corp) în părţile lui constitutive. V. descompunere. Dezagregarea unei roci. F i g. Ca să nu devenim suspecţi de iacobinism, am lăsat o Frăţia » in umbră, in dezagregare, in loc s-o înzestrăm cu o gardă proprie. CAMII. PETRESCU, B. 214. DEZAGREGĂT, -Ă, dezagregaţi, -te, adj. Desfăcut, descompus în părţile' iui componente. Minereu dezagregat. <> i învolburate, dezagregate şi distruse, apele clocotesc, căutînd să-şi refacă fiinţa, bogza, c. o. 251. F i g. (Despre o comunitate) Care şi-a pierdut cu totul coeziunea. Erau secunde, cînd masa [de oameni] ce avea inainte-i i se părea confuză, dezagregată. căMJgXru, o. p. 175. DEZAGREMENT, dezagremente, s. n. (Franţuzism rar) Neplăcere, neajuns. DEZAMĂGI, de zamăgesc, vb. IV. T r a n z. A face pe cineva să-şi piardă iluziile; a deziluziona, a decepţiona. Iar tu Kiriac, pentru că nu pot să-ţi spun acum decit pe nume, m-ai dezamăgit, camii, petrescu, T. i 314. DEZAMĂGIRE, dezamăgiri, s. f. Deziluzie, decepţie. Mărturisind duioşii şi dezamăgiri... cîntarea înecată de dor se îndepărta, se stingea. M. I. caragiale, c. 158. Copila nu încetă să-l iubească, in ciuda dezamăgirilor, mace-donski, o. m 17. DEZAMĂGIT, -Ä, dezamăgiţi, -te, adj. (Despre persoane) înşelat în aşteptările sale; deziluzionat, decepţionat. Ţăranii răsculaţi au fost dezamăgiţi cînd au văzut, că armata împăratului luptă împotriva lor. IST. R.r.R. 277. Rareori în viaţa mea am fost mai dezamăgit, camii, petrescu, t. i 520. Fu sincer dezamăgit cînd mă auzi că mergeam să citesc. M. I. CARAGIAXE, C. 114. DEZAMĂ GITÖR, -OĂRE, dezamăgitori, -oare, adj. Care dezamăgeşte, care decepţionează. DEZAMEŢÎT, -Ă, dezameţiţi, -te, adj. (Rar) Trezit, deşteptat din ameţeală; dezmeticit. După ce mor... lumea dezameţită de prestigiul lor personal, bagă atunci de seamă că faima lor a fost mincinoasă şi că faptele vieţii lor se reduc la nimic. ODOBESCU, S. I 431. DEZAPROBĂ, dezapröb, vb. I. Tr a n z. A fi împotriva unui lucru (spus sau făcut de cineva), a nu aproba, a nu încuviinţa, a nu găsi bun (ceva spus sau făcut de cineva). Dezaprobă cele ce s-au întîmplat. camii, PE-trescu, T. ii 444. DEZAPROBĂREj dezaprobări, s. f. Acţiunea de a dezaproba. Tina Diaconii le măsoară din ochi cu dezaprobare. C. petrescu, a. 459. DEZAPROBATÖR, -0ÂRE? dezaprobatori, -oare, adj. Care dezaprobă. Atitudine dezaprobatoare. DEZARMA, dezarmez, vb. I. 1. Tr a n z. A lua (cuiva) armele, a sili (pe cineva) să predea armele. Soldaţii au dezarmat pe duşmani.^- (Scrimă) A face (printr-o lovitură cu sabia sau cu floreta) să cadă sabia din mîna adversarului. 2. I n t r a n z. (Despre state) A desfiinţa sau ä micşora înarmarea şi forţele militare. 3. T r a n z. A scoate dintr-un fort sau dintr-o cetate armamentul, în special piesele de artilerie; a scoate de pe un vas de război armamentul şi a retrage echipajul. 4. T r a n z. F i g. A face (pe cineva) sft părăsească lupta; a face (pe cineva) incapabil să atace; a lua (cuiva) posibilitatea de contraacţiune sau de împotrivire la ceva. Mai bine să lucraţi... că de nu, vă răstoarnă reacţionarii___ Fuga lui Bibescu la Braşov i-a speriat, dar nu i-a dezarmat, camii, petrescu, b. 105. Nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţa-vencu, dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvîrşire ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul. caraGiai,e, o. i 107. DEZARMĂNT, -Ă, dezarmanţi, -te, adj. Care anihilează puterea de a reacţiona (a cuiva); care face (pe cineva) să părăsească lupta, să capituleze. Dezarmante metamorfoze (scară în loc de seară, naţional in loc de raţional) care înşală ochiul oricărui corector, camii, petrescu, t. ni 524. DEZARMĂRE, dezarmări, s. f. Acţiunea de a dezarma. 1. Luarea cu forţa a armelor (cuiva). Magheru smulge prin surprindere sabia unui ofiţer, căci pe a lui, ca şi pe a lui Tell, i-o luaseră în momentul dezarmării, camii, petrescu, b. 116. 2. Desfiinţare (totală sau parţială) a forţelor militare sau a mijloacelor de pregătire de război ale unui stat. Delegaţia sovietică la Organizaţia Naţiunilor Unite a pus in repetate rînduri problema dezarmării. 3. Scoaterea armamentului (în special a pieselor de artilerie) dintr-un fort sau dintr-o cetate; scoaterea armamentului şi retragerea echipajului de pe un vas de război. 4. F i g. Luarea posibilităţii de contraacţiune sau de împotrivire a cuiva la ceva. DEZAR3IĂT, -Ă, dezarmaţi, -te, adj. 1. Căruia i s-au luat armele; fără arme, neînarmat. Eram deghizaţi... Io-nescu Onoriu dezarmat, Curt cu biciul, eu cu armele la mine. sadovkanu, p. m. 122. Domnule maior... nu uitaţi că e prizonier şi e dezarmat. CAMIL PETRESCU, B. 36. Curierul de la cariola cu bani... era singur, dezarmat; jandarmul rămăsese in urmă. macedonski, o. n 411. 2. Fig. Lipsit de voinţă şi de curaj în viaţă; lipsit de puterea de a reacţiona; lipsit de apărare. Se socotea... dezarmat, cînd întimplarea îl punea în situaţii neaşteptate. REBREANU, R. I 19. DEZARTICULA, dezarticulez, vb. I. T r a n z. A scoate (un membru) din articulaţie (printr-o operaţie chirurgicală), -ţ- Refl. (Despre oase) A ieşi din încheieturi, a se disloca; fig. (despre un organism, un tot organic) a-şi pierde coeziunea, a se dezagrega. DEZARTICULARE, dezarticulări, s. f. Acţiunea de a (se) dezarticula; scoatere sau ieşire din articulaţie, dislocare. DEZARTTCULĂT,-Â, dezarticulaţi, -te, adj. 1. (Despre membre) Scos din articulaţie; (despre oase) ieşit din încheieturi, dislocat. 2. Fig. Incapabil de mişcări coordonate; dezechilibrat; ţeapăn. Mioara... cade încet in fotoliu, ca o păpuşă dezarticulată. CAMn, PETRESCU, T. ii 34. Prostit, dezarticulat, risipit cu desăvîrşire sufleteşte, Gore se prăbuşise lingă maşină. G. M. zamfirescu, M. D. n 39. 3. (Rar, despre cuvinte şi despre sunetele vorbirii) Rău articulat, neclar pronunţat. îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate. CAMII, PETRESCU, U. N. 12. DEZARTICULĂŢIE, dezarticulaţii, s. f. Dezarticulare. Are o dezarticulaţie a umărului. DEZASIMILAŢIE s. f. Proces de transformare a unor substanţe complexe specifice organismului în alte substanţe mai simple şi nespecifice, pe care acesta le elimină. DEZASTRU — 93 - DEZBINA DEZĂSTRU, dezastre, s. n. Nenorocire mare, catastrofă. V. calamitate, prăpăd. După dezastrul de la Nicopole, Mircea avea să rămtnă singur în faţa ameninţărilor turceşti. IST. r.p.r. 94. Dinu rămase înlemnit, ca în faţa unui dezastru ireparabil. vlahutX, O. A. 377. DEZASTRUOS, -OĂSĂ, dezastruoşi, -oase, adj. De proporţiile unui dezastru; nimicitor, înfricoşător, catastrofal, groaznic. Efectele dezastruoase ale inundaţiilor. — Pronunţat: -tru-os. DEZAVANTAJ, dezavantaje, s. n. împrejurare neprielnică, nefavorabilă; aspect sau condiţie care creează o situaţie de inferioritate; inconvenient. Pompa de injecţie era o piesă care prezenta o serie întreagă de dezavantaje: era prea grea, prea complicată. mthale, o. 252. DEZAVANTAJA, dezavantajez, vb. I. T r a n z. A nu favoriza, a păgubi (pe cineva); a pune (pe cineva) într-o situaţie de inferioritate. DEZAVANTAJOS, -OASĂ, dezavantajaşi, -oase, adj. Care dezavantajează, care pricinuieşte un dezavantaj; nefavorabil, neprielnic, păgubitor. DEZAVUA, dezavuez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A dezaproba, a se desolidariza de spusele sau de actele cuiva. « Contemporanul» a fost printre primele publicaţii care au dezavuat atacul lipsit de umanitate al lui Al. Macedonski împotriva lui Eminescu. contemporanul, s. H, 1949, nr. 126, 6/4. ' — Pronunţat: -vu-a. DEZAVUARE, dezavuări, s. f. (Franţuzism) Faptul de a dezavua; dezaprobare, desolidarizare. — Pronunţat: -vu-a-. DEZAXA, dezaxez, vb. I. 1. Tranz. (Tehn.) A deplasa o axă din poziţia ei normală. 2. Refl. Fig. (Despre persoane) A părăsi linia normală a conduitei; a-şi pierde echilibrul moral (şi mintal). DEZAXASE, dezaxări, s. f. Acţiunea de a (s e) dezaxa. 1. (Tehn.) Deplasarea unei axe din poziţia ei normală. 2. Fig. Dezechilibru, dezorientare; tulburare mintală. DEZAXAT, -A, dezaxaţi, -te, adj. 1. (Tehn.) Cu axa scoasă sau sărită din poziţia ei normală. 2. Fig. (Despre oameni) Deviat de la linia normală de conduită în viaţă, dezechilibrat, dezorientat; tulburat mintal. Mioara se uită mereu la el, dezaxată. camil petrescu, t. ii 51. DEZBATE1, dezbat, vb. III. Tranz. A discuta pe larg o chestiune, o problemă etc. cu una sau cu mai multe persoane (adesea în contradictoriu); a supune discuţiei (o hotărîre, un proiect de lege etc.). Forţa partidului clasei muncitoare stă tocmai în faptul că el dezbate în faţa maselor toate planurile sale, că ţine seama în mod permanent de părerile oamenilor muncii, că arată cu curaj maselor lipsurile ¡i greutăţile atunci cînd acestea se manifestă. contemporanul, s. II, 1953, nr. 353, 3/5. <0> A b s o 1. Dacă nu ştiţi ce e [iubirea], puteţi, cu noţiunile d-voastră cumpărate si vîndute cu toptanul... să dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic, camil petrescu, u. N. 15. Refl. pas. Asemenea cestiuni nu se dezbat cu puşca în mină. odobescu, s. iii 95. ^ Intra n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. t asupra *) M-am gîndit să-ţi propun, si sper că ai să primeşti, să-ţi dai osteneală să vii pe o zi, două la Berlin, unde să dezbatem îndelete împreună asupra unei afaceri, destul de serioase. CARAGIALE, o. vn 271. + (Jur.) A examina o cauză, un proces; a judeca. DEZBĂTE8, dezbdt, vb. III. (Popular) 1. Tranz. A desface ceva care fusese bătut (fixat, prins) cu cuie; a scoate afară de unde fusese bătut (sau fixat, înţepenit); a desprinde. M-a fulgerat [măseaua] ¡i m-am pus jos. Gata, zic eu; trebuie s-o scot. Dacă mă doare un ceas asa ¡i dacă nu mor, musai să caut un meşter să mi-o dezbată. sadoveanu, v. F. 37. Dezbat coasa de brăţare, Ca să ies la sle°hu mare. ŞEZ. i 140. 2. Refl. (învechit) A ieşi, a se elibera de sub stăpî-nirea cuiva, a se desface dintr-o legătură de dependenţă faţă de cineva. Braşovenii, cum primiseră acele scrisori de la sibieni... se învoiesc a se dezbate de supt Mihai. bălcescu, o. n 315. 3. Tranz. (Agric.) A afîna un pămînt bătut, uscat, întărit. Nu puteau oamenii ara, pămîntul era tare ca fierul. Şi-n puţinul pe care l-au dezbătut si l-au sămănat, parcă a ieşit ceva acătării? sadoveanu, p. s. 10. DEZBĂTERE, dezbateri, s. f. Faptul de a dezbate o chestiune; analiză amănunţită, discutare, deliberare; p. e x t. (mai ales la pl.) discuţie largă (de obicei în cadrul unei adunări cu caracter oficial) asupra unei probleme de interes obştesc. Dezbatere publică. c=> S-a amestecat în dezbaterea istoricilor si unul din epigramiştii vremii, sadoveanu, d. p. 183. « O scrisoare pierdută », fiind publicată în 1884, în vremea dezbaterilor pentru revizuirea constituţiei... este s‘ un pamflet de ocazie. ibrăileanu, sp. cr. 234. In sfîrsit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul Ad-hoc, s-a încuviinţat «unirea». CREANGĂ, A. 157. <$» Dezbateri judiciare = discutare în contradictoriu a cauzei de către părţi în faţa unei instanţe de judecată. Dezbateri parlamentare = discuţii privitoare la chestiuni importante de politică internă sau externă, care au loc în parlament. 4- Raţionament, analiză interioară; frămîn-tare (a minţii). Manolas, cel atît de mult deprins cu gîndul si cu dezbaterile sufleteşti, nu putea să se însele singur. Galaction, o. 1 635. DEZBAIERA, dezbâier, vb. I. Tranz. (Cu privire la baiere) A dezlega, a desface, a deznoda. DEZBĂRĂ,dezbăr,vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. A părăsi o deprin- dere rea, a se lăsa, a se dezobişnui (de un nărav); a se dezvăţa. Tatăl tău nu s-a putut dezbăra de patima jocului de cărţi, camil PETRESCU, T. i 374. Pronunţie guturală si groasă, de care nu ne putem dezbăra, negruzzi, s. i 262. 2. A se desface, a se despărţi; p. ext. a se elibera, a scăpa, a se descotorosi (de cineva sau de ceva). Adînceste tema si dezbară-te de credinţa că poezia se reduce la rimă. CONTEMPORANUL, S. ii, 1949, nr. 164, 5/5. Căpitanul nu se mai putea dezbăra de o vedenie hîdă. camilar, n. i 221. Mi-e dragă una si-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul l coşbuc, p. I 119. — Prez. ind. şi: dezbăr, dezberi (m. I. CaragialE, c. 13, odobescu, s. m 45). dezbăr Are s. f. Acţiunea de a se dezbăra; dezobişnuire, dezvăţ. DEZBĂTĂ, dezbăt, vb. I. R e f 1. (Rar) A se trezi din beţie. (Tranz.) Un alt ciocan de ţuică mai bea-l, să te dezbete. macedonski, o. n 68. + T r a n 7,. Fig. A aduce (pe cineva) la realitate; a dezmetici. Apoi cade leşinată Pe un moale pat, Unde Ştefan o dezbată Cu un sărutat. bolintineanu, p. i 79. DEZBINĂ, dezbin, vb. I. 1. Tranz. (în opoziţie cu uni sau înfrăţi) A face să se despartă, să se duşmănească; a învrăjbi, a produce discordie; a îndepărta pe unul de altul, a răzleţi. De nu s-ar fi prigonit între dînsii, dezbinaţi toată vremea, ar fi putut încă dura DEZBÎNARE -94- DEZboi o casă puternică şi vestită. U. i. caragialE, c. 49. Tot ceea ce dezbină o naţie stnt clasele ¡i privilegiul, boli.iac, o. 264. 2. Refl. (Rar) A se desface, a se separa, a se despărţi, a se despica. Acolo un crac de munte se dezbină cu pornire, Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit. NEGRUZZI, S. II 6. DEZBINARE, dezbinări, s. f. Faptul de a (se) de z-bina; despărţire, separare (a ceea ce era unit), învrăjbire, discordie. Proprietatea privată este izvorul dezbinării dintre oameni, contemporanui,, S. II, 1954, nr. 383, 5/1. Pururi cade jertfă cînd, in vremuri de nevoi, Dezbinarea se strecoară sîngeroasă printre noi. DAYII.A, v. V. 188. ^ Contradicţie, conflict; dezacord. El. .. este astăzi pradă grelei dezbinări cu sine însuşi. Galaction, o. i 172. DEZBINAT, -A, dezbinaţi, -te, adj. învrăjbit. Boierii? De cînd le prinde cronicarul de veste, numai dezbinaţi ii află. arghezi, p. t. 74. DEZBINATOR, -OÂRE, dezbinători, -oare, adj. (Rar) Care dezbină. DEZBÎRNĂ, dezbîrnezy vb. I. Tranz, (Rar) A scoate, a desprinde, a rupe ceva de Ia locul iui; a mişca din loc, a disloca. Descărca, chipurile, nişte păsări: dez-bîrnase la o cuşcă două ostreţe; prindea găinile una cite una. GALAN, B. i 18. DEZBÎRNÂRE, dezbîrnări, s. f. (Rar) Acţiunea de a dezbîrpa; desprindere, rupere a unui lucru de la locul lui sau a unei părţi dintr-un tot; p. e x t. înlăturare, îndepărtare. încercarea de propagandă politico-religioasă a craiului Ardealului avu de urmare pentru romîni.. . a întări naţionalitatea prinţipaturilor, cu inaugurarea desă-vîrşită a lîmbei şi dezbîrnarea, iar desăvîrşită, a credinţei ce putea să le atîrne de Ungaria sau de Polonia, primejdia noastră de atuncea. russo, s. 73. DEZBOBINA, dezbobinez, vb. I. Tranz. A desfăşura un fir de pe o bobină; a scoate sîrma de pe o bobină. DEZBODOLf, dezbodolesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se dezveli, a se descoperi. Foc, focşorule, Eu te învelesc Şi te îmbodolesc. Tu să te dezveleşti Şi să te dezbo-doleşti, Şi la ursitorul meu să porneşti. pXscui,escu, I,. p. 135. DEZBRĂCA, dezbrac, vb. 1.1. Refl. (Uneori determinat prin cuvinte care denumesc un obiect de îmbrăcăminte introduse prin prep. «de») A-şi scoate îmbrăcămintea, a lepăda hainele (de pe sine). Mînecuţă se dezbrăca de scurtă, sadovkanu, p. m. 185. Maria s-a dezbrăcat în timpul acesta de pardesiu, camii, PETRESCU, T. iii 220. Turnătorul se dezbrăca pînă la brîu. G. M. ZAMFIRESCU, m. D. I 27. Vă dezbrăcaţi şi vă scăldaţi cît vă place! VISSARION, B. 198. (Metaforic) A patra primăvară acuma se grăbeşte... Şi cerul se dezbracă de viforoşii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. (Tran z.) De sarică-l dezbrăca, Fără haine mi-l lăsa. TEODORESCU, P. P. 477. -0> Tranz. (Complementul indică o haină) îşi dezbrăcă blana şi o atîrnă modest lingă soba de fier. C. petrescu, a. 280. A dezbrăcat paltonul şi-l ţine pe braţ. sahia, N. 98. (Metaforic) Stelele păliră; pădurea, copacii, tuf ele îşi dezbrăcară deodată umbra. GÎRi,EANU, h. 1 9. F i g. Ase lepăda, a se scăpa, a se descotorosi (de ceva). Dezbracă-te degrabă de orice deşertăciuni, macedonski, O. I 167. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică ! Cum, smerit, în genunchi pică Şi de fală se dezbracă! AI.ECSANDRI, P. A. 44. 2- Tranz, Fig. A jefui, a prăda, a despuia. Şi eu v-am robit, fraţilor, v-am bătut, v-am dezbrăcat. camii, petrescu, B. 156. Leşîi pradă şi dezbracă pe bieţii oameni, negruzzi, S. i 169. DEZBRĂCARE s. f. 1. Acţiunea de a (s e) d e z- b r ă c a. Stăruise îndeosebi asupra momentelor principale ale dramei.. . provocările mulţimii şi moartea Oiţei... dezbrăcarea şi batjocorirea lui Gore. G. M. ZAMFIRESCU, m. D. n 313. (Metaforic) Cînd frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică, Muritond melancolic văzînd natura murind... Afl-o crudă mulţămire în a firii dezbrăcare. NEGRUZZI, s. n 15. 2. (învechit) Goliciune, despuiere. Ce obrăznicie e asta să intri aici în această scandaloasă dezbrăcare? ne-gruzzi, S. I 227. DEZBRĂCAT, -Ă, dezbrăcaţi, -te, adj. 1. Cu hainele scoase, fără haine, gol. [Porunci ca fata] să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos. ISPIRESCU, Tt. 179. (Substantivat) Om sărac, lipsit de mijloace. Cîrmuitorii lăfăiţi pe divan Nu scriau drepturi lui Ionuţ ori Ivan.. . Nici oropsiţilor, nici împuşcaţilor, Nici flămîn-zîţilor, nici dezbrăcaţilor. DEŞUU, G. 54. Nimic nu-ţi mai dau, dezbrăcatule. sTancu, d. 78. 2. Fig. (Neobişnuit) Lipsit de ceva. Nu fii ca o samă de oameni carii, dezbrăcaţi de mustrarea cugetului... vorbesc de rău, batjocoresc, necinstesc şi în tot chipul defaimă. DRiGHiCT, R. 215. (Cu pronunţare regională) Pri-vileghii care nu se pot înţălege macar astăzi, aşa sînt de dizbracate de dreptate şi de cumpănire. RUSSO, S. 113. DEZBRĂCĂTORj -OĂRE, dezbrăcători, -oare, adj. (Rar) Care dezbracă; fig. care despoaie, sărăceşte, ruinează. Nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăuda astă dezbră-cătoare şi ruinoasă patimă. NEGRUZZI, S. I 74. DEZBROBODÎ, dezbrobodesc, vb. IV. Refl. A-şi desface, a-şi lua de pe cap broboada, şalul, năframa etc. în odaie s-a făcut călduţa bătrîna s-a dezbrobodit şi şade nemişcată pe scăunaş. sadoveanu, o. I 335. DEZBROBODÎT, -Ă, dezbrobodiţi, -te, adj. Cu broboada scoasă, fără broboadă; cu capul descoperit. O femeie dezbrobodită, cu bluza sfîşiată la piept, sta în mijlocul încăperii, albă de spaimă, camilar, n. i 424. Bătrînă şi vestejită, cu capul dezbrobodit şi numai zdrenţe toată, cu un picior desculţ, ea părea.. . o făptură a iadului. M. i. CARAGIALE, C. 25. DEZBUMBĂ, dezbumb, vb. I. Tranz. (Mold., Transilv.) A descheia o haină încheiată cu nasturi; (mai rar) a descheia nasturii de la o haină, l-am scos mănuşa, dezbumbînd-o inexpert. IBRĂILEANU, a. 206. Sărise un bumb de la pieptaraşul de catifea neagră. .. Ea-şi dezbumbă pieptarul. EMiNKSCTJ, N. 109. -£■ Refl. A-şi descheia nasturii de la o haină. în urmă el se dezbumbă şi îşi sfăşie cămaşa. slavici, N. n 134. DEZBUMBÂT, -A, dezbumbaţiy -te, adj. (Despre haine) Cu nasturii descheiaţi; desfăcut, deschis. Cămaşa îi este dezbumbată şi cravata desfăcută. SLAVICI, la TDRG. DEZDĂUNĂ, dezdăunezy vb. I, Tranz. (Rar) A despăgubi. — Pronunţat: -dă-u-. DEZDOÎ, dezdâi şi dezdoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A desface o ţesătură, o hîrtie sau alt lucru îndoit; a întinde. Neagu dezdoi scrisoarea, bart, E. 175. Dar d. Lefter retrage încetinel mina, dezdoieşte biletele şi întreabă: N-a* veţi listele? CaragialE, o. I 349. 2. Refl. (Despre obiecte elastice sau mlădioase, despre trup, braţe etc.) A reveni în poziţie dreaptă (după ce a fost îndoit), a se îndrepta, a se descovoia, a se destinde. Mi-a vorbit şi de necazurile noastre care ne încovoaie ca pe o creangă. .. Dar şi cînd s-o dezdoi creanga! DAVIDOGLU, o. 28. M-am ridicat ca un arc ce se dezdoaie. DfiZECÎÎILIBRA — 95 — DEZGHIOC GALACTION, O. I 98. ^Tranz. Ne-am frînt pe unelte sub ar fi fi fi ploi şi viforniţi, Nemaiputînd dezdoi trupul durut. TOMA, c. v. 398. [Mîna] parcă i-o încleştase ceva, aşa nu putea s-o dezdoaie. La TDRG. DEZECHILIBRA, dezechilibrez, vb. I. 1. Refl. A-şi pierde echilibrul. 2. Tranz. (Cu privire la bugetul unui stat sau al unei persoane sau, mai rar, cu privire la o vistierie) A face să nu mai existe o proporţie justă între venituri şi cheltuieli, cheltuielile ajungînd să întreacă veniturile. Neplata tributului, care fusese sporit cu încă 30000 de galbeni, a dezechilibrat haznaua împărăţiei tocmai în momentul cînd turcii aveau mai mare nevoie de bani pentru războiul început cu Austria. IST. r.p.r. 171. îşi va dezechilibra ireparabil rămăşiţele bugetului. C. PETRESCU, c. v. 61. 3. R e f 1. F i g. A pierde judecata dreaptă. DEZECHILIBRARE, dezechilibrări, s. f. Acţiunea de a (se) dezechilibra şi rezultatul ei. DEZECHILIBRAT, -A, dezechilibraţi, -te, adj. 1. Care şi-a pierdut echilibrul. 2. (Despre bugetul unui stat sau al unei persoane) Lipsit de proporţie justă între venituri şi cheltuieli, cheltuielile întrecînd veniturile; deficitar. 3. Fig. (Despre om şi, p. e x t., despre sufletul omului) Care şi-a pierdut judecata clară; tulburat (mintal), dezorientat. DEZECMLÎBRU s. n. 1. Lipsă de echilibru. Haosul şi dezechilibrul care se manifestau [după primul război mondial] in economia naţională erau rezultatul crizei economice postbelice. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 368, 2/1. 2. Fig. Tulburare mintală; lipsă de judecată clară. Toate aceste caractere de nelinişte, dezechilibru sufletesc, nesiguranţă, vag, spiritualizare a imaginilor, simbolizare etc. — ce alta sînt decît semnele tipice ale romantismului? ciierea, st. cr. iii 372. DEZECIHPĂ, dezechipez, vb. I. T r a n z. A lua echipamentul unui soldat (care a terminat stagiul militar) sau al unei trupe; a lua echipamentul unui vas de război. 4" Refl. (Subiectul este o persoană) A-şi scoate echipamentul. DEZECTCIPĂRE, dezechipări, s.. f. Acţiunea de a (se) dezechipa; luarea sau scoaterea echipamentului unui soldat, al unei trupe sau al unui vas dc război. DEZEcnirAT, -A, dezechipaţi, -te, adj. Care nu mai are echipament pe el sau cu echipamentul descompletat. Soldat dezechipat. DEZERTA, dezertez, vb. I. Intranz. I. (Despre militari) A fugi din armată; a se sustrage de la prestarea serviciului militar; a trece la inamic. Dacă miine-seară nu-mi dă drtimtd pentru două zile, dezertez. CAMIL PETRESCU, U. N. 20. Să dezerteze şi să terfelească onoarea militară! Cuvînt greu! proiect teribil! galaction, O. I 140. 2. F i g. A părăsi în mod nepermis un loc, o slujbă etc.; a se sustrage de la îndeplinirea sarcinilor încredinţate. Ar fi fost firesc să mă folosesc de buna primire ce ini se făcea şi să încep lupta pentru definitivare. Camarazii mei de literatură de prin anii 1S9S-1S99 aşa au făcut — Eu am ieşit din rîndurî şi am dezertat, galaction, o. i 24. Unii dezertară, Millo şi Teodorini se duseră departe să caute un mai bun noroc, negruzzi, s. i 345. DEZERTĂRE, dezertări, s. f. Faptul de a dezerta. 1. Sustragere de la prestarea serviciului militar; părăsire fără învoire a unităţii; trecere la inamic. Vestea dezertării lui Jimborean străbătu divizia cu iuţeala fulgerului. camilar, n. i 195. 2. Fig. Părăsire a unui loc, a unei slujbe etc.; sustragere de la însărcinările date. DEZERTOR, dezertori, s. m. Militar care părăseşte fără învoire unitatea sa;1 persoană care se sustrage de la prestarea serviciului militar; militar care trece la inamic. Dezertorul îşi ridică genunchiul dintre ierburi şi mă privi cu neîncredere. C. PETRESCU, S. 171. DEZERŢlOîTE, dezerţiuni, s. f. (Franţuzism rar) Dezertare. Nu este oare mai probabil că, în faţa dezer-ţiunii guvernului şi a întregei armate... de la postul lor, spre a fugi peste hotare, acele puteri vor veni să facă împărţirea unei ţări ce s-ar fi arătat incapabilă de a-şi aparţine sieşi? ODOBESCU, S. m 411. - — Pronunţat: -fi-u-. DEZESPERĂNT, -Ă, dezesperanţi, -te, adj. (Franţuzism rar) Care te duce lă desperare, care te face să desperi. DEZGĂRDINA, dezgărdinez, vb. I. Tranz. A desprinde (fundul unui butoi) din gardină; p. e x t. a dezlipi, a scoate un lucru de la locul unde este fixat. (F i g.) Toate se ţineau una de alta, cu cruda înlănţuire a realităţii, fără ca [el] să aibă putere de a le dezgărdina şi a le îndrepta una cîte una, pe rînd. ispirescu, la tdrg. DEZGHEŢ, dezgheţuri, s. n. Topire naturală a gheţii sau a zăpezii la căldura soarelui. Dezgheţurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pîclelor. SADOVEANU, B. 161. DEZGHEŢĂ, dezgheţ, vb. I. R e f 1. 1. (Despre apă sau alte lichide îngheţate) A redeveni lichid, a înceta de a mai fi îngheţat; (despre corpuri îmbibate cu apă îngheţată) a se muia la căldură; (despre oameni) a se dezmorţi, a se încălzi. De-o săptămînă cîmpul s-a dezgheţat. c. petrescu, s. 55. -0> Tranz. Fig. ^Zr voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci, Dezgheţînd cu săru-tarea-i raza ochilor ei reci. eminescu, o. i 162. (A b s o 1.) Dar lumina dreptăţii a sporit înmiit Şi sporeşte într-una şi trezeşte la viaţă, Şi oriunde pătrunde, limpezeşte, dez-gheaţă. deşliu, G. 56. 2. Fig. (Despre oameni) A-şi pierde sfiala, neînde-mînarea; a deveni vioi, priceput, îndrăzneţ. Cele mai multe porneau să meargă la lucru, la tipografie, la fabrică. . . Acolo fetele se dezgheţau, pas, z. i 221. DEZGHEŢAT, -Ă, dezgheţaţi, -te, adj. 1. (Despre apă şi alte lichide îngheţate) Transformat din nou în lichid (sub acţiunea căldurii); (despre corpuri îmbibate cu apă îngheţată) muiat la căldură. 2. Fig. (Despre oameni) Isteţ, vioi, deştept. Ii plăceau băieţii dezgheţaţi şi iuţi, care nu încremenesc pe Ia răspîntii cu legătura de tîrguieli în mină. VLAiruŢĂ, o. A. 96. Un copilandru dezgheţat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dinsid de vorbă. ISPIRESCU, L. '356. (Adverbial) Salută cu pălăriuţa mică şi se prezintă dezgheţat, c. petrescu, î. n 168. Haide să vorbim ca prieteni, ii zise Ghiţă dezgheţat. SLAVICI, o. I 133. DEZGIllN, dezghinuri, s. n. (învechit) 1. Lovitură de frîu sau de pinteni. Speria lumea dind dezghinuri cailor şi trăgind la pistoale, ghica, la tdrg. 2. Săritură de cal. Bahmeţii se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezînd speriaţi. ODOBESCU, s. A. 15S. El intră în curţile domneşti în săltăturile şi în dezghinurile unui armăsăruş arăbesc ager şi zglobiu, id. s. i 132. DEZGniOCĂ, dezgliiâc, vb. I. Tranz. (Cu privire la învelişul unor fructe sau legume) A deschide, a desface, a îndepărta pentru a scoate miezul sau boabele din interior. Sabina, nepăsătoare, începu să dezghioace DEZGHIOCARE — 96 — DEZIDERAT coaja unei castane, c. PETRESCU, c. v. 117. Refl. Culesul fasolelor se face prin august, cînd aproape toate păstările s-au uscat şi cînd unele dintr-însele... încep a se dezghioca sau a se desface singure, pamfile, A. R. 185. 4- (Cu privire la porumb) A desface pănuşile sau boabele de pe ştiulete; a desfăca. Şi-mi aduc pminte că odată, noaptea la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Mă-riucăi un şoarec din sin. CKEANGA, A. 63. — Pronunţat: -ghio-. DEZGHIOCARE, dezghiocări, s. f. Acţiunea de a dezghioca. Dezghiocarea alunelor. — Pronunţat: -ghio-. DEZGBIOCĂT1 s. n. Acţiunea de a dezghioca; scoaterea boabelor (seminţelor, sîmburilor) din păstaie sau din coajă; desfacerea ştiuleţilor de porumb din pănuşi; desfacerea boabelor de porumb de pe ştiulete. — Pronunţat: -ghio-. DEZGHIOCĂT2, -Ă, dezghiocaţi, -te, adj. (Despre unele fructe sau legume) Desfăcut din coajă sau din păstaie; (despre boabele de porumb) desfăcut de pe ştiulete; (despre ştiuleţi) scos din pănuşi. Porumb dezghiocat. 4- (Rar; despre scoarţa unui copac) Desprins; desfăcut. Sub scoarţa dezghiocată încetase să curgă viaţa. c. petrescu, s. 14. — Pronunţat: -ghio-. DEZGOLÎ, dezgolesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la corpul omenesc sau la părţile lui) A dezbrăca, a descoperi, a lăsa gol. Cu mişcări scurte a dat drumul de pe el straielor sumare, care mai mult îl dezgoleau decît îl acopereau, şi lunecă fără nici un zgomot în apă. sadoveanu, N. F. 80. Pleşuvul îl ridică încet de la pămînt şi-i dezgoli pieptul, eminescu, n. 77. F i g. Dezgropăm, dezgropăm talantul ascuns. Tulbure, v. R. 33. Refl. pas. La Hăbăşeşti s-au dezgropat... urmele unei întregi aşezări, compuse din peste 40 de locuinţe, ist. r.p.r. 16. <*>• (Cu privire Ia unele plante a căror tulpină se îngroapă toamna) Dezgroapă via. DEZGROPARE, dezgropări, s. f. Acţiunea de a dezgropa; dezgropat. Făcea o excursie pentru vizitarea lucrărilor de dezgropare a ruinelor de la Troia. bart, s. m. 49. DEZGROPAT s. n. Acţiunea de a dezgropa (via sau alte plante care se îngroapă toamna). DEZGÜST s. n. Aversiune pentru mîncare sau, p. e x t., pentru un lucru sau o persoană; scîrbă, greaţă, silă. [în satire] Eminescu nu descrie durerile lui directe, ci dezgustul şi nemulţumirea lui despre mediul care-l înconjura. ionescu-rion, c. 89. Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte, eminescu, o. i 137. ^Loc. adv. Cu dczcrust=cu scîrbă, în silă Irina trece pe lingă el, cu dezgust, davidoglu, m. 19. Horia Ţincoca luă nota de pe masă, întinzîndu-i-o şi privind-o cu dezgust. C. PETRESCU, A. 388. împăratul. .. îi asculta .cu dezgust şi numai înghiţea noduri, creanga, p. 260. DEZGUSTĂ, dezgust, vb. I. Tranz. A face pe cineva să-şi piardă gustul (sau plăcerea, pofta, dorinţa) pentru ceva. L-am dezgustat de logodnă, alecsandri, T. i 212. 4" A- trezi, a provoca, a inspiră (cuiva) dezgust, greaţă, scîrbă, aversiune. O plictisesc ceaiurile, o dezgustă vizitele. C. PETRESCU, C. V. 261. DEZGUSTĂT, -Ă, dezgustaţi, -te, adj. Fără nici o plăcere pentru ceva, fără tragere de inimă, fără chef; scîrbit. Doisprezece ani de zile bătuse bulevardele Parisului şi cafenelele pline de rătăciţii lumii întregi... şi dintr-o dată se trezise străin şi dezgustat de toate. SADOVEANU, M. 177. Erai pornit să cucereşti lumea şi te regăsesc dezgustat, c. PETRESCU, C. v. 20. Voia să se însoare; se simţea dezgustat de viaţa singuratică, veşnic melancolică şi tristă. IONESCU-RION, C. 69. DEZGUSTĂTOR, -OĂRE, dezgustători, -oare, adj. Care trezeşte dezgust; respingător, scîrbos, greţos. Am vrut... să pedepsesc un tip brutal care sporea bestialitatea şi urîţenia în această societate [burgheză] şi aşa dezgustătoare. camii, PETRESCU, T. ii 112. Oglinda îi atrăgea tiranic privirea, să-i arate obrazul cu cicatricea dezgustătoare. C. PETRESCU, î. II 81. DEZÎCE, dezic, vb. III. Tranz. (Şi în forma des-zice) A. contrazice, a nega, a tăgădui (o afirmaţie). Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic. Decît un vis sarbăd, mai bine nimic, eminescu, o. i 40. Refl. pas. Aşa zise împăratul şi aşa trebuia să se facă. Că htr, că mîr, pace; zisa împăratului nu se putea deszice. ispirescu, I,, 376. A retracta. Poporul ce fusese idolul meu pieri. .. Dau mîna cu boierii, mă fac boier fierbinte Şi una cite una dezic ce-am zis nainte. bolintineanu, o. 164. Refl. A nu mai recunoaşte un lucru spus, a-şi retrage cuvîritul; a se lepăda de... — Variantă: deszice vb. III. DEZÎCERE s. f. (Şi în forma deszicere) Acţiunea de a (se) dezice; negare, lepădare de... — Variantă: deszicere s. f. DEZIDERĂT, deziderate, s. n. Dorinţă formulată în mod oficial; formulare a unei dorinţe; doleanţă, dorinţă. E un simplu deziderat, o minută de şedinţă, camil petrescu, o. ii 631. DEZILUZIE — 97 - DEZLĂNŢUIRE DEZILtîZIE, deziluzii, s. f. Decepţie, dezamăgire. Sublocotenentul t-a spus dragostele şi deziluziile lui. Gax,ac-tion, o. I 132. F i g. Doamnă, eşti o amară deziluzie pentru mine. camii, petrescu, t. ii 494. DEZILUZIONA, deziluzionez, vb. I. T r a n z. A pri-cinui cuiva o deziluzie; a face (pe cineva) să-şi piardă iluziile; a decepţiona, a dezamăgi. Maro insă din prima zi îi deziluzionase. G. M. zamfirescu, m. d. ii 65. — Pronunţat: -zi-o-, DEZILUZIONAT, -Ă, deziluzionaţi, -te, adj. înşelat în aşteptări; dezamăgit, decepţionat. Omu o priveşte lung, parcă deziluzionat, camii, petrescu, î. ni 49. Mahalaua plecase deziluzionată. Duşmancele îşi întinseseră mina. G. m. zamfirescu, m. d. 1 118. — Pronunţat: -zi-o-. DEZINCRUSTĂ, dezincrustez, vb. I. T'r a n z. A curăţa o căldare de abur sau o maşină termică de depunerile de piatră. DEZINCRUSTĂNT, dezincrustante, s. n. Substanţă folosită pentru a împiedica depunerile de piatră în căldările de abur sau pentru a dezincrusta o astfel de căldare. DEZINFECTA, dezinfectez, vb. I. T r a n z. A distruge microbii sau paraziţii animali şi vegetali (de pe obiecte, din încăperi sau din locuri infectate). Două zile spitalul fusese spălat, măturat... dezinfectat. C. PETRESCU, î. n 70. DEZINFECTANT, dezinfectante, s. n. Substanţă chimică avînd proprietatea de a dezinfecta. Clorul este un bun dezinfectant, a Era numai un pachet de pansamente.. . 0 mumie neclintită, exalînd miros de-dezinfectante, c. PE-Trescu, î. ii 47. -fy- (Adjectival) Soluţie dezinfectantă. DEZINFECTARE, dezinfectări, s. f. Acţiunea de a dezinfecta; operaţie de distrugere a microbilor sau a paraziţilor animali şi vegetali. DEZESTECTĂT, -Ă, dezinfectaţi, -te, adj. Curăţat de infecţie prin mijloace chimice, fizice sau mecanice. DEZINEtfCŢIE, dezinfecţii, s. f. (Rar) Dezinfectare. DEZINTE GRĂ, dezintegrez, vb. I. Refl. (Fiz.; despre nucleul atomic al unui element) A se transforma în nucleul atomic al altui element cu număr atomic mai mic, prin expulzare de particule sau prin rupere în fragmente, -y’- Tranz. în pilele atomice nucleul de uraniu este dezintegrat. DEZINTEGRARE, dezintegrări, s. f. (Fiz.) Acţiunea dea (se) dezintegra; fenomen spontan sau provocat prin metodele tehnicii nucleare, constînd în transformarea unui nucleu atomic de o specie dată într-un nucleu de o specie cu număr atomic mai mic, prin expulzare de particule sau prin rupere de fragmente. Corpurile radioactive se caracterizează printr-o continuă dezintegrare a materiei. □ S-a descoperit că dezintegrarea plutoniului produce o masă importantă de căldură. CON-^ TEmporanui,, s. 11, 1948, nr. 109, 2/4. DEZINTEGRĂT, -Ă, dezintegraţi, -te, adj. (Fiz.; despre nuclei atomici) Care a suferit o dezintegrare. DEZINTERES s. n. Lipsă de interes (faţă de cineva sau de ceva); indiferenţă, nepisare. DEZINTERESĂ, dezinteresez, vb. I. R e f 1. A nu avea interes (pentru cineva sau ceva), a nu-i păsa, a nu se mai îngriji (de cineva sau de ceva). Directorul ridică din umeri dezinteresîndu-se dispreţuitor, camii, petrescu, T. 1 434. DEZINTERESĂRE s. f. Faptul de a se dezinteresa de cineva sau de ceva; nepăsare; lipsă de interes (personal). Teofil... in dezinteresarea lui pentru orice spectacol ăl vieţii, adormea unde îl prindea vremea. C. petrescu, c. v. 291. A plecat, schiţîndu-mi o mică teorie asupra curioasei dezinteresări a poeţilor. vlaiiuţă, o. A. 225. DEZINTERESĂT, -Ă, dezinteresaţi, -te, adj. Care nu are în vedere interesul personal, care nu urmăreşte un folos personal, care nu caută un cîştig. Domnia-sa se crede, în chip dezinteresat, fericit de buna legătură dintre ei. sadoveanu, z. c. 279. Nu e însă fără valoare omagierea dezinteresată Pe care voi aduce-o. CAMII, PETRESCU, T. iii 370. (Adverbial) Aş fi curios să cunosc viaţa d-nei Timotin, să văd dacă diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată. ibrăii.eaînU, a. 132. DEZINTOXICĂ, dezintâxic, vb. I. Tranz. A curăţa organismul de toxine, a face să înceteze intoxicaţia şi efectele ei în organism. DEZINTOXICARE s. f. Acţiunea de a dezintoxica. O lună întreagă înseamnă dezintoxicarea completă, organismul e întreg refăcut... omul se simte ca renăscut. camii, petrescu, t. iii 166. DEZINVOLT, -Ă, dezinvolţi, -te, adj. (Despre oameni) Care se mişcă liber, degajat; (despre manifestări ale oamenilor) care se produc liber, nestingherit. Picii Hartular îşi lipise cocoaşa de-un zid să-i deschidă drum, silindu-se să dea salutului o graţie dezinvoltă de paj. c. petrescu, o. p. n 34. DEZINYOLTtJRĂ s. f. Atitudine sau comportare firească, degajată. Arte, teatre, muzică, sport... erau... metodic şi clar expuse. Şi toate astea cu o siguranţă, o dezinvoltură şi o volubilitate ineîntătoare. caragiai,e, S. N, 191. <$> (Uneori depreciativ) Minţind cu dezinvoltură. . . etnd voiau ca zvonul pe care-l lansau să prindă repede şi sigur. G. m. zamfirescu, m. d. i 247. — Variantă: (învechit) diziavoltură (negruzzi, s. i 44) s. f. ■ DEZÎS, -Ă, dezişi, -se, adj. (Şi în forma deszis) (Despre un lucru spus sau susţinut) Contrazis; retractat, tăgăduit, contestat. (Substantivat; neobişnuit) Şi ce hotărîre să deie înţelepciunea mea, zise Ghica, cînd din toate zisele şi deszisele lor n-am înţeles nimic? negruzzi, S. I 305. — Variantă: deszis, -ă adj. DEZLĂNŢUÎ, dezlănţui, vb. IV. 1. Refl. (Despre forţele naturii; p. e x t. dsepre forţe descătuşate de mîna omului) A porni cu violenţă, a-şi da curs liber, a izbucni, a se declanşa. Cînd se dezlănţuie uraganul, [crestele muntelui] pornesc. .. împotriva lui, cu toate muchiile lor de piatră, ciocnindu-se groaznic, bogza, c. o. 59. în aceeaşi clipă se dezlănţui tunetul. C. PETRESCU, R. dr. 57. O salvă de focuri se dezlănţui in zăpuşeala de moarte. SAHIA, n. 37. ^>T ranz. (Poetic) Din sarabanda pe care necontenit 'elementele naturii o dezlănţuie pe crestele lui [ale Hăsmaşului], trei rîuri mari pornesc în largul ţării. bogza, C. o. 55. A năvăli cu furie, a se năpusti. Cu o crudă voluptate Oltul.. .se dezlănţuie asupra lor [a brazilor], îneeîndu-i. bogza, c. o. 97. 2. Tranz. (Rar) A desface ceva din lanţuri, a da drumul din lanţ. Numai după ce strigară... că ei sînt. . . dezlănţui bunica poarta şi-i lăsă în curte. La Tdrg. DEZLĂNŢUÎRE, dezlănţuiri, s. f. Acţiunea de a (se) dezlănţui şi rezultatul ei; pornire violentă, declanşare. Imperialismul german a jucat un rol de frunte în dezlănţuirea a două războaie mondiale. i,upTa de clasă, 1952, nr. 5, 76. Vuietul înăsprit al vîntului, zborul nisipului şi al pulberii, urgia de iad a dezlănţuirii neos- 7 • i DEZLĂNŢUIT — 98 — DEZLIPI toite a jor(elor naturii ii acoperiră totul. mihaLE, o. 229. Fu o dezlănţuire fără margini, de mînie, de strigăte care să răsuceau spre cer. CAMIL PETRESCU, N. 22. DEZLĂNŢUIT, -Ă, dezlănţuiţi, -te, adj. (Despre forţele naturii; p. ext. despre oameni sau despre forţe descătuşate de ei) Pornit cu violenţă nestăvilită, declanşat. Mii de tor.ente, năprasnic dezlănţuite, se zdrobesc de stinci. BOGZA, c. O. 64. (Adverbial) Afară mugeşte viscolul, se opinteşte în ferestre, în uşă, chiuie dezlănţuit de-a curmezişul Bărăganului, c. PETRESCU, A. 295. DEZLEGĂ, dezleg, vb. I. T r a n z. I. 1. A deschide ceva desfăcînd legătura, a desface. Dezlegă bucceaua şi scoase un pachet, pe care-l dezvăli cu grijă. DUNAREANU, CH. 111. Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor. CREANGĂ, P. 306. E x p r. A dezlega sacul = a spune tot ce ai pe inimă, a spune toate veştile pe care le ştii. A dezlega punga = a da bani, a cheltui. Nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega şi punga, negruzzi, S. X 342. -4 A desface, a face să nu mai fie înnodat, legat. Căută în sin naframa, ca s-o dezlege şi să plătească vinul. SADOVEANU, B, 169. Gardistul. .. îşi dezlegase brăcinand. G. m. zamfirescu, M. d. xi 298. Visarea th la ce ţi-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci ■ tu brîul să-l dezlegi! coşbuc, p. 1123. + A desface din legături, a desprinde, a elibera din strînsoare. I-a vîrît [calului] capul in căpăstru, l-a dezlegat şi l-a tras încet în mijlocul bătăturii. preda, î. 130. Mîni multe se îngrămădeau să-i dezlege mînile. camilar, N. I 189. Ea îi rugase pe ilfo-veni să-l dezlege pe Tino, uşor, nici să nu simtă. G. M. zamfirescu, m. d. ii 55. <*>- F i g. Cu vecînicia sînt legat, Ci voi să mă dezlege, eminescu, o. i 173. <$> A b s o 1. Aruncă [snopii], aruncă, dezleagă, resfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă, preda, î. 22. Refl. N-ai închis ocoalele, Nici ai închis vitele Ş-un buhai s-a dezlegat. ALECSANDRI, P. p. 361. «$> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de la », « din ») De ce ai dezlegat din lanţ zăvozii? tulbure, v. R. 13. Tunând îşi dezlega bidonul cu apă de la şold. CAMILAR, N. I 441. li dezlegară oamenii piatra de la grumazi. RETEGANUL, r. I 50. <0> E x p r. A dezlega calul de la gard = a lămuri o situaţie încurcată, a curma un echivoc, a lua o decizie. Dezleagă o dată calul de la gard, să ştiu eu atunci — de-oi ajunge cu sănătate — cc-i al tău şi ce-i al mieu. creangă, p. 152. A(-i) dezlega (refl. a i so dezlega cuiva) limba = a face pe cineva (sau a porni) să vorbească, să spună tot ce ştie, să (se) destăinuiască. 'ţi se dezmorţiseră picioarele, mîinile... se dezlegase limba. pas, z. I 69. într-o sară îl cheamă la dînsul acasă, să zicem la o ţuică, şi atuncea, poate, i s-a dezlega limba. sadoveanu, p. m. 18. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile, macedonski, o. m 11. 4. Refl. F i g. A se elibera. Iliescul aflase chip a se dezlega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurinţa inimii sale. NE-GRUZZI, s. I 24. 2. (Popular, cu privire la drumuri) A deschide, a libera. Spune-mi, puică, mergi, nu mergi, Calea-n codri să-nu dezlegi. ŞEZ. vii 43. + Refl. Fig. (Rar) A se pomi, a se dezlănţui. S-au dezlegat adînc bucuriile grele ! DEŞLIU, G. 20. II. 1. (Cu privire la oameni, mai ales în credinţele şi practicile obscurantiste; adesea urmat de determinări introduse prin prep. (Cu privire la acţiunea unei piese de teatru) Ion Nebunul e introdus de autor ca să dezlege greutăţile acţiunii. GHEREA, ST. cr. II 238. + A citi, a descifra. Eu am găsit hîrtia ceea pe drum. Nici nu ştiu dezlega slova, camilar, n. i 206. DEZLEGĂRE, dezlegări, s. f. Acţiunea de a dezlega şi rezultatul ei. 1. Aflarea înţelesului (unei probleme, al unei enigme etc.); rezolvare, soluţionare, descifrare, soluţie. Încearcă şi găseşte măcar domnia-ta, care ai mintea limpede, o dezlegare problemei, sadoveanu, z. c. 300. Examina grabnic celelalte scrisori şi hirtiile dispuse spre dezlegare. GALACTION, o. i 385. Du-te în camera d-tale şi-ţi promit eu că într-o jumătate de oră ai dezlegarea enigmei acesteia, care te roade pînă la os. CAMIL PETRESCU, T. HI 56. Nu se exprima niciodată clar, ci parcă tot spunea ghicitori, şi un fel de ghicitori ce n-au dezlegare. GHEREA, ST. CR. n 55. 2. îngăduire, permisiune, voie. Nimeni nu vă dă dezlegare să reîncepeţi pescuitul fără cuvîntul meu. DAVIDOGLU, o. 128. Unul totuşi mi-a adus ştirea bună că ai găsit putinţă şi dezlegare să intri în Iaşi. SADOVEANU, z. C. 151. Cu privire la raportul dv... cerîndu-ne dezlegare despre chipul cum trebuie să urmaţi... sînteţi invitat să vă conformaţi întocmai cu legea. MACEDONSKI, O. III 78. (în basme şi superstiţii) Nimicire, desfacere (a unei vrăji). A fost ca o dezlegare de vrajă. Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi în soare. C. PETRESCU, R. DR. 3. + (în concepţia mistică creştină, adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Iertare, absolvire de păcate sau de greşeli, îngăduire, permisiune de a trece peste anumite prescripţii; rugăciune rostită în acest scop. Dezlegare de păcate. Toamna sînt pomeni multe şi dezlegări de sărindare. STĂ-noiu, c. I. 29. 3. Desfacere a unei legături, eliberare dintr-o strînsoare. Dezlegarea lanţului. DEZLEGĂT, -A, dezlegaţi, -te, adj. 1. (Despre lucruri şi fiinţe legate sau despre obiectul cu care sînt legate) Desfăcut, lăsat liber. Ai uitat cîinele dezlegat. Un pachet cu sfoara dezlegată. E x p r. (Despre persoane) Cu limbă dezlegată = care spune multe, vorbăreţ; care mărturiseşte tot. Rămîneau bărbaţii cu limbi mai dezlegate după cîteva pahare de vin bun şi uşor. PAS, Z. I 175. 2. (în basme şi superstiţii) Liberat de un blestem, de o prescripţie, absolvit (de păcate). Acum este dezlegat de blestem, ispirescu, L. 300. 3. (Despre probleme, enigme etc.) Soluţionat, rezolvat, descifrat. DEZLEGĂTOR, -OĂRE, dezlegători, -oare, s. m. şi f. Persoană care dezleagă sau descifrează enigme, jocuri etc. Dezlegătorii jocurilor vor fi premiaţi. DEZLIPI, dezlipesc, vb. IV. Refl. 1. A se desprinde, a se desface din locul unde este lipit, prins sau fixat. Ninsoarea, dezlipindu-se de crengi, pocnea în cascheta lui Teofil. galaction, o. I 405. De pe păreţii-ngălbeniţi Se dezlipeşte-n pături varul, goga, p. 19. Sloiul se dezlipi şi porni. .. la vale. sandu-aldea, xj. p. 121. O frunză dezlipită de ramura sa verde Îngălbeneşte îndată, nu poate exista, bolintineanu, o. 2. T r a n z. A vorbit rar, abia dezlipind buzele. G. M. zamfiAescu, m. d, n 69. Fig. Puse vadra pe jos, fără să-şi dezlipească ochii DEZLIPIT — 99 — DEZMIERDA de la el. DUMITRIU, p. F. 60. [Reprezentantul guvernului] făcu şi primi vizite cu oficialitatea îngheţată a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. ' macedonski, o. iii 64. 2. (Despre persoane) A se depărta de un obiect de care stă foarte aproape. Pe urmă s-a dezlipit de perete, a ieşit din ţundră cu o smuncitură a umerilor, a păşit şi... şi-a sprijinit mîinilepe marginea mesei. GAI F i g. Ceaţa a început să năvălească in oraş. La început a mers pe jos, dezlînată, ca fantomele unei turme de oi. bogza, v. j. 39. 2. F i g. (Despre formulări ale gîndirii omeneşti) Fără şir, fără logică, lipsit de precizie sau de concizie, prolix. Versuri dezlînate. Discurs dezlînat. c=i Nu vei găsi... în paginile nuvelelor... cuvinte inutile, imagini deplasate, episoade dezlînate. contemporanul, S. ii, 1949, nr. 160, 2/5. <$> (Adverbial) Explică dezlînat, jenat că insistă. CAMU, petrescu, T. ii 145. O luă... pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind numai ea, descusut şi dezlînat, sărind de la una la alta, încurcîndu-le pe toate. M. I, caragiai.e, c. 137. DEZLOCUÎT, -Ă, dezlocuiţi,-te, adj. (Fiz.; despre lichide) Scos de la locul pe care-1 ocupa, dat la o parte şi înlocuit de un corp solid. Un corp solid cufundat intr-un lichid este împins de jos in sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit. DEZMĂŢ, dezmăţuri, s. n. Purtare neruşinată, destrăbălare, desfrînare, dezmăţare. Ghiftuiţi în dezmăţ şi huzur... deşliu, G. 10. F i g. Debandadă, anarhie. Faptul că se cerea odinioară cel puţin oarecari cunoştinţe ortografice... a ţinut mult timp pe loc dezmăţurile de condei. macedonski, o. rv 126. DEZMAţARE s. f. Destrăbălare, dezmăţ. DEZMĂŢĂT, -A, dezmăţaţi, -te, adj. Lipsit de ruşine, de bună-cuviinţă; destrăbălat, desfrînat. Numai acel dezmăţat fecior... a putut săvîrşi atare faptă. Sado-vEanu, z. c. 240. Dar ea atunci, parcă tocmai în ciuda lui, se făcea cu atît mai dezmăţată, slavici, o. i 190. + Cu o înfăţişare dezordonată, neglijentă. O droaie de copii dezmăţaţi se căţărau pe balustrade. BART, E. 75. (Cu pronunţare regională) Ajungînd printr-o pădure... văzură o babă urîtă, despletită, dezmaţată, săpînd mătrăgună. ŞEZ. i 208. DEZMEMBRA, dezmembrez, vb. I. Refl. (Mai ales despre ţări, stare) A se descompune, a se desfiinţa, a se desface. DEZMEMBRARE, dezmembrări, s. f. Faptul de a se dezmembra; descompunere, desfiinţare. Această soluţiune... era un început de dezmembrare a imperiului otoman, ghica, s. 126. DEZMETECÎ vb. IV v. dezmetici. DEZMETECÎRE s. f. v. dezmeticire. DEZMETECÎT, -Ă adj. v. dezmcticit. DEZMETIC, -A, dezmetici, -e, adj. Bezmetic. Am fost un copil dezmetic. GAI.ACTION, o. i 9. (Substantivat) Primejdia începe să fie cu mult mai mare pentru acei dezmetici care au cutezat peste ce se cuvine. SADOVEANU, z. c. 342. Dezmeticule... trebuie să te adun de pe drumuri, camii, PETRESCU, T. i 546. Nu se rugase... să-i mai găsească ceva bani... La adică ştia să facă jertfe, dar se păzea să se adune cu dezmeticii! macedonski, o. m 51. DEZMETICI, dezmeticesc, vb. IV. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « din *■) A-şi veni în fire (dintr-o ameţeală, dintr-un leşin, dintr-o spaimă etc.); a-şi reveni, a se trezi, a se reculege. într-un tîrzîu se mai dezmetici; deschise ochii, cercă să se ridice, dar căzu din nou. dunăreanu, ch. 39. Trecîndu-şi mîna pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce vreau să mai cînte. ibrXii.eanu, a. 46. După ce se dezmetici din leşinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile, isttkbscxs, i,. 51. <6- T r a n z. în zorii zilei următoare, dezmeticiţi de tăria de peste noapte a stelelor, păstrăvii fulgeră din nou prin torentul rece. bogza, c. o. 108. Dacă s-ar putea întâmpla un fapt care să-i dezmeticească pe toţi. CAMU, petrescu, T. n 381. Nuntaşii dezmeticiţi de strigătul popii... văzură pozna ce era să li se intîmple. ŞEZ. rv 1. — Variantă: dezmetcci vb. IV. DEZMETICÎRE s. f. Faptul de a (se) dezmetici; revenire, trezire sau aducere la realitate. — Variantă: dczmcteeirc s. f. DEZMETICÎT, -Ă, dezmeticiţi, -te, adj. Revenit în simţiri, adus la realitate, trezit dintr-un leşin, dintr-o spaimă . etc. Constantin, dezmeticit, înfipse în ea cuţitul. GALACTION, o. J 148. Dezmeticit, Paler şi-a dezlipit cu greu buzele arse de febra întîmplării misterioase. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 119. — Variantă: dezmetecit, -ă adj. DEZMEŢÎ, dezmeţesc, vb. IV. Refl. (învechit) A se dezmetici. Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit. CREANGĂ, p. 300. Soborul, după ce se mai dezmeţi, izbucni cu străşnicie, negruzzi, s. i 228. DEZMIERD A, dezmiird, vb. I. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») 1. T r a n z. A mîngîia (pe cineva sau ceva) atingîndu-1 uşor cu palma. îi prinsesem mîna, mică, subţire, şi t-o dezmierdasem. G. m. zamfirescu, m. d. n 290. Fiul paşei din Ianina Blînd dezmiardă alba frunte A nevestei. COŞBUC, P. I 62. De-aş putea s-o sărut o dată!... ori să-i dezmierd mînile. EMINESCU, n. 75. F i g. Oltule, cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi — Dulce le dezmierzi la maluri Şi-n viitoare mi le pierzi! CERNA, p. 143. De cîte ori deschid portiţa şi intru in grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii, angitei,, î. G. 11. [Fata] era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat dr cele întîi raze ale soarelui. creangS, p. 276. «$> A b s o 1. O! dezmiardă, pîn’ce fruntea-mi este netedă şi lină. EMINESCU, o. I 42. + (Rar) A alinta cu vorbe drăgăstoase. DEZMIERDARE — 100 — DEZMORŢI Flăcăiandrul se pierde de dorul ei cînd o văzu dezmier-dindu-l cu nişte cuvinte mai dulci decît mierea. ISPIRESCU, L. 279. Fig. O pace adincă, dezmierdată de ţîrîitul greierilor, vestea sosirea serii. GALACTION, o. I 211. -fy-(Ironic) A da bătaie; a bate. Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspunse mama... Pare-mi-se că ştii tu moarea mea.... Să nu mă faci ia acuş să ieu culeşerul din ocniţă fi să te dezmierd, cît eşti de mare. CREANGĂ, A. 120. 2. Refl. (Rar) A simţi plăcere, a se bucura (de ceva); a se desfăta. în colibă, mama Kira să dezmiardă intre copiii săi: o fată mare şi un flăcău. DELAVRANCKA, s. 175. Lasă! că i-am făcut eu una bună. Nu s-a mai dezmierda el tot în bine. sbiera, p. 74. <$- T ricj. Umblă cu mînile în şolduri, lunecînd printre răzoare şi dezmierdîndu-şi printre culturi privirile obosite, sadoveanu, p. M. 312. — Variantă: (regional) dizmierdd (alecsandri, p. i 9, negruzzi, s. i 26) vb. I. DEZMIERDARE, dezmierdări, s. f. 1. Acţiunea de a (se) dezmierda; alintare, mîngîiere; gest sau vorbă drăgăstoasă. Ştii tu c-a tale dezmierdări Mai dulci sînt decit vinul? coşbuc, P. n 216. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare, ispirescu, L. 386. Fig. Un răsuflet de vînt, mînat din şesul umed de rouă, mă cutremură cu o dezmierdare rece. C. PETRESCU, s. 23. Pariului se tîn-guieşte-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. O undă zglobie îşi lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor şagalnice ale unei raze de lumină, hogaş, m. n. 91. 2. Răsfăţ. Observaţiile acestea le face cu humor, cu< o comică dezmierdare, ibrâileanu, a. 47. 3. Bucurie, plăcere deosebită, desfătare. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele o viaţă 'plină de dezmierdări. eminescu, N. 9. <$> Fig. în curgerea vremii inimile războinicilor se moleşesc de bunătăţile dobînzilor şi împăraţii trec de la sabie şi sînge la dezmierdările păcii. SADOVEANU, D. P. 7. 4. Plăcere trupească, voluptate. Ai furat de prin sate muieri... ş-ai petrecut cu dînsele în dezmierdări. SADOVEANU, z. c. 57. Midas... se dete la tot felul de dezmierdări. ISPIRESCU, u. 107. — Variantă: (regional) dizmierdâre (ALECSANDRI, P. I 16) s. f. DEZMIERDAT, -A, dezmierdaţi, -le, adj. 1. Care trăieşte în plăcere, căruia i se fac toate gusturile, dedat desfătărilor; alintat, răstăţat. Odorul dezmierdat al boierului. deşliu, G. 53. Straiul nu-i era strălucit, aşa precum ar fi fost de aşteptat de la un fecior de domn dezmierdat şi fără frică, sadoveanu, z. C. 11. Mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că unii din-tr-înşii sînt limbuţi, dezmierdaţi, luători în rîs şi înfumuraţi. ispirescu, l. 246. 2. Care se alintă, care se răsfaţă. Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sbrîncene. .. Mersul lor c legănat, Legănat şi dezmierdat, jarnîk-bîrseanu, d. 28. 3. Plin de farmec, de îneîntare, desfătător. (Cu pronunţare regională) Mîndră, buze dizmierdate, Tră-buire-ar sărutate, hodoş, p. p. 159. (Adverbial) Mierlele încep a cinta foarte dezmierdat, marian, o. i 291. — Variantă: (reg'onal) d zmiordăt. -ă adj. DEZMIERDAtOR, -OARE, dezmierdători, -oare, adj. Care dezmiardă; mîneîietor, alintător Mioara... se lipeşte de el dezmierdătoare. camil PETRESCU, T. n 18. <$- (Adverbial) Gore se apropiase de cîteva ori de Paler, să-l tragă dezmierdător de păr. G. M. zamfirescu, m. d. n 22. (Substantivat) [VenusJ dezmierdătoarea zeilor şi-a oamenilor. odobescu, s. iii 39. Care îneîntă, care desfată vederea. Găseam această frumuseţe mai mult dureroasă decît dezmierdătoare. Galaction, o. i 351. Au ajuns la o poiană verde şi dezmierdătoare. ISPIRESCU, L. 193. . DEZMINŢI, dezmint, vb. IV. 1. Tranz. A declara că o afirmaţie, o situaţie este falsă,. că nu corespunde adevărului; a nega, a tăgădui, a contesta. Am să dezmint orice tratative, camil petrescu, t. n 475. -i? Refl. pas. Chiar dacă se va dezminţi zvonul invaziei, noi tot trebuie să ştim ce vrem şi ce avem de făcut, camil petrescu, b. 133. + A arăta că este altfel decît pare, 8 nu fi în acord cu . . .; a da de gol, a trăda. Bine am găsit pe fraţii pe care nu-i cunosc încă, rosti Ana cu glasu-i blînd, pe care-l dezminţea într-una privirea ei. sadoveanu, p. M. 238. Realitatea a dezminţit aşieptările. ibrăjleanu, sp. cr. 171. 2. R e f 1. A se arăta altfel decît este, a dovedi nestatornicie în fapte sau în idei. Jupîniţa nu se dezminte... Ioana cunoaşte istoria mai bine ca un dascăl, camil PETRESCU, I. I 31. + A recunoaşte că a făcut o afirmaţie greşită, a da înapoi, a retracta. Ai inventat boala... şi acum, ca să nu te dezminţi, mă tratezi ca pe o convalescentă. ibrâileanu, a. 185. Tranz. A contrazice (pe cineva). Baba, înţelegînd ce se petrece în capul copilei, nu o dezminte şi-i vorbeşte cu bunătate, ibrâileanu, S. 10. DEZMINŢIRE, dezminţiri, s. f. Acţiunea de a (s e) dezminţi şi rezultatul ei; afirmaţie sau declaraţie prin care se dezminte ceva. A mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure... arsura dezamăgirii şi a dezminţirilor. M. I. ' caraGiaxe, c. 157. DEZMIRIŞTÎ, dezmiriştesc, vb. IV. Tranz. (Folosit mai ales absolut) A executa lucrarea de dezmiriştire. Cele o sută de hectare din faţa satului... trebuiau dezmi-riştite cît mai devreme, camilar, Tem. '237. DEZMERIŞTÎRE, dezmiriştiri, s. f. Prima lucrare a solului executată vara, după strîngerea recoltelor (în special a celor de păioase), constînd în afînarea superficială a pămîntului şi îngroparea miriştii, cu unelte sau pluguri speciale. DEZMlRlŞTÎT s. n. Dezmiriştire. îţi plătesc dez-miriştitul după adincimea brazdelor? dumitriu, v. l. 127. DEZMÎNlA, dezminii, vb. I. Refl. A se împăca, a se îmblînzi, a nu mai fi supărat, a se îmbuna. Se mînia foarte uşor şi se dezmînia tot atît de uşor. eminescu, N. 87. Voinic auzea... Să dezmînia. PĂSCULESCU, L. p. 154. (Cu pronunţare regională) Vorba ceea: în care cămeşă s-a măniet, intr-aceea s-a dezmînia! creangă, a. 98. -<$» Tranz. Mă uitai pe vale-n jos, Văzui dorul mînios. Cum să fac ca să-l dezminii ? ŞEZ. i 49. — Pronunţat: -ni-a. — Prez. ind. şi: dezmîniez. DEZMÎNTA, dezmint, vb. I. Tranz. (Transilv., Ban.; urmat de determinări introduse prin prep. «de la *) A face (pe cineva) să-şi schimbe o hotărîre, un gînd etc.; a abate de. la nu cop, a povăţui sau a sfătui (pe cineva) să nu facă un lucru. De ce ai dezmîntat oamenii de la şatra mea, vezi că nici de la tine nu cum-pără. ropovici-BĂNÂŢEANU, v. M. 118. DEZMORMÎNTA ,'desmormintez, vb. I. Tranz. (Rar) A deshuma, a dezgropa; fig. a scoate din uitare, a repune în circulaţie. (Refl. pa s.) Se dezmormintară termenii uitaţi de prin hrisoave, macedonski, o. iv 122. DEZMORŢEÂLl, dezmorţeli, s. f. Revenire, trezire din amorţeală; dezmorţire. (F i g.) Casa luase nu ştiu ce înfăţişare neprecisă de dezmorţeală şi înseninare. C. PETRESCU, s. 162. DEZMORŢI, dezmorţesc, vb. IV. Refl. J. (Despre fiinţe, mai ales despre om sau despre părţi ale corpului său) A ieşi din amorţeala pricinuită., de nemişcare, de frig sau de îngheţ; f i g. a se trezi din starea de nesimţire sau de inerţie. Ar trebui să te duci şi tu cu femeile la DEZMORŢIRE — 101 — DEZNODA bucătărie, să te dezmorţeşti puţin, că pină acum te-ai zbuciumat. dEMETrius, v. 126. M-am scoborit din trăsură să mă dezmorţesc, ibrâileanu, a. 118. <*> E x p r. A i se dezmorţi (cuiva) limba = a i se dezlega limba, v. d e z 1 e g a. Pe cînd însă, pe sub şure şi la vatra bordeiului, ospăţul şi paturile se gătesc... limbile se dezmorţesc şi prin glume, prin risuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. odobescu, S m 19. -6» Tranz. (Subiectul este omul sau, mai rar, un animal; complementul indică părţi ale corpului, fig. oasele) Rîzind către oşteni, îşi dezmorţeau ciolanele. SadovEanu, z. c. 204. Bătu talpa mai apăsat să-şi dezmorţească vîrful degetelor în pantofii pirpirii. C. PETRESCU, C. V. 118. Dar calul răsuflă o dată bine şi se scutură de-şi dezmorţi oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniţă legat scurt, reteganui,, p. v 37. 2. (Despre o apă foarte rece) A deveni mai puţin rece (sub acţiunea căldurii). + (Despre pămînt) A se dezgheţa. Pămintul începe să se dezmorţească. + F i g. A reînvia, a se anima. Primăvara, întreaga vegetaţie se dezmorţeşte. t=i Deşi vremea se dezmorţise, zăpada era tot întreagă. Galaction, o. I 101. DEZMORŢÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) d e z m o r ţ i. 1. Dezgheţare. Dezmorţirea picioarelor. 2. Fig. Trezire la viaţă, reînviere. Dezmorţirea naturii.. DEZMORŢIT, -A, dezmorţiţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe, mai ales despre părţile corpului omenesc) Ieşit din amorţeală, trezit din toropeală. Primăvara, albinele dezmorţite îşi încep munca. 2. (Despre natură şi despre elementele ei) Reînviat. Se simte ca un trunchi dezmorţit în primăvară. C. PETRESCU, î. rt 76. Pămîntul dezmorţit... Şi de asprimea iernii simţindu-se ferit, De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde. alecsandri, p. m 35. DEZMOŞTENl, dezmoştenesc, vb. IV. Tranz. A lipsi (pe cineva) de dreptul de moştenire, â înlătura de la moştenire. Te dezmoştenesc... adause preoteasa Raveica. Te dezmoştenesc pe vecii vecilor... Nu ţi se cade să stă-pîneşti ogoarele. CAMII.AR, N. i 339. S-o dezmoştenesc? Şi ce să fac eu cu averea asta moartă? camu, petrescu, T. i 163. Nu mi-i face niciodată să dezmoştenesc pe fiul meu. negruzzi, s. iii 158. DEZMOŞTENÎRE, dezmoşteniri, s. f. Acţiunea de a dezmoşteni şi rezultatul ei; înlăturare de la o moştenire. F i g. Nenorocire, răstrişte. Tot ce-aş vrea ca mîngîiere intr-a mea dezmoştenire E să mi se ţină-n seamă că am plîns ş-am suferit, macedonski, o. i 11. DEZMOŞTENIT, -A, dezmoşteniţi, -te, adj. 1. înlăturat de la o moştenire. Fiu dezmoştenit. 2. Fig. Lipsit de drepturi, privat de bunurile vieţii, exploatat. (Substantivat) Poeziile______ de durere [ale lui Beldiceanu] sînt numai nişte note sincere în durerea adevărată a acelor care sufăr: a proletarilor, a dezmoşteniţilor, ionescu-rion, c. 127. DEZNAŢIONALIZA, deznaţionalizez, vb. I. Refl. (Despre grupuri etnice) A-şi pierde particularităţile naţionale în cursul unui proces istoric de convieţuire îndelungată cu altă populaţie sau în urma unei politici naţionaliste duse de guverne reacţionare. + Tranz. A face ca o grupare etnică să-şi piardă particularităţile naţionale, printr-o politică naţionalistă de oprimare. — Pronunţat: -ţi-o-, DEZNAŢIONALIZARE s. f. Acţiunea de a (se) dez-naţionaliza şi rezultatul ei; pierdere (prin oprimare) a particularităţilor naţionale. — Pronunţat: -ţi-o-. DEZNAŢIONALIZAT, -A, deznaţionalizaţi, -te, adj. Care a pierdut (prin oprimare) particularităţile naţionale; lipsit de particularităţi naţionale. — Pronunţat: -ţi-o-. deznAdâjduî, deznădăjduiesc, vb. IV. I n t r a n z. A pierde orice nădejde, a despera. Acum începu a dez-nădăjăui, nici nu mai gîndea să meargă acasă la fraţii lui, după ce prăpădise şi darurile lor şi al lui. RETEGANUL, r. n 77. Refl. (învechit) Mai că-mi vine a mă deznă-dăjdui de dragostea părintească ce mi-ai arătat şi a crede că ea nu este decît o mască pentru ochii oamenilor. IvOGai.-nicKanu, S. 193. Jf- Tranz. (Neobişnuit) A aduce la deznădejde. Arată-i [lui vodă] că prin asemine măsuri îşi deznădăjduieşte singur norodul. kogăi,niceanu, s. 193. DEZNĂDĂJDUÎRE s. f. (învechit) Deznădejde. îşi smulgea musteţile de deznădăjduire. alEcsandri, t. i 132. Suspinînd îşi frîngea mîinile cu deznădăjduire. negruzzi, S. I 27. Durerea mea e mută ca deznădăjduirea, E neagră ca şi ziua cînd nu te întîlnesc. at.Exandrf.scu, m. 58. <§> Exp!r.;A aduce (pe cineva) la (sau în) deznădăjduire = a face (pe cineva) să-şi piardă nădejdea, a pune la grea. încercare răbdarea cuiva, a exaspera. Moşule, mă aduci în deznădăjduire. alecsaNdri, t. 1031. Fie-ţi milă de mine şi nu mă aduce la deznădăjduire! negruzzi, 9. I 26. DEZNĂDĂJDUIT, -A, deznădăjduiţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care şi-a pierdut orice nădejde; desperat. Deznădăjduit, săracid se duse la bogatul satului, unul Matrache, şi-şi vîndu bordeiul, grădina, pentru un sac de făină. CAMII.AR, tem. 79. Parcă plînge... privind deznădăjduită cupa. CAMII, PETRESCU, T. iii 333. Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie [mărul], ISPIRESCU, t. 82. 2. (Despre sentimente, manifestări, acţiuni etc.) Care exprimă deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. Al treilea [rănit], cu un glas deznădăjduit, ca un blestem, cînta. CAMH,AR, n. i 445. în această pace adîncă, în această fîntină dintre munţi.. . pocni răcnetul deznădăjduit: «Fugiţi! fugiţi! vin turcii!». Gai,acTion, o. i 160. O întristare deznădăjduită se vede pe faţa sa palidă, negruzzi, s. i 37. (Metaforic) Cîteva sute de vaci şi de boi trecură pe lingă rugul care ardea... umplînd aerul cu mugetele lor deznădăjduite. bogza, c. o. 36. <$> (Adverbial) Nişte fiinţe care ar putea iubi şi suferi adine şi deznădăjduit. GnEREA, st. cr. m 97. DEZNĂDEJDE, (rar) deznădejdi, s. f. Stare sufletească apăsătoare a omului care nu mai are nici o nădejde; desperare. [Oltul] e tot una cu tristeţile, bucuriile, deznădejdile şi îndirjirile unui întreg ţinut de ţărani ardeleni. BOGZA, c. o. 263. Mă simţeam abătut pînă la deznădejde. M. i. CARAOIAI.E, c. 43. Acela ce se omoară de deznădejde ar fi putut face mult bine puindu-şi viaţa in primejdie [pentru fraţii săi]. bXi,cescu, o. i 353. DEZNODĂ, deznod, vb. I. T r a n z. 1. (Complementul indică nodul, sau aţa, sfoara fixate printr-un nod sau, p. e x t., obiectul legat în acest fel) A face să nu mai fie înnodat, a desface. V. dezlega; Deznoadă şiretul de la gheată. F i g. Mi-era ruşine de risipa gîndurilor mele, de simţimintele care mă slăbeau şi mă deznodau, ca pe o cosiţă molatecă.. . în bătaia vîntului! Galaction, o. i 353. (R e f 1.) Varsănufie... s-a uitat la apele care se deznodau sub punte. Galaction, o. i 205. Expr. A deznoda pnnga (sau băierile pungii) = a scoate bani, a da bani. Deznoadă-fi punga, zgîrcitule. alecsandri, T. 1546. <$■ Refl. pas. Ce nod cu gura se înnoadă Şi cu mini nu se deznoadă? (Cununia), gorovei, c. 121. + F i g. (Cu privire.la o situaţie încurcată, un conflict) A limpezi, a clarifica, a soluţiona. Ştiu orice pricină s-o-nnod şi s-o deznod. alecsandri, T. 257. DEZNODARE — 102 - DEZORGANIZAŢIE 2. Fig. A deşela (prin poveri prea grêlé sàu prin bătaie). Fiece palmă de loc Te ăeznoadă de mijloc Şi là fiecare pas Curg şiroaie pe obraz. DEŞLIU, m. 64. Al dracului, să pun acu mina pe el şi să-l deznod. preda, î. 18; După ce te deznoda soldatul, venea cu duhul bunătăţii notarul. pas, L. i 273. DEZNODĂRE, dezhodări, s. f. Acţiunea de a (s e) deznoda; dezlegare, descurcare. Complicatele înnodări şi deznodări de iţe politice. C. PETRESCU, c. V. 178.-^- F i g. Limpezire, clarificare. Deznodarea soartei mele este tot în mina sa ! macedonski, o. i 9. DEZNODAT, -A, deznodaţi, -te, adj. 1. (Despre noduri şi despre obiecte fixate cu ajutorul unui nod) Dezlegat, desfăcut. Şiret deznodat, czi O mie înnodate, O mie dez-nodate, O mie să vorbeşti, O mie nu ghiceşti (Plasà de prins peşte). Gorovei, C. 293. 2. F i g. (Familiar, despre corpul omului, p. ext. despre oameni) înalt şi slab; deşirat. Stroe era mai subţire [ca Bîlea], întins şi deznodat. PREDA, î. 147. 3. F i g. (Despre gînduri, idei, imagini etc.) Lipsit de concizie, fără şir; dezlînat. Se înscriu fraze deznodate, comparaţii prea căutate. contemporanul, S. n, 1949, nr. 126, 12/2. DEZNODÂMÎNT, deznodăminte, s. n. Ceea ce constituie un sfîrşit, aducînd soluţionarea unei situaţii încurcate; sfîrşit, dezlegare, soluţie; (în special) parte finală care aduce o soluţie situaţiei complicate înfăţişate într-o naraţiune sau în intriga unei acţiuni dramatice. Nu văd de loc un deznodămînt acestei poveşti [de dragoste]. SADOVEANU, z. c. 294. în clipa în care. .. [Hamlet] ajunge la certitudinea vinovăţiei unchiului său, drama în conştiinţă sra încheiat şi începe deznodămîntid. camil petrescu, T. m 506. DEZOBIŞNUÎ, dezobişnuiesc, vb. IV. Refl. A- pierde, a părăsi un obicei, un nărav; a se dezvăţa, a se dezbăra de ceva. DEZOBIŞNUÎRE s. f. Faptul de a s è dezo-b i ş n u i. DEZOLA, dezolez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A întrista, a mîhni; a descuraja. ’ . DEZOLANT, -A, dezolanţi, -te, adj. Care întristează, care produce mîhnire adîncă; jalnic. V. pustiii. Bazinul carbonifer nu se întinde în mijlocid unei dezolante cîmpii cenuşii, ci de jur împrejurul minelor şi al coloniilor munţii se ridică spre cer, şi tot acest ţinut e plin de măreţie şi de o nobilă frumuseţe, rogza, v. j. 212. Era, in toată casa, un semiîntuneric dezolant. G. M. zamfirescu, M. d. ii 328. Jalnic, dezolant, pustiu e delta moartă. barT, E. 309. DEZOLÂHE s. f. 1. Mîhnire adîncă, tristeţe* jale. De n-ar fi fost măcar atîta soare Şi-atîta dezolare La fiecare poartă. D. botez, p. o. 172. Şi mi-e inima, zadarnic, de râstrişte încercată: Pentru veci sub dezolare nu se poate mormînta. macedonski, o. i 31. 2. Fig. Pustiu, pustietate, singurătate tristă şi apăsătoare. Se află printre aceste văi unele cărora furtunile le-au smuls pădurile de brazi, lăsîndu-le pustii şi stranii, în marea lor dezolare, bogza, c. o. 96. [Cîrciumile] aveau un aer de părăsire şi dezolare. SADOVEANU, B. 162. Ce sinistră evocare a naturii ! Castelul pe stînca colţuroasă... fulgerele dese şi tăcute luminind dezolarea naturii. GHEREA, ST. CR. III 298. DEZOLAT, -A, dezolaţi, -te, adj. întristat adine, mîhnit. Doamna Vorvoreanu umblase toată SiUa trecută pe la prietenele ei, dezolată, îngrijorată, înfricoşată pentru soarta Eleonorei. DUMITRIU, B. P. 115. Dacă prorocirea se împlineşte, deşi voi fi cu totul dezolat, îl voi felicita, sadoveanu, z. c. 20. Sînt dezolat şi nu ştiu ce sfat să vă dau. CAMn, petrescu, u. N. 177. DEZOLATGR, -OÂRE, dezolatori, -oare, adj. (Neobişnuit) Dezolant. Nimica nu merita a fi citat, totul fiind searbăd şi dezolator. macedonski, o. iv 23. DEZOLAŢItjNE, dezolaţiuni, s. f. (Neobişnuit) Dezolare. Mă uitam la tine şi te cercetam... cu dezolaţiunea cea mai sinceră. C. PETRESCU, A. R. 25. DEZONOARE s. f. Lipsă de onoare, necinste; p. ext. ocară, ruşine. Destulă dezonoare am pus pe-a noastră frunte___Acela ce nu ştie o jertfă ca s-afrunte E mic de suflet, macedonski, o. II 36. DEZONORA, dezonorez, vb. I. Tranz. A face (pe cineva) să-şi piardă onoarea, a necinsti, a acoperi de ocară. Ceea ce ai comis... dezonorează pe toţi acei care au făcut greşeala să-ţi întindă vreodată mina. CAMn, PETRESCU, T. II 451. DEZONORANT, -A, dezonoranţi, -te, adj. Care dezonorează, care necinsteşte;, ruşinos. Faptă dezonorantă. DEZONORĂT, -Ă, dezonoraţi, -te, adj. Care şi-a pierdut cinstea; care s-a făcut de ocară, de ruşine. (Prin exagerare) Imediat îl puse in mişcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate, specificind că s-ar considera dezonorată pe vecie dacă s-ar intîmpla să lipsească de la vreunul. rBbreanu, r. i 186. DEZORDINE, dezordini, s. f. 1. Lipsă de ordine, neorînduială. V. harababură. Şi-n dezordine Pe jos, îţi stau în cale Saci de merinde, camil petrescu, v. 107. Dumneata ai introdus oarecare dezordine în tabieturile mele. c. petrescu, c. v. 155. Dionis era lungit la pămînt, părul în dezordine, ochii închişi, eminescu, n. 77. 2. Lipsă de organizare,. de disciplină; debandadă. Jos în piaţă soldaţii se trăgeau îndărăt, în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Libertatea... nu este anarhia, nu este dezordinea, bolintineanu, o. 254. -4- Revoltă, răscoală. Dacă se iau măsuri potrivite imediat, dezordinea se poate localiza şi potoli fără consecinţe grave. REBREANU, r. I 300. DEZORDONAT, -Ă, dezordonaţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Nedeprins cu ordinea, neglijent (în îmbrăcăminte, în modul de a-şi păstra lucrurile, în muncă, în felul de viaţă, în vorbire, în gîndire). Era... un om dezordonat, dar nicidecum viţios. caragialE, o. iu 234. 2. (Despre lucruri, încăperi, locuri) Lipsit de ordine; în neorînduială. V. deranjat, răvăşit. Dezordonaţi şi haotici... norii plutesc de la un capăt la altul al cerului. BOGZA, c. o. 50. <ţ> (Despre acţiuni) Înfierbîntat şi încurajat de^această retragere, dl. Pietraru cu mai multă furie a urmărit, cu mişcări dezordonate, pe prinţul Bazil Şerban. camil petrescu, t. i 127. DEZORGANIZA, dezorganizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la muncă, la un program, la o organizaţie etc.) A face să-şi piardă organizarea, să nu funcţioneze normal, să nu aibă un mers regulat. [Regele] ascunde declaraţiile de război pe care ni le trimit vecinii, dezorganizează armata, refuză sancţiunea regală de cite ori e vorba de vreo reformă mai serioasă, camil petrescu, t. ii 351. -fy- Refl. Mi s-a dezorganizat complet viaţa, camil petrescu, T. i 147. Puterea armată a ţării, în domnia Brîncoveanului, se dezorganizează. bXlcescu, o. ii 23. ; DEZORGANIZARE, dezorganizări, s. f. Acţiunea de a (se) dezorganiza; lipsă de organizare. DEZORGANIZAT, -Ă, dezorganizaţi, -te, adj. Care nu mai este organizat, care şi-a pierdut organizarea, funcţionarea normală, mersul regulat. DEZORGANIZĂŢIE s. f. (învechit) Dezorganizare. (F i g.) Neîncetat i se părea că aude împuşcături... închipuire fantastică ! precum vezi, efect a dezorganizaţiei creierilor. negruzzi, s. i 33. DEZORIENTA — 103 — DEZUMFLA DEZORIENTA, dezorientez, vb. I. Tranz. 1. A face I (pe cineva) să piardă simţul orientării, să nu mai recunoască drumul pe care trebuie să meargă sau căile pe care trebuie să apuce. (Poetic) Învingînd cimpia, a cărei monotonie il dezorientase, Oltul îşi creează un domeniu personal. bogza, c. o. 152. 2. F i g. A face (pe cineva) să piardă siguranţa judecăţii; a zăpăci, a deconcerta. DEZORIENTARE s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranţă, şovăială. DEZORIENTAT, -Ă, dezorientaţi, -te, adj. 1. Care nu se poate orienta; care nu găseşte drumul pe care trebuie să apuce. într-o noapte, noroiul pină la genunchi, dezorientaţi, întîia întoarcere de pe front, flăminzi, în mijlocul unei păduri, sahia^ n. 75. 2. Care nu ştie ce atitudine să ia în faţa unei situaţii sau cum să-şi explice anumite evenimente; descumpănit, zăpăcit. Rămăsese dezorientat în picioare. CA.MII, PETRESCU, T. i 347. «$- (Metaforic) Zeci şi zeci de kilometri rămîne Oltul pe ginduri, dezorientat de prea marea risipă pe care a făcut-o. bogza, c. o. 142. DEZOXIDA, dezoxidez, vb. I. Tranz. A scoate (prin diferite procedee chimice) oxigenul dintr-o substanţă. dezoxidănt, -I, dezoxidanţi, -te, adj. Care dezoxi-dează. Corpuri dezoxidante. (Substantivat, m.) Dezo-xidanţii cei mai cunoscuţi sînt: siliciul, aluminiul, fosforul. DEZRĂDĂCINA, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire Ia copaci sau la plante) A scoate din pămînt (cu rădăcini cu tot). Dunărea mare şi năvalnică din martie ... dezrădăcinează copacii de pe ţărm. Dl'MITRiu, n. 135. Au dezrădăcinat păpurişul, au ridicat mîlul în sus pe costişe, către bătătura bordeiului, şi au adus în albia mlaştinii pămînt negru. GAI.AN, z. R. 43. Parcă-i vedeam cum tremură şi se adună unul lingă altul mărăcinii dezrădăcinaţi şi daţi peste cap. g. M. zamfirescu, m. d. i 78. <$> (Prin analogie) Mă dusei şi, dezrădăcinînd în munte o stîncă uriaşă ce-mi căzu la îndemînă, o răs-turnai peste capătul priponului ieşit afară din pămînt. hogaş, M. N. 182. <$> F i g. O singură apucătură denunţa oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat. caragialK, m. 42. 2. F i g. (Cu privire la idei, convingeri, deprinderi) A face să dispară cu desăvîrşire; a stîrpi. [Antioh Cantemir] socoti că cel mai sigur mijloc de a dezrădăcina oarecare prejudeţe era de a le arăta cit sînt ele de ridicole şi că ruşinea va isprăvi mai lesne aceea ce nu putea săvirşi dreapta judecată, negruzzi, s. ii 146. <$> Refl. Greu. .. se dezrădăcinează obiceiurile şi năravurile vechi, cara-giale, o. rr 334. DEZRĂDĂCINARE , dezrădăcinări, s. f. Acţiunea de a dezrădăcina. DEZRĂDĂCINAT, -â, dezrădăcinaţi, -te, adj. (Despre oameni) Care şi-a părăsit locul de naştere şi se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (Ia noile condiţii de viaţă). DEZRĂSUCÎ, dezrăsucesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la firul răsucit) A face să nu mai fie răsucit, a desface. + (Cu privire la firul depănat sau la obiectul pe care a fost depănat un fir) A desface din depănaturi. <$• Refl. (Poetic) E attt desigur că asemenea scenă închipuită va trăi-o aidotna peste şapte, opt, zece ani, încît ar vrea mosorul vremii să se dezrăsuceaşcă vertiginos. C. PETRESCU, c. v. 32. DEZROBI, dezrobesc, vb. IV. Tranz. 1. A scoate, a elibera din starea de robie sau de sclavie (ca forme specifice ale relaţiilor sociale în sclavagism şi în feudalism); p. ext. a elibera de sub o asuprire politică sau socială, de sub exploatare. Vor mai fi bătălii Pină omul de om l-om putea dezrobi. Toma, c. v. 395. Trebuie să adunăm şi să înarmăm o sută de mii de clăcaşi dezrobiţi. CAMn, PETRESCU, B. 139. Constantin Mavrocordat dezrobeşte vecinii, negruzzi, s. i 277. 2. A elibera (un stat, un popor) de sub o ocupaţie militară sau de sub o asuprire străină’; a asigura (unei ţări, unui popor) independenţa. Ştirea ta e tristă foarte. Nu că fiu-me.it a murit; Dar că chiar prin a lui moarte Pe romîni n-a dezrobit. boi.inTineanu, o. 66. R e f 1. Domnule maior, se dezrobeşte ţara. camii, PETRESCU, B. 93. 3* A elibera din prizonierat sau dintr-o detenţiune. Să ni-i dezrobească craiul [pe cei zălogiţi]. davila, v. v. 73. 4. F i g. A scăpa pe cineva dintr-o încătuşare, de sub 0 apăsare; a emancipa. Şi te-am dispreţuit, eu, bravul soldat al ştiinţei pozitive şi aplicate, menite să dezrobească omenirea din robia prejudecăţilor seculare. GAXACTION, o. 1 228. DEZROBIRE, dezrobiri, s. f. Acţiunea de a (se) dezrobi şi rezultatul ei. 1. Scăpare, eliberare din robie, din sclavie; p. ext. eliberare de sub o asuprire politică sau socială, de sub exploatare. Dezrobirea clasei muncitoare nu poate veni decît prin luptă continuă şi hotărită contra clasei capitaliste, doc. part. 20. Muncitorii îşi întindeau mina pentru a alcătui marea armată a dezrobirii, pas, z. i 317. Unchiaş aproape orb, rămas după dezrobire pină la moarte in curtea noastră. M. i. caragialE, C. 80. 2. Eliberare de sub o ocupaţie politică şi militară, cu asigurarea independenţei. Neuitată va rămîne jertfa nobilă a ostaşilor şi ofiţerilor sovietici care şi-au dat viaţa pentru dezrobirea ţării noastre. GHEORGHiu-DEj, ART. cuv. 245. Pentru-a patriei iubire, Pentru-a mamei dezrobire Viaţa noastră să jertfim! alecsandri, p. a. 82. 3. Eliberare din prizonierat sau dintr-o detenţiune; răscumpărare. Atita limbă romînească ştia turcul şi gîndul lui era, pesemne, la ceva bani de dezrobire. GALACTION, o. i 299. DEZROBITOR, -OÂRE, dezrobitori, -oare, adj. Care dezrobeşte (de o oprimare politică sau socială). Un grup de sculptori lucrează la ornamentarea arcului de triumf cu basoreliefuri înfăţişînd glorioasele fapte de arme ale ostaşilor sovietici dezrobitori. conTEMporanui,, s. ii, 1952, nr. 25,1/6. DEZUMANIZA, dezumanizez, vb. I. Tranz. A face (pe cineva) să-şi piardă caracterele (mai ales morale) de om, să nu mai fie uman. Jţ- (Cu privire la personaje dintr-o operă artistică) A face să fie lipsit de specificul concret uman, de caracteristicile individuale; a schematiza. Profilul capului nu este... judicios construit, păcă-ttiind prin anume defecte de proporţie, care îl dezumanizează. CONTEMPORANUI,, s. II, 1949, nr. 120, 14/5. DEZUMANIZARE s. f. Acţiunea de a dezumaniza; îndepărtarea sau pierderea caracterelor umane (mai ales în sens moral). DEZUMFLĂ, dezumflu, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire Ia un obiect care este umflat sau la o fiinţă ori o parte a corpului ei care este inflamată) A face să nu mai fie umflat, a face să-şi recapete volumul normal. Am dezumflat un cauciuc. Refl. Abdomenul s-a dezumflat, a Vita se dezumflă şi scapă. şez. în 203. (Expr.) Ai se dezumfla buzunarele =a rămîne fără bani, cu buzunarele goale. Peste oceane, spumegă fiarele, Vînzătorii de inimi, negustorii de viaţă! Li se dezumflă treptat buzunarele, deşliu, G. 57. 2. Refl. F i g. (Despre oameni) A-şi reveni dintr-o stare de exaltare provocată de entuziasm, mînie etc.; DEZUMFLARE — 104 — DEZVELI (despre anumite manifestări sufleteşti ale omului) a se potoli, a scădea. Entuziasmul i se dezumflă pe loc. GAI.AN, z. R. 145. Cind întîlnea o cit de slabă rezistenţă... Dumi-trescu se dezumfla, îşi bătea cizma cu cravaşa, îşi muşca mustaţa şi schimba vorba, pas, z. m 25. Nea Ghiţă a vrut să mă omoare, dar pe urmă s-a dezumflat, sadoveanu, m. c. 79. (Cu determinări introduse prin prep. «de») Mtnecuţă s-a dezumflat de veninul miniei şi a izbucnit şi el în ris. sadoveanu, p. m. 27. DEZUMFLARE, dezumflări, s. f. Acţiunea de a (s e) dezumfla. Dezumflarea balonului se face cu un dispozitiv special. DEZUMFLAT, -Ă, dezumflaţi, -te, adj. (Despre lucruri şi despre părţi ale corpului fiinţelor) Care nu mai e umflat, care a revenit la normal. Minge dezumflată. DEZUNÎ, dezunesc, .vb. IV. Tranz. (Rar) A despărţi; f i g. a dezbina, a învrăjbi. [Se legară] să lupte pe faţă şi pe sub mină împotriva duşmanilor ce ar mai voi să le strice frăţia şi să-i dezunească. ISPIRESCU, M. V. 47. DEZUNÎRE, dezuniri, s. f. (Rar) Despărţire; fig. lipsă de solidaritate; dezbinare, neînţelegere, vrajbă. Aceste intrigi... aduseră dezunirea în toată emigraţiunea. ghica, A. 765. DEZVĂLI vb. IV v. dezveli. DEZVĂLUI, dezvălui, vb. IV. (Uneori în concurenţă cu dezveli) 1. Tranz. A ridica învelitoarea de pe ceva; a descoperi, a dezveli. Dezvăluie [de giulgiu] galbena faţă a Catarinei. negruzzi, s. ni 489. <> Fig. Bo" se odihnesc în fund, în umbră; din cind in cind lumina trece ca un fulgerîi dezvăluie o clipă, apoi noaptea poienii îi acoperă iar. sadoveanu, O. I 283. -4» (Cu complementul «casa s, rar) A desface, a strica acoperişul unei case; a descoperi. M-am oprit in faţa mei case, deasupra căreia nişte lucrători proiectindu-şi siluetele pe cer zoreau s-o dezvăluie. ANGHEL, PR. 11. 2. T r a n z. A da la iveală, a face cunoscut; a arăta, a revela; a descoperi. Evenimentul descris..'. dezvăluie toată neîncrederea ţăranului faţă de negustor. V. ROM. noiembrie 1953, 285. Munţii sînt nevoiţi... să-şi dezvăluie adevărata lor culoare: aceea a cremenii din care sînt zidiţi. BOGZA, c. o. 267. Mioara, candidă, dezvăluind fără să vrea un colţ de ginduri... camii, petrescu, r. n 92. Refl. In prefeţele diverselor ediţii, in articole publicate în presă, în manualele şcolare, se dezvăluie din ce in ce mai bine semnificaţia, orientarea progresistă a lucrărilor scriitorilor noştri clasici. CONTEMPORANUI,, s. ii, 1953, nr. 363, 1/1. Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, si. i. CARAGIALE, C. 46. ^ A destăinui; a divulga. Lipea un deget pe buze, ca o rugă, să nu mai spună la nimeni taina pe care îşi închipuia că o dezvăluie. G. M. zamfirescu, m. d. i 53. Viaţa lui, din istoria căreia îi se întimpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crîncenă luptă. M. I. CARAGIALE, c. 11. O scriere... a unui medic ce călătorise prin tot Orientul ne dezvăluie pe scurt tainele acelui trai de padişah. ODOBESCU, s. I 293. 3. Refl. (Rar) A se desface, a se desprinde, a se alege. Mine, pe cind ziua se dezvăluie din noapte, cel mai harnic.. . fură smîntîna de pe izvorul din crîng. EMiNEScu, N. 138. — Prez. ind. şi: dezvăluiesc (GALACTION, o. I 389, MACEDONSKC, O. IV 20). DEZVĂLUIRE, dezvăluiri, s. f. Acţiunea de a (s e) dezvălui. 1. Dare la iveală. Este necesar ca regizorii şi actorii să facă noi şi serioase progrese in dezvăluirea cu putere artistică a trăsăturilor omului nou. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2666. 2. Destăinuire. Ceasul dezvăluirilor sufleteşti încă nu sosise. galacTion, o. i 413. 4 DEZVĂŢ s. n. (Mai ales în corelaţie cu «învăţ») Faptul de a se dezvăţa; dezobişnuire. E adevărat că tot învăţul are dezvăţ. E mai greu dezvăţul. STANCU, V. 44. învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata ? caragialE, O. X 64. DEZVĂŢĂ, dezvăţ, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de », mai rar prin « de la 9) A face (pe cineva) să piardă o deprindere, un obicei (rău); a dezobişnui, a dezbăra. Aceste sînt lucruri vechi, De care sînt dezvăţate acum a noastre urechi. NEGRUZZI, s. m 100. Ciobanul rîdea pe sub mustaţă, căci a putut de loc (= pe loc) s-o dezveţe de un obicei. ŞEZ. v 84. Refl. Bătrînul nu se putea dezvăţa de viaţa lui obişnuită din vremea tinereţii. barT, s. m. 60. DEZVELI, dezvelesc, vb. IV. (Atestat şi în forma dez-văli) (Uneori în concurenţă cu dezvălui) 1. Tranz. A da la o parte, a îndepărta (din jurul cuiva sau de pe cineva sau ceva) o învelitoare; a descoperi. Omul se mişcă şi închise ochii, desfăcîndu-şi braţele şi dez-velindu-şi-le, apoi îi deschise clipind, preda, î. 164. Copila cu faţa coperită Ce-l făcusă de jele să cînte... Dezvălin-du-şi obrazul s-arată, budai-deleanu, ţ. 142. Un caş dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia. alecsandri, p. p. 55. <}' (Poetic) Văd pe sfînta Marţi cum rîde şi descîntă de noroc Şi-alungind pe baba Dochie, dezveleşte primăvara. coşbuc, P. 11 137. -fy- A despacheta. Calul de lemn era măreţ şi depăşise toate visurile lui... cind a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hîrtie, geluitură şi scîndurele. c. petrescu, A. 309. -4- A da jos (în parte sau în întregime) acoperişul unei case, a descoperi o casă. Azi dimineaţă am dezvălit bordeiu ca să-i dau [vacii] o mină de ogrinji. VLAHUŢĂ, Ia TDRG. -4- Refl. (Neobişnuit, despre morminte) A se deschide. Este ceasul nălucirii: un mormînt se dezveleşte, alexandrescu, p. 132. (Cu privire la cuptorul de ars cărămizi) A dezlipi, a îndepărta lutul sau pămîntul cu care e acoperit cuptorul, după ce s-au ars cărămizile. Cînd, după cîteva zile, cuptorul [pentru arderea cărămizilor] s-a răcit, oamenii încep să-l dezvelească, bogza, c. o. 225. 2. T r a n z, F i g. A face să apară, a lăsa să se vadă, a arăta. Dantelele îi dezveliră braţul gros şi alb. dumitriu, n. 41. Pîlpîiala ei însufleţea straniu vechile pînze de pe pereţi, dezvelind intr-însele... privelişti dintr-o lume de mucenicii şi de patimi. M. 1. caragialE, c. 101. + R e f I. A apărea în faţa cuiva, a se înfăţişa. Cu cîtă strălucire, ce adine şi albastru se dezvelea cerul / gîrleanu, l. 22. Deschizînd fereastra care dădea în grădină, începu să privească cum se dezvelesc încet din umbră şi parcă cresc în desişuri negre de copaci vilele cochete, vlahuţă, o. A. m 34. -4. (Rar) A afla, a descoperi. Dimpotrivă, stăpîne, trebuie să-l aperi şi să-l păzeşti cel puţin pină ce vei ispiti toate şi vei dezvăli adevărul. SADOVEANU, D.P. 48. 3. T r a n z. Fig. A destăinui, a da în vileag, a da pe faţă, a trăda. Acest secretar al lui Mihai dezvelise mai întîi prinţului Andrei proiectul stăpînului său d-a năvăli în Ardeal, bălcescu, o. n 265. *- Fig. Mai să nu-l cunoască, aşa crescuse şi se dezvelise ca un măr rotat care înfloreşte întiia oară intr-o primăvară, sadoveanu, m. c. 32. DEZVELIRE — 105 — DIAC 5. Refl. (Neobişnuit, despre un fir depănat) A se desface, a se desfăşura. Virtelniţa se mişcă alene scîrţîind îndelungat şi lasă firul a se dezvăli. slavici, n. i 33. — Variantă: (Mold., Transilv.) dozvăli vb. IV. DEZVELIRE s. f. Acţiunea de a (se) dezveli. Solemnitatea dezvelirii monumentului. + (Silv.) Degajare, eliberare. Dezvelirea puieţilor. + (în terminologia minieră) Operaţie de îndepărtare a straturilor de steril care acoperă un zăcămînt; dezgolire. DEZVINOVĂŢI, dezvinovăţesc, vb. IV. Refl. A-şi dovedi sau a căuta să-şi dovedească nevinovăţia; a se dezvinui, a se disculpa, a se justifica. A se dezvinovăţi înaintea lui nu era cu putinţă, ispirescu, l. 353. E x p r . (Neobişnuit) A se dezvinovăţi pe altul = a da vina pe altul. Omul cînd greşeşte Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte, donici, la Tdrg. Tranz. (Rar) A declara (pe cineva) nevinovat. Juraţii luminaţi l-au dezvinovăţit în unanimitate. camil petrescu, T. ii 595. DEZVINOVĂŢIRE, dezvinovăţiri, s. f. Acţiunea de a » (se) dezvinovăţi; justificare, disculpare. « Voiam să te ajut, tăicuţă», a rostit iarăşi, în chip de dezvinovăţire. pas, z. I 201. DEZVLNTJI, dezvinuiesc, vb. IV. Refl. A se dezvinovăţi, a se justifica, a se disculpa. Nu crede că-ţi spun asta pentru ca să mă dezvinuiesc de ce-am făcut, vlahută, o. A. 148. DEZVINUÎRE, dezvinttiri, s. f. Dezvinovăţire. Zîna... nu voia să ştie nimică de această dezvinuire. sbiera, p. 36. DEZVOLTĂ, dezvâlt, vb. I. 1. R e f 1. (Despre materie şi despre fenomenele naturii şi ale societăţii) A trece, pe cale revoluţionară, prin salturi, de la o stare calitativă veche la alta nouă, de la o treaptă inferioară la alta superioară, de la simplu la complex. în opoziţie cu metafizica, dialectica priveşte natura nu ca o stare de repaus şi de imobilitate, de stagnare şi de neschimbare, ci ca o stare de mişcare şi de schimbare neîntreruptă, de reînnoire şi de dezvoltare neîntreruptă, în care întotdeauna se naşte şi se dezvoltă ceva, se distruge şi dispare ceva. sTalin, probi,. lEN. 554. -f Tranz. (Cu privire la o doctrină, o teorie etc.) A amplifica în mod creator, a completa cu noi teze. Lenin a dezvoltat şi îmbogăţit în noi condiţii istorice, în epoca imperialismului, nemuritoarea învăţătură a lui Marx şi Engels despre eliberarea celor ce muncesc de sub jugul exploatării. lupta DE clasâ, 1950, nr. 1, 36. ^ A se extinde dobîndind proporţii, însemnătate, forţă; a creşte, a se mări. Pe baza marilor succese ale industrializării socialiste se dezvoltă tn ţara noastră şi industria uşoară. SCÎnteia, 1952, nr. 2387. + (Despre plante, animale şi oameni) A evolua crescînd treptat (în sens fizic), a creşte; (numai despre oameni) a evolua treptat (în ceea ce priveşte intelectul). Copilul se dezvoltă normal, a Animalele, ca şi plantele, se dezvoltă în strînsă legătură cu condiţiunile lor de trai, cu condi-ţiunile mediului exterior, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 106, 9/2. Fig. Pe geamul meu răsar şi se dezvoltă Măiestre flori de gheaţă argintie. NECUI.UŢA, ţ. d. 22. 2. T r a n z. A expune în mod amănunţit; a desfăşura. Oratorul dezvoltă subiectul. 3- Tranz. A produce, a degaja. Unele fermentaţii denvoltă căldură. DEZVOLTARE, dezvoltări, s. f. Acţiunea de a (se) dezvolta şi rezultatul , ei. 1. Formă revoluţionară a mişcării, de trecere de la o stare calitativă veche la alta nouă prin salturi, prin întreruperea continuităţii procesului evolutiv, prin transformarea cantităţii în calitate. Marxismul arată că istoria dezvoltării societăţii este în primul rînd istoria producţiei, istoria modurilor de producţie care se succed de-a lungul veacurilor. - contemporanul, s. ii, 1953, nr. 353, 2/1. + Extindere, creştere în proporţii, în însemnătate, în forţă. Dezvoltarea şi progresul tehnicii devin problemă de bază pentru construirea socialismului şi comunismului. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 337, 2/1. -f Formare, creştere (în sens fizic sau intelectual). Corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile subţiri şi înalte la adierea vuitului, ibrâileanu, a. 52. 2. Expunere amănunţită (a unei idei, a unui subiect). 3. Producere, emanare, degajare. Reacţia dintre sodiu şi apă se face cu dezvoltare de căldură. DEZVOLTAT, -Ă, dezvoltaţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe şi însuşirile lor fizice şi intelectuale) Crescut (pînă la punctul considerat ca normal sau de maturitate), evoluat. Copil bine dezvoltat. Jţ- Proeminent, mare. [La tribună] perorează, adică urlă, un om gras cu fălci dezvoltate, sahia, n. 21. 4- (Despre unele activităţi ale omului în domeniul practic, spiritual, social etc.) Ajuns într-un stadiu înaintat. Agricultură dezvoltată. 2. Expus în mod amănunţit, pe larg, detaliat, amplu. Plan dezvoltat. Articol dezvoltat, a Din ceaslov şi psaltire. . . să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! nu ca aceste de acum... unele « raţionate », altele , îmi fulgeră prin minte. Galaction, o. 1 83. . 2. Foarte primejdios, funest. Singuraticul arbore... rezistă diabolicei tentaţii [de a se arunca în gol], rămînind' înalt şi drept pe marginea prăpastiei. BOGZA, C. O. 351. 3. Inspirat de o mare cruzime, rău, crud; perfid, viclean. Fiinţă diabolică. c=j Continuau să păstreze un mutism ce i se păruse diabolic. G. m. zamfirescu, m. d. ii 106. (Adverbial) Rînjeşte diabolic. — Pronunţat: di-a-, DIĂBOLO s. n. Jucărie constînd dintr-un fel de mosoraş subţiat la mijloc, care se aruncă în sus şi se-prinde pe o sforicică întinsă între două beţişoare. — Pronunţat: dia-. DIĂC, dieci, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Scriitor de cancelarie; grămătic, uricar, logofeţel; p. ext. copist. Tornşa se liniştise şi în cort un diac scria, după cuvîntul lui, porunci ţinuturilor, sadoveanu, o. vii 24. De pe la de-alde ■Chiosea ieşeau dieci de vistierie şi calemgii. Ghica, S. A. 72. (învechit) Om cu ştiinţă de carte; cărturar, învăţat. 2. (Transilv., popular) Cîntăreţ bisericesc. în uşa bisericii, Unde cîntă diecii. jarnîk-bîrseanu, d. 173. — Pronunţat: di-ac. — PI. şi: diaci (ibrâileanu, SP. cr. 34). DIACON — 10G — DIALECT DIACON, diaconi, s. m. Membru al clerului, din prima treaptă a ierarhiei preoţeşti. Diaconii au ridicat cădelniţele, galaction, o. I 75. Blagoslovea pe diacon la slujbă. CREANGÂ, a. 140. — Pronunţat: di-a-, — Accentuat şi: diacon. DIACONÎE s. f. Calitatea, funcţia de diacon; timpul cît cineva exercită această funcţie. — Pronunţat: di-a-. DIACRÎTIC, diacritice, adj. n. (In e x p r.) Semn diacritic -: semn grafic care însoţeşte o literă, pentru a-i da o valoare specială şi care se foloseşte în scrierea obişnuită şi în mod special în transcrierea fonetică a textelor. — Pronunţat: di-a-, DIACRONIC, -Ă, diacronici, -e, adj. (Despre o metodă de studiu sau un punct de vedere; în opoziţie cu sincronic) Evolutiv, istoric. — Pronunţat: di-a-. DIADEM s. n. v. diademă. DIADEMA, diademe, s. f. Podoabă în formă de coroană făcută din metal preţios şi încrustată cu pietre scumpe, purtată pe cap de suverani şi, în reprezentările plastice, de anumite divinităţi; podoabă purtată pe cap de femei la anumite ocazii. Avea un păr castaniu-inchis, desigur foarte bogat, fiindcă Salomeea îl împletea într-o cunună groasă şi-l purta ca pe o diademă. Galaction, o. I 627. O, cum Rafael creat-a pe madona dumnezee Cu diadema-i de stele, cu surîsid blînd, vergin. EMINESCU, o. I 30. Pe fruntea-i coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de minte, odobescu, s. iii 55.^ (Metaforic) Ţi-este mintea înnorată sub a virstei diademă. macedonski, o. i 274. — Pronunţat: di-a-. — Variantă: (învechit) diad6m (galaction, o. i 242, alecsandri, r. i 165) s. n. DIAFAX. -A, diafani, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care lasă să străbată lumina fără să permită distingerea clară a formelor şi a contururilor; p. ext. foarte subţire, foarte fin. Coboară-ţi, Iarnă albă, vălul magic... Tu dai naturii palide decoruri Şi pui la geamuri diafane storuri. cazimir, L. u. 38. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. Iluzia era dezminţită de petele de lumină care, ca nişte frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă. ibrâileanu, a. 155. Luna revărsa tot aurul ei tn odaia lui şi sub această smălţuire diafană mobilele şi covoarele străluceau somnoros şi mat. EMINESCU, N. 81. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. A. 313. 2. (Despre oameni, mai ales despre faţa sau despre mîinile lor) Foarte palid, alb, străveziu; fin. Puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea tratidafirie privirii. HOGAŞ, M. N. 15. Drag îmi e visul cînd, dimineaţă, O mîndră zînă păşind abia Vine ca floarea şi cu dulceaţă, C-o diafană şi blindă faţă, îşi pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II 55. — Pronunţat: di-a-. DIAFANIZĂ, diafanizez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni diafan, străveziu; a se subţia. încet, încet, painje-nişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu intr-un cer rumenit de apunerea soarelui. EMINESCU, N. 48. T r a n z. Fig. [Cîntecul] începuse să-l îmbrace pe simigiu într-o haină luminoasă, ce-l înfrumuseţa, îl diafaniza. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 256. — Pronunţat: di-a-, DIAFRÂGMĂ, diafragme, s. f. 1. Muşchi lat şi subţire care separă toracele de abdomen. + Cartilaj care separă cele două nări. 2. Membrană (la telefon, gramofon, microfon etc.) care, vibrînd, reproduce sunetele. Disc opac la aparatele optice, cu un orificiu fix sau reglabil la mijloc, care lasă să treacă o cantitate mai mare» sau mai mică de lumină. Diafragma aparatului fotografic. 3. (Tehn.) Dispozitiv care închide un recipient pentru a reţine impurităţile existente în conţinutul lui. — Pronunţat: di-a-. DIAGNOSTIC, diagnostice, s. n. (Med.; adesea în construcţie cu verbul « a pune ») Determinarea precisă a unei boli după simptomele ei. Dovezile ce le aveţi nu sînt de ajuns pentru a osîndi omul la moarte. Trebuia dus la medici pricepuţi... să-l ţină sub pază... mă mir că nu şi-a pus şi majurul companiei diagnosticul 1 CAMILAR, n. i 356. Vreau să-i văd reacţiile, să-i pun diagnosticul exact. CAMIL PETRESCU, T. III 34. — Pronunţat: di-ag-. DIAGNOSTICĂ, diagnostichez, vb. I. T r a n z. A recunoaşte, a determina o boală după simptomele ei; a pune diagnosticul. — Pronunţau di-ag-. DIAGNOSTICIAN, -Ă, diagnostician, -e, s. m. şi f. Medic specialist în determinarea bolilor, în punerea de diagnostice. Un bun diagnostician. — Pronunţat: di-ag-nos-ti-ci-an. DIAGNOZĂ, diagnoze, s. f. (Rar) Diagnostic. Dacă eu nu ştiam să-i pun diagnoza, nici ea nu mi-o putea pune exact, ibrâileanu, A. 181. Doctorul... trecu de la pat la pat, stabilind ici o diagnoză, colo schimbînd un pansament. ANGHEL-IOSIF, c. L. 200. -Cf- F i g. Aş fi curios să cunosc viaţa d-nei Timotin, să văd dacă diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată, ibrâileanu,. a. 132. — Pronunţat: di-ag-. DIAGONĂL, -A, diagonali, -e, adj. (Despre linii) Care uneşte vîrfurile a două unghiuri neconsecutive ale unui poligon sau ale unui poliedru; curmeziş. — Pronunţat: di-a-, DIAGONĂLĂ, diagonale, s. f. 1. (Geom.) Segment de dreaptă care uneşte două vîrfuri ale unui poligon sau ale unui poliedru care nu sînt legate prin aceeaşi muchie; (sens curent) orice obiect — grindă, seîndură etc. — aşezat de-a curmezişul. într-un paralelogram, diagonalele se taie in părţi egale. Loc. adv. în diagonală = de-a curmezişul. Afişe albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră, chemau... cetăţenii. c. petrescu, t. n 126. + (La unele uniforme militare) Curea purtată de-a curmezişul pieptului. 2. Porţiune de cale ferată care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o staţie, pentru a permite trecerea trenurilor de pe o linie pe alta. — Pronunţat: di-a-. DIAGRĂMĂ, diagrame, s. f. 1. Reprezentare grafică care înfăţişează în mod schematic un fenomen, un obiect, o corelaţie dintre două mărimi de natură diferită sau de aceeaşi natură. Diagramele, fotografiile şi machetele expuse demonstrează extraordinarul progres realizat de siderurgia sovietică, de la micile fabrici înzestrate cu o tehnică înapoiată, dinainte de revoluţie, pînă la măreţele combinate din zilele noastre, scînteia, 1953, nr. 2783. ^ Schemă pentru distribuirea locurilor într-un vagon de cale ferată (mai ales la trenurile cu locuri fixe). 2. Linie (trasă pe hîrtie de un aparat înregistrator) care reprezintă desfăşurarea unor fenomene. 3. (La pl.) Semne tipografice cu care se culeg diferite probleme de şah. — Pronunţat: di-a-. DIAU&CT, dialecte, s. n. 1. Aspect local al limbii unui popor, care se vorbeşte pe un anumit teritoriu DIALECTAL — 107 — DIALOGAT şi are trăsături caracteristice de structură gramaticală şi de fond principal de cuvinte care-1 deosebesc de celelalte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum şi de aceasta însăşi. V. grai. Cu cît starea de diferenţiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu şi structură gramaticală proprie. GRÂTJR, F. L. 85. 2. (Determinat prin « de clasă ») Jargon. 8. (Impropriu) Vorbire, cuprinzînd o terminologie specială de circulaţie restrînsă, proprie unui anumit domeniu de activitate; limbaj tehnic. D. Panu, jurist şi om politic distins, introduce dialectul juridic ¡i administrativ şi in literatură. GiiEREA, st. cr. iii 132. + (Impropriu) Limbă. Avem un dialect bun, uşor şi îmlădios. AI.EXANDRESCU, M. 241. — Pronunţat: di-a-, DIALECTAL, -A, dialectali, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, termeni, vorbire) Care este caracteristic unui dialect sau unui grai; care aparţine sau se referă la un dialect sau la un grai. Cuvinte dialectale. Expresii dialectale. c=> Lichidarea fărîmiţării dialectale duce la consolidarea fondului principal lexical al limbii comune. Gratjr, f. h. 87. Cel mai în vîrstă dintre ei răspunse cu întîr-ziere şi într-un grai vădit dialectal. gai,acTion, o. i 511. — Pronunţat: di-a-. DIALECTIC, -ă, dialectici, -e, adj. 1. (în filozofia marxistă; adesea ca o determinare a noţiunilor « metodă », <■ gîndire », << filozofie », « concepţie » etc.) Care este con- . form cu principiile dialecticii sau confirmă aceste principii; care priveşte fenomenele de pe poziţiile dialecticii sau se bazează pe dialectică. Pentru filozofia dialectică nu există nimic definitiv, absolut, sacru; la toate şi în toate ea dezvăluie caracterul lor trecător; în faţa ei nu există nimic altceva decit procesul neîntrerupt de apariţie şi dispariţie, de ridicare continuă de la inferior la superior. MARX-ENGELS, o. a. n 393. «0- Materialism dialectic v. materialism. 2. (în antichitate) Care utilizează raţionamente în contradictoriu sau se face pe baza unor astfel de raţionamente. în antichitate, unii filozofi socoteau că. descoperirea contrazicerilor în gîndire şi ciocnirea părerilor contrarii constituie cel mai bun mijloc de a ajunge la adevăr. Acest mod dialectic de gîndire, extins mai tîrziu asupra fenomenelor naturii, a devenit metoda dialectică de cunoaştere a naturii. STAI.IX, probi,. len. 553. — Pronunţat: di-a-. DIALECTICA s. f. 1. (Determinat uneori prin «marxistă», «materialistă ») Ştiinţă care studiază legile generale de mişcare şi de dezvoltare a naturii, a societăţii omeneşti şi a gîndirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societăţii şi ale gîndirii, priveşte fenomenele ca fiind în strînsă legătură şi condiţionare reciprocă, într-o permanentă mişcare şi dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicţiilor interne şi al luptei contrariilor. Dialectica cere ca un fenomen social să fie cercetat sub toate aspectele in dezvoltarea lui şi ca tot ceea ce este exterior, aparent, să fie redus la forţele motrice fundamentale, la dezvoltarea forţelor de producţie şi la lupta de clasă. I.ENIN, o. XXI 206. Istoria ştiinţei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat ştiinţifică: începînd cu astronomia şi terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea că in lume nu există nimic veşnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. în consecinţă, in natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mişcării, al dezvoltării. Şi aceasta înseamnă că întreaga ştiinţă contemporană este pătrunsă de spiritul dialecticii. STAtiN, o. I 312. 2. Procesul mişcării şi al dezvoltării fenomenelor Dialectica naturii. — Pronunţat: di-a-, DIALECTICIAN, -A, dialecticieni, -e, s. m. şi f. Persoană care stăpîneşte dialectica, care gîndeşte conform cu principiile dialecticii. Esenţial este a arăta că Marx s-a preocupat de modul cum sînt introduse în studiul analizei noţiunile de diferenţială şi derivată, subliniind teoriile contradictorii şi dificultăţile matematicienilor, şi cu geniul său de dialectician a căutat o soluţionare a lor. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 12/1. (Adjectival) Datorită faptului că operează cu mărimi variabile, chiar matematica intră în domeniul dialectic, şi e semnificativ că tocmai un filozof dialectician. Descartes, a fost acela care a făcut-o să progreseze în felul acesta. ENGELS, A. 143. — Pronunţat: di-a-lec-ti-ci-an. DIALECTOLÓ G, -A, dialectologi, -e, s. m. şif. Specialist în dialectologie. — Pronunţat: di-a-. DIALECTOLÓGIC, -Ă, dialectologiei, -e, adj. Privitor la dialecte sau la dialectologie. Studii dialectologice. — Pronunţat: di-a-. DIALECTOLOGIE s. f. Ramură a lingvisticii, care se ocupă cu studiul dialectelor şi al graiurilor unei limbi. Antiistorismul este o piedică esenţială în studiul problemelor de istoria limbii, dialectologie, lexic sau gramatică. MACREA, F. 12. — Pronunţat: di-a-, DIALIPETAL, -A, dialipetali, -e, adj. (Despre plante cu flori) A cărei corolă are petalele separate. — Pronunţat: di-a-, DIALISEPAL, -A, dialisepali, -e, adj. (Despre plante cu flori) Al cărei caliciu are sepalele separate. — Pronunţat: di-a-. DIALÍZA, dialize, s. f. Trecerea unei substanţe dizolvate printr-o membrană care separă soluţia de dizolvantul pur. — Pronunţat: di-a-. DIALÓG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire între două sau 'mai multe persoane. însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite. M. i. caragialE, c. 116. Tipul Ziţei este redat admirabil, mai ales în dialogul ei cu Veta. ibríileanu, s. 48. Fig. Ştia atîtea istorii şi el le spunea cu dichisul lor. vlahuţX, o. a. iii 69. 2. Obiect de uz casnic, lucru de-al casei (mobilier etc.). Ceva ţoale ori vrun dichis in casa lui, tufă! ispirescu, l. 207. 3. Podoabă, găteală, ornament. Avea un « vino-ncoace i căruia nu era chip să te împotriveşti şi dichisurile toate şi tabieturile şi ocheadele, m. i. caragialE, c. 120. DICHISEALĂ, dichiseli, s. f. Faptul de a se găti (cu multă migală); dichisire. St am de faţă la dichiseala ei ce se prelungea pînă seara. M. I. caragialE, c. 78. Dicmsi, dichisesc, vb. IV. R e f 1. 1. A se găti frumos şi curat, a se îmbrăca cu îngrijire, cu gust, a se ferchezui; (cu sens peiorativ) a se găti prea mult, cu exagerare. Mai perie-te şi tu, mai dichiseşte-te cumva. Galan, z. R. 104. Dacă ne mai dichisim mult, ne apucă 12. SEBASTIAN, T. 44. -4- T r a n z. A potrivi un lucru cu migală ca să fie aşa cum trebuie, a-i adăuga ce-i lipseşte ca să se facă bun, frumos, gustos; a aranja. O vie de vreo trei pogoane da în anii călduroşi două-trei butoaie de vin, pe care cocoana Zinca se pricepea să-l dichisească, pină scotea din el lucru bun. v. rom. septembrie 1953, 11. Dintr-o smu-citură a descusut talia [rochiei]: Hai s-o mai dichisim pînă vin musafirii, camil petrescu, T. i 451. 2. A se echipa, a se pregăti cu cele necesare. Ase- menea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el spre apus. ispirescu, L. 33. DICHISÎRE, dichisiri, s. f. Acţiunea de a (s e) d i- c h i s i; dichiseală. DICHISIT — Ill — DIDACTIC DICHISIT, -Ă, dichisiţi, -te, adj. (Uneori cu nuanţă uşor peiorativă) Gătit frumos, aranjat cu gust, împodobit. Cînd îl vedea îmbrăcat cu îngrijire şi dichisit... se încredinţa numaidecît că cuconul Ioniţă e un mare berbant. hogaş, dr. n 91. Săptămîna trecută l-am văsuţ la teatru, dichisit, pomădat. vlahuţX, o. a. 448. Făcu altul mai frumos şi mai dichisit, ispirescu, u. 89. (Metaforic) Dacă [operele mele] n-au avut noroc să fie destul de frumoase, încai să s-arate curate şi dichisite, cara-GIALE, o. VII 285. DICHÎU, dicliii, s. m. (învechit) Administrator al unei mănăstiri, econom. Grigoriţă... fusese crescut la mănăstirea Vorona sub privigherea dichiului Ghenadie. hogaş, dr. 243. Cu cîtă carte ştiu, cit cîtă nu ştiu, peste ciţiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc. creangX, A. 121. DICOCT s. n. v. dococt. DICOTILEDONĂT, -Ă, dicotiledonaţi, -te, adj. (Despre plante) Al cărui embrion are două cotiledoane. + (Substantivat, f. pl.) Clasă de plante al căror embrion are două cotiledoane. DICTĂ, dictez, vb. I. T r a n z. 1. A pronunţa rar şi desluşit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru a fi scrise întocmai. Profesorul îşi dictează cursul, a Mi-a dictat odată vreme de două ceasuri o istorisire. SAD o VEANU, E. 166. 2. A impune în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte fără discuţii anumite condiţii, dispoziţii; a ordona. + (Subiectul este un abstract) A îndemna, a determina la o acţiune. Interesele fundamentale ale oamenilor muncii din lumea întreagă le dictează să susţină U.R.S.S. şi politica ei de pace. contemporanul, s. ii, 1952, nr. 26, 5/6. N-ai şovăit să-ţi sacrifici prietenul cel mai bun, fiindcă aşa îţi dicta conştiinţa. C. petrescu, C. v. 108. DICTANDO s. n. Scriere obişnuită pe caiete liniate cu linii paralele orizontale. Caiet de dictando. DICTARE, dictări, s. f. Acţiunea de a dicta (1) şi rezultatul ei. Scriere după dictare. Lucrare şcolară care constă în reproducerea în scris a unui text dictat. DICTAT, dictate, s. n. Gen de convenţie prin care o mare putere imperialistă impune cu forţa condiţiile sale altui stat care e silit să le accepte. Acceptarea dictatului de la Viena a însemnat cedarea completă a dictaturii regale în faţa imperialismului hitlerist, care urmărea ocuparea Romîniei. ist. r.p.r. 632. DICTATOR, dictatori, s. m. (în orînduirile bazate pe exploatare) Conducător de stat care dispune de puteri nelimitate. -+■ F i g. Persoană care are o conduită autoritară, care caută să-şi impună cu orice preţ voinţa sa. DICTATORIAL, -Ă, dictatoriali, -e, adj. De dictator, impus cu forţa. Atitudine dictatorială. Măsuri dictatoriale. <0* (Adverbial) Astfel [prin discuţiile colective] se va contribui şi la evitarea distribuţiilor alcătuite dictatorial de către unii regizori, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 120, 12/5. — Pronunţat: -ri-al. DICTATOrA, dictaturi, s. f. 1. Putere de stat a unei clase dominante, nelimitată de nici o lege, bazată nemijlocit pe violenţă. Toate statele de clasă care au existat pînă acum [adică pînă la instaurarea dictaturii proletariatului] au fost dictatura minorităţii exploatatoare asupra majorităţii exploatate. sTalin, probl. LEN. 29. 2. (în e x p r.) Dictatura proletariatului — putere de stat a proletariatului instaurată după victoria revoluţiei proletare şi întemeiată pe alianţa de clasă dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (rolul conducător deţinîndu-1 clasa muncitoare în frunte cu partidul mar- xist-leninist) fiind principala armă în mîna clasei muncitoare pentru zdrobirea capitaliştilor şi a moşierilor înlăturaţi de la putere, pentru apărarea cuceririlor revoluţionare împotriva atacurilor din afară şi pentru construirea socialismului şi a comunismului; ea reprezintă dictatura imensei majorităţi asupra minorităţii, constituind cea mai largă democraţie. Toate naţiunile vor ajunge la socialism, aceasta e inevitabil, dar toate vor ajunge nu chiar în acelaşi fel, fiecare va aduce un specific într-o formă sau alta a democraţiei, într-o varietate sau alta a dictaturii proletariatului, intr-un ritm sau altul al transformărilor socialiste ale diferitelor laturi ale vieţii sociale. LENIN, o. XXIII 60. Dictatura proletariatului înseamnă: 1) violenţa neîngrădită de lege faţă de capitalişti şi moşieri, 2) conducerea ţărănimii de către proletariat, 3) construcţia socialistă în ceea ce priveşte întreaga societate. Nici una dintre aceste trei laturi ale dictaturii nu poate fi exclusă fără riscul de a denatura noţiunea de dictatură a proletariatului. Numai toate aceste trei laturi, luate împreună, ne dau noţiunea deplină şi desăvîrşită a dictaturii proletariatului, stalin, o. vii 194. 3. (în Roma antică) Puterea nelimitată a dictatorului, timpul cît el exercita această putere. DICTON, dictoane, s. n. Expresie devenită proverb; zicătoare, maximă, sentinţă. Alea jacta est l spuse un intelectual din Comitetul executiv şi tălmăci dictonul pentru tovarăşii% care nu ştiau carte multă: Zarul e aruncat! pas, z. iv 226. îmi servise, pe lingă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau, sadoveanu, n. f. 51. îi cunosc scriptura şi dictonul favorit, pe care-l spune aşa de des şi cu o atît de fermecătoare clipire de ochi. CARA-GIALE, o. li 23. DICŢIONAR, dicţionare, s. n. 1. Lucrare ştiinţifică cuprinzînd cuvintele unei limbi, aşezate de obicei în ordine alfabetică şi explicate în aceeaşi limbă sau traduse într-o limbă străină. Dicţionarul limbii romîne literare contemporane. Dicţionar ruso-romîn. a Deliu era singur. Stă la birou c-o carte şi c-un dicţionar dinainte. barT, e. 348. [Antioh Cantemir] se apucase de un dicţionar rusesc şi francez. NEGRUZZi, s. ii 157. 2. (Urmat de determinări) Culegere în ordine alfabetică a termenilor privitori la o anumită ştiinţă, artă, ramură a tehnicii explicaţi în aceeaşi limbă sau traduşi într-o limbă străină. Dicţionar medical. Dicţionar istoric. Dicţionar geografic. Dicţionar tehnic. — Pronunţat: -ţi-o-, DICŢIONĂRAŞ, dicţionăraşe, s. n. Diminutiv al lui dicţionar; dicţionar de proporţii reduse sau (depreciativ) dicţionar lipsit de valoare. — Pronunţat: -ţi-o-. DICŢltJNE s. f. Modul de a pronunţa cuvintele, silabele şi sunetele. Niciodată pînă atunci nu auzisem o dicţiune mai corectă şi mai plăcută, ghica, s. a. 124. (Mai ales în teatru) Arta de a pronunţa corect şi clar un text. Curs de dicţiune. □ [Millo] ridicîndu-se în faţa şcolii declamatorii a lui Aristia... preconizează o artă simplă şi o dicţiune naturală. SADOVEANU, E. 71. r—Pronunţat: -ţi-u-. DIDĂCTIC, -ă, didactici, -e, adj. De învăţămînt, din învăţămînt, pentru învăţămînt, relativ la învăţămînt. Cadre didactice, a Cercetarea ştiinţifică în învăţămîntul superior nu trebuie ruptă de procesul didactic, fiind în strînsă legătură cu toate formele de învăţămînt. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 331, 5/1. Un material didactic bine ales şi divers ajută pe elevi să facă cunoştinţă nemijlocită cu tema care se studiază. L. ROM. 1953, nr. 2, 98. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. ibrXilEanu, s. 151. La Neamţ, tonul îl dă corpul di- DIDACTICĂ — 112 — DIFERENŢIAL (lactic. id. A. 128. + Menit să instruiască. Poezie didactică. DIDĂCTICĂ s. f. Parte a pedagogiei care se ocupă cu principiile şi metodele predării tuturor materiilor de învăţămînt şi cu organizarea învăţămîntului. Curs de didactică. DIDACTICISM s. n. Folosire exagerată a principiilor şi metodelor didactice; tendinţa de a instrui cu orice preţ. DIDAIIÎE, didahii, s. f. (Termen bisericesc învechit) Predică, cazanie. Didahiile lui Antim îvireanul. + învăţătură. L-a mai învăţat Sindipa pe cocon să-şi stăpînească minia şi să-şi înfrîneze poftele. — Aceasta, fiule, este cea mai anevoioasă didahie dintre toate, zicea dascălul. SADOVEANU, d. p. 22. DIE interj, v. (li. DIECEL, diecei, s. m. (Transilv. şi Ban.) Diminutiv al lui diac. Cind... isprăvea, Hoţii de diecei pornea; Ea venea la fereastră, Umbra ti intra în casă; De frumos ce era, Toată casa lumina, bieicescu, p. p. 342. Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Şi luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecei, Să tot scrie mărunţel, jarnîk-bîrseanu, d. 176. — Pronunţat: di-e-. DIECEZĂ, dieceze, s. f. (Transilv. şi Bucov.) Eparhie. Dieceza Oradea. — Pronunţat: di-e-. — Variantă: dioc6ză s. f. DIECÎME s. f. (Rar) Tagma diecilor. (1). Nu vezi cum se găteşte Condrat şi cu ai săi, Cum furioşi adună şireata diecime. .. Voind ca să mă tragă pe loc la tribunal? NEGRUZZI, S. II 214. — Pronunţat: di-e-. DIECÎŢĂ, diecife, s. f. (Transilv. şi Ban.) Soţie de diac. — Pronunţat: di-e-. DltiDRU, diedre, s. n. Figură geometrică formată de două planuri mărginite de dreapta lor de intersecţie. (Adjectival, numai în exp r.) Unghi diedru unghi format prin intersecţia a două planuri. Două planuri sînt perpendiculare dacă formează unghiuri diedre drepte, — Pronunţat: di-e-. DIELÎCTRIC1, dielectrice, s. n. Material izolant din punctul de vedere electric. — Pronunţa : di-e-. DIELÎCTRIC-, -A, dielectrici, -e adj. Care izolează din punctul de vedere electric. Constantă dielectrică— raportul dintre capacitatea unui condensator electric care conţine între armături o substanţă izolatoare şi capacitatea aceluiaşi condensator care conţine între armături aer sau vid. — Pronunţat: di-e-, -DIEREZ A, diereze, s. f. Disocierea unui diftong în elementele componente, astfel îneît fiecare element al diftongului să-şi recapete autonomia. — Pronunţat: di-e-. DIESEL s . n. (Numai în expr.) Motor diesel=motor cu ardere internă Ia care combustibilul pulverizat prin injectoare în aerul din cilindru se aprinde datorită temperaturii înalte realizate prin comprimare. — Pronunţat: dizel. DD&TĂ1, diete, s. f. (Adesea construit cu verbele « a ţine», c a urma») Regim alimentar special pentru cazuri de boală sau pentru păstrarea sănătăţii. Vino cu mine la ţară şi urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI. S. I 207. DIETĂ2, diete, s. f. (în feudalism şi în unele ţări capitaliste) Adunare legislativă; p. ext. adunare politică reprezentativă. în anul 1711, în dieta de la Sătmar, nobilii au acceptat stăpinirea habsburgică, păstrînd o serie de privilegii politice. IST. R.P.R. 267. Polonia de mai mult de 180 de ani era în pace cu turcii şi Zamoisky, care avea înriurire în dietă... înduplecă pe toţi la părerea sa d-a ţine pace cu turcii, bălcescu, o. n 35. DIETÎTTC, -Ă, dietetici, -e, adj. Privitor la dietă1, de dietă; pe bază de dietă. Bucătărie dietetică. Tratament dietetic, ca în cadrai cantinelor din întreprinderi şi instituţii funcţionează şi cantine dietetice, scînteia, 1953, nr, 2799. — Pronunţat: di-e-, DIETETICĂ s. f. Ramură a medicinei, care studiază problema regimurilor alimentare. — Pronunţat: di-e-. DHiZ, diezi, s. m. (Muz.) Semn convenţional, care arată că nota înaintea căreia e pus trebuie executată cu un semiton mai sus; p. ext. intervalul de un semiton cu care se ridică o notă sau un şir întreg de note. Trebuie să ridici nota fa cu un diez. -f- (Adjectival, despre note) Ridicat cu un semiton mai sus. Re diez. — Pronunţat: di-ez. DIFAMĂNT, -Ă, difamanţi, -ie, adj. (Franţuzism) Care defaimă, compromiţător pentru reputaţia cuiva. DEFERÎIND, diferende, s. n. Deosebire de păreri între două sau mai multe persoane; neînţelegere, dezacord; conflict. Toate diferendele internaţionale pot şi trebuie să fie rezolvate pe calea tratativelor paşnice şi a consultărilor reciproce. scînteia, 1953, nr. 2688. DIFERENŢĂ, diferenţe, s. f. 1. Lipsă de asemănare; deosebire, nepotrivire. între liberali şi conservatori nu era mare diferenţă de ideologie, ambele partide tinzînd în primul rînd la asigurarea dreptului de exploatare a ţărănimii de către marii proprietari de pămînt. KOGĂLNICEANU, s. A. 17. <5» Cu diferenţa că... = cu deosebirea că... + (Logică) Diferenţă specifică = trăsătură caracteristică a unei noţiuni, care (în definiţia acelei noţiuni) o deosebeşte de celelalte noţiuni din cadrul genului celui mai apropiat. 2. Numărul prin care se arată cu cît o valoare mai mare a unei mărimi întrece pe alta mai mică. Dacă n-ar fi diferenţa de virstă, şi-ar permite ea libertatea pe care şi-o ia cu tine? ibrăileanu, a. 171. -f-Diferenţă de nivel = deosebire de altitudine dintre două puncte terestre. + (La bursă şi Ia jocul de cărţi) Oscilaţie, fluctuaţie. Jocul la roşu şi la negru, cu diferenţe zilnice de cîte două şi trei sute de napoleoni, îi lua prea mult timpul, macedonski, o. in 81. 3. (Mat.) Cantitatea care trebuie adunată scăzăto-rului spre a obţine descăzutul. — Variantă: (învechit) dilerintă (macedonski, o. iv 10) s. f. DIFERENŢIĂ, diferenţiez, vb. I. 1. Refl. A ieşi din omogenitate; a se deosebi, a se distinge. -4- T r a n z. A stabili deosebirea între două sau mai multe lucruri, a delimita caracterele specifice, a distinge elementele componente ale unui lucru. 2. Intranz. (Mat.; în opoziţie cu integra) A calcula o diferenţială sau o derivată. — Pronunţat: -ţi-a. DIFERENŢIAL1, diferenţiale, s. n. Complex de roţi dinţate care, angrenîndu-se, permit ca două roţi care au o axă comună şi care nu sînt solidarizate să se învîr-tească cu viteze diferite; se întrebuinţează mai cu seamă la autovehicule. — Pronunţat: -ţi-al. DIFERENŢIAL — 113 — DIFTERIE DIFERENŢIAL2, -Ă, diferenţiali, -e, adj. 1. Care constituie o deosebire. Caracterele diferenţiale ale speciilor. 2. Care procedează cu diferenţe, care (se) diferenţiază. Şuruburi micrometrice diferenţiale. Media diferenţială dintre două numere. (Comerţ) Tarif diferenţial=taxă de transport, pe calea ferată şi pe căile maritime sau fluviale, care se reduce proporţional cu creşterea distanţei şi a greutăţii mărfii. Tarif vamal diferenţial = tarif Ia care taxele vamale pe aceeaşi marfă de import se percep In mod deosebit, în funcţie de anumite criterii (după ţara din care se importă marfa, după frontiera vamală, după naţionalitatea vasului de transport etc.), -ţ- (filat.) Referitor la diferenţe care tind către zero. <£- Ecuaţie ■diferenţială = ecuaţie care conţine funcţiile căutate, derivatele lor şi variabilele independente. (în opoziţie cu •calcul integral) Calcul diferenţial = capitol al analizei matematice, care are ca obiect definirea, studiul proprietăţilor şi al aplicaţiilor derivatelor de diferite ordine ale funcţiilor de una sau de mai multe variabile reale. Am putut învăţa calculul diferenţial şi integral. Ghica, s. ■xxi. Geometrie diferenţială = ramură a geometriei care studiază obiectele geometrice cu ajutorul calculului diferenţial. — Pronunţat: -ţi-al. DIFERENŢIALĂ, diferenţiale, s. f. (Mat.) 1. Produsul dintre derivata unei funcţii şi creşterea variabilei ei independente. Diferenţiala funcţiei y. c=i Esenţial este a arăta că Marx s-a preocupat de modul cum sînt introduse în studiul analizei noţiunile de diferenţială şi derivată, subliniind teoriile contradictorii ¡i dificultăţile matematicienilor. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 12/1. 2. Suma produselor dintre derivatele parţiale ale unei funcţii şi creşterile variabilelor ei independente. — Pronunţat: -ţi-a-. DIFERENŢIERE, diferenţieri, s. f. 1. Faptul de a crea sau de a stabili o diferenţă (între două ori mai multe lucruri, persoane, fenomene etc.); deosebire, separare. Izbucnirea ¡i ascuţirea crizei economice mondiale din 1929, care s-a împletit cu criza agrară, a agravat situaţia ţărănimii, a dat o intensitate mai mare procesului de sărăcire şi de diferenţiere de clasă la ţară şi a sporit nemulţumirile adinei ale ţărănimii împotriva apăsării fiscale şi cămătăreşti. Gheorghiu-dej, art. cuv. 183. După 1867 diferenţierea ţăranilor se accentuează. IST. r.p.r. 436. Cu cît starea de diferenţiere a dialectelor e mai avansată, cuatît e mai vizibil că ele au fond principal propriu şi structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. 2. Operaţie matematică prin care se obţine diferenţiala unei funcţii. — Pronunţat: -ţi-e-, DIFERÍ, pers. 3 diferă, vb. IV. Intranz. A nu fi la fel, a se deosebi. în vremurile vechi, socotirea timpului diferea mult de la un popor la altul. IST. r.p.r. 7. Roadele date de instituţiuni identice, în condiţiuni diferite, trebuie să difere. GHEREA, st. cr. I 328. DIFERÎNŢĂ s. f. v. diferenţă. DIFERÍT, -A, diferiţi, -te, adj. 1. (Urmează după substantivul pe care îl determină) Care diferă, care se deosebeşte (de cineva sau de ceva), care nu este asemănător (cu cineva sau cu ceva); deosebit, altfel. Condiţii diferite de muncă. t=i Deşi societatea de pe teritoriul ţării noastre s-a dezvoltat într-un ritm diferit de cel al altor ţări, tntttnim pe teritoriul ţării noastre toate ortnduirile fundamentale. IST. r.p.r. ' 9. <$> (Adverbial) Poate fiecare vorbă sună diferit. EMiNESCU, n. 32. 2. (La pl., precedă substantivul pe care îl determină) Fel de fel de..., tot felul de..., variaţi, diverşi, feluriţi. Se cunoaşte că au fost cîteva zile de ploi torenţiale, cu diferite întreruperi de căldură arzătoare. camil petrescu, b. 7. Din diferite părţi ale mulţimii se porniră glasuri. REBREANU, R. ii 87. Patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite • culori. ALECSANDRI, O. p. 141. DIFICIL, -Ă, dificili, -e, adj. 1. (în opoziţie cu u ş o r, lesne) Care prezintă dificultăţi; greu (de făcut), anevoios. Păstrăvii fac adevărate trepte de trecere în locurile dificile, sadoveanu, v. F. 120. Tu ştii că pentru mine începutul unei scrisori e întotdeauna dificil şi rece. C. PETRESCU, î. n 63. Complicat, greu de rezolvat. Situaţie dificilă. c=i Hai cu mine, să înveţi cum se procedează în asemenea împrejurări dificile. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 315. 2. (Despre persoane şi despre caracterul lor) Care se împacă greu cu alţii, greu de mulţumit; exigent, mofturos, capricios; susceptibil. Nadina e o femeie cam dificilă. REBREANU, R. I 250. DIFICTJLTĂTE, dificultăţi, s. f. 1. Greutate (de a face ceva); anevoinţă. Pe ici, pe colo, se observă oarecare dificultăţi de expresie... care fac gindirea greoaie. vr,A-ircŢĂ, o. A. I 235. Unde să-î găsim? Tată dificultatea! odobescu, s. ni 26. 2. Piedică, obstacol. M-am împiedecat de o dificultate care şi azi mi se pare de netrecut in teatrul istoric: problema limbii, camil petrescu, T. iii 491. <$> A face (sau a crea) dificultăţi = a pune piedici, a opune rezistenţă, a se împotrivi. Cum îţi permiţi dumneata să mă acuzi că-ţi fac dificultăţi? izbucni şeful iritat. BART, S. M. 86. DIFORM, -A, diformi, -e, adj. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) A cărui formă prezintă anomalii sau neregularităţi izbitoare; urît, pocit, slut. îşi chinuia trupul uscat, deşirat, diform aproape. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 114. (Prin analogie, despre lucruri) Muntele nemăsurat şi diform, in tristeţea indescriptibilă a sfîrşiturilor de zi pe munţi, inspira neîncredere şi nelinişte. ibrIileanu, a. 160. + (Rar) Fără formă precisă. încerca să distingă umbrele diforme din ceaţa ce învăluia portul ca o pulbere violetă. BART, E. Î85. ^ Inform, brut. La laminoare, blocul este coborît cu prevedere. Peste el încep să joace valţurile de oţel, creînd din bucata de fier diformă o tablă subţire, sahia, n. 33. DIFORMĂ vb. I v. deforma. DIFORMĂT, -A adj. v. deformat. DIFORMITATE, diformităţi, s. f. Deviere, abatere de la forma sau proporţiile normale; defect; p. e x t. urîţenie. DIFRACTĂ, pers. 3 difrăctă, vb. I. Refl. (Fiz.; despre razele luminoase) A produce un fenomen de difracţie. Fasciculul de lumină care trece printr-o deschidere îngustă se difractă şi formează o serie de imagini nete. Tranz. A produce fenomenul difracţiei (la un fascicul de lumină). DIFRĂCŢIE, difracţii, s. f. (Fiz.) Deviere sau complex de devieri pe care le suferă, după anumite legi, o rază de lumină, o undă sonoră etc., cînd trec prin deschideri înguste sau pe lîngă marginea unor obiecte opace. DIFTÎIRIO, -Ă, difterici, -e, adj. De natura difteriei. Bacii difteric. Angliină difterică = difterie. -4- (Substantivat) Persoană bolnavă de difterie. Toţi diftericii au fost izolaţi. DIFTERÎE, difterii, s. f. Boală microbiană, contagioasă, caracterizată prin formarea unor membrane false pe amig-dale, pe faringe, pe cerul gurii, în laringe, în bronhii, DIFTINĂ — 114 — DIGRESIE în nări şi pe conjunctivele ochilor; anghină difterică. Datorită vaccinării, difteria nu mai constituie un pericol. DIFTÎNĂ s. f. Ţesătură de bumbac, cu una din feţe uşor pufoasă. DIFTONG, diftongi, s. m. înşirare de două sunete vorbite (vocală precedată sau urmată de o semivocală) pronunţate în aceeaşi silabă, cu o singură tensiune musculară. în cuvintele « iarnă », « iute », « aibă », « ia 1>, tiu t> şi «ai» sînt diftongi. <§> Diftong ascendent (sau suitor) = diftong al cărui element închis precedă elementul deschis (de exemplu o ia »). Diftong descendent (sau coboritor) = diftong al cărui element închis este precedat de elementul deschis (de exemplu « eu »). DIFTONGĂ, diftonghez, vb. I. Refl. (Subiectul este o vocală) A se transforma în diftong, a deveni diftong. Vocala «o o din cuvîntul « om » se diftonghează la plural: * oameni». -fy- Tranz. (Subiectul este o persoană) A articula o vocală transformînd-o în diftong. DIFTON GĂRE s. f. Acţiunea de a (se) diftonga. Cu greu chiar m-aş învoi cu diftongarea lui « i». MACE-DONSKI, O. IV 44. DIITOr* GAT, -Ă, diftongaţi, -te, adj. (Despre vocale) Devenit diftong, rostit ca diftong. DIFUZ, -A, difuzi, -e, adj. Răspîndit în toate părţile, împrăştiat, risipit. O lumină difuză ca de amurg străbate prin perdelele albastre, camil petrescu, T. iii 253. [în] cer plutea difuză o pulbere opal. macedonski, o. i 414. Fig. La sfirşitul doinei lui Coşbuc însă durerea e difuză, vagă. GHEREA, ST. CR. IU 393. DIFUZĂ, difuzez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la idei, la ştiri) A râspîndi, a împrăştia, a propaga; (cu privire la piese muzicale, la piese de teatru etc.) a transmite prin radio. Presa de partid difuzează in cele mai largi mase măreţele idei ale învăţăturii marxist-lenir.iste. Postul de radio a difuzat aseară un concert Beethoven. •+ (Cu privire la publicaţii) A distribui, a pune în vînzare. (Refl. p a s.) La noi apar şi se difuzează în zeci de mii de exemplare operele scriitorilor progresişti din lumea întreagă. 2. Tranz. (Cu privire la sunete, lumină, căldură) A propaga, a răspîndi, a împrăştia în toate părţile. Corpurile mate difuzează lumina. <$• Refl. Razele luminoase se difuzează cînd trec printr-un corp translucid. 3. Intranz. (Despre moleculele unei substanţe) A se răspîndi, a se amesteca (în masa altei substanţe cu care vine în contact). In procesul de fabricare a zahăţului din sfeclă, acesta difuzează în masa lichidului din difuzor. DIFUZĂRE s. f. Acţiunea de a (se) difuza; răspîndire, propagare; transmitere (prin radio). Centrul de difuzare a presei. c=i Organizaţiile de bază şi organizaţiile de masă duc adeseori o muncă deosebit de eficace în ceea ce priveşte popularizarea şi difuzarea cărţii, contemporanul, s. îi, 1952, nr. 25, 2/4. DIFUZÎKIL, -A, difuzibili, -e, adj. (Despre corpuri gazoase sau lichide, mai rar despre corpuri solide) Care poate difuza (3) în masa altui corp. Heliul este un gaz difuzibil. DIFUZIBILITĂTE s. f. Proprietatea pe care o au unele corpuri de a difuza (3). Difuzibilitatea hidrogenului. DIFUZIUNE, difuziuni, s. f. 1. împrăştierea în toate direcţiile a razelor de lumină cînd trec printr-un corp translucid sau cînd se lovesc de o suprafaţă zgrunţuroasă. 2* Pătrunderea moleculelor unui corp în masa altui corp cu care ele vin în contact. — Pronunţat: -zi-u-. DIFUZOR1, difuzări, s. m. (Determinat prin «voluntar») Persoană care difuzează presa în întreprinderi şi instituţii. DIFUZOR2, difuzoare, s. n. 1. Aparat, de obicei în formă de pîlnie, care, fiind acţionat de curenţi electrici variabili, produce unde sonore şi le împrăştie în jur; se întrebuinţează la aparatele de radio şi la amplificarea vocii (în săli publice, în pieţe sau pe străzi). 2. Aparat bazat pe principiul difuzibilităţii corpurilor, întrebuinţat la extragerea diferitelor substanţe (a zahărului din sfeclă, a taninului din stejar etc.). 3. Parte a camerei de amestec a unui carburator unde se efectuează pulverizarea combustibilului (prin trecerea unui curent de aer). DIG, diguri, s. n. Construcţie de piatră sau de beton, destinată să apere rada unui port, ţărmul mării şi terenurile joase de pe coastă expuse valurilor. Cînd obosea, se aşeza la capătul digului, pe scara farului verde. BART, E. 92. Construcţie de pămînt, de piatră etc. făcută în lungul unei văi sau pe marginea unui curs de apă, pentru a împiedica revărsările, pentru a izola anumite porţiuni de teren sau pentru a corecta albia unui curs de apă. Prizonierii dăduseră ajutor la repararea unui dig de pămînt... ce oprea apele unui rîuleţ. sadoveanu, m. C. 110. DIGERĂ, diger, vb. I. T r a n z. A mistui (alimentele). Stomacul digeră alimentele cu ajutorul sucului gastric. <0> Refl. pas. Hidraţii de carbon se digeră uşor. — Prez. ind. şi: digerez. DIGERĂBIL, -Ă, digerabili, -e, adj. Care se poate digera. Alimente uşor digerabile. DIGERĂRE s. f. Acţiunea de a d i g e r a; digestie. DIGESTIE, digestii, s. f: Totalitatea operaţiilor prin care alimentele intrate în tubul digestiv sînt transformate, spre a fi asimilate de organism; mistuire, digerare. Se întreba ce rost au aci, el şi monologul lui, intre oamenii sătui, bine dispuşi după digestie şi cu desăvîrşire indiferenţi. c. petrescu, î. i 16. DIGESTIV, -Ă, digestivi, -e, adj. Referitor la digestie. Activitatea digestivă. Aparat (sau tub) digestiv = totalitatea organelor cu ajutorul cărora se face digestia. DIGITĂL, -Ă, digitali, -e, adj. Care aparţine degetelor, al degetelor. Nervi digitali. (în comparaţii) Aţi învăţat a vă păzi de urgia lor [a boierilor] şi a vă bate mai dihai ca fiarele pădurii, galan, z. r. 281. Atunci noi,'la fugă, băieţi; mai dihai decît la popa Oşlobanu. creangă, a. 44. A} vra s-aleg, şi nu ¡tiu, că-s toate una mai dihai decît alta. alecsandri, t. 684. DIHĂNIE, dihănii, s. f. li Animal sălbatic; fiară, jivinăi lighioană. Acum.. , noi ştim că dihania de lup o mănincă pe capră. G. M. zamfirEscu, m. d. i 268. Lingă drum bătut de sănii, Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii înstelate pe zăpadă. TOPÎrceanu, b. 17. Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte cîteodată, dar nu le-am făcut nemica. creangă, p. 119. /> (Metaforic) Mă mir cum de-am putut trăi şăse luni de zile cu o dihanie înveninată ca dînsa. ALECSANDRI, T. 1017. 2. Fiinţă ciudată, monstruoasă; monstru, namilă. Atunci îmi văzură ochii. . . o dihanie ghemuită şi cu totul ciudată. GATvACTion, o. i 84. Din cîndîn cînd, o movilă de prund.. . trecea pe lingă trăsură ca o dihanie informă şi misterioasă. EBRĂILEANU, A. 139. Mai merge el cit merge, şi .. .numai iată ce vede o dihanie de om. creangă, p. 239. F i g. De vină însă e numai Grigore, fiindcă i-a permis să-şi cumpere aţitomobil, cînd in toată ţara de-abia sînt două-trei duzine de descreieraţi cu asemenea dihănii periculoase. rebreanu, r. i 156. + (Familiar) Termen de ocară dat (uneori în glumă) unei fiinţe. Uite-mă-s aici, dihanie, i-a ris el bucuros, galan, z. r. 32. Pleacă tu, dihanie, că nu te-a chemat nimeni, davidoglu, m. 32. Mi-am găsit beleaua cu dihania cea de cucoş. creangă, p. 66. Jf- F i g. Ciudăţenie, monstruozitate. (în forma de pl. dihănii) [Hainele nurorilor] nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihănii. iSPlRESCtr, L. 40. 3. (învechit şi popular) Fiinţă, vietate. Ce dihanie umblă Dimineaţa in patru labe, La amiază în două Şi sara in trei? (Omul) sadoveantj, p. C. 6. Cînd [cerbul fermecat] se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă, creangă, p. 217. — Pl. şi: dihănii. DIHĂNÎ, dihănesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se osteni peste măsură, a-şi scoate sufletul (muncind, aler-gînd); a se prăpădi. Aţi muncit şi v-aţi dihănit, ca să v-ajungă munca de izbelişte, c. PETRESCU, R. dr. 19. D1H0CÂ, dihâc, vb. I. T r a n z. (Regional) A bate zdravăn, a sfîşia, a frînge; a zdrobi; p. e x t. a ucide, a omorî. Nu-i nimica, răspunse Pepelea; ia, am aflat un ţap rozînd pe prispă şi l-am dihocat şi eu, şi l-am azvîrlit în heleşteu. sbiera, p. 5. Să se care îndata-mare din curte, că de nu, ea-i va dihoca şi i-a amuţa cu cînii. jd. ib. 114. Am vrut să-l omor, dar el, cu lacrimi în ochi, s-o rugat să nu-l dihoc. ŞEZ. VI 11. <$• Refl. F i g. Ilinca. .. plîngea de i se dihoca inima. vlahuţă, n. 12. DIHOCĂT, -Ă, dihocaţi, -te, adj. (Regional) Sfîşiat, rupt. Iordache Păun şterse mai întîi scîndura cu batista. Nu se lăţi prăvălat pe spătar ca tovarăşul hirsut şi cu straiele dihocate. El stătu drept şi corect, pe margine. C. PETRESCU, o. p. rr 305. + F i g. Sleit de puteri; istovit. Odaia aiasta în care-şi odihnesc trupu dihocat de muncă. La Tdrg. DIHONIE, dihonii, s. f. (Mold., Munt.) Neînţelegere care degenerează în vrajbă; ceartă, zîzanie. Va potoli dihoniile şi zavistiile, statornicind pace pentru un veac viitor, sadoveanu, o. vii 63. Ale dihonie mare pentru case. M. i. caragiale, c. 100. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniţi-vă de la mine şi mă lăsaţi în pace! CREANGĂ, A. 114. DIHOR, dihori, s. m. Mamifer din ordinul carnivorelor, de mărimea unei pisici; are blana cafenie, capul, botul şi picioarele scurte şi este un animal păgubitor pentru păsările de curte (Mustela putorius). Vecinele... se dădură jos de pe gardul pe care se căţăraseră, pentru a nu pierde spectacolul agoniei dihorilor. călugăru, o. p. 300. Mai tîrziu va veni ceasul dihorului şi-al vulpii, dar deocamdată, prin ogrăzi, afară, s-aud încă glasurile gospodarilor. CAMTLAR, TEM. 104. între ţărani se începu o fierbere ca şi cînd intră dihorul între găini, rebreanu, R. ii 28. Vinătorul zări. .. căpăţîna lungăreaţă a unui dihor carele, cu ochii răzleţi, căta drept la dînsul. odobESCU, s. m 184. — Accentuat şi: dihor. DIJMĂR, dijmari, s. m. (învechit) Persoană care strîngea dijmele. DIJMĂŞ, dijmaşi, s. m. (învechit) Ţăran iobag care dădea dijmă proprietarului. DÎJMĂ, dijme, s. f. Una dintre formele de exploatare a ţărănimii muncitoare (în orînduirea feudală), care consta din cedarea către proprietarul locului luat în arendă (teren agricol, păşune, apă) a unei părţi (uneori mai mult de jumătate) din produsele obţinute. A fost desfiinţată una din rămăşiţele feudale în economia noastră agrară, dijma. GHBORGhiu-dej, art. cuv. 110. Partea cea mai rea din moşie era dată în dijmă la ţărani s-o muncească, şi, după ce se culegea recolta, o parte foarte mică rămînea celui care trudise pămîntul. IST. r.p.r. 460. Slobozeşte gîrlele şi-ţi plătim dijma din pescuit, davidoglu, o. 84. Regele puse străji la poduri şi drumuri şi zise:... Daţi-mi dijma, caragiale, o. i 379. DIJMĂRÎT s. n. (învechit) Dijmă. -4". Dare în bani care se plătea în Muntenia pentru stupi şi pentru porci. Următorii domni supuseră pe boieri să plătească şi dijmăritul. BĂLCESCU, O. 'I 17. DIJMUÎ, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua, a aduna dijma. Nimic nu scăpa nedijmuit pentru domnie: nici peştele, nici varza, nici cînepa, nici poamele. IST. r.p.r. 143. 2. A lua pe nedrept, a sustrage, a fura. D-apoi lasă, prea cinstite părinte, că nu trebuie să ştii cine ştie ce carte ca să dijmuieşti oalele de pe la pomeni. STĂnoiu, c. i. 38. F i g. Cazmaua lui Ionuţ şi Culai... Surpă şi zdru-mică mai dihai. .. toate jivinele necurate şi fiarele Care le-au dijmuit bucuria şi soarele. DEŞLiu, g. 27. Popa Tonea privea frunzele pe care vîntul le dijmtiia, din ce în ce mai lacom, din grădini, şi le spulbera departe. GALACTion, o. I 196. — Prez. ind. pers. 3 sg. şi: dijmuie (STANCU, d. 134). DIJMUIĂLĂ, dîjmuieli, s. f. (Rar) Acţiunea de a d i j m u i. DIJMUÎT s. n. Dijmuială. Eu mă duc, Ioane, da voi să băgaţi de seamă la dijmuitul popuşoilor: să nu lăsaţi vătaful să ia dijma cu coşul boieresc; să daţi dijma cu acelaşi coş cu care luaţi partea noastră. SP. POPESCU, m. G. 23. DILATĂ, dilăt, vb. I. Refl. 1. (Despre corpuri) A-şi mări dimensiunile (sub influenţa unei acţiuni fizice, de obicei a căldurii). Gazele se dilată mai mult 8* l DILATABIL — 116 — DIMENSIUNE decît lichidele ¡1 solidele. <> Tranz. Căldura dilată metalele. 2. (Despre o deschizătură, un organ sau o parte a unui organ al corpului) A se mări, a se lărgi. Pupilele se dilată lă întuneric. □ [Orbilor] li se dilată nările, căci simt fiorii primăverii. ISAC, O. 197. . — Prez. ind. pers. 3 şi: dilatează. DILATĂBIL, -Ă, dilatabili, -e, adj. (Despre corpuri) Care se poate dilata, care poate fi dilatat. Mercurul este un metal uşor dilatabil. DILATARE s. £. Acţiunea de a (se) dilata şi rezultatul ei. Dilatarea fluidelor, în funcţie de temperatură, nu are o influenţă notabilă asupra mişcării lor. cARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 10. DILATĂT, -Ă, dilataţi, -te, adj. 1. (Despre corpuri) Cu dimensiunile mărite (sub influenţa unei acţiuni fizice, de obicei a căldurii). Corpul dilatat revine prin răcire la volumul iniţial. 2. (Despre o deschizătură, un organ sau o parte a unui organ al corpului) Lărgit, mărit, umflat. [Rîdea] cu capul pe spate, cu gura închisă, aspirînd aerul pe nările dilatate. IBRĂII/EANU, A. 134. DILATATOR, -OÂRE, dilatatori, -oare, adj. Care ■dilată. <$>• Muşchi dilatatori = muşchi care au funcţia de a dilata deschiderile pe care se inserează. ^ (Substantivat, n.) Instrument chirurgical care serveşte la lărgirea unei cavităţi sau a unei incizii. DILATAŢIE s. f. Creşterea dimensiunilor unui corp sub o acţiune fizică (de obicei a căldurii); dilatare. Coeficient de dilataţie = creşterea unităţii de lungime, de suprafaţă sau de volum a unui corp, raportată la 1°C de creştere a temperaturii. DILATOMfiTRU, dilatometre, s. n. Aparat care măsoară dilataţia corpurilor. dilatOriu, -Orie, dilatorii, adj. (Franţuzism; mai ales ca termen juridic) Care pricinuieşte sau tinde că pricinuiască o întîrziere, o amînare, o tărăgănare (a unei acţiuni, a unui proces etc.). (Substantivat, n.) Avocatul a formulat un dilatoriu. DILfiMĂ, dileme, s. f. (Logică) Raţionament care pune două alternative contradictorii, dintre care trebuie să alegem una, deşi arrrîndouă duc la acelaşi rezultat. Dilema este o formă a silogismidui ipotetic. (în sen3 obişnuit) Alternativă, încurcătură. Ne învîrtim intr-o dilemă gre: sau sînt poeţii de astăzi [1850] p^e sublimi pentru noi, sau sîntem pre proşti pentru acţentele ( = accentele)... armoniei nouă, şi dar in tot chipul poeţii scriu in dişărt. RUSSO, s. 15. DILETÂNT, -Ă, diletanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu o ramură a artei, a ştiinţei sau a tehnicii numai din plăcere, fără a fi profesionist sau specialist; amator; (peiorativ) persoană superficială care nu adînceşte problemele specialităţii sale sau care- nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a le adînci. Operă de diletant, a Nu vorbeşti ca un om de ştiinţă, vorbeşti ca un diletant, baranga, i. 197. Nu e nici cîntăreţ, nici pictor, nici poet... E un diletant, mediocritate, camil petrescu, T. i 95. Avem diletanţi ce se cred şi se zic artişti şi care nu au cea mai slabă idee de artă. alecsandri, s. 4. <$>• (Adjectival) Pianistul diletant se întrerupse iritat, cu viîinile sprijinite pe coapse, cu coatele în afară, camil petrescu, n. 105. DILETANTISM s. n. Faptul de a se ocupa cu o ramură a artei, a ştiinţei sau a tehnicii numai din plăcere, fără a avea o pregătire specială. Gehi era... înnebunit de această reuşită pe dos a diletantismului său politic, camil petrescu, n. 153. + (Peiorativ) Lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însuşiri necesare într-un domeniu oarecare de activitate; superficialitate. Trebuie luptat cu toată hotărîrea împotriva manifestărilor de diletantism şi incompetenţă în materie de critică literară, contemporanul, S. ii, 1954, nr. 379, 1/3. DILIGENT, -Ă, diligenţi, -te, adj. (Transilv.; latinism învechit) Sîrguitor, silitor. DILIGÎNŢĂ1, diligenţe, s. f. Trăsură mare, acoperită, care făcea (pînă la introducerea căilor ferate şi a autotransportului) serviciul regulat de poştă şi de transport al călătorilor; poştalion. Drumul e tare şi lunecos ca sticla. Diligenţa merge cu greutate. GALACTION, O. I 468. La zile anumite sta-ntr-o piaţă O veche diligenţă-ncăpă-ioare Cu surugiii sprinteni de-a călare. anghel-ioSIF, c. m. n 160. Vîrgolici trebuia să sosească de la Neamţ cu diligenţa de 8 dimineaţa, hogaş, de. n 131. DILIGENŢA2, diligenţe, s. f. (Transilv.; latinism învechit) Sîrguinţă, osteneală. DILUĂ, diluez, vb. I. T r a n z. 1. A micşora concentraţia unei soluţii. A dilua acidul clorhidric cu apă. 2. F i g. (Cu privire la abstracte) A atenua, a micşora, a slăbi. — Pronunţat: -lu-a. DILUARE s. f. Acţiunea de a dilua. — Pronunţat: -lu-a-, DILUAT, -Ă, diluaţi, -te, adj. 1. (Despre soluţii) Care e mai puţin concentrat. Alcool diluat. 2. F i g. (Despre abstracte) Atenuat, slăbit. Jf- (Despre stilul unei opere literare) Cu dezvoltări lungi şi inutile, dezlînat, prolix. DILtJŢIE, diluţii, s. f. (Chim.) Raportul dintre o cantitate de soluţie şi cantitatea de solvent din acea soluţie. DILUYLÎN, -A, diluvieni, -e, adj. De diluviu, care tine de diluviu, provenit din diluviu. Sediment diluvian. — Pronunţat: -vi-an. DILUnU, diluvii, s. n. Numele vechi al subdiviziunii inferioare a erei cuatemare, corespunzînd timpului de extensiune maximă a gheţarilor. DEffiiNSIE s. f. v. dimensiune. DIMENSIONA, dimensionez, vb. I. T r a n z. A stabili, pe bază de calcul, dimensiunile unei construcţii, ale unei maşini, ale unui aparat, instrument etc. — Pronunţat: -si-o-, DIMENSIONARE, dimensionări, s. f. Acţiunea de a dimensiona. Dimensionarea pieselor unei maşini. — Pronunţat: -si-o-, DIMENSIUNE, dimensiuni, s. f. 1. Lungime de 3egment de dreaptă care determină, singură sau împreună cu altele, întinderea unei figuri geometrice sau a unui corp. Dimensiunile unui corp sînt: lungimea, lăţimea §i înălţimea, a Ca ¡i cum un imens compas i-ar fi tras dimensiunile, lacul se află înscris într-o circumferenţă perfectă. bogza, c. o. 168. Aveau toate dimensiuni la fel: cutioare de un sfert de kilogram, pas, z. i 91. Expr. (Familiar) A patra dimensiune = ceva imposibil, ceva ce n-a fost încă descoperit, ceva neconceput încă de mintea noastră. Erai, băiete, prost. Şi roata pentru tine-a fost A patra dimensiune ! coşbuc, P. I 274. 2. Mărime, măsură, proporţie. [în « Nunta Zamfirei »] e o adevărată nuntă ţărănească, numai proporţiile îi sînt mărite... pînă la dimensiuni epice. GHEREA, ST. CR. m 316. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte ;i toate celea din ea scăzute în analogie. EMINESCU, N. 31. — Pronunţat: -si-u-. — Variantă: (învechit) dim^nsio (CARAGIALE, o. I 291) s. f. DIMERLIE — 117 — DIMORF DIMERLÎE, dimerlii, s. f. (Munt., Mold.) Veche măsură de capacitate pentru cereale (de 34 de litri în Muntenia şi de 21 de litri şi jumătate în Moldova); baniţă, mierţă. Căta din ochi calul cel urît şi slab, care trebuia să întinerească după ce va mînca obişnuita dimerlie de jar. SADOVEANU, P. 33. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo... vreo două dimerlii de păsat. CREANGĂ, p. 5. Să rni-i durezi un snop de flori cît o dimerlie. alecsandri, t. 181. — Variantă: dimirlio (PĂSCULESCU, l. p. 32, XEodo-RESCU, P. P. 676) s. f. DIMÎE, dimii, s. f. 1. (Munt., Mold.) Ţesătură ţărănească de lînă, de obicei de culoare albă, din care se confecţionează haine şi obiecte de îmbrăcăminte; pănură, aba. într-un colţ... atirna o bucată mare de dimie la uscat. DUMITRIU, v. L. 46. Era cu straiele alea nouă de dimie albă. sadoveanu, m. c. 183. [Agapia] se ridică între munţi, zveltă, albă şi strînsă la un loc, ca într-o dulamă de dimie albă. Galaction, o. i 497. 2. (Neobişnuit) Pantaloni ţărăneşti strimţi; cioareci. Băieţii cei de tot tineri, cu dimie strimtă şi găitănată pe picioare... ridicau nori de praf cu săriturile lor. MACE-DONSK1, o. m 11. DIMIGEĂÎJĂ s. f. v. damigcană. DIMINEAŢĂ, dimineţi, s. f. Partea de la început a zilei (din zori pînă la prînz). Dimineaţa ardea sub răsăritul roşti şi plin al soarelui, preda, î. 143. Un soare superb anunţă dimineaţa, sahia, n. 27. Mi se înfăţişează, filfîind în văzduhul senin al unei dimineţi de primăvară, zboruri albe de porumbei. M. i. caragiale, c. 72.. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai scăldat în roua dimineţii. creangă, P. 276. <> Fi g. Cred în dimineaţa acestui început Şi-n flamura întinsă spre luminosul miine. TULBURE, v. R. 26. Se stinge-n mine A iubirii dimineaţă, isac, o. 31. Mă-ntunec şi îngheţ Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. EMI-NESCU, o. I 114. <$> Loc. adj. Do dimineaţă = care se petrece în partea de la început a zilei. însuratul de tînăr şi mîncarea de dimineaţă n-au greş. NEGRUZZI, s. I 251. Loc. a d v. De dimineaţă = a) (uneori precedat de adverbele « foarte i>, « tare », « cît », « cît mai», «aşa » etc.) în momentul cînd începe ziua, cînd se face ziuă, în zori, dis-de-dimineaţă, (foarte) devreme. Miine de dimineaţă slobod cireada in luncă. galaction, o. I 46. Eu m-am deprins să mă scol de dimineaţă. camil petrescu, u. n. 199. La drum e bine să porneşti cît de demineaţă, iar sara să poposeşti devreme, creangă, P. 115. Cine te-au trezit aşa de dimineaţă? NEGRUZZI, s. I 146; b) din momentul cînd începe ziua, de cînd se face ziuă. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Spre dimineaţă = aproape de dimineaţă. Cam de obicei, spre dimineaţă, se lăsa cu bătaie. M. I. CARAGIALE, C. 61. (Rar) De CU dimineaţă = de cînd se face ziuă, dis-de-dimineaţă. Am trecut de cu dimineaţă pe la dînsul. C. petrescu, r. dr. 129. în faptul dimineţii = în zori de zi. în faptul dimineţii ciocîrlia începu să cînte. isac, o. 222. Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea uşoară Ce-n faptul dimineţii din cuib la ceruri zboară, alecsandri, p. i 139. E x p r. Bună dimineaţa! sau (popular) dimineaţa bună! formulă de salut. A umbla cu bună-dimineaţa = a) a umbla cu moş-ajunul; b) (glumeţ şi ironic) a umbla fără treabă de la un vecin la altul. Compus: (Bot.) bună-dimineaţa= zorea. + (Adverbial) a) (în forma dimineaţa) în timpul dimineţii. Dacă plecăm la miezul nopţii, tocmai bine ajungem dimineaţa în oraş. DAVIDOGLU, O. 51. Dimineaţa, pîtiă-n zori, Va pleca cel mai viteaz dintre feciori, beniuc, v. 142. Vîrgolici trebuia să sosească de la Neamţ cu diligenţa de 8 dimineaţa, hogaş, dr. n 131. <$> (Urmat de adjective demonstrative) Ştiam c-ai să vii dimineaţa asta la mine! ibrăileanu, a. 93. <£- (în forma dimineaţă, după adverbele de timp « azi » sau « astăzi », « mîine », « poimîine », « ieri », « alaltăieri ») Noi stăm cu zăvoarele trase de azi dimineaţă, camilar, n. i 72. Sufletul mi-a ieşit ieri dimineaţă alergînd după el. SEBASTIAN, T. 24. b) (în forma dimineaţa) în fiecare dimineaţă. Bietul doctor mi-a recomandat un litru de Icpte de capră dimineaţa, camil petrescu, b. 195. o) (în forma dimineaţă, precedat de adverbele «mai» sau « foarte », «tare ») Mai (sau foarte) devreme. Se socotea cum ar face să scape a doua zi mai dimineaţă cătră Păuna Mare. sadoveanu, p. m. 142. (Urmat de «tare») Cînd ieşise din ogradă, dimineaţă tare, pusese în portiţă un băţ, semn că nu-i nimeni acasă, camilar, tem. 130. DIMLNECIOĂKĂ s. f. Diminutiv al lui dimineaţă. Bătrînului ii rîdea sufletul cînd îl vedea pornind călare de diminecioară la cîmp. sandu-aldea, u. p. 83. — Variantă: diminicioără s. f. DDIINICIOĂRĂ s. f. v. diminecioară. DDIINUĂ, diminuez, vb. I. T r a n z. A micşora, a împuţina, a scădea, a face să descrească. Opera dramatică a lui Caragiale, a cărei valoare fusese diminuată şi pentru care autorul în timpul vieţii sale a fost hulit... a devenit acum o comoară din care se împărtăşesc şi alte popoare. V. ROM. ianuarie 1952, 225. Societatea viitoare va accentua rolul iubirii, nu-l va diminua. CAMii, petrescu, T. iii 324. — Pronunţat: -nu-a. DIMINUĂRI?, diminuări, s. f. Acţiunea de a diminua; micşorare,* împuţinare. — Pronunţat: -nu-a-, DIMINUTÎY], diminutive, s. n. 1. Cuvînt derivat cu ajutorul unui sufix diminutival, *Păhărel» şi «păhăruţ » sînt diminutive ale lui «pahar ». « Gazetăraş » este dimi-nutivul cu sens depreciativ al lui * gazetar ».a «7 îţacă » e diminutiv, adică alintare a vorbei ţaţă. sadoveanu, n. F. 6. 2» Nume de persoană format cu un sufix diminutival sau prescurtare familiară şi alintătoare a unui nume de persoană. « Ionuţ », « Petrişor », « Marinică » sînt diminutive ale numelor « Ion », « Petru », « Marin ». □ Gică... îşi cultivase acest diminutiv familiar, c. petrescu, c. v. 101. Ce va să zică Saşa? Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexandra. negruzzi, S. i 59. DIMINUTÎY2, -A, diminutivi, -e, adj. (Despre cuvinte şi despre nume de persoană) Derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. Ea admiră numele diminutiv atît de potrivit al Horăicehdui. ibrăileanu, a. 158. DIMINUTIVAL, -ă, diminutivali, -et adj. (în e x p r.) Sufix diminutival — sufix care, adăugat la un cuvînt, formează derivate reprezentînd lucruri sau fiinţe mai mici dccît cele exprimate de cuvîntul de bază sau cuprinzînd o notă afectivă de duioşie, de ironie sau de dispreţ; uneori formează cuvinte independente care evocă o asemănare cu cuvîntul de bază. Cuvintele « măsuţă », « mămică n, « profesoraş >> şi « albăstriţă » sînt derivate cu sufixele diminutivale « -uţă », « -ică », « -aş » şi « -iţă ». cri în franţuzeşte sînt numai cîteva sufixe diminutivale şi acelea puţin întrebuinţate. graur, F. I,. 147. DIMIRLÎE s. f. v. dimerlie. DEMON, dimoni, s. m. (Popular) 1. Drac. V. d e m o n. Scaraoschi atunci intră şi el fură vorbă şi se inghesuieşte peste ccilalţi dimoni, căci n-are încotro. CREANGĂ, p. 304. 2. Copil neastîmpărat, ştrengar. Dar unde rămăsesem cu vorba?... Ha! la nepotu-meu, la Gogu... Bată-l norocit, dimon ! alecsandri, t. i 384. DIMORF, -Ă, dimorfi, -e, adj. 1. (Despre unele • substanţe chimice sau minerale) Care poate cristaliza în două forme diferite. Sulful e o substanţă dimorfă. 2. (Despre unele specii de animale sau de vegetale) Care are două forme specifice diferite. i DIMORFISM — 118 I)1N DBIORFÎSM s. n. 1. Proprietatea unor minerale sau a unor substanţe cu aceeaşi compoziţie chimică de a cristaliza în două forme diferite. 2. Existenţa a două forme specifice distincte la una şi aceeaşi specie de animale sau de vegetale. DIMPOTRIVĂ1 adj. invar. 1. Din faţă, din partea cealaltă, de dincolo; opus. Pe malul dimpotrivă... se desfăcea în lumină un plai înalt. galaction, o. i 62. Urcăm, deci, pe povîrnişul dimpotrivă. CAMIL PETRESCU, U. N. 369. Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. ALEXAN-DRESCU, P. 132. 2. (Despre vreme) Potrivnică, neprielnică, rea. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, ¡i numai un om a venit azi în pădure. creangX, p. 145. DIjMI’OTRÎYĂ2 adv. 1. (Cu sens modal) Din contra. Uimitoare e, dimpotrivă, temeritatea cu care.. . tînărul izvor îji afirmă propria-i existenţă. BOGZA, c. o. 75. Eu cred, dimpotrivă, că e mai cuminte decît noi toţi. C. PETRESCU, c. v. 76. «ţ* Invers, cu totul altfel. Se putea întimpla şi dimpotrivă, adică fratele, o dată călugărit, să-şi dea scama că are o răspundere mai mare. STĂNOIU, C. i. 145. 2. (Cu sens local, rar) Faţă în faţă. Dimpotrivă cu uşa, la perete, era o masă acoperită cu pînză âe in. camii, petrescu, o. ii 93. Oglinzile... aşezate dimpotrivă, răsfringeau lumina, înmulţeau nesfîrşit, d-o parte şi de alta, mesele, scaunele, delavrancea, s. 121. DEMPRE.TtÎR adv. (Cu sens local) Din jur. Am adunat ţarină dimprejur şi am umplut năframa. SADOVEANU, D. p. 59. «*> (Adjectival) Copacul negru... Îşi răsfăţa scheletul deşirat Peste buruienişul dimprejur. DEŞLIU, G. 41. Se vedeau lămurit, ca ziua, pădurile de pe dealurile dimprejur. sadoveanu, O. i 400. Văile şi dealurile dimprejur ne răsăreau cu tot farmecul lor. GALACTION, o. I 29. DEitPRE.TtJRUL prep. (Urmat de un genitiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un pronume posesiv) Din împrejurimea, din jurul (unei fiinţe sau a unui lucru). Punea să smulgă mărăcinii,, lăstarele şi bălăriile dimprejurul gardului, mace-donski, o. ui 4. Cu cit mai mulţi ochi aş avea, cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. EMINESCU, n. 31. DDIPItEÎJNA adv. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») Unul cu altul (sau unii cu alţii) laolaltă, la un loc, împreună. A intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalţi unsprezece fraţi ai lui. arghezi, p. T. 148. Să-i aducă pe hirca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug. CREANGĂ, p. IOI.j DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) în. Şi masa ovală dc nuc, şi sfeşnicul de alamă, şi oglinda din părete în rama ei veche şi simplă de lemn lustruit, vlahuţă, O. A. ni 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. eminescu, o. i 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acţiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalţă abur moale din grădină. Topîrceanu, b. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu şi l-a răpit. coşbuc, p. i 124. Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor, Şi din ochiuri se înalţă cîrd de raţe ca un nor. alecsandri, o. 1S8. Expr. Din urmă = de Ia locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. creangă, P. 174. (în corelaţie cu «în», «pînă în » sau ♦ pînă la ») Din poarta Siminichii şi pînă-n faţa crîşmei lui Andone, o unitate dc tancuri poposea la marginea drumului. camilar, n. i 23. (Complementul circumstanţial construit cu prep. «din* este în corelaţie cu un complement format cu acelaşi substantiv şi prep. «în», pentru a arata succesiunea în spaţiu de la un Ioc la altul de acelaşi fel) Un stol de nagîţi rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, o. VI 49. Atunci să mă fi 'văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adinei, alecsandri, c, 28. Loc. adv. Din loc în loc = ici şi colo, de Ia un Ioc la altul. Necunoscînd pe nime şi umblînd din loc in loc, m-am rătăcit, creangă, p. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de Ia om la om, de la unul la altul. Un joc mai ştim şi-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUŞ, B. 124. (în legătură cu o carte) Din scoarţă în scoarţă = de la prima pînă Ia ultima pagină, toată cartea. 8* (Arată locul şi direcţia în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foşneală pintre coceni şi un glas de om din apropiere. caragiale, p. 40. ^ Loc. prep. De din vale de...«de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. eminescu, o. r 149. Din jos de ... — mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuţ-aleargă, Aleargă din jos de moară Şi-mi adă năsip în poală, jarnîk-bîrseanu, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (în legătură cu verbe care exprimă ideea unei separaţii) Mă condamnam . . . să-mi smulg mina din umăr, aruneînd cu bolovani. G. M. zamfirescu, m. d. i 12. Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. Expr. A ieşi (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuş) v. scoate, ieşi. (în legătură cu «a pieri »>) Din ochi = din faţa ochilor. Piei din ochii viei. alecsandri, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, provenienţa, apartenenţa) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieşu, din sat de la Udeşti. camilar, N. I 13. Mierea albinelor poarta parfumul florilor din care-i extrasă, vlahuţă, o. a. ii 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, şi Şofron... erau foarte mîhniţi. slavici, o. i 287. (în contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieţii celei noi, Ţîşneşte poezia adevărată, vie. deşliu, G. 6. Statuie de marmură ieşită din mînile lui Canova. negruzzi, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăşte din municipalităţile romane şi din soboarele goţilor. bălcescu, o. n 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenţei, timpul cînd se petrece o acţiune) O mulţime de furnici... au început a pişcă din somn pe împăratul. creangă, p. 264. ^ Loc. d d v. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia ’ Europei din clasa treia, sebastian, t. 49. îţi spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, p. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. Teodorescu, P. p. 439. <$» (în corelaţie cu * pînâ ») Va trebui cu dînşii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu in noapte. beniuc, v. 72. Loc. a d v. Din oră în oră (sau din an în an etc.) =* la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă. .. din oră în oră. camil petrescu, t. ii 413. Din clipă în clipă sau din moment îu moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se aşteaptă să-i iasă în faţă, din clipă în clipă, un duşman. bogza, c. o. 25. Din zi în zi v. z i. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. c î n d. în cele dîn urmă v. urmă. UF. (Cu sens partitiv) Dintre. Şi rînd pe rînd veneau in sat Şi ieri şi astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. coşbuc, p. i 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri şi altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, î. 143. (Arată detaşarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) îs cel mai vechi om din divizie, camilar, N. i 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea. camil petrescu, u. N. 349. DINADINS — 119 — DINAINTE IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis.. . din greşeală, camilar, n. i 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, I,. 42. L o c. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumuseţe aleasă părea că începe să se veştejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinţi mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMEXRESCU, o. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Şi ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. creangă, p. 122. Aşa-i, Radule, aşa, Dar nu e din vina mea. tf.odorescu, p. p. 596. Loc. a d v. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplaro v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din iericiro v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAŞ, DR. n 133. A strigat şi Sfinta Duminecă o dată din răsputeri, creangă, p. 92. [Filimon] cînta din memorie, şi foarte bine, toate ariile operelor ita-liane jucate în sala Slătineanu. Ghica, S. a. 79. ^ Loc. a d v. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieşu grăbi pasul... urcînd din fugă Intr-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. i 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăţi-Lungilă] prindea {păsările] cu mina din sbor, le răsucea gitul cu ciudă şi apoi le mînca. creangă, p. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-att pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. Topîrceanu, b. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meşteşugul vreme cere, Nu se-nvaţă din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lingă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COŞEUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, o. in 73. Şi cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. alEC-Sandri, p. P. 73. <> (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. camii, ar, n. i 37. Iubesc o Viorică din poveste Şi ei ii cumpăr flori şi-i zic din liră. iosiP, P. 40. Măi bădiţă Niculiţă, Cînd ieşi seara pe uliţă, Fluieră din fluieriţă. Să ies şi eu la portiţă ! jarnîk-bîr-SEANU, D. 49 «$• (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoş sări pe zaplazul de sclnduri, bătu din aripi şi trîmbiţă vesel în lumina aurie, sadoveanu, o. i 344. Dinsa strimbă niţel din nas. ISPIRESCU, i,. 214. Ipate flutura din ¿ap şi zicea:... eu sint Stan Păţitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrşni din dinţi. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcţia prepoziţională indică materia din care este făcut un lucru sau părţile lui componente) De. Mesteca aceeaşi mămăligă din făină necernută, camilar, n. i 31. Eventual, casa poate să fie făcută din btrne. SEBA-sîian, T. 9. Cîlţii de la mămuca mi i-a luat. . . din ce să mai facem noi saci? creangă, p. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. <§• (Indică elementele unei colectivităţi) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. negruzzi, s. i 5. Vid. (în legătură cu verbe care înseamnă s a preface », « a schimba o, introduce complementul indirect care arata •obiectul prefacerii; uneori în corelaţie cu < în ») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, p. 149. Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid. EMINESCU, o. i 56. IX. (Introduce un complement de relaţie) în ce priveşte, în privinţa. întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii, creangă, i. 2. ^ L o c. prep. Din partea (cuiva) v. parte. DEÎADÎNS adv. Cu un anumit scop, cu intenţie, înadins. Portretul domnişoarei Boiu a fost dinadins publicat. CAMII, PETRESCU, X. I 19. întrebase... parcă dinadins şi in batjocură. G. M. zamftrescu, m. d. i 233. Dîndu-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, în calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O.I191. Cu dinadins = a) (loc. a d v.) în mod intenţionat. Şi l-am certat şi l-am împins. Dar n-am făcut cu dinadins Şi rău ce-mi pare acum! coşbuc, p. i 94; b) (loc. adj.) de-adevărat, în toată puterea cuvîntului. Cînd eşti voinic, ţi-e dealu-ntins Ca şesul ici... dar pentru noi E drum cu dinadins, coşbuc, P. i 228. Loc adv. Cu dinadinsul = a) în mod expres, în special. Se hotărî ca să se ţie după dinsele cu dinadinsul. ISPIRESCU, L. 236. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte şi documente. CARAGTALE, o. n 244; b) în mod intenţionat, anume. A treia zi, cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la acelaşi copaci. ISPIRESCU, i,. 231. Cu tot dinadinsul = a) cu toată stăruinţa, cu orice preţ. Ei, bine, frate, parcă ţii cu tot dinadinsul... să-mi faci împotrivă, camii, PEIRESCU, X. ii 140; b) cu adevărat, în adevăr. A început să-mi fie cu tot dinadinsul milă de tinereţele tale şi mi-ar fi ciudă dacă ţi-ar rămîne şi ţie oasele p-aici. popescu, b. n 36. Nu pot să mă minii pe mata cu tot dinadinsul. ai.ECSAndri, t. i 184. — Formă gramaticală: (în expr.) dinadinsul. — Variantă: dintr-adins adv. DLNAFABA adv. (în loc. adv.) Pe dinafară = pe de rost. Tot mai citesc măiastra-ţi carte. Deşi ţi-o ştiu pe dinafară, vi,ahuţă, p. 57. Ne-a dat de învăţat... « îngerul a itrigat a pe dinafară, creangă, a. 27. DIXAÎXTE adv. 1. (Cu sens local, în opoziţie cu dinapoi, dindărăt, din urmă) în faţă, înainte. Eu aştept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte, sadovbanu, P. j. 535. Cineva îi legase un şorţ dinainte. G. m. zamfirescu, m. d. ii 51. în acel echipagiu dinapoi era o tînără. . . Dinainte era un om bălan ce putea să aibă 35 ani. negruzzi, s. i 37. Loc. adj. De dinainte = din faţă. Toamne şi ierni l-au plouat şi l-au viscolit, pe drumuri, alături de iepuşoara lui... pintenoagă la piciorul drept de dinainte, camii.ar, n. i 21. Am rămas singur cu doamnele, înghesuit modest pe scăunaşul de dinainte, ibrăileanu, a. 146. ^Loc. adv. Pe dinainte = prin faţă îşi căutau cu ochii, în cirdul nesfirşit care le curgea pe dinainte, mioarele. Camilar, X. 56. Pe urmă îi trecu pe dinainte icoană după icoană dintr-o tinereţă fără odihnă, sadoveanu, o. i 93. Broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte. ISPIRESCU, i,. 35. <$- E x p r. A (sau a-1) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceea ce n-a vrut să spună, a-şi da (prin vorbă) fără voie pe faţă gîndurile. N-aş voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte, odobescu, s. iii 45. A nu-i trcce cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau consideraţie) să se arate în faţa cuiva. Cînd aş avea eu 0 slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte, creangă, p. 216. + (Adjectival, invar.) Din faţă, anterior. Picioarele dinainte. 4- (Substantivat, în forma dinaintea) Jumătatea din faţă a corpului unui animal. S-a dus în rîpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi fuge şi acuma. SADOVEANU, O. a. II 194. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de « mai #) De mai înainte, de mai demult. Totul a fost parcă hotărît dinainte, bogza, c. o. 240. Jocul pe care-l alegea fata era ales mai dinainte de mine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 1 91. Ce i-ar fi fost mai lesne decit să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba şi fără să ne. .. spuie dinainte? M. I. CaraGiale, C. 118. (Adjectival, invar.) Asta-i lelea care-o vezi, Care ne făcea scoverzi; Asta-i lelea dinainte. Care ne făcea plăcinte Şi care-am scos-o din minte! jarnîk-bîrseanu, d. 430. • Loc. adj. Dc L o c. a d v. Pe dinăuntru = DINCOACE — 121 — DINTE în interior. A primit intîi o raită în mtna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru. ARGnEZi, P. T. 14S. Mulţi copaci pe dinafară se văd frumoşi Şi pe dinăuntru sînt putrezi, scorboroşi. pann, p. v. iii 140. <0> (Adjectival) Să aruncăm o privire.. . căci organizaţia dinlăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice prin care naţia romină trecu. BĂI.CESCU, O. II 13. Cele mai dinlăuntru părţi a ostrovului. DRĂ-GHICI, R. 155. — Variante: (învechit) dinîntru (odobescu, s. i S8), dinlăuntru adv. I)ÎNCOACE adv. (Cu sens local, în opoziţie cu dincolo, indicînd poziţia unui lucru sau direcţia unei mişcări în raport cu vorbitorul) în partea aceasta, în partea dinspre vorbitor. Dincolo de Vid, dinspre taberele lui Osman-Paşa, se arătară fesurile turceşti... îndată sentinelele romtne, care se dosiseră bine dincoace, ieşiră la lumină. SADOVEANU, o. VI 47. Numai cînd avea oaspeţi dormea dincoace. REBREANU, R. I 90. Loc adj. Do dincoaco = din partea aceasta (dinspre vorbitor). L o c. prep. Dincoaco de ... = în partea aceasta a.. . Dincoace de Milcov, cum le zice [ieruncilor] ? găittuse sălbatice? odobescu, s. m 34. De dincoaco de... = din ceastălaltă parte a . . . Era de felul lui de dincoace de Olt. CAi.ACTiox, o. I 156. Vorbim de acel Theodor Şerbănescu, prea adesea pus la dosarul uitării, de noi, romînii de dincoace de Milcov. MACEDONSKi, o. IV 15. (Cu sens temporal; adjectival) Mai nou, mai recent, dintr-o vreme mai apropiată. S-a sculat în vremurile mai dincoace un învăţat mai iscusit decît toţi. SADOVEANU, D. P. 183. Noi tiu sîntem de pe cînd poveştile, ci sîntem mai dincoace cu vreo două-trei zile. creangă, o. A. 291. — Accentuat şi: dincoace. DINCOlEA adv. v. dincolo. DÎNCOLO adv. 1. (Cu sens local, în opoziţie cu d i n-coace, indicînd poziţia unui lucru sau direcţia unei mişcări în raport cu vorbitorul) în cealaltă parte, în partea opusă, dimpotrivă. Poporul rămas dincolo ce va face? REBREANU, r. i 83. Dincolo,peste gîrlă.. . se împînzea, scăldat in verdeaţă, dealul Cotrocenilor. M. I. caragiaLE, C. 76. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal. creangă, P. 237. Loc. adj. Do dincolo = din cealaltă parte. Loc. prep. Dincolo do... = în cealaltă parte a... Dincolo de riu se vedea grădina casei, camilar, n. i 377. Dincolo de moară începea Căpriştea. galaction, o. i 43. E ascunsă toată lumea dincolo de porţile grele de stejar. CAMII, PETRESCU, u. N. 315. (Cu determinări care indică o limită în sens abstract) Se înţelegea că, dincolo de cuvinte, ochii lor îsi spun ceva îneîntător. c. PETRESCU, î. I 16. Dc dincolo do .. . = din cealaltă parte a... Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, alexandrescu, p. 140. Pe dincolo = în partea cealaltă (trecînd de-a curmezişul sau pe ocolite), prin cealaltă parte. Ochii ei, dacă m-ar fi ţintuit un sfert 'de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ¡-ar fi trecut pe dincolo. DELAVRANCEA, Ia TDRG. (în credinţele religioase) în lumea cealaltă, în lumea de apoi. Cel ce in astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morţi sînt cei muriţi. EMiNEscu, o. i 59. 2. (în corelaţie cu « ici o, « aici », « colo » şi alte adverbe de Ioc, uneori precedat de « mai ») în altă parte. Umblu de colo-colo; o rugăciune ici, o aghiazmă dincolo. SADOVEANU, P. M. 167. [Micul orăşel] abia. . . începuse. . . a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare... mai dincolo cu zidurile unei case de boier, odobescu, s. i 109. (Precedat de prep. «pe», arată locul în sens mai larg, mai puţin precis) Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri. cricangA, p. 24. Loc. adj. şi adv. Aşa §i pe dincolo = aşa cum s-a spus mai sus, în felul care se cunoaşte sau într-un fel pe care vorbitorul (din anumite motive) nu vrea să-l spună; aşa şi aşa. Cînd trei iţi zic că esti aşa ¡i pe dincolo, asa fi pe dincolo te socoate lumea întreagă. La TDRG. — Accentuat şi: dincâlo. — Variantă: (regional) din-c6Ica (anT. ut. pop. i 80) adv. ' DINCOTRO adv. (Interogativ) Din care direcţie? din ce parte? de unde? Dincotro vii, tovarăşe? DINDĂRĂT adv. Dinapoi. Deodată [stăpînuî] se simţi tras pe dindărăt, de punica surtuctdui. odobescu, s. iii 46. ^,Loc. adj. De dîndărăt= din urmă, din spate. Scoase cuiul din capul osiei de dindărăt §i-l aruncă departe în urmă. ispirescU, i,. 226. (Adjectival) De dinapoi, din spate. Se a§ază în partea dindărăt a căruţei. 4 D ÎNDĂRĂTUL prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. «a») Dinapoia. DIiXKU, dineuri, s. n. (Franţuzism) Masa de seară, cină; masă de gală oferită seara. Lasă-i de capul lor. Ăsta-i hazul dineului la măsuţe separate, camii* petrescu, T. i 455. DINIOÂRE adv. (Regional) Adineauri. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură! CREANGĂ, P. 33. DINÎNTRU adv. v. dinăuntru. DINLĂUNTRU adv. v. dinăuntru. DINOZAUR, dinozauri, s. m. Şopîrlă uriaşă din ordinul fosil al dinozaurienilor. DINOZAUIIIÂN, dinozaurieni, s. m. (La pl.) Ordin de reptile din era secundară, de dimensiuni foarte mari şi prezentînd unele caractere intermediare între reptile, păsări şi mamifere. Animal aparţinînd ordinului descris mai sus; dinozaur. DÎNSPRE prep. 1. (Cu sens local, introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acţiuni) De către, (învechit şi popular) despre. Să mor dacă nu bate dinspre Olteniţa! PAS, I,. I 264. Era austrul care venea dinspre apa Moldovei, sadoveanu, n. p. 315. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva sau direcţia spre care este orientat ceva) Trecu pe Ungă peretele casei dinspre grădină. BUJOR, S. 78. Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară? EMINESCU, o. I 83. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Cam spre, aproximativ în momentul .. Poposiră dinspre ziuă intr-o pădure, de unde se auzea, în depărtare, lătratul cîinilor. gaj.action, o. i 277. DINTÂI adj. invar. v. dintîi. DÎNTE, dinţi, s. m. 1. Fiecare dintre oasele mici, acoperite cu un strat de smalţ, aşezate în alveolele maxilarelor şi servind pentru a rupe, a mesteca şi a fărîmiţa mîncarea sau pentru a muşca; (prin restricţie, spre deosebire de măsele) nume dat oaselor aşezate în partea din faţă a maxilarelor. Aiştia-s boii pădurii, zise Griga.. . sticlindu-si dinţii în lună. sadoveanu, z. c. 41. Tînăra l-a apucat cu dinţii de virful degetului ¡i l-a strîns puţintel. CARAGIAI.K, p. 135. Ai să-l găseşti dormind în cenuşă cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele ¡i dinţii i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Părinţii mănîncă aguridă¡i fiilor li se strepezesc dinţii, se spune atunci cînd copiii pătimesc de pe urma greşelilor părinţilor. Ochi pentru ochi ¡i dinte pentru dinte, se spune atunci cînd întorci cuiva răul pe care ţi l-a făcut. <$> F i g. Văzu. .. o faţă cenuşie, suptă ¡i roasă pe dinăuntru de dinţii mărunţi ¡i veninoşi ai sărăciei ¡i ai mîhnirii. DUMITRIU, B. F. 108. Dinte de lapte — fiecare dintre primii dinţi care le cresc copiilor şi care se : DINTÎI — 122 — DINTRU schimbă apoi cu dinţii definitivi. Dinte canin v. canin.^> E x p r. A scrîşni din dinţi v. scrîşni. Soare cu dinţi = soare pe timp de ger. A se ţine de ceva CU dinţii = a nu se lăsa nicidecum de ceva. A-şi lua inilUll-Il dinţi --- a s, îmbărbăta, a-şi face curaj. Varan îşi luă inima-n dinţi şi porni din nou spre car. camilar, t. 183. înarmat pînă în dinţi = puternic înarmat. A-şi ţine inima cu dinţii = a se stăpîni, a răbda. Oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii. creangX., P. 58. Scofoeşte-te în dinţi! — pune-ţi pofta în cui! Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nori! Ş-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! creangă, p. 293. A scoatc (cuiva) şi dinţii din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci pe cineva cu de-săvîrşire. A-şi arăta dinţii = a-şi arăta colţii, a ameninţa, (în legătură cu verbe de declaraţie) Printre dinţi = neclar, nedesluşit (trădînd mînie, ciudă, ameninţare). A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, ingîntnd vorba printre dinţi, creangă, p. 265. (Franţuzism) A avea un dinte împotriva (sau contra cuiva)= a avea un motiv de nemulţumire, de supărare sau de duşmănie împotriva cuiva. Cine avea un dinte contra... conservatorilor bătrîni se declara partizan al votului universal, pas, z. iii 195. <> Compuse: (Bot.) dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roşii sau verzui aşezate în spice subţiri; creşte prin locuri umede (Polygonum hydropiper); porumb dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb ale cărui boabe mari, late şi albicioase au la vîrf un şănţuleţ ca mişina de Ia dintele calului. ■ 2. Fiecare dintre crestăturile, zimţii, proeminenţele (ascuţite şi regulate) pe care le prezintă marginea unor unelte sau a unor piese de maşină (ferăstrău, roată etc.); fiecare dintre colţii pieptenelui, ai greblei, ai furculiţei, ai grapei etc. De jos din căruţă, altul înălţa dinţii furcii şi lua grămada de paie în vîrful lor. DUMITRIU, N. 229. Cioplea lîngă vatră o nuia uscată, făcînd dinţi la o greblă. camiur, TEM. 35. Marile gatere îi aşteaptă. .. cu roţile lor puternice, ai căror dinţi lungi, metalici şi strălucitori deschid asupra brazilor o gură flămîndă. BOGZA, c. o. 128. Erau numai două furculiţe cu dinţii strîmbi. C. PETRESCU, î. n 164. 8. înălţime stîncoasă, izolată, cu peretele foarte abrupt; colţ. DINTÎI adj. invar. (De obicei precedat de art. adj. « cel » ; atestat şi în forma regională dintâi) 1. Primul dintr-o serie de lucruri, fiinţe, fenomene de acelaşi fel. Întîmplarea de azi, adaogă el, e cea dintăi cumpănă din viaţa mea. sadoveanu, o. vn 20. Tino a fost mirele meu dintîi. G. M. zamfirescu, m. D. n 90. Civilizaţia de azi îşi are începutul mai înainte de cel dintîi rege egiptean, IBRĂILEANU, SP. CR. 4. <}’ (Succesiunea de lucruri, fiinţe etc. este posibilă, nu obligatorie) M-am speriat şi am dat fuga la cel dintîi medic. c. petrescu, c. v. 205. (Adverbial) La început, în primul moment, întîi. Paginile care urmează am vrut, dintîi, să fie o simplă înşirare de note cronologice. camil PETRESCU, T. în 487. Nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum aşa urît ca dintăi. CREANGĂ, p. 86. 2. Primul (ca importanţă) dintre mai mulţi. Fiul meu nu ştie nici măcar cea dintîi taină filozofească. SADOVEANU, D. p. 16. Am dat cel dinţii lac poeziei. MACEDONSKI, O. IV 26. Jf- Primul (în ce priveşte aptitudinile, purtarea, rangul). Băiatul nostru e printre cei dintîi. sadoveanu, N. F. 171. — Variante: (regional) dentăi (CREANGĂ, p. 26), dintăi adj. invar. DINTOTDEAÎINA adv. Din toată vremea, de oricînd, de totdeauna. DINTR-ADÎNS adv. v. dinadins. DÎNTBE prep. 1. (Cu sens local; introduce un atribut care indică locul ocupat de cineva sau ceva între două sau mai multe obiecte) Care se află între..., în mijlocul... Casa dintre brazi. Bătătura de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi căsuţa unde locuia comandantul. CAMII/ PETRESCU, U. N. 6. 4- (Introduce un complement care indică punctul de plecare) Din mijlocul... Ia lăsaţi-mi fata-n pace, să nu mi-o deo-cheţi, striga de pe prispă Smaranda lui Ispas, înălţîn-du-se dintre celelalte femei, vlahuţă, ci,. 51. Dintre coceni se arată umbra omului, caragiale, p. 40. începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată. creangă, A. 34. Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. eminescu, o. i 206. 4 (în legătură cu părţile corpului; introduce un complement indicînd locul) între. O scuturătură puternică îl apucă dintre spete. caragiale, o. i 289. 2. (Uneori cu sens partitiv; introduce un atribut care arată detaşarea unui obiect din ţnijlocul mai multora de acelaşi fel) Printre, între, din. Dintre cei de la foc, Toader Ursu mai cu samă se temea de iarnă, sadoveanu, n. p. 308. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăţie, creangă, p. 192. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vîn-turile, valurile? EMINESCU, o. rv 396. + (Rar; însoţind un numeral, exprimă o alternativă) Din. Dintre două una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi. slavici, o. I 144. 3. (Introduce un atribut exprimînd o corelaţie sau o alternanţă) între... în lupta dintre mine ş-un om de valoare, triumful e al meu. vlahuţă, o. a. i 202. Distanţa socială dintre clasa privilegiată şi popor dezvoltase în inima poporului o indiferenţă absolută in privirea boierimii, alecsandri, o. p. 152. 4. (Cu sens temporal; introduce un atribut care indică răstimpul între două momente cunoscute) Situat între. Vom dizolva consiliul comunal... în noaptea dintre 9 şi 10 august. CAMIL PETRESCU, T. n 376. 5. (Introduce atributul care exprimă un raport de reciprocitate) Care există între... Să întărim şi să strîngem legăturile dintre toţi cei ce muncesc în uzină. CĂLUGĂRU, o. p. 98. DÎNTRU prep. (Mai ales înaintea lui «un», «al», « însul », « acest », « o dată », elidîndu-se « u ») 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Dintr-alte ţări, de soare pline, Pe unde-aţi fost şi voi străine, Veniţi, dragi păsări, înapoi. COŞBUC, P. I 90. Noaptea potolit, şi vînăt arde focul în cămin ; Dintr-un colţ p-o sofă roşă eu în faţa lui privesc, eminescu, o. i 42. <$>Loc. adv. Dititr-a-COlO = din partea aceea. Alergau slujitorii dintr-acolo, vîn-turînd semne cu braţele. SADOVEANU, D. P. 210. <0> (în corelaţie cu « în » sau « întru ») O lege a completurilor era că tinerii dintr-o mahala nu au ce căuta într-alta. pas, z. I 124. Strînsă în fusta ei cu picăţele, bibilica (picherea) aleargă dintr-un colţ într-altul. GÎRLEANU, l. 10. Dintr-o parte venea cu carul, tn alta se ducea, creangă, P. 140. + De pe. Veveriţa sare dintr-o creangă într-alta. (Indică locul existenţei) Din. Era o amintire, nu tocmai exactă, dintr-o poezie, vlahuţă, o. a. i 123. 2. (Cu sens partitiv) Din. Cînd a chemat împăratul pe fiul său şi a pus pe ceilalţi şase sfetnici de l-au ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieţii. SADOVEANU, D. p. Io. Dar dintr-al prinţilor şirag Cîţi au trecut al casei prag. De bună seamă cel mai drag A fost ales. coşbuc, p. i 54. Numai în grădina ursului... se află sălăţi de aceste şi mai rar om care să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. CREANGĂ, P. 211. <$• (Indicînd apartenenţa) S-au tăiat şi au pierit unii dintr-o parte şi alţii din altă parte, sadoveanu, D. p. 134. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanţial care indică punctul de plecare în timp) Do DINŢA — 123 — DIPLOMAT Ia. Dintr-un timp şi vintul tace; Satul doarme ca-n mormint. coşbuc, p. 148. ^ Loc. adj. şi adv. Dintru în-ccput sau dintru începutul începutului = de la început. Gindul măriei-tale, hatmane, a fost bun dintru începutul începutului, sadoveanu, N. p. 259. Dintru-ntîi = mai întîi, Ia început, în primul rînd. + (Introduce un atribut care indică timpul desfăşurării unei acţiuni) Din, petrecut în. Zăpada dintr-acea dimineaţă de iarnă troienise drumul. Mi-a povestit o întîmplare dintr-o dimineaţă de vară. 4. (Introduce un complement care exprimă originea, provenienţa) Din. Din singele meu va creşte răscumpărarea cum creşte griul dintr-o sămînţă. sadoveantj, n. p. 398. Era născut la Messina dintr-un tată genovez şi ,dintr-o mumă turcoaică, BĂLCESCU, o. n 79. 5. (în legătură cu verbe care înseamnă «a preface *, «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii) Din. Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal. EMINESCU, o. i 30. Aleseră mănăstirea lui Alexan-dru-vodă, spre a face dintr-însa cetate. BĂLCESCU, O. II 98. (în legătură cu verbe care arată trecerea de la o stare la alta, introduce complementul care arată starea de Ia cart se trece) S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de cînd pămîntul. GÎRLEANU, L. 22. Fata se uită. . . ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. EMINESCU, N. 18. G. (Introduce un complement circumstanţial de mod) Cu. Atunci, unde se repezi fata la zmeul celalt cu paloşul şi, dintr-o lovitură, îl făcu în două bucăţi ! ISPIRESCU, I,. 19. Eşti bun precit eşti mare ; tu poţi dintr-un cuvînt Să mingii osîndiţii ce-n desperare sînt. alecsandri, T. ii 206. + (în loc. adv.) Dintr-0 dată = într-o singură mişcare, brusc, pe neaşteptate, deodată. Dintr-o dată, prin deschizăturile rotunde ale podului, trecu ceva neobişnuit. sadoveanu, O. vi 14. De după deal, vom vedea dintr-o dată satul, camu, PETRESCU, u. N. 317. Prea era grozav acel lup. Unde deschise o gură de să mă îmbuce dintr-o dată. ISPIRESCU, L. 14. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Avea. bani în ladă, nu prea mulţi, dar destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-inşii. slavici, o. i 139. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lină ca argintul. EMINESCU, N. 8. 8. (Introduce un atribut care exprimă materia) Din. Mănăstirea dintr-un lemn. 9. (Introduce un complement circumstanţial de cauză) Din cauza ... Dintr-o scăpare s-au strecurat cîteva greşeli. cz^Dintr-aceasta el sta pe gînduri. ISPIRESCU, L. 11. DINŢA, dinţez, vb. I. Tranz. A face crestături în formă de dinţi (2) pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect. DINŢAR, dinţare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinţii ferăstrăului de o parte şi de alta a pînzei. 2. Grătar în dreptul scocului morii, care opreşte pătrunderea corpurilor aduse de apă. DINŢÂRE, dinţări, s. f. Acţiunea de a dinţa şi rezultatul ei. -^-(Concretizat) Ansamblul dinţilor unui obiect. DINŢAT, -A, dinţaţi, -te, adj. Cu dinţi; crestat sau tăiat în formă de zimţi. Roată dinţată. c=i îi arătă la marginea unui răzor nişte ierburi cu frunza dinţată, camu, PETRESCU, N. 73. DLNŢĂRÎT s. n. (Formaţie glumeaţă) Bir pe care îl plăteşte cel care a oferit mîncarea aceluia care a mîncat-o, pentru osteneala dinţilor. Să vă vedeţi popi o dată; ş-apoi atunci... aţi scăpat şi voi deasupra nevoiei: bir n-aveţi a da, şi havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei şi mîncaţi tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plăteşte şi dinţăritul. creangă, A. 108. DINŢĂTtJRĂ s. f. Parte dinţată. Pe saci şedea omul cu băţul în mină şi se uita obosit la dinţătura şirei spinării boilor, cărora le jucau şoldurile ascuţite sub piei. DUMITRIU, N. 87. dinţişOr, dinţişori, s. m. Diminutiv al lui d i n t e. 1. v. dinte (1). îi şedea bine cînd rîdea şi-şi arăta necontenit dinţişorii, ca nişte mărgele albe. SADOVEANU, E. 123. 2- v. dinte (2). Am o greblă cu cinci dinţişori. îmi trebuie ziua de mii de ori (Mîna). DIOl’ÎZĂ s. f. v. dieceză. DIOCHEĂT, -Ă adj. v. dcoclioat. DlOCHI s. n. v. deochi. DIODĂ, diode, s. f. Tub electronic care are doi electrozi, dintre care unul emite electroni. DlOlC, -A, dioici, -e, adj. (Bot.; despre unele plante unisexuate) Care are organele sexuale la indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. Cînepa este o plantă dioică. — Pronunţat: di-o-ic. DIONISIAC, -Ă, dionisiaci, -e, adj. Care e în legătură cu cultul lui Dionisos; bahic. — Pronunţat: di-o-, DlOl'TlîTC, -Ă, dioptriei, -e, adj. Care e în legătură cu legile refracţiei luminii sau care are la bază aceste legi. Telescop dioptrie. — Pronunţat: di-op-, DlOPTRICĂ s. f. Parte a opticii care se ocupă cu studiul, fenomenelor de refracţie a luminii. — Pronunţat: di-op-. DIOPTRÎE, dioptrii, s. f. Unitate în care se exprimă convergenţa unei lentile cînd distanţa ei focală se măsoară în metri. Examina coloanele de cifre cu nişte ochelari de ¡apte dioptrii, camil pETrescu, u. n. 51. — Pronunţat: di-op-, DIORÂJM s. m. v. dioramă. DIORĂMÂ, diorame, s. f. Tablou de dimensiuni mari sau reprezentare în relief astfel construită, îneît spectatorul are impresia că vede un peisaj real. V. panoramă. în timpul lui Caragea, veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă şi clădi un teatru de scinduri. fiijmon, c. 193. — Pronunţat: di-o-. — Variantă: (lioriim (camil pe-TRESCU, v. 83) s. n. DIORÎT s. n. Rocă grăunţoasă, alcătuită mai ales din plagioclaz şi amfibol. Printre acestea sînt' topoare de serpentină şi de diorit, rotocoale de micaşist şi de piatră văroasă, odobesctt, s. ii 138 Exista în Banat şi stînci eruptive şi anume precum ... dioritul______porfiruri feliurite etc. I. ionescu, m. 49. — Pronunţat: di-o-. DIPLEGÎE, diplegii, s. f. (Med.) Paralizie bilaterală. DIPLOMAT1, -Ă, diplomaţi, -te, adj. Care a obţinut o diplomă. Dentist diplomat. DIPLOMAT2, -Ă, diplomaţi, -te, adj. Care are calităţi proprii unui diplomat3, care ştie să profite de împrejurări şi relaţii pentru a-şi ajunge scopurile. + (Uneori cu o nuanţă peiorativă) Dibaci, şiret, viclean, şmecher. Donici, cuib de-nţelepciune... Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? EMINESCU, o. i 31. DIPLOMAT3, -A, diplomaţi, -te, s. m. şi f. Persoană oficială însărcinată să întreţină relaţii sau să trateze cu reprezentanţii oficiali ai altor state în numele guvernului său. V. ambasador. Erau unele dificultăţi, de care consulul, diplomat de carieră, se împiedeca, bart, E. 287. DIPLOMATIC — 124 — DIRECTOR’. DIPLOMÁTIC1 s. n. v. diplomatică1. DIPLOMATIC2, -Ă, diplomatici,-e, adj. (învechit, mai ales despre limbă, stil) Caracteristic diplomelor şi documentelor, în stilul sobru, în limba specifică diplomelor şi documentelor. DIPLOMATIC3, -Ă, diplomatici, -e, adj. 1. Care se referă la diplomaţie, caracteristic . diplomaţilor. Deşi nobil de viţă veche, nu s-a bucurat de o anumită însărcinare diplomatică sadoveanu, z. c. 168. •<; Agent diplomatic v. agent. Corp diplomatic v. cor p. Curier diplomatic v. curier. Valiză diplomatică v. valiză. 2. Abil, calculat. Iscusinţa d-tale diplomatică nu te poate ajuta... Ţin foarte mult să spui tot ceea ce gîn-deşti. camil petrescu, t. ii 204. DIPLOMATICĂ1 s. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care cercetează diplomele (3) şi documentele oficiale vechi şi le stabileşte autenticitatea. Act de diplomatică naţională păstrat şi azi la Snagov. ODOBESCU, S. I 438. Noi aice învăţăm greceşte, latineşte.. . precum şi alte multe ramuri de învăţături, între care şi diplomatica. KOGĂL-NICEANU, S. 75. — Variantă: (învechit) diplomatic (BĂLCESCU, o. i 54) s. n. DIPLOMÁTICA2 s. f. (învechit) Diplomaţie. De la o vreme s-au aţiţat luxul şi scîrboasa diplomatică, care n-au fost spre vreun temei al nostru sau folos al patriei, golescu, î. 63. DIPLOMAŢIE s. f. 1. Activitate, îndeplinită de organele statului şi de reprezentanţii şi agenţii săi peste graniţă, care asigură realizarea sarcinilor politicii externe a statului. 2. (Uneori cu sens peiorativ) Conduită abilă, pricepere, dibăcie, rutină de diplomat. De acest inel central va trebui să innoade o mulţime de fire convergente, o diplomaţie întreagă şi plină de nuanţe, galaction, o. I 396. Am nişte rochii pentru Sabi?ia... — Va fi nevoie de puţină diplomaţie ca să le accepte. C. petrescu, c. v. 227. [Tra-hanache:] Trebuie să ai şi puţintică diplomaţieI caragiale, o. i 111. 3. Carieră, profesiune de diplomat; corp diplomatic. Distins cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie. M. i. caragiale, C. 116. DÍTL0MA, diplome, s. f. 1. Act eliberat de o instituţie de învăţămînt, de o comisie de examinare etc. care certifică pregătirea profesională a unei persoane şi îi dă dreptul să poarte un titlu. Diplomă de stat. a Mi-am adus aminte că. .. ăl mai bun prieten al meu se ofileşte cu diploma în buzunar, într-o casă boierească.. camil petrescu, T. i 40. A dobîndit diploma de doctor în medicină. ghica, S. 159. Un doctor vestit venise... avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n academii luase, cum el zicea, Prin ţări care niciodată Nu au figurat pe hartă. ALEXANDRESCU, P. 175. 2. Act eliberat unui participant la o expoziţie sau la un concurs, prin care se recunoaşte calitatea deosebită a lucrărilor expuse sau a probelor date. V. distincţie, premiu. 3. (în orînduirea feudală şi capitalistă) Act prin care se acordă un titlu de nobleţe sau anumite privilegii; hrisov, uric, zapis. Nu erai comandant de fregată decît răpind acest drept unui tînăr méritos care nu avea privilegiul d-tale de a se fi născut cu diploma de nobil tipărită pe spate, camil PETRESCU, T. II 204. Familia Coresilor, originară din Chios. .. a obţinut diplome de la voievozii romîni. odobescu, s. i 360. Lord Paget, vei primi astăzi diplomele de baron, negruzzi, S. in 328. DIPOL, dipoli, s. m. Fiecare dintr-o pereche de mici poli electrici apropiaţi şi de nume contrare. DIPTÉR, diptere, s. n. Insectă cu două aripi şi cui aparatul bucal adaptat pentru supt sau înţepat şi supt. Muştele şi ţînţarii sînt diptere. + (La pl.) Ordin din care-fac parte aceste insecte. ^ (Adjectival; despre insecte)* Cu două aripi. DIPTIC, diptice, s. n. (Rar) Icoană sau tablou făcut, din două plăci legate una de alta, astfel ca să se poatăi închide şi deschide ca o carte. Aceste iconiţe îndoite sau diptice, compuse de două plăci ce se închideau una peste-alta ca două obloane, erau întrebuinţate din vechime la romani, odobescu, S. I 452. — Accentuat şi: diptic. DIRECT1 adv. Fără înconjur, de-a dreptul. De la laborator am venit direct acasă, baranga, i. 202. Venind' direct de la Piteşti şi urmînd să plece... de aici fiecare la moşia lui. REBREANU, r. I 218. A fi (sau a face pe cineva) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face pe cineva) să răspundă personal şi integral (de anumite fapte). Sînteţi invitat să vă conformaţi întocmai cu legea. .. vă vom face direct răspunzător, macedonski,. o. iii 78. (Mat.; despre mărimi variabile) Direct proporţional = pentru care raportul numerelor care le reprezintă rămîne constant. DIRÉCT3, -A, direcţi, -te, adj. 1. Care duce de-a dreptul la ţintă, fără ocol, drept. Trebuia să treacă rîul ca să apuce o cale mai directă către casă. bolintineanu, o. 427. F i g. Dacă Ghindâoanu simte atacul direct, iese de la stînă şi se fereşte în rîpă. sadoveanu, p. m. 123. Discuţia. .. era chiar prea directă, camil PETRESCU,. u. N. 8. Tren direct — tren care parcurge cu aceeaşi formaţie distanţa între două puncte (de obicei* depărtate). Vagon direct = vagon care se ataşează succesiv la garnitura a două sau mai multe trenuri, astfel ca pasagerii să ajungă la destinaţie fără transbordare. Loc. adj. (Despre descendenţă) în linie directă = (în opoziţie cu în linie colaterală) din tată în fiu, în linie dreaptă. ^ Fără ascunzişuri, pe faţă, făţiş. Pe-urmă a trecut la ameninţări directe, camil petrescu, u. n. 49. 2. Care se face sau are loc fără intermediar; nemijlocit. Va trebui să ia contact direct cu ţăranii. REBREANU,. R. ii 11. Vot direct = vot exprimat în chip nemijlocit prin participarea fiecărui cetăţean la urna. La alegerile pentru Marea Adunare Naţională şi pentru toate sfaturile populare, oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Romîne, participă în mod nemijlocit, prin vot direct. CONST. R.P.R. 44. Impozit direct = impozit asupra veniturilor şi proprietăţilor, perceput nemijlocit pe, baza unor roluri nominale. (Gram.)-Complement direct = parte de propoziţie care determină un verb tranzitiv, indicînd asupra cui (fiinţă, lucru, proces etc.) trece nemijlocit acţiunea verbului respectiv sau indicînd rezultatul unei acţiuni. Vorbire directă sau stil direct — reproducere întocmai a spuselor cuiva în aşa fel, încît fraza care conţine această reproducere nu este subordonată gramatical faţă de un verb de declaraţie. -4* (La box; substantivat, f.) Lovitură dată cu mîna întinsă, drept înainte. DIRECTIVA, directive, s. f. Indicaţie, normă, instrucţiune dată de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, a orienta, a determina activitatea, atitudinea, conduita acestora. Directivele i le-a dat însuşi Deliceanu. REBREANU, R. I 243. DIRECTOR1, -OARE, directori, -oare, adj. Care dirijează ceva, care indică direcţia. <$► Roţi directoare = roţile din faţă ale unui vehicul cii ajutorul cărora i se dă direcţia. (Mii.) Plan director = harta sau plan alunei regiuni, de obicei la scara de 1 /20000. Tun director = tun care, prin tirul lui, indică direcţiâ de tragere pentru celelalte tunuri. (Geom.) Linie directoare = linie pe car& alunecă altă linie care prin mişcarea ei descrie o suprafaţă. "DIRECTOR — 125 — DIRIJAT F i g. Care indică linia de conduită, care îndrumează activitatea în diferite domenii. Teoriile directoare ale jizicii contemporane, adică teoria relativităţii şi teoria cuantelor, s-au format şi s-au consolidat mai tîrziu. contemporanul, S. II, 1949, nr. 120, 7/1. DIRECTOR-, -OARE. directori, -oare, s. m. şi f. 'Persoană care are conducerea unei instituţii, a unei publicaţii periodice etc. sau numai a unui sector din ■cadrul acestora. Toţi... îl cred director de minister. ■CARAGIALE, O. in 18. De-a veni directorul aci, l-om ruga să ne recomande ministrului, alecsandri, t. i 276. DIRECTORAŞ, directoraşi, s. m. Diminutiv cu sens depreciativ al lui director. [Cărţile] le-a vîndut directoratului unei ¡coaie primare, creangă, a. 142. DIRECTORAT, directorate, s. n. Funcţia de director precum şi durata acestei funcţii; (concretizat) localul unde este instalată o direcţie. DIRECTORIAL, -A, directoriali, -e, adj. De director, aparţinînd directorului. Biroul direcţiei are. .. o masă destul de luxoasă, in spatele fotoliului directorial, pe perete, un gobelin încadrat. CAMIL PETRESCU, T. I 381. Fond •directorial v. fond. — Pronunţat: -ri-al. DIRECŢIE, direcţii, s. f. 1.1. (Adesea construit cu prep. •«în») Orientare în spaţiu a unei persoane sau a unui obiect faţă de al.ul. Undeva. . . în direcţia în care se cufundau călăreţii înşiraţi cîte umil, lucea im lac. sadoveanu, z. c. 24. Mi-e imposibil să ştiu în ce direcţie mergem. CAMII, PETRESCU, u. n. 388. F i g. [în Russo] se găseşte tot atîta critică cît în toţi ceilalţi critici la un loc şi în mai multe direcţii decît la tnţi. ibrailEanu, sp. cr. 67. <$-Expr, în toate direcţiile = peste tot. Sens (al unei acţiuni). Separe că şi Stoican lucrează în aceea¡i direcţie. BARANGA, I. 172. 2. (Fiz.) Proprietate a unei drepte de a avea anumite înclinări faţă de trei axe date care nu sînt cuprinse înir-un sinrur plan. II. 1. Acţiunea de a conduce, de a dirija (o instituţie, o întreprindere etc.); conducere. A preluat direcţia unei instituţii. 2. Postul, funcţia de director (într-o administraţie, într-o instituţie); p. e x t. durata acestei funcţii. Am luat iar direcţia pe trei ani ¡i doresc s-aduc mulfămire publicului. ALECSANDRI, T. I 283. 3> Organul de conducere al unei întreprinderi, insti- . tuţii sau organizaţii sociale. <(> Direcţie generală = organ de conducere care cuprinde mai multe direcţii în subordine. (Şi în forma direcţiune) Şeful îl pusese...la dispoziţia direcţiunii generale. G. m. zamfirescu, m. d. n 187. Subdiviziune (în sistemul de organizare al unei instituţii) care conduce o anumită ramură de activitate a instituţiei. 4. Biroul directorului. HI. Ansamblul organelor folosite pentru dirijarea unui vehicul (automobil, tractor etc.). Podul rulant a ajuns din nou la i¡¡a cuptorului. .. Bozan stringe in mîini direcţia, sahia, n. 34. -ţ* (Mai ales în e x p r. bară de direcţie) Bară de oţel articulată la ambele capete (prin două dispozitive speciale) de roţile unui vehicul şi servind la îndreptarea roţilor într-o anumită direcţie. — Variantă: direcţiune (pronunţat -ţi-u-) (mace-donski, o. ii 289) s. f. DIRECŢIUNE s. f. v. direcţie. DIREGĂTOR s. m. v. dregător. DIREGAtoRÎE s. f. v. dregătorie. DIRJ&GE vb. III v. drege. DIRÎ1PT1 s. n. v. drept3. DIRfiPT2, -EAPT adj. v. drept4. DIRÎS1 s. n. v. dres1. DIRÎS2, -EAsA adj. v. dres!. DIRETICA vb. I v. deretica. DIRETICAT, -A adj. v. dereticat. DIRÎGE, dirîg, vb. III. T r a n z. (învechit) A conduce, a dirija. DIRTGENT, dirigenţi, s. m. (învechit) Director, şef, conducător al unei întreprinderi. Nu te supăra şi dă-i domnului dirigent al librăriei noastre alăturata comandă. caragiale, o. vii 232. DIRIGENŢÎE, dirigenţii, s. f. (Învăţămînt) Conducere, supraveghere, îndrumare de către un profesor a unei clase de elevi. DIRÎGERE, dirigeri, s. f. (învechit) Dirijare, conducere. îţi scot la lumină învăţături ¡i poveţe pentru formarea ¡i dirigerea unui conservator naţional, odobescu, s. m 103. DIRIGÎNTE, -A, diriginţi, -te, s. m. şi f. 1. Profesor însărcinat cu dirigenţia unei clase de elevi, -if- (în trecut) Director al unei şcoli primare rurale. învăţătorul diriginte... strîmbă din nas cînd rostesc coloniştii oraţii. SADOVEANU, P. M. 247. La ¡coală, dirigintele îl primi scu-turîndu-şi ţărna de pe mîini, intre straturile grădinii. c. PETRESCU, î. n 167. 2. Şef al unui oficiu poştal sau vamal. Zicea c-a aflat bărbatu-său de la poştă, că-i spusese dirigintele. SEBASTIAN, T. 203. DERIGUÎ, diriguiesc, vb. IV. Tr a n z. A da directive, dispoziţii; a conduce, a dirija. Cuconu Ioniţă îşi sorbea cafeaua. .. pe scara de sus a cerdacului, diriguind, pentru ziua întreagă, rostul gospodăriei sale. HOGAŞ, DR. II 93. DIRIGUITOR, -OARE, diriguitori, -oare, adj. Care conduce, călăuzeşte, dirijează; conducător. în Emi-nescu nu vorbea interesul vreunei clase diriguitoare, ci al claselor mici. ibrăileanu, sp. cr. 180. în privegherea diriguitoare. .. nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-şi tragă iute mîna de pe un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratec. HOGAŞ, M. N. 117. (Substantivat) Combătînd pe duşmanii ideologici din afara Partidului comunist ¡i deviaţiile de la linia justă bolşevică dinăuntrul lui, revista noastră [«Lupta de clasă»] va căuta să devină diriguitorul ideologic al proletariatului din Rominia [1926]. DOC. part. 71. — Pronunţat: -gu-i-, DIRIJA, dirijez, vb. I. T r a n z. A conduce, a îndruma. Individul e un mic ¡urup în această maşinărie [în societatea capitalistă], depinde deci de ea, dar el n-o poate dirija. GherEA, st. cr. m 363. «Drapelul libertăţii », dirijat de decanul avocaţilor, îşi termina articolul său de fond cu cuvintele: « Vom căuta să fim cît se poate mai parlamentari ». caraGiai.k, n. s. 60. A conduce o orchestră, un cor. A dirijat apoi concertul pentru pian în mi major de Mozart. contemporanul, s. ii, 1952, nr. 275, 3/2. DIRIJABIL, dirijabile, s. n. Balon cu secţiune circulară sau ovală, înzestrat cu mijloace proprii de propulsie şi de mişcare în orice direcţie. DIRIJARE s. f. Acţiunea de a dirija; conducere, îndrumare. Ideologia socialistă ştiinţifică, întemeiată pe cunoaşterea legilor obiective ale dezvoltării sociale, permite să se prevadă desfăşurarea evenimentelor şi, datorită acestui fapt, permite dirijarea lor de către oameni. LUPTA DE clasă, 1953, nr. 9, 26. DIRIJAT, -A, dirijaţi, -te, adj. Care a primit o anumită direcţie sau orientare; condus, îndrumat (de altul). <$> Economie dirijată v. economie. DIRIJOR — 126 — DISCORDA DIRIJOR, -OĂRE, dirijori, -oare, s. m. şi f. Persoană care conduce o orchestră sau un cor. Pregătirea şi autoritatea dirijorilor influenţează într-un grad înalt nivelul de interpretare al orchestrei. contemporanul, S. n, 1953, nr. 368, 1/2. DISC, discuri, s. n. 1. Placă rotundă (în antichitate de piatră sau de metal, astăzi mai ales de lemn, încercuită cu fier şi avînd o anumită greutate) pe care atleţii o aruncă în exerciţiile şi probele sportive de aruncare la distanţă. <$> F i g. Discul de foc al lunii se înălţă curat pe zarea răsăritului. CAMILAR, TEM. 203. Soarele... ajuns in răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă, neclintit, pe albastrul şters al adincurilor, discul său alb de lumină topită, hogaş, M. N. 172. Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape. eminescu, o. i 154. 2. Orice obiect de formă rotundă şi plată. In fabrica de parafină mîna îngheaţă pe sloiul discurilor de fier. c. petrescu, A. 464. <ţ> Plug cu disc — plug, de obicei cu tracţiune mecanică, a cărui parte tăietoare, rotundă şi plată, taie şi răstoarnă brazda ca şi cormana şi brăzdarul. (Fiz.) Discul lui Newton = placă circulară împărţită în şapte sectoare colorate reproducînd culorile spectrului solar şi care, învîrtită repede, pare albă. 4» Placă de patefon. Am ascultat muzică pe discuri. Placă rotundă de metal pe care se strîng banii (se face chetă) în biserică; talger. Să mergem... zise preotul, socotindu-se: Oare cît s-o fi strîns la disc? CAMILAR, N. ii 11. 3. (Med.; în expr.) Disc intervertebral = ţesut fibros aşezat între două vertebre, în formă de disc (1) şi cu un nucleu bulbos. Hernie de disc = hernia discului intervertebral. DISCERNAMÎNT s. n. Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare. V. alegere, selecţionare. O fiinţă.. . capabilă de discernămint, curajoasă. CAMIL PETRESCU, T. n 305. Ar rezulta că Asachi e un novator exagerat, că vrea să introducă cît mai multă cultură apuseană cu putinţă fără nici un discernămint. ibrăileanu, sp. cr. 45. DISCERNE, discdrn, vb. III. Tranz. (Fără forme Ia timpurile trecute) A deosebi, a distinge lucrurile unele de altele; a judeca limpede, cu pătrundere, cu precizie. Credeam... că pot discerne unde e meritul. CAMIL PETRESCU, T. II 309. DISCIPLINĂ, disciplinez, vb. I. Tranz. A, obişnui (pe cineva) cu spiritul de disciplină, de ordine, tu ascultarea. (Fig.) Văzui apoi sate... clădite in lungul unor mlaştini unde e disciplinată apa în canaluri. SADOVEANU, m. c. 122. 1)ISCIPLTXĂR. -Ă, disciplinari, -e, adj. Conform cu disciplina, privitor la disciplină, urmărind disciplina sau disciplinarea. Pedeapsă (sau sancţiune) disciplinară = sancţiune care se aplică unei persoane pentru încălcarea regulilor de disciplină ale instituţiei sau organizaţiei din care face parte. încălcarea de către studenţi a disciplinei şi regulamentului de ordine interioară al instituţiei de învăţămînt superior atrage după sine. .. sancţiuni disciplinare. COL. HOI. disp. 1953, nr. 71, 1195. L o c. adv. Pe calc disciplinară =prin pedeapsă disciplinară. Dacă ţi-ai fi făcut totdeauna datoria, n-ai fi venit aici pe cale disciplinară. Sadoveanu, p. m. 118. (Adverbial) Am propus să fii transferat disciplinar. sadoveanu, p. m. 112. DISCIPLINĂRE s. f. Acţiunea de a disciplina, de a obişnui pe cineva cu disciplina. DISCIPLINĂT, -Ă, disciplinaţi, -te, adj. Supus disciplinei şi ordinei. Odobescu — spirit disciplinat, capabil să se specializeze într-o ramură a ştiinţei. ibrăileanu, sp. CR. 214. <$> F i g. Trunchiurile brazilor... au fost transformate in vagoane de scînduri, disciplinate şi simetrice. bogza, c. O. 130. DISCIPLINĂ, (3) discipline, s. f. 1. Totalitatea regulilor de purtare impuse tuturor membrilor unei colectivităţi. Armata romînească era supusă unei discipline straşnice. BĂLCESCU, O. I 18. 4 Supunere liber consimţită a membrilor unei colectivităţi la dispoziţiile luate de conducere pentru bunul mers al acelei colectivităţi. întărirea disciplinei în muncă este o condiţie esenţială în ridicarea productivităţii muncii şi a cîştigului muncitorilor. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 507. Disciplina socialistă a muncii cere ca muncitorul să îndeplinească şi să depăşească normele, de producţie stabilite, să dea o producţie de bună calitate, să lucreze fără rebut, lupta DE clasă, 1952, nr. 4, 79. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei. davidogi.u, m. 29. 4 Ordine. Rolul criticului de azi este de a introduce o disciplină binefăcătoare în activitatea noastră intelectuală, vlahuţă, o. a. 230. 2. Spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. Disciplina minţii. 3. Ramură specială a unei ştiinţe. Geologia e o disciplină a ştiinţelor naturii. DISCIPOL, discipoli, s. m. Persoană care trăieşte în preajma unui maestru, lucrînd sub supravegherea lui, primind învăţăturile lui şi uneori continuîndu-le. V. elev, ucenic, învăţăcel. Iubitorul stelelor văzu în Manolaş un viitor discipol, galaction, o. i 620. Mi s-a zis pe rînd magistru, doctor, cuhne strălucită, Şi discipoli mă urmară cu voinţa nimicită. MACEDONSKI, O. I 271. 4 Persoană care adoptă, urmează, continuă doctrina, învăţătura, principiile cuiva. V. continuator. Disci- • polul credincios şi tovarăşul de luptă cel mai apropiat al lui Lenin, I. V. Stalin, a dezvoltat tezele leniniste asupra electrificării şi a condus măreaţa operă de electrificare a Uniunii Sovietice, gheorghiu-dej, arT. cuv. 323. — Variantă: (învechit) discipul (eminescu, n. 54) s. m. DISCÎPUL s. m. v. discipol. DISC0B(5L, discoboli, s. m. (în antichitatea greacă) Atlet care se îndeletnicea cu aruncarea discului. DISC0NT1NUITĂTE, discontinuităţi, s. f. Lipsă de continuitate între mai multe elemente care se succed în timp sau în spaţiu. V. intermitenţă. însăşi structura componistică a simfoniei are deficienţe serioase. Ea dă impresia unei discontinuităţi. Sînt foarte multe fragmente inutile, superficiale, făcute pentru «a epata». contemporanul, S. ii, 1949, nr. 138, 8/3. (Mat.; Fiz.) Proprietate a unei funcţii de a nu îndeplini condiţiile de continuitate. Funcţiunea prezintă discontinuitate pentru x—a. 4- (Geol.) întrerupere a unei stratificaţii, datorită unei lipse în sedimentare. DISCONTINUU, -Ă, discontinui, -e, adj. Cu întreruperi, lipsit de continuitate. V. intermitent. DISCORDĂ, pers. 3 discordează şi (mai rar) discârdă, vb. I. 1. Intranz. (în opoziţie cu concorda) A fi în discordanţă, a distona, a nu se armoniza, a nu se potrivi. 2. Refl. (învechit, despre instrumente muzicale cu coarde sau despre coardele instrumentelor; în opoziţie cu acorda) A se dezacorda. S-au discordat ghitara!... Pas acum de-o acordează cu minilc îngheţate, alecsandri, t. i 78. «$>■ Fig. Anul 1848... Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă şi telescopul lui Arago prinse ceaţă. NEGRUZZI, S. I 335. DISCORDANT — 127 — DISCRIMINARE 8. T r a n z. (în opoziţie cu încorda) A relaxa, a slăbi tensiunea, a destinde. A discorda un arc. <ţ> F i g. O moliciune subită ii discordează toţi nervii. VEAHUŢĂ, o. a. ni 93. Un sentiment de dureroasă izolare ii întuneca mintea, îi discorda voinţa, id. ib. 142. <£» Refl. Dinu se lăsă iar pe pintece, întinzindu-se, ca un ¡arpe care se discordează. sadoveanu, o. m 163. — Variantă: descordă vb. I. DISCORD ÂNT, -Ă, discordanţi, -te, adj. Nepotrivit, distonant, nearmonios, strident. Culori discordante. Sunete discordante, a De peste firea întreagă, pînă la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante ¡i totuşi armonice, simfonia înfrico^tă a frămîntării ¡i a zbuciumului universal, hogaş, m. n. 175. Simpatica muzică a lui Weber.. . pare că netezetfe cu o suflare lină toate asprimile... unor■ aşa discordante contraste, odobescu, s. m ,99. Notă discordantă — vorbă sau faptă care distonează într-un ansamblu. De-a lungul întregii poezii nu-i nici o notă discordantă sau falşă. gherea, st. cr. iii 261. (Geol.) Straturi discordante = straturi ale căror suprafeţe de stratificaţie nu sînt paralele între ele. DISCORDANŢĂ, discordanţe, s. f. Lipsă de concordanţă, nepotrivire stridentă, distonanţă, dezacord. Discordanţă de culori, czi Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg t^or cam la distanţă. Topîrceanu, m. 63. + (Geol.) Poziţia neparalelă a unor straturi noi faţă de alte straturi mai vechi. DISCORD ARE, discordări, s. f. Acţiunea de a (s e) discorda şi rezultatul ei. El simţi o rupere bruscă, o discordare dureroasă în tot trupul ¡i conştiinţa lui; ca într-o vîlvătaie de incendiu, îi tremurară deodată toate gîndurile. vlahuţX, o. a. 313. — Variantă: dcscordâre s. f. DISCORDAT, -Ă, discordaţi, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat, neacordat. Flaşnetele. .. din cind în cind se opreau, oftînd obosite ¡i discordate. sadoveanu, d. 74. + (Despre arcuri etc.) Care nu e încordat bine, care nu e întins cum trebuie; destins, relaxat. Se mai găseau arce discordate ¡i săgeţi in tolbe sparte, sadoveanu, d. p. 71. 2. F i g. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorit. După atit de bună petrecere, sînt cam discordât, — mai cu seamă că am primit... ¡tiri urîte. caragialE, O. vn 19. — Variantă: descordăt, -ă (slavici, o. i 157) adj. DISCÔRDIE, discordii, s. f. (în opoziţie cu concordie, armonie) Neînţelegere, dezbinare, nepotrivire, disensiune, dezacord ; p. e x t. ceartă, sfadă, vrajbă, gîlceavă. Pricinuise discordie intre bărbatul care voia să plece... şi femeia care voia să rămînă. c. PETRESCU, î. n 155. Luaţi aminte la cele ce-am decis: Deja pînă acuma discordii intestine De trei ori se iviră, macedonski, o. ii 88. Mărul discordiei = obiect pentru care se ceartă mai multe persoane; subiect de ceartă. DISCOTÉCA, discoteci, s. f. Colecţie de discuri (de patefon), p. e x t. mobilă cu rafturi (uneori închisă ca un dulap) în care se păstrează discurile. DISCRÉDIT s. n. Pierdere sau micşorare a creditului, a încrederii. Nu sînteţi jurnalişti, dar nişte mişei pamfletari... ce aduceţi discredit presei! alEcsandri, T. 1711. în urma discreditului în care au căzut, la noi [în 1866], lucrările statistice, ar trebui să aibă cineva mare curaj. .. ca să întreprindă studiul faptelor ce se exprim prin cifre. I. IONESCU, D. 1. DISCREDITA, discreditez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la o persoană, o organizaţie, o concepţie etc.) A face să-şi piardă creditul, încrederea altora, consideraţia, a strica reputaţia. V. compromite, defăima. Prin pamflete... ai căutat să discreditezi pe membrii comitetului mintuirii publice, camil petrescu, T. ii 603. Au inventat fabule nedemne ca să-l discrediteze. CARA-GIAUC, o. iii 211. <£> Refl. S-a discreditat printr-o acţiune nejustă. DISCREDITARE s. f. Faptul de a (se) discredita, de a face să-şi piardă (sau de a-şi pierde) creditul, consideraţia, reputaţia; pierdere a influenţei, a consideraţiei. V. defăimare, compromitere. DISCREDITAT, -Ă, discreditaţi, -te, adj. Care şi-a pierdut creditul, încrederea, reputaţia. Marfă discreditată. Teorie discreditată. DISCREPANŢĂ, discrepanţe, s. f. Nepotrivire (între două lucruri), dezacord. V. discordanţă. DISCRET, -Ă, discreţi, -te, adj. 1, (Despre persoane) Care ştie să păstreze o taină ce i s-a încredinţat. Mă vei ierta însă a fi mai puţin discret, odobescu, s. m 63. (Adverbial) Fără a atrage atenţia. îl pîndeam discret, ¡tiind că în asemenea clipe uşurare se află în destăinuire. M. i. caragiai.e, c. 69. Rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni. Ii înţelegea ¡i aproba, deşi el, fire discretă, nu-şi cheltuia durerile în ctivinte aspre, ci îşi tortura cu ele numai sufletul lui. rebreanu, r. I 66. 2. F i g. (Despre lucruri, stări sufleteşti etc.) Abia perceptibil, care nu bate la ochi, care nu atrage atenţia. Culori discrete, a Clinchetul tălăngilor de la gîtul vitelor... pare o chemare discretă, bogza, c. o. 74. Mi-a întins mîinile cu discretă amabilitate, galaction, o. I 94. Cîteva felinare de hîrtie colorată... împrăştiau o lumină discretă. VI, A RUTA, o. A. III 4. Ea-î trimite un zîmbet discret de prietenie şi de încurajare, id. ib. 65. <ţ> (Adverbial) Intrară cu alte măsuţe joase, acoperite discret cu năframe vişinii. SADOVEANU, Z. C. 285. DISCRfiŢIE s. f. 1. Calitatea de a fi discret, de a păstra o taină încredinţată. Lăsă la o parte discreţia ¡i se apucă să-i povestească, rebreanu, R. i 253. «O* E x p r. A păstra discreţia = a nu răspîndi o ştire, a nu divulga un secret încredinţat. S-a păstrat discreţia cu privire la această întîmplare. Rezervă în atitudine, reţinere în vorbe şi fapte. Nu aveau altceva de făcut decît să ne examineze. Şi făceau asta cu o lipsă de discreţie uimitoare. CAMII. PETRESCU, U. N. 178. Făcînd un compromis intre roş ¡i nevoia ei de discreţie — a ales culoarea roză pentru excursia din munţii Varatecidui. ibrăieeanu, a. 145. E atita discreţie ¡i delicateţă în exprimarea sentimentului. Gherea, ST. cr. m 274, 2.t’(Familiar, numai în 1 o c. a d v.) Ia discreţie = cît pofteşti, cît vrei, fără nici o restricţie. <}■ Expr. A îi (sau a ajunge, a rămîne, a pune, a lăsa) la discreţia (cuiva) = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la cheremul, la dispoziţia (cuiva), supus puterii abuzive, capriciilor (cuiva). — Variantă: (învechit) discrcţiuno (pronunţat -ţi-u-) (GHICA, s. 104) s. f. DISCREŢIONAR, -Ă, discreţionari, -e, adj. (Jur.; în statele capitaliste, numai în e x p r.) Puteri discreţionare = puteri conferite în anumite cazuri unei autorităţi sau unor reprezentanţi ai ei de a lua măsurile pe care le cred de cuviinţă în afara legii. Comitetul cu puteri discreţionare al Frăţiei este scos din guvern. CAMII, petrescu, o. ii 335. — Pronunţat: -ţi-o-, DISCREŢIIÎNE s. f. v. discreţie. DISCRIMINARE, discriminări, s. f. Deosebire. Regimul democratic a suprimat toate discriminările naţionale, rasiale ¡i a acordat drepturi egale naţionalităţilor conlocuitoare, creînd posibilităţi materiale pentru exercitarea acestor drepturi. REz. HOT. I 35. ■DISCRIMINATORIU — 128 — DISENSIUNE discbdiinatOeiu, -ie, discriminatorii, adj. Care 'face sau creează deosebiri între un lucru şi altul sau între o persoană şi alta. Legislaţie discriminatorie. DISCULPĂ, disculp, vb. I. Refl. A se dezvinovăţi, a se scoate din culpă. <}• Tranz. (Rar) Fără d-a .încerca să-l disculpăm, să deplingem totuşi acea tristă stare de lucruri. ODOBESCU, S. I 321. DISCULPĂRE s. f. Acţiunea de a (se) disculpa, de a (se) scoate din culpă; dezvinovăţire. DlSCÎJItS, discursuri, s. n. Expunere în faţa unei ■adunări a unui subiect (mai adesea de natură politică); cuvîntare. V. conferinţă. Un ofiţer... se plimba nervos, grăind singur, pregătind un discurs. camilar, n. i 372. Şi, pe loc, un discurs.. .fu gata. M.i. caragiale, C. 116. Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe, Şi pare c-o să fie şi lume să le-asculte. UACE-DONSKi, o. I 42. 4 (Franţuzism învechit) Tratare în ■scris a unui subiect de natură ştiinţifică sau literară. V. compoziţie, studiu. Le citeşte un lung discurs istoric moral, caragiale, o. m 256. A scris un discurs ■despre urmele «Elenismului in Romîniai. ODOBESCU, s. II 412. DISCURSÎY, -Ă, discursivi, -e, adj. 1. (în opoziţie «u intuitiv) Care deduce prin raţionament o idee ■din alta. Procedeu discursiv de gindire. 2. (Despre memorie) Care se dispersează, se împrăştie. DISCTJRSIYITĂTE s. f. 1. Caracterul discursiv (1) al unei idei (propoziţii, fraze etc.). 2. Diluare, extindere exagerată (a vorbirii sau a stilului). DISCUTĂ, discut, vb. I. 1. Intranz. (întrebuinţat -de obicei cu determinări introduse prin prep. « despre », mai răr « asupra ») A vorbi, a sta de vorbă cu cineva, a schimba vederi (asupra unei chestiuni); a conversa. Mă legasem cu cîţiva şcolari inteligenţi şi discutam cu ei ceasuri întregi, galaction, o. i 14. Discutăm despre man-tăile care vor sosi mîine, despre mizerie, despre război. sahia, n. 116. Discuta asupra florilor ca un cunoscător. negruzzi, s. I 111. Tranz. Ce-aţi discutat voi intre voi, asta vreau să aflu. sahia, n. 78. 2. Tranz. (Cu privire Ia o lucrare, un proiect, o lege etc.) A analiza a dezbate, de obicei în cadrul unui grup sau al unui colectiv de muncă, cu scopul de a soluţiona problemele ivite prin schimb de păreri. V. delibera. A discuta un statut. A discuta un plan de muncă, o Proiectul [noului program al Partidului Comunist din Suedia] a fost aprobat la plenara din decembrie a Comitetului Central al partidului şi urmează să fie discutat în organizaţiile de partid, în rîndurile muncitorilor, ţăranilor, funcţionarilor, intelectualilor, femeilor şi tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2574. 3. Intranz. A vorbi cu cineva în contradictoriu (şi cu pasiune) despre o chestiune. V. disputa. Costea gîndi cu milă: nu are curaj să discute, c. i>E-Trescu, c. V. 94. ^ Tranz. Discuta ceva foarte aprins. C. PETRESCU, î. II 147. DISCUTĂBIL, -Ă, discutabili, -e, adj. Care se (mai) poate discuta, împotriva căruia se pot aduce argumente, care poate fi contestat; contestabil, îndoielnic. DISCUTĂRE s. f. Faptul de a discuta. Discutarea în colectiv a celor mai importante probleme şi elaborarea colectivă a hotărîrilor nu exclud cîtuşi de puţin, ci, dimpotrivă, presupun neapărat răspunderea personală in ceea ce priveşte executarea hotărîrilor. SCÎNTEIA, 1953, ■nr. 2724. DISCUTĂT, -Ă, discutaţi, -te, adj. Supus discuţiilor; ■comentat. DISCUŢIE, discuţii, s. f. 1, Conversaţie, convorbire, schimb de vederi. Am avut o lungă discuţie... cu preşedintele congresului, camil fetrescu, T. iii 242. Lîngă el, la masă, discuţia era în toi. REBREANU, R. I 222. Adela lucra la o broderie cu capul plecat pe gherghef. Uneori îmi arunca o privire pe sub gene, de cîteva ori a luat parte la discuţie, ibrăileanu, a. 142. Conversaţie animată, în contradictoriu (care poate să degenereze în ceartă); controversă, dispută. în cursul discuţiilor animate, cei care vorbesc se ridică pătimaş în picioare, camil PETRESCU, B. 104. După plecarea prietenului se iscase o discuţie aprinsă, c. petrescu, c. v. 98. Loc. adv. Fără discuţie = fără îndoială, neîndoios, indiscutabil. Are dreptate, fără discuţie. -fy- Expr. Nu (mai) încape discuţie = desigur, în mod sigur. Veniţi sigur mîine? — Nu mai încape discuţie! 2. (Mai ales la pl.). Schimb de păreri, de critici şi de propuneri referitoare la o chestiune, cu scopul de a o studia mai bine şi a o soluţiona; cercetare, dezbatere, examinare minuţioasă a unei chestiuni. Cel puţin pe mine mă amuzau enorm discuţiile de principiu. CAMIL PETRESCU, u. N. 29. — Variantă: discutiunc (pronunţat -ţi-u-J (galaction, o. i 225) s. f. DISCUŢItJNE s. f. v. discuţie. DIS-DE-DIMIIvEĂŢĂ adv. (Şi în forma des-de-dimi-neaţă) Foarte de dimineaţă, în zorii zilei. Apoi, hai des-de-dimineaţă acasă, că am lucru cu caii. RETEGANUL, p. iii 28. Să ne odihnim puţin. .. şi mîine dis-de-dimineaţă să fim gata. ISPIRESCU, L. 6. încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc poclon des-de-dimineaţă. CREANGĂ, p. 305. — Variante: des-de-dimineaţă, dcsdiniincaţă(creangă, p. 228) adv. DIS-DE-DDIINECIOĂItĂ adv. (Şi în forma des-de-diminicioară) Dis-de-dimineaţă. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul ptrîului, după mlădiţe de răchită. PĂUN-PINCIO, V. 104. — Variantă: des-dc-diminicioără adv. DISEĂ1ÎĂ adv. v. desenră. DISECĂ, disec, vb. I. Tranz. (Anat.) A separa în mod sistematic, prin tăiere, diferite părţi ale unui organism animal sau vegetal, spre a le studia în toate amănuntele. -ţ- F i g. A analiza în mod minuţios, a scoate în evidenţă însuşiri sau aspecte ascunse, necunoscute. [Spectatorii] disecară pe interpreţi amănunţit, sărind însă cu toţii pe Nadina şi pe Brumaru. rebreanu, r. I 266. DISECÂRE, disecări, s. f. Acţiunea de a diseca şi rezultatul ei; disecţie. F i g. Analizarea amănunţită (a unei opere literare, artistice, a unui fenomen social etc.). DISÎCŢIE, disecţii, s. f. Disecare; cercetare, analiză a organelor disecate. <$>• Sală sau masă de disecţie — sală unde (sau masă pe care) se disecă cadavre (de obicei într-un institut de învăţămînt). Lua două cornuri în buzunar să le mănînce după ce ieşea din sala de disecţie. camil petrescu, t. iii 54. DISEMINARE, disemiîtăriy s. f. (Franţuzism) împrăş-tiere, răspîndire (fără ordine); (prin restricţie) răspîn-dire a seminţelor pe sol în momentul maturităţii lor. DISENSITÎNE, disensiuni, s. f. Discordie sau ceartă pricinuită de nepotrivirea sentimentelor sau a părerilor; dezacord. V. neînţelegere, dezb.inare. Opoziţia profită de neputinţa guvernului pe care-l preocupă micile şi eternele disensiuni personale., rebreanu, r. i 262. DISERTA — 129 — DISONANT DISERTĂ, disertez, vb. I. I n t r a n z. (Rar) A vorbi despre un subiect dat (în învăţămînt), a ţine o disertaţie. DISERTAŢIE, disertaţii, s. f. Expunere în care se tratează în mod ştiinţific şi amănunţit o problemă. Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă disertaţie de geografie, istorie şi folclor, c. peîrkscu, î. I 7. în anul 1835 o disertaţie asupra robiei s-a trimis cenzorului, boi.liac, o. 55. -4» Lucrare ştiinţifică susţinută public de autor pentru dobîndirea unui grad ştiinţific. Disertaţie de candidat. Disertaţie de doctor. Temă dezvoltată de un elev asupra unui subiect dat (Ia şcoală). — Variantă: dizertuîie (contemporanul, s. n, 1949, nr. 160, 4/3) s. f. DISIDÎ1NT, disidenţi, s. m. Persoană care face opinie separată faţă de majoritate. DISIDÎNŢĂ, disidenţe, s. f. Deosebire de păreri; dezacord. -4- (Concretizat) Grup de persoane care prezintă opinie separată faţă de majoritate; sciziune ivită în urma separării unui astfel de grup. Prefectul nu-şi mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o disidenţă in partidul local guvernamental, caragiale, o. Ii 44. — Variantă: di?id6nţă s. f. DISEMETRÎE, disimetrii, s. f. Lipsă d6 simetrie; asimetrie. DISDIILĂ, disimilez, vb. I. Refl. (Lingv.; despre sunetele vorbirii; în opoziţie cu asimila) A se modifica căpătînd un aspect deosebit sau a dispărea sub influenţa altui sunet, identic sau asemănător. DISDIILÂRE, disimilări, s. f. (Lingv.) Faptul de a se disimila. DISEVIILÂŢIE, disimilaţii, s. f. (Lingv.) Mddificarea sau dispariţia unui sunet dintr-un cuvînt sub influenţa unui alt sunet. DISIMULA, disimulez, vb. I. T r a n z. A ascunde adevărata înfăţişare a unui lucru (dîndu-i o aparenţă înşelătoare), a face ca ceva să nu fie cunoscut, a masca. V. deghiza, camufla. Albumul? Bal-mascat cu lume multă, în care toţi pe sus îşi poartă nasul, Disimulîndu-şi mutra, gîndul, glasul. EMINESCU, o. iv 333. DISIMULAT, -A, disimulaţi, -te, adj. Ascuns privirilor, făcut să fie mai puţin vizibil, F i g. (Despre persoane şi firea'lor) închis, ascuns. + Făcut în ascuns; tăinuit; deghizat, mascat. V. camuflat. DISIMULĂŢIE s. f. Disimulare. DISJUNCTIV, -Ă, disjunctivi, -e, adj. Care separă, desparte, deosebeşte. <$> (Gram.) Propoziţie disjunctivă = propoziţie care exprimă acţiuni şi stări opuse sau contradictorii. Propoziţiile din fraza « Sau rămîi cu noi, sau pleci » sint propoziţii disjunctive. 1=1 Conjuncţie disjunctivă = conjuncţie care leagă propoziţii sau părţi de propoziţii disjunctive. Conjuncţiile Con-junctor-disjunctor v. c o n j u n c t o r. DISJUNGE, disjung, vb. III. T r a n z. (Jur.; rar) A despărţi două pricini care fuseseră unite sau a despărţi o pricină în două spre a le judeca separat, -4“ A separa o chestiune de alta. DISLOCĂ, dislâc, vb. I. T r a n z. A mişca din loc, a strămuta, a scoate (din întregul din care face parte). V. deplasa. Un alt excavator.. . dislocă lutul necesar fabricilor de cărămizi şi ceramică cu douăzeci şi şapte de lopeţi aşezate în bandă, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 159, 3 /6. Dislocate de violenţa exploziilor, stîncile negre... stau împrăştiate între pereţii fumegînzi ai munţilor. BOGZA, C. O. 180. <)> Refl. Treptat, apele încep să se smulgă din moliciunea lutului, o undă se îndeamnă cu alta, pină ce tot riul se dislocă şi porneşte la vale. BOGZA, C. O. 161.-^-(Despre oase, membre) A scoate din încheieturi, a scrînti, a luxa. Mi-am dislocat braţtil. Refl. (Prin exagerare) Eroii domnului Bourget. . . după ce-au sfirşit de căscat de li s-au dislocat fălcile, hai! să-şi pună şi ei, micuţii, o problemă de conştiinţă, c. petrescu, î. ii 55. -£• (Mii.) A mişca trupele dintr-un loc într-altul, a le schimba dintr-o garnizoană în alta. Refl. (Despre straturi geologice) A-şi modifica poziţia iniţială de depunere. DISLOCĂRE, dislocări, s. f. Acţiunea de a (s e) d i s 1 o c a şi rezultatul ei; mişcare din loc, scoatere din întregul din care face parte. Dislocarea cărbunilor prin mijloace mecanice. <£• F i g. Nu mai pricep această ciudată dislocare psihologică, camil petrescu, t. i 353. (Despre oase, membre) Ieşire din încheieturi, scrîntire, luxaţie. S-a constatat o dislocare a piciorului drept. (în special despre trupe) Deplasare, mutare, strămutare din loc în loc. Dislocarea diviziilor blindate. c=i Se propunea a se împărţi 100 fiorini membrilor comitetului pentru dislocările lor. ODOBESCU, S. I 500. Jf- Modificare a poziţiei iniţiale de depunere a unui strat geologic prin îndoire sau prin rupere. DISLOCĂT, -Ă, dislocaţi, -te, adj. Mişcat, desprins dintr-un loc şi mutat; deplasat. DISOCIĂ, disociez, vb. I. T r a n z. 1. (Chim.) A descompune o moleculă în atomi sau în grupuri de atomi. V. dezagrega. Refl. Acidul acetic se disociază în ioni la dizolvarea în apă. 2. (Complementul indică un abstract) A despărţi, a separa. — Pronunţat: -ci-a. DISOCIĂT, -Ă, disociaţi, -te, adj. (Chim.) Cu moleculele descompuse în atomi sau în grupuri de. atomi, sub acţiunea electricităţii, căldurii, luminii etc. — Pronunţat: rci-at. DISOCIATIV, -Ă, disociativi, -e, adj. Care disociază, care descompune. — Pronunţat: -ci-a-. DISOCIAŢIE, disociaţii, s. f. 1. (Chim.) Disociere. Disociaţia clorurii de amoniu în amoniac şi acid clorhi-dric. 2. (Cu sens abstract) Facultatea de a face disocieri. Disociaţia e o caracteristică a inteligenţei. — Pronunţat: -ci-a-. DISOCIERE, disocieri, s. f. Acţiunea de a (s e) d i-socia şi rezultatul ei; disociaţie. 1. (Chim.) Descompunerea moleculelor în atomi sau în grupuri de atomi. Disocierea unei sări de amoniu. 2. (Cu sens abstract) Despărţire în părţi componente. — Pronunţat: -ci-e-, DISOJÎĂNT, -Ă, disonanţi, -te, adj. Care sună neplăcut, care produce o disonanţă. Acord disonant. DISONANTĂ — 130 — DISPERSA DISONANŢĂ, disonanţe, s. f. (Muz.) Lipsă de consonanţă; împerechere de sunete care nu fac parte din aceeaşi armonie şi, în consecinţă, tulbură armonia şi sună neplăcut, -fy- Apropiere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte. V. cacofonie. + (Rar) Dezacord, stridenţă. Să cătăm dară unitatea în armonie şi să nu facem disonanţe prin zelul nostru. 1301,1,IAC, o. 263. DISPARÁT, -Ă, disparaţi, -te, adj. Fără legătură cu alte lucruri (de acelaşi gen), răzleţ; desperecheat. V. izolat. Mai puţine şi mai disparate decît într-o insulă, de pe urma unui naufragiu... [aceste obiecte] folosesc totuşi păstorilor să-şi ducă viaţa lor. BOGZA, C. O. 70. Argumentele sale se bazează pe lucruri disparate: paseri, vînt şi lună. SADOVEANU, z. c. 20. (Adverbial) Disparat, fără nici o legătură în ginduri, [începu] să-şi treacă pe din faţa minţii.. . cum l-a cunoscut, ce au vorbit. ARDELEANU, D.. 272. DISPĂRE vb. III v. disparen. DISPARÉNT, -Ă, disparenţi, -te, adj. Care este pe cale să dispară. DISPARIŢIE, dispariţii, s. f. Faptul de a dispărea. 1. Faptul de a nu mai (putea) fi văzut, de a pieri (dinaintea ochilor). Dispariţia munţilor în întunerec. BOGZA, c. o. 281. 2. Pieire, stingere; moarte. <$• A fi pe cale (sau în curs) de dispariţie = a dispărea încetul cu încetul. Graţie mijloacelor de profilaxie modernă, multe boli, altădată endemice la noi în ţară sînt astăzi pe cale de dispariţie. DISPĂTCHER s. m. v. dispecer. DISPĂREĂ, dispár, vb. II. I n t r a n z. 1. A se face nevăzut, a ieşi din cîmpul vizual, a nu mai putea fi văzut (deşi continuă să existe), a pieri (dinaintea ochilor). Dadaca.. . dispăru pe portiţă. SADOVEANU, Z. c. 257. Cînd am ajuns în dreptul liceului, cei patru dascăli.. . au dispărut înăuntru, sahia, n. 54. Norul trece şi dispare în fundul cerului, alecsandri, p. ii 126. ^ A se pierde fără urmă, a pieri, a nu mai putea fi găsit. I-au dispărut mănuşile. 2. A înceta de a mai exista, a se stinge, a pieri. De pe toate chipurile dispăruse brutalitatea şi graba. C. PETRESCU, C. V. -76. Viforul de astă-noapte a dispărut ca un vis. isac, o. 63. -fy- Exp r. A dispărea ca prin farmec = a pieri foarte repede şi fără urmă. Zăpada a dispărut ca prin farmec, -ţ- (Despre persoane) A muri, a deceda. Un om dacă dispare, un altul se ridică, Şi-n cartea vieţii mimé se şterg sau se înscriu, macedonski, o. i 48. Tiranul să dispară în hăul nimicirii! alecsandri, t. ii 164. — Variantă: dispáre (camil petrescu, T. iii 322) vb. III. DISPĂRÎÎT, -Ă, dispăruţi, -te, adj. 1. Care a ieşit din cîmpul vizual, care nu se mai vedé (deşi continuă să existe); care nu mai poate fi observat sau găsit. Iată tratatul dispărut din bibliotecă de mult. ibrXileanu, a. 8. Jţ- De a cărui soartă nu se mai ştie. Vestindu-se acolo că sînt dispărut şi decedat, o rudă... a luat moştenirea. sadoveanu, p. m. 125. (în timp de război) A fi dat dispărut = a fi considerat ca pierdut fără urmă. La un an după terminarea războiului, neîntorcîndu-se acasă, a fost dat dispărut. ■$> (Substantivat) La regimentid său fu trecut pe lista dispăruţilor. . 2. Care a încetat de a mai exista, care a pierit, care s-a stins. Un cutremur... se ridica din fundul fiinţei ei ca din alte vieţi din veacuri dispărute, sadoveanu, p. m. 270. Gropile care se văd azi lîngă biserică... sînt pivniţele caselor dispărute, galaction, o. i 315. Figurile de elefanţi-mamuţi.. . şi de alte animale dispărute, ce s-au găsit pe unelte de corn. odobescu, S. iii 79. -f- (Despre persoane) Mort. (Substantivat) Nu pot uita, dintre cei dispăruţi prea devreme, un alt prieten cald şi impetuos. camil petrescu, t. iii 490. DISPÎCER, dispeceri, s. m. 1. (în întreprinderi me-, canizate, în uzine electrice) Tehnician care reglementează mersul producţiei; (la căile ferate) tehnician care supraveghează mişcarea trenurilor pe o porţiune oarecare a liniei. 2. (în orice fel de întreprindere) Funcţionar sau tehnician care urmăreşte mersul producţiei, ţinînd legătura cu administraţia centrală sau cu conducerea întreprinderii, căreia îi raportează, îi propune îmbunătăţiri etc. V. inspector. Munca dispecerului cere o înaltă calificare, o vastă cunoaştere a întregului proces tehnologic al fabricii, scînteia, 1953, nr. 2692. (Cu grafia dispat-cher) Pipău dispatcherul. .. adusese ca de obicei nota de producţie din uzină. călugXru, o. p. 329. — Scris şi: dispatcher. DlSPECETLUt vb. IV v. despecctlai. DISPECETLUÎT, -Ă adj. v. dcspecetluit. DISPENSĂ, dispensez, vb. I. 1. Refl. A se lipsi (de cineva sau de ceva), a renunţa Ia... Un adevărat scriitor nu se poate dispensa de cunoaşterea temeinică a limbii şi literaturii populare. L. rom. 1953, nr. 2, 35. Mă dispensez de analize, camil petrescu, t. m 170. 2. Tranz. A scuti (pe cineva) de o obligaţie, de o îndatorire. Din cauza infirmităţii a fost dispensat de serviciul militar. -Jţ* A face pe cineva să nu mai aibă nevoie de.. .; a scuti. întrebuinţarea indiunmlui ne va dispensa aproape în întregime de folosirea cositorului, baranga, 1. 169. DISPENSĂR, dispensare, s. n. Instituţie sanitară, curativă-profilactică, unde se dau consultaţii medicale în mod gratuit; p. ext. localul unei asemenea instituţii. V. policlinică. Se face-n Borşa dispensar, Ba şi electrică se face! DEŞLIU, M. 34. Spune doctorul că ne-ar mai trebui şi un dispensar. SADOVEANU, p. m. 200. DISPENSĂT, -Ă, dispensaţi, -te, adj. Scutit (de o obligaţie, de o sarcină, de o îndatorire). DISPENSĂ, dispense, s. f. 1. Scutire de o obligaţie legală (bănească, de stagiu etc.). 2. Autorizaţie, îngăduinţă, permisiune dată cuiva de a trece, în anumite cazuri, peste formalităţile legale obişnuite. Dispensă de vîrstă. DISPEPSÎE, dispepsii, s. f. Stare bolnăvicioasă caracterizată prin digestie grea şi dureroasă. DISPliPTIC, -Ă, dispeptici, -e, adj. De dispepsie, în legătură cu dispepsia. Tulburări dispeptice. + (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care suferă de dispepsie. DISPERĂ vb. I v. despera. DISPERĂRE s. f. v. desperare. DISPERAT, -Ă adj. v. desperat. DISPÎRS, disperse, adj. n. (Chim., Fiz.; numai în exp r.) Sistem dispers = amestec eterogen de două sau mai multe substanţe dintre care cel puţin una este divizată în particule foarte mici. V. dispersat. Ceaţa este un sistem dispers. DISPERSĂ, dispersez, vb. I. Tranz. A împrăştia, a răspîndi, a risipi în toate părţile. Refl. (Despre unde) A se descompune într-un spectru de unde cu frecvenţe diferite. Radiaţiile luminoase se dispersează cînd trec printr-o prismă de sticlă. (în timp de război) A împrăştia în chip organizat populaţia, instituţiile etc. din centrele aglomerate, care pot constitui un obiectiv de atac (mai ales de bombardament .aerian). DISPERSARE — 131 — DISPREŢ DISPERSARE, dispersări, s. f. Acţiunea de a (s e) dispersa; împrăştiere. Diviziunea socială a muncii presupune dispersarea mijloacelor de producţie în mlinile unui mare număr de producători. DISPERSAT, -A, dispersaţi, -te, adj. împrăştiat, răs-pîndit, risipit. <ţ> Atenţie dispersată = a) atenţie distributivă, v. distributiv; 1)) lipsă de concentrare, neatenţie. DISPÎRSEE, dispersii, s. f. împrăştiere, răspîndire, risipire. <*> Dispersia luminii — descompunerea sub forma unui spectru a unei radiaţii luminoase compuse, care trece printr-o prismă de sticlă. — Variantă: dispersiune (pronunţat -si-ti-) s. f. DISPERSIÎJNE s. f. v. dispersie. DISPERSÎV, -A, dispersivi, -e, adj. Care permite dispersia. DISPLACE vb. III v. displăcea. DISPLĂCEA, displac, vb. II. I n t r a n z. (Construit cu dativul) A-i fi neplăcut, a nu-i fi pe plac. îl observă că n-are arme şi asta nu-i displăcu. sadoveanu, z. c. 100. Intr-un tablou cutare combinaţie de culori ne place, cutare ne displace. GHEREA, ST. cr. n 29. înţelegi bine c-ajunge să-mi displacă Asemenea purtare, macedonski, o. ii 25. — Variantă: displăce vb. III. DISPLĂCtJT, -A, displăcuţi, -te, adj. (Rar) Neplăcut, supărător, dezagreabil. Ploaia îmi umple gura de apă.—Intr-adevăr ... asta-i tot ce poate fi mai displăcut. Sadoveanu, z. c. 191. Gluma începea să fie displăcută. D. zamfi-RESCU, R. 197. DISPNÎE s. f. Greutate în respiraţie datorită unor boli ale inimii sau ale sistemului nervos. DISPONIBIL1, disponibile, s. n. Sumă de bani sau alte bunuri rămase neîntrebuinţate, de care se poate dispune. Poate să fie un om de înţelegere. . . şi mai ales disponibilul rămas după achitarea creanţelor să-l plătească imediat, c. PETRESCU, R. dr. 211. DISPONIBIL2, -Ă, disponibili, -e, adj. De care se poate dispune, care nu are (momentan) o destinaţie precisă, care stă la dispoziţie pentru a fi utilizat; (rar despre persoane) care nu este ocupat; liber. Sumă disponibilă. cu Scena apare împărţită în trei părţi, după cum îngăduie spaţiul disponibil, camil petrescu, B. 91. Domnule... mă felicit că vă găsesc disponibil. ai.ECSANDri, t. i 284. <$■ E x p r. A pune (sau a fi, a rămîne etc.) în cadra disponibil = a pune (a fi etc.) în disponibilitate. DISPONIBILITATE, (2) disponibilităţi, s. f. 1. (Numai în ‘e x p r.) (în trecut, cu privire la un funcţionar public) A pune (sau a Ii, a rămîne etc.) în disponibilitate = a concedia (sau a fi concediat) din post, a lăsa (sau a rămîne) fără post (cu posibilitatea de a fi rechemat în activitate). Vi se aduce la cunoştinţă că rSimîneţi în disponibilitate pînă la alte disposiţiuni. caragialE, o. n 148. Serviescu, fost membru la tribunalul judecătoriei... insă astăzi în disponibilitate! alecsandri, T. i 281. 2. Lucru de care se poate dispune; rezervă. (F i g.) Sint atîiea disponibilităţi de nădejde în poporul acesta. camii, PETRESCU, u. n. 421. <§> Disponibilităţi (bugetare) = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituţie. Progresele mari realizate în domeniul dezvoltării industriei, şi îndeosebi al industriei construcţiei de maşini, ne permit nu numai să producem în serie maşini complicate, pe care altădată le importam, dar să şi avem disponibilităţi pentru export, scînteia, 1954, nr. 2947. DISPOZĂ, dispozez, vb. I. I n t r a n z. (Franţuzism I învechit) A dispune (de ceva). Sila morală a noroadelor abroghează citeodată puterea dritului particular de a dispoza după plac de un lucru, russo, s. 159. DISPOZĂT, -Ă, dispozaţi, -te, adj. (Franţuzism învechit) Dispus (să facă ceva). Nu eram dispozat a mă face tălmaci, negruzzi, s. I 223. DISPOZITIV, dispozitive, s. n. J. Ansamblu (accesoriu) de piese imobile una faţă de alta care îndeplineşte 0 funcţie bine determinată într-un sistem tehnic. Dispozitiv mecanic. Dispozitiv de siguranţă. 2. Dispunerea pe teren a trupelor în vederea unor operaţii militare. Dispozitiv de luptă. 3. (învechit) Parte a unei legi, a unui decret, a unei ordonanţe sau a unei hotărîri judecătoreşti care cuprinde punctele care urmează să fie executate. Află-se oare posibilitate la noi de a se aplica legea, observindu-se dispozitivul ei? odobescu, s. iii 345. DISPOZIŢIE, dispoziţii, s. f. 1. Prevedere cuprinsă într-o lege sau într-un regulament; hotărîre, ordin. O condiţie importantă care asigură respectarea legilor ţării de către toţi oamenii muncii este cunoaşterea dispoziţiilor legale, lupta de clasă, 1953, nr. 11, 28. ■$> Dispoziţie (de plată) = ordin scris emanînd de la o autoritate, prin care se dispune plata unei sume de bani. Organ de dispoziţie — organ care hotărăşte, dispune. Organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii' de stat a Republicii Populare Romine este Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romine. const. r.p.r. 25. ^ Loc. adv. (în legătură cu verbele « a fi», « a sta », « a pune », « a avea ») La dispoziţie = la îndemînă. Tovarăşul... a venit cu motocicleta ălora din Budeşti, dar acum n-o mai are la dispoziţie. dumiTriu, n. 263. Este nevoie să-mi pui la dispoziţie tot materialul pe care îl ai. camil petrescu, t. 1 218. <$> Expr. A Ii la dispoziţia cuiva = a fi gata să îndeplineşti dorinţele, ordinele cuiva. Sînt la dispoziţia domniei-tale, rosti el, curtenitor, sadoveanu, z. c. 67. Stăteam la dispoziţia ministerului meu, pentru tot felul de cercetări. GalacTion, o. I 27. 2. Aşezare într-un anumit loc, într-un anumit fel, într-o anumită ordine; alcătuire, construcţie după un anumit plan. Dispoziţia ideilor unui discurs. Dispoziţia osiilor unei locomotive. -$■ Aranjarea părţilor unui discurs, ale unei compoziţii etc. 3. (De obicei cu diverse determinări) Stare sufletească (bună sau rea). într-această bună dispoziţie, Duca rosti cuvint de salutare, sadoveanu, z. c. 138. Buna mea dispoziţie pieri degrabă, galaction, o. i 102. Alexandru Vardaru ştia că schimbîndu-se dintr-un loc in altul, îşi schimbă desăvîrşit şi dispoziţia sufletească. C. PETRESCU, î. II 84. De la cele dinţii vorbe ale acestuia, dispoziţia şi figura lui Dan se schimbă, vlahuţă, o. a. m 38. — Variantă: dispoziţiline (pronunţat -ţi-u-) (c. PETRESCU, î. II 144, EMINESCU, N. 33, GHICA, s. a.. 116) s. f. DISPOZIŢlCNE s. f. v. dispoziţie. DISPRfiŢ s. n. Sentiment al celui care nesocoteşte-sau depreciază pe cineva sau ceva; atitudine prin care cineva îşi manifestă lipsa de stimă sau consideraţie faţă de cineva sau de ceva; desconsideraţie. Fiindcă de avere-te-nlătură dispreţul, O caldă-mbrăţişare primească cîntă-reţul. macedonski, o. n 213. Orice suflet mîndru plăteşte dispreţul cu dispreţ. vlahuţX, O. A. ii 110. {>Lo c. adj. De dispreţ = care exprimă, care dovedeşte dispreţ;, dispreţuitor. înfruntă pe cei de faţă cu privirile lui negre şi-şi repezi înainte barba scurtă şi creaţă c-o mişcare de dispreţ a buzelor, saboveanu, z. c. 165. Miron luga îi aruncă o privire de dispreţ, rebreanu, r. n 95. (Rar)' Cu dispreţ = dispreţuitor. [Era] cam colţos, cam cu dispreţ pentru galon, . dar altfel bun camarad, sadoveanu, DISPREŢUI — 132 — DISTANTA o. vi 177. Loc. a d v. Ou dispreţ = în mod dispreţuitor, fără stimă sau consideraţie (faţă de cineva sau ceva). Beizade privi cu dispreţ pe soţul său. sadoveanu, Z. c. 324. Baiazid privind la dinsul, il întreabă cu dispreţ: — Ce vrei tu? eminescu, o. I 146. — Variantă: (învechit) dcspr6ţ (m. i. caragiale, c. 90, creangă, a. 145, russo, s. 61) s. n. DISPREŢUI, dispreţuiesc, vb. IV. Tranz. A trata cu dispreţ, a nu lua în seamă, a nesocoti, a nu pune preţ (pe cineva sau pe ceva); a desconsidera. Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu dispreţuiesc petrecerile, sadoveanu, z. C. 61. O pizmuiseră pe răposată şi o urau, după cum şi dinsa le dispreţuise. M. I. caragiale, c. 155. Mi-a dispreţuit porunca — nu tăgădui, davila, v. v. 70. A b s o 1. Cu dureroasă surpriză, învăţa să dispreţuiască şi să urască, c. petrescu, c. v. 122. <0- Refl.reciproc. Se urau... sau numai se dispreţuiau. G. m. zamfirescu, M. D. II 98. — Variantă: (învechit) dcspreţui (negruzzi, s. i 19, alexandrescu, m. 6) vb. IV. DISPREŢUIRE s. f. Acţiunea de a dispreţui; dispreţ. — Variantă: (învechit) despreţuire (alecsandri, p. iii 340, alexandrescu, m. 153) s. f. DISPREŢUIT, -A, dispreţuiţi, -te, adj. Tratat cu dispreţ, neluat în seamă, desconsiderat. Oare poate ca să fie suferinţă mai cumplită. . . Decît cea pe care-o naşte dragostea dispreţuită? macedonski, o. i 241. — Variantă: (învechit) desprcţuit, -ă (alexandrescu, m. 26) adj. DISPREŢUITOR, -OARE, dispreţuitori, -oare, adj. Care dispreţuieşte, care exprimă sau dovedeşte dispreţ; batjocoritor. Avea o gură mică şi fragedă, însă cu o expresiune aspră şi dispreţuitoare, galaction, o. I 627. Safta îl pironise cu o privire dispreţuitoare, o. M. zamfirescu, m. d. n 214. La toate întrebările ce li se făcu ei [prizonierii] toţi răspunseră prin o tăcere mîndră şi dispreţuitoare, bălcescu, o. I 344. <£► (Adverbial) Tu tot cu jivinele tale... privi dispreţuitor Minecuţă pe mezin, sadoveanu, p. m. 309. — Pronunţat: -ţu-i DISPROPORŢIE, disproporţii, s. f. Lipsă de proporţie, nepotrivire, necorespondenţă — din punct de vedere al dimensiunilor — între diferitele elemente ale unui ansamblu sau între diferitele părţi ale unui lucru. DISPROPORŢIONAT, -Ă, disproporţionaţi, -te, adj. Lipsit de proporţie, nepotrivit, exagerat (faţă de altul). (Adverbial, ca determinant al unui adjectiv) Ţăranul a dat bici cailor, şi căruţa a pornit disproporţionat de zgomotoasă pentru sărăcia ei umilă. ibrâileanu, a. 143. — Pronunţat: -ţi-o-, DISPtÎNE, dispun, vb. III. 1. Tranz. A hotărî, a decide; a ordona. {Ah sol.) Imediat ce va putea dispune singură, va lichida [moşia] Babaroaga. REBREANU, r. i 259. 2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A avea la dispoziţie, a avea posibilitatea de a utiliza după bunul plac. Azi minerii dispun de şcoli de calificare, biblioteci, cluburi, tot mai multe locuinţe spaţioase şi luminoase, dispensare, magazine de stat pentru aprovizionarea cu alimente şi produse industriale. contemporanul, s. n, 1952, nr. 27, 1/1. Unde şi cum s-a petrecut lucrul? Rogu-te comunică-mi toate amănuntele de care poţi dispune, caragiale, o. vii 143. 3. Intranz. (Franţuzism) A ieşi învingător într-o întîlnire sportivă. Echipa locală a dispus de adversara ei. 4. T r a n z. A aşeza într-o anumită ordine, a aranja. Zările sînt umede, viorii, şi aburi uşor se înalţă, dezvelind orizontul dispus în coline, ANGHEL, pr. 173. Copii veseli.. .a- leargă, sub picioruşele lor sună prundul de pe aleile dispuse în amfiteatru. VLAHUŢĂ, o. A. m 33. Alte două strofe, dispuse într-acelaşi chip, împlinesc partea curat vînăto-rească şi, negreşit, cea mai interesantă a baladei. ODOBESCU, s. iii 89. 5. Refl. A căpăta bună dispoziţie, a se înveseli. DISPTÎNERE, dispuneri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) d i s-p u n e şi rezultatul ei. 2. (Neobişnuit) Dispoziţie (3). Glasul chiar, înmuiat în lacrime, are un nu ştiu ce mlădios care se-nvoieşte cu dispunerile inimii, odobescu, s. i 185. La Nisa am avut o oră de bună dispunere şi am scris « Bărăganul». ALECSANDRI, s. 52. DISPtJS, -Ă, dispuşi, -se, adj. (Adesea construit cu verbul «a fi» şi urmat de o completivă) Aflat într-o stare sufletească potrivită pentru a face un lucru, înclinat să..., gata de a.. . Ca bun camarad, e dispus să facă asta cu toată plăcerea. SADOVEANU, P. M. 114. Mîine... aţi fi dispuşi să primiţi pe cineva la dejun? caragiale, o. vii 25. Eram dispus să petrec, alecsandri, t. 747. ^ Expr. A fi (bine) dispus = a) a avea bună dispoziţie, a fi vesel, mulţumit. Toată ziua am fost bine dispus, a Ioana [era] dispusă, cu ochii strălucitori, cu un zîmbet batjocoritor, camil petrescu, T. i 108; b) fig. a fi ameţit de băutură. A fi rău (sau prost) dispus = a fi indispus, a fi fără chef. DISPUTA, disput, vb. I. 1. Tranz. (Despre persoane, grupări, colectivităţi; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A lupta pentru dobîndirea unui lucru, a fi în concurenţă pentru. .., a rivaliza. Familii. .. îşi dispută stăpînirea pămîntului. BOGZA, C. O. 263. O droaie de peţitori. . . îşi disputau mina ei. negruzzi, S. I 106. <> F i g. Stele şi constelaţii vestite. .. îşi văd disputată domnia de masele mari ale norilor. BOGZA, C. O. 51. (Rar, fără dativul pronumelui reflexiv) Arta nu trebuie să te dispute şi să te împartă. Ea te vrea tot, ca să ţi se dea toată, vlahuţă, o. A. 334. Refl. pas. (Despre competiţii sportive) A avea loc, a se desfăşura. Se dispută un meci de fotbal. 2. Tranz. (Franţuzism) A contesta (cuiva) dreptul asupra unui lucru. Oh! Nimeni n-are dreptul nicicum a-ţi disputa Pe viitor cea parte din fericirea ta. BOLINTINEANU, o. 120. 3. Refl. (Franţuzism învechit) A discuta (asupra unei chestiuni de principiu, a unei teme ştiinţifice etc.); p. ext. a se certa. (Refl. reciproc) Bogăţia, desfătarea, virtutea şi sănătatea Disputîndu-se-ntre ele... fiecare îşi găsea sieşi dreptate. PANN, p. v. ii 22. DISPTJTĂ, dispute, s. f. 1. Discuţie în contradictoriu între două sau mai multe persoane asupra unui subiect sau asupra unei teme; dezbatere, controversă; p. ext. ceartă. Acolo, la restaurant, se iscă o dispută între tustrei, c. petrescu, o. P. i 93. F i g. Marele masiv al Bucegilor se înalţă, cu fiecare stîncă şi cu fiecare perete de piatră, tot mai sus... ca pentru o tragică şi solemnă dispută cu... Piatra Craiului, bogza, c. o. 206. 2. (Sport) Competiţie. DISTÂNT, -A, distanţi, -te, adj. 1. (Despre persoane sau despre atitudinea lor) Care ţine la distanţă (pe alţii); rezervat, necomunicativ, rece. Domnul se întoarse cu un surîs de aprobare, dar deveni îndată indiferent şi distant. c. petrescu, î. n 147. 2. (Neobişnuit) Care se află la oarecare distanţă; depărtat, distanţat. | Şanţurile] sînt distante unul de altul, odobescu, s. rr 178. DISTANŢĂ, distanţez, vb. I. l.-Tranz. A pune un interval între două sau mai multe fiinţe sau lucruri, a lăsa o distanţă; a rări. DISTANŢARE — 133 — DISTINS 2. Refl. A se depărta (de un punct fix, de cineva sau de ceva), a lăsa în urmă, a întrece (pe cineva sau ceva). F i g. A se deosebi (de cineva) în idei, în concepţii etc.; a întrece (pe cineva) ca valoare. DISTANŢARE, distanţări, s. f. Faptul de a (s e) d i s t a n ţ a; îndepărtare. DISTANŢA, distanţe, s. f. 1. Lungimea celei mai scurte linii dintre două puncte; p. ext. spaţiu, întindere care desparte un punct de altul sau o persoană de alta. Se va păstra o distanţă egală între rînduri. Loc. ad v. Din distanţă în distanţă = din loc în loc, la anumite intervale. Se văd din distanţă în distanţă movile. ODOBESCU, S. n 166. Interval de timp care desparte două evenimente. 2. Depărtare. Au murit în aceeaşi zi, în oraşe diferite, Ia 300 km distanţă, camil petrescu, t. iii ‘46. F i g. între ei rămăsese oarecare distanţă, şi anume distanţa respectului pe care Constantin îl simţea pentru cultura acestui camarad. gai,action, o. i 130. Loc. a d v. La distanţă = la o oarecare depărtare. [Lupii] rămaseră lătrînd şi chelălăind la distanţă. SADOVEANU, z. c. 25. De Ia distanţă = de la un punct (relativ) depărtat. Am citit eu de la distanţă în gîndurile d-tale. camu PETRESCU, T. iii 137. Gore îi saluta de la distanţă. G. m. zamfirescu, m. ¿. l 247. ^ Expr. A ţine (pe cineva) la distanţă = a impune (cuiva) rezervă, a nu lăsa (pe cineva) să devină (prea) familiar, a se arăta distant (faţă de cineva). DISTANŢfliR, distanţiere, s. n. Piesă care are funcţiunea de a menţine distanţa reglementară dintre două piese sau două părţi de maşină. — Pronunţat: -ţi-er. DISTIH, distihuri, s. n. Grup de două versuri care alcătuiesc o strofă. Poezia «Gazel» de Coşbuc este scrisă în distihuri, cn Nu fac anacreontice, nici epigrame metrice in distihuri. caraGIAle, O. vil 56. (în versificaţia latină şi elină) Distih elegiac = grup de două versuri, dintre care primul e un hexametru iar al doilea un pen-tametru. DISTILA, distilez, vb. I. T r a n z. A separa un lichid de corpurile nevolatile pe care le conţine, transformîndu-1 în vapori, care apoi se condensează şi se colectează; a separa unul cîte unul dintr-un amestec lichid diverşii lui componenţi, supunînd lichidul la temperaturi diferite, pentru a colecta treptat vaporii fiecărui component. DISTILARE, distilări, s. f. Acţiunea de a distila. Distilarea petrolului prin încălzire în cazane închise. DISTILAT, -A, distilaţi, -te, adj. (Despre lichide) Care a fost supus distilării; separat sau purificat prin distilare; obţinut prin distilare. Apă distilată. (Substantivat) Produs obţinut prin distilare. Petrolul latn-pant este un distilat al ţiţeiului. distilatGr, distilatoare, s. n. Aparat de distilat. DISTILERIE, distilerii, s. f. Instalaţie industrială pentru distilare. V. rafinărie. Distilerie de petrol. Distilerie de spirt. DISTÎNCT, -A, distincţi, -te, adj. 1. Care nu poate fi confundat cu alte lucruri de acelaşi fel; deosebit, diferit. « O noapte furtunoasă » formează, împreună cu celelalte trei comedii, o perioadă bine distinctă în cariera literară a lui Caragiale. IBrXilEanu, S. 40. 2. Clar, evident, lămurit, desluşit. O notă muzicală distinctă. DISTINCTIV, -A, distinctivi, -e, adj. Care caracteri-zează un lucru în chip exclusiv, prin care un lucru se distinge, se deosebeşte, diferă de altul; care serveşte pentru recunoaştere; caracteristic. Note distinctive. DISTINCŢIE, distincţii, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul « a face») Deosebire, diferenţă. <)> Loc. a d v. Fără distincţic. Toţi locuitorii... fără distincţie, vor fi ţinuţi să se supună neinlirziat, fără ezitare. CAMIL PETRESCU, T. II 362. 2. Atitudine aleasă, fineţe, eleganţă (în înfăţişare şi ţinută). Ce port nobil.. . Cită simplitate şi atita distincţie totuşi. CAMII, PETRESCU, T. iii 452. Avea, în gest, in felul cum clătina capul, cu bunăvoinţă, cind asculta ce i se spune, o distincţie pe care. .. n-o mai întîlnise. G. M. ZAMFIRESCU, M. d. Ii 221. 3. Cinste acordată unei persoane care se remarcă printr-un merit sau care se evidenţiază într-un anumit domeniu de activitate; p. ext. semn onorific (premiu, decoraţie etc.) instituit pentru a recompensa un merit. Marea preţuire a regimului nostru de democraţie populară pentru munca femeilor s-a oglindit în miile de ordine, medalii şi distincţii cu care au fost răsplătite. SCÎnteia, 1952, nr. 2508. Băiatul nu l-a făcut de ruşine, a fost elev strălucit şi a luat diploma cu distincţie, rebreantj, r. i 95. — Variantă: distincţiune (pronunţat -ţi-u-) (galactica, o. i 132) s. f. DISTINCŢItJNE s. f. v. distincţie. DISTINGE, disting, vb. III. 1. Tranz. A deosebi un lucru de altul, graţie însuşirilor diferite pe care le posedă fiecare dintre ele; a deosebi. A distinge binele de rău. a Versid mai trebuie să procedeze şi prin inversiunea frazei, care contribuieşte a-l distinge de proză, MACEDONSKI, o. iv 42. Refl. pas. Diferite specii [de păsări]... se disting prin mărime, prin coloritul penelor, ODOBESCU, S. III 27. 2. R e f I. A se remarca, a se evidenţia (printr-o însuşire caracteristică). Copilul s-a distins prin bună-purtare, -+■ Tranz. A acorda cuiva o distincţie, un premiu. Numeroşi fruntaşi au fost distinşi cu medalia muncii. 3. Tranz. A vedea lămurit, precis; a desluşi. Prin zăbranicul serii, distingeam in depărtări dealurile Serbiei. GAI, act ion, o. I 29. în faţa ochilor, deschişi în beznă, mari pînă la durere, ca să pot distinge ceva înainte, îmi jucau flăcări albastre. G. M. zamfirescu, m. d. i 253. Adela va rămîne pentru tine mereu stinca pe care creşte floarea-reginei, atît de apropiată, că poţi distinge micile steluţe catifelate. ibrXilEanu, a. 186. A observa. Cu o atenţiune nu tocmai încordată, am putea distinge în poezia poporului simplicitatea ca formă, adin-cimea ca sentiment, naturalul ca mod de simţire şi cugetare. hogaş, dr. ii 178. — Forme gramaticale: perf. s. distinsei; part. distins. DISTINGERE, distingeri, s. f. (Rar, mai ales în legătură cu verbul «a face») Faptul de a (s e) distinge; deosebire, distincţie. [Negruzzi] nu face distingere între Moldova şi Mimtenia. iBRXiiyEANU, SP. CR. 18. Analiza acestei bucăţi ne poate ajuta să facem unele distingeri interesante între posibilităţile talentului acestui scriitor. ibrXieeantj, s. 3. DISTÎNS, -Ă, distinşi, -se, adj. 1. (în opoziţie cu comun, vulgar, ordinar) Care se remarcă prin însuşirile sale, care iese din comun: deosebit, remarcabil; (despre persoane) cu vază, ilustru, eminent; fin. | Un avocat! vt-a dojenit pentru obscuritatea şi trindăvia în care îmi duc viaţa şi a deplins distinsele calităţi pe care mi le ştia odată, gaiaction, o. i 26. Ţi se pare aşa de distins lucru să te faci că nu ştii curţi îi cheamă pe oamenii din pensiune? SEBASTiAN, T. 62, El a ettnoscut pe bărbatu-meu şi ştie că a fost un profesor distins, vlahuţă, o. a. iii 7. 2. (Astăzi numai ironic) Epitet dat femeilor (mai rar bărbaţilor) şi întrebuinţat în formule de politeţe. Şi dumneavoastră, distinsă doamnă, în numele cui luptaţi? baranga, v. a. 15. <$> (în formule de încheiere sau, rar, de intro- DISTONA — 134 — DISTRUGĂTOR ducere a scrisorilor) Cu cele mai distinse salutări, venim a vă comunica... [că] noine-am restabilit în Berlin, caragiale, o. vii 174, DISTONĂ, pers. 3 distonează, vb. I. Intranz. A fi în dezacord, a nu se potrivi (cu cineva sau cu ceva). Ridicătura de un violet palid distona cu celălalt pămînt gălbui, strîns ca în gheare de tufe de peliniţă şi tulpini veştede de diferite buruieni. cXlugXru, o. p. 55. în lumea asta mică şi vie [a gării], nu făceau pată supărătoare şi nu distonau decît pasagerii obişnuiţi, popa, v. 209. DISTONANT, -Ă, distonanţi, -te, adj. Care distonează, care nu se potriveşte într-un ansamblu, care nu este potrivit cu celelalte elemente. V. strident. Aceleaşi fraze care sună în gura lui Stratilat mai mult sau mai puţin corect... sînt cu totul distonante folosite de Manoliu. v. rom. decembrie 1953, 289. DISTORSIUNE, distorsiuni, s. f. Abatere (supărătoare) a unei oscilaţii sau a unei imagini de la forma iniţială. — Pronunţat: -si-u-.' DISTRA, distrez, vb. I. T r a n z. A face (pe cineva) să-şi petreacă timpul în mod plăcut, să-şi uite grijile; a înveseli, a amuza (pe cineva). Ca s-o mai distreze, Stamate o lua uneori cu el. bart, E. 46. Bucur mă înveleşte cu grijă... şi caută să mă distreze cu vorba lui glumeaţă. anghel, pe. 176. R e f 1. Să ne distrăm şi noi atunci, cum putem, camil petrescu, T. x 489. Ori jucăm să ne distrăm, ori poftim o băncuţă... şi lasă-mă-n pace! G. M. zamfirescu, m. d. I 29. DISTRAC'l'ÎV, -A, distractivi, -e, adj. Care distrează; plăcut, amuzant. Joc distractiv. DISTRACŢIE, distracţii, s. f. 1. Ceea ce distrează, ceea ce produce destindere sufletească; petrecere, amuzament. Am şi eu nevoie de plimbare, de o distracţie. camil petrescu, t. ii 139. Distracţia sătenilor este variată. ISAC, O. 271. 2. Lipsă de atenţie, neluare-aminte, neatenţie. Cezar, ca deşteptat din distracţie, se întoarce repede, camil PETRESCU, T. iii 448. (învechit, la pl.) Era plin de distracţii, moale în mişcări, glasul întunecat şi slab. RUSSO, S. 28. In cîte rînduri însă distracţiile tale Te fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale. ALEXANDRESCU, P. 92. DISTRĂGE, distrag, vb. III. Tranz. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de la ») A abate atenţia cuiva de la un lucru, de la o preocupare, de la o grijă. Amfiteatrele şi circurile romane prilejuiau spectacole deseori sîngeroase, mijloc de diversiune cu ajutorul căruia aristocraţia romană încerca să distragă masele de la frămîntările şi luptele sociale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 356, 2/5. 2. (învechit) A distra, a amuza. Dacă n-aş fi reţimît aici.. . m-aş repezi îndată să vă văz, cu speranţa că v-aş putea oarecum distrage, caragiale, o. vn 22. — Formă gramaticală: part. distras. DISTRAS, -A, distraşi, -se, adj. (învechit) 1. Distrat. Tînărul lucra înainte cu un aer distras, vlahuţă, o. a. în 10. Ea-l asmlta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă. EMINESCU, o. I 175. 2. Amuzat. Rîdeam cu dezmierdare Distraşi ca doi copii, coşbuc,' p. ii 193. DISTRĂT, -A, distraţi, -te, adj. Cu gîndul aiurea, dus pe gînduri; neatent. (Madala] a dat numai o distrată ascultare la ceea ce spunea moş Timofte. C. PETRESCU, R. DR. 78. Privirea mea distrată Prin negre rămurişti Mi-arată Doi ochi adinei şi trişti. TOPÎrceanu, b. 31. E aşa de distrat, aşa de visător, că nimic nu poate scăpăra o seînteie de atenţie în căutătura lui vagă. vlahuţă, o. a. 450. DISTRIBUI, distribui, vb. IV. Tranz. A împărţi ceva în mai multe locuri sau la mai multe persoane, dînd fiecăruia una sau mai multe părţi; a repartiza. Mitică, distribuind [bilete] cu autoritate: Ţie ţi-ăm adus două balcoane la Teatrul mic. camil petrescu, T. i 390. Un picolo.. . distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacîmurile de desert. C. PETRESCU, î. I 4. DISTRIBUIRE, distribuiri, s. f. Faptul de a distribui; împărţire, repartizare, distribuţie. Distribuirea bunurilor de larg consum prin întreprinderi comerciale de stat. DISTRIBUITOR1, distribuitoare, s. n. Aparat, piesă, dispozitiv sau maşină care asigură distribuirea agentului motor, împrăştierea unui curent, a unui material de lucru etc. Ştia că distribuţia curentului se face circular, cu un singur distribuitor. mihale, o. 252. ^ Maşină care serveşte la împrăştierea uniformă a unui material oarecare (pietriş, beton etc.) pe platforma unei şosele în construcţie. — Pronunţat: -bu-i-. DISTRIBUITOR2, -OARE, distribuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care distribuie (mărfuri, alimente, materiale. etc.). — Pronunţat: -bu-i-. DISTRIBUTIV, -A, distributivi, -e, adj. (în expr.) Numeral distributiv = numeral care arată repartizarea şi gruparea obiectelor în grupuri exprimate numeric. în propoziţia: « am dat fiecărui copil cîte două mere », « cîte două» este numeral distributiv. Atenţie distributivă — atenţie care poate fi îndreptată în mai multe direcţii în acelaşi timp. DISTRIBÎŢIE, distribuţii, s. f. 1. Faptul de a d i s-tribuí; distribuire, împărţire, repartizare. Adela a făcut critica completă a încăperii — înşirînd toate lipsurile unui confort relativ, stăruind mai cu seamă asupra greşitei distribuţii a mobilierului, ibrâileanu, a. 66. -f-Repartizarea rolurilor la actori; p. ext. ansamblul actorilor care joacă într-o piesă. Piesa se joacă cu aceeaşi distribuţie ca la premieră. 2. Ansamblul organelor unei maşini, care comandă automat efectuarea diferitelor faze de funcţionare a maşinii prin închiderea şi deschiderea orificiilor de intrare şi evacuare a agentului motor. DISTRICT, districte, s. n. 1. (în alte ţări; la noi, învechit) Subdiviziune teritorială administrativă. V. judeţ, ţinut. 2. (Sport; învechit) Unitate teritorială locală, în cadrul căreia se dispută un campionat. DISTRICTUAL, -A, districtuali, -e, adj. Care ţine de district, care se referă la district. — Pronunţat: -tu-al. DISTRÓFIC, -Ă, distrofici, -e, adj. De distrofie, privitor la distrofie; (despre oameni) care suferă de distrofie. Copil distrofic. DISTROFÍE, distrofii, s. f. Stare patologică constînd în dezorganizarea nutriţiei ţesuturilor, a organelor corpului sau a întregului organism. DISTRUCTIV, -A, distructivi, -e, adj. Care distruge; distrugător, nimicitor. — Variantă: destructiv, -â (galaction, o. i 142) adj. DISTRUGĂTOR1, distrugătoare, s. n. Navă de luptă cu viteză mare, care foloseşte în mod egal tunuri şi torpile. DISTRUGĂTOR2, -0ĂRE, distrugători, -oare, adj. Care distruge; nimicitor. Nu sînt torente, oricît de năprasnice, prin al căror clocot păstrăvii să nu urce, ţîşnind DISTRUGE — 135 — DIVANIST prin puhoiul apei, pe stînca de pe care ea se rostogoleşte, distrugătoare, bogza, c. o. 107. DISTRUGE, distrug, vb. III. Tranz. (Cu privire Ia obiecte concrete) A face să nu mai existe (spăr-gînd, ruinînd etc.); a nimici. Aceste ape violente, care rup stinci, doboară copaci, distrug drumuri şi locuinţe omeneşti... se numesc torenţi. mineralogia 53. [Apa] îşi îndreaptă torentele de înaltă tensiune asupra munţilor, distrugîndu-i. bogza, c. o. 179. <}' A b s o 1. Vîntul... poate şi măcina şi distruge. MINERALOGIA 29. <> F i lt. I-a distrus fericirea. — Forme gramaticale: perf. s. distrusei, part. distrus. DISTRUGERE, distrageri, s. f. Acţiunea de a distruge şi rezultatul ei; nimicire, ruinare, pustiire, năruire. Combătînd orice manifestare de pacifism burghez, trebuie să explicăm celor mai largi mase populare că un nou război ar aduce popoarelor cele mai grele distrugeri şi nenorociri şi că războiul poate fi preîntîmpinat numai prin lupta unită a tuturor partizanilor păcii. REZ. HOT. 1169. Apa se umflă şi izbucneşte, lăsind să se urce dinăuntrul ei o mare sete de distrugere. BOGZA, C. O. 98. Aceeaşi burghezie aduce nu numai sărăcirea ţărănimii, ci şi distrugerea industriei mici. ibrăilEanu, sp. cr. 196. DISTRUS, -A, distruşi, -se, adj. Nimicit, ruinat, dărîmat. DIŞTERNE vb. III v. dcştornc. DÎTÂI adj. invar. (Familiar) Mare, coşcogea. Eşti. .. ditai cruce de voinic! stancu, d. 279. — Variantă: ditamai (stancu, d. 93) adj. invar. DÎTAMAI adj. invar. v. ditai. DITIRAMB, ditirambi, s. m: (La greci şi la romani) Poem liric în onoarea lui Bachus; p. ext. poem liric caracterizat prin inspiraţie entuziastă. -4- F i g. Laudă entuziastă la adresa cuiva. DITIRAMBIC, -â, ditirambici, -e, adj. (Despre stil, cuvinte, discursuri etc.) Plin de laude excesive; elogios, entuziast. Discurs ditirambic. DIURÎTIC, -Ă, diuretici, -e, adj. Care provoacă sau ajută eliminarea urinei. — Pronunţat: di-u-, DIURÎZĂ, diureze, s. f. Producere şi eliminare de urină. — Pronunţat: di-u-, DIURN, -A, diurni, -e, adj. Din timpul zilei, de zi .^Mişcare diurnă — mişcare aparentă de rotaţie a sferei cereşti (împreună cu aştrii care par fixaţi pe ea) în jurul axei polilor, care se execută în timp de o zi siderală. — Pronunţat: di-urn. DIURNA, diurne, s. f. Indemnizaţie plătită unui salariat pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de o deplasare sau o misiune specială; (în trecut) suma plătită drept salariu unui diurnist. Postul acesta, nu e aşa că are un adaos de diurnă? c. petrescu, c. v. 92. — Pronunţat: di-ur-. DIDRNÎST, -A, diurnişti, -ste, s. m. şi f. (Ieşit din uz) Persoană angajată pentru servicii auxiliare ocazionale, care primeşte salariu după zilele lucrate. — Pronunţat: di-ur-, DIY, -A, divi, -e, adj. (Livresc, învechit; despre artişti, poeţi etc.) Care se află pe culmile cele mai înalte ale artei; divin (2). [Versurile lui Dante] vor trăi in toţi timpii. — Canzoni bunăoară !... — Căror, le-a făcut muzică divul Casella. macedonski, o. n 292. Magistnde scump şi poetule div, îmi vei spune? id. ib. 297. DIVA GA, divaghez, vb. I. Intranz. A se abate de la subiect; p. e x t. a vorbi aiurea, a bate cîmpii. DIVAGARE, divagări, s. f. Faptul de a divaga; divagaţie. Sentimentid unui mai lung timp disponibil şi calmul după-amiezii pe sfîrşite erau condiţii prielnice pentru divagări sentimentale. ibrăileanu, a. 133. DIVAGAŢIE, divagaţii, s. f. Abatere de la subiect, digresiune, divagare. Umplu. . . cele două coloane cu divagaţii pe care le credea poetice. CAMIL PETRESCU, N. 3S. DIVAN, divane şi divanuri, s. n. I. Un fel de canapea fără spătar, pe care se poate şedea sau dormi. M-am întins pe divanul din odăiţa mea. SADOVEANU, N. F. 96. Lungiţi pe divanurile moi, căpitanul Mincu şi doctorul Barbă-Roşie fumau, adî/iciţi în cetirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poştal. BART, E. 173. Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit pînă a doua zi foarte tîrziu. caragialE, p. 145. Plosca pe masă punea, Pe divan se aşeza, jarnîk-bîrseanu, d. 489. (Poetic) Toamna şi-a-ntins melancolia Pe-a dealurilor scunde divanuri mici de aur. perpessicius, s. 26. II. 1. (în Turcia din timpul sultanilor şi în ţările aservite ei) Consiliu compus din sfetnicii tronului, cu atribuţii politice, administrative şi juridice. în ziua aceea au venit la curte... peţitorii unui fecior de boier mare, sfetnic al divanului, galaction, o. i 70. împăratul porunci să se adune divamd. ISPIRESCU, L. 117. Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici, care-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii, atît în divan cît şi la ordie. ODOBESCU, S. A. 126. Divan ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iaşi şi la Bucureşti) şi au cerut unirea ţărilor romîne. între ţăranii fruntaşi care au luat parte împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi Moş loan Roată. CREANGĂ, a. 151. 4- Adunare, şedinţă a consiliului de stat. Boierii soseau la divan, cei mai mulţi călări. SADOVEANU, z. c. 82. [Ciocoii] fur în ziua mare în divan, în adunare; Fără frică de robie, De bătaie, puşcărie; Căci ei sînt privilegiaţi Şi de pravili apăraţi, bolliac, o. 184. E x p r. A ţine (sau a sta, a şedea Ia) divan = a ţine consiliu; p. ext. a sta de vorbă, a sta la taifas. De prin morminte umbre mari se scoală.. . Şi ţin divan sub bolţile surpate. iosiF, p. 24. Sală, clădire în care se adunau odinioară membrii consiliului de stat; p. ext. loc de adunare şi consfătuire. Părul din mijlocul satului era odinioară... divanul unde sfătuia satul. RUSSO, O. 119. Şi tni-l duc intr-un divan, Unde domnul cu caftan... Sta culcat pe-un buzdugan, Lîng-un grec ţarigradean. alec-sandri, p. p. 89. 2. (învechit) Judecată, proces. Nimeni din voi nu se plinge că din cuib a fost gonit. . . Sau că n-a putut să roază de frica vrunui duşman Pergamentele antice, condicile de divan. ALEXANDRESCU, m. 208. Vinde-ţi maică rochiţa Şi-mi descuie temniţa, Vinde-ţi maică tulpanu Şi-mi aşază divanu. SEVASTOS, c. 274. -(¡> E x p r. A face (cuiva) divan pe spinare=a bate (pe ciiieva). Nu-ţi tot bate gioc de mine, C-avenivara ca mîine De te-oi prinde-n lunca mare Să-ţi fac divan pe spinare. alECSANDRI, p. p. 260. III. Denumire obişnuită în Orientul apropiat şi mijlociu, a unor colecţii de poezii aşezate în ordinea alfabetică a rimelor; culegere de poezii care imită poezia orientală ; culegere de naraţiuni. «Divanul persian i> este titlul unei opere de Mihail Sadoveanu. a întăi, divanurile acestea s-au ţinut la India, pe urmă... au ajuns în forme schimbate la apuseni, fie în latineşte, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5. DIVANÍST, divanişti, s. m. (învechit) Divanit. Are trecere la boierii divanişti. .. Se zice că-i bine primit de însuşi paşa. alecsandrt, t. 1434. DXVANIT — 136 -- DIVINITATE DIYAjN'ÎT, divaniţi, s. m. (învechit şi arhaizant) Membru al divanului domnesc; p. ext. persoană cu trecere pe lîngă domnitor, făcînd parte din protipendadă. Despre tulburări în ţară şi viclenia unor boieri divaniţi [titlu]. SADOVEANU, Z. C. 125. DÎVA, dive, s. f. (învechit) Artistă de operă sau de cinematograf foarte mult admirată de public. V. vedetă. Visezi.. . mai cu seamă la diva, care a debutat la Neapole. IBRÂILEANU, a. 9. Diva. . . apare pe scenă într-un costum abracadabrant, caragiaxe, o. iii 10. DTVERGfÎlNT, -A, divergenţi, -te, adj. (în opoziţie cu convergent) 1. (Despre două sau mai multe linii geometrice, raze luminoase etc.) Care, plecînd de la un punct comun, se îndreaptă în direcţii diferite. (Fiz.) Lentilă divergentă = lentilă care ¡jre proprietatea de a împrăştia razele incidente. (Mat., despre o serie) Care nu are o sumă determinată a termenilor săi. 2. Fig. (Despre păreri, concepţii, atitudini) Care se deosebesc, se contrazic, care urmăresc scopuri diferite. DIVERGENŢĂ, divergenţe, s. f. 1. Deosebire de păreri, de concepţii, de atitudini; nepotrivire, neînţelegere. Divergenţe pot exista şi între membrii uneia şi aceleiaşi grupări politice, cu atît mai mult între state destul de deosebite ca structură; esenţial este însă spiritul de colaborare şi voinţa de a rezolva toate problemele prin buna înţelegere. GHEORGHIU-DEJ, arT. cuv. 8. ^ Expr. (Despre o parte a unui complet de judecători) A face (sau a îi în) divergenţă = a avea păreri deosebite asupra unei pricini judecate. 2. (Mat.') Proprietatea unor drepte de a pleca dintr-un punct în direcţii diferite. ^ Proprietatea unei serii de a nu avea o sumă determinată a termenilor ei. DIVERS, -Ă? diverşi, -se, adj. 1. (Urmînd substantivul) Diferit, variat, felurit. Mişcarea mondială în favoarea tratativelor se desfăşoară pe larg şi sub forme diverse în diferite ţări. scînteia, 1953, nr. 2756. Fapt divers ~ fapt mărunt, întîmplare banală, de toate zilele. Un fapt divers — sinuciderea în împrejurări ciudate a unui cu?ioscut personagiu bucureştean. M, I. cara-giai Expr. A da divorţ = a intenta acţiune de divorţ. — Variantă: div6rs (sadoveanu, r. M. 63,ibrXieEantt, a. 65) s. n. DIVORŢĂ, divorţez, vb. I. I n t r a n z. (Despre soţi) A se despărţi prin divorţ. Va ti'ebui să divorţez ca să se termine toată povestea, camii, PETRESCU, T. i 212. Tranz. fact. Era să divorţeze pe femeia unui prefect. DEI.AVRANCEA, la TDRG. DIVORŢĂT, -Ă, divorţaţi, -te, adj. Care este despărţit de soţie (sau de soţ) cu îndeplinirea formelor legale; care a obţinut divorţul. DIVULGĂ, dii'ulg, vb. I. T r a n z. A face ca o taină să fie cunoscută de toată lumea; a da în vileag, a da pe faţă. Aceşti colegi te-au demascat din clipa in care au descoperit că divulgi secretele consiliilor. CAMII. PETRESCU, T. ii 588. Un amănunt pe care meşterul. . . îl uitase sau se încăpăţînase să nti-l divulge. G. M. ZAMFIRESCU, m. D. ii 361. DIVULGARE, divulgări, s. f. Faptul de a divulga. D1VULGATOR, -OĂRE, divulgatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care divulgă (o taină, o veste etc.). (Glumeţ) Mi-am îndeplinit. datoriile melc către ţară, şi ca academic romiu şi ca divulgator al cunoştinţelor de arheologie rominească. odobescu, s. iii 622. I)IZI'NTEIÎIC, -Ă, dizenteriei, -e, adj. De dizenterie, privitor la dizenterie. Simptome dizenterice. + (Substantivat) Persoană bolnavă de dizenterie. DIZENTERIE, dizenterii, s. f. Boală molipsitoare care se manifestă prin ulceraţii intestinale, dureri violente în abdomen şi diaree cu sînge. DIZERTĂŢIE s. f. v. disertaţie. DIZEUR, dizeuri, s. m. (Franţuzism) Cîntăreţ de estradi care interpretează bucăţi de muzică uşoară. V. c u p 1 e t i s t. — Pronunţat: dizor. DIZEUZA, dizeuze, s. f. (Franţuzism) Cîntăreaţă de estradă care interpretează bucăţi de muzică uşoară. V. c u p 1 e t i s t ă. — Pronunţat: dizoză. DIZGRAŢIA, dizgraţiez, vb. I. Tranz. (în trecu;, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoinţa, de graţia de care s-a bucurat pinii atunci, a-i retrage favoarea, a-I arunca în dizgraţie. V. o r o p s i, urgisi. Nevastă-mea, Ia cea mai mică mutră a mea, dizgraţia v.umaidecit pe oricine. ca Mir, petrescu, u. N. 47. Vai!. . . sintem ameninţaţi Să DIZGRAŢIAT — 138 — DÎRĂ ne pierdem locuinţa Şi să fim dizgraţiaţi. alexandrescu, m. 209. — Pronunţat: -ţi-a. I)IZGRAŢIAT, -Ă, dizgraţiaţi, -te, adj. 1. (în regimurile trecute) Care şi-a pierdut bunăvoinţa sau graţia unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior etc.; căzut în dizgraţie. V. oropsit, urgisit. Curtezan dizgraţiat. 2. (Neobişnuit) Lipsit de graţie, de farmec; dizgraţios. «Insă, dar, pentru că, deoarece »... răsar fără necesitate in scrierile poeţilor noştri, potopind ideile sub umpluturile lor dizgraţiate. macedonski, o. iv 40. — Pronunţat: -ţi-at. DIZGRĂŢIE, dizgraţii, s. f. (în trecut) Pierderea bunăvoinţei, a graţiei, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgraţie. —Variantă: (învechit) (Iczgrâţic (negruzzi, s. i 309) s. f. DIZ GIîAŢIÎ-RE. dizgraţicri, s. f. Acţiunea de a dizgraţia. — Pronunţat: -ţi-a-. DIZGRAŢIOS, -OASĂ, dizgraţioşi, -oase, adj. Lipsit de graţie, de farmec, de drăgălăşie. Expresiunea « tînji-toarc » ni se pare cam dizgraţioasă. MACEDONSKI, o. rv 64. — Pronunţat: -ţi-os. DIZHrâNŢ s. f. v. disidenţă. DIZEN’VOLTÜRÁ s. f. v. desinvoltură. DIZBUERDÁ vb. I v. dezmierda. DIZMIEUDARE s. f. v. dezmierdare. DEZMIERDAT, -A adj. v. dezmierdat. DIZOLVA, dizólv, vb. I. Tranz. I. A dispersa molecular o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă în altă substanţă (adesea lichidă) obţinîndu-se astfel o soluţie. Tinctura de iod se prepară dizolvînd iodul in alcool. R e f 1. Sulfatul de magneziu se dizolvă în apă. 2. (Cu privire la o societate, la o adunare etc.) A face să-şi înceteze activitatea, să nu mai funcţioneze. Să dizolvăm Camera, alecsandri, t. 1735. DIZOLVANT, -A, dizolvanţi, -te, adj. 1. (Chim.; despre lichide) Care are însuşirea de a dizolva. <> (Substantivat, m.) Apa este dizolvantul multor substanţe. 2. F i g. Care dezagregă, descompune, disociază, nimiceşte. Filozofia amară şi dizolvantă a lui Schopenhauer. vlahuţâ, o. a. in 40. DIZOLVARE, dizolvări, s. f. Acţiunea de a dizolva. 1. (Chim.) Dispersarea moleculară a unei substanţe în altă substanţă. Dizolvarea grăsimilor se face cu uşurinţă în cloroform. Căldură de dizolvare = căldură degajată în timpul dizolvării unui corp. 2. Desfiinţare, încetare de a mai funcţiona (a unei societăţi, a unei adunări, a unui corp constituit). DIZOLVAT, -A, dizolvaţi, -te, adj. (Despre substanţe solide, lichide sau gazoase) Care e dispersat molecular în altă substanţă; care e în stare de soluţie. DÎLDOR s. f. v. dîrdoră. DÎLMĂ, âilme, s. f. (Regional) 1. Fermă de relief izolată avînd forma unui mamelon. V. gorgan, gîlmă, grui. 2. Ridicătură sau val de pămînt (construit de oameni) servind ca hotar; semn prin care se desparte un ogor de altul; coamă, răzor. DÎMB, dimhuri, s. n. Ridicătură de teren mai mică decît dealul; deluşor, colină, colnic. Te-aştept mine în sori! a răcnit el de departe, de pe un dîmb. SADOVEANU, N. F. 56. Pîrîul... ocolea pe sub nişte dîmburi şi pe sub nişte locuri de păşune, galaction, o. i 293. Pe la prînzul cel mare, iacătă-jnă-s şi eu de după un dîmb. creangX, a. 54. Ridicătură mică de pămînt (la un şanţ, la o groapă etc.). Tăcuţi, se aşezară pe un dîmb moale, cu iarba mare, deasupra malului nalt, sub streşina ramurilor zăvoiului. sadoveanu, o. iv 77. După ce cxdege florile vine la drum cu braţul încărcat, se aşază pe dîmbul şanţului. . . le întocmeşte într-un buchet, ibrâileanu, a. 48. DÎMBUUÎŢ, dîmbuleţe, s. n. Diminutiv al lui d î m b. Asemeni unei săniuţe de copil. .. Sălta rotund şi uşor pe cîte un dîmbuleţ. popa, v. 153. în mijlocul acelui eleşteu se ridica un dîmbuleţ. ispirescu, h. 236. dîmbuşOr, dîmbuşoare, s. n. Dîmbuleţ. Se aruncau în cea dintîi scobitură de teren, după un dîmbuşor sau pe loc întins şi trăgeau, v. rom. noiembrie 1953, 155. Soldaţii se mutau din gropile frontului pe dîmburi şi pe dîmbuşoare. camilar, n. i 370. DÎNSELE s. f. pl. art. (în superstiţii) Ielele. Stai pe loc, ce, te-au apucat dînsele? contemporanul, vrrn 10. D ÎNSUL, DÎNSA, dînşii, dînsele, pron. pers. (Uneori e considerat ca o formă mai politicoasă decît «el», sau i . se atribuie chiar valoarea lui «dumnealui») El, ea. (întrebuinţat la nominativ) Dar să-ţi povestească dinsul o întîmplare... ca din gazetă! sadoveanu, o. A. I 220. Dînsa pofti oaspeţilor bun venit. c. PETRESCU, S. 31. Deşi dînstd era numai de douăzeci şi trei de ani, ea îl socotea om deplin, slavici, o. ii 47. Şi dînsa se face din ce în ce mai roşie la obraz, fără să răspundă. caragiale, o. ii 261. <$> (Construit cu prepoziţii) Lelea Ileana grăieşte şi pentru dînsul. sadoveanu, n. V. 65. Acum intîia oară îşi aveau feciorul acasă la dînşii. slavici, o. i 88. El se apropie cu bunăvoinţă de dînşii. caragiale, o. ii 237. Zîmbiră între dînşii bătrînii tăi prieteni, eminescu, o. I 91. Ieşi tu, mîndră-n drumul lui Şi-i dă gură bietului Şi grăieşte cu dînsul, Doară-i stîmpăra plînsul. jarnîk-bîrseanu, d. 113. ^¡> (Alternînd cu pronumele « el», pentru variaţie) Crezi că n-a văzut el că nu mă tem de dinsul? sadoveanu, o. v 69. Deşi foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; aşa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dînsul. caragiale, o. ii 172. Acum, să vedem, care pe care ? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. creangX, p. 301. (Uneori, popular, ţine locul numelor de lucruri) Paloşul şi suliţa să le ţii la indemină, ca să te slujeşti cu dînsele cînd va fi de trebuinţă. ispirescu, l. 4. .<>. Loc. adv. (După verbe tranzitive a căror acţiune se răsfrînge asupra unei persoane, pentru a arăta intensitatea unei acţiuni) Ca pe dînsul sau ca pe dînsa = straşnic, grozav; ştii, colea.. . [Ercule] chemă pe Diomede la luptă, îl răpuse pre el şi îl dete iepelor de-l mîncară ca pe dînsul. ispirescu, U. 48. Cea mai tînără [dintre nurori]... trînteşte baba în mijlocul casei şi-o frămîntă cu picioarele şi-o ghigoseşte ca pe dînsa. creangX, p. 13. (Substantivat, popular) Soţ, soţie. Să ştii că dînsu-al meu e supărat! G. M. ZAMFIRESCU, m. d. I 103. — Forme gramaticale: gen.-dat. (rar în limba literară) dînsului (ispirescu, l. 98), dînsei, dînşilor, dînselor. DÎRA vb. I v. dîrî. DÎRĂ, dire, s. f. I. Urmă continuă lăsată pe pămînt, pe nisip, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect tîrît; p. ext. urmă care se face pe pămînt sau pe un obiect prin curgerea unui lichid, a unor grăunţe etc. A dispărut o sanie -uşoară, Lăsînd in urmă două dîre lucii, cazimir, L. u. 37. Pe braţul Nataliei se vedea o dîră de singe. Se lovise căzînd. d. zamfirescu, r. 172. Ei se luase după DÎRDALĂ — 139 — DÎRMON dira de mălai ce o presărase fata. ispirescu, l. 334. (Mama-pădurilor] fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupindu-şi cale prin păduri, brăzdînd pămîntul cu dîră lungă. eminescu, n. 8. F- i g. Apele lui trag in lungul pămîntidui dira adîncă.. . a unui ire- versibil destin, bogza, c. o. 11. Deodată cei 90 fr. pierduţi ii răsăriră înainte, cu o diră de mizerii după dinşii: chiria casei, birtul. D. zamfirescu, la tdrg. <$> Expr. A înce dîră = a lăsa urme, semne (că a umblat cineva pe acolo). A face dîră prin barbă = a face începutul unui lucru, a stabili un obicei (rău), a crea precedente. Urme lăsate de om sau de un animal pe pămînt, pe zăpadă etc. Iepurele fricos şi vulpea vicleană... se silesc a-şi minţi gonacii şi a încurca dira lor printre tidpinile despuiete. odobescu, s. m 41. Mi-ar place să străbat. .. luncile cu răchită, după umbra dîrei de mistreţ, id. ib. 77. Să iei dira Oilor Pînă-n calea Furilor. teodorescu, p. p. 515. 4" F i S- Urmă de miros (de parfum etc.) lăsată de cineva. Lăsase pe urma ei o diră de miros de aer, pe care nasul Pisicuţii, cu mult mai priceput decît al meu, o descoperise, hogaş, m. N. 94. 2. Dungă, rază de lumină. Iazul sta neclintit ca o oglindă uriaşă, cu luna în fund şi c-o dîră de lumină albă din fund pînă la mal. sadoveanu, o. i 379. Prin dîra de lumină, se vede o umbră înaintînd cu paşi grăbiţi, caragiale, o. ii 226. Nu soare a răsărit, Ci murgu-mi e-mpodobit, Numai aur şi argint, Face diră pe pămînt. păsculescu, L. P.- 61. DÎRDALĂ, dirdale, s. f. (Regional) 1. Persoană care vorbeşte mult şi fără rost; flecar; p. ext. om de nimic. Căci nici noi sîntem neşte dirdale. BUDAI-deleantj, ţ. 85. Ce dîrdală de om, vorbeşte gura fără el! ŞEZ. xxm 45. 2. Cal slab, bătrîn şi neputincios; dîrloagă, mîrţoagă, gloabă. ^Expr. A ajunge slugă la dîrdală = a ajunge slugă la dîrloagă, v. d î r 1 o a g ă. , DÎRDĂI vb. IV v. dîrdîi. DÎRDÎÎ, dîrdîi, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre fiinţe) A tremura (de frig, de frică etc.). Bolnavul dîrdîia mereu. dumitriu, N. 237. Dirdîise de spaimă, fusese o jucărie în bătaia ordinelor şi-a gloanţelor, camilar, n. i 303. A dîrdîit de frig în paltonaşul căptuşit subţire, pas, z. m 42. Calul se cutremură şi dîrdiie din toate încheieturile, caragiale, p. 39. (Despre dinţi) A clănţăni (de frig, de frică). Le dîrdiiau dinţii din gură, intr-o spaimă vecină nebuniei, popa, v. 270. îi dîrdiie dinţii şi-i galben pierit. coşbuc, p. I 207. Aşa tremurau de tare, de le dîrdiiau dinţii în gură. CreangX, p. 256. 2. (Despre pămînt, ferestre etc.) A se cutremura, a se clătina; a dudui, a răsuna. Geamurile dirdîiră de ropotul aplauzelor, camilar, n. i 421. Jucau, chiuiau şi dîrdiiau sub ei duşumelele, id. ib. ii 326. Varniţele clocoteau pufnind în stropi albi, sitele de sirmă dîrdiiau alegind nisipul, anghel-iosif, c. l. 53. 3. Fig. (Despre oameni) A vorbi mult şi fără rost, a spune fleacuri; a trăncăni, a flecări. (Atestat în forma dîrdiiesc) Bre, femeie, ce tot dîrdîieşti degeaba, poţi să tai şi butuci la capul lui. dunXreanu, ch. 122. Ce mai dîr-diieşte guleratu cel de ciocoi? alecsandri, T. 80. ^ A critica, a bîrfi. (Atestat în forma dirdăi) Dac-ar şti el... de unde-am pornit astă-noapte, ş-ar strînge lioarba acasă; n-ar mai dirdăi degeaba asupra căişorilor mei. creangX, a. 127. — Prez. ind. şi: dîrdiiesc. — Variantă: dîrdăi vb. IV. DÎRDÎIALĂ, dîrdîieli, s. f. Tremur, tremurătură, scuturătură (din cauza frigului, a fricii etc.). Intră iarăşi în dugheană, cuprins de o nouă dîrdiială de friguri, caragiale, S. u. 73. + Clănţănit din dinţi. DÎRDÎÎT s. n. Faptul de a dîrdîi; dîrdiială. + Zvîcnire. Să fi văzut [la horă] îndoiala rotundă a trupului şi dirdîitul vinelor sprintene, ai fi crezut că naiba gîdelă astă tinerime plină de foc ş-o aruncă în sus ca p-o minge. delavrancea, s. 55. DÎRDORĂ s. f. 1. (Precedat de prep. « în ») Toi, zor. în dirdora jocului nimeni n-are vreme să bage de seamă înghesuiala. STAncu, d. 235. Meşteşugarii erau în dirdora lucrului, pas, z. i 171. Expr. A ii în dîrdora însurătorii = a-i arde de însurătoare, a umbla de zor să se însoare. 2. (Atestat şi în forma durdură) Belea, bucluc, încurcătură, necaz. Acu vreo două luni... s-a întîmplat la noi o durdură mare, de-a fost omorît un negustor. POPA, V. 262. Spaimă. Ştiu că am tras o durdură bună, ,cău-tîndu-te. creangX, p. 268. L-o trecut o dîrdoră, da o scăpat. ŞEZ. xxm 45. — Variante: dîldoră (rebreanu, r. n 54), durdnră s. f. DÎRÎ, dirăsc, vb. IV. Tranz. (Popular) A călca (ceva) lăsînd dîre. Cine dracul te-a adus... Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci fîneţele, Să-mi dirăşti livezile, Şi să-mi paşti ierburile? TEODORESCU, P. P. 627. — Variantă: dîră (teodorescu, p. p. 67) vb. I. DÎRJ, -E adj. v. dîrz. DÎRJĂLĂ, dirjale, s. f. (Regional) 1. Băţ (lung şi gros), bîtă, ciomag, măciucă; p. ext. coadă, mîner al unei unelte (topor, coasă etc.). Se uitau la mine şi parcă mă loveau cu beldia, cu dîrjala, aşa mă priveau. sTancu, d. 396. 2. Prăjina lungă a îmblăciului, de capătul căreia este legat hădăragul. — Pl. şi: dîrjele (ŞEZ. vil 122). DÎRJENIE s. f. v. dîrzcnie. DÎRLĂU, dîrlăi, s. m. (Regional; depreciativ) Flăcău, tînăr. Vi se duc dîrlăii, voi rămîneţi cu mine-n sat. camilar, n. n 404. DÎRLOĂGĂ, dîrloage, s. f. Cal slab, prăpădit şi bătrîn; mîrţoagă, gloabă. Are o dîrloagă de cal care abia se mişcă. E x p r. A îi (sau a so băga, a ajunge) slugă la dîrloagă = a fi (sau a ajunge) sub comanda, sub conducerea unui om nevrednic, nepriceput. Tănăsică era. . . păgubaş din sărăcia lui de slugă la dîrloagă. G. M. ZAMFIRESCU, m. D. i 52. Dacă n-am ţinut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă, şi acum, vrind nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie. creangX, p. 212. — Variantă: (neobişnuit) dîrl6g, dirlogi (camilar, n. n 455), s. m. DÎRL0G1 s. m. v. dîrloagă. DÎRLOG2, dirlogi, s. m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ştreangul legat de căpăstru, pe care îl ţii în mînă cînd duci calul de aproape. V. h ă ţ. Ne dădeam jos din căruţă şi pleoscăind din cizme, unul punea mîna pe dirlogi, altul punea umărul la leocă. galaction, o. I 453. Văd pe Tasache al meu intrind în ogradă şi ducînd de dirlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal. hogaş, m. N. 8. Moş Nichifor apucă iepele de dirlog şi cîrneşte căruţa. creangX, p. 128. La roşul se ducea... Mîna pe dirlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De şa că se sprijinea, teodorescu, p. P. 523. DÎRLOGÎL, dirlogei, s. m. (Popular) Diminutiv al lui d î r 1 o g. Este-un cal legat... Şi pe el mi-l ţin Vro cinci vornicei, Vro cinci comişei: doi de dîrlogei. teodorescu, p. p. 45. DÎRMON, dirmoane, s. n. Ciur cu găuri mari pentru cernut cereale, seminţe, nisip etc. Expr. A (rcce (sau a da, a cerne) prin ciur şi prin dîrmon= a) a cerceta, a examina (ceva sau pe cineva) în amănunt; p. ext. a DÎRMOZ — 140 — DOAMNĂ bîrfi. Celelalte vînluraa, dau prin ciur şi prin dirmon neajunsurile Sultănichii. DEî.avrancha,' s. 44;.b) a trece prin multe, a păţi multe, a căpăta experienţă. Voi roşiţi fără-n-doială, cititori, — dar vă prefaceţi... Aide! Aţi trecut cu toţii şi prin ciur şi prin dînnon. siacedonski, o. i 413. A învăţat carte pînă la glezne Şi e Trecut prin ciur şi priit dînnon. PANN, p. v. m 153. Cantitate (de ceva) cîtă încape într-un astfel de ciur. Un dirmon de grăunţe, a Fata văduvei luă o legătură de caiere şi un dirmon de fuse şi plecă la mătuşa Dana în pădure, vissarion, b. 171. dîrmOz, dîrmoziy s. m. Arbust care creşte în regiunile deluroase, avînd frunze late, flori albe şi fructe în formă de boabe roşii-negricioase (Viburnum lanterna). DÎRSTA, dîrste, s. f. Piuă rudimentară fixată la o apă curgătoare, în care se bat dimia, abaua, postavul etc., cu ajutorul unor ciocane de lemn. [S-a dat] menţiune onorabilă. .. pentru herestrăul în miniatură.. . şi dîrsta ce lucrau la grădină. I. ionescu, p. 555. — Variantă: drîsfă s. f. DÎRVĂLĂ, dîrvale, s. f. Muncă grea şi istovitoare; roboteală, corvadă. L o c. a d j. şi a d v. De dîrvală = de muncă grea, de corvadă, de roboteală. Cal de dîrvală. Haine de dîrvală. c=n Crescuse de dîrvală prin pragurile vecinilor bogaţi, păscîndu-le gîştele. camilar, n. I 19. E x p r. A rămînc de dîrvală = a rămîne pe drumuri, a nu mai avea posibilitate de trai. Mi-au rămas de dîrvală pruncii. CAMiifAR, n. I 172. Amară mi-i inima. .. rosti. .. şi se sprijini de-un arbore. Acuma am rămas cu totul de dîrvală pe faţa pămîntului. id. ib. H 3ÎS. A îacc (pe cineva) de dîrvală = a ocărî, a face de batjocură, a face cu ou şi cu oţet, a face de două parale. Ş-ai atacat vîrtos pe miniştri?.. .-I-am făcut de dîrvală. ai,ecsandri, t. 1650. DÎRVAR, dirvari, s. m. (învechit) Slujitor care aducea lemne din pădure la curţile boiereşti şi avea grijă de încălzitul camerelor. Cele patruzeci de lude; scutelnici, pescari, văcari, vînători şi dirvari, i-am împrăştiat în tot judeţul. FIT,imon, c. 45. DÎRZ, -A, dîrjiy -zey adj. 1. îndrăzneţ, curajos, hotărît, cutezător. Popoarele se pătrund de conştiinţa că pot obţine victoria păcii prin luptă perseverentă şi dîrză. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. Şi sufletul meu ameţit se simte Mai dîrz privind la culmea-naltă. beniuc, v. 7. Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba înaltă şi dîrză. ibraixeanu, a. 150. De astă dată nu se mai opri sfiicios pe la poartă, ci-şi luă inima-n dinţi şi dete drept înainte, deschise uşa-n lături şi se-nţepeni dîrz dinaintea bătrinei. vx.ahuţX, N. 130. Aprig, înverşunat. Tăun fu chemat la Sfatul Popular. Veni, dîrz, împreună cu Trandafira. camilar, tem. 265- Am făcut o sforţare dîrză să mă înfrîng. CAMIL PETRESCU, u. n. 229.- Un domn senator, care se plimba de colo pînă colo, ţifnind şi aruneîndu-mi căutături foarte dirze.. . mă interpelează foarte de sus. CARAGIAI.E, o. VII 296. 2. Neînduplecat, neclintit; p. ext. îndărătnic, încăpăţînat. Eu atîta pot să-ţi spun, mamă: aţine-te dîrză, aţine-te pînă vin^eu. căminar, n. i 252. Dar sufletul tău in mine-nvăscut Tot dîrz a rămas şi tot nu se-ndoaie. stancu, C. 141. Ce-o fi avînd oare feciorul meu de s-a făcut aşa de dîrz? slavici, o. I 101. 3. Mîndru, semeţ, ţanţoş. Cu greutate mare, izbutea să se ţie treaz şi dîrz în şa. sadoveanu, z. c. 42. F i g. Păunenii se mirau mai ales de grădini: frumos rînduite.. . cu răsadurile vii şi dirze în cavaluri sătule de apă. sadoveanu, p. M. 311. Pentru dinsul toate zburătoarele, mîndri păunaşiy sălbăticoşi cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dîrji... toate picau ca fermecate, odobescu, s. iii 180. ^(Adverbial) Dar ce-ai păţit?... — Ce să păţesc, zise Ivan dîrz, ia ! am căptuşit nişte iepuroi, şi am de gînd să-i jumulesc. creanga, p. 304. — PI. şi: (m.) dîrzi (camii^ar, n. i 245), -(f.) dirje (m. i. CARAGIAI.E, c. 137). — Variantă: dîrj, -e (dei,a-VRANCEA, A. 100, CARAGIAI.E, o. I 309) adj. DÎRZÎNIE s. f. 1. Fire sau manifestare de om dîrz; îndrăzneală, curaj, cutezanţă, hotărîre. Tudor şi mişcarea condusă de el ne arată. . . ăîrzcnia luptei poporului pentru libertate. IST. R.I’.R. 297. îşi recăpăta dîrzenia şi avea simţămîntul că niciodată nu se va mai întoarce în foc. camilar, N. I 303. 2. îndărătnicie, încăpăţînare, înverşunare; perseverenţă. Neîndurători faţă de ei înşişi şi faţă de pămîntul pe care s-au pomenit, l-au muncit cu dirzenie, silindu-l să se acopere de roade, bogza, C. O. 270. 8. Mîndrie, semeţie. In ciuda hainelor boţite şi rupte, în ciuda murdăriei înspăimîntătoare care-i acoperea parcă şi ochii, îşi păstra neştirbită şi dîrzenia şi demnitatea. GALAN, Z. R. 353. — Variantă: dîrjfinio (popa, v. 307) s. f. DÎRZÎE s. f. (învechit) îndrăzneală, hotărîre, cutezanţă, curaj; p. ext. obrăznicie, aroganţă. Nu arma ta mă domoleşte, ci dîrzia ta faţă cu mine. ghica, s. 351. Auzi dirzie! blestemăţie! Obrăznicie Şi mojicie! ai,ec-Sandri, T. r 111. Tomşa! El te-a învăţat a vorbi cu atîta dîrzie? negrUzzi, s. i 139. DO s. m. invar. Treapta întîi din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. Do-mi-sol-la Vesel cîntaţi din guzla (= instrument muzical monocord). MACEDONSKI, O. X 132. DOĂGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucăţile de lemn, uneori puţin încovoiate, care formează corpul unui butoi, al unui ciubăr sau al altor vase strînse în cercuri. Eu sint ca o bute fără doage, nu se mai ţine în mine nimica. SADOVEANU, P. M, 305. Vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt Iernii lucrat, slavici, o. i 69. N-a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, p. 261. Din aceşti stejari se fac... doagele. i. ionescu, d. 250. <^Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi ţicnit, trăsnit, într-o ureche. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsea o doagă, macedonski, o. iii 57. El, lip-sindu-i o doagă.. . ia trei sute de lănţujele de aur şi anină fiecării oi cite unul la grumaz, marian, o. ii 318. O nebunit ghiuju... — îi lipseşte o doagă. alEcsandri, T. 230. A lipsi mulfe doage (unui lucru) = a avea multe defecte. Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. sadoveanu, p. m. 128. 2. F i g. Fire, fel de a fi, mentalitate ciudată, sucită, plină de toane. Cu birăul iese omul uşor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui. SLAVICI, la TDRG. E x p r. (Depreciativ) A ajunge (a veni sau a cădea) în doaga cuiva = a avea comportări ciudate, nepotrivite cu linia normală de conduită, a ajunge la fel cu cineva lipsit de valoare sau sucit la fire. A ajunge în doaga copiilor, a Ai căzut în doaga lui Tomiţă. davidoglu, o. 78. Ce-ţi faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi in doaga lui Paşadia? M. I. CARAGIALE, C. 114. Parc-aş fi agiiins: în doaga palamariului de la sfîntu Onofrei. ALECSANDRi, t. 896. A lăsa (pe cineva) în doaga Iui = a lăsa (pe cineva) în toanele lui, a nu-şi mai face de lucru cu el. 3. (Har) Ghizdul fîntînii. Miron se simţi cuprins de un fel de beţie, se aşeză pc doaga fîntînii. SLAVICI, N. I 86. D0ĂMNĂ, doamne, s. f. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politeţe întrebuinţat izolat sau pus înaintea numelui unei femei căsătorite căreia i se adresează sau despre care vorbeşte cineva. Domni cu monoclu şi doamne cu buze vopsite. ISAC,- o. 90. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi fără pălării, ibrăileanu, a. 7. [în caretă] se afla o DOAR — 141 — DOBÎNDĂ doamnă a cărei frumuseţe era încă strălucitoare. MACE-donski, o. iii 16. Mă liotărîi să mă duc la doamna B. NEGKUZZI, S. I 67. (Franţuzism; urmat de adj. posesiv) Tînguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osindi. negruzzi, s. i 47. (învechit, totdeauna cu determinări adjectivale) Soţie de boier; jupîneasă. Orice-i zicea boieriul sau doamna acestuia să facă, ea pe loc şi făcea. MARIAN, o. II 386. <£- (Azi, fără determinări) Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormint. ibrăilEanu, a . 15. Nume dat în trecut de copiii de şcoală învăţătoarelor şi profesoarelor căsătorite. 2. (într-o epocă mai veche) Soţie a unui monarh sau a unui prinţ. V. regină, principesă. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, o. I 149. Domnule, măria-ta, Pe Codreamd nu-l ierta, Că... pe doamna ţi-a fura. aeecsandri, p. p. 90. Regină, suverană. (F i g.) Şi din neguri, dintre codri, iremurînd s-arată luna: Doamna mărilor ¡-a nopţii. EMINESCU, o. i 148. 3. Compus: (Bot.) doamilă-mare = mătrăgună. Strînge dumneaei şi zamă de mătrăgună, ce se cheamă la noi «doamnă-mare ». sadoveanu, n. p, 35. DOAR adv. (Şi, mai rar, în forma doară) 1. (Exprimînd ideea unei delimitări sau restricţii; uneori urmat de « de » sau « că ») Numai. Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş. Topîrceanu, b. 54. Să ne întrecem din trintă. — Din trîntă? Doar de-ţi e greu de viaţă. crKanga, p. 52. Cind cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. Grecul nimic nu zicea, Doar gemea, se văita. şez. rv 133. <0- E x p r. Doar că nu ... = aproape că. . ., puţin a lipsit să nu . . . Şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său; doară căci nu-i zisese că şade chiar la dînsul. ISPIRESCU, i.. 186. (Adeseori întărind pe «fără» sau «afară de») Afară doar de un briceag, pe care îl cumpărasem din Sibiu, altceva n-am pierdut, gai.action, o. I 63. Că n-ai. . . Nici o brazdă de ogor... Făr'doar cioareci cu şinor. jarnîk-bîrsEanu, d. 404. 2. (în propoziţii cauzale coordonate) Desigur, vezi bine, după cum se ştie. De unde să ştii dumneata? Doar ■nu eşti ghicitor, sadoveanu, p. m. 45. Ce fînaţe, măi nebune? Doar pămîntul nu-i al tău. alecsandri, p. p. 99. (Precedat de o negaţie) Vedea că i-au fost luat banii prin înşelăciune şi tîlhărie, iar nu doar că ştiau juca mai bine. negruzzi, la tdrg. 3. (Exprimă o posibilitate sau o probabilitate) Poate, probabil. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă într-inşii şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, creangă, p. 193. Cind am venit eu cu tata şi cu fraţii miei.. . din Ardeal în Pipirig... unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova ? Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva! id. A. 19. Un vultur, şezînd intr-un loc înalt, pîndea, doară şi-ar vina ceva de prînz. tichfndeai,, f. 5. + (Mai ales în propoziţii finale; urmat uneori de «de») în speranţa că... Citeam zece jurnale pe zi, doar oi afla ceva despre ca. camil pexrescu, t.i 48. Se fineau de caretă, alergînddupă ea... doar de le-o pica vreun gologan. MACE-donski, o. iii 25. Tot aştepta, doar o veni Flăcăul mai curînd. coşbuc, p. I 282. Nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. creangă, p. 67. (Repetat) Cu ochelarii pe privirea udă Cată unchiul, doar -doar o să vadă. beniuc, v. 136. Socotiră că este mai isteţ să-şi piardă urma in codri, doar-doar vor izbuti să scape de gloaba turcului. GALACTion, o. I 280. Muncea în dreapta şi în stingă, ca doar-doar a încăleca pe nevoie, creangă, p. 140. <£• Ex p r. într-o doară sau (rar) de-o doară = la noroc, la întîmplare, pe nimerite. M-atn uitat aşa, într-o doară, preda, î. 16. Mai nu crede, mai se-ndeamnă Şi răspunde — aşa-ntr-o doară. IOSIF, v.' 86. Plecă într-o doară, ia aşa, peste cîmp, unde o vor duce-o ochii. ISPIRESCU, I,. 398. A cerut aşa de-o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l trimisese pe mezin. caragiale, o. iii 99. Fără doar şi poafc = desigur, neapărat, necondiţionat, fără nici o îndoială. [Căpitanul] are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar şi poate are să-l omoare. ISPIRESCU, L. 143. Fără doar şi poate, te-aşteaptă, biata fată! siacedonski, o. îl 154. Hai să fugim împreună... — Ce zici? Vrei să mă furi?. . . — Fără doar şi poate. alecsandhi, T. I 55. 4. (Transilv., în fruntea unei propoziţii interogative la care se aşteaptă un răspuns negativ) Oare. Vai, mîndruţă de departe, Ce tot faci, de nu scrii carte ? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urit? jarnîk-bîrseanu, d. 142. <$■ (învechit, precedat de « au », în întrebări retorice la care se aşteaptă un răspuns afirmativ) Au doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă? NEGRUZZI, s. I 140. — Variante: doară, (numai în e x p r.) dor (ispi-rescu, l. 376, odobescu, s. i 461) adv. D0ĂRĂ adv. v. doar. DOBĂŞ s. m. v. tobaş. DOBĂ s. f. v. tobă. DOBITOC1, dobitoace, s. n. Animal patruped domestic (v. vită) sau (mai rar) sălbatic (v. fiară, jivină). Din fiecare cîştig de bani să cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc, sadoveanu, d. p. 97. Bietele dobitoace, înhămate cu şleauri şi cu frînghii, îşi bălăngăneau vijelios clopotele. macedonski, o. iii 19. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînte, de demult ar fi sfîşiet pe om. creanga, p. 209. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace. . . Care cred despre sine că preţuiesc ceva. alexandrescu, p. 67. DOBITOC2, -OACĂ, dobitoci, -oace, s. m. şi f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligenţă sau de bun simţ. Unde sînt cizmele şterpelite, dobitocule? camilar, N. I 280. <'> (Adjectival) Nu l-am crezut aşa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. c. pexrescu, c. v. 354. D0BIT0CESC, -EĂSCĂ, dobitoceşti, adj. 1. De dobitoc, al dobitoacelor. împărăţia dobitocească, Ca şi a noastră cea omenească, Statornicie vecinică n-are. alexandrescu, m. 347. 2. F i g. De om fără inteligenţă, prostesc. Acelaşi dispreţ inconştient şi dobitocesc de ce poate să se petreacă în inima şi mintea unui băiat care începe şi el a simţi şi a pricepe lucrurile. VLAHUŢĂ, la TDRG. DOBITOCÎŞTE adv. Ca dobitoacele, în chip brutal, bestial; prosteşte. DOBITOCÎE, (2) dobitocii, s. f. 1. Fel sau fire (ca) a dobitoacelor;-prostie, nerozie. Singurele lucruri de care ştia să vorbească... celor ce-i preţuiau dobitocia, m. i. cauagiai.e, c. 15. 100 la sută!... ce tâlhărie!.. . ş-ai avut dobitocia să le plăteşti? alecsandri, t. 1251. 2. Faptă sau vorbă nesocotită, prostească; tîmpenie, prostie. Ţapule, zise el cătră iubitu-i vînători, totodată îngrijitori de cîni şi părtaş la toate dobitociile. contemporanul, iv 301. DOBÎNDĂ, dobînzi, s. f. 1. Sumă de bani care se plăteşte pentru un împrumut, reprezentînd un anumit procent din suma împrumutată. A da, a lua bani cu dobîndă. cm Au hotărît amîndoi dobînda şi două soroace pentru capete, gai.action, o. i 177. Nenea Scarlat.. . îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. caragiat.E, c. 88. Şi-o fi scos capetele Ş-acum bea dobînzile. teodorescu, p. p. 545. <$> Expr. A plăti. DOBÎNDI — 142 — DOBOŞAR (cuiva) cu dobîiidă = a se răzbuna (pe cineva) pentru o pagubă sau o suferinţă. Cîştig obţinut de pe urma banilor învestiţi într-o afacere. Nu-i vorbă, primarul mai ştie că banii aceştia o să şi-i scoată el, cu dobînda lor cu tot; dar una-i să-i dai grămadă şi alta-i să-i vezi înapoi cu ţîrîita. SP. POPESCU, M. G. 22. 2. Cîştig, folos, profit. Bunicul a cumpănit şi a petrecut printre degete dobînda noastră. Sadoveanu, K. F. 29. Noi nu umblăm după dobindă personală... ci voim spor pentru folosul obştii, id. P. M. 208. Să vină cu izbîndă Anul cu mare dobindă. ODOBESCU, S. III 228. Mai bine este să fii cu un om vrednic la pagubă, decît cu un mişel la dobindă. negruzzi, s. I 248. 3. (învechit) Pradă de război. Inimile războinicilor se moleşesc de bunătăţile dobînzilor. SADOVEANU, D. P. 7. Alergau la lupte, unii pentru glorie... cei mai mulţi pentru dobinzi şi prăzi, negruzzi, s. i 273. E x p r. A sluji în dobînda = a merge la război fără a fi plătit, ci numai avînd drept la pradă. Slujind în dobindă şi iubitori de bogăţie, ei dobîndiseră mult de la Mihai. BĂLCESCU, o. II 311. DOBÎNDÎ, dobîndesc, vb. IV. Tranz. (învechit; astăzi solemn sau arhaizant) 1. A obţine ceva în urma unei străduinţe, a unui efort, a ajunge la..., a se alege cu...; a cîştiga. Slujitorii hanului au dobîndit bună pradă la Gloduri, sadoveanu, N. p. 272. în casa noastră primindu-l bine, A lui favoare să dobîndim. ALECSANDRi, t. i 276. Toţi cei ce au făcut arături timpurii au dobîndit roade. I. ionescu, M. 61. A primi, a căpăta. Te poţi înfăţişa cu tărie la Stambul, ca să dobîndeşti încă o cinste, sadoveanu, z. c. 241. [în timpul imperiului roman] două rele mari, care mistuiau împărăţia şi care îi pregăteau căderea: robia şi proprietatea cea mare, trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici, ce fiecare colon dobîndise la început. BĂLCESCU, O. II 11. Am avut o mîndruliţă Ş-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndească. jarnîk-bîrseanu, d. 99. <$> ■ Fi g. Dărăpănătura aceasta... dobîndea in bătaia lunii ceva tainic. M. 1. CaragialE, C. 127. <$- (Determinat prin «în dar ») [Erau] şi nişte pomi ce făceau mere de aur şi pe cari şi.. . [Junona] le dobîndise în dar de la mumă-sa. ISPIRESCU, u. 12. (în unele construcţii fixe) A dobîndi copii (copilaşi etc.) = a i se naşte cuiva copii. Filozofii săi îl mingîiau [pe împărat] că cel puţin a dobîndit cocon. SADOVEANU, D. p. 13. Dobîndi un drag de copilaş. ISPIRESCU, I,. 41. 2. A procura, a face rost de.. ., a găsi. Traian Mîne-cuţă... o luă spre mînăstioară, « ca să dobîndească acolo un fagure de miere nouă». sadoveanu, p. m. 282. Cum a putut să dobîndească otrava care a pus sfîrşit amarelor ei suferinţi? id. M. 127. Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobîndind Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind, S-a dus seara ca să-i strîngă de pe cîtnp. pann, N. H. 28. -<)• (Cu privire la persoane) Cum era turcul, aşa şi robul pe care-l dobîndise! GALACTION o. I 299. 3. (Cu privire la oraşe, cetăţi, ţări) A cuceri. Seve-rinul, in sfîrşit, l-am dobîndit. davila, v. v. 78. Ştiu că englezii mă vor ucide, crezînd că după moartea mea vor dobîndi ţara Franciei. ODOBESCU, S. I 19. A venit vremea ca să dobîndească Ardealul pe seama împăratului. bXl-cescu, o. n 307. DOBÎNDÎRE, dobîndiri, s. f. Faptul de a dobîndi; cîştigare, căpătare, obţinere. De ce să moară fără să încerce dobîndirea libertăţii? camuak, n. I 367. A fost o civilizaţie pentru a cărei dobîndire sute de mii de oameni şi-au dat pe rînd tributul. BOGZA, c. o. 94. Se putea intr-adevăr încerca ceva. .. pentru dobîndirea acelor cărţi. sadoveanu, z. c. 158. DOBORÎ, dobor, vb. IV. Tranz. 1. A da jos (ceva sau pe cineva), a culca, a răsturna, a trînti la pămînt, a prăbuşi, a dărîma. [Dihania] dobora in drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colţii. ispirescu, u. 39. Vîntul... doboară stejari falnici şi desfoaie blînăe flori, alecsandri, p. a. 132. Pleacă către pădure în mină cu o săcure Ceva lemne să doboare, pann, p. v. i 89. F i g. Ca să dobori poarta robiei, iţi trebuie umeri ca ai mei. CAMIL petrescu, T. 11 598. Refl. (Rar) Un altar ce se doboară Cind vin trăsnete de sus! COŞBUC, P. I 213. Deodat-o bardă crudă prin aer luce, zboară, Loveşte !... gios bătrînul c-un vaiet se doboară, ALECSANDRI, p. iii 303. + (Regional) A cosi. Scoală, dragul mamh, să te duci să dobori iarba ceea. REBREANU, i. 45. 2. A face să se desprindă şi să cadă din locul unde este fixat (atîrnat, agăţat). [Piatra] va lovi în pom... şi va doborî mere. camii, petrescu, T. iii 509. •4- (Cu privire la fiinţe sau obiecte care zboară sau plutesc în aer) A face să cadă, a da jos; a prăbuşi. A doborît un avion. Iacă un ţînţar a ajuns tocmai la vîntid turbat şi voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. ispirescu, L. 321. [Nobilul pleca la vînătoare] ca să doboare.. . cocorii, răpezind asupră-le agerii săi şoimi. odobescu, s. m 54. 3. (Cu privire la persoane) A înfrînge, a birui, a supune, a distruge; a răpune. Luminatul împărat... a doborît pe toţi duşmanii. SADOVEANU, D. P. 160. Eşti o neroadă dacă îţi închipui că e. în stare să mă doboare cineva, camil petrescu, T. 1 259. Pentru cea din urmă oară Aş voi să-l văd cum luptă şi pe zmeu cum îl doboară. EFTimiu, î. 111. -ţ. (Cu privire la stări, situaţii, împrejurări) A nimici, a desfiinţa, a stîrpi. Pui în lanţuri ai tăi ani, Pe copii ţi-i faci orfani, Vădu-veşti soţia, De cumva-ndrăzneşti să zici Că ai drept să te ridici Să dobori hoţia, neculuţa, ţ. d. 42. + (Subiectul e un fapt, un eveniment sau o stare psihică ori fizică) A învinge, a birui, a copleşi. Boala şi mizeria l-au doborît înainte de vreme [pe Eminescu], Sadoveanu, e. 83. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GalacTion, o. i 41. Grelele încercări de tot soiul prin care trecuse... ar fi doborît un uriaş. M. 1. caragialE, c. 12. Stas-o doboare cu totul întristarea. ISPIRESCU, L. 59. 4. (Sport; cu privire la recorduri) A depăşi. Echipa naţională de ştafetă'a doborît recordul de 4x100 de metri. DOBORÎRE, jdoboriri, s. f. Acţiunea de adoborî şi rezultatul ei. 1. Răsturnare la pămînt, prăvălire. Doborirea copacilor. 2. Desfiinţare, zdrobire, nimicire. Fără doborirea prin revoluţie a capitalismului şi cucerirea puterii de către clasa muncitoare, problema naţională nu poate fi rezolvată. lupta de clasX, 1953, nr. 1-2, 42. Suferea şi răbda, cu o credinţă nezdruncinată in doborirea fascismului. camilar, n. i 325. DOBORÎT, -A, doboriţt, -te, adj. (Despre oameni) învins, zdrobit, distrus. DOBORÎTORj -OARE, doboritori, -oare, adj. Care doboară; nimicitor, copleşitor. DOBORÎT0RĂ, doborîturiy s. f. Mulţime de arbori căzuţi sub acţiunea furtunii, a zăpezii etc. DOBOŞ s. n. (Mai ales în expr. doboş-tort) Tortă făcută din mai multe foi de aluat suprapuse, între care se introduce cremă de şocolată, foaia de deasupra avînd o glazură de zahăr ars. DOBOŞÂR s. m. v. toboşar. DOBROGEAN — 143 — DOCTORIŢĂ DOBROGEAN1, -Ă, dobrogeni, -e, adj. Din Dobrogea, care. ţine de Dobrogea. Datoria lui e să mă iniţieze în serviciul special al acelui judeţ dobrogean. sadoveanu, p. M. 114. Intre linia întortocheată, unde pămîntul dobrogean se frînge ca să se facă ţărm, şi linia onduloasă a nisipurilor veşnic vînturate de lopeţile mării se întinde, cu întreruperi, un brîu de pante mănoase. GAi.ACTrox, o. i 437. De trei nopţi însă turcul dobrogean Ahmet Mamet doarme la carceră, sahxa, n. 114. DOBROGEAN2, -Ă, dobrogeni, -e, s. m. şi f. Persoană care locuieşte în Dobrogea sau este originară din această regiune. DOBROGEANCĂ, dobrogence, s. f. Femeie care locuieşte în Dobrogea sau este originară din această regiune. DOBZ vb. I v. dobzăla. DOBZĂlA, dobzălez, vb. I. T r a n z. (Mold.) A bate zdravăn, a snopi în bătaie. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu. creangX, p. 28. Las’c-oi dobzăla-o eu! negruzzi, s. m 31. — Variantă: dobză vb. I. DOC1 s. n. Ţesătură groasă de bumbac din care se fac haine de vară, salopete etc. îşi manifestă bucuria, scoţînd pălăria de doc. C. PETRESCU, î. ii 200. Se traseră la comandă, unde era aşezată o masă mare, iar deasupra întinsă o pînză de doc alb, ca să nu străbată soarele. dunXreanu, ch. 164. DOC2, docuri, s. n. 1. Bazin înconjurat de diguri, în care intră vapoarele spre a fi încărcate, descărcate sau reparate; ansamblu de clădiri şi de instalaţii care deservesc un port. Muncitorii însă s-au retras dincolo de docuri şi aşteaptă. sahia, N. 39. Lingă poarta docului, trenurile manevrau, iar fabricile, dinlăuntrul lor, trimiteau un zgomot surd, neîntrerupt. 1 >uNXRKANT;, N. 18. Armatorul trebui să-şi scoată din docuri minunea în care avea să îmbarce multiplele dihănii ale marelui Barnum. anghel, pr. 71. <$- Doc plutitor = instalaţie plutitoare, prevăzută cu compartimente care pot fi umplute sau golite de apă şi servind la repararea navelor. 2. Magazie într-un port în care se depozitează cereale şi alte mărfuri; antrepozit. V. siloz. DOCAR, docare, s. n. Trăsurică uşoară, uneori acoperită cu pînză, avînd două sau patru roţi. V. b r e c. Cristea venea în docarul înalt cu doi cai. sadoveanu, m. c. 207. îl petreceam din cerdac cu privirea, pînă cind docand dispărea la cotitura şoselei. C. PETRESCU, s. 110. într-un docar mic cit o găoace de nucă, tras de un cal bătrîn numai cît un şoarece, se suiră Floricica cu domnul Georges. hogaş, m. n. 44. DOCÎNT, docenţi, s. m. Grad didactic în vechea organizare a învăţămîntului superior. DOCENŢĂ, docenţe, s. f. Titlul şi funcţiunea de docent. Doctorul Băllan... îşi susţine luni examenul de docenţă, ca Mir, petrescu, T. m 296. DOCnÎR, docheri, s. m. Muncitor care lucrează în docuri la încărcatul şi descărcatul vapoarelor. Greva a fost organizată de conducătorii sindicatului docherilor. scînteia, 1953, nr. 2835. DOCÎL, -A, docili, -e, adj. (Despre fiinţe) Care se supune la orice cu uşurinţă, fără să protesteze; bun, blînd, ascultător. Nu-şi credeau ochilor cînd vedeau că, din elevul docil şi totdeauna cu lecţiile învăţate, se desprinde, progresiv, un tînăr... capricios la învăţătură. GalacTION, o. I 20. Roşu îşi revărsă asupra docilului redactor toată înţelepciunea-i politică, rebreanu, R. n 145. -$>• F i g. Liniştită şi docilă, Dunărea lăsă drumul deschis şalupei noastre. arghEzi, p. 'i\ 41. <> (Adverbial) Are cineva de pus vreo întrebare tovarăşului Filip? — se ridică în picioare pretorul, ascultînd docil îndemnul şoptit de Ilinca. v. rom. mai 1954, 22. DOCILITATE s. f. însuşirea celui care se supune cu uşurinţă, care se lasă condus de alţii. Era uimitoare docilitatea cu care ele... executau.. . mişcările. CAMII, PETRESCU, u. N. 98. DOCT, -A, docţi, -te, adj. (Uneori cu nuanţă de ironie) Plin de erudiţie; învăţat, erudit. Discursul... mi s-a părut mult prea doct. odobescu, S. n 309. DOCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană care posedă studii medicale superioare şi are dreptul de a trata bolnavii; medic. De răniţi au grijă doctorii, camilar, n. i 62. îţi trebuie un doctor şi o îngrijire specială, sadoveanu, p. m. 119. Nu ţineam de loc să sporesc cu unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentileţea doctorului Nicu. M. i. caragiai.K, c. 131. Am dat femeii... un bilet pentru doctorul din tîrg. ibrXii,Eanu, a. 179. (Glumeţ) Cînd ai s-ajungi doctond [maşinilor]... ai să ştii să umbli cu orice fel de maşini, pas, z. i 307. 2. (De obicei urmat de determinări arătînd felul studiilor) Cel mai înalt titlu academic acordat de către o instituţie de învăţămînt superior. Doctor în filozofie. Doctor în chimie, o Ai putea mai la urmă, să laşi prea bine pe domnul doctor să plece singur in escursiunile sale ştiinţifice. HOGAŞ, m. n. 101. (Familiar) Persoană pricepută, iscusită, specialistă într-o lucrare, într-un domeniu de activitate. E doctor în meseria lui. — Variantă: (1, popular) d6ftor (stancu, d. 177, CAMII, PETRESCU, T. II 135, CREANGĂ, A. 15) S. m. DOCTORAL, -Ă, doctorali, -e, adj. Pedant, încrezut, îngîmfat. Ton doctoral. t=i Grav şi doctoral... i-am ţinut o prelegere. ibrXii,EANu, a. 188. DOCTORAND, doctoranzi, s. m. (învechit) Candidat la examenul de doctorat, aspirant la titlul de doctor (în special de doctor în medicină). DOCTORAŞ, doctoraşi, s. m. Diminutiv al lui doctor; medic tînăr, (uneori peiorativ) medic lipsit de valoare. Coboară, rîzind stînjenit, doctoraşul, sadoveanu, p. m. 213. — Variantă: (popular) doftorăş (Caragiale, o. ii 91) s. m. DOCTORAT, doctorate, s. n. Treapta cea mai înaltă în calificarea oamenilor de ştiinţă din învăţămîntul superior; examenul dat în acest scop. Şi-a dat doctoratul.a Doi ani îmi luase teza de doctorat în filozofie, camii, petrescu, t. iii 498. DOCTORI, doctoresc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A îngriji un bolnav. Doctoream şi încurajam soldaţii, care de multe ori mureau în braţele mele. russo, o. 50. Refl. (învechit; atestat în forma doftori) A se vindeca. Doctorii mă asigură că am numai plămînul stîng atacat şi că cu îngrijiri multe mă pot doftori. bXlcescu, la giiica, a. 578. — Variantă: doftori vb. IV. D0CT0RÎE, doctorii, s. f. Medicament prescris de doctor; leac. Dar poate pînă in primăvară să se facă bine cu doctoria pe care şi-o aduce, sadoveanu, p. m. 192. [Radu] adueîndu-şi aminte, cum ţi-ai aduce aminte de o doctorie neplăcută, vorbeşte mai repede. CAMII, PETRESCU, T. n 105. Sonia... turnă doctoria în lingură. C. petrescu, c. V. 218. — Variantă: (învechit şi popular) doîtoric (sadoveanu, d. p. 11, hogaş, dr. ii 96) s. f. DOCTORIŢĂ,' doctoriţe, s. f. Femeie care are titlul de doctor în medicină, care practică medicina. — Accentuat şi: doctoriţă. DOCTRINAR — 144 — DOFTOROAIE DOCTRINAR, -A, doctrinari, -e, adj. Cu caracter de doctrină, care ţine de doctrină. + (Substantivat, m.) Persoană care formulează sau susţine o doctrină, redu-cînd-o la principiile fixe ale unui sistem. — Variantă: (învechit) doctrinarul (odobescu, s. iii 15) adj. m. DOCTRINÁRIU adj. m. v. doctrinar. DOCTRINA, doctrine, s. f. Totalitatea principiilor, tezelor, învăţăturilor fundamentale alé unui sistem politic sau ştiinţific. document, documente, s. n. 1. Act emanat de la o autoritate sau de la un particular, prin care se adevereşte un fapt, se conferă un drept sau se recunoaşte o obligaţie. Chestiunea paşaportului era ceva mai grea... totuşi Constantin avea asigurări, de la un funcţionar amic, cum că va avea la mină preţiosul document peste două-trei zile. GALACTION, o. I 145. Tot ceea ce am cerut... este trecut în protocoale şi întovărăşit de dócilmente, camii, petrescu, b. 185. 2. Text scris sau tipărit, inscripţie sau altă mărturie servind la cunoaşterea unui fapt actual sau istoric. Un loc important în istoriografia rornînă îl ocupă publicarea de documente şi editarea cercetărilor în legătură cu istoria relaţiilor economice, politice şi culturale juso-romîne. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 372, 5/3. Întîm-plarea pe care vreau s-o povestesc e adevărată şi ar putea sluji poate celor ce adună documente pentru psihologia mulţimii, sadoveanu, o. vi 381. [Bălcescu] petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de răposatul căpitan Cornescu Olteniceanu. ghtca, s. a. 142. 3. (în expr.) Document de partid — a) act conţinînd o declaraţie, o hotărîre, o rezoluţie emanată de la un organ de conducere al partidului (comitet central, conferinţă, congres) şi în care, analizîndu-se o situaţie dată, se trasează calea de urmat pentru viitor; b) act privind calitatea de membru de partid sau activitatea unei organizaţii de partid. DOCUMENTA, documentez, vb. I. Refl. A se informa amănunţit şi temeinic pe bază de documente. Timpul dat pentru întocmirea referatului să fie îndestulător, să permită referentului să se documenteze temeinic. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373, 5/3. D0CUMENTÁR, -A, documentari, -e, adj. Cu caracter sau valoare de document, care are drept scop să prezinte fapte sau date informative dintr-un domeniu de activitate (ştiinţă, artă etc.). Material documentar. + (Substantivat, n.) Film sau operă scrisă bazată pe documente, care prezintă fapte reale, din viaţă. Volumul e un documentar de o semnificaţie adincă, o lucrare care aduce unul din ccle mai zdrobitoare argumente în rechizitoriul unui regim de exploatare şi ruşine, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 5/1. DOCUMENTARE, documentări, s. f. Acţiunea de a (se) documenta; informare temeinică pe bază de documente; dovedire prin documente, argumentare, dovadă, probă. Schiţa.. . necesită o documentare temeinică, o cunoaştere adincă a vieţii şi a oamenilor, contemporanul, S. ii, 1954, nr. 379, 3/2. DOCUMENTAT, -Â, documentaţi, -te, adj. 1. Atestat, dovedit, susţinut pe baza unor documente. 2. întemeiat pe documente, bine informat. Articol documentat. DOCUMENTAŢIE, documentaţii, s. f. Totalitatea mijloacelor de informare relative la, o problemă anumită sau Ia un domeniu de activitate. Pentru însuşirea ştiinţei şi tehnicei sovietice, staic la dispoziţia oamenilor de ştiinţă, a inginerilor şi tehnicienilor, a muncitorilor, documentaţia şi literatura de specialitate sovietică. CONTEMPORANUL, s. n, 1953, nr. 368, 1/6. DODECAÎDRIC, -Ă, dodecaedrici, -e, adj. Care se. referă la dodecaedru. DODECAEDRU, dodecaedre, s. n. Poliedru cii douăsprezece feţe. Dodecaedru romboidal. Dodecaedru pentagonal. + (Min.) Cristal din sistemul cubic cu douăsprezece feţe. DODECAGGîÎ, dodecagoane, s. n. Poligon cu douăsprezece laturi. DODECAGONÂL, -Ă, dodecagonali, -e, adj. Care se referă .la dodecagon. Piramidă dodecagonală. DODECAR, dodecari, s. m. (învechit) Monedă valo-rînd doisprezece lei vechi. Numără cele cincizeci de pungi de bani, în mahmudele, dodecari, funduci şi rubiele. Fl-UMON, C. 132. DODECASILĂB, dodecasilabi, s. m. • Vers de douăsprezece silabe. DODECASILĂBIC, -Ă, dodecasilabici, -e, adj. (Despre versuri) Care are douăsprezece silabe. DODi, dodesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A găsi ceva din întîmplare, a da peste ceva; a pune mîna pe ceva, a înhăţa. Mai ales crapu să vită ca por'cu în nămolu din fiui[l şi nu e chip să-l dodim. STĂNOIU, C. i. 82. DODH s. f. pi. (Numai în expr.) A vorbi sau a grăi (cam) în dodii = a vorbi fără şir, a vorbi aiurea, a aiura. începură. .. a grăi despre dinsul cam în dodii. ispirescu, 36. Vorbeşti şi tu ia aşa în dodii cîteodată. CREANGĂ, P. 154. Mi se pare că vorbeşti cam în dodii făcîndu-mi o asemine întrebare, negruzzi, s. I 229. A lăsa pe cineva în dodiilc lui = a se dezinteresa de cineva care manifestă toane, capricii, a-1 lăsa în voia lui, a nu se mai ocupa de el. Noi copiii o lăsăm in dodiile ei. STANCU, d. 5. (Rar) A umbla sau a merge (ca) în dodii = a umbla (sau a merge) în neştire,- năuc. DOFl'OR s. m. v. doctor. DOFTORĂŞ s. m. v. doctoraş. DOFTORI vb. IV v. doctori. DOFTORICESC, -EĂSCĂ, doftoriceşti, adj. (Popular şi familiar) De doctor, medical. Se mai ajută şi ea, cum poate, cu meşteşugul doftoricesc. CAMII, PETRESCU, O. I 177. Trimisese cuconu Ioniţă pe nepotul său... ca să înveţe doftoriceasca ştiinţă, hogaş, DR. II 95. DOFTORICI, doftoricesc, vb. IV. Tranz. (Popular şi familiar) A îngriji un bolnav folosind (mai ales) mijloace empirice. îl doftoricise toată noaptea, cu leacuri. G. M. zamfirescu, m. d. ii 153. DOFTORÎE s. f. v. doctorie. DOFTORlT s. n. (Popular şi familiar) Acţiunea de a trata o boală, practica tratării bolilor. Slujba doftoritului. CARAGIALE, o. iii 48. DOFTORlŢĂ, doftoriţe, s. f. (Popular) Doftoroaie (2). Lîngă rănit stătea nevasta lui Afonschi; era, dragă doamne, şi doftoriţă. contemporanul, vn 42. DOFTOROAIE, doftoroaie, s. f. 1. Femeie, de obicei bătrînă, care practică medicina empirică (adesea bazată pe vrăji şi descîntece). Baba doftoroaie intră cu oblojelile ei întinse pe pînze albe şi se apropie, păşind mărunt. SADOVEANU, O. I 89. Doftoroaia l-a frecat cu oţet de trandafir pe timple; bolnavul a deschis ochii. caragialE, o. ii 353. Oameni buni! se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute. creangă, P. 330. DOG — 145 — DOGORIT 2. (Rar) Soţie de doctor. Cum n-aş vrea să fiu dof-toroaie, motisiu Frânţi AI^ECSANDri, T. i 34. DOG, dogi, s. m. Cîine de vînătoare, de talie mare, puternic, cu părul scurt şi lins, cu botul negru şi turtit. Dogii alergaseră în salturi lungi şi moi spre terasă. camii, PETRESCU, N. 169. DOGĂR, dogari, s. m. Meşter care face doage sau vase din doage (butoaie, putini, doniţe etc.); butnar. I-am spus şi eu că sînt dogar, făcător de butoaie. SAHIA, N. SO. Pe cîttd îîisă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat.. . le dete pe sub ascuns o copaie de mere. ispirescu, r,. 353. DOGARÎE, (2) dogării, $. f. 1, Meseria dogarului. 2. Atelierul dogarului. 3. (Cu sens colectiv) Cantitate mare de obiecte lucrate de dogar. 1)6 GE, dogi, s. m. Titlul primului magistrat al unora dintre vechile republici italiene (îndeosebi Veneţia şi Genova). Cînd noaptea în tăcere, la ora ce s-adună A dogilor vechi umbre pe maluri şovăind, Gondola, leagăn dulce, ne primblă împreună. ALECSANDRI, P. i 155. DOGÎ, dogesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Cu privire la vase făcute din doage) A desface, a sparge (risipind doagele). Slujitorii.. . dogiră buţile, împrăşti'ară miere peste toată faţa acelei cîmpii. POPESCU, B. i 6. (Metaforic) Luară pe babă de păr şi-o izbiră cu capid de păreţi pină i-l dogiră. creangX, p. 13. Refl. Putina s-a dogit. 2. Refl. F i g. (Despre voce) A răguşi, a slăbi, a se hodorogi. DOGÎT, -Ă, dogiţi, -te, adj. 1. (Despre vase făcute din doage) Cu doagele desfăcute (din cauza uscăciunii). (Despre alte obiecte) Plesnit, spart. Ca-ntr-un fund dogit de clopot tună-n gura lor cuvîntul. IOSIF, p. 63. N-aveam oaste ? n-aveam tunul ? — Care ?. .. cel dogit ? alecsandri, T. 1448. Expr. Sună a dogit = produce, la cea mai uşoară atingere, un sunet caracteristic de obiect spart, plesnit. 2. F i g. (Despre glas) Lipsit de timbru, răguşit, spart. Pe drum ochi-ji alerga Şi ■ cu glas dogit striga. alecsandri, p. p. 153. (Adverbial) Clopotul dogit răsună, Clătinat ca de furtună, alecsandri, p. m 35. DOGMATIC, -A, dogmatici, -e, adj. 1. Care se referă la dogmele unei religii, care se sprijină pe aceste dogme, care are caracter de dogmă (1). învăţătură dogmatică. 2. Care respinge principiul verificării critice, consi-derînd că o opinie, o teză etc. au valoare necontestată în orice condiţii şi în orice împrejurări. Metodă dogmatică. Atitudine dogmatică. i=i Există un marxism dogmatic şi un marxism creator. Eu mă situez pe platforma marxismului creator, sta lin, o. m 199. DOGMATICA s. f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistematică a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor. DOGMATISM s. n. Atitudine caracteristică celor care acceptă orbeşte o teză sau o teorie ca pe o dogmă, fără verificare critică. Lupta împotriva dogmatismului şi bucherilor are o mare însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţelor. Contemporanul, s. H, 1951, nr. 224, 3/1. DOGMA, dogme, s. f. 1. învăţătură, teză, principiu fundamental al unei religii, care nu poate fi supus criticii, nu admite obiecţii şi este obligatoriu pentru toţi adepţii ei. Mă-nchin şi cred, Moţoace, în datini strămoşeşti, Ca-n dogmele prea sfinte a legii creştineşti. alecsandri, t. ii 74. Cercările lui Racoţi de a trage pre romîni la dogmele lui Calvin... îl îndeamnă a poronci tălmăcirea cărţilor bisericeşti din slavoneşte... în limba romînă. RUSSO, s. 71. F i g. Catehismul viitorului este bazat pe alte dogme, cu totul opuse dogmelor catehismului trecutului. BOLLIAC, o. 244. 2. Teză acceptată orbeşte, fără dovezi, în mod necritic şi fără a se ţine seamă de condiţiile aplicării ei. Teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză in acţiune. IST. p, c, (b) 518. DOGOARE s. f. Căldură arzătoare revărsată de soare, răspîndită de un foc sau de un obiect foarte fierbinte. V. arşiţă. Cazonele străbătute de serpentina ţevilor stau gata să plesnească la o dogoare de cîteva sute de grade. C. PETRESCU, A. 464. Înfierbîntaţi de dogoarea lămpilor ş-a luminărilor.. . se deschiară la haine, delavrancea, S. 124. Toată noaptea a bîntuit căldură apăsătoare şi acuma, pe im senin, a răsărit soarele, ameninţînd cu groaznică dogoare, caragiale, o. ii 211. Şi-l lega strîns cot la cot Gios la stîlpul hornului, La dogoarea focului. ALEC-SANDRI, P. P. 125. — Variantă: (regional) dog6r (ispirescu, l. 214) s. n. DOGOK s. n. v. dogoare. DOGOREAlĂ s. f. Faptul de a dogori; dogoare. V. arşiţă. De sus, din cerul de o ştearsă albăstrime, în loc să cadă'ploaia răcoritoare, se revărsaseră, ca din butii fără fund, arşiţă, dogoreală. CĂLUGĂRU, O. P. 33. Sub dogo-reala unui soare orbitor de lumină, se prăjeşte, întins a lene, de-a lungul Dunării albastre, orăşelul X. brXescu, v. A. 9. DO GORÎ, dogoresc, vb. IV. (Folosit de obicei la pers. 3) 1. I n t r a n z. (Despre soare, foc sau un obiect foarte fierbinte) A revărsa, a răspîndi căldură puternică; a încălzi. Se înapoiaţi după o lună şi era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase, pas, z. i 240. Mormanul de jeratic dogoreşte şi aruncă un polei, cald şi rumen, pe peretele din faţă. delavrancea, h. Tud. 25. Soarele dogorea. odobescu, s. ni 179. <ţ> Tranz. Calul legat acolea-n apropierea căldării, se tot da înapoi, fiindcă-l, dogorea căldura focului, rbteganul, P. ni 25. Vezi că turcii mă căznesc, Mă căznesc, mă chinuiesc, La focuri mă dogoresc, Şi de moartea mea vorbesc! ANT. LIT. pop. i 414. Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Faţă Albă Mi-a pîrlit. teodorescu, p. p. 639. 2. Tranz. F i g. A face pe cineva să sufere, a chinui. Of! Ghiţă, tare m-ai dogorit, tare mi-ai ars inima! contemporanul, Vi 295. 3. Tranz. (Cu privire la fructe) A rumeni, a pîrgui. [Obrazul] se roşise ca pieliţa unei piersici dogorite de soare. odobescu, s. i 129. (Neobişnuit) A pîrli. Trebuie să schimbăm spălătoreasă: ne-a adus un cearşaf dogorit cu fierul, c. petrescu, r. dr. 99. 4. Intranz. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o emoţie, de boală, de căldura focului, uneori şi de frig). Obrazul îi dogorea încă de gerul înţepător. C. PETRESCU, C. v. 230. <$- Tranz. (Cu inversarea construcţiei) Valuri de fierbinţeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi. vlahuţX, o. a. 127. (E x p r.) A dogori obrazul cuiva (de ruşine) = a face pe cineva de ruşine. I-am dogorit obraztd părintelui de ruşine. creangX, a. 10. <$> Refl. (Cu o construcţie neobişnuită) Da ce are mititelul? — Ce să aibă, ia arşiţă, că te dogoreşti de el. contemporanul, vi 291. — Variantă: dogorî vb. IV. D0G0RÎT, -A, dogoriţi, -te, adj. (Despre fiinţe sau lucruri) Înfierbîntat, ars, pîrlit. Jf- (Rar) Dogoritor. Din creştetul cerului dogorit, razele cad drept ca nişte săgeţi de arc. vlahuţX, o. a. 368. «0 i DOGORITOR — 14C — DOILEA DOGORITOR, -OARE, dogoritori, -oare, adj. Care răs-pîndeşte căldură mare, care arde, care dogoreşte; fierbinte, arzător. în zăpuşala după-amiezii, în văzduhul dogoritor se roteau puncte de foc. sadoveanu, o. IU 197. De călduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e roşiul soare Şi cărbune sub picioare E nisipul, coşbuc, r. i 222. In arşiţa cea dogoritoare a zilei văzu, aproape de pădure, un ţinţari zvîrcolindu-să în nisipul cel fierbinte. EMINESCU, N. 19. — Variantă: dogorîtâr, -oare (agîrbicEanu, s. r. 28) adj. DOGORI vb. IV v. dogori. DOGORÎTOR, -OĂRE adj. v. dogoritor. DOHĂN s. n. v. duhnii. DOHĂNÎ vb. IV v. diiliăni. D0HOT s. n. (Regional) Lichid uleios obţinut prin distilarea uscată a unor materiale vegetale (mai ales scoarţă sau lemn de mesteacăn, pin sau fag) şi folosit în special la uns osiile carului. V. gudron. Bocăneşte pe cărări cu ciubotele-i uriaşe, care miroase, cine ştie de unde, a dohot. sadoveanu, o. iii 614. Găseam pe moş Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care face pielea moale. CREANGĂ, a. 46. Căruţa a plecat scirţiind încetişor, căci roata cea stingă nu era prea bine unsă cu dohot. contemporanul, iii 654. — Accentuat şi: (Transilv.) dohot. DODOTAR, dohotari, s. m. (Regional) Cel care face sau vinde dohot. DOI, 1)01'A num. card. Numărul care în numărătoare are locul între unu şi trei. Unu şi cil unu. fac doi. -fy- (Adjectival) Roşea aducea tovărăşiei doi cai şi un cîne ciobănesc, sadoveanu, p. m. 13. Doi feciori in depărtări Ţi i-a stins războiul, neculuţă, Ţ. D. 112. Omul cu doi ochi Bine vede. TEODORESCU, p. P. 256. ^ Loc. a d v. în (sau din) două vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă, fără pierdere de vreme. Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte. CREANGA, P. 203. în două cuvinte, e vorba de a şti: al cui e dreptul de proprietate. odobescu, s. ii 6. La doi paşi = aproape. Locuieşte la doi paşi de tramvai. <ţ* Expr. în doi timpi şi trei mişcări = imediat, foarte repede. Ozun dragă, ţi-a răsucit. .. capul, în doi timpi şi trei mişcări. Nu te-am crezut aşa de slab de înger. c. petrescu, c. v. 339. Nu face (sau nu plăteşte) nici două parale (sau doi bani) = nu prezintă nici un interes, nu are nici o valoare. (Om sau taler) CU două fete v. faţă. în doi peri v. păr. (în glumă) (A spune) două vorbe ş-un cuvînt = (a spune) pe scurt, în puţine cuvinte. (Mai ales în stilul narativ, adesea în legătură cu «unu » sau « trei », ori precedat de adj. nehotă-rît «vreo ») Exprimă un număr, o cantitate, o durată ne-hotărîtă; cîţiva, cîteva. într-o zi se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi mi-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Şi merg ei o zi şi merg două şi merg patruzeci şi nouă. creangă, P. 199. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo. .. vreo două dimerlii de păsat. id. ib. 5. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborînd dealul spre sat. ALECSANDRi, T. i 339. Ce focul, bade, te ţine De nu vii seara la mine, Batăr la două, trei zile? JARNfK-BÎRSEANU, d. 237. (Familiar, cu valoare de num. ordinal) Al doilea, a doua. Etajul doi. Tomul doi. (Substantivat) Profesorul a dat^elevului un doi (= nota doi). Doi de doi. (Eliptic, subînţelegîndu-se ora, ziua, banii, cartea de joc marcată cu acest număr etc.) E două şi zece. Loc. a d v. în (sau pe din) două = în două bucăţi (egale sau nu_)‘ împarte frăţeşte, pe din două. □ Cînd o frîngi [pîinea albă] în două, se înalţă un abur copt şi bun. c. PETRESCU, c. V. 119. îl prinse pe degetul cel mic şi buzduganul se rupse in două. eminescu, n. 4. Mane-n lături tot fugea. Iară Toma-l agiungea Ş-aşa bine mi-l chitea, Că din fugă mi-i tăia Giumătate-a trupului Cu trei coaste a negrului ! Mane-n două jos cădea. alecsandri, p. p. 74. Una, două = mereu, într-una, continuu. Una, două, joacă! azi Şi una, două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut în pod aşa de des. Creangă, a. 55. (Despre anumite materii) în două (sau pc din două) CU... = amestecat (în părţi egale) cu altceva. Făina e în două cu ţărîna.. . Mincăm pămînt fiert în loc de mămăligă! vlahuţă, o, a. 157. S-a şi stir-nit un vifor cumplit — cu lapoviţă în două, — de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, p. 143. (In propoziţii negative) Cu una eu două = uşor, repede. Patroana nu se lasă bătută cu una cu două. CAMIL PETRESCU, T. I 418. Stambulachie însă nu este om să se dea bătut cu una cu două. macedonski, o. iii 4. (înaintea unei alternative) Din două una sau una din două = ori una, ori alta, ori... ori... Măi bărbate... alegeţi una din douăr ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ţi copiii. RETE-ganul, p. i 43. Expr. Una şi cu una iac două = limpede, scurt, fără vorbă, fără să mai încapă discuţie. Nici una, nici două = fără multă vorbă, fără a sta pe gînduri, dintr-o dată, imediat. Nici una, nici două, haţ ! pe ied de gît, îi retează capul pe loc. CREANGĂ, P. 23. Nici una, nici două, o dată• începe a bate în poartă cit putea. id. ib. 308. A nu vorbi sau a nu zice (niei) două = a nu scoate o vorbă, a nu zice nici cîrc, a tăcea chitic. Toată dimineaţa N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albii şi-apoi verde, coşbuc, p. i 245. DOICĂ, doici, s. f. Femeie angajată să alăpteze (şi să îngrijească) copilul altei femei (care nu poate alăpta singură) ; (Mold.) mancă. Cucoanele-şi dau copiii la doică şî pleacă la băi. Lor li-i şi ruşine să-şi crească pruncii. vlahuţă, o. a. ii 97. După ce vei naşte, dragă, Mergi vro doică de te bagă. pann, p. v. m 43. Dădacă. Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoţea mereu la ceasurile de-nvăţătură. caragialE, p. 106. DOICI, doicesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A avea meseria de doică. O duse să doicească, Chiar copilul ei să-l crească, pann, p. v. ni 43. DOILEA, DOUA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între întîiul şi al treilea. Telefoanele zbîrnîiră a doua oară. camilar, n. i 47. Era gata a o lovi cu a doua săgeată. ISPIRESCU, L. 5. Loc. adv. A doua zi = în ziua următoare. Şi fata de-mpărat veni Şi-a doua zi, şi-a treia zi. coşbuc, P. i 282. [Cerbul] nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi pe la amiază. CREANGĂ, p. 224. A doua oară = data următoare, altă dată. A doua oară mă las păgubaş. (Numai la m., într-o enumerare, adesea în corelaţie cu «întîi», mai rar cu « al treilea ») Al doilea = în rîndul al doilea. Mai întăi să mă laşi cu « stimate ». Al doilea, ce fel de soacră o fi fost aia? sadoveanu, p. M. 25. Dc-al doilea = pentru a doua oară. Intru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, creangă, a. 6. <> Expr. De mîna a doua = a) de calitate inferioară, mai puţin luxos, mai ieftin. Marfă de mina a doua. Hotel de mîna a doua; b) de mică importanţă. Joacă într-un rol de mina a doua. A pune (sau a lăsa, a trece) ceva pe planul al doilea = a considera ceva ca fiind de importanţă secundară. (Articulat, ca refren în poezia populară) Ş-apoi doina şi doina, Citită cucul săleacul ) — săracul) De usucă meleagul, şez. i 50. Ş-apoi doina şi doina, Ş-apoi frunză ş-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. «$> (Metaforic) împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. macedonski, o. iii 69. Şi-ntinsele păduri în cor îşi cîntă doina, cu zeci de mii de guri. coşbuc, r. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi şire de cocori, odobescu, s. iii 17. ^ (Personificat) Copilo, tu eşti gata De-a pururea să plîngi! Şi cînd eşti tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. coşbuc, P. i 214. Doină! Doiniţă! Zînă plăviţă, Vino cu noi. negruzzi, s. h 23. E x p r. Doina ştie, doina cîntă = a spune, invariabil, acelaşi lucru. Ştii ce, domnule Scripicescu?.. . am venit. ..— Să-mi cei chiria? Tot aceea şi iar aceea: Doina ştie, doina cîntă. negruzzi, s. i 302. — Pronunţat: doi-'. —Variantă: dâină (isac, o. 32) dăină (bibicescu, p. p. 3) s. f. DODîl, doinesc, vb. IV. Intranz. A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniş, haiducul. iosif, p. 31. Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice. EMINESCU, O. I 32. F i g. Iar vîntul doineşte prin grîne. COŞBUC, P. II 23. Tranz. Se tot duc pe drum pietros Nouă mineri în sus la munte, Şi-i unul care merge-n frunte, Doinind un cintec mlădios. DEŞLIU, M. 20. Flăcăul începu să doinească subţire, stins, un cintec din război, dumitriu, n. 238. (F i g.) în vaduri ape repezi curg Şi vuiet dau în cale, Iar plopi in umedul amurg Doinesc eterna jale. COŞBUC, P. I 191. (Cu complement intern) Cîntăreţilor din mai, Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. coşbuc, P. i 301. — Pronunţat: doi-, — Variantă: (popular) doină (pXs-culescu, l. r. 236) vb. I. D0LNÎKE, doiniri, s. f. Faptul de a doini. Nimic... nu oprea chesoanele din mers, nici pe tunari din doinirea molcomă. Camilar, n. i 431. *$> F i g. Aud doiniri triste de vint. SADOVEANU, o. i 393. Nucule din dosul casei, Tot al meu şi-aicişi-aiurea: Ziua-n vînt îţi văd doinirea, Noaptea ţi-o ascult, coşbuc, p. ii 275. — Pronunţat: doi-. | DOINIŞOĂRĂ, doinişoare, s. f. Doiniţă. De cînd am ajuns voinic, Eu cu doina mă plătesc De bir şi de boieresc; Tot cu doinişoara mea De podveadă, de belea. TEODORESCU, P. p. 276. — Pronunţat: doi-, DOIMTOiî, -0ĂRE, doinitori, -oare, adj. Care cîntă doine. (F i g.) Iată-n luncă Plopii doinitori ce-artincă Umbre peste drum. coşbuc, p. I 316. (Substantivat) Pornesc la trudă ca la joc Nouă mineri cu compresond, Şi-n frunte-i unul mai cu foc, Şi-acela-i Toader doini-tortă! DEŞLIU, m. 20. ^ (Adverbial, fig.) Ca o doină, plin de simţiri duioase. Vîntul, gata să se culce, Murmura o rugă doinitor de dulce, coşbuc, P. i 254. — Pronunţat: doi DOESÎŢĂ, doiniţe, s. f. Diminutiv al lui d o i n ă. Doina, doiniţă! De-aş avea o puşculiţă Şi trei glonţi în punguliţă. ALECSANDRI, p. A. 36. El întreagă ziuliţă Nu să lasă de doiniţă. jarnîk-bîrseanu, d. 76. — Pronunţat: doi-. dOisprece, dOuăsprece num. card. v. doi-sprezcco. DOISPREZECE, DOUĂSPREZECE num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între 11 şi 13. Zece şi cu doi fac doisprezece. (Adjectival) Doisprezece prizonieri fuseseră aşezaţi în linie, camilar, n. I 153. Un balaur cu douăsprezece guri. .. se reflectează în apele Oltului. bogza, c. o. 216. Am tovarăşi doisprezece Şi la brîu patru pistoale, alecsandri, p. a. 44. — Variantă: (regional) dâisprece, d6uăsprece (Sbiera, p. 322, pann, p. v. i 122, teodorescu, P. P. 216) num. card. DOISPREZECELEA, DOUĂSPREZECEA num. ord. (Precedat de articolul « al », « a ») Care se află între al unsprezecelea şi al treisprezecelea. Secolul al doisprezecelea. Unitatea a douăsprezecea. <$- E x p r . în ceasul al doisprezecelea = a) (învechit şi arhaizant) la ora douăsprezece. împărăteasa a făcut dar de bucurie împăratului nostru astăzi. .. în ceasul al doisprezecelea. SADO-VEANU, d. p. 11; 1)) în ultimul moment în care se mai poate face ceva sau ajuta cu ceva; tîrziu de tot. DOJÂNĂ, dojeni, s. f. Observaţie făcută cuiva, mustrare, ceartă. Era grozav de leneş, indiferent la dojană ca şi la laudă. Galaction, o. i 114. îi primea dojenile fără crîcnire. rebreanu, r. i 119. Fana... mi-a înţeles gîndul şi mi l-a spus tare, cu dojană. G. M. zamfirescu, M. D. ii 11. — PI. şi: dojane (alecsandri, t. 505). DOJENÎ, dojenesc, vb. IV. T r a n z. A face cuiva observaţii, a mustra, a certa. îţi vine a rîde... îl dojeni unul cu faţa prelungă, camilar, n. i 237. Bătrînul ofta şi plîngea şi nu-l dojenea, pas, z. i 200. De ce ne-ai lăsat să dormim atît de mult, îi ziseră fraţii, dojenindu-l. ispirescu, L. 316. Refl. Moş Şărban sări deodată din car, dojenindu-se că a dormit prea mult. bujor, s. 137. Căuta să-şi potolească răscoala gîndurilor, dojenindu-se singură de nebunia ei. vlahuţă, o. A. 120. DOJENÎRE, dojeniri, s. f. Acţiunea de a (se) d o j e n i; mustrare. Dar însă îţi dau de ştire nu cumva să-l necăjeşti: Să-l baţi, să-i dai dojenire, or la el să te răsteşti. pann, P. v. ii 7. DOJENITOR, -OĂRE, dojenitori, -oare, adj. Care dojeneşte, care ceartă, care exprimă- o stare de nemulţumire ; mustrător. întoarce puţin capul spre el, cu o mică privire dojenitoare, rebreanu, r. i 197. începu să vorbească C-un glas dojenitor. alExandrescu, p. 113. DOL, doluri, s. n. (Jur.) Uneltire vicleană, făcută cu rea-credinţă, pentru a convinge pe cineva să încheie DOLAR — 148 — DOMESTIC un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract. DOLAR, dolari, s. m. Unitate monetară în Statele Unite, în Canada etc. DOLDORA adj. invar. Umplut peste măsură, foarte înţesat, tixit. Era voios şi purta subsuoară un ghiozdan doldora, c. petrescu, c. v. 124. De, nea Chirilă, matale... ai hambarul doldora. iusbreanu, r. x 281. Iată vezi, pîntecele meu e doldora. ŞEZ. in 130. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Lăgile de ¡iţe de brad doldora de struguri de masă. dumiTriu, n. 258. Ţi-era hambarul doldora de grîne. De ce-aveai suflet negru ca un cîine? Tulbure, v. r. 13. Zornăia chimirul doldora de galbeni. STANCU, D. 21. Să te înfăşori cu brîu roşu şi să porţi, înfiptă în brîu, punga doldora de gologani de-aramă. PAS, z. I 13. DOLEANŢĂ, doleanţe, s. f. (Mai ales la pl.) Plîngere, reclamaţie, jalbă. Te-au însărcinat ei pe d-ta să-mi comunici doleanţele lor? REBREANU, R. i 296. — Pronunţat: -le-an-, dGlie, dolii, s. f. 1. (Mold.) Loc în care o apă curgătoare curge încet, leneş. Anul trecut, subt lunca de la malul celălalt era o dolie, care acuma a rămas pe uscat. SADOVEANU, î. A. 10. Zi de doliu — zi care aminteşte un eveniment dureros. 10 mai \ 1866], zi de doliu, tu veirămîne, de aci înainte, pentru muncitorimea din Romînia: cea mai dureroasă ţi nesuferită sărbătoare naţională. UT. antimonarhică 172. Loc. adj. De doliu = (despre haine, culori etc.) care se foloseşte sau se poartă, în semn de jale, la moartea şi după moartea unei rude apropiate sau a unei persoane însemnate. Floarea din această cîmpie trebuie să aibă pata negrului de doliu, sahia, N. 18. Au să poarte funde de doliu în păr, după mine. G. m. zamfirescu, m. d. i 145. ^Loc. a d v. în doliu = (îmbrăcat) în haine negre. Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu. NEGRUZZI, S. I 60. DOLMĂN, dolmane, s. n. Haină scurtă, de obicei îmblănită, împodobită cu găitane, pe care o purtau în trecut ofiţerii de cavalerie şi de artilerie. Tinerii cavalerişti în dolmanuri roşii. DUMITRIU, li. F. 160.^ Haină bărbătească groasă, de postav sau piele, căptuşită cu blană. Purta un dolman uşor aninat numai pe un umăr. sadoveanu, o. vn 91. — Pl. şi: dolmanuri. DOLMEN, dolmene, s. n. Monument funerar megalitic, format dintr-o lespede mare de piatră aşezată orizontal pe altele verticale. Dolmenele şi menhirele, acei colosali bolovani de piatră grămădiţi de celţi in codrii Armo-ricei. odobescu, s. n 254. DOLOFAN, -Ă, dolofani, -e, adj. (Mai ales despre copii şi despre unele animale mici) Grăsuliu, durduliu, rotofei. Pe mine mă cheamă Aftanasie, glăsui cel mare şi dolofan c-o voce femeiască. sadoveanu, z. c. 110. Să-mi faci rost de-im miel — ştii colea, mai dolofan, că am mîne musafiri la masă. sTănoiu, c. i. 76.- Născu un dolofan de copil. ISPIRESCU, L. 97. <$> F i g. Cînd erau bani in casă, tata cumpăra cîteva pîini dolofane şi-aveaţi pentru o săptămînă. pas, z. I 139. Am suit, mai întii, un munte turtit şi dolofan, gai.action, o. i 345. (Substantivat) Copiii lor cresc ca dolofanii, vînjoşi, sprinteni ¡i pepenoşi. delavrancea, S. 31. DOLOMÎT s. n. v. dolomită. D0L0MÎTĂ s. f. Mineral din grupa carbona-ţilor, constituit din carbonat de calciu şi carbonat de magneziu în proporţii diferite; p. ext. rocă calca-roasă cu un anumit conţinut de magneziu. — Variantă dolomit s. n. D0L0MÎTIC, -Ă, dolomitici, -e, adj. De dolomită, care seamănă cu dolomită sau care conţine dolomită. Rocă dolomitică. Calcarele magneziene sînt denumite şi calcare dolomitice. DOLOSÎV, -Ă, dolosivi, -e, adj. (Jur.) Făcut prin înşelăciune, cu caracter de doi. A operat prin mijloace dolosive. DOM, domuri, s. n. 1. Clădire monumentală, catedrală impunătoare; (prin restricţie) cupolă care se înalţă deasupra unei clădiri monumentale. Domul Invalizilor. Domid din Colonia, □ La dreapta... Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, camil petrescu, ti. n. 200. Palate, temple, domuri sfidătoare, Din braţul nopţii prind a se desface. NECULUŢĂ, Ţ. D. 17. Fantastic pare-a creşte bătrinul alb şi blînd; în aer îşi ridică a farmecelor varga Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, o. i 94. 2. Structură geologică în formă de boltă circulară sau aproape eliptică. 3. (Tehn.) Recipient montat la partea superioară a corpului unei căldări de abur orizontale. — Variantă: ddmă, dome (macedonski, o. n 155, EMINESCU, o. I 50), s. f. DOMĂ s. f. v. dom. DOMENIU, domenii, s. n. 1. (în orinduirea capitalistă) Bunuri imobiliare (pămînt, păduri, mine etc.) ale unui stat capitalist, ale unui suveran, ale unei comunităţi exploatatoare sau ale unui moşier. Popa Costache Lipan din Cirligi n-avea nici un domeniu forestier. C. PETRESCU, C. V. 99. 2. Sferă a unei ştiinţe, a unei arte, a unei activităţi sau îndeletniciri. Domeniul culturii. Domeniul tehnicii. Domeniul ştiinţei, a Volta_____ de pe acum este celebru prin experienţele lui in domeniul electricităţii. CAMIL PETRESCU, T. II 191. DOBIESNICf vb. IV v. dumesnici, DOMESNICÎE s. f. v. dumesnicic. D0MESNICÎT, -Ă adj. v. dumesnicit. .DOMESTIC, -A, domestici, -e, adj. 1. (Despre animale, în opoziţie cu sălbatic) Care trăieşte pe lîngă casă, I de casă. O căprioară rătăcită între corcituri domestice. DOMESTICI — 149 — DOMN CAMn, petrescu, T. n 106. Manifestările zgomotoase cu care păsărimea domestică îl primi.. . umplură inima lui Vergea de o adevărată bucurie, macedonski, o. m 49. îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, o. i 140. 2. (Despre preocupări, condiţii de trai) Intim, privat, familial. Iatacul e cabinetul de lucru al lui Manolaş, un iatac subţire şi sonor ca o ghitară şi în care toate coardele mizeriei lui domestice răsună cu fidelitate, galaction, o. i 610. M-am dăruit cu totul unei cauze... care depăşeşte orice preocupări domestice. Camil petrescu, T. i 296. DOMESTICI, domesticesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la un animal) A obişnui să trăiască pe lîngă casă; a îmblînzi. Ne spunea că... nu este cal pe care să nu-l domesticească, bolintineanu, o. 429. -$> Refl. pas. Se simţea neputincioasă ca un vultur cu aripile tăiate, domesticit de nevoie, camu, petrescu, n. 137. DOMESTICIRE' s. f. Acţiunea de a domestici; îmblînzirea animalelor sălbatice. DOMESTICIT, -Ă, domesticiţi, -te, adj. (Despre animale) Îmblînzit. în privirea ei... are, mai ales acum, liniştea unui leopard domesticit, camil petrescu, T. iii 75. Fig. Sta, ticăloasă, mititică, domesticită, subt umbra tatălui şi domnului său. sadoveanu, z. c. 326. DOMICILII, domiciliez, vb. I. I n t r a n z. (Mai ales în formule administrative) A locui, a-şi avea domiciliul undeva. Domiciliat in strada X. c= Părintele este socrul confratelui. Domiciliază împreună tocmai peste drum de redacţia noastră, caragialE, o. n 315. DOMICILIAR, -A, domiciliari, -e, adj. Privitor la domiciliu; făcut la domiciliu. Percheziţie domiciliară. DOMICILIU, domicilii, s. n. Casa în care locuieşte cineva în mod statornic; locuinţă. Hai, intră ici, la casa unde mi-e domiciliul, sadoveanu, p. m. 184. Nu-i pria aerul capitalei, nici noul domiciliu, cocoţat la al doilea etaj, fără curte şi fără grădină, c. petrescu, c. v. 84. Peste cîteva zile sper să ne aşezăm in noul domiciliu din piaţă. caragiaIvE, o. vii 55. JŞ- Loc. a d v. La domiciliu = la locuinţă, acasă. Aştepţi, cu ochii într-altă parte, să ţi se trimeată in plic închis, la domiciliu, cota cuvenită, camii, petrescu, T. i 269. DOMINA, domin, vb. I. 1. Tranz. (Despre oameni) A ţine sub influenţa sau sub stăpînirea sa; a stăpîni. V. copleşi. Radu continuă ... dominînd-o prin excesul lui de furie, camii, petrescu, T. n 160. Oricît de spart şi de puternic ar fi fost glasul cu care Stanca-roiba încerca să-şi domine vecinele... totul se pierdea în murmurul de stup uriaş al străzii. G. m. zamfirescu, m. d. ii 41. ^ F i g. întreaga noapte e dominată... de cîntecul neîntrerupt şi teluric al milioanelor de greieri, dezlănţuiţi. bogza, c. o. 397. <$> (Despre idei, sentimente etc.) Concepţia care a dominat celelalte lucrări dramatice ni s-a părut greşită, camil PETRESCU, T. in 515. Şi turcii-l vor duce cu dinşii-n cetate Şi sclav ca să fie va fi destinat, Şi ptnă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat, macedonski, o. i 15. Intranz. Fig. Tot izvoru-i de cristal, Căci pe lume-acum domină Iama cu-orizonturi mari. alecsandri, o. 221. 4f- R e f 1. A se stăpîni, a se reţine, a nu-şi da pe faţă sentimentele. E unul din acei impulsivi ■permanenţi care ştiu să se domine perfect, camii, petrescu, T. m 19. 2. T r a n z. Fig. (Despre o înălţime, o clădire, despre oameni etc.) A întrece prin înălţime lucrurile sau fiinţele înconjurătoare, a se ■ ridica, a se înălţa deasupra tuturor. Hăsmaştd Mare . continuă să fie aceeaşi enormă masă de cremene, dominînd lumea dinspre miazănoapte, bogza, c. o. 154. Acea zidire înfăşurată încă în feşele schelelor... părea şi mai mare, dominînd toată mahalaua, ghica, s. 152. <$• Intranz. (Rar) Acropolis este în vîrfid unei stînci, care domină peste oraş. bolintineanu, o. 306. 3. I n t r a n z. A se impune prin număr sau prin intensitate; a predomina, a prevala. Pe alocurea, cicoarea domină puternic. ibrXilEanu, a. 47. — Prez. ind. şi: (învechit) dominez (GHEREA, ST. cn. m 166, ionescu-rion, c. 75). DOMINANT, -A, dominanţi, -te, adj. Care domină; preponderent. [Podarii sînt] figurile pitoreşti, iar uneori marile, dominantele figuri ale ţinutului, bogza, c. o. 292. Specific, caracteristic. Trăsăturile dominante ale artei clasice. Nota dominantă a unui scriitor. DOMINANTĂ, dominante, s. f. (Muz.; obişnuit la sg.) A cincea notă din gama diatonică, care împreună cu tonica (adică prima treaptă) formează o cvintă perfectă. DOMINARE, (rar) dominări, s. f. Acţiunea de a domina; stăpînire. Sfetnicii care-l ating, covîrşiţi de dominarea lui mută şi zdrobitoare, se tem şi-l ocolesc, arghezi, p. T. 18. Născut pentru luptă şi dominare, răscolea lumea pe unde trecea, c. petrescu, î. i 11. DOMINATÓR, -OARE, dominatori, -oare, adj. (Rar) Dominant. (Fig.) Piatra Craiului... mi-a părut totdeauna, dominatoare cum e şi singură, o imensă catedrală. camii, petrescu, u. n. 242. DOMINAŢIE s. f. Dominare, stăpînire. Dezvoltarea Moldovei nu putea să se desfăşoare în voie din pricina dominaţiei tătarilor. IST. R.P.R. 76. DOMINIÓN, dominioane, s. n. Stat care face. parte' din imperiul britanic, depinzînd întru totul de metropolă şi avînd numai formal o oarecare autonomie. DOMINO1 s. n. Numele unui joc de societate compu9 din 28 de piese plate, cu feţele dreptunghiulare, însemnate cu un număr de puncte (de la zero pînă la 6) combinate pe cele două jumătăţi ale fiecărei piese. Sînt doi sublocotenenţi, care locuiesc amîndoi într-o odaie mare cu două paturi. Joacă domino, camii, petrescu, u. N- 247. între aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunuluir de trăncănirea jucătorilor de domino... ardeau lămpi somnoroase. EminEscu, n. 35. DOMINÓ2, dominouri, s. n. (Rar) îmbrăcăminte de: bal mascat şi costumat, în formă de mantie lungă CU' glugă, făcută de obicei din mătase sau catifea neagră. Blondul tînăr păşi tot neturburat către un scaun, pe carc-se afla desfăşurarea mătăsoasă de domino roşu. MACE— donski, o. m 71. Să te duci... la croitorul ce vinde costumuri de bal-masqué şi să-mi iei un domino negru de catife. alecsandri, T. 299. <> (Poetic) Şi iată-mă cw dînsul de mină prin zăpadă.. . Mi-am pus o albă mască-şi-un domino de gheaţă. anghel-iosiF, c. m. I 27. Persoană costumată cu această îmbrăcăminte. DOMUtl vb. IV v. dumeri. DOMN, domni, s. m. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politeţe întrebuinţat izolat sau pus înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează sau despre care vorbeşte cinevat-V. j u p î n. Băiatul domnului notar a spart un geami-beniuc, v. 37. Domnule dr. Codrescu, dă-mi voie să’ te recomand verei mele. ibrXtleanu, a. 135. Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat, alexandrescu, p. 156. . (în limbajul elevilor, azi ieşit din uz) Termen de-. adresare către profesor sau învăţător. Domnule ! Otopeanw mi mă lasă-n pace. caragiale, o., n 65. + Termen cui DOMN — 150 — DOMNIE care, în trecut, personalul de serviciu denumea pe stă-pînul casei, sau cu care i se adresa; capul familiei. în sfîrşit, un fecior vine să deschidă.. . Domnu-i acasă?—Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară. CARAGIALE, o. II 272. (Familiar, uneori ironic; la vocativ) Termen general de adresare; frate, nene, omule. Dar nu e arestat, domnule, pricepe! POPA, v. 205. Ei! domnule, cite d-astea n-am citit eu, n-am păr in cap ! CARAGIALE, o. I 95. 2. Persoană care are posibilitatea, autoritatea, libertatea de a face ceva, de a dispune; stăpîn. Sînt cioban şi-s domn pe munca mea. camilar, T. 101. Aş putea pretinde că sînt mai mult decit liber. Mă pot socoti domn. sadoveanu, p. M. 15. Azi muncim cu inimi pline Că poporu-i domn pe sine. Toma, c. v. 486. Fiecare e domn in casa lui. 3. (în perioada feudală din istoria ţărilor romîneşti) Titlu purtat de principii Munteniei şi Moldovei; voievod, domnitor, prinţ; (în regimul burghezo-moşieresc) titlu emfatic dat regelui. între foile ceaslovului se află hîrtia domnului de la Moldova.. . Păzeşte-o şi nu te încrede în domni, camilar, 1. 62. Bătrinul prim-ministru se înfăţişă într-o zi domnului, cu figură plouată. PAS, L. I 245. Să mă-mpiedec de-un moşneag?-De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Romîneşti. EMINESCU, o. I 147. Mihai Viteazul fu cel dinţii domn care legiui printr-un aşezămînt al său că fiecare ţăran pe a cui moşie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veşnic. BĂLCESCU, O. I 139. <£> (Metaforic) Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată Şi-n ne-gru-mbracă toate al nopţii palid domn. EMINESCU, o. I 96. Niciodată mîndrul vidtur ce-n văzduh se cumpăneşte, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăieşte, De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, p. 138. 4. (în trecut) Funcţionar, slujbaş (înalt). Un domn mare sosise din partea împărăţiei şi urca pe Vişeu, în trăsură strălucită, trasă de opt cai albi. camilar, T. 43. Alături... un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc şi cu ghete de lac. TopîrcEanu, b. 62. Pentru mîndra care-mi place Nici părinţii n-au ce-mi face, Nici judele satului, Nici chiar domnii sfatului, jarnîk-bîrseanu, d. 11. ^ (Transilv., Mold.) Tîrgoveţ, orăşean. Mîndra cu şurţ de carton Ar fi bună dup-un domn. jarnîk-bîrseanu, d. 437. 5. Persoană bogată care îşi întemeia poziţia pe exploatarea maselor muncitoare. V. boier, nobil. înainte vreme mergeau la şcoli numai domnii. DAVIDOGLU, m. 13. Cînd domnii vin şi ieu Tot, tot ce ai, sînt dînşii care pun pe om la greu. COŞBUC, P. H 186. [Ştefan Iojica] ajunse într-o aşa poziţie înaltă, incit cei mai mari domni ai Transilvaniei priveau ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune şi jertfire, favorul şi creditul său. BĂLCESCU, o. n 179. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aş face. jarnîk-bîrseanu, d. 10. G. (în opoziţie cu doamnă) Bărbat. Pe ceardacuri, la drum, domnii stau în cămeşă. ibrăilEanu, a. 143. 7. (întrebuinţat mai ales în forma de vocativ doamne) Dumnezeu, Iisus Hristos. Nu m-am închinat nici domnului, nici dracului, beniuc, V. 13. Am socotit că ţii să umbli ca domnul nostru Hristos pe asinul său. sadoveanu, z. c. 21. Trăsneşte-l, doamne, camil PETRESCU, X. I 441. + (La vocativ, cu sensul religios atenuat sau pierdut) Invocaţie, exclamaţie exprimînd mirare, amărăciune, surpriză, uimire. Dar multe, doamne, l-au bătut — I-a.fost paharul plin. coşbuc, p. i 229. O, doamne, da greu somn am dormit! ispirescu, L. 119. Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! CREANGĂ, P. 9. Doamne sfinte! strigă lînărul . cunoseînd-o. NEGRUZZI, s. I 22. Rău-i, doamne, rău-i zău, Cînd mi-i vin la făgădău! jarnîk-bîrseanu, d. 386. <> (în urări şi exclamaţii) Doamne, dumnezeide! Doamne ajută ! Doamne iartă-mă ! Slavă domnului! etc. Expr. Vezi doamne = chipurile. Dragă doamne v. drag. Drăgăliţă doamne v. drăgăliţă. Dă, doamne (bine)! v. bine. A.da (sau a lăsape cineva) în plata (sauîn mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace. (împreună cu alt vocativ) Doamne, stăpîne, nu ştii cit mă simţesc de uşor. CREANGĂ, P. 205. Doamne, cumătre, doamne, zice capra suspinînd. id. ib. 31. — Forme gramaticale: voc. domnule şi (7) doamne. — Nom., voc. şi: (1) domnu (pas, z. i 19, SADOVEANU, B. 236), (1) don’ (DUMITRIU, B. F. 78), (1) dom’ (camilar, N. I 445, CARAGIALE, N. S. 65); voc. şi: (1) dom’le (CaragialE, o. ii 50). DOMjNÎSC, -EĂSCĂ, domneşti, adj. 1. De domn (3), care aparţine sau este caracteristic unui domn, unui domnitor; care emană de la un domnitor. V. voievodal, regal. Mi-e numele Diana şi sînt de neam domnesc, camil petrescu, t. iii 367. Aceste vorbe rostite de gura domnească au brăzdat adine inima norodului. creangă, a. 75. Domnişoară de onoare = fată tînără care însoţeşte pe mireasă la cununie. DOMNIŞOR, domnişori, s. m. Diminutiv (uneori cu sens depreciativ) al lui domn. 1. Domn (4) tînăr sau fiu de domn, de slujbaş, de orăşean. Cînd îl văz cu capul gol, Pare că-i un domnişor, Că-i cu părul retezat... Nu-i fecior ca el în sat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 37.+ (Regional; azi din ce în ce mai rar, întrebuinţat la vocativ) Termen de politeţe cu care cineva se adresează tinerilor sau fiilor de domn, de slujbaş, de orăşean.V. d o m n (1). Eu nu-s om de aceia cu care n-ai cînd sta de vorbă, domnişorule ! camilar, n. ii 380. O, domnişori, Ne vor ataca urşii! ISAC, O. 62. O fi şi el bătrîn. . . — Bătrîn, domnişorule, şi-i vine greu. galaction, o. i 41. 2. (Depreciativ) Domn (5) tînăr sau fiu de domn, de boier; coconaş. Domni pîntecoşi, domnişori spini, ii stupeau in obraz şi-i plesneau cu biciul, camilar, t. 13. O să ai de-a face numai ca conaşi, cu cucoane şi cu domnişori. G. M. ZAMFIRESCU, M. d. ii 18. Vezi domnişorul cela, care toate le ştie, Căruia vorba, duhul îi stă ■ în pălărie ? alexandrescu, p. 91. DOMNITOR1, domnitori, s. m. Domn (3), monarh, voievod. Domnitor, persoana care e în capid unui stat Şi pe care ţara-l ţine pe băut şi pe mîncat. LIT. antimonarhicX 54. Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. M. i. caragiale, c. 22. Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunid Moldovei. .. au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti. creangX, a. 73. DOMNITOR2 ,-OÂRE, domnitori, -oare, adj. 1. (în e x p r.) Familie domnitoare = familie din care face parte un monarh; dinastie. 2. (Rar) F i g. Stăpînitor. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştii acestei, Cu aripele întinse se mai scutură. EMINESCU, o. i 152. DOMNÎŢA, domniţe, s. f. (în trecut) Fiică sau (mai rar) soţie de domn (3); prinţesă. Această domniţă Ruxanda, prinţule, este desigur aceea despre care am auzit. sadoveanu, z. c. 54. Lică Păun sta... pe o stradă cu nume de domniţă romîncă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 221. Radul-vodă rămîind văduv, domniţa Manda, unica sa fiică frumoasă ca o zi de mai, era singura [lui] mîngîiete. NEGRUZZI, s. I 105. (în limbajul poetic) Termen cu care un bărbat se adresează femeii iubite. Domniţa mea din visuri, apleacă-te spre mine. camil PETRESCU, T. îi 12. domOl, -oAlă, domoli, -oale, adj. 1. (Despre mişcări sau lucruri în mişcare; în opoziţie cu iute, repede, sprinten, grăbit, pripit) (Făcut) fără grabă; potolit, lin, încet. Se vedeau plugurile arînd, mersul domol al oamenilor şi al vitelor în lungul brazdelor, camilar, TEM. 89. Subt cerul nostru înduioşat E mai domoală hora. GOGA, P. 13. Apa curge la vale, nici mai domoală, nici mai grăbită. macE-donski, o. iii 31. Venea zîmbind, cu pas domol, De vîntul zilei sărutată, coşbuc, p. ii 257. 0> (Metaforic) Peste case... Păşeşte noaptea caldă şi-n mlădieri domoale... luna. stancu, c. 124. <$> (Adverbial) îşi strinse domol lucnd şi se pregăti să plece, sadoveanu, z. c. 249. Copiii l-au zărit de pe ceardac [ariciul] Cum se mişca domol pe sub gutui, Şi toţi au alergat în jurul lui. TOPÎRCEANU, P. O. 134. Veselă şi mindră, cu el de mină, calcă domol de-a lungul satului. vlahuţX, o. a. 97. <0 (Poetic) Spuma miilor de flori. . . fierbea domol la adierea vîntului. galaction, o. i 39. O- E x p r. A. o lăsa (sau a o lua) mai domol = a nu se pripi. Ascultă, coane procurorule, ia-o mai domol cu mine. G. M. zamfirescu, sf. M. N. ii 228. 2. (Despre sunete şi glas; în opoziţie cu tare, zgomotos) încet, fără zgomot; lin, înfundat. Glasul lui umplea cu un mormăit domol coridorul, sadoveanu, o. iv 30. Un murmur domol de prisacă Pluteşte deasupra livezii, cazimir, L. u. 15. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. coşbuc, p. i 48. <$> (Metaforic) Lin singurătatea, Cu foşnet domol, Colindă cetatea. LESNEA, c. D. 29. <0- (Adverbial) Eu am rîs domol, nu rn-am temut. beniuc, v. 9. începuse să cînte, domol, furat, cu ochii umezi în gol. G. M. zamfirescu, m. d. ii 197. + (Despre vorbe; în opoziţie cu aspru, răstit) Blînd, liniştit, calm. Aşa o fi. .. a surîs bătrînul blînd şi înţelept în vorba lui domoală. G. M. zamfirescu, m. d. ii 332. O (Adverbial; atestat în forma regională dămol) Dămol, dămol, Tribunescide! Nu te aprinde ca un stog de paie. . . ALECSANDRI, T. 1652. > (Substantivat, rar, în loc. a d v.) fu domoinl = cu blîndeţe, cu binişorul, încetişor. Temîndu-se de dînsul ca să nu li strice toată pădurea, i-au zis, cu domolul: Da, lasă, lasă. sbiEra, p. 181. DOMOLI — 152 — DONDĂNI (Despre vorbire sau lectură) Făcut cu voce liniştită, calmă. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă. GOGA, i\ 23. 3. (Despre oameni; în opoziţie cu violent, vehement, iute) Blînd, blajin, paşnic, aşezat, liniştit. Lui Iordan... îi spuneau Cocor, căci avea nas lung şi coroiat şi sta puţin adus din ¡ale. Era un om blînd ¡i domol. SADOVEANU, M. c. 7. Ţineam la el, fiiiidcă era băiat domol ¡i intra totdeauna în voile mele. SLAVICI, o. I 73. Lazăr are trei surori, Trei surori pe trei cărări: A mai mare Mai domoală, A mai mică Mai voinică. TEODORESCU, p. P. 204. (Substantivat) Perfidele pumnale în umbră s-ascuţeau, Cei laşi uitau de frică, dbmolii se iuţeau. macedonski, o. ii 202. + (Despre animale) încet în mişcări; blînd. In revărsarea văpăii, se văzu calul sosind, un cal cuminte ¡i domol, cu botul plecat spre pămînt. sadoveanu, z. c. 35. 4. (Despre atmosferă, climă, vînt, temperatură etc.; în opoziţie cu aspru) Temperat, dulce, potolit; blînd. Vîntul aduce... mireasma plină de o dulce aţiţare a lanurilor de porumb, încinse de căldura domoală a toamnei. bogza, c. o. 246. <> (Poetic) Ţăranii bat glodid pe-a-lături de boi, Venind de prin satele vremii domoale. LESNEA, i. 124. 5. (Despre senzaţii, sentimente etc.; în opoziţie cu violent) Potolit, moderat, slab. Avea o durere de cap neadormită, cînd mai rea, cînd mai domoală, dar înfiptă în creierii lui ca o caracatiţă, galaction, o. i 263. 6. (Despre pante, dealuri; în opoziţie cu pieziş, povîrnit, repede, abrupt) Lin, dulce. Panta domoală a podişului s-a sfîrşit. bogza, c. o. 95. în partea de miazănoapte a Oltului. .. coline domoale se tălăzuiesc una după alta. id. ib. 258. — Variantă: (Mold., rar) (lămâi, -oală adj. D0SI0LÎ, domolesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre elemente sau fenomene ale naturii; în opoziţie cu înteţi, agita) A se linişti, a se potoli, a se modera, a scădea. [Viscolul] pornise sara şi s-a domolit în amurgul zilei a treia, sadoveanu, P. M. 178. Patru ceasuri se lupta, Patru ceasuri se-ntrecea... Iar cînd soare-mi scăpăta, Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Şi din gură se ruga. Teodorescu, p. p. 443. 2- Tranz. (Cu complemente care indică o mişcare; în opoziţie cu iuţi, grăbi, zori) A face să se mişte mai încet; a încetini, a rări. Ca să-i poată răspunde, Petrescu a trebuit să-şi domolească fuga pe măsura paşilor bătrînului. galan, z. R. 303. După ce făcu repejor drumul la mănăstire, se opri puţintel în pajiştea ogrăzii, ca să-şi domolească răsufletul, sadoveanu, p. M. 251. Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tatîne-său. EMINESCU, N. 27. <ţ> R e f 1. Dacă.. . mi s-ar domoli zvîcnitul arterelor şi potoli bătăile inimii, totul s-ar limpezi, camil PETRESCU, T. I 50. Se ajungea insă la jumătăţile de poştă pe nerăsuflate. Cu cît se înnopta însă, vîrtejul, în loc să se domolească, se ducea mai iute. macedonski, o. iii 19. -$■ (Cu privire la cai sau la vite) A struni, a înfrîna. Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii (= caii) Ce zburdă pe-n-tuneric şi desfrunzesc tuf anii, Voinicii. .. grăiesc. alecsandri, p. iii 211. Pe jugani că mi-i oprea, Pe ju-gani că-i domolea, teodorescu, p. p. 690. 3. Tranz. (în opoziţie cu îndîrji, aprinde, înfuria) A potoli, a calma, a tempera, a astîmpăra, a îmblînzi. Taci, omule! încercă să-l domolească bătrîna, ghiontindu-l cu piciorul, pe sub masă. camilar, tem. 10. Bădiţă Neonil, să deschid uşa?—Deschide; domoleşte cinele, sadoveanu, p. m. 96. Anii nti-i puteau domoli hărnicia. ANGHEL, pr. 5. Refl. Ba de ciomege, ba de glasul stăpînului, cîinii se domoliră, galaction, o. i 283. Citeşte emoţionată şi, cînd ajunge la semnătură, se domoleşte puţin, camil petrescu, t. i 433. Copilul se domoli din plîns, apoi îi zîmbi. sandu-aldea, u. P. 159. Vrea să zică, te-ai domolit?. . . Cu atîta mai bine. alecsandri, T. 1 94. 4. Refl. (Despre durere, boală; în opoziţie cu înteţi, mări, creşte, bîntui) A scădea, a pierde din violenţă, a se linişti; a începe să dispară. După un an... boala a început a se domoli şi lumea s-a readunat, încetul cu încetul, in oraş. GHICA, s. a. 57. 5. Refl. (Despre o pantă, un deal etc.) A deveni mai puţin înclinat, mai lin. Pieptul dealului se domolise, pădurile străjuiau în depărtare, văile erau mai potrivite şi un platou puternic... creştea frumos, sub norii albi, de iunie, galaction, o. i 38. DOMOLÎRE, (rar) domoliri, s. f. Acţiunea de a (se) domoli; liniştire, potolire. După domolirea acestei răscoale, marele vizir ieşi cu alai din Constantinopol. BĂLCESCU, o. 11 66. DQMOLÎT, -Ă, domoliţi, -te, adj. Potolit, încet, liniştit. Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci, sadoveanu, o. vii 7. DONA, donez, vb. I. Tranz. A dărui (cuiva ceva), a face o donaţie (de obicei printr-un act public). La sfîrşit ne mai trage şi chiulul ¡i donează averea vreunui spital sau vreunei biserici! dumiTriu, b. F. 42. DONATĂR, -Ă, donatari, -e, s. m. şi f. Persoană căreia i se face o donaţie. DONATOR, -0ĂRI3, donatori, ~oaret s. m. şi f. Persoană care donează, care face o donaţie, a Donator de sînge = persoană care oferă o cantitate din sîngele propriu pentru transfuzii. • DONAŢIE, donaţii, s. f. Ccntract (de obicei autentic) prin care una dintre părţi se obligă să procure un avantaj celeilalte, fără să primească ceva în schimb. ^ Act de donaţie = act prin care o persoană dăruieşte altei persoane sau unei instituţii un lucru fără a primi nimic în schimb. — Variantă; (învechit) donaţiune (pronunţat -ţi-u-) (GHICA, S. A. 144) S. f. DONAŢlCNE s. f. v. donaiie. DONCHIŞOTÎSM s. n, (Livresc) Atitudine sau purtare extravagantă caracteristică omului lipsit de simţul realităţii, care urmăreşte scopuri fantastice şi irealizabile, manifestînd un eroism steril în lupta cu obstacole imaginare. [După moartea lui Eminescu se constată] un potop de poezii în care tinerii de pe atunci îşi cheltuiesc vremea scumpă a tinereţii plingînd dureri imaginare în loc s-o trăiască în toată deplinătatea simţurilor şi a inteligenţei lor. E un donchişotism romantic, cum rareori s-a întilnit in alte literaturi, ANGHEi*, pr. 183. DONDÂÎ vb. IV v. dondăni. DONDĂPvÎ, dondănesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi singur, încet şi nedesluşit, (mai ales pentru a-şi arăta o nemulţumire); a bombăni, a bodogăni, a mormăi. Şi tot aşa dondănind' el din gură, iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac, ce ieşise din iaz. creangă, p. 48. ^Tranz, Omul cu planete soseşte tîrziu, legănin-du-se. S-a oprit la circiumă, e vesel, dondăne ceva fără şir. C. petrescu, î. n 122. A spune vorbe fără legătură; aînvăţapede rost o lecţie, repetînd-o de obicei cu voce scăzută şi fără a înţelege, a memoriza mecanic. Unia dondăneau canebtinii, pină-i apuca ameţeală. CREANGĂ, a. 84. -f* Tranz. (Rar, determinat prin «la cap») A bate pe cineva la cap, a-1 bodogăni, a-1 pisa. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul — ţipa la el bunica... îl dondănea la cap. STANCUj’ x>. 251. 2. T r a n z. A spune vorbe de clacă, a îndruga verzi şi uscate; a flecări, a palavragi. în sfîrşity ce-or fi DONICIOARĂ — 153 — DOR mai dondănit ei ¡i cit or mai fi dondănit, că numai iată se face ziuă! creanga, p. 255. Odată mergeau pe drum patru oameni. Cum dondăneau ei ba unele, ba altele, iată zăresc venind spre ei o comoară, şez. xvm 226. 3. T r a n z. (Neobişnuit) A cînta încetişor, în surdină ; a fredona. Cei doi cai de la căruţă păşteau liniştiţi troscotul şanţului, in timp ce căruţaşul, dondănind un citilec, ii ştergea de sudoare cu un şomoiog de paie. camilar, n. i 435. <> I n t r a n z . Viu intre acoperişuri era doar glasul moşului Chirii, care sfirşise treaba şi se aşezase la poarta aşezărilor popeşti, dondănind din fluier şi din cuvînt. camii.ar, n. i 331. — Prez. ind. şi: pers. 3 sg. dândăne. — Variantă: doudăi (creangă, p. 59) vb. IV. DONICIOARĂ, donicioare, s. f. Diminutiv al lui doniţă. Se apucase intr-o zi să facă linguri şi albii de lemn şi donicioare, cu crestături frumoase, pas, z. i 159. Obuzele înseşi, pe cari le ştim cit nişte donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, camii, petrescu, u. n. 363. Domnişoarele... suflau de moarte... atîrnînd de braţul «cavalerului» ca donicioare de urechile cobiliţelor olteneşti, ardki.eantj, d. 159. [Cerboaicele] aşteaptă răbdătoare Mini frumoase de fecioare De le mulg în donicioare. EMINESCU, h. P. 121. donicCţă, donicuţe, s. f. Donicioară. Fetele care-s frumoase Nu se ţin cu prune grase. Ci cu vin din donicuţe. jarnîk-bîrseanu, d. 432. D0NIŢĂ, doniţe, s. f. 1. Vas cu toartă, făcut din doage de brad, mai larg la bază, în care se aduce sau se ţine apa, uneori şi alte lichide, sau în care se adună fragi, mure etc.; cofă. Semănau casele cu ale voastre... tot cu lucruri puţine, pat de scinduri, laviţe, o doniţă sau o găleată cu apă intr-un colţ. pas, z. i 50. Hoţul, pîtiă a nu se culca, se duse la doniţă să bea niţică apă. ispi- RESCU, l,. 377. Zăreau jucindu-se codanele limbute, adunate toate la un loc sau purtind pe umăr, cu umblet legănat, cobiliţa cu două doniţe, odobescu, s. iii 570. + Conţinutul acestui vas. Cei 10 negustori îşi aduseră aminte de căruţe. .. şi încheiată cheful, scăldind pe lăutari cu o doniţă cu vin. galaction, o. i 266.' 2. Găleată în care se mulg vacile sau oile; şiştar. A venit Joiana. Fata şi-a luat Doniţa, să mulgă. COŞBUC, P. I 248. Se îmbrăcă în haine de cioban şi ieşi înaintea cumnaţilor săi cu o doniţă plină cu lapte de oi. ISPIRESCU, i„ 157. — PI. şi: doniţi (bogza, c. o. 327, eminescu, o. iv 128). D0NJÓN, donjoane, s. n. (Franţuzism) Turnul principal, cel mai bine fortificat, al unui castel medieval. D0NJUĂN, donjuani, s. m. (Familiar) Bărbat care-şi petrece viaţa în aventuri amoroase; afemeiat, crai. Ei bine, domnul acela, care e sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor şi cîntăreţ... nu e in fond nimic, camii, PE-trescu, T. I 95. Safta cunoscuse toţi donjuanii ... oraşului. G. m. zamfirescu, m. d. ii 202. DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de lemn, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unui vas (mai ales a unei sticle), o gaură etc.; astupuş. înlătură cu Itiare-aminte dopul ulciorului, îşi turnă puţin vin în ulcică şi gustă. SADOVEANU, z. c. 59. Erau... numeroase flacoane cu dopuri de cristal, galaction, o. i 328. Dîtid afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte. ne-Gruzzi, S. n 201. Expr. (Despre oameni, glumeţ) (Maro) cît un dop sau dop do saca = mic şi îndesat; bondoc. Era, măre, acest Silen gras şi gros ca un butoi, adecă cum i-am zice noi astăzi: dop de saca. ISPIRESCU, u. 104. Vai de mine şi eu gioc, Şi de mare-s cît un dop. ŞEZ. V 15. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsînd o gaură mică prin care se suflă cînd se cîntă. Nu mai pot zice, pentru că mi s-au stricat dopul la fluier! Dar iartă-mi să caut un jugastru şi să-mi fac din inima lui un dop. sbiera, p. 36. DOP A, dopez, \b. I. T r a n z. A administra unui cal băuturi spirtoase sau substanţe excitante ale sistemului nervos (cafeină, stricnina etc.) în vederea unui efort suplimentar. DOPĂRE, dopări, s. f. Acţiunea de a dopa şi rezultatul ei. D0P0TRÎVĂ adv. v. deopotrivfl. DOPR0S s. n. (Jur.; Mold., învechit) Anchetă, interogatoriu. Strigarea obştiei este doprosul şi giudecata regimului trecut, russo, s. 115. ^ Expr. A face sau a lua (cuiva) dopros sau a lua (pe cineva) la dopros = a interoga, a ancheta (pe cineva), a cere (cuiva) socoteală, a face (pe cineva) răspunzător. Dacă nu mă credeţi, exelenţie, puteţi să-i luaţi dopros chiar dumnisale. AKECSANDri, î. 1398. DOPUŞOR, dopuşoare, s.n. Diminutiv al lui dop (1). DOR1 adv. v. doar. DOR2, doruri, s. n. I. 1. Dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată ; nostalgie. V. j a 1 e. Salomta suspina de dorul cerului lăsat departe. G. m. zamfirescu, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frăţiorul meu. CARAGIAI.K, o. in 91. Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi, eminescu, o. i 176. D-o fi dor de la copii Să pui şaua şi să mii, D-o fi dond de la mumă Să fac calul numai spumă. ant. UT. pop. I 41. <> (Construit cu verbul «a fi» şi cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, şi acuma mi-i dor să văd ape şi lărgime, sadoveanu, r. m. 85. Şi dor mi-e, dor de satul meu. Şi satul meu e-aşa departe! iosif, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să ţip. Şi-aşa mi-e dor de-acasă, Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. coşbuc, p. n 60. Cucuie, pasăre sură! Ce tot cînţi la noi pe şură? Au ţi-i foame, au ţi-i sete. Au ţi-i dor de codrul verde ? — Nu mi-i foame, tiu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mindruţe-n el. jarnîk-bîrseanu, d. 122. ^ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare, şi cerul e fără nor. hasdEU, r. v. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe uşor A zice cu dor Un cîntic duios, Alît de frumos, alecsandri, p. P. 66. 2. Iubire, suferinţă din dragoste. Mă apuca citeo-dată dorul aşa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galaţului!... să te caut... să te văd! bujor, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el in somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă, eminescu, o. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut! Şi doru-mi nu s-alină. ai.ECSandki, p. a. 62. Mare-i apa Bistriţii, Mai mare-i dorul mîndrii. jarnîk-bîrseanu, d. 91. <$> Cintec de dor v. c î n t e c. <ţ> (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tinăr şi pribag. coşbuc, r. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ş-aşa vine de fierbinte, D-aş sta-n drumu-i m-aş aprinde. ant. UT. pop. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu şti luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu şti luna cînd se culcă! jarnîk-bîrseanu, d. 87. 3. Starea sufletească a celui care doreşte ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuinţă, dorinţă. DORI — 154 — DORITOR Fata se gindea la cei doi fraţi şi nu putea înţelege ce doruri tainice îşi făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, o. i 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămii, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu ştiu să le-ascult, eminescu, o. I 110. Mai am un singur dor: în liniştea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Rominie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi ? ALECSANDRI, o. 91. <^> Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deşteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfişie-toare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. m. i. caeagiale, c. 43. N-o încercase încă dorul de ducă, nu evadase în imperiul florilor. G. M. zamfirescu, M. d. i 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. <$■ E x p r. (Rar) A facc (cuiva) pc dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorinţa. Alei, corbi, corbişor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ţine ineluşul meu Şi du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. .145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîş-măriţei decit de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpşunelor) mănînci şi frunzele. <$> Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. a d v.) în fiorul îelii = într-o doară, la întîmplare, fără ţintă hotărîtă, fără rost. Cămaşa pe el d-a pururea era floare; că iula-î ţurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc, delavrancea, s. 25. într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia aşa cam în dorit lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguţă, Neguţă... Nu cumva te doare Pe la cingătoare.. . Ori pe la căpşor Ai simţit vreun 'dor? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. şez. xx 86. DORI, doresc, vb. IV. T r a n z. 1. A fi stăpînit de dorinţa de a face sau de a dobîndi ceva; a tinde, a rîvni, a năzui la ceva. Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea. sadoveanu, p. m. 106. Mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, p. 154. Mult, bădiţă, am dorit Ca să scapi de cătănit. jarnîk-bîrseanu, d. 298. •<> Expr. A fi de dorit = a fi necesar, a se cuveni. Ar fi de dorit să ştim cine a fost acea doamnă, negruzzi, s. i 101. A lăsu do dorit = a avea lipsuri, a nu fi complet, a nu satisface. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cit de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile şi să mă desfete. M. I. CARAGIALE, C. 88. A pofti să dobîndească ceva, să aibă ceva pe gustul său. Totdeauna mi-am dorit copii, davidoglu, o. 24. De sus pînă jos părul lor e negru: caice sînt ai întunericului şi ce n-au nici o pată. De altfel aşa îi şi dorise comandantul, şeful oştirei. mackdonski, o. III 39. A avea intenţia, a vrea. înainte de cină spuse Nadinei că ar dori să-i vorbească. rebreanu, R. I 231. El pleacă-n urmă la cazarmă, Să afle ce dorea, coşbuc, p. i 100. Expr. Cum dori{i sau cum doreşti, formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărîri. Cum doriţi, dar eu aşa socotesc că-i bine. 2. A ţine mult să vadă sau să revadă pe cineva, a aştepta (pe cineva) cu dor, cu nerăbdare, a fi chinuit de dorul cuiva. Fiind şi eu al domniei-tale, cel mai bun şi care te doreşte mai mult, frate, sadoveanu, z. c. 18. Cit te doream!... M-ai aşteptat, îmi pare. Prea mult. machdoxski, o. n 9. Eu, care l-am dorit şi l-am plîns doi ani de zile. alecsandri, T. 1010. Frunză verde de pe rit, Vai, bade, cum te-am dorit! jarnîk-bîrseanu, d. 236. (Poetic) Pre tine, an tînăr; te văd cu mulţumire! Pre tine te doreşte iot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. 78. <$• A b s o I. . Bădiţă, bădişor, M-ai învăţat a iubi Ş-acum mă laşi a dori! jarnIk-bîrseanu, d. 250. 3. (Cu privire la mîncări sau băuturi) A pofti cu nesaţ, a jindui. A dori un strugure. 4. Aura. Scriu epistolia asta către fraţii ntei. Le doresc pace, spor şi bine. CAMILAR, N. I 253. în ora de pornire, cu toţii împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. alecsandri, p. i 138. Noi din suflet le dorim Acum şi pînă murim: Cîte paie sus pe casă Atîţia galbeni pe masă. ant. lit, pop. i 623. DORIC, -A, dorici, -e, adj’. (Arhit.; în expr.) Stil (sau ordin) doric = cea mai veche şi mai sobră dintre cele trei forme arhitectonice vechi greceşti, caracterizată prin coloane fără bază şi capiteluri fără ornamente. (Despre clădiri sau elemente arhitectonice) în stil doric. Puţina lumină care... izbea [templul din Corint] dădea columnelor lui grele, dorice, o înfăţişare strivitoare şi fioroasă. GALACTION, o. I 519. DOUÎNŢĂ, dorinţe, s. f. 1. Tendinţă lăuntrică spre realizarea sau dobîndirea unui lucru. V. năzuinţă, aspiraţie, rîvnă. Ardeam de dorinţa de a vedea mai curînd teatrul sovietic. STANCU, U.R.S.S. 11. Mi-am exprimat dorinţa să-i văd copiii. IBRĂILEANU, A. 131. Nicu Bălcescu avea o mare dorinţă d-a învăţa. GHICA, S. 680. + Poftă, voie. I se naşte dorinţa să intre şi el în grădină, ca să vadă lucrurile mai de aproape. SP. POPESCU, M. G. 68. Iar dacă s-a întîmpla... după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimeteţi copila acasă, creangă, p. 84. 2. Iubire; imbold erotic. îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata; El, iar, privind de săptămîni, îi cade dragă fata. eminescu, o. 1167. Amoroase porumbiţe... chemate de dorinţă, cu aripile întinse şi-ncordate zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge. ODOBESCU, s. iii 34. — Pl. şi: dorinţi (sadoveanu, o. i 433, alecsandri, p. I 124). DORÎRE, doriri, s. f. (învechit) Dorinţă. Cea mai mare dorire a me este de a mă întoarce în familia me cît mai în grabă, kogălniceanu, s. 138. DORÎT, -Ă, doriţi, -te, adj. 1. Pe care îl doreşte cineva; rîvnit. Atunci să-nceapă dorita sarabandă, Cu cîntece şi dansuri. CAMIL PETRESCU, T. iii 369. îi aşteaptă gondola cea dorită, Pe-ntinsele lagune să-i legene-amoros. macedonski, o. i 373. în sfîrşit, eram să văd locuri dorite. negruzzi, s. i 67. -4- Aşteptat cu nerăbdare. Mi se părea că privirea ochilor ei negri şi toată purtarea ei faţă cu mine ascundeau, destul de străveziu, răspunsul mult dorit. GALACTION, o. i 106. O, cit am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! negruzzi, s. I 7. + Iubit, drag. 2. (Mold.; cu sens activ, uneori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Care doreşte ; dornic, doritor. Gînsacul, dorit degîşte, ţipa cît îi lua gura: ga, ga,ga, ga!!! CREANGĂ, P. 43. [Bătrinii] n-aveau copii, şi, doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul. creangă, p. 73. DORITOR, -oare, doritori, -oare, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. Cameră de dormit v. c a-m e r ă. Vagon de dormit v. vagon. <> F i g. (Despre morţi) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. sadoveanu, D. p. 8. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici, eminescu, o. i 151. O! dormi in pace pe-aceste maluri, Ingînat dulce, ca-n vis uşor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. alecsandri, p. a. 75. E x p r. A dormi buştean (sau tun, butuc, ca pămîntul, du<, ca dus dc pe lume, ca un mort) v. c. A dormi dc-a-n picioarcle (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn ; b) (f i g.) a fi încet la treabă, a se mişca leneş; p. e x t. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiţi de o ceaţă, aşa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i şi că umblă dormind pe picioare, macedonski, o. iii 24. A dormi iepurcşte v. iepureşte. A dormi numai cu un ochi v. ochi. T r a n z. (Cu complementul « somn » sau o noapte ») Murele au rămas neculese în codri şi în vizuitii îşi doarme sătul somnul ursul, isac, o. 210. Şi unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi şapte nopţi legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. reteganue, p. i 57. Voinicelul mi-o privea,. Somnul dulce cum dormea... Şi mereu se socotea: S-o deştepte-n grab' au ba? teodorescu, p. p. 451. (Expr.) Adormi somnul (cel) dc veci (sau ccl lung, ccl de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecaţii) a muri. Dormiţi. . . donnire-aţi somnul de veci! camiear, n. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! creangă, a. 17. Dormi tu, bărbăţelul meu, Iertc-mi-te-ar dumnezeu! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras şi-mi agiung! AI.ECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne pestei noapte undeva; a trage în gazdă. Ţi-e drumu-ndelungat Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. coşbuc, p. i 230. 3. F i g. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj şi scoţi acord mic. davi-dogeu, M. 17. -ţ- (în forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi ştiu că duhul tău nu doarme, Că porţi pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Şi ac de fiece cojoc. banuş, B. 117. Producţia creşte mereu, şi-acum cu secretând ăsta nou, care intră peste tot. . . şeful fierbe. — Să fiarbă, că nici eu nu dorm. davidoglu, m. 47. 4. F i g. A sta nemişcat, neclintit, în amorţire. Cîm-piile dorm feri-ite şi neştiutoare. boGza, c. o. 206. Dealuri galbene şi ruginii dormeau in jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă, galaction, o. i 98. Cînd luna-n lacuri îşi scaldă faţa, Cînd vîntul doarme în timp, pe flori. . . Eu şoptesc nopţii un dulce nume. macedonski, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. eminescu, o. I 152. A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, o.il37.<0-Tranz. Păduri ce-şi dorm foşnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-şi destindă. TOMA, c. V. 269. — Variantă: (Transilv.) durmi (reteganue, r. I 47) vb. IV. DORMÎT s. n. Faptul de a dormi; somn. Scoală, c-a trecut vremea dormitului! DORMITĂ, dormitez, vb. I. Intranz, 1. (Despre fiinţe) A dormi uşor şi întrerupt; a aţipi din cînd în cînd ; a moţăi, a picoti, a piroti. Venise luna lui april, cu mole-şeală şi somn. Umblam prin casă şi prin curte dormitînd. \ G. m. zamfirescu, m. D. i 124. Cahd îşi apropie genele şi dormitează. GÎri/eanu, i,. 31. Miul voinicul La munte suia, Pe cal dormita, Iar murgul cotea Şi se poticnea, Din somn, îl trezea, teodorescu, P. v. 496. (Metaforic) Cîmpia dormita sub licăritul neîntrerupt al stelelor. MiHAi^E, O. 356. Nouri în chip de urşi polari dormitau în cerul incandescent, galaction, o. I 340. 2. F i g. (Despre oameni) A sta inactiv, a fi indiferent ; a trîndăvi. Ce ar fi agiuns pămîntul acesta dacă strămoşii noştri ar fi dormitat şi ei! RUSSO, o. 43. DORMITOR, dormitoare, s. n. 1. Camera de dormit, într-o locuinţă particulară. Are două încăperi, un salonaş-dormitor şi un iatac alături. GAî,ACTiON, o. i 609. în dormitor era lumină şi se făcuse puţin foc. vi^ahuţX, o. a. i 101. + Mobila din camera de dormit. Şi-a comandat un dormitor de nuc. 2. Sală mare cu paturi (într-o cazarmă, într-un internat sau pe lîngă un şantier), în care dorm mai mulţi oameni. [Soldaţii] urcau iar în dormitoarele îngheţate. camii^ar, n. i 375. DORN, dornuri, s. n. (Tehn.) 1. Unealtă de oţel cu care se fac sau se lărgesc găuri în tablă, în curele etc. ; priboi. La nituitul cercurilor, găurile se fac cu dornul. 2. Unealtă care funcţionează ca un burghiu de filetat şi cu care se degajează o sondă blocată prin accident de o piesă rămasă înţepenită în interiorul ci. DGRNĂ, dome, s. f. (Regional) Vîrtej, vîltoare, bulboană. DORNIC, -Ă, dornici, -e, adj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Plin de dor ; doritor. Caii albi au zvîcnit nervos din loc, dornici de ducă. „SAIIIA, N. 59. Eram... dornic de evadare. G. M. zamfirescu, m. D. I 87. F i g. Oltul e el însuşi prea dornic de aventură, pentru a nu porni.. . în altă parte decît acolo, încotro s-ar fi cuvenit, bogza, c. o. 105. DOROBÂNŢ, dorobanţi, s. m. (învechit) 1. Soldat din infanterie. V. c u r c a n, căciular. Constantin trăsese sorţ de cu primăvară şi-l luase dorobanţ. Gai.action, O. I 126. Strecuraţi prin plumb şi săbii, dorobanţii drum deschid, coşbuc, p. II 44. Toţi dorobanţi, toţi căciulari... Purtînd opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche, AEEC-sandri, î>. a. 204. 2. Jandarm. L-au dibuit oamenii boierului şi l-au adus cu dorobanţii înapoi, legat, pe jos, prin zăpadă. camii, petrescu, b. 14. Trupul călăreţ de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanţi, s-a întocmit la 1832. băi.cescu, o. i 37. 3. Aprod, portar, uşier (la autorităţi). Un dorobanţ îi aduse un plic în care găsi permutarea lui. negruzzi, S. I 111. — Variantă: dărăbăn (băecescu, o. i 118) s. m. DOROBĂNŢESC, -EĂSCĂ, dorobănţeşti, adj. (învechit) De dorobanţ, al dorobanţilor. Cetele de dorobanţi sau neamul dorobănţesc, după cum îl numesc cronicarii noştri, bălcescu, o. i 13. DOROBĂNŢIME — 156 — DOSĂDî DOROBĂNŢÎME s. f. (învechit) Mulţime, ceată de dorobanţi (1) ; totalitatea soldaţilor dintr-o armată. Cînd dădu iureş pe urmă dorobănţimea, să-i prindă cu arcanul, ei răcniră pînă la cer şi o alungară cu coase şi cu furci, pas, ii. i 176. DORSĂL, -A, dorsali, -e, adj. Din regiunea spatelui. Vertebre dorsale. DORÎŢ s. n. (în poezia populară) Diminutiv al lui d o r2. Dar mi-i jele, doamne, jele De doruţu mîndrei mele. jarnîk-bîrseanu, d. 305. DOS, dosuri, s. n. (în opoziţie cu faţă) 1. Partea de dindărăt a unui obiect. Dosul cărţii. Dosul foii. Ştia să facă şi socoteli şi să le însemne cu cărbune pe dosul uşii. SADOVEANU, z. C. 312. Loc. prep. (Construit cu genitivul) în dosul = în spatele, îndărătul, dinapoia. Bibescu simţi paşi moi în dosul uşii. sadoveanu, p. M. 58. Au ieşit în dosul casei, galaction, o. i 78. Ştiam că e în dostd storului. ibrăilEanu, a. 145. Din docili = din spatele, dindărătul, de dinapoia. Nucule din dosul casei, Tot al meu şi-aici şi-aiurea: Ziua-n vînt iţi văd doinirea, Noaptea ţi-o ascult. COŞBUC, P. II 275. Un duşman de lup... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. creangX, v. 21. Loc, a d v. (în opoziţie cu în faţă, înainte) în dos = în partea de dinapoi a casei; în spate. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rînd îi se înnădise mai tîrziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi. M. i. caragialE, c. 127. Cine taie lemne-n dos? şez. i 238. Prin dos = prin intrarea din spate a unei case. Vină, bădiţa, prin dos, Că-i portiţa de rogoz : Cum pui mîna, pică jos. hodoş, p. p. 43.<$-Loc. adj. Din dos = care este situat îndărătul, în spatele casei. Făt-Frumos ieşi din casă şi intră în grădina din dos. POPESCU, B. II 10. Am fugit pe uşa din dos şi am dat pin grădină, ca să scap de dascal. alecsandri, T. i 184. Expr.Ascăpa pe (sau prin) uşa diil dos = a scăpa (dintr-o încurcătură) cu mare greutate, cu ruşine. A intra pe (sau prin) uşa din dos = a ocupa o slujbă, un post etc. sau a înainta în ierarhia funcţionărească prin protecţie, nu pe cale ierarhică. 2. (Fiind vorba de partea de dinapoi a corpului omenesc; numai în locuţiuni şi expresii) Loc. a d v. (în opoziţie cu în faţă) în dos = în spate, pe ascuns. Unul în dos te-a-njurat. — în lipsa mea putea să mă şi bată. pann, p. v. i 169. Expr. A da dos (In îaţă) sau a da dosul (sau dosurile) sau a pune dos la fugă = a fugi, a o lua la sănătoasa, a o şterge; a se retrage, a dispărea. Ba, tu ai să-i îngropi pe aiştia. . . Ce dracu? De trei zile, bade Gheorghe, dai dosurile. CAMILAR, N. i 444. Chiorul. .. a încercat să deie dos la faţă. sadoveanu, d. p. 160. Tu cauţi să dai dosul, îmi pare?... Vrei să fugi? macedonski, o. ii 83. Manea-n scări se-nţepenea, Dos la fugă şi punea. ALECSANDRI, p. p. 73. (Exclamativ) Dos la îaţă!= ia-o la fugă! şterge-o! M-am dus... Să ne videm cu bine, Măndică! Pe unde să ies ca să nu mă-ntîlnesc cu el? Ha! pe fereastă. .. Dos la faţă. alecsandri, t. I 317. A întoarce (cuiva) dosul = a se depărta (de cineva), a rupe relaţiile (cu cineva), a ocoli (pe cineva), a întoarce (cuiva) spatele, -ţ- Şezut, fund. Doctorul avea obiceiul să-i plesnească [pe copii] uşor, din mers, cu vîrful bastonului, la dos. barT, E. 339. Expr. A sc scula CU do;ul în SUS = a fi ursuz şi indispus (fără motiv). 3. (Urmat de determinări care indică un organ sau o parte a trupului) Dosul mîinii (sau palmei) = partea de din afară a mîinii. Plîngea molcom; din cînd în cînd îşi ştergea nasul cu dosul palmei şi ofta, pomenind şoptit numele lui Vasile. Galan, z. r. 42. Făcu semn cu dosul mînii să fie lăsat singur, sadoveanu, z. c. 243. Dostd limbii = partea de dedesubt a limbii. Faci pe dosul limbei nişte beşicuţe. ŞEZ. II 191. 4. Partea mai puţin arătoasă (neîmpodobită) a unui obiect. Dosul stofei. Dosul covorului. Partea de dinăuntru neexpusă vederii (a unei haine). Dosul paltonului. Pe doS = a)(l o c. adv. în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară. [Era] îmbrăcat la întîmplare, cu haina pe dos. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. i 56. Era Mane cel spătos, Cu cojoc mare, miţos, Cil cojoc întors pe dos. alecsandri, p. p. 73; b) (loc. adv., fig.) altfel (decît în realitate), de-a-ndoaselea. Toate le văd pe dos .. . Iaca mătuşica se dă de-a tumba, ha, ha, ha ! alecsandri, T. I 223 ; c) (1 o c. a d j., fig., despre oameni) cu purtări nefireşti; sucit, ciudat, bizar. Iată că sînt şi oameni pe dos. ionescu-rion, c. 37. E x p r. întors pe dos = necăjit, supărat, indispus. Mai întors pe dos decît înseşi buzunarele sale, intră, dimineaţa, acasă. M. I. CARAGIALE, C. 142. A întoarce (pe cineva) pe dos = a tulbura, a indispune (pe cineva). Dragostea asta te-a cam întors pe dos. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 162. 5. (Popular) Loc unde nu bate soarele; Ioc ferit, ascuns, adăpostit. Bate vîntul, îl laşi să bată şi te dai într-un dos. sadoveanu, p. m. 180. Vărsa lacrimi, pe cînd luna Răsărea de după-un dos. coşbuc, p. ii 214. Soare a umblat Şi a căutat Toate văile, Toate luncile, Toate dealurile Şi dosurile. PĂSCULESCU, L. P. 182. — Forme gramaticale : (în loc. a d v.) de-a-ndoasele, de-a-ndoaselea. DOSĂDĂ s. f. (învechit, popular şi arhaizant) 1. Mîh-nire, întristare, amărăciune. Mă şuii pe munţi de piatră Să-mi văd mumă, Să-mi văd tată, Plin de dor şi de dosadă. teodorescu, p. P. 284. 2. Insultă, ocară. Pîrcălabe, străjuieşte-l! Vreau de obşte să se vadă cum Vlad Basarab voievodul pedepseşte o dosadă. davila, v. v. 95. DOSĂR, dosare, s. n. Totalitatea actelor referitoare la o afacere, la o chestiune, la o problemă, la o persoană; învelitoare de carton în care se pun aceste acte. Pe masa de lucru, dosarele grele Strîng cifrele vieţii în val: Sub fruntea înaltă se-ncheagă din ele Al nostru dinţii cincinal. DEŞLIU, M. 69. înainta cereri, devize, planuri, memorii care călătoreau de la un birou la altul cu numere, rezoluţii, parafe şi peceţi, pînă cînd adormeau într-un dosar. c. petrescu, î. ii 49. Cînd am intrat, judecătorul citea într-un dosar, vlahuţă, o. A. 494. Expr. (Jur.) A închide dosarul = a pune definitiv capăt unor cercetări, unei anchete, unei acţiuni judiciare începute; a clasa. îl chemase pe Constantin Lipan şi îi ceruse să suspende urmărirea şi să închidă dosarul. C. PETRESCU, C. V. 324. îţi promit, mîine închid dosarul, încetează orice urmărire, răspunse el hotărît, mărinimos. barT, E. 350. A pune (o cerere sau un act) la dosar = a pune la o parte, a nu-i da curs ; f i g. a nu-i păsa (cuiva) de ceva, a nu se sinchisi, a face uitat. Vorbim de acel Theodor Şerbănescu, prea adesea pus la dosarul uitării, macedonski, o. rv 15. DOSĂDÎ, dosădesc, vb. IV. Tranz. (învechit şi I arhaizant) A mîhni, a amărî, a întrista. D0SĂD1T — 157 — DOTARE DOSÂDÎT, -A, dosădiţi, -ie, adj. (învechit, popular şi arhaizant) Mîhnit, întristat, amărît. Plîngeţi cu mine fierbinte Pentru moarte dosădită. şez. vin 48. ^ (Sub- stantivat) Ieşiră deci la uscat dosădiţii. ispirescu, i,. 354. DOSÎINIC, -A, doselnici, -e, adj. (Neobişnuit) Ascuns, dosnic; p. e x t. incorect, nepermis, neiertat. (Cu pronunţare regională) Umblaţi cu ptri ascunse... cu mijloace dosălnice. alecsandri, T. 1340. DOSÎ, dosesc, vb. IV. T r a n z. 1. A sustrage vederii altora; a ascunde. Ulciond plin, unde să-l pot eu dosi? coşbuc, P. i 210. l-au plesnit prin minte ca să aducă pe-as-cttns mulţi ostaşi in curte şi să-i dosească undeva în tindă. sbiera, p. 121. <ţ> Refl. Sentinelele romine, care se dosiseră bine dincoace, ieşiră in lumină, sadoveanu, o. vi 47. Era bucuros cînd se putea dosi. .. in lanuri de popuşoi. popa, v. 68. Luntrea. .. Cind la umbră se doseşte, cînd s-arată la lumină, alecsandri, p. a. 127. (F i g.) Defecturile tale, sub strămoşeasca umbră, De-ai fi in orice treaptă, nu pot să se dosească, negruzzi, s. II 196. 2. A lua ce nu-ţi aparţine şi a ascunde; a şterpeli. E o cupă dosită din palatul Gualatema. camii, petrescu, T. in 337. Cărţile. .. le dosea din biblioteca tatălui său. macedonski, o. iii 28. Foicică trei lalele, D-aleîei, fecior de lele, Nu dosi dîntr-ale mele. Teodorescu, p. p. 642. 3. (Rar, în expr.) A o dosi = a fugi, a o lua la fugă; a da dos la faţă, v. dos. De groaza lui duşmanii mi dosit-o ca mişei, macedonski, o. i 84. — Variantă : îndosi (contemporanul, i 457, creangX, a. 55) vb. IV. DOSÎRE, dosiri, s. f. Acţiunea de a (se) dosi. 1. Ascundere. Pentru ce s-au mazilit domnul Alexandru-vodă? Au doară s-au turburat Poarta pentru dosirea fiilor săi? odobescu, S. i 282. ' 2. Sustragere, şterpelire. 3. (învechit) Fugă sau retragere (din faţa duşmanului). Acest eroic războinic... nici de dosirea nestatornicilor ostaşi ce îl părăsise, nici de mulţimea vrăşmaşilor, nepierzîndu-şi inima, printr-un război parţial, osteneşte pe duşman şi îi închide calea Ardealului. bălcescu, o. II 101. DOSÎT, -Ă, dosiţi, -te, adj. 1. Ascuns, pitit, pitulat. Traian se afla dosit intr-un luminiş tînăr de stejărei. SADO-VKANU, r. M. 221. Dosiţi pe după care, îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc. alecsandri, p. a. 145. 2. Retras, ascuns vederilor, ferit. Şedeau de un ceas la măsuţa cu marmora pătată din colţul cel mai dosit al cafenelei, agîrtjiceanu, s. p. 239. DOSNIC, -ă, dosnici, -e, adj. 1. (Despre locuri, străzi, clădiri etc.) Aşezat mai la o parte, retras, lăturalnic, ferit, izolat. Fiind [peştera] prea dosnică, nu pătrundea la ea nici o rază de soare, stănoiu, c. I. 153. Pe o scară acoperită, strimtă şi dosnică, ieşirăm în dostd mînăstirii. GAEAC-TION, O. I 570. Strada, dosnică şi troienită de zăpadă, era pustie, macedonski, o. hi 70. <*> (Adverbial) [Iubirea] vom căuta deci s-o izgonim din acest palat, Unde s-a strecurat furişată dosnic într-o seară de bal. camii, PETRESCU, T. iii 340. 2. (Rar, despre oameni) Ursuz, retras, tăcut. Pe zi ce mergea, sluga se arăta tot mai dosnic faţă cu copilul, aşa incit bietul copil sta smirna. BOTA, p. 6. Sînt. . . unii oameni dosnici, grei la vorbă, incit şi dracu-i ocoleşte. RETEGANUE, P. III 28. DQSPEÂLĂ, dospeli, s. f. 1. Faptul de a dospi, fermentare ; (concretizat) substanţă fermentată (care se foloseşte ca maia), plămădeală. V. a 1 u ă ţ e 1. Scotea bere din dospeala orzului, i. BOTEZ, şc. 137. 2. F i g. Moleşeală, trîndăveală. Eu mă pun la dos-peală o zi, două, adastînd o vorbă de la d. doctor. CARAGIAI.IÎ, O. VII 206. DOSPI, dospesc, vb. IV. I n t r a n z. şi (rar) refl. 1. (Despre aluat sau despre pîinea în curs de fabricaţie) A se transforma într-o masă buretoasă sub acţiunea unui ferment specific introdus intenţionat prin maia. V. creşte (0). E după pîinea care rodeşte în glod de sînge şi se dospeşte Numai în lacrimi şi în sudori! bolltac, o. 137. Apoi mama plămădea Ş-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea. Pe lopată mi-i culca Şi-n cuptor îi arunca. ANT. ut. pop. I 619. Am lăsat Pînea-n covată dospind. sevastos, c. 312. <0- T r a n z. (Rar) Halal, zău, de cine ştie Să facă plăcintărie, S-o dospească, plămădească, în cuptor s-o rumenească, alecsandri, t. 142. Sătencele obicinuiesc a dospi cocă. ŞEZ. IV 23. (Despre alte alimente) A suferi un proces (natural) de fermentaţie, modi-fieîndu-şi (în bine sau în rău) gustul sau aspectul. Caşul dospeşte. 2. (Despre unele materii organice) A fermenta sub acţiunea unor fermenţi naturali, în condiţii specifice de căldură, umezeală etc.; a se transforma într-o nouă formă, de obicei alterată (rareori utilă omului). Erau pe-aici mormane de moloz, Gunoaie ce dospeau mustind în soare. D. BOTEZ, P. s. 55. Nu se grămădeau muşterii. Pepenii se dospeau în soare, pas, z. i 169. T r a n z. fact. Murdăria... o dospise soarele de vară. G. m. zamfirescu, sf. m. n. ii 39. 3. F i g. A se dezvolta în ascuns, a mocni. Moş Pe-trache vedea carnea umflată şi înţelegea bine că acolo dospea puroi, popa, v. 139. T r a n z. Se lasă frig de munte, dar pămîntul Dospeşte-n taină colţul ierbii crud. D. botez, F. s. 83. -£• T r a n z. A face să crească. în beznă, poporul îşi dospea, dîrz, dorul! CONTEMPORANUL, S. ii, 1949, nr. 164, 5/4. îi purtau ură şi-i dospeau ghid rău. DEEAVRANCEA, S. 16. DOSPÎRE, dospiri, s. f. Acţiunea de a (se) dospi; fermentare. DOSPÎT, -A, dospiţi, -te, adj. (Despre aluat, pîine) Care a suferit procesul dospirii; crescut. (Despre alte alimente) Care a suferit acţiunea unor fermenţi; fermentat. (Despre plante) Care a fost supus acţiunii căldurii şi a umezelii; încins. [Boii] au început a pufni cald, cu miros de iarbă dospită. GAi.AN, z. R. 163. <£> F i g. Văzduhul dospit de miasme alungă zborul jucăuş al fluturilor, c. petrescu, a. 466. DOSPITOABE, dospitori, s. f. Poliţa sau patul pe care se aşază caşul ca să dospească. DOSPITGR, -0 AltE, dospitori, -oare, adj. (Rar) Moleşitor. Mi-era lene, cum stam întins pe un preş, in căldura dospitoare a după-amiezii, să deschid gura şi să cer o cană de apă. G. M. zamfirescu, m. d. i 124. DOTA, dotez, vb. I. T r a n z. 1. A prevedea (o instituţie, o întreprindere etc.) cu cele necesare; a înzestra. Noua fabrică va fi dotată cu instalaţii sanitare, de ventilaţie şi de apă, din cele mai moderne, scînteia, 1953, nr. 2848. Ambiţiosul secretar de redacţie voia să-l doteze cu diferite rubrici noi. REBR.EANU, R. i 240. 2. F i g. A înzestra cu calităţi intelectuale, sufleteşti. Natura l-a dotat cu inteligenţă. 3. A da dotă unei fete cînd se mărită, a înzestra. DOTAIj, -A, dotali, -e, adj. Care ţine de dotă, privitor la dotă. Via este avere dotală. camii, petrescu, t. iii 327. Regim dotai = totalitatea prevederilor legale (în vigoare în trecut) referitoare la modul de administrare şi folosinţ.5 a dotei unei femei. Foaie dotală v. foaie. DOTARE s. f. Acţiunea de a dota; înzestrare. Suma repartizată ca fond cultural serveşte la dotarea echipelor de cor şi dansuri cu costumele necesare, scînteia, 1953, nr. 2716. DOTAT — 158 — DOZA. DOTÂT, -Ă, dotaţi, -te, adj. înzestrat cu calităţi intelectuale, morale sau artistice. Copil dotat. DOTÂŢIE, dotaţii, s. f. înzestrare a unei persoane sau a unui aşezămînt cu cele necesare; mijloace materiale puse la dispoziţia unei persoane, a unui aşezămînt etc. — Variantă: (învechit) dotaţiuno (macedonski, o. iii 18) s. f. DOTAŢlCNE s. f. v. dotaţic. DOTA, dote, s. f. Avere (constînd în bani sau proprietăţi) pe care femeia o aduce în căsnicie cu forme legale. V. zestre. DOUĂZECI num. card. Numărul care, în numărătoare, are locul între nouăsprezece şi douăzeci şi unu. Zece şi cu zece fac douăzeci. <ţ> (Adjectival) Peste douăzeci de baionete i se apropiară de piept, cami-Lar, N. I 72. La Rîmnic n-am mai fost de zece ani, la Piteşti de douăzeci, galaction, o. i 64. Olga Postelnicii avea douăzeci de ani. REBREANU, r. i 56. + (Cu valoare de num. ord.) Al douăzecilea. Pagina douăzeci. DOUĂZECILEA, -ZECEA num. ord. (Precedat de articolul « al», « a ») Care se află între al nouăsprezecelea şi al douăzeci şi unulea. Aceste cuvinte, care 'învineţeau pe albeaţa hîrtiei, trecuseră pentru a douăzecea oară pe dinaintea vederii soţiei-mame. macedonski, o. Iii 16, DOVADA, dovezi, s. f. 1. Fapt sau lucru care dovedeşte, arată, demonstrează ceva; probă evidentă, convingătoare, semn, mărturie. Loc. adv. Ca (sau drept) dovadă = ca semn că. Poţi să te duci unde vrei. Uite, ca dovadă, astăzi ieşi din oraş, mergem la cîmp. sahia, N. 25. Ca dovadă că aşa este..'. aduc şi faptul că ţi-atn recunoscut totdeauna marile merite, macedonski, o. ii 291. ■ A b s o 1. Tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar cum? dumitrtu, n. 246. Refl. pas. •A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. DUMITRIU, N. 134. Am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las.. . să se dovedească vinovatul, isfirescu, l. 304. Expr. (Rar) Cum nu s-a dovedit = cum nu s-a (mai) pomenit, cum nu mai există. Moş Călijare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, galaction, o. i 47. + A reprezenta, a constitui o dovadă despre.. ., a fi semnul din care se poate înţelege că... Că aceşti oameni, peste care veacurile aşezate nici nu mai au număr, au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaiţe care s-au găsit aici. bogza, c. o. 202. 2. A da dovadă (de ceva), a arăta, a vădi, a manifesta, (ceva). Torentele de apă, pe care el [Oltul] singur le dez-lănţuise, pentru a-şi dovedi puterea, bogza, c. o. 127, Erau totuşi în juru-i oameni care-i dovediseră credinţă în-două domnii, sadoveanu, z. c. 88. Varsănufie dovedea-mult bun simţ. galaction, o. i 207. R e f I. îi venea-să intre în pămînt la gîndul că s-ar putea dovedi slab. v. rom. noiembrie 1953, 154. Elixirul din sticluţa albastră se dovedise şi el nefolositor, sadoveanu, p. m. 301. -4-A descoperi dovez* sigure asupra vinovăţiei cuiva. Hai şi dumneata... Să-l ridicăm. îl ducem la post. .. — L-aţi dovedit? dumitriu, n. 253. 3. A învinge, a birui, a răpune. Oare are să mai ţie mult războiul?... — Pînă ce-om dovedi pe turc. sadoveanu, o. vi 68. O femeie se lupta cu trei vardişti ţepeni ce abia puteau s-o dovedească. M. I. CaragialE, c. 25. ^ Absol. Romînii îşi încercau puterile la trîntă.. . pînă ce unul dovedea, odobescu, s. a. 138. Lupta ţinu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alţii dovedeau şi din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, o. ii 322. Nici unul nu dovedea, Gio? nici unul nu cădea, alecsandri, p. p. 25. R e t 1. reciproc. Doi zmei... se luptau de nouă ani şi nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. + A întrece (pe cineva), a lăsa în urmă. M-au socotit prost şi nepriceput... Am vrut să vă dovedesc pe toţi, fiindcă eu simt şi-nţeleg. mai mult decît fiecare de-aici. DAVTDOGLU, M. 68. • 4. (Mold.) A termina, a isprăvi, a mîntui. Eu aştept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. Intra n z. A prididi, a răzbi. Crîşmăriţa cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toţi cu sănătate, rîzîndu-i ochii, şi după ce gustă puţin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are şi alţi muşterei şi bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 5. A afla, a găsi, a da de ceva. 7-a venit în gînd să se suie într-un copaci, să se uite în toate părţile, doară o dovedi vreo lumină de foc undeva, popescu, B. tv 7. DOYEDÎRE s. f. Acţiunea de a dovedi; probare, adeverire, confirmare. Drama poate să fie tezistă, scrisă pentru dovedirea unei anumite teze. gherea, ST. cr. ii 249. DOVEDITOR, -OĂBE, doveditori, -oare, adj. Care dovedeşte, atestă, confirmă. Act doveditor. DOYLEĂC. dovleci, s. m. 1. Plantă din familia cucurbi-taceelor, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu fructe mari, rotunde sau ovale, comestibile (Cucurbita pepo) ; bostan. Fructul acestei plante. Locul era plin de coceni şi coji de dovleac copt. PREDA, î. 149. Uşa scîrţîi scurt, aburul de dovleac fiert îl învălui din cap pînă-n picioare, camilar, Tem. 278. Silviu vorbea în versuri cu aurora, cu dovlecii mari şi galbeni de prin porumb, galaction, o. i 566. 2. Fig. Cap de om (prost, fără minte). DOVLECEL, dovlecei, s. m. Varietate de dovleac, cu fructele mai mici, lunguieţe, aproape cilindrice. în grădini poci (=pot) eu intra, Pepeni, dovlecei şi verze fără grijă a mînca? ALEXANDRESCU, M. 387. DOXĂ s. f. sg. (Familiar) Minte, pricepere. Te-am luat repede şi cu doxă şi-ţi pare rău că mi-ai mărturisit adevărul. G. m. zamfirescu, m. d. n 301. Expr» A avea (sau a fi cu) doxă la cap — a fi deştept, priceput-Pentru cine ntt-l ştie, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i aşa, că doar are doxă la cap şi-i cu tîlc la vorbă, hogaş, m. n. 230. DOZA, dozez, vb. I. Tranz. Apune laolaltă, în proporţii determinate, substanţele care formează un amestec; p. ext. a distribui după'o anumită măsură elementele care formează un tot. [Sculptorulj are meritul de a nu cădea în decorativ, de a şti să dozeze golurile şi plinurile cu judiciozitate, contemporanul, s. n, 1949, nr. 120, 13/5. F i g. Comisand oficia în întunericul umed DOZAJ — 159 — DRAC al beciului sau in sala dc torturi, cu fanatism şi pe îndelete, dosind, cu un rar simt ştiinţific, suferinţa corporală şi mai ales morală. G. m. zamfirescu, m. d. n 357. + A determina prc porţia după care o substanţă sau un mat. rial intră, împr ună cu alt le, în compoziţia unui tot. A doza zahărul din sînge. A d t rmina cantitatea de substanţă sau de material care produce un anumit efect. DOZÂJ, dozaje, s. n. 1. Dozare. Reacţiunile [nucleare] au loc intr-un ritm controlat precis prin dozajul neutronilor care intră în reacţie, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 185, 1/3. 2. Proporţia dintre diferitele substanţe sau materiale care intră în compoziţia unui amestec. DOZARE, dozări, s. f. Acţiunea de a doza; dozaj. Dozarea zahărului din sînge. DOZĂ1, doze, s. f. 1. Cantitate precisă dintr-o substanţă, dintr-o radiaţie etc. care produce un anumit efect. O doză de sare amară, a II privea cum ia la sfirşi-tul mesei « o doză » de sare din solniţă, pe virfid cuţitului, cum o invăleşte într-o foiţă de ţigară şi cum o înghite repede, sadoveanu, p. s. 190. Văzînd că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile. negruzzi, s. i 208. <$- (Ironic) D. Jancu îşi comandă doza de rachiu de drojdii cu picături de pelin. CARAGIALE, O. II 227. 2. Cantitate de substanţă care intră împreună cu altele în alcătuirea unui tot. Pămînturi. . . împănate cu o mare doză de humus. I. ionescu, D. 142. F i g. [Stă-pînul casei] avea o mare doză de răutate, bolinTi-neanu, o. 414. Au mai rămas oameni de înţeles, care au păstrat o doză suficientă de raţiune şi de pudoare. ODOBESCC, s. iii 462. DOZĂ"-, doze, s. f. (Adesea determinat prin- « electromagnetică ») Aparat care produce un curent electric variabil sub acţiunea ondulaţiilor unui disc dc patefon. DRAC, draci, s. m. 1. (în concepţiile religioase şi în superstiţii; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Fiinţă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. beniuc, v. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toţi oamenii, sadoveanu, D. p. 101. Tremurau, intr-un fluid luminos şi vioriu, draci mici, spînzuraţi de coarne, care zupăiau din picioruşe, eminescu, n. 56. Rîde dracu de porumbe negre şi pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-şi vadă propriile greşeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparenţele). <$> Expr. A [i dracul gol (sauîmpielitat, în picioare) = a întrupa toate însuşirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împeliţat. negruzzi, s. I 235. Eşti dracul împeliţat. Dar şi Copiii oamenilor sînt draci goi. pann, p. v. n 122. Omul (sau sallm, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai şi să scapi, ispirescu, E. 43. Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. creangX, p. 230. Deşi sîngele apă nu se face şi cămeşa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. negruzzi, s. i 249. A se teme (de ceva) oa dc dracul (sau ca dracul dc tămîic) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) cil Ia dracu] = a se uita (la cineva) urît, cu duşmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a îi cu draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi energic, plin de viaţă, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar ştie să poruncească. Are în ea draci, îmi place, sadoveanu, P. m. 240. Da ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci eşti tu, bine zic eu. CREANGX, p. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi\ A băga pe cincva în draci (sau în toţi' dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să îic un'drac Ja mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicaţie logică unei situaţii încurcate sau cînd se bănuieşte o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! sadoveanu, z. c. 292. Şi-a băgat (sau şi-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situaţie care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neaşteptate etc. (Cu o construcţie mai puţin obişnuită) Aici şi-a amestecat coada un drac. c. petrescu, R. DR. 127. A trage pe dracul dc coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîţa de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care îşi produce singur încurcături şi neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la Tdrg. A dade (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-şi găsi) pe dracul = a-şi găsi beleaua, a o păţi. Să ne apropiem.. . poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harţă, să se taie în vorbe ca-n săbii: ş-apoi a vedea franţuzul pe dracu! id. z. c. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ş-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la tdrg. A căuta pe dracul şi a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puţ. A trimite (pe cineva) ia dracul = a-1 da (pe cineva) încolo, a-1 da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracu] la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace şi încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cerc (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracu] şi pe tată-său (sau cît dracn] pe tată-său) = a cere un preţ exagerat. A lace pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalaclie. . . aştepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru şi s-aducă de prin vecini ciţiva lei. pas, z. I 153. Făcu pe dracul în patru şi se urcă deasupra muntelui, ispirescu, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru.. . dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. creangX, p. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea= aliază-te cu oricine, chiar cu un duşman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? porumbacu, a. 39. Dă-l dracului de tutun. c. petrescu, c. v. 54. A da (pe cineva) dracului (sau In toţi dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moşnegilor care mă da la toţi dracii. . . am alergat la celalalt capăt a galeriei, negruzzi, s. i 38. A se dllCC dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă ; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereţă, studii, se duseseră toate dracului, camilar, n. i 32. (în imprecaţii) Du-te dracului! A se duce Ia dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai ştie cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ş-apoi te poţi duce la dracu cu toate gebelele tale. hogaş, m. n. 9. (în imprecaţii) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păţi rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (în ameninţări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului, pas, z. i 51. (în imprecaţii) Să-l ia dracu de bagaj! Galan, z. r. 132. Bată-te dumnezeu să te bată şi te-ar lua dracu, şi n-ai mai ajunge. SADOVEANU, z. c. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război, ant. ut. pop. i 21. Parcă a intrat dracul (în cincva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). într-un nor de colb ce zbura pe faţa pămintului, caii alerga ca şi cînd ar fi intrat dracul într-înşii. Ai.ECSANDRi, c. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreţ prin care se exprimă dorinţa de a renunţa la ceva, de a se lepăda de ceva. DRAC — 160 — DRAG La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracii pungaşii, călăii, lichelele! deşliu, G. 54. Al dracului ! sau ptiu, drace! exclamaţii exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunaţi-vă, creştinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca in ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, p. 201. N-ara (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau eşti etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau eşti etc.) sănătos. Nu eşti lovit pe dinăuntru?... — N-am nici pe dracu. davidoglu, M. 25. Pc dracul, formuU de negaţie; nimic. N-ai bani, creştine ?... — Am pe dracu. La Tdrg. Bagă bine de seamă, să poţi scăpa, că de .nu — mine mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. (în imprecaţii; ur.eori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înţeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portiţa, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (In formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, i. II 171. (Ca element stilistic exprimînd nemulţumirea, reproşul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? creangă, A. 114. <> (Mai ales în propoziţii interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul îşi drese glasul şi zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? dumitriu, n. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? camilar, n. i 126. Ce dracu cauţi aice? negruzzi, s. i 88. (în construcţie cu verbele « a şti», « a asculta », « a face », « a înţelege » etc., exprimă nedumerire sau negaţie) Dracul ştie ce are, cică a prins nişte iepuroi. creangă, P. 304. Se uita, dracu ştie, cu interes ori aşa numai, la un portret. eminescu, n. 37. Măi bădiţă, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau şi mulţi mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? jarnîk-bîrseamj, d. 69. 2. F i g. Om plin de păcate, rău, crud ; (cu sens atenuat şi cu nuanţă afectivă) nebunatic, şturlubatic. Nu era acelaşi drac zvăpăiat care îşi arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la şcoală şi mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? delavrancEa, la tdrg. E şi drac, dar e şi sfîntă. macedonski, o. i 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! coşbuc, p. i 97. • A avea (sau a arăta) dragoste de (sau pentru, faţă de) cineva sau ceva = a iubi pe cineva sau ceva, a-i plăcea, a-i fi drag cineva sau ceva. Ţi-am arătat dragoste şi te-am cinstit mai mult decît pe ceilalţi, ispirescu, l*. 23. ^ L o c. a d v. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea — cu multă plăcere, cu bucurie, bucuros; drăgăstos, cu iubire. Coconul l-a îmbrăţişat pe dascălul său cu dragoste. sadoveanu, d. r. 23. Florile le-dm privit Cu dragoste, isac, o. 39. Şi mincau şi veseleau Cu paharele-nchinînd, Şi cu dragoste zicînd: Să trăim, să ne iubim, alecsandri, p. i 105. ■<$> E x p r. A prinde dragoste de (sau pentru, fa{u de) cineva sau a lua (pe cineva) Ia dragoste = a începe să simpatizeze sau să iubească pe cineva, a-i cădea drag. Văzînd împăratid un lînăr aşa de cuminte, prinse dragoste de el. ispirescu, L. 22. Părintele mă ia la dragoste şi Smărăndiţa începe din cînd în cind a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A avea dragoste = a-i plăcea (cuiva să...). Făcuse un clopot mare la acea mînăstire. .. şi avea dragoste să-l tragă singur. CREANGĂ, P. 105. 2. Sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; amor, iubire. Mînă-n mină, amîndoi îşi reamintesc cu mult foc dragostea lor. bujor, S. 144. Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre' Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. Eminkscu, o. i 155. Rele-s, bade, frigurile. Da-s mai rele dragostele. Maica din friguri mă scoate, Dar^din dragoste nu poate, jarnîk-bîrseanu, d. 7. <^Expr. A se topi, a se sfîrşi sau a muri dc dragoste (pentru cuicvu) sau a fi nebun de dragostea (cuiva) = a iubi (pe cineva) foarte mult, cu patimă. Mă. sfîrşesc de' dragoste pentru tine. ispirescu, L. 29. Pe fata Împăratuhn-Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. CREANGĂ, P. 275. <$>• A fi în dragoste cu cineva = a se iubi cu cineva, a fi în legături amoroase cu cineva. + (De obicei cu determinarea «trupească» sau < A face (sau a se da in) dragoste cu cineva = a se iubi, a trăi cu cineva. De vrei să-ţi găseşti norocul, n-ai decît să te dai în dragoste cu mine, pre legea mea. auîcsandri, t. i 433. 3. (Concretizat) Fiinţă (mai ales femeie) iubită. V. drag3. Ei mergeau... părîndu-li-se. . . ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul, cînd merge la drum cu dragostea alăturea, creangă, p. 276. Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie Şi te află strînsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. EminKscu, o. i 210. Multe dragoste-am avut: Tot dragoste tinerele, Mai mari şi mai mititele. TEODORESCU, P. P. 326. II. (Bot.; Transilv.) Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dinţate, cu flori roze-purpurii (Sedum Fabaria). DRAHMA, drahme, s. f. 1. Unitatea monetară a Greciei moderne; monedă greacă antică. 2. Veche unitate de măsură austriacă întrebuinţată în trecut şi în ţara noastră, mai ales în farmacie, reprezen-tînd 4,38 g. V. dram (1). DRAJJ5ÂR, draibăre, s. n. Unealtă de oţel în formă de burghiu, cu care se găureşte lemnul. V. burghiu, s f r e d e 1. DRA.llîU, ârajeuri, s.n. (M ai ales la pl.) 1. Bomboană făcută de obicei dintr-o migdală sau alună acoperită cu un strat de ciocolată sau de zahăr, de diferite culori. V. zaharicale, cofeturi, pralină. 2. Medicament în formă de pilulă cu înveliş făcut din zahăr sau din ciocolată, care face să nu i se simtă gustul neplăcut. — PI. şi: drajele (c. petrescu, o. p. ii 97). DRAM,' dramuri, s. n. 1. Veche unitate divizionară egală în Muntenia cu 3,18 g, iar în Moldova cu 3,23 g. N-au rămas carne pe mine. . . Nici o litră, nici un dram. SEVASTOS, C. 230. F i g. Să ne aşezăm aice ca să putem auzi Aste versuri ce cu dramul trebui a le cumpăni. NEGRUZZI, s. iii 85. 2. Veche unitate divizionară pentru măsurarea capacităţii, egală în Muntenia cu 3,22 cmc, iar în Moldova cu 3,80 cmc. Sîngeapî = 25 dramuri. ŞEZ. iii 88. 3. F i g. Fărîmă, crîmpei, strop, pic. Cei care ar intra in colonie eu îi văd cinstiţi şi drepţi şi mai ales cu un dram de credinţă, sadoveanu, p. m. 256. Destul să-ţi spun atît ca să înţelegi calitatea omului. Dobă de carte, fără un dram de personalitate. C. PETRESCU, 1. n 127. DRAMATIC, -Ă, dramatici, -e, adj. 1. Cu privire Ia dramă, care ţine de dramă sau de teatru în genere. Am publicat... fantazia dramatică. «Riţa-Crăiţa ». Galac-Tion, o. i 32. Negruzzi şi Alecsandri l-au observat [ridicolul] şi l-au redat în opere dramatice. ibrĂilEanu, SP. cr. 108. Drama « Răzvan-vodă ». .. un început de clasicism în literatura dramatică. macedonski, o. iv 23. Artă dramatică — dramaturgie (2). Nu cunoşteau nici rudimentele artei dramatice, negruzzi, S. I 343. Genul dramatic = gen literar care cuprinde opere scrise pentru a ii reprezentate pe scenă. Cronică dramatică •= critică referitoare Ia o reprezentaţie teatrală. Aveam să scriu eu însumi cronica dramatică, camji, petrescu, t. iii 490. Tenor dramatic v. tenor. 2. Fig. (Despre întîmplări, împrejurări, situaţii, momente etc.) Bogat în contraste şi în conflicte; zguduitor, impresionant, mişcător, emoţionant. Marea... e ţinta îndepărtată a acestui dramatic început de călătorie, bogza, DRAMATISM — 163 — DRAPEL c. o. 65. Acest vers este de o frumuseţe. . . care provine de la ruperea cezurii... cerută in asemenea situaţiune dramatică. macedonski, o. iv 70. (Adverbial) Mitică... vorbeşte dramatic ca să sublinieze importanţa [celor spuse], camil petrescu, T. I 391. (Substantivat, n.) Dramaticul unei asemenea existenţe nu l-a simţit şi nu l-a redat nimene la ?ioi. ibrăileanu, sp. cr. 143. DRAMATISM s. n. 1. (într-o operă literară) încordarea acţiunii, seriozitatea situaţiei, a conflictului, profunzimea sentimentelor, proprii dramei. Piesa conţine scene pline de dramatism. 2. F i g. Situaţie care creează o lupta ascuţită între sentimente şi interese; tensiune, încordare (a unei situaţii sau a unei împrejurări). DRAMATIZA, dramatizez, vb. I. T r a n z. 1. A transforma o lucrare narativă în dramă. «Poemul pedagogic » al lui Makarenko a fost dramatizat sub titlul « Viaţă nouă o. 2. F i g. A face ca ceva să devină dramatic (2). [Creasta Parîngului] complectează tumultul peisajului şi îl dramatizează în cel mai înalt grad. bogza, c. o. 359. -f" (Ironic) A atribui un caracter prea serios unui eveniment, unei situaţii; a lua în tragic. (A b s o 1.) Voictt ăsta al dumitale să nu dramatizeze. Asemenea lucruri s-au întîmplat şi se întîmplă. baranga, i. 193. DRAMATIZARE, dramatizări, s. f. Acţiunea de a dramatiza şi rezultatul ei. DRAMATURG, dramaturgi, s. m. Autor de opere dramatice. [Caragiale] era dramaturg născut. în « Momente » e im minimum de expunere. încolo totul e dialogat. IURĂr-LEanu, s. 60. DRAMATURGIE s. f. 1. Totalitatea producţiilor dramatice care aparţin unui popor, unei epoci, unei şcoli literare etc. Dramaturgia sovietică. □ Repertoriul. ... cuprinde şi piese din dramaturgia clasică, contemporanul, s. II, 1948, nr. 113, 8/7. 2. Arta de a scrie piese de teatru şi de a le pune în scenă; teoria construirii pieselor de teatru; artă dramatică. Curs de dramaturgie. DRAMĂ, drame, s. f. 1. Creaţie literară făcută pentru a fi reprezentată pe scenă; (în special) o astfel de creaţie în care se amesteci tragicul cu comicul. Uneori, ca la o ridicare de cortină peste ultimul act. . . sc ivesc toate personajele dramei, în frunte cu fantoma regelui defunct. bogza, c. o. 49. A scris cel dinţii, în versuri, o dramă clasică, macedonski, o. iv 23. în două poezii ale lui Coşbuc, « Voichiţa lui Ştefan» şi « Ştefăniţă-vodă», e mai mult adevăr şi reînviere a adevăratei istorii a ţării decît în toate dramele noastre patriotico-naţionale luate la un loc. GHEREA, ST. cr. in 354. <$> Dramă lirică = dramă însoţită de muzică; operă. + Artă dramatică. <£> Clasă de dramă = secţie a unui institut de învăţămînt în care se predă arta dramatică. 2. F i g. Eveniment zguduitor, întîmplare nefericită, nenorocire. V. catastrofă, tragedie. Totul părea... că face parte dintr-o dramă a lumii, surdă, de proporţii imense, nebănuite, bogza, c. o. 36. Voia să puie în romanul lui... toată marea dramă socială care se pregăteşte în întunericul şi mizeria bordeielor. VLAHUŢĂ, o. A. 285. Viaţa e o luptă, o dramă variată, ai.kxan-drESCU, r. 41. ^ (în limbajul presei din trecut) Dramă, pasională = crimă comisă din gelozie; sinucidere. Această burghezie abuzează de dramele pasionale. CAMIL PETRESCU, T. I 199. <$• (Urmat de un genitiv) Drama (vieţii cuiva) — suferinţele, întîmplările nenorocite din viaţa cuiva. Drama lui Eminescu. Drama vieţii lui Beethoven. <£> Expr. (Uneori ironic) A tace o drama «liii eeva = a lua lucrurile prea în tragic, a manifesta o sensibilitate exagerată în faţa unei întîmplări. V. dramatiza. Tiţa. .. fără să facă o dramă din asta, dimpotrivă zîm-beşte înduioşată. CAMIL PETRESCU, B. 46. + (Uneori determinat prin «lăuntrică » sau « sufletească ») Frămîntare sufletească, conflict sufletesc 'puternic, trăire lăuntrică care , produce suferinţe morale. Ceea ce mă copleşea era drama mea lăuntrică, camil petrescu, t. iii 499. Bănuiam că se desfăşura o întunecată dramă sufletească. M. I. CARAGIALE, C. 13. în partea inconştientă sufletească a lui Dragomir s-a petrecut o dramă întreagă. GHEREA, ST. CR. II 156. DRANIŢA, draniţe, s. f. (Mold., Bucov., Maram.) Scîndurică subţire de lemn de brad, mai mare decît o şindrilă, cu care se acoperă, se învelesc casele, mai ales la munte. V. ş i ţ ă. Sus, acoperişul spart dădea drumul ploilor; vîntoasele mintoase rupeau totdeauna din el dra-niţele putrede şi le purtau în undele lor ca pe nişte paseri negre. SADOVEANU, O. HI 559. Mă duse. . . la casa bătrî-nească, cu draniţa mucedă şi cu pereţii coşcoviţi. C. PETRESCU, s. 12. Întîlnim ciţiva oameni cu nişte cară cu draniţă, mergînd spre Iaşi. CREANGĂ, A. 126. DRAPA, drapez, vb. I. T r a n z. 1. A împodobi, a acoperi (o fereastră, o uşă, o nişă etc.) cu o draperie; a acoperi (un perete, o mobilă etc.) cu o stofă dispusă artistic, în cute mari. A drapa balcoanele unui edificiu. a Un afet de tun drapat cu steaguri ieşi încet de pe poarta amfiteatrului, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 3/1. <> (Poetic)Drapate-n purpură regească, Sauînfoiate-n rochi de argint, Sadi-n frunzosul labirint Făcut-a roze să-nflo-rească. macedonski, o. i 192. F i g. O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi, Şi cu voi drapîndu-şi nula,, vă citează toţi nerozii, eminescu, o. i 149. + A aranja o stofă în cute largi, dispuse artistic. 2. A îmbrăca pe (cineva) cu un veşmînt larg, care cade în falduri; (în artele plastice) a înfăţişa faldurile sau cutele largi ale unui veşmînt (la o statuie sau la personajul unui tablou). Era într-o rochie de batist alb, care o drapa statuar. ibrăileanu, a. 144. Poartă o legătură enormă pe cap şi e drapat ca un suveran african, caragiale, o. iii 259. <> Refl. Se drapa c-o stofă indiană, în galben sau în roşu. bart, E. 100. DRAPARE, drapări, s. f. Acţiunea de a drapa şi rezultatul ei. Nuditatea a fost odinioară o boală în artă. . . Tot fastul decorativ, cum arhitectură, drapare. . . rămîneau pe a doua şi a treia treaptă, caragiale, n. p. 117. DRAPEL, drapele, s. n. Bucată de pînză sau de mătase prinsă de un fel de lance şi înfăţişînd culorile (uneori şi stema sau emblema) unui stat, ale unei armate sau ale unei organizaţii şi servind drept simbol sau drept semn de apartenenţă; steag. V. stindard, flamură, pavilion. Drapelul Republicii Populare Romîne poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lingă lance. în mijloc este aşezată stema Republicii Populare Romine. CONST. R.P.R. 46. Desfăşurînd drapele cu puzderie de stele, Vapoare mari ca nişte cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. r. 4. Şi cazarma, goarna, drapelul. . . au trecut prin cugetul lui ars' de iubire. GALAC-tion, o. i 129. ■$> Drapelul muncii sau drapelul (roşu) de producţie = drapel acordat drept evidenţiere fruntaşilor sau unităţilor fruntaşe în producţie. |Se] va institui decernarea steagurilor de producţie pentru cele mai bune gospodării agricole colective din regiuni şi drapelul de producţie care să se acorde în fiecare an, de către Ministerul Agriculturii, gospodăriei colective fruntaşe pe ţară. GHEORGIIIU-DEJ, ART. CUV. 660. -<>• Expr. A fi Stil) drapel = a servi în armată. A cliemn sub drapel v. chema. X lupia sub drapelul cuiva = a lupta sau a milita pentru cineva sau ceva, sau în numele cuiva DRAPERIE - 164 - DRĂCUŞOR A {inc sus drapelul (unei idei, unei cauze etc.) = a manifesta sau a milita cu tărie pentru o idee; a rămîne fidel unei cauze. Cu toată prigoana ţaristă, bolşevicii au ţinut sus drapelul internaţionalismului proletar. A ridica drapelul luptei (pcutru...) = a da semnalul luptei, a începe lupta, acţiunea (pentru...). DRAPEltÎE, draperii, s. f. 1. Perdea de stofă sau de catifea căzînd în falduri sau în cute bogate, aşezată la o fereastră, la o uşă, la o nişă etc. încăperea din fund. .. e despărţită... printr-o dublă draperie grea de brocat albastru. camil petrescu, T. I 83. Prin draperii, lumina străbatea roşie-viorie. C. PETRESCU, A. 377. De partea de jos a deschizăturii, draperii de catifea de Ulrecht. .. La ridicarea cortinei, draperia e dată intr-o parte şi in alta. mace-donski, o. H 280. F i g. Suna susur de paseri în frunzişuri ¡i-n lianele care atîrnau in draperii deasupra havuzurilor. ■ sadoveanu, z. c. 276. Pe cer, amurgul mîndru îşi prinde draperia. NECULUŢĂ, Ţ. D. 73.. Stofă dispusă cu artă, în cute mari, care serveşte ca decor într-o sală, mai ales într-o sală de teatru. Sala este îmbrăcată cu un posomorit fel de doliu: păretele din dreapta, cel din stingă şi podul cu o draperie neagră. NEGRUZZI, s. III 376. 2. (Arte plastice, teatru) Veşmînt (larg, cu multe cute) care îmbracă o statuie, personajele unui tablou sau pe actori în anumite piese. Draperiile de pe femei erau atit de măiestru răsucite de daltă, incit pare că sta să le scuture vintul. GAT.ACTION, o. I 122. DRASTIC, -Ă, drastici, -e, adj. (Despre o acţiune, un procedeu, o măsură, un ordin etc.) Foarte aspru, foarte energic, brutal, violent, vehement. (Metaforic) [Fata] are sin rotunjit de drăgănele. Delavrancea, s. 15. Dac-ai şti, dac-ai cunoaşte Dragostea de und’ se naşte ! De la gStul cu mărgele, De la sin cu drăgănele. TEODORESCU, p. P. 301. <ţ> (Adjectival) Cireşe drăgănele. + F i g. Culoarea trandafirie din obraji. Ş-apoi, frate, mai avea ^ Pe guriţă-o floricea, Şi-n guriţă mărgărele, Şi pe faţă-i drăgănele. ALECSANDRI, P. I 92. DRĂGĂSTOS, -OASĂ, drăgăstoşi, -oase, adj. Iubitor, afectuos, plin.de dragoste. Tonul ei drăgăstos... mi-a topit inima, camil PETRESCU, T. iu 3SS. Fata îşi ridică ochii spre el, invăluindu-l intr-o privire drăgăstoasă. BART, E. 163. <^> (Adverbial) Deschise sertarul bătind cu palma, drăgăstos, cele două dosare. C. PETRESCU, C. V. 111. — Variantă: drăgost6s, -oasif adj. DRĂGOSTEĂLĂ, drăgosteli şi (mai rar) drăgostele, s. f. (Rar) Mîngîiere, dezmierdare, joc de-a dragostea. Da ian spuneţi, ce aţi mai cerut de la ist Crai-nou ? salbe de mărgele? fote şi inele? sau numai drăgostele, ha? ALECSANDRI, T. 215. DRĂGOSTÎ, drăgostesc, vb. IV. T r a n z. A mîngîia, a dezmierda, a giugiuli; a spune cuiva cuvinte de dragoste. Ea se făcu atit de voioasă, ba drăgostea, ba săruta pe Pahon. RETEGANUL, P. v 12. El s-aşază lingă dinsa, fruntea ei o netezeşte, O dezmiardă cu durere, sttspinind o dră-gosteşte. EMOTESCU, o. I 84. <0> Refl. reciproc. Perechi de porumbei albi se drăgosteau gitigurind melancolic. REBREANU, R. n 269. Să drăgosteau şi să jucau la umbră ca doi copii răsfăţaţi. RETEGANUL, P. n 76. DRĂGOSTÎRE s. f. Faptul de a (se) drăgosti; dragoste. DRĂG0ST0S, -OĂSĂ adj. v. drăgăstos. DRĂGULÎÎŢ i, drăguleţe, s. n. (învechit) Şiret, găitan cu capetele de metal, care împodobea altădată uniforma jandarmilor şi a sergenţilor; eghilet. DRĂGUIJGţ2, -IŢĂ, drăguleţi, -iţe, adj. Diminutiv al lui drag; drăguţ, drăgălaş. Mai bine c-o flintuliţă. Că mult mi-este drăguliţă. PĂSCULESCU, l. r. 242. Foaie verde ş-o frunzuţă, Drăguliţă mea măicuţă, Las'să vie cin’mi-i drag... Şi să-ntrebe de ce zac. jarnîk-bîrsEanu, d. 103. <$> E x p r. Drăguliţă doamne = dragă doamne, v. drag5. (Substantivat) Din toţi fiii ce-i avea mai mici, era o drăguliţă de fată. RETEGANUL, p. v 68. — Variantă: drăgăl6ţ, -iţă (CREANGĂ, A. 1) adj. DRĂGULlC, -Ă, drăgulici, -e, adj. (Rar) Drăguleţ. (Substantivat) Tinăr ii? frumos ii?... spune, drăgulică, nu-mi ascunde nimică. ALECSANDRI, T. 944. DRĂGÎJŞ s. m. (Numai în e x p r.) A-i cădea sau a-i veni (cuiva) drăguş la căuş= a fi în situaţia de a solicita servicii unei persoane pe care ai refuzat-o într-o situaţie similară. Ia, amu mi-o vinit şi mii drăguş la căuş ! ŞEZ. Ii 103. Acuşi iar, acuşi îl văd c.a să-mi vie Drăguş la căuş ! ALECSANDRI, T. 201. DRĂGtJŢ1, -Ă, drăguţi, -e, adj. Drăgălaş, atrăgător, graţios, plăcut ; (cu notă afectivă) iubit, scump, drag. Toţi făceau haz de drăguţa negresă... privită ca o minune, o ciudăţenie a naturii. BART, e. 383. Drăguţii miei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mincat ! CREANGĂ, r. 25. Dar mi-i jele... Că drăguţii ochişori, Frumuşei şi negrişori, Or fi de lacrimi izvor. jarnIk-bîrsEanu, d. 311. A fi, a se arăta sau (adverbial) a se purta drăguţ (cu sau faţă de cineva) = a fi gentil, amabil, curtenitor, prevenitor, serviabil. Şi chiar frumoasa trebuie să se arate drăguţă, în tot ceea ce el doreşte, bineînţeles cuviincios, camil petrescu, T. iu 383. (Formulă de politeţe) Fii (atit de) drăguţ şi... = ai bunătatea şi..., te rog. «$• E x p r. Drăguţ doamne = dragă doamne, v. d r a g2. Fereşte-mă, drăguţ-doamne. De grădina cu frăgari. JARnÎk-bîrseanu, d. 432. (Adverbial) Nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguţ. M. I. CARAGIALE, c. 118. (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Drăguţul de el! c=> Stîmpărîndu-şi setea, se puse la o drăguţă de umbră, drAgut — l(J6 — DREGE la care ai fi şezut săptămini întregi. BOTA, F. 30. Să aducă porumbul şi meiul cu baniţa ca să-şi îndestuleze. .. drăguţele lui de pasări, macedonski, o. iii 50. Vine şi drăguţa de noapte. RETEGANUI., P. I 11. (Ironic) Cînd mă lăsa de capul tniett, făceam cite-o drăguţă de trebuşoară, ca aceea. CREANGĂ, A. 70. îi trase o drăguţă de palmă. RETEGANUI,, r. IV 11. (Neobişnuit; forma masculină întrebuinţată şi la feminin) Te-oi face eu să iei un drăguţ de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161. DKĂGTjŢ*, -Ă, drăguţi, -e, s. m. şi f. 1. (Familiar; la vocativ) Termen alintător cu care ne adresăm cuiva. Surori! Sîntem surori, drăguţo! G. M. ZAMFIRESCU, M. I). II 66. (Adesea ironic) De n-ai poftă să putrezeşti in copac, drăguţă, trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, s. I 90. <^> (Invariabil, la forma feminină drăguţă, folosit şi pentru masculin) Tc crcd, drăguţă, dar sînt cam scumpe!... Ai parale? vr.AiiuŢX, o. A. 382. Drăguţă, dacă nu te superi, m-aşruga... încă un pahar cu apă. CARAGIAEE, o. ii 214. + (Rar) Copil iubit, drăgălaş. Bunele bătrine nu se puteau dumeri cum de sînt atit de învăţaţi drăguţii lor. negruzzi, s. I 6. 2. Iubit(ă), ibovnic(ă), amorez(ă). Vorbeau despre el spunînd nu drăguţul, nu amorezul, ci logodnicul domnişoarei Vasilica. PAS, Z. I 309. Cînd Prier-Alb. . . a plecat în alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă. COŞBUC, P. II 175. Nici micuţă, nici năltuţă, Numai bună de drăguţă. AI.ECSANDRI, p. I 91. DRĂMĂLUÎ, drămăluiesc, vb. IV. T r a n z. A drămui. Trebuia să drămăluiască în cămară cele de cuviinţă pentru ospăţul curţii. SADOVEANU, z. c. 215. Chipul cum drămăluia laptele şi cafeaua din serviciul de porţelan... dovedea o cucernicie de om care ştie să respecte tabietul stomagului. c. petrescu, c. v. 141. -fy F i g. Ia ado-n-coacc [pupăza] la moşul, s-o drămăluiască. CREANGĂ, A. 56. Mintea cu cumpăna-n mină toate le drămăluieşte. coxaciu, p. 277. DRĂJIUÎ, drămuiesc, vb. IV. T r a n z. A măsura sau a cîntări ceva cu precizie; a socoti sau a împărţi ceva cu dramul, pînă Ia dram. (A b s o I.) Cămărăşiţă ca mama, cîntărind şi drămuind, nu vreau să ajung. SADOVEANU, z. c. 153. Refl. pas. Eraţi mulţi în casă şi totul se drămuia cu economie, pas, z. i 2. <$> F i g. Vedeai cum cintăreşte mama, în mină, banii pe care ii aducea tata şi cum îi drămuieşte ca să se-ajungă. PAS, z, I 254. + F i g. A cumpăni, a împărţi cu chibzuială. Un cronicar de salon trebuie să-şi drămuiască atenţia cu cea mai mare strictefă. CARAGIALE, O. II 119. — Prez. ind. şi: drămui (banuş, b. 79). DRĂMUÎRE s. f. Acţiunea de a drămui; cîntărire cu precizie, cumpănire, preţuire. [Pe ţăran] îl asupreşte la socoteală şi la drămuire cîrciumarul. La TDRG. DRĂJÎICÎ3II, drăniceri, s. m. (Mold., Bucov., Maram.) Meşteşugar care înveleşte casele cu draniţe; muncitor care confecţionează draniţe ; şindrilar. DRĂXIŢÎ, drăniţesc, vb. IV. T r a n z. (Mold., Bucov., Maram.) A acoperi ceva cu draniţe; a şindrili. DRĂNTJÎT, -Ă, drăniţiţi, -te, adj. (Mold., Bucov., Maram.) Acoperit cu draniţe, şindrilit. Printre zăplazuri nalte, cu porţi mari înflorite, printre case drăniţite, începură a se arăta obrazuri de prieteni. SADOVEANU, o. iv 386. DREAPTĂ s. f. v. zdreanţă. DREĂYĂ, dreve, s. f. (Popular) 1. Fiecare dintre vergelele care trec prin mosoarele alergătoarei de urzit. 2. Vergea, gratie, zăbrea.' Printre drevele patului, ii ies la iveală labele picioarelor galbene. SAHIA, n. 117. 3. Instrument în formă de arc cu care plăpumarul bate lîna. — Pronunţat: drea-. DREGĂTOR, dregători, s. m. (învechit) Demnitar, înalt slujbaş, conducător al unui serviciu public, funcţionar. După ce s-au dezmeticii oştenii şi au întărit iarăşi străjile, s-au putut veseli cu vin şi dnnţuri şi dregătorii măriei-sale. sadoveanu, D. r. 12. Veşmintele sale-l arătau -că este unul din nalţii dregători ai bisericii bizantine. odobf.scu, s. a. 136. (Azi cu sens ironic sau peiorativ) O, îi recunoştea pe toţi: şi iicesta şi acela şi ceilalţi. . . Toţi dregători puternici, proprietari de latifundii, politiciani şi diplomaţi! cai,action, o. I 312. — Variantă: (regional) diregă««' (RETEGANUI,, P. II 22) s. m. DREGÂTORÎE, dregătorii, s. f. (învechit) Funcţie înaltă, demnitate, slujbă laică sau eclesiastică ; autoritate publică. Duca-vodă ştie că vii şi te-aşteaptă, dînd porunci la toate dregătoriile pînă la Iaşi să fii bine primit, sadoveanu, z. c. 13. Cu tot respectul cuvenit mesei, cuvenit bătrineţii şi dregătoriei părintelui arhondar, cei doi călugări schimbau cu. Silviu priviri tainice. Gai.action, o. i 569. Comandantul-şef. al oştirii şi-a sfîrşit tocmai• trebile mili-tăreşti, ca secretar de stat, la înalta dregătorie ce i-a fost încredinţată, macedonski, o. iii 39. -0» A-şi face dregă-toria = a-şi îndeplini funcţia. (Atestat în forma dire-gătorie) [împăratul] îşi făcu diregătoria, dar gîndul îi era tot la fata cea mai mică. reteganui,, r. ii 23. -+• (Rar) Judecătorie. Merse deci pe la toate dregătoriile şi fu străgănit prin judecăţi mai mulţi ani, fără să-şi dobindească dreptatea, ispirescu, I,. 277. — Variantă: (regional) tlîrcgătoric s. f. DRliGE, dreg, vb. III. T r a n z. 1. (Cu privire la obiecte) A face Ia loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e in bună stare. — Bună. L-a dres meşterul, sadoveanu, p. M. 246. Cum vezi, mi-am luat şi puşca. . . Mă duc la lăcătuş s-o dreg. camii, petrescu, b. 127. (A b s o 1.) Meşterul strică şi drege de frică, se spune despre un lucrător prost. E x p r. A-şi drege glasul (sau vocca) = a-şi îndepărta răguşeala tuşind uşor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntă-reţii.. . îşi dreseră glasurile tuşind in chip felurit. sadoveanu, f. j. 28. Ei, ei! de-acum. drege-ţi « voacea » şi descurcă-te, măi Trăsne, dacă poţi. creangă, a. 88. Tuşi spre a-şi drege glasul, negruzzi, s. i 8. (Poetic) Păsărelele-şi dreg glasul prin hugeagul . de sub luncă, alecsandri, o. 175. A-şi drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v.busu-ioc.<ţ>Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege. + Refl. (Despre vreme; în opoziţie cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăţi. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La Tdrg. -4. (în sens moral; construit adesea cu pronumele « o » cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greşeală, o nedreptate. Ti tu observă decepţia tovarăşului său de drum, ii părea rău că i-a sfărimat o speranţă şi nu ştia'cum s-o dreagă. rBbreanu, r. i 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înşele. I’Ei.avrancka, h. T, 73. Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greşeală, spune sau face o prostie. Na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o! Dintr-o păreche de boi. .. am rămas c-o pungă goală, creangă, p. 44. 2. (Cu privire Ia o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Asta-i doctorul... Te drege el. camii, petrescu, T. 1 175. înjura cînd rachiul era bun şi-l dregea, înjura cînd nu era bun şi nu-l dregea. C. PETRESCU, î. II 53. La munte doar trăiesc [ţăranii] mai mulţumiţi, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege faţa. La TDRG. + (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a linişti, a uşura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cinticul Să-mi mai dreagă sufletul! pop. la odobescu, s. i 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mina ta, Ca să-mi dreagă inima. Ai,EC-SA.NDRT, p. p. 150. DRELĂ - 167 — DREPT 8. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hăţurile, mai ia-o prin şanţ, ajunserăm'aproape de piaţă. preda, î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime? — Apăi,. zise pescarul, după ce se scărpină puţin la ureche, am s-o dreg aşa: Prea cinstite... domnule. stĂnoiu, c. i. 83. [în] urmă-ţi rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. eminescu, o. i 64. <>• Expr. A înce şi a drege = a face aşa, îneît să iasă bine Ia capăt, a pune ceva Ia cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meşteri. De o lună tot la curte dregeam şi făceam cîte toate şi un crăiţar nu-mi dase. DEMETrius, v. 85. Tot oraşul. .. ie întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBAS-TIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, v. 167. + (Regional; ironic, ameninţător) A pune pe cineva la locul lui, a-1 învăţa minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mina a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege. eminescu, o. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ai,ecsandri, T. 274. Las'că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. + A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiid însă era dires cum mai bine şi ei s-au îmbătat cuc şi pe urmă au şi adormit, sbiera, r. 256. 4. A aşeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme şi logofătul de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). kogai,niceanu, la TDRG. + (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a aţîţa. De-o parte, pe un scăunaş cu trei picioare, roşie la .faţă şi asudată, şedea femeia cu un băţ mare în mîini cu care dregea focul. ŞEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu ») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan . . . dădu să înţeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de• bine un borş de' găină dres cu smîntînă. C. petrescu, î. ii 143. 6« A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. îşi dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. pas, z, i 90. Casierul îşi drese mustăţile seci în dreptul nasului. STXnoiu, c. i. 117. Au uriczosid obicei de a-şi drege obrazul cu suliman şi a-şi boi sprmcenele cu nucuşoară arsă. ai,ecsandri, p. p. 128. + A îndrepta, a(-şi) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongti de la testemel. auîcsandri,. T. i 343. 7* (învechit şi regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul şi pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. sadoveanu, d. p. 126. ^ A b s o 1. Păhărniceii dreseră la toţi prin pahare. odo-BESCU, s. i 78. Pe Ungă părete sta aşezate in rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar, şi la spatele fieştecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZi, s. i 151. — Variante: (Transilv. şi Mold.) dir6ge (beniuc, v. 51, SBIEra, p. 5, RETEGANUl,, p. iv 21), (învechit şi popular) dcr6ge (jarnîk-bîrseanu, d. 74) vb. III. DRÎLA-, drele, s." f. (Mold.; mai ales la pl.) Ciupercă comestibilă de forma unui cornet sau a unei urechi (Auricularia mesenterica). V. urechiuşă. Scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, in care fiersese nişte drele şi nişte urechiuşi. hogaş, m. n. 65. Drele pe podele şi bureţi pe păreţi; ci te pene pe cucoşi, atîţia copii burdtihoşi. creangă, a. 42. Drelele se fierb şi se minincă cu mujdei. ŞEZ. viii 5. DREN, drenuri, s. n. 1. Conductă subterană care colectează şi evacuează apa dintr-un teren cu multă apă, uscîndu-1. Drenurile sînt îngropate la o adîncime la care nu le poate ajunge fierul plugului să le spargă. Ghica, s. 545. + Strat de piatră spartă sau de. pietriş aşezat la spatele unui zid de sprijin sau deasupra unei bolţi de pod sau de tunel, servind la evacuarea apei de infiltraţie. 2.' Tub sau meşă de tifon, care înlesneşte scurgere^ puroiului sau a lichidului dintr-o rană adîncă, contribuind la închiderea şi uscarea ei. DRENA, drenez, vb. I. T r a n z. 1. A usca, a seca un teren prea umed cu ajutorul drenurilor pentru a-1 asana. Acum aceste inconveniente nu mai csist ( = există), de cînd am drenat cimpiile. GHICA, S. 545. 2. A face să se scurgă puroiul dintr-o rană, cu ajutorul unei meşe de tifon sau al unui tub. DRENAJ, drenaje, s. n. Drenare. (Reţea de) drenaj = lucrare hidrotehnică formată dintr-o reţea de drenuri. ^ Scoaterea puroiului dintr-o rană. DRENARE s. f. Acţiunea de a drena; îndepărtarea apei dintr-un teren, cu ajutorul drenurilor. -ţ. Pomparea apei de infiltraţie dintr-o mină, dintr-o navă. Procesul scurgerii ţiţeiului dintr-un strat petrolifer, prin sonda care l-a deschis. Acest foraj deviat şi drctiaren ilicită de ţiţei începe din 1934. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 112, 7/5. DREPT1 adv. 1. (Urmat de adverbe de loc sau de alte determinări locale, indică direcţia) în linie dreaptă, fără înconjur, fără ocol, fără a se abate (din drum) ; direct. Zăcea în paie cu mîinile sub cap şi privea drept in sus, cu ochii măriţi de nelinişte, cerul înstelat al nopţii de iunie. DUMITRIU, N. I. 51. Luînd-o drept in sus, mergeau călăuziţi de Jirul Oltului. BOGZA, c. o. 24. Poteca pe care o apucase îl scoase drept la un eleşteu. ISPIRESCU, L. 34. Uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune, creangă, o. a. 223. <$• Loc. adv. Dc-a dreptul = a) fără a se abate din drum, fără ocol, fără înconjur; direct. O luă de-a dreptul peste porumbişti. PREDA, î. 34. O răpciugă de cal. . . venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195; 1>) în mod direct, nemijlocit; chiar. Acest poem simfonic al pămîntului e muntele Hăsmaşul Mare, ivindu-se de-a dreptul din cîmpie. BOGZA, C. o. 13. Fusese o primăvară tare tîrzie. . . şi pe urmă parcă intrasem de-a dreptul în vară. camil PETRESCU, T. I 303. Cum vreţi să spun. . . de-a dreptul? ori pe de lături? —De-a dreptul! De-a dreptul! ALECSANDRI, T. I 95. (Rar, loc. adj.) Chiar Zaharia Duhu, cu toată patima pentru iscoadele cărţilor şi cu tot de-a dreptul amestec in aceste întimplări, nu le găsea explicare. C.-PETRESCU, R. dr. 127. ^Loc. prep. în dreptul... = în faţa. . ., faţă-n faţă cu. . . Era chefe-rist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii. G. M. zamFirescu, ii. d. i 28. Ivan, cum ajunge in dreptul podului, scoate cele două carboave.. CREANGĂ, o. A. 205. Se opri în dreptul acelui portret. EMINESCU, N. 39. în dreptul locului zis Pereriţa se află o veche întăritură. odobESCU, s. îl 227. Prin dreptul ...= prin faţa. pe dinaintea. . . Jimborean, rămas sus pe deal, se trezi din gînduri abia cînd treceau prin dreptul lui căruţele trenurilor de luptă. CAMILAR, N. I 154. Trec prin dreptul'ferestrelor patroana şi subdirectorul. CAMIL PETRESCU, T. I 542. Din dreptul ...= din faţa..., de dinaintea... Pomul din dreptul casei. (Construit cu acuzativul; rar) înfr-mi drept cu ... = paralel cu. . . Privi înapoi, peste umăr, 4ar Cocoran 'nu mai era, se vede că se culcase în vrun grîu, ori mergea într-un drept cu el prin cine ştie ce păptişoaie, urmărindu-l. CAMIi.AR, TEM. 210. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, chiar, exact. Se prăbuşi drept peste plutonierul Duma. camilar, N. i 428. Dincolo peste Dunăre. . . drept în dreptul Celeiului, era cetatea romană Oescus. galaction, o. I 121. li despica gura drept în două. ispi-RESCU, U. 31. Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale, eminescu, o. i 84. <$> E x p r. (Rar) Drept dragul să.. . = ţi-e mai mare dragul să. .. Căsuţe vesele s-au ridicat pe unde erau bordeie triste şi afumate, drept dragul să le priveşti cum-strălucesc în bătaia soarelui, vlaiiuţă, cl. 25. — Formă gramaticală : (în loc. adv. şi p r e p.) dreptul. ■- .. . ---- DREPT — 108 — DREPT DREPT2 prep. 1. (Introduce un complement indirect) în loc de, în calitate de, ca. Drept uşă avea o strungă îngustă. CAMII,AR, N. I 360. Acel sicriu slujeşte drept cariată cailor, sadoveanu, F. J. 527. Nil pot să vă primesc drept judecător, camil petrescu, T. ni 403. Drept cine mă iei oare ? MACEDONSKI, O. II 2. 2. (Regional, introduce un complement circumstanţial de loc) Alături de, lîngă; în dreptul. S-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept han, fără să descalece. sadoveanu, B. 173. Urieşii.. . văd, trecînd in zbor, drept soare, [pe] Făt-Frumos cu Trestiana pe un cal sprinten zburător, alecsandri, p. a. 152. E x p r. A 1 se pune soarele drept inimă = a i se face foame. Grăbiră după aceea spre o ospătărie, căci soarele li se cam pusese drept inimă, sadoveanu, o. i 508. Ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă... căci era trecut de amiază. creangX, a. 66. 3. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Pentru, ca. Acum Busuioc era pornit s-o facă drept spăşire. slavici, o. I 270. Drept cercare, hai, fă-te tu cerşitor la capătul ist de pod. CREANGĂ, p. 298. 4. (Numai în loc. conj.; introduce propoziţii conduşi ve) Drept care = prin urmare, deci, aşadar, în concluzie. Drept care... ceti colonelul mai departe, numitul se face vinovat de automutilare. camilar, n. I 348. Dudu-cuţă, să-mi sară ochişorii dacă se află alt om mfii fericit decît supusă sluga matale, drept care hai să fugim împreună. alecsandri, T. i 55. (învechit şi arhaizant) Drept accea = de aceea; deci, prin urmare. Omul ne-nvăţat e ca un copac neîngrijit... Drept aceea, învăţătorul este pentru un tînăr aceea ce este şi grădinarul pentru £om.negruzzi, s. i 8. DREPT3, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea^reguli-lor de conduită, a normelor care, instituite sau sancţionate de puterea de stat, exprimă voinţa clasei dominante, reguli a căror respectare şi aplicare este asigurată prin forţa de constrîngere a sţatului, în scopul apărării, întăririi şi dezvoltării relaţiilor şi rînduielilor sociale ce convin şi folosesc clasei dominante. <$* (Urmat de determinări arătînd conţinutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez, b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internaţional. 2. Ştiinţa dreptului3 (1). A studia dreptul. Manual de drept civil, a Tînărul Creţescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptid, s-a întors în ţară. bujor, s. 158. Costică... îşi luase licenţa in drept. macE-donski, o. iii 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept3 (1) unei persoane de a'avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte pesoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învăţătură. Drepturi civile. Drepturile omului. □ Cetăţenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptid la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată şi plătită potrivit cu cantitatea şi calitatea ei. const. r.p.r. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la' muncă, salariu, odihnă, asigurare socială şi învăţămînt. ib. 39. Dreptul' este ceailaltă faţă a datoriei, adecă, ca un lucru cu două feţe, dreptul şi datoria nu se pot despărţi unul de alta. BXLCESCU, o. i 354. ^ Loc. a d v. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuşi acolo unde se cuvine de drept s-ajungi, camii, petrescu, T. i 121. •$> Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în dreptsă.. .= a avea j ustificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ţi-aş da învăţătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. sadoveanu, d. p. 21. Nu aveai totuşi dreptid să faci ce ai făcut. CAMII, PETRESCU, T. m 138. Cuiu-i al meu şi am drept de-a pune în el ce-oi vra. aeecsandri, î. i 322. 4. Răsplată, retribuţie care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu, Drepturi de autor.1—' Bărbatul lasă in mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. bogza, c. o. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebuşoa-ra, zise Ipale. Bine că aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă cînd ne-om lua dreptul, creangă, p. 159. Să slujeşti tu degeaba?... Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? EMINEŞCU, N. 22. — Variantă: (3, popular) diript s. n. DREPT4, DREĂFTĂ,. drepţi, -te, adj. A. (Adesea în opoziţis cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Ţeavă dreaptă. c=j Nasul ascuţit peste musteţile subţiri — două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive, ibrXileanu, a. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede şi mai sigur la ţelul dorit decît vicleşugurile şi căile piezişe). -$> (Geom.) Linie dreaptă (şi substantivat, f.) = linie care uneşte două puncte pe drumul cel mai scurt din spaţiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. c=j Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept — cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă — prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază, F i g. (Despre privire) Deschis, fără ascunzişuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. dEşliu, G. 25. (Adverbial) Ceilalţi o priveau drept, întunecaţi. dumitriu, n. 75. îl priveşte drept, cald, vorbeşte fără să ridice vocea, camii, petrescu, T. i 169. Jf- (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini şi de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAM ¡1, PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept, a Plopul... ţîşneşte în sus, înalt şi drept, bogza, c. o. 363. -4- (Despre un urcuş, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîmit, pieptiş. Suişul fiind prea drept şi cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toţii de pe cai. La tdrg. + (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria îşi trase broboada peste gură şi rămase dreaptă pe scăunaşul ei, cu braţele încrucişate pe sini. SADOVEANU, B. 28. Ştefan intră pe poartă însoţit de un moşneag lung şi drept ca un brad. hogaş, dr. ii 98. Pe-un jilţ tăiat în stîncă stă ţapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mină, preotul cel păgîn. eminescu, o. I 93. F i g. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna in pieptar. gaxacTion, o. i 45. Expr. Drept ca luminarea = foarte drept. înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca luminarea. ISPIRESCU, L, 3. Sta el drept ca luminarea şi le privea cu băgare de samă. creangX, p. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A so ţine drept = a avea o poziţie verticală. (Mii.) A lua (a sta sau a sc ţine în) poziţia do drepţi = a lua (sau a se ţine în) poziţie verticală, stînd nemişcat. Dadaci abia se ţinea în poziţia de drepţi, sub ghionturile lui Vieru. camil ar, n. i 281. Drepţi! formulă de comandă militară. Grupă, drepţi! sahia, n. 53. <$• (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheaţă, Nu calcă drept, Rău o să paţă. alecsandri, T. i 462. A Sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Şi ceilalţi toţi au fost netrebnici.;. Toţi au dat ruşinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiţă Filipescu a stat drept şi a lăsat să cadă pe el totul, camil petrescu, b. 44. De-a fost om să-ţi steie drept in faţă, Ca pe-un vrăjmaş l-ai depărtat de tine. vlahuţX, o. A. 38. + (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. şi adesea substantivat, f.; în opoziţie cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală, - 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. a Luna mare se ridicase şi cîmpiile se lămureau drepte pînă cine ştie unde, ca nişte ape liniştite, sub painjenişul de lumină, sadoveanu, o. vr 189. DREPT — 1C9 — DREPT 4. (în ex p r.) Complement drept = complement direct, v. d i r e c t. II. F i g. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acţiuni ale omului sau despre noţiuni abstracte) Potrivit dreptăţii şi adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. vintilă, o. 23. Uite-n zare, oamenii aşteaptă — Cearcă.să le-aduci o zi mai dreaptă. BENiuc, v. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca şi la bine. macedonski, o. II 206. Tovărăşia nu ni se părea dreaptă. creangă, A. 101. -O Dreaptă judecată — judecată sănătoasă, bun-simţ. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărţeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîştîg. camilar, t. 195. Luptă dreaptă v. luptă. -$• Loc. a d v. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat — prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? eminescu, n. 33. Cu drept cuvînt te aşteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate, odobescu, s. iii 10. (Adverbial) a) în conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. davidoglu, o. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale. odobescu, s. -în 10; b) în conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem captă de treburi .acolo. sadoveanu, p. M. 66. Că cu tot fugeam de tine? O, mt-i drept, nu-i drept. Sorine! COŞBUC, P. I 51. E x p r. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, i,. 36. (Eliptic) Un bou in post mare? Drept, cam ciudat vine. alexandrescu, p. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei fraţi, dar nu ştia care din ei este cel mai viteaz şi mai vrednic ca să-i fie ginere, sbiera, p. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i aşa?. . . fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti! CREANGĂ, P. 45. Mă iubeşti tu? Spune drept! EMiNESCU, o. i 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romîneşte, cum i vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc de nu-i mai înţelege nimene. CREANGĂ, A. 153. + (Substantivat, în 1 o c. a d v.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. ibrăilEANU, sp. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Şoimane, frate Şoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. alecsandri, t. ii 30. îndrept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. camilar, N. I 346. Toţi domnişorii oraşelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce ştiau ei despre ţăranul romin, care plătea birurile şi pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte... Din cărţi culegi multă înţelepciune; şi, la dreptul vorbind, nu. eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare, creangă, a. 22. <0* E x p r. (Popular)  avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moş lolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. camilar, n. r 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mînd-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel şi judecătorii. camilar, n. i 226. Dreptul Iui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept 1 zău ! Se apropie de fată — şi dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... aşa frumuseţe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... ruşinea va rătnînea numai pe seama mea. odobescu, S. m 10. 2. (Despre oameni) Care trăieşte şi lucrează potrivit dreptăţii, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simţul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. camilar, n. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag. .. Un drept om ctt-ndurare. macedonski, o. II 58. (F i g.) Să rămîi blestemat şi ocolit de inimile drepte şi cinstite pe care le-ai spurcat, aughezi, p. T. 11. (Substantivat) în ţara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart, sadoveanu, p. m. 107. (în concepţiile mistice) Cuvios, cucernic. Expr. (în trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilinţă. După ce găti ţigara şi cafeaua, se roti puţin înaintea oglinzii şi ieşi în balcon. — Ei, Anico, vin-încoace.— Sărutăm dreapta, cuconiţă, contemporanul, rv 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfăşurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. Sahia, n. 34. Expr. A călca cu dreptul v. călca (II). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenţei în marş. 2. Care se află de partea sau în direcţia mîinii drepte (cînd cineva stă cu faţa în direcţia în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri, ezi Ţărmul drept al Dunării era tot in stăpînirea lor [a turcilor] , macedonski, o. iii 31. <£> (Substantivat) în centru e un început de perete care desparte stingă de dreapta. Camil petrescu, T. n 7. Loc. adj. Din dreapta. Marin. . . se aşezase în fotoliul din dreapta, camil pe-TrESCU, T. ii 19. La capătu-i din dreapta se prelungeşte o strungă, alecsandri, p. m 214. ^ Loc. ad v. în dreapta. în dreapta se văd malurile Şiretului. SAHXA, n. 17. Se uită el in dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, p, 238. La (sau spre) dreapta. A ieşit... apucind drumul spre dreapta, sadoveanu, n. f. 187. Din dreapta. Din dreapta... porneşte o ulicioară, davtdoglu, m. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o circiumă, o fabrică de mezeluri, c. m. zamfirescu, m. d. i 12. în dreapta şi în stînga sau de-a dreapta şi de-a stînga = în toate dreptar — 170 — DRES pârţiIc. Ai aflat, in dreapta şi în stingă, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări. .. arătau, de-a dreapta şi de-a stingă, calea mea încrezută şi fabuloasă. GAI^ACTION, o. i 368. Alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stînga. CREANGĂ, P. 140. -}>Loc. prep. Pe-a dreapta sau Ia dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei, a Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lingă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stînga celei bătrîneşti. CREANGĂ, f. 3. Expr. A ţine dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (în e x p r.) Extremă dreaptă v. extremă. ^ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacţionară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputaţii dreptei, ^ Loc. adj. De dreapta = reacţionar; fascist. Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. — Variantă: (regional) dirept, -eiiptă (budai-delEanu, T. 334) adj. DREPTAR, dreptare, s. n. Riglă sau echer utilizat în zidărie sau în dulgherie pentru verificarea suprafeţelor plane. Manole cel oacheş şi bărbos de la Hurez. . . * finind într-o mină dreptarul zidarilor. . . iar in cealaltă păpuşa de sfoară pentru măsurătoare. ODOBIÎSCU, s. II 513. (Top.) Instrument utilizat pentru trasarea drumurilor. Prin aleea de aluni acum trece drumul mare. . ■ < Butucul» a căzut jertfă dreptarului drumurilor. HOGAŞ, H. 47. DREPTATE, (•!, 4) dreptăţi, s. f. 1. Principiu care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să se respecte drepturile fiecăruia; echitate ; .faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia şi de a-i acorda ceea ce i se cuvine în mod legitim. Act de dreptate. Simţul dreptăţii. Şi inima noastră Sub arme cînd bate, E tot pentru pace Şi pentru dreptate. banuş,b. 66. S-au ridicat cu toţii pentru dreptate, tas, z. i 193. Nici sabia, nici mărirea nu preţuiesc cît dreptatea.. sadoveanu, d. , r. 22. Care s-a întors de la uşa mea fără să cîştige dreptate şi mîngiiere? negruzzi, s. i 140. Loc. a d v. Cu (sau după) dreptate = pe drept, după lege, cum se cuvine, în mod just, echitabil. [Bacii] îşi vor împărţi cu dreptate mana pămintului. camilar, t. 43. Neamurile mele au plătit totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu bani şt rod; au plătit cu sînge. sadoveanu, z. c. 234. Pc bună dreptate = cu drept cuvînt, în mod întemeiat. Pe bună dreptate s-a aşteptat să fie răsplătit. t=j Pe bună dreptate ar mai avea de luat, iar nu de dat. \%aiiuţX, Ia tdrg. <$> Expr. A face dreplate (cuiva) = a repara o nedreptate (făcută cuiva), a face un act de justiţie; a recunoaşte dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. Partidul a venit să le facă şi lor dreptate. VIN'TII.Ă, o. 27. Ţi se va face şi ţie dreptate. .. deplină dreptate, camil petrescu, T. iii 39. Bată-vă crucea ciocoi, De-aş mai scăpa de la voi, Să mă trag la codru iară Şi să fac dreptate-n ţară. jarnîk-bîrsEANU, d. 506. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. Grigoriţă are dreptate şi s-a gîndit bine, a început cuvînt ascuţit gospodina. SADOVEANU, N. F. 39. Pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul, şi ai dreptate, negruzzi, s. i 63. A da (sau a găsi) dreptate (cuiva) = a) a recunoaşte că ceea ce spune sau face cineva este întemeiat, îndreptăţit, just. Nu se putea să nu dai dreptate obşteştii păreri care-l decretase nebun. M. i. caragialE, c. 47. El se întrista, dar totdauna le da şi dreptate, macedonski, o. ni 51 ; b) (popular) a face dreptate (cuiva). Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula Mina dreaptă-i săruta Şi pe loc dreptate-i da. alecsandri, p. p. 199. Stabilire a justiţiei; judecată. Ziua dreptăţii se apropie... toate popoarele s-au mişcat.. ■ căci furtuna mîntuirei au început. RUSSO, S. 148. 2. (Numai în locuţiunea) Cu droptate = (1 o c. a d v.) cu devotament, cu cinste; (loc. adj.) devotat, fidel, cinstit. Nu putea pune pan-Valerie pe de altă parte nemţi să prindă ori să prade solul, — cunoscind noi prea bine pe pan-Valerie ca un şleahtic cu credinţă şi dreptate. sadoveanu, z. c. 83. Şi dacă-i apuca o dată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa uşor de d-ta, căci aşa sînt eu in feliul mieu, ştiu una şi bună: să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, l>. 203. Te-am iubit cu dreptate, M-ai lăsat cu strîmbătate. jarnîk-bîrsf.anu, d. 262. 3. (La pl.) Drepturi3 (3)* Buciumă-« mine toate răscoalele ţării! Toate obidele răzvrătite, Toate dreptăţile jecmănite. DEŞLIU, G. 23. Vecinii, îndeobşte colonizaţi, aveau scutirile şi dreptăţile lor. EMINESCU, n. 154. <$> (La sg., învechit, în e x p r.) A avea dreptate să... = a avea dreptul să facă ceva, v. drept3 (3). Fieştecare moldovan are dreptate să călătorească unde-i place ? KOGĂr,-NICEANU, S. 190. 4. (La pl.; regional) Acte justificative. Eu îs doftor, şi anume care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălţatul împărat să-i arăt dreptăţile. RETEGANUI,, P. II 78. N-avuşi măcar un frate... Să îmbie cu cărţile, Să-ţi scoafă dreptăţile, alecsandri, p. r. 238. DREPTÜNGHI, dreptunghiuri, s. n. Patrulater care are toate unghiurile drepte. Cu dreptunghiul de carton pe genunchii plini de noroi scorţos, Zaharia pri- vea depărtările deşarte, c. petrescu, r. dr. 247. (Adjectival, în e x p r.) Triunghi dreptunghi = triunghi care are un unghi drept. Porţiune din terenul de oină. + Suprafaţă delimitată pe panoul de baschet, deasupra coşului. DREPTÜN GHIC, -Ă, dreptunghici, -e, adj. (Despre figuri geometrice) Care are unul sau mai multe unghiuri drepte. Dacă una din laturile neparalele este perpendiculară pe cele două laturi paralele, trapezul este dreptunghic. GEOMETRIA p. 32. DREPTUNGHIULAR, -Ă, dreptunghiulari, -e, adj. Care are forma unui dreptunghi. Una după alta, perfecte, dreptunghiulare, zeci de mii de cărămizi fac să crească mereu cuptorul. BOGZA, c. O. 223. Biblioteca este o încăpere mare, dreptunghiulară. CAMIL PETRpscu, T. I 7. DRES1, dresuri, s. n. I. Acţiunea de a drege. 1. Reparare. Unde mai pui dresul căsuţei şi altele. dunXrEanu, cir. 23. Zidirile cele nouă ce se fac şi, după vreme, dresurile caselor. golESCU, î. 44. 2. întreprindere a unei acţiuni; p. e x t. rînduire, aranjare. <$> (Mai ales în e x p r.) A-şi face dresurile = a-şi aranja treburile. Fata împăratului îşi făcu dresurile cum o învăţase tatăl său. ispirescu, L. 377. ± (Ironic) Falsificare. Dresuri in rezidtatele statistice. I. IONESCU, m. 16. U. (Concretizat) Ceea ce serveşte la realizarea acţiunii de a d r e g e. 1. (De obicei la pl.) Fard, cosmetic. Chisele şi cutiuţe cu dresuri şi cu mirodenii. GALACTION, o. I 509. Scoate. dintr-un săculeţ dresuri şi dă-i iute pe obraz, şi dă-i pe sprincene, şi dă-i pe buze. c. petrescu, s. 145. Dresul, sulimanul şi rumeneală cu care se văpsea... au tras largi şi adinei brazde pe obrajii ei. GHICA, S. 65. Expr. A-şi pune (sau a-şi da cu) dresuri = a se farda, a se sulemeni. Au nu iţi e ruşine Să-ţi dai cu dresuri şi sulemenele? toma, c. v. 260. -+• Leacuri. Am cunoscut noi, cinstite jupine Iaţco, un vraci leah care se lăuda cu dresurile lui. sadoveanu, F. j. 421. 2. (La pl.) Mirodenii, condimente, li pui dresuri [mîncării], merge, nu-i pui, arunc-o şi cinilor că nici ei n-o mănîncă. hogaş, dr. n 59. — Variantă: (popular) dirés, diresuri (sevastos, n. 290), s. n. DRES - 171 - DRlMBOI DRES2, URMĂSĂ, dreşi, -se, adj. 1. (Despre lucruri) Reparat. 2. Sulemenit; dichisit. Avea... sprîncenele drese, subţiri. CAMIL PETRESCU, 17. N..94. 3. (Despre lucruri) Aranjat, pus în ordine.. <$• F i g. (Ironic, despre fiinţe; atestat în forma populară dires) Au venit îndala-viare acasă şi, văzîndu-şi puii aşa dc direşi, s-au supărat, sbiera, p. 209. — Variantă: (popular). dii6s,-esisă adj. DRESA1, dresez, vb. I. T r a n z. A învăţa, a instrui, a deprinde un animal domestic sau sălbatic să facă, la poruncă, anumite mişcări. [Copilul] era acum un soi de rebel, care ţinea piept copiilor din vecini. . . furnind capete de ţigări şi dresindu-l pe Modest [cîinele] să execute o sumă de acrobaţii de circ. c. rETRESCu, î. i 65. Un ciine englezesc al unui ofiţer, cîine dresat la circ să servească pe stăpîn ca fecior in casă, face sluj ţinind două ghete-n gură. caragiai,e, o. ii 153. + F i g. (Cu sens peiorativ; complementul este omul) A deprinde pe cineva să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte. DRESĂ2, dresez, vb. I. T r a n z. A redacta, a încheia (un act, mai ales oficial). A dresa un proces-i'erbal. a Pe urmă, numai după ce a dresat acest bilanţ de profit şi pierdere, a ridicat iarăşi foaia. c. PETRESCU, o. I>. ii 192. <$>Refl. pas. Trebuie să răspunsă la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. CARA-GlAIyTÎ, O. II 271. DRESĂJ, dresaje, s. n. Dresare1. DRESĂRE1 s. f. Acţiunea de a dresa1. Vînătorii sc ocupă cu dresarea cîinilor. DRESĂRE2 s. f. încheiere (a unui act oficial). Dresare de procese-verbale. DRESĂT, -Ă, dresaţi, -te, adj. (Despre animale) Deprins, învăţat să facă anumite mişcări la poruncă. Sosise cea mai potrivită vreme a raţelor la smîrcuri şi a potîrnichilor la ierburi, cu proba celor din urmă cîni şi şoimi dresaţi, sadoveanu, z. c. 274. + F i g. (Cu sens peţorativ, despre oameni, mai ales despre copii) Deprins să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte. DRES(5R, -oăre, dresori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu dresarea animalelor. DREVELf, drevelesc, vb. IV. T r a n z. A pieptăna şi a bate lîna cu dreava. DREVELÎRE, dreveliri, s. f. Acţiunea de a d r e v e 1 i. DREZÎNĂ, drezine, s. f. Vehicul cu patru sau cu trei roţi pus în mişcare cu mîna, cu pedale sau cu ajutorul unui motor, care serveşte la transporturi uşoare pe o linie ferată. Drezina fuge din ce în ce mai repede. C. I'ETRESCU, S. 44. DRIĂDĂ, driade, s. f. (în mitologia greco-romană) Nimfă a pădurilor. . — Pronunţat: dri-a-, DRIBLĂ, driblez, vb. I. I n t r a n z. (Sport) A purta mingea cu multă abilitate, evitînd un adversar care stă în cale. X face greşeala de a dribla prea mult. <$■ T r a n z. După ce a driblat pe fundaş, a tras în colţul drept al porţii.. DRIB1ĂRE s. f. Acţiunea de a d r i b 1 a. Driblarea la baschet poate fi executată pe loc sau in mişcare. DRÎBLING, driblinguri, s. n. Driblare. DRIC, dricuri, s. n. I. 1. Scheletul unui car, exclusiv roţile şi loitrele. Ea călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit scobită rotund şi aşezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. ODOBESCU, s. I 161. •+ Cantitatea care se poate încărca pe un dric de car. Coniţă, v-aş ruga pentru vrun dric de paie. stânoiu, c. i. 62. 2. Car mortuar. Mergeam încet după dricul încărcat de coroane, ce se legăna, şi mă gîndeam la cel ce-mi fusese prieten. ANGHEL, PR. 143. Acu, nu de mult, tot pe aceeaşi cale şi tot către acel locaş, mergea în tăcere şi nebăgat in seamă, fără steaguri, fără tobe şi fără surle, dricul modest in care erau rămăşiţele pămînteşti ale poetului Alexandrescu. ghica,s.A. 121. <$• E x p r. Alijie dric = a fi pe sfîrşite; (despre, o acţiune) a fi gata să eşueze. IT. F i g. Punct culminant al unui anotimp sau al unei acţiuni care se desfăşoară în timp ; miez, toi. Yîlvă-tăile şi jarul carpănului şi fagului au o putere tot aşa de mare ca a soarelui în dricul verii, sadoveanu, f. j. 367. Maistorul are nevoie de calfă, tocmai acum toamna, dttd e dricul tîrgurilor. POPOVICI-uânAţeanu, v. m. 41. Suflet de om nu se afla prin apropiere, care să-i sară intru ajntoriu la dricul nevoii, marian, o. ii 166. Mă bucur şi eu că-i tocmai în dricul iarmarocului. creangX, r. 113. DRICĂLĂ, dricale, s. f. (Transilv., Ban.) Saltea; pilotă. Mă culcam pe vatra goală Şi-mi părea că-i pe dricălă. hodoş, r. i>. 70. DRIC ¿Vil, dricari, s. m. 1. Fabricant sau negustor de dricuri; antreprenor de pompe funebre. Ciorile se strigau pe nume plutind in burniţa dimineţii ca nişte petice furate de vînt din vitrina unui dricar. G. M. zampirescu, m. d; i 88. 2. Cioclu care conduce sau însoţeşte dricul. La groapă cine te va petrece? Poate numai dricarul. . . şi vintul rece. isac, o. 106. DRIL, driluri, s. n. Ţesătură deasă şi groasă făcută din fire răsucite de bumbac sau de cînepă şi folosită la confecţionarea îmbrăcămintei de vară, a pînzei de cort etc. V. doc. Nu îmbrăcasem nici halaturile dc dril. CA Mii/ PETRESCU, u. N. 102. Niţă al dascălului... în tunică de dril... sărea cit zece. macedonski, o. iii 12. Un ropot de aplauze — şi cortina de dril se lasă. yt.ahuţX, o. a. iii 3. DRÎŞCĂ, drişte, s. f. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de metal, cu un mîner pe una din feţe, folosind la drişcuit. « DRIŞCUÎ, drişcuiesc, vb. IV. T r a n z. A netezi (tencuiala sau betonul) cu drişca. DRIŞCUÎRE, drişcuiri, s. f. Acţiunea de a d r i ş c u i şi rezultatul ei. DRIŞCUÎ1’1 s. n. Drişcuire. DRIŞCUÎT2, -A, drişcuiţi, -le, adj. Netezit cu drişca. DRIT, drituri, s. n. (învechit) Drept3 (3). Am dritul ă ţi-o pretinde, negruzzi, s. iii 145. Critica e dritul obştesc. RUSSO, S. 52. Cu ce drit inima ta se-mpotriveşte. . . ? coNAcni, p. 206. DRÎMBĂ, drimbe, s. f. Mic instrument alcătuit din-tr-un arc de fier prevăzut cu o lamă subţire de oţel care, ţinut în gură şi atins cu degetul, zbîrnîie, producînd un sunet muzical monoton ; drîng. El suna din drîmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată. GIIICA, s. 72. Expr. Cînfă din drîraliă, se zice despre cineva care a rămas mofluz, cu buzele umflate. + (Ironic) Vioară, scripcă, DRÎMBOÎ, drimboiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se bosumfla ; a se boci în gura mare. lan să-i fi sculat [pe copii] la treabă, ş-apoi să-i vezi cum se codesc, se drimboiesc şi se sclifosesc, zise mama. CREANGX, A. 39. DRÎNG — 172 — DROriOI DRÎNG, dringuri, s. n. (Regional) Drîmbă. Vasile a scos un drîng de la brîu şi, izbind cirligul liber al cataramei, a început să zbîrnîie un fel de cîntec. CAMII, PETRESCU, 0. i 155. DRÎSTĂ s. f. v. dîrslă. DROAGĂ, droage, s. f. (Regional) Căruţă mare, greoaie şi hodorogită. Stă înţepenită, neştiind încotro s-apuce, o droagă mare cu sifoane. CON'TKMPOliANUl,, s. n, 1953, nr. 375, 1/2. Mai în toată sîmbăta ne încărca in o droagă de-a mănăstirei Neamţului şi ne ducea la stărăfie. CREANGĂ, A. 76. DROÂIE s. f. (Adesea urmat de diverse determinări) Mulţime, ceată (de oameni sau de animale). Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii, sad o VEANU, z. c. 133. Se văzu ocolită____de-o droaie de cini. RETEGANUL, P. i 47. O droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai in fir, au trecut in vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humuleşti. creangă, a. 74. <0- Loc. a d v. Cu droaia = în număr (foarte) mare, cu grămada. Şi atunci, minune mare! numai iacă au şi început a curge furnicile cu droaia. Creangă, P. 264. Găinele mor cu droaia. ŞEZ. III 203. (în comparaţii şi metafore) Dropii căzute droaie şi un mistreţ ca un Uriaş culcat pe labe alăturea de foc. stanctj, c. 21. Au alergat droaie cu toţii la mere. sbiera, p. 255. DROÂŞCĂ s. f. v. droşcă. DROB, (I 1, II) drobi, s. m., (I 2, 3) droburi, s.n. I. 1. (De obicei determinat prin «de sare ») Bucată mai mare de sare; bulgăre. V. bolovan. Moş Luca, de te-a întreba cineva... de ce trag caii aşa de greu, să spui că aduci nişte drobi de sare de la Ocnă. creangă, a. 128. Trei iezi cucuieţi. Uşa ntamii descuieţi, Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţiţe, Drob de sare în spinare, id. P. 20. Drobul se plăteşte o para oca. I. IONESCU, P. 36. -ţ- (Regional, cu determinări) Bucată mare. Că şi noi te-om dărui.. . La ispas Cu-n drob de caş. ŞEZ. xxm 114. 2. (Adesea determinat prin «de miel») Măruntaie de_ miel; mîncare preparată din măruntaiele de miel învelite în prapor şi prăjite în tavă ; (regional) cighir. Să tai mielul ăla al nostru şi să-t mincăm drobul, ispirescu, h. 66. Dar apoi cozonacii. .. şi plăcinta de drob! CARAGIALE, o. II 341. ^ (în comparaţii şi metafore) La fîntina, o babă, zbircită drob şi uscată scîndură, turna apă intr-un urcior. DEtAVRANCEA, T. 28. 8. Cutia teascului de vin. II. Arbust din familia leguminoaselor (Cytisus hirsutus). DRtorpĂ, drobiţe, s. f. (Regional) Dropie. DROBUŞCR, drobuşoare, s. n. Diminutiv al lui drob (II) . Pe masă stau bucatele, iar in mijlocul mesei patru colaci unul peste altul, c-un smoc de steble de busuioc, c-un drobuşor de sare şi c-o năframă. SEVASTOS, N. 268. DROG, droguri, s. n. (Mai ales la pl.) Nume generic dat substanţelor naturale sau preparate, de origine vegetală sau animală, care se întrebuinţează la prepararea produselor farmaceutice. DROGHERÎE, drogherii, s. f. Magazin în care se vînd articole de parfumerie şi de toaletă, uneori şi preparate farmaceutice. DROGHÎSTj -Ă, droghişti, -sie, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu prepararea sau cu vînzarea drogurilor; persoană care vinde în drogherie. DROJDIE, drojdii, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Materie groasă care se depune’ dintr-un lichid pe fundul unui vas. S-a depus drojdia pe fundul butoiului. c=j Fu v-am■ propus să îndulciţi cu cireşe otrava pe care-o scoateţi din tescovină şi drojdie. sadoveanu, î. a. 210. Iată... au rămas drojdiile otrăvii. NEGRUZZI, s. I 164. Loc. a d v. Teste drum = în faţă, vizavi. Acesta-i vestitul Ochilă... din sat de la Chitilă, peste drum de Nime-rilă. creangă, P. 244. Treci la badea peste drum Să cercăm vinul de-i bun. jarnîk-bîrseanu, d. 373. în drum = a) în mijlocul drumului; b) în calea drumeţilor. Cine-a făcut crîşma-n drum, N-a făcut-o de nebun, jarnîk-bîrsEanu, d. 385; c) f i g. în văzul lumii. M-a prins de braţ şi m-a cuprins, Să mă sărute-n drum. coşbuc, p. i 94. E x p r. A merge (sau a călca) alăturea cu drumul = a se abate de la calea dreaptă, a călca strîmb, a fi necinstit. A puno (pe cineva) pe drumuri = a face (pe cineva) să alerge după diverse treburi, mai ales pe la autorităţi. A bate drumul (sau drumurile) sau a umb'a (sau a fi, a sfa) pe drumuri = a umbla de colo-colo, a fi mereu pe drum, a nu sta locului, a umbla fără rost, a umbla haimana. i DRUM - 174 — DRUMEAG Am bătut din nou drumul la Şercaia. c. petrescu, s. 120. Au bătut două săptămîni în ¡ir drumul dintre Tîrgul Ocnei şi satele din preajma Moineştilor. POPA, v. 255. Cucopd. ■ ■ fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. creangă, r. 64. A {ine (sau a păzi) drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana. Nici nsta nu sc ia din drum = nu este ceva uşor de găsit, nu se găseşte cu una cu două. Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-fi de nevoi. . . — Bun, zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. creangă, p. 49. A. fi (le pc drumuri = a fi fără familie aşezată, fără locuinţă stabilă, fără căpătîi. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar întimpla. creangă, p. 262. A răraînc pc drumuri = a rămîne fără adăpost, sărac lipit pămîntului; a rămîne orfan. A ajunge pc drumuri v. ajunge. A lăsa (sau a arunca, a zvîrli) pc cineva pe drum (sau pc drumuri) = a) a da (pe cineva) afară din casă. Vrei să ne-aprin-dern paie în cap? Să ne zvîrlă baba pe drum? CREANGĂ, v. 9 ; I)) a lua cuiva totul, a sărăci pe cineva. Mă răpeşti şi mă despoi, M-arunci pe drum să pier. coşbuc, P. i 113. A aduna (pe cineva) do pc drumuri = a adăposti şi a lua (pe cineva) sub ocrotire. Simigiului i se făcuse milă de ca şi o adunase de pe drumuri. G. M. zamfirescu, m. d. i 134. IV ţoale drumurile = peste tot. (în dativ, cu funcţiune de complement circumstanţial de loc) A sc aşterne drumului = a alerga din răsputeri, a alerga cu cea mai mare repeziciune. Alei, murgul meu voinic, Aşterne-te drumului Ca şi iarba cimpului. AEECSANDRI, p. p. 74. Pe-nlci (sau pc-aci, pc ici) {i-c drumul! = (familiar, exclamativ şi imperativ) pleacă ! şterge-o ! du-te ! cară-te ! încăleca pe cal şi pe ici ţi-e drumul! ISPIRESCU, L. 30. Cind te miri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popa, desagii şi toiagul şi pe ici ţi-e drumul. CREANGĂ, A. 135. Pc drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. Asculta. . . cu gîndurile la cei şapte copii şi al optulea pe drum. c. petrescu, R. dr, 142. A-i sta sau a-i fi (cuiva) în drum= a-i sta (cuiva) în cale, a-i fi o piedică, a încurca (pe cineva) în treburi. A SC da din drtliriul cuiva ■= a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; f i g. a nu mai fi o piedică. A-şi tace sau a-şi găsi, a-şi eroi (un) drum (nou) în vhiţă = a începe o carieră, un nou fel de viaţă, a-şi găsi un rost, a reuşi, a ajunge la ceva. Să întindem mina şi altora, să-i ajutăm să-şi facă un drum. c. petrescu, î. ii 167. A-şi face (un) drum=a se abate, a-şi face cale. Du-te, neică, şi te-ntoarce Şi mai fă-ţi un drum încoace, bibicescu, p. p. 39. A apuca (sau a lua) alt dnnn = a merge în altă direcţie; f i g. a se ocupa de altceva, a se iniţia în alt domeniu. Taică-său a ştiut să ia alt drum. demetrius, c. 9. A ieşi (cuiva) în drum = a întîmpina (pe cineva). Ieşi tu, mtndră-n drumul lui Şi-i dă gură bietului, jarnîk-bîrseanu, d. 113. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mînă; a-i reda libertatea, a lăsa în libertate, a slobozi. îl apucă de piept şi-l scutură cu furie, apoi, îndurerat de privirea speriată a acestuia, îi dă drumul. davidogi.U, M. 53. Vă poftesc să-mi daţi drumul, ca să încalec în pripă şi să mă duc spre miazănoapte, sadoveanu, d. i\ 34. Calului îi dete drumul să pască. ISPIRESCU, X. 7 ; 1>) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). Va trebui să-i dau drumul din umeri [surtucului]. davidogijj, m. 80; o) a permite (cuiva) să intre sau să iasă. Nu-i mai dă drumul pe poartă afară, de cînd cu întîmplarea cu streinul. c. petrescu, r. dr. 169. Acum cred că.. . mi-i da drumul să intru, creangă, p. 314; d) a pune în mişcare, a face să pornească. A dat drumul motorului; o) f i g. (în trecut) a concedia (pe cineva), a scoate (pe cineva) din slujbă. A dn (cuiva) drumul în lume = a da (cuiva) libertatea să plece, a lăsa (pe cineva) de capul lui, a nu mai ţine din scurt. Lasă-mă, dă-tni drnmu-n lumea mea, mi-i drag altul, sadoveanu, o. A. i 211. Cind mi-a dat tata drumul în lume, tui-a pus o legăturică în mînă. c. riîTRESCU, u, dr. 256. A-şi da drumul = a) a coborî, a se lăsa în jos, a se avînta. îşi dă drumul din pom. o Şi-a dat drumul cu dinsa pe-o altă lume, unde era un rai, şi nu altăceva! CREANGĂ, r, 94; 1>) f i g. a se da pe faţă, a izbucni; c) a se porni la vorbă, la povestit, la destăinuiri. Şi-a dat drumul conu Dumitrache ş-a povestit ba una, ba alta, pînă tîrziu. vlahuţă, la tdrg. A-şi da drumul lu gură (sau glirii) = a vorbi multe şi de toate, a da pe faţă o taină. (Urmat de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prepoziţie, arată locul sau direcţia spre care duce o cale) Luăm drumul spre Galaţi, a Lung e drumul Clujului Dar mai lung al dorului. POP. + Potecă de trecere (printr-o grădină, printr-o fîneaţă etc.). Vecinii şi-au făcut drum prin livadă. + Parcurs, curs; rută, itinerar. Drumid Oltului. Drumul soarelui. t=i Fata împăratului le spuse că este un neguţător, care a rătăcit drumid pe mare. ISPIRESCU, I,. 24. Pe vremile acele. . . drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute. CREANGĂ, p. 183. Drum la deal şi drum la vale! îmi fac veacul tot pe cale. alecsandri, p. p. 277. 2. Călătorie. O să aveţi un drum minunat, sebastian, t. 126. Tot drumul it-am scos nici un cuvînt. Sahia, n. 24. Ivan. .. porneşte la drum cîntînd. CREANGĂ, p. 297. Lăpuş-neanul nu înttlnise nici o împedicare in drumul său. ne-grvzzi, S. I 142. Călătorului îi şade bine cu drumul. <> Drum drept — a) mers (sau călătorie) fără ocoluri, fără cotituri, în linie dreaptă; b) fig. comportare ireproşabilă. Foaie de drum v. f o a i e. (Fi g.) Ultimul drum = drumul mortului, cînd este dus la locul de îngropare. <*> E x-p r. A-şi căuta (sau a-şi vedea) dc drum sau a-şi urma drumul sau a-şi lua drumul înainte = a) a pleca, a merge mai departe, a-şi continua calea. Las’că stau cu el... Voi vedeţi-vă de drum. dumitriu, n. 120. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot... şi apoi îşi ia drumul înainte. creangă, p. 237; 1)) fig. a nu se amesteca în treburile altuia. Mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap. creangă, p. 81. Drum bun! = călătorie bună! Se duc... şi-n drum, pe unde trec, Cu plins izvoarele-i petrec, Şi plin de jale-n al său cînt «Drum bun i> le zice codrul sfînt. necui,uţă, Ţ. d. 100. Pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui şoim uşor... Nu-i vei pofti: Drum bun! coşbuc, P. i 111. Privitorii, cu căciulile în mînă, ii urau drum bun. creangă, p. 307. (Familiar) A da răvaş de drum cuiva = a-1 invita să plece, a-1 goni. + (Mai ales la pl.) Alergătură, umblet mult încoace şi încolo ; cursă. Am de făcut multe drumuri in oraş. 3. Traiectorie. DRUMAR, drumari, s. m. (Transilv.) Drumeţ. Din vreme in vretne se ivea pe aici cile un drumar străin, dan, u. 196. Sosi-nfloritul Cireşar — Dar nici acum voinicul tiu, Doritul ei drumar! coşbuc, p. i 282. Cîţi drumari pe drum trecea, Toţi în cuibul meu zvlrlea. marian, o. i 110. Călătorii. . se duc pe aici încolo, iar oamenii rămîn mîngîiaţi, că putură face bine bieţilor drumari. reteganui,, p. iii 4. DRUMĂŞ, drumaşi^ s. m. Călător, drumeţ. A dat apoi drum liber drtimaşilot\ cărare La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat. coşbuc, p. n 182. Eu sint ca drumaşul obosit, ce întîlnind fintîna dorită şi apropiindu-se să-şi ude buzele arzînde simte tărîmul. . . câzînd şi tîrîndu-l in adîncul groapei. BO^INTINEANU, o. 455. Toţi tovarăşii drumaşi scria fieşcare în limba $a cea naţională. Goi/Eseu, î. 94. Mi-e cuibid Ungă drum într-o tufă de alun, Cîţi drumaşi călătoresc, Toţi în el zburătoresc. JAunîk-bîr-SEANU, D. 204. <§> (Adjectival) Care este pe drumuri, lipsit de adăpost. Ţi-ai părăsit nevasta . . . Şi pe bieţii copilaşi I-ai lăsat golani, drumaşi. 'fEODORESCU, v. 1\ 554. DRUMEĂC s. n. v. drumeiig. DRUMEAG, drumeaguri, s. n. Drum-îngust; dru-muleţ, drumuşor. Pe un drumeag de ţară porniră trei flăcăi, nicşi/iu, g. 49. Carul intră în chnpie, pe un drumeag. DRUMEŢ — 175 — DUBIT CAMUAR, TEM. 47. Triglea îl văzuse de departe şi-l aştepta la « odaie », în mijlocul drumeagului, sadoveanu, m. c. 138. — Variantă: drumcdc (sandu-ai/dea, u. p. 59) s. n. DRU1EEŢ, -EĂŢĂ, drumeţi, -e, s. m. şi f. Persoană care călătoreşte mai ales pe jos ; călător. Drumeţul purta o haină verde şi zdrenţuită.. . o pălărie roşită de ploaie, bocanci sparţi. C. PETRESCU, S. 170. El era drumeţ sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, iî. 9. Incet-încet, pe-nserate, s-au împuţinat drumeţii. caraGiale, r. 52. 1 se deschide poarta şi drumeaţa intră înlăuntru. creangă, i>. 90. <$■ (Adjectival, poetic) Hei, voi ape drumeţe. . . Aţi zărit cum crescură, în avînt nezărit, Rînduirile nouă pe-ale voastre vechi maluri! DKşr.iu, g. 55. Dulcea mireasmă prin noapte drumeaţă, Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul. AN'OHKI,, r. 29. DRUMUÎ, drumuiesc, vb. IV. l.Tranz. (Top.) A lega detaliile unei suprafeţe de teren cu triahgulaţia geodezică respectivă. 2. I n t r a n z. (Neobişnuit) A merge pe drum, a umbla. Drumuiau în trap mărunt pe şoseaua curată, popa, v. 249. - MtUMULÎŢ, drumuleţe, s. n. Diminutiv al lui drum; drum îngust,’cărare, potecă. Jandarmii bat toate drumuleţele dintre lanuri, aşteptînd să-l încolţească, popa, V. 75. Sînt doi munţi prin care curge un rîu jnicşor, munţii cu păduri şi cu drumuleţe de picior. GOLESCU, î. 82. Ciobănaşul. . . Drumuleţu-şi apuca, Iar Miul că rămînea. TIÎODORESCU, P. P. 506. HRUMUŞOlt, drumuşoare, s. n. (Mold.) Drumuleţ. Drumuşorul cotit era pustiu. SADOVEANU, B. 60. Pe drumu-şoarele nisipite îşi apleacă ramurile copăcei de pomuşoară, tufe de lilieci şi hurmuz, id. o. iii 242. DRtÎPĂ, drupe, s. f. (Bot.) Nume dat fructelor cărnoase şi zemoase cu un singur sîmbure (ca vişina, piersica, pruna, cireaşa etc.). DRtîŞCĂ, drusce şi druşte, s. f. (Mold., Transilv.) Fată care însoţeşte mireasa la cununie şi are anumite atribuţii la nuntă. Erau. . . mireasa, druşte şi jupînese multe de boier. SADOVEANU, Z. C. 346. Drusce-âveau'o coţofană Şi-un cîrstei bălţat. coşbuc, P. ii 35. El mireasa-şi redica. . . După ei încă venea Car mare cu druscele. AT,KC-SANDRI, p. p. 177. DUÂL s. n. (Gram.) Număr gramatical care arată că este vorba de două exemplare dintr-o speţă sau de o pereche de obiecte. Limba veche slavă posedă dualul. DUALÎSM s. n. 1. (în opoziţie cu m o n i s m) Curent filozofic care consideră ca principiu al existenţei nu o singură substanţă, ci două substanţe diferite : materia şi ideea, care se neagă reciproc şi luptă între ele. 2. (în expr.) Dualismul austro-ungar = formă a absolutismului de stat, introdusă în imperiul habsburgic după înfrîngerea revoluţiei din 1848-1849, constînd în alianţa burghezo-feudală a păturilor conducătoare ale celor două naţiuni privilegiate (austriacă şi ungară), cu scopul de a mări asuprirea celorlalte naţionalităţi şi a accentua exploatarea popoarelor, austriac şi ungar. DUALIST 1, dualişti, s. m. (în opoziţie cu monist) Teoretician sau adept al dualismului (1). DUALÎST -A, dualişti, -ste, adj. Propriu dualismului,. care are caracterele dualismului. Filozofia dualistă a lui Descartes. DUALITATE, dualităţi, s. f. Calitatea a ceea ce este dublu sau prezintă o natură dublă, prin coexistenţa a două principii sau a două elemente diferite, opuse. DllRĂLĂ s. f. v. diilii'iiln. DUBAS, dubasuri, s. n. (Mold.) Luntre mare, servind la pescuit şi la trecerea de pe un ţărm pe celălalt al unei ape. Aveţi nevoie cumva de dttbasuri, ca să treceţi? SADOVEANU, N. p. 155. Barcagiii dormitau între vîsleJe căzute şi dubasul negru luneca lin. id. o. A. 11 196. DtJBA1, dube, s. f. Vehicul (închis, avînd ferestruici cu gratii) cu care se transportă deţinuţii. O dubă cafenie, trasă de două gloabe, fu oprită in faţa închisorii, saiiia, n. 84.+ Camionetă complet închisă folosită pentru diferite transporturi. Dacă nu-l lua duba de la morgă, îl îngropau tovarăşii. G. M. zamfirESCU, m.d, 1148. + Fig. Puşcărie, temniţă. Pe vremi, în sat, numai cizmarul a fost [comunist] Şi l-au băgat, ca pe un hoţ, la dubă. UENIUC, v. 101. De cînd îi pasc eu, ca doar i-oi prinde cu oca mică §i să-i trin-tesc la dubă. AI.ECSANDRI, T. 452. DTÎBA2, dube, s. f. (Regional) 1. Luntre mică de pescuit, construită dintr-un trunchi de stejar scobit; barcă, lotcă. Poate-or urca [peştii] singuri în dube, fiindcă noi n-om pescui pentru tine. davidoglu, o. 87. 2. Putină îngropată în pămînt sau groapă căptuşită cu lemn, în care se ţin pieile de tăbăcit împreună cu materialul tanant, DUBĂLĂR, dubălari, s. m. (Mold.) Tăbăcar. în Broscărie s-att pripăşit cîţiva romîni, funcţionari mici, odagii şi puţini nemţi: un cîrnăţar, cîţiva dubălari. sadoveanu, o. ii 419. Pieile... le dădea la dubit lui loniţă Cîrlig, cel mai vestit dubălar de pe vremea aceea, iîogaş, DR. II 152. DUI5ĂLĂHÎE, dubălării, s. f. 1- (Mold.) Tăbăcărie. De dubălăria [lui] nu te-ai fi putut apropia cale de-o poştă, căci. .. te dobora duhoarea, hogaş, dr. ii 152. [Dubălarul] petrece de regulă în dubala sau argăseala de pe lîngă dubălării. MARIAN, INS. 9. 2. Meseria de dubălar. DUBEĂLĂj dubeli, s. f. (Mold.; şi în forma regională dubală) Acţiunea de a (se) dubi; tăbăcire, argăsire în dubă, dubire. Bordeiul se umplu de-un miros de fin vechi. . . şi piei de oaie puse la dubală. camii.au, n. II 266. ^-Amestec de substanţe în care se argăsesc pieile ; argăseală. A zvîrlit-o pe o movilă de dubală. sadoveanu, d. P. 166. La cada cu dubala, cumătre lup ; că nu-i de chip! CREANGĂ, p. 29. — Variantă : dulmlă s. f. DUBÎ, dubesc, vb. IV. (Mold., Transilv.) 1. T r a n z. (Cu privire la piei) A argăsi, a tăbăci. E x p r. A puni; (pe cineva) la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare. C-un director de agieNu e lucru de glumit Căci el poate-ntr-o mînieSă te puie la dubit, ai.ecsandri, t. i 139. + Fig. A bate. Mă dusei să cumpăr sare. . . Mă luară la-ntrebare, La dubit şi scărmănare. MARIAN, S. 191. 2. Refl. (Despre plante, mai ales despre in, cînepil) A se muia, a se topi, a se destrăma, a dospi. Cinepa de toamnă. . . este lăsată astfel două sau trei zile ca să se dubească. PAMFII.E, A. R. 173. DUlilOS, -OASA, dubioşi, -oase, adj. Nesigur, îndoielnic; suspect. O convinsese, în cele din urmă, pe Raliţa să tacă şi să accepte tovărăşia cumetret cu existenţa dubioasă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 212. — Pronunţat: -bi-os. DUBlRE s. f. Acţiunea de a dubi. 1. Tăbăcire, argăsire. 2. (Despre plante, mai ales despre in, cînepă) înmuiere, topire, destrămare, dospire. Prin dubire sau dospire, pleava care ţine închisă sămlnţa cînepii putrezeşte. DUIÎÎT, -A, dubiţi, -te, adj. 1. Argăsit, tăbăcit. 2. (Despre plante) Muiat, topit, destrămat. Cînepă dubită. -4- Cojit, jupuit. Frunză verde lemn dubit. AI.KC-SANDRI, T. 912. DÜBlTAÏiV - 176 - DUCE DUBITATIV, -Ă, dubitativi, -e, adj. (Gram. ; despre propoziţii) Care exprimă o îndoială, o nehotărîre, o nesiguranţă, o posibilitate sau o bănuială. Propoziţiile dubitative se construiesc cu modurile prezumtiv, conjunctiv ji indicativ. DÜBIU s. n. îndoială, neîncredere, nesiguranţă. Dac-oi ajunge eu la putere, precum sper ¡i nu am dubiu, chiar ¡i cinii au să umble prestrade cu covrigi în coadă. AtEC-sandri, 1. 139. E x p r. A li (sau a sta) în dubiu = a sta Ia îndoială. DUBLĂ, dublez, vb. I. Tranz. A face (o cantitate sau un număr) de două ori mai mare ; a îndoi. Am ceva pentru« Voinţa »... Nişte scrisori senzaţionale, să-ţi dubleze tirajul în douăzeci¡i patru de ore. C. petrescu, c. v. 189. Refl. Cînd observă că ceata gata de drum se dublase, adăugă schimbînd glasul. rebrEanu, R. ii 113. A face o lucrare similară cu alta deja existentă sau servind aceloraşi scopuri ca şi prima. Gardul viu care înconjura parcul era dublat de un grilaj de sîrmă. rebreanu, R. i 80. + (în teatru) A pregăti rolul distribuit unui actor, pentru a-1 putea înlocui la nevoie; a înlocui pe titularul unui rol. -fy- (Cu privire la o haină) A căptuşi. DUBLĂJ, dublaje, s. n. înlocuirea înregistrării sonore a unui film cinematografic cu altă înregistrare, menţinînd sincronismul sunetului cu imaginea. DUBLARE, dublări, s. f. Acţiunea de a dubla şi rezultatul ei. Dublarea unei linii ferate. <£- (în teatru) Dublarea rolurilor constituie o tradiţie valoroasă a marii arte scenice realiste, o metodă de emulaţie creatoare între actori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2597. DÜBLA, duble, s. f. (Munt.) Măsură de . capacitate egală cu un dublu-decalitrU ; baniţă. Se întoarse acasă tîrziu, cu trei duble de porumb. MIIIAT.IC, o. 66. — Variantă : dublu (preda, î. 77) s. n. DUBLÉ s. n. Metal acoperit cu o placă sau cu un strat subţire de aur sau de argint. Lănţişor de duble. DUBLÉT, dublete, s. n. 1..A1 doilea exemplar al unui obiect, păstrat într-o colecţie, de obicei catalogat şi înregistrat aparte de exemplarul prim. Schimb de dublete între biblioteci, -fy- (Lingv.) Fiecare din cele două (sau mai multe) cuvinte de aceeaşi origine, dar cu formă şi adesea cù sens diferit, intrate în limbă pe căi sau în momente diferite. « Subţire » şi « subtil », «maestru » şi « magistru » sînt dublete. 2. (în expr.) Dublet elcctric = pereche de corpuscule cu sarcini electrice egale şi de nume contrare. DÜBLU1 s. n. v. dublă. DÜBLU2, -Ă, dubli, -e, adj. 1. Care este de două ori mai mare sau cuprinde de două ori mai mult ; îndoit. Doză dublă. Raţie dublă, a Scrisorile există. Ele alcătuiesc pentru mine o armă dublă. SADOVEANU, z. C. 76. Teofil Steriu îşi începea ziua cu o cafea cu lapte dublă. c. petrescu, c. V. 140. Cuvînt (vorbă) cu dublu sens = cuvînt cu două înţelesuri ; echivoc. în dublu exemplar — în două exemplare. Dublă bărbie v. bărbie. Compuse: dublu-decalitru (pl. dubli-decalitri) s. m. — unitate de măsură a capacităţii egală cu 20 de litri (folosită la măsurarea cerealelor) ; (concretizat) vas cu capacitatea de 20 de litri;, dublu-dccimctru (pl. dubli-decimetri) s. m. = instrument în formă de riglă avînd lungimea de 20 de centimetri (folosit la măsurarea lungimilor mici) ; dublu-stcr (pl. dubli-steri) s. m. = unitate de măsură a volumului egală cu 2 metri cubi (folosită la măsurarea. cuba-jului lemnelor). (Substantivat) Mi-a cerut dublul preţului stabilit. 2. Alcătuit din două elemente sau părţi identice sau asemănătoare. Uşă dublă. Casetă cu fundul dublu. Fir dublu, a încăperea din fund nu mai e despărţită prin coloane, ci doar printr-o dublă draperie, camii, petrescu, T. r 83. <$> (Adverbial, mai ales în e x p r.) A vedea dublu = a vedea două imagini ale aceluiaşi o-biect, a vedea tulbure. «$• (Sport) Dublu (băieţi sau fete, sau mixt) = partidă de tenis sau de tenis de masă, la care participă cîte doi jucători de o parte şi de alta. 3. (Sport, în e x p r.) Minge dublă = mişcare nerc-glementară constînd (la volei şi la handbal) în atingerea mingii de către jucător de două sau mai multe ori în momentul primirii sau (la tenis şi la tenis de masă) în atingerea mingii de două ori de pămînt sau de masă. DUBLORA, dubluri, s. f. 1. Al doilea interpret al unui rol într-o piesă de teatru. în punerea în scenă a piesei « Oameni de azi ”, Teatrul Municipal a avut o fru- ■ moaşă realizare, folosind în mod just dublurile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2597. 2. (Franţuzism) Căptuşeală. O haină cu dublură imper- ■ meabilă. DUCAL, -A, ducali, -e, adj. De duce, al unui duce. în centrul covorului, blazon mare, cu cproană ducală. macedonski, o. rt 281. înaintea ducei, poartă Pagiul steagul său ducal. negruzzi, s. n 76. DUCĂT1, ducaţi, s. m. Nume dat unor monede (de aur sau de argint) care au circulat începînd din secolul al Xll-Iea în Italia şi apoi în alte ţări din Europa, iar mai tîrziu (secolele XIV-XVI) şi în Ţările Romîne. Am luat un ducat de pe masa lui şi am început să-l învîr-tesc ca pe un titirez, camii, petrescu, t. ii 216. DUCĂT2, ducate, s. n. Provincie de sub stăpînirea unui duce. Curînd intrarăm in ducatul de Nassau, negrtjzzi, s. i 325. Dt/CA1 s. f. (Precedat de prep. « de », mai rar «la » sau « pe ») 1. Plecare, drum. I-au gătit merinde de ducă. SBiera, p. 141. Dacă-ai avut gînd de ducă, La ce m-ai prins ibovnică? ŞEZ. m 19. Eu pui coadă la măciucă Şi mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, p. p. 290. Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă, ai.f.c-SANDRI, P. p. 277. <> (Adesea în construcţie cu ta se găti », '« a fi gata de__») Ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca... şi a se găti de ducă. ispirescu, i„ 236. Călător gata de ducă. TEODORESCU, p. p. 330. <ţ> Dor de ducă v. dor. ^-Expr. A. li pe ducă = n) a fi gata de plecare; b) a fi pe sfîrşite. Iarna e pe ducă; e) fig. a fi pe moarte, a nu mai avea mult de trăit. Baba era pe ducă. sadoveanu, o. vn 380. A se ducc într-o ducă = a merge fără oprire. Şi.mă duc vere-ntr-o ducă... De separe că-s nălucă, Drept la tîrg.ai,Ecsandri, p. p. 314. 2. (Rar) Transport, cărat. Văzînd că nu-s lemne, Aleargă la horă, pe tineri să-ndemne, Strigînd: Cine este mai voinic de ducă? Să meargă îndată, lemne să aducă. pann, p. v. i 86. + (Rar) Călărit. Animalele pe care le întrebuinţăm la ducă sau la cărat. StAVld-ODOBESCU, Ia ÎDRG. DUCA2 s. m. (învechit) Duce. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania.. . vă face cunoscut ca să vă închinaţi, negruzzi, s. i 172. DlJCE1, duci, s. m. 1. (în feudalism şi în ţările capitaliste cu regim monarhic) Titlu purtat de unii conducători de state. Ducele de Luxemburg. + Titlu nobiliar înalt. loan sau Iancu s-a dedicat şi el carierei de ostaş şi îl găsim mai întîi în armata de mercenari a ducelui de Milano. IST. r.p.r. 118. 2. (învechit) Comandant de oaste. DlJCE2, duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o fiinţă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ţinînd în mînă, în braţe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat lonuţ să-l ducă înapoi, davidoglu, DUCE — 177 — DUCE m. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas' ? camii, PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munţi încet porneşte, Du-cind lin şi nesimţit Pe stăpimil lui iubit. AtECSANDRi, P. n 20. F i g. Toţi cei ce trec... duc în raniţe şi-n suflete numai geamăt. Camilar, n. i 215. Paşii mei erau uşori căci duceau greutatea fericirii, isac, o. 230. <)-■ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuinţă etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuinţă pe un june. .. plin de speranţe şi de viitor. macedonski, o. iv 11. Se mişc-în line păsuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. Emi-nescu, o. i 92. <$■ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreţ plutea pe deasupra pomilor, ducind spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. macEdonski, o. iii 6. (Poetic) Pe marea vieţii, cînd te duce vîntid, Fie-ţi cirma cugetarea de ţi-e pînză sîmţimîntul. davila, v. v.143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-1 conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte, camilar, n. i 364. îi pregătiră un cufăr, un geamantan şi-l duseră la gara. bassarabescu, s. n. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai aşa de flori de cuc. creangă, p. 332. <$> Expr. A duce (pe cineva) dc nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii., îi promisese Filică plugul şi caii lui; dar uite■ aşa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. mihake, o. 56. (Familiar) A ducc (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preşul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. <£> F i g. Şi mugurii, tainicii... Cu mina lor dulce De puf şi nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. banuş, b. 63. Chemam noaptea să mă ducă în braţele fericirii. isac, o. 237. -4- (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci şi şapte de ani am dus ţara cu noroc, delavrancea, â. 75. -tf- Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în.. . Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară, coşbuc, P. I 191 .Dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă, creangă, a. 67. + I n t r a n z. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creşterea exigenţei in îndeplinirea sarcinilor. scînTeia, 1953, nr. 2762. + (Subiectul e simţirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află şi tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. Camii,Aii, n. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. sadoveanu, z. c. 117. Simţirea lui era atît de... bolnăvicioasă, îneît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simţire l-ar fi dus la nebunie, macedonski, o. m 24. <£- E x p r. A se lăsa dus (do gînduri, do visare etc.) = a se lăsa copleşit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. în faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrşit. russo, o. 100. A-1 duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-1 tăia capul (pe cineva) v. cap. + A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-şase zile de cînd ,g fost să ducă viţeii la suhat. creangă, p.- 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A-duce mîncarea la gură. c=i Am simţit... răspunse căpitanul, dueîndu-şi degetul arătător la buze, in semn de taină. camii,ar, n. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca şi cuin şi-ar căuta cravata absentă. SEBastian, T. 81. 4. (Cu privire la veşti, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Şi-acum dă-mi mina! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. coşbuc, p. i 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă împăratului-Roşu vestea cea bună. ISPIRESCU, t. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste, alecsandri, T. îi 88. 5. (Cu complementul « viaţa », « zilele » etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cine, după ce grofii şi baronii ii alungaseră din moştenirea obştească, camilar, x. 12. Cum ţi se pare viaţa asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămină? camii, PETRESCU, T. i 138. M-a dojenit pentru obscuritatea şi trîndăvia in care îmi duc viaţa. gai,action, o.i26.<ţ>Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cn ceva) v. casă. A o duce în ... = a nu mai înceta din.. ., a o ţine în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs şi glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Şi-am prea iubit ce-a fost frumos! coşbuc, p. i 198. într-o bătălie o duse cit trăi. ispirescu, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. creangă, p. 299. A o ducc (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). în companie la mine vei duce-o bine. camilar, n. i 268. Cum o duci, bre Mînecuţă? sadoveanu, p. m. 186. A mai dus-o aşa citeva luni şi a mers să-şi ia locul de veci lîngă mama. M. I. caragiat.e, c. 83. .Să ai femeie cum trebuie şi s-o duci cu dînsa pînă la adinei bătrîneţe. creangă, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult şi a muri. sbiera, p. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală, -ţ- A face, a se ţine de... într-una răsunau în tabără viersurile săltăreţe şi repezi ale lăutarilor şi voinicii duceau jocuri şi chefuri zile întregi. SADOVEANU, o. i 176. 6. (Subiectul e o fiinţă; cu privire la suferinţa etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăţiei şi luminii? Şi-n război cine-i viteazid fără slavă,fără nume? vlahuţă, o. a. 51. <$> E x p r. Aduce grija (unei fiinţe sau a unui lucru)=a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las'moştde, nu-i duce grija, creangă, p. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALEC-Sandri, p. p. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. dunărEanu, ch. 9. Mărită-te, mîridra mea, După mine nu şedea, Că eu nu-ţi mai duc grija! jarnîk-bîrseanu, d. 261. Aduce doruI = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine şi-ţi duc dom. alecsandri, t. i 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simţi lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, şiraguri de smochine.. . şi cîte şi mai cîte de care duceam dorul Ia şcoală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie,' lupte, tratative etc.) A purta. Poporul.. .' E altul acutn decit a fost atunci împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. boureanu, s. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. camilar, n. i 162. + (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. + (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire », «la bun sfîrşit » etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari şi învăţaţi, o fată de ţăran o să ducă la îndeplinire! reteganui,, p. iv 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. H. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mişca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanţă de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SAVO-veanu, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam, îi spusei că la Academie. M. i. caragialE, c. 113. Se ducea adesea prin grădină, ispirescu, l. 83. + (Mai ales ’ în opoziţie cu rămîne şi veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mini dimineaţă ne ducem la Piatră, sadoveanu, b. 65. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. eminescu, o. i 235. Eu, mîndruţă, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut, jarnîk-bîrseanu, d. 111. Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonţ, puşcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonţ la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată, popa, v. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. creangă, p. 44. A se duce în treaba lui (sau în treabă-şi sau într-ale sale) = a pleca, a-şi vedea de drum. 12 I DUCE _ 178 •— DUDUI Se duse fiecare într-ale sale. ispirescu, r,. 99. După ce s-a sfirşit nunta, feciorii s-au dus in treaba lor. CREANGĂ, p. 5. A so duce po aci încolo = a pleca, a o şterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (şi ca ghidul) = a se duce foarte repede. A sc duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. 1 u m e. Du-te-ncolo! exclamaţie prin care se exprimă neîncredere faţă de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-Yino = mişcare continuă încoace şi încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. bogza, c. o. 184. (în imprecaţii) Du-tc (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, po urlaţi, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! deşuu, g. 9. Ba mai du-te şi dracului. RETEGANUI,, P. I 23 .A lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi, după ceilalţi. CREANGĂ, P. 60. Ducă-sc-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii şi li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se ducc po copcă V. copcă. A se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cind eu strig in conferinţă că se duce şcoala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A SC duce după cincra 5= a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colţat şi hîd. camii.ak, n. i 29. După ciobănel m-oi duce, Că guriţa lui e dulce ! jarnîk- bîrseanu, d. 75. A i sc ducc ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] aşa de frumoase şi de drăgălaşe, că ţi se ducea inima după dinsele. sbiera, p. 150. A sc tot ducc = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, p. v 29. Ivan începe iar a cînta şi se tot duce înainte, creangX, P. 299. Se tot duc, se duc mereu, eminescu, o. 1 104. A' se duce cu dumnezeu (sau în plata, în ştirea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n ştirea lui d-zeu. RETEGANUI,, p. m 54. Să se ducă in plata lui dumnezeu. creangX, p. 292. + A merge, a umbla (fără o anumită ţintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse aşa, în neştire, in ograda cu pruni. delavrancEa, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să ştie unde se duce. creangX, p. 297. Jf- A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre, ispirescu, i,. 354. Expr. A se duce pc apa sîmbetei (sau po gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», c zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăţi. Uşor se duce nume De-uri lucru bun în lume, Dar mai uşor de-un lucru Frumos cu-adevărat. coşbuc, p. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele; nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decît aceste la nici o împărăţie, şi de aceea s-a dus vestea în toată lumea. creangX, p. 218. 3. F i g. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. zamfireSCU, m. d.- n 328. la acuşi se duce noaptea, şi vai! de odihna noastră. CREANGX, p. 253. Jf- A eşua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMH.AR, N. I 147. + A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării, S-au dus zilele babei şi nopţile vegherii. AI/ECSANDRI, .0. 174. 4. Fig. (Despre fiinţe, uneori urmat de determinări ca « din lume », « de pe faţa pămîntului ») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEAnu, c. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam şi eu. CAMILAR, n. i 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cind o fi să ne ducem! deiavrancea, s. 241. Şi: nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pămîntului. creangX, P. 233. <ţ> F i g. S-a dus amorul,~un amic Supus amîndurora. eminescu, o. 1 184. -4- (Despre lucruri) A se sfîrşi. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neştiut, sadoveanu, o. vii 191. m. Intranz. A rezista, a ţine la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIAXE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, şi-a împletit inima şi a dus la necazuri ca un sfint. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteţi duce fără pine ? reTBGanui,, p. iv 41. DtJCERE, duceri, s. f. Faptul de a (se) duce. 1. (în opoziţie cu venire şi întoarcere) Plecare. O să petrecem vreo două nopţi!... una la ducere.. . alta la întoarcere, camii, petrescu, t. i 512. Se întreba ... încotro o fi plecînd tot furnicarul acela de lume şi cu ce rost o fi venind, mulţime tot aşa de buimacă, la ducere ca şi la întoarcere. G. m. zamFirescu, M. D. n 30. Să vedem ce se mai petrece la masă, după ducerea lui Harap-Alb? creangX, p. 236.-4- (Rar) Mers. îmi înfăţişam strădania mea pentru învăţătură: ducerile la liceu, pe ger, pe ploaie, pe zăduf; clasele trecute pe rînd. MACEDONSKi, o. m 43. 2. (Complinit prin « mai departe », « pînă la capăt ») Continuare, desăvîrşire. DUCÎSĂ, ducese, s. f. Soţia unui duce; femeie care stăpîneşte un ducat. Ce e muzeul acesta de conţi, contese... duci, ducese? c. petrescu, î. ii 55. Desface ducesei, c-o galantă grabă, în cusut în lacrimi de o mină slabă: Pinze moi în care se ţesură zile, Vederea şi somnul sărmanei copile, eminescu, o. iv 365. DTjCIPAL, ducipali, s. m. Cal bun; voinic, frumos. Vedea aidoma printre constelaţii... generali strunindu-şi ducipalii şi sunînd din goarne aurite. gai,an, z. r. 378. <$> Fig. în aceeaşi vreme însă încalecă pe un nou ducipal: Se apucă să crească gîndaci de mătase. MACEDONSKi, o. ni 57. DUCTÎL, -A, ductili, -e, adj. (Despre metale) Care se poate prelucra în fire subţiri. Cuprul este un metal ductil. DUCTILITATE s. f. sg. Proprietatea unui metal de a putea fi prelucrat în fire subţiri. DUD, duzi, s. m. Copac cu frunze ovale, cu fructe mici, albe sau negre, cărnoase şi suculente, cultivat la noi mai ales pentru frunzele lui care constituie hrana viermilor de mătase (Morus) ; agud. Frunza dudului începu să se mişte fîşiind. PREDA, î. 162. Are să s-arăte în umbrar, subt dudul cel bătrin. .. războiul de ţesut, sadoveanu, p. m. 141. înalţii duzi. din fundul grădinii.. . îşi tremurară frunzişul, de bucurie, văzîndu-mă. anghei,, pr. 8. DtÎDĂ, dude, s. f. Fructul dudului; agudi., Mai aveau ei astîrnpăr cit e vara ziua de mare, aci căţărindu-se prin duzi şi nuci, aci mîncînd dude şi porumbe? macedonski, o. iii 10. DUD AU, dudaie, s. n. (Bot.) Cucută; (cu sens colectiv) buruieni, bălării. Lîngă dudău des, noaptea li se părea mai caldă. SADOVEANU, M. c. 101. Dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău. negruzzi, s. n 260. Oltule, Olteţule! Seca-ţi-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. Ai.EC- • sandri, p. p. 284. — Pl. şi: dtidăuri (popa, v. 75), (s. m.) dudăi (bujor, S. 23). • DTJDtfCl, duduci, s. f. (Mold.) Termen de politeţe care se dădea odinioară fetelor şi femeilor tinere din clasele avute. Erau cinstiţi boiarini şi jupănese cu coconii şi duducile lor. sadoveanu, z. c. 207. Iată şi duduca Marghioliţa, fata moşului cea frumoasă. alECSandri, T. i 43. DUDUCtJŢĂ, duducuţe, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui duducă. DUDUÎ, dudui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre foc) A arde (în sobă) cu zgomot. Cînd suna vîntul ţiuind in cercevele şi focul duduia în soba înaltă. Sadoveanu, n. p. 209. în bucătărie, unde duduia focul, erau părinţii ei amîndoi. rebreanu, r. n 114. în sobăfoctd prinse a dudui vesel. dunXreanu, ch. 111. ^ - (Despre pămînt, clădiri, ferestre etc.) A se cutremura, a se zgudui, a DUDUIE — 179 — DUH bubui (din cauza loviturilor repetate). De ce duduie pă-mîntul? Vin tractoarele, camii.ar, tem. 49. Joacă toţi cu voie bună, Duduie sub ei pămintul! iosiF, v. 49. Venea, nene,ursul de duduia pădurea. ispirescu, L. 329. începea toca in stative, de pir ie păreţii cai ei şi duduie fereştilc. CREANGA, a. 38. (Despre motoare sau maşini în funcţiune, p. e x t. despre ateliere, fabrici ctc.) A produce un zgomot sacadat. Mihai invirti manivela şi motorul porni duduind. mihalE, o. 189. Luna pluteşte peste clădiri, peste uzina ce vuieşte şi duduie. c1i_ugA.ru, o. P. 481. Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. REBREANTJ, R. I 13. 2. T r a n z. (Regional) A goni, a alunga. Din două una, ori merg eu, ori duduie-i pe ei! RETeganul, p. t 43. DUDTÎIE, dudui, s. f. Termen de politeţe care se dădea odinioară fetelor şi femeilor tinere de la oraş; domnişoară. li zisese « duduie » şi găsise pentru dinsa cuvinte măgulitoare. M. i. caragialE, c. 144. Duduie, audienţa s-a isprăvit. înRĂiLEANU, A. 199. Turturel este numele pe care i l-au dat in copilărie, alintindu-l, papaia, mamaia şi duduite, surorile mai mari. caragtale, o. n 120. DUDUÎT s. n. Faptul de a d u d u i; zgomot produs de foc, motoare etc.; bubuit. Un zgomot surd, un duduit înfundat de maşini începe să se audă în noapte, bogza, c. o. 414. Se auzea duduitul pasului, strigătul întins al-năvălitorilor, răcnetele şirurilor de turci luate în baionetă. sadoveanu, o. vi 63. în sobă ardea focul cu un duduit adormitor. REUREAnu, r. i 91. DUDUT'rCllĂ, duduittiri, s. f. Duduit. Se auziră nişte... bubuituri şi duduituri îngrozitoare. ISPIRESCU, i,. 99. Urmă o duduitură puternică, care făcu să se cutremure casa din temelie. POPESCU, B. II 116. BUDUÎŢĂ, duduife, s. f. Diminutiv al lui d u d u i e. DUÎL, dueluri, s. n. Luptă între două persoane înarmate, obişnuită mai ales în evul mediu cu scopul de a tranşa un diferend. Poetul apreciase cu voce tare această conduită. De aici — explicaţii, provocare la duel şi duelul. GAI.ACTION, o. I 575. Nu te bate în duel ctt unul care nu ştie să se bată. camii, rETRESCU, u. N. 409. Duelul intre ostaşi era aspru pedepsit. bXi.cESCU, o. i 122. + F i g. Luptă. Peste două zile... am avut, pentru intiia oară, priveliştea unui duel de artilerie, camii, petrescu, u. N. 301. DUELÂ, duelez, vb. I. Intranz. A se lupta în duel. DUELGÎ, duelgesc, vb. IV. Refl. (învechit) A duela. Dacă n-o iubeşte, n-are decît a nu să duelgi pentru dinsa. ai,ecsandri, T. 1288. DUELGÎU, duelgii, s. m. (învechit) 1. Duelist. D-lui boierită e şi duelgiu! alecsandri, t. 1287. 2. Termen dispreţuitor cu care, în jurul anului 1848, bătrînii reacţionari denumeau pe tinerii progresişti. V. bonjurist. Cînd se miniau [bătrînii] dădeau şi ei tinerilor cîtc-un ibrişin pe la nas, numindu-i : bonjurişti, duelgii, pantalonari. creakgA, a. 153. DUELÎST, duelişti, s. m. Persoană care se bate în duel; duelgiu. • DUÎT, duete, s. n. Compoziţie muzicală care se exccutu pe două voci sau la două instrumente; duo. Acum putem cînta împreună frumosul duet a lui 'Mozart. nkcruzzi, s. I 76. -4- F i g. (Rar) Discuţie, conversaţie între două persoane. Rar participă normal la duetul nostru. De obicei e distrată ori animată. iurăileanu, A. 41. DU GIUiĂNĂ, duglieni şi dughene, s. f. (Mold., mai rar în Munt.) Prăvălie mică (uneori improvizată). Ce mărfuri ciudate zăceau pe tejghea, Şi-n timbra dughenii, ce monştri. Banuş, B. 119. Eu, nevastă, fin dugheană, crîşmă şi han Ia Călugăreni. SADOVEANU, b. 96. Oameni cit bărbi sure il strigă pe moşneag, cu glas plingător, din uşile dttghenelor unde spinzură bucăţi de piele cu miros acru. c. PETRESCU, S. 46. DU GIIEXAIt, dughenari, s. m. (Regional) Persoană care ţine o dugheană; prăvăliaş. în sat la ei_________ou un învăţător dughenar, care ţine, sub acelaşi acoperi}, şi şcoala şi dugheana, gaeaction, o. i 455. DUGHEXGÎU, dughengii, s. m. Dughenar. DUGIIENÎŢĂ, dugheniţe, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui dugheană; prăvălie mică. DUGIIÎE, dugliii, s. f. Plantă .erbacee din familia gramineelor, cu frunze late, cu flori dispuse în formă de spic şi cu seminţe mărunte ca meiul, cultivată pentru nutreţ (Setaria italica) ; păring. Miroase-n casă a dughii trecute, dragomir, s. 22. DtîGLIŞ, -A, duglişi, -e, adj. (Mold.) Leneş, trîndav. Tu, namilă duglişă, ai de toate, şi-ţi petreci zilele degeaba la gimnaziu, sadoveanu, n. P. 149. D-apoî călugării: o adunătură de zamparagii duglişi. creangă, a. 120. DUH, duhuri, s. n. 1. (în concepţiile religioase şi mitologice) Fiinţă supranaturală, imaterială; arătare, fantomă, nălucă, strigoi, stafie. Unde vedeţi lumini şi duhuri? Ele umblă prin închipuirile voastre, camilar, T. 151. Mii de duhuri ies la lună Printre papură zburînd. alecsandri, P. A. 40. Este miezul nopţii, cînd duhurile vin. negruzzi, s. n 65. + Fiinţă imaterială, binevoitoare sau duşmănoasă omului. Duhul acestor locuri.. . iese din văgăuni, bogza, c. o. 57. în neguri se retrage al nopţii tainic duh. macedonski, o. n 155. -f (în superstiţii, determinat prin « necurat o, « rău », i viclean » ctc.) Spirit rău, drac, diavol. Apoi tot trebuie să te lovesc, ca să iasă duhul rău din tine! sadoveanu, p. m. 47. Făcuse o casă cu duh necurat sub temelii. G. m. zamiurescu, m. d. i 188. Duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat, ispirescu, I,. 254. 2. Suflet, spirit. Dădea puţin trupului, ca să rămiie duhului său îmbielşugarea. sadoveanu, d. r. 158. Veghea, viţiul îi mistuiseră trupul, fără a-i vătăma însă duhul. M.'l. CARAGIAI.E, C. 157. Oh! simt nevoia să ţi-o fi mărturisit Ţie, vina ce astă-noapte duhul mi l-a ispitit. DAVII.A, v. v. 85. Suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă, isn-RESCU, l. 226. -+■ (învechit) Respiraţie, suflare, răsuflare. (F i g.) Iarba grasă, tomnatecă, e arsă de duhul rece al brumei. dan, u. 114. Loc. a d v. într-nn duh = într-o răsuflare, într-o clipă, repede. Şi-ntr-un duh pe Pralea numai ţi-l ajung. contemporanul, ii 359. <£• (Astăzi numai în e x p r.) A-şi da duhul = a muri. I-a venit şi lui rindul să-şi dea duhul, angiiel, pr. 129. Lovit fiind... îşi dete duhul pe dată. ispirescu, m. v. 26. Am şăzut lingă el pină ce şi-a dat duhul. NEGRUZZI, s. i 33. -f- (învechit, determinat prin «rău») Duhoare, miros greu. Sufla pe nări un duh rău. ispirescu, u. 39. 3. Capacitate intelectuală; spirit, minte, inteligenţă, înţelepciune. Alerga ca prin vis cu duhul treaz şi aşteptind să iasă din desişurile întunecoase de pe marginea drumului cine ştie ce făptură primejdioasă. DUMITRIU, N. 152. Duh din duhul său a dat şcolarilor săi. creangă, a. 135. în loc de .o înmulţire de idei, de o deşteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh mieşurat. RUSSO, s. 66. <$> Vorbă de duh sau (rar, depreciativ) duhuri — vorbă spirituală, cu haz. Ride silit şi cu greu îi scapă cîte o vorbă de duh din gură. stănoiu, c. i. 113. Fiecăruia i-a spus... cîte ©• vorbă de duh potrivită, caraciale, o. iii 73. M-am-săturat de duhurile d-tale. alecsandri, t. 1264. <^Expr. Cu duh (sau plin dc duh) = cu spirit, fin, inteligent,, subtil, spiritual. Acel sec, în judecata-i, e cu duh şi e frumos. eminescu, o. I 164. Iaca băietul, vezi-l, îi frumos... cin 12* DUHAN — 180 — DUIUM duh. aeecsandri, T. i 348. Fieşcinc cunoaşte ce cap tînărulare; Dar, pentru că dă bine din mîini şi din picioare Şi trînteşte la vorbe fără să se gindească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească, at,i:xandrescu, p. 91. Slab de duh = greoi la minte; (neobişnuit) lipsit de personalitate. La bună ziua prefectului nu răspunseră decit ciţiva, mai slabi de duh. dumitriu, N. 13. -+■ F i g. Idee, aspiraţie. A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit. alexandrescu, p. 78. 4. (învechit) Caracter, fire, natură. Purici mulţi nu făcea el intr-un loc... căci era duh neastîmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. CKKaxgă, a. 135. Vino acum de faţă şi stăi la judecată Tu, care le faci aste, duh, fiinţă ciudată, alexandrescu, P. 89. + Notă caracteristică; specific. Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional, dacia T.IT. Xî. ^ Temperament, pornire. Luînd în privire... duhul războinic al oltenilor... putem încheia că oştirea banatului era destul de însemnată. BĂLCESCU, O. I 15. <ţ> (Azi în e x p r.; adesea ironic) Cil duhul blîndctli (s?u, ’ mai rar, Ijlindcţelor) = cu vorbe bune, cu blîndeţe, cu binişorul. Enache făcea şi el politică, ştiind să aducă voturi pentru «ai noştri», fie cu duhul blîndeţii, fie punîndu-şi oamenii să convingă cu toroipanul. PAS, z. I 152. Cu duhul blindeţelor să-i iertaţi Şi să-i binecuvîntaţi. TEODORESCU, P. P. 166. Sens adevărat al unui text, esenţă; intenţie. Acel ce nu se ţine de duhul legii se leapădă de slobozenie. RUSSO, O. 26. 5. (învechit) Fel, mod (de a fi, de a se purta, de a gîndi). Gluma şi gluma groasă era duhul de atuncea. RUSSO, s. 20. DUHĂN s. n. (Regional) Tutun. Trage duhan cu pipa. şez. Ii 24. — Variantă: dollân s. n. DUnĂM, duhănesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A fuma. Să mai duhănim o ţigarcă de tutun. C. PETRESCU, î. II 12. Se puse pe-o ciotircă, ca în ticnă să-şi duhănească cea otravă de titiun. ŞEZ. viii 65. — Variantă: (lohuni vb. IV. DUHLÎU, -IE, duhlii, adj. (Rar) Plin de duh; glumeţ, hazliu, spiritual. îl ştia ca vestit, de înţelept şi de duhliu. CARAGIALE, S. N. 288. DUHNI. duhnesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « a ») A răspîndi (mai ales prin respiraţie) un miros urît şi greu, a mirosi a ceva. Duhnea a băutură ca un cazan de ţuică descoperit în fierbere. 'IIIAI.K, o. 356. Vasile se apropie de oameni. .. pînă îl putură simţi cum duhneşte a spirt. dumitriu, N. 231. + (Impers.) A se simţi . în aer un miros de. .. începea stăpînirea tabacilor care îşi argăseau pieile în Dîmboviţa şi le uscau pe maluri. Duhnea a vită moartă. PAS, I-. i 70. <> F i g. Duhnea a păcătoşie şi a negrijă. popa, v. 259. 2. (Despre vînt) A sufla, a răbufni, a bufni. Vîntul de-afară duhneşte pe uşă, aruncînd înăuntru o fetiţă foarte rebegită. CARAGIAI.E, O. I 362. + T r an z. A şopti, a sufla cuiva la ureche în mod neplăcut. După ce a dat cîteva tîr-coale in faţa companiei... mi-a duhnit la ureche: D-le Ian-cttle! nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIAI/E, m. 2S5. DUHOARE, duhori, s. f. Miros greu şi urît; putoare. Venea de undeva o duhoare grozavă de ţarcuri de porci. dumitriu, N\ 33. Onufrie îşi apucă intre degete nasul încreţit de-o duhoare grea de gaz răzbătind din fîn. Camiear, TEM. 181. Deschide uşa şi intră. O duhoare grea şi încropită o izbi in faţă. vlahuţă, o. A. 135. 4. Atmosferă viciată, aer greu. Ca să nu piardă rîndul la muncă, mulţi rămineau noaptea pe loc, sforăind pînă la ziuă pe scaune, rezemaţi în coate la mesele de lemn, in duhoarea cafenelelor din port. bart, E. 288. DUHORI, duhoresc, vb. IV. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «a») A duhni. Două luni zăcuse în murdărie... nespălat şi duhorind, c. petrescu, î. II 226. Unchiul lor... avea o figură idioată şi duhorea a rachiu, ca o velniţă. vlahuţă, o. A. iii 144. DUH6VNIC, duhovnici, s. m. (în religia creştină) Preot care spovedeşte pe credincioşi. Stareţul, milosti-vindu-se, î-âdat duhovnic, sadoveanu, z. c. 236. Ce să te mai spovedeşti? Ce-i să spui duhovnicului? negruzzi, S. I 156. DUnOYNICÎSC, -EÂSCĂ, duhovniceşti, adj. Privitor la duhovnic, de duhovnic; p. ext. de preoţi, preoţesc. Doresc... să intru la teologie, adecă în vreo academie duhovnicească, contemporanul, iv 2. Parte duhovnicească — faţă bisericească, preot ; preoţime. 'Moş Nichifor... s-ar fi giurat cu giurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească, cit a trăi el. creangă, p. 110. DUlOS, -OĂSĂ, duioşi, -oase, adj. 1. Mişcător, emoţionant. Iubesc... amintirea, nespus de duioasă şi de dulce. m. i. caraGiaive, C. 87. [A lăsat] suvenire duioasă în inimi scumpe, negruzzi, S. i 289. + Mîngîietor, blînd, dulce. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece, aşa de duioase, de erau in stare să te adoarmă, ispirescu, i,. 17. Ea atunci se uita galiş la mine şi-mi zicea cu glas duios: Ia taci şi d-tay moş Nichifor. creangă, p. 116. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc, Zburător cu plete negre. EMINESCU, O. i 80. (Adverbial) Simţeam sfiala că-l apasă Cînd m-a privit duios în faţă: Te mai gindeşti vreodat-acasă? GOGA, c. P. 9. Dunărea curge liniştită, murmurînd duios. DUNĂREANU, ch. 210. Fluieraş frumos, Mult zici iu duios. ALECSANDRi, T. i 403. + Sentimental. Sînt atîteafete duioase şi pornite pe oftat. camii. petrescu, t. III 465. + Iubitor. îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, o. i 84. (Adverbial) Pot să-şi mîngîie duios copiii şi femeile, camil petrescu, T. I 234. 2. îndurerat, jalnic, trist; Vîntu-n codri sună cu glas duios şi slab. EMINESCU, o. i 97. N-am altă mingîiere.. . Decit să-nalţ la tine duioasa mea gîndire. alecsandri, p. A. 63. Oh! vrea să-l omoare, răcni duioasa mumă! NE-GRUZZI, s. I 162. <)> (Adverbial) Zi şi noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. alecsandri, p. I 85. Voinicelule frumos, De ce plîngi aşa duios? jarnîk-bîrseanu, d. 159. DUIOŞIE, duioşii, s. f. 1. Simţire plină de atenţie iubitoare, de compătimire sau de milă; emoţie, gingăşie. îi mîngîie părul cil sfiala omului neobişnuit cu duioşia. davidoglu, m. 45. Iubeşti întii din milă... din duioşie. camii, petrescu, u. n. 19. Cu părul nins, cu ochii mici Şi calzi de duioşie, Aievea parc-o văd, aici, Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, v. 41. 2. Tristeţe, melancolie, dor, jale. Un cîntec de-o duioşie adincă umplea odaia, sadoveanu, O. I 454. Mărturisind duioşii şi dezamăgiri... cîntarea înecată de dor se îndepărta, se stingea. M. i. caragiale, C. 158. Voinicxd s-au apucat şi au tras vro cîteva doine de jale cu atîta duioşie, cit numai lacrimile podidiră pe zîna aceea. SBIERA, p. 37. • DUItJM s. n. Mulţime, droaie, grămadă, gloată. Trecuseră prin sate, se adunaseră oamenii, se îngroşase duiumul cu care se îndreptau spre oraş. dumitriu, b. F. 108. Cu chiu cu vai se supuse, merse pînă la poarta acelor palate, cu lumea duium după ei. popescu, b. ii 61. în sfîrşit venea duiumul oastei: trăsuri,. ■ bagaje, pedestraşi. negruzzi, s. i 167. (Mai ales în loc. adj. şi a d v.) Cu duiumul = cu grămada, cu nemiluita, în DULAMĂ — 181 — DULCE număr mare. Avem şt noi... rod şi vite cu duiumul. delavrancea, s. 17. Şireţii şt înşelătorii... începură să vină la palat cu duiumul, popescu, b. n 4. dulAmâ, dulămişi dulame, s. f. 1. Haină lungă (îmblănită), purtată la ţară de femei şi de bărbaţi (odinioară şi de tîrgoveţi). Subt dulamele lor de ¡iac, drăganii, impresurind căruţa, avură in curînd înfăţişări de vedenii estompate. sadoveanu, z. c. 189. Kira, intr-o dulamă cu h arşii de vulpe, se repede înspre Cornul Caprei, dei.avrancea, s. 170. Ş-apoi atunci. .. pune-ţi, cuvioase llarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi... şi altceva de gustare în buzunările dulamei. creangă, a. 121. Dulama era un strai bătrinesc şi de care se pomeneşte în poezia populară — din Moldova — că îmbiau îmbrăcaţi haiducii. ŞEZ. VII 179. 2. Haină de mare ţinută a domnitorilor şi boierilor de odinioară, făcută dintr-o ţesătură scumpă şi împodobită cu blană şi cu nasturi de preţ. Se strînse ¡i el ca un arici în didamă domnească, sadoveanu, z. c. 189. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă ¡i la cingătoare avea o sabie de aur. ISPIRESCU, m. v. 43. Lăpupieanul. . . era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleo-logilor şi, peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească. .. iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. negruzzi, s. i 148. DULĂI’1, dulapi, s. m. 1. Scîndură de secţiune dreptunghiulară, lată şi groasă; blană. Plute lungi de dulapi noi lunecau mai iute decit apa... în. preajma noastră, hogaş, dr. 242. Un mod... de a transporta dulapii din vatra cherestelei la Sinaia, veahuţă, o. a. iii 50. 2. (Munt.) Construcţie de grinzi de care sînt atîrnate mai multe leagăne care se învîrtesc înălţîndu-se şi cobo-rîndu-se într-o mişcare circulară, în jurul unui ax orizontal ; serveşte ca distracţie populară la bîlciuri şi în unele zile de sărbătoare; scrînciob. Adusese doi.. . vio-rişti, să le cînte de dor şi de inimă fără noroc, cînd o începe circiuma să se ridice cu ei, ca un dulap de la bilei. G. m. ZAMFIRESCU, M. D. ii 162. Satu-i strîns în bătătură, Cintă, joacă, chefuieşte.. . Sună toba;plin dulapul Se-n-virteşte. IOSIF, patr. 25. DULAP2, dulapuri, s. n. Mobilă, mai ales de lemn, pentru ţinut rufe, haine, vase de gospodărie, cărţi, arhiva într-o instituţie etc. în acea încăpere căptuşită cu postav de faţa iascăi, înconjurată peste tot de dulapuri ferecate in pereţi. . . cîte neuitate ceasuri m-a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oaspelui. M. I. cara-giat.e, c. 14. In dulapuri vechi de lemn simplu erau cărţi vechi legate'in piele. Iîminescu, N. 52. Un dulap mare, in fund, cu două uşi. aeecsandri, t. i 31. DULĂPAŞ, dulăpaşe, s. n. Dulăpior. Ana merge şi cată cana pe dulăpaş. contemporanul, ii 219. duiăpiOr, dulăpioare, s. n. Diminutiv al lui dulap. Gazda deschise un dulăpior zidit in părete. sadoveanu, p. s. 229. / DULĂU, dulăi, s. m. Cîine mare şi lăţos (mai ales de la stînă) ; zăvod. Dulăi mari cit minjii se întilneau bot în bot prin întunerec. camilar, t. 6. După zaplaz, hămăiau dulăi ciobăneşti, sadoveanu, z. C. 115. Pină-n ziuă urlă dulăii de la stînă. aeecsandri, p. iii 299. Aşa buciumă ciobanii Cînd îşi prăpădesc cîrlanii Şi s-adune dulăi Pe la toate tîrlele. SEVASTOS, C. 293. DULBÎnA. s. f. v. dfllljinu. DÎJI.CE1, dulci, adj. I. 1. (în opoziţie cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mierii şi al zahărului. Boabele au must dulce, stancu, d. 255. Părtd grijit de dinsa era-ncărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. CREANGĂ, r. 290. «O* F i g. Bătrina asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sint: dulce ori amară. SADOVEANU, p. st. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărit, Ce-a fost vesel s-a mihnit. aeecsandri, r. p. 336. + îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaua e dulce. (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caş dulce, a Atu drăguţ păcurăraş, Vine seara-aduce caş, Dimineaţa urdă dulce Şi-mi dă gură şi se duce. jarnîk-bîrseanu, d. 410. 2. (Despre lapte, în opoziţie cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert sau nefiert), nefermentat. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, I,. 16. împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, creangă, p. 97. [îl] voi hrăni cu miez de nucă şi-l voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. + (Despre fructe, în opoziţie cu pădureţ) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit;,(despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce, creangă, p. 272. Şi te suie-ti mărul dulce, De vezi badea cum se duce. jarnîk-bîrseanu, d. 112. 8. (Despre apă, în opoziţie cu s ă r a t ă, d e m a r e) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziţie cu sălcie) bună de băut. Peşti de apă dulce, a Fîntîna... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum ti lacrima, dulce ¡i rece cum îi gheaţa, creangă, p. 290. Acuş avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce ¡i rece ca gheaţa, id. ib. 204. II. F i g. 1. (în opoziţie cu aspru, u r î t, t a r e, violent) Frumos, drăgălaş, gingaş. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zirnbet, nti-l părăsea o clipă, bart, E. 134. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o cidci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, o. i 75. Cintă-o albă copiliţă Cu ochi dulci, dizmierdători Şi cu sinul plin de flori. aeecsandri, p. ii 90. Frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. aeExandrescu, p. 136. E x p r. A faco (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeş. + (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fineţele bogate, suim la deal, şi dulcele miros al florilor ne pătrunde plnă în suflet. SADOVEANU, o. VII 218. în mirosul fără asemănare de dulce pe care îl dă cimpului sulcina... inima lui... se uşura de povara tuturor durerilor, veaiiuţă, o. a. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, i,. 6. + (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut la auz, melodios. Ascidtăm picuşurile streşinii în bălţile de apă, regulate şi dulci, sadoveanu, o. i 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. coşbuc, P. I 48. Graiul ei cel dulce şi viersul cu lipici.. ISPIRESCU, l<. 35. Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos şi dulce, adormitor. EMINESCU, o. I 94. <$> (Adverbial) Peste farmectd naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, o. I 152. Cornul sună plin de jale. Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cinta dulce ca ciocirlia. aeecsandri, p. i 20. -f- (Despre lumină sau surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe şantiere] se lucrează.. . la lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă, stancu, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate şi oalele cu flori se desluşeau în lumina dulce a amurgului, sadoveanu, o. rv 81. (Despre culori, în opoziţie cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziţie cu agitat, neliniştit) Liniştit, calm, uşor, odihnitor. Un somn dulce, moleşitor, mă cerca, sadoveanu, o. vi 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzii un filfîit. ISPIRESCU, E. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd- e mai dulce, El moara că şi-o porneşte Şi pe mine mă trezeşte. jarnîk-hîrseanu, d. 75. -4- (Despre acţiuni, în opoziţie cu brusc, violent) Lin, uşor, delicat. Atingere dulce. □ O, dulce mingtiere! axecsandri, p. a. 43. (Adverbial) [Apa]-« urmă, liniştită Dulce unda-şi alina. ai.ecsandri, p. a. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziţie cu abrupt) Cu i DULCE — 182 — DULCEGĂRIE pantă mică, înclinat puţin, uşor de urcat. Caii scunzi duceau pe povîrtiişuri dulci căruţe cu turci cu fes. arghezi, p. T. 160. + (Despre climă şi agenţi fizici, în opoziţie cu aspru, pătrunzător sau cu fierbinte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce, cn Alei! cumnăţica mea! Răsărit-ai ca o. stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut? ALECSANDRi, p. p. 126. 4. (Despre fiinţe, în opoziţie cu -a s p r u, nesu- ferit) Plăcut (la înfăţişare sau în atitudine), simpatic (în felul de a fi), drăguţ, drăgălaş, delicat, blînd. An-gela... [e] frumoasă, dulce şi bună. CAMII, PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce ca visele mării. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Mi-arată cit de dulce eşti. id. o. X 117. (Poetic) Tinguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atita drag, Pe cind iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. eminescu, o. i 209. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «la») Murad al II-lea... era... dulce la trai, dar iute la mînie. bălcescu, o. n 32. Floricică mierioară.. . Dulce-ai fost la sărutat, jarnîk-BÎRSEANU, D. 23. <,'* (Adverbial) Ea zîmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri. eminescu, o. i 79. + (Alin-tător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. eminescu, o. I 129. O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! id. ib. 168. Amoroase porumbiţe.. . zboară către dulcele lor cuib. ODOBESOT, S. III 35. în ţara mea dulce sînt drumuri de flori. aeECSAndri, o. 99. 5. (In opoziţie cu crud, sever) Blînd, omenos. Şi sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald. EMINESCU, o. 195. S-au cunoscut dreapta şi dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GouiSCU, î. 145. 4- Care procură mulţumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gind era! Şi-acum... acum e de prisos! coşbuc, P. I 231. De lume am fugit; o ştiu eu cit e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! creangS., p. 314. Mi-ati adus aminte de vro scenă a vieţii mele, mai mult tristă decît dulce, dacia UT. 284. Erau dulci acele ore de extaz şi de gîndire. alexandrescu, p. 137. + (Despre vorbe) Care-place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sint mincinoase şi înşelătoare. POPESCU, B. m 71. Nu ies din cuvintid ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci «vorba dulce mult aduce». creangă, a. 69. 4. (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă. EMINESCU, o. I 140. Niciodată să nu-mbuci, Pîn-aminte nu-ţi aduci De-a noastre cuvinte dulci! jarnîk-bîrseanu, d. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeaşi familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziţie cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce, a Am avut un frate dulce Ş-acuma departe-l duce. jarnîk-bîrseantj. d. 297. 7. (în expr.) Bube dulci v. bubă. DULCI", (2) dulciuri, s. r..l. (în opoziţie cu amar) Tot ceea ce e plăcut, bun; tot ce produce plăcere sau bucurie. V. bine. Pin’ nu-i gusta amarul nu ştii ce-i dulcele. şez. 1 219. Omul are un dulce şi un amar. ^Loc. a d v. (Rar) Cu dulce = cu dragoste, cu drag, cu plăcere. Mireasa lui... îi zise încet, la ureche, sărutindu-l cu dulce: Nu uita, Făt-Frumos, că pe cit vei fi tu departe, eu oi tot plînge. eminescu, n. 13. Loc. adj. De dulce = (în ritualul bisericii creştine) care nu este de post, care e de frupt. Mîncare de dulce. Zi de dulce. (Eliptic) Cumpără-ţi... vaci şi oi, să ai de dulce-n casă. rexeganui,, p. iv 23. -4- (în forma articulată, urmat de numele, la genitiv, al sărbătorii de care se leagă) Timpul in care le este îngăduit creştinilor ortodocşi să mănînce carne. Dulcele crăciunului. 2. (Concretizat, familiar) Nume care se dă felurilor de mîncare dulci, servite ca desert. -+ (La pl.) Nume care se dă preparatelor dulci (prăjituri, bomboane etc.). Doi copii veniră să ceară de cîţiva lei dulciuri albe cu vine trandafirii din cutia negustorului, dumitriu, n. 192. DULCEĂG, -A, dulcegi, -e, adj. 1. (Despre mîncări şi băuturi) Cu gust uşor îndulcit, searbăd, fad. Vin dulceag. [=3 Rachiul are coloarea roşcată, gustul dulceag, şez. iv 183. Uite-o pară mălăiaţă ¡i dulceagă, taman pe gustul crăieselor. ib. ix 121. 2. F i g. Lipsit de gust; searbăd, anost, fad, banal. Versuri dulcege. 3. F i g. Care vrea să pară blînd, prietenos; mieros. Mi-a vorbit pe un ton dulceag. «0- (Adverbial) Jupînul.. . care cunoştea cît se întinde poimîinile cocoanei, zice dulceag: dar.. . ştiţi că... mai este un contişor. CARAGiALE, 0. I 325. DULCEAŢĂ, (B) dulceţi şi dulceţuri, s. f. (Rar la pl.) 1. însuşirea de a fi dulce; gustul pe care-1 au mîncările sau băuturile dulci (sau îndulcite); fi g. gust bun, plăcut al unei mîncări sau al unei băuturi. Dulceaţa fragilor coapte, isac, o. 185. începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. creangă, p. 214. 2. Conservă făcută din fructe sau flori fierte în sirop de zahăr. După ce a dat dulceaţă musafirului, începu să se tînguie pentru necazurile care o împresuraseră. SadovEanu, m. 115. Femeia, pe care o spăriasem, intră cu ' apă şi dulceţi. hogaş, m. n. 27. Ştiu să fac de toate bune, Vutci, dulceţuri L o c. a d j. Dc duminică = (despre haine) care se poartă în .zilele de sărbătoare. Măriuca, în straie de duminecă, ţinea între dinţi o floare albă de trandafir. Camii.ar, x, i 230. Avem haine mai curate. . . de duminecă, camie petrescu, b. 75. -f- (Adverbial) în duminica următoare. Duminică mă duc la pescuit. + (Adverbial; în forma articulată) în fiecare duminică. Dumineca, în haine de sărbătoare, se fac vizite de la un şlep la altul. BART, E. 331. Sărbătoarea şi duminica vezi toate crişmăresele gătite. nEGruzzi, s. I 315. Jocul ei dumineca îmi robeşte inima Pentru-ntreagă viaţa, jarxîk-BÎRSEANU, D. 33. . — Variantă: duminccă s. f. DUMJBÎ vb. IV v. dumeri. DUflEERÎRE s. f. v. dumerire. DUMITRÎŢĂ, dumitriţe, s. f. (Bot.) Tufănicâ. Bruma nu mi-a omorît încă dumitriţele din grădină, c. petrescu, s. 61. DUMNEALtjl, DUMNEAEI, dumnealor, pron. pers. Pronume de politeţe pentru pers. 3 sg., fără forme cazuale de genitiv-dativ, V. domnia-lui. Lui D. Costică nu-i scriu, fiindcă dumnealui, o dată ce-a pus mina pe dv., m-a dat cu totul uitării. CaragiaeE, o. vn 6. Dacă văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească. ISPIRESCU, L. 105. (Familiar, învechit şi popular, ţine locul cuvintelor « soţ t> sau « soţie o) Ai întilnit... pe alde dumnealui? deeavrancea, s. 216. (Chiriţa:) Un răvaş de la dumnealui?... ■Adă-l încoaci. alecsandri, T. i 133. De cînd s-o dus dumnealui, N-am dat gură nimărui. şez. iu 159. — Variante: domnialui (odobescu, s. m 90) pron. pers., (Mold.) dnmilc6i (caragiat.e, o. i 89, NEGruzzi, s. I 90) pron. pers. f. DUMNEASĂ pron. pers. Pronume' de politeţe pentru pers. 3 sg. Puneţi mîna copii, pe jupînul ista şi începeţi a-l blăstăma cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumi-sale. creangX, r, 59. (Prescurtat) A căutat să explice ce caută d-sa printre noi. gaeaction, o. i 25. — Formă gramaticală : gen.-dat. dumisale (scris prescurtat d-sale). DUMNEATĂ pron. pers. Pronume de politeţe pentru pers. 2 sg. V. domnia-ta, mata. Nu te-ai întrebat de ce dumneata stai în piatră seacă, iar altul unde pămîntu-i gras ca untul? CAMir.AR, tem. 30. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Şi m-am trezit pe nesimţite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, p. 21. Carul dumitale parcă merge singur. creangX, p. 40. (Prescurtat) Se întorcea acasă, cînd, ce să vezi d-ta ? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de muma sa. ISPIRESCU, E. 8. — Formă gramaticală: gen.-dat. dumitale. — Gen.-dat. şi: dumneata, dumnitale (sadoveanu, b. 50) şi (regional) domitale (kogXeniceanu, s. 54). — Variante: (învechit şi popular) dumnctd (creangX, p. 82, kogăi.-niceanu, s. 11), dumiicatâle (pas, e. i 176, caragiai.e, o. i 200) pron. pers. DUMNEATĂLE pron. pers. v. dumneata. DTJMNEAVOĂSTRĂ pron. pers. Pronume de politeţe pentru pers. 2 sg. şi pl., fără forme cazuale de genitiv-dativ. V. domnia-voastră. (Adesea prescurtat) Calul, vedeţi d-voastră, era năzdrăvan, ispirescu, I.. 162. Ia lasă, lasă, moş Nichifor, că aşa sînteţi d-voastră, bărbaţii. creangX, p. 123. Bună calea Ivane... — Mulţămesc d-voastră. id. ib. 299. — Gen.-dat. pl. şi: (regional) dumilorvoasire (hogaş, dr. ii 84). — Variantă: dnmnevoăsfră (kogXeniceanu, S. 11) pron. pers. DUMNEÎI pron. pers. f. v. dumnealui. DUMNETĂ pron. pers. v. dumneata. DUMNEVOĂSTRĂ pron. pers. v. dumneavoastră. DUMNEZEIE — 185 — DUNGĂ DUMNEZÎIE s. f. (Neobişnuit) Zeiţă. A creat pe ptnza goală pe madona dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surîsul blind, vergin. EMINESCU, o. i 29. DUMNEZEIÎ SC, -IĂSCĂ, dumnezeieşti, adj. 1. Minunat, superb, splendid. Dar Eminescti nu cuprinse tot în stihurile lui dumnezeieşti, beniuc, v. 28. Vezi un chip dumnezeiesc intr-o femeie La care eu nu găsesc decit însuşiri de rind. camii, petrESCU, T. iii 450. 2. (Bis.) Al Iui dumnezeu (1); divin. <ţ> Lăcaş dumnezeiesc = biserică. [Iaşii] cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a orientului, sadoveanu, z. c. 79. DUMNEZEIEŞTE adv. Minunat, superb, splendid. N-am văzut-o pe Clara decit frumoasă, senină, vorbind lucruri banale şi surîzînd dumnezeieşte. gat,acîion, o. i 96. DUMNEZEÎRE s. f. Divinitate, dumnezeu. Omul acesta, care-l vedeam jurindu-se. . . şi luînd martură dumnezeirea... este un trădător, negruzzi, s. i 51. DUMNEZÎU, (rar) dumne zei, s. m. 1. (în concepţiile religioase monoteiste) Fiinţă închipuită ca fiind creatoarea lumii. Cinstea cu toată lumea, păscîndu-şi barba roşie, — şi nu-i păsa de nimeni, nici de mitropolitul, dar încă de dumnezeu! sadoveanu, o. ii 92. Să nu'dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COŞBUC, P. I 209. •$> (Astăzi adesea cu slab conţinut religios, în locuţiuni şi expresii) L o c. adj. Bătut do dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. Taci, femeie, vorbi ostenit Ion; nu mă mai amărî şi tu, că-s destul eu de bătut de dumnezeu. sadoveanu, o. n 153. Expr, încotro (sau unde, cum) tc-a îndrepta dumnezeu = la voia întîm-plării. Du-te şi tu încotro ie-a îndrepta dumnezeu, creangă, p. 285. (Ta fi) cum va da (sau va vrea) dumnezeu = cum s-a întîmpla. Am să pornesc şi eu într-un noroc şi cum a da dumnezeu, creangă, p. 193. Cum dă dumnezeu = cum se întîmplă ; p. ext. prost, rău. între preoţi era cînd ceartă, cînd vreme bună, cum da dumnezeu. sadoveanu, o. ii 37. (A porni, a merge etc.) cu dumnezeu = (a porni, a merge etc.) în pace, sănătos. Du-te înainte, cu dumnezeu. Camii.ar, n. i 99. Rămii cu dumnezeu tată, şi să te găsesc sănătos! ispirescu, i,. 16. Cu dnmnezeu înainte! = noroc! succes! A nu avea (sau a fi fără) nici un dumnezeu = a nu avea nici un haz,. nici o noimă. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în ştirea) Iui dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace, de capul lui. Dac-am auzit aşa... am lăsat-o in plata lui dumnezeu, creangă, p. 116. Omul lui dumnezeu v. o m. Parcă (sau i se paro că) a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are o bucurie neaşteptată. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior, cînd te-a vedea acasă, creangă, p. 130. Dumnezeu ştie = nu se ştie. Dumnezeu ştie ce-au boscorodit, eu nu ştiu, că de-abia îmi ţineam sufletul de frică, sadoveanu, o. ii 71.Dumnezeule! exclamaţie de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. O, dumnezeule! Blăstemul Olgăi se împlini! negruzzi, s. i 41. Pentru (numele lui) dumnezeu! exclamaţie de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Vă rog, pentru dumnezeu,' daţi ordin! camiur, n. i 77. Pentru dumnezeu, domnule profesor, puţină ţinută, camii, petrescu, t. iii 321. Ce dumnezeu! exclamaţie de necaz, nemulţumire. Eşti fată deşteaptă, ce dumnezeu! camii, petrescu, t. m 187. Dar ce dumnezeu ? Parc-au intrat în pămint. creangă, p. 24. Să dea dumnezeu! formulă de urare. Noroc să dea dumnezeu, şi spor! sadoveanu, o. ii 63. Cu bine să dea dumnezeu, jupîne. creangă, p. 113. (Uneori la pl.) A (se) ruga de toţi dumnezeii = a ruga (pe cineva) cu insistenţă. Am început ... a ne ruga de toţi dumnezeii să nu ne sluţţască. creangă, a. 27. Te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi măcar o dată carul. id. P. 45. <ţ> (Cuvîntul este complet lipsit de conţinut religios) Numai eu nu ştiu ce dumnezeu aveam că nu puteam aţipi în ruptul capului, sadoveanu, o. ii 70. Ce dumnezeu au de gind să facă? id. ib. 71. 2. Divinitate, zeu. Aban, fiind preot al dumnezeulin nostru Mitră, a poruncit... rugăciunile, sadoveanu, d. p. 9. Păreau copii ale acelor triburi de iranieni care se credeau de-a dreptul coborite din soare şi care-şi făcuseră din Helios singurul dumnezeu. MACEDONSKi, o. III 15. Strămoşii mei Sint fii de dumnezei, aeexandrescu, p. 10S. DÜMPIN G, dumpinguri, s.n. (Comerţ) Vînzarea mărfurilor pe piaţa externă la preţuri mult mai mici decît pe piaţa internă, practicată de monopolurile capitaliste în scopul de a înlătura pe concurenţi şi de a acapara anumite pieţe externe. Dumpingul subminează in mod inevitabil economia naţională a ţărilor invadate de mărfurile străine, vîndute pe preţuri de nimic. contemporanul, 5. ii, 1950, nr. 193, 4/1. DUNA, dune, s. f. îngrămădire de nisip sub formă de coame paralele formate sub acţiunea vîntului în regiuni nisipoase (pe malul mării sau în deşerturi). Printre dune înaintează un om. Abia păşeşte. Vîntul se sirăduie să-l dărime. v. rom. septembrie 1953, 211. DCnABE s. f. (După numele fluviului) Apă mare. Au ajuns la o dunăre care n-avea margini, nici fund. sbiera, p. 191. Expr. Dunăre de apă = cantitate mare de apă. Dunăre de mînios sau mînios dunăre = supărat foc. Locotenentul Pandelescu e mînios dunăre pe Drob. v. rom. noiembrie 1953, 126. Dar ştii că m-ai ars... zise părintele Duhtt, luîndu-şi tălpăşiţa, dunăre de mînios. creangă, a. 141. Ase face dunăre (turbată) ==ase mînia grozav, a se face foc şi pară. Urlă-n vaiet Urieşii !... Amîndoi cuprinşi deodată în virtej de nebunie, se fac dunăre- turbată. Şi-n văzduh încep s-arunce, împroşcînd ca doi vulcani, Cei mai groşi stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani, aeecsandri, o. a. 199. A creşte dunăre = a creşte peste măsură de înalt. DUNĂREAN, -Ă, dunăreni, -e, adj. Care ţine de Dunăre, de la Dunăre, din părţile Dunării. întorsura gîrlei dunărene s-a schimbat, sadoveanu, p. M. 129. în orăşelul dunărean_____________ liniştea s-a spart dintr-o dată. sabia, n. 47. Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul. EMINESCU, o. I 91. <ţ> Principatele dunărene v. principat. DUNÉTÂ, dunete, s. f. (Mar.) Parte mai înaltă la pupa unei nave unde se află de obicei cabina căpitanului şi a ofiţerilor. Căpitanul... se plimba singur pe dunetă. barT, E. 269. DUNGĂT, -Ă, dungaţi, -te, adj. Cu una sau mai multe dungi ; vărgat. Foaie verde măr dungat. PĂSCULESCU, I,. P. 225. DÎJNGA, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de care se deosebeşte prin culoare. Paturile erau... aşezate pe patru stilpi, lucraţi ca melctd şi cu nişte dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Iapă scurtă şi vinoasă Cu dungi negre pe spinare, alECSANDRI, p. p. 129. Patru şaluri tot in dungi, Două scurte, două lungi. id. ib. 179. 4* Fî?'e> dîră. Dunărea adîncea hotar între ţară şi ţară, strecura o dungă albă între cîmpii seine. GAr.ACTIOX, 6. I 30. Dungă albă de lumină se strecoară pe subt cheie. CAZIMIR, L. u. 49. încălecaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi şiruri. . . dungi mişcătoare de umbre argintii. EMINESCU, n. 25. -4- Cută, încreţitură a frunţii. O dungă adincă îi răsări între sprin-cene. camilar, n. i 78. Ridea, insă cu dunga din frunte nedescreţită, sadoveanu, z. c. 64. 2. Muchie a unui lemn cioplit; p. ext. (în opoziţie cu ascuţiş) marginea neascuţită a lamei unui cuţit, a unui briceag etc. A ciopli un lemn in patru dungi. c=i DUNGULIŢĂ — 186 — DUPĂ Un deluţ ascuţit Ca o dungă de cuţit. TEODORESCU, p.p. 148. -4- Creastă (de deal) văzută de la o mare distanţă. în faţă, departe, peste Moldova invizibilă, dunga sinilie a dealului Paşcanilor, IBRAHEANU, a. 149. Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonilor. Petruţă dădu mina grav şi se aşeză pe marginea cerdacului, potrivindu-şi dunga pantalonului. C. PETRESCU, R. DR. 125. 3. Margine (a patului, a mesei, a şanţului, a pîrăului etc.). O masă mititică De noi/ă coţi de lungă De cinci palme lată-n dungă. BIBICESCU, P. P. 302. Să-ncungiur lumea şi ţeara, Tot pe dunga şanţului, La bătaia neamţului. hodoş, P. P. 207. 4. Parte laterală (spre deosebire de cea din faţă sau din spate); latură, coastă, rină.' Cînd era singur, se punea pe-o dungă şi asculta murmurul depărtat al pădurilor. agIrbiceanu, s. p. 14. Cei doi mai tineri se pun p-o dungă, tar cel mai mare... merge lingă drum să păzească. REÎEGAÎTOI,, p. II 70. <£. A trage (sau a bate) clopotul intr-o dungă = a trage clopotul (adesea ca semnal de alarmă) în aşa fel încît limba să-l izbească numai într-o parte. Bate clopotu-ntr-o dungă. CAMUAR, N. I 140. Tabacii şi măcelarii... se adună cum or auzi clopotul mitropoliei tras într-o dungă, camii, petrescu, B. 85. ^ Loc. a d v. în dungă = dintr-o parte. Bate vintul fninza-n dungă— Cîntăreţii mi-i alungă; Bate vîntul dintr-o parte — Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, o. i 214. E x p r. (Familiar) A Ii într-0 dungă = a fi puţin ţicnit, a fi într-o ureche, a-i lipsi o doagă. DUN GULÎŢĂ, dutiguliţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui dungă (1). Cîmpiile, cit zăreai cu ochii, păreau o mare de omăt şerpuită ici-colea de dunguliţe cenuşii. contemporanul, Vj 104. DÎIO s. n. (Muz.) Duet. începu un duo... prelung, naiv, sfirşind cu o vijelie pătimaşe, delavrancea, t. 47. DUODECIMÂIi, -Ă, duodecimali, -e, adj. Care are la bază diviziunea în 12 unităţi, al cărui număr de bază este 12. Sistem duodecimal. DUODÎN s. n. Porţiune a intestinului subţire, înce-pînd de la stomac şi lungă de aproximativ 12 cm. DUODENAL, -A, duodenali, -e, adj. Care ţine de duoden, care se formează în duoden. Secreţie duodenală. Ulcer duodenal. DtJPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanţial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziţia observatorului) a) îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADO-veanu, D. p. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, o. i 79. ^ L o c. p r e p. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la uşă şi de după stilpi şi de sub mese se auzea strigindu-se: « Gore, Gorică! ». m. i. cauagiale, c. 141. Luna scoţind capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGA, p. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul ... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, e. 251. Soarele sfinţea pe după dealuri. macedonski, o. m 9. -fy- Loc. a d V. (Regional) După masă = la masă; p. e x t. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. jarnîk-bîrseanu, d. 173. <£• Expr, Aţine (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu braţul (sau cu braţele) grumazul cuiva ; f i g. a îmbrăţişa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADO-veanu, p. M. 24. Trecea un feciorandru cu o feţişoară, ţinîndu-să pe după cap. RETEGANur., p. i 38. Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după git. EMINESCU, O. I 55. A so ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după urcclio v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Şcoala se găseşte imediat după grădina publică. Prima staţie după Sinaia e Poiana Ţapului, a Eu fraţi n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, sadoveanu, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau fiinţe, uneori o aglomerare de elemente de acelaşi fel) în urma..., pe urma... Vino după mine. a Val după val, infanteria germană căzu. CAMII,AR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? creangă, p. 83. Ţară după ţară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, o. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coşciug, băecescu, o. rr 260. -fy-Loc. a d v. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în şir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ^ (După verbe ca « a trage », « a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viaţă ticăloasă. creangă, p. 234. Expr. (Formulă eliptica de politeţe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiţi - înăuntru. — După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. d’ u c e. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. împăratul... a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului, creangă, p. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urit nu mă da. jarnîk-bîrseanu, D. 274. 3. (Cu nuanţă finală, după verbe ale mişcării) a) în urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-1 ajunge, spre a-1 prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezişul pragului. C. PETRESCU, ,s. 44. Unchiul Petrică şi tanti Matilda aleargă şi ei după mama. sahia, n. 52. Văzură un porc mistreţ mare fugind şi un vînător alergînd după dinsul. ispirescu, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. E x p r. A sfi lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; f i g. a urma, a imita pe cineva. A se ţine după cineva = a se ţine de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ţine după mine ca scaiul. b) în urma sau pe urma unei fiinţe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-1 îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) în urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă şi vine după fum. creangă, p. 131. 4. (Popular) De pe. Ja-mă-n poală şi-mi dă flori: Rujidiţe şi bujori După dalbii-ţi obrăjori. jarnîk-bîrsEa-nu, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanţial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) în urma..., trecînd... După cîţiva ani, văzind că nu mai vine feciorul aşteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină şi s-a sfătuit cu ei ce să facă. SadovEanu, d. p. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. zamfirESCu, m. d. i 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas, jarnîk-bîrseanu, d. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situaţie, inutil, fără rost. -fy- L o c. a d v. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd. .. După-masă, pe la 4. CAMII, PETRESCU, t. m 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele, ispirescu, i,. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. c. PETREscu, î. n 50. îi plăceau colţurile ascunse, umbra liniştită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, v. 17. Am petrecut amindoi o după-amiază de fericiri. ibrăileanu, a. 21. <$■ Loc. a d v. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Şi-au tăcut după aceea, mult, unul în faţa celuilalt. CAMII,AR, N. I 23. X»UPĂ — 187 — DUPĂ Bea apoi şi ea pe fugă. Merge iarăşi după asta La copil şi-i •dă să sugă. coşbuc, P. I 222. îndată după aceea am încălecat iute pe-o ¡a şi-am venit de v-am spus povestea aşa. ■creangX, p. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul •arată spinului nişte pietre scumpe, id. ib. 216. (în ■corelaţie cu .adverbele « întîi », « la început » etc.) Întîi munca şi după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi inăl-,ţtndu-sc tot mai sus, şi după aceea n-o mai sări de fel. •CREANGX, P. 192. <5> E X p r. După toate = pe lingă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai şi pierdut cartea. (în legătură cu cuvinte şi propoziţii care exprimă durata stării sau acţiunii anterioare) La capătul..., la sfîrşitul... După o săptămînă de moină, ■vremea s-a asprit, sadoveanu, p. m. 227. După vrun ceas ■de şedere, sare de pe cuibări, cotcodăcind. creangX, p. 70. Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbindi-vom ■oare? NEGruzzi, s. I 138. + (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) în urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflaţi, deveneau mari strategi după al doilea pahar de .alcool. camilar, N. I 418. După multă trudă şi buimăceală. .. dă de un heleşteu. CreangX, p. 46. După o înde-lungată suferire, în sfîrşit, Ipolit a murit, negruzzi, s. i <>5. Expr. A nu avea (nici) după co bea apă =anu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, îneît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau, ispirescu, h. 174. 2. (în loc. c onj.) După ce, introduce o propoziţie circumstanţială de timp, arătînd că acţiunea din propoziţia subordonată se petrece. înaintea acţiunii din propoziţia regentă. După ce şterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMIT.AR, n. i 216. După ce s-a sfîrşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. creangX, p. 5. După •ce se mărită, născu o fată. negruzzi, S. I 246. După ce leul moare, mulţi se găsesc să-l jupoaie. <$>• (în corelaţie cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte. creangX, p. 313. După ce răstorni carul, atunci găseşti drumul cel bun. IU. (Introduce un complement circumstanţial de mod) ,1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acţiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu... ; Ia fel cu... Haine croite după măsură. a Gavrilă Ţonţoroi e poet născut, pur şi simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. hogaş, dr. ii 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EminESCU, o. i 155. După datinile ţării să cinstim pe Întîi Mai. beldiceanti, p. 54. -¿f- După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriţi după lege: cn Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? — După lege sînt. davidoglu, o. 57. După plac = aşa cum îi place, cum găseşte (cineva) de cuviinţă'; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrşit să cumpere locul. . . să-şi înmulţească coteţele după plac. macEdonski, o. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecind ca mine, privind lucrurile aşa precum cred. ■După mine, nu ai procedat just. (întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ^ Loc, conj. După cum sau după cît = aşa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin, ispirescu, l. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. sbiera, p. 132. Nici cuminte nu sînt, după cit văd eu acum. creangX, p. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea, id. A. 13. După cum se întîmplă (în) totdeauna — ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de aşa felt ciorba de potroace fu lipăită in zgomotul buzelor şi lingurilor. macEdonski, o. iii 10. E x p r. A sc da după cincva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că S-a da după mine şi s-a face ea bună. creangX, p. 164. A se da (sau a se lăsa) dlipă păr = a se supune orbeşte, a ceda. în sfîrşit toţi trebuiră să se dea după păr şi să fâcă pe placul bătrînei. La tdgr. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăşti ziua plecării? — Cînd ar fi după mine, şi mîine. ISPIRESCU, I,. 319. A-şi întoarce mantaua după vînt v. manta. Ase lua. după ccva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaş, ispirescu, u. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri. creangX, p. 84. b) Ţinînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaşte după culoarea sa galbenă-verzuie şi după mirosul său înţepător. t=j Munca se vede după rezultat. ca mii, PETRESCU, T. ii 437. îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţine-său. creangX, p. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. <0- A judeca după aparenţe = a judeca ţinînd seama de înfăţişarea aparentă (adeseori înşelătoare) a lucrurilor. După toate aparenţele — ţinînd seama de felul cum se înfăţişează lucrurile. După toate probabilităţile — cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanţă comparativă) în raport cu..., pe măsura..., în proporţie cu... Locotenent Canţîr, dumnezeu să-ţi plătească după faptă! camii.ar, n. 1 230. Doamne! doamne! zise Moţoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! negruzzi, s. i 140. După faptă şi răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model şi copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu . . . Tablou pictat după natură. <$>• (Fiind vorba de comportări, de acţiuni) Toate fetele şi mama Catrina se porniră la cîntat după ea. bujor, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanţial de scop) 1. (După verbe ca «a merge o, «a umbla t, «a porni i>, « a alerga », « a goni », « a trimite o etc., circumstanţialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a şi le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei şi după dom’locotenent Vieru. CAMir.AR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CreangX, P. 244. Am trimis după doctor. negruzzi, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul in spate la moară. creangX, p. 283. A întinde mîna (sau miinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Şi-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins, isac, o. 189. 2. (în sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la Bucureşti, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul:.. îmbucă răpede ce îmbucă şi-apoi se duce după trebi. creangX, P. 153. Moşneagul porni la tîrg după tîrguieli. ŞEZ. v 65. <$* A striga după ajutor = a cere ajutor. Y. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca « a umbla o, « a fi ahtiat », « a fi lacom » etc., arată fiinţa sau lucrul pe care cineva îl doreşte cu pasiune) Le lăsa gura apă la toţi după o aşa bucăţică, ispirescu, I,. 213. Lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. CreangX, p. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul faţă de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ispirescu, t,. 126. Fetei şi lui Ipate au început a li sfirîi inima unul după altul, creangă, p. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ş-o nevastă... După fată mă topesc. jarnîk-bîrsEANU, d. 394. <0* A-şi întoarce capul (sau a se întoarce, a se DUPĂI — 188 — DURA inturna) după cineva sau ceva = a-şi întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau cSva (care atrage atenţia, interesul sau admiraţia). Mindră, mîndruleana mea, După faţa ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. , JARNÎK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobişnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-şi manifesta interesul faţă de cineva. Frumoasă copi-liţă! eu voi pleca din lume Şi după mine nimeni nu va mai întreba, bolintineanu, o. 206. 2. (Cu nuanţă cauzală; după verbe ca ) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acţiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. 'Vili. (Leagă două propoziţii copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că).. .= în afară de faptul că..., pe lîngă că. . nu-i destul că... Să-ţi mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai şi împunge, pop. — Variante: (regional) (lupe (DELAVRANCEA, h. T. 86), (învechit) dâpre (negruzzi, s. i 305) prep. DUP ĂI, dupăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Mold.) A călca apăsat, îndesat; a tropăi. Badea Ghiţă a bătut cubîtaîn uşă ¡i a dupăit la prag. sadoveanu, n. p. 87. DUPĂirtJBĂ, dupăituri, s. f. (Mold.) Acţiunea de a d u p ă i şi rezultatul ei; zgomot de paşi apăsaţi, îndesaţi. Auzii iar dupăiturile opincilor, sadoveanu, p. s. 43. — Pronunţat: -pă-i-, DUPAOLĂI/rĂ adv. Unul după altul, unul în urma altuia. Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă. EMINESCU, o. I 144. — Variantă: dupohiltă (EMINESCU, o. i 157) adv. DlJPCĂ s. f. v. dutcă. DUPE prep. v. după. DUPI s. m. pl. (Regional) Numele unui joc de copii. [Copiii] se mai gioacă şi în dupi, în ţarc, cu mingea sau cu zmeii. ALECSANDRI, P. P. 393. DUPLICĂ, dtiplic, vb. I. T r a n z. (Rar) A dubla. DUPLICAT, duplicate, s. n. Al doilea exemplar al unui act sau document; copie. Duplicând diplomei. Duplicând facturii. DUPLICITATE s. f. Făţărnicie, ipocrizie. Popoarele nu se pot împăca cu o politică de duplicitate. Ele cer tratative sincere, scînteia, 1953, nr. 2838. DUPOLĂLTĂ adv. v. dupăolaltă. DtJPRE prep. v. după. DUR1 interj, v. dura1. DUR -A, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide, în opoziţie cu moale) Greu de pătruns, greu de zgîriat, tare. V.„v î r t o s. Fierul este mai dur dedt aurul.<Ş>(Fon.; în opoziţie cu consoană palatalizată sau muiată) Consoană dură — consoană a cărei articulaţie nu comportă vreun element paiatal (deci urmată de vocalele a, o, u). F i g. Greu, îngreuiat. Mi-era... capul dur şi gol să poţi lovi cu ciocanul in el. Camil PETRESCu, u. N. 123. 2. (Despre ape) Care conţine săruri în proporţie mare. 3. F i g. Aspru, tăios, necruţător, crud. Strigătul nostru.. . Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică şi taie un diamant. BANUŞ, B. 110. Făptură Cu inima neomenească, dură! CAMII, PETRESCU, T. ni 341. Adevărul, plin şi dur, din pilda bătrînului... fusese imediat controlat. G. m. ZAMFIRESCU, m. D. ii 335. Fata asta necăjită trebuie să aibă ceva dur. ibrăileanu, s. 7. (Creaţie personală; în opoziţie cu melodios) Lipsit de armonie. Te rog să laşi în pace muza, Căci tu eşti cel mai prost poet In Siracuza. Troheii şchiopi şi iambii duri; Şi nici nu ştii măcar să furi. coşbuc, P. i 85. DURA1 interj. (Uneori cu r repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de un lucru care se rostogoleşte sau se învîrteşte repede. împodobesc frumos o căruţă, neunsă de cînd lumea... şi aşa fără veste, numai ce auzi, dura ! la uşa tinzii. SEVASTOS, N. 317. «0- L o c. adv. (De obicei în legătură cu verbe de mişcare) Dc-a dura = de-a rostogolul, de-a berbeleacul, rostogolindu-se. O caisă pică din caisul care năvălise în cerdac şi veni de-a dura, prin tindă, pînă în dreptul lui Popa Tonea. GALACTion, o. I 190. Gros, bătrîn şi îndesat cum era, ai fi zis că mai degrabă se dă de-a dura decît că aleargă, hogaş, DR. ii 87. Nu ştiu cum îi cade un urs mare [de mămăligă] din sin şi de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. Şi capul ii retezea, Capul de-a dura sărea, Singele bolborosea, alecsandri, p. p. 89. E x p r. (în forma dur) Dur în jos, dur în sus sau dur Ia deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruţă sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mişcare continuă sau un schimb de vorbe continuu, o ezitare, o chibzuire îndelungată. Ce să facă, ce să dreagă, dur în jos şi dur în sus. .. Hotărî să vîndă totul. CONTEMPORANUL, vin 255. în sfîrşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, p. 43. — Variantă: (în expr.) dur interj. DURA2, durez, vb. I. Tranz. 1. A construi, a clădi, a zidi (construcţii trainice). Am găsit stuh nalt şi voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni, sadoveanu, B. 59. In smîrcuri, îşi durau castorii zăgazuri de lemn şi lacuri ciudate, cu un meşteşug şi o iscusinţă la care încă oamenii timpului nu ajunseseră, c. PETRESCU, R. dr. 48. Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. CREANGĂ, P. 3. Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod. EMI-NESCU, O. I 147. <)> (Poetic) Forfota popasului nu mai avea alean; soarele, luminînd toată slava, dura punţi de foc peste vaduri, înălbăstrea întunecimile codrilor, camiî.ar, t. 173. Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră şi lumină, în drum o minunată punte. GOGA, c. P. 10. Luna... din ţărm in ţărm durează 0 cărare de văpaie. EMINESCU, o. i 154. <> F i g. Din sărmana noastră viaţă am dura roman întreg. EMINESCU, o. 1 157. (Refl.) S-a durat între mine şi bătrîn o prietinie la cataramă, sadoveanu, o. vii 295. 2. (Cu privire la stoguri, clăi etc.) A face, a aşeza, a clădi. Lega>i snopii, durau clăile. camiî.ar, n. ii 394. Alţii cărau, alţii durau girezi, creangă, P. 158. 3. (Cu privire Ia obiecte) A făuri, a face. Hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cîrjă nouă de "alun. alecsandri, T. i 393. Bădiţă la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel'Să durezi luntre din el, Şi-i DURA — 189 — DUREA găsi două nuiele Să durezi visle din ele. id. P.P. 51. 4. (Cu privire la foc) A face, a aprinde. în mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleş durară un foc de-a mai mare dragul, sadoveanu, o. i 127. DUBĂ3, durez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre acţiuni în desfăşurare; folosit la pers. 3) A ţine un anumit timp, a se desfăşura într-o anumită perioadă de timp. Pină seara durase această muncă grea şi înfrigurată. DUMITRIU, N. 103. Unde-ai stat ascuns cît a durat cumpăna? camii. ar, n. i 290. Procesul n-a durat mult. Sahia, N. 83. + A continua în timp, a persista, a dăinui, a se menţine. De cînd dura amintirea copiilor, Constantin Lipan nu întirziase niciodată la masă. c. PETRESCU, c. v. 89. [Conflictul] dura surd şi se înăsprea de doi ani. id. ib. 99. 2. (Despre persoane) A se menţine în viaţă, a trăi. Dacă am răbdare, zice el, apoi mai durez un timp. sadoveanu, p. M. 191. Prin ele [cărţi] am putut dura într-o lume rău întocmită, am putut suporta nefericirile, nădăjduind, id. c. 11. + (Despre obiecte) A se menţine în stare bună, a fi trainic. Geamantanele de piele durează mult. DURĂBIL, -Ă, durabili, -e, adj. (în opoziţie cu trecător, temporar) Care durează3, care se întinde pe o lungă perioadă de timp, care ţine mult timp; trainic, viabil. O pace durabilă în lume nu poate fi concepută decit dacă toate forţele progresiste ale lumii vor continua lupta pentru asigurarea unei democraţii reale şi active. Gheorghiu-dej, art. cuv. 8. Veţi vedea cît e de adevărat Şi de durabil ceea ce vă spun. camii, petrescu, t. iii 447. <$> (Adverbial) Ivan. . . ştia să lucreze ca nimeni altul, curat, frumos şi durabil. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 190. DURABILITATE s. f. Calitatea a ceea ce este durabil; trăinicie. ' DURÂLUMÎNIU s. n. Aliaj uşor şi rezistent al aluminiului cu magneziu, cupru, mangan, siliciu etc., folosit pe scară întinsă la construcţii mecanice (în special la construcţia avioanelor). DURABEEN, duramenuri, s. n. Partea centrală a trunchiului unui arbore, deosebită de album prin culoare şi tărie, uneori şi prin umiditate. DURĂT1 s. n. Acţiunea de a dura*. 1. Construire, zidire. Să mai căraţi lemne pentru duratul unei şcoli săteşti, in care copiii voştri să înveţe carte, alecsandri, t. i 261. 2. Clădit (al stogurilor, al clăilor etc.). . DURĂT3, -Ă, duraţi, -te, adj. Clădit, construit în chip solid, trainic. Ce chilie durată ş-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală! creangă, a. 2. DURĂTĂ, durate, s. f. Timpul cît durează ceva; perioadă de timp în care se petrece, se desfăşoară o acţiune. Durata normală a timpului de lucru este de S ore pe zi. cod. m. 24. Unul din guvernele de scurtă durată, perindate de doi. ani. c. petrescu, î. ii 126. + (Muz.) Timpul cît ţine intonarea sau executarea unei note muzicale; valoare. DURATÎY, -Ă, durative, adj. (Despre verbe) A cărui acţiune durează, nu este momentană; (despre timpurile verbelor) a cărui acţiune este în desfăşurare, nu este terminată. « A dormi » este un verb durativ, ceea ce se vede clar dacă îl comparăm cu « a adormi fi. o Scria t> arată o acţiune durativă, faţă de « am scris i>, care arată o acţiune terminată. DÎÎRA, dure, s. f.. Roată, rotiţă; (în special) rotiţa scripetelui de la iţele războiului de ţesut, •+■ (Tehn.) Roată plină (fără spiţe şi butuc), avînd numai gaura, eventual şi buceaua pentru ax. DtJRĂT, durate, s. n. (Rar) Suferinţă, zbucium. Ţara, maiestate, E-n durăt greu. Tu nu-î auzi suspinul vla-huţă, o. a. 38. DURBACĂ, durbace, s. f. Cada teascului de struguri. + Vasul care conţine serpentina alambicului de ţuică. DtfRDĂ, durde, s. f. (învechit şi popular) Puşcă; carabină, flintă. Avea in spate o durdă, cum se spunea pe vremea aceea, adică o puşcă cu gura ţevii ca o pilnie. SADOVEANU, o. viii 51. li place pe cîmp neted cu dur da să vîneze. alecsandri, p. m 452. El are, măi frate, Săbii lungi şi late, Durdă ghintuită, Inimă-oţelită. id. P. P. 63. DURDUCĂ, durduc, vb. I. Refl. A se rostogoli (cu zgomot), a se da de-a dura. <$> F i g. Cea lume de gînduri iat-o durducîndu-se ca un glob ce se amăgeşte prin greutatea sa tot mai la vale. La tdrg. DURDUÎ, pers. 3 durduie, vb. IV. Intranz. A dudui. Mindrea avea cal bun şi durduia pămîntul subt el. SANDU-ALDEA, u. P. 96. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi. EMINESCU, O. I 148. Trăsura noastră se auzea durduind... pe petriştd piraielor. ALECSANDRI, c. 33. T r a n z. A face să duduie, a zgudui, a cutremura. Ţunurile bubuiau unul după altul, zbucnind fulgerător de repede, durduind ferecăturile cupolei, cutremu-rînd văzduhul. SANDU-AI.DEA, u. P. 137. DURDULÎŢĂ, durduliţe, s. f. (învechit şi popular) Diminutiv al lui durdă; puşcă mică. Am cămeşă cu altiţă Tot de fir şi de mătasă. Am pe spate-o durduliţă.. . De nime nu-mi pasă! alecsandri, p. a. 58. DURDULÎU, -ÎE, durdulii, adj. (Despre persoane, mai ales despre copii şi femei sau despre părţi ale corpului) Grăsuliu, grăsun, dolofan, bucălat. Copilul, bălan şi durduliu, nu ştia decît de frica ei. rebreanu, r. i 148. Mai la o parte, căpitanul de linie, căpităneasa şi surora ei. .. o ocheşică destul de frumoasă şi durdulie. DELAVRANCEA, S. 141. Le zări faţa plină şi durdulie, luminată tare de strălucirea hainelor lor scumpe. ŞEZ. xs 117. DtîRDUR s. f. v. dîrdoră. DUREĂ, pers. 3 doare, vb. II. T r a n z. (Complementul indică omul sau altă fiinţă şi este, în acelaşi timp, subiect logic) 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în», «la», « după », indicînd locul bolnav) A simţi durere. Nu ştie ce are de îl doare după ureche. ISPIRESCU, L. 345. Dănilă crăpa de durere! dar oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii, creangă, p. 58. Rău mă doare-n piept şi-n spete De puşcă şi de unelte. Jarnîk-bîrseanu, D. 303. Fiecare ştie (sau se leagă) unde-l doare (= fiecare îşi cunoaşte, mai bine decît altul, nevoile). Expr. A atinge pe cineva iindc-1 doare = a spune cuiva în mod intenţionat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuţie un subiect neplăcut, jenant pentru interlocutor. (Familiar) Mă doare în cot (sau în spate) v. cot, s p a t e. + (Subiectul gramatical este o parte a corpului, o rană, o lovitură etc.) A produce (cuiva) durere. Loviturile îl dureau pînă-n creieri, camilar, n. i 222. Cînd deschise ochii şi întoarse urechea, îşi simţi amorţită carnea. O dureau toate mădulările, n-avea putere să mişte un deget, sadoveanu, p. m. 243. Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duruseră, se desprinsese din joc. macedonski, o. iii 12. Dar deschideţi poarta.. . turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! bolintineanu, o. 33. <£• (Poetic) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. <$> F i g. Săracă inima mea, Iar începe-a mă durea; Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. jarnîk- DURERE — 190 — DURUT bîrseanu, d. 188. «*> Ex p r. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i părea (cuiva) rău, a fi mîhnit, a-i fi jale, a i se rupe inima. Mă durea inima ¡i-mi simţeam ochii uşor învăluiţi; dar, călare pe Harap ¡i cu două pistoale în briu, ce durere şi ce lacrimi pot oare să ţină mult, la douăzeci de ani! galaction, o. i 78. Dar ce plîng rominii oare? Sufletul de ce îi doare? Plîng un rnîndru frăţior. alecsandri, p. ii 81. Nici capul nu mă (sau te etc.) doare = puţin îmi (sau îţi etc.) pasă. 2. F i g. (Subiectul gramatical este un fapt, o întîm-plare etc.) A produce (cuiva) o suferinţă morală; a mîhni, a întrista. îl durea plecarea bătrînului. POPA, V. 179. Toţi îmi dau bună ziua respectuoşi, fiindcă mă văd bine îmbrăcat şi mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. Lucrul acesta mă doare, mă doare pînă la lacrimi. SAHIA, N. 16. înnorat degînduri, stete Soarele, că l-au durut Vor-bele-ngîmfatei fete. coşbuc, r. II 84. (Despre persoane; întrebuinţat, rar, şi la pers. 1 şi 2) Ne doare c-a fost scris aşa, Ne dori mai rău cu jalea ta. COŞBUC, P. I 150. Cu focul blînd din glasu-ţi tu mă dori ¡i mă cutremuri. EMINESCU, 0.1155. — Forme gramaticale: pers. 2 (rar) dori, pers. 3 pi. dor. DURÎ3RE, dureri, s. f. 1. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de », arătînd partea care doare, natura sau originea suferinţei) Senzaţia unei suferinţe fizice produse de o boală, de o rană, de o lovitură etc. Ceilalţi cinci, răniţi de moarte, strigau de durere. camilar, N. 1406. Dădui vina pe o durere de cap. GALAC-TiONj o. I 103. Entuziastul se încovoaie puţin, ca muncit de o durere a pieptului. SAHIA, N. 30. A născut pruncul, fără a simţi cîtuşi de puţin durerile facerii. CREANGĂ, p. 101. -fy- F i g. Patul durerii (sau de durere) = patul pe care zace un bolnav. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere. sadoveanu, o. i 269. în deşert se învîrtea in patul durerii, căci nu putea afla ragaz. negruzzi, s. I 159. 2. F i g. Sentiment de întristare adîncă, suferinţă morală, mîhnire, amar, obidă,'chin. O durere nemărginită îi sfîjie inima. SAHIA, N. 86. Darii i:oi, dragele mele, nu puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. ISPIRKSCU, l. 12. El s-aşază lîngă dînsa, fruntea ei o netezeşte, O dezmiardă cu durere, suspinînd o drăgosteşte. eminescu, o. i 84. (Poetic) Tace, ascultînd lung durerea în el ca un gînd. CAMIL PETRESCU, u. N. 411. Zile lungi mi le-am pierdut, Sămă-m-prietenesc cu tine; Tu-mi umblai sfios, Sorine, Şi plîngea durerea-n mine, Că tu nu te-ai priceput, coşbuc, p. i 51. <$> L o c. a d j. şi adv. (învechit şi popular) Cu durere de inimă = cu credinţă, cu devotament, cu tragere de inimă, cu grijă. Să-şi dea aer de om cinstit şi cu durere de inimă de averea stăpînului. Filimon, la Tdrg. Da întăi să-7ni juri pe cruce că-l vei îngriji bine şi cu durere de inimă! şEz. m 113. DUIÎOifiS, -OÂSĂ, dureroşi, -oase, adj. 1. Care doare, care produce o suferinţă fizică, o senzaţie de durere, de boală; care exprimă durere, suferinţă. Atingere dureroasă, a Lumina împrăştiată descoperi obrazul pămîntiu şi dureros al călătorului. SADOVEANU, o. i 374. -4- (Adverbial) Cu (sau de) durere. Un fulger de lumină şi o izbitură scurtă in partea stingă a pieptului: inima i se strînse dureros, sadoveanu, M. 188. 2. Care produce o durere morală ; plin de amărăciune, de jale, de tristeţe. Te privesc copleşit de această împrejurare dureroasă din viaţa dumitale. CAMIL PETRESCU, T. I 335. Cu moartea lui... începea pentru mine un dureros şir de încercări. M. I. caragialE, C. 82. Inima-i se împle De un farmec dureros, eminescu, o. i 103. <£> (Adverbial) O privi dureros în ochii cu luciul antracitului, c. PETRESCU, C.v. 175. DURIGĂ, durig, vb. I. T r a n z. (Regional) A rostogoli, a da de-a dura. Scoate arapul mărgeaua şi o durigă pe masă. reteganul, p. v 14. DURITĂTE, durităţi, s. f. 1. însuşirea unui lucru/ de a fi dur. Duritatea oţehdui. 2. însuşirea unei ape de a conţine săruri în proporţie mare. 3. F i g. Lipsă de blîndeţe; asprime, severitate. Duritatea vocii, a Directorul, cu duritate în privire„ biciuitor — Dumneata eşti necuviincios, camil pe-TRESCU, T. I 508. DTJRLÎGI s. f. pl. (Mold.; glumeţ, în loc. adj. şi a- d v.) în (sau cu) durligi (goale) = cu picioarele goale, desculţ. Copiii în durligi goale umblau . .. ţipau> plîngeau. CAMILAR, N. II 404. Băieţei în durligi se hîr-joneau cu cîinii în colbul hudiţelor. SADOVEANU, o. I 34> Numai pe-alocuri o fetiţă mai răsărită se năcăjea pe cărăruşi-le alburii, ca o cloşcă, cu un cîrd de frăţiori numai în durligi„ nemulţămiţi şi plîngînd cu pumnii în ochi. id. ib. ni 193. DURLtîI, durluie, s. n. (Regional) Marginea ieşită în afară a sobei sau a cuptorului; prichici. Măriuca sta albă lîngă durluiul cuptorului, camilar, n. n 359. DURMÎ vb. IV v. dormi. DURUI) durui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o maşină cu roţi, despre roţile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruţa duruie pînă la noi acasă. STAN cu, d. 181. Se aud pe culoare du-ruind roatele paturilor, c. PETRESCU, î. n 75. Duruie surd, în încăperea extremă, maşina de cusut. id. c. v. 49.+ F i g. A vorbi repede, fără întrerupere şi cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau şi glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, o. IV 28. -4- (Rar) A lucra la o maşină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la maşina de cusut. c. pe-Trescu, î. n 128. + A lovi în ceva producînd zgomote scurte şi repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji, v. rom. noiembrie 1953, 155. 2. T r a n z. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (F i g.) Au fost şi aci stăpîni... dar revoluţia poporului i-a duruit. sadoveanu, m. c. 108. DURUÎRE, dumiri, s. f. Duruit. După ce se aşeză la locul ei, în tăcerea caldă a iatacului, pătrunse din înălţime, înăbuşită, dumirea prelungă şi depărtată a tunetului. sadoveanu, o. xv 223. Tunurile pocneau sitrd intr-o duruire adîncă. id. ib. vi 33. DURUÎT s. n. Faptul de a durui; zgomot făcut de roţile unei căruţe, de tunet, de un obiect care se rostogoleşte sau care este tîrît pe pămînt etc.; huruit. Desluşi chiote şi dumit depărtat de roţi, cine ştie unde, către podul cel mare al Tupilaţilor. camilar, Tem. 141. Poarta se încuie in urma lui cu un dumit greu. di:-narEanu, CH. 234. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei căleşte, negruzzi, s. I 15. DURUITOÂRE, dumitori, s. f. (Mold.) Cascadă. Sub rîpa dreaptă a muntelui, scînteia o pînză de apă in cădere: acolo era o dumitoare. sadoveanu, f. j. 372. duruitOră, dumituri, s. f. Duruit. Se auzeau ciocanele înăbuşite ale cizmarilor, duruiturile grele ale maşinilor de cusut în croitorii, sadoveanu, o. iv 27. Ce durtti-tură se aude în podul casei? sbiera, p, 37. DURT3T s. n. (Popular) Faptul de a durea; p. e x t. (concretizat) durere, f i g. jale. Sînt sufletîn sufletul neamului meu Şi-i cînt bucuria şi-amaml — în razele tale durutul sînt eu, Şi-otrava deodată cu tine o beu. coşbuc, P. i 5. Şi pui dorul căpătîi Şi dumtu aşternut. B1BICESCU, P. p. 83. — 191 — DUŞMĂNIE DUS1 s. n. (Rar) Faptul de a se duce; dorinţa de a pleca, dor de ducă. Nu te-o fi lovit şi pe mătăluţă dusul. C. PETRESCU, o. P. II 49. DUS8, -Â, duşi, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce). Te du de la casa mea, dar te du şi dusă să fii. RETEGANUL, p. ii 68. (în unele construcţii fixe) Ochi duşi în fundul capului = ochi adînciţi în orbite (de obicei dip cauza bolii, oboselii, bătrîneţii). E x p r. Dus (pe ccca lume sau din lume) = mort. Copila, privind şi pricepind mişcarea vieţii din juru-i, îşi aducea aminte şi de clipele trecutului, de dragostea mamei duse, — şi cu tot sufletul se îndrepta spre bătrînii aceştia buni. sadoveanu, o. IV 289. Căsenii, obosiţi fiind de priveghere, toţi se aşază care pe unde pot şi adorm ca duşi din lume. reteganui,, p. I 12. Sermana s-a chinuit aşa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! creangă, p. 98. (Substantivat) Vorbeşte duşilor de pe lume. ispirescu, u. 126. A dormi dus = a dormi foarte adînc. Alţi cîţiva dormeau duşi, cu mînile desfăcute în lături, cu capetele răsturnate într-o parte, asemeni morţilor, camii, ar, n. i 132. Intrai în odaie, unde Grigoriţă dormea dus, mă dezbrăcai repede şi mă trîntii în pat. hogaş, dr. 258. (Poetic) Natura doarme dusă, tăriile în pace. EminEscu, o. rv 408. + (Despre noţiuni de timp şi despre întîmplări văzute în mers) Trecut, dispărut. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duşi. sadoveanu, o. vii 271. Mă cufund în trecut şi visez la zilele duse? RUSSO, o. 100. (Substantivat) O clipă să mai gust din cele duse. vlahuţă, p. 67. 2. F i g. Desprins de realitate, străin de ce se în-tîmplă în jur, absent, îngîndurat. Nastasia sta dusă. Recita în gind, ca pe nişte rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. sadoveanu, M. c. 185. Rămîne cu ochii duşi. CAMIL PETRESCU, T. I 104. Şi ascultă, dus din lume, a ei dulci şi timizi şoapte. EMINESCU, o. I 51. Expr. Dus pe gînduri = preocupat, absorbit de gînduri. Ceasuri întregi rămine dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. vlahuţă, o. a! 449. De la o vreme încoace insă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. ISPIRESCU, h. 2. Sta jos pe covor, dus pe gînduri. caragiale, o. hi 81. (Cu construcţia schimbată) Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus In portu-i de la ţară. IOSIF, V. 41. . DUŞ, duşuri, s. n. 1. Instalaţie specială de baie con-stînd dintr-un tub Ia care se racordează o piesă în formă de pîlnie închisă, prevăzută cu găuri dese, prin care apa ţîşneşte sub formă de fire subţiri. îşi instalase o baie cu duş automat, c. PETRESCU, î. I 8. 2. Ţişnitură de apă realizată prin instalaţii speciale de duş (1); p. ext. baie făcută prin acest mijloc. A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le condamnă, camii, PETRESCU, u. n. 80. învioraţi după duşid rece... au plecat repede la gară. G. m. zamfi-RESCU, M. D. ii 164. + F i g. Vorbă sau . veste neaşteptată şi neplăcută, cu care cineva răstoarnă planurile cuiva, îi strică socotelile, îi taie entuziasmul. DUŞAMEA s. f. v. duşumea. DTj’ŞCĂ s. f. Cantitatea de băutură (mai ales de rachiu sau vin) care se poate bea dintr-o dată; înghiţitură, sorbitură. Moş Nichifor a tras o duşcă de rachiu din plosca lui.cea de Braşov, creangă, p. 117. Vivat!__________— încă o duşcă, Bujoraş dragă, ai/ecsandri, t. 239. Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrîn. 'neGruzzi, s. i 169. E x p r. A da de duşcă = a bea dintr-o înghiţitură, pe nerăsuflate. Ca să nu ne strice hattrul, dă de duşcă ş-al treilea stacan de ţuică, vlauuţă, o. a. 390. «Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate»... Şi dă paharul de duşcă. CREANGĂ, A. 95. DUŞI s. m. pl. (Regional) Dispoziţie, stare sufletească ; toane. Să-mi spuneţi dacă... are să vie chef os, voinic şi în duşi buni. şez. m 126. DUŞLĂG, duşlaguri, s. n. (Regional) Unealtă cu ajutorul căreia se găuresc tablele subţiri, cercurile de fier ale buţilor etc. (pentru a fi nituite); priboi. duşmAn, -A, duşmani, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care are atitudine ostilă faţă de cineva sau ceva, care urăşte, care doreşte răul cuiva; vrăjmaş. După Dima au venit alţi vorbitori, întărind din nou chemările celor mai dinainte, la unire şi la luptă împotriva duşmanilor oamenilor muncitori. GAI.AN, z. R. 34. De la cine vrei sprijin? De la proprietari? Ei sînt duşmanii noştri cei mai înverşunaţi, camii, petrescu, B. 133. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. creangă, p. 25. F i g. Naţionalismul este cel mai primejdios duşman al unităţii celor ce muncesc în lupta pentru interesele lor de clasă. rez. HOT. i 32. Duşman de clasă — persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare şi a realizărilor ei revoluţionare. (Adjectival) Nu-mi fi inimă duşmană Cînd vezi răul lingă mine. COŞBUC, P. I 237. Deodată... Pe-o creangă ridicată Doi ochi duşmani strălucesc! alecsandri, p. a. 40. 2. Inamic, adversar în război. Mihai-vodă nu se priveşte în Ardeal decît ca un guvernator spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor. BĂLCESCU, o. II 270. F i g. Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.. . Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, riul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este. EminEscu, o. i 147. (Cu sens colectiv) Noi, în tinereţele noastre, dam război duşmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i 104. Duşmanul e acum pe cîmpul de luptă, camii, petrescu, t. m 377. (Adjectival) Coloana din stînga trece între soare şi navele duşmane, camii, petrescu, T. n 175. Armatele duşmane s-au întîlnit in zori Precum într-o furtună doi mari şi negri nori. alECSAndri, o. 152. — Accentuat şi: (Mold.) duşman. DUŞMANCĂ, duşmance, s. f. Duşmană. Ieşi, ieşi afară, duşmanco. camii, PETRESCU, T. iii 188. Duşmancele-s, măicuţă. Tot duşmance cum văd eu. coşbuc, P. n 213. Cînd o curge pietrei lapte Ţi-o fi şi duşmanul frate, Iar duşmanca surioară Cînd n-o fi pe apă moară. TEODORESCU, p. P. 285. DUŞMĂNÎL, duşmănei, s.' m. (Rar) Diminutiv al lui duşman. Ah! drăguţii mei, Nu-i fiţi duşmănei. alec-sandri, p. p. 117. DUŞMĂNESC, -EĂSCĂ, duşmăneşti, adj. (învechit) Rău-voitor, ostil, vrăjmaş; al duşmanilor. Cetatea... purtindpe zidurile sale urmele boambelor duşmăneşti, rămase singură. NEGRUZZI, s. i 175. Nu-i pasă Nici de cursă duşmănească, Nici de oaste-mpărătească. ai.ECSandri, p. P. 124. DUŞMĂNÎŞTE adv. în mod ostil, cu vrăjmăşie. îl priveşte duşmăneşte. DUŞMĂNI, duşmănesc, vb. IV. T r a n z. A avea sentimente ostile faţă de cineva; a urî. A învăţat-o şi pe fată să ne duşmănească. STancu, d. 31. Sînt duşmănit şi prigonit de măria-sa. sadoveanu, z. c. 152. [Seduse] să se bată el singur cu oştile împăratului, ce-l duşmănea pe tată-său. EMINESCU, N. 5. <ţ> R e f 1. reciproc. Am fost vecine... şi ne-am duşmănit, camii.ar, n. i 87. Ne-am duşmănit fără nici o pricină cu vecinii noştri, axecsandri, T. n 16. DUŞMAN Lb', duşmănii, s. f. Sentiment de ură împotriva cuiva, atitudine ostilă faţă de cineva; stare de i DUŞMĂNOS — 192 — DVORI ostilitate; vrăjmăşie. Înainte de a-l atinge ei ca mîinile, el le simţi duşmănia. dumiTriu, N. 255. Are foaie de lăsare la vatră ¡i-o ţine in buzunar comandantul, din duşmănie, camilar, n. i 347. Mă afla in duşmănie cu toi satul. c. PETRESCU, R. DR. 188. <$> Fig. îşi simte inima caldă, cu toată duşmănia gerului, sahia, N. 94. DUŞMĂNOS, -OÂSĂ, duşmănoşi, -oase, adj. Plin de duşmănie; ostil, răuvoitor. N-avea nimic duşmănos în înfăţişare. sadovEANTJ, Z.. C. 178. Trufia duşmănoasă prefă-o-n neputinţă, macedonskj, o. ii 258. -0> Fig. Vinturi duşmănoase... Abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V. A. 9. Sint locuri in care apele devin rele, duşmănoase, bogza, c. o. 197. Gonim, storşi de puteri, Prin marginea pădurii De-acuma duşmănoase. CAMII, pe-trescu, v. 86. <$• (Adverbial) Miliai priveşte duşmănos către Maxim, payidogi.u, o. 41. Trecătorii călcau duşmănos în zloată, c. PETRESCU, A. 438. DUŞUMEA, duşumele, s. f. Pardoseala de scînduri a unei încăperi. Străbate aruncînd pete luminoase pe duşumea, ici şi colo, prin bolta de viţă, un soare anemic de noiembrie. CAMII, PETRESCU, X. I 527. Din toate celelalte nu se alesese decit praful şi cenuşa: grinzi, acoperămînt, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă. SLAVICI, o. I 209. Atunci cea mai mare din surori bătu cu piciorul în pămînt şi deodată se deschise in două duşumeaua casei. ISPIRESCU, l. 236. — Variantă: (Mold.) duşnmcâ (sadoveanu, p. m. 184, id. z. c. 110) s. f. DtÎTCĂ, dutce, s. f. (în secolul trecut) Monedă rusească sau poloneză, cu valoare mică şi variind după regiuni, care a avut circulaţie şi în ţările romîne; (mai tîrziu, Mold., popular) nume dat monedei romîneşti de argint care valora 50 de centime. Să nu-i jupească toate spatele, ci numai ca de o dutcă de doi griţari. SBIERA, P. 20. — Variantă: dupcă (SEVASTOS, n. 88) s. £, DIÎZĂ, duze, s. f. 1. Ajutaj. <0- Duză de erupţie i piesă masivă de oţel, care se aplică Ia capul de erupţie al sondelor, pentru a regla debitul fluidului care iese din coloană. 2. Piesă cu mai multe orificii prin care se trage în fire mătasea. DUZÎNĂ, duzini şi duzine, s. f. (Termen comercial) Grup de douăsprezece obiecte de acelaşi fel. O duzină de batiste, a Şi-a comandat patroana o duzină de fotografii. CAMII, PETRESCU, T. I 395. N-ar fi rău, dacă ţi-ai face o jumătate de duzină [de cămăşi], id. U. N. 97. (Rar, referindu-se la oameni) în cărămidăriile de la Aita Mare, ca în atîtea alte locuri, citeva duzini de oameni... lucrează aproape goi în cerul liber. EOGZA, c. o. 217. •fy- Ex p r. De duzină = (despre mărfuri) făcut în serie, de calitate inferioară; (despre oameni) de rînd, mediocru. Cintăreţ de duzină. DVORÎ, dvoresc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A servi, a sluji (la curtea unui domnitor sau a unui boier). La spatele fieştecăruia boier dvorea cite o slugă. NI'GRUZZI, s. i 151. E E1 s. m. invar. A şasea literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită din’séria pre-palatală cu o deschidere mijlocie. Cuvîntul echilibru începe cu « e ». ' E2 interj. 1. Exprimă reproş, enervare. E! aşa mi ţi-a fost povestea? — zise el încetişor — stai măi, dară, să-ţi arăt eu cu cine ai a face. ispiriîscd, h. 377. + Exprimă plictiseală, indiferenţă. E ! Dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi, negruzzi, s. i 60. 2. (Repetat sauprelungit) Exprimă mirare, satisfacţie sau anunţă ceva deosebit. E! e! frate. .. ai fi dormit mult şi bine. ISPIRESCU, I,. 119. Eeee! Pre ghiojghioare; m-a asigurat vărul Iancu Titirfichi că se pregăteşte un proiect de biruri de pe altă lume, alecsandri, t. i 304. EBDOMADĂR, -Ă. adj. v. hebdomadar. EBÉN s. m. (Franţuzism) Varietate de lemn tare, greu şi de culoare închisă, dat de diferiţi arbori exotici; abanos. EBENÎN, -A, ebenini, -e, adj. (R.ar) Negru ca abanosul. Faţa-şi ascundeal-a lui sărutare In păr ebenin. EMINESCU, O. I 5. EBENÎST, -A, ebenişti,. -ste, s. m. şi f. Persoană care confecţionează sau vinde obiecte de tîmplărie de lux, în special de abanos. EBONÎTĂ s. f. Material solid obţinut prin vulcanizarea cauciucului cu sulf în proporţie de 25-32% şi folosit în electrotehnică şi în alte ramuri ale industriei. La capătul firului, din nevăzut, răspunsul a venit atit de repede şi irevocabil, incit s-ar fi spus că omul pîndea de mult cu pîlnia de ebonită în ureche, aşteptînd. c. PE-trescu, c. v. 263. « ' EBOŞĂ-, eboşez, vb. I. T r a n z. (Tehn.) 1. A face prelucrarea preliminară a unor piese prin aşchiere, prin găurire la cald etc. 2. A găuri la cald cu dornul lingourile din care se fabrică ţevile laminate. EBOŞĂRE, eboşări, s. f. Acţiunea de a eboşa. EB0ŞĂ, eboşe, s. f. (Tehn.) Prefabricat obţinut prin eboşare. EBRĂIC, -Ă, ebraici, -e, adj. Care aparţine vechilor evrei, care se referă la vechii evrei. EBRIETATE- s. f. (Mai ales în e x p r. stare de ebrietate) Starea celui beat, beţie. Trei inşi care aveau aerul a fi intr-o stare de ebrietate patentă... i-au tăiat drumul. caraGiale, o. II 95. F i g. Tustrei erau veseli, in una din acele stări de ebrietate sufletească, cînd rîsid parcă e in aer şi te îmbată ca un miros tare. yi.MîuŢa, o. a. iii 48. EBULIOMÉTRU, ebuliometre, s. n. Aparat care serveşte la determinarea concentraţiei alcoolice a unui lichid (mai ales a vinului) prin stabilirea punctului Iui de fierbere. EBULÎŢIE s. f. (Fiz.) Fierbere. ECARISAJ s. n. Operaţie de stîrpire a cîinilor vagabonzi. ECARISĂRE s. f. Operaţie de tăiere a buştenilor pentru a se obţine piese dè lemn prismatice, de secţiune pătrată sau dreptunghiulară (grinzi, rigle etc.). ECARISÂT, -A, ecarisaţi, -te, adj. (Despre lemne, buşteni etc.) Tăiat în formă prismatică. ECARTAMÉNT, ecartamente, s. n. Distanţa dintre urmele lăsate pe teren de roţile aceleiaşi osii a unui vehicul. Ecartament de cale ferată — distanţa dintre feţele interioare ale celor două şine ale căii ferate. ÉCARTÉ s. n. (Rar) Numele unui joc de cărţi între două persoane. începu să joace cu mătuşe-sa ecarte. DUMITRIU, B. F. 41. ECHÉR, echere, s. n. (Geom.) 1. Instrument de lemn, de metal sau de celuloid, de obicei în formă de triunghi dreptunghi, folosit la trasarea paralelelor, la desenarea şi verificarea unghiurilor drepte şi pentru ridicarea - de perpendiculare. 2. Instrument topografic folosit la trasarea unei direcţii care să facă un anumit unghi cu o direcţie dată. ECJHDISTÂNT, -Ă, echidistanţi, -te, adj. (Geom. ; despre puncte, drepte, planuri etc. ; de obicei la pl.) Care se află la distanţe egale faţă de un punct, de o dreaptă ori de un plan. Punct echidistant intre două planuri. ECHIDISTANŢĂ, echidistanţe, s. f. (Top.) Diferenţa constantă de înălţime dintre două suprafeţe de nivel. . ECHILATERAL, -Ă, echilaterali, -e, adj. (Geom., despre poligoane) Care are toate laturile de aceeaşi-lungime. ECHILEBRĂ, echilibrez, vb. I. T r a n z. A pune, a ţine, a aduce în stare de echilibru; a cumpăni. Forţa A poate echilibra forţa B. <$■ Refl. Ca să se echilibreze, mă apuca de braţ. rBRĂn,EANU, a. 156. + (Cu privire la valori, preţuri, bugete etc.) A face ca două lucruri să fie în proporţie justă unul faţă de altul. Am echilibrat cheltuielile ¡i veniturile. ECHILIBRĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) echilibra; cumpănire. 13 ECHILIBRAT — 194 — ECHITABIL ECHILIBRAT, -Ă, echilibraţi, -te, adj. 1. Care se află în stare de echilibru; cumpănit. Cîntarele trebuie să fie perfect echilibrate pentru a cîntări bine. (Despre buget) Care are suma totală a veniturilor egală cu suma totală a cheltuielilor. 2. Fig. (Despre oameni)Cumpănit,ponderat, cu măsură. ECHILIBRÎST, -Ă, echilibraţi, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu echilibristica. Acrobaţii echili-bri§ti... ne-att oferit un număr cu totul neobişnuit, in care cele mai anevoioase figuri acrobatice, cerind mari eforturi fizice, au fost executate cu o uşurinţă şi o artă care amintesc de balet. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2752. ECHILIBRISTICĂ, echilibristici, s. f. Arta de a păstra echilibrul în diferite poziţii sau mişcări dificile ale corpului (mersul pe frînghie etc.). Atît de mult noroi era, că oamenii făceau o foarte complicată echilibristică. PAS, 7.. i 107. Un catarg de brad pe care, cu ani in urmă, apa crescută l-a lăsat in curmezişul albiei... Nu e o punte, e un prilej de echilibristică. SADOVEANU, V. F. 114. <')> Fig. Dar in general, toate aceste speculaţiuni înalte sint o echilibristică intelectuală. gherEA, st. cr. n 34. ECHILIBRU, echilibre, s. n. 1. Situaţie a . unui corp asupra căruia se exercită forţe care nu-i schimbă starea de mişcare. Păstrarea echilibrului şi a poziţiei normale a corpului.. . depind de integritatea bulbului, a cerebelului şi a altor regiuni ale creierului. ANATOMIA 200. Pe grilaj, în echilibru, se prelingea o pisică de culoarea fumului de ţigară, c. PETRESCU, î. I 21. Cind văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălicni. HOOA.Ş, M. N. 93. Echilibru stabil = stare de echilibru a unui corp care se restabileşte după ce a fost perturbată puţin. Echilibru instabil (nestabil sau labil) = stare de echilibru a unui corp care nu se mai restabileşte după ce a fost perturbată. <ţ> E x p r. A-şi pierde echilibrul = a fi pe punctul de a cădea, de a se prăbuşi. 2. Proprietate a anumitor sisteme de forţe de a nu schimba starea de mişcare a unui corp rigid asupra căreia se exercită. 3. Fig. Stare de linişte, de armonie, de stabilitate între diferite situaţii, stări psihice etc. Echilibru sufletesc. Echilibru bugetar = stare a unui buget în care veniturile sînt egale cu cheltuielile. ECHBHÎZĂ, echimoze, s. f. (Med.) Pată vînătă care apare pe piele din cauza unei revărsări de sînge în ţesuturile subcutanate, fiind provocată de o lovitură, o zdrobire a ţesuturilor etc.; vînătaie. ECBINOCOC, echinococi, s. m. Specie de tenie,"'Care se dezvoltă parazitar în corpul cîinelui (Taenia echino-coccus). -4- Chist provocat de larva acestei specii de tenie în ficatul, plămînul, creierul etc. animalelor sau ale omului; chist hidatic. ECHINOCŢIU, echinocţii, s. n. (Astron.) Fiecare dintre cele două momente ale anului (primăvara în jurul lui 21 martie, toamna în jurul lui 23 septembrie), cînd soarele se găseşte pe ecuatorul ceresc şi cînd durata zilei este egală cu a nopţii. — Variante : cchin6x, echinoxuri (BOGZA, c. O. 381), echin6ptiu' (c. petrescu, î. ii 129) s. n. ECHIKODÎRM, echinoderme, s. n. Animal marin nevertebrat cu simetrie radiară şi avînd un schelet extern calcaros secretat de ţesutul dermic. Steaua de mare este un echinoderm. -+■ (La pl.) încrengătură din care face parte acest animal. ECHIN<3pŢIU s. n. v. ecliinoctiu. ECHES'OX s. n. v. echinocţiu. EC1IINOXIĂL, -Ă, echinoxiali, -e, adj. Care are legătură cu echinocţiul, relativ la echinocţiu. Puncte echinoxiale. ECKDPĂ, cchipez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la o navă, o armată, un soldat etc.) A înzestra cu cele necesare în vederea unei acţiuni, a unei călătorii etc. Echi-paţi-mă... că plec la bătălie. P. zamfirESCU, r. 65. Refl. S-a echipat pentru excursie. ECfflPĂGIU s. n. v. echipaj. ECHIPÂJ, echipaje, s. n. 1. întregul personal care face serviciu pe o navă, pe un avion, pe un tanc etc. Găseau că signor Pietro este prea aspru cil echipajul. CAMII, PETRESCU, T. n 181. în dreptul Rusciucului, trase-răm către un vapor otoman de război, ne îmbarcă în el şi ne dete în a noastră dispoziţie vasul, iar pe noi în garda oamenilor de echipaj. bolintinEanu, o. 264. 2. (Ieşit din uz) Trăsură cu caii înhămaţi. Echipajul şi omul cel călare trecură ca un fulger pe lingă mine. ALECSANDRI, C. 116. — Pl. şi: echipajuri (EMINESCU, o. i 61).— Variantă: echipăgiu, echipagii (c. petrescu, s. 167, negruzzi, s. I 37), s: n. ECHIPAJMENT, echipamente, s. n. 1. Ansamblul obiectelor necesare pentru a echipa pe cineva. Ţras după o uşă scoasă din balamale, dezbrăcă echipamentul statului, îl puse de o parte, îşi îmbrăcă hainele de-acasă. camilar, n. n 375. Toţi ăştia îl socotesc pe dinsul un terchea-berchea ! Cînd va avea ce-i lipseşte, adică tot echipamentul, să vedem dacă n-au să-l privească cu respect, sadoveanu, p. M. 158. Turei avea tot echipamentul unui încercat automobilist. c. petrescu, a. 313. <0. (Mii.) Echipament de campanie = echipament purtat de militari în război sau la exerciţii. îşi pregătise... un rînd de straie... schimburi. .. un modest dar rezistent echipament de campanie. c. petrescu, c. v. 30. (învechit) Micul echipament = totalitatea obiectelor care formau rufăria de corp a unui militar. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese şi dispozitive ataşate unei instalaţii, unei maşini etc. pentru a-i asigura funcţionarea în bune condiţii. ECHIL'ĂRE s. f. Acţiunea de a (se) echipa. ECHEPĂT, -Ă, echipaţi, -te, adj. Prevăzut, înzestrat cu echipamentul necesar. Grupul celor patru se întorcea echipat de la pescuit, camil petrescu, n. 88. + (Despre soldaţi) Care poartă echipament de campanie. L-am văzut echipat în noaptea plecării de la 14 august, sahia, n. 22. Care este înzestrat cu dispozitivele şi instrumentele necesare pentru o bună funcţionare. Tun echipat. Tanc echipat. ECHÎPĂ, echipe, s. f. (De obicei cu determinări indicînd domeniul de activitate sau calitatea participanţilor) Grup de oameni care, sub conducerea unui şef, îndeplinesc în acelaşi timp o muncă sau o acţiune comună. Dansurile noi-prezentate de echipele artistice de amatori ridică o serie de probleme deosebit de importante a căror rezolvare va duce in viitor la dezvoltarea noului in coregrafia noastră. CONTEMPORANUiv, S. n, 1953, nr. 373, 2/2. Era în fruntea întrecerii pe echipă. DIJMitriu, v. I,. 123. O echipă de muncitori a înaintat pe punţile de lemn. Sahxa, n. 34. <ţ> Echipă volantă v. volant. Spirit de echipă = sentiment de solidaritate dezvoltat între membrii aceluiaşi grup. + (Sport) Grup de sportivi constituit într-o anumită formaţie, care activează într-o ramură a sportului. Echipa de fotbal. a R.P.R. ECHIPIER, echipieri, s. m. Membru al unei echipe de lucru sau de sport. — Pronunţat: -pi-er. ECHITĂBIL, -Ă, echitabili, -e, adj. (Despre acţiuni, despre idei etc.) întemeiat pe dreptate, pe adevăr; just, drept, nepărtinitor. Faptă echitabilă, a Pentru lichidarea ECHITATE — 195 — ECONOM echitabilă a socotelelor noastre, voi trece cit mai curind pe la dv. Caragiale, O. vil 233. ECHITATE s. f. Dreptate; nepărtinire. Acela ce işi împlineşte datoriile fără a ţinti la vreun interes, numai pentru amorul binelui şi al echităţii, este fără pată. bouiac, o. 35. ECniTÂŢIE s. f. (Sport; franţuzism) Călărie. ECHIVALA, echivalez, vb. I. I n t r a n z. (Construit cu prep. «cu») A avea aceeaşi valoare cu altceva sau altcineva; a fi egal. Fapta aceasta echivalează cu un act de eroism. □ Absolvenţii Şcolii superioare de partid vor primi o diplomă de absolvire a Şcolii superioare de partid care echivalează cu diploma de absolvire a învăţămîntidui superior de stat. lupta de clasă, 1953, nr. 9, 17. T r a n z. (Cu privire la o diplomă, un act, un examen etc.) Comisia mi-a echivalat diploma de bacalaureat comercial cu cea de liceu. ECHIVALARE s. f. Acţiunea de a echivala. ECHIVALENT, -A, echivalenţi, -te, adj. Care este de aceeaşi valoare-sau de aceeaşi semnificaţie cu altceva. (Substantivat) Rlsul e o creştere de energie, ¡i, ori de unde ne-ar veni, îl plătim cu un echivalent din simpatia noastră. vlahuţă, o. a. iii 69.. -4- (Despre cuvinte, expresii etc.) Care are acelaşi sens cu altul. V. sinonim. Cuvintele «nean şi « zăpadă» sînt cuvinte echivalente. + (Despre figuri geometrice) Care are aceeaşi arie cu altă figură, fară ca la suprapunere să coincidă. ECillVAUfilSŢĂ, echivalenţe, s. f. 1. Egalitate de valoare; calitate a ceea ce este echivalent. Numai expresia de echivalenţă a unor mărfuri diferite face să apară caracterul specific al muncii creatoare de valoare, marx, c. i 82. 2. (în vechea organizare a învăţămîntului) Examen necesar pentru obţinerea echivalării unei diplome. ECHIVOC1, echivocuri, s. n. Expresie, atitudine, situaţie neclară, ambiguă, care se poate înţelege în mai multe feluri. ECHIVOC2, -A, echivoci, -e, adj. (Despre un cuvînt sau o expresie) Care se poate înţelege în mai multe chipuri, cu două înţelesuri, ambiguu. + Care conţine o notă necuviincioasă. + (Despre o atitudine, un fapt, o privire etc.) Care dă de bănuit, îndoielnic, suspect. Tulpină schimbă cu Ema o privire echivocă, camil petrescu, T. n 13. ECHO s. n. v. ecou. ECLAMPSÎE, eclampsii, s. f. (Med.) Boală a lăuzelor şi gravidelor, manifestată prin pierderea cunoştinţei, accese de crampe şi convulsiuni. Eclampsie puerilă — boală care apare la copii datorită unei tulburări în funcţiile glandei tiroide, manifestîndu-se cu stări convulsive şi de leşin. ECLATANT, -Ă, eclatanţi, -te, adj. (Franţuzism) Care impresionează puternic, care produce vîlvă, care are răsunet. Aştept nerăbdător o eclatantă confirmare a primirii acestor rînduri. caragiale, ' o'. vii 105. eclatOr, eclatoare, s. n. Aparat electric format din doi electrozi la distanţă reglabilă unul de altul, între care se produce o descărcare electrică dacă tensiunea dintre ei depăşeşte o anumită valoare. ECLECTIC, -A, eclectici, -e, adj. Care .se află pe poziţiile eclectismului,, care combină neprincipial şi mecanic, concepţii diferite, incompatibile una cu alta. (Substantivat) Oricit de capabil ar fi un om, dacă nu-şi va elabora o concepţie filozofică marxist-leninistă, riguroasă şi armonioasă, el nu va fi, în cel mai bun caz, decît un eclectic. LUPTA DE clasă, 1953, nr. 3-4, 118. ECLECTISM s. n. îmbinare neprincipială, mecanică a unor puncte de vedEre sau concepţii diferite, incompatibile, eterogene; lipsă de consecvenţă în convingeri, în teorii. eclerOr, 1 eclerori, s. m. (Mii.; învechit) Militar trimis înaintea unei unităţi militare ca să cerceteze locurile sau să observe mişcările inamicului; cercetaş. ECLEZIARH, ecleziarhi, s. m. Cleric care are în grija sa rînduiala serviciului religios într-o biserică sau mănăstire. ECLEZIASTIC, -A, ecleziastici, -e, adj. Privitor la biserică sau la cler, care aparţine bisericii sau clerului; bisericesc; Literatură biblică şi ecleziastică, odobescu, S. n 73. ECLnn&TRU, eclimetre, s. n. (Top.) Instrument care serveşte la determinarea distanţei zenitale a unui obiect sau a diferenţei de nivel dintre două puncte date. ECLIPSA, eclipsez, vb. I. T r a n z. 1. (Astron.; numai la pers. 3) A întuneca total sau parţial un corp ceresc, interpunîndu-se fie în .calea razelor lui de lumină, fie între acel corp şi soare. Luna eclipsează soarele. 2. F i g. A pune, a lăsa în umbră, a întuneca, a umbri, a întrece, a depăşi, -f- Refl. A dispărea, a se ascunde, a rămîne în umbră. De mult s-a eclipsat slava ta. negruzzi, s. n 48. + Refl. (în glumă) A se face nevăzut, a pleca pe furiş, a dispărea fără urmă, a o şterge. — Prez. conj. pers. 3 sg. şi: (neobişnuit) să eclipse: (ALECSANDRI, p. II 253). — Variantă: (învechit) eclipsf (negruzzi, s. m 168) vb. IV. ECLIPSARE s. f. Faptul de a (se) eclipsa. ECLIPSAT, -A, eclipsaţi, -te, adj. (Despre corpuri cereşti) Intrat în eclipsă. + F i g. (Despre oameni, acţiuni etc.) Pus în umbră, depăşit. ECLÎPSA, eclipse, s. f. 1. (Astron.) întunecare temporară, dispariţie totală sau parţială a imaginii unui corp ceresc ca urmare a acoperirii lui de către alt astru sau a intrării lui în umbra altui corp ceresc. Eclipsă de soare — întunecare temporară a soarelui cauzată de interpunerea lunii între pămîrit şi soare. Eclipsă de lună = întunecare temporară a lunii cauzată de interpunerea pămîntului între soare şi lună. 2. F i g. întunecare temporară a conştiinţei, pierdere momentană a facultăţilor mintale. Toţi trecuseră prin eclipsele plăcute ale somnului. sadovEanu, z. c. 42. ECLIPSÎ vb. IV v. eclipsa. ECLÎPTIC, -A, ecliptici, -e, adj. (Astron.; numai în e x p r.) Coordonate ecliptice = longitudinea şi latitudinea cerească. ECLÎPTTCĂ, ecliptice, s. f. (Astron.) Orbita aparentă descrisă de soare în mişcarea lui anuală aparentă pe sfera cerească. ECLÎSA, eclise, s. f. 1. (Tehn.) Piesă plată de metal, de lemn etc. cu care se înnădesc două piese în prelungire. 2. (Muz. ; la pl.) Pereţii laterali care susţin cele două feţe ale unui instrument de coarde. ECLtîZĂ, ecluze, s. f. Construcţie executată pe traseul unei căi de comunicaţie pe apă pentru a permite trecerea navelor dintr-o porţiune a traseului cu nivel de apă mai înalt, în altă porţiune cu nivel de apă mai coborît şi invers; constă dintr-un bazin măre de piatră cu porţi mobile pentru reţinerea sau evacuarea apei, după nevoie. ECONOM1, -OAmA, economi, -oame, adj. (Despre oameni) Care face economii* .'cumpănit în cheltuieli, ECONOM — 196 — ECOSEZ strîngător, păstrător, cumpătat, nerisipitor. Amîtidoi, harnici şi economi, munceau şi puneau şi cite ceva deoparte. BUJOR, S. 36. Cu cit egumenul este econom, cu atita frăţesc u e risipitor. NEGRUZZI, S. I 313. 4-(Peiorativ) Zgîrcit, cărpănos, avar. Văzind că musafirul nu mai plcacă, şi cum gazda sa era şi cam econoamă, se vorbeau mereu intre dinşii (om şi nevastă) cam ce să facă să scape de musafir. ŞEz. vii 89. ECONOM2, -OĂMĂ, economi, -oame, s. m. şi f. (Ieşit din uz) Persoană însărcinată cu administrarea unei instituţii, a unui internat, a averii cuiva etc. V. administrator. Cit te fericesc că ai întilnit... pe acest vrednic econom. GALACTION, o. I 239. — Variantă: icon6m, -ofimă (contemporanul, in 616) s. m. şi f. ECONOMĂT, economăte, s. n. (Ieşit din uz) Magazin care aproviziona pe salariaţii unei instituţii sau unei întreprinderi. De ce nu era obligat patronatul să facă economăte,-să înfiinţeze cantine? PAS, z. IV 48. ECONOMIC, -A, economici, -e, adj. 1. Care se referă la economie(1), din domeniul economiei (1); carepriveşte producţia. înfăptuirea măsurilor economice tinzîndla ridica-rea nivelului de trai al oamenilor muncii impune sfaturilor populare să acorde o foarte mare atenţie intensificării schimbului între oraş şi sat.. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2835.<$> Geografie economică = parte a geografiei care studiază activitatea economică a societăţii omeneşti în diferite condiţii sociale şi de clasă şi cercetează fenomenele economice, ţinînd seamă de răspîndirea lor geografică. (Substantivat) Economicul şi politicul formează un tot indisolubil. 2. Care cere puţine cheltuieli, care restrînge cheltuielile, care dă ocazia să economiseşti ceva, care permite economii. Dincolo de intrare, spre maidanul cu basculă, era un birt economic, cu şopron de seînduri, sub care mîncau, la prînz şi seara, căruţaşii, hamalii de la magaziile gării §i sacagii. G. m. ZAMFIRESCU, M. D. i 15. (Adverbial) Cu gaze naturale locuinţele se încălzesc economic. ECONOMICÎSC, -EĂSCĂ, economiceşli, adj. (învechit şi popular) Economic (1). Să punem priceperea noastră in cele economiceşli şi dincolo de Carpaţi. VORNIC, p. 38. ECONOMICOS, -OĂSĂ, economicoşi, -oase, adj. Care cere cheltuieli modeste, care permite economii; economic (2). ECONOMÎE, (2, 3) economii, s. f. 1. Totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a forţelor de producţie ale societăţii dintr-o anumită epocă. [Suprastructura] este legată de producţie numai indirect, prin intermediul economiei, prin intermediul bazei. STalin, probl. IJNC.V. 10. <0- Economie politică = ştiinţa care studiază legile producţiei sociale şi ale repartiţiei bunurilor materiale pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii omeneşti. Economia politică nu se ocupă de «producţie », ci de. relaţiile sociale de producţie dintre oameni, de orînduirea socială a producţiei. I.KNIN, o.în 41. Economie naţională = ansamblul relaţiilor economice dintr-o ţară. Creşterea vitelor constituie una din principalele ramuri ale agriculturii şi are un rol de seamă în întreaga economie naţională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2785. Economie socialistă = sistem economic bazat pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, pe colaborarea şi ajutorul reciproc al oamenilor eliberaţi de exploatare şi pe repartizarea produselor după cantitatea şi calitatea muncii depuse. Economie capitalistă = sistem economic caracterizat prin proprietate capitalistă şi privată asupra mijloacelor de producţie şi exploatarea muncii salariate de către capitalişti în vederea obţinerii plusvalorii. Eco- nomie naturală = economie în care se produce direct pentru consum, fără intermediul schimbului, produsele neîmbrăcînd forma marfă. -în epoca economiei naturale, ţăranul era aservit de proprietarul de pămînt, el muncea tiu pentru sine, ci pentru boier, pentru minăstire, pentru moşier. LENIN, O. I 421. 2. (în opoziţie cu risipă) Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau băneşti, limitare la strictul necesar în cheltuieli, cumpătare, chibzuială, măsură. Regimul de economii înseamnă o luptă hotărită şi continuă împotriva risipei, înseamnă înlăturarea cheltuielilor neproductive. contemporanul, s. ii, 1952, nr. 285, 2/2. A mai stat o lună, a făcut economie şi-a venit la Bucureşti. vlahuţă, o. a. iii 80. Cu mica leafă ce avea... şi mai ales cu o mare cumpăneală şi economie îşi ţinea casa. ne-gruzzi, s. i 333. «0* F i g. Economie de timp. + (Ironic) Zgîrcenie, avariţie; calicie. 3. (Concretizat, mai ales la pl.) Bani agonisiţi şi păstraţi pentru satisfacerea anumitor trebuinţe. Se în-tîmpla să aibă... tocmai o mie de franci de economii. GalacTion, o. i 177. Sînt bani la sindicat, economii. SAIUA, N. 41. 4. întocmire, orînduire a planului - sau a părţilor unei lucrări, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziţie. Scriitond... dînd la o parte tot ce poate fi balast in economia prozei sale, îşi -construieşte cu meşteşug eroii şi evenimentele, contemporanul, s. n, 1949, nr. 160, 2/5. Femeia din « Păcat »... trebuia numaidecît să fie simpatică, pentru economia nuvelei. ibrXileanu, sp. cr. 246. — Variantă : (învechit) iconomie (golescu, î. 65, ko-gălniceanu, s. 111) s. f. ECONOMISI, economisesc, vb. IV. T r a n z. (în opoziţie cu risipi) A face economie, a cheltui cu chibzuială, socotit; a pune (bani) deoparte. Chibzuit, în ¡ase luni îşi pregătise din leafa de copist la tribunal economisită pînă la ultimul ban, un rînd de straie, c. petrescu, c. v. 30. + F i g. A nu risipi, a scuti. Economisind vorba, Ion Ozun făcu un gest modest, c. petrescu, c. v. 125. ECONOMISIRE, economisiri, s. f. Faptul de a' econom i s i. Cointeresarea materială a muncitorilor şi tehnicienilor pentru economisirea materiilor prime şi a materialelor... asigură creşterea productivităţii muncii, reducerea preţului de cost. CONTEMPORANUL, S, II, 1954, nr. 353, 2/5. ECONOMISM s. n. Curent oportunist în sînul mişcării muncitoreşti, care, propagînd ploconirea în faţa spontaneităţii mişcării muncitoreşti, neagă rolul conducător al partidului clasei muncitoare şi al teoriei revoluţionare, considerînd că clasa muncitoare trebuie să ducă numai lupta economică, lupta politică lăsînd-o în seama burgheziei ; a apărut la sfîrşitul secolului al XlX-lea în unele ţări din Europa precum şi în Rusia, unde a fost combătut şi zdrobit de Lenin. ECONOMIST1, economişti, s. m. Adept al curentului oportunist al economismului. ECONOMIST2, -Ă, economişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu cercetări în domeniul ştiinţelor economice. economiz<3r, economizoare, s. n. 1. Instalaţie pentru încălzirea apei înainte de a pătrunde în căldarea de abur; preîncălzitor de apă. 2. Dispozitiv adaptat la carburatorul unui motor cu explozie pentru reducerea consumului de combustibil. ECOSfiZ adj. invar. (Despre ţesături, piese de îmbrăcăminte etc.) Care prezintă un ansamblu de carouri mari în culori vii, deosebite de culoarea fondului. ECOU — 197 — EDEC EG'OU, ecouri, s. n. 1. (Fiz.) Fenomenul de reflectare a sunetelor pe o suprafaţă, discontinuă. Se face mai albastru-adincul... mai viu al stîncilor ecou. macedonski, o. I 63. + Unde sonore, sunete reflectate de o suprafaţă de discontinuitate şi ajunse îlîtr-un punct de unde pot fi percepute distinct în raport cu undele directe (primare). Văile toate răsună de metalice şi asurzitoare ecouri, bogza, c.o.l 70. Paşii, pe lespezi reci, deşteptară ecouri prelungi. Sado-veanu, 0.1293. Un şuier lung... trezeşte somnul codrilor, toată valea auieşte de-un ecou frumos, muzical. vlahuţX.o. a. iii 33. ■§> F i g. Să spună comandatura că ne facem ecoul nemulţumirilor şi încurajăm răzvrătirea? pas, z. in 157. 2. F i g. Răsunet, vîlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. Luptele revoluţionare din Rusia (răscoalele ţăranilor din Rusia conduse de Pugacev) şi influenţa revoluţiei burgheze din Franţa au avut ecouri in ţara noastră. IST. R.P.R. 244. în toate flamurile dimineţii, în toate adevărurile vieţii, în tot ce e freamăt puternic şi nou Răzbate, străbate măreţul ecou Al zilei măreţe, ce-n veci nu va trece : Noiembrie şapte din şaptesprezece! deşltu, G. 46. Problemele discutate... au avut ecou mondial. SAHIA, U.R.S.S. 158. — Variante: (învechit) echó (odobescu, s. iii 36), chó (negruzzi, s. i 154) s. n. ECPAIÁ, ccpaielc, s. f. (Turcism învechit) Personalul din serviciul unui mare demnitar. V. suită, alai. ■+•Tagmă, grupare socială privilegiată. Unul de-ai noştri... să intre in ecpaiaua senatorlîcului. ai,Ecsandri, T. 1234. ECRĂN, ecrane, s. n. 1. Suprafaţă albă de pînză, de hîrtie etc. întinsă vertical, pe care se proiectează imaginile de la un eparat de proiecţie; p. e x t. cinematograf. Transpunerea pe ecran a creaţiilor din domeniul dramei, operei şi coregrafiei a dat naştere unui nou gen al artei cinematografice, filmul-spectacol. contemporaniiI,, S. II, 1953, nr. 342, 4/1. Zidurile clădirilor... au fost transformate în ecrane de cinematograf unde s-au rulat filme gratis. SAHIA, U.R.S.S. 27. 2. (Tehn.) Perete sau înveliş de protecţie contra anumitor acţiuni fizice : acustice, optice, electrice, magnetice etc. ECRÉM, ecremi, s. m. (Turcism învechit; numai în e x p r.) Serdar-ecrem v. s e r d a r. ECRUISĂJ, ecruisaje, s. n. Stare a unui metal sau a unui aliaj solid ale cărui proprietăţi au fost modificate prin deformaţii plastice la o temperatură inferioară temperaturii de recristalizare. — Pronunţat: -cru-i-, ECRUISĂT, -Ă, ecruisaţi, -te, adj. (Despre un metal sau un aliaj) în stare de ecruisaj. — Pronunţat: -cru-i-, ECTÉNIE, ectenii, s. f. (în biserica ortodoxă) Şir de rugăciuni scurte rostite de preot sau de diacon în cursul unui serviciu religios. Şi popi, şirag, cădelni-ţtnd, Citeau ectenii de comind. coşbuc, r. i 149. ECT0DÉRM, ectoderme, s. n. învelişul extern al embrionului în stadiile embrionare începînd cu stadiul de gastrulă. + Tegumentul extern al animalelor celente-rate. ECTODÉRMC, -Ă, ectodermici, -e, adj.-Care ţine de ectoderm, referitor la ectoderm. Sistemul nervos este de origine ectodermică. ECTOPLASMĂ, ectoplasme, s. f. Zonă periferică a protoplasmei celulare. ECUATÓR s. n. Cercul mare după care suprafaţa unei sfere este intersectată de planul care trece prin centrul sferei şi este perpendicular pe axa polilor ei. •4- (Geogr.) Cerc imaginar '(determinat de un plan situat Ia egală depărtare de cei doi poli ai pămîntului şi perpendicular pe axa lor) reprezentînd cel mai mare cerc paralel şi împărţind pămîntul în două emisfere. Zonă care se întinde pînă la cîteva grade latitudine nord şi sud de acest cerc; zonă ecuatorială. La ecuator plouă in fiecare zi. + (Astron.; în expr.) Ecuator ceresc = cercul mare al sferei cereşti, perpendicular pe linia polilor pămîntului şi în al cărui plan se găseşte ecuatorul pămîntesc. — Pronunţat:’-cu-a-. ECUATORIĂI, -ă, ecuatoriali, -e, adj. Care ţine de ecuator, care aparţine ecuatorului; specific, caracteristic ecuatorului. Am visat că eram. .. intr-o pădure... ecuatorială. C. PETRESCU, î. II 50. F i g. Ne transportă în lumea... formelor ideale, in edenul culorilor, strălucirilor, demetrescu, o. 181. 4- F i g. Loc plăcut, încîntător, în care viaţa este foarte uşoară şi plăcută. Unde ziua-i albă, noaptea înstelată, Şi-aerul bea dulce roua după crin. O, eden al lumii! faţa ta curată Cu atît ne-ncîntă, cu cit te privim. bolinTineanu, o. 99. EDÍCT, edicte, s. n. (în Roma antică) Act prin care cei numiţi într-o magistratură arătau activitatea lor trecută şi anunţau programul de activitate viitoare, adesea sub formă de norme juridice. (în dreptul feudal) Act emis de in monarh prin care statornicea norme imperative, de. obicei ( cu privire la o singură problemă. Edictul din Nantes de la 1598. EDÍCUL, edicide, s. n. 1. Construcţie mică- şi uşoară (de obicei în grădini, în parcuri). V. căsuţă, chioşc. Construcţie care adăposteştei de intemperii o lucrare de artă. 2. Nişă într-o încăpere funerară pentru portretele morţilor sau pentru urnele funerare. EDIFICĂ, edific, vb. I. T r a n z. 1. A zidi, a construi,, a clădi. ' , i \ , 2. A lămuri. <§■ R e f 1. S-a edificat asupra acestui, lucru. ' EDIFICARE s. f. Acţiunea de a (se) edifica. 1. Construire, zidire, clădire. <ţ>F i g. Ştiinţa gramaticală îndatora pe rominii învăţaţi... a lucra la edificarea codului viitor ■ a gramaticii romîne. RUSSO, S. 60. 2. Informare, lămurire. M-am hotărît s-o scriu eu pentru edificarea istoricilor noştri, angiiel, pr. 178.' i JEDHTCATÓR, -OĂIÎE, edificatori, -oare, adj. Care îţi dă posibilitatea să te lămureşti, care te lămureşte. EDIFÍCIU, edificii, s. n. Clădire mare, construcţie impunătoare. Se întinde oraşul cu edificiile lui driaşe, STancu,'u.R.S.S. 17. Afară de Acropolis, se văd’ruinele unui teatru; aproape de acest teatru se vede un alt'templu ruinat, precum ¡i mai multe alte edificii, bolintineanu, o/ 306. . ’ EDÍL, edili, s. m. (învechit) Persoană care face, parte din conducerea , treburilor, unui oraş. , . EDILITAR, -Ă, edilitari, -e, adj.’ Privitor la administraţia unei aşezări omeneşti, la lucrările de folos public ale unei aşezări omeneşti. -V. u r b a n i.s t i c. S-au executat importante lucrări edilitare, ‘ dé• înfrumuseţare á oraşelor. rez. hot. i 297. ' <:'.■■■ ‘ EDILTTÄTE s/ f. îngrijirea edificiilor şi lucrărilor de interes public ale unei aşezări omeneşti; înzestrarea cu astfel de edificii şi lucrări. + Ştiinţa şi tehnica executării şi întreţinerii lucrărilor de interes public. EDITĂ, editez, vb. I. T r a n z. 1. (Subiecţii! este o editură sau o persoană) A efectua lucrările de tipărire şi răspîndire a unei publicaţii (carte, revistă etc.). Au fost editate unele creaţii literare valoroase, care au adus un aport real în opera de culturalizare a maselor, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 374, 3/1. M. Kogălniceanu editează la Iaşi Dacia literară şi Arhiva romînească. ist. r.p.r. 316. 2. (Subiectul este un om de ştiinţă sau un colectiv ştiinţific) A stabili şi a publica (de obicei cu adnotaţii critice şi explicative) textul unei opere literare, al unor documente etc. Academia R.P.R. editează o colecţie de documente privitoare la istoria Romîniei. a Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? russo, s. 15. Dacă as fi poet... aş edita întîi mitologia romînă. id. ib. 16. EDITARE, editări, s. f. Acţiunea de a edita (o operă literară, politică, ştiinţifică etc.); tipărire, publicare. Editarea operelor lui M. Sadoveanu. EDIT0R, -oâre, editori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care se ocupă cu stabilirea textului, adnotarea şi publicarea operelor unui autor. Kogălniceanu este primul editor al letopiseţelor romîneşti. 2, Persoană care se ocupă cu tipărirea şi difuzarea unor opere. EDITORIĂI, -Ă, editoriali, -e, adj. 1. Care e în legătură cu editarea publicaţiilor, de editură, al unei edituri. Avîntul vertiginos al producţiei noastre editoriale in domeniul ştiinţei şi tehnicii — expresie a capacităţii de creaţie a oamenilor noştri de ştiinţă, a geniului creator, al poporului nostru — este strîns legat de cunoaşterea'şi aplicarea cuceririlor ştiinţei sovietice, contemporanul, S.’ii, 1953, nr. 368, 1/6. : ■ . ■■ ■ • 2. (Despre articole din presă) Care exprimă părerea conducerii unei publicaţii faţă de o problemă actuală. <$>■ (Substantivat) Editorialul revistei «Luptă de clasă». — Pronunţat: -ri-al. EDITURĂ, edituri, s. f. întreprindere care editează cărţi, publicaţii periodice, opere muzicale, imprimate etc. Editura Academiei R.P.R. EDÎŢIE, ediţii, s. f. 1. Totalitatea exemplarelor unei opere literare, ştiinţifice etc. tipărite prin folosirea ace-, luiaşi zaţ tipografic. Editura de stat pentru literatură şi artă a înscris în programul său tipărirea, in . colecţia «Biblioteca pentru toţi», a unei ediţii de « Opere alese» de Al. Vlahuţă, in trei volume.' contemporanul; r S. n, 1953, nr. 324, 3/3.’ Opera [lui Puşkin] .. 7 a fost tipărită în numeroase ediţii, ediţii populare şi ediţii de lux, în sute şi sute de mii de exemplare. STancu, U.R.S.S.-109. Aş vrea să completez pe « Rostoganu o şi să fac o ediţie frumoasă. caragialE, o. vii 12. •$> Ediţie critică v. .; c r i t i c. Ediţie princeps v. princeps. Ediţie specială v. special, -f- (Rar) Exemplar tipărit. O frumoasă ediţie a intîmplărilor lui Telemach. negruzzi, s. l 79. -V Versiune. Ediţia romînească a revistei sovietice « Timpuri noi» s-a bucurat de un mare succes in rîndurile publicului nostru. 2. Competiţie sportivă care face parte dintr-o serie periodică, stabilă. A IX-a ediţie a Jocurilor mondiale universitare de iarnă. — Variantă: (învechit) edi{iune (pronunţat -ţi-u-) (odobescu, s. i 371) s. f. EDIŢltJNE s. f. v. ediţie. EDUCĂ, educ, vb. I. T r a n z. A .influenţa în mod intenţionat, sistematic şi organizat dezvoltarea intelectuală, morală şi fizică a copiilor şi tineretului; a da creştere, a creşte. învăţătorul trebuie să educe pe elevi în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar, in spiritul luptei împotriva duşmanilor interni şi externi ai regimului de democraţie populară. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 459. Educîndu-i pe elevii săi în spiritul iubirii înflăcărate pentru patrie, in spiritul muncii, în spiritul EDUCARE — 199 — EFECTIV păcii, Makarenko a respins pacifismul inactiv, verbal, demobilizator, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 340, 5/6. Tinerele generaţiuni care le trec prin mină, cind vor deveni cetăţeni, vor fi perfect educate şi solid instruite şi vor face fala naţiunii. CARaGiale, o. ii 173. A ajuta pe cineva să dobîndească un nivel mai înalt de cunoştinţe (în domeniul profesional, ideologic, cultural). Organizaţiile de partid trebuie să educe membrii de partid astfel incit să asigure rolul de avangardă al comuniştilor în toate acţiunile iniţiate de partid. GBEORghiu-dej, art. cuv. 504. EDUCARE s. f. Acţiunea de aed u c a. V. educaţie. Titlul de Învăţător emerit se acordă pentju merite deosebite in munca de instruire şi educare a elevilor, czi Educarea maixist-leninistă a comuniştilor constituie obiectul unei griji deosebite a partidului. 50 ani exist. r.c.U.s. 44. Principalul ajutor al partidului in munca de educare a tineretului din şcoli îl constituie Uniunea Tineretului Muncitor. lupta de clasă, 1950, nr. 9-10, 51. EDUCATÎV, -A, educativi, -e, adj. Care contribuie la educaţia cuiva; privitor la educaţie, ; de educaţie. Metode educative. Scriere cu caracter, educativ, a Arta înţeleasă ca ideologie concretă are o mare putere educativă. contemporanul, s. n, 1955, nr. 343, 3/1. EDUCATOR1, -OARE, educatori, -oare, adj. Care «ducă. Rol educator. ' EDUCATOR2, -O ARE, educatori, -oarei s- m- şi f. Persoană cu o pregătire specială care se ocupă'de educaţia copiilor, a tineretului în instituţiile şcolare; învăţător, profesor. V. pedagog. -4- îndrumător* conducător. Partidul este educatorul de zi de zi al poporului muncitor, . Hdicînd necontenit nivelul politic, ideologic al maselor, fă-cîndu-le conştiente de adevăratele lor interese, ăezvoltîndu-le încrederea in forţele proprii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2029. •+ {Numai la f.) Persoană cu pregătire" specială Care se ocupă de educaţia copiilor de vîrstă preşcolară, încămine .şi in grădiniţe. Succesele pe care le-a dobîndit... în activitatea sa de educatoare se datoresc studierii şi însuşirii operelor pedagogice sovietice.'SCÎNTEIA, 1953, nr. 2842. EDUCAŢIE s. f. Influenţare sistematică şi conştientă a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice a copiilor şi a tineretului ¡ totalitatea metodelor folosite în vederea acestei activităţi pedagogice; creştere, bună •creştere; p. e x t. (adesea urmat de determinări) îndrumare, ajutor dat pentru creşterea nivelului ideologic, profesional, cultural. La baza concepţiei regimului de democraţie populară asupra învăţămîntului, asupra educaţiei tineretului, stă nu cultul morţii, ci cultul vieţii, cultul muncii ■creatoare, cultul luptei dîrse pentru fericirea poporului. Cheorghiu-dej, art. CUV. 456. îmi expune părerile ei sănătoase in privinţa educaţiei copiilor. caragiale, -o. n 164. <*> Expr. A face educaţia cuiva =a educa (pe cineva). Acu, de cind s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup de el; trebuie să-i fac educaţia. caragialE, o. ii 164. <$> Educaţie comu- nistă = educaţie în spiritul ataşamentului faţă de ■clasa muncitoare şi, al internaţionalismului proletar, cultivarea în masa de muncitori, ţărani şi intelectuali a -unei atitudini comuniste faţă de muncă, faţă de proprietatea socialistă. Comsomolul acordă o deosebită atenţie învăţământului şi educaţiei comuniste a tineretului, întăririi şi dezvoltării şcolii sovietice. lupta de clasă, 1950, nr. 9-10, 48. Educaţie fizică = dşzvoltare armonioasă a calităţilor fizice ale corpului omenesc prin exerciţii sistematice; totalitatea metodelor folosite în acest scop, •studierea şi practicarea lor ca formă de îrivăţămînt. V. gimnastică, sport. Educaţia fizică face parte integrantă din educaţia comunistă a oamenilor muncii. contemporanul, S. ii, 1953, nr. 302, 2/1. Urmau educaţia jizică pentru a se face maeştri de gimnastică, pas, z. i 262. — Variantă: (învechit) cducafuine (pronunţat -ţi-u-) (caragiale, o. n 91, alecsandri, t. i 262, negruzzi, s. i 109) s. f. EDUCAŢltLNE s. f. v. educaţie. EFÎB, efebi, s. m. Adolescent (în Grecia antică) făcînd parte dintr-un colegiu cu caracter mai ales militar. Zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui cîne. odobescu, s. iu 43. EPÎ1CT, efecte, s. n. 1. Ceea ce rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta ; rezultat, urmare, consecinţă a unei acţiuni, a unei situaţii. Kogălniceanu, A. Russo au făcut studii solide care nu vor fi fără efect în apariţia spiritului critic in Moldova, ibrăileanu, sp. cr. 30. Mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul « ruină » decît de efectele ei. vlahuţă, o. A. ni 42. Iaca frate-meu, zmeul... Posomorit e!... Efectul amorului, alecsandri, T. i 422. Expr. A-şi face efectul = a da rezultat. îi pune mina pe genunchi, cu o familiaritate care îşi făcea întotdeauna efectul, c. petrescu, c. v. 104. 2. Impresie produsă asupra cuiva de un obiect, de un fenomen sau de o persoană. Vorbea repede şi nervos, fără a se gîndi la efectul ce producea. D. zameirescu, _r. 12. Stă grav şi cugetă la efectul pe care trebuie să-l facă gravitatea asta a lui asupra spectatorilor, vi.aiiuţă, o. a. 450. Loc. adj. De efect = care impresionează, care produce o impresie puternică ; impresionant, spectaculos. Era ultimul punct al programului şi cel mai de efect, sahia, n. 66. Nu-i mai lipsea decît o încheiere de efect. rBbreanu, r. I 243. N-are stil îngrijit, nici fraze de efect. vlahuţX, o. A. II 25. <$> (Mii.) Tragere de efect = tragere prin care se obţine scopul propus (distrugere sau neutralizare). ■if- E x p r. A. face efect = a produce impresie, a impresiona. Neghina, atît de uricioasă în griu, face cel mai frumos efect ca gazon, negruzzi, S. i 96. -4- (Arte) Impresie (de obicei estetică) produsă prin fdiferite mijloace. Efectul comic rezultă din contrastul dintre pretenţii ori dintre aparenţele voite şi fapte. rBRXÎLEANU, s. 271. Şcolile decadente... se caracterizează prin: căutarea de efecte de formă, printr-un fond egoist şi printrro completă nepăsare de lumea din afară, ionescu-rion, c. 103. 3. (Concretizat, numai la pl.) Bunuri mobile, apar-ţinînd unei persoane sau unei instituţii. Era o frumuseţe cînd comisarul m-a întrebat dacă nu cumva fugarii au luat cu dinşii bani, scule ori alte efecte, slavici, o. i 385. + (Mii.; urmat adesea de determinări) îmbrăcăminte militară, echipament.. Unii concentraţi erau trjmişi pe la moşieri să muncească pămîntul. Slugăreau în ,izmene, ca să nu strice efectele cazone, pas, z. ii 178. Avea pe el nişte efecte militare vechi şi reformate, sadoveanu, P. M. 74. •4- (Fin.; în economia capitalistă; determinat adesea prin « comercial • sau « de comerţ ■>) Valoare negociabilă (emisă de obicei de stat). EFECTÎV1, efective, s. n. Numărul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate (în special dintr-o unitate militară). Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. CAMir, petrescu, u. n. 312. în faţa armatei turceşti de peste Dunăre, romînii puneau două corpuri de armată cu un efectiv de 50000 de oameni şi 180 de tunuri. D. zameirescu, r. 53. EFECTÎV2, -Ă, efectivi, -e, adj. Real, adevărat, în fapt. Nici o ţară capitalistă n-ar fi putut să acorde ţării noastre sau altei ţări de democraţie populară un ajutor atît de efectiv şi tehniceşte calificat ca acela pe care ni-l acordă Uniunea Sovietică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813. <$- (Adverbial) Numai in timp de pace se poate construi efectiv, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 185, 3/6. EFECTUA - 200 — EFUZIUNE EFECTUA, efectuez, vb. I. T r a n z. A Înfăptui, a săvîrşi, a realiza, a îndeplini, a executa. Ţărănimea muncitoare a efectuat in mai bune condiţiuni insămînţările şi arăturile adinei de toamnă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2836. — Pronunţat: -tu-a. EFECTUARE, efectuări, s. f. Acţiunea de a efectua; înfăptuire, săvîrşire, realizare, îndeplinire, executare. Institutele participă activ la proiectarea şi efectuarea traseurilor perdelelor forestiere. CONTEMPORANUL, s. n, 1950, nr. 185, 5/2. — Pronunţat: -tu-a-, EFEDRÎN s. f. Alcaloid solubil în alcool, în eter şi în cloroform, al cănii clorhidrat, solubil în apă, se întrebuinţează în medicină. EFEMER, -A, efemeri, -e, adj. (în opoziţie cu dlira-b i I) De scurtă durată, trecător, vremelnic, pieritor. Deasupra acestui vast spaţiu geologic. .. Oltul apare atît dc firav, incit nimeni nu s-ar mira dacă viaţa lui ar fi cu totul efemeră, dispărind după citeva clipe. BOGZA, C. O. 75. Se mistuie-n soare Bagdadul şi piere Mai şters decît rozul de flori efemere. MACEDONSKI, o. I 144. Anul 1821, dărămînd edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reînturnă Moldaviei toate drepturile, negruzzi, s. i 278. EFEjMIÎRA, efemere, s. f. Insectă cujdouă perechi de aripi fine, transparente, cu larve acvatice (Ephemera vulgata); vetriţă, rusalie. EFEiJERÎDĂ, efemeride, s. f. 1. (Entom.) Efemeră. + (La pi.) Ordinul efemerelor. 2. (Numai la pl.) Notiţe (de ziar sau de calendar) arătînd evenimentele petrecute la aceeaşi dată în diferite epoci. 3. (Numai la pl.) Lucrare întocmită de un mare observator astronomic, în care sînt prevăzute, la începutul fiecărui an, fenomenele cereşti din cursul anului respectiv. 4. F i g. (Numai la pl.) Lucruri, gînduri etc. trecătoare. Cu nepăsare ei privesc la toate Efemeridele ce trec. IÎMINESCU, O. IV 86. EFEMINAT, -A, efeminaţi, -te, adj. (Rar) Moleşit, iubitor de plăceri. Şi se poate ca, spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimii des-frinate, Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors. EMINESCU, O. I 45. EFENDI s.m. invar. (Turcism) Titlu de politeţe turcesc postpus unui nume propriu. Petreceam zile întregi la Balta-Liman... cu Wefyk-efendi. GHICA, s. 370. — Accentuat şi: efendi. EFERVESCENT, -A, efervescenţi, -te, adj. (Despre lichide) Care dezvoltă cu putere gaze în cursul unei reacţii chimice. F i g. Clocotitor. EFERVESCENŢA, efervescenţe, s. f. Dezvoltare rapidă şi zgomotoasă a unui gaz într-o masă lichidă în cursul unei reacţii chimice; clocot. F i g. Agitaţie, frămîn-tare, fierbere. A redat în film... atmosfera de efervescenţă romantică, caracteristică începuturilor luptei clasei muncitoare letone, contemporanul, s. n, 1950, nr. 179, 7/1. Predeleanu spuse că există oarecare efervescenţă intre ţărani. REBREANU, R. I 260. EFICACE adj. invar. Care produce efectul aşteptat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. Tratament eficace. <=i Cercetările experimentale concordă cu rezultatele chimice. .. care au arătat şi ele că această infuzie este foarte eficace, danielopolu, f. n. ii 107. EFICACITATE s. f. Faptul de a fi eficace, calitatea de a produce în bune condiţii un efect pozitiv; eficienţă. V. valoare, folos. Cu atît mai mult cred în eficacitatea acestui procedeu. BOGZA, A. î. 337. EFICIENT, -A, eficienţi, -te, adj. (Rar) Care-şi produce efectul; folositor, eficace. — Pronunţat: -ci-ent. EFICIENŢĂ, eficienţe, s. f. Faptul de a fi eficient; efect util, activ; eficacitate. — Pronunţat: -ci-en-. EFÎGIE, efigii, s. f. Reprezentare plastică a chipului unei persoane (mai ales pe monede sau medalii). Bronz sau marmură cu efigia lui nu s-a ridicat încă in faţa nici unei şcoli veterinare, anghel, PR. 108. Afirmtnd a ţării vechi datini glorioase, Am şi bătut monedă cu efigia mea. ALECSANDRI, T. II 153. — Accentuat şi: efigie. EFLORESCENT, -A, eflorescenţi, -ie,'adj. 1. (Despre plante) Care înfloreşte, care se află în eflorescenţă. + F i g. înfloritor, bogat în aspecte. 2. (Chim.; despre săruri) Care îşi pierde o parte din apa de cristalizare şi capătă un aspect pulverulent. EFLORESCÎ’NŢĂ, eflorescenţe, s. f. 1. începutul înfloririi unei plante. ■+• F i g. înflorire, dezvoltare sub aspecte bogate şi numeroase. Numai o atmosferă de entuziasm .. . poate face posibilă o eflorescenţă artistică. GHEREA, st. cr. m 193. 2. (Chim.) Transformare în pulbere a unor săruri prin pierderea apei de cristalizare; (concretizat) corp pulverulent produs prin pierderea apei de cristalizare. + Depozit de săruri care apare la suprafaţa unor roci. EFLtJVIU, efluvii, s. n. Emanaţie gazoasă produsă de diferite corpuri, perceptibilă mai ales cu ajutorul mirosului. Flacoane de parfum, de mult golite şi din care s-au volatilizat de mult şi efluviile conţinutului, v. rom. noiembrie 1953, 334. ■+• F i g. Curent. Efluvii calde mi se-nalţă-n vine. CAMIL PETRESCU, V. 90. în scaunul scund şi incomod... se simţea abandonat, împresurat de efluvii glaciale şi ostile, ca un bolnav care şi-a pierdut curajul in ajunul operaţiei decisive. C. PETRESCU, O. P. I 115. EFOR, efori, s. m. (învechit) Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. în faţă se puseseră jilţuri... pentru cei trei efori, camil petrescu, o. i 194. EFORIE, eforii, s. f. (învechit) Nume dat unor aşezăminte (culturale, spitaliceşti, filantropice) şi consiliilor lor de conducere; sediul acestor consilii; epitropie. Eforia spitalelor civile. EFORT, eforturi, s. n. încordare a puterilor fizice sau psihice în vederea atingerii unui scop; strădanie, sforţare, străduinţă. Efortul brigăzii trebuia întărit, mihale, o. 249. Numai Adina are s-o facă, firesc, fără efort, cu subtilitatea ei femenină. c. petrescu, o. p. ii 206. -<0- Minimul efort — direcţie de desfăşurare a unor fenomene (sociale) în sensul ocolirii rezistenţelor pe care le întîlnesc în cale. Expr. A fnco (sau a depune) un e£ort (sau eforturi) = a se strădui. Dacă popoarele vor fi vigilente şi vor depune eforturi• pentru a nu admite realizarea planurilor agresorilor, pacea lumii va fi asigurată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2738. + (Fiz.) Forţă interioară într-un corp. EFRACŢIE s. f. Spargere a unei uşi, broaşte, ferestre etc. făcută cu scopul -de a jefui. <$- (Jur.) Furt prin efracţie = furt prin spargere. EFUZltJNE, efuziuni, s. f. 1. Manifestare puternică a unor sentimente (iubire, admiraţie, recunoştinţă etc.). V. căldură. Titu ii mulţumi cu efuziune şi-i povesti apoi cum a fost ieri prin sat. rebreanu, r. i 116. Iubirea de natură ii pătrunde atît de mult sufletul, incit îl face să t EGAL _ -201 — EGOISM se revent in efuziuni lirice, cherea, st. cr. iii 2S8. In sala de aşteptare, Ghifă a mulţumit cu efuziune camaradului său. CARAGLALE, O. II 246. 2. (Fiz.) Difuziunea unui gaz printr-un înveliş poros. — Pronunţat: -zi-u-, EGĂL, -A. egali, -e, adj. 1. Care este la fel cu altul într-o anumită privinţă; (despre cetăţeni, naţiuni etc.) care au accleaşi drepturi şi aceleaşi datorii. V. asemenea. Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! kmlvf.scu, o. i 60. Cind romanii ocupară pămintul, dacii toţi erau liberi fi egali; se bucurau toţi de aceleaşi drepturi. uAl.cr.scu, o. I 325. «$>■ (Construit cu prep. «cu * sau cu dativul introducînd al doilea termen al comparaţiei) Femeia in Republica Populară Romină are drepturi egale cu ale bărbatului in toate domeniile vieţii economice, politice, de stat şi culturale. CONST. k.p.r. 39. <$> (Construit cu prep. «în * care introduce domeniul în care sc face comparaţia) Acest teren este egal in suprafaţă cu cel învecinat. <$■ (Adverbial) Pentru mine părerile sint egal de legitime, egal de întemeiate şi, prin urmare, egal de respectabile, cara-giai.k, O. III 270. *0» (Substantivat) Femeia participă cu titlul de egală a bărbatului in toate branşele economice şi sociale. SAIILA, U.U.S.S. 108. Faust sint eu, chiar eu — nu altul — şi egalul iţi sint eu. macedonski, o. l 276. (L o c. adj.) Fără egal = fără pereche, excepţional, neasemuit, extraordinar, neîntrecut. Victorie fără egal. (E x p r.) A (rnla (cu cineva) do la egal la egal = a se comporta într-o împrejurare dată ca fiind în aceeaşi situaţie, pe aceeaşi treaptă cu partenerul său, a duce tratative cu cineva în condiţii de egalitate. (Sport) A fi la egal = a nvea acelaşi număr de puncte. + (Mat.) Care ore aceeaşi valoare în aceeaşi unitate de măsură. Două cantităţi egale cu o a treia sint egale intre ele. <$■ (în construcţii eliptice) Doi şi cu doi egal patru. 2, (Despre obiecte, fenomene sau persoane, comparate c;u ele însele, sub diverse aspecte, stări) Neschimbat, statornic, uniform, invariabil; monoton. V. liniştit, indiferent. Ochii-s obosiţi de această privelişte egală a şesurilor. D. BOTEZ, r. o. 60. în glasul uscat şi egal al meşterului răzbea ca un răsunet din afundul suferinţilor trecute. SAnoviîANU, m. c. 174. în tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate. CAUACIAI.K, M. 325. «$> (Adverbial, în exp r.) A-l fi (cuiva) egal = a-i fi tot una, a-1 lăsa indiferent. Mi-e egal dacă pleci sau dacă rămii. EGALĂ, egalez, vb. I. 1. Refl. reciproc. A fi la fel în anumite privinţe. Duduia Lizuca şi cinele Pa-troele, fiinţe simple care se egalează şi se pricep. iiirAi-i.iîanu, s. 7. + Trnnz. A face să fie la fel cu altul în anumite privinţe. 2. Inttanz. (Sport) A ajunge la acelaşi număr de puncte. Echipa Dinamo a egalat, jocul terminindu-se cu 2-2. EGALĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) egala. înjoctd dintre «Dimtmo» şi «Progresul *, egalarea a venit in repriza a doua. EGALĂT, -A, egalaţi, -te, adj. Făcut sau de\-enit egal cu cineva; nivelat; uniformizat. EGALITAR, -A, egalitari, -e, adj. (Rar) Privitor la calitatea politică; bazat pe egalitatea politică. EGALITARISM s. n. Concepţie mic-burgheză care opune principiului socialist al repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii ideea unei nivelări a oamenilor în ceea ce priveşte consumul şi condiţiile de trai, indiferent de cantitatea ji calitatea muncii lor sociale. EGALITATE, egalităţi, s. f. 1. Faptul de a fi egal; stare a două sau mai multe lucruri egale între ele. Egalitatea a două triunghiuri. Egalitatea juridică a per- soanelor. + (Sport) Acelaşi număr de puncte realirnt dc unul sau mai mulţi participanţi în cadrul aceluia;» concurs sau în clasamentul general. Echipele au terminat la egalitate. 2. Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi Ii se impun aceleaşi îndatoriri, prevăzute de regula dc drept; situaţie în care oamenii (gisindu-se în aceleaşi raporturi faţă de mijloacele de producţiei se bucură de accleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri. între toate ţările trebuie să se stabilească legături economicei culturale bazate pe egalitate şi avantaje reciproce, fără nici un fel de discriminare. scInteia, 1953, nr. 2756. Egalitatea este acolo numai unde legile nu recunosc nici intr-un caz drept de naştere, boli.iac, o. 260. <$- (Urmat de determinări introduse prin prep. « în » sau « de », indică domeniul în care se face comparaţia) înfăptuirea deplinei egalităţi in drepturi a minorităţilor naţionale este iir.a din cele mai mari cuceriri ale poportdui nostru. scîntkia, 1953, nr. 2746. 3. Ansamblu a două expresii matematice reunite prin semnul egal ( = ). EGALIZA, egalizez, vb. I. T r ii n z. (Rar) A facc ca mai multe lucruri să fie egale între ele în anumite privinţe. V. nivel a. EGALIZĂRE s. f. Acţiunea de a egaliza şi rezultatul ei. EGALIZATOR, -0ĂRE, egalizatori, -oare, adj. Care egalizează. EGIIILÎT, eghileţi, s. m. (învechit) .Şnur cu capetele îmbrăcate în metal, care împodobea în trecut uniforma unor categorii de ofiţeri. Aghiotanţii zornăind de' eghileţi in loja... care le fusese cedată pentru seara asta. dumi-Triu, B. r. 160. EGÍDA, egide, s. f. Ocrotirc, protecţie. <ţ- Loc. prep. Sul) egida = sub auspiciile, cu îndrumarea şi răspunderea (unei instituţii, asociaţii etc.). Sub egida Societăţii ştiinţelor medicale apa?... reviste consacrate diferitelor ramuri ale medicinei. ist. u.r.u. 752. EGIPTEAN1, -A, egipteni, -e, adj. Care aparţine Egiptului sau locuitorilor lui. Limba egipteană. + Provenit, originar din Egipt. Bumbac egiptean. — Variantă: (franţuzism) egiplliui, -ă (c. rr.TRitscu, t. n 190) adj. EGIPTEAN1, -A, egipteni, -e, s. m. şi f. Persoană care aparţine populaţiei dc bază a Egiptului. Civilizaţia vechilor egipteni. EGIPTEANCA, egiptence, s. f. Femeie care aparţine populaţiei de bază fl Egiptului. EGIPTOLOG, egiptologi, s. m. Învăţat care se ocupă cu egiptologia. EGrPTOI.OGÎE s. f. Ramură a orientalisticii care se ocupă cu studierea istoriei şi culturii vechiului Egipt. EGEPŢlAN, -A adj. v. egiptean1. EGI.INDISÍ, eglindisesc, vb. IV. Refl. (Grecism învechit) A se distra, a petrece, a se amuza. S-a eglindiiit la bal la curte. necruzzi, s. i 240. — Variantă: eiiglendisi (alecsandri, t. 454) vb. IV. EGLÓGA, egloge, s. f. Gen de poezie pastorală; bucolică, idilă. Eglogele lui Vergiliu. — Accentuat şi: égloga. EG0CENTRÍS3I s. n. Atitudine a celui care priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor personale. EG0ÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale şi de nesocotire totală a EGOIST — 202 — EL intereselor altora sau ale colectivităţii. Sub înfăţişarea bonomă se pitea un egoism crunt. C. petrescu, î. i 95. EGOfST, -Ă, egoişti, -ste, adj. (Despre persoane) Stăpînit de egoism; (despre manifestări ale persoanelor) determinat de egoism. Un artist care plinge durerea lui şi nu vede durerile altora e un artist egoist. GHEREA, st. CR. iii 89. Interesele egoiste ale proprietarilor aduseră ruinarea acestor ţări. bălcescu, o. i 142. <> (Substantivat) I-am spus că el insuşi este un egoist ş-un vanitos bolnav, cînd îşi închipuie că are dreptul să facă pe dezgustatul. vlahuţă, o. A. 434. EGOTÎSM s. n. Atitudine individualistă care provine din acordarea unei importanţe exagerate propriei persoane. Egotismul este o limitare. ibrăilEanu, s. 201. EGOTÎST, -A, egotişti, -ste, adj. Care acordă propriei persoane o importanţă exagerată. Atitudine egotistă. E GRENA, egrenez, vb. I. T r a n z. A separa fibrele lungi de bumbac de seminţele pe care ele sînt crescute, cu ajutorul unor unelte sau maşini speciale. în R. P. Albania au intrat In funcţiune o fabrică nouă pentru ţesături de lină şi o fabrică de ~ egrenat bumbac. scînteia, 1953, nr. 2798. EGRENARE. egrenări, s. f. Acţiunea de a e g r e n a. EGRENAT s. n. Faptul de a egrena; egrenare. E GIÎÎTA, egrete, s. f. 1. Pasăre migratoare de baltă avînd spatele împodobit cu un mănunchi de pene albe şi subţiri (Egretta garzetta); stîrc-alb. Din scorburi bătrlne de sălcii, tresăreau egrete graţioase — ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. SADOVEANU, o. A. H 126. 2. Mănunchi de pene sau de fire albe folosit în trecut ca podoabă la pălăriile femeieşti, la chipiele militare, la turbane etc. Iar printre fum, prin ceaţă, egretele-albicioase, Mişcîndu-se departe. alexandrescu, p. 144. <$. (Metaforic) Un tren. .. pleca din gară, slobozind o egretă albă de fum. c. petrescu, o. p. i 223. egumen, egumeni, s. m. Conducător al unei mănăstiri de călugări; stareţ, superior. Bine-credincioşii egumeni graşi îşi rînduiau gospodăriile pline ca stupii. sadoveanu, z. c. 80. O legătură cu felii de pere şi de mere zvîntate la soare, mai pîntecoasă decît un egumen, ţinea cumpănă în celalalt desag. hogaş, m. n. 154. Spun că bietul Pipăruş A fost egumen pe la schituri, coşbuc, P. n 251. EGÎJMENA, egumene, s. f. Conducătoare a unei mănăstiri de călugăriţe; stareţă. Egumena schitului Roşioara era maica Evlampia. galacTion, . o. I 315. EGUMENI, egumenesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A îndeplini funcţia de egumen, a conduce o mănăstire. La Snagov... el egumenise ani îndelungi, odobescu,-s. a. 300. EH interj. Exclamaţie care exprimă dispreţ, resemnare, blazare, dezamăgire, necaz. Acum îşi făcea socoteală: patru kilograme de fin, patruzeci de bani. Eh! ce scump e finul! dunăreanu, ch. 7. Iar după cîteva clipe bătrînul luă vorba: Eh!... Să fii sănătos, băiete!... Aşa ţi-a fost norocul! Sandu-aldea, d. n. 177. ehE interj, v. ehei. ehehEi interj, v. oliei. ehEi interj. Exclamaţie care exprimă admiraţie, bucurie, regret, nostalgie sau care însoţeşte evocarea unor amintiri, constatarea unor fapte etc. V. hei. (Şi în forma ehe, ehehei, hehei etc.) Ehe! cunoaşte domnu Samson lumea! sadoveanu, m. 164. Hehei! unul e Galibardi: om, o dată şi jumătate, caragiale, o. i 91. Da unde vreai dumneata să mergi? — La Popeştii-de-Sus. — Ehei! La Pocovnicu lordache! id. P. 40. — Variante: eh6, ehehei, lichfci interj. ehO s. n. v. ecou. EI interj. 1. Exclamaţie care introduce, însoţeşte, întăreşte sau exprimă o întrebare. Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg? creangă, p. 44. (Introduce o întrebare la care se aşteaptă un răspuns afirmativ, aprobarea unei atitudini sau expresia unei admiraţii) Ei, fata mea, nu ţi-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ispirescu, I.. 14. Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, p. 213. Ei, vornice Mo-ţoace... spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie? negruzzi, s. i 153. 2. (Uneori repetat) Exclamaţie care exprimă sau însoţeşte şi întăreşte un îndemn, o poruncă, o mustrare. V. ia. Ei, du-te, du-te şi las' să vedem! creangă, p. 157. Ei, ei! spinule, acuma să te văd cit eşti de vrednic! id. ib. 204. Ei, Cătălin, Acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. 3. Exclamaţie care exprimă mirare. Ei, da din greu mai adormisem! creangă, p. 278. 4. Exclamaţie care arată trecerea de la o idee la alta, mărind conţinutul afectiv al frazei. Ei, acum te uiţi la cană Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! coşbuc, p. I 237. Ei, căluţul meu, cind ai şti tu în ce năcaz am intrat! creangă, p. 212. Rizi?... Aşa ţi-i povestea?... Ei! las’ că te-oi face eu să rizi pin-ii plinge. alecsandri, t. r 337. «$> Expr. Ei şi? v. şi. Ei aş? v. a ş. J!_Lbîne! ~ v. bine, EJECTOR, ejectoare, s. n. Aparat care serveşte la evacuarea fluidului dintr-un rezervor, pe care îl antrenează cu ajutorul unei vine de fluid. EL, EA, ei, ele, pron. pers. III sg. 1. (Ţine locul unui nume, în special de fiinţă, alta decît cea care vorbeşte sau cu care se vosbeşte) De-acum, de-acum ei sînt scăpaţi. COŞBUC, P. I 110. Din cărţi de joc, din hîrtioare, Ea-şi face parcuri şi palate. vlahuţă, o. a. 47. De nu era el, te mîncam fript, ispirescu, L. 5. Ea îşi aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului. filimon, c. 89. (Marchează o opoziţie) Eu ştiu munţii, dar mai bine Mă ştiu ei întregi pe mine! coşbuc, p. u 169. <$» (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire, repetînd subiectul exprimat printr-un substantiv) Plopii! mă cunosc ei bine! coşbuc, p. I 261. Şi-a da el spinul peste om vrodată. creangă, p. 227. Las’ c-o veni ea vara. bibicEscu, p. p. 166. (Uneori fără acordul genului) Mi-a spus el baba şi, drept să-ţi spun, tare mi-o venit rău. contemporanul, vj] 495. (Uneori pe lîngă un verb sau o construcţie impersonală) După vreme rea, a fi el vreodată şi senin. creangă, p. 235. (Familiar, la nominativ sg.) Soţ, bărbat (respectiv: soţie, nevastă). 2. (La genitiv, în forma (al, a, ai, ale) lui, ei, lor, cu valoare posesivă) Poveştile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. sadoveanu, v. v. 17. Căprioarele, ciutele, ţapii şi cerbii ies în poieni ca intr-o domnie a lor. id. ib. 17. Şi încilcit e părul lui negru. EminEscu, o. i 88. El vede de departe pe mlndra lui Mărie. id. ib. 97. Lîngă trupul iubitei ei surioare, conachi, p. 87. <)> Expr, Ai lui (ai ei) = persoane legate prin interese comune, prietenie etc., (în special) rude foarte apropiate. Alo lui (ale ei) =a) lucrurile personale. Se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui. creangă, P. 304; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l intr-ale lui. 8. (I.a dativ, în forma lui, ei, ti, i, lor, le, li) Murguleţul e adăpat. Toma i-a grămădit în iesle un braţ de fin. SADOVEANU, v. F. 36. Căprartd vechi fi iese-n prag. coşbuc, r. I 100. De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. id. ib. (Cu funcţie de complement indirect, indicînd posesia) E o căsuţă puţintică şi scundă; îi ajungem cu palma la streşină, sadov.eanu, v. i\ 39. Nevasta i-a murit, coşbuc, P. i 229. Barba-n pămînt i-ajunge. EMINESCU, o. I 99. <$> (Cu funcţie de atribut. ELABORA — 203 — ELECTRIC indicînd posesia) Ea-nlănţuieşte gîtu-i. EMINESCU, o. i 95. Dar ochii-i ard in friguri, id. ib. 96. (în forma c cu valoare neutră, în e x p r. ca dă-i, zi-i) Pe urmă dă-i cu bere, dă-i cil vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae. caragiale, O; i 119. 4. (La acuzativ, în forma îl, l, o, îi, i, le). Fiecare cotlon pe care-l cercetam adăugea retragerii mele distanţe incomensurabile, sadoveanu, v. V. 18. Cînd am văzut că a apucat-o [pe junincă]... m-am dus asupra lui cu bîta. id. ib. 27. Se coborî în grădină ca să-şi răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea, filiuon', C. 67. <$> (Precedat de prepoziţii, în forma el, ea, ei, ele) S-a pus între el şi noi depărtarea şi lenea soarelui, sadoveanu, v. p. 26. Fata s-a-ndrăgit de el. coşbuc, P. I SA. 'Mult era frumos şi bine aici, în faţa valurilor ce se tăvăleau, greoaie, spre şesul depărtat. Venea cu ele şi o adiere primăvăratică: slavici, o. ii 11. (în forma o cu valoare neutră) Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. creangX, a. 70. Pune mîna pe iapă ... şi tunde-o. id. P. 47. Au mai păţit-o şi alţii, negruzzi, s. i 69. — Pronunţat: ieu, iei, iei, iele. — Forme gramaticale: gen. (al, a, ai, ale) lui, ei, lor; dat. lui, ei, ii, i, lor, le, li; acuz. el, îl, l, ea, o, ei, ii, i, le, ele. ELABORA, elaborez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la idei, doctrine, texte literare, juridice etc.) A da o formă definitivă pe baza unor elemente nesistematizate de mai înainte; a formula. V. crea, redacta. Statul sovietic a elaborat măreţele planuri cincinale. scînteia, 1952, nr. 2538. 2. A efectua operaţiile necesare pentru obţinerea industrială a unui aliaj. ■ ■ , , ELABORÂRE, elaborăriy s* Acţiunea de a elabora şi rezultatul ei; formulare. Continuînd să dea ajutor pentru elaborarea invenţiilor şi raţionalizării, cabinetul tehnic se preocupă permanent şi de: extinderea metodelor înaintate. scînteia, 1953, nr. 2696*. în elaborarea teoretică a problemelor perioadei de. trecere de la capitalism la socialism, în condiţiile specifice ţării\noastre, o deosebită însemnătate are activitatea ştiinţifică a catedrelor de ştiinţe sociale, publicarea de lecţii, monografii, studii etc. contemporanul, S.’iii 1953; nr. 362, 5/6. Eminescu dispunea, 'în momentul elaborării poetice, de materialul de limbă necesar. RO-SETTI, s. h. 41. *, - ELÂN1, elani, s. m. Animal rumegător cu coarne late şi ramificate, din familia cerbilor, care trăieşte în pădurile nordice ale Europei, Americii şi Asiei (Alces alces). ■' ’ ’ < ■ ----Variantă: (rar) ialfin (sadoveanu, n. p. 164) s. m. ELÂN2, elanuri, s. n. însufleţire creatoare, avînt, entuziasm. Elanul cu care oamenii muncii din ţara noastră desfăşoară, sub conducerea partidului, lupta pentru construirea socialismului constituie un izvor nesecat de noi şi noi realizări. SCÎnteia, 1953, nr. 2751. Pasionatele .elanuri patriotice din aceste legende au cauza şi în mijlocul social in care trăia poetul [Bolintineanu]. DEMETRESCU, o. 161. Încîntat, se depărta cu ea intr-un elan furtunos şi triumfal. REBREANU, R. I 221. ELASTIC, -A, elastici, -e, adj. 1. (Despre obiecte) Care are proprietatea de a-şi modifica forma sub acţiunea unei forţe exterioare şi de a reveni la forma iniţială după încetarea acţiunii acestei forţe; flexibil. Pantaloni albi şi pantofi de olandă cu talpa elastică: c. petrescu, î. i 12. Ana străbătea Calea Victoriei, legănată pe elastice roţi de gumă, expusă ca într-o vitrină în automobilul cu largi ferestre de cristal, id. c. v. 352. Du-te de vezi. . . canapelile acele elastice care te saltă cu plăcere, iar nu scaune de lemn ce-ţi intră în oase. "alecsandri, t. 996. -+■ (Substantivat;‘n.) Ţesătură în care sîrit introduse fire de cauciuc şi din care se fac diferite accesorii de îmbrăcăminte (bretele, jartiere etc.). 2.. (Despre persoane, mişcări etc.) Mlădios, suplu. Privea din urmă pe Luminiţa şi Radu Comşa, mergînd alături, cu pas elastic. C. PETRESCU, î. I 19. <$> F i g. Adesea inteligenţa lui elastică... făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adinei, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrşit. vlahuţX, o.va. iii 11. (Adverbial) A sărit în picioare, elastic ¡i dintr-o singură mişcare. ibrXileanu, a. 150. . .. ' ELASTICITATE, elasticităţi, s. f. Proprietatea de a fi elastic. Elasticitatea lamelor de oţel. a Vrînd să sporeşti peste măsură elasticitatea unui' fir, i-o poţi compromite: ori se rupe firul, ori, în cazul cel mai bun, dispare elasticitatea, rămînînd .firul întins, fără să se mai poată-n-toarce la loc, în starea normală. CARAGIALE, O. III 300. F i £. Setea ei de a-l asculta ,îl animează, dă minţii şi glasului lui o elasticitate ’ ’şi-o vibrare particulară. VLAHUŢi, O. A. IU 63. " ELECTtV, -A, electivi, -e, adj. Bazat pe alegere. Principiu electiv. Care are scopul sau dreptul de a alege. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Moldova a ales ca domnitor pe colonelul Alexandru Ion Cuza. scînteia, 1954, nr. 2878. ' ELECTOR, -OARE, electori, -oare, s. m. şi f. 1. (în alegerile bazate pe vot indirect) Persoană care are mandat din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva într-o adunare a unei colectivităţi mai mari sau în conducerea unei astfel de colectivităţi. ■+• (în Germania feudală) Principe sau arhiepiscop care făcea parte din colegiul care alegea pe împărat. Dintre ¿ei şapte electori din.secolul al XlV-lea, trei aparţineau bisericii. <> (Adjectival) Principe elector. 2. (Peiorativ) Persoană care, în regimul burghezo-moşieresc, izbutea, prin diferite mijloace, să obţină (într-o circumscripţie electorală) un mare număr de voturi pentru partidul sau mişcarea sa proprie. electoral, -A, electorali, -e, adj. Referitor la alegeri sau la alegători; în legătură cu alegerile, în vederea alegerilor. într-o atmosferă însufleţită, alegătorii circumscripţiei electorale orăşeneşti nr. 90 au manifestat îndelung pentru partid şi guvern, scînteia, 1953, nr. 2846. Lege electorală =, lege care reglementează sistemul după care se fac alegerile şi modul în care se împart mandatele., Listă electoralălistă pe care se înregistrează .numele alegătorilor pentru a li se putea verifica dreptul la vot şi a li se elibera cărţile de alegător. Campanie electorală = totalitatea mijloacelor de propagandă folosite în vederea unor alegeri. ’ Campania electorală se desfăşoară în condiţiile însemnatelor succese dobîndite de lagărul păcii, democraţiei şi socialismului, in frunte cu marea Uniune Sovietică în lupta pentru'pace. scînteia, 1953, nr. 2784. Agent electoral v. agent. Clientelă electorală = totalitatea cetăţenilor care, în regimul capitalist, sînt atraşi, prin mijloace demagogice, prin teroare sau prin falsuri;, să voteze pentru un partid burghez. O parte destul de însemnată a clasei muncitoare, înapoiată din punct de vedere politic, şi in special marea masă a ţăranilor noştri, constituia in mod obişnuit clientela electorală a diverselor partide politice care se schimbau la cîrma ţării. GHEORGmu-DEj, arT. CUV. 15. ELECTRIC, -A, electrici, -e, adj. Referitor' la electricitate, care produce sau are energie le;ată de prezenţa electricităţii. Motor electric. Sonerie electrică, q Fixat în tavanul galeriei, se afla un bec electric. BOGZA, v. J. 27. S-a întunecat... Lămpile electrice încep a sclipi. Caragiale, o. ii 197. (Adverbial) Batoză acţionată electric. (Adjectival) Muncitor electrician. — Pronunţat: -ci-an. ELECTRICITATE s. f. 1. Mărime de stare pe care o au corpurile după ce au fost frecate unul de altul şi apoi separate; sarcină electrică. Nici aviaţia, nici electricitatea, nici aşa-zisa putere atomică n-au fost născocite ca să ni se ucidă pruncii şi soţiile. SADOVEANU, o. A. I 263. <$> Electricitate pozitivă v. pozitiv. Electricitate negativă v. negativ. Electricitate statică v. static. + Tota-litatea fenomenelor electrice. <> Electricitate atmosferică = ansamblul fenomenelor electrice din atmosferă (fulgere, trăsnete etc.). + (în vorbirea curentă) Lumină electrică. Ca o stea va luci, intr-o sară, electricitatea... lămpile şi opaiţurile vor păli sub răsăritul soarelui odrăslit de mina omului, camilar, TEM. 145. Mă voi zbate s-aduc la gospodărie un dinam... s-avem electricitate cit mai repede, id. ib. 368. 2. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice. ELECTRiFICÂ, electrific, vb. I. T r a n z. A introduce folosirea energiei electrice. în numai trei ani s-au electrificat cu mult mai multe sate decît în peste 70 de ani de guvernare burghezo-moşierească. scînteia, 1954, nr. 2860. ELECTRIFICARE s. f. Introducerea folosirii energiei electrice. Comunismul este Puterea Sovietică plus electrificarea întregii ţări. LKNIN, la STAUN, o. IX 125. Electrificarea necesită crearea unor baze proprii industriale pentru producerea maşinilor electrice şi a aparaturii respective. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 343. ELECTRIZA, electrizez, vb. I. Tranz. 1,A dezvolta o sarcină electrică în unele corpuri, prin frecare, contact cu alt corp, încălzire, acţiuni chimice sau inducţie. 2. F i g. Ac produce asupra cuiva o impresie puternică şi bruscă; a entuziasma, a înflăcăra. O electrizase, mai ales, ritmul bizar al paşilor cu pintenii sunînd că nişte clopoţei. G. M. ZAMFIRESCU, m. D. n 205. ELECTRIZARE s. f. Acţiunea de a electriza; . starea unui corp care a fost electrizat. ELECTRIZAT, -A, electrizaţi, -te, adj. 1. în stare de electrizare. 2. F i g. înflăcărat, entuziasmat. Pe loc ambele cete aprins electrizate Scot paloşele-n soare c-un freamăt de Oţel. ALECSANDRI, P. m 227. ELECTROANALÎzA, electroanalize, s. f. Totalitatea metodelor electrochimice folosite în analizele chimice cantitative. — Pronunţat: -tro-a-, ELECTROCARDIOGRAFIE s. f. Sistem de înregistrare grafică a tensiunilor sau a curenţilor electrici care însoţesc activitatea musculară a inimii. — Pronunţat: -di-o-. ELECTROCARDIOGRAMĂ, electrocardiograme, s. f. înregistrare grafică a tensiunilor sau a curenţilor electrici care însoţesc activitatea musculară a inimii. — Pronunţat: -di-o-.- E LECTRO CAUTE R, electrocautere, s. n. Cauter care acţionează prin încălzire electrică. ELECTROCUÎMIC, -Ă, electrochimici, -e, adj. Referitor la electrochimie. ELECTROCHIMIE s. f. Ramură a chimiei fizice care studiază procesele chimice produse sub acţiunea curentului electric şi fenomenele electrice produse de procese chimice. ELECTROCUTA, electrocutez, vb. I. Tranz. A ucide sau a răni prin curent electric; a executa (un condamnat) cu ajutorul curentului electric. ELECTROCUTARE, electrocutări, s. f. Faptul de a electrocuta (sau de a fi electrocutat) ; executarea unui condamnat prin curent electric foarte puternic. Soţii Rosenberg, doi oameni nevinovaţi, — au fost condamnaţi la moarte prin electrocutare pentru că au luptat alături de oamenii cinstiţi din lumea întreagă pentru pace şi libertate, scînteia, 1953, nr. 2563. ELECTROD, electrozi, s. m. (Fiz., Chim.) Conductor electric prin care intră sau iese curentul dintr-un mediu conductor sau din vid. EIjECTRODINAM, electrodinamuri, s. n. (Fiz.) Maşină care produce curent electric. ELECTRODINAMICĂ s. f. Ramură a fizicii care studiază acţiunile corpurilor străbătute de curenţi electrici şi inducţia electromagnetică. ELECTROFORj electrofoare, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se produc sarcini electrice prin influenţă. ELECTROGEN, -A, electrogeni, -e, adj. Care produce energie electrică prin transformarea altor forme de energie. Grup electrogen = grup constituit dintr-un generator de energie electrică pus în mişcare de un generator de lucru mecanic (de exemplu un motor termic sau o turbină), care pune în mişcare generatorul electric. Grupul electrogen servise ca sursă de energie electrică. mihalE, o. 23. E LECTRO LÎT, electroliţi, s. m. Compus chimic care poate fi descompus prin acţiunea unui curent electric. ELECTROLITIC, -A, electrolitici, -e, adj. Referitor la electroliză; produs prin electroliză; folosit la electroliză. Cupru electrolitic. ' ' ELECTROLIZĂ, electrolize, s. f. Descompunere chimică a unui electrolit sub acţiunea unui curent electric. Prin electroliza apei se obţine hidrogen şi oxigen. electrolizGr, electrolizoare, s. n. Aparat cu care se efectuează electroliza. E LECTROMA GNET, electromagneţi, s. m. Aparat avînd o bucată de oţel care dobîndeşte proprietăţi magnetice cînd trece un curent electric printr-un fir metalic izolat care o înfăşoară. ELECTROMAGNETIC, -Ă, electromagnetici, -e, adj. Referitor la electromagnetism, bazat pe electromagnetism. Cîmp electromagnetic v. cîmp (3). ELECTROMAGNETISM — 205 — ELEMENT ELECTROMAGNETISM s. n. Totalitatea fenomenelor de acţiune şi interacţiune între corpurile străbătute de curenţi electrici sau între acestea şi magneţi; studiul acestor fenomene. ELECTROMECÁNICA s. f. Parte a ingineriei privitoare la aplicaţiile tehnice ale mecanicii, termodinamicii şi electricităţii. ELECTROMOTOR1, electromotoare, s. n. Maşină în •care energia electrică se transformă în energie mecanică ; motor electric. ELECTROMOTOR2, -OÁRE, electromotori, -oare, adj. ■Care poate produce curent electric. Tensiune electromotoare. ELECTRON, electroni, s. m. Cel mai uşor element •constitutiv al corpurilor încărcate cu sarcină electrică negativă. ELECTRONIC, -Ă, electronici, -e, adj. De electroni, referitor la electroni. ELECTROSCOP, electroscoape, s. n. Aparat care serveşte la constatarea prezenţei electricităţii într-un corp. ELECTROSTATICA s. f. Ramură afizicii avînd ca obiect studiul fenomenelor care însoţesc electricitatea statică. ELECTROTEHNIC, -A, electrotehnici, -e, adj. De electrotehnică, privitor la aplicarea tehnică a fenomenelor electrice şi magnetice. Astăzi, datorită ajutorului jrăţesc şi dezinteresat al Uniunii Sovietice, colaborării strinse cu ţările de democraţie populară, precum şi investiţiilor masive făcute de guvern, avem o industrie electrotehnică proprie, scînteia, 1952, nr. 2458. ELECTROTÉHNICÁ s. f. Ramură a tehnicii care se «cupă cu aplicaţiile fenomenelor electrice şi magnetice. Facultatea de electrotehnică. ELECTROTERAPÍE s. f. Tratament bazat pe acţiunea ■curenţilor-electrici asupra organismului (în special asupra sistemului nervos). ELEFÁNT, elefanţi, s. m. Cel mai mare mamifer terestru de azi, cu pielea groasă şi aspră, cu nasul modificat într-o trompă şi colţii (v. fildeş) foarte mari; trăieşte în regiunile păduroase ale Asiei de sud-est (Ele-phas maximus) şi pădurile umede seculare ale Africii (Laxodonta africana). Elefantul ţi se părea purece pe lingă acest cucoş. creangă, r. 68. Mai departe este Delhi, cetate fără rivale. Doisprece elefanţi intră pe-a sale porţi triumfale, Purtind turnurile lor. NEGRUZZI, s. II 131. în vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul leu sătule, dezgustate, îşi aleseră lor Un alt stăpxnitor, Pe domnul elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit, ai.exandrescu, p. 126. ELEGANT, -A, eleganţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care se distinge prin armonia şi bunul gust al înfăţişării ■exterioare. Se feri in lături, să salute pînă la pămînt o doamnă foarte elegantă, c. PETRESCU, î. ii 123. Din irăsură se coborî un tînăr, elegant coconaş, a cărui costum ■era după moda curţii, negruzzi, s. I 16. + (Despre •obiecte de îmbrăcăminte) Cu gust, frumos. Ce frumos jal!... Trebuie să facă vro sută de galbeni. — Tare-i elegant!alEcsandri, T. 308. 2. Care se deosebeşte, care se caracterizează prin armonia formei, prin îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o sobrietate plină de gust. V. graţios. Este însuşi autor al cîtorva elegante pagini de teatru sau de nuvele, macedonski, o. IV 27. Dacă unele piese aveau ■oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor, şi îndată venea dialogul elegant, fără pretenţie şi natural, negruzzi, S. i 344. <0- (Adverbial) Scoate o tabacheră de aur, pe care o întinde «elegant ». camii, petrescu, T. ii 90. + F i g. Plin de tact, lipsit de brutalitate. O soluţie elegantă. ELEGANŢĂ s. f. Calitatea de a fi elegant. Femeia avea mîini mici şi o eleganţă naturală în gesturi, bogza, Ţ. 17. Iarna-i aducea aminte de policandrele saloanelor cu parchetul lustruit, de splendoarea şi agitaţia balurilor, de eleganţa rochiilor, vlahuţă, o. a. 298. ELEGIAC, -A, elegiaci, -e, adj. Care are caracterele elegiei, care exprimă tristeţe, melancolie, durere. Să mai culegem, dintre puţinele versuri rămase de la acest părinte al limbii noastre, o frumoasă canţonetă de ton elegiac, odobescu, s. i 295. F i g. Vîntul, încremenit pe creştetul înalt al pădurilor, nu-şi mai cînta frunzelor eterna sa elegie, hogaş, m. n. 96. ELÎ1I interj. Exclamaţie prin care se interpelează ascultătorul. Privind... a porumbeilor iubire, Ziceau toate-aşa, pe rînd: « Elei, soro ! Elei, frate ! Aşa paseri des-frînate Mai văzut-aţi încă voi? » alecsandri, p. i 206. ELEMENT, elemente, s. n. 1. Parte componentă a unui lucru; parte care contribuie la formarea unui întreg. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. Graur, F. i,. 83. Elementele constitutive ale vieţei lui sufleteşti. EMINESCU, N. 83. + Piesă sau ansamblu de piese al unei construcţii, avînd un rol bine determinat în alcătuirea acesteia. 2. Persoană (care face parte dintr-o colectivitate). în şcoală a fost un element bun. c=i Elemente apar-ţinînd claselor exploatatoare nu pot fi membri ai parti-dului. GHEORGHiu-DEJ, arT. cuv. 158. Întorcîndu-se în Rusia, tînărul intelectual [Turgheniev] se simte atras de elementele progresiste. SADOVEANU, E. 234. -3. (în filozofia antică) Fiecare din cele patru aspecte ale materiei (foc, apă, aer, pămînt) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor şi fenomenelor naturii; stihie. ■+• Fenomen al naturii care se manifestă ca o forţă puternică. 4. Mediu în care trăieşte o fiinţă. Elementul peştelui e apa. a Chiar un păstrăv adus la ţărm are şanse să se mai întoarcă în elementul lui. sadoveanu, v. F. 110. F i g. Ambianţa în care cineva se simte bine. Trăiesc în durere că-n elementul meu. ai.kxandrkscu, p. 79. 5. (Chim.) Substanţă care nu poate fi descompusă în alte substanţe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obişnuite şi care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanţe compuse. G. (Fiz.) Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice primare sau secundare. 7. (în legătură cu o disciplină oarecare, mai ales la pl.) Principiu de bază, noţiune fundamentală; rudiment. Elemente de geometrie. ELEMENTAR — 206 — ELIDA ELEMENTAR, -Ă, elementari, -e, adj. 1. De bază, esenţial, fundamental. F i g. Simplu, uşor, puţin complicat. 2. (Despre cărţi, manuale etc.) Gare cuprinde elementele de bază ale unei ştiinţe. Tratat elementar de anatomie. <$> învăţămint elementar = prima treaptă a învăţământului, cu caracter obligatoriu, unde se (predau elementele de bază ■ ale principalelor discipline ştiinţifice şi literare. 3. Care ţine de natură, de fenomenele ei. V. element (3). Forţă elementară. ELÉN, -A, eleni, -e, adj. Care aparţine Greciei (în special' Greciei antice), propriu Greciei; grec. Coloniile greceşti pontice... au răspindit cultura elenă. IST. r.p.r. 27. Venise de la Atena ca profesor la şcoala comunităţii elene. BARI, E. 23. Nu zic..,, că n-am început chiar a citi... poema el cm ăi a lui Optan, apoi şi cea latină a lui Graţiu Faliscu. odobescu, s. iii 62. — Variantă: clin, -ă (SADOVEANU, N. F. 32) adj. ELENÍSM s. n. Etapă în istoria societăţii sclavagiste a popoarelor din bazinul Mării Mediterane cuprinsă între epoca cuceririlor lui Alexandru Macedón şi sfîrşitul secolului I î.e.n., caracterizată la început printr-o perioadă de avînt, în care iau naştere forme noi de viaţă economică, politică şi culturală, iar la sfîrşit, prin ascuţirea contradicţiilor interne, prin criză economică şi politică. ELENIST, -Ă, elenişti, -ste, s. m. şi f. Persoană specializată în studiul limbii şi civilizaţiei elene. ELENISTIC, -A, elenistici, -e, adj. Care ţine de elenism. Epocă elenistică. ELEŞTÎ1U s. n. v. licleşteu. EUÉV, ,-Ă , elevi, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care învaţă într-o şcoală sau care este instruită de cineva; şcolar. Elev eşti încă. Mă priveşti Cu ochi adinei, cu ochi de smoală. Ce gînd de fapte mari nutreşti, Şezînd pe băncile de şcoală? CASSIAN, H. 65. Nu sînt student, sînt elev în clasa a opta. DUMITRIU, N. 12. întoarse capul către un elev. CAMIL fetrescu, o. i 2Q\. Elevid de'la şcoala de poduri şi şosele, aşezat pe scările ceardacului, privea cu nesaţ satul în vale. bujor, s. 116. 2. Persoană care urmează în concepţii şi acţiuni pe maestrul său; adept al unei doctrine; discipol, învăţăcel. ELEVATÓR, elevatoare, s. n. Instalaţie care, fără a se deplasa în timpul lucrului, serveşte pentru a transporta la o oarecare distanţă greutăţi mari, ■ materiale etc. Elevatoarele... vor înlocui truda braţelor. pas, z. ii 80. Zgomotul elevatoarelor, bătaia pistoanelor, scrîşnetul macaralelor se potoliră, scăzind treptat, înăbuşite parcă de-o mină nevăzută. BART, e. 293. Elevatoare;,;,, ridicau paiele de pe dinţii mişcători ai batozei şi -clădeau singure stogurile galbene ca nişte cozonaci. angkei,, pr¿'.82. <> (Adjectival) Maşină elevatoare. (Anat.) Muşchi elevator = muşchi care ridică anumite părţi ale corpului. Muşchii elevatori ai pleoapei. ELEVAŢIE, elevaţii, s. f. Reprezentare grafică, la scară, a feţelor exterioare ale unei construcţii, maşini etc., prin proiecţia lor , pe un plan vertical. ELIBERA, eliberez, vb. I. Tran z. 1. A da libertate (cuiva), a pune în stare de libertate, a înlătura oprimarea, subjugarea suferită de cineva; a dezrobi, a descătuşa. Eliberînd Rominia, Armata Sovietică a dărîmat zidurile închisorii în care regimul burghezo-moşieresc şi imperialismul străin ţineau înlănţuit poporul romîn. GHEORGHiu-DEJ, ART. cuv. 517. Opera de industrializare socialistă şi de transformare socialistă a agriculturii eliberează pe omul muncitor de nesiguranţa în faţa zilei de mtine, de şomaj, mizerie, foamete, scînteia, 1952, nr. 2382. + Refl. (Despre militari, ieşit din uz) A fi lăsat la vatră. Sfîrşise cei şapte ani de armată şi se eliberase. CAMll, PETRESCU, O. n 99. ■+• Refl. (Chim.; despre atomi) A se desprinde dintr-o moleculă, rămînînd în stare liberă. 2. A desărcina dintr-o funcţie. A fost eliberat dir>\ postul de director. 3. (Despre instituţii, autorităţi) A da cuiva, la cerere, un act, o hîrtie oficială. Sfaturile populare eliberează cetăţenilor diferite acte de stare civilă. + (în magazine) A preda marfa contra b'onului care atestă plata. 4. (Cu privire la o încăpere, un teren etc.) A face liber, a goli, a evacua. Localul a fost eliberat la timp. c=t Recoltarea grabnică a culturilor de toamnă este cerută şi de nevoia de a elibera ogoarele pentru efectuarea însămîn-ţărilor de toamnă, scînteia, 1953, nr. 2776. Mîine vă eliberăm biroul... Vi-l amenajaţi cum credeţi, v. rom. martie 1954, 43. ELIBERARE s. f. Acţiunea de aelibera. 1. Punere în libertate, dezrobire, descătuşare. Eliberarea Romîniei de către Armata Sovietică n-a însemnat numai eliberarea naţională a ţării noastre, dar ea a creat condiţiile necesare şi toate premisele pentru zdrobirea claselor dominante — moşierii şi capitaliştii. GHEORGHiu-DEJ, art. cuv. 387. Partidul revoluţionar, marxist este arma principală în miinile clasei muncitoare, în lupta ei pentru eliberarea de sub jugul capitalist, pentru victoria socialismului. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1953, nr. 355, 2/2. -f- (Ieşit din uz) Lăsare la vatră. 2. Desărcinare dintr-o funcţie, dintr-un post. Eliberarea tovarăşului din funcţia pe care o ocupa. 3. Înmînare de către o instituţie, o autoritate, a unui act la cerere. + Predare a unei mărfi contra bonului de plată achitat. 4. (Chim.) Trecere a unui atom în stare liberă. ELIBERATOR, -OĂRE, eliberatori, -oare, adj. Care eliberează, dezrobitor. Numai înaintarea vertiginoasă a Armatei Sovietice eliberatoare şi doborîrea dictaturii fascisţe de către forţele populare conduse de Partidul Comunist au salvat poporul romîn de la un adevărat dezastru naţional. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 517. Numai existenţa şi activitatea partidului fac cu putinţă ca proletariatul să devină conştient de misiunea sa istorică de clasă eliberatoare. contemporanul, s. II, 1949, nr, 122, 6/3. <£• (Substantivat) Fierbinte şi neţărmurită este dragostea şi recunoştinţa poporului nostru muncitor pentru Uniunea Sovietică, marea eliberatoare a patriei noastre, scînteia, 1951, nr. 2087. ELÎCE, elice, s. f. 1. Organ de maşină avînd forma unor aripi sau a unor lopeţi fixate pe un ax rotativ şi care serveşte la punerea în mişcare a unui avion, a unei nave sau a fluidului în care se roteşte. 2. (Geom.) Linie curbă care taie Sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. , "— Variante: (franţuzism învechit) elîsă (ghica, s. 400), (rar) Iiclicc (bart, s. M. 36) s. f. elicoidAl, -A, elicoidali,,-e, adj. (Geom.) Care este în formă de elice (2). , ELICOPTÎR, elicoptere, s. n. Aparat de zburat, mai greu decît aerul, a cărui susţinere şi mişcare sînt asigurate de una sau mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe aproape verticale, puse în mişcare de unul sau mai multe motoare. Cu ajutorul elicopterului se poate decola şi ateriza vertical. — Variantă: IieIicopt6r s. n. ELIDA, pers. 3 elidează, vb. I. Tranz. A înlătura, în scris sau în vorbire, vocala finală a unui cuvînt înaintea vocalei iniţiale a cuvîntului următor. în versul: « Şi atîta de subţire să o tai c-tm fir de păr », vocala « u » ELIGIBIL — 207 — ELOCVENŢA. din cuvîntul « eu* a fost elidată. R e f 1. pas. Vocală cu vocală venind in contact se elidează. macedonski, o. IV 34. ELIGÎBIL, -A, eligibili, -e, adj. Care întruneşte toate condiţiile spre a putea fi ales într-o funcţie sau într-un loc de răspundere. ELIGIBILITÂTE s. f. Faptul de a putea sau de a trebui să fie împuternicit într-o funcţie, într-un loc de răspundere, pe bază de alegeri. Eligibilitatea candidatului nu a fost contestată. ELIMINĂ, elimin, vb. I. T r a n z. A îndepărta, a înlătura, a exclude dintr-un tot, dintr-un ansamblu." ' Organismul elimină toxinele, cn Datorită respiraţiei... singele poate absorbi fără întrerupere cantităţi mereu noi de oxigen şi poate elimina în aerul înconjurător bioxidul de carbon acumulat în el. anatomia 66. -f- (în învăţămînt) A da afară din şcoală. Vei fi eliminat din ¡coală. Imediat voi supune cazul dumitale conferinţei profesorale. sadoveanu, n. f. 145. ELBIINĂIIE, eliminări, s. f. Acţiunea de a elimina. în perioada actuală statul realizează în mod consecvent politica de îngrădire ¡i eliminare a elementelor capitaliste. GheorGhiu-dej, ART. cuv. 534. + îndepărtare a unui elev din şcoală. Această greşeală gravă... i-a adus eliminarea din toate ¡colile statului. Galaction, o. i 116. eldiinatGriu, -IE, eliminatorii, adj. Care elimină, care atrage (prin nerespectare) eliminarea. Condiţie eliminatorie. + (Despre una dintre probele unui examen) A cărei nereuşită aduce excluderea din examene. Probă scrisă eliminatorie. ELÎN, -Ă adj. v. olen. ELINÎSC, -EĂSCĂ, elin eşti, adj. Elen. Fu Crettis al meu nume, Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti. macedonski, o. i 139. ELINÎIŞTE adv. (în) limba elenă, greceşte. Citea elineşte, latineşte, franţuzeşte şi italieneşte, camii, petrescu, o. I 303. Cum! ' apoi dar ce înveţi, tu? — Elineşte, am răspuns. NEGRUZZI, S. I 4. ELÎPSA, elipse, s. f. 1. Locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanţelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. (Gram.) Omiterea din vorbire a unor elemente care se subînţeleg sau care nu sînt absolut necesare pentru înţelesul comunicării. ELIPSO GRĂT, elipjografe, s. n. Instrument care serveşte la desenarea elipselor. ELIPSOID, elipsoide, s. n. Suprafaţă închisă ale cărei secţiuni plane sînt elipse şi care are trei planuri de simetrie, perpendiculare două cîte două. ELIPSOIDĂL, -Ă, elipsoidali, -e, adj. Care are forma unui elipsoid. ELÎPTIC, -Ă, eliptici, -e, adj. 1. (Geom.) în formă de elipsă (1). Secţiune eliptică. <ţ> (Adverbial) Erau muia-te-n aur abisurile-albastre, Safire luminoase eliptic gravitau. macedonski; o. i 90. 2. (Gram.) Care conţine o elipsă (2). Propoziţie eliptică. ELÎSA s. f. v. elicc. ELÎTA, elite, s. f. 1. (în loc. adj.) Do elită = nles, deosebit. Suflet de elită. c=i Artistul nostru se afirmă şi aci ca un talent de elită, caragiale, o. in 274. 2. (în societatea cu clase antagoniste) Parte a societăţii, ni cărei membri, avînd o poziţie socială avanta- jată, se consideră superiori maselor. Numai o politică sănătoasă creează condiţiunile unei adevărate culturi, care nu poate fi numai a unei pretinse elite, ci trebuie să cuprindă viaţa naţiei in întregimea ei. CAMIL PETRESCU, O. I 312. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită îşi îndreaptă talia. Topîrceanu, b. 48. ELÎTRA, elitre, s. f. Fiecare dintre cele două aripi externe (anterioare), tari şi acoperite cu chitină ale unor insecte, servind mai ales la apărarea aripilor moi posterioare. ELIXÎR, elixire, s. n. 1. Băutură cu proprietăţi miraculoase, pe care o căutau în evul mediu alchimiştii; p. ext. (azi) băutură preţioasă. Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt, ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinind un elixir miraculos, c. petrescu, î. i 5. F i g. Torentele de apă gilgîie neîntrerupt, invadînd... cele mai intime ţesuturi [ale pădurilor], cu însuşi preţiosul elixir al vieţii vegetale, bogza, c. o. 65. 2. (Farm.) Soluţie alcoolică cu un conţinut variabil de zahăr şi cu diverse esenţe sau extracte de plante medicinale. + (Prin extensiune) Medicament. îi vestise răspicat moartea lui Onoriu Ionescu ... Nimic nu-l mai putuse susţine; elixirul din sticluţa albastră se dovedise şi el nefolositor: sadoveanu, p. m. 301. ELIZÎ1U, elizee, s. n. Locul unde credeau cei vechi că se duc după moarte sufletele oamenilor virtuoşi. (Adjectival; în e x p r.) Cîmpiile elizee — elizeul. ELIZIUNE, eli ziuni, s. f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvînt, înaintea vocalei iniţiale a cuvîntului următor. ELOCÎNTE adj. invar. (învechit) Elocvent. Stenografia ... nu ne-a transmis elocintele cuvinte rostite de dînsul în Obşteasca Adunare. ‘Ghica, s. 633. ELOCLNŢĂ s. f. (învechit) Elocvenţă. Pe Grigorescu toate l-au emoţionat.. .Din pînzele lui, de o elocinţă uimitoare, poţi să-t reconstitui întreaga viaţă, dei.avrancea, h. T. 264. Soţii de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei, îmi trebuia elocinţa lui Cicero, ca să-i conving, isolintinicanu, o. 304. ELOCUŢIUNE, elocuţiuni, s. f. 1. Mod de a exprima gîndireaprin cuvinte; stil. •+• Alegerea şi aşezarea cuvintelor într-un discurs,' pentru o exprimare artistică. 2. Parte a retoricii care tratează despre stil. ELOCVENT, -Ă, elocvenţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care are darul de a expune, de a prezenta un subiect în chip frumos şi convingător. Orator elocvent. Irena refuză să privească tabloul pe care i-l apropia de privire această fată elocventă, camii, petrescu, n. 171. 2. (Despre lucruri, acţiuni) Care spune mult, plin de înţeles, demonstrativ, expresiv, semnificativ. Gest elocvent. Privire elocventă. Presărat cu cetăţi vechi in ruină şi cu turle de biserici ascuţite, Ardealul îşi desfăşoară peisajele... sub semnul acestor străvechi şi elocvente construcţii, bogza, c. o. 9.. Dădea din mini, cu o elocventă artă a gestului. C. PETRESCU, C. V. 53. <> (Adverbial) Trecind pe lingă tot ceea ce, atît de elocvent, viitorul şi trecutul îngrămădesc pe malurile lui, Oltul îşi mină mereu apele, bogza, c. o. 204. ELOCVÎNŢA s. f. Talent, iscusinţă de a vorbi frumos, convingător. Redactori care lăudaţi Pe unii dintre candidaţi, Ce proştilor le daţi virtuţi Şi elocvenţă celor muţi. ALEXANDRESCU, P. 171. + Putere expresivă, calitate de a exprima ceva în mod sugestiv. Mimică de o elocvenţă deosebită. ELOGIA — 208 — EMANCIPAT ELOGIĂ, elogiez, vb. I. Tranz. A aduce laude, a vorbi bine despre calităţile sau meritele cuiva; a lăuda, a preamări. — Pronunţat: -gi-a. ELOGIÉRE, elogieri, s. f. Acţiunea de , a elogia; laudă, preamărire. Elogierea unui premiat. — Pronunţat: -gi-e-. ELOGIÓS, -OĂSĂ, elogios, -oase, adj. Care laudă, preamăreşte. Discurs elogios. — Pronunţat: -gi-os. ELÓGIÜ, elogii, s. n. Laudă deosebită, apreciere' foarte favorabilă la adresa unei persoane, unei realizări etc. E o frumuseţe plină de armonie ¡i strălucire, părind un elogiu superb al fiinţei umane, bogza, c. o. 280. Accept cu seninătate toate elogiile, c. PETRESCU, c. v. 25. Refl. pas. Documente istorice prin care se elucidează şi se dovedesc relaţiunile ţărilor romîne. ODOBESCU, s. I 336. ELUCIDARE s. f. Acţiunea de a elucida; lămurire, desluşire, explicare. Nu găsesc in memoria mea... ştiinţele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ţi povestesc, ghica, s. 86. ELUCUBRÂŢBE, elucubraţii, s. f. Combinaţie haotică de idei absurde, închipuire fantastică, vorbărie deşartă, aberaţie. Tinerii noştri scriitoraşi ajung la cele mai absurde, la cele mai monstruoase elucubraţii, pe care le dau ca literatură de senzaţie. VI.AHUŢĂ, o'. A. 232. — Variantă: elucubraţiine (pronunţat -ţi-u-) (hogaş, dr. II 177) s. f. ELUCUBRAŢIÎÎNE s. f. v. elucubraţie. ELUDA, eludez, vb. I. Tranz. A ocoli, a evita intenţionat, a ignora în mod voit, a trece sub tăcere. A eluda o dispoziţie administrativă. <$> Refl. pas. Legea s-a eludat şi licitaţiunea a fost făcută numai de formă. i. ionescu, d. 27. ELUDARE, eludări, s. f. Acţiunea de a eluda şi rezultatul ei; ocolire, evitare intenţionată, trecere sub tăcere. Eludarea unor obligaţii. ELUVIAL, -A, eluviali, -e, adj. (Despre soluri) Care s-a diferenţiat prin eluvionare. — Pronunţat: -vi-al. ELUVIONARE, eluvionări, s. f. Fenomenul de ridicare a sărurilor în soluţie şi a substanţelor coloide care se găsesc în dispersiune coloidală, din orizonturile inferioare ale unui sol spre cele superioare. — Pronunţat: -vi-o-. ELÜVIU, eluvii, s. n. Totalitatea produselor rămase pe loc în urma procesului de alterare şi dezagregare a rocilor. ELVÉTIC, -Ă, elveţiei, -e, adj. (Rar) Elveţian 2. Confederaţia elvetică. ELVEŢIAN1, elveţieni, s. m. Persoană care face parte din populaţia de bază a Elveţiei sau care este originară de acolo. — Pronunţat: -ţi'-an. ELVEŢIAN2, -A, elveţieni, -e, adj. Care ţine de Elveţia sau se referă la Elveţia; al elveţienilor. — Pronunţat: -ţi-an. ELVEŢIĂNCĂ, elveţience, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Elveţiei sau care este originară de acolo. — Pronunţat: -ţi-an-. EMAIL, emailuri, s. n. Smalţ. Tanti Laura scoase din portţigaretul... cu incrustaţii de email o ţigaretă. C. PETRESCU, î. I 4. + Obiect acoperit cu această substanţă. Expoziţie de emailuri. — Pronunţat: -mail şi (mai rar) -mai. EMAILĂ, emailez > vb. I. Tranz. A smălţui. — Pronunţat: -mai-, EMAILĂKE, emailări, s. f. Acţiunea de a emaila; smălţuire. Emailarea unui vas. — Pronunţat: -mai-. EMAILĂT, -A, emailaţi, -te, adj. Acoperit cu email; smălţuit. Vas emailat. — Pronunţat: -mai-. emailGr, -oare, emailori, -oare, s. m. şi f. Persoană specializată în lucrări de emailare; smălţuitor. Emailor de insigne. — Pronunţat: -mai-. EMANĂ, emăn, vb. I. 1. Tranz. A degaja. Florile emană parfum. 2. Intranz. A proveni, a veni de la..., a izvorî; a-şi avea originea. Decizia emană dţ la minister, a Societatea Academică. şi-a făcut iluziune cum că dinsa va putea în fiecare sesiune anuală să revază şi să corecteze lucrarea de peste an a comisiunii emanate din sinu-i. odobescu, s. ii 388. EMANĂRE, emanări, s. f. Acţiunea de a emana (1). Emanarea unor gaze. EMANAŢIE, emanaţii, s. f. (Şi informa emanaţiune) 1. Emitere, degajare a unui gaz; (mai ales concretizat) ceeace de g ajTi. în cTdcîiTni~are^Yă se evaporeze alcoolul, umplind odaia cu o emanaţiune subtilă, caragiale, o. vn 299. Soarele de amiazi varsă emanaţiuni voluptoase de căldură in rariştea pădurii şi subt umbra copacilor, odobescu, s. iii 35. 2. Gaz obţinut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. "—Variantă: omanaţiuno (pronunţat -ţi-u-) s. f. EMANAŢIUNE s. f. v. emanaţie. EMANCIPĂ, emancipez, vb. 1.1. Refl. A se desprinde, a se elibera, a nu mai depinde (de ceva sau de cineva), a-şi cîştiga independenţa; a se elibera din iobăgie, din şerbie. lorgu se emancipase de frate-său Costache şi locuia singur. CARAGIAXE, O. 'iii 12. Tranz. Le vinduse citeva sute de pogoane de pămint... din dorinţa de a-i emancipa şi in acelaşi timp de-a se emancipa şi el de dînşii. REBREANU, R. I 54. Să emancipeze dar poezia pe femeie, bolmac, o. 44. + (Despre copii şi adolescenţi) A-şi lua unele libertăţi nepotrivite pentru vîrsta sa. 2. T r a n z. (Jur.; învechit) A scoate un minor de sub tutela părintească sau a tutorelui şi a-i acorda o parte din drepturile unui major, înainte de a ajunge Ia majorat. EMANCIPĂRE, emancipări, s. f. 1. Eliberare, punere sau ajungere în stare de independenţă; eliberare din iobăgie, din şerbie. întoarcerea lui [Tolstoi] în patrie a avut loc tocmai cînd se produce emanciparea servilor. SADOVEANU, E. 230. 2. (Jur.; învechit) Scoaterea unui minor de sub autoritatea părintească sau a tutorelui înainte de majorat. EMANCIPAT, -Ăj emancipaţi, -le, adj. 1. Care nu mai depinde (de ceva sau de cineva), care a devenit liber, care şi-a cîştigat independenţa; eliberat din iobăgie, EMANCIPAŢIE — 209 — EMIGRAT din şerbie. 4-(Despre copii şi adolescenţi) Care şi-a luat unele libertăţi nepotrivite cu vîrsta sa. Titiăr emancipat. (Substantivat) în clasa a patra... am trecut între emancipaţi. GalacTion', o. i 14. 2. (Jur.'; învechit, despre minori) Scos, înainte de majoratul legal, de sub autoritatea părintească sau a tutorelui. EMANCIPÂŢIE s. f. (învechit) Emancipare (1). Socoteam că vremea emancipaţiei popoarelor... a sosit, ne-gruzzi, s. i 294. De la emancipaţia vecinilor, aceste două clase, vecinii ¡i cei slobozi, se împreunară într-una ¡i ţăranii nu se mai deosebiră decît în moşneni §i clăcaşi. băi,cescu, o. I 141. EMBARGÓ, embargouri, s. n. Măsură prin care un stat interzice navelor altui stat, cu care se află în conflict, să părăsească porturile sale. + Reţinere a bunurilor aparţinînd unui stat străin, în caz de conflict. EMBATÍC, embaticuri, s. n. (învechit, în feudalism) Formă de arendare a unei proprietăţi pe timp lung, la expirarea căruia arendaşul cîştiga drepturile de proprietate. EMBATICÁR, embaticari, s. m. (învechit) Persoană care ţine o proprietate cu embatic. EMBLEMA, embleme, s. f. Obiect, imagine care poartă în mod convenţional un anumit înţeles, o anumită idee; figură simbolică. V. insignă. Deodată, din rindul gardului sovietic şi deasupra liniei ferate, se înalţă un arc uriaş. în mijlocul lui stă o stea mare roşie cu emblema comunistă: secera şi ciocanul, sahia, u.r.s.s. 8. Jean Gotijon... a creat... o splendidă emblemă a vînătoriei. ODOBESCU, S. iii 167. Fig. Simbol. Albul este emblema nevinovăţiei. EMBOLÍE, embolii, s. f. Astuparea unui vas sanguin cu o masă solidă, mai ales cu un cheag de sînge. EMBRI0L0GÍE s. f. Parte a biologiei care se ocupă cu studiul embrionului în toate fazele dezvoltării lui. — Pronunţat: -bri-o-, EMBRIÓN, embrioni, s. m. 1. Nume dat oricărui organism din momentul fecundării ovulului pînă în momentul cînd toate organele sînt deplin formate. O primă metodă [de hibridare vegetativă] ... constă în adăugarea de gălbenuş embrionului de găină, în ou. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 357, 5/6. -4- Germen al unei plante, existent în sămînţa din care va lua naştere prin germinaţie o nouă plantă. Cînd ele [substanţele nutritive din sămînţă] au fost consumate de embrion, acesta începe să-şi caute şi să acumuleze materii nutritive din mediul înconjurător, devenind astfel o plantă independentă, botanica 24. 2. Fig. început al unui lucru, al unei acţiuni, al unui plan etc.; prima fază a dezvoltării unei fiinţe sau a unui lucru, element din care se poate dezvolta ceva; germen. — Pronunţat: -bri-on. EMBRION ÁR, -Ă, embrionari, -e, adj. 1. De embrion, care se referă la embrion, ca un embrion. Viaţă embrionară. a Alteraţii de tiroidă cu îngrămădire de celule embrionare in ţesutul conjunctiv, parhon, o. a. i 284. Aşa cum dorm, cu genunchii la gură, par întorşi, în această noapte de preistorie, la poziţia embrionară a fiinţei lor. bogza, c. o. 72. Dezvoltare embrionară = creşterea germenului în corpul mamei sau în interiorul oului. 2. F i g. Abia născut, la începutul dezvoltării sale; în faşă. în momentele hotărîtoare ale revoluţiei [din 1848] însă, burghezia germană s-a dovedit incapabilă şi neputincioasă să conducă masele poporului german la lupta împotriva feudalismului. Proletariatul era încă o clasă embrionară, contemporanul, s. n, 1949, nr. 158, 2/2. — Pronunţat: -bri-o-, EMERGENT, -Ä, emergenţi, -te, adj. (Despre un corp) Care iese parţial dintr-un fluid; (despre radiaţii) care iese dintr-un mediu. EMERGENŢĂ, emergenţe, s. f. Ieşirea parţială a unui corp dintr-un fluid sau a unei radiaţii dintr-un mediu. EMERf s. n. Şmirghel. EMERIT, -Ä, emeriţi, -te, adj. (Numai ca determinativ pe lîngă nume indicînd o profesie) Titlu onorific acordat de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale persoanelor care s-au distins în chip deosebit în domeniul artei, al ştiinţei, al învăţămîntului, al sportului etc. Artist emerit al Republicii Populare Romîne. Profesor emerit. t=i Se înfiinţează titlul de o Medic emerit al Republicii Populare Romîne». b. o. 1953, 55. Experimentat, versat, priceput. Sînt un prozator tot aşa de emerit ca şi eminentul vostru bacal. caragiale, o. vii 429. EMERSIÜNE, emersiuni, s. f. Ieşire parţială a unui corp dintr-un lichid în care a fost cufundat. EMETIC s. n. Tartrat de antimoniu şi potasiu, întrebuinţat în industria textilă ca mordant la prepararea lacurilor şi în medicină. EMFÄTIC, -A, emfatici, -e, adj. Plin de emfază ; pretenţios, bombastic, nenatural, umflat. Stil emfatic, a Bine-ai venit, tinere!. .. zise Miron Iuga... înăbuşind răspunsul emfatic pe care Titu şi-l pregătise încă din tren. REBREANU, R. i 81. <$» (Adverbial) Vorbeşte emfatic. EMFAZĂ s. f. Atitudine nenaturală şi pretenţioasă (în scris, în vorbire, în alte manifestări); exagerare, afectare, poză. Aştept să mor... Bătrînul rostise cuvîntul cu simplitate, fără emfază, fără nici o clintire în trăsăturile zbîrcite şi moarte înainte de moarte, c. PE-TRESCU, A. 333. Miron îşi îmbrăţişă odrasla fără emfază, ca totdeauna, rebreanu, r. n 16. EMFIZÎM, emfizeme, s. n. Umflătură rezultată din infiltrarea aerului sau din dezvoltarea unui gaz în ţesutul celular al unor organe sau sub piele. Post emiţător — post de radioemisiune. -+■ (Substantivat) Dispozitiv sau instalaţie care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. EMOLIENT, -Ă, emolienţi, -te, adj. (Despre o substanţă medicamentoasă) Care are proprietatea de a muia ţesuturile congestionate sau înăsprite. Substanţă emolientă. <0* (Substantivat) Doctorul a recomandat un emolient. — Pronunţat: -li-ent. EMOTIV, -Ă, emotivi, -e, adj. 1. Care se referă la emoţie. Factor emotiv. Tulburare emotivă, a Accentul emotiv cade, aşadar, pe ultima propoziţie din perioada întii. I>. rom. 1953, nr. 3,- 66. 2. Care se emoţionează uşor, care e stăpînit uşor de emoţii; sensibil, impresionabil. Fire emotivă. EMOTIVITATE s. f. Faptul de a se emoţiona uşor; stare emotivă; însuşirea de a fi emotiv. Emotivitate exa gerată. EMOŢIE, emoţii, s. f. Reacţie afectivă puternică (şi uneori neaşteptată) de plăcere sau de neplăcere, adesea cu bruşte şi puternice modificări în activităţile organismului şi în care se oglindeşte atitudinea individului faţă de realitate. Bucuria neaşteptată, spaima, mînia, neliniştea sînt tipuri de emoţie, izd Doina aceasta se înalţă pină la cele mai pure şi desăvîrşite trepte dle emoţiei. bogza, c. o. 366. Nu e intimplare cit de neînsemnată care, spusă cu emoţie, să nu ne intereseze. vi^ahuţX, o. a.. 466. — Variantă : emojiune (pronunţat -ţi-u-) (ga^action, O. I 349, CARAGIAXE, O. VII 33, ODOBESCU, S. UT 19) S. f. EMOŢIONĂ, emoţionez, vb. I. Tranz. A produce (asupra cuiva), a provoca (cuiva) o emoţie. Are o idee care ii emoţionează şi-pe el. PAS, z. I 122. -+ Refl. A fi EMOŢIONAL — 211 — ENCICLOPEDIE cuprins, stupînit de o emoţie. Caietele. . . şi le întocmesc pe rînd... pe măsură ce învaţă să scrie şi să se emoţioneze de (ntimplările vieţii, bogza, c._o. 276. — Pronunţat: -ţi-o-. EMOŢIONAL, -ă, emoţionali, -e, adj. Care e propriu emoţiilor; provocat de o emoţie; care produce emoţie. Unele versuri.. . ar putea să lipsească, fără a pricinui vreun neajuns pentru fondul emoţional. GHEREA, st. cr. I 213. Impresia ce ne-o fac este cu totul lipsită de puterea zguduitoare, de virtutea emoţională. Caraglile, o. ni 255. (Substantivat, n.) Procesul de creaţie al actorului tiu se poate baza numai pe emoţional, după cum nu poate recurge numai la elemente raţionale, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 164, 9/4. — Pronunţat: -ţi-o-. emoţionant, -A, emoţionanţi, -te, adj. Care emoţionează; mişcător. [Satele] apar pe rînd. ■ ■ cu hămăitul dinilor, înfundat, ca un semn cunoscut, şi totuşi de fiecare dată emoţionant, al vieţii care se desfăşoară acolo, bogza, C. o. 241. Fraza se deschidea, se lărgea într-o bogăţie de cuvinte sonore, puternice, emoţionante. vlahuţX, o. a. in 11. — Pronunţat: -ţi-o-, EMOŢIONAT, -A, emoţionaţi, -te, adj. Cuprins de emoţie; mişcat. Tinichigiul mi-a apucat emoţionat mina,' ţinîndu-mi-o strîns un timp într-a lui. Sadoveanu, n. f. 110. Tînărul mulţumeşte profund emoţionat, după care salută şi se retrage, sahia, U.R.S.S. 194. Evantia se fră-mtnta emoţionată. BART, e. 317. — Pronunţat: -ţi-o-, EMOŢltjNE s. f. v. emoţie. EMPIffi&U s. n. (în mitologia clasică) Partea cea mai de sus a bolţii cereşti, unde se credea că se află lăcaşul zeilor. EMPÎRIC, -A, empirici, -e, adj. Care se referă la empirism, care are la bază empirismul; bazat pe experienţă. Filozofie empirică. Medicină empirică = metodă de tratare a bolilor pe bază de experienţă şi de practici neştiinţifice, fără cunoştinţe teoretice. EMPIRIO CRÎTIC, -A, empiriocritici, -e, adj. Care ţine de empiriocriticism, propriu empiriocriticismului. — Pronunţat: -n-o-. EMPIRIO CRITICI SM s. n. Curent filozofic idealist şi reacţionar, de la sfîrşiţul secolului al XlX-lea, care neagă existenţa obiectivă a lumii materiale şi consideră lucrurile ca fenomene ale conştiinţei, ca fiind complexe de senzaţii. în opera sa genială « Materialism şi empiriocriticism t Lenirt a dat o lovitură nimicitoare empiriocriticismului. a Rolul obiectiv, rolul de clasă al empiriocriticismului se reduce in întregime la faptul că este in slujba fideiştilor în lupta acestora împotriva materialismului în general şi împotriva materialismului istoric în special. lEnin, o. xiv 352. EMPIRISM s. n. 1. Curent filozofic care consideră experienţa senzorială ca unica sursă a cunoaşterii şi a cunoştinţelor. 2. Folosire exclusivă a experienţei într-un domeniu oarecare de activitate, subapreciind rolul teoriei sau al abstracţiei ştiinţifice. Pentru majoritatea actorilor noştri s-a pus, în ultimii ani, şi se pune cu extremă acuitate astăzi, problema schimbării mijloacelor lor de creaţie, renunţarea la empirismul boem care a domnit în lumea teatrului burghez, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 9/1. EMPIRlST, -A, empirişti, -ste, s. m. şi f. Adept,’ partizan al empirismului. EMPLÁSTRU, emplastre, s. n. Medicament de uz extern, compus dintr-o pastă vîscoasă, densă, întinsă pe o bucată de pînză, care se aplică pe un loc bolnav; plasture. EMtJL, emuli, s. m. Persoană care se străduieşte să egaleze sau să întreacă pe cineva activînd în acelaşi domeniu; rival, concurent (în special în artă şi în ştiinţă). După Alecsandri şi Eminescu, care au creat adevărata limbă poetică pentru lirica noastră, Vlahuţă e demnul urmaş şi emul al lor. GHEREA, st. cr. i 246. Toţi emulii d-tale de aceeaşi şcoală vor gîndi toată noaptea... la isprava d-tale. caragiale, o. vii 231. în şcoala de la Măgureanu... emulii lui Corai predau tinerilor greci şi feciorilor noştri de boier « Memorabiile lui Socrate», « Phedon » şi « Metafizica » lui Aristot . ghica, s. a. 69. EMULAŢIE, emulaţii, s. f. Rîvnă, sforţare, străduinţă de a egala sau de a întrece pe cineva (în special într-o activitate ştiinţifică, literară, artistică); întrecere. Dublarea rolurilor constituie o tradiţie valoroasă a marii arte scenice realiste, o metodă de. emulaţie creatoare între actori. SCÎN-TKIA, 1953, nr. 2597. Este o emulaţie între dînşii ca să găsească echivalentele romîneşti ale neologismelor. ibrXi-LEANU, SP. cr. 201. EMÚLSIE, emulsii, s. f. Amestec lichid al unor particule insolubile (de obicei de corpuri grase ori răşi-noase), pentru a obţine un preparat nou. Stratul sensibil la acţiunea luminii depus pe un material fotografic. EMULSIONA, emulsionez, vb. I. I n t r a n z. (Despre două lichide) A forma o emulsie. T r a n z. A prepara o emulsie. EMULSIONARE, emulsionări, s. f. Acţiunea de a emulsiona. EMULSÓR, emulsoare, s. n. Aparat care serveşte la prepararea emulsiilor. ENCEFĂL, encefale, s. n. (Anat.) Creier (1). Neuronii care transmit excitaţia de la sistemul nervos central, adică de la encefal sau măduva spinării la muşchi-. . se numesc neuroni centrifugi sau motori. ANATOMIA 187. ENCEFALICj -A, encefalici, -e, adj. Care aparţine encefalului sau priveşte encefalul. ENCEFALITĂ, (rar) encefalite, s. f. Boală cauzată de inflamarea encefalului. Encefalită letargică v. letargic. ENCÍCLICA, enciclice, s. f. Circulară oficială trimişi1 de papă preoţilor sau episcopilor catolici. (Adjectival) Scrisoare enciclică. ENCICLOPÉDIC, -A, enciclopedici, -e, adj. Care are caracter de enciclopedie, asemănător cu o enciclopedie, cuprinzător, vast (ca o enciclopedie). Lucrare enciclopedică. a S-a arătat adeseori. ■ . vasta ştiinţă a autorului şi caracterul enciclopedic al lucrării sale. L. rom, 1953, nr. 3, 36. Paginile cele mai interesante. .. sînt cele tipărite la 1875, în franţuzeşte, într-o mare publicaţie enciclopedică, sadoveanu, o. vi 452. ENCICLOPEDIE, enciclopedii, s. f. (Adesea urmat de determinări) Tip de dicţionar (de obicei de mari proporţii) care dă indicaţii precise şi ample din toate domeniile de cunoştinţe sau numai dintr-un anumit domeniu. Enciclopedia agricolă. -4- F i g. Lucrare care conţine ansamblul cunoştinţelor fundamentale teoretice dintr-un anumit domeniu, sistematizate după un anumit plan. «Istoria P. C. (b) al U.R.S.S. » — enciclopedia cunoştinţelor de bază în domeniul marxism-leninismului. SCÎN-teia, 1953, nr. 2605. ENCICLOPEDIST ___ 212 ______ ENERVARE ENCICLOPEDIST, -Ă, enciclopedicii, -ste, s. m. şi f. 1. Nume dat gînditorilor progresişti, precursori ai revoluţiei franceze burgheze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care s-au grupat în scopul editării «Enciclopediei». Dind expresie interesului burgheziei în ascensiune de a dărîma vechile relaţii feudale, enciclopedicii au supus toate vechile concepţii şi aşezăminte sociale unei critici revoluţionare necruţătoare. CONTEMPORANUL, • s. n, 1949, nr. 122, 3/1. 2. (Rar) Persoană care are cunoştinţe enciclopedice. ENCLAVA, enclave, s. f. Termen generic pentru fragmentele de roci înglobate în masa rocilor eruptive. ENCLÎTIC, -A, enclitici, -e, adj. (Gram.; despre cuvinte) Care este legat de un cuvînt precedent, făcînd corp cu el, şi nu are accent propriu. în « ducindu-mă », pronumele « mă » e enclitic. Articol enclitic = articol hotărît pus la sfîrşitul unui cuvînt. în cuvîntul « omul », ti o e articol enclitic. ENCOMION, encomioane, s. n. (Grecism învechit) Cuvîntare de laudă, elogiu. Să nu capeţi de la mine decît un encomion fluturatic şi fără temei. ODOBESCU, S. IU 10. — Pronunţat: -mi-on. ENDECAGON, endecagoane, s. n. Poligon cu unsprezece laturi. ENDECASILABIC, -A, endecasilabici, -e, adj. (Despre versuri) Care are unsprezece silabe. ENDÎMIC, -A, endemici, -e, adj. (Despre unele boli) Care are cauze locale, specifice unei regiuni. ENDEMÎE, endemii, s. f. Boală care izbucneşte periodic în aceleaşi regiuni. ENDOCAItD, endocarduri, s. n. Membrană subţire care căptuşeşte cavităţile inimii. ENDOCARDÎTĂ, endocardite, s. f. Boală care constă in inflamarea endocardului. ENDOCĂRP, endocarpuri, s. n. (Bot.) Ţesut .vîrtos care îmbracă sâmîi.ţa unor fructe (ca: prunele, cireşele etc.). V. p e r i c a r p. END0CRÎN, -A, endocrini, -e, adj. (Med., în e x p r.) Glandă endocrină = glandă care îşi varsă direct în sînge secreţiile conţinînd hormoni; glandă cu secreţie internă. Glanda tiroidă şi altele asemănătoare ei, neavind canale secretorii, au fost numite glande cu secreţie internă sau glande endocrine. ANATOMIA 240. Care aparţine sau se referă la glandele cu secreţie internă. Factori endocrini. ENDOCRINOLOG, -Ă, endocrinologi, -e, s. m. şi f. Specialist în endocrinologie. ENDOCRINOLOGIE s. f. Ramură a medicinei care studiază glandele cu secreţie internă şi funcţiile lor. ENDODÎRM, endoderme, s. n. (Anat.) Foiţa interioară a embrionului animalelor superioare, în prima lui fază de dezvoltare. în embrionul pe cale de dezvoltare, apar treptat două straturi de celule: stratul embrionar extern (ectodermul) şi intern (endodermul). anatomia. 264. ^ (Bot.) Stratul interior al scoarţei unei tulpini sau al unei rădăcini; scoarţă primară. END0GÎ1N, -Ă, endogeni, -e, adj. (Despre organele plantelor sau ale animalelor) De origine internă, născut şi dezvoltat în interiorul unui ţesut străin pe care-1 străpunge mai tîrziu pentru a ieşi la iveală. + (Despre fenomene geologice) Provocat de forţe care provin din interiorul pămîntului. ENDOSMOZ s. f. Fenomen de trecere a unei substanţe lichide printr-o membrană, din mediul exterior' membranei în cel mărginit de aceasta (adesea sub in- fluenţa unei diferenţe de potenţial electric între cele două feţe ale membranei). END0TÉRMIC, -Ă, endotermici, -e, adj. (Despre fenomene şi reacţii fizice sau chimice) Care se produce cu absorbţie de căldură. ENERGÉTIC, -Ă, energetici, -e, adj. Referitor Ia producerea şi folosirea diferitelor forme de energie. O dată cu construirea unei puternice industrii grele, ţările de democraţie populară dezvoltă bazele de materii prime şi bazele energetice necesare aprovizionării acestei industrii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2576. Aceste alimente, producînd o cantitate de energie calorică, sînt numite alimente energetice sau termogene. anatomia 165. ENERGÉTICA s. f. Ramură a fizicii care studiază fenomenele produse în sistemele fizice din punctul de vedere al transformărilor de energie dintr-o formă în alta; ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul surselor şi posibilităţilor tehnico-economice de exploatare şi utilizare a div rselor forme de energie. O dată cu întocmirea planului de electrificare s-au pus bazele unei noi orientări in dezvoltarea energeticii în ţara noastră, contemporanul, s. n, 1953, nr. 362, 5/1. ENÉRGIC, -Ă, energici, -e, adj. (Despre persoane şi despre manifestările lor) Plin de vigoare,, de energie; care dovedeşte forţă şi stăruinţă în acţiuni; hotărît, viguros. Om energic. 1=3 Au urmat ameninţări energice, amenzi. BAHIA, n. 41. Pînă să se hotărască să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în uşă. REBREANU, P. S. 134. (Adverbial) Prietenii de literatură găseau în el un scriitor format, pornit să muncească intens şi energic. sadoveanu, E. 172. -$■ Care oglindeşte energie (2). Pe fruntea sa energică, Un tainic foc străluce. alecsandri, p. ii 157. -^-(Despre medicamente)-Cu acţiune promptă, eficace. ENERGÍE, energii, s. f. 1. Capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic la trecerea din starea sa într-o anumită stare de referinţă. Plinind în valoare energia apelor noastre, vom trezi la viaţă regiuni înapoiate, vom crea posibilităţi pentru mari lucrări de irigaţie, pentru asanări şi lucrări de fertilizare a pă-mînturilor degradate şi inundabile. GHEORGHiu-DEJ, ART. cuv. 326. E x p r. A o şterge (sau a pleca) englezeşte = a pleca repede şi pe neobservate. A şti (sau a vorbi, a învăţa etc.) englezeşte = a şti (sau a vorbi, a învăţa) limba engleză. ENGLEZOAICĂ, engle zoaice, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Angliei sau care este originară de acolo. ENGROS adv. v. angro. ENIBAIIĂR s. n. v. icnilmliar. ENIGMATIC, -Ă, enigmatici, -e, adj. Care constituie sau ascunde o enigmă, misterios, tainic, greu de înţeles. Numai virfurile cele mai înalte zgîrie cerul pe alocuri, smingălind cu calcarul lor citeva stele albe, îndepărtate şi enigmatice puncte de reper, în adincimea cosmică a lumii, bogza, C. o. 340. Aluziile enigmatice nu le poate pricepe. C. PETRESCU, o. p. I 47. îl privea cu aceeaşi enigmatică întrebare a ochilor, d. zamfirescu, r. 45. ENÎGMĂ, enigme, s. f. Fapt de neînţeles, lucru greu de lămurit, ascuns ; taină, mister. în călătoria aceasta a mea observ că mi se prezintă interesante enigme, sadoveanu, z. C. 201. Cînd eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi.. . Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi! EMINESCU, o. I 232. Ghicitoare, şaradă. Telegrama cu dezlegarea enigmei d-tale muzicale, sper c-ai primit-o. caragiale, o. vii 175. ENOLOGÎE s. f. Ştiinţă aplicată care se ocupă cu vinificaţia şi cu studiul produselor derivate ale viei şi ale vinului. ENORIĂŞ, -A, enoriaşi, -e, s. m. şi f. Persoană care. practicînd un cult, ţine de o anumită parohie. Căutaţi şi dumneavoastră [locuinţe] printre enoriaşi, davidoglu, m. 47. — Pronunţat: -ri-aş. ENORÎE, enorii, s. f. Parohie. Cununia se celebra la amiazi Ia biserica enoriei. ghica, s. 35. Convoiul... merge însoţit de întreg poporul enoriei. ŞEZ. xn 20. <$■ Preot de enorie = paroh. Ştiu prea bine că ei n-au pregătirea ce se cere unui preot de enorie. STXnoiu, c. i. 12. ENORM, -A, enormi, -e, adj. Foarte mare, imens, colosal, uriaş. Asemeni unui bărzăun enorm... dinamul biziie înfundat, bogza, c. o. 178. Pescarul de la apa Frumoasei încalţă nişte cizme enorme de cauciuc pînă la coapse. SADOVEANU, V. F. 83. Un cal... trîntit pe spate, sugrumat de jug, se zbătea din picioare, ca un gîndac enorm, cu faţa-n sus. vlauuţă, o. A. m 50. (Adverbial) a) Foarte mult. b) (Urmat de determinări adjectivale introduse prin prep. « de t formează superlativul acestora) Extrem de..., extraordinar de... Urcuş enorm de greu. ENORMITATE, enormităţi, s. f. Lucru de necrezut, exagerare, absurditate. Eram sigur că n-am putut să spun enormităţile pe care mi le atribuie. GHEREA, st. cr. ni 67. ENTERÎTĂ, enterite, s. f. Inflamaţia mucoasei care căptuşeşte intestinul. ENTEROCOLÎTĂ, enterocolite, s. f. Inflamaţie a intestinului subţire şi a colonului. ENTIMÎMĂ, entimeme, s. f. (Logică) Formă prescurtată de silogism, în care una dintre premise sau concluzia nu este exprimată ci subînţeleasă. ENTITĂTE, entităţi, s. f. Conţinut de sine stătător, existenţă delimitată (ca întindere, importanţă, valoare etc.). ENTOMOLOG, -Ă, entomologi, -e, s. m. şi f. Persoană specializată în entomologie. ENTOMOLOGIE, -A, entomologiei, -e, adj. Privitor la entomologie, în legătură cu studiul insectelor. Cercetări entomologice. Colecţie entomologică. ENTOMOLOGIE s. f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor. ENT0M0L0GÎST, entomologişti, s. m. (Rar) Entomolog. Se plecase... deasupra muşuroiului de furnici să le consemneze cu minuţiozitate de entomologist existenţa, obiceiurile, dramele, suferinţele, c. PETRESCU, o. r. 11 177. ENTORSĂ, entorse, s. f. Leziune traumatică a unei articulaţii rezultînd din extensia bruscă sau chiar ruperea ligamentelor. ENTOZOĂR, entozoare, s. n. Animal care trăieşte ca parazit în interiorul unei vietăţi. Limbricul şi panglica sint entozoare. — Pronunţat: -zo-ar. ENTROPfE, entropii, s. f. Mărime de stare termică ¡1 sistemelor fizice care crcşte în cursul oricărei transformări ireversibile a lor şi rămîne constantă în cursul oricărei transformări reversibile. ENTUZIĂSM s. n. Stare de însufleţire puternică, avînt, înflăcărare. V. exaltare, frenezie. Astăzi poporul, stăpîn in propria lui ţară, clădeşte cu un entuziasm fără precedent orînduirea nouă, socialistă. contemporanul, S. II, 1952, nr. 297, 3/1. Nu mi-am cintărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul şi tot entuziasmul, rebreanu, p. S. 94. Trebuie să arătăm că in junie e entuziasmul lucrurilor mari şi devotamentul pentru adevăr. bXlcescu, o. i 327. — Pronunţat: -zi-asrn. ENTUZLVSMĂ, entuziasmez, vb. I. Tranz. A aduce în stare de entuziasm, a însufleţi, a înflăcăra. V. exalta. Concertul a entuziasmat pe toţi ascultătorii. Refl. Vorbeşte-mi despre actele tale eroice. Sint tînăr şi vreau să mă entuziasmez, sahia, n. 20. — Pronunţat: -zi-as-. ENTUZIASMAT, -A, entuziasmaţi, -te, adj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de * sau «pentru t) Cuprins de entuziasm, însufleţit, înflăcărat. Noră-mea______se arătă mai puţin entuziasmată de bravura mea. C. PETRESCU, î. n 185. — Pronunţat: -zi-as-. ENTUZIAST — 214 EPICURIAN ENTUZIĂST, -Ă, entuziaşti, -ste, adj. (Despre persoane) Stăpînit de entuziasm, plin de ardoare, capabil de însufleţire, de avînt, gata să se devoteze unei idei, unei cauze mari. Toţi constructorii entuziaşti ai socialismului din patria noastră au calităţile luptătorului conştient de măreţia cauzei pe care o apără. scînteia, 1953, nr. 2759. Era cel mai entuziast, cel mai harnic şi nu cel mai puţin inteligent dintre tinerii care făceau, cum se zice, bucătăria gazetei. VT.AirTjTA, o. a. 257. -if- (Substantivat) Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii? vlahuţA, o. a. I 65. (Despre acţiuni sau manifestări ale oamenilor) Care dovedeşte entuziasm. Partidul nostru, ca şi partidele comuniste şi muncitoreşti din celelalte ţări democrat-populare, este organizatorul şi mobilizatorul maselor în munca entuziastă de construire a vieţii noi, socialiste, mjpta. de ci.asX, 1953, nr. 3-4, 49. Cînd Apostol sfirşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă: Ei, ji acuma ce ai de gînd să faci? rebreanu, r. s. 105. — Pronunţat: -zi-ast. ENUMERA, enumăr, vb. I. Tranz. A număra unul cîte unul, a numi rînd pe rînd; a înşira. Intre junii cărora le-a plăcut şi le place a se ocupa de literatură trebuie să enumerăm şi pe d. Vasile Păun. mackdoxski, o. rv 23. ENUMERARE, enumerări, s. f. Acţiunea de a enumera şi rezultatul ei; înşirare. Enumerarea se face şi aici sub formă de gradaţie, pornindu-se de la fiinţele cele mai apropiate: părinţii, fraţii, surorile, h. rom. 1953, nr. 3, 66. Enumerarea elementelor componente ale unei limbi nu constituie. . . definiţia ei. ROSETTi, i. sl. 12. ENUMERATÎY, -Ă, enumerativi, -e, adj. Referitor Ia o enumerare; care conţine o enumerare. Lista enu-merativă a documentelor. ENUMERĂŢIE, enumeraţii, s. f. (Rar) 1. Enumerare. 2. Figură de stil constînd în înşirarea unor argumente, fapte, amănunte referitoare la aceeaşi împrejurare sau temă. -t>- (învechit) Parte a unui discurs care precedă peroraţia şi în care autorul recapitulează argumentele expuse anterior. ENUNŢ, enunţuri, s. n. Formulare a datelor unei probleme; formulă prin care se enunţă ceva. Tata se amuza de complicaţiile nefolositoare ale unora din enunţuri {i mă introducea in tainele simplificării lor. SADOVEAîTU, N. F. 163. ENUNŢĂ, enunţ, vb. I. Tranz. (Cu privire la idei, teorii etc.) A formula, a exprima, a expune. ENUNŢARE, enunţări, s. f. Acţiunea de a enunţa şi rezultatul ei; formulare, exprimare, expunere. Enun-ţarea unor teorii. Enunţ. Enunţarea unei probleme. ENUNŢIATIVĂ adj. f. (Numai în e x p r.) Propoziţie enunţiativă = propoziţie care cuprinde relatarea în mod obiectiv, fără participarea afectului, a unei constatări sau a unei observaţii. Propoziţiile. enunţiative sînt specifice descrierilor şi naraţiunilor. Gram. rom. n 28. ENZÎMĂ, enzime, s. f. Substanţă produsă de anumite celule vii, care are acţiune catalitică în multe reacţii din chimia organică. V. 1 i p a z ă, z i m a z ă. EOCÎN s. n. Epocă • geologică cuprinsă în partea inferioară a perioadei paleogene, caracterizată prin dezvoltarea numuliţilor; numulitic. Maimuţele apar la sfîrşitul eocenului. — Pronunţat: e-o-, EOLIAN^ -A, eolieni, -e, adj. Care este acţionat sau produs de vînt. în vederea studierii posibilităţilor de utilizare a energiei eoliene din ţara noastră şi [a] dezvoltării construcţiei de motoare eoliene, s-a construit un tip original de anemograf cu ajutorul căruia vom putea stabili regimul vinturilor din ţara noastră, contemporanul, s. n, 1953, nr. 367, 5/3. + Formaţie eoliană — formaţie geologică (dune, loess etc.) a cărei origine se datorează acţiunii „ de transport, de sedimentare sau de eroziune a vîntului. — Pronunţat: e-o-li-an. EOLÎTIC, -Ă, eolitici, -e, adj. Care aparţine epocii pietrei cioplite, referitor la epoca pietrei cioplite. + (Substantivat, n.) Epoca pietrei cioplite. — Pronunţat: e-o-. EOLOTROP, -A, eolotropi, -e, adj. (Despre corpuri) Care nu este izotrop. E0I0TR0PÎE, eolotropii, s. f. Proprietate a unui corp de a fi eolotrop. EPARHIĂL, -Ă, eparhiali, -e, adj. (Bis.) Relativ la eparhie, aparţinînd eparhiei. <$>• Adunare eparhială = adunare a deputaţilor unei eparhii. — Pronunţat: -hi-al. EPARHÎE, eparhii, s. f. Diviziune administrativă bisericească avînd drept şef un episcop ; episcopie. Numai in eparhia noastră sînt peste o sută de parohii văduvite. stXnoiu, c. i. 12. Au adunat pre vlădicii şi arhimandriţii de pe la eparhiile şi monastirile lor. . . şi le s-au zis să facă cercetare la faţa locului, negruzzi, s. i 226. EPATÂ, epatez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A uimi, a impresiona (prin purtare, atitudine, ţinută neobişnuită, extravagantă). EPAVA, epave, s. f. Rămăşiţă a unei nave distruse sau naufragiate, care pluteşte în larg sau este adusă de valuri în apropierea ţărmului ori pe ţărm. Apa se oprea acolo învîrtindu-se citva timp în loc, în ochiul de anafor format de epava unui vechi vapor. BART, S. M. 71. + F i g. Persoană ajunsă în mizerie fizică şi morală. EPENTfiTTC, -Ă, epentetici, -e, adj. (Fon.) Apărut prin epenteză. Consoană epentetică. EPENT3ÎZA, epenteze, s. f. Fenomen fonetic constînd în apariţia, în interiorul unui cuvînt, a unui sunet nou. Consoana « b o din cuvîntul « dambla o s-a dezvoltat prin epenteză. Epic, -â, epici, -e, adj. (Despre opere, subiecte, forme literare) Care narează fapte ale eroilor unor în-tîmplări reale sau imaginare. Gen epic = unul dintre principalele genuri literare care cuprinde diverse specii de naraţiuni în versuri şi proză: balada, poema eroică, epopeea, nuvela, romanul etc. + F i g. (Rar) Grandios, de proporţii vaste, asemenea cu faptele povestite în epopei şi poeme eroice. EPICÂRP, (rar) epicarpuri, s. n. Membrană subţire care acoperă fructul unei plante. V. pericarp. EPICÎN, epicene, adj. n. (Despre substantive nume de fiinţe) Care are aceeaşi formă pentru desemnarea ambelor sexe. « Bitlan », «privighetoare », « papagal • sînt substantive epicene. EPICENTRU, epicentre, s. n. (Geol.) Loc de pe suprafaţa globului, aşezat deasupra focarului unui cutremur. EPICHERÎMĂ, epichereme, s. f. (Logică) Silogism în care premisele apar amplificate prin adaosuri de motivări suplimentare. EPICUREIĂN, -Ă adj. v. epîcurian. EPICUREÎSM s. n. v. cplcurism. EPICURIĂN, -Ă, epicurieni, -e, adj. Care ţine de doctrina lui Epicur, adept al epicurismului. Şcoala epicuriană. -4- (Substantivat, depreciativ printr-o falsă interpretare a concepţiei lui Epicur) Persoană înclinată spre plăceri. — Pronunţat: -ri-an. — Variantă : opiciiroiun, -ă adj. iEPICURISM — 215 — EPISOD EPICURÎSM s. n. Doctrină materialistă a lui Epicur, filozof grec din secolul al IV-lea î.e.n., care ■explica lumea, fenomenele, cunoaşterea în chip raţio-nalist-materialist şi combatea misticismul, dar, în ce priveşte concepţia morală, a încercat să creeze o teorie -etică a fericirii raţionale la baza căreia stă nu activitatea •creatoare, ci repausul, liniştea şi satisfacţia individualistă, egoistă. — Variantă: cpicurclsm s. n. EPIDEMIC, -Ă, epidemici, -e, adj. (Despre boli) Cu caracter de epidemie, contagios. Hepatită epidemică. EPIDEMIE, epidemii, s. f. Extindere, prin contaminare, a unei boli infecţioase la un număr considerabil de persoane dintr-o localitate, o regiune etc.; molimă. Epidemiile au putut fi stăvilite de la primele cazuri declanşate, răs-pîndirea lor fiind împiedicată. SCÎnteia, 1953, nr. 2613. Vro epidemie domneşte în oraş. negruzzi, s. n 229. EPIDEMIOLOGIE s. f. Ştiinţă care se ocupă de cauzele şi natura epidemiilor, precum şi de măsurile •menite a le preveni şi combate. EPIDÎRMĂ, epiderme, s. f. Strat exterior, superficial, care acoperă derma şi formează, împreună cu aceasta, pielea care înveleşte corpul omului şi al animalelor superioare. + Ţesutul exterior de protecţie al plantelor, •format de cele mai multe ori dintr-un singur strat de •celule. EPIDERMIC, -Ă, epidermici, -e, adj. Care ţine de ■ epidermă, relativ la epidermă, de natura epidermei. Celule epidermice. EPIDIASCOP, epidiascoape, s. n. Aparat care serveşte la proiectarea pe un ecran a unei figuri iluminate -convenabil, fie prin lumină transmisă, fie prin lumină ireflectată. EPli'ÎZĂ, epifize, s. f. 1. Capăt al unui os lung, format din ţesut spongios. în epifize, materia osoasăr necompactă, este formată dintr-o reţea de mici lamele, anatomia 135. 2. Glanda pineală. EPIGĂSTRIC, -Ă, epigastrici, -e, adj. (Anat.) Cu privire la epigastru, care ţine de epigastru. EPIGASTRU s. n. (Anat.) Partea superioară a abdomenului, cuprinsă între coaste şi ombilic; (popular) lingurea. EPIGENÎTIC, -Ă, epigenetici, -e, adj. (Despre un depozit de minereu) Care e mai tînăr decît rocile în •care e cuprins. EPIGLOTĂ, epiglote, s. f. Membrană fibro-cartila-ginoasă, aşezată în partea superioară a laringelui, care se ridică şi astupă glota pentru a împiedica pătrunderea alimentelor în căile respiratorii. Pe partea anterioară a ■laringelui, deasupra tiroidei, se află epiglota, închizînd ■intrarea în laringe in timpul înghiţirii hranei, anatomia 71. EPIGON, epigoni, s. m. (Adesea ironic şi depreciativ) Urmaş, succesor (inferior predecesorilor). Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCO, o. I 35. EPIGRÂT, epigrafe, s. n. Scurtă sentinţă (citată dintr-un autor) pusă la începutul unei cărţi, unui capitol etc. pentru a indica în rezumat conţinutul sau spiritul în care e scris. Uneia dintre «însemnările t sale, care se ■cheamă Pădurea şi Stepa, Turgheniev îi pune ca epigraf citcva versuri. Sadoveanu, e. 243. Această idee... a fost înscrisă, drept epigraf, în fruntea uneia din cele cinci probe de traducţiune romînă de pre Erodot. ODOBESCU, s. n 483. + Scurtă inscripţie pe faţada unei construcţii, a unui monument etc. EPI GRAFIE s. f. (Ist.) Ştiinţă care se ocupă cu studiul inscripţiilor. EPIGRAEÎST, -Ă. epigraf işti, -ste, s. m. şi f. Specialist care se ocupă cu descifrarea şi interpretarea inscripţiilor. EPI GRĂMĂTIC, -Ă, epigramatici, -e, adj. Care are caracter de epigramă, satiric, înţepător, usturător. Stil epigramatic. Literatură epigramatică. a Urmează înainte şi răspunde prin forma epigramatică. AWCSANDRi, S. 38. EPIGRĂMĂ, epigrame, s. f. Scurtă poezie care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii şi se termină printr-o notă de spirit, îndeplinind adesea rolul unei critici sociale. Cu grijă mare duce Nanii un mic volum de epigrame. ANGiiEi.-iosre, c. m. i 193. Autorul voia să facă o epigramă in contra dramelor ce au copleşit scena. Russo, o. 138. EPILEPSÎE, epilepsii, s. f. Boală a sistemului nervos care se manifestă prin accese de convulsii însoţite de pierderea cunoştinţei (denumită impropriu şi «boala copiilor»). Tatăl copilului ne arată... că acesta are accese de epilepsie cînd ia o doză mai puternică de substanţă tiroidiană. parhon, o. a. i 284. EPILÎPTIC1, -Ă, epileptici, -e, adj. Cu caracter de epilepsie, asemănător cu manifestările pricinuite de epilepsie. Un paianjen păros... începu să fugă pe scîndura mesei cu mişcări epileptice, c. petrescu, î. n 90. <$» (Adverbial) Un tumult asurzitor de glasuri zbucni şi mai năprasnic din gloata înfierbîntată. Sute de braţe goale se agitau epileptic in aer. vlahuţă, o. a. i 149. EPILEPTIC", -Ă, epileptici, -e, s. m. şi f. Persoană bolnavă de epilepsie. EPILO G, epiloguri, s. n. Parte finală a unei lucrări literare (de obicei a unui roman), în care autorul subliniază anumite idei din lucrarea sa prin fapte care încheie povestirea. + F i g. Sfîrşit al unei situaţii, acţiuni etc. Epilogul unei călătorii. EPILOGĂ, epiloghez, vb. I. T r a n z. (Rar) A termina, a încheia. Mascarada fusese prea mare, ca să poată fi epilogată aşa de simplu. G. M. zamfirescu, m. d. n 287. EPINGEĂ s. f. v. ipingea. EPISCOP S episcopi, s. m. Demnitar bisericesc care conduce o eparhie; vlădică. Odată slujind un episcop oarecare de hramul bisericii la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică. CREANGX, a. 137. EPISCOP2, episcoape, s. n. Aparat care serveşte la proiectarea pe un ecran, în lumină reflectată, a unei figuri iluminate convenabil. EPISCOPĂL, -Ă, episcopali, -e, adj. De episcop, al episcopului. Cîrjă episcopală. Care aparţine episcopiei. Catedrală episcopală, negruzzi, s. I 194. EPISCOPĂT, episcopate, s. n. Rangul, demnitatea, funcţia de episcop ; timpul cît este în funcţie un episcop ; episcopie. Pînă în secolul al X-lea nu au existat episcopate in nordul Dunării — nici romane, nici greceşti. IST. r.p.r. 59. EPISCOPIE, episcopii, s. f. Ţinut asupra căruia se extinde autoritatea unui episcop; eparhie; reşedinţa episcopului. Episcopia Romanului, ra Era la episcopia Galaţilor un fost diacon de la capela din Paris. arghezi, p. T. 7. EPISOD, episoade, s. n. 1. (într-o operă literară) Acţiune secundară într-o operă narativă ori dramatică sau un fragment din acestea. în ultimul episod al romanului, autorul înfăţişează convorbirea dintre Petrescu şi meşterul Roman EPISODIC — 216 — EPIZOOTIE Lupţi, contemporanul, s. ii, 1951, nr. 224, 2/3. (în drama veche grecească) Parte a acţiunii delimitată prin intervenţiile corului. Frază muzicală de importanţă secundară, intercalată între principalele părţi ale unei compoziţii, pentru a aduce o variaţie. 2. Întîmplare din viaţa cuiva ; incident. în neclintirea aceasta leneşă a practicii vechi cu undiţa, cite un crap ruginit amesteca un episod dramatic. sadoveanu, v. F. 64. Sînt două scene, ori două episoade din viaţa bucur eşlcană a lui Soleanu, pe care le vom atinge, giierea, ST. cr. I 276. Istoria prinţului Vasilie înfăţoşează nişte episoade atit de tragice. NEGRUZZI, s. I 283. — PI. şi: (învechit) episode (odobescu, s. m 78). — Variantă: cpizdd s. n. EPISODIC, -Ă, episodici, .e, adj. Care ţine de un episod, care nu este esenţial pentru desfăşurarea unei acţiuni sau a unui eveniment; întîmplător, incidental, secundar. Rol episodic, a Autorii stabilesc profiluri precise tuturor personagiilor, chiar şi celor episodice. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1951, nr. 224, 2/5. EFISTĂT, epistaţi, s. m. (învechit) 1. Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie; (în trecut) subcomisar. Cum să adormi tu poliţia, cu toţi sergenţii, cu toţi comisarii şi cu toţi epistaţii ei? hogaş, DR. II 130. Abia scăpase... din mina unui epistat. macedonski, o. iii 61. Se gîndea ce-ar fi, dacă vreun comisar, vreun epistat ori vreun sergent.. . l-ar înhăţa, l-ar duce la secţie, slavici, o. i 327. 2. Persoană care administrează şi supraveghează o gospodărie (casă sau moşie) ; administrator, intendent, logofăt, vechil. L-am găsit ajutor logofătului Marinică, epistatul unei moşii ce aveam în Teleorman, ghica, s. 302. — Variantă: ipisfăf (pas, l. i 35, id. z. I 161, caragiale, o. i 43) s. m. EFISTOLĂR, -A, epistolari, -e, adj. Privitor la modul, la arta de a scrie scrisori; (despre o operă literară) compus în formă de scrisoare. Gen epistolar. Stil epistolar. Roman epistolar. EFÎSTOLĂ, epistole, s. f. 1. (Astăzi pretenţios sau glumeţ) Scrisoare. Dorim ca această mică epistolă să vă găsească veseli, caragiale, o. vn 30. La citirea celor dinţii rînduri ale acestei epistole, ai crezut, sînt sigur, că-mi propuneam o biografie a mult regretatului şi preţiosului nostru amic Nicu Bălcescu, şi ai avut dreptate, ghica, s. a. 165. Frumoasă este această epistolă, pornită din inimă şi cu inimă scrisă. ALECSANDRI, s. 89. 2. Compoziţie literară în versuri, varietate a poeziei didactice, în care se tratează un subiect filozofic, moral etc. sub formă de scrisoare. Epistolele lui Horaţiu.aNici gindeam ca pentru versuri să iau în mînă condei, Cînd ţintirea-mi aici este la un alt fel de idei, Care nu cer epistole, nici fabule de glumit, donici, la ALEXANDRESCU, m. 273. EPISTOLÎE, epistolii, s. f. (învechit şi popular) Scrisoare. Unii soldaţi... prindeau a scrie pe coji de mesteacăn, pe scîndurele, pe bucăţi de cartoane, epistolii de dor şi amărăciune către cei din ţară. CAMILAR, n. i 251. EPITĂF, epitafuri, s. n. 1. Inscripţie funerară; placă de marmură, de piatră sau de metal, cu o inscripţie funerară. De obicei, citeşti un epitaf La cap de drum, pe-o piatră cenuşie, Pe care-o spală ploi, se-aşterne praf. porumbacu, p. 118. Ce epitaf să-nscrie ca lumii să arăte Că praful din cea groapă a fost un boier mare? NEGRUZZI, S. n 247. F i g. înşiruite-n rafturi, pe brînci, supt vechea boltă, -în fel de fel de sticle cu epitafuri varii, Dorm rarele selecţii, recoltă cu recoltă. ANGHEL-IOSIF, c. m. I 79. + Mică bucată în versuri, compusă la moartea unei persoane. 2. Obiect de cult constînd dintr-o bucată de pînză pe care este brodată o scenă reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus Hristos; aer. Pe la miezul nopţii se scula, aprindea la candelă făclia din vinerea paştilor de la epitaf, ghica, s. a. 49. EPITALAM, epitalame, s. n. (Livresc) Cîntec de nuntă sau mic poem compus în cinstea mirilor. Scria.. . sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau, negruzzi, s. i 206. — PI. şi: epitalamuri. EFITELIĂL, -Ă, epiteliali, -e, adj. Al epitcliului, referitor la epiteliu; cu caracter de epiteliu. — Pronunţat: -li-al. EPITELIU, epitelii, s. n. Ţesut (alcătuit din celule legate între ele printr-o substanţă intercelulară) care formează suprafaţa de înveliş a pielii, a mucoaselor, a canalelor excretoare ale glandelor etc. — Pronunţat: -liu. EPITET, epitete, s. n. Determinant expresiv (mai ales adjectiv) pus pe lîngă un substantiv. Nu poate să fie vorba... de aceşti înjghebători de rime şi de epitete furate, cînd vorbim despre adevăraţi poeţi. GHEREA, ST. CR. I 148. [La Eminescu] cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină, vlahuţă, o. a. 239. Bahluhd a avut onoarea a fi cîntat în versuri de poetul Alecsandri, ce-i dete epitetul de lăcaş al broaşte-lor. BOLINTINEANU, O. 276. EPITRAHÎL, epitrahile, s. n. Patrafir. Omoforul, rucaviţele, tiara, epitrahilul, sita şi cîrja vin de la Dpsithei. arghezi, p. T. 25. Epitrahilul de mătase pe care se vede figurat chiar banul Barbu cu portul călugăresc de pe atunci, odobescu, s. i 335. EPiTROP, epitropi, s. m. (Azi rar) 1. Tutore. V. curator. A venit vremea ca epitropii să se întrebe şi să se sfătuiască ce e de făcut cu Constantin. galaction, o. I 115. Primise sarcina ce i se detese de tribunal să-i fie epitrop. macedonski, o. m 63. Fiind acum de măritat o fată foarte rară Ş-ai ei epitropi căutînd bărbat în altă ţară. alBxandrescu, m. 170. 2. (Mold.) Administrator al unui bun, în special al averii unei instituţii bisericeşti; efor. — Accentuat şi: epitrop. EPITROFÎE, epitropiis. f. (Azi rar) 1. Tutelă. V. c u r a t e 1 ă. La 1774, el pierdu pe tată-său şi împreună cu frate-său... rămaseră supt epitropia unchiului lor, banul Mi-hai Cantacuzino. bălcescu, o. i 86. Pirvuleştii numesc pe Vlăduţ domn, dar, văzind pe acesta că voieşte a se elibera de epitropia lor, îl ucid şi dau puterea... « lui» Neagoie Basarab. id. ib. ii 17. îngrijire. De mult nu te-am văzut! — De mult, dragă Luluţă... tocmai de cînd te-o luat cucoana Chiriţa sub epitropia ei şi ie-o adus la Bîr-zoieni. alecsandri, T. i 187. 2. (Mold.) Consiliu de epitropi care administrează o avere publică, un aşezămînt; instituţie condusă de un consiliu de epitropi (v. eforie). 3. Funcţia de epitrop. EPÎU, epiuri, s. n. Dig de piatră sau de fascine, construit de la malul unei ape către larg, pentru a-i micşora lăţimea sau pentru a apăra malurile de eroziuni; pinten. EPIZOD s. n. v. episod. EPIZOOTIE s. f. Extindere prin contaminare a unei beli infecţioase la un număr mare de vite dintr-o localitate sau dintr-o regiune. Dezvoltarea creşterii animalelor este strins legată de combaterea epizootiilor. CONTEMPORANUL, s. n, 1954, nr. 382, 5/4. Caii şi boii nu se mai îmbolnăvesc___ epizootia intră in gaură de şarpe, lăcustele fug. ghica, s. a. 89. EPOCAL — 217 — ERĂ EPOCĂL, -Ă, epocali, -e, adj. Menit să marcheze o epocă ; de mare răsunet, de o valoare covîrşitoare. Victoria epocală a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a zguduit lumea capitalistă: socialismul a izbîndit pe a şasea parte a lumii. Gheorghiu-dej, arT. cuv. 245. Pentru toţi oamenii cinstiţi din lume, victoriile epocale ale Uniunii Sovietice pe frontul construcţiei paşnice şi al construirii comunismului sînt un prilej de bucurie, dătător de noi forţe şi încredere in victorie. ScJnteia, 1953, nr. 2640. EPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, remarcabile. Leninismtd este marxismul epocii noastre, steagul luptei pentru comunism. scînteia, 1953, nr. 2562. Pentru crearea unei întregi linii a acţiunii rolului e necesară o cunoaştere amănunţită a piesei, a epocii, a vieţii, v. rom. februarie 1952, 13. încă înainte de 1290, epocă cînd cronicile şi hrisoavele pun venirea Radului Negru v., se aflau prinţi romîni. BĂLCESCU, O. I 136. Costum de epocă = îmbrăcăminte caracteristică unei perioade din trecut, -i? E x p r. (Prin exagerare) A face epocă = a atrage atenţia, a face vîlvă, a se impune (la un moment dat). 2. Timp, vreme (în care se repetă periodic acelaşi lucru în aceleaşi condiţii). Epoca insămînţărilor. c=i Şi zilele treceau. Epoca negurilor in deltă sosise. barT, e. 386. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. Au fost descoperite vase de ceramică din a doua epocă a fierului. contemporanul, s. n, 1954, nr. 384, 5/6. — Accentuat şi: ¿pocă. — PI. şi: (învechit) epoce (GHEREA, st. cr. n 294, Eminescu, o. i 140). — Variantă: (învechit) epdhă (russo, s. 73, alecsandri, t. 1035, negruzzi, s. i 275) s. f. KPf)DĂ, epode, s. f. Poezie compusă din distihuri. Epodele lui Hor aţin. EPOHA s. f. v. epocă. EPOLÎÎT, epoleţi, s. m. Bandă de stofă (uneori tivită sau acoperită cu galon de fir, alteori mărginită şi de franjuri), care se aplică pe umerii uniformelor. [Generalul], cu epoleţi mari de aur care cădeau pe umeri în jos, trecea zvelt de la o sală la alta. camix, petrescu, o. i 193. Sublocotenentul îşi aranjă... zăpăcit epoletul stîng. SAHXA, n. 89. — PI. şi: (n.) epolete (negruzzi, s. i 66), epoleturi (kogXlniceanu, s. 111). EPONJ s. n. Ţesătură moale, cu fire buclate pe una din feţe sau pe amîndouă feţele, din care se fac pro- soape, halate de baie etc. EPOPEE, epopei, s. f. Poem epic de mari dimensiuni, în care se povestesc în versuri fapte eroice, legendare sau istorice; p. e x t. . producţie epică. Pentaur ridică vocea, şi pe harpa lui de bard Epopeea strălucită curge falnică şi clară. macEdonski, o. 1104. Cîte-o femeie cu faţa înfundată în capşon îşi desfăşura trecătoarele umbre prin spaţiul neguros, asemenea zeilor întunecaţi din epopeile nordice. eminescu, n. 34. + Şir de evenimente măreţe, de fapte eroice şi glorioase. Marea epopee a victoriei popoarelor sovietice asupra agresorilor fascişti nu a fost altceva decît continuarea tradiţionalei politici sovietice de apărare a păcii, scînteia, 1952, nr. 2525. — PI. şi: epopee (odobescu, s. ni 80). EPOS, eposuri, s. n. (Livresc) Epopee. EPRUBETĂ, eprubete, s. f. Tub de sticlă cu pereţii subţiri şi rezistenţi, închis la un capăt, întrebuinţat în munca de laborator. EPRUVÎTĂ, epruvete, s. f. (Franţuzism) Piesă de probă confecţionată dintr-un anumit material, pentru a fi supusă unor încercări, în vederea determinării proprietăţilor acestuia; corp de probă. EPUIZĂ, epuizez, vb. I. 1. Tianz. (Cu privire la bunuri materiale) A termina, a sfîrşi, a isprăvi (între-buinţînd, consumînd, vînzînd). A epuizat rezervele. a Abătîndu-se în treacăt pentru a reînnoi o provizie epuizată de pesmeţi. c. petrescu, o. p. i 148. -$> R e f 1. pas. De prisos a mai spune ce succese a avut gazeta noastră! Ediţia pentru capitală s-a epuizat în cîteva momente, caragiale, m. 56. 2. T r a n z. A lămuri complet fără a lăsa ceva neclar, a discuta în toate amănuntele; a isprăvi de studiat,, de cercetat. Profesorul a epuizat tratarea chestiunii. 3. Refl. (Despre fiinţe, despre forţa lor fizică sau psihică) A se istovi, a se slei, a se extenua. <$> Tranz. L-au epuizat atîtea suferinţe. — Pronunţat: -pu-i-. EPUIZĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) epuiza. 1. Terminare, sfîrşire, isprăvire (prin întrebuinţare, consumare, vînzare). Epuizarea unei ediţii. -4- Lămurire completă, discutare în toate amănuntele. Epuizarea ordinii de zi. 2. Istovire, sleire, slăbire, extenuare. Stai liniştit, nu-i nimic grav... Epuizare şi surexcitare nervoasă, atît! rebreanu, p. s. 154. — Pronunţat: -pu-i-. EPUJZĂT, -Ă, epuizaţi, -te, adj. (Despre fiinţe, despre forţa lor fizică sau psihică) Istovit, sleit, slăbit, extenuat. — Pronunţat: -pu-i-, EPURĂ, epurez, vb. I. Tranz. 1. A curăţa un amestec, o soluţie etc. de substanţele sau de corpurile nefolositoare sau dăunătoare. 2. A curăţa, a întări o instituţie, o întreprindere etc. prin îndepărtarea elementelor necorespunzătoare, nedemne, dăunătoare sau duşmănoase. -4- (Cu privire la fondul unei biblioteci) A îndepărta cărţile dăunătoare sau necorespunzătoare din punct de vedere ştiinţific. EPURĂRE, epurări, s. f. Acţiunea de a epura. 1. Operaţie de îndepărtare a substanţelor sau a corpurilor nefolositoare sau dăunătoare dinîr-o soluţie etc. 2. îndepărtarea elementelor necorespunzătoare, nedemne, dăunătoare sau duşmănoase dintr-o instituţie, o întreprindere etc. îndepărtare din fondul unei biblioteci a cărţilor dăunătoare sau necorespunzătoare din punct de vedere ştiinţific. EPURĂŢIE, epuraţii, s. f. Epurare. EPÎJRĂ, epure, s. f. (Geom.) Desen liniar care reprezintă în proiecţii diferitele părţi ale unei maşini, ale unei case etc. + Reprezentare grafică precisă în scopul rezolvării unei probleme cu ajutorul construcţiilor geometrice. Diagramă. ERĂTĂ, erate, s. f. Listă care se adaugă la o tipăritură şi care conţine îndreptarea erorilor de tipar strecurate în text. Trebuie neapărat să dăm o erată la finele volumului. caragiale, o. vn 317. — Variantă: errăta s. f. invar. ERĂTIC, -A, eratici, -e, adj. (Mai ales în e x p r.) Bloc eratic (sau stîncă eratică) = bloc de piatră adus de cele mai multe ori de gheţari şi aşezat în regiuni cu care n-are nimic comun din punct de vedere geologic. £ră, ere, s. f. 1. Perioadă istorică care începe cu data unui anumit eveniment sau fapt de la care porneşte numărătoarea anilor. Anul 400 înaintea erei noastre. 2. Epocă (1). Lung, clopotele vieţii în patru zări răsună Şi era comunistă în lume o vestesc, frunză, s. 3. 3. Fiecare din diviziunile de prim ordin în care este împărţită istoria pămîntului. V. epocă (3). Era primară. Era secundară. ERBACEE — 218 — EROARE ERBACJ&E, erbacee, adj. f. (Bot.; despre plante) Care are tulpina fragedă, moale şi apoasă, adesea verde; ierbos. Trifoiul este o plantă erbacee. ERBICÎD, erbicide, s. n. Substanţă care distruge ierburile dăunătoare agriculturii. ERBIVGR, -Ă, erbivori, -e, adj. (Zool.; despre animale) Care se hrăneşte numai cu plante, în special cu iarbă. ERCULEÂN, -Ă adj. v. licrculean. ERfiCT, -A, erecţi,-te, adj. Ridicat drept în sus, vertical. Tulpini fertile ascendente sau erecte. Flora r.p.r. ii 84. EREDITAR, -A, ereditari, -e, adj. 1. (Despre anumite particularităţi fizice sau psihice) Care se transmite prin ereditate. Rezolvarea problemelor de dirijare a particularităţilor ereditare ale organismelor este posibilă numai prin aplicarea concepţiei miciuriniste în biologie, contemporanul, s. n, 1953, nr. 335, 4/4. 2. (Despre un bun, un privilegiu, un titlu etc.) Care se transmite prin moştenire, care este moştenit. Prinţ ereditar = prinţ care are dreptul să moştenească tronul sau (rar) să întemeieze o dinastie. In locul unei domnii de şapte ani, [Cantacuzino] visează să devină prinţ ereditar, bolintineanu, o. 253. EREDITATE s. f. 1. (Biol.) Proprietatea vieţuitoarelor de a transmite urmaşilor însuşirile pe care le-au dobîn-dit în cursul evoluţiei lor pe glob, sub influenţa fac-toriloi mediului înconjurător. Cunoaşterea legilor eredităţii şi variabilităţii descoperite şi cercetate de Miciurin şi Lîsenko. v. rom. decembrie 1950, 184. 2. (Jur.) Moştenire, succesiune. ERÎiS, eresuri, s. n. Credinţă în forţe miraculoase, supranaturale; concepţie falsă (transformată adesea în deprindere); prejudecată, rătăcire, eroare, superstiţie. Minţile erau întunecate de eresuri. camilar, N. ii 370. Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseni-nară. eminescu, O. I 201. F i g. Ceea ce se abate de la concepţiile comune (ale unei societăţi); p. e x t. rătăcire, păcat. Tu nu poţi înţelege un biet suflet ca al meu, comun şi plin de « eresuri ». vi (Adverbial) Borcan astupat ermetic. 2. F i g. Greu de înţeles. O frază ermetică. Poezie ermetică = poezie decadentă caracterizată prin obscuritate voită. — Scris şi: hermetic. ERMETISM s. n. Obscuritate voită în poezie, caracteristică pentru formele ei decadente. — Scris şi: hermetism. ERMÎT, ermiţi, s. m. (Franţuzism rar) Pustnic, sihastru, schimnic. ERMITĂGIU s. n. v. ermitaj. ERMITĂJ, ermitaje, s. n. (Franţuzism rar) Locuinţa unui ermit; f i g. loc retras. — Variantă : (învechit) ermităgiil, ermitagii (negruzzi, S. I 309), s. n. EROĂRE, erori, s. f. 1. (în opoziţie cu adevăr) Lipsă de concordanţă între percepţiile noastre şi realitatea obiectivă, confirmată de practică, a lucrurilor percepute ; cunoştinţă greşită, falsă despre această realitate, idee, părere, opinie greşită (pe care cineva şi-o formează sau o are din nebăgare de seamă, din lipsă de discer-nămînt etc.); ceea ce e greşit, greşeală. Adevărul şi eroarea, ca şi toate categoriile logice care se mişcă în antagonisme polare, au valabilitate absolută numai pentru un domeniu foarte limitat. ENGELS, a. 107. Mi-am închipuit că ai trecut peste drum la Caraiman. — Eroare. SEBASTiAN, T. 345. Pentru ce să nu combatem erorile răspîndite in public de reaua-credinţă sau de fanfaronada unora? odobescu, s. ni 48. <$> Eroare probabilă = diferenţă probabilă între datele obţinute printr-un calcul şi cele obţinute pe bază de experienţă. ^ Eipr. A induce pe cineva în eroare = a face (pe cineva) să creadă sau să i se pară că ceva este altfel decît e în realitate; a înşela, a amăgi. 2. Diferenţa dintre valoarea unei mărimi şi valoarea măsurată sau calculată a acestei mărimi. JERODIU — 219 — ERUPTIV ER0DIU, erodii, s. m. Pasăre migratoare mare, de -culoare albă ca zăpada, ale cărei pene lungi şi subţiri sînt purtate ca podoabă (Ardea alba) ; stîrc alb. îi mai dete un steag verde, spre semn de protecţie otomană, mai midte pene -de erodiu din cele mai frumoase, bălcescu, o. n 273. EROIC, -A, eroici, -e, adj. 1. De erou, caracteristic eroilor, cu calităţi de erou ; p. e x t. măreţ, grandios. Eroicele popoare sovietice. Timpuri eroice, cn Eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din 1933 au scos la iveală forţa şi combativitatea clasei muncitoare, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 332, 1/4. Scriitorii sovietici ştiu pentru cine muncesc. Cititorii înşişi vin la ei şi le cer ca prin cuvinte .simple şi imagini juste să le zugrăvească munca lor eroică. sahia, tt.r.s.s. 164. A ţării eroică oştire, alexandrescu, r. 145. + (Despre opere literare) Care are drept subiect faptele unor eroi. [Antioh Cantemir] începuse şi un poem -eroic numit Petreida, în lauda marelui Petru, care însă rămase neisprăvit. NEGRUZZI, S. n 157. 2. Energic, drastic; la care se recurge în caz extrem. Mijloc eroic. EROICÎŞTE adv. (învechit) Ca un erou, în felul unui erou. Geln, domnul romînilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte... şi muri în bătaie de o moarte glorioasă. bXlcescu, o. ii 209. EROIC’OmC, -Ă, eroicomici, -e, adj. (în e x p r.) Poem. eroicomic = poem care tratează un subiect comic In forma unei epopei. EROÎNA, eroine, s. f. 1. Femeie care se distinge prin curajul, vitejia şi abnegaţia ei (în muncă, în diverse împrejurări grele etc.). Mamă eroină = titlu de onoare atribuit în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară femeilor mame care au crescut cel puţin zece copii. 2. Personajul principal feminin dintr-o operă literară. -4- Femeie care este personajul principal al unei întîm-plări, care atrage, într-o anumită împrejurare, atenţia asupra ei. EROÎSM s. n. Capacitatea de a săvîrşi fapte mari; fel de a acţiona specific unui erou; spirit eroic. Muncitorii de la C.F.R. — cetăţuia cea mai înaintată a proletariatului din Romînia — au dat istoriei de clasă din această .¡ară zile de un neasemuit eroism revoluţionar şi de înfiorătoare jertfe. doc. part. 176. Datorită caracterului socialist al Statului Sovietic şi conştiinţei politice înalte a popoarelor Uniunii Sovietice, in Armata Roşie s-a născut, in condiţiile războiului, eroismul de masă, fenomen nemaicunoscut înainte în istorie, contemporanul, s. ii, 1952, nr. 283, 4/3. ERONĂT, -A, eronaţi, -te, adj. Greşit, inexact, neadevărat. L-a rugat să-i scrie pentru a rectifica o dată eronată dintr-un roman istoric, c, petrescu, o. p. n 190. Ceea ■ce nu se preţuieşte în Moldova.. . sînt sistemele pedantice şi eronate, anahronismele care se impun în numele ştiinţei. RUSSO, S. 162. EROTIC, -A, erotici, -e, adj. Privitor la dragoste, de ■dragoste, propriu, specific dragostei. Sentiment erotic. {Despre opere literare) Care conţine sentimente de dragoste ; care cîntă, care exprimă dragostea. Din baladele erotice ale lui Coşbuc, cea mai însemnată e «Crăiasa ztnelor». GHEREA, st. CR. iii 275. (Substantivat, f.) Totalitatea compoziţiilor literare care cîntă sentimentul de dragoste. înainte de a ne despărţi de erotica lui Coşbuc, ţin să citez în întregimea ei o mică poezie. GHEREA, st. cr. iii 285. + (Despre manifestări ale oamenilor) Pătruns de senzualism; senzual. EROTISM s. n. Atitudine erotică, exagerare a sentimentului erotic; senzualism. ERCtJ, eroi, s. m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie sau în alte împrejurări grele şi periculoase, fiind gata să se jertfească pentru un scop înalt. Din rîndul comuniştilor au ieşit eroi neînfricaţi in lupta împotriva moşierimii reacţionare şi burgheziei imperialiste, împotriva războiului hitlerist de cotropire, in războiul de eliberare a patriei de sub ocupaţia hitleristă, in lupta pentru făurirea Republicii Populare Romîne. lupta DE clasX, 1952, nr. 6, 140. O femeie care ştie să trăiască, dar ştie să şi moară, femeia-erou intr-un cuvînt. GHEREA, st. cr. i 174. F i g. Eroul şi făuritorul istoriei este poporul, v. rom. mai 1953, 190. + Ostaş căzut pe cîmpul de luptă într-un război just. Cimitind eroilor, a Pe lingă mine trec oameni. . . către mausoleul eroilor, sahia, n. 16. 2. Persoană care, printr-o muncă deosebită, contribuie activ la înfăptuirea marilor construcţii socialiste. <$> Erou al Muncii (Socialiste) — titlu de înaltă distincţie atribuit în U.R.S.S. şi în ţările de democraţie populară persoanelor care, prin activitatea lor deosebit de importantă, au merite excepţionale faţă de stat, contribuind la ridicarea economiei, culturii, ştiinţei şi la creşterea puterii şi gloriei statului. 3. Personaj principal al unei opere literare. Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploaiei. EMINESCU, N. 34. + Personaj principal al unei întîmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenţia asupra sa. 4. (în mitologia greco-romană) Personaj înzestrat cu puteri supraomeneşti sau devenit celebru prin faptele sale deosebite, povestite în legendele mitice. V. semizeu. EROZItJNE, eroziuni, s. f. Procesul de roadere şi săpare a scoarţei terestre prin acţiunea apei, gheţarilor, a vîntului sau a altor agenţi externi; rezultatul acestui proces. Procesul de roadere a pereţilor unui corp prin care curge un fluid. — Pronunţat: -zi-u-, EROZÎV, -Ă, erozivi, -e, adj. Care produce eroziuni. Acţiunea erozivă a ploii. ERRÂTA s. f. invar. v. erată. ERUDÎT, -A, erudiţi, -te, adj. (Despre persoane) Care posedă cunoştinţe temeinice şi vaste căpătate în urma unor studii îndelungate; savant, învăţat. (Substantivat) Vă daţi seama că tot progresul, cit e, s-a realizat la noi prin cîţiva mari cărturari? întrebă, tulburat, Bălcescu. Datorăm nespus acelui mare erudit, stolnicul Constantin Cantacuzino. camil petrescu, o. i 308. + (Despre opere ştiinţifice) Care dovedeşte cunoştinţe vaste şi aprofundate. O lucrare erudită. 1=3 O lungă controversă în care filologia are să se amestece cu istoria naturală şi să facă un talmeş-balmeş precît se va putea mai doct şi mai erudit, odobescu, s. iii 24. ERUDIŢIE s. f. Cunoaştere temeinică a faptelor sau datelor unei (sau ale mai multor) ştiinţe; cultură vastă. Gîndesc la adtnca erudiţie a acestui dascăl. NEGRUZZI, s. 1 7. — Variantă: (învechit) erudiţiuno (pronunţat -ţi-u-) (caragiale, o. vn 157) s. f. ERUDTŢIIJNE s. f. V. erudiţie. ERtJPE, pers. 3 erupe, vb. III. Intranz. (Despre corpuri fluide) A ieşi brusc şi violent dintr-un loc închis, a ţîşni, a izbucni; (despre un vulcan, o sondă etc.) a face erupţie, a arunca afară cu putere (lavă, ţiţei etc.). ERUPTÎV, -A, eruptivi, -e, adj. 1. Cu privire la o erupţie, care provine de la o erupţie ; de natură vulcanică. Roci eruptive. Jf- F i g. Care lasă frîu liber pornirilor violente; nestăpînit, violent, impetuos. V. vulcanic. O astfel de natură modestă era firesc să se simtă atrasă către entuziasmul eruptiv al unui om ca Milescu. D. zamfirescu, R. 211. ERUPŢIE — 220 — ESENŢĂ. 2. (Med.; despre o boală) însoţit de apariţia unei erupţii, care se manifestă printr-o erupţie (2). Febră eruptivă. ERţJl'ŢIE, erupţii, s. f. 1. Acţiunea prin care vn vulcan aruncă lavă sau prin care o sondă aruncă petrol; ieşire bruscă şi violentă din pămînt a unui gaz, a petrolului, a lavei etc.; ţîşnire, izbucnire. Erupţia este însoţită de tulburări funcţionale şi senzitive foarte variate. nicolau-maisler, D. v. 93. în măruntaiele munţilor, la izbucnirea erupţiei vulcanice, aurul a năvălit în toate crăpăturile stîncilor. BOGZA, Ţ. 12. La erupţia unei sonde, inginerul Dinu Grinţescu înscrie în carnetul său debitul zilnic în tone. c. PETRESCU, A. 355. 2. Apariţia unor pete roşii sau a unor băşicuţe pe piele, constituind un simptom al unor boli; (concretizat) totalitatea acestor pete sau băşicuţe. Erzaţ, erzaţuri, s. n. (Germanism) Surogat. ESACŢltJNIi s. f. v. exacţiune. ESCĂDRĂ, escadre, s. f. Mare unitate de nave de luptă. De patru zile şi patru nopţi se învîrtea escadra in jurul Insulei Şerpilor, bart, e. 117. 1 ESCADRÎLĂ, escadrile, s. f. Mică unitate de avioane militare sau de nave ale marinei militare, pusă sub o comandă unică. F i g: în jurul [acestor stranii piramide] ... se roteşte o întreagă escadrilă de păsări de pradă. bogza, c. o. 195. escadrOn, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzînd unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. Acasă o aştepta trăsura şi o patrulă de roşiori din escadronul lui Mişu. dumitriu, B. F. 138. Escadroanele se mişcau la deal şi la vale, fără rost. D. ZAMFIRESCU, R. 234. Un escadron de roşiori... captură cîteva care de proviziuni, destinate oştilor turceşti din Rahova. odobescu, s. iii 597. — Variantă: (învechit) scadr6n (ALECSANDRI, P. III 219, bălcescu, o. ii 124) s. n. ESCALADĂ, escaladez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A se căţăra pe un zid sau pe un alt obstacol înalt, pentru a trece de partea cealaltă; p. e x t. a sări (peste un obstacol). Cei mai valizi ridică pe genunchi şi coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine şi brînză, şi se întorc cu sarcina lor acasă. ARGHEZi, p. T. 43. Marinarii... escaladară în salturi balustrada puntei, înarmaţi cu lopeţi de barcă. BART, S. M. 91. ESCALADĂRE, escaladări, s. f. (Franţuzism) Acţiunea deaescalada. ESCĂLĂ, escale, s. f. Oprire prevăzută în itinerarul unui vapor sau al unui avion (într-un port sau pe un aeroport) pentru aprovizionare, pentru debarcarea sau îmbarcarea pasagerilor etc. Vaporul face escală la Constanţa. <*> Zbor fără escală = parcurgerea de către un avion a distanţei dintre două puncte, fără aterizări intermediare. Localitate de oprire în cursul unei călătorii cu vaporul sau cu avionul. ESCAMOTĂ, escamotez, vb. I. Tranz. 1. A face să dispară ceva fără să se bage de seamă, a ascunde ceva cu iscusinţă. Apucă de un colţ o hirtie de o sută, o scutură şi o escamotă în buzunar, c. PETRESCU, C. V. 55. F i g. A denatura, a falsifica. A escamota adevărul. 2. A introduce trenul de aterizare al unei aeronave în locaşurile ar.ume construite în corpul ei. ESCAMOTĂBIL, -Ă, escamotabili, -e, adj. (Despre un tren de aterizare) Care poate fi escamotat. ESCA3I0TĂRE, escamotări, s. f. Acţiunea de a ■escamota. (F i g.) Ar fi fost un simplu artificiu şi o evadare din sinceritate, care ar fi dus la escamotări de-adevăruri. PAS, Z. I 6. ESCAPĂDA, escapade, s. f. Plecare pentru scurt; timp, uneori nepermisă şi pe furiş, făcută cu scopul de a petrece ; aventură. Mi se pare atît de pitoresc. .. să facem■ într-o seară o escapadă. C. PETRESCU,- î. ii 262. ESCAYATÎtR s. n. v. excavator. ESCÎ1PŢIE s. f. v. excepţie. ESCHIMOS, eschimoşi, s. m. Persoană care face parte; din populaţia indigenă a ţinuturilor boreale din America, Europa şi Asia. ESCHIVĂ, eschivez, vb. I. Refl. A se sustrage de-la îndeplinirea unui lucru; a se feri. Maria şovăi puţin-în prag şi se eschivă să ia braţul lui Paul. CAMIL PETRESCU, N. 152. + A se retrage pe furiş, fără a fi observat. Toţi se eschivară din jurul său. C. PETRESCU, î. II 134. ESCORTĂ, escortez, vb. I. Tranz. A însoţi un deţinut, pentru a-1 împiedica să evadeze. Al doilea convoi de prizonieri de la Plevna — escortat de trei companii din regimentul al treisprezecelea de dorobanţi şi de două escadroane de călăraşi — porni la 2 decemvrie spre ţară. SADOVEANU, O. vi 123. + A însoţi o persoană care deţine-un post înalt, pentru a o păzi. •+ (Despre r.ave şi avioane militare) A însoţi (în timp de război) vapoare de transport sau de comerţ (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). ESCORTĂ, escorte, s. f. 1. Pază alcătuită din oameni, înarmaţi care însoţesc pe deţinuţi pentru a-i împiedica să evadeze. Erau duşi cu escortă la un lagăr de concentrare. SADOVEANU, P. M. 110. Se hotărîră... să ne ducă cu o escortăpînă la hotar şi acolo să ne libereze, bolintineanu, o. 263. <ţ> Loc. a d v. Sul) escortă = sub pază. (Expr.) A îugi de sub escortă = a evada. Arestatul... are intenţia... să fugă de sub escortă Iacei din tîi prilej, pas, z. iv 215. 2. Grup de persoane (de obicei militari) care însoţesc o persoană ocupînd un post înalt, pentru a o apăra contra unui eventual atac. V. suită. Olimpie soseşte la Goleşti cu o mică escortă de arnăuţi. GHICA, S. 112. 3. Grup de nave şi avioane militare care însoţesc (în timp de război) vapoarele de transport sau de comerţ (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). ESCROC,-OĂCĂ, escroci, -oace, s. m. şi f. Persoană necinstită care înşală pe alţii şi îşi însuşeşte, prin manopere frauduloase, bunuri străine; şarlatan, pungaş, coţ-car, potlogar. Tipătescu... nu vrea să susţie candidatura escrocului de Caţavencu. GHEREA, st. cr. i 353. ESCROCĂ, escrochez, vb. I. T r a n z. A obţine, a dobîndi prin şiretlic şi fraudă bunuri care aparţin altcuiva ; a înşela, a pungăşi. ESCROCHERIE, escrocherii, s. f. Faptă de escroc, înşelăciune, pungăşie, coţcărie, potlogărie. Escrocheriile se * petreceau în acte, în arhivele tribunalelor; se jura strîmb, se măsluia. BOGZA, A. î. 43. ESEÎST, eseişti, s. m. Autor de eseuri. ESÎNŢĂ, esenţe, s. f. 1. (Fii.) Ceea ce exprimă principalul din obiecte şi din fenomene, latura lor interioară cea mai importanţă, proctsde ca: e se desfăşoară în adîncul lor; ea poate fi cunoscută numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii. A-ţi însuşi teoria marxist-leninistă înseamnă a-ţi însuşi esenţa acestei teorii şi a învăţa să o aplici creator ia condiţiile istorice concrete, scînteia, 1953, .ESENŢIAL ___ 221 — ESTIVAL nr. 2605. <0- Loc. a d v. în esenţă = în ceea ce are esenţial, fundamental, în ultimă analiză. 2. (Chim.) Lichid volatil, cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic şi întrebuinţat în farmacie şi în parfumerie sau pentru uzul casnic. Esenţă de fructe, o Servitorii începeau să măture, să deschidă jerestrele, să pulverizeze esenţa de brad. C. PETRESCU, C. V. 179. -4- Substanţă concentrată care, diluată de obicei în apă, dă un produs alimentar. Esenţă de ceai. 3. (Silv.) Soi, specie de arbori care intră în componenţa arboretului principal dlntr-o pădure. Aceste specii [de insecte] colonizează frunzele esenţelor lemnoase foioase, fauna r. p. r. vilii 31. Esenţele forestiere din aceste păduri sînt fagul fi stejarul. I. IONESCU, D. 267. ■+ Varietate de lemn. Esenţă tare. ESENŢIAL, -A, esenţiali, -e, adj. Care constituie sau privcş.e esenţa unui lucru, care constituie partea -cea mai importantă a unei probleme sau a unui lucru; fundamental, de prim ordin. Cu tot avîntul imaginaţiei, stilul [din «Luceafărul »] e tot simplu, alcătuit din părţile esenţiale şi principale ale vorbirii. ibrXileanu, s. 131. — Pronunţat: -ţi-al. EStiU, eseuri, s. n. Studiu de proporţii restrînse asupra unor teme filozofice sau ştiinţifice, compus cu mijloace literare, fără intenţia de a epuiza problema. Lucrez. . . la un eseu asupra boierimii noastre în ultima jumătate a veacului trecut, c. petrescu, C. v. 70. ESOFÂG s. n. Tub care uneşte cavitatea bucală cu stomacul şi prin care trec alimentele înghiţite. ESOTÎRIC, -A, esoterici, -e, adj. (în filozofia antică ; în opoziţie cu exoteric) înţeles numai de cei iniţiaţi într-o învăţătură sau doctrină filozofică; secret, ascuns. ESPADRÎLA, espadrile, s. f. Sandală uşoară de pînză cu talpă de sfoară. ESPEDÎŢDE s. f. v. expediţie. ESPERANTO s. n. Limbă artificială, bazată pe o gramatică schematizată şi pe un vocabular împrumutat de la cele mai răspîndite limbi europene, inventată la sfîrşitul secolului al XlX-lea, cu pretenţia de a deveni limbă internaţională. JîSPERIÎNŢA s. f. v. experienţă. ESPERIÎNŢĂ s. f. v. experienţă. EXPIATOR, -OĂRE adj. v. expiator. ESPLANADA, esplanade, s. f. (Franţuzism) Loc deschis, suprafaţă (de obicei plantată cu arbori, iarbă şi flori) aflată mai ales în faţa unei clădiri monumentale. Ajungînd pe o esplanadă, se opri un minut să se odihnească. ANGHEL-IOSIF, C. I,. 33. ESPLICĂ vb. I v. explica. ESPtJNE vb. III v. expune. EST s. n. (în opoziţie cu vest) Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în partea unde răsare soarele; răsărit. O întinsă aşezare dacică se găseşte pe dealul Cuozima, la est de comuna Somova. contemporanul, s. rr, 1954, nr. 384, 5/6. ESTACAdA, estacade, s. f. 1. Punte fixă construită Ia ţărmul unei ape către larg pentru a realiza legătura cu vapoarele care nu pot acosta la chei. + Platformă aşezată pe picioare înalte, pentru a realiza comunicaţia între 2 puncte situate deasupra solului sau între un punct de pe sol şi altul situat la înălţime. ^ Construcţie din bare de lemn, de metal sau de beton armat, construită la intrarea unui port sau Ia gura unui fluviu pentru a micşora lăţimea apei în acel loc. 2. Obstacol plutitor sau fix, folosit pentru protejarea podurilor miiitare sau a porturilor contra minelor, corpurilor plutitoare etc. ESTAZ s. n. v. extaz. ESTÉR, esteri, s. m. Substanţă obţinută prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unui acid printr-un radical organic. ESTET, esteţi, s. m. Persoană care aplică normele estetice în di.erite împrejurări ale vieţii, uneori în mod exage at şi fără discernămînt. ESTETIC, -A, estetici, -e, adj. Care se referă la estetică, care corespunde cerinţelor esteticii; p. e x t. frumos. Problema conţinutului, problema care hotărăşte valoarea operei de artă, nu poate fi însă rezolvată decît pe calea unei juste orientări ideologice şi estetice, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 360, 4/3. Eminescu pune în valoare virtualităţile estetice ale limbii romîneşti. rosetti, s. l. 58. Romantismul a sfărîmat toate regulile şi legile estetice ale clasicismului. GHEREA, ST. CR. I 27. ESTÉTICA s. f. Ştiinţa care studiază legile artei, problemele privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei. învăţătura marxist-leninistă despre bază şi suprastructură, despre spiritid de partid în literatură, teoria materialist-dialectică a cunoaşterii au creat fundamentul esteticii ştiinţifice, contemporanul, S. II, 1953, nr. 334, 3/3. ESTETICIAN, esteticieni, s. m. Specialist în estetică. — Pronunţat: -ci-an. ESTETÍSM s. n. Atitudine în faţa artei, constînd din preţuirea exclusivă a formei a tistice, considerare independent de conţinut. Rebreanu se ridica împotriva estetismului, a rafinamentelor stilistice inutile, v. rom. noiembrie 1953, 298. ESTÍM adv. v. estimp. ESTIMA, estimez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A determina preţul, cantitatea, valoarea exactă a unui lucru ; a evalua, a preţui. Estimăm... numai briliantele, căci numai ele ne interesează. Oricind se pot demonta şi a doua zi reapar în vitrină. C. PETRESCU, A. 326. Exacta cîtime a stînjenilor n-am putut-o estima, i. IONESCU, m. 22. ESTIMARE, estimări, s. f. (Franţuzism) Acţiunea de a estima; evaluare, preţuire. ESTlM ATÍV, -A, estimativi, -e, adj. (Franţuzism, despre acte sau alte scripte) Care conţine estimarea unui lucru, care se referă la o estimare. Deviz estimativ. ESTDlAŢtE, estimaţii, s. f. (Franţuzi m) Estimare. (Atestat înforma estimaţiune) Era să fie în tot dreptul de a rezilia şi de a lua asupră-i, conform convenţiunii, toate lucrările făcute după o estimaţiune dreaptă, cuica, s. 454. — Variantă: estimn}iiine (pronunţat -ţi-u-) s. f. ESTIMAŢlONE s.f. v. estimare. ESTÍMP adv. (Regional; şi în forma estim) în acest an. D-nii Laurian şi Maxim au fost consecvenţi, păstrînd î'n retipărirea de estimp lucrarea d-lor mai cu totul conformă cu cea de an. odobescu, s. II 321. An n-am cîştigat, estim am păgubit, la anul trag nădejde. pann, P. v. II 85. Pînă intru acest oraş al Italii, mi-au fost călătoria de estim. golescu, î. 99. — Accentuai şi: éstimp. — Variantă: estim adv. ESTIVAL, -A, estivali, -e, adj. (Pretenţios sau glumeţ) De vară, din timpul verii." Cataloagele cîtorua librării străine şi un dicţionar portativ... alcătuiesc biblioteca mea estivală, ibrăileanu, a. 8. Aceea este rezidenţa pe ESTOMPA — 222 — EŞARFĂ. care mi-am ales-o pentru vilegiatură estivală. caragiale, o. vn 42. Văratic. Frigul. . . coboară atunci in văi, peste florile estivale, bogza, c. o. 56. ESTOMPĂ, estompez, vb. I. Tranz. A trece cu estompa peste un desen pentru a potrivi intensitatea umbrelor; p. e x t. a atenua, a diminua, a slăbi (intensitatea unei culori sau a unor contururi). Adina Buhuş işi potrivea pălăria in faţa oglinzii, estompa cu puful roşul din pomeţii obrajilor, c. petrescu, o. p, n 216. Fumul. . . se destramă la fiece deschidere de uşă, estompînd figurile şi liniile ca intr-un vis. anghel, PR. 190. F i g. [Scriitorii) trebuie să combată cu intransigenţă influenţele ideologiei duşmane care caută să estompeze conflictele din realitate, contemporanul, s. II, 1952, nr. 300, 2/6. ESTOMPARE, estompări, s. f. Acţiunea de a estompa şi rezultatul ei; p. e x t. ştergerea, umbrirea contururilor; f i g. formă cu conturul vag. în estompările de basm ale apusului, scorbura aceasta pare o monstruoasă gură de balaur, bogza, c. o. 13. Adina Buhuş i-a apărut materializată din estomparea viorie. C. PETRESCU, o. P. i 80. Deasupra unei estompări uşoare de nori, o zării [pe pasăre] desluşindu-se tot mai mult, din desimea zării, cazaban, v. 32. ESTOMPĂT, -Ă, estompaţi, -te, adj. Cu conturul şters ; f i g. pierdut în umbră, vag, imprecis. S-au oprit să privească întinderea cîmpurilor, cu văile de departe şi cu satele estompate în pîclă. c. PETRESCU, A. 436. Degetele ei apucară un carton, o poză veche cu o fetiţă de vreo zece ani: ochi mici, sprîncene abia estompate, gura zîmbi-toare. BASSARABESCU, v. 43. EST&UPĂ. estompe, s. f. Sul mic de hîrtie, de piele sau de alt material moale, cu care se şterge conturul tare al unui desen executat în creion, în cărbune sau în pastel, pentru a se potrivi umbrele. (F i g.) Neagra estompă a morţii îndoliase midie case. anghel, PR. 90. ESTON, -Ă, estoni, -e, s. m. şi £. Persoană care face parte din populaţia de bază a R.S.S. Estone sau care este originară din această ţară. ESTONIĂN1, -Ă, estonieni, -e, adj. Care aparţine R.S.S. Estone sau locuitorilor ei. Dansuri estoniene. — Pronunţai: -ni-an. ESTONI ĂN-A, estonieni, -e, s. m. şi f. Eston. — Pronunţat: -ni-an. ESTORCĂ, estorchez, vb. I. Tranz. (Franţuzism ; cu privire la un obiect, la bani etc.) A obţine ceva cu orice preţ, mai ales prin înşelătorie, prin ameninţări, prin forţă, prin şantaj sau teroare ; a stoarce. ESTRĂCŢIE s. f. v. extracţie. ESTRĂDĂ, estrade, s. f. Scenă rudimentară, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfăşoară reprezentaţii artistice. Cînd sala s-a umplut, un acordeon răsună şi cîntăreţii anunţaţi apar pe estradă, primiţi de public, fiecare după faimă şi simpatiile de care se bucură, anghel, PR. 190. Pe-o estradă, în stingă, orchestra compusă mai mult din alămuri făcea un scandal nemaipomenit. ANGHEL-IOSIF, C. I,. 97. <> Concert (sau spectacol, muzică etc.) de estradă = reprezentaţie artistică cu un program variat compus mai ales din muzică distractivă, scenete satirice, recitări etc. Teatru de estradă — sală de teatru unde se reprezintă spectacole de estradă. -$■ Platformă ridicată cu una sau mai multe trepte faţă de nivelul unei săli, al unui amfiteatru sau al unei săli de clasă, pe care e aşezată masa prezidiului, catedra etc. Pe estrada prezidenţială forfoteau secretari şi funcţionari. REBREANU, R. II 35. ESTRAORDINĂR, -Ă adj. v. extraordinar. ESTROPIÂ, estropiez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A schilodi, a mutila. — Pronunţat: -pi-a. ESTROPIĂT, -Ă, estropiaţi, -te, adj. (Franţuzism; despre fiinţe) Lipsit de unul sau mai multe membre ale corpului; mutilat, schilod. — Pronunţat: -pi-at. ESTUAR, estuare, s. n. Gura largă ca o pîlnie a unor fluvii mari, care ia naştere prin înaintarea mării înspre uscat şi prin efectul eroziv al fluxului şi refluxului. (F i g.) Şiroaiele de zăpadă topită împletiseră pe covor ciudate exerciţii de cartografie: lacuri şi estuare, fluvii şi mărunte arhipelaguri, c. petrescu, C. v. 154. — Pronunţat: -tu-ar. EŞAFOD, eşafoduri şi eşafoade, s. n. Platformă pe care sînt executaţi, în unele ţări, condamnaţii la moarte. Nu uita că este o pricină la care regina nu are drit de iertare şi că vei muri pe eşafod, negruzzi, s. iii 341. EŞAFODĂJ, eşafodaje, s. n. Construcţie provizorie alcătuită din bare de lemn sau de metal legate rigid între ele pentru a susţine o platformă pe care stau muncitorii în timpul lucrului la înălţime, pentru a susţine o construcţie sau părţi dintr-o construcţie sau pentru a forma scheletul de rezistenţă al unei construcţii provizorii, demontabile. V. schelă. (Atestat în forma de pl. eşafodagii) La fiecare pas ocolim lucrări, eşafodagii, canale desfundate, bart, s. M. 42. + F i g. Construcţie complicată. întins eşafodaj de tiranii superposate (= suprapuse) una asupra alteia şi toate... apăsînd poporul. BĂLCESCU, o. n. 21. — Pl. şi: (rar) eşafodagii. EŞALON, eşaloane, s. n. Fiecare dintre elementele componente ale dispozitivului unei unităţi militare, destinate să îndeplinească o misiune de luptă. Fiecare dintre elementele componente ale unei coloane de marş dispuse în adîncime. EŞALONĂ, eşalonez, vb. I. Tranz. A împărţi un întreg în mai multe părţi repartizate la intervale dinainte stabilite, care se succed în timp sau în spaţiu. -$■ (Fin.) A repartiza o sumă de bani în aşa fel, încît operaţiile să se efectueze pe rînd şi la date succesive, dinainte fixate. •4- (Mii.) A dispune trupele pe eşaloane de marş sau de luptă. EŞALONĂBE, eşalonări, s. f. Acţiunea de a eşalona şi rezultatul ei; împărţire, repartizare. EŞANTION, eşantioane, s. n. Cantitate mică luată dintr-un produs, pentru a da posibilitatea să se examineze felul, calitatea sau valoarea produsului; probă, mostră. — Pronunţat: -ti-on. EŞAPAMENT, eşapamente, s. n. Ansamblul pieselor de evacuare a gazelor rezultate din arderea într-un motor cu ardere internă. O pornisem razna, nebuneşte, dînd drumul eşapamentului de înfioram văile, camil PETRESCU, p. 117. Uruitul motorului şi pocniturile eşapamentului se înăspreau cu cit se apropia, dominind toate... zgomotele satului, rebreanu, R. ii 45. Ţeavă de eşapament — una dintre piesele acestui ansamblu, ţeavă scurtă prin care ies gazele. Se duse îndărăt, la ţeava de eşapament. dumitriu, v. l. 127. EŞĂRFA, eşarfe, s. f. 1. Fîşie de stofă, lînă sau mătase care se înfăşoară în jurul gîtului (v. şal, fular); bandă de stofă sau de mătase purtată de femei ca podoabă. Toată lumina soarelui năvăli, invăluind-o în irizaţii tremurătoare, ca o eşarfă. C. PETRESCU, î. n 62. 2. Fîşie de stofă sau de mătase, purtată în diagonală pe piept (uneori şi ca un brîu), drept semn al unei funcţii sau al unei demnităţi. Magheru călare, încins cu EŞARPĂ — 223 — ETER eşarfa, ti trece în revistă, concentrat, grav. CAini, PETRESCU o. n 189. — Variantă : eşfirpă (perpESSicius, s. 29, anghel, pr. 167) s. f. EŞĂRPĂ s. f. v. eşarfă. EŞ^C, eşecuri, s. n. Insucces, neizbîndă, nereuşită, înfnngere intr-o acţiune. Totuşi trebuie să fie o greşeală. Sau ne-a scăpat ceva... Altfel cum se explică eşecul? In laborator toate probele au ieşit bine. baranga, i. 179. EŞUĂ, eşuez, vb. I. I n t r a n z. (Despre acţiuni, planuri etc., p. e x t. despre oameni) A nu izbuti, a suferi un eşec. Eşuînd in lovitura îndreptată împotriva lui Anghel... îşi vor îndrepta eforturile asupra lui Panait. v. rom. decembrie 1953, 293. + (Mar.; despre vapoare) A se împotmoli în nisip, a se înnămoli într-un loc unde apa nu e destul de adîncă. în timpul furtunii au eşuat două vapoare. — Pronunţat : -şu-a. ETĂC s. n. v. iatac. ETĂJ, etaje, s. n. 1. (La clădirile construite în planuri suprapuse) Fiecare dintre părţile de deasupra parterului situate între două planşee. V. cat. Ajungea lingă uriaşe construcţii neisprăvite, înălţind pereţi de cărămizi... cu orbitele ferestrelor goale la cinci şi şase etaje. C. PETRESCU, î. ii 158. Am urcat treptele a patru etaje şi-am sunat, sahia, U.R.S.S. 76. 2. Fiecare dintre etapele rezultate din împărţirea variaţiei de presiune a fluidului într-o maşină de forţă. 4- Parte dintr-o maşină de forţă în care se produce o variaţie a presiunii fluidului. Etaj de înaltă presiune. 3. Parte a unui amplificator electric în care se produce una dintre amplificările pe care le realizează acesta. 4. (De obicei determinat prin « geologic ») Succesiune de straturi care corespunde în timp unei vîrste geologice. ETAJĂ, etajez, vb. I. T r a n z. A aşeza în etaje, în rînduri suprapuse. Kremlinul... e un rezumat al istoriei Rusiei, etajat şi despărţit în epoci de la Ruric şi pînă la ultimii autocraţi Romanovi. sadoveanu, c. 45. Refl. Am sub ochi... o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, anghel, PR. 147. ETAJÉRA, etajere, s. f. Mobilă (uneori fixată în perete) formată din unul sau mai multe rafturi suprapuse, pe care se aşază de obicei cărţi ; poliţă pentru aşezat diferite obiecte. Era in perete o etajeră cu cărţi, pas, z. I 68. începu să se plimbe prin odaie, privind in neştire Ia lucrurile grămădite pe etajere, sadoveaîtu, m. 112. [Seara, cearşafurile] se fac pacheţele frumoase pe etajera dormitorului, pentru ca la inspecţie să fie găsite curate. sahia, n. 114. ETALĂ, etalez, vb. I. T r a n z. A expune ceva pentru a fi privit sau admirat. Ia uite cum îşi etalează perlele. camil petrescu, t. ii 94. ETALĂJ, etalaje, s. n. 1. Etalare. 2. Partea inferioară a cuvei cuptorului înalt. ETALĂRE, etalări, s. f. Acţiunea de a etala; expunere a unui obiect. F i g. Etalarea gratuită a posibilităţilor vocale prin virtuozităţi inutile. contemporanul, s. n, 1950, nr. 178, 6/3. ETALÔN, etaloane, s. n. Măsură-tip acceptată oficial în ştiinţă, în tehnică sau în relaţiile economice şi care determină un sistem de unităţi de măsură. <$> Étalon aur (sau argint) — unitate-tip a valorilor monetare. Etalon al preţurilor = preţuri impuse de lege printr-un etalon monetar. + (Concretizat) Model perfect al unei măsuri-tip, confecţionat cu mare precizie. ETALON A, etalonez, vb. I. Tranz. A marca, o fixa valoarea reală a mărimii de măsurat. A etalona un termometru. ETALONĂRE, etalonări, s. f. Acţiunea de a etalona şi rezultatul ei; determinarea experimentală a corecţiilor ce trebuie aduse unui instrument de măsură pentru a obţine valoarea reală a mărimii de măsurat. ETAMINĂ, etamine, s. f. Ţesătură rară de bumbac sau de mătase. ETAN s. n. Gaz incolor şi fără miros, care se găseşte în gazele de sondă. ETĂNŞ, -A, etanşi, -e, adj. (Despre aparate, recipiente etc.) Care nu permite să pătrundă sau să iasă din el un fluid (gaz sau lichid). ETANŞĂ, etanşez, vb. I. Tranz. A face operaţiile necesare pentru a obţine etanşeitatea unui aparat, unui recipient etc. ETANŞĂRE, etanşări, s. f. Acţiunea de a etanşa. ETANŞEITĂTE s. f. Proprietatea unui aparat, a unui recipient etc. de a fi etanş. ETĂPĂ, etape, s. f. 1. (Mii.) Distanţă străbătută de o unitate în marş în curs de 24 de ore. 2. Interval de timp, stadiu în dezvoltarea unui proces ; fază. Criza generală a sistemului capitalist mondial este etapa de încheiere a stadiului imperialist al capitalismului. LUPTA DE clasă, 1953, nr. 1-2, 77. Cărţile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt . . . singurele care au schimbat faţa lumii, ductnd-o din etapă în etapă cătră un viitor ce încet-încet se conturează şi se luminează, sadoveanu, E. 23. 3. (Sport) Porţiune determinată dintr-o cursă de mare fond (ciclism, motociclism, canotaj etc.). + Parte dintr-o competiţie sportivă eşalonată în timp. Interval de timp în ciclul anual de antrenament. ETĂTE s. f. Vîrstă. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră naţională. Ghica, s. a. 141.<$>Loc. adj. în etate = în vîrstă, bătrîn. Om în etate. ETATIZĂ, etatizez, vb. I. Tranz. A trece (un bun) în proprietatea statului. V. naţionaliza. ETATIZARE, etatizări, s. f. Acţiunea de a etatiza. V. naţionalizare. ETCÉTERA adv. (Prescurtat etc.; arată că enumerarea ar putea fi continuată) Şi alţii, şi altele, şi ceilalţi, şi aşa mai departe. — Variantă: ejétera (dumitriu, ii. f. 147, c. petrescu, c. v. 87) adv. ETÉR, (1) eteri, s. m. 1. (Chim.) Combinaţie organică, obţinută din alcooli sau fenoli, cu mare întrebuinţare în industrie. Eter sulfuric (sau etilic) (adesea fără determinare) = lichid incolor, foarte volatil, inflamabil, cu miros puternic, obţinut din alcool etilic şi acid sulfuric şi întrebuinţat în medicină ca narcotic şi dezinfectant, precum şi în unele ramuri ale industriei. 2. Substanţă ipotetică (a cărei existenţă nu este admisă de fizica modernă), care ar umple întregul spaţiu şi ale cărei oscilaţii ar constitui undele electromagnetice. .4- F i g. (învechit) Aer, atmosferă, cer, văzduh. Ah! dacă aste plingeri ca un parfum de noapte, Spărgînd acele valuri albastre din eter, Ajunge-vor la tine in dureroase şoapte, Divină providenţă, fă-ndată ca să pier! UOLINTINEAOT, o. 17. într-o noapte lină, O palidă lumină Se stinse in eter. alECSANDRI, p. i 183. 3. (în concepţia unor filozofi greci antici) AI cincilea element al universului (alături de foc, apă, pămînt şi aer). ETERAT — 224 — ETICHETĂ ETERĂT, -Ă, eteraţi, -te, adj. (învechit) Subtil, fin. Cea mai pură artă, cea mai eterată, cea mai castă, e influenţată de clasa din care face parte artistul, ionescu.-rion, c. 43. ETÎRIC, -A, eterici, -e, adj. 1. (Chim.; în e x p r.) Uleiuri eterice = substanţe uleioase, volatile, cu miros puternic, care se extrag din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate şi se folosesc în industria parfumurilor şi în cea alimentară. 2. F i g. (învechit; azi mai mult ironic) Inconsistent, subtil, aerian. Leon Mătăsaru, poetul suavelor idile şi al etericelor nostalgii. C. PETRESCU, C. V. 59. [Se cere ca] zulufii, rău boiţi, deşi negri-roşii pe deasupra şi suri la rădăcină, să se ţină totuşi, mindri şi neclintiţi, la treapta lor înaltă de eterică aureolă. HOGAŞ, DR. II 72. Vom împrăştia legenda scriitorului eteric, care consumă luciu de lună. anghel, PR. 187. ETERÎE s. f. Nume dat unei organizaţii politice secrete, cu ramificaţii şi în ţările noastre, înfiinţată la începutul secolului al XlX-lea de patrioţii greci pentru eliberarea ţării lor de sub jugul turcesc. Poetul Riga... înfiinţase o societate secretă cu numele de eterie (tovărăşie), ghica, S. 94. Revoluţia făcută de greci în anul 1821 împotriva turcilor. ETERÎST, eterişti, s. m. Revoluţionar grec de la 1821 ; membru sau partizan al eteriei. La Sculeni, pe Prut ', şi la mînăstirea Secul, resturile eteriştilor din Moldova dau lupte grele cu turcii şi numai o parte reuşesc să se salveze, refugiindu-se în Rusia. IST. K.P.R. 297. Mai la vale este altă bisericuţă, făcută de eterişti. NEGRUZZI, s. I 196. ETERN, -Ă, eterni, -e, adj. Care este nesfîrşit în timp, care există de totdeauna şi nu va înceta niciodată să existe; nepieritor, veşnic. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, p. 52. Din ce în ce mai singur mă-ntuncc şi îngheţ Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. EMINESCU, o. i 114. Muntele Olimpului, cu a iui cunună De ninsori eterne, se zăreşte-n fund. BOljN-Tineaiîu, o. 106. (Adverbial) Pe frunzele de iederi etern va cădea rouă Şi vînt în zorii zilei cu drag va scutura Etern picurii limpezi din frunzele ce-i plouă. coşbuc, p. ii 193. înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern să ţie astă-noapte. EMINESCU, n. 39. -4” Care se repetă necontenit, cu perfectă regularitate. Acest etern răsărit de soare. .. este amintirea vremilor copilăriei. GAI.ACTION, o. i 329. ETERNITÂTEj (rar) eternităţi, s. f. Faptul de a fi etern; existenţa infinită în timp, constituind una dintre proprietăţile de bază ale materiei; durată nelimitată, veşnicie. Crestele acoperite de zăpadă lucesc albe şi reci, ca într-o eternitate polară, bogza, Ţ. 46. Ne-am luat adio cu ezitări, cti păreri de rău de la priveliştile care ne dăduse puţin senzaţia şi a eternităţii şi a vremelniciei. ibrÂii,eanu, a. 83. (Poetic) Ca o stea ce străluceşte din adînci eternităţi. macedonski, o. i 155. Peiioadă foarte iunga. Cu gindul,, ea soarbe poate o eternitate de fericiri! odobescu, s. ni 36. ETERNIZA, eternizez, vb. I. Tranz. A face să dureze fără sfîrşit, să dăinuiască veşnic, să rămînă în amintirea posterităţii. Radu Greceanu a avut sarcina să eternizeze splendoarea curţii lui Constantin Brîncoveanu. 4- Refl. (Familiar sau iror.ic) A rămîne (mai) multă vreme într-un loc, a nu se mai dezlipi dincr-un loc. [Cafeneaua] e caravanseraiul unde toţi intră şi nimeni nu se eternizează. ANGHEL, PR. 34. ETEROCLlT, -Ă adj. v. heteroclit. ETKIiO 1)0X, -Ă, eterodocşi, -xe, adj. Care are altă credinţă decît cea creştină ortodoxă. — Variantă: lietorodox, -ii adj. ( ETER0GÉN, -Ă, eterogeni, -e, adj. 1. (în opoziţie cu omogen, despre elementele care compun un întreg) I Care nu este jde aceeaşi natară, diferit, felurit, , deosebit ; (despre lin “ întreg) compus din" elemente \ "diferite. Dialectul italian rămîne mai roman, deşi nu mai latin, ca unul ce din capul locului sealcăituia; . de mai puţine părţi eterogene. Russo, S. 88. /^yDiferit, în ceea ce priveşte esenţa /sau provenienţa1, Kiiurţiile pe -/ cari aceştTEiverşi şi eterogeni eroi le-au ocupat ar fi rămns, desigur, o ficţiune, dacă ei n-ar fi căutat să le puie in J I jvaloare. ANGHEL, PR. 107. — 2. (Gram.; învechit, în e x p r.) Substantiv eterogen — substantiv neutru. — Variantă: heterogén, -ă adj. ETEROMÓRF, -Ă, eteromorfi, -e, adj. (Despre un între g) Aie cărui păi ţi prezintă foime foarre diferite. (Despre unele animale) Care prezintă, în cursul dezvoltării, o diversitate de forme. Fluturii sînt insecte eteromorfe. — Variantă: licteromorî, -ă adj. ETIC, -A, etici, -e, adj. Referitor la etică, de etică, bazat pe etică, conform cu etica, moral. Unitatea şi întrepătrunderea acestui proces dialectic de cunoaştere cu rolul etic al actorului... condiţionează partinitatea creaţiei actorului, contemporanul, s. ii, .1949, nr. 164, 9/5. Vom mai spune citeva cuvinte in privinţa tendinţei sociale şi etice a pesimismului lui Eminescu. GinîREA, ST. CR. 1127. ÉTICA s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăţi; morală. Etica este una dintre formele conştiinţei sociale. i=i Etica comunistă întemeiază îndatorirea morală a omului pornind de la interesele tuturor oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 92, 9/1. ETICHETĂ, etichetez, vb. I. Tranz. 1. A aplica o etichetă pe un obie't. 2. F i g. A califica (pe cineva sau ceva). ETICHETĂT, -Ă, etichetaţi, -ie, adj. 1. Prevăzut cu o etichetă, purtînd o indicaţie asupra conţinutului, valorii, destinaţiei etc. 2. F i g. (Depreciativ, despre persoane) Calificat, cunoscut ca atare. Predescu... ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat. popa, v. 93. ETICHÉTA1 s. f. Norme de comportare riguros stabilite la curţile monarhilor, în relaţiile dintre diplomaţi etc. După stăruinţa lui Cantemir, curtea schimbă eticheta întru aceasta şi el avu mulţămirea a aduce la bun sfîrşit negoţiaţia păcii cu turcii în care Franţa intră ca mediatoare, negruzzi, s. ii 151. + (în societatea burgheză) Reguli convenţionale de politeţe întrebuinţate în relaţiile dintre membrii claselor exploatatoare. Se închină după toate regulile etichetei, sadoveanu, o. vn 90. Cucoană d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi, în contra tuturor regulelor etichetei ALECSANDRI, T. I 275. ETICHÉTA2, etichete, s. f. 1. Bucată de hîrtie, de carton, de metal etc., care se aplică sau se leagă pe pachete, sticle, bagaje, cărţi, caiete etc. şi pe care se indică conţinutul, posesorul, destinaţia etc. De pe gravura capacului ii surise prietenos... o creolă... Era numai o simplă etichetă, şi totuşi femeia ii părea grozav de cunoscută. C. PETRESCU, î. I 3. 2. F i g. Titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva, ascunzînd natura sa adevărată. A fost de datoria cercetătorilor critici să ETIL — 225 — EU scoată numele meu de subt o etichetă pe care unii mi-o mai păstrează. SADOVHAN'U, E. 8. ETÎL s. n. (Chim.) Radical organic derivat de Ia etan prin îndepă;tarta unui atom de hidrogen. ETILÎNĂ s. f. (Chim.) Gaz incolor şi inflamabil compus din carbon şi hidrogen, extras din gazele de cracare din industria petrolieră şi folosit în industrie. ETÎLIC, -Â, etilici, -e, adj. (Chim.) Care conţine etil; pe bază de etil. Eter etilic. <$> Alcool etilic = alcool care provine din cereale, fructe etc. şi care intră în compoziţia băuturilor alcoolice; se mai întrebuinţează ca dezinfectant, în industria chimică etc. ETIMOLOGIC, -Ă, etimologici, -e, adj. Care se referă la etimologie; care se ocupă de etimologia cuvintelor. Indicaţie etimologică. Dicţionar etimologic. Care are în vedere etimologia. Ortografie etimologică. ETIMOLOGÎE, etimologii, s. f. 1. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi, cu scopul de a le determina forma originară, înţelesul primar şi evoluţia istorică. -4- (învechit) Parte a gramaticii care studiază părţile vorbirii şi modificările lor; morfologie. 2. Explicaţie istorică a sensului şi a formei unui cu-vînt. Etimologia cuvîntului poate fi stabilită numai prin legile de dezvoltare istorică a sistemului fonetic. MACREA, f. 32. Numele ei [al crizantemei]. .. însemnează floare de aur, dar realitatea e mult mai Incintătoare decit această etimologie, ga^action, o. I 325. <$■ Etimologie populară = modificare a formei unui cuvînt (de obicei recent intrat în limbă) sub influenţa unui cuvînt mai cunoscut cu care prezintă asemănări de formă şi, adesea, legături de sens. Prin etimologie populară «lingoare t> a devenit «lungoare », fiind vorba de o t boală lungă». □ Alte derivate împrumutate. . . au nevoie de o oarecare adaptare, care se îndeplineşte sau pe cale de analogie, sau pe cale de etimologic populară, graur, i\ I,. 115. ETIMOLO GÎST, etimologişti, s. m. 1. Specialist care se ocupă cu etimologia. 2. Partizan al ortografiei etimologice. Latiniştii au fost etimologişti. ETIOLOGIC, -A, etiologici, -e, adj. Relativ la etiologic ; care serveşte la explicarea cauzelor lucrurilor. Examen etiologic. — Pronunţat: -ti-o-, ETIOLOGÎE s. f. Studiu asupra cauzelor lucrurilor. + Ramură a medicinei, care studiază cauzele bolilor. Astăzi nu se mai poate susţine etiologia alcoolică a cirozelor. nicoi.au, ii. I. 57. — Pronunţat: -ti-o-, etiopian», -A, etiopieni, -e, adj. Din Etiopia, care se referă la Etiopia sau la locuitorii ei; caracteristic Etiopiei. Inima mi-e arsă De soare etiopian, macedonski, o. i 69. — Pronunţat: -ti-o-pi-an. etiopian-, -A, etiopieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de ba2ă a Etiopiei sau care este originarA de ncolo. — Pronunţat: -ti-o-pi-an. ETlltAttE, etirări, s. f. (Tehn.) Operaţie de tragere a metalelor în fire. * ¡¡.j ^ ETNIC, -A, etnici, -e, adj. Legat de apartenenţa la un popor; referitor la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unui popor. •$» Nume etnic = nume de popor. ETNOGRAF, -A, etnografi, -e, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul etnografiei, specialist în etnografie. etnografic. -A , etnografici, -c, adj. Privitor la etnografie, care ţine de etnografie. Naţiunea nu este o comunitate de rasă sau de neam. Naţiunea este o categorie istorică, iar neamul este o categorie etnografică. LUPTA DC clasa, 1953, nr. 1-2, 38. ETXO GRiVTÎE s. f. Ramură a istoriei care clasifică popoarele lumii, studiază compunerea, originea şi răs-pîndirea lor, urmăreşte evoluţia culturii lor materiale şi spirituale, moravurile şi particularităţile felului lor de viaţă. ETNOLOG, etnologi, s. m. Specialist care se ocupă cu studiul etnologiei. ETNOLOGIC, -A, etnologici, -e, adj. Privitor la etnologie. ETNOLOGÎE s. f. Ştiinţă burgheză cu un conţinut vag, apărută în prima jumătate a secolului al XlX-lca, care se confundă cu etnografia, antropologia şi istoria culturii. ETGliA, etole, s. f. 1. Podoabă, constînd dintr-o fîşic lată de lînă sau de mătase, purtată de preoţii catolici în timpul serviciului religios. 2. (învechit) Fişie lungă de blană purtată de femei la gît, peste haină. ETtJYĂ, etuve, s. f. Nume dat unor aparate în care se produce o temperatură ridicată şi care se întrebuinţează în diferite industrii şi laboratoare pentru dezinfectare, sterilizare, preparare a unor culturi etc. EŢÎTERA adv. v. eicefern. EIPpron.pers.l sg. 1. (Ţine locul numelui persoanei care vorbeşte, cu funcţiune de subiect, adesea mareînd insistenţa asupra subiectului) N-a omorit-o, strigă păstoraşul, că nu l-am lăsat eu. sadoveanu, v. 1?. 27. Mai ştiu cu ce-aş vrea s-ascult! coşbuc, i>. i 49. Tată, nu te înfricoşa, că cu sint. creangX, r. 79. Eu mistuiam pămlntul, Eu răzvrăteam imperii. EMINESCU, o. i 88. Te-oi duce eu, Sinziană, eu care venisem să ucid zmeul, ai.ecsandri, t. i 435. <)• (Marchează o opoziţie) Citesc eu în loc să citeşti tu. a Ai voit, amice... să citesc eu, in manuscript, cartea... ce tu ai compus, odobescu, s. iii 9. (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire) Las'că ţi-oi da eu ţie! □ Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. crf.angX, A. 58. Stam eu şi mă chiteam in capul meu că şerpe cu pene nu poate să fie. id. ib. 53. (în formulele de introducere din actele oficiale, urmat de o apoziţie) Eu, X, declar... (Regional, în poezia populară, folosit în locul acuzativului) Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. jARXÎK-BiRSEANTJ, D. 103. 2. (La dativ, în forma mie, îmi, mi, -mi, mi-) Poveştile isprăvilor lui încă tiu mi le-a spus. SADOVEAN’U, V. F. 17. Mie Mi-a fost luni întregi minic Că tu nu te-ai priceput. coşbuc, P. I 51. Mi te dă cu totul mie. eminescu, o. i 209. Mă miram ce-mi place mie. Jarn'îk-bîrseanu, d. 41. ^ (Cu funcţiune atributivă indicînd posesia) îmi simt inima ca un mic cheag. CAMII, rETRESCU, u. N. 339> «Ce-mi face Radu? o el întreabă, coşnuc, r. I 100. îmi recitesc pagina din urmă. vi.auuţX, o. A. 488. ■t? (Cu valoare de dativ al interesului) îmi alcătuisem un trai cu totul artistic, alecsandri, o. p. 16. (Intră în compunerea \erbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul dativ) Mi-aş putea aduce aminte de una din acele ititimplări, cu dihănii cum n-au mai fost altele. SADOVEANU, V. r. 19. Sărut mina mătuşii, luindu-mi ziua bună, ca un băiet de treabă. CREANGX, a. 48. ■4- (Cu valoare de dativ etic) Aşa... slugă vicleană ce-mi eşti? creangX, p. 233. Aici mi-ai fost? id. ib- 15 EU — 226 — EV 24. Ei sc sfăluiră... Ca să rni-l omoare. AT.i’CSANDjîi, r. r. 1. (Uneori întărit prin pers. 2) Ce crcdeţi că mi-ti văzu, boieri d-voastră? isriRESCU, I.. 191. Mi-au lunecat ciubotele şi am căzut in Ozana cit mi ţi-i băietul! crkangX, a. 23. O dată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trin-teşte la pămint şi o ţine bine. id. r. 177. 3. (La acuzativ, în forma mine, mă, -mă, m-) Oamenii mă-nvimticsc Că sint tinăr şi iubesc. COŞBUC, r. I 76. Acum insă m-ai mincat tu. ISPIRESCU, I,. 5. (Precedat de prepoziţii, în forma mine) Pe mine nu mă mai ajungi tu aici, in virf. sadoveanu, v. F. 27. Auzi tu! Să sc prindă ea Cu mine! coşbuc, r. i 126. Ca mine, poiminc mi se împlinesc anii şi rămii făr' de mine. creangX, i”. 161. <£- (în glumă, în e x p r.) Eu şi cu miile = eu în persoană, chiar cu. Ce văd?... Cuconu Gri-pori Birzoi!... [Bîrzoi:] Eu şi cu mine, cucoană dragă! ai.ecsandri, T. I 164. <$. (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Mă strinsesem ghem şi vorbeam eu singur in gind cu mine şi cu dinsul. SADOVEAKU, v. F. 27. Mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dinsa iar in tei. CREANCX, a. 54. Mă trezii intr-un pustiu fără margini. ai.ecsandri, o. r. 15. 4. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideca de izolare) Eu unul nu ştiu, declară colonelul categoric. brăescu, v. A. 32. Mie unuia nu-mi trebuie. creangX, r. 186. — Pronunţat: ieu. — Forme gramaticale : dat. mie, mi, îmi, -mi, mi-; acuz. mine, mă, -mă, m-. — Variantă: (popular) io (teodorescu, r. r. 270) pron. pers. EU2, euri, s. n. (Fii.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva. Numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, a ajuns să se cunoască. RE-BREANU, P. s. 52. • Evul mediu = interval de timp caracterizat prin orîn-duirea feudală şi ale cărui limite convenţionale sînt cade- — 227 — EVAPORARE EVACUA rea Romei (anul 476) şi revoluţia franceză din 1789. între aceste două forţe sociale de bază ale orînduirii feudale, se desfăşoară de-a lungul întregului ev mediu o luptă înverşunată. IST. r.p.r. 62. EVACUA, evacuez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la ' imobile, localităţi, regiuni) A lăsa liber, a goli. Divizia e în retragere... pînă în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. CAMII, PETRESCU, U. N. 414. 2. (Impropriu, cu privire la oameni şi bunuri) A scoate, în chip organizat, dintr-un loc şi a duce în altul. La Odesa, unde au fost evacuaţi în 1917 numeroşi muncitori şi soldaţi romîni, a luat fiinţă un comitet de acţiune social-democrat romîn, aflat sub influenţa ideologică a marxismului revoluţionar. EUMA de clasă, 1953, nr. 8, 86. 3. (Tehn.) A elimina gazele dintr-un cilindru al unui motor cu ardere internă. 1 4. (Tehn.) A elimina reziduurile într-un proces de producţie industrială. 5. (Med.) A elimina fecalele din intestine, cu ajutorul unor medicamente sau tratamente locale. — Pronunţat: -cu-a. EVACUÂBIL, -A, evacuabili, -e, adj. Care poate fi evacuat. — Pronunţat: -cu-a-. EVACUARE, evacuări, s. f. Acţiunea de a evacua şi rezultatul ei. Din pricina inundaţiilor ş-a hotărît evacuarea regiunii, a Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau... la optzeci de kilometri depărtare, camii, PETRESCU, u. N. 419. Spital (sau ambulanţă) de evacuare = spital militar înapoia frontului, unde sînt aduşi răniţii şi bolnavii evacuaţi de pe front. Despre doctorul Damian se ştie ceva? Cred că e la Mecica, la ambulanţele de evacuare. d. zami.'jrescu, r. 274. EVADĂ, evadez, vb. I. Intranz. (Despre deţinuţi) A fugi din închisoare sau de sub pază. Aii evadat ocnaşii, mă! striga, Florescu. sadoveanţj, o. vi 313. (Familiar) A fugi, a scăpa. Radu, nervos, stînjenit, dezgustat, vroind să evadeze chiar în clipa asta. camii, petrescu, T. ii 91. EVADĂRE, evadări, s. f. Acţiunea de a evada şi rezultatul ei. Binecunoscutul bandit botoşănean.... a făcut o demonstraţie de evadare, revenind după cîteva zile în celula sa. bogza, a. î. 338. F i g. Vorbitorul şi-a exprimat convingerea că refugierea în literatura trecutului reprezintă... o formă subtilă de evadare din realitatea actuală, contemporanul, s. n, 1953, nr. 339, 3/6. EVADĂT, -A, evadaţi, -te, adj. Care a fugit din închisoare sau de sub pază. Deţinut evadat. F i g. Mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povîmiş prăpăstios. camii, PETRESCU, u. N. 13. <$> (Substantivat) Evadaţii au fost prinşi. EVALUA, evaluez, vb. I. T r a n z. A determina, a stabili preţul, valoarea, numărul, distanţa, durata, cantitatea ; a calcula, a socoti, a aprecia, a estima. Pagubele provocate de inundaţii au fost evaluate la cîteva zeci de milioane de lei. ^ Refl. pas. Normele de lucru executate se evaluează în zile-muncă, după categoria de muncă în care se încadrează lucrarea respectivă. STAT. GOSP. agr. 34. — Pronunţat: -Iti-a. EVALUARE, evaluări, s. f. Acţiunea de a evalua şi rezultatul ei; apreciere, preţuire, calcul. Cînd îţi arde casa, intîi stingi focid şi pe urmă faci cercetări şi evaluări. CAMII, PETRESCU, T. II 500. — Pronunţat: -lu-a-, EVANGÎLIC, -Ă adj. v. evanghelic; | EVANGHELIAR, evangheliare, s. n. Carte care cuprinde cele patru evanghelii. V. evanghelie, tetraevanghel. Evangheliarul lui Coresi. — Pronunţat: -li-ar. EVANGHELIC, -Ă, evanghelici, -e, adj. 1. Referitor Ia evanghelie, caracteristic pentru evanghelie; din evanghelie. Rupse plicul şi sorbi cu înfrigurare cele şase pagini de scris mărunt în care d-na Iierdelea, în stilul ei evanghelic, presărat cu maxime morale. .. îi spunea toate cîte s-au petrecut prin Amaradia. rebrEanu, r. i 31. 2. Care ţine de cultul creştin protestant. Catedrală evanghelică. — Variantă: (învechit) evangelic, -ă (îTEGRtrzzi, s. I 228) adj. EVANGHELIE, evanghelii, s. f. Nume dat fiecăreia sau tuturor celor patru cărţi din biblie care cuprind legende privitoare la viaţa şi învăţătura lui Hristos; p. e x t. evangheliar. Nastasia se holba să vază o scrisoare cît evanghelia. Sadoveanu, M. c. 141. Expr. Literă (sau, mai rar, cuvînt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoială. Să nu-ţi închipui că ce spune el e literă de evanghelie. A-şi băga (sau vîrî) capul sănătos (sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-şi cauza singur neplăceri; a intra fără motiv şi nesilit de nimeni în diverse încurcături. Ce, erau nebuni să-şi vîre capul zdravăn sub evanghelie ? vxa-huţă, n. 188. -4" Capitol din această carte, care se citeşte în timpul serviciului religios creştin. — Variantă: (popular) vanghelie (teodorescu, p. p. 42) s. f. EVANGHELIST, evanghelişti, s. m. Fiecare dintre cei patru autori cărora li se atribuie scrierea evangheliei. — Variantă: (popular) vangliolist (caragme, o. i 188) s. m. EVANGHELIZĂ, evanghelizez, vb. I. T r a n z. (Rar, cu privire la o ţară, o regiune etc.) A converti la creştinism. EVANTAI, evantaie şi evantaiuri, s. n. Obiect în formă de semicerc, executat din hîrtie, pene, pînză sau dantelă, care se foloseşte pentru a-şi face vîntşi ase apăra de căldură. Prefectul îşi rotise privirile asupra şirului de femei în mătăsuri care fluturau evantaiurile de dantelă neagră sau de pene. dumitriu, b. f. 160. Mişcîndu-şi uriaşele-i urechi ca nişte evantaiuri, [elefantul] şi-a întins trompa, zguduind cu putere gratiile, angiiei,, pr. 115. ^ Loc. adj. şi a d v. în evantai = în formă de raze care pornesc dintr-un punct şi formează un semicerc. Păunul are coada în evantai, czi [Toamna] Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte. Topîr-ceanu, B. 53. — Scris şi: (după franţuzeşte) evantail (negruzzi, s. iii 65). — Variantă: evantâliu (bart, e. 101, angiiei,-iosif, c. r„ 9, hogaş, h. 109) s. n. EVANTÂLIU s. n. v. evantai. EVAPORA, evaporez şi evdpor, vb. I. Refl. (Despre lichide) A se transforma în vapori la suprafaţa sa, la temperaturi inferioare temperaturii sale de fierbere. Sub influenţa căldurii, apa se evaporează, a Cînd. . . [cărămizile] sînt întinse la soare, stropii de apă încep să se evaporeze numaidecît. bogza, c. o. 222. ■+• F i g. A dispărea, a se face nevăzut. Ce stare poate fi mai tragică decît a alerga după ceva care iţi pare scump... şi acest ceva... să se evaporeze cînd vrei să-l apuci. GHEREA, ST. cr. I 167. • _____ EVAPORĂRE, evaporări, s. f. Acţiunea de a s'e evapora; transformarea unui lichid în vapori la ^suprafaţa sa. Prin evaporarea apei de la suprafaţa mărilor sau a EVAZIONIST — 228 — EVLAVIE oceanelor iau naştere norii, care, condetismdu-se în atmosferă, în zonele mai reci, se transformă în ploi sau zăpezi care cad pe scoarţa pămîntului. mineralogia. 22. EVAZIONIST, -Ă, evazionişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se sustrage obligaţiilor fiscale. — Pronunţat: -zi-o~. EVAZIÎfNE, evaziuni, s. f. 1. (De obicei determinat prin «fiscală ») Sustragere de la obligaţiile fiscale, [în statele capitaliste] marii bogătaşi se bucură de tot felul de scutiri şi reduceri de impozite. Ei practică totodată scandaloase evaziuni fiscale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2826. 2. (Rar) Evadare. Mă duc la telefon să dau amănunte despre evaziunea bulgarului. caragiai,e, o. ii 204. — Pronunţat: -zi-u-. EVAZÎV, -Ă, evazivi, - (Adverbial) Evident, un asemenea subiect de vorbă tulbura pe Milescu. D. zamfirESCU, r. 220. EVEDÎNŢĂ, (2) evidenţe, s. f. 1. Faptul de a fi evident, caracterul lucrului, evident; certitudine, claritate. D. Jean Bart ştie să dea ficţiunii evidenţa realităţii palpabile. rBRXlXEANU, s. 88. în toţi timpii... ştiinţa a cerut dovezi pozitive, evidenţe matematice, macedonski, o. iv .141. <$■ E x p r. A scoate (sau a pune) în evidentă= a scoate la iveală, a sublinia, a face ca un lucru să fie clar, limpede pentru toţi. Iată o simandicoasă familie ce ţine sfat, punin-du-şi pretenţiile in evidenţă, anghel, pr. .173. 2. înregistrarea tuturor lucrărilor, bunurilor sau persoanelor legate de o anumită activitate; situaţie. Economia socialistă se caracterizează printr-o bună gospodărire şi evidenţă riguroasă, prin folosirea raţională şi cu cea mai mare grijă a avutului obştesc, scînteia, 1953, nr. 2588. E x p r. A ţine (sau a păstra) evidenţa = a înregistra şi a păstra la zi situaţia bunurilor, lucrărilor şi persoanelor legate de o anumită activitate. EVIDENŢIA, evidenţiez, vb. I. 1. R e f 1. A se deosebi, a se distinge. în mişcarea de întreceri s-au evidenţiat foarte multe femei, care au dat dovadă de avînt în muncă şi de iniţiativă creatoare. REZ. HOT. I 64. 2. T r a n z. A recunoaşte oficial şi a cita meritele şi succesele obţinute în muncă de cineva, pentru a-1 recompensa în acest fel şi a stimula pe tovarăşii săi de lucru. în gardă, îşi îndeplinise datoria cu atîta tragere de inimă încît l-a evidenţiat în scris ofiţerul, v. rom. noiembrie 1953, 131. — Pronunţat: -ţi-a. EVIDENŢIĂT, -Ă, evidenţiaţi, -te, adj. 1. Care s-a distins, s-a remarcat. 2. Căruia i s-au recunoscut oficial meritele şi succesele în muncă. Muncitor evidenţiat. (Substantivat) Festivitatea inmînării insignei de evidenţiat în munca medico-sanitară. scînteia, 1953, nr. 2809. — Pronunţat: -ţi-at. EVIDENŢIERE, evidenţieri, s. f. Acţiunea de a (s e) evidenţia'şi rezultatul ei. S-au făcut noi evidenţieri în întreprinderea noastră, a [în schiţa literară] se impune cu stricteţe descoperirea şi accentuarea tuturor elementelor ce converg spre evidenţierea ideii unice. CONTEMPORANUI,, s. Ii, 1954, nr. 379, 2/4. — Pronunţat: -ţi-e-. EVITĂ, evit, vb. I. T r a n z. A ocoli, a se feri de..., a căuta să scape de... Am evitat tot ce mi se părea că m-ar putea sustrage de la misiunea mea. c. PETRESCU, c. v. 25. De un timp încoace mă evită. id. ib. 335. Evitîndu-şi privirile, amîndoi îşi opriră caii. YI.AHUŢĂ, o. A. III 49. + A înlătura, a împiedica, a îndepărta. O reparaţie mică făcută la timp poate evita pagube mari. scînteia, 1954, nr. 2867. EVITABIL, -Ă, evitabili, -e, adj. Care poate fi evitat. EVITARE, evitări, s. f. Acţiunea de a evita; ocolire. Evitarea greşelilor de ortografie. EVLAVIE s. f. Sentiment religios exteriorizat printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor bisericeşti; cucernicie, pietate, religiozitate. Cu evlavie şi rar, Tomşa făcu trei cruci şi sărută cartea sfirită cu ochii închişi. sadoveanu, o. vii 72. - (Ironic) Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri. EminESCU, o. i 150. (Poetic) Cind însuşi glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii. EMINESCU, o. i 120. •+■ F i g. Comportare EVLAVIOS — 229 — EXACT respectuoasă ; reculegere. Varlolomm Diaconu urmărea plimbarea streinului cu o adevărată şi mută ' evlavie. c. PETRESCU, A. 287. Dar ne-am grăbi, că stntem cant de departe, încheie el, înclinindu-se cu oarecare evlavie înaintea mea. hogaş, m. n. 112. EVLAVIÔS, -OĂSĂ, evlavioşi, -oase, adj. Stăpînit de evlavie, pios, cucernic, religios. O satiră necruţătoare a papalităţii, a abuzurilor papale, a mijloacelor foarte puţin evlavioase de îmbogăţire a clericilor, contemporanul, S. II, 1953, nr. 339, 4/6. Din păcate era şi evlavios moş Nichifor şi tare să mai temea să nu cadă sub blăstămul preoţesc. CREANGĂ, P. 110. — Pionunţat: -vi-ds. EVOCĂ, evâc, vb. I. T r a n z. A aduce în focarul conştiinţei fapte, evenimente, împrejurări, imagini trecute ; a zugrăvi prin cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult ; a scoate în relief. Romanul evocă zbuciumul dureros al bătrînului meşter, om cinstit, devotat clasei sale, dar prizonier încă al vechii mentalităţi care dăinuia în mişcarea muncitorească de la noi în perioada ei de început, contemporanul, S. ii, 1951, nr. 224, 2/2. Atunci cînd veţi vrea să evocaţi o imagine de nesfărîmat, numele lui Horia vă poate oferi cea mai elocventă comparaţie, bogza, ţ. 38. EVOCĂRE, evocări, s. f. Faptul de a evoca; aducere în focarul conştiinţei a unor fapte, imagini, împrejurări petrecute demult; scoaterea în relief a unor astfel de fapte, imagini etc. Sfirşesc evocarea uneia din nopţile de pomină ale ţinutului, bogza, c. o. 289. Procedeul cel mai des, şi care este felul obişnuit al d-lui Sadoveanu de a trata natura, este descoperirea şi evocarea corespondenţei dintre ea şi om. ibrăileanu, s. 22. EVOCATÎV, -Ă, evocativi, -e, adj. Evocator. Toate numele ce-l emoţionau... toate se grămădeau în mintea lui, cu puterea evocativă ce o au pentru romîni figurile şi faptele măreţe ale timpurilor lor eroice. D. zamfirescu, R. 19. EV0CATÔR, -OĂRE, evocatori, -oare, adj. Care are însuşirea de a evoca, de a face clar, de a da viaţă, de a rechema în amintire. D. Sadoveanu e scriitorul nostru cel mai evocator. ibrXilEanu, S. 34. <$> (Subsţantivat) Taine... zice că numai unul a ajuns pe Shakespeare, ca evocator de viaţă, şi acela e Balzac. GHEREA, ST. cr. I 15. EVOLUĂ, evoluez, vb. I. I n t r a n z. 1. A trece printr-o serie de transformări, prin diverse faze progresive, spre o treaptă superioară ; a se dezvolta. Tehnica a evoluat repede în cursul ultimelor două secole. + A-şi urma cursul, a se desfăşura. Boala evoluează normal. 2. A se deplasa cu mişcări largi (de obicei circulare). Oltul le-o ia tuturor, vertiginos, înainte, aşa cum din rîndttrile unei armate evoluînd în mase compacte, o avangardă sprintenă se desprinde, bogza, C. o. 113. Bobocii, în urma gîştelor bătrîne, evoluau graţios în partea cealaltă a lacului, spre raţe, prin cele dintîi fulgerări ale răsăritului. sadoveanu, n. f. 65. — Pronunţat : -lu-a. ÉVOLUÂT, -Ă, evoluaţi, -te, adj. Care a ajuns, prin faze succesive, Ia un stadiu înalt de dezvoltare ; dezvoltat. Animale evoluate, a Cea mai evoluată familie de maimuţe cu nas îngust o formează maimuţele antropoide, zoologia 184. + (Despre oameni) Dezvoltat din punct de vedere intelectual. EVOLUTÎV, -Ă, evolutivi, -e, adj. Care se dezvoltă treptat şi neîntrerupt. Mişcarea este evolutivă atunci cînd elementele progresiste îşi duc in mod spontan activitatea zilnică, făcînd schimbări neînsemnate, cantitative, in vechile rînduieli. STALIN, O. I 312. , EVOLUŢIE, evoluţii, s. f. 1. (Fii.; spre deosebire de revoluţie) Una dintre cele două forme ale procesului dialectic al mişcării în natură şi în societate, constînd din schimbări cantitative neînsemnate, imperceptibile, necontenite, care pregătesc schimbările radicale, calitative. Din punctul de vedere al metodei dialectice, evoluţia şi revoluţia, schimbările cantitative şi cele calitative sînt două forme necesare ale uneia şi aceleiaşi mişcări, stalin, o. 1321. Evoluţia pregăteşte revoluţia, creîndu-i terenăl, iar revoluţia desăvîrşeşte evoluţia, contribuind la activitatea ei mai departe, id. ib. 312. 2. Dezvoltare. V. p rog r e s. Filozofia marxistă este pilda cea mai vie a progresului în evoluţia cunoaşterii şi a societăţii, contemporanul, s. n, 1950, nr. 176, 2/6. 8. (în opoziţie cu stagnare) Desfăşurare, curs. Boala are o evoluţie normală. 4. Faptul de a evolua (2); mişcare largă, de obicei circulară. îi priveam şi eu [ţiparii] între mii de alte vietăţi al căror secret nu-l cunoşteam şi mi-a rămas şi astăzi taină, — şi le urmăream evoluţiile subt umbra apei uşor aburită de sfîrşitul ploii, sadoveanu, î. a. 67. EVOLUŢIONÎSM s. n. 1. Ştiinţa despre dezvoltarea evolutivă a lumii animale şi vege ale. în biologie, evoluţi-onismul a fost fundamentat în mod ştiinţific de către Darwin. 2. Orientare antiştiinţifică, idealistă, burgheză care respinge dezvoltarea revoluţionară, în salturi, şi schimbările calitative în procesul de dezvoltare.. — Pronunţat: -ţi-o-, EVOLUŢIONIST, -Ă, evoluţionişti, -ste, adj. Care se referă la evoluţionism, care are la bază evoluţio-nismul. Concepţie evoluţionistă, czi Se constată o concordanţă caracteristică între dezvoltarea treptată a germenilor organici pînă la organismele mature şi între ordinea succesivă în care apar plantele şi animalele în decursul istoriei pămîn-tului. Şi tocmai această concordanţă a furnizat teoriei evoluţioniste fundamentul cel mai sigur. ENGELS, a, 88. — Pronunţat: -ţi-o-. EVRÎICĂ, evreice, s. f. Femeie care face parte dintr-un popor răspîndit în mai toate ţările de pe glob, urmaş al populaţiei de bază din Palestina antică sau a unor neamuri care au adoptat religia mozaică. O evreică arabă, albă ca porţelanul, cu ochii negri ca mura. BART, E. 272. EVRElfiSC, -IĂSCĂ, evreieşti, adj. Care este propriu evreilor, al evreilor, de evrei. EVItEIEŞTE adv. în felul evreilor, ca evreii. EVRÎU, evrei, s. m. Bărbat care face parte dintr-un popor răspîndit în mai toate ţările de pe glob, urmaş al populaţiei de bază din Palestina antică sau al unor neamuri care au adoptat religia mozaică. ÎVRICA interj. Cuvînt împrumutat din greceşte şi folosit ca exclamaţie spontană de bucurie, de izbîndă provocată de rezolvarea unei probleme dificile. EVR0PEN13SC,-EĂSCĂ adj. v. europenesc. EVROPENÎŞTE adv. v. europeneşte. EX- Element de compunere însemnînd « fost », care serveşte la formarea unor compuse ca : ex-ministru, ex-preşe dinte, ex-director etc. V. fost. EXACERBĂ, exacerbez, vb. I. T r a n z. (Franţu-zi-m rar; cu privire la dureri, sentimente etc.) A intensifica, a accentua. EXACERBĂT, -Ă, exacerbaţi, -te, adj. (Franţuzism rar) Intensificat, accentuat. EXĂCT1 adv. 1. în concordanţă cu realitatea. [Ideile şi teoriile] înlesnesc dezvoltarea societăţii, progresul ei şi capătă o însemnătate cu atît mai mare, cu cît reflectă mâi EXACT — 230 — EXAMETRU exact nevoile dezvoltării vieţii materiale a societăţii. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 339, 4/2. •+• Tocmai, chiar. Am spus amindoi exact acelaşi lucru, a Cu cei înscrişi astăzi, avem exact nouă sute de hectare, mihai,E, o. 110. 2. în conformitate cu un program, fără abatere, cu punctualitate. Tremă soseşte exact la 8. 1=1 Viu miercuri exact pentru concert. caraGiai,e, o. vii 25. EXĂCT2, -Ă, exacţi, -te, adj. 1. Care este întru totul conform cu realitatea, care este în deplină concordanţă cu adevărul. Informaţii exacte. <$• Ştiinţă exactă — ştiinţă în care se dau formulări logice, prezentate în general în formă matematică. Matematica, fizica etc. sînt ştiinţe exacte, -tf Care este în concordanţă deplină cu un model, care reproduce întocmai originalul; fidel. Traducere exactă. 2. Punctual. Voia să fie foarte exact la întilnire. RE-BREANU, R. I 32. EXACTITATE s. f. 1. Calitatea de a fi exact (1). Ţi-aş citi lucrarea mea. Aş dori să o controlezi şi d-ta din punctul de vedere al exactităţii. CARAGIAI (Substantivat) Tot ce vorbea era lămurit, întregit prin zvîrlirea braţelor, in sus, în jos, la dreapta, la stingă. Avea în el ceva de exaltat, camii, petrescu, 0.1 329. Era cu noi pe vasul ce cobora aci Un exaltat... El ne cînta, zi-noapte, un marş de libertate. BOi,iNTiNEANU, o. 158. + (Familiar) Ieşit din minţi, ţicnit. EXAMEN, examene, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări) Verificare şi apreciere a cunoştinţelor dobîndite de elevi şi de studenţi, într-o anumită perioadă, sau cercetare a aptitudinilor şi a nivelului cunoştinţelor unor aspiranţi la un post, la un titlu etc. Eram în examenele primului an de liceu. galacTion, o. i 56. îşi trecuse examenul de absolvire, c. petrescu, î. i 6. Mine vei veni cu mine la Socola, unde este examen, negruzzi, s. i 4. Exces de zel = zel exagerat, care duce adesea la greşeli. <$> E x p r. A face exces de... =- a întrece măsura cuvenită, a face abuz de... Face exces de băuturi alcoolice. (Mai ales la pl.) Abuz, violenţă. — PI. şi: (astăzi numai în terminologia tehnică) excesuri (bălcescu, o. II 265, negruzzi, s. I 217). EXCESIV, -Ă, excesivi, -e, adj. Care întrece orice' măsură; exagerat. Zîmbi, uimit totuşi de sensibilitatea excesivă a actondui. camii, petrescu, n. 8. Realismul d-lui Jean Bart, prin observaţia calmă, prin lipsa de acil* mulare excesivă de detalii şi mai cu seamă prin stil, are un caracter clasic. ihrăii.Kanu, s. 90. Această excesivă preocupare de sine e eminamente egoistă. GHEREA, ST. CR. II 298. <)> Climă excesivă = climă cu deosebiri mari de temperatură între iarnă şi vară. + (Adverbial,, legat de un adj. sau adv. piin prep. « de » formează superlativul) Din cale afară de..., nespus de..., foarte,, prea... E mirată, aşa cum se miră profanii, că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple. camii, petrescu, u. n. 79. Eu însumi, deşi sînt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin, împăcată, rebreanu, p. s. 17. EXCITA, excit, vb. I. T r a n z. 1. A provoca (prin mijloace fizice, chimice sau biologice) intrarea în acţiune a unei celule, a unui ţesut sau a unui organ; a stimula. Dacă înţepăm piciorul broaştei... înţepătura excită terminaţia nervului senzitiv, anatomia 30. ■<$> Refl. De la centrul respirator, situat in bulbul rahidian, excitaţiile ■merg prin măduva spinării de-a lungul fibrelor nervoase, pînă la muşchii respiratori. Şi astfel se excită într-o ordine strict determinată, cind muşchii inspiratori, cînd cei expi-ratori. ANATOMIA 87. + A aduce într-o stare de iritaţie, de nervozitate; a aţîţa, a întărită. Deşi mulţi din boierii cei mai însemnaţi simţise că se pregăteşte ceva şi veneau pe la unii din noi, încurajîndu-ne şi chiar excitîndu-ne, făgăduind că erau gata a da tot concursul lor moral şi bănesc, dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. GHICA, s. A. 158. + A provoca, a produce, a stîrni o senzaţie, un 'sentiment. A excita foamea. A excita setea. c=> Care sînt idealurile, simţirile ce ne va excita şi sugera opera artistică. GHEREA, ST.. CR. I 39. 2. A produce un cîmp magnetic util într-o maşină electrică sau într-un aparat electric. EXCITĂBIL, -Ă, excitabili, -e, adj. Care poate fi (uşor) excitat, iritat; iritabil. EXCITABILITATE s. f. Capacitatea unui organism sau a unui ţesut organic de a reacţiona.la o excitaţie exterioară. în mod normal nervul are aceeaşi excitabilitate ca şi muşchiul, anatomia 157. EXCITANT, -A, excitanţi, -te, adj. Care stimulează, care excită organismul: Medicament excitant. + (Substantivat) Orice schimbare din mediul extern sau intern care provoacă o excitaţie. Cîinele normal, spre deosebire de cîinele lipsit de scoarţă, reacţionează la cei mai diferiţi excitanţi veniţi din mediul exterior, anatomia 204. <)-Excitant condiţional v. condiţional. EXCITARE, excitări,' s. f. Acţiunea de a excita; excitaţie. EXCITĂT, -A, excitaţi, -te, adj. Care se află în stare de excitaţie, stimulat. EXCITATOR, -OARE, excitatori, -oare, adj. Care excită, excitant. EXCITAŢIE, excitaţii, s. f. (în opoziţie cu inhibiţie) Proces fiziologic care se manifestă printr-o activitate funcţională, ciraci eristică a unei celule, a unui ţesut sau a unui organ ca răspuns la un stimul extern sau intern. Dacă se distruge un nerv intr-o porţiune din lungimea sa, nervul îşi pierde proprietatea de a transmite excitaţiile. ANATOMIA 187. - EXCLAMĂ, exclam, vb. I. T r a n z. (Complementul este de obicei o interjecţie sau o frază scurtă) A rosti’. ÈXCLAMARË 233 — EXECUTA cu ton ridiCăl, ca urmare â unei stări afective puternice. « Ce mai căpăţină!... Şi înăuntru nici pic de creier!. ..» a exclamat lighioaia cea şireată. I. BOTEZ, şc. 43. Să facem ceva la iuţeală, exclamă un sublocotenent. brăescu, v. A. 12. exclamări:, exclamări, s. f. Acţiunea de a e x-clama şi rezultatul ei; exclamaţie. în gară e forfo-teală de nedescris. Se aud ţipete, exclamări desperate, îmbrăţişări, plînset de femei şi de copii, sahia, n. 47. <$» Semnul exclamării — semn de punctuaţie întrebuinţat după o interjecţie, după un vocativ sau după o propoziţie exclamativă sau imperativă. EXCLAMATIV, -A, exclamativi, -e, adj. (în e x p r.) Propoziţie exclamativă = propoziţie care exprimă în mod spontan o stare afectivă (admiraţie, plăcere, surprindere, indignare, regret etc.). Propoziţia: « Vai de mine şi de mine, copila mea au străpuns-o turcii! » [creangă, a. 21] este exclamativă. EXCLAMĂŢIE, exclamaţii, s. f. Cuvînt, propoziţie sau frază rostite cu o anumită intonaţie pentru a exprima o stare afectivă puternică. V. strigăt. După primele exclamaţii de surprindere, oprindu-se în loc, începură să-şi dea amănunte unul despre altul, camil PETRESCU, N. 32. EXCLUDE, exclud, vb. III. T r a n z. A înlătura, a elimina, a îndepărta, a nu admite. Sistemul de educaţie sovietic exclude cu desăvîrşire propagarea urii intre oameni, a şovinismului şi a obscurantismului, lupta de CLASÎ, 1950, nr. 9-10, 49. EXCLUDERE, excluderi, s. f. Acţiunea de a exclude şi rezultatul ei; eliminare, înlăturare. Excluderea unui membru al gospodăriei colective poate fi hotărită numai de adunarea generală prin majoritatea de cel puţin 2 ¡3 din numărul total al membrilor gospodăriei colective prezenţi la adunare. STAT. gosp. agr. 22. EXCLtJS, -Ă, excluşi, -se, adj. Care, în condiţiile date, nu-i posibil să fie, să existe, să se întîmple. Vagoanele sînt lungi şi largi, încăpătoare, şi la orice oră a zilei ori a nopţii este exclusă înghesuiala. sTancu, U.R.S.S. 20. + (Despre persoane) îndepărtat, scos (dintr-o organizaţie, dintr-o instituţie). EXCLUSÎV1 adv. Cu excluderea oricăror altor posibilităţi; numai (şi numai). Toate cîte îmi spui. . . se reduc, exclusiv, la o simplă chestiune de conştiinţă şi de experienţă personală. Galaction, o. I 238. Scoaterea creaţiilor poetice exclusiv din adincimea închipuirii e vătămătoare. GHEREA, ST. cr. I 106. + (în opoziţie cu inclusiv) în afară de. Am citit pînă la pagina 30 exclusiv. înscrierile la examen se fac pînă la 15 august exclusiv. EXCLUSIV2, -Ă, exclusivi, -e, adj. (Despre noţiuni abstracte) Care se exclude unul pe altul, care este incompatibil cu altceva. Noţiuni cu sfere exclusive. N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, camii, PETRESCU, u. N. 26. 4- Care se referă la un singur lucru, care este fixat asupra unui singur lucru. Pasiune exclusivă pentru pictură. EXCLUSIVISM s. n. Atitudine greşită prin care cineva refuză să ia în considerare părerile sau ideile altora, să vină în contact cu oameni din alt grup social, să folosească alte obiecte decît cele cu care e deprins etc. EXCLUSIVIST, -Ă, exclusivişti, -ste, adj. Care are o atitudine de exclusivism. S-a văzut primit cu majoritate de voturi în cercul Poseidon, cerc foarte exclusivist, bassa-rabescu, S. N. 186. EXCLUSIVITĂTE s. f. Starea a două lucruri care se exclud între ele. Raport de exclusivitate. Loc. adv. în exclusivitate = cu excluderea tuturor celorlalţi. Banca de Stat deţine in extlusivitate dreptul plăţilor în devize. EXCOMUNICĂ, excomunic, vb. I. T r a n z. A exclude (pe cineva) dintr-o comunitate religioasă (pe timp limitat sau pentru totdeauna). V. anatemiza. <$> F i g. Ziarele lor m-au anatemizat, m-au excomunicat. MACE-donski, o. iii 115. EXCOMUNIC ĂRE, excomunicări, s. f. Acţiunea de-a excomunica şi rezultatul ei. EXCREMENT, excremente, s. n_ (Mai ales la pi.) Materie eliminată din corpul oamenilor sau al animalelor ; materii fecale. EXCRESCENŢĂ, excrescenţe, s. f. Umflătură sau creştere anormală a unui organ sau numai a unei porţiuni de organ. EXCRETĂ, excretez, vb. I. T r a n z. (Fiziol.) A. elimina din organism, în urma proceselor biochimice, substanţe devenite inutile sau vătămătoare (sudoare, urină etc.). EXCRETftR, -oăre, excretori, -oare, adj. (Fiziol. mai ales în e x p r.) Aparat excretor = aparat prin care se elimină din organism unele dintre substanţele devenite inutile sau vătămătoare. EXCRÎŢIE, excreţii, s. f. (Fiziol.) Faptul de a e x-creta; eliminare a excrementelor de către vieţuitoare. Substanţă eliminată de organism, ca rezultat al proceselor biochimice. EXCURS, excursuri, s. n. Abatere de la subiectul principal al unei expuneri, pentru lămurirea unei probleme secundare; digresiune. EXCURSIE, excursii, s. f. Plimbare sau călătorie, de-obicei în grup, făcută pe jos sau cu un mijloc de transport -în scop educativ, sportiv sau distractiv. Datorită muncii de popularizare a excursiilor, desfăşurată de unele-asociaţii sportive şi de unele comitete sindicale, au putut fi atraşi în excursii un număr mai mare de muncitori. contemporanul, s. II, 1952, nr. 299, 2/1. Peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, intr-o excursie, cu liceul. C. PETRESCU, î. n 4. Pină acum a fost foarte amuzant. Un fel de escapadă. Un fel de excursie. SEBastian,. t. 366. EXCURSIONlST, -Ă, excursionişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care face o excursie. V. turist. A coborît un grup de excursionişti streini, sahia, u.r.S.S. 123. — Pronunţat: -si-o-, EXECRĂBIL, -A, execrabili, -e, adj. (Franţuzism)' Care trezeşte dezgust, repulsie; respingător, detestabil,-foarte rău, oribil. Conduită execrabilă. EXECUTĂ, execut, vb. I. 1. T r a n z. A face,, a confecţiona, a fabrica. Uzina execută strunguri. i=i Fotografie urîtă şi naivă. .. executată intr-un atelier-ieftin. c. PETRESCU, a. 365. Painjenii îşi executau tăcuta şi pacinica lor industrie. EMINESCU, n. 38. -$■ (Cu privire la legi, măsuri, ordine etc.) A aduce la îndeplinire, a realiza. Gospodăria colectivă se obligă să execute întocmai planurile de producţie, însămînţări, prăşitul, recoltatul, treieratul, dezmiriştitul, arăturile-de toamnă şi primăvară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2672. <$-Refl. pas. îi pare rău că nu s-a putut executa■ planul nostru de petrecere, caragiale, o. vii 35. 2. Refl. A se supune, a da ascultare. îl conduse... la hotel, poruncind portarului să dea camera cea mai-bună... Portarul se execută, c. PETRESCU, î. II 133. ■+-(Glumeţ) A da bani, a plăti. Imediat ce sosesc, mă execut cu 200 mjarci]. caragiale, o. vii 167. EXECUTANT — 234 — EXERCITARE 3. T r a n z. A face în faţa unui public exerciţii de gimnastică, figuri de balet 'etc. Copiii coreeni... au executat dansuri coreene, romineşti şi ucrainene. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 379, 1/1. -4- A cînta o bucată muzicală (din gură sau din instrumente). (A b s o 1.) Muncitorii execută din creaţiile lui Bach, Mozart,Beethoven, Ceaikovski. contemporanui,, s. ii, 1954, nr. 379, 1/5. 4. T r a n z. A aduce la îndeplinire o hotărîre judecătorească, un act al autorităţii sau o obligaţie. 5. T r a n z. A supune un condamnat Ia pedeapsa cu moartea. Peste două zile Bibescu nu va mai putea executa pe nimeni după capul lui. CAMII, PETRESCU, O. II284. EXECUTANT, -Ă, executanţi, -te, adj. Care execută, care îndeplineşte ceva; executor, -ţ- (Substantivat) Persoană care execută o bucată muzicală la un instrument (singură sau într-un ansamblu); muzicant, instrumentist. EXECUTARE, executări, s. f. Acţiunea de a executa şi rezultatul ei. 1. înfăptuire, îndeplinire. Conducerea colectivă cere organizarea unui control permanent al executării hotă-ririlor. i.ur'i'A de o. A SĂ, 1953, nr. 9, 11. Oprim executarea intenţiilor rele. AI.EXANDRESCU, P. 151. 2. Aducerea la îndeplinire a unei sentinţe de condamnare la moarte. Executarea criminalului. EXECUTIV, -Ă, executivi, -e, adj. Care are sarcina de a executa dispoziţiile organelor superioare. Organ executiv. <$>• (în ţările burgheze) Putere executivă = una din cele trei puteri fundamentale ale statului, reprezentată prin guvern. EXECUTOR, -OARE, executori, -oare, adj. Care execută, care aduce la îndeplinire ceva; executant. (Substantivat) Executor testamentar = persoană însărcinată de un testator să aducă la îndeplinire dispoziţiile din testamentul lui. Executor judecătoresc = funcţionar însărcinat cu îndeplinirea unor acte de procedură şi cu executarea hotărîrilor judecătoreşti; (în vechea organizare judecătorească) portărel. EXECUTORIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. Sentinţă executorie. Formulă executorie = menţiune pusă pe o hotărîre judecătorească, în baza căreia se poate face executarea silită a acestei hotărîri. Titlu executoriu = act învestit cu formula executorie. EXECTjŢIE, execuţii, s. f. 1. Faptul de a executa; executare. Execuţie silită = totalitatea normelor procedurale după care autoritatea publică sechestrează sau vinde averea unei persoane. 2. Executare (2). Se trezea in fiecare dimineaţă cu o tresărire din somn, ca osindiţii la ghilotină în zorii execuţiei. c. petrescu, c. v. 237. EXEGfiT, exegeţi, s. m. Cel care se ocupă cu exegeza. EXE GÎ TIC, -Ă, exegetici, -e, adj. De exegeză, care se bazează pe exegeză. Studiu exegetic al unui text.. EXEGfiZĂ, exegeze, s. f. Interpretare, comentare, explicare din punct de vedere filologic a unui text. EXEHEPLĂB1, exemplare, s. n. Fiecare obiect dintr-o serie de obiecte identice, gravate, tipărite, litografiate etc. reproduse în număr mare după un model comun. Să~ini dea pentru o ediţie de 3000 exemplare măcar 2000 de lei. CARAGLiXE, o. vn 12. Voi trimite în curînd mai multe exemplare din repertoriul meu dramatic. A£EC-saîvDUI, s. -71. + Reprezentant al unei categorii de fiinţe sau de obiecte asemănătoare luat izolat. V. tip. Copiii acestor locuri par cele măi desăvîrşite exemplare de inteligenţă, bogza, c. o. 281. Doctorul era un interesant şi unic exemplar. BART, E. 120. Stă la masă, pe un scaun de palisandru, exemplar unic. "VXAHUŢX, o. A. 246. EXEMPLĂR"-, -Ă, exemplari, -e, adj. Care este atît de desăvîrşit, îneît poate servi drept exemplu, poate fi luat drept model. Purtare exemplară, a O grijă deosebită trebuie acordată pregătirii exemplare pentru iernatul animalelor, scînteia, 1954, nr. 3070. + (Despre o mustrare, o pedeapsă etc.) Care are un caracter atît de drastic, îneît poate servi ca avertisment. Pedeapsa trebuie să fie exemplară. DUMITRIU, B. V. 87. Merită o pedeapsă exemplară. BĂ1CESCU, o. II 271. EXEMPLIFICĂ, exemplific, vb. I. T r a n z. A lămuri, a demonstra, a ilustra prin exemple. A exemplifica o regulă. EXEMPLIFICARE, exemplificări,' s. f. Acţiunea de a exemplifica şi rezultatul ei; ilustrare. In predarea lecţiilor trebuie să se recurgă mereu la exemplificări. EXEMPLU, exemple, s. n. 1. Acţiune, faptă care serveşte de pildă, de model; persoană care, prin calităţile pe care le întruneşte, poate fi sau trebuie urmată. Marele exemplu însufleţitor al construirii unei vieţi noi, minunate, în ţările lagărului socialismului, exercită o înriurire imensă asupra celor mai largi mase populare din lumea întreagă şi stirneşte admiraţia lor sinceră, scînteia, 1953, nr. 2623. «v* E x p r. A da (sau a îi) exemplu = a te purta în aşa fel îneît să trezeşti admiraţia celorlalţi şi dorinţa de a te imita; a fi model de urmat. A fi exemplu de respectare a legalităţii populare, a nu îngădui nimănui nici un fel de abuz sau încălcare a legilor statului şi hotărîrilor guvernului — constituie datoria de căpetenie a organelor de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630. [Miron Costin] a cinstit ştiinţa şi a dat frumosul exemplu în acele triste timpuri, pierzin-du-şi viaţa pentru binele omenirii. BÎiCESCU, O. I 183. A da de (sau ca) exemplu = a atrage atenţia asupra undr persoane, unor lucruri, unor acţiuni etc. pentru a îndemna pe alţii să le imite. A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe cineva sau ceva). 2. Caz sau fapt tipic care întruneşte caracteristicile unei categorii întregi (şi care se citează pentru a sprijini o teorie, o regulă, o demonstraţie etc.). V. ilustrare. Putem găsi exemple din care se arată clar că zbuciumul luptelor politice a ajutat mult pe unii poeţi, ca poeţi. CARA-giai,e, o. iii 282. <$> Loc. adv. Do exemplu (întrebuinţat atunci cînd se anunţă sau se cere ilustrarea concretă a celor spuse) = de pildă, bunăoară. EXERCITA, exircit, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la o profesie, o funcţie) A îndeplini, a se ocupa cu..., a practica. Sînt singurul martor al medicului şi medicul mă roagă să-mi exercit calitatea, arghezi, p. T. 94. Unii se duc ca să cîştige viaţa... exercitînd negoţ sau industrii, odobescu, s. I 227. <§>■ Refl. pas. Din zori pînă în noapte se exercitau pe drumuri cele mai felurite negustorii, pas, z. i 170. In zburarea lor... graurii par a fi supuşi la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, odobescu, s. Iii 30. 2. (Cu privire la privilegii, drepturi, influenţe etc.) A manifesta, a face să fie simţit, a pune în acţiune. Aceşti oameni... au exercitat o mare înriurire prin personalitatea lor. ibrSileanu, sp. cr. 93. Poate doar să exercit vreo presiune morală prin prestigiul unei atitudini calme de erou dezinteresat. CARAGiAtE, o. vn 198. — Accentuat şi: (prez. ind.) exercit. EXERCITARE, exercitări, s. f. Acţiunea de a exercita (o îndeletnicire); practicarea unei profesiuni, a unei funcţii. Exercitarea profesiunii de medic. + îndeplinirea unui rol, a unei activităţi. Exercitarea dreptului de vot. t=3 De secretarul organizaţiei de bază depinde în mare măsură justa exercitare a dreptului de control al organizaţiei de bază. scînteia, 1953, nr. 2683. EXERCIŢIU — 235 — EXISTENŢĂ EXERCIŢIU, exerciţii, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Acţiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic şi repetat, ■cu scopul de a cîştiga îndemînare şi agerime într-un anumit domeniu. V. antrenament. Exerciţii fizice. 1—1 Exerciţiile vînătoreşti au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepţional imaginaţiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. + Instruire, deprindere a militarilor cu mînuirea armelor şi cu executarea acţiunilor de lupta. V. i n-strucţie. Cătanele. .. începură a-şi face exerciţiile. RETEGANUL, r. IV 12. Trebile şicanei nu se învoiesc cu •exerciţiile unui ostaş, negruzzi, s. îl 144. + Temă (de şcoală) servind ca mijloc pentru dezvoltarea îndemînării şi agerimii într-un anumit domeniu. Culegere de exerciţii şi probleme. 2. (Despre un funcţionar, o persoană oficială, în e x p r.) în exerciţiul funcţiunii = în timpul serviciului legal. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic de ultragiu adus în exerciţiul funcţiunii. BART, s. M. 89. 3. (Fin.; mai ales în e x p r.) Exerciţiu bugetar = (în capitalism) perioadă (de obicei de un an calendaristic) pentru care se întocmeşte şi se execută bugetul unei ţări. EXERSÂ, exersez, vb. I. I n t r a n z. (Adesea urmat (Substantivat, f i g.) Nu mai scriam nici versuri, nici romane... Sub boababi dormeam... O, nopţi divine! Trăia în vis exoticul din mine In mijlocul naturii suverane, anghemosif, c. m. i 129. EXOTÎSM s. n. însuşirea de a fi exotic. ■+ Tendinţă literară manifestată prin descrierea de privelişti şi' obiceiuri din ţări exotice. EXI’AjSSÎBIL, -Ă, expansibili, -e, adj. Care tinde să ocupe un spaţiu sau o suprafaţă din ce în ce mai mare. EXPANSIBILITĂTE s. f. însuşirea de a fi expan-sibil. EXPANSIONISM s. n. Politică agresivă, imperialistă, de exercitare a influenţei politice şi economice asupra unor ţări străine, cu scopul de a acapara prin forţă noi teritorii, colonii şi pieţe de desfacere. — Pronunţat: -si-o-, EXPANSIONIST, -Ă, expansionişti, -ste, adj. Referitor la expansionism, de expansionism. Pături tot mai largi ale populaţiei ţărilor capitaliste, aflate sub povara înarmărilor şi a pregătirilor de război, se pronunţă împotriva politicii expansioniste a monopolurilor americane, împotriva politicii de forţă şi agresiune duse de cercurile imperialiste, scîntexa, 1953, nr. 2749. — Pronunţat: -si-o-, EXPANSIUNE, expansiuni, s. f. 1. (Fiz.) Creşterea volumului unui sisiem fizico-chimic; creşterea volumului unui gaz (în urma scăderii presiunii); extinderea unui gaz pe un spaţiu mai mare decît cel iniţial. 2. Creştere şi extindere a sferei de influenţă politică şi economică a unui stat asupra altora, acaparare de teritorii străine. Politica unui stat care aspiră spre expansiune mondială este însoţită în mod inevitabil de militarizare, de pregătiri de război, precum şi de intensificare a reacţiunii înăuntrul ţării, contemporanui,, s. n, 1954, nr. 380, 6/5. 3. F i g. Expansivitate, comunicativitate. Să trăieşti, domnule locotenent, strigă cu o expansiune subită advocatul Theodorescu-Fălciu. arghezi, p. T. 134. Deosebirea între simţăminte se arată mai ales cind sînt ajunse la cel mai mare grad de expansiune. GHEREA, ST. CR. III 283. I se părea falsă toată bucuria }i expansiunea omului acestuia, vla-huţă, o. A. ni 71. — Pronunţat: -si-u-. IXPANSIV 237 — EXPERIENŢĂ EXPAN SÎV, -A, expansivi, -e, adj. (Despre oameni) •Care îşi împărtăşeşte deschis (şi spontan) impresiile şi sentimentele; comunicativ, vioi; (despre inimă, caracter •etc.) caracteristic acestor oameni. Priboianu, gros, vorbăreţ, expansiv cu toată lumea. vlaiiuţX, o. a. iii 29. Inima lui mare fi expansivă s-a încălzit de cele mai înalte idei fi aspiraţii ale timpului, id. o. A. 465. EXPANSIVITĂTE s. f. însuşirea de a fi 'expansiv; manifestarea acestei însuşiri.J EXPATRlA, expatriez, vb. I.'Refl. A-şi părăsi ţara •(vremelnic sau pentru totdeauna) stabilindu-se într-o •ţară străină; a emigra. S-au mirat cei ce mă cunoşteau <ă nu m-am expatriat. M. i. caragiale, c. 106. — Pronunţat: -tri-a. EXPATIUĂT, -Ă, expatriaţi, -fet adj. Care şi-a părăsit ţara (vremclnic sau pentru totdeauna) stabilindu-se într-o ţară străina; emigrant. (Substantivat) Bucureştii. . . sc lasă a fi dorit pînă la 10 aug. . . Cam Jyrea mult pînă atunci, pentru un expatriat aşa de senti* mental, caragiai.k, o. vn 12. — Pronunţat: -tri-at. EXPATRIERE, expatrieri, s. f. Acţiunea de ase •expatria; emigrare. — Pronunţat: -tri-c-. EXPECTATIVĂ s. f. Aşteptare bazată pe anumite drepturi, promisiuni, probabilităţi sau calcule; neintervenţie în anumite chestiuni sau situaţii în aşteptarea unui moment potrivit. In aparenţă, politica Fraudei în Principate era o politică cu totul de expectativă. chica, s. 176.E x p r. A fi (sau a sta) în oxpectativii = a fi {sau a sta) în aşteptare, pentru a interveni la momentul oportun. EXPECTORA, expectorez, vb. 1. Tranz. (Folosit şi nbsoîut) A elimina pe gură mucozităţile, flegma care se formează pe căile respiratorii. V. scuip a. expectoiîAîst, -â, expectoranţi, -te, adj. (Despre medicamente) Care ajută la cxpectorare. Sirop expectoraţii. <$• (Substantivat, n.) Medicul i-a prescris un expectoraţii. expectorAre, expeclorări, s. f. Acţiunea de a expectora; cxpectoraţie. EXPECTOIîAŢIE, expectoraţii, s. f. Faptul de a expectora; (concretizat) ceea ce se expectorează, flegmă. EXPEDIA, expediez, vb. I. Tranz. (Cu privire la scrisori, pachete, bani etc.) A trimite (prin poştă, prin cale ferată etc.) la locul de destinaţie. I-ani expediat o scrisoare recomandată. (Familiar, cu privire la persoane) Era să merg la llamburg, dar trebuie să stau să expediez înlii pe Matei, caragiale, o. vn 6. (Familiar) A îndepărta (pe cineva), a termina repede (cu cineva), a se descotorosi (de cineva). 4 (Familiar) A executa (o lucrare) repede şi superficial. — Pronunţat: -di-a. EXPEDIENT, expediente, s. n. (Mai ales la pl.) Mijloc ingenios cu ajutorul căruia se poate face faţă unei situaţii grele. Poetul aleargă la fel de fel de meşteşuguri, expediente, pentru a da strofei o formă potrivită. GllEKKA, ST. CK. 1 246. + Mijloc improvizat, adesea nepermis, prin care se obţin bani. Un astfel de tip tînăr, cochet, frumuşel, mlădios, sclivisit, are felurite expediente de a trăi tine şi luxos. vlajiuţX, o. a. 202. — Pronunţat: -di-ent. EXPEDLERE, expedieri, s. f. Acţiunea de a expedia; trimitere (prin poştă sau prin cale ferată) a unui obiect la locul de destinaţie. Expedierea coletului. — Pronunţat: -di-e-, EXPEDIŢIA, -A, expeditivi, -e. adj. (Despre oameni) Care rezolvă lucrurile repede şi uşor, fără să stea mult pe gînduri; iute, prompt. Bubi al nostru s-a lăsa! pe tînjeală fi in trei ani, el, care era atit de expeditiv in alte daraveri, nu fi-a putut trece nici un examen la Facultatea de drept. vlaiiuţX, o. a. 455. Procedenle expeditive ce întrebuinţa autocratul produceau. . . conflicte ţi turburări. odobkscu, s. iii 522. F i g. Nu întotdeauna norii sînt atit dc grăbiţi fi dc expeditivi. bogza, c. o. 44. (Adverbial) In antichitate. . . [boala] se tămăduia expeditiv, prin masajuri sistematice, caragiale, o. vii 46. EXPEDITGlt, -OAliE, expeditori, -oare, s. m. şi f. Persoană care expediază scrisori, pachete, mărfuri etc. Expeditorul unei scrisori. (Adjectival) Poşta, cind adresantul lipsefte, păstrează banii numai citeva zile, după care li înapoiază biuroului expeditor, caragiale, o. vii 402. EXPEDIŢIE, expediţii, s. f. 1. Călătorie lungă, de obicei anevoioasă, făcută de un grup organizat, în regiuni îndepărtate, cu scopuri ştiinţifice sau comerciale. Expediţie la polul nord. (Glumeţ, prin exagerare; atestat în forma espediţie) în vreme ce 7ie pregăteam pentru această espediţie, unii din amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne spune feluri de anecdote. nkgruzzi, s. J 319. *2. Campanie militară agresivă, pentru cucerirea unui teritoriu străin îndepărtat. Expediţia lui Alexandru cel Mare in' Asia. czj în 1443 conduce victorios o expediţie care atinge trccătorile Balcanilor. IST. r.p.r. 119, Sultanul pregăteşte o altă expediţie împotriva înfricoşătorului său vrăjmaş. UĂLCKSCU, o. I 195. 3. Expediere, trimitere organizată (în special a ziarelor şi publicaţiilor zilnice). Un băietan înalt şi pistruiat pregătea benzile pentru expediţie [a ziarelor]. vi,aiiuţA, 0. a, iii 26. Cit ar costa tiparul, hirtia, administraţia, expediţia pentru acel număr de exemplare? caragiai,K, o. vii 272. Condică dc expediţie — registru la instituţii şi întreprinderi în care sc înregistrează lista corespondenţei expediate zilnic. ~ Variantă: (învechit) espcdiţîo s. f. EXPED1ŢI0XĂR. -A, expediţionari, -e, adj. (In e x p r.) Corp expediţionar sau armată expediţionară = o parte din forţele armate ale unui stat, trimisă în scopul unei acţiuni îndepărtate, în afara graniţelor. — Pronunţat: -ţi-o-, EXPEDUÎ, expeduiesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A expedia. Cancelaria. . . lua scrisorile şi pachetele noastre de le expediţia, chica, S. XXI. <$> Refl. p as. Păstrăvii. . astfel împachetaţi se expeduiesc la locurile cele mai departe. 1. IONKSCU, m. 66. EXPERIENŢĂ, experienţe^ s. f. J. Totalitatea cunoştinţelor şi deprinderilor într-un domeniu oarecare, însuşite prin practică (îndelungată). Arta conducerii nu este înnăscută in oamenit ci se dobîndeşte prin experienţă. Utxix, o. a. ii 311. (Fii.) Ansamblul practicii sociale care formează baza cunoaşterii şi critcriul adevărului şi care se creează mai ales în procesul producţiei materiale. + Cunoaştere a vieţii şi a oamenilor, ca rezultat al unei participări active şi al contactului îndelungat cu lumea. Starea asta de suflet o cunoşteam din toată experienţa vieţii, ibrAiuîaxu, a. 32. *2. Verificare a cunoştinţelor noastre pe calc practică, prin cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare. + Provocare intenţionată a unor fenomene pentru a studia legile lor; experiment. — Variante: (învechit) cspcri6nţ& (bXlcescu, o. i 142)fc csporlinţă (.vkgruzzt, s. ii 259) s. f. EXPERIMENT — 238 — EXPLICATIV EXPERIMENT, experimente, s. n. (Rar) Experienţa; (în special) provocare intenţionată a unor fenomene pentru a studia legile lor. Experiment de laborator. EXPERIMENTĂ, experimentez, vb. I. T r a n z. A încerca, a verifica prin experienţe. Am experimentat o nouă metodă de lucru. EXPERIMENTAL, -Ă, experimentali, -e, adj. De experienţă, bazat pe experienţă, rezultat din experienţă. Staţiune agricolă experimentală. Cunoştinţe dobîndite pe cale experimentală. Metodă experimentală. «$■ (Adverbial) Dovedeşte experimental ceea ce spune. C. PETRESCU, î. i 15. EXPERIMENTARE, experimentări, s. f. Acţiunea de a experimenta; încercare prin experienţe. Comunicatul cu privire la experimentarea bombei cu hidrogen dă o lovitură cercurilor agresive care şi-au întemeiat politica pe monopolul S.TJ.A. asupra bombei atomice şi a bombei cu hidrogen, scînteia, 1953, nr. 2750. EXPERIMENTAT, -A, experimentaţi, -tef adj. Care posedă experienţă şi cunoştinţe practice într-un domeniu; instruit prin experienţă; iscusit, priceput. Lăcătuş experimentat. a Vezi tu potcoava asta, puiule? îl dăscăli cu un glas de corepetitor experimentat. REBREANU, R. II 74. -4" Care are experienţă în viaţa, care a trecut prin multe încercări; încercat. îl cheamă Pairocle^pentru că e un cîine de tîrg şi pentru că e cuminte, experimentat, crediticios şi un protector al fetiţei, ibrăileanu, s. 8. EXPERIMENTATOR, -OĂRE, experimentatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care face experienţe ştiinţifice. EXPERT, -A, experţi, -le, s. m. şi f. Persoană care posedă cunoştinţe temeinice într-un domeniu tehnic. A privit fotografia ca un expert. ibrXii,Eanu, a. 109. + Persoană competentă într-un anumit domeniu, numită de un organ de stat pentru a cerceta şi a lămuri unele situaţii şi pentru a face un raport asupra lor. Expert grafolog. (Adjectival) Care are experienţă într-un anumit domeniu; priceput. EXPERTÎZĂ, expertize, s. f. Cercetare (chimică, contabilă etc.) făcută de un expert asupra unor situaţii, probleme etc. îndată ce se va legiui răscumpărarea rentei şi se va hotărî prin expertiză preţul deosebit al pămlti-tului... bXlcescu, o. I 291. > (Concretizat) Raport întocmit de un expert asupra cercetărilor făcute. Depunerea expertizelor. EXPIĂ, expiez, vb. I. Tjr a n z. (Franţuzism; cu privire la o greşeală, la o vină etc.) A ispăşi. Mă mişcă mai sincer fata Elina, condamnată la închisoarea unde culpabilii n-au voie să vorbească, expiindu-şi păcatul in groaznicul chin al tăcerii neîntrerupte. DEMETRES'cu, o. 183. Ea expiază printr-iin lung martir călcarea legii. BXtCESCU, o. ii 10. — Pronunţat: '-pi-a. EXPIATOR, -OARE, expiatori, -oare, adj. Care este menit să şteargă, să răscumpere o greşeală; ispăşitor. (Atestat în forma espiator) Un singur gind espiator... să cîştig bani mulţi cu sorcova şi să dau Nicuţii, în fiece dimineaţă, cîte o plăcintă cu carne, deiavrancea, h. T. 283. — Variantă: (învechit) eSpiatâr, -oăro adj. EXPIĂŢIE s. f. v. expiaţi unc. EXPIAŢltJNU s. f. (Franţuzism învechit) Ispăşire. Curagiul ce arătase nevinovatul slujbaş, la o aşa nelegiuită osîndă, îndemnă pe domnitor să rabde cu tărie acea cruntă expiaţiune a vanităţilor sale. odobescu, s. i 257. — Pronunţat: -pi-a-ţi-u-, — Variantă: expiâ(io s. f. EXPIÎRE, expieri, s. f. Faptul de a e x p i a; expiaţiune. EXPIRĂ, expir, vb. I. 1. T r a n z. A elimina din plămîni aerul introdus prin inspiraţie în procesul respiraţiei. 2. Intranz. ■ (Despre un contract, o convenţie etc.) A nu mai.fi în vigoare, a nu mai fi valabil. •+- (Despre un termen, o perioadă de timp etc.) A ajunge la sfîrşit, la scadenţă, a se împlini, a fi depăşit. 3. intranz. F i g. A muri, a se stinge, a pieri. Cuvîntul ii expiră pe buze. brXescu, v. a. 73. EXPIRARE, expirări, s. f. 1. Expiraţie. 2. Faptul de a nu mai fi în vigoare; încetare, terminare. După expirarea mandatului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne.. . Prezidiul in funcţiune îşi păstrează împuternicirile sale pînă la alegerea noului Prezidiu. CONST. r.p.r. 23. + împlinire, scadenţă a unui termen. EXPIATOR, -OĂRE, expiralori, -oare, adj. Care ajută, care serveşte la expirat. Muşchi expiratori. + Accent expirator = denumire a accentului de intensitate, folosită pentru a se indica dependenţa lui de forţa curentului de aer fonator expulzat prin canalul vocal. EXPIRĂŢIE, expiraţii, s. f. Act fiziologic prin care se elimină din plămîni aerul inspirat. EXPLETÎY, -A, expletivi, -e, adj. (Despre cuvinte) Care nu este necesar, în cadrul unei enunţări, pentru înţelegerea sensului, putînd lipsi din alcătuirea unei propoziţii. EXPLICĂ, explic,- vb. I. 1. T r a n z. (Uneori determinat printr-un substantiv sau pronume în dativ) A face mai clar, a face să fie mai uşor de înţeles; a lămuri, a arăta. V. desluşi, tălmăci. Numeroşi agitatori desfăşoară o muncă intensă pentru a explica oamenilor muncii politica partidului care are drept scop construirea socialismului, scînteia, 1953, nr. 2718. Organizaţia din-lăuntru a societăţii singură nepoate explica evoluţiile istorice. bX^cescu, o. n 13. -4- (Cu privire Ia o lecţie, o temă etc.) A expune, a preda. (Abso 1.) Unora din băieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Cînd explica, ascultam toţi. SADOVEANU, o. vii 321. 2. Intranz. (Despre axiome, principii, legi ştiinţifice) A servi drept lămurire, a constitui o justificare, a reprezenta o motivare a unui fenomen,- a unei proprietăţi etc. 8. R e f 1. A se justifica, a-şi motiva acţiunile, vorbele etc. Am căutat să mă explic, dar n-am izbutit. t=j Daţi-mi voie să mă explic. Din zi in zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din Bucureşti de mult. caragiaXE, o. vii 31. -4- (Cu pron. în dativ) A înţelege, a pricepe. Nu-mi explic, spune magistralul, cum de vă găseaţi cîteşitrei în cabinetul medicului, arghezi, p. T. 95. Refl. reciproc. (Despre două sau mai multe persoane) A se iămuri asupra unei chestiuni; a limpezi o situaţie cu scopul de a înlătura un conflict (existent sau posibil). — Variantă: (învechit) es plici (CREANGĂ, a. 88, eminescu, n. 69) vb. I. EXPLICĂM!, -A, explicabili, -e, adj. Care poate fi explicat, a cărui cauză poate fi arătată, care se poate (uşor) înţelege. Lucnd este explicabil. EXPLICĂBE, explicări, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) explica; lămurire. 2. Explicaţie (2). Chiar Zaharia Duhu, cu toată patima pentru iscoadele cărţilor şi cu tot de-a dreptul amestec în aceste întîmplări, nu le găsea explicare. C. PETRESCU, R. dr. 127. EXPLICATIV, -A, explicativi, -ţ, adj. Care serveşte la explicarea unui lucru. Vezi soarele? întrebai cu o pauză explicativă, arghezi, p. t. 152. Plecînd de la EXPLICATOR — 239 — ’EXPLODA aceleafi fapte primare explicative, explicăm şi caracterele cele mai intime ale creaţiuiiii lui Coşbuc. gherea, st. cr. in 365. Notă explicativă — explicaţie dată (de obicei) în josul unei pagini, la cuvintele şi faptele mai greu de înţeles sau mai puţin cunoscute din cuprinsul acelei pagini. Dicţionar explicativ = dicţionar care explică sensurile şi întrebuinţarea cuvintelor. EXPLICATOR, -OARE, explicatori, -oare, adj. (învechit) Care explică, care interpretează; explicativ. (Atestat în forma explicator) Vom da un exemplu care va lumina uriaşa deosebire între critica explicătoare şi între cea judecătorească. Gherea, ST. cr. I 43. — Variantă : cxplică(6r, -oare adj. EXPLICAŢIE, explicaţii, s. f. 1. Lămurire, desluşire, clarificare a unei probleme, a unui fenomen etc. A dat explicaţii suplimentare. t=i Privirile-i urmăreau, atente, explicaţiile date pe desen, mihalE, o. 335. <£> E x p r. A «ere explicaţii (cuiva) = a cere (cuiva) să-şi lămurească purtarea, atitudinea, cuvintele ; a-i cere socoteală. A avea o explicaţie cu cineva = a face pe cineva să se: explice ; a se răfui cu cineva. 2. Cauză. E uşor să găseşti explicaţia acestei purtări. 3. Predare a unei lecţii, expunere a unei teme. Mai cu samă explicaţiile la istorie erau minunate, sadoveanu, o. vil 32L explicătGr, -oăre adj. v. explicator. EXPLICÎT, -Ă, expliciţi, -te, adj. Care este exprimat limpede, complet pentru a fi uşor de înţeles; desluşit, clar, lămurit. Ierte-ni-se, spre a o caracteriza în mod mai explicit, de a lua încă un exemplu din viaţa ordinară a oricărui om înţelept, care trăieşte în lume după legile naturale ale societăţii. odobESCU, s. iii 325. <$- (Adverbial) A vorbit explicit despre felul cum a acţionat. + (Despre o funcţiune matematică) Care este egal cu o anumită expresie ce conţine numai variabilele independente. EXPLOATĂ, exploatez, vb. I. T r a n z. 1. (Despre proprietarii particulari ai mijloacelor de producţie; cu privire la oameni sau la munca lor) A-şi însuşi fără echivalent o anumită cantitate de muncă străină, a acapara roadele muncii producătorilor de bunuri materiale. Sub regimul burghezo-moşieresc din trecut, femeile muncitoare de la oraşe şi sate au fost exploatate, asuprite şi lipsite de drepturi. REZ. HOT. I 206. 4- (Despre un stat imperialist) A aservi pe plan economic şi politic alt stat în scopul asigurării de profituri maxime pentru grupurile monopoliste din ţara colonizatoare. 2. A folosi, a valorifica un bun (mină, pămînt, pădure etc.) în vederea realizării unor obiective economice ; a cultiva, a valorifica. 3. F i g. A trage folos (în mod abuziv) din ceva, a profita de ceva. A exploata slăbiciunile cuiva. — Pronunţat; -ploa-, EXPLOATĂRE, exploatări, s. f. Acţiunea de a exploata şi îezultatul ei. 1. însuşirea fără echivalent a unei anumite cantităţi de muncă străină, acaparare a rodului muncii producătorilor de bunuri materiale de către proprietarii particulari ai mijloacelor de producţie. Sclavia este cea dintîi formă a exploatării specifică lumii antice; urmează apoi: iobăgia în evul mediu, munca salariată în epoca modernă, marx-engels, o. a. n 352. Singura cale în vederea desfiinţării exploatării omului muncitor este aceea a luptei de clasă a proletariatului. LENIN, o. 1 262. [Revoluţia Socialistă din Octombrie] îşi pune ca scop nu înlocuirea unei forme de exploatare tu altă formă de exploatare, a unui grup de exploatatori cu alt grup de exploatatori, ci desfiinţarea oricărei exploatări a omului de către om. STalin, o. x 251. •+■ Aservire economică şi politică a unei ţări de către un stat imperialist în scopul asigurării de profituri maxime pentru grupurile monopoliste din ţara colonizatoare. 2. Punere în valoare a unei întreprinderi sau a unui bun (mină, pămînt, pădure etc.) (v. valorificare); totalitatea lucrărilor şi instalaţiilor care servesc în rcest scop. Sub conducerea Partidului Muncitoresc Roniîn, exploatarea şi industria lemnului s-au transformat, pornind de la o stare haotică şi dezorganizată, într-un sector puternic, cu întreprinderi ce se dezvoltă pe baze socialiste. REz. hot. 1 277. îndată ce a iscălit actele, a cerut lui Miron poveţe asupra mijloacelor de exploatare cît mai bună a pămînturilor. REBREANU, r. I 49. 3. F i g. Faptul de a exploata (3), de a profita, de a trage folos. — Pronunţat: -ploa-, EXPLOATĂT, -Ă, exploataţi, -te, adj. 1. A cărui muncă este însuşită prin exploatare de către proprietarii particulari ai mijloacelor de producţie; care este nevoit să-şi vîndă forţa de muncă. «$> (Substantivat) Oricare ar fi caracterul operelor lui Marx, el nu poate fi despărţit de ideea scopului lor ultim, de a servi cauzei exploataţilor şi asupriţilor din toate colţurile lumii, contemporanul, s. n, 1953, nr. 338, 4/5. 2. (Despre terenuri, mine, păduri etc.) Valorificat, întrebuinţat în scopuri economice, pus în exploatare. Mină exploatată. 3. F i g. (Despre situaţii, sentimente etc.) Folosit (în mod abuziv), din care se trag foloase. Slăbiciune exploatată. — Pronunţat: -ploa-, EXPLOATATOR, -OĂRE, exploatatori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care îşi însuşeşte fără echivalent muncă străină, persoană care acaparează roadele muncii altuia; (în orînduirea capitalistă) persoană care exploatează munca salariată şi-şi însuşeşte plusvaloarea. V. moşier, feudal, capitalist, chiabur. Chiaburii sînt exploatatorii cei mai feroci, cei mai brutali, cei mai sălbatici, şi nu o dată s-a întîmplat în istoria altor ţări ca ei să restabilească puterea moşierilor, a regilor, a popilor, a capitaliştilor. i.icnix, o. A. 11 347. Dăm jos pe stăpîni, împărţim plugărimii pămîntid ; înlăturăm pe exploatatorii industriilor, statul ia în stăpînire fabricile, sadoveanu, M. c. 124. (Adjectival) Regele.. . capul clasei exploatatoare care a adus ţăranul la sapă de lemn, care-a întins pînă într-atîta coarda că ea s-a rupt... are îndrăzneală a vorbi de spirite rătăcite. UT. antimonarhică 138. 2. Persoană care exploatează (2) o moşie, o pădure etc. <$- (Adjectival) întreprindere exploatatoare de mine. — Pronunţat: -ploa-. EXPLOATÂŢIE, exploataţii, s. f. întreprindere economică care pune în valoare terenuri, păduri, mine etc. — Pronunţat: -ploa-, EXPLODĂ, explodez, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre o materie explozivă) A se descompune violent sub acţiuni termice sau mecanice, cu producere bruscă de căldură şi dezvoltare de gaze sub mare presiune, care produc zguduituri şi bubuituri puternice. Nitroglicerina explodează uşor. (Despre obuze, proiectile, mine etc.) A se sparge, a sări în aer prin aprinderea încărcăturii de explozibil; a face explozie. Aviaţia ajunsese deasupra lor. Una după alta, bombele şuierau şi explodau, încadrîndu-i. camilar, n. i 435. Au rămas... pogoane întregi de pămînt nelucrat, sterp de 18 ani, răscolit de obuze — aşa cum au explodat, sahia, n. 17. <$■ F i f;. Dînd muguri milioane, fără şoapte, Pădurile au explodat azi-noapte. jebeleanu, f. 30. -tf-(Despre aparate care funcţionează cu gaze sub presiune) A sări în aer, a se sfărima datorită presiunii interioare. EXPLODARE — 240 EXPORTABIL Buteliile de gaze lichefiate pot exploda dacă sînt ţinute lingă foc. -4- (Despre gaze) A ţîşni brusc în cursul unei erupţii vulcanice. 2. F i g. A interveni în discuţie brusc, pe neaşteptate ; a izbucni. Baloleanu sc uită perplex o fracţiune de secundă, apoi explodă cu o indignare amicală. REBREANU, R. I 251. EXPLODĂRE, explodări, s. f. Acţiunea de a exploda. EXPLORA, explorez, vb. I. T r a n z. A cerceta o ţară sau o regiune necunoscută ori puţin cunoscută, cu scopul de a face descoperiri sau cercetări ştiinţifice. (Familiar, glumeţ) A cerceta, a căuta în... Cind cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colonelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin. C. PETRESCU, î. I 13. EXPLORĂRE, explorări, s. f. Acţiunea de a explora şi rezultatul ei. Explorarea regiunilor polare. c=i De o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea economică a ţării va fi activitatea Comitetului geologic, care va executa lucrări de explorare geologică menite să dea o imagine clară a bogăţiilor naturale ale ţării. GHEORGHiu-DEJ, ART. cuv. 258. <$> Fig. (Familiar, glumeţ) După ce veneau ceva bomboane de bună sosire şi atenţiunea celor mari se îndrepta în alte părţi, porneam cu fratele meu în explorare. GAI.ACTION, o. I 328. EXPLORATOR, -OĂRE, exploratori, -oare, s. m. şi f. Persoană care explorează o regiune necunoscută sau greu accesibilă. De orizont s-anină nori în salbe, Ca pînze de corăbii iluzorii, De parcă vin din sud exploratorii. cazimir, L. u. 42. EXPLOZIBIL1, explozibile, s. n. Exploziv1. Toate puterile firii capturate şi îmblînzite să slujească supus omului,.. cartuşe de explozibile spintecînd granitul munţilor. c. petrescu,# r. dr. 38'. -4- (Impropriu) Proiectil de artilerie, obuz. Explozibilele care se năpusteau erau de calibru mai mare şi zgîlţîiau pămîntul. pas, z. m 214. EXPLOZÎBIL2, -Ă, explozibili, -e, adj. Care poate exploda; exploziv2. M-a privit şi a rămas uitîndu-se în palmă, cu frică parcă să nu-i fi lăsat acolo o otravă ori un praf explozibil. C. PETRESCU, î. ii 110. * EXPLOZIE, explozii, s. f. 1. Ardere şi detonaţie a unui dispozitiv de distrugere, provocate de descompunerea substanţelor explozive pe care le conţine. Smidse inelul de sirmă şi zvîrli grenada în tufişul din faţa lui. De-a lungul liniei sclipeau scurt exploziile, dumitriu, v. l. 90. C-un zgomot de explozie, uşa din sală se izbi de perete. bart, e. 173. Proces fizico-chimic de descompunere a unor substanţe explozive şi de transformare a lor în alţi compuşi, mai simpli, însoţit de dezvoltare mare de căldură, lumină, zgomot şi de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. Explozia nitroglicerinei. <$> Fig. M-am simţit ca în faţa unei explozii de lumină. sadoveaku, L. 20. Termen impropriu pentru arderea amestecului de combustibil şi aer din cilindrul unui motor cu ardere interna. ^ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt şi este provocată de o seînteie. 2. Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă prin distrugerea calităţii vechi. în general trebuie să spunem spre ştirea tovarăşilor care au pasiunea exploziilor că legea trecerii de la o veche calitate la una nouă prin explozii este inaplicabilă nu numai ' istoriei dezvoltării limbii; ea nu este întotdeauna aplicabilă nici altor fenomene sociale ale bazei sau suprastructurii. sTalin, probl. lingv. 26. în societăţile împărţite în clase duşmane, trecerea de la o stare calitativă a societăţii la alta are loc in mod obligatoriu sub forma unui salt cu explozie, lupta de clasX, 1953, nr. 3 - 4, 129. 3. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire neaşteptată, dar. de scurtă durată, a unei acţiuni, a unui fenomen, a unui sentiment etc. Porumbii fremătau uşor din sfîrcuri, în aşteptarea exploziei [furtunii], galaction, o. i 79. Fata însă se arătă măgulită de explozia aceasta, rebreanu, R. I 26. Bietul director, care s-aştepta să aibă de-a face c-un mic animal sălbatic, nu putea să-şi creadă ochilor, văzînd cu ce... blîndeţă se poartă băiatid acesta. Din zi în zi aştepta o explozie. vlahutĂ, o. a. iii 52. 4. (Fon.) Ieşire brus:ă a aerului, după ce a fost oprit de un obstacol (limbă, dinţi, buze), din cuprinsul aparatului fonator. EXPLOZÎY1, explo zive, s. n. Substanţă sau .amestec de substanţe care, sub acţiuni' termice sau mecanice, are proprietatea de a se descompune brusc şi violent, cu dezvoltare de căldura, lumină şi gaz, provocînd o mare creştere a presiunii Ia locul exploziei; explozibil. Te uiţi bănuitor la ele... ca la o bombă, ca la un exploziv, sebastian, T. 70. EXPLOZÎV-, -A. explo zivi, -e, adj. (Despre substanţe sau amestecuri de substanţe) Care poate exploda, care produce explozie; explozibil.2 Substanţă explozivă. + (Fon.; despre consoane) Care produce, Ia desch derea bruscă a canalului bucal, o explozie. «P» este o consoană explozivă. <£> (Substantivat, f.) Consoana «b» este o explozivă. + (Despre aparate, maşini etc.) Care acţionează prin explozia unor substanţe speciale cu care este încărcat. Mine explozive.■ EXPONAT, exponate, s. n. Obiect expus în cadrul unei expoziţii. EXPONENT, -ă, exponenţi, -te, s. m: şi f. 1. Persoană sau grup social care reprezintă şi apără o idee, un curent etc.; reprezentant. Clasa muncitoare este exponentul de nădejde al internaţionalismului, contemporanei:,, s. II, 1952, nr. 299, 5/1. 2. (Mat; numai la m.) Semn în cifre sau litere scris sus la dreapta unui număr pentru a arăta la ce putere este ridicat acesta. Chiar eu, cel mai prost la matematici.. . mă trezeam citeodată că ştiam cum se înmulţesc între dinşii doi monomi, bineînţeles că fără coeficienţi şi fără exponenţi. HOGAŞ, DR. II 124. EXPONENŢIAL, -Ă, exponenţiali, -e, adj. (Mat.) Care are un exponent variabil, nedeterminat sau necunoscut. Ecuaţie exponenţială. Funcţiune exponenţială. EXPORT, exporturi,, s. n. 1. Faptul de a export a^ trimitere de produse dintr-o ţară în altă ţară, în vederea vînzării sau a schimbului comercial. «$> Export de capital = învestire de capital făcută de către un grup monopolist dintr-un stat imperialist în alte ţări (mai ales în ţările înapoiate) unde se pot obţine mai uşor profituri maxime 'prin aservirea şi jefuirea sistematică a acelor ţări. Pentru vechiul capitalism, în care libera concurenţă domnea din plin, era caracteristic exportul. de mărfuri. Pentru capitalismul actual, in care domnesc monopoliţrile, caracteristic a devenit exportul de capital, mînin, o. xxii 236. Imperialismul înseamnă export .de capital spre izvoarele de materii prime. sTai,tn, probi,. i/t-N. 3. Mijlocid cel mai important şi cel mai parazitar folosit de către marii monopolişti pentru stoarcerea de profituri uriaşe din ţările aservite este exportul de capital, scînteia, 1953, nr. 2617. ' 2. Totalitatea mărfurilor exportate. EXPORTĂ, expârt, vb. I. T r a n z. A trimite peste graniţă mărfuri pentru a le vinde sau a le schimba pe piaţa altor ţări. Ţara Moldovei exporta produse agricole, vite, piei, blănuri, miere, ceară, peşte, sare şi vinuri. IST. r.p.r. 126. EXPORTÂBIL, -Ă, exportabili, -e, adj. (Despre mărfuri) Care se poate exporta. Mărfuri exportabile. EXPORTAT — 241 — EXPRIMA EXPORTAT, -A, exportaţi, -iet adj. (Despre mărfuri) Trimis peste graniţă pentru a fi vîndut sau schimbat. Produse exportate. EXPORTATOR, -OĂRE, exportatori, -oare, adj. (Despre ţări, persoane etc.) Care exportă mărfuri sau capital. Ţară exportatoare de grî'ne. + (Substantivat, în ţările burgheze) Comerciant care se ocupă cu exportul. EXPOZAjBIL, -Ă, expozabili,' -e, adj. (Rar) Care poate fi expus, etalat. Această enumerare de obiecte, ce aveau a figura în Expoziţiunea romină, era făcută pre cit se putuse, dupe diviziunea regulamentară a grupelor de producte expozabile. odobesco, s. ii 80. EXPOZANT, -A, expozanţi, -te, adj. Care expune ceva. Comisiunea.. . primi pe romîni in cercul popoarelor expozante, odobescu, s. ii 81. -6* (Substantivat) Cum luasem obiceiul de a vizita expoziţiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe d-na T. acolo, înconjurată cu grabă şi oarecare emoţie de grupul de expozanţi care făceau ¡i oficiul de gazde, camil petrescu, p. 222. EXPOZEU, expozeuri, s. n. Prezentare dezvoltată şi sistematică a unor fapte, a unei situaţii etc.; expunere, dare de seamă. Să faci un expozeu complet al stării în care se găseşte armata, camii, petrescu, t. ii 432. Herdelea, ca să scape de vorbăria lui, se scuză că trebuie să meargă acasă, că vine de pe drum, dar .tînărul Men-delson îl întovărăşi pină în faţa porţii şi nu-l slăbi plnă nu-şi termină expozeul, rebreanu, r. ii 23. EXPOZITIV, -A, expozitivi, -c, adj. în care se expune, care explică. <)• Propoziţie expozitivă = propoziţie enunţiativă. + (Despre ton, rostiri etc.) Rece, afectat. Am asigurat-o, cu tonul cel mai expozitiv posibil, că nu ţin la nimeni atit de mult ca la dînsa. ihrXileanu, a. 85. 4 (Despre o lecţie, un text etc.) Prezentat în forma unei expuneri, a unei naraţiuni. <0* (Pedagogie) Metodă expozitivă = metodă de predare care .constă în prezentarea conţinutului lecţiei în forma unei expuneri. EXFOZÎŢIE, expoziţii, s. f. Prezentare publică a unor obiecte selecţionate în mod special pentru a pune în lumină specificul unei activităţi, aspecte din viaţa unei mari personalităţi etc. In expoziţie se remarcă prezenţa unui mare număr de lucrări de pictură, sculptură şi grafică, aparţinînd tinerilor artişti absolvenţi ai institutelor de artă plastică din ţară. contemporanul, s. ir, 1954, nr. 378, 1/3. Intr-o zi a aflat, de la un elev mai marc, cum că la Ateneu s-a deschis.o expoziţie de pictură şi de sculptură. Galaction, o. i 116. -4- Locul sau clădirea unde sînt expuse obiectele. Să merg eu la expoziţie, la vîrsta mea... SP. popescu, m. G. 26. EXPRES1, -A, expresuri, adj. n. şi f. (Despre trenuri) Care merge cu viteză mare, oprindu-se numai în staţiile importante. V. rapid. La 11,30 pornesc cu trenul expres spre Bucureşti. CaragialE, o. vii 273. -$• (Substantivat, n.) Vapoare navigaţi pe mări pustii, spre porturi cu numiri fabuloase, expresuri ţîşneau din tunele. c. pe-TRESCU, R. dr. 37. Scăpat în larg, între talazurile cu salcimi, expresul fugea străpungînd noaptea cu trei ochi înroşiţi, id. S. 33. + (Despre scrisori, colete poştale etc.) Care ajunge la destinaţie mai repede, în schimbul unei suprataxe. Scrisoare expresă. Loc. a d v. lîcoomali-(lnf expres v. recomandat. — PI. şi: exprese. EXPRÎS-, -A, expreşi, -se, adj. Care este exprimat clar, care nu lasă nici un fel de îndoială; lămurit, limpede. Termeni expreşi. + (Adverbial) Precis, clar, anume, special pentru. EXPRESIE, expresii, s. f. J. Exprimare. Eminescu a eliminat elementele culese din poezia timpului şi şi-a creat un instrument de expresie propriu. ROSETXi, s. L. 37. + Formulare scurtă, concisă, care exprimă, adesea figurat, o idee. Ea era armată cu suliţi şi se rînduia în «falange» sau «gloate adinei», de unde a venit şi expresia t a se îngloti oştile ». bXlcescu, o. i 26. Cuvînt. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor. negruzzi, s. 1 344. 2. Manifestare, arătare, redare a ideilor, a sentimentelor, a unei realităţi etc. printr-un semn exterior (cuvinte, acţiuni, mimică etc.). Ce este literatura de nu chiar expresia ‘Oieţii unei naţii? RUSSO, o. 55. 4 înfăţişare exterioară a figurii, care reflectă starea sufletească a. omului; reflectare vie (în privire, pe figuri) a unei stări interioare. Ajuns în faţa gropii—a luat poziţia de drepţi şi a rămas nemişcat, fără expresie, sahia, n. 89. Sutele de feţe cu aceeaşi expresie păreau a fi ale aceluiaşi cap, cu aceleaşi gînduri şi simţiri, un singur şi acelaşi om în infinite exemplare, ca un produs în mare al unei uzine uriaşe. rebreanu, R. ii 86. Privirile lui, reci şi fără nici o expresie, se opreau cînd pe mîinile ei cojite şi butucănoase, cînd pe chipul ei uricios. vlahuţX, o. a. 99. 3. (Mat.) Ansamblul de mărimi legate între ele prin simboluri de operaţii matematice. Expresie algebrică. — Variantă: cxpresiuue (gherea, st. cr. ii 51, băi.-cescu, o. i 222) s. f, EXPRESIONISM s. n. Curent decadent în arta şi literatura burgheză apărut la începutul secolului al XX-lea sub pretextul luptei împotriva impresionismului şi care constă în tendinţa exagerată de a exprima viaţa interioară mai mult decît impresiile lumii din afară. EXPRESIONIST, -Ă, expresionişti, -ste, adj. Care ţine de expresionism, care reprezintă expresionismul. [în încăpere] cîteva tablouri cenuşii expresioniste. CAMIL PB-trescu, T. Ii 7. 4 (Substantivat) Adept al expresionismului. EXPRESItJNE s. f. v. expresio. EXPRESIV, -A, expresivi, -e, adj. (Despre cuvinte, gesturi etc.) Care arată ceva în mod plastic, viu, clar; elocvent, sugestiv. Sunet expresiv. Gist expresiv. t=> Tendinţa de a adecva sunetele la noţiune se manifestă în limbă în cuvinte expresive, rosetti, S. I.. 9. 4 (Despre opere de artă) Care evocă imagini vii. Toată această scenă e admirabil de expresivă şi de adevărată. gherea, st. CR. I 353. Cea mai expresivă poemă a vieţii vînătoreşti, eroica dramă a lui Guilom Tell. odo-bescu, s. iii 81. <}' Lectură expresivă = citire a unei opere literare cu respectarea regulilor de pronunţare literară şi de intonaţie. 4 (Despre ochi, faţă etc.) Care reflectă în mod viu, cu putere stări interioare. Se uita ţintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi. vr,AiiijŢĂ, o. A. iii 31. EXPRESIVITATE s. f. Calitatea de a fi expresiv* capacitate de a exprima în chip plastic, clar, idei, sentimente etc. Cei care folosesc cuvinte de argou de dragul expresivităţii lor trebuie să le părăsească imediat ce încep să se răspindească, pentru că o dată ce sînt întrebuinţate frecvent cuvintele pierd culoarea particulară care le făcea expresive, graur, 1-. 1.. 84. EXPRIMA, exprim, vb. I. T r a n z. (Despre oameni) A arăta, a expune, a manifesta păreri, idei, concepţii,, sentimente etc. Poporul se îmbăta de speranţă fericirilor ce strălucesc în viitor; nimeni însă nu se gindi că, pentru dobîndirea drepturilor naţionale, nu este destul a exprima o. dorinţă, ci a face sacrificii mari. bolintineanu, o. 281. <> (Despre abstracte)'Mişcarea pentru pace exprimă interesele fundamentale ale tuturor popoarelor, lupta de clasă, 1952, nr. 6, 146. + Refl. A vorbi, a formula în. cuvinte. Cînd este emoţionat se exprimă greu. EXPRIMABIL — 242 — EXTAZ EXFRDIĂIîIX, -Ă, exprimabili, -e, adj. Care se poate exprima, care se poate reda (în cuvinte). EXFRDlĂltE,' exprimări, s. f. Acţiunea de a (s e) exprima şi rezultatul ei; manifestare, exteriorizare a unor fenomene, a unor idei, a unor sentimente etc. în secolul al XV-lea, arta îşi găsea exprimarea in creaţia populară, laică, şi cea bisericească. IST. R.P.R. 138. + Formulare a unor idei. Din năvala de neologisme sp vor ciurui cele necesare exprimării precise. SADOVEANU, E. 38. EXPRIMAT, -A, exprimaţi, -te, adj. Redat, arătat, manifestat. EXPROPRIĂ, expropriez, vb. I. T r a n z. 1. (în orînduirile bazate pe exploatare) A deposeda pe producători de produsele muncii lor şi de mijloacele lor de subzistenţă. După infrîngerea lui Napoleon 1... ţărănimea e expropriată de păminturile strămoşeşti. GHEREA, ST. CR. I 71. 2. (în perioada revoluţiei socialiste) A deposeda pe exploatatori de mijloacele de producţie şi de bunurile dobîndite prin exploatare (trecîr.du-le pe seama statului) pentru a le reda în posesiunea celor ce muncesc. V. naţionaliza. Mijloacele de producţie în industrie au fost expropriate în 1948 şi trecute in proprietatea întregului popor. LUPTA DE clasă, 1953, nr. 3-4, 73. îi, (Jur.) A trece un bun în proprietatea statului pentru necesităţi de interes obştesc (prin acordarea unei despăgubiri). Pentru construirea unei şosele au fost expropriate mai multe terenuri. — Pronunţat: -*pri-a. EXPROPRIAT, -Ă, expropriaţi, -te, adj. (Despre bunuri) Care a fost luat prin expropriere, care a fost supus exproprierii, laiă a venit vremea cînd se împart plugarilor şi cele din urmă moşii expropriate. SADOVEANU, E. 27. (Despre persoane) Exploatatorii expropriaţi. — Pronunţat: -pri-at. EXPROPRIATOR, expropriatori, s. m. Persoană care expropriază, care îşi însuşeşte cu forţa bunurile celor ce muncesc. V. exploatator. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct in care ele devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta e sfărimat. Ceasul din urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat. Expropriatorii sînt expropriaţi, marx, c. I 674. îmbinarea teoriei cu practica, contopirea lor intr-o singură activitate politică, care să tindă la exproprierea expropriatorilor, iată o altă sarcină dată de Letiin marxiştilor ruşi. contemporanul, S. n, 1949, nr. 160, 12/6. — Pronunţat: -pri-a-. . EXPROPRIERE, exproprieri, s. f. Acţiunea de a expropria şi rezultatul ei. 1. (în orînduirile bazate pe exploatare) Deposedare cu forţa a producătorilor de mijloacele de producţie. Exproprierea maselor populare de pămintul lor formează baza modului de producţie capitalist, marx, c. I 677. 2. (în perioada revoluţiei socialiste) Trecerea în folosul celor ce muncesc a mijloacelor de producţie aparţinînd exploatatorilor. V. naţionalizare. Proprietatea socialistă de stat s-a creat ca urmare a exproprierii capitaliştilor şi moşierilor de mijloacele de producţie. lupta de clasă, 1953, nr. 9, 47. Partidul Comunist din Romînia a pus in programul său de guvernare, ca punct principal> împroprietărirea ţăranilor, prin exproprierea moşiilor de peste 50 ha. IST. r.p.r. 685. 8. (Jur.) Trecere în folosul statului a unor bunuri pentru lucrări de interes obştesc (în schimbul unei despăgubiri). Exproprieri de utilitate publică. — Pronunţat: -pri-e-. EXPIjLSIE, expulsii, s. f. 1. împingere în afară a ur.ui gaz, a unui lichid etc. 2. (Med.) Ultima fază a procesului naşterii, în care copilul este împins afară din corpul mamei. EXTULZĂ, expulzez, vb. I. T r a n z. A obliga pe cineva (printr-un act al puterii de stat) să părăsească teritoriul unei ţări. A da, a împinge afară, a sili să iasă. Datorită presiunii, uleiul este expulzat din cilindru. EXPULZĂRE, expulzări, s. f. Acţiunea de a expulza şi rezultatul ei. EXPULZĂT, -Ă, expulzaţi, -te, adj. (Despre persoane sau grupuri de persoane) Care a fost dat afară, izgonit dintr-o ţară, obligat să părăsească teritoriul unei ţări. -4- (Despre lucruri, substanţe etc.) Scos, eliminat: EXPT3NE, expun, vb. III. T r a n z. 1. A arăta, a prezenta prin cuvinte, a face cunoscut, a explica, a povesti. Obişnuia să lese pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, camii. PETRSSCU, U. n. 74 D. Bogdan expunea greşit pe Taine. GHEREA, st. cr. ii 10. 2. A aşeza la vedere, a arăta diferite obiecte pentru ca ele să fie cunoscute sau cumpărate. în vitrine sînt expuse ultimele noutăţi. Multe lucruri din cele expuse nu-s cunoscute de Moş Gheorghe, dar nici nu doreşte să le cunoască pentru că-s prea midte. sp. popescu, M. G. 93. -4- (Urmat de determinări introduse prin prep. «Ia») A aşeza un obiect, un material etc. în aşa fel îneît să se poată exercita asupra lui o acţiune, o influenţă etc. îşi expune hainele la aer. A expune corpul la soare. c=i Abia expus la dogoreala jar aticului... [granguru ] se preface intr-o sărmăluţă de grăsime. ODOHESCU, S. III 32. 3. A pune într-o situaţie periculoasă. Şi credeţi că n-aş fi nebun să vă expun la primejdii, pentru o petrecere care se poate amina. caragiai.K, o. vii 34. Dacă în adevăr simţi compătimire pentru mine, nu-ţi expune zilele în zadar, alecsandri, t. i 436. 4. (Cu privire la materiale fotosensibile) A supune acţiunii luminii pentru a obţine un clişeu, o fotografie etc. — Variantă: (învechit) espuno (negruzzi, s. i 211) vb. III. EXI’TÎNERE, expuneri, s. f. Acţiunea de a expune şi rezultatul ei. 1. Prezentare, exprimare prin cuvinte a unei situaţii, a unei idei etc. ¡ relatare. Pe cit înaintau în expunerea lor, pe atît dreptatea apărea mai evidentă. C. PETRESCU, R. DR. 210. <$> Expunere • de motive = explicarea, prezentarea motivelor care determină propunerea unui proiect de lege etc. 2. Prezenţare în public a unor obiecte selecţionate. Expunerea obiectelor într-o vitrină. 3. Punere în faţa unei primejdii, a unei neplăceri etc. 4. Supunerea unui material fotosensibil Ia acţiunea luminii pentru a obţine un clişeu, o copie, o fotografie etc. EXTĂTIC, -A, extatici, -e, adj. Care este în extaz, supus extazului. Cu ochii întredeschişi, întrevedea cu extatică admiraţie pe Annie. C. PETRESCU, C. V. 176.<$> (Adverbial) Eu îţi priveam extatic Silueta. CAMII, PETRESCU, v. 26. EXTAZ, extaze, s. n. Stare psihică specială de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare. Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă şi tainică slavă. MACE-donski, o. i 196. + Admiraţie profundă; adoraţie. [Pristanda] plin de un extaz ipocrit pentru Tipă-tescu.. . repetă ca un ecou, după prefect, cel din urmă cuvînt al frazei. GHEREA, ST. CR. I 354. <$> E x p r. .A fi (sau a sta) în extaz (în faţa cuiva sau a ceva) = a fi cuprins de admiraţie (faţă de cineva sau de ceva). EXTASIA — 243 — EXTERMINA + Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de o idee fixă, este lipsit de senzaţii şi incapabil de mişcări voluntare. — Variantă: estăz (eminescu, o.i41, alexandrescu, p. 137) s. n. EXTAZIA, extaziez, vb. I. Refl. A fi cuprins de extaz, a fi stăpînit de un puternic sentiment de iubire sau admiraţie pe lingă care celelalte sentimente şi preocupări dispar aproape cu totul. Apoi odată, intr-o dimineaţă, fereastra se deschidea şi o vedea iar, parcă mai veselă ;i mai frumoasă decit totdeauna, ochii lui se extaziaţi ca de-o apoteoză, ca de-o explozie de lumină. vlaiiuţA, o. a. iii 79. «$• (Prin exagerare) Să ne extaziem pentru toge şi pentru pitoresc este tot atit de vătămător pe cit de caraghios. GitEREA, ST. cr. i 105. Ei privesc miraţi in toate părţile, se extaziază de toate nimicurile. vr.AHUŢX, o. a. 291. — Pronunţat: -zi-a. EXTAZIAT, -A, extaziaţi, -te, adj. (Despre persoane) Căzut în extaz, cuprins de extaz; îneîntat, fermecat. Da să vezi lecţii ce face la pension! Noi rămineam cîteo-dată extaziate.... nici nu mai ştiam unde ne găsim. vr.AHUŢX, o. a. iii 40. Iată-ne dar şi noi extaziaţi dinaintea acestei sublime privelişti, odobescu, s. i 230. + (Despre sentimente) Plin de extaz. Capul fetei plecat pe pieptul iubitului trebuie să exprime iubirea,, dar această imagine plastică... e departe de a exprima acea iubire fierbinte, extaziată, neliniştită pe care o zugrăveşte Eminescu. Giierea, ST. cr. iii 368. — Pronunţat: -zi-at. EXTAZIERE, extazieri, s. f. Faptul de a se extazia. EXTEMPORAL, extemporale, s. n. (Ieşit din uz) Probă scrisă, neanunţată, din lecţia zilei, dată elevilor pentru verificarea periodică a cunoştinţelor. . Extemporal la matematică. EXTENSÎlîIL, -A, extensibili, -e, adj. Care se poate extinde, mări. Metalele sint corpuri extensibile. EXTENSIBILITATE s. f. Proprietate a unui corp de a se alungi cînd este supus la întindere. EXTENSlONE, extensiuni, s. f. 1. Dezvoltare, creştere, amplificare, extindere. Prin această extensiune de durere, de la omenire la universul întreg, Coşbuc dă poemei un adevărat caracter epic. giierea, st. cr. iii 324. + Proces prin care un cuvînt îşi lărgeşte înţelesul. Termenul « braţ », prin extensiune, ajunge să însemne şi cantitatea de lucruri pe care o poţi ţine in braţe, de exemplu « un braţ de lemne *. 2. Faptul de a întinde, de a pune ceva în linie dreaptă; întindere. Extensiunea braţului. — Pronunţat: -îi-»-. EXTENSÎY, -A, extensivi, -e, adj. 1. Care se referă la extindere, care se bazează pe cantitate, pe spaţiu, peîntindere, nu pe calitate. în analiza plusvalorii absolute nu era vorba, în primul rind, decit de mărimea extensivă a muncii, in timp ce gradul intensităţii sale era considerat ca o mărime dată. marx, c. i 377. Agricultură extensivă sau cultură extensivă (a pămintului) = agricultură care foloseşte la unitatea de suprafaţă puţine mijloace de producţie şi puţină forţă de muncă. 2. Care are proprietatea de a extinde. Forţă extensivă. EXTENSOR1, extensoare, s. n. Aparat pentru gimnastica muşchilor, format dintr-un arc de oţel sau din două resorturi care trebuit; întinse cu mîinile. EXTENSOR8, -OARE, extensori, -oare, adj. Care are rolul de n întinde. Muşchi extensori. -4- (Substantivat, m.) Muşchi (de obicei de la suprafaţa corpului) care ajută Ia întinderea diferitelor părţi ale corpului, în special a membrelor. Extensorii funcţionează iti opoziţie cu flexorii. EXTENUA, extenuez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A se obosi peste măsură, a-şi slei forţele, a se istovi. S-a extenuat mergind. a Ioana (dind înapoi)... Eu nu cred că extenuîndu-ne acum, facem mare lucru, baranga, I. 184. T r a n z. (Rar) Ascensiunea l-a extenuat. — Pronunţat: -nu-a. EXTENUANT, -A', extenuanţi, -te, adj. Care extenuează, care oboseşte, care sleieşte puterile; obositor, istovitor, epuizant. Efort extenuant. — Pronunţat: -nu-ant. EXTENUARE s. f. Acţiunea de a (s e) e x t e n u a şi rezultatul ei; stare de slăbiciune extremă a corpului; istovire, oboseală, epuizare. Extenuare fizică. — Pronunţat: -««-a-. extenuat, -A, extenuaţi, -te, adj. Obosit pinii la sleirea totală a forţelor; istovit, epuizat. A rămas lingă bolnava extenuată, hart, e. 381. <$> F i g. Locomotiva gîfiia rar, extenuată, rebreanu, r. i 16. — Pronunţat: -nu-at. EXTERIOR1, exterioare, s. n. Partea din afară a unui • lucru. Exteriorul clădirii. -4- Mod de a se prezenta al unei persoane ca fizionomie, îmbrăcăminte, ţinută etc. Era un om in virstă, de un exterior indiferent. vi.aiiuţA, o. A. 224. EXTERIOR2, -OARĂ, exteriori, -oare, adj. (In opoziţie cu interior, central) Care este în afară de (sau pe din afară), aflat dincolo de o limită; extern. Tehnicienii agricoli din serviciile centrale şi exterioare vor fi mobilizaţi la munca de îndrumare a gospodăriilor agricole de stat, gospodăriilor agricole colective, S.M.T. şi a întregii ţărănimi muncitoare. REZ. HOT. I 269. Se opreşte un moment la uşa exterioară. arGhezi, p. T. 133. De cadrul exterior al iubirii se îngrijeşte... puţin. GHEREA, st. cr. i 238. «$>■ (Adverbial) Turnătorul e văzut exterior, fizic, fără vreo indicaţie asupra a ceea ce gindeşte el despre munca sa. contemporanul, s. n, 1950, nr. 178, 4/3. -£> Comerţ exterior — relaţiile de schimb economic ale unei ţări cu ţările străine. EXTERIORIZA, exteriorizez, vb. I. T r a n z. A comunica, a manifesta gînduri sau sentimente prin cuvinte, gesturi etc.; a proiecta în afară, a exprima. A simţit nevoia să exteriorizeze ceea ce crease în închipuirea sa. ibrXileanu, sp. cr. 219. EXTERIORIZARE, exteriorizări, s. f. Acţiunea de a exterioriza şi rezultatul ei; exprimare. Exteriorizarea gindurilor. EXTERIORIZAT, -A, exteriorizaţi, -te, adj. (Despre gînduri, sentimente etc.) Manifestat în exterior ; exprimat. EXTERITORlAL, -A, exteritoriali,-e, adj. Care se bucură de dreptul de exteritorialitate. EXTERITORIALITATE s. f. (Jur.) Regim de excepţie de la normele de drept comun de care se bucură, în anumite împrejurări, membrii corpului diplomatic, sediile oficiilor diplomatice, uneori şi resortisanţii anumitor state, în baza presupunerii că ei nu s-ar afla pe teritoriul statului respectiv, ci pe acela al statului lor naţional. — Pronunţat: -ri-a-, EXTERMINA, extirmin, vb. I. T r a n z. A distruge complet, a nimici cu totul, a rade de pe faţa pămintului; a ucide, a stîrpi. V. prăpădi. Ploaia se auzea şuroind nesfîrşit şi monoton, ca o putere rea şi tenace care n-are nevoie de ttici o grabă, ca să potopească tot, să putrezească tot, să extermine tot. C. I'KTrescu, c. v. 100. exterminare - 244 — EXTRACŢIE EXTERMINARE, exterminări, s. f. Acţiunea de a extermina şi rezultatul ei; distrugere, nimicire, stîrpire. Semnatarii acordului să-;i ia angajamentul solemn fi necondiţionat de a nu folosi arma atomică, arma cit hidrogen }i alte arme de exterminare în masă. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2860. Uzinele de arme ;i muniţii măreau depozitele de proiectile, fabricau artileria trebuincioasă exterminării. ARGnEzi, r. T. 68. EXTERMINAT, -A, exterminaţi, -te, adj. Distrus, nimicit, ucis, stîrpit. EXTERMINATOR, -OARE, exterminatori, -oare, adj. Care extermină, care serveşte la exterminare, la distrugere, la nimicire ; distrugător, nimicitor. EXTERN1, -Ă, externi, -e, adj. (în opoziţie cu intern) Care se află aşezat în afara, care se exercită în afară, care vine de afară; din afară, exterior; străin. Acele opere... au fost... scrise cu un anumit scop, extern artei. ibrXileanu, sp. cr. 218. Politică externă = politica unui. stat faţă de celelalte state. Politica externă a statului nostru democrat-popular este o politică de apărare a păcii. SCÎnteia, 1952, nr. 2525. Comeiţ extern (ieşit din uz) — comerţ exterior. <$>• Ministerul Afacerilor Externe sau (prescurtat) Ministerul de Externe = minister care aplică linia politică a statului respectiv în problemele privitoare la relaţiile internaţionale. «$>• (Geom.) Unghi extern = unghi form ;t de o latură a unui triunghi cu prelungirea altei laturi; unghi format de două drepte tăiate de o secantă şi aflat în afara dreptelor. Unghiuri alterne externe v. altern. + (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafaţa corpului. EXTERN2, -Ă. externi, -e, s. m. şi f. 1. (în opoziţie cu intern) Elev, ucenic care locuieşte şi ia masa în afara şcolii sau a locului unde îşi învaţă meseria. în 1S95 am ieşit din internat şi am terminat liceul ca extern. CALACTion, o. I 15. 2. (în trecut) Student în medicină care, în urma unui examen, e admis să facă practică în spital. EXTERNAT, externate, s. n. 1. (învechit; în opoziţie cu internat1) Şcoală medie, ai cărei elevi locuiesc şi iau masa în afara şcolii. 2. (în trecut) Stagiu de practică în spital la care erau admişi studenţii în medicină, după trecerea unui examen ; examenul prin care erau admişi studenţii la acest stagiu. EXTINCTOR, -OARE, extinctori, -oare, adj. (Despre substanţe, aparate etc.) Care are proprietatea de a stinge. Lichid extinctor. (Substantivat, n.) Aparat prevăzut cu un dispozitiv special şi încărcat cu un lichid pentru stingerea incendiilor; stingător. în cadrul măsurilor de protecţie contra incendiilor fiecare instituţie trebuie să aibă umil sau mai multe extinctoare. EXTINCŢIE. extincţii, s. f. Stingere sau slăbire -în timp a unei oscilaţii, a unei acţiuni etc. EXTINDE, extind, vb. III. Tranz. A face să ocupe un spaţiu mai mare decît cel iniţial, a mări proporţiile sau sfera de aplicare a unui lucru sau a unui fenomen, a lărgi sfera de acţiune; a întinde, a lărgi. Salariaţii... s-au angajat... să extindă evidenţa operativă zilnică a preţului de cost şi in sectorul atelierelor prelucrătoare. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 1/5. <£> Refl. pas. Este necesar ca asigurările sociale să se extindă asupra tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv salariaţii agricoli. REZ. HOT. I 58. EXTINDERE s. f. Acţiunea de a extinde şi rezultatul ei; mărire, dezvoltare, lărgire. Să asigurăm extinderea continuă a volumului de lucrări mecanizatei mihale, o. 17. EXTIRPĂ, extirpez, vb. I. Tranz. 1. (Med.) A înlătura pe cale chirurgicală un organ sau o porţiune dintr-un organ (bolnav). 2. F i g. A distruge complet, a smulge din rădăcini; a nimici, a stîrpi. Să extirpăm din practica literară tendinţa de a crea conflicte artificiale şi de a abate astfel atenţia spectatorilor de la ciocnirile dramatice, pline de tensiune, care se pctrec în viaţă. contemporanul, s. II, 1952, nr. 299, 3/4. EXTIRPARE, extirpări, s. f. Acţiunea de a extirpa şi rezultatul ei. Extirparea la animale a diferitelor părţi ale creierului a arătat că păstrarea echilibrului şi a poziţiei normale a corpului şi coordonarea atîtor mişcări corn-plicate, precum mersul, fuga, săritul etc., depind de integritatea bulbului, a cerebelului şi a altor regiuni ale creierului. anatomia 200. F i g. Este necesar să se intensifice lupta pentru extirparea deplină din viaţa literară a rămăşiţelor formaliste, a putregaiului individualist. Scînteta, *1953, nr. 2648. EXTDIPATOR, extirpatoare, s. n. Unealtă agricolă acţionată mecanic, care serveşte la reafînnrea superficială a solului şi distrugerea buruienilor răsărite după arătură. EXTORCA, extorchez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A obţine un lucru de la cineva cu forţa, prin ameninţări, şantaj etc. • EXTRA- Element de compunere care înseamnă: n) « afară (de) », « deosebit (de) » şi serveşte Ia formarea unor adjective noi ca: extrabugetar, e.x tra- parlamentar, extraşcolar etc.; b) superior, deosebit, foarte şi serveşte la formarea unor adjective ca extrafin. (Uneori folosit izolat) Vin extra. EXTRABUGETĂR, -Ă, extrabugetari, -e, adj. Care nu este înscris în buget. Cheltuieli extrabugetare, czj Liceul era extrabugetar. Avea nevoie de taxe. I. botez, şc. 88. EXTRACELULÂR, -Ă, extracelulari, -e, adj. Care este în afara celulelor, care nu ţine de celule. EXTRACT, extracte, s. n. 1. (Ieşit din uz) Copie a unui act, făcută de pe un registru (în special de stare civilă). Extract de naştere. 2. (Azi înlocuit prin extras) Pasaj scos dintr-o scriere, fragment. Academiile traduc în extracte şi, adesea, in extenso principalele lor opere şi le dau publicităţii. ODOBESCU, S. III 644. 3. Substanţă chimică extrasă din diferite organisme sau organe. Extract de ficat. 4. (Neobişnuit) Rezumat. Aceasta e negreşit vrttu extract lesnicios a sistemului său de învăţătură, negruzzi, S. i 7. EXTRACTIV, -A, extractivi, -e, adj. (Despre substanţe, procedee, aparate etc.) Care poate extrage, care serveşte la extragerea unor substanţe. ■+■ Industrie extractivă v. industrie. extractGr1, extractoare, s. n. 1. Aparat cu ajutorul căruia se extrage mierea din faguri. Ramele pline despovărate zilnic la extractor erau imediat date albinelor ca să le umple iar. SADOVEANU, A. L. 191. 2. Dispozitiv al închizătorului unei arme, care extrage din ţeavă cartuşul tras. Puşca mitralieră are un extractor automat. EXTRACTOR2, -oare, extractori, -oare, adj. Care extrage sau ajută la extragerea anumitor substanţe sau corpuri. Substanţă extractoare. EXTRĂCŢIE, extracţii, s. f. T. Extragere. Extracţia şi prelucrarea minereurilor. a Datorită ajutorului sovietic, ţara noastră a putut să creeze ramuri industriale noi, produ- EXTRAFIN — 245 — EXTREMĂ cind-astăzi utilaje complicate pentru extracţia ;i prelucrarea petrolului. SCÎNTEIA, 19S4, nr. 2871. -f- Scoatere a unei măsele sau a unui dinte. 2. (Franţuzism) Origine, provenienţă. (Atestat informa esfracţie) De la ghidul de a sltrpi cuvintele de estracţie străină, am agiuns a schimba tot glosarul (= vocabularul). RUSSO, s. 69. — Variantă: (învechit) cs(r;ieţio s. f. EXTRATÎN, -Ă, exlrafini, -e, adj. De calitate superioară, foarte fin, extraordinar de buni Tutun extrafin. EXTRĂGE, extrag, vb. III. T r a n z. 1. A scoate o substanţă dintr-un material, a separa o substanţă de alta prin diferite procedee. Maşinile extrag zahărul din sfeclă. F i g Din vina populară extrage Delavrancea şi unele motive de basm. vianu, A. r. 172. 2. A scoate o materie, un corp dintr-un loc sau dintr-un corp în care s-a format ori în care s-a introdus. Şi-a extras o măsea, a Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. vi.aiiuţX, o. a. 454. ■$> Refl. pas. Oamenii au început să înalţe sonde. A început să se extragă petrol — o nouă bogăţie a regiunii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2819. 3. (Mat.; în e x p r.) A extrage rădăcina pătrată (cubică etc.) = a afla un număr care, ridicat la pătrat (la cub etc.), să dea un număr dat. EXTRAGERE, 'extrageri, s. f. Acţiunea de a extrage şi rezultatul ei. Extragere de rădăcină pătrată, cz> Extragerea sării se făcea mai ales cu sclavii. IST. r.p.r. 47. EXTRAORDINAR, -A, extraordinari, -e, adj. 1. Care este cu totul deosebit, care iese din comun; neobişnuit, nemaipomenit, excepţional. E o seară ca oricare alta. Dar pentru mine e o seară extraordinară — inliia seară pe care o petrec la Moscova, sîancu, u.r.s.s. 50. Mi se pare un lucru extraordinar să-l văd pe lata in cartea mea de istorie. SAHIA, n. 49. Sta în pensiune la un alămar. .. care cunoştea toate ţările Europei, şi-i plăcea grozav să povestească istorii extraordinare din viaţa eroilor patriei lui. vi.ÂnuŢĂ, o. A. iii 52. (în exclamaţii, indică o puternică stare afectivă de mirare, de indignare, de admiraţie etc.) Furios, magistratul a făcut fiţuica boţ şi a zvirlit-o cît colo, scrîşnind: Extraordinar! popa, v. 205. 2. (Despre oameni) Dotat qu calităţi mari; excepţional. + (Despre lucruri etc.) Foarte bun. Un vin extraordinar. + (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. « de », formează superlativul) Foarte, excepţional. Un om extraordinar de muncitor. 8. (în opoziţie cu ordinar; despre legi, funcţii, adunări etc.) Care depăşeşte cadrul unei măsuri obişnuite, care iese din cadrul regulilor obişnuite. Marea Adunare Naţională poate fi convocată in sesiuni extraordinare de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale sau la cererea cel puţin a unei treimi din numărul total al deputaţilor. CONST. R.P.R. 20. — Variantă : (învechit) ostraordiniir, -ă (negruzzi, s. ii 151) adj. ' EXTRAPARLAMENTAR, -A, extraparlamentari, -e, adj. Care nu face parte din parlament, din afara parlamentului. Comisie extraparlamentară. EXTRAS, extrase, s. n. 1. Fragment sau pasaj scos dintr-o scriere. ^ Loc. a d v. în extras = reprodus fragmentar, parţial. <$>■ Extras de cont = situaţia la zi a creditului şi debitului unui cont curent într-un răstimp determinat; formular pe care sînt trecute aceste date. .4- Articol sau studiu scos dintr-o revistă, dintr-un volum omagial sau din altă publicaţie colectivă şi tipărit separat în broşură. 2. Extract (1). EXTRAŞCOLARj -A, extraşcolari, -e, adj. în afara programului şi activităţii şcolare. In Roşiorii de Vede, unde părinţii nu mai erau lingă mine, lectura mea extra-şcolară era nestingherită. GALACTION, O. I 11. <ţ- Activitate extraşcolară = activitate organizată, dusă de elevi în timpul liber în cadrul unor instituţii speciale, cum sînt cluburile sau bibliotecile pentru copii. Pionierii şi şcolarii au numeroase case pioniereşti şi cercuri ştiinţifice unde desfăşoară o bogată activitate extraşcolară. CON'TKM-poranui,, s. ii, 1952, nr. 295, 1/2. EXTRAURBAN, -A, extraurbani, -e, adj. Care este în afara oraşului. EXTRAUTERÍN, -A, extrauterini, -e, adj. (Med.) Situat în afara cavităţii uterine. Sarcină extrauterina. . EXTRAVAGANT, -A, extravaganţi, -te, adj. Care caută cu orice preţ să iasă din comun, să se deosebească de ceilalţi; excentric. Om extravagant. + Neobişnuit, ciudat. Vorbise o femeie subţire şi înaltă, într-o haină albă de primăvară, foarte strînsă pe trup, cu mînecile acoperite de aripile unei extravagante pelerini, C. PETRESCU, A. 323. Hoiărîrile cele mai extravagante se urmau în spiritul lui. X). zamfirescu, r. 146. Ce foloseşte în adevăr publicului cititor deaca un erudit, carele netăgăduit cunoaşte foarte bine limbile ajitice şi poate chiar gusta în sineşi toate fineţele scrierilor clasice, s-a opintit... a scălămba cel puţin'acele creaţiuni într-o limbă trivială sau extravagantă, greoaie sau pretenţioasă? ODOBESCU, s. ii 368. EXTRAVAGANŢĂ, extravaganţe, s. f. Purtare, ţinută, atitudine ieşită din comun, neobişnuită; faptă lipsită de judecată; ciudăţenie, excentricitate. EXTRĂDA, extrădez, vb. I. T r a n z. A preda altui stat' la cerere, în condiţiile prevăzute de convenţii, acorduri etc., o persoană aflată pe t ritoriul statului care predă, urmărită sau condamnată în ţara îndreptăţită a cere predarea. EXTRĂDARE, extrădări, s. f. Acţiunea de a extrăda. Cerere de extrădare. EXTREM1, extremi, s. m. (Mat.; mai ales la pi., în opoziţie cu mezi) Nume dat termenului cu care începe şi celui cu care se termină o proporţie. Produsul mezilor este egal cu jnsnpo.icf extremilor. EXTRÉM', -A, extremi, -e, adj. 1. Foarte , mare, exagerat. Speră că extrema umilinţă a întrebării însăşi îl va salva. dumiTriu, iî. f. 141. Sub masca unei extreme politeţe, ascundea o aspră autoritate. BART, iî. 109. Loc. a d v. La extrem = pînă la ultima limită, peste măsură. + (Adverbial, leju de un adj. sau adv. prin prep «de», formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de. Fiind extrem de conştiincios în serviciu şi dispreţuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace. REBREANU, p. s. 55. 2. Foarte grav. La ulcer tratamentul chirurgical nu se aplică decit în cazuri extreme. + (Despre mijloace terapeutice, soluţii, remedii etc.) Foarte energic, întrebuinţat numai în împrejurări foarte grave. Remediu extrem. Măsuri extreme. 3. Aşezat în punctul cel mai depărtat, la capăt, la vîrf, la margine. <$> Extremul Orient v. orient. 4. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime. EXTRÉmA, extreme, s. f. 1. Margine, limită, capăt foarte îndepărtat. Ajung la aceleaşi încheieri, fie din pricină că şi unii şi alţii au temelie greşită, fie pentru că extremele se aseamănă. GHEREA, st. cr. i 303. *$> E x p r. (A trece) de la (sau a cădea dmtr-)o extremă la (sau într-)alta = (a trece) de pe o poziţie exagerată pe alta opusă, dar tot exagerată. «0- (în partidele politice burgheze) Extremă dreaptă = fracţiune reprezentînd păr- EXTREMISM — 2M\ - \'//AT ARE ţile cele mai reacţionare faţă de politica oficială a partidului. Extremă stingă = fracţiune reprezentînd poziţiile Cele mai progresiste faţă de politica oficială a partidului. 2. Valoarea cea mai mare sau cea mai mică a unei mărimi. 3. (Sport) Jucător înaintaş care ocupă locul cel mai înaintat din stînga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de handbal şi de hochei. Extremele echipei noastre sint bune. EXTREJIÎSM s. n. Atitudine (mai ales politică) caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale. EXTREMIST, --A. extremişti, -ste, adj. (Despre oameni, fapte, idei sau concepţii) Care ţine de extremism, care depăşeşte limitele normale, moderate. + (Substantivat) Persoană care profesează idei extreme; partizan al extremismului. EXTREMITĂTE, extremităţi, s. f. Limită, parte extremă, capăt al unui lucru, punct final.. Extremităţile şinelor. ^ Expr. A trece de la (sau a eădeft diutr-)o cxlrcmltate Ia (sau în) alta ’= a trece de la o extremă la alta, v. extremă. + Parte terminală, periferică a corpului sau a unui organ. Mai ales extremităţile sint expuse la degeraturi. EXTRINSÎC, -Ă, extrinseci, -e, adj. (Despre cauzele fenomenelor, despre valoarea lucrurilor, în opoziţie cu intrinsec) Care vine din afară, care nu provine din esenţa lucrului. Valoare extrinsecă. EXUBERĂNT, -Ă, exuberanţi, -te, adj. Care îşi manifestă sentimentele prin demonstraţii exterioare excesive; de o vioiciune excesivă, expansiv. Era o scrisoare exuberantă, ca un strigăt de triumf şi veselă ca o glumă. v. rom. noiembrie 1953, 68. Sint două puncte culminante contrastînd în viaţa poporului: primul e căsă- toria, nunta, cu toată veselia ei exuberantă, al doilea e moartea, cu toată durerea ei nemărginită. GHEREA, ST. CR. m 320. EXUBERANŢĂ s. f. 1. Bucurie, vioiciune manifestată fără măsură; euforie. în exuberanţa lui, băiatul Motl nu uită să dezvăluie structura socială a tirgului prin care zburdă, contemforanui,, s. rr, 1949, nr. 164, 2/2. 2. Bogăţie, varietate, îmbelşugare. EXULTĂ, exult, vb. I. I n t r a n z. A simţi o mare bucurie, a fi foarte bucuros. EZITĂ, ezit, vb. I. I n t r a n z. A sta la îndoială, a sta în cumpănă, a manifesta nehotărîre; a şovăi, a se codi, a pregeta. Şoferul ezită cind auzi numele străzii. Mai întrebă. Zaharia Duhu pronunţă încă o dată, mai răspicat, c. PETRESCTJ, A. 329. Tata nu m-ar crede la început. Ar ezita. Pe urmă ar despacheta darul meu. Sahia, N. 23. Boiangiu ezită cîteva clipe pînă să mărturisească limpede că nu prea îndrăzneşte să întrebuinţeze metoda lui obişnuită, rebreanu, r. ii 116. <0>- Tranz. Nu ezităm de-a cita cîteva pasaje dintr-o epistolă. Emi-NESCU, N. 84. EZITĂNT, -Ă, ezitanţi, -te, adj. (Rar) Care ezită, care se codeşte; şovăitor, nehotărît. Atitudinea ezitantă a poetului nu dovedeşte că el ar fi destul de bine înarmat. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 2/3. * EZITĂRE, ezitări, s. f. Faptul de a ezita, de a nu lua imediat o hotărîre; nehotărîre, şovăială; pregetare. Ajuns in marginea gropii, sări repede, fără ezitare, sahia, n. 88. De, coane Grigoriţă, eu, drept să vă spun, acolo l-am lăsat.— zise arendaşul cu o ezitare, rebreanu, r. ii 224. O privi ţintă-n ochi şi o ţinu uri moment, neliniştită, sub ezitarea sentinţei lui. VI.AHl'ŢĂ, o. A. iii 90. F F s. m. invar. A şaptea literă a alfabetului şi sunetul pe care-1 reprezintă; este o consoană fricativă labio-dentală, surdă. — Pronunţat: fc. FA1 interj, v. fă. FA2 s. m. invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. FABRICĂ, fabric, vb. I. T r a n z. A produce mărfuri în serie şi în cantităţi mari, prelucrînd materia primă într-o fabrică sau într-o uzină. Uzinele » Steagul Roşu » din Oraşul Stalin au fabricat primele tractoare ro-mineşti. Refl. pas. în ţara noastră se fabrică astăzi maşini şi utilaje industriale care înainte erau importate. din străinătate cu preţul înrobirii ţării noastre către imperialiştii străini, lupta de clasX, 1952, nr. 6, 58. + A face, a confecţiona. Era un loton vechi, cu table murdare şi sleite, cu bilele desperecheate şi în mare parte fabricate de mina lui Hariton. C. petrescu, a. 275. ■4- F i g. A născoci, a plăsmui. Scriitorii noştri cred că este destul a-şi boteza eroii... cu nişte nume pe care . le cred. poetice şi pe care le fabrică singuri, macedonski, o. rv 92. îmi ceti o compunere a sa care n-ar fi rea dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate... fabricînd de la sine ziceri, şi vrute şi nevrute. negruzzi, s. i 255. FABRICANT, fabricanţi, s. m. Proprietar al unei fabrici. Atît comerciantul cit şi fabricantul sînt persoane de care societatea se poate foarte bine lipsi. ENGELS, d. s. 46. Muncitorii... nemaiputînd suporta asuprirea fabricanţilor, încetau lucrul. IST. p. c. (b) 9. FABRICĂRE s. f. Acţiunea de a fabrica. FABRK'ĂT, fabricate, s. n. (Mai ales la pl.) Marfă produşi în fabrică. Pe la 1800 procesul... distrugerii meseriaşilor, datorit importului de fabricate străine, este destul de înaintat. ibrXileanu, sp. CR. 172. Fabricate simple, precum luminări, săpun, scrobeală... ODOBESCU, S. II 95. I’AlSRirĂŢIE, fabricaţii, s. f. Procesul tehnologic de producere a mărfurilor într-o fabrică; fabricare. Se va continua punerea în fabricaţie a unor noi produse de larg consum, scînteia, 1954, nr. 2860. FĂBRICĂ, fabrici, s. f. Ansamblu de instalaţii industriale, grupate în acelaşi loc şi avînd o organizaţie unitară, în care se prelucrează o materie primă cu ajutorul maşinilor şi pe bază de diviziune a muncii, pentru a produce în special mărfuri de larg consum, în serie şi în cantităţi mari. Mii de lucrători pornesc spre fabrici şi ateliere, bogza, a. î. 247. în fabrici focu-nvie prin cuptoare, Şi-n huiet lung tăcerea se preface. Şi harnice se mişcă fără pace Uneltele de bunuri creatoare, NECULUŢl, Ţ. D. 17. Din coşurile înalte ale fabricilor gîlgîie rotocoale negre de fum. vlahuţX, o. a. n 116. Din Frauenfeld am mers in Islicon, unde sînt multe fabrici, întru care tă lucrează stambe. GOLESCU, î. 164. ■ Expr. A face cuie v. cui. + (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecţiona. Fă-mi cămaşă de fuior, Că mi-i gindu să mă-nsor. jarnîk-bîrseanu, D. 365. + A procura un obiect, dispunînd . confecţionarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ŞEZ. V 67. Mîndrtdiţa de pe deal Cere ca să-i fac caftan, sevastos, N. 277. 2. (Cu privire la construcţii) A construi, a clădi, a dura*. Şi-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii, a împăratul a dat de ştire că oricine s-a afla să-i facă. .. un pod de aur... aceluia îi dă fata. creangX, p. 77. Aice îşi făcură o colibă. ŞEZ. n 201. F i g. Cînd (fi faci gard cu norocul, Dacă el nu-ji schimbă locul, Scirbă-n FACE — 248 — FACE casă dacă nu-i, Toţi copiii ţi-s sătui. BEI.DICEANU, P. 88. Expr. A In ce zid în jurul cuiva v. z i d. >■ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a aşeza, a clădi. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi. CREANGĂ, i’. 158. Făcea căpiţi din iarba cosită. ŞEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mincare. a Cind a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc. creangă, p. 5. Face brinză din lapte. DIîAf'.IIICI, R, 149. Io-i fac zeamă pipărată. Jarnîk-bîrseanu, d. 173. Expr. A nil Iac« brînză (cu cincvn) v. brinză. <ţ> Refl. pas. Uşor ii a zice plăcinte, da mult îi pin’se fac. şez. i 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune a scrie. Face versuri, ezi Îndată ce Iancu Văcăresc», Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o ştia pe dinafară. GiilCA, s. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. drăGhici, R. 54. + (Cu privire l.\ opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. In cămeşi cu mineci [unge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată ţara. BĂI.CESCU, O. II 13. 0. (Cu complementul « foc») A aţîţa, a aprinde. Ca să facem foc şi să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne şi petrol! C. PETRESCU, A. 279. îşi fac foc, îşi fac de cină. RETEGANUI,, P. u 71. Să facă un foc la marginea cetăţii. ISPIRESCU, I,. 199. 7. (Cu complementul « praf») A stîrni, a ridica. Nu mai' săriţi atita prin casă, că faceţi praf. 8. (Cu complementul « urmă », « dîră ») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. bibicescu, p. p. 367. îl. (Cu privire la bani, la avere) A cîştiga, a agonisi, a strînge. Cind faci avere, începi să păcăleşti lumea, du-MITRIU, N. 270. înţelege-te cu moş Alexa baciid şi vindeţi cit trebuie din oile canarale (=bătrîne şi grase), ca să faceţi bani. sadoveanu, B. 44. Lapte, brinză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem in tirg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un miticău. CREANGĂ, p. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acţiunea de a produce din sine) 1. (Despre femei) A naşte. Nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneş. ^ Expr. De cînd l-n făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieşise din casă de cind o făcuse mă-sa. ISPI-RESCU, I,. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. creangă, p. 153. «0- Ab sol. Bătu la portiţă, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească niţel, mai cu seamă că ii şi abătuse să facă. ISPIRESCU, h. 55. Mai umblu prin oraş... pin-o face. — Cine să facă ? — Nevastă-mea. — CeY — O apucase aseară durerile. Caragiale, m. 199. (Despre soţi) A procrea. Numai un copil o să faceţi. ispirescu, i,. 2. (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un viţel frumos. 2. (Despre păsări, de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina, creangă, p. 70. 3. A produce, a da. In fundul grădinii avea şi un măr care făcea ¿mere de aur. ispirescu, x,. 81. Pomul care nu face roadă, se taie şi in foc se aruncă. CREANGĂ, P. 11S. Nn toate muştele fac miere. + (Daspre plant;, cu prhire la muguri, frunze, fieri ctc.) A ferate, a-i creşte Hai, mindro, pe deal in sus, C-a făcut făsuiu fus. teodorescu, r. p. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante ; complementul indică o boală, o rană, o excreţie etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea in spasmele agoniei ; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. i 165. Popuşoii vor face tăciune. ŞEZ. I 191. Purceii mici hrăniţi cu cir fac păduchi. ib. v 51. -0* E x p r. A nu face purici (mulţi) într-un ioc (sau nicăieri) v. p u r i c e. A face spume (In gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. + (Franţuzism) A se îmbolnăvi de.;. A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părţi ale corpului; în expr.) A iacc o fîtiră cil o şură = a deschide, a căsca gura mare. A îacc ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naştere). Cind fată Griva opt-nouă căţei, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pină fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeţ, despre oameni) Cunoaştem meşteşugul acesta de cînd am făcut ochi. c. PETRESCU, î. li 138; b) (f_miliar) a se trezi, a se scula (din somn). In vremea asta coloniştii făceau ochi şi se grăbeau să se adune la sfatul de dimineaţă, sadoveanu, p. M. 249. Mai era vreme pîn’ lă ziuă, cind Andrieş se simţi scuturat de mina lui Morocîne: — Ei, tinereţă, încă n-ai făcut ochi? Scoală, şcoală: trebuie s-o pornim, id. o. I 501. A face burtă (sau pînfecc) = a căpăta burtă, a-i creşte burta. [Cocoşulj a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte, creangă, p. 66. A fncc faţă (cuiva sau la ceva) v. faţă. A face feţe-feţe v. faţă. A. face mutre v. mutrî(4). (Despre pantaloni) A face genunchi" = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. IU. (Folosit şi absolut; exprimă acţiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziţie completivă sau consecutivă uneori cu nuanţă finală) 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situaţia de a. . ., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să. . . ; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. sblera, p, 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, r,. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, o. I 200. (Eliptic) Nu mă faceţi, că ia acuşi vă ard cîteva jordii! creangă, a. 128. Intranz. I.ovi cu ciomagul coarnele cerbului, care şi picară, şi făcu de şarpele îl putu înghiţi. RETiCGANUi,, p. ii 42. Pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ^ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pină şi. cumnatele ei. ISPIRESCU, t. 40. 2. A determina; a convinge. Pină la vremed asta, nici el de la sine, nici prietenii. . . tot nu l-au putut face să se. însoare, creangă, p. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-n-tunecat vederea Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi. EMINESCU, o. i 59. M-ai făcut de te crezui. ai,ecsandri, p. P, 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ţi zic pe nume! ai.ecsandri, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuşi să fac! negruzzi, s. i 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi, eminescu, o. i 110. IV. (Exprimă acţiunea de a da sau dea atribui unei fiinţe sau unui lucru o altă stare, însuşire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are) 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuţiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri şi se uita la lampă. O făcu iarăşi ~ mai mică. dumitriu, N. 277. Eu l-aş ~face—într-o noapte căzut in Dunăre, bart, e. 287. Ieri mi te-am — făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! coşbuc, p. I 99. Stăpine, dacă-i numai atîta, apoi las’că te fac eu cu gritt. CREANGĂ, p. 155. ' Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSAN-dri, p. p. 56. <0> Expr. A Iacc (refl. a ne face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoşi, a (se) FACE — 249 — FACE vindeca. Se jură că intr-un ceas il. face bine. vlaiiuţă, la Tdrg. A îaco (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situaţia de a fi cunoscut (de alţii), de a fi renumit. A tace (ceva), cunoscut = a vesti, a da de ştire (prin lume). A face (ceva) (Ic vîuzaro = a destina (ceva) vînzării. A îaco calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acit, vei vrea cu oaste ¡i război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. eminescu. o. i 146. A îace pe dracu-n patru v. drac. A îace (r e f.l. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de ruşine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele fiinţei sau :1 lucrului care suferă Iran formarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în. . . Însuşi Sinan- paşa cel grozav .. venise să facă ţara paşalîc. ispi- rescu, M. v. 25. I-a mai rămas o bucăţică de mămăligă imbrînzită şi făcind-o hoţ, a zis... creangă, r. 143. Faceţi din piatră aur ¡i din îngheţ văpaie. EMINESCU, o. I 94. Şi în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deo-dat-un punct se mişcă. . . cel întîi şi singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132..Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîiu; Din om te face neom. jarnîk-bîrseanu, d. 212. <$> Expr. A face din ţintar armăsar sau, mai rar, a facc calul armăsr.r = a exagera, a- da lucrurilor o importanţă mai mare decît au în realitate. Că duşmanul e duşman, Face calul armăsar, Şi se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. XEodo-rescu, p. p. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-şi bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. creangă, p. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ispirescu, e. 181. A face (cuiva) coastcle pîn-tece = a bate pe cineva tare. Şi-i da piste un omuşor, care ţi-a face coastele pîntece. negruzzi, s. i 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopţile le făcea zi. ispirescu, 1.. 58. A-I face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăţi; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da in lături lupul, în două îl făcea cu paloşul, ispirescu, 1.. 17. Pe butuc Că-l aşeza, Cu baltac Patru-l făcea. teodorescu, p. p. 589. A face (refl. a se face) bucă{i sau bucăţelt, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, ţăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calenda r. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v.gură (2). A-şi face urechea toacă v.toacă. A-şi face coada bîrzoi v. bîr'zoi. A îace (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă şi îndată se făcu dintr-insul o căruţă cu doisprezece cai de foc. ispirescu, E. 116. Dar atuncea greieri, şoareci, Cu uşor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers.. EMINESCU, o. i 106. Răul se face fire, simţirea amorţeşte, aeexandrescu, p. 79. n* 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de. . . Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură, sbiera, p. 228. A început a te lua lumea la ochi şi a te face prost. ŞEZ. v 130. Vorbă-n-dată-i trimetea Şi netrebnic că-l făcea. teodorescu, p. p. 640. «$> Expr. A face (pe cineva) cum îi vine Ja gură = a ocărî pe cineva răii, fără a-şi alege cuvintele. îşi adusese aminte Borţosul... că ea te-a adus. la atelier, şi a făcut-o . cum i-a venit la gură. pas, z. i 276. «$> Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stăpîne. .. Nu te mai face aşa debătrîn, că doar nu ţi-i vremea trecută. creangă, p. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acţiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinaţiei sale) 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme, sadoveanu, ii. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ispirescu, r,. 31 i Făcu un culcuş stăpînului său. id ib. 287. Preferanţul giucăm?. . . Eu fac cărţile, aeECSAndri, x. i 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta, negruzzi, s. i 53. <> Expr. A-şi îace ghetele (sau pantofii) = a-şi lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chiriţa:] Să mă arăte la o mulţime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, şi cum îmi fac sprîncenilel aeecsandri, X. I 158. Haide, apucă-te de-ţi fă părul, că acuşi insărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acţiunea de a lucra, de a săvîrşi ceva) 1. A săvîrşi, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforţări ca să poată privi in larg. barT, e. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oştire. .. ? ispirescu, m. v. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, p. 39. Mergînd ea acum zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci, id. ib. 288. Tu eşti, Pepelaş? Ce faci acolo? ai,kcsandri, X. I 332. ■ Refl. (Cu pronumele în dativ şi for- mînd, împreună cu complementul care indică o stare sufleteasca locuţiuni verbale Cu sensul determinat de complinire) A-şi face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-şi face inimă rea ( = a se întrista), ca Bătrîna a ieşit clătind din cap şi zicînd: maica domnului să-şi facă milă de fata mea! negruzzi, s. i 27. Şi-au făcut curaj, urmîndu-şi drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau şi tot mîncau, Voie bună îşi făceau, bibicescu, p. P. 302. Intru-n casă la copile, Ele-şi fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ŞEZ. I 49. (E x p r.) A-şi face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-şi face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-şi Iacc osfndă (cu cineva) v. osîndă. A-şi face (singur sau însuşi) seama v. seamă. A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pa s.) Negustorul se minună de atita cinste ce i se făcu. ispirescu, l. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu ştiau ce voie să-i facă. ispirescu, t. 11. Şi-a făcut datoria de ostaş, creangă, p. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. O- Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră şi am făcut tîrg. sevastos, N. 62. + A executa. Facem o partidă de şah? 4. (Complementul indică o ocupaţie, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. c=p Mai făcea el, nti-i vorbă, şi alte negustorii, creangă, p. 112. + (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învăţămînt) A studia, a urma. Face medicina la Bucureşti. 5. (Cu complementul « semn » ; adesea urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau « din », indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenţia printr-un gest; a da cuiva să înţeleagă ceva printr-un semn. Copiii.. . nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. pas, z. i 87. Face semn dracului cu mina. creangă, p. 52. N-au avut decit cu ochiul ori cu mina semn a face. eminescu, o. i 146. (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. a Ipate care da oca pe spate Şi face cu mîna, să-i mai aducă una. creangă, p. 150. Cind treci tu pe lingă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă duşmănia, hodoş, p. p. 69. C-o mină pe carte scrie Şi cu alta-mi face mie Să merg in cănţelărie. jarnîk-bîrseanu, d. 26. <$* Expr. A face (cuiva) cu degetul = a ameninţa (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul şi-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ispirescu, L. 46. A face (cuiva) cu mustaţa = (despre bărbaţi) a cocheta (cu cineva). într-o zi se încumese a-i face cu mustaţa, dară cam cu sfială, ispirescu, L. 391. A face (cuiva) cu ochilll (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns, sau cochet. Tovarăşul îşi puse degetul la buze şi face cu ochiul, arătînd muteşte la cei care dor-meau în jurul foculţii, bart, e. 279. S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, Pe cînd ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? eminescu, o. i 157. Poftim! ca şi cînd eu, Balaşa, la vîrsta me, aş face cu ochiu logofeţilor! AI.ECSAUDRT, T. 942; b) f i g. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu- ochiul hambarul. BENiuc, v. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul, alecsandri, t. i 328. 6> (Complementul indică un drum sau o distanţă) A străbate, â parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o nqţiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se aşeză, ca... să-şi facă amiazul. RETEGANUI,, p. i 63. A făcut atîţia ani de slujb. ăşzz. II 60. Pe toate le-aş culege, Să-mi fac traiul şi să mor, Legănat pe sîhul lor! alecsandri, p. p. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărăşie) A lega, a întreţine. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte 'şi poarte-ţi portul, că pe noi ¡tiu .că ne-ai ameţit. creangă, p. 252. ■ B. I n t r a n z. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se cobori cel mijlociu KAC ii — 251 — HAOK }i făcu şi el ca cel dinţii, ispirescu, l. 84. Apoi dar fă cum ştii, moş Nichifor, numai să fie bine. creangX, p. 128. Cine-a face altă dată ca vtine, ca mine să păţească. creangX, p. 253. Aşa mi-ai poroncit, aşa am făcut, alecsandri, T. T 179. Cu scurteica de atlaz. Face multora-n necaz. teodorescu, p. p. 314. E x p r. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acţiunilor cuiva. Bine fad că nu te arăţi mic la suflet drXghici, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) sil..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveţi. N-aţi face rău să veniţi deseară la noi. A-şi îaco de cap v. cap1 (15). A face (ceva) de (sau diii) capul său v. cap1 (I 4). A face frumos v. frumos. <ţ> (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mişcare repede şi zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup ! în fundul pămîntului. reteganui,, p. in 55. Voinicul face harştil cu sabia şi-i taie capul, Sbiera, p. 125. Talpa iadului atunci face ţuştil înlăuntru şi dracii tronc! închid poarta. creangX, p. 311. + (în comparaţii în care o acţiune se compară cu ea însăşi e întrebuinţat în locul verbului care exprimă acea acţiune şi care îl precedă, îl urmează sau se înţelege din context) A proceda, â lucra (în felul cum obişnuieşte. ..). Mă rugaţi.. . să cînt cum cîntă cocoşii, să fac cum latră dinii? camii, PETRESCU, T. ii 105. Ele începură a zîzîi într-un chip sdrbos aşa cum face o mare mulţime de. . . ţînţari. ispirescu, u. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. eXi.cescu, o. ii 13. Refl. (Sens contaminat cu acela de « a făptui», «.a săvîrşi»; apare în construcţii interogative şi interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. « ce »; uneori cu determinări introduse prin prep. « cu », indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu ştie cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin 'prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu ştie cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăveşti? cnNu ştia ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E ! Ce te faci tu acum ? căci seara se apropie, şi loc de repaos nu este, şi casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, h. 389. 2. (Popular; determinat prin « bine » sau « rău ») A-i -merge, a o duce. Ce mai face leliţa. Anica ?.. . — Face bine, mi-a răspuns el. sadoveanu, N. I'. 13. 3. (Determinat prin « a bine », « a rău », « a ploaie » etc.; uneori în superstiţii) A prevesti (ceva). Iaca, şi acuma fac nourii a ploaie. sadoveanu, m. 180. Parcă nu faceţi a-bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. creangX, p. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt şi vreme rea. id. A. 34. 4. (în superstiţii; de obicei urmat de determinări introduse prin prep.« de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, n. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scîrţîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. creangX, p. 111. Iţi face cu ulcica, se vede... cela... Ştii tu?..’. aeecsandri, T. 144. Nu ţi-am făcut ca să mori, Ţi-am făcut ca să te-nsori. ŞEZ. ii 10. II. (Echivalează cu verbe care conţin ideea de «.valoare ») 1. A valora, a preţui. L-au preţuit că face mai mult decît o împărăţie, sbiera, p. 44. Nu face băietul ista atiţia husăşi, cu straie cu tot, cîţi am dat eu pentru dînsul pînă acum. creangă, a-. 16. ■$> E x p r.;Nu face fa{a cît aţa v. aţă. +(în operaţiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cit face untul? ca Murguleţu tare-mi place, Spune-mi mie, dţi bani face ? jarnîk-bîrseanu, d. 487. 3. (La per9. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziţie subiectivă) A fi vrednic (de a________), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. <$> Expr. Fie, cK faco! sau gcump, dar face! şe exclamă în faţa unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun. frumos etc.). în adevăr, mobilarea-i prea frumoasă. dar şi ţine cam scump. — Fie, că face l ALECSANDRI, t. 802. Face parale v. para. Nu facc parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (în expr.) Nu faco pontru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru. . . E iute! N-are cumpăt.. . nu face pentru un prefect, caragiai.e, o. i 111 ; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule lancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIAI.IC, m. 285. HI. (întrebuinţat. în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuţiune adverbială sau un complement circumstanţial de loc care indică o direcţie) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, — i-a mai zis nevasta. vissarion, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfă-tuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tălharilor. ALECSANDRi, t. 233. Mi-am pus şaua pe cal Şi-am făcut pe Olt la deal. ŞE/.. I 78. Bădiţă, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. alecsandri, p. p. 51. <,> Expr. (învechit) A nu avea încotro facc= a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte. . . Căci sînt babă.. . n-am încotro face... şi cuminte... de nevoie. alECSANDRi, T. 1198. + Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! a Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. creangX, a. 139. 2. A zice ; a spune. Alinierea! face. Nu eşti aliniat. DUMITRIU,' B. F. 24. «Am să-ţi rup oasele», făcea el. PREDA, î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoş, ieşind în uliţă, rebreanu, r. ii 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a. se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. în sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese şi nici nu ştia cum s-o stingă, v. rom. martie 1952, 145. Se făcea întu-nerecpe pămîiit. ispirescu, u. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. bĂlcescu, o. n 96. <$-(Poetic) Albastru e cerul pe luncă Şi-n suflet se face senin. corbea, a. 67. Ex p r. A i se face (cuiva) negru (sau roşu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roşu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. vtAHU’pX, N. 12. + I m p e r s. (Arătînd că acţiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă şi că începe culesul porumbului. preda, î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc in somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecind spre asfinţit o revărsare de ape. sadoveanu, B. 19: 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stingă, a Se făcea nu departe de poştă o vale lungă şi răpide. ai/iîcsandri, T. 51. 3. (Despre senzaţii sau sentimente; construit" cu dativul persoanei) A se naşte, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... / s-a făcut sete.' I s-a făcut frig. r=j Pe urmă i se făcea somn. Sbiera, p. 140. I s-a făcut aşa de jele, îndt a început a plinge. contemporanul, iii 656. I se făcu frică. ŞEZ. I 162. + Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau prin conj. «să ») A fi cuprins de o atracţie puternică spre ceva, a simţi dorul de'.... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. r=i Du-te o dată, ori ţi.s-a făcut pesemne de v’un conflict. CaragialE, o. 1.71. Că mie mi s-a urît Şi mie mi s-a făcut Să măninc carne de cuc. teodorescu, p.p. 615. -^(Metaforic) în mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă dmpului suldna cînd e coaptă şi iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreţ şi liniştit al singurătăţii, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, uşura de povara tuturor durerilor pămlnteşti. vr.AHUŢĂ, N. 23. FACE — 252 — FACIL 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Miăas-impărat! » Şi cum zise el, aşa şi se făcu. ISPIRESCU, u. 110. E x p r. Cos-a făcut (cineva) ? = ce s-a ales (dj cineva) ? ce a devenit? cum s-adescurcat? Tovarăşe... cene-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, tem. 107. Nu stiu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. sadoveanu, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se ştie ce s-au mai făcut. Creangă, p. 264. Ce S-a făcut cu. . .1 = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... şi n-am ştiut ce s-au făcut cu dinşii. sbiera, p. 191. Cum se face că ... (sau de ...)? = cum se poate întîmpla că. . . ?, cum e posibil că. .. ? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. ISPIRESCU, h. 54. Nu ştiu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ. ISPIRESCU, h. 2.. Nici frumos pină la douăzeci de ani, nici cuminte pină la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluţiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂIXKSCU, o. II 12. Să te faci, griule, faci, Să te faci, grîule, nalt Şi să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! jarnîk-bîrseanu, d. 377. E x p r. A se face Stăpîn pe ceva=a lua un lucru în stăpînire cu forţa. (Despre un drum) A se face în două = a se despărţi, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. coşbuc, p. i 131. A se face dunăre (turbată) v. d u n ă r e. A se face foc v. f o c. A şc face oale şi ulcele (sau ulcioare) v. o a 1 ă. A sc face trup şi suflet cu cineva v. trup. A se face (iot) una cu cineva v. unu. -0» (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuţiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respecţive) Moşul se făcu galben. dunăreanu, ch. 22. Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu:. . vînăt. ŞEZ. i 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Şi te lă, te fă frumoasă, ib. V 16. -f- A ajunge la vîrsta de. . la numărul de. .., la un total de . . . Tata se făcuse de şaizeci de ani cînd a murit, a Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ŞEZ. i 174. + (UrmatAj de determinări care indică o profesiune) A îmbrăţişa'') cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. Tra n z. Tata zicea că să mă facă profesor, sadoveanu, p. m. 54. -f-(Determinat prin «la loc» sau «iară ’>) A ajung» din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră.iară oameni. ISPIRESCU, I-. 88. [Ţugulea] se dete iară de trei ori peste cap şi se făcu om la loc. id. ib. 315. -£■ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. r e u ş i. Dulceaţa■ nu s-a făcut bine. a încetul cu-ncetul se face oţelul. 2. (Urmat de un nume predicativ' exprimat prin-tr-un infinitiv sau de o propoziţie predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca şi cum») A se preface, a simula. . întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic şi păşi voiniceşte înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec — Ea pleacă, eu mă fac că plec. coşbuc, P. I 118, Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca şi cum şi-ar scăpa pălăria, şi atunci toţi îl văd. RETEGANUI,, p. îl 75. De vorbiţi mă fac că n-aud, Nu zic ba şi nu vă laud. iîminescu, o. iv 201. (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă şi sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. împăratul se făcu supărat, reteganui,, p. i 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P.-96. Toţi ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lingă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea, alecsandri, p. p. 87. <0* Expr. A se face lliznai v. niznai. Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul şi o pune pielea jos, a tune i fata împăratului să facă că se întinde şi să împingă pielea cu picioarele în foc. sbiera, p. 44. + Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. « pe ») A-şi lua înfăţişarea de..., a se arăta, a-şi'da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. c=i. Cocheta face pe nevinovata, negruzzi, s. i 65. + Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcţia de... Fusese şofer la oraş şi acum făcea pe mecanicul, dumitriu, V. h. 130. — Part. şi: (învechit şi regional) fapt (PĂSCUI/ESCU, i„ p. 39, teodorescu, p r. 29). FACERE, faceri, s. f. Acţiunea de a (se) face şi rezultatul ei. 1. Săvîrşire; făcut. <ţ> Facere de bine = faptă bună, binefacere. Cere-mi oricit vei voi şi-ţi voi da, pentru această facere de bine. ispirescu, i,. 371. Mai ales pentru noi ţăranii munteni, [şcoala lui Alecu Baloş] este o mare facere de bine! creangă, a. 19. 2. (Bis.) Creare, creaţie. Cuvintele lui dumnezeu, pe care el le-a rostii la facerea lumei. EMINESCU, N. 54. <0> Expr. (Teol.) Facerea sau cartea facerii = cartea întîi din Vechiul Testament; Geneza. 3. Construire, zidire, clădit. Au căutat pămînt gras, care pute■ să-i slujască în loc de var spre ■ facerea zidiului. drAghici, r. 104. . 4. Naştere. A murit din facere. <$> Durerile (sau chinurile) facerii (sau de facere) = durerile pe care le simte femeia cînd se apropie momentul să nască. în sanatorii şi spitale femei se zbuciumă în chinurile facerii, baranga, V. A. 14. A născut pruncul, fără a simţi cîtuşi de puţin durerile facerii. CREANGĂ, P. 101. 5. (învechit) Stabilire, creare, instituire, întocmire, elaborare (a unei legi etc.). Aceste adunări se convocaţi de domn pentru facerea legilor. BĂI.CESCU, o. II 13. 6. (Neobişnuit, in expr.) Facerea zilei = revărsatul zorilor, faptul zilei. La 27 august, la facerea zilei, Za-moischi porunci să zică trimbiţele. BĂLCESCU, o. II-145. . r FĂCUTE, făchii, s. f. Făclie întocmită dintr-un mă-, .nunchi de stuf uscat sau de ţăndări de lemn, unse cu răşină sau cu alt material inflamabil. Oamenii domniei-tale or aprinde făchii, luminînd balta, sadoveanu, F. j. 431. Coborî şi vodă după dinşii tocmai cînd aprindeau beţe de pucioasă şi aţîţau de la ele flăcări în rîşina făchiilor. id. z. c. 128. — Pronunţat: -chi-e. I ACIIÎIi, fachiri, s. m. Călugăr sau ascet cerşitor din India, care se dă drept făcător de minuni. O stîncă imensă, plină de mii de colţi ascuţiţi, ca un pat de tortură al unui fachir gigantic, se află aşternută in albia Oltidui. BOGZA, C. o. 336. Aşa cum s-ar petrece cu o săminţă, adormită şi închisă, pe care un fachir ar pune-o în palmă... şi ar face-o (în cîteva minute) să germineze. Gai,action, o. i 175. Vreascurile trosneau subt paşii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie şi pe un fachir indian. HOGAŞ, m. n. 235. JPACIÂL, -Ă, faciali, -e, adj. (Anat.) Care ţine de faţă, al feţei. *Nervi faciali. Muşchi faciali. — Pronunţat: -ci-al. FACÎL, -A, facili, -e, adj. (Franţuzism) 1. Care se produce uşor, care se manifestă uşor, care poate fi provocat cu uşurinţă; uşor. La. vîrsta aceea însă energia sufletească... se împrăştia pe atîtea căi... rîsul şi plînsul facil, strigăte, neastîmpăr de mişcări. vi,ahuţX, ci,. 187. 2. Care se mulţumeşte cu puţin; superficial, uşuratic. Scriitorii dinainte de 1870 aveau spiritul prea facil. FACILITA — 253 — FAC ibrXileanu, SP. cr. 108. + (Substantivat) Latură sau aspect superficial al unui lucru. Va trebui să se combată «facilul » din unele lucrări ale compozitorilor noştri. contemporanul, s. n, 1949, nr. 158, 5/5. FACIWIÂ, facilitez, vb. I. T r a n z (Franţuzism) A înlesni, a uşura. Structura gramaticală aglutinantă a limbii facilitează îmbinarea semnelor ideografice şi fonetice în scriere, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 366, 5/2. FACILITATE, facilităfi, s. f. (Franţuzism) Calitatea de a face un lucru cu uşurinţă, fără efort. Facilitate in exprimare. FÁCLA, facle, s. f. Băţ cu un capăt înfăşurat în cîlţi îmbibaţi cu o substanţă inflamabilă, care serveşte la luminat, mai ales la procesiuni sau la cortegii; torţă; (rar) lumînare groasă de ceară, făclie. Două căruţe braşo-veneşti încărcaţi nişte lăzi, la lumina faclelor, v. ROM. noiembrie 1953, 14. în lumina pîlpîitoare a faclelor, paloşul viteazului licăreşte. SADOVKAXU, o. I 198. Se făcu înmormîntarea lui Andrei cu o pompă de tot crăiască. . . înainte şi înapoi păşeau cu toată cuviinţa oştile înarmate. . . Apoi preoţii, cîntăreţii şi faclele nu mai aveau număr. uXLCESCU, o. ii 260. FACSIMÍL, facsimile, s. n. Reproducere grafică exactă a unui text a unui desen sau a unei picturi cu ajutorul fotografiei, al fototipiei etc. — Accentuat şi: facsimil. FACTÍCE adj. invar. (Franţuzism rar) Artificial, prefăcut. Calmul acesta pe care-şi-l impunea era factice• vlahuţX, o. a. iii 148. FACTITÍV, -A, factitivi, -e, adj. (Gram.; de obicei în expr.) Verb tranzitiv factitiv = verb tranzitiv care arală că subitei ul face pe cineva să îndeplinească acţiunea verbului de bază ; verb cauzativ. în fraza «varza acră rugineşte cuţitul o verbul na rugini» este factitiv. . FÁCT0U1, factori, s. m. 1. Cauză, forţă motrice, motorul unui proces sau una din condiţiile principale ale producerii lui. Industrializarea socialistă este factorul principal în transformarea socialistă a agriculturii, lupta de clasX, 1950, nr. 7-8, 86. 2. (Mat.) Fiecare din cantităţile care, înmulţite între ele, dau un produs. Factor prim — fiecare din numerele prime la care se împarte exact un număr dat. Descompunerea unui număr în factori primi v. deseo m-punere. Factor comun v. comun. FÁCTOR-, factori, s. m. (Uneori determinat prin « poştal ») Funcţionar al poştei care duce corespondenţa la destinaţie. De obicei nu se mişcă de la fereastră pînă ce tui soseşte factorul, c. petrescu, a. 459. Petrachi Hulubi, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş. BART, E. 20. Clipele cele mai fericite erau sosirea factorului şi aceea cind, pe seară, treceau■ singure strada la cutia de peste drum, să puie acolo cu mina lor răspunsul. BASSARABESCU, V. 21. . — Accentuat şi: factâr, FACTÓTUM s. m. invar. Persoană care (într-o instituţie, într-o organizaţie etc.) iniţiază, hotărăşte şi rezolvă probleme multiple şi variate. FACTURA, facturez, vb. I. T r a ñ z. A întocmi factura pentru o marfă. FACTÚIíA3, facturi, s. f. Structură, constituţie (intelectuală, psihică, morală etc.). Identitatea de limbă şi de factură psihică manifestată în cultură a existat şi înainte de 191S sau de IS59 la romîni. iordan, l. R. 11. Modul în care este executată o operă de artă. [Pictorul] Henţia are meritul de a fi făcut o sumă de schiţe de o bună factură artistică, contemporanul, S. n, 1954, nr. 386, 1/5. , FACTtJRĂ2, facturi, s. f. Act comercial în care se specifică felul unor mărfuri vîndute sau expediate, cantitatea, preţul lor etc.; formular tipărit pe care se întocmeşte un astfel de act. • FACTÜRIÉR, facturiere, s. n. Carnet care cuprinde formulare pentru facturi. — Pronunţat: -ri-er. FACŢI0S, -OASÂ, facţioşi, -oase, adj. (Rar) Care face parte dintr-o facţiune, care urmăreşte să provoace tulburări într-un stat. (Substantivat) Fatuitatea facţi-oşilor şi a demagogilor... este atît de mare şi-i orbeşte şi pe unii şi pe alţii pînă într-atîta, incit îşi atribuie lor şi numai .lor evenimentele, ghica, s. 141. FACŢITjNE, facţiuni, s. f. Grup de persoane care urmăresc să provoace tulburări într-un stat; clică. — Pronunţat: -ţi-u-. FACULTATE, facultăţi, s. f. 1. Capacitate, posibilitate morală sau intelectuală; aptitudine. Facultateagîndirii. Deplinătatea facultăţilor mintale. c=i Punîndu-şi în lucrare propriile lui facultăţi, copilul va căpăta un început de onestitate intelectuală. vlahuţX, o. a. 189. 2. Unitate didactică, ştiinţifică şi administrativă în cadrul unei universităţi, pusă sub conducerea unui decan şi cuprinzînd mai multe catedre, pentru pregătirea studenţilor şi aspiranţilor într-un anumit domeniu de specialitate. Facultate de filologie. FACULTATIV, -A, facultativi, -e, adj. (în opoziţie cu obligatoriu) Lăsat la alegere, după voia cuiva, neobligatoriu, benevol. Staţie facultativă. Bibliografie facultativă. FAD, -A, fazi, -de, adj. 1. (Despre mîncări) Fără gust, nesărat. 2. F i g. Lipsit de expresie, searbăd, insipid, anost. în salonul acela plin de lume, pînă ai venit tu, totul era fad. camil petrescu, T. ii 20. Discuţia se prelungea fără ca vreunul să cedeze din convingerea sa, în vreme ce ti nărui Ilerdelea asculta cu un suris fad şi umil, rEdreanu, r. i 84. FA DI ¡S'Gi s. n. v. îoding. FAETÓN, faetoane, s. n. I. Trăsură cu patru roţi, cu capotă pentru scaunul din faţă. Pe malurile Senei, in faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. Eminescu, o, i 61. Veţi avea bunătatea pune asemenea la dispoziţia vărului faetonul cel albastru. alECSAndri, T. 1229. Autoturism asemănător cu această trăsură. 2. (Munt.) Caretă cu două roţi pe arcuri, utilizată mai ales de lăptari, Intrau lăptarii în oraş, în faetoane sirbeşti trase de cai mici cu trapul mărunt şi repede, c,. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 350, — Variantă: (regional) fíjilóli (sadoveanu, a. i,. 183) s, n. FAG1, fagi, s, m. Copac mare, cu coajă nptpdă alburie sau cenuşie şi cu lemn tare, întrebuinţat la fqbri-carea mobilelor sau ca lemn de foc (Fagus silvático). La dreapta şi la stingă se înălţau fagi uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, sadoveanu, n. p. 22. între fagi, departe, ciocănitul tăietorilor se aude ritmic ca un neobosit răsuflet al codrului, c. PETRESCU, S. 141. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece, TOPÍRCEANU, b. 39. (Cu sens colectiv) Tinguiósul bucium sună. ■ ■ Pf cînd iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. eminescu, o. I 209. + Esenţa lemnului descris mai sus. încet se cutremur copacii de fag. eminescu, o. iv 156. FAG2 s. m. v. fagure. FÂGOCIT — 254 _ FALCĂ FAGOCÎT, fagocite, s. n. Celulă care apără organismul de infecţii, fiind capabilă să digere bacteriile şi alte corpuri străine. FAGOCIT()ZĂ, fagocitoze, s. f. Proces de digerate a bacteriilor şi a altor corpuri străine de către fagocite. FAGOT, fagoturi, s4 n. Instrument muzical de suflat, cu registru jos, confecţionat din lemn şi avînd forma unui tub lung prevăzut cu un tub suplimentar îndoit la capăt prin care se suflă. FA GO'JÎST, -Ă, fagotişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă din fagot. FĂGUR s. m. v. fagure. FAGURE, faguri, s. m. Perete de ceară cu celule hexagonale făcut de albine în stup pentru a-şi depune rnierea sau ouăle. Bunicul Matei răsare, cu custura in dreapta şi c-o bucată de fagure între trei degete ale mînu stingi, sadoveanu, O. IV 290. Un pădurar... un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece intr-un pahar brumat. C. PETRESCU, t. ii 4. <$► (în comparaţii şi metafore) Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune şi dideeaţa lor e tămăduirea sufletelor. sadoveanu, F. j. 354. Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, o: I 31.' — Variante: fagur (Toma, c. v. 79, alecsandri, p. in 274), (rar) fag (alecsandri, p. i 94, id. o. 103) s. m. FAI s. n. Tafta de mătase naturală. — Scris şi: (după franţuzeşte) faille. FAIĂNŢĂ s. f. Produs ceramic poros, lustruit sau smălţuit, care imită porţelanul şi se foloseşte la fabricarea unor obiecte casnicc, de laborator, sanitare etc. Toate camerele au alături cîte o cabină de baie cu peceţi de faianţă: bart, s. m. 41. FĂIMA, faime, s. f. Renume, reputaţie. Două lucruri sinC preţioase in Munţii Apuseni şi le-au făcut faima: oamenii şi aurul, bogza, ţ. 9. Scamatorul îşi vedea faima atîtor zeci de ani — înjosită pentru totdeauna, sahia, n. 69. ^ (Rar) Veste neaşteptată, de mirare; zvon. în sat să lăţise faima, că zmeul a furat pe fata văduvei, reteganui,, p. v 24. Se împrăştie faima venirei lui. EMINESCU, N. 27. FAIM Expr. (Regional) A(-i) fi fală (cuiva cu cineva sau cu ceva) = a se simţi mîndru (de ceva), a se mîndri (cu ceva). Place-mi mîndra cinăşea (= frumuşică), Că mi-i fală-n tîrg cu ea! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 368. 8. Strălucire, măreţie ; pompă. în amîndouă părţile.. . păduri suiau peste păduri, ducînd pină la cer fala fagidui şi a moliftului. Gai.action, o. i 281. Mîine, te-oi primi cu fală şi mai cuvenit alai. daviia, v. v. 183. Sigismund se duse la Viena. în toate părţile fu primit cu aceeaşi fală. bălcescu, o. ii 165. 4. Glorie, faimă, renume. Un viitor de fală Ţi se pune dinainte, ţi s-aşterne drum măreţ, da vila, v. v. 56. Fală-n lume şi mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldova, ţară mîndră! tu ce dai sfînta dreptate! ai.Ecsandiîi, o. 74. Fală ţi-am făcut Ţie de voinic, Mie de cal bun! teodorescu, p. p. 56. FALBALĂ, falbalale, s. f. (învechit, mai ales la pl.) Găteală, podoabă a unei rochii; volan. Soarta pălăriilor, a rochiilor şi a falbalalelor de « ultima modă», care se demodează într-un deceniu şi stîrnesc ilaritatea cînd le-ai scos din muzeul de groteşti vechituri, v. rom. .februarie 1952, 44. Printre rochiile de mătăsării înflorate, printre falbalale... zării mai multe figuri rotunde şi drăgălaşe. odobescu, s. i 384. FALCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feţei în care sînt fixaţi dinţii; maxilar, mandibulă. Fălcile începeau a i se încleşta ; toată firea se frămînta în el. bujor, s. 64. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decit vorba. crEangX, p. 164. E x p r. Cu o falcă în cor şi (cu) alta (sau lina) în pămînt = (mai ales în basme) cu gura larg deschisă spre a înghiţi tot ce-i iese în cale; f i g. aprins de mînie. Că şi dumneata, zău, vii ‘c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt. REBREANV, I. 55. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt... se apropie ca vîntul de iute. ISPIRESCU, i,. 6, Atunci dracul porneşte c-o falcă-n ceri şi cu una în pămînt, şi într-o clipă f'ALCE —,255 - fâLs şi ajunge, la pusnicul Dănilă. creangX, p. 58. + Partea inferioară a obrazului. Cînd auziră una ca aceasta, toţi se loviră cu mina peste falcă, ispirescu, I,. 293. 2. (Tehn.; de obicei la pl.) Fiecare din piesele masive ale unei unelte sau ale unei maşini, care serveşte la prindere sau fărîmare prin strîngere. Menghina are două fălci, de obicei una fixă şi alta mobilă. FÂLCE, fălci, s. f. (Mold.) Veche măsură de suprafaţă pentru pămînt, avînd lungimea de 80 de prăjini şi lăţimea de 4 prăjini (egală cu 14322 m:). Socotesc ei ce socotesc, boierul cu vechilul, şi-l scot dator cu două fălci de arat. vlaiiuţX, o. a. 356. Eu am, zicea el, optzeci de mii de fălci de pămînt, cît crăia unui crai din cei din rîndul al doilea. bolintinEanu, o. 272. FALCONET, falconete, s. n. (învechit, mai ales în expr. tun-falconet) Tun de calibru mic. Romînii luară în astă izbîndă ¡ase steaguri ¡i două tunuri-falconete. . nXi.ciîscu, o. 11 75. FALCOjSÎDĂ, falconide, s. f. Nume dat unor păsări răpitoare (ca şoimul, coroiul etc.), cu ciocul scurt, curbat şi puternic, care se hrănesc numai cu pradă vie. •+ (La pl.) Familia din care fac parte aceste păsări. FALD, falduri, s. n. îndoitură care brăzdează un veşmînt larg, o stofă, o pînză ; cută. Se înalţă faldurile steagurilor roşii. Sahia, u.r.s.s. 16. La piepttt-i manta neagră în falduri ¡i-o adună, iîminescu, o. i 92. F i g. O nesfîrşită perdea de apă se lasă deasupra munţilor, acoperindu-i cu totul sub grelele ei falduri lichide. iîogza, c. o. 63. Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de iederă. M. I. caragiale, c. 38. — Variantă: fiîldur, falduri (sadoveanu, p. m. 59, HOGAŞ, M. N. 54, CONTEMPORANUL, VIjj 201), s. m. FALDUR s. m. v. fald. FAIjET, faleturi, s. n. (învechit) Atelaj compus de obicei din patru cai înhămaţi la o trăsură, cei doi cai dinainte fiind încălecaţi de cîte un vizitiu. Pentru o carîtă cu roţile poliite, telegari ungureşti, faleturi şi livrele, 840 de galbini. alecsandri, T. 1354. > FALEZĂ, faleze, s. f. Mal înalt şi abrupt al mării. Bărci liliput, - cu pînza triunghiulară, zăceau dede-suptul falezei de nisipuri. arghEzi, p. T. 160. S-au oprit intr-un loc unde faleza scădea cît un mal şi s-au aşezat jos pe dîmbul de pulbere alb. camil petrescu, n. 91. De pe faleză marea se vede schimbîndit-şi culorile de sidef albastru şi vioriu, c. petrescu, î. Ii 245. FALIE, falii, s. f. (Geol.) Ruptură care desparte două blocuri ale scoarţei pămîntului deplasate unul faţă de celălalt. Apele lacului s-au adunat într-o falie, a Ţipă uriaşele falii, Geme pămîntul lovit, banuş, b. 7. — Pronunţat: -li-e. FALDlÎiM'j/a/î'mcjiie, s. n. 1. (în economia capitalistă) Declarare judiciară a unui comerciant sau bancher (persoană fizică sau juridică) ca fiind în stare de insolvabilitate; bancrută. « Naţionalizarea » laburistă n-a făcut decît să-i salveze de la faliment pe posesorii minelor şi societăţilor de căi ferate, contemporanul, S. II, 1950, nr. 184, 2/1. Falimentul... S-au tras obloanele, s-au lipit sigiliile, iar ceva mai tîrziu, un camion hodorogit i-a ridicat marfa, sahia, n. 91. E x p r. A dll faliment = a ajunge în stare de insolvabilitate, a nu-şi mai putea face plăţile; f i g. a da greş, a nu reuşi, a se prăbuşi. A declara îu stare de faliment = a declara pe cale judiciară că un comerciant sau un bancher este în stare de insolvabilitate. 2. F i g. Ruină, eşec total. Lupta perseverentă a forţelor comunismului avînd în fnlnte Uniunea Sovietică, împotriva forţelor reacţiunii, va duce la falimentul definitiv al imperialismului şi la triumful comunismului, contemporanul, S. n, 1949, nr. 156, 2/5. FALIMENT Alt, -A, falimentari, -e, adj. (în economia capitalistă; despre o întreprindere comercială sau bancară) Care nu-şi mai poate achita datoriile; insolvabil. în perioadele de criză, numărul întreprinderilor falimentare ajunge la cifre uriaşe. F i g. Care a suferit un eşec dezastruos. FALtT, -A, faliţi, -te, adj. (în economia capitalistă ; despre persoane) Care a fost declarat în stare de faliment; insolvabil, (învechit) mofluz. Samsarii se întreabă să afle de-a murit Vrtin negustor de bursă ori vrun lipscan falit, macedonski, o. i 45. «^(Substantivat) Camionul era aproape plin, pentru că venise încărcat de la alţi faliţi, sahia, n. 92. ■+• F i g. Care a suferit un eşec dezastruos, care s-a compromis din punct de vedere politic sau moral. Politician falit. FALNIC, -A, falnici, -e, adj. 1. Măreţ, impunător, mîndru. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă, eminescu, 0.1167. Azi e soarele mai falnic! lumea azi e mai voioasă! alecsandri, p. a. 72. <£> (Adverbial) Ceahlăul, ridicîndu-şi falnic fruntea peste grinduri, ne. priveşte. încă din negurile depărtării. vi.aiiuţX, o. a. ii 173. Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată Acea grindin-o-ţelită înspre Dunăre o mînă, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romînă. eminescu, o. i 148. 2. (Despre persoane) Trufaş, semeţ, mîndru. Pe poarta deschisă intră vodă, între boieri, falnic, sadoveanu, O. VII 108. Peste cîteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul cancelariei. REBREANU, r. i 115. Am mîncat pîne, legume, Ş-arn umblat falnică-n lume. uonoş, p. P. 140. FALS1, falsuri, s. n. (Jur.) Alterare a adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ştersături făcute , cu rea-credinţă, prin imitarea semnăturii, substituire de persoane etc. Nu-i vinovat, că n-a făcut nici un fals în acte publice, sadoveanu, p. m. 54. <0- Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în faţa justiţiei ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declaraţii. FALS2, -A, falşi, -se, adj. 1. Contrar adevărului (v. mincinos, plăsmuit, neîntemeiat); care are numai aparenţa adevărului (v. neautentic, imitat, artificial). Nu există iluzie mai falsă şi mai dăunătoare decît aceea că autocritica ar scădea prestigiuI conducătorilor, că nu e de demnitatea lor să recunoască lipsurile şi greşelile din activitatea lor. scînteia, 1953, nr. 2799. O imagine falsă, ştearsă, inofensivă a duşmanului este demobilizatoare, v. rom. mai 1953, 215. [înainte de 23 'August] suferinţa noastră a fost spp-rită de falsa cultură, de aparenţa de cultură a clasei noastre conducătoare, sadoveanu, . C. 15. Niciodată n-am citit ceva mai fals şi mai neomenesc spus în fraze mai îngrijite şi mai armonioase. vlahuţX, o. a. 459. Coastă falsă = fiecare din cele cinci coaste inferioare care nu ajung pînă la stern. Uşă falsă, fereastră falsă = uşă, fereastră zidită, făcută numai pentru simetrie. Cheie falsă =. cheie potrivită de care se serveşte o persoană (de obicei cu intenţii rele) spre a deschide broasca unei uşi străine; şperaclu. Dantură falsă v. dantuţă. Expr. Falsă aparenţă = înfăţişare înşelătoare. 2. Prefăcut, făţarnic, ipocrit. Falsa lui modestie nu-i poate ascunde orgoliul. □ Avea pe buze un zîmbet fals. v. rom. noiembrie 1953, 244. Pronunţă o frază rămasă celebră în rindurile marinei: « Ce sincer e poporul, ce falşi sînt amiralii /» bart, e. 199. I se părea falsă toată bucuria şi expansiunea omului accstuia. vlahuţX, o. a. ni 71. <$• (Adverbial) Oamenii s-au purtat fals cu noi. Nu ne-au spus nimic şi au păstrat secret, sadoveanu, p. m. 288. 3. (Muz.) Care sună contrar legilor armoniei. Ochii bătrinului nu mai zăresc notele; uneori mina tremură şi FALSAR — 256 — FAMILIARIZAT alunei de pe coardele vioarei scapără acorduri false. DEME-TRESCU, O. 142. •<)> (Adverbial; în e x p r.) A oîllfa fa!s = a nu emite sunetele unei melodii la înălţimea justă. — Variantă: falş, -ă (sadoveanu, z. c. 249, camil petrescu, T. ii 185, eminescu, n. 35) adj. FALSAlt, falsari, s. m. (învechit) Falsificator. La noifalsarii de hrisoave au fost numeroşi. ODOBESCU, S. I 393. FALSET s. n. (Muz.; numai în loc. a d v.) în falset = într-un registru foarte înalt, cu voce ascuţită. Se deschide uşa de la mijloc şi's-arată Matache. .. cintind în falset ca o maică stariţă. CARAGIALE, N. S. 100. FALSIFICA, falsific, vb. I. T r a n z. 1. A alcătui, a confecţiona un lucru asemănător cu altul, cu scopul de a înşela; a plăsmui, a contraface, a plastografia. Pentru ce ai falsificat dosarul?. . . — N-am falsificat nimic. baranGa, i. 215. 2. A prezenta altfel decît este de fapt; a denatura. Presa timpului a căutat in toate chipurile să bagatelizeze opera dramatică a lui Caragiale, să-i falsifice adevărata-i şi adinca-i semnificaţie, v. rom. ianuarie 1952, 225. — Variantă: falşificâ vb. I. FALSIFICARE, falsificări, s. f. Acţiunea de a falsifica; alterare, denaturare, contrafacere. Falsificarea realităţii, aşezarea la temelia operei dramatice a unui conflict inventat fac ca întreaga piesă să devină nerealistă, artificială, contemporanul, S. n, 1952, nr. 300, 2/4. — Variantă : falşificăre s. f. FALSIFICAT, -.V, falsificaţi, -te, adj. Imitat cu scopul de a înşela; alterat, denaturat, contrafăcut. Vi s-au adus învinuiri evident false, s-au depus împotriva voastră probe falsificate, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 383, 1/5. — Variantă: îalşificdf, -ă adj. FALSIFICATOR, -OARE, •falsificatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care falsifică. în cuprinsul acestui roman era vorba despre crime celebre nedescoperite, despre falsificatori iscusiţi, despre atacuri la drumul mare. PAS, z. I 41. — Variantă: falşificator, -ofire s. m. şi f. FALSITATE s. f. 1. Netemeinicie, lipsă de adevăr, minciună. S-a dovedit falsitatea afirmaţiilor lui. 2. Atitudine făţarnică; ipocrizie, prefăcătorie, făţărnicie. Purtarea lui dovedeşte falsitate. — Variantă : falşităte s. f. FALŞ, ->A adj. v. fals2. FALŞUTC vb. I v. falsifica. FALŞIFICĂRE s. f. v. falsificare, FALŞIFICAT, -A adj. v. falsificat. FALŞIFICATâR, -OARE s. m. şi f. v. falsificator. FALŞITĂTE s. f. v. falsitate, FALŢ, falţuri, s. n. 1. Cuţit folosit de tăhăcari pentru egalizarea grosimii pieilor după tăbăqire. 2. (Mai ales la pl.) Bucăţele mici de piele care cad de la maşina de fălţuit. 3. Tăietură, scobitură făcută în lungul marginii uneiscîn-duri, a unei ţigle sau a unei cărămizi pentru a permite îmbinarea cu altă seîndură, ţiglă, cărămidă tăiată la fel. îndoitură făcută de-a lungul marginii unei' foi de tablă pentm a permite îmbinarea cu ¿ltă foaie. FAMÎLIC, -A, famelici, -e, adj. (Franţuzism) Flămînd, chinuit mereu de foame. Fu silit să recunoască însă că nu figura lui de palicar famelic, chiar în uniforma decolorată de sublocotenent de rezervă, era obiectul acestei stăruinţe. CAMIL PETRESCU, N. 3. FAMENj fameni, s. m. (învechit) Eunuc. Muza, mai marele famen al palatului, gorjan, h. i 95. + F i g. Om desfrînat, decăzut, efeminat. Voi sinteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! eminescu, o. i 151. FAMILIAL, -A, familiali, -e, adj. Privitor la familie, destinat familiei, de familie. S-au acordat peste 75000000 lei drept ajutor familial de stat şi ajutor unic de stat mamelor singure şi mamelor cu mulţi copii, scînteia, 1953, nr. 2855. Zeci de rude.. . îmbrăţişează şi sărută pe logodnici cu zgomotoasă căldură şi fac un mic teatru familial. CAMIL petrescu, o. I 350. Pe atunci eram foarte turburat de neplăcute afaceri familiale, caragiale, o. vn 355. — Pronunţat: -li-al. FAMILIĂR, -A, familiari, -e, adj. 1, (Despre exprimare,. limbaj, stil) Simplu, fără pretenţii, apropiat de vorbirea obişnuită.. V. intim. Corespondenţă scrisă intr-un stil familiar, cn Am luat cuvintele ei ca o expresie familiară de politeţă. ibrXilEanu, a. 166. (Despre atitudini, comportări etc. sau despre persoane) Simplu, nepretenţios, neafectat, prietenos. Nu poţi fi familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu unii. CAMIL petrescu, u. n. 122. •+■ Fără respectul cuvenit; ireverenţios. 2. Bine cunoscut, obişnuit. înfăşurat in blănuri, în- ■ fundat in sanie, cercam să recunosc sub nămeţi locurile familiare altădată, c. petrescu, s. 123. — Pronunţat: -li-ar. . FAMILIARÎSM s. n. Atitudine de nepermisă îngăduinţă, de intimitate şi prietenie neprincipială între membrii, unui colectiv, în prejudiciul disciplinei în muncă şi împiedicînd folosirea criticii şi autocriticii. Principialitatea este duşmanul'famiiiarismului, al făţărniciei, al linguşirii, al favoritismului şi al toleranţei reciproce, la care se dedau oamenii, uitînd de îndatoririle sociale, contemporanul, S. ii, 1948, nr. 92, 9/3. -+• Atitudine familiară, prietenească, îngăduitoare. Numai generalul Dardalat, obişnuit cu familiarismul lui Boierescu, a încercat să întrerupă de două ori şi s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric, rebreanu, R. ii 227.. FAMILIARITATE, familiarităţi, s. f. Purtare, atitudine intimă, simplă, prietenoasă. Conversează cu atîta familiaritate, incit n-ai gîndi că sînt duşmani, negruzzi, S, I 328. Intimitate deplasată, rău înţeleasă, lipsă de respect, (concretizat, la pl.) gesturi, cuvinte etc. familiare. ireverenţioase. Grigore luga îl privi o clipă şi nu răspunse nimic. Familiaritatea arendaşului îl sicîia. REBREANU, R, J 43. îi răsunau încă, supărător, în cap, vorbele inspectorului, a cărui familiaritate îl enerva. vi,aiiuţa, o. a. ui 10, FAMILIARIZA, familiarizez, vb. I. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Refl. A se obişnui, a se deprinde cu o idee, cu o problemă, cu o situaţie etc.; a capătă cunoştinţe într-un anumit domeniu. O vizită, două> trei, pînă să se familiarizeze cu atmosfera.. . cu inerţia uzinei. cXiajgX.ru, o. p. 90. De cînd iot venim, ne-am familiarizat cu gara. SAHiA, n. 50. Ai să te orientezi şi o să te familiarizezi cii situaţia, rebreanu, p. s. 140. T r a n 2, Şcoala care q făcuse. .. o familiarizase ţntnicîtva cu această viaţă de spital, bart, e. 313. Hogii turci îl familiarizară cu limba §i literatura otomană. odobescu, s, i 261. FAMILIAJIIZAIîE s. f. Acţiunea de a (se) familia r i z a; obişnuinţă, cunoaştere îndeaproape. A avea pretenţia.. . de a stabili. .. criterii rigide.. . arată foarte puţină familiarizare cu disciplinele care se ocupă de acesU manifestări, GHEREA, ST. CR. HI 58, FAMILIAEIZĂT, -A, familiarizaţi, -te, adj. Obişnuit (cu cineva sau cu ceva), bun cunoscător al unei idei, al unei probleme, a] unei situaţii etc. Luca Stroici, FAMILIE — 257 — FANDOSEALĂ Ureche, Costineştii, Dosoftei___slnt măi mult sau mai puţin familiarizaţi cu cultura apuseană, ibrăileanu, sp. cr. 6. FAMÎLIE, familii, s. f. 1. Formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor, constînd din grupul alcătuit din 60ţi şi copii. în vremea aceasta a zilelor pline de lumină şi fericire, cunoscură multe din familiile tîrguşorului. sadoveanu, o. rv 83. Eu nu cunoşteam ce fericire gustă acela care are o familie. BOLINTI-NEANU, O. 315. La monastirea Slatina... se vede şi astăzi portretul iui şi a familiei sale. NEGRUZZI, s. I 165. Cap de familie v. c a p (II). Nume de familie = nume pe care-1 poartă toţi membrii aceleaşi familii. Aer de familie = fizionomie caracteristică, trăsături comune unui grup de persoane înrudite. Consiliu de familie = grup de persoane împuternicite de instanţele judecătoreşti să îngrijească de interesele minorilor sub tutelă sau de ale interzişilor. 2. Totalitatea celor care se trag dintr-un strămoş . comun; descendenţă. V. neam. Âsta-i băiatul lui Şerban Costin, care zice că-i nepot de domn, da scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic. VLAHUŢĂ, o. a. III 169. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş. NEGRUZZI, S. i 144. Loc. adj. (Reflectînd concepţia de clasă a burghezo-moşierimii) Do familii' buntt ™ din clasa exploatatoare, înrudit cu reprezentanţi marcanţi ai acestei clase. E in vorbă cu un băiat de familie bună. PA9, z. I 125. 8. F i g. Grup de oameni, de popoare, de ţări cu interese şi idealuri comune şi care formează o puternică unitate. Familia frăţească a popoarelor libere sărbătoreşte ziua de 1 Mai sub semnul intă'irii lagărului păcii, democraţiei fi socialismului, cea mai măreaţă cucerire a popoarelor. scînteia, 1953, nr. 2649. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte derivate din acelaşi cuvînt. Din familia cuvtntului «frate • fac parte «frăţesc », «frăţeşte*, * frăţie», • frăţior t. + Grup de limbi care continuă aceeaşi limbă mai veche, denumita limbă comună. Vocabularul poate şi trebuie să fie folosit pentru stabilirea înrudirii limbilor, pentru definirea familiilor de limbi. GRAUR, P. I,. 11. 6. (în ştiinţele naturii) Grup de plante, animale, elemente sau combinaţii chimice cu caractere comune. Scrie-mi împărţirea florilor In familii, negruzzi, s. I 99. — Pronunţat: -li-e. FAMILÎST, familişti, s. m. (Familiar) Bărbat căsătorit. Eu am ambiţ, domnule, cind e vorba la o adică de onoarea mea de familist, caragiale, o. i 44. -$» (Adjectival) Ofiţerii familişti... cutreierau prăvăliile şi se aprovizionau. BART, E. 140. FANĂ, fanez, vb. I. Refl. (Franţuzism; despre flori şi despre persoane) A-şi pierde prospeţimea, a se ofili. FANĂL, fanale, s. n. (învechit) Felinar mare. Ana se uita la el, luminata de fanalul ce era aprins în balcon. D. ZAMFIRESCU, R. 114. [Luna] Înoată in tărie, Ca fanai purtat de valuri pe a mărilor citnpie. aLEXandrkscu, p. 138. FANĂR, fanare% s. n. Felinar. (Şi în forma fînar) în întunericul cerdacului fittarul de la poartă arunca o lumină slabă. Sadoveanu, o. iv 36. Printre mii de şatre albe Vezi fanare hi amurg Şi prin pulberea de aur Oamenii pe uliţi curg. IOSIF, PATR. 37. Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe şosea, o pată lungă de lumină, alecsandri, C. 141. F i g. Valea era coperită de umbrele serii; cerul aprindea pe rîndt pe rfnd fanarele ia/r.B0LINTINEANU,0.359. — Variantă : tînĂr s. n. FANAR A GÎ U, fanaragii, s. m. (învechit) Persoană însărcinată cu aprinderea felinarelor de pe străzi; lam-pagiu. Fanaragiul% moş Gheorghe' Baciu, aşeză scara la fînarul din faţa porţii, se urcă încet, scoase pămătuful aprins din felinăraşid lui şi aprinse lampa de sus. sado-VKaNTJ, O. IV 35. Fatiaragiul companiei de gas a început să închidă becurile. Se face ziuă. Caragiale, o. ii 178. FAXARlOT1, fanarioţi, s. m. Dregător cu funcţie de răspundere şi cu influenţă în imperiul otoman din secolele trecute provenind din populaţia greacă care locuia în cartierul Fanar din Constantinopol; nume dat domnitorilor din ţările romîne recrutaţi dintre aceşti dregători în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui de al XlX-lea. în cursul domniei «fanarioţilor » s-a dezvoltat schimbul de mărfuri. Dar s-a întărit apăsarea şi exploatarea maselor, pe spinarea cărora clasele exploatatoare îşi măreau avuţiile. IST. r.p.r. 251. Sîmbătă dimineaţa, pe cînd explica pentru clasa a patra domnia fanarioţilor, învăţătorul Dragoş se pomeni in şcoală cu un jandarm, riîbreanu, R. i 309. (Adjectival) Alexandru Ipsilant, singurul domn fanariot căruia sîntem datori recunoştinţă pentru îmbunătăţirile ce a făcut, reorganiză la 1775 vechile rămăşiţe din armată. bălcescu, o. i 33. — Pronunţat: -ri-ot. FANARIOT2, -Ă, fanarioţi, -te, adj. Caracteristic fanarioţilor1. Era în asta un fel de supremă abilitate fanariotă. camil petrescu, o. ii 4S0. F i g. Viciat, corupt, venal. E un boierinaş... departe de influenţa fanariotă a capitalei. ibrAileanu, sp. CR. 119. — Pronunţat: -n-o/. FANARIOTIZĂ, fanariotizez, vb. I. T r a n z. A supune influenţei fanarioţilor, a face să adopte spiritul» limba, cultura grecească. înainte de... începutul veacului al XlX-lea, ţara era fanariotizată. ibrăileanu, SP. CR. 4. — Pronunţat: -ri-o-. FANAT, -A adj. (Franţuzism) Ofilit, veştejit, trecut. FANATIC, -A, fanatici, -e, adj. (Despre persoane) Care e însufleţit de o rîvnă exagerată, capabil de acţiuni temerare pentru o convingere, de obicei religioasă, şi intolerant pînă la violenţă faţă de adversari. Oameni, care... îşi trăiau viaţa lor omenească, iubindu-se, piz-muindu-se, gonind după bani şi după plinea de toate zilele, unii fanatici, alţii pasivi. v. rom. noiembrie 1953, 342. Talangiu este un om politic... Fanatic în ideile sale, ne-uitînd nimic, neinvăţînd nimic. bountineanu, o. 419, ^ (Substantivat) După violenţa cu care s-a exprimat pare un fanatic. ^ (Despre un sentiment, o atitudine, o idee ctc.) Dus la extrem, exagerat, pătimaş intolerant. Credinţă fanatică. Devotament fanatic, tzzj Apoi deodată izbucnesc Să rîdă cu. hohot, de mini să se prindă, Fanatică horă să-ntitidă. coşbuc, P. I 93. FANATlt'fiSn, -BASCĂ, fanaticeşti, adj. (învechit) Fanatic. O rîvnă fanaticească Se-ntinse. CONACm, P. 303. FANATÎSM s. n. Ataşament pătimaş pentru o convingere, de obicei religioasă, unit cu o totală intoleranţă faţă de convingerile altora. Sint multe piedice [în perfecţionarea limbii literare], fanatismul bătrlnilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti ş.c.l. NECKUZZI, s. I 255. FA.NATRĂ. fanatizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A faco pe cineva să devină fanatic. Terzetul final din actul Intîi a mers admirabil, un brio rar. Aplauze nebune, galeria fana-tizată. CARAGIALE, N. S. 90. FANDĂ, fandez, vb. I. Intranz. (Sport) A face un pas mare îndoind piciorul de la genunchi şi ţinînd celălalt picior perfect întins, cu toată talpa pe pimînt. FANDĂRE, fahdări, s. f. (Sport) Acţiunea de a fanda. Era întotdeauna intiia lui mişcare, accentuată in clipele de mlnie cu salturi brusce, ca fandări repetate de scrimă. CAMIL PETRESCU, N. 119. FA.NDOSRĂLĂ, fandoseli, s. f. Atitudine afectată; mofturi, fasoane, sclifoseală. Acestea sini nervozităţi tau fandoseli ale trecutului, care trebuie să dispară. CONTEMPORANUL, s. n, 1949, nr. 126, 12/6. 17 I FANDOSI — 258 — FANTAZIE FANDOSI, fandosesc, vb. IV. Refl. A face mofturi, o se alinta ; a-şi da aere. Nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce v-ăţi pricepe. ISPIRESCU, L. 68. Nevasta care iubeşte Spală noaptea şi cîrpeşte Şi ziua se premeneşte, Lra horă se fandoseşte. ŞEZ. I 112. FANDOSÎRE, fandosiri, s. f. Acţiunea de a (s e) fandosi şi rezultatul ei. FANDOSIT, -A, fandosiţi, -te, adj. Care face mofturi, fasoane, care îşi dă aere; afectat. Ce căuta cucoana aia fandosită de adineaori la tine? demetrius, C. 29. Intră sau ies cucoane şi domnişoare fandositq. pas, z. ii 204. FANERO GAMA, fanerogame, s. f. (La pl., în opoziţie cu criptogamă) Una din cele două încrengături ale regnului vegetal, care cuprinde plantele cu flori; (la sg.) plantă care face parte din această încrengătură. F-ane-rogamele se împart în două subincrengături: gimnosperme şi angiosperme. (Adjectival) Crinul este o plantă fane-rogamă. FANFĂRA, fanfare, s. f. 1. Ansamblu muzical format numai din instrumente de suflat şi de percuţie şi care aparţine de obicei unei unităţi militare. Şi, în sunet de fanfare, trece oastea lui întreagă, eminescu, o. i 144. Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare, în sunetul metalic de vesele fanfare, alecsandri, p. a. 140. 2. (învechit) Bucată muzicală, adesea cu caracter solemn, executată cu instrumente de suflat şi de percuţie. Un sunet de corn... repeta cîteva ori d-a rîndul una din acele fanfare vînătoreşti, al căror ritm iute şi chiar ghtmeţ pare că se îngînă cu vibraţiunile melancolice şi prelungite ale iristrumejitului ce le produce, odobescu, s. iii 96. Muzicile alese întoană mari fanfare ce se unesc în sunet Cu-a clopotelor zvonuri, alecsandri, p. iii 337. <$=- F i g. Iubire e în razele de soare Şi farmec în a codrului fanfară. vlahuţX, o. a. 84. Harmăsari... Scoţînd din piept fanfare de glas nechezător. ALECSANDRi, p. iii 376. FANFARON, -OÂNĂ, fanfaroni, -oane, s. m. şi f. (Rar la f.) Persoană care se laudă cu calităţi închipuite; îngîmfat, lăudăros. Nu, draga mea, nu-i de noi lumea asta de irozi, de trîntori şi de fanfaroni. vlahuTĂ, o. A. 363. S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare, Declamînd sentimenturi ce singur nu le are. alexan-drescu, p. 93. (Adjectival) Zugravul fanfaron nu-i era lui pe plac. pas, z. i 205. FANFARONÂDA, fanfaronade, s. f. Laudă de sine zgomotoasă, umflată, pentru calităţi imaginare. Fanfaronadele lui stirneau rîsul. a Află că nu mai am nici răbdare, nici bani ca să-ţi plătesc fanfaronadele. vlahuţĂ, o. A. 363. FANION, fanioane, s. n. Steguleţ care serveşte (mai ales în armată şi ta căile ferate) Ia diverse semnalizări. Intră şeful, cu chipiul pe cap, un fanion în mînă. SEBASTIAN, T. 188. Coloana... aliniată şi în cadenţă cu ofiţeri şi drapel, cu fanioane şi mitraliere. G. M. zamfirescu, sf. m. n. n 286, — Pronunţat: -ni-on. FAN6N, fanoane, s. n. Fiecare din lamele cornoase fixate de maxilarul superior al balenelor. Din fanoanele balenei se fac lame elastice folosite la unele piese de îmbrăcăminte. FANTĂSC, -A. fantaşti, -ste, adj. (Franţuzism) Ciudat, bizar. Mi-ai aruncat mănuşa, ilustre Goliat! Şi eu primesc iduelul cu zîmbetul pe buze... ca un senior fantasc. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 177. FANTASIE s. f. v. fantezie. FANTASMA GORIC, -Ă, fantasmagorici, -e, adj. Care are aspectul unei fantasmagorii; ireal, fantastic. Lumina Jocului, care împrăştia departe o roşeaţă de jeratic fantasmagorica licărire a fanalului, —făceau pe soldaţi să se creadă pe lumea cealaltă. D. zamfirescu, R. 125. (Adverbial) Caragiale. .. a arătat cum străluceşte de ciudat, de fantasmagoric şi burlesc, haina nouă împrumutată modelor Apusului, sadoveanu, o. vi 501. FANTASMAGORIE, fantasmagorii, s. f. 1. Succesiune de idei sau teorii bizare, lipsite de bază reală, neserioase; aberaţie, elucubraţie. Te rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe şi fantasmagorii, sadoveanu, z. c. 14. Lc impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplîndu-i mintea fragedă cu fantasmagorii popeşti. REBREANU, p. S. 36. Fiecare pasaj e valabil şi ca pictură şi ca gest prin care natura justifică fantasmagoria din capul copilei. ibrXi-I.EANU, s. 6. 2. Succesiune de senzaţii vizuale bizare, neverosimile, proprii unei imaginaţii tulburate; privelişte ireală, fantastică; vedenie, nălucire. Mi se părea, în fantasmagoria dintre vis şi aievea, că [Bistriţa] mă tîrăşte, cu mal cu tot, pe tot cursul ei la vale. HOGAŞ, M. N. 62. Umblînd şi făcînd toate mişcările acestea, mi se făcea că visam sau că vedeam împrejuru-mi o fantasmagorie, bountineanu, o. 381. Mi se părea că biserica se învîrteşte cu mine... Nu ştiu cît ţinu astă fantasmagorie, negruzzi, s. i 54. FANTÂSMĂ, fantasme, s. f. 1. Stafie, nălucă, arătare, fantomă. Încet plutind, se-nalţă mireasa-i, o fantasmă. eminescu, o. I 95. S-arată O fantasmă-nfricoşată Care iese din mormînt! alecsandri, p. i 51. 2. F i g. Imagine, privelişte neclară, confuză, ireală; închipuire. Fantasmele de neguri se risipiră şi soarele ieşise pe deasupra munţilor de nouri şi umplea şesurile cu pulberea lui de lumină, sadoveanu, o. VI 44. Luna Luminează somnul unei lumi din basme, Iar omătul umple noaptea de fantasme. TOPÎrceanu, S. a. 29. ^ Produs al imaginaţiei, himeră. Acest ideal de « iubită » e o fantasmă, după care în zadar aleargă. GHEREA, ST. cr. I 166. FANTĂST, fantaşti, s. m. Persoană care se Iasă în voia imaginaţiei avînd idei sau purtări originale, extravagante. E un tip de fantast boem, fugărind stelele, izbucnind în încăierări, mişcat de o inteligenţă mobilă, condus însă prea des de porniri instinctuale, contemporanul, S. II, nr. 1949, 126, 5/1. FANTASTIC, -A, fantastici, -e, adj. 1. Creat, plăsmuit de imaginaţie, inexistent în realitate; ireal. Estetica lui Platon e o ipoteză fantastică, o fantazie ca oricare alta. gherea, ST. cr. li 19. Zorile roşii se varsă pe cer, Frumoasele visuri fantastice pier. coşbuc, p. I 143. (Substantivat) A doua tendinţă, împotriva căreia sîntem, este.. . exagerarea fantasticului. GHEREA, ST. CR. I 105. 2» Minunat, neobişnuit, măreţ; care pare o plăsmuire a imaginaţiei. Prin rariştea neagră a pădurilor [luna] îşi trimese, pină la mine, întăile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii. HOGAŞ, M. N. 169. Nici nu ştii unde să te mai uiţi. Din toate părţile te cheamă privelişti, care de care mai fantastice. vlahuţĂ, o. a. ii 135. Luna îşi aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreţ, fantastic! a^ecsandri, p. a. 115. (Adverbial) Afară fulgii dănţuiau fantastic şi stratul de zăpadă din fereastră urca mereu, dan, U. 257. 3. (Despre persoane) Ale cărui idei sau fapte sînt depărtate de realitate; original, fantezist (1). Mavrogheni se arătă un om cu totul original şi fantastic. B.ÂXCESCU, O. i 86. (Substantivat, neobişnuit) Eu sînt de nicăiri şi de pretutindeni, ca orice fantastic, care călătoreşte veşnic. hogaş, h. 92. 4. (Cu valoare de' superlativ) Foarte mare, extraordinar. Impresarii... i-au oferit onorarii fantastice. SAHIA,. N. 66. (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. ide*) Fantastic de scump. FANTAZÎE s. f. v. fantezie. FANTĂ — 259 — FAR FĂNTĂ, fante, s. f. (Tehn.) Deschidere lungă şi îngustă într-un perete; crăpătură. FÂNTE, fanţi, s. m. 1. (Familiar) Tinăr* uşuratic, încrezut, de o eleganţă exagerată; filfizon. De prisos să spunem că, pentru a fi cineva fante, nu e numaidecit nevoie să fie frumos. E de ajuns ca el să se creadă frumos. vi,A-HtJŢi, O. A., n 212. Lumea se aduna mereu: fanţi din provincie, cu figura năclăită în pomadă de dafin. id. ib. m 167. Dama cochetează cu privirile-i galante, Împărţind ale ei vorbe intre-un crai bătrîn şi-un fante. EMINESCU, O. I 162. 2. (La cărţile de joc) Vaiet. FANTEZIE, (2, 3) fantezii, s. f. (Şi în forma fantazie) 1. Imaginaţie; reverie. Fantazie, fantazie — cind sîntem numai noi singuri, Ce ades mă porţi pe lacuri ¡i pe mare şi prin crînguri! EMINESCU, o. i 155. + Imaginaţie creatoare. Un gust în potrivirea culorilor, ş-o răbdare, ¡-o fantezie, cum numai la cei aleşi se găsesc. vlaitoţX, o. a. 510. Gust, înclinare personală, capriciu. Era grozav de leneş.. . şi fără altă regulă de activitate decit fantazia. galaction, o. i 114. Adevăratul călător e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantazia lui. alecsandri, c. 95. 2. (Mai ales la pl.) Plăsmuire, scornire. Nu pot crede în aceste fantezii neserioase. 3. Compoziţie muzicală fără formă fixă prestabilită. Fantezia cromatică pentru clavecin de Bach. F i g. Undeva, în neagra taină a tufişurilor, îşi înălţa spre stele fantazia melodioasă o privighetoare, sadoveanu, o. rv 496. — Variante : fantasie (agîrbiceanu, s. p. 239), fau-tazîe (gherea, st. cr. ii 19) s. f. FANTEZÎST, -Ă, fantezişti, -ste, adj. 1. Care se lasă condus prea mult de imaginaţie, plin de fantezie. Poet fantezist. c=j Totul părea cizelat cu fineţe fantezistă,. în joacă, de natura care s-a distrat intre două exemplare «serioase » de umanitate să-şi creeze o miniatură, c. PE-Trescu, î. i 192. Pe vechea stradă Armenească... erau două unghere ocrotite de arhitectura fantezistă a caselor străbune, anghel, pr. 51. 2. (Despre o informaţie, o idee, o realizare) Care se deportează de realitate, lipsit de temei, bazat pe fantezie, născocit. Ştiri fanteziste. Teorii fanteziste. FANTGjH s. n. v. fantomă. FANTOMĂTIC, -Ă, fantomatici, -e, adj. Cu aspect de fantomă, ca o fantomă; f i g. vag, neprecis. Trec in puterea nopţii, pe sub fereastră, căruţe fantomatice. PAS, z. I 43. (Adverbial) Cercam tihnit o nouă poezie, Casă-mi continuu ciclul de la ţară, Cînd fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie, anghel-iosif, C. m. n 18. FANTOMĂ, fantome, s. f. 1. Fiinţă ireală pe care cred sau pretind că o văd uneori oamenii cu imaginaţia tulburată sau pe care o creează fantezia poeţilor; nălucă, stafie, strigoi. Nici fantome nu cutreieră misterioase subterane, baranga, v. a. 7. Valurile izbite se înalţă şi se fugăresc ca nişte fantome cu giulgiuri albe. anghel-iosiF, C. I,. 223. Un mormînt se- dezveleşte, O fantomă-ncoronată din el iese. ALEXANDRESCU, p. 132. -O- (Poetic) Prin păduricea sălbătăcită, prin colţurile de întuneric, pe sub arcadele pustii, parcă rătăceşte nevăzuta fantomă a singurătăţii. sadoveanu, o. vi 479. Fantoma imaginilor familiare pribegea prin odaie, ca o spumă alburie de fum transparent de tutun. auGhezi, p. T. 90. -4- F i g. Lucru dispărut, din care n-a mai rămas în realitate nimic. Şovinismul şi fascismul trebuie să rămîie fantome pe veci închise în trecut, sadoveanu, c. 161. 2. (Atributiv) Persoană, instituţie cu existenţă fictivă. Zadarnic guvernul fantomă din sud Imploră stăpînii, c-un scîncet zălud, dragomir, s. 58. — Variantă : (învechit) fantdm, fantomuri (negruzzi, s. n 60), s. n. FANTOŞĂ, fantoşe, s. f. (Franţuzism) Marionetă. Teatru de fantoşe. FAPT, fapte şi (4, rar) făpturi, s. n. 1. Întîmplare reală, lucru petrecut în realitate. V. eveniment. Fapt istoric, ca O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii... sînt, mai peste tot locul, foarte binişor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, odobescu, s. iii 11. <$> Fapt divers v. d i v e r s. <$> Loc. a d v. De fapt (rar, CU îaptui) = în realitate, într-adevăr. Principatele erau cu numele şi cu faptul grînaru! sultanului. Ghica, s. v. «O* E^x p r. Fapt c că... = riu-i mai puţin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz... -fy- Fenomen. în baza faptelor de limbă de astăzi şi din textele vechi, am susţinut că «m final E x p r. A pune (pe cineva) în faţa uimi îapl împlinit = a obliga pe cineva să, accepte o situaţie dată. 3. (în legătură cu unele momente ale zilei, urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de o) început. Pe soare să-l oprească, el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă... Tîrziu! căci faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, o. i 98. Loc. iud-vr-în faptul zilei (dimineţii, serii etc.) sau în fapt de zi (de scară etc.). Cîntecul ce-ades ţi-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi şi simplu de la ţară. iosif, v. 139. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cit fete şi feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. coşbuc, p. I 55. Mergi„ dragă, plutind vesel ca pasărea uşoară Ce-n faptul dimineţii din cuib la ceruri zboară, alecsandri, o. 85. (F i g.) Trist e deşertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieţii, Cind vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereţii! ALECSANDIU, p. m 183. 4. (în superstiţii) Farmece, vrăji. Şi aseară s-au vorbit Doi, mamă, într-un corn de şură, Să-mi arunce fapt şi ură. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 186. FÂPTĂ, fapte, s. f. Acţiune săvîrşită, act îndeplinit (de cineva). Faptă bună. Faptă rea. a în toate mişcările burgheze fapta nu urmează vorbei, ionescu-rion, c. 27. Nu te teme.. . vei scoate-o la capătîi bun şi slujba cu care te-a împovărat împăratul. Dară trebuie să ştii că cu amar are să-i vină şi lui la. urma urmelor pentru faptele sale. ISPIKESCU, h. 21. Acestea-s faptele tale: m-am luat după capul tău cel sec. creangă, p. 84. Nu e nici o faptă fără plată. negruzzi, s. i 248. • T'ranz. A-şi farda obrazul. FARDAT, -A, fardaţi, -te, adj. (Despre faţă, buze etc.; p. e x t. despre persoane) Dat cu fard; (învechit) sulemenit. Mai era Zoe Izvoranu, înaltă, frumoasă, strălucitoare, fardată. DUMITRIU, B. F. 119. FARÎTRĂ, fareîre, s. f. (Rar) Tolbă de săgeţi. Un arc de aur şi o faretră de purpură. ODOBESCU, S. m 129. FARFARA, farfarale, s. f. (Familiar) Persoană care nu păstrează secretele ; flecar, palavragiu. Şi mierla (Anta, Iar îi răspundea: Ba, sturzule, ba; Io nu te-oi lua, Nu te-oi săruta, Că eşti farfara. TEODORESCU, P. P. 455. FARFASÎT, -A, farfasiţi, -te, s. m. şi f. (Regional) Persoană mofturoasă, năzuroasă. Voi mangosiţilor şi far-fasiţilor, de cite ori îţi fi dormit in stroh. CREANGĂ, P. 254. FARFURĂRÎE,/<7r/wriînV, s. f. (Rar) Mulţime de farfurii; p. e x t. diverse obiecte de menaj din porţelan, faianţă etc.; veselă. Fel de fel de mărfuri de farfurărie şi sticlărie. CARAGIALE, O. I 342. FARFURÎE, farfurii, s. f. 1. Obiect de porţelan, de faianţă etc., de obicei de formă rotundă, cu marginile puţin ridicate, cu fundul plat sau adîncit, în care se serveşte mîncarea. Farfurie întinsă. Farfurie adîncă. a A început să soarbă şi el supa din farfurie cu gura. SAHIA, N. 57. Farfuriile cu mîncări nu se mai isprăveau. BUJOR, S. 117. 2. (învechit) Porţelan. Turnul plin cu clopoţele, făcut tot de farfurie, negruzzi, s. ii 132. După aceşti tineri venea douăsprezece roabe foarte frumoase, avînd în mini cite o tavă de farfurie de China. GORJAN, H. n 108. FARFURIOĂRĂ, farfurioare, s. f. Diminutiv al lui farfurie (!)• Poartă şapcă de aghiotant şi un palton cu bumbitmari cît nişte farfurioare. alecsandri, T. i 195. — Pronunţat: -ri-oa-. FARFURIÎIŢĂ, farfurîuţe, s. f. Farfurioară Linguriţe de argint, farfuriuţe şi ceşti de porţelan. DELAVRANCEA, s. 121. — Pronunţat: -n-M-. FARINGĂL, -Ă, faringali, -e, adj. Privitor la faringe, al faringelui. Muşchi faringal. + (Despre sunete) Care se articulează, se formează în faringe. Consoane faringale. FARÎNGE s. n. Partea superioară.a esofagului care constituie locul de trecere a bolului alimentar din gură în tubul digestiv. V. gîtlej. FARINGIĂJÎ, -IL^faringieniy-e, adj. Care este în legătură cu faringele, care ţine de faringe. Nerv faringian♦ — Pronunţat: ~gi~an. FARIN GÎTĂ s. f. Inflamaţie a mucoasei faringelui. FARISEIC, -Ă, fariseici, -e, adj. Ipocrit, făţarnic, prefăcut. (Adverbial) Ideologii burghezi folosesc... cosmopolitismul. .. pledind fariseic pentru o aşa-zisă « Ştiinţă universal-umană*. contemporanul, s.ii, 1949,nr. 162,13/3 . — Pronunţat: -se-ic. FABISEÎSM s. n. Ipocrizie, făţărnicie. Indignarea, îndreptată aparent către bătrinul prea cutezător, loveşte, de fapt, cu putere, în fariseismul si cruzimea « binecredin-ciosilor *. v. rom. martie 1954, 263. FAUISfiU, farisei, s. m. Membru al unei grupări politico-religioase, Ia vechii evrei, care reprezenta interesele populaţiei orăşeneşti şi care se caracteriza prin fanatism ipocrit şi formalism exagerat în îndeplinirea ritualului religios. Ian taci, mă femeie... nu mai face şi tu atîta vorbăy ca fariseul cel făţarnic. creangX, A. 17.-^ F i g. Om ipocrit, făţarnic. Socot fariseiipe-altarul credinţei Simbria de peste ocean, frunză, s. 31. Să trăiască Romînia... C-a ucis de veci robia Şi cumpliţii farisei. BOLLIAC, O. 188. f FARMACETÎTIC, -Ă, farmaceutici, -e, adj. Care se referă la farmacie, de farmacie. Preparate farmaccutice. Chimie farmaceutică = ştiinţă care se ocupă cu studierea proprietăţilor substanţelor medicamentoase, a metodelor de preparare, a controlului calităţii lor etc. — Pronunţat: -ce-u FARMACÎE, farmacii, s. f. J. Local special amenajat în care se prepară, se păstrează, se controlează şi se distribuie sau se vînd medicamente. V. spiţerie. 2. Ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu problemele preparării, păstrării, controlului şi distribuirii medicamentelor. FARMACÎST, -A, farmacişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu prepararea, controlul şi distribuirea medicamentelor. V. spiţe.r. FARMACODINAMÎE s. f. Studiul experimental al acţiunii pe care o exercită medicamentele asupra unui organism normal. FAEMAC0L6G, farmacologi, s. m. Persoană care se ocupă cu studiul farmacologiei. FAKMAC0L6GIC, -Ă, farmacologici, -e, adj. Care se referă la farmacologie. FAKMACOLO GÎE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul naturii, al clasificării şi al acţiunii terapeutice a medicamentelor. FAIÎMACOPÎIE s. f. Manual oficial folosit în practica farmaceutică care conţine descrierea şi indicaţiile pentru controlul celor mai importante substanţe şi preparate medicamentoase. ' FARMACOTERAPIE — 26] — FASCINĂ FABMACOTERAFÎE s. f. Ramură a terapeuticii medicale care se ocupă cu acţiunea medicamentelor. FARMAZO.N, -OANA, farmazoni, -oane, s. m. şi f. (Rar; în superstiţii) Vrăjitor. Ba că chiar, că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam cind ai paşlit-o, farmazoană ce eşti l CREANGi, p. 268. FARMAZONÎE, farma sonii, s. f. (Popular) Vrajă, farmec. Descintece superstiţioase, schime cabalistice care-i duc mintea intr-o lume de farmece şi de farmazonii. tlahuţI, o. A. m 131. Voi îmbiaţi cu farmazonii, căutaţi să-l fărmăcaţi. contemporanul, vi 502. i FABMEC, farmece, s. n. 1. Procedeu folosit de oamenii superstiţioşi în credinţa că pot influenţa desfăşurarea normală a lucrurilor, cu ajutorul unor pretinse « forţe supranaturale »; putere de a fermeca, de a vrăji; vrajă, vrăjitorie. Dascălul Sindipa, ca un vrăjitor egiptean ce se află... a încuiat cu farmec glasul coconului, sadoveanu, d. p. 28. Farmecul să piară. Răul să se stingă, Vrajele să strîngă Firicele coapte: Ceasul rău de noapte; Dragostea copilei, Ceasul rău al zilei! coşbuc, P. ii 149. Tu nu cunoşti puterea acestei trestioare; prin farmecul ei am scăpat de toate nevoile, alecsandri, x. i 436. ^ E s p r. Ca prin farmec ■= într-un mod miraculos, deodată, pe neaşteptate. Natura întreagă îşi schimbase coloarea; peste noapte totul se prefăcuse ca prin farmec. barT, E. 308. Ca prin farmec peri izvorul şi copacii. EMINESCU, N. 16. 2. Ansamblu de calităţi (frumuseţe, graţie etc.) care produce admiraţie, atracţie, îneîntare. Fata avea un farmec In fiecare mişcare potolită şi-n fiecare vorbă cuminte pe care o rostea din cînd in cînd. sadoveanu, o. IV 48. Zările, de farmec pline, strălucesc în luminiş, coşbuc, P. I 47. Iubire e in razele de soare Şi farmec în a codrului fanfară. VLAHUŢĂ, o. a. 84. Lasă-fi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du in loc strein şi aşa depărtat, creangă, a. 118. -+■ Desfătare, plăcere, îneîntare. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi. Am simţit atunci farmecul vieţii in doi. bart. e. 223 Cind murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului, odobescu, s. in 17. — PI. şi: fermece (ŞEZ. m 32), (s. m.) farmeci (TEO-dorescu, p. p. 374). FARNIENTE s. n. (Italienism) Trîndăvie, inactivitate, lenevie. Influenţa învecinatei Italie m-a făcut un fierbinte adorator al dulcelui farniente. alecsandri, S. 51. laşenii iubesc liniştea şi acel drag farniente din care st alcătuieşte cea mai mare parte din viaţa lor. negruzzi, s. I 70. FARSĂ, farse, s. f. 1. Comedie cu conţinut uşor, vesel, comicul provenind din vorbe de spirit şi din situaţii, nu din studiul mai adînc al caracterelor. «D-ale Carnavalului > e desigur o farsă-comedie de talent. GHEREA, ST. cr. I 368. 2. Păcăleală, festă. E lingă mine şi poate chiar acuma ride şi prin somn de farsa pe care mi-o joacă, dumitriu, b. F. 151. Nu că nu aş putea să fiu minţit o clipă, dar după sfertul de oră de farsă pe socoteala mea, ar veni drama răfuielii, camil petrescu, T. ii 291. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială... vestit pentru farsele şi ghiduşiile lui. hogaş, dr. n 196. FAR sfiit, farsori, s. m. Cel care se .ţine de farse; om lipsit de seriozitate. V. păcălici, poznaş. Ti tu Herdelea îl asculta cu toată gravitatea cuvenită, dar in sinea sa se gîndea că acest Baloleanu e un mare farsor. REBREANU, r. ii 215. Poeţii aceştia, care se numesc decadenţi sau simbolişti... adeseori îmi fac efectul unor dibaci farsori, demetrescu, o. 146. FASCICOL s. n. v. fascicul. FASCÎCOL s. f. v. fasciculă. FASCICUL, fascicule, s. n. Reunire de mai multe lucruri de acelaşi fel aşezate în formă de mănunchi. ■<$* (Mai ales în e x p r.) a) (Opt.) Fascicul de raze = mănunchi de raze vizuale care trec prin acelaşi punct. Fascicul luminos = ansamblu de raze luminoase care traversează o anumită regiune, b) (Geom.) Fascicul de drepte ■= figură formată de dreptele care trec prin acelaşi punct. — Variantă : fascicol s. n. FASCICULÂT, -A, fasciculaţi, -te, adj. (Bot.) Dispus Ic formă de mănunchi, de tufă. Rădăcină fascicidată. FASCICULĂ, fascicule, s. f. (Şi în forma fascicolă) Reunire de mai multe foi sau coli ale unei opere care se publică în părţi, în mod treptat. (în trecut) Broşură conţinînd o parte, un capitol dintr-un roman publicat pe fragmente succesive (în scopuri mercantile). Ghiţă venea pe la voi fiindcă găsea la mama ta mai multă înţelegere... Te vedea cu fascicolele in sîn şi-n buzunare. PAS, z. I 181. — Variantă: fascicolă s. f. FASCIE, fascii, s. f. Fascină. Soldaţii aveau pregătite jascii de nuiele să le aştearnă peste şanţuri. CAMIL PE-TKBSCU, O. II 59. FASCINA, fascinez, vb. I. T r a n z. 1. A supune (pe cineva) cu privirea, a subjuga. Dinu Dănoiu fixa spre el ochii mari negri frumoşi, fascinindu-l parcă prin dorinţa lor intensă, camil petrescu, N. 93. Ochii omului osîndit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă. REBREANU, P. s. 23. M-am oprit fascinat de ochii lui pătrunzători, bassarabescu, s. n. 25. Fi g. Fila albă de hîrtie... stă înaintea mea şi mă fascinează. ANGHEL, PR. 105. 2. (Folosit şi absolut) A cuceri prin unele însuşiri, a fermeca, a captiva. V. răpi. Orice mişcare a lui e studiată, mersul, îmbrăcămintea, vorba, totul atrage şi fascinează. BART, E. 153. O civilizaţie superioară fascinează, prin însuşi faptul că e superioară, ibrăileantj, sp. cr. 261. FASCINANT, -A, fascinanţi, -te, adj. Care fascinează, caro captivează; fermecător, captivant. Versurile fascinante, chemătoare, ipnotice ale lui Eminescu. GHEREA, ST. CR. m 182. Mai dete o dată din cap, zăpăcit, neîn-drăznind s-o privească, neputind să-şi ia ochii de la acea dulce, ameţitoare, fascinantă apariţie, vlauuţă, o. a. m 73. FASCINATOR, -OARE, fascinatori, -oare, adj. Care fascinează, fascinant. Ea îi trimite din ochii fascinatori... una din acele aprinderi şi clarificări repezi a tuturor gîndurilor. vlahuţă o. a. iii 64. FASCINAŢIE, fascinaţii, s. f. Acţiunea de a fascina; atracţie, captivare. Ladima suferea de fascinaţia apelor mari. camil petrescu, n. 83. FASCINA, fascine, s. f. (Mai ales la pl.; şi in forma faşină) Legătură de nuiele sau de ramuri, eventual umplută cu piatră, folosită la întărirea terasamentelor, la construirea drumurilor prin regiuni mlăştinoase, la construirea digurilor şi în general la unele lucrări în terenurile desfundate. Eu eram aşezat sub parapet, pe spate, tnvălit într-o pătură. Aproape de mine, unii cu spatele de zidul de pămînt alţii pe fascine, stăteau cîţiva flăcăi la cislă. SADOVEANU, O. VI 67. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Cum ei Ia şanţuri alergau Cu scări şi cu faţine! alecsandri, p. iu 442. — Variantă: faşfnă s. f. FASCISM — 262 — FATA FASCISM s. n. Forma cea mai reacţionară, f&ţişS, te- I roristâ de dictatură a burgheziei imperialiste, care prin oprimarea clasei muncitoare şi a tuturor elementelor progresiste ale societăţii şi prin suprimarea ultimelor libertăţi democratice, urmăreşte menţinerea puterii burgheziei şi pregătirea războaielor dc cotropire. Fascismul internaţional este duşmanul de moarte aî tuturor popoarelor din întreaga lume care luptă pentru libertatet independenţă şi viaţa lor. doc. part. 277. Teoria rasistă serveşte ca idee organizatoare a fascismului, bahía., u.r.s.s. 165. FASCÍ3T1,-A, fascişti, -ste, adj. Care se referă la fascism. FASCÍST2, -A, fascişti, -ste, s . m. şi f. Partizan sau adept I al fascismului. <$> (Adjectival) în zilele războiului partidul a fost inspiratorul şi organizatorul luptei întregului popor împotriva cotropitorilor fascişti. 50 ani exist, p.c.u.s. 33. FAStTZĂ, fascizez, vb. I. Tranz. A introduce fascismul; a educa, a îndoctrina potrivit ideologiei fasciste. FASCIZĂItE s. f. Acţiunea de a fasciza 51 rezultatul ei. FASCIZĂT, -A, fascizaţi, -te, adj. Educat, format în spiritul ideologiei fasciste, care şi-a însuşit caracterele fascismului. Zdrobirea imperialismului de către Armata Sovietică a dus ¡i la distrugerea aparatului fascizat al puterii de stat din ţările eliberate. CONTEMPORANUL, 6. II, 1948, nr. 101, 3/2. FASdLĂ s. f. v. îasole. PASÓLE, (rar) fasole, s. f. 1. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cultivată pentru fructele ţi seminţele sale folosite'în alimentaţie (Pltaseolus vidgaris). Dorul la voinic sărac Ca fasolea pe arac. TEODORESCU, P. P. 276. Fasole-oloagă v. o 1 o ¡3. Fasole-ţucără v. ţucără. 2. Păstaia plantei descrise mai sus, de culoare verde sau galbenă; boabele albe, roşiatice sau pestriţe, cars se află în interiorul păstăii. Fasole verde. Fasole bóabe. a Ce e in sacul ăla marele?—Ei, dară ce nu e; aiaîntreabă-mă; mălai, fasole, pastramă, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi. ISPIRESCU, L. 268. F i g. (La pl. ; glumeţ) Dinţi. Gura logofătului n-are buze. De aceea i se văd totdeauna fasolele. STANCU, D. 190. 3. Mîncarea preparată din fructul plantei (boabe sau păstăi). De la oala cu fasole mîncată împreună cu argaţii, trecu la lapte dulce, la smintină. camilaR, TEM. 64. — Variante: (regional) fasolă (şez. rv 110), îasfiîS, fasúle, fásúle (sbiera, p. 10), păsiilă (dibicescu, p. p. 53) s. f., făsiii (teodorescu, p. p. 315), păsiii o. m. FASOLEĂLĂ, fasoleli, s. f. (Familiar) Fandosire. FASOLI, fasolesc, vb IV. Refl. A face fasoane, a face mofturi, nazuri; a se fandosi. Ce m-aţi mai numi înger cu păr galbtn, ¡i eu m-a¡ fasoli. ALECSANDRI, T. I 104. FASOLÎCĂ s. f. Diminutiv al lui fasole (8). O bere excelentă... fasolică şi ceapă. CARAGIALE, o. vn 23. FASÓN, fasoane, s. n. 1. (Franţuzism) Felul cum e făcut un lucru, formă (a unei haine, a unei pălării); model, croială. Vestit prin fasonul jiletcilor, negruzzi, S. I 238. 2. F i g. (La pl.; familiar) Nazuri, mofturi, fandoseală. Mare sindrofie la cucoana Savastiţa; cu lăutari, cu danţ... dar mai cu samă cu fasoane, cu priviri galişe. hogaş, dr. 11 134. FAS0NÁ, fasonez, vb. I. Tranz. 1. A dn o anumită formă unui lucru. V. fason (1). Perfecţionarea industriei indigene cere... a introduce progresele maeştrilor şi a meşteşugurilor celor care fasonează mai iute materiile primare. I. ionescu, m. 687. <£> (Poetic) Dunărea roade, mănlncă malurile albiei sale, cuplează, fasonează, modifică .forma scoarţei pămintului pe unde trece, bart, e. 124. 2. F i g. (Rar) A forma caracterul, personalitatea cuiva. Analizind pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător, care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. nil. FASONĂRE s. f. Acţiunea de a fasona. Fasonarea pieselor. + (în industria lemnului) Ansamblu de operaţii prin care arborii doborîţi se transformă în produse comerciale. . FASONĂT1 s. n. sg. Fasonare. Fasonatul oţelului. Fasonatul puieţilor = operaţia reducerii rădăcinilor şi a lăstarilor unui puiet în vederea plantării. FASONĂT2, -Ă, fasonaţi, -te, adj. (Despre lucruri) Care a primit, căruia i s-a dat o anumită formă. Fier fasonat. Lemn fasonat. F AS 0 NAT Oii. -OARE, fasonatori, -oare, s. m. şi f. Meseriaş care fasonează. Fasonator în ceramică. FAST s. n. Lux, splendoare, măreţie, pompă. [în Renaştere] tot fastul decorativ, cum arhitectură, drapare, fundal rustic şcl., rămîneau pe a doua şi a treia treaptă: acela era mare care zugrăvea un corp omenesc, caragiale, n. S. 117. Aceştii, pe cai ageri, măreţ vin împreună, Avînd______ Şi tuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cal, însemne de mărire şi fast oriental, alecsandri, p. m 377. FASTIDIOS, -OÂSĂ, fastidioşi, -oase, adj. (Franţuzism) Plicticos, neinteresant, anost. Nu găsesc nimic mai fastidios decit de a lua prin descriere pe eroii unei .poeme, de la cap şi pină la picioare, macedonski, o. IV 51. într-un cadru restrîns, ca al unei epistole, ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. CHICA, s. 212. FASTUOS, -OĂSl, fastuoşi, -oase, adj. Care este de un mare lux, plin de fast; splendid. Staţia [de metro din Moscova] în care am coborît intîia oară era construită din marmură albă şi-ţi dădea impresia unei fastuoase săli... a unui palat. STANcu, U.R.S.S. 19. Curtea activă şi fastuoasă a lui Constantin-vodă. odobescu, s. i 254. (Poetic) Funicularul acesta dintre Petrila şi Aninoasa, purtind cărbuni şi lemne pe deasupra dealurilor şi peste prăpăstii adinei, rămîne unul din lucrurile cele mai minunate, aşa cum face să se întilnească în aer, încrucişindu-se in vecinătatea fastuoasă a norilor, pădurile de astăzi, cu acelea de acum cîteva milioane de ani. bogza, v. j. 90. — Pronunţat: -tu-os. FASIÎLĂ s. f. v. fasole. FAStJLE s. f. v. fasole. FĂSUNG, fasunguri, s. n. (Tehn.) Dulie. FĂŞĂ, feşi şi feşe, s. f. 1. Bucată lungă şi îngustă de pînză (sau de alte ţesături) cu care se înfăşoară copiii mici. Nani, nani, copilaş, Dragul mamei fecioraşl Că mama te-a legăna Şi mama te-a căuta. Ca pe-o floare drăgălaşă, Ca pe-un îngerel în faşă. ALECSANDRI, P. P. 381. Expr. Din faşă sau în faşă = din (sau în) pruncie, din (sau în) leagăn, din (sau în) vîrsta cea mai fragedă. încă din faşă, se arătase ca un copil bun. ca încă cit eraţi în faşă, săraci de maic-aţi rămas. CONACHI, P. 49. Abia ieşit din faşă = încă copil mic. 2. Fîşie lungă şi îngustă de pînză foarte subţire (tifon) cu care se bandajează rănile. FAŞlNĂ s, f. v. fascină. FĂŞTJRĂ s. .f. (Rar) Faşă. Obiceiuri casnice care ne-au legănat în faşură. RUSSO, S. 14. FĂTA s. f. (Numai în expr.)' Fata morgana — fenomen optic frecvent în regiunile calde, formă de miraj, în care imaginile obiectelor aflate la orizont apar FATAL — 263 — fata răsturnate, ca şi cum s-ar reflecta într-o apă; apa morţilor, v. apă. Ca in faţa beduinului călător prin pustiul de nisip, începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. CARAGIALE, O. n 98. FATĂL, -Ă, fatali, -e, adj. 1. Care are urmări nenorocite. Vei vedea cit de fatală-i duşmănia celorlalţi Cind deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi. vlahuţă, o. A. 75. O, noapte fatală! O, noapte cumplită! alexan-DRESCU, M. 40. Care pricinuieşte moartea. După un fatal duel, A. Puşkin, poetul rus, a murit, negruzzi, s. I 336. + Nefericit, nenorocit. Sfirşit fatal. 2. De neînlăturat, inevitabil. Lumea trecutului de prejudecăţi... a ajuns la finele evoluţiei ei fatale, ca toate alcătuirile omeneşti. Sadoveanu, E. Î8. Toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt... Mult mai mult ii vor atrage decit tot ce ai gîndit. sminescu, o. i 136. FATALISM s. n. Teorie idealistă după care dezvoltarea istorică este determinată de o forţă necunoscută, de soartă, de destin. Fatalismul neagă rolul activ al maselor în istorie, considcrînd că intervenţia omului în dezvoltarea societăţii este inutilă, că omul este o marionetă a legilor implacabile ale istoriei, lupta de clasă, 1953, nr. 9, 118. FATALIST1, -Ă, fatalişti, -ste, adj. Care se referă la fatalism; care se întemeiază pe fatalism. Concepţie fatalistă. o Combătind pe acei care negau caracterul obiectiv al legilor economice, 1. V. Stalin a arătat totodată fundamentala greşeală a acelora care susţin teze fataliste, codiste, care neagă posibilitatea folosirii legilor, o dată cunoscute, în interesul societăţii, lupta de clasă, 1953, nr. 3-4, 52. FATALÎST2, -Ă, fatalişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care crede în fatalitate. FATALITÂTE, fatalităţi, s. f. l.< (în superstiţii, religii şi concepţii idealiste) Ceea ce determină mersul lucrurilor şi viaţa oamenilor în mod prestabilit şi irevocabil ; soartă, destin. -ţ- Ceea ce este de neînlăturat, inevitabil. Pentru poetul anonim... moartea este fatalitatea pe care o primeşte cu sufletul tare. sadoveanu, H.-16. 2. Concurs de împrejurări nenorocite. D. Georgescu îndoieşte pasul... intră în parc; caută peste tot... Madam Georgescu — fatalitate! — nicăieri. caragialE, o. ii 199. FATALMlîNTIi adv. în mod fatal, fără putinţă de a înlătura; inevitabil. Orice scrii intră în calupul clasei tale; lira ta e deja pusă, fatalmente, în serviciul unei clase: a clasei din care faci parte, ionescu-rion, c. 43. FĂTĂ, fete, s. f. 1. (în opoziţie cu fecior, băiat) Persoană tînără de sex feminin, nemăritată. Florica era fată îndrăzneaţă, pe cit era şi de frumoasă. BUJOR, S. 27. Vin cîntînd în stoluri fete De la griu. ■coşbuc, P. I 47. Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă. EminESCU, o. I 154. Fată în casă = fată tînără angajată pentru dereticatul camerelor şi alte treburi casnice, în afară de cele ale bucătăriei. Jupineasa Lina de la curte o spus prin sat că tată-tău s-ar fi lăudat că o să te bage şi pe tine fată-n casă la boieriu ceala. bujor, S. 63. (în opoziţie cu nevastă şi femeie) Frunză verde, foaie lată, Pin-eram la maica fată, Ori lucram, ori ntţ lucram, Tot draga maichii eram. jarnîk-bîrseanu, D. 176. De la noi a treia casă Este-o fată ş-o nevastă, id. ib. 394. Fată mare = fecioară; fată Ia vîrsta măritişului. N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva ctirmeie de viţă... zicea mama Arghiriţa către fata mare ce învîrtea mămăliga între genunchi, delavrancea, s. 183. De întîlnea pe drum neveste şi fete mari, cînta cîntece şăgalnice. CREANGĂ, p. 108. Rîdeam de dînsul că şede ca o fată mare, cu ochii plecaţi, negruzzi, s. i 63. Fată bătrînă v. bătrîn. ^Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică.-^ Compus: (Astron.) fata-cu-cobiliţa v. cobiliţă. 2. (în raport cu părinţii) Fiică. Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la uşa Nadinei, în odăiţă dintre dormitor şi sufragerie. rEbrbanu, r. li 113. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Şi-avea o fată, — fata lui — Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. coşbuc, P. i 53. Să te găsesc sănătos! — Cale bună, fata mea, ii zise tată-său. ispirescu, l. 16. Împăratul-Verde... sare de bucurie că i-a venit nepotul şi pe dată îl face cunoscut curţii şi fetelor sale. creangS, p. 208. Şede baba supărată Cu fata nemăritată, jarnîk-bîrseanu, d. 447. Fata mamei = nume dat fetelor alintate. Pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laţ. creangă, p. 283. FATÎDIC, -Ă, fatidici, -e, adj. Profetic. [Muza lui Alecsandri] se simte... în putere a deschide, prin rostul său fatidic, orizonturi de nemărginită mărire ţărei noastre. odobescu, s. ii 522. " FATUITATE s. f. (Franţuzism) Mîndrie Arogantă, îngîmfare, înfumurare. [în proiectul satiric «Pustnicul »] Eminescu vrea să picteze fatuitatea societăţii dominante din jurul anului 1840, care-şi petrece viaţa în baluri fastuoase, contemporanul, S. ii, 1950, nr. 170, 5/5. Tinerii scriitori din ţară se mărginesc a cutriera lumea romînească... ţinînd şezători literare, nişte inocente sporturi, — fatuitate juvenilă. caragialE, o. vn 233. — Pronunţat: -tu-i-. FAŢĂDA, faţade, s. f. Fiecare din părţile exterioare verticale ale unei clădiri sau ale unui monument; (prin restricţie) partea din faţă a unei clădiri, unde se găseşte intrarea principală. Crepul de doliu a îmbrăcat toată faţada casei, anghel, pr. 65. ^ Loc. adj. Do faţadă = de ochii lumii, de formă. FĂŢĂ, feţe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Faţa ii era deschisă, ochii mari, limpezi/ fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creştetul gol al capului, camilar, tem. 15. Parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum. creangă, p. 163. Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă. eminescu, o. i 88. Cînd mă uit în faţa lui, Parcă-i spuma laptelui! jarnîk-bîrseanu, d. 37. L o c. adv. în taţii = (uneori în opoziţie cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. în zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste. EMINESCU, o. i 148. Sfirşind această deşănţată cuvintare... se înturnă spre norod, în faţă, în dreapta şi în stînga. negruzzi, s. I 149. Loc. prep. în faţa (cuiva sau a ceva) => înaintea (cuiva sau a ceva). Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui ca cine ştie ce iucru mare. ispirescu, l. 38. Ivan dezleagă turbinca in faţa tuturor, creangă, p. 306. Şi mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă In faţa unui tainic şi drăgălaş portret, alecsandri, p. a. 111. (învechit) în faţă cu =* de cealaltă parte (a unei despărţituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Paşa este numele unui cimp lat şi frumos ce se găseşte in Asia... în faţă cu Stambulul. alecsandri, p.p. 109. -$• Din faţă = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din faţă = a se lăsa cîştigat de mijloace necinstite; (în superstiţii) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din faţă... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi in pururea la judecată. CREANGĂ, a. 150 ; 1>) (loc. adj.; uneori în opoziţie cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din faţă. negruzzi, la Tdrg. L o c. prep. Din faţa = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înţelese din surisul trist şi absent că omul din faţa lui este, din cine ştie ce tăinuite pricini, un nefericit. c. petrescu, a. 283. De faţă = a) (loc. a d v.; i FATĂ — 264 — FAŢĂ învechit) fără înconjur, sincer, făţiş. Mihai-vodă... le răspunse îndată de faţă « că el nu va lăsa Ardealul f>. BĂLCESCU, o. ii 275; li) (loc. adv.; învechit) în prezenţa cuiva. Toată dorinţa me este... să mă întorc în Moldova şi să-ţi pot zice de faţă că sînt al d-tale pre plecat şi supus fiu. kogĂlniceanu, s. 76; c) (loc. a d \.; învechit; în legătură cu verbe ca « a se lupta », «a se bate», «ase lovi ») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de faţă. ISPIRESCU, m. v. 50. Buzeştii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieşiră întru întîmpinare şi se loviră de faţă. bĂlcescu, o. ii 49; d) (Ioc. adj.; cu sens temporal, în opoziţie cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de faţă şi viitoare, negruzzi, s. i 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare. BĂLCESCU, o. II 11, (E x p r.) A fi dc faţă = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de faţă. ispirescu, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de faţă... li s-au făcut milă. creangă, p. 208 Loc. prep. De faţă cu (cineva) = în prezenţa (cuiva). Poţi să-mi vorbeşti de faţă cu prietenul meu. Faţa cu (sau faţă de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu..., în ceea ce priveşte... în toată purtarea ei faţă cu Radu punea un fel de căldură. vlahuţĂ, n. 15. State mai bătrîne şi puternice nu-şi stăpînesc expresia unei făţişe invidii faţă cu succesele noastre. caraGIalE, n. f. 78. Veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine. CREANGĂ, P. 263 ; b) pentru. Dragoste faţă de patrie; c) avînd în vedere. Faţă de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. E x p r. Faţă-n faţă = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se aşezară faţă-n faţă la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, teri. 10. Şi în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion faţă-n faţă, unde nu se încinge între dînşii o bătaie crîncenă. creangă, a. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Şi nici apa nu mă lasă Să fiu cu el faţă-n faţă) jarnîk-bîrseanu, d. 128. A scăpa cu fa{a curată = a scăpa fără ruşine, fără a o păţi, dintr-o Bituaţie anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăţia şi o povăţui ce să facă ca să scape cu faţa curată, ispirescu, l. 16. A da faţa (cu cineva) v. d a. A face faţa (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ţine piept. Dar nu ştii cit ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac faţă acestor risipe! delavrancea, s. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) faţa (sau îiiţă-n faţă) — a pune în prezenţă, a aşeza alături pentru a stabili o comparaţie sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus faţă cu pîrîtul. □ Punînd faţă in faţă nevinovăţia copiilor §i soarta lor tragică, autorii şi regizorul au făcut din această tristă şi dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieţii... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. n, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ţie, cine e măgarul ăsta, a§ vrea să-l ştiu. .. De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-eşti amic sincer? — Ca să mă pui de faţă?... N-am poftă, caragiale, o. ii 127. A fi (sau a Se întîmpln) faţâ (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Faţă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreţi. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt faţă! negruzzi, s. i 66. A spune (cuiva) în faţă = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în faţă tot ce gîndesc despre el. A Spuue pe faţă = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe faţă. A (se) da pe faţâ = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se răpede ca un cine turbat la Harap-Alb. creangă, p. 278. A lucra pe faţă = a lucra fără ascunzişuri, deschis, cinstit. [Mihai | umbla cu ,inima deschisă, lucra pe faţă şi fără vicleşug, ispirescu, m. v. 56. A-şi întoarce faţa (de Ia cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să ştii de cineva. Nu vor să-şi mai cunoască fraţii, îşi întoarce faţa de cătră ei. SADOVEANU, B. 107 A privi (pe cineva) în faţă = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în faţă, scoase cămaşa împăturită a dosarului din buzunar, c. petrescu, a. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc.pe cineva)din taţii = aprivi, avedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la faţă = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. + Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Faţă acră. Faţă înviorată. ca Cosciugul era purtat de juni nobili şi înconjurat de toţi boierii romîni... Apoi venea Mihai însuşi cu faţa întristată. BĂLCESCU, o. îl 260. ^ Expr. A Schimba feţe sau a face feţe-feţe — a te simţi foarte încurcat Ia auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situaţie neplăcută. Se înfuriase de tot şi schimba numai feţe. . sbiera, p. 114. Musafirii şi mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir lanulea. .. făcea feţe-feţe. caragiale, o. III 35. Ivan atunci lasă capul in jos şi, tăcînd, începe a face feţe-feţe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă feţe, Ţipă cu de spaimă glas. văcărescu, p, 169. A prinde faţâ = a se întrema după boală. Obraz. Gerul... pe feţe de copile înfloreşte trandafirii, alecsandri, p. a.* 113. Iară faţa mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. jarnîk-bÎrseanu, d. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu faţa la părete, creangă, p. 6. între făclii de ceară, arzînd în sfeşnici mari, E-ntinsă-n. haine albe, cu faţa spre altar, Logodnica lui Arald. EminESCU, o. 1 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu faţa la pămînt. drăghici, r. 42. A pus faţa la pămînt Şi n-a pus-o să-nflo-rească, Ci-a pus-o să veştejească. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 148. <£> E x p r. A da dos Ia faţă v. d o s. A sta faţă = a se împotrivi, a rezista, a ţine piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea intr-un călcîi şi sta faţâ totdauna unde era primejdia mai mare şi războiul mai înverşunat. ISPIRESCU, u. 52. 3. (Adesea determinat prin * de om * sau «pămîn-teană ») Om. îndată vin vreo douăzeci de zîne... şi încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, faţă pămînteană, să întri-n ţara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Şarpele, nepu-tîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munţi şi, îndată ce-l vede faţă de omt piere. ŞEZ. I 244. 4. (învechit) Persoană, personaj. Faţă bisericească, ca în casa acestor naşi regăseam... înalte feţe bucureştene. galaction, o. I 13. Am mai îmbiat eu c-o mulţime de cucoane, cu tnaice boieroaice şi cu alte feţe cinstite. CREANGĂ, p, 115. 7200 de galbini de la mai multe feţe, pentru deosebite posturi şi cinuri, alecsandri, t. 1354. II. 1. Partea suprafeţei unui corp, mărginită de muchiile Iui. Cubul are şase feţe. Expr. (Om sau taler) CU două feţe = (om) făţarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape şi despre pămînt; uneori în opoziţie cu fund) Suprafaţă. Rar un pescăruş vînăt fîlfiia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova şi acuma umbla . cercetînd cu luare-aminte faţa undelor. SAD o veanu, o. v 61. Buzduganul. .. căzînd jos, cu mare străşnicie, s-a cufundat în fundul pătnîntului... —Ia zvîrle-l şi tu acum... —L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întăi la faţa pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe. EMTNESCU, o. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflind cu vijelie, Schimbă a mării faţă în munţi îngrozitori. ALECSANDRI, p. a. 71. Expr. Pe faţa pămîntului v. pămînt. La faţa focului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la faţa locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64’ Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuşi la faţa locului, delavrancea, a. 66. Li s-au zis să facă cercetare lafaţa locului, negruzzi, s. I 226. 8. înfăţişare, aspect. Grădinile în .. mii de feţe în cinstea voastră înfloresc, cerna, p. 14. Grîuleţul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Faţă de copt îşi făcea. TEODORESCU, p. p. 142. ^ F i g. Cărţile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singu- FAŢETĂ — 265 — FAVORIT rele care au schimbat faţa lumii. Sadoveanu, e. 23 + Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Faţa mărfii. 4. Culoare. Suspintnd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spinzur’ prin ostreţe Roze roşie de Şiras fi liane-n fel de feţe. EMINESCU, o. 1 152. Inlăuntm erau grămădite o mulţime de tinere... gătite şi împodobite cu toate feţele curcubeului. ODOBESCU, s. I 384. Leac pentru închiderea feţii părului. PISCUPESCU, o. 317. <$• E x p r. Ia ieşi (unei pînze, unei stofe) fnţii (la soare, In spălat, A purtat etc.) = ase decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A tace (sau a juca) f<>ţc-feţe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mişcate). 5. (în opoziţie cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două feţe. Faţă de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părţi pe care se pune cearşaful). Expr. A juca (cu cărţile) pe faţă = a-şi arăta deschis gîndurilt şi intenţiile a nu ascunde nimic. A da faţă unui lucru = a-1 lustrui, a-1 polei, a-1 netezi. Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru faţă. 6. (Adesea determinat prin « de masă » sau, mai rar, i mesei *) Material anume ţesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarăşul meu îmi prinse mina peste faţa albă a mesei şi mi-o strînse încet. c. petrescu, s. 152. Două feţe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluţe. . . nici furculiţe, linguri, ba nici feţe nu erau pe mese. RETEGANUL, p. ii 15. + (Adesea determinat prin «de pernă») învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părţi ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate feţele, creangă, a. 157. Scriu franţuzeşte... fără a face mai mult decît şepte-opt greşale pe faţă. negruzzi, s. I 9. 8* Faţadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca faţa unei case. ŞEZ. v 8. 9. (Numai în e x p r.) Faţa dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Faţa soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) — locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feţei vîntului. ispirescu, m. v. 22. Codrul. .. troienindu-şi frunza toată, îşi deschide-a lui adincuri, fdţa lunei să le bată. EMINESCU, o. I 83. Se topeşte ceara de faţa focului. TEODORESCU, P. P. 360. FAŢfiTĂ, faţete, s. f. 1. Diminutiv al lui f a ţ ă (ŢI 1). 2. Fiecare dintre feţele şlefuite ale unei pietre preţioase, ale unei sticle, ale unui metal etc. <0* Ochi cu faţete = ochi ai insectelor şi ai altor artropode, compuşi din numeroşi ochi simpli. 8. (Numai în e x p r.) Faţetă de cuţit - ieşitură a muchiei tăietoare la cuţitele de prelucrare prin aşchiere. 4. (Tipogr.) Placă de fontă cu suprafaţa brăzdată de şanţuri paralele, în care sînt introduse şipci de lemn pentru fixarea cu ţinte a plăcilor de stereotipie. FĂUN, fauni, s. m. (Mitol. romană) Zeu al cîmpiilor, munţilor şi pădurilor şi protector al turmelor, înfăţişat de obicei ca un om cu coarne şi cu picioare de ţap. V. s a t i r. Pe jgheabul verde al cişmelei, un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume, macedonski, o. i 63. , — Pronunţat: fa-un. FĂUNĂ, faune, s. f. Totalitatea speciilor de animale dintr-o anumită regiune (ţară, continent etc.) sau dintr-o anumită epocă geologică. Fauna Munţilor Carpaţi. Faună alpină. Faună marină, a Peste trei sferturi din speciile de animale din fauna lacului Baical se întilnesc numai aci şi nicăieri în altă parte a lumii, biologia 137. Fiecare continent sau zonă posedă o faună caracteristică. Fauna F. R. viuj 33. Scoici, melci, lipitori şi şerpi, întreaga faună fără număr, fiica mîlului primordial, se frămîntă intr-o monstruoasă bucurie subt tremurul ploii de primăvară. sadoveanu, n. F. 74. — Pronunţat: fa-u-, FĂURi s. m. (Regional şi poetic) Februarie, făurar*. Cruntul muget e viscolul din faur. coşbuc, p. n 185. — Pronunţat: fa-ur. FAUR", fauri, s. m. (Regional şi arhaizant) Fierar. Faurul să meşteşugească o criţă moale. SADOVEANU, N. F. 77. Deci să porunceşti domnia-ta faurilor să bată degrabă o sută douăzeci de potcoave, id. F. j. 426. Acest faur, fiind cel mai meşter de pe pămînt, era şi năzdrăvan. ISPIRESCU, L. 220. (Poetic) Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. EMINESCU, o. I 87. — Pronunţat: fa-ur. FAUR-iUAUR s. n. Meşter-grindă. FAVOĂRE, favoruri, s. f. Avantaj acordat cuiva cu preferinţă faţă de alţii, dovadă deosebită de bunăvoinţă faţă de cineva; hatîr. V. concesie. Acum sîntem prieteni, iţi pot cere o favoare, ibrăileanu, a. 138. (Ieşit din uz) Bilet de favoare = bilet de intrare gratuit sau cu reducere la un spectacol. -<)> Expr. în favoarea (cuiva) = în avantajul, în folosul, de partea (cuiva). Fiecare nou succes al marelui popor chinez aduce în mod firesc după sine o schimbare a raportului de forţe pe arena internaţională în defavoarea imperialismului şi în favoarea socialismului, lupta DE clasă, 1953, nr. 12, 67. — Pronunţat: -voa-, — Variantă : (învechit) îavdr (ALECSANDRI, T. 1103, NEGRUZZI, S. I 143, ALEXAN-DRESCU, M. 80) s. n. FAVfiR s. n. v. favoare. FAVORĂ, favorez, vb. I.Tranz. (învechit) A favoriza. Prea rareori norocul ridică pre un om Pe aripile sale suindu-l la grad nalt; Şi dacă favorează mai mult pe oarecare, Nu stă-ndelung statornic, negruzzi, s. n 252. FAV0RĂ1ÎIL, -Ă, favorabili, -e, adj. 1. (Despre acţiuni, fenomene, împrejurări etc.) Priincios, prielnic, avantajos. Timp favorabil pentru ascensiuni, a Toate popoarele sînt însetate de o pace trainică şi există posibilităţi favorabile pentru slăbirea continuă a încordării internaţionale. scînteia, 1954, nr. 2860. 2. (Despre persoane) Dispus în favoarea cuiva; binevoitor. Foarte rar.'..' se mai numea cîte un domn pămîntean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, negruzzi, s. i 277. i FAVORÎT’, favoriţi, s. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează figura, de o parte şi de alta a obrazului, lăsînd bărbia liberă. V. barbete. Fură chemaţi şi domnitorii romini. Erau amîndoi raşi, căci Aristarchi ţinuse tot timpul bărbierul după el şi în ultima clipă îi convinsese să-şi dea jos favoriţii, camil PETRESCU, O. I 220. E în stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un.fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt. NEGRUZZI, s. i 64. La 1828 apucă din nou fracul, îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă, id. ib. 71^ — Pl. şi: (s.n.) favorite (dunăreanu, ch. 197, CREANGĂ, A. 61). FAVORÎT2, -Ă, favoriţi, -te, adj. Preferat, predilect. Am să-i cint bucata lui favorită la pian. CAMIL PETRESCU, T. n 48. Acolo mi-am găsit în iarbă Culcuşul' favorit. TOPÎRCEANU, s. A. 45. Nu trebuie să cerem de la vinători o apreţuire rece şi nepărtinitoare... a izbîn-zilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. m 48. FAVORÎT3, -Ă, favoriţi, -te, s. m. şi f. 1. Persoană iubită cu predilecţie de cineva. Băiatul cel mic era favo- FAVORITISM — 266 — FĂCLIE ritul mamei. (Poetic) Tu care-i fost din pruncie al muzelor favorit. alEXANDRESCU, p. 47. 2. (în moravurile societăţilor bazate pe exploatare) Persoană care se bucură de protecţia deosebită a unui suveran sau a unui om influent şi care trage profituri de pe urma acestei situaţii. Jar lupul mincător Se făcu favorit Şi ministru la oi. alexandrescu, p. 126. -f-(La feminin) Amantă a unui monarh. V. curtezană. Văzuse adesea pe... Diana de Poitiers, favorita regelui !i adevărata stăpină a Franciei. odobescu, s. in 57. 3. Cal despre care se crede că are cele mai multe şanse de cîştig la o cursă. FAVORITISM, favoritisme, s. n. Acordare abuzivă şi nemeritată de favoruri, de avantaje, din partea unor persoane suspuse, pe baza unor preferinţe sau interese personale, familiale etc. Se indignau împotriva actelor de favoritism şi imoralitate. PAS, z. iii 273. A venit momentul ca, mai ales in ¡coală... noi romînii să încetăm o dată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a batirului. caragiale, o. n 173. FAVORIZA, favorizez, vb. I, Tranz. 1. (Despre fenomene, evenimente, acţiuni etc.) A fi favorabil, a fi prielnic, a înlesni. Lumina, căldura şi umezeala favorizează creşterea plantelor, a Activistul pe tărîmul ştiinţei, învăţă-mîntului, culturii poate avea o orientare justă în activitatea sa numai situîndu-se hotărît pe poziţia ideologiei clasei muncitoare, numai călăuzindu-se fără rezerve după principiile materialismului dialectic şi istoric, aceasta fiind unica poziţie care favorizează progresul ştiinţei şi culturii. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 339, 1 /l. Această robie [a gloatelor] nu putu insă fi complectă decît prea tirziu, din pricina turburărilor ţării care favorizau oarecît pe ţărani, dindu-le prilej a rătăci dintr-o parte a ţării într-alta şi operînd astfel o adeasă strămutare în stări. BĂLCESCU, o. i 139. 2. (Despre persoane sau colectivităţi) A sprijini, a da concurs, a ocroti (uneori în mod abuziv). Cîte viţiuri s-au strecurat In frumoasa noastră ţară subt ocrotirea unui .guvern... care favoriza patimile! NEGRUZZI, S. I 288. FAZAN, fazani, s. m. Pasăre din familia galinaceelor, nl cărei bărbătuş se deosebeşte printr-un penaj frumos ■colorat şi printr-o coadă lungă; are carnea foarte gustoasă (Phasianus). Lîngă păpuşa japoneză a fazanului roşu şi-a desfăcut păunul splendorile. ARGHEZI, P. T. 105. O păreche de fazani cu penele aurii. ODOBESCU, s. III 138. FAzA, faze, s. f. Fiecare din' perioadele distincte în dezvoltarea unui proces din natură sau din societate; etapă. [Filimon] a studiat şi a urmat dezvoltarea ciocoiului şi a cercetat sub toate fazele această clasă cu scalpelul spiritului său investigator. GHICA, s. A. 81. Poezia poporală este întîia fază a civilizaţiei unui neam. RUSSO, O. 166. (Chim.) Fiecare dintre părţile omogene (solidă, li-•chidă, gazoasă) care alcătuiesc un sistem fizic eterogen şi se pot separa unele de altele prin metode fizice. Apa constituie faza lichidă a unei soluţii coloidale. Fiecare -din aspectele succesive pe care le iau luna şi unele planete, ■după poziţia pe care o au faţă de pămînt şi de soare, în decursul mişcării lor de revoluţie. Fazele lunii. FĂ interj. (Şi în forma fa; popular) Termen cu care cineva se adresează unei persoane de sex feminin. Fa, Oană, ţie ţi-e lene. Oana: Ba. delavrancea, a. 7. Şi •unde le duci? — Ia auzi, tinde le duc! acasă, fă, ţie şi copiilor. ISPIRESCU, L. 268. Vidro fa, nevastă rea! ALECSANDRI, P. p. 100. — Variantă : ta interj. l'ĂCĂLÎ.Ţ, făcăleţe, s. n. Lemn în formă de bat, fără muchii, lung şi subţire, care se întrebuinţează mai ales la mestecatul mămăligii. Tăuneasa prinse a scociorî cu Jăcăleţul... — Vezi, lele, să faci mămăliga cum trebuie. CAMILAR, TEM. 300. înaintea vetrei, păzind ceaunul cu mămăligă, Irina începu să plîngă... Mama Zoiţa ii smuci făcăleţul din mină. bujor, s. 74. Irina lăsă făcăleţut in mîna mă-sei. delavrancea, s. 183. FĂCĂLITOĂRR, făcălitori, s. f. Lingură mare, cu găvanul găurit, folosită la stînă pentru separarea urdei de zer. FĂCĂLUÎ, făcăluiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A amesteca, frccînd şi zdrobind (cu o lingură de lemn) unele legume fierte, îndeosebi fasolea, pentru a le face pireu. FĂCAlUÎT, -A, făcăluiţi, -te, adj. (Regional, despre unele legume fierte, mai ales despre fasole) Zdrobit, frecat, făcut pireu. V. sleit. Fasole făcăluită. <$• F i g. Mi-o zdrobit calu toate oasele-n mine. .. ştii? parcă-s făcăluită. alecsandri, T. 602. FAcAtOR, -OARE, făcători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Care face, care creează, realizează, săvîrşeşte, lucrează, execută (ceva). Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfintă şi luminată şi minele sale făcătoare de minuni. EMINESCU, N. 16. -^> (Substantivat) I-am spus că sînt dogar, făcător de butoaie. sahia, N. 80. Compuse : (substantivat) făcăfor-de-bine = binefăcător. Luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine. ispirescu, L. 118; făcător-de-rele =■ răufăcător. Era odată un făcător-de-rele cu numele Andrei. galaction, o. i 249. FĂCĂTURĂ, făcături, s. f. (în superstiţii) Ferme-cătură, vrajă, fapt; mijloc întrebuinţat de vrăjitoare. Şi-i era necaz, De slăbea... ca de-o făcătură. COŞBUC, P. i 252. Căci din vrăjitură Şi din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci şi bune. id. ib. n 149. <0> Expr. Parcă-i (sau gîndcui că-i) făcătură = parcă-i lucru vrăjit (se spune cînd ceva nu izbuteşte cu nici un chip). Şi văduva Lenea vedea cum lada i se goleşte de negoţ, dar fără nici un spor, căci, parcă era făcătură, abia tîrguia cît să aibă de cheltuială. popovici-bănXţkano, v. m. 105. începu a bate pe la uşile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură; unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase. reteganul, r. i 11. FACA.U, făcaie, s. n. Roată de moară cu fus vertical. De sub făcău [apa] se scurgea în spumegai de singe, galaction, o. i 44. Sînt secole de cînd ţăranii din munte întrebuinţează... pentru măcinatul grînelor, morile cu roate aşezate de-a curmezişul (roate cu căuşe sau făcaie). odobescu, s. ii 107. Moară mică, întrebuinţată pe apele de munte, avînd o astfel de roată. Premiile expoziţiei regionale din Focşani... Menţiune onorabilă... pentru un făcău in miniatură, i. ionescu, p. 555. FACLÎE, făclii, s. f. 1. Luminare mare de ceară. Era împodobită numai cu aur, cu petre nestemate şi cu făclii de jur împrejur, ce ardeau în nişte sfeşnice de aur. ispirescu, L. 237. Ne aşteaptă omul împăratului cu masa întinsă, făcliile aprinse şi cu braţele deschise. CREANGĂ, p. 251. O făclie e înfiptă intr-un stîlp de piatră sură. Eui-nescu, o. i 50. Nu mă poci apropia... De para făcliilor, De fumul tămîilor, De mirosul florilor, jarnîk-bîrseanu, d. 514. <$> F i g. Se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. galaction, o. i 46. Brazi şi păltinaşi l-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii, alecsandri, p. p. 2. + F i g. Flacără, văpaie, căldură. Vin’s-aprinzi a ta simţire La a dragostei făclie, alecsandri, p. i 191. 2. F i g. Forţă aducătoare de libertate, de adevăr, de cultură. V. far. Mai viu ca oricînd străluceşte astăzi măreaţa făclie a socialismului internaţional, făclia lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. FĂCLIER — 267 — FĂINĂ FÀCLTÉR, făclieri, s. m. (Rar) Purtător de făclii. Pămîntul (sau ţara) făgăduinţei = nume sub care este denumită Palestina în biblie; f i g. ţinut bogat, mănos, fericit. Expr. A da făgăduinţă = a făgădui. Dăduserăm făgăduinţă să rănUnem pînă a doua zi. BOEINTINEANU, O. 350. FĂGET s. n. Pădure de fag. Tot colbul cerului se-ncurcă Prin uriaşul meu penet Şi luna strigă ca o curcă, Ascunsă ‘roşie-n făget. BENIUC, V. 11. FĂGEŢEL s. m. Diminutiv al lui f ă g e t. După făgeţelul tînăr care urma, se ridica spre fundul văii o pădure tînără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină, sadoveanu, o. vii 57. — Variantă: făgiţâl (sadoveanu, o. I 13) s. m. FĂGIŢÎL s. m. v. făgete!. FĂ GURĂŞ, făguraşi, s. m. Diminutiv al lui fagure. Feciorul îşi primi făguraşul alb şi se duse. SADOVEANU, P. m. 2S6. După ce o adună [mierea] să o ducă şi s-o depuie... in nişte făguraşi. marian, o. i 59. FĂINĂRE s. f. Boală a plantelor produsă de unele ciuperci parazite, caracterizată prin culoarea albicioasă a părţilor bolnave, care par pudrate cu făină. FĂINĂ, făinuri, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări; în lipsa determinărilor, se înţelege «de grîu») Pulbere obţinută prin măcinarea boabelor de cereale sau a altor seminţe. De la cîmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi, sadoveanu, b. 12. în moară, pulberea albă de făină cernută mărunt se ridica pretutindeni. anGiiee-iosip, c. e. 24. Se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatu-său, cerînd să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de la moară. creangă, p. 38. Trec furnici ducînd in gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci. EMINESCU, o. i 87. -$> Făină lactată v. lactat. E x p r. Scump la tărîţe şi ieftin Ia făină = zgîrcit cînd e vorba de lucruri neînsemnate şi risipitor cu cele de valoare. Altă făină se macină acum la moară = s-a schimbat situaţia. Bădiţa Vasile mă pune să ascult pe alţii şi-altă făină se macină acum la moară! creangă, a. 7. (Familiar) C-un ochi la făină şi cu altul la slănina v. ochi. +(Numai la pl.) Feluri de faina. 2. (De obicei urmat de determinări) Pulbere obţinuţi prin măcinarea anumitor materiale. Făină de oase. FĂINOS — 268 — FĂPTUITOR FĂINOS, -OÂSĂ, făinoşi, -oase, adj. 1. Care are aspectul şi consistenţa făinii. Viscole cu ger cumplit afară; Pe uliţi scirţiie omătul făinos. donici, F. 74. (Despre fructe) Fără zeamă, uscăcios; mălăieţ. 2. Preparat din făină. Paste făinoase (şi substantivat, f. pi.) = alimente preparate din făină şi apă (tăiţei, fidea, macaroane etc.). Muncitorii de la fabrica de paste făinoase... au produs 4375 chintale de macaroane peste plan. SCÎNTEJA, 1954, nr. 2863. — Pronunţat: fă-i-. FĂIOĂIÎĂ s. f. (Regional) Diminutiv al Iui făină. Pină-n ziuă se scula Şi hambare scutura, Şi coşare mătura, Făioară c-aduna, D-o azmioară că-i făcea. TEODORESCU, P. P. 670. — Pronunţat: fă-i-oa-. FĂLĂLĂÎ, pers. 3 fălălăieşte, vb. IV. I n t r a n z. (Rar, despre frunze, ierburi, flori) A foşni. Frunzele stejarului ce creştea nu departe de locul unde sta Ion a început a fălălăi. contemporanul, iii 782. FĂLCARIŢĂ s. f. Numire populară a tetanosului. FALCEA, fălcele, s. f. 1. Fiecare dintre cele două tălpi pe care alunecă sania pe zăpadă. 2. Fiecare dintre cele două braţe ale vătalelor de la războiul de ţesut. 3. Fiecare dintre cele două scîndurele între care intră limba meliţei. 4. Fiecare dintre stinghiile de lemn care leagă între ele blănile care formează fundul carului. 5* Fiecare dintre cele două stinghii laterale ale cîrceiei prin care se leagă tînjala de proţap (cînd se înjugă patru boi la car). 6. (Artilerie) Fiecare dintre cele două sau patru braţe laterale care constituie corpul afetului unui tun sau obuzier. FĂLCOS, -OAsA, fălcoşi, -oase, adj. Care are fălci mari. Se aflau acum la el alţi doi dascăli ardeleni. .. unul înalt şi rotofei... celălalt îndesat şi fălcos, ca.mii, petresco, o. ii 9. FĂLFÎÎ vb. IV v. rîlfîi. FĂLÎ, fălesc, vb. IV. 1. Refl. (Cu determinări intro-duse prin prep. • cu ») A fi mîndru de cineva sau de ceva, a se lăuda, a se fuduli. Tot satul se fălea cu ea cînd o vedea duminica la horă, naltă, mlădioasă. VLAHUŢĂ, O. A. 347. Corupţi şi degradaţi, ei pierdură pînă şi virtuţile militare cu care se făleau odinioară şi nu mai reprezintau nici unul din simtimentele poporului. BĂLCESCU, O. li 23. (Construit cu o completivă) Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vîrtej Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? eminescu, o. I 147. 2. Tranz. (învechit) A glorifica, a preamări, a lăuda. Şi nu numai p-acesta cu laude-l măreşte, făleşte pre oricine... Crezînd că dobîndeşte iubirea tutulor. NEGRUZZI, s. n 209. FALÎRE s. f. (învechit) Acţiunea de a se făli; trufie, înfumurare. fAut6r, -oAre, făiitori, -oare, adj. (Rar; de obicei substantivat) Care laudă. La făiitori faţarnici acest drum nu e nou ; Ei laudă în faţă pe car'e-n sine-i nd. negruzzi, B. Ii 216. FALXICÎE s. f. Calitatea de a fi falnic; mîndrie, frumuseţe, splendoare. Erau, mai înainte, codrii Udeştilor, o fălnicie. Camilar, n. ii 7. FĂLOS, -OAsA, făloşt, -oase, adj. 1. Trufaş, semeţ, falnic (2). Cine fuge colo în vale cu brîul descins... cu turbanul desfăcut?... Sultanul cel fălos. .. RUSSO, o. A. 35. 2. (Rar) Impunător, măreţ, falnic (1). Flotele puternice -ş-armatele făloase... Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Dar nici bradul cel fălos Nu-i ca baditt de frumos. JARNÎK-BÎRSEAUTJ, D. 29. 3. (Rar) Mîndru (de cineva, de ceva). Nu-s eu fată ca oricare: Mama poate fi făloasă Că mă are. COŞBUC, P. I 103. FĂ 1,0şiI,, -EĂ. fălojei, -ele, adj. (Rar) Diminutiv al lui fălos. Pînă-s mere mititele Stau in creangă făloşeh. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 429. FĂI.ŢUÎ, fălţuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A prelucra cu falţul (1) (sau cu maşini speciale) pieile tăbăcite, pentru a le uniformiza grosimea. 2, A face unor seînduri, ţigle etc. un falţ (8) care să permită îmbinarea lor cu alte seînduri, ţigle etc. 3. A îndoi şi a împături o coală de hîrtie (în special o tipăritură') pentru o mai uşoară mînuire sau în vederea legării şi broşârii. FĂLŢUÎRE s. f. Acţiunea de a f ă 1 ţ u i. Fălţuirea pieilor se face cu mina sau cu maşina. FĂ I.ŢUÎT 1 s. n. Fălţuire. Eu scrisesem toată revista, eu o corectasem, eu am muncit la fălţuitul coaielor, de mă înnegrisem ca un coşar. I. BOTEZ, şc. 66. FĂLŢUÎT*, -X, fălţuiţi, -te, adj. 1. (Despre piei tăbăcite) Prelucrat cu falţul. 2. (Despre piese de construcţie) Care are falţ. 3. (Despre colile unei tipărituri) îndoit ţi împăturit (în vederea broşării sau legării). fălţuitOr S fălţuitoare, s. n. 1. Rindea cu care se fălţuiesc piesele de lemn. 2. Cuţit (de os sau de lemn) cu care se fălţuiesc colile unei tipărituri. — Pronunţat: -ţu-i-, FĂLŢUITOR 2, -OĂRE, fălţuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care fălţuieşte. — Pronunţat: -ţu-i-. FANOÂSĂ, fănoase, s. f. (învechit) Maşină de întors fînul pentru a-l usca. în depărtare, cît vezi cu ochii, cîmpul vesel şi bogat străbătut de tot felul de maşini şi instrumente: pluguri, grape, telefuge, secerătOri, cositoare, fănoase cu cîie un cal. GHICA, s. 537. FĂPTĂŞ, făptaşi, s. m. Persoană care săvîrşeşte o faptă (condamnabilă). Făptaşul... se mistuise în mărăci-nişun şi negură, dumitriu, v. L. 17. El e făptaşul unei crime, toma, c. v. 159. FĂPTUÎ, făptuiescy vb. IV. T r a n . (De obicei cu privire la fapte rele, mai ales crime) A face, a săvîrşi, a comite. Cînd vedea curgerea, frămîntarea aceea fără preget a apei, îi venea să sară în ea, căci gîndul omorului ce făptuise îi ardea în cap ca un fier roşu. Sandu-ALDEA, U. F. 201. Cum văzură pe Ercule dormind, tăbărîră pe dînsul şi mi-l legară pe de toate părţile cu fTÎnghii de ale lor,.. Ercule nici nu simţea ce făptuiau aceşti pigmei, fiind el în somn. ISPIRESCU, U. 63. FĂI*TUÎHE, făptuiri, s. f. Acţiunea de a f fi p t u 1 şi rezultatul ei; faptă (mai al.s rea). Mă răpeşti şi mă despoi, M-arunci pe drum să pier. Şi lumea te va blăstema, Că-i blăstem făptuirea ta! coşbuc, p. I 114. FĂPTUITOR, -OARE, făptuitori, -oare, 8. m. şi f. Persoană care a săvîrşit o faptă (rea); (urmat de o determinare în genitiv) autor. V. f ă p t a ş. Va scoate din ascunzătoare pe nelegiuitul făptuitor. GAL&CTION, O. I 256. împărăteasa. .. strică înaltul sfat şi înfiinţă sfatul de cabinet alcătuit mut ales din acei ce fuseseră făptuitorii acestei prefaceri. negruzzi, s. ii 146 — Pronunţat: -tu-i-. FĂPTURĂ — 269 — FĂRÎMĂTURĂ FĂPrCEĂ, făpturi, 8. f. 1. Fiinţă, vietate ; creatură. S-aveţi grijă... oile-s bl înde, nu găseşti pe pâmint făptură mai blîndă. CAMILAR, tem. 122. Comăneşteanu se uita la el mirat, pină ce-l umflă risuL — Ciudată făptură omenească mai eşti, Niculel D. zamfirescu, r. 213. Numai prin .poveşti doară de-o mai fi fost făptură omenească de seama lui Ion. vlaiiuţA, o. a. ii 9. + Trup; p. ext. înfăţişare (trupească) boi, sTatur . Stă ţăranul, frămintat de gînduri. E un trunchi bătrin făptura lui. cassian, u. 17. De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult ¡mi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un « nu ştiu cum » ¡•un « nu ştiu ce *. EMINESCU, o. i 208. Frumos odor e Fulgal şi naltă-i e făptura l alecsandri, o. 211. Şi-apoi ii puse-ntrebare: * D-apoi ce făptură are?* Nu-i nici nalt, şi nici nu-i gros, Cum e omul mai frumos. şrcz. II 34. + (Rar) Conformaţie, structură. Cioboţica-cucului, după spusa poporului, {şi are numirea sa de-acolo, pentru că seamănă la făptura florilor sale cu • laba-cucului ». MARIAN, O. I 44. 2. (Rar) Soi, specie, neam. Dragii mei! Ştiţi voi ce să facem ca făptura noastră să se şi lăţească in grabă pintre oameni? sbiera, p. 300. 8. Natură, fire. Cucuzel... care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său. CREANGĂ, A. 13. Iar zefirii pintre frunze, cu-a lor aripi răcoroase, Răspîndesc un dulce sunet, pe natură-nveselind, Şi la glasul lor făptura se resimte înviind, negruzzi, s. n 13. FĂRAŞ, făraşe, s. n. Obiect casnic tn formă de lopată de metal cu coadă scurtă, în care se strînge cu mătura gunoiul. FĂRĂ1 conj. 1# (Urmat de o propoziţie circumstanţială de mod sau de un infinitiv cart* îi ţine locul) Are valoarea unei negaţii. Cirdul [de oi] mergea... încet, fără să atingă iarba miriştilor ori a măturilor, preda, î. 145. El şi-a ridicat de lingă scorbură’ săculeţul cu peşte şi a purces (n fugă spre tîrg, fără să-şt ia de la mine rămas-bun. SADOVBANU, N. F. 56. Adesea (mi făceam somnul pe scaun, rezemat de masă, fără a mă atinge cu săptăminile de pat. GÎIICA, S. 146. Gingaşa copilă ceti răvaşul. ... fără să verse macar o lacrimă. NEGRUZZI, s. i 25. Eu răspund dintr-uti cuvlnt, Făr'să pun ochii-n pămînt. jarn'Îk-iiÎrseanu, D. 44. + (Urmat de o propoziţie concesivă sau de un infinitiv care îi ţii.e locuH Deş nu... Fără să fie hotă-r(tor, argumentul său a contribuit la lămurirea problemei. 2. (Regional; după negaţie cu sens adversativ, uneori întărit prin « decît », «numai*) Ci, dar. Capul meu un mă duce aşa departe, fără de cit, dau socoteală că nimic nu aleargă aşa de iute ca gîndul. ISPIRESCU, L. 178. Nici mă iubeşti, nici mă laşi, Făr-numai necaz îmi faci. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 238. Nici frumos nu eşti prea tare, Nici gazdă nu eşti prea mare, Făr-pe seama dumitale. id. ib. 408. + (Arhaic; cu valoare adverbială, de obicei urmat de « numai *) Decît, (în) afară de, exceptînd pe. Ce să fie asta de n-am întîlnit eu, cale de atitea zile de dnd viu, nici un sufleţel de om... fără numai grămezi — grămezi de oase? ISPIRESCU, L. 101. Alţi boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescu şi frate-său. BALCESCU, O. II 202. FĂRĂ* prep. (Adesea urmat de prep. « de *) Exprimă lipsa. 1. (Introduce complemente circumstanţiale de mod ş\ atribute; conţine ideea de excludere) I.ipsit de... Mine’ ritul fără disciplină înseamnă moartea minei, davidoglu, m. 29. Ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte. BART, E. 389. Din nebăgare de seamă ¡i fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. <ţ»Loc. adj. Far A do lege v. I e g c. ^ (Adesea în opoziţie cu prep. « cu ») între atitea materii scuipate cu tndîrjire afară, cu voie sau fără voie, urca fi aurul, lichefiat fi zăpăcit, tîrit in această incandescentă dezlănţuire. BOGZA, Ţ. 11. + (în legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura) Arat. cît lipseşte pînă la o măsură deplină Un kilogram fără 10 grame. Este ora cinci fără zece minute. + (în operaţii aritmetice de scădere) Minus, mai puţin. Patru fără doi fac doi. 2. (Introduce complemente circumstanţiale sociativo negative) Pot eu să trăiesc şi fără tine. slavici, O. i 278. Simţi că, de aci înainte, fără dinsa nu va putea trăi. ISFI-rescu, L. 35. (Introduce complemente circumstanţiale instrumentale negative) A scos cuiele fără cleşte. FĂRĂDELEGE, fărădelegi, s. f. Faptă rea, nelegiuire, mişelie, ticăloşie. Oricit s-ar zvîrcoli burghezia, oricîte crime şi fărădelegi ar înfăptui, ea nu poate opri in loc mersul dezvoltării societăţii, lupta de CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 95. Ucigaşul lui Andrei, în loc de răsplata ce aştepta de la Mihai, fu osîndit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse, bAlcescu, o. ii 260. — Variantă: fardeze (alecsandri, P. A. 172) s. f. FĂRDELÎGE s. f. v. fărădelege. FĂRÎMĂ, fărim, vb. I. T r a n z. A preface (ceva) în fârîme, a rupe în bucăţi, a frînge, a sparge; f i g. a zdrobi, a nimici, a distruge. V. s f ă r î m a. Minerii... Fărîmă muntele in cioburi mărunte. DEŞLIU, G. 46. Vîntul. . . ne-a fărîmat adăpostul, sahia, N. 80. D-alei, doamne, Ştefan-vodă, Copil eşti, ori tot mai creşti? Nu-ţi mai fărtma oastea / TEODORESCU, P. P. 523. <$> (Poetic) Ptrăul curgea fărimînd lumina şi clătea uşor ierburile şi florile şi treceau albine prin soare ca nişte scinteioare de aur. SADOVEANU, O. V 179. Copitele cailor fărimau apa în stropi, id. F. J. 706. Moşnegii toţi fărîmă lacrimi Cu genele tremurătoare. GOGA, P. 24. <$* Expr. A-şi fărîmă rnpul = a-şi bate capul, v. bate. -4* Refl. A st* destrăma. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuţite, săreau fărîmin-du-se în bulgăraşi de argint. SADOVEANU, O. III 364. Cerul se arăta albastru şi bun. Firele albe de nori se fărîmaseră uşoare ca fumul. Saiila, N. 67. — Variante: Tărmii (fărm şi farm) (ANGHEL, î. G. 9, SBIERA, P. 146, EMINESCU, O. I 83) vb. I. FARDARE s. f. Acţiunea de a (s c) fă r î m a. FĂKÎMĂT, -A. fărimaţi, -te, adj. Spart, frînt, nimicit, dărîmat. Nit-/i bea banii, măi voinicc, Că ţi-e carul fărîmat Şi plugul neferecat. ALIÎCSA.NDRI, P. P. 298. — Varianta : tăriniil, -ii (şbz. I 69) adj. FĂRÎJIĂ, fârîme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a spart, s-a rupt, s-a frînt etc.); firimitură. Fărîmă de pîine. F i g. Cum ar fi vrut minerii din Sasca şi Donau... Să stringă-n suflet, calde, fărîmele de soare. vintilA, O. 25. [Papagalul] îşi umbrea din nou fărtma de aur din ochi. . . şi recădea in somnolenţa şi melancolia lui de exilat. angiiel, PR. 43. <§> Expr. A (so^ face (iniei sau niii şi) toruno — a (se) fărîmă, a (se) zdrobi, a (se) nimici. Carul s-a stricat... Şi mici fârîme s-a făcut. sevastos, n. 211. Cind au socotit zmeii că l-au buchisat cum se cade şi că l-au făcut fărîtne, au intrat în casă bucuroşi, sbiera, P. 183. Făcu mici fărîtne pe necuratul de zmeu. ISPIRESCU, L. 131. Am o căţea cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii şi fărîmel CREANGA, p. 90. FARÍMATÓR, fărîmâtoare, s. n. Dispozitiv pentru fărîmat, ataşat la unelte sau la maşini de lucru. FARÍJIATÚRiI, fărîmăturit s. f. (Mold.; de obicei la pl.) Fărîmă (mai ales de pîine). V. firimitură. (Atestat în forma regionala fărmătură) Şchiopul-cu-barba-cît-cot au şi înghiţit-o îndată fi au cerut să-i mai deie, zicînd că cu fărmătură asta de carne numai i s-au zgindărit foamea. SBIERA, P. 83. Ce să vadă? Bietele nurori jeleau pe soacră-sa... Pene imprăftiete pe jos, fărmături, blide FĂRÎMELE — 270 — FĂŢĂRIE aruncate in toate părţile. ckKaxca, p. 11. Vedeţi această văduvă ... cu deznădejdea in inimă. Incungiurată de şepte copii ce pling de foame, imbrincită de la uşa bogatului unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu etnii lui. NEGRUZZI, S. I 253. — Variante: (regional) fnrinăiuru, fărmături, fărî-tniftirâ, fărimituri, s. f. FĂimrÎU: s. f. pl. (Rar, în e x p r.) A tuia furîraelc = a tăia în bucăţi mici. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărîmele scrisoarea şi răvăşelele viclenei şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. negruzzi, s. I 66. FAKÎMÎCA, fărimici, s. f. (Popular) Fărîmiţă. S-o ungă cu fărîmica ceea pe la bot. SEVASTOS, N. 203. FĂRÎMIClOS, -OASA, fărîmicioşi, -oase, adj. Care se fărîmă sau se poate fărîma uşor. FĂRÎ3JITÎJRĂ s. f. v. lărîmătură. FĂRÎ3IIŢĂ, fărimiţez, vb. I. Tranz. A face fărî-miţe, a fărîma mărunt. A fărîmiţă plinea. F i g. Burghezia caută să fărîmiţeze forţele oamenilor muncii pe naţionalităţi, contemporanul, s. n, 1952, nr. 299, 5/1. FĂRÎMIŢĂRE s. f. Acţiunea de a fărîmiţă. FĂRÎMIŢĂT, -Ă, fărîmiţaţi, -te, adj. Făcut farîmiţe, fărîmat, zdrobit. FARÎ31ÎŢA, farîmiţe, s. f. Diminutiv al lui f ă r î m ă. îşi tăie o fărîmiţă de carne de subsuoară, o dete zmăului să-i zăbovească vremea şi începu să-şi strige clinele. ŞEZ. I 68. FARMĂ vb. I v. fărîma. FĂRMĂT, -Ă adj. v. fărîmat. FĂRMĂCĂ vb. I v. fermeca. FĂRMĂCÂT, -Ă adj. v. fermccat. FĂR3IĂCĂT()R, -OĂRE adj. v. formccător. FĂRMĂTIjRA. s. f. v. fărîmălură. FĂJtTĂT s. m. v. firtat. FĂRTĂŢÎE s. f. v. fîrtăţie. FĂSOl s. m. v. fasole. FĂStJLE s. f. v. fasole. FĂŞCOŢĂ, făşcuţe, s. f. (Mold.) Putinică cu capac, în care se păstrează brînza. O sumedenie de putini şi făşcuţe, care cu brînză de oi, care cu de vaci. hogaş, dr. n 29. FĂŞÎE s. f. v. fîşie. FAT, feţi, s. m. 1. Produs al concepţiunii, din momentul cînd începe a avea mişcări proprii şi formele caracteristice specici şi pînă la ieşirea în mediul extern ; fetus. Vin turcii!... strigătul acesta a făcut să se înfioare fătul în pintecele mamei şi să se cernească lumina soarelui, in multe din zilele părinţilor noştri. Galaction, o. 1 276. 2. (Popular şi poetic; în opoziţie cu fată) Fecior, fiu; băiat, copil. Pe creştetul Olimpului aprins îşi taie drum prin spini... Un făt pribeag cu ochi senini albaştri. GOGA, c. P. 140. Despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dinşii! CREANGĂ, p. 78. Şi acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feţi şi fete mari De-nsurat, De măritat. JarnîK-bîrseanu, d. 513. -v> Compuse: (în lumea basmelor) făt-frimiOS = erou care reprezintă vitejia şi frumuseţea bărbătească. De-ai fi văzut jucînd voioşi Şi feţi-voinici şi feţi-frumoşi Şi logofeţi. COŞBUC, P. I 58. Căci din patru părţi a lumii împăraţi ¡i-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese; Feţi-frumoşi cit păr de aur, zmei cu solzii de oţele. EMI- NESCU, o. i 85. Făt-logofăt = copil cu însuşiri extraordinare. De m-ar lua pe mine feciorul... ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 62. (Ironic) Feţi-logofeţi de soiul nostru, cu meseria stosului şi a bancului. ALECSANDRI, T. I 117. Expr. Fătul meu = formulă cu care se adresează cincva mai bătrîn unui tînăr spre a-i arăta iubire, bunăvoinţă etc. Fătul mieu, bun tovarăş ţi-ai ales. creangă, p. 198. O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. EMINESCU, N. 118. Că mitidruţa, fătul meu, Cînd simţeşte că ţi-i rău, Fuge iute la părău, Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap şi-ţi trece, jarnîk-bîrseanu, d. 14. FĂTÂ, pers. 3 fată, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut ; despre animale mamifere) A naşte, a face pui. Sub căruţă, fătase, pe-o mină de paie ude, o căţea cu bot subţiat de foame, camilar, tem. 51. Oaia finului fătase un miel. ispirescu, L. 208. Am o vacă neagră Şi cînd fată, Toţi copiii aleargă (Ceaunul). ŞEZ. iv 67. Are tata o oaie laie Şi-a fătat doi miei in paie (Căţeaua). GOROVEI, C. 56. <0> F i g. Cînd a stat să fete [pădurea] Cotoşmana o dihanie ca asta?! galaction, o. i 274. FĂTĂTi s. n. Acţiunea de a făta. La vita bătrînă e mai greu fătatul, caragiale, o. vn 326. FĂTĂT2, -Ă, fătaţi, -te, adj. (Despre animale) Născut. •{■Expr. (Regional) Fătat, nu ouat= (despre persoane) voinic, sănătos, zdravăn. Aşa mi-i drag să fie omul: fătat, nu ouat! creangă, p. 123. FĂTĂLĂU, fătălăi, s. m. (Popular) Persoană care întruneşte caracterele ambelor sexe ; hermafrodit. Văzură că un muţunache se zborşea in apropiere. Li se păru că spunea ceva, dar nu-l auzeau din cauza ţipetelor lor. «Ia tăceţi, fă, — se răsti una la celelalte — să auzim ce spune fătălăul», pas, z. ii 208. Nu e vorba nici de mine, nici de d-voastră, nici de fătălăul acela de Ludovic cu creier de capră. E vorba de Franţa. CA mii, petrescu, t. ii 351. Băiat căruia îi place mai mult societatea fetelor, care este timid sau are apucături de fată. FĂTĂTOĂRE1, fătătoare, adj. f. (în opoziţie cu stearpă) Care e aptă să fete. La botez, ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. ISPIRESCU, L. 208. Trei sute de vaci fătătoare, împărţite in două cîrduri. I. IONESCU, D. 369. — Pronunţat: -toa-. FĂTĂTOĂRE2, fătători, s. f. Locul unde fată animalele. FĂT<3l s. n. (Familiar, rar) Augmentativ (cu nuanţă peiorativă) al lui fată; fată robustă, voinică, care seamănă mai mult a bărbat. Parcă nu-mi vine a crede că-i ea... Dintr-atitica s-o făcut coşcoge fătoi! ALECSANDRI, T. I 43. FĂŢĂRNIC, -Ă, făţarnici, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de sinceritate, cu două feţe; prefăcut, " ipocrit. V. f a 1 s, viclean. Imanul de la geamia noastră este un bătrîn înalt şi uscăţiv, posomorit şi tare făţarnic. CARAGIALE, P. 128. El veni, copilul mîndru... Avînd zîmbetul făţarnic Pe-a lui buze de coral. EMINESCU, o. I 236. <$■ (Substantivat) Făţarnicul e un lup îmbrăcat in piele de oaie. PĂSCULESCU, L. P. 108. FĂŢĂRÎE, făţării, s. f. (învechit, rar) Făţărnicie, prefăcătorie, ipocrizie. Tu socoţi că eu am învăţat la dichiul Ghenadie toate făţăriile călugăreşti, cum le-ai învăţat tu. hogaş, DR. II 10. Politica devine diplomaţie, făţărie, ipocrizie ce ia toate culorile. GHICA, A. 693. Un om preste toţi mai înţălept, Neviclean şi făr'de făţărie. Cel mai bun la suflet şi mai drept. BUDAI-DELEANU, f. 351. FĂŢĂRIT — 271 — FĂURITOR I'AŢĂRÎT. -A, făţăriţi, -te, adj. (învechit, rar) Făţarnic, prefăcut, ipocrit, simulat. Aşa-mi venca-n suflet să cred lămurit Că tot acel joc a fost joc făţărit. coşbuc, p. II 207. F i g. Focuri de artificii in care meşteri isteţi şi dibaci fac să joace, in ochii orbecaţi ai publicului, tot felul de virtejuri luminoase... de fulgere plăsmuite, de lori făţăriţi. odobescu, s. n 540. FĂŢĂKNICÎ, făţărnicesc, vb. IV. Refl. (învechit) A se arăta altfel de. cum este; a se purta ca un făţarnic; a se preface. Nu te mai făţarnici, tigoare veninoasă ce eşti! negruzzi, s. III 37. Emirul..-, se făţărnici ca cum n-ar şti nimic din cele urmate puţin înainte. BiLCESCU, O. n 44. FĂŢĂRNICIE, făţărnicii, s. f. Lipsă de sinceritate, purtare, atitudine prefăcută, ipocrită; prefăcătorie, ipocrizie, duplicitate. Avea nişte ochi nespus de blînzi şi de copilăroşi. .. fără nici un amestec de viclenie sau de făţărnicie. GALACTION', o. T 85. Făţărnicia Prea i-ar fi grozav de-adlncă şi de el m-aş îngrozi, Dacă-n stare ar fi de-acestea, neclipind, a ne urzi. D avii. A, v. v. 80. El era cu inima curată şi fără făţărnicie, ISPIRESCU, L. 137. FĂŢÎŞ adv. (în opoziţie cu intr-ascuns, (pe) furiş) în faţa tuturor, (în) public, pe faţă; deschis, netăinuit. Nu vreau, Sub ascuns, să-mi iau soţia ce-s in drept, făţiş s-o iau. davii.a, v. v. 105. Duşmanii... îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie piept făţiş cu cl. negruzzi, s. i 168. ^ (Adjectival) State mai bătrîne şi mai puternice nu-şi stăpînesc expresia unei făţişe invidii faţă cu succesele noastre, caragiai.e, n. f. 78. Se luptă împotriva vrăjmaşilor făţişi ai legii, bălcescu, o. ii 130. 4. (Adjectival) Ostentativ. Aşa ne cugetam şi noi! zîmbi a rtde cu înveselire făţişă regele get. C. PETRESCU, r. dr. 9. FĂŢUÎ, făţuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire la obiecte) A netezi prin cioplire, frecare etc. Timplarul făţuieşte scîndura cu rindeaua. A b s o 1. Artiştii lui Neagoie Basarab scormoneau, ferecau, făţuiau şi scli-viseau subţire cu dăltiţa. odobescu, s. ii 513. A netezi tencuiala pe ziduri sau pe pereţi. 2. (în industria tăbăcăriei) A curăţa pielea de ultimele impurităţi rămase după cenuşărit. 8. (în legătorie) A fălţui 4. F i g. (Popular, cu privire la o persoană) A bate, a pălmui (peste faţă). îl luară din nou la tîrbăceală. Umbla prin mtinile lor, de la unul la altul, ca o minge, îl mai făţuiră, îl mai trudiră, de credeai că se pierde prin mîinele lor. ISPIRESCU, I,. 10S. — Variantă: foţul (la tdrg) vb. IV. FĂŢUIĂLĂ, făţuieli, s. f. I. Acţiunea de a f ă ţ u i şi rezultatul ei; făţuire. 1. Netezire, lustruire, geluire. 2. F i g. (Popular) Pălmuire, bătaie. Supăraţi de purtarea lui Păcală către dînşii______ il luară la făţuială. ISriRESCU, la TDRG. 8. Făţuire (3). II. (Concretizat) Strat subţire de tencuială, bine netezit, care formează faţa aparentă a unei tencuieli. FĂŢUÎRE, făţuiri, s. f. Acţiunea de a f ă ţ u i. 1. Netezire, lustruire, geluire. 2. (în industria tăbăcăriei) Operaţia mecanică de curăţire a pieilor de ultimele impurităţi. 3. (în legătorie) Fălţuire. FĂŢUÎT1 s. n. Faptul de a f ă ţ u i; făţuire, făţuială. făţuît2, -ă, făţuiţi, -te, adj. (Despre obiecte) Netezit, şlefuit, geluit; (despre construcţii de zid) cu tencuiala netezită. Lemn făţuit. Prispă făţuită. — Variantă : Ieţuit, -u adj. FĂŢUITOABE, făţuitoare, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia zidarul întinde şi netezeşte straturile do tencuială aruncată pe zid cu mistria; drişcă. — Pronunţat: -ţu-i-, FĂŢUrrOR1, făţuitoare, s. n. Unealtă de forma unei rindele pentru făţuirea sau îndreptarea feţei scîndurilor sau pieselor de lemn. V. rindea. Cuţit care serveşte în tâbăcărie Ia făţuitul pieilor. — Pronunţat: -fw-i-. FĂŢUITGR-j -OAHE, făţuitoriy -oare, s. m. şi f. Persoană care făţuieşte colile de tipar. — Pronunţat: -ţu-i-. FĂURĂR’ s. m. (Regional şi arhaizant) Februarie, faur”. Se sfîrşea luna lui făurar şi oamenii slăbiseră de durere de inimă. AGÎRBICEANU, s. r. 29. — Pronunţat: fă-u-. FĂURĂR2, făurari, s. m. (Regional şi arhaizant) Fierar, faur1. O fi vrun fecioraş de oier sau plugar. De făurar, timplar sau ciubotar. DEŞLIU, G. 25. Vulcan, făurarul zeilor, ispirescu, u. 46. + (Poetic) Făuritor. Răzbi-vpm, tovarăşi ! Căci drum ne-au deschis Spre slăvi făurarii măreţului vis, Stegarii luminii cu aripi nenfrînte. deşliu, n. 80.. — Pronunţat: fă-u-. FĂURARÎE, făurării, ş. f. (Regional şi arhaizant) 1. Atelierul faurului; fierărie. Şi-a pictat casa lui şi casele vecinilor. Şi-a pictat făurăria. STANCU, D. 370. Au scîrţîit multe zile in şir căruţele nemţeşti pline cu îmbrăcăminte, încălţăminte... şi minunate scule de făurărie. Galaction, o. I 260. 2. Meseria faurului1, a fierarului. — Pronunţat: fă-u-. FĂURÎ, făuresc, vb. IV. T r a n z. 1. A crea, n înfăptui, a construi, a face. Fiecare tonă de metal sau de grîne, fiecare promoţie de ingineri sau de învăţători, fiecare curs de alfabetizare sau de universitate, fiecare zi a patriei noastre arată că masele făuresc istoria. contemporanul, S. II, 1953, nr. 353, 3/2. Poezia toamnei îmi fură sufletul şi, ca să scap de uritul pocit şi hursuz, mă pun să făuresc-versuri. pXun-pincio, r. 129. -$• Refl. pas. Statul democrat-popular s-a făurit şi s-a consolidat in focul unor înverşunate lupte de clasă. SCÎnteia, 1953, nr. 2614. 2. (învechit; cu privire la un metal sau un obiect de metal) A lucra (prin forjare cu ciocanul); p. exl. a fabrica. (Poetic) Un suflet tînăr ne străbate Şi ne îndeamnă către cer — Din suferinţi abia-ndurate Ne-am făurit armuri dejier. cerna, p. 34. N-aş vrea săpun mina... la făurit de lanţuri. ALECSANDRi, T. 1535. <> (A b s o 1., rar, cu privire la orice obiect) Pietrarii lui Ma-nole... ciopirtcau şi făureau gros din ciocan, odobescu, s. n 513. FĂURÎRE s. f. Acţiunea de a făuri; creare, înfăptuire, construire. Marxism-leninistnul porneşte de la ideea că făurirea unei puternice baze economice socialiste este condiţia fundamentală a viitorului fericit al poporului muncitor, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 326, 1/2. — Pronunţat: fă-u-. FĂURÎŞTE, făurişti, s. f. (Regional) Făurărie, fierărie. Ajunseră la Faurul pămintului. Aici cum descălecară, se închise in făurişte, ispirescu, l. 225. — Pronunţat: fă-u-. FĂURIT6R, -OÂRE, făuritori, -oare, s. m. şi f. Persoană, colectiv, organizaţie etc. care făureşte, creează, înfăptuieşte, construieşte, face (ceva). Făuritorul istoriei este poporul, lupta de clasX, 1953, nr. 7, 35. Spriji- FĂURIŢĂ — 272 — FECIORIE nindu-se pe acest instrument simplu ¡i atît de complex totodată — cuvîntul — .. . Caragiale a creat personaje care au supravieţuit făuritorului lor şi vor vieţui de-a pururi. L. ROM. 1953, nr. 1, 53. Cintă poete! Cîntă-i Pe făuritorii acestei Noi Şi măreţe Istorii, frunză, s. 60. — Pronunţat: fă-u-, FĂURÎŢĂ, fâuriţet s. f. (Regional) Soţia faurului. Deodată cu împărăteasa, născu rotăriţa §i făuriţa. RETEGANUL, p. i 32. — Pronunţat: fă-u-. FÎÎBRĂ s. f. 1. Temperatură ridicată a corpului ca simptom al unor boli; temperatură, căldură. Cu mina dreaptă strîngea nervos faldurile păturii cu care era acoperit ¡i-şi trecea limba peste buzele arse de febră, jlynu, C. 520. După ce se trezea din acel vis de febră îi bătea inima. sadoveanu, M. C. 54. Acuma sînt sigur că ai puţină febră, fiindcă prea îţi sticlesc ochii. REBREANU, p. S. 138. (Urmat de determinări arâtînd felul bolii) Nume dat mai multor boli care se manifestă printr-o temperatură ridicată. Febră aftoasă v. a f t o s. Febră tifoidă v. t i-f o i d ă. Febră recurentă v. recurent. Febră puer-peraiă v. puerperală. 2. F i g. Emoţie, nelinişte, încordare. Febra aşteptării. FEIîRITCG, febrifuge, s. n. Medicament care are proprietatea de a scădea, a opri sau a preveni creşterea temperaturii corpului provocată de o boală. Antipirina este un febrifug. (Adjectival) Medicament febrifug. FEBRÎL, -A, febrili, -e, adj. 1. (Med.) Cu febră, de febră. Starea febrilă a bolnavului. 2. F i g. Intens, (extrem de) încordat, agitat-; p. e x t. viu. Poliţaiul G. Pristanda. . . bate, arestează ilegal, strînge bătăuşii, e gata să trădeze azi pe acela pe care l-a servit ieri. Unde e cauza acestei activităţi atît de febrile? GHEREA, ST. CR. i 346. Mai mulţi juni plini de inimă... se puseră la lucru cu o activitate febrilă. NE-GRUZZI, S. I 339. (Adverbial) Un birou-masă plin de dosare, cărţi, hîrtii, intr-o dezordine care arată că în această încăpere se lucrează febril, baranga, I. 151. FEBRILITĂTE s. f. (De obicei precedat de prep. «cu ») încordare, înfrigurare, aprindere; activitate intensă, vie. Pretutindeni scrumiere şi ceşti de cafea. Biroul răvăşit. Se vede că s-a lucrat cu febrilitate, baranga, I. 179. FEBRUAR s. n. v. februarie. FEBRUARIE s. n. A doua lună a anului; (popular) faur, făurar1« — Pronunţat: -bru-a-. — Variantă : februăr s. n. FECÂL, -A, fecali, -e, adj. (în expr.) Materii fecale (şi substantivat f. pl.) = excremente. FECIOĂHĂ, fecioare, s. f. I. Fată tînără castă; fată mare, virgină. [Zînele] acolo-n veci nu mor şi vara-n veci nu moare, Iar ele-şi au crăiasa lor Şi toate sînt fecioare. COŞBUC, P. I 66. Fugaru-mi. . . zări Trei fecioare albe, nalte şi frumoase, alecsandri, p. i 190. Mi-e dragă o fecioară Frumoasă ca lumina acestei dimineţi. BOLINTI-neanu, o. 201. <0» (Adjectival, în e x p r.) Fată fecioară *= fată mare, de măritat. Vin, in amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare. GOGA, p. 16. Ziua bună să-mi ieu. .. De la fetele fecioare Din voioasa şezătoare. jarnîk-bîrseanu, d. 322. F i g. (Adjectival) Pur^, curată. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi, gîndirilor dind viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Şi cîţi codri-ascund in umbră strălucire de iz-voară! EMINESCU, O. I 130. Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adă-mi gura neatinsă Şi o inimă fecioară Ca apa de la izvoară. alecsandri, p. p. 369. 2. (în concepţia creştină) Maica domnului. Fecioara Măria czi Şi era una la părinţi Şi mîndră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinţi Şi luna intre stele. EMINESCU, O. i 167. 3. (în forma articulată) Constelatie în emisfera boreală. FE( l6R, feciori, s. m. 1. Fiu; băiat. Mama şi feciorul se aflau mai împăcaţi. C. petrescu, A. 397. A fost odată nu împărat ş-o împărăteasă, care aveau trei feciori. CARAGIALE, P. 111. Şi cine eşti tu ? — Feciorul tătîne-meu. ALECSANDRI, T. i 444. M-ai făcut, maică, fecior, Să fiu tatii d-ajutoriu, jarnîk-bîrseanu, d. 301. Fecior de bani gata v. ban1. 2. Flăcău. Se adunaseră toţi feciorii care urmau a se duce la regimentele lor. sadoveanu, m. c. 62. în lan erau feciori şi fete, Şi ei cîntau o doină-n cor. COŞBUC, P. I 176. Copiii. . . n-au murit, ci acum sînt feciori mari. RETE-Ganul, p. ii 37. <$► (Cu aluzie la calităţile de vitejie şi curaj, legate de noţiunea de « fecior») Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntul gol; Dar tu, bade lonaş, Tot in pene ai sălaşy Ca un pui cînd îl îngraşi t jarnîk-bîrseanu, d. 460. H. (Uneori determinat prin «de (sau an) casă») Servitor la casele boiereşti; valet. Fanarul oamenilor de rînd este de hîrtie, cu o singură lumină; cei bogaţi umblă cu un fanar de sticlă cu trei lumini, pe care îl poartă nu fecior ce merge înainte, bolintineanu, o. 287. Fecior ! dă-mi şipul cu eau-de-cologne! negruzzi, s. I 63. Fecior boieresc = slujbaş pe moşia unui boier, care supraveghea munca la cîmp; vătaf, isprăvnicel, logofăt. [Boierul] a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină. creangă, a. 158. — Variantă : (regional) fîci6r (russo, o. 24) s. m. FECIORĂXDRU, feciorandri, s. m. (Rar, popular) Fecior. Cînd îl văzu, întrebă...: Al cui e feciorandrul acesta? reteganul, p. I 15. FECIORAŞ, fecioraşi, s. m. Diminutiv al lui fecior. Cînd ajungeau fecioraşii la vîrsta de ajutor în gospodărie, apoi muntenii de la Călugăreni le arătau pe rînd, intr-o sară una, intr-o sară alta. sadoveanu, p. M. 148. Nouăzeci de fectoraşi Veneau călări. COŞBUC, p. i 56. Nani, nani, copilaş, Dragul mamei fecioraş! ALECSANDRI, p. p. 381. FECIORIA, feciorele, s. f. (Rar, în poezia populară) Diminutiv al lui fecioară. Şi tot n-a găsit Potrivă să-i fie Vro dalbă soţie ; Făr’ de mi-a găsit Şi mi-a nemerit, La nouă argele, Nouă feciorele. TEODORESCU, p. P. 410. FECIORÎIL, feciorei, s. m. (Rar) Fecioraş. Fata iubeşte Şi se prăpădeşte Dup-un feciorei. COŞBUC, P. n 142. FECIORELNIC, -A, feciorelnici, -e, adj. Neprihănit, nepătat, nevinovat, curat, cast, virginal. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă, kusso, o. 103. (Adverbial) Spre cerul proaspăt, Doi mesteacăni albi se-nalţă feciorelnic. Camil PETRESCU, v. 117. FECIORESC, -EĂSCĂ, fecioreşti, adj. De fecioară, (rar) de fecior; p. e x t. (poetic) feciorelnic. în a sufle-tului taină, ea iubea. Clar şi. încet Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise. EMINESCU, o. I 52. Frumoasă fetiţă Cu lungă cosiţă. Cu sin fecioresc! alecsandri, P. I 66. Nu lua acest aer de blindeţe feciorească! NEGRUZZI, S. m 352. FECIORÎÎŞTE adv. Ca fecioarele, (rar) ca feciorii; p. e x t. (poetic) feciorelnic. FECIORI, fecioresc, vb. IV. Intranz. (Despre flăcăi şi fete) A-şi petrece tinereţea; (complinit prin «împreună », « laolaltă », « cu *) a-şi petrece tinereţea în tovărăşia cuiva. FECIORÎEl, feciorii a. f. Calitatea de a fi fecioară; castitate, virginitate; p. e x t. curăţenie, nevinovăţie. FECIORIE — 273 — FEL FECIORIE2, feciorii, s. f. Timpul cît cineva e fecior, I vîrsta petrecută ca fecior. Du-te acasă şi te suie in podul curţii şi vei găsi acolo nişte zdrenţe din hainele tătine-tău din feciorie şi puşca lui şi sabia lui. ueteganul, p. iii 14. Toate mtndrele ascultă. Numai mtndruliţa mea Nu-şi ascultă paserea, Cum ii cintă patima, Patima ei din fetie Ş-a badii din feciorie! hodoş, p. p. 92. FECÎTLĂ s. f. Amidon extras din tuberculele de cartofi, din rădăcinile de manioc etc. FECtJND, -Ă, fecunzi, -de, adj. 1. (Despre animale, mai rar despre oameni) Care se înmulţeşte uş6r şi repede, prolific. Iepurii de casă sint foarte fecunzi. 2. F i g. (Despre idei, imaginaţie etc.) Rodnic, bogat. Cite nesecate izvoare de plăsmuiri ale frumosului oferă... imaginaţiunea in veci fecundă a unicului şi marelui nostru artist, a poporului romin. odobescu, S. ii 240. 3. F i g. (Despre oameni de ştiinţă, de artă etc.) Care scrie, compune, produce mult, care are capacitatea de a da uşor şi repede opere de creaţie, producţii artistice sau ştiinţifice.. Scriitor fecund. FECUNDĂ, fecundez, vb. I. Tranz, A provoca procesul fecundaţiei, a pune în stare de pro-creaţie. «$- Intranz. (Poetic) Soarele arde cîmpiile şi in aer se împrăştie mirosul voluptos al pămîntului care fecundează, demetrescu, o. 148. FECU[NDĂRE, fecundări, s. f. Acţiunea de a fecunda. FECUND ĂŢIE, fecundaţii, s. i. Fenomen de copulaţie a două celule sexuale de sex diferit, din care rezultă o singură celulă-ou care asigură continuitatea speciei; fecundare. FECUNDITĂTE s. f. 1. Capacitatea de a produce, de a rodi, de a se înmulţi; rodnicie, productivitate, fertilitate. Fecunditatea unui teren. 2. F i g. Capacitatea de a scrie sau de a compune mult, de a activa intens şi pe planuri diverse. Activitatea literară întreagă a lui Bolintineanu este vastă. Condeiul său a fost intr-o necontenită fecunditate, pină cînd i-a căzut din mină. demetrescu, o. 157. FEDELEŞ, fedeleşe şi fedeleşuri, s. n. Butoiaş mic de forme diferite (azi folosit mai ales la ţară), în care se ţine sau se transportă apa sau vinul. Să ne dai voie să cinstim cumătria, închinînd din fedeleşurile pe care le avem cu noi. SADOVEANU, F. j. 25. Tovarăşii nu făceau... prea multă cinste fedeleşului cu vin. galaction, o. i 267. Le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. ISPIRESCU, L. 354. Căruţele şi alaiul agiung intr-o poiană mare şi frumoasă, in mijlocul codrului, unde iarba-i netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece, in care sticlesc fedeleşele. russo, o. 123. Exp r. A lega fedeleş (pe cineva sau ceva) = a lega strîns, să nu se mai poată mişca; a lega cobză. Tudor zări pe cei doi unchi ai lui legaţi fedeleş pe podeală, sandu-aldea, u. p. 49. FÎ1DER, federe, s. n. Ridicătură mică lăsată în lungul muchiei unei piese de lemn sau de metal, care intră în nutul corespunzător al altei piese, pentru a asigura o îmbinare perfectă; pană, lambă. FEDERĂL, -Ă, federali, -e, adj. Care ţine de o federaţie de state, care se prezintă sub formă de federaţie. Stat federal. Guvern federal. FEDERALISM s. n. Sistem politic, orinduire de stat bazată pe principiul federaţiei. + Curent politic care urmăreşte introducerea unui astfel de sistem de organizare a statului. FEDERALIST1, -Ă, federalişti, -ste, adj. Care ţine de federalism. Sistem politic federalist. FEDERALIST2, -Ă, federalişti, -ste, s. m. şi f. Partizan, adept al federalismului. FEDERÂLIZĂRE, federalizări, s. f. Introducere a organizării federale într-o anumită ţară. FEDERATIV, -Ă, federativi, -e, adj. Privitor la o federaţie, constituit într-o federaţie, care se întemeiază pe sistemul de organizare în federaţie. State federative. Principii federative. •=» Sg! FEDERĂŢD3, federaţii, s. f. 1. Uniune a mai multor state autonome (care-şi păstrează independenţa în anumite limite) în cadrul unui stat unitar cu un guvern central. U.R.S.S. este o federaţie de state. 2. Uniune formată din mai multe organizaţii de masă muncitoreşti, de tineret etc. care se aliază pentru un scop anume stabilit. Federaţia Mondială a Tineretului Democrat. Federaţia Sindicală Mondială. FÎDING, fedinguri, s. n. Slăbire temporară a sunetelor unui aparat de radiorecepţie datorită schimbării condiţiilor de propagare a undelor prin atmosferă şi stratosferă. — Scris şi: (după englezeşte) fading. FfiEDER s. n. v. fider. FEÎRIC, -Ă, feerici, -e, adj. Cu caracter de feerie, nespus de frumos, ca-n poveşti, plin de poezie, ca într-o feerie; minunat, îneîntător. V. magic, fantastic. Ca o insulă feerică, ascunsă printre palmieri, chiparoşi şi mirţi nemuritori, se înălţau albe palatele lui Lucullus. aNGhEL-iosif, c. L. 7. Un murmur feeric dezmiardă doios A salei tăcere senină. EMINESCU, o. iv 33. FEERÎE, feerii, s. f. 1. Privelişte nespus de frumoasă, îneîntătoare, ca în basme. Priveşte împăcat poetul, atras de vesela lumină, Şi ca o umbră-albastră piere acum în alba feerie. angiiEL-iosif, c. m. i 23. Peste-a nopţii feerie Se ridică mîndra lună. EMINESCU, o. i 207. Mi se părea că mă aflu într-o lume de feerii; parcă aşteptam din minut în minut să văd deschizîndu-se cerul şi pămîntul. bolintineanu, o. 330. 2. Piesă de teatru cu subiect fantastic, de basm, cu montare strălucitoare, bogată şi cu numeroase efecte scenice. Ieşeau în poetica vale a Socolei, de unde in asfinţituri de soare se vedea laşul ca un decor de feerie. SADOVEANU, E. 133. FEL, (1, 2) feluri, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Mod de a fi (sau de a acţiona) ; varietate, soi, gen, chip, sort. După cum este felul de viaţă al oamenilor, tot astfel este şi felul lor de a gîndi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. Mai face el, ţăranul, şi alte feluri de mîncări gustoase. CREANGĂ, A. 103. <$> (însoţit de adverbe de cantitate sau de numerale) De multe feluri. Flori de un singur fel. [=□ Cite feluri de chinuri asupră-i se adună! alexan-drEscu, P. 42. (Intră în compunerea pronumelui interogativ ce lei (de), cerînd în răspuns indicarea calităţii obiectului despre care se întreabă) Spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti. negruzzi, S. I 248. Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ispirescu, l. 17. Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul, odobescu, s. a. 85. (Eliptic) [Păsările] primăverii se cheamă, se-ntreabă şi-şi răspund, se-ngînă şi se-ntrec in fel de glasuri, întoreîndu-se fiecare pe la cuibul său. caragialK, p. 50. Nici un fel de... = de loc. N-am nevastă... nici copii'. Nici un fel de căpătii. TEODORESCU, p. P. 277. Loc. a d v. La fol = deopotrivă, ase- menea, egal, întocmai, aidoma. De fel = de loc. Altele sînt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. EMINESCU, o. i 464. <$• E x p r. De felul meu (sau tău, său, lui, lor etc.) = din fire, de meserie, de profesie FELAH — 274 — FELINAR etc. De felul lui era om vioi şi bun de petrecere. C.AU.AGTAI.H, p. 123. De fel din ... = de neam, de origine, de loc, originar etc. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi. .. l-a luat acasă. CARAGIALE, N. S. 11. în felnI lui = într-un mod original, propriu lui. Nu semănau amindouă surorile. Fiecare era frumoasă in felul ei. vlaiiuţă, o. A. 111. Un Ici do . .. = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie... Ionuţ umblă plecat pe lingă gard, legănind in mină un fel de tinichea goală, davidoglu, M. 59. Trăieşte la marginea satului, spre baltă, intr-un fel de coşar pentru vite. STANCU, d. 314. Şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi impletindu-i cu nuiele. ISPIRESCU, h. 58. Fel şi cliip v. chip. A-şi fiice Felul = a-şi face cheful, pofta, mendrele. (Cu pronunţare regională) Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam feliul aşa cîteo- dată... în lipsa părintelui şi a dascălului. CREANGĂ, A. 4. A lace felul (cuiva) = a da gata, a nimici, a lichida, a distruge, a omorî (pe cineva) ; a face rău (cuiva). Lui Znagoveanu i-a făcut felul judele de la Gherghiţa, Vlad, care îi purta sîmbetele. L-a băgat la gros pe vreo cinci ani. PAS, L. I 293. (Cu pronunţare regională) Nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam feliul l CREANGĂ, p. 236. 2. Rînd de bucate. Gustau numai din felurile rîn-duite festinurilor regeşti. C. PETRESCU, R. dr. 16. Cel mai mare ospăţ se cuprindea in cîteva feluri de bucate. NEGRUZZI, S. I 151. 3. Obicei, datină. [Mugur-împărat] precum e felul din bătrîni La orice chef intre romîni, El a-nchinat. coşbuc, p. i 59. FELÂH, felahi, s. m. Ţăran, muncitor agricol din Egipt, Arabia, Siria şi Palestina. FÎ1LCER, felceri, s. m. Persoană cu'o pregătire medicală medie, ajutor al medicului, agent sanitar. V. s u fachir u r g. Pentru asistenţa medicală a minerilor, pe lingă spitalele şi policlinicele existente, s-au creat posturi de prim-ajutor in subterane deservite de felceri. scînTEIA, 1953, nr. 2744. Ăsta e doctorul nostru, îl recomandă el, tovarăşul Ostap Beriozov. — Sînt numai felcer, nu doctor, observă rîzînd tovarăşul Ostap. sadoveanu, m. C. 117. FfiLCERIŢĂ, felceriţe, s. f. Femeie cu o pregătire medicală medie, ajutoare a medicului. Felceriţa... cu obraz şi glas de bărbat, contemporanul, s. h, 1949, nr. 164, 2/2. — Accentuat şi: felceriţa. FÎlLDERĂ, feldere, s. f. (Transilv.) Măsură populari de capacitate pentru cereale, echivalînd cu 20 de litri. O felderă de grîu. FÎLMIAREŞAL, feldmareşali, s. m. Cel mai înalt grad în unele armate conferit pe cîmpul de luptă; persoană deţinînd acest grad. Boierii ţării.. . să chibzuiră a trămite o deputaţiune de doi dintre dinşii la feldmare-¡alul rusesc, odobescu, s. i 265. FKLDSI’AT, feldspaţi, s. m. Mineral de culoare deschisă (din punct de vedere chimic silicat de aluminiu, alcaliu şi calciu) care intră în compoziţia rocilor, în special a celor eruptive. Feldspatul intră in compoziţia bazaltului, granitului, porfirului etc. 1=3 La lumina lămpilor, piatra albă de feldspat şi straturile de mică sclipeau tainic in pereţii galeriei, dumitriu, v. l. 43. FÎSLEGA, felege, s. f. (Regional) Basma, năframă. Soacra mică iese şi aduce nişte felege frumoase. SEVASTOS, N. 234. FELEGEAN, felegene, s. n. (învechit şi arhaizant) Ceaşcă (turcească) de cafea, fără toartă; pusă pe un suport. Tata şedea la fereastră in casă şi sorbea dintr-un Jelegean de. cafea, sadoveanu, o. iii 525. Lăzi... cu felegene de smalţ, cu zarfuri de sîrmă. odobescu, s. I 134. Felegenele de cafea, ciubucile şi narghilelele gioacă roluri insămnate in acea sală. alecsandri, c. 104. — Pronunţat: -gean. — Variantă : filigeăn (angkel-iosip, c. L. 144, teodorescu, p. p. 613) s. n. FELENDRÎÎŞ s. n. (învechit) Un fel de stofă fină (de Flandra). Peste zobonul de stofă aurită, purta un benişet de felendreş. negruzzi, s. I 145. FELEŞÂG, (rar) feleşaguri, s. n. (Regional) Fel de a fi; fire, caracter, soi; obicei. Pistruga rîse zgomotos> cum îi era feleşagul la asemenea taclale, sadoveanu, M. C. 112. Răposatul fusese om aprig şi certăreţ. .. Fecioru-săur Zaharia, se alesese de la început din alt feleşag. C. PETRESCU, R. DR. 23. A îmbătrînit de timpuriu; aşa i-i feleşagul lai, la inimă-i tot verde. MIRONESCU, S. A. 42. — Variantă: feliuşdg (creangX, p. 225) s. n. FELE ŞTI 6 C, feleştiocuri, s. n. (Regional) Pămătuf cu care se unge osia căruţei cu păcură sau bocancii cu unsoare. Mă lua frumuşel de bărbie cu mina stingă, iar cu cea dreaptă muia feleştiocul în strachina cu dohot. creangă, a. 46. De inima căruţei atirnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, id. p. 106. — Pronunţat: -tioc. FELICITA, felicit, vb. I. Tranz. A adresa cuiva cuvinte de laudă pentru un succes obţinut, pentru o realizare însemnată etc.; a exprima urări deo fericire, de izbîndă pentru viitor cu prilejul unui eveniment important, al unei aniversări etc. lartă-mă că, dintre toţi prietenii cari m-au felicitat de ziua mea, pe dumneata te-am lăsat să-ţi răspund la urmă. CARAGIALE, o. VII 298. Arhiepiscopul de Novgorod, unul din oamenii cei mai luminaţi a Rusiei pe atunce, felicită pre autorul anonim prin versuri, NEGRUZZI, s. II 146. Primesc vizita directorului teatrului... mai intîi mă felicită asupra succeselor dobîndite in seara ajunului, russo, o. 138. Refl. (Familiar) A se socoti mulţumit, fericit, satisfăcut (pentru rezultatul obţinut). — Accentuat şi: felicit. — Prez. ind. şi: (învechit) felicitez (ibrăilEanu, sp. cr. 146). — Variantă: (învechit) fericiţii (negruzzi, s. i 6) vb. I. FELICITARE, felicitări, s. f. Acţiunea de a felicita; laudă pentru un succes sau urare de succes, de fericire etc. Scrisoare de felicitare. c=i Iţi mulţumesc pentru felicitările ce mi-ai trimes de sărbători şi pentru urările amicale ce faci in privirea sănătăţei şi a hărnicii mele. alecsandri, s. 119. (Concretizat) Bilet, scrisoare, carte de vizită etc. prin care cineva e felicitat. FELÎE, felii, s. f. Bucată (subţire) de obicei cu două feţe paralele tăiată dintr-un întreg (de obicei dintr-un aliment). Văd că [fetiţa] începe să închidă ochii, ca şi cînd ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pîine din mină. preda, î. 18. Am o felie de pepene, Trece prin apă repede (Suvelniţa). Gorovei, c. 362. •$> (Construit cu verbul «a tăia ») Tăia friptura felii. F i g. Felii groase de stîncă se îmbucă una cu alta. BOGZA, Ţ. 10. FELÎN, -A, felini, -e, adj. 1. Care aparţine genului pisicilor. Rasă felină. + (Substantivat, f. pl.) Familie de animale carnivore, din care fac parte pisica, leul etc.; (la sg.) animal făcînd parte din această familie. [Trupul ei] era vinjos şi viu. .. fără nici un os aparent, ca al felinelor. CAMIL PETRESCU, U. N. 92. [Suflul vîntului] ajunge cald în faţa cuşcelor unde dorm marile feline. ANGHEL, PR. 115. 2. F i g. Ca de pisică; suplu, graţios. Supleţe felină. Fata îşi ghemuia trupul fraged c-o gingaşă mlădiere felină. bart, e. 168. FELINAR, felinare, s. n. Dispozitiv pentru luminat, portativ sau fix, format dintr-un schelet metalic,' cu FELIOARĂ — 275 — FENIX rezervor pentru petrol, pe care este montat un glob de sticlă pentru a adăposti fitilul aprins sau dintr-o cutie cu pereţi de sticlă care adăposteşte o sursă de lumină, de obicei o flacără. V. lanternă, lampă. Podarul caută să-şi lumineze calea cu felinarul, ale cărui raze roşietice străbat cu greu prin întunericul nopţii, bogza,' C. O. 287. Un felinar, în mijlocul curţii, împrăştia fire lungi de aur. sadoveanu, o. vi 219. Spre sară, cînd toate uliţile oraşului sînt luminate prin felinare mari... vede omul tot oraşul şi toată marea parcă este aprinsă. Golescu, î. 111.' FELIOARA, felioare, s. f. Diminutiv al lui f e 1 i e. O felioară de pîine. — Pronunţat: -li-oa-, FELIURÎME s. f. v. felurime. ^ FELIURlT, -Ă adj. v. felurit. FELIUŞAG s. n. v. feleşag. feliCţA, feliuţe, s. f. Felioară. — Pronunţat: -li-u-, FELTJCĂ, felu ci, s. f. (învechit) Corabie mică şi îngustă prevăzută cu pînze şi cu lopeţi. Pedeapsa lui va fi de a să pune întiu o .. . felucă şi a să slobozi pe mare. drAghici, r. 304. FELURI, feluresc, vb. IV. Refl. (învechit, rar) A « se diferenţia, a varia. Naravurile-n lume prea mult s-au felurit, negruzzi, s. n 222. FELURÎME, felurimi, s. f. Diversitate, varietate. Cheiurile lucii de lumină se colorau de felurimea covoa-relor cu ţesături bogate, anghel-iosif, C. l. 6. între mii de dobitoace, o, ce multă, felurime! conachi, r. 269. Loc. a d v. (învechit) în felurimi sau (neobişnuit) pe felurime = în diferite feluri. Copii voinici, rumeni, bucă!aţi, goneau cu ghiozdanele... să înveţe a citi slove noi, a citi apoi pe felurime, a scrie pe platcă. delavrancea, s. 217. E x p r. (învechit) Felurimi de... = fel de fel de..., toate felurile de..., multe şi variate. Felurimi de costumuri, felurimi de petreceri in pădurice, boi.uac, o. 215. Tirgui felurimi de lucruri. GORJAN, H. i 86. — Variantă: (învechit) feliurime (golescu, î. 67) s. i. FELURÎT, -Ă, feluriţi, -te, adj. Variat, divers; diferit, deosebit (de altceva). îl întrebam cu cea mai mare curiozitate o grămadă de lucruri felurite, sadoveanu, o. vn 230. La Iaşi, băiete, se vorbeşte despre tine Felurite verzi l-uscate, cite nici în cap nu-ţi vine! hasdeu, r. v. 59. Fumul întuneca odaia şi vorba felurită se curmezeşea (= se întretăia). Russo, o. 47. (Adverbial) [Biserics Curţii de Argeş] se străvedea ca într-o colivie, printre ale cărţi grosolane zăbrele se zăreau, chiar de acum strălucitoare, tuleiele-i de marmoră, unele felurit împletite, altele viu colorate, odobescu, s. n 503. — Variantă: (regional) feliurit, -ă (creangI, p. 106) adj. FEMÎiili, femei, s. f. 1. (în opoziţie cu bărbat) Persoană adultă de sex feminin. Femeia în Republica Populară Romînă are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat fi culturale. CONST. r.p.r. 39. Acolo unde-au huzurit tîlharii, — Rid astăzi voiniceşte făurarii... Rîd oamenii muncii, Rîd femeile, pruncii, deşliu, G. 38. La fereastră, o femeie cu părul de dur, cu ochii ca florile albastre ale cîmpului... rezemată de bara de alamă îl privea cu milă. c. petrescu, s. 41. 2. (Spre deosebire de fată) Persoană de sex feminin căsătorită. Achim era-nsurat Cu fata lui Mihai Terinte: Femeie bună şi cuminte, Cum alta nu găseşti în sat. coşbuc, p. n 226. 8. '(Urmat de determinări în genitiv sau de un ad-; jectiv posesiv) Soţie, nevastă. Se învinovăţea pe el însuşi, . ştiind cit e de puţin vrednic de femeia lui care i-a fost totdeauna credincioasă, bujor, s. 44. Nu se împlineşte bine anul şi femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, p. 169. FEMEIÉSC, -IÂS( :Ă, femeieşti, adj. De femeie, care aparţine unei femei, privitor la femei, ca de femeie; ■ feminin. Nişte cămăşi femeieşti de stambă. REBREANU, I. 10. -v» Parte femeiască v. parte. FEMEIÎŞTE adv. Ca femeile, în felul femeilor. Ştii una?... Aştept pe soră-mea în astă-noapte. îmbracă-te femeieşte şi vină. alecsandri, t. i 264. I'EMElCŞCA, femeiuşti, s. f. 1. Diminutiv (uneori cu nuanţă peiorativă) al lui f e m e i e. Raveica, dintr-o femeiuşcă ajunse în cîţiva ani groasă cit malul. CAMIIAR, N. i 331. Cireşica, a treia nevastă, era o femeiuşcă durdulie, mai tînără decît cele trei ''fete ale lui măritate. BART, E. 265. 2, Animal de sex femeiesc; femelă. Femeiuştile şi-au ales sălaş şi au făcut cuib aici in munte, sadoveanu, V. F. 18. FEMÉLA, femele, s. f. Animal de sex feminin, deosebit de mascul prin însuşiri morfologice şi fiziologice specifice. Femela cangurului îşi poartă puii într-o pungă sub pîntece. c=¡ Masculii sînt în general mai deschis coloraţi decît femelele, fauna r. p. r. vuij 13. FEM3NÍN, -A, feminini, -e, adj. De femeie, care aparţine unei femei sau specific ei, privitor la o femeie, ca de femeie; femeiesc. Veşmint feminin. Zîmbet feminin. <$- (Adverbial, rar) Apleacă feminin Grumazul său de fildeş pe toga sa de in. macedonski, o. i 107(Despre genul unor părţi de vorbire) Care are forma atribuită în gramatică numelor care denumesc fiinţe de sex femeiesc. Sînt de genul feminin numele fiinţelor de sex femeiesc şi numele lucrurilor care, prin tradiţie şi prin analogie cu acestea, sînt considerate tot ca feminine. L. rom. 1953, nr. 2, 28. FEMINITÁTE s. f. Ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului feminin. Părul se revarsă in şuviţe domoale şi moi, ca tot atîtea valuri de suavă feminitate, bogza, c. o. 284. FEMÜR, femure, s. n. Osul coapsei, de la genunchi pînă la bazin. Femurul este cel mai lung os al scheletului omenesc, a [La insecte] femurele sînt de lungime şi grosime variabilă, după specii, fauna r. p. r. viiij 18. FÉNIC adj. m. (Chim.; învechit, numai îfi eipr.) Acid fenic = fenol (1). FENÍCE s. m. v. fenix. FENICIAN -A, fenicieni, -e, adj. Din vechea Fenicie, care aparţinea Feniciei sau locuitorilor ei, cu privire la Fenicia sau la locuitorii ei. Corabie feniciană. — Pronunţat: -ci-an. FENICIÁN2, -A, fenicieni, -e, s. m. şi f. Persoană care aparţinea populaţiei de bază a vechii Fenicii. — Pronunţat: -ci-an. FENÍL s. n. (Chim.) Radical organic rezultat din benzen, prin îndepărtarea unui atom de hidrogen. FÉNIX, fenicşi, s. m. (Mitol. ; adesea în espr, pasărea fenix) Pasăre fabuloasă despre care cei vechi credeau că este unică pe lume şi că renaşte din propria ei cenuşă; simbol al reînnoirii veşnice. Fenicşii aveau vieţi de sute de ani. macedonski, o. iii 54. (Scris . phoenix) Pe-al meu propriu rug, mă topesc in flăcări... ■. Pot să mai renviu luminos din-el ca Pasărea phoenixf ' EMINESCU, o. I 199. FENOL — 276 — FEREASTRĂ — Scris şi: phoenix. — Variantă: (învechit) fenice (odobescu, s. n 502) s. m. FENOL, (2) fenoli, s. m. 1. Substanţă în formă de ace incolore, mirositoare şi solubile în apă, alcool, eter etc., obţinută prin prelucrarea gudroanelor de cărbuni sau pe cale sintetică şi folosită în farmacie şi industrie ; acid fenic, acid carbonic. 2. Nume generic dat compuşilor organici derivaţi de la hidrocarburile aromatice prin înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen cu oxidrili. FENOIOGÎE' s. f. Disciplină care se ocupă cu stabilirea legăturilor dintre fazele de vegetaţie ale plantelor şi mersul anual al timpului. FEN05E&N, fenomene, s. n. 1. Aspect al naturii în mişcare ; formă exterioară a lucrurilor prin care se manifestă esenţa lor şi care poate fi percepută direct prin organele senzoriale. Materia organică constituie un fenomen mult mai nou, produs al unei îndelungate dezvoltări. LENIN, O. XIV 64. Fenomen al naturii — manifestare a unui element al naturii; p. ext. element al naturii. Ploaia este un fenomen al naturii. Fapt. Răscoala din Ţara Romtnească [1821] nu trebuie privită ca un fenomen izolat, ci in cadrul general al frămintărilor epocii. IST. R.P.R. 292. 2. Fiinţă, obiect, aspect, întîmplare care surprinde (prin calităţi, noutate, raritate etc.). — Accentuat şi: fenâmen. FENOMENAL, -A, fenomenali, -e, adj. 1. Care posedă o însuşire într-un grad atît de mare încît iese din comun, provoacă uimire, uluieşte. Înzestrat cu o memorie fenomenală, ştia pe de rost întregul Infern al lui Dante. BARÎ, S. 190. * 2. (Fii.) Care ţine de fenomene, de natura fenome-nelor.^ FENOMENALÎSM s. n. Curent idealist-subiectivist în filozofie, care rupe fenomenul de esenţă şi neagă posibilitatea de a cunoaşte esenţa lucrurilor, susţinînd că numai latura lor exterioară poate fi cunoscută. V. agnosticism. FENOMENALÎST, -A, fenomenalişti, -ste, adj. (Despre o concepţie, o doctrină) Care prezintă caracterele fenome-nalismului. (Substantivat) Adept sau partizan al feno-menalismului. FENOMENALITATE s. f. Faptul de a fi fenomenal (2). în toată Europa, poezia, literatura în genere, se retrage tot mai mult din faţa tablourilor naturii, pururea nepăsătoare şi statornică în rotaţia fenomenalităţii ei — şi se afundă tot mai mult in misterele sufletului omenesc. vlahuţă, o. a. 404. FENOMENOLOGIC, -A, fenomenologici, -e, adj. Care se referă la fenomenologie, care are la bază fenomenologia. FENOMENOLOGIE s. f. Doctrină filozofică idealistă-subiectivistă reacţionară, care îşi propune să studieze fenomenele conştiinţei rupîndu-le de lumea Tnaterială şi făcînd abstracţie de omul conştient, de activitatea lui psihică şi de mediul social. Fenomenologia este «ştiinţa o eului pur, a « eului » care nu mai are nici o legătură cu omul concret, trăind într-o societate dată. LUPTA DE Ci.AsX, 1953, nr. 10, 109. • FEODAU s. m. v. feudal1. FEODAL2, -A adj. v. feudal2. FERAT, feraţi, s. m. Nume generic dat sărurilor acidului feric. FERATĂ, ferate, adj. f. (Numai în e x p r.) Cale (sau linie) ferată = drum prevăzut cu şine, pe care circulă trenurile; drum-de-fier. îţi scriu, Ioană, de la Bumbeşti-Livezeni, Unde... Au tot minţit stăpînii de ieri c-o să facă Mindreţe de linie ferată. vinTILĂ, o. 40. FERĂSTRĂU, ferăstraie, s. n. Unealtă prevăzută cu o lamă, o bandi sau un disc de oţel, cu dinţi ascuţiţi, pusă în funcţiune cu mîna sau pe cale mecanică (v. gater) şi folosită pentru a tăia lemne, uneori şi metale sau alte corpuri tari. Sforăi parcă tai lemne cu ferăstrăul. camilar, TEM. 11. Aici, pe firul Oltului, instalase un ferăstrău minat de apele lui. bogza, c. o. 101. Ferăstrău circular = ferăstrău în forma unui disc dinţat, care taie învîrtindu-se în jurul axei sale. — Variante: îerestrău (pas, l. ii 156, reteganul, p. ii 54), fierăstrău (dragomir, p. 21, sadoveanu, b. 54), herăstrău (caragiale, o. i 292) s. n. FERAsTRÎÎIE s. f. v. fercstruie. FÎRCHEŞ, -A, fercheşi,-e, adj. (Familiar, adesea ironic, mai ales despre bărbaţi) Cu o înfăţişare plăcuta şi elegantă, îmbrăcat cu îngrijire, dichisit, sclivisit. Un general bătrîn, înconjurat de o droaie de ofiţeraşi fercheşi, a venit să-i agaţe pe piept medalia de aur. rebreanu, p. S. 120. Fercheş, amabil, începu să ceară scuze c-a îndrăznit să mă deranjeze. vlahuţă, o. a. 247. FERCHEZUÎ, ferchezuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A dichisi pe cineva, în special a-l bărbieri, pentru a-i da o înfăţişare plăcută,'îngrijită, elegantă. I-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă. creangă, A. 161. Refl. Se îmbrăcă tacticos în hainele cele mai bune, se ferchezui ca o păpuşă, rebreanu, i. 60. 2. F i g. (Familiar, ironic) A bate (pe cineva), a-i trage (cuiva) o bătaie. Cum au vrut, l-au ferchezuit. STANCU, D. 84. FERCHEZUIT, -A, ferchezuiţi, -te, adj. Dichisit, gătit, împodobit. După ce o văzu boierul curăţită şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea ea şi pe vino-încoace, i se păru mai frumoasă, ispirescu, L. 179. Ca să-mi mai treacă de urît, m-am ocupat însămi de toaleta lor; şi aşa ferchezuite... le-am dat drumul, negruzzi, s. i 104. FEREALA s. f. 1. Pază, precauţie, băgare de seamă, circumspecţie. Despre coana Liza se vorbeşte cu fereală în mahala. PAS, z. I 80. Uşa se deschise încet şi cu fereală. SADOVEANU, o. I 143. Citea cu fereală, ca un făcător de rele, şi adormea cu cărţile sub cap. C. PETRESCU, R. DR. 29. 2. Loc unde cineva este ferit de primejdii; adăpost. A purtat-o trenul la oraş, la fereală. STANCU, D. 157. FEREASTA s. f. v. fereastră. FEREASTRA, ferestre, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, al unui vehicul etc. pentru a permite să intre aerul şi lumina; ansamblu format dintr-un cadru fix (v. toc) şi din cercevele în care se fixează geamuri; ansamblu format din această deschizătură împreună cu cercevelele care o încadrează şi cu sticla fixată în cercevele. V. geam. Dinlăuntru licărea prin fereastra, jumătate de sticlă, jumătate de hîrtie, o lumină slabă spre afară. HOGAŞ, M. N. 77. Aşa, ca o poveste, pribeagă şi măiastră, Cumplitul vînt de iarnă îmi cintă la fereastră, demetrescu, o. 59. Acea casă n-avea nici fereastră, nici uşă. ispirescu, l. 59. Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte, alecsandri, p. a. 113. <ţ- Fereastră oarbă — adîncitură în perete, avînd forma unei ferestre şi constituind un motiv arhitectonic. <{■ E x p r, A arunca banii pe fereastră = a cheltui fără socoteală, a fi risipitor. 2. Locul în care se întîlneşte un puţ de mină cu o rampă subterană. • 3. F i g. (Familiar) Oră neocupată din programul zilnic al unui profesor sau al unui student, intercalată între două ore de curs. FERECA - 277 - FERFENIŢIT — Variantă : fcrei'istă, fereşte şi fereşti (coşbuc, p. ii 141, creangă, p. 255, eminescu, o. i 130), s. f. FERECĂ, firec, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte de lemn) A acoperi, total sau parţial, cu metal (în special cu şine) spre a-i da rezistenţă şi durabilitate; a întări prin legături metalice. Fierarul ferecă roata, i—i Vara, braga ¡i limonada sînt purtate... în doniţe ferecate frumos cu cercuri de alamă şi ţintuite cum se cuvine, v. rom. septembrie 1953, 25. -f- (Cu privire la anumite obiecte preţioase, urmat de determinări introduse prin prep. * cu » sau « în ») A îmbrăca cu metal preţios, a împodobi cu argint, aur şi pietre scumpe. A pus pe covor... cartea.. . legată în piele de crocodil şi ferecată cu argint. sadoveanu, D. p. 172. Mă jur... să ferec cu argint icoana ta. negruzzi, s. i 15. 2. (Cu privire la oameni) A pune în fiare, a lega cu lanţuri, a încătuşa. M-a legat, De un stîlp m-a ferecat. reteganul, p. i 48. Cei panţiri descăleca, Pe romîn îl fereca, La Vaslui îl aducea Şi la domnul mi-l ducea. alecsandri, p. p. 169. Fig. Fărîmaţi... zăvoare Care vă ferecă sufletul, gleznele, deşliu, G. 28. în lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec, Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec. eminescu, o. i 232. 3. (Cu privire la pietrele de moară) A bate cu ciocanul spre a-i scoate zimţi (ca să zdrobească mai uşor grăunţele). + (Cu privire Ia bani) A zimţui. 4. (Cu privire la uşi; p. e x t. la încăperi) A încuia, a zăvori. FERECAJRE, ferecări, s. f. Acţiunea de a fereca. F i g. Ceea ce va rămine pururea din Eminescti, in afară de frumuseţea gîndurilor... este acea ţesătură,' acea ferecare puternică a limbii. vLahuţă, o. a. 395. FERECAT1 s. n. Acţiunea de a fereca. FERECAT2, -A,, ferecaţi, -te, adj. 1. Acoperit cu metal, prevăzut cu şine, cu fîşii de fier, cu cuie etc. pentru a căpăta rezistenţă şi durabilitate; întărit prin legături metalice. Căruţa înainta încet. .. printre casele tari din piatră grea, cu porţi mari ferecate, dumi-TRIU,-n. 156. Fiecare îşi adusese zestre însemnată, robi, cai, căruţe ferecate, ispirescu, l. 36. Călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn văpsit scobită rotund şi aşezată... pe un dric cu patru roate ferecate, odobescu, s. i 161. + (Despre anumite obiecte preţioase) îmbrăcat sau împodobit cu aur, cu argint sau cu pietre scumpe. 2. (Despre uşi, porţi, p. e x t. despre încăperi) încuiat, zăvorit. (F i g.) în trecut puţinele şcoli cîte existau aveau porţile ferecate pentru copiii oamenilor muncii. SCÎnTEia, 1953, nr. 2841. 3. (Despre oameni) Legat sau încătuşat în fiare, în lanţuri, în obezi. Jar deacă vor simţi ceva ş-or vrea să pribegească, atunci mesiţii măriei-tale îi vor aduce ferecaţi. odobescu, s. I 83. Un biet romîn legat, Legat strîns şi ferecat, Ca un mare vinovat, alecsandri, p. p. 77. 4. (Despre pietrele morii) Cu suprafaţa neregulată, prevăzută cu zimţi (ca să macine bine). Moara lui Arghir avea singură pietre ferecate de schimb şi apă destulă la iazul ei, ca să macine şi zi şi noapte. anGHEL-iosif, c. l. 24. -+■ (Despre bani) Zimţuit. Purcoaiele de galbeni bătuţi şi ferecaţi, delavrancea, la Tdrg. FERECATOllA, ferecături, s. f. (Rar) Acţiunea de a fereca; (concretizat) legătură sau îmbrăcăminte de metal aplicată unui obiect pentru a-l fereca. Ferecătura evangheliei lui Mocrea postelnicul, lucrată cu figuri răsărite.. . pe placă metalică suflată cu aur. odobescu, S. i 335. FEREDÎU, feredeie, s. n. (Mold., Transilv.) Baie, cadă pentru îmbăiat; stabiliment public pentru făcut baie. La feredeu... băiaşul s-a uitat lung la el din toate părţile, sadoveanu, d. p. 72. Am asudat Ş-asud mereu, Parc-am intrat în feredeu! alecsandri, T. 318. FEREDUI, fereduiesc, vb. IV. Tranz. (învechiţi A îmbăia, a scălda. Atunci porunci să o fereduiască. ispirescu, l. 179. FERÎgA s.'J.y. ferigă. FEREGEA, feregele, s. f. 1. Mantilă de stofă sau de mătase scumpă, care se purta odinioară peste îmbrăcăminte. Doamna avea lingă sine patru din slujitoarele sale, Investmîntate în feregele ţesute cu fir de aur. SADOVEANU, F. J. 382. Şalurile şi feregelele domniţei Raltt. Filimon, c. 149. 2. Vălul cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa. Le-a poruncit cadînelor să-şi scoată.. . chipurile de sub feregea. STANCU, D. 215. Apare o fiinţă din raiul de iubire, Pe frunte-acoperită cu-o feregea subţire, alecsandri, p. iii 390. FERENTAR, ferentari, s. m. (învechit) Nume dat soldaţilor din pedestrimea uşoară. Ferentarul ager şi cu lungă chică Intră in bătaie fără nici o frică, Tare ca un leu. bolintineanu, o. 15. Mihnea, însoţit de patru viteji ferentari, cu lăncile poleite-n vîrf şi la minere. odobescu, s. i 73. FERESTRĂU s. n. v. ferăstrău. FERESTRUÎ, ferestruiesc, vb. IV. Tranz. A tăi» cu ferăstrăul. FERESTRUICA, ferestruici, s. f. Diminutiv al lui fereastră. Trebuiră. .. să-l culce pe unul din paturile mari şi înalte din odaia cu ferestruici pătrate, dumitriu, v. L. 14. Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului. sadoveanu, B. 121. + Gaură mică asemănătoare cu o fereastră; spărtură, deschizătură. Poarta o deschiz eu: îi ştiu meşteşugul. Să-i croim ferestruica, caragiale, o. i 291. — Variantă: (regional) feresliiică (alecsandri, c„ 26) s. f. FERESTRtJIE, ferestrui, s. f. Ferestruică. Era altă erestruie, care privea peste acoperişuri de tablă cenuşie, peste cartiere sărace şi prăfuite, spre marginea oraşului. c. petrescu, S. 7. Stoica... deschise oblonul, scoase capuf pe o îngustă ferestruie şi întrebă: « Cine e? ». odobescu, s. i 67. — Variantă: îerăstruie (eminescu, o. i 84) s. f. FERESTCICĂ s. f. v. ferestruică. FfiRFELIŢĂ s. f. v. ferfeniţă. FERFENIŢĂ vb. I v. ferfeniţi. FliRFEMŢĂ s. f. (De obicei în e x p r.) A face (sau a rupe) ferfeniţă = a rupe tare, a distruge, a face praf. Ferfeniţă ai făcut toate înfloriturile şi mărgeluţele. rebreanu, i. 45. Ba şi el, uneori, sărindtt-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă, jucînd împreună cu noi. creangă, a. 82. -4" (Adjectival) Rupt, zdrenţuit. Şi urechile, ferfeniţă pe margini, parcă i le crestase cineva cu foarfeca. STancu, D. 7. Am o găină pestriţă Şi la coadă ferfeniţă (Mătura). GOROVEI, c. 222. — Variante: f6rfeliţă (galaction, o. i 310), f6rfe-riţă (reteganul, r. iii 41) s. f. FERFENIŢI, ferfeniţesc, vb. IV. Refl. A se sfîşia, a se zdrenţui, a se face bucăţi-bucăţi. Le-a citit şi răscitit pînă li s-au ferfeniţit foile, rebreanu, l. 53. I s-au ferfeniţit hainele. SBIERA, P. 143. — Variantă: ferfeniţă,ferfeniţez (ardelEantj, D. 205), vb. I. FERFENIŢIT, -A, ferfeniţiţi, -te, adj. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) Sfîşiat în bucăţi. Vă îmbrăca îti gioarse ferfeniţite. PAS, z. I 190. FERFENIŢOS — 278 — FERIRE FERFENIŢOS, -OÂSA, ferfeniţoşi, -oase, adj. (Despre lucruri, în special despre obiecte de îmbrăcăminte) Ferfeniţit. Cînd■ n-ai ce face, cînd nu struneşti calul şi nu învîrteşti sabia, cugeţi. Asta e meteahna ta cea veche. Şi scoţi o carte ferfeniţoasă, scrisă de mînă, şi citeşti într-însa. sadoveanu, o. vii 26. Au aflat-o în străiţele ei rupte şi ferfeniţoase. sbiera, p. 214. ^ (Despre persoane) Care poartă haine ferfeniţite. Şi-acum parcă-l văd cît era de ferfeniţos. creangă, p. 148. F&RFEKIŢĂ s. f. v. ferfeniţă. FERl, feresc, vb. IV. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau exprimate prin propoziţii cu verbul la conjunctiv) 1. T r a n z. (Cu privire la fiinţe) A lua sub scutul său, a apăra, a proteja, a păzi de o împrejurare neplăcută, de o greşeală sau de o primejdie, reală sau posibilă. Boul acesta năzdrăvan păzea şi ferea cirezile ca să nu le prindă şi să nu le mănînce zmeii, sbiera, p. 188. Aceştia [cîinii] trebuie să fie... cu coama măruntă pe grumaz,* nu prea stufoasă, dar îndestulă ca să-i ferească de frig. odobescu, S. ni 65. Şi te-oi coperi, De foc te-oi feri. ai,ecsandri, P. P. 8. <$> (Mai ales la conjunctiv, în invocaţii; popular) Mi că nu va vrea să-meargă, iar eu, ferească-mă d-zeu să-l far. cu puterea să se ducă. RETB-GANUI,, P. I 15. Se încinst o luptă de să te ferească dumnezeu. ispirescu, b. 28. Dumnezeu să te ferească De cu- . tremur şi de foc. alecsandri, t. i 127. Intranz. i(La conjunctiv, cu valoare de interjecţie) De-abia pot merge caii. .. lunecă, doamne fereşte ! alecsandri, t. 306. (Cuva-ăoare de negaţie) Ferească dumnezeu !. . . să cuget eu, om bă-trîn, la una ca asta ! creangă, p. 83. Ferească dumnezeu, au răspuns căpitanul, de a lua mită de la voi. DRĂGHICI, r. 23. -{»Refl. A se păzi, a se ascunde, a fugi. Tu mi-ai zis să viu la moară Pe-nsărat... Dar la moară dau de ' prieteni Şi de prieteni mă feresc. COŞBUC, P. I 76. Ea se feri să nu o vază nimeni şi fugi, şi fugi pînă ce ieşi din împărăţia tatălui său. ispirescu, i,. 308. De agie Eu mă tem şi mă feresc. Ai,ECSANDRi, T. i 139. Fereşte-te de proşti şi de nebuni! negruzzi, s. i 248. Refl. reciproc. Umblau pe uliţă... şi se fereau unii de alţii. DUMITRIU, N. 189. 2* T r a n z. (Cu privire la un obiect sau la o persoană) A pune la adăpost; a evita sau a ocoli, pentru a scuti de un risc sau de o primejdie. Moş Chirilă, c-o mînă, îşi feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scărpină în capu-i pleşuv, sadoveanu, o. vii 32. îşi ridică picioarele să le ferească de apă. c. petrescu, s. 58. Observînd îndărătnicia copilului, şoferul dădu să-l ferească la dreapta. • rebreanu, r. ii 32. îl privi cam mirată şi, fără grabă, îşi feri mina într-o parte, hogaş, dr. ii 143. + (Cu privire la un obiect, o situaţie etc. care prezintă o primejdie, un risc) A evita, a ocoli cu prudenţă. O voce se aude stri-gînd somnoroasă: fereşte linia, fereşte linia. SEBASTIAN, T. 188. Prin centrul oraşului, fereşte grupurile de tineri • şi se uită mereu în urmă. Sahia, n. 94. <$* Refl. Şireata ■ de vulpe ştie cum să se ferească de mînia ursului. CREANGĂ, o. a. 296. 3. Refl. A se da deoparte, a se trage înapoi. C-un ştergar acoperi masa şi se feri la o parte. SADOVEANU, B. 28. Se feri un pas căutîndu-şi batista, bart, B. 251. Soarele şi luna să feriră din calea ei. RETEGanui,, P. I 40. Refl. pas. Se face o turtă. .. şi, ferindu-se focul de pe vatră, se pune turta acolo. şez. v 51. <$>• Tranz. Frunză feri portiţa într-o latură. Camilar, TEM. 29. ^ Intranz. Agenţi în goana cailor treceau strigind: Feriţi... feriţi... Şi ei abia apucau a se feri. camii^ar, n. i 8. — Forme gramaticale: imperativ pers. 2 sg. fereşte şi (regional) firi (camii,ar, n. i 215, EMINESCU, o. i 164). . FERIBOT, feriboturi, 9. n. Navă sau pod plutitor pe care sînt instalate şine de cale ferată şi care foloseşte pentru a transborda trenurile sau vagoanele de la un mal la altul al unei ape. FÎ1EIC, -Ă, ferici,-e, adj. (Despre substanţe) Care arc fier trivalent în compoziţia sa. Clorură ferică. FEBÎCE1 adj. invar. 1. (Mai ales în stilul poetic) Fericit. Vom visa un vis ferice. EMINESCU, o. I 75. Ferice omul care pre ea ha loc de stele o va vedea. AI,EC-Sandri, X. i 402. <*> (Adverbial; Raţele bateau ferice din aripi. C. PETRESCU, A. R. 7. 2. (în e x p r.) Ferice de mine (do tine etc.) — ce fericit sînt (eşti etc.). FEBÎCE1 s. f. (învechit) Fericire. Dar fugiţi, gindiri noroase, Ce fericea-mi ofiliţi! odobescu, s. i 57. Ah, noroc, vrăjmaş cumplit ... Tu fericea mi-ai luat. TEO-dorescu, p. p. 287. <$• E x p r. A-l bate (pe cineva) fericea = a da norocul peste cineva. în ziua cînd [învăţătorul nostru] primea paralele, ne bătea fericea...; mt bătea pe nimeni, delavrancea, h. T. 113. FERICÎ, fericesc, vb. IV. Tranz. 1. A considera, a numi, a socoti pe cineva fericit; a felicita. Toată lumea fericeşte pe Serdici. sahia, n. 113. Am fost unanimi în a ferici... pe amicul Manolache de cît noroc a avut şi are. caraGiale, S. 124. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrînul dascăl? Bminescu, o. i 133. Dă-mi voie, dragă, să te sărut şi să te fericesc de odorul ce-ai să capeţi, alecsandri, T. i 223. (învechit) A slăvi, a proslăvi, a glorifica. Fericim pe izvoditorii cărţii romineşti. GOLESCU, î. 21. 2. A face pe cineva fericit. FEBICÎBE, fericiri, s. f. Stare de mulţumire intensă şi totală determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuinţi. Iaca fericirea visată de mai înainte, cum s-a împlinit t creangă, p. 14. ^ Loc. a d v. Din fericire = printr-o împrejurare favorabilă. + Persoană sau obiect care prilejuieşte o asemenea stare. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea. jarnîk-bîrseanu, d. 100. FEBICÎT, -Ă, fericiţi, -te, adj. 1. Care se află într-o stare de mare mulţumire sufletească, plin de bucurie. Privea fericită copila, Zîmbind către anii ce vin. FRUNZi, z. 12. Eşti fericită ca o zi cu soare. D. botez, p. o. 100. Amîndoi se duceau fericiţi în odaia lor. vlahuţX, o. a. 118. «$>• (în exclamaţii) Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! alecsandri, p. a. 82. (Substantivat) Se bucura de frumuseţea florilor... ca un fericit, ispirescu, h. 8. 2. Care aduce fericire, satisface, provoacă mulţumire, care este bun, favorabil. Alegere fericită, a Ghiţă pîndea şi-şi aţintea urechea, nădăjduind o întîmplare fericită. sadoveanu, m. c. 205. Noi nu vorbim de excepţii fericite, ci de regula generală, gherea, st. cr. ii 339. Ce vînt fericit te-o adus pe la noi? alecsandri, X. I 350. FERICITĂ vb. I v. felicita. FÎRIGĂ, ferigi, s. f. Nume purtat de mai multe specii de criptogame vasculare, cu frunze mari şi dinţate, care cresc prin locuri umede şi umbroase (Dryopteris Filix-mas). Numai ferigile ude, Putregaiul şi bureţii îşi trimet miresme crude în desimea groas-a ceţii. Topîr-ceanu, s. A. 23. — Variantă: ferigă (c. petrescu, s. 228, anghei,, î. G. 24) s. f. FEBÎBE s. f. Faptul de a (s e) feri; fereală. Că Moldova luptase mult pentru ferirea limbii de___________ * con- FERIT — 279 — ¡FERMOAR jtrucfiunile arbitrare ale filologilor » era... cunoscut moldovenilor. ibrăilEANU, sp. CR. 66. FERÍT1, feriţi, s. m. Nume generic dat sărurilor acidului feros. FERÍT2, -A, feriţi, -te, adj. Pus sau aflat la adăpost; p. e x t. puţin cunoscut, tăinuit, ascuns. Unii plănuiau să se dea afund... prin văile ferite, galactîon, o. i 277. Ţineam [oglinda] strinsă la piept, ferită de lumini. ANGHEL, PR. 8. Locul e ferit şi iepele au ce paşte. creangă, p. 128. (Despre ochi) Care nu priveşte în faţă pe interlocutor, care are o căutătură'piezişă. Copila întoarse puţin fruntea, cu ochii feriţi, sadoveanu, m. c. 152. FERM, -A, fermi, -e, adj. 1. Plin de siguranţă şi de hotărîre, neşovăitor, neclintit, tare, constant. Convingere fermă. <(> (Adverbial) înfăptuind ferm şi consecvent politica de pace, Statul sovietic urmăreşte cu vigilenţă uneltirile aţîţătorilor la război! scÎNTErA, 1953, nr. 2563. 2. (Despre tranzacţii comerciale, comenzi etc.) Stabilit în mod hotărit, Ia un preţ determinat şi la un termen fix, asupra cărora nu se mai poate reveni. A obţinut o comandă fermă. FÉRMA1, ferme, s. f. Subunitate administrativă şi •de producţie a unei întreprinderi agricole socialiste care are drept obiect creşterea unei anumite specii de animale. Fermă de porci. 1=3 Gospodăriile agricole colective trebuie ajutate să devină mari producătoare de carne şi lapte, pe calea creării şi dezvoltării fermelor de vite. SCÎnteia, 1953, nr. 2785. + Exploatare agricolă capitalistă compusă dintr-o suprafaţă de teren cu construcţii, instalaţii, maşini şi alte mijloace de producţie necesare exploatării în vederea obţinerii unui profit. O fermă vastă se-ntinde pe munte, bălţată de toate păsările de curte, arghezi, p. t. 104. FÉRMÁ2, ferme, s. f. Schelet plan format din bare de lemn, de fier sau de beton armat, de obicei destinat să susţină învelitoarea unei construcţii. FERMECÁ, fdrmec, vb. I. T r a n z. 1. A încîntă, a captiva, a atrage, a ademeni. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cîntec frumos, sadoveanu, o. vn 322. Ascult vîntul cum suflă în pinzele albe şi cum şuieră cîteodată aşa de dulce, aşa de plăcut, că te farmecă. dunăreanu, CH. 56. Pe tine te răpeşte al trestiilor cînt, îţi farmecă auzul bătăile de vînt. păun-pincio, p. 45. 2. (în basme şi în superstiţii) A face cuiva vrăji, a vrăji. Parcă eu l-am fermecat Cu otravă şi cu spirt. SEVASTOS, C. 259. — Variantă: fărmăcâ (creangă, p. 164) vb. I. FERMECÁRE s. f. 1. Încîntare spirituală ; lucru care încîntă. Şi prin mîndra fermecare stin-o muzică de şoapte. EMINESCU, o. I 142. 2. (în basme şi în superstiţii) Vrajă. FERMECÁT, -Ă, fermecaţi, -te, adj. 1. Plin de îricîn-tare, cuprins de admiraţie. De ce taci cînd fermecată Inima-mi spre tine-ntorn? EMINESCU, o. i 206. +■ Care provoacă încîntare. Din zări fermecate, la piept vă cuprind, O, vremuri de fapte măiastre. frunză, z. 56. 2. (în basme şi în superstiţii) Aflat sub puterea unei vrăji, vrăjit. încerc să mă desfac din fermecatul cerc în care mă tîrăşte ameţitor iubirea. Camil PETRESCU, v. 89. Ţăranii... azvîrleau în pălăria... fermecată [a scamatorului] bani mărunţi. SAHLA, N. 66. Broasca ţestoasă cea fermecată [titlu]. ISPIRESCU, L. 33. — Variantă: fărmăiîât. -4 (CREANGĂ, p. 191)adj. FERMECÁTÓR, -OÂRE, fermecători, -oare, adj. 1. Care place, farmecă, încîntă. Privelişti fermecătoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni. vlahuţă, o..a. n 171. 2. (în basme şi în superstiţii) Care face - farmece, care vrăjeşte. +• (Substantivat) Vrăjitor. Mai rar se aud de barbaţi cari-s fermecători. ŞEZ. iv 181. — Variantă : fărmăcâtâr,-oâro (creangă, p. 275) adj. FERMECĂTORÎE, fermecătorii, s. f. Faptul de a face farmece, vrăji; îndeletnicirea celui care face vrăji; vrăjitorie, vrajă. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. ISPIRESCU, I,! 53. FERMECĂTIÎRÂ, fermecătitri, s. f. (în superstiţii) Obiect care serveşte la făcut farmece. Spune-i, mîndro... Că-i mintea zburătoare Şi zboară peste-arături Să strîngă fermecături Să mă farmece pe mine. şez. vin 178. FERMENEA, fermenele, s. f. (învechit) Haină de stofa scurtă pînă la talie, brodată cu fir sau cu mătase, uneori căptuşită cu blană, pe care o purtau odinioară boierii peste anteriu ; haină simplă ţărănească, scurtă pînă la brîu. îşi strînse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gînduri. delavrancea, h. t. 18. Purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căreia... îi acoperea tot peptul. negruzzi, S. I 16. După ce-şi strînse fermeneaua la piept.. . luă o poziţie umilitoare şi aşteptă venirea boierului. FILIMON, c. 44. Nu mi-e de giubea Ca de fermenea. teodorescu, p. p. 313. FERMENT, fermenţi, s. m. Substanţă organică produsa de celule vii sau de microorganisme care provoacă fermentaţiile. Fermentul berii, a O vorbă, o căutătură, un gest al nostru intră, ca un ferment, ca o sămînţă nouă în timpul de observaţie al copilului, vlahuţă, o. A. 439. <$- F i g. Vorbele tale intră şi se aşază în sufletul ei, ca un ferment de lumină, vlahuţă, o. a. iii 64. FERMIÎNTÂ, fermentez, vb. I. I n t r a n z. A se afla în stare de fermentaţie, transformîndu-se în alte substanţe sau descompunîndu-se, alterîndu-se. Mustul fermentează. FERMENTARE, fermentări, s. f. Acţiunea de a fermenta; proces biochimic, provocat de fermenţi, ducînd la descompunerea substanţelor organice, pe care le transformă în noi substanţe. Fermentarea brînzeturilor. FERMENTAT, -A, fermentaţi, -te, adj. Care a suferit un proces de fermentare; (mai ales) descompus, alterat, stricat. Brînză fermentată. FERMENTAŢIE, fermentaţii, s. f. Fermentare. Substanţă fermentată. Apa acestei fierturi e înşelată şi prefăcută printr-o fermentaţie de tărîţe de grîu şi mei. SADOVEANU, Z. C. 65. fermenCţA, fermenuţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui fermenea. Preoteasa Stana, intr-o fermenuţă de mătase verde peste rochie, avea capul înfăşurat într-un tulpan alb. CAMIL PETRESCU, O. II 351. FERMIÎR, -A, fermieri, -e, s. m. şi f. (în orînduirea burgheză) Proprietar sau arendaş al unei ferme, pe care o conduce singur. Din 1947 pînă în 1952 puterea de cumpărare a fermierilor americani a scăzut cu 30%. LUPTA de clasă, 1953, nr. 9, 15. — Pronunţat: -mi-er. FERMITATE s. f. Hotărîre neclintită, tărie morală, statornicie. Muncitorii sînt acum cu fermitate călăuziţi şi îndrumaţi de forţele conştiente, organizatorice, ale partidului. CĂLUGĂRU, o. p. 438. Acţiunea... e lipsită de fer~ mitate, şovăielnică. GHEREA, st. CR. n 268. FERMOAR,/ermoare, s. n. Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genţi, serviete etc.; este format, în general, din două şiruri de lame aşezate faţă în faţă, care se îmbucă una în alta, cu ajutorul unei mici piese făcute să alunece între ele. + închizător de 03 sau de metal la un colier, la un album, la o carte etc. — Pronunţat: -moar. FEROALIAJ — 280 — FEŞTELIT FEROALIAJ, feroaliaje, s. n. Aliaj de fier cu unul sau mai multe elemente (metale sau metaloide). FEROCE, feroci, -e, adj. Crud, nemilos, sălbatic. Mistreţii se opresc.. . se întimplă ceva care le paralizează chiar cele mai feroce instincte. BOGZA, C. O. 246. FEKOCITĂTE s. f. Caracterul a ceea ce este teroce; cruzime, sălbăticie. Cu mtilt înainte ca ochiul să zărească vreun aspect al luptei, ea [lupta] îşi face cunoscută ferocitatea prin sunete, bogza, c. o. 128. Această putere epică... va face pe Coşbuc să zugrăvească războiul în toată ferocitatea lui sinistră. GHEREA, ST. CR. IU 352. FERODGTJ, ferodouri, s. n. Material constituit dintr-o ţesătură de fire metalice şi de azbest, din care se fac garnituri la frînele automobilelor şi la alte organe de maşini; metalazbest. FEROMA GNÎTIC, -Ă, fercmagnetici, -e, adj. (Despre materiale) Care are proprietatea de a avea remanenţă magnetică. FEROMAGNETÎSM, feromagnetisme, s. n. I. Proprietatea unor materiale de a avea remanenţă magnetică. 2. Ansnmblul fenomenelor feromagnetice. FEROS, -oăsă, feroşi, -oase, adj. (Despre substanţe chimice sau despre minereuri) Care conţine fier bivalent în compoziţia sa. -$■ (Despre materiale) Care conţine componenţi cu fier. FEROTIPÎE s. f. Procedeu de reproducere fotografică în care materialul sensibil este format dintr-o emulsie de colodiu lipită pe o tablă smălţuită. FEROVIĂR, -A, feroviari, -e, adj. (Despre întreprinderi, instalaţii, transporturi) De cale ferată, în legătură cu calea ferată. Amenajări feroviare. + (Substantivat) Funcţionar sau muncitor de la căile ferate. Singele vărsat de eroii luptelor revoluţionare de la Griviţa n-a curs in zadar! în viaţa clasei muncitoare, în viaţa feroviarilor, s-a petrecut o schimbare radicală. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2275. — Pronunţat: -vi-ar. FERTÎL, -A, fertili, -e, adj. (Despre un teren) Care produce rod mult, care prezintă condiţii favorabile dezvoltării plantelor; roditor. Folosirea sistemelor de irigaţie echivalează cu descoperirea şi punerea în valoare de noi şi vaste teritorii fertile, scînteia, 1953, nr. 2812. Unii oameni se nasc deasupra unor ogoare fertile. BOGZA, c. o. 273. FERTILITATE, fertilităţi, s. f. Calitatea unui teren de a fi fertil; rodnicie, fecunditate. Creşterea progresivă a fertilităţii solului. FERTILIZÂ, fertilizez, vb. I. Tranz. A face un teren (mai) fertil (prin îngrăşăminte, irigaţii etc.). FEIÎC GIN0S, -OĂSĂ, feruginoşi, -oase, adj. Care conţine oxizi de fier. Mineral feruginos. Ape feruginoase. FERVENT, -Ă, fervenţi, -te, adj. (Despre persoane) Care pune pasiune în ceea ce face, care este aprins, înfocat, pasionat. Admirator fervent al lui Eminescu. FERVOARE s. f. (Livresc) Ardoare, înfocare, pasiune. A declamat cu o căldură plină de fervoare versurile înaripate şi arzătoare, camil PETRESCU, o. I 267. FES, fesuri, s. n. Un fel de căciulă de postav roşu, mai rar de altă culoare, de forma unui trunchi de con, cu ciucure, care se poartă mai ales de către musulmani în unele ţări din Orient. Boierul stătea între perne, cu fesul in cap. Galaction, o. I 77. Faima stă răzimată de-al tronului pilastru, Şi sclavul stă-nainte-i. El are fes albastru. COŞBTJC, P. I 53. Am să-i duc un fes roş şi un tulpan untde- lemniu, ca să-şi mai aducă aminte de tinereţe. CREANGĂ, p. 134. -^Expr. (Familiar) Interesul poartă fesul, se spune despre cel care face anumite acţiuni numai pentru a dobîndi avantaje. Interesul poartă fesul! Mărturisesc că nu mi-am cunoscut interesul să descifrez sensul acestei formule. bogza, A. î. 432. A-i turti (cuiva) îcsul = a face o prostie de care pînă şi altul se ruşinează ; a-i feşteli cuiva iacaua. (Metaforic) Tot mai strident s-aud cîntind cocoşii... Mă scol... Pe cer o semilună pală Şi în ogradă numai fesuri roşii, anghel-iosif, c. m. ii 15. FÎSĂ, fese, s. f. Fiecare din cele două părţi posterioare, cărnoase, ale corpului omenesc. V. bucă. FÉSTA, feste, s. f. (De obicei în legătură cu verbele « a face », « a juca » şi urmat de un complement indireci exprimat printr-un substantiv sau pi intr-un pronume personal în dativ) Păcăleală (mai mult sau mai puţin dăunătoare). Mă puteam prinde că d. Costică o să ne joace festa. CARAGIALE, o. vu 40. Am giurat să-i gioc feste peste feste... şi văd că pin-acum îmi merge bine. alECSAndri, T. i 202. Ţi-a face urîte feste Vreun bărbat nătărău. negruzzi, s. m 30. FESTÍN, festinuri, s. n. (Franţuzism) Ospăţ sărbătoresc, banchet. Gustau numai din felurile orinduite festinurilor regeşti, c. petrescu, r. dr. 16. FESTÍV, "Ă, festivi, -e, adj. Relativ la o sărbătoare, pentru o sărbătoare; sărbătoresc, măreţ, somptuos, maies-tos. Adunare festivă, a E bine că procedăm aşa, intr-un cadru festiv, v. rom. aprilie 1954, 22. FESTIVÁL, festivaluri, s. n. Manifestaţie artistică cu program variat, avînd un caracter ocazional. De la «Răzvan şi Vidra o şi pin’la « Vlaicu Vodă » Arar la festivaluri de se mai spune-o odă. ANGHEL-IOSIF, C. m. II 49. <^> Festivalul mondial al tineretului = festival de proporţii vaste, cu caracter internaţional, organizat din doi în doi ani de Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, cu scopul de a uni tineretul lumii în lupta pentru pace. în 1953 Festivalul mondial al tineretului a avut loc la Bucureşti. Măreţul Festival mondial al tineretului constituie o expresie strălucită a voinţei de pace şi prietenie a tinerei generaţii, scînteia, 1953, nr. 2740. FESTlVlTĂTE, festivităţi, s. f. Serbare cu caracter solemn, de obicei pentru celebrarea unui eveniment important. Au trecut apoi in sala cea mare a şcoalei, unde avea să aibă loc festivitatea începerii noului an şcolar. CAMII* PETRESCU, O. I 194. FESTÓN, festoane, s. n. Broderie în formă de mici semicercuri, cu care se tiveşte marginea unui obiect de pînză. (F i g.) Florile... Formlnd mii de festoane Cu degete plăpînde s-agaţă de obloane, macedonski, o. i 198. Ornament arhitectonic care imită o astfel de broderie. FEST0NÁ, festonez, vb. I. Tranz. A tivi cu festón. FESTONĂT, -Ă, festonaţi, -te, adj. Tivit cu festón. FEŞNICĂR, feşnicare, s. n. (Rar) Sfeşnic. în feşni-carele mari de-a dreapta şi de-a stînga, flăcările albe se plecau după curent. ANGHEL, PR. 65. FEŞTELl, feştelesc, vb. IV. Tranz. (Mai ales în Mold.) A murdări, a mînji, a mîzgăli. Măgarule, dă-te jos.. . că-mi feşteleşti trăsura, hogaş, H. 64. Da cum nu! că nu mi-oi feşteli eu mînuţele ! creangă, p. 292. ^ E x p r. (Familiar) A o feşfcli = a face o prostie, a încurca o treabă, a strica lucrurile (v. s c r î n t i) ; p. e x t. a se face de rîs. (Glumeţ) A-i feşteli (cuiva) iacaua v. iaca. FEŞTELÎT, -Ă, feşteliţi, -te, adj. (Mold.) Murdărit, mînjit, mîzgălit. FEŞTELITOR — 281 — FEUDALISM feştelitGr, -oAre, feştelitori, -oare, adj. Care feşteleşte, care mîzgăleşte. (Substantivat; determinat prin « de hîrtie ») Scriitor slab (care strică hîrtie deg< aba). Te poftesc, struneşte-ţi limba, feştelitor de hîrtie. negruzzi, s. ra 100. FEŞTÎLÂ, feştile, s. f. Fitil care se aprinde, dînd flacără într-o luminare sau într-o lampă. Cu feştila mărită, lampa din perete sfirîia neîntrerupt, luminind încăperea de la un colţ la altul. v. rom. decembrie 1951, 168. A sfiriit feştila [candelei] ca un suspin. G. M. zamfi-rescu, SI', m. N. i 44. •+ Luminare. Citea pînă tirziu, de-i asfinţeau ochii lingă feştila de seu. sadoveanu, m. c. 75. FETÎ)SC, -EÂSCÂ, feteşti, adj. (Rar) De fată. Se îmbracă feciorul in haine feteşti, de-ai fi jurat că-i o ztnă. reteganul, r. n 11. FETÎŞTE adv. (Rar) Ca o fată, după obiceiul sau felul de comportare al unei fete. Credeau că e fată, că parcă vă spusei că se îmbrăcase feteşte, reteganul, p. li 12. FETl, fetesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular, despre femei) A petrece ca fată timpul de cînd iese la horă pînă cînd se mărită; a sta nemăritată. Feteşte mult. La hem 2359. PETICA s. f. Fetiţă. S-a deschis uşa scundă. A intrat nenea Ghiţă. După el, o fetică mlădioasă, sadoveanu, m. c. 32. Nu te teme, f etico, de nimeni. ispirescu, l. 341. FETIClCA, feticele, s. f. (Rar) Fetiţă. Cele două feticele nu băgau de samă că mucul luminării ce ardea pre masă s-a îndoit la o parte, contemporanul, iii 773. FETÎD, -A, fetizi, -de, adj. Care exală un miros respingător, care miroase rău. Ocoleam jalea pustietăţilor sterpe, groaza smircurilor fetide, ca să, ne întoarcem cît mai repede la mare. M. I. CARAGiAi.K, c. 41. FETÎE s. f. (Popular) Timpul pe care cineva îl petrece ca fată, de cînd iese la horă şi pînă se mărită. Nu-şi ascultă paserea, Cum îi cînta patima, Patima ei din fetie Ş-a badii din feciorie! iiodoş, P. P. 92. Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, jarnîk-bîr-seanu, d. 176. + Feciorie, virginitate. FETÎŞ, fetişuri şi fetişe, s. n. (în credinţele tribu- rilor primitive) Obiect considerat ca fiind înzestrat cu o forţă magică supranaturală şi capabil să dea ajutor celui care i se închină. + F i g. Idee, principiu, concepţie care constituie obiectul unei adoraţii oarbe şi lipsite de discernămînt şi care este invocat, împotriva oricărei raţiuni, ca autoritate indiscutabilă, trebuind să se bucure de o recunoaştere absolută. Ştiinţa tocmai de aceea se numeşte ştiinţă, pentru că ea nu recunoaşte fetişe, nu se teme să ridice mîna împotriva a ceea ce şi-a trăit traiul, împotriva a ceea ce. este vechi, şi îşi apleacă urechea cu luare-aminte la glasul experienţei, la glasul practicii. stalin, probi,, i.en. 520. FETIŞCANA, fetişcane, s. f. Fată între vîrsta copilăriei şi a adolescenţei. Două fetişcane adăpau nişte vite. dumiTriu, N. 227. Inima lui era şi mai grea din pricina Domnicii, fetişcana ceea mică, de şaptesprezece ani încheiaţi. REBREANU, R. i 128. Mai încurcă lumea cîteva fetişcane.. . ce nu s-au prins în horă şi li se scurg ochii să fie şi ele printre cele mari. delavrancea, s. 40. Să mai ştiţi iarăşi că basmele ce am să vă povestesc sînt mimai pentru băieţi fi codane, pentru flăcăiandri şi fetişcane, ispirescu, u. 2. FETIŞISM s. n. Faptul de a adora fetişuri, deificarea diferitelor obiecte şi lucruri cărora li se atribuie o forţă supranaturală, misterioasă, • inaccesibilă înţelegerii omeneşti ; f i g. adoraţie totală, lipsită de discernămînt, pentru o idee, un principiu, o concepţie. Stntem contra fetişismului cuvîntului, precum sîntem contra oricărei exagerări. GHEREA, ST. CR. I 248. (Ec. pol.) Fetişismul mărfurilor (sau al mărfii) — idee falsă, iluzorie, pe care şi-o fac oamenii despre mărfuri, bani şi capital, atribuindu-le însuşiri care în realitate provin din relaţiile sociale existente în societatea capitalistă. Misterul fetişismului banilor nu este deci nimic altceva decît misterul fetişismului mărfurilor, devenit vizibil şi strălucitor, marx, c. i 116. Anarhia în producţie şi concurenţa constituie o lege economică a capitalismului. Fetişismul [mărfii ascunde oamenilor adevărata esenţă a relaţiilor lor sociale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 96. FEŢIŞOARA, feţişoare, s. f. Fetiţă, fată. Iar de este vorba să-mi dai soţioară, Află că eu însumi sînt o feţişoară. BOLINTINEANU, O. 44. FETIŢA, fetiţe, s. f. Diminutiv al lui f a t ă. 1. Fată mică; fată tînără. Cînd Caţaveica deschise uşa, se văzu o fetiţă ca de cinci ani, cu păr auriu, cu gură roşie ca vişina, camilar, tem. 188. 2. Fiică. Era fetiţa lor, Anicuţa, mai mare mult decît Cănuţă. bassarabescu, v. 42. Buna mumă, iubind pe fetiţa sa cu tot focul dragostei părinteşti... rămase încîntată... văzînd că cere pe fiică-sa. negruzzi, s. 172. FfiTRU s. n. Stofă cu o ţesătură deasă, obţinută din fibre animale presate prin dare la piuă şi folosită în special la fabricarea pălăriilor. FETUS, fetuşi, s. m. Produs al conceperii unui animal mamifer, în special al omului, aflat încă în stare de dezvoltare în corpul mamei, dar avînd deja forme caracteristice speciei. FEŢIŞOARA, feţişoare, s. t. Diminutiv al lui faţă. 1. v. faţă (I 1). Erau... cu ochii scobiţi în feţişoarele cenuşii. dumiTriu, B. F. 29. Feţişoara ei palidă de veghere, eminescu, N. 59. Feţişoara lui, Spuma laptelui. bibicescu, P. P. 355. 2. v. faţă (II 6). Pe măsuţa din ceardac aşterne o feţişoară de masă curată, hogaş, dr. n 115. FEŢUÎ vb. IV v. [ăţui. ' FEŢUÎT, -A adj. v. fă{uit. FÎUD s. n. v. feudă. FEUDAL1, feudali, s. m. (în evul mediu) Nobil subordonat unui suzeran şi la rîndul său mai mare peste unul sau mai mulţi vasali, proprietar al unui domeniu (primit de la suzeran sau acaparat direct de la ţăranii liberi aduşi în stare de dependenţă). — Pronunţat: fe-u-, — Variantă : fcodăl s. m. FEUDAL2, -A, feudali, -e, adj. De feudalitate, din epoca feudalităţii, prezentînd caracterele acestei orîn-duiri sociale. [Bălcescu] a luptat pentru lichidarea radicală pe cale revoluţionară a tuturor privilegiilor feudale. lupta DE clasă, 1953, nr. 1-2, 110. în secolele XI, XII şi XIII se întăreşte organizarea feudală pe teritoriul patriei noastre. IST. r.p.r. 61. Orinduire feudală = feudalism. — Pronunţat: fe-u-.— Variantă: feoddl, -ă (d. botez, f. s. 35, bălcescu, o. i 23) adj. FEUDALISM s. n. Formaţie social-economică constituind una dintre cele cinci orînduiri sociale (situată după orînduirea sclavagistă şi precedînd pe cea capitalistă) caracterizată prin proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producţie şi prin proprietatea necompletă asupra ţăranilor iobagi. începuturile feudalismului s-au manifestat in Dacia încă de pe timpul cuceririi romane, ist. R.P.R. 63. — Pronunţat: fe-u-. FEUDALITATE — 282 — FI FEUDALITĂTE s. f. (Astăzi rar) Feudalism. Ca să se sece influenţa boierilor ¡i să se stlrpească cuiburile feudalităţii, [Alexandra Lăpuşneanu] ii despoia de averi. negruzzi, s. I 143. Feudalitatea, dar, nu se putu introduce in ţări, cit aceşti domni. BĂLCESCU, O. I 137. — Pronunţat: fe-U-. FEUD AUZ ĂRE s. f. Introducere, în sînul unei societăţi, a organizării sociale, economice şi politice feudale ; transformare a orînduirii sclavagiste a unei societăţi în orînduire feudală. Procesul de fetidalizare a provocat [în Ungaria] nenumărate răscoale ţărăneşti în timpul domniei lui Ştefan şi apoi sub Andrei ÎI. IST. R.p.R. 66. — Pronunţat: fe-u-. FEÎJDA, feude, $. f. (în orînduirea feudală) Moşie, domeniu, provincie pe care vasalul o primea în stăpî-nire de la seniorul său în schimbul anumitor obligaţii şi pe care o lucra cu ţăranii iobagi. — Accentuat şi: fiudă. — Variantă : (Învechit) feud (negruzzi, s. i 273, bălcescu, o. ii 144) s. n. . FI, sînt, vb. IV. I n t r a n z.'A. Verb'predicativ. 1. A exista, a avea fiinţă. Sînt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare, Mai sînt şi ochi ce plîng în noapte şi-adorm cind soarele răsare! ANGHEL» p. 20. Copilaşul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Şi umbră de voi. alecsandri, p. p. l.^Expr. (în legătură cu o negaţie) De cînd sînt (eşti etc.) = de cînd mă aflu pe lume* dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. creangă, p. 28. Tu, de cînd eşti, nu te-ai îngrijit de toaletă, negruzzi, s. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e^sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. c=i De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. jarnîk-bîrseanu, d. 464. 2. (în legătură cu o noţiune locală, exprimată sau subînţeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat şi copiii ceilalţi, pas, z. i 215. Cine ştie pe unde va fi fiind, singur şiflămînd. Sadoveanu, b. 21. Cine-i acolo? — Eu. — Cine eu? — Eu, Ivan. creangă, p. 308. <$- (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, h. 51. Nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia. CREANGĂ, p. 30. A-şi avea obîrşia, a se trage, a deriva, a proveni. la spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti? ispirescu, i,. 298. 3. (în locuţiuni temporale) A trăi, a vieţui, a o duce; (despre lucruri, situaţii, acţiuni etc.) a dura, a dăinui, a ţine. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea şi pămîntul, creangă, p. 230. Om lega frăţie de cruce pe cît om fi şi om trăi. EMINESCU, N. 7. <$>• (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acţiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. pas, z. I 72. Era dimineaţă cînd am intrat în oraş. negruzzi, s. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară.. . Cînd va fi de dimineaţă, Să te duci din astă viaţă, jarnîk-bîrseanu, d. 259. (în legătură cu noţiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. coşbuc, p. i 259. Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, creangă, p. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea Ioc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. sadoveanu, b. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la fraţii tăi. ispirescu, 330. Nu era joc> nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. (Repetat, formează diferite construcţii, care exprimă resemnarea în faţa evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, acelaşi gest de « ce-o fi, o fi », receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toţi doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăţiei unuia dintre gineri, că aşa o fi fost să fie. vissarion, b. 60. Şi-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. creangă, p. 269. E x p r. Fie ! —a) (exprimînd consimţirea) să se facă precum spui, accept. Vino şi tu! — Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ispirescu, L. 3. 0 fi! — se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. filimon, la tdrg. Aşa a fost 8ă fie « aşa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? ~ nu-i aşa ? Da ştii, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? — Da cum să nu fiet d-le Paraipan? d. zamFirESCU, r. 88. 5. (în legătură cu noţiuni cantitative, în special preţuri) A costa, a preţui, a valora. Cît sînt roşiile? 6* (în explicaţii superstiţioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cind ţi se bate tîmpla a dreaptă? caragiale, o. i 58. Expr. A nu fi a bine (sau a buna) - a nu fi semn bun. Nu mai plînget Săftică, nu-i o bine! contemporanul, Vţ 101. B. Cu funcţiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este al şaselea, sahia, n. 41. Secundul... căpitan cu vechitne, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd şi e-nsetat, Şi-i slab, că e bătrîn. COŞBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de pe-rete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine. creangă, p. 186. (Expresie de urare) Să-ţi fie de bine, verişorule! alecsandri, T. i 39. Expr. A fi bine do cineva sau a-i fi cuiva bine = a se gă9i într-o situaţie prielnică, favorabilă, a avea parte de linişte, de mulţumire. De noi ar fi mai bine in pădure ! RETEGANUI,, p. rv 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ţine cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ispirescu, l. 272. Trageţi toţi cîte-o cartet Domnule, eşti cu mine. alexandrescu, p. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. coşbuc, p. i 259. Era cu o stea în frunte, ispirescu, I,. 306. 2. (Construit cu dativul) împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acriune arătată de numele predicativ respectiv. Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîuli ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este. eminescu, o. i 147. Expr. Ce mi-î (ţî-î etc.)...=* ce importanţă are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi seînteie pe lacuri. EMINESCU, o. I 123: (Familiar) Ţi-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ţi-o 'fi! sadoveanu, p. m. 69. <^Impers. (în legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt — Şi-i cald. coşbuc, p. i 230. Ce era afară: sS nu scoţi cine din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (în construcţii impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noţiuni exprimînd un sentiment, o senzaţie, o stare sufletească) A simţi. Să spunem că mi-a fost greu; însemna săfi plecat la şcoală? davidoglu, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ţt fuse. sebastian, t. 12. Se puse pe un plîns de-ţi era mai mare jalea de dînsul. ispirescu, L. 287. (îi] era lehamite de mustrările socrilor. creangă, p. 89. <$> E x p r. A U cuiva draff (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Aşa-i fusese drag în tinereţe Lipan, aş a-i era dragş-acum. sadoveanu, b. II.AÎI-p (ţi-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziţie secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau uşor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezeij? creangă, a. 57. (Regional) (Mi-e ţi-e etc.) a rnînca =» simt (simţi etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca♦ negruzzi, s. i 82. Mi-e (ţi-e etc.) că... (sau să nu ...) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor)= mă tem (te temi,etc.) că. .. (sau să nu...). Mi-e că n-o să te ia, tovarăşe, dumitriu, N. 263. Sînt bătrîn... şi mi-e să nu poticnesc, ispirescu, l. 21. Mi-i să nu mă scoţi din sărite. creangă, P. 152. — 283 — FIBULĂ 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cind fu a se boteza pruncul. ispirescu, m. v. 4. Şi de-a fi să mor în cimp de mohor. Să spui lui Vrîncean. alecsandri, p. p. 2. Cind este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic .cere a se aşeza poduri in calea mortului, id. ib. 140. (Urmat sau precedat de o noţiune temporală ; adesea pleonastic) Iar cind a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, COŞBUC, p. i 55. Iar cind fuse intr-o zi tocmai ■cind copilul împlinea cincisprezece ani. .. Sf sculă Făt-Frumos şi zise. .. ispirescu, l. 2. (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam. Unde mă culcam dormeam. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putinţa, posibilitatea, •ocazia, chipul să. . Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. creangă, p. 86. A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi [salatele]. CREANGĂ, p. 210. Eram să-ţi ţes o haină. EMiNEscu, n. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzind că într-o zi era să mă inăduş.. . hotărî a-mi spune singur tabla [înmulţirii]. negruzzi, s. i 247. <)> E x p r. (Urmat de o propoziţie-cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape. p-nci (p-iiri), <*îl p-«ci (sau pe ce), focului, (mai rar) puţin era = puţin lipsea să se întîmple (ceva). Cind era mai să-i ajungă, să uită fa'a-ndărăpt. reteganul, p. i 39. Strîngîndu-l tare în braţe, era mai ca să-l omor. eminescu, o. i 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gindit. ispirescu, i.. 253. Oare nu-i de făcut vreo şmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, p. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, serveşte la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti, creangă, p. 303. Virtuţi mari, fapte cumblite îţi sînt ţie cunoscute, ai.f.xan-DRESCU, P. 133. <ţ> (Cu repetarea pleonastică a participiului) Ţost-am fost trimişi cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cind voi fi terminat de scris. 2. Cu condiţionalul prezent se formează perfectul optativ condiţional. Zidul pieri ca şi cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, s. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa. CARAGIALE, o. I 45. i 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învăţat meşteşugul in timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent şi perfect. Unde s-a fi găsind acel Impărat-Roş... numai cel de pe comoară a fi ştiind. CREANGĂ, P. 234. Oare aşa fel de tineri să se fi aflînd mulţi în lume? drăghici, r. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, serveşte la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cind părerea de rău îl' ajunsese şi, mai şi decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare şi deasă. ISPIRESCU, I,. 109. O căsuţă singuratică pe care era crescut nişte muşchi pletos, creangă, p. 213. Te-ai fost dus. negruzzi, s. I 6 .. — Forme gramaticale: prez. ind. . sînt (familiar îs, prescurtat -s), eşti (pronunţat ieşti), este (pronunţat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntim (accentuat şi sîntem), sînUţi, sînt; imperfect eram (pronunţat ieram) ; perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi) ; part. fost. FIACRU, fiacre, s. n. (Franţuzism învechit) Trăsură, birjă. Luai un fiacru şi vizitai oraşul, negruzzi, s. I 67. — Pronunţat: fi-a-. FIÂIIA, fiare, s. f. Animal sălbatic, de pradă. îmbulziţi la prag, vînătorii căutau să vadă fiara între stîncile sure din prăpastie, sadoveanu, f. j. 374. Un ger de-ţi îngheţa inima /. . . Nici fiara flămlndă nu îndrăznea să iasă din ascunzătoarea ei. bujor, S. 55. O dată pleacă împăratul la vînat după fiare, cu o sumedenie de curteni. caragiale, o. iii 102. -4- F i g. Om rău, crud. — Pronunţat: fia-, — PI. şi: (rar) fiere (ODOBESCU, S. iii 149).' — Variantă: (regional) liiâră (Gorjan, h. ii 33) s. f. FIASCO s. n. (Italienism) Lipsă completă de succes, nereuşită totală; insucces, eşec. Cu toată indulgenţa auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco. negruzzi, s. i 341./ . Pronunţat: fi as-, FlASTRU, -Ă, fiaştri, -stre, s. m. şi f. (învechit şi arhaizant) Copil (băiat sau fată) vitreg. A doua zi... s-a fost oprit la Tîrgu-Frumos. .. aga Roşea, aducînd cu slujitorii săi pe fiastrul Hîncului Donie. sadoveanu, z. C. 228. Atuncea, dintr-odatăjupin Agapie Ciornohut a cunoscut in vad pe fiastrul său, cu zece ori doisprezece slujitori. Venea cu grăbire, id. F. J. 706. <> F i g. Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri. EMINESCU, o. i 82. — Pronunţat: fi-as-. FÎliltĂ, fibre, s. f. 1. Corp în formă de fir subţire, flexibil, netors, de provenienţă vegetală, animală, minerală sau obţinut pe cale sintetică, folosit ca materie primă Ia fabricarea unor produse industriale (ca ţesături, hîrtie etc.). Fibre textile. Fibre lemnoase. Fibre de in. 2. (Anat.) Fiecare dintre filamentele care alcătuiesc ţesuturile organismului omenesc. Fibre musculare. Fibre nervoase. <§> F i g. întreagă această înfăţişare a lumii opreşte în loc fiinţa în ale cărei priviri s-a oglindit, tră-gind-o înapoi, reţinîndu-i ca un magnet puternic fiecare fibră, bogza, c. o. 87. Admiră această inimă ţesută din atîtea fibre inimice, galaction, o. i 347. 3. (în e x p r.) Fibră Vulcan = material sintetic obţinut din hidroceluloză, rezistent la benzină şi la uleiuri, întrebuinţat la confecţionarea geamantanelor, a roţilor etc. x FITiRILĂIt, -Ă, fibrilari, -e, adj. (Anat.; în e x p r.) Ţesut fibrilar = ţesut (muscular sau conjunctiv) alcătuit din fibre foarte fine. F1BRÎLA, fibrile, s. f. 1. Element constitutiv al ţesutului conjunctiv, care dă fibrei musculare un aspect striat. 2. Parte constitutivă a unor fibre textile. FI1ÎRÎNĂ s. f. Substanţă organică proteică, de culoare albă-cenuşie, care se găseşte în sînge şi care intervine în procesul de coagulare a sîngelui. FIIilîOiM, fibroame, s. n. Tumoare benignă formată mai ales în ţesutul conjunctiv. FIBRfiS, -OÂSĂ, fibroşi, -oase, adj. 1. (Despre constituţia unor substanţe) Compus în mare parte din fibre. Lignitul are o structură fibroasă. 2. (Anat.; mai ales în e x p r.) Ţesut fibros = ţesut conjunctiv elastic, care are rolul de a susţine elementele mobile ale unui organ. Tendoanele şi ligamentele articulare sînt constituite din ţesut fibros. FÎltULĂ, fibule, s. f. Agrafă de metal întrebuinţată în antichitate, cu care se încheiau marginile celor două părţi ale unui veşmînt. V. c o p c h. La 1786, în Burwein... FICAT — ‘284 — FIECE în Elveţia, s-au descoperit două hîrdăiaşe de bronz care conţineau brăţări de aur, fibule sau cheotori in spirale. odobescu, s. ii 297. FICĂT s. m. Organ situat în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă şi care îndeplineşte diferite funcţii fiziologice, secretă fierea etc. •$> E x p r. (Familiar) A-l roade sau a seca (pe cineva ceva) Ia ficaţi = a necăji, a frămînta, a chinui (pe cineva ceva: o întîmplare, un gînd, o situaţie etc.). Cum mă? Da pă mine ¡i pă toată negustorimea asta din Obor nu ne seacă la ficaţi orinduirea de azi? Dac-ai ¡ti cum ne jegmănea oamenii agiei. CAMix, peTrescu, o. II 219.0 rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. ispirescu, t. 51. A ustura (pe cineva ceva) la ficaţi = a) a simţi o durere puternică ; b) a avea un sentiment puternic de regret, de mînie, de ciudă etc. Crezi tu, mă vericule, că nu m-a usturat la ficaţi şi pe mine... G. M. ZAMFIRESCU, SF. m. N. II 243. A-i îngheţa (cuiva)'ficaţii = a se înspăi-mînta. Un glas de cucuvaie şi de luare în ris îi îngheţa I ficaţii. GAI.ACTI0N, o. I 54. — Forme gramaticale: pl. (cu valoare de singular, numai în e x p r.) ficaţi. FICAŢÎL, ficăţei, s. m. Ficat de pasăre; (Ia pl.) mîn-care făcută din ficat de pasăre. FICIOR s. m. v. fecior. FICTÎV, -A, fictivi, -e, adj. Plăsmuit de mintea cuiva, necorespunzător cu realitatea, imaginar; fals, aparent. Nimeni n-ar fi mai chemat decît mine să facă o anchetă asupra loturilor fictive din comunele Caratai şi Allacap. ANGHEIv, PR. 175. FICŢltÎNE, ficţiuni, s. f. 1. Reprezentare falsă produsă de imaginaţia cuiva (obişnuită în creaţiile literare) şi care nu corespunde realităţii; născocire, plăsmuire a imaginaţiei. Cu ficţiunile pe care le ceteam întărîtam şi mai mult suferinţa mea. galaction, o. I 101. Am avut totdeauna deosebită aplecare pentru ficţiuni. ANGHEI,, PR. 175. 2. (Jur.) Procedeu prin care legea presupune existenţa unui fapt (fără ca acesta să existe) pentru a face din el fundamentul unui drept. — Pronunţat: -ţi-u-. FlCUS, ficuşi, s. m. Plantă exotică cu frunzele mari, I groase, totdeauna verzi şi strălucitoare, cultivată la noi ca plantă ornamentală de interior (Ficus elastica). Ficusul a crescut prea mare şi am fost nevoită să-l scot în balcon. ANGHEIf-IOSIF, C. I,. 86. FIDAiNŢĂT, -Ă, fidanţaţi, -te, s. m. şi f. (Italienism învechit) Logodnic(ă). Că mi-este fidanţată, tu bine ai ştiut... Luînd-o de soţie să mă loveşti ai vrut! macedonski, o. I 251. FIDEĂ s. f. Pastă făinoasă industrială în formă de fire lungi şi subţiri. Supă cu fidea. FIDEÎSM s. n. Teorie reacţionară, care dă credinţei prioritate faţă de ştiinţă. Partidele aflate în luptă sînt materialismul şi idealismul. Acesta din urmă nu e decît o formă subtilă, rafinată a fideismidui. LENIN, o. xiv 352. FIDEÎST, -Ă, fideişti^ -ste, adj. Care se referă la fideism, caracteristic fideismului. Concepţie fideistă. + (Substantivat, m.) Adept al fideismului.- FIDEL, -A, fideli, -e, adj. 1. Statornic în sentimente (faţă de cineva sau ceva); foarte devotat, credincios. Prieten fidel. ■ 2. Care urmează cu exactitate un model, o normă, un obicei; care păstrează (ceva) întocmai. Memorie fidelă. C3 Comisiunea.. . ar putea imputa [traducătorului] de a se depărta, adeseori fără necesitate, de la structura frazeo- logiei latine, spre a produce fraze romîneşti... mai puţin elegante decît ar fi jost o traducţiune simplă şi fidelă a textului latin, odobescu, s. ii 352. -e, adj. (Econ. ; numai în e x p r.) Monedă fiduciară = monedă de hîrtie avînd numai o valoare convenţională şi servind ca mijloc de schimb în interiorul unei ţări. Circulaţie fiduciară = circulaţie a monedei fiduciare în interiorul unei ţări. FÍE1 conj. 1. (în corelaţie cu el însuşi, uneori cu « sau » şi « ori » şi adesea întărit de « că », introduce propoziţii disjunctive, exprimînd nu numai alternanţa sau opoziţia, ci si o nuanţă de condiţie) Ori (că)... ori (că).. . Tot nimic eu nu voi şti, Fie că-n senin ori nourii va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi, vlahută, p. 46. 2. (Urmat de « şi» introduce o propoziţie concesivă) Chiar (şi), măcar. I-ai fi întilnit, fie şi numai cite pe unul, la un loc cam dosnic, contemporanul, iv 134. FÍE 2 s. f. (învechit) Fiică. Pleacă urechea la rugăciunea fiei sale. ispirescu, L. 46.\ (Azi numai urmat de adj. posesiv sg.) Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rindul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia. ispirescu, i,. 44. (în forma regională fii-sa) Răspujide... uitîndu-se şi ea cu aprinsă duşmănie la fii-sa. stancu, D. 266. FIECARE pron. nehot. (Indică fiinţele sau lucrurile luate separat dintr-un grup sau dintr-o categorie oarecare) Şi unul şi altul; oricare. Şi chiar că are ochiul ce privi. Sînt două palmi atîta de căznite, De parcă-n fiecare, zi de zi, S-au împlintat tăişuri de cuţite. DEŞI,IU, M. 41. Stăteau la aer, pe trotuarul din faţa apartamentului fiecăreia. arghezi, r. T. 131. Alăturea de fiecare dintre noi, la dreapta sau la stînga, în faţă sau în spate Sînt alţii, camii, PETRESCU, v. 16. <ţ> (Adjectival) Cerul era în fiecare seară mai sticlos ; nopţile mai nefiresc de luminoase, c. peTrescu, a. 273. îşi amintea clar fiecare mişcare, fiecare gest făcut. BART, E. 206. într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. creangX, o. a. 291. Espr. Flecare în parte v. parte» — Forme gramaticale: art. (învechit şi popular) flecarele (sbiera, p. 165), gen.-dat. fiecăruia, -căreia, acuz. fiecărui, -cărei, (învechit) fiecăruia, -căreia (GHICA, s. 324). — Variantă: (învechit şi popular)fieşcâre (ouo-BESCU, S. I 275) pron. nehot. FIECÉ adj. nehot. Fiecare. La fiece pas se întilnea cu acelaşi om. arghezi, p. T. 118. S-au tras mai mult de şase mii exemplare de fiece volum. CAHAGiAT.iv, o. vil 515. Pe rîu fiece undă se-mbracă cu o rază, Copacii se cutremur în frunţile de stînci. eminescu, o. iv 83. FIECINE — 285 — FIERBE. — Variante: îicşo6, ficşfec6, (învechit) Îieşt6 (alec-sandri, în dacia MX. I 267) adj. nehot. FIECINE pron. nehot. (Ţine locul numelor de persoană ; pe cale de a ieşi din uz) Fiecare. Se simte o frământare şi fiecine este atent, arghezi, p. X. 59. Fiecine, cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi. EMINESCU, o. i 79. — Variantă : fieşcinc (odobescu, s. ii 85), îieştecinc pron. nehot. FTECtJM adv. (învechit şi regional) într-un fel sau altul, oricum. FIEF, fiefuri, s. n. (în orînduirea feudală) Domeniu dat în stăpînire de către un senior vasalului său, cu obligaţia ca acesta să-i recunoască suzeranitatea; dreptul de proprietate asupra unui astfel de domeniu; feudă. F i g. Fief electoral = circumscripţie electorală pe care un candidat politic din regimurile burgheze o consideră drept domeniu propriu pentru a-şi desfăşura activitatea care să-i aducă victoria în alegeri. FIER, (2, 3, 5) fiare, s. n. 1. Metal greu, de culoare cenuşie, maleabil, ductil, care, aliat cu carbonul sau cu alte elemente, se foloseşte pe scară largă în industrie; nume impropriu pentru oţel, în special pentru oţelul moale. [Sciţii] foloseau un metal nou, mai tare decit bronzul, anume fierul. ISI. R.P.R. 25. Apucă bara de fier a scării şi începu să se urce. dumiTriu, n. 77. Tu cînţi' de unul doar, stingher... Lingă sobiţa cea de fier. Ioma, c. v. 374. Bate fierul pină-i cald. F i g. (în 1 o c. a d j.) De fier = a) tare, vînjos, neînduplecat. Braţ de fier. □ Prometheus va şti să puie in faţa vrăjmaşului un piept de oţel, o voinţă de fier. GHEREA, st. cr. ii 127. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. EMINESCU, o. i 147 ; b) riguros, sever. Disciplină de fier; c) (rar, despre somn) adînc, profund. Baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă in adîncul cel vrăjuit şi necunoscut al lacului. EMINESCU, N. 24. ■t? Epoca fierului (sau de fier) = epocă din preistoria omenirii, cînd a început să fie prelucrat şi folosit fierul. Drum-de-fier = cale ferată, v. ferată. Călătoresc pe drumul-de-fier spre ţinuturile întunecate de la miazănoapte, bogza, c. o. 368. Fier nativ v. nativ. Fier forjat v. forjat. E x p r. A-i trece (cuiva) un (ier (ars) prin inimă = a i se stringe inima de frică, de durere. îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gindindu-se că poate i-au călcat porunca, ispirescu, l. 52. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. ♦ de », arătînd întrebuinţarea) Nume dat la diferite unelte făcute din oţel sau avînd o lamă de oţel. a) (Adesea determinat prin « de călcat ») Unealtă întrebuinţată la călcatul rufelor sau hainelor. Eşti bună să-mi dai... fierul d-tale de călcat? camii, petrescu, T. n 525. Cămeşile le-am spalat... Şi cu fierul le-am călcat. sevastos, c. 144. b) (Uneori determinat prin « de frizat») Instrument care serveşte la ondulatul sau frizatul părului. Ia fierul de frizat de dasupra flăcării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el şi-l vîră apoi în cîrlionţii rebeli. CARA-GIALE, o. ii 290. c) (Uneori determinat prin « de plug ») Fiecare din cele două cuţite ale plugului. I se năzăreau înaintea ochilor mulţimi de pluguri, unele stînd pe grinzi ...altele, grele, răsturnate cu fiarele-n sus. camilar, tem. 144. De pe-alt munte cum privea, Fier de plug luînd în mină, Azvîrli spre turn cu el. coşbuc, p. i 296. Fierul taie brazde lungi Ce se-nşiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi, alecsandri, p. a. 120. ^ Fierul lat (sau mare) — brăzdar. Fierul lung (sau mic) = cuţitul fixat în grirideiul plugului şi care taie brazda, d) Cleşte de foc. e) (Adesea determinat prin «roşu») Unealtă, vergea sau bucată de fier înroşită în foc, cu care se ard unele răni sau se fac semne. ^ E x p r. A imlo cu fierul roşu =' a interveni cu sancţiuni aspre. !) Lamă sau ascuţiş de armă tăioasă; p. e x t. sabie. O sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig, ispirescu, L. 21. Carnea toceşte fierul, russo, s. 147. <$■ E x p r. A trece prin ascuţişul lierului = a tăia, a omorî, a pustii. Bucată de oţel, mai ales în formă dţ drug. M-a lovit cu un fier. Fier .vechi = obiecte de oţel uzate, care nu mai pot fi utilizate şi care se adună spre a fi topite şi turnate din nou. <}-Expr. A arunca (ceva) la fier Teclii = a scoate din uz, a nu mai acorda nici o importanţă unui lucru. 3. (Numai la pi.) Lanţuri, cătuşe cu care sînt legaţi • prizonierii, deţinuţii. Cei aduşi în fiare sînt de regulă spînzuraţi de catarg, camii, petrescu, t. ii 182. Nu se auzea decît zgomotul paşilor şi zăngănitul fiarelor ce încătuşau mînile lui Dinu. bujor, s. 51. Subcîrmuitorul zise Tudorei că de n-o aduce banii în două zile, are să mă bată şi să mă trimeaţă în fiare la cîrmuire. bolintineanu, o. 342. <$- Compus: (Bot.) iarba-fiarelor sau (rar) iarba-îioru-Jui v. iarbă. Piedică pentru cai. Caii i-au băgat in fiare şi i-au slobozit să pască. GALACTION, o. I 267. — PI. şi: (regional, 3) fere (bibicescu, p. p. 296). FIKllĂlî. fierari, s. m. 1. Meşteşugar care se îndeletniceşte cu prelucrarea oţelului; faur, făurar. Fieraru se pleacă, cuprinde ciocanul în tăcere.. . apoi scormoneşte în foc şi scoate o bucată de fier. sadoveanu, o. i 389. (Cu pronunţare regională) Lupul se duse la un fierari şi puse să-i ascuţă limba şi dinţii. creangX, p. 22. i 2. (Adesea determinat prin « betoriist ») Muncitor specialist în fasonarea şi montarea armăturilor pentru betonul armat. O echipă de fierari betonişti a primit sarcina să construiască, în cel mai scurt timp, un pod. scînteia, 1953, nr. 2753. FIERĂRIE, fierării, s. f. 1. Meşteşugul fierarului. A învăţat fierăria. 2. Atelier unde fierarul prelucrează oţelul. 3. Magazin unde se vînd obiecte fabricate din oţel. Ajunse la o fierărie şi acolo, văzînd săbii şi buzdugane... ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan. ISPIRESCU, L. 136. 4. (Cu sens colectiv) Mulţime de obiecte sau piese de oţel. Pietrele azvirlite izbeau... fierăria maşinii. dumitrtu, v. I,. 110. Flăcăid auzi, in tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a fierăriilor de la o căruţă. sadoveanu, b. 233. Dinspre cîmpie Vuiet greu de fierărie Se destramă in tăcere. Topîrceanu, b. 41. FIERĂSTRĂU s. n. v. ferăstrău. FIERBĂTOR1, fierbători, s. m. Muncitor industrial care execută operaţiile de fierbere în cadrul extragerii, sau prelucrării materiilor prime. Fierbător de zahăr. Fierbător de celuloză. FIERBĂTOR2, fierbătoare, s. n. (Tehn.) Aparat în care se fierbe un lichid. FlflRBE, fierb, vb. III. 1. I n t r a n z. (Despre un lichid) A trece în stare de vapori, prin clocotire în toată masa, sub acţiunea' căldurii. V. clocoti. Apa fierbe la 100° Celsius, la presiunea atmosferică normală. (Tranz.) Am fiert bine laptele. (Subiectul e vasul în care fierbe un lichid) Samovarul fierbe. <0> E x p r. Nu-ţi băga nasul (sau mîna) unde nu-ţi fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca.-f Fig. (Despre apa unui rîu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri. în jurul clădirii negre, fierbeau apele spumegînă. sadoveanu, o. I 406. Marea luă o culoare mai întunecată; se încreţi şi începu a fierbe. Eor.INTINEANU, o. 270 Şi valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se I spuig ţişnind în aer şi fierb scoţînd seîntei. alecsandri,. I P. II 136. FIERBERE — 286 — FIERT 2. I n t r a n z. (Despre mîncări, alimente etc.) A fi Bupus acţiunii de fierbere a apei (sau a altui lichid) în care e pus pentru a fi preparat. Pune carnea la fiert. i—i în cetate-aici erau... toţi străjerii şi aşteptau... Chisăliţa să le fiarbă. COŞBUC, P. I 326. Lasă bucatele la foc să fiarbă, creangă, P. 30. <$> E x p r. A îierlic toţi Illtr-o oală v. oală. -4-Tranz. A prepara, a găti (un aliment) prin fierberea lichidului în care e pus. Fierb cartofi. □ Culege, o poală de somnoroasă pe care o Jierbe... cu o vadră de lapte dulce, creangă, p. 214.-^-T r a n z. A supune un corp acţiunii fierberii apei, în anumite scopuri. Am fiert rufele. 3. I n t r a n z. F i g. (Despre oameni) A fi cuprins de un sentiment puternic, de o pasiune; a fi agitat, a fi "într-o stare de mare frămîntare. îşi aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită in cursul dimineţii din partea prinţului. Acum fierbea de ruşine şi de furie. DUMITRIU, N. 33. Fierbeam de nemulţumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta uşurinţă despre tata. CAMIL PETRESCU, u. N. 28; Eu. trăgeam cu coada ochiului... fierbeam in mine, dar nu vream să spui cucoanelor. CARAGIALE, o. I 46. <> (Gu inversarea construcţiei) Urmase să fiarbă in ea necazul împotriva omului, dumitriu, N. 47. în glasul lui sălbatic fierbea mînia. sadoveanu, o. i 304. + (Despre sîngele oamenilor) A clocoti, a se înfierbînta din cauza unui sentiment puternic, a unei pasiuni etc. Tbmşa tresări cu sîngele fierbînd în vine. sadoveanu, o. vii 11. Sîngele Muşatinrlor n-are astîmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte. DELAVRANCEA, a. 99. T r a n z. (Complementul indică o persoană) A frămînta, a necăji, a chinui. Uite-aşa mă fierbe de-un ceas! REBREANU, R. I 193. O fierbe ciuda pe urîta, Câ-s mai frumoasă decît ea. coşbuc, p. i 129. Nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămini de zile? CARAGTAI,E, o. i 45. <$> Expr. A fierbe (pe cineva) fără apă v. apă. ^•Tranz. (Rar; cu privire la acţiuni) A pune la cale, a pregăti prin mari agitaţii. (Refl. pa s.) La 1857, fie cînd se fierbea Unirea în Iaşi... Kogălniceanu şi alţii au găsit cu cale să cheme la adunare şi ciţiva ţărani. CREANGĂ, A. 161. 4. I n t r a n z. F i g. (Despre văzduh, despre o întindere etc.) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. în pulberea lunii cîntecul se înălţa înmulţit parcă, — împrejurimile fierbeau, şi în răstimpurile de tăcere, de departe se auzeau ca răspunsuri, în hugeaguri şi livezi, alte cintece de privighetori, sadoveanu, o. vi 331. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de şrapnele. ai.ecsandri, p. iii 441. î>. I n t r a n z. (Despre unele lichide şi amestecuri) A fi în stare de efervescenţă (din cauza fermentării). Vinul aspriu fierbea, cind ţîşnea în cofe. sadoveanu, o. i 69. Nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă. AI.EC-Sandri, p. p. 131. 6. T r a n z. F i g. (Cu privire la dansuri, jocuri, cîntece etc.) A executa cu foc, din toată inima. Prinzind moş Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc?... Şi aşa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa. CREANGĂ, A. 98. Pe tot drumul, ca să uite de aleanu de acasă.. . au pe cîte unul ce le fierbe din fluier cîntece de jele, mai rar de joc. şez. iv 17. — Forme gramaticale: perf. s. fiersci, port. fiert. FIÎRBERE, fierberi, s. f. Acţiunea de a f i e r b e. 1. Trecerea unui lichid în stare de vapori prin clocotire în toată masa lui. Fierberea apei. <^> Punct de fierbere ■= temperatura la care tensiunea vaporilor unui lichid egalează presiunea la care e supus lichidul, permiţîndu-i -să înceapă a clocoti. Punctul de fierbere al apei este la 100° Celsius. 2. F i g. Stare de agitaţie, de nelinişte, de tulburare puternică. Se ghiceşte în el o fierbere interioară fără egal. 'CAMU, peTrescu, T. ii 174. Era o fierbere generală în tot satul. BUJOR, s. 116. Roiau, in fierbere, tinerii gălăgioşi, prin sala universităţii, vi.ahuţă, o. a. 127. FIERIllNClfiR, -0Ară, fierUndori, -oare, adj. Diminutiv al lui fierbinte; aproape fierbinte. (Cu pronunţare regionala) Au întins hoştinile ferbincioare pe o pînzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot. CREANGĂ, A. 16. FIERIJLNTE, fierbinţi, adj. 1. Care are o temperatură ridicată, care răspîndeşte căldură puternică, foarte cald; arzător. Ceai fierbinte, a Spre amiazi, uri vînt fierbinte răscoli nori cenuşii, c. petrescu, S. 28. Să-mi faci bucate. .. să le găsesc nici reci, nici fierbinţi. CREANGĂ, P. 289. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. 2. F i g. (Despre sentimentele omeneşti şi manifestarea -lor exterioară) Foarte puternic, profund, adînc, aprins, înfocat. Voi aţi cîntat cu glas fierbinte Naturii calde imnuri sfinte, coşbuc, P. I 90. Te-am iubit cu dor ferbinte. alecsandri, p. ii 99. (Adverbial) Răsună ghitara fierbinte şi-ntins Şi jocul se-ncinge sălbatic şi-aprins. COŞBUC, P. I 143. Inimele noastre săltară mai ferbinte La dulcele său cîntic. alecsandri, p. i 134. (Despre culori) Aprins, cald. Un roşu fierbinte... scaldă simbolic pămîntul şi apa. sahia, n. 40. FIERBLXTEÂLĂ s. f. v. fierbinţeală, FIERBINŢEALĂ, (2) fierbinţeli, s.f. 1. Temperatură ridicată (a aerului), căldură dogoritoare (răspîndită de razele soarelui, de aerul înfierbîntat etc.) ; arşiţă. F i g. înflăcărare, însufleţire, aprindere. în fierbinţeala bătăliei, ciungul a scos din haină şi mîna cealaltă, pas, z. I 53. (Cu pronunţare regională) în fierbinţala tinereţii şi a începutului lor de prietenie, tătarul trase jungherul de la coapsă şi se crestă la braţ. sadoveanu, o. vil 19. 2. Stare de febră, însoţită adesea de frisoane, de îmbujorarea obrajilor etc. Simţind o fierbinţeală mare, îşi lepădă şalul. negruzzi, S. I 29. (La pl. cu aceeaşi valoare ca la sg.) Valuri de fierbinţeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi, vlahuţă, o. a. 127. într-o noapte avuse fierbinţeli mari, dureri de cap şi bătaie de inimă. RETEGANUL, p. iv 4. ' 1 — Variantă: (regional) îierbinteâlă s. f. FlfiRE s. f. 1* Lichid amar, de culoare galbenă-ver-zuie, secretat de ficat; bilă. Una din funcţiunile ficatului este fabricarea bilei (fierea), anatomia 104. Cu oţet şi fiere nu se face agurida miere. Expr. A vărsa fiere =* a fi plin de ciudă, de venin. A avea fiere în gură v. g u ră. F i g. Amărăciune, necazuri. Plinsul ne-a fost fiere, destinul ne-a fost cîine. tulbure, v. r. 26. El cupa de fiere golind, S-a dus în amurg şovăind, macedonski, o. I 197. 2. (Şi în forma băşicafierii) Vezicula biliară.^Expr. A-i crăpa (sau plesni) fierea denecaz= a se supăra tare; a se înfuria. — Pronunţat; fie-, FIERT1 s. n. Faptul de a fierbe. 1. Fierbere 2. Fermentare; timpul fermentării (vinului nou). Simina nu a plecat decît abia pe la fiertul vinului. si,avici, o. l 213. FII’RT2, FIARTĂ, fierţi, -te, adj. 1. (Despre lichide) Care a fost supus fierberii. Apă fiartă. + (Despre alimente sau mîncări) Preparat prin fierbere. Cartofi fierţi, ca Orzul să mi-l dai fiert în lapte. ISPIRESCU, I,. 3. Gătitu-le-afi ceva bob fiert? CREANGĂ, A. 10. <£- Expr. (Familiar) A o face fiartă = a da greş, a o scrînti;'a o face de oaie. 2. F i g. Supărat, necăjit, amărît tare. Era fiert dt supărare. FIERTURĂ — 287 — FIGURINĂ FEERTIÎRA, fierturi, s. f. 1* Mîncare sau băutură preparată prin fierbere. Oala cu fiertură dădea intr-tina in foc. BUJOR, S. 74. Ilinca... pregăti repede o fiertură de pasăre, vlahuţă, o, a. 131. Cind fiertură in oală Şi cind mămăligă goală, pann, P. v. i 151. 2. Fierbere, clocot. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceţilor], pină s-or lega cumsecade, alecsandri, t. 323. FIERTURÎCA, fierturici, s. f. (Popular) Diminutiv al lui fiertură. Şeara... găsiră mîncărică şi fierturică gata. ispirescu, L. 337. ITERUÎ, fieruiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A lega (n fiare, a fereca. Se întoarse, merse spre fierar, acesta îl întrebă: Ce... Ce cauţi? Ai de fieruit vrun car? camilar, n. n 319. FIERUÎT, -A, fieruiţi, -te, adj. (Rar) Legat în fier; ferecat. Roată fieruită. FIÎ!SC, -ÂSCĂ, fieŞti, adj. (învechit) De fiu, filial. Scoţînd... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ispirescu, l. 39. Cu multă fiască plecăciune sărut mînile d-tăle, băbacă. kogălniceanu, s. 1. — Pronunţat: fi-esc. FEEŞCĂRE pron. nehot. v. fiecare. FiiiŞCÎ: pron. nehot. v. fiece. i'iEŞCÎiSE pron. nehot. v. fiecine. FIEŞTÎ! pron. nehot. v. fiece. FIEŞTECARE pron. nehot.( învechit şi popular) Fiecare. (Adjectival) La spatele fieştecăruia boier dvorea cîte o slugă. NEGRUZZI, s. I 151. Prin trecutele mele scrisori eu te-am rugat ca să-mi hotărăşti o sumă de bani pe fieştecare lună. EOGlr.NICEANU, S. 134. — Variantă: fişteeare (caraciale, o. n 248) pron. nehot. FIEŞTE€'£ adj. nehot. v. fiece. nEŞTECÎNE pron. nehot. (Popular) Fiecine. FIEIÎNDE adv. (Rar) Oriunde; pretutindeni. FIF, fifuri, s. n. (Regional) Unitate de măsură egală cu% dl. Veneau regulat şă-şi ia fiful de rachiu, vornic, o. 15. FDTRÎG s. m. v. firfiric. FIGURA, figurez, vb. I. 1. I n t r a n z. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. Această problemă nu figurează pe ordinea de zi. a Ţara noastră are să figureze la Expo-ziţiunea universală, odobescu, s. ii 91. (Rar) A juca intr-o piesă de teatru. Aş dori să vă văd' figurină în Bucureşti pe o scenă mai înaltă. alecsandri, t. i 286. 2. T r a n z. (Franţuzism învechit; construit cu dativul persoanei) Arşi închipui, a-şi imagina. îţi figurezi poate că m-am născut pe lume ca o statuă. .. de marmoră. ai.EC-SANDRI, T. 1209. Figurîndii-mi disputa ce avea să stîr-nească propunerea mea, gesticulam vorbind singur. NE-GRUZZI, s. I 221. FIGURÂNT, -A, figuranţi, -te, s. m. şi f. Persoană care într-o piesă de teatru, într-o operă sau într-un film, participă la desfăşurarea acţiunii numai prin prezenţă sau prin anumite gesturi, atitudini, replici Bcurte etc.; p. e x t. personaj secundar într-o lucrare artistică. Figuranţii lui nu-s figuranţi de paradă, ci recrutaţi din vălmăşagul vieţei adevărate, anghel, pr. 156. FIGURĂT, -A, figuraţi, -te, adj. (Despre sensul unor cuvinte sau al unor expresii) întrebuinţat (pe bază de alegorii, metafore etc.) în alt înţeles decît cel obişnuit, de obicei pentru efecte stilistice. «Fierbinte» cu sens figurat înseamnă «foarte puternic, profund, adine». t=i în acest sens figurat putem zice şi noi că tipurile comediilor lui Caragiale sînt mai adevărate decît cele din viaţa reală. GHEREA, ST. CR. I 349. (Substantivat, în 1 o c. a d v.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu. (Despre stil) Care conţine (multe) figuri poetice. Stilul figurat al unui scriitor, FIGURATÎV, -A, figurativi, -e, adj. 1. Care cuprinde figuri de stil; figurat. în romantism... modurile figurative ale exprimării au luat o mare dezvoltare. L. ROM. 1953, nr. 1, 40. 2. (Despre unele arte) Care se bazează pe reprezentarea plastică a obiectelor din realitate. Sculptura şi pictura sînt arte figurative. FIGURAŢIE, figuraţii, s. f. Ansamblul figuranţilor (într-o piesă de teatru, într-un film etc.). Pentru montarea unei asemenea piese era nevoie de o figuraţie numeroasă. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 126, 11/3. -if-A face figuraţie = a avea rol de figurant (într-o piesă de teatru, într-un film etc.). FI GURA, figuri, s. f. 1. Chip, faţă, obraz. Figura lui e numai o schiţă de chip omenesc. ARGHEZI, P. T. 63. Cuprins de-un fel de vagă presimţire, Pîndii pe-ascuns figura-i nemişcată, topîrceanu, s. a. 106. Catinca... avea o figură simpatică, un zîmbet blajin şi nişte ochi mari şi duioşi. vlahuţX, o. a. 111. E x p r. (Franţuzism rar) A face figură (bună, rea etc.) = a face o anumită impresie (bună sau rea) celor din jur. Damele de la curte... făceau o tristă figură, negruzzi, s. I 104. Socoteşti că poţi oare. .. Arătîndu-te în lume vreo figură a face? ALEXANDRESCU, m. 268. A face figură de... = a avea aerul de..., a trece drept... Trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent, bolintineanu, o. 318. (Familiar) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă, a păcăli (pe cineva). Peste vreun sfert de ceas s-a arătat Baciu, furios... poate pentru că ghicise că i-am făcut figura, pas, z. iii 36. 2. Imagine plastică a unei persoane, a unui animal sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc.; chip. Figuri de animale. Figuri de ceară. □ Zidurile par scrise în întregime cu cifre şi cu figuri. sahia, u.R.S.S. 23. Face cu băţul său figuri Şi scutură din frunte făcînd încreţituri, coşbuc, P. II 191. Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii şi suprafeţe. ' Dreptunghiul este o figură geometrică. (Fiz., Tehn.) Forma exterioară a unui corp. -$■ (La jocul de cărţi) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). (La şah) Fiecare dintre piesele de joc (rege, regină, nebun etc., p. ext. şi pion) avînd forme caracteristice. 3. Grămadă de nisip, de pietriş etc., în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai uşor volumul. 4. Persoană. Aceleaşi figuri aşteaptă... sosirea trenurilor. sahia, n. 47. Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. O sarcină de onoare care stă în faţa scriitorilor noştri este crearea figurii tipice a comunistului, in toată bogăţia sa sufletească, demn de a fi exemplu şi obiect de imitare pentru oameni, lupta de clasă, 1953, nr. 7, 97. 5. (în e X p r.) figură de stil sau figură poetică = procedeu stilistic prin care se modifică accepţia proprie a unui cuvînt, pentru a da mai multă forţă expunerii sau imaginii prezentate. -^- (Logică) Figurile silogismul ui => forme de silogism care se deosebesc între ele după locul termenului mediu în premise. G. Poziţie sau ansamblu de poziţii şi mişcări (la un dans, la balet, la scrimă, Ia patinaj etc.). Prima figură a cadrilului. c=j Două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete fi băieţi executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre, sahia, u.R.S.S. 129. FI GURÎNA, figurine, s. f. Figură (2) mică (mai ales statuetă) de porţelan, de ceramică etc., servind ca ornament. Figurină de porţelan, a [O cioară] posomorită ca--o Figurină de cărbune Cu nuanţe de cacao. Topîrceanu^ FIICĂ — 288 — FILATELIC m. 13. Din Alexandria am cumpărat... două figurine indicind două divinităţi necunoscute, tot de marmoră. bolliac, o. 266. FIÎCĂ, fiice, s. f. (De obicei în legătură cu un pronume posesiv sau cu un substantiv în genitiv) Persoană de sex feminin considerată în raport cu părinţii săi; fată (3). A măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. creangă, p. 294. Am avut toată vremea ca să trec pe la Marghioliţa, fiica comisarului Săbiuţă. ai,ecsandri, X. I 66. Am răpit pe. fiica ta. id. F. P. 79. — Pronunţat: fii-că. FIINDCĂ conj. (Introduce o propoziţie subordonată cauzală) Pentru că, deoarece; de vreme ce. Fiindcă tot am venit, să vedem cuibul poetului. REBREANU, R. I 184. îmi opresc trei lei fiindc-am avut trei pîni. CREANGĂ, A. 145. Fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta. negruzzi, s. i 64. FIINŢĂ, fiinţez, vb. I. I n t r a n z. (Rar) A exista, a fi în fiinţă. în cadrul redacţiei noastre, fiinţează o secţie de traducători, contemporanul, S. II, 1950, nr. 179, 5/5. FIÎNŢĂ, fiinţe, s. f. 1. (în opoziţie cu lucru) Tot ceea ce are viaţă (şi se mişcă); vieţuitoare, vietate. înce-pînd bătălie cu troianul, deodată simţi în el putere şi îndîr-jire şi nu se opri pînă ce nu-l birui, ca pe-o fiinţă, sadoveanu, b. 68. Nu poţi ciunti dintr-o fiinţă vie organele absolut necesare vieţii, caragiale, o. iii 256. Toată fiinţa cea simţitoare Cată un reazăm mîngîietor: Floarea, un zîmbet de dulce soare. Sufletul gingaş, un frăţior. ALEC-Sandri, o. 149. + Om; persoană. Toţi, pe gînduri, îşi închideau in suflet un sentiment vag de milă pentru fiinţa ceea uitată, bart, E. 177. Gîndeam la toate acele fiinţe pe care le iubisem, negruzzi, s. I 57. (Poetic) Făptură. Nici cîntecele, nici ghicitorîle nu puteau ajuta pe sărmanii pămînteni: fiinţa lor era la discreţia unei clici nemilostive şi lacome, sadoveanu, c. 130. Toată fiinţa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! delavrancea, a. 59. Fiinţa i se scufundă într-o odihnă profundă, caldă şi binefăcătoare. VLAHUŢĂ, O. A. 102. 2. Existenţă, viaţă. în curgerea timpurilor acest popor... şi-a păstrat fiinţa cu limba şi datinile. SADOVEANU, E. 24. înainte de anul acela. . . nici nu-i bănuisem măcar fiinţa pe lume. m. i. caragiale, c. 33. în fiinţă = a) (lo c. a dj.) existent. Academiile in fiinţă pe atunci şi-au propus să redacteze dicţionare explicative. L. rom. 1953, nr. 2, 23; >b) (loc. a d v.) în realitate, aievea. Rămase năuc de bucurie, cînd văzu în fiinţă toate cele ce îi spusese zîna. ispirescu, l. 235. ^Es p r. A avea fiinţă (pe lume) = a exista. De unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume? ■creangă, p. 194. Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea fiinţă, Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. eminescu, o. i 141. A da fiinţă = a da viaţă; a făuri, a concretiza. A fi (sau a Sta, mai rar a se ţine) în fiinţă = a exista. Bolta este in fiinţă şi pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi, odobescu, S. iii 106. + •(învechit; uneori determinat prin '« de faţă ») Prezenţă. Popa au încremenit la fiinţa lui de faţă. SBIERA, p. 18. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari... da acestei privelişti o pompă solemnă, negruzzi, s. I 36. Dar fiinţa de faţă a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostaşi. BĂLCESCU, o. n 62.'i FILĂ, filez, vb. I. 1. T r a n z. (Text.) A răsuci la un loc fibrele dintr-un material textil (bumbac, mătase, cînepă etc.) pentru a-1 transforma în fire ; a toarce. 2. T r a n z. A răsfira în mînă, încet şi una cîte una, cărţile de joc, privind cifrele şi iniţialele numelor figurilor de la colţul stîng de sus al cărţilor. Părintele Zoiei Vesbianu fila cartoanele cu cea mai deplină fericire scrisă pe figura osoasă. C. PETRESCU, î. I 173. 3. T r a n z. A tăia din grosimea părului pentru a-1 face mai rar. 4. In tranz, (Despre lămpi cu fitil) A arde pîlpîind şi scoţînd fum. 6. T r a n z. A urmări pe cineva, fără ca cel. urmărit să observe. C. T r a n z. (Muz.) A începe piano o notă prelungită, a o creşte treptat pînă la forte şi a o descreşte apoi în acelaşi fel. FILALÎU s. n. (învechit) Pînză foarte fină şi subţire, din care se făceau şervete, cămăşi etc. Tînăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu. odobescu, s. A. 93. Pînza mesei şi şervetele erau.de filaliu ţesute în casă. NEGRUZZI, S. I 151. FILA3D&NT, filamente, s. n. 1. Formaţie celulară în formă de fir lung şi subţire, a unor celule din ţesuturile animale sau vegetale. în timpul diviziunii indirecte a celulelor, substanţa cromatică din interiorul nucleului se dispune în filamente nucleare sau cromozomi. ANATOMIA 263. 2. Fir metalic foarte subţire din interiorul becurilor electrice sau al tuburilor electronice, care devine incandescent la trecerea prin el a curentului electric. Bec cu filament de wolfram. -$> F i g. .Voi să facă lumina mai mare în lampa de pe masă, care împrăştia doar im păienjeniş de filamente şi ţesături de lumină slabă. DUMITRIU, b. f. 75. FILAMENTOS, -OĂSĂ, filamentoşi, -oase, adj. Care are filamente (1), alcătuit din filamente (1). S-a atribuit protoplasmei structuri diferite precum: filamentoasă, reti-culară. ANATOMIA 19.' FILANTROP, -OĂPĂ, filantropi, -oape, s. m. şi f. "Persoană care practică filantropia. FILANTROPIC, -Ă, filantropici, -e, adj. Care ţine de (sau se referă la) filantropie; de filantrop, caracteristic filantropului. S-a dat. .. Un mare bal filantropic, al cărui venit se va împărţi giumatate în folosul umanităţii suferinde, caragiale, o. ii 120. Cetirea asta mă aduse pe nesimţite la idei filantropice; gîndeam la sclavia atîtot mii de oameni şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor. negruzzi, s. i 221. '■ FILANTROPIE s. f. Caritate practicată de burghezi sub formă de ajutorare a celor lipsiţi, în scopul de a părea mărinimoşi, de a se face simpatizaţi de mase şi, prin aceasta, de a camufla exploatarea. Filantropia poate, în cel mai bun caz, să prelungească o agonie şi aşa prea lungă, niciodată nu vindecă însă o rană socială. LIX. ANTIMONARHICĂ 146. FILĂRE s. f. Acţiunea de a fila. Filarea fibrelor de bumbac. FILARMONICĂ, filarmonici,- adj. f. (în expr.) Orchestră filarmonică (şi substantivat, f.) = orchestra simfonică principală a unui oraş. Filarmonica de stat din Bucureşti, a Societate filarmonică = asociaţie avînd ca scop cultivarea şi răspîndirea artei muzicale. FILARMONÎST, filarmonişti, s. m. (Rar) Instrumentist care face parte dintr-o orchestră filarmonică. Filarmo-nistul, dascălul şi mecanicul, care nu avea de lucru, fumînd, pe scăunele în faţa uşii lor, făceau politică. ARDELEANU, d. 127. FILĂTi s. n. Totalitatea operaţiilor de transformare în fire a unor fibre textile; filare. Filatul bumbacului. FILĂT2, -A, filaţi’-te, adj. 1. (Despre textile) Răsucit în fire ; tors. Bumbac filat. 2. (Despre perdele, cuverturi etc.) Lucrat în fileu. FILATELIC, -Ă, filatelici, -e, adj. Care se referă la filatelie, de filatelist. Oficiu filatelic. FILATELIE — 289 — FILIGRAN FILATELÍE s. f. Colecţionare de timbre şi mărci poştale. . FILATELÍST, filatelişti, s. m. Persoană care se ocupă cu filatelia; colecţionar de timbre. FTLATÓR, -OĂRE, filatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care lucrează la filarea fibrelor textile. Filator de bumbac. FILATIÎRĂ, filaturi, s. f. Ramură industrială care se ocupă cu transformarea în fire (material de ţesut, de tricotat, aţă de cusut etc.) a fibrelor textile; torcătorie. Filatura bumbacului deţine un rol important in industria textilă. + Localul sau fabrica unde se filează. Schimbul de experienţă între muncitorii şi tehnicienii din filaturi a dat rezultate bune. FÍlA, file, s. f. Foaie de hîrtie (albă sau scrisă) a unui caiet, a unei cărţi, a unui manuscris etc. Te mirai cum pot să umple filă după filă, vorbind şi glumind între ei. pas, z. i 285. Sînt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea, Dar citesc cum pot în ea. coşbuc, p. I 325. De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj. iîminescu, o. i 130. <$> F i g. Tot mai larg peste ţară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic se-aşază în istorie filele, deşliu, G. 45. <$> Loc. a d v. (în legătură cu o lucrare de cercetare) Filă cil filă = în amănunţime, în întregime; cu atenţie. Am revizuit dosarul filă cu filă. BARANGA, I. 203. FÎLDEŞ s. n., (1) fildeşi, s. m. 1. Colţ de elefant. •4- (Rar, învechit) Elefant. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieşi leul înainte cu gura căscată... cu nişte colţi ca cei de fildeş şi cu nişte gheare ca secerile. ispirescu, X. 17. 2. Substanţă osoasă, de culoare albă, din care sînt constituiţi colţii elefantului şi din care se fac diferite obiecte ornamentale, de toaletă etc.; ivoriu. A tras de la chimirul lui mare-armaş jungherul din teaca de fildeş. sadovEanu, n. p. 385. Poet-furat pe veci zadarnic de cerul larg şi policrom, Az-vîrle harpa de alb fildeş şi uită calea către stele. MACEDONSKI, O. I 98. Buzele ei sînt ca mărgeamd, iar dinţii albi ca fildeşul. FILIMON, la TDIU-. (Anat.) Papile filiforme = papilele mucoasei limbii. FILIGEĂN s. n. v. felegean. FILIGRĂN, filigrane, s. n. 1. Lucrătură artistică de giuvaergerie, făcută din fire subţiri de aur, de argint, de sticlă etc., asemănătoare ca aspect cu o dantelă. Venea cu o tavă de argint în mină, pe care erau depuse în farfuriile lor de filigrane, mai multe feligene. filimon, c. 152. <ţ. F i g. Dtilce-şi trimite mireasma uşoară pe vînt simziana, Parcă o văd cum îşi mişcă domol filigramd de aur. angiiei,-iosif, C. M. II 109. 2. Marcă transparentă imprimată pe anumite hîrtii (monede de hîrtie, timbre etc.) cu ajutorul unui fir de alamă fixat în pasta din care se prepară hîrtia. — Variantă: filigrânu, filigrane (alecsandri, p. TI 76), s. f. 19 FlLlGkANAT 290 FILOTIMIE FILTGRANÁT, -Ă, filigranaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lucrat în filigran (1). Broşă filigranată. c=j Întindeau peste umăr, pocale filigranate în care robii... turnau din amfore pîntecoase, vin gros de Thasos. C. PE-TRESCU, R. dr. 4. (Adverbial) Se sculă de la locul său, ca să admire. .. o răcliţă persană de fildeş, lucrată mărunt Şi filigranat. SADOVEANU, Z. C. 140. 2. (Despre hîrtie) Cu filigran (2). FILIGRÂKĂ s. f. v. filigran. FILIMÍCA s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii sau galbene-roşiatice (Caléndula officinalis). FILÍPICA, filipice, s. f. Discurs violent şi acuzator împotriva cuiva. FILISTÍN, filistini, s. m. (Livresc, rar) Mic-burghez făţarnic, îngîmfat şi mărginit, cu o concepţie dogmatică despre lume şi viaţă. (Adjectival) Piesele scrise pentru gustul filistin al burgheziei au fost înlocuite cu lucrări dramatice de adevărată şi durabilă valoare, contemporanul, S. n, 1949, nr. 104, 22/2. FILISTJNÎSM s. n. (Livresc, rar) Concepţie de filistin, atitudinea sau modul de a se purta şi de a gîndi al filistinului (inerţie în viaţă, lipsa unui orizont social). Pe Eminescu îl interesează, în primul rind, înflorirea limbii şi literaturii romîne, nu intrigile şi filistinismul cxdbărite la «Junimea ». L. ROM. 1953, nr. 5, 17. FILM, filme, s. n. 1. Peliculă subţire, transparentă de celuloid, acoperită cu un strat de material sensibil la acţiunea luminii, pe care se poate forma o imagine fotografică şi care se foloseşte în fotografie, radiografie etc. Un film 6¡9. Film pentru radiografii dentare. -4* (în cinematografie) Peliculă lungă pe care sînt înregistrate pe cale fotografică imagini statice sau în mişcare, în momente succesive şi care se proiectează pe ecran ; peliculă. 2. Gen de artă constînd din proiectarea, pe un ecran cinématografic, a unor scene înregistrate pe cale fotografică pe o peliculă, în conformitate cu un scenariu regizoral. Film iehvicolor. Film de lung metraj. Film documentar. aFilniele vor da sătenilor răspuns la multe întrebări.. . vor limpezi multe nedumeriri, camilar, tem. 43. <$» Film-spec-tacol = gen de film constînd din redarea prin mijloace cinematografice a unui spectacol teatral. Datorită filmului, « O scrisoare pierdută » va străluci pe ecrane pretutindeni. Iar peste alte decenii, filmul-spectacol « O scrisoare pierdută » va fi un adevărat document al dragostei şi veneraţiei noastre, a celor de azi, pentru marele Caragiale. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 378, 4/1. Expr; A turna un fiim v. turna. F i g. Magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minţii. BART, E. 44. . 3. Strat subţire de material fluid aşezat pe suprafaţa unui lichid sau a unui corp solid. FILMĂ, filmez, vb. I. T r a n z. A înregistra scene (sau evenimente etc.) pe o peliculă cinematografică; a cinematografia. Operatorii filmează aceste sute. de mii de oameni care roiesc prin poienile pădurii, stancu, U.R.S.S. 169. FILMÁRE, filmări, s. f. Acţiun ea de a filma; cinematografiere. Filmarea demonstraţiei de la 23 August. FILMOTÍ CA, filmotc.ci, s. f. Colecţie de filme pe care s-au înregistrat imagini. FÍLMPAC, filmpacuri, s. n. Pachet de filme fotografice în formă de foi plane, care se introduce într-o casetă specială pentru a putea fi adaptat la un aparat fotografic. FILO- Element de compunere avînd sensul de «prieten, iubitor » şi care serveşte la formarea unor cuvinte ca: filo-romîn, filo-rus, filo-francez. FILODENDRON, filodendroni, s. m. Plantă decorativă, originară din regiunile ecuatoriale, cu rădăcini aeriene şi frunze mari, late şi adine crestate (Monstera deliciosa). — Accentuat şi: fiiodéndron. — Variantă : filodén-dru s. m. FILODÉNDRU s. m. v. filodendron. FILODORMA, filodorme, s. f. Sumă de bani încasată •în mod ilegal de cineva care renunţă la un avantaj (locuinţă, local etc.) în favoarea celui care plăteşte. FILOGENÍTIC, -Ă, filogenetici, -e, adj. (Biol.) Care se referă la filogenie. FILO GENÍE s. f. (Biol.) Procesul evoluţiei formelor organice ori a unui grup de animale sau de plante, de cînd există viaţă pe pămînt. + Ramură a biologiei care se ocupă cu stabilirea filiaţiei speciilor unui grup de animale sau de plante şi cu studierea dezvoltării lor în decursul vremii. FIL0LÓG, filologi, s. m. Specialist în filologie. Eu nu sint critic, nici filolog; sînt, dacă vrei, poet. Sado-VEANU, E. 33. FILOLOGIC, -Ă, filologici, -e, adj. De filolog, caracteristic filologului; care se referă la (sau ţine de) filologie. Aceşti onorabili autori ai proiectului de dicţionar vor renunţa cu totul la lucrare îndată ce Societatea le va impune de a lucra altfel decît conform opiniunilor filologice ce şi le-au dobîndit prin studie şi cugetare. ODOBESCU, S. n 321. FILOLO GÍE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor şi în special cu studiul textelor vechi, al transmiterii lor şi al limbii în care sînt scrise. Filologie romanică. Filologie slavă. Facultatea de filologie. [=i Studiul filologiei te poate duce ta descoperiri nu numai in istorie, ci şi în sociologie şi economie politică. SADOVEANU, E. 140. FIL0MÉLÁ, filomele, s. f. (Poetic, învechit) Privighetoare. Văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele. EMINESCU, o. i 31. Eu nu sint filomelă, dar cat singurătate, alkxan-DRESCU, P. 25. I FILON, filoane, s. n. Depunere de materii minerale în crăpăturile rocilor din scoarţa pămîntului; vînă. Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. Aceleaşi boltite, adinei abataje Nici gîndul nu iese din şisturi prin vraje Şi noi am pornit după-ascunse filoane, banuş, b. 79. în masa de piatră a muntelui, filoanele de aur se răspîndesc ca sistemul nervos al unui corp omenesc, bogza, ţ. 10. «$> F i g. Şi-ţi mai pare că din mină O să iasă la lumină, Către dunga dimineţii, Soarele, filonul vieţii, deşi/tu, m. 61. FIL0NICI1ÍE, filonichii, s. f. (învechit) Discuţie aprinsă; ceartă, dispută. Stau de o parte şi nu mă amestec niciodată în filonichiile de la masa paraponisiţilor. AI/EC-sandri, T. 93. FILOSÓF s. m. v. filozof. FIL0S0FISÍ, filosofisesc, vb. IV. I n t r a n z. (Grecism învechit) A filozofa. Dar filosofisind, Pătruns-ai legea bine. alexandrescu, m. 276. FILÓTDI, -Ă, filotimi, -e, adj. (învechit) Generos, darnic; galantom. Ce bărbat falnic... şi ce bunătate, ce filotim cu femeile cumsecade. G. M. ZAMFIRESCU, SF. m. n. II 28. + (Substantivat, n.) Dar prin care cineva vrea să se arate generos. Posesorul este ţinut a-mi număra mie cîte 600 de galbini pe an, drept filotim. AI.ECSANDRI, T. 1354. FILOTDIÍE s. f. (învechit) 1. Dărnicie, generozitate. La toată lumea plăcea fiindcă era om deştept şi blind... levent şi galantom, pătruns de filotimie. CARAGIALE, O. III 32. 2. Rîvnă după stima şi preţuirea oamenilor; ambiţie. Spune, dacă-i aşa, ce pedeapsă merită Radu ?... — Degeaba FILOXERĂ — 291 — FIN mă-ntrebi... nti-i avea curajul. .. — A ! m-atingi la filotimie. ALECSAndri, T. 1407. FILOXÎIÎĂ, filoxere, s. f. Insectă parazită care distruge rădăcina viţei de vie (Dactylosphaera vitifolii); p. e x t. boala cauzată viţei de vie de această insectă. Boierului i-a mincat filoxera via. stancu, d. 56. La Cotnari, am fost de mult la culesul viilor, pe cind încă nu dăduse molima filoxerei, sadoveanu, o. vii 233. FILOZOF, -OÂFĂ, filozofi, -oafe, s. m. şi f. 1. Persoană care se ocupă cu filozofia, care studiază şi prelucrează problemele fundamentale ale filozofiei; gînditor. Primii filozofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. CAMII, PETRESCU, u. N. 83. 2. (Popular, în forma filosof) Om învăţat, priceput în toate; (mai ales) astrolog. După cîţiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul aşteptat... măria-sa a chemat pe filosofii săi şi s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. A îmbiat pe la vraci şi filosofi ca să le caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii, ispirescu, l. 1. 3. F i g. Persoană care are o atitudine înţeleaptă faţă de viaţă. — Variantă: (popular, arhaic) fi!os6f s. m. FILOZOFA, filozofez, vb. I. Intranz. (Familiar) A discuta, a face reflecţii asupra problemelor vieţii. Mare bine mi-arface un taifas de seară tîrzie...! A filozofa e, de bine de rău, o mare mîngîiere şi mare nevoie am de puţină mîngîiere. caragiale, o. vii 145. FILOZOFÂLĂ, filozofale, adj. f. (Numai în e x p r.) Piatră filozofală=a) substanţă imaginară despre care alchimiştii din evul mediu credeau că are forţa miraculoasă de a preface toate metalele în aur; b) fig- descoperire epocală, miraculoasă. FILOZOFÎSC, -EĂSCĂ, filozof eşti, adj. (învechit şi arhaizant) Filozofic. FILOZOFIC, -Ă, filozofici, -e, adj. Privitor la filozofie, de filozofie, caracteristic filozofului. Terminologie filozofică. -$* Materialism filozofic (marxist) v. materialism. FILOZOFICEŞTE adv. (Rar) Din punct de vedere filozofic; în mod filozofic. Costineştii şi ceilalţi sînt, istoriceşte şi filozoficeşte, premergătorii generaţiei de la 1848. ibrâileanu, sp. cr. 36. FILOZOFÎE, filozofii, s. f. 1. Ştiinţa despre legile cele mai generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii. Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, şi îndeosebi a filozofiei moderne, este problema raportului dintre gîndire şi existenţă, marx-engels, o. A. ii 336. Filozofia cea mai nouă este tot atît de partinică ca şi cu două mii de ani in urmă. LE-nin, O.XIV352. Prin studiul istoriei filozofiei înţelegem studiul istoriei zămislirii, apariţiei şi evoluţiei concepţiei ştiinţifice despre lume şi legile acesteia, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 176, 2/5. Filozofie materialistă = materialism. Filozofie idealistă = idealism. (Cu sens colectiv) Lucrări care se ocupă de probleme filozofice. Citea mai multă filozofie decit medicină. barT, e. 120. 2. Totalitatea principiilor m'etodologice care stau la baza unui anumit domeniu al ştiinţei. Filozofia matematicii. Filozofia dreptului. 3. (Rar) Atitudine impasibilă faţă de întîmplările vieţii. V. înţelepciune. 4. (Familiar) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. Nti-i mare filozof ie să patinezi. FILTRĂ, filtrez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la fluide) A trece printr-un filtru sau prin alt mediu permeabil, pentru a curăţa de impurităţi, de microbi etc. A filtra apa. Refl. pas. Picăturile de apă filtrîndu-se îndelung. . . îşi leapădă şi infinitezimalele impurităţi, atin-gînd cel mai înalt grad şi cea mai mare intensitate a clarităţii. boGza, c. o. 110. 2. A izola (cu ajutorul unui mediu transparent-colorat) radiaţiile de anumite lungimi de undă din radiaţia produsă de un izvor de lumină. + R e f 1. (în limbaj curent; despre lumină) A pătrunde, a se strecura (printr-o fereastră, o crăpătură etc.). Lumina se filtra in sală pe fereastra ce da in curtea interioară. cXlugăru, o. p. 450. •+■ A izola dintr-un complex de oscilaţii cu frecvenţe diferite oscilaţiile care au frecvenţele cuprinse între anumite limite. FILTRĂBIL, -X, fiitrabili, -e, adj. Care poate fi filtrat. + (Med.) Virus filtrabil — virus foarte mic, care trece prin filtrele cele mai f-ne şi nu se poate vedea decît la ultramicroscop sau la microscopul electronic. FILTRĂiNT, filtranţi, -te, adj. Care filtrează. Strat filtrant. -^ (Impropriu Virus filtrant =■ virus filtrabil. FILTRĂRE, filtrări, s. f. Acţiunea de a f i 1 t r ă. Filtrarea apei. în cîteva cuvinte, Mihai Zaharia descrise pe scurt noua metodă întrebuinţată de brigada sa pentru filtrarea, motorinei, mulale, o. 200. FILTRĂT, -Ă, filtraţi, -te, adj. (Despre fluide) Trecut prin filtru spre a fi curăţat de impurităţi, microbi etc.; strecurat, purificat. Apă filtrată:. -£• (Substantivat, n.) Lichid sau soluţie care a fost filtrată şi nu mai conţine materii în suspensie. FÎLTRU, filtre şi filtruri, s. n. 1. Dispozitiv, aparat sau instalaţie care separă cu ajutorul unui material filtrant particulele solide, microbii, gazele etc. dintr-un fluid. De-abia mai răsuflăm Prin negura de pulbere uscată... Pe nări ni s-au format depozite impure, Ca rămăşiţe-n filtrurile vechi, camil PETRESCU, v. 15. <$• Hîrtie (de) filtru = hîrtie poroasă, specială, fabricată din bumbac pur, care serveşte la separarea substanţelor ' solide în suspensie sau a impurităţilor dintr-un lichid.i 2. Mediu transparent-colorat (sticlă, lichid) care serveşte la izolarea radiaţiilor de anumite lungimi de undă dintr-o radiaţie produsă de un izvor de lumină. + Sistem de circuite electrice, sonore etc. cu care se separă, dintr-un complex, oscilaţiile cu frecvenţele cuprinse între anumite limite. 3. Dispozitiv special (de obicei de porţelan sau de sticlă) prin care se trece cafeaua după ce a fost fiartă; p. e x t. cafeaua obţinută în acest fel. îmi aduc aminte că în trecut mulţi poeţi îşi scriau poemele pe colţuri de mese prin cafenele. .. între versurile aşternute in aburul alcoolului şi al filtrurilor şi aceste rînduri scrise pe spata unui război mecanic, e o distanţă care desparte două lumi, două categorii de poeţi, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 160, 9/3. 4. (în superstiţii) Băutură cu puteri magice. Ca în toate riturile magice, [întîlnim în Antile] influenţe miraculoase ale băuturilor preparate, filtruri, otrăvuri', narcotice, v. rom. aprilie 1954, 64. FILŢ, filţuri, s. n. Pîslă fină făcută din păr de iepure, care serveşte la confecţionarea pălăriilor. V. fetru. Pălărie de filţ. FIN1, -A, fini, -e, adj. 1. Delicat; p. e x t. foarte mic, mărunt. Trăsături fine. a în mina cu încheieturi subţiri şi fine ea ţine un ulcior. boGza, c. o. 284. Ai obosit cu mina ta cea fină în val de aur părul despletind, eminescu, o. iv 380. <£> F i g. Coborîm repede în vale, pe lingă fineţe care ne trimit pe boarea fină miresme calde, sadoveanu, o. vii 201. O sudoare fină, rece, îi acoperea fnmtea. bart, E. 189. Pulberea de diamante cade fină ca o bură. eminescu, O. I 142. -4- (Despre ţesături) Foarte subţire (şi străveziu). A faclelor lucire, răzbind prin pînza fină, Răsfrîng o dureroasă lumină din lumină, eminescu, o. I 96. <$> (Poetic) Timpul... întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi, Din muşchiul de paragini o fină ţesătură, mace-donski, o. i 24. <ţ> (Adverbial) Obiectul cel mai fin lucrat din cele trei care s-au păstrat din tezaurul de la Conţeşti. ODOBESCU, s. ii 190. FIN — 292 — FINEŢE 2. De (cea mai) bună calitate. Tutun fin. a Ai ghete cu nasturi in picioare şi pălărie fină-n cap. SLAVICI, O. I 332. Pe cap prinsese un văl sau maramă de o stofă albă ji fină, cu două ace, aşa incit plutea pe deasupra părului. bolinTineanu, O. 437. ■+■ (Rar, despre metale) Curat, pur, neamestecat. Argint fin. Aur fin. 3. F i g. (Despre gînduri, idei) Subtil, ingenios. Drept preot toarce-un greier un gind fin şi obscur. eminescu, o. i 69. + (Despre zîmbet) Abia perceptibil. Deprindeau retorica, cu zimbete fine şi gesticulaţii alese. sadoveanu, O. VI 411. + (Despre simţuri) Care distinge cele mai subtile nuanţe; foarte sensibil; ager. Gust fin. Miros fin. (Despre oameni) Cu purtări alese. FIN1, -A, fini, -e, s. m. şi f. Persoană botezată sau cununată, considerată în raport cu naşii săi. Finii erau aproape toţi mai săraci decit naşul, pas, z. i 175. Iar fina noastră Ilinca stă la vatră pe citid scriem această carte. Sadoveanu, n. p. 279. La botez, ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. ISPIRESCU, L. 208. FINAL1, finale şi finaluri, s. n. încheiere, sfîrşit al unui lucru, al unei lucrări, al unei întîmplări etc. Era finalul unui lung şir de abuzuri la care se dedase clasa boierească, pe de o parte însuşindu-şi tot pămîntul ţării, pe de alta sporind «boierescul» şi transformîndu-l intr-o adevărată robie, sadoveanu, C. 131.-+• (Muz.) Ultima parte a unei simfonii, a unui concert etc. Finalul simfoniei a IX-a de Beethoven. — PI. şi: (m., învechit) finali (aliîcsandri, s. 91). FINAL2, -A, finali, -e, adj. 1. Care arată sfîrşitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui eveniment etc.); care se află la urmă, la sfîrşit. Silaba finală a unui cuvint. Nota finală a unei melodii. Meci final, czi Ţelul final al partidului este făurirea socialismului şi comunismului — orinduirea belşugului şi a bunăstării, a culturii şi a civilizaţiei celei mai înalte, puse în slujba omului, scînteia, 1953, nr. 2757. 2. (Gram.; în e x p r.) Propoziţie finală = propoziţie subordonată circumstanţială care exprimă scopul în vederea căruia se îndeplineşte acţiunea din regentă. Conjuncţie finală = conjuncţie care introduce o propoziţie finală. FINĂLĂ, finale, s. f. 1. Faza ultimă a unui concurs sportiv eşalonat pe mai multe etape, în care se decide ciştigătorul şi se definitivează clasamentul. A intra în finală. Finala campionatului de şah. o Aspectele impresionante din finala competiţiei au fost filmate. CONTEMPORANUL, s. ii, 1949, nr. 158, 9/1. 2. Ornament tipografic care se pune la sfîrşitul unui capitol dintr-o carte, al unui articol dintr-o revistă etc. FINALÎSM s. n. Teorie filozofică idealistă, care introduce ideea de scop şi de intenţie în desfăşurarea fenomenelor din natură, negînd astfel existenţa legilor obiective. V. t e 1 e o 1 o g i e. I'IXALÎST1, -Ă, finalişti, -ste, s. m. şi f. Adept al finalismului. ITNALÎST2, -Ă, finalişti, -ste, s. m. şi f. Sportiv care ia parte la o finală. Aşezaţi pe o bancă in partea dreaptă a stadionului, finaliştii la proba de aruncare a grenadei îşi aşteaptă rindul la întrecere. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2753. FINALITATE s. f. (Fii.) Scopul în vederea căruia se desfăşoară o activitate. FIN AN CI A lt1, -A, financiari, -e, adj. Legat de organizarea finanţelor, relativ la finanţe, la circulaţia banilor, a Creditului etc.; p. e x t. bănesc. Operaţii financiare. a Disciplina financiară este o trăsătură caracteristică metodelor de gospodărire socialistă. Ea presupune îndeplinirea riguroasă de către întreprinderi şi organizaţii economice a planurilor financiare, scînteia, 1954, nr. 2994. In această vreme [secolul al II-lea î.e.n.] imperiul roman se găsea într-o mare criză financiară. IST. R.P.R. 36. <$> Administraţie financiară — instituţie de care depindeau, în trecut, percepţiile şi care conducea o circumscripţie financiară, avînd atribuţia de a face încasările şi plăţile statului. Capital financiar v. capital. — Pronunţat: -ci-ar. FINANCIAR2, -A, financiari, -e, s. m. şi f. 1. Specialist în operaţii financiare. 2. Deţinător de capital care se ocupă cu operaţii financiare mari; capitalist, bancher. — Pronunţat: -ci-ar. FINANŢA, finanţez, vb. I. T r a n z. (Cu privire Ia o persoană, la o instituţie, la o întreprindere etc.) A întreţine sau a susţine cu bani. Trusturile imperialiste finanţează războaiele de cotropire, a Burghezia a finanţat în trecut mişcarea cooperatistă pentru a atrage sub influenţa sa masele ţărănimii şi pentru a le exploata. REZ. HOT. I 99. + (Familiar, glumeţ) A împrumuta (pe cineva) cu bani. Poţi să mă finanţezi cu o sută de lei? FINANŢARE, finanţări, s. f. Acţiunea de a finanţa; întreţinere sau susţinere cu bani a unei lucrări, a unei întreprinderi, a unei acţiuni etc. O mare parte din cheltuielile bugetului este destinată pentru finanţarea economiei naţionale şi a nevoilor social-culturale, lucru posibil numai in condiţiile orînduirii socialiste, scînteia, 1953, nr. 2734. FINANŢATOR s. m. (Rar) Cel care finanţează o persoană, o instituţie, o întreprindere etc. FINANŢE s. f. Totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia puterii de stat ca element al circulaţiei din economia naţională. Ministerul Finanţelor, cn Finanţele de stat din ţările imperialiste, întregul sistem financiar, bănesc şi de credit din aceste ţări reprezintă un instrument de asigurare a profiturilor maxime monopolurilor prin exploatarea cruntă şi jefuirea oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. ii, 1952, nr. 319, 5/2. <$> (Ieşit din uz) Om de finanţe - - financiar. Oaspe socotit unul din cei mai bogaţi şi temuţi oameni de finanţe ai ţării. c. PETRESCU, R. dr. 199. + Totalitatea mijloacelor financiare ale unei întreprinderi. O mare atenţie din partea conducătorilor întreprinderilor economice faţă de problemele economiei şi finanţele întreprinderilor va contribui la executarea cu succes a bugetului de stat. scînteia, 1953, nr. 2734. (Familiar, glumeţ) Averea în bani a unei persoane particulare. Stătea rău cu finanţele. FÎNE s. n. (învechit şi livresc) Sfîrşit. La finele anului. i=i L-al carierei fine să ne-oprim să respirăm Aerul suav şi dulce, macedonski, o. i 238. Fluviul a ieşit din codri, în cîmpii fără de fine. EMiNESCU, o. rv 129. (întrebuinţat curent numai în 1 o c. a d v.) în {ine = în sfîrşit. M-am convins în fine C-am scăpat de-acuma de orice nevoi, caragiale, o. in 127. [Am citit] poema elenă a lui Opian, apoi şi cea latină a lui Graţiu Faliscu, în fine chiar şi serbedele versuri fragmentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu. odobescu, s. iii 62. l’lNET, fineturi, s. n. Ţesătură de bumbac, pufoasă, din care se confecţionează lenjerie. Pijama de finet. FINÎ1ŢA s. f. v. finc{c. FINEŢE, (3, rar) fineţuri, s. f. 1. Delicateţe. E un om de o mare fineţe. 2. Raportul dintre lungimea unui fir şi greutatea lui'; p. e x t. calitate superioară. Erau expuse ţesături de o fineţe rară. 3. Subtilitate, ingeniozitate. Eminescu a ştiut să scoată dintr-un cimp aşa de îngust frumuseţe nepieritoare de formă, fineţe de sentimente scînteietoare. IONESCU-RION, C. 104. FINI — 293 — FIOROS <$> (La pi-, cu nuanţă peiorativă) Nicolaie Golescu deprinsese, încă de pe cînd era colonel aghiotant al lui Alexandru Ghica Voievod, fineţurile curteanului şi abilităţile camarilei. CAMIL PETRESCU, O. I 308. — Variantă: fin6ţă (ibrăileanu, s. 153, odobescu, s. iii 50) s. f. FINÍ, finesc, vb. IV. T r a n z. (Franţuzism învechit) A sfîrşi, a isprăvi, a termina. După ce fini gimnaziul, se trase cu bătrîna sa mamă în Ta tar a ¡i. negruzzi, s. i 110. FINISĂ, finisez, vb. I. T.r a n z. (Tehn.) A face ultimele operaţii pentru a da forma sau aspectul final unui produs sau unei lucrări. în apropiere atelierele mecanice — strungăria şi utilajul în care piesele butucănoase, cum au ieşit din dogoarea focului, sînt netezite, finisate, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 11/1. FINISÁ.T, finisajuri, s. n. (Tehn.) Operaţie sau ansamblu de operaţii finale, prin care se dă forma sau aspectul ultim unui produs sau unei lucrări; finisare. Finisajul şi ajustajul în filatura bumbacului prezintă o deosebită importanţă. , FINISÁRE, finisări, s. f. (Tehn.) Acţiunea de a f i -nisa. Prin finisare se dă forma definitivă unei piese de maşină. t=i Un element integrant al calităţii îl constituie aspectul exterior al produselor, finisarea, ambalarea elegantă şi de bună calitate, cu etichete atrăgătoare, scînteia, 1953, nr. 2804. FINISÁT, -Ă, finisaţi, -te, adj. (Tehn.; de obicei despre produse plastice, piese metalice etc.) Care a fost supus operaţiei de finisaj, care a căpătat o formă definitivă datorită finisării. Piese finisate. FINISÓR1, finisoare, s. n. Maşină care se foloseşte la executarea şoselelor, pentru distribuirea, bătătorirea şi nivelarea stratului de beton. FINISÓR2, -0ÁRE, finisori, -oare s. m. şi f. Muncitor specialist în operaţiile de finisaj. Finisor în industria hîrtiei. FINIŞ0R, finişori, s. m. (Rar) Diminutiv al lui fin. Ie-ţi finişorul de mină Şi cu fina dempreună, De-nvîrtiţi o horă bună. TEODORESCU, P. P. 271. FINÍT1, -A, finiţi, -ie, adj. (în opoziţie cu infinit) Care nu depăşeşte valori oricît de mari. Un poligon are un număr finit de vîrfuri. a Infinitul este o contradicţie şi e plin de contradicţii. O contradicţie este chiar faptul că un infinit este alcătuit dintr-o sumedenie de lucruri finite. ENGELS, a. 61. ITNÍT2, -Ă, finiţi, -te, adj. (Despre produse, mărfuri etc.) Care a trecut prin toate fazele de transformare a materiei prime pentru a putea fi întrebuinţat în scopul pentru care a fost prelucrat; terminat. Şi-au luat angajamentul. .. să livreze sute de mii de kilograme de fire cardate, sute de mii de metri de ţesături de lină crudă şi finită, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 164, 1/5. FINLANDÉZ1, -Ă, finlandezi, -e, adj. Care aparţine Finlandei sau locuitorilor ei, care ţine de Finlanda. Limba finlandeză. FINLANDÉZ2, -Ă, finlandezi, -e, s. m. şi f. Persoană .făcînd parte din populaţia de bază a Finlandei. FI0LĂ, fiole, s. f. Flacon mic de sticlă, cu gîtul strimt, închis ermetic, în care se ţin mai ales medicamente (în special lichide injectabile). în atmosfera grea de mirosul substanţelor închise in fiole, făclia arunca o lumină turbure, roşie, galbănă şi somnoroasă. EMINESCU, N. 52. — Pronunţat: fi-o-. FIONC s. n. v. fiong. FIONG, fionguri, s. n. Fundă făcută din panglici (de obicei cu ciucuri) şi folosită ca podoabă. O fată înaltă, subţire. .. cu o coadă groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru. ibrXileanu, a. 25. Se opri dinaintea unei oglinzi, unde'se prefăcu că-şi îndreaptă şi-şi mai resfiră legătoarea lată de la gît, întocmită subt bărbie intr-un mare fiong auriu. HOGAŞ, m. n. 31. Kera Varvara poartă testemeU—Poartă. . . cu fiong mare pe ureche. ALECSAndri, T. 1270. — Variantă: fionc (sadoveanu, o. iv 97) s. n. fiGr, fiori, s. m. (Uneori în legătură cu verbe ca: « a cuprinde », « a lua », « a apuca », « a trece », «a da » etc.; uneori întărit prin determinările « rece » sau « de gheaţă ») Senzaţie (uşoară) de frig (însoţită uneori de tremur) ; p. e x t. emoţie vie trezită de un sentiment puternic (mai ales de frică), zguduire nervoasă. Lui Darnian îi trecu un fior rece prin şira spinării, v. rom. noiembrie 1953, 12. Un val de singe cald i se sui în obraz, un fior o străbătu. sadoveanu, o. iv 67. Ii bate tare pieptul ş-o trece un fior. macedonski, o. i 244. <> Fig. După larma paserilor mărunte ale stuhurilor, s-a făcut linişte deodată şi pe luciul lin s-a stîrnit un fior abia văzut, sadoveanu, n. r. 86. Fiori iuţi de vinturi uşoare însufleţeau, în răstimpuri, neclintirea frunzişului negru şi picături de apă mari cădeau grele pe pămînt. hogaş, m. n. 178. Nu ştiu ce fior de primăvară străbate versurile d-voastră. vlahuţX, o. a. 463. — PI. art. şi: (s. n., neobişnuit) fiorile (delavrancea, v. v. 169). FlORD, fiorduri, s. n. Golf maritim îngust, care intră adînc în uscat, cu maluri abrupte, sinuoase şi înalte caracteristic pentru coasta de apus a Peninsulei Scandinavice. în suflet port o lume minunată. .. Fiorduri, munţi, privelişti din Sahara Ies, rînd pe rînd din noaptea minţii mele. Topîr-ceanu, p. o. 65. Pastorul trece cu luntrea prin fiorduri, printre stînci ascuţite. GHEREA, st. cr. i 253. — Pronunţat: fi-ord. 'FlQ'Rl'S, fiorini, s. m. (învechit) Monedă care a circulat în vechiul imperiu austro-ungar; nume dat unor monede cu circulaţie în. diverse ţări. (Atestat în forma fiurin) Haină de zetfe fiurini. GOLESCU, î. 67. — Pronunţat: fio-. —Variante : florin (vornic, p. 10), (învechit) florlnt, florinţi (bXlcescu, o. n 193, ALECSANDRI, P. P. 314), (învechit) fiurin s. m. FIORITURĂ, fiorituri, s. f. (Muz.; mai ales la pl.) Ornament muzical constînd dintr-o notă sau un grup de note (indicate de obicei cu semne muzicale mai mici decît cele obişnuite) care se adaugă la fraza muzicală pentru a o înfrumuseţa. — Pronunţat: fio-, itorGs, -OĂSĂ, fioroşi, -oase, adj. Care inspiră spaimă, frică, groază; înspăimîntător, groaznic, îngrozitor. Din cotul Colbului intrăm în strîmtoarea fioroasă de la chei-gherdapurile Bistriţei. vlahuţă, o. A. 415. Cu sîngele rece al său, împlintă fierul în coastele fiorosului animal, bolintineanu, o. 331. Ş-acea dalbă de moşie Toată-n veci a ta să fie, Cînd prin tine-o fi scăpată. .. De un zimbru fioros Care-o calcă-n sus şi-n gios! alEC-SANDRi, p. P. 166. F i g. Deznădejde fioroasă, strălu-citu-mi-ai pe frunte, macedonski, o. i 94. <$■ (Adverbial) Mai priveşte o dată fioros în juru-i, apoi îşi leapădă mantaua, vlahuţă, o. a. 215. Clocotesc fierbînd deasupra tunetele fioros, negruzzi, s. II 7. (Legat de un adjectiv sau de un alt adverb prin prep. « de », exprimă ideea superlativului) Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvintu-il EMINESCU o. I 154. + (învechit, rar) Care dă fiori, care înfioară. Subt degetele tale, în sunete-argintoase Clavirul cînd răsună___Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase, alexandrescu, m. 127. — Pronunţat: fi-o-. FIR — 294 — FIRE FIE. fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă şi subţire, obţinut prin toarcerea împreună a mai multor fibre textile; (prin restricţie) fibră textilă. Dinlr-o furcă de aur... torcea un fir de o mătasă albă. Emin’Kscu, N. 8. Colo, lingă fereastră, stau stativele puse, Pe sul şi pe vergele sînt firele aduse. beldiceanu, p. 68. -if- Fir cu plumb — dispozitiv format dintr-un fir avînd atîrnată la un capăt o greutate metalică (de obicei de formă conică), care serveşte la determinarea direcţiei verticalei. <$> E x' p r. 4 se f¡11C sau a sta, a-i sta viaţa (numai) într-un fir de aţă — a se afla în primejdie de moarte; a fi aproape de moarte. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viaţa numai intr-un fir de aţă, şi, ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul. ispirescu, x,. 108. (Cu construcţia schimbată) Numai o vagă speranţă ii susţinea încă vieaţa ca într-un fir de aţă. bart, E. 61. Fir călăuzitor (sau conducător) = direcţie de urmat, linie (de conduită). Grija faţă de ridicarea nivelului de trai şi cultural al oamenilor muncii in satid colhoznic, pentru creşterea permanentă a bunăstării materiale a poporului constituie firul conducător al măsurilor plenarei C.C. al P.C.U.S. cu privire la dezvoltarea continuă a agriculturii sovietice. scînteia, 1953, nr. 2768. Fir roşu = elementul esenţial, ideea conducătoare prezentă tot timpul în cuprinsul unei opere sau în cursul unei preocupări sau al unei acţiuni. Ideea cîrdăşiei dintre burghezie şi moşieri/ne trece ca un fir roşu prin întreaga operă a lui Caragiale. LUPTA DE clasă, 1952, nr. 1, 77. «$> F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. <> de % indicînd un lichid) Un fir subţire de apă limpede şi rece se scurgea pe un jgheab aşezat acolo de ciobani.'BOGAŞ, M. N. 201. <§> Firul apei = linia de-a lungul căreia o apă curgătoare are viteza cea mai mare. In această lume de prunduri întinse, plutaşii sosesc aduşi de firul cel mare al apei. BOGZA, c. O. 382. Se lăsa pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri, bart, e. 184. F i g. (Urmat de determinări la genitiv) Şir neîntrerupt, desfăşurare continuă. Firul în-tîmplărilor. cu Şi firul gindurilor i-a fost rupt din nou, de astă dată din afară, de larma stîrnită de vizitiu. GALAN, z. r. 6. O apoplexie... curmase.firul zilelor sale. negruzzi, s. i 309. 2. Sîrmă de ■ telefon, de telegraf etc. Firul ăsta [al telefonului] aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. sebastian, X. 74. Calul nu să infrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea preste firul de la telegraf. reteganul, p. ii 10. F i g. Frunzele cad pe furiş, Soarele-i firav (3 în luminiş. D. botez, p. o. 44. FÎRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lume. Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. Topîr-ceanu, S. A. 38. Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire, hogaş, m. n. 156. Nu-i nimic,, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! coşbuc, P. I 263. Jos s-aşterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l ţese din ierburi şi floricele! hasdeu, r. v. 61. <> Loc. adv. Peste îire = extraordinar, în cel mai înalt grad. Ameninţarea ei revolta peste fire pe doamna Herdelea. rebreanu, !. 95. ' 2. Factură psihică şi morală; caracter, temperament. Toarce-n sat cu ziua fata, Dar e veselă din fire. coşbuc, p. I 96. Simţea o depărtări enormă... altă fire, altă creştere, cu totul alte gînduri. vlahuţă, o. a. iii 75. Dar-l-am prins într-o cercare Să vedem ce fire are. jarnîk-bîrseanu, D. 66. 3. Minte, cuget; cumpăt. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămintă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ispirescu, L. 128. ■J'Loc. adj. în toată firea = a) matur, ajuns la dezvoltare deplină. Iacă, sînt şi eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit, rebreanu, R. I 238. Cum de-o putut să se orbească aşa de tare d-lui, care-i om în toată firea? alecsandri, t. 586; lj) în deplinătatea facultăţilor mintale, cu mintea întreagă, serios. Haidem cu toţii în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase... şi deseară să mergem la teatru... — Se vede că nu eşti în toată firea, vlahuţă, o. a. iii 18. <ţ> E x p r. A-şi voni în fire = ase rgpulege, a se dezmetici. Cei de faţă stăteau încremeniţi, încă nu-şi veniseră în fire. sadoveanu, n. p. 386. Vino-ţi în fire şi nu mai face una ca asta! ispirescu, L. 382. îmbărbătindu-se, şi-a mai venit puţin in fire. creangă, p. 27. A-şi ieşi din îire v. ieşi. A scoate (pe cineva) din fire = a scoate (pe cineva) din sărite, din răbdări, din minţi. Trandafir ş-un fir supţire, Rău m-ai scos, dragă, din fire. jarnîk-bîrseanu, d. 29. (Popular) A-şi facc fire = a-şi recîştiga sîngele rece, a prinde curaj. Cum l-au zărit, l-au şi săgetat nu-ş'ce pin inimă, dară, făcîndu-şi fire, i-au dat bună demineaţa. sbiera, r. 254. S-a cutremurat de frică, insă îşi făcu fire, ca să nu-şi arate frica. v 35. A-şi ţine (sau a-şi păstra) firea = a-şi păstra cumpătul, a se stăpîni. Stimată doamnă... ţine-ţi firea, sahia, n. 49. A-şi pierde firea sau a se pierde CU firea = a-şi pierde cumpătul, a se descuraja. Stai, paşă, o vorbă d-aproape să-ţi spun... Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea! coşbuc, p. i 206. Calul, dacă simţi că fata se perde cu firea, o îmbărbăta iarăşi, ispirescu, l. 18. A se prăpădi cu firea = a se strădui, a face eforturi mari, a face tot posibilul, a lupta pentru înlăturarea oricăror piedici. Noi ne-am prăpădit cu firea şi dumneata habar n-ai. bassarabescu, v. 41. FIRESC - 295 - FIROSCOS J'lltÎSC, -EĂSCĂ, fireşti, adj. 1. Conform legilor naturii; al naturii, din natură. Căci stă in legea acea firească Că o zăpadă să se topească Cind raza-asupră-i se va lăsa, boi.i.iac, o. 141. Apoi judeca fieşcare ce deosibită frumuseţă poate fi de a vedea toate acestea firejti podoabe. GOLESCU, î. 81. 2. De Ia sine înţeles, natural, obişnuit, normal. Literatura noastră trebuie să-şi găsească temelia firească în popor. Sadoveanu, E. 16. Convorbirea părea astfel că a ajuns la marginea ei firească. D. zamfirESCU, r. 157. Se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă. creangă, A. 152. <> (Adverbial) Neologisnul intră firesc acolo unde e nevoie de el. sadoveanu, e. 34. (Substantivat, n.) Naturaleţe. De aici acea putere, sănătate, linişte, seninătate; acel firesc şi acea identitate intre plăsmuirile artistului şi ideile lui. gherea, st. cr. ii 130. ililÎŞTE adv. Natural, bineînţeles, negreşit, desigur. Fetiţa are mai multă inteligenţă şi imaginaţie, Patrocle mai multă experienţă şi voinţă — şi, fireşte, mai multă putere, ibrăii.eanu, s. 7. Pe vremea asta, or fi crezut oamenii, fireşte, că n-am fost prost să plec. CARAGIAEE, I’. 38.. Conversaţia căzu, fireşte, asupra tnttmplărilor zilei. negruzzi, s. I 293. fireturi, s. n. (Mai ales la pl.) Broderie cusută ■ cu fir; găitan de fir. Vine din curte în haine negre.. . cu galoane şi fireturi. DAVIDOGLU, m. 66. în chipiul cu fireturi, capul nu-i mai părea cu muchii, sahta, n. 87. Veneau numai oameni de soi: ofiţeri plini de găitane şi fireturi la tunică. I. botez, şc. 20. + (Rar) Fir de metal folosit la cusături şi broderii. Şapca avea cîteva litere brodate cu firet de aur. dumitriu, B. F. 6.+ (Numai Ia pl.) Haine împodobite cu fireturi. Ofiţerimea in fireturi. DELAVRANCEA, s. 226. FIIltiTIO, -Ă, firetici, -e, adj. (Regional) Cu toane, furios. Popa nostru e om roşu Şi firetic ca cocoştt. hodoş, r. p. 178. I'IRliZ, fireze, s. n. (Regional) Ferăstrău de mînă. încovoiaţi in fireze, stinjenarii ctdcau pădurile. vintii,X, o. 26. ITREZAR, firezari, s. m. Insectă mică, cu cioc, care îşi depune ouăle în fructele necoapte (Rhynohitts) ; prunar. I IIî 11 liÎC. firfirici, s. m. (Rar) Monedă mică de argint ieşită din uz; băncuţă. Dacă se intîmplă asta, eu nu mai pot da pe viaţa lui Gogolea nici un firfiric, sadoveanu, F. J. 578. Habar n-aveţi nici de icosari, nici de firfirici, macedonski, o. iii 128. Ocaua de fier mare Nouăzeci de parale, Şi cea de fier mic Numai un firfiric. şkz. viii 109. — Variante: f¡firii? (hogaş, ii. 33), firfirig (ai.ec-sandri, T. 736) s. m.; firfiricii (stancu, d. 184, galaction, O. I 278, DELÂVRANCEA, H. TUD. 15) S. f. FIRFIRICĂ s. f. v. firfiric. FIRITRÎG s. m. v. firfiric. FIRICEL, firicele, s. n. Diminutiv al lui f i r. 1. v. fir (1). Firicel de lină. + (La pl.) Scame. Se vedeau mii de firicele mişcătoare, care toate jucau in imperiul unei raze. EMINESCU, N. 96. 2. v. fir (4). Firicel de etnepă, Să vii, badeo, stmbătă. hodoş, r. p. 50. FIRIDĂ, firide, s. f. Adîncitură lăsată anume în peretele unei case sau al unei sobe şi în care se aşază diferite obiecte; ocniţă; p. e x t. deschizătură îngustă într-un zid. Cind a bătut iarăşi de trei ori clopotul in dungă, s-a arătat un crainic in firida clopotniţei care da spre tirg şi a răcnit cu glas înalt, sadoveanu, N. r. 384. Una din aceste firide improvizate era pe partea dreaptă, pe acolo pe unde trotuarul e mai umblat de lume. anghel, pr. 51. Luă lampa şi o puse pe firida ferestrei, care da in gang. CARAGIALE, O. I 291. <$> F i g. Şi-a pus atunci regina să-l ucidă Cu pompă mare, pentru-a-tita vină; Dar astăzi intr-a vremilor firidă N-a mai rămas cenuşă de regină. D. botez, p. o. 101. FllUMFCCllĂ, firimituri, s. f. Bucăţică foarte mică de pîine rămasă după ce se taie sau se rupe pîinea; p. e x t. bucăţică foarte mică dintr-un aliment; fărîmă. V. f ă r î-mătură. întinse braţul, arătind un ogor îngust ca o făşie... Cum trăieşte stăpinul acelui ogor? Are pe dlrisul o cămaşă ca lumea? Are la casa lui o firimitură de pine? CAMILAR, TEM. 8. Mama, insă, a ţinut să mă convingă. In timp ce aduna firimiturile de pe masă, că nu se intimplase nimic deosebit. G. M. zamfirescu, M. D. i 75. Furnicile string, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură, deeavrancea, t. 62. FERIŞGR, firişoare, s. n. Diminutiv al lui f i r. Din colţul buzei i se scurge pe bărbie un firişor de singe. camil TETRESCU, U. N. 401. FIRITISEĂLĂ s. f. v. Iiiritisoală. FTRITISÎ vb. IV v. hirilisi. FIRMAMÎ1XT s. n. (Livresc) Bolta cerească. Viaţa de matroz se petrece. .. intre firmament şi apă. galac-Tion, o. i 117. Firmamentul desfăşoară peste noi O imensă zdreanţă udă cu largi pete de noroi. TOPÎRCEANU, P.O. 83. <$> F i g. Cu mare nerăbdare aştept « Luceafărul » cel nou, căruia ii urez covîrşitoare strălucire pe firmamentul culturii dacoromîne. caragiale, o. vii 321. FERMĂN, firmane, s. n. (învechit şi arhaizant) Ordin emis de un sultan prin care de obicei erau numiţi sau maziliţi guvernatorii şi domnitorii din provinciile imperiului otoman. Solii dau firmanul Mircea îl citeşte, Apoi, cu mărire, astfel le vorbeşte... bolintineanu, O. 36. Sultanul, spre a se asigura de credinţa lui Mavroghcni, dete la 5 august un firman prin care îndatora pe domn şi pe romîni să fie credincioşi Porţii. bAxceSCU, o. i 87. Oprişanul mi-au spus mie Că aşteaptă ca să-i vie Firman de la-mpăraţie, Să te scoată din domnie. Ai,ECSANDRi, p. p. 204. FÎRMĂj firme, s. f. 1. Inscripţie făcută pe zid sau pe o placă, în care se notează denumirea, destinaţia, caracterul unui magazin, al unei întreprinderi, al unei instituţii etc. şi care este aşezată la intrarea acestora ; p. e x t. placă cuprinzînd această inscripţie. De ce n-ai bătut firma la loc? sedastian, T. 28. Firmele celor două generaţii de anticari au emigrat cîttd intr-o hudiţă, cind intr-alta. ANGIIEL, PR. 17. 2. Denumire convenţională a unei întreprinderi în ţările capitaliste. FIRMULÎŢiV, firjnuliţe, s. f. Diminutiv (uneori cu sens peiorativ) al lui f i r m ă. în toată această paragină, din loc in loc mai rămăseseră firmtiliţe: « Păstraţi-vă rîndull contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 11/6. FIRNIS s. n. Soluţie preparată din ulei vegetal şi oxizi metalici, folosită la prepararea vopsejelor şi a chitului sau drept prund pentru lemnărie. rmOs, -oâsă, firoşi, -oase, adj. (Rar) Cu (multe) fire (3). Busuioc verde firos, Rănui, tată, sănătos. SEVASTOS, N. 167. FIROSCOS, -OÂSĂ, firoscoşi, -oase, adj. (Familiar şi popular, adesea ironic) Priceput la toate, învăţat şi deştept. Tocmai dumneata... o să te găseşti mai firoscos? ispirescu, L. 247. Cum te-ai brodit tu mai cu moţ. Mai firoscos decit noi toţi? teodorescu, p. p. 111. (Substantivat) Apoi mă-ta e un fel de firoscoasă, a încuviinţat lelea Ileana, sadoveanu, n. f. 59. Mitrea ăsta are minte de firoscos, trebuie dat la învăţătură, sadoveanu, FIRTISEALĂ — 296 — FITIL M. c. 6. Unii, cei firoscoşi şi proştii... rid ori strimbă nasul cind vorbesc de Domnica şi Sultana. G. M. zamfi-RESCU, SF. M. N. I 294. FIRTISEĂLĂ s. f. v. kiritisenlă. l'JUiIjŢ. firuţe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui fir. 1. v. fir. (1). Toată ziua iese-n prag, Cu firuţul tras in ac. hodoş, P. p. 37. 2. v. fir (4). Să meargă feciorii iară Unde nu-i firuţ de iarbă. .. Unde nu-i firuţ de griu. jarnîk-bîrsEanu, d. 322. Fi SA, fise, s. f. Placă mică de metal sau de os, de obicei rotundă sau dreptunghiulară, care, în baza unei convenţii, poate înlocui monede sau poate servi ca marcă de plată în localurile de consumaţie, la jocurile de cărţi etc. Preferanţul giucăm? Cite zăce parale fisa? ALECSANDRI, T. 1102. De cind m-am însurat joc numai vist, n nu mai scump de un leu fisa. negruzzi, s. I 74. Piesă mică metalică în formă de monedă, care, introdusă în mecanismul unui automat, îl declanşează. Fisă, de telefon. FISC s. n. sg. Administraţia finanţelor statului; serviciu de percepere a impozitelor. Sintem liberi, după ce achităm fiscului ce se cuvine, sadoveanu, p. M. 15. Doi agenţi ai fiscului şi-au dezbrăcat hainele, sahia, n. 92. FISCAL, -A, fiscali, -e, adj. Care se referă la fisc, privitor la fisc, de fisc. Legi fiscale. Timbru fiscal. FISCALÎSM s. n. Tendinţa statului capitalist de a exagera drepturile fiscului şi de a abuza de ele, tendinţă care se manifestă îndeosebi în mărirea sarcinilor fiscale pentru oamenii muncii în scopul acoperirii cheltuielilor statului capitalist şi al ridicării profitului capitaliştilor. FISCALITĂTE, fiscalităţi, s. f. Sistem de legi, de regulamente, de dispoziţii care privesc fixarea şi strîn-gerea impozitelor. îndeobşte deci, in secolul al XVIII-lea, fiscalitatea a fost despuietoare pentru ţărani şi lovea şi în orăşeni. IST. R.P.R. 240. FISIOXA, fisionez, vb. I. T r a n z. A diviza un nucleu atomic în mai mulţi nuclei de atomi mai uşori. FISIONARE,fisionări, s. f. Acţiunea de a fisiona. FISrOi'TE, fisiuni, s. f. Fenomenul divizării unui nucleu atomic în mai mulţi nuclei de atomi mai uşori. FISTIC1 s. m. Arbust cu flori verzi şi cu fructe comestibile (Pistacia vera). FISTIC-’, fisticuri, s. n. Fruct al arbustului cu acelaşi nume, cu sîmburele verde, uleios şi plăcut la gust cînd e prăjit. Ciocolată cu fistic, a Ceruse feciorului să-i aducă din îngheţata cu fisticuri. CAMII, PETRESCU, O. nl08. — Variantă: fîstîc, fistici (axecsandri, T. 449), s. m. FISTICHÎU, -ÎE,, fistichii, adj. 1. (învechit) De culoarea fisticului2, verde-gălbui. 2. F i g. Ciudat, curios, extravagant. Gust fistichiu. a Fistichii sint cărările matale. G. ar. zamfirescu, se. m. n. n 132. FÎSTULĂ, fistule, s. f. 1. Canal tubular accidental, care merge de la un proces supurativ spre piele sau spre mucoasă şi se termină cu un orificiu. Canal artificial făcut pe cale chirurgicală şi care duce de la organele interne spre exterior. Fistulă urinară. 2. Ulceraţie adîncă în ţesuturile organismului. Fistulă dentară. FISURĂ, fisurez, vb. I. T r a n z. A produce fisuri. Refl. A căpăta fisuri. FISTÎBĂ, fisuri, s. f. Crăpătură îngustă, plesnitură într-un corp solid (metal, beton, aliaj, piatră etc.). Pietrele de polizor' care prezintă fisuri nu pot fi întrebuintate. ■ FIŞ, fişuri, s. n. (Tipogr.) Amestec de litere de diferite caractere şi corpuri devenit inutilizabil; casă cu litere amestecate. FIŞĂ, fişez, vb. I. T r a n z. A extrage pe fişe însemnări dintr-o lucrare scrisă (de obicei ştiinţifică). Am fişat toată cartea. -+ A întocmi fişe de bibliotecă. Cite cărţi ai fişat azi? FlŞA, fişe, s. f. 1. Foaie (mică) de hîrtie sau de carton pe care se scriu diferite însemnări, cuvinte, exemple etc. cînd se stringe material pentru o lucrare, pentru un referat etc. + (în biblioteci) Foaie de carton de format unitar pe care se trec date privitoare la o carte ' (autorul, titlul, editura etc.) şi care se clasifică alfabetic sau pe materii. Pentru întocmirea unei lucrări este nevoie de cercetarea fişelor de bibliotecă.e x p r.) Fişă personală = act în care se trec datele personale ale unui salariat de către un serviciu de cadre. Fişă de sănătate = fişă în care se trec datele în legătură cu starea sănătăţii cuiva. 2. (Tehn.) Piesă de la capătul unui cordon, care se introduce într-o priză etc. spre a stabili legătura cu o linie electrică, telefonică etc. FlŞCĂ, fişti, s. f. (Regional) Biciuşcă. Noapte neagră, s-o tai cu fişca. stancu, d. 75. FIŞÎC, fişicuri, s. n. 1. Sul de monede metalice aşezate una peste alta şi înfăşurate în hîrtie. Te-ai gîndit bine în cîţi ani de muncă_______ aduni un fişic de arginţi? G. m. zamfirescu, sf. m. N. I 97. Se ridică încet de pe scaun, dă poala mantalei la o parte şi scoate dintr-un buzunar de la spate un săculeţ de pînză in care avea numai fişicuri de napoleoni, vlaiiuţă, o. a. n 261. Vodă i-a pus două fişicuri de •napoleoni in mină. CREANGĂ, a. 160. 2. Coşuleţ de hîrtie, în formă de con, pentru bomboane, alune etc. Vine cu fişicid de cofeturi. CARAGIAI.K, o. iii 17. — Variantă : fîşic (sevastos, n. 83, alecsandri, i. i 1359) s. n. FIŞIER, fişiere, s. n. 1. Colecţie de fişe; catalog, repertoriu. Elevii... muncesc cu sîrg la inventarierea celor cîteva mii de cărţi şi la alcătuirea fişiendui. CONTEMPORANUL, s. ii, 1948, nr. 108, 5/5. 2. Dulap cu cutii în care se păstrează fişe. în fiecare bibliotecă sint fişiere. — Pronunţat: -şi-er. FIŞÎU, fişiuri, s. n. (Franţuzism rar) Broboadă. Cucoane cu cocul ascuns în fişiu. G. M. zamfirescu, sf. m. n. ii 38. FIŞTECĂRE pron. nehot. v. iicştecare. ITŞTÎICĂ, fişteici, s. f. (Regional) Bucată de pămînt lungă şi îngustă; fîşie de pămînt. Oamenii şi-au arat fişteicile şt le-au semănat cu griu. stancu, D. 210. FIT s. n. (în argoul şcolarilor, numai în e x p r.) A frage In fit = a lipsi de la orele de şcoală şi de la diver- sele îndatoriri şcolare; a chiuli. FITECÎ adj. nehot. (Rar) Fiecare. Vechituri la fitece etaj! beniuc, v. 135. în prima seară, zăvorind uşile şi obloanele, ochii îi jucară in toate părţile, mustrind pe ucenici la fitece mişcare, delavrakcea, h. T. 21. FITECÎNE pron. nehot. (Pe cale de a ieşi din uz) Fiecine, fiecare; oricine. Fitecine umblă după cîştig.Dar unul se mulţumeşte cu mai mult, altul cu mai puţin, sadoveanu, p. m. 33. Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine, caragtat.e, o. i 91. FITÎL, fitiluri, s. n. 1. Fir de bumbac răsucit sau ţesut, în formă de sfoară, şiret, panglică sau tub, care se pune, spre a fi aprins, în mijlocul luminărilor sau într-un lichid f* F1T1NG — 297 — FIXA inflamabil din aparatele de luminat. V.feştilă. Patru intră şi se dezbrăcă aproape pe intunerec, căci fitilul coborît al lămpii nu lumina nimic. DUMitritj, v. l. 33. Luminile celor trei lămpi aninate în grindă clipeau una spre alta şi fitilurile scoteau ca un bîziit lin de muscă, camilar, n. i 176. Repezindu-se la lampă, coboară mult fitilul, sebastian, T. 271. + (Azi rar) Fir de bumbac răsucit sau ţesut care serveşte, împreună cu cremenea, la aprins. Meşterul Gavrilă Ruse îşi îndesă cu tutun luleaua cumpărată la Dresda, aprinse fitilul cu cremenea şi începu să tragă cu nădejde, v. rom. noiembrie 1953, 11. 2. Şnur muiat într-o substanţă inflamabilă sau tub umplut cu material inflamabil, servind altădată la transmiterea focului pentru aprinderea încărcăturilor la armele de foc, iar azi pentru aprinderea explozibilelor în mine, în cariere etc. Fitilurile au început să ardă, sclipitor, ca un joc de artificii, bogza, ţ. 73. E x p r. A băga (sau a Yîrî) un fitil (sau fitiluri) = a băga intrigi, a face discordie. Alta n-au de vorbit decît bîrfeli şi răutăţi, ca să vîre fitiluri şi zîzanie în toată mahalaua. caragiale, o. ni 65. A puno (sau a da) Cuiva fitil = a aţîţa, a întărită pe cineva. FÎTIiX G, fitinguri, s. n. Piesă cu ajutorul căreia se poate face o prelungire, o schimbare de direcţie, o derivaţie etc., la conducte metalice pentru fluide, FITOPATOLO GÎE s. f. Ştiinţă care studiază bolile plantelor. FITOTEHNÎE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu tehnica culturii plantelor de cîmp în scopul obţinerii unei producţii cît mai bogate şi de calitate cît mai bună. FITOTERAPÎE s. f. Ramură a fitopatologiei, a entomologiei şi a zoologiei agricole, care se ocupă cu mijloacele de prevenire şi de combatere a bolilor, a paraziţilor şi a dăunătorilor plantelor cultivate. UTOTOXIC, -Ă, fitotoxici, -e, adj. (Despre substanţe) Care otrăveşte plantele. FITUÎ, fituiesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Mai ales cu privire la bani) A cheltui, a consuma în întregime. Bănişorii... ţi-i fituie la oraş. La TDRG. -f- Refl. pas. A se isprăvi (repede), a se termina. Ambarele se golesc... clăile de fin se fituiesc. delavrancea, S. 223. Porunci de mai aduse [bucate]. Dară şi acele se fituiră intr-o clipă, ismrescu, L. 216. 2. R e f 1. A se achita faţă de cineva de o datorie. Ca să-i dea parale, Salbe şi paftale, Ca să se plătească, Să se fituiască. I'ĂSCUIVESCU, l. p. 290. FlŢĂ, fiţe, s. f. (Regional) Leliţă. Nu ştiu cum se pripăşise la fiţa Smaranda, unde şedeam in gazdă, un ţigănaş slăbuţ şi perpelit. VI.AIIOŢ.X, o. A 384. FlŢE s. f. pl. (Familiar, mai ales în expr.) A îaco fiJo = a face mofturi, a se sclifosi. FIŢtîICĂ, fiţuici, s. f. Petic de hîrtie cuprinzînd diferite însemnări. Scoase un teanc de hîrtii îngălbenite. Se mută cu jilţul mai in bătaia focului, şi dintr-o dată, desfăcînd o fiţuică, şi-o apropie de barbă, sadoveantj, o. v 170. Furios, magistratul a făait fiţuica boţ şi a zvirlit-o cit colo. popa, v. 205. + (Peiorativ) Gazetă fără însemnătate. FIU, fii, s. m. 1. (De obicei în legătură cu un pronume posesiv sau cu un substantiv în genitiv) Persoană de sex bărbătesc considerată în raport cu părinţii săi; copil, fecior. Iar mamă-sa să plecă... să lăpteze pe fiu-său. RETEGANUL, p. V 27. Taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare... fată de împărat. ISPIRESCTJ, L. 2. Ctnd să treacă fiu-său acolo... îl şi intîmpină un urs mornăind. creangă, p. 185. E x p r. Fiu do suflet v. s u f 1 e t. Fiu natural v. natural. -$*■ Formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unuia mai tînăr, spre a-i arăta bunăvoinţă, iubire etc. 2. F i g. Cetăţean, membru al unei colectivităţi de care se simte foarte ataşat. Iubim muzica nepieritoare a lui Ceaikovski — muzică izvorîtă din sufletul unui rus, fiu al marelui popor rus. stancu, u.r.s.s. 90. Această maică Patrie se va bucura, căci cei adevăraţi fii ai ei vor începe să se arate că au virtute şi că au cunoscut datoriile lor către ea. oor.KSCU, î. 99. <{> (Metaforic) Fiu al ăstor ruine, ţărina lor slăvesc, alexandrescu, m. 11. FIULÂIIE, fittlări, s. n. Bulfeu de jug. ^ Fiecare din vergelele care leagă cormana de trupiţa plugului. FIULÎŢ, fiuleţi, s. m. (Popular, rar) Diminutiv al lui f i u. Mi s-a născut Fiuleţ din maică. TEODORESCU, P. v. 18. — Pronunţat: fi-u-, FIURÎN s. m. v. fiorin. FIUT interj. (Rar) Exclamaţie prin care se exprimă dispariţia rapidă a cuiva sau a ceva. Strîngi tu, băiete, strîngi şi într-o zi — fiut, fiitt, p-aci l-e drumu, şi ia-i de unde nu-s. D EI, AVRANCEA, la TDRG, FIIJŢ, fiuţi, s. m. (Popular) Diminutiv al lui f i u. Fiuţu nu l-o văzut viind. ŞEZ. 11 143. FIX, -Ă, ficşi, -xc, adj. 1. Care nu-şi schimbă locul sau poziţia, nemişcat, neclintit. Iar ochii nădejdii deschişi Privesc în beznă ficşi, beniuc, v. 124. Rămase fix, cu mîinile prinse de marginea băncii. Sahia, n. 84. Jf- Care se află într-un raport vremelnic de stabilitate faţă de alte elemente. Preţuri fixe. Reguli fixe. Blocarea de capitaluri sub forma unor mijloace fixe, utilizate doar parţial, reduce rentabilitatea întreprinderilor capitaliste şi împiedică procesul de reproducţie normală. LUPTA de clasă, 1953, nr. 7, 69. Expr. Idee fixă = idee care preocupă permanent pe cineva, care îl împicdică să se gîndcască la altceva ; marotă. <0* (Adverbial; mai ales pe lîngă verbele «a se uita », « a privi») Am să mă uit. .. în ochii lui fix. sahia, n. 25. Se uita la mine lung, fix, cu ochii împăienjeniţi, somnoroşi. vlaiiuţX, o. a. 470. 2. (Despre oră) Precis. Trenul pleacă la ora 6 fix. 1=1 La ceasuri fixe se ducea, la ceasuri fixe se inturna acasă. sadoveanu, o. v 320. FIXĂ, fixez, vb. I. 1. T r a n z. A înţepeni, a prinde, a întări ceva într-un loc din care să nu se poată clinti. Bucata de lemn o fixez De un capăt. . . Vreau să lucrez stema Republicii mele Î11 traforaj, cassiax, h. 37. Cei patru oameni Fixează baionetele la armă. camil PETRESCU, v. 43. <£> F i g. Să mai lase pe hîrtie ca să treacă-al său condei Ce fixează note de-aur pe al foilor temei? macedonski, o. i 128. <$>- Refl. Se fixase mai solid pe tălpile pantofilor... hotărît să nu se mişte nici chiar de pe marginea trotuarului, c. PETRESCU, A. 324. -f A se uita ţintă la cineva sau la ceva; a pironi cu privirea. Evantia, intimidată de atiţia ochi care o fixau, păşea încet. barT, E. 81, <^. F i g. Prin fereastră mă fixează luna rece. macedonski, o. I 124. -4- R e f 1. A se aşeza în mod stabil undeva, a se stabili, a se statornici. Iar am plecat mai departe, De teamă să nu mă fixez. TOPÎRCEANU, s. a. 12. 2. Tranz. A stabili. Sfatul popular a fixat preţurile. 1—1 încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ţinut socoteală de zile? CAMIL PETRESCU, u. N. 340. Doctorul... de la prima vedere i-a fixat diagnosticul. barT, E. 45. -4- Refl. A se hotărî. în privinţa asta nu m-am fixat. 3. Tranz. (Chim.; rar) A aduce un corp într-o stare din care să nu se mai schimbe, a împiedeca să se volati- FIXARE — 298 — FIZIONOMIE lizeze. Fixez mercurul, -fy R e f 1. pas. Corpurile volatile se fixează, combinîndu-se cu alte substanţe. 4. T r a n z. A dizolva sărurile de argint, nedescompuse sub. influenţa luminii, din stratul sensibil al materialului fotografic. 5. Tranz. (în vopsitorie şi în imprimeria textilă) A face să pătrundă colorantul în fibra textilă astfel ca să reziste la spălat, la lumină şi la diverşi agenţi chimici. + A acoperi un desen cu un fixativ. FIXARE s. f. Acţiunea de a fixa. 1. înţepenire, prindere, întărire într-un loc din care să nu se poată clinti. Şuruburi de fixare. 2. Stabilire, determinare, hotărîre. Ilie Zăganu va răspunde de măsurarea întovărăşirii şi de fixarea celor patru tarlale, după plan. MIHALE, o. 393. 3. (Chim.; rar) împiedicare a unui corp de a se volatiliza. 4. Operaţia de dizolvare a sărurilor de argint din stratul sensibil al materialului fotografic, nedescompuse sub influenţa luminii. 5. Pătrundere a colorantului în fibra textilă (în vopsitorie şi la imprimeria textilă), astfel ca să reziste la spălat, la lumină şi la diverşi agenţi chimici. + Acoperire cu un fixativ. FIXATIV, fixative, s. n. Soluţie incoloră de răşină în eter, alcool sau benzină, care serveşte la acoperirea prin stropire a desenelor executate cu cărbune, creion sau alte materiale sfârîmicioase, pentru a le feri de ştergere. FIXAT6R, fixatori, s. m. Substanţă sau amestec de substanţe chimice, care sînt întrebuinţate în operaţia de fixare (4). FlXfSJI s. n. Teorie biologică care susţine ca speciile animale şi vegetale sînt invariabile. FIXlST, -A, fixişti, -ste, adj. Care se referă la fixism, care ţine de fixism. Această concepţie fixistă, metafizică şi antimaterialistă [a lui WeismannJ, conform căreia caracterele dobîndite de organismele vegetale şi animale nu pot fi transmise din generaţie in generaţie, nu pot fi deci moştenite, a fost nimicită în urma descoperirilor experimentale şi practice făcute de marele agrobiolog Miciurin şi de elevii săi. contemporanul, s. n, 1949, nr. 126, 9/5. FIXITATE s. f. Starea, caracterul a tot ceea ce este fix; imobilitate, imuabilitate. Alţi peşti aşteaptă încremeniţi, paralizaţi, deşi presimt parcă, în îngrozitoarea lor fixitate, ce are să li se întîmple. bogza, c. o. 303. Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă, macedonski, o. i 87. FÎZIC, -Ă, fizici, -e, adj. 1. (în opoziţie cu psihic) Care se referă la corpul fiinţelor vii, în special Ia activitatea muşchilor. Muncă fizică. Exerciţii fizice, o Nici un efort na e prea mare pentru a asigura cele mai bune condiţii de dezvoltare fizică şi intelectuală copiilor oamenilor muncii, viitoarelor generaţii de constructori ai socialismului. scÎnteia, 1953, nr. 2855. <$> Cultură fizică v. c u 11 u r â. ^ (Substantivat) Aspectul exterior al unei persoane. Fizicul lui sufere într-atît, încît pare că e un bătrîn trecut, negruzzi, s. i 41. 2. Care se referă la materie, material; concret. Geografie fizică ~ ramură a geografiei avînd ca obiect studiul naturii suprafeţei terestre şi a mediului geografic ca o condiţie permanentă şi necesară care influenţează dezvoltarea societăţii (şi nu ca factor determinant). 3# Care se referă Ia metodele fizicii, la lumea fenomenelor cu care se ocupă fizica. Experienţe fizice, czi Viitorul este în lumea fizică, în aburi şi maşini, bolin-Tineanu, o. 258. Cabinet fizic = încăpere de studiu înzestrată cu aparatele necesare efectuării experienţelor fizice. FlZlCA s. f. Ştiinţă a naturii, care studiază proprietăţile şi structura materiei, transformările ei, legile fenomenelor naturii. Fizică teoretică. Fizică aplicată. a Arta adevărată e revoluţionară ca şi fizica adevărată, ca şi chimia adevărată, ionescu-rion, c. 57. Fizică nucleară v. n u c 1 e a r. ■+■ Manual care cuprinde elementele acestei ştiinţe. FIZICÎŞTE adv. Sub raportul fizic; în ce priveşte fizicul. Dar nu numai Rolla se ucide fiziceşte şi sufleteşte, ci şi alţii. GHEREA, ST. CR. II 322. Era aşa de zdrobit şi de îndurerat fiziceşte, incit efortul de care avea nevoie ca să se scoale din pat i se înfăţişa ca o durere, vi.ahuţă, o. a. iii 13. FIZIQAA, -A, fizicieni, -e, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul fizicii, specialist în fizică. — Pronunţat: -ci-an. FIZIOCRAT, fiziocraţi, s. m. Adept al unei doctrine economice burgheze apărute în secolul al XVIII-lea, în Franţa, şi care socotea că numai munca depusă în agricultură este o muncă producătoare de valori noi. — Pronunţat; -zi-o-, FIZIOCRĂTIC, -Ă, fiziocratici, -e, adj. Care aparţine concepţiei fiziocraţilor, în legătură cu concepţia fizio-craţilor. — Pronunţat: -zi-o-, FIZIOI.0G, fiziologi, s. m. Persoană care se ocupă cu fiziologia. — Pronunţat: -zi-o-, FIZIOLOGIC, -A, fiziologici, -e, adj. Care aparţine fiziologiei, care se referă la fiziologie. Pentru înţelegerea proceselor fiziologice care se desfăşoară in întregul organism, este neapărat necesar să studiem interacţiunea, adică acţiunile reciproce, şi subordonarea tuturor organelor şi ţesuturilor care alcătuiesc corpid omenesc, anatomia 5. Ser fiziologic =* lichid preparat steril din apă şi sare în proporţie de 8-9°'00, care imită compoziţia serului sanguin şi se injectează în organism sub formă de perfuzii sau ca dizolvant al unor medicamente. — Pronunţat: -zi-o-, FIZIOLO GÎE s. f. Ramură a biologiei care studiază funcţiile organelor şi fenomenele vieţii la animale şi la vegetale. In lingvistica sovietică, concepţia general acceptată consideră fonetica o ramură a lingvisticii, care se serveşte, ca de ştiinţe auxiliare, de fiziologie şi acustică. L. roii. 1953, nr. 3, 19. Anatomia şi fiziologia, privind pe om ca pe tina din verigile nesfîrşitului lanţ al fenomenelor naturii, ajută dezvoltarea concepţiilor ştiinţifice, — mate-rialist-dialectice, care ne descătuşează de superstiţii şi misticism, anatomia 6. + Manual care cuprinde elementele acestei ştiinţe. <0> F i g. Prologul cu care începe cartea. . . este un studiu psihologic şi scrierea in totalitatea ei o fiziologie, ghica, s. a. 80. — Pronunţat: -zi-o-. FIZIONOMIE, fizionomii, s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feţei cuiva şi expresia pe care o creează; chip. Cercetează fizionomiile celor trei, bănuitor, camil PETRESCU, O. I 292. Are. .. fizionomia obişnuită, am zice clasică, a micului burghez din mahala, ibrăueanu, s. 43. E x p r. Joc de fizionomio = figură mobilă, mobilitate a figurii. Marin are numai joc de fizionomie. CA mii, PETRESCU, T. ii 26. Figură, personaj. Ochii mititei şi seînteietori şi mustaţa sa neagră ca pana corbului şi dreaptă ca părul ariciului zburlit... făcea din d. B. o fizionomie neuitată. russo, o. 48. 2. F i g. Caracter distinctiv, înfăţişare particulară (a unei epoci, a unei colectivităţi umâne etc.). La întîm-plările mari se arată fizionomia popoarelor. RUSSO, o. 45. — Pronunţat: -zi-o-. FIZIONOMIST — 299 — FÎNTÎNEA FIZIONOMIST, -A, fizionomişli, -stc, s. m. şi f. Persoană care pretinde că cunoaşte caracterul oamenilor după trăsăturile feţei lor. Nefiind cineva fizionomist putea fără a se greşi să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale. negruzzi, s. i 16. — Pronunţat: -zi-o-. FIZIOTERAPIE s. f. Tratament medical cu ajutorul agenţilor fizici naturali (lumină, apă, căldură etc.). — Pronunţat: -zi-o-, FÎL interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de fîlfîitul aripilor. Deodată o păsărică (vrabie, cioară sau altă pasăre vie), fii, fii, fii pe deasupra capetelor, sevastos, N. 294. FÎLFĂI vb. IV v. fîlfîi. FÎLFÎI, pers. 3 filfiie, vb. IV. Intranz, 1. A da din aripi, producînd zgomotul caracteristic zborului. Din cînd in cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie care filfiie pe deasupra noastră şi ţîrîie uşurel, sadoveanu, o. a. ii 116. Şi filfiie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-os-tenite, un alb ş-un negru corb. EMINESCU, o. i 93, <$> (Metaforic) Şi-t era sufletul luminat, căci încetase a fîlfîi în fiinţa lui fluturele negru al neliniştii, sadoveanu, N. p. 61. Peste fruntea-i încinsă de lauri, Larg filfiit-a Aripa slavei. TOMA, c. V. 40. Neagră-n urmă-ţi noaptea vine, Filfiind din aripi pline De mister. COŞBUC, P. I 220. 2, (Despre o pînză, un steag etc.) A flutura, a se legăna în bătaia vîntului. Un steag fîlfîia întipărit pe cerul verde, camilar, n. i 73. Pe luciul Dunării... Ian că se zărea plutind, Cu lopefile vîslind, Cu pînzele filfiind, Un caic mare, bogat. alecsandri, p. p. 124. <$> Tranz. A sărit sprinten din mersul trenului, fîlfîindu-şi pelerina bogată, galan, z. R. 170. 8. (Despre o flacără) A pîlpîi. Pe pereţi, in bezna rece, Filfiind ca o aripă, para focului se trece. vr,AIIUŢA, p. 62. Lampa fîlfîia lungă, ca şi cînd ar fi vrut să ajungă tavanul. EMINESCU, N. 58. — Prez. ind. şi: filfîieşte (ALEXANDRESCU, M. 158). — Variante: lălîîi (ispirescu, r„ 276), fîlfăi (sahia; tj.r.s.s. 7) vb. IV. FÎLFÎIRE, fîlfîiri, s. f. Acţiunea de a fîlfîi şi rezultatul ei. 1. Bătaie de aripi însoţită de zgomotul caracteristic zborului. Veni un vultur falnic Zburînd cu fîlfîiri uşoare. TOMA, c. v. 89.' 2. Fluturare a unei pînze, a unui steag etc. în bătaia vîntului. Sergentul moare şuierînd Pe turci in risipire, Iar căpitanul admirînd Stindardu-n fîlfîire. alecsandri, v. A. 209. 3. F i g. Suflare de vînt şi zgomotul care o însoţeşte. Î11 liniştea iatacului pătrundeau fîlfîirile de-afară ale vîntului şi răpăitul noilor învăluiri de stropi. SADOVEANU, o. IV 226. Eu tăceam şi ascultam cum fîlfîiri de vînt umflă frunzişurile şi cresc într-o muzică sălbatică, id. ib. VI 526. FÎLFÎlT s. n. Acţiunea de a fîlfîi; zgomot caracteristic produs de aripi în timpul zborului. Despre ziuă. . . auzi un fîlfîit ca de un stol de paseri, ispirescu, l. 74. FÎLFÎITOR, -OARE, fîlfiitori, -oare, adj. (Rar) Care fîlfîie (2). Mii, viii de lănci cu flamuri se văd fîlfîi-toare. alecsandri, p. a. 144. FÎIjFÎITtJRĂ, filfîituri, s. f. (Rar) Fîlfîit, fîlfîire. Se auzi în văzduh o fîlfîitură puternică şi se văzu dasupra porţii o namilă spăimîntătoare de vultur. POPESCU, b. iii 12. FlN s. n. Iarbă cosită şi uscată care se dă ca nutreţ vitelor. Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu flit; să pui ş-un sac de orz pentru cai. sado-VEanu, B. 65. înfăşurat în manta, mă trîntii spre odihnă în finul moale şi adînc. hogaş, m. n. 86. Capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fin şi-au aruncat-o peste dînsul, în groapă, creangă, p. 33. <ţ> Expr. A căuta acul în carul cu fin v. a c. FÎNÂR s. n. v. fanar. FÎXĂŢ, finaţe şi fînaţuri, s. n. 1. Cîmp pe care se lasă să crească iarbă destinată să devină fîn ; fînărie (1), fîneaţă. Cît cuprindeau ochii, se vedeau numai grîie, păpu-şoişti lungi, fînaţuri. camilar, n. ii 383. Ne ducem să vedem unde mai punem plugurile în primăvară, unde facem imaş, unde lăsăm fînaţurile. sadoveanu, o, 11 565. Ce ne calci poienele Şi ne paşti fînaţele? alecsandri, p. P. 99. 2. (Rar) Fîn. N-ai nimic în car, păcătosule? — Jupîn ciauş... nimic; o pală de fînaţ. delavrancea, s. 206. FÎXARÎE, finării, s. f. 1. Fînaţ; locul unde se fac clăile sau căpiţele. Un foc de paie într-o fînărie. . . trece din căpiţă în căpiţă. D. zamfirescu, r. 219. 2. Şură, magazie unde se păstrează fînul. Isprăvise cu cercetarea grajdurilor şi a fînăriei. GALACTION, o. I 178. FÎNEAţA, fineţe, s. f. Fînaţ (1), fînărie (1). Fîneţele porneau ca valurile unei mări, şuierînd citeodată, adiind încet adeseori, pline totdeauna de zvonul lumii nevăzute, ascunsă in sinul lor. SADOVEANU, O. I 161. După cîteva ceasuri de rătăcire în fîneţele cosite şi de-a curmezişul miriştilor ţepoase, trebuia să odihnim în amiaz, la moară. c. PETRESCU, s. 24. Pe fîneţele-nflorite cu frumoase albăstrele, Curge ca o bucurie pîrîuaşul cristalin, beldiceanu, p. 57. FÎNIŞOR s. n. (Popular, rar) Diminutiv al lui fîn. Sapă-mi groapa din picior Şi-mi aşterne finişor, Iar la cap şi la picioare Pune-mi, pune-mi cîte-o floare. Teodo-rescu, p. p. 584. FÎNTÎIOÂRĂ s. f. v. fîniînioară. FÎNTÎNÂR, fîntinări, s. m. Persoană care se ocupă cu săparea, repararea şi întreţinerea fîntînilor. Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn... A rămas de la bătrinii cei vechi, care au fost tot fintînari ş-au aflat cu dînsa fintînile şi izvoarele, sadoveanu, o. A. rv 109. fLntLnA, fîntîni, s. f. 1. Groapă de obicei cilindrică sau prismatică (uneori cu pereţii pietruiţi), cu ghizduri împrejur, săpată în pămînt pînă la nivelul unui strat de apă şi care serveşte la alimentarea cu apă; puţ. A mîncat băiatul cu poftă mare; i-a mulţumit gazdei şi s-a aplecat la fîntînă să bea. caragiale, o. iii 53. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lîngă o fîntînă cu ciutură. CREANGĂ, A. 143. Culcă-te colea, lîngă fîntina, la răcoare; şi dormi într-una pînă dimineaţă, alecsandri, T. 1 449. <^Expt. A căra apă Ia fîntînă = a întreprinde acţiuni zadarnice, a depune o muncă inutilă. Construcţie (de obicei de zidărie) care adăposteşte o sursă de apă, servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ în parcuri, pe străzi etc. T r a n z. Oftă bătrînul Senică fisiindu-şi vorbele printre gingiile goale. CAMILAR, N. ii 292. — Variantă: fîsui (rebreanu, r. n 65) vb. IV. FÎSÎIĂLA, fisiicli, s. f. Zgomot şuierător produs de ieşirea unui gaz printr-un orificiu strimt; fîsîire, fîsîitură. FI SlfRE,s. f. Acţiunea de a fîsîi. FÎSÎÎT s. n. FîsîialS. FlSÎITTjRĂ, fisîituri, s. f. Fîsîială. FÎSTÎC s. m. v. fistic. FÎSTÎCEĂLĂ . s. f. (Familiar) Zăpăceală. FÎSTÎCÎ, fislicesc, vb. IV. Refl. (Familiar) A-şi pierde cumpătul în faţa unei întîmplări neaşteptate; a se intimida, a se zăpăci. Se ameţi şi se fistici, cînd se văzu înconjurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. ISPIRESCU, X. 136. Găinăreasa... îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mingîioasă şi aşa de plină de dragoste... incit feciorul de împărat se fistici oarecum, dară îşi ţinu firea. id. ib. 185. FlSTlCÎRE s. f. Acţiunea de a se fistici. FlŞĂÎ vb. IV v. fîşii. FÎŞĂIĂLĂ s. f. v. fîşîialu. FÎŞCÎI, fişcii, vb. IV. Intranz. (Mold. şi Bucov.) A şuiera (printre dinţi sau cu ajutorul degetelor); a fluiera. îşi puse patru degete pe limbă, fişcii scurt, puternic. CAMILAR, TEM. 153. El afară c-o ieşit Şi din gur-o fişciit, Tăti-acelea c-o vinit. şez. n 135. <£• T r a n z. M-am sfătuit cu feciorii care poartă oile, să umble aşa ca să lese în tihna lor dropiile. Să nu se apropie prea mult de ele, să nu le fişciie şi să nu le stirnească. sadoveanu, o. a. n 215. FÎŞCÎÎT s. n. Şuierătură (printre dinţi sau cu ajutorul degetelor). FÎŞCÎITOĂRE, fişciitori, s. f. Mic instrument cu care se şuieră. V. fluier. Răchiţile erau numai bune pentru tilici şi pentru fişciitori. CAMII.AR, tem. 73. FÎŞCÎITtJRĂ, fişctituri, s. f. (Rar) Fîşcîit. FÎŞÎC s. n. v. fişic. FÎŞÎE, fîşii, s. f. 1. Bucată lungă şi subţire (de pînză, de piele sau de altă materie), uneori tăiată sau sfîşiată dintr-o bucată mai mare. Călcau cu iuţeală pe o fişie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda, odobescu, S. i 136. <$* F i g. Luminile caselor scunde strecurau prin geamurile aburite fîşii subţiri de aur. SADOVEANU, o. IV 152. Jos, spre miazăzi, se deschisese o fîşie de cer albastru. rebreanu, R. i 77. O fişie nesfirşită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită, coşbuc, p. i 220. -4- (Rar) Filon. între roci masive, strins încleştate una de alta, fîşii abia perceptibile de aur te fac să citeşti ca in palmă destinul clocotit al oamenilor. boGZA, ţ. 9. 2. Bucată de pămînt lungă şi îngustă, de obicei cul-tivabilă. Are o fîşie de pămînt pentru grădină. — Variantă: făşie (sahia, n. 40, Gîrwîanu, n. 151, EMINESCU, O. I 132, teodorescu, p. p. 241) s. f. FÎŞIKTljRĂ s. f. v. fîşîiiură. FÎŞIÎ vb. IV v. fîşii. FÎŞIÎT s. n. v. fîşîit. FÎŞIITtÎRĂ s. f. v. flşîitură. FÎŞIOArA., fişioare, s. f. Diminutiv al Iui f î ş i e. Un vizitator... aruncă [o monedă] printre fi§ioarele soioase de bancnote, odobescu, S. I 469. — Pronunţat: -$i-oa-, FÎŞÎI, fîşîi, vb. IV. Intranz. A produce zgomotul caracteristic provocat de frunzele mişcate de vînt, de iarba prin care trece coasa, de' mişcarea unei stofe de mătase, de hîrtia răsfoită etc. Vîntul se strecura fişiind pe la geamuri, o sclipire de fulger tresări în nourii zării. Sadoveanu, M. 113. Doar în răstimpuri fişîie alene frunzele adormite. REBREANU, i. 10. — Prez. ind. pers. 3 pl. şi: fîşiiesc (EMINESCU, o. i 50). — Variante: fîşăi, fîşii (sadoveanu,' o iii 583, ispirescu, X. 78) vb. IV. FÎŞÎIALA, fişiieli, s. f. Fîşîire. (Atestat în forma fişăială) Era ceva nespus de duios in fişăiala frunzelor de plop de curînd căzute, slavici, o. n 54. — Variantă: fîşăiăIS s. f. FÎŞÎIRE, fîşiiri, s. f. Acţiunea de a fîşîi. Pretutindeni, era o tăcere infinită. Şi-n întuneric, arare, se auzea o tresărire, o şoaptă, o fîşîire înceată — apoi iar linişte netulburată, sadoveanu, o. i 278. Codrii clocotesc de o fîşîire duioasă. RUSSO, o. 34. FÎŞÎIT, fişîituri, 8. n. Zgomot produs de frunzele mişcate de vînt, de iarba tăiată de coasă, de hîrtia răsfo- e> FÎŞÎlTOk — 301 — FLAMtJR ită, de mişcarea unei ţesături de mătase etc. Abia auzeau fîşîitul coaselor, trăgeau brazdă după brazdă. CAMILAR, N. Ii 387. Zăpada se zbatea in geamul de la răsărit cu fîşiit de nisip. sadoveanu, P. M. 169. Un uşor fîşiit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fîşîitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom. ISPIRESCU,- L. 83. + (Rar) Sunet produs de curgerea apei. Se desluşeşte bine acum fişiitul apei pe lingă pereţii de scindură. C. PETRESCU, s. 57. — Variantă : fîşiit (DEMETRESCU, o. 148) s. n. FÎŞÎITOR, -OĂRE, fîşîitori, -oare, adj. (Rar) Care fîşîie. FÎŞÎITtJRA, fîşlituri, s. £. Fîşîit. Prin iarbă. . . se auzeau fîşiituri uşoare, sandu-ai,dea, u. p. 192. — Variante : fîşiclură (dunXrEanu, ch. 238), fîşiitură (CARAGIAI.E, S. 138, ISPIRESCU, U. 113) S. f. FÎŞNEĂŢA, fişneţe, adj. f. (Familiar) Iute, sprintenă, neastîmpărată, vioaie. O fată fîşneaţă. FÎŢA, fîţe, s. f. (Regional) Orice peşte mic (care înoată repede). Dimineaţa plecăm spre conac cu căruţa cu peşte, —baboi cit degetul, fiţe cit unghia. STANCU, d. 510. Ia şi tu halăul ăla şi vezi de-i putea să prinzi vro fiţă de peşte, ca să avem de legumă pentru azi şi miine. ISPIRESCU, L. 280. FÎŢIŞOĂRĂ, fiţişoare, s. f. Diminutiv al lui f î ţ ă. Prins-ai vreun peştişor au ba? Răspunse el. . . mai nimic, vro citeva fiţişoare. pann, p, v. iii 119. FÎŢÎÎ, fiţii şi fiţiiesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Despre animale, cu determinarea «coada») A mişca repede; a bîţîi. Fiţiie coada ca vulpea în toate părţile, pann, p. v. iii 63. Intranz. Stînd ei acolo şi plivgind, iată că vine o coţofană... tot jucînd şi fîţîind din coadă zicea... ISPIRESCU, i,. 345. 2. Refl. A se mişca încoace şi încolo, fără astîmpăr. Bolnavii n-aveau voie să iasă pe coridoare, să se fîţîie... să hoinărească dintr-un salon Intr-altul. PAS, z. iii 281. + (Rar) A face nazuri, fasoane. Iepurele începu să se fîţîiască că pe nedrept a fost înfruntat. ISPIRESCU, i.. 339. FÎŢÎlALĂ, flţîieli, s. f. Faptul de a (se) fîţîi; umblet fără rost, agitat, dintr-un loc într-altul. FLĂCARĂ, flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze, care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins şi arde cu dezvoltare de căldură şi lumină; parte luminoasă, mobilă, care se înalţă ca o limbă de foc dintr-un corp aprins ; pară. O flacără ţîşni, crescu intr-o pălălaie, creştea spre cer ca o cuşmă uriaşă de foc, camilar, tem. 254. <$• (Poetic) Acuma nopţile erau senine, cu boltă de ametist, pe care străluceau puzderie de stele mărunte şi luceferi ca nişte flori de flacără, sadoveanu, M. c. 34. -$> F i g. De pe malurile Prutului, privim spre răsărit întinderile Uniunii Sovietice, pămînturile pe care s-a aprins flacăra Marii Revoluţii din Octombrie, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 359, 1/6. Ochii lui sînt două flăcări de lumină genială. DEMETRESCU, o. 37. E x p r. A fi în flăcări (sau, rar, în flacără) = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. Casa este în flăcări. <$■ F i g. E-n flacără bolta senină, Şi fără-ntrerupere-acum Se varsă tăcută lumină. COŞBUC, P. ii 8. 2. F i g. (Sugerat de diferite însuşiri ale unei flăcări) înflăcărare, pasiune, căldură, strălucire. Noi ne-am cuprins de-o flacără curată, Ce niciodată n-are să apuie. CERNA, p. 49. Flacăra tinereţii încălzeşte gîndul dorit şi aştepţi cu nerăbdare să sune, cit mai degrabă, ceasul luptei. pXun-pincio, p. 94. — PI. şi: flacăre (TEODORESCU, p. p. 542), flăcări (.SADOVEANU, O. VII 171, COŞBUC, P. I 67). • FLACON, flacoane, s. n. Sticluţă dc medicamente, de substanţe chimice sau de parfum, închisă de obicei ermetic. Nicu Politicii, în negru, voia să fie dentn şi grav, dar călca stînjenit, incomodat de un flacon mare de odicolon. barT, e. 257. [Luna] luminează un lavoar Cu flacoane scumpe. TopîrcEANu, p. o. 100. FLACONĂŞ, flaconaşe, s. n. Diminutiv al lui flacon. FLAGÎ)L,//n^e/wri, s. n. Calamitate, nenorocire (mare), boală, epidemie care bîntuie. Flagelul... înşală străjerii graniţelor şi n-are nevoie de paşaport ca să treacă prin toate vămile, anghel, pr. 108. — PI. şi: flagele. FLAGELĂ, flagelez, vb. I. Tranz. A bate tare (cu biciul, cu vergile etc.), a biciui. ^ F i g. A biciui’ cu vorba sau cu scrisul. FLAGELĂRE, flagelări, s. f. -Acţiunea de a flagela; biciuire. FLAGEOLfrrĂ s. f. v. flajeolct. FLAGRĂNT, -A., flagranţi, -te, adj. Care sare în'ochi; izbitor, vădit, evident. în veacul capitalist.. . totul s-a făcut în grabă, sub imboldul nestăvilit al setei de cîştig, cu o totală şi flagrantă desconsiderare a fiinţei umane, bogza, V. J. 183. <$> Flagrant delict = delict descoperit chiar în momentul săvîrşirii lui sau înainte ca efectele lui să se fi consumat. FLĂIER, flaiere, s. n. Maşină special construită pentru a toarce fire groase. — Scris şi: (după englezeşte) flyer. FLADlOC, flaimoci, s. m. (Rar, popular) Prostănac, neghiob, nătărău. Flaimoc Şede la foc Şi-şi uscă obielele, Usca-mi-l-ar relele! bibicescu, p. p. 188. FLAJEOLÎT, flajeolete, s. n. 1. Instrument muzical de lemn sau de metal, asemănător cu flautul şi folosit în orchestre şi fanfare. 2. Sunet armonios produs la vioară sau la alto, printr-o apăsare uşoară a coardei. — Pronunţat: -je-o-. — Variantă: flagcol6tă s. f. FLAMĂND1, -Ă, flamanzi, -de, adj. Din Flandra, care aparţine Flandrei sau populaţiei ei. Limbă flamandă. Rubens, cel mai mare'pictor al şcoalei flamande. ODO-BESCU, S. III 124. FLAMĂND2, -A, flamanzi, -de, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Flandrei. FLAMBÂ1, flambez, vb. I. Tranz. (Cu privire la instrumente medicale) A trece prin flacără în scopul sterilizării. FLAMBÂ2, flambez, vb. I. Intranz. A încovoia un corp solid după ce a fost supus la compresiune şi şi-a pierdut stabilitatea formei iniţiale. FLAMBĂJ1, flambaje, s. n. Acţiunea de a flamba1. FLAMBĂJ2, flambaje, s. n. Acţiunea de a flamba". Verificarea stîlpilor la flambaj. FLAMINGO, flamingi, s. m. Pasăre de apă, migratoare, mare, cu gîtul şi picioarele lungi, cu pene roşii la aripi (Phoenicepterus ruber antiquorum). Ciţiva fia-mingi ce stăteau neclintiţi pe piciorul lor de mărgean, îşi schimbară locul. anGhel-iosif, c. h. 10. Noaptea, flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde. EMINESCU, o. I 45. FLÂMUItA, flamuri, s. f. (Mai ales în poezie) Drapel, steag, steguleţ. Că şi eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile. FLaNc - 302 - FLÂCÂU EMINESCU, o. i 149. Catarguri poleite cu lungi flamuri uşier ele. alecsandri, p. iii 87. FLANC, flancuri, s. n. 1. Extremitatea laterală a unei formaţii sau a unui dispozitiv de luptă. Tinărul din flancul rindului meu s-a oprit, sahia, u.r.s.s. 64. La bătălia de la Mirăslău (1600, sept. 8), vedem pe Mihai a-şi acoperi flancurile, aşezindu-şi armata între riul Marus şi un deal. bîlcescu, o. i 29. ^ Loc. adj. (Mii.) Dc flanc = dintr-o parte. Lovituri de flanc. Foc de flanc. Loc, a d v. în flanc (cîte umil) = unul în spatele altuia. Cînd sergentul... era un pic afumat, trimitea plutonul, în flanc cîte unul, să-i aducă apă. CAMILAK, n. i 375. Un rînd de tractoare merg înspre răsărit, greoaie, cu aburi, înşirate în flanc. Sahia, u.r.s.s. 95. 2. (Tipogr.) Foaie de carton, de celuloid, de plumb sau de ceară, folosită în poligrafie pentru prepararea, prin presare, a matriţelor de stereotipie şi de galvano-plastie. FLANCA,flanchez, vb. I. Tranz. (Mii.; franţuzism) A apăra, a sprijini, a proteja flancul unei unităţi. Vom face aci un post înaintat, Un post ascuns pentru flancat, camii, PETRESCU, v. 37. F i g. A însoţi pe cineva (pentru a-1 apăra). FLANCĂRE, flancări, s. f. Acţiunea de a flanca. FLANEĂ s. f. v. flanelă. FLANEL s. n. v. flanelă. FLANÎLĂ, flanele, s. f. 1. Ţesătură uşoară de lină (mai rar de bumbac), moale şi pufoasă, din care se fac obiecte de îmbrăcăminte. Ana.. . într-o rochie de flanelă albă cu dungi albastre, umbla, legănîndu-şi capul şi trupul ca un copil răsfăţat. vi,aîii"i'ă, o. a.'iii 34. Iarna port pieptar de flanelă, negruzzi, s. I 199. 2. îmbrăcăminte de lînă (mai rar de bumbac), tricotată, în formă de pieptar sau cămaşă scurtă. V. pulover. Vasile Catrina îşi trase o flanelă pe el şi plecă. PREDA, î. 33. La munte umbla lumea, seara, cu flanele şi cu palton. pas, z. I 240. — Variante: (popular) flaneă s. f., flan6l s. n. FLANELUŢĂ, flaneluţe, s. f. Diminutiv al lui f 1 a-n e 1 ă. FLĂNŞĂ, flanşe, s. f. Piesă plată care serveşte la îmbinarea de prelungire sau de ramificaţie a diferite piese, conducte etc. îmbinarea ţevilor se poate face prin sudură, prin manşoane şi prin flanşe. FLASC, -A, flaşci, -e, adj. (Franţuzism) Moale, fleşcăit. Materie flască, t=> Un bătrîn scund... cu obrajii flaşci şi argintuiţi de barba nerasă de citeva zile. DELA-vrancea, H. T. 219. Fi g. Fără vigoare, fără energie. Senzaţia de gol şi de zădărnicie îi făcea fiecare mişcare flască, lipsită de resort. C. PETRESCU, A. 390. (Tehn.; despre corpuri solide) Fără rezistenţă la turtire, răsucire şi încovoiere. Sacul e flasc. FLAŞNETAR, flaşnetari, s. m. Muzicant ambulant care cîntă din flaşnetă. Iată mai departe doi copii ai unui flaşnetar italian. GHEREA, ST. CR. I 199. Era un agent propagandist rabiat groaza cîrciumarilor.. . spaima birjarilor, lăutarilor, flaşnetarilor. CARAGIALE, O. II 75. FLAŞNETĂ, flaşnete, s. f. Mică orgă mecanică portativă la care se execută diferite cîntece prin învîrtirea unei manivele. O flaşnetă cînta somnoroasă. SADOVEANU, D. 75. Tatăl lor cînta din flaşnetă pe la porţile oamenilor. VLAHUŢi, N. 107. Roatele căruţei scoteau un ţipăt ascuţit şi se părea că taie auzul. Era ca o flaşnetă care cînta dureros de fals. demetrescu, o. 116. FLATĂ, flatez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A măguli. Tejghetarul tînăr şi ambiţios, flatat in amorul său propriu de atenţia «patroanei i>. CONTEMPORANUL, s. îl, 1949, nr. 158, 4/6. Noi, dimpotrivă, ne găsim flataţi de onoarea ce ne-aţi făcut-o, dînd preferinţă casei noastre!alecsandri, T. i 287. FLATAT, -A, flataţi, -te, adj. (Franţuzism) Măgulit. FLAUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat, cu registru superior, de formă cilindrică, făcut din lemn sau din metal, cu găuri şi cu clape. Auzul i se umplu de glasurile flautelor din Hălăuca. camii.ar, tem. 219. M-am adăpostit între stînci cu glas de flaut. gai,acTion, O. i 346. Flautele şuierau ca nişte sirene disperate, anghel-iosif, c. i.. 97. — Pronunţat: fla-ut. — Variantă : flăută (marian, o. I 282) s. f. FLAUTĂ s. f. v. flaut. FLAUTIST, -A, flautişti, -sie, s. m. şi f. Persoană . care cîntă din flaut. Mai în urmă l-am găsit flautist în orchestră, chica, s. 62. FLĂCĂI, flăcăiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A trăi ca flăcău (neînsurat), a-şi petrece tinereţea ca flăcău. V. burlaci. Mitu lui Filică flăcăia mai mult singur decît in ceata, celorlalţi băieţi, mihale, o. 134. Cînd era unchiu-meu... copilandru, Voinea sin Voinea flăcăia. STANCU, D. 46. " FLĂCĂIANDRU, flăcăiandri, s. m. Flăcău mai tînăr. Ni cu se ţinea ca' vrăjit de acest flăcăiandru care abia împlinise cinsprezece ani. camii, petrescu, o. i 150. Cind se făcuse flăcăiandru, a intrat argat la caii boiereşti. SANDU-ai,dka, u. p. 13. Basmele... sînt mimai pentru băieţi şi codane, pentru flăcăiandri şi fetişcane, ispirescu, u. 2. (Adjectival) Doi surugii flăcăiandri.. . minau... săl-tînd uşor pe şele. odobescu, s. i 161. — Pronunţat: -că-ian-, FLĂCĂIĂŞ, flăcăiaşi, s. m. Diminutiv al lui flăcău. Marinică se uită la muierea lui Uracu şi la flăcăiaşul culcat sub cojoc, dumitriu, b. f. 27. Dragul mamei flă-căiaş! ispirescu, l. 341. Frunză verde arţăraş, Eu iubesc un flăcăiaş, Voinicel Şi tinerel. TEODORESCU, p. p. 306. — Pronunţat: -că-iaş. FLACAIÎŞTE adv. Ca flăcăii, ca al flăcăilor. îşi trase de citeva ori cu mîna prin păru-i lung, retezat flă-căieşte. mironescu, s. a. 131. FLĂCĂÎME s. f. Mulţime de flăcăi. în mijlocul flă-căimii i-a strigat ca să-i meargă la urechi şi la inimă. DELAVRANCEA, S. 13. FLĂCĂRĂIE, flăcăraie, s. f. 1. Flacără mare; vîlvă-taie, pălălaie, bobotaie. Se apropie norul ca o flăcăraie. ispirescu, I,. 225. Descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor. odobescu, s. iii 212. 2. Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere şi care apar mai ales deasupra locurilor mocirloase. Flăcăraiele ce ies noaptea de pe faţa unui gorgan, odobescu, s. ii 267. FLĂCĂRÎE s. f. (Rar) Flăcăraie. Şi la 771 argine de codru ei aprind o flăcărie. eminescu, i,. P. 135. FLĂCĂRÎJIE, flăcărui, s. f. Flacără mică. Tremură lă flăcăruia unei luminări..citind. CAMILAr, n. i 298. Pe catarg o flăcăruie. .. Stă corăbiei să-i spuie: Te voi duce teafără. TOMA, C. v,^ 410. FLĂCĂU, flăcăi, s. m. Tînăr neînsurat; fecior, june. A intrat in războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalţi unsprezece fraţi ai lui, în total doisprezece flăcăi, arghf.zi, p. T. 148. Flăcăii ieşeau din sală cîntînd, cu minte- FLÂCÂUAN =- 303 - FLEGMATIC ttele pe umeri, bujor, s. 38. Flăcăii vin pe luncă Hăulind. COŞBUC, P. I 47. Ia gîciţi de cin’ vii-i dor?... De-un flăcău cam negrilor. Jarnîk-bîrseanu, d. 32. <$• Flăcău tomnatic (sau stătut) = bărbat care nu s-a însurat la vreme şi a rămas burlac. Era odată un flăcău stătut. creangX, p. 139. Tatăl meu, văsindu-se flăcău tomnatic, se însttră. NEGRUZZI, s. I 246. FLAcAuAN, flăcăuani, s. m. (Regional) Flăcăiandru. Sevastia, fată mare, era primul copil, după ea venea Negoifă, flăcăuan de vreo şaptesprezece ani. Galaction, o. i 292. Ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dind ceaunul unuia dintre flăcăuani. hogaş, m. n. 66. Avea, ca argaţi, doi flăcăuani. şez. II 45. FLAcAUÂNDRU, flăcăuandri, s. m. Flăcăiandru. In locul tovarăşului dorit, văzură un flăcăuandru care stătea cu spetele întoarse spre ei. bujor, s. 21. FLĂCĂUÂŞ, flăcăuasi, s. m. Flăcăiaş. Veni de cătră poarta cea mare c-un bătrîn gîrbov şi slab, care înainta.. . sprijinit de doi flăcăuasi. sadoveanu, z. c. 233. Copile spăimintate minlnd turme de oi Şi flăcăuasi în fugă mînind cirduri de boi. alecsandri, p. a. 138. FLĂCĂtîŞ, flăcăuşi, s. m. (Neobişnuit) Flăcăiaş. Eu eram flăcăuş cind s-a însurat badea Neculai. sadoveanu, O. v 476. FLAmÎnD, -ă, flămînzi, -de, adj. (în opoziţie cu sătul) Care simte senzaţia de foame, căruia îi e foame. Isi aduse aminte că feciorul îi vine de ffe drum lung, că-i trudit şi mai ales flămînd. SADOVEANU, B. 57. Flămînd şi gol, făr-adăpost. coşbuc, P. I 207. Lupului îi scăpărau ochii şi-i sfirtia gitlejul de flămînd ce era. CREANGX, p. 23. <ţ> F i g. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămintul. EMINESCU, o. i 88. -0- (Substantivat) Sătulul nu crede flămîndului. Flămîndului pîinea-i e in gind. FLAMÎNZARE, flămînzări, s. f. (Regional) Parte a corpului animalelor care se află între pulpa piciorului dinapoi şi coaste, formînd o adîncitură; deşert. FLĂMÎNZI, flămînzesc, vb. IV. I n t r a n z. A i se face (cuiva) foame, a deveni flămînd; a suferi de foame, a răbda de foame. Mergînd pe drum, au flăminzit grozav, incit nu mai ştia ce să facă. îi chiorăia maţele cumplit! Sbiera, p. 210. Mănînci pînă a nu fi flăminzit; bei pînă a nu fi însetoşat. ISPIRESCU, u. 25. Clinele cind flămin-zeşte, Tot la oase-n vis gîndeşte. + Tranz. (în opoziţie cu a sătura) A face pe cineva să-i fie foame, a-1 ţine nemîncat, flămînd. FLAMÎNZÎRE s. f. Acţiunea de a flămînzi. FLĂMÎNZlT, -Ă, flămînziţi, -te, adj. Care n-a mîncat de mai multă vreme; înfometat, hămesit. Ies în grabă, după pradă, uli şi urşii flămînziţi. alecsandri, p. iii 119. FLEAC1 s. n. v. flec. FLEAC5, fleacuri, s. n. 1. Lucru de mică importanţă, de nimic; bagatelă. N-avea... răbdarea să-şi piardă vremea cu astfel de fleacuri, anghel-iosif, c. l. 108. Dacă pentru părinţii preocupaţi prea mult cu strîngerea de averi, literatura e un fleac... pentru fii însă... e, dacă nu un însemnat factor al progresului, cel puţin o petrecere mai aleasă. Gherea, st. cr. iii 40. Ce grozăvii zici c-ai mai visat ? Or fi iar niscaiva fleacuri. alecsandri, T. i 62. + (Determinat adesea prin « de om ») Om de nimic, secătură. Epimeteu era un fluşturatic şi un uşurel de minte d-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea. ISPIRESCU, u. 90. 2. (La pl.) Vorbe de clacă; nimicuri, palavre. Neculai Dascălii nu s-a mai gindit mult la aceste vorbe şi fleacuri muiereşti. sadoveanu, p. s. 96. Fugi de fleacuri şi de vorbe nebune, pann, p. v. i 142. FLEĂNDKĂ s. f. v. flcandurfi. FLEANDURA, flenduri, s. f. Obiect da îmbrăcăminte rupt, stricat; zdreanţă, buleandră. Picioarele lui mari, late, se alăturară, se strînseră unul lingă altul, ca ruşinate de flendurile pline de glod care le înveleau, camilar, n. ii 239. Sara, se culca sus, pe patul cizmăriei, între botine, între unelte, între calupuri, şi se învălea at nişte flenduri. SADOVEANU, O. III 569. — Variantă: fledndră (camh.au, n. ii 454) s. f. FLEAŞC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs cînd lovim sau atingem un corp moale şi elastic. Mii... deşteaptă-te! Şifleaşc o palmă. Yi.AiiuŢĂ, o. A. 203. — Variantă ; fleoşc interj. FLEĂŞCĂ s. f. 1. Materie moale şi apătoasă, fără consistenţă. V. f 1 e ş c ă i a 1 ă. Au pătruns apele pe sub corturi, au smuls ţăruşii din pămint, au făcut fleaşcă totul. pas, z. iii 175. F i g. Om moale, molîu. 2. (Popular) Palmă, lovitură dată cu palma. Ţ-oi da o fleaşcă, de ţ-or scîntie ochii! şez. v 73. FLEBÎTĂ, flebite, s. f. Inflamaţie a vinelor. FLEC, flecuri, s. n. Petic aplicat pe talpa încălţămintei. Am dus bocancii să le pună flecuri. — Variantă: fleac (dei.avrancea, h. t. 12) s. n. FLECÂR, -Ă, flecari, -e, s. m. şi f. Persoană căreia îi place să vorbească multe, să spună fleacuri, vrute şi nevrute ; guraliv, limbut, palavragiu. Legislativa d-tale e o adunare de flecari! camil. petrescu, t. ii 352. E vremea să începem a cunoaşte bine pe flecari, a-i înlătura, ca în locul lor să vie oameni sinceri şi cinstiţi, demetrescu, o. 198. Flecarul, cu vreme şi fără vreme, trebuie să trăncănească. + (Adjectival) Care flecăreşte. Om flecar. c=i Ciudată-i şi baba cu vorba-i flecară! TOMA, c. v. 63. FLECĂREALA, flecăreli, s. f. Vorbărie fără rost, vorbă de clacă ; flecărie. Lupta împotriva flecărelii, împotriva atitudinii lipsite de răspundere a unor oameni care vor să pară informaţi este o datorie de seamă, a organizaţiilor de partid şi a aparatului de stat. lupta de clasă, 1953, nr. 10, 66. FLECARÎ, flecăresc, vb. IV. I n t r a n 2. A spune fleacuri, a trăncăni. Acei care flecăresc despre democraţia formală sînt în realitate duşmanii omenirii, contemporanul, s. II, 1949, nr. 156, 5/2. Tranz. Decît să flecăriţi la glume şi la cite nagode toate, mai bine spu-neţi-vă fiecare basmul său. ISPIRESCU, l. 67. FLECĂRÎE, flecarii, s. f. Flecăreală. Cite nimicuri ascunde sub manta Şi cită îndrăzneală, — şi cită flecărie. macedonski, o. i 169. El nu lua aminte de flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. ISPIRESCU, L. 229. FLECTJÎ, flecuiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se muia, a se fleşcăi, a se sfărîma. Cum barabulele fierb mai degrabă, ele se flecuiesc. şez. vii 114. F i g. Te-ai flecuit, căpitane, la prima decepţie, camilar, n. i 157. FLECUÎT, -Ă, ¡lecuiţi, -te, adj. Muiat, fleşcăit; moleşit. FLECUŞTEŢ, flecuşteţe, s. n. Diminutiv al lui f 1 e a c2. Ştiam... că nu eşti un flecuşteţ de plod nesimţitor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 239. Iuţală şi gură de furnică ar trebui să aibi, ca să poţi apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste. CREANGX, p. 263. FLEGMATIC, -A, flegmatici, -e, adj. Cu caracter nepăsător, cu sînge rece, imperturbabil, calm. Negustorul işi reluă figura flegmatică şi anunţă că acceptă şi FLEGMĂ - 304 FLIT această condiţie, c. rETRESCU, a. 326. în locul moşneagului. .. alit de roş şi de vesel, mă întîmpivă un neamţ sarbăd şi flegmatic. NEGRUZZI, S. I 67. FLK G3IA1, flegme, s. f. Mucozitate expectorată. V. scuipat. FLÉGMA®, flegme, s. f. Fire a omului nepăsător, impasibil, cu sînge rece; nepăsare, indiferenţă. Ce este? l-am întrebat. — Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. NEGRUZZI, s. I 53. FLE GMÓN, flegmoane, s. n. (Med.) Inflamaţie purulentă a ţesutului celular subcutanat. Bătăturile de şa provoacă flegmoane pe spinarea calului. FLÉICA, fleici, s. f. Bucată de came de pe pîntecele bovinelor, din care se face, de obicei, friptură la grătar. Ai să simţi mirosul... de cîrnaţi şi de fleici. CARAGIALE, O. VII 300. Bagă fleici prin foi de rind Şi-i dă ursului să-mbuce. pann, F. v. n 13. FLENCĂNÎ, flencănesc, vb. IV. I ntranz. (Popular) A trăncăni, a vorbi multe şi fără rost. Ia tacă-ţi gura ¡i jiu mai flencăni. popESCU, B. îi 105. — Variante: tlconcăni, ileorcăi vb. IV. FLÎNDERIŢĂ, flenderiţe, s. f. (Regional) îmbrăcăminte subţire, uşoară. Ţigăncile... în flenderiţe roşii sau galbene. M. I. CARAGIALE, C. 61. FLENDURÓS, -OASĂ, flenduroşi, -oase, adj. îmbrăcat în haine rupte; zdrenţăros, ferfeniţos. Răbufnirile indirjite... Ale acestor crincene gloate De flenduroşi opincari. deşliu, G. 23. Mutrele galbene şi flenduroase de pe culoare rănlineau să se uite nestrămutat la ei. DUMI-TRIU, B. F. 5. FLEO A NC A, fleoance, s. f. (Familiar, depreciativ) Gură, gură-spartă. Ca să scape de gîra-mira, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l tăie. ispirescu, i,. 69. Expr. Ţinc-ţi (sau fncliidc-ţi, tacă-ţi) fleoanca! = taci, nu mai vorbi fără socoteală ! — Pronunţat: fleoan-. — Variantă : Ileoârcă (camilar, N. n 347) s. f. FLEOARcA s. f. v. Ileoancă. FLEONCANÍ vb. IV v. flcncăni. FLEORCĂÎ vb. IV v. Ilcncăni. FLEOŞC interj, v. floaşc. FLER s. n. (Franţuzism) Perspicacitate, pătrundere intelectuală, simţ de orientare rapidă. FLEŞCĂI, fleşcâiesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce zgomot umblînd prin noroi, prin apă etc. Sutele de picioare fleşcăiau in noroi. DUMITRIU, b. f. 68. în şanţuri era tăcere. Numai paşii sentinelelor nevăzute fleşcăiau prin noroi, sadoveanu, o. vi '76. Ciubotele pline de apă fleşcăiau la fiecare călcătură. dunareanu, ch. 116. 2. Refl. A se înmuia; (despre oameni) a se moleşi. Ce te-ai fleşcăit aşa ? ¿ FLEŞCĂIĂLÂj fleşcăieli, s. f. Fleaşcn. FLEŞCiVÎT1 s. n. Acţiunea de a (s e) fleşcăi şi rezultatul ei. Prin smîrcurile mocirloase... mergeau încet, trudiţi şi deznădăjduiţi, ascultindu-şi fleşcăitul ciobotelor mari şi grele. vlahcţX, o. a. 136. FLEŞCĂÎT2, -A, fleşcăiţi, -te, adj. Moale, fară consistenţă; fig. moleşit. Zăpadă fleşcăită. c=3 Cu faţa groasăy frămintată, cu buze atîrnind fleşcăite, Trăilă mormăi. DUMITRIU, v» L. 49. FLEŞCĂKĂXE s. f. Noroi mult şi subţire. FLEXflilL, -Ă, flexibili, -e, adj. 1. Care se poate îndoi uşor, fără să se rupă; mlădios. Oţelul este flexibil, ezi [Trăsura] era solidă, strălucitoare şi juca uşoară şi legănată pe cele mai flexibile arcuri ce-ar fi putut exista, anghel, pr. 88. 2. (Gram.) Care îşi schimbă forma pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. Limba romină are şase părţi de vorbire flexibile. FLEXIBILITATE s. f. însuşire a tot ceea ce este flexibil. Flexibilitatea unei sîrme. F i g. Să nu se amăgească cutezătorul luptător, să nu-şi piarză curagiul. în mii de cazuri, chiar acea nestatornicită flexibilitate a elementului (= limba) plăpînd de care el dispune, îi va veni întru ajutor, odobescu, s. II 366. FLEXIONAR, -Ă, flexionari, -e, adj. (Gram.) Care are flexiune. Limba romină este o limbă flexionară, cd Am dat mai sus exemplul rom. « cînta o, alături de care am citat nu numai diverse forme flexionare ale lui, ci şi cuvinte din aceeaşi familie, iordan, h. r. 271. FLEXItJNE, flexiuni, s. f. 1. încovoiere, îndoire; mlădiere. Piesele de maşini sînt supuse la întindere, apăsare, flexiune etc. (La gimnastică) Flexiunea genunchiului. 2. (Gram.) Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvînt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. între formarea cuvintelor şi flexiune este o mare asemănare. Graur, f. x,. 41. — Pronunţat: -xi-u-, FLIGORN, fligornuri, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din alamă şi prevăzut cu clape. V. trompetă. Păcat că nu şi-a adus Costan fligornul. Ar ieşi altfel de cîntec de joc. sadoveanu, o. v 499. Clarinetele şi fligornul tremură note limpezi, id. ib. VI 226. FLÎNTĂ, flinte, s. f. Puşcă cu fitil, cu ţeavă lungă, cu pat mic de lemn, cu cocoş şi cremene, folosită în trecut. Cuvintele-mi zboară de foc şi de plumb, Ca gloanţele din flinte! BENIUC, V. 30. Pe sub albii, linguri şi donicioare, aveau bite grele şi o flintă, pas, z. i 161. Ostaşi pe la ferestre, cu lungile lor flinte Pîndind prin întuneric, abia şoptesc sfiiţi, bolintineanu, o. 214. Cine are flintă grea, Puie şapte glonţi în ca. at.kcsandri, p. p. 319. FLINTUI.ÎŢĂ, flintuliţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui flintă. Decît cu picioare-n iţe, Mai bine c-o flin-tuliţă. pâsculescu, r,. p. 242. FLIRT, flirturi, s. n. (în jargonul burgheziei) Legătură de dragoste uşoară, nestatornică; conversaţie uşuratică între un bărbat şi o femeie. Te-a condamnat la trei ore de flirt cu cîte o pauză de cinci minute. camii, petrescu, t. ii 28. FLIRTA, flirtez, vb. I. I n t r a n z. (în jargonul burgheziei) A avea o legătură de dragoste uşoară, nestatornică; a susţine o conversaţie uşuratică cu o persoană de sex opus. V. cocheta. Fac sport... beau ceai, dansez şi, cînd am nevoie de ceva agreabil, flirtez. camii, petrescu, t. ii 16. Femeile se civilizase, vorbeau franţuzeşte, cîntau din clavir şi... flirtau cu bonjuriştii. IBRXn,EANU, SP. CR. 110. FLIŞ s. n. (Geol.) Ansamblu de terenuri, constituite din conglomerate, gresii, argilă şi marnă, sedimentate într-o mare în timpul cînd fundul acesteia se găsea într-o continuă ridicare spre a deveni un lanţ muntos. O mare parte din depozitele geologice ale Carpaţilor orientali aparţin flişului care s-a sedimentat in timpul cretacicului şi paleogenului. FLIT, flituri, s. n. (Regional) Bot, rit. <£?■ F i g. (Ironic) Dar acasă ce-a rămas ? Cei cu pălării pe nas!.. . Cei cu pălării pe flit. HODOŞ, P. V. 212. FLOARE — 305 — FLORAR FLOĂRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, şi care are de obicei o corolă frumos şi variat colorată. Ciţiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele şi glumeau, lovindu-le cu clte o floare, bujor, s. 95. în braţul drept Avea flori albe, dragi odoare, Şi flori avea la-ncingătoare Şi-n mină flori, şi flori la piept Şi însăşi ea era o floare. COŞBUC, P. n 258. Flori albastre tremur-ude in văzduhul tămîiet. EMINESCU, o. I 85 -$> (Adesea Ia sg., cu înţeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. to-pîrceanu, s. A. 45. Mă sui încetişor în teiul care te adormea de mirosulfloarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. jarîjîk-bîrseanu, D. 491. F i g- Veşnic floarea fericirii pe pămînt va fi in floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare, beldiceanu, p. 126. <0- L o c. adj. în floare = n) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcimi în floare venea dinspre grădină, sandu-aldea, V. p. 31. Văzu struguri, unii copţi. .. alţii aguridă şi alţii tocmai în floare, ispirescu, L. 146 ; h) (f ig.) în plină-strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd,Cînd oameni în floare şi cînd Micuţii din faşe. Toma, c. v. 327. Ci tu rămii în floare ca luna lui april. EMINESCU, o. I 128. Un voinicel in floare pe-un alb fugar călare., alEcsandri, o. *211. în floarea vîrstci = tînăr. Bătrîni sînt prea puţini, mai toţi oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. Expr. J’lonre Ia ureolie = lucru de puţină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lingă cele ce spune în cărţi, creangă, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Merctir să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai (Adverbial; în expr.) A strîngo degetele floare = a stringe degetele cap la cap. Făceai mina puică, stringînd degetele floare. dela-VRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-şi caute mireasă. Subţire ca o floare. GOGA, p. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină uşor spre copilă, la adierea vîntului. iiiRĂiLE.ANU, s. 11. Jelui-m-aş florilor De dorul surorilor, jarnîk-bîrseanu, d._ 192. <$• (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca şi cum ar fi crescut in ea o floare, sadoveanu, m. c. 154. 3. Compuse : floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru seminţele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Oraşul vechi, cu izul amărui, Azi, îşi întoarce faţa spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta şi-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă Jruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bă-trînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în . ţărină Dinţii, de mizerie. Topîrceanu, s. A. 65 ; (Mold.) floarea-lirumei = brînduşă. Leona are obicei de stringe, toamna, cepe de brînduşă, care la noi se cheamă «floarea-brumei o. sadoveanu, n. F. 35. în jurul lor răsăreau ici-colo din {ărîna săracă brînduşe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Tran-silv.) floarc-domnoască = garoafă, garofiţă-de-munte. La fereşti Cu flori-domneşti, Dar in casă? Floare-aleasă. HODOŞ, p. p. 61 ; floare-dc-oolţ sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuţite şi dispuse în jurul inflorescenţei; creşte în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium) ; alburheală. Adela va răminea pentru tine mereu stînca pe care creşte floarea-reginei. ibrăileanu, a. 186; floarea-paştilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea ţesut in floare Şi-un brlu purta pe-ncingătoare. coşbuc, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. creangă, a. 92. <$■ F i g. Lumina zilei, florile de umbră şi de lumină din poieni.. . toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, o. IV 484. Gertd... depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafaţa vinului, borşului, laptelui acru etc. Iar de vreţi în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceţi cum făceau străbunii: la arminden beţi pelin! beldiceanu, p. 54. 3. (Chim., în e x p r.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau faţa caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). Extremitatea lăţită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. <$- (în expr.) Floarea clicii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. IU. F i g. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Silit douăzeci şi şapte de ani încheiaţi, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, a. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîţi in cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, o. I 146. în poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, o. 184. <*> (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîn-tului ca atribut) Pin'vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguţa feciorilor, jarnîk-bîrseanu, d. 158. IV. (învechit şi arhaizant) Culoare. Vintul îi sălta-n cosiţă Şi-i făcea floare-n obraz, coşbuc, p. i 49. Şi-apoi ce vin! De era roş, ■ bătea-n floarea rubinului. contemporanul, vi 385'. Sînt acum trii polcuri de dra-goni... îmbrăcaţi în roşu, afară de frac, care îi ca a ula-nilor rusăşti, iar floarea postavului ca a oştenilor moldo-vineşti. KOGĂLNICEANU, s. 44. V. (în expr.) Copil din flori = copil nelegitim. FLOC, floace, s. n. şi floci s. m. Smoc mic de păr, de lînă sau de mătase. într-un ungher sta cojocul cu floace sure. camilar, n. i 324. Nu se condamnase... să-şi rupă floacele din cap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. îi 332. Se scutură [calul] o dată de-i săriră toate floacele de pe el şi rămase ca uns cu unt de frumos, reteganul, p. m 54. FLOCAÎ, flocăiesc, vb. IV. T r a n z. (De obicei cu privire la păsări şi la alte animale) A smulge părul, blana ; a jumuli penele, fulgii; f i g. a bate zdravăn, a părui. Acolo află pe iapa babei în forma de cioară şi. . . mi ţi-o flocăi, de gîndeai că nu-i mai rămîn pene. RETEGanul, p. III 52. După ce se aprindea opaiţul şi tata se punea să mănînce, noi scoteam miţele de prin ocniţe. .. şi le flo-căiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul. creangă, a. 37. FLOC0S, -OÂSĂ, flocoşi, -oase, adj. Cu păr des şi moale, cu smocuri de păr dese şi moi; miţos. Pămînteni în cojoace lungi, flocoase. . . pîndeau pustia, camilar, T. 191. Cîni flocoşi dormeau în umbra caldă; numai cîteo-dată hîriiau, îşi ridicau capul şi clămpăneau după muşte. sadoveanu, O. I 110. înainte mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase. negruzzi, s. i 29. FLOCUŞ0R, floctişort, s. m. Diminutiv al lui fio c. Apa acestui izvor este limpede, insă brinzoasă ca una ce are nişte flocuşori intr-insa. NEGRUZZI, s. I 316. FLORĂIj, -A, florali, -e, adj. Care ţine de floare, care se referă la floare. Caliciul şi corola sînt învelişurile florale. Care înfăţişează o floare, în formă de floare-Omamentaţii cu motive florale. FLORĂR1, (1) florari, s. m. 1. Persoană care cultivă, sau vinde flori. 2. Nume popular dat lunii mai (sau, mai rar, lunii aprilie). Trece-n car pe cer florar, Soare poartă-n inelar. toma, c. v. 285. 20 I FLORAR — 306 — FLUCTUANT FLORĂR5, florare, s. n. Instrument confecţionat din lemn, tablă sau celuloid, care prezintă curbe variate şi e folosit de desenatori pentru trasarea curbelor plane. FL0RĂ s. f. Totalitatea plantelor superioare sau. a microorganismelor care trăiesc într-o regiune, într-o perioadă geologică sau înrr-un mediu. Floră alpină. Flora epocii terţiare. Floră intestinală. c=d Asa e că. . . am cuvint să iubesc flora romi na? NEGRUZZI, s. I 98. FLORÂItEÂSÂ* florar ese, s. f. Cultivatoare sau vîn-zătoare de flori. In urma lor, florăreasa striga mereu: — Trandafiri frumoşi!... Trandafiri! ardeleanu, d. 116. FLORĂRÎE, florării, s. f. 1. Prăvălie în care se vînd flori. De voiesc a vede flori, trebuie să mă duc în florărie. NEGRUZZI, S: I 98. 2. Grădină sau seră unde se cultivă flori. E umed cimbrul pe colină, Măceşii par o florărie. MACEDONSKI, O. 3 159. 3. (Colectiv) Multe flori la un Ioc, buchete de flori. (F i g.) [Palatul de iarnă] extrem de încărcat, cu figuri de femei în mişcări de dans, cu chipuri de ofiţeri, florărie bogată, iţi dă impresia unei adevărate dantelării, sahia, U.R.s.s. 32. FLOREAN1. floteni, s. m. (Omit.) Florinte. Privighetori, scatii, mărălandri, stigleţi, floreni, cite şi mai cite alte neamuri de zburătoare. GÎRLEANU, N. 231. — Pronunţat: -rean. FLOREAN", -A, floreni, -e, adj. (Rar, despre vite) Bălţat, cu pete. Cartea rînduielilor obşteşti se află închisă într-o ladă. . . pusă intr-un car larg, tras de doi boi floreni. CAMILAR, T. 44. — Pronunţat: -rean. * FL0RÉTA, florete, s. f. Armă albă, cu lama lungă şi flexibilă, în patru muchii, folosită mai ales pentru exerciţii de scrimă. Sufletul ii tremura ca o floretă întinsă de o mină întăritatâ şi fricoasă, camil PKTKKSCC, U. n. 35. O partidă de scrimă cu o floretă otrăvită. CUEREA, ST. CR. n 284. FLORICEA, -ÎCA, floricele, s. f. 1. Diminutiv al lui floare (I). Fetele alergau de colo-colo, potri-vindu-şi din cînd in cind floricelele de pe cap. BUJOR, S. 96. Floricelele ce se ascundeau prin desişurile crîn-gurilor. ISPIRESCU, L. 58. Floricica, sus, de pe stîncă, Zîmbeşte vesel, la cer privind. aLKCSandri, o. 122. Floricică, floricea, Mîndră, mxndruleana mea... Ochii tăi şi toate-mi plac, Sprîncenele moarte-mi fac. JARnIk-bîkseanU, D. 23. <£> F i g. Bucuria jucătorilor izbucnea în frînturi de strigături, în floricele de paşi ritmaţi. REBREANU, R. i 128. 2. (De obicei la pi. ; uneori în forma florîcele-boabe sau floricele-de-porumb) Boabe de porumb prăjite, care seamănă cu nişte flori mici albe; cocoşei. Vi se cumpără floricele să ronţăiţi, mindri. pas, Z. 1 20. Se duse de-şi cumpără niţele floricele-boabe. ISPIRESCU, L. 251. [Copii] indopindu-se cu. .. alune prăjite şi floricele-de-porumb. filimon, c. 147. FL0RÍ1 s. f. (în religia creştină) Duminica dinaintea paştelui. Departe-aş vrea de-aici să vii In alte lumi senine, In dimineaţa de florii Să mă cunun cu tine. GOGA, p. 41. Aproape de florii, profesorul Nanu mi-a dat drumul acasă. CREangA, o. a. 286. FLORÍN s. m. v. fiorin. florLnt s. m. v. fiorin. FLORlNTE, florin¡i, s. m. Pasăre mică sedentară, cu ciocul gros şi roşiatic, cu pene măslinii, afară de bărbie şi guşă care sînt gălbui (Chloris chloris chloris) ; florean. Pe creanga vesel un florinte-mi cinta. lOSlF, p. 34. Cintezi, petruşei, sticleţi Şi flormfi de cei semeţi, marian, o. i 389. FLORÍST, -A, florişti, -ste, s. m. şi f. (Neobişnuit) Persoană care confecţionează şi vinde flori artificiale sau care vinde flori naturale. V. florâreasă. î(i spun cu-n-credinţare că şi eu sînt florist, Praducturile verii tu poţi la tirg a duce. NEGRUZZI, s. H 37. FLORIŞOÂRĂ, florişoare, s. f. (Rar) Floricică (1). Stele, florişoare. Ce ardeţi lucitoare în cosiţa serii. BOLDi-Tineaitu, o. 81. FLORlU, -ÎE, florii, adj. (Neobişnuit) Plin de flori, înflorit. Văd marea-ntinsă a cărei val E limpede ca un cristal Şi-n fundul lumei se loveşte De-un plai floriu, necunoscut. ALECSANDRI, P. II 522. FLOTĂ, flotez, vb. I. T r a n z. A îndepărta prin decantare substanţele care plutesc la suprafaţă într-un lichid sau au fost făcute să plutească prin înspumare. FLOTAiiIL, -A, flotabili, -e, adj. (Despre corpuri) Care poate pluti la suprafaţa unui lichid. FLOTAIîJLITATE, flotabilităţi, s, f. Capacitatea unui corp de a pluti la suprafaţa unui lichid. FLOTANT, -A, flotanţi, -te, adj. 1. Care pluteşte \ plutitor. Vaporid e o uzină flotantă, bart, E. 121. 2. (Despre persoane) Care este în trecere printt-o localitate, fără să locuiască permanent în ea, care vine şi pleacă; nestabil. In oraşe există şi o populaţie flotantă. FLOTARE, flotări, s. f. Acţiunea de a flota şî rezultatul ei. FLOTAŢIE, flotaţii, s. f. Procedeu de separare s mineralelor utile din minereuri sau a cărbunilor de steri) prin măcinarea şi amestecarea minereurilor cu apă şi spumanţi care fac ca mineralele să plutească Ia suprafaţă. FLOtA, flote, s. f. 1. Totalitatea navelor unui stat. Flota sovietică nu a cunoscut niciodată alt ţel decît acela de a veghea ca nimeni să nu se atingă de munca paşnică a oamenilor sovietici. scInteia, 1953, nr. 2723. în locul acesta s-a dat vestita bătălie navală dintre turci şi ruşi, în care flota turcească a fost zdrobiiă. BART, S. M. 21. «$*■ (Poetic) Trunchiurile orizontale şi legănate ale brazilor, ca o flotă de catarge adormite, bogza, c. O. 415, <$> F i g. Nouri lunecă pe ceruri flota lor de vînt împinsă. EMINESCU, o. rv 119. Flotă de război = totalitatea vaselor de război, ale unui stat. Flotă comercială = totalitatea vaselor de comerţ ale unui stat.+ Grup mare, unitate puternică de nave dintr-o anumită regiune şi avînd conducere unică. Flota din Marea Neagră, czd O flotă rusească venită din Marea Baltică în Mediterana prin strîmtoarea Gibraltar a sfărîmat flota turcă lîngă Ceşme în Marea Egee (1711). ist. r.p.r. 256. Tu singură, o marep puternică, adîncă, Teribilele flote le-neci sau le zdrobeşti* BOLINT1NEANU, O. 233. 2. (Determinat prin «aeriană») Totalitatea aeronavelor unui stat. Flotă aeriană. FLOTILA, flotile, s. f. 1. Unitate de nave militare» care acţionează de obicei pe fluvii, pe lacuri şi uneori în vecinătatea litoralului. N-a făcut armata la flotilă? DUNĂREANU, CH. 21. 2. (învechit, determinat prin « de aviaţie ») Unitate în aviaţia militară corespunzătoare regimentului din. armata de uscat. îndată ce-au început ostilităţilet am intrat la o flotilă de aviaţie. Sadoveanu, p. m. 22. FLOTfiR, floloare, s. n. 1. Plutitor1. 2. Dispozitiv care asigură forţa de plutire necesară-unui hidroaviun în repaus la suprafaţa apei. FLU< TVA. fludutz, vb. I. Intr'an z. (De obicei Js> pers. 3) A fi schimbător, a oscila, a varia. — Pronunţat: -tu-a. FLlKTrAi^T, -A, fluctuanţi, -te, adj. Schimbător,, nestatornic. V inconsecvent. — Pronunţat: -tu-ant. FLUCTUAŢIE — 307 — FLUI ERĂTO ARE FLUCTUAŢIE, fluctuaţii, s. f. Oscilaţie, variaţie faţă de o anumită stare. V. inconsecvenţa. Ortografia trebuie să fie-bine fixată, fără fluctuaţii şi contradicţii, simplă şi raţională, pentru a fi uşor învăţată şi aplicată, contemporanul, s. ii/ 1952, nr. 305, 5/5. Schimbare neîntreruptă, mutare dintr-un loc în altul. Luptind pentru îmbunătăţirea muncii cu cadrele de partid, organele şi organizaţiile de partid trebuie să promoveze cu curaj cadre tinere, capabile şi devotate, să combată hotărit fluctuaţia cadrelor. scÎntela, 1953, nr. 2754. — Pronunţat: -tu-a-. FLUÎNT, -A, fluenţi, -te, adj. (Franţuzism; despre vorbire, frază, stil) Curgător (2j. FLUfiNŢĂ s. f. (Franţuzism) însuş ¡rea de a fi fluent. FLUÎD1, fluide, s. n. 1. (Fiz.; în opoziţie cu s o 1 i d) Corp lichid sau gazos. Mecanica fluidelor este ştiinţa care se ocupă cu echilibrul şi mişcarea fluidelor şi cu acţiunea lor asupra pereţilor înconjurători sau asupra corpurilor scufundate in ele, In repaus sau in mişcare. Carapoli-OUOVEANU, M. E. I 7. 2. F i g. Suflu, impuls, curent; emanaţie. Un fluid intens circula Intre interpreţii pierduţi in rolurile lor. CA MII, PETRESCU, N. 4. Era un colţ in fundul sufletului său... un recipient legat prin firul vieţii sale cu natura cea mare, cu fluidul planetei pe care trăia, giierea, st. cr. I 273. FLUlD!, -A, fluizi, -de, adj. (Despre corpuri lichide sau gazoase) Cu cneziune slaba între molecule ; care curge, curgător. Focul, emoţiunea care se toarnă deodată ca bronzul cit e fluid, lipsea mai din toate poeziile lui. VI.AIIUŢĂ, o. A. III 76. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. . . Ele sar (n bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMI-NESCU, O. I 85. (Poetic) Deasupra marmurei fluide a mării caline, un stol de pescăruşi îmbătat de soare se juca tn zbor. BART, e. 132. FLUIDIFICA, fluidific, vb. I. T r a n z. A mări fluiditatea unei substanţe. — Pronunţat: flu-i-, FLUIDIFIOARE s. f. Faptul de a fluidifica. — Pronunţat: flu-i-, FLUIDITATE s. f. 1. Stare,' însuşire a ce este fluid. Ce coeficient dă cu privire la fluiditate?.. . — Cel pe care l-am prevăzut şi noi. baranga, i. 181. 2. F i g. Schimbare, curgere; posibilitatea de a se mlădia; mlădiere. îi lipsea... acea fluiditate de gindttri ce par a-şt nimeri dintr-o dată forma proprie, vlaiiuţă, o. a. ni 76. — Pronunţat: Jlu-i-, FLtilEIÎ, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subţire de lemn prevăzut cu găuri. Şi vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-şi dorul. GOGA, P. 16. Bodringă, un moşneag fără căpătii... ne cinta din fluier, creangă, a. 82. Uşurel vint cind batea, Fluierul frumos cinta, Oile mi le-adormea, jarnîk-iîîr-SEANU, D. 510. <$> F i g. în liniştea măreaţă, departe, fluierele mierlelor cintau de dragoste. sadoveanu, o. I 309. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră. Paznicii întrebuinţează fluiere pentru semnale. 8. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete cînd se suflă în el un gaz sau abur şi care se întrebuinţează mai ales pentru semnalizare. V. sirenă. Fluier cu abur pentru locomotivă. 4. Şuierătură, fluierătură. Deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc. caragiale, o. II 163. 5- (Anat.; mai ales determinat prin« al piciorului ») Cel mai mare dintre cele două oase de la piciorul omului sau al animalelor, care uneşte genunchiul cu glezna (v. t i b i a). — Variantă: (1, regional) fluieră (beniuc, v. 151, RETEGANUL, P. II 35) S. f. FLUIERĂ, fluier, vb. I. I n t r a n z. I. 1. A produce un sunet ca al fluierului sau o combinaţie (melodică) de sunete, suflînd printre buze (sau printre degetele băgate în gură). Pe ici, pe colea, trecea cite un romanţios fluierind. EMIXKSCU, N. 34. Pune straja la pindă, ca să tragă cu urechea şi să fluiere cind se apropie vinătorul. odouescu, s. iii 81. -0- Expr. A tluicrn n pagubă = a fluiera în semn de părere de rău pentru o pagubă suferită, pentru o neizbîndă. Ce să facă el aşadară? Fluieră una a pagubă. RETEGANUL, r. I 60. T r a n z. Hulub era de felul lui un om vesel. Alai totdeauna fluiera frinturi de melodii. V. rom. februarie 1953, 42. Trec feţe serbede. . . fluierind doine dureroase! RUSSO, s. 147. <$• Compus: fluioră-vîn/ ‘s. m. = persoană care îşi pierde vremea umblînd haimana, fără nici o treabă serioasă. Fata tot şeztnd la fereastră, vedea pe un june jluieră-Z'int, umblînd de colo pină colo. ISPIRESCU, I,. 120. ^ (Despre unele păsări sau insecte) A produce sunete asemănătoare cu ale fluierului. Ei aud. . . acea nntumăratâ lume de insecte ce se strecoară prin ierburi ţiuind, scirţîind, fluierind. onniiHSCU, s. in 19. -$• T r a n z. O mierlă fluiera o melodie înceată. SADOVEANU, o. i 287. ^ T r a n z. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-şi manifesta dezaprobarea prin fluierături. Spectatorii l-au fluierat pe arbitru. c=i Slugile aduse la reprezentaţie de neamurile sale l-au fluierat. Nici a\ta nu-l putea opri. SADOVEANU, e. 68. 2. A cînta din fluier. Măi bădiţă Niculiţă, Cind ieşi seara pe uliţă, Fluieră din fluieriţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. +9. 3. A produce sunete ascuţite, întrebuinţînd un instrument special, mai ales pentru semnalizare; a şuiera. Ilenuţa miliţiană Fluieră cu foc. FRUNZĂ, z. 62. II. (Despre vînt) A sufla cu tărie, a şuiera. Vintul fluieră in straşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe din afară, diîlavrancea, ii. tud. 28. <$» T r a n z. Cine poate să zică că zdrenţărosul şi desculţul nu s-ar imbrăca mai curat şi mai elegant dacă ar avea putinţă. . . că i-ar plăcea să-l ploaie din tavan şi să-l fluiere vintul din toate părţile? giiica, s. 594. F U’IKIÎÂIÎ, fluier ari, s. m. 1. Cîntăreţ din fluier, fluiera?1, /n urma lui se aleseră fluierarii, şi fluierele lungi de aramă scoteau glasuri adinei. CAMILAR, T. 32. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii răsunau alai mare. DEI,AVRANCEA, s. 100. 2. (Regional) Meşter care face fluiere. 8. Nume dat mai multor păsări care scot sunete ca ah' fluierului. FLUIERAŞ1, fluieraşi, s. _ m. Cîntăreţ din fluier, fluierar (1). In dosul lui un fluieraş şi un lăutar cintau ardeleana, iar un flăcău din cei cu gura spartă luase cinci fete şi le juca. slavici, o. I 216. FLUIERÂŞ3, fluieraşe, s. n. Diminutiv al Iui fluier. Din fluieraşul meu cintam. TEODORESCU, p. p. 111. Fluiera} de fag. Mult zice cu drag!... Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! alkcsandri, p. p. 2. FLUIF.RAT s. n. Acţiun ea de a fluiera şi rezultatul ei. Şi-l cunosc pe fluierat Că e june nensurat. HODOŞ, p. p. 62. FLIjIERA s. f. v. fluier. ELIBERATOARE, fluierători, s. f. Fluier (2). Ce ai in gură?— — Un fel de fluierătoare. Sahia, n. 104. 20* FLUIERĂTOR — 308 — FLUTURATIC FLUIERĂTOR, -OARE, fluierători, -oare, adj. Care fluieră. Soră-mea-nflăcărată, mama groasă, tata lung şi nenea fluierător (Focul, soba, coşul, fumul). TEODO-rescu, p. p. 225. Nenea Stan fluierător (Vîntul). GOROVEi, c. 397. FLUIERĂTURĂ, fluierături, s. f. 1. Sunet scos din fluier sau fluierînd din gură. (Despre cîntecul unor păsări) S-auzeau pe îmaş fluierăturile mărunte ale bobocilor. CAMILAR, TEM. 73. 2. Şuierătură, şuierat. Departe se auzea fluierătura unei locomotive, pas, z. i 127. Suflare puternică a vîntului. Fluierătura viforului, descărcările şi scăpărarea trăsnetelor se apropiau de ei. DUMITRIU, P. P. 15. I Ii! lI JilŢĂ, fluieriţe, s. f. Fluieraş2. Măi bădiţă Niculiţă. . . Fluieră din fluieriţă, Să ies şi eu la portiţă. jarnîk-bîrseanu, d. 49. FLUOR s. n. Metaloid gazos, de culoare galbenă-verzuie, foarte activ, care face parte din grupa halo-genilor. Fluorul atacă sticla. FLUORESCENT, -Â, fluorescenţi, -te, adj. Care prezintă fluorescenţă. Petrolul lampant este fluorescent. Tub fluorescent — izvor de lumină constîrid dintr-un tub de sticlă cu vapori de mercur care, sub influenţa unei descărcări electrice, produc radiaţii ultraviolete şi acţionează asupra substanţei fluorescente depuse pe pereţii interiori ai tubului, făcînd ca aceasta să producă iumină. Problema construcţiei de tuburi fluorescente la noi în ţară a fost ridicată de necesităţile producţiei industriale. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 384, 5/5. FLUORESCÎINŢĂ, fluorescenţe, s. f. Proprietate pe care o au unele substanţe de a emite lumină cit timp sînt iradiate cu radiaţii luminoase sau ultraviolete. FLUORHÎDRIC adj. m. sg. (Numai în expr.) Acid fluorhidric = acid format prin combinarea fluorului cu hidrogenul. Acidul fluorhidric se întrebuinţează la gravarea pe sticlă. FTiUORÎN'A s. f. Fluorură de calciu naturală, care se găseşte sub formă de cristale cubice. FLtJORtJRA, fluoruri, s. f. Compus al fluorului cu un element chimic sau cu un radical organic. FLUŞTIURĂ vb. I v. fluştuia. FLUŞTURÂ, fluştur, vb. I. T r a n z. A flutura (4). Săbioara mi-o trăgea, De trei ori c-o fluştur a Şi da capu ca să-i ta. şez. vii 60. — Variantă: fluştiiiră (păsculescu, x,. p. 219) vb. I. FLUŞTURĂTEC, -A adj. v. fluşturutic. FLUŞTURĂTIC, -Ă, fluşturatici, -e, adj. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Nestatornic, zvăpăiat, zvînturat, nebunatic, uşuratic. A dai pe stradă, noaptea, de o ceată de măşti, care cîntau, ţopăiau şi chihoteau, cum are tinerimea fluşturatică obiceiul în carnaval. CARAGIAIE, s. N. 95. — Variantă: tlnşturâtec, -ă (GHEREA, st. cr. ii 86, ispirescu, u. 90) adj. FLÎTUR s. m. v. fluture. FLUTURĂ, flutur, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre fluturi, păsări etc.) A mişca, a bate din aripi; p. e x t. a zbura. [Fluturele] se duse şi flutură în cercuri multe asupra feţei miresei, cînd ea dormea. EMTNESCU, N. 29. Corbul iute se-nălţa Şi din aripi flutura. ANT. I,IT. pop. I 326. <$> F i g. De sus fluturînd a căzut Pe bancă o foaie uscată. TOPÎR-ceanu, b, 81. Veşteda toamnei frunză. .. flutură în vint. AiEXANDRESCU, M. 74. 2. I n t r a n z. (Despre steag, haină, barbă, plete etc.) A se mişca, a se’legăna în vînt; a fîlfîi. Va flutura steagul pe întîia gospodărie colectivă, la Mălini. CAMILAR, tem. 82. Şi parcă văd cum fluturînd Se pierde-n zare o năframă. PĂUN-PINCIO, P. 74. Barba lui flutură-n vînturi ca negura cea argintie. EMTNESCU, O. IV 197. F i g. Toate gîndurile lui, ce fluturau împrejurul unor imagini atît de diverse, se adunară.. . împrejurul uneia singure. D. ZAMFIRESCU, R. 38. (Poetic) în negura munţilor, deasupra asfinţitului, fluturau în răstimpuri fulgere, ca năframe de aur. SADOVEANU, n. P. 32. O palidă zîmbire pe buze-i flutura. macedonski, o. I 253. 8. I n t r a n z. (Regional, de obicei cu determinările « din cap » sau « din coarne ») A mişca, a scutura, a da (din cap sau, despre vite, din coame). Au fluturat ţapul o dată din coarne şi atunci au căzut iapa jos. sbiera, p. 166. Ipate flutura din cap. creangJ, p. 179. 4. T r a n z. A mişca (un obiect) încoace şi încolo, a agita în aer, a face să fîlfîie. Porniră şi multă vreme îşi fluturară pălăriile în vînt, cu feţele întoarse. VLAHUŢÎ, o. A. 124. Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vîntul: El vîjîie din aripi şi-şi flutură vestmîntul. coşbuc, p. i 134. Cu ceealaltă mină fluturînd o parte a mantiei, se ridicară încet prin aerul luciu şi pătruns de razele lunei. EMDJESCU, N. 65. <)> F i g. Mările şi-au ivit limpezimile, Culmile slobode, fără zăvoare, Flutură-n creştete flamuri de soare. DEŞMU, G. 38. îmi flutură zarea năframe de nori. beniuc, v. 63. <$> Compus : flutură-vînt s. m. = om neserios, nestatornic, vagabond, haimana ; fluieră-vînt. + (Cu privire Ia o sabie, la un băţ etc.) A învîrti (ameninţător) prin aer. Scamatorul şi-a fluturat in soare cele trei săbii, sahia, n. 67. Doi gealaţi venea curînd Săbiile fluturînd. ai,ecsandri, p. p. 2fi. — Prez. ind. şi: (rar)fluturez (macedonski, o. i 257). FLUTURÂRE, fluturări, s. f. Acţiunea de a flutura. 1. Bătaie de aripi, fîlfîire. Prin văzduhul curat... trecu o fluturare grăbită şi statornică de aripi şi ţipătul raţelor sălbatice. DUMITRIU, b. f. 133. 2. Mişcare, legănare în vînt (a unui steag, a unei haine etc.), fîlfîire. Se apropie iar de mine, simţii pe obraz fluturarea horbotelor. Sadoveanu, p. s. 170. Trecea pe lingă mine repede... trimiţînd din fluturarea îmbrăcămintei ei uşoare o adiere suavă, ibrăileanu, a. 123. Salută trenul cu stăruitoare fluturări de batistă, vlahuţă, o. A. m 33. F i g. Doamna mică şi blondă avu o fluturare de surîs pe buze. REBREANU, R. I 184. Veneau în urmă, vorbind încet, rîzînd, în liniştea străzii, sub fluturarea petalei de lumină a singurului felinar cu gaz aerian, ce înveselea răspîntia pustie, bassarabescu, v. 9. FLUTURĂŞ, fluturaşi, s. m. 1. Diminutiv al Iui fluture (1). Face-m-aş un fluturaş Şi p-aripa vîntului în giurul pămîntului Aş zbura, bibicescu, p. p. 27. Frunză verde toporaş, Iată-un dulce copilaş Care-alungă-un fluturaş. alECSandri, p. p. 36. 2. Fluture (2). Ia... numa-n fluturaşi lucrată. TEO-DORESCU, p. p. 304. FLUTURĂT s. n. (Rar) Fluturare. [Tibru] se lumina in bătaia soarelui de un fluturat de pîtize albe, umflate de vînt şi de steaguri carejucalt vioaie pe catarguri. anghEî-IOSIF, C. I,.' 5. FLUTURĂTEC, -Ă adj. v. fluturatic. FLUTURATIC, -Ă, fluturatici, -e, adj. Fluşturatic. Fără de a arunca vreun prepus asupra fericirii casnice a celor trei soţii succesive ale sale, ni s-a spus că adesea inima lui fluturatică se simţea rănită de amoruri ilicite, odo-bescu, s. I 289. - Variantă: fluturâtec, -ă (negruzzi, S. I 21) adj. fluturător — 309 — FOAIE FLUTURĂTOR, -OĂRE, fluturători, -oare, adj. Care flutură. Cintarea dulce, plină de fiori, se înalţă spre stele ca intr-un zbor fluturător, apoi se lasă ca o ninsoare de ¡únete in depărtări, sadoveanu, o. m 607. Pe un colţ de piatră şade el in dor; Vîntul suflă păru-i lung, fluturător. BOLINTINEANU, o. 41. FLTÎTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit şi catifelat, patru aripi membranoase acoperite cu solzi foarte mărunţi de culori diferite şi un aparat bucal adaptat pentru supt; larva lor este o omidă. Printre tufele sălbatice umblau în zboruri nehotărîte fluturi, ca petale albe dintr-o floare. SADOVEANU, O. II 413. Pe o floare veştedă de dumitriţă, un fluture albastru zgribulea, cu aripile lipite, îngheţat. C. petrescu, s. 241. Săltau atiţia fluturi pe cimpie Cînd străluceaţi în roua dimineţii, iosif, p. 37. Era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat in roua dimineţii, dezmierdat de cele întăi raze ale soarelui, legănat de adierea vintului şi neatins de ochii fluturilor, creangă, p. 276. Specii: fluture-dc-mătaso = fluture a cărui larvă produce firele de mătase (Bombix mori) ; vierme-de-mătase; îlullirc-aIb saufluturo-de-varză = albiliţă (Pieris brassicae). + (La pl.) F i g. (Familiar) Idei curioase şi extravagante; toane. V. g ă r -găuni, fumuri. Poate să număr şi fluturii care-ţi umblă prin cap. davidoglu, m. 42. 2. (Mai ales la pl.) Discuri mici sclipitoare de metal care se aplică de obicei ca ornament mai ales pe unele haine femeieşti. V. paiete, Purta catrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcăie nalte, sadoveanu, b. 261. Blindele fiice ale munţilor şi cimpiilor... au moştenit... frumoasele cingători înguste, bătute in fluturi strălucitori. hogaş, dr. ii 185. Numără, Simino, numără pe fir... Roşul de pe margini uite cum l-ai pus! Şi-ai cusut cu negru fluturii pe coate! coşnuc, r. I 245. Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai.. . Ori zeaua te-apasă, Ori şaua tc-ndeasă, Ori friul cu fluturi? alECSAndri, p. p. 63. 8. (Tehn.) Disc carp se roteşte în jurul unui diametru şi care, montat într-o conductă, serveşte la reglarea cantităţii de carburant care intră într-un carburator. •+• (în expr.) Piuliţă-fluture = piuliţă cu două aripi. 4- Fel de înot caracterizat prin mişcarea braţelor asemănătoare cu fluturarea unor aripi. — Variantă: f/útur (Bminescu, n. 29) s. m. FLUTURÉL, fluturei, s. m. Fluturaş (1). Pină şi flu- tureii umblau tot doi cite doi. ispirescu, I,. 133. Zbor prin frunze fluturei. beldiceanu, p. 56. Unde zbor, in care rai, Flutttreii de pe plai? alecsandri, p. n 130. FLUYTÁL, -Ă, fluviali, -e, adj. Care aparţine unui fluviu, care este în legătură cu un fluviu. Navigaţie fluvială. Transporturi fluviale. — Pronunţat: -vi-al. FLÜVTU, fluvii, s. n. Apă curgătoare care se varsă în mare. Cind am văzut lucind orbitor in zare briul lat şi alb al unui fluviu, am ştiut că e Volga. STancu, u.r.S.S. ISO. F i g. Simt de-acum fiorii magici de-aripări, de fremătări. Şi un fluviu prin artere de suave îmbătări. MACEDONSKl, o. I 275. F i g. Cantitate mare dintr-un lichid care curge; şuvoi. Ali-ar fi plăcut să fiu acolo, lingă fluviul de fontă fierbinte, baranga, i. 160. — Pronunţat: -viu. FLUX, fluxuri, s. n. 1. Ridicarea periodică a nivelului npei unui ocean sau unei mări, sub influenţa mişcării de rotaţie a pămîntului şi a atracţiei lunii şi soarelui. V. maree. Ca fluxul mării Cresc în mine durerile-valuri, Sfărmlnd in drumul lor cotropitor Zăgazurile puse cu invăţ. BENIUC, v. 29. 2. F i g. Revărsare puternică, val, năvală. Un flux.. . de sittge i se urcă in creier. D. zamfirescu, r. 166. 8. (Fiz.) Curent. Flux luminos = cantitatea de lumină care trece într-o unitate de timp printr-o anumită suprafaţă. Flux electric = produsul dintre inducţia electrică şi aria suprafeţei perpendiculare pe ea, pe care o străbate. Flux magnetic = produsul dintre inducţia magnetică şi aria suprafeţei perpendiculare pe ea, pe care o străbate. fluxm£tru, fluxmeire, s. n. Instrument pentru măsurarea unui flux luminos. Instrument pentru măsurarea fluxului magnetic. FLÎER s. n. v. flaior. F0ÂIE, foi, s. f. 1. Frunză. Pe cimpie, undele unui vint umed purtau foile galbene care luceau şi treceau tremurînd, ca nişte fluturi tirzii. SADOVEANU, O. I 445. La răspintii creşte stogul De foi moarte de curind. TO-PÎRCEANU, S. A. 22. Ea ca şarpele prin foi Vine-ncet, pe ochi îmi pune Miinile ei mici şi moi. coşbuc, r. i 117. Ei, vorba ăluia, în pofida căpşunelor, ntincau foile, isri-RESCU, I,. 213. Acolo-n ochi de pădure, Lingă trestia cea lină Şi sub bolta cea senină Vom şedea în foi de mure. EMINESCU, O. I 54. (Urmat de determinările « verde », « lată », « îngustă » etc., serveşte ca introducere în poezia populară) Foaie verde flori de fragă, Picioarele mi se leagă Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mindră dragă! jarnîk-bîrseanu, d. 10. + Sepală sau petală. Roza la noi se numea « rujă -, pină ce au venit grecii şi i-au zis trandafir... (cu treizeci de foi), negruzzi, S. I 101. 2. Bucată dintr-un material cu una din dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. Foaie de tablă. 8* Bucată de hîrtie, de obicei de formă dreptunghiulară (servind la scris); filă a unei cărţi, a unui registru sau a unui caiet. întorcind foile încet, fără foşnet, ca să nu tulbure tăcerea, v. rom. noiembrie 1953, 325. Scoţind carnetul, întinse un creion ş-o foaie de hîrtie. vr.AiiuŢĂ, o. A. m 42. Astfel ea uitat-au poate Aste foi de dtnsa scrise. EMINESCU, o. I 125. <$■ F i g. Pe toată ziua rupem cite o foaie din frumoasa carte a vechiei, nkgruzxi, S. I 204. Foaie volantă = tipăritură pe o singură foaie care este răspîndită în public; filă detaşată dintr-un caiet, carte etc. -0» E x p r. A întoarce foaia sau o o întoarce pe foaia cealaltă = a-şi schimba atitudinea sau purtarea faţă de cineva, devenind mai aspru. Dascălul văzu că a cam scrintit-o şi-o întoarce pe foaia ailaltă. ISPIRESCU, L. 273. -4- Adeverinţă, dovadă oficială care atestă un drept, o obligaţie etc. Foaie de angajament. <$- Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-1 eliberează şi pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieşit din uz) Foaie de zestre sau foaie dotală = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. Curg foile de zestrei ca ploaia, la părinţii lui Mătăhuz-împărat. ISPIRESCU, I.. 291. Mi-a zis că a veni deseară cu feciorul său să petreacă aici citeva ceasuri şi să se înţeleagă cu dumneata asitpra foaiei de zestre. Ai.ECSANDiti, t. i 34. 4. (învechit) Ziar, revistă. Redacţia acestei foi va primi orice plingere dreaptă a cetăţenilor şi va face să răsune coloanele sale in favorul celor nedreptăţiţi. BOI.IN-TINEANU, O. 247. Povestea asta se tipări in foaia « Propăşirea *. negruzzi, s. I 94. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie « Dacia literară ». KOGĂLNICEANU, în DACIA ut. 10. 5. Lăţimea unei pînze ; bucată de pînză întrebuinţată în toată lăţimea ei la confecţionarea unei haine. Fustă de lină dintr-o foaie. sevasTos, n. 47. + (La pl.) Fustă. Bluzuliţă de culoare deschisă, fără mineri, foi închise. SAHIA, U.R.S.S. 21. Foaie de cort = bucată de pînz.i impermeabilă din care se face un cort. Am scos foaia mai de cort şi ne-am înfăşurat amindoi, mai mult capetele. SAHIA, N. S0. C. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. • de ») Strat de aluat întins şi subţiat, din care st-fac plăcinte, tăiţei etc. Am subţiat [şniţelul] ca pe o FOAIER — 310 — FOC foaie de plăcintă, camii, pETrbscu, î. ii 70. Două luminări de seu ard p-o masă rotundă... bună pentru întins foi de plăcintă, delavrancea, s. 40. FOAUîR, foaiere, s. n. Sală a unui teatru, în care spectatorii îşi pot petrece timpul în pauzele dintre acte. Parterul se scursese, in negru, alb şi culori ţipătoare de uniforme, către foaier. dumiTriu, N. 142. La Operă, era in foaier o mare bancă de faraon. CAMII, PETRESCU, T. II 281. FQĂLE, foaie, s. n. 1. Aparat care serveşte la pomparea aerului în forjă, alcătuit dintr-un burduf de piele cu pereţii de obicei plisaţi,' puşi în mişcare prin minere sau printr-un sistem de pîrghii. Mai luceau scîntei în ipuză; trebuiau foaie ca să crească iar vîlvătaia, şi foaie nu se aflau, sadoveanu, Mi C. 148. Beţivul sufla obosit ca nişte foaie de fierar, ardei,eanu, d. 53. + Burduful plisat al unor instrumente muzicale (acordeon, armonică, armoniu, orgă etc.) care esie pus în funcţie pe baza unui suflu de • aer. Milescu se culcase liniştit, după ce chinuise foalele bietei sale armonice pînă s-o rupă. D. ZAMFIRESCU, R. 251. Burduf. Apa, în foaie, descreşte mereu, macedonski, o. i 145. După ce adormii niţel, auzii dodată căzînd• un lucru mare ca... un foaie plin cu untdelemn. gorjan, h. ii 21. 2« (Regional şi familiar) Abdomen, pîntece, burtă, stomac. Ce drac ii în foalele tău, mă? îl întreabă tatăl, bănuitor, pe calul cel mai apropiat, dumitriu, v. l. 9. Ţi-oi da carne moale Să nu te doară. la foaie, marian, INS. 79. Adecă cîndîl spintecă: Zupp/ o pungă cu bani din foalele peştelui. RETEGanul, p. iv 27. Cu frîu galben in picioare, Cu şaua-ntoarsă sub foaie. jarnîk-bîrseanu, d. 497. — Variantă: foi, foi (camilar, n. ii 319, dan, tj. 156, ghica, s. 419, negruzzi, s. ii 191), s. m. FOÂME s. f. (Construit de obicei cu verbul « a fi» fi cu subiectul logic în cazul dativ) 1, Senzaţia nevoii de a mînca. Nu mi-i foame, răspunse rîzînd fata. sadoveanu, b. 21. Vă e foame, spunea ea, ştiu, aşteptaţi, nu mai e mult. Şi judecă în mintea ei cum are să le astîmpere foamea, sahia, n. 44. La drum umbra mea se ţine, nu se fine de mine, dar foamea nu mă slăbeşte, cum nu-l slăbeşte Pe crocodil. HOGAŞ, m. n. 80. Ori ţi-i foame, ori ţi-i sete, Ori ţiri dor de codru verde? jarnîk-bîrseanu, d. 106. Foame de lup v. lup, ^ E x p r. A muri de foame v. muri. A fi muritor de foame v. muritor. 2« F i g. Dorinţă nestăvilită, poftă lacomă, lăcomie. Ne e foame de frumuseţi. De cele limpezi, adevărate, Fără lăcate, fără peceţi, Luate din viaţă, deşliu, G. 9. Orice faptă, cît ar fi ea de bună... n-o mai înţeleg, dacă se arată aşa ca la Miai: cu foame de avere, preda, î. 113. Poporul calcă cu pas de fier Să-năbuşe lacoma, cruda Oaste vrăşmaşă ca o ventuză, Pîndind, fugind cu foamea de tînge pe buză. boureanu, s. p. 12. FOĂMETE s. f. Lipsă mare, generală şi prelungită de produse alimentare. Foamete mare era în sat, s-a îngălbenit de necaz codrul şi omul. Camit,ar, TEM. 58. Lipsa şi foametea i se înfăţoşează, negruzzi, s. i 300. (Personificat) Pesemne c-aista-i Flămînzilă, foametea, sac fără fund sau cine maiştie ce pricopsală a fi. creangă, p. 241. FOÂKFEC s. m. v. foarfece. FOARFECĂ s. f. v. foarfece. FOĂRFECE, foarfece, s. n. (Şi în forma foarfecă %. f.) Unealtă sau maşină-unepltă pentru tăiat, compusă din două lame tăioase încrucişate, avînd fiecare cîte un mîner inelar şi fiind unite între ele la mijloc printr-un şurub. Cuconu Grigore era gătit... cu barba îndreptată din ţăcăneala foarfecelui lui Lupu-bărbierul. sadoveanu, O. IV 89. Treci foarfecile tale prin barba lui de ţap. macedonski, o. i 169. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărîmele scrisoarea. NEGRUZZI, S. I 66. — Varianta : foarfecii, foarfeci (sahia, U.R.S.S. 180, HOGAŞ, du, ii 172), s. f., foarfec, foarfeci (marian, S. 61), s. m. FOARTE adv. 1. (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv sau adverb) Ajută la formarea superlativului absolut. V. prea, tare, mult. Erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. ISPIRESCU, I,. 38. Nevasta... celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. Lăcuitorii sînt cu stare bună, foarte muncitori, cu purtare bună. GOLESCU, î. 143. (Aşezat după adjectiv, învechit şi arhaizant) De asemenea cinste, cucul, supărat foarte, Se duse mai departe. ALEXAN-DRESCU, ■ P. 120. (Ca determinativ pe lîngă o locuţiune adjectivală sau adverbială) O căruţă cu patru cai bulziş, întovărăşită de patru oameni paşnici călări, a căutat loc de găzduire la un han din margine, foarte de dimineaţă, sadoveanu, N. P. 321. Păcală era un om foarte de duh. negruzzi, s. I 247. (Ca determinativ pe lîngă un substantiv care exprimă o însuşire). E foarte copil pentru vîrsta lui. <$> E x p r. (Familiar, adesea glumeţ) Nici prea-prea, nici fonrte-foarle = potrivit, moderat; nici bun, nici rău, aşa şi aşa. îmi pare bine că reînnoiesc amiciţia cu d-ta. — Aşa ş-aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte. ALECSANDRi, T. 1002. Omul nu trebuie să fie nici prea-prea, nici foarte-foarte. pann, p. v. in 77. 2. (învechit şi popular, ca determinativ pe lîngă un verb; aşezat înaintea verbului) Mult, tare. Era om bun şi cîntăreţ vestit. Şi murăturile foarte îi plăceau. slavici, o. i 53. O mîndră am iubit Şi foarte m-a celuit. jarnîk-bîrseanu, d. 500. (în legătură cu ia mulţumi », azi mai ales ironic) îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. ISPIRESCU, I,. 35. Foarte vă mulţămesc... Dur, mă rog, să mă fericesc cu numele dumnilor-voastre. alecsandri, T. i 119. în tot felul eu îţi foarte mulţămesc. .. pentru acei 700 sorocoveţi. kogXlniceanu, s. 226. (Aşezat după verb, învechit şi arhaizant) împăratul s-a întristat foarte. ISPIRESCU, L. 2. Pînă la revedere, pe care o doresc foarte, vă trimitem... cordiale salutări. CARAGIALE, o. vii 169. Se mînie foarte de înşelăciunea, nemulţumirea şi perfidia împărătească. BXLCESCU, o. II 270. (Aşezat între auxiliar şi participiu, învechic) Feredeile de mare mi-au foarte priit, atita la piept, cît şi la ochi. kogălniceanu, s. 95. FOĂSTĂ adj. f. v. fost. FOBÎE, fobii, s. f. Stare bolnăvicioasă de frică obsedantă şi fără cauză obiectivă. FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări şi cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală şi de jar îşi întinde aripele, rumeneşte mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieşea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguţa mohorului Arde-n para focului, jarnîk-bîrseanu, d. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. <> (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca nişte focuri albe ale nopţii, camilar, Tem. 298. (în exclamaţii sau imprecaţii, uneori glumeţe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Şi mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. teodorescu, p. P. 303. Ce focul, bade, te ţine De nu vii seara la mine. jarnîk-bîrseanu, d. 237. Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (F i g.) în mijlocul acestor paşnice lumine, care îngînă monotonia nopţii noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meşteri isteţi şi dibaci fac să joace, în ochii orbecaţi ai publicului, tot felul de vîrte-juri luminoase, odobescu, s. n 540. ■if- E x p r. A da loo FOC — 311 — FOCĂ v. d a. A lua foc =a se aprinde. A sta ca po foc = a fi nerăbdător, neliniştit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruinţă, a insista mult pe lingă cineva; a determina pe cineva să acţioneze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în Toe (pentru cineva sau ceva) = a-şi expune viaţa (pentru cineva sau ceva). Chiar şi-n foc de ţi-aş zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-şi băga capul în îoc v. băga. A Iun Tocul ru mina altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acţiune primejdioasă. V-afi deprins a lua focul totdeauna cu minile noastre, creangă, a. 156. A pune mîna-n Toc (pentru cineva) = a garanta, a da chezăşie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) Toc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne ştim, şi-am fost Ca fraţii, ba mai bine... Şi tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare, coşbuc, p. i 77. (Darnic, iute etc.) de ntănîncă foc = foarte harnic, iute, sprinten etc. Zina porunci ji trase la scară o căruţă ferecată in aur, cu patru telegari de mincau foc. ispirescu, l. 38. A so face (a so • supăra sau a se mînia) Toc (şi pară) =a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat in urmă supărată foc. coşbuc, P. I 245. Zmeul... se făcu foc ¡i pară de minie. ispirescu, L. 27. Cind a mai auzit mama şi asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, a. 17. Are să se minie foc pe mine doamna Lucsiţal alecsandri, t. i l'i'i. A o lăsa focului v. 1 ă s a. <$■ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ţinînd locul lui « foarte») Unele pălării... sint scumpe foc. macedonskj, o. iii 38. Ştii, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc şi gură rea! COŞBUC, P. I 126. [LemneleJ is foc de scumpe, reteganul, p. iv 8. (E x p r.) De miimn focului = grozav, straşnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dinsa ba. creangă, p. 276. •+■ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă ¡i chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. creangă, p. 147. Dar şi mai bine-i cind afară-i zloată. Să stai visind la foc. Eminbscu, o. i 119. Iarna vine, vine pe crivăţ călare !... Omul, trist, cade pe ginduri şi s-apropie de foc. alecsandri, p. a. 112. + F i g. Lumină roşiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. Camilar, N. I 169. O stincă-n foc de zare creşte. TOMA, C. V. 124. + Strălucire. Focul diamantelor. ca O stea dacă luceşte Stingîndu-se pe loc, Sint stele mai puţine in cerul plin de foc? macedonski, o. i 48. + 0^ar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie, Să-nchege apa-n singe, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. 4 Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atirna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decit lumină, contemporanul, iv 133. 2. Inccndiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. negruzzi, S. I 70. E x p r. A trece (o ţară, un oraş etc.) prin foc şi sabio = a incendia şi a distruge cu forţa armată, a măcelări. 8. împuşcătură ; p. e x t. tir, salvă. O salvă de focuri fi totul s-a transformat intr-un adevărat vacarm. SAlilA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cit nu-l încape gîndul, Un şir întreg s-abate-n loc. Dar altul li ia rindul. AI.EC-SANDRI, p. A. 208. Să dea focuri să-i omoare. Ori topuzuri tă-i doboare? TEODORESCU, p. p. 554. <$> Armă de foc = armă (ca puşca, revolverul, tunul etc.) care foloseşte pulbere explozivă. Arnăuţii se izbea. Armele de foc scotea Şi-n bodrean le slobozea. AI.ECSA.VDRI, p. p. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ^ E x p r. A dcsellide Tocul = a începe să tragă cu arma. Cind o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă, am avut, pentru intiia oară, priveliştea unui duel de artilerie. camil petrescu, u. n. 300. A fi (sau a '(a) înlre două focuri = a fi încolţit din două părţi. + Luptă, război. Buletinul neoficial, insă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniţii de la unităţile intrate in foc. SAD o VEANU, m. c. 73. Căpitane Pavele, Unde-ţi duci cătanele? — Da la foc, sărmanele! jarnîk-bîrseanu, d. 302. 4. Pinză triunghiulară susţinută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigaţia pe apă. II. F i g. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simţea că ii atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc. Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. beldiceaxu, p. 81. <$* Loc, adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama ii sărută pe amindoi cu foc, ii rugă să-i scrie. cum or ajunge, VLAHUŢĂ, o. a. 124 .Ileana... incepu a plinge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atita ardoare, o strinse cu atita foc. EMINESCU, N. 64. <$> L o c. adj. (IMiu) do foo — înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămii, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui. .. jjfini de foc dovedeau curaj, negruzzi, s. I 30. E x p r. (Urmat de un genitiv) în focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acţiuni. In focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... in grajduri cai repezi, cu foc in copite, mackdonski, o. I 142. (în comparaţii şi metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru şi la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da şi viaţa de azi.pină miine, viaţă e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BEL-diceanu, p. 92. -O E x p r. A-şi vărsa focul = a) a se destăinui, a-şi descărca sufletul, a-şi spune durerea; b) a-şi descărca nervii; a se răcori. A-şi Scoate un foc do In inimii = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferinţă. + Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit’te, ce-am păţit noi! Mare foc şi potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. E x p r. (Familiar) N-o fi foc = nu c nici o nenorocire. FOOĂL, -Â, focali, -e, adj. (Fiz.) Care se referă la focarul lentilelor sau al oglinzilor. Distanţă focală = distanţa dintre unul din focarele principale ale unui sistem optic centrat şi planul principal corespunzător. FOOÂU, focare, s. n. 1. (Fiz.) Punct în care se întîlnesc razele convergente reflectate sau refractate de un sistem optic (lenrilă, oglindă etc.) pe care au căzut raze paralele. 2. (Geom.) Fiecare dintre cele două puncte din planul unei curbe ale căror distanţe pînâ la punctele curbei dau o sumă, o diferenţă sau un produs constant. + Fiecare dintre cele două puncte ale căror distanţe pînă la punctele unei suprafeţe dau o sumă, o diferenţă sau un produs constant. 3. Partea cuptoarelor, a căldărilor de abur sau a instalaţiilor de încălzit, în care se produce arderea combustibilului. 4. F i g. Izvor, sediu principal, punct de concen- • trare şi răspîndire al unor acţiuni, idei, sentimente etc. Căminele culturale înfiinţate la sate, bibliotecile populare, cursurile populare, asociaţiile pentru răspindirea ştiinţei şi culturii au devenit adevărate focare de răspîndire a ştiinţei de carte, scînteia, 1953, nr. 2632. Genova devenise focarul de unde se răspîndea ideea de unitate în toată Peninsula Apenină. chica, S. A. 151. o. (în e x p r.) Focar de infecţie = a) centru al unui proces inflamator. Ioc în care se colectează puroiul. Amig-dalele purulente sint un focar de infecţie; b) Ioc de unde se pot răspîndi microbi provocatori de infecţii; p. e x t. loc murdar, neîngrijit. C. (învechit şi popular) Fochist. FrtCA» foci, s. f. Mamifer din ordinul pinipedelor, adaptat la viaţa de apă, cu corpul alungit, cu picioarele în formă de lopeti; trăieşte mai ales în regiunile polare. FOCHIST — 312 — FOIRE FOCllîST, fochişti, s. m. Muncitor calificat care conduce arderea combustibilului într-un focar. Fusese denunţat de un fochist, pe care-I bătuse, că arde la căldări, în loc de cărbuni, din griul ce transporta in hambarele vaporului. BART, E. 324. Fochistul are şapcă ponosită de cărbuni; el însuşi e minjit pe obraz, pe miini şi pe haine şi îndoapă mereu cuptorul deschis cu lopeti încărcate cu cărbuni, sr. PorESCD, M. G. 34. FOCO.MÎTIîU, focometre, s. n. Aparat pentru măsurarea distanţei focale. FOCOS3, focoase, s. n. Dispozitiv de aprindere a încărcăturii explozive (la grenade, bombe, proiectile de tun, mine, torpile etc.)* FOCOS5, -OÂSÂj/ocoji, -oase, adj. 1. Plin de foc (Dl); înfocat, înflăcărat. V. pasionat. îndată după pri~ mele începuturi focoase închinate romantismului, genialul Puşkin se statorniceşte în realităţi. SADOVEANU, E. 209. 2. (Neobişiîuit) Roşu ca focul, aprins. Luna e plină de raze — sub căldura-i — argintoase, Orice stea c-o piatră scumpă — iară florile focoase Giuvaeruri umezite cu luminile adinei. EMiNESCU, o. IV 127. FOPŞOR s. n. v. focuşor. FOCULÎ.Ţ, foculcţe, s. n. Focuşor. FOCUŞOR, focuşoarc, s. n. (Şi în forma focşor) Diminutiv al lui foc. Mi-am făcut un focşor bun. ispirescu, 1«. 299. Sub poală de codru verde Un focşor abia se vede. hodoş, p. r. 201. — Variantă : focş6r s. n. FOFEĂZA, fofeze, s. f. Nume dat mai multor obicctc în formă de aripă sau braţ: n) aripa unei ferestre, a unei uşi sau a unei porţi. Altă cadră [reprezintă] o fereastră zugrăvită cu fofezele deschise şi un cap de om scos pe fereastră, sc uită afară. golescU, î. 73 ; b) fiecare dintre braţele care poartă scaunele unui scrînciob. Loc degeaba l strigă scrinciobarul, atirnîndu-se de fofează şi oprind scrînciobul pc loc. hogaş, dr. ii 187 ; o) fiecare dintre aripile unei mori de vînt; d) fiecare dintre tălpile războiului de ţesut; c) fiecare dintre lopăţelele de lemn pe care se întind torturile cînd se pun pe vîrtelniţă; î) fiecare dintre aripile unei grape articulate. <$• E x p r. A umblu ca o fofează = a umbla repede. — PI. şi: fofezi (golescu, î. 28).. FOFÎLN1ŢĂ, fofclniţc, s. f. 1. (La războiul de ţesut) Fiecare dintre cele două stinghii încrucişate ale vîrtelniţei pe care sînt aşezate cele patru fofeze. 2. Limba, cuţitul meliţei. 3. F i g. Gură (care vorbeşte mult). Cum îi toacă franţuzeşte in salon fofelniţa, Repede, precum la ţară, toamna, bate mcliţa. beldiceanu, r. 120. FOFILA, fofilez, vb. I. -Refl. A se strecura neobservat, cu dibăcie, a pătrunde, a se introduce undeva pe furiş; (f i g.) a obţine o situaţie bună prin înşelătorie, -ţ» F i g. A se sustrage de la o îndatorire ; a se cschiva. FOFÎRLlCA s. f. (Numai în expr.) A umbla cu roîîrlien = a Înşela, a face şmecherii, înşelăciuni. Vrei ceva de la mine. Spune-o limpede. Nu mai umbla cu fofîrlica. stancu, d. 345. FOFLENCHI interj. Onomatopee care exprimă căderea unui corp. Şi-o dată încep iepele a fugi de pîrîiau roatele. Girncţtd s-a infierbîntat, s-a muiat şi, foflenchi! iar sare roata/ creangă, p. 126. FOI1 s. n. v. foaie. F0Î> foiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Subiectul este o colectivitate, o mulţime) A sc mişca, a umbla încoace şi încolo; a mişuna, a forfoti. V. furnica. Oamenii, în sumane şi cu cuşme, foiau, se strecurau in şiraguri dese, grămădindu-se unii în alţii, sadoveanu , O. iv 45. Lumea foia pe jos, fără treabă, şi totuşi, preocupată. D. zamfirescu, R. 6. Fetele şi flăcăii, gătiţi frumo's, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile. creangX, a. 123. + (Subiectul este locul unde mişună o mulţime) A fi plin de lume care mişună. Cetatea foia de viaţă, sbîera, p. 153. O poiană... cc foieşte de oameni, ca un roi. alecsandri, r. iii 214. 2. Refl. A nu sta locului, a umbla de colo pînă colo ; a se fîţîi. Ţîţaca Leona. .. se foia din odaie în cerdac şi din cerdac în odaie, sadoveanu, N. F. 134. 4- F i g. A se codi. Aprinde felinarxdl Sublocotenentul se cam foia. — Să nu ne vadă, d-le major. D. zamfirescu, r. 120. + A-şi întoarce corpul de pe o parte pe alta, a se mişca, a se învîrti. Jimboreanu se foi în paie, trezindu-sc. camii,ar, N. I 63. Se foi mult pe laiţă, pînă ce îşi dădu seama că toate sînt sărace şi necăjite ca şi ea. id. tem. 54. N-am spus eu? a rîs blînd moşneagîtl, cu gura-t ştirbă, foindu-se în răntia-i sură. sadoveanu, n. r. 357. 3. T r a n z. (Cu privire la unele obiecte de îmbrăcăminte) A mişca, a învîrti în jurul corpului. Femeia încercă să rîdăt foindu-şi fustele, dumitriu, V. I,. 40. FOIÂLĂ, foicli, s. f. Mişcare dc colo pînă colo, forfo-teală, învălmăşeală. FOICÎCĂ, foicele, s. f. (Adesea ca element de introducere în poezia populară) Diminutiv al lui f o a i e (1). Foicica de mohor, Bate murgul din picior La fereastra din obor... Că de ducă mi-este dor. TEODORESCU, r. r. 280. — Pronunţat: fo-i-, FOILETĂ, foiletez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A răsfoi, a frunzări. — Pronunţat: fo-i-. FOILETON, foiletoane, s. n. Articol de ziar, care tratează teme de actualitate, mai ales de beletristică, şi care se publică într-un loc anume rezervat pentru aceasta. Astăzi de dimineaţă, în birou, la cafea, a citit în foiletonul gazetei o teorie năzdrăvană a unui doctor. C. PETRESCU, A. 315. în curind îţi trimit foiletoane. Caragiamî, O. VII 130. (învcchit; uneori în forma roman-foilelon) Roman cu subiect senzaţional, fără vreo valoare literară deosebită, care se publică într-o serie de numere consecutive ale unui ziar, totdeauna în acelaşi loc. Desfăcu un ziar vechi şi-mi ceti un foileton al lui. yi.ahuta, o. a. 192. Un foileton in « Constituţionalul »... povestea lupta bandei lui Tunstt cu potera spătăriei. GmcA, s. 174. — Pronunţat: fo-i-. FOILETONIST, foiletonişti, s. m. (Rar) Colaborator la o gazetă în care scrie foiletoane. A părăsit flautul şi » apucat condeiul, s-a făcut foiletonist la ziarul Naţionalul. CHICA, S. A. 79. — Pronunţat: fo-i-. FOlOS1, foioase, s. n. Una dintre cele patru despărţituri ale stomacului animalelor rumegătoare în care trece hrana după cea de a doua rumegare. FOlOS2, -OÂSĂ, foioşi, -oase, adj. (Despre arbori) Care are frunze late. Arbori foioşi sînt: stejarul, fagul, frasinul. □ Aceste specii [de insecte] colonizează frunzele esenţelor lemnoase foioase, fauna r.p.r. vilii 31. (Substantivat) Mugurii foioaselor erau încă in somn. sadoveanc, V. F. 21. FOÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) i o 1. Am observat deodată foirea formidabilă a bălţii. Toate lighioanele ei de la adincuri suiau in zig-zaguri spre acele de fidger ale ploii, sadoveanu, n. f. 74. Foirea urdiei a pornit din FOIŞOR — 313 — FOLOSI nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se tiriia prin mlaştină, id. 3?. J. 762. FOIŞOR, foişoare, s. n. 1. Terasă deschisă, în general ridicată mult deasupra pămîntului, cu acoperişul susţinut de stîlpi sau coloane; cerdac (2), pridvor. V. balcon. Dac-aş şti că vii, Te-aş pindi din foişor Peste străzile deşarte, Să te prindă de departe Dorul meu nerăbdător. CAZIMIR, L. u. 47. Şedea spinul, împreună cu moşu-său şi cu verele sale, sus, intr-un foişor, creangă, p. 228. 2. Construcţie izolată ; pavilion, chioşc. latăfoişond cu tumul pătrat, călare peste poartă, şi acolo in turn, odaia în care Tudor Vladimirescu a dormit ultima lui noapte. v. rom. septembrie 1953, 82. Din dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ, coşbuc, p. i 56. Şi fata aceea trăie intr-un foişor. ŞEZ. ix 20. + Turn. <$■ (învechit) Foişor de foc — turn de observaţie pentru incendii. Cadranul transparent de pe foişorul de foc arătă unu ş-un sfert. CARAGIAI.E, O. II 14. — Pronunţat: fo-i-. FOÎŢĂ, foiţe, s. f. Diminutiv al lui f o a i e. 1. Foaie subţire de hîrtie. «$>• Foiţă (de ţigară) = bucată mică de hîrtie foarte subţire, de formă dreptunghiulară, în care se înveleşte tutunul ca să se facă o ţigară. Dă-mi... o foiţă, că jurnalul ăsta mi-a ars gîtul. preda, î. 111. Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiţă de ţigară, bart, s. m. 67. (La pl., familiar, ieşit din uz) Cărţi de joc; p. e x t. joc de cărţi. Totodată, Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă lingă masă. caragiale, o. ni 34. Foaie subţire de hîrtie roşie folosită în loc de fard. Aveau voie astăzi să dea şi cu puţină pudră pe obraz şi să-şi coloreze buzele cu foiţă, pas, z. i 121. Chiar de n-ar avea sprincenile trase ca din condei, şi buzele rumene ca bobocul de trandafir cind crapă de fierbinţeala soarelui, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de luminare, delavrancea, s. 9. Surda osteneşti tu babă cu ale tale albeli în deşert sint şi degeaba foiţe şi rumenelil fann, p. v. i 172. Foaie subţire de metal. Foiţă de staniol. 2. (Uneori servind ca element de introducere în poezia populară) Frunzuliţă. Foiţă verde de fragă, Că i-am fost iubită dragă; Foiţă verde de-alună, Că i-am fost mîtt-druţă bună. jarnîk-bîrseanu, d. 253. Prin desiş Miti umbla, Cu foiţe că-m plesnea, De departe s-auzea. ŞEZ. iv 130. - FOIULR ANÂ,foiulene, s. f. Diminutival lui foaie (D- Foiuleană de-abanos, La luncuţa rară-n jos Trece Ghiţă cel frumos. ŞEZ. ii 80. FOJGĂÎ, fojgăiesc, vb. IV. Intranz. (Mold., Bucov.) A forfoti, a foi, a mişuna, a roi; a fîşîi, a foşni. Apărie pe jos, gunoi şi gindaci fojgăind în toate părţile. creangă, a. 134. Prin codri şi pustietăţi. . . in care fojgăiau bălauri, aspide veninoase. creangă, p. 94. — Variantă: foşcăi vb. IV. FOJGĂITtjRĂ, fojgăituri, s. f. (Mold., Bucov.) Fîşîitură, foşnitură. (în forma foşcăitură) Nu auzea nimică, decit tînd şi cind nişte foşcăituri şi piriituri de vreascuri, sbiera, p. 172. — Variantă: foşoăiturii s. f. FOLCLOR s. n. 1. Totalitatea creaţiilor artistice, obiceiurilor şi tradiţiilor populare. Folcloml fiecărui popor este oglinda bogăţiei sale sufleteşti, a simţirilor sale, a trecutului său. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 365, 3/4. 2. Ştiinţa care se ocupă cu creaţiile artistice, obiceiurile şi tradiţiile populare. Institutul de istorie literară şi folclor al Academiei R.P.R. FOLCLORIC, -A, folclorici, -e, adj. De folclor, al folclorului, privitor la folclor. Studii folclorice, tzzi Rolul însemnat pe care îl au, pentru înflorirea artei populare şi a artei noastre culte, cercetările în domeniul creaţiei folclorice. ScInteia, 1954, nr. 2872. Secretul artei lui Eminescu stă în însuşirea desăvîrşită a materiahdui folcloric. ROSETTl, S. L. 39. FOLCLORIST, -A, folclorişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu culegerea şi studierea materialului folcloric. FOLCLORISTIC, -A, folcloristici, -e, adj. Folcloric. FOLCLORISTICĂ s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul folclorului, folclor (2). F0LLVC13U, -ÉE, foliacei, -eey adj. (Bot.) Care seamănă cu o. frunză, în formă de foaie a i). F0LÍCUL, folicidi, s. m. Vezicul glandular sau gan-glionar. FOLICULAR, -A, foliculari, -e, adj. Care se referă la foliculi, care este în legătură cu foliculii. <ţ> Hormon folicular = foliculină. FOLÎCULĂ, folictde, s. f. Fruct de tipul capsulei, format dintr-o singură carpelă, îndoită în formă de-cornet. FOLICULÎNĂ s. f. Hormon secretat de glandele sexuale feminine; preparat medical care conţine acest hormon. FÓLI0 s. n. Filă de registru, de carte sau de manuscris, numerotată o singură dată pentru ambele pagini. — Pronunţat: -li-o. FOLIÓLA, foliote, s. f. Fiecare din frunzuliţele care intră în alcătuirea unei frunze compuse. — Pronunţat: -li-o-, FOLÓS, foloase, s. n. (Adesea în legătură cu verbele « a avea », « a aduce », « a trage») Ceea ce foloseşte, ceea ce aduce cîştig moral sau material. V. avantaj, profit, beneficiu. N-am să am folos de el niciodată. creangă, a. 14. Mult folos aduce munca, — c prielnică-oricui, beldiceanu, p. 136. Un deosebit şi mare folos este şi cu şcoalele. golescu, î. 69. Loc. adj. şi a d v. în (spro sau pentru) folosul cuiva = în interesul, în avantajul, spre binele cuiva. Te sfătuiesc in folosul tău. a Spre folosul omenirii vor veni tot rinduri, rinduri, Pe-aripile ştiinţei, înmiirile de gtnduri. BELDICEANU, p. 126. Voi urma sfaturile cele bune care mi le faci prin scrisoarea-mc, căci văd că sînt pentru folosul meu. kogăi.niceanu, S. 41. Vorbesc pentru folosul Patriei mele, pentru deşteptarea, pentru luminarea, pentru infrumusiţarea şi, in-scurt, pentru fericirea ei. GOLESCU, î. 61. Cu folos =în mod avantajos, cu profit. Munceşte cu folos. Do folos = folositor, avantajos, profitabil. Da, bădică, mine ţr se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos, eminescu, n. 21. Adunînd' ţara spre a se chibzui, îşi aleseră cu toţi sfat de folos acestei nevoi ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrindu-şi însă fără scădere drepturile suveranităţii şi-veniturile ţării, bălcescu, o. ii 72. E s p r. (întrebare-retorică urmată uneori de o determinare introdusă prin « de » sau de o propoziţie introdusă prin « că », « dacă »)-Ce folos? = la ce bun? degeaba. Dar cu pămintul ce să faci? Şi ce folos de boi şi vaci? Nevasta dacă nu ţi-o placi,. Le dai in trăznet toate! coşbuc, p. i 119. Ce folos de line, dragă. Că eşti albă şi spălată Şi trăieşti tot supărată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 375. F0L0SÍ, folosesc, vb. IV. 1. T r a n z. A întrebuinţa, a* utiliza, a face uz (de ceva). Se vede afară, intre crestele munţilor, cum oamenii, la rindul lor au folosit, pentru a ie adăposti, cele mai strimte şi încurcate văi, cele mai neaşteptate- FOLOSINŢĂ — 314 — FOND ■văgăuni. BOGZA, Ţ. 13. <$► Refl. (Urmat de o •determinare introdusă prin prep. * de») Mă folosesc -de dicţionar. cm Ortografiile etimologisîe corespundeau... ■intereselor şi preferinţelor clasei stăpinitoare din trecut care, atunci cind nu vorbea în limbi străine, se folosea de un jargon al ei, iar in scris întrebuinţa forme cît mai complicate şi mai greu accesibile maselor. L. ROM. 1953, nr. 2, 7. 2. I n t r a n z. (Construit cu dativul) A fi de folos, a ajuta; a servi. De mi-i duce ca vîntul, tu mi-i folosi. creangX, p. 197. Formulele costelive ale mecanicii sint, mai peste tot locul, foarte binişor furişate printre o mulţime 'de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, care pot să placă şi să folosească oricărui cititor. -odobescu, s. iii 11. Da bine, măi, la ce-a să-ţi folosească ţie un cui în părete? alecsandri, t. i 320. (Fără complement indirect în dativ) Orice lucru bun foloseşte. <$> Tranz. (Neobişnuit, cu privire Ia persoane) Pe bolnav aceste băi nu îl folosesc, negruzzi, s. ii 255. 3. Refl. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. « de », * de la », « din ») A avea, a trage folos ; a ■profita. Caii, folosindu-se de îngindurarea lui moş Gavril, mergeau încet, la pas. MIRONESCU, s. A. 135. Cel dinţii «era mai pozitiv şi a ştiut să se folosească de şederea mea la ţară. BOLINTTNEANU, O. 394. FOLOSINŢĂ, folosinţe, s. f. 1- fMai ales în legătură cu verbele «a avea f>, « a da», «a primi»,«a lua » etc. şi precedat totdeauna de «în») Dreptul de a folosi un bun. Gospodăriei agricole colective i s-au repartizat 92 hectare teren arabil, care au fost date gospodăriei în folosinţă veşnică. -SCÎNTEIA, 1953, nr. 2832. 2. (învechit) Folos. Grija şi trebîle... Ce aproapelui şi nouă nu sînt de folosinţă. NEGRUZZI, s. II 232. FO LOSÎRE, folosiri, s. f. Acţiunea de a folosi; întrebuinţare. Engels arată că libertatea se obţine nu prin independenţa faţă de legile naturii, ci prin cunoaşterea acestor legi şi prin folosirea lor conştientă în interesul societăţii. contemporanul, s. n, 1953, nr. 360, 2/4. FOLOSITOR, -OÂRE, folositori, -oare, adj. Care aduce folos, care este de folos, care. serveşte în vederea unui scop (bun); util. Lucrare folositoare. Substanţă folositoare. a Dacă ce-am găsit în laborator e just, atunci trebuie să fie şi folositor, baranga, I. 195. (Adverbial) Dar parcă tot mai folositor ar fi pentru ţară, dacă moşiiU ar ajunge în mîinile ţăranilor. REBREANU, R. I 88. FOLOŞTLXĂ s. f. (Rar) Zăpadă care cade în fulgi mari. Viscolul giuruia des foloştină înflorită, ca nişte rotocoale de hîrtie albă. DELAVRANCEA, S. 181. FOLTAN, foltane, s. n. (Regional) Bucată, petic de pămînt, de pădure etc. Dincolo de un follan de stuf se mişcau domol două sălbătăciuni. sadoveaicu, p. m. 257. Balta işi schimba numaidecit faţa şi o viaţă extraordinară pornea in jurul meu, din miluri în ape şi foltane de stuf. id. v. F. 79. FOX. foni, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru intensitatea auditivă a unui sunet. FONATOR. -OÂRE, fonatori, -oare, adj. Care produce sunetele vorbirii. Aparat fonator. c=> în cazul strîmtării canalului vorbitor, se produce un zgomot de frecare, deoarece curentul fonator trece prin constricţiunea formată şi se freacă de pereţii acesteia. GRAM. rom. i 65. FOND, fonduri, s. n. I. 1. (în corelaţie cu formă) Conţinut. Un adevărat scriitor nu se poate dispensa de cunoaşterea temeinică a limbii fi a literaturii populare, el trebuie să fie un cercetător neostenit al tezaurului literar ¡i să reţină, pe lingă fondul de idei, şi forma exprimării, valorile stilistice ale limbii comune. L. rom. 1953, nr. 2, 35. [în « Mioriţa »] se armonizează fondul cu forma aşa de plin, incit parcă am avea de a face cu opera unui mare meşter de sunete si rime. SADOVEANU, E. 15. Articol de fond v. articol. (Lingv.) Fond principal de cuvinte = partea esenţială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzînd ca nucleu toate cuvintele radicale şi constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. Structura limbii, structura ei gramaticală şi fondul ei principal de cuvinte sint produsul unui şir de epoci. STALIN, PROBL. LiNGv. 24. Fondul principal de cuvinte e în continuă dezvoltare şi îmbogăţire întocmai ca şi celelalte părţi ale limbii. L! rom. 1953, nr. 1, 27. Loc. a d v. în îond= în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trăsăturilor esenţiale ale caracterului unei persoane sub aspectul lor pozitiv. Şi-au schimbat şi fondul prim bun pe care-l aveau, baRî, s. M. 25. Eu simt că am în mine un fond de bunătate şi de simpatie. VLAHUŢX, O. A. iii 77. 3. Culoare de bază, cîmp al unui tablou, al unei ţesături etc. pe care se conturează desenele, figurile, podoabele etc. Pictura înfăţişează nişte flori albe pe un fond albastru.<$• F i g. Atunci cind oamenii acestui ţinut se ivesc, pe fondul albastru al munţilor din zare-lumea pare deodată o frescă, prin proporţii, prin frumuseţe, printr-o înfăţişare totală de apoteoză. BOGZA, c. O. 280. Tîrziu, pe un fond de sidef, se mişcă luna dară şi maiestuoasă, umplînd stepa de strălucire şi gonind negurile. DUNX-reanu, N. 199. + Ansamblul desenelor sau ornamentelor care se imprimă cu o culoare mată pe suprafaţa hîrtiei folosită la tipărirea acţiunilor şi a altor hîrtii de valoare, cu scopul de a le face greu de falsificat. 4. (Sport; în e x p r.) Cursă de fond => cursă pe distanţă lungă. II. 1. Valoare materială reprezentată prin bani sau alte bunuri economice, acumulate sau rezervate în vederea unui anumit scop. Statul nostru de democraţie populară cheltuieşte fonduri imense pentru nevoile social-culturale ale oamenilor muncii. REZ. HOT. I 297. Fond fix =. totalitatea mijloacelor de muncă care funcţionează timp îndelungat în toate ramurile producţiei materiale socialiste şi care îşi transferă valoarea asupra .produsului în mod treptat, pe măsura uzării lor. Fond circulant = totalitatea obiectelor muncii, consumate în întregime în procesul de producţie în decursul unui singur ciclu, şi care îşi transferă valoarea asupra produsului în mod integral. Fond de circulaţie = totalitatea mijloacelor băneşti, a produselor finite exprimate în bani şi a mijloacelor de decontare care se găsesc într-o întreprindere. Fond de investiţie = mijloace băneşti destinate efectuării lucrărilor de investiţie (construcţii, proiectare, achiziţionări de utilaj etc.). Fond de consumaţie = parte din venitul naţional al societăţii socialiste destinată satisfacerii nevoilor materiale şi culturale ale celor ce muncesc. Fond de acumulare = parte din venitul naţional al societăţii socialiste folosită pentru lărgirea şi perfecţionarea producţiei socialiste, pentru sporirea fondurilor destinate scopurilor social-culturale etc. V. acumulare. Fond de rezervă = a) (în economia socialistă) totalitatea rezervelor materiale, financiare şi de muncă ale societăţii, acumulate în scopul preîntîmpinării întreruperilor în procesul reproducţiei; It) (în economia capitalistă) totalitatea mijloacelor băneşti acumulate în vederea folosirii lor drept capital bănesc activ, atunci cind în procesul circuitului normal al capitalului intervin întreruperi. Fondul de rezervă nu este o parte componentă a capitalului în funcţie, mai precis a capitalului bănesc, ci a capitalului aflat intr-un stadiu iniţial al acumulării sale, a plusvalorii încă netransformate în capital activ, marx, c. n 73. Fondul directorului (sau directorial) = sumă de bani provenită din beneficiile planificate şi din cele realizate peste prevederile planului şi întrebuinţată pentru lărgirea producţiei, pentru scopuri culturale şi sociale, pentru premieri etc. Fond de salarii = suma totală a mijloacelor băneşti FONDA — 315 — FOR stabilite pentru retribuirea muncii. Expr. (Familiar) A fl în fonduri = a avea bani de cheltuială. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. # de 11) Totalitatea bunurilor sau valorilor de bază dintr-un -domeniu al culturii. Fond de cărţi. Fond de manuscrise. F i g. Activul de partid este fondid de aur al partidelor comuniste ¡i muncitoreşti, scîntela, 1953, nr. 2805. FONDÁ vb. I v. funda. FONDÁL s. n. v. fundal. FONüANT1, Jandante, s. n. Substanţă care, adăugată altei substanţe sau unui amestec de substanţe, coboară punctul de topire al acestora sub punctul de topire al componenţilor. FONDĂM", -Ă, fondanţi, -te, adj. (în expr.) Bomboană fondantă = bomboană preparată dintr-o compoziţie asemănătoare cu şerbetul şi umplută, uneori, cu diverse conţinuturi. Nu uită... să-mi întindă cutia cu două sute cincizeci de grame de bomboane fondante. PAS, z. i 97. <ţ> (Substantivat) Am cumpărat 6 cutie de fondante. FONDATÓR, -OARE, fondatori, -oare, s. m. şi f. (Şi în forma fundator) Persoană care fundează ceva ; întemeietor, ctitor. Fundatorii au lăsat mănăstirilor avutul lor. ODOBESCU, S. II 45. Lingă biserica aceasta e mormintul monahului Chirii Carp, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. negruzzi, s. I 215. <$- (Adjectival) Membru fondator. — Variantă: fundatór, -oáro s. m. şi f. FONDÍST, -A, fondişti, -ste, s. m. şi f. Sportiv specializat în probele atletice de fond. FONÉM, foneme, s. n. Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcţiunea de a diferenţia învelişul sonor al cuvintelor şi al morfemelor. Fonemul trebuie privit ca o unitate istorică, in evoluţie şi dezvoltare, macrea, f. 30. Limba romtnă nu face deosebire între foneme după cantitatea lor, adică după durata rostirii lor. ^>rdan, h. R. 153. FONEM ATIC, -Ă, fonematici, -e, adj. Fonologie. Totalitatea fonemelor alcătuiesc sistemul fonologie sau fonematic al limbii, iordan, L. R. 147. F0NÉTIC, -Ă, fonetici, -e, adj. Relativ la sunetele unei limbi; privitor la fonetică. Unificarea fonetică este un proces mai complicat şi nu se poate afirma că el s-a încheiat vreodată intr-o ' limbă vie. macrea, P. 102. Schimbările fonetice nu se produc la întîmplare... putem stabili anumite norme în dezvoltarea sunetelor vorbite. ROSETTI, s. L. 15. Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunţă. FONÉTICA s. f. Ramură a lingvisticii care studiază sunetele limbii. Fonetica a ajutat în mare măsură lingvistica să devină o ştiinţă. L. rom. 1953, nr. 3, 19. Fonetica este in legătură nemijlocită cu întregul vocabular, căci ea furnizează sunetele din care se alcătuiesc cuvintele. GRAUR, F. L. 161.4* Fonetică generală=ramură a foneticii care sru-diază sunetele fără a se mărgini la o limbă anumită. Fonetică descriptivă = ramură a foneticii care defineşte şi clasifică sunetele vorbite, în general, sau sunetele unei limbi anumite, la un moment dat. Fonetică istorică — ramură a foneticii care stabileşte legile care determină transformarea sunetelor unei limbi date sau a unei familii de limbi. Fonetică experimentală — studiul sunetelor vorbirii, făcut cu ajutorul a diferite aparate de înregistrare, de reproducere etc. Fonetică funcţională = fonologie. FONETICIÁN, -Ă, foneticieni, -e, s. m. şi f. Persoană specializată în fonetică. Foneticienii burghezi s-au mărginit la descrierea sunetelor diferitelor limbi. macrea, F. 33. — Pronunţat: -ci-an. FONT/TÎSitf. fonetisme, s. n. Totalitatea sunetelor unui sistem fonetic ; mod de pronunţare caracteristic unei limbi, unui dialect etc. Fonetism regional. cri Limba poeziilor lui Eminescu e plină de fonetisme, de forme din limba vorbită. ROSHTT1, S. L. 40. FOXETÎST, -Ă, fonetişti, -ste, s. m. şi f. 1. Fonetician. Urechea şi observaţia făcută asupra propriei noastre pronunţări nu sînt totdeauna suficiente. De aceea fonetiştii • recurg la diverse aparate, iordan, I,. r. 139. 2. Adept al ortografiei fonetice. FONF. FOÂNFĂ, fonfi, foanfe, adj. (Despre oameni) Care vorbeşte pe nas, care pronunţă nazal; fonfăit, fîrnîit. Prea mult nu se înţelegea ce spune, că era fonf de-a binelea. CAMII, PETRESCTI, O. I 231. FONFĂÎ. fdnfăi, vb. IV. Intranz. A vorbi pro-nunţînd nazal cuvintele, ca un fonf. Iar în front maiorul gîrbov, vint şi ploaie cum îmbucă Şi cum straşnic dă comandă, fonfăind ca o băbucă. BELDICEANU, p. 119. FO.NFĂÎT, -Ă, fonfăiţi, -te, adj. (Despre oameni)' Fonf, fîrnîit; (despre cuvinte sau sunete) rostit nazal, ca de un fonf. Răspunsurile dascălului, maşinale şi fonfăite. rebreanu, r. ii 289. <$■ (Adverbial) Şi-au făcut loc mai intr-o parte, răspunzînd fonfăit unora care ii întrebau de pe unde erau. pas, L. I 67. FONIC, -A, fonici, -e, adj. (Fon.) 1. Constituit din sunete, referitor la sunete. 2. Sonor. Consoană fonică. FOXÎE s. f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea, în timpul emisiunii lor, a coardelor vocale; sonoritate (a sunetelor limbii). FO.VOGRĂF, fonografe, s. n. Aparat pentru înregistrarea sunetelor prin formarea unui şanţ de adîncime variabilă pe un cilindru şi pentru reproducerea acestor sunete. FO.N'OGRÂMA, fonograme, s. f. Mesaj transmis prin telefon şi scris de operator pe un formular special. FOXOI.OO, -OAgA, fonologi, -oage, s. m. şi f. Persoană specializată în fonologie. FONOl/)GIC, -Ă,' fonologiei, -e, adj. Referitor la. fonologie; care ţine de fonologie sau de foneme. în limba romină, accentul are rol fonologie. FONOLOGÎE s. f. Ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor vorb.te, din punctul de vedere al funcţiunii pe care o îndeplinesc în limbă. Fonologia ne ajută să lămurim problema notării prin scris a sunetelor vorbite, rosetti, s. i,. 75. FONTANÎLĂ, fontanele, s. f. Locul moale din partea superioară a craniului noului născut, unde oasele cutiei, craniene nu s-au dezvoltat încă; (popular) moalele capului. FONTA s. f. Aliaj de fier şi carbon, conţinînd peste 1,7% carbon, produs de obicei în furnale înalte; tuci. Peste o jumătate de oră începe să curgă fonta. BARANGA, I. 171. Fontă globulară v. globular. FOR. (2) foruri, s. n. 1. Piaţă în Roma antică unde era concentrată viaţa publică a oraşului şi unde se judecau< procesele. Se-nălţară în Roma forul lui Traian cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, bibliotecă, templu. ODOBESCU, s. iii 72. 2. Autoritate, instanţă. Aprobarea forurilor superioare. [=□ Ceruse forului superior şcolar o anchetă urgentă. SADOVEANU, N. F. 164. 3. (în expr.) For interior = conştiinţă. Toţi cinci salutară pe rînd, foarte afectat şi detaşat, ca să aibă o-scuză în forul lor interior că salută un astfel de guvern.. CAMIL PETRESCU, O. II 405. FORA — 316 — FORJĂ FORA, forez, vb. I. I n t r a n z. A săpa găuri de sondă, pentru a ajunge la straturi de gaze, ţiţei, apă sau Ia zăcăminte de minereu. FORAU!AR, foraibăre, s. n. Dispozitiv de metal în formă de şurub îndoit în unghi drept, cu care se blochează o uşă sau o fereastră. — Accentuat şi: foraibăr. ■FORĂJ, foraje, s. n. 1. Forare. 2. Tehnica săpării sondelor. FORAMIJíIFÉR, foraminifere, s. n. (La pl.) Nume dat unui ordin de animale unicelulare din încrengătura pro-tozoarelor, care au corpul acoperit cu o secreţie calcaroasă şi trăiesc în apele marine; (la sg.) animal care face parte din acest ordin. (Adjectival; despre roci, straturi etc.) Care conţine foraminifere. Calcar foraminifer. FORÁRE, forări, s. f. Acţiunea de a fora; operaţie de sapare a găurilor de sondă şi a celor de mină. FORĂÎ, forăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre cai sau, p. e x t., despre alte animale) A sufla cu forţă aer pe nări, a respira zgomotos ; a sforăi, a fornăi. Caii au forăit pe oglinda apelor bind prelung din izvoare, sadoveanu, N. P. 78. Calul fiului de crai începe atunci a forai, a sări in două picioare şi a da înapoi. CREANGX, P. 187. «$• F i g. Morarul s-a oprit forăind ca un harmăsar strunit. SADOVEANU, M. C. 17. FÓRCEPS, forcepsuri, s. n. Instrument de obstetrică în forma de cleşte, care serveşte, în cazuri de naşteri grele, la scoaterea copilului din pîntecele mamei. FORESTIER, -Ă, forestieri, -e, adj. Privitor la păduri; de pădure, silvic. Muncitor forestier. Perdea forestieră = fîşie de pădure plantată în scopul de a îmbunătăţi clima. Impunătoare perdele forestiere vor sta strajă vînturilor aspre, contemporanux,, s. u, 1954, nr. 382, 5/4. — Pronunţat: -ti-er. FORFECÁ, foarfec, vb. I. 1. T r a n z. A tăia în bucăţi cu foarfecele, p. ext. cu alt obiect tăios. Femeiuşcă acestui insect foarfecă .. . cozile frunzelor de vie. marian, INS. 87. Voinicul începu a forfeca scorpia cu paloşul, sevastos, la tdrg. <$> F i g. Luna de argint Pe-un cer de sticlă albăstrie Forfeca cu graţie contururi Pentru fiecare ram şi floare, camii, petrescu, v. 25. 2. Tranz. Fig. A cerceta cu minuţiozitate exagerată, cu intenţii ostile, cu scopul de a distruge. îl vezi răţoindu-se pe trei coloane şi forfecînd în dreapta şi în stînga nopţile de osteneală ale vreunui nenorocit de scriitor, vlahuţa* o. a. 211. A critica aspru, a mustra cu severitate. ^ (Rar) A bate. I~au scărmănat cum se cade şi i-au forfecat de le-au mers peticele, marian, o. i 125. 3. I n t r a n z. F i g. A vorbi mereu, fără încetare (bîrfind, clevetind); a bodogăni. Baba se strecură pînă la mătuşa Anghelina. Acolo, se aşeză pe un scăunel şi începu să foarfece din gură. sadoveanu, o. ii 100. FORFECÎJŢĂj forfecuţe, s. f. Diminutiv al lui f o a r-f e c e. FORFETĂRj -Ă, forfetari, -e, adj. (Despre tarifuri, taxe, impozite etc.) Care este dinainte fixat la o sumă globală şi uniformă. Taxă anuală forfetară. . FÓRF0T s. n. v. forfota. FORFOTĂ s. f. Mişcare grăbită şi zgomotoasă de colo pînă colo; forfoteală, foială. V. agitaţie2. O neîntreruptă forfotă, ca intr-un muşuroi de furnici, agită oamenii din. cuprinsul acestui spaţiu. BOGZA, c. o. 275. în zori, taica Triglea l-a dus pe Mitrea c-o căruţă pînă la Dropii şi l-a lepădat acolo în mijlocul forfotei de munci- tori. sadoveanu, M. c. 47. (Adverbial, numai în e x p r.) A umbla îorfota = a umbla grăbit (şi adesea, fără rost) de colo pînă colo, a forfoti (1). XJnde umbli forfota de dimineaţă? ardeleanu, d. 242. Lumea umbla■ forfota prin gară. D. zamfirescu, r. 78. Personalul trenului umblă forfota, examinind roatele tamponate cu toată presiunea. caragiale, o. ii 163. — Variantă: Mrfof (camilar, tem. 89) s. n. FORFOTEĂLĂ, forfoteli, s. f. Forfotă. în gară e forfoteală de nedescris. SAHIA, n. 48. La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfirîie, cintă lăutarii, forfoteală-şi larmă mare. caragiale, o. i 369. <$> (Poetic) Şalupa ţîşni ca o săgeată sub forfoteala helicei. BART, E. 110. F0RF0TÎ, forfotesc, vb. IV. Intranz. 1. A umbla de colo pînă colo grăbit, iute; a foi, a furnica, a mişuna, a roi. Sute de muncitori şi muncitoare forfotesc, se amestecă cil motoarele, cu roţile uriaşe, înfrăţindu-se. sahia, N. 29. Forfotesc iscoade multe Ca să afle, să scornească: Cine-s prea ciudaţii oaspeţi De la crîşma-mpăru-tească? IOSIF, V. 80. Cind am ieşit în stradă, felinarele erau-aprinse şi lume multă forfotea în toate părţile, vlahtjţX, o. a. 255. 2. A fierbe cu zgomot înăbuşit, a clocoti încet, potolit. Bătrinele.. . mocoşeau asupra unui ceaun mare, unde forfotea mămăliga de praznic, camilar, n. i 209. Pe vatră sfîriia, intr-un hîrb de ceaun, friptura de purcel. Mămă-liguţa forfotea alături, sadoveanu, o. i 351. Scrobul cu smintînă... mai forfoteşte încetişor pe lingă buza tigăii. vlahuţX, O. A. 97. F i g. Clăbuci ca deasupra unui uncrop forfoteau ridicindu-se, tulburi şi nisipoase, valuri se ridicau, anghel, PR. 72. Apele umflate forfoteau şi veneau spumegind pe lăptoc, făcînd să duduie roata. ANGHEL-IOSIE, C. L. 29. FORFOTITOR, -OÂRE, forfotitori, -oare, adj. 1. Care forfoteşte (1). Mulţime forfotitoare. 2. Care forfoteşte (2), clocotitor. (F i g.) Forfotitoarea mare alunecă-n apus, Corăbiile serii trec de tăceri împinse. LESNEA, I. 103. ^ FGRINT, forinţi, s. m. Monedă divizionară care circulă în Republica Populară Ungară. Şerbii-n mlaştină să umble, Grofului ce-i pasă? Lucitori forinţi să-i umple Lăzile de-acasă. porumeacu, r. 71. FORJĂ, forjez, vb. I. T r a n z. A lucra, a prelucra un metal sau un aliaj prin deformare plastică, la cald sau la rece, cu ajutorul ciocanului sau al presei. FORJĂBIL, -A, for jab Ui, -e, adj. (Despre unele metale sau aliaje) Care poate fi forjat. FORJĂR, forjări, s. m. Muncitor calificat care lucrează la forjarea metalelor, aliajelor etc. FORJĂRE, forjări, s. f. Acţiunea de a forja. Forjarea oţelului se face la cald sau la rece. FORJĂT, -A, forjaţi, -te, adj. (Despre metale sau aliaje) Lucrat prin forjare. <$> Fier forjat = oţel lucrat cu ciocanul în diferite forme şi întrebuinţat în ornamentaţie. Printre casele de zid... cu cîte două porţi în gardul înalt de fier forjat din faţa peronului, se arătau altele scunde, dumitriu, b. i'. 91. FORJĂ, forje, s. f. Instalaţie pentru încălzitul metalelor în vederea forjării, formată dintr-o vatră, o sursă de alimentare cu aer pentru întreţinerea focului şi un suport, Ia care se încălzesc metalele. V. cuptor. Atrecutpe la furnal şi Ştefan Pipău de la forjă. călugXru, o. p. 82. <$-Forjă de cîmp = forjă portativă cu o vatră de fontă şi un ventilator acţionat cu piciorul. ■$> F i g. O forjă răsună-n inima lumii, Se zbuciumă fierul în cleşte, Dar nou şi curat, ca din horbota spumii, Un neam mai frumos se iveşte. BANUŞ, B. 113. FORJERIE — 3Î7 — FORMĂ FORJERÎE, forjerii, s. f. Atelier în care se forjează. FORMĂ, formez, vb. I. 1. T r a n z. A alcătui, a constitui, a face. V-am citit cu admiraţie şi mi-am format ferma convingere că trebuie să fiţi un om bun. vlahuţă, o. a. 430. Cind, in fine, au zis in faţa lumii: Voim a forma de acum înainte un stat independent!, desigur nici unul dintr-inşii nu şi-a putut închipui că această declaraţiune este un simplu cuvînt. odobescu, s. iii 454. A organiza. 2. T r a n z. A dezvolta. Scopul lui era să îndemne pe ■artişti şi să formeze gustul publicului, ghica, s. a. 80. -$■ A «duca, a creşte. *Uniunea Tineretului Muncitor ajută partidul să educe tineretul muncitor în spirit comunist, să formeze cadrele de tehnicieni şi specialişti pentru toate ramurile construcţiei socialismului, lupta de clasă, 1950, nr. 9-10, 52. 3. R e f 1. A lua fiinţă, a lua naştere. Rocile sedimentare s-au format prin depunere. 4. T r a n z. A confecţiona forme de turnătorie. FORMĂL, -Ă, formali, -e, adj. 1. Pătruns de formalism ; făcut de formă. Acolo unde se manifestă o atitudine formală, birocratică. . . organizaţia de partid este datoare să desfăşoare larg critica şi autocritica, luînd măsuri energice .in vederea îmbunătăţirii muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 77. ■§» (Adverbial) Venind la putere, burghezia a fost silită să recunoască formal (nu dintr-o'dată, ci treptat) o serie de drepturi democratice elementare. CONTEMPORANUL, ■s. ii, 1951, nr. 268, 6/4. 2. Relativ la formă, al formei, al aparenţei. Din punct de vedere formal. <$- Logică formală v. logică. -4- (Adverbial) în aparenţă. Formal, ai dreptate! 3. Formulat precis; categoric, expres. Declaraţie Jormală. -$> (Adverbial) A recunoaşte formal. FORMALDEHÎDĂ s. f. Produs gazos fabricat prin trecerea aerului şi a vaporilor de alcool metilic peste •un catalizator de cupru sau de argint încălzit la circa 300°; se întrebuinţează Ia fabricarea răşinilor, lacurilor .-şi cleiurilor sintetice, în tăbăcărie etc.; aldehidă formică. FORMALÎNĂ s. f. Formol. FORMALISM s. n. 1. Tendinţă idealistă, reacţionară, care rupe fornia de conţinut, reducînd procesul istoric concret al dezvoltării la forme exterioare şi scheme .abstracte, lipsite de fond ; (în artă) manifestare idealistă, care neagă valoarea conţinutului ideologic dînd importanţă exclusiv formei. Caragiale a adus o contribuţie de mare preţ la lupta împotriva formalismului, naturalismului, schematismului in artă şi literatură, lupta de clasă, 1952, nr. 1, 87. Una din trăsăturile cele mai tipice ale jormalismxdui este fuga de sufletul omului, ocolirea sentimentelor şi caracterelor oamenilor, refugiul în imagini ■exterioare, «picturale », care încearcă să camufleze absenţa ■conţinutului, contemporanul, s. ii, 1952, nr. 298,4/6. 2. Atitudine nejustă în activitate, caracterizată prin respectarea superficială a formalităţilor, în dauna fondului chestiunilor. V. birocratism. + Atitudine ■conformistă, exagerat de protocolară. FORMALIST, -Ă, formalişti, -ste, s. m. şi f. 1. Per-;soană care dă dovadă de formalism i1)- . 2. Persoană a cărei activitate este pătrunsă de for-malism(2).V. birocrat. (Adjectival) Atitudine forma-.listă. + Persoană care adoptă o atitudine conformistă, •de politeţe exagerată şi nesinceră în relaţiile sale. FORMALITATE, formalităţi, s. f. Cerinţă, condiţie, formă impusă de o dispoziţie legală pentru îndeplinirea :şi valabilitatea unui act. Judecătorul alergă şi, găsind .toate formalităţile împlinite, dete semnalul, negruzzi, :S. I 40. + Cerinţă impusă de regulile de politeţe. Duţu se urcă pe genunchii necunoscutului fără prea multe formalităţi şi îl supuse la un aspru interogator. C. PETRESCU, A. 293. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, caragiale, O. II 164. FORMALIZA, formalizez, vb. I. R e f 1. A se supăra, a se simţi jignit din cauza nerespectării unor reguli de politeţe. FORMĂRE, formări, s. f. Acţiunea de a (s e) f o r m a şi rezultatul ei. 1. Alcătuire, constituire. Una din sarcinile centrale ale muncii de agitaţie la sate este- lupta pentru consolidarea economico-organizatorică a gospodăriilor agricole colective şi a întovărăşirilor agricole existente şi pentru formarea de noi gospodării agricole colective şi întovărăşiri. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 35. . 2. Pregătire, instruire, educare. Organizaţiile sportive trebuie să ducă o muncă permanentă de formare a unui tineret sănătos din punct de vedere fizic şi moral, apt de a întări şi apăra Republica Populară Romînă. REZ. • HOT. I 175. ' . 3. Creare, naştere. Formarea rocilor sedimentare este un proces . îndelungat. 4. Confecţionarea şi montarea formelor de turnătorie. FORMĂT1, formate, s. n. Dimensiunile unei pagini obţinute prin împăturirea colii de tipar în două, în patru etc.; dimensiunile zaţului pe o pagină. Cînd dai pe la tipografie, lasă acolo alăturatul model de format şi de compoziţie. caragiale, o. vii 326. Vreo S0 manuscripte slavone. .. scrise, cu litere capitale şi minuscule, de formatele în-folio, în 8° şi în 4°. odobescu, S. i 343. FORMĂT2, -A, formaţi, -te, adj. Instruit, educat, pregătit. Matur. Om format. FORMATOR, -OĂRE, formatori, -oare, s. m. şi f. Muncitor calificat care confecţionează forme de turnătorie. O contribuţie serioasă la elaborarea şarjelor rapide aduc tovarăşii de muncă ai oţelarilor, încărcătorii şi formatorii. SCînteia, 1952, nr. 2536. FORMAŢIE, formaţii, s. f. (Şi în forma formaţiune) 1. Alcătuire, întocmire, organizare, formare (1). O materie organică supusă la un proces de formaţiune. ODOBESCU, S. ii 236. Jf- (Concretizat) Strat de roci dintr-o anumită perioadă geologică. Şisturile cristaline din Dobrogea sînt formaţii paleozoice. 2. (Ec. pol.; urmat de determinările .«social-eco-nomică », « economico-socială » sau «socială,») Orînduire economică istoriceşte determinată a societăţii şi suprastructura corespunzătoare acesteia. Legea concordanţei obligatorii a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie explică dezvoltarea formaţiunilor sociale ca un proces istoric natural, lupta de clasă, 1953, nr. 5, 44. <$> (Urmat de determinările « capitalist » sau « socialist » arată caracterul formaţiei sociale) în formaţia socialistă a fost lichidată pentru vecie exploatarea omului de către om. 3. Fel în care este dispusă o unitate militară, pentru adunare, marş sau luptă. Soldaţii mergeau în formaţie de cîte cinci. Batalionul era în formaţie de luptă. 4. Ansamblu, echipă. Formaţie artistică. + Componenţa unei echipe sportive. 5. Combinaţie de cifre, figuri sau poziţii la unele jocuri (loto, şah, pronosport etc.). — Variantă: formaţiune (pronunţat -ţi-u-) s. f. FORMAŢI tTNE s. f. v. formaţio. FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fii.) Aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru din natură şi societate, expresie a conţinutului, cu care formează o unitate FORMĂ — 318 — FORMULĂ dialectică. Dacă latura materială, condiţiile exterioare, existenţa şi alte fenomene asemănătoare le numim conţinut, atunci latura ideală, conştiinţa şi alte fenomene asemănătoare le putem numi formă. De aici îşi trage obirşia vestita teză materialistă: în procesul dezvoltării conţinutul precede formei, forma rămine în urma conţinutului, stalin, O. I 328. Actuala cultură rusă, ucraineană, bielorusă şi celelalte sint socialiste în conţinut şi naţionale în formă. id. probl. lingv. 20. (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ţine seama de mărimea ei. (Adesea construit cu prep. «în », « de », sub ») înfăţişare, aspect exterior. Ochii tăiaţi în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. Inel de formă antică, alexandrescu, M. 374. ^ E x p r. A fi în formă = a fi, a se prezenta în cele mai bune condiţii. Contururile unui corp ; siluetă. Prin curte se mişcau, în întunericid serii, forme nedesluşite. JDUMITUru, B. F, 36. Formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră şi se mistuiră în noapte ca intr-o mare întunecoasă şi fără de margini, hogaş, m. n. 168. 2. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conţinutului unei opere .artistice. «Poveştile » lui Creangă sînt ale lui Creangă, nu prin subiect, prin * istoric » — care sînt ale tuturora, — ci tocmai prin forma dată de el. IBrăileanU, S. 150. Una din cele mai întrebuinţate forme ale scrierii e desigur, forma polemicii, gherea, st. CR. n 7. <£► (Uneori urmat de determinările « artistică », « poetică » etc.) Formalismul nu numai că poartă în sine idei reacţionare, nu numai că nu se mărgineşte să rupă arta de realitatea vie, ci distruge şi forma artistică, contemporanul, s. îl, 1953, nr. 332, 4/4. 3. Fel, chip, mod. Una dintre formele prin care ţărănimea a luptat împotriva exploatării ei, a fost nesupunerea la lucru sau la muncă. IST. R.P.R. 146. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. Dezvoltarea democraţiei populare ca formă de trecere de la capitalism la socialism are loc în condiţiile unei lupte de clasă ascuţite. REZ. HOT. J 48. Partidul îşi poate îndeplini rolul său conducător pentru că este înarmat cu cunoaşterea legilor de dezvoltare a societăţii, pentru că este cea mai înaltă formă de organizare de clasă a proletariatului. LUPTA de clasă, 1953, nr. 1-2, 31. Orînduirea feudală reprezintă, faţă de cea sclavagistă, o formă mai înaintată 'a societăţii. IST. R.p.R. 62. [Valea Lotrului] e un drum îngust şi aspru, sălbatic şi frumos, spre un ţinut în care viaţa oamenilor a rămas la formele ei cele mai primitive, bogza, c. o. 369. <$► Formă de stat = caracter sau mod de conducere a unui stat. [LeninJ a descoperit Puterea sovietică ca cea mai bună formă de stat a dictaturii proletariatului, folosind in acest scop experienţa Comunei din Paris şi a revoluţiei ruse. STALrN, o. x 101. + Mjdalitaîe. Căutînd necontenit alte forme de trait omul a lepădat ce nu-i mai convenea spre a încerca ceva mai bun. sadoveanu, , E. 18 4. Dispoziţie legală de procedură. După toate formele, legile şi obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mă-nînceoi. negruzzi, s. i 280. <§> Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziţii de procedură care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărîri judecătoreşti. <$> L o c. a d v. De (sau, neobişnuit, pcnlrti) Formă = de ochii lumii, pentru a salva aparenţele, formal (1). Pe la şcoală mai dam noi aşa, cîteodată, de formă, creangă, a. 104. Unul propunea să tocmească oameni. . . care... să iasă pe scenă pentru formă şi rolul lor să se citească de un lector ad-hoc, între ctdise. negruzzi, s. 1 342.* o. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul luat de un cuvînt pentru a exprima o valoare sau o funcţiune gramaticală. Forma de plural a unui substantiv. 6. Vas, tipar, model, care serveşte pentru a da o anumită înfăţişare, un anumit aspect ^exterior unor materiale. Formă în care se toarnă fonta. Formă de cozonaci. <$> F i g. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? EMINESCU, O. i 137. + (Tipogr.) Pagină de zaţ completati de jur împrejur cu material de albitură şi închisă, într-o ramă metalică, gata de introdus în maşina de tipar. FORMTO, -Ă, formici, -e, adj. (în e x p r.) Acid' formic = acid oreantc corosiv care se găseşte în corpul furnicilor şi al altor vieţuitoare; se prepară şi pe cale chimici avînd întrebuinţări în industria textilă şi în tăbăcărie. Aldehidă formică — formaldehidă. FORMIDĂIUL, -A, formidabili, -e, adj. Care uimeşte-prin însuşiri neobişnuite, mai ales prin dimensiuni; extraordinar, colosal. V. grozav, teribil. Lunt şi marţi a nins cantităţi formidabile de zăpadă. BOGZAf T. 27. Acum nu se mai înaintează. Se aşteaptă doar. Este doar o formidabilă înfierbîntare, o pîndă de luptă. SAHIA,. N. 44. Prahova... se îndoaie şi şuieră ca un şarpe formidabil, sub roţile vagoanelor. vlahuţĂ, o. a. m 32. FORMAL s. n. Soluţie apoasă de formaldehidă, întrebuinţată ca dezinfectant şi antiseptic; formalină. Din gaz metan se poate face amoniac sau îngrăşămint pentru grîne, se poate face formol şi bachelită, negru de fum şi cloroform, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 120, 10/2. FORMULĂ,/ormw/eîr, vb. I. T r a n z. A da o formă precisă unei gîndiri,. unei hotărîri etc.; a exprima prin cuvinte. V. enunţa, redacta. în Refl. Gîndurile, observaţiile lui i se formulau şi i se aşezau în cap pe coloane de gazetă. VLAHUŢX, o. a. iii 22. (Cu pron. pers. în dativ) îşi formulase în minte, concret şi simplu, intr-o expunere directă, toate problemele pe care ar fi dorit să le ridicei MIHALE, o. 296. FORMULkR, formulare, s. n. 1. Coală de hîrtie cu un text şi cu spaţii albe care se completează în vederea întocmirii unui act, a unui tablou etc. A organiza şi a conduce întrecerea nu înseamnă a aduna angajamente şi a completa formulare, ci a desfăşura o multilaterală muncă organizatorică, politică şi cultural-educativă. scînteia, 1953, nr. 2547. 2. Broşură sau volum care cuprinde formulele uzuale dintr-o ramură a unei ştiinţe. FORMULĂRE, formulări, s. f. Acţiunea de a formula şi rezultatul ei; exprimare. V. enunţare, redactare. Pentru a ajunge la versul * O prea frumoasă fată », Eminescu a încercat diverse formulări. L. rom. 1953, nr. 4, 55. FORMÎiLÂ, formule, s. f. 1, Expresie precisă, generală şi invariabilă a unei idei, a unei relaţii, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). Arta, ca şi literatura, suportă succesive transformări, care nu se pot încercui in formule, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373, 3/1 Forma definitivă sub care poezia e publicată reprezintă formula de stil artistic a lui Eminescu. ROSETTI, S. L. 34. Nu ţin să precizez o formulă de artă. ANGHEL, PR. 171. Formulă de politeţe = formă convenţională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorităţi sau unei persoane. + Frază-tip folosită oral în anumite oca^n sau care, scrisă, cuprinde termenii expreşi în care trebuie redactat un act, o sentinţă etc. •«$» Formulă executorie v. executoriu. FORNĂI — 319 — FORŢĂ . 2. Expresie în litere, cifre şi semne matematice, constituind o identitate în care unul din membri econsiderat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt membru. Formula ridicării binomului la pătrat, a în toate cărţile omul ii apărea izolat de viaţa adevărată, singuratec si abstract ca o formulă matematică, rebreanu, p. s. 122. 3. Expresie în simboluri care reprezintă compoziţia unei combinaţii chimice. Formula apei este H20. 4. Parolă. Departe... sentinelele îşi tnginau cu glasuri somnoroase formulele. SADOVKAXU, m. C. 58. 5. Mijloc, soluţie. FORNÂf, fârnăii, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) 1. A forăi. Calul începe să fornăie. 2. A fonfăi, a Fîrnîi. ■ FORNĂIĂLĂ, fornăieli, s. f. (Rar) Fornăit. FORNĂÎT1 s. n. Acţiunea de a f o r n ă i şi rezultatul ei. Nu se auzea decît fornăitul cailor, VORNIC, p. 219. FORNĂÎT3 -Ă, fornăiţi, -te, adj. Fonf, fîrnîit. *$> (Adverbial) F i g. Uruia gros şi fornăit ca un taur cu belciugul prea strîns, V. ROM. februarie 1952, 130. FORT, forturi, s. n. Lucrare de fortificaţie făcînd parte dintr-un sistem de întărituri menite să apere un centru important sau o linie strategică. Pe cimp, la doi-trei kilometri de forturi, filfiiau steaguri puse pe prăjini inalte. SANDU-AI.DEA, U. P. 131. Corpul de oştire... poposeşte seara la satul Selanoviţa, situat. . . in partea sud-estică a forturilor turceşti. ODOUESCu, s. iii 580. Dar intr-o zi veni din fort Un glonte, ai.kcsandri , p. a. 207. FORTĂREAŢĂ, fortăreţe, s. f. Loc sau cetate întărită printr-un sistem de fortificaţii permanente. Din castelele lor întărite ca nişte fortăreţe, [feudalii] năvăleau asupra vecinilor, jefuiau, omorau, distrugeau. CHKRKA, ST. CR. II 111. Nişte neguţători creştini, amici ai guvernatorului, ne spuseră că dispoziţiile luate pentru noi nu erau să ne ducă la Semlin, ci la o fortăreaţă în Bosnia, bountineanu, O. 267. ^ F i g. Sub înţeleaptă conducere a P.C.U.S., Statul sovietic, bazat pe alianţa de nezdruncinat a muncitorilor şi ţăranilor, pe prietenia indestructibilă a popoarelor U.R.S.S., pe unitatea moral-politică a întregii societăţi sovietice, a devenit fortăreaţa de neînvins a păcii, democraţiei şi socialismului în lumea întreagă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. Fortăreaţă zburătoare = nvion de bombardament de proporţii mari. FORTE1 adj. invar. Tare, puternic. <$> (Mai ales în e x p r.) Mină forte v. m î n ă. Valută forte v., v a I u t ă. F()RTE! adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu intensitate, cu putere, tare. FORTiFlAiNT, -A, fortifianţi, -te, adj. (Franţuzism, mai ales despre medicamente) întăritor, tonic. Vin fortifiant, — Pronunţat: -fi-ant. FORTIFICĂ, fortific, vb. I. T r a n z. 1. A face (un organism) mai puternic, mai rezistent; a întări, a oţeli. Gimnastica fortifică corpul. 2. A întări (un loc) prin lucrări de fortificaţie. FORTIFICARE, fortificări, s. f. Acţiunea de a fortifica. 1. întărirea unui organism; oţelire. 2. întărirea unui loc prin lucrări de fortificaţie. FORTIFICĂT, -A, fortificaţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Cu organismul întărit (prin exerciţii fizice, prin viaţă igienică etc.). 2. (Despre locuri, localităţi) întărit printr-un sistem de fortificaţii. Ascultă, in Carpaţi aveţi tranşee fortificate? CAMIL PKTRESCU, U. N. 413. FORTIFICAŢIE, fortificaţii, s. f. Construcţie militară de pămînt, piatră, beton armat etc., făcută cu scopul de a apăra pe luptători contra proiectilelor şi a bombelor de avion şi de a înlesni acţiunea trupelor în luptă. Întregul complex de fortificaţii din munţii Hunedoarei prezintă două faze. IST. R.P.R. 30. FORTÎSSTIUO adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu cea mai mare intensitate sau putere, foarte tare. FORTL'lT, -A, fortuiţi, -te, adj. Venit pe neaşteptate, neprevăzut, inopinat, întîmplător. Sarcina principală [a scriitorului] nu consistă în a încerca şi a savura trăsături de caracter fortuite şi excentrice, v. rom. iulie 1953, 267. FORTfjNĂ s. f. v. furtună. FORŢA, forţezt vb. I. Tranz. 1. A determina cu forţa (pe cineva la ceva); a sili, a constrînge, n obliga. L-a forţat să-şi recunoască vina. R e f 1. A se sili, a-şi da osteneala, a se strădui, a face un efort. S-a forţat să zîmbească. 2. A mînui (în special un mecanism, o închizătoare) cu violenţă (din neatenţie şi nepricepere sau cu scopul de a deteriora, a sfărîma, a sparge). Forţează trunchiul cu un drug lung de fier. v. rom. iunie 1953, 1 13. Văd că forţezi arcurile camionului, îl încarci la limită, pumi-triu, N. 268. 6 Expr. A foiţa uşa (cuiva) = a intra cu sila în casa (cuiva). Vă rog să mă iertaţi. . . Recunosc că nu e un fel civilizat de a forţa uşa cuiva. C. pktrkscu, c. v. 145. A forţa (cuiva) m’rift = a sili (pe cineva) să facă (ceva). Nu vrea totuşi să ¿e spună că ar fi foiţat n.tna cucoanei, rkkreanu, r. ii 51. A forţa noln = a întrece măsura (în comportarea faţă de cineva), a merge prea departe cu insistenţele sau cu reproşurile (riscînd prin aceasta un eşec). FORŢAitfÎ^TE adv. (Franţuzism) în chip necesar. Liberalismul introdus într-o ţară feudală... trebuia să apară forţamente ca o exageraţie. ibrĂILEAnu, SP. CR. 133. F0IIŢĂRE, forţări, s. f. Acţiunea de a forţa. 1. Silire, constringere. 2. Manipulare violentă a unui mecanism. Forţarea lacătului. 3. (Rar) Efort, sforţare, opintire. Fii pe pace, jupîn Traicule, răspunse cu forţări sfîşietoare popa Tonea. Galaction, o. I 201. FORŢĂT, -ă, forţaţi, -te, adj. 1. (Despre acţiuni sau măsuri) Făcut sau impus cu forţa. Muncă forţată. Aterizare forţată — aterizare impusă de forţa împrejurărilor. (Fin.; în cconomia capitalistă) Curs forţat (al unei valori) v. c u r s. + Silit, nenatural, nefiresc. Veselie forţată. 2. Realizat printr-o acţiune violentă, printr-un efort, cu învingerea unor dificultăţi. La 15 iunie, o a doua trecere forţată are loc, la vale de Zimnicea, spre Siştov. d. ZAMFiRiîscr, R. 188. a E x p r. Miirş foi(a( v. marş. + (Despre uşi, lacăte) Deschis cu forţa. FGltŢA, forţe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au fiinţele vii de a depune un efort, de a face acţiuni fizice prin încordarea muşchilor; putere fizică, vigoare. Forţa braţelor. (Franţuzism) Tur de forţă = acţiune greu de realizat, care cere multă putere fizică sau energie morală şi abilitate. 2. Tărie, putere. Marele Război pentru Apărarea Patriei a demonstrat uriaşa forţă vitală a Statului sovietic multinaţional, scînteia, 1952, nr. 2544. Ştiinţa lui [Ana- FOSĂ — 320 — FOST tole] France este o mină de consideraţii, de apropieri, de comparaţii, care dau o mai mare forţă creaţiei sale. IBRĂILEANU, S. 280. -4» Energie (morală). Patriotismul socialist şi internaţionalismul proletar .. . stau la baza forţei morale de nemăsurat a Armatei Sovietice. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1973. -if- Aptitudine, capacitate, putinţă de a realiza ceva. Forţă mobilizatoare. t=n Moscova către care se îndreaptă privirile întregii lumi progresiste, este un exemplu viu al uriaşei forţe creatoare de valori materiale şi spirituale a oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898. -0» Loc. adj. De forţă = foarte capabil. Şahist de forţă. 3. Element dinamic. înzestrat cu putere şi energie, care acţionează puternic într-un anumit domeniu de activitate ; factor social şi politic activ -r clasă, strat social, grup, organizaţie politică sau individ care se manifestă ca un element social şi politic activ. Partidul vostru, deşi silit să lupte în condiţii de adincă ilegalitate datorită regimurilor reacţionare din trecut, a fost totdeauna principala forţă care a combătut aceste regimuri şi politica lor şovină reacţionară faţă de naţionalităţile conlocuitoare. CIIEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 94. 4. (Mai ales la pi., de obicei urmat de determinarea « armată » sau de alte determinări arătînd felul) Armată, unităţi militare. Forţe aeriene şi navale. i=i Serviciul militar în rîndurile forţelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetăţenilor Republicii Populare Romine. CONST. R.P.R. 42. Probabil că nu înţelegem bine jocul forţelor. După înaintările fulgerătoare, retrageri strategice. sadovEanu, m. c. 90. Cîştigă războiul armata care a angajat mai puţine din forţele ei în bătălie. CA SUI, PETRESCU, U. N. 346. 5. (Ec. pol.; mai ales în e x p r.) Forţă de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice şi intelectuale, datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale. Valoarea forţei de muncă, în orînduirea capitalistă, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Forţe (le producţie = latură a modului de producţie constituită din uneltele de producţie, cu ajutorul cărora se produc bunurile materiale, şi din oamenii care pun în mişcare uneltele de producţie şi produc bunuri materiale datorită unei anumite experienţe şi unei deprinderi de a munci. Forţele de producţie sînt forţele cele mai mobile şi mai revoluţionare ale producţiei. STAI/TN, PROBI,. EC. 63. II. 1. Energie existentă în natură. Oamenii sovietici ne învaţă că forţele naturii pot fi stăpînite şi puse în slujba cauzei -comunismului şi a păcii, gheorghto-dej, art. cuv. 343. -f (Fiz.) Acţiune care, exercitată singură de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea, în special acţiune mecanică care schimbă starea de mişcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acţiune. 2. (Fiz., învechit) Energie. <$> Forţă motoare = energie folosită pentru punerea în mişcare a corpurilor. IU. Putere de constringere, violenţă. A întrebuinţa forţa. <0> (Mai ales în loc. adv.) Cu forţa = în mod forţat, cu sila. O astfel de soră ar fi trebuit.. . să fi rămas sau s-o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar şi cu forţa. bumitriu, b. f. 115. Prin forţa împrejurărilor = con-strîns de motive obiective. •§> (Caz de) forţă majoră = situaţie în care cineva nu poate proceda aşa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voinţa sa. Cămaşă de forţă v. cămaşă. FGsA, fose, s. f. (în e x p r.) Fosă nazală — fiecare din cele două jumătăţi ale cavităţii nazale. FOSAIALA, fosăieli, s. f. Fîsîială. Răguşiţi, scoteau din gitlejuri doar nişte fosăieli lungi. CAinXAR, n. n 46. FOSFAT, fosfaţi, s. m. 1. Nume generic dat sărurilor acidului fosforic. 2. Îngrăşămînt chimic, avînd în compoziţia sa diferiţi fosfaţi (1). FOSFATĂRE, fosfatări, s. f. 1. îngrăşare cu fosfaţi a terenurilor de cultură. 2. Adăugarea de fosfat de calciu în mustul de struguri, pentru a activa fermentaţia şi a mări procentul de alcool în vin. 3. Acoperirea obiectelor de oţel sau de fontă cu un strat de fosfat cristalin (care serveşte ca protecţie contra agenţilor corosivi). FOSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, uşor inflamabil, care se găseşte în natură numai în compuşi. Fosfor alb. Fosfor roşu. a Leoarcă de ploaie, pădurile strălucesc cu o mare intensitate, ca şi cum fiecare frunză le-ar fi fost muiată în fosfor, bogza, c. o. 65. — Accentuat şi: fosfâr. FOSFORESCÎNT, -Ă, fosforescenţi, -te, adj. Care are fosforescenţă. De foarte de sus, vîrfurile fosforescente ale Hăsmaşului par constelaţii. BOGZA, C. o. 16. Lupii, cu ochii lor fosforescenţi, se mişcă-n nestîmpăr. ANGHEL-iosif, c. I-. 170. F i /î . Un şir de gămălii fosforescente.. . spunea vag că acolo trebuie să fie Cladova. Gai.action, o. I 185. FOSFORESCENŢA, fosforescenţe, s. f. Proprietate a unor compuşi chimici de a emite lumină cînd absorb sau după ce au absorbit radiaţii luminoase ultraviolete sau corpusculare ; calitatea de a lumina în întuneric; p. ext. sclipire. Fosforescenţa ochilor de pisică. □ Fosforescenţele mării. ANGHEL-IOSIF, C. L. 225. FOSFORIC, -Ă, fosforici, -e, adj. 1. (în e x p r.) Acid fosforic = acid oxigenat al fosforului. 2. F i g. Luminos, licăritor, strălucitor, fosforescent. Ochii ei fosforici păstrau aceeaşi privire curată, îndrăzneaţă şi nevinovată', bart, e. 106. FOSGÎN s. n. Compus chimic întrebuinţat ca gaz de luptă asfixiant şi otrăvitor. FOSÎLÂ, fosile, s. f. Rest sau urmă a unui animal sau a unei plante care a trăit într-o epocă geologică anterioară celei actuale şi care este îngropată şi conservată în straturile pămîntului. Mi se părea mie că tot ce trăise altădată subt ochii mei nu putuse fi decît fantasmagoria bolnavă a unui vis, sau cel mult amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice. hogaş, u. n. 171. <$> F i g. Amintîrea-i o frîntură de fosilă Din care-ai vrea să reclădeşti minuni. BENIUC, V. 139. FOSILIZA, fosilizez, vb. I. Refl. A se transforma în fosilă. FOSILIZARF,/osi&ăn, s. f. Acţiunea de a se fosiliza şi rezultatul ei; ansamblu de fenomene fizice, chimice şi biologice care intervin după moartea unui organism şi conduc la conservarea unei fosile în straturile geologice. FOST, -A, foşti, -ste, adj. (Despre persoane) Care a avut o calitate, o funcţie, un rang pe care nu-1 mai are. Fost ministru. Dc altădată, de pe vremuri, de odinioară. Se aflau adunaţi în fosta grădină foştii copii. C. petrescu, c. v. 225. + (Despre lucruri) Care a aparţinut în trecut cuiva, care şi-a pierdut vechea destinaţie. + (Substantivat n., neobişnuit) Ceea ce s-a petrecut în trecut, faptele trecute. De-aş putea eu spune fostul Cum a fost întreg, Meşter, neică, mi-ar fi rostul! coşbuc, P. îi 57. — Variantă: (învechit şi regional) foastă (sadO-veanu, P. M. 226, NEGRUZZI, s. I 79) adj. f. FOŞĂI — 321 — FOTOGRAFIC FOŞĂI, pers. 3 fâşăie, vb. IV. Intranz. A fişîi. A ! Parcă audfoşăind un domino.. . D-ta eşti? ALECSANDri r. 315. FOŞCĂÎ vb. IV v. lojgăi. FOŞCĂTTf/RĂ s. f. v. fojgăitură. FOŞNĂI vb. IV v. îoşni. FOŞNET, foşnete, s. n. Sunet uşor, produs de mişcarea sau de frecarea frunzelor, mătăsii, hîrtiei etc. V. f î ş î i t, freamăt. Păsările tăcură, foşnetele pomilor se molcomiră, întreaga fire tăcea, camilar, tem. 202. [Zaharia Duhu] s-a răsucit ascultînd suspinul din văzduhurile înalte, amestecat cu foşnetul mătăsos al frunzelor din fereastră, c. petrescu, r. dr. 47. Perdeaua începu a se destrăma cu un foşnet ascuţit şi pătrunzător, slavici, n. ii 187. + Susur. Foşnetul apelor urcă, se retrage şi urcă din nou, aducînd în auz... toate legendele acestui ţinut, bogza, c. o. 286. Printre brazi coboară vîntul ca un foşnet lung de apă. topîrceanu, s. a. 19. FOŞNÎ, foşnesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre frunze, arbori, mătase etc.; p. e x t. despre vîntul care le pune în mişcare) A produce un sunet uşor, prin mişcare sau frecare. Atunci cei doi salcîmi din coasta de miazănoapte a hanului prindeau să foşnească jalnic, încet. sadoveanu, o. i 387. Sub paşii noştri foşneau frunzele de curînd căzute. vlahuţX, o. a. ii 237. Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blîndei lune — Vîntu-n trestii lin foşnească, Unduioasă apa sune! eminescu, o. i 74. <$■ (Despre alte lucruri care mişcă frunzele) O şopîrlă pe cărare, lingă noi Speriată să foşnească dintre foi. Topîrceanu, b. 44. -$> T r a n z. Se răsuci foşnind ziarul şi căută o poziţie mai comodă. C. petrescu, c. v. 8. Suspină trist în urmă, foşnindu-şi frunza moartă, Salcîmul de la poartă, iosif, patr. 73. + (Rar) A mişuna. Cadavrele putrede, cadavre pe care foşnesc viermii, sînt ceva obişnuit in literatura asta [decadentă], ionescu-rion, C. 102. — Variantă : loşnăi (contemporanul, iiiţi 286, alec-SANDRX, T. 357) vb. IV. FOŞNÎRE, foşniri, s. f. Acţiunea de a f o ş n i şi rezultatul ei; foşnet. Ramurile brazilor bătrîni porneau şoapte grăbite, care creşteau intr-o foşnire . duioasă de valuri, sadoveanu, o. vii 215. Deodat-aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scinduri... Iar mîni subţiri şi reci mi-acopăr ochii. EMINESCU, O. I 119. FOŞNÎT s. n. (Rar) Foşnire, foşnet. Gonim storşi de puteri, Prin marginea pădurii Adeseori sunîndu-ne-n auz Foşnitul frunzelor, camil PETRESCU, v. 86. FOŞNITOR, -OĂItE, foşnitori, -oare, adj. Care foşneşte. Creşte şi tu, cîntec din azur, în măreţul răsărit de soare, Creşte, creşte, cum cresc împrejur Lanuri de mătasă foşnitoare, beniuc, v. 117. Prin ierburile foşnitoare ţîrîiau cosaşii, camilar, n. i 107. Vîntu-aduce de departe... Foşnitoare frunze moarte. D. botez, p. o. 50. FOŞNITGRĂ, foşnituri, s. f. Foşnet. Nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi... am ţîşnit o dată cu ţărna-n cap şi tiva! la mama acasă. CREANGX, a. 6. FOT, foţi, s. m. Unitate de măsură a iluminării repre-zentînd iluminarea unei suprafeţe de un centimetru pătrat care primeşte fluxul de un lumen repartizat uniform. fGtă, fote, s. f. 1. Parte componentă a costumului naţional femeiesc, formată diiitr-o bucată dreptunghiulară de stofă de lînă care se petrece în jurul corpului, ţinînd locul fustei, sau din două bucăţi de stofă, una acoperind partea din faţă a corpului ca un şorţ, iar cealaltă partea din spate. V. catrinţă, zavelcă. Şorţurile şi fotele ţărancelor noastre. odobESCU, s. i 483. Fete... cu altiţe şi fote colorate, negruzzi, S. i 104. 2. (Rar) Şorţ (de obicei alb) purtat de cîrciumari, ospătari etc. Chelnerii. .. cu jiletci negre şi fote albe, priveau din prag. camil petrescu, p. v. 13. FÓTBAL s. n. Joc sportiv cu mingea între două echipe de cîte 11 jucători, fiecare dintre ele căutînd să introducă mingea în poarta adversă, lovind-o cu piciorul sau cu oricare altă parte a corpului, în afară de braţe. FOTBALÍST, fotbalişti, s. m. Jucător de fotbal. La sfîrşitul meciului, miile de spectatori au răsplătit cu aplauze călduroase comportarea remarcabilă a fotbaliştilor, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. F0TÉL s. n. v. fotoliu. FOTÎŢĂ, fotiţe, s. f. Diminutiv ai lui fot ă. Unde văz Săbăreanca Prejurată cu fota, Cu fotiţa de mătasă, Sufleţelul stă să-mi iasă. teodorescu, p. p. 304. FOTOCATÓD, fotocatozi, s. m. Catod din care ies electroni în urma iradierii lui cu lumină vizibilă sau ultravioletă. F0T0CHÍ5HC, -Ă, fotochimici, -e, adj. Care ţine de fotochimie, relativ la reacţiile chimice ale luminii. Acţiunea fotocliimică a radiaţiilor luminoase. F0T0CHIMÍE, fotochimii, s. f. Parte a chimiei care se ocupă cu studiul efectelor chimice ale luminii. F0T0CÓFIE, fotocopii, s. f. Reproducere fotografică a unui document, obţinută printr-o singură operaţie (şi nu prin două, ca în procedeele obişnuite de fotografiere). V. facsimil. F0T0CR0MÍE, fotocromii, s. f. Procedeu prin care se reproduc fotografii în culori naturale, folosindu-se un clişeu pe care sînt suprapuse mai multe straturi sensibile de culori diferite ; fotografie obţinută prin acest procedeu. FOTOELECTRIC, -Ă, fotoelectrici, -e, adj. (Despre emisiunea de electroni din metale) Provocat de incidenţa radiaţiei luminoase. Celulă fotoeléctrica = fotoelement. FOTOELECTRICITĂTE s. f. Fenomen datorită căruia un material emite electroni, cînd cade pe el lumina. + Disciplină care- se ocupă cu studiul fenomenelor foto-electrice. FÓTOELEMÉNT, fotoelemente, s. n. Aparat care emite un curent electric de intensitate variabilă, după lumina care cade pe el; celulă fotoeléctrica. La postul de emisiune, in locul microfonului diii circuitul antenei, se intercalează un fotoelement. fizica 233. FOTO(JÍÍN, -Ă, fotogeni, -e, adj. Care produce şi răspîndeşte lumină. Licuriciul este fotogen. F0T0GÉNIC, -Ă, fotogenici, -e, adj. Care impresionează bine placa fotografică. + (Mai ales despre persoane) Care are calităţi potrivite pentru a fi reprodus în mod avantajos în fotografie sau în film. FOTOGRAF, fotografi, s. m. Persoană care se ocupă cu fotografierea; specialist în fotografie. Fotograf amator. FOTOGRAFIA, fotografiez, vb. I. Tranz. A fixa imaginea unui obiect pe o hîrtie sensibilă, prin procedee bazate pe legi optice. — Pronunţat: -fi-a. FOTOGRAFIĂT, -Ă, fotografiaţi, -te, adj. Reprodus prin procedee fotografice, a cărui imagine a fost fixată prin fotografie. — Pronunţat: -fi-at. F0T0GRÁFIC, -Ă, fotografici, -e, adj. Relativ la fotografie, care serveşte pentru a fotografia. Atelier fotografic, a Arunc şi aparatul fotografic, camil petrescu, U. N. 366. Hîrtie fotografică = hîrtie specială care FOTOGRAFIE — 322 — FRACŢIE are un strat sensibil la acţiunea radiaţiilor luminoase şi pe care se obţin copiile fotografice pozitive prin copierea negativelor. Obţinut pe cale fotografică. Vederi fotografice din toată Romînia. ODOBESCU, S. n 114. FOTO GRAFÎE, fotografii, s. f. Imagine a unei fiinţe, a unui obiect, a unui peisaj etc. fixată pe hîrtie fotografică şi obţinută prin fotografiere. Vedeţi, aici se află o fotografie de familie, stancu, U.R.S.S. 24. Pe perete [erau] fotografii în rame. pas, z. i 68. Din cînd în cînd, scotea o fotografie cu colţurile îndoite dintr-un carnet coşcovit şi uzat. C. PETRESCU, A. 365. Tehnica fotografierii. FOTOGRAFIERE s. f. Acţiunea de a fotografia. (F i g.) Estetica realismului socialist ne învaţă că, acolo unde realitatea devine pentru artist obiectul unei fotografieri servile, arta încetează să mai existe. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 2/3. — Pronunţat: -fi-e-. FOTOGRĂjMĂ, fotograme, s. f. Fotografie specială pe baza căreia se pot face măsurători precise asupra corpului înregistrat pe ea şi care se foloseşte mai ales în cartografie. FOTOGRAMMETRIE s. f. Ramură a cartografiei care se ocupă cu ridicarea planurilor şi a hărţilor cu ajutorul fotogramelor. FOTO GRAMMlîTRtJ, fotogrammetre, s. n. Aparat pentru luarea fotogramelor. FOTO LITOGRAFIE, (2) fotolitografii, s.f. 1. Metodă de reproducere a hărţilor şi a figurilor desenate, care constă în trecerea desenului pe o piatră litografică prin intermediul unei hîrtii speciale. 2. Desen reprodus prin această metodă. FOTOLIU, fotolii, s. n. Scaun mare, de obicei capitonat, cu spătar şi braţe ; jilţ. V. j e ţ. Şedea într-un fotoliu mare, adine, de stofă cafenie, cu desenuri cenuşii şi galbene. dumitriu, N. 33. Din fotoliul de nuiele albe privea cerul albastru. CAMIL PETRESCU, N..68. la şezi colea, zise aceasta arătînd lui Vrînceanu un scaun lingă fotoliul imens. HOGAŞ, dr. II 137. Loc situat în partea din faţă a unei săli de spectacol. Fotoliu I. <> Fotoliu.de orchestră = loc în primele rînduri (din apropierea orchestrei) într-o sală de concert, p. e x t. în orice sală de spectacol. — PI. şi: (rar) fotoliuri (anghel, pr. 4). — Variantă : (rar) fot^l (camil petrescu, o. i 339), foteluri şi fotele (casagiale, o. i 110, id. ib.'n 165), s. n. F0T0LÎZĂ, fotolize, s. f. Descompunere chimică a unor substanţe sub acţiunea luminii. F0T0LUMINESCÎ1N ŢĂ, fotoluminescenţe, s. f. (Fiz.) Denumire comună dată fluorescenţei, fosforescenţei şi altor fenomene asemănătoare. FOTOMFCĂNICĂ s. f. Procedeu de tipărire prin fotografierea planşei tipografice. FOTOMÎTRIC, -Ă, fotometrici, -e, adj. Care se raportă la fotometrie; considerat din punctul de vedere al foto-metriei. FOTOMETRÎE s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu măsurarea intensităţii senzaţiei luminoase, indiferent de culoare. FOTOMÎTRU, fotomeîre, s. n. Instrument care serveşte la măsurarea intensităţii luminoase a izvoarelor de lumină. FOTOMICROSCOPÎE s. f. înregistrarea fotografică a preparatelor microscopice. FOTOMONTAJ, fotomontaje, s. n. Ansamblu de fotografii şi ilustraţii aranjate pe un panou, spre a ilustra un subiect sau o problemă. S-au confecţionat lozinci şi foto- montaje cu aspecte de la întilnirile sportive din ţara noastră şi' din U.R.S.S. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2867. FOTÓN, fotoni, s. m. (Fiz.; mai ales la pl.) Elementul constitutiv al luminii care se prezintă sub aspect de corpuscul. F0T0REP0RTĂJ, fotoreportaje, s. n. Reportaj înfăţişat printr-o succesiune de fotografii, în special instantanee, care reprezintă în imagini un eveniment, un fap! divers etc. F0T0REPÓRTER, -A, fotoreporteri, -e, s. m. şi f. Fotograf specialist în instantanee pentru reportaje. FOTOSENSfI!IL. -Ă, fotosensibili, -e, adj. (Despre substanţe sau materiale) Care este sensibil la lumină. . F0T0SFÉRÁ s. f. Stratul exterior, luminos al globului solar, vizibil cu ochiul liber; este format din gaze şi vapori metalici şi radiază lumină şi căldură. FOTOSINTÉZÁ, fotosinteze, s. f. (Chim.) Sintetizarea unei substanţe prin acţiunea luminii. Una din cele mai importante probleme ale biologiei contemporane este problema fotosintesei — fenomenul prin care se produce de către plante, sub acţiunea luminii, din bioxidul de carbon şi apă, materia organică, scînteia, 1955, nr. 3187. F0T0TELEGRAFÍE s. f. Transmitere la distanţă a fotografiilor, desenelor etc. cu ajutorul telegrafiei cu sau fără fir. F0T0TERAPÍE s. f. Tratament medical care foloseşte ¡radiaţiile solare sau ale unei surse artificiale de lumină. V. helioterapie. F0T0TLPÍE, (2) fototipii, s. f. 1. Procedeu prin care se execută reproduceri, apropiate ca aspect dé fotografie, cu ajutorul unui clişeu format dintr-un stra» subţire de gelatină, aşezat pe o placă de sticlă mată. 2. Reproducere obţinută prin acest procedeu. F0T0ZINC0 GRAFÍE s. f. Procedeu de reproducere a unei fotografii prin copierea pe o placă de zinc. FOX, focşi, s. m. Soi de cîine de casă. V. foxterier, Foxul impiegatului de la finanţe începu să zgrepţene scîncind. c. petrescu, c. v. 49. FOXTERDÉR, foxterieñ, s. m. Soi de cîine de casă rezistent şi iute, cu urechi scurte şi cu picioare drepte, bun şoricar. FÓXTR0T, foxtroturi, s. n. Dans modem, cu mişcări repezi, care se dansează în perechi. FRAC, fracuri, s. n. Haină bărbătească de ceremonie, dé culoare neagră, în faţă scurtă pînă în talie, iar la spate terminată cu două cozi lungi şi înguste. Haina nu era o haină obişnuită. Ci era un frac... cu cozi pînă aproape de călcîie. SAHIA, N. 99. Vin’ de-ţi pune fracul şi cravata albă. alecsandri, T. i 280. (Glumeţ) Un lăstun, in frac, apare Sus pe-un virf de trestie. TOPÎrceanu, S. a. 63. FRACTURĂ, fracturez, vb. I. T r a n z. (Cu privire Ia un os, p. e x t. la un membru al corpului) A frînge, b rupe. Şi-a fracturat piciorul. FKACTURÁT, -Ă, fracturaţi, -te, adj. (Despre oase, p. e x t. despre membrele corpului) Rupt, frînt. Mină fracturată. FRACTTjRĂ, fracturi, s. f. Ruptură (a unui os, p. e x t. a unui membru al corpului). Fractura piciorului. FRĂCŢIE, fracţii, s. f. Număr neîntreg, egal cu cîtul a două numere întregi. Fracţie zecimală v. zecimal. Fracţie ordinară v. ordinar. + Raportul » două expresii matematice. FRACŢIONA — 323 — FRANC FRACŢIONÂ, fracţionez, vb. I. T r a n z. A împărţi (un întreg) în mai multe părţi, a reduce în fracţiuni. V. îmbucătăţi, fărîmi.ţa. — Pronunţat: -ţi-o-, FRACpONĂR, -Ă, fracţionari, -e, adj. (Mat.) Care conţine o fracţie sau se compune din fracţii; care are forma unei fracţii. Mărime fracţionară. <0*• Număr frac-ţionar = număr compus dintr-un număr întreg şi o fracţie. — Pronunţat: -ţi-o-. FRACŢIONARE s. f. Acţiunea de a fracţiona. 1. împărţire a unui întreg în mai multe părţi, reducere în fracţiuni. V. îmbucătăţire, fărîmiţare. 2. Distilare fracţionată. V. fracţiona t. — Pronunţat: -ţi-o-, FRACŢIONAT, -A, fracţionaţi, -te, adj. împărţit, divizat în fracţiuni; îmbucătăţit. + Distilare fracţionată = acţiunea de a izola dintr-un amestec lichidele cu puncte de fierbere diferită, colectîndu-le în mod separat, după temperaturile lor de fierbere. — Pronunţat: -ţi-o-. FRACŢIONÎSM s. n. Acţiune dusă de o grupare oportunistă care se rupe de conducerea unui partid şi se organizează împotriva liniei politice stabilite de acesta, cu scopul de a-i slăbi unitatea de voinţă şi de luptă. Cine alunecă pe drumul fracţionismului şi al politicii de grup, acela ţinteşte in însăşi inima partidului, acela vrea să-l lipsească de forţa şi tăria sa. scînteia, 1952, nr. 2533. — Pronunţat: -ţi-o-. FRACŢIONÎST, -A, fracţionişti, -ste, adj. Care ţine de fracţionism, care se referă la fracţionism, de frac-ţionism. Explicaţia cauzelor care au dus la izbucnirea focarelor fracţioniste o găsim în învăţătura marxist-leninistă despre partid, care lămureşte că « izvond fracţionismului în partid îl constituie elementele lui oportuniste *. gheorghiu-dej, art. ctjv. 14. — Pronunţat: -ţi-o-. FRACŢIÎJNE, fracţiuni, s. f. 1. Parte dintr-un tot; frîntură, fragment. Baloleanu se uită perplex o fracţiune de secundă, apoi explodă cu o indignare amicală, rebreanu, R. X 251. 2. Grupare oportunistă care se rupe de conducerea unui partid şi se organizează împotriva liniei politice stabilite de acesta, cu scopul de a-i slăbi unitatea de voinţă şi de luptă. Este inutil a mai dovedi că existenţa fracţiunilor duce la existenţa cîtorva centre şi că existenţa citorva centre înseamnă lipsa unui centru comun al partidului, fărîmiţa-rea unităţii de voinţă, stalin, probi,. i.En. 73. 8. Grup format din reprezentanţii unui partid politic în parlament. Alegerile din octombrie 1888 dădură o majoritate fracţiunilor conservatoare. IST. r.p.r. 425. 4. Lichid obţinut prin distilarea unui amestec de lichide şi cules la o anumită temperatură. — Pronunţat: -ţi-u-.. FRAG1, fragi, s. m. Mică plantă erbacee din familia rozaceelor, cu flori albe şi cu fructe comestibile (Fragaria vesca). La trunchiul bradului, Creşte floarea fragului. ALECSANDRI, P. P. 31. FRAG“ s. m. v. Irngă. FRAgA, fragi, s. f. 1. Partea comestibilă a fragului (considerată în mod greşit drept fruct) compusă din receptaculul cărnos şi roşu, pe suprafaţa căruia se găsesc presărate fructele. Prin văi adunam fragi, coşbuc, p. n 193. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cit o fragă! jarnîk-bîrseanu, d. 162. 2. (Transilv., uneori determinat prin « de pom») Dudă. — Variantă: trag, fragi {bountoîeanv, o. 347), s. m. FRAGED, -A, fragezi, -de, adj. 1. (Mai ales. despre plante) Crescut de puţină vreme, de-abia apărut, crud. Se aşezară pe iarba fragedă la umbra unui copaci. ISPIRESCU, L. 382. De acum înainte să mănînci... numai vlăstări fragede, răchiţică, smicele, nuiele şi altele de sama acestora. creangX, p. 316. Voi, mici lăcrimioare____________ Sînteţi fragede şi albe. ALECSANDRI, P. A. 64. <ţ>- (Adverbial) F ¡ g. Zaharia Duhu împături gazeta, o închise în carte şi rămase cu ele sub cot, privind depărtările fraged înverzite, c. petrescu, R. dr. 46. (Despre legume, carne şi alte alimente) Care provine de la plante sau animale tinere, e gustos, fierbe repede, se fărîmă uşor cu dinţii. Băiatul tăie mielul oii şi fierse carnea cea fragedă. reteganul, p. iii 57. + (Despre culoarea verde) Ca £ plantelor tinere, delicat. Vîntul alintă lanul cu verdele fraged. C. PETRESCU, C. V. 318. + (Rar,, despre aer) Proaspăt. El respira cu sete aerul fraged al dimineţii. C. PETRESCU, S. 116. 2. (Despre fiinţe) Tînăr, gingaş, plăpînd. Nadina intră fragedă şi frumoasă ca o rază de soare primăvăratic. rebreanu, R. ii 50. Atît de fragedă, te-asameni: Cu floarea albă de cireş. EMINESCU, O. I 117. Suspinurilt înăduşiră glasid fragedii copile. NEGRUZZI, s. I 19. Nevîrstnic, mic de ani. <$> Vîrstă fragedă — vîrsta copilăriei. La moartea părintelui ei... Ruxanda rămăsese în fragedă vristă. negruzzi, s. i 143. Tinereţe fragedă = epocă în care cineva este foarte tînăr. Din frageda lui tinereţe, Leonida a visat un Mizil mare. . . celpuţin capitală de district, caragiale, o. ii 182. -£■ (Despre mîini, obraji) Cu pielea fină, delicată. Şi-l mîngîie cu palma mart şi aspră pe obrazul fraged, dumitriu, n. 157. Ea mi-o tras o palmă... Cine ar crede că o mînuşiţă atît de fragedă, ar putea. alecsandri, t. r 423. FRAGÍL, -A, fragili, -e, adj. Care se sparge, se sfărîmă, se frînge uşor; nerezistent, slab. Vas fragil. c=i Se farmă ca un zid fragil, anghel-iosif, c. l. 223. Ne-am mirat dt dăinuirea unor clădiri ce par a fi fost atît de fragile. ODO-BESCU, s. ii 281. + Gingaş, firav, delicat. Din corole albe şi fragile Se’nalţă somptuosul miros de zambile. cazimir, L. u. 8. FRAGILITATE s. f. însuşirea de a fi fragil. (F i g.) Viaţa Oltului apare... în neînchipuita ei_ fragilitate. bogza, C. o. 338. FRAGMÉNT, fragmente, s. n. Bucată, parte, frîntură dintr-un tot; (mai ales) parte izolată diritr-o scriere sau rest dintr-o operă pierdută ori neterminată. Baladele, doinele, horele poporale... care Alecsandri, găsindu-le in fragmente pe ici pe colea, a ştiut a le întocmi şi a le reproduce atît de bine, sînt tin tezaur pentru literatura romînească. bolintineanu, o.. 357. Avea el oare vocaţiune pentru arta militară? Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dinsul. negruzzi, s. i 332. FRAGMENTA, fragmentez, vb. I. Tranz. A împărţi, a tăia, a rupe în fragmente; a îmbucătăţi. V. fracţiona. FRAGMENTAR, -A, fragmentari, -e, adj. Care reprezintă unul sau mai multe fragmente; incomplet, în fragmente, fărîmiţat. Manuscris fragmentar. Expunere fragmentară. FRAGMENTARE s. f. Acţiunea de a fragmenta; împărţire în bucăţi, îmbucătăţire. FRAHT, frahturi, s. n. 1. Document de transport care însoţeşte o încărcătură sau o marfă transportată; scrisoare de trăsură. 2. Sumă, taxă plătită pentru un transport. FRANC1, franci, s. m. 1. Unitate monetară în Franţa, Elveţia etc. FRANC — 324 — FRAPANT 2. (învechit) Unitate monetară în Romînia, leu; (astăzi) valoare bănească nedeterminată, ban, avere. Şi ei invirt francii cu lopata, dumitriu, N. 29. Intr-o zi, iar ii crăpa buza de ciţiva franci. CAMll, PETRESCU, U. N. 233. Francii is legaţi in colţul basmalei. BUJOR, S. 66. Expr. (Familiar) A împuşca francul v. împuşca. FRANC2, -A adj. (Franţuzism, despre persoane) Care are un caracter sincer, care spune pe faţă, fără înconjur, ceea ce gîndeşte; deschis ; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează un astfel de caracter. Bunătatea inimii sale se vedea scrisă pe figura-i francă şi plăcută. filimon, c. 181. Lojă francmasonică v. lojă. FRĂNCO adv. Termen comercial care arată câ taxele de transport sînt plătite de cel care expediază o marfă,'un colet etc.; cu livrarea în contul expeditorului. Pachet expediat franco. FRANCTIROR, franctirori, s. m. (învechit) Soldat care, fără să facă parte din armata regulată, primeşte însărcinări în timpul unui război. (în timpul celui de al doilea război mondial) Partizan în luptele de rezistenţă din Franţa. FRANJ, franjuri, s. n. (Mai ales la pl.) Fire (de bumbac, mătase, lînă etc.) care atîrnă unul lîngă altul ca ornament, la marginea unei stofe, a unui obiect de îmbră- căminte etc. Rupe un fir din franjurile pernei. CAMII, petrescu, T. ii 296. Era îmbrăcată intr-o rochie de mătase lila, cu franjuri negre. ARDELEANU, D. 157. FRANŢEz, -Ă adj. v. Irancez. FRANŢCŞCĂ, franţuşte, s. f. (învechit şi popular) Franţuzoaică. Legase. .. prietenie cu frahţuşca de peste drum. HOGAŞ, DR. II 51. J FRANŢÎÎZ, franţuji, s. m. (învechit şi popular) Francez2. Trimite-le-n dor şi jele Pe faţa pămintului, Pe-şuierul vintului, în ţeara franţuzului, jarnîk-bîrseanu, d. 307. FRANŢUZESC, -EĂSCĂ, franţuzeşti, adj. Francez1. Să dai poroncă bucătarului să gătească bucate franţuzeşti. alecsandri, T. I 277. -(f- Aluat franţuzesc = aluat pentru prăjituri, pregătit cu unt, strins şi întins de mai multe ori cu vergeaua, pentru a se frăgezi. + (Substantivat, f.) Limba franceză. Bătrînul îşi potrivea limba ca să pronunţe cit mai corect franţuzeasca lui levantină. BART, E. 270. FRANŢUZEŞTE adv. Ca francezii, în felul francezilor, în limba franceză. Vorbeşte franţuzeşte. FRANŢUZI, franţuzesc, vb. IV. Refl. (învechit şi familiar) A imita servil obiceiurile franceze şi a întrebuinţa în mod nejustificat unele cuvinte şi expresii franceze. +■ T r a n z. A introduce în limbă cuvinte şi expresii franceze. FRANŢUZÎRE s. f. (Rar) Faptul de a introduce în limbă cuvinte şi expresii franceze inutile şi nepotrivite. Caragiale a, biciuit franţuzirea limbajului literar de către scriitorii cosmopoliţi, după cum a atacat cu sarcasm şi tentativele de pocire a limbii prin latinizare. LUPTA DB CLASĂ, 1952, nr. 1, 81. FRANŢUZISM, franţuzisme, s. n. Element de jargon luat fără necesitate din limba franceză şi introdus în limba noastră. FRANŢUZIT, -Ă, franţuziţi, -te, adj. Care imită servil obiceiurile franceze şi foloseşte în mod nejustificat cuvinte şi expresii franceze. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească vechea limbă a clasei boiereşti, iar femeile... o romînească franţuzită. iBR.Xir.EANU, SP. CR. 139. <0' (Substantivat) « Franţuzitele », comedie de C. Facă. FRANŢUZOAICĂ, franţu zoaice, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Franţei sau este originară din Franţa. FRANZELĂR, franzelari, s. m. Persoană care face ■ sau vinde franzele. V. brutar. Se găsesc— in grevă franzelarii, tapiţerii, cizmarii, tipografii. PAS, z. n 147. FRANZELĂ, franzele, s. f. Pîine albă, de obicei in formă lunguiaţă ; jimblă. Un băiat cu şorţ alb aleargă cu două franzele rumene. C. PETRESCU, C. V. 119. FRANZELĂRÎE, franzelării, s. f. Brutărie unde se pregătesc, sau prăvălie unde se vînd franzele. FRANZELtJŢĂ, franzeluţe, s. f. Diminutiv al lui franzelă. + Chiflă. Buzunarele sacoului erau înţesate cu franzeluţe şi mere. BASSARABESCU, v. 7. FRAPĂ, frapez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) 1. A atrage în mod viu atenţia cuiva, prin caracteristici izbitoare; a face impresie, a bate Ia ochi. M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o. CA.MII, PETRESCU, u. N. 77. 2. (Cu privire Ia băuturi alcoolice, în special şampanie) A răci cu ajutorul gheţii. Fu adus căzănelul argintat cu sticlele de şampanie puse la frapat. BART, E. 150. FRAPĂNT, -A, frapanţi, -te, adj. (Franţuzism) Care frapează ; bătător la ochi, izbitor, -if- (Adverbial) Personajele frasin 325 — FRAZEOLOGIE din *0 noapte furtunoasă», pe lingă că au atit de frapant individualitatea lor, apoi sînt şi atit de simbolice! ibrXi-LEANU, sp. CR. 229. FRĂSIN, frasini, s. m. Arbore cu tulpina dreaptă, cilindrică, cu lemnul elastic, folosit în industrie, mai ales în rotărie (Fraxinus excelsior). Se aşeză sub un frasin bătrin, pe o bancă de piatră, sadovijantj, o. iii 157. Păşeşte tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor şi a frasinilor, odo-BESCU; s. ra 87. FRATE, fraţi, s. m. 1. Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex) născută din aceiaşi părinţi sau numai din acelaşi tată ori din aceeaşi mamă. Tu-mi eşti frate dintr-o mamă, Mă iubeşti! coşbuc, r. i 135. Toţi s-au mirat de frum-seţa şi isteţimea acelor doi fraţi, reteganul, p. ii 36. Frate, frate, dar brînza-i pe bani, se spune atunci cînd interesele materiale sînt mai presus de sentimente. ■$> Frate bun (adevărat, drept sau, regional, dulce) — frate născut din acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Frate vitreg = frate numai după tată sau numai după mamă. Frate geamăn = frate născut o dată cu alt frate sau cu o soră. Fraţi de lapte = copii care au supt la aceeaşi doică. Frate de mină = băiat care serveşte mireasa în timpul nunţii. Vă poftim deseară Ia nunta vecinului Stan. M-a pus frate de .mină. stancu, d. 72. Fraţi de cruce v. cruce. «0* (Urmat de un adjectiv posesiv, în forma nearticulată frate) Mă, băiete, ascultă... să nu uiţisă-i spui luifrate-tău că-l aştept negreşit. CARAGIALE, p. 62. Eu sînt Buzescu Preda, iar cel mîndru voinic Cu pletele-aurite e frate-meu cel mic. bolintineanu, o. 52. + (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul cînd se află între ei şi băieţi) născuţi din aceiaşi părinţi sau numai din acelaşi tată ori aceeaşi mamă. Nu se află-adevărat Fraţi să se fi cununat, alecsandri, p. p. 27. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei persoane (indiferent de sex). Noroc, fraţilor l La mulţi ani! tas, z.i 105. Cu grai neliniştit zise fie-sei: Bine, frate dragă, toţi te-au sărutat ? ispirescu, L. 377. Frate! ştiic-avem două fete mari? ai.kcsandri, T. i 131. <$> F i g. Vin la tine, frate codru, După sfat şi mîngîieri. TOMA, C. V. 50. «$> (întrebuinţat în cursul unei povestiri sau conversaţii, fără a se adresa unei anumite persoane şi servind pentru a atrage atenţia asupra celor spuse) Şi se puseră, frate, pe ospăţ, aduseră carne şi vin. RF.TEGANUi., p. v 33. îmbla, frate, mindrid soare, îmbla, frate, să se-nsoare. alecsandri, r. r. 27. + Tovarăş, prieten. Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, în noi doi un suflet bate! alecsandri, p. a. 105. Fraţi sînt. aceia ce vor a-şi împărtăşi suferinţele unii cu alţii. bXlcescu, o. i 348. 8. Grad în ierarhia călugărească, persoană care se retrage la mănăstire, pregătindu-se să devină monah. S-a făcut frate la schitul de la Durău. vlahuţX, o. a. iii 62. Cum te mai simţi, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi. NEC.RUZZI, s. I 160. 4. Fiecare din ramificaţiile care se formează la subsuoara frunzelor unor plante din nodurile de la baza tulpinii. FRATÎRN, -Ă, fraterni, -e, adj. (Livresc) Frăţesc. Iubire fraternă. <$• (Adverbial) Nicolaie Golescu îi mîngîie tulbuiat şi fratern părul. CAMII. PETRESCU, o. II 470. FRATERN'ITĂTE, fraternităţi, s. f. Frăţie. FRATERNIZA, fraternizez,. vb. I. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. ♦ cu *) A manifesta sentimente frăţeşti, a intra într-o strînsă prietenie, în raporturi frăţeşti cu cineva; a face cauză comună cu cineva. Deşi de origine nobilă, Turgheniev fraternizează cu obidiţii, ca toţi marii artişti ruşi chemaţi la luptă împotriva autocraţiei ţariste de gîndirea îndrăz- neaţă a democraţilor revoluţionari, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 158, 11/5. Se duc la organizaţia lucrătorilor ceferişti, fraternizează cu ei şt fac legămint ca... să meargă împreună in toate împrejurările, pas, z. iv 220. + (Despre militari sau despre unităţi rjiilitare angajate în războaie nedrepte) A face cauză comună cu adversarul, a înceta operaţiile militare (ca protest împotriva războiului). FRATERNIZARE s. f. Acţiunea de a fraterniza şi rezultatul ei, manifestare de sentimente frăţeşti; înfrăţire, unire, -f- Stabilire de relaţii frăţeşti între soldaţii unor armate beligerante adverse, în cazul unor războaie nedrepte. FRATRICID1, fratricide, s. n. Omor de frate sau de soră. • FRATRT0ÎD2, -A,fratricizi, -de, s . m. şi f. Persoană care şi-a ucis fratele sau sora. + (Adjectival, despre lupte, războaie) Care se desfăşoară între trupe de acelaşi neam sau legate prin interese de clasă comune. Adine mîhnit de această luptă fratricidă, Bălcescu a cerut stăruitor curmarea neînţelegerilor între conducătorii revoluţionari romîni şi maghiari şi unirea lor în lupta comună împotriva asupritorilor, lupta DE clasă, 1953, nr. 1-2, 105. FRAUDA, fraudez, vb. I. T r a n z. A defrauda. — Pronunţat: fra-u-, FRAUDA, fraude, s. f. înşelăciune, act de rea-cre-dinţă săvîrşit de cineva pentru a realiza un profit material în detrimentul altuia. Am voit... să surprindem fraudele, alecsandri, T. 1705. — Pronunţat: fra-u-. FRAUDULOS, -OAsA, fraudidoşi, -oase, adj. (Despre acţiuni) Făcut cu înşelăciune, bazat pe rea-credin[ă. -Afacere frauduloasă. Bancmtă frauduloasă. — Pronunţat: fra-u-, FRAZA, frazez, vb. I. I n t r a n z. A scoate în evidenţă, la executarea unei bucăţi, ritmul frazei muzicale, : a face să se desprindă în mod distinct părţile care compun ideea muzicală. Era pianistă şi nu tocmai mediocră, descifra sigur şi fraza cu gust şi pricepere. Caragialk, n. r. 100. FRAZARE s. f. Acţiunea de a fraza. Exerciţii de frazare. FRAzA, fraze, s. f. 1. (Gram.) îmbinare de propoziţii, aflate între ele în raport de coordonare sau de subordonare şi exprimînd Una sau mai multe judecăţi. Limba scrierilor bisericeşti se deosebea de limba vorbită prin frazele sale lungi şi greoaie, rosetti, s. L.18. Titu Herdetea se spăimîntă. îl durea numai închipuirea că va răminea iarăşi singur, cu articolul neterminat, in căutarea frazei de efect. rebreanu, R. i 246. Fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăţie de cuvinte sonore, puternice, emoţionante, vlahuţâ, o. a. iii 11. + Fel de exprimare. Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înşela, eminescu, o. i 151. 2. (în e x p r.) Frază muzicală = succesiune de sunete alcătuind un tot unitar (motiv sau melodie). FRAZEOLOG, frazeologi, s. m. Persoană care se exprimă în fraze meşteşugite, dar deşarte, lipsite de conţinut. Cînd viitoarele alegeri se vor apropia, vom demasca fără temere, pe acei frazeologi gălăgioşi, dar deşerţi. DEMK-Trescu, o. 198. FRAZEOLOGIC, -A, frazeologici, -e, adj. Privitor la frazeologie, de frazeologie. — Pronunţat: -ze-o-, FRAZEOLO GÎE s. f. 1. Felul propriu unei limbi sau unui scriitor de a construi frazele. Se depărta... de la structura frazeologiei latine, odobescu, s. ii 352. FRĂGAR — 326 — FRĂMÎNTARE 2. Vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcie de idei; vorbe goale şi umflate, palavrageală. Dezbrăcind a-eeastă critică de frazeologia filozofiei de stat germane, ajungem la concluzia că Eminescu a făcut procestil nouăi organizaţii politico-socialc, in numele, intereselor acelor clase [ţărani, răzăşi, meseriaşi], ibrîileanu, sp. CR. 174. Orbirea unora in sisteme şi neinvăiţătura multora au aruncat şi pe unii şi pe alţii în frazeologie fără mărginire. russo, o. 63. — Pronunţat: -ze-o-, FKAGĂR, frăgari, s. m. (Transilv.) Dud. Norodul a cuprins podmolul Lîngă frăgarul din uliţă. GOGA, p. 23. Citi o mică disertaţiune asupra creşterii viermilor de mătase asupra culturei duzilor sau frogarilor (precum se zic în Ardeal). ODOBESCU, S. i 493. Cîţi frăgari pe la Aradt Atîtea gînduri mă bat. Jarnîk-BÎrseanu, d. 139. FRĂGEZÎ, frăgezesc, vb. IV. Refl. (Despre carne sau animale care se mănîncă) A deveni fraged. «f.Tranz. A face să devină fraged. .FKĂGEZÎME s. f. însuşirea de a fi fraged; prospeţime, delicateţe, fineţe, gingăşie. Cu toată frăgezimea lor nici puii de mai fripţi nu avuseseră trecere şi rămăseseră în farfurii abia atinşi, camii, petrescu, N. 158. Florile [cîmpiei Mărăşeştilor] n-au mirosul şi frăgezimea adevăratelor ierburi, sahia, n. 18. FRĂGEZÎRE s. f. Acţiunea de a (se) frăgezi. FRĂGTÎŢĂ, frăguţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui fragă. Frunză verde ş-o frăguţă, Nu stă lumea-ntr-o drăguţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 405. FRĂMÎNT s. n. (Rar) Frămîntare. Prin sate, femei ieşite la garduri ascultau în puterea nopţii frămîntul atîtor omeniri în mers, omeniri sleite de un marş lung. camilar, n. n 51. Mîndrul albatros... Sfidează liber, viteaz, Frămîntul tăriei. Toma, C. v. 3J1. FRĂMÎNTÂ, frămînt, vb. I. Tranz. 1. (Folosit şi absolut; cu privire la aluaturi sau la pîine în cursul procesului de fabricaţie) A apăsa cu mîinile, amestecînd bine, spre a transforma într-o masă uniformă. Cine nu va să frămînte toată ziua cerne, zice proverbul, bolliac, O. 54. Frămîntat-a ş-a dospit, Şi cuptorul l-a umplut, Şi colacii au crescut, ant. ut. pop. i 623. Spune-i tu măicuţei mele Pine să nu mai frămînte. Jarnîk-BÎrseanu, d. 172. F i g. (Cu aluzie la acţiunea de amestecare) Eram de-abia la jumătate calea; conacul lui Hagi-Pancu era încă departe şi Harap frămînta apa şi noroiul pînă la genunchi. GALACTion, o. i 79. Pămîntul acesta este frămintat. cu sîngele moşilor şi al strămoşilor noştri! bălcescu, o. i 186. A frămînta pămîntul = a bate pămîntul cu piciorul prin lovituri puternice şi repetate. Fetele jucau uşurel, fără să zîmbească, cu genele plecate; iar flăcăii frămîntau pămîntul, se răsuceau pe loc, bateau din călcâie tactul horii şi strigau. SADOVEANU, o. i 73. Ei frămîntau pămîntul sub un brîu sau o bătută nebună, hogaş, dr. ii 180. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. AIîECSANDri, p. a. 144. + A lovi de repetate ori o persoană trîntită la, pămînt. Trînteşte baba în mijlocul casqi şi-o frămînta cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Nu l-am frămîntat, nu l-am zdrobit subi picioarele mele pe omul acesta! negruzzi, s. iii 301. 2. F i g. (Cu privire Ia gînduri, idei, planuri) A * examina pe toate părţile. A gîndit, a frămîntat singur, lung, cele spuse, .camil petrescu, t. ii 59. Lucra, nu lucra Că toată ziua Din ochi măsura, Gîndu-şi frămînta. TEODORESCU, p. p. 462. + (Cu privire la cap sau minte considerate ca sediu al gîndurilor) A supune unor eforturi, unor sforţări. Tot frămîntîndu-mi mintearsă ştiu cum a venit,, , am adormit. ispirescu, 300. îmi băteam capul şi miniea-mi frămînt am. negruzzi, s. ii 233. Neavînd ce să fac, îmi frămînt capul cu gînduri v de tot felul. RUSSO, O. 136. <§> Refl. De vreo trei zile mă tot frămînt cu mintea... Ca o fiară-n cuşcă umblu de colo-colo. vivAtiuTĂ, o. A. 493. Toată noaptea cea dinainte de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel şi chip. creangă, a, 122. + (Despre stări sufleteşti şi despre cauzele exterioare ale stărilor sufleteşti) A nelinişti, a preocupa, a agita, a îngrijora. El cîştiga atît cit existenţa-i tă nu-l frămînte. PAS, z. I 95. Polixenia rămăsese cu o părere, de rău, care o frămînta zilnic. bassarabescu, v. 11. Nici vreau să ştiu de ce te doare, De grijile ce te frămîntă. vi/AHUŢĂ, o. A. 29. Radu iute-ncăleca.. . Nebăut şi nemincat, De dor mare frămîntat. alecsandri, p. p. 197.«$*Refl. Frămîntîndu-se de mîhnire, se gindea ce să răspunză el împărătesei. ISPIRESCU, L. 109. Nu sînt de părere că trebuie să te frămînţi aşa tare cu firea, odobescu, s. ut 48. 8. A mişca puternic, a agita. Alte vînturi, proaspete, frămîntă Codrii tineri, beniuc, v. 80. Vintul ii frămînta poalele mantalei, camilar, TEM. 6. Roata frămînta apa şi valuri mici veneau la mal. dunĂreanu, ch. 48. -0- F i g. îţi gîngureşte glasul, Vorbe să frămînte. COŞBUC, P. n 270. Viscolul frămîntă lumea! alecsandri, p. a. 113. <$»• Refl. (Despre lucruri văzute în mişcare) Pe cer se frămîntă norii goniţi spre apus. stancu, d. 23. Pe cînd Mureşul curge liniştit printre coline, Oltul se frămîntă, se întoarce din drum. bogza, c. o. 11. Trenul trecu vuind peste podul alb, şi sălciile . de dedesubt se frămîntară ca smulse de furtună, c. petrescu, s. 33. Izbind s-or frămînta Eternele valuri, eminescu, o. i 225. Refl. F i g. Inima i se frămînta într-o emoţie aproape dureroasă, rebreanu, p. s. 22. Se frămînt-o lume-n minte-i, Ca-n adîncul unei mări. vlahuţă, o. A. 168. + Refl. (Despre fiinţe) A se mişca de colo pînă colo sau încolo şi încoace, a nu avea astîmpăr; a se agita. Un cal părea că se frămîntă în zăbale, bătînd pămîntul uscat cu copitele. sadoveanu, o. vn 28. Se frămînta sucit, de parcă avea un pumnal între umeri. camil petrescu, n. 152. Lăutarii... se frămîntau mai abitir ca jucătorii, mutîndu-se de ici-colo, îndemnîndu-se unul pe altul, rebreanu, r. I 125. Toată ziua era in picioare, se frămînta căutîndu-şi de lucru de la un pat la altul, bart, e. 313. + A învîrti, a răsuci (un obiect) în mînă. Se juca Zarinca, frămîntînd crenguţa de salcie între degete, stancu, d. li. <*► (în unele construcţii fixe) A-şi frămînta mîinile = a-şi freca mîinile puternic şi repetat (sub stăpînirea unei stări sufleteşti puternice). îşi frămînta mîinile neliniştit, parcă-i lipsea ceva. ca-milar, tem. 15. + A fricţiona, a face masaj. Ne aşază cu capul în poala ei, ne trage pe la tîmple, ne trage pe la grumaz, apoi ne frămîntă încheieturile mîinilor, degetele, stancu, D. 276. FUĂjMÎNTÂRE, frămîntări, s. f. Acţiunea de a (s e) frămînta şi rezultatul ei. 1. Umblet, forfot, neastîmpăr; p. e x ţ. agitaţie, tulburare (cauzată de mişcări sociale). La sfîrşitul seco-lului al XlII-lea şi începutul secolului al XlV-lea constatăm în Ungaria mari frămîntări pricinuite de luptele pentru tron. IST. r.p.r. 78. Pe peron era frămîntare şi fierbere. dumitriu, n. 97. în sală, frămîntarea ajunsese la culme, glasuri mînioase strigau împotriva lui Matrache. CAMll^AR, TEM. 80. Oastea împînzită in şes şi-n finaţurile şi imaşurile uşor ondulate se opri şi-şi domoli frămîntările, ca apa în zăgaz. SADOVEANU, o. VII 9. 2. Nelinişte sufletească, zbucium, chin. Şoferul îi urmări frămîntarea şi se apropie de dînsul cu o ţigară în mînă, îndemnîndu-l: Ia, tovarăşe Andrei, v. rom. decembrie 1951, 216. Ridică spre tavan ochii încercănaţi de nesomnul şi frămîntarea ultimelor zite. dumitriu, b. F. 120. Fii bărbat! Domniţa Anca te iubeşte. Cine ştie dacă frămîntări de acestea nu-s izvor de bucurie? da vil A, V.V. 102, FRĂMÎNTAT — 327 — FREATICĂ FKĂMtNTÂT1 s. n. Acţiunea de a'frămînta; frămîntare. Lucrarea aceasta, frămîntatul aluatului, se face de un voinic. ŞEz. vii 33. FRĂMÎNTĂT2, ‘•Ă, frămintaţi, -te, adj. 1. Cuprins de. nelinişte; agitat, zbuciumat. Copila se trezi din somnul ei uşor şi frămintat. galaction, o. i 322. Mulţimea, fră-mintată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia cînd încoace, cînd încolo, rebreanu, r. ii 19S. Marea frămîntată s-acoperă de spume, alecsandri, p. a. 70. 2. (Rar, despre terenuri) Accidentat, abrupt. Acest colţ de munte, pierdut şi uitat intre rîpe frămîntate şi braţe ale pădurii, dumitriu, v. l. 76. FRĂMÎNTĂTGR, frămintătoare, s. n. Maşină -pentru frămîntat. FRĂMÎNTĂTÎJItĂ, frămîntături, s. f. (Neobişnuit) Aluat frămîntat. Aluatul cît de mic, toată frămîntătura o dospeşte. GOLESCU, la Tdrg. -+■ F i g. Teren accidentat. în vîrful dealului, se opri o clipă privind frămîntătura de dealuri şi de văi ce se pierdea de cealaltă parte înspre orizontul îndepărtat, bujor, S. 82. fbăsin£l, frăsinei, s. m. Plantă erbacee cu flori mari, albe sau trandafirii, frumos mirositoare (Dictamnus albuş). <£■ E x p r. A umbla (de) frunza frăsinelului =" a umbla fără nici un rost, a fi haimana. Umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului. creangă, p. 188. Tot umblind noi din şcoală în şcoală, mai mult, ia aşa, « de frunza frăsinelului » mîne-poimîne avem să ne trezim nişte babalîcî. id. A. 124. Cel prost s-a dus spre apus şi atîta a• îmbiat încolo şi-ncoace de frunza frăsinelului, fără să-i pese de cineva, pînă ce-a cheltuit toţi banii, marian, o. n 316. FRĂSINÎT, frăsineturi, s. n. Pădure de frasini. FRĂSUl, frăsuiesc, vb.. IV. Refl. şi intra nz. (Regional) A se plînge, a se boci, a se văicări. Ce te glăsuieşti, Ce te frăsuieşti... Lacrăma de-ţi curge?... — Cum n-oi glăstii, Cum n-oifrăsui? TEODORESCU, P. P. 390. FltĂŢÎiSC, -EĂSCĂ, frăţeşti, adj. Propriu legăturii dintre fraţi, de frate, ca de frate; afectuos, devotat. Prietenia şi alianţa cu Uniunea Sovietică, sprijinul ei dezinteresat şi frăţesc, sînt izvorul victoriilor noastre de pină acum, chezăşia mersului nostru victorios înainte, scînteia, 1953, nr. 2574. întinde frăţeasca ta mină, Cernită de lucru-n uzini, Plugarului vajnic ce ară. beniuc, v. 128. Primeşte o frăţească îmbrăţişare. caraGiale, o. vii 29. S-a luptat voiniceşte alături ai mine şi n-a jignit pînă acum intru nimic frăţeasca noastră tovărăşie, creangă, o. A. 277. FRĂŢÎŞTE adv. în mod frăţesc, ca fraţii, cu dragoste frăţească. Scumpe frate, cît vom trăi in lume... Cu drag unul la altul frăţeşte vom gîndi. alecsandri, o. 80. ^ Expr. A împărţi (ceva) frăţeşte = a împărţi în părţi egale, după dreptate, fSră înşelătorie. FRĂŢÎCĂs. m. (Familiar mai ales la vocativ) Frăţior. Eu mult mă mir, frăţico! cum poţi trăi aice? negruzzi, S. II 299. Bună ziua, măi frăţică — Mulţămesc, dragă bădica, sevastos, c. 320. frăţîe, frăţii, s. f. 1. Legătura de rudenie dintre fraţi. Măi frate, zise intr-o zi cel mai mare... mi-e lehamite de frăţia noastră. creangX, p. 38. + Iubire frăţească, sentimente ca de frate. Costea îmbrăţişa pe Hamură şi-i dădu sărutarea frăţiei, sadoveanu, o. i 500. O frăţie caldă îl legă şi mai mult de el. sandu-aldra, d. n. 202. Cit amor de drept şi bine, Cită sinceră frăţie adusese el cu sine? EMINESCU, o. I 53. Frăţia e o simţire a inimii, care ne face pe toţi a avea aceleaşi bucurii şi dureri, ca fi cum oamenii ar fi numai unul. bXlcescu, o. i 348. Frăţie-de-cruce v. cruce. 2. Legătură prietenească, prietenie strînsă, înfrăţire, fraternitate. V. colaborare, uniune, alianţă. N-or fi robi şi nici stăpini în noua-mpărăţie: în locul crudei asupriri, o veşnică frăţie. TO.ma, c. v. 38. Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul Romînieil alecsandri, p. a. 104. ^ Haiducie. Acela să vie Cu mine-n frăţie, Ca să vitejească, Numele să-i crească! alecsandri, p. p. 67. FRĂŢIETĂTE s. f. (învechit) Frăţie. Noi l-am îmbibat cu principiile noastre de frăţietate. ALECSANDRI, T. 1656. FRĂŢl.VE, frăţini, s. m. (învechit şi popular, urmat de un adjectiv posesiv) Frate. Ia acum carul cti boii frăţine-său şi porneşte. CREANGA, P. 46. Cind îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, [Genarul] zise calului său: Spune frăţine-tău să-şi arunce stăpînul în nouri şi să vină la mine, că-t voi hrăni cu miez de nucă. EMlNESCtJ, L. P. 189. Iată pistoalele lui, care i le-am cerut ca din partea frăţine-meu. negruzzi, s. i 28. — Variantă: frăţii! (deşliu, G. 13, GOGA, p. 19, TEODORESCU, P. P. 441) s. m. FRĂŢIOR, frăţiori, s. m. 1. Diminutiv al lui f r a t e. Dară greu somn dorinii, soru-mea. — Greu, frăţioare. ISPIRESCU, L. 131. începe a se scărmăna de cap şi a plînge cu amar după frăţiorii săi. CREANGX, p. 25. Dintre cei ce sînt veniţi, Alţii nu-s mai străluciţi Mai frumoşi, mai răpitori Ca doi tineri frăţiori. bolinTineanu, o. 88. + (Mai ales la vocativ) Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unui bărbat. Asta-i una la mînă, mă frăţioare. sadoveanu, p. M. 11. Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de-acasă. ispirescu, l. 47. <$■ F i g. Măi arcuşe, frăţioare, Ia întoarce struna, Pentru dorul ce ne doare, Să-i mai zicem una! deşliu, g. 17. (Adjectival) Mult mi-e dor, mămitcă, dor De cel codru frăţior, alecsandri, p. P. 295. 2. Mică plantă erbacee, cu flori alburii cu dungi roşiatice, care creşte prin locuri pietroase. Iată vin pe rînd, păreche. .. Frăţiori şi romăniţe... Clopoţei şi măză-rele îmbătate de parfumuri. ALECSANDRI, P. A. 125. — Pronunţat: -ţi-or. FRĂŢÎX s. m. v. frăţiile. FREĂMĂT. freamăte, s. n. 1. Zgomot surd produs de ■frunzele mişcate de vînt, de valurile mării etc. Vîntul sufla mai cu putere, aducînd în odaie suspine şi freamătul copacilor. dunXreanu, cu. 10. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. iosif, p. 64. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi. Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. Freamătul frunzelor avea un sunet misterios care da fiori. ALECSANDRI, c. 41. + Murmur de voci înăbuşite sau nedesluşite. Erau mulţi acuma şi plutea deasupra lor un freamăt de glasuri, dumitriu, n. 253. în noapte, sub poale dercodru-n-verzit, E freamăt de glasuri, un lainic şoptit; Ard galbene flăcări şi-n zare de foc Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc. COŞBUC, P. I 142. 4 Zgomot, larmă. E freamăt in zare: e tunul. Ori cintec de clopot din sat? COŞBUC, P. II 46. Ce mai freamăt, ce mai zGucium! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, eminescu, o. i 147. Scot paloşele-n soare cu-n freamăt de oţel. ALECSANDRI, P. A. 146. 2. F i g. Fior, înfiorare. în rindurile mulţimii începu să crească un freamăt de bucurie, sahja, n. 107. Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deşteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut.. odobescu, s. iii 199. Deodat-un freamăt zboară De-a lungul prin oştime şi-n gloată se străcoară. alecsandri, P. iii 337. — Variantă: Itreumit (lesnea, i. 8, topîrceanu, S. A. 106) s. n. FREATICĂ, freatice, adj. f. (Numai în e x p r.) Apă freatică = piniă de apă subterană care se află aproape de suprafaţa pămîntului şi din care se alimen- FRECA — 328 — FREGATA tează izvoarele şi fîntînile. Numeroase pînze freatice şi izvoare se leagă de structura geologică de precipitaţii şi de covorul vegetal. PROBI,. GEOGR. II 87. FRECA, frec, vb. I. T r a n z. 1. (Uneori complementul e urmat de determinări introduse prin prep. teu», arătînd instrumentul) • A mişca forţat un corp pe supiafaţa altui corp cu care este în contact. Apucă un număr de spice, le frecă în palmă. CAMILAR, TEM. 207. Vitoria oftă şi-şi frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-şi broboada. sadoveanu, B. 117. Găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş... îl freacă pe dinăuntru cu... buruiene mirositoare şi prielnice albinelor.. CREANGA, p. 238. Eu cămeşa i-am spălat. Cu sulcină o-am frecat, Şi pe flori i-o am uscat. ALECSANDRI, P. P. 374. E x p r. A-şi Ircca mîinile = a-şi trece mîinile de mai multe ori una peste cealaltă (pentru a se încălzi sau pentru a-şi manifesta bucuria, satisfacţia). Se duse la geam şi privi afară, frecindu-şi incintat mîinile. C. PETRESCU, C. V. 111. Deschideţi iute, zise Ivan, tropăind şi frecindu-şi mîinile. CREANGĂ, P. 309. -y" Refl- Mieii să apropie... frecîn-du-se cu lina cea frumoasă şi moale de hainele împăratului. RETEGANUL, F. II 32. Se frecau la ochi şi se uitau în toate părţile. ISPIRESCU, L. 104. (F i g.) De 20 de ani, de cînd m-am tot frecat de păreţii giudecătoriilor. alecsandri, T. 257. (E x p r.) Cît le-ai Sreca la ochi v. ochi. -$■ Refl. reciproc. Fig. A avea legături strînse, a veni în contact apropiat (unul cu altul). Romînii dintr-o parte şi dintr-alta a Carpaţilor se frecară unii cu alţii, îşi împărtăşiră durerile. Bălcescu, o. II 212. 2. (Cu privire la unele alimente) A amesteca' pentru a obţine o masă omogenă şi pufoasă. Freacă ouăle cu zahărul. ■Jf- (Cu privire la alte obiecte) A apăsa în toate direcţiile, cu un corp (aspru sau moale) pentru a îndepărta murdăria sau pentru a face să strălucească; a şterge, a lustrui, a curăţa. Se oferea... să-i frece parchetele. VLAHUŢĂ, o. A. III 197. Bravul soldat.. . işi perie uniforma, freacă bumbii. negruzzi, s. I 7. 3. A fricţiona, a face masaj. Au luat-o s-o frece cu oţet. CARAGIALE, o. Iii 46. Pune pe cineva să te frece zdravăn, şez. ii 131. Fierbe lapte-ntr-o căldare De-mi găteşte-o scăldătoare, Şi mă freacă-ntr-un noroc Cu floare de 'busuioc, alecsandri, p. p. 113. (Familiar) A bate. Unde nu mi-l înhaţă pe lupul de morari cu un par de pe cuptori şi mi-l freacă aşa de tare incit abia au scăpat. Sbiera, ' P. 243. Io-l întreb de sănătate, El mă freacă rău pe spate! hodoş, p. p. 194. -$>• E x p r. (Familiar) A freca (cuiva) ridichea = a lua.pe cineva la rost, a bate. Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de mulţumire, cind vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş. ISPIRESCU, L. 108. F i g. A fi prea exigent (şi, de obicei, pe nedrept sau ca răzbunare) cu cineva, a-i pretinde prea mult, a-1 obliga la sforţări prea mari. O să-l frec să mă ţină minte, stancu, d. 259. O să vă frec de-o să iasă untul din voi. sadoveanu, m. c. 200. FRECAUE s. f. Acţiunea de a (se) freca; mişcare forţată a unui obiect pe suprafaţa unui alt obiect cu care este în contact. Frecarea roţilor de asfalt. + fFiz.) Forţa pe care o exercită un corp asupra altuia, fiindcă acesta se freacă de el. FRECAT, -A, frecaţi, -te, adj. (Despre unele alimente) Amestecat astfel, îneît a devenit o masă omogenă şi pufoasă. Fasole frecată. + Curăţat prin frecare. Podele Jrecate. FBECĂTTjIîA, (2) frecături, s. f. 1. Fricţiune. Mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean. creanga, a. 15. Mai încet din frecătură Că-mi sar şi dinţii din gură. jiarian, s. 176. 2. Fig. Mustrare. + (La pl.) Divergenţe, neînţelegeri. fuecAţîi s. m. pl. Aluat nedospit, frecat mărunt în palmă sau ras pe râzătoare, care se fierbe în supă. FRfiCŢIE s. f. v. fricţiune. FRECtJŞ, frecuşuri, s. n. Frecare. Era gătită intr-o catrinţă roasă, de sub care ii ieşeau picioarele groase cu nişte tălpi negre, crăpate de-atîţia ani de umblet, de-atîţia ani de frecuş cu zgrunzurii şi cu pietroaiele pămîntului. CAMILAR, N. II 432. F i g. A început atunci pentru băiatul sărac frecuşul jugului vieţii, caragiale, n. s. 54. «o» E x p r. (Familiar) A trage cuiva (un), frecuş = a trage (cuiva) o ceartă sau o bătaie. Un gazetar din cei mărunţei ... Va lua la trei parale pe toţi d-nii autori şi le va trage frecuş, vi.ahuţă, o. a. 211. La urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe Scaraoschi şi-i trage un frecuş. CREANGĂ, P. 306. FEECVÎNT, -A, frecvenţi, -te, adj. Care se întîmplă adeseori, la intervale de timp scurte; des. Autorul a evitat greşeala frecventă. .. de a defini personajele negative numai în raporturile dintre ele şi de a le arăta avînd relaţii strînse doar în mediul negativ, v. rom. decembrie 1953, 290. FRECVENTA, frecventez, vb. I. T r a n z. A merge regulat, sistematic, la şcoală, la cursuri, la1 conferinţe, prelegeri, spectacole etc. încă de la începutul secolului al XlX-lea, studenţii romîni, fii de boieri şi mari negustori frecventează cursuri universitare peste hotarele ţării. ist. r.p.r. 315. Jf- (Franţuzism) A vizita deseori pe cineva, a merge regulat undeva. FRECVENTAHE s. f. Acţiunea de a frecventa şcoli, cursuri, conferinţe etc. Lipsa de şcoli, taxe împovărătoare, scumpeţea manualelor şi a rechizitelor şcolare făceau practic cu neputinţă frecventarea şcolilor de către sute de mii de copii ai muncitorilor şi ţăranilor muncitori. scInteia, 1953, nr.. 2757. -$■ (Franţuzism) Faptul de a vizita pe cineva, de a veni în contact cu cineva. Alfti forţează celebritatea prin frecventarea oamenilor mari. anghel-iosif, c. l. 106. FRECVENŢĂ, frecvenţe, s. f. 1. Repetare deasă a unei acţiuni, a unui fapt etc. + (în învăţămînt) Participare a elevilor sau studenţilor la cursuri. Cursuri fără frecvenţă. cn Frecvenţa la cursurile de alfabetizare depinde în mare măsură şi de felul în care profesorul sau învăţătorul reuşeşte să atragă pe cursanţi. CONTEMPORANUL, S. n, 1953, nr. 371, 1/1. 2. Numărul de perioade efectuate într-o unitate de timp, la un fenomen periodic. Frecvenţa vibraţiilor diapazonului. <> Curent de frecvenţă înaltă (sau joasă) — curent electric care îşi schimbă sensul de un număr mare (sau mic) de ori, într-o unitate de timp. FREDONÂ, fredonez, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut) A cînta încetişor, cu jumătate de glas ; a îngîna. o melodie. Fără să vreau mă pomenesc fredonînd arii uitate. ANGHEL, PR. 189. Doamna B. se gătea... fredonînd aria din vodevilul rusesc, negruzzi, s. i 60. F i g. Albinele ce vor muri curînd Au început să zboare fredonînd. D. botez, p. o. 21. FREDONAT, -A, fredonaţi, -te, adj. (Despre un cîntec, o melodie) Cîntat încetişor, cu jumătate de glas, îngînat. FREGĂTĂ, fregate, s. f. 1. Vas de război cu trei catarge (obişnuit în secolele trecute), înarmat slab, dar cu mare viteză, destinat mai ales serviciului de pază şi de recunoaştere. Cine va comand.a fregata? CAMIL petrescu, T. ii 198. [Piratul a fost] condus la Syra pe o fregată de război engleză. GHICA, s. 417. ’ FREMĂTA — 329 — FRICĂ 2. Pasăre palmipedă care trăieşte în regiunea mărilor tropicale avînd corpul mic şi aripile foarte mari (Fregata aquila sau Fregata Ariei). Părea ca acele păsări din mările •Sudului, numite fregate, al căror corp îngust şi prelung slujeşte numai pentru a face legătura intre aripile uriaşe, fîlfîite în spaţii, c. petrescu, a. 323. FREMĂTĂ, freămăt, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre frunze, p. e x t. despre copaci şi păduri) A produce freamăt. V. foşni. Un tei fremăta. lin la o boare de vint şi trimetea miros puternic in odaia lui plină de lucruri vechi, sadoveanu, o. rv 428. Îmi freamătă frunza, — iar apele-mi cintă Şi toate ca-n vis îmi apar. IOSIF, P. 3. Freamătă codrii de vuietul apelor, vxahuţă, o. A. n 141. F i g. Doina fremăta in adincuri. sadoveantj, o. I 299. + T r a n z. A face să tremure, a mişca. Arinii şi plopii îşi freamătă neliniştiţi frunza. CAMIL FETRESCU, o. i 326. <> F i f*. Ascult cum îşi freamătă cîntul Pădurea, părîul şi vintul. coşbuc, p. ii 89. 2. (Despre oameni) A se înfiora, a tresălta. Fre-mătînd întreagă, se ridică Cu ochii-ntunecaţi. toma, c. v. 146. + (Despre colectivităţi) A se mişca, a se agita. Freamătă mulţimea-n sală, Vălurind cu nerăbdare; Sună tobele puternic, Ţipă vesele fanfare. IOSIF, T. 80. (Despre locul unde se agită o mulţime) Sala de cinematograf provincial... era plină, caldă, fremăta de zgomot stăpînit. dumitriu, N. 291. Clocoteau împrejurimile de zgomot şi pină dincolo de întinsurile Podenilor cîmpia fremăta ca un stup. MIHAI.K, o. 317. fremătăjii:, fremătări, s. f. Acţiunea de a fremăta şi rezultatul ei; freamăt. In mine plopii-şi suie fremătarea. lesnea, A. 89. Adierea îşi ascute fremătările pe stinci. macedonski, o. i 161. FREMĂTĂTOR, -OÂRE, fremătători, -oare, adj. Care freamătă, tremură, vibrează. Caii sforăiau, suflau greu, mişcînd urechile ciulite, fremătătoare, dumitriu, v. l. 9. «$» F i g. Avea în el un fel de veselie, nu ca a celorlalţi, ştearsă şi moartă, ci fremătătoare, deznădăjduită, un freamăt ascuns în miezul cel mai dinăuntru al fiinţei sale. dumitriu, b. F. 25. FREMĂTOS, -OĂSĂ, fremătoşi, -oase, adj. (Rar) Plin de freamăt, fremătător. Codre, codre, dragul meu, Parcă ţi-am spus-o eu Să şuieri din frunzi mereu ; Cu frunzişul fremătos Povesteşti aşa frumos. EMINESCU, l. p. 119. FRENÎTIC, -Ă, frenetici, -e, adj. Care e în stare de frenezie; cuprins de pasiune neînfrînată, violentă. Zeci de braţe erau ridicate spre cer intr-o agitaţie frenetică. CAMII, PETRESCU, n. 17. <6- (Adverbial) Sărea frenetic în jurul mesei şi cînta improvizînd pentru ea însăşi. Camii, PETRESCU, o. I 258. Ana doamna. .. freneticstrîngeape-al ei sin Copilul, alecsandri, p. iii 244. FRENEZÎE, frenezii, s. f. Stare de excitare excesivă, de pasiune nestăpînită, violentă. Asemeni unor viorişti cuprinşi de frenezia artei lor, care nu şi-ar mai putea opri arcuşul. . . [greierii] ridică deasupra cîmpiei un ţirîit prelung. BOGZA, C. O. 396. Avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă, cam II, teirf.scu, u. n. 93. <§> Loc. a d v. Cu frenezie = ca în delir, pasionat; frenetic. Au aplaudat cu frenezie. FRENGIIÎE, frenghii, s. f. (Şi în forma frînghie; învechit) Brocart. Rochie [de|'«i/n~ cu flori de mătase, cu guri de frînghie, cu sponci de argint poleite. La odobescu, s. I 422. înveşmintă pe căpitanii dorobanţilor şi călăraşilor cu frenghii .. şi cu atlas. nAi.cnscu, o. i 17. Eşi, fetiţă, La portiţă, Că te-aşteaptă Talion... Cu tichie De frînghie, Cu peană De ciocîrlie. TEODORESCU, p. p. 192. — Variantă: frînghie s. f. FRÎNIC, frenici, adj. m. (Mai ales în e x p r.) Nerv frenic (şi substantivat, m.) = nerv al diafragmei. Nucleul frenicului este situat mai sus de al patrulea segment cervical. PARHON, O. A. I 10. FRENOLOGÎE s. f. Teorie idealistă, conform căreia însuşirile psihice ale omului ar putea fi recunoscute după protuberanţele şi depresiunile craniului, corespunzătoare regiunilor din creier în care sînt localizate aceste însuşiri; ştiinţă bazată pe această teorie. FRESCĂ, fresce, s. f. 1. Pictură făcută în culori, amestecate cu apă de var, pe un zid cu tencuiala încă udă. Pe fondul albastru al munţilor din zare lumea pare. .. o frescă prin proporţii, prin frumuseţe. BOGZA, c. O. 280. Ajunseră ' in odaia cu strană... cu pereţi zugrăviţi in frescă, de un meşter bisericesc. CAMîi, petrkscu, o. II 682. 2. F i g. Descriere plastică şi sugestivă a oamenilor şi obiceiurilor dintr-o anumită epocă. Ne-am silit să. dăm fiecărui personagiu caracterizarea sa proprie, care să servească tema piesei şi să completeze colorat o frescă a societăţii. CONTEMPORANUL, S. ii, 1948, nr. 105, 11/6. Din « Comedia Umană o Balzac face o frescă de proporţii . uriaşe, rezervor imens de date privitoare la societatea timpului, ib. 1949, nr. 138, 9/1. FREZ adj. invar. (Franţuzism) De culoarea fragilor. Rochie frez. FREZĂ, frezez, vb. I. T r a n z. A prelucra un material cu freza. A freza o piuliţă. FREZĂRE s. f. Acţiunea de a freza; prelucrarea unui material cu ajutorul frezei. FRÎZĂ1, freze, s. f. 1. Unealtă eu unul sau mai multe tăişuri dispuse simetric în jurul unui ax şi avînd o mişcare de rotaţie; serveşte la prelucrarea metalelor, lemnului şi a altor materiale dure. Parcă se citita toată ziua aici, parcă fiecare strung sau freză şi aparatele de sudură nu huruiau, nu scîrţîiau, nu produceau zgomote să-ţi scrijelească urechea, ci aveau fiecare cîntecul lor. călugăru, o. p. 130. 2. Frezmaşină. FREZĂ5, freze, s. f. (Familiar) Pieptănătură bărbătească ; frizură. [Mama] ne vrea cu freza aranjată. SAHIA, N. 48. îmi stricase freza, răvăşindu-mi părul cu degetele nervoase. G. m. zamfirescu, sf. m. n. n 258. FREZ3L\ŞL\’Ă, frezmaşini, s. f. Maşină la care se adaptează freza (1) şi de care aceasta e pusă în mişcare; freză (2). FREZOR, fre zori, s. m. Muncitor care lucrează la freză1. FRIĂBIL, -Ă, friabili, -e, adj. (Franţuzism) Care se fSrîmiţează, se sparge uşor. V. fragil. — Pronunţat: fri-a-. FRIABILITĂTE s. f. (Franţuzism) însuşirea de a fi friabil. — Pronunţat: fri-a-, FRICATlV, -Ă, fricative, adj. f. şi n. (Lingv.; în e x p r.) Consoană fricativă (şi substantivat, f.) = consoană care se pronunţă prin strîmtarea canalului vocal în aşa fel, îneît aerul să se poată scurge în tot timpul cît durează emisiunea; constrictiv. FRÎCĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adîncă nelinişte şi tulburare provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj. V. teamă, spaimă, groază. O dată cu noaptea, frica rece începu a rătăci prin sufletul boierului ca o mină care se tîrăşte prin întuneric, pipăie şi caută să apuce ceva. SADOVEANU, O. iii 76. Copilul încremeneşte de frică, cu ţipătul înăbuşit pe buzele FRICOS — 330 — FRIGE vinete, c. PETRESCU, s. 46. Omul.. . a uitat toate spaimele, fricile şi nevoile cîte le-a fost suferit intr-un an de zile. SBIERA, p. 311. O frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. NEGRUZZI, S. I 28. Frica păzeşte bostă-năria. (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. « de » sau exprimate printr-un genitiv obiectivări printr-o propoziţie secundară) De frica ocnei s-a răznit. COŞBUC, p. I 230. Se întoarnă înapoi. . . de frică să nu-i mai rupă cineva şi celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Mi se pare mie că şi boieriul, cît era de boieri, luase frica turbincăi. id. ib. 307. <$. (în construcţie cu verbul « a fi» şi cu subiectul logic în dativ) Eram copil şi cînd am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi-era frică. PREDA, î. 27. Dacă ţi-i frică, bade, au să te mănînce cînii. CAMILAR, TEM. 67. (Mai rar, construit cu verbul « a avea ») N-ai frică, scumpa me.. . Nici moartea nu mă va putea smulge de lingă tine. ALECSANDRI, T. I 367. <> Loc. a d v. Cu frică = cu teamă, temîndu-se. Intră 'in ograda lui Tăun cu frică, parcă se temea să nu-l înşface de picioare nişte zăvozi. camilar, tem. 118. Ne-am iubit cu multă frică, Ş-ai noşti n-au ştiut nimică. JARNfK-bîrseanu, d. 55. Fără (nici o) trică = nefiindu-i frică, fără teamă, cu curaj. însă cum a asfinţi soarele, să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să ieşi fără frică, să-i jupeşti pielea. creangă, P. 225. De-acum pot, fără nici o frică, să trec prin ietacul babei, aleîsandri, T. i 53. Nici de frică = nicidecum, de Ioc, o dată cu capul. Bre, da ră-i apa astăzi! Nu-mi merge pe gît nici de frică. ALECSANDRI, o. P. 248. <0- Loc. adj. Fără frică = neînfricat, curajos. Nică fără frică [titlu]. cassian. E x p r. A băga (cuiva) fricii în oiiso = a înfricoşa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva ; b) a-i fi teamă să nu i se îhtîmple cuiva ceva rău. A lua frica cuiva v. lua. A fi cu frica-n spate (sau îii sîn) = a fi într-o continuă stare de nelinişte şi teamă. Mai bine... mă întorceam binişor acasă; incai acum n-aş fi cu frica-n spate, alecsandri, t. 316. A şti de frica (cuiva) = a asculta de cineva, fiindu-i frică de el. (în expresii hiperbolice, arătînd intensitatea sentimentului) A fi (mai) mort de frică. Cum îl văzu fata că este aşa de grozav, nişte răcori o apucară şi i se făcu părut măciucă de frică, ispirescu, l. 18. Cînd ştia că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strîngea in spate de frică. creangă, p. 314. — Pl. şi: (rar) frici (sbiera, p. 311). FRItOS, -OĂSĂ, fricoşi, -oase, adj. (în opoziţie cu curajos) Care se lasă uşor cuprins de frică, care se înfricoşează cu uşurinţă. Cum eşti tu de fricoasă, ţi s-o fi părut, că te-a călcat nescine pe rochie. ISPIRESCU, L. 236. închină-te dinaintea sţăpinului tău, fiinţă fricoasă, supusă săbiei mele. ALECSANDRI, T. I 82. F i g. Un val de vint lovi fereastra şi para lămpii clipi fricoasă. DAN, u. 257. Atunci zări la coada ochilor o cută uşoară, aproape fricoasă; şi în păr un fir alb. bassarabescu, S. N. 154. <> (Substantivat) Trăiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricoşi se pling şi mor. De-i vezi murind, să-i laşi să moară, Căci moartea e menirea lor. coşbuc, P. i- 194. Fanfaronul acesta poate şi-a itrîţ zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele iui.. Fricosul! negruzzi, s. i 211. FJM< ŢIONĂ, fricţionez, vb. I. T r a n z. A face o fricţiune (1). V. m a s a. — Pronunţat: -fi-o-, FJtK ţi One, fricţiuni, s. f. 1.. Frecare a unei părţi a corpului cu un lichid medicinal. V. masaj. Masinca îi făcea fricţiuni cu oţet la timple, îl lega cu tulpan la cap şi-l culca în iatac cu perdelele strînse. bassarabescu, v. 8. 2* Fig. (Mai ales la pl.) Neînţelegeri, certuri, divergenţe între două persoane sau două grupuri de persoane. — Pronunţat: -ţi-u-, — Variantă: (1, nerecomandabil) fr6c{ie s. f. FRIG, (2) friguri, s. n. 1. Temperatură joasă a aerului, care dă senzaţia de -rece. Bătrîna simţi frigul cum o învăluise din cap pînă-n picioare, camilar, TEM. 13. Şi zău, p-aici aşa-i de frig, Cît crapă-n trei şi-n opt cojocul. Se face bradul tot covrig Şi-ngheaţă flacăra şi focul! coşbuc, p. ii 231. Frigul ud mă pătrundea, simţeam că-mi îngheaţă pulpele şi braţele. CARAGIALE, P. 37. Striga cît îl lua gura că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Şi, de frig, la piept şi-ncheie, tremurînd, halatul vechi. EMINESCU, o. i 132. Senzaţie de rece provocată de temperatura joasă a mediului. (F i g.) Moartea, ce-a trecut aşa de-aproape Mi-a lăsat un frig în suflet şi o ceaţă pe pleoape. davila, v. v. 50. <$■ (Construit cu verbul « a fi * şi cu subiectul logic în dativ) Ne era frig numai la nas. BENIUC, v. 24. Ţie nu [i-i frig, fătu-meu? alecsandri, T. i 328. 2. (Numai Ia pl.) Temperatură ridicată a unui bolnav (v. febră); tremur cauzat de senzaţia de rece care precede uneori o stare febrilă; (adesea în construcţie cu verbele « a căpăta », « a scutura », « a apuca », uneori determinat prin i de baltă ») boală cauzată de un agent patogen şi transmisă prin 'intermediul unei specii de ţînţar (v. malarie). Mîinile mi-erau reci, gura amară şi uscată ca de friguri, vlahuţă, o. A. 150. Sînt toţi bolnavi, şi el şi femeia şi copilul — frigurile de baltă. CARAGIALE, o. l 284. Nici tu junghi, nici tu friguri, nici o altă boală nu s-a lipit de noi. creangă, a. 28. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri. NEGRUZZI, S. I 318. Friguri galbene v. galben. + Fig. Stare de nelinişte, agitaţie puternică; emoţie. Domiţian, coprins de frigurile examenului, vedea în el mai mult un sprijin, o îmbărbătare, bassarabescu, v. 10. FRIG.VNEĂ, friganele, s. f. (Mai ales la pl.) Felie de pîine albă muiată în lapte şi ouă, apoi prăjită în grăsime. — Variantă: frigănea s. f. FRIGARE, frigări, s. f. Vergea de fier sau de lemn în care se înfige carnea spre a o frige deasupra jeraticului. O frigare lungă şi plină de pui.. . se rumenea sfirîind. hogaş, dr. II 103. Optzeci de oi despoaie Şi prin frigări le pun. negruzzi, S. ii 24. <$■ L o c. a d j. şi a d v. La frigare = fript în frigare deasupra jeraticului. Şi a doua zi, marţi. .. făcînd mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brîu şi părpălind nişte pui tineri .la frigare... cheamă pe mătuşa Măriuca. creangă, a. 60. FRIGĂNEA s. f. v. friganea. FRI GARIj'ICA, frigăruici, s. f. Frigăruie. Ce te socoteşti Şi mă tot priveşti, Ţiind frigăruică De fript păsăruică. TEODORESCU, p. P. 446. FRlG.VRlJlE, frigărui, s. f. (Mai ales la pl.) Carne tăiată în bucăţi mici şi friptă în frigare. Aşteptau in picioare ameţiţi de mirosul de cîrnaţi şi de frigărui. CAMIL PETRESCU, O. II 597. FRÎGE, frig, vb. III. 1. Tranz. A expune un aliment (în special carne şi peşte) direct acţiunii focului (în frigare, pe grătar, pe jar) pentru a-1 face bun de mîncat. V. prăji, p î r j o 1 i, perpeli. îi plac pui de cei mai tineri, mie însă-mi plac şi de işti mai bătrîni, numai să fie bine fripţi. CREANGĂ, P. 33. Una cu vin îl stropea, Una carne că-i frigea. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 52. A b s o 1. Fulga masă că-şi gătea, Miei de piele că-i jupuia ; Care prin frigări frigea. Care prin căldări fierbea. ant. lit. pop. i 258. ■$> R e f 1. im pe r s. Ci mi-} frige un berbece; Dar nu-l frige cum se frige, Ci-l înfige în cîrlige Şi-l întoarce prin belciuge, ant. LIT. pop. I 54. ÍFRIGE-LINTE — 331 — FRIŞCĂ 2. T r a n z. (Despre foc, soare sau un obiect care .radiază căldură mare) A provoca senzaţii de arsură, ¡urmate uneori de o rană. Soarele pălea aşa de cumplit, .de te frigea. sbiera, p. 208. Luaţi seamă, că vă jrigeţi. alecsandri, T. i 293. Cine s-a fript cu ciorba suflă şi-n ■iaurt. -Q- (Despre alţi agenţi decît căldura) Venea un -vînt aspru, care frigea obrazurile ca un brici rău ascuţit. ■SADOVEANU, o. VI 123. Lacrimile ii frig obrazul. VLAHUŢĂ, •o. A. 139. F i g. Fata îl desfăcu [biletul] tremurind: ■hîrtia îi frigea degetele, sadoveanu, M. c. 142. Privirile Jor stăruitoare îl frigeau, rebreanu, r. i 145. 4 (Despre ■oameni) A atinge (ceva sau pe cineva) cu un corp fier-"binte, provocînd o arsură; a arde. ¡Alinăpc rind andrelele înroşite in foc, îifripse căţeii de turbă de pe dosul limbii, hogaş, h. 28. F i g. (în legătură cu inima, considerată ca sediu al sentimentelor şi senzaţiilor) Straşnică femeie, «bre Vasile. . . M-a fript la inimă, m-a gătit! sadoveanu, •o. I 467. Ea de mică m-a iubit Şi mare m-a- părăsit, Inimioara rău mi-a fript. ant..UT. pop. i 381, M-o fript ia inimă, nu altă. şez. n 74. 4 Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect fierbinte. Jucaţi-vă cu focul, dacă vi-i voia să vă frigeţi. NEGRUZZI, s. m 14. 3. I n t r a n z. (Despre corpuri fierbinţi) A iradia căldură mare; a arde, a dogori. Soarele frigea acum în mijlocul cerului, preda, î. 148. 4. Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înşela, a păgubi. S-a fript: ce-a cumpărat el nu face nici doi bani. a M-am jript! s-a gîndit Negoiţă; dar de zis n-a putut zice nimic. CARAGIale, p. 95. — Forme gramaticale: perf. s. fripsei, part. fript. FRIGE-LÎiSTE s. m. (Familiar) Nume care se dă în batjocură unui om zgîrcit; avar. Trebuie să fie cineva un frige-linte... pentru ca să facă gură pentru un strugur. ALECSANDRI, T. 279. • FRIGIĂN, -A, frigieni, -e, adj. ,Care aparţinea Frigiei sau locuitorilor ei. Cîntările sclavilor frigieni... trec, risipite şi dureroase. Galaction, O. I 341. Bonetă . (neobişnuit cuşmă) frigiană = bonetă purtată în antichitate de sclavii eliberaţi şi adoptată în timpul revoluţiei franceze din 1789 ca simbol al libertăţii. Se mişc’ batalioane a plebei proletare, Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare. EMINESCU, o. i 62. — Pronunţat: -gi-an. FRIGÎD, '-A, frigizi, -de, adj. Care suferă de frigiditate. FRIGIDÎR, frigidere, s. n. Răcitor electric. V. gheţar. Un corp întreg al clădirii magazinului este rezervat comerţului cu articole de uz casnic: frigidere, mobilă, maşini de spălat şi alte mărfuri. $cînteia, 1953, nr. 2860. FRIGIDITATE s. f. Stare a unui om sau a unui animal incapabil de dorinţă sexuală. FRIGORÎE, frigării, s. f. Unitatea de cantitate de căldură pierdută de un corp, egală în valoare absolută cu o calorie. FRIGORIFfiR, frigorifere, s. n. Clădire sau încăpere prevăzută cu instalaţiile necesare de răcire, pentru conservarea unor cantităţi mari de alimente. Zeci şi zeci de bărci, minate de pescari, vase mari cu motor, venite din deltă, acostează încărcate cu peşte lîngă impunătoarea clădire a frigoriferului, construită în anii regimului de democraţie populară, scînteia, 1953, nr. 2744. ■if (Adjectival) Vagon frigorifer. FRIGORIFIC', -A, frigorifici, -e, adj. Care se referă la frig. FRi(îORIGÎN, -A) frigorigeni, -e, adj. Care poate produce frig. FRIGOTÉHNICA s. f. Ramură a tehnicii care studiază mijloacele de producere a frigului artificial. FRIGULÉT s. n. (Familiar) Diminutiv al lui frig. Stanislav se deştepta, Friguleţ i se făcea Şi legat că se simţea, . teodorescu, p. p. 568. FRÍGÜRA s. f. (Popular)/Friguri. Şi să aţîţă boale, şi urmează mai vîrtos frigura. PISCUPESCU, O. 183. De fri-gură te trezeşti, Dar de dor te prăpădeşti, HODOŞ, P. P. 88. FRIGURÓS, -OASA, friguroşi, -oase, adj. (în opoziţie cu călduros) 1. (Despre locuinţe) Care nu se încălzeşte suficient, care pierde uşor căldura, care nu apără de frig. Casă friguroasă. + Care are o ţemperatură scăzută, care răspîndeşte frig; rece. Toamnă friguroasă. a Şi mina friguroasă s-o încălzesc la sin, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin. eminescu, o. 1 213. 2. (Despre fiinţe) Care nu suportă uşor frigul, nerezistent la frig. Om friguros, a Sărmanele [flori], cum 11-0 să fie friguroase şi plăpînde, cînd sînt crescute la umbră şi pe cuptori? NEGRUZZI, s. I 100. <> (Substantivat) Dînd poruncă lui Ţugulea de a intra în cuptor, el se uită la frigurosul şi-i zise: A venit vremea ta, nene Mustăţio. ISPI-rescu, L. 323. 4. Care caută căldură, căruia îi este frig. Mă strîngeam friguroasă înaintea focului, care pîlpîia vesel, sadoveanu, o. v 654. FRIPT, -A, fripţi, -te, adj. 1. (Despre alimente, în special despre, carne şi despre peşte) Care a fost gătit prin expunere directă (pe grătar, în frigare etc.) la acţiunea focului. Ai uitat gogoşile, floricelele, porumbielul jiert şi porumbielul fript, pas, Z. I 170. Da nu iei ş-un curcan fript la drum? alecsandri, t. i 193. Mîncă trei oi fripte, negruzzi, s. 1 247. <£> E x p r. A mîiica (pe cineva) [ript = a distruge, a da gata pe cineva. M-ai mîncat friptă, fecior de lele ce mi-ai fost! ISPIRESCU, I,. 195. A fuco (cuiva) zile fripte = a chinui pe cineva zi de zi; a necăji, a hărţui. Nu-ţi face singur zile fripte de pomană. GALAN,-z. r. 336. Nevasta. .. făcea zile fripte bărbatului. creangX, . p. 38. Am să-ţi fac zile fripte, ca să pomeneşti de Pepelea cît îi mai trăi. alecsandri, t. 1 321. _ _ • 2. (Despre fiinţe) Ars, rănit prin acţiunea focului sau a unui obiect fierbinte. Se feri ca fript şi ţipă ascuţit. dumitriu, *n. 55. o. F i g. Chinuit. Boierul, fript de ruşine, li zise că li-a spune numaidecît după masă! sbiera, p. 70. Au început a mă tot ruga... ca să-i dau şi lui să mănînce, că era fript de foame. id. ib. -107. Cine mi-o scornit doina Friptă i-o fost inima. BIBICESCU, P. P. 3. FRÎI'TA s. f. art. Numele unui joc de copii în care unul dintre jucători trebuie să lovească peste mîini pe celălalt, care încearcj să şi le ferească. Jucau fripta şi-şi puneau piedici, pas, z. i 166. FRTPTCRA, fripturi, s. f. Fel de mîncare care constă din carne friptă (pe grătar sau în frigare) sau gătită (în tigaie, la cuptor etc.). Fiecare rupeam bucăţile de friptură cu mîinile. sahia, n. 57. Zise vătafului să taie un ied. .. şi să-l facă friptură. NEGRUZZI, s. I 82. I-ait venit poftă de o bucăţică de friptură. drXghici, r. 65. Iepuraşu-i bun de zeamă, Iepuroaica de friptură. jarnîk-bîrseanu, d. 367. FRD’TOtÎrĂ, fripturele, s. f. Diminutiv al lui f r i p-tură; friptură bună. Aşa aş mînca eu o fripturică de cerb! sbiera, p. 176. FRIŞCĂ1 s. f. Strat de smîntînă proaspătă care se ridică la suprafaţa laptelui nefiert după cîteva ore de la mulgere şi care, bătută cu bătătorul, devine spumoasă. Prăjitură cu frişcă. FRIŞCĂ — 332 — FRÎNGE I’IlÎŞCĂ-, frişti, s. f. Vergea, nuia. Măi romîne, mai mină şi dumneata boii... Rumînul îmi luă frişca din mînă şi eu mă lungii pe fundul carului. Sandu-aldea, u. P. 224. FRIVOL^ -Ă, frivoli, -e, adj. (Despre persoane) Care se ocupă numai cu lucruri neserioase, care umblă după plăceri uşoare; uşuratic, neserios. Acum patru ani nu eram decît o actriţă frivolă, camil petrescu, T. ii 187. + (Despre lucruri, fapte, atitudini etc.) De nimic, neînsemnat, neserios. Ocupaţii frivole. îmbrăcăminte frivolă. a Nu-şi putea alunga amintirea frivolă a soldaţilor de plumb din copilărie, c. petresctj, R. br. 209. (Glumeţ) O mierlă aruncă spre mine Din tufe chemarea-i frivolă, cazimir, L. U. 16. FRIVOLITATE, (2) frivolităţi, s. f. 1. însuşire a ceea ce este frivol; neseriozitate. Ea părea că aduce în creţii rochiei ei de mătase ceva din frivolitatea şi cochetăria balurilor la care fusese, vlahuţĂ, O. A. iii 38. 2. (Mai ales la pl.) Lucruri, fapte, purtări uşuratice, neserioase. în loc să-şi petreacă viaţa în frivolităţiy a preferat să şi-o consacre înălţimii cugetării, macedonski, o. rv 139. FRIZ, frizuri, s. n. Piesă îngustă de cherestea, folosită la fabricarea lamelor de parchet sau a unor piese de tîmplărie (chenare de uşi, lambriuri etc.). + Chenar care înconjură o pardoseală de parchet în lungul pereţilor şi care e făcut din piese mai mari decît lamele parchetului. FRIZA, frizez, vb. I. T r a n z. (Azi mai rar) A încreţi, a încîrlionţa părul (cu fierul sau prin alte mijloace); a ondula, a coafa. N-are părul creţ; şi-l frizează. <$> Fier de frizat v. fier (2). Refl. Să mă frizez ca să-ţi plac? EMINESCU, N. 113. FRÎZĂ, frize, s. f. (în arhitectura clasică) Suprafaţă cuprinsă între arhitravă şi cornişă, în genere împodobită cu picturi, sculpturi, caneluri etc. Stam admirînd frumoasele metope dintre trigrifele frizei . exterioare ale Partenonului. Ghica, s. 652. Bandă împodobită cu picturi sau sculpturi în jurul unui vas, al unei săli, al unui sarcofag etc. împodobită. .. cu scene de vînătoare, precum este şi friza celui mai frumos din sarcofagele de piatră din Muzeul nostru naţional, odobescu, s. iii 636. FRIZER, frizeri, s. m. Lucrător care se ocupă cu bărbieritul, cu tunsul sau cu ondulatul părului; bărbier. V. coafor. La frizer te tunzi o dată în două luni. SEBAS-Tian, T. 282. Negustorii, frizerii, pantofarii au dat năvală în jurul camionului, sahia, n. 92. FRIZERtE, frizerii, s. f. Atelier unde oamenii se rad, se tund, se frizează. FRIZERlŢĂ, frizeriţe, s. f. Lucrătoare care se ocupă cu bărbieritul, cu tunsul sau cu ondulatul părului. FRIZtJRĂ, frizuri, s. f. Freză2. îşi netezi frizura şi-şi picură pe piept puţin parfum. REBREANU, I. 63. FRÎNĂ, frînez, vb. I. T r a n z. 1. (Mai ales cu privire la vehicule) A încetini sau a opri din mişcare cu ajutorul frînei. Şoferul frînează maşina. Intranz. Maşina frină brusc. 2. Fig. A ţine în loc, a împiedica, a opri dezvoltarea, cursul, manifestarea unui proces, a unui sentiment etc. Nu există putere în lume în stare să frîneze avîntuî făuritorilor .vieţii noi. scînteia, 1953, nr. 2582. FRÎiNĂR, frînari, s. m. Muncitor Ia căile ferate, însărcinat cu manevrarea frînei. Un frînar, negru de căr-bune, cu un felinar mic aprins.. . trecu prin vagon. DUMITRIU, B. F. 8. Afară se auzi o locomotivă manevrînd, fluierul frînar Hor, ciocnirea tampoanelor, c. PETRESCU, a. 454. FRÎNĂRE, frÎTi^ri, s. f. Acţiunea de a f r î n a. 1. Oprire sau încetinire a vitezei unui vehicul îre mişcare. Frînare automată a trenurilor. 2. Fig. Oprire pe loc a dezvoltării unui proces, a unui sentiment etc. 3. Inhibiţie. în timpul stingerii reflexului condiţional, in regiunea corespunzătoare a scoarţei, în locid stării de excitaţie ia naştere starea de frînare (inhibiţie). anatomia 207. FRÎNĂ, frine, s. f. 1. Dispozitiv folosit pentru încetinirea sau pentru oprirea mişcării unui vehicul. Trenul cu patru vagoane intră în gară cu toate frînele strînse. dumitriu, N. 98. Vagonul nemaifiind in coadă, frînarul de siguranţă îl părăsise, iar locul de la pavilionul de observaţie, unde e frina, era acuma gol. caragiale, m. 142. 2. Fig. Ceea ce ţine în Ioc cursul sau dezvoltarea unui procesţ a unui sentiment etc,; piedică, obstacol. Acei care nu contribuie la desfăşurarea criticii şi autocriticii sînt o 'frină în calea mersului înainte, lupta de clasX,. 1953, nr. 3-4, 208. FRÎNC, *Ă, frînei, -e, adj. Nume generic dat odinioară la noi occidentalilor latini. Da-n caic cine era? Era Căpitan-paşa, Baş-agaoa turcilor, Măcelarul frîn-cilor. alecsandri, p. p. 124. ^ (Adjectival) Timpii împăraţilor frînei din Constaniinopol. odobescu, s. i 222. FRÎNGE, frîng, vb. III. Tranz. 1. (Mai ales cu privire Ia obiecte tari) A rupe (de obicei în două părţi) prin lovire, îndoire sau apăsare puternică. De cîte ori se întorcea tata de la oraş, aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile. SAHIA, n. 32. Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat Un brad din faţa casei, coşbuc, p. I 258. Din teiul sfint şi dulce o ramură să frîngi. eminescu, o. I 129. Au lovit intr-un loc vîrtos, îneît puţin au lipsit de a-şi frînge sapa. drĂ-ghici, r. 80. Expr. Na-ţi-o bună, că ţi-am frînt-oî — na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o I v. f r î n t. Na-ţi-o bună, că ţi-am frint-o, zise Trăsnea, creangă, o. a. 90. Refl. Au dat zmăul să se lupte din fugă şi i-au crăpat calul; au mai dat şi din sabie şi i s-au frînt sabia. sbiera, p. 93. Brazii trufaşi ai codrilor se frîngeau cu glasuri de trăsnet. HOGAŞ, m. n. 176. + (Cu privire la oase, p. e x t. la membrele corpului) A fractura, a rupe. Plumbul... a frînt o coastă şi, petrecînd inima, a ieşit prin spate, negruzzi, s. I 29. De aş prinde puiuşoruly Pe loc i-aş frînge piciorul, alecsandri, p*. p. 331. ^ Expr. A-şi îrfnge (sau a-i frînge .cuiva) gîful = a muri într-un accident (sau a omorî, a ucide); fig. a-şi ruina situaţia (sau a ruina situaţia cuiva) prin întreprinderi nereuşite. Am spus eu că ăsta are să-i fringă gîtul lui Gică. c. petrescu, c. v. 338. N-am chef să-mi frîng gîtul pe şosele, rebreanu, R. i 153. Or fugi de mine toţi tinerii. — Or fugi?... Pentru ce? —De frică să nu-şî frîngă gîtul cînd or cerca s-ajungă pînă la' mine. alecsandri, T. i 340. A-şi frînge mîinile = a-şi împreuna mîinile şi a-şi îndoi cu putere degetele (în semn de durere, deznădejde sau regret). Florica povestea şi plîngea, iar bătrînii îşi frîngeau mîinile ascultînd. rebreanu, R. ii 58. Fata se frămîhta desperată; se învîrtea prin casă ■ frîngîndu-şi mîinile, nehotărîtă, neştiind ce trebuie să facă. barT, E. 337. Şi plîngea, plîngea, Mînile-şi frîngea, Căci aşa mult, biata, îşi iubise fata. coşbuc, p. ii 162. Moare t ţipă Tudora, frîngîndu-şi mîinile. vlahuţa, o. a. ii 41. + F i g. A ucide, a omorî. Nea Ghiţă mă priveşte pe subt frunte ca hoţul; dac-ar putea, m-ar frînge. sado« veanu, M. c. 143. Manoli, Manoli, Meştere Manolit Zidul rău mă strînge. . . Copilaşu-mi frînge l alecsandri, p. p. 190. Refl. (Despre o masă de apă, despre valuri)1 A se lovi (de mal, de stînci etc.) • împrăştiindu-se îr* valuri mici. Munţi de ape ce se frîng de maluri. NECU-LUTĂ, T. d. 28. + (Despre linii) A se întrerupe, a se FRÎNGERE — 333 — FRÎNTURil îndrepta brusc în jos. (Poetic) Linia... de deasupra [Hasmaşului Mare] trecind întunecată şi zimţuită dintr-o parte in alta a cerului, se frînge deodată la mijloc. bogza, c. o. 13. 4" R e f 1. F i g. A se curma. Glasul lui lordache se frînse. dumitriu, n. 62. O nespusă melancolie îi coprinse sufletul. Gîndurile se fringeau neisprăvite. D. ZAMFIRESCU, R. 76. 2. F i g. (Cu privire la inimă sau la suflet ca sediu al sentimentelor) A ' întrista, a îndurera, a mîhni. Cînd eşti tristă, doino, Tu inima ne-o frîngi. coşbuc, p. i 214. Maica noastră, tiu mai plînge, Plinsu-ţi inima ne frînge! bolintineanu, o. 91. Dorit sufletul mi-l frînge! jarnîk-bîrseanu, d. 88. -0 Refl. Taci, drăguţă, nu mai plînge, Că-n piept inima-mi se frînge. alecsandri, p. P. 211. 3. F i g. (Cu complementul « mijlocul ») A se îndoi de mijloc, a se apleca. Ştia să joace, să-şi frîngă mijlocul şi să treacă frumos prin cerc. vi,ahuţa, N. 107. <}' Refl. Sărind de la pămînt, se frîngeau din şale scăpînd armele. camilar, n. i 48. Ca lovit de un glonte, Neagu se frînse tn două. bart, E. 212. Şi mijlocul mi se frînge, De greul păcatelor, De sarcina armelor, alecsandri, p. p. 255. 4. F i g. A înfringe, a învinge] a birui. Cereştii ochi, cu-o dulce putere de nespus, Mi-au frînt împotrivirea, toma, c. v. 151. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morţii. coşbuc, p. I 265. + A birui (în luptă). Pe Radu, Aron Petrii şi Ţepeluş hainul I-am frînt! alecsandri, p. a. 143. FRÎNGERE, frîngeri, s. f. Acţiunea de a (s e) frînge; rupere (mai ales în două părţi) prin lovire sau apăsare puternică. FRÎNGIIÎE1 s. f. v. frengliio. FRÎNGHÎEV frînghii, s. f. Fir lung şi gros, făcut •din mai multe sfori răsucite una în jurul alteia; funie. I-au legat' cu frînghii. dumitriu, N. 130. S-au repezit toţi ca pisicile pe scările de frînghie in catarge, bart, E. 273. Făcură intr-o casă veche o sală de teatru... . -ca să gioace pantomima şi danţul pe frînghie. negruzzi, s, i 341. (Cu aluzie la spînzurătoare) Noi gîndeam să-ţi F i g. Noaptea părea o frîntură de basm. mihale, o. 356. 4- Porţiune dintr-un întreg. V. f r a g m e n t. în fund, departe, sub lună, licărea o frîntură de pîrău. sadoveanu, o. vi 189. ^ F i g. O frîntură de zîmbet, ascunsă şi fugară, flutură pe buzele şi-n privirile călăreţului, mihale, o. 154. Am închinat iubirii trecătoare Frînturi de suflet şi seîntei de rime. cazimir, L. u. 98. 2. Fragment dintr-o vorbire, dintr-o povestire, dintr-un cîntec. Strigătul umplu satul, frînturi din el se desprindeau ca limbile de foc dintr-o bobotaie uriaşă. dan, u. 125. Deodată, prin căldură şi prin adînca tăcere a taberei, răzbătu în apropiere, la o cotitură, un strigăt, apoi o frîntură de cîntec răguşit. SADOVEANU, O. I 163. Bucuria jucătorilor izbucnea in frînturi de strigături. rebreanu, r. 1 128. -$• E x p r. Frîntură. do Iimbă= fel de a vorbi încîlcit; p. e x t. frază încîlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. Turbare de cap şi frîntură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu s-a mai dat a vedea, creangă, a. 84. 3. (Popular) Fractură. Găinile sufăr de multe ori de diferite frînturi de oase. şez. 111 203. 4. (Rar) Spărtură. Fără de a socoti lacuna lăsată de o frîntură a vasului, numărul figurelor nu este mai puţin-de vreo cincizeci, odobesco, s. n 188. FRÎU — 334 — FRUCTOZĂ- FRÎU, friie şi frine, s. n. 1. Totalitatea curelelor care se pun pe capul şi în gura unui cal (de călărie) spre a-1 putea mîna. Munteatica a bătut în grumazul calului cu capătul frîului şi a trecut repede înainte, sadoveanu, b. 153. Fiul craiului îi şi trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, V. 195. Armăsarii spumega, Fritele şi le muşca. ALECSANDRI. p. P. 168. <*> F i g. Frînele legii. vlaHUŢĂ, N. 54. Planeţii... din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi. xminescu, o. i 133. <$> Loc. adj. Fără îrîu = neîn-frînat, necumpătat, lăsat (prea) liber; dezmăţat. Aici... oricine ştie că veseliile sînt fărăfrîu. sadoveanu, o. vij 227.. învrăjbirea fără friu a oamenilor, vi.auuţa , X. 56. *-‘> K x p r. A-şi pune frîu limbii (sau gurii) = a vorbi cumpănit, a se reţine de la vorbă. A ţine (pe cineva) în frîu .= a stăpîni (pe cineva), a domoli avîntul sau pornirile cuiva. A ţine (pe cineva) în şaplc (sau în nouă) îrîne=a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lăsa (nici o) libertate. Mi-i urît de citi'te ţine, Că te ţine-n nouă frîne. jarnîk-bîrseanu, d. 60. A slobozi trîul (sau a slăbi din frîu) = a da (mai multă) libertate. A da (cuiva sau la ceva) frîu (liber sau slobod) = a lăsa în voie. Dăduse frîu slobod închipuirii înfierbîntate. popa, V. 115. A pune (în) frîu = a stăvili, a opri; a înfrîna, a stăpîni. De-ar Ji fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rînd, Ce lesne-ai fi pus frîu durerii Şi răzvrătitului tău gînd. ^vlahuţă, o. a. 50. 2. Fig. (în forma de pl. frîne) Conducere politică. Popor, ţine frînele în puternica-ţi mină. Toma, c. v. 394. Mîndră e şi Clara doamna, azi, cînd frînele puterii Par _pe mîini a-i fi lăsate, da vila, v. v. 21. — Pl. şi: (rar) frîuri (eminescu, o. iv 152). FRÎULf.Ţ, frîuleţe, s. n. (Popular) Diminutiv al lui frîu. Friuleţ cu ciucuraş. păsculescu, l. p. 57. Frîuleţul lui. Doi bălăurei De coade-nnodaţi. ŞEZ. I 113. FRONDA, fronde, s. f. 1. Mişcare de revoltă a nobililor francezi din secolul al XVII-lea împotriva absolutismului regal. 2. Fig. Opoziţie neprincipială, cu caracter de persiflare, pornită din motive personale. FRONT, fronturi, s. n. 1. Locul unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forţelor militare care operează pe cîmpul de luptă, puse sub o comandă unică. Pe front, nici un fel de rană nu produce impresie. CAMIL PETRESCU, U. N. 407. Se apucă să studieze harta frontului cu o atenţie înfrigurată, rebreanu, p. s. 109. Căută să vadă încotro sînt comandanţii oştirilor, ce năvăliseră in ţară pe toate părţile. Frontul era larg. vis-SARION, B. 43. + O parte din teatrul de operaţii al unui stat aflat în stare de război, pusă sub conducerea unui singur comandant. Frontul de sud. 2. Formaţie de militari, şcolari, sportivi etc. aliniaţi cot la cot, cu faţa la persoana care dă instrucţii sau. comandă. ^ Loc. adv. în front = aşezat în linie, în poziţie de « drepţi » sau de « pe loc repaus ». Nu se vorbeşte în front. 3. F i g. (Urmat de determinări) Grup de forţe solidare, unite şi organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. e x t. sectorul unde se duce o astfel de luptă. Trebuie larg popularizată politica externă a ţării noastre ca factor activ al frontului democraţiei şi păcii. rez. HOT. I 171. 4. (în expr.) Front de abataj = locul de muncă' unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. FRONTĂL, "A, frontali, -e, adj. 1. Care ţine de regiunea frunţii. Leziune frontală. Os frontal. + (Substantivat, n.; rar) Parte proeminentă a unui obiect. Goneau nebuneşte, izbind deseori cu picioarele dinapoi in frontalul ■bombat al săniei, rebreanu, r. i 216. 2. Din faţă, aşezat în faţă. Atac frontal de infanterie. Abataj frontal — abataj al minereului făcut pe un. front foarte lung, în direcţia filonului; p. e x t. locul! unde se execută o astfel de operaţie. Abatajul lui Trifarv este un abataj frontal şi se anunţă prin uruitul de rîşniţă' uriaşă al craţărului. BOGZA, v. j. 110. FR0ATIÉRA, frontiere, s. f. Limită între două ţări graniţă, hotar. Viză pentru trecerea frontierei. — Pronunţat: -ti-e-. FRONTISPICIU, frontispicii, s. n. 1. Faţada principală a unui edificiu sau a unui monument. Prăvăliile’ aveau frontispicii pentagonale foarte sobre, dar nu lipsite de eleganţă, v. ROM. noiembrie 1953, 14. Trecură pe sub-portalul cu numele gospodăriei scris pe frontispiciu. Ml-KAT.E, o. 115. Pe frontispiciu n-avea nici o inscripţiune-votivă. odobescu, S. m 73. 2. Prima pagină a unei cărţi, care pe lîngă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizînd cuprinsul lucrării etc. Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzînd titlul şi unele indicaţii. Pe frontispiciul a Scînteii o este scris: « Proletari din toate ţările, uniţi-vă! t>. FRONTÓN, frontoane, s. n. Element de arhitectură,, alcătuit de obicei dintr-o cornişă curbă sau frîntă, care se găseşte deasupra intrării unui edificiu, deasupra unei uşi etc. Două uşi in dreapta... masive, cu frontoane bogat sculptate. . . duc spre apartamente. CAMIL PETRESCU, T. ii 173. Magia razelor căzute din soare se aprindea cînd pe un fronton de templu, cînd pe un creştet de statuie, anghel-tosif, c. L. 6. Frumoasa stelă cu doi lei culcaţi pe frontonul ei. ODOBESCU, S. n 416. FR0TÍU, frotiuri, s. n. Picătură de sînge sau de alt produs secretat de un organ, întinsă pe o lamă, pentru* a fi examinată microscopic. FRUCT, (1,2) fructe, s. n. 1. Produs care apare şi se dezvoltă . din ovarul unei flori fecundate şi care conţine seminţele; rod. Ne-a dat să mîncăm zarzăre... Bune fructe, sadoveanu, F. J. 38. Arbuşti necunoscuţi, cu frunzele lucioase şi neatinse de frigul toamnei, cu spini ciudaţi, cu fructe rotunde, mici, violete, c. petrescu, î. i 147. O mină osoasă prinse tremurătoare fructul, sahia, N. 106. 2. F i g. Rezultat firesc al unei activităţi sau situaţii. Fructele unei activităţi intense. Fructul cugetărilor sale. a [Revoluţia] e fructul unei îndelungi stări de lucruri şi nimic nu o mai poate opri. camil petrescu, B. 88. FRUCTÁR, fructari, s. m. Vînzător de fructe. FRUCTĂRÎE, fructării, s. f. Prăvălie unde se vînd fructe. FRUCTIERA, fructiere, s. f. Vas în care se pun fructele la masă. Vartolomeu Diaconu priveşte visător la paharer la tacimuri, la fructiera cu portocale. C. PETRESCU, A. 451. — Pronunţat: -ti-e-, FRUC'1'U'ÉR, -Ă, fructiferi; -e, adj. (Despre arbori) Care produce fructe comestibile; roditor. Toţi arborii fructiferi din partea aceasta a pămîntului par că îşi au aici o bogată şi bine cunoscută patrie. BOGZA, c. o. 379. FRUCTIFICĂ, fructific, vb. I. Intranz. (Despre sume de bani, capitaluri) A aduce venit, a spori prin dobînzile adăugate. Banii depuşi la C.E.C. fructifică. FRUCTIFICÁRE, fructificări, s. f. Acţiunea de a fructifica. Depuneri spre fructificare. FRUCT0ZĂ s. f. Substanţă organică dulce care se găseşte în nectarul florilor şi în multe fructe dulci. FRUCTUOS — 335 — FRUNTE FRUCTUOS, -OĂSĂ, fructuoşi, -oase, adj. Care dă rezultate bune; folositor, profitabil. Nu s-a mărginit cu cercetările sale, in genere puţin fructuoase, făcute înainte de exilul din 1S4S. odobescu, s. ii 413. — Pronunţat: -tu-os. FRUGĂL, -Ă, frugali, -e, adj. (Despre prînzuri) Alcătuit din bucate puţine şi simple; sobru. Prînz frugal. FRUGAL1TĂTE s. f. însuşirea de a fi frugal. Fruga-litatea dejunului. (Ironic) Eu am fost cam bolnăvior din cauza frugalităţii şi sobrietăţii — probabil, caraglalk, o. vn 23. FRUBIdS1 adv. 1. într-un mod plăcut, armonios, cu valoare estetică. împăratul puse de împodobi pala-turile şi cetatea cît se putu mai frumos. ispirescu, e. 36. Păr de aur pieptăna Şi frumos se oglindea, alecsandri, p. I 105. Uşurel vînt cind bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÎK-BÎRSEAmr, d. 510. 2. Potrivit, bine, aşa cum se cuvine. Ce frumos mi-ar explica___ mama lucrul acesta, sahia, n. 49. Să-l poată trimite pe-aci încolo după ce l-a găzduit frumos o noapte, ca-ragiale, o. m 62. ^Espr. A sfn (sau a şedea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva),'a-i veni bine, a-i sta bine; (despre purtări) a fi aşa cum trebuie, cum se cuvine, cum se cere. Stai, omule! nu şade frumos! caragiai,e, o. iii 36. A face frumos = (despre animale, mai ales despre clini) a se ridica pe picioarele dinapoi, a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = -a se cuveni, a fi cuviincios. Nu-i frumos să laşi ca să te sărute ofiţerii, alecsandri, t. i 209. FRUm6Ss s. n. Categorie estetică prin care se reflectă însuşirea omului de a simţi emoţia estetică în faţa fenomenelor şi obiectelor naturii, ale vieţii sociale, în faţa. operelor de artă şi avînd ca izvor obiectiv dispoziţia simetrică a părţilor obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. FRUMOS3, -OĂSĂ, frumoşi, -oase, adj. 1. Care place pentru armonia liniilor, mişcărilor, culorilor etc.; care are. valoare estetică. a) (Despre persoane şi despre părţi ale corpului) Avea ochii frumoşi, negri, dumitriu, n. 156. Un băieţaş frumos, ca de doisprezece ani... ne întrebă ce poftim. HOGAŞ, DR. II 6. lacăt-o înaintea lui. .. tot aşa de tînără şi de frumoasă de parcă nu trecuseră valurile vremii, caragialk, o. n 27. <$> (în comparaţii care îi întăresc sensul) Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gînd răzleţ, coşbuc, p. I 56. Ca un leu să fii de tare Şi frumos ca primăvara. EMCs’ESCU, l. p. 143. Copil frumos ca visul ce-n leagăn îl visai, beldiceanu, p. 132. (Substantivat) Frumoasa salului. c=i De-acum, are să fie ca-n cîntec: are să se ieie frumos cu frumos, plăcut cu plăcut. CAMir.AR, tem. 175. Aci se fierb şi oasele în vase aurite, Aci s-adun frumoasele Cind nu mai sînt dorite, bolintineanu, o. 70. + (Substantivat, f. pl.) Ielele. L-au întilnit vîn-toasele şi frumoasele. TEODORESCU, p. j>. 360. b) (Despre lucruri din natură, despre obiecte şi despre opere de artă) Privelişte frumoasă, ea Casele cele frumoase le vînduseră creditorii, caragiaee, o. iii 48. Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă, eminescu, O. rv 81. Frumos antereu porţi, alecsandri, t. i 325. Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, şi) arhitectură, poezie, muzică, dans. <$> (Substantivat, în e x p r.) A lua (pe cineva) eu frumosul = a se arăta blajin (faţă de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. (Eliptic) Va să zică nu vrei să spui cu frumosul, ai? continuă şeful cu un zîmbet acru. REBREANU, r. i 112. 2. Care place, care trezeşte admiraţie din punct de vedere moral. Purtare frumoasă. Faptă frumoasă. 8. (Despre timp sau vreme) senin, calm, bun. 4. (Despre lucruri şi fapte) Important, considerabil, remarcabil. O recoltă frumoasă. Un succes frumos. FRUMSÎŢE s. f. v. frumuseţe. FRUMUSÎÎŢĂ s. f. v. frumuseţe. FRUMUSEŢE, (2) frumuseţi, s. f. 1. Faptul de a fi frumos, însuşirea a ceea ce este frumos. Nu avea ochi pentru frumuseţea acestei dimineţi. C. PETRESCU, c. V. 118. Frumuseţea naturii mă îndemna să mă preumblii încă cîtva timp şi să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele. bot.tntineantj, o. 354. <ţ.Loc. adj. Do (oală frumuseţea = foarte frumos, minunat. Are acasă un bar de toată frumuseţea. C. PETRESCU, c. V. 194. <}-Expr.O frsimuseţe (de) ... = foarte frumos. îi fu milă să r)puie o aşa jrumseţe de vită. ispirescu, u. 45. Este o frumuseţe de zi acum cind îţi scriu. EMINESCU, n. 101. 2. (Concretizat; mai ales la pl.) Obiect, faptă, lucru frumos. Ce comoară de frumuseţi doarme îngropată in poeziile poporului nostru! VLAHUŢĂ, o. A. 265. Iubeşte frumuseţile naturii, negruzzi, s. i 77. 4- Lucru, situaţie etc. care trezeşte sentimente de îneîntare şi admiraţie. Acum e o frumuseţe afară, la cimp. CREANGĂ, o. A. 118. -4 Femeie frumoasă şi cunoscută ca atare. Una din frumuseţile de pe vremea aceea. — Variante: frums6ţe (isriREScu,u. 45), frumuseţii (NEGRUZZI, S. I 37) S. f. FRUMUŞEL, -ÎCĂ, frumuşei, -ele, adj. Diminutiv al lui frumos. Gherghina era singură la părinţi şi frumuşică. REBREANU, R. I 130. Un tînăr nalt, . alb la faţă şi frumuşel... se apropie de Dan. veahuţă, o. a. III 38. Şi v-o picat tronc la inimă vro cuconiţă frumuşică. alecsandri, T. i 104. •+ (Adverbial) a) Cu frumosul, bine, lin, calm. Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel Cărarea la fete-n cîmpie. COŞBUC, P. II 39. b) Fără prea multă vorbă; pur şi simplu. [Mama] îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, creangă, o. A. 66. FRUNTĂR, fruntare, s. n. Curea care leagă cele două părţi laterale ale căpeţelei şi trece peste fruntea calului. FRUNTĂRiE, fruntarii, s. f. (Mai ales la pl.; învechit şi arhaizant) Frontieră. Dezbateri se încing atît aci cit şi în afară din fruntarii. MACEDonski, o. tv 119. Bătaia avu loc pe fruntaria celor două ţări. CARAGIALE, o. III 139. F i g. Departe-n şesuri Ziua alungată Lingă reci fruntarii alergarea-şi curmă, topîrceanu, s. a. 28. FRUNTĂŞ1, fruntaşi, s. m. (Adesea în forma soldat fruntaş) Denumire a primului grad în armată. FRUNTĂŞ2, -Ă, fruntaşi, -e, adj. 1. Care e în frunte într-un domeniu de activitate, într-o acţiune sau într-o ramură de producţie, servind ca exemplu altora. Prima consfătuire pe ţară cu studenţii fruntaşi în învăţătura trebuie să însemne un punct de cotitură in viaţa facultăţilor noastre, contemporanul, S. n, 1951, nr. 223, 1/5. Vreo doisprezece bărbaţi fruntaşi se sfătuiau ăemultişor. RE-breanu, R. i 131. Ca domn sau ostaş, în luptele de moarte mă jur a fi fruntaş, alecsandri, T. ii 147. (Substantivat) • în orînduirea socialistă scriitorul devine un fruntaş al luptei pentru socialism, pentru comunism. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2875. Poeziile lui [Grigore Alexandrescu] se deosibesc prin mari calităţi de stil, de cugetare şi de simţire, care îl pun intre fruntaşii poeziei romîne, ghica, s. 671. 2. (în expr.) Cal fruntaş (şi substantivat) = cal înhămat în frunte, cînd sînt mai mulţi cai înaintaşi. Dor surugii. .. se aflau unul călare pe un cal fruntaş, altul cocoţat dinapoia cailor rotaşi, pas, L. i 55. FRtJNTE, frunţi, s.'f. 1. (La oameni) Partea de sus a feţei, între sprîncene şi păr, mărginită lateral de tîmple (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra i 'FRUNZAR — 336 — FRUNZIŢĂ •ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cînăva tînără şi senină, acum era cărunţită de grijă, deasupra ■unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stingă, care are o pată roşcată în Jrunte, îşi joacă nervos coama lungă, camil petrescu, o. I 474. lat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Şi se-nalţă, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. coşbuc, p. i 48. F i g. Cu fruntea-n ţărînă conacele cad. TUI,-•bure, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele ■din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei şi vorbeam de viitor. dunĂreanu, •CH. 59. Vintui pleacă fruntea teiului mirositor. MACE-donski, o. i 96. 2. (La oameni, Iuînd partea drept întreg) Faţă, chip; ■cap. Aceleaşi gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. davina, v. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci, coşbuc, p. i 134. 8. F i g. (Dé obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai •de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; *(cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alţii), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît.. Fruntea făinii, a Şi la zor şi la glumit, Brigadieru-i frunte, frunză, s. 26. Antoane, tu eşti poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. davidoglu, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăşte la care circiumă să se rotunjească hora. STancu, D. 169. ^ Loc. adv. în îrunto sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) == în faţă, înainte (faţă de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în' jrunte la lucru, acela-i în frunte şi la folos, caminar, tem. 32. Ghiţă Lungu ţinuse şi discurs la aşezarea sa în jruntea comunei. Sadoveanu, m. c. 199. Plutonierul, în jruntea celor patru jandarmi, se apropia cu paşi rari. rebreanu, R. ii 151. Ieşit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulţi-şi mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. coşbuc, p. i 56. O ceată de ofiţeri călări, în fruntea cărora erau trei. negruzzi, s. i 167. Loc. adj. De frunte = xare ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna pli?iă-nalţă discul ei pe munte, Stoica stă la masă cu cei mai de frunte, bountineanu, o. 69. ■Generalul Mavru, filolog şi numismat de frunte, era de mai mulţi ani în relaţiune cu... Bolliac. GniCA, s. A. 143. .Dar tu, Moţoace?... m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi ,pre Tojnşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte cînd tn-aş încrede în tine? negruzzi, S. r 141.-4- Lichid •obţinut la începutul unei distilări fracţionate. FRUNZĂR, frunzare, s. n. 1. Desiş format din cren-.gile pline de frunze ale unui copac sau ale unor tufe. La vadul oierilor Se leagănă holdele, Se pîrguie roadele, -Şopotesc frunzarele Şi rodesc ogoarele, deşi,Tu, N. 31. Colo-ntr-un frunzar Galben in lumină, Stă pe-o creangă de arţar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, s. a. 16. 2. Umbrar făcut din crengi bogate. Mă oprii supt un frunzar de păr sălbatic, sadoveanu, r. s. 242. Fagii şi carpenii acopereau cu un lung frunzar poteca noastră. •Galacîion, o. i 205. Tot pe mal şedea, Şi mînca şi bea, Sub verde frunzar De crengi de stejar, alecsandri, p. p. 116. 3. Frunze uscate folosite ca aşternut pentru vite, • ca nutreţ etc. Umbla... pînă cine ştie unde, s-aducă vitelor nişte frunzar îngălbenit. CAMir.AR, TEM. 306. — PI. şi: (s. m.) frunzări (SEVASTOS, N. 47, CREANGĂ, P. 29, AI.ECSANDRI, T. 60). FRTlNZĂ, frunze, s. f. Organ principal al plantei, -care îi serveşte la respiraţie, transpiraţie şi asimilaţie şi care este format de obicei dintr-o foaie verde legată -de tulpină printr-un peţiol. în mijlocul lor se înălţau ,plopi rari de luncă, cu trunchiurile vinete şi cu frunzele -argintate, tremurătoare în lumină, sadoveanu, o. iv 77. .De frunze şi de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiţi de voi. coşbuc, P. I 90. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc; Amară-i frunza de fag, Mai amar doru ce-l trag! jarnîk-bîrseanu, n. 90. (Cu sens colectiv) Cit n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! r.ÎRi.EANU, r,. 41. Doar un pic de vint abureşte frunza unui păr şi o clatină uşor. păun-pincio, p. 110. Că de-i vremea rea sau bună, Vintu-mi bate, frunza-mi sună. EMINESCU, o. i 123. (Ca formulă de introducere în poeziile populare) Frunză verde pădureţ, între Olt şi-ntre Olteţ, într-un vîrf de pisculeţ... TEODORESCU, P. p. 344. Frunză verde ş-un bănuţ, Aseară mi-am prins drăguţ. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 66. <> Loc. adj. Cîtă frunză şi iarbă sau ca frunza şi ca iarba sau cîtă frunză, cîtă iarbă = foarte mult, în cantitate foarte mare, extrem de numeros. împrejurul Costeştilor e armată cîtă frunză şi iarbă, gata să pornească încoace. REBREANU, r. ii 230. Au şi început a curge furnicele cu droaia, cîtă pulbere şi spuză, cită frunză şi iarbă, creangă, P. 264. Cînd văzui a lor mulţime, cită frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dinşii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, o. I 147. Şi porni tătărimea Ca frunza şi ca iarba. ANT. UT. POP. i 551. <$■ E x p r. (Familiar) A. umbla (de) frunza fră-sinclului v. frăsinel. A tăia frunză cîinilor (sau ia cîini) = a nu .avea nici o ocupaţie serioasă, a-şi pierde vremea fără treabă, a nu lucra nimic, a trîndăvi. FRUNZĂREĂLĂ, frunzăreli, s. f. Frunzărire. O critică de frunzăreală. GHEREA, ST. cr. I 7. FRUNZĂRI, frunzăresc, vb. IV. T r a n z. A întoarce repede foile unei cărţi, ale unui dosar etc., cercetîndu-le sumar; a citi superficial, în fugă; a răsfoi. Marin s-a ridicat, a făcut cîţiva paşi, şi-a adus parcă aminte de ceva, caută în bibliotecă, frunzăreşte o carte, o pune la loc. BARANGA, I. 186. Dacă din intîmplare i-a căzut în mină ş-a frunzărit vro dare de seamă critică... o lună întreagă-ţi va vorbi despre acest scriitor şi de tot ce-a scris el. vr.ATirjŢĂ, o. A. 194. FRUNZĂRÎRE s. f. Acţiunea de a frunzări. FRUNZATÎÎRĂ, frunzături, s. f. (Rar) Frunziş. îşi ridică ochii prin frunzătura nucului spre fereastra iatacului. gai.acTion, o. I 69. E oare mai puţină verdeaţă în păduri Sau umbră mai puţină sub bolţi de frunzături? mace-donski, o. I 48. FRUNZÎT s. n. (Cu înţeles colectiv) Frunziş. Lupul trebui să meargă in vîrful degetelor, ca să nufîşie frunze-tul cel uscat. ispirEscu, r,. 78. Iar aude-un cîntec mîndru, care codrul il trezeşte, Parcă frunzetul repetă, parcă vîntul tot il creşte. EMINESCU, h. p. 134. — Accentuat şi: frtinzet. FRUNZÎCĂ, frun zici, s. f. (Rar) Frunzuliţă. Cum te strigă Toma-n frunză, în frunzica mărului. SEVASTOS, c. 311. FRUNZIŞ, frunzişuri, s. n. Mulţime de frunze, frunzele unuia sau ale mai multor copaci. Am deschis fereastra, — şi dintr-o dată, in tăcerea ce mă împresura, pătrunse înfiorarea tuturor frunzişurilor din împrejurimi. sadoveanu, . o. ii 400. Frunzişul lor puternic, cu clipiri de poleială verde-închisă, se clătina domol în aerul limpede şi larg, sub adierile uşoare şi nevăzute ale unui vint de răsărit. HOGAŞ, M. N. 150. FRUNZIŞOĂRĂ, frun zişoare, s. f. Frunzuliţă. [Gîn-dăcelul] cel mic, cit un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. gSrleanu, i,. 22. Frunzişoara de-afion, S-o dus bădiţa Ion După lemn de galion. şez. i 165. FRUNZlŢĂ, frunziţc, s. f. (Popular) Frunzuliţă. înainte ţ-aş ieşi... Cu frunziţă d-a mai mare, Să vii, bădiţă, mai tare. hodoş, p. p. 59. Duce-m-oi ca un nebun Pe-o frunziţă de alun. alecsandri, p. p. 371. FRUNZOS — 337 — FUGAR FRUNZOS, -OĂSĂ, frunzoşi, -oase, adj. Cu frunze multe şi dese. Fugi, Urile! baba zice, Peste codru! cel frunzos. în pustiu întunecos, alecsandri, p. a. 37. Cîţiva paltini mari şi frunzoşi formau un verde oazis (= oază) chiar lingă cărare, id. PR. 281. Jelui-m-aş şi n-am cui, Jelui-m-aş codrului. Codrului frumosului, Codrului umbrosului. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 192. FRUNZTjCĂ, frunzuci, s. f. (Regional' Frunzuliţă. Ia, te strigă badea-n frunze, în frunzuca mărului, Pe malu pirăului. şez. i 211. FRUNZULEÂNĂ, frunzulene, s. f. (Popular) Frunzuliţă. Frmizuleană trei alune, Eu mă duc, măicuţă-n lume. şez. i 46. Frunzuleană de-alior, Ori de mine nu ţi-i dor? sevastos, c. 89. FRUNZULICĂ, frunzulici, s. f. (Popular) Frunzuliţă. Frunztdică trei măsline, Cărăruşă prin pădure. ŞEZ. I 73. Frunză verde, frunzulică, Ce să facem, tu, lelică. jarnîk-BÎRSEANU, D. 61. FRUNZULIŢĂ, frunzuliţe, s. f. Diminutiv al lui frunză; frunzişoară. Se uită primprejur, şi nici o frunzuliţă măcar nu se mişca. ISPIRESCU, h. 370. Frunză verde frunzuliţă, Am avut o mindrulifă Ş-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobindească. jarnîk-bîrseanu, d. 99. FRUNZUŢĂ, frunzuţe, s. f. (Regional) Frunzuliţă. N-am văzut verde frunzuţă Ca la mlndra-n grădinuţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 21. Foaie verde ş-o frunzuţă, Dră-guliţa mea măicuţă, id. ib. 103. FRUPT s. n. sg. 1. (Uneori determinat prin « alb #) Produsul în lapte al animalelor mulgătoare ; derivate ale laptelui. Şi avem oi şi vaci ale noastre, ca să ne îndulcim cu fruptul lor. SADOVEANU, P. M. 141. Mai lasă cea urdă, că-ifi sătul de frupt de oaie. HOGAŞ, M. N. 197. Apoi în hruba asta ţinem fruptul alb şi închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brinza de oi. id. DR. II 29. 2. Mîncare de lapte, ouă, carne, peşte sau derivate ale lor, pe care creştinii ortodocşi nu au voie să o mănînce în timpul posturilor. îl pofti peDamian la el la masă, chiar la blagoveştenie, că era cu frupt de peşte. CAMil, petrescu, o. i 564. Loc. adj. şi a d v. De frupt = de dulce, v. dulce. A trecut miezul nopţii, aciim putem să mîncăm de frupt. vi.ahuţA, o. a. 386. FRUST, -Ă, fruşti, -ste, adj. (Franţuzism) 1. (Despre monede şi medalii sau despre relieful sculpturilor) Tocit de uzura vremii,'şters. Medalie frustă. 2. F i g. Natural, nelucrat, simplu, rudimentar. Din toată această vînturare a ierbii de munte... aerul e tot plin de thireasnia, atît de suavă ¡i de frustă, a finului cosit. BOGZA, c. o. 324. FRUSTRĂ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituţie a lui) de un drept. FRUSTRĂRE,/niîfrnn, s. f. Acţiunea de a frustra. FTÎZIO, -Ă. ftiziei, -e, adj. Bolnav de ftizie; tuberculos, ofticos. FT1ZÎE s. f. Tuberculoză pulmonară; oftică. Ftizia ti dă junghiuri de durere. NECULUŢĂ, Ţ. D. 26. FTIZIOLOG, ftiziologi, s. m. Medic specialist în fti-ziologie. — Pronunţat: -zi-o-. FT1ZI0L0GÎE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul ftiziei. — Pronunţat: -zi-o-. FtÎOSIE,fucsii, s. f. (Bot.) Cerceluş (II1). Spre răsplată, îţi trămit şi eu un buchet de fucsii, azalee, camelii. NE-gruzzi, s. i 99. FUCSÎN’Ă s. f. Materie colorantă, roşie, întrebuinţată pentru colorarea ţesăturilor şi a pieilor. FUD(ÎL, -A, fuduli, -e, adj. Îngîmfat, închipuit, mîn-dru, încrezut, arogant. Ieri Leahul cel fudul... a spus cuvînt prea cutezător omului meu. sadoveanu, o. vn 8. Am plecat de la unchiu-meu. . . boier fudul şi grecoman. GAI,ACTI-ON, o. I 76. Alunaş cu creanga-n drum, Vezi bădiţa cel fudul. sevastos, c. 181. ■$* E x p r. (Glumeţ) Fudul de-o ureche = surd. Moşneagul era cam fudul de-o ureche, dar nici baba nu stătea mai bine. dunăreanu, ch. 71. (Adverbial) Ghiţă al Popii, «năzdrăvanul satului», îşi da pe ceafă pălăria cu cordele, şi surîdea fudul pe sub mus-taţă. vlahuţă, o. a. ii 43. î l:!)i.iLÎ./ud:iIcsc, vb. IV. Refl. A se făli, a se mîndri; a se împăuna. Văru-mieu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lingă fata vornicidui. creangă, a. 105. Aici nu e-n Bucureşti, Cu cai să te fuduleşti. TEODORESCU, p. P. 507. ^ A deveni fudul, a se socoti prea sus ca să mai aibă de-a face cu alţii, a se îngîmfa. Nu vrei nici să vorbeşti cu mine? Te-ai prea fudulit! SBIERA, P. 3. Nu că adică in-am fudulit dintr-aceasta... ALECSANDRi, t. I 180. FUDULÎE, {%)fuduHi, s. f. 1. Faptul de a fi fudul; în-gîmfare, înfumurare, îneîntare de sine, trufie deşartă. Eu, Tomşa, nu mă tem de tine, nici de buzduganul tău ! strigă cu fudulie mazilul. sadoveanu, o. vii 133. Unchiaşul începu să-şi răsucească mustaţa cu fudulie. POPESCU, B. iii 6. Fiind şi Kir Ianulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omeneşti, era stăpînit de patima fuduliei. caragiale, o. m 32. 2. (De obicei la pl.) Testicul al unor animale. Fudulii de berbec la grătar. FţJGACI, -E, fugaci, -e, adj. (Despre cai) Bun alergător, iute 1 la fugă. Cai mai buni şi mai fugaci. teodo-RESCU, P. P. 177. Voinic nebun pe-un cal fugaci. ŞEZ. iv 11. + (Substantivat) Cal. Ilie Buzărlan, dispărut o clipă, se întorcea călare pe un fugaci scurt şi voinic ca şi dînsul, ca din pămînt crescut, sadoveanu, o. i 516. FUGÂR, -A, fugari, -e, adj. 1. Care a fugit (pe ascuns) dintr-un loc, pentru a scăpa de o primejdie sau de o constrîngere. Aduceau la cîrduri vitele fugare, sadoveanu, o. i 268. Vine... să aresteze pe logodnica... fugară cu altul, caragiale, o. iii 16. (Substantivat) Ofiţerul. . . se uită lung după fugar. STANCU, D. 158. S-a dat jos încetinel şi l-a scos pe fugar din ascunzătoare. caragiale, o. iii 41. Ordonă să se ridice îndată mic şi mare. . . ca să prinză pe fugari, negruzzi, s. i 108. 2. Care trece repede, fără a putea fi reţinut; trecător, fugitiv. Stinsul tău fugar ca o scinteie Ades mă face să tresar de frică. Cazimir, l. U. 88. în alergarea clipei călătoare Atîte-s date ochilor să vadă, Şi cîte-mi trec, fugare, pe la poartă, Le cheamă toate sufletu-n ogradă. goga, c. p. 6. ^ Care nu se opreşte mult asupra unui lucru. Aruncau doar cîte o privire fugară asupra oamenilor cu paltoane îmblănite, dumitriu, B. F. 5. Eu venetic? strigă Tomşa scăpărînd din ochiu-i fugar. SADOVEANU, o. vil 8. Iubirea mea fugară De-abia s-a liniştit, topîr-ceanu, b. 35. 8. (Despre cai) Bun alergător, iute la fugă, fugaci. Doi voinici Cu caii sumeţi... Cu caii fugari. ŞEZ. iii 41. + (Substantivat) Cal. Surugiul îşi îndesă căciula bine în cap, dădu fugarilor cîteva bice. sadoveanu, o. iii 286. Paşa mai tare zoreşte: Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte. coşbuc, p. i 206. Banul tînăr Mărăcină. . . De pe malu-i a plecat, Pe-un fugar nencălecat. alECSandri, o. 128. 22 ♦ FUGAREJ — 338 — FUGI FUGĂKEŢ, -IŢĂ, fugarcţi, -iţe, adj. (Mold.) Care fuge repede, uşor. Trupul ei lungăreţ o arăta că e fugărită. NEGRUZZI, S. I 42. FUGĂRNIO, -A, fugarnici, -e, adj. Fugitiv, nestatornic. Desfacerea de trecut, ieşirea intr-un veac nou al lumii. Toate acestea clipeau in Cocor ca lumini fugarnice şi învălmăşite. SADOVEANU, M. c. 211. 4" (Substantivat) Animal (în special cal) care fuge, care este silit să fugă. [Căprioara] priveşte şi în sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţămînt stăruitor de milă! GÎRLEANU, L. 25. Voinicul dă pinten, Fugarnicul sprinten Porneşte, săgeată. I05I1', p. 81. FÎJGA1 s. f. 1. Deplasare cu paşi mari şi repezi; alergare, goană. Acum să ne întrecem din fugă. CREANGĂ, P. 51. Pe copite iau in fugă faţa negrului pămînt. EMI-NESCU, O. I 148. Dar mi-e murgul cam nebun Şi de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. F i g. Ocoli moara, se aşeză iar pe mal, privind mai departe fuga înspumată a apelor, camilar, TEM. 156. Cu această suflare rece în spate şi pe subt fuga aceasta de nouri subţiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. <^> Loc. a d v. Din (sau în) fllgă = în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Citi din fugă afişul. t=i Observă în fugă arcul sprîncenei şi mărimea curioasă a pleoapelor. D. zam-Firescu, R. 171. Po fugă = repede, grăbit. Mincară pe fugă brinză de un ban şi pîine de doi. vlahuţă, O. A. 137. Cu luga = imediat, fără amînare. Trimit pe Titirez cu fuga ia pădure. SBIERA, p. 180. Hai, deschideţi cu fuga, dragii mamei! cu fuga! CREANGĂ, p. 21. în fuga calului (sau cailor) = în galop. Genarul venea în fuga calului de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. O caleaşcă trecu in fuga cailor, negruzzi, s. 116. în fugă sau în fuga mare = fugind foarte repede. Trecu aproape în fugă prin ogradă, sadoveanu, o. rv 349. Vin copiii-n fuga mare. IOSIF, PATR. 26. Pe cînd vorbeau amîndoi — c-altminteri nu erau supăraţi — iată că vine in fuga mare feciorul de la dentist şi-i spune să poftească. CARAGIALE, o. I 328. într-o fugă = fugind tare, fără oprire. Am crezut că mă chemi pe mine ş-am alergat numai într-o fugă. ALEC-sandri, t. i 263. (Regional) Da-n fuga = pe apucate, la nimereală. Cu cîte o ţoală aruncată pe dînsele, aşa, da-n fuga. ispirescu, u. 51. ^ Expr. Apune (sau a lua) po cincva pe (sau Ia) fugă= a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe, rar a apuca) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. După ce pun mina pe cirmă, — apucă la fugă. sadoveanu, o. i 423. O iau la fugă după el, şi oamenii după mine. camil PETRESCU, u. N. 273. Am lăsat în urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte, alecsandri, t. i 457. A {ine numai 0 fugă = a alerga într-una, fără întrerupere. De la Ocea pînă aproape de Grumăzeşti, a ţinut numai o fugă. CREANGĂ, p. 117. 0 fugă (bună) sau o fugă bună de cal = o distanţă nu prea mare, cît poate fugi, fără oprire, un om (sau un cal). Nu-i mai mult decît de-o fugă Pină-n deal. COŞBUC, p. n 16. încă o fugă bună de cal şi am sosit intr-un sat alcătuit de bordeie acoperite cu stult. ALECSANDRI, c. 115. 4 (Adverbial, în forma fuga) Fugind, alergînd, în fugă, repede, degrabă. Veni fuga un soldat, spuse ceva la urechea sublocotenentului — şi dispăru. SAHIA, N. 88. (Cu valoare de verb) Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri, de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. 2. Părăsire grabnică (şi uneori tainică) a unui loc, pentru a scăpa de o constrîngere sau de o primejdie. La fugă, Tachi, că nu-i şagă... Tarsiţa vrea să-ţi scoată ochii! alecsandri, T. i 97. Fuga lui Cantacuzino şi Cim-pineanu a făcut zgomot în Ţara Rominească. BĂLCESCU, O. I 87. Un ferman că mi-şi scotea... Cine, măre, că-l citea. Drumul fugii Mi-apuca. teodorescu, p. p. 477. FU GA2, fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie, expusă de o voce este reluată pe rînd de celelalte voci şi dezvoltată după legile contrapunctului. O fugă de Bach. FU GARÎ, fugăresc, vb. IV. T r a n z. A urmări pe cineva fugind în urma lui, a pune pe fugă. îl fugărea o ceată de băieţandri zdrenţăroşi. dumiTriu, N. 112. Se iau droaie după el şi-l fugăresc. SEVASTOS, N. 238. Şi de-or afla undeva iapa babei ascunsă... s-o fugărească cătră mal. SBIERA, p. 61. Refl. (Rar) Ni-i rînduit să ne fugărim după... copilă. SADOVEANU, O. VII 31. <$>• Refl. reciproc. (Poetic) Fulgii se fugăreau nebuneşte de-a curmezişul văzduhului. dumiTriu, v. l. 92. FUGĂRÎRE, ftigăriri, s. f. Acţiunea de a fugări. Fugărirea inamicului. FUGATGR, -OĂBE,fugători, -oare, adj. (Rar) 1. Care fuge mult sau repede. (F i g.) Cernă fugătoare, Apă curgătoare, Să nu mă răpui Ci-adevăr să-mi spui Pe unde să trec Drumul să-mi aleg? teodorescu, p. r. 416. 2. Care trece repede, care are o existenţă efemeră. întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric. .. sub licăririle fugătoare şi iuţi ale focului ceresc. HOGAŞ, M. N. 176. FU GÎ, fug, vb. IV. I n t r a n z. 1. A se deplasa cu paşi repezi, a se mişca iute într-o direcţie, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug caii, duşi de spaimă, şi vtntului s-aştern, Ca umbre străvezie ieşite din infern. EMINESCU, o. I 98. Ipate... îşi fură copilul din covă-ţică... şi fuge cu dinsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihnea-n-calecă, calul său tropotă, Fuge ca vtntul; Sună pădurile, fişiie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. <$-F i g. Zările se pierdeau intr-o ceaţă uşoară spre care tremurau şi fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADOVEANU, O. V 505. Norii fugeau goniţi de vînturile din înălţimi. GÎRLEANU, L. 41. <5- (La imperativ sg., face naraţiunea mai vie) Cit p-aci să puie zînele mina pe ei. Şi fugi, zînele după dinşii. ispirescu, L. 164. E x p r. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-şi mai putea lua ochit de la cineva, a privi insistent, cu admiraţie, cu dor, cu dorinţa de a poseda etc. A-î fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-şi putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa'de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dinşii. creangă, P. 99. 3. F i g. (Despre vreme în general sau despre unităţi de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimţite. i=i Sint veacuri de cînd unii după alţii anii fug. DAVILA, v. v. 189. 4. F i g. (Despre peisaje din natură) A se perinda (ca urmare a unei iluzii optice) prin faţa ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare sau într-un vehicul). Pădurea fugea in două părţi, desfăcută ca două aripi. sadoveanu, o. rv 385. Trecem ca o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpşanul cu satu-n spinare, fug oştile de arbori şi stîncile speriate, vlahuţă, O. A. II 185. Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale în juru-i fug ca visuri. EMINESCU, O. I 92. 6. A părăsi în grabă (şi pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o situaţie neplăcută; (despre un deţinut) a evada; (despre un oştean) a dezerta. Capii mişcării... fugiră. SADOVEANU, fugit — 339 — FULGER o. i 420. lată-i, înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. B o r, in Tineanu , o. 103. Alexandru Lăpuşneanul... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti. NE-gruzzi, s. I 137. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi arătînd primejdia care trebuie evitată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine! coşbuc, P. ir 220. Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele. alecsandri, p. a. 111. (Despre îndrăgostiţi) A-şi părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fală care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, fiindcă părinţii noştri se scumpesc pentru două sălaşe de ţigani. AT.ECSANDRi, T. i 55. <$• E x p r. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se ştie unde). Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume. EMINESCU, o. I 176. De urît mă duc de-acasă Şi nrîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. creangX, p. 141. + A se depărta, a se retrage dintr-un loc. Fugi, dragă, din fereşti, Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti. ALECSANDRi, t. ii 102. E x p r. (Familiar) Fugi de aici! = a) pleacă! dă-mi pace!; b) nu mai spune ! ce tot spui ! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ţi-a băgat în cap prostii de astea? VI,ahuŢA, o. A. iii 85. Fugi de-acolo! = nici gînd să fie aşa ! da de unde ! -4- (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sustrage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul şi umezeala dinăuntru, iar căsuţa babei i se părea un palat. DUNĂREAN!;, n. 24. Dar tu, copilă, fii cuminte Şi fugi de dragoste în mai! iosif, paTr. 65. Moş Nichifor fugea de cărăuşie, de-şi scotea ochii. CreangX, p. 107. Să fugă toţi de tine, toţi, chiar ş-ai tăi copii. ALECSANDRI, T. II 171. E x p r. A fugi printre (sau dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; f i g. a se strecura cu dibăcie dintr-o împre-surare, a nu se lăsa prins. îi in stare să le fugă dintre degite, ca o şopirlă. Ai/ECSANDRI, T. n 20. — Forme gramaticale: (gerunziu) fugind şi (rar) fugind (alexandrescu, p. 149). FUGÎT, -A, fugiţi, -te, adj. Care a fugit, care a scăpat. Dezgropau din argea lăzile cu ţesături, buduroaiele cu ceară ori cu miere şi tot ce-i fusese greu de hiat fugitei gospodine. GAI.ACTION, o. I 279. Iacă, un ţăran clăcaş pe moşia ce ţin în posesie are să-mi facă treizeci zile de lucru şi, in loc să fie acolo, se plimbă fugit. BOUNTINEANU, o. 447. Sub pădure grămădită Şeade lumea învelită, Ziua de soare fugită, Noaptea de lună pitită (Casa). GOROVEi, c. 47. -ţ- (Substantivat) Persoană care a fugit de undeva ; dezertor, evadat, fugar. Vrun fugit din ocnă, care-ţi sare-n drum. coşbuc, p. I 253. încălecă şi zbură.. . in urma fugiţilor, eminescu, n. 15. <ţ> E x p r. A da bir cu fugiţii v. b i r. FUGITÎV, -Ă, fugitivi, -e, adj. 1. Care trece repede, care este de scurtă durată; trecător, fugar. Fraze fugitive. <ţ> (Adverbial) Pe obrazul cu liniile neclintite trecu fugitiv o lumină, c. PETRESCU, î. i 219. 2. Sumar, rapid, superficial. Nu prinsese decit o impresie fugitivă din priveliştea pe care se odihneau desigur întotdeauna ochii Luminiţei. C. petrescu, î. i 141. FUGOS, -OÂSĂ, fugoşi, -oase, adj. (Franţuzism rar; despre animale) Care are o fire iute; aprig, impetuos. Avîntul cu care acest popor s-a aruncat... la coapsa fugosului Pegas, caragiale, s. u. 83. +(Impropriu) Care fuge mult şi repede. Fugoasele dromadere. negruzzi, S.ii.131. FU GfîŢĂ s. f. Diminutiv al lui fugă. A tras o fuguţă pînă acasă, -ţ- (Adverbial, în forma fuguţa) Fuşa, degrabă. Leana lu Lică plecă fuguţa în grădină, mişcîn-du-şi greu trupul plinuţ. v. rom. decembrie 1951, 201. (E x p r.)  da fuguţa = a fugi, a se duce repede. Au daţ cocoşelul fuguţa la dinsul. SBIERA, p. 295. Fuga-luguţa = repede-repede. FUlOlt, fuioare, s. n. Mănunchi de cînepă, de in, mai rar de lînă (v. c a i e r'l sau de borangic, meliţat şi pieptănat, gata de tors. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lînă ca argintul. EMINESCU, N. 8. Să-mi aduci cu pliscul tău Cinci fuioare de mătasă De la mama, de acasă. ALUCSANDRi, p. p. 142. Doi saci plini, unul cu fuioare de cînepă şi altul cu fuioare de in. RETE-GANUL, r. i 53. F i g. Apa, lovită de muchile stincilor, se sfarmă în bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunii. vi.auuţX, o. A. n 136. <0 Expr. (Popular) A-şi lua ale trei fuioare = a-şi lua catrafusele, v. catrafus. Fata mea, să-ţi iei ale trei fuioare şi să te duci din casa mea. ispirescu, l. 396. A {ine fuior CU cineva = a nu se lăsa intimidat de cineva. Filozoful acela ţinea fuior cu boierul şi nu se lăsa întru nimică mai pe jos decit dinsul. sbiera, p. 246. -4* Pînză de cînepă sau de in. Era gătit în cămaşă albă de fuior, camii, ar, TEM. 322. Fă-mi cămaşă de fuior Că mi-i gîndu ţsă mă-nsor. JARNÎk-bîrseanu, d. 365. FUIOBÂŞ, fuioraşe, s. n. Diminutiv al lui fuior. Pînă mîne dimineaţă vei toarce fuioraşele acestea de in. rETEGAnui,, p. i 54. Fi g. Mitraliera. .. scotea din ţeavă un fuioraş albastru de fum. camiiar, n. i 125. FULĂR, fulare, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte constînd dintr-o fîşie dreptunghiulară (uneori pătrată sau triunghiulară) de lînă, mătase etc., care se poartă la gît. îşi puse fularul cafeniu, camii, petrescu, p. v. 8. 2. Ţesătură uşoară de mătase pentru rochii, cravate etc. La o altă masă mare erau vreo două familii cu fete frumoase, îmbrăcate. . . in jerseuri sau fulare colorate. camii, petrescu, p. 125. FULG, fulgi, s. m. 1. Pană subţire, moale şi mătăsoasă, care creşte pe burta păsărilor şi printre penele mai mari. Ca p-un fulg, o iei în braţe, bibicescu, p. p. 364. E ca pleava de uşoară Şi ca fulgul ce-n vînt zboară. TEODORESCU, p. p. 302. Fulg de pasăre măiastră. Jarnîk-bîrseanu, d. 170. <$• Expr. A bate (rar a lovi) pe cineva de-i merg (sau să-i meargă) fulgii = a bate rău, a bate măr, v. merge. Ca fulgul pe apă = în voia întîmplării. 2. Conglomerat de cristale mici de apă de culoare albă, care se formează iama în atmosferă şi cade pe pămînt, alcătuind zăpada. Fulgi mari ca penele cad pe aleea răscolită: parcă se rup perne cu puf, dincolo de trîmba norilor grei. cai.ugXru, o. p. 460. Primii fulgi au căzut către seară. Sahia, n. 91. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi. AI.ECSANDRI, p. a. 112. Feţişoara lui? Spuma laptelui. .. Neajunsă de soare, De fulg de ninsoare. TEODORESCU, P. P. 92. F i g. (Cu aluzie la culoarea, gingăşia sau fragilitatea lucrului) Vintul nu mai clătina frunza pădurilor şi nici un fulg de nor nu mai îndrăznea să brăzdeze cu umbra-i subţire înălţimile aprinse ale împărăţiei focului, hogaş, m. n. 173. Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi, coşbuc, p. ii 204. Fluturaşul argintiu înălbeştt în albastru, ca un fidg de fericire, beldiceanu, p. 58. . 3. (în expr.) Fulgi de ovăz = firişoare subţiri de ovăz decorticat şi tăiat fin, folosite în alimentaţie. FULGER, fulgere, s. n. 1. Descărcare electrică luminoasă în linie frîntă, care se produce într-un nor, între doi nori sau între un nor şi pămînt, însoţită adesea de zgomot; traiectul luminos al descărcării. Un fulger ca o sîrmă di foc tresări în urmă, pe zarea asfinţitului. Sadoveanu, o. m 75. Cerul se acoperise şi o scăpărare vie de fulger, ca dintr-un amnar uriaş, lumină. anGhel-iosip, c. l. 48. Fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare. CONACHI, p. 101. <$> F i g. (Cu aluzie la lumina produsă de fulger) Topoarele şi hirleţele dădeau fulgere în lumina soarelui. 22* FULGERA — 340 — FULGURAŢIE CAMILAR, TEM. 233. Un fulger viu străbate privirea sa cea sumbră, macedonski, o. i 258. [Brîul] de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul, coşbuc, p. i 122. Fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit. EMINESCU, o. i 148. (Cu aluzie la iuţeala fulgerului) Reînviai, intr-un fulger de amintire, pe Dionis cel de acum treizeci şi cinci de ani. Galaction, O. I 91. (Adverbial) Gîndul fulgeră cu zborul, Dar mai fulger zboară dorul, coşbuc, P. i 132. (Cu aluzie la efectele violente ale fulgerului) Oamenii în munţi Purtau fulgere sub frunţi, boureanu, s. p. 4. Prin ochii lui Crăini-ceanu trecu un fulger de mînie. sadoveanu, o. I 303. <£• Loc. adj. şi a d v. fa fulgerul (sau ca un fulger) = iute, scurt, subit, repede. Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, o. I 82. Dracii s-au imprăş-tiet, iute ca fulgerul, în toate părţile, creanga, p. 144. (Adjectival, în e x p r.) Şedinţă (sau ndting) fulger — şedinţă (sau miting) care se convoacă pe loc cu ocazia unui eveniment recent şi important. Telegramă fulger = telegramă transmisă mai repede decît telegramele obişnuite (în schimbul unei suprataxe). 2. F i g. Armă (care seînteiază şi loveşte). Pe vodă-l zăreşte călare trecind Prin şiruri, cu fulgeru-n mină* coşbuc, p. i 205. FULGERA, fulger, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce fulgere în atmosferă. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. sadoveanu, b. 7. Fulgeră din cînd în cînd şi se luminează departe o dungă de pădure. Pattta, n. 26. O, cum fulgeră de straşnic... groaznice tunete o să 'avem! negruzzi, s. i 58. ^ (Rar, cu precizarea unui subiect) De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud ceriul tunînd, Să văd norii fulgerînd. ALECSANDRI, P. p. 287. <§> E x p r. (Despre persoane) A tuna şi a fulgera = a face scandal, a trînti şi a bufni. 2. Intranz. F i g. (Cu precizarea subiectului) A seînteia, a luci, a sclipi (ca un fulger). în lucirile amur-gtdui, oţelele oşteanului fulgerau, sadoveanu, o. vii 57. O gondolă fulgerînd Cu fanarul ei cel roşu. macedonskt, O. I 242. Pala-n aer fulgera, Capul mîrzăcesc zbura! ALECSANDRi, p. p. 114. ^ (Cu pron. refl. în dativ) A se ivi sau a trece repede (ca un fulger). Un gînd nebun deodată îi fulgeră prin minte, coşbuc, p. ii 96. Drăghici se făcu alb ca hîrtia. Jn spaima lui. .. se agăţă de prima scăpare, o minciună ii fulgeră prin minte, vla-huţă, o. a. iii 41. (Imper s.) îmi ftdgeră o clipă prin minte să fug la Cîmpulung. camil petrescu, U. n. 257. ^ T r a n z. într-o seară, Ungă mucul de luminare, Mitrea a simţit că-l fulgeră înţelegerea. sadoveanu, m. c. 71. 3. T r a n z. F i g. A izbi pe cineva, doborîndu-1 cu o lovitură repede şi puternică ; a săgeta. V. trăsni îi alungau cazacii cu caii şi-i fulgerau cu săbiile, stancu, d. 215. Am lăsat calul la o. parte şi am tras un foc în vînt. — Să nu îndrăzneşti să te mişti, că te fulger! Sandu-aldea, U. p. 73. Pt-un mal străin L-a fulgerat un braţ hain! coşbuc, p. i 146. (Intranz.) Mi-adun puterile solare Şi fulgerînd, după un semn, Ca Arhimed, în depărtare, Aprind escadrele de lemn. anghel-iosif, c. m. i 25. <$> (Cu sens atenuat; instrumentul acţiunii este privirea, ochii) Mă fulgera cînd şi cînd cu privirea lui de friguri. Sadoveanu, o. viii 21. Ana se întoarse din uşă şi îl fulgeră cu privirea. C. petrescu, c. v. 236. Se scoulă în picioare teribil, nalt, semeţ, Şi fulgeră armata cu-n ochi plin de dispreţ. alecsandri, p. iii 347. (Intranz.) [Tomşa] fulgeră scurt cu ochii spre oştenii cărunţi ai lui Mihai-vodă pe care-i avea în leafă, sadoveanu, O. vil 17. (Acţiunea este săvîrşită de alţi agenţi) Bătrînul Nour, fulgerat de dambla, nu mai ieşi decît foarte rar din odaia lui. sadoveanu, o. I 265. M-am prăbuşit... împins în gol de-o tainică povară, Cum cade omul fulgerat de moarte. îopIrceanu, b. 102. — Prez. ind. şi: (rar) fulgerează (eminescu, o. i 66). FULGERĂRE,/î/feerar:, s. f. 1. Lumină ca de fulger, seînteiere, lucire. Pe-o vreme minunată, cu cer limpede de vară, c-un asfinţit înflăcărat care însingera valurile Trotuşului, toată lumea se scălda în fulgerări de stropi, în curcubeie de pulbere umedă, sadoveanu, o. vi 306. Flori albastre de cicoare, Fulgerări de luciole. MACEDON-ski, o. i 163. 2. F i g. Senzaţie, durere ftc. scurtă şi violentă (ca fulgerul). îmi treceau prin măruntaie fulgerări de căldură şi frig. sadoveanu, o. vi 12. îi trecu prin gînd cu o fulgerare dureroasă că-şi bate joc de el. rebreanu, R. I 159. Cîţi nu cad morţi sub fulgerarea unei spaime! macedonski, o. rv 144. 3. F i g. Durată scurtă, clipă, moment. Simte că alunecă în jos.. . într-o fulgerare vede cum lumea fuge de sub el. sahia, n. 34. FULGERAT, -A, fulgeraţi, -te, adj. Lovit, atins de fulger, trăsnit. Arde stejarul cel fulgerat, BELDICEANU, p. 60. FULGERĂTOR, -0ÂRE, fulgerători, -oare, adj. 1. Repede (ca fulgerul), rapid. îndată ce apărea pe uliţele satului, vestea se întindea fulgerătoare, sahia, n. 65. Că~ prioara îşi azvîrle picioarele în fugă fidgerătoare. GÎRLEANU, L. 25. (Adverbial) El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. eminescu, o. i 168. 2. F i g. Pătrunzător. îi aruncă o căutătură fulgeră-toare. negruzzi, s. I 322. FULGERĂTURĂ, fulgerături, s. f. (Rar) Faptul de a fulgera; fulger, fulgerare. Ochii Frusinicăi îşi întunecară deodată privirile, ca o noapte între două fulgerături. mihalE, o. 44. F i g. Simţi privirile celorlo.lţi pînă-n adîncul inimii, ca pe o fulgerătură de cuţit. v. rom. decembrie 1951, 219. FULGERÎŞTE adv. (Rar) Iute ca fulgerul. Zborul iute-şi răpezea îepureşte, ogăreşte, Păsăreşte, fulgereşte. alecsandri, p. p. 113. FUL GUI, pers. 3 fulguieşte, vb. IV. Intranz. impers. A ninge cu fulgi rari. Vîntul duduie in horn. Afară fulguieşte mereu, vlahuţa, O. a. ii 57. F i g. (Cu precizarea subiectului) Fetele în sărbătoare, Ful-guiesc ca o ninsoare Pe verdeaţă, în cîmpii. beldiceanu, p. 56. FULGUIĂLĂ, fulguieli, s„ f. Ninsoare cu fulgi rari. FULGUÎRE, fulguiri, s. f. Faptul de a fulgui; fulguială. Străzile se umpleau de lume, sub fulguirea înceată a omătului. Camilar, n. I 112. Era toamnă, tirziu, cu fulguiri în aer. pas, z. I 193. F i g. Se lucra de zor în fulguirea de lumină şi in pîlpîirea flăcărilor ce păreau să toarcă, asemenea unor uriaşi motani, călugăru, o. p. 343. Soarele cernea lumină de primăvară şi, din cînd în cînd, pe vîntul uşor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. sadoveanu, o. i 258. FULGULfiŢ s. m. Diminutiv al lui fulg. Zboară-mi doi vulturi în sus Cum zbura Se mînia Dup-un fulguleţ de aur. BiBiCESCU, p. p. 256. FULGURĂiST, -Ă, fulguranţi -te, adj. Care împrăştie o lumină vie şt de scurtă durată. Atîta i-a fost clipa, traiectorie fulgurantă, care va dura în veşnicie după ce steaua s-a stîns. sadoveanu, E. 83. Tot felul de vîrtejuri luminoase... de băşici fulgurante, de văpăi multicolore. ODOBESCU, s. ii 540. FULGURÂŢIE, fulguraţii, s. f. 1. Iluminaţie bruscă a cerului neînsoţită de tunet, produsă de o descărcare electrică în regiunile depărtate ale atmosferei. FULGURAŢIUNE — 341 — FUMEGA 2. (Med.; în expr.) Fulguraţie electrică = metodă de tratare a rănilor prin aplicare de scîntei electrice de înaltă frecvenţă. Plaga se vindecă după două şedinţe de fulguraţie electrică. — Variantă: flllgnraţiunc (pronunţat -ţi-u-) (EMINESCU, N. 106) s. f. FULGURAŢITJNE s. f. v. fulguraţie. FÜLIE, fulii, s. f. (Bot.) Narcisă. -+• Podoabă de pietre preţioase avînd forma acestei flori. Naşa o dăruia cu o fulie de diamante pe care i-o prindea în păr. MACE-donsici, o. ni 101. FULMICOTÓN s. n. ExpWiv puternic obţinut prin acţiunea acidului azotic asupra celulozei. Fără nici o teamă rupeau în miini calupurile de fulmicoton ca pe nişte bucăţi de halva, bart, s. m. 72. FULMINÁNT, -A, fulminanţi, -te, adj. Care produce explozie; exploziv. Substanţă fulminantă. + F i g. Violent. Un discurs fulminant, ca Primele două articole fulminante or să-ţi placă, caragiale, o. vii 195. FULMINĂT s. n. (Mai ales în e x p r.) Fulminat de mercur = exploziv detonant, otrăvitor, care se prezintă sub forma unui praf cenuşiu cu gust metalic şi care este folosit în capse şi amorse. FULTUIÂLĂ, fultuieli, s. f. 1. Material folosit în exploatările miniere la astuparea găurilor de mină. 2. (învechit) Umplutură făcută din cîlţi, cîrpe, hîrtie, care se bate în puşcă sau în pistol pestecalice sau peste pulbere. FULTUITÓR, fuhuitoare, s. n. Baston de lemn cu care se împing cartuşele de exploziv şi fultuiala în găurile de mină. — Pronunţat: -tu-i-. FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produs în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial, cu ajutorul unor substanţe chimice). Cerul era limpede şi albastru ca sineala. Fumurile tirguşoru-lui se înălţau drept in sus. SADOVEANU, O. IV 18. Din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice in sus fumul negru şi înăduşit. HOGAŞ, M. N. 115. Satul e de vuiet plin ; Fumul alb alene iese Din cămin. coşbuc, p. I 47. Dihania de lup adulmecă şi vine după fum. creangX, p. 131. Negru de fum v. negru. F i g. Cu florile grămadă ca un fum, Grădina noastră. D. BOTEZ, P. o. 17. 1 s-au dus zilele în fum. auscsandri, T. i 382. Casă (socotită a reprezenta o familie). Era socotit sat mare, avînd ca la o sută douăzeci — o sută cincizeci de fumuri, camii, petrescu, o. i 15. 2. F i g. Dungă subţire, dîră. Mai în fund, în bordeiul de pămînt, o ferestruie cit pumnul, înroşită de focul răsăritului, strecura un fum de lumină peste cuptorul mare de cărămidă, sadoveanu, o. v 254. Ameţeală. După ce trecu fumul petrecerilor şi al desfătărilor, Voinea îşi aduse aminte că era însurat şi că nevasta lui îl aştepta in ghearele vulturului, topescu, B. iii 51. 3. Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din ţigară sau din pipă. Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgînd fum după fum din ţigara-i groasă. SADOVEANU, B. 255. 4. F i g. (La pl.) Îngîmfare, închipuire ; pretenţii, gărgăuni. Ştiţi ce fumuri avea fata atuncea. PREDA, î.-114. Pîcîleala lui Ştefanache îmi cam scăzuse fumurile mele de mare vinător. sadoveanu, o. vii 340. In ochii tînărului se vedea dorinţa sinceră de a auzi... Nimic din fumurile şi strîmbăturile feciorilor de bani gata. vlahuţX, O. A. m 38. îi intrase fumurile in cap că ar fi ceva de dinsul. ISPIRESCU, u. 109. II. Canal cotit, amenajat în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieşi pe coş, pentru a transmite cît mai multă căldură materialului din care e făcută soba. FUMÂ, fumez, vb. I. I n t r a n z. A aspira, a trage fumul de tutun din ţigară sau din pipă. Doi oameni.. . stau rezemaţi de roţile trăsurii şi fumau, sahia, n. 58. Se deprinde a bea cafea turcească şi a fuma dintr-un ciubuc lung. negruzzi, s. i 69. (Substantivat) Cea din urmă căruţă cu coviltir se înecă în fumuriul depărtării, camilar, n. i 232. Nu s-a luminat încă de ziuă, dar fereastra bate in fumuriu. stancu, D. 62. -tf Posomorit, mohorît. Acestea le gîndea Constantin într-o zi fumurie de toamnă. Galaction, o. I 128. în înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte. CAMIL petrescu, V. 24. FUNCIĂR, -A, funciari, -e, adj. Care se referă la proprietatea particulară asupra pămîntului sau la averi imobiliare. Impozit funciar. Rentă funciară. Creditul funciar urban. Carte funciară = registru în care se intabulează toate proprietăţile de pămînt individuale ale unei regiuni, menţionîndu-se numele proprietarului, suprafaţa şi vecinătăţile. _ — Pronunţat: -ci-ar. FtjNCŢIE, funcţii, s. f. (Şi în forma funcţiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulatei organizat într-o instituţie, în schimbul unui salariu (v. post, serviciu, slujbă); grad pe care îl deţine cineva într-o ierarhie administrativă. Funcţia de administrator. Are o funcţie bună. E x p r. ' În exerciţiul funcţiunii v. exerciţiu. 2. Sarcină, rol, destinaţie. Arta are o funcţie social-educativă, un rol activ în promovarea idealurilor de libertate şi progres ale poporului, contemporanul, S. n, 1953, nr. 352, 4/1. 3. (Gram.) Rolul sintactic al unui cuvînt în propoziţie. Funcţiunea de subiect a pronumelui personal. 4. (Chim.) Ansamblu de proprietăţi chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din moleculă. 5. (Fiziol.) Activitate proprie-a fiecărui organ şi aparat din organismul vieţuitoarelor. Funcţiile ficatului. (i. (Mat.) Mărime variabilă care depinde, într-un anumit fel, de una sau mai multe mărimi variabile independente. 7. (în expr.l A fi în funcţie de = a’depinde de:.. F’-carea e în funcţie de terminarea lucrării. — Variantă: funcţiune (pronunţat -ţi-u-) s. f. FUNCŢIONA, funcţionez, vb. I. Intranz. A-şi îndeplini funcţia, rolul; a fi în stare de funcţionare. în fundul minelor, la ultimul orizont, se află motoarele care pun în mişcare pompele de apă. Acestea sînt aproape tot atît de puternice ca şi acelea care, la suprafaţă, fac să funcţioneze grelele ascensoare. boGza, v. j. 83. Aştept un telefon şi aş vrea ca aparatul să funcţioneze. sEbas-tl\n, t. 73. — Pronunţat: -ţi-o-. FUNCŢIONAL, -A, funcţionali, -e, adj. Care se referă la o funcţie, care ţine de o funcţie. Localizările motoare in măduvă sînt funcţionale, parhon, o. a. i 80. <$> Maladie funcţională = boală care afectează funcţionarea unui organ. — Pronunţat: -ţi-o-. FUNCŢIONAR, -A, funcţionari, -e, s. m. şi f. (Uneori determinat prin «public») Persoană care îndeplineşte în schimbul unui salariu o funcţie administrativă în cadrul unei întreprinderi sau instituţii de stat sau particulare; slujbaş. Prin birouri, funcţionarii fumau liniştiţi sau scriau aplecaţi pe registre. Jianu, C; 123. Mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă. CARAGIALE, o. I 103. — Pronunţat: -ţi-o-, FUNCŢIONARE s. f. Acţiunea de a funcţiona şi rezultatul ei. Buna funcţionare a unui aparat, a Sfaturile populare şi-au dovedit în cei cîţiva ani de funcţionare superioritatea asupra vechilor organe administrative locale. scînTEIa, 1953, nr. 2784. — Pronunţat: -ţi-o-. FUNCŢI0NĂRĂŞ, funcţionăraşi, s. m. Diminutiv (cu sens depreciativ) al Iui funcţionar; funcţionar lipsit de importanţă. înainte de amiazi, intră in băcănie un funcţionăraş foarte pirpiriu. caraGialE, o. n 81. ’ — Pronunţat: -ţi-o-. FUNCŢIONĂRESC, -EĂSCĂ, funcţionăreşti, adj. (A-desea depreciativ) Care se referă la funcţionari. Regimul birocratic funcţionăresc a fost dărimat din temelii, scîn-teia, 1949, nr. 1323. — Pronunţat: -ţi-o-, FUN( ŢIONĂRÎME s. f. (Adesea depreciativ) Totalitatea funcţionarilor. Oamenii din popor sînt in ochii funcţionărimii slugarnice a statului burghezo-moşieresc nişte fiinţe inferioare, bune doar pentru muncă. v. rom. noiembrie 1953, 285. — Pronunţat: -ţi-o-, FUNCŢITÎNE s. f. v. funcţie. FUND — 343 — FUNDAŢIE FUND1 s. m. v. jiuiid. FUND2, funduri, s. n. (Urmat adesea de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de ») 1. Partea de jos a unui vas, formînd baza lui. Floarea Voicidesei îşi aplecă privirile spre fundul întunecat al cănii, mihale, o. 204. Mînca privind in fundul farfuriei, sahia, n. 57. îndată se pomeni cu cei doi arapi negri ca fundul ceaunului. ISPIRESCU, I,. 107. De la munte pin' la mare parcă-s funduri de căldare {Muşuroaiele). TEODORESCU, P. P. 235. + Cantitate rămasă pe fundul unui vas. J~u Protopopescu grăbejte să termine un fund de sticlă, c. petrescu, A. 452. Parte (mobilă) care formează baza sau capacul unui butoi sau al altui recipient. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute.. . ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, o. A. 256. + Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavatul etc.; cîrpător. îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură şi zmun-cind cofa goală de pe fundul ei. sadoveanu, B. 22. Aburi se ridică molatici în tavan, de pe mămăliga ce asudă pe fund. vi.ahl'ŢĂ, o. A. 97. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ŞEZ. v 5. 2. Partea de jos, închisă a unei cavităţi naturale; limita de jos. Apele se-ndeasă-n ropot Tidburate preste prunduri, Neguri tresărind se-nalţă Din prăpăstii fără funduri, iosif, p. 74. Luînd suliţa, înţepă fundul fîntînei de mai multe ori. ISPIRESCU, l. 318. Marea, că-i mare, şi încă are fund, dar inima omului, alecsandri, t. i 382. Caimac, gugoaşe, alivenci, iaurt, serailii... ş.c.l. se îngropau in stomahul lui ca intr-un abis fără fund. negruzzi, s. I 286. F i g. în fundul privirilor lui un foc întunecos ardea, sadoveanu, o. I 129. Ochii i s-au dus în fundul capului, picioarele abia îl mai ţineau. c. PETRESCU, S. 157. E greu... cînd ai voi săgrăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii, şi nu poţi. slavici, o. I 151. îţi trimet o salutare călduroasă din fundul sufletului. caragiale, o. vii 267. Expr. A sc da Ia fund = a) a se lăsa în adîncul apei, a se cufunda; b) f i g. a dispărea din viaţa publică, a nu mai fi văzut în lume, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. + Adîncime. Era aci vorba de tone de cărbuni, tone de fontă, de gîlgîitul uleios al ţiţeiului, de harta fundurilor neexplorate încă ale pămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/1. + Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. Camera lui era cea mai din fund. c. petrescu, c. v. 42. Ioana dădea de mîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I 147. La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. bart, e. 35. <$> F i g. Minaretele a două-trei geamii şi turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei, macedonski, o. m 65. Expr. Fundul-fundului = punct foarte depărtat, extremitate. Cunosc calea codrului Pînă-n fundul fundului. ALECSANDRi, r. P. 207. + (Cu determinări indicînd o regiune) Punct foarte depărtat de centrul politic sau cultural. Un fund de ţară. i=j Ne aflam şi cîţiva... prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeaşi mahala, într-un oraş din fundul Moldovei, bart, s. m. 12. + Partea dinapoi a unui vehicul. Maica... se suie deasupra saltelelor, în fundul căruţei. CREANGĂ, p. 117. 3. Partea unui obiect confecţionat care se opune deschizăturii. Fundul buzunarului. Fundul sacului. i=i Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar. c. petrescu, c. v. 117. <5> Expr. Sac fără fund = om lacom, nesăţios. + Partea de deasupra a unui acope-rămînt de cap. Purta o căciulă... cu fundul turtit, sadoveanu, o. ni 543. Cunoştea pădurea Cotoşmanei cum îşi cunoştea fundul căciulii, galaction, o. l 267. 4. (Regional, rar) Pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. Dar, ce-i drept, \chibote\e\ făceau paralele acele; căci pusese piele bună de fund. CREANGĂ, A. 103. FUNDĂ, fundez, vb. I. T r a n z. A pune bază ; a întemeia, a înfiinţa, a institui, a crea. Marx a fundat socialismul ştiinţific. <=i Clasicii marxism-leninismului, iar în gîndirea premarxistă democraţii revoluţionari ruşi, au fundat teoretic valoarea de luptă — valoarea politică — a satirei realiste, contemporanul, S. îl, 1953, nr. 344, 2/1. — Variantă: fnndii (negruzzi, s. i 359, alexan-drescu, m. 204) vb. I. FUNDĂC1, fundaci, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări călătoare. V. bodîrlău, cufunda r. FUNDĂC2, fundacuri, s. n. 1. Aşternut de paie pe care se fac stogurile. 2. Fundătură. Trecătond se rătăcea.. . în uliţi, ulicioare şi fundacuri cotite, sadoveanu, z. c. 79. înfundătură. Sus, către fundacul arinilor, trosnetul gheţurilor, la adincimi, s-auzea ca un depărtat muget. camilar, n. ii 336. FUNDĂL, fundale, s. n. (în artele plastice) Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat din care se detaşează elementele principale ale compoziţiei; vast element construit sau natural, care constituie fondul unei perspective frontale. (F i g.) Făptura mîndră şi mlădie a tinerei ţărance... se desprinde pe fundalul cerului străveziu de primăvară, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 379, 3/5. De o parte şi de alta a locului in care se desfăşoară această neîntreruptă bătălie [a cărbunelui] se ridică munţi înalţi.. . dînd încleştării de aici fundalul măreţ şi sumbru al unei epopei, bogza, v. J. 75. 4- Pînză, decor care acoperă, fundul unei scene de teatru. — Variantă: fondai (eminescu, n. 84) s. n. FUNDAMENT, fundamente, s. n. 1. Element de construcţie sau ansamblu de astfel de elemente, prin intermediul căruia se sprijină o construcţie sau o maşină pe teren ; fundaţie. V. temelie. A săpa fundamentul unei clădiri. -$■ (Tipogr.) Placă de metal a preselor de imprimat, pe care se aşază formele tipografice; planşetă de lemn pe care se păstrează sau se transportă formele tipografice. 2. F i g. Element care serveşte de sprijin, pe care se întemeiază ceva; bază, temei. Ea [revoluţia] n-a avut de fundament nici vreo neînţelegere generală sau vreo conjuraţiune. ghica, a. 121. FUNDA3DENTĂ, fundamentez, vb. I. T r a n z. A pune baze temeinice, a stabili, a consolida (o idee, o teorie, un program etc.) ; a demonstra cu argumente ştiinţifice. [Lenin] a fundamentat in chip strălucit rolul partidului de avangardă a proletariatului, ca forţă care îndrumează şi conduce toate organizaţiile de masă ale proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 31. FUNDAMENTĂL, -Ă, fundamentali, -e, adj. De bază, principal, esenţial, primordial. Unul din principiile fundamentale ale conducerii de partid îl constituie munca colectivă în rezolvarea tuturor problemelor importante ale muncii de partid. scînTEia, 1953, nr. 2641. FUNDAMENTĂRE, fundamentări, s. f. Acţiunea de a fundamenta şi rezultatul ei. FUNDĂRE s. f. Acţiunea dea funda; întemeiere. Fundarea Romei. FUNDĂŞ, fundaşi, s. m. Jucător din apărarea unei echipe de fotbal, de rugbi etc. care acţionează în imediata apropiere a porţii (la fotbal), a liniei de ţintă (la rugbi) etc. FUNDATOR, -OĂRE adj. v. fondator. FUNDĂŢIE, fundaţii, s. f. 1. Temelia unei construcţii; fundament. 2. (în orînduirea capitalistă) Fond constituit pentru întreţinerea unei activităţi de interes obştesc; instituţie creată din aceste fonduri, aşezămînt. FUNDĂ — 344 — FURA FÚNDA, funde, s. f. Nod în forma de fluture, făcut dintr-o fîşie de matase, de pinza etc. şi servind ca podoabă. Vezi dinaintea ochilor... o tavă cu un purcel pe ea, gătit cu o fundă roză. pas, z. I 174. Funda roşie aşezată în părul rar. dunareanu, ch. 33. O legătură in care-şi strînsese un calendar pentru dascălul Clăiţă, o fundă făcută din panglică albastră. SLAVICI, O, I 88. FUNDĂTURA, fundături, s. f. Stradă, drum, uliţă care este închisă la un capăt prin construcţii sau printr-un taluz; fundac. Casele acestei fundături.. . sînt ascunse în pomături, sînt înăbuşite de trandafiri agăţători, de viţă cu strugurii grei. călugXru, o. p. 403. Locuia într-o ulicioară glodoasă din fundătura Badalanului. DUNAREANU, ch. 65. FUNDUÂRĂ, funduare, adj. f. (î nvechit, în expr.) Carte fumîuară = carte funciară, v. funciar. FUNDÜ0, funduci, s. m. Monedă veche turcească. Numără cele cincizeci de pungi de bani în mahmudele, dode-cari, funduci şi rubiele. Filimon, c. 132. FUNÉBRU, -Ă, funebri, ~e, adj. De înmormîntare. Cortegiu funebru, c Lung intonă arama robitoare Sonorul imn funebru, macedonski, o. ' I 254. Am glumit numai despre mofturile debitate la ocazii funebre de către cei vii. caragiale, o. ni 159. Marş funebru = melodie solemnă şi tristă, compusă mai ales în ton minor şi care se cîntă de obicei la înmormîntări. Marşul funebru din opera «Amurgid zeilor» de Wagner. Trist, jalnic, lugubru. Ce este, vă rog, atît de grav, de aveţi figuri atît de funebre? c. petrescu, r. dr. 209. FUNERALII s. n. pl. Ceremonie fastuoasă a înmor-mîntării sau a incinerării cuiva. Funeraliile eroilor căzuţi pe cîmpul de luptă, a Vom face acestor scurt pi martiri funeralii măreţe. CAMIL PETRESCU, o. II 499. FOTERAR, -A, funerari, ~e, adj. Privitor la funeralii, de înmormîntare. Cortegiu funerar. c=d Al doilea moment funerar: mîngnerile, condoleanţele sînt zugrăvite cu aceeaşi putere, dar cu mai mult adevăr. GHEREA, ST. cr. ni 330. (F i g.) Plopii înşiraţi în zare Se sting departe Văpăi de umbră, facle funerare. Topîrceaku, b. 83. Urnă funerară = vas în care se păstrează cenuşa unui mort incinerat. Piatră funerară = lespede (purtînd adesea o inscripţie) care se aşază pe un mormmt. Monument funerar = monument ridicat pe mormîntul cuiva pentru a-i perpetua amintirea. FUNEST, -Ă, funeşti, -ste, adj. Care aduce nenorocire, moarte. V. nefast, fatal. Un cortegiu întreg de sicrie trece.. . ca o flotă funestă de corăbii, ciumate. BOGZA, c. o. 47. Trist, întristător. Surprinşi privim o clipă acest decor funest, camil petrescu, v. 32. FI NGÍBIL, -Ă* fungibili, ■e, adj. (Jur.; despre lucruri) Care poate fi înlocuit cu altul de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi de aceeaşi cantitate, în cazul cînd formează obiectul unei obligaţii. Bunuri fungibile. FTNfílCÍD, fungicide, s. n. Substanţă care distruge ciupercile vătămătoare plantelor. împreună cu agrobiologii, chimiştii noştri trebuie să ajute industria socialistă în fabricarea insecticidelor p fungicidelor necesare în lupta împotriva dăunătorilor plantelor. CONTEMPORANUL, s. II. 1949 nr. 372, 5,2. c FUNICULĂIt, funiculare, s. n. Cale de transport, de obicei aeriană, pentru materiale sau pentru persoane, cu tracţiune prin cablu, folosită în regiunile de munte. între Peirila şi Aninoasa, cale de şase kilometri, se întinde linia funicularului, peste dealuri, peste podişuri şi peste prăpăstii, uneori la o înălţime de sute de metri. BOGZA, V; J. 89. Uluce şi funiculare suspendate aerian, deasupra rîpelor, aduceau butucii pînă în pragul fabricii. C. PE-IRESCU, s. 216. FdiME, funii, s. f. Frînghie. V. odgon. Avea pe el cojoc sirîns pe trup c-un capăt de funie şi-n cap o căciulă mare. sadoveanu, B. 176. Zicînd aceste, se duce la dinsul acasă, îşi ia boii de funie şi porneşte cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. <0> F i g. Baba găurise stînca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum. eminescu, n. 23. Funie de ceapă sau de usturoi — împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi •$> Expr. Drepl ca fnnia în (raisfy (sau în sac) = strimb, răsucit; (f i g.) nedrept, necinstit. A vorbi do funie în casa spîn-zurafiilul = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva, putînd fi interpretat ca o aluzie la dînsul. A SG apropia (sau a ajunge, a se strîn^e) funia de (sau, rar, !a) par = a se apropia deznodămîntul, sfîrşitul. A juca (ca) pe funii = a umbla pe funie, făcînd figuri acrobatice; a face echilibristică. (F i g) Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii, eminescu, o. i 150. FUNIGEL, funigei s. m. (Mai ales la pl.) Nume dat firelor de păianjen care se văd plutind în aer în zilele senine de toamnă. Zboară funigei, Pierind în zări departe. BENIUC, v. 84. Funigei treceau prin lumina asfinţitului zilei, sadoveanu, c. 21. Funigeii tremurau fire albe de mătase în vîrful crengilor, c. petrescu, s. 175. FUNINGINE s. f. Materie neagră, formată mai ales din cărbune, rezultată din arderea incompletă a corpurilor organice şi depusă de obicei pe partea inferioară a coşurilor, a sobelor etc. Sântei şi zgură, funingine şi fum se ridicau în sus, pluteau şi dispăreau apoi, luate şi purtate de mişcarea aerului prin noapte, peste Bărăgan. MTHALE, o. 368. li vede însă umerii obrajilor cum îi tremură, în mod neobişnuit, negri de funingine. SAHIA, N. 31. F i g. Cir duri de ciori — Neagră pecingine, Flori de funingine Zboară subt nori. TOPÎr-ceanu, M. 34. FUNIjS'GIN<3S, -0ĂSĂ, funinginoşi,' -oase, adj. (Rar) De funingine, cu funingine, plin de funingine. Oamenii îşi iau mîlul funinginos de pe faţă cu dosul palmelor. CAMIL PETRESCU, U. N. 368. FUNIOĂRA, funioare, s. f; (Rar) Diminutiv al lui funie; fringhiuţă. Slujitorii cînilor au coborît de pe cămile copoii, călăuzindu-i spre desişuri şi slobozindu-i din funioare. sadoveanu, D. p. 82. — Pronunţat: -ni-oa-. FUNT, funţi, s. m. (învechit) Unitate de măsură de aproximativ o jumătate de kilogram. Oca are 2 funţi. i. ionescu, M. 729. Cinci funţi De bani mărunţi, bibicescu, P. P. 277. FUR, furi, s. m. (învechit şi arhaizant) Hoţ; tîlhar. începu a cerceta penele împrăştiate, şi după ele gîci urma furilor, sadoveanu, p. s. 100. Datinele ţării sale dă morţii pe ftiri. ISPIRESCU, L. 77. începuse a pune pe versuri laudele sale, arătînd.. . dreapta-i străşnicie împotriva prădătorilor ş-a f urilor. odobESCU, s. A. 111. FURĂ, fur, vb. I. T r a n z. 1. A -şi însuşi un lucru care nu-i aparţine, a lua ceva fără nici un drept, păgubind pe cineva. DionUie fură banii spitalelor, odoarele bisericilor, icoanele, topeşte vasele sfinte, argiiezi, p. T. 39. Şi cînd am ştiut că nu mă poate vedea, am furat plinea lui şi am fugit. c. petrescu, c. v. 152. Văd zinele goale-n poiană, Scăldindu-se-ascunse-n pădure, Cînd vine-un voinic să le fure Cămăşile-n zori. coşbuc, P. 11 22. F i g. Şi de ce să fure munca altuia hoţii? rebreanu, R. I 127. Stăpîne, pricepe-mi durerea; Furi pîinea copiilor mei! DEMETRESCU, o. 73.'O Expr.A fura ouăle de sub cloşcă (sau cloşca de pe ouă) v. cloşcă. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiş FURA] — 345 — FURCULIŢĂ (cu dragoste, cu plăcere). Smărăndiţa începe, din cînd in cînd, a mă fura cu ochiul, creangă, a. 7. Din cînd in cînd cu ochiul eu te fur. Din cînd în cînd din mînă cartea scap. eminescu, o. iv 244. A Turn luleaua neamţului v. neamţ. 2. (Cu privire la persoane) A răpi. Vin’ la mama de mă cerer'De m-a da, de nu m-a da. Peste noapte mi-i fura. CREANGĂ, r. 168. Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură. eminescu, o. i 79. Cum să fac ca s-o scap de comanac?... S-o fur în astă-noapte şi-s-o trec pesteDunăre? alecsandri, T. i 51. A lua pe neaşteptate, a cuprinde. Căzuse în apă şi curentid îl furase, tirîndu-l sub un şlep. bart, E. 346. ^-Expr. A-! tura (pecineva)somnul = a-1 cuprinde somnul, a adormi. De la o vreme m-a furat somnul.' sandu-aldea, u. P. 223. Tirziu de tot îl fură somnul, vlahuţă, o. A. 122. Pe cal adormea, Greu somn că-l fura. TEODORHSCU, r. p. 490. A înrn (cuiva) o sărulare (sau un sărutat) = a săruta pe furiş. După ce jucam cît jucam, furam cîte-un sărutat de la cele copile sprinţare. CREANGĂ, o. A. 91. Ţi-aş fura tainic o sărutare. ALEC-SANTîri, P. i 214. A-l fura (pe cineva) £îndurile = a se lăsa pradă gîndurilor, a fi răpit de gînduri. Las paşii să mă poarte şi gîndul să mă fure. vlahuţă, p. 89. A fura meseria cuira = a-şi însuşi pe apucate o meserie. Mihai Zaharia înţelese că Pitcoace furase meseria, de ici, de colo, din toate părţile cîte ceva. mihale, o. 168. -4- Refl. (Rar) A pleca pe furiş, a se face nevăzut. De la o fragedă virstă s-a furat din casa părintească. . . Peste un an, s-a furat de la primul ei complice. CARAGIAT.E, O. II 227. 3. F i g. A fermeca, a vrăji. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet Şi cu-a vorbelor căldură. coşbuc, P. I 95. Cîntecul silabelor măsurate şi sonore te fură ca apa. vlahuţă, o. A. 467. Un miros răcoros simţirea-mi fură. EMINESCU, o. IV 210. Multe păsărele-n zbor Fură minţi cu glasul lor! alecsandri, o. 100. <$■ E x p r. A fura inimi) (cuiva) = a fermeca; a îneînta. A fura (cuiva) ocllii (sau vederile) = a orbi. Lumina... li fura vederile. creangă, p. 228. FURĂJ, furaje, s. n. Nutreţ pentru vite. Folosirea resurselor naturale are o mare importanţă pentru mărirea rezervelor de furaje necesare animalelor în timpul iernii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2697. FTJRAJJ2R, -Ă, furajeri, -e, adj. (Despre plante) Care se întrebuinţează ca hrană pentru vite. Sfeclă furajeră. Mazăre furajeră. FURĂT1 s. n. Faptul de a f ura. începu a lua seama pontatorilor săi şi îi văzu că umblau cu furat şi cu şulerie. negruzzi, s. i 86. ^Loc. adj. De furat = care a fost luat prin furt. Cî/ită, mîndră, trăgănat. .. Că-s cu trei cai de furat. jarnîk-bîrseanu, d. 290. Avea bani, avea inele... Dar vezi, frate, ce păcat, Era toate de furat. alecsandri, p. p. 230. <£> E x p r. Pe furate sau pe furate'e = prin furt, prin răpire. — Forme gramaticale: (în exp r.) furate, furatele. FURĂT2, -Ă, furaţi, -te, adj. (Rar, în exp r.) Furat de minţi = descreierat, zăpăcit. Cîţi îndrăzneţi... furaţi de minţi.. . nu erau de pomenire şezătorilor din Alău-teşti! CALACTION, o. i 44. FURĂT0R, -oăre, furători, -oare, adj. (Rar) Care fură. 4- (Substantivat) Hoţ. Noi nu sîntem furători de boi, Nici mocani furători de cai. SAVASTOS, N. 116. FURĂTÎJRĂ, furaturi, s. f. (Rar) Furt, furtişag. Tu m-ai îndemnat la furătură. sbiera-, p. 255. FljRCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi aţi îmbiat cu furca, cu acul, cu războiul, ispirescu, E. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caiend deburungic dinfurcă. negruzzi, s. 1107.^ (Poetic) Toamna, mîndră ţesătoare, Pune furca-n briul ei. alecsandri, p. a. 156. -4» Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă, ispirescu, L. 51. <$> E x p r. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic şi s-a certai cu dinsa furcă, filimon, c. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-şi bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor, dumitriu, v. L. 129. Cu d-l Di-sescu. .. am avut de furcă anul trecut. GALACTion, o. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Şi dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! coşbuc, p. ii 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea uşurinţă la vorbă, a vorbi mult şi cu plăcere, 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinţi încovoiaţi, de lemn (servind la strînsul finului, la clăditul şirelor etc.) sau de oţel (servind şi la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrîntd întoarse furca cu coarnele în pămint. SADOVEANU, M. C. 87. în uşa grajdului, alături, stătea lehim cu furca de fier în mînă. REBREANU, r. ii 210. Şi de cîte ori lua cîte un snop în furcă şi-l simţea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, o.'l 238. ■$> F i g. [Şarpele] a aţintit pe copil şi şi-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. p. 91. ^>Expr. Parc-ar fi pus cu furca,se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănă- toare cu o furcă : a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ştefan Turcu lăsă receptorul în furcă. mihale, o. 78 ; li) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului, bart, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La închisul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73 ; c) furca gitului — extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; (1) furca puţului (sau a fîntînii) — stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fintimi. STANCU, D. 96. Şi furcile de la fintini Stau veşnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, o. 72; c) furca scrinciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrîn-ciobul; f) furca drumului = răspîntie. (învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinţi. Cit moarte să se omoare. în furci să-l atîrne. ispirescu, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groşi de stejar de care se prind cosoroabele şi care susţin acoperişul şi pereţii caselor ţărăneşti. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, o. i 64. FUROĂRÎE, furcării, s. f. (Rar) Şezătoare la care participanţii vin cu ceva de lucru. Riţa îi făcuse hd Miai şi un cîntec, schimbînd o variantă scurtată a Mioriţei, pe care-l cîntau acum la furcării. camil PETRESCU, o. 1138. FURCTIÎST, furcheţi, ş. m. Piesă de oţel în forma unei furci mici, fixată în marginea bărcii pentru a sprijini vîsla în timpul vîslitului. FURCHÎŢĂ, furchiţe, s. f. (Popular, rar) Diminutiv al lui fure ă; furcă mică (de tors). S-o înveţe la furchiţă. hodoş, P. P. 192. [Femeia] o furchiţă ş-o alege. ŞEZ. vii 61. FURCOI, furcoaie, s. n. Furcă (2) mare (cu doi dinţi) care se întrebuinţează mai ales la încărcatul fînului şi al snopilor.. S-au dus mulţi, satul mai tot, cu furcoaie, cu topoare şi cu coase. RETEGANUL, P. IV 42. FURCULIŢĂ, furculiţe, s. f. 1. Obiect de metal alcătuit dintr-un mîner şi doi, trei sau patru dinţi, cu ajutorul căruia se duce mîncarea la gură. Înfipse furculiţa în FURDA _ 346 — FURNAL pieptul puiului şi spintecă frageda carne albă. C. PETRESCU, s. 149. Cuţite, furculiţe pe masă înşir ind... negruzzi, s. ii 203. -if- Loc. adj. în furculiţă (sau în furculiţe) = a) (despre barbă) cu părţile laterale mai lungi decît mijlocul. Cu barba in furculiţă şi favorite frumoase. CREANGĂ, A. 85. Barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe, ca două bărbi de ţap. EMINESCU, N. 56; b) (despre mustăţi) cu capetele răsucite in sus. 2. Fiecare din cele două piese curbate, încrucişate Ia unul din capete prin care e fixată inima carului de podul osiei de dinapoi pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. — PI. şi: furculiţi (ibrăilEanu, a. 80, alecsandri, t. 9). FURDÂ, furdale, s. f. (La sg. cu sens colectiv) Rămăşiţe de calitate inferioară de la prelucrarea lînii sau a pieilor. FUBG6N, furgoane, s. n. Vehicul de obicei acoperit, tras de cai şi care serveşte la transportul muniţiilor, bagajelor şi proviziilor (în special ale unei unităţi militare). în depărtare se auzea zvonul greu — duruitiil pompelor şi al furgoanelor pompieriei. SADOVEANU, P. S. 166. Osemintele eroilor... au fost cărate cu furgoanele din cimpia bătăliei, sahia, N. 18. Cea din urmă trăsură era un furgon de bagaje. CARAGIALE, M. 141. FUMBÎÎND, -A, furibunzi, -de, adj. (Franţuzism) Plin de mînie, de furie ; furios, turbat. Se-ncruntă şi se zbate şi-ifuribund maestrul, anghel-iosie, c. m. i 44. FTjIilE, furii, s. f. 1. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpînirea de sine; mînie puternică, nestăpînită. Numai moşieri şi arendaşi in tribune. .. Parcă discursurile de-aici o să-i apere de furia ţăranilor. REBREANU, R. ii 34. Toată furia lui Vasile se descărcase asupra nevestei. BUJOR, s. 92. Ea începe a plînge, temîndu-se de furia zînelor. RETE-ganul, n 17. (Adjectival) întreprindere furnizoare. FURORI s. m. pl. (Familiar, numai în e x p r.) A face furori = a provoca admiraţie (mai ales prin aspectul exterior). FURSEC, fursccuri, s. n. (Mai ales la pl.) Nume dat unor prăjituri mici, făcute din aluaturi diferite şi tăiate în forme variate. FURT, furtun, s. n. Acţiunea de a fura şi rezultatul ei; hoţie, furtişag. V. delapidare, escrocherie, buzunăreală. Toată megieşia se văietă de furturile ce făcea ea poamelor de prin grădini, ispirescu, l. 75. Furt prin efracţie v. efracţie. Furt calificat v. calificat. FURTIŞAG, furtişaguri, s. n. (învechit) Furt, răpire. Arătă cartea de meşter de hoţie, precum şi nevasta ce-şi aduce tot prin furtişag. ISPIRESCU, L. 379. Şi să ştii de la mine, că dumnezeu nu ajută celui care umblă cu furtişag. CREANGĂ, A. 45. FURTUN, furtunuri, s. n. Tub fabricat din cauciuc, din material textil (cauciucat ori nu) sau din alt material elastic, servind la transportul gazelor şi al lichidelor. Un . ungurean stropea cu furtunul şi flori şi oameni, bassarabescu, S. n. 24. FURTUNATEC, -A adj. v. furtunatic.. FURTUNATIC, -A, furtunatici, -e, adj. Furtunos, impetuos. în altă parte, Alexandru îşi purta calul furtunatic. sadoveanu, o. i 253. + (Adverbial) Ca o furtună, vijelios. O barcă stă pe ţărmul singuratic: Cu ea, ah, cîţi pornit-au furtunatic Spre ţărmi doriţi? NECULUţĂ, Ţ. D. 25. S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul, coşbuc, p. I 53. — Variantă : furtundtec,-ă (sandu-aldea, u.p. 14) adj. FURTtJNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoţit de ploaie, grindină şi descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munţi, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălţimile Ceahlăului, camilar, tem. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, ţesînd fulgi mari şi moi. sadoveanu, b. 138. O luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună, eminescu, n. 11. E x p r. Furtună de ... = mulţime (mare) de... Furtună de aplauze. I FURTUNOS — 348 — FUTURISM 2. F i g. Zbucium, tulburare sufletească. în sufletul lui Tudor Şoimaru blnluia intr-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, o. vii 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. giierea, st. cr. ii 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gindirea ei. coşbuc, p. I 120. 3. F i g. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună. .. Cîntecul lor de chemare, De împăcare ori de furtună. DEŞUU, G. 19. — PI. şi: furtune (EMINESCU, O. I 31). — Variantă : (învechit) fortuna (sbiera, p. 223) s. f. FURTUN 6 S, -OÂSĂ, furtunoşi, -oase, adj. 1. Bîntuit de furtună. Mare furtunoasă, czn Venerata fecioară... care, prin codri umbroşi şi pe piscuri furtunoase, străpunge cerbii, odobescu, s. iii 53. F Î g. Ochii ei cei mari, albaştri, de bîîndefe dulci şi moi, Ce adine pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi! EMINESCU, o. I 52. 2. F i g. Agitat, zbuciumat. Toţi simţeau că va fi o şedinţă furtunoasă. BART, E. 284. în sfirşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în «Divanul Ad-hoc», s-a încuviinţat « Unirea ». creangă, a. 157. Chiar în acele vremi furtunoase şi nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. BĂLCESCU, o. n 12. 3. F i g (Despre fiinţe şi acţiunile lor) Năvalnic, impetuos ; violent, îndrăzneţ. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, o. I 144. Furtunosul zbor al graurilor. OBOBESCU, S. III 30. (Adverbial) Iese furtunos prin dreapta. SEBASTIAN, T. 287,. Aplauzele au izbucnit furtunos. SAHIA, n. 69. Sîngele aleargă furtunos în arterele noastre şi inima, acest minutar al vieţii, bate iute şi violent pină la punctul de a ne zdrobi piepturile. HOGAŞ, dr. ii 171. FURÎJNCUL, furuncule, s. n. Inflamaţie purulentă locală a ţesutului celular subcutaneu şi a pielii; buboi. FURUNCULOZĂ, furuncxdoze, s. f. Boală caracterizată prin erupţia simultană sau succesivă a mai multor furuncule. FUS1, (I) fuse şi (II) fusuri, s. n. I. 1. Unealtă pe care se înfăşoară firul de tors, avînd forma unui beţişor rotund, lung şi subţire, îngroşat la mijloc, cu capătul de sus ascuţit, cu cel de jos rotunjit (şi înţepenit într-o rotiţă). întreg norodul ia aminte Şi-ascultă jalnica poveste Şi fusul se opreşte-n mina înduioşatelor neveste. GOGA, p. 24. Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. DELAVRANCEA, A. 6. Fata moşneagului... torcea cîte-un ciur plin de fuse. CREANGĂ, P. 284. Loc. adj. în fus = în formă de fus, fusiform. Ceilalţi concurenţi... toţi vor fi fiind, desigur, cu pieptul lat, cu muşchii jn fus şi cu tendoane elastice, c. petrescu, î. ii 216. 2. (în industria textilă) Organ al maşinilor de tors, cu ajutorul căru’a se răsuceşte şi pe care se înfăşoară aţa. Zbîrnîie fusele, cîntă curelele, Zumzăie firele, subţirelele. deşliu, G. 47. II. 1. Nume dat unor părţi ale maşinilor de ţesut, de depănat etc. care seamănă ca formă cu fusul (I)* Fusul suveicii. Fusul vîrtelniţei. 2. Nume dat unor părţi de maşini, de instalaţii etc. care îndeplinesc funcţia de arbore sau de osie. Fusul morii. Porţiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore, ax sau osii, care se sprijină şi se roteşte într-un palier. 3. Trunchiul unui arbore, de Ia bază pînâ Ia vîrf, fără crengi. 4. Parte a unei coloane de arhitectură cuprinsă între bază şi capitel. 5» Corpul drept al ancorei, fără braţe şi fără inel. 6* (în e x p r.) Fus sferic = porţiune din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. Fus orar = fus sferic al pămîntului, corespunzător axei polilor şi avînd unghiul diedru de cincisprezece grade (cu care se roteşte pămîntul într-o oră). FUS2, fuse şi fusuri, s. n. (In industria pielăriei) Unitate de măsură de arie pentru piele, egală cu 929 cm2 bucată de piele avînd această suprafaţă. FUS AR, fusari, s. m. (Şi în forma regională fusariu) 1, Peşte galben-castaniu de forma fusului (Aspro streber). Mihalţ, fusariu. .. sînt peşti mici, lungăreţi, cu carnea albă, vîrtoasă şi foarte bună şt dulce la mincare. I. ionescu, M. 94. ^ Ţipar. Fusariul... etnd are să se mănînce, i se taie capul, marian, ins. 57. 2. Pasăre de baltă cu picioare lungi şi cu ciocul lung: şi rotund ca un fus. Fusariul... se nutreşte cu diferite insecte de apă şi cu peşti, marian, o. ii 406. — Variantă: fusariu s. m. FUSARIU s. m. v. fusar. FUSCtiL, fuscei, s. m. (Şi în forma fuştel) 1. Fiecare dintre vergelele trecute printre firele de urzeală la războiul de ţesut; vergea, joardă. Iţele atîrnă de un băţ numit fuşteL şez. viii 146. 2. Fiecare din vergelele orizontale ale unei scări de lemn. Să se lase sărutată De atîtea ori deodată Cîţi fuştei la scară sînt. coşruc, v. i 201. 3. Fiecare dintre vergelele verticale ale loitrei carului. 4. (Rar) Cotor de ceapă. Delii ce rup ursul în două parc-ar rupe un fuştei de ceapă. DELAVRANCEA, v. v. 219. — Variante: fuşc6l, fuşl6l (pl. şi: (n.) fuşteie, slavici, n. i 54) s. m. FUSIFORM, -Ă, fusiformi, -e, adj. (Şî în forma fuziforvi) Care are formă de fus (I 1). Cochilie fusiformă. Muşchi fusiform, a Uredotporii se prezintă sub două forme, unii cu membrana subţire, ovali sau fuzi-forvii... alţii sferici-poliedrici. SĂVULESCU, M. u. II 248. — Variantă: fuziform, -ă adj. FUSTANELA, fustanele, s. f. Fustă scurtă, largă şi creaţă, fâcînd parte din costumul naţional al grecilor şi albanezilor. S-a gătit frumos ş-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar ; doisprezece arnăuţi călări înainte şi tot atîţia în urmăy fluturîndu-le fustanelele, caragiale, o. ni 47. Palicari... purtînd fustanelă fîlfăindă şi strînsă la mijloc. ODOBESCU,, S. i 132. FUSTAŞ, fustaşi, s. m. (învechit) Soldat înarmat cu suliţă, care în secolul al XÎX-lea făcea parte din garda personală a domnitorului; lăncier. Fustaşul plecă să-mpli-nească porunca, şi domnul cu Stoica coborîră în beciurile boltite ale palatului, odobescu, s. a. 97. Un fustaş de ai curţii domneşti, ghica, s. 320. Tobe sunate de fustaşi romîni. filimon, c. 59. FtiSTA, fuste, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte feme-iască, care acoperă corpul de la talie în jos. Cutele fustei... par bătute de vînt. Sahia, n. 49. M-alesei c-o puică dragă Şi mi-o port cu fustă albă. teodorescu, p. p. 325. 2. F i g. (Depreciativ) Femeie. Era de altfel o favoare deosebită pentru cele două fuste privilegiate ca să fie primite în cercul intim de la Gherase. bart, e. 193. Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri le-a deschide carieră. EMINESCU, o. i 137. FUŞALAU, fuşalăi, s. m. (Regional) Unealtă de scărmănat lîna, cînepa etc. în forma unei ţesăli. Du-te şi vezi de trage pină în sară în fuşalăi lîna pe care ţi-am pregătit-o. sadovEanu, b. 19. FUŞCfiL s. m. v. iuscel. FUŞTFL s. m. v. fuscei. FUTURÎSM s. n. Curent, astăzi dispărut, format în Italia, la începutul secolului al XX-lea, ca o reac-ţiune faţă de tradiţiile clasice ale artei, dar care n-a FUTURIST — 349 — FUZIUNE ■izbutit să dea decît creaţii artificiale şi arbitrare, îndepărtate de realitate şi de exprimarea ei logică. FUTURÎST, -A, futurişti, -ste, adj. Care aparţine futurismului, conform curentului decadent al futurismului. Poezie futuristă. Pictură futuristă. FUX s. n. (La plutărit) Aducerea pe linia de plutire a buştenilor înţepeniţi, împingîndu-i şi răsucindu-i cu ajutorul ţapinei. Toată luarea-aminte şi toată puterea se puneau ca să-I împingă [buşteanul] spre vale, dindu-i o mişcare de răsucire. — Asta se cheamă fux! ne explică zîm-bind cu superioritate straja noastră. SADOVEANU, v. F. 109. FUZELÂJ, fuzelajc, s. n. Parte componentă a avionului sau planorului, care face legătura între aripi şi ampenaje şi care, în general, poartă încărcătura utilă (pilot, pasageri, mărfuri etc.) cu toate amenajamentele respective. Fl’ZfiTA, fuzete, s. f. Piesă care face legătura între una dintre roţile directoare ale un.ui autovehicul şi osia din faţă. Am nevoie de un radiator şi de nişte rulmenţi pentru fuzetă. MtHALE, O. 78. FUZÎBIL, -A, fuzibili, -e, adj. (Mai ales despre metale) Care poate fi topit, care se topeşte la o temperatură mai înaltă decît temperatura normală. Aliaj fuzibil. Sirmt fuzibile. FUZIIîTLITATE s. f. (Tehn.) însuşirea de a fi fuzibil. FUSIFORM., -A adj. v. fusiform. FUZIONA, fu zionez, vb. I. I n t r a n z. A se contopi. Pentru a se menţine in prezent [în S.U.A.], unele societăţi mai mici «fuzionează f> şi îşi unesc resursele. SCÎ.VTJCIA, 1954, nr. 2872. — Pronunţat: -zi-o-, FUZIONARE, fuzionări, s. f. Acţiunea de a fuziona; fuziune (1). Fuzionarea întreprinderilor. — Pronunţat: -zi-o-, FUZITÎNE, fuziuni, s. f. 1. Reunire într-o singură unitate omogenă a unor organizaţii asemănătoare, grupări, instituţii etc.; contopire. Partidul Muncitoresc Romîn nu a fost creat în urma unui compromis sau a unei fuziuni neprincipiale, ci in urma luptei, in urma victoriei Partidului Comunist Romîn. contemporanul, s. ii, 1949, 160, 5/2. 2. Topirea unui corp la o temperatură mai înaltă decît temperatura mediului ambiant. <$- Punct de fuziune^ temperatura de topire. — Pronunţat: -zi-u-. G G s. m. invar. A opta literă a alfabetului şi sunetul pe care îl reprezintă ; este o consoană : a) oclusivă velară sonoră înainte de consoane, la sfîrşit de cuvînt şi îna-. inte de vocalele a, o, u, ă, i; )j) semioclu-ivă prepala-tală sonoră în grupurile ge, gi; c) oclusivă palatală sonoră în grupurile ghe, ghi. — Pronunţat: ghe. GA interj. (Repetat) Onomatopee care redă gîgîitul gîştelor. Gînsacul... ţipa cit ii lua gura: ga, ga, ga, gal CREANGĂ, P. 43. GABARA, gabare, s. f. Navă de lemn sau de metal cu care se transportă piatra la lucrările de construcţii hidraulice executate în albia rîurilor sau în mare. GABAEDÍNA s. f. Stofă fină de lînă, adesea lucioasă şi avînd ţesătura cu desen diagonal pronunţat pe ambele părţi. GA !>A RÍT, gabarite, s. n. (Tehn.) Şablon în al cărui contur format din Unii drepte sau curbe trebuie să se cuprindă dimensiunile unui profil; conturul format din linii drepte sau curbe, care limitează dimensiunile unui profil. Gabarit de clădiri. Gabarit de încărcare ~ instalaţie formată din doi stîlpi legaţi la partea superioară cu o grindă de care atîrnă nişte greutăţi care marchează limitele permise, în înălţime şi în lăţime, pentru încărcătura vagoanelor de marfă deschise. GABIE, gabii, s. f. Platformă fixată pe catargul unei nave, de unde se poate observa în bune condiţii orizontul şi de unde se manevrează parîmele la navele cu pînze. Se vede uscatul în provă, strigă cu glas tare omul din gabie, BarT, s. M. 30. GAJBIÉR, gabieri, s. m. Marinar care face serviciul de veghe pe gabie şi care asigură, la navele cu pînze, manevrarea corectă a acestora. Sint gabieri scoboriţi din catarge, istoviţi de oboseală. BART, s. M. 17. — Pronunţat: -bi-er. GAMÓN, gabioane, s. n. (Tehn.) Coş de nuiele sau de sîrmă, care se umple cu pietriş, cu bolovani sau cu pămînt şi care serveşte la apărarea malurilor de valuri, la construirea barajelor etc. — Pronunţat: -bi-on. GAI3RIOLÉTA s. f. v. cnbriolctă. GAJîROYEAN, gabroveni, s. m. (învechit) Negustor de cuţite. Astfel, zi de zi, sporea numărul cojocarilor, gabrovenilor. CAMir, PETRESCU, o. n 63. Populaţiunea oraşelor se compunea de meseriaşi ¡i neguţători, împărţiţi in isnafuri sau corporaţii: croitori, cavafi... gabroveni. CHICA, s. A. 36. G ADINA, gadine, s. f. Fiară sălbatică, jivină, lighioană. Ştia ¡i limba păsărească şi a tuturor dobitoacelor }t-a godinelor din pădure. RKTEGANUL, P. V 74. Pindi deci clteva zile ca să vază ce apucături are acest indrăcit de-mistreţ... Era, neiculiţă, dihonia de gadină făcută otova cu cap, cu trup, cu tot. ispirescu, u. 39. + Monstru. S-au arătat pe deasupra turnurilor nişte gadine cu tăciuni aprinşi in clonţuri. CAMILAR, î. 108. — PI. şi: gadini (hasdetj, R. v. 64). GÂFA1, gafe, s. f. Gest, faptă, atitudine sau vorbă nesocotită, neintenţionată, care constituie o indeli-cateţe sau o jignire faţă de o persoană prezentă. Nu cunoştea înţelesul cuvîniului gafă, care presupune neapărat lipsa de intenţie in a nemulţumi sau a jigni pe cineva. camii, PETRESCU, u. N. 32. îşi dădu brusc seama c-a făcut O gafă. REBREANU, R. I 266. GAFA2, gafe, s. f. Piesă metalică fixată la o prăjină, folosită la acostarea unei ambarcaţii, la îndepărtarea ei de mal etc. GAGÎST, -A, gagişti, -ste, s. m. şi f. (Ieşit din uz; la teatre) Persoană angajată temporar şi retribuită pentru serviciul prestat. + Instrumentist angajat cu plată în fanfara unui regiment. GAIBAIlACE s. f. pl. (Familiar) Picioare (prea lungi), gaide (2), gaibe. Jivina... cum o văzu Ercule, se năpusti asupra ei cu toroipanul, îi luă mirul din frunte şi o dete cu gaibaracele în sus. ispirescu, u. 54. GAlIÎE s. f. pl. Gaibarace, gaide (2\. Ercule ii maPclete vro cîţiva pumni în cap_______şi numai ce... leul începe a şovăi, şi o dată, buf! căzu cu gaibele în sus. ISPIRESCU, u. 32. Aoleo! A întors pe Niţă cu gaibele in sus! ghica, S. 276. gAică, găici, s. f. 1. Bandă lată de stofa, cusută în talie la mantale, la paltoane etc. pentru a strînge creţurile la spate. 2. Bentiţă de stofă sau de şnur, fixată în talie la unele haine, prin care se petrece cingătoarea. + Cheotoare făcută de obicei din şnur sau din găitan. îşi încheiaseră găicile cojoacelor pină sus. MIHALE, o. 8. Se cos cojoace simple... cu găici de sirmă la piept, stancu, d. 351. GAZDA, gaide, s. f. (Rar) 1. Cimpoi. Rar le vine flăcăilor chef să aducă lăutarul, cimpoieşul sau gaida din Dobrogea, de mai rotesc cele fete. SEVASTOS, N. 3. Ştia să zică cu gaida. ispirescu, la Tdrg. + Numele unui dans cu acompaniament de cimpoi. 2. F i g. (La pl., prin analogie cu ţevile cimpoiului) Picioare (prea lungi). Găsi bătătura goală. Cinele subt o tufă de soc, cu gaidele în sus. sadoveanu, P. M. 290. GATE, găi, s. f. Pasăre migratoare din ordinul răpitoarelor, cu pene ruginii, cu ciocul coroiat şi cu gheare puternice; se hrăneşte cu păsări, cu mamifere mici şi cu mortăciuni (Milvus milvus). Porni o sfadă gaiţă — 351 — GALAXIE şi o gălăgie in neamul păsăresc, de credeai c-a dat gaia in ele. dunăreanu, n. 20. Peste deşertul înalt şi plin de lumină al văilor adinei, numai gaia, cu ţipet Jlămînd şi ascuţit, spinteca văzduhurile ca o săgeată neagră şi iute. hogaş, m. N. 170. Şi-a prins a se aduna pasări, fel de fel: vulturi, uit, găi, buhe. RETEGANUL, P. v 65. De-a gaia sau de-a puia-gaia - - numele unui joc de copii. După clacă se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-invîrtecuş, de-a baba-mija, de-a gaia, de-a cîrpa, şi acestea se-ncheiau printr-o horă mare. GHICA, s. A. 59. Iată şi Nicu, fiul meu, dragă Marghioliţă... Nti-ţi aduci aminte cind te giucat cu dinsu de-a baba-oarba?... —Ba nu, băbacă... de-a puia-gaia. alecsandri, t. i 43. ^Expr. (A sc uita) cu un oelii la gaie şi cu nitul la tigaie = (a se uita) saşiu. A sc ţine gaie după (sau do) cinovn = a se ţine scai de cineva. Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine... pînă la răscruci, şlii, unde vrei s-apuci spre cazarmă, caragiale, o. i 47. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc.) păţit-o, am (sau ai etc.) dat de bucluc. Acu eşti al meu! acu te-a luat gaia! caragiale, s. 29. A dat bărdaca peste cap, şi, fireşte, mtmaidecit l-a luat gaia. id. P. 155. GArpA1 s. f. (Mold., Bucov.) 1. Petrol lampant. Oamenii se ung pe cap cu gaiţă (gaz, petroleu) ca să le treacă chelbea. ŞEZ. iii 174. 2. Lampă ţărănească cu petrol lampant. Gaiţa pîlpiie pe prichiciul hornului, contemporanul, vijj 17. — Pronunţat: gai-, gAiţA2, gaiţe, s. f. 1. Pasăre înrudită cu corbul, cu penajul frumos colorat; poate imita sunetele scoase de diferite păsări (Garrulus glandarius). Vorbeşti şi tu ca gaiţa, ce prinzi de la tai tu. v. rom. septembrie 1953, 166. II înhăţase drăcoaica cu ghearele ca o gaiţă spurcată şi nu-l slăbea nici cit ai da in cremene. ISPIRESCU, L. 212. Gaiţa ce imitează orice sunete bizare, alecsandri, p. a. 125. Exp r. A so ţine gaiţă de (sau după cineva) = a se ţine scai de (sau după) cineva. Şi vai de capul lor, că se ţine gaiţă după dinşii, stă ziua toată in piaţă, ca să vază cum datornicii lui adună banii, slavici, n. 282. <0> Compus: gaiţă-de-munte = alunar (II 1). 2- F i g. (Familiar) Femeie căreia nu-i mai tace gura. V. caragaţă. Mă vîr printre fete, ca un diavol mă vir. Gaiţele, scai pe soră-mea.. . ii pun rochia ei albă de mireasă. STancu, d. 179. L-o scos din minte gaiţa cea de cucoana Caliopi. alecsandri, T. i 338. — Pronunţat: ga-i-. GAJ, gajuri, s. n. Garanţie pentru plata unei datorii sau executarea unei lucrări; sumă de bani sau obiect dat drept garanţie; amanet, zălog. A depune un gaj. A lua pe gaj. c=j Fu silit să se împrumute, puind toată averea sa în gaj. BOLINTINEANU, o. 384. ■+• F' 6-, Garanţie sau dovadă a unui sentiment. Logodna e mai mare gaj decît inima mea? contemporanul, Vn 493. + (în jocurile de societate) Obiect depus de cel care a făcut o greşeală şi care se răscumpără printr-o pedeapsă hazlie. Smotrul se sfîrşi cu gajuri.. . cu rîs, cu gălăgie, hogaş, h. 86. Deşi pe la ţară nu se ştie ce sînt gajurile, totuşi fiecare aruncă in vasul cu apă cîte un semn. id. dr. ii 191. GAjAT, -A, gajaţi, -te, adj. Depus ca gaj ; amanetat. Obiecte gajate. GAL, gali, s. m. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a vechii Galii. V. c e 11. GALACTIC, -A, galactici, -e, adj. (Astron., în e x p r.) Plan galactic — planul densităţilor stelare maxime (regiune în care se găsesc majoritatea stelelor aparţinînd galaxiei). Ecuator galactic — cercul mare de pe sfera cerească rezultat din intersecţia planului galactic cu sfera cerească. Coordonate galactice = coordonate sferice raportate la ecuatorul galactic şi la axa polilor galactici. GALACTOzA s. f. Substanţă organică asemănătoare cu'glucoza, care se găseşte în natură în diverse combinaţii. GALALÎT s. n. sg. Masă plastică cornoasă, obţinută din cazeină prin diverse procedee industriale şi întrebuinţată la fabricarea nasturilor, a pieptenilor, a agrafelor şi a altor obiecte uzuale, cum şi a unor piese izo-lante pentru electrotehnică. GALANT, -A, galanţi, -te, adj. 1. (Despre bărbaţi) Curtenitor, manierat, politicos faţă de femei. Galant însă ca totdeauna, tînărul director a dat braţul veteranei. anghel, pr. 121. Scene... cu cavaleri galanţi, cu vină tori. odobescu, s. iii 136. Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant şi nu fiecine îndrăznea a face curte. Ghica, s. 41. (Adverbial) O, rămîn cu plăcere, cu mare plăcere, Nadina! făcu Miron, galant, rebreanu, r. i 258. 2. (Despre gesturi, atitudini, vorbe, versuri etc.) Plăcut, seducător, cuceritor. Evantia... era în compania galantă a tînărului secretar, bart, E. 85. Să-mi scrii spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante. hogaş, m. n. 34. Dama cochetează cu privirile-i galante. EMINESCU, o. I, 162. -$> Aventură (sau intrigă) galantă — aventură de dragoste. Dacă nu mă înşel, faceţi aluziune la aventurile mele galante? HOGAŞ, H. 97. 3. Darnic, generos. (Adverbial) Ai nevoie, de ceva bani, Mînecuţă? — Deocamdată nu. — Bine; cind ai nevoie, îmi spui. Eu cu prietenii mă port galant, sado-veanu, P. m. 190. GALANTAR, galantare, s. n. Vitrină de prăvălie în care se expun mostre din obiectele aflate în magazin. Tînjeai după volumele din galantarul librăriei, pas, z. i 287. Aristia rămăsese în dreptul galantarului plin cu mormane de pui tăiaţi. CAMIL PETRESCU, O. I 412. Afară ningea, şi de la o vreme cai, trăsură, vizitiu, plus nenorocitul funcţionar ce eram, devenisem imaculaţi ca o plăcintă din galantarul unui cofetar, anghel, PR. 175. GALANTEBÎE, galanterii, s. f. 1. Atitudine plină de atenţie, de curtenire, de amabilitate, de gentileţe (faţă de femei). Se înclină cu o galanterie îndurerată. dumitriu, B. F. 38. Plăcerile vinătorii, cu tot cortegiul lor de lux şi de galanterie, era numai petrecerea favorită a regilor şi a fericiţilor de pre această lume. odobescu, s. iii 57. Galanteria dumitale. .. mă incintă, deşi mă îngrijeşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine. negruzzi, s. iii 62. 2. (Cu înţeles colectiv) Obiecte mărunte de îmbrăcăminte (nasturi, mănuşi, fulare, cravate etc.). Magazin de' galanterie. Raion de galanterie. w | • GALAi\T<3M, -OAMAj galantomi, -oame, adj. (Fran-ţuzism, astăzi numai familiar) Darnic, generos. Postelnicul e galantom, îşi cheltuieşte starea cu craidonii pe la via Brîncoveanului şi pe la Cotroceni. FILImon, c. 105. — Variantă: galantdn, -dană (caragiale, o. iii 32) adj. GALANTOMÎE, galantomii, s. f. (Franţuzism, astăzi numai familiar) Generozitate, dărnicie. Pierduse trei sute de lei cu o galantomie generoasă, cum, în genere, se pierd banii picaţi din cer. delavrancea, s. 129. Are să se arunce la galantomie, o să-ţi poruncească a împărţi daruri in dreapta şi-n stingă, caragiale, o. m 67. — Variantă: galantonio s. f. GALANTON, -OĂNĂ adj. v. galantom. GALANTONÎE s. f. v. galantomie. GALAXÎE, galaxii, s. f. Fiecare dintre sistemele de aştri din univers comparabile cu dimensiunile căii-laptelui. Sistemul nostru solar face parte din galaxia căii-laptelui. GALĂ — 352 GALERIE (îĂLĂ s. f. 1. (Numai în 1 o c. a d j.) Dp gnlă = de sărbătoare, solemn. Reprezentaţie de gală. cn Sta prostit îtt costumul de gală. SAHIA, N. 103. îti timpul seratelor de gală, fetiţa se strecura prin sălile palatului, răminea în extaz în faţa maiestoasei scări de marmoră acoperită de covoare turceşti, bart, E. 39. Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cezarul trece palid. EMINESCU, o. i 61. 2. (Sport, numai în e x p r.) Gală de box — spectacol alcătuit din mai multe meciuri de box. GALBEN1 s. n. Una dintre culorile spectrului solar, situată între portocaliu şi verde. Tot cimitirid pare galben, un galben enervant, care supără ochiul, sahia, U.r.S.S. 66. S-arată-n galbenul ce scade Topindu-şi faţa în azur O minaretă cu arcade Ce predomneşte împrejur, macedonski, o. i 55. <>• Galben de alizarină = materie colorantă întrebuinţată în industria textilă. Galben de anilină = materie colorantă întrebuinţată la colorarea grăsimilor şi la fabricarea unor coloranţi. Galben de crom = cromat de plumb, folosit ca pigment la prepararea vopselelor. GĂLBE.V, galbeni, s. m. Veche monedă de aur străină, care a circulat şi în ţările romîneşti şi al cărei curs a variat după timp şi după-ţările de origine. Vestit era odată lăutarul! La zile mari, bătrîna-i alăută De cîte ori cu galbeni fu umplută Şi-n loc de vin, cu aur plin pa harul! 10SIF, P. 28. De-acolo viergînd mai departe, iaca se întîlne§te §i cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gît purta o salbă de galbeni. CREANGĂ, p. 291. De primeşti, iţi dau doi galbeni pe chila de griu, pe loc. alecsandri, T. i 348. GAL1JE.\3, -A, galbeni, -e, adj. De culoarea aurului, a cerii, a lămîii, a şofranului etc. Am văzut deodată galbenii d-tale trandafiri! Galaction, o. i 349. Părul... era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea, creangă, p. 290. De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele daciile? EMINESCU, o. I 137. Ca spicul cel galben, tu fruntea încliîri. BOLINTINEANU, 0.78. Rasă galbenă ~ unul dintre grupurile de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă, transmisă de o specie de ţînţari, răspîndită în ţările tropicale şi caracterizată prin febră şi icter. •<$> (Substantivat, în e x p r.) A i Se face (cuiva) galben imuntcu ochilor - a i se face rău, a-i veni ameţeală. Ilinca... plîngea, de i se dihoca inima, pină ce i se făcea galben înaintea ochilor, VLAHUŢĂ, O. a. 98. «$> (Adverbial) Prin al nopţii aer întunecos şi des Abia pătrunde galben lumina-n raze rare. EMINESCU, o. iv 470. (Despre chipul omului sau despre părţi ale chipului; p/ e x t. despre oameni) Palid; de o culoare cadaverică. Era galben la faţă de mînie. czi Nevestele din Danilofca aşteptau pe ţărm galbene de nesomn. dumitriu, p. F. 32. Merserăm la un cafeu pe malul mării. Aci aflarăm o mulţime de turci, cu chipuri galbene şi posomorite. ROLîntineanu, o. 283. Fruntea înaintată, galbenă ca ceara. .. se lega cu un nas coroietic. russo, s. 28. ^ E x p r. (A se fiiceJ galben ca ceara sau ca furia (sau cu fuclia} de ocară = (a deveni) palid de spaimă sau din cauza unei boli, a unei epuizări fizice. Era galben ca ceara şi abia îngîna cuvintele. SLAVICI, O. II 170. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mtnă şi searbăd şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, ispikescu, L. 102. Galben ca făclia de galbenă ceară Ce aproape-i ardea, Pe-o scîndură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acttm zăcea, alecsandri, p. a. 4**. 4“ (Despre părul oamenilor) Blond. (Despre părul cailor) Şarg. Să scutură de-i căzu tot. părul de pe el şi rămase numai un pâr luciu, galben ca aurul> şi era acum calul mai frumos decît toţi cîţi îi avea împăratul. RETEGANUL, p. îl 10. GA.LE s. f. pl. Excrescenţe provocate de înţepăturile unor viespi pe frunzele stejarului sau ale altor plante şi întrebuinţate în tâbăcărie pentru taninul pe care îl conţin. V. r i s t i c. GALENA s. f. Sulfura de plumb naturală sau artificială, cristalizată, întrebuinţată mai ales ca redresor la aparatele de radio fără lămpi. Radio cu galenă. GALÎNŢI s. m. pl. Un fel de papuci de lemn. GALÎ1RĂ, galere, s. f. Corabie de război sau de comerţ, pusă în mişcare cu pînze şi vîsle mînuite de obicei de sclavi sau de condamnaţi şi întrebuinţată pînă în secolul al XVIII-lea, mai ales în apele Mării Mediterane. Privesc din umbra anilor trecutul Spaniei. Galere cu sute de vîsle negre, fantastici păianjeni, înghit în pîntecul lor vîslaşii în fiare, boureanu, s. p. 6. Zece galere încărcate cu muniţii, pentru artilerie, trebuiră să intre prin Marea Neagră, in Dunăre, ca să se urce pînă la Rusciuc. bălcescu, o. i 196. GALERÎE, galerii, s. f. 1. Lucrare minieră subterană, orizontală sau în pantă uşoară, de obicei în formă de tunel, care are ca scop să permită accesul minerilor la zăcămînt şi să îngăduie executarea diverselor lucrări miniere. Sus, în galerii înalte, Sfredele să prind a bate Prin filoane adîncate. DEŞLru, M. 5. Pe dreapta văii... se deschideau, în buza rîpei, gurile galeriilor de mină. DU-MiTRru, F i g. Ciudată e grădina plantelor primăvara. Tot soiul de miresme aleargă, tot felul de glasuri se. amestecă, toată gama ciripirilor urcă. anghEL, PR. 113. Floricico, Floricico / din toată gama dragostei noastre curate... o singură notă mai lipsea, hogaş, m. n. 42. Şi vîntul şuiera mereu A iernii fioroasă gamă. demetresctj, o. 41. <$> Gamă diatonică v. diatonic. Gamă cromatică v. cromatic. 2. (Pict.) Serie de culori dispuse • într-o gradaţie armonioasă. Surîde sus, pe rafturi, o gamă colorată De sticle, anghel-iosiF, c. u. i 96. Deasupra ochilor ei închişi vedea felurite forme... ce creşteau străbătînd toată gama colorilor. vi.ahuţX, n. 149. <$> Gamă caldă = gamă care cuprinde culorile roşu, galben şi portocaliu. Gamă rece= gamă care cuprinde culorile verde, albastru şi violet. GÂJ5IBA, gambe, s. f. (La oameni) Partea piciorului de la genunchi pînă la gleznă; (Ia cai) partea membrelor posterioare cuprinsă între încheietura genunchiului şi încheietura copitei. In măduva lombo-sacrată există două grupuri de celule nervoase sau de nuclei, care sînt în raport cu inervarea motrice a gambei şi a piciorului. PARHON, O. A. I 63. GAMBÎTĂ, gambete, s. f. (învechit) Pălărie bărbătească de fetru tare, cu calotă ovală şi cu borurile uşor răsfrînte, care se purta mai ales la ţinuta de ceremonii. Purta gambetă văru-meu Niculae Dimozel, dirigintele poştei. STAN CU, D. 241. GAMBlT, gambituri, s. n. Sacrificarea unui pion la începutul unei partide de şah de către unul dintre jucători, cu scopul de a obţine o poziţie activă şi o posibilitate mai rapidă de a trece la atac. GAMÎLĂ, gamele, s. f. Vas de metal în care soldaţii îşi primesc porţia de mîncare cînd sînt Ia aplicaţii, în campanie etc. Soldaţii ieşeau din gropi, strîngîndu-se în jurul căruţelor, cu gamelele, camilar, n. i 395. GABlfiT, gameţi, s. m. (Biol.; mai ales la pl.) Denumire generală pentru celulele sexuale. GAMOPETĂLĂ, gamopetale, adj. f. (în expr.) Corolă gamopetală = corolă alcătuită din petale unite între ele. + (Substantivat, f.) Floare a cărei corolă este alcătuită din petale unite între ele. Liliacul este o gamopetală. GAMOSEPĂL, -A, gamosepale, adj. (Despre caliciul unei flori, p. e x t. despre o floare) Cu sepalele unite între ele; (despre o plantă) a cărei floare are sepalele GANG — 355 — GARAT lipite una de alta. (Substantivat, f.) Plantă sau floare cu astfel de sepale. Genţiana este o gamosepală. GANG, ganguri, s. n. Loc de trecere la nivelul pămîri-tului pe sub o casă, un turn sau altă construcţie. V. boltă. Trecînd pe sub gang [boierii] intrară în odăile palatului, sadoveanu, o. vii 109. El intră cu pasul împleticit in gangul hanului. Gherea, st. cr. n 139. începuse o ploaie măruntă... Intrară subt un gang. vlahoţă, o. A. 136. La mijlocul păretelui din faţa casei se afla poarta cu gang boltit, pe dasupra căria se înălţa un turn pătrat, odobescu, s. i 125. + Coridor. Deschise uşa repede ¡i gangurile sunară prelung. ANGHEL-IOSIF, c. L. 16. Cină vro uşă se trînteşte Undeva, pe-un gang, departe, Furios răsună golul Dintr-o sală-ntr-altă sală. COŞBUC, P. II 98. în partéa de dincolo de gang sînt: o cameră pentru împărţitorii de scrisori ¡i pentru biroul inspectorului. I. ionescu, M. 755. 4- Galerie subterană. Nevasta vechilului veghea asupra lor... înfiptă în pragul pivniţei uriaşe, adînci, cu multe ganguri zidite in rărunchii dealului, dumitriu, n. 234. GÁN GĂ s. f. Ansamblul mineralelor care sînt amestecate cu minereul util dintr-un zăcămînt, fiind de obicei • inutilizabile sau constituind un produs secundar. GAN GLIÓN, ganglioni, s. m. Fiecare dintre organele mici ovoide cu structură limfatică sau nervoasă, situate pe traiectul vaselor limfatice sau al nervilor senzitivi. Ganglion limfatic, a Rezultatele pozitive obţinute de noi prin culturile de ganglioni nervoşi, de fibre nervoase, prin studiul regenerării nervoase... au aruncat lumină nouă asupra unor fenomene pînă atunci neexplicate. MARCvF.SCU, P. A. 54. — Pronunţat: -gli-on. GANGLION Alt, -Ă, ganglionari, -e, adj. Cu ganglioni; referitor la ganglioni. Sistem ganglionar. Tuberculoză gan-glionară. — Pronunţat: -gli-o-. GANGRÉNA s. f. v. cangrenă. GÁNGSTER, gangsteri, s. m. (în S.U.A.) Criminal sau escroc, membru al unei bande organizate, care desfăşoară o activitate în stil mare, adesea în serviciul marilor monopolişti, cărora le înlesneşte realizarea unor afaceri ilegale. GANGSTERÍSM s. n. Faptă de 'gangster, banditism organizat, escrocherie în stil mare. GÁNGHR s. m. v. grangur.- GA0LEÁN, gaoleani, s. m. Plantă din familia gra-mineelor, asemănătoare cu porumbul, cultivată ca plantă de nutreţ sau pentru tulpina ei din care se extrage un fel de sirop. GARĂ, garez, vb. I, Tranz. (Cu privire la un autovehicul, un tramvai etc.) A pune la adăpost într-un garaj sau într-un depou; (cu privire Ia un tren, o locomotivă) a îndruma sau a face să staţioneze pe o linie de garaj. GARĂFĂ, garafe şi gărăfi, s. f. Sticlă cu gîtul lung şi subţire, cu partea de jos bombată, în care se păstrează apă sau diverse băuturi. Trei moşnegi aprinşi la sfadă Se-ndulcesc din a garafă, iosif, v. 49. Umblam cu vorba împrejund trăistii călugărului, cum umbla vidpea împrejurul gărăfii cu mîncare a cocostîrctdtii. hogaş, m. n. 114. Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Ein-NESCU, o. I 46. Conţinutul unei garafe. într-o vreme, cătră sfîrşitul gărăfii de al doilea, amindoi tăcură, sado-VEANU, P. s. 61. — Variantă : carifă (cassian, v. 19, pann, p. v. ii 8) s.f. GARAGĂŢĂ s. f. v. caragaţă. GARA GÎST, garagişti, s. m. (Rar) Proprietar al unui garaj de automobile. La patruzeci de ani [vecinul] era garagist. dumitriu, n. 269. GARĂJ, garaje, s. n. 1. Clădire, încăpere sau ansamblu de încăperi, uneori amenajate şi înzestrate cu tot utilajul necesar, pentru adăpostirea, alimentarea şi întreţinerea autovehiculelor. Garaj pentru douăsprezece automobile. 2. (în e x p r.) Linie de garaj = linie ferată pe care sînt dirijate vagoanele cînd staţionează mai multă vreme într-o gară, sau care face legătura între locul de încărcare şi descărcare a vagoanelor şi liniile pe care circulă trenurile. GARĂNT, -A, garanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care garantează pentru cineva sau ceva, care răspunde cu averea sa pentru datoria altuia ; (învechit) chezaş. Garantul răspunde faţă de creditori. GARANTĂ, garantez, vb. I. 1. T r a n z. A da (cuiva) siguranţa că va avea ceva, că se va bucura de ceva, a asigura (cuiva ceva). Regimul de democraţie populară garantează oamenilor muncii din ţara noastră dreptul la învăţătură. lupta de CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 9. 2. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A da asigurări că.. . N-ar garanta că va rămînea pasiv pînă la capăt, rebreanu, R. i 232. Intranz. Nu, nu, domnule prefect, eu garantez pentru oamenii mei! repetă generalul. REBREANU, R. II 228. Eu, mă rog, nu pot garanta de nimica. Eu nu pot lua nici o răspundere dacă nu-l am în grija mea. caragialb, o. vii 22. 3. I n t r a n z. A-şi lua răspunderea unei datorii făcute de altul, a se pune chezaş (pentru cineva). A garantat pentru datoria fratelui său. 4. T r a n z. A da garanţie, a răspunde de ceva. A garanta autenticitatea unui act. GARANTĂRE s. f. Faptul de a garanta; asigurare. GARANTĂT, -Ă, garantaţi, -ie, adj. (în limbaj comercial, despre mărfuri) Pentru care se dă garanţie, a cărui valoare sau calitate este asigurată (de cineva). Ceasornic garantat. <$> (Adverbial, familiar) Sigur, neîndoielnic. Aşa se va întîmpla. Garantat! GARĂNŢĂ, garanţe, s. f. (Bot.) Roibă. GARANŢÎE, garanţii,'s. f. Obligaţie (legală sau convenţională) în virtutea căreia o persoană, statul sau o instituţie răspunde de ceva ; (concretizat) ceea ce serveşte drept asigurare că obligaţia luată va fi ţinută, că un lucru va fi înfăptuit, realizat; chezăşie. Instaurarea in fiecare ţară a unei democraţii consecvente va fi cea mai bună garanţie a păcii. GHEORGHiu-DEj, art. cuv. 8. Această operaţie m-a învăţat cum se ia o garanţie şi rn-a familiarizat cu noţiunile de client, de termen şi de dobîndă. ARGHEZI, p. T. 136. ■<). E x p r. Pe garanţia cuiva = cu asigurări valabile din partea cuiva, cu întreaga răspundere a cuiva; (familiar) sigur, neîndoielnic. A da garanţie = a da asigurări valabile că un lucru promis sau aşteptat va fi îndeplinit. A prezenta garanţia do .. .= a da (cuiva) siguranţa că (e într-un anumit fel). Acest pod nu prezintă garanţie de stabilitate. A lua (pe cineva) pe garanţie = a garanta, a da asigurări pentru purtările cuiva. GARANŢÎNĂ s. f. Materie colorantă roşie, extrasă din rădăcinile garanţei. GARĂRE s. f. Acţiunea de a gara; staţionare sau dirijare a unui tren pe o linie de garaj. GARĂT, -Ă, garaţi, -te, adj. (Despre autovehicule, tramvaie etc.) Pus la adăpost într-un garaj sau într-un depou; (despre trenuri sau locomotive) tras pe o linie de garaj. 23* I GARĂ — 356 — GARDEROBIER GARĂ, gări, s. f. Loc situat pe o linie ferată, prevăzut cu o clădire şi alte instalaţii necesare, unde opresc trenurile, de unde se dirijează mişcarea lor, unde urcă şi coboară călătorii, se încarcă şi se descarcă mărfurile etc., (în special) clădirea unde sînt instalate birourile, sălile de aşteptare pentru călători etc. De la gara Rădeni pînă la Vascani nu erau mai midt de şase kilometri. SADOVEANU, o. iv 5. Gara, cu vînzoleala de călători, a rămas în urmă. C. PETRESCU, S. 51. înc-o gară mai era pînă la coborîre. mironescu, s. A. 131. A mai fost el la gară de multe ori; chiar luna trecută a descărcat, din fugă, un car de secară în saci; dar nu s-a suit pînă acum în tren. SP. FOPESCU, m. G. 27. Gară maritimă sau fluvială = staţie de cale ferată în incinta unui port maritim sau fluvial, care asigură traficul de mărfuri şi pasageri între trenuri şi vapoare. GARD, garduri, s. n. 1. Construcţie făcută din scîn-duri, oţel, nuiele împletite etc., cu care se împrejmuieşte 0 curte, o grădină, se despart două proprietăţi vecine, două terenuri cu destinaţii diferite etc. Stau la gard bătrînele în soare. d. botez, p. o. 163. Toţi stăteau, care răzămaţi de gard, care pe jos, aşteptînd să-i cheme, bujor, S. 145. Ba Peneş-împărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COŞ-buc, Pi I 58. Sărace dragostele, Ciripesc ca pasările Pe toate gardurile, Sub toate streşinile, jarnîk-bîrseanu, d, 17. Gard viu — împrejmuire făcută din plantaţii dese de arbuşti, de obicei tunşi în diferite forme. în dreapta şi în stînga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii. rebreanu, I. 10. Gard de sîrmă ghimpată = împletitură de sîrma ghimpată (servind la împrejmuirea unui teren de obicei cultivat sau, în război, ca obstacol contra infanteriei inamice). «^Expr. A-şi pune gard Ia gură — a-şi impune tăcere. Florico, pune-ţi gard la gură, că. .. te-oi lua frumos de spate şi te-oi da afară, alecsandri, t. 915. A nimeri (mai rar a da, a vîrî ca Iercmia) cu oiştea-n gard = a spune un lucru nepotrivit cu situaţia sau cu logica, a face o prostie, a face una boacănă. Dacă mergem tot aşa, hîţa-hîţa, o vîrîm cu oiştea-n gard. cara-gialE, la tdrg. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a îmbrobodi (pe cineva). Nu mă legi la gard cu vorba. vissarion, b. 142. A dezlega calul de la gard v. d e z 1 e g a. A sări peste garduri = a fi destrăbălat, a umbla după aventuri. Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de cînd, sînt. CREANGĂ, P. 28. A lega (ceva) Ia (sau de) gard = a lăsa, a abandona, a părăsi, a renunţa (la ceva). Credeam că am legat de mult la gard telegarii închipuirii tinereşti. Gai.acTion, o. 1 181. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine. alecsandri, t. 695. A lega cartea (sau şcoala) de gard = a nu se mai ţine de învăţătură. Cu tata sînt prietin; şcoala o mai leg de gard. sadovEanu, n. F. 70. (Mold., familiar) Din gardul Oancej, se spune ca răspuns negativ la o cerere care nu poate fi satisfăcută. Fata Împăratului-Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe-acolo. creangă, p. 244. 2. (Popular) împletitură de nuiele sau de trestie cu care se face un baraj de-a curmezişul unei ape, lăsîndu-se numai o trecătoare îngustă, în care se îngrămădesc peştii. 3. (Sport; mai ales la pl.) Obstacole folosite la cursele de alergări. GĂRDĂ, gărzi, s. f. 1. (Adesea în construcţie cu verbele «a fi *, «a face», «a se afla») Pază efectuată într-o instituţie civilă sau (mai ales) într-o unitate militară, la un obiectiv militar etc.; (concretizat) persoană sau grup de persoane care asigură paza. La ora 10 se schimbă garda. c=j Sergentul miliţian Neotiil Roşea a fost concentrat gardă la podurile de pe linia Galaţi. SADOVEANU, p. M. 103. Domnul Bazu, furtunos, se îndreptă spre pichet să scoată garda portului afară. BART, E. 293. Corp de gardă v. c o r p. 'ţ’Expr. A se pune în gardă = (la scrimă) a luapoziţia de apărare sau de atac; f i g. a-şi lua toate măsurile spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. + Medic (sau soră) de gardă = medic (sau soră) de serviciu într-o instituţie spitalicească, care asigură serviciul medical în afara orelor obişnuite de lucru, pentru cazurile urgente. Farmacie de gardă = farmacie de serviciu, care este deschisă (pentru cazurile urgente) în afara orelor normale de lucru. + (în expr.) Garda veche (sau vechea gardă) = cei ce au participat în trecut la o acţiune socială, politică, la un eveniment deosebit. Forţa revoluţiei noastre constă in faptul că la noi nu există un dezacord între vechea şi noua generaţie de revoluţionari. Noi învingem pentru că garda veche şi cea nouă merg la noi alături, într-un front unic, în acelaşi rînd atît împotriva duşmanilor dinăuntru cit şi împotriva celor din afară. STAI,IN, o. XI 85. 2. Apărătoare metalică, rotundă, între mînerul şi lama unei săbii, unei spade etc.; care protejează mîna împotriva loviturilor adversarului. Tell ridică din umeri uimit şi rămîne cu pumnul înţepenit pe garda săbiei. V. ROM. octombrie 1953, 76. îşi trase sabia... şi-i-o întinse cu garda înainte, camii, petrescu, o. n 24. Puse mîna pe garda săbiei. D. ZAMFIRESCU, R. 260. — Variante: (învechit) gvdrdie (camii, petrescu, b. 127), guârdie (camii, petrescu, b. 106) s. f. GARDÎIME, gardenii, s. f. Mic arbust originar din Extremul Orient, cu flori mari, albe şi foarte mirositoare, cultivat şi la noi ca plantă ornamentală (Gardenia). GARDER&B, garderoburi, s. n. (învechit) Dulap în care se ţin hainele. Zoe deschise garderobul său, alese o rochie, negruzzi, s. i 27. — Variantă : gardcrdbă, garderobe (anghel-iosif, C. m. ii 49), s. f. GARDEROBĂ1 s. f. v. garderob. GARDEROBĂ2,. garderobe, s. f. 1. (în săli de spectacole, în localuri publice şi în unele instituţii) Loc, special amenajat, unde funcţionarii sau publicul venit din afară îşi lasă paltoanele, pălăriile etc. Ne lăsăm paltoanele §i căciulile la garderobă. STANCU, U.R.S.S. 22. îşi încredinţă pardesiul şi pălăria persoanei rotunde şi afabile de la garderobă. c. petrescu, c. v. 60. 2. Toată îmbrăcămintea pe care o are cineva. Toată ■ garderoba strămoşească. RUSSO, S. 16. Izvodul îţi ceteşte de zestrea care-i dă Şi toată garderoba pin*la un fir de aţă. negruzzi, s. li 202. +■ Totalitatea costumelor păstrate în depozitul unui teatru. Garderoba Operei. GARDEROBIER, -A, garderobieri, -e, s. m. şi f. Persoană care, în săli de spectacol sau în localuri publice, GARDIAN — 357 — garofitA ia în păstrare paltoanele şi pălăriile publicului. + Persoană care are grijă de garderoba unui teatru şi răspunde de ea. — Pronunţat: -bi-er. GAItDlA-N, gardieni, s. m. Persoană care păzeşte un local sau o instituţie, sau-care este însărcinată cu supravegherea unui spital, unui muzeu etc. (v. paznic); (ieşit din uz) gardist '(1). Cinci... se apropiară mai tirziu de casele boierilor, văzură gardieni la porţi. PAS, z. iii 155. Gardianul de noapte bătu la fereastra directorului şi-şi dete raportul. vi.AUUŢĂ, o. A. 152. — Pronunţat: -di-an. gărdină, gardini, s. f. 1. Şănţuleţ făcut la capetele din interior ale doagelor unui butoi şi în care se fixează fundul sau capacul. + Porţiunea de doagă cuprinsă între capătul ei de sus şi şănţuleţul în care se fixează fundul. 2. (Uneori la pl. cu valoare de sg.) Borul pălăriei. De sub gardinile pălăriei negre... se scurgeau, pe fruntea-i arămie, dlre subţiri de sudoare, v. rom. mai 1953, 93. în barba neagră îi alunecau stropii de ploaie din gardina spartă a pălăriei. CAMII.AR, N. 11 239. GARDIST, gardişti, s. m. (în trecut) 1. Agent poliţienesc care făcea de pază pe străzile unui oraş; gardian, sergent de stradă. Semnale sfişie timpanul prelung, din gardist in gardist, c. petrescu, c. V. 318. Se uită nedumerit la un gardist care cearcă să-l oprească, merge mereu de teamă să nu-şi piardă locul dintre ai săi şi nu înţelege de ce s-a legat gardistul acesta de dînsul, SP. POPIÎSCU, M. G. 45. Gardist alb v. alb. 2. Legionar (2). — Variantă: (1, învechit) vnrdisl (sadoveanu, o. vi 382) s. m. ■GARF, garfuri, s. n. Bucată de carne de porc, cuprin-zînd coastele şi muşchiul interior, din care se despart cotletele şi antricoatele. GARGARA s. f. (Mai ales în legătură cu verbul * a face *) Acţiunea de a-şi clăti' gîtul cu un lichid dezinfectant; lichid dezinfectant întrebuinţat în acest scop. Gargară cu ceai de muşeţel. GARGARISÎ, gargcirisesc, vb. IV. Refl. (Rar) A face gargară. gargarizA, gargarizez, vb. I. Refl. (Rar) A se gargarisi. GÂRMOND s. n. Numele literei de tipar de corp 10. Scrisoarea a doua... să se culeagă, tot cu garmond, ca cea dinţii, caragiale, o. vii 289. GARMSAj s. n. Strat de material aşezat pe suprafaţa unui obiect, a unei construcţii, a unui teren, de obicei pentru protecţie. + Strat de mărăcini, de nuiele sau de alt material, aşezat pe fundul unui torent mic, pentru a împiedica deteriorările produse de ape. GARKISÎ, garnisesc, vb. IV. Tranz. A completa un lucru cu accesorii sau podoabe; a pune o garnitură, a împodobi, a orna, a ornamenta. Garniseşte rochia cu dantele, a Straie... garnisite cu fir. şez. rv 3. GAItMSÎRE s. f. Acţiunea de a garnisi ; împodobire, ornare. GARNITURĂ, garnituri, s. f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru, în special un obiect de îmbrăcăminte. Garnitura unei haine. Garnitura unei pălării. <0> Fig. Autorul grămădeşte toată luarea-aminte asupra persoanei de căpetenie... toată lumea cealaltă nu e pusă decit ca o garnitură, pentru a scoate la iveală caracterul eroului, gherea, st. cr. I 266. -+• Adaos constînd din legume, salată etc. care se servesc la friptură. 2. (Tehn.) Adaos demontabil care completează, întăreşte sau protejează o piesă, micşorîndu-i uzura; piesă cu ajutorul căreia se face îmbinarea perfectă a două elemente prin care circulă un gaz sau un lichid. Garnitura robinetului de apă. 3. Grup de mai multe obiecte sau lucruri, care formează un asortiment complet. Primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă. Camil PETRESCU, p. 197. Tom are patefon, radio, cea mai completă garnitură de bar. C. PETRESCU, C. V. 194. S-au cumpărat covoare, lămpi şi o garnitură nouă de mobilă, bart, e. 63. «$> Garnitură de pat = ansamblu format din cearşafurile şi feţele de pernă necesare unui aşternut. Garnitură de birou = ansamblu format din obiectele mărunte necesare pentru scris. 4. (Tehn.) Totalitatea uneltelor de acelaşi, fel (mărimea lor putînd varia) folosite într-un atelier sau într-o exploatare. Garnituri de burghie. + Totalitatea pieselor de acelaşi fel alé unei maşini. Garnitura de roţi a unei' locomotive. Garnitură de litere = serie de caractere tipografice de acelaşi fel, dar de corpuri diferite. ■+ (De obicei urmat de determinări arătînd felul sau scopul) Ansamblu de elemente sau de maşini care lucrează împreună. Garnitură de treier. + Ansamblu format din locomotiva şi vagoanele unui tren. Hulub cercetă cu atenţie ceva pe la motoare, îi spuse lui Mihai să şteargă nu ştiu ce, pînă vine garnitura la încărcare, V. ROM. februarie 1953, 42. Garnitura se opri pe peron pufăind, gifîind, îm-pingînd parcă fumul şi răcnetele, cu botul locomotivei. călugări:, o. p. 33. Se mai întîmplă ca o garnitură să pornească şi să fie adusă înapoi... pentru că trebuie să-i ia înainte alt tren. pas, z. iii 37. GĂRNIŢĂ, garniţe, s. f. Vas cilindric de tinichea, uneori smălţuit, mai strimt în partea de sus, cu care se transportă lapte şi alte lichide. GARNIZOANĂ, garnizoane, s.î.l. Unitate sau ansamblu de unităţi sau instituţii militare stabilite într-o localitate; p. e X t. localitatea în care sînt stabilite aceste unităţi. [Romanii] creează provincia Moesia.. . şi stabilesc acolo puternice garnizoane, ist. R.r.R. 36. îl ştiam undevat mutat dintr-o garnizoană în alta. C. PETRESCU, S. 121. La Vidin furăm primiţi de soldaţii de garnizoană, ce ne prezentară armele. bounTineanu, o. 266. A fi in garnizoană sau a avea garnizoană (undeva) = a face-parte din trupele stabilite într-o localitate. Astă-noapte-am venit de la Bucureşti, tinde am fost în garnizoană. AEECSANDRI, T. 1222. 2. Conducere a unei garnizoane (1). A doua zi S-a primit la garnizoană o serie de reclamaţii asupra isprăvilor de peste noapte, bart, E. 204. Trec Dunărea la Orşova şi se predau în mina garnizoanei turceşti, ghica, a. 739. GAROĂFĂ, garoafe, s. f. Plantă erbacee, sălbatică sau de grădină, foarte bogată în specii, cu frunze lunguieţe, cu flori roşii, roz sau albe şi cu miros plăcut, de cuişoare (Dianthus caryophyllus). Pe şiragul de garoafe care ocoleau ceardacul, soarele punea o gratie de aur. GAI.ACTion, o. I 344. în cosiţă-şi prinde garoafa-nflorită.. . Pleacă la fintînă şi vine zorită, iosif, v. 77. Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa Ca garoafa dimineaţa. AIECSANDRI, p. p. 46. (Metaforic) Garoafa-nsingerată-a gurii tale... Trezeşte forţe oarbe-n mine. ' camii, petrescu, v. 90. «$• Compuse : garoufă-do-cîmp sau goroală-siilliatică = garofiţă (2). GAR0FÎŢĂ, garofiţe, s. f. 1. Diminutiv al lui garoafă. 2. Plantă erbacee cu frunze lunguieţe şi flori purpurii (Dianthus Carthusianorum); garoafa-de-cîmp, garoafă-sălbatică. Dediţei şi garofiţe pîrguite-n foc de soare. AI.ECSANDRI, P. A. 125. GARSONIERĂ — 358 — GAURĂ 3. Plantă erbacee cu tulpina foarte ramificată, cu flori mari, roşii, albe sau pestriţe, cultivată ca plantă ornamentală (Dianthiis ckinensis). GARSONIÎIiĂ, garsoniere, s. f. Apartament mic, compus din una sau cel mult două camere .şi baie, de obicei fără bucătărie. — Pronunţat: -ni-e-. GASTEROPOD s. n. Gastropod. GASTRALGÎE, gastralgii, s. f. Durere (uneori nervoasă) de stomac. GASTRIC, «A, gastrici, -e, adj. Referitor la stomac, stomacal. Ulcer gastric. <$> Suc gastric — suc secretat de stomac, cu ajutorul căruia se face digestia. Aciditate gastrică = proprietate a sucului, gastric de a conţine o cantitate (mai mică sau mai mare) de acizi, în special acid clorhidric; (impropriu) hiperaciditate. GASTRÎTĂ, gastrite, s. f. Inflamaţie a mucoasei stomacului. GASTROENTERÎTĂ, gastroenterite, s. f. Boală care constă în inflamaţia simultană a mucoasei stomacului şi a intestinelor şi care se manifestă prin diaree. GASTROINTESTINÂL, -Ă, gastrointestinali, -e, adj. Care se referă la stomac şi la intestine. GASTRONOM, -OÂMĂ, gastronomi, -oame, s. m. şi f. Persoană căreia îi place mîncarea bună şi aleasă şi care ştie s-o aprecieze. Erau un soi de păsări foarte lăudat de gastronomii noştri străbuni, odobescu, s. ni 24. GASTRONOMIC, -Ă, gastronomici, -e, adj. De gastronom. Eu sînt obişnuit a urmări in petreceri de soiul acesta înţălesul simbolic al lucrului, iar nu o simplă delectare gastronomică. hogaş, dr. n 190. GASTRONOMIE s. f. Arta de a găti bucate bune sau de a le aprecia Ia valoarea lor. Sfîrşii ospăţul meu cu mere zvîntate şi cu nuci, adică cu fructe. .. după toate regulele înalte ale celei mai rafinate gastronomii, hogaş, m. N. 163. O plăcintă pîntecoasă cu o ghirlandă de gugo-şele. . ■ cap d-operă în gastronomie. NEGRUZZI, S. I 286. GASTROF0D, gastropode, s. n. Animal care face parte dintr-o clasă de moluşte cu corpul adăpostit de obicei într-o cochilie şi care se mişcă cu ajutorul unui picior cărnos, situat sub pîntece. + (La pl.) Clasa acestor moluşte. GASTRÎÎLĂ s. f. (Biol.) Stadiu embrionar constituit din două straturi de celule, la animalele pluricelulare. GAŞCA, găşti s. f. Grup restrîns de oameni, lipsiţi de principii morale şi sociale, uniţi între dînşii în vederea unor acţiuni comune pentru satisfacerea ambiţiilor şi intereselor personale, în paguba şi cu nesocotirea intereselor generale ale societăţii. V. cârdăşie, clică. <$> Expr. A (se) sparge gaşca = a (se) risipi, a (se) împrăştia, a (se) destrăma o cârdăşie. GĂTA adj. invar. 1. (Despre lucruri concrete şi abstracte) Făcut de tot, pregătit astfel încît să poată fi întrebuinţat; isprăvit, 'terminat. în fundid sufletului lui însă sta gata hotărîrea. sadoveanu, o. i 481. Masa fiind gata, s-au apucat să cineze. caragjale, O. m 80. Mărîta-m-aş şi eu, biata, Rufele de pat ttu-s gata. Jarnîk-bIrseanu, . D. 442. <> (Adverbial) Fiecare nouă generaţie, păşind in viaţă, găseşte gata pregătite forţele de producţie şi relaţiile de producţie create de generaţiile anterioare, lupta de clasă, 1953, nr. 10, 89. Glicherie se şi întoarse iute cu migdale şi cu alune stricate gata. hogaş, dr. 283. (Cu valoare de predicat) Deodată, cînd a ajuns locomotiva in faţa ei, s-a repezit şi gata. C. PETRESCU, C. V. 36. + Pregătit pentru a..., pe punctul de a... [Recruţii] stăteau gata să ia drumul Galaţului. BUJOR, s. 39. Lucea-făru-i gata s-apttie. COŞBUC, P. II 7. Haine (de) gata = (în opoziţie cu de comandă) haine confecţionate, care se pot cumpăra într-un magazin. Bani gata v. b a n. •$> Loc. a d v. (Pe) dc-a gata = pe nemuncite, din munca altuia. Aşteaptă să le vie toate de-a gata. REBREANU, R. I 191. Doar cu gindul le gîndeşte Şi de-a gata toate-i vin. vlaiîUŢa, la TDRG. <)> Expr. A da gata = a) (cu privire Ia acţiuni exprimate sau subînţelese) a isprăvi, a lichida, a pune capăt. De mult dădu-seşi gata biblioteca mică a vărului tău. PAS; z. I 297. Au dat gata patru curcani fripţi. SADOVEANU, o. I 297. La vîrsta de 11 ani, un copil. .. a dat gata gramatica cu etimologia, sintaxa şi cu toate chichiţele ei. VLAUUŢĂ, la TDRG ; b) (cu privire la persoane) a chinui, a distruge, a prăpădi; f i g. a ului, a zăpăci. Mîndră, galben puişor, Mă dai gata cu-al tău dor! jarnîk-bîrseanu, d. 96. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a veni (sau a sosi) la ceva făcut de altul şi de care tu numai profiţi, fără a fi depus nici o muncă. + Care a luat fiinţă, care a căpătat existenţă. îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata. EMINESCU, O. I 167. Cînd se deşteptă... văzu ziua gata. şez. v 20. Urîtul din ce-i făcut? — Din omul care-i tăcut; Pune-o buză peste alta, Şi iată, urîtu-i gata! jarnîk-bîrseanu, d. 80. + (Cu valoare de adverb sau de interjecţie) Ajunge! destul ! Nu mai turna! Gata! 2. (Despre fiinţe sau despre lucruri văzute în acţiune) Care a făcut toate pregătirile (pentru ceva), care a ajuns în situaţia de a putea face ceva; pregătit. Aştepta gata la uşă. caragialk, o. m 66. Cînd avem să pornim? — Şi acuma, moş Nichifor, dacă eşti gata. — Gata, jupîne. .CREANGĂ, p. 113. De vreţi să vi le povestesc... eu sînt gata. ALECSANDRI, T. I 95. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau « de o) Toţi să fim gata de jertfă. ANGHEL-IOSIF, C. M. n 103. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul. ISPIRESCU, L. 4. Şi să fim gata de fugă. ALECSANDRI, T. I 460. + (Urmat de un conjunctiv, de un infinitiv sau de un supin) Dispus să..., în stare să... Din clipa aceea se simţi alt om... gata să înfrunte toată lumea. REBREANU, I. 92. Eu, iată, sînt gata a-mi da viaţa pentru tine. ISPIRESCU, L. 12. *0» E x p r. Gata pentru muncă şi apărarea patriei = titlu al unui complex sportiv de masă (G.M.A.). 3. (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv, introdus uneori prin prep. «de») Cît p-aci să —, aproape să..., pe punctul, pe cale de a... Era gata să cadă pe brînci. dumitriu, n. 3 52. Beatrile se balansau, clipind, gata să se stingă. C. PETRESCU, C. V. 137. Cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: Stăi, Făt-Fru-mos. ISPIRESCU, L. 5. (întărit prin repetare) Cînd ai trecut, după vreo douăzeci de ani... erai gata-gata să nu o mai cunoşti, pas, z. i 12. GÂTER, gatere, s. n. Ferăstrău mecanic cu una sau . mai multe pînze verticale sau orizontale, folosit la tăiatul în lung al buştenilor pentru fabricarea cherestelei; joagăr. Marile gatere ii aşteaptă înăuntru, asemeni unor■ fioroase plăsmuiri, cu roţile lor puternice, ai căror dinţi lungi, metalici şi strălucitori deschid asupra brazilor o gură flămîndă, de groaznici rechini forestieri, bogza, C. 0.128. GATERÎST, gaterişti, s. m. Muncitor care lucrează Ia gatere. Am auzit şi eu despre un astfel de om.-.. Era gater ist. Om liniştit, dar tare curajos, v. rom. martie 1953, 161. GAURA, găuri, s. f. Scobitură, adîncitură într-un corp, ivită de la sine (v. ruptură, spărtură) sau făcută de om, cu scopuri determinate; cavitate, (Mold.) bortă. Cu greu şi dureri Am ajuns miner Şi umblam şi eu Cu tătîne-meu Prin găuri de munte, Prin pimniţe GAUSS — 359 — GAZEIFICARE crunte, deşliu, m. 51. Se uită la fereastra din faţă: acelaşi gol căscat ca o gaură in întunericul odăii, vlahuţă, o. a. HI 78. Bagă degetul în gaura inelului. ISPIRESCU, L. 26. Fluierul cu ¡ase găuri Bine zice! teodorescu, p. p. 255. -<$- Gaura cheii (sau, rar, a clanţei) = gaura prin care se bagă cheia în uşă. în fund, din gaura unei chei, izvora o oţă de lumină, sadoveanu, o. i 434. Ieşii repede, apoi mă uitai prin gaura clanţei. dBmetreSCU, o. 98. Gaură, de şarpe = loc ferit, servind ca ascunzătoare. Să-l aducă.. . chiar din gaură de şarpe. ISPIRESCU, L. 84. <$> E x p r. Dotiră nu s-o facc gaură în cer = n-are să fie cine ştie ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. în vremurile astea grele se mai cîrpeşte omul cu cîte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă un creştin merge gratis cu trenul. REBREANU, R. I 12. Doară nu s-o face gaură in cer, d-om intra! ispirescu, l. 50. A astupa o gaură (sau găuri) v. astupa. Fig. încăpere • proastă, locuinţă sărăcăcioasă. Să te ducă în bătăi la secţie şi să te vîre-n vreo gaură mucegăită. SLAVICI, o. I 367. GAUSS, gauşi, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură a' inducţiei magnetice în sistemul electromagnetic C.G.S. (centimetru, gram, secundă). GAVANOS, gavanoase, s. n. (Mold.) Borcan. GAVANOŞÎL s. n. v. găvănoşcl. CĂTATĂ, gavote, s. f. Numele unui dans vechi, cu o mişcare moderată în doi timpi; arie după care se dansează acest dans. GAZ1 s. n. Ţesătură foarte subţire (de mătase); voal, zăbranic. Eşarfă de gaz. a Ce gînduri. s-or fi încru-cişînd oare în căpşoarele cele blonde, aşa de drăgălaş învăluite în gazul şi muselina care fluturau în bătaia vîn-tului. BART, S. M. 58. GAZ2, gaze, s. n. 1. Nume generic dat acelor corpuri fluide care, din cauza coeziunii moleculare foarte slabe, iau forma şi ocupă volumul oricărui recipient în care sînt introduse. Gaz inflamabil. Gaze de mină. c=3 Gazele nu au nici o coeziune şi sînt foarte compresibile. CARAEOLI-OROVEANU, M. If. I 10. Gaz aerian (sau de iluminat) = gaz obţinut prin distilarea huilei la temperaturi înalte'; se transportă prin conducte şi se întrebuinţează la încălzit şi Ia iluminat. O casă de Bucureşti... cu un felinar de gaz aerian la trotuar. "BASSARABESCU, v. 127. Gaz lichefiat = gaz obţinut în rafinăriile de petrol şi păstrat în stare lichidă în butelii de presiune; se între- . buinţeazâ ca combustibil casnic. V. aragaz. Gaze naturale = nume dat gazelor combustibile care emană din pămînt mai ales în regiunile petrolifere; sînt formate în cea mai mare parte din metan, pot fi transportate prin conducte şi se întrebuinţează ca combustibil, ca materie primă pentru fabricarea negrului de fum etc. 2. (De obicei la pl., adesea determinat prin «de luptă » sau « de război ») Nume dat unor substanţe gazoase . sau unor aerosoli asfixianţi ori toxici, folosiţi în războaie de unele armate beligerante.' Dogoarea văratică a soarelui pătrunde usturător, ra un gaz de război. SAHIA, N. 29. 3. (La pl.) Emanaţii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. Nume dat în mod impropriu unui produs lichid al ţiţeiului, întrebuinţat ca combustibil în lămpi; petrol lampant. N-ai vîndut tu mii amestecat cu gaz şi spuneai că-i o păcură nouă. .. camilar, tem. 56. Da de ce nu aprinseşi lampa, mamă? ori nu mai e gaz? REBREANU, R. i 206. Irina aprinse o lampă cu gaz cît o tărtăcuţă de mare. bujor, s. 106. ■$> E x p r. (Familiar) Doar n-am băut gaz ca să... = doar n-am înnebunit, nu mi-am pierdut minţile ca să . . . A arde gaz sau a arde gazul degeaba = a pierde vremea de pomană, a nu face nimic. Dacă mai arzi mult gaz pe-aici, n-ai s-ajungi la ferma ta nici săptămîna viitoare, v. rom. mai 1954, 44. GAZĂ, gazez, vb. I. T r a n z. A expune un spaţiu limitat acţiunii unor gaze toxice, pentru otrăvirea anumitor organisme vii (paraziţi, şoareci şi insecte). + A expune o zonă militară sau civilă acţiunii unor substanţe toxice, cu scopul exterminării în masă a armatei sau a populaţiei (mijloc de luptă interzis de convenţiile internaţionale, dar folosit în războaiele imperialiste) ; a expune o persoană acţiunii mortale a gazelor într-o încăpere închisă (mijloc folosit de fasciştii germani împotriva populaţiei civile). Zeci şi sute de mii de copilaşi, smulşi din braţele ocrotitoare ale mamelor, au fost gazaţi [de fasciştii germani] cu o cruzime de neînchipuit. CONTEMPORANUL, S. îl, 1949, nr. 158, 9/3. . . . gaz Are, gazări, s. f. Acţiunea de a gaza. GAZBETON s. n. Beton poros obţinut printr-un procedeu special de fabricaţie şi întrebuinţat ca izolant termic. GĂZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primeşte Ia sine pe cineva dîndu-i adăpost; amfitrion. Ion, ca gazdă, se gîndeşte tot la lucruri bune. sp. popescu, m. g. 85. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. ISPIRESCU, L. 278. Ie un pahar şi-l întinde gazdei. creangă, a. 97. (Metaforic) Iară gazda noastră zice, Dîndu-şi ramurile-n laturi: « O, priviţi-i cum visează Vistd codrului de fagi! o. EMINESCU, o. i 101. + Persoană care ţine pe cineva cu chirie (şi cu întreţinere plătită). De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la şcoală în fiecare dimineaţă, rebrbanu, I. 52. Gazdă de ho[i= persoană care adăposteşte pe hoţi şi vinde obiectele furate. 2. Locuinţă provizorie (la un particular), ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaş. De n-ai gazdă in sat, Să vii să dormi la noi. COŞBUC, P. i 230. Trebuie să vie în gazdă la mine. caragiale, o. vii 21. Nu ştiu cum să fac ca să găsesc gazda nepotului meu. alecsandri, t. i 81. E x p r. A trage în (sau Ia) gazdă (la cineva) = a rămîne la cineva pentru un timp limitat; a mînea. Daca sosi, trase la gazdă la un om. ispirescu, l. 278. Du-te de trage în gazdă la dînsa şi fă-te că eşti un drumeţ străin, creangă, p. 170. Trebuia să tragi la gazdă, cînd era încă soarele de-o sidiţă sus pe cer. GHICA, S. A. 41. A primi (pe cineva) în gazdă = a oferi (cuiva) locuinţă, a adăposti (pe cineva) gratis sau cu plată. în cale dete preste un centaur, carele îl primi in gazdă. ISPIRESCU, U. 38. Cum, adicătele! nu trebuie să ştiu şi eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? caragiale, p. 54. Dar d-ta, moşule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă, negruzzi, s. i 245. A (se) aşeza în gazdă (la cineva) = a(-şi) găsi locuinţă (la cineva). Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am aşezat in gazdă la Pavel ciubotariul. CREANGĂ, A. 81. Ne-a aşezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. id. ib. 25. A da (pe cineva) la gazdă = a găsi (cuiva) locuinţă. Daţi pe Petre la gazdă undeva. PĂSCULESCU, L. P. 220. A lua (sau a ţine pe cineva) în gazdă = a primi (pe cineva) în locuinţă, ca chiriaş. 3. (Transilv.) Ţăran bogat care exploatează munca ţărănimii sărace; chiabur, bogătan. Mult mă mustră gazdele Că le-am furat eu vacile.' ŞEZ. vii 167. Loc. adj. De gazdă (mare) = din părinţi chiaburi, din oameni bogaţi; bogat. Am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă. COŞBUC, P. I 240. Fata de gazdă mare Tot cu mina la parale! jarnîk-bîrseanu, d. 438. + Stă-pîn, proprietar. Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăţ-RETEGANUL, p. n 46. Vie gazda boilor, Că şti rîndul buzelor! jARNfe-BÎRSEANU, d. 405. . GAZEli'iCA vb. I v. gazifica. GAZEIFICÂJIE s. f. v. gazificaro. GAZEL — 360 — GĂINA GAZÎ’L, gazeluri, s. n. Poezie cu formă fixă alcătuită din distihuri, în care al doilea vers din fiecare distih are aceeaşi rimă cu versurile primului distih. GÂZEI,Ă, gazele, s. f. Mamifer rumegător, înrudit cu antilopa, avînd trupul fin ca de căprioară, picioarele subţiri şi coarnele lungi, ascuţite şi răsucite; trăieşte în Africa şi Asia. Ieşi repede din chioşc, săltindprin grădină ca o gazelă. BOLINTINKANT7, O. 317. GAZETÂR, gazetari, s. m. Persoană care lucrează ca redactor al unei gazete; ziarist, jurnalist. Vezi, aici e roltil gazetarului: să facă educaţia poporului! CAZABAN,' V. 42. GAZÎTĂ, gazete, s. f. Publicaţie periodică (de obicei cotidiană) în care se tipăresc ştiri, informaţii politice, sociale, culturale etc.; ziar, jurnal. în jurul meu stau risipite gazetele cu vestea cea tristă, sadoveanu, e. 145. Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă-n ţară Toţi cei plecaţi de astă-vară. COŞEUC, p. i 100. S-a făcut vinzător de gazete, vlahuţă, o. A. i 147. Gazetă de perete — mijloc de agitaţie politică constînd din afişarea periodică a unor articole privind mai ales problemele activităţii dintr-o instituţie sau organizaţie. Gazetele de perete constituie mijloace din cele mai importante de agitaţie politică, de educare comunistă a oamenilor muncii, de mobilizare şi organizare a lor în lupta pentru îndeplinirea hotărîrilor partidului şi guvernului, în lupta pentru construirea socialismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2549. GAZETARĂŞ, gazetăraşi, s. m. (învechit, depreciativ) Diminutiv al lui gazetar; gazetar fără experienţă, neînsemnat, necunoscut. Atacurile copilăroase... pe care i le aduceau... cîţiva gazetăraşi. obscuri. VXAHUŢĂ, la TDRG. GAZETĂRESC, -EĂSCĂ, gazetăreşti, adj. Privitor la gazetărie, de gazetar. Stil gazetăresc, a Prin specificul său, munca gazetărească cere ca toate cadrele de ziarişti să se perfecţioneze neîncetat, să-şi lărgească orizontul politic. scînteia, 1954, nr. 2904. GAZETĂRÎE s. f. Profesiunea de gazetar; ziaristică, jurnalistică. Ei, ai mizgălit şi tu trei articole de gazetă şi acum vorbeşti de arta nouă. Cită artă nouă am văzut eu în 40 de ani de gazetărie... CAMII, PETRESCU, T. II 24. Ar fi putut avea o clientelă mult mai numeroasă dacă s-ar fi lăsat de gazetărie. vi.aiîuŢÂ, o. A. III 22. Iţi voi comunica o anecdotă foarte nostimă, din istoria gazetăriei noastre. CARAGIAI.E, O. VII 431. GAZU'Eli, -Ă, gaziferi, -e, adj. (Despre un zăcă-mînt) Care conţine gaze. Strat gazifer. GAZUICĂ, gazific, vb. I. Tranz, A transforma (complet sau parţial) un combustibil solid sau lichid în combustibil gazos prin ardere incompletă în prezenţa aerului şi a vaporilor sau în prezenţa numai a unuia dintre aceste două elemente. — Variantă : gazeiîică vb. I. GAZIFICÂIiE, gazificări, s. f. Operaţia de a gazi-f i c a şi rezultatul ei. <0? Gazificarea cărbunilor = operaţie de ardere incompletă a cărbunilor în zăcămînt, prin aprinderea lor şi captarea ulterioară a gazelor combustibile rezultate. (în forma gazeificare) « Visul lui» Mende-leev — de gazeificare a cărbunilor pe locul de zăcămînt — a devenit o realitate. CONTEMPORANUI,, s. ii, 1949, nr. 120, 10/1. Gazificare subterană = transformarea directă în gaze a straturilor de cărbune sau a zăcămintelor de petrol, gazul obţinut fiind folosit drept combustibil. — Variantă: gazeificare s. f. GAZ O GEN', gazogene, s. n. Aparat sau instalaţie folosită pentru transformarea unui combustibil solid (cărbune, cocs, lemn, turbă) prin ardere incompletă- în gaze combustibile (întrebuinţate la alimentarea mo- toarelor cu explozie, la arderea în cuptoare industriale sau pentru consumul casnic): generator de gaz. Gazogen pentru gaz de apă. Gazogen cu mers rapid. GAZ0LÎNA s. f. Produs format dintr-un amestec de hidrocarburi lichide volatile şi gazoase, captat din gazele de sondă, folosit ca adaos la benzină spre a obţine un combustibil pentru motoarele cu ardere internă. GAZOMÎÎTRU, gazometre, s. n. 1. Aparat cu care se măsoară cantitatea de gaz (mai ales gaz de iluminat sau gaz metan) care trece printr-o conductă. 2. (învechit) Rezervor în care se înmagazinează gazul înainte de a fi folosit şi din care este distribuit apoi consumatorului, la o presiune regulată. GAZON s. n. Iarbă care se coseşte şi se stropeşte des, pentru a o menţine -scurtă, deasă şi mereu verde. gazOrniţă, gazorniţe, s. f. 1. Lampă primitivă de petrol, în forma unui borcan de sticlă; opaiţ. Focul pîlpîia în vatră şi gazorniţa ardea pe prichiciul hornului. sadoveantj, o. i 352. Gazorniţa agăţată in tavan lumina pereţii afumaţi, rafturi goale, un şirag de covrigi. C. PETRESCU, A. 477. Noaptea, aprindea o gazorniţă şi migălea înainte, cu vîrful cuţitului, popa, v. 327. 2. Bidon în care se păstrează petrolul. GAZflS, -OÂSĂ, gazoşi, -oase, adj. 1. (Despre unele, corpuri sau despre starea lor fizică, în opoziţie cu lichid şi solid) Care este în stare de gaz. Corpurile se pot prezenta în trei stări fizice: solidă, lichidă şi gazoasă, a Pe .măsură ce se. răcea, globul în starea gazoasă a devenit planetă. în acelaşi mod au apărut sateliţii planetelor.geografia Fiz. 37. 2. (Despre lichide) Care conţine un anumit gaz (mai ales bioxid de carbon). Apele minerale sînt ape gazoase naturale. GABJÎ, găbjesc, vb. IV. Tranz. (Popular) A prinde (pe cineva) fără veste, a pune mîna pe... V. găbui. S-a juruit să facă faptă crîncenă şi să tragă de-a binelea cu puşca, de i s-o intîmpla să mai găbjească vreun hoţoman de flăcău prin curte, popa, v. 9. S-a pus la pindă hoaţa şi pe unul l-a găbjit. CONTEMPORANUL, III 292. GĂBUl, găbuiesc, vb. IV. T r anz. (Popular) Apune mîna (pe cineva sau pe ceva), a prinde fără veste, la strîm-toare, de unde nu rnai poate scăpa. Trecură pe Ungă japşa în care se băgase afund tîrlaşul, dar nu-l găbuiră. Sandu-aldea, U. P. 49. Mă sui încetişor in teiul care te adormea de mirosul floarei, bag mîna în scorbură, unde ştiam, şi norocul mieu!... găbuiesc pupăza pe ouă. creangă, a. 53. GĂETĂJf s. n. v. găitan. GĂETĂNĂT, -Ă adj. v. găitănat. GĂGĂÎ vb. IV v. gîgîi, GĂGAÎRE s. f. v. gîgîirc. GAGAÎJŢA, găgăuţe, s. f. Om prostănac, tont, neghiob, gogoman. Porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă. ISPIRESCU, L. 280. Apoi dumneta, boieriule, crezi că pentru 200 de galbini numai o să cîştigi dreptul de-a dizbrăca un popor de oameni?. .. Ha, ha, ha.. . Nu te ştiam aşa de găgăuţă. alecsandri, T. 1376. (Considerat ca s. m.) O fată 'aşa de vioaie şi de gingaşă să iubească pe un găgăuţă. CARAGIALE, T. ii 192. GAGĂÎJZ, -A, găgăuzi, -e, s. m. şi f. Persoană care aparţine unei populaţii din Dobrogea, provenită din Asia Mică şi vorbind limba turcă sau greacă. GĂINĂ, găinez, vb. I. 1. Refl. (Despre păsări) A-şi lepăda găinaţul. Vrăbiile s-au găinat pe scară. GĂINAR — 361 — GĂITĂNĂRIE 2. I n t r a n z. (Despre oameni) A lîncezi (ca o găină bolnavă). Ce facem cu băiatul? Nu arată bine. E pierit. Găinează mereu, pas, z. i 288. Mă-sa nu se îndrep-tează, ci găinează, ispirescu, l. 128. — Pronunţat: gă-i-, — Variantă : (2) găini (ISPIRESCU, r,. 264) vb. IV. GĂINĂ», găinari, s. m. 1. Vînzător de găini. O găină grasă, cum îs la casa omului, nu mortăciuni de la găinari. La TDRG. 2. Hoţ de găini; p. e x t. hoţ de lucruri mărunte ; borfaş, potlogar. Un găinar înrăutăţit. Fura de ici, fura de colo, ieşea in calea femeilor, — sînge nu vărsa, parcă ii era frică să dea prea tare cu bita. sadoveanu, o. vn 359. întimplările astea nu se dovedeau pricinuite de niscaiva găinari, fiindcă nu s-a aflat nici o lipsă, popa, v. 9. •+• Denumire dată în trecut jandarmilor şi poliţiştilor care se lăsau mituiţi cu lucruri mărunte sau cu sume mici de bani. Cum e Neguşi găinar, ce-o să-i mai frece pe unii, să tragă de la ei ceva. dumitriu, b. F. 80. Dacă-l va prinde un găinar, adică un jandarm, să-l ia cu vorba. PAS, z. m 76. — Pronunţat: gă-i-. GĂINĂŢ, găinaţuri, s. n. Excremente de găină sau de altă pasăre. — Pronunţat: gă-i-. GAÎNĂ, găini, s. f. Pasăre domestică de curte din ordinul galinaceelor, care se creşte pentru ouă şi carne; femela cocoşului. Găinile cotcodăceau in coştireaţă, vestind gospodarii că se luminează de ziuă. CA Mir.AR, tem. 151. Pe st r aşi na casei, găinile căutau chiorîş, cu poftă, spre pătulul aşezat in crăcile copacului de lingă casă. bujor, S. 29. Pot să prind şerpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul. creangă, p. 122. Găina care cintă seara n-are ou dimineaţa, se zice despre cineva care face gură multă şi treabă puţină. Găina bătrină face zeama bună. <$> E x p r. A se culca (o dată) Cu găinile = a se culca foarte devreme. Baba, care se culcase o. dată cu găinele, se sculă cu noaptea-n cap. creangă, p. 6. Se vede că şi aici, ca şi la Nicoreşti, el se culca o dată cu găinile. aeecsandri, T. i 84. A cîntn găiua-n casă, se zice cînd în casă porunceşte femeia. în casa noastră voi ca să cînte cocoşul, iar nu găina, ispirescu, i,. 31. Apucase a cînta găina la casa lui şi cucoşul nu mai avea nici o trecere. creangă, p. 285. A avea orbul găinilor = a nu vedea bine. • A umbla ca o găină beată = a umbla împleti-cindu-se. <$> Compuse: găină-sălbatică sau găină-de-munto = pasăre sălbatică ceva mai mică decît găina domestică, ale cărei pene seamănă cu ale potîrnichii, avînd pete- albe pe aripi şi pe coadă. GĂINĂREĂSĂ, găinărese, s. f. (Mai ales în basme) Păzitoare, îngrijitoare de găini. Sosiră amindoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducind... pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. ispirescu, r.. 297. — Pronunţat: gă-i-.' GĂINĂRIE, găinării, s. f. 1. Crescătorie de păsări de curte, mai ales de găini; locul sau coteţul unde se ţin găinile. Tu ştii că eu am fost in slujbă rinduită La o găinărie. DONiCi, F. 26. 2. Furt de găini; p’. ext. potlogărie. L-a prins cu un fleculeţ, cu o găinărie, şi i-a spus că-i dă drumul dacă-i aduce în zţce zile nişte bani. v. rom. martie 1953, 180. — Pronunţat: gă-i-. GĂINĂRÎŢĂ, găinăriţe, s. f. (Rar) Găinăreasă. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă. creangă, p. 70. — Pronunţat: gă-i-. GĂDîĂŢĂ, pers. 3 găinăţează, vb. I. R e f I. A se găina. — Pronunţat: gă-i-. GĂINI vb. IV v. găina. GĂINtiŞĂ, găinuşe, s. f. 1. Diminutiv al lui g ă i n ă. De vînzare-ţi e găinuşa ceea... măi băiete? — De vinzare, moşule, creangă, a. 56. 2. (Şi în forma găinuşă-de-alun sau găinuşă-roşie sau găinuşă-de-baltă) Nume purtat de mai multe păsări sălbatice de munte sau de baltă. V. ieruncă. în trestii, măcăiau şi băteau din aripi raţele, ţipau lişiţele şi găinuşele. SADOVEANU, o. I 410. Toate zburătoarele, minări păunaşi, sălbăticoşi cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dîrji, găinuşe moţate, dumbrăvence cu aripi verzi... toate picau ca fermecate, cînd ieşea el la vînătoare. ODOBESCU, S. ni ISO. 3. Nume popular al constelaţiei pleiadelor; cloşca-cu-pui. Găinuşa clipea din mulţimea ei de lumini, în timp ce, la răsărit, verdele adine al cerului abia prindea a se îngălbeni, camii.ar, tem. 146. Găinuşa asfinţise ori se scufundase în marea tălăzuită a cerului, dan, U. 22. Găinuşa-i spre asfinţit, rariţile de asemine şi luceafărtd-de-ziuă de-acum trebuie să răsară. CREANGĂ, A. 126. 4. (Şi în forma găinuşă-de-seară) Cărăbuş. Găinuşele bizîiau zburind greoaie şi copilele alergau după ele să le prinză cu şorţul, delavrancea, s. 266. — Pronunţat: gă-i-. GĂITĂN, găitane, s. n. 1. Şiret împletit sau răsucit din fire de lînă, de mătase sau de metal, întrebuinţat ca ornament la îmbrăcăminte. V. ceapraz, bran-d e b u r g. Se cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subţire pe la mîneci. STANCU, D. 351. Veneau numai oameni de soi: ofiţeri plini de găitane şi fireturi la tunică, i. botez, şc. 20. Cioareci albi, tiviţi cu găitane de fir. odobescu, S. I 71. <$* Expr. (Despre o activitate) A morgo găitan = a merge bine, fără piedici, a merge strună. Greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan, delavrancea, S. 39. Treaba merge găitan. Legaţi-mi-l şi duceţi-l. hasdeu, r. v. 43. + (învechit) Şnur care serveşte ca cingătoare, ca şiret de legat etc. Un bătrîn cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane. dei.ayrancEa, ii. T. 219 .Pasa i-e deşiac, e-n-cins cu găitan alb. EMINESCU, N, 95. Mi s-a umflat piciorul în botină şi nu pot călca. . . mă curmă găitanul, aeec-sandri, T. 282. + F1 g- (Neobişnuit) Dungă vînătă sub ochi; cearcăn. Cercuiră masa cucoanelor învrăjbite la joc, fierte la chip, cu găitane vinete in jurul ochilor, dicla-vrancea, S. 136. 2. (învechit) împletitură făcută din găitane, care în timpul evuluimediu înlocuia platoşa în oastea Moldovei. N-aveau za de simtă, ci mimai găitane de păr la coapse, la piept şi umeri, sadoveanu, F. j. 720. — Pronunţat: gă-i-. — Variantă: găctmi (CAMitAR, N. ii 266, camil petrescu, o. i 279) s. n. GĂITĂN ĂR, găitănari, s. m. (învechit) Fabricant de găitane (1); ceaprazar. Astfel, zi de zi, sporea numărul cojocarilor, opincarilor... şi al găitănarilor. CAMIL petrescu, o, n 63.[Strada] acoperită cu scinduri din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari. FIUMON, c. 107. — Pronunţat: gă-i-. GĂITĂNĂT, -Ă, găitănaţi, -te, adj. (Despre veşminte, p. ext. despre oameni) împodobit cu găitane. Şalvari roşii şi creţi, găitănaţi şi strînşi pe fluierul piciorului. DELAVRANCEA, S. 205. Trubaci găitănaţi, cu cornul de vînătoare încolăcit subt umere. ODOBESCU, S. Iii 144. <*> F i g. Vreji de flori găitănate, Chiar de fluturi legănate! DELAVRANCEA, S. 99. — Pronunţat: gă-i-.— Variantă : găctănăl, -ă (camil FETRESCU, o. i 58) adj. GĂITĂNĂRIE, găitănării, s. f. (învechit) Atelier în care se lucrează găitane ; prăvălie în care se vînd găitane ; ceaprăzărie. Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă in mijlocul tovarăşilor săi. delavrancea, n. TUD. 17. + Comerţ cu găitane. La bătrîneţe găitănăria nu GĂITĂNI - 362 — GĂLBINI mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vîndu tot. delavrancea, h. tud. 23. — Pronunţat: gă-i-. GĂITĂNÎ, găitănesc, vb. IV. 1. Tranz. (învechit) A răsuci, a împleti găitane. 2. Refl. F i g. (Despre iarbă) A se răsuci la vîrf. Iarba frumoasă ca ntătăsa... in vîrv se găităneşte. RUSSO, s. 22. Stoian popa se oprea Şi de prinz el poposea.. . în poiana înflorită. .. Unde iarba se-mpleteşte Şi-n vîrf se găităneşte. ALECSANDRI, P. P. 98. — Pronunţat: gă-i-. . GĂITANÎT, -A, găităniţi,-te, adj (Despre iarbă) Răsucit la vîrf. Cum se cheamă ierbile celea care par împletite şi la vîrf găitănite? ODOBESCU, s. III 173. — Pronunţat: gă-i-. GĂLĂGÎE s.’f. Zgomot mare făcut mai ales de oameni cînd rid şi vorbesc sau cînd strigă şi se ceartă; larmă, tărăboi. V. hărmălaie. Gălăgia parcă s-a depărtat. Au ieşit de mult din Moşi. pas, z. i 127. La circiuma lui Busuioc era gălăgie şi veselie. REBREANU, R. II 98. Aud gălăgia mulţimii de şcolari la ceasul ieşirii. VLAHUŢĂ, o. A. 234. Şi pentru ce vă sfădiţi voi?... căci gălăgia ce faceţi voi, mort d-ar fi cineva, şi tot îl deşteptaţi. ISPIRESCU, x. 215. — Variantă : (regional) liălăgie (CONTEMPORANUL, I 234, CREANGĂ, A. 40) s. f. GĂLĂGIOS, -OĂSĂ, gălăgioşi, -oase, adj. Care face gălăgie; zgomotos. întoarse capul spre grupul gălăgios de sub nucul cel mare, dumitriu, n. 263. Cînd treceam prin sate copii răsăreau la porţi, cu păr de cînepă şi ochii vii şi ne salutau gălăgioşi, sadoveanu, E. 142. Toată hora împreună cu privitorii izbucniră intr-un rîs gălăgios. REBREANU, R. I 131. (Adverbial) Să ne dea nouă pămîntul, că noi îl muncim! îl întrerupseră alţii, gălăgioşi, rebreanu, R. ii 88. — Pronunţat: -gi-os. gălămGz, gălămoaze, s. n. (Regional) Boţ, cocoloş, bulz. Dima a deşertat lutul pe-un scăuieş şi l-a întins gălămoz — sub nasul boierului, galan, z. r. 353. — Variantă: golomâzs. n. QĂ-ltĂ'ÎXjŞ, gălăluşi, s . m. Cocoloş mare (de mămăligă). Dăduseră şi lui Balan un gălătuş de mămăligă. La Tdrg. GĂLBÂZĂ s. f. v. gălbează. GĂLIÎĂClOS, -OĂSĂ adj. v. gălbăgios, GĂLISĂGlOS, -OĂSĂ, gălbăgioşi, -oase, adj. (Despre oameni) Palid şi tras la faţă. Tîrgoveţul era cam puţintel la trup, cam gălbăgios la obraz, cam peticit la veşminte, dar, pe cît se vedea dintru început, tăios la privire şi amarnic de iute la gură. galan, z. r. 47. — Pronunţat: -gios. — Variantă : găibăcîtis, -odsă (HOGAŞ, DR. II 119) adj. GĂLBEÂŢĂ s. f.' v. gălbează. GĂLBEÂZĂ, gălbeze, s. f. Boală de ficat la oi (rar la alte vite), produsă de un vierme (Distomum hepati-cum) care se găseşte în ficat. Spune-i că turma toată zace de rea gălbează. ALEXANDRESCU, m. 394. Sănăta-te-n tîrlă, că oile mor de gălbează, răspuns ironic la urările cuiva, făcute după ce am suferit o pagubă. — Variante: gălbăză (hogaş, m. n. 190, şez. ix 170), gălbe'ăţă (alecsandri, t. i 408) s. f. GĂLBEJEĂLĂ s. f. Faptul de a fi gălbejit; paliditate, gălbeneală a obrazului. GĂLBE JÎ, gălbejesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni palid şi tras la faţă (în urma unei boli). GĂLBEJÎT, -Ă, gălbejiţi, -te, adj. (Despre oameni) Palid la faţă; (despre părţi ale corpului) galben. In timpul din urmă, domnul colonei era tot mai gălbejit, mai tras la faţă. dumitriu, v. L. 76. Obrajii gălbejiţi şi subţi căpătaseră o umbrire vineţie, lucioasă, mihale, o. 511. Chipul ei, gălbejii de boală şi de sărăcie, începuse a murgi în vînăt. delavrancea, s. 1<\4. GALBEIs'ÂKE s. f. v. eălbinarc. GALBENÂŞ, gălbenaşi, s. m. (Popular) Diminutiv al Iui g a 1 b e n2. Daţi-mi, măicuţă, gălbehaşul, Că mă bate rău unchiaşul. TEODORESCU, P. P. 132. GĂLBENĂTEC, -Ă adj. v.- gălbenatic. ■ GĂLBENĂTIC, -Ă, gălbenatici, -e, adj. (Rar) Gălbui. (Atestat în forma gălbenatec) . O petală stătătoare... Poartă-n gălbenateci unde spice de mărgăritare. EMINESCU, L. P. 134. — Variantă : gălbcilătec, -ă adj. GĂLBENEA, gălbenele, s. f. 1. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene şi cu frunze lungi, în formă de lance ; creşte prin mlaştini şi bălţi sau prin ape lin curgătoare (Rorippa amphibia). 2. (La pl.) Plantă erbacee cu flori galbene şi fructe reunite în spic (Ranunculus pedatus). GĂLBENEĂLĂ, (2) gălbenele, s. f. 1. (La sg.) Culoare galbenă a feţei ; paliditate. Sfruntarea. . . apoi gălbeneala turburării trecuseră pe rînd peste faţa lui. dumitriu, v. l. 45. Dar simt că-n al lor siiflet trecu fior de gheaţă. De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sînt la faţă. EMINESCU, o. I 97. 2. (Mai ales la pl.) Vopsea galbenă extrasă din diverse plante. D-apoi vara in zilele de sărbătoare, cu fetele pe cîmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cu mîndreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele... cine umbla? CREANGĂ, A. 64. GĂLBENl vb. IV , v. îngălbeni. GĂLBENiT, -Ă adj. v. îngălbenit. GĂLBENÎU, -ÍE, gălbeniî, adj. Gălbui. Tufănică gălbenie. Pere gălbenii. a (Atestat în forma gălbiniu) Cărbunii se închid şi se deschid, ca nişte ochi de aur, sub cămaşa lor de scrum gălbiniu. delavrancea, T. 88. Au destupat [plosca]. .. cea cu vin şi, pleeînd-o într-o parte, au văzut că curge din ea ceva de coloare cam gălbinie. SBIERA, P. 69. (Despre persoane) Palid Ia faţă. Multă vreme au stătut nemişcat şi gălbeniu ca ceara, de frică. DRĂGHICI, R. 74. GĂLBENÎŞ, gălbenuşuri, s. n. (Adesea determinat, pleonastic, prin «de ou») Partea centrală, de culoare galbenă, a oului de pasăre şi de reptilă, înconjurată de albuş (şi reprezentînd un ovul, în cazul cînd nu a fost fecundat sau un ou propriu-zis, în cazul cînd a fost fecundat). (în comparaţii) Oala se sparse ca un ou şi risipi cît colo un gălbenuş seînteietor şi fumegîndl Căci era plină, plină cu aur. galaction, o. 1 149. GĂLBINĂKE, gălbinări, s.f. (Şi în forma gălbenare) 1. (Med.) Icter. Dar de-oi şti că o prinde gălbinarea ae ciudă... nu m-oi duce! alecsandri, t. i 275. Hora mare Fete n-are, C-au murit de gălbenare. bibicescu, p. p. 210. * . 2. (Impropriu) Culoare galbenă a feţei; gălbeneală, paliditate. Gălbenarea firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară, negruzzi, s. .1 53. — Variantă: găJbenâre s. f. GĂLB1NĂŞ, gălbinaşi, s. m. Gălbior1. (Cu pronunţare regională) Ştia că baba aré la gălbinaşi hăt multişori. SBIERA, P. 280. GĂLBIMÎ vb. IV v. îngălbeni. GĂLBINICIOS — 363 — GĂRGĂUN GĂLBINIClOS, -OĂSĂ, gălbitucioţji, -oase, adj. (Despre I persoane) Galben, palid la faţă} E un om de vreo patruzeci de ani, de statură potrivită, puţin şchiop, gălbitiicios Ia faţă. DEMETRESCU, o. 137. Ea îl găsi foarte gălbitiicios la Jaţă. CARAGIALE, la TDRG. gălbiOr s gălbiori, s. m. (Popular) Diminutiv al lui g a 1 b e n". Veniţi cu mine pe ceea lume, gălbiorii mei!. . . ■Nu mă lăsaţi să plec singur, c-am trăit bine împreună. Nu v-am jărtfit pentru ca să-mi împlinesc poftele, alecsandri, T. 1645. Cîte fete sînt în sat... Pe toate le-am sărutat. Şi pe papuc le-am călcat, Cîte-un gălbior le-am dat. PĂSCULESCU, I/. P. 292. Să dea lefi la lefegii, Gălbiori la tineriori. teodorescu, p. p. 52. — Pronunţat: -bi-or. GĂLBIOR -OĂRĂ, gălbiori, -oare, adj. (Popular) Diminutiv al lui g a 1 b e n3. 1. v. galben3 (1). Şi să îmi vînez Ciute ciuteioare, Pasen gălbioare, Că-s dulci .la mîncare. ŞEZ. i 114. Să strîngeţi cete de voinici Cu topoare mari şi mici, Ca să fac o vînătoare De pasări gălbioare, De blînde căprioare, teodorescu, p. P. 173. . 2. (Despre părul oamenilor) Bălai, blond. Ea, cu părul gălbior, Naltă, zugrăvită-ntreagă, Cînd îşi mlădie trupşorul! A ursit-o-n faşe dorul De-a fi dragă Tuturor. coşbuc, p. I 137. Dă-mi a ta fetiţă Cu sîn albişor Ca un crinişor, Cu păr gălbior, Să-mi fie soţie. bolintinKanu, o. 79. Mă dusei şi eu la moară Şi-ntilnii o feţişoară Cu cosiţa gălbioară. JARNÎK-BÎRSEAKU, D. 101. — Pronunţat: -bi-or. GĂLBÎU, -ÎE, gălbii, adj. Gălbui. Se produce reprezentarea trandafirului aşa cum este el, rotund, cu foile resfirate albe, roşii ori gălbii. Gherea, st. cr. i 222. Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adine, eminescu, o. i 43. -f- (Despre părul oamenilor) Bălai, blond; gălbior. Părul despletit pe spate ca aurul de gălbiu. conachi, p. 179. Cîte fete ardelene Toate-s negre la sprîncene. Numai două din Hîrţău... Au sprinceana cam gălbie. jaknîk-BÎRSEANU, D. 28. Şi din doi îşi alegea Pe cel gingaş mijlociu Cu păr neted şi gălbiu. alecsandri, p. p. 211. GĂLIîtjl, -ÎJIE, gălbui, adj. Care bate în galben, galben-deschis ; gălbiu. La ferestrele noastre, perdelele gălbui sînt lăsate. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Prin geamurile mici venea o lumină gălbuie şi săracă, dunăreanu, ch. 34. O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbuie, eminescu, o. i 84. <> (Adverbial) Lampa-i lumina din perete, gălbut şi slab. MIHALE, o. 226. GĂLEĂTĂ, găleţi, s. f. 1. Vas de lemn sau de metal cu care se scoate apa din fîntînă (v. vadră, căldare), în care se mulge laptele (v. doniţă), în care se transportă diverse materiale etc. Oamenii îşi treceau din mină în mină cărămizile, găleţile cu var şi ciment, stancu, u.R.s.s. 159. Apa îngheaţă in găleată pină la fund. bogza, a. î. 520. Cit mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască. . . Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleţi. COŞBUC, P. n 167. «Q>Expr. A ploua (sau a turna sau a curtre) CU găleata = a ploua torenţial. Ploaia cuigeu cu găleata în spinarea udă lipindu-i cămaşa, c. petrescu, R. dr. 59. Şi unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata şi îndată ajunse apa pînă la genuche iepelor, ispirescu, L. 28.' 2. Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc. Ciobanii măsoară tot laptele ce iese cu găleata de 12 oca. i. ionescu, m. 366. 3. (învechit) Impozit pe cereale. Robirea completă a lor [a clăcaşilor] veni insă foarte tîrziu, căci pînă in secolul al XVIJ-lea ei puteau a se muta de la o moşie la alta, plătind găleata de ieşire. BĂLCESCU, o. II 14 GAI.I GAN. găligani, s. m. Om mare la trup. (Atestat în forma gîligan) Sînt gogeamite gîligami acuma, cara-giale, s. N. 36. — Variantă: gîligăn s. m. GĂLOŞCĂ, găluşte, s. f. (Uneori urmat de determinări arâtînd materialul din care este făcut) Preparat culinar, de obicei în formă de cocoloş, făcut din aluat, griş, brînză sau carne tocată. îndeletnicindu-se harnic cu găluşte, cuviosul ■ Timoftei îşi întoarse ochii bulbucaţi în laturi şi văzu pe Ionuţ. sadoveanu, F. j. 134. Gătitu-le-aţi [copiilor] ceva bob fiert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare? creangă, a. 10. Nu pot suferi găluştele. . . nu-mi priesc. alecsandri, t. I 247. <ţ> E x p r. A înghiţi găliişca v. înghiţi. ■+• (Regional) Sarma. • GĂMĂN, gămani, s. m. (Familiar) Om lacom, care mănîncă mult; mîncăcios, mîncău. Vara, cînd poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci şi născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele. SLAVICI, N. 1 251. «$> (Adjectival) Un copilandru găman... se îndopase cu coacăze şi avusese încurcătură de maţe. M. i. caraGiale, C. 76. GĂMĂLÎE, gămălii, s. f. Bombiţă rotundă la capătul unui ac de prins sau de înfipt; măciulie. Ac cu gămălie, a Maimuţa. . . îşi ridica uşor capul, privind lung, c-un fel de mirare cu ochişorii negri ca nişte gămălii sclipitoare, bart, e. 209. Prin lina scărmănată. . . cu luminarea să fi căutat, că n-ai fi găsit un nod nici măcar cît o gămălie de bold. hogaş, dr. ii 148. <)> F i g. Un şir de gămălii fosforescente (= becuri electrice), înfipte pe aceeaşi linie, spunea vag că acolo trebuie să fie Cladova. Galaction, o. i 185. GĂN Gt’RÎ vb. IV v. gînguri. GĂOACE, găoci, s. f. 1. Coaja tare a oului. Du-te neică, şi te-ntoarce Ca puişoru-n găoace, bibicescu, p. p. 38. 2. O jumătate de coajă de nucă, de ghindă sau de alte fructe. Pentru oameni buni este loc, dragă jupîneasă, şi intr-o găoace de nucă. hogaş, M. N. 78. Trecusem Oltul dincoace, C-o luntre cît o găoace. TEODORESCU, P. P. 121. GĂRĂFIOĂRĂ, gărăfioare, s. f. Diminutiv al lui garafă. Vîră gărăfioara verde -in sîn. SADOVEANU, B. 35. Cit mustul acelor cepe e în putere, dumneaei il strînge şi îl păstrează în gărăfioare bine astupate, in dulăpaşul care-i spiţăria dumnisale. id. N. F. 35. Să beu din gără-fioară. sevastos, c. 148. — Pronunţat: -fioa-, GĂRDINAR, gărdinare, s. n. Unealtă folosită de ■ dogar pentru a face gardină la doage. ( GĂRDUÎT, -Ă, gărduiţi, -te, adj. (Rar) împrejmuit cu gard, îngrădit. Ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă, ispirescu, L. 236. . GĂRDULfiŢ, gărduîeţe, s. n. Diminutiv al Iui gar d. GĂRDURÂR1ŢĂ, gărdurariţe, s. f. Arbust spinos, otrăvitor, înalt pînă la doi metri, cultivat pentru a forma garduri vii (Lycium Malinifoliutn Mii!). GAUDURÎIL, gărdurelet s. n. ‘Gărduleţ. Să dau foc la gărdurele. hodoş, P. P. 115. GĂRGĂRIŢĂ, gărgăriţe, s. f. Nume dat mai multor specii de gîndaci, de culori şi dimensiuni diferite, dintre care unii sînt dăunători culturilor. Combaterea gărgăriţei la mazăre şt fasole. HOT. ÎNGR. CULT. 7. Avea Tăun, în podul casei, cîţiva saci de grîu mîncat de gărgăriţe. camilak, tem. 208. GĂRGĂOiN, gărgăuni, s. m. Viespe mare, de pădure, cu ac foarte veninos ; zboară, producînd un zumzăit puternic (Vespa crabro) ; bărzăun (2). <$> E x p r. (în legătură GĂSELNIŢĂ — 364 — GĂTEJ.' cu verbele ta avea», «a umbla», «a i se urca» etc.) Gărgăuni în (sau Ja) cap = toane, capricii, fumuri, idei extravagante. Se pot împăca, dacă nu li se urcă . gărgăunii la cap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 175. Caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap. creangă, p. 81. Ţi-au intrat in. cap gărgăuni... Vrei s-agiungi senator! alecsandri, t. 1276. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) = a vindeca de toane, capricii, fumuri, idei extravagante. în ce fel puteau să-t scoată gărgăunii? pas, z. i 180. Ia staţi oleacă, să vă scot eu gărgăunii din cap! CREANGĂ, A. 79. GĂSELNIŢĂ, găselniţe, s. f. Fluture mic, care trăieşte în jurul stupilor şi ale cărui larve (v. carete) rod fagurii de miere (Galeria melonella). GĂSî, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîm-plare sau căutînd intenţionat, a da de (sau peste) ceva; a afla. într-o seară, Domiţian şi-aduse aminte de piculină. O găsi in fundul cufărului şi începu să cînte. BASSA-RABESCU, V. 20. Făt-Frumos, ' după ce. rescoli trei sile şi trei nopţi, găsi în sfîrşit... armele şi hainele tătîne-său. ispiuescu, I.. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. creangă, p. 194. La etatea de- douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră naţională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai. găsit. «$> (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, ţipă, nu-şi mai găseşte astimpăr. SAHIA, N. 54. <$. E x p r. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă ; a căuta nod în papură. A nu-şi găsi loc(ul) v. 1 o c. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-şi găsi mormintul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-şi găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păţi, a. da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-şi găsească ¡i el beleaua cu boierii. REBREANU, U. I 136. Ia ascultaţi, măi, dar de cînd aţi pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi .din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ţi drumul, negruzzi, s. i 93. Şi-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ţi-lli găsit = aş ! de undei nici gînd! nici prin gînd să nu-ţi treacă I Ş-apoi chitiţi că numai în arc se încheia tot meşteşugul... omului aceluia? Ţi-ai găsit! CREANGX, p. 245. (în întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-şi găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-aţi găsit şi voi să vorbiţi secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-aţi găsit dejucat? CREANGĂ, p. . 304. Din toţi caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. + A descoperi ceea ce este ascuns, neştiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale. EMINESCU, o. I 134. în orice frază, găseau o espresie a doamnei B. negruzzi, s. 1.61. -J- Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunţa în favoarea cuiva. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-1 întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă. c=r O luase înainte către'sat. îl găsiră în faţa primăriei, în uliţa pustie, dumitriu, n. • 123. Iată şi domnul Franţ prietinul nostru. Unde nu gîndeşti, acolo-l găseşti. ALECSANDRI, T. 142. Refl. Pădurea nu se mai găteşte. ŞEZ. i 5. (Şi în forma găta) La casa de- om sărac S-a gătat făina-n sac Şi n-avem să-ţi dăm colac. GOGA, c. p. 28. + (Cu privire Ia acţiuni) A duce pînă la capăt, a pune capăt. Au gătit ei de vorbit, sbiera, p. 71. Şeăe moş Nichifor aţa pe gînduri, pînă-şi găteşte de băut luleaua, creangă, p. 132. 5. Tranz. (Mold., cu privire la persoane) A pune capăt vieţii, a ucide. El şopti_______: mă rog, lasă-mă la părete, că de-a veni să-mi mai deie un ciomag, mă găteşte. ■ŞEZ. I 266. <£• (întărit prin « de zile ») Pînă acu era s-o gătească de zile. sbiera, p. 136. A zăpăci (pe cineva), a ului, a veni de hac, a da gata. Ştraşnică femeie.. . m-a Jript la inimă, m-a gătit! Sadoveanu, o. i 467. Aceea insă în care te întrece prietenul meu şi cu care te-a gătit, ■este danţul. negruzzi, S. I 64. — Variantă:. (Transilv.) gătă, gat (deşliu, G. 26, RETEOANUI,, p.' iii 9), vb. I. GĂTÎRE s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a găti; pregătire. Cînd ajunseră la Vamă, domnul dădu poruncă de popas, cum era obiceiul vechi, ca să împlinească toată gătirea de intrare in scaun, sadoveanu, o. vii 68. Gătire se făcu de îngropăciune... şi cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci. ispirescu, l. 253. GĂTÎT1 s. n. Gătire, preparare, pregătire a mîncării. GĂTlT, -Ă, gătiţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) îmbrăcat (frumos), împodobit, dichisit. Fetele erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină, sadoveanu, o. vii 60. Ard vesele flăcări pe vatră; Şi-ai casei, la masă, gătiţi, Vin oaspeţi, şi cinele latră, coşbuc, p. n 46. Flăcăii, gătiţi frumos, ca in zi de sărbătoare, foiau prin sat. CREANGĂ, A. 123. F i g. Bulevardul gării se întinde către inima oraşului, curat şi gătit cu tei. sahia, n. 54. 2. (Despre mîncări) Preparat, pregătit (la foc). Mama lui Abu-Hasan, pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mîncări: nişte porumbei gătiţi cu zarzavaturi şi cu orez, apoi o giscă la tavă şi pe urmă un clapon fript. CARAGIALE, o. iii 63. — Variantă : (Transilv., 1) gătdt,-ă (jarnîk-bîrsEanu, d. 424) adj. GĂUNOS, -OĂSĂ, găunoşi, -oase, adj. (Despre copaci) Scorburos; (despre nuci) fără miez, sec; (despre măsele) găurit. Un stejar găunos răsună ca un hîrb. GÎRLEANU, L. 14. Un stejeariu foarte înalt şi găunos. ŢiCIIIXDEAL, F. 128. + (Substantivat, rar) Dinte sau măsea f-ăurită. înverzi de mînie. — Cum să fac? scrîşni el, arătîndu-şi găunoşii. SADOVEANU, M. C. 132. — Pronunţat: gă-u-: GĂUN0ŞĂTURĂ s. f. v. găunoşitură. GĂUN0ŞITURĂ , găunoţituri, s. f. Gaură, cavitate, scobitură. (Atestat în forma găunoţătură) în trunchiul bătrînului copac, intr-o găunoţătură, este portretul, cara-GIALE, N. F. 143. ■ — Pronunţat: gă-u-. — Variantă: găunoşătură-s. f. GĂURÎLE s. f. pl. Fel de broderie pe o pînză din care s-au scos cîteva fire pentru a obţine un spaţiu rărit, pe care apoi se coase; ajur. Cămeşă... La poale cu găurele. MARIAN, S. 26. — Pronunţat: gă-u-. GĂUKf, găuresc, vb. IV. Tranz. A face o gaură. V. perfora. Găureşte scîndura cu burghiul. c=i Numaidecit găuri fundul desagilor, reteganul, p. V 78. Baba găurise stinca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută intr-o funie de fum. eminescu, n. 23. Picătura mică găureşte piatra. ■ — Pronunţat: gă-u-, ■ GĂTJRÎCE, găurici, s. f. Diminutiv al lui gaură. — Pronunţat: gă-u-. GĂURÎRE s. f. Acţiunea de a g ă uri; efectuarea unei găuri într-un material. Strungarul... a construit din rezerve interne o maşină de găurit cu coloană pentru executarea operaţiilor de găurire. scînTeia, 1953, nr. 2830. — Pronunţat: gă-u-. GĂURIT1 s. n. Găurire. Găuritul metalelor. — Pronunţat: gă-u-. GĂUBÎT2, -Ă, găuriţi, -te, adj. Care are o gaură (sau mai multe); în care s-a făcut o gaură, care e plin de găuri. Toate lucrurile mi se arată găurite ca sitişca şi străvezii ca apa cea limpede, creangă, p. 243. —' Pronunţat: gă-u-, GĂVĂN, găvane, s. n. 1. Scobitură, cavitate; obiect sau parte a unui obiect care prezintă o cavitate sau care poate lua o formă scobită. Găvanul lingurii. a îşi făcu pumnii găvane, ii cufundă in iazul rece şi sco-ţîndu-i plini de apă... ii azyirli în obraji. GalaCTion, o. I 48. Se opri să-şi aprindă pipa, făcînd din palmă găvan chibritului, c. petrescu, a. 443. Scobitura în care e aşezat ochiul; orbită. Lelea Ileana îşi culegea cu arătătorul drept lacrimile din găvanele ochilor, sadoveanu, n. F. 82. Zaharia Duhu era.. . de nerecunoscut. Ochii scufundaţi in găvane, privirea turbure, părul sur căzut pe frunte, c. petrescu, A. 219. 2, Strachină sau blid de lemn .întrebuinţat mai ales Ia ţară ca vas de bucătărie. Pisăm in găvan... trei' căpăţini de usturoi, stancu, d. 195. + Conţinutul acestui vas. Dă-ne un găvan de mălai, stancu, d. 26. Ce-ai mincat de te-ai umflat? — Şepte pite Ş-un pi toi, GĂVĂNOŞEL — 366 — GEAMANTANAŞ Ş-un găvan de usturoi. TKODORICSC;.', p. p. 194. -4- Lingură mare folosită la stînă. GĂVĂNOŞliL, găvănoşele, s. ri. (Mold., Munt.) Diminutiv al lui g a v a n o s ; borcănaş. Am găsit un găvănoşcl cu un fel de compoziţie sărată. CARAGIALE, o. vii 5. —Variantă: (Mold.) ga Vanoşiţl (alecsandri, t. 431)s.n. GĂVAzDÎ vb. IV v. găvozdi. GĂYOZDÎ, găvoedesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A înghesui, a grămădi, a strîmtora. [Foile ziarelor] le-ascund, le găvozdesc Prin scorburi, prin canale. ANGI1KI,- I05II', c. M. II 112. .+• Refl. A se ascunde ghemuindu-se, pitu-lîndu-se. (Atestat în forma găvăzdi) Mireasa... se gă-văzdeşte unde poate, numai să n-o găsească. SEVASTOS, N. 333. — Variantă: găvăzdi vb. IV. GĂVOZDÎT, -Ă, găvozdiţi, -te, adj. (Regional) Ghemuit, înghesuit, ■ ascuns. Veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau in unghii şi plîngeau in pumni. creangX, p. 240. GĂZÂIt, găzari, s. m. (Ieşit din uz) Vînzător (ambulant) de petrol lampant. GĂZĂRÎE, găzarii, s. f. (Ieşit din uz) Locul unde se vinde petrol lampant. GAZDÂC, -A, găzdaci, -e, adj. (Transilv.) Bogat, înstărit. în temniţă-i băgat Viţă de-a lui Novac, De-a lui Novac cel găzdac. ŞEZ. iv 10. GĂZDAŞ, găzdaşi, s. m. (Regional) Gazdă (1). La un semn pe care mi-l făcu găzdaşiil, făcui o mişcare ca să mă scol. cazaban, v. 88. GĂZDOĂIE s. f. (Regional)' 1. Stăpîna casei; gospodină. Poate o fi murit găzdoaia curţilor şi bărbaţii nu ştiu orîndui lucrurile femeieşti. RETEGANUL, p. IV S. Stăruind . toată ziua la furcă şi la război... trăia o viaţă de găzdoaie harnică, odobescu, s. I 86. . 2. Femeie care îngrijeşte de gospodăria cuiva; menajeră. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-şi ţinea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. 3. (Transilv.) Chiaburoaică. GĂZDTJÎ, găzduiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la persoane) A primi în gazdă, a adăposti (pe timp limitat); a da ospitalitate. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă şi-l omeni cape nu ştiu cine. ISPIRESCU, u. 38. Portarul îl primi şi îl găzdui pînă a doua zi. NEGRUZZI, s. I 219. 2. Intranz. A trage, a rămîne în gazdă; a locui provizoriu (undeva); a mînea (la cineva). Noaptea, găzduim la malul bălţilor, in căsuţa pescarilor cu care sintem prietini şi tovarăşi. Sadoveanu, o. A. n 148. în coasta casei, unde găzduiesc de cîtva timp, se arată, în 'azurul dimineţii, un vîrf întunecos de piramidă. Gai.ac-Tion, o. I 345. Dau numaidecît la casele lui Ion Matei, unde găzduieşte tot timpul Moş Gheorghe cu alde fiică-sa. SP. POPESCU, M. G. 47. ^ Refl. (Rar) Haideţi împreună Veseli să pornim Şi-ntr-o casă bună Să ne găzduim, alecsandri, x. 120. GĂZDUÎRE, găzduiri, s. f. (Mai ales construit cu verbele « a cere » şi «a da ») Acţiunea dea găzdui; primire, adăpostire, ospitalitate. Mulţumi încă o dată de buna găzduire. ISPIRESCU; L. 56. Ceru găzduire pentru seara. POPESCU, B. II 102. Intră in ogradă, se înfăţişează înaintea boierului şi cere găzduire. CREANGX, p. 301. GEÂBA adv. (învechit şi popular) 1. în zadar, zadarnic, fără nici un folos, de-a surda; degeaba. La ziuă, la făgădău, Iese lipsă un flăcău: Geaba-l cată soţii lui, Neculgie nu-i şi nu-il DEŞLIU, M. 43. Gata, moş Gheorghe. Gata! Geaba-mi spui mie istoria asta. dumitriu, N. 280. Geaba beau, geaba mănînc, Geaba mijlocul îmi strîng, Dacă n-am arme să-ncing Şi cal bun să mi-l înching. alecsandri, p. p. 290. 2. (învechit şi popular) Gratis, fără plată ;.în dar, de pomană. Cu parale mi-l plătea, Cu parale, nu geaba. TEODORESCU, P. P. 310. GEALÂT, gealaţi, s. m. (învechit) Călău, gîde. Auzind împăratul că nu s-a găsit nici de astă dată inelul, porunci vizirului să vestească gealatul. POPESCU, E. I 26. Periră unul dupe altul sub sabia gealatului. odobescu, S. I 257. Ipsilant. . a scăpat de gealat ca prin urechile acului, ghica, s. 17. + (Azi, fig., cu nuanţă peiorativă) Om voinic,, puternic, adesea bătăuş. — Variantă: gclat (alecsandri, t. p. 221) s. m. GEĂLA, geale, s. f. Dispozitiv mecanic (construit de obicei din două piese de oţel care alunecă una într-alta) folosit în operaţia de săpare a sondelor de petrol. Geală simplă. Geală hidraulică. GEALAU, gealăie, s. n. (Mold.) Rindea; (în restul ţării) rindea lungă,'cu mînerde formă specială, folosită la gelui-rea pieselor mari de lemn Auzeam bătaia bărzilor ori sunetele ascuţite ale gealăului, care se amestecau cu glumele lucrătorilor, sadoveanu, o. v 489. Oftatul lui răsuna mai tare, însoţit de şuierul gealăului. CONTEMPORANUL, v 387. GEAM, geamuri, s. n. 1. Placă de sticlă prin care străbate lumina (şi care se fixează în pervazurile uşilor şi ferestrelor). Geam mat. Geamuri colorate. 1=3 Se deschise uşa din fund, cu geam mic, rotund, la înălţimea capului, sadoveanu, b. 182. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită. IOSIF, P. 46. îAntul jalnic bate-n geamuri. EMINESCU, o. 1 76. F i g. Podul rulant s-a prăbuşit cu geamăt surd. sahia, n. 34. + (Poetic) Freamăt (de vînt). (Atestat în forma gemăt) Gemătul vijeliei pustiitoare işi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şivoaielor pămintului. hogaş, m. n. 176. Ascult la a valului cînt, La gemătul dulce din vînt. EMINESCU, o. iv 3. — Variante: g£măt (sadoveanu, m. 20), gémet (eminescu, o. i 28) s. n. GEAMIîAJRALE s. f. pl. v. geamparale. /.GEAMBAŞ, geambaşi, s. m. (Adesea determinat prin « de cai ») Negustor de cai (adesea hoţ de cai). Veneau geambaşii, se uitau, o căutau. . . iapa.. . îşi ciulea urechile, ca la apropierea lupului! CAMir.AR, tem. 65. Moş Nichifor era şi geambaş de cai şi, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar in mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. GEAMBAŞLÎC, geambaşlîcuri, s. n. (învechit) Meseria de geambaş. De ce-ai să te-apuci?... de geambaşlîc? ALECSANDRI, T. 1271. GEAMBLÁC, geamblacuri, s. n. Dispozitiv instalat pe coroana turnului unei sonde, conţinînd rolele necesare pentru macara, pentru cablul de lăcărit sau pentru cablul cîrligului de manevrat greutăţi. GEAMGIU, geamgii, s. m. Persoană care pune sau vinde geamuri. GEAMÍE, geamii, s. f. Casă de rugăciuni la musulmani (mai mare decît moscheea). în Bagdad, fiecare mahala îşi are geamia ei. caragialE, o. iii 65. Napoleon in Egipt se închină in geamia mamelucilor. hasdeu, i. v. 30. De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase Copiii lui Mohamed in naltele geamii, alecsandri, p. i 238. GEAMLÎC, geamlîcuri, s. n. Perete format din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn. Răcoarea amurgului venea pînă în balcon, pe geamlîcul deschis, şi răsfira in şuviţe lungi fumul tutunului, sadoveanu, o. n 338. Cum prin geamlîcul verandei pătrundea lumina lunii pline, Titu se opri un moment în mijlocul holului. REBREANU, R. i 225. Noaptea visam şcoala: un palat mare, mare şi frumos, ca în basme, cu porţi de fier, cti geamlîcuri. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. + Coridor, verandă ai cărei pereţi exteriori sînt formaţi în cea mai mare parte din geamuri fixate pe un schelet de metal sau de lemn. GEAMPARALE s. f. pl. (Şi în forma ceamparale) 1. Castaniete. Cine numără parale, El joacă cu ceamparale. pann, N. H. 49. 2. Numele unui dans popular şi melodia după care se joacă. începe să cînte un cîntec ruşinos, jucînd ceampa-ralele. caragialE, o. i 302. «&■ F i g. Privighetorile prin cringuleţele înflorite trăgea nişte geamparale de-ţi lua auzul, ispirescu, L. 292. — Variante: geambarăle (sevastos, n. 281), ccain-parale s. f. pl. a GEAA'ABET, geanabeţi, s. m. (Turcism rar; Munt.) Om rău, afurisit. A ajuns bietul turc de bătaia de joc a geanabeţilor şi a capsomanilor. CARAGIAI.K, o. vii 110. GEAi\A, gene,'s. f. 1. (Mai ales la pl., la sg. cu aceeaşi valoare) Totalitatea firişoarelor de păr de pe marginea unei pleoape. Era încă fraged, cu faţa netedă şi cu genele ca de fată mare, lungi şi întoarse sus la capete. dumitriu, N. 94. La lumina fulgerelor zări pe geana' lui stufoasă şi neagră ca noaptea o lacrimă, sclipind ca o stea. bujor, S. 64. Din cînd în cînd fetiţa îşi ridica ■ genele. VLAHUŢĂ, o. A. 138. Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura. alecsandri, o. 211. ^ (Poetic) îşi strînge noaptea genele-i bogate... E ceru-ntunecat ca o pădure. D. BOTEZ, P. o. 29. Noaptea se întinde şi, din geana sa, Argintoase lacrimi peste flori vărsa, bolintineanu, o. 35. E x p r. A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene sau a da geană-n geană = a i se închide (cuiva) ochii de somn; a aţipi. Cînd să deie geană-n geană, furat de dulceaţa somnului, Jder a auzit glasul lui Onofrei. sadoveanu, 1'. J. 539. Dinspre ziuă. . . am mai dat niţel ochii-n gene. sandu-ALDEA, u. P. 222. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da in gene. ispirescu, l. 377. A priTi printre gene = a privi cu ochii pe jumătate închişi. -4- (La sg.) Fiecare din firişoarele de păr de pe marginea pleoapelor. 2. (învechit şi, azi, mai ales poetic) . Pleoapă. Le tremurau uşor genele şi peste faţă li se întinsese paloarea fricii, sahia, 77. Nu mai dete nici pic de somn în genele ei pînă dimineaţă, ispirescu, L. 65. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ciasornicid urmează lung-a timpului cărare, eminescu, o: i 130. 3. F i g. (Urmat de determinări) Dungă de lumină, fîşie luminoasă; muchie luminată a unui deal, a unui nor, a unui cîmp etc., văzut în zare. Cătră răsărit, se lămurea o geană îngustă de foc; încolo, văzduhul era liniştit şi umed, iar stelele străluceau vioaie, sadoveanu, o. i57. Peste adîncurile oarbe ale nopţii, geana lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină mută şi rece. hogaş, m. n. 135. Pe geana cîmpului albiu Se vede-un codru mare.' alecsandri, p. in 138. GEANTĂ, genţi, s. f. Obiect de piele, de pînză rezistentă sau de alt material, de obicei în formă dreptunghiulară, pentru purtat acte, cărţi, corespondenţă etc. ; servietă. Mi-am pus în geantă cărţile de cursuri ale acelei dimineţi, sadoveanu, n. F. 139. S-a putut întoarce cu geanta mai plină. rEbreanu, R. i 82. Portofilul de ministru ii ca o geantă de vinător. ALECSANDRI, T. 1360. + Poşetă. GEAR, gearuri, s. n. (învechit) Şal de India sau postav oriental foarte fin, cu flori cusute cu mîna. Sipeturi de sidef pline cu... gearuri şi cu taclituri turceşti. odobESCU, S. i 134. . . GEBEĂ, gebele, s. f. (Regional) Mers special al calului, lin, fără salturi. Gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăştiat şi legănat: merge fără să salte; rar cai merg Icr gebea. hogaş, M. N. 9. GEL — 368 — GEN GEL s. n. Nume dat în chimie corpurilor care prezintă consistenţă de piftie. GELĂT s. m. v. gealat. GELATÎNĂ, (2) gelatine, s. f. 1. Materie proteică coloidă, solubilă în apă caldă, preparată din oase, din resturi de piele sau din cartilaje de peşte şi întrebuinţată în industria alimentară, în farmacie, în vinificaţie, în industria fotografiei etc..-^- Piele crudă, curăţată şi trecută prin operaţiile de cenuşărit, bună pentru a fi tăbăcită. 2. (Rar) Un fel de prăjitură preparată din sirop de fructe sau dintr-o cremă dulce închegată cu foi de gelatină (1). Gelatinele cu faţa chihlibarului topit tremură pe farfurii de porţelan, macedonski, o. iii 83. GELATINIZĂ, gelatinizez, vb. I. Refl. A se transforma într-o masă gelatinoasă. GELATINOS,-OĂSĂ,geiatiiioji, -oase, adj. Degelatină, ca gelatina. Masă gelatinoasă. Meduzi; ce mai poartă în ge- latinosul lor trup reflexul curcubeului primitiv. anghiîL, pr. 74. GELÎP, gelepi, s. m. (învechit) Negustor oriental care, pe vremuri, cumpăra din ţară vite (mai ales oi), spre a le vinde la Constantinopol. Nijte gelepi luară şi cele trei mii de oi ale mocanilor sălişteni, dindu-le în locid lor un petic de hirtie. CAMII, PETRESCU, O. II 58. Tarabele gelepilor turci, armeni sau greci erau închise in ziua aceea, odobescu, S. a. 117. GELÎY,-A,gelivi, -e, adj. (Despre materiale) Care se dezagregă sub acţiunea îngheţurilor şi dezgheţurilor. GEI.OS, -OĂSĂ, gelo;i, -oase, adj. 1. Cuprins de gelozie; care manifestă gelozie. O zînă geloasă l-a prins la fund şi nu i-a mai dat drumul! galaction, o. i 325. Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atita-din cauza iubirii, camii, petrescu, u. n. 99. + Care ţine (prea) mult la ceva şi se teme să nu-I piardă. Geloşi. .. de libertăţile şi de bunurile lor, dacii, simţindu-se înfrînţi, deteră înşişi foc la cetăţile şi la colibele lor. ODOBESCU, s. rr 285. 2. (Rar) Invidios, pizmaş. Cămila mult geloasă văzînd un ţap o dată Cu coarnele cum bate de cîni încun-giurat A început în sine a blestema. NEGRUZZI, S. n 295.' GELOZÎE, gelozii, s. f. 1. Sentiment chinuitor pe care-1 produce în sufletul unei persoane îndrăgostite bănuiala sau certitudinea despre infidelitatea fiinţei iubite. Dintre toate pasiunile, aceea care roade mai dureros existenţa omului e gelozia. BART, E. 158. Dragomir, din gelozie şi pentru a lua pe femeia iubită, ucide pe bărbatul ei. CIIEREA, ST. CR. II 151. Inima lui gemea în secret de-o gelozie surdă. VLAHUŢX, O. A. 310. '■+ F i g. Grijă permanentă de a păstra numai pentru sine un lucru de preţ. 2, (Rar) Invidie, pizmă. GELIIÎ, geluiesc, vb. IV. Tranz. A netezi cu gealăul suprafaţa unei piese de lemn. Teslarii. .. geluiesc scînduri. drXghici, r. 44. GELDtRE s. f. Acţiunea de a gel u i; netezire cu gealăul a suprafeţei unei piese de lemn. GELUÎT, -A, geluiţi, -te, adj. Prelucrat cu gealăul. Porniră de lingă clădirea cu miros de var şi de ciment, de scîndură geluită şi de ţiglă arsă. MUIAUC, O. 403. GEM, gemuri, s. n. Marmeladă preparată astfel, încît fructele rămîn întregi. GfiMĂ, geme, s. f. Nume generic pentru orice piatră preţioasă în stare de cristal pur. Diamantul este o gemă. Obiect de artă sau podoabă din piatră (de obicei de rocă tare) pe care sînt gravate, în adîncime, figuri sau. motive decorative. <ţ> (Adjectival, numai în e x p r.) Sare gemă — sare de bucătărie cristalizată, extrasă din saline. GEMĂNĂK, gemănari, s. m. (Rar) Frate geamăn. Fluturase batista spre călătorul ce-i. rămăsese necunoscut şi totuşi drag ca un gemănar. G. M. zamfirescu, SF. m. N. ii 45.- . GEMĂNĂRE, gemănări, s. f. Furculiţă (2). GEMĂNĂRIŢĂ, gemănariţe, s. f. (Bot.) Bujorel. GÎ1MĂT s. n. v. geamăt. GEMĂTOn, -OÂItE, gemători, -oare, adj. (Rar) Care geme. Sărmani cu inimi gemătoare, Uitaţi, dormiţi sub liliac. ■ macedonski, o. I 78. <£• F i g. Acea undă gemătoare, acel arbure fălind, Parcă sînt doi juni prieteni. negruzzi, s. ii 14. GÎ1ME, gem, vb. III. I n t r a n z. 1. (Despjre oameni şi, mai rar, despre alte fiinţe) A scoate sunete nearticulate, provocate de durere; a scoate gemete. V. ofta, suspina. Şi-a tras ciuful de păr mai pe frunte, a gemut, a pornit. CAMltAR, TEM. 121. Viindu-şi niţel în simţiri şi neputîndu-se scula, a început a geme de durere. ISPIRESCU, L. 329. Gemea Doica, se culca, Laba ruptă-şi arăta. alecsandri, p. P. 55. -$> F i g. în sufletul lui gemea durerea. dunXreanu, ch. 34.. (Metaforic) Afară începuse să fluiere şi să geamă un vînt viclean. dumitriu, B. F. 149. Uşile gem în ţîţîni. COŞBUC, p. i 235. Va geme de paterni Al mării aspru cînt. Kmin'KSCU, o. I 218. Fuge ca vintul, Sună pădurile, fîşîie frunzele, Geme pămîntid. bounTineanu, o. 74. -i? Tranz. (Cu complement intern) Dadaca îşi gemu răcnetele şi căzu în genunchi, sadoveanu, z. c. 333. 2. F i g. (Despre popoare sau despre o clasă socială exploatată) A suferi din greu, a fi apăsat, împilat. întreaga omenire gemea sub jugul despotic. DELAVRANCEA, H. T. 213. Răul ajunge la culme, ţara geme de bîntuirile sim-briaşilor tui Despot. ai,Ecsandri, T. n 52. Ţara geme subt asuprirea Tomşei. negruzzi, s. i 138. 8. F i g. (Despre lucruri; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. « sub t> sau « de ») A fi plin, încărcat peste măsură. Vapoarele urlă disperate, gemînd sub greutatea încărcăturilor. SAHIA, N. 39. Pe stingă, largul văii gemea sub belşugul greu al , sămănăturilor. hogaş, dr. 241. Geme codru de voinici, La tot fagu cîte cinci, hodoş, p. p. 201. GÎIMEN, -Ă adj. v. geamăn. GEMET s. n. v. geamăt. GÎMIN, -Ă adj. v. geamăn. GEMEVĂT, -Ă, geminaţi, -te, adj. îngemănat, împerecheat. Frunze geminate. Coloane geminate. Bolţi geminate. <)* (Lingv.) Consoană geminată — consoană dublă care rezultă din dublarea unei consoane simple. GEMINĂŢIE, geminaţii, s. f. Stare a ceea ce este îngemănat, dispus în pereche, împerechere. GEMULEŢ, gemuleţe, s.'n. (Rar) Diminutiv al lui g e a m. Din virful movilei, vedea bine, colo, peste vale, trei gemuleţe luminate la odaia mare. popa, v. 115. GEMÎJT s. n. Faptul de a geme; geamăt. S-a oprit. Căci auzise la izvor Gemut ca de creştini cînd mor. coşbuc, P. I 286. GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip, varietate caracterizată prin anumite particularităţi. Gen de aparate, a Inginerii sovietici s-au folosit de ultimele invenţii şi perfecţionări ca să execute cea mai frumoasă lucrare a genului, în timpul cel mai scurt cu putinţă, sadoveanu, C. 46, Toni, organizatorul acestui gen de comerţt era un om mişte- GENAT — 369 — GENERALIZA _ rios. BART, E. 267. Am scris, in două zile, zece scrisori de afaceri şi mi-e capul incapabil.. . să mai poată turna o scrisoare de un gen susţinut. caragialE, o. vii 8. + Fel de a fi, de a se comporta al unei persoane; manieră. Nu te prinde... — Ce nu mă prinde ?... — Genul ăsta pe care l-ai ales. sEbastian, T. 58. + (în legătură cu felul cuiva de a scrie sau de a lucra) Stil propriu, personal. 2. (în artă şi literatură) Diviziune obţinută prin clasificarea creaţiilor artistice după formă, stil, temă. Portretul a fost un gen bine reprezentat la ultima expoziţie. a [în poemă] se conţin toate genurile poeziei. macedonski, o. Tv 89. <$- Pictură de gen — pictură care înfăţişează aspectele vieţii de toate zilele. Stasov definea astfel intr-un chip larg cuprinzător pictura de gen drept rezolvarea unei teme actuale în artă. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 379, 3/4. + (în literatură) Fiecare dintre cele patru diviziuni obţinute prin clasificarea operelor literare în epice, lirice, dramatice şi oratorice, după tră- ' sături de conţinut şi formă consacrate de critica şi / istoria literară. Romanul este o specie a genului epic. 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma luată de substantivele nume însufleţite pentru a indica sexul fiinţelor pe care le denumesc şi care s-a extins, prin analogie, la substantivele nume neînsufleţite, precum şi la cuvintele flexibile care determină substantivul. In limba romină substantivul poate fi de genul masculin, feminin sau neutru. ■ 4. (în clasificările ştiinţifice) Grup care întruneşte mai multe specii sau varietăţi cu trăsături comune importante. Genul felinelor. GENAT, -A, genaţi, -te, adj. (Rar) Cu gene lungi şi dese. Nişte ochi mari, verzi... genaţi şi sprincenaţi. ii. I. CARAGIALE, c. 28. Badea meu, tiner copil... Parcă-i tras printr-un inel, Şi-i genat Şi sprincenat. hodoş, p. P. 170. GfiNĂ, gene, s. f. Particulă dintr-un cromozom căreia şcoala biologică idealistă. îi atribuie rolul de a transmite caracterele eredităţii. GENEALGGIC, -Â, genealogici, -e, adj. Relativ la genealogie, de genealogie. -6» Arbore genealogic — tablou .cuprinzînd filiaţia membrilor unei familii, cu indicarea gradului de înrudire dintre ei, reprezentat adesea printr-un arbore ale cărui ramuri închipuie pe descendenţi. Alt arbore genealogic! Altă marfă! Alt blazon! .c. PETRESCU, A. R. 11. .Adio, dar, proprietar infam! Şi du-te de te spînzură de-un ram Al arborelui tău genealogic! anghEL-iosif, c. M. I 126. Clasificarea genealogică a -limbilor = grupare a limbilor după înrudirea lor. — Pronunţat: -ne-a-, GENEALOGIE, genealogii, s. f. înşirare sistematică, în ordine descendentă sau ascendentă, a membrilor unei familii, pentru a stabili originea şi gradul lor de înrudire. De zece ani mă pisezi cu genealogiile. C. PETRESCU, ;A. R. 26. + Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă ;cu întocmirea de genealogii. ' — Pronunţat: -ne-a-. GENEALO GÎST, genealogişti, s. m. (Rar) Persoană care întocmeşte genealogii. Cu genealogicii el are cunoştinţă. NEGRUZZI, S. II 205. . Pronunţat: -ne-a-. GENERA, generez, vb. I. (Obişnuit la pers. 3) '.Tranz. A produce, a da naştere, la... Masele exploatate din ţările capitaliste văd tot mai clar că imperialismul nu poate decît să genereze noi războaie, noi suferinţe pentru uriaşa masă a celor ce muncesc. LUPTA DE CLASĂ, 1953, 'nr. 1-2, 95. GENERAL1, generali, s. m. Grad în ierarhia mili-. tară superior gradului de ofiţer (azi, în ordinea ierarhică : general-maior, general-locotenent, general-colonel, general de armată) ; persoană avînd acest grad. S-a arătat printr-o crăpătură a uşii o şapcă de general. CAMILAR, N. n 92. Generalul trecu prin faţa frontului. BRĂESCU, v. a. 107. în trecerea sa prin principate, generalul Kisseleff studie istoria şi situaţia generală a principatelor. boun'Ti-NEANU, O. 253. — Variante: (neobişnuit) gonerdr (negruzzi, s. i 115), (popular şi familiar) gheneral (Camii.ar, n. i 304, noDoş, p. p. 228), (învechit) ghenorar (giiica, s. 15), (popular) ghinărar (coşbuc, p. i 57, ai/ecsandri, t. 199, teodorescu, p. p. 174) s. m. GENERAL2, -A, generali, -c, adj. 1. (în opoziţie cu particular) Comun tuturor fiinţelor sau obiectelor (dintr-o anumită categorie). Caracterele generale ale mamiferelor. «$- (Substantivat, n.) E o punte intre ştiinţă şi artă, în sensul că şi arta expune generalul, însă concret, contemporanul, S. II, 1948, nr. 108, 5/4. + (Despre un fenomen sau o situaţie) Care priveşte pe toţi, care se referă la toată lumea; care cuprinde pe toţi, la care participă toată lumea. Cauză generală. t=i După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă in culmea indignării: Asta e provocare directă la rebeliune! REBREANU, r. ii 25. Sistemul dumitale. . . este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale. bolintinEAKU, o. 440. Criza generală a capitalismului v. criză. 2. Care priveşte ceva în ansamblu, care se ocupă în linii mari de ceva (fără oprire la detalii de specialitate). Medicină generală. Noţiuni generale de astronomie, a Sco-ţînd în relief faptele fundamentale, recapittdarea stimulează puterea de judecată a elevilor, ii ajută să-şi formeze o concepţie generală ştiinţifică despre lume. contemporanul, S. II, 1952, nr. 293, 1/1. (în opoziţie cu parţial) Care îmbrăţişează toate aspectele, cunoştinţele, datele etc. Examen general. Cultură generală = {spre deosebire de cultura profesională sau de specialitate) cultură bazată pe cunoaşterea elementelor fundamentale ale creaţiilor şi cuceririlor din diferitele domenii ale ştiinţei şi ale artei. <ţ> L o c. a d v. în general = a) în ansamblu, în linii mari; îndeobşte. Tînărul povesti că în general a găsit linişte. REBREANU, R. II 25 ; b) fără referire la un caz anumit; vag. Dă-mi un exemplu, nu-mi vorbi in general. În linii generale (sau în'tcrmcni generalij = în punctele esenţiale, în aspectele principale. A prezenta o problemă în linii generale. 3. (Despre un fenomen, o situaţie; în opoziţie cu local) Care se întîmplă, care există pe o întindere mare, care cuprinde totul. Ploaie generală. Anestezie generală. 4. (Ca determinant al unor substantive) Care are toată răspunderea în conducerea unei diviziuni anumite dintr-un minister, dintr-o instituţie, întreprindere sau dintr-o organizaţie de masă. Director general. <)- Adunare generală = adunare (II 2), adesea reprezentînd organul suprem de conducere al unei organizaţii, la care iau parte, cu drept de vot, toţi membrii acesteia. Adunarea generală este organul suprem de conducere al gospodăriei. STAT. GOSP. AGR. 40. GENERALISIM, generalisimi, s. m. Comandant suprem al forţelor armate ale unei ţări. I. V. Stalin a fost generalisim aUXJniunii Sovietice. GENERALITATE, generalităţi, s. f. 1. Calitate a ceea ce este general. 2. (La pl.) Idei generale. GENERALIZĂ, generalizez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o lege, un principiu etc.) A concentra, a da o formulare sau o expresie sintetică, generală. V. sintetiza. Poezia... generalizează în mod special lumea emoţiilor. SAHIA, U.R.S.S. 171. Poetul generalizează prevederile sale subiective. GHEREA, ST. cr. m 393. 24 i GENERALIZARE — 370 — GENETIC 2. A face să fie general, a extinde sfera de aplicare la cazuri similare. Noua metodă a fost generalizată in toată uzina. ^ Absol, A considera o întîmplare, o situaţie ca generală. întotdeauna vii tîrziu! — De ce generalizezi ? GENERALIZASE, generalizări, s. f. 1. Acţiunea de a generaliza şi rezultatul ei; extindere, lărgire a sferei de aplicare. Exprimarea în modul cel mai deplin a esenţei fenomenelor din viaţă presupune o generalizare profundă, o descoperire şi ilustrare deosebit de expresivă a modului cum acţionează legile obiective ale realităţii. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 348, 2/2. Rezultatul generalizării (faza ultimă a cunoaşterii cu ajutorul gîndirii) este noţiunea, iordan, l. R. 35. + Operaţie logică cu ajutorul căreia unim în minte însuşirile comune ale obiectelor de acelaşi fel. 2. (Med.) Extindere, în întregul organism, a unui proces maladiv, iniţial limitat. GENERALIZÂT, -Ă, generalizaţi, -te, adj. Care a devenit general; căruia i s-a dat un caracter de generalitate. Măsuri generalizate. GENERALIZATOR, -OARE, generalizatori, -oare, adj. Care generalizează. Şcoalele reale [vor prezenta] direcţiunea generalizatoare şi practică a învăţăturilor. odobescu, s. ii 64. GENERĂR s. m. v. general1. GENERARE, generări, s. f. Acţiunea de a genera. Marea producţie socialistă exclude orice posibilitate de generare a burgheziei. GENERATOARE, generatoare, s. f. (Geom.) Linie prin a cărei deplasare în spaţiu după o regulă determinată ia naştere o suprafaţă plană sau curbă. Generatoare de cilindru. Generatoare de con. GENERATOR1, generatoare, s. n. 1. Maşină sau instalaţie care transformă energia mecanică în energie de altă formă. Generator electric = maşină care transformă energia mecanică în energie electrică; dinam. Generator electric de înaltă frecvenţă. Generator electric de curent alternativ. 2. Aparat sau instalaţie care serveşte la producerea unei forme de energie. Generator teimic. 3. Aparat sau instalaţie care serveşte la producerea unui combustibil gazos. GENERATOR2, -OARE, generatori, -oare, adj. (Urmat I de determinări introduse prin prep. « de») Care generează ceva, care dă naştere la ceva. Faptă generatoare de daune şi prejudicii. GENERATRÎCE, generatrice, s. f. (învechit) Generatoare. (Adjectival) 'l'coria lui Taine. .. despre calitatea dominantă şi generatrice îmi părea cam metafizică. GHEREA, ST. CR. II 10. GENERAŢIE, generalii, s. f. J. Totalitatea oamenilor care sînt cam de aceeaşi vîrstă. Generaţii după generaţii au rivnit tihna şi pacea fără să le aibă. SADOVEANU, K. 217. Anii curgeau şi ca un flux necontenit de valuri, nesimţit, generaţiile vechi împingeau pe cele noi. ANGIIEL, pk. 78. Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi. EMINESCU, o. I 132. <$> Din generaţie în generaţie = din tată în fiu. ■Q- (Poetic) Pe malul Oltului. . . se ivesc şi dispar generaţii, mereu repetate, de sălcii, bogza, c. o. 211. Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mînă-stirii în cadenţă îl izbesc, at.exandrescu, p. 132. 2. (Biol.; în expr.) Teoria generaţiei spontanee ~ teză reacţionară, pseudoştiinţifică, idealistă, conform căreia poate lua naştere în mod spontan, fără evoluţie, istorică, un organism viu, din materie moartă. — Variantă : (învechit) generaţiline (hogaş, m. n. 91) s. f. GENERAŢltJNE s. f. v. generaţie. GÉNERE s. n. (Numai în loc. a d v.) în geneve = a) din punct de vedere general ; în general. S-a silit a vă da lămuriri asupra acestei expoziţiuni în genere şi a celei romîneşti îndeosebi, odobescu, s. ii 98 ; b) în mod obişnuit, de obicei, îndeobşte. Am surprins unele din cugetările cari-l preocupau în genere. EMINESCU, N. 36. GENÉRIC, -Ă, generici, -e, adj. (în opoziţie cu particular, specific, individual) Care ţine de o categorie, de un gen, propriu unui gen ; p. e x t. care cuprinde toate cazurile de acelaşi fel ; care are caracter de generalitate. Nume generic. Caracter generic. GENEROS, -OASĂ, generoşi, -oase, adj. (Despre oameni şi manifestările lor, în opoziţie cu egoist) Gata să ajute pe alţii ; care dă uşor sprijin, asistenţă celui lipsit de ea ; mărinimos, dezinteresat, larg, inimos. Eu, cum sînt generos, nu mă lasă inima să te mai prigonesc. caragiale, o. vii 289. El a fost un suflet mare şi nobil, o inimă curată şi generoasă, vesel şi glumeţ. ghica, s. a. 135. + însufleţit de idei alese, de sentimente sociale progresiste ; nobil. Doctrina aceasta [a junimiştilor] a fost egoistă şi a repugnat întotdeauna spiritelor generoase. ibrXilEANU, sp. CR. 101. Cîţiva visători generoşi caută cu încredere şi întrevăd in lumina viitoarelor reforme sociale aşezarea unor vremi mai bune şi mai fericite. vlahuţâ, o. A. 190. Oricare simtimente înalte, generoase> •Ne par ca nişte basme de povestit frumoase, Şi tot entuziasmul izvor de idei mici. alExandrescu, M. 5. <$> (Adverbial) Cînd aripi al meu suflet avea... Zîmbeam copilăros, voios şi generos, Străin de răutate, macedonski, o. i 122. (F i g.) Atraşi de forţa, generos cheltuită a Oltului, oamenii vin spre malurile lui, întemeindu-şi cît mai aproape aşezările. bogza, c. o. 143. + (Substantivat, m. pl. ; ironic) Grup de oportunişti, reprezentînd interesele claselor exploatatoare, strecuraţi în conducerea partidului social-democrat cu scopul de a frîna lupta revoluţionară a clasei muncitoare din Romînia şi care, nereuşind, au trecut pe faţă (la sfîrşitul veacului trecut) în partidul liberal.. Vechiul partid socialist, dezorganizat în urma trădării « generoşilor », elemente burgheze din conducerea partidului, era dominat de ideologia oportunistă a Internaţionalei a Il-a. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 363.' + (Despre lucruri) De bună calitate. Un vin generos. GENEROZITATE, (2) generozităţi, s. f. 1. Calitatea celui generos, mărinimie. V. bunătate. Unde este prinosul de muncă, de generozitate şi de luptă, pe care trebuia să-l aducă societăţii noastre colegii mei de acum cincisprezece ani? galaction, o. i 336. Liber eşti să construieşti, pe seria eternă de acorduri ale preludiidtit\ infinite jocuri, după generozitatea şi temperamentul fanteziei tale, caragiale, o. iii 263. 2. (în opoziţie cu zgîrcenie) Dărnicie. (Ironic) Cu patriotică generozitate ne înzestrează limba cu 47 slove, adecă cu 20 mai multe decît avem. NEGRUZZI, s. I 260. (Concretizat; neobişnuit) Mulţi au opinat... pentru libera împărţire a generozităţilor publice către junii studioşi, odobescu, s. I 498. GENÉTIC, -Ă, genetici, -e, adj. Care se referă Ia geneză. Cercetările... au dat la lumină structura celor două părţi constitutive ale celulei: protoplasma celulară şi nucleul. în urmă au fixat partea respectivă ce o ia fiecare în multiplicarea genetică, marinescu, p. a. 48. -if- GENETICĂ — 371 — GENUNCHER Mineralogie genetică = ramură a mineralogiei care tra-. tează despre formarea mineralelor. GENÉTICA s. f. Ramură a biologiei care studiază fenomenele eredităţii şi variabilitatea lor. Genetica miciurinistă. GENETICIAN, -ă, geneticieni, -c, s. m. şi f. Specialist în genctică. GENETlT s. n. v. genitiv. GENÉZA, geneze, s. f. Procesul formării şi al naşterii unei fiinţe sau a unui lucru; origine. Geneza omului. o Laplace ¡i Newton au dat putinţa unei explicaţi a genezei lumilor, marinescu, v. a. 33. + F i g. (în legătură cu activitatea spirituală sau artistică) Apariţie, creaţie. Geneza şi rostul studielor şi publicării ce am întreprins a face in străinătate... mă ţinu pină la un oarecare punt cu mintea, dar nicidecum cu inima, departe de ţeară şi de institutele ei culturale, odobescu, s. in 624. + (Teol.) Prima carte a Bibliei; cartea facerii. GENIÁL, -Ă, geniali, -e, adj. 1. (Despre persoane) înzestrat cu geniu. Zola este o personalitate genială, un temperament uriaş de poet epic. demetrescu, o. 165. 2. (Despre însuşiri, idei, acţiuni, opere) De geniu, creat de un geniu, care dovedeşte genialitate. O deosebită însemnătate prezintă pentru masele largi de oameni ai muncii studierea genialelor opere ale clasicilor tnarxism-leninismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2708. Sub această frunte înaltă s-au născut gînduri geniale, stancu, u.r.s.s. 38. Unii spun că e o lucrare genială, c. petrescu, c. v. 242. «$• (Adverbial) Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nit ne va putea reda acele linii moi, pătimaşe, calde, care caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II 50. — Pronunţat: -ni-al. GENIALITATE s. f. Calitatea unui geniu, însuşire a ceea ce este genial. [Eminescu] a nimerit cu o genialitate uimitoare toate, dar absolut toate nuanţele de tonuri variate şi multiple de care e capabil sentimentul [iubirii]. IONESCU-RION, C. 120. — Pronunţat: -ni-a-. GENITAL, -A, genitali, -e, adj. Care serveşte la procreare. Organe genitale. GENlTÎV, genitive, s. n. Cazul atributului, răspunzînd la întrebarea «a(l) cui», cerut în limba romînă şi de unele prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale. — Variantă: genctiv s. n. GENITIVAL, -A, genitivali, -e, adj. (Despre părţi de vorbire şi părţi de propoziţie) Care stă în cazul genitiv. ~ Atributul genitival se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care-l determină, iordan, l. R. 627. Articol genitival — articol posesiv, v. posesiv. GENITÓR, genitoare, s. n. Plantă care dă naştere unui hibrid. GÉNIU, genii, s. n. I. 1. Capacitate creatoare extraordinară, talent creator excepţional; persoană înzestrată cu astfel de talent. O cultură superioară nu se creează fără sprijinul unei politici juste, căci într-un climat vitreg geniile nu rodesc, ca mii, PETRESCU, o. I 312. Graţie geniului cîtorva scriitori de geniu... literatura romantică nu ajunse decadentă, ionescu-rion, c. 108. Geniul e lanţul ce trage lumea spre propăşire, odobescu, S. i 242. ^Loc. adj. De geniu = genial. Dar [Eminescu] nu era în adevăr un om de geniu? — Nu mai încape vorbă, caragialE, o. m 240. 2. Fire, natură, caracter specific. Din rezolvarea greşită a acestei probleme, putea să rezulte... o limbă schimonosită şi neconformă cu geniul limbii romîneşti. iijrXileanu, sr. cr. 21. II. (Mitol.; astăzi, în credinţe mistice şi în stilul poetic) Spirit protector despre care se pretindea că ar însoţi pe om în decursul întregii sale vieţi şi i-ar conduce acţiunile şi gîndurile; spirit (bun sau rău), duh. E-atita neclintire, pe drumu-acesta gol... Ca-n ţara adormită, de-tin mileniu, De suflul blestemat al unui geniu. CAM1I, petrescu, v. 69. în a nopţii liniştire o divină melodie Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie. ALECSANDRI, p. A. 126. Cind se pune la piano, pare că geniul muzicii o insuflă, negruzzi, s. i 75. III. (Mii.; cu sens colectiv) Trupe specializate pentru executare de lucrări de fortificaţii, drumuri, poduri etc. — Pronunţat: -niu. — PI. şi: geniuri (macedonski, O. IV 78, KOGĂI.NICEANU, S. 216, UĂLCESCU, O. I 24). GENOCÎD, genociduri, s. n. Crimă împotriva umanităţii, specifică regimurilor fasciste, constînd în distrugerea totală sau parţială a unor grupuri de populaţie pe motiv de rasă, naţionalitate sau religie. Lupta contra genocidului în dreptul penal internaţional [titlu]. CONTEMPORANUL, s. ii, 1948, nr. 112, 10/4. GENOTÎP, genotipuri, s. n. (Biol.) Totalitatea proprietăţilor ereditare ale unui individ. Fiecare organism are o natură proprie sau, cum se spune în ştiinţă, un genotip propriu. GENTÎL, -A, gentili, -e, adj. (Despre persoane, rar despre manifestările lor) Amabil, politicos, curtenitor, drăguţ. Tînăir gentil. GENTILEŢE s. f. Purtare curtenitoare; amabilitate. Gest de gentileţe. GENTÎLIC, -A, gentilici, -e, adj. De gintă, care aparţine gintei.' Apariţia scrierii iniţiale trebuie să fie raportată Ja începutul dezvoltării orînduirii gentilice. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1953, nr. 366, 5/1. Evoluţia de la limbile gentilice la limbile triburilor, apoi de la acestea la limbile popoarelor şi la cele naţionale indică treptele istorice ale dezvoltării limbilor, strîns legate de istoria popoarelor care le vorbesc. MACREA, F. 21. GENTILOM, gentilomi, s. m. (în societatea feudală apuseană) Nobil, aristocrat. GENTULÎŢĂ, gentuliţe,.s. f. Gentuţă. Şi-a pus pălăria pe cap, gentuliţa şi-a luat-o in mină şi. . . a luat-o spre-gară. stancu, D. 399. GENTÎŢA, gentuţe, s. f. Diminutiv al lui g e a n t ă. GENŢIAnA, "cm/îîihc, s. f. Plantă erbacee cu flori albastre sau galbene care creşte în regiunile de munte (Gentiana).; ghinţură. (Atestat în forma ghinţiană) Ici seînteie Ca un rubin o ghinţiană, colo un stînjinel se joacă. ANGHEL, î. G. 12. — Pronunţat: -ţi-a-, — Variantă: gliintiună s. f. GENtJCHI s. m. v. genunchi. GENUFLEXIUNE, genuflexiuni, s. f. (Franţuzism) îndoire a genunchilor; îngenunchiere. — Pronunţat: -xi-u-, GENUÎN, -A, genuini, -e, adj. (Rar, livresc) Natural, veritabil, pur. Stare genuină. GENUXĂ s. f. v. genune. GENUNCHE s. m. v. genunchi. GENTJNCHEAT; -A adj. v. îngenuncheat. GENUNCHER, genunchere, s. n. (Regional) Suman lung pînă la genunchi. Vite, cai, porci, oi, brînză... sumane mari, genunchere si sărdace... ştergare de burangic alese GENUNCHI — 372 — GEOLOG fi late lucruri, ce le duceau lunea in tîrg de vinzare. creangă, A. 48. GENUNCHI, genunchi, s. m. 1. încheietura osului coapsei cu fluierul piciorului, cuprinzînd şi rotula. Pe uliţă... noroiul şi băltoacele erau pînă la genunchi. rebreanu, R. I 175. Simţea cum i se taie picioarele de la genunchi. BART, E. 261. Genunchii ii tremurau de oboseală. bujor, S. 24. Oul genunchiului — rotula. ^ Loc. a d V. în genunchi = CU genunchiul (sau genunchii) pe pămînt. Titu alunecase in genunchi, la picioarele ei. REBREANU, R. I 245. (în legătură cu verbele «a sta», « a aşeza i>, « a ţine o, « a pune » etc.) Te genunchi = pe porţiunea picioarelor dintre genunchi şi şold cînd cineva stă jos, v. poală. Mă ia pe genunchi. Mă leagănă, îi place să se joace cu mine. STANCU, D. 38. Desagii pe care-i ţinea pe genunchi, înaintea mea, n-aveau în ei decit nişte cirpe. Galaction, o. i 88. Pe genunchii mei ;edea-vei, Vom fi singuri-singurei. EMINESCU, o. I 75. <> E x p r. Cu genunchii la gură = adunat ghem, ghemuit, închircit. Dîrdiiam lingă cuptor cu genunchii la gură. A cădea (sau a da) în genunchi (înaintea sau dinaintea cuiva) = a se lăsa la pămînt (înaintea cuiva) în semn de umilinţă, de respect sau de rugăciune. Ivan atunci... a căzut in genunchi dinaintea lui dumnezeu. CREANGĂ, p. 300. A i so tăia genunchii = a nu se mai putea ţine pe picioare. Genunchii mi se taie incit n-am forţă să mă locomot (= mişc), alecsandri, T. i 267. 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). — PI. şi: (s. n., neobişnuit) genunche (creangX, p. 251). — Variante : (regional) genunche (jarnîk-bîrseanu, d. 276), genuchi (ispirescu, l. 28, jarnîk-bîrseanu, d. 187) s. m. GENUNCHIERĂ, genunchiere, s. f. împletitură de iînă, stofă etc.-cu care se îmbracă genunchiul, ca să fie apărat de frig. 4- Bandaj cu care se îmbracă uneori genunchiul pentru întărirea sau protecţia articulaţiei. — Pronunţat: -chi-e-, GENtÎNE, genuni, s. f. (în stilul poetic) Prăpastie fără fund, abis. Ni-s ochii arşi.. . Căci am luptat pe margini de genuni. CAMIL PETRESCU, V. 86. Stîncile, zguduite din înălţime... se rostogoleau prăpăstios in genunile adinei ale văilor, hogaş, m. n. 176. Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume. EMINESCU, O. i 177. — Variantă-, genună, genune (sadoveanu, f. j. 697), 5. f. GEOCENTRIC, -A, geocentrici, -e, adj. 1. Care se raportează la centrul pămîntului ca punct de comparaţie, care are pămîntul ca centru. Distanţă geocentrică. 2. (în e x p r.) Mişcare geocentrică = mişcare aparentă a unui astru împrejurul pămîntului considerat ca centru. Latitudine geocentrică = latitudinea unei planete observată de pe pămînt. — Pronunţat: ge-o-, GE0CENTRÎS3I s. n. (în antichitate) Concepţie ne-jtiinţifică despre pămînt, considerat ca centru imobil al universului, în jurul căruia se învîrtesc soarele şi toţi ceilalţi aştri. AT. I. Suvorov a subliniat marea importanţă ideologică a luptei împotriva geocentrismului. contemporanul, s. n, 1953, nr. 366, 5/6. — Pronunţat: ge-o-, GEOCimiÎE s. f. Ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice dintre elementele care alcătuiesc scoarţa pămîntului. — Pronunţat: ge-o-, GE6DĂ, geode, s. f. Cavitate într-o rocă, avînd pereţii căptuşiţi cu cristale de minerale. — Pronunţat: ge-o-. GEODÎZIC, -A, geodezici, -e, adj. Privitor la geodezie. Operaţiile necesare pentru stabilirea distanţelor . absolute sînt operaţii geodezice. — Pronunţat: ge-o-. GEODEZICA s. f. Curbă situată pe o suprafaţă şi avînd proprietatea că între oricare două puncte ale ei e mai scurtă decît oricare altă curbă situată pe aceeaşi suprafaţă şi trecînd prin aceleaşi două puncte. — Pronunţat: ge-o-. GEODEZÎE s. f. Ştiinţă aplicată care se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor pămîntului, cu tehnica măsurării şi a reprezentării cartografice sau numerice a suprafeţei lui, pe porţiuni bine definite. — Pronunţat: ge-o-. GEOFÎZIC, -Ă, geofi zici, -e, adj. Relativ la geofizică, de geofizică. <$> Metode geofizice de prospecţiune = procedee de prospecţiune a zăcămintelor de substanţe utile, în care se întrebuinţează diferite metode fizice (electrică, magnetică etc.). — Pronunţat: ge-o-, . GEOFIZICA s. f. Ştiinţă care se ocupă cu fizica globului terestru (a Iitosferei, a hidrosferei şi a atmosferei). — Pronunţat: ge-o-, GEOI’GX, geofoane, s. n. Aparat folosit în prospecţiunile geofizice, pentru recepţionarca undelor sonore. — Pronunţat: ge-o-. GEOGXOZlE s. f. .Ştiinţă care se ocupă cu ansamblul materialelor şi al resturilor faunei şi florei care alcătuiesc globul terestru şi cu relaţiile dintre ele. — Pronunţat: ge-o-, GEOGRAF, geografi, s. m. Specialist în geografie. Grecii şi fenicienii au fost marinari vestiţi şi au descoperit în călătoriile lor multe ţinuturi, care au fost descrise de geografi celebri ca: Herodot, Ptolomeu şi Strabo. GEO-grafia'fiz. 8. Geograful vede în numele topice o adevărată anexă terminologică a disciplinei sale. IORDAN, N. L. III. — Pronunţat: ge-o-. GEOGRAFIC, -Ă, geografici, -e, adj. Privitor la geografie, din domeniul geografiei, considerat din punctul de vedere al geografiei. Marile descoperiri geografice. Atlas geografic. Poziţie geografică. 1=1 Ţara Oltului e un ţijiut geografic de o unică frumuseţe. BOGZA, c. o. 259. — Pronunţat: ge-o-._ GEOGRAFIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul şi cu descrierea regiunii scoarţei pămîntului din punct de vedere fizic, economic, politic etc. Profesor de geografie, a Geografia este una dintre cele mai populare ramuri ale ştiinţei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805. Geografie umană (sau antropologică) v. uman. Geografie economică v. economic. Geografie fizică v. fizic. Geografie politică v. politic. Geografie lingvistică = metodă de cercetare a limbii, bazată pe stabilirea, prin anchete pe teren, a ariilor de răspîndire ale fenomenelor lingvistice, consemnarea în hărţi şi studierea lor. Marea descoperire a geografiei lingvistice a fost lămurirea istoriei cuvintelor. ROSETTI, S. L. 14. — Pronunţat: geo-, — Variantă : (învechit) gheogratie (russo, s. 95) s. f. GEOÎD s. n. Suprafaţă care reprezintă forma întinderii pămîntului redusă la nivelul oceanelor fără a ţine seamă de accidentele de relief. — Pronunţat: ge-o-id. GEOLOG, geologi, s. m. Specialist în geologie. Ingi-nerul geolog... se opri din vorbire să-şi cureţe pipa cu o sculă complicată în chip de briceag, c. PETRESCU, A. 409. — Pronunţat: ge-o-. GEOLOGIC — 373 — GERMAN GEOLOGIC, -Ă, geologici, -e, adj. Care ţine de geologie, relativ Ia geologie. Studii geologice. Problemă geologică. <$* Perioadă geologică = interval de timp în istoria pămîntului, caracterizat printr-o anumită repartizare a uscatului şi a mărilor, prin clima, animalele şi plantele lui specifice. + De care se ocupă geologia; p. ext. străvechi. Sedimente geologice. □ Se poate zări în depărtare... înaltul ¡ir de piscuri, vinete ¡i zimţuite, ca un lanţ geologic, de netrecut, bogza, c. o. 10. — Pronunţat: ge-o-. GEOLOGIE s. f. Ştiinţă care studiază evoluţia fizică şi organică a scoarţei pămîntului. Munţii Făgăraşului se zăresc acolo in fund. îndepărtaţi ¡i albaştri, asemeni unor prinţi fantastici, par cele mai nobile plăsmuiri ale geologiei. bogza, C. o. 258. . — Pronunţat: ge-o-. GEOMETRIC, -Ă, geometrici, -e, adj. 1. De care se ocupă geometria, de geometrie. Loc geometrictotalitatea punctelor dintr-un spaţiu, definite printr-o singură proprietate geometrică. Cercul este locul geometric al punctelor egal depărtate de centru, cn Medie geometrică (a două numere pozitive) = rădăcină pătrată din produsul celor două numere. Progresie geometrică = şir de numere în care fiecare număr e rezultatul înmulţirii numărului, precedent cu un factor constant numit raţia progresiei. Desen geometric = desen executat fără a ţine seama de perspectivă. Corp geovietric v. corp. 2. F i g. Care are forma figurilor geometrice ; regulat, schematic. Un soi de «pictură pură », expresionistă, cu subiecte apocaliptice, geometrice, camii, PETRESCU, T. II 14. -<$> (Adverbial) Mii şi viii de lumini, geometric înşirate, pîlpîie între cer ¡i apă. barT, S. m. 39. + (Rar) Exact, riguros, precis. V. matematic. Spirit geometric. — Pronunţat: ge-o-. GEOMETRIE s. f. 1. Ramură principală a matematicii care studiază formele spaţiale. 2. (Cu determinări arătînd conţinutul) Ramură, sub- , împărţire a geometriei (1). Geometrie plană. Geometrie în spaţiu. Geometrie analitică. Geometrie diferenţială. Geometrie descriptiva v. c. — Pronunţat: geo-. GEOMÎTRU, geometri, s. m. 1. Specialist în geometrie. 2. Topograf. — Pronunţat: ge-o-. GEOPOLITICĂ s. f. Teorie pseudoştiinţifică fascistă care pretinde că relaţiile social-economicc şi evoluţia unui stat ar fi determinate exclusiv de factorii geografici; această teorie caută să dea o motivare politicii de acaparare a imperialiştilor şi să justifice pretenţiile lor la dominaţia mondială. — Pronunţat: ge-o-, GEORGIĂN1, -Ă, georgieni, -e, adj. Care este propriu georgienilor, al georgienilor; (provenit) din Georgia. Limba georgiană. Dansuri georgiene. — Pronunţat: geor-gi-an. GEORGIĂN2, -Ă, georgieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Socialiste Sovietice Georgiene. — Pronunţat: geor-gi-an. GEOSFÎRĂ, geosfere, s. f. Sferă care reprezintă globul terestru. — Pronunţat: ge-o-, GEOSINCLINĂL, geosinclinale, s. n. (Geol.) Depresiune (actuală sau din alte ere) a scoarţei pămîntului, ocupată de un braţ de mare al cărui furid este mobil şi în interiorul căruia s-au acumulat depozite groase. — Pronunţat: ge-o-. GEOTÉHNICÁ s. f. Ştiinţă . aplicată care studiază, din punctul de vedere al stabilităţii şi al rezistenţei, comportarea terenurilor sub acţiunea diferitelor încărcări la care pot fi supuse. — Pronunţat: ge-o-, GEOTERMÁL, -A, geotermali, -e, adj. (Despre izvoare) Care dă apă caldă. — Pronunţat: ge-o-. GEOTERMÍE s. f. Diviziune a geologiei care se ocupó cu variaţiile în adîncime ale temperaturii uscatului şi o apelor. — Pronunţat: ge-o-. GE0TR0FÍSM s. n. însuşire a organelor unor plante (rădăcină, tulpină) de a lua, sub influenţa gravitaţiei, o anumită orientare faţă de verticala locului. <^> Geotro-pism pozitiv = tendinţa rădăcinii de a creşte în jos. GeotrOpism negativ = tendinţa tulpinii de a creşte în sus. — Pronunţat: ge-o-, GEPÍD, -Ă, gepizi, -de, s. m. şi f. Persoană aparţinînd unui trib germanic din prima perioadă a evului mediu, stabilit, temporar, şi în Dacia. GER, geruri, s. n. Temperatură atmosferică foarte scăzută ; frig foarte mare. De trei zile ninsoarea contenise, şi un ger fără vî?it încremenise troienele. C. petrescu, s. 200. Copiii, îmbujoraţi la faţă de ger, se strigau zgomotos unii pe alţii, bujor, s. 105. Vreascurile ţiui.au ¡i chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. CREANGX, r. 240. Iarna, de gerul cel amarnic, trăsnea grinda în odaie. EMINESCU, N. 41. Gerul bobotezii = ger cumplit, caracteristic, de obicei, pentru liina ianuarie; .frig năprasnic. GERÁ, gerez, vb. I. Tranz. (Rar) A administra pe socoteala şi în locul altuia. Directorul... era însărcinat a gera afacerile prefecturii, — districtul neavînd deocamdată titular. CARAGIALE, N. S. 60. — Variantă: girá vb. I. GERĂNT, geranţi, s. m. Persoană care gerează o întreprindere, o societate etc. — Variantă : girállt s. m. GERÁRE s. f. (Rar) Acţiunea de a gera şi rezultatul ei. Gerarea bunurilor mănăstireşti nu mai poate sta pe viitor decît în mínele unei administraţiuni mirenc. 'ODOBESCU, s. II 29. , GERÉT s. n. v. gcrid. GERG, gerguri, s. n. (Rar, învechit) Jargon. Limba patriei se împestriţă formind un gerg ce se întinse ca o pecingine [în secolul al XVIII-lea], negruzzi, s. i 27S. GERGEYEÁ s. f. v. ccrcevca. GERÍD, geriduri, s. n. (învechit) Numele unui joc vitejesc turcesc în care călăreţii aruncau, din galop, o suliţă. Turcii i¡i arătau măiestria lor în jocul geridului, nimerind ţelul cu suliţa azvîrlită din fuga cailor, odobescu, s. I 135. Suliţă scurtă, folosită în acest joc. — Variantă: gcrét (b.ăxcescu, o. n 129) s. n. GERMÁN1, -Ă, germani, -e, adj. Care este propriu germanilor, a(l) germanilor; originar din Germania. Limba ¡i literatura germană. Poporul german, ca Delegaţia sovietică propune să se pornească de la premisa ca problema germană este in primul rînd o chestiune a poporului german însuşi, a germanilor înşişi. SCÎNTEIA, 1954, nr. 28S6. GERMÁN2, -Ă, germani, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Germaniei; neamţ, GERMAN FC — 374 — GESTICULA Dacă Rominia 11-a fost cotropită in întregime dc germani [în 1916], aceasta se datore§te ajutorului armatelor ruse şi. eroismului ostaşului romîn. ist. r.f.r-, 497. GERMANIC, -A, germanici, -e, adj. Care aparţine sau care este caracteristic germanilor şi popoarelor înrudite cu germanii. Literaturi germanice. <£> Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul şi nordul Europei şi răspîndite de aici şi în alte continente. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi care vorbeau limbile germanice şi din care se trag azi germanii, englezii, scandinavii etc. Filologic germanică = studiul limbilor şi literaturilor germanice. GERMANISM, germanisme, s. n. Element de jargon provenit din limba germană. Aceeaşi atitudine [de condamnare] o are Eminescu şi faţă de redactorii ziarelor din Ardeal, care-şi împestriţau limba cu germanisme. ibrâi-LEANU, SP. CR. 161. GERMANIST, -A, germanişti, -ste, s. m. şi f. Specialistă) în filologia germanică. GERMANISTICĂ s. f. Ştiinţa limbilor şi literaturilor germanice ; filologie germanică. GERMANOFÎ L, -A, germanofili, -e, adj. (Despre persoane) Care are simpatie deosebită pentru germani, pentru cultura şi civilizaţia germană; care susţine consecvent interesele şi politica germanilor. GERMANOFOB, germanofobi, -e, adj. (Despre persoane) Care urăşte pe germani şi cultura germană. GER5IEN, germeni, s. m. 1. (Şi în forma germene) Denumire generală dată oului, sporilor sau altor cor-puscule precum şi seminţelor capabile să dea naştere în anumite condiţii dc mediu unei noi fiinţe. Existenţa celulelor de infiltraţie atestă prezenţa din ce în ce mai abundentă a germenilor inframicrobieni. nicolau, ti. t. 49. ^Expr. în germene — înainte de a se dezvolta, în stadiu incipient. Să ne ascuţim necontenit vigilenţa revoluţionară pentru a nimici în germene orice abateri de la învăţătura marxist-leninistă, pentru a zdrobi orice încercare de falsificare, de vulgarizare a măreţei învăţături a comunismului ştiintific. lupta de clasă, 1953, nr. 3-4, 39. 2. F i g. Principiu, cauză, element din care se dezvoltă ceva. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au început să apară germenii unei noi orîtiduiri — ale orînduirii capitaliste. IST. r.p.r. 238. Om neînvăţat, dar in germenul posibilităţilor sugrumate în el: adevărată fibră de arheolog şi de artist, galaction, o. i 121. — Variantă: g6rmcne s. m. GERMENE s. m. v. germen. GERMICÎD, germicizi, s. m. Substanţă care distruge germenii sau microorganismele provocatoare de boli la plante sau la animale. GERMINA, pers. 3 germinează, vb. I. I n t r a n z. (Biol.; despre germeni, p. e x t. despre plante) A trece de îa starea de repaus la* starea de viaţă activă. + (Despre o materie organică sau un organ) A trece de la viaţa latentă sau embrionară la viaţa activă. GERMINARE, germinări, s. f. Acţiunea de a germina; încolţire. Germinarea seminţelor e ajutată de umezeala pămîntului. GERMINATIV, -A, germinativi, -e, adj. De germinaţie, care poate să germineze sau să facă să germineze. Prin uscarca şi păstrarea seminţelor iarovizate se influenţează, intr-un grad sau altul, atît facultatea, cit şi energia germinativă. GERMINAT6R1, germinatoare, s. n. 3. Aparat cu ajutorul căruia se determină procentul de germinaţie a diferitelor seminţe. 2. Aparat cu ajutorul căruia se obţine germinarea diferitelor seminţe. . GERMINATOR2, -OÂRE, germinatori, -oare, adj. Care are puterea de a germina sau de a face să germineze. GERMINAŢIE, germinaţii, s. f. Proces fiziologic de trecere a unui germen în repaus (du, spor, sămînţă) la starea de viaţă activă în anumite condiţii dc mediu; încolţire. Germinaţia seminţelor. t=i Cind începe primăvara, germinaţia, înnoirea cuprind totul, CONTEMPORANUL, s. ii, 1954, nr. 379, 2/1. Se va bucura veşnic ca de o nouă naştere, ca de o nouă germinaţie ajunsă, ca de o nouă eflorescenţă. angiiel, rit. 68. GEROS, -OASA, geroşi, -oase, adj. Care aduce ger, foarte friguros, extrem de rece. Dragi-mi erau... băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu cari, în sile geroase de iarnă, mă desjătam pe gheaţă şi la săniuş. CREANGX', A. 117. Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Printre negură se perde Ca o fantasmă geroasă. ALEC-SAXDRI, r. iii 21. GERUl, pers. 3 geruieşte, vb. IV. Iri tranz. (Rar) A fi, a se lăsa ger. + A ninge cu ace mici de gheaţă. Nu era aspru gerul, dar geruia. slavici, v. r, 105. GERUIAIjA, geruieli, s. f. 1. Vreme de iarnă cu ger, frig mare. A stat ninsoarea şi s-a pus o geruială de crăpau pietrele. DELAVRANCEA, V. V. 178. Eu am putere să dau un frig şi o geruială peste tine, de să îngheţe maţele în tine. ISPIRESCU, L. 130. 2. (Cu seris colectiv) Firicele de gheaţă care se mişcă prin aer iarna cînd e ger mare. GERTJÎT, -A, geruiţi, -te, adj. îngheţat, cuprins de ger. Geamurile îi sînt îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura, delavrancea, s. 184. GERULÎŢ s. n. Diminutiv al lui ger. Aici am avut cîteva zile splendide: geruleţ ■ţi soare, caragiale, o. vii 83. GERUNZIĂL, -A, gerunziale, adj. f. şi n. (Gram.) Construit cu gerunziul sau care conţine un gerunziu. GERtÎNZIU, gerunzii, s. n. (Gram.) Formă a verbului, care exprimă acţiunea în desfăşurare fără referire Ia persoană sau moment. Gerunziul are de obicei rol de adverb. GEST, gesturi, s. n. 1. Mişcare a mîinii, a capului etc. care exprimă o idee, un sentiment, o intenţie, înlocuind uneori vorbirea sau dînd mai multă expresivitate vorbirii. Mama.. . urmărea fiecare gest al nostru, cu ochi de disperată. SAHIA, N. 57. Gesturile deveneau mai iuţi, mai expresive. VLAHUŢA, o. A. iii 4. Gesturile cele mai fireşti, cele mai simple, cele mai expresive le-am remarcat la ţăranii noştri. demetkescu, o. 147. 2. Faptă sau purtare dictată de un anumit scop, de anumite interese. Gest prietenesc, a Ah, admirabili Eram sigură de gestul tău. camil petrescu, 1. li 15. GESTAŢIE s. f. Perioadă care ţine de la fecundarea ovulului pînă la naşterea copilului; sarcină. Perioadă de gestaţie. GESTICULA, gesticulez, vb. I. Intranz. A face gesturi (mai ales cu mîinile). Alerga gesticulînd, cu capul gol, dînd ordine scurte. C. PETRESCU, A. 494. C olonelul Maximovici se agita, gesticula larg, ţipa. destul de tare. SAHIA, N. 86. In faţa circiumii, erau acum mai mulţi oameni care vorbeau şi gesticulau cu aprindere. REBREANU, R. I 105. Gesticulam vorbind singur, negruzzi, s. I 221. GESTICULARE — 375 — GHEBOŞAT GESTICULARE, gesticulări, s. f. Acţiunea de a gesticula.' GESTICULAŢIE, gesticulaţii, s. f. Gesticulare. Depriti-deau letorica cu zîmbete fine ţi gesticulaţii alese, s.mo-veanu, o. vi 411. GESTIONAR1, -A, gestionari, -e, adj. Referitor la o gestiune, al; gestiunii.’ .Controlul gestionar al întreprinderilor. Răspunderi gestionare. — Pronunţat: -sti-o-, gestionar2, -A, gestionari, -e, s. m. şi f. Persoană însărcinată cu o gestiune. Gestionarul unei întreprinderi. — Pronunţat: -sti-o-, GESTIUNE, gestiuni, s. f. Administrare a bunurilor unei întreprinderi sau instituţii; răspunderea păstrării bunurilor şi a mînuirii fondurilor unei întreprinderi sau instituţii. <$> Cont de gestiune = totalitatea operaţiilor de încasări şi plăţi pe o anumită perioadă (trimestrială sau anuală). Ajunsesem acum verificator de conturi de gestiune. GAI.ACTION, o. I 24. — Pronunţat: -sti-u-. GET, -A, geţi, -te, s. m. şi f. Persoană aparţinînd unui trib tracic, stabilit în J3acia. . GET-BEGÎT adj. invar. (Munt., Mold.; despre persoane) Neaoş, sadea, curat. Jupîn Traico... sîrb get-beget din Cladova. gai.acTion, o. i 174. Vă e ruşine să fiţi moldoveni curaţi, rotnini get-beget. alecsandri, T. 995. GÎTIC, -A, getici, -e, adj. Care este propriu geţilor, al geţilor, de geţi. < GEVREA, gevrele, s. f. (învechit) Batistă de mătase sau de pînză brodată cu mătase şi cii fir. Boccea-licuri. . . cu gevrele ţi cu brinişoare de beteală. ODOBESCU, s. I 134. Le muştruluia ţi le învăţa cusături.. . de gevrele. ghica, s. 295. GHEARA, gheare, s. f. 1. Unghia ascuţită şi încîr-ligată a păsărilor şi a unor animale, servind la apucat prada. Cu ghearele încleştate sălbatic în gratiile coliviei, cu pliscul deschis gata să sfîţie, ţoimul se zbătea turbat. BART, s. m. 68. li ieţi letd înainte cu gura căscată___cu niţte colţi ca cei de fildeş şi. cu nişte gheare ca secerile. ISPIRESCU, h. 17. O pajură mare Se-nalţă mereu. Gheara-i se lungeşte, aiecsandri, r. I 197. E x p r. A fi lung în (sau la, dc) gheare = a avea obiceiul să fure. A-şi scoate (sau a-şi arăta) ghearele = a-şi da pe faţă adevăratele intenţii sau sentimente. In Mălini era atîta treabă, mai ales acum, cînd duşmanii îşi scoseseră ghearele şi col.ii. camuar, tem. 8.2. A cădea (sau a încăpea) în ghearele (sau gheara) cuiva = a cădea în stăpînirea cuiva, a cădea în mîna cuiva. Ca să poată fi mai sigur că or să-i cadă în gheară, se ridică pe deal la sf. Gheorghe. dunăreanu, ch. 235. Aşă-i că mi-ai încăput în gheare, cine de zmeu ce eşti! creangX, o. a. 279. A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpînire (pe cineva) ; a înhăţa (pe cineva). Umblă niţte duţmani să puie gheara pe mine. caraoiale, o. iii 40. A scoate sau a scăpa (pe cineva) din gheara (sau ghearele) (cuiva) = a scoate, a scăpa din stăpînirea, din robia sau asuprirea (cuiva). Ah, sfinte Panteleimoane! scapă-mă din ghearele lor, că ţi-oi da trii paraclisuri. AI.ECSANDRI, T. i 87. (Cu pronunţare regională) Eu sînt Spancioc... care a scăpat din ghearăle tale. NEGRUZZI, s. i 164. A fi (sau a se zbate) în ghearele morţii = a se găsi într-un mare pericol, a fi grav bolnav, a fi în agonie. 2. (Tehn.) Piesă asemănătoare cu o gheară de animal. Gheară de apucat. Gheară de împiedicare. Gheară de siguranţă. GHEATĂ, ghete, s. f. încălţăminte de piele care acoperă piciorul pînă deasupra gleznei. Ajuns la uţă, » băgă de seamă că a uitat să-ţi cureţe ghetele, gat,an, z. R. 80. Cu ghetele intr-o mină, am străbătut cu îndrăzneală cinci ori ţase păţi; apa mi s-a suit la coapse. SADOVEANU, N. F. 59. Pe vara care-a trecut, trei perechi de ghete-am rupt. ŞEZ. IV 140. GHEAŢĂ, (2) gheţuri, s. f. 1. Apă îngheţată. Casa cea de aramă, înfocată aţa de straţnic de cu sară, era acuma toată numai un sloi de gheaţă. CREANGX, P. 255. Bulgăraţ de gheaţă rece, Vin' mindro, de mă petrece. jarnîk-bîrseanL", d. 297. ^ Expr. A se (la pe gheaţă = a aluneca, a patina pe suprafaţa apei îngheţate. (Eliptic) Toată ziulica bate prundurile după scăldat... Iarna, pe gheaţă ţi la săniuţ. creangX, a. 13. A (se) sparge (sau a (se) rupe) gheaţa = a dispărea sau a face să dispară constrîn-gerea, jena (între mai multe persoane). Astfel s-a rupt gheaţa ţi cele două prime subiecte s-au făcut iar prietene bune. caragiaie, o. iii 9. Bani gheaţă v. ban. ^ (Regional) Grindină, piatră. A bătut gheaţa. 2. (La pl.) întinderi mari de gheaţă. Gheţuri polare. 3. F i g. Răceală, indiferenţă. ^ Loc. adj. Do gheaţă = rece, nesimţitor, împietrit. Alături, Iordan se uita cu ochi de gheaţă neagră spre cerul nemilostiv. SADOVEANU, îi. c. 12. împăratul se luase de gînduri.. . pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june. ispirescu, i,. 232. + Fiori reci (de frică). Eram cu gheaţa-n spate de frică pîn-am ajuns la Borca, unde ne-a fost ţi masul. creangX, a. 29. GHEB, gheburi, s. n. 1. (Mold.) Cocoaşă (la om). Cit l-a durut suferinţa aceasta, se putea vedea din ghebul care-i ieţise în spate ţi din perii albi, crescuţi fără vreme. dunX-rEanu, ch. 9. 2. F i g. înălţime, ridicătură. Iruga Sălanelor trece printre gheburi moi de ierburi amestecate cu apă mocirloasă. sadoveanu, v. F. 100. Mă oprii la o răspîntie, pe un gheb al muntelui, hogaş, m. n. 76. GHÎBA, ghebe, s. f. (Regional) Manta ţărănească lungă (de şiac, pîslă sau aba), împodobită, de obicei, cu găitane; zeghe, dulamă. Catane spătăreţti, îmbrăcate: cu mintene, poturi (nădragi) ţi ghebe scurte, fiumon, c. 311. Gheba-n spate-ţi-arunca. TEODORESCU, p. p. 688. — Variante: «h£bă, (Mold.) ghebeâ, ghebele (ai,EC-sandri, p. p. 87),’ s. f., chel), cheburi (creangX, a. 161), s. n. GHEBE A s. f. v. ghebă, GHEBOS, -OASĂ, gheboşi, -oase, adj. 1. Cu gheb în spate; cocoşat, gheboşat. De-i ghebos, Urîcios, Ii zici nostim şi mumos (= frumos). ai,ecsandri, t. i 130. 2. încovoiat, gîrbovit. Zării.. . înfăţişarea gheboasă, plecată înainte şi cu capul gol a călugărului meu. hogaş, m. n. 123. Sta ghebos ţi zgribulit. rĂsoJLESCU, i„ r. 29. GHEBOŞA, gheboţez, vb. I. Refl. 1. A se face ghebos, a se cocoşa; p. e x t. a se gîrbovi (de bătrî-neţe). Hop aţa, vere, aţa, Pină ne vom gheboşa! TEOdo-RESCU, P. P. 333. 2. A se pleca de spate, a se încovoia. Cum am ajuns acasă, m-am gheboşat asupra cărţuliei mele. SADOVEANU, E. 113. Băgă toată mîna dreaptă, aproape pină in cot, tocmai în fundul 'chimirului şi, gheboşîndu-se oarecum, scoase o lulea de lut. hogaş, m. n. 191. — Variantă: gheboşi, gheboşcsc (rorA, v. 330), vb. IV. GHEBOŞAT, -A, gheboşaţi, -te, adj. 1, Cocoşat; p. e x t. gîrbovit (de bătrîneţe).[în] spate cocoşat, în piept gheboşat. TEODORESCU, p. p. 648. 2. Adus de spate, încovoiat. Bătrinii au plecat pe urmă, gheboşaţi. pas, z. iii 36. Sta strîmb şi puţintel gheboşat in şa. sadoveanu, z. c. 325.' — Variante: gheboşit, -ă, îngheboşăt, -ă (sadoveanu, p. 100) adj. GHEBOŞI — 376 — GHERLĂ GHEBOŞl vb. IV v. glieboşa. GHEBOŞÎT, -A adj. v. ghcJioşaf. GI1EÎNĂ s. f. (Livresc) Iad, infern. Dar ce guri de foc se cască!... Vai, gheena s-a deschis! Yl.AKU’i'A, o. A. I 163. F i g. Din străfundul unui zimnic negru... auzea chemarea unui om nefericit, căzut acolo, in gheena în-tunerictdui. camii.Aii, N. ii 420. GHÎIŞA, gheişe, s.f. Dansatoare şi cîntăreaţă japoneză. GIIÎ1IZER, gheizere, s. n. Izvor intermitent de apă fierbinte şi abur, situat în regiuni vulcanice, care izbucneşte pînă la mare înălţime, sub forma unei coloane. — Pronunţat: ghei-. GIIELEMEii s. f. v. ghcrmcn. GHELÎR, gheliruri, s. n. (învechit) Cîştig fără muncă, avantaj nelegal, chilipir. [Primarul] s-a învăţat cu plocoanele. S-a învăţat cu ghelirul. I>AS, L. II 137. Toate aceste gheliruri le ştim. I:Il,I.VON, c. 170. GHEM, gheme, s. n. 1.. Rotocol în formă de minge sau de ou, format prin depănarea sforii sau a firelor de lînă, de cînepă etc. Cînd stăpina casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul, ispirescu, L. 285. Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau, atît de multe, incit părea un ghem de fire roşi. eminescu, N. 46. <*> (Metaforic) Pe peron, mulţimea se adunase într-un buluc, ghem strîns de trupuri, dumitri;;, n. 77. S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. GÎIU.ICANU, I.. 43. <> E x p r. A face ghem = a) (cu privire la tort) a depăna. Făcu şi inul tot gheme. RETEGANUL, r. iii 54; b) (cu privire la obiecte) a strînge ca un ghem, a face mototol. Batistă făcută ghem. a în atitea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobit de oboseala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătii. BART, S. M. 12. A SC face ghem = a se strînge ca un ghem, a se ghemui. Ariciul se face ghem. A sfn ghem = a sta adunat, ghemuit. Oare ce gindeşte hitrul, de stă ghem? EMINESCU, N. 43. 2. Al treilea compartiment al stomacului rumegătoarelor (urmînd după ierbar şi ciur), ai cărui pereţi dinăuntru sînt căptuşiţi cu multe foiţe; foios. 3. F i g. (Rar) Cocoaşă, gheb. Un moşneag cii barba albă, veac bătrîn cu ghemti-n spate, Zice: « Multă sănătate, vouă, meseni de prin sate! » beldiceaku, p. 54. — Pl. şi: ghemuri (dumitriu, n. 81). GHEM0T(jC, ghemotoace, s. n. Obiect format prin mototolirea în formă de ghem a unor fibre, a unor fire sau a unei bucăţi de hîrtie; cocoloş. Un ghemotoc de hirtie îl lovi pe mină. caragiale, S. 59. — Variantă : gliloinotâc (C. PETRESCU, A. 380, DELAVRANCEA, ii. T. 252) s. n. GHEMUI, ghemuiesc, vb. IV. Refl. A se aduna, a se face ca un ghem, a se strînge. Se ghemui în fundul patidui nemişcată, sprijinită cu spatele de perele. V. ROM. decembrie 1951, 159. De-abia suflînd, [iepuraşul] se ghemui cu ochii închişi... să nu-şi mai vază umbra. GîrlEANU, L. 19. Cinele, cu coama zbirlită şi cu spume la gură, se ghemuia in cioban. RUSSO, O. 114. -$■ (Metaforic) Nourii se ghemuiră pe mijlocul bolţii, bolovănindu-se, înnegurîndu-se ca piatra de bazalt. jriHALE, O. 276. — Variantă: îngliemui (camil PETRESCU, u. N. 315, creangX, p. 23) vb. IV. GllEMlTr, -A, ghemuiţi, -te, adj. Strîns ca un ghem. Mergem ghemuiţi, ne întilnim cu cite un vagonet şi trebuie să căutăm loc unde să ne putem încrucişa. BOGZA, Ţ. 67. S-a făcut de două ori mai mică, ghemuită acolo, pe pervazul ferestrei, ca un punctişor alb, şi a aşteptat. POPA, V. 34. F i g. Se iveau case acoperite cu stuf cenuşiu, ghemuite pe lingă drum, prin gropi, dumitriu, n. 15. Deodată strînse frîul, ascultînd, cu inima ghemuită. SADOVEANU, F. J. 53. GHEMULÎŢ, ghemideţe, s. n. Diminutiv al lui g h e m. GHEMUŞOR, ghemuşoare, s. n. Ghemuleţ. învălătuceşte struna pe deget şi o face ghemuşor. SEVASTOS, x. 5. GHENÂRIE s. m. v. ianuarie. GHENERAL s. m. v. general. GHENERĂR s. m. v. general. GHEO GRAFÎE s. f. v. gcograîie. GHEONOAlE s. f. v. gliionoaie. GHERDĂN, gherdane, s. n. (învechit şi arhaizant; şi în forma ghiordan) 1. Şirag de mărgele, de mărgăritare, de pietre scumpe sau de galbeni; salbă, colan. Imaginea zgripsorului se afla şi pe tui taler itiare de argint din ghiorda-nul de bani vechi pe care dadaca şi-l potrivea la gît in zile de sărbătoare. SADOVEANU, N. F. 32. Se vedeau sipeturi de sidef pline de ghiordane cu cercei, cu lefturi de smaragduri. ODOBESCU, S. A. 137. 2. Cunună. Eu călare, ea pe gios Cu gherdan de flori frumos Şi cercei lungi de mărgele Să tragă ochii la ele. alecsandri, p. p. 237. — Variantă: ghiordan s. n. GIIERDĂP, gherdapuri, s. n. Loc stîncos şi strimt întîlnit de cursul unei ape între doi munţi; loc cu cataracte periculoase. Din cotul Colbului intrăm în strim-toarea fioroasă de la chei-gherdopurile Bistriţei. vlahuţX, o. A. 415. 1 GlfERÎTA, gherete, s. f. 1. Construcţie mică (mai ales de lemn) în care se poate adăposti o santinelă sau un paznic, în care stă conducătorul unei locomotive etc. Am venit cu Anton dis-de-dimineaţă şi trecem pe la setttinelele care au gherete sus, pe zid, stăpînind curtea închisorii, sadoveanu, o. VI 284. în dreptul vămii, lingă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare, rezemat de armă. bart, e. 19. 2. Chioşc (în care se vînd alimente, ziare etc.). GIIERGIIÎF, gherghefuri, s. n. Cadru de lemn pe care se întinde o ţesătură pentru a fi brodată; p. e x t. ţesătură în lucru întinsă pe un asemenea cadru. Lucra la gherghef broderii pentru o prietenă. PAS, Z. I 141. Rar venea adierea slăbită a unui cintec de fată, care lucra undeva, la o fereastră, plecată asupra gherghefului, sadoveanu, o. ii 324. Să mi uiţi ca să aduci aici ghergheful cel cu turcu călare. ALECSANDRI, T. I 37. GHERGHINA, gherghine, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori frumoase albe, galbene, roşii sau violete, fără miros (Dahlia-variabilis) ; dalie. Grădina in care mor ultimele gherghine... ANGIIEL, PR. 118. Foaie verde ş-o gherghină. ŞEZ. I 236. GHERGIIÎR, gherghire, s. n. (Mold.; învechit) Un fel de beci sau cameră boltită (cu obloane de fier la uşă şi la ferestre) în care, pe vremuri, se ascundeau obiectele mai de preţ din casă spre a fi păzite de incendiu sau de jaf. (Cu pronunţare regională) Mai scoate dintr-un gher-ghiri nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzduganj toate pline de rugină. CREANGX, p. 194. Unde să m-ascund? — în gherghir, cucoane, alecsandri, T. 1343. GHERIDON, glteridoane, s. n. (Franţuzism învechit) Măsuţă rotundă cu un singur picior. Avocatul se scoală, apropie un gheridon lingă biurou între părinte şi tînăra clientă. caragiale, o. n 260. Teatrul reprezintă un salon bine mobilat; o uşă in fund; două uşi laterale, in dreapta piano ; în stingă un gheridon, canapea şi jilţuri. ALECSANDRI, T. 1271. GUiÎRLĂ, gherle, s. f. închisoare, temniţă. Se auzea glasul gros, răstii, al lui Dumitru, feciorul cel mai mare al lui Scăpau, — celălalt era la gherlă, prins la oraş cu GHERMEA — 377 — GHICITOARE specula. DUMITRIU,.N. x.'18. Sîntem sătui de gherlă şi de prigonirile domnului director, vtAHUŢĂ, o. a. 157. GHERMEÄ, gliermele, s. f. Piesă prismatică de lemn care se fixează în zidărie, pentru- a înlesni fixarea, în cuie sau în şuruburi, a tocului unei uşi sau unei ferestre. —Variantă: gliclcmcâ s. f. GHERMESÜT, ghermesuturi, s. n. (învechit) Un fel de stoß de mătase. împrejurul lor stau grămădiţi optzeci de călăreţi turci... purtind pe dinţii nişte capoate de filen-dreş, de ghermesuturi şi de felurite stofe, odobesctj, s.i 133. GHERÖC, gheroctiri, s. n. (Rar) Haină bărbătească cu pulpane; redingotă. Azi ştiu că duhul tău nu doarme, Că porţi pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Şi ac de fiece cojoc. BANUş, b. 117. Se îmbulzeau amarnic, croindu-şi un loc din coate_____conţopişti în gheroctiri nem- ţeşti. c. PETRESCU, A. R. 7. Obişnuia să se îmbrace .foarte elegant: gheroc negru cu doi nasturi. cakagiat.E, o. ii 9. — Variantă: ghioröc (stancu, d. 16) s. n. GHES, ghesuri, s. n. (Munt.; în legătură cu verbul • a da ») Lovitură uşoară (mai ales cu cotul); ghiont. V. cot. Toţi rămaseră mărmuriţi de frumuseţea lui şi se uitau lung, dindu-şi ghesuri. dei,avrancea, s. 261. E x p r. A da ghes (cuiva) — a îndemna, a îmboldi, a zori. Se .simţea străin, fără să înţeleagă pricind şi inima ti da ghes să pornească înapoi, popa, v. 20. Calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte. ISPIRESCU, I,. 18. GBEŞÎFT, gheşefturi, s. ri. Afacere necinstită; speculă. Burghezia a prefăcut societatea după chipul şi asemănarea sa: iubirea e marfă, familia—gheşefi. GHEREA, SX. CR. I 71. N-are altă grijă decit căpătuiala şi gheşef-turile. vlaetuţă, o. A. III 154. GHEŞEFTAR, gheşeftari, s. m. Afacerist, speculant. Un hain de gheşeftar, Profitor şi sabotor_____vrea foameţe-n popor. TOMA, C. v. 473. Adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. EMINESCU, i. v. 32. GHETÖU,, ghetouri, s. n. Cartier al unui oraş în care erau constrînşi să trăiască evreii în evul mediu şi, în’timpul celui de al doilea război mondial, în ţările vremelnic ocupate de fasciştii germani. GHÎTRĂ, ghetre, s. f. (Mai ales la pl.; pe cale de a ieşi din uz) învelitoare de postav care acoperă partea de deasupra a încălţămintei bărbăteşti, trecînd peste glezne. GHETlJŢĂ, ghetuţe, s. f. Diminutiv al lui g h e a t ă; gheată pentru copii. Fetiţele de trei-patru ăni, cu ghetuţe în picioare şi cu băsmăluţe negre pe cap ca săliştencele, erau ca nişte femeiuşti cit păpuşile, camii, PETRESCU, o. H83. GHEŢÂR1, gheţari, s. m. Masă de gheaţă produsă prin topirea şi resolidificarea zăpezii în regiunile alpine şi în cele polare. Gheţar alpin.' Gheţar polar. ■$> Gheţar plutitor = aisberg. GHEŢAR2, gheţare, s. n. Dulăpior special în care se ţin alimentele la gheaţă ; răcitor. GHEŢĂRIE, gheţării, s. f. Depozit special amenajat in care se păstrează gheaţă naturală pentru a fi folosită vara. La'gheţăriile de lingă ziduri, aici aproape, în stînga, se încarcă in căruţe mari... bucăţi groase de gheaţă. camii, PETRESCU, o. ii 39. Răce-i, mămulica mea!... ca o gheţărie... Mă furnică nu ştiu ce pin vîrful nasului. AI.ECSANDRI, T, 1159. <)- F i g. Aceasta nu înseamnă, domnule, că trebuie să degeri în gheţăria de aci! c. PETRESCU, A. 279. Mai pune vreun butuc de lemn în gheţăria ta de sobă. sandu-aldea, d. n. 162. GHEŢ0S, -OASĂ, gheţoşi, -oase, adj. (Rar) Cu gheaţă, plin de gheaţă, de gheaţă. Aşa merse multă vreme prin talazurile negre ale nopţii.. . biciuit din cînd in cînd de in- văluiri de stropi gheţoşi. Sadoveanu, m. 183. +Fig. Rece (ca gheaţa), glacial. Fără să ia aminte la întîmpi-narea-i gheţoasă. .. trecuse energic la fapte. c. petrescu, a. R. 12. GHEŢtJŞ, gheţuşuri, s. n. Strat subţire de gheaţă format iarna pe drumuri, după o ploaie urmată de îngheţ; polei. S-a făcut o mîzgă şi-un gheţuş, de nu te mai poţi de feli ţinea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Gheţuşul trosnea sub paşi. EMINESCU, N. 88. + Lunecuş pe care. se dau copiii iarna. Luneca de multe ori de-a săniuşul pe luciul foilor, ca pe un gheţuş, cînd valea scobora prea repede. HOGAŞ, M. N. 131.' - GHEUNOAEE s. f. v. gliionoaic. GHEYÎNT s. n. v. gliivcnt. GHIATJR, ghiauri, s. m. (învechit) Poreclă şovină dată în trecut de turci celor de altă religie decît cea mahomedană (în special creştinilor). Jurase... moartea ghiaurului de la Celei. gai,action, o. i 112. Dar iată-l! E vodă, ghiauntl Mihai... El vine spre paşă: e groază şi vai, Că vine furtună, coşbuc, P. i 206. Brincovetie Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! alecsandri, p. p. 210. GHEBÂCI, -E adj. v. dibaci. GHIBAcI vb. IV v. dibăci. GHiBDtDlC, ghibirdici, s. m. (Regional) Copil, om mărunţel, mic de stat. Chihăiam pe mama, să se puie pe lingă tata, ca doar m-a da şi pe mine la catihet; măcar că eram un ghibirdic şi jumătate, creangă, a. 81. — Variantă: ghibirdici (g. m. zamfirescu, m. d. i 80) s. m. GHIBffiDÎCI s. m. v. ghibirdic. • GHICI, ghicesc, vb. IV. T r a n z. 1. A descoperi, a afla,' a înţelege' (prin iscusinţa minţii). îl măsor şi eu, încercind să ghicesc ce ginduri are. camii, petrescu, u. N. 199. Frumos, chipeş, avea o uitătură lungă, vie şi cam ascunsă, de nu-l ghiceai nicicit ce-ar vrea şi ce n-ar vrea. dF.i.avrancea, s. 25. Frumoasa fată-a ghicit că e frumoasă. EMINESCU, o. I 80. -4- (Cu privire la o ghicitoare) A dezlega, a-i afla răspunsul. Ghici ghicitoarea mea. teodorescu, p. p. 225. 2. F i g. A intui, a simţi, a întrezări. Cîrduri de ciori goneau buimace spre adăposturile ghicite în zare. ■ GAi,AC-tion, o. I 79. Din mlădierea glasului... a ghicit îndată că, prin întuneric, umbra a surîs cu intenţii pacifice. C.PETRESCU, a. 278. «$> Refl. pas. Afară, întunerecul Stăruie compact. Se ghicesc totuşi siluetele masive ale munţilor apropiaţi, bogza, ţ. .60; , 8. (în credinţa şi practicile obscurantiste) A prezice viitorul. A îmbiat pe la vraci şi filozofi, ca să le caute Ia stele şi să le ghicească dacă or să facă copii. ISPIRESCU, i,. 1. <ţ> Al) s o 1. Se ghidi să trimită după baba ţigancă pe care o ştia ea, să-i ghicească, dar pe urmă i se făcu frică, se răzgîndi şi începu să-şi ghicească singură. dumiTriu, n. 104. — Imperativ: ghiceşte şi ghici. — Variantă: (Mold., Transilv.) gîci (CREANGĂ, P. 150, ai.ECSandri, t. 944, jarnîk-bîrseanu, d. 31) vb. IV. GHICÎT s. n. Faptul de a ghici; ghicire. ^-Lcic. a d v. Pe ghicite = pe nimerite, la întîmplare, la noroc. — Formă gramaticală: (în Ioc. a d v.) ghicite. GHICITOARE, ghicitori, s. f. Formulă (de obicei în versuri) prin care se enunţă, metaforic, unele trăsături specifice ale unei fiinţe, ale unui lucru etc. care urmează să fie aflat, ghicit; cimilitură. Nu se exprima niciodată clar, ci parcă tot spunea ghicitori, gherea, ST. CR. II 54. Se strînseră toţi__spuind la glume şi la ghicitori. ISPIRESCU, I,. 67. Nu mă-neîntă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. EMINESCU, o. 1201. GHICITOR — 378 — GHILOSIT GHICITOR, -OARE, ghicitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care exploatează credulitatea oamenilor, pretinzînd că ştie să prezică viitorul. Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram să fi-o spui eu mai înainte; căci nu de surda sînt ghicitoare. ISPIRESCU, I.. 54. GHID1, ghizi, s. m. Persoană care însoţeşte pe cineva spre a-i arăta drumul sau spre a-1 conduce prin oraşe străine, prin muzee etc. (dîndu-i şi explicaţiile necesare); călăuză. O femeie-ghid care s-a alăturat grupului nostru de la intrare, după ce ne-a făcut lungul istoric al Kremlinului. .. a început a ne conduce prin curtea largă. Sîancu, u.r.S.S. 65. Am refuzat ghidul. . . deşi poate uneori mi-ar fi fost de folos, sahia, U.R.S.S. 17. GHID2, ghiduri, s. n. Carte cuprinzînd informaţii de călătorie, hărţi, planuri, uneori şi îndrumări pentru vizitarea muzeelor, a unei regiuni etc.; călăuză. Ghidul unei expoziţii de pictură. GHIDĂ, ghidez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A călăuzi, a îndruma, a conduce. GHIDAJ, ghidaje, s. n. (Tehn.) Dispozitiv mecanic care constrînge o piesă mobilă să se deplaseze într-o anumită direcţie şi între anumite limite. GHIDARE, ghidări, s. f. Acţiunea de a (s e) ghida; călăuzire, îndrumare; orientare (în drum, pe un teren, într-un spaţiu, p. e x t. într-o chestiune etc.). Ghidarea avioanelor pe timp de ceaţă. GHIDI interj. (Rar; familiar, de obicei repetat, înaintea unui cuvînt de mustrare sau de insultă) Ia te uită.. . ! ce mai... ! începu a-i face cu degetul şi-i zise: Ghidi, ghidi, tîlharule ce eşti! ispirescu, I,. 46. Ghidi, hoţ bătrin. ALECSANDRI, T. 248. GHIDON, ghidoane, s. n. Piesă de oţel, în formă de ţeavă curbată la capete, fixată transversal pe capătul de sus al furcii şi servind la menţinerea sau schimbarea direcţiei unei biciclete, unei motociclete etc. GHIDtîŞ1. ghiduşi, s. m. (Mold.) Om care face ghiduşii; ştrengar, poznaş, mucalit. Ghidi! ghidi! ghiduş ce eşti! CREANGĂ, P. 24. GHIDUŞ2, -Ă, ghiduşi, -e, adj. Care exprimă ştren-gărie, ghiduşie; mucalit. Magda, cuprinsă de o melancolie • prefăcută şi ghiduşă ... se aşezase dinaintea pianului. HOGAŞ, m. N. 48. Arunca peste masă, spre surorile lui, priviri ghiduşe pe sub gene. id. DR. II 53. Primesc la casele lor ţurca sau brezaia, avînd cu sine şi măscărici ghiduşi, şez. VI 127. GHIDUŞĂR, ghiduşari, s. m. (Rar) Ghiduş. Ilustrează amestecul acesta de dirzenie şi curaj cu o neobosită vervă de ghiduşar. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 126, 8/3. GHIDUŞÎE, ghiduşii, s. f. (Mold.) Comicărie, cara-ghioslîc, bufonerie, ştrengărie, poznă, glumă. Pornea la ghiduşii de dimineaţă. LESNEa, i. 46. Să nu-mi scrii vro ghiduşie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu. hogaş, M. N. 50. Ian să vedem ce-mi mai scrie cabazul cel de Tachi? Iar o fi ghiduşii de-ale lui. alecsandri, T. 658. GHIFTUl, ghiftuiesc, vb. IV. Tranz. A îndopa cu mîncare, a îmbuiba. După ce-i ghiftui cu mîncare bună.. . le puse aşternuturi nouă să se hodinească. ŞEZ. IX 66. Refl. F i g. Pidsul ei nu dă mai mult de 30 de bătăi pe minut...— L-ai pipăit?...— Pipăit cu toată ştiinţa medicală cu care m-am ghiftuit în curs de 40 de ani. alecsandri, T. 1200. GHIFTUÎT, -A. ghiftuiţi, -te, adj. îndopat, îmbuibat. (Substantivat) De ce nu erau cotrobăite podurile, beciurile, cămările înstăriţilor, ghiftuiţilor, şi de ce nu se tăia din unghii speculanţilor? vas, z. iv 48. F i g. Plin de tot, cu vîrf. Va fi o toamnă grasă şi doldora de rod! Hambare ghiftuite de grîne or să geamă. DEŞLiu, G. 49. Poteca suie printre ogoare ghiftuite de ploi. c. PETRESCU, S. 245. Drumurile par revărsări de maluri, între ogoarele ghiftuite de apă. CAZABAN, V. 11. GHIGHILÍCE s. f. v. gîgîlice. GHIGILÍC, ghigilice, s. n. (Mold., învechit) Scufie de noapte. Cuiburi de buhne, locuînţi de stahii ce te înfiorează şi unde ţi se pare că vezi zăcînd cîte un matuf gîrbov, cu ghigilic pe frunte, cu viătănii in mînă. ALECSANDRI, C. 98. L-am găsit de la părinţi împreună cu ghigilicul tatei şi benişelul mamei. NEGRUZZI, S. i 301. GHIGORŢj ghigorţi, s. m. Peşte de apă dulce, răpitor, înrudit cu bibanul, dar avînd ambele aripioare dorsale contopite, una continuînd pe cealaltă (Acerina cernua). într-o zi, cînd scoase apă, văzu în ciutură un gliigorţ. isriRESCu, l. 386. GHIG0SÍ, ghigosesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A îndesa, a îngrămădi. Diavolii o dată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vîntul. Şi după ce întră ei cu toţii înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi. CREANGĂ, p. 303. GHIJOÂGĂ, ghijoage, s. f. (Mold.) Cal bătrin, slab şi urît; mîrţoagă. Ghijoagă uricioasă ce eşti, din toţi caii tocmai tu te-ai găsit să măninci jăratic? creangă, p. 195. GHÍLÁ s. f. v. bilă1. GHILEÁLA, ghileli, s. f. Suliman alb, pudră albă. Negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimineală. CREANGĂ, P. 112. Pune faţa la ghileală, Buze moi la rumineală Şi sprîncene la cerneală. ALECSANDRI, p. p. 125. — Variantă : bileâlă s. f. GHILÍ, ghilesc, vb. IV. Tranz. (Mold. ; cu privire la o pînză) A înălbi prin muierea în apă şi întinderea repetată la soare. îşi luă un val de pînză şi coborî să-l ghilească. ANGHEL-IOSIF, C. L. 30. Mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mîndre ale unor fete ce ghileau pînză. creangă, A. 66. — Variantă : bilí vb. IV. GHMMÉLE s. f. pl. Semne grafice în forma unor mici unghiuri sau în formă de virgule între care se închid, spre a fi scoase în evidenţă, citate, titluri (de opere, reviste etc.), o vorbire directă sau cuvinte cărora li se dă un sens ironic, impropriu sau convenţional; semnele citării. — Variantă: ghiliméte s. f. pl. GHILIMÉTE s. f. pl. v. ghilimele. GHILÍT1 s. n. (Mold.) Acţiunea de a g h i 1 i; înăl-bitul pînzei. Pe cînd şed ele plecate şi dau pmza în apă la ghilit, fac ţuşti! din baltă, ş-o iau la sănătoasa. CREANGĂ, A. 67. GHILÍT2, -Ă, ghiliţi, -te, adj. (Mold.; despre pînză) înălbit. Purtînd pe cap un val de pînză ghilită. ALECSANDRI, la TDRG. GHILOSÍ, ghilosesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se spăla mult pe faţă şi pe corp; a se sclivisi, a se găti frumos, a se dichisi, a se ferchezui. S-a ghilosit, s-a gătit, s-a pieptănat, a apărut cind era soarele pe cer de o suliţă, sadoveanu, p. M. 249. Acasă-i cucoana? — Acasă; dar să ghiloseşte acum. alecsandri, T. I 127.. GHILOSÎT, -Ă, ghilosiţi, -te, adj. (Mold.) Spălat bine pe faţă şi pe corp; gătit frumos, dichisit, ferchezuit, sclivisit. Mi-am scos fetele la ivală.. . ghilosite, gătite, împopoţonate. aliîcsandpj, t. i 132. .GHILOTINA — 379 — GHINTUIT GHILOTINĂ, ghilotinez, vb. I. Tranz. A executa •cu ghilotina, Crezi că e in interesul Republicii ca el să fie .ghilotinat? camii, petrescu, t. ii 572. GHILOTINARE, ghilotinări, s. f. Acţiunea de a g h i- I o t i n a ; execuţie prin ghilotină. Imediat după ghilotinarea mea... trimite-i [pe copii] mamei, camii, tetrescu, t. ji 578. GHILOTINĂ, ghilotine, s. f. Instrument de execuţie prin decapitare, folosit prima oară în Franţa. Maşina era ■de mină, limitîndu-se ia un cuţit ca de ghilotină. PAS, z. I 274. Asta-i grav. .. înseamnă că mergem cu toţii la ghilotină. camii, petrescu, T. II 471. F i g. Colonelul scotoci buzunările tunicei, căutind briceagul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrftd figărei. C. PETRESCU, î. I 3. GH1MBÎR s. m. v. glmnl)ir. GHDIBlR s. m. Plantă erbacee din regiunile subtropicale, al cărei rizom uscat e folosit în medicină şi ca condiment pentru prepararea siropurilor sau a dulceţurilor (Zingiber officinale). — Variantă: ghimber s. m. GHIMERLÎE s. f. v. gliiinirlic. GniMÎE, glumii, s. f. (învechit şi arhaizant) Corabie mică. Ghimia asta, in fundul căreia zăcem, este cu adevărat ghimia ispăşirii noastre. CAMII, PETRESCU, B. 176. Pe luciul Dunării se ivi o ghimie cu pînzele umflate. AI.EC-SANDRI, la TDRG. — Variantă: gimie (bolinTineanu, o. 264) s. f. GHlMIRLtE, ghimirlii, s. f. 1. Ferăstrău cu pînza foarte îngustă, folosit de dogari, dulgheri etc. 2. (Regional) Casă mică şi sărăcăcioasă ; cocioabă. Pe urmă veni zorul, şi-ncepu goana după o odaie, după o ghimirlie, după o magazie, pas, z. m 63. — Variantă: gliimerlîe (popescu, b. ii 28) s. f. GtHIMP s. m. v. gliimpe. GHIMPĂT, -Ă, ghimpaţi,-te, adj. (Mai ales în expr.) Sîrmă ghimpată = sîrmă pe care sînt fixate, la distanţe mici, bucăţi scurte de sîrmă înnodată, cu capetele ascuţite (ca ghimpii) în afară, servind la împrejmuirea unui teren şi (în armată) la confecţionarea unor obstacole speciale. Gard de sîrmă ghimpată. GrHÎMPE, ghimpi, s. m. I. I. Ţepuşă care creşte pe tulpina sau pe ramurile unor plante (ca mărăcinele, răsura etc.); spin. O crenguţă de mălin, Ori un ghimpe să te-n-tirzie puţin. Topîrceanu, b. 44. Mă intinz peste ceilalţi pomişori... cînd să mă întorc, dau într-un ghimpe, ispirescu, i,. 244. <0* F i g. O vagă nelinişte o cuprinse. Simţea că încearcă s-o înţepe un ghimpe de mustrare. bart, e. 162. E x p r. A avea (sau a simţi) un ghimpe Ia (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare, o durere ascunsă. Tu ai un ghimpe in cugetul tău... Destăinuieşte-te mie. caragiale, o. i 260. Simţea pare că un ghimpe în inimă, cînd ea era faţă. EMINESCU, N. 119. A sta (sau a şedea) pe (sau ca pe) ghimpi = a fi neliniştit, a nu mai avea răbdare, a sta ca pe spini. Cumătrul şade ca pe ghimpi, sadoveanu, o. i 79. Băieţii stau pe ghimpi, dar de milă şi silă îngăduiră şi îşi făcură ochii în patru şi-i pironiră spre cele 12 feţişoare vrednice. POPESCU, b. iii 6. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în oclii = a-i fi nesuferit, a-i produce antipatie. 2- (La pl.) Ţepile ariciului. II. 1. Plantă erbacee cu flori purpurii şi spinoase (Centaurea calcitrapa) ; scai-ghimpos, scaiete. 2. (Şi în forma ghimpe-pădureţ) Arbust din familia liliaceelor, totdeauna verde, cu ramurile terminate printr-un spin, cu flori mici, verzui şi cu fructe în formă de boabe roşii (Rtiscus aculeatus). — Variantă: gliimp (russo, o. 31) s. m. GIIIMI'OS, -OĂSĂ, ghimpoşi, -oase, adj. 1. (Despre unele plante) Cu ghimpi; spinos. Din treacăt, ici şi colo, să culegi.. . Un buchet de flori orfane şi calice. Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărină. Topîrceanu, B. 44. 2. (Despre arici) Ţepos. Toate lighioanele, pînă şi cir-tiţele orbeţe şi aricii ghimpoşi.. . i se arătau. ODOBESCU, s. iii 185. 3. F i g. înţepător, sarcastic, ironic. O, muză, este 'vreme să-ţi schimbi ghimposul stil. Să nu. mai scrii tot satiri, căci-mulţi nu te iubesc, negruzzi, s. ii 213. 4. F i g. Greu, aspru, plin de suferinţe. Tristarea-mi e repaos şi ea mi-a căzut parte Din mîna ce viaţa ghini-poasă mi-a ursit. ai;exandrescu, p. 23. GHIN, ghinuri, s. n. 1. Unealtă de dulgherie şi de rotărie, în formă de daltă cu tăiş semicircular. 2. Cuţit cu tăiş în formă de unghie, cu care se fac săpături în lemn. 3. Cazma îndoită în amîndouă părţile laterale. GHLVĂRĂR s. m. v. general. GIUNDĂR, ghindari, s. m. (Munt., rar) Stejar. Ţăranul nostru... începu să sluţească pădurea cea bătrînă. Tuf ani, palteni, ghindari se îngroziră foarte. alexandrESCU, m. 294. GHÎNDĂ, ghinde, s. f. 1. Fructul stejarului. Deodată vîntul scutură o ghindă, cazimir, l. u. 29. Trecut şi viitori e în sufletul meu ca pădurea într-un sîmbure de ghindă. eminescu, N. 32. Sus la miinle m-am suit, Jir şi ghindă mi-am păscut, teodorescu, p. p. 135. 2. (La jocul de cărţi) Treflă. Crai de ghindă, a Aşteptam pe riga de caro, şi-mi iesă cel de ghindă. alecsandri, T. i 343. Expr. (Ironic) Fecior de ghindă (fătat sau făcut în tindă) = om necioplit, ţopîrlan. Oare nu cumva v-aţi face şi voi nişte feciori de ghindă fătaţi in tindă, că sînteţi obraze supţiri? creangX, p. 255. GHlNDURĂ, ghinduri, s. f. (Popular, mai ales la pl.) Ganglion; glandă. GHINION, ghinioane, s. n. Întîmplare, conjunctură nefavorabilă; nenoroc, neşansă. Nu se pavează... — Ba da. Poate... la anul. — Ghinionul meu! Am venit cu un an prea devreme. SEBASTIAN, T. 258. — Pronunţat: -ni-on. GHINIONIST, -Ă, ghinionişti, -ste, s. m. şi f. (În credinţa superstiţioşilor, despre persoane; şi adjectival) (Persoană) care are ghinion. — Pronunţat: -ni-o-. GHINT, ghinturi, s. n. 1. (Tehn.; mai tales la pl.) Şanţ săpat în formă de elice în peretele interior al ţevii unei arme de foc, pentru a imprima proiectilului o mişcare de rotaţie necesară menţinerii stabilităţii acestuia pe traiectorie. 2. Cui de fier, cu capătul lat şi bulbucat. GHINTUl, ghintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A tăia ghinturi în partea interioară a unei ţevi de armă de foc. 2. A fereca (un buzdugan, o ghioagă etc.) cu ghinturi (2). [Ghioagele] erau supţiri în mănuchi, groase şi ghintuite cu cuie la capătul opus. HASDEU, la TDRG. GHINTUIT, -Ă, ghintuiţi, -te, adj. 1. (Despre ţeava unor arme de foc) Cu ghinturi (1). Sosiră-n sfîrşit în Bucureşti ginerii greci. Unul... purtînd... la brîu două lungi pistoale ghintuite, odobescu, s. i 132. Puşcă lungă, ghintuită, Din războaie dobindită. bot/mac, o. 183. Moartea de ştire să-i ştie, Că mi-e flinta ghintuită Şi-mi e mîna oţelită. jarnîk-bîrseanu, d. 506. 2. (Despre o ghioagă, o măciucă etc.) Ferecat, bătut cu ghinturi (2), ţintuit. După ce şi-au cules lemnele i (= măciucile) ghintuite, feciorii au descălecat şi au pălit GHINTULEŢ — 380 — GHIONTI! pe duşmanul lor pină ce l-au văzut întins şi neclintit, rin-jindu-le. sadoveanu, n. p. 166. GHINTULEŢ, ghintuleţe, s. n. Diminutiv al lui ghint (2). Bici... cu codoriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur. slavici, o. I 119. GlUNŢ, ghinţuri, s. n. Unealtă de cizmărie cu ajutorul căreia se lărgeşte încălţămintea. Ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ... tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. GHESŢIANĂ s. f. v. g'cnţiaiiă. GIIÎNŢURĂ, ghinţure, s. f. Genţiană. GHIOAGA, ghioage, s. f. 1. Bîtă cu măciulie în vîrf (uneori, ghintuită), purtată mai ales de văcari şi de ciobani; măciucă, ciomag. Surd izbeau ghioagele in spinările vitelor. Camilar, n. i 302. Hangiul izbise ghioaga in pămînt şi cu mina o cumpănea din coadă. SADOVEANU, o. vil 29. O ghioagă groasă şi lungă fără sfîrşit, cumpănită slobod în mina dreaptă, întregea cele cîteva linii puternice ale chipului uriaş ce se desprindea pe sare. HOGAŞ, M. N. 185. 2. Capătul bombat, de obicei ghintuit sau ferecat cu plumb, al unui buzdugan. Au smult de sub cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb■ şi au smucit deodată zăbalele cailor, sadoveanu, F. j. 706. GHIOB, ghioburi, s. n. (Transilv.) Putină în care se păstrează brînza. , ; GHIOBULfiŢ, ghiobuleţe, s. n. (Transilv.) Diminutiv -al lui g h i o b. Sevasta intra năucind în o mină mămăliga aburitoaret în cealaltă un ghiobuleţ de brînza sărată. Slavici, n. II 12. Gniâc1, ghioci, s. m. (Bot.; mai ales la pl.) Vineţele. O fetiţă de la ţară.. . Se găteşte la izvoară Cu ghioci şi ■viorele. NEGruzzi, la îdrg. — Pronunţat: ghi-oc. GHIOC2, ghiocuri, s. n. Scoica albă şi lucioasă a unui melc de mare (Cypraea moneta). Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei? beniuc, v. 23. Mi-e inima ca un ghioc Ce-a strîns în el tot cintul vieţii. 10ma, c. v. 35. Expr. Alb ca ghiocul = alb strălucitor, imaculat. Cămeaşa.. . va face-o albă ca ghiocul. sbiera, p. 45. Trei căluşei am furat. .. Unii negru ca corbu, Unu alb ca ghiocu. şEz. V 91. 4- Scoică întrebuinţată pentru a face pretinse preziceri asupra viitorului şi soartei cuiva. (Atestat în forma de pl. ghioci) Pune-ţi în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să ain de unde lua unul, spre a-ţi gîci. HOGAŞ, M. N. 28. ^ A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici cu ajutorul ghiocului. Frunză verde busuioc, Mi-a cătat maica-n ghioc Şi mi-a spus că mă mărit, Cu-un flăcău nepomenit. ŞEz. viii 28. — Pronunţat: ghi-oc. — Pl. şi: (s. m.) ghioci. GlUOCEAlî; ghioceari, s. m. (Regional) Vizitiu. Caii treceau intr-o goană nebună, minaţi de ghioceari voinici, care stăteau drepţi în picioare, cu hăţurile în miini. DUNĂ-REANU, CH. 18. — Pronunţat: ghio-cear. GHIOCÎL, ghiocei, s. m. (Mai ales la pl.) Mică plantă erbacee, avînd în vîrful tulpinii o floare albă ; înfloreşte la începutul primăverii, îndată după topirea zăpezii (Galanthus nivalis) ; clopoţel. Frunză verde ghiocel, Bate vintul cătinel, beldiceanu, p, 89. Persefona zări în depărtare un stuf îndesat de ghiocei înfloriţi, odobescu, s. in 279. <> (Metaforic) Din ochi albaştri de cicoare Pe sinti-i .alb de ghiocel Curg lacrimi calde-acum l COŞBUC, P. 1 123. E x p r. A pune (cuiva) ghiocei la ureche = a înşela (pe cineva). Toată lumea rîdea de îmbrobo-ditul de bărbat, numai popa şi Sgimboi nici vedea, nici că simţea cum maica preoteasa le punea ghiocei la ureche.. popescu, b. m 140. — Pronunţat: ghi-o-. GHIOCI, ghiociuri, s. n. (Regional) Căruţă (de obiceii ferecată) care poate fi lungită prin mutarea cuiului care-trece prin furculiţele şi inima ei. Cum să nu cîştige■ parale vătavul Dumitru cînd are aşa cai, aşa hamuri, aşa-ghiociuri! dunăreanu, ch. 18. GHIOGĂR, ghiogari, s. m. Om care mînă vitele (cu; o ghioagă). Nişte ghiogari slăbănogi... izbeau în spinări,, între ţepuşile coarnelor. CAMILAR, N. II 43. — Pronunţat: ghio-gar. GHIOJGfflOĂRE adv. v. ghiojgorca. GHIOJGOREA adv. (Turcism învechit) Văzînd cu: ochii, pe faţă, aievea. Ş-aţi crezut voi că vi s-or trece-coţcăriile aşa ghiojgorea, ca-n satul lui Cremine? alec-sandri, T. 1469. • — Pronunţat: ghioj-.—Variantă : ghiojgliioăre (alec-SANDRT, T. 41) adv. GHIOL, ghioluri, s. n. Lac, baltă mare (uneori cu nămol) de pe ţărmul Mării Negre sau din Delta Dunării. Scînteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-urr clopot Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare. PERPESSicrcJS, s. 14. Zăcăminte mari, de veacuri, De sîttge pămîntesc: petrol, — Ce dorm în subterane lacuri, Ca mîlul unui negru ghiol. D. botez, f. s. 6. Soarele scăpata oglindit în ghiolurile Deltei, bart, e. 170. Băltoacă. Căluţii împrăştiau necontenit raze de apă din ghiolurile drumului, sadoveanu, f, j. 317. <)> (Prin exagerare) Mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui! CREANGĂ, p. 242. GHIOMOTGC s. n. v. ghemotoc. GHIONDÎR, ghiondere, s. n. Prăjină de care se servesc conducătorii micilor ambarcaţii, pentru a le pune în mişcare, împingînd cu ea în fundul unei ape puţin adînci; prăjină cu care se mînă peştele înspre plasă, în apele puţin adînci. Adunaţi.. . cîrlige, hirleţet lopeţi, ghiondere.. .■ Ce găsiţi. davidogi F i g. Şi risul şi cintecid de pe dimb •o împung in inimă şi-o ghiontesc, camilar, T. 153. <£■ Refl. reciproc. Ghiontitu-ne-am unul pe altul, chi- ■ cotind înăduşit, creangă, a. 128. — Variantă : ghiol!tui, ghiontuiesc (ispirescu, u. 58), vb. IV. GHIONTÎRE, ghiontiri, s.f. Acţiunea de a ghionti ¡şi rezultatul ei. Anii de crîncenă sărăcie şi lipsurile şi Joamea şi frigul şi ghiontirile, îndirjirile, învăţătura buchilor, c. PETRESCU, A. R. 188; GHIONTIT, -Ă, ghiontiţi, -te, adj. Lovit cu pumnul, 'îmbrîncit. -if- (Substantivat) Zicerea «pardon », talisman ■ care închide gura ghiontiţilor. negruzzi, s. I 38. . GHIONTUÎ vb. IV v. gliionti. GHIONTUIAlA, ghiontuieli, s. f. (Rar) Bătaie. Miroase ■în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de puşcă... miroase a... ghiontuială. caragiale, o. ii 136. . GHIORÂI vb. IV v. cliiorăi. GHIORĂIĂLĂ s. f. v. cliiorăială. . GHIORĂÎT s. n. v. cliiorăit. GHIORDAN s. n. v. glicrdan. GHIORDIjM s. n. (Mold., învechit) Numele unui joc cu 24 de cărţi. Şi regulat, pînă să-hceapă ghiordumul, îşi vărsau paraponul pe aceste «persoane fără nici o creşterea. vlahuţă, o. a. m 159. O grămadă de mosafiri se şi aşezaseră la ghiordum cu Cluceru in mijloc, răsturnat pe sofa. ghica, s. a. 51. GHEORIiAN, ghiorlani, s. m. (Mold.; în limbajul claselor dominante din trecut, spre a marca deosebirea de condiţie socială) Ţopîrlan, bădăran, ţărănoi. Auzi, obrăznicie?. .. un ghiorlan, c-un petec de pămînt, şi uite ce gură face alăturea cu mine! creangă, a.. 155. Florico?... Florico !... parc-aş fi de-o samă cu dînsu !... Da cucoană Florică nu poţi: să zici, ghiorlane? ALECSANDRI, T. 921. GHI0R6C s. n. v. glieroc. GHIORŢ interj. Onomatopee care redă sunetul ce se aude cînd • cineva înghite cu zgomot o băutură sau cînd are intestinele goale. Dacă burta e goală, afurisita, te dă de ruşine. O auzi: ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. STANCU, d. 52. Suge un fund de tinichea [cu bragă]. Ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. DELAVRANCEA, H. TUD. 15. GHIORŢĂI, ghiorţăi, vb. IV. Intranz. A chiorăi. (Fig.) Ghiorţăie pe matca văii Gîrla sughiţînd a foame. BENIUC, V. 53. GHlOŞĂ, ghioşe, s. f. Daltă subţire folosită la gravarea pe pietre litografice sau pe plăci metalice. — Pronunţat: ghi-o-, GHlGTURĂ s. f. Mulţime, cantitate mare (de lucruri); grămadă. în fiecare sîmbătă seara ne strînge ghiotură în tindă. STANCU, v. 220. (Mai ales în 1 o c. a d j. ) Cil ghiotura = în număr sau în cantitate mare; cu nemiluita, cu grămada, cu duiumul. Spune minciuni cu ghiotura. STANCU, D. 437. Avea fabrica mult de lucru. Dădea în brînci cu ce-avea de făcut. S-a mărit, se măreşte mereu şi ia lucrări cu ghiotura. PAS, L. II 56. Nică începe să mă asculte; şi... unde nu s-apucă de însemnat la greşeli cu ghiotura pe o draniţă. CREANGĂ, A. 5. — Pronunţat: ghio-, GHIOZDĂJi, ghiozdane, s. n. 1. Geantă de piele, de muşama sau de carton, în care şcolarii îşi pun cărţile şi pe care o poartă de obicei în spate. Se văd cirduri de copii, cu ghiozdanele in spate, cum merg spre şcoală. sahia, U.R.S.S. 13. Grivei, tovarăşul meu drag, Nerăbdător aşteaptă-n prag S-azvîrl în colţ ghiozdamd... I-e dor ca s-o pornim hai-hui. iosif, pair. 15. 2. (învechit) Portofel mare de piele pentru bani sau acte; taşcă, geantă. Elevul, cu un ghiozdan cu hîrtii la subţioară, păşea tăcut şi neliniştit in urma inginerului. bujor, S. 123. Niciodată nu iese în vaza lumii fără ghiozdan la subţioară, vlahuţă, o. a. 194. — Pronunţat: ghioz-. —Variantă: (învechit) (2) ghizdiin (alecsandri, t. 1386, negruzzi, s. i 185, kogăl-niceanu, s. 50) s. n. GHTOZDĂNĂŞ, ghiozdănaşe, s. n. Diminutiv al lui ghiozdan. Măre-n puţ că mi-a picat Ghiozdănaş Cu cărţile, teodorescu, p. p. 440. GUll’CÂN, ghipcani, s. m. (Regional) Cal rău, mîr-ţoagă. Mă rog cine ţine poştele?... Cine-i otcupcicul ghipcanilor? alecsandri, T. 397. . GHIPS, ghipsuri, s. n. (Şi în forma gips) 1. Sulfat hidratat de calciu răspîndit în natură sub formă de mineral şi folosit la prepararea ipsosului, în industria de porţelan etc. <$■ E x p r. (Cu privire la un membru sau la o parte a corpului care are fracturi) A pune în ghips = a imobiliza cu ajutorul unui pansament făcut din ghips. 2. (Mai ales la pl.) Obiect sau ornament arhitectonic făcut din acest material. Ceea ce îi plăcea erau gipsurile şi busturile, care erau aduse în §coală spre a fi răstălmăcite în bronz, galaction, o. i 116. — -Variantă: (rar) gips s. n. GiiiUCA s. f. Specie de grîu din care se face o făină foarte bogată în gluten ( Triticum durttm). De unde aduceţi dumneavoastră ■sămînţa de grîu... seamănă cam cu un grîu care se numeşte ghircă. ghica, s. 552. GHIRLANDA, ghirlande, s. f. împletitură de frunze sau de -flori în formă de lanţ, care se poate atîrna ca ornament; ornament sculptat sau pictat de această formă. Ce triste sînt ghirlandele smulse şi călcate în picioare! galaction, o. i 341. O echipă de marinari împletea ghirlande de frunze, bart, E. 140. De flori nepieritoare ghirlandă fericită Sînt scumpele podoabe ce nu te părăsesc.. alExandrescu, m. 191. <$• Fig. Un stol de porumbei, speriat, se-nălţă şi desfăcu o ghirlandă albă-n 'senin. anGhel-iosif, c. L. 9. Gerul... Pune streşinelor casei o ghirlandă de cristaluri, alecsandri, p. a. 113. Să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi, care... în războaie au pierit, Şi ghirlanda veşniciei cu-a lor moarte-au dobîndit. ;alexandrescu, p. 53. — Pl. şi: ghirlănzi (camilar, tem. 275, ’popa, v. 209, ANGHEL, pr. 131). — Variantă: (învechit) ghirlăntă (ma-cedonski, o. i 203, golescu, î. 49) s. f. GHIRLÂNTĂ s. f. v. ghirlandă. GHISMĂtfĂ s. f. v. gliitman. GHIŞEU, ghişee, s. n. Ferestruică sau deschizătură .făcută într-o uşă sau într-un perete, prin care publicul ;ia contact, fără a intra în birouri, cu funcţionarii unei instituţii. Ghişeul de scrisori recomandate. i=i Ozun nu ştia unde se află ghişeul de publicitate, c. PETRESCU, C. v. 160. GHITÂRĂ s. f. v. chitară. GHIŢMAîî, ghiţmani, s. m. (Regional) Un fel de plăcintă cu brînză şi smîntînă. S-aduc bucatele în masă, carne cu perje sau cu cartofi, plachie, ghiţmani.. . şi friptură. SEVASTOS, n. 220. — Variantă: ghismauă, ghismane, s. f. GHTJOMÂjN'CĂ, ghiţomance, s. f. (Mold.) Sarma mare. Cum înghit fără saţ sărmanii ghiţomancele de la praznicul GHIŢOS — 382 — GIMNASTIC nostru, aşa ne-au înghiţit pe noi ciocoii şi lingăii domneşti. SADOVEANU, N. F. 40. GffTpOS, -OAsA, ghiţoşi, -oase, adj. (Mold.) Lăţos, miţos. Pînă a vorbit acestea, eram şi învălit intr-o sarică ghiţoaşă de Caşina. CREANGA, A. 24. GHIUDfiX, ghitidenuri, s. n. Cîrnat uscat şi presat, făcut din carne de oaie, de capră sau de vacă. Atirnau. ■ ■ vreo două halci de pastrama încreţită de sare, cinci-şase cirnaţi turtiţi şi tari ca ghhtdemd. camii, petrescu, o. ii 518. Au făcut pe verdele.nesigur al muşamalei un arhipelag nelămurit, amestecat cu pieliţe de ghiuden, frimituri de pîine rece. bassarabescu, v. 31. Să-i cumpere icre, licurini şi ghiu-denttri. filimon, la TDRG. (iHIU.T, ghiuji, s. m. (Regional, familiar; cu nuanţă peiorativă) Om bătrîn, moşneag. Au să se-nece prin colburi, ghiujii. camilar, T. 148. Bine, măi ghiujule, ce te-ai apucat să spui? Moşul abia putu să ridice capul. DUNĂREAHU, ch. 38. Auzi ghiuju !.. . Să se-nsoare, cînd îi bătut de brumă ca un zbîrciog. alecsandri, î. i 338. GHIUL, ghiultiri, s. n. (Turcism rar) Scul. Ghiuluri de bumbac, Teancuri de postav, Tot marfă d-a scumpă. teodorescu, p. p. 85. GHIULEA, ghiulele, s. f. Proiectil sferic de metal, cu sau fără exploziv, la tunurile de tip vechi. Ţipătul şuierător al ghiulelelor umplea văzduhul. SADOVEANU, o. VI 21. Ghiulele turceşti începură să curgă către dînşii. D. zamfirescu, r. 234. Soarele e roşu ca o ghiulea de fer aprinsă, caragiale, o. vii 96. GHIUNEA, ghiunele, s. f. Dreptar. GHIURGHIULÎU, -ÎE, ghiurghiulii, adj. (învechit) Roşu-deschis, trandafiriu. Am să cumpăr o rochie de halastîncă Floricăi... da ştii? cole ghiurghiulie. ALECSANDRI, T. 181. GHTVECI1, ghivece şi ghiveciuri, s. n. Vas de pămînt în care se plantează flori ornamentale; glastră. în colţuri sînt aşezate ghivece cu palmieri. SAHIA, U.R.S.S. 113. Să iei aceşti pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase. ISPIRESCU, L. 234. Un vînt puternic... răstoarnă nişte ghiveciuri de flori. CARAGIALE, S. 5. GliiVI.CI2, ghivece şi ghiveciuri, s. n. Mîncare făcută din - diferite zarzavaturi cu sau fără carne. Acolo îşi făceau vacul în zilele de sărbătoare, cu găini fripte, cu ghiveciuri la tavă. PAS, z. I 208. Ghiveci călugăresc v. călugăresc. Ghiveci măcelăresc v. măcelăresc. 4f- F i g. (Peiorativ) Compoziţie literară, muzicală etc. cuprinzînd un amestec de idei sau teme lipsite de valoare sau de interes. Ghiveciuri literare cu fel de fel de dresuri. hogaş, ra.'n 186. GHIYÎJNT, ghiventuri, s.' n. Filet. Sapa se termină cu un ciot de braţ, cil ghivent. BOGZA, a. î. 50. — Variantă: ghovinl s. n. GHIZD, ghizduri, s. n. (Mai ales la pl.) împrejmuire făcută din bîrne, din scînduri sau din zidărie, formînd îngrăditura unei f întîni de la pămînt în sus; împrejmuire făcută din bîrne îmbucate la capete sau din piatră, cu care se căptuşesc pe dinăuntru pereţii unei fîntîni sau, mai rar, a altor construcţii asemănătoare. Cumpăna coborî din nou, bălăbănindu-se, scîrţîind, pînă ce-şi pocni vîrful lemnului de ghizduri. MIHALE, o. 396. Fîniîna adîncă cu ghizduri de lemn. STANCU, D. 20. Sub un nuc bătrîn, o fîntînă. Lîngă ghizdurîle ei începurăm a freca [hamurile] cu moloz. DELAVRANCEA, H. TtTD. 50. Această temniţă subterană avea o intrare pătrată, susţinută de toate părţile cu ghizduri de lemn, întocmai ca ale puţurilor din cari se scoate apă. filimon, c. 302. GHIZDÂX s. n. v. gliioz dan. GHlZDAV, -Ă, ghizdavi, -e, adj. (învechit) Frumos,, graţios, plăcut. S-a jucat comedia lui Vodevil, care e foarte ghizdavă şi nostimă, negruzzi, s. i 237. GBIZDÎT, ghizdeie, s. n. Un fel de trifoi cu florile galbene, bun de nutreţ pentru cai (Lotus corniculatus).. Pădurile... n-au umbre-omorîtoare; Livezile-n ghizdee-n-au ierbi otrăvitoare, bolliac, o. 134. La cai să daţi fin,, ghizdei verde, teodorescu, p. p. 175. GHIZDÎLE s. f. pl. Ghizduri. Fîntina era veche după cit arătau ghizdelele şi furca de stejar, sadoveanu, z. c. 28. S-au plecat peste ghizdeie şi au început a se uita in: fundul fîntînii. SBIERA, P. 278. Mai merg ei oleacă înainte, pînă ce ajung intr-o poiană, şi numai iată ce dau de o fîntînă cu ghizdelele de stejar şi cu un capac deschis în lături. creangă, p. 204. GHIZDUÎ, ghizduiesc, vb. IV. T r a n z. A căptuşi o fîntînă cu ghizduri; a pune ghizduri la o fîntînă. GIBON, giboni, s. m. Maimuţă cu braţele foarte lungi şi fără coadă, care trăieşte în pădurile indomalaieze (Hylobates). GIG1, giguri, s. n. Val de pînză avînd lungimea de mai multe zeci de metri. GIG2, giguri, s. n. Ambarcaţie de sport, lungă, cil pupa şi prora ascuţite şi cu scăunaşe mobile pe care şed persoanele care manevrează vîslele. GIGAVr, giganţi, s. m. Uriaş. Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stîncă pe stincă, o cetate de giganţi. EMINESCU, o. I 43. Stejarii par o strajă de giganţi, id. ib. 152. Balcanul şi Carpatul la Dunărea măreaţă, Ca doi giganţi năprasnici stau astăzi fdţă-n faţă. ALECSANDRI, p. a. 202. (Adjectival; prin exagerare) Aceasta nu-l împiedică să rîdă cu toţi dinţii sub mustăţile gigante, c. petrescu, c. v. 248. + Construcţie, clădire uriaşă. în Ucraina Sovietică au fost construiţi giganţi industriali, ca uzina de tractoare din Harkov. LUPTA DE clasă, 1954, nr. 1, 76. + F i g.. Om care îi depăşeşte pe ceilalţi prin valoare, geniu, vitejie. Gigant al gîndirit teoretice şi al practicii revoluţionare, V. I. .Lenin a indicat căile concrete ale construirii socialismului atit în U.R.S.S. cît şi în întreaga lume. lupta de clasă, 1953, nr. 1-2, 27. «0- (Adjectival) O, voi, Copiii acelor oameni giganţi de altădată, Ce înfruntau sub Ştefan restriştea-nviforată... Vă plîngeţi voi de lupte? alecsandri, t. ii 188. GIGANTIC, -Ă, gigantici, -e, adj. De proporţii uriaşe ; enorm, colosal. Lumina le aruncă timp de cîteva clipe umbrele gigantice pe ziduri. BOGZA, A. î. 91. Cu ochii închişi pe jumătate, vedea crescînd din sînuî mării, giganticy amfiteatrul Cornului de aur. bart, e. 44. A nopţii gigantică umbră uşoară Purtată de vînt, Se-ncovoaie tainic, se leagănă, zboară. EMINESCU, O. I 3. Oamenii primitivi s-ait pitit în peşterele Carpaţilor.. . spre a se feri de fiarele sălbatice... de cerbii gigantici, odobescu, s. ii 263. GIGAKŢÎS3I s. n. (Med.) Creşterea excesivă a întregului corp. GÎGEA adj. invar. (Familiar, în graiul copiilor) Frumos, drăguţ, plăcut. Tăticule, ce eşti tu aşa de supărat ... că n-a fost mama cuminte şi gigea cu tine ? vlahuţă, o. A. iii 192. GIMÎE s. f. v. ghiinic. GIMNAST, gimnaşti, s. m. Sportiv specializat în gimnastică. Un gimnast agil. GIMNASTIC, -A, gimnastici, -e, adj. De gimnastică, privitor la gimnastică. Exerciţii gimnastice. Pas gimnastic = mers controlat care se execută după anumite reguli jndicînd păşirea pe vîrful picioarelor, cu genunchii GIMNASTICĂ — 383 — GINGIE întinşi, pieptul bombat şi mîinile balansate. Vin zările spre noi tot mai aproape: Ca nişte uriaşi in pas gimnastic, Cuprinşi ca de o panică, fantastic Fug stilpii mari de telegraf in urmă. ANGIIEL-IOSIK, c. M. 1149. Vînători, dorobanţi, infanterişti de linie aleargă in pas gimnastic spre intărituri. D. zamfirescu, R. 265. (Substantivat) Gimnast. Nici un copil sărac nu m-a mişcat mai dureros ca micul gimnastic. demetrescu, o. 111. GIMNASTICĂ S. f. Tehnica şi practica exerciţiilor fizice care contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc. Exerciţii de gimnastică. Aparate de gimnastică. Gimnastică suedeză v. suedez. Gimnastică ritmică v. ritmic. Gimnastică medicală v. medical. Fig. Gimnastica minţii = totalitatea exerciţiilor (de voinţă, memorie, analiză logică) care contribuie la întărirea şi mlădierea facultăţilor intelectuale. Analiza sintactică este o excelentă gimritistică a minţii. <$> (Glumeţ) De dorit este ca fiecare mişcare s-o execuţi însoţită de sunetele ţiuitoarei... Cred că nu-ţi cerem nimic extraordinar. O muncă foarte uşoară. Simplă gimnastică. Sahia, n. 102. GEUNAZIĂL, -A, gimnaziali, -e, adj. (Ieşit din uz) De gimnaziu, al gimnaziului; Eram în clasa a treia gimnazială, sadoveanu, e. 160. Am un băiet care aş voi să pregătească cl. III gimnazială în casă. hogaş, dr. ii 52. Instrucţiunea gimnazială ar trebui să fie nencetat supusă la o geloasă priveghere, spre a nu se cobori de la un nivel aşa de înălţat şi a perde caracterul de profunditate ştiinţifică. odobescu, s. ii 66. GEMNAZIER, gimnazieri, s. m. (Mold., învechit, azi rar) Gimnazist. II urmăreau ochii mamelor şi ai fetelor, căci era gimnazier. sadoveanu, p. s. 139. — Pronunţat: -zi-er. GIMNAZÎST, -Ă, gimnazişti, -ste, s. m. şi f. (învechit) Elev(ă) de gimnaziu. în adevăr gimnazistul cetea un roman. contemporanul, ivi 2. GIMNAZIU, gimnazii, s. n. (în vechea organizare a învăţămîntului) Şcoală care cuprindea patru clase echi-valsnte cu cursul inferior al fostului liceu. De peste zăbrelele gardului, am privit intiia oară cu mirare în curte.. . la cei doi elevi de la gimnaziu, cu şepcile albastre, care învăţau la tnasa de sub nuc. C. petrescu, s. 64. Ar fi dorit să meargă la gimnaziu, dar tiu s-a putut, sahia, n. 96. Cit a fost profesor de limba greacă, n-a ştiut altă cale decit străzile de la gimnaziu acasă şi de acasă la gimnaziu, bassarabescu, v. 37. GIMNOSPERMĂ, gimnosperme, s. f. (Bot.; la pl.) Diviziune a clasei fanerogamelor, caracterizată prin faptul că seminţele plantelor nu sînt închise în ovare, ci se dezvoltă pe o carpelă deschisă. + (La sg.) Plantă din această grupă. GIN, ginuri, s. n. Băutură alcoolică obţinută prin distilarea mustului fermentat de cereale, în prezenţa boabelor de ienupăr. GINECÎU s. n. 1. (Bot.) Totalitatea organelor femele de reproducere ale unei flori; pistil. 2. Apartament rezervat femeilor în casele antice greceşti. + Locul rezervat femeilor în bisericile creştine vechi. GINECOLOG, ginecologi, s. m. Medic specializat în ginecologie. GINECOLOGIC, -Ă, ginecologici, -e, adj. Privitor la ginecologie, care ţine de ginecologie. Examen ginecologic. GINECOLOGIE s. f. Ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă cu bolile organelor genitale ale femeii şi cu tratarea lor. Curs de ginecologie. + Specialitatea medicului care se ocupă cu tratarea acestor boli. GINERE, gineri, s. m. 1. Soţul fiicei în raport cu • părinţii ei. O să-l bage ginere-n casă Ivănitş, că n-are decît o fată. STANCU, d. 80. Amîndoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră in ajutorul socrului lor. ISPIRESCU, L. 154. Mulţi trăgeau nădejde să-l ieie de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. creangX, o. a. 186. 2. (Popular) Mire. Am găsit să vă căsătoresc pe amin-două; aştept acum curînd să sosească ginerii voştri, odobescu, s. I 131. Nu mai vreu să văd pe nime; nu vreu să mă mai mărit, nici să caut gineri. alecsandri, T. i 51. Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el teancurile Să-şi ia postavurile. id. P. P. 176. GINERI, gineresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A lua pe cineva de ginere. Dacă văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete. ISPIRESCU, L. 105. Bătrinul, care vrea zor-nevoie să mă ginerească, a pus oameni de m-au prins şi 1n-au dus legat cobză la un schit în munte. caragiale, p. 42. f GEVEIiÎCĂ s. m. (Munt.) Mire. GINERÎE s. f. Calitatea de ginere. Primesc cu bucu-rie. . . ginerîa ce-mi dai. ISPIRESCU, la TDRG. GÎNGAŞ, -A, gingaşi, -e, adj. 1. (Despre fiinţe, flori etc., cu privire la înfăţişarea sau constituţia lor fizică) Plăpînd, firav; delicat, fin, drăgălaş. Şi-apoi ce este mai gingaş decît ochiul? creangX, p. 58. Să fii gingaş ca 0 floare, Luminos ca luna sara. eminescu, I.. p. 143. Măi bădiţă, trup gingaş, Io cu tine duce-m-aş. hodoş, p. p. 140. F i g. Dar mai gingaşă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. bbldicEANu, p. 124. Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiţi. alecsandri, p. a. 110. <$■ (Adverbial) Fata zirnbi vicleană şi clătină gingaş din cap. sadoveanu, o. vir 58. Fetele săltau gingaş ca nişte căprioare şi abia de atingeau pămintul. rebreanu, R. i 126. Cînta dulce ca ciocîrlia Ce ciripeşte vesel in zori, Şi suna gingaş atunci cintpia Ca de un freamăt de zburători. ALECSANDRI, P. I 20. + F i g. (Despre oameni) Plin de delicateţe sufletească, sensibil. 2. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») Căruia nu-i place să mănînce orice; dificil, mofturos. Gingaş la mîncare. + (Mai ales despre plante sau legume) Care nu poate suporta frigul, căldura. Cartofii sînt gingaşi la ger. 3. (Despre lucruri) Greu de făcut; anevoios, delicat, dificil. S-ar cuveni ca asemenea lucrare gingaşă s-o săvîr-şească un înţelept, sadoveanu, d. p. 17. Nu-şi permite să se amestece şi nici să dea sfaturi în asemenea chestie gingaşă. REBREANU, R. I 250. Amina din zi in zi. . . această poznaşă trebuşoară şi gingaşă in multe privinţi. creangX, r. 141. — Accentuat şi; (regional) gingaş. GINGAŞEI,, -EĂ, -ICĂ, gingăşei, -ele, adj. Diminutiv al lui gingaş (1). Mîndră, mîndruleana mea. Floricică gingăşea. jarnîk-bîrseanu, d. 23. Nevăstuice tinerele, Copiliţe gingaşele, alecsandri, p. P. 36. Dragă-mi e leliţa mică Şi de trup cam gingăşică. id. ib. 337. GINGĂŞIE, gingăşii, s. f. Frăgezime, graţie, delicateţe. Fata avea o voce de cristal, mică, dar de o înfiorată gingăşie, v. rom. septembrie 1953, 57. Cînd o văzură. . . se minunară de o aşa rară gingăşie, ispirescu, u. 91. + F i g. Simţire gingaşă, delicateţe (sufletească), blîndeţe, duioşie. GlNGENĂ s. f. v. gingie. GINGÎE, gingii, s. f. (Mai ales la pl.) Ţesut de culoare roşiatică care înveleşte rădăcinile dinţilor şi măselelor. Morfolea din gingii, laptele îi curgea din colţurile gurii. dumitriu, N. 126. Şi-şi descoperi rîzînd strunga lată din gingia de sus. sadoveanu, p. s. 86. Scoate din traistă o G INGINA — 384 — GIUMBUŞLUC bucăţică de covrig, o-nmoaie in năstrapă şi-ncepe s-o morfo-lească-n gingii, caragiale, p. 63. <$>■ F i g. A ajuns cu luntrea pină-n gingiile gheţii. Sandu-aldea, 'C. P. 120. — Accentuat şi: (regional) gingie. — Variante: gin-genu,gingeni (alecsandri, p. m 347, şez. iv 125), gingină, gingini (coşbuc, p. u 200, negruzzi, s. ii 304), s.f. GÎXGTXĂ s. f. v. gingie. GIN GIRLÎU, -ÎE, gingirlii, adj. (Munt., despre cafeaua turcească) Cu caimac. Şi de la mine o cafea gin-girlie.. . lut Efendi. DELAVRANCEA, v. v. 67. GES'GIVĂL, -Ă, gingivali, -c, adj. Al gingiei, care ţine de gingie. Mucoasă gingivală. Abces gingival. GIXGITÎTA, gingivite, s. f. Inflamaţie a gingiilor. GL\TĂ, ginţi, s.- f. Grup de oameni care provin dintr-un strămoş comun şi formează unitatea de producţie fundamentală a societăţii primitive. P-un şes larg sint adunate Ginţile din Himalaia. COŞBUC, r. I 72. (învechit) Neam; origine. Midte morminte din timpii barbari şi chiar din primii secoli ai creştinismului... ne-au dovedit, la deschiderea lor, persistenţa acestui uz la popoarele de gintă teutonică. ODOBESCU, s. II 198. <§>■ Dreptul ginţilor == dreptul internaţional. — Pl. şi: (învechit) ginte (negruzzi, S. i 201). GIOARSA, gioarse, s. f. (Familiar) Haină uzată, jerpelitură. GIOL. gioale şi gioluri, s. n. (La jocul cu arşice) Numărul de arşice pe care trebuie să-l pună la un joc fiecare jucător. Exp.r. A face (sau a da) pui de giol = a lua toate arşicele; f i g. a şterpeli, a fura. Mai făceau pe ici pe colea şi cite un pui de giol cu giştele fi cu purceii de prin izlazuri, odobescu, S. m 578. Nimenea nu ştia să dea pui de giol ca dinsul. gbica, s. 301. GIOI.AU. giolari, s. m. Jucător de arşice. Teodoros era meşter de frunte în toate jocurile de copii. Reputaţia lui de giolar era mare. ghica, s. 300. GIOLGI s. n. v. giulgiu. GI0XÂT, gionate, s. n. (Familiar, depreciativ) Picior. GIPS s. n. v. ghips. GIR, giruri, s. n. (în comerţul bancar capitalist) Semnătură pusă pe dosul unei cambii, prin care semnatarul îşi ia răspunderea achitării ei, alături de debitor, sau prin care proprietarul cambiei o transmite altuia. Cine vrea, n-are decit să iscălească o hirtie, să-şi pună un gir şi să arate de cite parale are nevoie. STANCU, D. 227. GIRÂ1 vb. I v. gera. GIRA-, girez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la cambii) A garanta printr-un gir, a-şi da girul. GIRAFA, girafe, s. f. Mamifer erbivor de stepă, cu picioarele de dinainte şi cu gîtul foarte lungi, care trăieşte în Africa şi se hrăneşte mai ales cu frunzele copacilor (Giraffa camelopardalis). GIRAYKJX. gir avioane, s. n. Elicopter autogir. GIRANT1 s. m. v. gerant. GIRANT2, giranţi, s. m. Persoană care girează o cambie. GIREĂDĂ, girezi, s. f. (Mold., Transilv.) Şiră (de griu, paie etc.). V. claie. Mai fusese descărcat şi alt stuf adus in aceeaşi zi, lingă gireada de mai înainte începută, sadoveamj, p. m. 73. în locul griului de pe cimpt vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe cuhnea dealului. creaxgX, p. 158.. GIROSCÓP, giroscoape, s. n. Corp solid care are o axă de simetrie şi care e sprijinit astfel îneît să se poată roti în jurul acestei axe. GIROSCOPIC, -Ă, giroscopici, -e, adj. Privitor la giroscop. Mişcare giroscopică. <$• Compas giroscopic — aparat instalat pe bordul navelor, care nu este expus tulburărilor magnetice şi indică direcţia nordului geografic. GIUBEĂ, giubele, s. f. (învechit) Haină largă de postav (adeseori căptuşită cu blană), purtată pe vremuri de boieri şi boieroaice. Erau patru. Trei cu giubele lungi, cu şepci cu cozoroace de lac. delavrancea, H. T. 6. Postelnicul apăru... cu işlictil in cap şi învelit pină la ochi cu o giubea de postav albastru, fuimo.v, c. 45. + (Azi) Haină lungă purtată de preoţi şi (prin unele locuri) de ţărani. în fund lingă horn, sub laviţa largă, se zăreşte un capăt de súman, ori de giubea, aşa ceva. sadoveanu, o. i 78. Ce mai preoţi... domnule! Parcă-s nişte vlădici, aşa giubele de mătase blănite cu samur au pe dinşii! hogaş, m. n. 144. GIUGIULEALĂ, giugiuleli, s. f. Mîngîiere, dezmierdare. Dascălul, uitindu-se la ea cu ochi galeşi şi cu giugiuleli, ii zise... ispirescu, L. 270. GIUGIULI, giugiulesc, vb. IV. Ţ r a n z. A dezmierda, a mîngîia, a alinta. Dorul lui e mare domn; Seara cind ii vine somn Trebuie să i-l adopn, Dimineaţa să-l trezesc. Peste zi să-l giugiulesc! jarnîk-bîrseanu, d. 126. -f Refl. A se drăgosti. <$• F i g. (Despre păsări) Un stol de porumbiţe albe ca zăpada se giugiuleau şi se jucau. RUSSO, O. 163. — Variantă: gugiull (EMINESCU, o. i 43) vb. IV. GIULGI s. n. v. giu'giu. GltJLGIU, giulgiuri, s. n. (Şi în forma giulgi) 1. Pînză subţire şi fină, care se aşterne peste ceva; învelitoare. Valurile izbite se înalţă şi se fugăresc ca nişte fantome cu giulgiuri albe. anghel-ioSiF, c. i,. 223. Părea un tinăr voievod Cu păr de aur moale, Un vinăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. EMINESCU, o. I 170, <^> F i g. Dedesubt, din cotlonul văii, dintr-o baltă aproape uscată, căptuşită cu giulgi de mătasă verde, izbucni fără samă orăcăitul broaştelor. sadoveanu, f. j. 283. Totul se îmbrăcase intr-un giulgiu de ger şi de întristare. ODOBESCU, s. în 208. Omătul acopere ca un giulgiu întristat coastele aprige ale munţilor. RUSSO, O. 135. 2. Pînză cu care se acoperă mortul. Pe un catafalc improvizat, acoperit cu un giulgi, zăcea cadavrul Nadittei. REBREANU,' R. îi 244. Anei nu-i plăcea Mă-sa ce zicea, Deci se tot gindea, Moartă se făcea... Fira-i punea La cap făclioare, Făclii la picioare, Giulgiul preste faţă Cruce preste braţă. coşbuc, p, ii 155. Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi ie întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi a clopotniţilor. NEGRUZzr, S. I 270. — Pronunţat: giul-giu. — Pl. şi: (s. m.) giulgi (topîr-ceanu, B. 102). — Variante: (Mold., Transilv.) giolgi (sbiera, p. 68), giulgi s. n. GIUJIBUŞ, giumbuşuri, s. n. Giumbuşluc. Cei de la barăci... se repeziseră in flăcări: unul pe fereastră... altul strecurat ca şopirla pe uşă; fiecare dind mica sa reprezentaţie, cu giumbuşurile ce poate şi-i in stare el să facă. cîxugăru, o. p. 426. Dispariţia lui... era o pagubă reală pentru atiţia amatori de giumbuşuri. CARAGIALE, o. i 306, GIU3IIÍUŞLTj0, giumbuşlucuri, s. n. Caraghioslîc, ghi-duşie. Actorii se distrează şi distrează şi publicul cu mici giumbuşlucuri, contemporanul, s. Ii, 1950, nr. 180, 6/3. Nesăratele lui giumbuşlucuri... îi scoseseră faima de băiat deştept. M. i. caragiale, c. 15. Amfitrita, stind culcată pe marginea mării, pe nisipul cald, visa, privind faţa apei care se ridica şi cădea săltată de tumbele şi giumbuşlucurile GI URGI UVEA — 385 — GÎLCĂ delfinilor, ¡i, ca o femeie ce era, se ridică pe ún cot ca să-i vadă. anghel-iosif, c. I,. 192. GIURGIU Y EÁ s. f. v. ccrccTea. GIURUÍ, giuruiesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A face să se învîrtească, a învolbura. Viscolul giuruia des foloş-tină înflorită, ca nişte rotocoale de hirtie albă. dei,a-VRANCEA, S. 181. GIUYAÉR, giuvaere, s. n.' Podoabă preţioasă lucrată din metal şi pietre scumpe; bijuterie. Iubirea noastră cum a fost Nu ştie nimeni pe de rost, Doar rare regăsiri tn minte Ca giuvaere in morminte, beniuc, v. 68. F i g. (Despre un lucru sau o persoană; uneori urmat de determinări introduse prin prep. o de ») Fata ei era aşezată, înţeleaptă şi duioasă, un adevărat giuvaer de femeie. SLA-vzcr, o. ii 79. Mă bate gindurile să mai amînăm nunta. — Fie ş: aşa. Nu mă împotrivesc. Eu însă te sfătuiesc să nu perzi din mină un giuvaer ca acesta, ispirescu, h. 291. — PI. şi: giuvaeruri (dumitriu, n. 10S). — Variantă: iuv&ér, juvaeruri (eminescu, o. i 43, alecsandri, x. 752), s. n. GIUVAER GÍU, giuvaergii, s. m. Negustor sau meşteşugar de giuvaere; bijutier. — Variantă : juvaergiu (sadoveanu, o. i,. 275, alec-sandri, T. 752) s. m. GIUYAERICÁLE s. f. pl. Giuvaere. Odaia fiecăreia era o hală de vechituri. Casetele lor — doldora de giuvae-ricale. pas, z. 1156. Diadema de diamant şi alte giuvaericale. FIUMON, la TDRG. GÎCÎ vb. IV v. ghici. GÎDE, gîzi, s. m. (învechit) Călău. [Duca] păru atunci a vedea pe gîde. sadoveanu, z. c. 128. El boierii aduna Şi de moarte-i giudeca. Gîdele îi apuca, Sus, la scară-i aducea, alecsandri, p. p. 199. — Formă articulată sg. şi: gîdea (sadoveanu, d. p. 28, pann, p. v. ra 116) (gen.-dat. gîdei, BĂr.CESCU, o. I 69) m. GÎDEA s. m. v. gîde. GÎDELÎ vb. IV v. gîtliln. GÎDILÂ, gîdil, vb. I. T r a n z. 1. A atinge uşor cu vîrful degetelor anumite părţi ale corpului, provo-cînd o senzaţie particulară, de obicei însoţită de rîs. Trag de cozi cîte-o răchită, gîdil mlnjii subt bărbie, lesnea, a. 141. îşi înecă vorbele din urmă într-un rîs artificial, din gît, ca şi cum l-ar fi gîdilat cineva, vlaiiuţă, o. A. iii 59. + Refl. A fi sensibil la atingeri de felul descris mai sus, a nu suporta senzaţia provocată de ele. 2. A excita în mod plăcut. Mirosul de friptură îmi gîdila nările, iar gura îmi lăsa apă. BART, E. 279. — Variante: gîdeli (negruzzi, la tdrg), gîdili (alecsandri, x. i 337) vb. IV. GÎDILÂRE s. f. Acţiunea de a gîdila. GÎDILĂTtJRĂ, gîdilături, s. f. Senzaţie provocată prin gîdilare. Senzaţia reală că sînt privit îmi pare ca un fel de gîdilătură. camii, PETRESCU, V. N. 420. — Variantă: gîdilitiiră s. f. GÎDELÎ vb. IV v. gîdila. GÎDILÎCI s. n. (Familiar, numai în e x p r.) A avea gîdilici Ia limbă = a avea mîncărime la limbă, v. mîncărime. Moş Roată, după cîte văzuse şi după ' cîte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti, şi avea gîdilici la limbă; adecă, spunea omidui verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. creangă, a. 151. GÎDILIClOS, -OĂSĂ, gîdilicioşi, -oase, adj. Care se gîdilă uşor, sensibil la gîdilătură. — Pronunţat: -dos. GÎDILITOR, -OARE, gîdilitori, -oare, adj, (Rar) Care gîdilă. Cîte un hohot de rîs, tînăr, gîdilitor, se auzea ca o notă clară peste murmurul de vorbe. vlahuţă, o. A. iii 3. GÎDILITIJRĂ. s. f. v. gîdilătură. GÎFÎÎ, gîfîi, vb. IV. I n t r a n z. (Despre oameni sau animale) A respira des şi greu din cauza oboselii, a unei stări patologice sau, uneori, a căldurii. Mitrea Cocor gîfîia cînd a ajuns în piaţă, sadoveanu, m. c. 79. Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul bobotezei, nici dacă in iulie turbează cîinii de căldură. Iarna tremură, vara gîfîie. delavrancea, h. tud. 16. -£• F i g. (Despre locomotive, maşini etc.) A pufăi. Cînd trenurile urcă la deal, locomotiva gîfîie de moarte, părînd că are să-şi dea sfîrşitul dintr-o clipă în alta. BOGZA, C. O. 331. Doi-trei băieţi îşi scoteau ochii şi-şi sfîrtecau plămînii.. . la o maşină [de tipar] care gifîia. pas, z. i 304. — Prez. ind. şi: gifîiesc (galacTion, o. i 206). — Variantă: gîfui (creangă, p. 25) vb. IV. GÎFÎIĂLĂ, gîfiieli, s. f. Răsuflare grea şi sacadată; gîfîit. GÎFÎÎT s. n. Faptul de a gîfîi; gîfîială. Hoţul îmi era acum numai la trei stînjeni. Ii auzeam gîfîitul răsuflării. sandu-Ar,dea, u. p. 75. <ţ> F i g. Ce curios răsună . . . gîfîitul greu, puternic al maşinii, vlahuţă, o. a. iii 33. GÎFÎITOR, -OĂRE, gîfîitori, -oare, adj. (Rar, despre respiraţie, voce etc.) Cu gîfîieli. Respiraţie gîfîitoare. GÎFUÎ vb. IV v. gîlîi. GÎGÎI, pers. 3 gîgîie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre gîşte şi alte păsări asemănătoare) A scoate sunetul ga-ga-ga. Gîgîie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă. STANCU, D. 190. Şi gţşti şi raţe speriate, Fug, gîgîie şi măcăiesc. La tdrg. <$• F i g. (Depreciativ, despre femei; atestat în forma găgăi) Ce-aţi spus? a ţipat împăratul, binevoind a sălta în picioare din jilţ. Nu găgăiţi toate o dată. SADOVEANU, D. P. 128. — Variantă : găgăi vb. IV. GÎGÎÎRE, gigîiri, s. f. Acţiunea de a g î g î i şi rezultatul ei. (Atestat în forma găgăire) Stoluri de gîşte sălbatice treceau din cînd in cînd prin înălţime, cheniîn-du-se cu găgăiri muzicale, sadoveanu, z. c. 182. — Variantă: găgăire s. f. GÎGÎÎT s. n. Faptul de a g î g î i; gîgîitură. Vagonul din care plecaseră îi primi cu glasuri, strigăte, cugîgîitul gîştelor legate în coşuri pe sub bănci, dumitriu, b. F. 8. gîgîitiJră, gîgiituri, s. f. Strigătul gîştelor; gîgîit. GÎGÎLÎCE, gîgîlici, s. f. Orice lucru (fiinţă sau obiect) mic şi neînsemnat. Lubeniţele — nişte gigîlid dt pumnul. Nici ele nu sînt coapte. STANCU, d. 257. Toţi copiii, de la gîgîlicea de cinci ani pină la şefii lor, Ghiţă şi Grigoraş, se împart repede in două cete. bujor, s. 171. — Pl. art. şi: (s. m.) gîgilidi (Gîri.EANU, i,. 10). — Variantă: ghigllilice (pas, z. i 130) s. f. GÎL interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă sunetul produs de lichide cînd curg dintr-o sticlă sau cînd cineva bea cu lăcomie. Fraţii beau şi dnste fac... şigîl,gîl... Şi iarăşi gîl! coşbuc, P. I 115. Pune plosca la gură şi gîl, gîl, gîl. SEVASTOS, n. 48. înghite Agachi. .. gîl... gîl... gîl. ai,i;csandri, t. 199. GÎLCĂ, glld, s. f. 1. (Popular, mai ales la pl.) Inflamare a ganglionilor de la gît; umflătură. Să te informeze... cîţi GÎLCEAVĂ — 386 — GÎND din plozii de acasă au avut gîlci. G. M. zamfirescu, SF. m.n. II 42. Gîlcile să tâmăduie în multe feluri, şez. 1119. <0* Expr. A trage (ie gîlci — a face masaj la ganglionii inflamaţi. Am... o prietenă meşteră care ştie să tragă de gîlci. caragiale, o. iii 47. 2. F i g. Nod la firele textile toarse. Inul curge din caîer pe fus ca un fir de păr. Nici o gîlcă. delavrancea, a. 6. GÎLCE ÂVA, (rar)gîlcevi, s.f. Discuţie aprinsă, ceartă în gura mare; ciorovăială. Se lua serios la gîlceavă cu mama. pas, z. j 130. Vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă şi cearta în gîlceavă. delavrancea, la TdrG. E.. . o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile. negruzzi, S. I 212. (Metaforic) Vrăbiile, cari se deşteptaseră de mult în plopi şi pe sub streşinii nu începuseră totuşi gîl-' ceava lor matinală, obişnuită, asurzitoare. G. M. zamfi-RESCU, M. D. II 55. — PI. şi: gilceve (RUSSO, S. 140). GÎLCEYÎ, gîlcevesc, vb. IV. Refl. reciproc. A începe sau a porni gîlceava, a se lua la ceartă în gura mare, a se ciorovăi. El află mai-nainte... Ce fată se mărită, ce tînăr se însoară, Care cui face curte, cine s-a gîlcevit. negruzzi, s. II 201. <0” F i g. Gură fac ca roata morii; Şi de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlce-vesc Vrăbii gureşe, cînd norii Ploi vestesc, coşbuc, p. I 224. Intranz. (Rar) De-abia cînd soarele se apropia de asfinţit mulţimea izbuti să se urnească de la primărie, în jos, spre curtea Iuga, sporovăind şi gilcevind. REBREANU, r. ii 185. GÎLCEVÎRE, gîlceviri, s. f. (învechit) Gîlceavă, ceartă. De la venirea mea cu a doua domnie şi pînă astăzi, am arătat asprime către mulţi. .. dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gilce-virile. negruzzi, s. I 149. Era între dînşii o veche prigonire Şi gtlcevire mare pentru un mic folos, alexandres-cu, m. 327. GÎLCEVnOR, -OARE, gîlcevitori, -oare, adj. Iubitor de gîlceavă, pornit pe gîlceavă, certăreţ. Surorile erau gîlcevi-toare şi-i numărau gologanii. .. şi-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la circiumă. PAS, Z. I 225. GÎLCEVOS, -OAfiĂ, gîlcevoşi, -oase, adj. (învechit) Gîlcevitor. Din gură, ca o meliţă, nu mai tace, apoi gîlce• voasă de să te fereşti de ea cale de trei poşte, POPOVICI-BĂnĂţeanu, la TDRG. Glasu-i. . . aspru şi gîlcevos se schimbase, era moale şi blînd. contemporanul,, vij 82. GÎLGÎf, pers. 3 gîlgîie, vb. IV. 1. Intranz. (Despre lichide) A se scurge cu zgomot printr-o deschizătură. Apa... gîlgîia afară din ghizdul fîntînii, printre pietricele, caragiale, p. 52. Cînd îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului. .. sîngele cerbului o dată a şi-nceput a curge gilgîind. creangă, P. 226. Cu gura la cep de bute, De-aud vinul gilgîind. ALECSANDRI, p. P. 314. A curge producînd zgomote caracteristice cînd se izbeşte de obstacole. V. clipoci. Zvîcnesc din scoarţa udă muguri noi, în sus la munte gîlgîie izvoare. DEŞLIU, N. 84. Apa gîlgîia şi clipocea pe lingă ea. dumitriu, N. 289. Apele gilgîiau în linişte şi nişte păsări cîntau prin arborii ciuntiţi de obuze, camilar, N. I 70. ^ Fi g. Gîlgîie plînsul în mine cu hohote nestăpînite. SAHIA, N. 121. Un bubuit de tun din bateriile romine păru a da semnahd unei năprasnice bombardări. Gîlgîia focul de pe toate movilele dimprejur, d. zamfirescu, r. 260.^-T r a n z. (Rar) A vărsa, a scoate. Vasele, gilgîind pe coşuri nori negri de fum, îşi măreau viteza întrecîndu-se în goană ca să atingă mai repede limanul aşteptat, bart, E. 117. 2. T r a n z. (Regional) A bea cu înghiţituri mari (producînd zgomot), a da de duşcă. Miai le gîlgîi pe amîn-două [sticlele] pînă la fund. preda, !. 86. Băieţii... gîlgîiau cite o cinzeacă de rachiu şi se, apucau de treabă. macedonski, o. m 50. — Prez. ind. pers. 3 şi: gîlgîieşte (REBREANU, r. n 85, odobescu, s. iii 94). GÎLGÎIÂLA, gîlgîieli, s. f. Gîlgîire. Apa curge vie... gîlgîiala ex pare plină de bucurie. STAN cu, D. 511. GÎLGÎÎRE, gtlgiiri, s. f. Acţiunea de a gîlgîi şi rezultatul ei; zgomot produs de un lichid care gîlgîie; gîlgîit, gîlgîială, gîlgîitură. Ai văzut cum mama ei o ceartă parcă în glumă.. . şi cum ea dă din cap, cum apoi zvîrle capul pe spate, într-un hohot ca o gîlgîire de ape. pas, z. I 76. (Poetic) In nopţile cu lună asculţi privighetoarea, — te incintă; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gîlgîiri ploaia de mărgăritare, gîrleanu, L. 12. GÎLGÎIT s. n. Gîlgîire, gîlgîitură. [Fetele] se schimbau şi nu mai era neastîmpăr în ele şi nu mai răsuna rîsul lor ca un gîlgîit de izvor, pas, z. i 221. Văzduhul era liniştit şi umed, iar stelele străluceau vioaie... In pacea şesului, se auzea slab gîlgîitul vadurilor Moldovei, sadoveanu, O. I 57. Gîlgîitul şopotitor al ochiurilor neliniştea pe cei mai mulţi. d. zamfirescu, r. 122. GÍIiGÍTTÓR, -OÁRE, gîlgîitori, -oare, adj. (Despre ape) Care gîlgîie. în lungul pîraielor gilgiitoare zbucneau porcii sălbatici, camilar, T. 197. — Pronunţat: -gî-i-. GÍLGÍTTÜKA, gilgîituri, s. f. Gîlgîire, gîlgîit. După fiece gîlgîitură de sîngef o horcăială surdă, caragiale, S. 143. — Pronunţat: -gî-i-, GÎLIGĂN s. m. v. găligan. GÎLMĂ, gîlme, s. f. 1. Dîmb, movilă, gorgan. 2. Umflătură, gîlcă. Locurile de unde pornesc tufele... sint mai dezvoltate, umflate ca nişte gîlme, iar frunzele mai reduse. SĂVULESCU, M. U. îi 371. . GÎND,gineri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înţeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduriar lua naştere în capul omului ¡i oricînd ar lua naştere, ele pot să se nască şi să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor şi frazelor limbii. Ginduri nude, libere de materialul limbii, libere de « materia naturală> a limbii nu există, staijn, probi,, i.ingv. 35. Gindul acesta ii frămîntase mintea. mihalE, o. 459. Ni s-aud deodată gindurile toate, Clar, ca nişte oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. o. 68. Gindul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NE-GRU7ZI, s. i 65. Expr. A-l frămînta, a-1 munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau ginduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Şi firul tău se rupe des, Căci ginduri te frămlntă. coşbuc, p. i 192. A-şi lua (sau a-şi muta) gindul (de la ceva sau de la cineva) = a-şi lua speranţa (de la ceva), a renunţa (la ceva sau la cineva). Să-ţi muţi gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gîlld Cil bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată acelaşi lucru sau doresc o întîlnire şi se văd pe neaşteptate. (în basme) A zbura, a fugi (sau aduce pe cineva) cu gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. 'Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vintul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în ginduri multe Baciul stă şi nu-şi dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎR-CEANU, B. 21. Doar luna singură-şi revarsă Văpaia-i rece şi senină Pe-această frunte grea şi arsă De gîndu-i dornic de lumină. VI.AlirŢĂ, o. A. 116. <^> Expr. (în legătură cu diverse verbe, în special cu « a cădea », « a rămîne ») Pe ginduri sau dus pe .gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre, c. petrescu, r. dr. 22. GÎND — 387 — GÎNDI Străinul parcă n-auzea cuvintele ; pe gînduri dus, Sta piatră şi tăcea, coşbuc, p. i 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aş sta pierdut pe gîn- duri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A Sta la (sau pe) gînduri = a cbibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a şovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă niţel pe gînduri. .. ş-apoi îi zice... GIIJCA, Ia tdrg. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-şi fiice (fel de fel de) gînduri, a intrn la (sau n sc Iun de) grinduri = a se îngrijora. începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască, ca.mil petrescu, o. ii 598. Cum să nu mă îngrijesc şi să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd aşa? vlahuţă, la tdrg. Văzîndfetele pe tată-sătt tot supărat, se luase şi ele de gînduri. ispirescu, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. şez. rv 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. închipuire, imaginaţie, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viaţă nouă ce le-apăreau în inimi, mihale, o. 520. Pe cînd luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre uşoară Cătră cuibul înverzit. alecsandri, p. 1143. L o c. a d v. Cu gîndul = în închipuire, în imaginaţie. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. eminescu, o. i 88. Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimţite de la un gînd Ia altul. Şi plimbîndu-se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulţime de lucruri deosebite, sadoveanu, o. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în e x p r.) în gînd sau în gîndul cuiva = n) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. începea să latre ascuţit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-I ocărau în gînd. bas-SARABESCU, v. 10. în gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd priveşte-n urmă Cîte feritiri s-au şters! vlahuţă, o. a. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd; E dus fi nu mai vine! Ş-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! coşbuc, p. i 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-şi aduce aminte pe neaşteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul ii şi dă tn gînd una. creangă, p. 174. A-şi senate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-şi) izgoni din minte, a (-şi) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aş face orice-aş face, nu pot să-l scot din gînd. coşbuc, p. i 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am aşteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aştepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ispirescu, l. 43. 5. Intenţie, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece şi el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărise să rămînă. galan, z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că eşti grăbit, şi-o lasă, Să n-asculţi, orice să-ţi spme, Şi-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci, coşbuc, p. i 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinstd tău, şi n-am nici un gînd rău asupră-ţi. ISPT-RESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! eminescu, o. i 146. E x p r. A avea (de) gîud sau a-i Ii (cuiva) gîndul să... = a avea intenţia, a voi să... Prin martie, Cănuţă îşi vesti părinţii că are de gînd să se-nsoare. bassarabescu, v. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ispirescu, L. 3. Am căptuşit nişte iepuroi şi am de gînd să-i jumulesc, creangă, p. 304. Fă-mi cămaşă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. jarnîk-bîrseanu, d. 365. A-şi pune în gînd (sau a pune gînd) să ... = a lua hotărîrea să..., a-şi propune. Mi-am pus in gînd să vă povestesc, ispirescu, L. 40. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nemic, îşi pune în gînd una: aşază cele două capete cu dinţii rînjiţi in fereşti. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. necruzzi, s. i 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenţii rele faţă de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură fraţii pe Ţugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile şi mai albă decît spuma laptelui, ii puseră gînd rău. ispirescu, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenţia, cu scopul să... Fără gînd do... = cu intenţia de a nu... Pleacă fără gînd de'întoarcere. A fi (îlltr-) un gîud CU... = a avea aceleaşi idei, intenţii, planuri cu. . . Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie, frunză, s. 26. (Familiar) A-I paş(e sau u-l liate (pe cineva) gîndul = a-1 obseda pe cineva un gînd, a-1 îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul uşei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simţă ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorinţă, plac. Copiliţă, mîndruliţă. .. Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, p. p. 207. E x p r. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorinţă. De-aş avea, pe gîndul meu. Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142. GÎND ĂC, gîndaci, s. m. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor. în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoi şi gîndaci fojgăind în toate părţile. CREANCĂ, a. 134. Flori cîntau în aer cu frunze îngreuiete de gîndaci ca pietre scumpe şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. EMINESCU, N. 66. Printre luncile de roze şi de flori mîndre dumbrave Zbor gîndaci ca pietre scumpe, id. o. rv 125. Compuse: gîndac-dc-casă (-de-bucătărie sau negru) = şvab; gîndac-de-frasin = cantaridă; gîndac-de-mai= cărăbuş ; gîndnc-de-Colorado = insectă care produce stricăciuni culturilor de cartofi. GÎNDACÎIL, gîndăcei, s. m. Diminutiv al lui g î n d a c. Sitarul dtip-o uşă Se certa c-o găinuşă Pentru-un gîndăcei. COŞBUC, P. II 37. Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii. EMINESCU, O. I 87. în cîmptd veşted tată un fir de iarbă verde. Pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcei Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. alecsandri, p. a. 118. GÎNDÎ, gîndesc, vb. IV. 1. I ntran'z. A-şi forma o idee despre un lucru ; a pătrunde cu gîndul un lucru pentru a-1 înţelege; a cugeta. Aşa gîndeşti, fiindcă aşa gîndeşte toată lumea. C. PETRESCU, C. V. 108. Din fundul lumii, mai din sus, Şi din Zorit, şi din Apus, Din cît loc poţi gîndind să baţi, Venit-au roiuri de-mpăraţi. COŞBUC, P. I 55. De multe ori se întreba: « oare gîndesc şi alţi copii de vîrsta mea, aşa ca mine? o VLAHUŢĂ, O. A. III 16. A concepe. Discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise şi zise de un singur om. delavrancea, h. t. 213. 2. Refl. şi intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « la ») A reflecta, a medita. Du-te şi-i spune să vie su cînte puţintel fetiţei, căci stă supărată şi se gîndeşte cu lacrimi la măicuţa ei. SADOVEANU, O. V 417. Gîndeşte-te bine toată noaptea şi mîint să-mi dai răspunsid. caragiale, o. iii 104. Cum mergea el, gîndind şi uitîndu-se pe jos, vede o nucă. şez. v 65. T r a n z. înţeleg tot ce gîndeşti dumneata, domnule Steriu... — Nimeni nu poate să înţeleagă ce gîndeşte alt om. c. petrescu, c. v. 146. <$* E x p r. A da (cuiva) de gîndit = a pune (pe cineva) pe gînduri. + A avea ceva GÎNDIRE \ — 388 — GÎNGĂVI în minte, a fi sau a se întoarce cu gîndul (la ceva sau la cineva). Tu poate mai gîndeşti şi^acum în câpşorul mic Cum ne-am plimbat inlr-o sară-amîndoi. D. botez, p. o. 77. Vai! tot mai gîndeşti la anii, cină visam în academii, Ascultind pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, o. I 140. Cînd gindesc, mîndră, la tine Nu mai am inimă-n mine. jarnîk-bîrseanu, d. 114. -$* (Urmat de determinări introduse prin prep. «la », popular . 42. + Tranz. A dori. Din gînd aşa gîndeşti, Ca cu ea să tot trăieşti, bibicescu, P. P. 177. Costandine-. . . Nu ţi-am findit rău. teodorescu, p. p. 46. GÎNDÎRE, gîndiri, s. f. 1. Facultate a creierului ome-aesc de a reflecta activ realitatea obiectivă în reprezentări, noţiuni, judecaţi, şi care, ca şi limba de care este indisolubil legată, a apărut în procesul practicii sociale; procesul acestei reflectări, rezultat al activităţii creierului. Gîndirea este o formă a energiei, o funcţie a creierului. ENGELS, D. s. 16. Fiind nemijlocit legată de gîndire, limba înregistrează şi fixează în cuvinte şi in combinaţii de cuvinte, in propoziţii, rezultatele activităţii gîndirii. iTALlN, PROBI,, lingv. 20. Materialismul, bazat pe cuceririle ştiinţei, afirmă cu tărie că gîndirea noastră nu îşi fabrică ea singură conţinutul activităţii sale, ci îl deduce din lumea reală. LUPTA de clasa, 1953, nr. 9, 107. ^ Concepţie. M. Kogălniceatiu e un istoric cu gîndire înaintată pentru acea vreme. IST. R.p.R, 317. 2. Meditare, reflexie. A lăsa timp de gîndire. a N-am altă mîngiiere mai vie pe pămînt Decît să-nalţ la tine duioasa mea gîndire, Steluţă simţitoare, dincolo de mormînt! alecsandri, p. a. 63. ^ Visare, reverie. Erau dulci acele ore de estaz şi de gîndire. ALEXANDRESCU, m. 20. Idee, gînd. în a Răzvan » sînt gîndiri curate, spuse limpede, caragiale, o. ni 221. Pe stînca sfarmată mă sui, Gindirilor aripi le pui. EMINESCU, o. iv 3. Un cuget, o gîndire, Pe toţi să ne-nfrăţească, Şi în dreaptă mulţumire Să zicem în unire: Trăiască ţeara noastră Şi arta romînească. alexandrescu, m. 204. GÎNDÎT1 s. n. (Rar, numai în e x p r.) Pe gîndite= după cugetare îndelungată,' încet. Lecţia curgea mai repede sau mai pe gindite. DELAVRANCEA, la TDRG. — Formă gramaticală : (în e x p r.) gindite. GÎNDÎT2, -Ă, gîndiţi, -te, adj. Pătruns cu mintea, cugetat, chibzuit. Cu mişcări liniştite şi gindite, luă toporul de jos. mihale, o. 509. Oratorul ne dete un discurs bine gîndit. BOUNTINEANU, o. 280. GÎNDITOR1, gînditori, s. m. Persoană care cugetă, reflectează, gîndeşte la problemele vieţii şi care se străduieşte să descopere legile naturii şi ale societăţii. Atent, gînditorul priveşte la ceas: Grozav trece noaptea de iute! DEŞI.IU, m. 70. Calm şi siguranţă, linişte şi adincime sufletească, fire de gînditor — acestea-ţi spuneau ochii mari, despre dinsul. mihale, o. 153. Caragiale a fost un profund gînditor şi profund sentimental. sadoveanu, E. 143. GÎNDITOR2, -OARE, gînditori, -oare, adj. Dus pe gînduri, îngîndurat; absorbit, preocupat. Intrînd în divan, cercetă furiş cu ochii pe domn şi-l văzu mai obosit şi mai gînditor ca de obicei. SADOVEANU, z. c. 106. El vine trist şi gînditor Şi palid e la faţă. EMINESCU, O. I 172. Dar tu, femeie tînără, De ce stai gînditoare? bolintineanu, O. 26. <ţ> F i g. Iese luna din brădet Şi se-nalţă, încet-incet, Gînditoare ca o frunte de poet. COŞBUC, r. I 48. Gînditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte. ALECSANDRI, p. A. 126. GÎXGĂNIE, gîngănii, s, f. Nume generic dat insectelor mici. O gînganie roşie mi s-a urcat pe vîrful pantofului. sahia, n. 20. Pe cîmp, aşa linişte de toate patru părţile, că se puteau auzi cum ţîrîiau şi forfoteau gîn-găniile. caragiale, p. 52. Facem toată noaptea foc, să fugă ţînţarii şi toate gîngăniile. CREANGĂ, P. 129. / w GÎNGAY, -A, gîngavi, -e, adj. (Despre oameni) Care vorbeşte greu şi împiedicat, repetînd silabele. V. b î 1 b î i t, peltic. Bedros făcea cit mai mare economie de vorbe, ca să nu se vadă că e gîngav. dumitriu, n. 259. Se aude şi studentul gîngav, recitind paragrafe. C. PETRESCU, C. v. 216. <$> (Adverbial) Vorbeşte gîngav Milia-rezi. STANCU, D. 33. <$• (Despre vorbă, glas) O legăna c-un glas gîngav de tulburare. SAD OVEANU, O. VII 47. Preoţi iătrîni ca iarna cu gîngavele glasuri, O duc cîntind prin tainiţi şi pe sub negre bolţi. EMINESCU, o. I 92. GÎNGĂÎT, -Ă adj. v. gîngăvit. GÎNGĂNÎ vb. IV v. gîngăvi. GÎNGĂVEĂLĂ,gingăveli, s. f. Faptul de a gîngăvi, gîngăvire, gîngăvit. Stătu o clipă, luptîndu-se cu gîngă-veala chinuitoare şi cu ochii la şoseaua ce albea prin noapte. DUMITRIU, N. 264. GÎNGĂVÎ, gingăvesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi ca un gîngav, a fi gîngav. El îi privea rătăcit, gîn-găvind. DUMITRIU, N. 214. Jertaţi-ne, dom’le prefect!... Fie-vă milă, gîngăviră sute de guri plîngutoare. REBREANU, r. n 241. Cum te cheamă, l-a întrebat un membru — Du... gîngăvik — 389 — GÎRL du... du... du... mi.. . mitru Slin. -.. stî... stîncă... respunse băietul, gîngăvind. contemporanul, iii 777. <*> T r a n z. fact. (Rar) Mi se leagă limba dud Ic văd. .. Dragostea mă gîngăveşte. alecsandri, T. 903. -fy- A citi cu greutate un text, silabisindu-1 ^din cauza slabei cunoaşteri a cititului). Astfel gîngăvea glasul celui mai vechi dintre baci, desluşind cu caznă slovele ceaslovului. CAMILAR, T. 14. 2. T r a n z. (Cu privire la vorbe, texte etc.) A pronunţa nedesluşit, a exprima cu greutate din cauza unei emoţii); a îngăima. Toţi răspunseserăm prost, gîngă-visem lecţia. C. petrescu, s. 65. Gingăvi de citeva ori aceeaşi vorbă. vlahuţă, o. a. 316. Intranz. Mă pomenesc că mi-au furat banii.. . — Cine era cil tine?. . . Ei, de! ce să zic!? gingăvi el. Erau fel de fel. slavici, o. I 372. — Variantă: (rar) gingăni (slavici, o. i 316) vb. IV. GÎNGĂVÎE, gingăvii, s. f. (Rar) Faptul de a fi gîngav, defectul omului gîngav. Nu-s gingav totdeauna. . . Numai cînd sînt cu tine mă apucă... — Ce te-apucă? Gingăvia, ori cepeleagid? alecsandri, T. 903. GÎXGA.VÎT, -Ă, gîngăviţi, -te, adj. (Rar) Gîngav. ■îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creşteri!.. . Dacă nici ăsta ntt-i cintec de dragoste, Care-i? Fireşte că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei, cassian, h. 19. (Adverbial) Corbea vorbea gîngăvit, rupînd cuvintele în silabe, v. rom. februarie 1952, 117. I-am luat prin surprindere mina, spunîndu-i destul de gîngăvit si scurt, camil PETRESCU, u. n. 179. — Variantă: (rar) gingăit, -ă (delavrancea, la tdrg) adj. GÎNGURÎ, gînguresc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre copiii mici care încearcă să vorbească) A scoate sunete abia articulate. Un băieţel de doi ani se juca gîngurind vesel cu un pisoi bălţat, la picioarele patului, jos, pe pardoseala de lut umed. rebreanu, r. ii 65. Pe urmă vin copiii. .. si cită mulţumire, cît farmec să auzi gîngurind în jurul tău. păun-pincio, r. 95. <$> (Prin metonimie) Cînd îţi gîngureste glasul Vorbe să frămînte, Harfă tiu-i, nici glas"de înger Mai frumos să cînte. coşbuc, p. ii 270. F i g. Pirîul Vodislavei, copil nepăsător, gîngurea povestea lui de munte, galaction, o. i 287. 2. (Despre porumbei şi turturele) A scoate sunete caracteristice. Gînguri un porumbel sălbatic de pe o creangă, galaction, o. i 253. — Variante : gunguri (creangă, a. 35), gonguri (ispirescu, la tdrg), gunguni (odobescu, s. iii 35), gunguri vb. iV, gungurii (La tdrg) vb. I. GÎNGURÎRE, gînguriri, s. f. Faptul de a gînguri; gîngurit. — Variantă: gungurire (caragtale, s. 26) s. f. GÎNGURÎT s. n. Gîngurire. Iubeşti întîiul gîngurit de prunc, Surîsul mamei legănîndu-si visul, frunză, z. 19. GÎXJ, gînji, s. m., gînjuri, s. n. (Regional) împletitură de nuiele sau din scoarţă de tei asemănătoare cu funia de textile şi întrebuinţată în locul acesteia. Alăturînd una lîngă alta plutele care au coborît din munţi, le leagă între ele cu gînjuri, formînd alte plute mai mari. bogza, C. o. 379. Femeia. ridică în sus un cerc de gînj, ce îmbrăţişa doi pari alăturaţi ai gardului de răzlogi, si împinse în lături Si tîrîis o poartă lungă, tot de răzlogi. HOGAŞ, M. N. 77. <$> (Prin exagerare) Fagii si brazii cei mai obli si mai groşi îi strîmba de-i făcea gînji. Acesta era adecă Strîmbă-Lemne. reteganul, p. i 60. GÎNSĂC, gînsaci, s. m. (Mold.) Gîscan. Mi-a dat gînsactil. cea mai fină pană Şi-un strugure de boz mi-a dat cerneală, Zicîndu-mi: Scrie cea mai colosală Poemă. anghel-iosiF, c. m. n 12. Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta si să-mi dai gîsca. — N-ai nane-rit-o: că nu-i gîscă, ci-i gîtisac. creangă, p. 43. GÎRA interj. (Substantivat, numai în exp r.) Gira-mira = sîcîială, ceartă. Şi ca să scape de gîra-mîra, ci nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l taie. ispirescu, l 69. GÎRBACI, gîrbace, s. n. Bici, făcut mai ales din curele (uneori cu vîrfurile plumbuite) sau din vînă de bou, servind odinioară ca instrument de tortură. Icneav sub poveri muncitorii. Icneau si sub gîrbaciul sau vîna di bou care îi lovea cînd le cădea un sac din spinare si-o ladă de pe umăr. pas, L. ii 255. Ştim ce făceai cînd erai slujitor la curtea lui Bogdănuţ-vodă. Ş-ai bătut cu gîrbaci plumbuit pe sărmani, sadoveanu, n. p. 32S. în cap mergeau, ca să discliidă drumul, dorobanţii cu gîrbace sivînă-torii de plai si de Olt cu lungi săneţe. odobescu, s. I 73. -ţ- Lovitură de gîrbaci. GÎRBĂCÎ1L, gîrbăcele, s. n. Diminutiv al lui g î r-b a c i. Şi scoase un gîrbăcel, Un gîrbăcel mititel, Pe trei locuri plumbuit. PĂSCULESCU, L. p. 263. GÎRBÎŢĂ, gîrbiţe, s. f. (Rar; la animale) Greabăn, (la oameni) ceafă. E x p r. A muia (cuiva) girlriţa = a înfrînge (cuiva) trufia, a-i lua piuitul. Şi-i dete după ceafă vro cîţiva pumni de ceia înghesuiţii, de-i muie gîrbiţa. ISPIRESCU, la TDRG. GÎRBOV, -A, gîrbovi, -e, adj. (Despre oameni) Adus. de spate, încovoiat, îndoit (mai ales de bătrîneţe). Bă-trînul £ra gîrbov si trist, sadoveanu, o. iv 302. Iaca st trezeşte dinaintea lui cil o babă gîrbovă de bătrîneţe cart umbla după milostenie, creangă, p. 189. -$■ (Substantivat) Uite ce vorbeşte gîrbova si neputincioasa! creangă, p, 191. + (Despre umeri, spate) încovoiat. De multplîng umiliţii-n umbră Cu umeri gîrbovi de povară. GOGA, f. 7. GÎRBOYÎ, gîrbovesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni gîrbov, a se încovoia, a se îndoi de spate. Faţa i se îngălbenise, ochii îi erau stinşi, se gîrbovise si pierdust bucuria si vorba, bolintineanu, o. 370. Acela ce la masă pe cărţi se gîrboveste, Ţintind la slove ochii, nu locuieste-n curţi, negruzzi, s. ii 175. •$> T r a n z. (Rar) Toată treaba mea Era ca să car apă... însărcinarea asta plinind de multe ori, Spinarea-mi gîrbovise. negruzzi, s. ii 233. GÎRIîOYÎT, -Ă, girboviţi, -te, adj. (Uneori determinat prin « de ani », « de bătrîneţe ») Gîrbov. Uscăţiv asa cum este, gîrbovit si de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. eminescu, o. i 132. Ai s-ajungi în curînd. .. cu trupul gîrbovit, si cu tufă-n buzunar, alecsandri, T. 754. Iată că îmblînd haiducii, peste un mosneap au dat, Gîrbovit de bătrîneţă. NEGRUZZI, s. I 119. F i g. Iar vîntul cînd va bate în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupra-ţi o s-astearnă. demeTrescu, o. 48. / w GÎRLA, gîrle, s. f. Mică apă curgătoare (uneori cu albia nestatornică) ; ramificaţie, braţ nestatornic al unei ape mai mari. Întorsura gîrlei dunărene s-a schimbat. sadoveanu, p. m. 129. De la gîrlă-n pilcuri dese Zgomotoşi copiii vin. coşbuc, p. i 47. Băuse apa de la 24 de iazuri Si o gîrlă. CREANGĂ, P. 242. Jf- (învechit şi popular) Rîu, fluviu. Printr-această baltă curge gîrla Rinul. GOLESCU, i. 126. <$- E x p r. A SC duce pe gîrlă = a se pierde, i se risipi. Mai bine să se ducă pe gîrlă toate, numai sâ scape cu viaţă, rebreanu, r. ii 20. A da pc gîrlă = i arunca, a risipi, a se prăpădi. Nu ştiu cum făcu si rupse ut. căpătii. De frică, îl dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 66. -¡*- (Adverbial, în metafore şi comparaţii; mai ales în legătură cu verbele « a curge i, ta gîlgîi ») Din belşug, mult. Prin §anţuri curgea gîrlă apa. sandu-aldea, d. n. 246. începu să gîlgîie singele dintr-însul gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. GÎRLICI — 390 — GÎT Una pe alta se îndemnau la treabă şi lucrul ieşea gtrlă din minele lor. CREANGĂ, P. 7. GÎRLÎCI, girlicey s. n. 1. încăpere scundă şi îngustă (adesea povîrnită) care formează intrarea într-o pivniţă, intr-un beci sau într-un bordei. V. tindă. O gură neagră de gîrlici se căsca în coasta clădirii, sado-veanu, o. vii 52. Zibal înfăşură cu putere căpătîiul liber al laţului de butucul fix de la uşa girliciului. CARA-giai*E, O. i 293. în fundul unei tinde întunecoase se vedea gîrliciul povîrnit al pivniţei cu porţile-i de zăbrele. ODOBESCU, S. i 126. Bordiaş fără gîrlici. TEODO-rescu, P. p. 331. -4” (Rar) Intrare într-o peşteră. De abia faci vreo douăzeci de paşi în gîrliciul peşterei, şi te găseşti înlăuntrul unei bolţi uriaşe, vlahuţă, O. A. II 137. 2. Gîtul unei sticle. Trece băutura bătrînului care mormăie scurt.. . şi pune gîrliciul la gură. rebreanu, r. 14. GÎRLÎŢĂ1, gîrliţe} s. f. Diminutiv al Iui g î r I ă. Merse neîntrerupt pînă ce intră într-o pădure întunecoasă, prin care trecea o gîrliţă, preste care se afla aruncat un pod ftrimt şi şubred, popescu, b. i 48. GÎRLIŢĂ2, gîrliţe, s. f. (Mold.) Specie de gîscă sălbatică trăind în stoluri foarte mari, care străbat ţara noastră toamna şi primăvara (Anser albifrons). Chemările gîrli-ţelor şi zbucnirile lor de aripi se prelungeau in lungul Prutului pînă la mare depărtare. SADOVEANU, F. j. 431. Era ţipătid gîştelor mici sălbatice care se cheamă gîrliţe. id. P. M. 245. GÎRNEÂŢĂ, gîrneţey s. f. (Mold.) Gîrniţă. O gîr-neaţă subţire se clătina încet. sadoveanu, o. iii 356. [în pădure] domină gîrneaţa şi fagul. I. IONESCU, p. 492. — Pronunţat: -nea-. GÎItNftŢ, gtrneţi, s. m. (Mold.) Bucată de lemn; par gros. începe a ciocîrti un gîrneţ de stejar din anul trecut, creangă, P. 125. Girneţ de fag. ŞEZ. vu 105. GÎRMŢĂ, gîrniţe, s. f. (Regional) Varietate de stejar care creşte mai ales la şes, formînd păduri întinse (Quercus jrainetto) ; gîrneaţă. Ioviţă, Fecioraş de văduviţă. Ce umblă pe sub gîrniţă. rĂSCULESCU, h. P. 256. GÎSCÂN, gîscanij s. m. Bărbătuşul gîştei; (regional) gînsac. Nu ţipa ca gîscanii! şez. vi 98. GÎSCĂ, gîştet s. f. Pasăre domestică din ordinul palmipedelor, mai mare decît raţa şi care se creşte pentru carne, untură şi fulgi. Da a cui sînt gîştele alea de pe baltă? întrebă ?noj Ion. bujor, s. 174. Tocmai jumulea o gîscă nevastă-mea. ISPIRESCU, L. 368. Gîscă 'sălbatică = gîscă care trăieşte în stare sălbatică şi care se vînează pentru carnea ei bună de mîncat (Anser segptum). Mitrea Cocor a mai stat în pustie, ridieîndu-se din suferinţa lui, pînă ce au început a trece pe sub norii de toamnă gîştele sălbatice spre miazăzi, sadoveanu, M. C. 52. Am cutezat a trage cu puşca şi-n cîrdurile de gîşte sălbatice ce trec mereu cu grămada d-a lungul Buzăului. ODOBESCU, S. III 23. <§>■ (Familiar) Gîscă (bună) de jumulit v. jumuli. Expr. A strkv.» orzul pe gîşlu = a dărui un lucru bun cuiva care nu ştie sâ-l preţuiască. Altă gîscă (în ceea traistă) = asta-i altă vorbă, altă poveste, altă căciulă, (cu totul) altceva. Acum altă gîscă. . . să vorbim de critica de faţă... russo, o. 88. <$> Compuse : lulia- (sau (aJpa-) gîştei = a) încreţiturile de la coada ochiului la persoanele în vîrstă ; b) semnătură prin punerea degetului. Pune-ţi talpa-gîştei pe zdelcă. auxsandri, t. 830; c) ecris neîngrijit cu pete de cerneală şi mîzgălituri. Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las’ că descris, talpa-gîştei; dar apoi şi de vorbit. CREANGĂ, a. 91. Mi-ai scris un răvaş plin de talpa-gîştei. alecsandki, t. 1157 ; d) mică plantă erbacee cu flori mici roşii-purpurii (Geranium dissectum). GÎSCfil, giscoi, s. m. (Rar) Gîscan. Zece gîşte ş-un gîscoi. sevastos, N. 291. GÎSCULÎŢĂ , gisculiţe, s. f. Diminutiv al lui g î s c ă. Jf- (Familiar, depreciativ) Femeie naivă, prostuţă. E curăţică şefuleasa.. dar cam gîsculiţă... BASSARABESCU, v. 231. GÎŞTER s. m. v. guşter. GÎT, gîttiri, s. n. 1. Partea corpului care uneşte capul cu trunchiul Ia om sau la animale. V. grumaz. Irina şi mama Paraschiva îşi lungesc gîturile pe după colţul gardului, ca să vadă cine vine. bujor, s. 80. Biata Mălcă, de frică, s-a încleştat de gîtul lui. creangX, p. 120. Şi-n-lănţuindu-mi gîtul cu braţe de zăpadă, îmi intindeai o gură deschisă pentru sfadă. EMINESCU, o. i 92. <)> Expr. A si* arunca de gîtul cuiva = a îmbrăţişa pe cineva cu bucurie; f i g. a copleşi pe cineva cu manifestări de dragoste. A (se) ţine (sau a (se) lua) de gîl (cu cineva) = a cuprinde cu braţul gîtul cuiva, a-şi petrece braţul pe după gîtul cuiva; f i g. a fi în mare prietenie (cu cineva), a face cârdăşie (cu cineva). Sortaşii mai veseli se ţineau de gît cu fetele, cîntînd doine şi chiuind de răsunau văile, bujor, s. 70. A fost odată ca niciodată, că de n-ar. fi nu s-ar mai povesti. .. de cînd se luau de gît lupii cu mieii, de se sărutau, ispirescu, L. 1. A-şi rupe (sau n-şi îrînge) gîtul = a-si pierde viaţa, a muri într-un accident; fig. a-şi pierde, a-şi ruina situaţia prin întreprinderi nereuşite. A strînge de gît (pe cineva) = a sugruma. A lua (sau a înliăţa) de gît (pe cineva) = a pune mîna (pe cineva), a-1 înşfăca. Mor cu tine de gît, se zice, ca ameninţare, pentru a arăta cuiva hotărîrea de a lupta contra lui pînă la capăt. A-şi pune gîtul (pentru ceva) = a pune prinsoare, a se prinde, a pune mîna în foc, a garanta că... Pui gîtu că e ceva. vlahtjţă, la tdrg. (Familiar) A face gît = a avea pretenţii, a opune rezistenţă, a face gălăgie. + (La pl. ; prin metonimie) Persoane curioase, lume interesată. Gîturi curioase ■ din tribuna vecină se întindeau să audă. rebreanu, r. ii 35. 2. Interiorul gîtului (1), cu toate organele lui. V. gîtlej, beregată. Aş bea puţină apă, Florico, că tare mi s-a uscat gîtul. BUJOR, s. 26. Aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. (Metaforic) Adierea. . . răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăşte necurmat pe gîturile de văi largi ale munţilor învăpăiaţi. hogaş, dr. 242. E x p r. A da (o băutură) pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Intra in circiumă... da pe gît o duşcă şi iar ieşea, pas, z i 146. Kegoiţă a dat ţoiul repede pe gît'. caraGiale, p. 93. A se văl llta pînă-n gît = a fi tare dezgustat, a nu mai putea suporta o stare de lucruri sau o persoană. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă. ckEangX, p. 122. A-i sla (sau a i 80 opri cuiva ceva) în gît = a nu putea înehiţi; f i g. a nu se putea împăca cu un gînd sau cu o situaţie, a nu-i plăcea (ceva). (Familiar) A potrivi din gît (pe cineva) = a-i da (cuiva) de băut cît vrea el. Dacă )tini să potriveşti din gît pe moş Nichifor, apoi era cît se poate de şăgalnic. crEangX, p. 108. A o lua în gîl = a lua asu-prâ-şi o însărcinare, necruţînd nici un efort pentru reuşita ei. + Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate înghiţi dintr-o dată. înghiţiră tuspatru cîte un gît zdravăn din băutura arzătoare. SADOVEANU, O. VI 31. Ipate... dă babei vro cîteva gîturi de rachiu, creangă, p. 171. 3. Parte a unor anumite obiecte care prezintă o asemănare cu gîtul omului: a) partea strimtă şi lungă a unei sticle (sau a unor vase de sticlă), care se termină cu o gură. Gîtul retortei. <=i Ferestrele crîşmelor. . . arătau covrigei uscaţi în gîturi de sticle cu băuturi colorate. SADO-veantj, B. 162. Sărăcia era iluminată de razele unei lumi- GÎT AR — 391 — GLAGOLE nări de seu, băgată in gîtul unui clondiri, ce ţinea loc de sfeşnic. EMINESCU, N. 41 ; b) prelungire a instrumentelor muzicale pe care sînt întinse coardele. Buruiană pleca urechea pe gîtul scriprei, ciupea cu unghea strunele pe rîtid. hogaş, dr. ii 108; c) (rar) canalul coşului, pe care iese fumul. Fumul căminelor. . . se prăbuşea îndărăt pe gîtul coşurilor, delavrancea, s. 182. «$> Gîtul pustii = partea superioară a patului de puşcă, de care se apucă de obicei arma. Prune cu gît — soi de prune, alungite la unul din capete. GÎTĂR, gîtare, s. n. Cureaua lata a hamului, care se trece peste greabănu) calului şi e legată la capete de pieptarul hamului; spătar, grebănar. GÎTIŞOR. gîtişoare, s. n. Diminutiv al lui gît. • Cară vinul cit urciorul Că ni s-a fript gîtişorul. TEODO-RESCU, P. p. 271. / w GÎTIŢA, gîtiţe, s. f. (Mold., adesea glumeţ) Gîtlej. Hîrîindu-si în gîtiţă lacrimile s-a dus la Zailic judele, să-i împărtăşească porunca stăpînului său. SADOVEANU, N. P. 147. GÎTLÂN, gîtlane, s. n. (Transilv., Mold.) Gît. Arare an dropioi deosebit de mare înălţa gîtlanul si privea spre turmă, sadoveanu, o. A. n 223. GÎTLÂNĂ, gîtlane, adj. f. (Numai în e x p r.) Prune gîtlane (şi substantivat) = varietate de prune cu gîtul lung. gîtl£j, gîtlejuri, s. n. Partea interioară a gîtului, cuprinzînd faringele cu esofagul şi laringele cu traheea. Numaidecît a umplut iar cupa albastră, aruneîndu-şi-o ca pe-o apă oarecare în fundul gîtlejului. sadoveanu, n. f. 16. Glasid i se uscă în gîtlej, numai buzele i se mişcau arse. rebreanu, r. ii 203. Toate lighioanele, cu gîturile întinse, ce plînseră că li s-au opărit gîtlejurile. ispirrscu, L. 350. F i g. Gura Largului, şuvoi lat şi mînios pe vremea dezgheţurilor. .. se lasă în vale dintr-un gîtlej întunecos. russo, o. 108. GÎTOS, -OASĂ, gîtoşi, -oase, adj. (Rar, despre animale) Cu gîtul lung. Lebăda gîtoasă voia să dea o masă. ALEXANDRESCU, M. 403. GÎTUÎ, gîtui, vb. IV. T r a n z. 1. A strînge (pe cineva) de gît; a sugruma. Nu-i rămînea decît să sară la ea şi s-o gîtuie, să-i sucească gîtul ca la un pui de vrabie. SLAVICI, O. I 342. Cit pe ce erai să mă gîtui, jtipîneşică. CREANGĂ, p. 120. <0> F i g. Erai gituit de emoţie, pas, Z. i 70. Femeia a dat să se scoale, să fugă, ori să răspundă. Dar, gîtuită de-o teamă năprasnică, a venit mototol la loc. popa, v. 317. 2. F i g. A înăbuşi, a împiedica un proces în dezvoltarea lui. Acolo unde critica de jos este gîtuită, sub o formă sau alta, apar atitudini tolerante faţă de lipsuri, lăudăroşenie, îngîmfare, automulţumire. lupta de clasă, 1953, nr. 8, 51. — Prez. ind. şi: gîtuiesc (creangă, p. 115). GÎTUÎRK, gîtuiri, s. f. 1. Acţiunea de a gîtui gi rezultatul ei ; sugrumare. 2. F i g. înăbuşire, împiedicare a unui proces în dezvoltarea lui. Gituirea criticii de jos. •+■ Oprire momentană a lucrului într-o ramură de producţie (ca urmare a încetinirii lucrului în alt sector, de care depinde cel dintîi). Rolul unor asemenea brigăzi este acela de a înlătura frinările sau gîtuirile in producţie, contemporanul, s. Ii, 1949, nr. 164, 10/1. GÎTUÎT, -A, gituiţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Strîns de git, sugrumat, omorit. GÎTuri'tJRĂ, gituituri, s. f. Partea îngustată a unui lucru sau locul unde se produce îngustarea unui lucru. Gîtuitura unei văi. Gîtuitura unui tub. — Pronunţat: -tu-i-. GÎŢĂj gîţe, s. f. (Mold., Bucov.) Părul femeilor împletit în cozi sau în cosiţe; şuviţă de păr. Scotea fruntea cu gîţe bălane şi ochi albaştri, o mutrişnară ageră de copilă, sadoveanu, p. m. 234. îşi ştergeau muiile. .. şi-şi potriveau după urechi gîţele de păr, neliniştite de boarea zilei. id. ib. 257. <£- E x p r. A împleti gîţe albe = a rămîne fată bătrînă. Cînd o fată are păr frumos, nu împleteşte gîţe albe. SEVASTOS, n. 4. Panglică sau şiret care se împleteşte la capătul cosiţelor. gîţişoAră, gîţişoare, s. f. (Mold., Bucov., rar) Diminutiv al lui g î ţ ă. Poftim tulpan din Ţarigrad cumpărat. Să-ţi fie dumitale de legat, Ca de-acum pînă-n vecie Gîţişoarele dumitale legate-au să fie. sevastos, n. 132. GÎZA, gîze, s. f. Nume generic dat insectelor mici zburătoare. Fînaţuri au fost bune, au avut strînsură şi albinele: căci aceste gîze, pe cît spune norodul, merg una cu oile. sadovkanu, z. c. 325. Mii de felurite gîze speriate se ridicau din păpuriş, plutind ca nişte nouraşi străvezii, bart, e. 167. Gîza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase, gîrleanu, L. 31. GÎZULÎE, gîzulii, s. f. Gîzuliţă. (F i g.) Şivoiul, cum vine el, răstoarnă cită mi ţi-i stînca, da necum o gîzulie de iapă? hogaş, M. N. 224. GÎZULÎŢĂ, gizuliţe, s. f. Diminutiv al lui g î z ă. Tot mai bine să dau prin apă. . . decît să curm viaţa atîtor gîzuliţe nevinovate, creangă, P. 237. GLACIÁL, -A, glaciali, -e, adj. (Livresc) De gheaţă, rece ca gheaţa. Sloii aduşi de f luviu se strîng în jurul gurii; orizontul devine glacial, bart, e. 309. Glandă cu secreţie internă sau glandă endocrină v. endocrin. GLAADULĂR, -A, glandulari, -e, adj. Care se referă la glande, care are aspectul sau constituţia unei glande. GLANDtÎLĂ, glandule, s. f. Glandă mică. 7 GIîA.XDULOS, -OÂSĂ, glanduloşi, -oase, adj. Informa sau de natura glandelor; cu glandule. Tulpini ascendente, în partea inferioară numai pe o parte sint păroase, spre vîrf glanduloase. flora r.p.r. n 63. GLANŢ s. n. (Industria pielăriei) Lustrul feţei pieilor lustruite; lustru. (învechit) Piele de lac. Petruţă, cu mîinile la spate, în ciuboţelele lui cu vîrf de glanţ şi cu potcoave de alamă privea grav hîrtia. C. PETRESCU, R. DR. 73. în locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de glanţ. NEGRUZZI, s. III 58. GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor emise de om (de obicei în cursul vorbirii, al exprimării prin cuvinte); facultatea de a emite aceste sunete; voce. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane şi ale celor ce-i aşteptau pe peron umpleau cuprinsul gării. REBREANU, R. i 16. Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas, El nu va mai cădea! coşbuc, p. I 111. Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald, pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunat, caragiale, p. 151. Asta nu-i mămtica. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i tnai subţire şi mai frumos! creangX, p. 22. \> I1' 1 fi. La glasul libertăţii văd Moldova deşteptată, Şi la glasul omenirii o simţesc înduioşată. ALECSANDRi, O. 74. L o c. a d v. într-UU glas = (toţi) deodată, împreună ; în unanimitate, de comun acord. Oştenii Btigeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. SADOVEANU, O. vn 14. Cu toţii într-un glas făcea întrebare. drX ghici, r. 107. E x p r, A (la glas —a striga ; f i g. a exprima. Cind căruţa se opri, el dădu glas. SADOVEANU, r. m. 237. A ridica (sau a înălţa) glasul = a vorbi (mai) tare (ameninţînd pe cineva), a protesta. A căpăta glas = a prinde curaj. A-i pieri (cuiva) (a i se stinge sau a-şi pierde) glasul = a nu mai avea ce răspunde, a bate în retragere, a fi pus cu botul pe labe. A-şi drege glasul v. drege. (Cu valoare de pl.) Murmur, vuiet (al unei mulţimi). încremeni cu groază, ca şi cînd mişcarea şi glasul mulţimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri, rebreanu, r. n 277. Ciripit, cîntec de pasăre. Zburau ţipînd cticori pe sus Cu glas tînguitor. coşbuc, p. i 233. în păduriştea de mestea-căni... păsările primăverii se-ngînă şi care de care se-ntrec în feluri de glasuri, caragiale, p. 43. Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iese din casă cu bucurie. CREANGĂ. 1’. 68. Strigăt, zbieret (al diverselor animale). Se înteţeau tot mai des glasurile copoilor. SADOVEANU, o. I 447. Broaştele semeţe cîntau cu glasuri multe. Topîrceanu, S. A. 59. în codri-adînci, căţelul pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EminESCU, o. i 93. 2. F i g. Sunet, zgomot de vînt, de apă etc. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COŞBUC, P. I 119. Am ajuns într-o înfundătură de munţi, unde se auzea răsunînd glasul unui pirăuaş. creangA, a. 31. Vin’cumine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. EMINESCU, o. I 209. Ramurile se ridicau încet şi glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din vreme în vreme. russo, o. 114. -f- Sunet, ton produs de un instrument muzical sau de un corp sonor. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, — Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune... iosif, v. 74. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, o. I 76. 3. (învechit) Veste, ştire. Mii:ai primi glas atunci de la îndrăzneţul Udrea că. .. s-a lovit de faţă cu Afis-paşa. BXLCESCU, o. Ii 137. 4. (Bis.) Denumire dată scării muzicale în cîntarea bisericească răsăriteană. Fiecare din cele opt moduri fundamentale după care se execută toate cîntările bisericeşti. Spre a putea să fii dascăl se cer trei lucruri: întii o carte de botez, a doua, un atestat. . . a treia, să cunoşti cele 8 glasuri, slavici, O. I 77. Ştia şi el glasurile pe dinafară. CREANGX, a. 9. GL.&SNIC, -A, glasnici, -e, adj. (învechit) Sonor, răsunător. Daţi-mi, rogu-mă de voi, Pe zvon glasnic de cimpoi, Ştiri alese, blinde veşti, De bun trai in Preuteşti. BELDICEANU, P. 113. + (Substantivat, f.) Vocală. Tu ai slove antfibii nici glasnice, nici neglasnice. NEGRUZZI, S. I 10. GLĂSPAPIR s. n. Hîrtie pe care a fost lipit un strat de sticlă pisată şi care se foloseşte la şlefuitul lemnului, metalelor etc. — Accentuat şi: glaspapir. GLÂSTRA, glastre, s. f. Ghiveci de flori. La fereastra ta-mi zimbiră Toate florile din glastră. TOPÎRCEANU, B. 57. Pe ţărm, acolo, mică şi curată, O casă cu fereşti strălucitoare... în glastre rîde floare lingă floare. IOSIF, P. 18. + Vas în care se ţin florile în casă. Masa a fost întinsă cu aspect de sărbătoare, cu glastre încărcate de flori şi cu un tacîm in plus. SAHIA, N. 59. GLĂSYAJiD, glasvanduri, s. n. Perete interior (uneori numai pînă Ia o anumită înălţime deasupra pardoselii) alcătuit din panouri de geam montate pe un schelet de lemn sau de metal. + Uşă pliantă, cu geamuri, care separă două încăperi. GLAUCtiM s. n. Boală de ochi caracterizată prin creşterea presiunii intraoculare şi care poate duce la pierderea vederii. — Pronunţat: glau-, GLAZtÎRĂ, gla zuri, s. f. 1. Strat subţire de ciocolată sau de şerbet de fructe, de zahăr ars etc., cu care se acoperă torturile, prăjiturile şi bomboanele. 2. Email pentru produse ceramice, în special pentru faianţa fină. GLABICI, glădici, s. m. Arbore mic, cu flori albe (Acer tataricum); gladiş. Gard viu... format de copăcei ghimpoşi, mărăcini de tot neamul şi glădici, GHICA, s. 534. GLĂ.TljŢĂ, glăjuţe, s. f. (Transilv. şi Mold.) Diminutiv al lui glajă. Dau ocol unei glăjuţe plină cu horincă. RETEGANUL, P. III 83. GLĂSCIOR s. n. Diminutiv al lui glas (1). Dat Da! Maria, zise ea cu glăscior argintos. EMINESCU, N. GLĂSUI — 393 — GLOATA 82. (Ironic) Zmeii ţipară ce ţipară, dară o dată cu focul li se stinse şi lor glăsciorul, ispirescu, L. 294. GLĂSUI, glăsuiesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Astăzi mai mult în limbaj poetic) A grăi, a vorbi. Glăsuiau insă puţin şi domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăţi de plumb. rebreanu, R. II 110. Iar al gîndului senin, Glăsuit intr-un suspin, îl dau florilor de in. beldiceanu, p. 103. ■£> T r a n z. Feciorii, cari ştiau ce glăsuise tatăl lor cînd îi ieşi sufletul, se puse de pază. ispirescu, L. 253. F i g. Iută ce glăsuieşte o zicătoare. ispirescu, l. 273. 2. T r a n z. A cînta, a intona. în veştmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii, glăsuieşte-ncet un cîntec. eminescu, O. I 87. 3. Refl. (Rar, popular) A se văita, a se jelui. A prins. .. a se glăsui cu glas mare. TEODORESCU, p. p. 360. Nu te tîngui, Nu te glăsui, Că eu te-oi lecui! id. ib. 361. GLASUÎRE, glăsuiri, s. f. Acţiunea de a glăsui şi rezultatul ei. 1. Vorbire, spusă. (F i g.) Făt-Frumos se sui pe tron după glăsuirea hrisovului răposatului şi cu deplina învoire a tuturor sfetnicilor împărăţiei, popescu, B. I 43. Dup-a legii glăsuire, Băiatul mi se cuvine in loc de despăgubire. hasdeu, r. v. 38. Loc. adv. (Rar) într-o glă- ■ suire = într-un glas, de comun acord. Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării, ispirescu, L. 353. 2. Cîntare. De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, o. I 85. GLĂStJŢ s. n. (Rar) Glăscior. Ce glăsuţ. . . Scoate cînd o prinde dor. alecsandri, p. p. 114. GLET s. n. Strat subţire de pastă de var sau de ipsos, aplicat peste tcncuială, pentru a se obţine o suprafaţă netedă. GLEZNĂ, gle zne, s. f. Partea piciorului formată de oasele ieşite în afară ale încheieturii de jos; încheietura de jos a piciorului; p. ext. partea mai subţire a piciorului deasupra încheieturii de jos. Mi-am lepădat ghetele ; mi-am suflecat pînăla genunchi pantalonii. Apa nu părea mai afundă decît pînă la glezne, sadoveanu, n. e. 59. Se-nalţă proptindu-se-n coate Şi-a calului glezn-o cuprinde, coşbuc, p. II 31. li ah a-l apucă de mijloc, se lungi răpezindu-se cu el pină-n nori, apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă în ţărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. 10. GLEZNIŞOĂItĂ, gleznişoare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui gleznă. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn'la gleznişoare. alecsandri, p. r. 190. GLICERÎNĂ s. f. Lichid uleios, incolor, inodor, dulceag, extras din grăsimi sau fabricat sintetic şi folosit la fabricarea explozivelor, a produselor farmaceutice şi cosmetice şi în alte ramuri ale industriei. Pe o lamă se pune o picătură de glicerină în care se aşază insecta; apoi se acoperă cu o lamelă. Fauna R.r.R. vnii 43. GLICÎNA s. f. Plantă decorativă volubilă din familia leguminoaselor, cu flori ca ale salcîmului, albastre şi parfumate (Wistaria chinetisis). Frumoasele coloane de la uşa cea mare din faţă încărcate de ciorchini viorii de glicine. CAMIL PETRESCU, o. ii 269. Luna. . . străbă-tînd printre stîlpii albi ca marmura de care spînzurau perdelele de glicină cu struguri albaştri, pardosea cerdacul cu un mozaic fantastic de puncte albe. anguEL-iosif, C. L. 18. GLICOMÎTRU, glicometre, s. n. Areometru pentru determinarea cantităţii de zahăr conţinută în vin. GLlE, glii, s. f. (Popular şi poetic) 1. Pămînt; ogor, ţarină. Dar cine-ai fost, noi totuşi ştim. Din glie o ştie orice petic. Căci zborul nostru spre-nălţimi Tu l-ai deschis, om sovietic! dragomir, S. 47. Oamenii îşi zălogeau glia, vitele, sumanele, camilar, n. i 332. Tu fii ostaşul jertfei mari, depline: Ca dintr-un bob să odrăslească mia, Cusîngele tău cald stropeşte "/¡V:/ YLAhuţă, o. a. I 26. E x p r. Sub glie sau sul) glii = în mormînt, îngropat. Străinul se odihnea sub glii. sadoveanu, o. i 380. Dar George-al nostru cum o duce? — Sub glie, taică, şi sub cruce, coşbuc, P. i 101. -ţ- F i g. Pămînt strămoşesc, ţară, patrie. 2. Brazdă de pămînt. Pretutindeni gliile erau întoarse, schimbaseră culoarea pămîntului. camilar, tem. 90. Calul. . . Cu piciorul că-mi bătea, Glie din pămînt rupea. TEODORESCU, P. P. 610. GLIGAN, gligani, s. m. 1. (învechit şi regional) Porc sălbatic, mistreţ. Moşul nu-şi uită meşteşugul vicleniei. Cad pe brînci gliganii şi vierii săgetaţi. ODOBESCU, S. III 110. 2. F i g. Găligan. Da vino-ţi în fire, bre omule, că eşti coşcogea gligan. — Ce trînteşti uşa s-o scoţi din ţîţîni? vlahuţă, N. 128. Mama... mă vede tologit cu pielea goală pe năsip, cît mi ţi-i gliganul, creangă, a. 65. GLÎTTIC, -A, gliptici, -e, adj. Care se refera la gliptică. GLÎPTICĂ s. f. Arta de a grava pe o piatră preţioasă sau semipreţioasă figuri sau motive decorative în relief sau scobite. GLIPTOTECĂ, gliptoteci, s. f. Colecţie de pietre preţioase sau semipreţioase gravate; p. ext. muzeu în care se păstrează colecţii de astfel de pietre sau de sculpturi. GLISĂ, glisez, vb. I. Intranz. 1. (Despre piese de maşină) A aluneca de-a lungul altei piese. 2. (Despre hidroavioane) A aluneca pe apă. GLISĂRE, glisări, s. f. Faptul de a glisa. 1. Alunecare a unei piese de-a lungul altei piese. 2. Alunecarea pe apă a hidroavionului înainte de decolare. GLISIERĂ, glisiere, s. f. Piesă fixă în formă .de bară netedă, de lemn sau de metal, pe care alunecă altă piesă şi care se întrebuinţează la capetele de cruce ale unor maşini cu piston, la maşini-unelte, la ascensoare etc, GL0ĂBĂ, gloabe, s. f. 1. (Uneori determinat prin f de ca! ») Gal slab, prăpădit; mîrţoagă. Tîrguşoarele şi satele sărace l-au primit pline de entuziasm. . . Spectacolele le da în aer liber, neammţat cu afişe, alături de gloaba şi căruţa lui. Sahia, n. 67. Vînători de dropii... mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. odobescu, S. in 14. 2. (învechit) Despăgubire sau pedeapsă în bani; amendă. Popa dă aldâmaşul, popa plăteşte gloaba, strigau toţi. hogaş, H. 34. Tata a dat gloabă pentru mine. CREANGĂ, a. 50. Jf- Bir. Socotiră că este mai isteţ să-şi piardă urma in codri doar-doar vor izbuti să scape de gloaba turcului, galaction, o. i 280. GLOĂTĂ, gloate, s. f. 1. Mulţime, grămadă de oameni strinşi la un loc. Gloata de ţărani amuţea pe măsură ce glasul lui se înăsprea şi biciuia. REBREANU, R. II 194. Tot vine, toi înoată, Dar deodată cu ochii vii, Stă pe,loc—să mi te ţii! Colo, zgomotoasă gloată de copii. COŞBUC, P. I 22‘>. Abia apucă a se coborî din trăsură, şi gloata curioşilor încongiură pre postilon. negruzzi, S. i 197. Huietul se făcuse aşa de mare îneît socotii că toată circiuma era cuprinsă de gloată, russo, o. 149. <$■ (în comparaţii şi metafore) Rontinii, uzi la piele, flămînzi, lipsiţi de foc, în şanţul lor, sub arme, stau gloată la un loc. ALECSANDRI, P. A. 212. 2. Ceată înarmată. Armata ţării sta ascunsă în păduri ferindu-se d-a se măsura în bătălie generală cu gloatele vrăjmaşilor. BĂLCESCU, o. i 27. 4- (învechit) Unitate de ostaşi pedeştri, recrutaţi de către boieri din ţărănime. Pe lingă puşti şi curteni, voievodul mai are şi contingente GLOB — 394 — GLONJ auxiliare: unele care se cheamă «gloate » — adică mişeii de rînd care vin cu arme primitive şi care se dovedesc înfricoşători cînd duşmanul e biruit, sadoveanu, F. J. 738. La trebuinţă se făcea ridicarea gloatelor, după cum istoria ne-o arată in multe cazuri. BĂLCESCU, o. I 117. GLOB, globuri, s. n. 1. Corp sferic sau sferoidal. Luna, ca un glob de aur, înviorează noaptea. bolinti-NEANU, o. 350. Glob ocular (sau al ochiului)— partea ochiului, de formă sferică, adăpostită în orbită. Fruntea lui Bîlea se încreţi şi globurile ochilor i se umflară. PREDA, î. 150. (La pl. şi în forma globi) îi erau globii ochilor scrijelaţi de fire roşii. sadoveanu, m. c. 47. Sub pleoapele închise globii ochilor se bat. EMINESCU, O. I 79. ^ Corp sferic de sticlă, servind drept ornament. Pomul de iarnă era încărcat de globuri colorate. + (De obicei urmat de determinări) Corp sferic, de sticlă sau de porţelan, care protejează o lampă sau un bec. Subt lumina prietenoasă ce se răspîndea de subt globurile lămpilor. .. adunase în sindrofie prietenii, anghel, pr. 46. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porţelan, aruncă o lumină albă. vlahuţă, o. A. ni 5. 2. (Determinat uneori prin « pămîntesc » sau « terestru») Planeta locuită de oameni ; pămîntul. E rînduiala firii bujorul să-nflorească... Şi globul să rotească mereu pe lingă soare, uiişuiu, G. 51. Cometă.. . De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim? alexandrescu, m. 177. Glob (pămîntesc sau terestru) = glob sferic, de obicei metalic, pe a cărui suprafaţă exterioară este reprezentat aspectul scoarţei pămîntului; e folosit pentru scopuri didactice. Glob ceresc = glob sferic pe a cărui suprafaţă exterioară e reprezentat aspectul bolţii cereşti. — Pl. şi: (s. m.) globi. GLOlîÂL, -A, globali, -e, adj. De ansamblu; luat în bloc; total. Poetul îşi formează o viziune globală, o viziune de ansamblu despre realitate, beniuc, p. 136. ^ Venit global = venit total, din care nu se scad cheltuielile de producţie. GLOBÎ, globesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi regional) 1. A amenda. Merge omul să taie un lemn, să-l fure, şi îl globeşte de-i mănîncă o vită. agîrbiceanu, S. p. 13. Cine va strica tocmeala să fie globii, sevastos, N. 62. Mi-i iau la bătaie, mi-i închid şi mi-i globesc. hasdeu, R. V. 149. 2. A pruda, a jefui. Un pilc de turci o luase spre Curtea de Argeş ca să globească tirgul şi pe cei adăpostiţi în el. Galaction, O. I 280. [Turcii] din ce in ce se făceau mai asupritori, călcînd legămintele ţării, mărindu-i tributul şi globind-o în toate chipurile. bXlcescu, O. u 23. GLOHÎRIi, globiri, s. f. (învechit şi regional) Acţiunea de a globi; amendare. Scăpind de judicată şi de globiri, prin mită. negruzzi, s. ii 203. GLOBULAR, -A. globulari, -e, adj. 1. în fo rma de glob; sferic. Şobolanii galbeni-aurii stăteau în gurile acestor vizuini, privind cu ochişorii lor ca nişte picături globulare de smoală. dumitkiu, v. l. 111. <$>■ Fontă globulară = fontă cu structură granuloasă. 2. Referitor la globulele sîngelui. GMmCl.A, globule, s. f. Corpuscul sau bulă foarte mică., de tormă sferică. Globulă de aer. Globule roşii = celule care intră în compoziţia sîngelui şi care conţin hemoglobină; hematii. Eram alb ca un om fără globule roşii. CAMIL petrescu, u. N. 135. Globule albe = celule care intră în compoziţia sîngelui, avînd un rol în procesul de apărare a organismului; leucocite. GLOBULIÎS'A s. f. Materie proteică care se găseşte în serul sanguin şi în alte ţesuturi biologice. GLOBUL*)«, -OASĂ, globuloşif -oase, adj. (Rar) Compus din globule. GLOIîUŞfiR, globuşoare, s. n. Diminutiv al lui glob (1). Globuşoare de sticlă colorată. GLOD, (2) gloduri, s. n. (Regional) 3. Noroi. Cu cît s-apropiau de hăţişuri, glodul era mai adine, camilar, TEM. 384. Luară şi cal şi teleguţă. . . de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ispirescu, l. 374. Vîntul primăverii a uscat glodul. negruzzi, s. i 321. F i g. Istoricii contemporani Spun rău de Pipăruş-Viteazul, Cu glod îi feştelesc obrazul Şi-l vînd cu patru gologani, coşbuc, p. ii 251. 2. (Mai ales la pl.) Bulgăre de pămînt uscat sau îngheţat. Mi l-am închipuit din copilărie, un cîmp uriaş, răscolit, spart, cu gloduri arse. SAHIA, n. 15. Merse, merse pînă ce i se rupse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce A intra în picioare, ispirescu, l. 58. + Boţ. A înghiţit vreo citeva gloduri de mămăligă cu brînză. preda, /. 130. A găsit. . . pe dulap intr-o strachină un glod mare de sodă. STANCU, d. 399. GLODĂRÂIE s. f. (Regional) Glodărie. Trei ceasuri ţi jumătate în Paşcani — cam prea mult! Dar ce pitorescJ Ce glodăraie şi colbăraie! CaraGIALE, o. n 310, GLODĂRÎE, glodării, .s. f. (Regional) 1. Noroi mare. Ploua straşnic şi era o glodărie pin'la genunchi. HOGAŞ, DR. ii 121. 2. Loc noroios, gloduroş. Ce-i aştepta pe ei acasă, in glodăriile satului? camilar, n. ii 327. GLODÎ, glodesc, vb. IV. Tra n z. A freca, a roade, a -înţepa. Acolo e şi cursa priponită. Dai într-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodeşte. odobescu, s. iii 198. Aşter-nea tot plapome de mătasă, Să nu-i glodească la oasă. PlSCULESCU, L. P. 234. — Variantă: inglodi vb. IV. GLODORÎJS, -OÂSĂ adj. v. gloduros. GLODdS, -OÂSĂ, glodoşi, -oase, adj. Gloduros. Moş Andrei locuia într-o ulicioară glodoasă din fundătura Badalanului. dunăreanu, n. 16. Drumul e glodos şi greu. Negura se lasă. iosiF, V. 74. GLODUROS, -0ĂSĂ, gloduroşi, -oase, adj. 1. Plin de noroi, noroios. Trecind printr-un loc cam gloduros, i s-au înfipt carul în imala aceea, sbiera, p. 199. 2. Cu gloduri, cu bulgări. Pămîntul era gloduros, tare ca fierul, sandu-aldea, u. p. 44. F i g. Oraţiu... îndreptă şi alungă ceea ce era prea aspru şi prea gloduros in limba şi în exametrul părintelui satirei. ODOBESCU, S. i 48. — Variantă: glodorâs, -odsă (păun, p. v. n 119, TEODORESCU p. p. 131) adj. GLOMERULÂR, -Ă, glomerularî, -e, adj. Cu glomerule (1), format din glomerule (1). Numai un sol cu o bună structură — structură glomerulară — poate asigura plantelor un regim favorabil in ce priveşte aprovizionarea cu apă şi cu substanţe nutritive, scînteia, 1953, nr. 2788. GLOMERCLĂ, glomerule, s. f. 1. Particulă formată din mai multe granule dintr-un sol, legate între ele prin humus, argilă, calcar sau prin diverse săruri şi avînd proprietăţi care derivă din caracterele acestor componenţi. 2. (Anat.) Mic organ format prin ghemuirea unui vas sanguin sau a unui ţesut limfoid. Glomerulă renală. GL6NTE s. n. v. glonţ- GLONTUÎT, -Ă. glontuiţi, -te, adj. (Rar) Lovit, rănit de un glonţ. Săi, bădiţă, că m-a luat în goană o ursoaică glontuităl galaction, o. i 49. GLONŢ, gloanţe, s. n. (Şi în forma glonte) Proiectil mic de oţel, de aramă sau de plumb, pentru puşcă, mitra- GLON TAN — 395 — GLUMĂ lieră, pistol automat şi pistolet. Cotind la stingă, li se arată, ca la o bătaie de gloti(, coperişul nou de tinichea al turnului strălucind in soare. Caragiale, p. 44. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte. EMINESCU, n. 31. Pîăieşii răspundeau cu gloanţe, negrttzzi, s. I 173. Vorba rea se duce ca glonţul. Glonţ trasor v. trasor. Glonţ dum-dum v. dum-dum. -4- (Adverbial ; pe lîngă verbe de mişcare ca: «a se duce», «a pleca» etc.) Iute, repede (ca glonţul). Face cum i-a fost porunca Şi se-ntoarce glonţ la stînă. iosif, v. 86. Mi s-d spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să dau confirmarea ştirii! Şi pleacă glonţ. carac'.iai.K, m. 67. (Cu elipsa verbului) La circiumă arvuni pe Plăviţa şi-i bău aldămajul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la tirg. dElavrancEa, v. v. 137. — PI. Şl: glonţuri (alecsandri, s. 95), (s. m.) glonţi (ALECSANDRi, p. i 4). — Variantă: gloutc s. n. GLONŢĂN, glonţane, s. n. (Rar, mai ales la pl.) Bulgăre de noroi uscat sau îngheţat; glod (2). Trăsura. . . o cîrmise drept spre sat, opintindu-se printre glonţane şi făgaşurile împietrite de soare, macedonski, o. iii 8. oUimi-, glorii, s. f. Onoare, mărire, slavă. Glorie ve;nică eroilor şi martirilor comunişti, care şi-au dat viaţa pentru fericirea poporului nostru, pentru libertatea şi independenţa Patriei, pentru socialism! GHEORGliru-nEj, ART. CUV. 361. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? Oarei glorie să fie a vorbi într-un pustiu ? EMINESCU, O. I 137. Gloria străbună pe strămoşi cinsteşte. ALEXAN-drescu, M. 324. <0> (Poetic) Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Romînie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? eminescu, o. I 15. Persoană de mare valoare. Tolstoi e o glorie a literaturii universale. GLORIFICĂ, glorific, vb. I. T r a n z. A preamări, a slăvi, a proslăvi. Refl. pas. Fiţi patrioţi şi modeşti ca Alexandrescu, şt cînd voiţi să ştiţi cum se glorifică faptele cele mari, citiţi Odele şi Elegiile lui. GHICA, S. A. 135. , GLORIFICĂRE, glorificări, s. f. Acţiunea de a g I o -r i f i c a şi rezultatul ei; preamărire, proslăvire, slăvire. Cite lacrimi s-or fi scurs pe luciul acestor pietre.. . podoaba operei atitor mii de necunoscuţi care lucrau pentru glorificarea oarbei vanităţi a unui potentat tiran. Barx, S. M. 23. GL0Rl6s, -OĂSĂ, glorioşi, -oase, adj. Plin de glorie; preamărit, slăvit. Oraş glorios, a O, rîu de timpuri mîndre! Danubiu maiestuos! Tu ne rechemi cu fală trecutul glorios. BOLINTINEANU, o. 121. <ţ> F i g. O nouă zi începea, glorioasă, cintînd parcă din mii de trîmbiţe. bogza, c. o. 32. GLOSĂ, glosez, vb. I. T r a n z. (Rar) A explica un cuvînt sau un pasaj obscur dintr-un text printr-o glosă (1); a face glose, a adnota (un text). GLOSĂR, glosare, s. n. Listă sau colecţie de cuvinte regionale, învechite sau puţin cunoscute, culese dintr-o regiune sau dintr-un text şi date împreună cu explicaţia lor. Glosar dialectal. Ediţie critică cu note şi glosar, a S-au editat suteme ortografice şi glosare: limba şi-a urmat calea ei sadoveanu, E. 35, (Atestat în forma glosariu) Un glosariu ce nu-şi are locul său intr-o scrisoare, negruzzi, s. I 258. -ţ- (învechit) Lexic, vocabular. De la gindul de a stîrpi cuvintele de extracţie străină, am ajuns a schimba tot glosarul. RUSSO, S. 69. — Variantă: (învechit) glosăriu s. n. GLOSĂRI U s. n. v. glosar. GL0SAT6R, glosatori, s. m. Autorul gloselor unui text 'antic. GLfisS. glose, s. f. 1. Explicaţie a unui text obscur sau a unui cuvînt rar, învechit ori greu de înţeles dintr-o scriere; (în special) notă explicativă la un cuvînt sau pasaj dintr-un manuscris (antic), făcută de un copist pe marginea manuscrisului. Comentariu, notă. 2. Formă fixă de poezie în care fiecare strofă, înce-pînd de la a doua, comentează cîte un vers din prima strofă (versul comentat repetîndu-se la sfîrşitul strofei respective). Cu puţină vreme înainte de a fi scris « Glosa », Eminescu a scris vestitele lui satire. IONESCU-RION, c. 89. GLOTÂL, -A, glotali, -e, adj. (Anat.) De glotă, caro pune în mişcare glota. Muşchi glotali. GLOTĂŞ. glotaşi, s. m. (în trecut) Soldat care făcea parte din gloată (2); ostaş din rezervele armatei, din contingentele vechi. Sînt înşiraţi pe două rînduri toţi ostaşii batalionului, iar în coada acestora se găsesc, în opinci şi in iţari, cu traistele pe după gît, glotaşii. PAS, L. 3 289. GL0TĂ, glote, s. f. (Anat.) Spaţiul dintre coardele vocale prin care circulă aerul în timpul respiraţiei. GLLC0ZĂ, glucoze, s. f. Substanţa organică cea mai răs-pîndită din natură, fiind materia de bază a celulozei şi a amidonului şi care, în stare pură, este cristalină, dulce, solubilă în apă; se întrebuinţează în medicină, în industria alimentară, în industria chimică etc. GLÍ! GA., glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul (pînă la umeri), pentru a-1 feri de frig şi în special de ploaie, lucrat din postav sau din diferite materiale impermeabile şi avînd forma unei pungi conice ; la ţară ţine uneori Ioc de traistă, [şi smulse şi gluga lui mohorîtă, puse pe flăcău pe laifă, şi el se trînti înaintea focului, sadoveanu, o. ii 534. îşi luă gluga din gît, scoase din ea cîteva dărăburi zdravene de mămăligă rece. hogaş, m. N. 209. Trei ostaşi cu arce-n mină pe movilă-acum se urcă... Pe-ai lor umeri poartă glugă, la briu paloş şi pe frunte. Cu-a lor lungi şi negre plete, se coboară-o neagră ţurcă. alecsandri, p. a. 45. (Poetic) Pe din, la vale, erau împrăştiate case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din livezile verzi. SADOVEANU, o. I 34. Pe ferestruică se vedea in amurg Piatra Teiului, singuratică, cu glugă de omăt în creştet, id. B. 121. Munţii. . .purtau păduri, livezi sau numai glugi de calcar, galaction, o. I 346. 2. Grămadă de snopi sau de ştiuleţi de porumb sau de mănunchi de cînepă aşezaţi în picioare în formă conică. Pe glugile de ciocani de prin curţi luna zvirlea luciri de ■ bronz. sandU-aldea, D. N. 201. Păpuşoii uscaţi se odihnesc în glugi pe lanuri, sevastos, N. 3. GLÜMÁ, glume, s. f. Vorbă de haz, care provoacă ris şi veselie; şagă. Ţăranii întrerupeau făgăduielile prefectului ca glume şi cu rîsete. rebreanu, r. ii 92. Nimic în Caragiale nu e o simplă glumă. Fiecare « has o, de care rîde spectatorul, este semnificativ, ibrăileanu, S. 70. După horă ieri ieşiră Toate fetele-n pridvor, Le vedeam ... Cum se strîng mereu să-şi spuie Glume de-ale lor. coşbuc, P. ii 64. începu a-l cam lua peste picior. .. cu glume nesărate, ispirescu, L. 36. •§> L o c. a d v. în glumă =■ fără seriozitate. Fără glumă = în mod serios, fără a glumi. (După o afirmaţie, spre a o întări) Nn glumă! = de-a binelea, cu adevărat, serios. Era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă, ispirescu, L. 62. Carte se învăţa acolo, nu glumă. creangX, a. 84. <ţ> Expr. A se întrece cil gluma = a împinge lucrurile prea departe. A lăsa gluma (Ia o parte) = a vorbi serios, a vorbi fără glumă. Să lăsăm gluma. Aştept al doilea transport de flori. NEGRUZZI, S. I 99. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios. 1 se părea că prea a luat în glumă propunerea lui. rerreanu, r. i 158. A im şti (sau a nu înţelege) de glumă, se spune despre cineva cu care nu poţi glumi, care se supără cînd glumeşti cu el, care ia gluma în nume de rău. A GLUMEŢ — 396 — GOBAIE nu-i arde (cuiva) de glumă = a nu avea chef sau timp să glumească, a fi indispus. (Numai) in (sau de, din) glumă = fără. intenţii rele. Mă apropiat de dînsa, aşa, de glumă. La ÎDRG. Nu-i (de) glumă = e lucru serios. Văzu ăla că nu e glumă, că-i stă viaţa mimai într-un Jir de aţă. ISPIRESCU, L. 108. Nu era de glumă cu Muslafa. ghica, s. viii. 4- Faptă hazlie, poznă, şotie, păcăleală. Linişteşte-te, dragă, c-o fost numai o glumă. ALECSANDRI, T. I 255. GLUMEŢ, -EĂŢĂ, glumeţi, -e, adj. 1. Care provoacă rîsul, plin de haz, de duh; hazliu. Grigore vorbea despre nevastă-sa pe un ton glumeţ, rebreanu, r. i 58. Nu zîmbea ... la poveştile bătrîne şi glumeţe ale ostaşilor, eminescu, n. 3. (Adverbial) Vasca vorbea fără grijă şi glumeţ ca totdeauna, sadoveanu, o. vn 36. + F i g. Vesel, vioi. XJna din acele fanfare vînătoreşti, al căror ritm iute şi chiar glumeţ pare că se ingină cu vibraţiunile melancolice şi prelungite ale instrumentului ce le produce. ODOBESCU, S. iii 96. 2. (Despre oameni) Care face multe glume, care glumeşte des, căruia îi place să glumească ; vesel, poznaş, şugubăţ. De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă. CREANGĂ, P. 111. GLUMÎ, glumesc, vb. IV. I n t r a n z. A spune glume, vorbe de duh. Rîseră fetele şi se veseliră hihotind şi glumind intre ele. ISPIRESCU, L. 50. Un bătrîn vinător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarăşii săi. ODOBESCU, S.III 44. lartă-mă, mîndro, de glume că nu-i om să nu glumească, jarnîk-bîrsea-nu, D. 363. <$■ Expr. A nu glumi (cu cineva sau cu ceva) = a lua (pe cineva sau ceva) în serios ; p. e x t. a fi fără cruţare (faţă de cineva sau de ceva). Iată ce vra să zică un om cinstit, un om blind, dar care nu glumeşte cu tîlharii. contemporanul, II 222. Cu dragostea mi glumi, hodoş, p. P. 33. Nu-i de glumit (cu cineva sau cu ceva) = trebuie să iei în serios (pe cineva sau ceva) ; trebuie să fii serios. Ţie ţi-e a glumi, dar nu-i de glumit. Pîrleo, zmeul are gînd rău cu noi. alecsandri, t. i 440. Cu dorul nu-i de glumit. hodoş, P. P. 40. -fy- A vorbi în glumă (despre lucruri serioase), a răspunde cu o glumă (cuiva care a vorbit serios). Veneam să-ţi spun un lucru foarte important... — Găseşti că nu tni-ai spus destule ? . . . — Nu glumi. Era ceva foarte serios, sebastian, t. 72. Ba nu, doamna mea! Sînt încă tot holtei... holtei tomnatic, precum vedeţi. — Tomnatic?:.. Vreţi să glumiţi?... Vă găsiţi în floarea tinereţii! alecsandri, t. 287; GLUMIT s. n. Faptul de a glumi. Şi la zor şi la glumit Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. GLUTÎN s. n. sg. Substanţă alcătuită dintr-un a- ‘ mestec elastic de proteine şi care intră în compoziţia grăunţelor de cereale. Făina se compune din amidon şi gluten. a Am ajuns a avea din an în an un grîu mai frumos, mai sănătos, mai greu, mai bogat în gluten şi care dă tărîţe mai puţine. GHICA, s. 552. GNAIS, gnaisuri, s. n. Rocă metamorfică cu structură şistoasă, compusă mai ales din cuarţ, feldspat şi mică. — Scris şi: gneis. ■ GNOMIC, -ă, gnomici, -e, adj. (Despre versuri, scrieri filozofice ctc.) Care cuprinde maxime şi sentinţe morale. Poezia gnomică a luat o mare dezvoltare în Grecia în secolele VÎI-V î. e. n. Poeţi gnomici = poeţi din Grecia antică ale căror opere conţin îndeosebi sentinţe, precepte şi reflexii morale. (Gram.) Prezent gnomic = prezent exprimînd o acţiune care se îndeplineşte indiferent de timp. în sentinţe şi proverbe se întrebuinţează prezentul gnomic. GNOSEOLOGIC, -Ă, gnoseologici, -e, adj. (Fii.) Care se referă la gnoseologie. — Pronunţat: -se-o-. GN0SE0L0GÎE s. f. învăţătură filozofică cu privire I la capacitatea omului de a cunoaşte realitatea, de a ajunge la adevăr, precum şi la izvoarele cunoaşterii şi Ia formele în care se realizează procesul cunoaşterii; în trecut forma o ramură aparte a filozofiei, azi face parte integrantă din dialectica materialistă. Singura concluzie inevitabilă, trasă de toţi oamenii în practica lor vie §i care este pusă in mod conştient de materialism la baza gnoseologiei sale, e aceea că în afara noastră şi independent de noi există lucruri, obiecte, corpuri, că senzaţiile noastre sînt imagini ale lumii exterioare. rjîNiN, O.XIV93. — Pronunţat: -se-o-, GXtiSTIC, -Ă, gnostici, -e, adj. Care se referă la gnosticism, privitor la gnosticism. + (Substantivat) Adept al gnosticismului. GNOSTICÎSăl s. n. Curent filozofic-religios care îmbină teologia creştină cu filozofia idealistă greacă şi care susţine că toţi oamenii au apărut ca o emanaţie a divinităţii. GOAL s. m. v. gol1. GOANĂ, goane, s. f. 1. Fugă mare. Cînd ajunseră unul lîngă celălalt, goana se opri. preda, î. 43. în goana roibului un sol, Cu frîu-n dinţi şi-n capul gol, Răsare, creşte-n zări venind, Şi zările de-abia-l cuprind. COŞBUC, P. I 145. Pe un drum luciu ca oglinda, Ionică, înhămat la săniuţă, mă duce-n goană, vlahuţă, o. a. n 87. [Calul e] cu ochii iuţi ca fulgerul, La goană ca vulturul, De-ţi înalţă sufletul! jarnîk-bîrseanu, d. 291. (Substantivat) Un gogilţ înăduşit şi la răstimpuri deopotrivă de scurte era singura înştiinţare că strîmturile gîtului au fost biruite, hogaş, M. N. 69. GOGLEZE s. f. pl. (învechit) Complimente, vorbe frumoase. îi zîmbeşte şi îi spune cîte ceva gogleze. ispirescu, L. 337. GOGOÂŞĂ, gogoşi, s. f. 1. Prăjitură făcută din aluat dospit şi piăjită în ulei sau untură. Luase o farfurie şi punea în ea... nişte gogoşi, pas, z. i 76. F i g. (La pl.) Minciună mare. Căpitanul. ... mi-a spus că sînt toate gogoşi, că la cazarma lor nici pomeneală n-a fost despre vreun bulgar. caraGIAlE, o. ii 204. Fugi, mottşer! Cine ţi-a spus gogoşi!e astea? id. M. 63. Expr. A înşira (la) gogoşi = a spune minciuni. Tot înşiră la gogoşi Spuind despre moşi păroşi, pann, P. v. i 9. 2. Excrescenţă rotundă, de mărimea unei alune, care se face pe ramurile unor specii de stejar. Cu gogoşi de tufă nu se-nnegresc sprînccne. pann, p. v. i 51. <$».Gogoaşă de ristic — excrescenţă care se formează pe ramurile tinere ale unei specii de stejar în urma unei înţepături a viespii de stejar; se întrebuinţează ca medicament astringent, la fabricarea cernelii negre, ca vopsea etc. 3. învelişul în care se înfăşoară larva (nimfa, crisalida) unei insecte, înainte de a ajunge la maturitate,; păpuşă. Prune gogoneţe — varietate de prune mici şi rotunde care se- coc prin luna august. F i g. (Despre- GOGORIŢĂ — 398 — GOL minciuni, greşeli) Mare, exagerat, gogonat. Cetind numărul 8 al Convorbirilor am dat de o greşeală de tipar destul de gogoneaţă. alecsandri, S. 154. GOGORIŢĂ, gogoriţe, s. f. (Munt.) Fiinţă imaginară cu care unii încearcă să sperie copiii; sperietoare. F i g. Ameninţare mincinoasă. GOGOŞÂR1, gogoşari, s. m. Varietate de ardei gras, de formă rotundă şi de culoare verde sau roşie. GOGOŞĂR2, gogoşari, s. m. (Rar) Vînzător de gogoşi. F i g. Mincinos, şarlatan. (Atestat în forma regională gogoşer) Dar... cu gogoşerii Cari umple lumea, zău! m-am calicit, alecsandri, t. 136. — Variantă : (regional) gogoş6r s. m. GOGOŞEĂ, gogoşele, s. f. Diminutiv al lui g o g o a ş ă (!)• (Atestat în forma regională gugoşea) O plăcintă pinte-coasă cu o ghirlandă de gugoşele. NEGRUZZI, s. I 286. . — Variantă: (Mold.) gugoşea s. f. GOGOŞÎR s. m. v. gogoşar2. GOL1, goluri, s. n. (La unele jocuri sportive) Introducerea mingii în poarta echipei adverse, precum şi punctul cîştigat prin aceasta. A marca un gol. c=> La numai 7 minute de la începerea meciului s-a marcat primul gol. SCÎnteia, 1953, nr. 2767. — Scris şi: (după englezeşte) goal. GOL2, goluri, s. n. Spaţiu liber; vid. Acest zid [de munţi] neregulat şi larg stăpînea valea Dîmboviţei şi de pe el privirea cădea în gol şi in prăpastie, galaction, o. I 346. în golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munţilor pitici. HOGAŞ, M. N. 165. O floare dacă naşte şi-ndată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare? macedonski, o. I 48. <)- F i g. Amîndoi simţeau în sufletul lor un gol chinuitor, bart, E. 182. Deodată mi se făcu gol încap şi nu mai gindii nimic, vlahuţă, n. 169. Se-ntiride-n umbra nopţii un cîmp nemărginit, Pustiu şi trist ca golul ce lasă-n urma lor, în inimi iubitoare, iubiţii care mor. alecsandri, P. III 79. Golul ferestrei sau al uşii = spaţiul liber care se Iasă în perete pentru a se aşeza acolo o fereastră, o uşă. Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlneşte curentul descendent. (în economia capitalistă) Gol de producţie = stagnare temporară a producţiei datorită deficienţelor de organizare, lipsei de materii prime etc. ^ Loc. a d v. în frol = a) (pe lîngă verbele « a sări », « a se arunca », « a se prăbuşi » etc.) în aer (cînd se străbate o distanţă oarecare pînă la pămînt) ; în prăpastie. (F i g.) Eram singur, în gol, atirnat ca şi cînd îmi căzuse o scară de subt picioare. CAMIL PETRESCU, U. n. 230 ; li) (adesea pe lîngă verbele « a se uita », « a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără ţintă. în zdruncinăturile trăsurii, in scrîşnirile arcurilor ruginite, cu ochii în gol, cu faţa plină deunzîmbet de vis, se gîndea la fiinţele iubite rămase la casa bătrînească. sadoveanu, o. rv 5. Bologa se pomeni singur, pironit în acelaşi loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. rebreanu, p. s. 79; c) fără folos, zadarnic. Pe unde se ducea, tot în gol îmbla, creangă, p. 144. -$> E x p r. A umple un gol = a completa o lipsă. (F i g.) M-am apropiat de dulapurile de cărţi, căutind ceva care să-mi umple golul acelui ceas. sadoveanu, e. 5. A simţi un gol Ia stomac = a simţi foame. A (se) da de pol = a (se) da pe faţă, a (se) trăda. Se temea că mai curînd ori mai tîrziu se va da de gol şi nu numai va strica toată treaba, dar îşi va băga totodată şi capul în primejdie, slavici, o. I 186. Ochii şi sprincenile Fac toate pricinile... Şi cu foc şi cu pîrjol Pe amor îl dau de gol. alecsandri, t. i 126. (în superstiţii) A(-i) ieşi (cuiva) cu gol (ui) = a ieşi înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind un insucces sau ghinion. Loc lipsit de vegetaţie, mai ales de copaci. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară, alecsandri, p. iii 281. GOL3, GOALĂ, goi, goale. adj. 1.1. (în opoziţie cu îmbrăcat) Fără îmbrăcăminte; dezbrăcat, despuiat, nud. Bătrînul îşi înfăşură din nou gulerul hainei învechite pe gîtul gol. C. petrescu, A. 333. Nişte hamali, pe jumătate goi... se înghesuiau şi ei să intre pe ponton. bart, E. 75. <$> Cu (sau în) pielea goală — fără haine, dezbrăcat complet. Şedeam afară la soare cit pielea goală. CREANGĂ, A. 28. Cu (sau în) capul gol = cu capul descoperit. In goana roibului un sol, Cu frîti-n dinţi şi-n capul gol, Răsare, creşte-n zări venind. coşbuc, p. I 145. Au căzut la pămînt cu capetele goale, ca nişte vinovaţi de moarte ce ar fi aşteptat scăparea de la mine. Golescu, î. 146. Cu (sau în) picioarele goale =» desculţ. Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale, dumitriu, N. 134. începu a merge cu picioarele goale, ispirescu, l. 58. Espr. Gol nnp (sau ca Hapul) sau gol puşcă, croi ca decretul — gol de tot; f i g. lipsit, sărac, fără nimic. Apele mari se azvîrle şi muşcă: înfulecă holda Şi foca din vatră Şi lasă rumînu, săracu, gol puşcă. DEŞLiu, G. 25. 'Şi, zău, Antohi, eşti gol ca degitul? — Gol, gol... chiar casa asta în care şed... e a ta, nu-i a mea. alecsandri, t. 1644. (Substantivat) Turcii, toţi gîndeau: Poftim ! Să dezbraci p-un gol ca napul— Cu ce-şi bate paşa capul! coşbuc, p. ii 49. Cu coatele goale — rupt în coate; f i g. zdrenţăros, sărac lipit pămîntului. Adevărul croi (goluţ) — adevărul spus vefde în faţă, fără menajamente, fără ascunzişuri, fără cruţare; adevărul crud, adevărul adevărat. Minciună goală = minciună curată, nimic decît minciună. + F i g. Care posedă puţine haine; p. ext. sărac, lipsit. Mult mă mustră măicuţa Să părăsesc uliţa, Că mi-i goală drăguţa. jarnîk-bîrseanu, ,d. 59. ^ E x p r. A lăsa goi = a jefui pe cineva de tot ce are. + (Despre păsări) Fără pene. (Atestat în forma de pl. goli) Abia ieşiţi din ouă, goli, cruzi, fără puteré; De-a foamei grea durere, Ei casc din pliscuşoare, cer milă pliscuind. donici, F. 92. ^ (Despre copaci) Fără frunze. + (Despre pereţi) Fără tablouri sau alte podoabe. 2. (Despre locuri, dealuri, stînci, munţi etc.; în opoziţie cu acoperit) Fără vegetaţie, mai ales fără copaci. Dincolo ochii vedeau o stîncă de piatră goală, al cărei sîn se deschidea şi da naştere unui brad rătăcit de soţii săi. uountineanu, o. 329. Pustietatea goală sub arşiţa de soare In patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare. alecsandri, p. iii 89. Stîncoasele ei coaste sure şi goale. negruzzi, s. i 160. Pe dealurile cele goale, cînd este soare şi să strîng sumă de dobitoace sălbatice, nu e mai frumos lucru decît a le vedea cineva şi cum stau pilcuri, pilcuri, golescu, î. 81. (Despre o suprafaţă) Neacoperit. Am pus tacîmu-rile pe masa goală. ^ E x p r. Sub cerul trol — fără adăpost. Pe pămîntul gol sau pe seîndura troală— fără aşternut. Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămintu gol. jarnîk-bîrseanu, d. 460.. Descoperit. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, şi atunci rămînea oiştea goală pe de-o parte. CREANGĂ, p. 106. (Despre săbii, paloşe etc.) Scos din teacă. Jder şi monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. SADOVEANU, F. j. 706. O mulţime de panduri băneşti. .. se răpeziră cu săbiile goale, odobescu, S. i 157. Nu-i la vie, şi-i în casă, Cu paloşul gol pe masă. alecsandri, p. p. 124. 3. (Despre alimente) Fără alte bucate de care este însoţit de obicei. Udătură ceva avut-aţi vreunul? — Nimic, domnule judecător ; numai pîne goală şi apă rece. CREANGĂ, a. 147. II. (în opoziţie cu p 1 i n) 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. « de », indicînd ceea ce lipseşte) Care nu are, nu conţine, nu cuprinde nimic înăuntru; deşert. Minerul I reintră în circiumă cu paharul gol. davidoglu, m. 22. Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 4? F i g. Vedeam uimit şi cu sufletul gol, unde ajunsesem. GOLAN — 399 — GOLICIUNE CAMH, petrescu, u. N. 132. Mi-e capul gol şi sufletul greu. ibrĂileanu, a. 165. <}> Loc. a d v.’ A fro) = (pe lîngă verbul « a suna »; despre vase) ca un lucru gol. Focul puştii de vînătoare e o pocnitură găunoasă, sună a gol. dumitriu, n. 150. <0> Expr. Cn mîna goală (sau cu mîinile goale) = a) fără nimic, fără nici un dar. N-ai să ieşi cu minele goale de la casa mea. creangă, p. 288 ; b) fără nici o armă. Fără pistoale, Numai cu minele goale, jarnîk-bîrseanu, d. 286. Te inima poală sau pe stomacul gol = pe nemîncate. + în care nu se află nimic; pustiu; (despre camere) nemohilat. într-o clipă peronul rămase gol. dumitriu, N. 77. Casa era goală, ca un mormînt gol. CA.Mir, petrescu, u. n. 153. El intră intr-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. EMINESCU, N. 38. Pe cimpul gol el vede un copil umhlînd desculţ Şi cercînd ca să adune intr-un cird bobocii mulţi. id. o. i 83. Fi g. Lipsit de... Ochii paşei mari s-aprind.., Stă mut, de suflet gol. coşbuc, p. i 109. Dintr-alte ţări, de soare pline, Pe unde-aţi fost şi voi străine, Veniţi, dragi păsări, înapoi. Veniţi cu bine! De frunze şi de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiţi de voi. id. ib. 90. -ţ» (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 2. F i g. Care nu reprezintă nimic în realitate, fără temei. Să se mai hrănească şi boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat, rebreanu, r. i 320. Vorba ceea: fală goală, traistă uşoară, creangă, p. 320. E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înşirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. eminescu, o. I 226. (Despre formă) Fără fond, fără conţinut. A vorbit în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond. ibrĂileanu, ST. cr. 99. — PI. şi: (învechit) goli. GOLAN, -A, golani, -e, s. m. şi f. Om de nimic, derbedeu, haimana, vagabond, coate-goale. Ce umbli ca un golan, mă? dumitriu, v. l. 126. N-ai martori — insamnă că eşti o coadă de cine. .. un golan pentru care nu-şi pune obrazul nimeni, camilar, n. ii 313. (Termen de dispreţ folosit de clasele exploatatoare, la adresa celor săraci şi exploataţi) Pintilie il privi, parcă abia atunci îl descoperea. « Cum poate un golan ca ăsta să se incontreze cu mine? # cugeta el cu uimire. împotrivirea pe care o găsea la colonişti îl supăra, sadoveanu, p. m. 35. împăratului i-a fost de-a mirarea văzînd că nişte golani au asemenea îndrăzneală. creangă, p. 249. + (Adjectival) Lipsit de haine, gol, dezbrăcat. Să-şi ieie noră pe-o Satană? Că e săracă şi golană; De ce nu vine ca să-i dau Pomană? coşbuc, p. I 127. Ţi-ai părăsit... căsuţa Şi pe bieţii copilaşi I-ai lăsat golani, drumaşi. teodorescu, p. p. 554. GOLÂNCĂ. golance, s. f. Femeie de nimic, haimana. Haida, hai! zise bătrinul. Numai să nu ne-aduceţi ctte-o golancă in casă! sandu-aldea, d. n. 162. GOLĂŞ, -A, golaşi, -e, adj. 1. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) Fără pene. Ciripiţi acolo, Păsăniici golaşe, Ciripiţi şi creşteţi Ca copilu-n faşe. goga, c. p. 13. Cîntă cucul singuraş (= singurel) Şi-o lăsat puii golaşi. marian, o. ii 206. La poalele lor cuibează vulturii... cei suri, al căror cioc. . . răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe, odobescu, s. iii 16. (Despre copaci) Fără frunze. împrejurul ogorului se ridicau fagi înalţi, aproape in întregime golaşi, desfrunziţi, negricioşi şi nemişcaţi, dumitriu, n. 146. 2. (Despre locuri, munţi etc.) Lipsit de vegetaţie, mai ales de copaci. Dar nu era nimeni în lung şi-n lat decit vîntul peste stepa golaşe şi stearpă, dumitriu, B. F. 57. Pe malurile acelea golaşe şi sure. D. zamfirescu, la TDRG. GOLĂNESC, -F.ĂSCĂ, golăneşti, adj. (Rar) De golan. Amarnic îl ustura pe Ion Gheţu, copilandrul de 16 ani, rinjetul stupid, golănesc, cu care-l intîmpina... omul acela cu mîna grea şi mintea primitivă. .. zbirul unei grupe de muncitori, contemporanul, s. II, 1949, nr. 165, 10/1. GOLĂNÎŢ, -EĂŢĂ, golăncţi, -e, s. m. şi f. Persoană îmbrăcată prost, sărăcăcios. Tu eşti sloi, golăneţule. Alţi băieţi au şoşoni şi bocanci. PAS, Z. I 66. Să ai locţiitor. .. un golănet şi un flămînd. G. M. zamfirescu, SF. M, N. I 145. — Variantă : go!oii6ţ, -Ciiţă (ispirescu, l. 289) s. m. şif. GOI.ANfE, golănii, s. f. 1. Faptă de golan; obrăznicie, impertinenţă. 2. Vagabondaj. Odată pe cînd umblam lumea... în golănie, într-o seară caii noştri şi-au oprit trapul pe malul unei ape mari. CAMILAR, T. 78. GOl.ĂiVÎME s. f. Mulţime de golani. Ofiţerii mulţumeau in gîndul lor. . . că le-a dat o putere mai mult faţă de golănimea asta nenorocită. CAMILAR, N. I 244. în stradă s-a strîns golănimea. Ca la urs. sahia, n. 92. GOLĂŞf.L, -EĂ, golăşei, -ele, adj. (Rar) Diminutiv al lui golaş (1)* GOLĂTĂTE s. f. Goliciune. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul, creangă, a. 69. -4- Golănime, lume săracă. Mă închin cu sănătate de la golătate. creangă, a. 102. GOLDÂ.NĂ, goldane, s. f.'Varietate de prune de formă aproape rolundă, cu pieliţa subţire şi cu miezul de culoare galbenă, zemos şi strîns lipit de sîmbure. Şi-ncepuse luna lui august, cea cu belşug de stele care pică-n toată clipita parcă-s goldane coapte, v. rom. noiembrie 1953, 96. GOLF1 s. n. Joc sportiv constînd în introducerea unei mingi în mai multe găuri aşezate la rînd, prin lovirea ei cu un baston special. (Adjectival; invar.) Pantaloni golf = pantaloni de sport, mai scurţi şi mai largi decît cei obişnuiţi, legaţi strîns deasupra gleznei, cu faldurile căzînd peste legătură. GOLF2, golfuri, s. n. Parte a mării care intră într-o deschizătură largă a uscatului. Cu luneta, începem să desluşim de pe bord o mişcare, ca şi cum pămîntul golfului scobit în mal se frămivta singur, fierbînd. arghezi, p. T. 42. Mă aflam de o lună la Biariţ, oraş mic, pierdut în fundul golfului de Gasconia. ai.ecsandui, o. p. 273. Urmează-mi in ocolul acestor golfuri line; Să-ntoarcem paşii noştri pe ţărmul cunoscut, alexandrescu, m. 157. GOl.î. golesc, vb. IV. Tranz. 1. (în opoziţie cu umple) A face să fie gol3 (II 1), a deşerta. Prietenul meu împinse farfuria golită. C. PETRESCU, S. 151. Baba goli un sac de fuioare. RETEGanul, p. iu 54. Refl. Era destul de tîrziu şi mesele se goleau rînd pe rînd. CAMIL PETRESCU, N. 54. Prăvăliile, birourile, cafenelele se goleau. barT, E. 75. Sacul din care tot iei şi nu mai pui se goleşte. A bea. Nouă buţi de vin goliră şi-ncă tot mai cer să bea. iosif, P. 63. Califul, ridicînd urciorul, şira umplut bărdaca şi a golit-o mulţumind încă o dată de buna ospătare, CARAGIALE, p. 130. 2. (Popular, rar) A dezbrăca, a despuia. Trupu-i cătrănea După ce-l golea, Apoi foc îi da. alecsandri, p. P. 118. . GOLICIÎÎNE, goliciuni, s. f. 1. Starea omului gol; nuditate; p. e x t. părţile goale ale trupului. Ici şi colo-a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. eminescu, o. I 79. Lumînărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decit o haină stremţoasă ce abia ii copere goliciunea trupului. negruzzi, s. I 253. F i g. Expunînd această mizerie în-toată goliciunea ei, autorul a căutat să trezească revolta vie a tuturor acelora pentru care degradarea omului, îndobitocirea lui de către exploatarea capitalistă, constituie o ruşine a omenirii, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 159,. GOLIRE — 400 — GONIOMETRU 2/4. Starea omului zdrenţăros, cu hainele rupte. Mitrea se ru§ina de goliciunea lui. în docar se afla şi doamna Didina. sadoveanu, m. c. 40. 2. (Rar) Lipsă, gol2. înăuntru, un pat de lemn mizerabil; două scaune de paie... Un aer de goliciune şi sărăcie învăluia toate cele. D. zamfirescu, R. 79. GOLÎBE, goliri, s. f. 1. Acţiunea de a (se) goli; deşertare. 2. Dispozitiv alcătuit dintr-o conductă cu robinet, folosit la evacuarea apei dintr-o instalaţie. GOIIŞTE, golişti, s. f. (Regional) Loc lipsit de vegetaţie. V. luminiş, poiană. Deschise ochii mari privind goli;tea bătută de rase. CAMii.AR, T. 68. într-o golişte -o vulpe aurie ca un jăratic. adulmeca adierea dimineţii. sadoveanu, v. F. 140. GOLOGAN, gologani, s. m. Monedă de mică valoare, (la pl.) bani, parale. Cînd în buzunar zornăia... un gologan de cinci, te ispitea gîndul să ocoleşti pe la simigerie. pas, z. I 139. Primeşte minunăţia în schimbul a cîţiva gologani. ArdELEanu, d. 9. Ne luase la fiecare cîte doi gologani de trei parale si ouă rosti, ca să ne lase sus în clopotniţă, caragiale, S. N. 105. GOLOGĂNf, gologănesc, .vb. IV. Tranz. (Rar) A lua cuiva gologanii; a pungaşi. O să-mi gologănească ssimpatrioţii! alecsandri, x. i 116. GOLOMOZ s. n. v. gălămoz. GOLOîfÎŢ, -EĂŢĂ s. m. şi f. v. golăncţ. GOLTjMB, golumbi, s. m. (Regional) Porumbel. Şi .pe ochi si pe sprincene Ca doi golumbi albi la pene ! hodoş, p. P. 60. GOLÎJŢ, -A, goluţi, -e, adj. Diminutiv al lui gol. (Se întrebuinţează mai ales cu sens întăritor pe lîngă * gol ») Iar după ce intrară-nlăimtru, ce văzură ? Chilia era goală-goluţă, nimic, dar chiar nimic nu văzură. RETE-GANUL, P. II 5. GONĂCI, gonaci, s. m. 1. Persoană angajată să stîr-nească vînatul şi să-l gonească spre puşcaşi; hăitaş, bătâiaş. Am auzit îndată ■. . răsnnînd văile de ţipetele .gonacilor. bolinTineanu, o. 330. Iepurile fricos ¡i vulpea vicleană se silesc a-si minţi gonacii, odobescu, S. iii 41. 2. Cal sprinten şi bun de fugă. Chemau pe unul din feciori... si-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, buzduganul, stema şi gonaciul. delavrancea, s. 80. 3. (învechit) Călăreţ uşor înarmat, întrebuinţat mai ■ales ca cercetaş. Aprodul gonaci se opri. odobescu, s. i 165: t GOjNAŞ, gonasi, s. m. 1. Gonaci (1). Pe urmă a .pornit semnalul. Şi oamenii intraţi în iaz cu luntri si cei de pe maluri, gonasii, au început a chiui cumplit, sadoveanu, o. iv 266. 2. (învechit) Gonaci (3). Gonasii ii ajunseră tocmai ■and treceau hotarul. NEGRUZZI, s. I 158. GONDOLĂ, gondole, s. f. Barcă lungă, puţin adîncă, cu prora încovoiată şi cu o singură vîslă (întrebuinţată mai ales la Veneţia). Mergem un ceas cu gondola pe mare. •CAMIL PETRESCU, T. n 192. Pe întinsele lagune... Leneşul Octav se plimbă în gondola sa culcat! macedonsri, o. i 242. în sfîrsit, baluri, ospeţe, făclii, muzici, gondole, teatre... iată Veneţia, negruzzi, s. m 406. GONDOLlÎTĂ, gondolete, s. f. Gondolă mică. Şi sub .lunga sa lopată gondoleta saltă lin. alecsandri, p. i 168. GONDOLILB, gondolieri, s. m. Cel care conduce o gondolă. Marea canalurilor nu e mare, iar gondolierii nu .-sînt marinari. CAMIL PETRESCU, X. II 183. — Pronunţat: -li-er. GON G, gonguri, s. n. Disc de metal care, lovit cu un fel de ciocan, produce un sunet caracteristic; se întrebuinţează ca instrument de chemare şi de semnalizare la teatru, la radio etc. Lîngă tabla lui Bogoiu se află un gong pentru sunat ora mesei. SEBASTIAN, T. 71. Un gong vibrează prelung. anghEL-iosif, c. l. 156. Sunet de gong. A sunat al treilea gong. G9NGUKÍ vb. IV v. ginguri. GONI, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua la goană, a pune pe fugă; a fugări. Iată că un balaur. .. venea, măre, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă. ISPIRESCU, L. 133. Cine goneşte doi iepuri mtprinde nici unul. NE-gruzzi, s. i 248. <> R c fi. reciproc. Păsările ciripeau, se goneau printre ramuri; era cald şi lumină. demetrescu, o. 144. Şi fîlfiie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-oste-nite un alb ş-tin negru corb. eminescu, o. i 93. + F i g. (învechit) A voi să ajungi (ceva), a urmări (o ţintă, un ideal). Dreptul meu, alta nu gonesc.. . Aşa m-a învăţat soţu-mea din urmă. alecsandri, t. i 383. Idealul ce romînii goniră în organizaţia lor era egalitatea în drepturi şi stare. bSlcescu, o. ii 15. -4- (Despre gonaci sau despre cîini dresaţi pentru vînătoare) A alunga vînatul spre locul unde stau la pîndă vînătorii; a hăitui. Mergind la vînătoare, au gonit o ciută sălbatică. CARAGIALE, O. m 89. Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului primăvăralic, n-au fost oare tipărite urme încrucişate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos...? ODOBESCU, S. ni 41. 2. T r a n z. A alunga, a izgoni, a da afară. Nitmaidecit să mergi acolo, că nu iese din ea pînă nu l-ăi goni dumneata. caragiale, o. iii 48. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec. eminescu, o. i 116. ^ Fi g. Toată noaptea îl apăsase un gind, pe care-l gonea mereu, dumitriu, v. l. 39. A ta vorbire dulce mă deşieaptă Şi goneşte visul ce mă fermeca. BOLINTINEANU, o. 50. Dulcea mîngîiere Goneşte-a mea durere. ALECSANDRI, T. I 187. 3. I n t r a n z. A alerga, a fugi. Lanţurile de trăgători se întoarseră, gonind spre întunericul pădurii. CAMILAR, N. I 51. Cobzarul gonea după vagoanele de tramvai. PAS, z. I 199. Pinteni murgului că da.. . Şi gonea, măre, gonea, teodorescu, p. p. 292. <$- (Despre vehicule) Două bărci de pescari cupînzele umflate se întorceau gonind spre adăpost. BART, E. 233. 4. R e f 1. şi i n t r a n z. (Despre vite cornute) A se împreuna, a se împerechea. GONÎDH s. f. pl~ 1. Alge care trăiesc în simbioză cu ciuperci formînd împreună licheni. 2. Spori, celule de reproducere ale unor bacterii filiforme. G0NI0MÉTRIC, -Ă, goniometrici, -e, adj. Care se raportează la goniometrie. Instrumente goniometrice, — Pronunţat: -ni-o-. GONIOMETBÍE s. f. 1. Ramură a geometriei aplicate, carc se ocupă cu studiul relaţiilor dintre unghiurile formate de drepte şi cu determinarea valorii lor. 2. Tehnica măsurării unghiurilor cu ajutorul gonio-metrelor. — Pronunţat: -«/-o-. G0NI0MÉTRU, goniometre, s. n. 1. Instrument optic pentru măsurarea unghiurilor. 2. Instrument pentru măsurarea unghiurilor formate între diferite direcţii de vizare, folosit la stabilirea poziţiei unui vas, avion etc., la amplasarea tunurilor în artilerie, la determinarea unghiurilor în topografie etc. — Pronunţat; -ni-o-. GONIT — 401 — GOSPODĂRIE GONÎT, -Ă, goniţi, -te, adj. Alungat, fugărit. (Substantivat) Fuge care mai de care, Dar, cotind, gonită sare Repede-n tufiş, coşbuc, p. ii 17. goxitOr, gonitori, s. m. Taur tînăr. De-aş avea eu atîţia gonitori in ocol şi d-ta atiţia băieţi. .. bine-ar mai fi de noi! creanga, p. 117. GONOCfiC, gor.ococi, s. m. Microb patogen, agent specific al blenoragiei şi al complicaţiilor ei. GONOREE s. f. Blenoragie. GORDIĂA' adj. n. (Numai în e x p r.) Nod gordian = conjunctură de împrejurări complicate, greu de rezolvat. GORDTjNA, gordune, s. f. (Transilv.) Contrabas. Găvan.. . apasă cu arcul pe strunele gordunei. rebreanu, i. 12. G0RGÂN, gorgane,’ s. n. Ridicătură de pămînt în formă de căpiţă; movilă. Conacul Hagiu... era ■ aşezat intre salcimi rari, bătrini, pe un gorgan revărsat, la marginea pustiei de la Dropii, sadoveanu, m. C. 20. + Movilă în care se crede că ar fi un mornunt străvechi; tumulus. Gropniţele civilizaţilor colonişti ai Miletului s-au amestecat intre gorganele mai vechi ale Sciţilor, sado-veanit, o. i,. 8. Deodată mi-au apărut in largul pustiei gorganele străvechi, in care cei dintăi rătăcitori ai acestei lumi izolate şi-au astrucat osemintele, id. o. A. ii 212. — Variantă: ciirg'ân (sadoveanu, n. p. 287) s. n. GORGONĂ, gorgone, s. f. Monstru mitologic închipuit ca o femeie cu şerpi în loc de păr; ornament . arhitectural reprezentînd capul unui astfel de monstru. GORÎ1A, gorile, s. f. Maimuţă antropoidă, cea mai mare şi cea mai puternică dintre toate maimuţele, care trăieşte în pădurile Africii tropicale. G6RNIC, gornici, s. m. (învechit şi regional) Păzitor de pădure ; pădurar. Se spune că acel uncheş s-ar fi aflat. . . gornic, adică pădurar, sadoveanu, v. f. 59. Tocmai cînd voia el să-şi taie lemnele trebuincioase, vine gornicul. marian, o. ir 50. Nişte gornici sau pădurari ai locului. . ■ cunoşteau toate potecile şi înfundăturile codrilor, odobescu, s. iii 542. GORNÎST, gornişti, s. m. Soldat care cîntă din goarnă ; trompetist. Cînta un gornist prin fereastra unui vagon. p.vs, z. ii 248. GORtJN) goruni, s. m. Varietate de stejar care poate ajunge pînă la 40 m înălţime (Quercus petraea). Gorunii cei străvechi se suiau parcă pînă Ia cer. sadoveanu, o. vn 39. Vîrfttrile aceste de munte au fost odată acoperite cu pădure de gorun. I. ionescu, p. 353. GORUNlŞ s. n. Pădure de goruni. G0SPOD adj. invar. (învechit şi arhaizant) Domnesc. Atîtn răutate a stîrnit în breaslă, cît nu-i chip altfel decît să-l bată măria-sa cu buzduganul. .. dacă tiu cumva luminata socotinţă gospod n-a găsi că-i mai potrivit juvăţul. sadoveanu, z. c. 82. Hrisov domnesc, scris pe slovenie şi întărit cu pecetea gospod. odobescu, s. i 398. Iacă dovezi gospod despre destoinicia mea. alecsandri, T. 90. GOSPODAR, gospodari, s. rr). 1. Om (mai ales de la ţară) care are o gospodărie; p. ext. ţăran. îşi făcu loc spre casă un gospodar îmbrăcat intr-un mintean nou. camilar, TEM. 125. Gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga, sadoveanu, b. 111. Humuleştii. .. nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi.. . cu gospodari tot unul şi unul. CreangX, a. 1. 2. Om care administrează cu pricepere şi chibzuială propria sa gospodărie, o întreprindere străină sau treburile publice. Poporul muncitor alege pe noii gospodari ai oraşelor, satelor şi raioanelor, deputaţii sfaturilor populare, scînteia, 1953, nr. 1850. -0* (Adjectival; cu pronunţare regională) Plug, grapă, teleagă, sanie, car... şi cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodari. CREANGĂ, p. 38. 3. (La ţară) Bărbat, soţ. Ne-am întilnit cu gospodarul dumitale. sadoveanu, p. S. 38. GOSPODĂRESC, -EĂSCĂ, gospodăreşti, adj. 1. De bun gospodar, de om chibzuit, econom, cu grijă pentru bunurile pe care le administrează, cu socoteală. Spirit gospodăresc. i=i Bazîndu-se pe iniţiativa gospodărească in acţiunea de valorificare a resurselor existente in regiuni, raioane şi oraşe, industria locală este chemată să producă cît mai multe bunuri de larg consum necesare oamenilor muticii, scînteia, 1953, nr. 2789. Griul e copt, nu mai poate suferi întîrziere. — Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer. — Cum, singur? — Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? creangX, p. 156. 2. Bine administrat, înstărit, bogat, chivernisit. Satul era gospodăresc şi sătenii păreau cuprinşi. SADOVEANU, O. i 34. GOSPODĂREŞTE adv. Ca gospodarii; cu chibzuială, aşezat. Trebuie să lucrăm gospodăreşte, camilar, tem. 218. GOSPODĂRÎ, gospodăresc, vb. IV. 1. Intranz. A conduce treburile casei, a îngriji de' gospodărie. Acum avea bietul om de toate; dară ce să facă, că nu putea gospodări! Deci şi-au propus să meargă-n lume să înveţe minte. SBIERA, r. 234. A face treburile necesare într-o gospodărie. Penelopa rămase sus ca să gospodărească prin casă. BART, E. 84. 2. T r a n z. A conduce, a administra o instituţie (publică). Minunata noastră clasă muncitoare, condusă de partid, a dovedit că poate gospodări întreprinderile fără burghezie, împotriva burgheziei şi mai bine decît burghezia. REZ. HOT. i 293. 3. Refl. A întemeia o gospodărie (căsătorindu-se) ; a se aşeza, a se căpătui. Daniil le vorbea despre viaţa lui singuratecă, despre moşioara ce avea, despre hotărîrea lui de a se aşeza şi a se gospodări de-al binelea. SADOVEANU, M. 116. Să ne gospodărim, că avem de toate cîte ne-ar trebui la starea aceasta! sbiera, r. 267. GOSrODĂRÎE, (1, 2) gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor (în special casa cu acareturile ei şi cu dependinţele pentru animalele domestice), care constituie averea unui locuitor de la ţară. Iuga avea de descurcat nişte socoteli cu un slujbaş ... care ţinea contabilitatea gospodăriei. REBREANU, r. I 91. Cum aş fi vrut, zău, cumătră Irincă, să văd şi eu pe Gheorghe al meu însurat, să aibă şi el gospodăria lui. bujor, s. 96. O răzeşie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păseri, alcătuiau gospodăria babei. creangX, p. 3. + Unitate formată dintr-o locuinţă şi din persoanele care o locuiesc şi care trăiesc în comun. Satul e format din 300 de gospodării. 1=1 Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într-ajutor. sadoveanu, B. 103. + Totalitatea bunurilor unei case de oraş. 2. (De obicei determinat prin « ţărănească » sau «agricolă») Unitate de producţie (mai ales agricolă) împreună cu toate instalaţiile şi utilajul necesar producţiei respective. Micile gospodării ţărăneşti, nefiind în stare să facă o agricidtură înaintată ai o înaltă productivitate a muncii, nu pot asigura ţăranilor săraci şi mijlocaşi bunăstarea materială şi culturală, nu pot scăpa definitiv ţărănimea săracă şi mijlocaşă de starea de dependenţă economică faţă de chiaburi, de exploatarea chiabitrească. GHEORGHIU-DEJ, ART. cuv. 176. Gospodărie (agricolă) colectivă — mare gospodărie agricolă socialistă realizată prin asocierea de bunăvoie a gospodăriilor individuale ale ţăranilor muncitori, bazată pe proprietatea cooperatistă de grup asupra pămîntului şi a principalelor GOSPODĂRIOARĂ — 402 — GRABĂ mijloace de producţie, pe munca colectivă şi al cărei scop este eliberarea definitivă a ţărănimii muncitoare de exploatare şi mizerie. V. colhoz. Mai aveau de mers ca la un ceas pînă la gospodăria agricolă colectivă a Drum nou ». mihalk, o. 8. Te luăm cu noi, mergem la Tnpilaţi, întemeiem gospodărie colectivă şi acolo, camilar, TEM. 401. Gospodărie agricolă de stat — mare întreprindere agricolă socialistă în care statul este proprietar al pămîn-tului şi al celorlalte mijloace de producţie. V. sovhoz. Gospodăriile agricole de stat trebuie să devină astfel de gospodării-model, incit să dovedească maselor celor mai largi ale ţărănimii muncitoare superioritatea muncii mecanizate şi pe terenuri întinse. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1981. Gospodărie (agricolă) anexă — unitate de producţie înfiinţată pe lîngă o întreprindere sau o instituţie, pentru cultivarea de zarzavaturi, pentru creşterea vitelor, a păsărilor, a albinelor etc. şi care e menită să îmbunătăţească aprovizionarea oamenilor muncii. Experienţa de pînă acum a gospodăriilor anexe a arătat că ele au mari posibilităţi de valorificare a resurselor locale şi că sînt baze temeinice de aprovizionare cu produse leguminoase şi animale a cantinelor, a căminelor de copii şi a creşelor de copii din cadrul întreprinderilor şi instituţiilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2733. Gospodărie piscicolă de stat — întreprindere piscicolă socialistă de stat. Acelaşi entuziasm in muncă domneşte şi la pescarii din secţia Ghecet a gospodăriei piscicole de stat Galaţi, scînteia, 1953, nr. 2733. «3. Munca, activitatea casnică a gospodinei. Dar mai pe urmă, strîngînd ea din umerey a zis în inima sa: Dacă aşa au vrut cu mine părinţii. . . apoi aşa să rămîie. Şi s-a şi apucat de gospodărie. CREANGĂ, P. 86. Eu sînt mamă Adcluţii de cînd o murit răposata... Eu am invăţat-o gospodăria. ALECSANDRî, t. i 356. GOSPODĂRIOÂRĂ, gospodărioare, s. f. Diminutiv al lui g o s p o d ă r i e (1). Face două norme pe zi. Şi-i mai rămin ceasuri şi pentru gospodărioara lui. contemporanul, S. ii, 1954, nr. 411, 1/4. GOSPODĂRIRE, gospodăriri, s. f. Acţiunea de a gospodări; administrare, conducere (a unei întreprinderi, a unei instituţii etc.). Economia socialistă se caracterizează printr-o lună gospodărire ¡i evidenţă riguroasă, prin folosirea raţională şi cu cea mai mare grijă a avutului obştesc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2588. Gospodărire socialistă = metodă de conducere şi organizare a întreprinderilor economice din sectorul socialist, bazată pe principiul recuperării planificate de către întreprindere a cheltuielilor de producţie şi de desfacere şi pe obţinerea de beneficii din veniturile realizate pe baza producţiei proprii. GOSPODĂRIT, -Ă, gospodăriţi, -te, adj. (Despre oameni) Care şi-a întemeiat o gospodărie, aşezat la casa lui, căpătuit. S-a aşezat cu femeia si cu doi feciori însuraţi, gospodăriţi. VLAHUŢX, la TDRG. GOSPODĂROS, -OÂSĂ. gospodărosi, -oase, adj. Care îşi îngrijeşte bine gospodăria. Era foarte gospodăros şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu rinduială. sadoveanu, O. a. I 163. GOSPODINĂ, gospodine, s. f. 1. Femeie a cărei ocupaţie principală este gospodăria casnică ; p. e x t. femeie pricepută în ale gospodăriei. Zeci de mii de femei gospodine sprijină cu avint munca sfaturilor populare, acţiunile lor edilitare, culturale, sociale, munca pentru descoperirea resurselor locale, pentru dezvoltarea industriei locale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. Iute, dar, cum numai o sprintenă gospodină ştie, ea adormi pe Dorin... ¡i se găti de drum. slavici, N. I 307. Trebuie să stii, cucoane Grigori, că nu se află mai bună gospodină pe faţa pămîntului. alecsandri, T. i 45. (Adjectival) Cucoana Mărioara... trecea cu drept cuvint de cea mai gospodină si mai harnică femeie de pe meleagurile acelea, hogaş, dr. ii 102. Cu nevasta gospodină, Ochiu-i vesel, casa-i plină. BELD1CEANU, p. 87. 2. Stăpîna casei, a gospodăriei. Asteptind gospodina, vorbăreţ şi dezgheţat ne destăinui păsurile. C. PETRESCU, S. 30. Gospodina casei... stă dinaintea hornului... tor-cind. La TDRG. Ba poftim, mătuşă, nu-ţi fie cu supărare, zise gospodina, că mai avem de-ale gurii. şez. ii 189. G0ŞTINĂR, goştinari, s. m. (învechit) Slujbaş însărcinat cu încasarea goştinei. gOştină, goştini, s. f. (învechit) Dare pe oi şi pe porci. Oieritul de la patru parale l-a suit la douăzeci şi cinci, bez ploconul; acu a mai adăugat văcărit şi goştină. giiica, s. 512. GOT, goţi, s. m. Persoană făcînd parte dintr-o ramură a vechilor germani, azi dispăruţi, care, în primele secole ale erei noastre, au cutreierat diferite regiuni ale Europei. GOTCĂ, gotci şi gotce, s. f. (Mold.) 1. Femeiuşcă cocoşului-de-munte ; găină-sălbatică. <£• E x p r. Roşu ca (sau cum e) gotoa sau. roşu-gotcă = foarte roşu, roşu ca sfecla. Ajungeam sus, ciţi eramy roşi ca gotca, pic de apă, gîfîind, numai c-oleacă de suflet, sadoveanu, o. vi 307. Mă înroşisem, nu-i vorbă, cum îi gotca. hogaş, dr. 253. Fiul crahdui cel mai mic, făcîndu-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plînge în inima sa. creangă, p. 189. 2. (în forma raţă gotcă) Raţă sălbatică. Mi-ai spăriat nişte raţe gotce de toată frumuseţea. SADOVEANU, o. A. îl 121. GOTIC, -A, gotici, -ey adj. Care este propriu goţilor, al goţilor. Limba gotică. Scriere gotică sau litere gotice = scriere cu caractere colţuroase, care a apărut în secolul al Xll-lea şi a fost folosită în primele tipărituri din Apus, iar în veacurile următoare în special în Germania. Un inel bărbătesc, gravat cu iniţiale I. S.9 în litere gotice, dumitriu, b. f. 94. înaintea patului o masă mur dar ăy al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice, eminescu, n. 38. Stil gotic = stil arhitectural care a apărut în secolul al Xll-lea în nordul Franţei şi s-a răspîndit apoi în întreaga Europă occidentală, caracterizat prin arcuri şi bolţi ogivale, prin predominarea formelor arhitectonice verticale zvelte, . prin vitralii şi prin numărul mare de sculpturi în piatră. + (Despre clădiri etc.) în stil gotic. Catedrală gotică. Tu ai zidit atîtea mari palate Cu gotice coloane şi cu dale, Dar niciodată n-au fost ale tale, Tovarăşe cu palmele crăpate. T>. botez, E. S. 46. V.ezi intr-acea vale frumoasă.. . acel palat gotic hnpregiurat de modeste case ţărăneşti/ negruzzi, s. i 192. GOZj gozuri, s. n. (Regional) Resturi nefolositoare de materii vegetale (pleava, boabe seci şi stricate etc.) ; p. ext. murdărie, gunoi. [Vrăbiile] să se nutrească numai din fărmăturile şi gozurile ce le vor afla pe drumuri, marian, o. i 407. Se strecură laptele prin sitişcă, pentru ca să nu fie cu gozuri. ŞEZ. vn 75. [Fîntîna] s-o curăţim de gozuri. TEODORESCU, p. p. 361. GRABA s. f. Pornire de a face ceva cît mai.curind sau de a ajunge undeva cît mai repede; zor, pripă. V. iuţeală, repeziciune. Interveni cu o grabă care dovedea că îşi apără o cauză personală. C. petriîscu, c. v. 97. A coborSt aproape toată lumea. Din cînd în cînd se mai dă jos cîte un soldat fără grabă, convins că nu-l aşteaptă nimeni. SAlilA, n. 51. Bine-ai venit, frate Dănilă! Da mult ai zăbovit la tîrgl —‘ Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întilnit cxi.zăbava. CREANGĂ, P. 44. Graba strică treaba. ^ Loc. adv, In ffrabă sau în graba mare = grabnic, în pripă, în fugă, repede. Inginerul şi-a îmbrăcat în grabă haina de ploaie. C. PETRESCU, GRABEN — 403 — GRADEN a. 441. Din grabă = din cauza grabei, fiind grăbit. «$• Expr. A avea grabă (mare) sau a-i fi cuiva (de sau cu) grabă = a fi grăbit, nerăbdător. Căprarul vechi ii iese-n prag. « Ce-mi face Radu ? o el întreabă. De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. COŞBUC, P. I 100. Soră dulce, soră dragă, Nu pot sta că mi-e de grabă, Maica nu poate răbda Pînă nu te va vedea. RETEGANUL, p. rv 67. Ş-apoi v-eţi duce, dacă spuneţi c-aveţi aşa de mare grabă. creangX, a. 95. Am grabă de-a-l cunoaşte. Ai.KCSANDiu, T. ix 85. GRĂBEN, grabene, s. f. Porţiune scufundată a scoarţei pămîntului, de formă alungită şi mărginită de falii. GRĂBNIC 1 adv. în grabă, în pripă, iute, Puse mina stingă pe spadă şi cu dreapta îşi pipăi şi-şi îndreptă grabnic gulerul. sadovEanu, o. vii 90. Moş Nichifor. . . grabnic aşi alergat la schitul Vovidenia. creangX, p. 110. Pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său. negruzzi, s. i 148. GRĂBNIC -Ă, grabnici, -e, adj. 1. Grăbit, iute. Caii fugeau în trap grabnic pe şoseaua vînătă. sadoveanu, o. iii 74. Cu grabnicele sărituri A sprintenei lăcuste Apare-un cal la cotituri. COŞBUC, p. i 195. Critică şi sfătuieşte Oleandru p-oricine vede, Unu-i leneş, altu-i grabnic, celalalt drept nu mai şede. negruzzi, s. ii 303. Moarte grabnică = moarte năprasnică. <ţ> Expr. însănătoşire grabnică! formulă de urare pentru un om bolnav. (Substantivat) Pe podele-ngenunchea, Minele împletecea Şi turcilor le grăia: Turcilor, Grabnicilor, Prea tare nu vă' grăbiţi. jarnîk-bÎrseanu, D. 494. + (Despre ape) Care curge repede. îmi aduc aminte cum acum ciţiva ani m-am oprit la o mănăstire veche, lingă un riu limpede şi grabnic. SADOVEANU, O. VI 527. 2. Urgent. Tinărul îi ceru să intervie pentru eliberarea grabnică a învăţătorului, rebreanu, r. II 13. Iaca un răvaş de la leş... Cică-i grabnic. ai.ECSANdri, t. i 178. GRAD, grade, s. n. 1.1. Unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, unghi, densitate etc.). <$> Grad centesimal = grad obţinut prin împărţirea unui unghi drept în o sută de părţi egale. Grad .sexagesimal — grad obţinut prin împărţirea unui unghi drept în nouăzeci de părţi egale. (Geogr.) Grad de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-un meridian terestru. Grad de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, corespunzînd cu a' 360-a parte dintr-o paralelă terestră. 2. Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuaţii sau al unui polinom sau (la ecuaţiile cu mai multe necunoscute) maximul sumei exponenţilor necunoscutelor în unul din termenii ecuaţiei. <$• Ecuaţie de gradul întii, de. gradul al doilea etc. = ecuaţie în care puterea maximă la care figurează necunoscuta este puterea. întîi, puterea a doua etc. 3. Raport între valoarea unor mărimi şi unitatea lor de măsură. Grad alcoolic = fiecare din procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. II. 1. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep: « de ») Treaptă, nivel (într-o serie de stări, situaţii, aspecte ale unui obiect). Grad de precizie. Grad de exactitate. Grad de fineţe. Grad de calificare, a Activitatea şi iniţiativa comunistului în înfăptuirea politicii partidului sint în măsură considerabilă determinate de gradul său de conştiinţă, de pregătirea sa teoretică-ideolo-gică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2845. Dreptatea e cel dinţii grad al desăvirşirei. bXlcescu, o. i 348. Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. Grad de comparaţie v. comparaţie. Gradul comparativ v. comparativ. Gradul superlativ v. superlativ. Loc. adv. în cel mai mare. (sau mai înalt) grad sau în gradul cel mai mare (sau mai înalt) = cît se poate de mult, maximum, la culme. însuşirea de a se transpune: în alţii, în cît mai diverşi, şi de a-i realiza conform naturii lor şi conform cu felul lor de a se exprima, France o are în gradul cel mai înalt, ibrăileanu, s. 274. Iar altul, ce e gata de sfadă-n orice ceas. .. Adese nu îşi cruţă chiar însăşi a sa viaţă, Voind a face răul în cel mai mare grad. negruzzi, s. ■ ii 226. în cel mai mic grad sau în gradul cel mai mic = cît se poate de puţin, la minimum. în ultimul grad = în stadiul, în faza cea mai avansată, la un stadiu extrem. 2. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor instituţii, a unor dispoziţii etc. Instanţe judecătoreşti de orice grad. Grade de pedepse. + Locul pe care îl ocupă cineva în ierarhia instituţiei din care face parte (v. r a n g, titlu); a) fiecare dintre treptele ierarhiei militare; (concretizat, popular) persoană care deţine un anumit grad în ierarhia militară. Grade inferioare. Grade superioare. Grad de maior. Grad de colonel, a Coridorul era ocupat numai de ofiţeri de toate gradele. REBREANU, P. s. 123; b) fiecare dintre treptele ierarhiei corpului didactic universitar. Grade universitare.' a Se înfiinţează pe data prezentului decret următoarele grade didactice superioare: asistent, conferenţiar şi profesor de învăţămînt superior. B. o. 1953, 2; c) fiecare dintre treptele ierarhiei diplomatice. — PI. şi: (învechit) graduri (odobescu, S. n 254). GRADĂ, gradez, vb. I. T r a n z. 1. A marca diviziunile pe o scară de măsură, a împărţi în grade. A grada un termometru. 2. A dispune în raport cu o scară fixă; a nuanţa. A grada culorile. <$> E x p r. A grada o pedeapsă = a mări sa\i a micşora o pedeapsă în raport cu gravitatea culpei încadrată în prevederile legii. GRADARE, gradări, s. f. Acţiunea de a grada; marcarea diviziunilor pe o scară de măsură a unui instrument. Gradarea ţermometridui. GRADĂT1, gradaţi, s. m. (în vechea armată) Persoană purtînd unul dintre gradele militare inferioare (caporal sau sergent). Soldaţii, înşiraţi în lungul şanţului de hotar al tirgului, ridicau armele, trăgeau, in pocnituri uşoare, apoi treceau îndărăt cătră gradaţi. SADOVEANU, O. VI 209. Erau toţi veseli:-şi soldaţi şi gradaţi, sandu-aldea, u. P. 129. GRADĂT2, -Ă, gradaţi, -le, adj. ]. (Despre scara de măsură a unor aparate) Prevăzut cu diviziuni care servesc la citirea indicaţiilor instrumentului. 2. Care se măreşte sau se micşorează treptat, care se suie sau se coboară încetul cu încetul. Pămintul se lăsa la vale în costişe şi pripoare gradate. ODOBESCU, S. iii 195. (Adverbial) Treptat. Omenirea a intrat în calea care o duce gradat cătră perfecţia sa. bXlcescu, o. ii 9. GRADAŢIE, gradaţii, s. f. 1. Creştere treptată, înaintare succesivă. în afaceri sint gradaţii, e o întreagă ierarhie. arGhezi, p. T. 32. ■+ (Concretizat) Totalitatea diviziunilor care se găsesc pe suportul unei scări gradate. 2. Figură de stil constînd în trecerea treptată de la o idee la alta, într-o progresie ascendentă ori descendentă. Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre zugrăvirea şi gradaţia sentimentelor, gherea, st. cr. m 402. + Trecere pe nesimţite de la un ton la altul, de la o culoare la altele. 3. (în tredut) Grad de vechime în serviciu, căruia îi corespundea creşterea salariului. + Suma cu care creştea salariul după anumite termene. GRÂDEL s. n. Un fel de pînză de bumbac, ţesută în diagonală şi întrebuinţată în special pentru rufaria bărbătească. GRÂDEN, gradcnuri, s. n. Treaptă înaltă, aşezată la baza unui edificiu, adesea pe tot perimetrul lui. .+ Fiecare t GRAF — 404 — GRAM din treptele pe care se aşază scaunc sau banei în amfiteatrele sălilor, ale stadioanelor etc. GRAF, grafi, s. m. (Germanism învechit) Conte. O droaie de peţitori cnezi ruşi, grafi nemţi, palatini poloni, magnaţi unguri, afară de cei întîi feciori de boieri, îşi disputau mina ei. negruzzi, S. i 105. Este un palat locuit de un graf. KOGĂLNICEANU, s. 4. GRAFIC3, grafice, s. n. Desen care reprezintă dependenţa dintre două sau mai multe mărimi variabile; diagramă. <$>■ Grafic de producţie — grafic care prin puncte, linii, figuri geometrice sau desene simbolice arată realizările din producţie ale unui muncitor, ale unei echipe, ale unei fabrici etc. Pe graficul brigăzii, linia tractorului său coborîse astfel dintr-o dată, drept in jos, sub toate celelalte, ca o săgeată căzută dintr-un zbor frînt. MiHAi^E, o. 121. Grafic de frecvenţă = grafic care reprezintă frecvenţa salariaţilor dintr-o instituţie sau întreprindere, sau & elevilor şi studenţilor la cursuri. Graficul circulaţiei trenurilor = grafic care reprezintă mersul trenurilor pe o linie ferată, arătînd în linie orizontală orele şi în linie verticală lungimea liniei ferate respective. Grafic orar— grafic care indică fiecărui muncitor (dintr-o întreprindere, uzină, mină etc.), pe fiecare oră, sarcina de plan care-i revine, ajutîndu-1 astfel să-şi îndeplinească planul şi să dea totodată produse de calitate. Folosind cu pricepere graficul orar la lucrările de cultivat, arat, semănat etc., numeroşi mecanizatori îndeplinesc şi depăşesc. sarcinile de plan. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2942. Cunosc metoda graficului orar a tractoristului Buneev. mihaxe, O. 405. GRAFIC2, -A, grafici, -e, adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen raportul dintre două mărimi variabile. <$>■ Desen grafic = desen care reprezintă date statistice, tabele numerice, variaţia elementelor unui fenomen, variaţia unei funcţiuni matematice etc. 2. Care ţine de felul în care se realizează prin mijloace tipografice o carte, o revistă etc. Cărţile recent ieşite de sub tipar întrec în eleganţă şi execuţie grafică cărţile oricărei ediţii apusene. STANCU, U.R.S.S. 16. Arte grafice — tehnica reproducerii şi a multiplicării sub formă de imprimate sau cărţi a originalelor scrise sau desenate. GRAFICA s. f. Arta scrisului, a desenului fără culori şi a desenului tehnic. GRAFICIAN, graficieni, s. m. Persoană care practică artele grafice; artist care se ocupă cu grafia. La Timişoara au expus 40 de artişti, dintre care 31 de pictori, 7 sculptori şi restul graficieni, contemporanul, s. n, 1948, nr. 112, 15/5. — Pronunţat: -ci-an. GRAFÎE. grafii, s. f. 1. Redare în scris a cuvintelor; scriere. 2. Felul în care e scris un cuvînt sau un text; caracterul executării literelor în scris ; scris. Grafia [manuscrisului] se aseamănă in mod simţitor cu grafia scrisorii de demisie a poetului. CONTEMPORANUL, S. u, 1949, nr. 164, 4/7. GRAFIT s. n. Carbon natural aproape pur, de culoare neagră, cu luciu metalic, din care se fac electrozi pentru metalurgie şi industria chimică, creioane,* creuzete refractare etc.; plombagină. Creion de grafit. GRAFOF0N, grafofoane, s. n. (învechit) Fonograf în carc sunetele erau înregistrate pe cilindri, nu pe discuri. GRAFOLOG, -OĂGĂ, grafologi, -oage, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu grafologia. Se amintea numele unor experţi grafologi care să constate scrisul testamentului. bart, E. 266. GRAFOLOGIC, -A, grafologici, -e, adj. Care ţine de grafologie, privitor la grafologie. Examen grafologic. GRAFOLOGIE s. f. Studiul scrisului, din punctul de vedere al legăturii lui cu caracterul şi aptitudinile unei persoane. Grafologie patologică = ştiinţă care se ocupă cu studierea deformării scrisului în urma unei boli fizice sau mintale. + Studiul scrisului făcut în scopul constatării autenticităţii unor acte, unor iscălituri etc. GRAFOjMÎTRU, grafometre, s. n. Instrument pentru măsurarea unghiurilor în ridicarea de planuri. GRA1IĂM s. n. (Mai ales în e x p r.) Pline de graham = pîine dietetică, făcută din făină integrală, fară sare, care conţine mai multe tărîţe; se recomandă pentru diabetici. GRAT, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. Un pui de mierlă... cu grai de aur. macedoxski, o. in 6. Ar fi rupt-o d-a fuga; dară graiul ei cel dulce ji viersul cu lipici ce avea, îl făcu să-i rămiie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, I.. 35. San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adine, cu graiul de Sibile. EJtixESCU, o. i 202. ^ Loc. adv. într-lin grai = într-un glas. Răspunseră toţi intr-un grai că copilul are să ajungă o dată, o dată, omul cel mai bogat din lume. ispirescu, ir. 102. ^ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe să vorbească; a prinde (sau a da) glas. Dă grai de-acum, durerea mea superbă, Fintinilor de cintece închise ca-ntr-un miez de munte în sufletu-mi adine. BENIUC, V. 63. Oh! lucrurile cum vorbesc Şi-n pace nu vor să te lase: Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc, macedoxski, o. i 179. A-i pieri (sau a-şi pierde) graiul = a-i pieri, a-şi pierde glasul. 2. Facultatea de a vorbi ; limbaj. Graiul omenesc. Originea graiului. ^Loc. adv. Prin grai = cu vorba. Prin faptă şi prin grai acest bărbat s-a găsit totdeauna in frunte cînd a fost vorba de vro îmbunătăţire obştească. negruzzi, s. 1313. Prin viu grai = oral. Fruntaşii întrecerilor trebuie larg popularizaţi prin presa zilnică, presa de perete şi prin viu grai. REz. hoţ. i 55. 3. Limbă. Cărţi şi reviste ditt toate timpurile şi în toate graiurile pămîntului. STancu, U.R.S.S. 28. Un glas de femeie rosti deasupra capului ceva, intr-un grai necunoscut. C. PETRESCU, s. 40. Prin vremuri poate mai aspre decit cele de acum, văd că ne-am păstrat graiul. rebreanu, r. i 83. + Fel-de a vorbi. Grai ales şi lin ca apa. COŞBUC, p. I 94. Trandafir verde frumos, Bădişor la grai duios, Eu din fire mi te-am scos. jarnîk-bîrseanu, d. 29. Eu să-ţi dau baltagul, eu? Vin de-l ia tu, fătul meu, De ţi-e sufletu-ndrăzneţ Cit ţi-e graiul de sumeţ! AL.ECSANDRI, P. P. 99. 4. (Adesea determinat prin « popular » sau « regional ») Unitate lingvistică subordonată dialectului şi caracteristică pentru o regiune de obicei mai puţin întinsă. Geografia lingvistică e o metodă de cercetare a graiurilor. Graiul din Vilcea. Graiul din Bihor. □ Cind dialectele locale şi graiurile se contopesc în sinul limbii naţionale, trebuie să se piardă şi pronunţarea regională, graur, v. i,. 163. 5. Vorbă, cuvînt. li luau vorba din gură şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. ispirescu, i,. 36. Nu scoase grai din. gură de frică să n-o inchiză in casă. POPESCU, B. m 46. GRAJD, grajduri, s. n. Clădire sau încăpere pentru adăpostirea vitelor şi a cailor. A virit caii la adăpost într-un grajd ¡ipit cu vălătuci, văruit şi stropit cu albastru. SADOVEANU, o. ii 572. Se sculă de dimineaţă, se cobori în curte şi intră prin grajduri ca să vadă dacă se ţin in curăţenie. POPESCU, B. i 51. Se duce in grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, creangă, P. 212. «$> Grajd comunal = grajd în care se ţin reproducătorii (taurii, armăsarii, vierii) comunei. GRAM, grame, s. n. Unitate de măsură egală cu a mia parte dintr-un kilogram. GRAMATIC — ‘105 — GRANULARE GRĂMĂTIC, gramatici, s. m. (învechit) Specialist în gramatică; autor de gramatică. Poate că tiu veţi aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea. creangX, a. 89. Unul preface toată limba in -iune, altul in -ţie, altul in -iu, altul fu -int... de nu ¡tii cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. russo, o. 54. GRAMATICAL, -ă, gramaticali, -c, adj. Caie ţine de gramatică, referitor la gramatică. Analiză gramaticală. Structură gramaticală, a [Petru Maior] şi-ou redus scrierile la strimtile regiile gramaticale. RUSSO, s. 59. GRAMATICĂ, (2) gramatici, s. f. 1. Ansamblu de reguli asupra modificării cuvintelor şi a îmbinării lor în propoziţii; ramură a lingvisticii care se ocupă de structura gramaticală a unei limbi. Făcînd abstracţie de particular şi concret, atît în cuvinte cît şi în propoziţii, gramatica ia acel element comun care stă la baza modificărilor cuvintelor şi a îmbinărilor lor în propoziţii şi construieşte din acel element comun reguli gramaticale, legi gramaticale. ST.--i.ix, probl. tjngv. 22.' Gramatica încă n-a învăţat-o şi vrea să fie gazetar, aeecsandri, T. i 384. <ţ> Gramatică isto- rică = disciplină care studiată din punct de vedere istoric formele gramaticale şi valorile lor. Gramatică descriptivă = disciplină care descrie structura gramaticală a unei limbi (la un moment dat). Gramatică comparativă = disciplină care studiază originea formelor gramaticale ale unei limbi şi valoarea lor pe baza comparării ştiinţifice cu formele corespunzătoare din limbile înrudite. ■ 2. Manual de gramatică (1). Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, pină tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş. . . pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu. cueangă, a. 84. GRAMINEE, grdminee, s. f. Plantă monocotiledonată cu inflorescenţa în formă de spic şi cu tulpina (paiul) de formă cilindrică, de obicei goală pe dinăuntru şi întreruptă din loc în loc de noduri pline ; (la pl.) familia acestor plante. Cerealele şi iarba fac parte din familia gramineelor. i=i Parte din aceste specii [de insecte] trăiesc in spicele gramineelor spontane şi cultivate, atît în spicele apătute, cit şi în spicele aflate încă în teacă, fauna r.p.r. vilii 29. GRAMOFON, gramofoane, s. n. Aparat prevăzut cu un pavilion pentru rezonanţă, în formă de pîlnie mare, care reproduce sunetele înregistrate pe o placă. V. fonograf, patefon. GRANĂT, granate, s. n. Mineral cristalizat în sistemul cubic care se găseşte în rocile eruptive, în şisturile cristaline şi în unele roci sedimentare şi metamorfice, întrebuinţat ca piatră de şlefuit sau (în stare cristalină, mai pură, de culoare roşie) ca piatră preţioasă. Erau douăzeci şi două bucăţi, toate de aur, şi multe din ele presărate şi ticsite cu pietre scumpe de toate feţele, iar mai ales de granate. odobescu, s. iii 628. GRANĂTĂ1 s. f. v. grenadă. GRANĂTĂ2, granate, s. f. (învechit şi popular) Rodie. Verde, verde trei granate, Cînd fuse în miez de noapte, Mă-sa că să deştepta. pXscui.escu, i.. r. 304. GRANDILOCVENT, -Ă, grandilocvenţi, -le, adj. (Fran-ţuzism ; despre stil, expresii etc., p. e x t. despre persoane) Plin de emfază, pompos, umflat. GRANDILOCVENŢĂ s. f. (Franţuzism) întrebuinţare afectată de cuvinte sau de fraze pompoase. GRANDIOS, -OÂSĂ, grandioşi, -oase, adj. Măreţ, impunător, maiestos. V. splendid. Apele Oltului... vorbesc... in numele sutelor de generaţii de oameni care s-au zbătut pe malurile lui, s-au ridicat şi au coborit, asemeni unor valuri, şi în numele a ceea ce, atît de grandios, se pregătesc să vină. hogza, c. o. 293. Au fost, in luna mai. cîteva grandioase bătăi de flori la şosea. CAMII, I'ETRESCU, u. x 95. — Pronunţat : -di-os. GRANDOARE, grandori, s. f. Măreţie. V. splen-d o a r e. Colindăm Leningradul şi băgăm de seamă, ca şi la Moscova, că ne-ar trebui luni, ori poate ani... spre a ne da seama de toată grandoarea lui. STANCU, U.R.S.S. 124. Bicazul îşi deschide un drum de o grandoare unică, spre şesurile liniştite ale Moldovei, bogza, c. o. 66. GRANDOMAN, -Ă, grandomani, -e, s. m. şi f. Persoană care suferă de grandomanie. Se măritase c-tin stropşit, cu unu. . . Amilcar Ciuhureanu, poet simbolist, un grandoman ridicol pe care ca îl credea un geniu neînţeles. viaiiuţă, o. a. 318. GRANDOMANIE, grandomanii, s. f. Mania patologică de a se crede om mare, deştept, capabil. GRĂNGOR s. m. v. grangur. GRANGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cîntătoare, migratoare, din ordinul păsărelelor, cu penele galbene, afară de aripi şi de mijlocul cozii, care sînt negre f Oriolus galbula). Un grangur sta nemişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbănuşul oului. SADOVEANU, o. iii 355. Un grangur de aur chitind m-a-ndemnat S-adorm intre frunze de plopi şi răchită. MA CED ON SKI, o. I 99. 2. (Ironie) Nume dat reprezentanţilor cu vază ai clasei exploatatoare şi jandarmilor. V. curcan.- L-a dus la oraş jandarmul pe văru-meti Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, d. 39. ■ . — Variante : grfingure, gangur (camiear, tem. 298, sadoveanu, d. i\ 94), grăngor (odobescu, s. iii 87) s. m. GRĂNGURE s. m.'v. grangur. grAnic, granice, s. n. Aparat format dintr-un cablu înfăşurat pe o tobă care, învîrtindu-se în jurul axei sale, deplasează greutatea fixată la capătul cel liber al cablului ; troliu. In schele duduie ziua întreagă tractoarele grele, granicele perfecţionate, maşinile de tot felul. scînteia, 1953, nr. 2800. GRANÎT, granituri, s. n. Rocă eruptivă, foarte dură, de structură granuloasă, compusă din feldspat, mică, cuarţ etc., întrebuinţată de obicei la construcţii. Stejari porniţi de pe granitul stîncilor se ridică în aer... cu o tărie asemănătoare, bogza, c. o. 245. Două ape se împreunau, sonore şi zgomotoase, între blocuri vinete de granit. c. petrescu, S. 221. <ţ> F i g. Marea forţă a lagărului democrat îşi are izvorul în unitatea de nezdruncinat a ţărilor care s-au desprins din lanţul imperialismului — unitate clădită pe fundamentul de granit cd internaţionalismului proletar, scînteia, 1952, nr. 2502. GRANITIC, -Ă, granitici, -e, adj. De granit; care are tăria granitului. Creastă granitică. GRĂNIŢA, graniţe, s. f. Limită între două ţări, constituită de accidente ale terenului, de ape, sau stabilită convenţional ; frontieră, hotar. Gazetele cumpărate la cea dinţii gară de la graniţă i-au adus alte mărturii la fel şi despre treburile politicii şi ale gospodăriei din ţară. C. PE-trescu, A® 396. Pasăre de la graniţă, N-ai văzut pe-al meu bădiţă? jarnik-bîrseanu, d. 122. -$> Peste graniţă sau dincolo de graniţă = în străinătate. F i g. Limită, margine. Mintea mea n-o să mai pună graniţă-ntre rău şi bine. MA CED on ski, o. i 72. GRANULAU, -A, granulari, -e, adj. Care se compune din granule ; cu granule, granulos. Material granular. Structură granulară. GRANULĂRE, granulari, s. f. Operaţie de transformare în granule a unui material dur. GRANULAT — 406 — GRATIS GRAMJLÂT, -A, granulaţi, -te, adj. (Despre materiale) Transformat în granule, în formă de granule. GRAXULATOR, granulatoare, s. n. Maşină folosită pentru transformarea în granule şi sortarea materialelor formate din bucăţi mai mari* GRAMJLÂŢIE, granulaţii, s. f. 1. Tumoare mică, rotundă, care se formează mai ales la suprafaţa membranelor mucoase şi seroase, din cauza unor afecţiuni. 2. Conţinutul unui material în granule de diferite mărimi, exprimat în procente de greutate. GRANÎJLA, granule, s. f. 1. Particulă materială solidă mai mare decît o particulă de praf, rezultată din fărîmarea sau măcinarea unui corp solid. Granule de fontă. 2. (Mai ales la pl.) Preparate farmaceutice în formă de mici grăunţe, care conţin substanţe medicamentoase încorporate într-o masă zaharoasă şi sînt destinate administrării interne. GRANULÎT s. n. Rocă şistoasă asemănătoare cu gnaisul, formată din cuarţ, feldspat şi alte minerale. GRANULOM, granuloame, s. n. (Med.) Mic nodul format din cauza unei inflamaţii cronice specifice (sifilis, tuberculoză etc.). GRA-NULOMETRIC, -Ă, granulometrici, -e, adj. Care ţine de granulometrie, privitor la granulometrie. Analiză granulometrică. Alcătuire granulometrică. Diagramă granulometrică = reprezentare grafică a granulometriei unui amestec mineral, obţinută printr-o analiză mecanică. GRANULOMETRIE s. f. Operaţia de determinare a proporţiilor diferitelor mărimi ale granulelor care compun un amestec mineral granular. GRANULOS, -OĂSĂ, granulaşi, -oase, adj. Compus din granule, granular. GR AÎVULOZITĂTE, granulozităţi, s. f. Felul de alcătuire a unui material mineral granular privit din punctul de vedere al proporţiei granulelor de diferite mărimi care îl compun. GRĂl’Ă1, grape, s. f. Unealtă agricolă formată dintr-un cadru cu dinţi de lemn sau de fier, care se foloseşte Ia mărunţirea pămîntului arat şi la netezirea brazdelor în scopul de a acoperi sămînţa aruncată pe ele; (odinioară) legătură de mărăcini avînd aceeaşi întrebuinţare. V. boroană. Din zori şi pînă la timpul acesta al zilei, Buciu nu oprise tractorul niciodată; nici măcar pentru scuturatul grapei, mihaus, o. 170. Se vedeau plugurile arînd, mersul domol al oamenilor şi al vitelor in lungul brazdelor. Grapele se săltau peste bulgări. CAMiXAR, tem. 89. Plug, grapă, teleagă. .. şi cite alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar, creangă, p. 38. De-a curmezişul brazdei baroanele pornesc, Şi grapele spinoase de-aproape le urmează, îngroapă-ncet săminţa şi cimpul netezesc. Ar.ECSANDRr, p. a. 122. Grapă articulată ~ grapă cu cadrul format din mai multe compartimente legate atît între ele, cît şi de o bară comună de tracţiune, şi care prezintă avantajul de a se putea adapta uşor denivelărilor suprafeţei pămîntului. Grapă rulantă (sau stelată) = grapă cu roţi dinţate care, prin învîrtirea lor, sparg coaja şi fărîmă bulgării de pămînt. ^ Expr. A 80 t*ne grapa (de cineva sau de ceva) = a se ţine scai (de cineva sau deeceva), v. scai. Apucasem.., vitejia de coadă şi mă ţineam grapă dc ea. iiogaş, M. N. 219. GRĂPĂ2, grape, s. f. Inflorescenţă în formă de ciorchine. GRAI'JNĂ. grapire, s. f. Ancoră cu patru braţe. GRAS, -A, gra^, -se, adj. 1. (Despre oameni şi animale sau despre părţi ale corpului lor; în opoziţie cu slab) Care are sub piele un strat gros de grăsime; cu forme pline şi rotunde. însuţi Cirlig mina căluţul gras ca pepenele; în urma căruţei Lina ducea de funie un juncan. CAM1LAR, TEM. 87. Aceeaşi mină grasă şi cu păr s-a-ntins spre sonerie. Sahia, N. 82. O păreche de boi... ţintaţi in frunte, ciolănoşi ţi graşi, creangă, r. 38. + (Tipogr.) Litere grase = caractere aldine. F i g. (Despre sume de bani, de obicei peiorativ) Foarte mare. Preţuri grase. Bacşiş gras. + F i g. (Despre culori) Compact şi strălucitor. Lipsea vegetaţia vinjoasă, verdele crud al copacilor şi gras al ierbii, c. petrescu,. a. 314. + F i g. (Despre rîs) Sănătos, plin. Trăilă rîse liniştit, un rls gras, dar nu răspunse. dumiTriu, v. l. 48. 2. Care conţine multe grăsimi, bogat în grăsimi. Substanţe grase. Ţesut gras. Lapte gras. întreprinderi prelucrătoare de materiale grase: săpun, stearină, oleină şi luminări. ^ (Despre carne) Care are multă grăsime. + (Despre mîncări) Gătit cu multă grăsime. F i g. Ministrul care trece de-a fi organizat mai temeinic şcoala e acelaşi sub care s-a dat invăţămintului religios mai multă întindere şi clerului porţii grase mai multe. arghEzi, p. t. 12. 3. (Chim., numai în e x p r.) Acid gras = acid care se combină cu glicerina formînd grăsimile. 4. (Despre plante şi despre fructele lor) (Cu fructul) plin, cărnos şi moale. Fasole grasă. Ardei graşi. Prune grase. + (Despre iarbă) Cu firul gros şi plin de sevă. încet-incet, cu cit iarba grasă se poleia, umbrele pomilor se lungeau, creşteau. camii,ar, tem. 203. Frunză verde iarbă grasă, Cîntă cticu-n sihla deasă, bei/diceanu, p. 95. 5. F i g. (Despre pămînt) Fertil, roditor, li pămînt gras ca untul, şi uitaţi-vă ce pîne albă creşte. CA-MILAR, N. I 248. la în palmă, te rog, puţin pămînt ucrainean. Este foarte gras si n-are nevoie de nici o substanţă chimică, sahia, u.R.s.s. 96. F i g. Va fi o toamnă grasă şi doldora de rod! deşliu, G. 49. GRASEIA, graseiez, vb. I. Intranz. A pronunţa sunetul «r» din gît (cu ajutorul uvulei), aşa cum îl pronunţă francezii din nord, în special parizienii. GRASEIAT, -A,graseiaţi, -te, adj. (Livresc) Cu suhetul ir» pronunţat din gît (cu ajutorul uvulei). Pronunţare graseiată, -¿ţ- « R » graseiat = « r » uvular. GRATII;, gratii, s. f. (Mai ales la pl.) Vergea de fier sau de lemn, de obicei încrucişată cu altele, care se pune mai ales în faţa geamurilor unei ferestre sau în faţa unei uşi. Harun-al-Raşid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii, de unde se vedea in sala tronului. CARAGIALE, P. 136. Casa cea de aramă . . . era acum toată numai un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe dinafară nici uşă, nici uşori, nici gratii, nici obloane la fereşti, creangă, p. 255. După gratii de fereastră o copilă el zări. EMINESCU, o. i 144. (La închisori) Peste un sfert de ceas, avea să fie după gratii tari şi bine păzite de puştile gardienilor. POPA, V. 118. Gruie zace la-nchisoare De trei ani lipsiţi de soare, Şi prin gratii lung priveşte. alecsandri, p. p. 145.Gratie de matcă=gratie de tablă, cu orificii, care desparte cuibul unui stup de magazia de recoltă, spre a împiedica regina să pătrundă şi să depună ouăle acolo. <$> F i g. Nu pot să uit.. . Patul acela fără saltele. Care-mi săpa gratii pe spate. JEBELEANU, C. 14. Şi vinul gălbui aşa sclipea de frumos din paharul străveziu, printre gratia fină de alabastru însufleţit a degetelor sale! HOGAŞ, M. N. 38. GRATIFICĂ, gratific, vb. I. T r a n z. A acorda cuiva o favoare, o recompensă; a răsplăti. GRATIFICĂŢIE, gratificaţii, s. f. (în trecut) Recompensă în bani acordată unui funcţionar sau unui angajat peste leafă. GRÂTIS adv.* Fără plată, în mod gratuit. Ei vor, fireşte, şi azi să ia proprietatea d-voastră, dar vor s-o ia gratis! continuă Platamonu. rebreanu, r. n 52. Ziare GRATITUDINE — 407 GRAVARE rupte, broşuri efemere, din cite se-mpart gratis. EMINESCU, n. 38. Noi nu tipărim decit o sută de exemplare, din care mai mtdt de jumătate se tmpart gratis, kogălniceanu, s. a. 46. + (P > g- >n loc. a d v.) Po gratis = pe degeaba, fără motiv. După cit ştiu eu n-ai intrat in bucluc chiar pe gratis, vornic, p. 185. GRATITljDINE, gratitudini, s. £. (Rar) Recunoştinţă. Cită gratitudine pentru o privire, cită recunoştinţă! emi-NESCU, N. 74. GRATUÎT, -A,gratuiţi, -te, adj. 1. Care nu costă nimic; dat sau făcut gratis, fără plată. Muncitorii se bucură in (ara noastră de asistenţă medicală gratuită. 2. F i g. Fără scop practic, fără utilitate. Discuţii gratuite, tn Spiritele contemplative înclinate către activitatea gratuită a spiritului repugnau lui Gh. Eminovici. câunescu, E. 23. 3. F i g. Fără temei, nesprijinit pe dovezi sau fapte. Acuzaţie gratuită. <$> (Adverbial) I se atribuie gratuit infamii şi fapte nedemne, ghica, s. 143. GRATUITATE, gratuităţi, s. f, însuşirea de a fi gratuit. GRATULA, gratidez, vb. I. T r a n z. (Germanism rar) A felicita. ^¡- Refl. reciproc. Prietenii s-au privit cu bucurie şi s-au gratulat, sadoveanu, v. F. 176. GRAŢIA, graţiez, vb. I. T r a n z. A acorda unui condamnat graţierea, a-1 ierta de pedeapsă. Funcţionarii prinşi cu abuzuri şi daţi in judecată de un minister erau graţiaţi şi reintegraţi de ministrul ce venea in urmă şi reîncepeau să abuzeze. bolintineanu, o. 433. — Pronunţat: -ţi-a. . . GRAŢIE, graţii, s. f. 1. Drăgălăşie, fineţe, gingăşie (mai ales în atitudine şi în mişcări). Vigoare în loc de graţie, demnitate în loc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturii omeneşti în loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. odobescu, s. iii 75. Şi flacăra privirii Şi graţia zimbirii în ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc. ALE-xaitdrescu, M. 51. <$■ (în mitologia romană) Cele trei graţii = cele trei zeiţe care erau personificarea frumuseţii feminine. + (La pl.; ieşit din uz) Farmece, nuri. Ce stranie schimbare in faţa-i adorată Ce pînă mai ieri încă de graţii strălucea! macedonski, o. i 248. Nu-i vina mea dacă m-au inzăstrat natura cu grafii, auîcsandri, t. i 71. <§> E x p r. A face graţii = (mai ales despre femei) a căuta să pară drăgălaş, fermecător; (depreciativ) a se strîmba, a face mofturi. Cucoana face graţii in balconul ei ştiindu-se spionată, sadoveanu, p. s. 165. 2. (Numai în e x p r.) A intra în graţiile cuiTa = a cîştiga încrederea, favoarea, bunăvoinţa cuiva. 3. (învechit) Iertare (de pedeapsă); graţiere. împăratul. .. mi-a zis: în zadar plingi, ce-am hotărit — trebuie să se împlinească... dară, de ai vrea o poftă, spune, numai graţie nu cere — aşa zise. — Nu cer graţie, am răspuns ■impăratului. reteganul; p. v 84. 4. (Cu valoare de prepoziţie; construit cu dativul) Datorită, mulţumită. Graţie străduinţei depuse, şi-a atins scopul, cu Graţie ei i-a revenit inspiraţia poetică. RE-breanu, R. i 209. • / •» 5^, (învechit şi arhaizant; numai în e x p r.) Anul de gl'aţfc = fiecare din anii erei creştine. Anul de graţie 1830. GRAŢIERE, graţieri, s. f. Acţiunea de,>a graţia; iertare de pedeapsă acordată unui condamnat. GRAŢIOS, -OASÂ, graţioşi, -oase, adj. 1. Plin de graţie, de gingăşie. Libelule graţioase Zboară-n aerul de vară. macedonski, o. I 91. Toate umbrele-ncintate, Adunate Sub al lunei dulce foc... începură-a se-nvîrti Cu-o mişcare graţioasă, • Luminoasă, alecsandri, p. ii 61. <$> (Adverbial) Eugenia îl imbrăţişă şi-l felicită graţios, rebreanu, R. i 180. Doamna, frumoasa şi juna soţie, Cu ochii în jos Lasă să se vadă a sa bucurie Rizînd graţios, boeintineanu, o. 77. 2. (învechit) Plin de bunăvoinţă; binevoitor, prietenos. Vom vorbi... despre poezia ce am publicat în numărul trecut, însoţită de graţioase şi meritate elogiuri. MACE-donski, o. rv 45. Viu printr-aceasta să-ţi mulţumesc din inimă pentru graţioasa d-tale atenţiune. caraGiale, o. vii 299. — Pronunţat: -ţi-os. graţiozitAte, graţiozităţi, s. f. (Mai ales la pl.; astăzi de obicei ironic) Politeţe plină de bunăvoinţă, amabilitate; atitudine, gest curtenitor. Această graţiozi-tate este de natură a mă îndemna ca să vă comunic o nouă serie de aceleaşi poezii. ALECSANDRi, s. 33. — Pronunţat: -ţi-o-. GRAUR, grauri, s. m. Pasăre migratoare din ordinul păsărelelor, cu ciocul gălbui, cu penele negre presărate cu pete albe şi sure (Sturnus vulgaris). Stoluri de mii de grauri se ridicau şi se înclinau coborîndu-se, ca nişte pale de fum. sadoveanu, f. j. 314. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. GÎRLEANU, I,. 38. Uite graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt! Şoimul se roteşte-n vint Şi spre ei s-aruncă. COŞBUC, p. i 264. — Variantă: graure (odobescu, s. m 23) s. m. GRAURE s. m. v. graur. GRAV, -A, gravi, -e, adj. 1. Care are sau poate avea urmări grele ; p. e x t. însemnat, important. Trebuie să-ţi spun ceva.. . — Grav ?. . . —Foarte grav. sebasTian, t. 97. Afară de copii, subiect prin natura lui gingaş, d. Sadoveanu îşi ia, din contra, subiectele din întîmplările tragice, în orice caz grave ale vieţii, ibrăteeanu, s. 20. 4- (Despre boli, răni) Primejdios, serios. (Adverbial) în.sfirşit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb... dacă e grav rănit. CAMIIî PETRESCU, U. N. 405. 2. (Despre oameni sau despre înfăţişarea şi manifestările lor) Foarte serios, sever, solemn, rigid. Fetiţele, mărunte cit păpuşile, stăteau tăcute, privind lumea cu nişte ochi gravi, camilar, tem. 317. Doctorul portului intră grav pe bord. BART, E. 80. F i g. Dosare grave stau grămădite pe masă şi excelenţa-sa mototoleşte nervos o voaletă imprudent uitată lingă călimări. ARGHEZI, P. T. 57. (Adverbial) La fereastra ca un ochi bolnav, De pe-o crenguţă mică de copac, Cea de pe urmă frunză-ascultă grav Cum toate lucrurile-n casă tac. D. botez, p. o. 128. Intră in compartimentul generalidui, suspinînd grav. RE-BREANU, P. s. 123. 3. Care face parte din registrul de jos al scării muzicale ; adînc, de bas. Brazi groşi şi bătrini sau subţiri şi tineri sosesc în apele Oltului şi sînt aşezaţi asemeni unor clape, fiecare la locul lui, cei care dau notele grave şi profunde şi cei care dau notele subţiri şi înalte, bogza, c. o. 373. Ursuz platanul, mincat şi găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGIIKT.-TOSTK, c. M. II 37. 4. (în e x p r.) Accent grav = semn grafic care în unele limbi se pune deasupra unei vocale pentru a arăta că aceasta se pronunţă deschis. GRAVA, gravez, vb. I. T r a n z. A scobi în piatră, în lemn, în metal etc. pentru a executa diferite semne sau figuri, în relief sau în adîncime, cu ajutorul unor instrumente sau a unor mijloace chimice speciale, în vederea înfrumuseţării obiectelor sau pentru a reproduce Ulterior semnele sau figurile. Ceasornicul gros de argint gravat cu o scenă de vînătoare. DUMITRII.', b. F. 124. Lespezi depiatră cioplită... gravate cu inscripţiuni slavone, odobescu, s. n 219. GRAVARE, gravări, s. f. Acţiunea de a grava; , săpare în piatră, lemn sau metal a unor litere sau figuri. GRAVAT - 408 — GRĂDINĂ GRAVĂT, -Ă, gravaţi, -te, adj. Supus operaţiei de gravare. Lipan deschise capacul gravat al cronometndui de aur. c. petrescu, c. v. 11. GRAVÎDA, gravide, adj. f. (Despre femei; adesea substantivat) (Femeie) însărcinată (2). GRAVIDITĂTE s. f. Starea femeii gravide ; sarcină. GRAVITĂ, gravitez, vb. I. Intranz. A se găsi sau a se mişca sub acţiunea forţei de gravitaţie.<$> F i g. De propria lui umbră vrea să fugă, Dar se trezea că-n juru-i gravitează. TOPÎRCEANU, b. 100. Am voit numai să întredeschidem criticei adevăratul orizont în care trebuie să graviteze. mactîdonski, o. IV 83. GRAVITATE s. f. 1. însuşirea de a fi grav (1), de a necesita o grijă, o atenţie deosebita; p. e x t. însemnătate, importanţă mare. Criza din 1929-1933 se deosebea' de toate crizele precedente prin caractend ei, prin lunga ei durată jî prin gravitatea ei. IST. R.P.R. 567. îndeplini poruncile pătruns de întreaga gravitate a misiunii ¿ale. vornic, p. 189. 2. însuşirea de a fi grav (2)) seriozitate adîncă. Domjiul Mihalache îşi răsucea mustaţa cu gravitate şi aştepta cu catastiful deschis pe geantă să facă datornicul pe dracu în patru şi s-aducă de prin vecini cîţiva lei. pas, z. i 153. îi răspunse cu ură, dar şi cu o gravitate în care străbătea trebuinţa de a-şi dezvăli sufletul. REBREANU, P. s. 119.' Gravitatea • subiectelor reclamă - oarecare asprime în mînuirea daliei, odobescu, . s. iii 75. 8. Gravitaţie. GRAVITAŢIE s. f. Forţă în virtutea căreia toate corpurile . se atrag reciproc în raport direct cu produsul maselor lor şi în raport. invers cu pătratul distanţei dintre ele. Legea gravitaţiei universale. Cîmp de gravitaţie = spaţiul în care un corp exercită forţă de gravitaţie asupra altor corpuri cînd acestea se găsesc în acel spaţiu. Centru de gravitaţie = punctul de aplicaţie al rezultantei forţelor de gravitaţie care se exercită asupra părţilor alcătuitoare ale unui corp; centru de greutate. GRAVOR, gravori, s. m. Persoană care se ocupă cu gravarea (în lemn, metal, piatră, linoleum etc.); specialist în arta gravurii. GRAVtÎRA, (2) gravuri, s. f. 1; Arta gravării în lemn, metal, piatră etc. ; gravare. Mă pomenesc vorbindu-ţi despre arta- germanilor şi despre gravură, odobescu, s. in 61. Gravură cu acvaforte = procedeu prin .care o imagine este gravată cu ajutorul acidului azotic pe o placă de cupru, plană şi bine lustruită. 2. Placă de cupru sau de piatră, de oţel etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusă; p. e x t. imagine reprodusă după o placă gravată; stampă. Gravurile lui Th. Aman. GRABÎ, grăbesc, vb. IV. 1. Refl. A face repede o acţiune; a-şi iuţi mişcările pentru a ajunge cît mai repede undeva sau pentru a isprăvi cît mai repede ceva; a da zor. Vorbeşte, Raţă, tot ce ştii, aşa cum s-a petrecut de la început şi pînă la sfîrşit,'fără să te grăbeşti. sahia, n. 75. Nu te grăbi aşa Harap-Alb, că te-i pripi. creangX, p. 272. Prea tare nu vă grăbiţi, Ci fiţi buni şi zăboviţi. Jarnîk-bîrseanu, D. 494. <§» Intranz. Dinspre tîrg grăbea un negustor, sadoveanu, o. vi 211. Grăbeau din codri la poiene Strîngînd săcuri la subsuoară Feciorii mîndrei Consînzene. GOGA, p. 17. Te rog grăbeşte. reteganul, p. I 87. ^ Tranz. fact. Şi-l luă pe agent de braţ, grăbindu-l. dumitriu, n. 236. Un sentiment de nelinişte, de osteneală, de apăsare morală îl grăbea spre casă. vlahuţă, o. a. iii 58. 2. Tranz. A face să fie, să se întîmple sau să se săvîrşească mai curînd, mai repede; a urgenta, a accelera. Este important să grăbim ritmul construirii economiei noastre socialiste, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 158, 10/1. Deasupra satului văzduhul se întuneca, grăbind căderea negurilor serii, mihale, o. 503. ^ A grăbi paşii (sau pasul) = a înteţi, a iuţi paşii, a merge mai repede. Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Camil petrescu, U. N. 202. Grăbi paşii pînă ce intră in ţîrg. EMINESCU, N. 50. GRABlRE s. f. Acţiunea de a (s e) g r ă b i; grabă. Loc. a d v. Cil (marc) grăbire = grabnic, repede. Trase pe drumeţ cu mare grăbire după sine. DUMITRIU, N. 16. Scoate-ţi sabia, i-a zis cu grăbire, şi prinde a striga cu mare viînie, chip că m-ai mustra pe mine. sadoveanu, d. p. 51. Vin'la Milcov cu grăbire, Să-l secăm dintr-o sorbire, alkcsandri, p. a. 105. GRABÎT, -A, grăbiţi, -te, adj. Care se grăbeşte; zorit. Tătarii mîncau grăbiţi lîngă capetele cailor. SADOVEANU, O. vii 17. Viforul noapte-nălţa in calea grăbitelor trenuri Albele lui baricade de-omăt, strămutîndu-le-ntr-una. ax* ghel-iosif, c. ar. ii 100. Pe soră-ta Măriuca, de grăbiţi ce am fost, o uitasem acasă. creangX, a. 20. <$>• (Adverbial) Şi-atunci din tron s-a ridicat Un împărat după-mpărat, Şi regii-n purpur s-au încins, Şi doamnele grăbit au prins Să se gătească dinadins, Ca niciodaV. COŞBUC, P. I 54. GRADEA, grădele, s. f. (Regional, mai ales Ia pl.) Nuiele din care se împleteşte gardul; p. e x t. gard împletit din nuiele; leasă. Pereţii caselor, geamurile feres-trilor, scoarţa copacilor, grădelele de primpregiurul grădinii, toate deopotrivă sînt învăluite cu o lucie coajă de sloi. slavici, n. ii 3. Las-o să vină cu mine la mama, îi va da ea cînepă §i in până să va sătura de tors şi n-a fi silită să toarcă grădelele. RETEGANUL, P. Iii 52. GRĂDINAR, grădinari, s. m. Cultivator profesionist al unei grădini (mai ales de zarzavat) ; persoană angajată pentru cultivarea şi întreţinerea unei grădini. V. horticultor. Nu e peste putinţă grădinarului priceput şi răbdător să îndrepteze un copăcel fraged pornit să crească strîmb. CaragialE, o. i 304. învăţătorul este pentru un tînăr, aceea ce este şi grădinarid pentru pom. negruzzi, s. i 18. Expr. A vinde castraveţi Ia grădinar (sau grădinarului) v. castravete. GRĂDÎNĂ, grădini, s. f. 1. Loc (de obicei în preajma casei şi îngrădit) în care se cultivă legume, flori, pomi. Grădină de flori. Grădină de zarzavat. Grădină de pomi. ezi Din cînd în cînd îşi arunca ochii printre -gard în grădina Irinei. bujor, s. 80. UiU-l verde şi rotund Nucul din grădină! coşbuc, P. I 261. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 400. <$*• F i g. Vom merge departe Pînă-n grădinile păcii, Pînă-n grădina dreptăţii, ba-nuş, b. 94. Grădină botanică v. botanic. Grădină zoologică = loc unde sînt adunate şi îngrijite, cu scop ştiinţific şi instructiv, animale de diferite specii şi din diferite regiuni. Grădină de vară = restaurant amenajat vara într-o grădină. ^ Expr. Grădină de om (sau de băiat etc.) = om plăcut la vorbă, deschis Ia inimă, simpatic. Ah, ce mucalit e Mişti, l-o grădină de bfiiat! vlahuţă, la TDRG. E mai bine să-ţi zică: Este grădină de om. Şi, De vorba lui nu te saturi, pann, p. v. iii 9. + Parc. Şi-i fi cavalerul nostru pe la grăidini, pe la teatru, pe la baluri. alecsandri, T. i 272. La mîna stingă, asemenea mare grădină, tot cu copaci... unde este şi o fîntînă cu apă minunată. GOLESCU, î. 77. Grădină publică = parc întreţinut de un oraş şi pus la dispoziţia publicului. Din fericire, la' grădina publică reuşi să scape de amîndoi. rebreanu, r. ii 225. Pe malul Brateşului, în dosul grădinii publice, Gheorghe şi Irina stătuse mai toată ziua in iarbă, privind de sus luciul apei din lac. bujor, s. 147. 2. (în expr.) Grădină de copii ~ instituţie didac-tică-educativă pentru copii de vîrstă preşcolară; grădiniţă (de copii). Grădină sezonieră•*= (la ţară) grădină de copii care funcţionează numai în timpul muncilor agricole. — PI. şi: (rar) grădine (ioste, v. 79, EMINESCU, n. 57). GRĂDINĂREASA — 409 — GRĂMĂDEALĂ GRĂDINĂREASA, grădinărese, s. f. Femeie care se I ocupă cu grădinăritul. GRĂDINĂRÎSC, -EĂSCĂ, grădinăreşti, adj. De grădinar sau de grădinărit, privitor la grădinar sau la grădinărit. Pe lingă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă. . . mănunchiuleţe de flori. 1 rin -RESCU, j,. 232. GRĂDINĂRÎ, grădinărese, vb. IV. I n t r a n z. A cultiva şi a întreţine o grădină (mai ales de zarzavat). GRĂDINĂRlE, (2) grădinărit, s. f. 1. Grădinărit. Grădinarul umbla. . . să găsească un ajutor care să,înveţe grădinăria şi să-ifacă treburile cele grele, popescu, b. iii 29. 2. Loc în care se cultivă metodic plante de grădină, legume sau flori în scop lucrativ. Locul ar fi potrivit deci de grădinărit. SADOVEANU, p. m. 11. GRĂDINĂRIT s. n. Faptul de a grădinari;' profesiunea grădinarului, a cultivării grădinilor. V. horticultura. GRĂDINIŢĂ, grădiniţe, s. f. 1. Diminutiv al lui grădină. Dorul badei unde şede? Colo-n grădiniţa verde, jarnîk-bîrseanu, v. 285. într-o verde grădiniţă Şede-o dalbă copiliţă. alecsandri, r. p. 33. 2. (Mai ales determinat prin «de copii ») Grădină de copii, v. grădină (2). Tovarăşă Ileana. . . în gospodăria colectivă, in vretne ce dumneata vei fi la lucru, pe chnp, copiii vor rămtne la grădiniţă, sub îngrijire bună. CAMII.AK, tem. 46. Mircea are ghiozdanul in spate. .. E la grădiniţă şi mama a ţinut ca el să-l înthnpine pe tata cu ghiozdanul. sahia, N. 50. — PI. şi: grădiniţi (SADOVEANU, M. c. 80). GRĂDINTlŢĂ, grădinuţe, s. f. Grădiniţă (1). Nu cutezam a mă cobori în grădinuţa mea. negruzzi, s. i 96. Dragostea de nevăstuţă, Ca floarea din grădinuţă. jarnîk-BÎRSEANU, D. 17. GRĂDIŞTE, grădişti, s. f. 1. Formă de relief de dimensiunea unei movile sau a unui deal rămasă în Iun ta unui rîu, în urma eroziunii. 2. Locul sau urmele unei vechi cetăţi sau localităţi preistorice. Antice construcţiuni de pămînt. .. se găsesc în Rominia. . . cărora ţăranii romini le zic cetăţi de pămînt sau chiar uneori grădişti, odobescu, s. II 144. — Accentuat şi: grădişte. GRĂI, grăiesc, vb. IV. 1. I ntra nz. (Popular) A zice, a spune; a vorbi; a cuvînta, a glăsui. Tovarăşe Vincent, pînă mine ai vreme să glndeşti ce să spui şi ce nu. Cintăreşte-le pe toate în minte şi grăieşte după conştiinţa ta. demetrius, v. 130. Mărie) a grăit el, minunile sînt ale nopţii, şi la lumina zilei se dovedesc a nu mai fi minuni. sadoveanu, N. I>. 42. Nu vor grăi cu tine blind, Te-or înjura cu toţi pe rînd. coşbuc, P. i 112. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. EMINESCU, o. i 149. <$> (în poezia populară, pleonastic însoţit de « din grai») Iar dacă se-ntoarse Fira iar în casă, Dusu-mi-s-a-ndată La draga ei fată Şi ridea, ridea, Şi din grai grăia: « Vezi! Drăguţul tău Te-a vorbit de rău o. coşbuc, r. ii 159. Drăguţu*?ău o vedea Şi din grai aşa-i grăia: « Truge-ţi, lele, cununa, Cam pe ochi, cant pe sprincene, Că mă bagi in multe releo. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 1 ?./>( în personificări) Bătrinul Dan ascultă grăind doi vechi stejari Crescuţi dintr-o tulpină pe cuhnea cea de munte. ALECSANDRI, O. 208. T r a n z. Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prîslea. ISPIRESCU, h. 87. Cucoane, vornicu ne-o spus că ai să ne grăieşti cîte ceva. alecsandri, T. i 259. ^Expr. A grăi bine (sau rău) do cineva sau a grăi do bine (sau de râu) pe cineva = a spune lucruri bune sau rele despre cineva. 2. Refl. reciproc. A se vorbi, a se înţelege, a lua o hotărîre în comun. Este-un drum şi-o cărăruşă, Pîn’la puicuţa la uşă; Dar duşmanii s-o grăit Cărăruşă că mi-o-nchid. ŞEZ. II 184. Turcii toţi cit îl zărea între dinşii se grăia: Ista-i Gruia lui Novac, alecsandri, r. P. 144. 3. T r a n z. (Transilv.; determinat prin «înapoi») A chema (pe cineva). Atunci împăratul îl grăi înapoi şi-t zise... reteganul, p. iii 17. ‘ GRAÎRE s. f. (Popular, rar) Acţiunea de a grăi; vorbă. A scris această epistolie notarele, întocmai după grăirea soţiei tale. camii.ar, n. i 403. GRĂITOR1, grăitori, s. m. (Regional) Vornicel, chemător. Grăitorul miresei o dă pe mireasă în viina grăitorului mirelui, el o primeşte >.cu bucurie. SEVASTOS, N. 233. GRĂITOR2, -OÂKE,grăitori, -oare, adj. (Despre probe, mărturii, exemple) Convingător, elocvent, concludent. Dovadă grăitoare. GRĂJDÂR, grăjdari, s. m. Cel care are în grija sa grajdul şi animalele, în special caii. GRAMADA, grămezi, s. f. 1. Cantitate mare de lucruri (de acelaşi fel) aşezate unele peste altele (în neo-rînduială) ; cantitate mare dintr-un material strîns la un loc (în formă de movilă). Zac în soare grămezi de var şi nisip. STANCU, U.R.S.S. 165. Pe alocuri se zăreau grămezi deporumb auriu, curăţit de foi. sandu-aldea, u. p. 136. Azi grămezi mai sînt, de piatră, din cetatea cea de ieri. EMiNESCU, o. iv 116. Cîte cinci mi-i aşeza, Nouă grămezi că făcea. TEODORESCU, p. p. 512. F i g. Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă. angiiEL, î. g. 37. De subt marginile depărtate ale văzduhului de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomoriţi, cu frunţi îndrăzneţe şi ameninţătoare, se iviră fără de veste, hogaş, m. N. 175. (în comparaţii şi metafore) Argatul, atras de gemetele lui Vasile, se îndreptă spre poiată, ¡1 găsi grămadă iii fundul poieţii. BUJOR, S. 93. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. coşbuc, p. i 223. E x p r. A cădea (sau a se prăbuşi) grămadă = a cădea jos în nesimţire (ca o masă inertă). S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. PREDA, î. 26. Şi Ben-Omar — un leş la chip — S-a prăbuşit grămadă jos. TOMA, c. V. 49. Căzu grămadă în fundul poieţii, ţinîndu-se cu mina de cap şi văitîndu-se înăbuşit, bujor, s. 93. A da (sau a face, a pune) pe «inova grămadă (jos) = a trînti, a doborî (pe cineva); p. e x t. a omorî (pe cineva). Şi n-am fost slab şi nici fricos : Pe opt ţi-i dau grămadă jos. coşbuc, p. i 199. De-ar fi dorul vînzător, Io m-aş face negustor; L-aş face grămadă-n şură Şi l-aş da cui îmi dă gură. iiodoş, r. P. 35. Claie peste grămndă v. claie. 2. (Urmat de determinări ’ introduse prin prep. « de ») Cantitate, număr mare; mulţime,- sumedenie, puzderie. Grămezi de Ieşi fugeau alungate, sadoveanu, o. I 254. Pe-un cimp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. GÎR- i.iîantj, jv. 43. l-au dat o grămadă de bani. SBIERA, p. 132. E bolnavă de-o grămadă de vreme, tieteganul, l\ I 24. Loc. a d v. Cu grămada = în număr mare, cu duiumul, cu nemiluita. Cădeau d-a stînga şi d-a dreapta lui cu grămada. ISPIRESCU, r,. 170. Cirdurile de gîşte sălbatice . . . trec mereu cu grămada d-a lungul Buzăului, odobescu, s. iii 23. (în metafore şi comparaţii) Cei mai mici, de foame-aduşi, Se scincesc şi pling grămadă Pe la uşi. coşbuc, p. i 224. Toţi banii ce fur din ţară [boierii] îi duc pe tot anul grămadă în străinătate, ca să încurajeze industria străină, bow.iac, o. 238. GRĂMĂDEÂLĂ, grămădeli, s. f. îngrămădire. + Grămadă (2). Grămădeala codrilor de fag, prin depărtarea i GRĂMĂDI — 410 — GRĂTAR încropită şi aburoasă, tresărea ca printr-o pătură de ape. GALACTION, O. I 204. GRĂMĂDI vb. IV v. îngrămădi. GRĂMĂDÎRE s. f. v. îngrămădire. GRĂMĂJOĂBl, grămăjoare, s. f. Diminutiv al lui grămadă (1); grămăjuie. Brigadierul aduna firimiturile de pîine de pe masă intr-o grămăjoară cit un bob de fasole, mi-halE, o. 463. Aţivisatrău... îispuse Costan Cimpoieşu,po-trivindu-i mai bine sub cap grămăjoara de fin. CAMILAR, x. I 16. Cele două găini fugeau cotcodăcind speriate, cocoşul insă, care stătuse să le apere, era prefăcut într-o grămăjoară de pene însîngerate. REBREANU, R. I 152. GRĂMĂJtJIE, grămăjui, s. f. Grămăjoară. Culegea cîrpe, tablă, fier vechi. Făcea din ele o grămăjuie, şi pe urmă vindea grămăjuia. PAS, z. I 197. O grămăjuie de tăciuni, care fumegau pe sfirşite. SADOVEANU, O. V 227. GRĂMĂTIC, grămătici, s. m. (învechit) Scriitor într-o cancelarie publică sau particulară, servind în genere şi ca secretar ori contabil. Slujba grămăticilor era să ţie socotelile curţii boiereşti, caragiale, o. m 162. Ştiut-am să-nvăţ scrisoare, Sirbească şi rominească, incit ajunsei de mic In casa mitropoliei cel mai isteţ grămătic. HASDEU, R. v. 15. GRĂMĂTICÎE, grămăticii, s. f. (învechit) Cancelarie. Arhon bane, treci in odaia grămăticiei, că am să-ţi vorbesc. FUJMON, c. 60. GRĂNICÎR, grăniceri, s. m. Soldat care face de pază la graniţă. Ascultă un cintec de dor care adie dinspre pichetul grănicerilor. SADOVEANU, P. s. 174. La 1764 se întocmise, spre pasa graniţelor despre imperiul turcesc, regimente de grăniceri. ODOBESCU, s. III 523. Tînărul nostru-mpărat.. . Mare oaste-a rădicat: Două sute grăniceri. TEODORESCU, p. p. 174. GRĂNICERESC, -EĂSCĂ, grănicereşti, adj. De grăniceri. Se vede o cazarmă mică, probabil a pichetului grăniceresc. sahia, U.R.S.S. 8. -Q- Ţintit grăniceresc = (în Transilv.) regiune de graniţă a imperiului habsburgic care avea un regim special şi ai cărei locuitori, ţărani liberi, se bucurau de anumite privilegii în schimbul serviciului militar pe care-1 făceau în formaţiile de grăniceri. GRĂPĂ, grăpez, vb. I. Tranz. A mărunţi şi a nivela cu grapa pămîntul arat; a boroni. Pămîntul mă-surarăm.. . După ce-l ararăm, îl grăparăm. TEODORESCU, p. r. 139. <ţ> A b s o 1. Haideţi, fraţilor, la plug! Să arăm şi să grăpăm, Grîu curat să sămănăm. ANT. UT. pop. i 145. GRĂPĂKE, grăpări, s. f. Acţiunea de a g r ă p a. GRĂPĂT s. n. Faptul de a grapa; mărunţirea şi nivelarea cu grapa a pămîntului arat; boronit. înainte de răsărirea bumbacului trebuie executat grăpatul culturii. GRĂPĂTÎÎRĂ, grăpături, s. f. Grăpat. Cei ce au vite trăgătoare... vor face trei pogoane.de ogor şi două pogoane arătură de a doua, semănătură şi grăpătură cu grapele. sandu-aldea, d. n. 214. GRAPÎŞ adv. Pe brînci. Mers-am eu pribeag Pe la Şugatag Şi-ani suit grăpiş La Baia de Criş. DEşr.IU, N. 52. Expr. Tîrîş-grăpiş v. tîrîş. GRASAX. ^ -A, grăsani, -e, adj. Augmentativ cu nuanţă depreciativă al lui gras (1)» (Substantivat) In toiul nopţii, după ce plînsese acasă sub privirile dispreţuitoare ale grăsanei de nevastă-sa, plecă iarăşi la drum. DUMITRIU, V. I,. 54. GRĂSCEĂN, -Ă, grăsceni, -e, adj. Grăsuliu. Privesc amindoi mica figură, rotundă şi grăsceană a copilaşului care doarme, vlahuţă, o. a. iii 126. Noul venit în vagon era un bătrîn bine conservat, grăscean şi rumen la obraz, căruia nu i-aş fi dat nici şasezeci de ani. GniCA, s. A. 46. — Pronunţat: ~cean. GRASÎME, grăsimi, s. f. 1. Substanţă unsuroasă, insolubilă în apă, uşor de topit, care se găseşte răspîn-dită în ţesuturile animale şi vegetale, şi care formează, la animale şi la om, primul strat de sub piele, acoperind muşchii. Domnul Ivancea se cocoşase în grăsimea sa. dumitriu, n. 54. Ochii înecaţi in grăsime fixau cu dezaprobare picioarele lui Ion Ozun. C. PETRESCU, C. v. 145. F i g. Hrană din roua de sus şi din grăsimea pămîntului de jos. TEODORESCU, p. p. 168. + Substanţa descrisă mai sus, care, extrasă din corpul animalelor şi din unele vegetale, se prelucrează şi se foloseşte în industria uşoară şi alimentară. Problema înlocuirii grăsimilor animale şi vegetale prin produse de sinteză este o problemă care vizează în mod permanent industria noastră uşoară şi în special cea alimentară, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 372, 5/3. Pielea este permeabilă pentru grăsimi, cu atît mai mult cu cît ele sînt mai fluide, nicolau-maisler, d. v. 43. 2. F i g. Bogăţie; belşug. Şi-n vreme ce ne spune poveşti d-aceste multe, Grăsimea pungii noastre se scurse într-a lui. negruzzi, s. II 178. GRASULfU, -ÎEt,grăsulii, adj. Grăsuţ, durduliu, dolofan. Paris nu se mai putu opri de a striga, căzînd în genunchi şi că-utînd a săruta picioruşele zeiţei cele albe... grăsulii şi pline de tinereţe. ISPIRESCU, U. 9. Nevăstuica mea-i sîrboaică.. . Mititică, durdulică... Şi la faţă grăsulie. ŞEZ. vil 168. GRĂSUN1, grăsuni, s. m. Purcel tînăr (pînă la un an). La nea Nicola veselie, la alţii obide; unii abia aşteaptă ignatul să-şi taie grăsunul cit malul, alţii abia au mălai de gură. DELAVRANCEA, s. 7. Pe lunci, un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţi, buni şi străbuni, tot păstori au fost. SLAVICI, O. I 118. GRĂSCiN2, -Ă, grăsuni, -e, adj. (Rar) Grăsuţ. Legănînd cumpăna vieţii în mîinile sale albe şi grăsune, socoti de cuviinţă să intervie. vornic, r. 222. Ştii ce soi de zburătoare este grangurul ?... Păsăruica astfel numită este chiar acel vrăbete grăsun care se îndoapă cu fructe de prin grădini, odobescu, s. iii 32. GRĂStJŢ, -Ă, grăsuţi, -e, adj. Diminutiv al Iui g r a s. Doctorul Drăghici era un om grăsuţ, cu mişcări repezi şi vii. popa, V. 291. Nu trecu multă vreme şi oaia fată, dar nu miel, ci un copilaş frumos ca o rujiţă şi grăsuţ. RETE-ganul, P. i 59. GRĂTĂR, grătare, s. n. I. Obiect de bucătărie alcătuit din vergele de fier paralele, prinse într-un cadru dreptunghiular, pe care se frige carnea deasupra jarului sau uneori deasupra focului. lancu tinichigiul le făcea grătarul. TAS, z. I 170. Stînd în uşa birtului, la grătar, şi bătînd din cleşte, ca să tragă luarea aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică şi de mititei, el privea mereu înainte. SLAVICI, N. I 250. Nici pomeneală nu era să-l fi prins vrodată... să dea cu praştia prin bucăţelele de friptură de pe grătar. Era un miţoi cum nu este altul în ziua de azi. ispirescu, L. 286. Loc. adj. Ia grătar = (despre fripturi) fript pe grătar. Miel la grătar. Friptura la grătar. 2. Dispozitiv în interiorul unei instalaţii de ardere, alcătuit din bare de oţel paralele şi distanţate, pe care se aşază cărbunii sau lemnele, prin care pătrunde aerul la foc şi prin care cade cenuşa. 3. Obiect de lemn sau de fier alcătuit din stinghii sau vergele paralele, aşezat la intrarea caselor şi servind la ştergerea de noroi a încălţămintei. «GRĂUNCIOR — 411 — GREC • 4.' Dispozitiv folosit pentru a împiedica pătrunderea ■corpurilor străine în instalaţiile hidrotehnice. 4- Piesă •(Ia diferite maşini) care serveşte la separarea de impurităţi a materiei prime. 6. Aparat de separare, după mărime, a bucăţilor mari •de minereuri, de cărbuni şi de alte roci, construit dintr-o -serie de bare de oţel, aşezate paralel, la distanţe egale ■şi fixate între ele prin bare transversale. 6. Reţea alcătuită din vergele de oţel-beton, aşezate ipe două direcţii în cruce, legată în punctele de încrucişare şi formînd armătura betonului. GRAUNCl()R, grăuncioare, s. n. Diminutiv -al lui .grăunte. — Pronunţat: -cior. GRĂUNTE, grăunţi, s. m. (Rar la pl.) 1. Fructul, în formă de bob, al unor cereale (p. e x t.) şi al altor plante. Un grăunte de grtu. Un grăunte de mac. ca Din sori in zori şi turci şi noi Zvirleam în aer plumbii Cum .zvirli grăunţi de popuşoi Ca să hrăneşti porumbii, ax.ec-iSANdri, p. ni 440. Furnica-'n timpul verii asudă ostenind, ■Şi cîte un grăunte adună-n moşinoi. negruzzi, s. n 247. -$> EXpr. Cît un grăunte de muştar = mic de tot. 2. Bob, fir. Un grăunte de nisip, a Grăunţii de grindină dl plesneau vrăjmaş in obraz. C. pBTrescu, a. r. 52. F i g. Vărul tău... nu avea, cum ai zice astăzi, autoritatea morală să-şi impună părerile, măcar că ele cuprindeau un grăunte de-nţelepciune. pas, z. i 253. Intr-o dimineaţă, tocmai in rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună. barT, E. 273. 3. Element cristalin omogen al unui corp cristalin. — Variantă: grăunţ (dan, u. 215) s. m. GRĂUNŢ s. m. v. grăunte. GRĂUNŢĂ, grăunţe, s. f. (Mai ales la pl.) Grăunte ■(mai ales de porumb). Cri-cri-cri Toamnă gri, Nu ■credeam c-o să mai vii înainte de crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cit de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică. Topîrceanu, b. 54. Irina. . . ieşea pe poartă cu un căuş cu grăunţe de păpuşoi la subţioară, bujor, s. 74. Ilinca a ieşit c-un căuş de grăunţe să dea demîncare la păsări. vlahuţX, O. A. 350. Buiestraşu-i bun.. . dacă-i dau grăunţe la ham şi-l odihnesc trei sferturi de ceas. .. merge, caragiale, p. 31. Are să-mi dea... beşica s-o umplu cu grăunţe. creangX, a. 41. GRĂUNŢdS, -OĂSĂ, grăunţoşi, -oase, adj. Cu grăunţe ; granulos, grunzuros. Uita de sine pe încetul, i se topeau gindurile şi i se strecura puterea in sita deasă a ţărinei grăunţoase, ca zeama din vinele viţei, dumitriu, n. 250. GREÂBĂN, grebevi, s. m. şi grebene, s. n. (La animale, mai ales la cai, boi, vaci; la pl. cu valoare de sg.) Partea mai ridicată din şira spinării, la împreunarea spetelor. Pămînt gras, in luncă. Griul pînă la greabănul calului, stancu, d. 210. A pus apoi degetul intr-un loc pe greabănul gîtului şi s-a ■ văzut urma schijei de obuz. bogza, Ţ. 21. După ce încăleca, Pe grebeni că il bătea Şi din gură aşa zicea. PĂs-CUI,ESCU, j,. p. 254. F i g. Pînza deasă a apelor cereşti era sfîşiată în două de greabănul lung şi îngust al muntelui meu de adăpost, hogaş, m. N. 177. De aici încep să se ridice grebenii munţilor ce-ncununează partea dinspre miazănoapte a Rîmnicidui-Sărat. vlabvţX, o. a. ii 148. — Variantă : gr6băn (La tdrg) s. m. GREÂŢĂ, greţuri, s. f. 1. Senzaţie de vărsătură care însoţeşte, în genere, tulburări ale organelor digestive. Doamna Vorvoreanu se cutremură şi se făcu verde de greaţă şi de frică. DUMITRIU, N. 50. Nu ştiu ce mi-a trecut pe la nas, că-mi venea greaţă, stancu, d. 177. 2. F i g. Scîrbă, dezgust, silă. Lăsă să cadă cu greaţă vorbe de întrebare. SADOVEANU, Z. c. 232. Lenau... a fost stă-pînit de aceea ce numesc energic germanii: greaţa de a trăi. ionescu-rion, c. 86. Apolon nici că-l băga în seamă? dară viindu-i cu greaţă de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghişoară şi să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului. ISPIRESCU, u. 109. GRÉRAN s. m. v. greabăn. GREBANÁUj grebănare, s. n. Parte a hamului care trece peste greabănul calului şi este legată de o parte şi de alta de pieptar; gîtar, spătar. GREBĂN0S, -OĂSĂ, grebănoşi, -oase, adj. (Despre vite şi cai) Cu greabănul ieşit tare în afară ; cocoşat, ghebos. O răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele. CreangX, p. 194. GREBLĂ, greblez, vb. I. T r a n z. A lucra (un teren) cu grebla; a face o lucrare cu grebla; a aduna, a stringe (fînul, paiele) cu grebla. GREBLĂRE, greblări, s. f. Acţiunea de a grebla. GREBÍLÁT s. n. Faptul de a grebla; lucrarea, făcută cu grebla. GRÎBLĂ, greble, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn care are la un capăt o bară transversală cu dinţi de oţel sau de lemn, cu ajutorul căreia se strîng paiele, cocenii, fínúl de pe pămînt, se rîcîie sau se nivelează straturile etc. Vorbele cttvîn-tătorului se întruchipau în nişte obraji urîţi, cu guri largi, cu dinţi ca dinţii greblei. CA mi iar, tem. 276. /r bolnavă şi mai moartă, Cînipa cade de coaptă. Ie tu coasa de-o coseşte De boală mă mîntuieşte Şi ie grebla de-o adună Şi de boală mă răzbună. AI,ECSANDri, p. p. 310. <$■ Greblă mecanică — maşină agricolă folosită pentru adunatul fînului sau al spicelor, după cosit sau secerat, formată dintr-o serie de dinţi de oţel susţinuţi de o bază metalică purtată de două roţi şi pusă în mişcare prin tracţiune animală sau mecanică. E x p r. (în jargonul jucătorilor de cărţi) A-şi îaoe mîna greblă = a aduna banii cîştigaţi de la ceilalţi jucători (cu degetele încovoiate şi depărtate puţin unul de altul). îşi făcea mîna greblă ş-aduna mizele-n banc, c-o mişcare graţioasă, rotundă, vlahuţă, o. a. iii 170. 2. Construcţie transversală pe cursurile de apă, făcută pentru oprirea buştenilor transportaţi de rîu. N-aş putea spune că admirasem la greble clădirile imense şi zbîrlite de trunchiuri, care în partea locului se cheamă plăvii. SADOVEANU, o. A. îl 206. Mergeam cătră o greblă din susul apei. . . grebla este opritoarea buştenilor în' vremea pluti-tului. id. v. P. 116. GREBLĂTURĂ, greblături, s. f. Ceea ce s-a adunat cu grebla. Toată pieptănătura de pe car cît şi greblătura de pe contura... ~se aruncă deasupra, in car. PAMFltE, A. R. 160. GREC1, GREĂCĂ, greci, grece, adj. Originar din Grecia, propriu Greciei sau grecilor, al grecilor. Poporul grec. Cultura greacă. Limba greaţă. □ Negustorii greci au pătruns adînc în Dacia, pe apele Dunării sau pe drumurile naturale de pe. malurile rîurilor. IST. R.P.R. 27. Poarta însăşi era cuprinsă între casa cit pridvor a egumenului grec al mînăstirii şi curtea unui slujbaş. CAMII, PE-TRESCU, o. I 190. 4- (Substantivat, f.) Limba greacă. GREC2, GREACĂ, greci, grece, s. m. şi f. (Rar la feminin) Persoană făcînd parte din populaţia de bază a Greciei. V. elen. Ian ascidtă ce-mi scrie grecul în limba lui. alecsandri, T. I 277. Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceaţă O gingaşă greacă cu părul frumos, negruzzi, s. n 30. Mergînd... pe drum, iată că întîlnesc un grec. ŞEZ. rv 6. GRECESC — -112 — GREOI GRECESC, -EÂSCA, greceşti, adj. Al grecilor. Alfabetul grecesc. + După moda sau în felul grecilor, ca la greci. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti. NE-GRUZzr, s. I 151. -4- Scris, exprimat. în limba greacă. Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de iraftoloage greceşti,' latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti... creangă, A. 134. Intr-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vro citeva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti. EMINESCU, N. 38. GRECEŞTE adv. 1. în felul grecilor, ca grecii. <$> E x p r. A şedea (sau a sta, a s© aşeza) greceşte = a şedea (sau a se aşeza) cu genunchii la gură. Dănilir se aşeză greceşte pe asfalt, sadoveanu, o. vi 147. Pe babă o văzuseră aşezată greceşte pe o laviţă din tindă, macedonski, o. iii 122. Sta greceşte pe tron cît e ziulica şi nopticica de mare şi din loc să se mişte, ba. ISPIRESCU, h. 205. 2. în limba greacă. A vorbi greceşte, a La şcoala publică se învăţa numai greceşte, negruzzi, s. 1.3. GRECISM, grecisme, s. n. Expresie sau cuvînt luat servil din limba greacă. GRECOAICA, grecoaice, s. f. Femeie făcînd parte din populaţia de ,bază a Greciei sau originară de acolo. GRECO-CATOLIC, -Ă, greco-catolici, -e, adj. Care se refera la sau ţine de biserica unită. GRECOMĂX. grecomani, s. m. Partizan fanatic al grecilor. Am plecat de la unchiu-meu.. . boier fudul şi grecoman. Galaction,* o. i 76. GRECO-ORIENTĂL, -Ă, greco-orientali, -e, adj. (Transilv., rar) Care ţine de religia ortodoxă. GRECO-ROMÂN,-Ă, greco-romani,-e, adj. Care se referă Ia epoca vechii Grecii şi a Imperiului Roman. Civilizaţia greco-romană. GIÎEDEIt, gredere, s. n. Maşină de nivelat şi de rîcîit pămîntul sau suprafaţa unei şosele, compusă dintr-un cărucior pe patru roţi, dintr-o lamă lungă de tăiat pămîntul şi din dinţi puternici de oţel. GREF, grefuri, s. n. (învechit) Măsură de lungime, reprezentînd a şaisprezecea parte dintr-un cot. Nu afli alt ca dînsul Să ştie cum se-mparte un rup în patru grefuri. KEGRUZZI, s. II 199. GREFA, grefez, vb. I. Tranz. A face o grefă 2. GREFAT, -Ă, grefaţi, -te, adj. Aplicat în formă de grefă 2. F i g. Grefată pe fondul crizei generale a capitalismului, criza economică din 1929-1933 a fost cea mai adîncă şi pustiitoare dintre toate crizele prin care a trecut capitalismul pînă atunci. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 56. GREFA1, grefe, s. f. Serviciu pe lîngă o instanţă judecătorească unde se întocmesc anumite acte de procedură, se păstrează documente, registre, corpuri delicte etc. GREFA2, grefe, s. f, (Med.; uneori determinat prin « animală ») Operaţie de refacere a unui ţesut printr-o porţiune din acelaşi ţesut, luată din altă parte a corpului sau de la altcineva şi aplicată pe locul unde trebuie refăcut ţesutul respectiv. GREFIER, grefieri, s.m. Funcţionar judecătoresc însărcinat să asiste la dezbaterile instanţei, să consemneze desfăşurarea lucrărilor, să redacteze diverse acte judecă-. toreşti şi să păstreze actele originale şi corpurile delicte depuse Ia urefă. Intr-un cap al mesei> cu spateleHaferestre, şedea grefierul şedinţei. CAMIL PETRESCU, o/ II 561. — Pronunţat: -fi-er. GREGĂR, -Ă, gregari, -e, adj. (Despre animale şi plante) Care trăieşte în cete, în grupuri compacte. *■$> F i g. Spirit gregar = spirit de turmă, atitudine de supunere ■oarbă. GREG0RIĂN,-Ă, gregorienirey adj. (Mai ales în ex p r.> Calendar gregorian = calendar făcut în 1582 din ordinul papii Grigore al XlII-lea şi adoptat cu timpul de toate-popoarele din Europa (în secolul nostru este cu 13 zile-înaintea calendarului iulian). V. c a 1 e n d a r. GREIER, greieri, s. m: Insectă din ordinul ortop-terelor, cu antene lungi şi cu ochi mari; se deplasează prin sărituri şi produce un sunet ascuţit şi pătrunzător prin frecarea elitrelor (Gryllus). Greieri' cintă toată noaptea în iarbă, uzi de rouă şi - de strălucirea rece a stelelor, bogza, C. o. 358. Albine fierb ; lăcuste, greieri saltă; Ţinţari se bat; fug fluturi albi departe.. . iosif, i>. 35. Greierul, cîntăreţ neobosit al zilelor de varăr amuţise istovit subt umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAŞ, M. N. 172. —Variante: greiere, grier (eminescu, o. i 152, alec-sandri, p. i 192, negruzzi, s. i 100) s. m. GREIERÂŞ, greieraşi, s. m. Greieruş. GRÎIERE s. m. v. greier. GREIERUL, greierei, s. m. Greieruş. (Atestat în forma. ' grier el) lată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grier el. eminescu, o. i 87. — Variantă: grier6l s. m. GREIERUŞ, greieruşi, s.m. Diminutiv al lui greier. Greieruşii cîntau cit e întinderea, din fînaţuri veneau miroznele de măzărică şi de trandafiri sălbatici, cămilăTEM. 238. în încăpere chita molcom un greieruş, id. ib. 132. GRENĂDA, grenade, s. f. 1. (Uneori determinat prin « de mînă») Proiectil cu încărcătură exploziva, care se-aruncă cu mîna sau cu un aparat special. (F i g.) Mt-att fost cuvintele grenadă Ce-a izbutit în cuib duşman să cadă. beniuc, ş. 64. 2. (Sport) Proiectil de formă cilindrică, prevăzut cu mîner, folosit în atletism pentru aruncarea Ia distanţă sau la ţintă. Aşezaţi pe o bancă în partea dreaptă a stadionului, finaliştii la proba de aruncare a grenadei îşi aşteaptă rîndul la întrecere. scînteia, 1953, nr. 2753. — Variantă: granătă (camilar, tem. 290, bĂlcescu, o. ii 130) s. f. GR|2NADIÎJR, grenadieri, s.,m. (Ieşit din uz) 1. Soldat infanterist care acţiona cu grenada. 2. (în vechea armată prusacă, franceză, rusă etc.; şi în forma grenadir) Soldat făcînd parte dintr-o unitate de elită a infanteriei. Ca să nu rămîie tîrgul fără pază, se rînduisă din cincisprezece în cincisprezece zile cîte o roată de grenadiri. russo, s. 29. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir. negruzzi, S. I 59. — Pronunţat: -di-er. — Variantă: (2) grenadir s. m. GRENADÎNA, grenadine, s. f. (Franţuzism rar) Fir de mătase naturală, mat, foarte rezistent,care se întrebuinţează la fabricarea dantelelor şi a franjurilor. + Ţesătură rară şi subţire, • de bumbac sau de mătase, din care se confecţionează rochii de vară, perdele ‘etc. Dintre cucoane, vreo trei mai ciocoaice ca celelalte sînt îmbrăcate în grenadină neagră şi dantelă, macedonski, o. m 38. GRENADÎR s. m. v. grenadier. GREOI, -0ĂIE, greoi, -oaie, adj. 1. Care se mi^că greu, încet (din cauza mărimii sau a greutăţii). O mulţime de oameni s-au fost strîns împrejurul lui Cocoran. El, cu un cap mai înalt ca toţi, îşi mişca, de deasupra lor, umerii largi, greoi. camilar, tem. 32. Norii de-a valma se zbat şi cîntă ca 'apa cînd fierbe, Tot mai aproape tîrîn-du-şi greoiul lor trup de balaur. coşbuC, p. îl 61. Greoi şi mototol cum era el, pînă să se scoale, pînă să iasă afară, pînă să se ia după dînsa, rămase cu buzele wnflate, că •GREPFRUT — 413 — GREŞIT n-o mai putu ajunse. ISPIRESCU, i,. 390. <$• (Adverbial) Corabia începe să plutească pe deasupra apei, greoi şi Jiniştil. BOGZA, c. o. 290. "2. F i g. Lipsit de vioiciune, de supleţe. Conversaţie greoaie, ca într-o gîndire înceată ;i greoaie îmi analizez simţurile. barT, s. m. 17. + (Despre limbă, stil, expuneri etc.; în opoziţie cu clar) încărcat şi confuz. Lecţie greoaie. GRIÎPFRUT. grcpfruturi, s. n. Fruct tropical de culoare galbenă, mai mare decît portocala şi cu gust acru-amărui. — Scris şi: (după englezeşte) grape-fruit. GRESĂ, gresez, vb. I. T r a n z. A introduce o cantitate de unsoare între piesele unui sistem tehnic care sînt în contact permanent; a unge. GRESĂJ, gresaje, s. n. Acţiunea de a g r e s a şi rezultatul ei; ungere. . . .. GRIîSIE, gresii, s. f. 1. Rocă sedimentară, uneori foarte dură, formată prin cimentarea nisipurilor. în regiunile unde predomină gresiile si marnele, văile prezintă unele lărgiri. PROBI,. GEOC.R. II 182. Moţii priveau munţii. Erau colţurosi, prăpăstioşi, acoperiţi de zăpadă, tari, de gresie, formaţi din stînci aspre şi învălmăşite. bogza, Ţ. 17. Gresie ceramică — produs ceramic compact,. cu aspect sticlos, fabricat prin ardere din argile refractare cu adaos de feldspaţi şi cuarţ. 2. Cute de ascuţit coasa şi alte instrumente tăioase, făcută din gresie (1). O ascuţise, o curăţase cu gresia. dumiTriu, N. 94. Scoate gresia ce este acolo şi o aruncă înapoi. ISPIRESCU, 1. 25. — Variantă: jrr6z;o (jiaxu, c. 132) s. f. gresGr, gresoare, s. n. Dispozitiv folosit pentru . ungerea suprafeţelor de contact ale pieselor în mişcare relativă ale unei maşini. GREŞ, greşuri, s. n. 1. (învechit şi regional) Greşeală (2), defect, cusur, lipsă. Cite lumini nu trebuiau iă-i aprindă [lunii] fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-şi cerceta mai cu de-amănuntul în ele greşurile chipului său grăsuliu. hogaş, m. n. 165. A văzut Simina greşurile toate Şi-a început să taie citsă-tura-n rînd. coşbuc, p. i 245. De cite se apuca toate le potrivea cum mai bine şi le scotea la capăt fără de nici un greş- sbiera, p. 304. L o c. a d v. Fără ((lc) greş = fără greşeală, fără defecte, bine. Mintuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria vechiului testament, creangă, a. 84. (Azi mai ales în e x p r.) A da (sau a tace) greş = a greşi ţinta, a nu nimeri; a suferi un eşec; p. ext. a se înşela. Ochiul şi cu mîna nu pot să dea greş? odobEscu, s. iii 49. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care nu făceau greş. negruzzi, s. i 173. A cercat şi el să vadă de-a putea trece podul cu ochii închişi, si n-a dat greş. ŞEZ. IX 27. (Popular) A nu avea greş = a fi potrivit, a nu fi rău, a nu strica. întrebarea n-are greş. Mai ştii de unde sare iepurele? creangX, p. 172. însuratul de tinăr şi mîncarea de dimineaţă n-au greş. negruzzi, s. I 251. (învechit) A-i da greş (cuiva) = a-i găsi cuiva un defect, un cusur. Ş-apoi cc-i dai greş cucoanei Luxiţei?... Ea-i încă hazlie, nurlie. AtECSANDRl, T. 808. 2. (Regional) Greşeală (1), eroare. Omul avea mintea sa curată şi deşteaptă, judica toate împrejurările cu agerime. . . Nime nu era harnic să-l împingă spre greşuri. sbiera, p. 305. 3. (Regional) Petic de pămînt între două brazde, rămas nearat din greşeală. GREŞEĂLĂ, greşeli, s. f. 1. (Adesea în construcţie 1 cu verbul « a face ») Abatere de la adevăr, de la normă, de la un principiu, de la ceea ce e drept sau bine (v. eroare) ; (concretizat) lucru făcut rău, cum nu trebuie (din nepricepere sau din neatenţie). Greşeli de tipar. Greşeli de calcul. Greşeli de ortografie, o Făcea mereu greşeli in construcţia frazelor şi era foarte nenorocit, slavici, o. i 105. în toată sîmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adecă să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învăţat peste săptămînă, şi cîte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva. creangX, a. 3. Acel ce recunoaşte că a făcut greşeli Arată că e astăzi mai înţelept Ca ieri. bolin-T ine a nu, o. 158. <)> L o c. a d v. Fără greşeală = perfect, ireproşabil, fără defect. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur şi argint... Toate strălucesc fără greşeală. bEniuc, v. 66. 2. Faptă, de obicei neintenţionată, care atrage după sine o neplăcere, un rău pentru cel ce a făcut-o sau pentru altcineva. Nu-mi puteam închipui că ai să păţi şi să suferi atîtea după urma unei glume; dar fiindcă eu am făcut greşeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. caragiai.e, O. III 83. Vină, zău, şi-mi iartă Greşeala mea toată, Cît este de mare Şi grea de iertare. jarnIk-bîRSEAnu, d. 503. <$> Loc. a d v. Din greşeală = (în opoziţie cu dinadins sau înadins) din nebăgare de seamă, fără voie, involuntar. Sar o dată voiniceşte de pe-un mal nalt in ştioalnă, din greşeală, drept cu faţa-n jos. CREANGĂ, A. 61. — Pl.şi;(mvechit)greşale(fnZG'axszzi,s.l9),greşele (ŞEZ. IX 151); gen. sg. şi: (învechit) greşalei (negruzzi, s. i 143). GREŞÎ, greşesc, vb. IV. Î. Intranz. A face o greşeală, a comite o eroare; p. ext. a se înşela (din nepricepere sau fără voie). Ascultă-mă şi de astă dată şi nu vei greşi. ISPIRESCU, l. 21. Văd, şi eu că am greşit, de-am ponegrit-o aşa de tare. creangX, p. 134. Cine-n-treabă nu greşeşte. + A nu nimeri ţinta, a da greş. Potira-l urmărea, Potiră arnăuţească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da, să nu greşească! at.Kcsandrt, p. p. 88. T r a n z. A greşit ţinta. + R e fi. (Popular) A face ce n-ar fi vrut să facă (din nebăgare de seamă, cedînd unei impulsii momentane). Fata cea mică se greşi într-o zi. şi spuse surorilor cum argatul care le da flori se roşeşte ca o sfeclă cînd vine înaintea lor, şi cum este de curăţel. ISPIRESCU, i,. 234. S-o fiarbă tare cu luare-aminte ca nu cumva să deie-n foc sau să se greşească ca să guste să vadă cum îi borşul, sbiera, p. 119. 2. T r a n z. A face rău, a executa greşit (ceva), a nu izbuti să facă bine (ceva). A greşit socotelile. Croitorul mi-a greşit haina. <=s Ioana le recita fără să greşească nici o vorbă. La TDrg. + A lua un lucru drept altul; a încurca. A greşi adresa. 1=1 A greşit răvaşile; in loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz. negruzzi, s. I 24. 4- (Complementul este « drumul », «calea ») A rătăci drumul, a apuca alt drum decît cel bun. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greşit calea, odobescu, S. iii 60. Iovan Iorgovan. . . Nainte mergea, De Cerna-şi uita, Drumul că greşea Şi se rătăcea. TEODORESCU, p. p. 418. 3. T r a n z. A se face vinovat cu ceva faţă de cineva, a face cuiva un rău. Vai de mine... Dar ce v-am greşit eu, oameni buni? Ai,ECSANDRi, T. i 400. Spune-mi ce ţi-am greşit eu, De mă munceşti aşa rău? conaciii, p. 205. Mă iţrăşti fără vină, Că nimic nu ţi-am greşit, hodoş, p. P. 97. <$■ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») Dacă greşesc cu ceva şi am făcut rău, pe mine pedepseşte-mă. dumitriu, n. 121. Aş vrea... să-i întreb ce au cu mine, cu ce le-am greşit? La TDRG. + (în vorbirea celor credincioşi; întrebuinţat absolut sau determinat prin « înaintea lui dumnezeu ») A păcătui. Nu ştiu ce să mai zic şi despre dumnezeu, ca să nu greşesc. Pesemne c-a ajuns şi el in mintea copiilor. creangX, p. 317. Nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui dumnezeu, id. ib. 234. GREŞÎT, -Ă, greşiţi, -te, adj. 1. Făcut cum nu trebuie, care nu-i bine; care are greşeli, care nu-i cel bun GHEŢOS — 414 — GREU sau cel adevărat; incorect. Cuvînt greşit. Calcul greşit. Adresă greşită. Părere greşită. -fy- (Adverbial) A croit haina greşii. A calculat greşit, ca Ai numărat dumneata la• Bucureşti greşit [lăzile], sau ţi le-or fi furat pe drum. DUMITRIU, N. 260. 2. Care a făcut o greşeală, vinovat de o greşeală. Mo; Căpăţină, cunoscindu-se greşit, muşca tăcut din mămăligă şi din caş, sorbind zăr cu lingura cea roşie şi scurtă-n coadă, hogaş, M. N. 197. GREŢOS, -0ĂSĂ, greţoşi, -oase, adj. 1. Care provoacă greaţă ; scîrbos, dezgustător, respingător. Această podoabă urită au făcut pe biata fală atit de greţoasă, cit nime nu se putea apropia să caute la dinsa. sbiera, p. 296. Un singe mohorit... umplu văzduhul de un miros greţos, ispirescu, L. 225. 2. (Rar) Căruia i se face uşor greaţă, care se îngre-ţoşează repede. Era foarte greţos; te miri din ce i se apleca. CARAGIALE, N. S. 96. GREU1 adv. 1. Cu toată greutatea, cu multă greutate. Se lăsară greu pe umerii lui Ivancea. dumitriu, N. 63. Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ.-EMINESCU, o. I 97. E x p r. A-i cădea (ceva) greu Ia stomac = a-i produce (ceva) indigestie. A-i cădea (sau a-i veni) . greu = a se simţi ofensat, jignit (de ceva); a nu-i veni bine, a nu-i plăcea, a nu-i prii. De te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. CREANGĂ, r. 206. A-i îi greu (de cineva sau ceva) = a) a fi sătul sau a-i fi silă (de cineva sau de ceva).Cîteoddtă parcă mă iubeşte, alteori insă mă primeşte cu atita răceală, parcă-i e greu de mine. La TDUG. Li era amu şi lor greu de a tot fi cumătri. SBIERA, P. 188. Să ne întrecem din trîntă. — Din trîntă? Doar de-ţi e greu de viaţă. CREANGĂ, P. 52; I)) a se ruşina (de cineva sau de ceva). Ea atunci s-a roşit la obraji, fiindcă-i era greu de mine. SLAVICI, la tdrg. A sc lăsa greu v. 1 ă s a. + (Pe lîngă verbele « a apăsa », «a trage la cîntar », « a cîntări ») Mult. 2. Cu greutate, cu trudă. A pricepe greu. A vorbi greu. Greu de înţeles. c=i Iordan Hagi-Iordan răsufla greu prin somn. c. petrescu, Â. 351. Ştiu cum se fac de greu trebile acestea. CREANGĂ, P. 172. Bănuise cîştigă greu; Dar uşor se cheltuieşte, alecsandri, T. i 317. <^> Expr. A-i Ii greu = a simţi greutatea, dificultatea unei acţiuni; a-i fi penibil, a se simţi rău. La început mi-a fost greu, apoi m-am obişnuit, a Şi zi, nu ţi-a fost greu?. — Să spunem că mt-a fost greu; însemna să nu fi plecat la şcoală? DAVIDOGI.U, m. 8. Mi-era greu s-o văd pe ea plecînd. ca mii, petrescu, u. N. 179. Greu mi-i, dragă, fără tine Şi te chem de-atitea ori, — Nu din zori şi pînă-n sară, Cit din sară pînă-n• zori, TOPÎRCEANU, s. a. 87. A-i reni greu (să...) = a se jena (să...). îmi vine greu să-ţi spun. Unde-i greu (cuiva) = unde îl doare (pe cineva) mai rău, unde-i face mai rău. Paloşul din sîn scotea__________ Ş-aşa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... , Unde-i greu voinicului, alecsandri, p. p. 73. Jş- (Pe lîngă verbul « a trece ») încet, anevoie. Liniştea din maternitate devenise parcă mai adîncă. Noaptea trecea greu. MIHALE, o. 523. Ştiu bine că eşti dusă, dar te aştept mereu. Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu. CERNA, p. 13. + (Pe lîngă verbele «a o duce», «a trăi») Cu lipsuri, cu privaţiuni. Mama trăia destul de greu din pensia rămasă de pe urma tatălui meu. ca,mii, petrescu, u. n. 21. Greu am mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strimbu. REBREANU, R. II 67. Trăiesc în lume greu. ŞEZ. iii 19. 3. (Cu sens de superlativ) Rău, grav, tare. Greu bolnav, a Lanţurile greu mă-ncing, Ochii lăcrămînd se sting. BOLINTINEANU, O. -90. (Pe lîngă verbele « a ofta », « a suspina») Din adîncul inimii. Dar fratele cel mai mic... De moarte nu se-ngrozea Şi din ochi nu lăcrima, Dar deodată greu ofta Şi domnului că-i zicea... jarnîk-bîrseanu, D. 500. -f- (Pe lîngă verbul « a plăti ») Scump. Da, i-am văzut pe toţi, desluşit: Pe senatorii din sud„ plătiţi greu, Cu preţul singelui meu. deşliu, G. 44. GREU2 s. n. sg. 1. Greutate (II 1), dificultate* Uşor te-nalţi, cînd te-ai deprins să birui greul, coşbuc,. p. i 174. L o c. a d v. Cu (mare) greu = cu mulţi greutate sau dificultate, anevoie. Dă din umere şi porneşte; mai merge el cît merge, pînă ce cu mare greu găseşte-drumul, creangă, p. 47. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi muma mea e marea, eminescu, o. i 170. Calu-i... cu greu in sînge-noată. alecsandri, p. ii 16. Din greu = a) (pe lîngă verbele « a munci », .« a lucra ») cu multă trudă, cu multă osteneală. Din greu am muncit... cu amar am agonisit. Sadoveanu, o. vil 294. Muncesc din greu, fac tot ce pot. iosif, patr. 33; b) (pe lîngă verbele a a ofta », « a răsufla », « a dormi ») adînc. Moşneagul oftă din greu. DUNĂREANU, ch. 12. Da din greu mai adormisem ! CREANGĂ, p. 278. îşi întinse picioarele.. . răsuflind din greu. eminescu, N. 56. Ln greu = cînd e vorba de o treabă anevoioasă. A se codi la greu. A greu = în silă, cu neplăcere. Ca un copil gonit din joc, Ea tot umbla din loc în loc Şi-a greu, ca de poruncă, coşbuc, p. i 255. ^■Expr. Acu-i greul = a sosit momentul critic, momentul dificil, decisiv, acu-i acu. Aţineţi-vă, fraţilor, c-acu-i greul, alecsandri, t. 1506. A da de greu = a întîmpina dificultăţi într-o acţiune începută. Situaţie, împrejurare dificilă; impas. Dragu-meu! zise pajura, la mare greu m-ai băgat. Sbiera, p. 87. Scapă-mă din acest greu ! alecsandri, T. i 351. li stă-n putere a scoate pe om de la greu. ŞEZ. n 75. 2. Greutate (I 2), povară. Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, eminescu, o. iv 179. «$> F i g. De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă. EMINESCU, o. I 177. Mijlocul mi se frînge De greul păcatelor, De sarcina armelor, alecsandri, p. p. 255. Expn A-i fi (cuiva) mai mare greul să ... = a simţi mare jale, durere să..., a nu se îndura să... -ţ- (De obicei pe lîngă verbele « a duce », « a lăsa »). Partea cea mai grea (munca, grijile, lipsurile etc.). Tata suferea.. . că nu e vrednic să ducă singur greul casei. PAS, z. i 142. Fata babei era slută, leneşă, ţîfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era «fata mamei«, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsînd tot greul pe fata moşneagului, creangă, p. 283. Ziua-i viscol, noaptea-i rece, Greul vieţii au sosit: alecsandri, o. 67. 3. (învechit) Mulţime, gros. [Mihai Viteazul] merse la oraşul Gherghiţa, unde găsi greul ordiei tătăreşti. BĂL-cescu, o. ii 163. 4. (Popular) Artilerie grea. Pregătesc contraatacul. . . spuse artileristul cu ochii mari. Acum bate-greul, camilar, n. i 353. GREU3, GREA, grei, grele, adj. (în opoziţie cu uşor) I. (în sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeţei pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frăminta marea grea a semănăturilor. camilar, tem. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă eşti, pădurea mea Şi singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă şi-un butuc vi-e greii, Eu ridic o bîrnă. COŞBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau, jarnîk-bîrseanu, d. 309.' <£> Aur greu = aur masiv. Şapte policandre de aur greu, cu cîte şapte sfeşnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARA-GIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie depla-sabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului'de la 81 kg în sus. <$- Expr. Bani grei = bani mulţi, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocaţi. DUMI- Greu — 415 — GREUTATE Triu, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămintul de alîtea jivine, reteganue, p. v 6. -4- (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult şi fata rămase grea. ISPIRESCU, 63. (Despre nori) De ploaie, de furtună. . II. Care dă senzaţia sau impresia de greutate, de apăsare./ 1. (Despre părţi ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului şi de gînduri, se înclinase uşor pe un umăr, iar zîmbetul — poate intîiul ei zimbet cald — ii întipărise pe figură o nevinovăţie de imaculată arătare. G. M. zamfirescu, m. d. ii 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Şi ochii-i se făcură grei. coşbuc, P. I 231. Capxd greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit, eminescu, o. i 141. <$• E x p r. A-i Ii (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cind se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. davidogi.u, m. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care loveşte rău; b) (familiar, despre unii chirurgi şi dentişti) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau Ia) cap = a nu pricepe uşor, a fi prost. Moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de cap ; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. creangă, a. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. AtECSANDRl; t. i 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu ; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Greţos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. In atmosfera grea de mirosul substanţelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roşie, galbănă şi somnoroasă, eminescu, n. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă şi de rachiu, odobescu, s. iii 18. Aici este na ştiu ce miros greu. negruzzi, s. i 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleşitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. vlahuţX, p. 4. Atmosferă grea = aer înăbuşitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; f i g. mediu, atmosferă încărcată de griji, ameninţări, certuri etc. -4- (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. maCEDonski, o. i 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, E. 119. 5* (Despre noapte, întuneric, ceaţă) Dens, compact. Tovarăşi, daţi iureş la lupta cea mare Cu întunericul greu şi cu beznele! deşuu, g. 28. Fumul vapoarelor îngroşa pîcla grea, apăsătoare. barT, E. 386. Uf. (în sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. a Aceasta este cea din urmă şi mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. negruzzi, s. i 9. ^ Muncă grea = muncă făcută în condiţii vătămătoare sănătăţii, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i porneşti sînt grei de-oprit! coşbuc, P. i 58. Un fragment.. . din poema lui Graţiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înţeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoşilor noştri, vînătorii latini.^ odobescu, s. iii 64. încercarea trebuie să fie cît mai grea şi de priceput şi de îndeplinit. ŞEZ. i 98. 4- (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri le-a deschide carieră, eminescu, o. x 137. Biţa calu-şi potcoveşte, De grea cale mi-l găteşte. ŞEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. + Anevoie de înţeles, de lămurit, de rezolvat, de învăţat. Problemă grea. Text greu. întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. cu Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, in gang, înaintea porţilor. Se gindeşte la ceva, — poate — . la ceva greu şi adine. sadoveanu, o. vii 201. + (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferinţe) Anevoie de suportat ; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spinul. creangă, p. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l aşezau. ŞEZ. iii 212. Temniţă grea v. temniţă. Familie (sau casă) grea — familie numeroasă, greu de întreţinut. (Adverbial, în e x p r.) Greu Ia deal şi greu la .vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăţi, pe care n-o ajută puterile sau despre o situaţie anevoioasă. + (Despre boli, răni, slăbiciuni trupeşti) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cind văzu fiul împăratului că zîna lipseşte, atita îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, I,. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. F i g. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? aeecsandri, P. I 197. Zile grele (sau viaţă grea, trai greu) = trai anevoios, viaţă plină de lipsuri, de suferinţe, mizerie. Şi strămoşii tăi au dus zile grele. sadoveanu, o. vi 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini. Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANX. ut. pop. i 40. Bătrîneţe grele = bătrîneţe cu infirmităţi, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. 4 (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. t=n Boieri, sînteţi nebuni? Vă bateţi joc de mine ? — «E grea ocara ce ne-o faci », spă- tarul îi răspunde, coşbuc, P. 1196. <$> Vorbăgrea (sau vorbe, cuvinte grele) — insultă, ocară. A făcut scandal... şi a spus vorbe grele, pas, z. i 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alun-gă-mă, mă duc! Sadoveanu, o. i 428. 4- (Despre timp, împrejurări, situaţii) Cu greutăţi, cu dificultăţi; critic.Eu am acolo un hambar plin ,cu posmagi; ia aşa, pentru împrejurări grele, creangă, p. 330. Atunci, în acele grele şi amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii. . . stau înmărmuriţi şi cu durere îşi întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂECESCU, o. II 64. + Iarnă grea = iarnă geroasă şi lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o ştia, Şi colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. coşbuc, p. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice.4- (învechit; despre oameni) Duşmănos, inaccesibil. Se plînse de nemţi că sînt grei şi scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oştiri, nici bani, nici ajutoare. BĂI.CESCU, o. n 197. GREUîiĂTIC, -Ă, greunatici, -e, adj. (Regional; despre oameni) Corpolent şi greoi. Acum ei îşi stau in faţă. Un bătrîn înalt, peptos, greunatic, teafăr, cu mustaţa lungă şi groasă. SEAVici, N. II 15. GREUTĂTE, greutăţi, s, f. I. 1. Forţa cu care un corp este atras spre pămînt în virtutea legii gravitaţiei. Unitatea de greutate e gramul-forţă. Centru de greutate v. c e n t r u. 4- Apăsarea pe care o exercită un corp asupra unei suprafeţe orizontale pe care se sprijină. S-a lăsat cu toată greutatea pe scaun. Podelele trosneau sub greutatea lui. c=i A predat o pereche de boi, obţinînd un spor de greutate de 110 kg de fiecare bou contractat. scînteia, 1954, nr. 2908. -$> Greutate specifică = greutatea unităţii de volum dintr-un anumit corp; fig. importanţă, valoare proprie a unui lucru. Importanţa industriei de stat constă nu atit in greutatea ei specifică actuală, ci în perspectivele ei de dezvoltare. GHEORGHiu-DEJ, art. cuv. 148. Greutate atomică = raportul dintre greutatea atomului unui element şi a şaisprezecea parte din greutatea atomului de oxigen. Greutate brută sau netă v. b r u t, net. Greutate hectolitrică v. h e c-t o 1 i t r i c. 2. Povară, sarcină, încărcătură. Pajura neagră au zburat cu dinsul şi cu acea grozăvie de greutate pe spatele sale spre lumea albă. SBIERA, P. 87. <0. Fig. Şi mama s-o sfădit cu el, că de-aeti GREVA — 416 — GRIJA toată greutatea cîmpultti o să cadă pe spatele ei şi aîe mele. bujor, s. 58. + F i g. Senzaţie de apăsare sau de oboseală. Frică în adevăratul. înţeles al cuvîntului nu-mi era, dar simţeam o greutate în piept, o presimţire tristă parcă, sadoveanu, O. VI 9. Pe inimă-mi se pune o greutate rece. alecsandri, r. a. 130. <$>• Expr. A i se Jua (sau a-i cădea cuiva) o greutate de po inimă = a scăpa de o grijă mare. Simţii că vii se luă o greutate de pe inimă. NEGRUZZI, s. I -10. 3. (Mai ales la pl.) Bucată de metal care reprezintă o a-numită măsură de greutate (11). Serie de greutăţi.+Bucată de metal (sau de orice alt material) avînd diverse forme şi mărimi şi îndeplinind anumite funcţii într-un mecanism. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-şi lănţişoarele cu greutăţi, cîntă cucu de nouă ori. vlahuţă, o. a. iii 53. 4. (Sport; mai ales la pl.) Halteră. + (Atletism) Bilă rotundă de metal care se aruncă cu mîna. II. (în sens abstract) 1. (Mai ales la pl,) Lucru greu de făcut, greu de rezolvat, greu de învins; dificultate, piedică. Cînd era să intrăm la d-nul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huţu nu voia de loc $â intre, slavici, o. i 79. în calea aceasta întîlni nişte greutăţi şi mai mari. ispirescu, L. 57. ^ L o c. adv. Cu (mare) greutate = foarte greu, anevoie (de tot). Pe poartă, prin umbra teilor, se arătă părintele Dra-gomir, înaintînd cu greutate şi pufuind de puterea arşiţei. sadoveanu, F. j. 341. O haraba întreagă [de salate] aş fi in stare să mănînc şi parcă tot nu m-aş sătura. — Te crede moşul, nepoate, dar cînd ai şti cu ce greutate se capătă ! creangX, p. 211. *2. Influenţă, trecere, importanţă, autoritate, putere. Loc. adj. Cu greutate = cu trecere, cu vază, influent. Fiind oameni cu greutate, se crezură totuşi datori să păstreze o vreme obrazuri îngîndurate. VORNIC, P. 127. O altă masă, aproape de scenă, era rezervată unor agenţi de vapoare, oameni cu greutate în comerţul portului, bart, e. 369. -$• Valoare documentară, putere de convingere. 3. Gravitate. Greutatea pedepsei. Greutatea vinei. GREYÂ, grevez, vb. I. T r a n z. A împovăra (o proprietate) cu ipoteci, (un buget) cu cheltuieli. Bunuri grevate de datorii. F i g. Talentul tău ce încă abia-i în crisalidă Grevat ţi-l vezi deodată c-?o primă ipotecă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 106. GRÎVĂ, greve, s. f. Una din formele de bază ale luptei proletariatului pentru interesele sale economice şi politice care constă din încetarea organizată a lucrului cu scopul de a forţa pe capitalişti să satisfacă revendicările muncitorimii. A face grevă. A declara grevă. A fi in grevă, a N-a arătat oare revoluţia din Rusia că greva politică generală este şcoala cea mai de seamă a revoluţiei proletare şi un mijloc de neînlocuit pentru mobilizarea şi organizarea maselor largi ale proletariatului în ajunul asaltului împotriva forţă-reţelor capitalismului? sTalin, probl. LEn. 11. De la grevele economice muncitorii încep să treacă la greve politice. ist. p. c. (b) 40. S-a întrunit comitetul uzinei şi greva a fost declarată, sahly, N. 35. Greva în port se sfîrşise. bart, E. 298. Grevă de avertisment ~ grevă scurtă prin care muncitorii atrag atenţia asupra grevei ce ar putea urma în cazul cînd patronii nu le-ar satisface revendicările. Grevă de protest — grevă scurtă a unui număr de muncitori care îşi manifestă opoziţia faţă de o măsură sau de o situaţie generală intolerabilă, faţa de tratamentul inuman aplicat unor tovarăşi dintr-o anumită întreprindere etc. Grevă de solidarizare = grevă prin care muncitorii dintr-o întreprindere sau dintr-o ramură industrială sprijină pe muncitorii grevişti dintr-o altă întreprindere sau ramură industrială. Greva foamei = refuzarea hranei, de obicei de către deţinuţii politici, în semn de protest împotriva arestării şi deţinerii lor abuzive sau a altor samavolnicii comise de autorităţi împotriva lor. GREYÎST, -Ă, grevişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care participă la o grevă, care este în grevă. înainte de a începe atacarea greviştilor [în februarie 1933], statul-major, care conducea operaţiile de represiune, hotărăşte un atac general împotriva maselor care sprijineau pe grevişti. IST. r.p.r. 602. Martore-au fost străzile aceste... La grevele din Griviţa fierbinte, Cînd spre grevişti veneau femei cu pîine caldă, casstan, h. 123. + (Adjectival) Care ţine de grevă. în S.U.A. şi în celelalte ţări capitaliste, o dată cu creşterea neîncetată a cheltuielilor de război, creşte şi mişcarea grevistă a oamenilor muncii, asupra cărora apasă jugul înarmărilor. SCînteia, 1952, nr. 2331. * GREZIE s. f. v. gresie. GRI adj. invar. Cenuşiu. Coritia apare sus pe scară. E îmbrăcată. .. într-o rochie gri de voiaj. SIvBASTian, t. 177. (Poetic) Cri-cri-cri Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii. TOPÎRCEANU, B. 34. «O* (Substantivat) Lumina cădea numai pe peretele de sus, ca o pată de gri deschis. cXlugăru, o. r. 450. GRÎER s. m. v. greier. GRIERÎL s. m. v. greîerel. GRÎFA, grife, s. f. Instrument cu tăiş, cu ajutorul căruia se zgîrie coaja arborilor din pădure pentru a-i însemna, a face un marcaj etc. GRIFON, grifoni, s. m. 1. (Mitol.) Monstru fantastic cu trup de leu şi cu aripi, cap şi gheare de vultur. + Motiv decorativ reprezentînd un grifon. [Cupa] nu e de aur: e de raze. O-ntind grifonii ce-o susţin. E dătătoare de extaze. Cu ea-n onoarea ta închin, macedonski, o. i 186. 2. Cîine de vînătoare cu părul lăţos. GRIJANIE s. f. (In biserica creştină) Cuminecătură, împărtăşanie. [Popa Cioacă] ne da, pe lîngă grijanie, cam de la cincizeci la o sută de mătănii, macedonski, O. iii 32. Apropie de buzele ei fripte linguriţa cu grijanie, cara-giale, O. m 106. GRÎJA, griji, s. f. 1. Nelinişte, teamă pricinuită de gîndul unei eventuale primejdii sau întîmplări neplăcute ; îngrijorare. Plăcut, plăcut e ceasul de griji ne-nîu-necat, Şi dulce este viaţa ce curge lin. alecsandri, p. i 132. N-aibi nici o grijă! îmi răspunse. negruzzi, s. I 39. Marcu bea şi nu prea bea, Căci amar grija-l rodea. jarnîk-bÎrsEanu, d. 489. <$- (Adesea construit cu verbul «a avea», urmat de determinări în genitiv, indicînd cauza îngrijorării cuiva) Vom fi lă adăpost de grijile vieţii de toate zilele. REBREANU, I. 87. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Şi de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc, eminescu, o. i 104. Loc, adj. şi adv. Fără grijă (de ceva sau de cineva) = fară teamă, fără să-i pese (de ceva sau de cineva). Gardurile cădeau, fără proptele, şi vechilii şi vătavii trăiau ca nişte hoţomani, de capul lor, fără milă, fără grijă. sadoveanu, o. vii 272. De-acum, jupîneşică, dormi fără grijă; că îndată se face ziuă. creangX, p. 132. <§> Expr. A intra Ia (sau în) grijă = a începe să fie îngrijorat. Fata intră la grijă că a să fie biruită, tspi-rescu, L. 45. Ceilalţi... intrînd în grijă mare, şi-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii cu Roşu-mpărat. CARA-giale, o. iii 93. + Cauza îngrijorării cuiva. Jaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor ji spaima ciocoilor. creangX, p. 119. 2. Interes viu pentru cineva sau1 ceva, atenţie deosebită faţă de cineva sau ceva, preocupare de cineva sau ceva; solicitudine. Marea grijă faţă de om, specifică GRIJI — 417 — GRILĂ regimului socialist, este oglindită in proiectul noii Constituţii prin garantarea dreptului la odihnă, prin garantarea dreptului de a se bucura de asigurarea materială - la bătrîneţe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. LUrTA DE clasă, 1952, nr. 7, 66. ■$> (Urmat de determinări în genitiv, indicînd obiectul interesului cuiva) Nu mă face să te-aştept prea mult; mai am ¡i alte treburi, nu numa grija dumitale. caragialiî, p. 91. Grija noastră n-aib-o nime, Cui, ce-i pasă că-mi eşti drag? EMINESCU, o. i 55. <£> Loc. a d v. Cu (mare) grijă = cu mare băgare de seamă, cu multă atenţie, cu prudenţă. Cosiţele negre cu grijă le-a prins Sub bască, ¡¡rengara de fată. frunză, s. 18. E x p r. 4. purta grijă de (cineva sau ceva) sau n-i purta (cuiva) de grijă, (rar) a purta de grijii despre (ceva) sau a purta grija (cuiva) = a îngriji (pe cineva sau de ceva), l-am învăţat... să facă altoi, să poarte grijă de stupi, slavici, Ia tdrg. La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi? EMINESCU, o. i 127. Cine-fi poartă de grijă acolo, cine-fi face prîn-zul? ghica, s. 249. Trebuie să mă duc îndată acasă pentru ca să port de grijă despre cele trebuincioase pentru bal. alecsandri, t. i 131. Purtare de grijă = preocupare, îngrijire de cineva sau de ceva. Las’ că am eu purtare de grijă pentru dinsul. creangă, la tdrg. A avea iţrijă (de cineva sau ceva) = a) a îngriji (de cineva sau de ceva). Să aibă grijă de casă, iar dacă iese, să încuie bine. REBREANU, R. i 243. Toate soacrele veneau, La nurori prînz aduceau; Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARnîk-bîkseanu, d. 170; 1») a supraveghea, a păzi (pe cineva sau ceva). Du-te şi le adă — zice avocatul — iţi vom avea noi grijă de coşarcă pînă vii cu ele. keteganul, p. i 86. A nu avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau ceva). Ei prinzea şi veselea, De nime grijă n-avea. alecsandri, v. T. 98; b) (mai ales la imperativ) a nu avea teamă, a nu fi îngrijorat. Ai să te înzdrăveneşti, n-ai grijă, sadoveanu, o. i 343. A arca grijă (să...) = (mai ales la imperativ) a băga de seamă, a lua seama, a fi atent. Ai tifijă, mamă, să nu ţi se întîmple ceva. Sahia, n. 118. Hîrca. .. tivea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios, al împăratului, creangă, F. 97. Adă luntrea şi mă treci... Aibi grijă să nu mă-neci. jarnîk-bîrsEanu, d. 139. A da (sau a lăsa) în grija cuiva (ceva sau pe cineva) - a încredinţa (ceva sau pe cineva) cuiva, a da sau a lăsa (ceva sau pe cineva) cuiva în seamă. Nu-mi vine să-i las în grijă agoniseala mea. sadoveanu, o. vii 269. Las totul in grija oamenilor, şi, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de muşchii dureroşi. camil petrescu, u. n. 340. A da (cuiva) de (sau în) grijă ca să... = a recomanda, n atrage atenţia. Se culcă, spuind nurorilor să fie h'arnice şi dîndu-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, creangă, p. 7. Tata mi-a dat în grijă... ca să mă feresc de omul roşu. id. ib. 202. A dure grija v. duce. GRIJI, grijesc, vb. IV. (Mai ales în Transilv. şi Mold.) 1. Tranz. (Pe cale de dispariţie) A avea grijă (de cineva sau de ceva), a purta (cuiva) de grijă, a da toate îngrijirile necesare; a îngriji. Am grijit pămîntul ca pe o carte!... Mergeam singură la plug, dar nu m-am lăsat, yin’j'ii.Ă, o. 39. Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu biné vrodată. creangă, p. 2S7. Pip. Eu mă duc, mîtidră, ca mîne Inima la tiu' rămîne... Grijeşte-mi-o, mîndră, bine! jarnîk-uîrseanu, D. 338. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Lasă, voinice, nu fi supărat, că în bun lac ai intrat, griji-voi eu şi de tine. RETEGaNUL, p. III 35.. «$> Refl. S-au grijit şi de unele şi de altele. şuiera, p. 132.-4 A feri de stricăciune, de uzură; a cruţa. El îşi grijea peptarul ca ochii, reteganul, i*. v 62. 2. Tranz. A curăţa. Scoală, ca să grijim bordeiul. SADOVEANU, p, M. 157. Să grijească casa cum ştiu ele. UKTKGANUL, 1‘. V 61. Fata'rîneşte fihtîna şi o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. CREANGĂ, P. 2S7. <$> Intranz. Grijeşte prin casă. 3. Tranz. A pregăti. Romini, să ne gfăbim, In şes la vinătoare Pe Dragoş să-nsoţim. Grijiţi armele voastre, Curînd să alergăm, negruzzi, s. n 23. -4 (Urmat de determinări introduse prin prep. « de i> sau « cu ») A aproviziona (pe cineva cu ceva). Tată-său i-au cumpărat carte şi l-au grijit de toate cite-i trebuia. SBIERA, P. 152. 4. Tranz. (Despre preoţi) A spovedi şi a împărtăşi pe cineva. Miu-i nalt şi subţirel, Pleacă inima-mi cu el! — Stai, Miule, nu pleca, Vin’ de-i adu inima, Binişor, să n-o sminteşti, Că n-ai bani ca s-o plăteşti, Nici lacrămi ca s-o jeleşti, Nici popă ca s-o grijeşti. teodorescu, p. r. 323. A-şi griji sufletul = a se spovedi, a se împărtăşi înainte de moarte. Rogu-te, să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, creangă, r. 319. + Refl. A se împărtăşi. Nu s-a grijit la paşte §i la crăciun? DELA-VRANCEA, S. 30. 5« Refl. şi intranz. A băga de seama, a lua seama. Te grijeşte dar, să nu ajungi şi tu pe aici. reteganul, p. ii 62. GRIJÎT, -Ă, grijiţi, -te, adj. (Mai ales în Transilv. şi Mold.) 1. îngrijit. Iepele erau ale lui, şi cînd le grijea, grijite erau. creangă, p. 107. 2. Curat, rînduit. Să vă fie casa Casă, Să vă fie masa Masă; Tot cu mesele întinse Şi cu feţele aprinse; Tot cu casele grijite, Cu buni oaspeţi locuite. TEODORESCU, P. P. 147. + (Mold.; despre pui, păsări etc.) Curăţat de măruntaie, pene etc. Viind la Fălticeni, între alte merinde, aduce feciorului său şi trei purcei grijiţi gata. CREANGĂ, A. 107. GRIJITOR, -OĂRE,grijitori, -oare, adj. (Regional, rar) Grijuliu (1). Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe şi face din nimica ceva. slavici, o. I 53. GRÎJNIC, -Ă, grijnici, -e, adj. (învechit) Grijuliu (1). Grijnica mamă pregătea rufele băieţilor, vlahuţă, la TDRG. GRIJULÎU, -IE, grijulii, adj. 1. Plin de atenţie, de grijă pentru toate. Urşii joacă de parcă ar fi oameni. Ursarii, grijulii, bat tobele, sună lanţurile. sTancu, d. 182. + Prudent, prevăzător, socotit. De obicei nu prea eram grijuliu şi prevăzător în întreprinderile mele. sadoveanu, n. F. 123. 2. (Mold.) îngrijit, ordonat, curăţel. (Atestat în forma învechită grîjuliv) Mogorogea, băiet grîjuliv, îşi curăţă ciubotele frumos şi le pune la uscat-pe vatră, cum făcea totdeauna, creangă, a. 105. — Variantă: (învechit) grîjuliv, -ii adj. GRILĂJ, grilaje, s. n. împrejmuire făcută din bare de oţel sau de lemn, ori din plasă de sîrmă fixată pe rame metalice. Era una din puţinele case boiereşti cu zid şi un gard cu grilaj de fier împrejurul curţii. DUMITRIU, B. F. 118. Cînd şi citid se opreau la un grilaj, in care erau îmbulzite flori vii şi coroane uscate. sadoveanu, m. c. 79. Dorcea... ocolea pe lingă grilajul de fier al grădinii, camil petrescu, n. 15. Simţindu-se ameţit, se răzămă puţin cu minele de grilajul din faţă. bujor, s. 146; — PI. şi: grilajuri. GRlLĂ, grile, s. f. 1. (Electricitate) Electrod în formă de sită, intercalat între anodul şi caţodul unei lămpi de radio. 2. (Arhi .) Panou fix sau mobil alcătuit dintr-o reţea de vergele paralele de lemn sau de metal, plasat în faţa sau în golul unei uşi, ferestre, vitrine etc., pentru a o închide sau a o apăra. 3. (Mii.) Obstacol în faţa sau în spatele şanţului unei fortificaţii, alcătuit dintr-un gard de bare de oţel. ' + Grătar făcut din bare groase de oţel şi folosit GRIMA — 418 — GRIŢAR pentru închiderea diferitelor tuburi de ventilaţie ale cazematelor spre a nu permite inamicului să arunce grenade sau alte explozive înăuntru. GRDIĂ, grimez, vb. I. Refl. (Despre actori) Ase machia pentru a-şi compune o fizionomie potrivită cu rolul de interpretat. + Tranz. A machia pe un actor ajutîndu-1 sâ-şi compună o fizionomie conformă cu rolul interpretat. GRIMARE, grimări, s. f. Acţiunea de a (se) grim a. GRBIÂSĂ, grimase, s. f. Strimbătură, schimonosire voită sau crispare spontană a feţei. Făcu o grimasă de răutate şi de dispreţ, vlahuţă, o. a. m 51. S-a-nţeles de mai-nainte C-o ironică grimasă 'să ie laude-n cuvinte. eminescu, o. i 134. GRDIĂT, -A, grimaţi, -te, adj. (Despre actori) Machiat. GRÎJIĂ, grime, s. f. Totalitatea mijloacelor cosmetice folosite de actori pentru a-şi compune o fizionomie potrivită cu rolul de interpretat; machiaj. Jocul actorilor, decorurile, costumele, grima, lumina şi celelalte accesorii tehnice au fost subsumate ideii de bază a operei, contemporanul, s. n, 1950, nr. 178, 6/2. GRIMEĂ, grimele, s. f.. (Mold.) Basma. în poiană intră o femeie voinică, rumănă, desculţă, îmbrăcată cu cituri trandafirii, legată la cap cu grimea albă. Sado-vitANU, o. v 65. Stăpîna de casă, în haină albă de dimineaţă. şi cu capul slobod învăluit in o grimea tot albă şi cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, trebăluia nu ştiu ce prin ceardacul larg din faţă. hogaş, m. n. 14. GRDIELtJŢĂ, grimeluţe, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui grimea; băsmăluţă. Pe fereastra deschisă ieşea o clipă, zîmbitor, capul domnişoarei Tinca, îmbrobodit cu grimeluţă albă, mărginită de horbotă, sadoveanu, o. IV 27. GREttEUR, grimeurî, s. m. Specialist care se ocupă cu grimarea artiştilor. — Pronunţat; -mor. GRIND, grinduri, s. n. Fîşie de teren mai ridicată, în delta unui rîu sau în regiunea lui inundabilă, de-a lungul malurilor, pe care apele n-o acoperă decît în caz de inundaţii mari. Un grind- se iveşte în albia rîuluu bogza, c. o. 195. Au găsit pe un grind al ostrovului maldăre de fin, proaspăt cosit. CAMIL PETRESCU, O. II 173. Pe malul de dincolo sălciile înverziseră şi pe grinduri mija colţul ierbei. SandU-aldea, u. p. 220. -f- Deal. Se întindea la poalele grindului o baltă. SADOVEANU, P. M. 11. Ceahlăul, ridicîndu-şi falnic fruntea peste grindurit ne priveşte încă din negurile depărtării, vlahuţă, O. A. 420. GRÎNDĂ, grinzi, s. f. 1. Bîmă groasă de lemn. 2. Element de construcţie, format dintr-o grindă (1), dintr-o piesă sau dintr-un ansamblu de piese de lemn, de oţel sau de beton, constituind unul din elementele de rezistenţă ale construcţiilor (clădiri, poduri etc.). Lung şi deşirat cum era, ajungea cu capul pittă în grinzile tavanului, rebreanu, R. I 199. începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, p. 48. In colţurile tavanului cu grinzi lungi ¡i mohorite, painjenii (şi executau tăcuta şi pacinica lor industrie, eminescu, n. 38.-0” Expr. A. cresta (sau a îneresta, a însemna) ÎI1 grindă = a nota, a însemna un lucru important pentru a nu-I uita. Azi am să-ncrestez in grindă — Jos din cui acum, oglindă ! Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puişorul. COŞBUC, p. I 102. GIÎIXDEI, grindeie, s. n. 1. (La plugul cu tracţiune animală) Partea orizontală, de lemn sau de oţel, de care se fixează trupiţa şi fierul lung (şi antetrupiţa)- şi care. la un capăt are coarnele, iar cu celălalt capăt se sprijini pe cotigă. Grindchd pin' l-am tocmit, S-a gătăt de plugăritt jarni k-b îrseanu, D. 390. <^> Grindei cu ramă = grindei în formă de cadru, purtat pe două sau trei roţi şi avînd una sau mai multe cormane, folosit de obicei la plugul cu mai multe brazde. 2. Grindă mică, aşezată orizontal şi de-a curmezişul la diferite construcţii! Un grindei de stejar stă prins in zid de amindouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită, de care se anina ştreangul. NEGRUZZI, S. I 311. 3. Axul roţii unei mori de apă ; fus. GRÎNDINA, grindini, s. f. ' (Rar Ia pl.) Precipitaţie atmosferică în formă de boabe de gheaţă, care cad pe timp de ploaie sau de furtună; (popular) piatră, gheaţă. A bătut grindina. t=a Aliwga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abatea grindina în alte părţi, înfingind toporul în pămînt afară. CREANGĂ, A. 34. Un crin se usucă şi-n lături s-abate Cînd ziua e rece şi cerul în nori, Cînd soarele-l arde, cînd vintul îl bate, Cînd grindina cade torente pe flori. bolintinEanu, o. 178. ^ F i g. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de »). Grindini de granate băteau dinspre duşmani. T01IA, C. V. 383. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor care cad, repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe, vlahuţă, o. A. ii 130. Bătrîniil Socoleanu. doborit sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, s. i 6. GRINDÎŞ1, grittdişuri, s. n. Piept de deal, costişă. Sub nalt grindiş d-aramă stau cîşiţe de aur, Şi-acolo străjuieşte mereu cîte-un balaur, coşbuc, P. II195. Nu cumva-ai văzut Pe unde-ai trecut Un zid părăsit Şi neisprăvit, La loc de grindiş, La verde-aluniş? alecsandri, p. p. 186. GRINDÎŞ2, grindişuri, s. n. Totalitatea grinzilor de lemn ale unui acoperiş, ale unui tavan etc. Iar cei meşteri mari, Calfe şi zidari, Cum sta pe grindiş, Sus pe coperiş, Vesel se mindrea. alecsandri, p. p. 191. GRINDIJŢA, grinduţe, s. f. Diminutiv al Iui grind ă. Vină-napoi, vină, Că tu ţi-ai uitat Şi tu ţi-ai lăsat Cusătura ta Pe grinduţa mea! jarnik-bîrseanu, d. 502. GRIPA, gripez, vb. I. Refl. (Despre piese de motoare ; p. e x t. despre motoare) A se bloca în timpul funcţionării, datorită ungerii insuficiente, dimensiunilor necorespunzătoare etc. GRIPARE, gripări, s. f. Acţiunea de a se gripa şi rezultatul ei. GRIPĂT, -Ă, gripaţi, -te, adj. Bolnav de gripă. TActorul] puternic gripat, fusese oprit de doctori să măi joace. CAMIL PETRESCU, N. 5. GRÎPĂ s. f. Boală contagioasă acută, caracterizată prin inflamarea căilor respiratorii superioare, prin stare febrilă şi dureri musculare. Gripă infecţioasă. c=i La anii tăi, o gripă subversivă îţi poate-aduce vreo pneumonie. TOPÎRCEANU, B. 93. GRIPOA, gripei, s. f. Unealtă de dogărie care serveşte la curăţirea doagelor, în special a doagelor vechi. GRIS s. n. v. griş. GRÎSĂ s. f. v. griş. GRIŞ s. n. Produs alimentar obţinut din grîu şi din alte cereale, măcinate mai mare decît pentru făină. Griş cu lapte. Găluşte de griş. Budincă de griş. — Variante: gris s. n., (Mold.) grisu (hogaş, dr. n 40) s. f. ' GRIŢĂIt s. m. v. creitar. GRÍV — 419 GROAZNIC GRiV, -Ă, grtm, -e, adj. (Mai ales despre cîini şi păsări) Pătat cil alb şi negru; pestriţ. Cînii ciobăneşti de la noi... au... părul lăţos şi mai totdeauna griv. La Tdrg. (Poetic) îi văd [Balcanii] lucind, sctnteind in lumină spinări gheboase, pietroase, sive, grive, pleşuve. STANCU, D. 193. „„ . GRIVÉI, grivei, adj. m. (Despre animale) Griv, pestriţ (cu pete albe şi negre). De unde vii, Cella?... — De unde vin toţi... îmi răspunse ea mingîindu-şi iedul grivei ce-o împungea cu coariiele. delavrancEÂ, s. 69. GRIZÚ s. n. Amestec natural, gazos, inflamabil şi explozibil, constituit din metan şi aer în anumite proporţii, care se formează în minele de cărbuni (mai rar în alte mine). Soţul meu a avut două incendii în Lonea: unul cu grizu. DAvinoGhV, m. 81. GRÎJUIÎV, -Ă adj. v. grijuliu. GRÎNAR1, grînari, s. m. (învechit) Negustor de . grîne. A servit. .. la un grec, grînar şi proprietar de şlepuri. GALAction, o. i 113. Anii trec aşa de repede, incît bine nu-ţi dai seama cînd şi cum cutare flăcău, rotar ori grînar, s-a schimbat în moş cutare, delavrancea, s. 213. , GRÎNAR-, grînare, s. n. 1. Magazie de cereale; hambar, jitniţă. Una [dintre chei] încuie celarul Şi una grînarul.' toma, c. v. 119. 2. F i g. Ţinut sau ţară care produce grîne din abundenţă şi care aprovizionează altă regiune sau altă ţară. Ucraina este unul din marile grînare ale Rusiei. SAHIA, U.R.S.S. 92. GRÎNE s. f. pl. Semănături de cereale; holde de gnu, grîie. Grînele multora erau coapte, camil ar,' tem, 217. Cînd plouă, toate grînele cresc. EMINESCU, n. 69. 4- Cereale, în special grîu, sub formă de boabe. Sta Craiova-n somnul veşted Cu un deal domol în creştet Şi cu Jiii-nvîrtejaţi Cuprinzînd-o ca un laţ. O ducea de azi pe mîne, Tot cu negustori de grîne, Cu poporul fără pine. CASSIAN, H. 42. GRÎU, (2) grîie, s. n. 1. Plantă erbacee anuală din familia gramineelor, de culoare galbenă Ia maturitate, cu spicul lung şi îngust, conţinînd boabe din care se face făină (Triticwn vulgare). Grîu de primăvară. Grîu de toamnă, cn Vezi d-ta,colo departe, nişte lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREangX, p. 155. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu. EMINESCU, o. i 92. Feţişoara lui, Spuma laptelui; Mustecioara lui, Spicul griului. alecsandri, p. p. 3. 4. (Cu señs colectiv) Boabele acestei plante. Era un griu roşcat, greu, mai mare dragul. CAMilar, TEM. 207. îmi dai 50 de lei pe chila de grîu, cînd chila se vinde 120 de lei in Galaţi? alecsandri, r. I 348. 2. Semănătură, holdă, lan de grîu (1). Iubesc aceste valuri de grîie şi de rod Şi sufletul uzinei ce cîntă în motoare. Tulbure, v. r. 26. Şi cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd in stoluri fete De la grîu. coşbuc, P. I 47. Vino, frate, de mă vezi, Pină sint grítele verzi. SEVASTOS, c. 10. GRÍULÉT s. n. (Rar) Grîuşor (1). Griuleţul lui de vară De departe că-nverzea. TEODORESCU, p. p. 142. GRÎUŞ0R, grtuşoare, s. n. 1. Diminutiv al lui grîu; pnuleţ. Vineţii porumbei De sus jos că s-or lăsa, în casă că ne-or intra, Grîuşor c-or aduna. TEODORESCU, p. p. 39. 2. (Bot.) Untişor. GR0ÁPA, gropi, s. f. 1. Cavitate în pămînt, mai mult sau mai puţin largă şi adîncă, deschisă în partea de sus. în mijlocul parcului se deschid, rotunde, cîteva gropi proaspete. S-au uscat trei copaci. Au fost scoşi din pămînt. STancu, U.R.S.S. 40. Cum ajung în pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om. CREangX, p. 224. Soseşte la.locul de întîlnire al vinătorilor. Mai adesea acest loc e o cruce de piatră,’Hrîmbatădih piua' ei, sau un puţ cu furcă, adică o groapă'adîncă \de' undi'se scdăte apă cu burduful. odobEscu, s. iii 16. Expr. A da în gropi (de prost ce este), se spune despre un om foarte prost. Tu numai nu dai în gropi de. prost ce eşti! CREANGX, P. 52., ' 2/Cavitate săpată în pămînt, în care se îngroapă mortul ; mormînt. Iar cînd norii-nvăluiesc Alba nopţii doamnă, Peste groapa lui pornesc Vînturi lungi de toamnă. TOPÎRCEANU, B. 11. Din tainiţă mohhîntul atuncea îi apare, Şi piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMi-nescu, o. 1 95. Cioclii... începură a săpa groapa. NE-gruzzi, s. 1 32. <ţ> E x p r. A săpa (cuiva) groapa = a face intrigi, a unelti împotriva cuiva pentru a-1 face să-şi piardă situaţia. în groapă cade-acela ce altui groapa sapă. alecsandri, T. ii 88. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea. A l)ăga sau a vîrî (pe cineva) în groapă v. băga. A îi cu un picior în groapă sau a fi (sau a ajunge) Ia marginea gropii = (despre bătrîni şi bolnavi) a fi aproape de moarte. (în forma de gen. groapei) Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genitchi şi-i zise. ■ ISPIRESCU, L. 41. Văzîn-du-se acuma c-un picior in groapă, şi-au chemat ficiorul şi fetele la sine să li spuie ce să facă după .moartea lui. SBIERA, P. 48. — Gen.-dat. şi: (rar) groapei. —Pl. şi: (rar) groape. GROAZĂ s. f. 1. Frică, spaimă mare provocată de un lucru înfiorător, de o nenorocire sau de un pericol mare. înmărmurii de groază. Ţipete de groază. 1=1 Groaza morţii îi dispăruse ca prin farmec, bart, E. 351. întoarse capul cu groază, îndreptîndu-se înspre casa Gherghinei. bujor, s. 75. Căzu ca moartă de groază pe peptul lui. eminiîscu, n. 11. <£> Expr. Ţi-e mai marc groaza (să. . .), se spune în legătură cu ceva înfiorător, îngrozitor. Cîrn, fără nas şi fără urechi, de-ţi era mai mare groaza să te uiţi la dinsul. ŞEZ. ii 156. A umple (pe cineva) de groază sau a băga, a vîrî (pe cineva) în groază (sau groază în cineva) sau a face groază (cuiva) = a înfricoşa, a înspăimînta, a îngrozi (pe ci-neva). Am tăiat atîtea capete ca să vîr groază. SADOVEANU, O. VII 142. A-1 apuca sau a-I lua (pe cineva) groaza = a se înfricoşata se îngrozi. M-a luat groaza cînd am trecut _j pe lîngă lan şi l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Citeodată [flăcăii] mai chiuieşc cu toţii, de te ia groaza, nemaiştiind ce-i. ŞEZ. iii 183. A intra sau a băga (pe cineva) în groază (sau în toate, grozile morţii) v. băga. •+• (Concretizat) Persoană sau lucru care îngrozeşte, care înfricoşează. Iar la stînga domnului, Domnului şi banului, Şed Buzeştii şi Căpleştii, Căpitanii oştilor Şi groaza păgînilor. teodorescu, p. p. 478. 2. F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulţime, cantitate mare, sumedenie. Costă o groază de parale. c=j îi trecea prin cap o groază de pogoane de porumb uscat, care trebuie cules, preda, î. 176. S-arată, măi tată, o groază de mistreţi, sadoveanu, o. i 291. Am treabă la canţilerie, am o groaza de avizuri de făcut, caragiale, la'TDRG. — Forme gramaticale :_gen.-dat. groazei. — Pl.: (numai în e x p r.) grozi. GROAZNIC, -ă, groaznici, - (Adverbial) Cum călcă peste pragul porlii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura şi a urla aşa de groaznic, incit se auzi pină la zîne. ISPIRESCU, L. 149. + (Adverbial) a) Tare, mult. Văzînd ei această minune, s-au inspăimintat şi mai tare, căci socotea că-i necuratul, şi au prins-o şi mai groaznic la fugă. SBIERA, GROBIAN — 420 — GROPNIŢĂ p. 6. Groaznic m-a ciomăgit fratele meu de cruce. ALKC-SANDRI, T. I 451. b) (Legat de un adjectiv sau de alt adverb prin prep. << de» spre a exprima superlativul) Foarte, extrem de. . . Găsiră in depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. ISPIRESCU, L. 74. GROBIĂN, -A, grobieni-e, adj. (Mold., Transilv.) Bădăran, necioplit, grosolan. Dacă ai ştiut că ai un bunic aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, p. 53. .— Pronunţat: -bi-an. GROF, grofi, s. m. (în trecut) Termen cu care erau desemnaţi marii latifundiari maghiari. Gospodăria colectivă s-a înjghebat pe domeniul unui vechi castel de grofi, contemporanul, s. îl, 1949, nr. 164, 6/2. Ţăranii unguri s-au unit cu ţăranii romîni şi împreună au început să pedepsească pe grofi. IST. R.r.R. 275. GROFÎISC, -EÂSCĂ, grofeşti, adj. (Transilv., rar) De grof. în locul bordeiului se făcu din chiar senin o. curte mare ca cele grofeşti, iar prin ogradă şuri, grajduri, vite. reteganul, p. iii 31. GROFÎŢĂ, grofiţe, s. f.. (Transilv.) Soţie sau fiică de grof. Parcă auzi armurile cavalerilor, tropotele cailor înspumaţi în cavalcadele matinale ale domniţelor şi gro-fiţelor trăind din jefuirea poporului, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 156, 7/2. GROFOAIE, grof oaie, s. f. (Transilv.; rar, cu sens depreciativ) i>oţie de grof. Acolo pe cine află? Pe soru-sa, gătită—doamne, ca o grof oaie şi făcînd de mîncare. reteganul, p. v 24. . GROG s. n. Băutură .făcută din rom, coniac sau rachiu amestecat cu apă fierbinte îndulcită cu zahăr şi care se serveşte caldă. GROHĂI, grâhăi, vb. IV. (Obişnuit la pers. 3) Intranz. (Despre porci şi mistreţi) A scoate grohăituri. în coteţ scroafa a adormit, tolănită, grohăind molcom către cei doisprezece purcei care o sug, lacomi, camilar, tem. 50. Purcelul grohăi mulţumit şi începu să caute pe jos. rebreanu, R. i 147. Am găsit copila teafără însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci care grohăiau împrejurul ei. CREANGĂ, a. 21. F i g._ (Depreciativ, despre oameni) Rămas la masă... chiaburul rîse iarăşi muşcător, grohăind de veselie aţîţătoare. dumitriu, n. 241. — Prez. ind. şi: groltăiesc (bogza, c. o. 129). GROHĂIT s. n. Sunetul caracteristic, gros, sacadat, pe care îl scot porcii şi mistreţii. Cînd îl văzură pe Negoiţă, [porcii] îl primiră cu un grohăit la început ameninţător şi aspru, dar pe urmă din ce în ce mai prie-tcnosşimai duios. GALACTION, o. I 298. Pare că se şi aude. . . grohăitul fiarei şi sunetul cornului de vînătoare. ODOBESCU, s. iii 134. GROHĂITOR, -OARE, grohăitori, -oare, adj. Care grohăie. F i g. (Depreciativ, despre, glasul omului) Colonelul mormăi cu un glas înecat, răguşit, grohăitor« dumitriu, v. l. 87. GROHAITÎfRĂ, grohăituri, s. f. Grohăit. (F i g.1 Cînd îşi repezea mîna asupra unui tip voinic cu nişte ochi umflaţi, de bandit, acesta scotea, din gîtid acoperit în grăsime, o succesiune de grohăituri, camilar, n. ii 141. GROHOT, grohote, s. n. Grohăit. GROHOTÎ, pers. 3 grohoteşte, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pietrele tîrite de o apă sau desprinse dintr-un munte) A face zgomot rostogolindu-se sau prăvălindu-se. Urlă Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-atid grohotind bolovanii tîrîţi în valurile-i posomorite. VLAHUŢĂ, O. A. II 155. 2. (Despre porci) A grohăi. GROHOTIŞ, grohotişuri, s. n. îngrămădire de bucăţi colţuroase de rocă, de mărimea prundişuîui, rezultate din sfărîmarea stîncilor sub acţiunea agenţilor fizici şi prăvălite din munte sau aduse de gheţari; p. e x t. rocă sedimentară formată din acest material sau loc acoperit cu acest material. Acolo, lîngă revărsarea brazilor şi treptele puhoaielor, se împrăştiaseră. grohotişuri, sadoveanu, F. j, 364. Din jos de Călineşti, o lungă diră de grohotiş, năruit din coastele Pietrosului,'împinge Bistriţa, strîmtînd-o, înghesuind-o in malul din stînga. vlahuţă, o. a. 415. gromOvnic. gromovnice, s. n. Carte care cuprinde pretinse preziceri pe baza interpretării tunetelor şi a fulgerelor, rînduite după zodiile fiecărei luni. Deschid gromovnicul la fila patruzeci, la semnul leului şi mă uit ; ce-am văzut. .. mi s-a zbîrlit părul pe mine! .camilar, TEir. -194. Se arată în gromovnic zodia lui Ionuţ, dascăle Pamfil? întreabă dumneaei cu puţină îndoială. SADOVEANU, v. j. 500. GRONŢUROSj -OĂSĂ adj. v. grunzuros. GROPĂN, gropane, s. n. (Regional) Augmentativ al lui groapă. Începu să caute un loc prin grădină, să sape un gropan, o mică fin tină a lui. PREDA, î. 158. Toate jivinile cite se tîrăsc prin ţărînă şi cîte se ascund pe sub pămînt, toate îl cunoscură pe dînsul de stăpîn... mişunii cei cu gropanele pline de grine, şi şobolanii din smîrcuri. odobescu, s. iii 185. — Variantă: gropană (alecsandri, p. p. 74) s. f. GROPANĂ s. f. v. gropan. GROPAR, gropari, s. m. l.Cel care se ocupă cu săpatul gropilor la cimitir. Cînd au dat groparii de coşciugul lui şi i-au ridicat binişor capacul putred, ce să vezi! CARA-giale, o. i 329. F i g. Proletariatul şi-a îndeplinit, în decurs de un secol, acest rol istoric de gropar al capitalismului. După primul război mondial, capitalismul a fost îngropat pe o şesime din suprafaţa pămîntului. CONTEMPORANUL, s. ii, 1948, nr. 74, 6/2. 2. (Entom.) Necrofor. GROPARBASĂ, gropărese, s. f. Soţia groparului. Pe Ancuţa, gropăreasa, a aruncat-o în apă rece. DELAVRANCEA, s. 266. GROPIŞ, gropişuri, s. n. Loc plin de gropi. Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună: Prin gropiş, Prin răsturniş. TEODORESCU, P. P. 180. GROPIŞTE, gropişti, s. f. (Regional) Cimitir. Bătrina se odihneşte azi la bisericuţa din valea Bîrcaciului, iar Tudorache pe Gilortul lui, unde şi-a amestecat ţărîna 'cu ai lui toţi, în gropiştea satului, macedonski, o. rri 105. GROPÎT, -Ă, gropiţi, -te, adj. (Regional) Plin de gropi, cu gropi. Apa a săpat şi rămîne gropit locul, slavici, v.' p. 127. GROrÎŢĂ,gropiţe, s. f. 1. Diminutival lui groapă (1). Se duse şi el la marginea unui eleşteu, săpă o gropiţă, se plecă pînă îşi atinse buzele de marginea gropiţei şi strigă acolo înfundat, ispirescu, u. 112. 2. Mică adîncitură care se formează în obrajii unor oameni cînd rid, sau pe care o au unii oameni în bărbie ori pe dosul mîinii, la încheieturile degetelor. Prinsei... sări observ mîna cea frumoasă cu mici gropiţe la încheieturi. La Tdrg. Cînd zîmbea, închidea din ochi şi făcea gropiţe drăgălaşe în obraz, în bărbie şi încă una în tîmpla stingă, la coada sprinceneî. vlahuţă, o. a. iii 53. E frumoasă, se-nţelege... Ca copiii are haz, Şi cînd rîde face încă Şi gropiţe în obraz, eminescu, o. 1-159. GROPNIŢĂ, gropniţe, s. f. (învechit şi arhaizant) Cavou, criptă. Se opriră lîngă bisericuţa sfintului Ion} privind GROPŞOARĂ — 421 — GROSOLAN valea. Dedesubtul. lor era gropniţă unde stăteau înşirate festele lucii ale monahilor adormiţi, sadoveanu, f. j. 32. GROPŞOĂRĂ s. f. v. gropuşoară. GROPUŞOÂRĂ, gropuşoare, s. f. Gropiţă (1). Să rămină mort intr-o gropuşoară cu inimioara puşca tă. CAMIUR, N. II 408. — Variantă : gropşoâră (jarnjk-bÎrseanu, d. 495) s. f. GROS1 adv. Mult, din plin. Pe lingă asta era şi ageamie şi-nfumurată că nimeni nu ştie juca mai bine ca ea — şi, se-nţelege, pierdea gros. caragiamî, o. iii 34. [La cărţi] tot meşteşugu-i de-a giuca gros. Alecsandri, t. I 118. <0* Exp r. A bnfe (pe cineva) gros = a bate (pe cineva) tare, a-i trage o bătaie bună, zdravănă. Hai, mă, s-o batem gros. bibicescu, r. P. 193. GROS2 s. n. sg. Partea cea mai mare, cea mai numeroasă a unei colectivităţi; marea majoritate. Husein-aga, cu grosul oştii, închidea ca un zid Cornul-lui-Sas. sado-KEANU, o. vii 13. Pe cărarea sură, in coborirea grăbită a inserării, grosul convoiului se legăna încet, rebreanu, i’. S. 20. Pentru grosul publicului. . . forma polemică e mai nimerită. GHEREA, ST. cr. ii 8. <*> L o c. a d v. Din gros)= în cantitate mare, rrîuTt^xlin belşug. Avea pe \inlnă averea copiilor, sporită/din gros\de tata-socru. La ■mRGr^ V. V/ . GROS3 s. n. sg. (învechit) închisoare. închisoarea sau grosul ce fieşcare spătar trebuia să aibă în casa sa. odobescu, S. I 275. <0- (Astăzi numai în construcţie cu prep. «la » şi de obicei pe lingă verbele « a băga », « a pune *, « a zăcea » etc.) Te-or pune la gros. . . vai de ciolanele tale. sadoveanu, p. s. 78. Am scăpat din Focşani cum am putut... că de punea mina ispravnicul pe noi, ne trintea poate la gros. AI.ECSANDRI, T. i 117. Cit eşti, codri, de frunzos, Iarna putrezeşti tu gios Şi voinicii zac la gros! id. P. P. 263. GROS4, groşi, s. m. Trunchi de copac tăiat, lung, retezat la capete şi curăţat de crengi (uneori şi de coajă); buştean. Apa. . . [Motrului] este mare de se coboară pre dinsagroşii (butucii) debrad ce se aduc din munte. I. IONESCU, u. 70. Da pe Gruia că-l ducea... La roşteiul temniţii, Şi pe Gruia că-l punea Cit un gros cu faţa-n jos. bibi-ciîscu, p. r. 297. GROS6, GROĂSĂ, groşi, groase, adj. (în opoziţie cu s u b ţ i r e) I. 1. (Despre corpuri de formă cilindrică) Mare în circumferinţă sau în diametru. Biserica... e aşezată pe un tăpşan intre arbori seculari, groşi de nu poţi să-t cuprinzi nici pe jumătate in braţe, stancu, U.R.S.S. 166. Strimbă-Lemne... lua stejarul cit de gros, îl îndoia cu mtnile. negruzzi, s. I 245. Creşte mîndru griuleţ, La pai gros, la spic măreţ, hodoş, p. p. 45. Trandafir ş-unfir supţire. Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ¡-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. jarnîk-bîrseanu, D. 29. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) Degete groase. Picioare groase. Era, măre, acest Silen, gras şi gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi, dop de saca. ISPIRESCU, u. 104. Omul acela era ceva de spăriet: avea■ nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. creangă, p. 239. Se însura cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, groasă şi frumoasă, dar cam prostană. negruzzi, s. i 246. <$• E x p r. (Rar) (A fi) gros de (sau la) cap = (a fi) greu de cap, v. g r e u. Unii se feresc De oameni cu minte Şi sînt bucuroşi De cei la cap cam groşi, donici, la TDRG. + (Popular; despre femei) Gravidă, însărcinată, grea. La cîtăva vreme, purcede fata groasă. ŞEZ. cc 17. 2. (Despre volumul unui corp) Cu dimensiunile Internle mai mari decît cele obişnuite; mare în volum (în sens lateral), voluminos. Zid gros. Carte groasă. Loc. adj. (Despre oameni) Cil punga groasă sau gros Ia pungă = avut, bogat. + (Despre litere) Cu trăsături mai late decît cele obişnuite. V. gras, Zaharia Dtihu deschise o gazetă ¡i citi un titlu cil litere groase. C. pktrescu, a. 320. <ţ> (Adverbial, pe lingă «a scrie») Peniţa aceasta scrie prea gros. 3. (Despre materii aşezate în straturi sau care se aşază ca un strat peste ceva, ori despre corpuri cu suprafaţă întinsă, în formă de foaie, ca hîrtia, frunzele etc.) Cu dimensiune mare de la suprafaţă pînă la bază sau între cele două feţe paralele. Strat gros de pămînt. Scîti-dură groasă, ca Oii pe ce se oprea suflarea [lui Gerilă] . . . se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, p. 240. , L o c. adj. (Despre oameni) Gros Jn (sau de) obraz = lipsit de bun-simţ, bădăran. îmi pare rău că eşti gros de obraz! CREANGĂ, A. 106. Gros la pielo sau cu pielea groasă = nesimţitor. Gros la (sau în) ceafă sau cu ccaîa groasă = bogat; (mai rar) bădăran. Unu-i agă şi cellalt spătar.. . groşi în ceafă şi morocănoşi. Ai,ECSANURr, T. i 133. Din viaţă liniştită boierii groşi la ceafă Trăgeau la fire de-aur ne-vrind a şti de leafă, bountineanu, o. 146. A fi gluma (cam) groasă = a se îngroşa gluma, .v. î n g r o ş a. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega şi punga, negruzzi, s. i 342. -f- (Despre materii textile) Ţesut din fire groase (I 1). Dănilă leagă strîns, c-un ştergari gros, de cîlţi, ochii şi urechile dracului, creangă, p. 55. Femeile lor au cîte o cămaşă groasă de pînzăi albastră şi o maramă iarăşi de pînză pe cap. BOUNTINEANU, O. 300. 4. (Deepre materii lichide sau gazoase) Care curge sau se împrăştie greu, care are fluiditate scăzută; condensat, dens. Nori groşi. Ulei gros. a Calul era numai spumă. . . şi aburi groşi ieşeau din el. negruzzi, s. I 42. <$> Lapte gros v. lapte. (Adverbial) Mierea curge gros. + F i g. (Despre întuneric, umbră etc.) Mare, adînc, compact. Mîndro, mîndruliţa mea... De frumoasă, eşti frumoasă, Dar alegi umbra de groasă Unde-i iarba mai frumoasă, Că de soare te fereşti De teamă că prea negreşti, hodoş, p. p. 180. II. F i g. 1. (Despre glas) Adînc, grav. Se deschise o uşă şi s-atizi un glas gros. sadoveanu, b. 37. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa dc gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos. CREANGĂ, P. 22. <$> (Adverbial) Oamenii tăcură, dar se plecară uşor înainte. Unul zise gros: Ce veşti?... Veşti ne trebuie nouă? Dreptate ne trebuie, dumitriu, b. r. 19. Mînecuţă cel mic dădu drumul unui ris ascuţit. Rîdeau şi ceilalţi, gros. sadoveanu, p. m. 25. Prind cocoşii a cînitt Şi de ici şi de colea, Cind mai gros, cind mai subţire. jarnîk-bîrseanu, d. 163. 2. (învechit, despre oameni) . Incult, bădăran, necioplit. Auzisem că voi, poeţi, scriitori vestiţi, îndată ce aţi murit, vă faceţi cam neciopliţi, Cam groşi, necivilizaţi. AI.EXANDRESCU, M. 237. grosciOr, -oâjiă, grosciori, -oare, adj. Grosuţ. Zări într-un stufiş de copaci un fag înalt şi groscior, şi, cit te ştergi la un ochi, îl doborî la pămînt. POPESCU, B. IV 55. . GR0SÍME, grosimi, s. f. 1. Diametrul secţiunii transversale a unui corp de formă cilindrică. Grosimea unui trunchi. Giosimea unui arbore. 2. Dimensiunea cea mai mică a secţiunii transversale dreptunghiulare a unui corp. V. lăţime. Grosimea unui zid. 3. Distanţa cea mai mică dintre feţele unui strat. V. adîncime, înălţime. Grosimea unui strat de pămînt. GR0S0LÁN, -A, grosolani, -e, adj. 1. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Lipsit de delicateţe, de fineţe în GROSOLĂNIE — 422 — GROZĂVI felul de a se purta cu alţii; nepoliticos, bădăran, brutal, necioplit. Purtare grosolană, a Caragiale îşi ridiculizează personajele şi pentru structura lor sufletească groso-Lană. iBRĂiiyEANU, SP. cu. 228. Boierii de atunci erau naivi, cei de astăzi sînt adinei; aceia erau grosolani, din topor, aceştia sînt cilibii şi subţiri, caragiale, o. iii 163. (Substantivat) O dragoste frumoasă, şi gingaşă este un lucru de preţ, pentru care eşti invidiat şi care se apără de poftele celor cinici şi grosolani, camti, petrescu, T. îi 36. 2. Lipsit de fineţe, insuficient prelucrat; brut, necizelat. Priveam cu mirare la schiţa grosolană, care cuprindea planul temeliei, sadoveanu, o. v 492. Sub scoarţa atît de grosolană cu care sînt acoperit.. . am şi eu în sufletul meu multă simţire, caragiale, o. vn 494. <$> (Adverbial) Erau la cealaltă masă, de lemn cioplit grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cînepă şi păr. C. PETRESCU, R. DR. 3. GROSOLĂNIE, grosolănii, s. f. Faptă sau vorbă grosolană; obrăznicie, bădărănie. GROSOMAN, grosomani, s. m. (învechit) 1. Om gras şî greoi. Celor mai uşori [jochei] li se pune plumb pe ¡a, pină ce sint toţi deopotrivă grei. — Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cit un grosoman ce trage poate opt sute de litre? negruzzi, s. i 40. 2. Om brutal, grosolan; bădăran. Aş dori să mă înveţi d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman, negruzzi, s. I 211. GROSllŢ, -A, grosuţi, -e, adj. Diminutiv al lui gros; groscior. Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa din cînd In cînd cîte unul [cîte un bici], şi ceva mai grosuţ dacă se poate. . . CREANGĂ, A. 3. GROŞ, groşi, s. m. Monedă veche de argint care a circulat în secolele XIV-XIX în Europa centrală şi de vest, ajungînd şi în Moldova. La masa de la amiaz plătim pentru fieştecare 9 groşi, adecă un sorocovăţ. KOGĂI,-niceanu, s. 74. GROŞClOR s. n. (Popular) Smîntînă de pe laptele prins. Cînd punea mama laptele .la prins, eu, fie post, fie cîşlcgi, de pe a doua zi şi începeam a Unchi groşciond de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. — Variantă : (Transilv.) groştiâr s. n. GROŞÎŢĂ, groşiţe, s. f. (învechit) Monedă austriacă mică de argint. Dă-mi două groşiţe pe făina asta. RETE-ganui,, p. iv 27. GROŞTEI, groştei, s. m. (Regional) Porc tînăr; godac, grăsun. A fost porcul mic. Mai curînd groştei. stancu, d. 105. GROŞTTGR s. n. v. groşcior. GROTĂ, grote, s. f. Peşteră, cavernă. Grota albastră de la Capri. tzn Flacăra roşie a focului ardea fără încetare, ca in grota lui Vulcan. anghel, pr. 82. La poalele muntelui Atlas, într-o grotă fermecată, cupăreţii de marmoră albă, trăia... tînăra fiică a lui Okeanos. anghel-iosiF, c. i,. 187. GROTÎSC1 s. n. Formă de literă de tipar fără picioruşe, executată numai din combinaţii de arce şi segmente de dreaptă. GROTÎSC5,-Ă, groteşti, adj. (Mai ales în artele plastice şi în arta dramatică) De un comic excesiv, care produce dezgust; neobişnuit de caraghios, de ciudat, de nenatural, de extravagant; bizar. Atitudine grotescă. a îndată după apariţia grotescă a sălbaticului cu parul, abatele... văzu o fîntina cu cumpănă, sadoveanu, z. c. 28. Ţăranul, in scrierile sale, formează orizontul albastru pe care se profilează tipurile groteşti ale clasei de sus. ibrăileanu, SP. CR. 148. (Substantivat, n.) A cădea în grotesc. Grotescul unei situaţii. GROZĂMA s. f. Arbust mic din familia leguminoaselor, care creşte în apropierea pădurilor şi prin locuri pietroase; din ramurile lui se fac mături, iar florile lui galbene sînt întrebuinţate ca materie colorantă în industria ţărănească1' (Genista sagittalis). GROZAV, -A, grozavi, -e, adj. 1. Care inspiră groază ; groaznic, îngrozitor, inspăimîntător, teribil. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Şi norii-mbracă ' haină de văpăi. COŞBUC, p. ii 73. Cum îl văzu fata că este aşa de grozav [balaurul], nişte răcori o apucară şii se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Oh, grozave minute, pe care în veci nu le voi uita! negruzzi, s. I 62. (Adverbial) Femeia lui Ipate începe atunci a ţipa grozav. CREANGĂ, p. 178. 2. Foarte mare, extraordinar. Simţea pe piept o greutate grozavă, parcă ţinea pe coastele lui boii. CAMII.AR, TEM. 102. Foaie verde, verde mac, Ochii lelei tare-mi plac, De pe uliţă mă trag, Şi grozav necaz îmi fac. JARNÎK-bîrseanu, d. 36. + (Adverbial) a) Tare, mult, teribil. Mi-ar conveni grozav pe aceste vremuri de criză să se poată realiza ideea dv. CARAGIAT.E, O. vn 413. îl trinti aşa de grozav, de îl băgă pină în gît in pămînt. ISPIRESCU, h. 88. b) (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. « de », exprimă ideea superlativului) Foarte, extrem de. . ., groaznic de. . . învăţam la domnu Trandafir, într-o odaie care mi se părea atunci grozav de mare. SADOVEANU, E. 110 Aici a căzut odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratec pe gură. CREANGĂ, r. 121. 3. De seamă, remarcabil; extraordinar. Priveşte in vitrina magazinului la varietatea stofelor. Nu sint grozave. SAHIA, n. 98. Ce a scris el aşa grozav ca să se lege de alţii? VLAHUŢĂ, la Tdrg. E x p r. A sc crede grozav = a avea despre sine o părere prea bună. 4. Curajos. Adică ce-ifi zicînd că d-ta eşti grozav, hat Dumitale nu ţ-e frică? D. zamfirescu, la tdrg. (Substantivat, ironic, în e x p r. ) A face pe grozavul = a se arăta mai curajos decît este; a se grozăvi (în ceea ce priveşte curajul, inteligenţa etc.). GROZĂVNIC, -Ă, grozavnici, -e, adj. (Rar) Groaznic. Aflu din .ţară că p-acolo bîntuie ger straşnic şi sărăcie grozavnică. CARAGIAXE, o. vn 112. Amîndoi au rămas singuri din grozavnica perire [a potopului], Cunjuraţi de negre ape, de-acel vifor furios. negruzzi, s. ii 7. GROZĂVENIE, grozăvenii, s. f. (Popular) 1. Faptul de a fi groaznic. Dar inima lor stricată nu simte toată grozăvenia ncmoralităţii lor. GHEREA, ST. CR. I 280. 2. Lucru sau fiinţă groaznică, înfricoşătoare. în copilăria sa a stat sub înrîurirea unei mame bigote, care umplea capul copilului cu basme religioase, cu grozăveniile iadului. GHEREA, ST. CR. I 32. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», intensifică înţelesul cuvintelor determinate fie în sens bun, fie, mai ales, în sens rău) Omul ce i-ă mîntuit de grozăvenia aceea de balaur. La Tdrg. 3. F i g. Număr, cantitate mare, mulţime, sumedenie. Erau şoareci şi cloţani... grozăveniei RETEGANUL, p. v 6. GROZĂVI, grozăvesc, vb. IV. Refl. A-şi da aere, a-şi da multă importanţă; (în special) a se arăta mai curajos decît este, a face pe grozavul. Vă grozăviţi în acest război.. . război al bogaţilor... Dar aflaţi: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioane de săraci care azi gem. camilar, n. i 365. Eu nu vorbesc fleacuri ca domnişorii ăştia care vin cu pălăria-n cap, se grozăvesc, mint şi nu-s capabili să scrie un rînd cumsecade, rebreanu, r. I 210. + (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A se lăuda, a se fuduli. Se grozăveşte cu isprăvile sale. •GROZĂVIE — 423 — GRUP GROZĂVIE, grozăvii, s. f. 1. Faptă, situaţie sau întîmplare îngrozitoare, înfricoşătoare; oroare, urgie. Gindurile fugeau cu ani in urmă, la grozăviile războiului. CAMII.AR, TEM. 58. Atunci, grozăvie mare!... cumătrul lup se şi arătă in prag! CREANGĂ, p. 27. -4- Fiinţă, arătare groaznică; monstru. în arcane de pădure grozăvie ce spăimintă, Aurora-ntirziată nu s-arată sub frunziş, întu-nerecul în cale i s-a pus in curmeziş, macedonski, o. t 115. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Aceasta nu ţi-a mai ajuta acuma nimica, tu, grozăvie de Jemeie! Sbiera, p. 114. 2. (Familiar) Lucru mare, grozav, extraordinar. Pălăria mea era o grozăvie: la betelia care o înfăşură era ■cusut în. dreapta un pistol albastru, de tinichea. STancu, X). 242. Şi doar nu e.j cine ştie ce grozăvie la trup, era un om mijlociu, ciolănos, smolit la faţă, un om ca mulţi ■alţii, sadoveanu, p. 246. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Pajura neagră au zburat cu ■dinsul- şi cu acea grozăvie de greutate pe spatele sale spre lumea albă. sbiera, p. 87. 3. (învechit) Cruzime. Cînd de ( = şi) cînd, brăz- duind cerul, fulgerul scînteietor Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie Cum plutea... leşile fraţilor lor. NEGRUZZI, S. II 7. , GRIJI, gruiuri,,s. n. (Regional) Pisc sau coastă de -deal; deal (mic), colină, movilă. V. dîlmă. Păsăruică ■de pe grui, Om străin ca mine nu-i, Numa puiu cucului în mijlocu codrului, şez. xxii 73. GRÎJIE1, grui şi gruie, s. f. (Franţuzism) Macara. Departe, pe cheiuri, gigantice clădiri, coşuri înalte, silozuri, ■antrepozite, gruie şi elevatoare... apăreau confuz prin ceaţă, bart, s. M. 95. Gruie de ancoră = macara care serveşte la ridicarea ancorei pe puntea vasului. Gruie pentru bărci = macara care serveşte la ridicarea şi la scoborîrea bărcilor unui vas. GRÎJIE2, gruie, s. f. (Rar) Cocor. Pleacă departe compania a treia, Pleacă şi gruiele sub naltul cerului. beniuc, v. 76. ' GRUDiŢ, gruiele, s. n. Diminutiv al lui g r u i. Fugind aşa, am ajuns pe un gruieţ. sbiera, p. 313. GRUMĂZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni şi Ia animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. g î t) ; (în. special) partea dindărăt a gîtului (v.ceafă,cerbice.). Munteanca abătut în grumazul calului cu capătul frîului şi a trecut repede înainte, sadoveanu, b. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige, gîruîanu, h. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, l. 229. Razele dulci loveau faţa-i senină, Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz. EMINESCU, o. iv 77. *$■ (în legătură cu ideea de robie) Iobagi şi clăcaşi, maghiari şi romîni — Dar acelaşi bici şi aceiaşi stăpîni. Acelaşi cuţit înfipt în grumaji. tulbure, v. r. 37. Nu port pe grumaz urmele lanţului, beniuc, v. 2. (Metaforic) Muncitorii abia aşteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia aşteaptă să dea drumul atitor motoare; numai să crească lanurile. CAMir.AR, tem. 106. Munţii se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava ccrului. delavrancea, T. 184. E x p r. A ţine (sau n lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (do sau pe) după grumaz v. după. A-şi ploca grumazul în Iuţa (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul şi-a plecat iar grumazul sub piciorttl păgînului. sadoveanu, o. i 6. A-şi îndoi grumazul = a renunţa la luptă, a se socoti învins. Eşti nădejdea ţării, Scut unui popor, Şi-ţi îndoi grumazul, Fringi mindria lor? toma, c. v. 101. A pune piciorul po grumazul cuiva sau a îudoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Aceşti păgini s-au prefăcut; este chip de înţelegere intre ei şi noi, mai ales de cînd ismailitenii şi-au pus piciorul pe grumazul lor. sadoveanu, n. p. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. camilar, n. i 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei, a între foi de nuc alături, lingă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară, goga, p. 70. — Pl. şi : (învechit)grumazi (bart, S.m.84, creangă, p. 316, negruzzi, s. i 145), (s. n.) grumazuri (camilar, T. 13). GRUMAJÉR, grumăjere, s. n. (învechit) Parte a armurii care apără gîtul. La git aveau grumăjer rotund de zale de fier şi-n cap o ţurcă flocoasă, adusă la o parte. ODOBESCU, S. A. 84. GRUND, grunduri, s. n. 1. Soluţie specială cu care se ung anumite piese înainte de a le vopsi ; vopsea de bază. 2. Strat de vopsea albă cu care se acoperă pînza sau seîndura înainte de a picta pe ele. ‘ 3. Strat de mortar aplicat pe faţa unei zidării şi peste care se aplică apoi tencuiala propriu-zisă. GRUNDUÎ, grunduiesc, vb. IV. T r a n z. A aplica un grund ; a face fondul unui tablou. GRUNJÔS, -OÂSĂ, gruhjoşi, -oase, adj. Cu grunji ; granulos ; grunzuros. Sare grtmjoasă. 4- (Despre drumuri, poteci, făgaşe) Cu bulgări de pămînt. Putea să fie şi o răsturnare de trăsură, în făgaşele astea grunjoase şi adinei, popa, v. 63. GRUNŢ0R0S, -OĂSĂ adj. v. gruuznros. GRUNZ, grunji, s. m. şi grunzuri, s. n. (Obişnuit la pl. ; adeseori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Bucată dintr-o materie taré şi fărîmicioasă ; drob, bulgăre. Culai a aruncat cîteva grunzuri de sare in apa ceaunului, sadoveanu, n. f. 69. Mama v-aduce:.. . Frun-ză-n buză, Grunji de sare Pe spinare! teodorescu, p.p. 405. 4" Bulgăre de zăpadă sau de pămînt îngheţat. Pătura subţire de omăt acoperise o zloată ce îngheţase dintr-o dată în grunzuri. sadoveanu, F. j. 458. — Pl. şi : (s. m.) grunzi (Ghica, s. A. 99). GRUNZURĂŞ, grunzuraşi, s. m. Diminutiv al lui g r u n z. Nu glumea cînd ameninţa că trage cu puşca. E adevărat că o încărca. . . cu grunzuraşi mărunţei de sare. sadoveanu, m. c. 23. GRUNZÜRÔS, -OASÂ, grunzuraşi, -oase, adj. Aspru la pipăit; grunjos. Peretele grunzuros din faţă, nu lăsa liber decît o fîşie de cer. c. rETRESCU, c, v. 213. O masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice. EMINESCU, n. 38. F i g. Să ne oprim puţin în calea grunzuroasă a limbii, russo, O. 67. — Variante : gronfurôs, -oisă (odobescu, s. i 376), grunfurâs, -oiisă (beniuc, v. 152, preda, î. 162, alec-sandri, r. p. 17), zgrunturôs, -oăsă (i. ionbscu, d. 322, sevastos, c. 122) adj. GRUP, grupuri, s. n. (Adesea urmat de determinări la genitiv sau introduse prin prep. « de ») 1. Ansamblu de obiecte de acelaşi fel aflate sau puse (în scop determinat) laolaltă. V. grămadă. Un grup de arbori. <$■Grup electrogen v. electrogen. 2. Ansamblu de persoane pe care-i apropie ceva sau care (în mod temporar) săvîrşesc o acţiune comună. Au intrat din stingă un grup de femei în negru, davidoglu, m. 17. Maxim se-ntoarse spre ’grupul pe care-l lăsase la uşă, dar muncitorii se-mprăştiaseră printre săteni. CAMILAR, TEM. 282. Grupul nostru este cel mai fericit, saiiia, n. 114. Pe lingă grupul Anton Pann, Nănescu, Chiosea şi Unghiurliu, GRUPA 24 — GUBERNIE unul ¡i nedespărţit, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, ghica, s. a. 79. <>Loc. a d v. (în opoziţie cu individual, singur) în grup = rriai mulţi laolaltă, în colectiv. Copiii sînt elevi la o şcoală dinlr-un sat vecin. I-a adus, in grup, învăţătoarea să le arate muzeul. STANCU, U.R.S.S. 86. Un domn s-arată in uşă, o deschide larg in lături, şi le spune că pot să intre, deoarece sînt în grup. sp. popescu, m. G. 69. în grupuri (Ic cile (atîţia) = cîte (atîţia) deodată. Elevii vor vizita expoziţia în grupuri de cîte zece. - Grupă sindicală — grupă formată din salariaţi, membri de sindicat, ai unei întreprinderi sau instituţii, care con- stituie unitatea de bază în organizarea sindicală. Organizaţiile de partid trebuie să asigure ca grupele sindicale să devină factori de bază în mobilizarea oamenilor muncii în jurul partidului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Grupă de studenţi = grupă compusă dintr-un număr de studenţi (de Ia aceeaşi specialitate şi din acelaşi an de studii) care urmează în comun acelaşi seminar sau execută aceleaşi lucrări de laborator. Grupă militarq. = cea mai mică subunitate militară (de obicei de infanterie) comandată de un sergent. + Unitate administrativă în cadrul unei întreprinderi sau instituţii, bazată pe specializare, pe diviziunea muncii. V. secţie, sector. Grupa de studii şi documentare. + (învechit) Grup (2). Mîna-i care poartă destinele lumeşti, Cea grupă zdrenţuită in cale-i o salută. EMINESCU, o. I 61. (Poetic) [Florile] s-adună-n grupe, se feresc de buruiene Şi privesc sosind prin aer zburători cu mîndrepene. alecsandri, p. m 55. 2. Subdiviziune, mai ales în ştiinţele naturii, constînd din elemente care prezintă unul sau mai multe caractere comune. V. clasă, categorie. Regnul vegetal se subdivide în trei mari grupe: grupa criptogamelor infe-rioare, grupa criptogamelor superioare şi grupa fanero-gamelor. <$>• Grupă sanguină = fiecare dintre cele patru grupe în care se poate clasifica sîngele după anumite proprietăţi ale globulelor roşii şi ale serului sanguin şi de care se ţine seama la transfuzii, pentru a evita accidentele. Transfuziile se fac între persoane din aceeaşi grupă sanguină. GRUPÎ11, grupete, s. n; (Muz.) Ornament de execuţie care constă în 3 sau 4 note mici ascendente sau descendente. Toba, cu grupetele ei în contratimpi asta e piperul marşului. CARAGIAlE, n. S. 51. GRUPULÎŢ, grupuleţe, s. n. Diminutiv al Iui grup. Nici un fel de fracţiuni şi grupuleţe nu pot fi admise în partidul revoluţionar al proletariatului, avangardă a întregului popor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 159. în parcuri, grupuleţe de copii strîng frunze în coşuleţe de sîrmă. sajtta, U.R.S.S. 41. GUANO s. m. îngrăşămînt provenit din acumularea excrementelor, cadavrelor şi penelor unor păsări cârc trăiesc pe insulele din apropierea coastei apusene a Americii de Sud. — Pronunţat : gua GUARD, guarzi, s. m. (Ieşit din uz) Soldat însărcinat cu paza; agent supraveghetor. Se burzuluia un guard ai o cingătoare tricoloră peste pîntec şi cu o sabie lungă, pas, L. i 63. Guard silvic = agent însărcinat cu paza pădurilor. Guard de artilerie (sau guard de geniu) — ofiţer tehnic însărcinat cu depozitarea, conservarea şi îngrijirea armamentului, muniţiei şi materialelor armei respective. GUĂRDIE s. f. v. gardă. GUAŞ s. n. v. guaşă* GUAŞA, guaşe, s. f. 1. Culoare preparată din gumă arabică dizolvată în apă şi amestecată cu pigmenţi minerali, care serveşte la executarea desenelor originale pentru afişele în culori sau a desenelor din industria grafică. + Vopsea amestecată cu clei şi cu miere, ca să devină ca o pastă şi care se foloseşte în pictură. 2. Pictură sau desen care foloseşte asemenea culori. — Pronunţat: gua-, — Variantă: guaş s. n, GtJBAY, -A, gubavi, -e, adj. (Regional) Bolnăvicios; slăbănog, lipsit de putere. Bărbatul ei s-a întîmplat să fie un om gubav care tot tînjea primăvara, sadoveanu, n. P. 82. Tot umblînd noi din şcoală in şcoală, mai mult ia aşa de frunza frăsinelului », • mîne-poimîne avem să ne trezim nişte babalîci gubavi şi oftigoşi. creangă, a. 124. GUBERNIE, gubernii, s. f. Unitate teritorială administrativă în vechea Rusie, mai mare decît judeţul. V. GUDRON — 125 _ GULIK provincie. Trebuie să facem să clocotească viaţa, viaţa industrială in fiecare raion, in fiecare district, in fiecare gubernie, regiune, in fiecare republică naţională. STAT.IN, o. VII 330. GUDRON, gudroane, s. n. Lichid vîscos de culoare închisS, cu miros specific, care se obţine prin distilarea uscată a unor materii organice ca lemnul, cărbunii, reziduurile de petrol etc. V. catran, dohot. Gudronul e întrebuinţat ca asfalt artificial. ■(? Gudron de pin (sau de Norvegia, vegetal) = gudron obţinut prin distilarea lemnului sau răşinii unei specii de pin şi întrebuinţat în medicină. GUDRONA, gudrone z, vb. 1. Tranz. A unge, a îmbiba, a acopcri (un obiect) cu gudron pentru a-1 face impermeabil sau a-1 feri de putrezire. 4" A acoperi cu gudron suprafaţa unei şosele, spre a-i mări rezistenţa sau spre a împiedica să se ridice praful. GUDRON ARE, gudronări, s. f. Acţiunea de a gudrona şi rezultatul ei. GUDRONAT, -Ă, gudronaţi, -te, adj. Uns, îmbibat, acoperit cu gudron. Şosea gudronată. Carton gudronat = carton îmbibat cu gudron sau cu un produs bituminos, întrebuinţat ca material izolant la fundaţii sau pentru acoperirea caselor; carton asfaltat. Trenul intră intre căsuţe acoperite cu carton gudronat, paie şi şindrile. DUMITRIU, Ii. F. 88. Pinză gudronată pînză făcută impermeabilă prin îmbibare cu gudron. GUDURA, gudur, vb. I. Refl. 1. (Despre cîini) A-şi manifesta bucuria sau iubirea faţă de om, dîndu-i tîrcoalc, tîrîndu-sc înaintea lui sau atingîndu-sc de el şi mişcînd mereu din coadă, dinele se gudură, ceritid iertare, c. petrescu, s. 43.^0 droaie de ciini i se gudurau primprejur, sărindu-i pe haine. D. zamfirescu, R. 89. După ce alergă de la o turmă la alta ca să se gudure la Elicio ;i la Galatea cinele începe a alerga, negruzzi, S. I 59. 2. F i g. (Despre oameni) A se ploconi, a se umili (în faţa cuiva), a linguşi (pe cineva). Avea un fel de a se gurjura, vorbind c-un ton falş, intre scîncet şi dezmierdare. IURT, 1!. 311. Ea nu-i ca astea cu obrazid uns Şi nu se gudură cînd te-a ajuns. Jar cînd nu-i placi, nu-şi rîde pe ascuns. rXuN-riNCio, i*. 92. GUGI, gugitiri, s. n. (Mold., Bucov.) Glugă. Mi-am îmbrobodit bine în gugi capul, sadoveanu, o. iii 329. învăliţi in gugiurile sure, bătuţi de palele dese ale viscolului, se plecau unul spre altul cînd vorbeau şi parcă-şi zvîrleau cuvintele prin crivăţul iute. id. ib. vi 124. GUGIULi vb. IV v. giugiuli. GUGIUJlAN, gugiumane, s. n. (învechit) Căciulă de samur cu fundul alb (pentru domnitor şi beizadele) sau cu fundul roşu (pentru boieri). Cei de. pe ziduri şi din turn cunoscură in acea depărtare numai calul alb al măiriei-sale şi numai fulgerarea gugiumamtlui său împodobit cu pietre de olmaz. sadoveanu, f. j. 18. Pe cap purtau gugiumane puse cam într-o parte. ISPIRESCU, M. V. 44. La alaiuri şi la ceremonii, protipendada şi veliţii purtau pe cap gugiuman de samur cu fundul de postav roşu. GinCA, s. 501. GUGOAşA s. f. v. goţronşfi. GUGOŞEA s. f. v. "ogoşen. GUGUMAN s. m. v. gogoninn. gugumAnîi: s. f. v. gosromfliiie. GUGUŞTIlj(\ guguştiuci, s. m. Specie de porumbel sălbatic din neamul turturelei (Streptopelia decaocto). Guguştiuci se chemau în sălciile de Ia încrucişarea drumeagurilor de ţarină, sadoveanu, si. c. 17S. 4" I' i g- (Fami- liar) Persoană naivă. Sucise... capul a doi tineri, nişte guguştiuci amindoi. M. I. caraciale, c. 123. GUIŢ jnterj. Onomatopee care redă strigătul porcilor (mai ales al purceilor). GUIŢA, pers. 3 guiţă, vb. I. Intranz. (Despre porci şi mistreţi, mai ales despre purcei) A scoate sunete subţiri şi ascuţite (de foame, de durere etc.). Porcii trindavi se iuţiră, pomind-o anapoda, guiţind să crezi că li s-au pus cuţitul la beregată, delavrancea, S. 198. 11 apucă numaidecît de bot, ca să nu guiţe. ISPIRESCU, E. 129. — Pronunţat: gu-i-, GUIŢAT s. n. Faptul de a guiţa; strigătul porcilor (mai ales al purceilor) cînd guiţă. — Pronunţat: gu-i-. GUIŢĂTCRĂ, guiţături, s. f. Guiţat. Strigăte, .^uitături, scirţîit de care şi tot prisosul vieţii satului se ridica în văzduh contopindu-se intr-un ciudat cîntec de seară. DAN, U. 161. Ai să auzi... hîriitorilc copiilor şi guiţături de purcei, caraciai.k, o. vii 300. — Pronunţat: gu-i-. GtjJBĂ s. f. v. eujbu. GOLAŞ, gulaşuri, s. n. Tocană de carne cu cartofi sau cu găluşti. GCLER, gulere, s. n. 1. Parte a unui obiect de îmbrăcăminte (uneori răsfrîntă sau detaşabilă) care acoperă gîtul sau termină partea de sus a unei haine. Din pricina gulerului ţinea capul pe spate. DUMITRIU, N. 10. Frosa uitase să-i dea guler curat şi aceasta cerea timp. hassarabescu, v. 45. Iar colo bătrînul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate. . . Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul in urechi. EMINESCU, o. i 132. Guler marinar v. marinar. «ţ-Expr. A Iun (sau n npticn, n Jlno pe cineva) (lc guler =n prinde, a duce, a aduce pe cineva cu forţa (ţinîndu-1 strîns de guler), a înşfăca; f i g. a cere cuiva socoteală ; a lua la rost. Şi cum a fost pînă la urmă? întrebă ziaristul. L-aţi luat de guler? v. ROM. decembrie 1953, 53. îl ţineau... de guler şi de coate. dumitriu, N. 56. (Glumeţ) A-1 strîniro (pe cineva) gulerul, se zice cînd cineva este în primejdie de a fi prins, se simte încolţit, este strîmtorat. 2. Spuma care se formează la gura paharului de berc. Halbă cu guler. !5. (Tehn.) Porţiune dintr-o piesă avînd diametrul mai mare decît corpul piesei. Gulerul osiei. gulerAş, guleraşe, s. n. Diminutiv al lui guler. îmi coase şi-mi chindiseşte Guleraş Lui taică-său, Batistă Lui frate-său. teodorescu, r. r. 61. GUIiERAT, -A, guleraţi, -te, adj. 1. Care poartă guler (înalt şi scrobit); p. c x t. cârc face parte din clasa dominantă, care are caracteristicile acestei clase; trufaş, arogant, obraznic. Rar se intîmpla să pice la Văcăreşti şi un muşteriu gulerat care, casier fiind, ori contabil, ori director la vreo întreprindere mare, furase mult. TAS, z. IV 111. Ciocoii guleraţi Sint la inimă spurcaţi, uoi.i.iac, O. 191. Latră, ciocoi gulerat. Că eu astăzi n-am mincat.. Al.ECSANDKl, r. r. 250. «$> (Substantivat) Trăiesc bine boierii, guleraţii! STancu, D. 9. Hai la poliţie! — Nu pune mina, gule-ratule! ai.ecsandiîi, t. 57. 2. (Despre animale) Cu o dungă albă în jurul Ritului. Oaie gulerată. Porumbel gulerat. c=j Umbli sărind din gard in gard. Ca un cine gulerat. ŞEZ. I 211. GULIE, gulii, s. f. 1. Plantă erbacee din familia cruciferelor a cărei tulpină foarte dezvoltată şi cărnoasă e comestibilă (Brassica oleracea). Alan Kardec a reuşit să ne facă a gusta cu Ramses II, din delicioasele gulii ale Egiptului, hogaş, DR. ii 193. De mincare i-am făcut: GUMA — 426 — GURĂ Acru borş din putinică, Verzi gulii din grădinică. TEODO-rescu, r. p. 341. 2. (Mold.) Nap-porcesc •' (Helianthus iuberosus). Sco- (Cu sens colectiv) Spuma asta-n-veninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung’a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi! eminescu, o. i 150. GUNOI2, gunoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A îngrăşa pămîntul cu gunoi. (Atestat în forma regională gunoiet) S-au apucat şi ei de gunoiet ogoarele lor. I. IONESCU, d. 271. 2. Tranz. (Despre păsări) A murdări ceva prin depunerea excrementelor. [Pupăza] gunoindu-şi cuibul din nărav şi lene, 11 lăsă şi merse iar in altă parte. FANN, p. v. ii 49. 3. R e f 1. F i g. (Despre persoane) A se istovi, a se jigări, a se usca. [Zmeul] începu să ceară... mîncare mai multă că a slăbit de s-a gunoit. POPESCU, B. IV 61. O să te gunoieşti de viu între pereţii de sare umezi. CARA-Giai,E, O. I 271. Zăcea pe prispă la soare... d-abia se mai tira.. . se gunoia, se istovea văzînd cu ochii. id. ib. I 305. — Variantă: (regional) gunoid, gunoiez, vb. I. GUNOIĂ vb. I v. gunoi. GUNOIĂT, -Ă adj. v. gunoit2. GUNOIÎIt, gunoieri, s. m. Salariat al unei întreprinderi de salubritate, care ridică gunoiul depozitat în curţi şi ‘ pe străzi. Veniră pînă şi cerşetorii din pragul bisericilor, gunoierii din tîrgul vitelor. CAMIXAR, n. ii 84. Lui Ispas Capră i-a rămas în minte lămurirea gunoiertdui. STancu, d. 372. Se încolonează şi gunoierii şi se duc la clubul muncitorilor, pas, z. iv>151. GUNOlOS, -OĂSĂ, gunoioşi, -oase, adj. Plin de gunoi, murdar. Să nu se culce în locuri gunoioase. ŞEZ. I 251. GUNOIT1 s. n. Faptul de a gunoi; îngrăşare a pămîntului cu gunoi. GUNOÎT2, -Ă, gunoiţi, -te, adj. (Despre pămînturi, ogoare etc.) îngrăşat cu gunoi. — Variantă: (regional) gunoiât; -ă (negruzzi, s. n 265) adj. GURALÎUj -lE adj. v. guraliv. GURALÎV, -Ă, guralivi, -e, adj. Limbut, vorbăreţ, bun de gură; gălăgios. Guralivă n-a fost baba Ioana niciodată, ci mai mul! morocănoasă. REBREANU, R. I 151. Femeia guralivă începu o altă istorie. SANDU-AI,DEA, u. P. 207. Şi-i zise-ncet: « încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-aipotrivi cu mine», eminescu, o. i 175. — Variantă : guraliu, -Ie, guralii (creangă, a. 152), adj. GÎÎBĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară şi inferioară a capului oamenilor (mărginită în faţă de dinţi şi buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricţie) buzele şi deschizătura dintre ele. Toţi, ascunşi care prin tufiş, care prin şanţul de lingă drum, stau ca chinuiţi de friguri, cu gura crăpată şi cu urechile aţintite spre zgomotul de tropot de cai. bujor, S. 152. Le-am lăsat şi eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mindra mea de mindră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 440. i)- (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, muşcindu-le cu furie şi sfărî-mîndu-şi gura în muchiile lor de cremene, bogza, c. o. 63. L o c. a d v. Gură -n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învăţătură Cum se ţese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. coşbuc, p. ii 103. Expr. A îi cu SHÎIcful la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoţie sau de oboseală); b) a fi ■GURĂ — 427 — GURĂ aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi •gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoţie sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a .avea fiere în gură = a simţi un gust amar. Asuda noaptea -fi dimineaţa se scula obosit, indispus, buimac şi cu gura rea. ~vi,ahuţX, o. a. i 90. A i se usca (cuiva),:gura = a avea o senzaţie puternică de sete. A uita de Ia mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bal lupii (sau calicii) la gura Iui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie ¿au vorbeşte mult şi repede. Prinde miitul limbă, de parcă i se bat calicii la gură ca la pomană, sadoveanu, n. F. 104. Începu iarăşi a viînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ispirescu, i,. 216. Ce limbă grăieşti, că parcă se bat calicii în gura d-tale. alecsandri, t. 705. A căsca gura v. c j s c a. -f Cavitatea din partea anterioară (şi inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, peşti ele.'' bot; (la păsări) cioc, plisc, li ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se ; din gurile lui ieşea văpaiă ■de foc. ISPIRESCU, h. 18. Fiul craiului, punindu-i [calului] zăbala in gură, încalecă, creangă, o. a. 226. Trec furnici (lucind în gură de făină marii saci. eminescu, o. i 87. •Calul de dar nu se caută in gură. negruzzi, S. i 249. Expr. A se duco (ca) pe gura lupului=a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca şi cum nici n-ar fi existat. JBoişorii mei s-au dus ca pe gura lupidui. CREANGĂ, o. A. ISO. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putinţă. A ţipa (sau a striga) ca din E x p r. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate ; nimic. Eu ştiu de la tata o vorbă: să nu rămii dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. + Membru de familie care trebuie hrănit ; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri şi cu a plăviţei nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Aşa peţitorul începu să spuie la părinţii fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considérât ca organ al vorbirii) Lucru negindit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, p. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. eminescu, o. i 149. Dar n-avem gură să ţipăm? alec-SANDRi, ï. i 240. Dar cea Mioriţă Cu lină plăviţă, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăieşte, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. F i g. Lucrările literare în care sînt puse învăţături morale in gura unox persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. gherea,st.cr.ii68.^>Loc. adv. Cu jumătate (do) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. <$> Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură şi înghiţi ruşinea. ISPIRESCU, I,. 36. (Cu ton ameninţător, în construcţii cu E x p r. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soţie, negruzzi, s. I 25. Apa, vîntu şi gura lumii n-o poţi opri. ŞEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Qura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute şi osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intraţi în gura satului. Mare ruşine! sadoveanu, m. c. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A SC pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-1 convinge cu vorba; a fi insistent. Şi atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde. .. să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUI,, p. iii 32. A se puuo în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părţile, creangă, p. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. jarnîk-bîrseanu, d. 21. ^ E x p r. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbeşte puţin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua şi nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, o. A. 288. A striga (a răcni sau a ţipa) cît ie ia (sau te ţine) gura (sau în gura mare)—a striga (sau a ţipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat, sadoveanu, o. vi 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe Ungă un foc de douăzeci şi patru de stînjeni de lemne şi tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. creangă, p. 239. Norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga in gura mare: Să ne deie pre Moţoc! Capul lui Moţoc vrem! negruzzi, S. I 155. •+ F i g. Capacitatea de a vorbi; grai. (în interpretări superstiţioase) Ielele i-au luat gura şi picioarele, creangă, p. 15. (Glumeţ, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit şi secure, şi frînghie, şi sfredel, şi tot ce-mi trebuie. — Unde, moş Nichifor? — la pe sub buclucurile d-tale. Numai' n-au avut gură să răspundă, creangă, p. 134. Ex p r. A nu avea gură (să răspunzi tau să spui ccva)= a nu avea. putinţa, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Şi n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, m. v. 14. + Gălăgie, zgomot, ţipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta-gură? — Nu-i nimic. Copii ştrengari, coşbuc, p. I 227. Ivan.. . ieşind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, p. 304. [Boala] produce o durere aşa de mare, că cel bolnav numai o gură ţine. şez. 1252. ^»Expr.A Tace gură (mare sau jargă) — a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii, coşbuc, p. I 224. Rostitorii de palavre-nu prea facă mare gură. beldiceanu, p. 119. Vinovatul mai mare gură face. pann, p. v. ii 80. Toţi strig şi fac gură largă, alecsandri, p. p. 278. A se iua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau asăru a Incepc) cu gura pe (sau Ia) cineva = a certa, a ocări pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeş-împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ş-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nţeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. pann, p. v. i 31 ; b) a înştiinţa (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. czs Către şcolari dete gură şi să-l tragă [din fîntînă] le strigă, pann, n. h. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. + (Personificat) Cel care vorbeşte sau spune ceva. Asta nu e puţin, cînd o zice o gură indiferentă, negruzzi, s. I 65. E x p r. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele şopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. bart, e. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Şi cintă şt codrul şi vîntul Şi-o mie de guri. coşbuc, p. ii 9. Au şi început... să cînte din gură. caragialE, o. iii 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare. angiiel, î. g. 37. El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, Pune gura lui fierbinte*pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, o. I 79. -4* Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai. una. EMINESCU, o. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. jarnîk-bîrseanu, d. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabileşte o comunicaţie, a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. dumitriu, n. 89. A întors căldarea cu gura în jos. preda, î. 158 .Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strimt la fund şi mai larg la gură, în care se strecoară laptele, şez. ii 151. b) (La veşminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, p. 238. Gura cămăşii = deschizătura de la gît şi de la piept a cămăşii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieşi din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămeşa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, p. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peşteră etc.) Gură de canal, czu La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! deştju, G. 19. Din gura podidui, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenuşiu de jnîţă, cu ochi rotunzi, sadoveanu, b. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. diclavrancea, t. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care şedea un om. B o lin Tine anu , o. 432. d) (La intrarea într-un ţinut, într-o regiune) Pînă la asfinţitul soarelui, ajungem •GURĂ-CASCĂ — 4.29 — GUST .la gura Bicazultii. sadoveanu, li. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii, hogaş, m. n. 72. în gura văii, lingă pod, Boierii stau cu frică, coşbuc, P. i 195. Trebuie să fii la Paicu, in gura Bărăganului, sau la Cornăţele, in miezul lui, ca să găseşti cite o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, s. iii 16. <$> Gură de rai v. rai. •e) (La intrarea într-o stradă, într-o piaţă) Acum stătea aici la bunicul > nevesti-si, care-l ajutase să-şi ■ dureze un mic cuptor de piine pe gura Oborului, camii, PETRESCU, o. II 94. Plimbindu-se pînă la gura uliţei din dos, se întoarse iar înapoi, rebreanu, i. 38. î) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roţii. Gura .tejghelei. <$• E x p r. A lega gura pînzci = a înnoda capetele.firelor de urzeală (ultima operaţie înainte de a începe ţesutul); a începe ţesutul; f i g. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pinză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. sandtj-akdea, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum ... începu şi el a lega gura pînzei. ispirescu, L. 209. A prins piuza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza şalupei nu scăzu ■decît la gura fluviului. barT, E. 110. A doua zi ne scoborim in Răpciuni şi ţinem în sus drumul de şleau, ce se aşterne pe malul drept al Bistriţei pînă la gura Bistricioarei. vlahuţă, o. a. ii 159. La gura Şiretului... Ian, .mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit, alecsandri, p. p. 134. b) F i g. (în e x p r.) Gura vintului = loc prin ■care suflă mereu vîntul. Vă duceţi în gura vintului. AivECSANDRi, p. p. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab •etc. Căderea apei se face de la o înălţime de 37 metri, pe 48 de guri uriaşe, sahia, u.r.s.s. 81. <0- Gură •de apă = instalaţie care cuprinde în principal un robinet de apă şi care serveşte pentru a lua apă dintr-o reţea de •distribuţie. Gură de incendiu — gură de apă la care se poate monta un furtun sau o ţeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc — nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (E x p r.) A se afla {sau n trimite pe ciucva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. ■d) Deschizătură (la moară, la „horn, la cratere etc.) prin care iese conţinutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuţită a unui obiect tăios; .ascuţiş, tăiş. Gura coasei, ezi De sub poala sumanului îi lucea uşor gura toporului, cami&ar, TESi. 85. GURĂ-CĂSCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, •care poate apărea şi la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlneşte în ■cale ; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori şi nu înţelege ce i se spune. V. z ă p ă c i t. Trecătorilor şi gurilor-căscate de pemarginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, I,. I 296. Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei. CREANGX, o. a. 179. (Cu valoare de pl.) Nu ţiu să-mi fie bronzul în piaţă, Să-ntrebe gură-cască cine-am Jost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIAI.E, P. 24. (Adjectival) Mulţimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. bart, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl. vedea aşa gură-cască. ■vlaiiuţS, o. a. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGA, P. 42. + Lucru care prilejuieşte pierdere de vreme. Să merg ■eu la expoziţie la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăţi nemţeşti! SP. popescu, m. G. 26. + (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijenţă faţă de bunurile obşteşti şi dc cuceririle poporului, care este lipsită de vigilenţă faţă de uneltirile criminale ale duşmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu sirnt, nu văd şi nu aud nimic, în timp ce sub ochii şi sub nasul lor duşmanii încearcă să lovească in munca noastră de construcţie. scînteia, 1953, nr. 2563. <$• Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiţi de vigilenţă faţă de uneltirile criminale ale duşmanului de clasă. Datoria patriotică şi internaţionalistă a membrilor de partid şi a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca şi lichida atitudinea de gură-cască. scînteia, 1953, nr. 2564. GURĂI, pers. 3 gtlrăie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre unele păsări) A scoate sunetele caracteristice speciei căreia îi aparţine ; a gînguri. Din cînd in cînd se auzea cite o gaiţă ori cite un sturz, turturica gurăia, ciocănitoarea bătea-n scoarţa copacidui. Slavici, o. i 223. GtJREŞ, -A, gureşi, -e, adj. (Despre persoane) Care ■ vorbeşte mult, bun de gură, guraliv ; (despre păsări) care ciripeşte mult. Răspundea cîte o femeie mai gureşă. CAMI-I#AR, N. 1 333. [Seara, lucrătoarele] erau mai obosite şi mai puţin gureşe decît in zorii zilei, pas, z. i 141. Vă mulţumesc amurguri ce răsunaţi pe ape, Cu gureşele păsări şi zumzete de stup. î.KSXKA, i. 150. Sînt copii. . . Gură fac ca roata morii; Şi de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureşe, cînd norii Ploi vestesc. COŞBUC, P. I 224. •$> F i g. Zburdalnic de pe coaste Gureşe pîraie cad. coşbuc, p. i 261. GURGÎJI, gurguie, s. n. 1. Partea dinainte a opincii, strînsă cu o cureluşă şi formînd vîrful sau moţul. Ciobanul îl repezi cu gurguiul opincii, camii,AR, T. 227. Scuipă printre dinţi, pînă peste gurguiul opincilor lui Bedreag. HOGAŞ, m. N. 199. 2. Partea în formă de cioc de la gura unui ulcior. Să sorb şi eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult ţişneşte din el boabe ca de mărgăritar. delavrancea, v. v. 12. 3. Vîrful sînului. Brava, ai bune gurguie, are să le poată uşor apuca duduiţa iast’ mare. contemporanul, ivi 393. 4. Vîrful unui deal, al unui munte. Muntele, namilă naltă, Căpăţînoasă, cu creasta de cremene. . . îşi saltă-n tărie gurguiele gemene. DEŞiyiu, G. 26. GURÎŢĂ, guriţe, s. f. 1. Diminutiv al lui gură. Guriţa ta-i rubin, iubito, Cum alta nu mai e pe lume. io-SIF, T. 151. Guriţa ei gindeai că-i ceraşă pocnită în două. reteganui,, p. iv 3. Cum dete de copil, se puse lingă dinsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. ispirescu, i„ 135. Haide dar, şopti ea. . . lipindu-şi guriţa de buzele lui. EMINESCU, N. 64. Dorul meu în a ta cale. .. Te dizmiardă nencetat, Şi pe dulcea ta guriţă.. . Fură-un dulce sărutat. Ai.KCSAXnRi, p. i 144. 2. Sărut, sărutare. Te las, însă cu condiţie să-mi dai- o guriţă. ALECSANDRI, T. i 39. Mîndră, mindruleana mea, Roagă-te de maică-ta Să te sloboază seara, Batăr pînă la portiţă. .. Să dai badiului guriţă, jarnîk-bîrseanu, d. 367. GURMAND, -A, gurmanzi, -de, adj. (Franţuzism) Care e amator de mîncăruri bune; mîncăcios. GURUf, pers. 3 guruie, vb. IV. I n t r a n z. (Regional, despre porci) A grohăi. Mai lătra cinele, mai guruia un porc, mai se speriau giştele. SI. AVI CI, v. P. 143. GUIîtJT s. n. (Regional) Pastă alimentară făcută din făină de hrişcă şi de grîu plămădite cu brînză, lapte şi ouă. Dintr-o măsură~de gurut muiat şi amestecat cu apă clocotită se face zeama cea mai prielnică. SADOVEANU, N. p. 289. GUST, gusturi, s. n. I. 1. Senzaţie produsă (mai ales de alimente) asupra mucoasei limbii; proprietatea (mai ales a alimentelor) de a provoca această senzaţie. Nu mai ştim gustul cărnii. DUMITRIU, N. 17. Frunza lasă în gură GUST — 430 — GUSTAT’ un gust cleios şi dulce acidulat, c. petrescu, c. V: 215. Mă mir ce gust poţi găsi să pufuieşti din gură ca un neamţ? aeecsandri, T. I 175. : F i g. Aerul are un gust tare, sărat, ca aerul mărilor şi al oceanelor. STANCU, u.r.s.s. 124. <$>• A avea gust rău (sau amar) in gura = a avea în gură o senzaţie neplăcută, pentru că stomacul (sau ficatul) nu funcţionează bine. Loc. adj. Cu gust = cu gust bun, gustos. Pe unde le ducea el, păşunea era mai cu gust. jspirescu, e. 230. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun, nepotrivit ca gust. (Urmat de determinări care arată cine produce senzaţia) Simt in gură gust de buruiană amară. Sahia, n. 52. Uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. ISPIRESCU, E. 341. x p r. A da de gustul şaua aîia gustul (unui lucru)=a începe să-ţi placă (un lucru). 2. (Numai la sg.) Simţ prin care distingem (cu ajutorul terminaţiilor nervoase din papilele gustative aflate în mucoasa limbii) dacă ceva e dulce, sărat,' amar, acru etc. Stimulenţii gustului. Organul gustului. Nervii gustului. II. F i g. 1. (Rar la pl. cu aceeaşi valoare ca la sg.) Capacitatea pe care o are cineva de a înţelege sau a aprecia frumosul (în literatură, artă etc.). Tomşa avea doamnă şi era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri ■scumpe şi alese, negustori, sadoveanu, o. vii 109. Scopul lui era să îndemne pe artişti şi să formeze gustul publicului. Ghica, s. A. 80. ^ (Precizat) Gust literar. □ Astăzi timpurile acelea s-au trecut; cu gustul artistic al unei clase, şi mai ales al celei stăpînitoare, nu se mai poate ■întreţine o artă. ionEscu-rion, c. 41. Loc. adj. (Despre persoane) De gust = care are simţul estetic sau artistic dezvoltat. Era un om de gust. STancu, "u.r.s.s. 54. Fără (sau lipsit de) gust = care dovedeşte lipsă de simţ estetic; urît. Uite-o, e la geam.. . — Nu mi se pare aş'd de urîtă. Dar ce halat fără gustî arohezi, p. t. 127. (E x p r.) Glumă de prost gust (sau lipsită de •gust) = glumă lipsită de haz, nesărată, care poate supăra sau jigni. ^ L o c. a d v. Cu gnst =. cu pricepere, cu simţ estetic; elegant. îmbrăcat cu gust. Interior mobilat cu gust. Compus : foun-gust = simţ estetic rafinat. 2. (Rar) Stil artistic. Uliţele sînt bine trase, de amîndouă părţile cu palaturi zidite în deosebite gusturi, kogăeni-ceanu, s. 5. 3. înclinaţie, aplecare; predispoziţie, pornire. Aveam aceleaşi gusturi, acelaşi suflet, veahuţă, o. a. 470. Gusturile-mi stătătoare şi trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător. odobescu, s. Iir 13. + Preferinţă. Ştia că d. Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea şi gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l foloseşte niciodată, c. petrescu, a. 306. Am să-mi cumpăr şaluri După gustul meu. AEECSANDRi, T. I 38. 4. Plăcere, dorinţă, poftă. înalt prea sfinţia-sa e gata să se plece cu supunere în faţa măriei-sale şi să-l ungă domn. . . aşa cum va porunci slăvitid stăpîn şi cum e gustul măriei-sale. sadoveanu, n. p. 346. Ivan însă poronceşte să-i aducă... lăutari şi femei frumoase, că are gust să . facă un guleai (= chef). CREANGĂ, O. A. 210. Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învecheşte pe dtît mai cu gust se bea. pann, p. v. iii 19. Expr. A-i trece, a (i se) tăia sau a (i se) lua (cuiva) gustul (pentru ceva) = a pierde sau a face pe cineva să-şi piardă plăcerea, pofta pentru ceva. Am mai tăiet gustul de popie unuia, care venise in gazdă la noi. CREANGĂ, a. 102. Cum... se face Că-mi trece gustul de-a mă juca? axecsandri, T. i 185. A avea (sau a-i veni, a-i îi, a i se face cuiva) gust de •.. = a fi cuprins de o dorinţă, de o poftă, a avea chef de. .. Nea Ghiţă părea mai liniştit, avea gust de vorbă, sadoveanu, m. c. 148. Cui e gust de însurat Nu peţască fata-n sat. şez. v 44. A-I prinde (sau a-I apuca) pe cineva gustul să... = a-1 cuprinde pe cineva pofta, capriciul să... A-şi tace gustul (sau un gust) = a-şi îndeplini o dorinţă, o plăcere, o poftă. A îace (pe) gustul (cuiva) = a face conform plăcerii sau dorinţei cuiva. Plec* numai să fac gustul medicilor, c. petrescu, c. v.‘ 33. Numai de (sau pentru) un gust = pentru satisfacerea, unui capriciu trecător. Avocatul învîrteşte o mică prefă' (= preferanţă) în trei, ştii, a numai d-un gust ». dela-VRANCEA, S. 144. GUSTĂ, gust, vb. I. Tranz. I. 1. A lua cîte puţin dintr-o mîncare sau băutură, spre a-i afla gustul. Şi după ce gustă apa, plescăieşte din limbă, sadoveanu, o. vi 232. Cucoane Grigori, am să-ţi dau să guşti dulceţi'-de-a Marghioliţei. aeecsandri, t.' i AS. Murăş, Murăş, apă lină, Cine te. bea să-nstrăină; Eu numai că te-am-gustat, Foarte m-am înstrăinat, jarnîk-bîrseanu, d. 201. Absol. N-ai gustat măcar... Şi ce carne fragedă!' camie petrescu, T. ii 72. Gustă de sare, dar cu toate că a pus destulă, era ca şi cînd n-ar fi pus; mai puse deci şi gustă' iar. reteganue, p. iv 36., 2. A mînca sau a bea în cantităţi mici, spre a-şi potoli foamea sau setea momentană sau pentru a-şi face o poftă; a îmbuca. După ce mai gustă o dată din vin, işi: şterse mustăţile cu şervetul şi băgă mîna în buzunarul hainei. C. petrescu, a. 373. Iar vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste, coşbuc, p. ii 281. Am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele. ISPIRESCU, E. 81. Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare în-sunetul metalic de vesele fanfare. AEECSANDRI, p. a. 140. 3. A sta la masă, a mînca şi a bea. îţi dau şi ceva să guşti, dacă pofteşti, sadoveanu, o. i 312. Haid'să gustăm ceva de cină. reteganue, p. ii 50. Toderică ît pofti intîi să guste ceva. negruzzi, s. i 85. 4^ Absol. Să guşti cu noi astă-sară, cumătră Paraschivă, zicea-Zoiţa. bujor, s. 61. n. Fig. î. A avea parte, a se bucura de ceva. Parcurile' sînt pline de oameni care au venit să guste, lă umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Le trebuia doar un drum cît de încurcat... ca să poată gusta un ceas de somn. gaeacTion, o. i 285. Oare ce desfătare vînătorească mai deplină.... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva... prin pustiile Bărăganului. odobescu, s. în 15. începuse a gusta dulceţile uner căsătorii potrivite, negruzzi, s. i 41. 2. A preţui (ceva), a-i plăcea (cuiva ceva). Scriitorul insă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă t ibrăieEANU, a. 64. Una din pricinile pentru care literatura rusă e aşa de gustată azi în Europa e tocmai baza ei atit de largă de altruism. IONESCU-RION, c. 106. Mi-am spus? părerea... asupra unor opere pe care nu le ştiam gusta. caragiaee, o. în 252. Nu poţi aştepta.. . să poată înţelege şi gusta idiomele limbii noastre, ghica, s. 170.' GUSTÂKE, (2) gustări, s. f. Faptul de a gusta. 1. Aprecierea gustului (unei băuturi sau unei mîncari). Crîşmăreasa. . . mă strigă: Viny băiete! Şi să gust vinul îmi dete.. .Băui vinul de gustare. aeECSandri, p. p. 265. 2. Mîncare (de obicei rece, luată în fugă, în cantitate mică). Rămînea totdeauna un codru de piine şi mai rămînea vreo bucată de brînză şi vreo roşie. Astea erau gustarea ta pe la orele patru, pas, z. I 38. Să nu te duci acuşica. Mai stai niţel, să-ţi dea Stanca o gustare, sadoveanu, m. c. 32. Pune-ţi.. . icrişoare moi cît se poate de multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei. creangă, a. 121. Gustare de dimineaţă = prima masă din zi, masa de dimineaţă. 3. (Regional) Timpul cînd se ia masa. Mini, pe la gustare, Mă scot turcii la pierzare. ŞEZ. I 109. GUSTĂT, -Ă, gustaţi, -te, adj. (Despre opere literare sau artistice) Care place publicului. Un discurs foarte sărat şi foarte gustat. CARagiaeE, S. U. 51. GUSTATIV — 431 — ,GUVERN GUSTATÎV, -A, gustativi, -e, adj. (Fiziol.) Care se referă la gust (I), al gustului. Papile gustative. GUSTAREA s. f. Diminutiv al lui gustare (2). Se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, ispirescu, l. 220. gustAtOr, -oAre, gustători,-oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care gustă ceva. La două-trei mese mai stăruiau gustălori îndărătnici de vin. VORNIC, P. 153. GUSTOS, -OAsA, gustoşi, -oase, adj. (Despre mîncări şi băuturi) Cu gust bun, plăcut; suculent. Zara fiind bucătura cea mai gustoasă si mai după neam, mai bine să se-ntimple orişice, decît să rămină zara. RETEGANUL, p. iii 65. Ştiu o viţă carea face nişte struguri gustoşi. ISPIRESCU, u. 96. Mai face el... si alte feluri de mîncări gustoase. CREANGX, a. 103. guşAt, -A, guşaţi, -te, adj. (Despre oameni) Care are guşă (3), cu guşă. Era guşat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie, stancu, D. 43. <ţ> (Substantivat) Rezemat de stilpul de fier, cu mîna la gură, Gingii guşatul rîse încă mult timp in intunerec. C. PETRESCU, S. 33. GtJŞĂ, ¿ii/i, s. f. 1. (La păsări) Pungă pe traiectul esofagului, în care alimentele stau cîtva timp înainte de a trece în stomac. [Păsărică] ciripi, intii înăbuşită, din gusă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cîntec. Gîrmîanu, I,. 41. Vulturul se repezi la fintină şi-i aduse apă in gusă. ispirescu, i„ 329. Găina cu grăuntele umple guşa de bucate ( = puţin cîte puţin se dobîndesc multe). <£■ Compus: guşu-porumbului (sau porumbelului) = nume dat mai multor plante erbacee din familia garoafei. 2. (La amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care, împreună cu muşchii respectivi, ajută la respiraţie. Un bu-ratec verde cere ploaie la o tufă de zmeură, zbătindu-şi guşa albă. sadoveanu, n. r. 98. (La reptile) Bărbia, de obicei altfel colorată decît restul corpului. Acea şopîrlă ii privea ţintă cu ochi de topaz si guşa albă ii creştea şi-i dcscreştea într-o mişcare doinoală. sadoveanu, n. p. 232. 3. (La oameni) Umflătură care se formează în partea de dinainte a gîtului (la mijloc sau lateral) şi care e prqdusă de mărirea glandei tiroide; boala care provoacă această umflătură. Se ştie că guşa endemică nu este o problemă de laborator, ci una de sănătate a milioane de oametti. contemporan ui,, s. ii, 1949, nr. 164, 11/3. Părintele Dumitru. . . avea o guşă la git cit o ploscă de cele mari. creangX, o. a. 45. •1. Partea grasă care atîrnă sub bărbie la unele persoane. [Femeia] işi lăsă bărbia pe guşa de grăsime. dumitriu, n. 175. Sătul de aur ca o căpuşă De sînge, boierul se plinge, Mingiindu-se pe guşă. beniuc, v. 137. Căpitanul se scărpina pe gtişă. Di:r„\VRANCF.A, s. 125. 5. Gît. Cine ştie ccva, cine a văzut ceva, trebuie să spuie tot, să-l apucăm de guşă pre bandit. DUMITRIU, V. I,. 31. + Gîtlej. <$> E x p r. A rîdo din guşii = a rîde afectat. Bărbat îndrăzneţ 'a cuprins-o strîns; i-a presărat din mănunchiul de flori pulbere de aur, rîzind numai din guşă ca un hulub, sadoveanu, n. p. 105. A vorbi din piişii = a vorbi gros, cu o tonalitate închisă; f i g. a vorbi afectat. Ce-i îit guşii, şi-n ciipuşil v. căpuşa. Seonle ((ol) dili guşii = spune repede tot ce ai de spus. C. Parte a unei blăni (sau a unei piei argăsite) care se găseşte sub gît. 7. (Tehn.; în e x p r.) Guşă de conductă — cută care se formează uneori la curbarea unei ţevi, în locul în care se comprimă materialul prin încălzire. 8. F i g. Loc unde se lărgeşte o vale. Bădiţă, ce livede e asta? — îl întrebam, trecind prin nişte guşi de văi care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fin proaspăt cosit, odobescu, s. iii 173. Glj'ŞTKR, guşteri, s. m. 1. Specie de şopîrlă de culoare verde, care se hrăneşte cu insecte (Lacerta viridis). Puii ei. .. erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopîrle, năpirci si guşteri. ISPIRESCU, L. 34S. Toate lighioanele... ba chiar şerpii, guşterii şi şopirlele, toate i se arătau lui în cale. odobescu, s. iii 185. + F i g. Termen de ocară pentru oameni. Auzi, guşterul de ciocoi! Cică e dreptul lui! dumitriu, b. F. 67. Aha, guşter bătrin, va să zică tu îl trimiteai să fure? pas, z. i 200. 2. (Regional) Gîtlej ; esofag. Pe urmă, după alt răstimp, a bolborosit din guşter, sadoveanu, n. i>. S9. + Omuşor. (Atestat în forma regională gîşter) Nu striga... are să-ţt sară gîşterul. camii.ar, n. ii 299. 3. (Med. pop.) Crup. — Variantă: (regional) glştcr s. m. GUŞULÎŢA, guşuliţe, s. f. Diminutiv al lui g u ş ă. Trage, mindră, din guriţă, Ca cucu din guşuliţă. şi:z. v 90. GUTAPIÎRCA s. f. Substanţă impermeabilă (asemănătoare din punct de vedere chimic cu cauciucul) extrasă din unele plante tropicale şi întrebuinţată la confecţionarea cablurilor telegrafice submarine, a unor tuburi sau a unor vase de laborator, precum şi în tehnica dentară, în medicină etc. GCtA s. f. 1. Boală pricinuită de dep unerea acidului uric la încheieturi ; se manifestă sub formă de umflături ale articulaţiilor, însoţite de dureri violente; podagră. Acest călugăr era culcat în pat, fiind bolnav de mulţi ani de gută. bolintineanu, o. 293. 2. (Transilv.) Dambla, apoplexie, paralizie. A lovi pe cineva guta. CUTATE s. f. v. gutuie. gutGs, -OAsA, gutoşi, -oase, adj. (Despre oameni) Care suferă de gută. GUTUl, gutui, s. m. (în Transilv. şi în compusul măr-gutui) Pom roditor din familia rozaceelor, cu frunze ovale acoperite cu un puf albicios, cu flori alb-roze şi cu fructe mari de culoare galbenă (Cydonia vulgaris). Un pîlc de fete atîrnaseră de ramurile unui gutui un leagăn de frînghie. CAMII, rETRESCU, O. II 102. Ridică-te, neguriţă, De pe peri, de pe gutui, De pe casa badiuiui. jarnîk-bîrskanu, d. 161. GUTUIE, gutui, s. f. (în Transilv. şi în compusul măir-gutuie) Fructul gutuiului; alămîioară. Dulceaţă de gutui. c=j Vino, mîndră-n deal la vii, Să mîncăm mere-gutui. jarnîk-bîrskanu, d. 162. — Variantă: (Mold.) giităle (ai.ecsandri, T. 105) s. f. GUTUlTA, gutuiţe, s. f. Diminutiv al lui gutuie. Verde floare gutuiţă, Şi mai avea o ploschiţă. D-o vadră şi cinci oca. Pe care-o purta pe şa. pXscui.f.scu, i,. p. 250. gutunAr s. n. (Mold.) Guturai. Viu cu în persoană; în orice caz, nu înainte dc a-mi trece gutunarul. Caragiai.k, o. vii 36. Iar m-o prins gutunaru. alkcsandri, T. I 317. GUTURÂI, guturaiuri, s. n. Boală microbianu la oameni, provenita din răceală şi constînd în inflamarea mucoasei nazale. Toamna cea întunecată. . . Risipeşte-tt evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai. TorÎRCKANU, iî. 53. Sper că pîn-atunci vei birui guturaiul CARAGIAI.K, O. vil 74. GUTURAL, -Ă, guturali, -et adj. 1. (Despre sunete şi despre voce) Din fundul gîtului. Oamenii se salută între ei cu sunete guturale, îşi fac unul altuia semne scurte cu mina. bogza, ţ. 28. Se luară de mină, făcură o horă şi începură a se înturna în dreapta şi în stingă, cîntînd o arie sălbatică cu nişte voci guturale, bountineanu, o. 298. 2. (Despre consoane) Velar. GUYÎRX, guverne, s. n. Organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat. Marea Adunare Naţională GUVERNA — 432 — GVARDIE are in competenţa sa directă.. . formarea Guvernului Republicii Populare Romine. const. r.p.r. 18. GUVERNĂ, guvernez, vb. I. Tranz. (Folosit şi absolut) A conduce, a dirija un stat, un popor. +(Rar) A conduce, a îndruma conduita cuiva. Trebuinţă să fie guvernat, Mai mult decît oricine avea neapărat. MACEDONSKI, O, I 258. GUVERNAMENTAL, -Ă, guvernamentali, -e, adj. Relativ la guvern ; care aparţine guvernului, al guvernului. La recepţie a participat delegaţia guvernamentală a Republicii Populare Democrate Coreene. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. GUVERNĂNT, -A, guvernanţi, -te, adj. Care guvernează. GUVERNĂNTĂ, guvernante, s. f. (Franţuzism) Persoană (de obicei de naţionalitate străină) angajată pentru supravegherea, creşterea şi educarea în familie a copiilor. înainte de plecare, una din guvernantele franceze cîntă la pian. v. rom. octombrie 1953, 144. Nu ţinea servitoare şi nici guvernantă, tas, z. i 284. GUVERNARE, guvernări, s. f. 1. Acţiunea de a guverna; conducere a unui stat sau a unei unităţi administrative. Sfaturile populare constituie forma de guvernare cea mai democratică din istoria poporului nostru. IST. r.p.r. 736. 2. Perioadă în care un guvern îşi exercită activita ea. GUVERNATOR, guvernatori, s. m. (Azi numai în ţările imperialiste) Persoană, numită sau aleasă, care conduce în numele şefului statului un-ţinut, o provincie, o colonie etc. Guvernatorul Daciei. c=j Toţi ofiţerii, în ţinută de ceremonie, mergem in vizită oficială la guvernator. bart, s. m. 21. îi făcură cunoscut [împăratului] că Mihai-vodă nu se priveşte în Ardeal decît ca un guvernator, j dXt.cescu, o. ir 270. j GUVERNĂMÎNT, (2) guvemăminte, s. n. 1. (In e x p r.) Formă de guvernămînt — regim politic de conducere a unui stat. Forma monarhică de guvernămînt este foarte învechită şi nu corespunde vremurilor noastre. scînteia, 1953, nr. 2655. 2. (în statele cu regim monarhic absolut şi în dictaturile fasciste) Unitate teritorial-administrativă condusă de un împuternicit al şefului statului. GUVJGRNâR, guvernori, s, m. (Ieşit din uz)'Persoană însărcinată cu educaţia unui tînăr nobil sau a unui fiu de domnitor. Elisabeta, cunoscînd meritul prinţului Can-temir, îl numi sfetnic de taină şi avea gind a-l alege guver-nor micului ţarevici. negruzzi, s. ii 151. GUVII), guvizi, s. m. Nume generic dat mai multor specii de peşti mici cu capul lăţit, cu corpul subţiat spre coadă şi cu aripioarele ventrale transformate într-o ventuză, spre a se putea fixa pe pietre (Gobius). GUZ, gusi, s. m. (Regional) Nume dat mai multor animale din ordinul rozătoarelor, care trăiesc sub pămînt. V. sobol. In prima şedinţă de lectură, în faţa ochilor actorilor s-a desfăşurat munca intensă « de guzi », în măruntaiele pămîntidui. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 126, 11/6. Crezi că pentru asta te-ai născut, ca să trăieşti în întuneric, guz sălbatic fără fereastra cerului ? DAVTDOGT/U, m. 26. GUZĂN s. m. v. guzgan. GUZGĂN, guzgani, s. m. Şobolan. Prinţul Grigore, mic de statură, gheboşat, cu picioare crăcănate, subţiri ca fusele, cu mustăţi lungi, cănite şi cu ochi de guzgan, te măsura de sus pînă jos. pas, i,. i 105. De-o bucată de vreme, într-o magazie de lemnărie de lingă plutonul nostru, se puieziseră guzgani, sadoveanu, o. vi 308. — Variantă: (Mold.) guznn (şez. ii 142) s. m. GVĂRDIE s. f. v. garda. H H s. m. invar. A noua literă a alfabetului şi sunetul pe care-1 reprezintă ; este o consoană fricativă surdă, care, la începutul cuvintelor, înainte de vocale (afară de « i o) c fricativă laringală,' la sfîrşitul cuvintelor, precum şi înainte sau după consoane, e fricativă velară, iar înainte de (uneori şi după) «i» e fricativă palatală; în grupurile che, chi, ghe, ghi nu se pronunţă, fiind numai semn grafic. In « ham *, « horă », « h » este fricativă laringală; in « ah », « mihnit *, th» este fricativă velară; in «arhivă», E x p r. (Familiar) Hai noroc! formulă de salut sau de urare (întrebuinţată mai ales cînd se ciocnesc paharele). (înaintea unui imperativ) Exprimă nemulţumirea, nerăbdarea, enervarea vorbitorului. Hai! ia-ţi porcul de-aici. CREANGĂ, p. 83. Hai, ia! daţi-vă de-o parte, măi păcătoşilor, că numai aţi crîmpoţit mîncarea. id. ib. 260. Hai, căraţi-vă! alecsandri, t. 79. 2. (Cu funcţiune de imperativ, corespunzînd mai ales unor verbe' de mişcare) Vino, veniţi; să mergem. Hai, Mărie, că Anton te-a ales femeie vitează, cum îi sade bine unei neveste de miner, davidoglu, m. 46. încalecă pe mine Si hai! creangă, P. 212. Hai si noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, eminescu, o. I 100. -f (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Exprimă ideea unei înaintări încete, a unei călătorii fără grabă sau anevoioase. Şi hai, hai!... hai, hai!... în sori de ziuă ajung. creangă, p. 269. Şi hai, hai! hai, hai!- cătră sară am ajuns la bunicul David. id. A. 32. 3. (înlocuind un verb subînţeles care exprimă o acţiune de durată şi purtînd accentul în frază) Marchează începutul acţiunii. îşi puse mîncare si băutură pe masă si hai la trai bun! reteganul, p. rv 10. îl pun intr-un car cu boi... si hai cu dinsul la locul de spinzurătoare. creangă, p. 329. — Variantă: (Munt.) ai (ghica, s. 10, bibicescu, p. P. 89) interj. HAID interj, v. haide. HĂIDA interj, v. lmide. HAIDAMĂC, haidamaci, s. m. 1. Om fără căpătîi, derbedeu, golan, bătăuş; (învechit) tîlhar, hoţ. Trimite haidamaci de la liberali si de la conservatori, să se bată cu cetăţenii. PAS, z. II 47. Li să acrise tot umblînd încoace si încolo prin pădure ca nişte haidamaci. ISPIRESCU, i,. 336. Căpitanul meu... era un tip de haidamac. CARAGIALE, M. 283. 2. (învechit) Păzitor de vite; văcar; haidău (1). Neguţătorii se aşezau la taifas; haidamacii se culcau cu pletele în ochi pe sub şoproane. sadoveanu, f. j. 443. — Variantă: haidămâc (stancu, d. 254) s. m. HAIDĂMÂC s. m. v. haidamac. HAIDĂU, haidăi, s. m. 1. Păzitor de vite; bouar, văcar; haidamac (2). Pasc numai cirezi de vite, prin singurătăţi, cu cîni si haidăi. SADOVEANU, N. p. 153. Ciubuc mocanul... s-a călugărit mai cu toţi haidăii lui. CREANGĂ, A. 21. 2. Om fără căpătîi, golan; bătăuş, haidamac (1). Ţundu-i asa încătuşaţi, poroncea haidăilor de-i zvintau în bătaie. ŞEZ. IV 17. HĂIDE interj. (Şi în forma haida) 1. Exclamaţie care exprimă un îndemn (la o acţiune); hai. Dumitale iţi stă bine cînd esti şincer. Haide, puţin curaj, ce dumnezeu. SEBASTIAN, T.-73. (Uneori, cu ton de comandă, exprimînd nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, păşeşte mai aproape, ee-astepţi? MIRONESCU, s. a. 25. Haide, intraţi, de vreme ce aţi venit. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu funcţiune de imperativ, corespunzînd mai ales urior verbe de mişcare) Vino 1 veniţi 1 să mergem 1 Pune-ţi degrabă un sal pe umeri şi haide, alecsandri, la TDRG. Haide, tată, să-ţi arăt pre mama! NEGRUZZI, S. I 250. Haide, murgule, mai tare. HODOŞ, P. P. 46. (împru-mutînd desinenţe verbale de pers. 1 şi 2 pl.) Haidaţi, camarazilor... haidaţi. .. Haidem în ţară. Camilar, n. i 405. Haidem, cîmpiile ne-asteaptă Cu flori si cu covoare-n-tinse. vlahuţă, o. a. 79. Să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo chiar în astă-sară. CREANGĂ, P. 158. Haidem şi ne-om lupta! bibicescu, p. p. 324. <> (Adverbial, repetat sau în compuse, după un verb de mişcare exprimat sau subînţeles) Haide-hai, iiaida-liai, haidc-lia = încet, anevoios. Şi biata Săftica după mine, haide-ha, haide-ha, fără a se învrednici să deie ochii cu mine. alecsandri, T. I 372. (Narativ, corespunzînd verbului « a porni * la indicativ) Apoi luă masa în spate şi haid la drum cătră casă. RETEGANUL, P. J 64. 3. Exclamaţie care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. Haide! te-ai supărat pentru nişte glume de nimică? alecsandri, la Tdrg. 4. (în expr.) Haida-de= exclamaţie prin care cineva respinge o părere sau dezaprobă o ţinută; aş 1 vorbă să fie ! mie îmi spui ? (Atestat în forma aida-de) Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea, să nu... — Aida-de! Coana Veta! Mie-mi spui? N-o ştiu eu? CARAGIALE, o. i 45. Hnidc-lmitle (sau haide-hai), se zice cînd mustram cu indulgenţă pe cei ce nu iau în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. Haide-hai!... acuma zici tu aşa, dară atuncea te-oi vedea eu ce-i direge! Sbjera, p. 10. Dumneavoastră rîdeţi!.. . haide, haide !. .. Vă pare glumă ? alecsandri, t. i 240. Haide-hai; parcă le văd cum or să minînce papara! id. ib. 243. — Forme gramaticale : haidem, haideţi (regional haidaţi). — Variante: linid (coşbuc, P. I 171, slavici, o. i 340), liâida, hăidea. (Munt.) fiida, âide (dumitriu, b. t. 27, ispirescu, L. 74, odobescu, s. iu 50) interj. HĂIDEA interj, v. haide. HAIDUC — 435 — HAINĂ HAIDTÎC, haiduci, s. m. 1. (Munt., Mold., în trecut) Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia în păduri, singur sau întovărăşit de alţii, jefuind şi prădînd pe bogaţi şi ajutînd pe săraci. Haiducul lancu Jianu. t=j Vestitul haiduc şi isprăvile lui se plimbau... din vioară in vioară. GALACTION, o. I 264. Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin altiniş, haiducul. tosiF, v. 70. Nu-i de mult de cfnd, in codru, cu o ceată de haiduci, Numele-mi suna prin (eară, ca o seceră ce sună Cind retează buruiana să crească iarba cea bună! hasdeu, r. v. 102. 2. (învechit) Soldat mercenar. Haiducii leşeşti sosiră cu paşi grăbiţi, sunîndu-şi pintenii şi şpăngile. sadoveanu, o. vii 95. 2500 haiduci romini din Ţara Rontînească, trecind Dunărea mai in sus de Nicopol, pustiesc mai multe sate şi izbesc fără de veste cetatea numită Plevna. BÂLCESCU, o. H 164. HAIDUCUL, haiducei, s. m. (Popular) Diminutiv al lui haiduc. La perdea-n miezul nopţei, Nemerit-au haiducei. alecsandri, p. p. 58. HAIDUCÎSC, -EÂSCĂ, haiduceşti, adj. De haiduc. Să-ţi tai din stuf un fluier haiducesc? dragomir, p. 52. Lepăda haine ciobăneşti Şi-mbrăca haine haiduceşti. l'Xs-CULESCU, L. P. 233. Să-ţi cint cintic haiducesc Cu viers dulce femeiesc, alecsandri, p. p. 98. HAIDUOÎŞTE adv. în felul haiducilor, ca haiducii. Fluieră haiduceşte şi dădu glas cătră Tircălabă. sadoveanu, p. M. 258. lată-mă fugar... trecind Dunărea haiduceşte. GALACTION, o. i 186. Haiduceşte fluiera, Valea largă că-mi urla. ŞEZ. IV 131. HAIDUCI, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viaţă de haiduc. Jată-mă-s în codru, haiducind. hasdeu, r. v. 56. Şapte ani am haiducii. Pe ciocoi am îngrozit. ANT. UT. pop. I 59. Oltule! riu blăstemat! N-avuşi grijă de păcat Să-nghiţi trupuri de voinici Care-au haiducit pe-aici? alecsandri, P. P. 291. <$• Refl. De cttţd m-am haiducit, Drag îmi e drumul cotit, alecsandri, p. p. 259. ^ Tranz. (Complementul indică regiunea unde îşi petrece viaţa un haiduc) Pintea... a haiducit munţii Şerba şi Călimanii. ŞEZ. II 40. HAIDUCIE, (2) haiducii, s. f. 1. Viaţă sau îndeletnicire de haiduc. Jianu s-a lăsat de haiducie. GALACTION, o. I 265. Kira ş-aşteaptă din haiducie voinicul, delaviiancea, S. 165. Rămii, doamne, pe domnie, Eu mă duc in haiducie. alecsandri, p. p. 91. 2. Purtare, deprindere de haiduc. Lasă-ţi nebuniile, Lasă-ţi haiduciUe, Să-ţi dau boieriile. ~ Ba eu, zău, nu m-oi lăsa: Tu cu boieria tea, Eu cu haiducia mea. teodo-rescu, p. p. 292. HAlIltfl; -IE, haihui, adj. Zăpăcit, neserios, zănatic. Aşa cum era... haihuie... Mima avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, c. 125. Rămăsesem un prostănac, un Ciuf-Ciufuliri haihui la cap. g. m. zamfirescu, sf. îi. n. ii 232. Ce mai scofală şi amorittl ăsta, ţi-l face pe om haihui. contemporanul, Vjj 495. «0> (Substantivat) Am un nepot... care iubeşte pe domnişoara Smărătidiţa ca un haihui. alecsandri, T. 777. -4- (Adverbial ; determinînd verbe ca «a umbla *, « a porni * etc.) Fără ţintă, fără rost, fără grijă, hoinar, razna. Grivei, tovarăşul meu drag. Nerăbdător aşteaptâ-n prag S-azvîrl in colţ ghiozdanul... I-e dor ca s-o pornim haihui. iosif, i’ATR. 15. Azvîrlea cu mina spartă Galbenii in vînt, haihui! La tdrg. HAILAIF s. n. (învechit, scris şi high-life) Termen folosit în trecut pentru denumirea vîrfurilor claselor dominante din orînduirea burghezo-moşierească ; societate pretins înaltă, aleasă; elită. Cu exactitate, cu patimă, la fel cu marii mei pilduitori, consemnam, in jurnalul meu, aceste perle ale high-life-ului bucureştean. GALACMON, O. I 17. + (Adjectival) De elită. [Ceainăria] aia era hailaif pe lingă asta. PAS, *Z. III 168. <)■ Cronicar hailaif= ziarist specialist în cronica mondenă. Spiritualul cronicar high-life citea mai multor tineri din localitate carnetul lui: Cum se pitrece la noi. caragiale, o. n 121. — Scris şi: (după englezeşte) high-life. habianA, haimanale, s. f. Om de' nimic, fără căpătîi, hoinar, pierde-vară, derbedeu, vagabond. Apoi pentru o haimana ca asta am venit noi aici!? sadoveanu, p. s. 71. De rlsul copiilor să fii Şi haimana bătrină să rămii! TEODORESCU, p. p. 120. E x p r. A îi (sau a rămîiie) do liaiinana = a fi sau a rămîne fără căpătîi, fără stăpîn, la discreţia oricui. De oi pune eu minile pe piept, are sărămlie căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte! CREANGĂ, P. 118. Breee! care vra să zică, tu eşti stăpîn aici, şi eu is de haimana? alecsandri, t. I 327. (Adverbial, în e x p r.) A umlila lini-m¡uia = a hoinări, a vagabonda. Te trăgea de urechi cînd umblai haimana, vara, pe la scăldat şi nu veneai la şcoală. SANDU-ALDEA, D. N. 229. IÎADIANALÎC, haimanalîcuri, s. n. Faptul de a hoinări; hoinăreală, vagabondaj. HAlN, -A, haini, -e, adj. 1, Rău la inimă, fără milă; neîndurător, crud, cîinos. Oamenii de-aici nu sînt haini şi n-ar cuteza să se dea la răutăţi, rebreanu, r. ii 121. Pe-un mal străin, L-a fulgerai un braţ hain! COŞBUC, P. 1 146. Pajul Cupidon... îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puţin. eminescu, o. i 109. <$> F i g. Vintul parcă se pornise şi mai hain ¡i mai tăios. mihalE, o. 282. 2. (învechit) Care-şi trădează ţara sau religia; trădător, necredincios. Brîncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! alecsandri, p. p. 210. <$> (Substantivat) Ctgala nu era decît un hain, care-şi lepudase legea şi st turcise. SADOVEANU, N. P. 302. IIĂINĂ, haine, s. f. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbăteşti, care acoperă corpul peste albituri. Hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. coşbuc, P. i 55. Cere să-ţi deie calul, armele şi hainele, creangă, p. 191. Mă jur în ceas curat Să-ţi torc haine de matasă. Haine mîndre de-mpărat. alecsandri, p. I 9. Cînd bătea ceasul la nouă, Mă-mbrăcam in haine nouă. Jarnîk-bîrseanu, d. 300. <^> Un rind de haine — un costum bărbătesc complet, constînd din pantaloni, veston şi (uneori) vestă. Haine nemţeşti v. nemţesc. Haine gata v. gata. (Rar la sg., cu valoare de pl.) Pe mine mă dezgustă şi o haină nouă. c. petrescu, c. v. 303. (E x p r.) îmi dan (sau mi-nş da) şi haina de pe mine = aş da totul, aş da orice (pentru a obţine ceea ce doresc). ■+• (Prin restricţie, la sg.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească care acoperă partea de sus a corpului. V. surtuc, veston. Maria scutură in stradă o haină de lucru, davidoglu, m. 15. Haina lui simplă, închisă pină sub bărbie, e una din hainele obişnuite. staNCU, u.r.s.s. 37. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Intr-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. EMINESCU, O. I 132. Cit vei auzi că încep o croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de minica hainei. odobescu, s. III 46. •£> Haină-albastră = poreclă dată de ţărani boierilor. Din şcoalele rurale... ies.. . aspiranţi la posturile salariate ale comunelor, notari şi scriitori, zişi prin sate haină-albastră. odobescu, s. în 357. -4“ Veşmînt lung şi larg care acoperă tot trupul. Amîndoi [oştenii] purtau haina de-atunci a călărimii boiereşti, sadoveanu, O. Vil 17. Abia se ţine haina cea bogată Prinsă uşor cu un colan de pai. eminescu, o. rv 77. <$■ F i g. Izvorau in taină, Cu-a lor de aur haină, A nopţii stele mari. EMINESCU, o. IV 193. Mii de gînduri mă împresură in restimpul amurgtilui, cind natura-ntreagă se acopere cu o haină fantastică. alecsandri, o. p. 291. -f- (Rar) Halat de casă. M* HAINI — 436 — HALAT O haină lungă şi veche ii acoperă trupul pină-n călcîie. vlahuţX, O. a. 441. -tf- Palton femeiesc. Haină de blană. JIALNÎ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. (Rar) A pribegi. (Atestat în forma dialectală haini) Fugea in pădure, cine putea, se ascundea, se hainea, stancu, d. 20. ^ A se înstrăina. Noi cu el am haiducii... Dar de cind s-a hainit Şi de cind ne-a oropsit, Mai de tot am calicit. TEODO-rescu, r. p. 552. 2. A-şi însuşi deprinderi rele, a se strica, a se înrăi. (Cu referire la viaţa militară din regimurile burghezo-moşiereşti) Neagu... se haini ;i mai rău în cazarmă, unde învăţa o mulţime de năravuri, să bea, să fure, să pirască. La tdrg. — Pronunţat: ha-i-. — Variantă: llăini vb. IV. ITALNÎE, hainii, s. f. Răutate, cruzime, duşmănie. în hainia lui, omul izbutise să săvirşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri, M. I. CARAGIALE, C. 157. — Pronunţat: ha-i-. IIAINÎT, -A, hainiţi, -te, adj. înrăit. Lupta cu jandarmii. .. nu izbutise să-l năruiască, pe cit îl năruise întil-nirea cu Gheorghe, beteagul acesta acru şi hainit, care nu ce uită niciodată în ochii omului. POPA, V. 81. — Pronunţat: ha-i-, IIALSLÎC, hainlîcuri, s. n. (Rar) Răzvrătire. Nu veţi scăpa nici în gaură de ¡arpe de hainlîcul lui Mihail. ISPIRESCU, m. v. 19. — Pronunţat: ha-in-. HATT1 interj. (Şi în forma haiti) 1. Exprimă o surpriză neplăcută, o teamă. Hait, am păţit-o! 2. Exprimă ideea unei mişcări repezi sau neaşteptate. E-n pragul bătrîncţii, un pas, doi, ¡i haiti, il înghite groapa pe veşnicie. STANCU, D. 102. Hait cu cheia. .. la uşa casei. RETEGANUL, p. v 17. Ciţi domni cu alai am purtat, cînd se suia pe scaun, şi după şapte ani — hait!... maziliţi. alecsandri, t. 47. Haiti! îl şi-mbucă. şez. m 191. 3. Exprimă un îndemn puternic, imperativ. Haiti... cară-te dinaintea mea! HOGAŞ, dr. 236. Haiti! mai răpede, mai răpede, că n-am timp de aşteptat. CREANGĂ, P. 56. — Variantă : haiti interj. HAIT1, haituri, s. n. (Regional) Baraj făcut la apele de munte, care se închide şi se deschide după necesităţi, cînd se dă drumul plutelor. Puhoi de apă. Sîngele Muşatinilor n-are astîmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte! delavrancea, a. 99. I1ÂITA, haite, s. f. 1. (De obicei urmat, de o determinare introdusă prin prep. « de », care arată felul animalelor) Grup de cîini sau de lupi’-care umblă împreună. Haite de lupi urlau in pustia albă a zăpezilor, CAMILAR, N. I 221. Din toate părţile duşmanii se arată ca nişte haite de fiare, sadoveanu, o. i 253. A ieşit haita de cîini de la maiond din colţ. caraglale, o. i 48. Vede deodată ttrecurlndu-sc pe lingă dinsul un dobitoc mare şi negru, cu haita lui de dulăi urlind in urmă-i cu turbare, odobescu, S. în 134. F i g. Grup de oameni din aceeaşi tagmă, care dezlănţuie cruzime şi teroare asupra unei populaţii. V. bandă. Haita ce iar spre război năzuieşte Noi o vom strînge, cu toţii, ca-n cleşte, dragomir, s. 12. Acuma îi cunoaştem ceva mai bine şi pe ţărani, avem între dinşii prieteni, tovarăşi devotaţi mişcării... [Avem] oameni pe care nu i-am da nici pe-o liaită-ntreagă de boiernaşi, galan, z. R. 29S. După ce au strins capitaluri mari, cumpără proprietăţi şi se adaugă la haita exploatatorilor agricoli. DEJIE-irescu, o. 224. 2. (învechit) Ceată de vînători, de gonaci şi de cîini. Nobilul castelan... se pornea călare pe falnicu-i armăsar cn să vincze cu sprintena şi tumultuoasa lui haită de arcaşi, de slujitori, de dulăi şi de ogari, cerbul }i mistreţul, odo-BBSCB, s. m 54. 3. (Mold.) Cîine (rău) sau (mai ales) căţea. Ai cîttiT — Am, luminate stăpine, o haită Doica şi un cine Bora. sadoveanu, f. j. 27. Mie nu-mi face trebuinţă haita să latre la lună. Să aibă colţi buni ca să ţie muşteriul. POPA, v. 34. O haită cu cinci căţei. ŞEZ. ii 216. HAM interj, v. hait. HAITÎC, haiticuri, s. n. Haită de lupi. — Pronunţat: hai-, ■ UĂITIŞ, haitişe, adj. n. (Despre picioare) Cu conformaţie defectuoasă, cu linia pulpelor strîmbă, curbată sau piezişă. Avea picioan le haitişe, parcă ar fi fost îndoite de călărie. La TDRG. Nu ţi-aduci tu aminte ce lung era Lam-brior, ce subţire, ce mini ciotoroase şi ce picioare lungi şi haitişe avea? hogaş, h. 61. <$>• F i g. Ar sămăna, parcă, a ceva sucit, haiti}, subţire, ciotoros şi lung. hogaş, dr. ii 119. (Adverbial) în poziţie strîmbă, sucită. Dă o aţă să-i împiedecăm picioarele, uit’te cum stau haiti}. contemporanul, Vţ 296. HAL s. n. (Mai ales în construcţii cu verbe care exprimă modul de a fi şi devenirea) Stare rea, împrejurare mizerabilă, situaţie vrednică de plîns. Din nou vreo observaţie şi poate pe deasupra vreo amendă, pentru halul in care va găsi halta, cu troianul clădit pină-n ferestre. C. PETRESCU, A. 277. Mama Paraschiva ajunsese intr-un hal de vorbea tot satul de ea, căind-o. bujor, S. 77. Şi cîtid m-a văzut bunica în ce hal mă aflam... cît pe ce să se prăpădească plîngind. creangX, a. 24. <£• Loc. a d v. în aşa lin) (că) ... = pînă într-atît, în aşa măsură (că) ... Ce măsuri or să ia liberalii lui împotriva patronilor care ne muncesc în aşa hal, că pînă să-mplinim douăzeci ani mungem numai buni pentru reformă? GALAN, z. R. 24. Intr-un hal... sau (mai obişnuit) fntr-un hal fură (de) hal = în cea mai proastă stare. <{> E x p r. A nu avea hal să... = a nu fi în stare, a nu putea să... Ce să-nţelege de la o minte crudă! Eu am cercat-o aşa pe departe; da-i foc, soro, n-ai hal să te apropii cu vorba. CONTEMPORANUL, vi] 499. Şi-n-adins m-am lăudat Că n-ai hal să-mi fii bărbat! teodorescu, p. p. 642. HALAGEĂ, halagele, s. f. (învechit) Tămbălău, tărăboi, gălăgie. Dar tu, cînd ne-i întinde halageaua nunţii? delavrancea, s. 216. HALĂJ s. n. Operaţie prin care o navă este trasă la mal sau în lungul unei căi navigabile (prin forţa musculară a oamenilor sau a animalelor ori cu mijloace de tracţiune mecanică aflate pe mal). <6*- Drum (sau zonă) de halaj = drum de-a lungul apei rezervat acestor mijloace de tracţiune. HALAL interj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Exclamaţie care exprimă admiraţia; bravo. I-oi spune mini.. . halal voinic! pXun-pincio, p. 70. Halal de ţările care au drumuri de fier! alecsandri, T. i 312. Halal de tine, voinice! id. F. F. 156. (Ironic) Halal de babă, că mîndrtt o mai boceşte norăsa! ŞEZ. rv 160. Exp r. (Familiar, mai ales ironic) HalaJ mie ({ie etc.) sau halal Să-mi (să-Jî etc.) fie! = bravo ! te felicit! să-ţi fie de bine ! Califul a băut; iar Abu-Hasan i-a mai zis:... Îmi placi foarte mult... Halal să-ţi fie! Să trăieşti! caraglaxe, p. 126. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie/ CREANGĂ, P. 21. HALALĂIE s. f. v. liălalaie. HALANDÂLA adv. v. alandala. HALASTÎ^'CĂ s. f. v. alestlncă* HALAT1, halate, s. n. 1. Haină lungă de pînză albă, pe care o poartă peste îmbrăcăminte, din motive de igienă, medicii, farmaciştii şi întregul personal sanitar; haină lungă de pînză, albă sau colorată, pe care o poartă HALAT — 437 — HALTĂ anumite categorii de muncitori în timpul lucrului pentru a-şi proteja îmbrăcămintea. Urmau doamnele [de la Crucea Roşie] si doctorii, cu bonete pe cap, cu cocarde pe pieptul halatelor, pas, z. rv 21. îmbrăcată în halatul alb de infirmieră, păşea in vîrful picioarelor prin sălile mari, luminoase. BART, E. 313. 2. Haină lunga şi largă, care se poartă în casă, de obicei peste albituri, uneori şi peste haine. V. capot. Era îmbrăcată tot cu halatul ei. dumiTriu, n. 126. în paturile curate, cei doi ofiţeri, în halate cenuşii, stăteau lungiţi, cu ochii în tavanul înalt. REBREANU, p. s. 109. Leonida e în halat, în papuci şi cu scufia de noapte. CARAGIALE, o. i 89. Şi de frig la piept şi-ncheie tre-murîitd halatul vechi, eminescu, o. i 132. Halat de baie = halat făcut dintr-un material care absoarbe apa ji care se îmbracă la ieşirea din baie. IIALÂT2, halaturi, s. n. (Regional) Unealtă, sculă; p. e x t. echipament, harnaşament. De pe arme si celelalte. halaturi ce le mai aveau la sine se cunoşteau că trebuie să fie vînători. marian, o. i 295. HAlAT3, halaturi, s. n. (Regional) Funie groasă, parîmă. Corabia-mi vedea, Lingă ea venea. Un halat apuca, Sus că se urca. pAsculescu, L. p. 291. HALA, hale, s. f. 1. Clădire avînd cel puţin o încăpere mare şi prevăzută cu toate instalaţiile necesare, unde se vînd alimente. în trecere dau prin hala de carne, prin cea de peste si prin cea de păsări, sp. popescu, M. G. 84. Pleca dimineţile în piaţă si se plimba prin hală, pe la pescari si printre zarzavagii, slavici, n. i 253. Hală de vechituri = loc unde se vindeau odinioară lucruri vechi; piaţă de vechituri. Avea in ladă o redingotă verzuie, cumpărată de ani şi ani de la hala de vechituri. pas, Z. I 197. 2. Construcţie de dimensiuni mari, formînd o sală amenajată ca local de expoziţie, ca atelier într-o fabrică etc. Hală de montaj, a Frumos pavoazată, luminată cu lumină de zi, hala principală a expoziţiei străluceşte de curăţenie. SCÎnTeia, 1953, nr. 2547. Ilie Epure fu trimis în fundul halei de laminare, dincolo de puntea posturilor de comandă. cXlugXru, o. p. 253. HA1ĂU s. n. (Regional) Plasă de prins peşte, asemănătoare cu crîsnicul. Ia si tu halăul ăla si vezi de-i putea să prinzi vro fîţă de peste, ispirescu, l. 280. hAlbă, halbe, s. f. Pahar special cu o capacitate de o jumătate de litru, din care se bea bere; p. e x t. cantitatea de bere dintr-un astfel de pahar. în faţa lor, la o masă lungă, acoperită c-un postav verde pătat de cerneală, pe care se cunoşteau urmele halbelor de bere, Iurascu... făcea corecturi. vlahuţX, o. a. iii 25. Am două halbe si un corn... plăteşte tu. caragiale, o. ii 194. HALCA, halcale, s. f. (învechit) Verigă; cerc de fier folosit la jocul oriental numit gerid ; p. e x t. jocul însuşi. Mîini ies turcii la halca, Sus, în Haidar-pasa. alecsandri, p. p. 106. hAlcă, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. Ascunse hălcile mari de carne in iesle, sub fin. miiialE, o. 509. Nevasta îi adusese a halcă de brinză. pas, z. i 132. Eu, a răspuns ciobanul... mărturisesc că noi, la prinzisor, tocmai in acest ceas, dacă se întîmplă să avem o halcă de carne pe cărbuni, foarte ne bucurăm si ne luăm de-o grijă pînă la amiază, sadoveanu, n. F. 174. + F i g. Bucată de pămînt. I-ar prinde şi lui bine o halcă de pămînt. REBREANU, r. I 267. HAIiDAN s. m. v. liăldan. HALDĂ, halde, s. f. Loc unde se depozitează deşeurile şi materialul neutilizabil dintr-o mină, dintr-o uzină etc.; p, e x t. materialul depozitat pe acest loc. F i g. Să arunc la haldă legile lui Palade... si să le scriu altele noi. DAVTDOGLU, M. 46. HALE interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se mînă sau se alungă gîştele, curcile sau raţele. La coteaţă! ... — La coteaţă!. .. — Hale, raţă! alecsandri, T. 264. HALEA adj. invar. (Turcism învechit; despre boieri) în serviciu, în funcţie, în activitate. Boierii cei halea stau împrejurul domnului cu bastoane lungi în mînă. giiica, S. 501. HALEÂLĂ s. f. (Familiar) Faptul de a mînca (cu lăcomie, ca un hămesit); ceea ce se mănîncă, mineare. Moşneagul. . . priveşte la cosniţă si îngină: Flămîngioşilor, degrabă la haleală si eu nici de-un franc n-am prins. DUNl-REANU, ch. 84. nALEBÂEDÂ, halebarde, s. f. Armă medievală în formă de suliţă cu mîner lung de lemn şi cu un vîrf de fier prevăzut într-o parte cu un tăiş în formă de bardă, iar în cealaltă cu unul în formă de cîrlig. — Pl. şi: halebărzi (vornic, o. 24). — Variantă: aleMrdă s. f. HALEBAItDEÉR, halebardieri, s. m. Soldat care poartî o halebardă. — Pronunţat: -di-er. — Variantă: alebardiér s. m. HAIF, halfi, s. m. (Ieşit din uz; la jocul de fotbal) Fiecare din cei trei jucători ai liniei de apărare de mijloc; mijlocaş. Half mijloc. Half dreapta. HALÍ, halesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar; şi în forma hăli) A mînca (repede şi lacom); a înşfăca cu lăcomie, a înghiţi. Vede.. . un boţ de mămăligă. Atunci bucuria dracului! o dat-o si hăleste ¡i nu zice nemica. CREANGi, p. 145. — Variantă : liăli vb. IV. HALÍCE s. f. v. alică. halbiA, halimale, s. f. Întîmplare complicată, cuprinzînd o serie de încurcături din care. cu greu se poate descurca cineva (aluzie la colecţia de poveşti orientale cu acest nume, care conţin multe peripeţii). Era o halima întreagă ceea ce-i spunea Duţu. slavici, o. i 377. Să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e halima, caragiale, o. i 58. HALÓ, halouri, s. n. 1. Cerc luminos care apare în anumite condiţii atmosferice în jurul soarelui sau al lunii. (F i g.) Se repezi la pidverizator să-şi învăluie sora intr-un halo de pulbere lichidă şi parfumată. C. petrescu, C. v. 169. 2. (în fotografie) Aureolă care încercuieşte, pe o placă sensibilă, imaginea fotografică a unui punct foarte luminos (şi în cuprinsul căreia detaliile dispar). HAL0GÉN, halogeni, s. m. Nume dat unui numâi de patru elemente (fluor, clor, brom, iod) din grupa a şaptea a tabloului lui Mendeleev, care au proprietatea de a se combina direct cu metalele, dînd săruri. HALOGENARE s. f. Operaţia de introducere a halo-genilor într-o moleculă organică. HALT interj. Stai 1 opreşte 1 Halt! striga. Trăsurica se oprea. STANCU, D. 407. nALTÂ, halte, s. f. 1. Staţie mică de cale ferată, fări linie dublă pentru încrucişarea trenurilor sau pentru încărcare. Muncitorii ieşiţi din şut la miezul nopţii năvăleau în gară, să apuce trenuţul ce avea să-i lase prin diferite halte. cXlugXru, o. p. 468. Halta, izolată din două părţi, păstra singura legătură cu restul lumii numai prin firele telegrafice care de ieri răspundeau laconic, c. petrescu, a. 275. Trenul şerpuieşte peste toamna rară, Haltă după haltă, gară după gară. LESNEA, C. d. 95. Jf- (învechit) Staţie de tramvai; HALTERĂ — 438 — HAMIŞ oprire. Unele [tramvaie] nici nu opresc în halte; din fugă se suie şi coboară numai cine poate, bart, s. m. 42. 2. Oprire, popas. în zare, pe-o costişă, s-arată dealul unde vom face halta mare. sadoveanu, o. vi 233. ■$> (Mii.) Haltă de ajustare = oprire, în marşul unei trupe, în cursul căreia oamenii îşi ajustează echipamentul, verifică funcţionarea maşinilor etc. HALTERĂ, haltere, s. f. Aparat de gimnastică, alcătuit din două rînduri de discuri metalice fixate la capetele unei bare, cu care se fac diferite mişcări, pentru dezvoltarea tuturor muşchilor corpului. HALUCINANT^ -A, halucinanţi, -te, adj. Care prici-nuieşte halucinaţii, care te face să ai vedenii; (cu sens atenuat) foarte impresionant. în nopţile pline de lumina rece §i halucinantă a lunii, discul ei, reflectat deasupra apelor, pare. . . capul ciudat al unei palide stafii. BOGZA, c. o. 199. Două atroce şi memorabile articole, care au provocat... masacrele de halucinantă amintire. CAMIL PETRESCU, T. ii 380. HALUCINAT, -A, halucinaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care are halucinaţii, care este stăpînită de halucinaţii. Gîndeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat, camil PETRESCU, u. N. 183. Şi bătrînul, privind-o fix, ca un halucinat, s-aşază pe scaun, mina stingă îi tremura mai tare. vlahuţă, o. a. hi 94. HALUCINAŢIE, halucinaţii, s. f. Stare psihică anormală (de obicei în cazuri de boală cu febră mare) sub stăpînirea căreia cineva are convingerea că vede lucruri sau aude zgomote care de fapt nu există; produs al acestei stări; vedenie, nălucire. Alcoolul produce halucinaţii ale vederii: bolnavului i se pare că vede duşmani care-l ameninţă. MARINESCU, P. a. 124. Nici în vastele lui halucinaţii de evadare nu avusese Ladima o privelişte atît de largă. CAMII/ PETRESCU, N. 63. Cu somnul luptă ochii mei nesiguri:'Sînt în Stambul ori am halucinaţii? anghel-iosif, c. m. n 14. HALVA, (rar) halvale, s. f. Preparat dulce, făcut din tahîn sau seminţe de floarea-soarelui şi zahăr. Alviţelet halvalele şi toate prăjiturile [erau] înecate in zeama de zahăr. dumitriu, N. 266. Haidem cu toţii în tîrg. .. să cumpărăm smochine ş-o cutie mare de halva. vlahuţă, o. a. iii 17. Trimite-mi de la GJi. Mateescu... 3 kilo (zi trei) de halva. Caragiale, o. vii 190. Acu o mincat o ocă de măsline ş-o putină de halva, alecsandri, t. 1144. IIALYAGlU, halvagii, s. m. Persoană care prepară sau care vinde halva. Dumnealui au fost halvagiu vestit peste Dunăre, alecsandri, T. 1440. HALYIŢĂR s. m. v. alvijnr. HALYÎŢĂ s. f. v. alviţu. HAM1 interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă lătratul cîinelui. HAM2, hamuri, s. n. (La pl. uneori cu aceeaşi valoare ca la sg.) Ansamblu format din curelele (sau frînghiile) necesare pentru a înhăma calul la un vehicul. Caii aveau hamuri negre, stancu, d. 227. Un cal sur, uriaş, cu coastele proeminente şi ochii întotdeauna umezi, căra această căruţă— opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice, sahia, n\ 65. Mergînd Duca-vv. într-o sanie cu doi cai. .. înhămaţi cu hamuri de tei, ocărit neîncetat de polonezii ce-l duceau, se opri puţin la Suceava, bălcescu, o. i 186. .$> F i g. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Şi ham de cai şi jug de boi. coşbuc, p. i 207. <’> Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept,şi cea care se petrece după gîtul calului. E x p r. A (raj>c în ham = a trăi o viaţă grea, a o duce greu. (Precedat de prepoziţii) Acţiunea calului de a trage vehiculele. Alese la o parte doi căluţi pagi, care se împărecheau bine la umblet şi erau cei mai buni la ham. sadoveanu, B. 66. -0- Cal de ham = (spre deosebire de cal de călărie) cal care trage la căruţă sau la trăsură. HAMĂC, hamacuri şi hamace, s. n. Bucată dreptunghiulară de pînză sau plasă de sfoară, care se întinde orizontal între doi stîlpi sau între crengile unui copac şi care serveşte ca pat mobil sau ca leagăn. Se leagănă vîittul alene-n hamac Şi vrăbii îşi cheamă soborul. FRUNzX, S. 18. Să mă lungesc puţin. Pe coastă dulce şi concavă, De pare-o pînză verde de hamac, camii. PETRESCU, v. 109. Apartamentul meu e un copac — De cind doream eu mobilă de nuc! Drept ceas deşteptător îmi cînt-un cuc, Iar patul meu e un splendid hamac! ANGHEL-IOSIF, c. M. i 125. Dimineaţa după ce strîngeau hamacele în care dormiseră, se dezbrăcau la pielea goală şi-t împroşcaţi cu apă de mare. bart, E. 274. <)> F i g. In plasa gîndurilor mele de lumină Ţi-am prins imagina: o viespe Subţire-n mijloc, ageră şi fină. O adiere poate s-o desprindă Din luminosul ei hamac. TOPÎRCEANU, B. 82. HAMAL, hamali, s. m. Muncitor, care transportă poveri (mai ales în porturi şi în gări). Nu vedeai ce umeri de hamal avea? CAMIL PETRESCU, T. n 35. Hamalii îşi încrucişau drumurile, cu pasul grabnic, încovoiaţi sub geamantane, cu valizele în braţe şi cu sfoara pachetelor prinsă în dinţi. G. m. zamfirescu, m. d. ii 34. Cărătorii sau hamalii portului umblau în sus şi în jos. ODOBESCU, S. III 248. ^E x p r. (A munci) ca un hamal = a (munci) din greu, pînă la istovire. t HAMALÎC s. n. 1. (învechit) Meseria hamalului; muncă de hamal. îl îndeamnă ca să se lese de hamalîc şi să se apuce de neguţetorie. gorjan, h. ii 96. 2. F i g. Muncă grea, istovitoare. Eminescu se simţea mai mult ca oricînd înlănţuit de stăpînii săi de la ziar, care-l puseseră la un hamalîc unde orice urmă de indepen-.denţă personală era strivită sub chinuitoare muncă. CONTEMPORANUL, S. Ii, 1949,' nr. 164, 4/9. HAMBĂR, hambare, s. n. 1. Magazie pentru păstrat cereale. Va fi o toamnă grasă şi doldora de rod! Hambare ghiftuite de grîne or să geamă, deşliu, G. 49. Printr-o poartă deschisă se vedea ograda cu clădirile pentru logofeţi, argaţi şi alţi slujitori, cu grajduri, coteţe, hambare. reiîreanu, R. I 78. Sîsiiac pentru păpuşoi, hambare pentru griti şi cite alte lucruri de gospodărie făcute de mîna lui Chirică, cît ai bate din palme! CREANGĂ, p. 153. 2. Magazie mică (în podul morii), în care se toarnă cerealele date ca preţ pentru măciniş. 3. (Regional) Ladă mare de lemn, în care se păstrează făina, mălaiul sau cerealele. 4. Locul unde se depozitează, pe un vapor, mărfurile transportate. V. cală (1). Ieşeau la lumină orbiţi din fundul hambarelor întunecoase, izvorind ca furnicile' din toate găurile de la vapoare. BART, E. 294. — Variantă: ambar (delavrancea, s. 223) s. n. HAMÎI s. n. Plantă erbacee volubilă, cu tulpina lungă şi subţire, cu flori verzui, ale cărei seminţe aromatice şi amare se întrebuinţează la fabricarea berii (Hu-mulus Lupulus). (Atestat în forma hemei) Şi pe coasta cu hemei Nu mă va mai duce dorul, coşbuc, p. n 172. Mulţime de ferestre se vedeau, erau înconjurate de hemei, care se agăţa şi pe copertşul de oale albii, contemporanul, iii 781. — Variante: hăm6i (odobescu, s. hi 28, negruzzi, s. i 96, alecsandri, p. p. 407), kem6i s. n. HAMGER s. n. v. hanger. nĂMIŞ, -Ă, hamişi, -e, adj. (Transilv.) Şiret, viclean, răutăcios. (Poetic) Luna, hamişa, Zice zău că n-o jura. jarnîk-bîrseanu, d. 398. HAMSIE — 439 — HANŢA IIAMSÍE, hamsii, s. f. (Mai ales la pl.) Peşte mic de apă sărată caracterizat prin gura lui mare; trăieşte mai ales în Marea Mediterană şi în Marea Neagră şi se mănîncă proaspăt sau conservat ( Engraulus encrassicholus ). HAMÜT, hamuturi, s. n. (învechit) Parte a hamului care trece peste gîtul calului; gîtar. Podoabele şi cusăturile dupe ve¡minte şi dupe hamutul calului. .. au rămas tăinuite, odobescu, s. ii 198. înmuiau în fir ¡i in pietre scumpe hainele de pe dtn¡ii ¡i hamuturile de pe caii lor. id. ib. m 108. ILAN1, hani, s. m. (în trecut) Conducător, şef al tătarilor (mai ales al celor din Crimeea). Era odată... un fecior al hanului pe care maică-sa şi curtenii îl tndo-paseră cu baclavale, sadoveanu, d. p. 72. Ştefane! viteazul meu!... Te calc hanii tătăreşti Şi urdiile turceşti! alec-SANDRi, P. P. 172. Avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. negruzzi, s. i 137. HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie, la marginea drumurilor de ţară sau la periferia oraşelor, unde se pot adăposti (peste noapte) drumeţii cu caii şi căruţele lor. Hanul era adormit şi întunecos ca noaptea de-afară, numai in răstimpuri vîntul venea cumplit şi aducea vîrtejuri de ploaie, sadoveanu, o. i 141. Cînd Gheorghe se văzu in stradă, se îndreptă repede înspre hanul unde ştia că trag oamenii din satu lui. bujor, s. 141. îl rugară să-i îndrep-teze la vrun han, unde să mîie noaptea, ispirescu, I,. 275. La hanul lui Mînjoală [titluj. Caragiale, o. X 330. HÂJSDTÎAL s. n. (Sport) Joc de echipă în care jucătorii, aruneînd mingea cu mîna, încearcă s-o introducă în poarta echipei adverse. Turneu! internaţional de handbal organizat în cadrul întîlnirilor sportive ale Festivalului. scînteia, 1953, nr. 2746. HANDICAP, handicapuri, s. n. 1. (Sport) întrecere în care concurenţii inferiori capătă un avantaj pentru a se egala şansele; avantajul acordat unui concurent inferior. A acorda un handicap, a Nu pot admite Să fiu învins la handicap. TopIrceanu, m. 71. + Totalitatea punctelor cuExpr. A umbla handralău = a umbla de colo pînă colo fără nici o treabă. — Variantă: hândrălău (pas, z. iii 251, m. i. cara-giale, C. 85) s. m. HAN G, (2) hanguri, s. n. 1. (Numai în e x p r.) A ţine hangul = a) a acompania, a secunda o melodie, a ţine isonul. Cobza ţinea hangul zumzăind cînd mai tare, cînd mai înăbuşit: zumba-zumba. .. zumba-zumba. sadoveanu, o. i 73. Tudorache asculta, dădea capul pe spate, dădea din viîni, pe urmă începu să ţie hangul cu un glas gros, ca un răget, dunăreanu, ch. 33. Lin viorile răsună, iară cobza ţine hangul, eminescu, o. i 85. (Metaforic) Toată suflarea şi făptura de primprejur îi ţineau hangul. creangX, p. 240; b) a ţine partea cuiva, a încu- raja pe cineva, aprobînd tot ce face şi ce spune; a face pe placul sau cheful cuiva, a cînta cuiva în strună. Mă mieram eu de ce-s şi ei aşa de cuminţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ţii hangul, creangă, a. 39. 2. (Regional) Nume dat unor instrumente sau unor părţi ale instrumentelor muzicale (mai ales coarda a patra Ia vioară şi ţeava cimpoiului), care servesc pentru a ţine acompaniamentul. Cobze şi-alte hanguri, Glas de fluier şi cimpoi, Pitpalaci şi cintezoi, Şi-un taraf de granguri, coşbuc, p. i 301. HAN GÂN, hangani, adj. m. (Numai în e x p r.) Porumb (sau păpuşoi) hangan — soi de porumb cu ştiuletele mare, cu bobul lunguieţ, galben-roşcat şi mare, care creşte de obicei la munte. Aduceau păpuşoi hangani cu grăunte roşcat, camu.ar, n. ii 457. HANGÂR, hangare, s. n. Construcţie mare destinată adăpostirii şi reparării avioanelor, tractoarelor, batozelor etc. Dintr-un hangar, porni un tractor botos. Camilar, tem. 47. HAN GÎR, hangere, s. n. Pumnal mare, încovoiat, care se purta mai demult la brîu. Vietăţile apelor săgetau ca nişte nuieluşe, ca nişte hangere, camilar, T. 155. Hangerul cel semănat cu brilianturi. filimon,, c. 149. Cincizeci de ieniceri, Groşi la cap, cărunţi la peri, Cu hangere Ascuţite, Cu pistoale Ruginite. TEODORESCU, p. p. 550. — Pl. şi: hangeruri (ispirescu, m. v. 22, bSlcescu, o. ii 265). — Variantă: hamg6r (sadoveanu, f. j. 748, ALECSANDR.I, P. A. 46, NEGRUZZI, S. I 120) S. n. HANGI0ÂICĂ, hangioaice, s. f. Hangiţă. Hangioaica le aduse o tigaie de jumări de ouă, pastramă la grătar şi un coş de zmeură, camil petrescu, o. r 328. HANGÎŢA, hangiţe, s. f. Soţie de hangiu, femeie care ţine un han2 (ca proprietară sau ca arendaşă); hangioaică. Hangiţa iese-n uşă, Bucuroasă de cîştig. TOPÎRCEANU, S. A. 13. HANGÎU, hangii, s. m. Cel care ţine un han2 (ca proprietar sau ca arendaş). Voi prăvălieşii, hangiii, vă bateţi cu capul de pereţi că [perceptorul] ia prea mult, că vă caliceşte, că vă omoară. Galan, z. R. 49. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a han-gmlui. sadoveanu, o. vii 28. Hangiul. . . bogat putred, se răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin. delavrancea, S. 7. JIANÎMĂ, hanîme, s. f. (Turcism învechit) Femeie din clasa aristocraţiei turce. Colo, fumind tăcută, o tînără hanîmă Se pleacă visătoare pe mica-i albă mină. bolin-Tineanu, la Tdrg. Cîntă din gură şi din tambură, întocmai ca o hanîmă de sărai. FILIMON, c. 68. HĂN-TATAR s. m. v. lian-tătar, HAN -TĂTAR, han-tătari, s. m. (Şi în forma han-tatar) Han1; p. e x t. dracul, naiba. Cînd calcă ţara han-tatarii Eu bucuros în lupte merg. eminescu, o. rv 351. E x p r. Din vremea lui han-fătar = de demult, străvechi. Vere Enachi! scos-ai încalţe vin de cel din vremea lui han-tatar? alecsandri, T. 1000. — Variantă: hân-falar s. m. HANTRO, hantri, s. m. Unitate convenţională (echivalentă cu 1 ha de arătură în condiţiile prevăzute de standard) folosită pentru măsurarea lucrărilor făcute de către staţiunile de maşini şi tractoare. Timpul primăverii trece... Si nici cei opt hantri şi jumătate, la care te-ai angajat, nu-s încă îndepliniţi. mihals, o. 434. HĂNŢÂ1, hanţe, s. f. (Regional, depreciativ) Obiect de îmbrăcăminte, haină. Se culcau îmbrăcaţi şi se acopereau cu vreo hanţă mai groasă, pas, i*. i 76. Uite cum umblu, de n-am şi eu o hanţă pe mine. camil PETRESCU, T. ii 76. HANŢĂ — 440 — HARABAGI U HÂNŢĂ2, hanţe, s. f. (Olt.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); gură care vorbeşte mult şi fără rost; gură spartă, fleanca, clanţă. E x p r. Bun do hanţă, = flecar, guraliv. HÂ0S,//aoîî/n,s.n. l.(în mitologia greacă) Stare primitivă de neorganizare în care, după presupunerea celor vechi, s-ar fi aflat materiaînainte de apariţia universului cunoscut de om; (în unele concepţii teogonice) prăpastie fără fund în care s-ar fi găsit într-un amestec confuz şi dezordonat elementele şi materia înainte de organizarea lumii; abis. Ca o lacrimă de aur Cade-n haos cîte-o stea. DEMETRESCU, o. 56. Şi din a haosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentîi, Cum izvorau lumine. EMINESCU, o. I 176. Se pare că tot cerul căzut e pre pămînt Şi c-au rămas în urmă~i un haos, un mormînt. ALECSANDRI, P. A. 139. 2. F i g. Confuzie, dezordine, neorînduială. V. debandada. Statul de democraţie populară a avut de luptat împotriva haosului economic şi financiar. HOT, R. n. 8. — Variantă: ciîos (EanNESCU, o. tv 49), scris şi chaos (BMINESCU, O. I 177), s. n. HAOTIC, -Ă, haotici, -e, adj. 1 .De haos (1), care aminteşte haosul. Mai sînt, de asemeni, prăpăstiile. Acele goluri cumplite intre munţi, adinei, spăimîntătoare, haotice funduri de lume. BOGZA, c. o. 20. Cuvintul «sălbatic » recheamă in minte aspectul haotic al munţilor, formele apocaliptice ale Ceahlăului şi ceea ce are el inaccesibil şi inospitalier. cbrăileanu, s. 139. 2. Dezordonat, în neorînduială, confuz. Burghezia a dat oraşelor din ţara noastră caracteristica tuturor or.aşelor din ţările capitaliste: o aglomeraţie haotică de clădiri inestetice, lipsite de o concepţie arhitectonică proprie şi de sistematizare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2382. Se auzi o larmă haotică afară, strigăte puternice şi unii slujitori năvăliră înăuntru. CAMIL PETRESCU, o. x 529. HAP1 interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de apucarea sau înghiţirea rapidă a ceva. HAP2, hapuri, s. n. (învechit şi popular) Medicament preparat în forxna unei mici sfere netede, ca să poată fi înghiţit uşor (v. pilulă, tabletă, pastilă) sau medicament în formă de praf învelit într-o bulină. I-a dat nişte hapuri de sulfat de chinină si i-a recomandat să se ducă de vară undeva la aer curat. vlahuţă, o. A. I 105. La tot ceasul lua hapuri şi seara picături, negruzzi, s. i 207. <§> E x p r. A îughiţi (sau a face pe cineva să înghită) un hap (sau hapul) = a suporta (sau a face pe cineva să suporte) un lucru neplăcut fără putinţă de împotrivire ; a înghiţi găluşca. V. înghiţi. Fragedul arhaism al acestui «cintic de lume » va fi ca o sorbitură de apă limpede si răcoroasă, dupe hapul de trudnică si băbească versificaţiune ce te făcui să înghiţi, odobescu, s. ni 122. HĂPCĂ s. f. 1. (înexpr.) (A lua) cu hapca = (a lua) cu forţa, cu de-a sila, pe nedrept, hoţeşte. Se răpede ¡i-i ia apa si smicelele cu hapca. CREANGĂ, p. 274. Ai avea poftă să le răsluiesti o parte de pămînt... cu hapca. ALECSANDRI, T. 1357. 2. Undiţă cu sfoară groasă. HAPCItj interj. Onomatopee care redă -zgomotul produs de strănut. ÎI AP M. s. m. (Şi în forma haplea) Nătărău, prostănac, tont, nătăfleţ, năting, neghiob. Asa haplea mai rar... Ce draeti face d. Nae de nu mai vine. CaragialE, O. I 190. Frăţiorului i-a strigat că ori e haple, ori <* pes... senine altceva », şi i-a poruncit să nu-i mai calce pragul. CaragialE, s. n. 26. — Variantă: haplea s. m. HĂPI.EA s. m. v. haple. HAPLOLOGÎE, haplologii, s. f. (Lingv.) Suprimarea unei silabe prin disimilare totală. în stilul oral,*jumătate» se pronunţă, prin haplologie, «jumate >. t HAPSÎN, -Ă adj. v. hapsin. HAI'SÎX, -A, hapsini, -e, adj. 1. Răutăcios, hain, cîi-nos. Alelei, boieri hapsini, Face-v-ar vîntul ţărînil Că aţi fost pînă mai ieri Mari şi tari peste averi: Aţi tăiat şi-aţi spînzurat Ţara toată-n lung şi lat. DEŞLIU, M. 63. Ţi-am spus că n-am suflet să mă războiesc cu tot satu. Nu-i lumea aşa de hapsină cum o vezi dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 19. (Substantivat) Nu le-ajungeau toate văgăunile pămintului ca să-şi ascundă vitele şi carele de hapsinii stăpinirii. Galan, z. r. 39. Văd că hapsinul acela vrea numaidecît să-ţi ieie capul. SBIERA, p. 161. Vai de mine! Mi-o ucis puiti, hapsînu dracului, alecsandri, t. i 363. 2. Lacom (de bani, la mîncare etc.). Cei tineri se grăbeau să absoarbă, foarte hapsini, bbrşul cam rece şi friptura cam tare. sadoveanu, o. vn 227. — Variantă: hapsin, -ă (creangă, p. 111, contemporanul, iv 15) adj. HAU, haruri, s. n. 1. (Arhaizant) Calitate, însuşire, dispoziţie naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admiraţie, plăcut. V. graţie, farm e c. O mlădiere, o uşurinţă a mişcării, asemenea salturilor neaşteptate dar pline de har ale sălbăticiunii tinere, dumitriu, V. L. 7. A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă. EMINESCU, O. I 79. 2. (învechit) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoinţă, ca o favoare deosebită. Tinărul, închinîndu-se adine la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătăşia de vînători. ODOBESCU, s. I 75. F i g. Nilul... varsă bogatul său har. negruzzi, s. n 284. 3. (în religia creştină ; de obicei determinat prin tdivim sau «dumnezeiesc») Dar, ajutor spiritual pe care cei credincioşi cred că divinitatea îl acordă omului. <^Expr. (De obicei cu sensul religios atenuat sau şters) Har domnului! = exclamaţie prin care cineva îşi exprimă satisfacţia pentru reuşita unui lucru sau pentru o situaţie bună; slavă domnului ! Puterea sacramentală a preoţilor de a oficia actele de cult. HARABĂ, harabale, s. f. (Mai ales în Mold.) Căruţă mare de transport. La deal urca o haraba plină de saci, trasă de un căluţ răblăgit. camilar, n. i 113. Meşter neîntrecut. .. cînd i se aduceau cupei ele, trăsurile şi hara-balele vechi cu o roată smintită, cu un arc plesnit, cu învelişul rupt, cu hulubele rupte. PAS, L. I 71. în sfîrşit, nu trece mult la mijloc şi numai iaca li se aduc 12 harabale cu pîne. CREANGĂ, P. 260. Cantitatea care intră într-o căruţă ca cea descrisă mai sus. O haraba întreagă aş fi în stare să mănînc şi parcă tot nu m-aş sătura. CREANGĂ, P. 210. HABABABT3IIĂ, harababuri, s. f. Dezordine, învălmăşeală (însoţite de zgomot), scandal. (Atestat în forma arababură) în circiumă e arababură mare. DELAVRANCEA, S. 6. Intră în casă şi văzu o arababură de nu-i mai da nimeni de căpătîi. ISPIRESCU, L. 350. — Variantă: arababură s. f. HARABAGÎE s. f. (Mold., rar) Meseria de hara-bagiu; cărăuşie. Moş Nichifor fugea de cărăuşie...; el să ferea de rădicături, pentru că să temea de surpătură. Harabagia — zicea el — e mai bună : că ai a face tot cu marfă vie. CREANGĂ, P. 107. HARABAGÎU, harabagii, s. m. (Mai ales în Mold.) Căruţaş care duce, cu plată, mărfuri sau (mai ales) persoane cu căruţa sau cu harabaua. Deşi... harabaua era una din cele mari, a rămas vorba ca harabagiul să meargă pe jos. slavici, N. I 329. Moş Nichifor era harabagiu. HARABAIE — 441 HARCHINĂ Căruţa lui, deşi era ferecată cu teie, cu curmeie, insă era o căruţă bună. CREANGĂ, P. 106. Hai să lăsăm hara-bagiul şi să ne suim într-o sanie de birjă, alecsandri, t. I 116. HABABĂIE, hărăbăi, s. f. Casă, încăpere sau curte mare (în dezordine). în toată harabaia de curte locuia numai Dumitru Ciulici cu familia, adică nevasta şi patru copii, rebreanu, R. n 49. •+• Vehicul mare. V. haraba. Harabaia trecu pe lîngă caretă cu o mare zomăitură de geamuri, macedonski, o, iii 125. — Variantă: liărăbăie s. f. HARĂC s. m. v. arac. HARACHÎRI s. n. Sinucidere prin spintecarea pîn-tecelui cu sabia sau cu un cuţit lung, practicată în Japonia (în clasele de sus) de către cei care au suferit o înfrîngere sau o dezonoare. HAJIĂCI, haraciuri, s. n. (învechit) Tribut anual pe care îl plăteau sultanului ţările creştine supuse turcilor. Moviloaia e şireată, va trimite daruri la sultan şi va făgădui haraci sporit, sadoveanu, o. vii 148. Făgăduinţa de a mări pînă la patruzeci de mii galbini haraciul tării. odobescu, s. i 119. Ei au plătit in tot anul haraciul. BĂLCESCU, O. I 17. 4- Tribut, dare. Tată-său, cu nădejdea că Teseu tl va scăpa de un haraci ruşinos ca acesta. . . îl lăsa să se ducă. ispirescu, u. 117. IÎABĂG s. in. v. arac. HÂBĂM, (1) haramuri, s. n. (Mai ales în Mold.) 1. Termen depreciativ pentru un animal (rău, prost); mîrţoagă, gloabă. Poate ai vite stricătoare, că livada ta cu păpuşoi e plină de nişte haramuri. sbiera, p. 269. în oaste am fost numai de zbucium: hăis haram, cea haram! creangă, p. 320. Haramu-i cu nărav, Pe toţi mereu trînteşte. alecsandri, t. ii 97. <$>■ (Cu sens colectiv) Nu mai duce după tine atita haram de cine. RETii-CANUL, P. iii 40. 2. Pradă, jaf. Conacul propriu-zis încă n-a fost atins, ddr încolo e haram şi oamenii cară fără sfială cu sacii şi cu tirnele porumb, fasole, griu, ce se găseşte, rebreanu, r. n 14?. De liaram = a) (1 o c. a d j. şi a d v.) (lăsat) la voia întîmplării, fără stăpîn, bun de jefuit, de prădat. Poftiţi ca la dumneavoastră, că averea mea-i de haram. davidoglu, O. 67. El a rămas acasă, ce-o fi să fie, căci nu s-a îndurat să-şi lase averea de haram. rebreanu, p. S. 135; I») (loc. a d v.) de pomană, degeaba; pe nedrept, prin jaf. Vreai să dau de haram şi ce bruma am putut să sui in car? GALACTion, o. i 279. Răzăşia mea care rni-ai mincat-o de haram cu cărţi minciunoase, cu plastografii, alecsandri, t. 1585. <0- Expr. Hara-mitl liaram se face sau (de) liaram vine, (de) liaram so duco = lucrul cîştigat pe nedrept se pierde precum s-a dobîndit. Banii ciţi cu nedreptate cîştigaţi carii i-am pus, După cum haram veniră, astfel şi haram s-au. dus. pann, p. v. ii 80. 8. (în expr.) A inînoa liaram = a vorbi fără rost, a spune vorbe de clacă. Măi tartorule, nu mînca haram ¡i spune drept, tu eşti Gerilă? creangă, p. 240. Nu ţi-ai primit toată leafa?... — Mănînciharam, Ioane... N-am luat nici o leafă, alecsandri, t. 1546. Haram că... = păcat că...; degeaba... Haram că-i însurat! Văd că mănincă tot ca un burlac. La tdrg. (în opoziţie cu halal de...) Haram do... = vai de... Acum, că s-a înecat ăl mare, o să-i dea ăstuia mic cămaşa înecatului, să-i poarte noroc. Haram de aşa noroc, stancu, d. 204. Haram de capul vostru; de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău decît aşa. creangă, p. 310. Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. EMINESCU, n. 44. HARAMBÂŞĂ, harambaşi, s. m. (învechit şi popular) Căpetenie de hoţi sau de haiduci. Numai unul răminea Harambaşă de haiduci Peste patruzeci şi cinci. PĂSCU-LESCU, L. P. 278. IIAItAMÎN, haramini, s. m. (învechit) 1. Hoţ de codru, tîlhar; haiduc. Ne-au călcat hoţii!... Sînt la poartă o mie şi mai bine de haramini. odobescu, s. I 89. Voi, vitejilor, Haraminilor! Daţi cu lăncele, Daţi cu flintele. ALECSANDRI, P. P. 65. 2. Om rău, fără inimă. (Atestat în forma haramnin) Noroc din ceri pînă-n pămînt că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, căci avea mare ciudă pe mine. CREANGĂ, A. 68. — Variantă; (rar) liaramnin s. m. HARAM3SÎN s. m. v. Iiaramin. HARĂP s. m. v. arap. nĂHA-PARA s. f. (Numai în expr.) A face (o) liara-para = a face, a provoca o învălmăşeală, o vînzo-leală; a face harcea-parcea. Dulăii... făcură o iama, o hara-para nemaipomenită. La tdrg. Cu dracii de la boieriul cela ai făcut hara-para. creangă, p. 319. HARĂPMC, harapnice, s. n. (Mold., Bucov.) Bici mare, împletit din cînepă sau din curele, cu codiriştea scurtă, adesea cu pleasna de mătase la vîrf (ca să pocnească mai tare). Iată-l... dezlănţuit dintr-o dată, fluie-rind, chiuind, injurînd, pocnind din harapnic, stăpînind caii. galan, z. r. 6. De-abia a descălecat şi intră plecîndu-se pe uşă, cu harapnicul trecut pe după umărul sting, sadoveanu, o. n 39. Atuncea au sărit zmăul mînios din pat, au apucat un harapnic şi s-a dus în grajdi. SBIERA, P. 75. —Variantă : arăpnic s. n. ' ILARBTjZ, harbuji, s. m. (Mold.) Pepene verde, lubeniţâ. Cum mijea de ziuă, ochii pîndeau harbujii dintre linii, nişte harbuji mari, cit să se sature din ei dţiva oatneni. Camilar, N. I 408. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu in o sută de bucăţi, hogaş, M. N. 18. Am şi înjunghiat cîţiva harbuji intr-ales, de ne-am potolit deocamdată şi foamea şt setea. CREANGĂ, A. 127. — Variantă: nrbuz s. m. HAJtBUZĂHÎE, harbu zării, s. f. (Mold.) Loc cultivat cu pepeni verzi şi galbeni; pepenărie, bostănărie, bostană. Harbuzării, vii, fabrici, sale cu lumină electrică, cu băi, săli de teatru... toate deschideau faţa lui Cimpoeşu intr-o mirare şi intr-o bucurie din ce în ce mai mare. camilar, N. I 393. [Am trăit] furînd noaptea harbuji şi zămoşi de prin harbuzării. alecsandri, T. 608. — Variantă: arlmzărîo s. f. HARBUZESC, -EÂSCĂ, harbuzeşti, adj. (Mold., numai în e x p r.) Pere harbuzeşti = pere zemoase, gălbui, cu gust dulce. Păr harbuzesc — păr care face astfel de pere. Ia vezi, mai bine, cînd îi veni, de mai descarcă de greutate cel păr harbuzesc din fundul grădinii, hogaş, H. 11. nÂECĂT s. n. v. liarliat. HÂECEA-PAECEA adv. (Familiar, numai în e x p r .) A face (pe cineva sau ceva) liarcea-parcca = a tăia (pe cineva sau ceva) în bucăţi, a face fărime. a sfîşia, a hăcui, a hărtăni. [Ienicerii făcură] într-o clipă pilaf şi harcea-parcea pe toţi cei ce erau adunaţi acasă la hogea. La TDRG. HĂKCHEVĂ, harcliine, s. f. (Mold.) Bucată mare de mămăligă, de slănină etc. V. halcă. Mihalachi se şi întoarce c-o harchină de costiţă afumată, vlahută, o. a. n 89. Chef şi voie bună, zise celalalt scoţînd o hrincă îngheţată din desagi... şi dindu-ne şi nouă cite o harchină. CREANGĂ, a. 31. — Variantă; liărşcliină (contemporanul, m 785) s. f. HARDUGHIE — 442 — HARTAN HARDU GHÎE, hardughii, s. f. Clădire mare, veche şi . dărăpănată, şandrama. Cei ce au venit acum depăşeau cuprinsul hardughiei, pas, z. ru 30. Socolit-ai tu cită ceară (fi trebuie ca să luminezi hardughia asta ? Camix PETRES-C’J, o. II 394. Ai vre să-mi iei casa pe nimic?.... — Cit cei pe hardughia asta? ai.ecsandri, T. i 318. F i g. Ne-om uni şi-om da peste cap hardughia stăpinilor. pas, z. IV 208. F i g. Lucru vechi, hodorogit, ruinat. Era bătrîn ca hanu lui Vangheli. .. — Cum s-ar zice... cam hardughie? ALECSANDRi, T. 584. HARDUGHÎT, -Ă, hardughiţi, -te, adj. (Despre persoane) Hodorogit, rablagit, ruinat. Să vă fac acu să nebuniţi după mine, cît sînt de bătrină şi de hardughită? AI.ECSANDRI, x. i 104. HARÎ’CI interj. (învechit) Strigăt cu care conducătorul unei licitaţii invita publicul să cumpere lucrul scos la licitaţie sau cu care închidea licitaţia asupra unui lucru. — Variantă : areci interj. HARfiM, haremuri, s. n. Totalitatea cadînelor unui mahomedan poligam. V. serai. XJnde Bîctd Se răstea, Haremul Se speria, Cadînimea ( = cadînele) Leşina. TEO-DORESCU, P. P. 607. ^ Parte a casei în care locuiesc aceste cadîne. Se vede că te ţine baba de-aproape... închisă ca intr-un harem, alecsandri, T. I 203. Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă între cadîne, în harem. RUSSO, o. 36. <$> (Glumeţ, la păsări) Ci te un cocoş pintenat, suit pe roata cîrmei, cu ochii la harem, trîmbiţează bătînd falnic din aripi şi salută în fiecare zi răsăritul soarelui la orizontul mării. BART, E. 331. HĂRFĂ s. f. v. harpă. HARGAT, -Ă s. m. şi f. v. argat. HARGĂŢÎ vb. IV v. argaţi. HĂJRHAT, harhate, s. n. (Mold.) Gălăgie, larmă, hărmălaie. Mă întorceam ca un om cumsecade spre casă, — cînd, iaca, într-o crîşntă aud un harhat, ş-un cîntec, ş-o beţie, — mînia lui dumnezeu! sadoveanu, o. vi 297. — Variante: Mrcăt (sbiera, p. 9), Imrllăt s. n. HARHĂT s. n. v. harhat. HARMALAIE s. f. v. hărmălaie. HARMAN, harmanuri, s. n. Amestec de diferite varietăţi şi calităţi de tutun. HARMĂLĂIE s. f. v. hărmălaie. HARMASAR s. m. v. armăsar. HARMOMCĂ s. f. v. armonică. HARNAŞAMÎNT, harnaşamente, s. n. Totalitatea j obiectelor (hamuri, şa etc.) necesare pentru a înhăma şi înşăua calul. Obiecte de harnaşament. a Ne pusese la tndemină opt cai arabi ce ne aşteptau la mal gata înşeuaţi cu harnaşamente orientale, bart, S. m. 22. HARNIC, -A, harnici, -e, adj. 1. Care munceşte mult 9i cu mult zel, care lucrează iute şi cu spor; muncitor, activ, sîrguincios. Harnică, din zorii zilei Nu stau mînile copilei Fără lucru> tot să prindă, Casa lor toată-i oglindă. COŞBUC, P. i 95. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă, creangă, p. 283. Omul harnic N-are praznic. PĂSCULESCU, i,. P. 109. F i g. Cînd mă deşteptai a doua zix numai după o clipă parcă de somn, băgai de samă că soarele fusese cu mult mai harnic decît mine. hogaş, m. n. 169. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, eminescu, O. i 85. (Adverbial) Mergea harnic şi se socotea, dumitriu, b. F. 15. Privirăm pînă-n zare amîndoi: Ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi. JEBE-I.EANU, p. 42. 2. (învechit şi popular) Vrednic, destoinic, zelos. Este un cal mai harnic decît dînsul, fUndu-i frate mai tinăr. ispirescu, i,. 19. Harnică maică-ai avut, De frumoasă te-a făcut, jarnîk-bîrseanu, d. 30. E x p r. A fi harnic să. .. (sau dc. . .) = a fi capabil, vrednic, a fi în stare (să. ..), a putea (să...). Va fi harnic să alunge pe zmeu ■ de la turmă. RETEcianul, P. rv 16. De băieţi nu mai trag nădejde.* pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mifacă nici unul. creangă, p. 118. HARPACÂŞ s. n. v. arpacaş. HARPAGON, harpagoni, s. m. Om foarte zgîrcit, avar. — Variantă: arpagân s. m. HĂRPĂ, harpe, s. f. (Şi în forma harfă) Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară pe care sînt fixate coarde neegale puse în vibraţie cu degetele de la ambele mîini. V. liră. Deodată harfele ' şi tamburele, alăutele, dairelele începură o cîntare îngerească de care Abu-Hasan rămase atins pînă la suflet. CARAGIAI.E, P. 133. Mai zi aceste vorbe! Ele răsună la urechile mele ca harpele antice! bolintineanu, o. 334. în tot Bucu-reştiu nu se aflau decît un singur piano şi o harpă. GHICA, S. 43. (Poetic) Şi-a întins pe lanuri harfa Vîntul. Potolită-i zarva... Luna-şi leagă fruntea rece Cu tulpane străvezii. JEBELEANU, P. 72. Ţărînă frumoasă şi moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă. EMINESCU, O. I 38. — Variante: liărfă, arpă (negruzzi, s. ii 42), âriă (Emtnescu, n. 69) s. f. HARPIE, harpii, s. f. 1. (în mitologia greacă) Monstru imaginat în forma unei femei înaripate, cu trup şi cu gheare de vultur, personificînd furtunile şi moartea. 2. F i g. Femeie hrăpăreaţă, foarte rea şi arţăgoasă : zgripţoroaică. — Pronunţat: -pi-e. t HAJIPÎST, -A, harpişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntâ din harpă. [în acest tablou] sînt şi harpiste, ca ia vînătoarea de mistreţi şi cîntăreţi cu flautul. ODOBESCU, S. ni 111. Era frumoasa şi graţioasa cîntăreaţă engleză, d-ra Bishop, şi marele harpist Boza. Ghica, S. 247. IIARPON, harpoane, s. n. Unealtă în formă de lance, prevăzută cu o frînghie lungă şi groasă şi întrebuinţată la vînătoarea balenelor şi a rechinilor. HARŞĂ, harşale, s. f. (învechit) Bucată de postav sau de alt material, împodobită cu cusături şi alte ornamente, care se pune pe cal, sub şa. încinse paloşul şi încalecă pe un armăsar cu harşa de fir şi cu zăbale suflate cu aur. ODOBESCU, S. I 72. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpeşti, acoperiţi cu harşa mare cusută cu fir. GHICA, S. 501. Sosiră in Bucureşti doi ceauşi, solii sultanului, aducind pentru Mihai-vodă... o coroană de diamante, cai împărăteşti cu harşale şi frîne aurite şi altele. bXlcescu, o. ii 181. — Pl. şi: harşele (ai.ecsandri, p. m 200, negruzzi, s. ii 222). HĂUŞCHINĂ s. f. v. harcltină. HARŞT interj, v. Iui'şti. HARTAN, hartane, s. n. 1. (De.obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Bucată mare de carne; halcă. Visă că trăgea dintr-un hartan gustos, fript pe-o varză aromitoare, pas, z. iv 129. Umple un ulcior cu mied, adaugă ş-un hartan de friptură, şi du-te de vezi ce mai fac slujitorii crăieşti. sadoveanUj-n. p. 333. Adăugind îndată un foc năprasnic, căruia Birlădeanu îi înfăţişă un hartan de berbece în ţiglă.. . viaţa păru iarăşi bună. id. z. C. 185. 2. Zdreanţă, ruptură. Şi-l inhăţa de hartanele zăbu-nului. delavrancea, la TdrG. HARTĂ — 443 — HATlR — PI. şi: hartanuri (CAMILAR, n. i 273)' — Variantă: hSrtăn (popa, v. 85, vlahuţă, o. a. 283) s. n. ii Artă, hărţi, s. f. Reprezentare grafică a suprafeţei pămîntului, a unui continent, a unei ţări, regiuni sau localităţi, executată din punct de vedere geografic, istoric, geologic etc. Harta Republicii Populare Romine. Harta Europei, tra Priveşte neclintit pionierul în hărţile atlasului deschis. D. botez, f. s. 20. Am găsit o hartă minunată a ostrovului. caraGiai.k, o. vii 71. Nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe harta lumii... trebuie insă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumii, băt.ckscu, o. ii 11. ^ (Urmat de determinări arătînd domeniul care face obiectul cercetării) Hartă astronomică. Hartă lingvistică. Hartă marină. Hartă meteorologică. HARTOÎ, hartoiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional, cu privire la car, sanie etc.) A da la o parte, a cîrmi din drum. Apoi cu mare greu hartoieşte carul intr-o parte, il opreşte in loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gînduri. CREANGĂ, p. 41. <§> Refl. (în forma hartui) Sania se hartui, două ţipete, apoi un hohot general de ris; Elvira ¡i Ana erau culcate-n zăpadă. VLAHUŢĂ, o. A. iii 163. — Variantă: liartui vb. IV. HARTUÎ vb. IV v. harioi. HÂJIŢ s. n. v. harţă. HARŢĂ 6 s. n. v. arţag. HÂRŢĂ s. f. 1. încăierare, ceartă, sfadă. Dar el nu caută harţă nimănui; aşa-i firea lui, blindă şi împăciuitoare. cai,AN, z. R. 82. A îndrăznit să se.ieie la harţă cu unul din băietanii cei mari de la şcoală. Sadoveanu, n. F. 155. t-a venit poftă să se prindă la harţă cu noi, grăi Lică. slavici, o. i 132. 2. (învechit) încăierare uşoară, ciocnire între avangărzile sau între detaşamentele armatelor potrivnice. Mihai, ce se aflase mereu la avangardă, porni iute înainte cu romînii săi ca să dea harţă vrăjmaşului şi să-l împiedice a trece podul. BĂLCESCU, o. ii 122. — Variantă: (Mold.) harţ (Sadoveanu, n. p. 381) s. n. HARŢI s. m. pi. (în religia ortodoxă) Perioadă din timpul unui post, cînd se permite credincioşilor să mă-nînce carne miercurea şi vinerea. — Variante: liîrţă (creangă, a. 107) s. f., liîrţi s. m. pl. HĂSCA s. f. (Mold.) Bucată de piele care se pune la cizmă pentru a lărgi căputa. Muşchea, piedecă, hască Si clin... şi tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. HASMAŢtfCHI s. m. Plantă erbacee, mirositoare, cu flori albe, din familia umbeliferelor; creşte prin tufişuri, pe marginea pădurilor şi a viilor, uneori fiind cultivată ca plantă culinară (Anthriscus Cerefolium). — Variante: asmaţuclli, asmăţui ‘(negruzzi, la Tdrg), haţmaţuchi s. m. HÂSPEL, haspeluri, s. n. 1. Maşină folosită Ia înnobilarea şi finisarea ţesăturilor, pentru fierberea şi vopsirea pînzei. 2. Maşină care trece firele de pe ţevi sau de pe bobine pe sculuri, pentru a forma pachete de bumbac. HÂŞCĂ, hăşci, s. f. (Regional) Copac (mai ales brad) uscat şi cu trunchiul găunos; trunchi găunos de copac. Cel ce a trecut mai adeseori printr-o pădure de brazi şi de molizi, acela de bună seamă că va fi observat într-însa. .. o mulţime de hăşci. marian, ins. 96. Toţi copacii au început a se clătina şi haşca aceea a scîrţîi. sbiera, p. 2. HĂŞCHIE s. f. v. aşchie. HAŞÎŞ s. n. Substanţă narcotică extrasă dintr-o specie de cînepă exotică (Cannabis indica). Oboseala şi înfrîngerea sînt neîndoios o otravă care, ca un haşiş ticălos, amorţeşte făptură vie. CA MII, PETRESCU, O. II 31. HAŞURA, haşurez, vb. I. T r a n z. A acoperi cu haşuri o porţiune dintr-un plan, dintr-un desen sau dintr-o hartă. Aveau harta ariei de lucru a staţiunii, cu comuncle ce le deserveau şi locurile de muncă ale tractoarelor, puternic haşurate cu roşu. mihale, o. 132. HAŞURAT, -Â, haşuraţi, -te, adj. Acoperit cu haşuri. Dincoace—degetul lui Prund s-a oprit sub un pătrat roşu, haşurat — ai centrul de maşini, gai.an, b. I 41. HAŞllRI s. f. pl. Grup de linii paralele sau întretăiate, la fel de groase şi trasate la distanţe egale, care se folosesc convenţional în desene, cu care se umbresc părţi dintr-un desen sau dintr-o hartă etc. HAT, haturi, s. n. 1. Fîşie îngustă de pămînt nearax care desparte două ogoare; hotar, răzor. Răsărise pînă la ultimul bob. Numai pe liniile fostelor haturi părea ceva mai firavă, cu verdele mai şters. miiiai,e, o. 436. La întîia întorsătură, plugurile muşcară din hat, toate deodată. camilar, tem. 330. -0> L o c. a d v. (Popular) într-un liat (sau liat în hat) cu cineva = situat alături, mărginaş, vecin cu cineva. ' 2. Cîmp nelucrât; pîrloagă, ţelină. Se tolăniră într-o margine a drumului, intr-un hat cu dudău mare. ŞEZ. vil 26. 3. F i g. Piedică, obstacol. Oamenii nehotărîţi, cari umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieţii. RUSSO, o. 133. HATAIĂ s. f. (Turcism învechit) Stofă fină de mătase. Rochie de hataia cu flori de mătase. La odobeSCU, s. I 421. IIÂTIE, hatii, s. f. îngrămădire de nuiele, pietre, bolovani etc. făcută pentru a îndrepta cursul unei ape sau pentru a împiedica revărsarea ei. — Pronunţat: -ti-e. HATIŞERÎF, hatişerifuri, s. n. (Turcism învechit) Ordin sau decret emis de sultan către marii demnitari otomani sau către domnitorii ţărilor romîne, purtînd autograful sultanului pentru executarea întocmai. înaltul hatişerif fu cetit şi tălmăcit. sadoveanu, o. vil 73. Ştefan, vel-portarul împărăţiei, aduse hatişeriful ce întărea domn pe fiul ei, Pătru. ODOBESCU, s. a. 125. HATÎR, hatîruri, s. n. 1. Plăcere, poftă, plac. Jţ-E x p r. Pentru (sau de, mai rar în) lmlîrul (cuiva sau a ceva) = de dragul (cuiva sau a ceva); pentru a face plăcere (cuiva). Făcurăm plăcintei cuvenita cinste, în hatind, mai cu samă, al cotnariului nou sosit, hogaş, DR. 281. Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatirul nu ştiu cui? creangă, p. 252. N-am să şez aici toată noaptea pentru hatind tău! alECSandri, T. i 115. (învechit) Do hatirul (unui lucru) = mulţumită, datorită, graţie (unui, lucru). Sub domnia celui de pe urmă grec, tată-său s-a făcut vornic de hatirul unei plăcinte ce a trimis la masa domnească, alecsandri, t. 141. A strica hatirul (cuiva) = a strica pofta, cheful sau plăcerea (cuiva). Spinul, nepu-tindu-le strica hatirul, cheamă pe Harap-Alb. CREANGĂ, p. 231. 2. Favoare, graţie, concesie; serviciu. Domniţă, bietul Mură îţi cere un hatîr. oaî.action, o. i 73. Cînd era micuţ, dezmierdatul ei era pentru dînsul culmea fericirii; acuma o singură sărutare e pentru mă-sa un hatîr. La tdrg. ^ Expr. A face (cuiva) un halîr = a acorda (cuiva) o favoare sau un privilegiu; a satisface (cuiva) o dorinţă sau un capriciu. Asemenea hatîruri sau chiverniseli se făceau numai pe seama unui om şi pe timpul vieţii sale. odobescu, S. n 33. + (învechit) Favoare acordată în i HATMAN — 444 — HAZARDA mod abuziv. [Sînt judecători] care fac hattruri unui prieten sau unui puternic al zilei de care se tem. La TDRG, Ce mai nou pe-aici pin Iaşi, vere Iorgule ?.. . — Tot aceea şi iar aceea: intrigi, furaturi, dispărţănii, hdtiruri, nedreptăţi. AI.EC-SANDRi, T. 1337. HĂTMAN, hatmani, s. m. (învechit) 1. (în orînduirea feudală) Unul dintre cei dintîi boieri de sfat în Moldova, însărcinat de domn cu comanda întregii oştiri în timp de pace şi de război, mare-spătar (v. spătar). Hatmanul se uită mirat La marele vornic. COŞBUC, P. I 289. Lăpuş-neanul cel cumplit Stă pe scaun poleit. Curtea-i plină de boieri, Vornici, hatmani, vistieri. AEKCSANDRI, p. p. 175. ■ Marele hatman era cap al călăraşilor şi mai mare peste toată armata, călărime ¡i pedestrime. BĂLCESCU, o. I 122. 2. Titlu purtat odinioară de marii generali sau comandanţi ai oştilor polone şi ai oştilor căzăceşti (v. otoman); comandant suprem al unei forţe armate. Sobieţki a venit cu toată puterea sa şi cu toţi hatmanii ţării leşeşti. AI.EC-5ANDRI, T. II 11. — Accentuat şi: haimăn. HATMAKÎE s. f. v. hătmănie. HAŢ interj. (însoţind sau înlocuind verbe ca «a apuc*», * a prinde» etc.) Onomatopee care indică o mişcare bruscă, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. V. hap. Şi puii veneau să ciupească grăunţe din mina ei... Haţ... şi prindea puiul. HOGAŞ, H. 36. Haţ! pune vulpea gheara pe dinsa şi o prinde. ispirescu, r,. 345. Şi nici una nici două, haţ! pe ied de glt. creangă, p. 23. Eu atunci haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească paserea, id. A. 57. HAŢMAŢUCHT s. m. v. liasmaţuchi. HAU interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă lătratul cîinelui sau urletul lupului. HAVA, haveZy vb. I. Tranz. A scobi (cu ajutorul havezei) făgaşe în zăcămintele în curs de exploatare, pentru a uşura desprinderea materialului din masiv. Maşină de havat, HAVAIĂNĂ, havaiane, s. f. Un fel de chitară cu sunetul lin şi tărăgănat. HAYAÎU, -ÎE adj. (învechit) Albastru ca cerul, azuriu. îmbrăca iar inaloteaua de catifea havaie cusută cu fir. MACEDONSKI, O. III 101. HAYALEĂ, havaleîe, s. f. (Mold., mai ales la pl.) îndatorire constînd din zile de clacă, podvezi etc. pe care o aveau ţăranii pe vremea clăcii şi a boierescului. Cine v-au scăpat pe voi de zapcilicy de bir, de havaleîe? La Tdrg. Rugaţi-vă cit toată inima sfîntului Hăraşc Nicolai de la Humuleşti, doar v-a ajuta să vă vedeţi popi o dată; ş-apoi atuxei. .. aţi scăpai şi voi deasupra nevoiei: bir n-aveţi a da şi havaleîe nu faceţi. CREANGĂ, a. 108. HAVÂiiAj havane, s. f. Ţigară de foi de calitate superioară. Degetele ţineau o havană stinsă care se consumase. singură şi mai păstra scrumul intact. c. petrescu, a. 351. în faţa unui maldăr de gazete străine, mari cît cearşaful, pufăia dintr-o havană, vlahuţă, O. A. III 26. HATÂRE, havări, s. f. Acţiunea de a h a v a şi rezultatul ei. HAYfiZĂ, haveze, s. f. Maşină construită special pentru tăiatul straturilor de cărbune sau de minereu dintr-o mină, compusă dintr-un dispozitiv de tăiere, un motor de acţionare, un mecanism de deplasare a maşinii în lungul frontului sau în galerii şi dintr-un sistem de comenzi; maşină de havat. Haveză grea. Haveză uşoară. Haveză cu braţ şi lanţ. Haveză electrică. HAVtJZ, havuzuri şi havuze, s. n. Bazin de apă descoperit, construit din piatră, ciment etc., uneori cui fîntînă ţîşnitoare în interior. Iată cişmeaua veche, cu gură de leu, iată havuzul rotund pe colacul căruio se juca în copilărie. SADOVEANU, o. IV 11. Suflul renăscător al vintului însă trece pretutindeni, leagănă o pereche de nuferi lunari ce dorm şi ei intr-un havuz, anghei,, PR. 115. -Jf-Fîntînă tîşnitoare. Nu puteam înţelege nimic de vijiala havuzului din lac. caragiai,e, o. i 279. IIAZ, (rar) hazuri, s. n. 1. Veselie. E-atîta haz şi bucurie! IOSIF, I’ATR. 14. Cînd mă gindesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti... cînd ne jucam-noi băieţii de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! creangă, a. 33. în satele de pe răzeşia: Dornei ii puţin haz în noaptea asta. ŞEZ.' m 180. ^ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. E x p r. A îacc liaz = a se veseli, a petrece glumind, a se amuza; (cu determinări introduse prin prep. «de ») a face glume pe seama cuiva, a-şi bate joc, a rîde de cineva sau de ceva. Mamele, pe la ferestre, priveau de-afară, cu dragoste, la tinereţea dinlăuntru şi făceau haz de îmbulzeala, de fierberea şi zbuciumul acelei lumi noi, însetate de viaţă. VLAHUŢĂ, O. A. ni 4. Făcea un haz nespus, ridea dese prăpădea. ghica, s. 217. Amărîtă-i viaţa mea, Amărîtă-i de necaz, N-am inimă să fac haz. ŞEz. i 10. A face haz dc necaz = a-şi ascunde necazul, făcînd glume sau si-mulînd voie bună. Calitatea cuiva de a înveseli prin firea sa veselă, prin glume sau prin vorbe spirituale. Nu că-i băiatul meu, da să-ţi spun drept, e o comoară; las’ că-i frumos. .. da hazul lui, mă-nţclegi, e ceva rar, nu te mai saturi. vlahuţă, o. A. m 168. E x p r. [A fe cu haz = a fi plin de duh, de umor. Dar din toţi cine era mai cu haz, era d-nu Agachi Flutur, alecsandri, X. i 313. 2. (învechit) Plăcere, bucurie. Acolo... am trăit în fericire, Am gustat hazul din lume cu plac şi cu mul-ţămire. CONACHI, p. 101. ^ Expr. A face liaz pe cineva (sau ceva) = a-i plăcea de cineva sau de ceva. Ea nu-l făcea haz, şi totdauna îl lăsa cu buzele umflate. ISPIRESCU, u. 11. îl făceau haz, fiindcă era plin de originalitate, de duh şi de veselie, ghica, la TDRG. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanţă cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seamă, a nu lua în serios. (în imprecaţii glumeţe) Era şi frumoasă, bat-o hazul s-o bată! creangă, a. 96. -*$- Calitatea de a plăcea, de a atrage, de a captiva; farmec, graţie. •<$> L o c. a d j. Cu haz = plăcut, nostim. Foaie verde de-un agud, Cîte puice am avut, Numai una mi-am lăsat, Stricăţică de vărsat Şi cu haz la sărutat. ŞEz. i 212. -^Expr. (Ironic) Ştii că ai (sau că are) hazî=ştii că-mi placi (sau că-mi place) ? ştii că eşti (sau că-i) bine ? Plecaţi imediat. — Ştii că ai haz? Cum să-l las singur pe părintele? Nu vezi cîte treburi avem? SADOVEANU, P. M. 166. Ştii că are haz şi asta! Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. IIAZ ¿tal), (rar) hazarduri, s. n. (Franţuzism) Faptul că un eveniment depinde de cauzele sale în aşa fel îneît o diferenţă neînsemnată în cauze poate produce o diferenţă considerabilă în efecte; p. e x t. întîmplare neprevăzută, neaşteptată. <^> Joc de hazard — joc de noroc. Alteţa sa duca (— ducele) de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace jocuri de hazard. NEGRUZZI, S. 1 326. HAZARDA, hazardez, vb. I. Refl. (Franţuzism) A întreprinde ceva fără prea multă socoteală, bazîndu-se pe întîmplare şi noroc; a se expune,' a risca. Aseară, la Predeleanu, a fost sfătuit să nu se hazardeze inutil pînă ce se va pacifica judeţul, rebreanu, r. n 213. HAZARDAT — 445 — HĂINAR IIAZAItDĂT, -A, hazardaţi, -te, adj. (Franţuzism) Periculos, riscant. încercare hazardată. HA/J.ÎU, -ÎE, hazlii, adj. 1. Spiritual, plin de haz, de umor. Stare sufletească ce culminează in acea hazlie ■inltmplare a celor două cucoane care.. . sfirşesc prin a se muta una in locul alteia! ibrăileanu, sp. cr. 241. Unii ■îmi zic ritor hazliu. Alţii îmi zic palavragiu! ALECSANDRI, T. I 235. + Vesel. Ce mai flăcăi sîntefi şi voi. . . fiţi mai hazlii, că doar nu v-a tors mama pe limbă. contemporanul, v 297. 2. Atrăgător, simpatic, plăcut, nostim. Baba nu ştia ■ce să facă de bucurie că are un băiet aşa de chipos, de Jiazliu, de gras şi invălit ca un pepene. CREANGĂ, p. 76. O prea dulce şi hazlie fericire! conaciii, p. 151. — Variante: Juizlîu, -îio (delavrancea,S. 12), hazuliu, -ie (creangă, p. 164) adj. HAZLÎU, -ÎIE adj. v. hazliu. UAZNÂ, haznale, s. f. 1. Rezervor subteran în care se scurg sau în care se aruncă rămăşiţele murdare dintr-o gospodărie. Ridicind capacul haznalei, a intrat înăuntru. UOGZA, A. î. 528. 2. (învechit) Clădire, încăpere în care se păstra un tezaur, o sumă mai mare de bani sau alte lucruri de preţ; vistierie. Munceau bieţii oameni din zori pînă în puterea nopţii si banii tuturor curgeau girlă in haznalele ■domneşti, vi.aiiuţă, o. a. i 217. Să mai mergem şi pe la ■haznaua împărătească, că doară n-o fi foc. ispirescu, l.371. JIÂ7.NA s. f. (Transilv.) Folos. Nici nepoată-sa n-avea ■haznă din averea ceea. La Tdrg. Am lăsat boii pe brazdă Şi părinţii făr’ de haznă, bieicescu, P. r. 142. IIAZ6S, -OĂSĂ adj. v. llăzos. ILA.ZULÎU, -Ie adj. v. hazliu. DĂ interj. (Şi în forma ht sau hi; de obicei repetat) I. Onomatopee care rcdi rîsul (mai ales rîsul forţat). De ■acum în turbincă au să-ţi putrezească ciolanele. Hă, hă! ■CREANGĂ, P. 318. începu a rîde hîd şi strimbindu-se: hîhî! IHMINESeU, n. 56. 2. (Repetat) Onomatopee care red\ plînsul. Hîhîhi! nenee! moş Andronic o spus o poveste. La TDRG. 3. Exclamaţie care exprimă mirare, neîncredere. Mari .păcate; angajament vă trebuie, nu-l cunoaşteţi pe ciocoi cit ■e de abraş? Şi mai ales ce nu te-ai dus d-ta, da s-o trimefi j,e dînsa? Hă! ce oameni! contemporanul, vin 14. ■1. (Popular) Exprimă o afirmaţie; da. Vezică eu... sînt nebun. . . — Nebun? — Hă, hă! caragjale, o. i 250. ■Ca d-voastră? — Hi, hi! alecsandri, t. i 90. — Variante: hî, Iii interj. IIĂ15ĂÎJC, -A, hăbăuci, -e, adj. (Mold., Transilv.; ■adesea substantivat) (Om) năuc, buimac, zăpăcit; p. e x t. ţicnit, prost. Se uita hăbăuc injuru-i şi-şi siniţea picioarele •curmate din genunchi. PAS, L. I 30. Ceasuri întregi umbla ■ca un hăbăuc prin cocioaba lui şi cerceta lucrurile rămase pe urma celei ce fugise. SADOVEANU, O. III 581. Muierea .era foarte isteaţă... iar bărbatul era un hăbăuc ca vai Je el. reteganul, P. i 1. (Expr.) A o luu (sau n umblu) IlftbStlon = a o lua razna, a hoinări. în sărbători o luam ■hăbăuca prin cele sate, pe unde ştiam că se fac hori. creangă, a. 104. iiAiîAucî. hăbăucesc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A năuci, a zăpăci; p. e x t. a prosti. IIĂliUC, hăbuci, s. m. (Regional; mai ales construit cu verbele t a rupe *, « a face ») Bucată (din ceva), fărîmă. Pină acasă făcu cămeşa hăbuci. ŞEZ. V 130. •$> (Adjectival, ca nume predicativ, în forma de sj.) Scaunul cel bun e hăbuc. CONTEMPORANUL, vij 4S9. O cinepă... poate fi putredă sau hăbuc. şez, rc 141. <£> (Adverbial) Mogorogea, băiet grijuliv, îşi curăţă ciubotele frumos şi Ie pune la uscat pe vatră, cum făcea totdeauna. A treia zi, după asta, ciubotele văru-mieu se rup hăbuc in toate părţile. CREANGĂ, A. 105. HĂBUlI, hăbucesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A strica, a rupe, a distruge. ILVCI s. n. sg. (Mold., numai în 1 o c. a d v.) Cit hăciitl = de loc. îi cunoşteai mai de mult? — Ba, dl hăciu! alecsandri, T. i 123. înţelegi tu ceva, Măriucă ? — Ba, cit hăciul. id. T. 284. — Variantă: liîci (alecsandri, t. 457) s. n. HĂCUÎ, hăcuiesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A tăia în bucăţi (mici), a toca mărunt; a stîrteca, a ciopîrţi. Hăcuia trupul bouţului in sferturi. miUalE, o. 509. Ba, dacă nu mă inşel, tot singur hăcuii pi palmă cîteva fire de mărar şi le aruncai pe toate in apa care clocotea. IIOGAŞ, M. N. 84. De pe cal mi-l trinteam Şi gitul i-l hăcuiam. ŞEZ. V 94. Intranz. (Rar) Mezinul se bătea ca un nebun; sărea cu catul în dreapta şi in stirga şi hăcuia f n carne, sadoveanu, o. i 220. nĂCUÎRE, hăcuiri, s. f. (Mold.) Acţiunea de a hăcui; ciopîrtire. Ghiţă Samson se trezi pe marginea patului, cu picioarele-n papuci. între frîntura lui de vis şi-ntre o răzbunare singernasă, o hăcuire cu toporul, o grozăvie roşie, se făcu, ca într-o lumină de fulger, o legătură. SADOVEANU, M. 171. HĂCUIT, -Ă, hăcuiţi, -te, adj. (Mold.) Tăiat în bucăţi mici; tocat, ciopîrţit, sfîrtecat. Au rămas turtiţi şi hăcuiţi intr-o baltă de singe. NEGRUZZI, S. I 2S6. HĂDĂR G. hădăragi, s. m. (Atestat fi în forma regională hadarag) Băţ gios, avînd diferite întrebuinţări. Doi din pescari. . . împing din cînd în cînd cu un hadarag. şez. IV 115. Fagi subţiri de hadaragi. alecsandri, p. r. 316. Parte a îmblâciului formată din lemnul gros prins de prăjină, cu care se bat cerealele. Băţul de sub coşul morii, care loveşte teica spre a face să treacă grăunţele între pietre. + Fiecare din lemnele de care trag pescarii la năvod. Amindouă capetele stau întinse pe cîte un băţ gros, numit hadarag. şez. IV 113. Minerul de lemn cu care se învîrteşte rîşniţa. Irina, cu o mină pe hădăragu rişniţei şi cu cealaltă în poala cu grăunte, rişneşte cam alene. BUJOR, S. 75. — Variantă: (Mold.) hadará^ s. m. I1ÂI1 interj. 1. (Mold., Transilv.; mai ales după un apelativ feminin sau după un nume propriu de femeie, la vocativ) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. Fată luii! ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut. EMINESCU, N. 20. Copilă hăt! Florin nu-i de tine! alecsandri, t. 906. Tată luii, mă duc şi eu. şez. II 154. 2. (Prccedînd numele unui animal, la vocativ) Strigăt cu care se îndeamnă sau se mînă boii şi vacile. Amindoi la drum pleca... Şi mereu boii-ndemtta: «Hui Plevan, liăi Bourean, Giuncănaşi de-a lui Stoian! alecsandri, P. P. 98. (Repetat, într-un refren popular) Minaţi, măi, hăi, hăi! alecsandri, p. p. 387. ILVÍS, hăiesc, vb. IV. Intranz. A îndemna boii sau vacile la mers(strigîndu-le « hăi 1»). Văcarul sta rezemat în bilă mai la o parte, hăind cînd şi cînd la vreo vită ce se prea-ndepărta. sandu-aldea, u. p. 91. IIĂDIĂNÎ, hăimănese, vb. IV. Intranz. (Rar) A umbla haimana, a hoinări. Apucă-te zic, de muncă şi nu umbla hăimănind. PANN, P. V. I 141. hăi.nâu, hăinari, s. m. (Rar) Negustor de haine confecţionate. Nu ştiam cum îmi vine, pentru că sărăcia de hăinar nu avea oglindă in magazin. G. u. ZAMPI-RESCU, SF. M. N. 1 277. — Pronunţat: hăi-. HĂINĂRIE — 446 — HĂMĂIALA IIĂtNĂRÎE, (1) hăinării, s. f. (învechit) 1. Magazin în care se vînd haine gata. 2. (Cu sens colectiv) Cantitate mare de haine. — Pronunţat: hăi-. HĂINÎ vb. IV v. haini. HĂINUŢĂ, hăinuţe, s. f. Diminutiv al lui hain ă. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuţă de mătase albă şi puf. cariil petrescu, u. n. 217. Au apărut doi copilaşi blonzi, în hăinuţe de catifea. SAHiA, U.R.S.S. 7. — Pronunţat: hăi-. BĂÎRE, hâtri, s. f. (Rar) Acţiunea de a h ă i şi rezultatul ei; strigăt de îndemn pentru vite; hăit1. Alţi surugii, tot atît de copilandri.. . spărgeau întunericul cu hăirile lor. macedonski, o. iii 19. HAIS interj. (în opoziţie cu cea) Strigăt cu care se mînă boii înjugaţi ca să meargă spre stînga. Boii stau în jug supuşi, Gata de plecare;.. . « Hăis şi cea! » — gem sub poveri Carele greoaie, iosif, v. 74. Tot hăis! cea! şi carul tot scîrţîie. SEVASTOS, N. 50. Cu hăis !.. . se mînă... boul din brazdă (din dreapta). ŞEZ. ni 189. (Adverbial sau substantivat, în e x p r.) A trage (sau a fi) unul !a hăis şi celălalt la cea sau a zice unul hăis şi celălalt ceala, se zice despre doi oameni care nu se înţeleg. Dacă se-nţeleg şi nu zice unul hăis şi celălalt ceala, tot merge. contemporanul, vi 496. (în forma hăisa) A tra^e hăisa = a nu fi de acord cu alţii. D-ta, bade, totdeauna ai tras hăisa. camilar, T. 72. A face liăis (sau hăisa) = a o cîrmi la stînga. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. AifECSANDRi, T. i 266. Loc. adj. (Despre o vita din jug) Din (sau de) hăis (sau Misa) — din stînga. Parcă v-a murit Sîmbotin din hăis! Sandu-aldea, d. n. 228. — Variantă: (în e x p r.) hăisa interj. HĂISA interj, v. hăis. HĂÎT1, hăituri, s. n. Hăire. Iar Dochia ce frumoasă Auzi tocmai din casă Scîrjăitul carălor. Hăitui flăcăilor, Rumegatul boilor. păsculescu, l. p. 32. HĂÎT2, -Ă adj. v. hî». HĂITĂR, hăitari, s. m. Hăitaş. Se mai văd... puţeaşi, hăitari, bătăiaşi, şoimari, cari compuneau personalul vînă-torilor din secolul trecut. ODOBESCU, S. III 144. — Pronunţat: hăi-. HĂITĂŞ1, hăitaşi, s. m. Om care stîmeşte vînatul din ascunzători şi îl goneşte spre vînători; gonaş, bătăiaş. A prăpădit două degete de la piciorul drept dintr-o dege-rătură, intr-un an cind a fost.. . purtai ca hăitaş in pădurea Vîrnăvenilor la o vinătoare boierească, galan, Z. R. 223. Glasul de corn tăcu, hăitaşii trebuiau să pornească. sadoveanu, o. i 63. — Pronunţat: hăi-. HĂITĂij3, hăitaşe, s. n. (Mold.) Acţiunea de stîrnire a vînatului. Pe joi, să scoţi la hăitaş Lunca şi Fintînelele. sadoveanu, p. 57. — Pronunţat: hăi-. HĂITUI, hăituiesc, vb. IV. 1. Intranz. A stîmi, a goni vînatul spre vînători. S-au apucat... la hăituit şi hăituind aşa cit au hăituit, au sărit un iepure sălbatic. SBIERA, p. 145. 2. T r a n z. (Cu privire la animale domestice) A goni, a mîna, a alunga. Le-au poruncit... să caute iapa babei şi aflindu-o, s-o hăituiască-ncoace. şuiera, p. 58. 4- F i g. (Cu privire la oameni) A urmări, a fugări. Asemenea om se cuvine să fie hăituit ca un lup în codru. sadoveanu, z. C. 252. Hăituit de potiră ca o fiară sălbatică şi prins de-a doua oară el fu spinsurat in cimpul de la Frumoasa, alecsandri, p. p. 260. 3. T r a n z. (Complementul indică un loc, o regiune) A cutreiera, a străbate, căutînd sau urmărind pe cineva. Ispravnicul... ii cată ca iarba de leac. Astă-noapte el o mas peste deal, cu o ceată de slujitori de cei noi, de jandari, şi are de gind să hăiluiască toţi munţii. ALECSANDRI, T. 217. — Pronunţat: hăi-. HĂITUIĂLĂ, hăituieli, s. f. Acţiunea de a hăitui (1); goană după vînat; bătaie (II 1). Unii armaţi cu beţe pentru hăituială, alţii cu puşti pentru vinat. La tdrg. — Pronunţat: hui-, IIĂITIjŞCĂ, hăituşte, s. f. Fată şireată şi frumoasă; ştrengăriţă. Vinovată mai ales trebuie să fie hăituşca asta de fată care trage cu coada ochiului in toate părţile. SADOVEANU, B. 18. — Pronunţat: hăi-, HĂLĂCrCGĂ, hălăciugi, s. f. Tufiş, desiş. A sosit Priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei. DEL AV R an CEA, V. V. 175. Mă apucai de nişte hălăciugi, care se vedea a fi sădite numai pentru ajutorul meu. GORJAN, H. n 8. F i g. Părul ii crescuse otova, hălăciugă roşie, peste frunte, peste gură, din creştetul capului pînă in furca pieptului. Galan, z. r. 44. Milescu, cu părul hălăciugă. .. sufla in ochelari ca să vadă mai bine. D. ZAMPIRESCU, R. 59. HĂLĂDUI, hălăduiesc, vb. IV. Intranz. 1. A trăi undeva liniştit, ferit, în voie, în libertate; p. e x t. a locui, a sălăşlui. Iar cuviosul Agatanghel, binecuvîntind casa şi saraiurile prietinului hangiu, a dorit prea mult să afle ce bărbaţi străini mai hălăduiesc în acel frumos tirg al Iampolului. SADOVEANU, N. P. 322. Nu vă e destul că, pre cit a fost tilharul acesta cu zile, el a hălăduit in domnie atiţia mari de ani? odobescu, S. I 110. în codrii Catrinului, în pădurea Pinului, Unde corbii locuiesc Şi ca frunza se-mulţesc Şi bine hălăduiesc 1 ALECSANDRI. P. P. 147. 2. (învechit) A scăpa (cu viaţă, de o primejdie). N-a mai fost chip să hălăduiască de feciorul blagocinului (= al administratorului bisericesc). CONTEMPORANUL, Vj 100. 3. (Rar) A izbuti. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid uşa. CREANGĂ, P. 256. ^ HĂLĂGÎE s. f. v. gălăgie. HĂLĂLĂIE s. f. Zgomot, gălăgie, larmă, hărmălaie, zarvă, tărăboi. Unde îmi începură o ceartă şi o hălălaie intre dînşii. ispirescu, L. 375. — Variantă: lialalâio (caragiale, o. vn 439) s. f. HĂLĂU s. n. v. vălău. HĂLDĂN, hăldani, s. m. Cînepă de toamnă, care produce sămînţă. — Variante: aldăn, Iialdăn, hîhlău s. m. HĂLÎ vb. IV v. hali. HĂMĂÎ, pers. 3 hămăte şi hămăieşte, vb. IV. Intra n z. (Despre cîini) A lătra. Cit de neliniştiţi hămăiesc cînii, cînd luna, răsărind, plimbă pe imaşuri umbrele răzleţe ale nourilor, camilar, TEM. 43. Un cîne se repede hămăind; apoi deodată tace. sadoveanu, o. rv 13. Dulăul... mai hămăia din cînd în cînd neîncrezător şi răguşit. REEREANU, R. I 93. — Variantă : liîmîi (delavrancea, S. 6) vb. IV. HĂMĂIÂLĂ, hămăieli, s. f. Faptul de a hă măi, lătrat (al mai multor cîini deodată). O tuli pe cărare la deal, într-o hămăială de cîini asurzitoare. VLAiruŢĂ, la TDRG. — Pronunţat: -ia-. HĂMĂIT — 447 — HĂRNICIE HĂ5IĂÎT, hămăituri, s. n. Lătrat. Desfătarea de la masa de atunci, din pridvorul hanului, in noaptea cu hămăit de clini... stăruieşte in amintire. PAS, Z. I 45. în hămăitul intăritat al unui cine, pătrunseră intr-o ogradă. sadoveanu, o. VII 343. — Pronunţat: -mă-i-. hămăitAră, hămăituri, s. f. Hămăit. Acum hămăiturile încetaseră, camilar, tem. 221. Se auzeau departe, in Vatră, in satul de lingă tirg, mugetele vitelor şi hămăiturile cinilor. SADOVEANU, o. rv 7. — Pronunţat: -mă-i-. HĂMÎI s. n. v. liamei. HĂMESEALA s. f. (Familiar) Foame mare, lihneală ; slăbiciune din pricina foamei. — Variantă : hămisălă (contemporanul, vn 390) s. f. HĂMESI, hămesesc, vb. IV. Intranz. A flămînzi peste măsură, a fi foarte flămînd, a fi lihnit de foame. HĂMESIT, -Ă, hămesiţi, -te, adj. 1. (Uneori determinat prin «de foame») Foarte flămînd, lihnit (de foame), mort de foame. Maşina. .. le smulge snopii din miini cu lăcomia furioasă a unei bestii hămesite, vlahuţă, o. a. 368. Era buimac de cap şi hămesit de foame, de atita imblat. crEangX, o. a. 187. 2. Nesăţios; lacom. Peste drum, baba Ioana, cu o strachină de boabe in braţe, îşi hrănea orătăniile, ocărind pe cele mai hămesite, ocrotind pe cele fricoase, rebreanu, r. II 109. — Variante: hămisit, -ă (creangX, p. 245), liemesft, -ă (vlahuţX, o. a..215) adj. HĂMISĂLĂ s. f. v. hămeseală. HĂMISÎT, -Ă adj. v. hămesit. HĂMIŞLÎU, -ÎE, hămişlii, adj. (Rar) Viclean, şiret, isteţ. Or eşti hămişliu ca vulpea, sau grozav eşti de năting ! davila, v. v. 20. (Substantivat, în e x p r.) A Se ju ja do-a hămişliul = a face pe şiretul. Hei mi se pare Că te joci de-a hămişliul! davila, v. v. 18. f IIĂMUÎ, hămuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A istovi un animal, punîndu-1 să tragă prea mult la ham. Din cînd in cind se lungea cu faţa in sus pe mirişte, ca o vită hămuită prea mult. sabia, n. a. 40, HĂMURĂRÎE, hămurării, s. f. (Rar) 1. Locul unde se fac sau se vînd hamuri. 2. Meseria celui care face hamuri. Are ateliere pentru toate meşteşugurile necesare agriculturii, precum: rotărie, fierărie, căruţărie, hămurărie. I. IONESCU, d. 192. HĂNDRĂLĂU s. m. v. liandralău. HĂPĂI, hăpăiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A mînca sau a înghiţi repede, lacom şi zgomotos. Cirdul de gişte se înşiră, una după alta, ca şi cînd cea din capăt ar fi înghiţit un mosor de sfoară al cărei capăt l-ar fi hăpăit, pe rind, toate celelalte, gîrleanu, L. 10. Vulturoaica ţinea in gheare un viţel de doi ani şi [puii], luindu-l, il hăpăiră pe dată. marian, o. I 148. 2. A vorbi repede şi fără şir (mîncînd cuvintele). Se zbuciuma Ilie Cirlan... hăpăind intr-una, ca şi cind n-ar mai fi fost in stare să găsească altceva: * Nea Petrică /... Nea Petrică!... »rebreanu, R. ii 249. HĂRĂBÂ1E s. f. v. liorabaie. hărăbOr, -OĂRĂ, hărăbori, -oare, adj. (Transilv., mai ales despre copii) Vioi, voinic. Numai cu una cu două, hrana pentru o sută de copii hărăbori nu se ciştigă! slavici, la TDRG. HĂRĂCl vb. IV v. araci* HĂllĂCÎT s. n. v. ar&oit. HĂRAGÎ vb. IV v. arăci. HĂRĂGÎT s. n. v. arăcit. HĂRĂNÎ vb. IV v. hrăni. HĂRĂŢÎ, hărăţesc, vb. IV. (Mold.) 1. T r a n z. . A aţîţa, a întărită. Au început a-i zădări, a-i hărăţi, a-i smomi să vorbească, sbiera, p. 149. (Cu pronunţare regională) Pilcurile noastre i-au tot hărăţit, pină ce i-au apropiat, sadoveanu, n. p. 193. 2. Refl. (învechit şi arhaizant) A se lua la harţă; a se încăiera. Toată vremea, steagurile de răzăşi se hără-ţiseră cu năvrapii şi cu deliii, pricinuindu-le multă nelinişte. sadoveanu, f. j. 759. Noi in cale ţi-am ieşit C-avem dor de hărăţit. Şi la harţă vitejească, Şi la gibacă războiască. alecsandri, p. p. 198. HĂRĂU s. m. v. liîrău. HĂRĂZI, hărăzesc, vb. IV. Tranz. 1. (învechit şi arhaizant) A destina. Ce transportă, oare, generalul, cu avioanele hărăzite răniţilor? camilar, N. I 446. Mă uitam în toate părţile, ca să fac mai de aproape cunoştinţă cu locul hărăzit mie de intîmplare pentru vremelnicul meu popas, hogaş, m. n. 161. A dedica, a închina. Această fabulă chiar lor o hărăzesc, donici, I'. 55. 2. (învechit) A face (cuiva) un dar, o cinste, o donaţie ; a acorda (un drept, un privilegiu etc.). Noul sultan Selim, nevoind să strice voia nici unuia din ai săi puternici viziri, hărăzi lui Mahomet Socoli carte de mazilie pentru Pătru-vodă Şchiopul, odobescu, S. A. 150. Decoraţia ce-ţi hărăzesc... ţi-o anin de nas. alecsandri, t. i 48. HĂRĂ7.ÎRE, hărăziri, s. f. (învechit) Acţiunea de a hărăzi (2) şi rezultatul ei; dedicaţie. Primeşte, deci, stăpină, a mea mică hărăzire. NEGRUZZi, S. II 172. HĂRCAÎT s. n. V. hîrcîit. HĂRCĂTl vb. IV v. hărhăti. HĂRGĂŢÎL s. m. v. argăţcl. HĂRHĂTÎ, hărhătesc, vb. IV. Intranz. (Mold.; despre oameni) A vorbi mai mulţi deodată, a face larmă. Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. (Atestat în forma hărcăti) Hărcătindu-se ei aşa, iată că vine dracul cel mai mare intre dînşii. SBIERA, p. 300. — Variantă: hărcăli (sbiera, p. 41) vb. IV. HĂRMĂLAIE, hărmălăi, s. f. Larmă, zgomot mare (produs mai ales de strigăte, de glasuri amestecate); gălăgie, zarvă, tărăboi. Se ridică hărmălaie de glasuri şi huiduieli, dumitriu, b. F. 61. Porni, deci, o hărmălaie; cum dracul să se ducă ei, cogeamite majuri, în linia intîia. camilar, N. i 383. Şi pornise o hărmălaie ji o veselie nemaipomenită, sadoveanu, o. I 69. — Variante: harmalăie (sadoveanu, n. f. 149, vlahuţX, cl. 84), harmălăie (vlahuţX, la tdrg) s. f. HĂRNICI, hărnicesc, vb. IV. (Regional) 1. R e f 1. A se arăta harnic, a se face, a deveni muncitor, sîrguincios. 2. T r a n z. A stimula, a îndemna la lucru. Babele spun cite o minciună, să mai hărnicească fetele. sevasTos, N. 2. 3. Intranz. A lucra, a munci cu hărnicie. Am plivii griul, plivit, La prăşit am hărnicit. frunzX, s. 43. ILĂRNICÎE s. f. 1. Zel în muncă, sîrguinţă. Se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie, ispirescu, L. 214. Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat. NEGRUZZl, S. I 11S- . . . ţ . 2. Vrednicie, destoinicie. înainte, iot ce vezi era boieresc. Acum, fiecare ia parte din mană după hărnicia lui. camilar, N. i 394. (Concretizat, urmat de determinări introduse prin prep. < de») Ce hărnicie de om, ce cruce de voinic, tot satul nu-i ţinea piept, delavrancea, S. 18. HĂRNICUŢ — 448 — HÂT nARMCÜT, -Ă, hărnicuţi, -e, adj. Diminutiv al lui harnic. La trebi-s hărnicuf cit se poate. CREANGĂ, A. 69. Dragă mi-i mindra micuţă, Că la cîmp e hărnicuţă. JARNÍK-BÍRSEANU, D. 431. HĂRSÎT, -Ă adj. v. liîrsit. ELARŞIE s. f. v. liîrşie. HĂIÎŞNÎ, hărşnesc, vb. IV. T r a n z. (Mold., Bucov.) 3. A tăia, a reteza ceva (dintr-o lovitură scurtă). Nu ■tirziu după aceasta dă să treacă pragul ¡i ficiorul.. . dar ostaşii ii hărşnesc şi acestuia capul, SBIERA, V. 121. 2. A lua (ceva) foarte repede; a şterpeli. Cum ’-au părut că doarme omul, au şi hărşnit botica, sbiera, p. 198. — Variantă: hărştî (sbeera, p. 116) vb. IV. HĂRŞTÎ vb. IV v. Lărşni. HĂllTÂN s. n. v. hartan. HA IM’A.N Ş. hărtănaşe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui a arta n. Roade un hărtănaş de slănină. SADOVEANU, E. 90. IIĂRTĂiNÎ, hărtănesc, vb. IV. Tranz. A face bucăţi, a rupe, a sfîşia, a zdrenţui, a face harcea-parcea. De mic copil, hagiul fusese cuminte şi aşezat. Nu i s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. DELavranCEA, h. Tud. 17. Cu ochii pîrliţi, fără să vază, fără să-şi dea seama de ce face, strigă ca şi cum l-ar fi hărtănit o fiară sălbatecă, id. S. 207. <ţ> F i g. Margareta citi din nou aceste pagini careţi curmau viaţa. .. Ca nişte tăiuşuri fierbinţi îi treceau prin inimă $i i-o hărtăneau. vlahuţX, o. a. i 128. R e f 1. Hainele de pe dinsa se hârtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră. ISPIRESCU, L. 144. IIĂIITANJ.T, -Ă, hărtăniţi, -te, adj. 1. Făcut bucăţi, ferfeniţit, rupt, sfîşiat, zdrenţuit. în hainele hărtănite, absenţi şi desfiguraţi — păreau orice, în afară de oameni. SAHIA, n. 74. Şi se bătură pină ce armăsarul sfîşiat, hărtănit de sus pînă jos şi plin de sînge, fu răzbit şi biruit. ISPIRESCU, L. 28. 2. îmbrăcat în haine zdrenţăroase, zdrenţuit. Pantazi Ju omul cel mai ciufulit şi mai hărtănit ce vreodată ceru, turn făcu el atunci, mina unei fete. M. I. caragiale, C. 149. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi ca nişte netoţi, ispirescu, l. 174. HARŢÂŞ, hărţaşi, s. m. (Rar) Soldat care deschide harţa (2), lupta. Aici se vor înfunda turcii aduşi de hărţaşii noştri, delavrancea, o. ii 246. Ura!. . . trei pilcuri dese de cei mai buni arcaşi Plecînd, pe cîmp se-nşiră în grupe de hărţaşi. alecsandri, p. m 221. HĂRŢĂG0S, -0ÁSA adj. v. arţăgos, HÂRŢUÎ, hărţuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necăji -(pe cineva) cu tot felul de neplăceri, a nu da pace (cuiva), a •cicăli. îl hărţuia nevasta, care bănuise ceva, cu lacrimi şi cu scene, tas, z. i 87. Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat! Uite, dă-mi o palmă şi să fiu iertat! El a hăr-tuit-o, 11-a lăsat-o-n pace, Şi-o silea să ridă. COŞBUC, P. I 247. (Cu privire Ia cîini) A întărită, a zădărî. Să se .ducă la stină, băgind de seamă să nu hărţuiască cinii. 6EVASTOS, N. 11. 2. Tranz. (învechit şi arhaizant) A urmări (pe •duşman) cu atacuri repetate. Jder şi Nicoară au muşcat {fi au hărţuit o poştă pe hadimb cu curtea lui. sadoveanu, J- 764. Poliţaiul de oraş hărţuise revoltanţii şi numai cu cinci dorobanţi ii legase butuc şi-i dase peşcheş procurorului! axecsandri, t. i 372. 3. Refl. reciproc. A se lua la ceartă, a se încăiera, a se lua la luptă, la bătaie. Pe subiectul acesta ic hărţuiau veşnic, vi.aituţă, o. a. ni 192. Din sus de Humuleşti vin Vinătorii Neamţului, cu săminţă de oameni dt aceia, care s-au hărţuit odinioară cu Sobieţchi. CREANGĂ. A. 71. Astfel se hărţuieşte indirjit ceata călăreaţă cu fugarii pedestri, în timp de două ore şi mai bine. ODOBESCU, s. iii 574. HĂRŢUIĂLĂ, hărţuiţii, s. f. Harţă, încăierare. De îndată ce s-au întilnit cele două cete de nuntaşi, se începe între ei hărţuiala. sEvastos, n. 91. HĂRŢUÎRE, hărţuiri, s. f. Acţiunea de a (s e) h ă r ţ u i; harţă, încăierare. ILÎR'j UÎT, -Ă, hărţuiţi, -te, adj. Care nu este lăsat în pace, care este tras în toate părţile sau chinuit (de cineva sau de ceva); frămîntat. — Variantă: Mituit, -ă (camii, petrescd, t. n 105) adj. HĂT adv. (Mai ales în Mold., Transilv. de nord; însoţeşte adjective, adverbe şi locuţiuni adverbiale, mai ales cu sens local sau temporal, dîndu-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare. Un pilc de bordeie aici, altul hăt, departe. STANCU, D. 20. Cîntă privighetorile în lunci pină hăt-departe, la Dunăre, sadoveanu, p. m. 43. Şi mănîncă fata la plăcinte, şi mănincă hăt bine. creangă, p. 290. <$• (Uneori se omite adjectivul sau adverbul, cînd sensul acestora reiese din determinarea care urmează) Limba, hăt, cît un cot. ALECSANDRI, T. 58. Am venit să-mi ieu ziua bună de la dînsa, păn-a nu pleca cu regimentu... oi să merg tocmai... hăt... la Bucureşti... să mi se piardă urma. id. ib. 928. -if-(După verbe sau adjective, urmat şi întărit de «şi bine ») Acu eram mort hăt şi bine. sadoveanu, o. i 47. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine. creangă, p. 318. împodobiţi-vă, mişelelor, cu mătăsuri şi scule, înipo-dobiţi-vă hăt şi bine ! contemporanul, iv 502. <£- (Rar, precedînd verbul) Auzind zmeii... s-au cam hăt înspăi-mîntat de puterea cea mare a Titirezului şi începură a se sfii şi a se feri de dînsul. sbiera, p. 181. Acuma îl cam răzbătuse foamea şi mînile ti hăt înţepeniseră, id. ib. 285. HĂTĂLĂU, hătălăi, s. m. (Mold., depreciativ) Bărbat muieratic. Vestea despre căsăpirea hătălăului se împrăştie ca fulgerul. CAMII,AR, N. n 422. HĂTCĂÎ, hătcăiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A huidui. A ajuns din urmă pe feciorii Gîrbovului, a dat cu paloşul mimai o dată şi i-a lăsat să se ducă înainte cu capul, iar trupul a rămas în medean. îndată s-au grămădit în jur noroadele, hătcăind leşul. SADOVEANU, N. P. 398. — Variantă: hîtcîi (şez. v 41) vb. IV. HĂTMĂN'fiSC, -EĂSCĂ, hătmăneşti, adj. (învechit) De hatman, al hatmanului, care ţine de hătmănie. Seimenii hătmăneşti, împărţiţi în 10 bulucbăşii, peste care era baş-bxducbaşa de seimeni, băecescu, o. I 119. HĂTMĂNÎE, hătmănii, s. f. (învechit) 1. (în orînduirea feudală a Moldovei) Demnitate sau rang de hatman (1); puterea sau conducerea hatmanului, -ţ- Organ suprem de conducere şi organizare al întregii oştiri. îl orîndui mai întîi sarneş la hătmănie. PIUMON, la tdrg. 2. Demnitatea sau rangul de hatman (2). Nu m-aş mira aflînd că se va fi rînduit ceva de cătră capuchehaia măriei-sale, la Ţarigrad, pentru hătmănia Ucrainei, sadoveanu, z. c. 139. — Variantă: liatmanic (negruzzi, s. i 29) a. f. HĂŢ1 interj, v. hîţ. HĂŢ2, hăţuri, s. n. 1. (De obicei Ia pl.) Parte a hamului, care constă din curele (sau" frînghii) mai lungi, prinse de inelele căpeţelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămaţi. V. f r î u, d î r 1 o g. Suduie neînde-mînatic, smucind de hăţuri două vite flămînde. SAHIA, N. 47. A fluturat hăţurile pe spinarea telegarilor şi s-a dut mai departe. POPA, v. 166. Apuc hăţurile in mina stingă HĂŢAŞ — 449 — HECTOLITRICĂ şi m-arunc pe şăoaş. alecsandri, T. 52. Expr. A ţine (pe cineva sau ceva) în hăţuri = a ţine în frîu, a struni. A lua hăţurile în mînă = a prelua conducerea (unei întreprinderi, a unei afaceri etc.). A Sfiăpa hăţurile din mînă = a pierde conducerea sau iniţiativa (într-o întreprindere, într-o afacere etc.). 2. (Rar) Laţ, juvăţ. Te duc la spinzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg şi eu 'de hăţ cu tine. slavici, n. n 156. HĂŢÂŞ1, hăţa§i, s. m. Cal care se mînă cu ajutorul hăţurilor cînd alăturea de el mai este înhămat un lăturaş; cal de ham. (Cu pronunţare regională) Bate cu harapnicul înainte, ca şi cind ar vroi să lovească haţaşul. ALECSANDRI, la TDRG. HĂŢĂŞ2, hăţaşuri şi hăţaşe, s. n. 1. Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure ; locul de păscut sau de şedere al fiarelor. Înspre Izvorul Alb locul era aşa de prăpăstios, incit numai. o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hăţaş cotit de intrare, sadoveanu, p. j. 372. înspre apus-miazăzi vin mînăstirile Agapia cea tăinuită de lume, Varaticul... şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprîncene, scăpate din mînăstire, Bălţăteştii cei plini de salamură şi Ceahlăieştii. creangă, a. 72. 2. Drum rîpos. Ea-l duse pîn’la un hăţaş şi-l împinsă afară din grădină. EMINESCU,- n. 123. Ia răpede pe hudiţa ce dădea pe din dosul, grădinii popii, sare un hăţaş, şi la fugă. CONTEMPORANUL, VIIn 7. HĂŢl, hăţesc, vb. IV. T r a n z. (Transilv.) A apuca şi a trage (pe cineva) ; a zgîlţîi, a smuci. Antiţa însă i-a sărit din dos in spate şi, coprinzîndu-l cu braţele, a început să-l hăţească. slavici, n. i 66. Şi mi ţi-l apucară pe bietul lup şi mi ţi-l hăţiră şi tot mii de bucăţele-l făcură. RETE-ganul, p. în 41. HĂŢÎŞ, hăţişuri, s. n. Tufiş de mărăcini, mărăciniş; desiş mare, nepătruns, într-o pădure; sihlă. Dacă te-ai fi dus în hăţişuri, mirosul amărui de mladă te-ar fi ameţit. camilar, TEM. 73. Speriat, dintr-un hăţiş, Pui sfios de căprioară A ieşit la luminiş. Topîrceanu, b. 24. Trecu prin hăţişul grădinii şi prin zaplazurile năruite şi urcă iute scările. EMINESCU, N. 38. Să crească-n drum Un verde hăţiş, Un mare stufiş. teodorescu, p. p. 464. F i g.' Dar omului ce s-a-nfundat cu anii Prin des hăţiş, pe-un drum şovăitor, Cum să-i urneşti din cale bolovanii, Cum să-l redai luminii, roditor? dragomir, S. 9. HĂŢUÎ, hăţuiesc, vb. IV. T r a n z. A mîna, a conduce caii cu ajutorul hăţurilor. Filipoiu, hăţuind caii, gîndea: Acu ii acu... camilar, n. i 292. Au hăţuit caii pînă in tîrg. sbiera, p. 235. F i g. Mă duc să-i hăţuiesc pe creditori, alecsandri, T. 1252. HĂU1, hăuri, s. n. Prăpastie adîncă, genune, abis. Natura a pus o graniţă fatală intre moarte şi viaţă, — un hău fără fund, peste care nici cei vii nu pot să sară. mace-donski, o. rv 143. Brazii pîriiau in codri, dărimaţi ca subt lovituri de secure, ¡i vîntul prăvălit in hău mugea cu îndrăcită mînie. russo, o. 114. F i g. Vai ţie, crai sălbatic!... Piară negru-li nume in negura uitării, Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării! IOSIF, T. 184. E x p r. Cît (e) hăul (sau cîtn-i hăul) = niciodată ; în nici un caz, cu nici un preţ. Cine ştie ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cit hău! ISPIRESCU, L. 13. Nu mai vezi pe preot finind coarnele plugului cîtu-i hăul! contemporanul, hi 651. HĂU2, hăuri, s. n. Hăuit. începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină. camil PETRESCU, u. n. 309. HĂUGĂŞ s. n. v. făgaş. HĂTJÎ, pers. 3 hăuie, vb. IV. Intranz. A răsuna prelung, a hui; a aui. Brazii, căzînd, fac atîta zgomot, incit hăuie toată pădurea, bogza, c. o. 135. Auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ciocanelor răsunînd, hăuind in peşteri negre, ca pînă-n măruntaiele pămîntului. sadoveanu, o. vi 277. — Pronunţat: hă-u-i. HĂUÎT s. n. Răsunet prelung, ecou. — Pronunţat: hă-u-it. HĂULÎ, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A chiui. Se clatină, lung ţipă subt povară Căruţele pe (¡rumul alb de ţară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, v. 71. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scîrtiind; Turmele s-aud mugind, Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind. coşbuc, P. I 47. Dar lumina amurgeşte, şi plugarii, cătră sat, Hăulind pe lingă juguri, se întorc de la arat. alecsandri, p. A. 121. -ţ- (Despre voce, urlete, zgomote, pocnituri) A răsuna prelung. Lătratul stingher şi prelung al ciinelui hăuli în tăcerea de afară ca asupra unui mormînt. dumiTriu, v. L. 87. A hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei, sadoveanu, n. p. 24. Două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului şi pe urmă hăuliră sfărîmîndu-se peste muscel. Camil petrescu, o. i 549. •+• T r a n z. (Neobişnuit; complementul indică un cîntec) A cînta. Călări, hăulind cîntece mai vechi, de vitejie, au plecat rumînii sub steagul răscoalei. STancu, D. 8. Cind romînul doina liăuleşte, El pe frunză verde întîi o numeşte, donici, F. 100. — Pronunţat: hă-u-. nĂULÎRE, hăuliri, s. f. Acţiunea 'de a hăuli şi rezultatul ei; chiuit. — Pronunţat: hă-u-. HĂTJLÎT s. n. 1. Chiuitură, chiuit. Hăulitul flăcăilor. 2. Auit. Hăulitul vijeliilor. La TDRG. — Pronunţat: hă-u-. HĂZdS, -OĂSĂ, hăzoşi, -oase, adj. Hazliu (1). Tocălie a început nişte poveşti hăzoase. GalacTion, o. i 269. — Variantă: haz6s, -oăsă adj. HE interj, v. Iiei. HEBDOMADAR, -Ă, hebdomadari, -e, adj. (Despre publicaţii) Care apare o dată pe săptămînă; săptămînal. Foaia ştiinţifică şi literară, ce publicam împreună cu Alecsandri, Negruzzi şi Kogălniceanu, revistă hebdomadară. ghica, S. a. 142. (Substantivat, n.; atestat în forma ebdomadar) O polemică « cit s-a putut mai parlamentară > s-a urmat. .. între cele două ebdomadare locale, cara-GIA.LE, N. s. 68. — Variantă: ebdomaddr, -ă adj. HEC inteij. Onomatopee care redă sughiţul. Hec! M-am îmbătat şi eu o dată — ei şi? Hec! sadoveanu, r. 109. HECATOMBĂ, hecatombe, s. f. Măcel, masacru; grămadă mare de cadavre. O hecatombă de morţi. HECTĂR, hectare, s. n. Unitate de măsură a suprafeţelor agricole, egală cu 10000 de metri pătraţi. După cotitura şoselei, spre dreapta, pînă către lac, se întindeau citeva zeci de hectare de grădină: gospodăria anexă a şantierului, v. rom. februarie 1953, 49. Pă-mîntul lor dă cinci mii kilograme de gnu la hectar. CAMILAR, TEM. 40. HECTO GRAM, hectograme, s. n. Unitate de măsură, puţin folosită, egală cu 100 de grame. HECTOLÎTRICĂ adj. f. (Mai ales în expr.) Greutate hectolitrică = masa unui hectolitru de material gra-nulos (mai ales de cereale indicînd calitatea lor). HECTOLITRU — 450 — HELIOGRAFIF. HECTOLITRU, hectolitri, s.' m. Unitate de măsură pentru capacitate, egală cu 100 de litri, folosită mai ales pentru măsurarea cerealelor. HECTOMÎTIiU, hectometri, s. m. Unitate de măsură pentru lungime, puţin folosită, egală cu 100 de ■ metri. HEDONÎSM s. n. Concepţie filozofică după care scopul vieţii este plăcerea şi care constituie o expresie a ideologiei aristocraţiei sclavagiste din Grecia antică. HEDONIST, -Ă, hedonişti, -ste, s. m. şi f. Adept al hedonismului. <$- (Adjectival) Şcoala filozofică hedonistă. HEGEMON, hegemoni, s. m. Cel care reprezintă forţa principală, conducătoare într-o acţiune; conducător. — Variantă: lieglicm6n s. m. HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremaţie, dominaţie, rol conducător (de obicei al unei clase faţă de alta sau al unui stat faţă de alte state). & Hegemonia proletariatului — conducerea de către proletariat a maselor muncitoare în lupta revoluţionară pentru înfăptuirea revoluţiei burghezo-democrate, pentru zdrobirea burgheziei şi pentru construirea socialismului şi a comunismului. Desăvîrşirea revoluţiei bur-ghezo-democratice în Romînia a devenit posibilă numai sub hegemonia proletariatului, atunci cînd clasa muncitoare a Romîniei, punîndu-se in fruntea celorlalte forţe populare, a cucerit un rol hotăriior in viaţa de stat. gheorghiu-dej, ART. CUV. 169. — Variantă: Iicgliemonie s. f. HEGHEMON s. m. v. hegemon. HEGIIOIONÎE s. f. v. hegemonie. HEHE interj, v. hei. interj, v. ehei. HEI1 interj. 1. (Şi în forma he) Exclamaţie care exprimă o chemare sau prin care se atrage cuiva atenţia. Hei, domnul gologanii! pas, z. I 19. Hei, cucuie, tu-mi eşti tovarăş bun! coşbuc, p. i 289. He! Trăsnea mă! scoală! ştii tabla? CREANGĂ, a. 92. Hei... Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere! PĂSCULESCU, l. p. 61. 2. (Şi în fbrma hehe) Exclamaţie care exprimă voie bună, chef, satisfacţie, plăcere, uneori admiraţie. Hei! dară cînd ei mai vedea şi p-astea! ISPIRESCU, L. 268.* Cînd mă vedea întrînd pe uşă, îmi zicea cu chef: «hehe! bine-ai venit/». CREANGĂ, A. 46. Hehe! zice bătrînul rîzind, Ce'faci tuf Pepeleo? EMINESCU, O. IV 198. (Pe lîngă un adv. sau o loc, adv., îi dă valoare de. superlativ) Ajungind, hei, tocmai în vîrful dealului, se întoarse, către ea. delavrancea, S. 249. Tocmai tirziu, ■Jiei¡„ajunse şi ciobănaşul. ISPIRESCU, j,. 248. De unde vii dumneata?'JJehe^. de departe... CARAGIALE, O. I 250. 3. Exclamaţie exprimînd surprinderea sau regretul. Da de ieşit la joc ai ieşit? Hei! încă nn> încă n-am şaisprezece ani. sadoveanu, o. vii 218. E mult de-atunci... e mult, nepoate, Şi ca prin vis le văd pe toate... Hei! să te miri, să te cutremuri De cîte-au fost nainte vremuri. iosif, v. 39. Hei fiicuţă, juca mea, Eu nu te pot mărita! jarnîk-bîrsEanu, D. 447. 4* (Uneori repetat) Exclamaţie care lasă să se înţeleagă că lucrurile nu sînt simple, cum par sau cum le crede cineva. Hei, dragele mele vere, zise spînul cu viclenia lui obicinuită: d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume! creangă, r. 209. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb! id. ib. 230. (Şi în forma he) Arată o rezervă, o contra-rietate, o nerăbdare. Căsuţa mea e bunişoară... —He! aşa ş-aşa. Nu e tocmai comodă. Ferestrile mici, coperă-mîntul vechi, negruzzi, s. i 302. — Variante : he, heli6 interj. ITEP, heittri, s. n. (Mold., Transilv., mai ales Ia pl.) Dependinţe, acareturi. Comisul se ridică şi intră în umbra care împresura casa, sub streşinile teilor şi-ntre heiurile gospodăriei, sadoveanu, f. j. . 62. Mai mergem prin mănăstire, dacă vraţi să-i vedeţi heiurile. HOGAŞ, DR. 269. Prispa lipită cu lut, ograda largă, din sus de poartă heiurile 'gospodăriei, de jur împrejur gard de nuiele încununat cu mărăcini, vlahuţă, o. a. 423. HÎIJ5ET interj. (Mai ales în Mold.) Desigur, se înţelege; las’ pe mine, fii fără grijă. Helbet, om găsi noi vreme şi pentru asta. SADOVEANU, P. M. 168. Aşa iarnă afurisită! mai rar! Helbet! O veni ea primăvara, cara-GIAI.E, o. VII -60. Helbet! vom putea veni de hac şi Spinului celuia! creangX, p. 213. Să-ţi faci pomană şi cu mine. să mă pui în pensie.. . că helbet!... poate să ai şi d-ta vrodată nevoie, alecsandri, x. i 381“. HELEŞTÎU, heleşteie, s. n. Lac mic pentru creşterea peştilor; iaz cu peşte. Ca printr-un vad de heleşteu, Tirim picioarele, camil PEXRESCU, v. 15. Avea... un heleşteu de peşte foarte mare şi frumos, nu tare departe de curte, sbiera, p. 117. Un heleşteu cu zăgaz de taraci, din trestiile stufoase ale căruia se înalţă in aer plotoane colţurate de raţe sălbatice. ODOBESCU, S. m 160. — Pl. şi: heleştaie (fiumon, c. 120). — Variantă: eleştiu (ispirescu, i,. 34, alecsandri, t. 745) s. n. HÎLGE, helgi, s. f. (Regional) Nevăstuică. Pe cînd şoricăria aceasta se înmulţise , într-o proporţiune de speriat, a venit şi s-a aşezat între dinsa o altă dehanie numită helgea (un fel de nevăstuică) care i-au mincat. i. ionescu, d. 352. -$> E x p r. Alb ca (sau cum e) helgea = foarte alb, strălucind de albeaţă. Uncheşul Haralambie avea pe el straie albe ca helgea. SADOVEANU, N. F. 13. Mirele îmbrăcat cu cămeaşă albă ca helgea. SE-VASTOS, N. 90. Văzindu-ne pe mai toţi de-a rîndul îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum îi helgea. . . aruncă o privire părintească spre noi. creangS, a. 75. HELfCE s. f. v. elice. IIELK OX, helicoane, s. n. Instrument muzical dc suflat, făcut din alamă, cu tonuri grave, folosit în muzica militară; se poartă petrecut peste cap şi sprijinit de umăr. HELICOPTÎR s. n. v. elicopter. HELIOCENTRÎSM s. n. Teorie (emisă de Copernic) conform căreia soarele se găseşte în centrul sistemului planetar. — Pronunţat: -li-o-. HELIOGRĂF, heliografe, s. n. Nume dat mai multor aparate servind: a) la copierea (cu ajutorul luminii solare) a desenelor făcute pe hîrtie de calc; b) la transmiterea semnalelor luminoase prin dirijarea, cu ajutorul unei oglinzi, a reflectării razelor solare; c) la măsurare» puterii calorice a soarelui; d) la fotografierea soarelui. Un heliograf scăpără fulgerări albastre. I. BOTEZ, şc. 5. — Pronunţat: -li-o-. HELIOGRĂFIO, -Ă, heliografici, -e, adj. Referitor Io heliograf ie. Procedee heliografice. Hîrtie heliografică => hîrtie specia] preparată pentru a fi sensibilă la acţiunea razelor solare, pe care se copiază, la heliograf, desen© executate pe hîrtie de calc. — Pronunţat: -li-o-. HELIO GRAFÎE s. f. 1, Reproducere în mai multe exemplare a unei imagini cu ajutorul unor clişee plane de cupru, pe care s-a aplicat un strat de asfalt cu granule fine; copiere (reproducere, multiplicare) cu ajutorul heliografului. 2. (învechit) Heliogravură. Pe pereţii căptuşiţi cu hîrtie, bogată în liliac şi trandafiri, stau agăţate cîteva tablouri şi trei-patru heliografii. DELAVRANCBA, S. 121. — Pronunţat: -li-o-. HELIOGRAVURĂ — 451 — HEMOSTAZĂ HELIO GRAYÜRA, lieliogravuri, s. f. Ansamblu de procedee cu care se execută clişeele de cupru pentru imprimarea heliografică; gravură lucrată prin astfel de procedee. Cerneluri de tipar pentru heliogravură. — Pronunţat: -li-o-. HELIOMÉTRU, heliometre, s. n. Instrument optic pentru determinarea diametrului aparent al soarelui, şi al planetelor. — Pronunţat: -li-o-, HELIOSCÓP, helioscoape, s. n. Aparat sau dispozitiv optic care se adaptează la o lunetă pentru a permite observaţii solare. — Pronunţat: -li-o-, HELIO STÁT, heliostate, s. n. Instrument alcătuit dintr-un sistem optic, pus în mişcare de un mecanism de ceasornic, folosit pentru a transmite un fascicul de raze solare într-o direcţie determinată. — Pronunţat: -li-o-, HELIOTERAPÍE s. f. Tratament care constă în expunerea parţială sau totală a corpului omenesc la acţiunea razelor solare; baie de soare. — Pronunţat: -li-o-, HELIOTIPÍE s. f. Procedeu de reproducere prin imprimare în care se întrebuinţează, pentru prepararea formei de tipar, substanţe coloidale expuse la acţiunea soarelui. — Pronunţat: -li-o-, HELIOTRÓP1 s. n. Materie colorantă, solubilă în apă, folosită la vopsitul bumbacului. — Pronunţat: -li-o-, HELIOTRÓP2 s. n. Varietate de silice de culoare verde-închis, cu pete roşii, din care se fac obiecte ornamentale. — Pronunţat: -li-o-, HELIOTRÓP3, heliotropi, s. m. Numele unei plante exotice ale cărei flori sînt întrebuinţate în industria parfumului (Heliotropium europaeum). •+ Ulei eteric cu miros plăcut ca al vaniliei, extras din planta de mai sus. — Pronunţat: -li-o-. HELIOTROPÎSM s. n. Proprietatea pe care o au unele plante (ca floarea-soarelui, muşcata etc.) de a se îndrepta sau de a-şi îndrepta anumite organe spre o «ursă de lumină, mai ales spre "soare. — Pronunţat: -li-o-. HÉLIU s. n. Element chimic gazos, inert, cel mai uşor dintre gazele rare din atmosferă. — Pronunţat: -liu. HEMÁTIC, hematice, adj. n. (în e x p r.) Organ hematie = organ care produce hematii. Măduva oaselor, splina, glandele limfatice sînt organe hematice. HEMATÍE,, hematii, s. f. (Mai ales la pl.) Numele ştiinţific al globulelor roşii din sînge. HEMATÍT s. m. Minereu de fier de culoare roşie 9au brună. HEMÁTÓM, hematoame, s. n. Tumoare care conţine o aglomerare de sînge închistat provocată de ruperea vaselor sanguine. HEMAT0ZĂ s. f. Transformarea sîngelui venos în sînge arterial prin fixarea oxigenului din aerul introdus in plămîni în timpul respiraţiei. HEMATOZOÁR, hematozoare, s. n. (Zool.; uneori determinat prin « palustru ») Protozoar parazit care trăieşte în sîngele animalelor; agentul patogen al malariei (Plasmodium malariae). Asocierea migrenei cu paludismui s-ar putea datora nu numai unei acţiuni directe a hemato-zoarului... ci şi unei acţiuni indirecte prin intermediul corpului tiroid, parhon, o. a. i 256. — Pronunţat: -zo-ar. HEMÎI s. n. v. liamci. HEMESÎT, -Ă adj. v. hămesit. HEMICÎCLU, hemicicluri, s. n. (Rar) Spaţiu sau sală mare în formă de semicerc, pentru festivităţi, întruniri etc. (Atestat în forma emiciclu) Nişte zugravi. . . lucrează decoraţiile emiciclului adaos de curînd la vechea clădire. CARAGIALE, N. F. 108. — Variantă: emiciclu s. n. HEMIPUfiGIC, -A, hemiplegiei, -e, s. m. şi f. Persoană bolnavă de hemiplegie. Un hemiplegie are accese aproape continue de rîs, dar acestea sînt provocate cind vede sau i se spune ceva comic, pină la un punct oarecare. PARHON, O. A. I 276. HEMIPLEGÎE, hemiplegii, s. f. Paralizie a unei jumătăţi a corpului. HEMIPTÎ1R, hemiptere, s. n. Insectă parazită avînd metamorfoză incompletă şi aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt. Ploşniţele sînt hemiptere. ■+- (La pl.) Ordinul din care face parte această insectă. HEMISFÎRA s. f. v. emisferă. IIEMISFÎRIC, -Ă adj. v. cmisferic. HEMISTÎH s. n. v. emistih. HEMOFILÎE, hemofilii, s. f. Boală congenitală transmisibilă numai bărbaţilor, care constă într-o predispoziţie spre hemoragie cauzată de insuficienta pu,tere de coagulare a sîngelui. HEMOGLOBINA, hemoglobine, s. f. Substanţă albu-minoidă, feruginoasă, constituind materia colorantă a globulelor roşii din sîngele vertebratelor şi îndeplinind funcţia de a transporta în celulele organismului oxigenul inspirat. Hemoglobina are proprietatea de a fixa uşor oxigenul şi de a-l pune tot atit de uşor în libertate. ANATOMIA 32. HEMO GRĂMA, hemograme, s. f. Analiză care stabileşte compoziţia sîngelui; (concretizat) buletin, foaie care cuprinde rezultatul unei astfel de analize. HEMOrTIZÎE, hemoptizii, s. f. Eliminare sau vărsare de sînge provocată de o hemoragie a căilor respiratorii (mai ales în cazuri de tuberculoză). Henrieta, care şi ea are hemoptizii. .. moare de o boală de piept. cXunescu, E. 33. A murit la Constantinopol. .. in urma hemoptiziei ce i se pricinuise de loviturile de paturi dt puşcă în piept, ghica, s. A. 146. HEMORAGIE, hemoragii, s. f. Scurgere abundenţi de sînge în urma ruperii sau tăierii unui vas sanguin. Hemoragie internă = hemoragie care se produce în interiorul .corpului. HEMOROIDĂL, -Ă, hemoroidali, -e, adj. Referitor le hemoroizi. — Pronunţat: -ro-i-, HEMOROIZI s. m. pl. Mici umflături sau tumori dureroase, formate uneori la partea inferioară a rectului, din cauza dilatării vinelor; (popular) trînji. HEMOSTATIC, -Ă, hemostatici, -e, adj. Care arc însuşirea de a opri o hemoragie. Medicament hemostatic. HEMOSTĂZA, hemostazey s. f. Procedeu medical sau chirurgical folosit pentru a opri o hempragie, mai ales in cursul unei intervenţii chirurgicale. 29- i MEMOTERAPIE — 452 — HEXAGON HEMOTERAPÎE s. f. Tratare a unei boli prin injecţii subcutanate sau intravenoase cu sînge. Transfuzia e o metodă de hemoterapie. HENDS s. n. Atingere nereglementară a mingii cu •mîna la fotbal, atrăgînd după sine o penalizare. HENGHÎR s. m. v. lungilor. HEP interj. (Uneori repetat) Strigăt cu care birjarii ■.atrag atenţia pietonilor să se ferească din drum. HEPĂTIC, -Ă, hepatici, -e, adj. Privitor la ficat, ■(care ţine) de ficat. Calcul hepatic. Insuficienţă hepatică. ILEPATÎTĂ s. f. Denumire generică dată afecţiunilor inflamatorii ale ficatului'. Hepatită infecţioasă. HEPTAGfrN, heptagoane, s. n. Poligon cu şapte laturi şi şapte unghiuri. HERALDIC, -Ă, heraldici, -e, adj. (învechit) Privitor la blazoane. Dacă vechii noştri boieri. . . ar fi avut idee -de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza. . . negruzzi, s. i 192. HERÂLDICA s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul blazoanelor. HERĂSTRĂU s. n. v. ferăstrău. HERB, herburi, s. n. (Mold.;’ învechit) Marcă a unei ţări; stemă, blazon. Lună, soare şi luceferi El le poartă-n a lui herb. EMINESCU, o. i 100. + F i g. Origine, neam nobil. Poloneză şi de herb mindru.. . nu putea privi cu ochi uscaţi nici o suferinţă. M. I. CARAGIAI.K, c. 134. — Variantă : hierb (ODOBESCU, s. ii 210) s. n. HERBĂR s. n. v. ierbar. IIERCULEĂN, -A, herculeeni, -e, adj. (Şi în forma erculean) Asemenea lui Hercule, caracteristic luiHercule; foarte puternic, foarte voinic. Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. înalt, voinic mai mult decit gras, munte de om, de o putere herculeană. cXunescu, E. 21. Acesta era celebrul Mitache Muscalagiul, un pept şi o forţă erculeene. caragiale, m. 249. <)> (Substantivat, rar) Era un erculean de voinic. ISPIRESCU, I,. 118. — Pronunţat: -le-an. — Variantă: crculeiin, -ă adj. HERETISÎ vb. IV v. Itfritisi. HERGHELEGIU, herghelegii, s. m. (Rar) Păzitor, îngrijitor de herghelie. Avea turme nenumărate de tot soiul.. . şi nici numărul văcarilor, al herghelegiilor şi al ciobanilor ce le păşteau nti-l mai cunoştea. ISPIRESCU, u. 41. De n-aş şti că-i beizade, aş crede că-i herghelegiu. AI,ECSANDRI, T. 1236. HERGHELIE, herghelii, s. f. 1. Grup mare de cai, care cresc sau pasc laolaltă. Ei, săracii, lipsiţii, mulţii, plătesc cu viaţa lor turmele de oi, hergheliile, cirdurile de vite... pe care bogaţii le iau şi le duc la ei acasă. CAMiiyAR, N. 1370. Şi atunci iată că iese din mijlocul hergheliei răpciugă de cal grebănos. CREANGĂ, P. 194. Dragoş, Dragoş, frăţioare! Lasă ochii tei să zboare Peste culme şi cimpii Păscute de herghelii, alecsandri, p. p. 165. <$> (Glumeţ) Sub plăcile de apă — bronz învechit de vreme —Trec turme lungi de cegă şi herghelii de-avat. dragomir, p. 23. Are o întreagă herghelie de pisici, pe care... o admiră şi o descrie, ionescu-rion, c. 112. + (Familiar) Termen de ocară pentru o femeie vorbăreaţă. Ei, taci, taci! ajungă-ţi de-amu, herghelie! creangX, a. 40. 2. Crescătorie de cai de prăsilă ; locul unde se află crescătoria. IIERING, heringi, s. m. Peşte.marin, foarte asemănător cu scrumbia, răspîndit în Oceanul Atlantic, Marea Nordului şi Marea Baltică (Ciupea harengus). HERMAFRODIT, -Ă, hermafrodiţi, -te, adj. (Despre plante şi animale) Care întruneşte într-un singur individ caracterele ambelor sexe. + (Substantivat) Om anormal, posedînd caractere specifice ambelor sexe. HERMAFRODITÎSM s. n. Prezenţa organelor sexuale de ambele sexe la acelaşi individ (plantă, animal sau, .în mod patologic, la om). HERMENEUTICĂ s. f. (Rar) Teoria şi arta interpretării unui text (antic). HERMÎTIC, -Ă adj. v. ermetic. HERMETlSM s. n. v. ermetism. HERMÎNĂ, hermine, s. f. Mamifer carnivor din Europa şi America de Nord (rareori se găseşte şi la noi, în delta Dunării) asemănător cu nevăstuică; are blana cafenie vara, albă, fină şi lucioasă iarna (Mustea erminea) ; ’ cacom. + Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. Gestul lui Ştefan cel Mare cînd îmbracă pe Bogdan cu hermina domnească in frumoasa scenă din «Apus de soare». anG1iei,-iosiF, c. i,. 233. F i g. Anotimpurile şi-au schimbat fantasmagoria decorurilor.. . Unul purta totuşi hermina albă a zăpezilor, celălalt rugina şi purpura frunzelor veştede, anghel-iosif, c. i,. 210. HERMÎZÎU, -ÎE adj. v. irmiziu. HERNIE s. f. Umflătură formată prin ieşirea totală sau parţială a unui organ din cavitatea sa naturală; (mai ales) ieşirea intestinului subţire din peritoneu; (popular) vătămătură, surpătură. Hernie ombilicală. i=i Pe părintele Tudosie îl supără « catarama » de cite ori se apleacă pe partea herniei, arghezt, p. T. 24. HERPES s. n. Boală de piele care se manifestă prin apariţia (mai ales pe buze) a unor băşicuţe pline cu lichid;, (popular) spuzeală. HERTZIĂN, -Ă, hertzieni, -e, adj. (în e x p r.) Unde (sau raze) hertziene = unde electromagnetice prin care se face transmisiunea radiofonică. — Pronunţat: her-ţi-an. IIERUYÎC, lieruvice, s. n. Numele unui imn bisericesc., HERUYÎM, heruvimi, s. m. (în concepţia biblică) înger care urmează ierarhic după arhangheli. HETEROCLIT, -Ă, heterocliţi, -te, adj. (Livresc) Care se abate de la normele obişnuite; ciudat, bizar, diferit. Scosei iute prosopul meu de drum... al cărui miros heteroclit eram încredinţat că va covîrşi... toate miresmele acre şi sălbatice ale tuturor fiarelor universului, hogaş, m. N. 94. — Variantă: eteroelit, -ă adj. , HETEROD0X, -Ă adj. v. cterodox. IIETEROGÎIN, -Ă adj. v. eterogen. HETEROMORFj -Ă adj. v. eteromorf. HETEROSIS s. n. încrucişare între două soiuri de plante sau două rase de animale cu ereditate diferită, avînd ca rezultat indivizi caracterizaţi prin mare vitalitate, putere de adaptare la diferite condiţii de viaţă şi productivitate ridicată. HEXAÎDRU, hexaedre, s. n. Poliedru cu şase feţe. — Variantă: exa6dru s. n. hexagGn, hexagoane, s. n. Poligon, cu şase laturi şi şase unghiuri. — Variantă: exng6n s. n. HEXAGONAL — 453 — HIDRĂ HEXAGONĂL, -Ă, hexagonali,-s, adj. în formă de hexagon; care ţine de hexagon. Prismă hexagonală. Sistem hexagonal de cristalizare. t=i Ar fi putut, cu acelaşi folos, învăţa prisăcăria şi s-ar fi îndidcit acum, în amărăciunea lui, cu nectarul florilor, pe care l-ar fi depus în celulele hexagonale atit de măiestrite. SADOVEANU, •E. 43. HEXAMETRU, hexametri, s. m. (în versificaţia latină şi elină; şi în forma exantetru) Vers dactilic de şase picioare, folosit în compoziţiile epice, în special în epopei. [Horaţiul îndreaptă şi alungă ceea ce era prea aspru şi prea gloduros în limba şi exametrul părintelui satirei, odoiîf.scu, s. i 48. -$> (Adjectival) Se servi cu versul exametru şi întrebuinţă, în două-trei cărţi ale sale, forma dialogului, odobescu, s. i 51. — Variantă: cxamitru s. m. HEXArOD, -A, hexapozi, -de, adj. (Despre unele animale) Care are şase picioare, «f- (Substantivat, f. pl.) Clasă de animale care au şase picioare. — Variantă: exap6d, -ă adj. HI1 interj. Strigăt cu care se îndeamnă caii la mers. Hi! cailor, Zburaţi mereu. BENIUC, v. 13. Hi! în sus, hăţ! in jos; să se mişte din loc calul, ba. ISPIRESCU, L. 374. Hi!!! zmăoaicele tatei, îndemnaţi înainte! creangX, p. 119. Hi.. . la imaş, copii.. . hi, gloabă! alECSANDri, t. 45. • HI2 interj, v. hă. HIACÎXT, hiacinturi, s. n. Piatră semipreţioasă de culoare roşiatică. HTĂRĂ s. f. v. îinră. HIĂT, hiaturi, s. n. Întîlnire (fără a forma diftong) a două vocale, dintre care una la sfîrşitul unui cuvînt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvîntului sau al silabei următoare. Sistemul fonetic al limbii romtne nu îngăduie, in qeneral, prezenta hiatului, iordan, L. R. 204. — Pronunţat: hi-at. HÎBĂ, hibe, s. f. (Regional) Defect, cusur. Las’ că vedem noi ce hibă are. contemporanul, S. ii, 1948, nr. 112, 6/2. Şi mai sînt şi, alte hibe: amenzi fără rost, un soi de cantină, de prăvălie, undt-i jefuieşte ca-n codru. GALAN, z. R. 392. HIBERNA, hibernez, vb. I. I n t r a n z. (Despre unele animale) A petrece iarna în hibernare. Şi numai o muscă surprinsă de frig Pe masă, alături de-ttn rest de covrig, Cu labele-n sus, hibernează. Topîrceanu, m. 37.<0> (Glumeţ) Prin ce ţinuturi rătăceşti Pribeagă? în care grotă din poveşti Ai hibernat o vară-ntreagă? topîrceanu, m. 3. HIBERNAL, -A, hibernali, -e, adj. (Rar) De iarnă. Şi-a pus pămîntul blană albă şi-şi doarme sommd hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. HEBERNĂRE s. f. Stare de amorţeală (asemănătoare cu somnul) în care petrec unele animale iarna. (F i g.) Hibernarea asta intelectuală o să-ţi aducă mari ponoase, v. rom. mai 1954, 71. HIBRID, -Ă, hibrizi, -de, adj. 1. (Despre plante şi animale) Provenit din încrucişarea naturală sau artificială, sexuată sau vegetativă a doi indivizi de specii, soiuri, rase diferite; corcit. (Substantivat, în e x p r.) Hibrid de viţă de vie — viţă provenită din hibridarea sexuată a unor soiuri nobile cu soiuri sălbatice, cultivată mai ales de agricultorii înapoiaţi şi dînd producţii de slabă calitate. Bine e să punem şi viile la colectiv, să le sădim cu viţă aleasă, nu cu hibrizi de-ai noştri, dumitriu, N. I. 87. 2. (Despre idei, fapte) Alcătuit din elemente nepotrivite, disparate; lipsit de armonie. Goană după efecte hibride, false virtuozităţi ie versificaţie, contemporanul, S. Ii, 1949, nr. 164, 4/1. Celebrule între esteţi, Declari că eu, subscrisid Mirea, Sînt pur şi simplu contopirea Hibridă între doi poeţi. ANGHEL-IOSIF, c. m. i 97. HIBRIDARE, hibridări, s. f. Proces, spontan sau provocat artificial, de încrucişare sexuată sau vegetativă între doi indivizi de specii, soiuri sau rase diferite. Prin hibridare vegetativă se pot modifica ereditar orice caractere, în special culoarea fructelor, structura lor morfologică, însuşirile biochimice, rezistenţa la ger, la boale şi la atacul insectelor, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 335, 4/6. HIBRIDIZARE, hibridizări, s. i. (Rar) Hibridare. HICLEĂN, -A adj. v. viclean. *■ HICNÎ vb. IV v. icni. HÎCORI s. n. Varietate de lemn greu, foarte tare şi . flexibil al unor specii de arbori din America de Nord, din care se fac diverse obiecte, mai ales schiuri. HIDÂTIC, hidatice, adj. n. (în e x p r.) Chist hidatic = pungă de natură parazitară, avînd forma unei vezicule cu un conţinut lichid, care se formează în ficat, splină, musculatură, rinichi etc. HIDOS, -OĂSĂ, hidoşi, -oase, adj. (Despre imagini vizuale) Foarte urît, dezgustător la vedere; hîd, slut, scîrbos. Pe figura lui, zbuciumid patimilor şi furtunele inimei n-au tras încă brazda lor hidoasă. HOGAŞ, DR. II 189. Un monstru părea, fiară, un tip întunecos, Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hidos, coşbuc, p. ii 183. Năluci hidoase Viteaza mamă-n gîndu-i vedea şi iar vedea. alecsandri, p. m 244. HIDOŞIiNIE s.f. Faptul de a fi urît; urîţenie, sluţenie. HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv care permite legarea mai multor furtunuri în acelaşi timp la conductele de distribuţie a apei sub presiune. HIDRARGÎR s. n. (învechit) Mercur. HIDRĂT, hidraţi, s. m. Compus chimic anorganic, în a cărui compunere intră una sau mai multe molecule de apă. Hidrat de calciu. + (învechit) Hidroxid. HIDRATAj hidratez, vb. I. R e f 1. (Despre substanţe chimice) A se combina cu apa. + A absorbi apa în interiorul său prin adeziune. HIDRATARE s. f. Combinare a unei substanţe chimice cu apa. + Absorbire a apei în interiorul unui solid, prin adeziune. HIDRATÂT, -A, hidrataţi, -te, adj. (Despre compuşi anorganici) Care s-a combinat cu apa. Care a reţinut apa în interiorul său, prin adeziune. HIDIîATJLIC, -A, hidraulici, -e, adj. 1. Care funcţionează prin presiunea apei sau a altor lichide. Motor hidraulic. <$• Frînă hidraulică = frînă care funcţionează cu ajutorul unui lichid (de obicei ulei) împins prin tuburi speciale. Presă hidraulică = presă care funcţionează prin forţa de presiune a apei sau a uleiului. 2. (în e x p r.) Var hidraulic = var cu o compoziţie specială, care are proprietatea de a face priză în apă, întărindu-se şi putînd fi folosit în locul cimentului. HIDRAULICĂ s. f. Ştiinţă care studiază mecanica lichidelor şi aplicarea lor în tehnică. V. hidrostatică, hidrodinamică. HÎDRA, hidre, s. f. 1. Mic animal (numai de cîţiva milimetri) din încrengătura celenteratelor, care trăieşte în ape dulci, de fundul cărora se fixează cu un disc, pu-tîndu-se deplasa cu ajutorul tentaculelor pe care le are în jurul gurii. HIDROAVIAŢIE — 454 — HIDROMETRU 2. (Mitol.) Monstru fabulos, închipuit ca un şarpe uriaş cu mai multe capete care, tăiate, creşteau la loc; f i g. calamitate (socială) care trebuie stîrpită din rădăcină. Pentru-al tău nume şi al tău drept, Eu înfrunta-voi hidra duşmană Şi-un scut ţi~oi face din al meu piept, ai.ec-SiVNDRl, p. a. 99. Sfărim cu hidra ce tot renaşte. bolliac, o. 157. Veniţi să punem braţul cu toţii, toate naţiile apăsate şi strivite, spre a răsturna hidrele înfuriate in agonia morţii, să ne redobîndim puterea pierdută, id. ib. 227. — Variantă : (învc'chit) iilră (NEGRUZZi, S. i 272) s. f. mDROAYTĂŢIE, hidroaviaţii, s. f. Aviaţie compusă din hidroavioane. — Pronunţat: -dro-a-, HIDROAVIÓN, hidroavioane, s. n. Avion înzestrat cu dispozitive care îi permit să folosească suprafaţa «pei pentru decolare şi amerizare. — Pronunţat: -dro-a-, HIDROCAIllîtJRĂ, hidrocarburi, s. f. Combinaţie chimică între carbon şi hidrogen. Benzina este un amestec de hidrocarburi. niDROCEFÂL, -A, hidrocefali, -e, adj. Care suferă de hidrocefalie. HIDROCEFALÍE s. f. Afecţiune caracterizată prin acumularea de lichid seros în membranele creierului. HIDROCEIUlOZĂ s. f. Compus chimic obţinut prin hidroliza parţială a celulozei, sub acţiunea acizilor. HIDROCENTRALĂ, hidrocentrale, s. f. Centrală electrică în care energia electrică se obţine prin transformarea energiei hidraulice. Azi, pe întinsul Uniunii Sovietice se înalţă una după alta gigantice hidrocentrale, măreţe construcţii ale comunismului. SCÍNTEIA, 1953, nr. 2562. HIDEOCÉNTRU, hidrocentre, s. n. Regiune geografică bogată în ape şi în energie hidraulică, amenajată sau în curs de amenajare. HIDRODINÂMIC, -Ă, hidrodinamici, -e, adj. Care se referă Ia legile mişcării lichidelor. HIDRODINÁMICA s. f. Ramură a hidromecanicii care studiază legile mişcării lichidelor. Hidrodinámica... te referă in special la fluidele iticompresibile. Carafou-OROVEANU, M. F. I 7. HIDROELÉCTRIC, -Ă, hidroelectrici, -e, adj. (Despre instalaţii) Care transformă energia hidraulică în energie electrică. Staţie (sau centrală) hidroelectrică — hidrocentrală. HIDR0FÍL,' -Ă, hidrofili, -e, adj. Care »absoarbe apa în marc cantitate, care se îmbibă uşor cu apă, avid de apă. Vată hidrofilă. HIDROFILÍE s. f. Proprietate a unei substanţe de a fi hidrofilă. HIDROFÓn? -A, hidrofobia -e, adj. 1. (Chim.) Care nu se combină cu apa sub nici o formă, care nu se îmbibă cu apă. 2. (Med.; despre oameni şi animale) Care, din cauza unei stări patologice, nu poate suporta vederea apei. HIDROFOIÎÎE s. f. 1. (Chim.) însuşire a unei sub-ttanţe de a fi hidrofobă. 2. (Med.) Repulsie pentru apă (caracteristică în caz de turbare, tétanos, isterie şi alte boli). Turbare. Ce spui tu că are vaca mea? — Hidrofobiet moşule... — iYu poţi tu să-mi spui pe moldoveneşte ce are vaca mea? — îi turbată, moşule, hogaş, B. 24. HIDR0FÓR, hidrofoar*?, s. n. Aparat mecanic cu ajutorul căruia se poate ridica apa din conducte, pînă la o anumită înălţime, prin expansiunea aerului dintr-un rezervor în care se introduce apă cu o pompă. HIDROFtjG, -Ă, hidrofugi, -e, adj. (Despre un material) Care împiedică pătrunderea apei într-un corp poros pe care îl impregnează sau îl acoperă. HIDROGEN s. n. Element chimic gazos, incolor, inodor şi insipid, care, combinat în anumite proporţii cu oxigenul, formează o moleculă de apă; este cel mai uşor dintre toate gazele şi se întrebuinţează în industria chimică şi în aerostaţie. HIDRO GEOLO GÎE s. f. Ramură a hidrologiei uscatului care se ocupă cu studiul apelor subterane. HIDRO GLISOR, hidroglisoaret s. n. Navă cu fundul plat, foarte puţin cufundată în apă, care se mişcă extrem de iute, fiind pusă în mişcare de o elice aeriană. Hidro-glisortil poate atinge viteze de 150 de kilometri pe oră. HIDRO GRĂF, hidrografi, s. m. Specialist în hidro-grafie. HIDRO GRAFIC, -Ă, hidrografici, -e, adj. Care se referă la hidrografie. HIDRO GRAFÎE s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul apelor anumitor teritorii. + Totalitatea apelor curgătoare şi stătătoare ale unei regiuni. HIDROLÎTICj -Ă, hidrolitici, -e, adj. Care se face prin hidroliza. HIDROLÎZĂ s. f. 1. Proces de descompunere a unor săruri, sub acţiunea ionilor de hidrogen şi de oxidril din apă. 2. Reacţie chimică între un compus organic şi apă, produsă în prezenţa unui catalizator. Hidroliza zahărului. HIDROLOG, hidrologi, s. m. Specialist în domeniul hidrologiei. HIDROLOGIC, -Ă, hidrologici, -e, adj. Care se referă la hidrologie. HIDROLOGÎE s. f. Ştiinţă care studiază proprietăţile generale ale apelor din natură, legile generale care dirijează procesele din hidrosferă şi influenţa reciprocă dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă. HIDROMECANIC, -Ă, hidromecanici, -e, adj. Care se referă la studiul mişcării şi at repaosului fluidelor. Studiu hidromecanic. HIDROMECANICĂ i. f. Ştiinţă care studiază legile echilibrului lichidelor (v. h i d r o s t a t i c ă) şi ale mişcării lor (v. hidrodinamică). HIDROMÎL s. n. Băutură obţinută prin fermentaţia alcoolică a mierii cu apă; mied. Cind-apusul îşi presără asupra taberei pulberea de aur} pretutindeni cetele de voinici cîntaity pretutindeni hidromelul curgea intr-o veselie netn♦ frînată. sadoveanu, o. i 166. Călăuzise la tabăra de la Peşte-Mort şase căruţe cu şase buţi de hidromel şi aştepta să se descarce băutura. id. N. p. 224. HIDR0MÎ1TRIC, -A, hidrometrici, -e, adj. Privitor la hidrometrie. Staţiune hidrometrică = punct unde se execută măsurători sistematice ale nivelului apei într-un rîu, ale vitezei cursului şi debitului de apă. HIDROMETRÎE s. f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul metodelor tehnice pentru determinarea debitului, vitezei, adîncimii unui curs de apă, ale unui strat de apă subteran sau ale apei dintr-o conductă. HIDR03l£TRUj hidrometre, .s. n. 1. Aparat pentru măsurarea densităţii soluţiilor apoase. 2« Miră cu ajutorul căreia se măsoară nivelul unei ape curgătoare. , HIDROMONITOR — 455 — HIMERĂ hidbomonitAr, hidromonitoare, t. n. Instalaţie pentru săparea pămîntului cu ajutorul unei vine de apă sub presiune. HIDROFICOS, -OÂSĂ, htdropicoşi, -oase, adj. (învechit, despre persoane sau părţi ale corpului omenesc) Bolnav de hidropizie. (Atestat în forma idropicos) Macrin, la faţă galben, înfiat, idropicos, Petrece dimineaţa cu doctorii închis, negruzzi, s. n 244. — Variantă : idropicos, -OUSă adj. HIDROPIZÎE s. f. Boală cauzată de acumularea serului într-o cavitate naturală a corpului (abdomen, torace etc.) sau între elementele ţesutului conjunctiv; (popular) dropică. (Atestat în forma idropizie) La deschiderea trupului se cunoscu că boala sa fusese o idropizie de pept. negruzzi, S. n 156. — Variantă: idropizîo s. f. HIDROSFfîRĂ s. f. învelişul de apă al globului terestru, alcătuit din oceane, mări, lacuri, gheţari, ape curgătoare şi din pînzele de ape subterane. HIDROSTATIC, -A, hidrostatici, -e, adj. Care se referă la echilibrul fluidelor. «$■ Balanţă hidrostatică = balanţă cu braţele egale, întrebuinţată pentru determinarea densităţii solidelor şi a lichidelor. HIDROSTATICĂ s. f. Ramură a hidromecanicii care studiază legile echilibrului lichidelor şi al corpurilor scufundate în ele. HIDROTEHNIC, -Ă, hidrotehnici, -e, adj. Privitor la hidrotehnică. Folosirea, amenajarea ¡i protecţia apelor, precum şi executarea lucrărilor hidrotehnice de orice fel, sînt supuse prescripţiunilor prezentului decret. B. o. 1953, 99. HIDROTEHNICĂ s. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu folosirea apei şi cu proiectarea şi executarea lucrărilor bazate pe energia hidraulică. HIDROTEHNICIĂN, hidrotehnicieni, s. m. Specialist în hidrotehnică. — Pronunţat: -ci-an. ' H1DR0TERĂPIC, -Ă, hidroterapici, -e, adj. Care se referă la hidroterapie, de hidroterapie. Tratament hidro-terapic. HIDROTERAPÎE s. f. Tratament medical care constă în întrebuinţarea apei sub formă de băi, duşuri, aburi etc. la temperaturi diferite. (Glumeţ) Maestre, să deschid umbrela? N-aş vrea să facem hidroterapie. topîrceanu, b. 93. Doi urşi polari fac o hidroterapie intermitentă. ANGHEL, pr. 113. HIDROXÎD, htdroxizi, s. m. Compus chimic neor-„ sanie, a cărui moleculă conţine gruparea hidroxil. HIDROXÎL, hidroxili, s. m. Radical monovalent format dintr-un atom de hidrogen şi un atom de oxigen ; oxidril. HIENĂ, hiene, s. f. Mamifer carnivor din Africa şi Hin sud-estul Asiei, foarte asemănător cu cîincle, care se hrăneşte mai ales cu cadavre (Hyaena). Vintul a trecut pe Ungă cuşca şacalilor şi a hienelor, şi bietul parfum sfios se retrage. ANGHEI., pr. 114. L-am găsit intr-o stare foarte proastă, plimbîndu-se de colo pînă colo, ca o hienă in cuşca ei, şi văitîndu-se de durere, Caragiale, o. n 339. — Pronunţat: hi-e-. HUERĂTIC, -Ă, hieratici, -e, adj. 1. Care ţine de lucruri sfinte. Puzderia de aur a răsăritului ne învăluia ca pe nişte mumii hieratice. sadovEanu, v. f. 64. <$> Scriere hieratică »» scriere cursivă şi simplificată a hieroglifelor. 2. (în artă; despre concepţii, orientări, atitudini, etc.) Rigid, static, înţepenit. Jocul şi ţinuta femeilor mai păstrează atitudini hieratice şi o relativă rigiditate, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 112, 14/2. — Pronunţat: hi-e-, HlERB s. n. v. herb. HIEROGLIFĂ, hieroglife, s. f. 1. Semn sau caracter din scrierea vechilor egipteni, care reprezenta noţiunile prin figuri de fiinţe şi obiecte. Descifrez cu mare uşurinţă hieroglifele egiptene,- hogaş, dr. ii 74. 2. F i g. (Cu sens ironic) Scris neciteţ, indescifrabil. Notez pe foi mici de hîrtie ceea ce pot nota, şi nu ştiu cum voi descifra aceste hieroglife, stancu, u.r.s.s. 116. — Pronunţat: hi-e-. — Variantă: ieroglifă (c. PE-TRESCU, S. 175, ANGHEL, PR. 63, ODOBESCU, S. UI 79) S. f. HIEROGLIFIC, -A, hieroglifici, -e, adj, 1. Scris cu hieroglife. Cartea hieroglifică şi misterioasă a vreunui poet de al lui Amon-Ra. ionescu-rion, c. 45. 2. F i g. (Ironic) Indescifrabil, greu de înţeles. (în forma ieroglific) Voi... deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi. negruzzi, S. l 11. — Pronunţat: hi-e-. — Variantă: ieroglilic, -ă adj. HlGH-LIFE s. n. v. lmilaif. niGIÎiNĂ s. f. v. igienă. HIGIENICj -A adj. v. igienic. HIGIENÎST, -A s. m. şi f. v. igionist. HIGROMETRICj -Ă, higrometrici, -e, adj. Care ţine de higrometrie. Instrumente higrometrice. Starea higro-metrică a atmosferei. HIGROMETRIE s. f. Ramură a meteorologiei, care se ocupă cu descrierea metodelor şi instrumentelor cu ajutorul cărora se determină umiditatea aerului atmosferic. higromEtru, higrometre, s. n. Aparat cu care se măsoară umiditatea aerului atmosferic. IHGROSO0P, higroscoape, s. n. Instrument care indică umiditatea aerului atmosferic. III GIROSCOPIC, -A, higroscopici, -e, adj. Care are proprietatea de a absorbi umiditatea din aer. Praful şi nisipul fin sînt materiale higroscopice. HIGROSTĂT, higrostate, s. n. Aparat pentru menţinerea unei stări higrometrice constante, format dintr-un higrometru şi un dispozitiv care pune în funcţie un încălzitor sau un stropitor de apă. HIL, hiluri, s. n. (Anat.) Punct unde se leagă un vas sanguin de un organ format din ţesut spongios (splină, rinichi, plămîni etc.). Hilul plămtnului. HILĂR, -Ă, hilari, -e, adj. (Anat.) Care se referă la hil, al hilului. Cicatrice hilară. himenoptEr, himenoptere, s. n. Insectă cu metamorfoză completă, cu două perechi de aripi membranoase, a cărei femelă are la vîrful abdomenului un ac cu venin sau un organ asemănător cu un ac, care-i serveşte la depus ouăle; (la pl.) ordin cuprinzînd acest soi de insecte. himEră, himere, s. f. 1. închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie. Toată viaţa ta ai alergat după o himeră şi. ■ ■ nimic n-are să s-aleagă din tot ce-ai crezut, din toi ce-ai visat. vi.ahuŢĂ, o. A. iii 165. Un regat pentru-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere. Eminbscu, o. i 46. 2. (în mitologia greacă antică) Monstru cu gură de leu care aruncă flăcări, cu coadă de şarpe şi cu corp de capră; motiv decorativ reprezentînd un astfel de monstru. HIMERIC — 456 — HIPNOTIC 3. Formă bizară care apare la plante, întrunind însuşirile a două varietăţi deosebite, fară să fie rezultatul unei încrucişări naturale. 4. Motiv decorativ reprezentînd un animal fantastic. — Variantă : cllimeră s. f. HnniltlC, -Ă, himerici, -e, adj. 1. (Despre gîndire, sentimente etc.) Care se bazează pe himere, lipsit de orice temei real; închipuit, irealizabil, iluzoriu. Speranţe himerice, a Cu faţa-n sus, în întuneric, încremeneşti, ceasuri întregi, Robită de-un amttr himeric, De-un farmec ce nu-l înţelegi. vlahuţX, p. 119. 2. Ca de himeră; fantastic. <$> (Adverbial) Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adine, himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. EMINESCU, O. I 172. HINDÎCHI, hindicliiuri, s. n. (Mold., învechit) Şanţ. S-au ridicat de după un hindichi oameni înarmaţi, au dat năvală, au apucat cei patru cai răsturnindu-i. SADOVEANU, F. J. 406. — Variantă: hîndiclii (contemporanul, m 782) s. n. HINDUS1, -A, hinduşi, -se, adj. Originar din India; propriu Indiei sau indienilor. HINDUS2, -Ă, hinduşi, -se, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Indiei şi aparţine religiei brahmane. HINGHER, hingheri, s. m. Persoană în slujba serviciului de ecarisaj, care se ocupă cu prinderea şi omorîrea clinilor vagabonzi. [Cîinele] i l-au luat într-o zi, din curte, hingherii, pas, z. i 58. Se zvonea că agenţii umblă în toate părţile ca hingherii. SADOVEANU, N. F. 110. în zori de zi, colindă cu lada lui hingherul. LESNEA, i. 126. -f- (Adjectival) F i g. Ticălos, rău. Viţă de boier, La suflet hingher, Care, nu o dată, Ne-a furat la plată, Şi de multe ori Ne-a frînt sub picior, Cu girbaci de sfori. deşliu, M. 53. — Variantă: (învechit) hcngh6r (caragiale, o. rr 268) s. m. HINTERLAND s. ji. (Rar) Regiune învecinată cu un teritoriu dominat de un stat imperialist şi folosită ca bază şi resursă a unor acţiuni expansioniste; p. e x t. coloniile şi ţările dependente de metropolă. Imperialiştii germani, care în ajunul agresiunii antisovietice luară locul imperialiştilor anglo-franco-americani, hărăzeau Romîniei rolul de hinterland agricol al economiei de război a Germaniei. scînteia, 1948, nr. 1238. HINTÎU, hinteie, s. n. (Transilv.) Trăsură, caleaşca, rădvan. Merse cu hinteul (trăsura) la curtea cea părăsită. RETEGANUL, P. IV 13. Trandafir de pe hinteu N-ai văzut pe dragul meu? jarnîk-bîrseanu, d. 23. HÎOLA s. f. (Mold.; numai în 1 o c. a d v.) în hiolă= tîrînd după sine ; împingînd. Cu ochii încruntaţi, se repezea să ia in hiolă cind gardul, cînd fanarul din ogradă. HOGAŞ, H. 22. Maldărele de scinduri, ducind pe cai în hiolă, îi repezi devale, printre călăreţii noştri. VLAHUŢĂ, o. A. în 50. — Pronunţat: hi-o-. iiIl’EIÎACI DlTATj: s. f. Secreţie excesivă de suc gastric. HIPÎlîlîOLĂ. hiperbole, s. f. 1. Figură de stil, care constă în folosirea unor expresii şi a unor imagini exagerate, pentru a reda mai plastic ideea şi a impresiona mai puternic. Prin mijlocirea exagerării realiste, a hiperbolei, satira surprinde sub o lupă uriaşă o serie de trăsături reprobabile, respingătoare, care în viaţă se manifestă uneori cu discreţie, contemporanul, s. n, 1953, nr. 367, 4/5. 2. (Mat.) Curbă care reprezintă locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care diferenţa distanţelor faţă de două puncte fixe, numite focare, este constantă. — Variantă: ip6rbolă s. f. HIPERBOLIC, -Ă, hiperbolici, -e, adj. 1. Care are caracterul hiperbolei (1), cu hiperbole (1); foarte exagerat. Stil hiperbolic. Comparaţie hiperbolică. 2. (Mat.) De forma hiperbolei (2). — Variantă : iperbólic, -ă adj. iLLL’ERÉMIC, -A, hiperemici, -e, adj. Cu privire la hiperemie, de hiperemie; care prezintă fenomene de hiperemie. După 24 de ore, urechea iepurelui infectat e hiperemică, umflată, şi temperatura corpului ridicată, babeş, o. A. i 491. HIPEREMIE, hiperemii, s. f. Aflux mai mare de sînge într-o anumită regiune a corpului. HIPERÎTĂ s. f. v. iperita. HU’ERMETRÓP, -OĂPĂ, hipermetropi, -oape, adj. Atins de hipermetropie. HIPERMETROPIE s. f. Defect de conformaţie a ochilor, care are ca urmare formarea imaginii înapoia retinei. V. prezbitism. IHPERSECREŢIE s. f. Secreţie exagerată a unei glande. Hipersecreţie gastrică.) HIPERSENSIBIL, -Ă, hipersensibili, -e, adj. (Despre oameni) Excesiv de sensibil, de o sensibfiitate bolnăvicioasă. HIPERSENSIBILITATE s. f. însuşirea de a fi hipersensibil ; sensibilitate exagerat a. Era faţa cealaltă, a hipersensibilităţii şi a emotivităţii dezordonate, ca.mii, fetresctj, v. v. 9. HIPERTENSIIÍNE s. f. Boală care se manifestă prin tensiune arterială mărită. — Pronunţat: -si-u-. HIPERTENSlY, -Ă, hipertensivi, -e, adj. (Despre oameni) Care suferă de hipertensiune, cu tensiunea arterială mărită. Medicamentele digitalice sînt indicate şi la anginoşii hipertensivi, danlelopol1?, f. n. n 249. HIPERTIROIDÍSM s. n. Boală cauzată de un exces de secreţie a glandei tiroide, care provoacă hipertrofia acesteia, în formă de guşă, şi unele tulburări generale în organism. HIPERTROFIA, pers. 3 hipertrofiază, vb. I. Refl. (Despre organe şi ţesuturi) A-şi mări volumul în mod anormal, ca urmare a unei funcţii nutritive exagerate sau a unui proces maladiv. <^> F i g. Mici incidente care se hipertrofian, luau proporţii de catastrofe. CAMIL PETRESCU, TJ. N. 158. HIPERTROFÍE s. f. Dezvoltare anormală a volumului unui organ sau a unui ţesut, datorită unei funcţii nutritive exagerate ori din cauza unui proces maladiv. Hipertrofia inimii. HDPERURBANÍSM, hiperurbanisme, s. n. Schimbare adusă pronunţării unui cuvînt pentru a-i da o formă pe care vorbitorul, judecind printr-o greşită analogie, o crede mai literară. Pronunţarea greşită tpiftea > în loc de « chiftea » este un hiperurbanism. HÍPIC, -A, hipici, -e, adj. De cai, privitor la caii de curse. Concurs hipic. hipîsm s. n. Sport practicat cu caii de curse. HEPNÓTIC, -A, hipnotici, -e, adj. De hipnoză, provocat de hipnoză, caracteristic celui hipnotizat. Două priviri albicioase şi holbate, din care o încremenire hipnotică strinsese parcă orice lumină. HOGAŞ,, H. N. 82. + Care hipnotizează; fascinant. Jocul flăcării avea ceva ideal şi hipnotic, c. petrescu, R. dr. 171. Privirea, gestul, glasul lui căpătau ceva particular de atrăgător, hipnotic aproape. vlahuţX, o. a. ji 11. HIPNOTISM — 457 — HIRSUT HIPNOTISM s. n. Totalitatea fenomenelor caracteristice hipnozei; practicarea hipnozei. HIPNOTIZA, hipnotizez, vb. I. T r a n z. A adormi pe cineva prin hipnoză, a-1 face să treacă în stare de hipnoză, a provoca apariţia unor faze hipnotice în celula scoarţei cerebrale; f i g. a fascina. Hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc in noianul gol şi fără fund de subt picioarele mele. HOGAŞ, M. N. 53. HIPNOTIZANT, -A, hipnotizanţi, -le, adj. Care hipnotizează ; f i g. captivant, fascinant. (Adverbial) Ne privesc, Cu adincimi de supraomenesc, Stăruitor, hipnotizant, neîntrerupt. CAMir, PETRESCU, V. 71. niPNOTIZĂHE, hipnotizări, s. f. (Rar) Acţiunea de a hipnotiza şi rezultatul ei. HIPNOTIZAT, -Ă, hipnotizaţi, -te, adj. Care este în stare de hipnoză, adormit prin hipnoză; fig. fascinat. în flacăra unei lumini aprinse in întuneric, năvălesc şi se mistuie, 'orbi, fluturii hipnotizaţi, iiogaş, M. N. 135. HIPNOTIZATOR, hipnotizatori, s. m. (Rar) Persoană care hipnotizează, care provoacă hipnoza. HIPNOZĂ s. f. Stare asemănătoare cu somnul, provocată de sugestie, acţiunile celui hipnotizat fiind supuse voinţei hipnotizatorului. A cădea în hipnoză. + Fig. Fascinaţie. HIPOCÎNTRU, liipocentre, s. n. Centrul unui cutremur plasat de obicei în adîncul scoarţei pămîntului unde au avut loc deplasări. IIIPOCONDMJ, liipocondre, s. n. Regiune a peretelui abdominal situată sus la dreapta şi la stînga regiunii cpigastrice, Ia mamifere şi păsări. HIPODROM, hipodromuri, s. n. Cîmp amenajat pentru alergări şi curse de cai, cu o pistă în formă ovală şi un amfiteatru pentru spectatori. Se-nşiruie ţifuc; cantoanele-n monom Şi kilometrii fug în urma lor, Şi toate-aleargă ca pe-un hipodrom, Parcă s-au pus să bată un record. ANGUEL-IOSIF, C. St. I 150. niPOFlzA, hipofize, s. f. Glandă endocrină cu funcţiuni multiple, situată pe faţa inferioară a encefalului şi avînd o marc influenţă asupra celorlalte glande, în special asupra glandelor sexuale şi a tiroidei; funcţionarea ei defectuoasă provoacă obezitatea, poliuria etc., iar hipertrofia ei provoacă acromegalia, gigantismul. IIIPOGÂSTRIC, -A, hipogastrici, -e, adj. Care ţine 'de hipognstru. Regiune hipogastrică. niPOGASTRU s. n. Partea inferioară a abdomenului. — Variantă: ipogriisfri] s. n. IIIPOLOG, -OAGA, hipologi, -oage, s. m. şi f. (Rar) Specialist în hipologie. (Glumeţ) Rugai pe prietinul meu Tasache Crăcăttanu, cel mai vestit liipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii melc. iiogaş, m. n. 7. IIIPOIiOGÎE s. f. Ştiinţă care studiază anatomia şi fiziologia calului, descrierea şi clasificarea speciilor şi a raselor de cai, precum şi întreţinerea şi dresajul cailor. HIFOMÎTIIU, hipometre, s. n. Aparat pentru măsurat dimensiunile părţilor corpului animalelor. niPOPOTĂM, hipopotami, s. m. Mamifer mare şi greoi, cu pielea groasă şi fără păr, cu picioarele scurte şi groase, foarte mult vînat pentru fildeşul care se obţine din incisivii săi şi care e superior celui de elefant; trăieşte în fluviile şi lacurile din Africa ecuatorială, hrinin-du-se cu ierburi (Hippopotamus amphibius). Un hipopotam ca un burghez rumen şi bine instalat, care-şi are baia la domiciliu, a ieşit şi pozează pentru nudul lui trandafiriu. ANGUEL, PR.113. HIPOSTĂZA s. f. Stagnarea sîngelui în vasele capilare ale membrelor inferioare ale corpului sau în plămînii bolnavilor care au stat mult timp în pat. HIPOSTÎL, hipostiluri, s. n. Sală de mari proporţii, cu plafonul susţinut de coloane. HEPOTENSrUNE s. f. (în opoziţie cu hipertensiune) Boală care se manifestă prin tensiune arterială micşorată. — Pronunţat: -si-u-. IUPOTENSlV,- -Ă, hipotensivi, -e, adj. (în opoziţi e cu hipertensiv) Care suferă de hipotensiunc. IIIPOTItAGŢl ONE s. f. Tracţiune care se face cu ajutorul cailor. —Pronunţat: -fi-»-. IIIPOTROFÎE s. f. (în opoziţie cu hipertrofie) Dezvoltare insuficientă a volumului unui organ sau a unui ţesut datorită unei nutriţii reduse sau insuficiente, ori unui proces maladiv. HUtlTISEĂLĂ, hiritiseli, s. f. (învechit) Hiritisire; p. e x t. sărbătorire, prăznuire. (Atestat în forma firti-seală) Firtiscală nepomenită fine nea Nicola... de ziua sa. DELAVRANCEA, S. 6. — Variante: firitiscfilă (La tdrg), lirtiscălă s. f. HIRITISÎ, hiritisesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant) A felicita. Bătrimtl Ştefănescu privea şi asculta cu o faţă prietenoasă, ca şi cînd oamenii l-ar fi hiritisit. REBREANU, R. II167. Hai să-l hiritisim pentru fericirea lui. alecsandri, t. 589. — Variante: hcrctlsi (caraglvle, o. vii 168, ispi-rescu, i,. 257, donici, r. 60), firilisi (teodorescu, p. r. 620) vb. IV. HUÎITISlRE, hiritisiri, s. i. (învechit) Faptul de a h i r i t i s i; felicitare. Se zăpăci, nefiind meşter în hiri-tisirile lungi şi ceremonioase, rebreanu, 1.36. niROTONÎ, hirotonesc, vb. IV. T r a n z. A hirotonisi. IUROTONlE, hirotonii, s. f. Hirotonisire. HIROTONIRE, hirotoniri, s. f. Hirotonisire. HIROTONISI, hirotonisesc, vb. IV. T r a n z. (în ritualul bisericii creştine) A ridica un diacon la rangul de preot, a preoţi; p. e x t. a face pe cineva, după canoanele bisericii, diacon, arhiereu etc. Cupă ce a fost hirotonisit diacon, Creangă a urmat cursurile şcolii de învăţători de la Iaşi. sadoveanu, E. 93. <$■ Refl. Fig. (Atestat în forma liirotonosi) Te-ai hirotonosit om de stat, nitam-nisam. alecsandri, t. 1235. — Variantă: liirofonosi vb. IV. HIROTONISIRE, hirotonisiri, s. f. Acţiunea de a hirotonisi; ridicare Ia rangul de preot (mai rar, de arhiereu), consacrare. IIIROTONISÎT, hirotonisiţi, adj. m. (Despre diaconi) Ridicat prin hirotonisire la treapta preoţiei; preoţit. HIROTONIT, hirotoniţi, adj. m. Hirotonisit. niROTONOSl vb. IV v. hirotonisi. IIIRSljT, -A, hirsuţi, -te, adj. (Franţuzism, despre oameni) 1. Cu părul şi barba neîngrijită; zbîrllt. Era lingă un găligan înalt şi hirsut. CONTEMPORANUL, S. n, 1949, nr. 120, 5/5. Pescarul de demult îşi contempla imaginea hirsută în oglinda bălţii, sadoveanu, v. F. 60. 2. Aspru, grosolan ; posac, ursuz, morocănos. Caracter hirsut. (Metaforic) Nici o îndoială nu încape că un model destinat să supravieţuiască, din generaţiuni în gene- HIRTĂ — 458 — HÎRBARET raţiuni, ziditorului său, nu poate să constea dintr-o limbă înţesată cu termeni hirsuţi, «ackdonski, o. IV 125. nÎRTĂ, hirte, s. f. (Mold.) Un sfert de pogon. Au cumpărat la leat 1812 o hirtă de loc de la răzeşul Toadir Arbttre, pe preţ de-un cal bălan. AI.KCSANDRI, T. 1358. TORtjItG s. m. v. chirurg. IlUiUBGÎE s. f. v. chirurgie. HISTOl/)GTC, -Ă, histologici, -e, adj. De histologie, privitor la histologie. (Adverbial) Unul din noi, exa-minînd histologie corpul tiroid în trei cazuri de epilepsie. . . a găsit in toate trei cazurile o dilatare mai mult sau mai puţin accentuată a veziculelor, parhon, o. a. I 285. HISTOLOGÎE s. f. Parte a anatomiei care studiază ţesuturile organice şi structura lor microscopică. Cu progresele histologiei patologice se lămuresc mai bine fi leziunile ficatului, babeş, o. a. I 422. mSTBlGN, histrioni, s. m. (La romani) Actor de comedie. Se aduseră din Etruria nişte histrioni cari, prin jocurile lor, trebuiau să imblinzească mtnia zeilor. ODO-bhscu, s. i 40. — Pronunţat: -tri-on. — Variantă: istriân s. m. IIOTON, -OĂNĂ, hitioni, -oane, adj. (Regional, mai ales despre vite) Slab, prăpădit. Oile lui slăbiseră şi se făcuseră numai abia calde de hitioane ce era. SBIERA, P. 9. — Pronunţat: -ti-on. HÎ interj, v. hă. HÎC interj. Exclamaţie pe care o scoate cineva cînd i se taie respiraţia (din cauza unei lovituri puternice pe care o primeşte). L-a izbit de pămînt, de-a făcut hîcl slavici-odobescu, la tdrg. Cînd i-am tras un pumn, 0 făcut hlc şi o căzut de-a rostogolul ALECSANDRi, T. 1 311. HÎCI1 interj, v. hîş. HÎCI3 s. n. v. hăci. uîcîi ,• hîcîi, vb. IV. Intranz. A sufla greu, a icni. Doi soldaţi bătrîni săpau groapa, scuipîndu-şi des in palme şi hîcîind de osteneală după fiece lovitură de tir-năcop. REBREANU, P. s. 11. HÎD, -Ă, hîzi, -de, adj. Foarte urît, slut. Era o hîdă făptură, cu picioarele scurte şi cu braţele lungi, cu fruntea teşită §i cu ochi galbeni. C. PETRESCU, R. DR. 51. S-a ivit pe-o buturugă O cumplită arătare... Dar nu-i nime să-i zărească Trupul hîd şi deşirat. TOPÎRCEAKU, S. A. 24. <$► F i g. [în 1915 era] o presă imorală şi ktdă la exces. arghezi, p. t. 72. -fy- (Adverbial) Foarte frumos îşi închipuia el toate acestea, dară tare hîd au aflat! sbiera, p. 110. Scărpinîndu-se în capul lăţos şi cornut, începu a rîde hîd şi strîmbîndu-se. EMINESCU, N. 56. (Substantivat) Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat?... Pentru iarba de cărare, Pentru hîda de pe vale! jarnîk-bÎrseanu, d. 254. nîl, hîiesc, vb. IV. Refl. A se apleca, a se. lăsa într-o parte. T ranz. A prăvăli; a nărui. Bucăţi de dîmburi hîite de obuze acopereau gropile cu soldaţi ghemuiţi lingă automate, camu*ar, n. i 437. HÎIT, -Ă, hîiţi, -te, adj. Aplecat, lăsat, prăvălit într-o parte. La picioarele huidumei era o măsuţă joasă, hîită dintr-un picior, camilar, n. ii 320. — Variantă: hăit, -ă (vlahuţX, n. 122, conTBMpo- ' banul, vn 193) adj. HlLDĂN s. m. v. hăldan. ] HÎ1PAV, -Ă adj. v. linlpav. HÎLPOY, -A. adj. v. hulpav. HÎM interj, v. lim. HÎMÎÎ vb. IV v. hămăi. HÎNDÎCHI s. n. v. liindichi. HÎNSĂIt, hinsari, s. m. (învechit) Nume dat unora dintre căpitanii care stăteau în fruntea celor 13 căpitănii din care se compunea armata ţării în vechea Moldovă. • Fiindcă unii. . . purtau numirea de hinsari, prinţul Can-temir încheie fără nici un alt temei că ei trebuie să fi fost odată husari. BĂLCESCU, O. I 120. HÎNŢĂU, hînţăuri, s. n. Unealtă a. rotarului servind la fixarea bucăţilor de lemn din care se fac spiţele. HÎR interj. 1. Onomatopee care redă mîrîitul clinilor cînd sînt întărîtaţi. <£> E x p r. Că hîr, că mîr sau hîr încoace, hîr încolo = că-i cîr, că-i mîr, v. c î r. Că nu ştiu ce, zîce el, că hîr, că mîr... preda, î. 82. Hîr încolo, hîr . încoace,— intră omu-ntr-o crîşmă. SADOVEANU, P. S. 16. Că hîr, că mir, bietul băiat nu se lăsa: ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele. delavrancea, S. 100. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs de unele mecanisme. Ceasornicul începu a hîrîi — hîrr! — apoi prinse a bate. sadoveanu, p. 112. — Pronunţat de obicei cu r prelungit. / w HlRA 8. f, (Regional) Ceartă, neînţelegere, discordie, zîzanie între două sau mai multe persoane. / HÎRĂU, hîrăi, s. m. (Regional) Uliu. Coboară furi-şîndu-se tot printre umbre — uliul cel rău — hîrăul. CAMILAR, N. îi 20. — Variantă: hărău (reteganul, p. m 44) s. m. HÎRB, hîrburî, s. n. 1. Bucată dintr-un vas spart (de lut, de sticlă), dintr-un geam sau dintr-o oglindă spartă ; ciob ; p. e x t. vas spart, oală spartă. Nu mai apărea sub hîrleţ şi cazma un singur hirb de ulcică, c. PETRESCU, r. dr. 127. Ajungînd la tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrănţoase, şi regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg, reteganui,, p. II 20. Te-am minat apoi pe loc Cu hîrbul să-mi aduci foc; Hirbul mi l-ai bucăţii, Sprîn-cenile ţi-aî pîrlit. alecsandri, p. p. 351. 2. Vas de bucătărie de proastă calitate sau deteriorat; p. e x t. obiect lipsit de valoare, vechi, stricat. Toată averea-i era o coşniţă, o manta, nişte hîrburi şi un pat de seînduri făcut pe ţăruşi bătuţi în pămînt. DUNĂREANU, CH. 65. Romano, aşa chiar cum era el, avea un hîrb de aparat ' fotografic, hogaş, dr. ii 161. O casă numai hîrb: prin pereţi se furişa neaua, cuptorul afuma şi acoperişul era tovarăş cu vînturile. slavici, o. I 61. ^ F i g. Ea, care-i acuma hîrb, istovită, iar el un leş, ei amîndoi făceau planari pentru viitor, contemporanul, vx 106. HÎRBĂR, -Ă, htrbari, -e, adj. (Despre cîini) Fărâ stăpîn, de pripas (umblînd hoinar, vîrîndu-şi botul prin toate hîrburile). Cete de clini hîrbarî stăteau dinaintea uşilor, privind cu rîvnă la buturile de carne ce spînzurau in cirlige. dunXreanu, n. 23. Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un cîine hirbar, fără stăpîn. CARAGIALE, o. I 306. F i g. (Despre oameni) Fără căpătîi, vagabond; p. e x t . afemeiat. (Adverbial) Nici nensurat, în urmă, să umble prin sat hîrbar. pann, p. v. n 117. IIÎJtBÂJtEŢ, -IŢĂ, hîrbareţi, -iţe, adj. 1. Pofticio», care gustă din toate mîncările (din toate farfuriile). Care de care mai năstruşnic, mai htrbareţ, mai hămisit. SLAVICI, la TDRG. 2. Hoinar; hîrbar. Ei hîrbareţi vor să fie, Noi credinţă să păzim, negruzzi, s. in 16. HÎRBUI — 459 — HÎRJTI HtRBUÎ, htrbuiesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la lucruri) A strica, a uza, a hodorogi. De ce nu-ţi tnchi-puieşti ¡i-un car? Al meu l-ai hirbuit de tot. Hodorog! incolo, hodorog! pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, p. 39. F i g. în lumina roşie, oamenii viermuiau 'ca nişte umbre fără odihnă, cu glasuri aspre, hirbuite. rebreanu, r. ii 206. Căzu nenorocitul! Atit mai trebuia hirbuitei lui vieţi. VLAHUŢi, o. A. i 130. HÎKBÎJŢ, hirbuţe, s. n. (Rar) Diminutiv al lui h î r b (2). Un htrbuţ cu ceva de mlncare. RETEGANUL, f. m 26. HÎRCĂ, hirci, 8. f. 1. Craniu, scăfîrlie, ţeastă, tigvă. Din groapă, unul pe hîrlef Aruncă-o hircă spălăcită. LESNEA, i. 75. Această hircă poate. .. Nu s-a plecat in viaţă, bolin-“inbanu, o. 198. Fig. Prin lumina ştirbă, clătinînd din hircă, Trece cite-un nour, ducind ploaia-n circă. LES-nea, A. 125. 2. Epitet depreciativ dat unei femei bătrîne, urîte şi rele; baborniţă, zgripţoroaică. Ajungind intr-un sat, să-n-tilni cu o hircă de bătrină. RETEGANUL, p. iii 12. Face ¡i-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hirca de la bucătărie, creangă, p. 66. <)> (Adjectival, de obicei ca epitet al lui «babă» sau al lui «bătrină») Nu se găsea nime carele... ar vrea să iaie de nevastă o babă hircă. SBIERA, .7'. 280. O babă girbovită, slabă, uscată şi zgircită, fără dinţi In gură, bălăbănind din bărbie de hircă ce era. contemporanul, rv 504. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrină furcă, sură. NEGRUZZi, s. îl 304. HÎRCĂÎ vb. IV v. hîrcîi. HÎROlOG, hîrciogi, s. m. Mamifer rozător cu blana frumoasă, roşcat-cafenie, cu două pungi mari de amîndouă părţile gurii, în care îşi cară proviziile în grl<- :>le subterane unde hibernează (Cricetus cricetus). HÎRCÎI, hirciiesc şi hîrcîi, vb. IV. Intranz. A respira greu, producînd un zgomot răguşit şi hîrîitor; a horcăi. (Atestat în forma hîrcăi) Căzu răsturnat pe spate, hîrcăind de turbare şi de mînie. NEGRUZZI, S. I 162. — Variantă: hîrcăi vb. IV. HÎRCÎIĂLĂ, hirdieli, s. f. Zgomot răguşit şi hîrîitor, pricinuit de o respiraţie grea; hîrîială. HÎRCÎlT s. n. Faptul de a h î r c î i şi zgomotul produs de cel care hîrcîie; horcăit. (Atestat în forma hărcăit) Aud un grozav hărcăit, pe canapelufa unde el dormea... Era in spasmele agoniei, negruzzi, s. i 62. — Variantă: hărcăit s. n. bîrdăiAş, hirdăiaşe, s. n. Diminutiv al lui h î r-d i u. Un vas de argint in forma... unui hîrdăiaş sau unei căldăruşe. odobescu, s. u 189. HÎRDĂU, hîrdaie, s. n. Vas de diferite mărimi, făcut din doage de lemn, care serveşte la păstrarea sau transportarea lichidelor şi a altor materii. V. b u t o i, c i u-,, bir, saca. Cărau cu hirdaiele apă de la puful din răsplntie. I. botez, şc. 24. Iarna, hirdaiele cu leandri erau înghesuite în sală. bassarabescu, v. 54. Spălă vasele, precum şi vedrele şi hirdaiele in care adunau ciobanii laptele. ispirescu, L. 397. .$• E x p r. A turna {pe cineva) Jh hîrdău (sau Ia hîrdăul lui Petrnchc) = a băga (pe cineva) la închisoare, a aresta pe cineva. Pe cine trebuia să-l turnăm la hirdău, l-am turnat. PAS, Z. IV 256. 'Am pur mina pe d. Caţavencu... L-am turnat la hirdăul lui Pe-trache. caraGialE, o. i 127. Cantitate care intră în-tr-un hîrdău. HÎRÎÎ, hîrii, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme) A scoate un zgomot dogit, a face hîr (2). Ornicul începu să hirîie lung-lung, apoi prinse a bate ceasurile cu zgomot de fierării vechi, sadoveanu, o. i 331. -<$> F i *>■ îmi hirîie in cap războiul. îmi uruie ceva in creier, mereu, fără astîmpăr. sahia, N. 54. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli. V. horcăi. Glasul ii Itlrii a rău. CAMILAR, N. II 397. Trăgea dintr-o ţigară şi hiriia din cînd in cind din gît. pas, z. i 104. îşi auzea răsuflarea cum îi hirîie regulat şi prelung ca o rîşniţă. vlasuţă , o. a. 127. 3. Intranz. (Rar) A sforăi. Hirîie boieru ca ză-vodu... doarme dus. alecsandri, t. i 336. 4. Intranz. (Peiorativ) A vorbi neclar, a mormăi. Care-i acolo ? se răsti domnul lenulescu, repezindu-şi spre locul acela piciorul. Cine hirîie? camilar, n. n 163. Intră popa in casă şi începe să hirîie pe nas. stancu, d. 32. ^puneţi-mi cum s-a intimplatî— Ce să se intimple? a hîriii, cu spaima mirării, moş Hau. sadoveanu, n. F. 113. 5. Intranz. (Despre cîini şi lupi) A mîrîi. Cini mart albi se încleştau in luptă, hîrîind. CAMILAR, T. 113. Bubuie, nu-mpuşcă, Hirîie, nu muşcă (Moara cu motor). sadoveanu, p. c. 14. 6. Tranz. A întărită, a zădărî. Refl. A se certa, a se ciondăni. 7. Refl. (Rar) A se Iovi cu zgomot (de ceva). Nu vezi cum te hîrii de toate pietrele? D. zamfirescu, Ia tdrg. hîrîiălă, hiriieli, s. f. Zgomot care însoţeşte respiraţia unui om bolnav de piept; tuse (din piept), hîrîii Acest glas. .. era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit intr-o hîrîială care-l îngheţa pină la măduva oaselor. DELAVRANCEA, s. 188. HÎRÎÎT1, hîrîituri, s. n. 1. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. Cu un hîrîit greu, ancora căzu la fund. dunăreanu, ch. 199. 2. Mîrîit, mîrîială. HÎRÎÎT2, -Ă, hîriiţi, -te, adj. 1. (Despre glas, vorbire, sunete) Care hîrîie. Ce-i cu voi, mă? zise el... cv un glas Itiriit din plămîni. DUMITRIU, B. F. 26. . 317. După ce ne culcam cu toţii, noi băieţii, ca băieţii, ne luam la hirjoană. CREANGX, A. 40. îs mîndruliţe coz !__îmi vine să le-apuc la hirjoană! alECSANlIri,T. 665. IIÎR.TONEALA, htrjoneli, s. f. Hîrjoană. Cum să compui în odaia asta, unde vine mirosul de ceapă şi hîrjoneala celor mici de alături? PAS, z. I 281. HÎRJONI, hirjonesc, vb. IV. Refl. reciproc. A se lua Ia hîrjoană, a se încăiera (cu cineva) în glumă. Copiii ţipau, hîrjonindu-se prin poienele codrilor. CAMILAR, T. 166. Se hîrjoni două clipe cu Nastasia, care torcea intr-un dos însorit, la adăpost de vînt. SADOVEANU, M. c. 140. O duceam intr-un cîntec, strhtgînd viorele şi toporaşi de pe lingă plai şi mergeam tot zburdind şi hirjonindu-ne. creangX, a. 29. + R e f 1. F i g. A se zbengui. Răbufnea un balaur de fum gros şi pe dedesubtul lui flăcările prindeau a se hîrjoni. Gai.an, z. r. 238. Se iveşte Frusina: blondă, zveltă, mlădioasă — ca o răchită in care se hîrjoneşte vintul. GALACTion, o. 1126.<‘>R e f 1. reciproc. Cu greu îmi vine să mă aşez la birou, cînd soarele se hîrjoneşte cu florile pe afară. ALECSANDRI, s. 108. HÎRLÎ1Ţ, hirleţe, s. n. (Mold., Transilv.) Cazma (1). Hîrleţul lui Cocoran rupea bucăţi de maluri, camilar, TEM. 39. HÎRLOSTEĂ, htrlosiele, s. f. Plan înclinat, făcut din scînduri, sprijinit pe, picioare de lemn şi acoperit cu pînză, servind la reţinerea firişoarelor de aur din nisipurile aurifere spălate cu apă. HÎRSÎ, hirsesc, vb. IV. Refl. (Popular) 1. A se zgîrci, a se scumpi. De cîte ori nu-mi cerea sufletul o bucăţică mai bună ori un păhărel mai mult, şi eu mă pedepseam, mă hîrseam să cheltuiesc un ban mai de prisos, contemporanul, vjj 387. 2. A se deprinde cu ceva. Dacă vei să dobîndeşti putere in trup, trebuie să-l deprinzi a se supune minţii şi a-i da mereu de lucru, ca să se hirsească cu munca şi cu sudoarea. ISPIRESCU, U. 24. Cu necazul se hîrseşte, Ca unul ce cu el creşte, pann, P. V. I 135. IIÎRSÎT, -Ă, hîrsiţi, -te, adj. (Mold .; şi în forma hărsit) Zgîrcit, avar; rău, neînţelegător. Hărsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului. creangX, a. 49. — Variantă: hărsit, -ă adj. HÎRŞCÎI, hîrşcii, vb. IV. Intranz. A hîrşîi. Sania hirşcîia aspru prin prundul şoselei, sadoveanu, p. s. 45. HÎRŞCÎIT1 s. n. Hîrşîit1. Un hîrşcîit ascuţit de ferăstrău îi zgiria dureros nervii, bart, E. 254. IIÎRŞCÎlT2, -Ă, hîrşcîiţi, -te, adj. Hîrşîit2. Scăpat cu mare greu din mînile lor, hîrşcîit şi stilcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi, după ceilalţi. CREANGX, p. 60. nÎBŞCÎTTtfRĂ, hîrşcîituri, s. f. Hîrşîitură, tîrşîitură. S-a repezit cu hirşciituri de ciubote la catedră. SADOVEANU, N. F. 143. HÎRŞIE, hîrşii, s. f. (Regional) Piele sau blană de miel (mai ales neagră), cu lînă creaţă şi măruntă, din care se fac căciuli, gulere etc. sau cu care se îmblăneşte o haină. Chepenege cusute cu fir, prinse în copci de argint, pe margine îmblănite cu hirşie neagră şi aruncate pe coapsă într-o parte. ISPIRESCU, M. v. 44. în cap purta naltid calpac de hirşie fumurie cu fund de serasir. ODOBESCU, s. I 133. — Variantă: liărşie (delavrancea, s. 170) s. f. HÎRŞII vb. IV v. liîrşîi. HÎRŞHRE s. f. v. hîrşîirc. HÎRŞIÎT s. n. v. Iiîrşîit. HÎRŞÎÎ, hirşîi şi hîrşîiesc, vb. IV. Intranz. (Şi în forma hîrşii) A se freca de ceva producînd zgomot. îi ascultă multă vreme paşii hirşiind pe pietroaiele din curte. camilar, N. II 168. Unghiile ei hirşiiră c-un zgomot fioros pe chembrica roşie ce îmbrăca sicriul. vlaiiuţX, o. a. iii 141. (Obiectul care produce zgomot este complement instrumental introdus prin prep. «cu») Birja... hirşiind cu roatele de marginea trotuarului. D. zamfirescu, la tdrg. <*> T r a n z. în faţa lor sta pe un buluc un ofiţer de infanterie, înalt, adus de spate, hirşiind cu vîrful bocancului piatra beciului, camilar, N. I 346. <ţ-Tranz. A zgîria, a scrijela. (în forma liîrjii) Hirjiind pămîntul cu vîrful ciomegelor. ispirescu, la tdrg. — Variante : hîrşii, hîrjii vb. IV. HÎRŞÎlRE, hîiştiri, s. f. (Şi în forma hîrşiire) Hîrşîit. Se făcu o hîrşiire, o îmbulzeală... Oamenii din mijlocul sălii se dădură la o parte, să facă loc unui invalid lung. CAMILAR, TEM. 276. — Variantă: hîrşiire s. f. I1ÎRŞÎIT1 s. n. (Şi în forma hîrşîit) Acţiunea de a hîrşîi; zgomotul produs prin frecarea unui obiect de’ altul. Nu se auzea în răstimpuri decît foşnetul filelor din revistă întoarse şt hîrşîitul foarfecelui care le tăia. v. rom. noiembrie 1953, 180. Vă place mai midt hîrşîitul coasei Prin holda de grîu, orz sau secară, Decît ciocîrlia cîntînd nevă-zută-n văzduh, bentuc, v. 24. Auz hîrşiitul unui chibrit. CARAGIALE, O. II 267. — Variante: hîrşîit, Inrjiit (contemporanul, vijj 213) s. n. HÎRŞÎIT2, -Ă, hlrştiţi, -te, adj. (Despre lucruri) Frecat, zgîriat. HÎRŞÎITCRĂ, hirşiituri, s. f. 1. Tăietură (însoţită de un zgomot caracteristic). (Atestat în forma hîrjiitură) Dintr-o hîrjiitură [ferăstrăul] ţi-ar fi curmat mijlocul. delavrancea, s. 91. 2. Tîrşîitură, hîrşcîitură. — Variantă : hîrjiitiiră s. f. HÎRŞT interj, v. Jiîrşti. HÎRŞTI interj. (Şi în forma hîrşt; uneori cu valoare de verb) 1. Onomatopee care redă zgomotul produs prin frecarea sau zgîrierea cu un obiect pe o suprafaţă (aspră). Scosese un chibrit, hîrşti! ş-a dat foc finului, sadoveanu, p. s. 16. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs prin spin-tecarea cu putere a aerului. <$■ (Cu aluzie la repeziciunea unui gest) Se luptă cu dînsul pînă ii veni bine şi hîrşt! îi tăie capul, ispirescu, L. 200. Duminicile bizîiam la strană şi hîrşti! cîte un colac. creangX, a. 10. — Variante: hîrşt, harşt (ispirescu, l. 200) interj. HÎRTÎE, hirtii, s. f. 1. Material special pentru scris, prezentat în formă de foi subţiri şi întinse şi fabricat din substanţe organice vegetale (mai ales din celuloză). îţi sînt. dator de multă vreme, amicul meu, o poezie: în inimă eu ţi-o scrisesem, acum ţi-o scriu şi pe hirlie. macedonski, o. i 217. îşi pun cîte-o ţoală in spate şi cite-un coif de hîrtie in cap şi cintă... de te scot din casă. CREANGX, A. 39. Vai, mîndruţă de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urit? jarnîk-bîrseanu, d. 142. <£> Hîrtie de calc v. calc. Hîrtie carbon v. carbon. Hîrtie cerată (sau ceruită) v. c e r a t. Hîrtie de filtru v. filtru. Hîrtie fotografică v. fotografic. Hîrtie milimetrică v. m i 1 i~ metric. Hîrtie sugativă (sau sugătoare) v. sugativă. HÎRTIOARĂ — 461 — HÎŢA Hirtie velină v. velin. Espr. A pune (sau a ■aşterne) ccva pe hirtio = a scrie, a redacta (ceva). 2. Foaie de hîrtie (1) (scrisă sau tipărită). Hirtii, •versuri, ziare rupte, broşuri efemere, eminescu, n. 38. Duduca, cum. văzu că scot hîrtia din buzunar, sări de se puse Ungă mine, invitînd toată adunarea a asculta, bolin-TDvEaku, o. 318. Un bilet scris pe o hirtie roză. negruzzi, S. I 22. 3. (Mai ales la pi.) Scrisoare oficială (act, document etc.). Mergem la trebunal să dăm foc la hirtiile ciocoilor. dumiTriu, B. F. 107. Am fost intH cu el, să-l primească la spitalul de la noi, şi ne-au dat o hirtie doftorii de-acolo, pe cum că să-l aducem aici. mironescu, s. a. 32. Mai dăunăzi vine jăndaru c-o hirtie în care se poroncea să sărbăm cu solenitate ziua onomastică a lui sfintu... nu ştiu care. alecsandri, t. i 245. Act oficial cu care se poate legitima cineva; legitimaţie. Are hirtii în regulă? întreabă maiorul veterinar, camilar, n. ii 455. 4. (Şi în forma hîrtie-monedă) Bilet de bancă, banc--notă. El puse la o parte trei hirtii de cîte o mie. .. dar teancul hîrtiilor de douăzeci îl lăsă în portofel, slavici, o. i 356. HÎRTIOĂRĂ, hîrtioare, s. f. Hîrtiuţă. în colţişorul ei, stăpină Pe-tin vraf de jucării stricate, Din cărţi de joc, din hîrtioare, Ea-şi face parcuri şi palate, vlahuţă, o, A. 47. — Pronunţat : -ti-oa-. HÎRTIÎŢĂ, hirtiuţe, s. f. Diminutiv al lui hîrtie (2). Din buzunăraşul cojocului de sub haină, scoase o hîrtiuţă pe care erau aşternute stîngaci cîteva rînduri. mihale, 0. 67. O pală de vînt îmi smulse hîrtiuţele ca pe un zmeu. 1. boiez, şc. 29. — Pronunţat: -ti-u-. HÎRT6P, hîrtoape, s. n. 1. Adîncitură, groapă în drum. Roţi de car, care nu se sfarmă în cele mai blestemate hîrtoape. camilar, n. n 5. Nu mai vedea de e piatră sau hîrtop pe unde călca, bujor, S. 25. Luă calul de căpăstru şi se lăsă la vale, prin hîrtoapele străzii. DUNĂREA.KU, ch. 7. <• 2. Scobitură adîncă, prelungită, de forma unei rîpe prăpăstioase, produsă de apă. Grindul cu semănăturile e al meu.. . Şi-i drept să fac cu dînsul ce gîndesc. Să-l ar, să-l semăn, să-i umplu hîrtoapele. davidoglu, O. 70; Altă movilă este spre S, în marginea unei păduri şi pe muchea unui hîrtop. ODOBESCU, S. ii 174. — PI. şi: hîrtopuri (sadoveanu, o. ii 106). — Variantă : (popular) yîrtâp (XEODORESCU, P. P. 516) s. n. HÎRŢĂ s. f. v. harţi. HÎRŢI1 interj. (Numai în e x p r.) Hîrţi încoace (sau încolo), SCÎrţi încolo, exprimă o încercare neizbutită de a urni din loc un lucru greu. Cînd să-l suie la deal, suie-l dacă poţi!... Hîrţi! încolo; scîrţi! încolo.. . carul se da înapoi. CREANGĂ, P. 41. HÎRŢI2 s. m. pl. v. liarţi. HÎRŢOÂGĂ, hîrţoage, s. f. (Mai ales la pl.; cu sens ironic sau depreciativ) Hîrtie scrisă, document sau act (de obicei vechi sau fără valoare). Halal! Eu vorbesc şi tu-ţi bagi nasu-n hîrţoage, arde-le-ar focul gheenei pe cine le-o mai născocit, c. petrescu, r. dr. 17. Uite colea cîte mă aşteaptă! adăugă arătind spre un teanc de hîrţoage. RE-BREANU, R. I 111. Am, ian aşa, un teanc de hîrţoage afumate, alecsandri, x. 256. — Variantă: hîrţog (camilar, n. ii 420) s. n. HÎRŢ6(î s. n. v. hîrţoagă. HÎRŢUÎT, -Ă adj. v. hărţuit. HÎRZOB, hîrzoabe, s. n. (Mai ales în Mold.) 1. Funie groasă cu ajutorul căreia se coboară sau se ridică greutăţi din adîncime. Expr. (Ironic) (A se crcde) coborît (sau scoborît) cu hîrzobul din cor = (a se socoti) de viţă nobilă ; mîndru, îngîmfat. Da noi ce sîntem ? împăraţi cu steaua-n frunte ?... Scoboriţi cu hirzobu din cer ? alecsandri, x. i 165. A cădea cu hîrzobul din cor = a veni, a pica pe neaşteptate; a se realiza de la sine. Atunci noi ce avem de aşteptat? Revoluţia mondială? S-aşteptăm să ne cadă cu hîrzobul din cer o revoluţie mondială şi să-nceapă ea â smidge pentru noi bărbile cîte s-au cocoţat pe tronuri in Bucureşti? GALAN, z. r. 297. 2. Coşuleţ de cetină de brad în care se păstrează păstrăvi afumaţi. Luminate stăpîne, zise el, n-am uitat să lepăd la cuhnie hîrzoabele cu păstrăvi, pentru un prea slăvit cumătru şi nînaş ca măria-ta. sadoveanu, I'\ j. 133. O mulţime de hîrzoabe cu păstrăvi afumaţi, hogaş, dr. 273. Comisul Trufandaki îmi scrie că trimite cîteva hîrzoabe de păstrăvi şi două căprioare de la munte. ALECSANDRI, X. 1356. HlŞ interj. Strigăt cu care se alungă găinile sau alte păsări. Hîş! mînca-te-ar uliul să te mănînce! sbiEra, p. 215. Hîş, cucurigu dracului! alecsandri, x. 175. Hîş! pasăre, de-acolea, Că doar nu eşti fiica mea. JARNÎK-BÎR-SEANU, D. 171. — Variante: (Mold.) cîş (alecsandri, X. 896), liîoi (marian, o. i 122, contemporanul, ii 13) interj. HÎŞĂÎ vb. IV v. hîşîi. HÎŞEÎ vb. IV v. hîşîi. HÎŞIÎ vb. IV v. hîşîi. HÎŞÎÎ, hîşîiesc, vb. IV. T r a n z. (Şi în forma Inşii) A alunga o pasăre cu strigătul « hîş ». O hîşii cît o hîşii. Dar sarea tot sarcă!... cu cit era mai des hîşiită, cu atîta cîrîia mai tare. marian, o. n 51. — Variante: liîşăî (rebreanu, r. ii 30), hîşii, liîşei. (rexeganul, p. iii 26), căşăî (alecsandri, t. 896) vb. IV. HÎTCÎÎ vb. IV v. hăteui. HÎTRU, -Ă, hîtri, -e, adj. (Mold., Bucov., rar Tran-silv.) 1. Glumeţ, mucalit, poznaş. Şi-aşa de multe judecăţi avea popa, îneît vrun amărit hîtru îl boteză « popa Bucluc *, poreclă rămasă pină la moarte, camilar, n. i 332. Era bărbat sprîncenat şi întunecos; hîtru, fără a zîmbi. sadoveanu, m. c. 166. (Substantivat) Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume, alecsandri, p. iii 437. 2. Isteţ, deştept. Băietul în ruptul capului nu vrea să înveţe carte, nefiind tocmai hîtru. ŞEZ. i 88, 3. Şiret, viclean. O ţigancă foarte hîtră şi înşălătoare. sbiera, P. 108. <0* (Adverbial) Rîde hîtru badea Toader; El ştia ce o să iasă. BENIUC, v. 106.-$- (Substantivat) Şi motanul toarce-n sobă... Oare ce gîndeşte hîtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una? eminescu, o. i 48. BÎŢ interj. (Şi în forma hăţ; de obicei cu valoare de verb) Onomatopee care redă zgomotul produs de o mişcare bruscă şi repede, cînd cineva apucă, smuceşte sau trage ceva; haţ. Nevasta, hăţ un şumuiag de fin, îl face vălătuc şi sfîr după popă. SEVASTOS, N. 50. ■ţ-Expr. Hîţ (sau hi) în sus, hîţ în jos sau hîţ în dreapta, hîţ în stînga, arată sforţările sau încercările făcute de cineva pentru a aduce la îndeplinire o acţiune sau pentru a scăpa (prin smucituri de tot felul) dintr-o situaţie neplăcută. Hîţ în dreapta, hîţ în stînga, pînă descuie uşa. DELAVRANCEA, la Tdrg. Hi! în sus, hăţ! în jos; să se mişte din loc calul, ba. ISPIRESCU, L. 374. După ce mincară... smochine, se făcură măgari. Hîţ în sus, hîţ în jos! Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii. | id. ib. 282. — Variantă : hăţ interj. HÎŢ A interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) Onomatopee care arată mişcări ritmice repetate, HlŢlI — 462 — HO întrerupte sau legănate. Hiţa la deal, hifa la vale, hiţa spre vremea de sară. şuiera, r. 319. -ţ- Onomatopee care eratâ o înaintare greoaie, înceată şi apăsată. Ursul. .. Se scoală in picioare Şi, hi\a! hiţa! pînă sus La scorbure \r urcă. odobescu-slavici, la TDRG. (Cu valoare de adverb) Trebuie să minăm chestia tot înainte; căci, dacă mergem tot a;a hiţa, hiţa, o vîrim cu oiştea-n gard. CARA-GIALE, S. U. SS. IIÎŢÎÎ, hi ţii, vb. IV. Tranz. (Regional) A hîţîna. iiiţii copaciul pină ce-l scoase din rădăcină. ISPIRESCU, Ja TDRG. nlŢÎNĂ, hîţin, vb. I. 1, Tranz. A scutura pu-rernic, a zgîlţîi. Scoală... grăi Sandu Lungii către nevastă şi prinse-a o hiţina. La TDRG. Vintul hîţîna uşa şi ft-reştile. vlaiiuţă, O. A. 136. Refl. Bombe răzleţe cădcau pc-aproape şi pereţii grajdului se htfinau. CAMLLAR, s\ ii 458/ 2. Refl. A se mişca încoace şi încolo; a se legăna, n ce balansa. Creanga scirţiia şi trosnea... Se hiţina ba ici, ba colea. deşliu, G. 41. ^ Tranz. Hiţînară trupul, legănindu-l înainte dc a-l lăsa în adine. CAPILAR, N. I 84. IlJZlÎNIE, hizenii, s. f. (Popular) Sluţenie, urîciune; (concretizat) persoană hîdă. N-ai vrea tu să te mîntuieşti de hîzenia asta de mire? sbiera, r. 21. IIÎZlj hîzesc, vb. IV. Refl. (Popular) A deveni hîd, h se sluţi, a se urîţi. M-ant spăriet singură de mine, atita am Unbătrimt şi vi-am hîzit. CONTEMPORANI,, vîji 102. IILAMÎDĂ, hlamide, s. f. 1. (La grcci şi la romani) Bucată dreptunghiulară de stofă (albă sau roşie ca purpura), care se purta (în călătorie, la festivităţi etc.) prinsă cu o agrafă pe umărul drept. V. mantie. Bătrînul Lucullus, apărîndu-şi ochii obosiţi cu mîneca largă a hlamidei, privea tpTc for. angiiel-iosif, c. L. 10. Torent lung de umbre-antice, in lumină el apare, Strălucind sub arme teumpe, sub hlamide consulare, alecsandri, p. iii 93. 2. (La bizantini) Mantie împărătească sau arhierească. Visam hlamida sacerdotală. Galaction, o. I 335. Veşmintele... arătau că este unul din nalţii dregători ai bisericii bizantine.. . pe dinsul avea o hlamidă de sevai roşu cusută cu palme de fir pe poale. ODOBESCU, S. I 133. Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului fi hlamidă. negruzzi, s. I 271. <§> (Metaforic) Intîrziată jărăi vreme, Se plimbă Toamna prin grădini, Cu faldurii hlamidei plini Dc crizantcme. topîrceanu, m. 33. Noaptea — o crăiasă — Păşeşte aiurită, ca visurile mele, Mişcînd, la pasul vremii, hlamida ei de stele. CERNA, p. 13. Iată '■in ji gîndăceii in hlamide smălţuite, alecsandri, p. a. 125. (Rnr) Pelerină. Erau albi drumeţii de parcă erau ninşi, Le fluturau în urmă hlamidele in vint. ANGHEL-IOSIF, e. m. I 33. hlcaburi, s. n. (Mold., Bucov.) Lucru rău, stricat, hîrbuit; vcchitură, hîrb. Mergind, de şagă, cu un hleab dc puşcă împrumutat la un vinat de urşi. La TDRG. Boierii noştri sînt in stare să ducă la balamuc pe cineva de la noi care ar veni cu o idee nouă, dar laudă cu josnicie toate hleaburile pc care străinătatea le-a scos de mult din hangare, contemporanul, s. ii, 1949, nr.162, 2/2. <$• Fig. Aşa numai să ac mute dc pe vatră pe cuptior ştie şi hleabul de baba mea de acasă. creangX, p. 130. hleiuri, s. n. (Regional) Pamînt argilos, mlăştinos. în vale-i jilăveală marc; nu-i departe pirăul; acolo iînt urmele. . . Vasile se plecă asupra hleiului jilav. SAD o -veanu, o. ni 560. nn-iOs, -oAs.'v. hlcioşi, -oase, adj. (Regional, despre terenuri) Lutos, clisos; noroios, mlăştinos. V. cleios. Le venise şi Ţurcanilor patru pogoane. . . patru pogoane dc părr.int; dar ce dracul să facă cu dinsul dacă o bucată le venise intr-o mlaştină şi alta intr-un pisc hleios, unde aşezaseră case. contemporanul, ni 774. Un loc hleios, plin de mlaştine. NEGRUZZI, S. i 184. IILTBÂN, hlibane, s. n. (Rar, regional) Pîine. S~ai* strins băieţii să mănitice hliban şi borş. CONTEMPORANUL, iii 618. IILIZf, hlizesc, vb. IV. Refl. (Regional) 1. A rîdc mult, prosteşte, fără rost. V. chicoti. Dar dc ce vă hliziţi, mă rog? a ţipat cu mirare căpităneasa. Sadoveanu, N. p. 75. Ia mai tăceţi, mă, ce dractt vă tot hliziţi? vlaiiuţă, CL. 110. Chirică, cum ii treaba băieţilor, se acăţera pc cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. CREANGA, p. 163. -4- (Despre îndrăgostiţi, depreciativ) A se hîrjoni, a cocheta. Tu te hlizeai cu pieptănarul, camilar, n. i 257. Priveşte, mă rog... pe duduca Lenţa cu domnişorul Radu, cum se hlizesc împreună, alecsandri, t. 1432. 2. A face ochii mari, a se zgîi, a se holba. Meşterii ăi bătrini s-au hlizit, la înccput, De asemenea lucru nctt:ai• văzut, deşliu, G. 26. [Petruţă] de jos, hlizindu-se: Poatr găsim, bădie Zaharie, şi comoara ceea, în luncă! C. PE-trescu, R. dr. 16. înţelege de cc se hlizesc ele: ţăranii veniţi au nişte căciuli cum n-au mai văzut ele... înguste pe cap şi late in fund, ca nişte băniţi, sp. popescu, m. G. 37. IILIZÎT, -Ă, hlizi[i, -te, adj. (Regional, rar) Care rîdc mult şi fără rost, prosteşte ; care se schimonoseşte. Hlizit şi slut... Purta îmbrăcămintea de paiaţă. LESNEA, i. 46. «0- (Adverbial) Ridea fără zgomot, hlizit, cu ochii ca două picături de cerneală sticlindu-i în cap. DUMITRIU, N. 258. HL0BĂXA, hlâbăn, vb. I. Tranz. (Mold., Bucov.) A legăna, a clătina, a scutura. Viscolul.. . îi umflă mantaua, îl hlobănă de ctteva ori, parcă în ¡agă, GAT.AN, z. R. 127. Refl. Intră pe uşă... hlobănîndu-se de boală. CONTEMPORANUL, VIj 490. HLTJJĂN, hlujeni, s. m. (Mold.) Tulpină (lemnoasa) a unor plante mari; cocean de porumb (după ce s-nu cules ştiuleţii). HM interj. (Uneori repetat) Exclamaţie care exprimi rezervă, contrarietate, nemulţumire, îndoială, neîncredere şi bănuială. Numai cîte un t hm * scotea din cînd în cind şi, bătind la spate tabacherea cu palma întreagă, o deschidea. noGAŞ, dr. ii 108. Hm, hm! zise ea suspinind şi dînd din cap; măi-ta nu vrea să te crească, ci să te prăpădească! şuiera, p. 29. (Scris şi: hîm) Hint, Mm! Aici miroase a carne de om! ispirEscu, L. 86. — Scris şi: hîm. nO interj. (Adesea repetat) 1. Strigăt cu care se opresc în loc vitele, mai ales caii. Stringea hăţurile, repctînd lin şi totuşi poruncitor: Ilohoho!... Hohoho!... rebrEanu, R. I 216. -4. (Familiar, exclamaţie prin care căutăm să oprim pe cineva, mai ales pe un vorbitor) Destul, stai, opreşte-te, ajunge. Ho! — auzi undeva o poruncă.. . — Care « ho », zbieră, lipindu-şi aproape faţa de faţa podarului. V. rom. aprilie 1954, 127. Rizea îi strigă băiatului: — Ho, mă! Cellalt strigă la boi şi carul stătu in marginea_ drumului, dumitrjtj, n. 87. Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! delavrancea, S. 199. -$> Eipr. Ho, ţară! = stai liniştit! Iasă-mă în pace! potoleşte-te 1 Ho, ţară!... că te-or vide oaminii şi m-or face de vorbă-n sat. alecsandri, t. i 264. 2. (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. Şi-i mina boii-ncet, să nu să obosească, numai din cînd in cind... striga la ei: ho bourean, cea surilă! reteganul, P. IV 26. Un flăcău cam negrişor. Care-mi lucra la ogor Mînînd boii: ho, Bodor! jarnîk-bîrseanu, d. 32. 3. (Repetat, cu accentul frazei pe .al doilea element; exclamaţie prin care garantăm sau întărim spusele noastre) Berechet, din plin. Lăutari sînt? — Ho, hol Cîţi pofteşti, creangă, p. 309. HOANCĂ — 463 — HODOROGI hoAncă, hoance, s. f. Hoanghină. întrebă de soa-cră-sa numind-o, ca de obicei, hoanca. D. zamfirescu, la TDRG. nOÂNGHINĂ, hoanghine, s. f. Epitet injurios dat unei femei bătrîne şi rele ; baborniţă. Şi cum vine străina, hoanghina pune mina şi pe tablaua cea de aur ¡i pe cloşca de aur, cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug. CREANGX, p. 99. HOĂEDĂ, hoarde, s. f. 1. Grupare în carc erau organizate popoarele nomade mongole primitive. V. trib. Hirtii boţite, cirpe, linguri, cioburi de străchini, bucăţi de mămăligă şi de pine, ca la plecarea unei hoarde. sadoveanu, o. vx 271. Hoarda Buccagului se mişca la porunca lui ca un singur om. id. ib. vn 25. » 2. Ceată, bandă de oameni (înarmaţi) care pradă şi pustiesc; armată cotropitoare. — Variantă: odrdă (alecsandri, p. rr 14, negruzzi, S.-X 272)s. f. HOĂSPĂ, hoaspe, s. f. 1. (Mold., Bucov.) învelişul grăuntelui de cereale; pleavă. Griul... numit ceactr are mustăţi, paiul este sec şi bobul, învălit in hoaspă (pleavă), mic. I. ionescu, p. 239. -4- Tărîţe. Se cerne făina Intăi prin sită rară, ca să rămiie hoaspa. ŞEZ. v 53. 2. (Transilv.) Păstaie uscată de fasole sau de mazăre, după ce s-au scos boabele. HOÂŞCĂ, hoaşte, s. f. Epitet injurios dat unei femei bătrîne şi rele. Mă duc o dată la Ivancea, administratorul ciocoaicei, bătrînei de la noi din sat, hoaşca. dumiTriu, b. F. 19. Du-ie numaidecit, pină nu iese bocceaua, hoaşca. M. i. CARAGIALE, C. 100. HOBĂN, hobane, s. n. Legătură, de obicei din sîrmă de oţel, între aripile unui avion multiplan. HdBOT, hobote, s. n. (Mold., Bucov., Transilv.) Basma cu care se leagă femeile la cap; văl. învăluită in straiele-i negre, porni; ochii mari ii luceau prin hobotul fumuriu. sadoveanu, o. v 466. Şi pe cind vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicîndu-se în văzduh, apoi înălţîndu-se tot mai sus şi după aceea n-o mai zări de fel. CREANGX, p. 192. Fig. Omul îşi aduse aminte de ogorul galbăn, peste sărăcia căruia toamna îşi întindea hobotul de moarte, sadoveanu, o. n 155. De două zile aice munţii sint împodobiţi cu hobot de nori.' alecsandri, s. 174. Noaptea îşi întindea pe încetul tristul său hobot. negruzzi, s. I 236. + Văl de mireasă. Jupîne-sele... pîndeau înlăturarea hohotului miresei dintre rîurile de beteală de aur. sadoveanu, f. j. 387. Au rămas toată casa deşartă de oaspeţi şi numai mireasa într-însa cu hobotul rupt. SBIERA, p. 202. + Feregea. Nohaii (= populaţie tătară din Crimeea) lucrează pămintul şi se arată primitori de oaspeţi, şi nu pun femeilor hobot, şi închină vin ca şi noi. sadoveanu, n. p. 254. HOCHEI s. n. Joc sportiv pe un teren acoperit cu iarbă, în cursul căruia jucătorii caută să introducă în poarta echipei adverse o minge mică de piele, lovită cu un baston special, după reguli asemănătoare cu ale jocului de fotbal. + (^e obicei determinat prin «pe gheaţă >) Joc asemănător cu cel de mai sus, jucat pe un teren de patinaj, jucătorii avînd patine, iar mingea fiind înlocuită printr-un disc mic numit puc. S-au disputat ultimele întîlniri din cadrul campionatelor mondiale şi europene de hochei pe gheaţă pe anul 1954. scînteia, 1954, nr. 2915. HOCHEÎST, -Ă, hocheişti, -sie, s. m. şi f. Jucător de hochei. Chiar din primele minute hocheiştii sovietici au luat conducerea, marcînd un punct spectaculos, scînteia, 1954, nr. 2860. HOCUS s. n. (Numai în e x p r.) Hocus-pocus = for-, mulă întrebuinţată de scamatori ; p. e x t. scamatorie. HODÎNĂ. s. f. v. odihnă. HODINÎ vb. IV v. odihni. HODDJÎT, -Ă adj. v. odihnit. HODOLEĂN s. m. v. odoloan. HODOROĂGA, hodoroage, s. f. Lucru (mai ales vehicul) învechit, stricat, hodorogit, care face zgomot la orice mişcare. A cîştigat azi cîteva copeici, cu hodoroaga pe patru roate. CAMILAR, TEM. 51. HODOROG1 interj. (Şi în forma hodoronc) Onomatopee care redă zgomotul produs de căderea sau ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul pe un drum rău etc. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo: ’carul se strică. creangX, p. 39. Deodată, numai ce hodorog! leagănul cu piatra, jos. ŞEZ. n 54. <*>. (în corelaţie cu « tronc », exprimă o izbitură sau începutul, alteori sfîrşitul unei căderi) Şi boii, spărieţi, pornesc ca nişte zmei; însă deodată hodoronc! Dăm intr-un şanţ cu toţii tronc! alecsandri, t. i 351. Vai de tine! de trăsură! De voieşti primblare... tronc? Dinţii toţi îţi sar din gură într-un veşnic hodoronc! id. ib. 149. E x p r. Hodoronc-(sau, rar, Îiodorog-Otronc, se spune cînd cineva face un lucru nepotrivit, neaşteptat sau spune o vorbă deplasată. Şi hodoronc-tronc, ca din senin. . . s-auzea o gălăgie, un vuiet, delavrancea, la tdrg. îmi istorisi un amor al lui, un fel de nuvelă nesărată şi banală, care se isprăvea prin-tr-un «Adio » ce cădea aşa, hodoronc-tronc, fără nici un motiv. VLAHUŢX, o. A. 193. Trînteşte vorba Hodorog-tronc ca o roată, pann, p. v. i 9. — Variantă: hodoronc interj. HODOROG2, hodorogi, s. m. Epitet injurios dat unui bătrîn care abia se mai ţine pe picioare; căzătură, ramolit. Ciolane de hodorog bătrîn.. . butuci, nu picioare! — se înciudă moşneagul pe sine. mihale, o. 365. Pleacă d-aici.. . hodorogule... mai mă întfebi şi al cui sint? preda, î. 37. Şi un hodorog ca socru-său avea să i se împotrivească! GÎRLEANU, n. 31. Ah, hodorog şiret, că n-am ştiut! intii pe tine te-aş fi răpus! delavrancea, S. 250. HODOROGEĂLĂ, hodorogeli, s. f. Faptul de a hodorogi; zgomot mare, continuu şi asurzitor (de obiecte lovite între ele, răsturnate etc.) ; huruială. Moara măcina mereu, mereu, cu hodorogeala enervantă a roţii rupte. ardelEanu, d. 241. Cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vătrariul face o hodorogeală şi un tărăboi de-ţi ia auzul! CREANGX, A. 39. <ţ> (Metaforic) Cită hodorogeală de tunete, ce mai vînzoleală şi trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească! HOGAŞ, M. N. 164. 1 HODOROGI, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Mai ales despre mori şi despre vehicule în mers) A face zgomot mare; a hurui, a durui.- Şi căruţa deşartă a trecut hodorogind. GALAN, z. r. 381. Treceau căruţe grele, încărcate, hodorogind prin îmbulzeala trăsurilor care dispăreau în goana cailor. dunAreanu, n. 17. [Tigrul] simţea şi auzea polobocul rostogolindu-se şi hodorogind in urma lui. odobescu, S. m 256. Moara tot hodorogea Şi pin apă tot fugea. ALECSANDRI, P. P. 103. A face zgomot cotrobăind undeva. S-aştepţi puţin, că mă îmbrac — strigă dînsa hodorogind la dulapul în care-şi ţinea hainele, slavici, o. i 354. Gata, răspunse ea din pod, hodorogind prin nişte străchini şi ulcioare, contemporanul, în 651. 2. I n t r a n z. F i g. A vorbi mult şi tare; a trăncăni. Mai tacă-vă lioarba! răcni Vătaşa. Eu pierd şi voi hodorogiţi! dunXreanu, ch. 46. Din gură hodorogeşte. Chiar ca o moară de vint. alecsandri, T. i 384. (Determinat prin -« de rîs » sau « de plîns o) Ducind cu violenţă mina la . ■ochi, izbucni intr-un hohot de plîns înăbuşit. ARGHEZi, P. T. 43. Deodată Neagu tresări; îşi auzise numele rostit .într-un hohot de rîs. BART, E. 211. Slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma. negruzzi, s. I 79. <£- Expr. A rîde (sau a filîngc) cu hohot (sau cu hohote) = a rîde (sau a plînge) foarte tare, zgomotos. Plîngea cu hohote. dumitriu, N. 42. Plînse cu hohote, să-şi răcorească inima. mironescu, s. A. 52. Plecîndu-şi faţa pe mina ei aspră, .plînse cu hohot, vlahuţă, o. a. 379. Rid cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. CREANGX, r. 190. <$• (Metaforic) Călătorul soare Rîdea cu hohot repetat, coşbuc, •p. i 124. + Fig. Zgomot puternic (cu ecouri). Un trăsnet fringe cu hohot repetai Un brad din faţa casei. coşbuc, p. i 258. HOHOTI, hohotesc, vb. IV. Intranz. A izbucni în hohote de rîs sau de plîns; a rîde (sau a plînge) cu hohot. Obosise de bocit şi hohotea încet, dumitriu, n. 92. Hohoteaţi, băteaţi din palme şi nu vă mai săturaţi urmărind scena, pas, Z. i 186. La plecare, fata hohotea ca o nebună, iar tu ai încălecat şi te-ai dus. sadoveanu, o. vi 51. Văd, în zori, cum merg s-adune Mure fetele; doinesc, Rid pe drum şi hohotesc Ca neşte nebune, coşbuc, p. i 262. F i g. Cînd aş mai vorbi de judecata mea şi de ochiul meu sigur, ar hohoti toată Veneţia, camil PETRESCU, t. n 310. <£> (Determinat prin «de rîs» sau «de plîns») Se zvircolea în mîinile ţăranilor hohotind de plîns. REBREANU, R. n 133. A hohotit in bocet, ca şi cînd acum ar fi aflat de moartea lui. popa, v. 244. Hohotind de rîs a strigat tare, îneît a acoperit tot zgomotul. CARAGIALE, o. III 83. + T r a n z. (Rar) A spune ceva cu glasul întretăiat de hohote de plîns. Priveau cu toţii cum mama mortului hohoteşte bocetul, dumitriu, N. 154. + Fig. (Despre un spaţiu în care se produc zgomote) A răsuna (în ecou). Hohoteşte văzduhul, clocoteşte pămîntul, Se-nte-ţeşte culesul bucuriilor coapte, deşliu, G. 45. Mitraliera prinse apoi să tragă rafale din ce în ce mai lungi şi hohoteau dealurile, camilar, n. i 71. Haiducii mei Doinesc toţi trei; Şi clocotesc Şi hohotesc Păduri adinei, iosif, V. 61. H0H0TÎRE, hohotiri, s. f. Faptul de a hohoti; hohotit, hohot (de rîs sau de plîns). Cineva izbi cu bastonul în toba mare şi o sparse, în hohotirile de rîs ale unora. pas, z. iv 40. ' HOHOTÎT s. n. Hohotire. Să rîdem dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit şi-un chiu Din ceruri pînă-n iad. coşbuc, p. i 257. HOHOTITOR, -OARE, hohotitori, -oare, adj. (Rar, despre rîs şi despre plîns) în hohot, cu hohote. Rîs hohotitor. HOINAR, -Ă, hoinari, -e, adj. Care bate drumurile, care umblă fără ţintă; vagabond. Vino în strada cu tei ruginii, Pasul hoinar să ne poarte. i'KUNzX, z. 71. Adulmecă marea un cîine hoinar, lesnea, i. 85. Nu ştiu cum s-a întîmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vînător hoinar. ODO-BESCU, s. iii 113. HOINĂREALĂ, hoinăreli, s. f. Faptul de a hoinări; plimbare fără ţintă. Vremea era parcă făcută pentru o hoinăreală în doi. v. rom. septembrie 1953, 91. I-a simţit înclinaţi mai degrabă spre hoinăreală prin livezi... decit spre trebi serioase, galan, z. r. 177. Se ţinea de hoinăreli înainte de a intra în mişcare, pas, z. ii 10. Era un admirabil tovarăş de vînat, de călărie, de înot şi de hoinăreală pe dmpuri. c. PETRESCU, s. 110. HOINARI, hoinăresc, vb. IV. Intranz. A umbla hoinar, a bate drumurile, a călători fără ţintă; a vagabonda. Poţi uita o stradă-n care... ai hoinărit sub tei cîndva. cassian, H. 24. Ar fi vrut ca toată noaptea să umble hoinărind pe străzi singuratece. ARDELEANU, d. 167. Să-ţi faci şi tu rost aici, ca toţi megiaşii, nu mai hoinărj prin a lume. ispirescu, l. 231. •+ Tranz. (Rar, complementul indică un loc, o regiune) A cutreiera.* Veveriţa pleacă creangă lingă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea întreagă, gîrleanu, I,. 18. HOIT, hoituri, s. n. 1. Cadavru de animal sau (mai rar) de om, intrat în descompunere; mortăciune, stîrv, leş. Hoitul îl mîncase fiarele pădurii. STancu, d. 21. Nici vederea hoitului lui Rădaşcă nu i-ar fi putut aduce liniştea. Sadoveanu, r. M. 273. La periferie, unde unii vieţuiesc ca gunoaiele, 's-au deschis ferestrele. Mizeria s-arată rin-cedă — ca un hoit prea învechit, sahia, n. 64. hoitar — 465 — HOLO.ANGĂR 2. F i g. (Popular, cu nuanţă depreciativă) Om mare la trup şi gras peste măsură, greoi în mişcări. Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, aista sint: am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate! creangă, p. 149. HOITÂR, hoitari, s. m. Specie de vultur pleşuv, care se hrăneşte cu hoituri (Nephron perenopterus). Copilul întoarse fruntea, ca să mai vadă hoitarul din albastrul cerului, sadoveanu, p. M. 48. <^> (Adjectival) In văzduh se roteau vulturii hoitari, căutînd cină putredă in preajma cirezilor de vite albe si a stînilor de oi. sadoveanu, m. c. 20. 1I0JBĂI, hâjbăi, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A cotrobăi. Cît am hojbăit şi mocoşit prin tei să prind pupăza. creangX, a. 54. IlO.TMA adv. (Mold., Bucov.) Mereu, într-una, neîncetat; pururea. Cetatea -nu era departe; se zărea desluşit cu tunurile şi meterezurile ei în brădet, subt vulturii care iiojma o străjuiau. sadoveanu, f. j. 531. Hojma tolocă-neşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. creangă, r. 252. Ochii lui hojma clipeau, negruzzi, S. I 140. — Variantă; Ji6jmă (sbiera, r. 243) adv. j IIOJMAXAU, hojmalăi, s. m. (Mold., Bucov.) Om mare şi.înalt; vlăjgan. Acest ajutor al camarazilor mei a avut darul să-l scoată pe hojmalău din toate ţîţînile. sado-VEANU, N. F. 148. Cercă moşneagul să se împotrivească, .dar hojmalăul se răsti la el, ga.a să-l lovească. dunărEanu, cn. 30. Şi cînd mă iţit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine. creangă, a. 6. — Variantă: lioşmălău (dunăreanu, n. 19) s. m. hGjmă adv. v. Iiojma. HOL, holuri, s. n. încăpere centrală într-un edificiu public, în jurul căreia sînt grupate celelalte încăperi sau birouri. în fund un hol cu scară monumentală. CAMII, PETRESCU, T. II 7. E un om care... într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. sebasTlan, t. 339. Primul act se petrecea in holul unei facultăţi de medicină, sahia, U.R.S.S. 178. + încăpere de trecere, care face legătura între intrare şi camerele de locuit ale unui apartament. Apartamentul are hol şi două camere. nOLRÂ, holbez, vb. I. R e f 1. A se uita la cineva sau la ceva căscînd ochii tare (de mirare, de curiozitate, de surpriză, de spaimă etc.); a se zgîi. De-acum, moşnege, s-a sfîrşit să tot stai pe prispă... ha? Ce te holbezi aşa la mine? CAMILAR, tem. 11. Morarul s-a holbat cu pleoa-pele-i sîngerate. sadoveanu, m. c. 28. Cei rămaşi se holbau îngroziţi la jăratecul uriaş care părea a creşte mereu. rEbrEanu, R. ii 106. + (Rar despre ochi) A se deschidc mult, exprimînd mirare, uimire. Ochii broaştelor s-au holbat de mirare. STAN CIT, D. 205. Ochii, după ce s-au holbat, au rămas mici şi cu pleoapele încreţite, aţintiţi asupra cărţii, sadoveanu, n. p. 187. + T r a n z. (Cu complementul c ochii») A deschide tare; a căsca, a boldi. Ce spui tu, mă Ioane? — face Moş Gheorghe oprindu-se în loc, holbînd ochii mari, cu groază. SP. po PESCU, M. G. 58. Abia din cînd in cînd îşi mai holbă ochii rătăciţi. vr.AHUŢĂ, o. A. 133. Capra atunci, holbînd ochii lung prin casă, o cuprinde spaimă şi rămîne încremenită. CREANGĂ, P. 27. — Variantă : (regional) înhollm (reteganul, r. v 47, şuiera, r. 262) vb. I. noLBAi, -Ă, holbaţi, -te, ndj. (Despre ochi) Căscat tare; boldit, zgîit. Rămase încremenit, cu ochii holbaţi. bujor, s. 170. Ochii lui, holbaţi şi fără nici o expresie, rătăceau ... fără clipire, vlahuţă, o. a. 127. Noi şcolarii am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii, creangă, a. 3. 4- (Despre persoane) Cu ochii căscaţi sau zgîiţi. Se uita holbat la niîna care umbla prin aer. dumitriu, n. 161. — Variantă: înLolbăt, -ă (Sbiera, p. 117) adj. hGldI, holde, s. f. Semănătură de cereale (mai ales de grîu); la. i .Holda crescuse puternică, spicele se îndoiseră de greutate, camilar, tem. 48. Blondă... se pleca holda, aşezîndu-şi aurul pale-pale, pe unde treceau cu aripele lor secerătorile. anghel, pr. 83. Prin holde coapte, fetele grăbite înoată pîn’la brîu, împodobite Cu roşu mac şi vinete cicoare. IOSIF, V. 71. Pămîntul se acopere cu holde aurite, russo, o. 25. 4- (Transilv.) Bucată de pămînt destinată semănăturilor de cereale. Să-i dăm fiecare cîte-o holdă de arătură, lucrată gata... că foarte mare bine ne-a făcut astăzi, reteganui,, r. i 27. HOLDlŢĂ, holdiţe, s. f. Diminutiv al lui holdă. Iar după ce-a semăna Şi s-a face holdiţa Şi la secerat l-oi da. marian, s. 76. Eu pe Vidra o-am lăsat, Colo-n capătul de saty Secerînd holdiţe coapte, Legînd snopi pîttă în noapte. BiBiCESCU, p. p. 322. Badiu care-mi place mie N-are casă, nici jnoşie, Numai peană-n pălărie; Nici o brazdă în holdiţă, Fărycătna§ă cu altiţă. JARNIK-BÎRSEANU, d. 39. HOLENDRU, holcndre, s. n. 1. Filtru pentru vin, compus dintr-un vas metalic sau de lemn, cu fundul alcătuit din saci speciali de filtrare. 2. Denumire generică pentru diferite instalaţii de rafinare, înălbire, spălare etc., mai ales în industria hîrtiei. Holendru de înălbit. Holendru de rafinare. Holendru spălător. B. Dispozitiv alcătuit din două bucăţi scurte de ţeavă şi din una sau două piuliţe, folosit pentru asamblarea a două piese tubulare. V. racord. holEră, holere, s. f. 1. Boală epidemică gravă, caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături şi diaree. A şi dat holera peste mine; şi m-a frămintat, şi m-a zgîrcit circel, şi-mi ardea sufletul în mine de sete.^ creangă, o. a. 40. Vîlcid bea, se veseleşte. . . De holeră nici gîndeşte. alecsandri, r. r. 38. <}■ Expr. A da holera în cineva = a intra spaima în cineva, a înfricoşa pe cineva. Cu cît mergem înainte, Direptatea-naintează, Dă holera în ciocoi. i!or,r,iAC, o. 185. 2. F i g. Persoană urîtă şi rea; ciumă, sluţenie. Piei, necuratule, de pe faţa pămîntului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine. isriRESCU, r„ 48. — Accentuat şi: holeră. HOLERCĂ s. f. (Regional) Rachiu. Să ne toarne un strop de holercă de-ntărire? camilar, n. i 225. Noi avem holercă. Vin n-avem. sadoveanu, o. v 132. Ţuică şi holercă, creangă, p. 325. — Variante : Iiorilcă (sadoveanu, f. j. 95), horincă (RETEGANUL, F. III 84) S. f. holEric, -A, holerici, -e, s. m. şi f. Persoană bolnavă de holeră. Şalupa noastră nu putea să le fie de nici un ajutor pentru că eram sănă oşi, iar ei erau holerici. ARGHF.ZI, P. T. 42. Trudiţi de-o sete arzătoare de holeric, în noaptea fără de hotar Mişcăm într-una, Aproape în zadar, camil PETRESCU, v. 17. HOLERlXA s. f. Afecţiune gastrointestinală acută, cu simptome externe asemănătoare cu ale holerei. HOLM, holmuri, s. n. (Mold., Transilv.) Ridicătură mică de pămînt; deluşor, dîlmă, movilă. Drttmul începea să suie un holm înalt, cătră valea largă a Şiretului, sadoveanu, N. P. 142. nOLMIU s. n. Element din grupul pămînturilor rare, care formează o serie de săruri de culoare galbenă. ilOLOÂ.N G.V1Î. lioloangări, s. m. (Popular) Persoană care se ocupa odinioară cu extragerea clandestină a aurului din mine. (Atestat în forma holongăr) Aceştia sînt holongării. Hoţii de aur. Hoţi şi mineri in acelaşi timp, 30 i HOLOCAUST — 466 — HOP pentru că in tăria nopţii se bagă pe baie cu dalia şi dinamita după ei. .. Holongării fură doar aurul curat. BOGZA, Ţ. 96. — Variantă : holdugâr s. m. HOLOCĂUST s. n. (La unele popoare din vechime) Jertfă adusă zeilor în care animalul sacrificat era ars în întregime. — Variantă: olocdust (odobescu, s. iii 410) s. n. HOLOt'fiN s. n. A doua perioadă a erei cuaternare, care durează şi astăzi, caracterizată prin apariţia zonelor actuale de climat, de floră şi de faună şi prin trecerea omului de la industria pietrei cioplite la industria pietrei lustruite şi apoi la unelte mai evoluate. HOLO.N'GVK s. m. v. holoangur. HOLOTIÎJII s. f. pl. Clasă de animale marine din încrengătura echinodermelor, cu corpul alungit ca un castravete, fără schelet sau cu un schelet redus la cîteva plăci şi noduri calcaroase tegumentare şi cu o coroană de tentacule în jurul gurii. HOLTEI1, holtei, s. m. Bărbat necăsătorit; burlac, celibatar, becher. Se gîndeşte să să însoare, că era holtei cam stătut şi-acum şi-avea cu ce-şi ţinea muierea. RETE-ganul, p. iv 29. Sint încă tot holtei.. . holtei tomnatic, precum vedeţi. ALECSANDRI, T. I 287. Sint holtei şi.n-am gînd să mă însor. NEGRUZZI, S. i 199. Tînăr bun de însurat. Ia priveşte-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei, alecsandri, t. i 42. IIOLTLÎ2, holteiesc, vb. IV. Intranz. A trăi necăsătorit, a duce viaţă de holtei. Spală şi naframa mea, Care-am holteii cu ea. şez. tx 59. HOLTLIÂŞ, holteiaşi, s. m. Diminutiv al lui h o 11 e i1. Cînd eram holteiaş, Umblam seara prin oraş, Tot cîntînd şi fluierînd, Mîndruliţă căutînd. JARNÎK-BÎRSI^YNU, d. 168. H0LTEÎE s. f. Viaţă de holtei; timpul cît cineva este holtei, celibat. îi rămăsese obiceiul acesta şi fumatul tutunului de pe vremea holteiei sale. sadoveanu, p. s. 158. Unchiule... eşti bătrîny ostenit... prin urinare trebuie numaidecît să pui capăt holteiei, alecsandri, t. 807. Să trăiască căsătoria l şi nerod acel ce laudă holteia, negruzzi, s. it 74. — Pronunţat: -te-i-e. HOMAR, homariy s. m. Crustaceu marin comestibil asemănător cu racul, dar de dimensiuni mai mari (Homarus), HOMEOrÂT, ho7tteopaţi> s. m. Medic care tratează bolnavii prin homeopatie; adept al homeopatiei. — Pronunţat: -me-o HOMKOPÂTIC, -A, homeopatici, -e, adj. De homeopatie, privitor la homeopatie. Tratament homeopatic. Doză homeopatică = doză extrem de mică. — Pronunţat: -me-o-, HOMEOPATIE s. f. Sistem terapeutic după care bolile se tratează cu medicamente în doze foarte mici, care, administrate unui organism sănătos, ar provoca simptome analoge acelora ale bolii combătute. — Pronunţat: -me-o-. HOMERIC, -A, homerici, -e, adj. Al lui Homer. Epopeile homerice Iliada şi Odiseea. □ Nu erau mai prejos decît toţi eroii tuturor odiseelor homerice. HOGAŞ, M. N. 98. în genul epopeilor lui Homer; grandios; p. e x t. de proporţii neobişnuite. Un cor uriaş de broaşte... avînd în elanul şi forţa cu care chită proporţii homerice, îşi înalţă spre stele ofranda lui sonoră. BOGZA, c. O. 159. Era o privelişte cu adevărat homerică, hogaş, dr. 284. Rîs homeric = rîs puternic, greu de potolit. După un rîs homeric... [satira] ne provoacă alte sentimente, cari numai a rîs nu seamănă. gherea, st. cr. I 340. — Variantă: omGric, -ă (russo, s. 22) adj. IIOMOdîNTRIC, -Ă, homocentrici, -e, adj. (Despre, fascicule de lumină) Ale cărui raze trec toate printr-un singur punct. HOMOSEXUAL, -ă, homosexuali, -e, s. m. şi f. Persoană stăpînită de viciul homosexualităţii. — Pronunţat: -xu-al. HOMOSEXUALITATE s. f. Atracţie sexuală perversă, faţă de indivizi de acelaşi sex. — Pronunţat: -xu-a-, , HOMPSÎ, honipsesc, vb. IV. T r a n z. (Rar, de obicei în construcţii negative) A simpatiza, a suferi, a suporta pe cineva. Să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-X pot honipsi! caragiale, s. n. 57. HONYÎD, honvezi, s. m. (învechit) Soldat în infanteria maghiară din evul mediu. Soldat în armata terestră maghiară din monarhia austro-ungară. HOP1 interj. (Şi în forma hopa) 1. Exclamaţie care însoţeşte diferite gesturi sau mişcări. a) însoţeşte o săritură peste un obstacol sau o săltare (la joc, mai ales în chiuituri). Sai... pe ici, pe crucea căruţei. Ho... pa! Ia, acum te văd şi eu că eşti voinică. CREANGĂ, p. 123. Hop! leliţă, lelişoară, Păsărică mea uşoară, Tot gîndesc şi iar gîndesc Că pe cine să iubesc? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 42. Nu zice hop pînă n-ai sărit (= nu te bucura pînă nu vezi sfîrşitul). <$. (Numai în forma hopa, urmat de « ţupa ») Hopa-ţupa, Danilache! Haide, taică, hopa-ţupa! CARAGIALE, S. 44. Hopa-ţupa, ţupa-lupa, Amîndoi cîntam, Hopa-ţupa, ţupa-lupa, Rîdeam şi giucam. ALECSANDRI, T. 5. b) (Mai ales în forma hopa) însoţeşte (ca îndemn) o-ridicare a unei greutăţi mari. Din lopeţi şi chingi fac targa, Pun pe ea mantalele. — La ostaş, ostaş ia seama. — Hopa ,r mergem, dragule, contemporanul, s. n, 1948, nr. 108, 6/4. -4* (Uneori urmat de «aşa») Exclamaţie care însoţeşte ridicarea în braţe sau săltarea (în sus sau pe genunchi} a unui copil. c) însoţeşte o cădere, o aruncare sau o scăpare (din mînă) a unui lucru. Numai ce, hop! cade pe ea o cioară. şez. iii 187. 2. (Cu valoare de verb, este rostită la sosirea pe neaşteptate a cuiva; şi în forma hup) Iată că vine. Cînd să mă descurc din greutatea lanţului, hop şi forhaiend (= artificierul) Noe. davidoglu, m. 22. Hup şi altul. L-am închis pe prostu cu Ioana ţiganca! Ha, ha, ha... ALECSANDRI, T. 356. + Exclamaţie care însoţeşte o întîmplare neaşteptată. Auzi, nătărăii! pentru că mi-e drag să şed la vorbă, hop! li se nazare nu ştiu ce. negruzzi, s. ni 15. 3. Exprimă o surpriză (mai ales neplăcută). Taman oprisem caii să mai răsufle, cînd, hopa, ne pomenim cu unul gras, al dracului, că vine la noi. preda, î. 82. Hopa!... Ne-au luat-o alţii înainte, stancu, d. 189. — Variante: lilipn, liiipai (la tdrg), hup interj. HOP2, hopuri, s. n. 1. Ridicătură sau groapă în drum (peste care trebuie să treacă un vehicul). Mergeam cu sania pe un drum plin de hopuri şi de viscolituri. sadoveanu, p. S. 27. Mergînd noi in pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe uliţile Iaşilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea. creangX, a; 128. Roţile se alungau, săltind din hopuri in hopuri. alecsandri, C. 112. + Fig. Obstacol, piedică, dificultate. Trecem noi şi hopul ăsta. Nu se poate ca d-ta... şi tovarăşa Irina... şi noi toţi să nu găsim pînă la sfirşit buba. baranga, I. 180. Un mic hop mai e de trecut, la bacalaureat. VLAHUŢX, O. A. 110. Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; nmi avem un hop. ispirescu, l. 6. HOPA — 467 — HORCĂIT 2. Săritură (peste ceva), salt, zguduitură (mai ales a unui vehicul în mers). Un hop al trăstirei mă trezi din acel vis frumos, alecsandri, o. p. 283. îl suii în trăsură [pe bolnav]... ţiindu-l strîns de mină, căci cel mai mic hop 11 dobor a. kusso, o. 51. <}> Loc. a d v. în liop = în salturi. Fă cit poţi, şi las’ să rldă Cei ce sar viaţa-n hop. coşbuc, P. X 156. h<5pa interj, v. hop1. hOpai interj, v. hop1. HOPURGS, -OĂSĂ, hopuroşi, -oase, adj. (Despre drumuri sau terenuri) Plin de hopuri. HOR1 interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă sforăitul. Noapte bună, Moş Arvinte, Fă hor, hor, de-acu-nainte. alecsandri, t. i 324. HOR2 s. n. v. cor; HORĂIŢĂ, lioraiţe, s. f. (Regional) Drum format în mod natural printre casele unui sat sau ale unui oraş. — Pronunţat: -rai-. HORĂ1, hore, s. f. 1. Dans popular romînesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mînă formînd un cerc închis; cercul format de dansatori. Zărim de sus cercul horelor, minunat inel de trupuri vii, unduindu-se în ritmul neobosit al cîntecelor. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 359, 1/4. Un scrînciob împodobit cu brazi se învîrte, hora înflorită se lea-gănă-n soare, sadoveanu, o. iv 383. Joacă fete şi băieţi Hora-n bătătură — Ah, de ce n-am zece vieţi Să te cînt, natură! losw, v. 79. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lingă el în horă. ispirescu, l. 185. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci (= dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să te ţii de el). (Adesea urmat de determinări ară-tînd felul horei, regiunea în care se dansează sau locul de unde este originară) Hora mare. Hora intr-o parte. Hora moldovenească. Hora săltată. Hora unirii. <*> Fi g. Luna era acum sus, înconjurată de o horă de aburi. SANDU-ALDEA, D. N. 203. Pe sus cocorii plîngînd se-adună Şi-ncing în albastru o horă nebună, păun-pincio, p. 47. (Popular) Petrecere ţărănească unde se dansează jocuri populare. In ziua de Simpetru, feciorii din Mălini nu făceau hore. camilar, tem. 222. Ieşise hora în marginea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrîni, cu saricile miţoase pînă în pămînt, stăteau răzemaţi în bîte, privind tineretul, sadoveanu, p. j. 727. Din hora întreagă, mai rămăsese vreo ciţiva flăcăi, bujor, s. 100. Cum vine duminecă, Ipate şi cu Chirică se ieu şi se duc la horă în sat. creangX, p. 163. Expr. A ieşi la lioră = a se prinde prima dată în horă, la o vîrstă potrivită; a ieşi la joc. A se frăti ca do lioră = a se îmbrăca cu hainele cele mai bune, de sărbătoare. îşi potrivea şiragul de hurmuz la git şi un mănunchi dc floricele pe cap. Se gătise ca de horă. bujor, s. 78. 2. Melodie, cîntec după care se dansează hora (1). îşi puse în brîul verde un fluier de doine şi altul de hore. tîminescu, N. 5. îmi arde cîte-o horă din fluier, şez. iii 180. (Poetic) Cîntă treierătoarea Hore noi dimineţii, Creşte fremătătoarea Bucurie a vieţii! deşliu, G. 39. 8. Fig. Scandal, tărăboi. Să vezi ce-or să mai sară pe tine. .. Să vezi ce horă o să iasă. GALAN, z. r. 393. 4. (Astron.) Coroană boreală. V. coroană. — Pl. şi: hori (v. rom. noiembrie 1953, 115, Teo-dorescu, p. r. 647). H0RĂ% hore, s. f. (învechit) încăpere spaţioasă la curtea domnească, pardosită cu lespezi, servind ca sală de aşteptare pentru curteni sau ca loc de ospeţe şi petreceri. Haznaua sau comoara şi patul domnesc răspundeau toate în horă, prin nişte uşi. odobescu, s. i 128. HORĂ!, hârăi, vb. IV. Intranz. A respira greu şi cu zgomot în timpul somnului; a sforăi. Bătiînul dormea horăind lingă sobă. SADOVEANU, O. I 337. Pe cînd soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă. CREANGX, P. 6. + (Prin extensiune) A dormi. înţelegi, cucoană, de ce mă aflu aci in leş, pe la ceasu aista, în loc de a horăi boireşte la moşie? alecsandri, t. i 165. — Prez. ind. şi: horăiesc (sadoveanu, o. VI 12, alecsandri, t. i 62, negruzzi, s. h 189). HORĂÎT s. n. Faptul de a ho răi şi, mai ales, zgomotul produs de cineva care horăi e; sforăit, horcăit. Lado începu să se cutremure subt horăitul.. . izvorît din orgami) puternic al părintelui Ghermănuţă. hogaş, m. n. 149. iiorăitCră, horăituri, s. f. Sforăitură. — Pronunţat: -ră-i-, H6RB0DĂ s. f. v. horbotă. H0RBOX s. n. v. horbotă. HORBOTĂT, -Ă adj. v. înhorbotat. HORBOTĂ, horbote, s. f. (Mai ales în Mold.) Dantelă. Ca o horbotă lucrată de o mînă răbdătoare, măiastră, era creasta Bucegilor. pas, L. II 156. O masă rotundă, lustruită, la mijloc, c-o horbotă colorată aruncată deasupra, sadoveanu, o. v 13. Băiatul... era drăguţ, cuminte, şi la expoziţia de lucru a pensionului, în toţi anii, avea şi el horbote împletite, dantele şi monograme cusute pe batiste de mînuşiţa lui. vlahuţX, o. a. 256. Fig. Nou şi curat, ca din horbota spumii, Un neam mai frumos se iveşte, banuş, B. 113. De pe zarea prundurilor, luna albă s-a ridicat deasupra horbotei de frunzişuri in cealaltă parte a poieniţei, sadoveanu, F. J. 648. A-nmărmurit o horbotă de nor subţire, cazimir, L. u. 8. — Variante: hdrbodă (hogaş, si. n. 20), 6rbotă (delavrancea, s. 60) s. f., (neobişnuit) li6rbot (alecsandri, p. n 504) s. n. H0RR0ŢÎCĂ, horboţele, s. f. Diminutiv al lui h o r -botă; danteluţă. Alături de general, pe-un scaun, sta, în cadra aceea, o bătrînică in rochie largă, albă, pe cap cu o bonetă de horboţică. camilar, n. n 174. La căpătîiele lor aveau perine împodobite cu horboţică de-a bună. MACE-donski, o. iii 126. HORCĂI, hârcăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre muribunzi) A hîrîi în timpul respiraţiei; a hîrcîi. Răniţii gemeau, strigau. Unul, întors pe o parte, horcăia, cu capul pe marginea căruţei, camilar, n. i 42. Horcăia şi din cina în cînd izbucnea într-un muget de vită înjunghiată, bart. E. 255. [Calul] se rostogoli pe o parte, horcăi de cîteva ori şi rămase întins, zbătinduyse încet. gîrlEanu, l. 36. Q- F i g. Motoarele horcăiau, claxoanele răsunau, camilar, n. ri 452. Ca un moşneag in agonie, motorul horcăie. anghel-iosif, c. M. i 22. Tranz. (Rar, complementul indică strigătul) A spune, a striga (ceva) cu respiraţia întretăiată de horcăieli. Ostaşul, scăpat din strînsoare, a horcăit o încercare de strigăt, popa, v. 77. 2. A sforăi, a horăi. începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. i 76. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deştepte şi pe morţi. ISPIRESCU, L. 370 Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. caragiale, m.281. — Variantă: borcăni (delavrancea, s. 245) vb. IV. HORCĂIĂLĂ, horcăieli, s. f. Horcăit, respiraţie hîrîitoare, sforăit. HORCĂIT s. n. Faptul de a horcăi şi zgomotul produs de cel care horcăie. 1. Respiraţia grea, răguşită şi întreruptă a muribunzilor ; horcăială, hîrcîit. Bătrînul nu auzea, în tăcerea profundă ce-l împresura, decît propria-i respiraţie care părea aspră ca un horcăit, rebreanu, R. ii 160. 2. Sforăit prelung şi zgomotos. HORCĂIT URĂ — 468 — HOTAR nORCĂITOltĂ, horcăituri, s. f. Horcăit. Să fie tăcere. .. striga ofiţerul, dar nimic nu mai puten opri pltnsctele.. . Şanţul era plin de horcăituri, camilar, n. I 93. EORCĂÎnÎ vb. IV V. horcHi. IlORCOTÎ, horcotesc, vb. IV. Intranz. A horcăi. O mătuşă cu guşă Toată ziua horcoteşte (Oala). GOROVKI, c. 272. HORHĂÎ, horhăiesc şi hârhăi, vb. IV. Intranz. (Mold.) A umbla în neştire; a rătăci. Nu-i departe, dar oricum, să nu horhăie pe uliţi ca-ntr-o ţară pustie. Galan, /. R. 276. Să începem a horhăi prin teatru, căutînd loja? c. petrescu, c. v. 236. Am rătăcit poteca şi, uite, /lorhăiesi aşa, de cîteva zile, fără să ştiu' unde mă aflu. hogaş, M. N. 189. Oricît oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cît am umblat horhăind cine ştie pe unde. CREANGĂ, A. 54. + T r a n z. (Complementul indică un loc) A cutreiera, a bate. Nu cumva credeţi c-am tă mă întorc înapoi la stînă, după vorba voastră, şi să horhăiesc coclaurile? HOGAŞ, M. N. 219. HORÎ, horescy vb. IV. Intranz. 1. A cînta o horă (din gură sau din fluier); p. e x t. a doini. Nişte fluieraţi îşi puseră fluierele la gură, începînd a hori. camilar, T. 141. Trecea păstoraşul împărat doinind şi horind. EMINESCU, N. 5. Ce horeşti aşa cit jele, în butul dragostii mele?... Eu nu cînt în butul tău, Ci horesc D-aleanul meu. TEODORESCU, p. p. 84. T r a n z. (Complementul indică ceea ce se cîntă) Nu se mai urneau din circiumă şi horeau cu foc un cîntec vitejesc, înjurînd pe Busuioc sau pe ciocoi, rebreanu, R. ii 233. 2. A juca hora. Ne uităm la ei cum horesc — unii mai sprinteni, alţii mai greoi, stancu, d. 169. ^ F i g. Flăcările îmufleţindu-se, horeau roşii ca sîngele. camilar, t. 9. HORÎLCĂ s. f. v. holercă. HORÎNCĂ s. f. v. holercă. HORMON, hormoni, s. m. Substanţă secretată de ţesuturile endocrine, care stimulează şi coordonează activitatea anumitor organe sau a întregului organism. Hormoni sexuali. HORMONAL, “A, hormonali, -e, adj. Care se referă la hormoni; de hormoni, al hormonilor. Tulburări hormonale. Secreţie hormonală. Tratament hormonal. . HORN, hornuri, s. n. 1. Coş (8); (Mold.) hogeag. Pe dreapta văii... se ridică în ceaţă hornul morii de cuarţ. dumitriu, N. .176. în locul vîntului care ţiuise în horn piatra acum ploaia, camilar, n. i 213. Vintul... şuieră jalnic prin hornuri, coşbuc, r. n 61. Se aude-n horn nebunul Viscol, aprig vîjiind. vlahuţă, o. a. 87. 2. (Mold.) Partea de zid de deasupra vetrei ţărăneşti (sprijinită pe stîlpi), în care se captează fumul (care iese apoi în pod sau, prin acoperiş, afară). Cele trei bătrîne s-aşezară pe laiţă... uitîndu-se în gura hornului. camilar, n. i 211. Sacul... îl pun înir-o căsoaie pe elipticii, după horn. creanga, P. 176. într-o căsuţă mică, Lingă horn, toarce nencetat O sprintenă fetică, alecsandri, r. iii 139. . HORN Ar , homari, s. m. Coşar. Pe cerul alb se face-o pată, Apare şi dispare iar, Şi pata asta-ndoliată E-o siluetă de homar. angiîEL-iosif, c. M. i 47. HORNBLENDĂ s. f. Mineral în formă de cristale de culoare verde-închisă sau brun-închisă, format în cea mai mare parte din silicaţi de magneziu, fier, calciu, aluminiu şi alte metale. HORNEŢ, horneţe, s. n. (Regional) Coş (S). Ninsese utita cît... abia homeţele mai sta în afară, sbiera, V. 25*0. H0R0BĂ1, horobâiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se învîrti de colo pînă colo, facînd mai mult zgomot decît treabă. Aleargă, asudă, horobăieşte grozav. RE» breanu, R. i 72. Pînă s-au cxdcat ei, a trecut vremea — zise maică-sa, horobăind pe lingă foc. id. ib. 204. HORODÎNCA s. f. Numele unui dans ucrainean (obişnuit pe vremuri şi în nordul Moldovei). De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde nu începe a chiui prin iad şi a juca horodinca şi cazacinca. CREANGĂ, p. 310. HOROPSÎ vb. IV v. oropsi. HOROPSÎT, -Ă adj. v. oropsit. HORO S( OP, horoscoape, s. n. Tablou al poziţiei stelelor, pe care-1 întocmeau astrologii în momentul naşterii cuiva şi cu ajutorul căruia ei pretindeau că pot prezice soarta acestuia. ' HORP interj. (Rar) Onomatopee care redă zgomotul pe care-1 face cineva cînd soarbe dintr-o dată şi repede. Setilă, dind fundurile afară la cile o bute, horp ! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGi, p. 261. HORPĂI, horpăi şi horpăiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A 'sorbi sau a mesteca cu zgomot mîncarea. Din mers oamenii mai molfăiau din mămăliga vinătă de orz şi mai horpăiau din gamele borşul lung fiert cu urzici. camilar, n. i 271. Şi, cărind cu-atltea linguri, [copiii] Horpăiau mîncarea singuri. La TDRG. A b s o 1. Horpăiau rar, băgîndu-şi in guri gălătuşi de mămăligă. CAMILAR, N. II 13. HORST, horsturi, s. n. (Geol.) Compartiment al scoarţei terestre, rămas ridicat după scufundarea compartimentelor vecine şi mărginit de falii simple sau compuse. HOltTATÎV, -Ă, hortativi, -e, adj. (Gram.) Care exprimă un îndemn, de îndemn. Propoziţie hortativă. (Substantivat) Viitorul are uneori valoare de hortativ, exprimînd un îndemn. L. ROM. 1953, nr. 4, 45. HORTENSIE,, hortensii, s. f. Plantă ornamentală cu flori mari, fără miros, de culoare albă, roz, violetă sau albastru-deschis (Hydrangea hortensisj. — Variantă : ort6nzie s. f. HORTÎCOL, -Â, horticoli, -e, adj. Privitor la horticultura. Artă horticolă. HORTICULTOR, -OARE, horticultori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu horticultura. HORTICULTIÎRĂ s. f. Ştiinţă care tratează despre cultivarea grădinilor; grădinărit. HORŢÎŞ, -A, horţişi, -e, adj. (Mold.) Pieziş. (F i g.) Sintem fiii oamenilor de la 1821, ştim ce e dar duhul acelor concesii şi inţălegem logica hor(işă ce şovăieşte între mărturisirea dreaptă a adevărului şi a cugetului şi între sofisme. Russo, s. 116. <$■ (Adverbial) Titirezului. .. nu-i veni la socoteală că o namilă aşa de mare, de înaltă şi de groasă ca zmeul, se uită horţiş la dinsul. SBEERA, P. 177. H0Ş5LĂLĂU s. m. v. hojmalău. HOŞTÎNĂ s. f. v. boştină. HOTÂR, hotare, s. n. 1. Linie de demarcaţie care desparte o ţară de alta (v. graniţă, f r o n t i e r ă), o proprietate de alta (v. hat, răzor, m e j d i n â) sau un sat, un oraş de altul. Gonaşii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul, negruzzi, s. i 158. Punea hotar pămintului dăruit culmele dealurilor, id. ib. .273. Săi, Ştefane, la hotare, C-a intrat sabie-n ţară. alecsandri, p. p. 170. Loc. adv. Peste (sau dincolo de) hotar (sau hotare) = În ţară străină. Un frate mai mare m-a luat 1 HOTARNIC _ 4RQ _ HOTĂRÎT cu el peste hotare.. . A viurit bădiţa, ¡-am rămas singur pe lume. sadoveanu, o. vii 22. A să ne scoată leşii din (ara noastră, bădică, şi să ne ducă robi peste hotar. ALEC-SANDiu, T. ii 34. Floare albă din păhar, Badea mi-i peste hotar. IÎODOŞ, r. r. 46. 2. F i g. Limită, margine, capăt. Mănia grădinarului trecu orice hotare, ISPIRESCU, I,. 152. La cel ce în carcere plînge amar Şi blestemă cerul şi soartea, La neagra-i durere ii pune hotar. EMINESCU, o. I 11. Frunză verde oţetar, Cîntă cucul în stejar. Să pui grijilor hotar. IîKl.DieEANU, p. 95. <(> (Rar) Hotarul vederilor = orizont. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morţilor. sandu-aldea, u. p. 57. •$> Loc, adj. Fără (de) llOtur = nesfirşit, nemărginit. în noaptea fără de hotar Mişcăm într-una, Aproape in zadar, camii, pe-irescu, v. 17. 3. Moşie, proprietate (mare); p. e x t. regiune, ţară, ţinut. De cîteva zile văzuse destule şi auzise de asemeni, ca să se convingă că toate in acest hotar. . . au o pulsaţie proprie. SADOVEANU, z. c. 72. S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la păşune pe hotarul Murgenilor. id. o. vii 104. Iar la ospăţ! Un rîu de vin ! Mai un hotar tot a fost plin De mese. coşbuc, P. i 57. Acum sîntem în hotarul tatii. RETEGANUi,, p. iii 16. (Transilv.) Teritoriul (cu pămînt arabil, păşuni, păduri etc.) al unei comune. Satul părea mititel. . . Hotarul însă se întindea atit de mare, îneît Ion nu se mai sătura privindu-l. REBREANU, I. 50. — PI. şi: (regional) hotară (eminescu, o. rv -111). HOTARNIC, -Ă, hotărnici, -e, adj. (învechit) Care priveşte hotarele unei moşii. Piatră hotarnică. <$■ Inginer hotarnic = agronom care se ocupa cu măsurătoarea moşiilor. , iiOtA, hote, s. f. Construcţie de zidărie, de metal sau de sticlă, făcută deasupra unui cămin, a unei plite etc. pentru a colecta şi evacua pe coş gazele de ardere, aburul etc. HOTĂRÎ, hotărăsc, vb. IV. I. T r a n z. 1. A lua o hotărîre; a decide. Am hotărît să lucrez mai cu spor, mai frumos. viNTTLĂ, O. 34. A doua zi după această solemnitate, hotărîi să merg să vizitez mînăstirile Moldovei, boijnti-neanu, o. 281. <£• Refl. Deodată se hotărî, deschise uşa şi intră, dumitriu, N. 17. S-a hotărît a se duce în toată lumea. CREANGĂ, P. 89. în faţa unei asemenea stări de lucruri, comitetul Frăţiei s-a hotărît la o mişcare revoluţionară. ghica, s. a. 155. «$► Refl. impers. în urma unui asemenea discurs s-a hotărît ca să se adune cu toţii la subprefect. delavrancea, ii. T. 215. A face pe cineva să ia o hotărîre; a determina; a convinge. încurajarea şi asigurarea lui Ion îl hotărăşte să intre şi el înăuntru. SP. popESCU, M. G. 68. (Construit cu dativul) A lua o hotărîre cu privire la cineva, a porunci cuiva să facă ceva. O să mă duc la Ghiţă, se supără Stoica Cerneţ, şi o să-i hotărăsc să nu se arate duşman satului, c-o să-i meargă rău. sadoveanu, M. c. 192. Nu demult, o dat Pavăl pe-acasă şi-o hotărît fetei aşa. mironescu, s. a. 95. Manda împroti-vindu-se, tatăl său se aprinse de mînie şi-i hotărî ca a doua zi să fie gata de a se cununa cu tînărul polon, negruzzi, s. i 107. 2. A stabili, a fixa. Astfel vorbeau coloniştii cînd umblau cu sania spre Brăila în ziua de duminică pe care au fost hotărît-o. sadoveanu, P. m. 180. Prin trecutele mele scrisori eu te-am rugat ca să-mi hotărăşti o sumă de bani pe jieştecare lună. kogAlniceanu, s. 134. (învechit) A considera, a socoti cu fermitate că un lucru este într-un anumit fel. (Atestat în forma hotăreşţe) Văzîndu-i cinevaşi cum sînf de bine şi curat îmbrăcaţi la vremea muncii, iarăşi îi hotăreşte că sînt fericiţi. GOLESCU, i. 83. 3. (Cu privire la oameni) A destina, a meni. Or să mă hotărască la moarte, alecsandri, T. 609. Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş, şi pre dînsa boierii ucigaşi o hotărîseră a fi soţie unui oarecărui numit Jolde. negruzzt, s. i 144. Brincoveanul Constantin... De averi ce tot strîngea Sultanul se îngrijea Şi de moarte-l hotăra, alecsandri, p. p. 210. II. (Învechit) 1. T r a n z. A pune hotar (unei proprietăţi, unei regiuni, unei ţări); a delimita, a hotărnici. Eu pe Vidra mi-am lăsat într-un codru depărtat Hotărînd moşiele. alecsandri, p. p. 101. 2. Refl. A se mărgini cu..., a se învecina cu..., a fi vecin cu... (Atestat în forma hotărăşte) Judeţul Putna se hotărăşte spre apus şi cu Transilvania. I. io-NESCU, p. 12. — Prez. ind. şi: hotăresc (eminescu, n. 62, alecsandri, T. 319), pers. 3 sg. şi: hotărăşte. * HOTĂRÎRE, hotăriri, s. f. li Faptul de a (s e) hotărî, de a (se) decide (să facă ceva); atitudine neşovăitoare, fermitate în conduita cuiva; ceea ce hotărăşte cineva, decizie. Maria lupta cu ea însăşi, cu hotărîre tragică. CAMII, PETRESCU, N. 141. Mereu îşi călca hotărirea. REBREANU, R. I 43. N-a fost cu putinţă să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPtRESCU, L. 3. Pornesc şi la drum, cu hotărirea să si judece. CREANGA, A. 146. (în construcţie cu verbul « a lua ») Uite, acum mă cert cu dumneata, în loc să iau o hotărîre. DEMETRIUS, C. 19. Atunci luă hotărîre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lingă sine. CREANGA, p. 3. Ai putut lua o asemene sumeaţă hotărîre? NEGRUZZI, s. I 45. '■§> Loc. adj. (Rar) l)e l(Ofăl'îre= ferm, neşovăitor. Vorbi cu un glas de hotărîre. sadoveanu, o. i 275. <$> L o c. a d v. Cu hotărîre sau cu toată liol urîrea = în mod hotărît, fără ezitare. Partidul nostru luptă cu, ■ toată hotărîrea împotriva manifestărilor naţionalist-şovine şi a cosmopolitismului fără patrie, ambele deopotrivă arme veninoase ale imperialismului înrobitor, de popoare. Scînteia,, 1953, nr. 2563. Cu hotărîre = fără îndoială, neîndoios, sigur, hotărît. Să ştie cu hotărîre că-i va da de soţie pe• cea mai frumoasă muiere. rsi'lRESCU, u. 9. 2. Dispoziţie a conducerii de stat sau de partid, a unui organ sau a unei organizaţii- oficiale. Rezoluţii şi Hotăriri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn [titlu]. a Aplicarea hotărîrilor şi dispoziţiilor Consiliului de Mitiiştri al Republicii Populare Romîne este obligatorie pe întreg teritoriul Republicii Populare Romîne. const. r.p.r. 26. -ţ- Sentinţă judecătorească. După pronunţarea hotărîrii, curtea s-a retras. HOTĂRÎT, -ă, hotărîţi, -te, adj. 1. _Care a luat o hotărîre; decis. Nu era hotărită să vînda şi nici n-ar fi vindut,. dacă rămînea cu Grigore. rebreanu,, R. I 259. Care ştie ce vrea; ferm, neşovăitor. Frusinica urcă scările spitalului hotărită, cu florile strînse la piept, cu coşuleţul pe braţ. mihai.e, o. 452. Ochiul ţi-este mai deschis $i mai hotărită căutătura, argiiezi, p. X. 9. Da, sînt hotărită şi trebuie să biruiesc. CARAGIALE, o. I 131. (Adverbial) Lică. Mătase sta la masă cu un registru deschis, cu o mînă oprită hotărît be una din coloanele pline de cifre. RIIHALE, O. 524. Vorbeşte liotărît şi calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, camii, petrescu, u. N. 215. Aşa-i cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai hotărît. REBREANU, R. I 132. 2. Stabilit, fixat; stipulat. S-au întîlnit la ora hotărită. 3. Destinat, menit. S-au dus la locul hotărît spre (= pentru) locuinţa sa şi s-au apucat de lucru, DRĂGHICI, R. 53. 4. Indiscutabil, neîndoios. E un succes hotărît. <$> E x p r. Hotărît lucru = în mod categoric, sigur, + (Adverbial) în mod sigur, precis. Traico nu ştie hotărît că viu. gai.acxion, o. I 197. De data asta, hotărît, nu vei avea colaborarea mea. agîrbiceanu, s. p. 238. o. (Gram.; în e x p r.) Articol hotărît = articol (în, limba romînă pus la sfîrşitul cuvîntului şi contopit cu l HOTĂRÎTOR — 470 — HOZRASCIOT acesta) care se întrebuinţează pentru a arăta'că un substantiv, un adjectiv (sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv) indică un obiect individualizat sau cunoscut de ascultător; articol definit. HOTĂRÎTrttt, -OÁRE, hotărîtori, -oare, adj. Care hotărăşte, care are puterea de a decide; decisiv, determinant. Argument hoîăritor. cn Industrializarea socialistă are o importanţă hotărîloare pentru asigurarea şi întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, in condiţiile cînd puterea politică este deţinută de clasa munci-toare. LUPTA DE clasă, 1950, nr.‘ 7-8, 86. HOTĂRNICI, hotărnicesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la proprietăţi sau regiuni, p. e x t. Ia persoanele care ocupă sau stăpînesc locul) A pune sau a fi, a constitui hotar; a delimita. Privea în neştire spre grădiniţa plină de flăcările trandafirilor, spre şirul de plopi care hotărnicea curtea, spre zarea întunecată de razele piezişe ale soarelui. sadoveanu, o. v 599. Valea Cîinelui, care ne hotărniceşte de partea cealaltă. REBREanu, R. I 71. Fata se furişă în grădină, alunecînd uşoară pe lîngă gardul de stuf ce hotărnicea proprietatea lui Crivăţ, sandu-aldea, d. n. 184. HOTĂRNICIE, hotărnicii, s. f. 1. Delimitare. Prin faţa fabricilor. .. ce-şi ridică coşid de fier înnegrit de fum, ca un stîlp de hotărnicie între două moşii, cineva se opri. arde-LEANU, D. 132. 2. Fixarea pe bază de măsurătoare a hotarelor (unei regiuni, unei proprietăţi etc.). In anul 1779 se deschide la Moscova o şcoală de hotărnicie, probl. geogr. ii 22. H0TÉL, hoteluri, s. n. Local mare cu multe camere mobilate, care se închiriază de obicei cu ziua (mai ales călătorilor). Hotelul este unul de mina intiia: scări largi... Apartamente mari, cu gust mobilate. STancu, u.r.s.s. 10. De şase ani trăia intr-o cameră de hotel. C. PETRESCU, A. 379. — Variantă: otél (pas, l. n 11, bujor, s. 143) s. n. H0TELIÉR, hotelieri, s. m. Proprietar al unui hotel. — Pronunţat: -li-er. HOTiNÓG, hotnogi, s. m. (învechit şi arhaizant) Comandant peste o sută de soldaţi; sutaş. Tabăra se frămînta vuind surd şi glasurile hotnogilor şi ale sotnicilor se înălţau puternice, sadoveanu, o. i 217. Hotnogi numiţi de Ştefan comandă călăraşii, Apiozii... curtejiii şi arcaşii. alecsandri, p. A. 144. HOŢ, HOĂŢĂ, hoţit hoaţe, s. m. şi f. 1. Persoană care fură. Cum v-am povestit la crîşmăf au năzuit doi hoţi la parale. SADOVEANU, b. 110. Aista are să-ţi spargă casa ¡-are să te prade; aista-i un hoţ. hogaş, dr. ii 151. Te pradă hoţii. ŞEZ. iii 116. Şi mă scoate, dacă poţi, De prin mînit de pe la hoţi. jarnîk-Bîrseanu, d, 318. <ţ> Hoţ de codru v. codru. Hoţ de drumid mare v. drum. + (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean, perfid. Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea şi hoaţă, hnblă-n faţă să ne-o scoaţă. alecsandri, p. p. 278. 2. (Familiar, cu o nuanţă de uşoară mustrare şi uneori de admiraţie) Ştrengar, şiret. Rada-i mare hoaţă, Poate satul tot să-l scoaţă Din sărit. COŞBUC, p. i 98. Ce văd? Iar hoţu cel de Leonaş? alecsandri, T. i 217. Să-mi aleg... [o fată] Cu faţa de ardeleancă, Cu ochii ca o şerpoaică Şi hoaţă ca o vulpoaică. ŞEZ. IV 219. HOŢÎSC, -EÁSCA, hoţeşti, adj. De hoţ, ca al hoţilor. I se păru că glasurile de pe stradă, şi cerul albastru, şi cîntecul hoţesc al lui tată-său sînt tot atîtea semne ale biruinţei. DUMITRIU, v. l. 72. S-a uitat cu ochi holbaţi la munteancă, văzînd-o că scoate de după şa o puşcă scurtă hoţească, sadoveanu, b. 120. HOŢfiŞTE adv. Ca hoţii; p. e x t. pe ascuns, în taină, pe furiş. După un timp cineva ciocăni in uşă, hoţeşte. preda, î. 97. Hoţeşte s-a mutat, soro, nici n-am băgat de seamă. PAS, z. i 89. Polixenia se uita hoţeşte spre Masinca., bassarabescu, v. 5. E x p r. (A Fripe sau a coace) hoţeşte = (a frige) înăbuşit, acoperind animalul întreg cu jăratic. La o groapă cu jeratic înfundată, era pus un miel la copt, aşa hoţeşte, camil petrescu, o. ii 173. Hei! daca c aşa, lasă-te pe_ mine; o să te fac să mănînci un miel fript hoţeşte, filimon, c. 124. HOŢI, hoţesc, vb. IV. Intranz. 1. A duce viaţă de hoţ. Cu doi ani in urmă se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoţise cu pricepere şi se făcuse nevăzut dintr-o dată. sadoveanu, p. m. 116. + T r a n z. (Rar) A fura. După ce împărţiră Toate cite le hoţiră. .. Începură să-şi ureze Sănătoşi să ospetese. PANN, p. v. i 70. 2. A haiduci. Cu drag vă voi cinsti... Cît in codru voi hoţi. jarnîk-bîrseanu, d. 289. Codrene, voinicele, Spune tu domniei-mele, Mulţi creştini ai omorît Cit in ţeară ai hoţit? ALECSANDRI, P. P. 89. HOŢlE, hoţii, s. f. 1. Faptul de a fura, de a trăi din furturi. Fătul meu, te-am dat să înveţi toate meşteşugurile. Nu mi-a venit în gînd că şi hoţia este un meşteşug. ISPI-RESCU, -L. 367. 2. Faptă săvîrşită de hoţ; furt. Hoţii, spargeri nu s-au pomenit niciodată in Sulina. BART, E. 326. De cînd ai trimis jandarmi prin sate, s-au înmulţii hoţiile... că ei singuri, jandarmii aceştia ai dumitale, sînt cei mai prima hoţi! SP. POPESCU, M. G. 63. -f- Defraudare, fraudă. Nişte domni nobili... cu vile şi automobile... au organizat hoţia în stil mare. bogza, a. î. 37. HOŢÎŞ adv. Hoţeşte. Flăcăii, deodată, Se-ncleaştă de aproape cu braţele cruciş; Se pleacă ei de mijloc, se scutură, se saltă La stingă şi la dreapta, se tot aduc hoţiş. beldiceanu, P. 63. O frunză de fag smuncea Şi-ntre buze o punea Şi suna hoţiş din ea. alecsandri, p. P. 208. HOŢOĂICĂ, hoţoaice, s. f. 1. Femeie care fură; hoaţă. Să nu le văd pe hoţoaicele alea!... că m-au jefuit şi au plecat singure, dumitriu, b. f. 148. 2. Hoţomancă, ştrengăriţă. HOŢOMĂN, -Ă, hoţomani, -e, s. m. şi f. 1. Augmentativ al lui hoţ. Vechilii şi vătafii trăiau ca nişte hoţomani, de capul lor, fără milă, fără grijă. SADOVEANU, o. VTI 272. Iar la masă şade... lanuş Ungurean, Vechiul hoţoman. alecsandri, P. p. 63. + Om al dracului, rău, afurisit. Tu să nu fii hoţoman. Eu iţi cer dreptul meu. PAS, z. ii 11. în sfîrşit, duşmanul vede că nu-i glumă cu Răzvan, Cunoscîndu-l din aproape că-i suflet de hoţoman! hasdEU, R. V. 145. Cit pe ce de nu ne-a ucis hoţomanul. CONTEMPORANUL, iii 829. 2. (Familiar) Hoţ (2). Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea rîzind. Ce mi te-ai posmăgit aşa? ispirescu, l. 45. Cine oare mi-a făcut şotia?... Hoţomanul de Pavel mi-a făcut-o. creangX, a. 112. hoţomAncă, hoţomance, s. f. Ştrengăriţă. Unde dormi tu la noapte, hoţomancă inelată ce-mi eşti? GALAN, z. R. 151. . - HOŢOMANEŞTE adv. (Rar) Ca hoţii, ca hoţomanii. Şi-ncepea De mi-şi vîslea-Ntîia oară voiniceşte, A. doua hoţomăneşte. teodorescu, P. p. 570. HOŢOMĂNÎE, hoţomănii, s. f. Faptă de hoţoman; hoţie, tîlhărie. Aleşi dintre corifeii ciocoismului şi ai hoţo-măniilor bucureştene de pe atunci... FILIMON, la TDRG. iiozrasciOt s. n. Gospodărire • socialistă, v. gospodărire. Fondul de rulment e factorul de bază al hozras-ciotului, adică al gospodăririi socialiste a întreprinderilor HRAM — 471 — HRENTUI CUEORGIIIU-DEJ, ART. COV. 641. Legătura hozrasciottthii cu legea valorii se exprimă, în primul rină, prin mecanismul stimulării reducerii sistematice a preţului de cost, prin stimularea creşterii continue a producţiei şi a acumulărilor interne, contemporanul, S. ii, 1954. nr. 385, 2/2. HRAM, hramuri, s. n. 1. Patronul unei biserici creştine. Sfîntul Nicolai... hramul bisericii din Humu-leşti. CREANGĂ, A. 3. Biserica are două hramuri: sînţii împăraţi Constantin şi Elena şi sîntul Nicolae. I. IONESCU, P. 455. 2. Serbarea patronului unei biserici. La hramul bisericii se ţinea praznicul cite o săptămină încheiată, creangă, 0. A. 38. 8. Biserică sau mănăstire, în raport cu patronul ei. Această mtnăstire mare, hramul sfintei troiţe, fu zidită din jos de Bucureşti de Alexandru-vodă al ll-lea. BĂL-cescu, o. ii 98. 4. (Popular; în c x p r.) Ce hram porţi (sau ţii)'? = ce rost, ce ocupaţie ai ? Ioana, nevasta lui Marin, asta ce hram ţine?.— E o fată foarte bună. baranga, 1. 155. Nici azi nu se ştie bine ce nume ji ce hram poartă. GALAN, z. R. 20. Treci şi tu in cird. .. ii răspunse un sergent. . . Ce hram porţi tu prin Ucraina? camilar, n. Ii 254. HRĂNĂ s. f. Tot ceea ce serveşte la nutriţia omului sau a animalelor. V. mîncare, bucate, alimente, nutreţ. Ciţi nu sînt din aceia care n-au văzut coşul fabricii, n-au mirosit duhoarea cocsului, dar in schimb fură hrana muncitorilor. Saiiia, N. 31. A dat drumeţei un corn de.prescură ji un% păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană, la drum. CREANGĂ, 1’. 9Î. Decît roabă turcilor, Mai bin' hrană peştilor. JARNÎk-bîrsEANU, d. 496. F i g. Publicul. . . deci, . are nevoie de hrană estetică, el poate să şi-o îndestuleze dintr-un izvor atît de bogat. GliEREA, st. cr. iii 193. O carte care nu lăsa ncmic de dorit pentru a aprinde nişte creieri superstiţioşi, dispuşi la o asemenea hrană. EMiNESCU, N. 45. Compus : Iirarni-vncii = plantă erbacee cu tulpina păroasă, cu flori albe şi cu frunze liniare, care creşte prin locuri nisipoase, pe cîmpuri şi prin semănături; e păscută de vite (Spergula arvensis). — Gen.-dat.: hranei. HRĂKÎ, hrănesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A da cuiva de mîncare; a nutri, a alimenta. Dacă mă vezi aşa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească, ispirescu, l. 15. Să-mi lai copilaşii, cari dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate. CREANGA, p. 289. Să vină la mine că-l voi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Dorul mîndrei unde şede?... Colo-n codruleţul verde, Unde murgul şi-l hrăneşte Şi la mîndra se gîndeşte. JARNÎk-bîrseanu, D. 286. <$- Refl. Nu mă hrănisem decît cu borş de pui. NEGRUZZI, s. i 220. Eu, vere, te-aş întreba. .. Cu ce hrană te hrăneşti De nici vara nu munceşti? alecsandri, p. p. 314. F i g. Băteau inimile în piepturile a 35000 de' romîni, hrănind parcă o singură conştiinţă, aceea a datoriei de împlinit. D. zamfirescu, R. 236. Inima hrăneşte o tainică dorinţă, alecsandri, p. I 133. (Refl.) în agitata şi scurta lui viaţă, Puşkin s-a hrănit, desigur, cu ideile revoluţionarilor decembrişti. sadoveanu, E. 210. Din sinul maicii mele, născut în griji, necazuri, Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit, alexandrescu, p. 28. <$> Expr. A se hriini CU vSilt = a nu avea ce mînca. + F i g. (Cu privire la o maşină, la foc etc.) A alimenta, a întreţine. Tirîi Măuntru un munte întreg de vreascuri şi de uscături, care ■ar fi fost îndeajuns să hrănească pentru veşnicie focul nestins pe altarele Vestei, hogaş, m. n. 167. Alţii stau ■sus pe batoze şi hrănesc maşina, care le smulge snopii. VLAHUŢĂ, la TDRG. + (Rar) A întreţine (pe cineva). Acum am douăzăci de ani şi nu pot a mai răbda ca să fiu tractarisit (= tratat) ca un copil şi ca să mă hrăneşti mai mult. kogălniceanu, s, 96. A Ref 1.' Ştiu foarte bine că eu costisesc o mulţime de bani... Vreu să mă hrănesc eu singur, kogălniceanu, s. 105. 2. Refl. F i g. (Regional; adesea urmat de determinări introduse prin prep. < de ») A-i fi de ajuns, a se sătura de ceva (mai ales de lucruri neplăcute). Se hrănise şi Noe de stat la cuşcă. şez. n 3. — Variantă: (popular) hărăni (delavranciîa, S. 206, teodorescu, p. p. 290) vb. IV. HRĂNÎRE s. f. Acţiunea de a (se) hrăni; alimentare, alimentaţie. Una din condiţiile de bază pentru creşterea animalelor după metode zootehnice avansate este asigurarea unei hrăniri consistente şi raţionale a animalelor. scîntelv, 1954, nr. 2867. HRĂNÎT, -A., hrăniţi, -te, adj 1. Nutrit, alimentat. <$• (Popular, despre oameni) Bine hrănit = gras, împlinit, rotofei. 2. (Regional, despre vin) Devenit tare prin vechime. Vin de cel hrănit, de care cum bei... ţi se taie picioarele. CREANGĂ, p. 260. HRĂNITOR, -OAre, hrănitori, -oare, adj. Care hrăneşte, care nutreşte; nutritor, nutritiv. Laptele e un aliment hrănitor. «$> (Poetic) Acuma cîmpul toamnei, ieşit din amorţeală, Trimite lungi ghirlande de aur hrănitor. DRAGOMIR, p. 59. HRĂPĂREŢ, -Ă adj. v. hrăpăreţ. HRĂPĂREŢ,. -EĂŢĂ, hrăpăreţi, -e, adj. Lacom de pradă ; rapace. (F i g.) Exploatarea lirăpăreaţă a coloniilor şi a ţărilor dependente a făcut să crească enorm avîntul luptei de eliberare naţională din aceste ţări. scî.n’-Teia, 1952, nr. 2510. — Variantă : hrăpăreţ, -ă (anghel-iosif, c. l. 58) adj. HRĂPÎ vb. IV v. răpi. HRĂPÎRE s. f. v. răpire. IIRĂPITOr, -OÂRE adj. v. răpitor. HREĂMĂT s. n. v. freamăt. HREĂN s. m. Plantă din familia cruciferelor, a cărei rădăcină cu gust picant e folosită drept condiment (Armoracia rusticana). Mîncase o hrîncă de mămăligă rece, tăvălită în hrean înăcrit cu borş şi Înroşit cu zamă de sfeclă, camilar, tem. 303. Să ştii că-s iute. .. ca hreanu. alecsandri, T. i 152. <$• Expr. A trăi (sau a se deprinde) ca viermele în liroan = a duce (sau a se deprinde cu) o viaţă amărîtă. HREĂPCĂ, hrepci, s. f. (Regional) Grebluţă care se aplică la coasă, ca să aşeze în brazde grînelc cosite; p. e x t. coasă prevăzută cu o astfel de grebluţă. El coseşte brazdă din ce în ce mai largă, coasa fişie din ce in ce mai larg, griul se culcă pe hreapcă. CA Mir, ar, N. u 569. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală, cîrceie, coasă, hreapcă, ţepoi, greblă. .. nici că se aflau la casa acestui om nesocotit, creangă, p. 38. HRENTUl, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se strica, a se dărăpăna, a se hodorogi. A trimes răspuns Jaurului Bogonos pentru o căruţă, care are nevoie să fie desferecată şi iar ferecată, să nu se mai hrentuiască niciodată. sadoveanu, n. p. 99. 4. A se împrăştia, a se risipi. Oşlobanul ie atunci lemnele din carul omului, cîte unul, unul, şi le razemă in picioare lingă braţu-i; după aceea descinge briul de pe lingă sine şi le împrejură, legindu-le■ frumuşel să nu se hrentuiască. CREANGĂ, A. 83.. HRENTUIT HUIDEO UKENTUÎTj -Ă, hrentuiţi, -te, adj. (Mold.) Stricat, dărăpănat, hodorogit. Porţile ce străjuiau intrarea din cîmp în ograda Floricicăi se închiseră, scrîşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit. HOGAŞ, m. N. 52. HRIB, hribi, s. m. Burete de primăvară şi de toamnă, de culoare brună, cu carnea grasă şi gustoasă, care creşte în păduri (Boletus edulis) ; mînătarcă. Fratele Gherasim ne aduce o fiertură de peşte şi hribi copţi. SADOVEANU, F. j. 193. Erau nişte hribi arămii, fragezi şi mici, de-ţi venea să-i mănînci de cruzi. hogaş, m. n. 114. HRÎNCĂ, hrinci, s. f. (Mold.) Felie mare (de mămăligă sau de pîine). Mănîncă tu... îi răspxinse Ironim, uitîndu-se cu silă la strachina cu fasole, la mămăliga tăiată în hrinci, cu aţa. camilar, TEM. 347. Chef şi voie bună, zise celalalt scoţînd o hrincă îngheţată din desagi. CREANGĂ, a. 31. F i g. Fîşie. Boulenii trăgeau în jug, rumegînd, omid îi îndemna cu biciul, zgîriind o brazdă subţire, adîncă de un lat de mină, hrinci de lut sărac, camilar, tem. 47. HRINCtŢĂ, hrincuţe, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui hrincă. A venit timpul să le arătăm şi noi celor cc umblă cu nasu-n sus.. . care-i nemernic: ei, că i-a făcut mama lor cu cămaşă de noroc, sau noi, care muncim pentru hrincuţa noastră de măligă. CĂLUGĂRU, O. p. 161. HRISOV, hrisoave, “s. n. Act emanat, în orînduirea feudală din ţara noastră, de la un domn, servind ca titlu de proprietate, ca titlu pentru un privilegiu etc. După masă Victor Predeleami a (imit să arate oaspelui său. .. tot ce avea mai de preţ în bibliotecă. . . feluritele hrisoave şi documente vechi. REBREANU, R. I 54. Hrisoavele sau liricele... sînt izvorul cel mai însemnat al istoriei rominilor. BĂLCESCU, o. I 60. HRTSTOITÎE s. f. (învechit) Evlavie. Om cu stare şi cu hristoitie. alecsandri, T. 1388. — Pronunţat: -to-i-. HRÎŞCĂ s. f. Plantă erbacee cu flori albe sau roz şi cu seminţe mici, lunguieţe şi negricioase (Fagopyrum saqittatuni) ; (colectiv) seminţele acestei plante, care sînt folosite în. alimentaţia oamenilor şi a animalelor. Puse pe masă, într-o strachină mare, zamă de găină cu găluşte de hrişcă, mîncare de modă leşască. sadoveanu, f. j. 110. Iar de mindra te iubeşte, Cînd la tine ea gîndeşte, Iirişca-n ţarini înfloreşte, beldiceanu, P. 87. Un şoarec de la ţară, pre altul tîrgovăţ Ca pre un vechi prieten îl cheamă la ospăţ... îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre şi hrişcă, negruzzi, s. ii 29^. IIROiMC, hronice, s. n. (învechit) Cronică (1). HRONICÂR s. m. v. cronicul-. HRTÎBĂ, hrube, s. f. încăpere sub pămînt (uneori zidită şi boltită) care serveşte Ia depozitarea produselor, în special a celor alimentare; p. e x t. cavirate subterană. Cu totul altceva a fost atunci cînd s-a descoperit dinamita. Aceasta a rupt neregulat, a făcut hrub» şi crăpături adinei, un labirint întortocheat şi colţuros. bogza, Ţ. 61. Sub temelia acestui castel, se afla o hrubă uriaşă la o adîncime mare în umedul întuneric al pămîntului. vt.aîiuţă, o. a. 215. F i g. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adinei de verdeaţă. GÎRI.EANU, i.. 26. HTJCEÂG, huceaguri, s. n. (Regional) Pădure mica, tînără şi deasă ; tufiş, hăţiş, crîng. în vale, apele rîultti seînteiau la soare şi huceagurile îşi ţineau nemişcate în lu-mijiă verdeaţa lor bogată. Sadoveanu, o. i 120. Al serii vînt va bate etern peste huceaguri. . . Tu iar vei juca hora, pierdută prin şireagurt. coşbuc, p. ii 193. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniş La voiosul luminiş, eminescu, o. i 215. HTJCI1, liuci, s. m. (Transilv.) Unealtă de scărmănat lîna; ragilă. Am două crăcănuţe: Pe crăcănuţe Un ştiu-beicş, Pe ştiubeieş O căpăţină, Şi pe căpăţină Un httci (Trupul omului). GOROVEi, c. 369. HIJCI', hueiuri, s. n. (Regional) Huceag. în cealaltă parte a tîrgului, spre miazănoapte, înverzeau grădinile de la Folticenii-Vechi, spre Oprişeni şi huciul lui Cocîrţă. sadoveanu, n. F. 117. Au sărit un iepure sălbatic de subl un huei. SBlERA, P. 145. Porniră peste dealuri şi prin hueiuri> stuhării, înşiraţi tot cîrduri-cîrduri. CONTEMPORANUL, i 685. (Popular) Mama huchilui — mama pădurii. Mama huciului ştie ce-i asta. camilar, n. ii 427. E x p r. A umb'a huei-marginea, = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. Şi aşa, de unde pănă atunci mă duceam cu drag la şcoală, am început a umbla huei-mar-ginea; o zi mă duceam, două nu, dar tot deprinsesem a ceti oleacă, creanga, p. 2. — PI. şi: (s. m.) huei (coşbuc, r. n 168). HÎDl, hude, s. f. (Regional) 1. Hudiţă. Huda morii ducea spre jumătatea din jos a satului, trecînd — după cum se poate înţelege uşor — şi pe la moară, vornic, o. 304. 2. Gaură, spărtură (în zid, în gard etc.). Voi afla un stupuş ca să astup huda. retegantjl, p. iii 87. HUBKIOÂRĂ. hudicioare, s. f. (Mold.) Diminutiv al Iui hudiţă. Cotind vpe hudicioare, strecurîndu-se pe sub garduri, oamenii unul cîte umil o zbugheau în circiumă. anghel-iosif, c. l. 183. HtÎDlŢĂ, hudiţe şi hudiţi, s. f. (Mold.) Stradă strimtă şi lăturalnică; ulicioară. Prin hudiţi, cărări şi grădini> ajung îndată acasă, sadoveanu, N. F. 123. Dau între hudiţi pe drumul care ducea la noi acasă, creangă, a. 67. HUDUlîĂIE, hudubăi, s. f. (Popular) Casă mare, încăpere foarte spaţioasă. Aici vagonu nu-î vagon,, ci hudubaia hurducăturilor, sadoveanu, V. r. 158. HUDUDOl, hududoaie, s. n. (Regional) Rîpă. Neică Iordache. . . ne trage după el prin hududoaiele şi prin sălbăticiile astea. Gaiaction, o, I 283. ETL’GHEKOT, -Ă, hughenoţi, -te, s. m. şi f. Nume dat adepţilor din Franţa ai curentului religios protestant din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. L-a prins de braţ.. . Eşti hughenot şi tu, aşa-i? coşbuc, p. I 140. HUHURĂ, huhur, vb. I. I n t r a n z. (Rar) A striga (de bucurie), a chioti, a chiui. Lăutarii cîntă, flăcăii huhură. SEVASTOS, n. 231. HUHURÎiZ, huhurezi, s. m. Pasăre răpitoare de noapte, din familia bufniţelor, cu ochii mari, galbeni şi cu un moţ de pene deasupra urechilor (Syrnhm aluco). Din cauza vîntului din acea noapte, un huhurez — o pasăre care înfiorează liniştea codrilor cu basul ei lugubru — îşi adăpostise sălbăticia sub acoperişul bisericii. Cazaban, v. 99. Huhurezu-n turnuri cîntă: Uhu, hu! coşbuc, p. ii 97. Şi-a prins a să aduna pasări fel de fel: vulturi, uli, găi% buhe, huhurezi. RETEGAnul,- p. v 65. ^ Expr. A sta ca un huhurez (sau ca huhurezul) = a sta singur, părăsit. Cît ţinea iarna, stătea ca huhurezul în pat. pas, z. i 29. A se scula ca huhurezii = a se scula devreme, de cu noapte. — Variantă: (Mold.; rar) hurez (alecsandri, t. 326, id. p. ii 88) s. m. HUI, huiesc, vb. IV. Intranz. A vui. Cînd şi cînd huia stejarul cel mai nalt din crcştet falnic. IOSIF, T. 188. Huieşte secera fulgerătoare, id. v. 71. HUIDl:<3 interj. Strigăt cu care se alungă porcii sau alte animale; p. e x t. strigăt de ocară la adresa cuiva. Expr. A lua (pe cineva) cu huideo sau a da (cuiva) CU huideo = a huidui (pe cineva). Cui are să-i fie milă? HUIDUI — 473 — HULUBEL Te-or lua cu huideo! contemporanul, vt 3. Cum văzu dar pe hatmanul, negru ca un bivol şi cu coarnele-n cap, începu a-i da cu huideo, filimon, Ia Tdrg. — Pronunţat: hui-deo. — Accentuat şi: huideo. — Variantă: uide6 (ispirescu, l. 79). HUIDUI, huiduiesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) A apostrofa în mod violent pe cineva cu ocări şi fluierături, pentru a-şi manifesta nemulţumirea şi revolta, a da cu huo; p. e x t. a ocări, a batjocori. Ţăranii victorioşi, ajungind in dreptul casei, se opriră, ¡i numai de-acolo huiduiau şi înjurau, arătîndu-şi pumnii şi învîrtind puştile rămase în mîinile lor. REIîREANU, R. îl 153. Fetele la horă îl huiduia şi fugeau de dinsul ca de o lepră. ISPIRESCU, L. 386. După ce se mîntuie clăcuşoara asta, lumea... se împrăştie huiduindu-ne. creangă, a. 113. — Prez. ind. şi: huidui (sahia, n. 63). HUIDUIĂLĂ, huiduieli, s. f. Acţiunea de a huidui şi rezultatul ei. Măturătorii aveau chef de huiduială. Galaction, o. I 309. în urma lor s-a înălţat un nor de praf cu gust de benzină, urmărit de huiduielile mulţimii. sahia, n. 92. HUIDUITtJRĂ, huiduituri, s. f. Huiduială. în acelaşi moment s-aud venind din susul stradei nişte huiduituri zguduitoare. CaragialE, o. ii 76. HUIDljMA, huidume,. s. f. (Familiar) Persoană foarte corpolentă; matahală, namilă. După geam se vedea un spate lat, de huidumă. camilar, n. ii 320. HtîIET, huiete, s. n. Vuiet. Şeful echipei... Zîmbeşte ortacilor cu braţe-ncleştate Pe ciocanul mecanic care muge, se zbate Şi prăvale cu huiet înaltul, deşliu, G. 46. Şi iată... Lupeni, tot atît de.mare şi tot atît de plin de huiet ca şi Petrila, dar mult mai negru, întunecat ¡i greoi, acoperit aproape tot timpul de fumul coşurilor sale. bogza, v. j. 77. Strigările luptătorilor şi clăncăirea paloşelor incrucişîndu-se răsună cu huiet. russo, o. 34. — Variantă: uiet (alexandrBSCU, m. 26) s. n. (HUÎLA, huile s. f. Cărbune natural, compact, lucios, negru sau negru-cenuşiu, întrebuinţat ca combustibil, la fabricarea cocsului metalurgic şi la extragerea, prin distilare, a gazului de iluminat; cărbune de piatră. HIÎLA1, hule, s. f. Ocară, injurie; defăimare, calomnie; blasfemie. Nişte oameni care nu merită atîta hulă. RE-breanu, R. I 38. Aicea nici o frunte sub sabia străină Nu. vine să se plece în hulă şi dispreţ, eoltntineanu, O. 16. Numai hulă şi ură îşi ridicase asupră-şi prin năpăstuirile sale. odobescu, s. i 106. Gîndeşte că prin ludele şi strigările tale sparii pre astă femeie nevinovată. NEGRUZZI, s. i 161. HtJLA2, hule, s. f. Mişcare ondulatorie a apelor mării sau oceanului, care urmează după o furtună sau o briză puternică ; p. e x t. furtună pe mare. La institut ştiu tot ce se întimplă pe tot pămîntul... Cînd vine hula pe Atlantic, cînd se înseninează pe Oceanul Indian. sEbas-tian, t. 33. HULI, hulesc, vb. IV. Tranz. A spune vorbe de ocară sau de batjocură la adresa cuiva, a ocări (pe cineva) ; p. e x t. a vorbi de rău, a bîrfi, a calomnia, a defăima. li place lui s-audă cum îl cinstesc oamenii şi-i doresc zile multe. . . Pentru asta, ce să spun, eu nu l-oi huli. galan, z. R. 284. Mişeii-au îndrăznit a mă huli. coşbuc, P. ii 284. Toată lumea mă huleşte, numai puica mă iubeşte. teodorescu, p. p. 314.'•■$» A b s o 1. De te-ating, să feri in laturi, De hulesc să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi. Dacă ?tii a lor măsură. EMINESCU, o. i 198. De vor huli,, ce-ţi pasă ? Eşti bun ? Poportd ştie Şi cade sub dispreţu-i acel ce calomnie. bolinTineanu, o. 135. (Rar, complementul indică un lucru) Eu ştiu că e vinul oprit de profet! — « Oprit e, creştine! Dar nu e mirare că eu îl iubesc, Mirare-i că unii de-ai voştri-l hulesc, Şi-aceasta-i ruşine/» coşbuc, p. I 210. HULIGAN, huligani, s. m. Cel care face acte de huliganism, care încalcă în mod grosolan drepturile şi libertăţile celorlalţi cetăţeni. Cînd muncitorii se împotriveau huliganilor, poliţia sărea în apărarea acestora, pas, z. în 177. HULIGANIC, -A, huliganici, -e, adj. De huligan sau de huliganism. Acţiuni huliganice. Bande huliganice. HULIGANISM s. n. Purtare sau atitudine brutală care trădează lipsă de respect faţă de societate şi faţă de demnitatea omului, prin călcarea tuturor regulilor de conduită, prin acte de agresiune, devastări etc. HULIRE, huliri, s. f. Acţiunea de a huli; ocară, batjocură; p. e x t. bîrfire, defăimare, calomniere. O creaţiune artistică e prea multilaterală ca să poată fi caracterizată numai prin laude sau prin huliri. GHEREA, ST. CR. I 17. Acum, în loc de arme curate, lucitoare, Eu văd că se preferă hulirea minjitoare. alecsandri, p. iii 469. HULÎT, -Ă, huliţi, -te, adj. Ocărit, batjocorit; p. e x t. bîrfit, defăimat, calomniat. HULITOR, -0ÂRE, hulitori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care huleşte; calomniator. N-aveţi dreptul de a purta mîndrul nume de jurnalişti, căci nu .■.înteţi jurnalişti, dar nişte mişei pamfletari, nişte hulitori publici ce aduceţi discredit presei. ALECSANDRI, T. 1711. IltJLPAY, -A, hulpavi, -e, adj.. (Despre oameni) Lacom, nesăţios la mîncare; (despre manifestările lor) care reflectă lăcomia. Tudorache aşteaptă flămînd, cu priviri hulpave, stancu, d. 85. <$■ F i g. Bufneşte vîntid hulpav şi ascuţit ca briciul. LESNEA, i. 68. — Variante: (Mold.) liîlpav, -ă (creangă, p. 225), IlîlpOY, -ă (CREANGĂ, p. 32) adj. HULTUÎ vb. IV v. altoi2. HULtJB, hulubi, s. m. (Mold.) Porumbel. Poarta, frumos săpată şi înflorită, se deschise şi din streşina porţii îşi luă zborul un stol de hulubi. Sadoveanu, o. rv 387. Un pensionar care-şi petrecea ceasurile goale în căsuţa de peste drum, îngrijindu-şi de sănătate şi de hulubii jucăuşi. id. P. s. 189. La zgomotul uşii, un huruit de'hulubi răspunde din podul casei, anghel-iosif, c. L. 115. HULUBÂŞ, hulubaşi, s. m. (Mold.) Diminutiv al lui hulub. Sint tineri şi se iubesc ca doi hulubaşi. VLA-HUŢĂ, O. A. iii 139. Fă-mă hulubaş de-argint Cu aripele de vînt. ALECSANDRI, p. p. 410. ■$> F i g. (La pl., despre o pereche tînără) Bună ziua, hulubaşii moşului, contemporanul, vij 484. HULÎTBĂ, hulube, s. f. 1. Fiecare dintre cele două prăjini prinse de crucea căruţei, a trăsurii etc. între care se înhamă calul. Am făcut un foc între hulubele căruţei. camilar, n. n 243. 2. (F i g., rar) Fiecare dintre cele două braţe ale ochelarilor. [Purta] ochelari mici, de ţîrcovnic, cu hulubele înnă-dite-n sîrmă, sfori şi bucăţi de tablă galvanizată. GALAN, B. i 30. HULUBĂRÎE, hulubării, s. f. Adăpost pentru hulubi; porumbar. Din hulubării ţîşneau porumbei albi. camilar, n. ii 118. De astăzi dimineaţă nu-şi mai găsea astîmpăr, scotocind grajdul şi hulubăria, şopronul şi livada din spatele curţii. C. PETRESCU, R. DR. 69. HULUBfiL, hulubei, s. m. (Mold.) Hulubaş. Fă-mă doamne-un hulubel, Să mă-nalţ pină la cer. sevastos, C. 170. i- HULUB IŢĂ — 474 — HURMUZ HULUB ÎŢĂ, hulubife, s. f. 1. (Mold.) Porumbiţă. Trei hulubi zboară pe sus, Trei hulubi ş-o hulubiţâ. SEVAS-Tos, c. 134. 2. Ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, galbenă-portocalie sau albăstruie, cu miros plăcut şi gust dulce; creşte prin păduri vara şi toamna (Russula aurata); vineţică. Pe jaruri, sub bătaia înaltă a flăcărilor, mini suflecate orinduiau hribi mari, vineţi, hulubiţe albastre, mînătărci cu picioare lungi, camilar, t. 179. HULUDÎ1Ţ, huludeţc, s. n. Fusul ţevii de Ia suveica războaielor casnice de ţesut. HULUÎ vb. IV v. hunii. HULUÎT, -Ă adj. v..huruit. HÎJMĂ s. f. Numele popular al unor roci argiloase moi, de diferite feluri şi culori, întrebuinţate la spoitul caselor; argilă. Humă albă. Humă vînătă, a în încăpere mai stăruia mirosul de humă si de var proaspăt, CAMILAR, TEM. 54. Flămînzilă minca lut ¡i pămînt amestecat cu humă. creangX, p. 247. Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi, Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ. EMINESCU, o. i 84. HUMĂBÎE, humării, s. f. (Rar) Loc de unde se scoate humă. IIUMI.RĂL, -A, humerali,-e, adj. (Anat.) Care aparţine humerusului, referitor la humerus. HttMERUSs. n. Osul braţului de la umăr pînă la cot. HUMOĂRE s. f. v. umoare. HUMOR s. n. v. umor. j HUMORÎSCĂ s. f. Compoziţie, cu caracter sprinten şi glumeţ, pentru muzica instrumentală. Humoresca de Dvorak. HUjMOS, -OÂSĂj humoşi, -oase, adj. (Rar) Cu humă, care conţine humă ; argilos, lutos. Nisipul humos L-alegea frumos, teodorescu, p. p. 38. HUMUÎ, humuiesc, vb. IV. Tranz, A unge, a da I cu humă. [Bordeiul] intr-una cată să-l ungi cu lut şi să-l humuieşti cu humă. sadoveanu, i\ m. 246. Lipi cubtioriul, îl hamut şi-l griji, creangă, l\ 287. HÎJMUS s. n. Amestec de substanţe organice de culoare neagră-brună, aflat în sol şi rezultat din transformarea materialului vegetal, sub acţiunea microorganismelor. Nu ştii cumva ce fel de sol e în huita asta? cernoziom? marnos? nisipo-argilos? bogat in humus? sărac în humus? v. rom. aprilie 1954, 134. HUN, huni, s. m. Persoană făcînd parte dintr-un neam de origine mongolică care a pătruns în secolele IV-V pînă în apusul Europei, trecînd prin ţara noastră. HUO interj. Strigăt care exprimă indignarea, revolta sau aversiunea faţă de cineva sau ceva. V. huideo. Petre ţîsni în mijlocul uliţei, in urma maşinii, urlînd furios: Huo!... Huo! rebreanu, R. ii 45. ^ Expr. A lua (pe cineva) cu huo = a huidui (pe cineva). L-au luat si oamenii cu huo pe prefect, de se schimbase la faţă, îi era frică. DUMITRIU, B. F. 22. HUP interj, v. llop. HtjRC’A, hurci, s. f. Ladă de lemn, cu faţa superioară în formă de ciur şi cu fundul puţin înclinat, servind la concentrarea nisipurilor sau a minereurilor aurifere sfă-rîmate în şteampuri. HURDUCA, hurduc, vb. I. (Mold., Transilv.) 1. Tranz. (De obicei subiectul e un vehicul) A clătina, a scutura tare, a zdruncina, a zgîlţîi, a zgudui. M-a rugat să-l cobor din căruţă, că-l hurduca, camilar, n. i 44. Nu mă hurducaţi asa, că de-abia am mîncat. ALEC- SanDRi, t. 889. <$> Refl. Cînd se hurduca ;i suna duşa-meaua, slujitorii din odăile de dedesubt ştiau că măria-sa vodă s-a suit in pat. sadoveanu, z. c. 125. Cînd hara-baua se hurduca ori trecea prin apă, copiii săltau de bucurie. slavici, N. I 336. Ştii că eu nu am obiceiul să mă hurduc cînd merg la plimbare. CARAGIALE, o. vii 170. 2. Intranz. A zgîlţîi. Au prins a hurduca la uşă, ca să intre, sbiera, p. 314. — Variante: hurducă! (draGomir, p. 14) vb.- IV, urducii (GHicA, s. 76, alecsandri, p. ii 209) vb. I. HURDUCĂRE, hurducări, s. f. Acţiunea de a (s e) hurduca; zdruncinare, zguduire. (F i g.) Simţea nelămurit că Cimpoeşu ştie un lucru mare, o taină care bătea către o hurducare a rînduielilor. camilar, n. n 395. HURDUCĂÎ vb. IV v. hurduca. HURDUCĂIÂLĂ, hurducăieli, s. f. Hurducătură. As cui tind hurducăiala butoiului, s-a întors, popa, v. 111. HURDUCĂTURĂ, hurducături, s. f. 1. Zgîlţîială, zdruncinătură, zguduire. Hurducătura pămîntului nu oprea chesoanele din mers. camilar, n. i 430. Păunaş, izbit de colo pînă colo, începuse iar să plîngă... hurducătura îl ameţise, foamea îl leşinase, galaction, o. i 164. 2. (Regional) Zgomot, larmă produsă de ceva care se huiducă. Auzi hurducături de căruţă. RETEGANUL, P. îl 71. Auzind moşnegii hurducătura, l-au întrebat... ce este? sbiera, p. 38. HURDUF-BURDtJF adv. v. liurduz-burdnz. HURDUZ-BURDtjZ adv. Ca un obiect care, atîmat de ceva, se bălăbăneşte; p. e x t. legat burduf, legat fedeleş. De n-a vira cumva să vie, umflă-l în spinare şi-l adă aici, hurduz-burduz. alecsandri, t. 964. Hurduz-burduz, Din Ţarigrad adus, Sub laiţă pus (Ceaunul), şez. iv 66. — Variantă: hurdui-burdiil (gorovei, c. 30) adv. HURÎIZ s. m. v. huhurez. HURÎE, hurii, s. f. (în religia musulmană) Fecioară promisă de Mahomed credincioşilor în paradis. Pentru un turc [dumnezeu] este un sultan... şi are un întreg harem de hurii pe care nu le-a avut încă nici un padişah pămîntesc. macedonski, o. iv 85. N-aş vrea comori, n-aş vrea să am Nici chioşcuri, nici sărai, Nici să dizmierd in bairam Huriile din rai. alecsandri, p. A. 67. -4- Fecioară musulmanii. în Somovit era o inimă turcească, pe toţi vecii sfîşiată şi însetată de răzbunare, care jurase... moartea ghiaurului de la Celei şi a huriei pîngărite. Galaction, o. i 112. HURMÎJZ1, hurmuzi, s. m. Arbust cu florile trandafirii, cultivat mai ales ca plantă ornamentală; are fructele de mărimea boabelor de cireşe, de culoare albă ca zăpada ■ (Symphoricarpus racemosus). O întinsă livadă bătrînă, ce înălţa la soare arbori stufoşi înfloriţi, era tăiată de drumuşoare înguste, mărginite de tufe de lilieci şi hurmuz, sadoveanu, o. iv 71. Floare albă de hurmuz. Rău îi să ai călăuz Numai vîntul cel hursuz. beldiceanu, p’ 97. HURMUZ2, hurmuzuri, s. n. Mărgea de sticlă imitînd mărgăritarul. Razonte avea pălăriuţă... întîia lui pălăriuţă! Ileana i-o gătise cu hurmuz In panglică, îi pusese un pieptene, aşa cum poartă numai flăcăii, camilar, TEM. 319. Vin coropcari de la Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeanuri, hurmuzuri şi cercei. SADOVEANU, F. J. 552. <$■ F i g. [Curcanul] se-nroteşte, îşi atîrnă şiragurile de hurmuz şi mărgele la gît. GÎRLEANU, L. 11. + (La pi.) Şir de mărgele ca cele descrise mai sus. Tinerii fără griji luaseră cu ei în pajişte, mai la o parte,' doi lăutari ţigani, întocmind o horă, ca să li se vadă suratelor catrinţelt, hurmuzurile şi cununile.' SADOVEANU, N. V. 84. IHURSUZ — 475 — HUZDUP HURSÎJZ, -Ă adj. v. ursuz. HIÎRTĂ s. f. (Mold. ; numai în Ioc. a d v.) Cu Jiurta = cu grămada, cu grosul, în bloc, cu toptanul, cu ridicata. Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer. . . — Şi-apoi cc mi-i cere, aşa, cu hurta? creangă, p. 156. ¡La Jmrtil — cum vine, la îritîmplare, fără alegere. [Popa Oşlobainu] nu prea ştie multe; slujeşte cite trei liturghii J>e zi şi pomeneşte la hurtă: pe monachi şi iermonachi, pe stariţi, pe mitropoliţi. creangă, a. 78. — Variantă: yiirfă (alecsandri, t. 1541) s. f. HURl!Î, pers. 3 huruie, vb. IV. 1. Intranz. A face ■un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruţă, cînd se rostogoleşte un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod şoarecii huruiau: dăduse de nuci. sadoveanu, p. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor, sahia, n. 92. Pe afară mai huruia cînd şi cînd cîte-o trăsură, sandu-ai.dea, d. n. 252. *2. Refl. (Transilv.) A se dărima, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche, reteganul, p. IV 54. — Variante: (2) linlitf (SI,avici, N. I 55), (1) urui Cal huţan— cal de munte foarte rezistent dintr-o rasă de origine orientală, răspîndită în nordul Moldovei. S-a auzit calul huţan al uncheşului nechezind. sadoveanu, n. F. 184. HUŢĂNCĂ, huţănci, s. f. Fată sau femeie de huţul. nUŢĂNfiSC, -EĂSCĂ, huţăneşti, adj. Al huţanilor, de huţani. Dans huţănesc. <0- Cal huţănesc = cal huţan, v. huţan. HUŢt5L, huţuli, s. m. Persoană făcînd parte dintr-o populaţie slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Şiretului (între rîul Suceava şi Ceremuş) şi vorbind un dialect ucrainean; huţan2. HUZDtÎP interj. (Transilv.) Onomatopee care redă căderea sau alunecarea repede a unui corp greu. HUZMET - 476 - HUZURI V. zdup. Luă calul... şi-l sui în virful dealului şi acolo huzdup! cu el pe pămînt. RETEGANTJL, p. v 37. IIUZMET, huzjneiuri, s. n. (învechit) 3. Slujba, funcţie; p. ext. rang. Să icie un huzmet şi-i videa cum te-a iubi. alecsandri, T. 1240. Ia-i huzmetul din mină şi vei vedea. cum va veni ţara întreagă în jălbi împotriva lui. eilimon, c. 63. 2. Venitul unor dări (ca vinâritul, oieritul etc.) sau al ocnelor şi vămilor. Veniturile celelalte, otcupurile sau huzvieturile, precum oieritul, vinaricixd... şi altele, ie vindeau la mezat de marele vistier. GiiiCA, S. A. 39. IIUZMETĂR, huzmetari, s. m. (învechit) Cel care a luat în arendă un huzmet (2). Se săturau cu bucuria d-a se mişca încotro i-ar duce picioarele şi cu goana ce dădeau huzmetarilor vitregi, delavrancea, S. 165. HUZllR s. n. Trai comod şi lipsit de griji; viaţă de trîndăvie şi de belşug, în care se lăfăiesc cei ce nu muncesc, paraziţii, exploatatorii. Voi luptaţi pentru desfiinţarea huzurului.. . şi boierilor nu le convine. camilar, n. i 394'. Te-ai pomenit în huzur şi-n răsfăţ, de cum at deschis ochii. vlahuţĂ, o. a. ii 280. Trăia acuma Negoiţă în huzury ce cu gindul nu gîndise. caragialE, S. n. 53. HUZURI, huzuresc, vb. IV. I n t r a n z. (Mai ales despre paraziţi, exploatatori) A trăi comod, mulţumit, în tihnă, în belşug, în trîndăvie, fără să muncească. Acolo unde-ait huzurit tîlhariiy Rîd astăzi voiniceşte făurarii. deşliu, G. 38. 4- A se simţi foarte mulţumit (de ceva sau cu ceva), a o duce bine. Optnca-i bună, săraca/ îţi şede piciorul hodinit şi la ger huzureşti cu dittsa. creanga, a, 24. I 11 s. m. invar. A zecea literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită, cea mai închisă ■din seria anterioară. <ţ. E s p r. A JH1I1C punctul po i = a adăuga, într-o discuţie, elementul esenţial; a da o explicaţie clară şi justă. 12 conj. (învechit; folosit pe vremuri în stilul de cancelarie) Şi. Mai multe giuvaieruri i argintării, ALEC-Sandri, X. 1353. 13 interj. (Uneori lungit sau repetat) Exclamaţie care exprimă un sentiment de surprindere, de mulţumire, de ■bucurie, de admiraţie, de dezaprobare, regret, uimire sau o stare psihică provocată de o amintire venită pe neaşteptate. I.. . tată, şi d-ta.. . iar ii răzgîi. . . o să fi se suie în cap. delavrancea, v. v. 236. Ii, tată, răspunse fiul de împărat carele se roşise ca o sfeclă, cum de mă osindeşti astfel ca pe un vinovat de codrii, ispirescu, i,. 367. Iii, păcat! cakagiale, o. I 48./, doamne! mulţi cuconaşi zăresc eu aici. Ar.ECSAKDRI, x. i 104. IA interj. 1. înaintea unui imperativ, atrage atenţia asfcultătorului asupra îndemnului care i se va adresa; ian. Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăria? creangă, r. 160. Ia, fă-ncolo, poznaşule! alEcsandri, x. 187. Stano, ia ne spune, Că vrem să ştim. pann, p. v. i 84. Ia ieşi pin-a-jară. TEODORESCU, P. P. 18. <$- (Cu sens de sfidare) Ia mai fă ceva, de poţi. contemporanul, vii 48. <$- (Imperativul este înlocuit prin « hai ») Ia, acum hai la luptă. eminescu, n. 10. (Precedînd o propoziţie condiţională) Ia să fie aici o echipă de muncitori să vezi cum s-ar face treaba. 2. (Atrage atenţia ascultătorului asupra unui fapt) Iată, iacă, uite, vezi. Anul vechi, ia, se sfîrşeşte. SEVASIOS, X. 21. Apoi ia, asta-ţi spun şi eu. creangă, p. 152. Ia, aista-i om, zic şi eu. id. A. 20. (Corespunde unui gest demonstrativ, fiind uneori însoţit de gest) Să şezi ia acolo, în fundul căruţii. SBIERA, p. 73. Are să zică... să iei băietul şi să-l dai ia încolo, la baba cea de-alăturea. creangă, r. 173. Du-te, ia, pe-aice. contemporanul, iii 578. <$-(întărind sensul cuvintelor care urmează; precedă un adverb) V. ei. Măi, omule! Ia acum să te văd! creangă, p. 56. Baia, acum cred eu' frăţine-meu, că aşa urs oştirea întreagă este in stare să o zdrumice. id. ib. 188. E x p r. Ia aşa = fără o intenţie precisă, numai aşa, uite-aşa. Ja aşa numai ca să zică şi el că face ceva. ispirescu, l. 34. Am zis şi eu, ia aşa, o vorbă în vînt. creangă, p. 133. Ştii prea bine — răspunse fata — că nu vreau ca s-o ştiu, decît numai ia aşa, ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească, eminescu, n. 18. 8. Arată lipsă de interes, indiferenţă faţă de cele ce urmează. Eu sint, ia, un păcătos! sbiera, p. 8. Spuneţi şi voi, ia, ce vă veţi pricepe. ISPIRESCU, L. 68. 4. Introduce un răspuns. Ce mai ştii de pe la tîrg?... — Ia, nu prea bune veşti! creangă, P. 77. Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule... — la, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult, EMINESCU, o. i 123. încotro, pînă unde? — Ia, pîn-aci. pann, v. v. i 69. IABRÂŞ, -Ă adj. v. abraş. IAC, iaci, s. m. Animal rumegător din platoul Tibetului, mai mic decît bivolul, cu părul lung, căzîrid pe laturile corpului ca o coamă, cu o coadă ca a calului ; domesticit, este folosit ca animal de tracţiune şi de călărie (Poephagus grunniens). IACA1 interj, v. iacă. IAC A2 s. f. (învechit, în e x p r.) Tutun iaca — tutun de cea mai bună calitate. Tot cu tiutiun iaca şi cu ţigareta lui cea de chilimbar de optzeci de galbeni îşi trece el vremea? hogaş, DR. 247. IACA3, iacale, s. f. (învechit) Guler de haină feme-iască ; pelerină. (Azi, rar şi familiar, în e x p r.) A feşleli (cuiva) iacaua, = a face de ruşine (pe cineva). IÂCĂ interj. 1. (Şi în forma iaca) (Exclamaţie care atrage atenţia ascultătorului asupra unei persoane sau a unui lucru) Ia, iată, uite, vezi. Da fraţi mai ai? — Avi. Iaca, ţîncu ista de soră. SADOVEANU, o. vii 218. <)> (Indică apariţia unei persoane sau a unui lucru) Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. creangă, P. 119. Iacă, badea iară vine. jarnîk-bîrseanu, d. 145. (în forma întărită iacătă, urmat uneori de « că » sau de un complement direct) lacătă-ne teferi cum ne-a născut maica, ispirescu, L. 70. Iacătă curtea pe costişa ceea. creangă, p. 330. <$> (întăreşte sensul cuvintelor sau al propoziţiei care urmează) Dacă nu ne-a minat la Paşcani, iaca n-am fost. galan, z. r. 29. Iaca, ai să te linişteşti şi tu aicea ş-ai să vezi ce bine are să fie. vlaiiuţă, o. A. 491. Dară unde să se ducă? Nici el iacă nu ştia. ispirescu, L. 34. <)- CAtrage atenţia asupra celor ce se vor spune) Ea vine de la moară; Şi jos în ulicioară Punindu-şi sacul, iacă Nu-l poate ridica, coşbvc, P. i 63. Ei, stăpîne, iaca chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. creangă, p. 178. (Precedă o deducţie, o concluzie) Apoi iaca, amu de-abia se vede că-i mai mult al dumitale decît al meu. galan, z. r. 65. + (La începutul unei povestiri) Ascultaţi. Iaca ce-mi zicea el. nEGruzzi, s. i 247. E x p r. Iaca aşa v. aşa2 (5). (Repetat, înlocuieşte relatarea unei întîmplări) Iacă, iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Cum să fac eu acu să mă întorc cu ispravă bună? ispirescu, i,. 77. 2. (în povestiri) Deodată, pe neaşteptate, iată. Cînd, iacă, se întilneşte cu un corb. ispirescu, L. 43. Cum vorbeau ei, numai iacă intră şi Chirică pe uşă. CREANGĂ, P. 177. JACĂTĂ 478 — IAR 3. Exclamaţie de mirare, urmată adeseori de « mă ». Iacă mă! Te văd o dată şi la noi. 4. (Precedat de ei) Exclamaţie care exprimă protestul, întăreşte sensul negativ al unui răspuns. Mi se pare că te-ai supărat. — Ei iacă! de ce să mă supăr? — Variante: iaca, iâcăiă interj. lÂCĂTA interj, v. iacă. IACNÎE s. f. v. ialinie. IAD, iaduri, s. n. (în credinţa crfeştină) Loc imaginar de chin şi de suferinţe unde se crede că ar ajunge după moarte sufletele păcătoşilor; infern, gheenă. Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire Mai adineaori cînd ziceai, magistre, Că iadul nu-i decît o-ncliipuire? TOPÎRCEANU, S. A. 106. Şi principi falnici şi-ndrăzneţi De-al căror buzdugan isteţ Pierit-aW zmei din iaduri scoşi. coşbuc, p. i 58. De mină mi-l lua Şi prin iaduri mi-l purta Doar că l-ar inspăimînta. ALECSANDRI, p. p. 28. e care tu o descrii în cartea ta. ODOBESCU, s. Iii 22. Aduseră mai multe vase de cositor, pline de iahnii, cu plachii. FILIMON, C. 163. — Variante: iacnie (ghica, s. 66), iehneâ (negruzzi, s. i 286), ihneâ (hogaş, h. 54, alecsandri, t. 1260) s.f. IAHT, iahturi, s. n. Navă mică, uşoară, elegantă (cu pînze, cu motor sau cu propulsie mixtă) pentru sport sau plimbări pe mare, pe lacuri etc. Tot timpul iahtul sta Ia Galaţi, ancorat, bart, e. 108. IALAN s. m. v. elan1. IALOMIŢA s. f. v. ialovijă. IÂLOYIŢĂ, ialoviţe, s.f. (învechitşi regional) Vacă mare şi grasă (de obicei stearpă). Li se aduc 12 harabale cu pine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţipline cuvin. CREANGĂ, P. 260. D. Ciomag se uşurase de vite desfăcind ca la 80 de vaci pe care le-au îngrăşat pe suhat şi făcînd aceea ce se numeşte... ialoviţe. i. ionescu, D. 383. — Variantă: mlomiţă (sevastos, n. 100) s. f. LAMA s. f. art. (în e x p r.) A da iama = a) a da năvală, a se năpusti, a se repezi. La trenul de laşi îi ataşat un vagon cu ţărani arestaţi________ Cînd vine trenul, dăm iama şi-i eliberăm, galan, z. r. 302; li) a risipi, a consuma fără socoteală (alimente, bani etc.). Tot copiii dădeau iama prin corcoduşi şi mere. pas, Z. i 191. IAMR, iambi, s. m. Unitate metrică a versului compusă din două silabe, dintre care prima este neaccentuatâ, iar cea de a doua accentuată. Mă întrebi________De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, trolieiir săltăreţele dactile? EMINESCU, 0.1137. IÂMBIC, -Ă, iambici, -e, adj. (Despre versuri) Care e scris în iambi sau care se referă la iamb. <)> Metru iambic = sistem de versificaţie a cărui structură are la bază iambul' ca unitate ritmică a versului, IAN interj. (Popular) 1. (înaintea unei propoziţii imperative) Ia (1). Ian să vă uitaţi numai la capul lui. sbiera, p. 147. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare in sus, ai aceluia să fie banii... — Ian zvîrle-l tu întăi. creangă, p. 56. Ian vezi, soro, ce minune! alecsandri, p. a. 52. Ian ieşi, mîndră, pînă-n drum! jarnîk-bIrseanu, d. 411. 2. Ia (2). Ian aşa te vreu! negruzzi, s. i 222. -(înaintea unei completive directe, atrage atenţia asupra acesteia) Cînd, la urma tuturor, Ian, că venea-ncetişor... Doica, alecsandri, P. P. 55. Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit, id. ib. 134. IANICfiR s. m. v. ieniccr. IANTJAR s. m. v. ianuarie. IANUARIE s. m. Întîia lună a anului. Partizanii păcii din lumea întreagă comemorează la 8 ianuarie împlinirea a cinci ani de la moartea marelui scriitor francez Romain Rolland. contemporanul, s. ii, 1950, nr. 170, 6/4. — Pronunţat: -nu-a-ri-e. — Variante: ghwiărie (ko-gălniceanu, s. 43), ianudr s. m. IĂPA, iepe, s. f. 1. Femela calului. Pe la toacă, vine săniuţa sprintenă, cu Puica, iapa noastră cea blîndă. SADOVEANU, o. vn 331. Două iepe albe ca zăpada şi iuţi ca focul se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei. CREANGĂ, P. 106. Alergări de cui se fac pe tot anul... Numai armăsari şi iepe sînt primiţi să alerge. NEGRUZZI, s. I 36. \> E x p r. A bate şaua (ca) să priceapă (sau să înţeleagă) iapa = a face aluzie la ceva, a da de înţeles în mod indirect. Bate şaua să înţeleagă iapa. negruzzi, s. i 251. 2. (La războiul de ţesut ţărănesc; de obicei la plA Fiecare din scîndurelele de sub război pe care ţesătoarea pune picioarele, ca să schimbe iţele; tălpigă. Dă prea aspru cil suveica; apasă prea tare asupra iepelor. SLAVICI, N. i 55. Şi e vina şi din iepe, De e pînza toată fepe. şez. ix 187. IAR1 adv. (Şi în forma iară) 1. (Pe lîngă un verb, arătînd repetarea acţiunii, stării etc.) încă o dată, din nou; iarăşi. Plugul se înfige-n brazdă iară, Pe drumul tras de boul cel cuminte. CERNA, P. 161. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-opreşte din mers. iosiP, P. 3. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. EMINESCU, o. i 120. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară. ALECSANDRI, P. A. 112. -+• (Pe lîngă o parte de vorbire care se repetă, totdeauna precedat de «şi») Mereu. Omăt şi iar omăt! contemporanul, ii 213. Frunză verde şi iar verde, jarnîk-bîrseanu, d. 158. 2. De asemenea, tot, la fel. Moşneagul avea o fată şi baba iar o fată. creangă, p. 283. — Variantă: iâră adv. IAR2 conj. (Şi în forma iară) 1. (Adversativ) Dar, însă. La soare te puteai uita, iar la dînsa ba! CREANGĂ, P. 276. Lupul păru-şi schimbă, iar năravul ba. -$> (în alternative) Dacă-i gîci-o, ferice de tine a fi! Iară de nu, luaţi-vă catrafusele. CREANGĂ, P. 270. 2. (Copulativ) Şi. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. Iar cînd fuse intr-o zi... se sculă Făt-Frumos şi zise.. . ISPIRESCU, L. 2. Sură-i sara cea de toamnă... Iar pădurea lin suspină. EMINESCU, o. I 83. în gura Bărăganului... găseşti cîte o mică dumbravă de vechi tuf ani sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii şi mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor, odobescu, s. ni 17. Cu-o mină IARĂ — 479 — IAROVIZARE acul ţinea, Cu alta lacrimi ştergea, Iar din grai aşa grăia. jarnîk-bîrseanu, D. 171. (Introduce ultimul element al unei enumerări) Piua-i in căsoaia de alăture, fusele in oboroc sub pat, iar furca după horn. CREANGĂ, P. S. — Variantă : ¡iirft conj. IÂRĂi adv. v. iar1. IĂRĂ5 conj. v. iar2. IĂRĂŞI adv. 1. încă o dată, din nou, iar. Tovarăşi, tovarăşi, Vă amintesc iarăşi, Precum v-am mai spus: Steagul luptei, sus! coreea, a. 27. Coborim iarăşi şi dăm de alţi oameni aplecaţi peste daltă, bogza, ţ. 64. Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul. EMINESCU, o. I 171. Şi cind iarăşi se trezea, Chiar la Dunăre era. jarnîk-bîrseanu, d. 495. 2. De asemenea. Cind sărutindu-te viă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. EMINESCU, o. i 175. IĂItBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părţi aeriene sînt verzi, subţiri şi mlădioase şi servesc ca hrană animalelor' erbivore. Un fir de iarbă. □ Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. bujor, s. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beţi de poezie, A cerului albastră-mpărăţie. iosif, v. 72. Pe cîmpie Linişte era, Iarba cea verzie Nici se clătina. aIvEcsandri, o. 171; •§> Expr. Paşte, murgule, iarbă verde = va trebui să aştepţi mult pînă ţi se va împlini ceea ce doreşti sau ce ţi s-a promis de către cineva. Din pămint, din iarbă verde = oricare ar fi greutăţile, cu orice preţ, negreşit, neapărat. Din pămint, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cită frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză şi iarbă sau ca frunza şi cn iarba v. frunzS, 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care [duşmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, s. I 171. Aleargă din stîncă-n stincă Şi icată culege ierburi, conachi, p. 86. <)> Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; f i g. om rău, dăunător societăţii. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. jarnîk-bîrseanu, d. 172. <£> Expr. A căuta (pe cineva) cn iarba do leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba do leac v. 1 e a c. 8. (Uneori determinat prin «de puşcă») Praf de puşcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndid, nu mai auzi nici prin holde, nici prin cringuri, pocnetul ierbei de puşcă şi şuierătura alicelor. odobESCU, S. iii 37. Punea iarbă cu mina Şi gloanţe cu chivără, şez. n 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării)=plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care creşte pe fundul mării, formînd adesea întinse pajişti submarine; se foloseşte în tapiţerie (Zostera marina); iurba-broaştei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morstis-ranae) ; iarba-fiaroiorsau (mai rar) iarba-Herului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum) ; (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice uşă, lacăt, încuietoare etc.; p. e x t. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obţinut. Cei cc au avut interesul să le tăinuiască aveau şi iarba-fiarelor care descuia lacătele. pas, z. iii 256. Manlache are iarba-fiarelor şi nu-l atinge glonţul, popa, v. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaştele. alECSAndri, t. i 447; iarbă-orenţă = mentă, izmă-creaţă; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subţiri, frunze înguste şi flori verzi, care creşte prin păduri, în locuri umbroase şi umede (Poa nemoralis). Frunză veide iarbă-deasă. jarnîk-bîrseanu, d. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată şi flori galbene (Portu- lacaoleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. şez. i 103 ; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă şi ramificată, cu frunze mari şi flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor şi alte ierburi uscate îţi gidilea nasul, contemporanul, Vj 291; iarba-şerpilor = broscariţă (2). — Pl. şi: ierbi (coşbuc, p. n 281). IARD s. m. v. yard. IARMAROC, iarmaroace, s. n. (Mold.) Tîrg ţinut la date fixe, bîlci (anual). Tirgul il mai văzuse, la iarmaroace ; însă îl ştia dinspre alte părţi, a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor. Sadoveanu, b. 75. Iarmarocul anual era în toiul lui. anghel-iosif, c. h. 90. Boii tăi sînt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici. creangă, p. 39. Mergea dus pe ginduri cu berbecii la iarmaroc, in ţirgul cel mai apropiet. şez. i 98. <)* F i g. Legislatorii noştri au ales în iarmarocul literaturilor ce-au socotit mai strălucitor, russo, o. 64. IĂRNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros care urmează după toamnă şi precede primăvara, repre-zentînd (în emisfera boreală) intervalul de timp cuprins între solstiţiul din preajma lui 22 decembrie şi echi-nocţiul din preajma, lui 21 martie. Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, cîmp de cristal, iaz de oglindă. gîri,kanu, i,. 18. E iarnă, ctim e dînsa mai aspră-n firea ei, Iar negrul întunerec purtat de norii grei Stă mort. coşbuc, p. ii 185. Amîndoi bătrînii aceştia erau albi ca iarna, creangă, p. 73. (Alegoric) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRi, o. 16S. <0 F i g. Cu ochii mari şi-albaştri, cu părul dat in vînt, Tu-n iernile vieţii eşti zi de primăvară, coşbuc, p. i 159. + (Adverbial, în forma iarna) în timpul iernii, în cursul iernii. Iarna, de gerul cel amarnic trăsnea grinda în odaie, crîşcau lemnele şi pietrele. Eminhscu, n. 41. Umblă vara desculţă Şi iarna cu opincuţă. jarnîk-bîrseanu, d. 437- ^ Loc, adv. La iarnă = cînd va veni iarna sau în timpul iernii viitoare. Ba s-a-nsura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, r. 141. Dc CU iarnă = fiind încă iarnă. Macul se seamănă cit se .poate mai de cu iarnă. Astă-iarliă = iarna trecută. E dus Cde Jastă-iarnă. jarnîk-bîrseanu, d. 321, Iarna asta = iarna prezentă ; (conţinînd ideea de apropiere în timp) iarna trecută sau viitoare. ^ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care apare iarna, care se practică iarna. Haine de iarnă. Sport de iarnă. 2. F i g. (Socotind iarna anotimpul cel mai greu al anului) An. Port în spate 80 de ierni. — Pl. şi: ierne (negruzzi, S. i 245). IARGVIZĂ, iarovizez, vb. I. Refl. (Despre plante) A trece prin stadiul de iarovizare; a vernaliza. + T r a n z. (Cu privire la seminţe) A supune, prin metode artificiale, procesului de iarovizare; a vi'rnaliza. Colectiviştii iarovizează cartofii de săminţă. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2926. IAROYIZÂRE, iarovizări, s. f. 1. Primul stadiu de dezvoltare a plantelor, care urmează imediat după germinaţie şi care se desfăşoară în condiţii de temperatură specifice fiecărei plante; (plantele care nu trec prin acest stadiu au o dezvoltare ulterioară anormală şi de obicei nu fac fructe); vernalizare. 2. Procedeu agrotehnic de tratare a seminţelor pentru a face ca stadiul de iarovizare (f) să se desfăşoare în condiţiile dorite de om, în scopul scurtării perioadei de vegetaţie a plantei respective, a sporirii producţiei şi a formării de soiuri noi; veinalizare.Descoperită de Lîsevko, iarovisarea foloseşte variaţiile mediului exterior, pentru a IARTAGAN — 480 — IAZMĂ provoca •variaţii in griul de toamnă şi a-l transforma in griii de primăvară. CONTEMPORANUL, s. II, 1949, nr. 126, 9/6. IARTAGAN s. n. v. iatagan. IÂSCĂ s. f. Ciupercă în formă de copită care creşte ca parazit sau ca saprofit pe copaci şi care (preparată într-un mod special) se întrebuinţează, la nevoie, pentru aprins focul (Fomes igniarius sau Fomes fomentarius). Tatarul a zbătut amnarul în cremene, a potrivit ' iasca aprinsă în ghemul de iarbă uscată şi-a suflat in el, dind flacără. SADOVEANU, K. J. 647. Din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă începu să se ridice in sus fumul negru şi înăduşit. HOGAŞ, M. N. 115. Scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. creangă, o. A. 258. Io aici, neică la Sasca, Arde inima ca iasca, hodoş, r. p. 48. <$> E x p r. A (se) face iască=a (se) usca ; a slăbi tare. Daţi-mi degrabă un pahar de apă... că mi s-o făcut gitiţa iască, alecsandri, T. 601. + F i g. (Atributiv) Uscat. Buciumă-n mine toate răscoalele ţării! Toate, obidele răzvrătite. .. De cosaşi ai domniilor ticăloase, Cu inima iască şi cuţitul la oase! DHşr.iu, G. 23. IASOMIE, iasomii, s. f. Arbust de grădină cu flori albe, care au un miros plăcut, aromatic, pătrunzător (Iasminum officinale). Calea-i, spada-i, faţa-i şi gloriosul nume Sub rouă parfumată de flori de iasomie. alecsandri, p. iii 376. Frunzxdeană iasomie, Vine cucul de la vie. sevastos, C. 24. (Poetic) Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia; Pe faţa ei* neprihănită se-ngină-n veci melancolia Seninului de zare stinsă. axghel, î. G. 9. + Lemnul arbustului descris mai sus .Intră ciubucciul cu ciubucele... de iasomie, fiijmon, c. 152. — Variantă: iasomîu (odobescu, S. i 139) s. m. IASOMÎU s. m. v. iasomie. IATÂC, iatacuri şi iatace, s. n. 1. Odaie (mică) dc culcare; dormitor. O rază de soare fulgeră dintr-o dată pe geamuri, printre perdele, şi lumină iatacul. SADOVEANU, O. IV 238. în iatacul străin mie, celui rătăcit prin lume, două fetiţe se jucau acum pe covor. ANGIIEL-IOSIF, c. L. 66. Din dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gînd răzleţ, coşbuc, p. i 56. Şi-n iatac că mi-şi găsea Leagănul copilului, teodorescu, r. P. 535. 2. (învechit) Pat. Turcii... Drept la murg Se repezea... Un iatac Pe el lega De stăpîn L-apropia Şi-n iatac Frumos punea Tot pe Bicul adormit. TEODORESCU, i\ P. 607. — Variante: etâc (negruzzi, s. i 227), ietac (Sbiera, r. 43) s. n. IATAGAN, iatagane, s. n. Sabie scurtă încovoiată, cu două tăişuri, pe care o foloseau turcii la atac. într-un colţ la o portiţă era linişte, şi acolo sta de strajă un oştean bătrin, cu două iatagane încrucişate în seleaf. sadoveanu, f. j. 668. Şi-i fulgeră-n cap ochii şi-n mină iataganul, coşbuc, P. I 53. Venea tot iuruş, cu iataganul in dinţi. GUICA, s. 16. — Variantă : iarfagăn (alecsandri, t. 227, sevastos, c. 276, şez. vi 151) s. n. IATA interj. 1. (Serveşte pentru a atrage atenţia asupra celor exprimate în propoziţia sau cuvîntul care urmează) Ia, iacă, uite, vezi. Iată! Doi vineţi ochi în suflet mă săgeată. iosIF, p. 18. Iată ce-mi scrie frate-mieu. creangă, p. 184. Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel. EMINESCU, o. i 87. <*> (Cu o nuanţă de sfidare) De [i-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă. Jarnîk-bîrseanu, d. 232. <ţ> (Urmat de « că ») Cînd, tocmai la vreme de bătrineţe, iată că se îndură norocul şi cu dinsul. ispirescu, l. 41. Acum iată că din codru şi Călin, mirele, iese. EMINESCU, O. I 85. Iată că-ntr-o dimineaţă. JARNÎK-BÎRSUANU, d. 491. (Cu valoare verbală şi cu complement drept) Aurul vieţii mele iată-l. beniuc, v. 10. Iat-o l Plină despre munte Iese luna din brădet. COŞBUC, P. I 48. Iată-ne şi aproape de vîrful codrului. CREANGĂ, P. 123. Un punct se mişcă________ Iată-l Cum din haos face mumă. EMINESCU, o. i 132. 2. (împreună cu «cînd», «numai (ce) o în povestiri) Deodată, pe neaşteptate, fără veste, iacă. Era dus cu gindurile... Tot da cu nuiaua in apă, şi nu ştia ce făcea.. . Cînd iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei şi se uita galeş la dinsul. ispirescu, L. 34. Numai iată ce le iesă înainte un om spin. creangă, p. 199. IAURGERIE, iaurgerii, s. f. Prăvălie unde se prepară sau se vinde iaurt (şi alte produse lactate). IAURGIU, iaurgii, s. m. Persoană care prepară sau vinde iaurt. Pornesc şi iaurgiiit şi vînzătorii de cireşe, şi turcii cu bragă rece. camii, petrescu, o. ii 459. Iaurgiul (purtînd in cobiliţă găleţile cu iaurt): Iaurt, iaurt! TEODORESCU, P. p. 120. iaOrt, iaurturi, s. n. Lapte fiert închegat şi acrit cu maia. V. lapte acru, lapte gros, lapte covăsit, c H'i ş 1 e a g. Cu iaurt, cu plăcinţele, Te făcuşi vornic, mişele! ALECSANDRI, T. 142. Caimac, gugoaşe,’ alivenci, iaurt... se ingropauîn stomahul lui. NEGRUZZI, s. I 286. Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt. IAVAŞ adv. (Familiar, de obicei repetat, în e x p r.) Iavaş-invaş = încet, încet-încet, binişor, domol, fără grabă. 1 IAVAŞÂ, iavasale, s. f. Dispozitiv, în formă de cleşte sau de laţ, cu care se strînge buza superioară a animalelor mari cînd sînt supuse unor operaţii dureroase. IAZ, iazuri, s. n. 1. Lac artificial format prin stăvilirea sau abaterea unui curs de apă ori a unei părţi a acestuia. Aici, dinapoia palatului, era o grădină împrejmuită... Iaz cu pereţii şi fundul tot din piatră lucioasă, cu apă limpede şi cu peşti aurii, pas, L. I 87. Nopţile erau luminoase; iazurile întinse seînteiau în tăcerea măreaţă, sadoveanu, o. i 129. Pe luciul vînăt al iazului, spre ţărm, alergau valuri mărunte. C. PETRESCU, S. 28. Iaz glodos, cu broaşte midte. ŞEz. I 177. <$> E x p r. A fi cu borşul Ia foc Şi cu peştele în iaz = a face planuri cu privire la un lucru înainte de a-l poseda, a se lăuda înainte de izbîndă, a vinde pielea ursului din pădure. + Lac mic natural format în lungul albiei unui rîu, prin adunarea apei într-o adîncitură de teren. 2. Canal descoperit, abătut dintr-o apă curgătoare, prin care se aduce apă la o moară, la un joagăr, la o fabrică etc. 3. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri o apă din cursul ei sau pentru a îngrădi un eleşteu. V. dig, val. O s-auzi ca-n vis cum apa Pe sub iaz se mai frămîntă Şi privighetori ce cintă Dincolo de rîu. COŞBUC, P. I 316. Trece o babă bătrînă pe iazul pescuinei ( = heleşteului) păşind citinel. sbiera, p. 118. IĂZMĂ, iezme, s. f. (î'n superstiţii; adesea folosit în literatură) Arătare foarte urîtă şi rea, produs al fanteziei. V. stafie, strigoi, nălucă. îngrozită a scăpat cuţitul Sîngeros şi a tulit-o iazma Lumii vechi, turbată de minie. BENIUC, v. 41. Călări pe beznă, ca prin basme, Zăresc un şir grozav de iazme, Ce sînt a iadurilor oaste. macedonski, o. I 121. <$> F i g. Iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni. ODOBESCU, S. 11171. •+■ F i g. Persoană cu o înfăţişare respingătoare (din cauza slăbiciunii, a urîţeniei etc.). Dar stăi că vine încă unul... E cel mai oribil dintre toţi! E o iazmă spăimîntătoare. GalacTion, o. i 244. Sta ghemuită ca o momîie in fundul patului... IBERIC — 481 — ICOANĂ Şi să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă. m. i. CARAGiAr.E, c. 128. IBfiRIC, -Ă, iberici, -e, adj. Din Iberia, propriu Iberiei, care este caracteristic pentru Iberia. Peninsula Iberică. ÎBIDEM adv. (Referitor la un text care a fost deja cjtat) Cuvînt latinesc care înseamnă în acelaşi loc, tot acolo, în acceaşi lucrare şi eventual la acelaşi autor sau la aceeaşi pagină. — Scris şi: (prescurtat) ib. Ibis, ibişi, s. m. Pasăre din familia berzeior, cu cioc lung şi pene roşii său negre, care trăieşte în ţările calde (Ibis aerhiopica sau religiosa). împrejurul unui lac minuscul ca o piscină, ibişi cu piciorul de mărgean... se privesc in oglinda apelor, anghei,, pr. 113. mlNCA, ibinci, s. f. (Regional) Ţol, pătură care se aşterne de obicei pe spinarea cailor. Ibinci dalbe d-aşternea, Şeaua capătii punea. PASCUUÎSCU, • J„ p. 51. ib6vnic,-ă, ibovnici,-e, s. m.şi f. (Popular) Amant (ă), iubit (ă). Ai fi zis că poposeşte... la o fostă ibovnică. gai,ac-Tiox, • o, i 268. Ibovnică părăsită. Nu 'gîndi că-mi eşti tirită. jarnîk-bîrseanu, d. 157. De mă-i pune pe-un cărbune, Ibovnicul nu ţi-oi spune, alecsandri, t. i 335. IBOVNICUL, ibovnicei, s. m. (Popular) Diminutiv al lui ibovnic. Ibovnicei de departe, Vino calea jumătate. şez. rv 140. Un drag de ibovnicei, teodorescu, r. p. 339. IBOVNICtŢĂ, ibovnicuţe, s. f. (Popular)Diminutiv al lui ibovnică. Nimenea nu-l auzea, Afară de mîndruţa Şi de ibovnicuţa. teodorescu, p. p. 684. IBRIC, ibrice, s. n. 1. Vas.de metal de formă cilindrică cu un :cioc la vîrf şi cu o coadă lungă, care serveşte pentru fiert cafea, ceai etc. Toată ziua păzea pe vatră ibricul cu cafea. Galaction, o. i 126. Scena se repeta mereu aceeaşi, cu aceleaşi femei sau altele ce veneau la început singure, cu ibricul de cafea, iar mai apoi, însoţite de bărbaţi. ardeleanu, d. 27. Safta. .. caută un ibric, ia surcelele uscate de după sobă. si aprinde focul. dunăreanu, cii. 106. 2» Vas de metal sau de pămînt cu toartă, în forma unui urcior, în care se ţine apa. Zări o cişmea de marmură la un colţ de uliţă. Cîţiva copii desculţi Si cu capetele goale. . . stăteau cu ibrice şi căni de aramă, aşteptînd rînd. sadoveanu, z. c. 290. Un lighean de lut cu ibric, pentru spălat, în mijlocul odăii. CREANGĂ, A. 134. Domnul Ştefan se scula, Apă de spălat cerea. Ea ibricul îl lua.. . Lighean dinainte-i punea. rXscurjcscu, L. r. 235. IBRICUL, ibricele, s. n. Diminutiv al lui i b r i c. IBRIŞÎM s. n. v. ibrişin. IBRIŞÎN, ibrisine, s. n. (Şi în forma ibrişim) Fir de mătase răsucită, de diferite culori, întrebuinţat la cusut, la brodat sau la împletit. Celalt purtînd pe cap turbanul Ţesut din verde ibrisim, Psalmodiază Alocranul. mace-donski, o. i 55. Cămaşă frumoasă de in Cusută cu ibrisin. SEVASTOS, N. 143. L-au căftănit fi i-au dăruit vodă şi doamna cîte trei pungi de ibrisim cil cîte o mie de galbeni. caragiale, o. iii 49. Voinea se saila, Vamă le lua, Fir fi ibrisim Şi postav d-ăl bun. teodorescu, p. p. 86. F i g. (Prin comparaţie cu subţirimea firului de ibrişin) S-ar fi lipsit de fumat d-ar fi fost siliţi tot mereu să umple Si să aprinză o astfel de narghilea, stînd apoi cu gura căscată dasupra ei, ca să aspire ibrisimul de fum'ce poate iesi pe' acea microscopică găurice. odobescu, s. ii 296. <^> E x p r. A-i linge (cuiva) un ibrişin pe In nns = a aminti cuiva (sau a face aluzie la) ceva neplăcut şi într-un mod ironic; a ironiza, a batjocori. Ne şi trage cîte un tbrisin pe Ia nas despre fata popii de la Folticenii-Vechi. creangă, a. 94. + Papiotă (1). — Variantă: Ibrişini s. n. ni IC, icuri, s. n. (Regional) Pană (de despicat lemne). ÍCEA. adv. v. ici. ICEBÉRG s. n. v. aisberg. ICHI, ichiuri, s. n. (învechit) Arşicul mai mare, de obicei plumbuit, ca să fie mai greu pentru a putea lovi cu el celelalte arşice. Are cinci ichiuri plumbuite: trei din dreapta si două din stingă, delavrancea, ii. T. 112. Dacă intra o dată cu ichiul in armean (= spaţiul circular de joc)... nu mai lăsa oscior pentru ceilalţi băieţi. ghica, s. 300. ICI adv. Aici. Oliolio, ciocoi bogate ! Ici de-ai trece din păcate, Să-ţi arunc doi glonţi în spate. alecsandri, P. A. 54. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor prăvili. aeexandrescu, i>. 78. Du-te, zău, dar iară vină, Nu mă lăsa ici străină. JARNÍK-bîrsEanu, d. 109. (Urmat de o precizare locală) Vîră-te ici, în sacul acesta, creangă, p. 176. Ici, în vale. şez. I 10. (în legătură cu prepoziţii) Apucă pe ici, tot înainte! creangă, P. 215. L o c. adv. (Pe) ici, (pe) colo sau ici şi colo sau Ici şi ici sau ba (sau de) ici, ba (sau de) colo = din loc în loc, la distanţe mari, pe alo-curea. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea. .. numai ce dă de-o pîrtie. creangă, P. 144. Ici §i colo a ei haină s-a desprins din sponci. EMINESCU, o. I 79. Ici-colo, se văd cete in luptă încleştate. ALECSANDRi, r. Á. 167. Prind cocoşii, a cinta Şi de ici şi de colea. JARNÍK-bîrseanu, d. 163. <$> E x p r. Po ici ţi-c drumul v. d r u m. — Variantă : icoa (ispirescu, l. 54, teodorescu, p. P. 23) adv. ICNEÁLA, icneli, s. f. Icnet, icnitură. ÍCNET, icnete, s. n. Geamăt scurt; icnitură, icneală, icnire. Cravaşa îi croiă peste umeri şi ei se lăsau din nou la pămînt, fără să scoată un icnet. Camii.ar, n. ii 70. ICNÍ, icnesc, vb. IV. Intranz. 1. A geme scurt, a gîfîi adînc şi scurt scoţînd un fel de geamăt (din cauza unui efort sau a unei dureri). Ia sacul de şase duble.. . şi-l duce la spinare fără să icnească, staxcu, d, 86. Bărbaţii icneau greu, repezind ascuţişul uneltei in truAchiul gros al copacului, pas, i,. Ii 156. Icnea din adîncul fiinţei şi se încorda c-o putere învierşunată. SADOVEANU, n. p. 326. Moartea atunci, neavind încotro, se bagă în turbincă, şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plîngi de milă. CREANGĂ, P. 312. <0> F i g. Motorul icni înfrînt, suflă şi apoi izbucni intr-un tunet repetat şi spart, de se cutremură toată liniştea dimineţii. MTIIAI.IC, o. 231. Auziţi serenada veacului nou, Vuind în cazane, icnind în cazmale, deşi/tu, g. 18. . _ 2. A produce mişcările şi sunetele caracteristice vomitării, sughiţului etc. Atunci muma-pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc. ISPIRESCU, h. 384. 3. A vorbi răstit. Stai, Ghiţă! a icnit înăbuşit Alexa Vulpea; vrei cumva să intri în pridvor? sadoveanu, n. P. 116. — Variantă: Iiicni (sbiera, p. 302) vb. IV. ICNÎRE, icniri, s. f. Acţiunea de a icni şi rezultatul ei; geamăt scurt. ICNITtJRĂ, icnituri, s. f. Icnire, icneală. Prin căldura şi lumina orbitoare, răspundeau comenzi lungi şi disperate şi dupăituri grele, cu icnituri. sadoveanu, o. vi 206. IC0ÁNA, icoane, s. f. 1. Tablou care reprezintă chipuri dé şfinţi sau scene din biblie, în faţa căruia se închină creştinii; p. e x t. orice, fel de tablou, ilustraţie, gravură, descn>- întorcindu-se către icoane, se-nchină. CARAGIALE, Ó. m 98. Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. ICONAR — 482 — IDEALISM EMINESCU, O. I 84. Cu minele la icoane, Cu ochii după cucoane, jarnîk-bîrseanu, d. 471. 2. F i g. Imagine, chip. în minte îmi răsăreau icoane din petrecerile satului, sadoveanu, O. VII 306. Icoane de lucruri şi de oameni — amintiri depărtate... cttm îmi răsar şi mi se desluşesc ca nişte tablouri frumoase. VLA-iiuţă, O. A. I 242. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie. eminescu, o. I 234, <$■ Espr. (Rar) A vorbi în icoane = a folosi în vorbire figuri poetice,, retorice. Vorbea domol, totdeauna în icoane. GALACTION, o. i 207. ICONAR, iconari, s. m. (Rar) Persoană care se ocupă cu pictarea icoanelor. ICONÎŢĂ, iconiţe, s. f. Diminutiv al lui i c o a n ă. ICONOCLAST, -A, iconoclaşti, -ste, s. m. şi f. Partizan al unei mişcări din imperiul bizantin (secolele al VUI-lea şi al IX-lea) îndreptate împotriva mănăstirilor şi pămîn-turilor mănăstireşti. Sculptura. .. fiind alungată din biserica răsăritidui încă din timpul iconoclaştilor.. . ornamentele săpate nu se păstrară. ODOBESCU, S. I 451. ICONOGRAF, iconografi, s. m. Persoană care se ocupă cu iconografia; specialist în iconografie. ICONOGRAFIC, -Ă, iconografici, -e, adj. Care ţine de iconografie, care se referă la iconografie. ICONOGRAFIE, iconografii, s. f. Disciplină care studiază temele şi subiectele realizate în pictură, în sculptură şi în celelalte arte plastice. Studiu care descrie şi reproduce opere de artă plastică cu o anumită tematică. Odobescu a scris o monografie cu titlul «Iconografia lui Traiati». -^-Colecţie de portrete ale oamenilor iluştri. ICONOM, -OÂMĂ s. m. şi f. y. econom. ICONOMÎE s. f. v. economie. iconoscOp, icdnoscoape, s. n. Tub electronic special care are un ecran fotosensibil şi este folosit pentru transmiterea imaginilor din posturile de emisiune în televiziune. ICONOSTAS, iconostase, s. n. 1. Pupitru (în biserică) pe care e pusă o icoană la care se închină credincioşii. Icoana. . . ce sta pe iconostasul din dreapta. ODOBESCU, s. A. 89. 2. Catapeteasmă. Năuntrul ei pe stîlpi-i, păreţi, iconostas, Abia conture triste şi umbre au rămas. EMINESCU, o. i 69. - ICONOŞTRtiF, iconostroafe, s. n. Instrument optic care dă imaginea răsturnată a unui obiect, folosit de gravori pentru copiatul modelelor. ICOSAÎDRU, icosaedre, s. n. Poliedru cu douăzeci de feţe. ICOSAR, icosari, s. m. (învechit) Monedă turcească de argint sau (mai rar) de aur care a circulat pe vremuri şi în ţările romîneşti. în vîrtejul jocului, salbele de galbeni împărăteşti şi icosari turceşti zornăiau la gîtul celor avute. delavrancea, s. 55. Cu toată sărăcia mea, aş da un icosar acelui care mi-ar spune încotro rătăceşte acum biata Sâftică. alecsandri, T. i 370. [Murgul") pe bani că l-am vîndut, Numa-n sfanţi şi-n icosari. teodorescu, p. p. 306. — Variantă: ieusar (creangX, a. 103) s. m. ICOSITETRAÎDRU, icositetraedre, s. n. Poliedru cu douăzeci şi patru de feţe. ÎCRE s. f. pi. 1. Nume generic pentru ouăle peştilor. I-am găti. .. blineie cu icre fierte în unt. NEGRUZZI, s. I 58. Icrele se spală în apă rece şi se mănîncă ori fripte pe jăratec, ori ferte. şez. vm 3. <*> Icre negre = icre de culoare neagră de morun, nisetru sau cegă; caviar. Eftei se duse să ia cu lingura icre negre dintr-un butoiaş.. dumitrtu, p. F. 49. Icre roşii sau icre de Manciuria = icre mari şi de culoare roşie-portocalie, produse de anumiţi peşti din Oceanul Pacific. 2. (Popular)' Moalele de la pulpa piciorului. Cînd i se deschise pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul' de aur. delavrancBA, s. 252. ICRIŞOĂRE s. f. pi. Diminutiv al lui ier e. Ş~apor atunci. . ■ pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cit se poate de multe şi altceva de gustare în' buzunările dulamei şi... ia-o la papuc. CREANGĂ, a. i21. ICTER, ictere, s. n. Boală a ficatului şi a vezicii biliare,, care face ca fierea să treacă în sînge şi să coloreze în galben pielea bolnavului, albul ochilor etc.; gălbenare. ICUSAR s. m. v. icosar. IDE s. f. pl. (La romani) Nume dat zilei a-cincisprezecea din lunile martie, mai, iunie şi octombrie şi' zilei a treisprezecea din celelalte luni. IDEAL1, idealuri, s. n. Scopul suprem, ţelul final alt activităţii şi al năzuinţelor, gradul cel mai înalt şi mai greu de ajuns al perfecţiunii într-o direcţie, într-un domeniu oarecare. Toate idealurile care nu ţin seamă de condiţiile economice şi care nu se bizuie pe dezvoltarea■ acestor a'nu sînt nici bune, nici acceptabile. STAlin, o. i 331. înaltele idealuri ale comunarzilor din Paris ş-au găsit’ triumful în victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 380, 2/5. — Pronunţat: -de-al. IDEAL2, -A, ideali, -e, adj. 1. Perfect, desăvîrşit, putînd servi ca model; foarte bun, excelent, foarte frumos. O zi întreagă femeile clătesc pînza în apele Oltului. .. înverşunîndu-se să aducă în urzeala ei albul’ ideal al cămăşilor viitoare. BOGZA, C. o. 145. Ia-ţi fardurile, că nu fac parale ! Ia-ţi şi esenţele tulburătoare ; Căci tinereţea mea nemuritoare E lacomă de lumi mai ideale! ANGIIKI.-IOSIF, c. M. II 96. Frumoasă, albă, jună... Ea pare zea Venus cînd a ieşit din unde Ca să arate lumii frumosul' ideal. ALECSANDRI, p. A. 109. 2. De idei, care se referă la idei, care ţine de activitatea de gîndire, de domeniul ideilor; (în opoziţie cu-real) care există numai în mintea, în închipuirea omului. Unei asemenea cărţi. .. i-aş da, in fiecare din părţile-sâle, cîte un titlu luat din regiunile ideale ale vînătoriei. ODOBESCU, s. III 52. — Pronunţat: -de-al. IDEALISM1 s. n. (în opoziţie cu materialis m). Curent antiştiinţific în filozofie, legat, în general, de ideologia claselor reacţionare, şi care în problema fundamentală a filozofiei — problema raportului dintre gîndire şi existenţă — consideră conştiinţa şi nu materia, ca factor prim, negînd faptul că conştiinţa este un produs al materiei. Esenţa idealismului constă in faptul’ că psihicul este considerat ca punct iniţial, din el fiind' dedusă natura, şi numai după aceea este dedusă din natură' obişnuita conştiinţă omenească, LENIN, o. xrv 220. Teoria materialistă neagă cu desăvîrşire atît dualismul cit şi idealismul. STALIN, O. I 324. în ştiinţă se desfăşoară o luptă-ascuţită între materialism şi idealism, lupta împotriva• concepţiilor idealiste, pentru triumful materialismului. GHEORGHlurDEJ, ART. cuv. 464. <$- Idealism obiectiv v. obiectiv- Idealism subiectiv v.subiect i v. — Pronunţat: -de-a-, IDEALISM2 s. n. (în vorbirea obişnuită, din ce în ce mai rar) Atitudine determinată de urmărirea dezinteresată a unui ideal moral; social, estetic etc.; caracterul’ omului idealist2. — Pronunţat: -de-a-. IDEALIST- — 483 — IDENTITATE IDEALÎST1, -Ă, idealişti, -ste, adj. (în opoziţie cu materialist) Care se referă la concepţiile idealismului1, care aparţine idealismului. Vechea concepţie idealistă a istoriei... nu cunoştea luptele de clasă izvorîte din interese materiale. ENGELS, a. 33. Sarcina combaterii vederilor reacţionare, idealiste, in diferite ramuri ale ştiinţei trebuie să preocupe în cel mai înalt grad pe profesorii şi învăţătorii noştri de diferite specialităţi. GHEORGHTU-DEJ, art. cuv. 464. + (Substantivat) Adept al idealismului. Idealiştii afirmau că ideea este izvorul vieţii sociale. STAL in, o. I 124. — Pronunţat : -de-a-. IDEALÎST2, -A, idealişti, -ste, adj. (în vorbirea obişnuită, din ce în ce mai rar ; şi substantivat) (Persoană) care urmăreşte cu dezinteresare un ideal moral, social, estetic etc., care e însufleţit de un ideal. — Pronunţat : -de-a-, IDEALIZA, idealizez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la un lucru sau la o persoană) A prezenta ca fiind mai bun decît este în realitate, a atribui unui lucru sau unei fiinţe însuşiri excepţionale, a-şi imagina ceva (sau pe cineva) ca fiind desăvîrşit (foarte bun, foarte frumos etc.). Eminescu stimează şi apără « limba veche şi înţeleaptă » a poporului, fără să o idealizeze însă. SCÎNTEIA, 1950, nr. 1634. — Pronunţat: -de-a-. IDEALIZARE s. f. Acţiunea de a idealiza: reprezentare a unui lucru ca fiind mai bun, mai frumos etc. decît este în realitate, sau ca fiind desăvîrşit. [Autorul] trebuie... să părăsească idealizarea călduţă, pojghiţa poleită in care personagiile sale îngheaţă, contemporanul, S. Ii, 1948, nr. 107, 5/6. — Pronunţat : -de-a-, IDEALIZAT, -ă, idealizaţi, -te, adj. înfrumuseţat, prezentat în formă ideală, superioară celei pe care o are în realitate. (F i fi.) Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari şi grele de rouă. hogaş, M. N. 179. — Pronunţat : -de-a-. IDÉE, idei, s. f. 1. Reflectare a realităţii în conştiinţă, care caracterizează relaţiile dintre oameni şi lumea înconjurătoare, reprezentările lor despre această lume şi care este totdeauna determinată de caracterul orîn-duirii sociale, de condiţiile materiale de viaţă ale oamenilor, iar în societatea împărţită în clase antagoniste are un caracter de clasă, fiind expresia intereselor materiale ale claselor sociale. V. concepţie, principiu. Aceiaşi oameni care stabilesc raporturile sociale conform productivităţii lor materiale produc şi principiile, ideile, categoriile, conform raporturilor lor sociale. MARX, m.F. 97. [Marx şi Engels] au dovedit că viaţa socială este izvorul ideilor şi de aceea viaţa societăţii este baza pe care se făureşte conştiinţa socială. Prin aceasta ei au săpat groapa idealismului, netezind drumul materialismului. STALIN, O. I 124. + Principiu călăuzitor în viaţa politică, ştiinţifică etc. într-aceeaşi vreme, în Franţa agitaţiunea creştea, ideile detnocratice şi chiar republicane cîştigau din zi in zi aderenţi şi partizani. cmcA, s. A. 151. 2. Conceptul unui lucru sau al unui fenomen. Ideea de bine şi cea de râu au variat într-atît de la popor la popor, de la epocă la epocă, incit adesea s-au contrazis de-a dreptul. ENGELS, A. 109. Vedem ideea de unitate a se arăta. băl-crscu, o. n 13. 8. Concepţia de bază care determină conţinutul unei lucrări literare (artistice, ştiinţifice etc.) sau conţinutul unei părţi a ei. Bine e să ştii, la moarte... c-ai muncit să-ţi scoţi in lume Din a creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea. vlahuţă, o. a. 46. 4. Gînd, opinie, părere, judecată. în atîta amar de vorbe aruncate in vînt, nu zăreşti fulgerarea unei idei săoă-toase. VLAHUŢĂ, o. A. i 240. în aşa împuncişare de idei se aflau boierii bătrîni cu tineretul. CREANGĂ, a. 153. Cite idei triste şi vesele trecură in cîteva minute prin minte-mi. alecsandri, c. 26. ^ Exp r. A nvea idee (de ceva) = a avea cunoştinţe (sumare) despre ceva, a fi informat despre ceva. (Folosit mai ales în forma negativă) Vorbeşte cu lumea lucruri de care n-are idee. YI.A-nuŢĂ, o. a. i 196. Ce idee! exclamaţie de dezaprobare. Dă-ral o idee = ajută-mă să găsesc o soluţie. Idee fisJ v. fix. (Complinit printr-un genitiv) Gînd în legătură cu ceva, teamă de ceva. Cel ce-i mai aproape de mormîntul său La ideea morţii tremură mai rău. BOLIN-TrNEANU, o. 55. Expr. (Familiar) A intra Ia idei (sau la idee) = a se îngrijora, a se preocupa de ceva. Ştii că eu nu intru la idee cu una cu două. CARAGIALE, o. i 90. A băga pe cineva la idee v. băga (II G). + (Complinit printr-un infinitiv introdus prin prep, « de s) Intenţie, plan. A renunţat la ideea de a pleca. ÎDESI adv. (Mai ales în lucrări ştiinţifice, scripte administrative etc., folosit pentru a evita repetarea unui autor citat mai înainte, a unui obiect, a unei situaţii amintite anterior etc.) Cuvînt latinesc care înseamnă de asemenea, tot aşa, la fel. (Glumeţ) Cu copul gol şi cu punga idem. eminescu, I. v. 23. — Scris şi: (prescurtat) id. IDENTIC, -A, identici, -e, adj. Care este, din toate punctele de vedere, la fel cu altcineva sau cu altceva, care coincide în totul cu ceva, absolut deopotrivă, complet asemănător; aidoma. Cererile ţăranilor din Zlatna erau identice cu cele ale ţăranilor din Abrud. IST. r.f.r. 276. Cîteşi trele puterile dau Porţii un sfat identic. Ghica, S. 127. IDENTIFICĂ, identific, vb. 1. T r a n z. A constats, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru. Au fost scoase la iveală, identificate şi studiate numeroase opere necunoscute ale lui Rosenthal, ceea ce a permis organizarea expoziţiei retrospective cu ocazia centenarului morţii sale. contemporanul, S. II, 1953, nr. 342, l/î. Aşteptase mai intîi să-i identifice după semnele particulare. c. petrescu, r. dr. 204. + Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu ») A se transpune integral în situaţia cuiva, a simţi sau a acţiona aşa cum ar face-o altul. Tinerii interpreţi.. . pentru a putea reda scenic bogăţia de sentimente umane a poemului dramatic, trebuiau, mai intii, ei înşişi să se identifice cu perso-nagiile. contemporanul, s. ii, 1951, nr. 223, 2/5. IDENTIFICARE, identificări, s. f. Acţiunea de a (s e) identifica şi rezultatul ci; stabilirea identităţii unei persoane sau a unui lucru. Sfaturile populare trebuie să desfăşoare o activitate vastă şi planificată pentru identificarea tuturor bogăţiilor care există în fiecare regiune, raion, oraş şi comună Şi pentru valorificarea lor. lupta de clasă, 1953, nr. 11, 7. + (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Transpunerea cuiva în situaţia altuia ; însuşirea de către cineva a felului de a simţi sau de a acţiona al altuia. Spiritul de observaţie al scriitorului ar putea fi socotit ca o identificare a scriitorului cu sentimentele eroilor săi. V. ROM. decembrie 1953, 269. IDENTITÂTE s. f. 1. Faptul de a fi în fiecare moment dat un lucru determinat, identic cu sine însuşi, ceea ce nu exclude existenţa contradicţiilor interne care determină starea de continuă schimbare şi dezvoltare a lucrului respectiv. + (în vorbirea curentă) Asemănare foarte mare, pînă la confuzie. Identitatea de limbă şi de factură psihică manifestată in cultură, a existat şi înainte de 1918 sau de 1859 la romitii. iordan, l. R. 11. Sf t IDEOGRAFIC — 484 — IDIŞ 2. Ansamblu de date prin care se stabileşte că o persoană este aceea drept care se dă, şi nu alta. Ajungînd seara acasă.. . am strigat ditt poartă: Mă rog vouă să nu-mi cereţi hirtii de identitate, caragiale, s. n. 187. Buletin de identitate v. buletin (1). 3. (Mat.) Egalitate valabilă pentru orice valori ale mărimilor variabile care intervin în ea. IDEOGRĂFIC, -Ă, idcografici, -e, adj. Care se referă la ideografie, care este scris cu ideograme (nu cu litere). Răspîndirea scrierii in masele largi contribuie la extinderea scrierii fonetice, pentru că scrierea ideografică ("chineză] este prea complicată. CONTEMPORANUL, S. li, 1953, nr. 366, 5/2. — Pronunţat: -de-o-. IDEOGRAFÎE s. f. Sistem de scriere cu ajutorul ideogramelor’ (şi nu al literelor). — Pronunţat: -de-o IDEOGRAMA, iăeogra me, . s. f. Semn scris care reprezintă un cuvînt întreg şi care este folosit în sistemul de scriere a unor limbi (chineză, veche egipteană etc.). In epoca apariţiei statelor şi a dezvoltării comerţului, ideogramele au început să fie întrebuinţate din ce în v«. mai mult, fiind mai potrivite pentru noile necesităţi, contemporanul, 5. ii, 1953, nr. 366, 5/2. — Pronunţat: -de-o-, IDEOLOG, ideologi, s. m. Persoană care formulează, teoretizează, apără şi reprezintă ideologia unei clase, a unui grup social, a unui regim social-politic; teoreticianul unei ideologii. Lenin n-ar fi fost cel mai mare ideolog proletar. . . dacă ar fi elaborat problema ţărănească nu pe bâza teoriei şi tacticii dictaturii proletariatului, ci fără să ţină seama de această bază, in afara acestei baze. STALTN, PROBL. LEN. 109. — Pronunţat: -de-o-. IDEOLOGIC, -Ă? ideologici, -e, adj. Care se referă la ideologie, care exprimă ideologia cuiva. Marele ajutor al Uniunii Sovietice, condiţie esenţială pentru construirea socialismului — ajutor ideologic, politic, economic şi tehnic —, întăreşte poziţia noastră faţă de planurile imperialiste de jaf şi înrobire. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 175. însuşindu-şi întreaga bogăţie de cunoştinţe a timpului lor fi prelucrindu-le în mod critic, Marx şi tovarăşid său de luptă Engels au dat proletariatului puternica sa armă ideologică— concepţia materialistă asupra lumii şi societăţii. lupta de clasă, 1953, nr. 5, 24. .<£► Nivel ideologic v. nivel (2). — Pronunţat: -dc-o-. IDEOLO GIGÎŞTE adv. (Rar) Din punctul de vedere ai ideologiei. Teoreticienii sociali-oportunişti au fost demascaţi. .. şi zdrobiţi ideologiceşte şi politiceşte, contemporanul, s. ii, 1950, nr; 184, 2/1/ — Pronunţat: -de-o-, IDEOLOGIE, ideologii, s. f. Sistem de idei, concepţii, noţiuni, exprimate .în diferite forme ale conştiinţei sociale (politică, morală, ştiinţă, artă, religie), care este determinat de condiţiile vieţii materiale a societăţii şi care, la rîndul lui, exercită o influenţă activă asupra dezvoltării societăţii, ajutînd-o atunci cînd conţinutul lor e progresist sau împiedieînd-o atunci cînd conţinutul lor e reacţionar. Intr-o societate sfişiată de contradicţii de clasă nu poate exista niciodată o ideologie în afară de clase sau deasupra claselor, lenin, o. a. I 165. Revoluţia din Octombrie nu trebuie considerată numai ca o revoluţie în'domeniul relaţiilor economice şi social-politice. Ea este totodată o revo-cuţie in minţi, o revoluţie in ideologia clasei muncitoare. stalin, o. x 260. — Pronunţat: -de-o-. IDICLÎU s. m. v. edecliu. ID1L s. n. v. idilă. IDlLĂ, idile, s. f. 1. Poezie în care se prezintă idealizată, înfrumuseţată viaţa păstorilor, a agricultorilor etc. în mijlocul naturii, în tihnă şi seninătate; bucolică. Balade şi idile [titlu]. COŞBUC. Turme de oi sînt mulţime, însă încă n-am găsit Un păstor ca în idile, un cioban de pizmuit. alexandrescu, m. 261. 2* Iubire curată, tandră între un bărbat şi o femeie, mai ales tineri, şi privită îndeosebi sub . aspectul ei trecător, juvenil. Idile înfloreau şi isprăveau prin căsătorii. anghel-iosif, c. L. 58. O idilă dulce... se urzea sub ochii lui. vlaiiuţX, o. a. iii 49. F i g. între gîze fără frică se re'ncep idilele. TOPÎRCEANU, b. 49. — Variantă: (învechit) idil (EMINESCU, n. 103) s. n. IDÎLIC, -Ă, idilici, -e, adj. Care este, care se întîmplă ca într-o idilă (1). V. bucolic, pastoral. Articolul insistă asupra unor aspecte. principale ale creaţiei noastre literare... împotriva atenuării conflictelor, a prezentării idilice, nevcridice a ciocnirilor dramatice din realitate. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 344, 1/1. + (Despre natură) Cîmpenesc, tihnit, singuratic. idiGm, idiomuri, s. n. Limbă. Romîna posedă cuvinte absente în idiomele romanice apusene, iordan, i,. r. 28. Acest idiom e lesne de înţeles. ALECSANDRI, s. 108. + Limba unei populaţii restrînse, din cadrul unui grup etnic mai mare, prezentînd deosebiri faţă de limba comună. V. grai, dialect. : — Pronunţat: -di-om. IDIOMATIC, -ă, idiomatici, -e, adj. Care e caracteristic unui idiom sau care ţine de im idiom. V. dialectal, region al. Expresie idiomatică. — Pronunţat: -di-o-, IDIOSINCRASIE s. f. Aversiune puternică faţă de unele mîncări, parfumuri etc.; dispoziţie a unor persoane de a reacţiona altfel decît indivizii normali la folosirea unor alimente sau medicamente. — Pronunţat: -di-o-. IDlOT, -OĂTĂ, idioţi, -oate, adj. Care suferă de debilitate mintală, care este lipsit total de • inteligenţă. <$> F i g. Mînia lui.. . idioată era atît de ridiculă. DELA-VRANCEA, s. 126. (Substantivat) Două greşeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot. A! ce nenorocire! ce mare idiot! ALEXANDRESCU, P. 89. — Pronunţat: -di-ot. IDIOTÎSM, idiotisme, s. n. Construcţie (expresie, proverb etc.) caracteristică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă decît prin perifrază. întrebuinţează idiotisme ori neexistente în Muntenia, ori, adesea, necunoscute de bucureşteni. hogaş, dr. ii 200. — Pronunţat: -di-o-. IDIOŢENIE, idioţenii, s. f. Atitudine, faptă sau vorbă de idiot, de om prost; neghiobie, nerozie. — Pronunţat: -di-o-. . IDIOŢÎE, idioţii, s. f. Debilitate mintală din naştere, care se caracterizează prin absenţa aproape totalii a funcţiunilor psihice. + (Familiar) Faptă sau vorbă, prostească; prostie, neghiobie, idioţenie; scriere proastă, fără valoare. Tot timpul am citit un roman poliţist, o idioţie complicată, sadoveanu, a. l. 25; — Pronunţat: -di-o-. IDIŞ s. n. sg. Limbă germanică, îmbogăţită în cursul evoluţiei cu elemente ebraice, slave, romanice etc. şi vorbită de unele populaţii evreieşti. O carte scrisă in idiş. <$> (Adjectival) La Bucureşti şi la Iaşi funcţionează două teatre de stat în limba idiş. SCÎNTEL*, 1954, nr. 2865. IDOL — 485 IENICER Idol, idoli, s. m. 1. Divinitate păgînă; (concretizat) 1 chip, figură, statuie reprezentînd o asemenea divinitate. Era o vorbire cu două înţelesuri, aşa cum obişnuiau să lepede în vremea veche preote^ele idolilor păgîni. sadoveanu, r. M. 235. Un idol îşi avea desigur rostul lui în vremile cînd omul nu-şi da seamă de elementele naturii. ANGHEL-IOSIF, c. i<. 43. + (Rar) Nume dat unei fiinţe rele care inspiră spaimă. Vino de mă scapă pe mine de idolid ăsta de vrăşmaş, ispirescu, l. 19. 2. F i g. Persoană sau lucru care reprezintă obiectul unui cult sau al unei iubiri foarte mari. Pentr-o inimă fecioară mindru idol ţi-ai ales! eminescu, o. I 80. IDOLAŞ, idol aşi, s: m. Diminutiv al lui idol. Se intîlnesc fi mici idolaşi informi, lucraţi în lut or în bronz. odobescu, S. II 145. IDOLATRIE s. f. 1. Adorarea idolilor, închinare la idoli. Idolatria se practica mai ales în orînduirea comunei primitive. 2. F i g. Iubire exagerată ; adoraţie, idolatrizare. Idolatrie Să nu-ţi aduci tu ţie! văcărescu, la odobescu, S. ni 122. IDOLATRIZA, idolatrizez, vb. I. Tranz. A slăvi pe cineva sau ceva ca pe un idol, a iubi cu pasiune; a adora. Trebuinţa veche de a idolatriza ceva... încă n-a dispărut în fieştecare din noi. anciiel-iosif, c. i.. 44. IDOLATRIZARE s. f. Faptul de a idolatriza; admiraţie excesivă; adorare. IDOLATRU, -ă, idolatri, -e, adj. (Despre persoane şi colectivităţi) Care se închină la idoli. în Africa mai sînt băştinaşi idolatri. <$- (Substantivat) Vrăjitorii toţi se-richină La o stea ce dă lumină, Numai tu nu, idolatre, Ticălosule-mpărate. teodorescu, r. p. 105. IDOLlŢĂ, idoliţe, s. f. (Rar) Zeiţă; (concretizat) statuie de divinitate păgînă -feminină. Cînd a ridicat ochii, Ferid a văzut pe idoliţă zîmbindu-i. sadoveanu, d. p. 25. ÎDRĂ s. f. v. hidră. IDROPICOS, -OASĂ adj. v. liidropicos. IDROPIZÎE s. f. v. liidropizie. IE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască, caracteristică portului naţional romînesc, făcută din pînză şi împodobită cu cusături alese. O, văzu pe Stanca in straiul ei uşor de primăvară de coloare verde, purtînd la sin pe ie un bujor. sadoveanu, r. M. 292. Tăcînd, a şters femeia o lacrimă cu ia. coşbuc, r. I 142. Anctiţa, cti cosiţele-i plăviţe răsfirate, invălită numai într-o ie subţire si într-o fustă de albă mătase, căzu pe năsipul jilav şi moale al prundului. odobescu, s. i141. 2. Piele groasă care atîrnă sub gîtul boului în chip de gujă. IED, iezi, s. m. Puiul caprei (de sex bărbătesc, pînă la un an). Se uită la cei doi iezi, cum saltă jucînd jur împrejurul pereţilor, camilar, ' TEM. 186. Capra cu trei iezi [titlu]. CREANGĂ, P. 19. Toderică... zise vătafului să taie un ied ce-i viai rămăsese şi să-l facă friptură. NE-gruzzi, s. I 82. + (Uneori determinat prin « sălbatic») Puiul căprioarei. Căprioara îşi azvirle picioarele in fugă ftdgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. GÎRI.EANU, I,. 25. Cinele... se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, s. I 59. IEDEC s. n. v. edec. BfiDERĂ, iederi, s. f. Plantă agăţătoare cu frunze verzi strălucitoare, care se fixează puternic pe ziduri sau pe trunchiul arborilor; se plantează adesea în scopuri decorative (Hedera). Am paseri multe şi felurite. De ici din portiţa încununată cu iederă, hai să le privim, gîrleanu, I.. 9. Uriaşe păduri ce-şi lăsau cortinele grele de iederi şi de liane pînă pe ţărmuri ii treceau pe dinaintea ochilor. ANGHEE, PR. 43. Este drept că viaţa-ntreagă, Ca şi iederc de-un arbor, de-o idee i se leagă. EMINESCU, o. I 133. IEDtjŢ, ieduţi, s. m. Diminutiv al lui ied. Ascultai cu ochii pe jumătate închişi povestea cu ieduţii, cu cumătrul lup şi cu biata capră văduvă. SADOVEANU, E. 111. IÉFTEN, -Ă adj. v. ieftin. IEFTENl vb. IV v. ieftini. IEFTENÎRE s. f. v. ieftinire. IÉFTIN, -A, ieftini, -e, adj. 1. (în opoziţie cu scump) Care nu costă mult, care are un preţ (relativ) mic ; convenabil. O stofă ieftină. c=i Scump la tărîţe şi ieftin la făină (sau la mălai), se spune despre cei care fac cu •uşurinţă cheltuieli mari pentru lucruri de puţină importanţă şi se arată zgîrciţi la cheltuieli mici pentru lucruri necesare. (Adverbial) O moşie cumpărată ieftin. Ai.EC-sandri, T. 251. Poţi căpăta uşor şi ieftin voia de a vîna. negruzzi, s. i 330. Ex.pr, A scăpa ieftin = a scăpa dintr-o situaţie dificilă fără urmări serioase, fără greutăţi sau neplăceri (prea mari). Nu-i venea să creadă că a scăpai atît de ieftin, camii, petrescu, o. ii 685. 2. Lipsit de originalitate, fără valoare; comun, banal. Gherlaş a început să cunoască.. . zile de glorie. Dar o glorie ieftină, vulgară şi lipsită de bani. sahia, n. 67. Locotenentul, încurajat, continua cu ieftine răutăţi despre femei. barT, E. 197. Mimmată judecată, dar ieftină scuză, cara-GIAI.È, N. S. .22. — Variantă : iéfton,-ă (creangă, p. 39) adj. IEFTINAtATE s. f. (Rar) Calitatea de a fi ieftin; situaţie caracterizată prin preţuri ieftine. IEFTINÏ, ieftinesc, vb. IV. Tranz. A vinde cu un preţ mai mic decît înainte, a reduce preţul. (Refl. p a s.) Mărfurile s-au ieftinit. — Variantă : iefteni vb. IV. IEFTINÎRE, ieftiniri, s. f. Faptul de a (se) ieftini; scăderea preţului. — Variantă: Ioftenirc s. f. IEHNEA s. f. v. inhnie. IELCOVAN, ielcovani, s. m. (Regional) Pescăruş. Pt Bosfor lungi caice de-o formă sprintidară Se-ntrec cu ielct-vanii ce-n faţa apei zboară, ai.ecsandri, p. ii 383. IÉLE s. f. pl. (în superstiţii) Fiinţe imaginare, închipuite ca nişte zîne cu puteri nefaste ; frumoasele, dînsele.V. iazmă, rusalii. Iar ielele, fetele, Nouă surori îşi spulberă pletele Pînă la nori. iosiF, p. 82. Voi Ielelor, măiestrelor, Duşmane oamenilor, Stăpînele vîntului. Doamnele pămîntului Ce prin văzduh zburaţi Pe iarbă lunecaţi Şi pe valuri călcaţi. ALECSANDRI, P. P. 10. IENIBAHAR s. n. (Cu sens colectiv) Fructele mici, rotunde şi negre, ale unei plante exotice, care se folosesc drept condiment. Am întîi dovadă pe Pipend, care E la fiecine prea de cinste mare ; Am şi după dinsul pe Ieni-baharul,'Chimenul. .. Cimbrul şi Mararul. pann, p. v. i 121. — Variantă : onibnhfir s. n. - IENICÉR, ieniceri, s. m. Soldat din vechea infanterie turcească, recrutat de obicei dintre copiii turciţi ai populaţiilor creştine ale imperiului otoman. Steagurile turcilor se închinară spre Prut şi porniră ienicerii cu armele ftilgerind in soare, sadoveanu, o. vii 12. Se-ncruntă paşa: — Eşti nebun? Voieştipe ieniceri să-i pun Să te dea cîni-lor? coşbuc, r. i 113. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, şi spahii Vin de-ntunecă pămintul la Rovine in cimpii. eminescu, o. i 146. — Variantă : ianicér (coşbuc, p. i 113, negruzzi, s. l 206) s. m. IF.NICERESC — 486 — IERBOS IENICERfiSC, -EĂSCĂ, ienicereşti, adj. De ienicer, caracteristic ienicerilor, referitor Ia ieniceri. Trupe ienicereşti. IENICER t\IE s. f. (Cu sens colectiv) Armata ienicerilor; mulţime de ieniceri. IEN i r.VIi. ienuperi, s. m. Arbust răşinos, cu frunzele totdeauna verzi, care creşte în regiunea muntoasă şi deluroasă (Juniperus communis). Printre brazi, printre moli/zi, printre afini şi ienuperi, sui mlaca Cernatului pînă in virful muntelui, odobescu, s. ni 179. IENtjPERĂ, ienupere, s. f. Fructul ienupărului de t'orma unei bobiţe neagră-verzuie, întrebuinţat ca medicament sau la prepararea unui fel de rachiu. (Atestat în t'orma iniperă) Pui inipere, izmă-creaţă, artghelică şi coji Ic portocală, dacă ai, şi-l laşi aşa de dospeşte citeva zile,” ¡-apoi începi a bea din el. HOGAŞ, M. N. 121. — Variantă: iniperă s. f. EGPŞOArA s. f. v. iepuşoară. IEPŞTÎN’Ă, iepşune, s. f. (Regional) Iapă tînără (şi grasă), lepşuna [născu] un minzuleţ gingaş. ISPIRESCU, I,. 161. IEPURAR, iepurari, s. m. Numele unei păsări răpitoare, din neamul vulturului, care se hrăneşte mai ales cu iepuri (Aquila). IEPURAŞ, iepuraşi, s. m. Diminutiv al lui iepure; puiul iepurelui; şoldan. Iepuraşul împietri de groază: chiar de lingă el se întinse pe pămînt o arătare cu două coarne grozave. Gîrleanu, L. 19. Iepuraşu-n trei picioare Saltă, fuge uşurel, alecsandri, o. 223. lepuraşu-i bun de zeamă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 367. IÎyPUIIE, iepuri, s. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor cu urechile lungi, cu două rînduri de incisivi aşezaţi spate în spate şi cu picioarele dinapoi mai lungi decît cele dinainte, adaptate pentru sărit; trăieşte prin păduri, pe cîmpii sau livezi şi este vînat pentru carnea şi blana lui (Leptis europaeus). Pornesc cu puşcaşul şi cu cei doi copoi, Marcu şi Feiga, spre zăvoaiele pline de iepuri, sadoveanu, 0. vii 337. Iepurele a zbughit-o la jucat. încet, ascultînd, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil. Gîrleanu, l. 18. într-o zi, [Făt-Frumos] se lua după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Nu ştii de unde sare iepurele (= nu ştii de unde poate veni ceva — de obicei soluţionarea unei probleme — pe neaşteptate). Cine fuge după doi iepuri nu prinde nici unul. Buză de iepure v. buză. Brînză de iepure v. b r î n z ă. Iepure de casă — iepure de diferite rase şi varietăţi, crescut de oameni pentru carne, pentru blană sau pentru părul lung şi moale care se poate toarce. <}»Expr. Cîţi iepuri la biserică — nimeni, nici unul. IEPUREŞTE adv. Ca iepurii (cu frică, cu prudertţă etc.). Săriră din nou şanţul, alergară un timp şi apoi se lungiră. Ciuleau iepureşte urechile, iscodeau cu privirea. pas, L. I 53. Ţara aceasta neaşezată. .. cu boierii vicleni, ttînd iepureşte pe două hotare, cu pîră, cu bunturi, nu-şi timţea îndeajuns blestemul, sadoveanu, z. c. 126. E x p r. A dormi iepureşte = a dormi uşor (gata să se trezească la cel mai mic zgomot). £7 dormea iepureşte şi cîne de pază nu simţea mai bine ca el apropierea duşmanului, agîrbi-CEANU, S. p. 16. îl fura somnul şi se deştepta iarăşi... şi iarăşi — şi iarăşi. Dormea iepureşte. slavici, N. i 327. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte ; şi pe Ungă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, creangă, p. 5. + (în legătură cu verbe de mişcare sau în expresii care sugerează mişcarea) Repede. Cu vreo două ceasuri înainte de a trece trenul, îl văd pe Vîlceag că iese din baraca lui şi o ia la picior iepureşte in lungul liniei, galan, z. r. 83. Omul o lua, iepureşte, la goană, pas, z. i 214. Şchiopul fugea iepureşte cu pieptul pe coama calului, sadoveanu, n, p. 19. Eu fuga iepureşte prin cînepă şi ea pe urma mea, pînă la gardul din fundul grădinii. CREANGĂ, A. 49. iepuroAică, iepuroaice, s. f. Femela iepurelui. Pe vremea cînd se înnodau iepurii de coadă, doi cîte doi, şi iepuroaicele îşi spălau mustăţile in virful stejarilor. DELA-vrancea, s. 240. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind, Iepuroaica fin strîngînd, Cioara cu ciocul greblind Şi baba de joc fugind! jarnIk-bîrseanu, d. 415. iepurOi, iepuroi, s. m. Augmentativ al lui ■ i e p u r e. Sări dintr-un luminiş, de subt lăstari, un iepuroi bătrîn. sadoveanu, r. m. 52. Am căptuşit nişte iepuroi şi am de gind să-i jumulesc, creangă, P. 304. IEPUŞOArA, iepuşoare, s. f. Diminutiv al lui i a p ă. într-un mers obişnuit, iepuşoara de rechiziţie pe care călărea ar fi părut o mirţoagă in toată regula. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1949, nr. 162, 6/1. A întîrziat mult in uşa grajdului, privindu-şi iepuşoara. camilar, N. i 22. Gata!... numai s-adăp iepuşoarele iestea. CREANGĂ, P. 113. — Variantă: iepşoără (camilar, n. ii 111) s. f. IERĂRIT, ierarhi, s. m. Denumire bisericească oficială care se dă episcopilor sau mitropoliţilor; arhiereu. Să nu se mai încredinţeze cîrma arhipăstorească la străini ierarhi, negruzzi, s. I 241. IERĂRHIC, -ă, ierarhici, -e, adj. Conform ierarhiei, Hotărîrile organelor administrative ierarhice pot fi atacate numai pe cale administrativă în faţa organelor superioare, în ordinea lor ierarhică. COD. m. 53. ^ Pe cale ierarhică — în ordinea indicată de ierarhie. Dispoziţiile se transmit pe cale ierarhică. IERARHIE, ierarhii, s, f. Sistem de subordonare a gradelor sau a funcţiilor inferioare faţă de cele superioare. Nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, cînd Alexandru I... înfiinţează o ierarhie bisericească şi. politică, negruzzi, S. I 271. (Glumeţ) Şi atunci bătrînul se resemna ca mulţi alţii şi... se hotărî să aştepte vremea cînd, după ciudatele ierarhii ale existenţei, va putea să ia tronul celuilalt, anghel, pr. 53. IERARHIZA, ierarhizez, vb. I. T r a n z. A pune, a aşeza în ordine ierarhică ; a stabili o ierarhie. IERI! AR i, ierbare, s. n. Colecţie de plante mici, de frunze ori de flori presate între foi de hîrtie; dosar special pentru păstrarea acestor plante. Botanica se învaţă mai uşor cu ajutorul ierbarului, czd Sentimentele nu se învechesc şi-şi păstrează totdeauna parfumul lor, precum şi le păstrează şi florile strînse într-un ierbar. ANGHEL, pr. .152. . — Variantă: herbdr (hogaş, m. n. 100) s. n. IERBAR2, ierbare, s. n. Prima dintre cele patru despărţituri ale stomacului rumegătoarelor; burduf. IERBARÎE, ierbării, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Ierburi, bălării. O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. sadoveanu, o. I 314. 2. Depozit de praf de puşcă. Cînd a tras cu tunu, a nemerit drept în ierbăria barabaftei ( = corăbiei de război), de-a zvîrlit-o-n sus ca pe-o nimica. Sandu-aldea, u. p. 47. IERIÎĂIÎÎT s. n. l.(Rar) Loc destinat pentru păşunea vitelor. V. p ă ş u n e, i m a ş. Aceste pămînturi se zic... ierbărit, dacă se iau pentru vite. i. IONESCU, M. 285. 2. (învechit) Impozit pentru păşunat. Cîte 7 lei de capul de vită pentru ierbărit. I. IONESCU, p. 322. IERBOS, -OÂSĂj ierboşi, -oase, adj. (Rar; despre terenuri) Acoperit cu iarbă bogată. Şi-apoi îmi îmbiaţi Pînă ce aflaţi Cîmpi ierboşi şi laţi Şi codri bogaţi. TEODORESCU, P. p. 391. + (Despre plante anuale sau bianuale) Care are tulpina moale şi mlădioasă şi se usucă după 'IERBULIŢĂ — 487 — IERTA cîteva luni de vegetaţie. <*> (Despre tulpina acestor plante) Era o tulpină ierboasă, plină de boboci galbeni. GALACTION', o. I 349. IERIiULÎŢĂ, ierbuliţe, s. f. Diminutiv al lui i a r b ă. De-ar veni luna lui mai Să-mi aud ceriul turtind, Să wăd norii fulgerind, lerbuliţa-n, şesuri dind. ALECSANDRI, P. P. 287. IEIMîTjŢĂ, ierbuţe, s. f. Ierbullţă. Merge mindra... Prin ierbuţa pină-n brîu Şi (ine murgul de friu. alecsandri, p. p. 49. IERÎC, ierecuri, s. n. Gîrlişoară prin care se scurge apa din lacuri şi mlaştini. Am despotmoli ierecurile şi gîrlele, să împrospătăm ghiolul, davidoglu, o. 30. IEREMIADĂ, ieremiade, s. f. (Livresc) PIîngere, tînguire. — Pronunţat: -mi-a-, . IERI adv. în ziua precedentă (faţă de cea în curs sau faţă de cea de azi) ; în ajun. Andrei a trecut ieri mult peste normă, davidoglu, m. 18. Ieri ca azi ji azi ca ieri: •Frig ji vînt ji ploaie, iosif, r. 53. Ieri numai am venit ji mîine mă duc. negruzzi, s. i 39. Ieri-noapte (-dimineaţă, -seară etc.) = în noaptea (dimineaţa, seara) premergătoare celci de acum. l-a dat în gînd ieri-noapte de una ca asta. creangă, p. 75. Astă-noapte ¡i ieri-noapte Mă strigă cu blinde şoapte. jarnîk-bîrsEanu, d. 152. «$>■ Loc. adv. (în construcţii negative, cu accentul pe primul element) Do azi, de ieri (sau do ieri, de alaltă-ior!) = de curînd, de puţină vreme. Doar rni-s harabagiu de ieri, de-alaltaieri. creangă, p. 115. Mai ieri, (alaltăieri) = de. curînd, de puţină vreme, zilele trecute. A trăit pînă mai ieri, aci, cu noi. CARAGIALE, o. iii 238. (Prin exagerare) Era nepoţelul ei pe care ea însăşi îl legănase mai ieri. La tdrg. Ca ieri v. c a (I 3),^Expr. A căuta ziua do ieri = a căuta ceva ce nu există, ce nu se poate găsi. (Substantivat) Din sînul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, eminescu, o. i 178. Cu mîne zilele-ţi adaogi. Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. id. ib. 204. + în trecut. Cîntecul ce-ades ţi-l cînt Cînd te-adonn în fapt de scară. Puiule, e-utt cîntec sfînt Vechi şi simplu de la ţară. . ■ Azi te-adorm cu dîttml eu, Ieri — el m-adormea pe mine. iosif, v. 139. •$> Loc. adj. Do ieri = dintr-o epocă trecută, din trecut. Roade coapte Musti-vor de lumină ca stelele în noapte Şi doar în cărţi vor plinge durerile de ieri. frunză, s. 4. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu, omul veacului? negruzzi, s. i 245. Oameni. . . minări de vechimea lor de ieri. alexandrescu, m. 22. IERMONĂO s. m. v. ¡cromonali. IEItXA, iernez, vb, I. Intranz. (Urmat de determinări locale) A petrece iarna. Vei ierna Sus în munticel Singur singurel, Pînă a-nverzi Codru şi-a-tiflori. boijn-tinKanu, o. 79. [Aceste păsării iernează în Austria de jos fi în Polonia. ODOBKSCU, s. iii 2S. Se folosi de acea ocazie ca să smulgă de la vizir făgăduiala că nu va lăsa să ierneze oştirea sa în Moldova, căci ar aduce ţării multă vătămare. bAi«CKSCU, O. I 184. Ş-astă iarnă am iernat Mai colea de Calafat, teodorescu, r. r. 2S9. + Tranz. (Cu privire la vite şi mai ales la oi) A adăposti şi a hrăni în timpul iernii. Şi-a iernat oile aproape de Dunăre. IERNĂT s. n. Faptul de a ierna; (rar, în legătură cu obiecte) punere la adăpost în timpul iernii. Este o pricină cu nişte oi, care au trecut Ia iernat astă-toamnă. SADOVEANU, B. 163. Nişte sclavi care ochiseră o barcă mare trasă la iernat m-au chemat să fug cu ei. camil pktrkscu, t. ii 180. Ninge sus la munte — Trec pe vale, la iernat, Turmele mărunte, iosif, 1». 52. IERNĂTKC s. n. v. iernatic1. IERNATIC1 s. n. 1. Şedere, adăpostire (şi hrănire) în timpul iernii; iernat. Ostaşii Ieşi ji svezi... veniseră Ia iernatic în Moldavia. negruzzi, s. I 179. Adăpost de iarnă pentru turmele de oi. 2. Hrană, nutreţ pentru iarnă. Oamenii erau bucuroşi în sat, că mai cruţă iernaticul vitelor. SADOVEAXU, p. S. 93. 3. Loc de adăpost pentru nave în timpul iernii. Şlepurile goale se retrag in locuri de iernatic, ferite de scurgerea sloilor. BART, E. 329. + Chiria unei nave pe timpul iernii, cînd nu poate naviga. — Variantă: iernătep (sevastos, n. 341) s. n. IERNĂTIC2, -A, iernatici, -e, adj. De iarnă, caracteristic iernii. Pe geamuri gerul zugrăvise o primăvară de flori iernatică, demetrescu, o. 120. Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori, Trece-un cird de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. A. 112. <^> Mere iernatice = varietate de mere care se pot păstra în tot timpul iernii, fără să se strice. IERXĂTOR, iernătoare, s. n. Bazin, străbătut la'fund de un curent permanent de apă, în care se pun toamna peştii scoşi din heleşteiele de creştere şi dezvoltare. IERODIĂCON, ierodiaconi, s. m. Diacon călugăr. IEROGLÎFĂ s. f. v. hieroglifă. IEROGLÎFIC, -Ă adj. v. hieroglific. IEROMONAH, ieromonahi, s. m. Călugăr care îndeplineşte funcţia de preot. Era un ieromonah bătrîn şi uscat, cu barba albă. sadoveanu, b. 71. — Variantă: ierni o mi o, iermonachi (creangă, a. 78), s. m. IERTĂ, iert, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o persoană vinovată) A scuti de o pedeapsă, a ridica pedeapsa, a nu pedepsi, a nu mai considera vinovat. Iartă-mă de ce am făcut! reteganul, P. ii 30. Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte. ISPIRESCU, L. 6. Nu vreau să te iert pînă nti-i face ce ţi-oi zice eu. ALECSANDRI, T. i 48. Mă iartă, tată, că n-oi mai zice aşa. drăgiiici, r. 63. E x p r. A-I ierta (pe cineva) dumnezeu = a i se sfîrşi cuiva suferinţele, a muri (după o boală grea). Dumnezeu Să-l ierte, spun cei evlavioşi cînd vorbesc despre un mort. De-o fi murit, Să-l ierte dumnezeu. coşbuc, r. I 230. Bărbatu-mieu — dumnezeu să-l ierte — nu s-a putut plînge că l-am înşelat, creangă, p. 4. Doamne iarlă-mu, spune cel căruia "i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă necuviincioasă. Aice-i? Unde, doamne iartă-mă, să fie? ALECSANDRI, X. I 381. + (Construit cu dativul; complementul direct indică vina săvîrşită) A trece cu vederea. Nu-ţi mai iert nimic, saiiia, n. 78. Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. 4- A scuza. De-i avea vreme să te duci. . . bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. CREANGĂ, r. 169. Mă iertaţi, domnul meu, că sint cam bolnavă ji nu pot [cinta], alecsandri, t. 876. Dar aud chemîndu-mă. Mă iertafi, mă rog. negruzzi, s. i 40. <$> L o c. adj. I)o neiertat = care nu poate fi scuzat; condamnabil. O greşeală de neiertat. Expr. ]îa să luă ierţi, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă. 2. (Subiectul este o persoană sau o situaţie, o stare, o împrejurare ; urmat de determinări exprimate printr-o propoziţie cu verbul la conjunctiv) A îngădui, a permite, a lăsa, a da voie. De rn-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, bine. CREANCĂ, 1’. 169. Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi voi alături! EMINESCU, O. I 87. Iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte! ODOBESCU, S. III 32. (Determinarea, exprimată în propoziţia anterioară, nu se mai repetă) Ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă. ALECSANDRI, p. A. ISO. -$• (Regional, construit cu dativul) Iartă-mi să caut un jugaştrii şi să-mi fac din inima Iui un dop. SBIERA, I'. 36. 1 m p e r s. (Construit cu dativul, IERTARE — 48S — IEŞI uneori determinarea este o propoziţie cu verbul la infinitiv) Nu-ţi c iertat să ‘vorbeşti. EMiNESCU, x. 82. Dorcsc tare mult să-mi fie iertat a mă aşeza in Moldova, pe vară incai; căci iernelc trebuie să le petrec într-o climă mai caldă. GiriCA, a. 608. <£• (Regional) Nu-i iertat = nu-i permis, e interzis, c oprit. 3. (Complementul indică o persoană) A scuti, a dispensa de o obligaţie. El tot nu mă iartă de dobînzi. îi muncesc vara, ii cint toamna; nu mă mai pot plăti. Sado-vf.anu, m. c.*188. Să ierţi feciorul meu de la oaste. RETE-GANUt, p. in 8. <$«• (Glumeţ) Mă uit înapoi cu coada ochiului §i nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar. . . mă iertase. caragialE, o. i 46. (Complementul indică obligaţia) Din zestre că-i mai ierta, Din cerut ii mai lăsa. TEODORESCU, p. r. 88. IERTĂItE, (2) iertări, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul « a cerc ») Acţiunea de a ierta; scutire de pedeapsă. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, cari deferă în genuchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. ispirescu, L. 305. Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la minustire pe viaţă-i fi închis. ALECSANDRI, T. II 193. Cereau ca să se hotărască... cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră şi acum cereau iertare voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, o, II 271. 2. Scuză. îţi cer o mie de iertări. NEGRUZZI, s. I 47. 4^ Expr. Să avem ierfare = a) să ne scuzaţi. Să avem iertare, stăpîne! Apa era bîlilită şi ne-am fi putut bolnăvi. creanga, I*. 204; Ij) (formulă cu care contrazici pe cineva) ba să mă ierţi I lERTĂCITliVE s. f. (Învechit) Iertare. Cuconiţă, am venit să-mi cer iertăciune, negruzzi, s. iii 78. <$>• Expr, Să îic cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze pentru o necuviinţă; nu vă supăraţi. Uite, mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, cînd începi, — adică să fie cu iertăciune, — cind începi a tăia la palavre vînătoreşti. odobescu, S. III 45. A-şi lua icrtâciunc = a-şi lua rămas bun şi a-şi cere, • pe patul de moarte, iertare de la rude şi prieteni, pentru vreo supărare făcută. (Glumeţ) Iapa! Las1 pe Dănilăl că ştie el unde-a duce-o; să-şi'ieie iertăciune de la boi şi ziua-bună de la car. creangă, p. 47. (Rar) îngăduinţă, permisiune. îşi ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav. bXxcescu, o. ii 179. IERTĂTOR, -OĂRE, iertători, -oare, adj. Care iartă uşor. Ce iertător şi bun ţi-i gîndul în preajma florilor plăpînde. anghei,, î. g. 9. IERt'GĂ, ierugi, s. f. (Regional) Canal prin care se abate apa la moară; locul unde se strîrige.apa care cade de pe roata morii; iaz. (Atestat în forma irugă) S-a oprit trudită moară, Doarme apa la irugă, Răzimat pe coate-a-doarme Un cioban întins pe glugă. GOGA, r. 65. ' — Variantă: irueă s. f. IERUNCA, ienmci, s. f. Pasăre cu penele ruginii, cu un cerc roşu în jurul ochilor şi cu un moţ pe cap, care trăieşte în alunişuri (Tetrastes bonasia) ; găinuşă-de-alun. V. găinuşă. Prin frunzare cu răcoare, Zorile au dat In floare Şi s-aud ţipînd icrunci Printre trunchiurile lungi. DEŞLIU, M. 62. într-o margine de brădet tinăr săriră ierunci, drcîind. sadoveanu, F. j. 371. Ci te o ieruncă pitu-lindu-şi puii sub frunze crestate de feregă. C. PETRESCU, R. BR. 6. în judeţele de munte ale Moldovei... acele pasări, mai mari decît un sitar şi împodobite cu sprîncetie roşii, ca cocopi-sălbatici, poartă numele de ierunci. odobescu, s. ra 34. IfiSLE, iesle, s. f. Construcţie în formă de jgheab, ridicată de la pămînt, în care se dă de mîncare vitelor în grajd. Aveau înăuntru ca la şaizeci-şaptezeci de cai, frumoşi şi curaţi, cu aşternutul gros, cu ieslea plină de fin. JnHAlj:, o. 10. Buliăieşului Dumitriţei îi căzuse locul lingă junca Tănăsoaiei, şi să fi văzut cit de bine se împăcau mîncînd finul de care ieslea era plină. CAMir.AR, TE5I. 322. Mă duc să fur calul de la iesle. ALECSANDRI, T. I 184. IEST, IÂSTĂ, ieşti, ieste, adj. dem. (Regional; cînd urmează după substantiv are forma iesta, iasta, pl. ieştia, iestea) Acest, ăst. Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur. CREANGĂ, p. 199. ) Iese afară in grădină şi inccpe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Iese mîndra pin-afară Şi-mi arată-un drum de ţeară. Jarnîk-bîrseanu, d. 123. Expr. A Ieşi afară = a elimina materiile fecale, a avea scaun. (Determinarea arată locul părăsit). Părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcuşurile lor. ISPIRESCU, L. 288. Voi priveghea nurorile," le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă în lipsa feciorilor miei. CREANGĂ, l\ 4. Acum ea, tristă, . din cort ieşise Şi cu ochi umezi lung se uita la cornul lunii ce se ivise. alecsandri, p. i 21. (Determinarea arată direcţia acţiunii sau locul unde se săvîrşeşte) Iese rîzînd. prin dreapta, davidogiaj, IU 11. Plumbul... a ieşit prin spate, negruzzi, s. i 29. <$>• (Determinarea arată locul unde ajunge sau unde se opreşte cineva) După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme şi iată o cărucioară. ISPIRESCU, h. 188. Pornesc împreună, să iasă la drum, pe unde arată spinul, creangă, p. 204.-. Un car coperit cu o rogojină şi întovărăşit de doi oameni dete să iasă în uliţa mare. negruzzi, s. i 31. <ţ> E x p r. A ieşi Ia liman v. liman. A ieşi în lume v.lume, A ieşi Ia lecţie v. 1 e c ţ i e. A ieşi (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva. Mi-au ieşit muncitorii înainte şi mi-au vorbit de parcă mă cunoşteau de cînd lumea, baranga, i, 160. îmi ieşi tata înainte bucuros. Mă sărutară veseli cei din casă. sadoveanu, o. viii 10. încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. creangă, o. a. 221, A ieşi în calea cuiva v: cale. <> (Determinarea arată sau sugerează scopul acţiunii) Umbla numai în zdrenţe cînd ieşea la cîmp. PREDA, î. 115. Toţi care sînteţi învoitori pe moşia domnului Gherasie. .. să ieşiţi la muncă, să-i sădiţi via. STANCU, D. 55. Adesea ieşea... la vînătoare, ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea. ISPIRESCU, L. 42. Viscolul frămîntă _ lumea!... Lupii suri ies după pradă, alecsandri, P. a. 113. A pleca în oraş. Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa. caragiale, o. n 273. 2. (Despre lucruri, fenomene etc.) A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. Fumul alb alene iese Din cămin. coşbuc, P. I 47. Moşneagul. .. se uita prin bordei în toate părţile, să vadă de unde-a ieşit acel glas. CREANGĂ, P. 79. De sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, eminescu, o. I, 80. Calul era numai spumă: muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. negruzzi, s. I 42. Expr. A ieşi Ia iveală v. iveală. A ieşi Ia lumină v. lumină. A ieşi (cuiva) părul prin căciulă v. c ă c i u 1 ă. A ieşi In relief ~ a) a fi mai în afară decît cele din jur, a ti proeminent. Cornişa iese în relief; IEŞI — 489 — IEZĂTURĂ b) a se remarca în mod deosebit, a se releva. A ieşi din comun v. c o m u n. A-i ieşi (cuiva) ochii din cap (saii Sufletul), se zice cînd cineva depune un efort prea mare. Trezîndu-se, gîndeai că va să-i iasă Sufletul, aşa zbiera de tare. BUDAi-DEr.EA.NU, Ţ. 276. A-i ieşi (cuiva) Ull sfînf din gură — a spune o vorbă nimerită. Haidem să pornim la, drum. — Că bine zici, dascăle Zaharie; parcă ţ-a ieşit un sfînt din gură. creaxgă, A. 126. A nu-i mai ieşi (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-1 stăpîni mereu acelaşi şînd. A-i ieşi (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspîndi bîrfeli pe socoteala cuiva. Decit să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuieşte o zicătoare: decit să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. iSpirESCU, L. 273. Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ţi-ati ieşit vorbe multe, aiyhcsandri, p. p. 267. <$> (Despre astre) Niciodată n-o să iasă Luna — palida crăiasă — Să te-nvăluie cu raze. beniuc, v. 18. Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, eminescu, o. i 186. De-ar fi lună de cu seară, M-aş duce la badea-n ţeară; Dar luna iese tirziu, Nu poci mere şi să. viu! JARNÎk-bIrseanu, D. 127. (Despre erupţii alé pielii şi alte fenomene patologice; construit cu dativul) Uite ce blindă mi-a ieşit pe trup ! creangă, p. 264. -$>(Despre manifestări spirituale, în special despre publicaţii) Nici la celelalte nu prea pot învăţa, cu slova asta nouă care a ieşit, creangă, .a. 87. Aştept banii aceşti făgăduiţi ca să plătesc tiparul broşurii mele care iese în săptămîna asta. GnicÁ, A. 504. Cînd au murit boierii aceia, ieşise şi un cîntec. negruzzi, s. i 185. «$• (Despre noiităţi, mode, obiceiuri etc.) A ieşit obicei ca míresele să poarte beteală la cununie. ŞEZ. vii 67. -4- (Despre semănături) A răsări, a creşte. Am sămănat griu de vară Ş-o ieşit numai secară. JARnîk-bîrseanu, D. 163. Ce-am semănat n-au ieşit. ALECSANDRi, ,i>. p. 228. (Despre fiinţe) A se naşte din.-.., a-şi trage originea, a proveni. Ce iese din pisică şoareci mănlncă. 8. A părăsi o stare, o situaţie, o împrejurare (pentru . a trece în alta). De-acum înainte tot aşa are să-ţi fie, pănă ce-i ieşi din slujba spinului, creangă, p. 222.^)>E x p r. A-şi (rar ’ă) ieşi din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a-şi pierde răbdarea, cumpătul, a se enerva. [Directorul] pe lucrători ii frigea cu amende. Pe ucenici ii lua de urechi şi-i aducea ca pe un plocon şefilor din ateliere. Nu-şi ieşea din sărite, păs, z. i 283. Strigă gazda, ieşind din răbdare întru auzul atitor laude, negruzzi, s. i 77. A-şi ieşi din minţi '= a înnebuni. A-şi ieşi (lin balamale v. balama. -4- A se abate, a încălca (o hotărîre, o decizie etc.). Nu ieşea c-o iotă din asprimile regulamentului, vlahuţă, n. 184. Umblu tot cu bititşorul pe lingă dinsa şi nu ies din cuvintul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, creangă, o. a. 67.’ Nu ieşi din hotărîrea maică-sa. id. P. 4. 4. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge, a izbuti, a reuşita deveni. A ieşit primul la examen, a A trecut vremea ăluia mai tare. şi a silniciei. în Rusia, după ce au fost dărimate boieriile şi lăcomiile, iată ieşi dreptate pentru . omul muncitor, sadoveanu, m. C. 160. <$> E x p r. A ieşi biruitor (sau învingător) =a birui, a învince. O învăţă cum să facă să iasă şi de astă dată biruitoare, ispi-RESCU, L. 18. A-i ieşi (cuiva ceva) după plac = a-i reuşi după voie. Harun-al-Raşid, care văzuse şi auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate ii ieşiseră după plac. CaragialE, P. 144. <$■ (Impersonal) Numai să dea dumnezeu să iasă cum cred eu. REBREANU, r. i 241. (Exp r.) Cum o :eşi, să insă, exprimă indiferenţa sau resemnarea' faţă de un rezultat aşteptat. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activităţi, a unei afaceri etc. Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese piinea. Eu n-am nici atit. sahia, n. 95. Are să ne iasă şi de cheltuială. creangă, v. 161. Noi aşa ne dăm solia, Ca să ne iasă simbria. TEODORESCU, p. p. 180. + (în legătură cu socoteli,' calcule etc.) A dî^rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. Cit ţi-a ieşit la adunare? Problema mi-a ieşit. C* (Despre culori; p. e x t. despre obiecte colorate) A se decolora, a-şi pierde faţa; a trece o culoare în alta (la spălat). Bluza a ieşit la spălat. IEŞÎND, ieşinduri, s. n. Parte ieşită în afară la o construcţie, la o piesă, la o parcelă de teren etc. 1EŞÎRE, ieşiri, s. f. I. Acţiunea de a ieşi şi rezultatul ei. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « din ») Părăsire a unei încăperi, a unui loc, a unui spaţiu. La ieşire, însemn citeva rinduri in cartea de aur a muzeului. STANCU, U.R.S.S. 27. De la ieşirea din spital au trecut citeva luni. Saiiia, n. 35. Jurase credinţă şi supunere spinului la ieşirea din fîntină. CREANGĂ, P. 232. <)> Registru de intrare şi ieşire — registru în care se înscriu, într-o administraţie, hîrtiile oficiale sosite sau expediate. <§> E x p r. (învechit) Ieşire la lumină = apariţie, publicare. Mi s-a cerut din mai multe părţi voie de a publica pe Sergentul Peneş şi Oda, însă am refuzat înainte de ieşirea la lumină a numărului din Convorbiri cnrr cuprinde aceste bucăţi. ALECSANDRi, S. 95. 4 Părăsire a unui cadru, a unei grupări, a- unei organizaţii, a unei stări sau a unei situaţii. + F i g. Soluţie pentru a ieşi dintr-o situaţie grea. Unde ai fi ajuns?. . . — In orice caz, nu în situaţia asta! Fără ieşire! Fără ieşire! baranga, i. 196. Nu mai era în stare să găsească nici o altă ieşire. .CAMIt, PETRESCU, N. 142. . 2. Năvală; atac (din interiorul unei fortificaţii spre forţele inamice). Infanteria era. . . gata in orice moment a intra în foc, dacă inamicul ar fi încercat să facă vreo ieşire. D. zamfirescu, R. 233. + F i g. (Franţiizism) Manifestare, prin vorbe, a unei atitudini ostile faţă de cineva sau ceva ; critică violentă (adesea nedreaptă). Oratorul a avut citeva ieşiri violente. ^ II. (Concretizat) Locul prin care se iese (dintr-o încă-íípére, dintr-o curte etc.). Cei cîţiva, aşezaţi pe grămezi, sar în sus alergînd spre ieşire, saiiia, N. 42. Toate ieşirile acestui palat păzite! Nimeni nu va ieşi pînă la noapte! negruzzi, S. iii 476. IEŞÎT, -A, ieşiţi, -te, adj. 1. Scos în relief, proeminent. Cînd vreun biet [cîine] pribeag, cu coastele ieşite, apucase osul înaintea lui, Jap îl lăsa în pace. gai.actiox, O. i 309. Streşinile ieşite erau suspendate de stilpi albi. EMINESCU, N. 57. învelişuri cu streaşină ieşită ca o umbrelă. GHICA, s. 55. 2. (în exp r.) Ieşit la soare sau ieşit la spălat = decolorat. 8. (în expr.) Ieşit din minţi (sau din minte) = nebun. Rămase ca ieşit din minte, cînd, in loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou. ISPIRESCU, l. 72. Acuma ifăd şi eu bine că am fost ieşit din minţi şi ic rog să • mă. ierţi, caragiale, o. iii 77. <0> (Substantivat) In fruntea lor era Jupîn Traico, cu capul gol, cu cămaşa sfi-şiată, cu înfăţişarea unui ieşit din minţi. Galaction, O. i 199. 4. (Contabilitate; substantivat, n. pl.) Material scos din patrimoniul unei instituţii. V. intrat. IEŞIT Oră, ieşituri, s. f. Parte ieşită în afară (la o construcţie); proeminenţă. A proptit lemnele pe nişte ieşituri ale zidului. IETÁC s. n. v. iatac. IETACÉL, ietăceîe, s. n. Diminutiv al lui i a t a c. Intrăm într-un ietăcel. slavici, n. n 307. Du-le de te odihneşte în ietăcelu tău. GORJAN, H. i 105. IEZARÉL, iezărele, s. n. Diminutiv al Iui i e z e r. Un lac mititel, Frumos iezăreL TEODORESCU, V. V, 58. iezătUră, iezăturif s. f. Baraj de pămînt (cu împletituri de nuiele) sau de piatră, betpn etc., construit pentru a stăvili apa unui iaz sau a unui eleşteu; stavilă, stăvilar, I zăgaz. Trecură multe ptraie umflate de ploaie, trecură pe IEZER — 490 - IGNORANŢĂ lingă iezături, pe marginea pădurilor de trestii şi papură, care sunau jalnic la cele din urmă filfiiri ale vintului. SADOVEANU, o. I 151. De pe lacuri apa sură Înfunda mişcarea crea(ă între stuf la iezătură. EMINESCU, O. I 83. împrejurul meu e numai o armonie răpitoare!. . . murmurul rîului care pe deasupra iezăturii cade într-o mică cascadă pe un jgheab. bownTineanu, o. 350. IÎZEB, iezere, s. n. Lac adînc (mai ales la munte). Suprafaţa lanului era mai întunecată, dar frunzele de dedesubt străluceau de un verde puternic, viu, străveziu ca o apă străpunsă de lumină, o apă de iezer plină de străluciri şi de umbre fugare, dumitriu, n. I. 10. Pe fereastra deschisă de Ungă mine se zărea, ca un tablou în ramă, o parte din luciul iezerului, sadoveanu, n. f. 143. Păi acit puţin mai la vale, e un iezer în munte şipescuim şi noi mrene şi ţipari. DELAVRANCEA, o. II 263. XEZf, iezesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la ape) A stăvili prin construirea unei iezături. Au iezit apa la moară. <$>• R e f 1. pas. (F i g.) Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare E menit să se iezească contra altor năvăliri. ALECSANDRi, p. iii 94. -fRefl. (Despre ape) A se aduna, a deveni iaz. Apa... s-adună şi tot creşte, Se iezeşte-n mîndru lac. EMINESCU, I,. p. '117. iezişOr, iezişori, s. m. Diminutiv al lui i e d. Aice era capra sigură că iezişorii săi nici n-or degera, nici nu i-or supăra fiarele sălbatice. SBIERA, P. 202. Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii miei! creangă, p. 32. IEZUIT, iezuiţi, s. m. Membru al unui ordin de călugări catolici întemeiat în evul mediu de Ignaţiu de Loyola ; (prin aluzie la unele procedee ale acestui ordin de călugări'l om ipocrit, viclean, perfid. Interesaţi politiceşte să ciştige pe romîni la catolicism, Habsburgii au intensificat propaganda, folosind în acest scop pe călugării iezuiţi. IST. R.P.R. 230. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc, sau mai bine aceea camarilă de femei şi de iezuiţi ce cîrmuiau împărăţia în locul slabului şi leneşului Ruăolf al II-lea. bălcescu, o. ii 271. IEZTJITÎSM s. n. Lipsă de principii morale în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor; ipocrizie, făţărnicie. iezuşGr, iezuşoare, s. n. Diminutiv al Iui i a z (1). Pe iezuşor, la ţară, Abia te sui în luntre şi te întorci la mal. negruzzi, s. n 192. IFIFLÎU, ififlii, adj. m. (Regional şi familiar) Care n-are bani, care n-are nici o leţcaie. Era om de seamă, însă cam ififliu pe potriva greutăţilor casei lui. CaragialE, o. iii 32. , Ifos, ifose, s. n. (La pl. cu aceeaşi valoare ca la sg.) Ţinută încrezută şi înfumurată, mîndrie neîntemeiată; orgoliu, înfumurare. Ia să mai isprăviţi cu ifosele astea! PAS, z. IV 253. Răsbătea de afară un murmur nedesluşit de glasuri; cînd şi cînd careva striga întărîtat. Ifosul lui Ghiţă se dezumflă deplin, sadoveanu, M. c. 202. Da de unde dracu ai prins tu dihania asta şi mi-o vîri în ogradă cu atîta ifos? hogaş, m. n. 9. -fy- L o c. a d v. Cu ifos = cu foc, cu emfază, patetic. îmi citea cu ifos biletul meu. .. Şi-şi ducea, privindu-mă cu foc, mînile la piept şi le zvîrlea spre mine. sadoveanu, o. V 654. Cîntau la pwltichie, colea, cu ifos. creangă, A. 84. <ţ> Expr. A-şI da ifose = a manifesta o încredere în sine exagerată, a se crede am important şi a se purta ca atare; a-şi da aere. Lucrul care, totuşi, nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-şi da ifose profesionale, hogaş, M. N. 118. IGHEMONICÎLN. ighemonicoane, s. n. (Grecism învechit)!. Demnitate, mîndrie, ifos. Şi-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon. .. Aşa gineri mai vin de-acasă. alecsandri, t. 422. 2. Fast, lux. Să şed cu dînşii la taifasuri pe divan, cu ciubuce, cu cafele, cu tot ighemoniconul boieresc. AI,BC-sandri, t. 39. IGHEMONICOS, -OĂSĂ, ighemonicoşi, -oase, adj. (Grecism învechit) De. neam nobil, boieresc. IGIENA s. f. Ramură a medicinei care se,ocupă cu studierea mijloacelor de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a bolilor. — Pronunţat: -gie-. — Variantă: higidnă s. -f. igdGnic, -ă, igienici, -e, adj. Conform cu regulile de igienă. — Pronunţat: -gie-. — Variantă: higî6nîc, -ă adj. IGIENÎST, -Ă, igienişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu probleme de igienă. — Pronunţat: -gie-. — Variantă : lligicnist, -ă s. m. şi f. ÎGLIŢĂ, igliţe, s. f. 1. Croşetă. Lăutarul cel bătrin avea... un comanac sur de lînă împletită cu igliţa. sadoveanu, N. p. 84. Toate albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu igliţa în fel de fel.de feţe. cara-giale, o. i 336. 2. Unealtă de metal sau de lemn, de formă alungită, pe care se deapănă aţa şi care serveşte la formarea şi înnodarea ochiurilor, la împletirea manuală a plaselor etc. IGNĂT s. m. Zi tradiţională (la 20 decembrie) în care ţăranii obişnuiesc a-şi tăia porcii îngrăşaţi pentru iarnă. Treaba asta... s-a întîmplat cu o zi înaintea ignatului — a doua zi, eu mă pregăteam să-mi tai porcul. PREDA, î. 99. Ex p r. Nu se îngraşă porcul Ia ignat = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment. IGNIFOG, -A, ignifugi, adj. (Şi substantivat) (Material) care se aprinde şi arde foarte greu sau de loc, întîrziind sau împiedicînd propagarea focului. Substanţele ignifuge se folosesc pentru a acoperi cu un înveliş protector unele obiecte inflamabile. IGXOIilL, -A, ignobili, -e, adj. (Franţuzism) Josnic, infam, mîrşav. Şi. ■ . alţi mari creatori au avut să sufere de teroarea ignobilă a regimului ţarist. SAHIA, u.R.S.S. 193. IGNOMINIE, ignominii, s. f. (Franţuzism) Mîrşăvie, ticăloşie, josnicie. IGNORA, ignorez, vb. I. Tranz. 1. A nu cunoaşte, a nu şti. Ignorează cu totul această problemă. 2. A neglija ceva sau pe cineva, a nu observa în mod voit, a nu lua în seamă, a trece cu vederea. Scrierile lui Creangă zugrăvesc realist viaţa satului şi de aceea nu pot ignora un aspect fundamental al realităţii, cum e lupta de clasă, contemporanul, s. II, 1953, nr. 371, 2/5. Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal, rebreanu, p. s. 43. — Prez. ind. pers. 3 sg. şi: ignâră (C. PETRESCU, î. ii 147). IGNORANT, -A, ignoranţi, -te, adj. (Despre oameni) Fără învăţătură, fără cunoştinţe, incult. Aceste cărţi încă-pînd pe mîna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni ca sfinţii, creangă, a. 142. (Substantivat) Advocatul ce l-aţi avut era un ignorant, negruzzi, s. I 281. Ignorantul mimai crede că o cometă este accidentală. bălcescu, o. ii 10. IGNORANŢA s. f. 1. Lipsă de cunoştinţe (elementare), de învăţătură; neştiinţă. Partidul nostru desfăşoară o amplă revoluţie, culturală la sate,• pentru a sfărîma lespedea ignoranţei şi inculturii sub care regimiţl burghezo-moşieiesc strivea în trecut ţărănimea noastră muncitoare, contemporanul, S. ii, 1952, nr. 275, 1/1. Să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trîndăviei. CREANGĂ, a. 136. UGNORARE — 491. — ILOT 2. (învechit) Faptul de a ignora, de a nu şti, necu-inoaştere a situaţiei. în tot timpul acesta, Soleiman-paşa era in cea mai mare ignoranţă despre cele ce se petreceau .la Poartă, giiica, A. 33. IGNOKĂRE s. f. Faptul de a ignora; necunoaştere, •neştiinţă; neglijare intenţionată, nebăgare în seamă, ■trecere voită cu vederea, dispreţuire. IGRASÎE s. f. Umezeală care se formează în pe-: reţii unei clădiri datorită apei din pămînt care pătrunde prin zid. încăperea încredinţată lui era fără ¡igrasie, pas, z. iv 111. Te oprea, in prag, an miros înecă-cios de petrol ars şi de pivniţă. Zidul din fund îşi ascunsese ■ igrasia după an covor. G. M. zamfirescu, m. d. i 18. IGRASIOS, -OASĂ, igrasioşi, -oase, adj. (Despre pereţii unei case; p. e x t. despre clădiri) Care are igrasie, umed. Casă igrasioasă. — Pronunţat : -si-os. IHNE s. f. y. inimic. ihneumGn, ihneumoni, s. m. Insectă din ordinul himenopterelor, care trăieşte ca parazit al altor insecte (Pimpla instigator). La înmulţirea anuală treptată a omizilor răspunde înmulţirea ihneumonului, parazitul omidei. SADOVEANU, V. F. 85. — Pronunţat: -ne-u-, IHTIOIOGIC, -Ă, ihtiologici, -e, adj. Care se referă la ihtiologie, care ţine de ihtiologie. Faună ihtiologică. — Pronunţat: -ti-o-. IHTIOLOGÎE s. f. Parte a zoologiei care se ocupă cu studiul peştilor. — Pronunţat: -ti-o-, IHTIOZAUR, ihtiozauri, s. m. Reptilă marină uriaşă din era secundară. — Pronunţat: -ti-o-za-ur. nşoÂKĂ, uşoare, s. f. Diminutiv'al lui ie. Ce duci, mîndră, pe sub salbă, Colea-n Uşoara albă? jarnîk-bîr-seanu, d. 399. 'ILAR, -Ă, ilari, -e, adj. (Rar) Care este în stare de ilaritate; care stîrneşte rîsul, ilariant. Figură ilară. ILARIANT, -A, ilarianţi, -te, adj. Care provoacă rîsul. — Pronunţat: -ri-ant. ILARITĂTE s. f. Explozie de rîs într-un grup de oameni, la auzul sau la vederea unui lucru vesel, amuzant, caraghios, în contrast cu ceea ce se aştepta. A fost o ilaritate imensă. A rîs şi banca ministerială, a rîs şi oratorul însuşi. CAMil* PETRESCU, u. N. 145. Lista de bucate... ■deşteptă atunci printre meseni... o ilaritate si o curiozitate destul de mari. odobescu, s. II 337.' ILĂU, ilaie, s. n. (Regional) Nicovală. Povestea-i a ciocanului ce cade pe Hău. eminescu, o. i 62. S-a pus pe ilău Î11 mîni c-nn ceatlău. marian, s. 233. Ţiganii, cînd mi-l vedea, Sus pe ilău cum şedea, Vai, amar se bucura Şi din gură toţi striga... TKODORESCU, p. p. 262. — Variantă: iI6u (coşbuc, p. n .23) s. n. ILEGĂL, -Ă, ilegali, -e, adj. 1. Care nu este legal, care nu e în conformitate cu legea, care calcă legea, contrar Jegii; nelegal. Act ilegal. 2. Care activează, care duce luptă politică în ascuns din cauza prigoanei regimului capitalist; p. e x t. care serveşte acestei lupte; conspirativ, clandestin. Partidul comunist [în 1934] îsi reorganizează activitatea pe baze noi, trece în adincă ilegalitate si, învăţînd din marea experienţă a Partidului bolşevic, care a ştiut să îmbine cu măiestrie munca ilegală cu munca legală,. luptă în această perioadă pentru a apăra interesele clasei muncitoare împotriva ofensivei patronale, gheorghiu-dej, art. cuv. 370. Rotindu-şi privirile prin cameră, îşi opri ochii într-un ungher al ei, acolo unde avea ascuns sub podea materialul ilegal. v. rom. martie 1954, 134. ILEGALÍST, -A, ilegalişti, -ste, s. m. şi f. Activist al mişcării muncitoreşti, care luptă în ilegalitate împotriva regimului capitalist. ILEGALITATE, ilegalităţi, s. f. 1. Caracterul a ceea ce este ilegal; faptă ilegală. Prefectul a săvîrşit o ilegalitate. 2. (De obicei precedat de prep. «în» sau «din») Situaţia ilegală în care activează o organizaţie muncitorească sau un activist al mişcării muncitoreşti din cauza prigoanei regimului capitalist. Partidul nostru a putut face faţă celor mai grele încercări şi a mers înainte prin furtunile anilor de ilegalitate datorită încrederii in triumful cauzei proletariatului, gheorghiu-dej, arT. cuv. 361. [La muzeu] mii şi mii de documente şi fotografii... vorbesc de lupta dusă in ilegalitate de partid. STANCU, U.R.S.S. 59. Trăia la Bucureşti un luptător în ilegalitate, cazangiul Voicu Cerneţ. sadoveanu, m. c. 166. ILEGALIZÁ, ilegalizez, vb. I. Tranz. A declara ilegal. Jlegalizînd P. C.R., liberalii dezlănţuie un puternic atac împotriva libertăţilor cetăţeneşti, şi în special împotriva dreptului de organizare al clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 108. ILEGALIZARE, ilegalizări, s. f. Acţiunea de a i 1 e-g a l iza şi rezultatul ei. ÍLEON, ileonuri, s. n. Porţiunea terminală a intestinului subţire. - — Pronunţat: -le-on. ILÉU s. n. v.. ilău. ILIÁC, -Ă, iliace, adj. n. şi f. (Anat.) Care este aşeza: în partea de mijloc a corpului, între coaste şi pîntece; din regiunea şoldurilor. Bazinul iliac. <)• Os iliac = fiecare din cele două oase care formează partea anterioară şi laterală a bazinului. — Pronunţat: -li-ac. ILÍC, ilice, s. n. (Munt., Mold.) Haină ţărănească, uri fel de pieptar, fără mîneci, care se încheie cu găitane, nasturi sau copci. Ilicul rupt prin care i se vedea pieptul. camilar, N. li 239. Surugiul intră pe scenă îmbrăcat cu.. . ilic de postav cusut cu găitanuri. alecsandri, T. 45. ILICÍT, -A, iliciţi, -te, adj. Contrar legii, nepermis de lege, ilegal; p. e x t. necinstit. Venituri ilicite, cu Adesea inima lui fluturatică se simţea rănită de amoruri ilicite, odobescu, s. i 289. ÍLI0N s. m. Unul dintre cele trei oase care constituie osul iliac. V. ischion, pubis. 1 ILÎŞ, ilişuri, s. n. (în orînduirea feudală) Dare, impozit care se percepea asupra grînelor. ILIŞAR, iii;ari, s. m. (în orînduirea feudală) Persoană care aduna ilişul. Ilişarii stringeau ilişul, o dare de grîne. IST. R.P.R. 126. ILIZÍBIL, -Ă, ilizibili, -e, adj. (Franţuzism, despre un text scris) Care nu se poate citi, neciteţ, indescifrabil. ILÓGIC, -A, ilogici, -e, adj. Contrar logicii, neconform cu logica, nelogic. Acţiune ilogică doar în aparenţă. CAMIL PETRESCU, T. IJ 118. ILÓT, iloţi, s. m. 1. (în vechea Spartă) Sclav apar-ţinînd statului şi dat proprietarilor de pămînt pentru muncile agricole. 4- F i g. Persoană exploatată, asuprită. Proprietarii se zoresc pretutindeni să-i asuprească din nou pe iloţii pămîntului. pas, L. i 38. Acest buget este produs de obolul săracului, acelui sărman asuprit şi nenorocit pe care cad toate sarcinile!... acelui ilot ce geme de secoli. alecsandri, t. i 234. ILUMINA — 492 — ILUZIONIST 2. (Rar) Om degradat, decăzut. Tot ce e perjid şi lacom, tot Fanand, toţi Hoţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii. EMiNESCU, O. i 150. ILUNISÂ, iluminez, vb. I. 3. Tranz. A proiecta lumină pe suprafaţa unui corp. Sute de gondole iluminate de torţe tremură pe apă. CAMIL PETRESCU, T. ii 249. F i g. Un pilc de şcolăriţe ilumină sala. GALAC-tion, o. . i 57. ^ A b s o 1. Reflexul flăcărilor uriaşe Prin noaptea grea de zgură, Iluminează triumfal. CAMir, PETRESCU,- v. 89. 2. Refl. F i g. (Despre obrazul, ochii, mintea, spiritul cuiva) A se înviora, a se înveseli; a se lumina. Rar de tot se iluminează la faţă, ca un copil. CAMII, PETRESCU, T. II 174. Tranz. A fost o bucurie care m-a iluminat înlăuntru ca un soare, camii, PETRESCU, U. N. 135. ILUMINARE, iluminări, s. f. Acţiunea de a (se) ilumina şi rezultatul ei. Iluminarea oraşului. ILUMINAT1 s. n. Faptul de a ilumina, iluminare. Tehnica producerii şi răspîndirii luminii artificiale în spaţii închise sau deschise. Iluminatul străzilor, ILUMINAT2, -Ă, iluminaţi, -te, ■ adj. 1. (Despre o , încăpere, o stradă, un oraş etc.) Care este luminat, pe a cărui suprafaţă se proiectează • lumină. Au fost, desigur, în vremea aceea nopţi cînd aceste cîteva duzini de opaiţe, aprinse pe pămînt, vor fi dat oamenilor care le priveau, certitudinea că se găsesc... într-o intens iluminată metropolă, bogza, C. o. 202. 2. F i g. Plin de bucurie, înviorat, înveselit; inspi- rat. Veneau cîntînd,' cu ochii iluminaţi, tineri, bătrîni, femei, pas, z. rv 200. ' .! ILUMINAŢIE, iluminaţii, s. f. Iluminare puternică a clădirilor, străzilor 'etc. cu ocazia unei festivităţi, a unei sărbători; luminăţie. Mîne fiind ziua aniversară., . va fi iluminaţie strălucită. NEGRUZZI, s. I 329. TLUMINÎSM s. n. Curent filozofic din secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea care preconiza înlăturarea nedreptăţilor sociale prin raspîndirea culturii în popor. ILUMTNÎST, iluminişti, s. m. Adept al iluminismului. Partidul înfăptuieşte educarea comunistă a maselor nu în maniera iluminiştilor, nu în mod abstract, ci în legătură indisolubilă cu soluţionarea sarcinilor practice ale construirii socialismului şi comunismului. LUpTa DE ci.asX, 1953, nr. 9, 35. . ILUSTRA, ilustrez, vb. I. 1. T r a n z,. A exemplifica 0 problemă prin exemple demonstrative, prin fapte, gesturi, a arunca o lumină clară asupra unei anumite probleme, situaţii etc. Întîi expune teoria, apoi o ilustrează prin exemple, o îşi ilustra naraţiunea cu gesturi, strîmbături şi schimbări de glas caraghioase, vlahuţă, o. a. in 69. -.2. Refl. A se distinge, a se remarca, a deveni celebru. Unii.. . s-au ilustrat ca profesori şi ca înalţi funcţionari, ghica, s. 57. | Tranz. A face să se distingă, să se remarce.' între cetăţenii ce au ilustrat Moldova a fost şi unul Ioan Tăutul. băixescu, o. 1 81. 3. T r a n z. A împodobi (o carte, un text etc.) cu ilustraţii. Jf- A prezenta printr-un desen ; a reprezenta. Mai demult văzusem gravura care ilustrează memorabila. .. întilnire [a greierului] cu furnica, bogza, a. î. 660. ILUSTRARE, ilustrări, s. f. Acţiunea de a (s e) i 1 u s-t r a şi rezultatul ei. 1. Lămurire, clarificare, demonstrare, exemplificare. Succesele obţinute de Statul Sovietic pe drumul apărării păcii în lume, zdrobirea agresorilor imperialişti fascişti... constituie o ilustrare strălucită a faptului că popoarele slnt capabile să ia soarta păcii in propriile lor mîini. CON- tempor.*nui., s. it, 1951, nr. 265, 6/1. 2. împodobire cu ilustraţii (a unei cărţi, a unui text etc.). Un sul adus din cealaltă vară, pentru a sliiji, alături cu plăcile aparatului fotograf ic,' la ilustrarea viitoarelor cărţi despre săpăturile din Piscul Voievodesei. c. PETRESCU, R. dr. 72. ILUSTRAT, -A, ilustraţi, -te, adj. (Despre un text, o revistă etc.) împodobit, cu ilustraţii. Ediţie ilustrată. 4- (Despre cărţi poştale) Care are pe una din feţe o imagine. Albumul ei cu scoarţe violete E plin de cărţi poştale ilustrate. TOPÎRCEANU, M. 20. (Substantivat, f.; v. vedere) Mi-a trimis o ilustrată de la mare. ILUSTRATIV, -A, ilustrativi, -e, adj. Care ilustrează, care exemplifică, care lămureşte; demonstrativ. Are... o valoare ilustrativă superioară o pagină în care conţinutul de fapte este mai restrîns, dar în care e cu atît mai remarcabilă prezentarea relaţiilor dintre personajele în scenă. i*. ROM. 1.953, nr. 3, 46. * ILUSTRATOR, -0ÁRE, ilustratori, .-oare, â. m. şi f. (Rar) Persoană care face ilustraţiile într-o carte, revistă efc.; desenator. [în 1915] ilustratorii noştri mor aproape de foame desconsideraţi de o presă imorală, Argijezt, ' p. T.-72. ILUSTRAŢIE, ilustraţii, s. f. Imagine, desen, gravura care împodobeşte sau explică un text. Eram copil crud cînd răsfoiam, căutînd ilustraţii, broşurile revistei celei vechi de pe biroul tatălui meu. sadoveanu, E. 162. ILtJSTRU, -A, iluştri, -stre, adj. Strălucit, eminent, celebru (prin merite, virtuţi etc.), renumit, vestit, faimos. Privesc casa şi parcul, privesc fotografiile, documentele rămase de la ilustrul muzician [Ceaikovski], hainele lui, obiectele de care s-a servit, stâncii, u.r.s.s. 86. Văd că într-o privinţă . ilustrul d-tale profesor e de. aceeaşi părert cu mine. CARaGiai/e, o. vii 176. Ilustrul arhitect şi sculptor grec Apolodor. odobescu, s. iii 72. (Substantivat) Figura' bătrînei devenea radioasă, acum ochii i se, muiau de lacrimi cînd pronunţa numele ilustrului. anghel, pr. 120. ILÚZIE, iluzii, s. f. 1. înşelare provocata de perceperea denaturată a realităţii, de considerarea unor aparenţe sau ficţiuni drept realitate. Iluzie optică. 2. F i g. Speranţă neîntemeiată, dorinţă' neîndepli-nită, amăgire, vis amăgitor. Iluzii trecătoare ml cunoaştem. BENIUC, V. .8. Purtat pe perne elastice, avii iluzia că. se numără printre cei tari şi invidiaţi, c. PETRESCU, c. v. 75. Cînd aripi al meu suflet avea, credeam în toate Iluziile roze. macedonski, o. i 122. Frunzele... de crengi se dezlipesc Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet ■ omenesc. alecsandri, p. A. 111. E x p r. A-şi facc iluzii = a nădăjdui lucruri irealizabile, a crede în închipuiri deşarte. A-Şi pierde iluziile = a rămîne dezamăgit, decepţionat. — Variantă: (învechit) iluziúne (pronunţat -zi-u-) (ODOBESCU, s. iii 417) s. f. ILUZIONA, iluzionez, vb. I. Refl. (Rar) A-şi face iluzii, a se amăgi. , — Pronunţat: -zi-o-. ILUZIONARE, iluzionări, s. f. închipuire, visare. Lipsă de iluzionare şi avînt. iuraii.Kanu, sp. CR. 104. — Pronunţat: -zi-o-, ILUZIONISM s. n. îndeletnicirea iluzionistului; scamatorie. — Pronunţat; -zi-o-. ILUZIONÍST, -A, iluzionişti, -ste, s. m. şi f. (Rar) Scamator. Apar pe scenă cîntăreţi şi declamatori de cuplete humoristice, dansatori şi iluzionişti. stancu, U.r.s.s. 95. — Pronunţat: -zi-o-. 1LUZIUNE — 493 — IM AŞ ILUZIÜNE s. f. v. ¡luzio. ILUZÓRIU, -IE, iluzorii, adj. Care există numai prin iluzie, care nu poate fi realizat; amăgitor, înşelător. Toate vechile proiecte erau acum în colb, şi altul nou le înlocuise, strălucitor şi iluzoriu. gai^action, o. I 142. Dungă iluzorie de umbră, cazimir, l. u. 94. . IM, imuri, s. n. (Regional) Murdărie. IMACULÄT, -A, imaculaţi, -te, adj. Fără pată, curat; nepătat. Cîţiva mesteacăni se ivesc printre ceilalţi arbori subţiri, înalţi şi albi, asemeni unor imaculate luminări. bogza, c. o. 352. îţi place iarna? zice supărat. — îmi place tot ce e imaculat, cazimir, l. u. 37. IMAGINĂ, imaginez, vb. T. T r a n z. A-şi închipui, a-şi reprezenta ceva, a făuri în imaginaţie; a inventa, a născoci. Ai ajuns pînă aici cu îndrăzneala? Imaginezi fantasmagorii, faci pe detectivul, sadoveanu, p. M. 120. Imaginase un mic roman. Se gindea chiar să-l -scrie. C. PETRESCU, c. v. 47. Jignită de soţul Elenei, Zoe imaginează o răzbunare. ■ BOLINTINEANU, O. 430. <}’ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nu pot să-mi imaginea unde se va aşeza chipul tatei. SAHIA, n. 49. IMAGINABIL, -A, imaginabili, -e, adj. Care poate fi ■imaginat, închipuit. O parte a populaţiei Stalingradului, ■ iridurînd toate suferinţele imaginabile, suportînd toate lipsurile, a apucat să vadă eliberarea oraşului, infrîngerea fasciştilor, stancu, U.R.S.S.. 190. Toate torturile imaginabile cu care proiectează să pedepsească pe nenorocita Desdemona. caragtale, n. f. 28. IMAGINÄR, -A, imaginari, -e, adj. 1. Care există numai în imaginaţie, care nu este real; închipuit, fictiv, născocit, plăsmuit. Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginaré, eminescu, n. 45. Eu vorbesc d-o ţeară De tot imaginară. ai.kxandrESCu, m. 383. 2. (Mat. despre numere) Al cărui pătrat este un număr negativ. ' IMAGINÁT, -A, imaginaţi, -te, adj. închipuit, scornit, născocit, inventat. întimplare imaginată. ' LM AGINATÍY, -Ă, imaginativi,, -e, adj. Care posedă aptitudinea de a-şi imagina lucrurile cu mare uşurinţă, ■care are imaginaţie vie. IMAGINAŢIE, imaginaţii, s. f. Capacitatea omenească de a transforma reprezentările care reflectă rea- ■ Bitatea existentă şi de a crea, pe această bază, noi reprezentări; p. e x t. imagine produsă de această facultate; închipuire, fantezie. Imaginaţia populară nu contrazice iegile realităţii, ci, dimpotrivă, le subliniază. contemporanul, s. n, 1950, nr. 183, 8/4. în fine, cu firul cauza-llităţii în mină, mulţi vor gîridi a fi ghicii sensul întîmplă-irilor lui, reducîndu-le la simple vise. ä unei imaginaţii •bolnave. EMINESCU,. N. 84. — Variantă: imaginaţiune (pronunţat -ţi-u-) (odobescu, s. ii 240) s. f. IUI A GIN AŢI ÚNE s. f. v. imaginaţie. IMAGINĂ s. f. v. imagine. IMĂGINE, imagini, s. f. 1. Reprezentare în mintea moastră a realităţii înconjurătoare, pe baza impresiilor ■primite prin simţuri; reproducerea unei percepţii vizuale sau auditive; (rar) obiectele percepute prin simţuri. Deschizi, larg ochii şi încerci să păstrezi pentru totdeauna în adinrul lor imaginile care fi se perindă prin faţă. stancu, u.R.S.S. 23. Ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit?. ... Prea puţin. De ici, de colo, de imagine-o Jăşie, Vreo urmă de gîndire, ori un petec de. hîrtie. eminescu, o. I 134. -0- F i g. în călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini Ce vor cădea cîndva, inerte, pe cîmpul alb al unei pagini. TOPîrceanu, m. 7. 2. Reproducere a unui obiect, formată din punctele de reunire ale razelor luminoase emanate de la un izver de lumină şi obţinută cu ajutorul unui sistem optic. Păsări contopindu-se în luciul apei cu propria lor imagine. BOGZA, c. o. 39. <0> Imagine reală — imagine în ale cărei puncte se intersectează însăşi razele luminoase pornite de la obiect şi care poate fi prinsă pe un ecran. Imagine virtuală — imagine în ale cărei puncte se intersectează numai prelungirile drepte ale razelor luminoase şi care nu poate fi prinsă pe un ecran. 3. Reprezentare plastică a înfăţişării unei fiinţe sau a unui obiect, a unei scene diri viaţă, a unui tablou din natură etc. obţinută prin fotografiere, desen, pictură, sculptură etc. Carte cu imagini. c=i La* Muzeul central « V. I. Lenin o, se poate cunoaşte, din documente şi imagini, Istoria Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S. stancu, u.r.s.s. 58. ' 4. Reflectare artistică a realităţii prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, poezie, arte plastice etc.. El s-a cutremurat nu de imaginea poetică ce-i serveam, ci de glasul meu deznădăjduit. SADOVEANU, A. L: 17. 5. (Mat.) Simbol. — PI. şi: imagine (odobescu, S. iii 60). — Variantă: imâgină (topîrceanu, b. 82) s. f. IMAGISTIC, -Ă, imagistici, -e, adj. (Rar) Privitor la imagini, de imagini, cu imagini. Adevărat poem în proză de severă concentrare imagistică, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 126, 12/2. -tf- (Substantivat, f.) Gen de poezie sau de proză, artistică (uneori formalistă), în care predomină imaginile. Aşteptăm să părăseşti imagistica facilă şi să încerci a spune ceea ce e nou şi esenţial în rrali tute. coxtemporanui,, s. II, 1949, nr. 162, 5/6. IM'ALĂ s. f. (Regional) Pămînt muiat, mocirlă, noroi. Trecînd printr-iin loc cam gloduros, i s-au înfipt carul în imala aceea, sbiera, p. 199. + Lut de lipit. Luă un ţigan, îl puse să frămînte îmală şi-şi lipi casa. slavici, o. I 63. BIĂM, imami, s. m. Şef religios la musulmani, preot care administrează o moschee, pronunţă rugăciunile etc. Porunci de ieşi ulemalele (vlădicii) şi imamii cu toţi hogii şi derviştii. ISPIRESCU, M. v. 32. Demult imamul din mutare cîntase. alecsandri, p. i 238. — Variantă: imán (caragiale, o. iii 65) s. m. DIAMBAIALDÍ s. n. Mîncare rece, pregătită din pătlăgele vinete împănate. — Variante: imambaialdi, imambaildf s. n. DIAMBAIALDÎ s. n. y. imambaialdi. EVIAMBAILDÎ s. n. v. imambaialdi. IMAMEÁ, imamele, s. f. (Turcism învechit şi arhaizant) Capătul ciubucului prin care se trage fumul şi care adesea avea diferite podoabe. Citeva fumuri, nu din ciubucurile cu imamea de chihlimbar... Ci mahorcă neagră tocată cu cosorul. C. PETRESCU, A. R. 195. Imamele cu muţunachi. alecsandri, T. 433. EJIĂN s. m. v. imam. IMANENT, -A, imanenţi, -te, adj. 1. Care e propriu naturii obiectului, condiţionat de aceasta; intrinsec, persistent, permanent, constant. A-şi însuşi muncă în timpul tuturor celor 24 de ore ale zilei este deci. tendinţa imanentă a producţiei capitaliste. MARX, c. i 249. 2. (în concepţia idealistă, reacţionară, despre lume) Care există şi acţionează prin sine însuşi, nedeterminat de o cauză din afară. IMANENŢĂ s. f. Stare a ceea ce este imanent. IMĂŞ, imaşuri, s. n. Porţiune de pămînt necultivată, folosită ca păşune comună pentru toate vitele unui sat; izlaz. Ulicioarele strimte, împrejmuite-de răchiţi, arătau la capătul lor imaşuri largi. camila"r, N. II 24. Se auzeau- IMATERIAL — 494 — IMINENTĂ. de la imaturi tălăngile somnoroase picurind duios. SADOVEANU, O. I 67. Un mindru jlăcăuaş Mină boii la izvoare şi ii paşte la imaş. alecsanbri, p. a. 121. IMATERIAL, -A, imateriali, -e, adj. Care există numai în conştiinţă, care nu este format din materie; nematerial, spiritual; p. e x t. lipsit de consistenţă, de formă precisă. Neobosiţi de cale umblau cei trei tovarăşi. .. Pluteau pe punţi înguste, se străvedeau în ape, Mai albi şi mai eterici, imateriali aproape. ANGHEL-TOSIF, c. M. i 34. — Pronunţat: -ri-al. IMATERIALITATE s. f. însuşire a ceea ce este imaterial. , — Pronunţat: -ri-a-. ÎMBARC AŢEE s. f. v. ambarcaţie. IMBECÎL, -Ă, imbecili, -e, s. m. şi f. (Adesea termen de ocară) Persoană cu capacităţi mintale foarte reduse, lipsită de facultatea de a înţelege uşor; slab de minte, neghiob, nătărău. Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. CAMIL PETRESCU, U. N. 150. Bag de seamă că nu pot suporta în linişte să mă crezi un imbecil. SEbastian, t. 63. E mîndria de a-i arăta că tiu sînt un imbecil. IBRĂILEANU, A. 44. (Adjectival) Cel ce-a spus că marile Dureri sînt veşnic mute A fost desigur un cretin, Cu minte imbecilă. anghel-iosiF, c. m. i 61. (Adverbial, rar) Da, şmecherii vor spune că-i imbecil să lupţi, beniuc, v. 60. IMBECILITATE, imbecilităţi, s. f. Deficienţă mintală, slăbiciune de minte; nerozie, neghiobie. + Vorbă sau faptă de imbecil, prostie, inepţie. Spune imbecilităţi. imbecilizA, imbecilizez, vb. I. Tranz. A aduce în stare de imbecilitate. » IMBECILIZĂT, -Ă, imbecilizări, -te, adj. Adus în stare de imbecilitate. Nu eşti atît de imbecilizat, cum spune lumea. c. petrescu, c. v. 315. IMBERB, imberbi, adj. m. Căruia nu i-a răsărit încă barba; fără barbă, tînăr. La aceste academii de ştiinţi a zînei Vineri Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi in a lor clas. EMINESCU, O. I 140. (Substantivat) Jak Măgură, un imberb deşirat... era reporter la o gazetă din Brăila. BART, E. 149. IMBOLD, imbolduri, s. n. (Mai ales în legătură cu verbele «a da », «a primi ») îndemn, stimulent, impuls. 'Proletariatul rus, ridicîndu-se pentru prima oară în istorie la situaţia de clasă stăpînitoare, a dat un imbold, prin pilda sa, proletariatului din toate ţările. contemporanul, s. II, 1952, nr. 318, 1/1. El stăruieşte să-şi îndrepte studiile şi activitatea după imboldurile sufletului său. sadoveanu, E. 68. Nu vru să mite nicăieri. Aripile îi dădeau un imbold neînţeles. Parcă era vrăjită. Zbura ca în vis. bassarabeS-cu, v. 51. — Variantă: (nerecomandabil) îml)61d (TOMA, c. v. 119) s. n. EMBRORfe, imbrohori, s. m. (Turcism învechit) Persoană trimisă de sultan în ţările noastre, cu misiunea de a detrona un domn sau de a înscăuna un domn nou. Imbrohorul sau comisul împărăţiei azvirli vălul de mazilie pe capul Brîncoveanului. ODOBESCU, s. I 256. Sidtanul din foişor Dete semn lui imbrohor, alecsandri, p. p. 211. IMEDIAT adv. Fără întîrziere, numaidecît, îndată. Aş pleca imediat. Tata n-ar şti nimic. SABIA, n. 22. Deocamdată nu cunoscu pe Ana, dar glasul şi rîsul ei îl asigurară imediat că sub pălăria aceea mare era • ea. VLAHUŢĂ, o. a. m 36. + (Adjectival) Care se situează la o distanţă nemijlocită de ceva; care se produce în chip nemijlocit, fără întîrziere. Stau prinse în rame, acoperite cu sticlă, exemplare rare din ziarele care se scriau şi se tipăreau în imediata apropiere a frontului, stancu, u.r.s.s. 126. Sarcini imediate — sarcini care vin în primul rînd, a< căror rezolvare este urgentă. IMEMORIAL, -a, imemoriali, -e, adj. (Despre timp)' Care este dintr-o epocă îndepărtată, care nu se maii ţine minte; străvechi, uitat. Timpuri imemoriale. — Pronunţat: -ri-al. imî;ns, -Ă, imenşi, rse, adj. (în legătură cu ideeai de dimensiune) Foarte mare, foarte întins, nesfîrşit,. nemărginit; vast, nemăsurat, enorm. De jur împrejur, pe ■ variaţia infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor şi strălucirea soarelui. GALACTION, o. I 346. Şi-n1 mintea lui se' desfăşurau tablouri: ogoare imense, lanuri• de grîti. vlahuţX,. o. A. iii 62. + (în legătură cu ideeai de număr, de cantitate) Foarte numeros, nenumărat. Bogăţia imensă a expresiilor pentru «curătură» aratăi în mod elocvent, munca pe care au depus-o rominii, de-a’ , lungul veacurilor, spre a transforma în terenuri ctiltivabile, păşuni etc. o mare parte dintre pădurile şi codrii aşa de' numeroşi odinioară. IORDAN, N. L. Zeci, sute de mii de-flori se ivesc dinăuntrul apelor... in vreme ce deasupra,, din adincimile cerului izbucneşte imensa puzderie de stele.. bogza, C. O. 301. + (în legătură cu ideea de intensitate) Foarte mare, foarte important. Un rol imens are-activul de partid în viaţa partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările capitaliste, coloniale şi dependente. SCÎN-teia, 1953, nr. 2805. N-aş putea să-mi explic mai bine gîndul asupra acestei materii, de o imensă importanţă. gherea, st. CR. i 252. F i g. Adînc, profund. Acumi e trecut de miezul nopţii, furtuna s-a potolit, e o linişte' imensă, bogza, Ţ. 46. O tristeţe imensă îi inundă inima.. Sahia, N. 95. + (Adverbial, familiar; legat de adjectivul sau de adverbul pe care îl determină prin prep. « de », exprimă ideea de superlativ) Foarte, tare. Sonia,. îmi pare imens de rău. CAMIL PETRESCU, Ti ii 26. IMENSITATE, imensităţi, s. f. Ceea ce copleşeşte ■ prin proporţiile sale uriaşe; |ntindere nemărginită, spaţiui nesfîrşit. Un val străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfîrşitului. HOGAŞ, M. N. 180. Zăpada creştea mereu. . . toate se înecau într-o imensitate albă, neclintită. VLAHUŢX, o. A. 297. + Mărime, proporţii extraordinarei Cu cît rămîi mai mult timp la Moscova, cu atît îţi dai mai' . bine seama de imensitatea oraşului, stancu, u.r.s.s. 51.. IMEBSIÎJNE s. - f. 1. Afundare parţială sau totală ai unui corp într-un lichid; stare a unui corp afundat. 2. Pătrundere a unui corp ceresc în conul de umbră al unui alt corp. — Pronunţat: -si-u-. un gr A, imigrez, vb. I. Intranz. A veni să se aşeze într-o ţară străină, părăsindu-şi ţara de origine (de obicei silit de împrejurări economice sau politice). IMIGRANT, -Â, imigranţi, -te, s. m. şi f. Persoană care imigrează. IMIGRÂRE, imigrări, s. f. Acţiunea de a imigra şi rezultatul ei. IMIGRAŢIE, imigraţii, s. f. Imigrare. JMINÎINT, -A, iminenţi, -te, adj. Care e gata să se producă, să se întîmple. Pericolul era iminent şi trebuia numaidecît înlăturat, hogaş, dr. ii 77. Ultima depeşă îmi spune că pericolul iminent e înlăturat. CARAGIALE, o. vii 85. IMIXÎNŢĂ, iminenţe, s. f. Faptul de a fi iminent, starea unui lucru sau a unei situaţii iminente. IMINEU — -195 — IMPACIENT Dnrcfiu, iminei, s. m. (Mai ales la pl.) încălţăminte din piele de iuft, purtată de ţărani; (învechit) pantofi fini făcuţi din piele colorată în negru sau roşu, mai rar în galben. Un dulău, repezindu-se pe sub car, îl apucă de pulpa piciorului şi-i s/i;ie nădragii pînă jos la imineu. GALACTION, o. I 282. Bluza albastră şi itnineii din picioare ii schimba o dată cu începutul toamnei, dunăreanu, cii. 65. Neculai Pălitu era el ciubotar vestit, dar numai pentru încălţăminte groasă, pentru iminei ţărăneşti, hogaş, dr. îl 152. Imineii sini încălţămintea de vară pentru ...sărbătoare. ŞEZ. IX 34. IMITĂ, imit, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la persoane) A-şi potrivi modul de gîndire, de comportare etc. după altcineva, a lua pe cineva ca exemplu. Să imităm. . . p-acei ce-i vedem făcind bine. pann, p. v. ii 21. + reproduce cu dibăcie felul de a vorbi, gesturile, mişcările caracteristice cuiva, pentru a scoate efecte comice. 2. (Cu privire la scriitori, artişti sau opere literare, artistice etc.) A lua ca model. + A reproduce întocmai, a copia cu fidelitate. V. contraface. Ţi-a imitat scrisul..1=1 Cine erau acei meşteşugari, care imitau in var, în ceară si în argilă făptura omenească? o AI, ACT ION, o. 1 116. Absol. A învăţa nu înseamnă a imita. v. rom. decembrie 1953, 275. — Prez. ind. şi: (învechit) imitez (SADOVEANU, z. c. 42, GIIEREA, ST. CR. I 96). IMITĂRE s. f. Acţiunea de a imita; imitaţie. Partidul îndrumă neîncetat pe scriitori si artişti să studieze viaţa, să seziseze noul... să creeze chipuri de oameni înaintaţi care să fie modele de imitare pentru toţi ceilalţi. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 357, 3/4. IM1TĂT, -Ă, imitaţi, -te, adj. Făcut în aşa fel încît să semene cu altul. IMITATÎY, -Ă, imitativi, -e, adj. (Mai ales despre sunete) Care imită. <$> Armonie imitativă = efecţ stilistic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Armonia imitativă din acest vers [« Prin vulturi vîntul viu vuia »] nu e... meşteşugită, ea e necesară, naturală şi ne face să auzim zgomotul sec al aerului izbit şi despicat de minunatul călăreţ. GnEREA, ST. CR. iii 318. DIITATtSR, -OĂRE, imitatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care imită pe cineva. Marcu Aureliu Nemesianu Cartaginezul, imitatorul lui Opian. odobescu, s. ni 62. BIETĂŢIE, imitaţii, s. f. Acţiunea de a imita; (concretizat) obiect făcut după modelul altuia, copie uneori prezentată drept original. V. contrafacere. Să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri. caragiale, o. i 111. 4. (Muz.) Reluare de către alte voci sau instrumente a unei teme cîntate de o voce sau de un instrument. — Variantă : imilnţiunc (pronunţat -ţi-u-) (odobescu, s. 1 479) s. f. IMITAŢTtîNE s. f. v. imitaţie. IMIXTIUNE, imixtiuni, s. f. Amestec nemotivat sau nedorit al cuiva în treburile altuia. Organizaţiilor sindicale trebuie să li se acorde dreptid de a-şi desfăşura liber activitatea lor şi de asemenea dreptul de a discuta şi a lua hotărîri in conformitate cu statutul lor, fără nici o imixtiune în mutica lor din partea organelor guvernamentale sau administrative, contemporanul, s. n, 1948, nr. 106, S/5. DIN, imnuri, s. n. Cîntec de laudă, adesea cu caracter festiv sau ocazional, compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment etc. Impresia de vară o dă Coşbuc în acest imn [Vara] prin cîteva trăsături, alese cu un superior simţ artistic din diversitatea aspectelor naturii. ibrăileanu, s. 137. Un lung caic de abanos In aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos Pe margine săpat, alecsandri, p. a. 67. (Poetic) Cintă ciocir-liile Imn de veselie; Fluturii cu miile Joacă pe cimpie. IOSIF, i\ 61. Imnul tăcerii neturburate se înălţa de pretutindeni. HOGAŞ, m. n. ISO. Voi aţi cintat cu glas fierbinte Naturii calde imnuri sfinte, coşbuc, P. 1 90. + Cîntec solemn adoptat ca simbol al unităţii de stat sau de clasă. Imn naţional. In acordurile imnului R.P.R. şi ale imnului U.R.S.S. s-a înălţat gloriosul pavilion sovietic. scînteia, 1953, nr. 2796. — Pl. şi: (învechit) imne (NEGRUZZI, s. i 206). biObil1, imobile, s. n. Casă, clădire. în oraşe se construiesc noi imobile. Carte de imobil v. .c a r t e (13). BI0BÎL=, -Ă, imobili, -e, adj. 1. Care stă în nemişcare; nemişcat, neclintit, fix. In razele poncişe scapără cristalii trandafirii ai nămeţilor imobili, zidiţi după atîtea zile de urgie. c. petrescu, a. 295. Evantia, întinsă, imobilă, nu mai simţea nici o durere, bart, e. 382. 2. Care nu poate fi mişcat, nemişcător; imobiliar. Avere imobilă. — Accentuat şi: (2) imâbil. DIOBILIĂR, -Ă, imobiliari, -e, adj. (Desp're bunuri materiale) Care nu poate fi transportat; nemişcător, imobil (2). IMOIiiLITĂTE s. f. Stare de nemişcare, neclintire. Imobilitatea şi tăcerea lor îndărătnică l-au supărat. RE-breanu, R. 11 86. DIOBILIZĂ, imobilizez, vb. I. T r a n z.‘ A pune (pe cineva sau ceva) în neputinţă de a se mişca, a aduce în stare de nemişcare, de neclintire. Plotonierul Danţi} îşi desfăşură braţele ca nişte aripi, căzind asupra lui Trei-Nasuri şi imobilizîtidu-l. sadoveanu, m. C. 209. • F i g. (Despre elemente ale naturii) Rîsul lui Dinu hohoti gîlgîind, aproape, la marginea impasibilei ape albastre. C. PETRESCU, î. i 85. IMPASIBILITATE s. f. (Livresc) Nepăsare, indiferenţă. IMPECABIL, -A, impecabili,-e, adj. Fără cusur, ireproşabil ; perfect, desăvîrşit. Purtare impecabilă. Versuri impecabile. c=> îşi iubea bărbatul şi sé. uita la el ca la un om superior, impecabil. VLAHUŢĂ, O. A. III 44. IMPEDIMÉNT, impedimente, s. n. (Livresc) Piedică, obstacol. IMPENETRABIL, -Á, impenetrabili, -e, adj. 1. (Livresc) Care nu lasă să treacă prin el un corp solid (un proiectil, un corp ascuţit etc.); prin care nu se poate pătrunde cu privirea; de nestrăbătut, de nepătruns.-fr Fig. (Despre idei, păreri, sentimente, planuri etc.) De neînţeles. + Fig. (Despre oameni) Care îşi ascunde gîndurile, intenţiile sau sentimentele, greu de înţeles ; p. ex t. (despre figura, expresia cuiva) care nu trădează stările sufleteşti. Mioara, dintr-o dată impenetrabilă ca o manta de cauciuc. Camil PETRESCU, T. ii 148. Făcea o figură blîndă, aproape umilă şi mai cu seamă impenetrabilă. REBREANU, R. I 169. 2. (Fiz.) Care ocupă un spaţiu în aşa fel îneît exclude de acolo orice alt corp. IMPENETRABILITATE s. f. (Livresc) Calitatea de a fi impenetrabil, starea a ceea ce este impenetrabil. DIPERATÎV1, imperative, s. n. Necesitate categorică şi necondiţionată ; obligaţie. IMPERATIV2, -Ă, imperativi, -e, adj. Care ordonă, care porunceşte; poruncitor. Ton imperativ. (Gram.) Modul imperativ (şi substantivat, n.)=modul verbal prin care se exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc. (în vederea îndeplinirii sau împiedicării unei acţiuni). IMPERCEPTIBIL, -A,, imperceptibili, -e, adj. Care nu poate fi perceput. Traducătorii din orice limbă se izbesc aproape întotdeauna de o mare dificultate: imposibilitatea de a reda într-o altă limbă nuanţele stilistice, uneori aproape imperceptibile. L. ROM. 1953, nr. 2, 97. + Abia perceptibil, aproape neobservat. O ceaţă uşoară, un voal imperceptibil, se aşterne peste apă. bogza, c. o. 128. Un imperceptibil zîmbet graţios, hogaş, ' H. 90. <0* . (Adverbial) I se păru că umerii ei delicaţi se scutură de rîs, imperceptibil, sub rochia de mătase, dumitriu, b. f. 38. Sabina descoperi o cută imperceptibil deranjată. C. PETRESCU, c. v. 169. IMPERFÉCT, -Ă, imperfecţi, -te, adj. Lipsit de perfecţiune, care are defecte ; nedesăvîrşit. Lucrare imperr fectă. (Gram.) Timp imperfect (şi substantivat, n.) = timp verbal care exprimă o acţiune durativă, începută în trecut şi neterminată in momentul la care se referă vorbirea. IMPERFECTÏV, imperfective, adj. n. (Despre aspectul verbelor) Care arată că acţiunea verbului este în desfăşurare sau că se repetă, fără să se exprime termenul sau rezultatul ei. (Substantivat, n.) Imperfectivul exprimă o durată fără termen, o acţiune care durează şi se dezvoltă. ROSETTl, I. SL. 34. ■ IMPERFECŢIUNE, imperfecţiuni, s. f. Stare a ceea ce este imperfect ; defect, cusur, scădere. Imperfecţiunile unei poezii. — Pronunţat: -ţi-u-.. . IMPERIAL, -A, imperiali, -e, adj. Care'se referă la împărat sau la imperiu, care aparţine împăratului .sau imperiului ; împărătesc. Urcăm scările largi, de marmură, ale fostei reşedinţe imperiale. STancu, U.R.S.S. 119. F i g. Minunat, foarte frumos. Aici, vreme imperială. Primăvara şi-a făcut cu 'multă solemnitate intrarea triumfală. CARAGIALE, O. VII 69. — Pronunţat: -ri-al. IMPERIALĂ* imperialei s. f. Etaj (acoperit sau nu) al unor vehicule de transport în comun (în spécial la autobuze) în unele ţări străine. . • IMPERIALISM s. n. 1. Stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului, ajunul revoluţiei socialiste. .<< Imperialismul este capitalismul ajuns într-un stadiu de dezvoltare cînd dominaţia monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, cînd exportul de capital a căpătat o însemnătate primordială, cînd a început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi cînd s-a terminat împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pămîntcsc » (Lenin). Epoca imperialismului capitalist este epoca capitalismului copt şi răscopt, aflat în ajunul prăbuşirii sale, suficient de copt ca să cedeze socialismului locul său. LENix, o. "XXII 102. Imperialismul înseamnă export de capital spre izvoarele de materii prime,'luptă turbată pentru stăpînirea monopolistă a acestor izvoare, luptă pentru reîmpărţirea lumii deja împărţite, luptă dusă cu deosebită IMPERIALIST — 497 — IMPIEGAT înverşunare de către noile grupuri financiare ¡i de către statele care îşi caută «un loc sub soare », împotriva grupurilor şi statelor vechi care se cramponează de ceea ce au acaparat. STai.tx, probl. t.EN. 3. Imperialismul este ultimul stadiu al capitalismidui. Imperialismul este capitalismul în putrefacţie, in agonie, şi sfirşitul său, cu toate zvîrcolirile sale, este inevitabil. GIIEORGIUU-DE J, arî. cuv. 132. La sfîrşitul secolului al XlX-lea, începutul secolului al XX-lea, capitalismul a trecut la o nouă formă şi ultimă fază de dezvoltare — imperialismul. IST. r.p.r. 443. 2. (Ieşit din uz, referitor la vechile imperii) Politică de . cotropire a teritoriilor străine cu scopul de a le exploata. — Pronunţat: -ri-a-, IMPERIALIST1, imperialişti, s. m. Cel care duce politica imperialismului. Cite n-au încercat imperialiştii şi slugile lor pentru a nimici sau înăbuşi primul stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor, SCÎNTEIA, 1954, nr. 3123. Cei care au luptat în vremea lui Decebal şi au adăpat cu sînge pămîntul lor cotropit de imperialiştii timpului. SADOVEANU, E. 83. — Pronunţat: -ri-a~. IMPERIALIST2, -Ă, imperialişti, -ste, adj. Care aparţine imperialismului, care serveşte imperialismul, care se referă la imperialism. Capitalismul imperialist a devenit cel mai mare asupritor al naţiunilor, LENIN, o. xxi 295. Pretutindeni in ţările lagărului imperialist nemulţumirea oamenilor muncii ie exprimă in creşterea luptei lor, în amploarea marii mişcări greviste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. — Pronunţat: -ri-a-. IMPERIOS, -OĂSĂ, imperioşi, -oase, adj. Care este neapărat trebuincios. Este o sarcină imperioasă a construcţiei socialiste şi a făuririi bunei stări a celor ce muncesc realizarea de economii în oricare loc de muncă, în orice domeniu şi orice direcţie, în toate întreprinderile sau instituţiile de orice fel ar fi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2946. O rîn-duire justă a vieţii de la noi e o necesitate atît de imperioasă încît, fără ea, am fi sortiţi să pierim. SADOVEANU, E. 20, 4- (Adverbial) în mod necesar, cu necesitate. Această regulă nu s-a observat pînă acum mai de loc şi, mai ales în piesele de teatru, ea este imperios reclamată. MACEDONSKI, O. IV 43. — Pronunţat: -ri-os. IMPERIU, imperii, s. n. 1. Stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăţie. Pe locul unde se găseşte azi Leningradul se afla o mlaştină. Petru I a hotărit să se construiască aci un oraş în care să mute capitala vastului său imperiu. STANCU, U.R.S.S. 114. Va veni o zi în care vom asista ia o colosală dărîmare de imperii. AI.ECSANDRI, s. 110. <£. F i g. Singur in luntre, Ladima hoinărea pe imperiul bălţii. CAMIE PETRESCU, N. 79. Pulberea se joacăîn imperiul unei raze. Bminescu, o. i 133. ■{> Expr. Sub imperiul. .. = sub stăpînirea. . ., sub dominaţia... Faptă săvirşită sub imperiul unei emoţii puternice, ca Locurile au şi ele o înfăţişare proprie, care se întristează ori se înveselesc ca şi o faţă de om sub imperiul ascuns al gîndului care îl cercetează, anghiîl, pr. 117. 2. Teritoriu cuprinzînd un stat dominant împreună cu teritoriile cotropite de el. Imperiul roman. IMPERMEABIL, -Ă, impermeabili, -e, adj. (Despre corpuri) Care nu lasă să treacă prin el un fluid. Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, trec la poştă. IBRĂ-ILEANU, a. 7. S-a îmbrăcat cu mantaua impermeabilă de mătase, caragiale, o. i 278. 4- (Substantivat, n.) Manta, pardesiu de ploaie (uneori cauciucat). — Pronunţat: -me-a-. IMPERMEABILITATE s. f. însuşirea de a fi impermeabil, starea a ceea ce este impermeabil. — Pronunţat: -me-a-. IMPERMEABILIZA, impermeabilizez, vb. I. T r a n z. A face ca un material să devină impermeabil faţă de un anumit fluid. IMPERMEABILIZARE, impermeabilizări, s. f. Acţiunea de a impermeabiliza şi rezultatul ei. IMPERSONAL, -A, impersonali, -e, adj. Care nu este personal, care nu se referă la nici o persoană ; f i g. lipsit de personalitate, de originalitate ; fără individualitate. Glasul era cald, iar ofiţerul, către care se întoarseră toate privirile, ar fi avut poate o figură impersonală. .. .dacă n-ar fi fost lumina bună şi albastră a ochilor. C. PETRESCU, î. II 108. 4- (Despre verbe, forme şi construcţii verbale) Care exprimă o acţiune ce nu este atribuită nici unei persoane. Verbele unipersonale şi impersonale se conjugă... numai la pers. a IlI-a. gram. rom. i 302. IMPERTINENT, -A, impertinenţi, -te, adj. Lipsit de bună-cuviinţă sau de respect; obraznic, insolent. Dan îşi aducea aminte ce rîs impertinent avea la început. vi.ahuţX, o. A. iii 37. După afirmările acelui domn, eram, ca literat, o secătură, o nulitate impertinentă, caragiale, o. vil 229. <$• (Substantivat) Radu-i un impertinent ambiţios. ALEC-Sandri, T. 1412. Un impertinent, care caută toate chipurile să mă ieie in rîs. negruzzi, s. iii 60. IMPERTINENŢĂ, impertinenţe, s. f. însuşirea de a fi impertinent; purtare de om impertinent, obrăznicie, insolenţă. Cu asemenea obrăznicii, cu asemenea impertinenţă, nu-ţi Uşurezi situaţia! galan, z. r. 356. Ah! Ce n-aş face ca să-mi răzbun de impertinenţele ei! ALECSAN-dri, T. 1584. IMPERTURBABIL, -Ă, imperturbabili, -e, adj. (Livresc, despre persoane) Liniştit, stăpîn pe sine, netulburat de nimic; (despre manifestări ale oamenilor) care denotă stăpînire de sine. Persoanele toate păstrează un calm imperturbabil,. egal şi plin de dignitate. caragiale, o. Ii 272. (Glumeţ) Maur, calul de lemn, se balansa la fiecare lovitură, revenind la loc cu imperturbabila resemnare a făpturilor neînsufleţite, c. PETRESCU, a. 309. <$> (Adverbial) Marin ascultă privind într-altă parte, imperturbabil. CAMIL PETRESCU, T. II 103. IMPETUOS, -OĂSĂ, impetuoşi, -oase, adj. Care dovedeşte o forţă de nestăpînit, căruia nu-i poţi pune stavilă; năvalnic, tumultuos. Situaţia internaţională se caracterizează prin creşterea impetuoasă a forţelor păcii, democraţiei şi socialismului, prin slăbirea continuă a forţelor reacţiunii şi războiului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2712. îl găsii... transfigurat, vibrător, impetuos, galaction, o. i 234. Vorbea limpede, corect, liniştit. Arareori se încălzea într-un curent mai impetuos de gînduri. vlahuţă, o. a. iii 11. — Pronunţat: -tu-os. IMPETUOZITÁTE s. f. însuşirea de a fi impetuos. [Oltul] a străbătut trei şiruri de munţi, zbătîndu-se deasupra slîncilor, vibrînd din toată fiinţa, cu o impetuozitate de care, pentru nimic în lume, n-ar mai fi în stare. BOGZA, c. o. 410. [Artileria] începuse să răspundă, cu teamă însă şi uluită de impetuozitatea duşmanului, rebreanu, r. s. 113. — Pronunţat: -tu-o-. IMPIEGAT, impiegaţi, s. m. 1. (De obicei determinat prin «de mişcare») Funcţionar feroviar care organizează şi controlează mişcarea trenurilor într-o gară. Pe peron se dădeau în lături, salutînd, impiegaţi, magazionieri şi hamali, c. petrescu, a. 305. 2. (Ieşit din uz) Funcţionar de stat de grad inferior. Am fost numit impiegat la primărie, sadoveanu, p. m. 231. în biroul registraturii generale a unei mari administraţiuni, impiegatul îşi pregăteşte registrul, aiteptînd să bată ceasul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se înmînează corespondenţa oficială. CARAGIALE, O. n 211. 32 I IMPIETA — 498 — IMPORTANTĂ — Pronunţat: -pic-, — Variantă: împîcgdt (dumi-TRJU, V. I,. 142,1. BOTEZ, ŞC. 140, AT.ECSANDRI, T. I 371) s. m. IMPIETĂ, impietez, vb. I. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. « asupra ») A se amesteca în 'reburile altuia pentru a-i ştirbi din drepturi. — Pronunţat: -pi-e-. IMPIETATE s. f. Lipsă de pietate faţă de ceva sfînt; p. e x t. atitudine jignitoare faţă de cineva sau de ceva care merită respect, veneraţie. V. nelegiuire. — Pronunţat: -pi-e-, IMPLACABIL, -A, implacabili, -e, adj. Care nu poate fi înduplecat, potolit, îmblînzit; neînduplecat, neîndurat. Rea, crudă şi implacabilă, ea în citeva cuvinte îi arată cit de absurd e planul lui. GHEREA, ST. CR. n 170. Întrînd în Cameră, să facem o implacabilă opoziţiune la toate actele guvernului. aLECSANDRI, t. 1734. F i g. O pîrghie puternică îl mişcă, implacabilă, neinfluenţată de nimic, şi de fiecare dată bolovanul căzut între ele e zdrobit metodic, în citeva clipe, bogza, c. O. 181. IMPLICA, implic, vb. I. T r a n z. 1. A atrage după sine; a avea (ceva) drept consecinţă. Construirea socialismului implică, o dată cu construirea bazei economice socialiste, şi construirea unei suprastructuri socialiste, lupta DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 96. El ştia că talentul implică o teribilă răspundere. C. petrescu, c. V. 302: 2. A amesteca, a băga, a tîrî (pe cineva) într-o afacere neplăcută, într-un proces, într-o acţiune. Le trimise a doua zi o provocare la duel. . . pentru ticăloşia de a implica, fără ştirea ei, o tînără fată într-o astfel de aventură. CAMIL PETRESCU, o. n 349. IMPLICARE s. f. Acţiunea de a implica. bitlicAţie, implicaţii, s. f. Idee, fapt urmînd în mod implicit din altul sau apărînd ca o consecinţă imediată a acestuia. Această carte zugrăveşte un tablou extraordinar de colorat, cu nesfirşite implicaţii sociale, cu subtile caracterizări ale sufletului omenesc. CONTEMPORANUL, S. JT, 1948, nr. 113, 5/2. IMPLICÎT, -A, impliciţi, -te, adj. Care este cuprins în ceva fără a fi exprimat în mod formal, care se înţelege de la sine. <0> (Adverbial) Humorul care se desprinde din aproape toate aceste producţii populare face din ele un mijloc preţios de dezvoltare a limbajului la copil şi, implicit, a gîndirii sale. L. ROM. 1953, nr. 2, 53. IMPLORA, implâr, vb. I. T r a n z. A ruga (pe cineva) din toate puterile, stăruitor (şi cu umilinţă). Au ars-o ş-au dărimat-o subt ochii noştri, deşi îi imploram in genunchi s-o cruţe, sadoveanu, z. c. 97. Din suflet te rog şi te implor, ia seama să nu se nenorocească din pricina matale biata fată!... rebreanu, R. i 208. -ţ- A cere, a solicita (ceva) stăruitor şi cu umilinţă. Eu nu implor, principe, nimica de la tine. macedonski, o. I 252. IMPLORARE s. f. Acţiunea de a implora; rugăminte, cerere insistentă. Glasul lui tremura de o implorare sfiicioasă. VLAHUŢĂ, o. A. in 122. IMPLORATOR, -0ÂRE? imploratori, -oare, adj. Care cere în mod insistent, care roagă stăruitor. — Variantă: implorătâr. -oăre (pas, z. i 76) adj. DEPLORĂTOR, -OARE adj. v. implorator. mPLtTVTU, impluvii, s. n. (La romani) Spaţiu descoperit în atrium, în care era amenajat un bazin pentru colectarea apei de ploaie. EUFOLITÎIŢĂ s. f. v. impolîleţe. IMPOLITEŢE s. f. (Şi în forma impoliteţă) Lipsă de politeţe; vorbă sau faptă nepoliticoasă; necuviinţă, nepo- liteţe. Ei ne rugară atita, incit ar fi fost o impoliteţă din partea noastră să nu primim. BOUNTineaot, o. 296. — Variantă: impolil6ţă s. f. IMPONDERABIL, -A, imponderabili, -e, adj. Care este atît de uşor încît nu se poate cîntări, care nu are greutate. V. i n f i m. F i g. (Adesea substantivat, n.) Care nu poate fi sezisat, imperceptibil; diafan, subtil. Sau soarele care nu mai arde atît, sau cine ştie ce alt imponderabil fenomen al locidui acesta face ca suprafaţa apelor să se acopere de o infinitate de flori albe. BOGZA, C. O. 301. Ca-ntr-o cămăruţă albă de spital, A năvălit~ uşoară, imponderabilă, Bucuria luminoasă de afară, camil, PETRESCU, V. 101. IMPOPULAR; -Ă, impopulari, -e, adj. (Rar) Care nu este în asentimentul sau pe gustul poporului, care nu se bu- * cură de simpatia lui, care-i contrazice interesele; nepopular. IMPOPULARITATE s. f. (Rar) Caracterul sau starea a ceea ce este impopular; nepopularitate. bit Ort s. n. Acţiunea de a aduce într-o ţară, prin cumpărare sau pe cale de schimb, mărfuri sau produse străine. Cea mai mare parte din necesităţile ţărilor de democraţie populară in ce priveşte maşinile pentru principalele ramuri ale industriei, minereurile, bumbacul şi alte mărfuri de primă însemnătate sînt satisfăcute mulţumită importului din Uniunea Sovietică, scînteia, 1953, nr. 2589. <*>■ Fig. Eminescu a fost totdeauna împotriva importului de forme culturale cosmopolite. BENiuc, P. 16. Loc. adj. De import = (despre mărfuri) care este importat; fig. care n-are legătură cu Irealităţile locale. IMI1 ORT A1, impârt, vb. I. T r a n z. A aduce în ţară mărfuri pe cale de import. (F i g.) O dată cu importarea lucrurilor şi ideilor nouă, era fatal să se importe şi cuvintele corespunzătoare. ibrăilEANU, sp. CR. 140. IMPORTA2, pers. 3 importă, vb. I. Intranz. (Mai ales în construcţii negative sau restrictive) A avea importanţă, a prezenta interes. Camera aceasta a dumi-tale îmi aminteşte ceva foarte vechi. Altă cameră... într-o ţară care nu importă şi într~un ah care nu importă. C. PETRESCU, C. v. 288. -f Tranz. (Precedat de pron. pers. la acuzativ) A prezenta interes pentru o anumită • persoană, a privi pe cineva. Şi mai la urmă mă importă foarte puţin cauza primară: o chestie mult mai modestă mă necăjeşte pe mine. caragiaxe, n. S. 82. IMPORTANT, -Ă, importanţi, -te, adj. Care are însemnătate, însemnat. Titu Herdelea avea de scris un articol important pentru Drapelul, rebreanu, R. i 243. Să vii disară la mine, c-am să-ţi vorbesc ceva important. alecsandri, T. 1386. Obiectul cel mai important în studiul economic şi statistic al unei ţări este populaţiunea. i. ionESCU, d. 65. + (Mai ales despre persoane) De vază, ilustru, remarcabil, marcant. Întîia oară o trata cineva ca pe o domnişoară în toată puterea cuvîntului. Ba încă un cineva atît de important, c. PETRESCU, c. v. 14. ^ (Ironic) Care se crede om de seamă, care îşi ia un' aer solemn, grav. Dintr-o ogradă le ieşi în cale, grăbit şi important, un om. REBREANU, r. i 161. IMPORTANŢĂ s. f. Faptul de a fi important, caracterul unui lucru important; însemnătate. N-am acordat faptului importanţa pe care i-o dai tu. baranga, I. 189. Am publicat numai prin reviste. Numai fragmente fără importanţă. C. petrescu, c. V. 71. Nu ştiu dacă vă daţi seama de importanţa gestului meu. sebastian, T. 120. îmi pare foarte rău de păţania voastră, care, deşi n-are importanţă, totuşi vă plictiseşte destul. Caragiale, o. vn 22. ^ L o c. a d v. Cu Importanţă = cu convingerea- că spune (sau face) ceva important; dîndu-şi aere. Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanţă, rebreanu, i. 18. Expr. Plin de importanţă = îngîmfat, încrezut. Deschise un IMPORTARE — 499 — IMPRESIE carnet soios şi, plin de importanţă, începu să-şi preumble privirile de la încărcătura pestriţă a podului la carnet. v. rom. aprilie 1954, 124. A-şi da importantă = a-şi da aere, a-şi da ifose. BEPORTARE, importări, s. f. Acţiunea de a importa1; import. (F i g.) O dată cu importarea lucrurilor şi ideilor nouă, era fatal să se importe şi cuvintele corespunzătoare, ibrXilEanu, sp. cr. 140. IMPORTATOR, -OARE, importatori, -oare, s. m. şi f. Persoană sau ţară care face comerţ de import, -fy (Adjectival) Ţară importatoare. BIPORTAŢltÎNE, importaţiuni, s. f. (învechit) Lucru importat. A se cerceta cu tot dinadinsul dacă este un ce local sau o importaţiune din străinătate, odobescu, s. n 231. — Pronunţat: -ţi-u-, IMPORTtîN, -Ă, importuni, -e, s. m. şi f. (Franţuzism) Persoană care plictiseşte, care importunează; pisălog. Una din calamităţile vieţii este tagma importunilor. alec-sandri, s. 96. BIPORTUNA, importunez, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A plictisi (pe cineva) cu stăruinţele sau cu prezenţa sa;- a stingheri, a incomoda, a deranja. Nu înţeleg să vă mai importunez. dumitriu, b. f. 40. Vă rog să binevoiţi a scuza dacă vă importunez cu aceste rinduri. caragiale, o. vn 485. BIPOSÎBIL, -A, imposibili, -e, adj. Care nu e posibil, care nu se poate îndeplini; irealizabil. Lucru imposibil. . Situaţie imposibilă. <$> (Adverbial) Se întindea şi aici molima din Moldova? Imposibil... dumitriu, b. F. .13. <> (Substantivat) Deci visul se îndeplinise! Imposibilul se făcuse posibil, sonor, dogoritor! galaction, o. I 150. E x p r. A face imposibilul = a face tot ceea ce îi stă cuiva în putinţă pentru a realiza ceva. -if- (Familiar, despre oameni) Nesuferit, insuportabil. Pină şi cine pentru tablouri mi-a cerut. E un imposibil, pas, z. tv 160. IMPOSIBILITATE, imposibilităţi, s. f. Caracterul a ceea ce este imposibil; neputinţă. Ea vede lupta care se dă in mine şi imposibilitatea de a fi fericit, ibrăileanu, a. 199. IMPOSTOR, -OARE, impostori, -oare, s. m. şi f. Persoană care caută prin minciuni şi prefăcătorie să treacă drept altcineva; şarlatan. Un nume atît de profanat de impostorii contemporani. Ghica, a. 725. IMPOSTURĂ, imposturi, s. f. Acţiune, faptă, atitudine de impostor; înşelătorie, minciună. Diletantismul şi impostura trebuie combătute cu toată vigoarea în cronicile şi prezentările muzicale, contemporanul, S. ii, 1954, nr. 379, 1/3. Credeai cu îndărătnicie în lumina soarelui, în sinceritate.. . întors ca o lance de foc împotriva minciunii, Imposturii, Delaţiunii, baranga, v. a. 20. BIPOTÎNT, -A, impotenţi, -te, adj. Lipsit de vigoare, neputincios. (F i g.) în această privinţă, ştiinţa, cel puţin pină astăzi, se declară impotentă, caragiale, o. vn 46. + Inapt pentru săvîrşirea actului sexual. IMPOTENŢĂ s. f. Lipsă de vigoare, neputinţă. 4- Stare (patologică) a celui impotent. ' BIPOZABIL, -Ă, impozabili, -e, adj. Care poate fi supus la plata unor impozite. Venituri impozabile. BIPOZAKT, -Ă, impozanţi, -te, adj. Care impune respect sau admiraţie prin înfăţişare, aspect, ţinută; impunător. E intr-adevăr gravă, impozantă în atitudine. Camil petrescu, p. 55. Maiorul Tănăsescu, încălecind un roib impozant, plecase în trap leneş înaintea grosului coloanei, rebreanu, r. n 240. IMPOZIT, impozite, s. n. Plată obligatorie stabilită prin lege, pe care cetăţenii, organizaţiile economice, instituţiile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului, în proporţie anumită şi la date fixe. Impozit direct v. direct. Impozit indirect v. indirect. Impozit în natură v. natură. BlFRACTICĂBIL, -Ă, impracticabili, -e, adj. (Mai ales despre drumuri) Care nu poate fi străbătut, care este stricat, desfundat, pe unde nu se poate circula. Şosea impracticabilă. IMPRECAŢIE, imprecaţii, s. f. Blestem; injurie, ocară. Profesorul mai rosti cîteva imprecaţii... şi plecă furtunos, pas, z. iv 168. Dincolo, un grup...' care izbucnea în imprecaţii şi deznădăjduite strigăte. CAMll, petrescu, p. V. 16. începe a pierde răbdarea şi a rosti un şir de imprecaţii. AI/ECSANDRI, O. P. 93. BDPRECÎS, -A, imprecişi, -se, adj. (Rar) Care nu e precis; neconturat, vag, neprecis. BEPRECÎZIE, imprecizii, s. f. (Rar) Lipsă de precizie. BIPREGNA, impregnez, vb. I. Refl. (Despre un material) A se pătrunde forţat cu o substanţă, de obicei lichidă. F i g. Tăcerea şi întunericul, în care stătuse toată vara, păreau că se impregnase in păreţi, vlahuţă, o. a. m 84. ^ Tranz. A introduce sub presiune un lichid într-un material poros. BIPRE GNARE s. f. Acţiunea de a (s e) impregna. BIPRE GN AT, -A, impregnaţi, -te, adj. Pătruns forţat de o substanţă, de obicei lichidă. Pînză impregnată cu cauciuc, cn îmbrăcămintea ' le este atît de impregnată de fire de piatră, încît îi face să semene cu nişte stînci în mişcare, bogza, c. o. 120. BIPRESAR, impresari, s. m. Persoană care mijloceşte sau organizează reprezentaţii teatrale, concerte etc. Odată cu luna mai începuseră grădinile de vară cu spectacolele de varietăţi şi farse, date in limba germană ori cea franceză de impresari străini, camil PETRESCU, o. II 108. Impresarii şi directorii de circuri.. . i-au oferit onorarii fantastice. SAHIA, N. 66. — Variantă: (învechit) impresdriu (caragiale, o. ni 10) s. m. BIPRESARIU s. m. v. impresar. BEPRESCRIPTÎBIL, -A, imprescriptibili, -e, adj. Care nu se prescrie (după un interval de timp), care rămîne valabil totdeauna. Drepturile acestea deveniseră imprescriptibile. ibrĂileanu, a. 55. BEPRÎSEE, impresii, s. f. Efect (trecător) produs şi întipărit în conştiinţa omului de lucruri, întîmplări sau fenomene înconjurătoare; gînduri, imagini, stări sufleteşti rămase în amintire. Era o impresie tulbure care mă neliniştea, camil petrescu, u. N. 193. (în construcţie cu verbele «a primi», «a căpăta», «a da», «a pri-cinui i), « a face », « a lăsa ») întinderea goală şi liniştea naturii îi dau d-lui Sadoveanu impresia melancolică a trecutului. ibrXileanu, s. 25. Cartea lui îţi lasă o impresie de sănătate şi reîntinerire intelectuală. vlahuţX, o. A. 228. Nu ţi-oi vorbi de dulcea impresie ce-ţi pricinuieşte viderea patriei după o lungă despărţire. alECSANDRI, o. p. 26. Scrie-mi, mă rog, ce impresie a făcut pe la turci broşura mea, precum şi în ţară. bălcescu, la ghica, a. 535. (Adverbial) Impresionant de sincer, a De o parte şi de alta a munţilor, atit portul cit şi datinile şi limba sint impresionant de asemănătoare, sadoveaxu, E. 92. — Pronunţat: -si-o-. nri'nrsioxÂiîE, impresionări, s. f. Acţiunea de a impresiona; modificarea substanţei sensibile de pe o placă, un film sau o hîrtie fotografică prin efectul luminii. — Pronunţat: -si-o-. IMPRESIONAT, -A, impresionaţi, -te, adj. 1. Mişcat, emoţionat. 2. (Despre materiale sensibile la lumină) Care a suferit schimbări chimice sub acţiunea luminii. — Pronunţat: -si-o-, nn’RESIOAÎSM s. n. Curent idealist şi formalist în aita şi literatura burgheză, apărut la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi caractcrizat prin indiferenţa faţă de problemele esenţiale ale realităţii sociale şi prin tendinţa de a exprima nemijlocit senzaţiile personale şi impresiile de moment, fără a ajunge la generalizare şi tipizare. — Pronunţat: -si-o-. IMPRESIONIST, -Ă, impresionişti, -ste, adj. Care ţine de impresionism, propriu impresionismului. Dă-mi voie să-i dedic... Această rimă impresionistă. TorÎRCEANU, b. 98. — Pronunţat: -si-o-. IMPRESItJtvE s. f. v. impresie. . IMPREVIZIBIL, -A, imprevizibili, -e, adj. (Livresc) Care nu poate fi prevăzut. IMPRIMA, imprim, vb. I. Tranz. 1. A face urme prin apăsare. -^(Cu privire la unde acustice) A înregistra (folosind diverse procedee tehnice). 2. (Tipogr.) A tipări. Bun de imprimat, formulă care se scrie pe corectura unei publicaţii pentru a arăta că zaţul este corect şi poate fi tipărit. (Substantivat) Corectura pe curat trebuie s-o văz eu şi să dau bunul de imprimat, caragiale, o. vii 516. + A întipări (pe o ţesătură) desene colorate. A imprima o stambă. 3. F i g. A comunica, a transmite, a da. Electrificarea ţării va imprima un ritm puternic operei de industrializare socialistă a ţării. Gileorghiu-dej, art. cuv. 257. IMPRIMARE, imprimări, s. f. Acţiunea de a imprima şi rezultatul ei; (concretizat) ceea ce este imprimat. Există la noi, în momentul de faţă, o tendinţă foarte lăudabilă de a se folosi, ca sursă de inspiraţie în desenele pentru imprimarea textilelor, arta populară, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 388, 2/4. Răducu (dînd drumul magnetofonului): Ascultaţi, vă rog, o parte din imprimare. BARANGA, I. 169. IMPRIMAŢI, imprimate, s. n. 1. Formular (cu rubrici) pentru întocmirea de acte oficiale. Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să-l inlocuiascăf biroul cu cele citeva registre şi imprimate. REBREANU, p. s. 139. 2. (La pl.) Publicaţii tipărite, tipărituri. IMPRIMAT2, -A, imprimaţi, -te, adj. (Despre ţesături) Pe care sînt întipărite desene colorate. Mătăsuri imprimate. Jţ- Tipărit. Reproduceri fotografice imprimate. LMPRDIERÎE, imprimerii, s. f. Tipografie. + Atelier unde sc imprimă ţesături. DIPRDIÎU, imprimeuri, s. n. (Mai ales la pl.) Ţesătură de mătase imprimată cu modele colorate. IMPROBABIL, -A, improbabili, -e, adj. (Rar) Care nu e probabil. niPROPRIU, -IE, improprii, adj. (Despre cuvinte, expresii etc.) Care nu e propriu; nepotrivit. Vederile estetice ale d-lui Maiorescu sînt metafizice, terminologia grea şi improprie. GHEREA, ST. CR. Iii 207. IMPROVIZA, improvizez, vb. T. Tranz. (Cu privire Ia bucăţi literare, muzicale, discursuri etc.) A compune (ocazional) repede şi fără a pregătire prealabilă. Nu mă putui opri de-n improviza următoarea epigramă. macedonski, o. iv 51. Am improvizat... alăturata mică IMPROVIZARE — 501 — IMPUNERE comedie în versuri, pe care ţi-o trimit să o citeşti. ALEC-SANDRI, s. 91. I n t r a n z. [Lăutarul] improvizează la minat după-imboldirile inimei. hogaş, dr. rr 186. A face, a construi, a confecţiona, a aranja ceva la repezeală pentru nevoile momentului. Improviza... un umbrar în poartă, cu rogojini ¡i frunze. PAS, z. I 169. Se duseră împreună la spitalul mobil, improvizat in ¡coala satului. REBREANU, p. s. 148. Improvizai îndată un bal. negruzzi, S. X 99. IMPROVIZARE, improvizări, s. f. Acţiunea de a ! improviza. IMPROVIZAT, -A, improvizaţi, -te, adj. 1. Alcătuit repede şi fără o pregătire prealabilă. Dezbaterile improvizate ale tribunei, odobescu, s, iii 331. (Substantivat) Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de panică. CAMIL PETRESCU, U. N. 259. 2. (Despre persoane) Ajuns la o situaţie fără pregătirea, talentul sau destoinicia necesară; care se apucă de o treabă în mod spontan, ocazional. Ţărănimea strînsă cap lingă cap asculta oratori improvizaţi, sadoveanu, o. vi VII. Făcu pre improvizaţii impresari a se apuca... de lucru, negruzzi, s. i 342. IMPROVIZAŢIE, improvizaţii, s. f. Faptul de a improviza; (concretizat) bucată muzicală sau literară făcută în momentul executării sau prezentării, fără o pregătire prealabilă. Îmi pare bine că, pe lingă multe calităţi, mai ai si talentul improvizaţiei, alECSANDRI, 0. p. 62. Lucru înjghebat la repezeală, pentru nevoile momentului. Le-am spus bordeie, dar nu sînt măcar viei atît. Mai degrabă nişte coteţe, improvizaţii jalnice, bogza, a. î. 224. IMPRUDENT, -A, imprudenţi, -te, adj. Care acţionează fără prudenţă; nesocotit, nechibzuit, neprevăzător. Căpitanul. .. dindu-si seama cit a fost de imprudent, murmură prosteşte: iartă-mă, prietene. REBREANU, p. s. 80. (Adverbial) Femeia. . . contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, camil petrescu, u. n. 108. <0* (Substantivat) Ca o tigroaică vag domesticită... dînd de sînge, îl sft'sie pe imprudent, camil petrescu, u. n. 44. IMPRUDENŢĂ, imprudenţe, s. f. _Lipsă de prudenţă, de chibzuială ; nesocotinţă, neprevedere. (Ironic) Caragiale a avut imprudenţa de a avea propriile sale concepţii. MIEREA, ST. CR. II 271.'+ Faptă nesocotită, nechibzuită. A săvirsit o imprudenţă. c=>E gata pentru toate. . . imprudenţele, camil petrescu, u. n. 105. IMPIÎBER, -A, impuberi, -e, adj. (Livresc) Care n-a atins încă vîrsta pubertăţii. IMPIJDIC, -A, impudici, -c, adj. Lipsit de pudoare. V. neruşinat. IMPULS, impulsuri, s. n. 1. Stimul către o acţiune; îndemn, imbold. Pentru a da un impuls tot mai mare dezvoltării economice a ţării, trebuie dată o atenţie deosebită transporturilor. REZ. hoT. i 8. Sub impulsul crescind a două simţiminte, ura ¡i bănuiala, hotărăşte să-l omoare chiar în acea noapte. GHEREA, ST. CR. ii 258. 2. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre masa unui corp şi viteza lui. 3. (Med.) Mişcare bruscă şi momentană, determinată de acţiunea stimulenţilor nervoşi şi orientată spre executarea unui act determinat. IMPULSIE, impulsii, s. f. (Şi în forma impulsiune) 1. Tendinţă provocată de un factor psihologic, emoţional; excitare, stimulent. [Întîmplările] sînt păstrate in amintirea oamenilor, si mai mult decit atît: în străfundurile organice ale fiinţei lor, acolo de unde pornesc impulsiunile. BOCZA, c. o.'3 60. 2. Mişcare imprimată unui corp de o forţă exterioară. Tovarăşul meu a dat luntrii o impulsie puternică Si prelungă si s-a tupilat. sadoveanu, o. a. ii 152. ■$* Impulsie electrică — emisiune scurtă de undă electromagnetică. — Variantă: împulsiuno (pronunţat -si-u-) s. f. IMPULSTOKE s. f. v. impulsie. IMPULSÎY, -A, impulsivi, -e, adj. (Despre persoane) Care e înclinat să acţioneze sub influenţa primului imbold, care se aprinde uşor, care izbucneşte numaidecît; nestăpînit. DITULSIVITĂTE s. f. însuşirea de a fi impulsiv, lipsă de stăpînire. Această violenţă primitivă, această impulsivitate nestăpînită trebuie negreşit ţinută In seamă, pentru a pricepe multe din creaţiunile lui Cosbuc. GHEREA, ST. cr. m 266. IMPUNĂTOR, -0ĂRE, impunători, -oare, adj. Care impune respect sau admiraţie prin calităţi, prestigiu, dimensiuni; măreţ, falnic, arătos, impozant. O casă de cultură, înzestrată cu o bibliotecă impunătoare ji cu o elegantă sală de teatru si cinematograf, stancu, U.R.S.S. 165. Mă uitam încremenit la figura lui impunătoare de războinic, sadoveanu, o. i 418. Operile de artă au ştiut Si ele să păstreze un aspect cu totul impunător, odobescu, s. iii 76. IMPTJNE, impun, vb. III. (Adesea construit cu dativul) 1. T r a n z. A face ca o idee, o măsură, o directivă, o conducere să fie acceptată şi urmată (de bunăvoie sau prin constrîngere). Prin pacea de la Kuciuc-Kainargi (1774), Rusia reuşeşte să impună Turciei slăbirea monopolului [asupra ţărilor romîneşti]. IST. r.p.r. 236. Fiesi-cine are dreptul a cere răsturnarea chiar a unei legi, clnd aceea i se pare că a devenit neaplicabilă sau vătămătoare pentru institutul sau pentru societatea ce s‘-a impus-o. odobescu, s. Ii 332. Fără a avea pretenţie de a impune cuiva ideile noastre... negruzzi, s. i 349. -$> (Urmat de o completivă directă) Lupta popoarelor pentru pace poate impune ca spiritul tratativelor să triumfe asupra politicii de forţă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2734, + A face ca o acţiune să devină necesară şi să fie dusă la îndeplinire. Dezvoltarea continuă a forţelor de producţie, trecerea lor de la o treaptă de dezvoltare la alta impune schimbarea corespunzătoare a bazei, impune caracterul istoric, trecător al bazei, lupta de clasă, 1952, nr. 6, 90. 2. Intranz. A insufla (cuiva) respect (prin forţă sau prin merite, valoare, prestigiu). Demoralizaseră ostile, care acum nu mai impuneau turcilor. negruzzi, s. I 277. F i g. Pacea, resignarea, calmul serii... îmi impuneau si mă biruiau. Galaction, o. I 348. + T r a n z. A face ca cineva să se afirme, să devină respectat, stimat sau temut. îţi mărturisesc că mi-a trebuit mare abilitate să te impun celorlalţi. C. PETRESCU, c. v. 158. Refl. A-şi deschide drum, a se afirma. Marx Si Engels au dovedit că socialismul nu se va impune prin biruinţa « raţiunii eterne », ci prin lupta de clasă a proletariatului, care exprimă cerinţele dezvoltării vieţii materiale a societăţii, lupta de clasă, 1953, nr. 7, 49. Se impune « Contemporanul», care apare între 1881 fi 1891 la Iasi. IST. r.p.r. 431. 8. T r a n z. A supune pe cineva unui impozit (în condiţiile stabilite de lege). L-a impus pe anul In curs. — Forme gramaticale: perf. s. impusei, part. impus. rWPÎLYEJÎE, impuneri, s. f. 1. Acţiunea de a impune; silă, constrîngere. Cestiunea... isi va afla prin impunere o soluţiune. odobescu, s. ni 480. 2. Aşezarea, stabilirea unui impozit, a unei obligaţii fiscale. IMPUNITATE — .502 — INACTIVITATE BIPUNTTATE s. £. (Rar) Neaplicarea pedepsei unui I infractor, din cauza unor împrejurări personale, prevăzute de lege. DXPftRţ -A, impun, -e, adj. 1. Care nu este pur; care nu e curat; murdar. 2. (Chim., despre substanţe) Amestecat cu altă substanţă. DIPURITĂTE, impurităţi, s. f. 1. Stare a ceea ce este impur; lipsă de curăţenie. 2. Ceea ce face ca un corp să fie impur; corp străin care se află (amestecat) într-o substanţă. Motorina şi aşa-i murdară. .. trebuie s-o filtrăm şi mai bine, să oprim toate impurităţile, tot praful. mxhale, o. 193. IMTIjS, -ă, impuşi, -se, adj. La care este obligat cineva, care i se impune cuiva. UIPUTĂ, imput, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) 1. A reproşa cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite. I-a imputat cochetăria ca o crimă. REBREANU, r. I 174. R e f 1. i m p e r s. Dacă cumva ni s-ar imputa că aceste consideraţiuni sînt prea mult abstracte şi ni s-ar cere ca... să ne lăsăm pe tărîmuri mai practice, odobescu, S. iii 330. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă ivita în cadrul funcţiei pe cate o deţine, a trage la răspundere, a obliga la despăgubiri. — Variantă: (învechit şi popular) impută (RETE- 1 ganul, p. iv 71,pann, p. v. ii 64) vb. I. DIPUTĂBIL, -Ă, imputabili, -e, adj. (Despre fapte, atitudini, gesturi etc.) Care poate fi imputat. BIPUTARE, imputări, s. f. 1. Acţiunea de a i m p u t a şi rezultatul ei; reproş, învinuire, mustrare. Pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită şi viînie. dumi-Triu, B. F. 51. Simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. REBREANU, P. S. 24. Dacă avea pe dînsa o haină sau tartan, i-l trecea cu sila pe spate, îi da un pumn uşor, de imputate, şi-l gonea în casă. bassarabescu, v. 9. 2. învinuire adusă cuiva pentru o pagubă cauzată instituţiei unde activează şi pe care este obligat să o acopere. EMPUTĂŢIE, imputaţii, s. f. 1. (Jur.) Faptul de a atribui cuiva o vină; învinovăţire, reproş. Imputaţie de loviri grave. 2. Imputare (2). BIUÂBIL, -A, imuabili, -e, adj. Care este mereu acelaşi, care nu se schimbă; neschimbător, permanent, constant. Dispar unele însuşiri ale materiei, care păreau pînă acum absolute, imuabile, primordiale (impenetrabilitatea, inerţia, masa etc.) şi care apar acum ca fiind relative, inerente numai unor anumite stări ale materiei. LEN1N, o. XIV 254. — Pronunţat: -mu-a-. BIUABILPTATE s. f. Calitate a ceea ce este imuabil; permanenţă, fixitate. Negînd imuabilitatea elementelor şi a însuşirilor materiei care fuseseră cunoscute pînă în acel moment, ei au alunecat pe calea negării materiei, adică a realităţii obiective a lumii fizice. LENXN, o. xiv 256. — Pronunţat: -mu-a-. BIIÎN, -Ă, imuni, -e, adj. Care nu poate contracta o boală infecţioasă (în urma imunizării naturale sau artificiale). IMUND, -I, imunzi, -de, adj. (Franţuzîsm) Murdar, dezgustător la vedere. în clocote noroiul negru joacă Şi groaznică-i figura lor imundă. anghel-iosif, c. m. I 188. nruîttTĂT e, imunităţi, s. f. 1. Rezistenţa organismului faţă de anumite infecţii microbiene şi faţă de otrăvuri. 2. Stare de care se bucură o persoană, în temeiul unei reguli de drept, de a beneficia de anumite prerogative sau scutiri, pentru a putea îndeplini o sarcină sau a-şi exercita un drept. <$> Imunitate parlamentară= stare juridică de care se bucură membrii organului reprezentativ suprem într-un stat de a nu putea fi arestaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = stare juridică de care se bucură diplomaţii şi familiile lor, prin care li se asigură inviolabilitatea persoanei, a sediului, a corespondenţei etc. 3. (Rar) Privilegiu de care se bucurau în trecut membrii claselor exploatatoare. Trebuiesc cercetate legiuirile canonice, statornicite prin sîntele sinoade, în privinţa tuturor mănăstirilor în genere; apoi legile, drepturile şi imunităţile politice, odobescu, s. ii 8. BIUNIZA, imunizez, vb. I.' Tranz. A face pe cineva imun prin inocularea unui ser sau prin vaccinare. + R e f 1. pas. A deveni imun (datorită faptului că a mai avut aceeaşi boală). BIUNIZARE, imunizări, s.f. Acţiunea de a (s e) im u-n i z a şi rezultatul ei. Imunizare cu ser antitific. IN s. n. 1. Plantă textilă şi oleaginoasă cu tulpina fibroasă, ramificată, cu frunze înguste şi mici, cu flori albastre sau albe (Linum usitatissimum). Inul se seamănă mai ales... pentru sămînţa lui, din care te scoate uleiul. pamfile, A. R. 165. Tortul... se face... din in sau cînepă. drăghici, R. 77. Părul ei: mătasă moale, Ca şi inul cind înfloare. jarnîk-bîrseanu, d. 35. + Sămînţa acestei plante. Ulei de in. 2. Fir obţinut prin prelucrarea plantei descrise mai sus; p. e x t. pînză făcută din aceste fire. O masă simplă, acoperită cu o pînză albă de in bătînd uşor în galben. stancu, u.r.s.s. 40. Nu sîntem bune decît a toarce la in. NEGRUzzi, s. iii 95. Nevastă cu brîu de in. hodoş, p. p. 62. INABÎL, -A, inabili, -e, adj. (Franţuzism) Lipsit de abilitate; neîndemînatic. INABORDABIL, -A, inabordabili, -e, adj. Care nu poate fi abordat, de care nu te poţi apropia, inaccesibil. Deasupra, la vreo zece metri, într-unul din pereţi e o gaură. O altă galerie, inabordabilă acum. bogza, a. î. 173. Tovarăşii mei de masă pronunţau__________ nume de scriitori şi reviste... care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. camil petrescu, p. 43. INACCEPTABIL, -A, inacceptabili, -e, adj. Care nu poate fi acceptat, admis. Condiţii inacceptabile. INACCESIBIL, -A, inaccesibili, -e, adj. Care nu e accesibil, la care nu ai acces, la care nu poţi ajunge. Stîncă inaccesibilă, a Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători şi guralivi, de pedagogii severi, de profesorii pontifi inaccesibili. galacTion, o. i 14. INACTÎV, -A, inactivi, -e, adj. 1. Fără activitate, care nu face nimic. V. leneş, trîndav. Locaşuri de retragere... consacrate unei viefe monahale inactive, odobescu, s. n 41. 2. (Despre corpuri sau substanţe) Care nu reacţionează (din punct de vedere chimic). INACTIVITATE s. f. Lipsă de activitate, stare de pasivitate. V. lenevie, trîndăvie, indolenţă. Impresionantul port italian Trieste l-am găsit amorţit, cu năvi ancorate la ţărm şi bătute de vînt... Stăpînea o totală inactivitate plină de tristeţe. SAHIA, U.R.S.S. 215. INACTUAL — 503 — INCALCULABIL INACTUAL, -A, inactuali, -e, adj. (Franţuzism) Care nu este actual, care este în afara intereselor actuale. — Pronunţat: -tu-al. INADAPTABIL, -Ă, inadaptabili, -e, adj. Care nu se poate deprinde cu o situaţie nouă, incapabil de a se acomoda; neadaptabil. INADAPTABILITATE s. f. Faptul de a fi inadaptabil, neputinţa de a se adapta. INADECVAT, -A, inadecvaţi, -te, adj. (Franţuzism) Care nu este potrivit cu ceva, care. nu corespunde; neadecvat, nepotrivit. INADERENT, -Ă, inaderenţi, -te, adj. (Rar) Care nu aderă, care nu are proprietatea de a se lipi de ceva. INADERENŢĂ, inaderenţe, s. f. (Rar) Imposibilitate de a adera, de a se lipi, de a se alătura la ceva. INADMISIBIL, -Ă, inadmisibili, -e, adj. Care nu poate fi admis, care nu poate fi îngăduit, cu care nu poţi fi de acord; neadmisibil. Trebuie combătută orice manifestare a cultului personalităţii, pe care marxismul il respinge ca dăunător şi inadmisibil. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. INADVERTENŢĂ, inadvertenţe, s. f. Lipsă de atenţie, nebăgare de seamă, scăpare din vedere; (concretizat) greşeală făcută din nebăgare de seamă. INALIENĂBIL, -Ă, inalienabili, -e, adj. Care nu poate fi înstrăinat. Fiecare popor are dreptul suveran şi inalienabil de a-şi orîndut viaţa conform propriei sale voinţe, fără nici un amestec dinafară. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2533. — Pronunţat: -li-e-. INALTERÂBIL, -Ă, inalterabili, -e, adj. Care nu se alterează, care nu poate fi stricat. Aurul e inalterabil. + F i g. (Despre sentimente, însuşiri morale, prietenie etc.) De neclintit, de nezdruncinat. Cu prietenia lor inalterabilă, au făcut... mingîierea vieţii mele de scriitor, gai.actio.v, o. i 18. INAMÎC1, -Ă, inamici, -e, adj. 1. Care aparţine duşmanului ; duşman. Ţară inamică. Armate inamice. 2. (Şi în forma învechită inimic) Duşmănos, ostil. Admiră această inimă ţesută din atitea fibre inimice. GALACTiON, o. I 347. Măşti rîzînde puse bine pe-un caracter inimic. EMINESCU, o. I 35. — Variantă: (învechit) inimic, -ă adj. INAMÎC2, -Ă, inamici, -e, s. m. şi f. Duşman, vrăjmaş. Şi cred că vom fi prieteni... — De altminteri nici n-am fost inamici. Şi chiar dacă am fi fost, cată să încheiem pace. SADOVEANU, r.' M. 35. Dacă tu stai ji inamicul porneşte la atac, artileria ta trage, camii, PETRESCU, U. N. 410. INAMOVIBIL, -Ă, inamovibili, -e, adj. (în trecut, despre funcţionari) Care nu poate fi mutat, înlocuit sau destituit din funcţie. INAMO VUilLITĂTE s. f. Faptul de a fi inamovibil, dreptul de a fi inamovibil. inajSîţhî s. f. Stare de slăbiciuhe fizică extremă, cauzată de lipsa de hrană sau de o alimentare insuficientă. L-a găsit sub trei grăunţe Mort de inaniţie. TOPîrceanu, S. a. 67. INAPLICĂBIL, -Ă, inaplicabili, -e, adj. (Despre legi, idei etc.) Care nu poate fi pus în practică, care nu poate fi folosit. JNAPRECIĂBIL, -Ă, inapreciabili, -e, adj. Care nu se poate preţui sau măsura din cauza micimii; care nu poate fi îndeajuns de preţuit, foarte valoros. — Pronunţat: -ci-a-. ENĂPT, -Ă, inapţi, -te, adj. (Despre persoane) Care nu e apt pentru a face ceva, lipsit de puterea de a face ceva, nepotrivit pentru o anumită sarcină, slujbă etc. V. incapabil. Conform statutului, colectiviştii bă-trîni, inapţi pentru muncă, trebuie ajutaţi din fondul de ajutor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2825. INAPTITÎJDINE s. f. Lipsă de aptitudine pentru a face ceva; nepricepere. V. incapacitate. Cauza nu poate fi inaptitudinea la studii. cXlinescu, E. 32. Un an de întîrziere, pentru inaptitudine la muzică sau la gimnastică! CARAGIALE, O. II 209. INĂRIŢĂ, inariţe, s. f. Plantă erbacee acvatică, asemănătoare cu inul; are tulpinile foarte fragile dispuse în mici tufe, frunzele înguste şi florile verzui (Najas minor). INĂT s. n. (Regional) Necaz, invidie, pizmă. Pentru vreun mat, pentru mînia cea cu totul dobitocească... îşi pierde viaţa. ŢiCHEs'DEAi,, F. 316. Cine-are inat pe noi! hodoş, P. P. 123. INATACĂBIL, -Ă, inatacabili, -e, adj. Care nu poate fi atacat. Sentinţă inatacabilă. INAUGURĂ, inaugurez, vb. I. T r a n z. A începe în mod solemn activitatea unui aşezămînt, a deschide (o expoziţie, un local etc.). Se construieşte solid, ca să aibă trăinicie şi măreţie. în două luni inaugurăm primul oraş muncitoresc. caiajgX.ru, o. p. 480. (Glumeţ) Pentru satisfacerea acestei pasiuni, inaugurase ceaiurile dansante. c. PETRESCU, c. V. 177. A dezveli, a consacra un monument. — Pronunţat: -na«-. — Variantă : (învechit şi popular) inaugură (macedonski, o. iv 45) vb. I. INAUGURĂL, -Ă, inaugurali, -e, adj. De inaugurare, privitor la o inaugurare. Discurs inaugural. — Pronunţat: -nau-, INAUGURĂRE, inaugurări, s. f. Acţiunea de a inaugura; deschidere solemnă sau dare în folosinţă a unei construcţii, a unei lucrări etc. Inaugurarea Teatrului Naţional în 1852 s-a făcut intr-o atmosferă solemnă, dar fără prea mare trîmbiţare, fără discursuri. contemporanul, S. II, 1953, nr. 328, 1/5. Dimineaţa, două inaugurări: linia dublă de descărcare a minereului a fost dată în folosinţă, iar furnalul ce stătuse stins zece ani a fost pus in mişcare. cXlugX.ru, o. p. 449. -+• Dezvelirea unui monument. Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statua încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei. caragialE, o. n 35. Am cea mai mare dorinţă de-a asista la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare. alecsandri, s. 129. — Pronunţat: -nau-, INAYUÂIilL, -Ă, inavuabili, -e, adj. (Franţuzism) Care nu poate fi mărturisit; p. e x t. nedemn, ruşinos. — Pronunţat: -vu-a-, INĂRÎŢĂ, inăriţe, s. f. Pasăre mică cu penele de culoare castanie, care se hrăneşte mai ales cu seminţe de in (Carduelis flammea flammea); ţînţar. INC, incuri, s. n. (Mold.) Poftă de rîs şi de joc, poftă de zburdălnicii. Copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit de rîs. CREANGX, a. 3. Ei, las’ că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat, id. P. 304. INCALCULĂIilL, -Ă, incalculabili, -e, adj. Care nu poate fi calculat; foarte mare, foarte important, imens. V, incomensurabil. în loc de oală, scoase din pămînt un craniu de o incalculabilă vechime, gai.action, o. I 149. Efectul ce poate produce în poezie un singur cuvîht e incalculabil, macedonski, o. iv 70. i INCALIFICABIL — 504 — INCHIZIŢIE INCALIFICABIL, -A, incalificabili, -e, adj. Care nu poate fi calificat (atît e de rău, mîrşav, ruşinos); care întrece orice măsură. O faptă incalificabilă. INCANDESCENT, -A, incandescenţi, -te, adj. (Despre un corp) Care se află în stare de incandescenţă. Cărbune incandescent, en în uzină muncitorii transformă lutul, piatra ¡i rămăşiţa de fier in şuvoi incandescent. cXi.ugăru, o. p. 438. INCANDESCENŢĂ s. f. Starea unui corp care emite lumină datorită temperaturii lui înalte. .$> Lampă cu incandescenţă = lampă electrică în care lumina este produsă cu ajutorul încălzirii prin curent electric al unui fir metalic la temperaturi înalte şi într-un spaţiu vid. INCAPABIL, -A, incapabili, -e, adj. Care nu poate, care nu este în stare să facă ceva ; p. e x t. lipsit de aptitudinea de a face ceva; nevrednic. Filofteia a rămas în casa lui | Tudor Fierăscu... incapabilă să înveţe limba celor dimpre-juru-i. galacTion, o. x 112. [Conu Leonida] e atît de «culth, atît de plin de idei, încît îl simţim incapabil de a cunoaşte, de a gîndi vreo realitate cit de simplă. ibrXileanu, s. 69. Cu durerea asia sînt incapabil să scriu un rind măcar. caragiai,e, o. ii 339. <> (Substantivat) X e un incapabil, -tf- (Jur.) Lipsit de capacitatea legală de a se bucura de anumite drepturi, de a ocupa o anumită funcţie. INCAPACITATE s. f. Lipsă de capacitate, neputinţă de a face ceva; p. e x t. lipsă de aptitudini, de pregătire, de îndemînare; nepricepere, nedestoinicie. înfăţi-Şînd în roman pe unul din nobilii cei mai buni, Turgheniev pare a-şi fi propus a arăta incapacitatea aristocraţilor ca pătură socială conducătoare. SADOVEANU, E. 239. Incapacitate de muncă — neputinţa de a munci (din cauza unei boli sau a unui accident). Cetăţenii Republicii Populare Romîne au dreptul la asigurare materială la bătrîneţe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. CON ST. R.P.R. 37. -4* (Jur.) Starea unei persoane care nu are capacitatea legală de a-şi asuma sau a exercita (fără încuviinţare) anumite drepturi sau obligaţii. INCARNA, incarnez, vb. I. Tranz. A da (unui lucru) consistenţă materială, a întrupa; f i g. a reda (ceva) într-o formă concretă. — Variantă: încarna vb. I. INCARNARE, incarnări, s. f. Acţiunea de a incarna şi rezultatul ei; întrupare, personificare. — Variantă: încarnare s. f. INCARNÂT, -A, incarnaţi, -te, adj. (Şi în forma incarnat) 1. întrupat, personificat. Printre ele sc afla o baroană... ce mergea la Viena: urîciune încarnată. BOUNTINEAml, O. 271. 2. F i g. înverşunat; pasionat. Luăm... asupră-ne a convinge pe cel mai încarnat logician, macedonski, o. rv 84. 8. (Numai în e x p r.) Unghie încarnată = unghie care creşte în carne. — Variantă: încarnat, -ă adj. INCASABIL, -A, incasabili, -c, adj. Care nu se sparge (uşor). Sticlă incaş abilă. EiCÂSO s. n. sg. Sistem de decontare prin care, din însărcinarea unui creditor şi pe baza unui efect sau a unei poliţe etc. a acestuia, bafica încasează în contul lui o sumă de bani de la debitor. INCENDIA, incendiez; vb. I. T r a n z. 1. A pune, a da foc (unui lucru), a aprinde (cu scopul de a provoca pagube). Fasciştii germani au incendiat totul, sat cu sat, casă cu casă. stancu, u.r.s.s. 84. -f- F i g. A provoca un război, o conflagraţie; a aţîţa spiritele, a incita, a îndemna Ia acţiuni violente, la războaie de cotropire etc. f. 2. F i g. A colora în roşu, a împurpura. Dincolb de marginile satului apusul incendiază cîmpiile cu mari flăcări roşiatice, bogza, c. o. 39S. Pe dealul de dincolo de iazul lui Măciucă se arăta soarele mare, roş-înfocat, incendiind apa, umplind valea de pulbere de aur. sado-veanu, o. VI 175. Soarele cade spre apus, incendiind sus ferestrele. CAMIL PETRESCU, T. II 173. — Pronunţat: -ăi-a. INCENDIAR, -A, incendiari, -e, adj. 1. Care provoacă (sau poate provoca) incendiu. Bombe incendiare. + F i g. Care aţîţă, care îndeamnă la acţiuni violente. A rostit un discurs incendiar, vornic, p. 115. 2. F i g. De culoare roşie; împurpurat. O uriaşă luptă de tauri Sub norii incendiari. BOUREANU, S. P. 8. — Pronunţat: -di-ar. incendiat, -A, incendiaţi, -te, adj. Căruia i s-a dat foc, care suferă sau a suferit un incendiu. Casă incendiată. — Pronunţat: -di-at. INCENDIATOR, -OARE, incendiatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care provoacă un incendiu (cu intenţii criminale). F i g. Persoană care aţîţă, care îndeamnă la acţiuni războinice, violente; provocator. ’ — Pronunţat: -di-a-. INCENDIARE, incendieri, s. f. Acţiunea de a incendia; aprindere. Au rămas de pe urma acestor încercări de incendiere a pădurilor ruseşti arborii aceştia carbonizaţi. STANCU, U.R.S.S. 106. — Pronunţat: -di-c-, INCENDIU, incendii, s. n. Foc mare, producător de pagube, care cuprinde şi mistuie clădiri, păduri etc. V. p î r j o 1. Pericol de incendiu. Pompă de incendiu. c=i Incendiul crescuse şi se înălţa spre cer ca un stîlp de flacără, dumitriu, n. 49. într-o noapte izbucni un incendiu la casa lui Stamati. barT, e. 268. Aşa lasă toate incendiile mari, după ce se sting, o provizie de căldură ascunsă, de care multă vreme mai fumegă zidurile arse. vlahuţî, o. a. iii 60. INCÎRT, -A, incerţi, -te, adj. îndoielnic, nesigur. Afirmaţia asta apărea incertă în literatura de propagandă. CA.MII, PETRESCU, U; N. 406. INCERTITUDINE, incertitudini, s. f. îndoială, nesiguranţă. INCfiST, incesturi, s. n. Legătură sexuală, prohibită de lege, între două rude de sînge apropiate. INCESTUOS, -OÂSA, incestuoşi, -oase, adj. Cu caracter de incest; vinovat de incest. — Pronunţat: -tu-os. INCHIZITOR, inchizitori, s. m. Judecător din tribunalul ecleziastic al inchiziţiei. Are o figură de inchizitor tînăr, cu faţa osoasă. CA.mii, PETRESCU, U. N. 247. + F i g. Anchetator aspru. INCHIZITORIAL, -A,' inchizitoriali, -e, adj. Care se referă la inchiziţie sau la inchizitori; de "inchiziţie, de inchizitor. F i g. Foarte aspru, extrem de crud (şi, în acelaşi timp, arbitrar). Ton inchizitorial. Măsură inchizitorială. — Pronunţat: -ri-al. INCHIZÎŢIE s. f. Instituţie poliţistă-judiciară (din secolele XIII—XIX) de o mare cruzime, creată de biserica catolică spre a oprima pe cei care se împotriveau exploatării feudale şi asupririi exercitate de .biserică. Inchiziţia cerească Şi poliţia lumească Ce dau spectrul fioros Au pierit. BOLUAC, O. 193. INCIDENT — 505 — INCOLOR INCIDENT1, incidente, s. n. 1. Întîmplare neaşteptată (de obicei neplăcută), caz ivit deodată. După ce se potoli incidentul, îşi zise în sine că şi-a făcut datoria şi poate să plece mai departe, rebreanu, r. ii 97. Incident de frontieră — ciocnire armată între forţele grănicereşti a două state vecine. 2. (Mai ales în legătură cu verbul « a ridica ») Obiecţie, contestaţie (de însemnătate secundară) ridicată (pe neaşteptate) în cursu! unui proces în legătură cu judecata şi de care depinde aceasta. INCIDÎNT2, -Ă, incidenţi, -te, adj. 1. (Gram., despre cuvinte sau propoziţii) Care este intercalat între părţile unei propoziţii (sau fraze). Propoziţie incidenţă. Cuvînt incident. 2. (Fiz.; mai ales în e x p r.) Rază incidenţă = rază care cade pe suprafaţa unui corp. INCIDENTAL, -Ă, incidentali, -e, adj. (Care se produce, se iveşte, intervine în mod) întîmplător, accidental. De voi pomeni uneori de dinşii.. . voi face-o numai intr-un mod incidental. GHICA, S. 91. <£- (Adverbial) L-am intilnit incidental. INCIDENŢĂ, incidenţe, s. f. (Fiz.) întretăiere a unei raze (sau a unui fascicul de raze) de lumină cu o suprafaţă. <$- Punct de incidenţă = punctul în care o rază de lumină cade pe o suprafaţă. Unghi de incidenţă = unghiul format de raza incidenţă cu normala în punctul de incidenţă. INCINERĂ, incinerez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la un corp organic, mai ales la un cadavru) A arde, pre-făcînd în cenuşă. (Glumeţ) Platani... Gindiţi-vă că viaţa e o metamorfoză Şi s-ar putea ca mtine s-ajungeţi celuloză. . . — De este-aşa, mai bine să fiu incinerat! ANGHEL-IOSIF, C. M. II 114. INCTNEIÎĂRE, incinerări, s. f. Acţiunea de a incinera. INCMERĂT, -Ă, incineraţi, -te, adj. Transformat în cenuşă prin ardere. Cadavru incinerat. 1NCÎNTĂ, incinte, s. f. 1. Spaţiu închis al unei construcţii, destinat unor adunări. V. sală. A plecat din incintă şi s-a dus la bufet, pas, z. iv 191. Trecuse de cinci şi jos în incintă numai cîţiva deputaţi obscuri şi plictisiţi căscau. rebreanu, R. ii 33. Ştiu cit de respectuos trebuie să mă port in această incintă. caragiale, o. vii 296. F i g. Imensul cîntec al Oltului răsună in incinta preistorică a munţilor vulcanici, bogza, c. o. 165. Publicul dintr-o astfel de sală. Te pomeneşti că face o declaraţie, gindea întreaga incintă, pas, z.' ii 211. Incinta începea să se învioreze, rebreanu, r. ii 35. + (Tehn.) Spaţiu închis din toate părţile. 2. Linie cu lucrări de apărare care înconjură un obiectiv militar. INCIPIENT, -ă, incipienţi, -te, adj. Care se află la început, care începe; de început, începător. Fază incipientă. Tuse incipientă. — Pronunţat: -pi-ent. INCISÎY, -A, incisivi, -e, adj. (Mai ales în e x p r.) Dinţi incisivi (şi substantivat, m.) = dinţii laţi din faţă, destinaţi să taie alimentele; dinţi tăietori. + F i g. Tăios, muşcător. V. caustic. Ton incisiv. INCITĂ, incit, vb. I. T r a n z. (Franţuzism) A aţîţa, a întărită; a îndemna (la o faptă rea), a instiga. INCITĂRE, incitări, s. f. (Franţuzism) Acţiunea de a incita; aţîţare, întărîtare; îndemnare (la o faptă rea), instigare, incitaţie. INCITĂT, -Ă, incitaţi, -te, adj. (Franţuzism) Aţîţat, întărîtat; îndemnat (la o faptă rea), instigat. INCETATÓR, -OĂRE, incitatori, -oare, adj. (Franţuzism) Care aţîţă, care instigă. INCITĂŢIE, incitaţii, s. f. (Franţuzism) Incitare. Lupta pentru prioritate devine pentru ideologii burghezi o armă de propagandă a « inegalităţii spirituale » a popoarelor, de incitaţie la duşmănie şi certuri între popoare. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 162, 13/5. INCÍZIE, incizii, s. f. Tăietură făcută cu un instrument special în corpul unui om sau al unui animal. ■+ Tăietură făcută în coaja unui arbore sau a unui arbust. INCLÍDE, includ, vb. III. T r a n z. A cuprinde, a conţine; a îngloba. V. insera. Esenţialul e ca lecţiile de gramatică, incluzînd aici ¡i stilistica, să completeze studiul literaturii de cîte ori acest lucru este cu putinţă. L. rom. 1953, nr. 3, 68. INCLÜDERE s. f. Acţiunea de a include şi rezultatul ei; cuprindere, înglobare. INCLÜS, -Ă, incluşi, -se, adj. Cuprins, înglobat, introdus. INCLUSÍV adv. (în opoziţie cu exclusiv) împreună cu; şi cu. Apoi dacă ar fi numai moşieri şi arendaşi, inclusiv prefectul, ne-am urca pe pereţi de plictiseală. rebreanu, R. I 212. + (Fiind vorba de o serie de numere, date etc.) Şi cel din urmă. Primul nostru plan cincinal este întocmit pe anii 1951-1955 inclusiv. INCLUZIÜNE, incluziuni, s. f. Particulă (solidă, lichidă sau gazoasă) de material străin înglobat în masa unui corp solid. INC0ATÍY, -Ă, incoativi, -e, adj. (Gram., despre verbe şi despre valoarea lor) Care exprimă începutul unei acţiuni. — Pronunţat: -co-a-, INCOERCÍBIL, -Ă, incoercibili, -e, adj. Care nu poate fi constrîns. + Care nu poate fi reţinut într-un recipient. Gaz incoercibil. INCOERÉNT, -A, incoerenţi, -te, adj. (Despre oameni; şi în forma incoherent) Lipsit de logică în gîndire, în diferite manifestări. E un bun vorbitor pentru mulţime, dar cam incoherent, se lasă dus de vorbe la întîmplare. camil PETRESCU, o. i 274. -4" (Despre manifestări ale oamenilor, idei, discursuri etc.) Lipsit de legătură logică. E caracteristic pentru Farfuridi incoherentul discurs de la întrunirea publică. GHEREA, st. cr. i 350. — Variantă: incohorént, -ă adj. INCOERENŢĂ, incoerenţe, s. f. Faptul de a fi lipsit de (legătură) logică ; lipsă de coerenţă. (Atestat în forma inco-herenţă) Un erou de roman ca să trăiască trebuie să aibă o anume consecvenţă interioară, să fie definit, previzibil in gindurile şi gesturile sale, ferit de incoherenţe. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 332, 4/1. — Variantă: incoIlorén{3 s. f. INCÓGNITO adv. (în trecut, mai ales în legătură cu călătoria unei persoane ocupînd un post înalt sau de răspundere) Sub nume inventat, cu nume fals, nedi-vulgîndu-se numele adevărat, într-ascuns. INCOGNOSCIBIL, -Ă, incognoscibili, -e, adj. (în filozofia idealistă) Care nu poate fi cunoscut de raţiunea omenească (deşi se presupune că există în realitate). INCOHERÉNT, -Ă adj. v. incoerent. INCOHERENŢĂ s. f. v. incoerenţă. EVC0LÓR, -Ă, incolori, -e, adj. Care nu are culoare, care nu este colorat. Cimpia incoloră de sară-i apăsată. INCOMBUSTIBIL — 506 — INCOVENIENT EMDTESCTJ, o. iv 498. + F i g. (Despre oameni) Fără personalitate ; searbăd, şters. Au vorbit un oarecare Negu-lesc, apoi Filipescu şi Marghiloman. Foarte anodini, incolori şi inodori toţi trei. CARAGIALE, O. VII 38. INCOMBUSTIBIL, -Ă, incombmtibili, -e, adj. Care nu arde. IN COMBUSTIBILITATE s. f. Proprietatea unui corp de a fi incombustibil. INCOJIENSURĂBIL, -A, incomensurabili, -e, adj. 1. Care nu poate fi măsurat; f i g. foarte mare. Aprinde o havană incomensurabilă şi tace. c. PETRESCU, A. 485. 2. (Mat.; despre două mărimi) Care nu au o unitate de măsură comună, cuprinsă de un număr întreg de ori în fiecare dintre ele. Circumferinţa unui arc şi diametrul său sînt incomensurabile. INCOMOD, -A, incomozi, -de, adj. 1. (Despre lucruri) Care este făcut astfel încît împiedică o folosire sau o manipulare comodă, lesnicioasă, care nu oferă nici o comoditate. Sînt citeva oteluri în Iaşi; eu trăsei la otelul ce se cheamă a lui Binder, destul de modest şi incomod. EOLINTI-neanu, o. 276. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Care supără, stinghereşte; supărător. Radu, uimit de atîta nedelica-teţă, simţindu-se considerat un om nu numai de prisos, ci incomod... e palid de parcă ar fi primit (t palmă nevăzută. CAMII, petresot, î. n 95. INCOMODA, incomodez, vb. I. T r a n z. A tulbura liniştea cuiva; a deranja, a stingheri. INCOMPARABIL, -Ă, incomparabili, -e, adj. Care posedă unele însuşiri într-un grad atît de înalt, încît nu se poate compara cu nimic; neasemănat, extraordinar, fără pereche. în multe din piesele prietinului său Alecsandri, Millo a avut creaţii incomparabile. SADOVEANU, E. 71. Descrierea acestei vieţi conjugale e făcută cu o măiestrie incomparabilă, gherea, st. cr. ii 333. INCOMPATIBIL, -A, incompatibili, -e, adj. Care nu se potriveşte, care nu se împacă sau nu poate exista simultan cu altceva, care nu este compatibil (cu altceva). Organizarea socialistă a muncii este incompatibilă cil indisciplina şi neglijenţa, cu atitudinea neconştiincioasă faţă de muncă. LUPTA de clasX, 1952, nr. 5, 48. INCOMPATIBILITATE, incompatibilităţi, s. f. Faptul de a fi incompatibil; nepotrivire între două lucruri, două stări. + (Jur0 Interzicere prevăzută de lege ca cineva să ocupe două funcţii sau să exercite două atribuţii care se exclud. INCOMPETENT, -A, incompetenţi, -te, adj. (Despre persoane) Care nu posedă cunoştinţele necesare spre a putea judeca o problemă, o situaţie, un fapt; care nu are dreptul sau căderea de a face ceva. + (Jur.; despre persoane oficiale sau despre instanţe judecătoreşti) Care nu are puterea legală de a cerceta sau de a judeca ceva. INCOMPETENŢA, incompetenţe, s. f. Lipsă de pregătire pentru a judeca sau a decide asupra unui lucru. + (Jur.) Lipsă de putere legală pentru a îndeplini o anumită atribuţie. — Variantă: incompetinţă s. f. ' INCOMPETINŢĂ s. f. v. incompetenţă. INCOMPLÎT, -A, incompleţi, -te, ■adj. Care nu este -complet, căruia îi lipseşte una sau mai multe din părţile sale; cu lipsuri; necomplet. Raportul prezentat a fost incomplet. INCOMPREHENSIBIL, -A, incomprehensibili, -e, adj. (Rar) Care nu poate fi înţeles; care nu este comprehensibil ; de neînţeles. INCOMPRESÎBIL, -A, incompresibili, -e, adj. (Despre corpuri lichide sau solide) Care nu-şi micşorează volumul sub acţiunea unei presiuni exterioare. inconciliAeil, -A, inconciliabili, -e, adj. (Despre idei, concepţii, situaţii etc.) Care nu se poate împăca cu altul, de neîmpăcat. — Pronunţat: -li-a-. incongruent, -A, incongruenţi, -te, adj. (Rar) Care nu se potriveşte, nu este în concordanţă cu ceva; nepotrivit, în dezacord. INCONGRUENŢĂ, incongruenţe, s. f. (Rar} Caracterul sau natura lucrului incongruent; nepotrivire; dezacord. INCONSECVENTj -Ă, inconsecvenţi, -te, adj. (Despre persoane) Care se contrazice pe sine însuşi în vorbele sau faptele sale, care-şi schimbă concepţiile, care este lipsit de consecvenţă; schimbător. INCONSECVENŢĂ, inconsecvenţe, s. f. Lipsă de consecvenţă în idei sau în acţiuni. INCONSISTENT, -Ă, inconsistenţi, -te, adj. Care este lipsit de consistenţă, de soliditate; fără tărie. Materie inconsistentă. INCONSISTENŢĂ, inconsistenţe, s. f. Lipsă de consistenţă, de soliditate. INCONSOLABIL, -Ă, inconsolabili, -e, adj. Care nu se poate consola; nemîngîiat. INCONSTANT, -Ă, inconstanţi, -te, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care nu este constant; schimbător, nestatornic. INCONSTANŢĂ, inconstanţe, s. f. Faptul de a fi inconstant; nestatornicie. INCONŞTIENT, -ă, inconştienţi, -te, adj. 1. Care şi-a pierdut cunoştinţa, care nu e conştient, lipsit de conştiinţă de sine (ca urmare a unei stări patologice). Pacientul era inconştient. 2. Lipsit de conştiinţă, care n-are o atitudine conştientă faţă de realitatea înconjurătoare; fără minte. îşi blestema în gind inspiraţia nenorocită de a se lua după capriciile unei cucoane inconştiente. REBREANU, R. ii 47. + (Despre un act, o faptă) Făcut de cineva fără să-şi dea seama de ceea ce face; involuntar. Gest inconştient, ■iţ- (Adverbial) Buzele i se mişcau încet, inconştient, parcă şopteau. VLAiruŢĂ, o. a. nr 91. — Pronunţat: -şti-ent. INCONŞTIENŢĂ s. f. 1. Pidrdere a cunoştinţei. Bolnavul a fost transportat la spital în stare de inconştienţă. 2. Lipsă de conştiinţă, stare sufletească în care omul nu-şi dă seama de actele sale. Vei suporta consecinţele inconştienţei sau impertinenţei dumitale. SADOVEANU, N. F. 146. — Pronunţat: -şti-en-. INCONTESTABIL, -Ă, incontestabili, -e, adj. Care nu este contestabil, care nu se poate contesta; de netăgăduit, sigur. Adevăr incontestabil, □ Mă măgulesc dar că am putut obţine sufrajele unei aşa de incontestabile autorităţi. caragiale, o. vn 36. + (Adverbial) Fără îndoială, fără discuţie. Această obştească recunoaştere e incontestabil bine meritată, gherea, st. cr. i 246. INCONTINENŢĂ s. f. Neputinţa de a opri sau de a reţine urina; p. e x t. lipsă de stăpînire a unei pofte, a unei dorinţe. O sete de moarte şi o adevărată incontinenţă a stomacului, camil petrescu, u. n. 343. INCONVENIENT, inconveniente, s. n. Neajuns ; piedică, dificultate. A mai rămas un singur inconvenient... pe care nu-l poate îndepărta nimeni, sahia, n. 115. Lipsa de INCORECT — 507 — INCURIE uniformitate în proiect nu i se pare a fi un inconvenient. . La odobescu, s. ii 324. — Pronunţat: -ni-ent. INCORÎCT, -A, incorecţi, -te, adj. Care nu este corect, care nu este în concordanţă cu anumite reguli; greşit, eronat. Nu ni-am mai mirat de asemenea afirmaţie bisară, redactată într-o frază rominească incorectă. SADOVEANU, E. 84. Dar nici manuscriptul lit. A nu este ferit de oarecare jorme gramaticale incorecte, odobescxj, S. ii 352. ^(Despre persoane) Necinstit, neonest. Funcţionar incorect. INCORECTITUDINE, incorectitudini, s. f. Lipsă de corectitudine; (concretizat) purtare sau faptă incorectă. , INCORECŢITJNE, incorecţiuni, s. f. (învechit) Inco- rectitudine. Incorecţiunile consimţite de uzul zilnic al ■vorbirii, odobescu, s. ii 360. — Pronunţat: -ţi-u-. INCORIGIBIL, -A, incorigibili, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care nu se poate îndrepta, care nu poate fi corijat. INCORUPTIBIL, -Ă, incoruptibili, -e, adj. (Despre persoane) Care nu poate fi corupt; integru, cinstit. INCORUPTIBILITATE s. f. Calitate a celui care nu se lasă corupt; integritate, cinste deplină. INCREDÎJL, -A, increduli, -e, adj. (Rar) Care nu se încrede uşor, care se lasă greu convins. INCRIMINA, incriminez, vb. I. T r a n z. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva, a învinovăţi. — Prez. ind. şi: (învechit) incrimin. INCRIMINARE, incriminări, s. f. Acţiunea de a incrimina şi rezultatul ei; învinovăţire, învinuire, acuzaţie. — Variantă: încriminăre (odobescu, s. iii 340) s. f. incriminat, -A, incriminaţi, -te; adj. (Despre persoane) învinuit, acuzat de ceva. + (Mai ales despre faptele şi manifestările oamenilor) Care este pedepsit de ilege; care a dat naştere la o imputare, la o învinuire. Se fac citate din versurile incriminate, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 111, 4/5. INCRUSTA, incrustez, vb. 1.1. T r a n z. (Şi în forma încrusta; cu privire la ornamente).A împlînta pe suprafaţa unui obiect; (cu privire la obiecte) a împodobi cu ornamente înfipte pe suprafaţă. Vase sculptate în lemn pe care sculptorul muncitor a incrustat scene din ; activitatea întreprinderii forestiere la care lucrează, contemporanul, s. n, 1953, nr. 374, 1/1. + F i g. A întipări. Pe toate feţele era încrustată o desperare aprigă. KEBREANU, R. II 230. 2. Refl. (Despre substanţe dizolvate în lichide) A se depune sub formă de cruste pe pereţii unei conducte, ai unui recipient etc. — Variantă: încrusta vb. I. INCRUSTÂRE, incrustări, s. f. Acţiunea de a (s e) i n-crusta şi rezultatul ei; (concretizat) podoabă obţinută prin introducerea unui ornament în masa unui obiect; incrustaţie. Incrustări de sidef. — Variantă: încrustăre s. f. INCRUSTAT, -A, incrustaţi, -te, adj. (Şi în forma încrustat; despre obiecte) împodobit cu ornamente înfipte pe suprafaţă. începe să-şi pieptene barba cu pieptenul de fildeş incrustat cu diamante. Camil PETRESCU, o. I 294. Vasul e de aur... Incrustat cu pietre scumpe. macedonski, o. i 151. + (Despre ornamente) înfipt pe suprafaţa unui obiect. F i g. Un zîmbet incrustat in colţul gurii, cazimir, l. u. 90. — Variantă : îucrustăt, -ă adj. INCRUSTĂŢEG, incrustaţii, s. f. 1. Ornament înfipt pe suprafaţa unui obiect. Casetă cu incrustaţii de sidef. 2. Strat de substanţe minerale sau de săruri care se depune în anumite condiţii pe suprafaţa corpurilor. Incrustaţii calcaroase. — Variantă: încrustâţio s. f. INCUBATOR, incubatoare, s. n. Cutie, dulap sau cameră în care se menţine o temperatură şi o umiditate constantă şi care serveşte pentru clocirea artificială (v. clocitoare), pentru creşterea copiilor născuţi prematur etc. Incubatoarele se aflau instalate în două camere, cuprindeau cam două mii de ouă. sadoveanu, a. l. 159. INCUBAŢIE s. f. 1. Timpul care trece de la pătrunderea în organism a microbilor sau a virusului unei boli, pînă la apariţia primelor semne ale bolii. Bănuind că m-am infectat din greşeală cu un preparat de bacili, trăiam cele cincisprezece zile ale perioadei de incubaţie. ibrăilEanu, a. 136. 2. Timpul necesar pentru dezvoltarea completă a embrionului din ou şi transformarea lui în pui. INCULC A, incidc, vb. I. T r a n z. (Livresc, cu privire la o regulă de conduită, un principiu, o idee etc.) A întipări în mintea cuiva prin repetare. Asemenea şcoale, într-un curs de patru, mult cinci ani, ar inculca elevilor principii solide. ODOBESCU, S. ii 70. INCULPA vb. I. Tranz, (Numai la timpuri compuse) A porni o urmărire penală împotriva cuiva; a învinovăţi, a învinui, a acuza. INCULPAllE s. f. Acţiunea de a inculpa şi rezultatul ei; acuzare, învinuire. INCULPĂT, -A, inculpaţi, -te, s. m. şi f. Persoană supusă unei urmăriri penale, implicată într-o afacere penală; învinuit, acuzat. Tăcere, inculpatule, de vrei să nu-ţi agravezi situaţia. CARAGIAle, o. n 41. INCtJLT, -A, inculţi, -te, adj. (Despre persoane) Care nu are cultură suficientă, lipsit de cultură. Om incult. <ţ> F i g. Un vers încerc cu pana mea incidtă. eminescu, o. iv 333. INCULTtÎRĂ s. f. Lipsă de cultură; cultură insuficientă. Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceştia nu sînt artişti. Sadoveanu,] E. 173. INCUMBA, pers. 3 incumbă, vb. I. I n t r a n z. (Despre sarcini, obligaţii, datorii; construit cu dativul) A se impune, a reveni. Titlid de « Brigadă de şoc » impune partidului nostru îndatorirea de a ridica nivelul activităţii sale la înălţimea răspunderii ce ii incumbă, de a munci şi lupta şi mai bine pentru victoria socialismului. SCÎnteia, 1952, nr. 2502. INCUNABUL, incunabule, s. n. Exemplar păstrat pînă astăzi dintr-o carte tipărită în primii ani ai introducerii tiparului (pînă în anul 1500); p. e x t. exemplar din tipăriturile (romîneşti) cele mai vechi. Din nenorocire, toate acele manuscripte şi incunabide ale tipografiei romîneşti zac neîngrijite, odobescu, s. i 344. INCURABIL, »A, incurabili, -e, adj. (Despre o boală sau un bolnav) Care nu se poate vindeca, care nu mai dă speranţe de vindecare. Bolnavii incurabili... acum nu se primesc in spitalele unde se tratează numai boalele ce se pot vindeca. kogXlniceanu, S. a. 83. INCtfRIE, incurii, s. f. (Franţuzism) Lipsă de grijă, comportare neglijentă; neglijenţă, neîngrijire. Incuria şi nepăsarea către amintirile strămoşeşti, odobescu, s. i 345. i INCURSIUNE — 508 — INDIAN. INCURSIÚNE, incursiuni, s. f. 1. Năvălire de scurtă durată a unor forţe armate într-un teritoriu străin, în spaţiul Iui aerian sau în apele lui teritoriale ; atac neaşteptat cu scopul de a distruge obiective, de a lua trofee sau de a strînge informaţii. Incursiune aeriană. 1=3 Hunii {şi continuă înaintarea spre apus, făcînd incursiuni şi în Peninsula Balcanică. IST. R.P.R. 51. Regiuni... pustiite de incursiunile tătarilor. ODOBESCU, S. II 227. 2. F i g. Abordare a unui domeniu străin (mai ales în probleme de ştiinţă, literatură, artă). — Pronunţat: -si-u-, EV-CYÁRT0 adj. invar. (Despre formatul unei cărţi) în care coala de hîrtie e îndoită în patru, formînd 8 pagini; (despre cărţi) care are acest format. Un volum in-cvarto. ■— Scris şi: in quarto. INDECÉNT, -A, indecenţi, -te, adj. Care calcă sau contrazice legile decenţei; lipsit de pudoare; necuviincios. INDECENŢĂ, indecenţe, s. f. Lipsă de decenţă, necuviinţă, neruşinare ; vorbă, faptă, purtare necuviincioasă.* ■ ENDECÍS, -A, indecişi, -se, adj. (Franţuzism) Care nu este decis; nehotărît, şovăielnic. Constantin... a rămas sfios şi indecis. GALACŢion, o. i 134. Ea se ivi frumoasă... în faţă cu o expresie indecisă. EMINESCU, N. 75. INDECLINÁML, -Ă, indeclinabilij -e, adj. (Despre părţi de vorbire) Care nu este supus declinării, care nu se declină. INDEFINIBIL, -Ă, indefinibili, -e, adj. (Rar) Care nu poate fi definit sau determinat; neprecis, nelămurit. Ea-şi culcă capul într-o mină şi privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă... dorinţă, eminescu, n. 101. INDEITNÍT, -Ă, indefiniţi, -te, adj. Care nu poate fi definit, care nu poate fi explicat; nedefinit, nelămurit. în aer e un parfum de tinereţe, un fior indefinit, care cheamă la iubire. vlahuţa, o. a. ii 35. INDELÉBIL, -Ă, indelebili, -e, adj. (Franţuzism) Care nu poate fi şters; de neşters. Să rămîie o pată. . . indelebilă asupra acestui negru regim. Caragiale, o. ii 17. INDELICATEŢE s. f. Lipsă de delicateţe, nedelicateţe ; gest, purtare nedelicată. INDEMNITATE, indemnităţi, s. f. (Rar) Indemnizaţie. Indemnităţile care ar putea fi alocate la acei ce au suferit acele pierderi. I. ionescu, D. 487. INDEMNIZÂRE, indemnizări, s. f. (Rar) Indemnizaţie. (Atestat în forma indemnizare) însărcinarea de a traduce. .. din Istoria romană a lui Dione Casiu, în- condi-ţiunilc de indemnizare ce sînt prescrise prin deciziunile Societăţii Academice, odobescu, s. n 383. — Variantă: indemnizare s. f. INDEMNIZAŢIE, indemnizaţii, s. f. Suma de bani acordată cuiva pentru a acoperi cheltuieli ocazionale. + Sumă de bani acordată cuiva în mod periodic sau o dată pentru totdeauna, pentru retribuirea unei munci excepţionale sau ca echivalent aî unei pagube suferite; despăgubire. în urma acestor acte [de eliberare] se hotărî un număr de scutelnicişiposluşnici, spre indemnizaţia proprietari-lor. bXlcescu, o. i 141. (Şi în forma indemnizaţie) Pe timpul exercitării mandatului de asesor popular, acesta va fi retribuit cu o indemnizaţie zilnică, egală cu cîştigul mediu zilnic, b. o. 1953, 46. Retribuţie în bani, în Ioc de plată în natură. [Ofiţerii] cereau avans din soldă, indemnizaţie de lemne, cam har, n. n 375. — Variantă: îndemnizâţie s. f. EvDEPENDÉNT, -Ă, independenţi, -te, adj. 1. Care nu depinde, nu atîrnă de cineva sau de ceva ; (despre o ţară, un popor, un stat, în sens politico-economic) liber, neatîrnat, autonom, nestăpînit şi neexploatat de alt stat. Nu există măiestrie artistică independentă de viaţă. BENiuc, P. 156. Paginile istoriei Moldovei şi Valahiei, de vor fi scrise de o mină tare, nepărtinitoare şi independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor... despoţi. BĂI.CESCU, o. I 71. (Adverbial) Dreptul... de a se cîrmui independent. bXlcescu, o. îl 13. ^ Loc, prep. Independent de... = fără a ţine seama de... 2. (Despre persoane; caracterul şi manifestările lor) Caro se bizuie pe puterile proprii, cu iniţiative personale. O fire independentă. !=□ Caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni, ghica, s. a. 84. INDEPENDENŢĂ s. f. 1. Situaţia unui stat şi a unui* popor care se bucură de suveranitate naţională; stare de neatîrnare în relaţiile internaţionale. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cit şi încheierea de tratate de prietenie cu alte ţări democratice şi doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale şi a independenţei noastre. gheorghiu-dej, ART. cuv. 141. Nicolae^Bălcescu a fost unul dintre luptătorii progresişti de acum un veac, care au militat pentru independenţa şi pentru unirea Principatelor Dunărene, sadoveanu, e. 49. Alexandru cel Mare.. ■ apără vitejeşte independenţa ţării. BĂLCESCU, o. n 13. + Stare de' neatîrnare economică şi socială (a unei persoane sau a unei clase sociale). Această independenţă rămase numai recunoscută în lege, iar în faptă relaţiile lui [ale ţăranului] cu proprietarul rămaseră tot aceleaşi. BĂI.CESCU, o. I 141. 2. Libertate de acţiune faţă de influenţe, intervenţii, amestec străin; însuşirea de a acţiona sau de a judeca lucrurile în mod independent. Manifestă multă independenţă. INDESCIFRABIL, -Ă, indescifrabili, -e, adj. (Despre scrisul cuiva sau despre texte) Care nu se poate descifra; de neînţeles, neciteţ. Cu două-trei săptămîni în urmă răsfoia sub nasul lui, abia vorbind, un carnet cu notiţe indescifrabile, v. rom. mai 1954, 15. INDESCRIPTIBIL, -Ă, indescriptibili, -e, adj. Care este atît de neobişnuit, încîtnu poate fi descris sau exprimat în cuvinte; de nedescris. Muntele... în tristeţa indescriptibilă a sfîrşiturilor de zi pe munţi, inspira neîncredere. ibrăii,eanu, a. 160. INDESTRUCTIBIL, -Ă, indestructibili, -e, adj. Care este atît de solid, atît de trainic, îneît nu poate fi distrus, dărîmat, nimicit. Forţa şi invincibilitatea partidului constau în legăturile sale indestructibile cu masele, cu poporul. scînteia, 1953, nr. 2758. INDETERMINÂBIL, -Ă, indeterminabili, -e, adj. Care nu poate fi determinat, de nedeterminat. INDEX, indexuri, s. n. Listă alfabetică sau sistematică pusă Ia sfîrşitul sau la începutul unei cărţi şi cuprinzînd cuvintele (nume proprii ori comune) sau materiile conţinute în ea, cu indicarea paginilor respective; indice. ■Jy Lista cărţilor interzise de biserica catolică. ■J'Expr. A pune Ia index = a trece o carte în lista cărţilor interzise ; f i g. (familiar) a socoti pe cineva nedemn, a-I nesocoţi, a nu-i acorda atenţie. INDEZIRABIL, -Ă, indezirabili, -e, adj. Care nu este dorit, nedorit. Multe guverne îl socoteau indezirabil, interzi-cîndu-i intrarea în ţară. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 6/1. INDIĂN1 s. n. (Şi în forma indiană) Ţesătură de bumbac subţire, fină, vopsită sau imprimată. — Pronunţat: -di-an. —Variantă: indiană s. f. INDIAN — 509 — INDIGENAT INDIAN2, -Ă, indieni, -e, adj. Care aparţine Indiei sau locuitorilor din India, care este din India. Poporul indian. Limba indiană. + (Impropriu) Care face parte din populaţia indigenă a Americii. — Pronunţat: -di-an. INDIĂN'3, -Ă, indieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Indiei. + (Impropriu) Locuitor indigen din America. — Pronunţat: -di-an. INDIĂNA1, indiene, s. f. Prăjitură umplută cu frişcă şi acoperită cu glazură de ciocolată. — Pronunţat: -di-a-, INDIĂNĂ2 s. f. v. indian1. INDIC, -A, indici, -e, adj. (Rar) Indian2. Kamadeva, zeul indic. Eminbscu, o. l 236. INDICĂ, indic, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la obiecte concrete sau, mai ales, la noţiuni abstracte) A arăta, a face cunoscut, a semnala. Indică mosafirului un scaun. REBREANU, R. I 81. Să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să urmeze, ghica, s. 138. 2. (Mai ales în legătură cu tratamente sau medicamente) A recomanda, a prescrie. în cazuri de malarie mcdicii indică tratamentul cu' chinină. INDICĂRE, indicări, s. f. Acţiunea de a i n d i c a şi rezultatul ei; arătare. Indicarea autorilor şi operelor folosite într-o lucrare jtiinţifică. INDICĂT, -Ă, indicaţi, -te, adj. Arătat, anunţat, desemnat. + Potrivit, corespunzător. Chinina este medicamentul cel mai indicat în malarie. INDICATIV, -Ă, indicativi, -e, adj. 1. (Rar) Care indică, care îndrumează. Planurile de cultură ale gospodăriilor colective ¡i întovărăşirilor agricole, elaborate de comitetele executive ale sfaturilor populare raionale, au numai un caracter indicativ; ele, conform statutului, trebuie să fie supuse dezbaterii şi aprobării adunării generale, scînteia, 1953, nr. 2767. 2. (Gram.; în expr.) Modul indicativ = modul care exprimă de obicei o acţiune prezentată de vorbitor ca reală. -$• (Substantivat, n.) Indicativul verbelor de conjugarea a doua. INDICATOR1, (1) indicatoare, s. n., (2) indicatori, s. m. 1. Aparat care arată valoarea unei mărimi măsurate. Ar trebui să trecem pe la cabina de comandă să verificăm indicatoarele, sebastian, T. 94. + Obiect (jalon, săgeată etc.) care serveşte pentru a indica direcţia, etapele, distanţa unui drum. Indicator de drum. Indicator kilometric. •+■ Text tipărit, carte sau broşură (cu planşe, tabele etc.) care serveşte ca îndrumător. Indicator de preţuri. Indicator al străzilor din Capitală. 3. Substanţă cu ajutorul căreia se determină sfîrşitul unei reacţii chimice sau se stabileşte dacă o substanţă are un caracter acid sau bazic. INDICATOR2, -OĂRE, indicatori, -oare, adj. Care indică, arată, face cunoscut. Tabele indicatoare. INDICĂŢIE, indicaţii, s. f. îndrumare, lămurire, recomandare. încearcă să refaci nuvela, ţinînd seama de indicaţiile noastre, contemporanul, s. ii, 1950, nr. 179, 5/4. Planul [de reconstrucţie a Stalingradului] a fost înfăptuit după indicaţiile tovarăşului I. V. Stalin. STANCU, U.u.s.s. 202. După indicaţiile lui Grigore, sania Nadinei o luă înainte, rebreanu, r. i 214. INDICE, (l, 2) indici, s. m., (3, 4) indice, s. n. 1. Număr sau literă aşezată la dreapta şi de obicei mai jos decît simbolul valorii unei mărimi sau alt simbol literal. în formula chimică IIfi, 2 este un indice. + Număr, cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituţii, care arată nivelul de producţie cantitativ şi calitativ care trebuie realizat. A realiza planul de stat înseamnă a asigura îndeplinirea prevederilor sale la toţi indicii cantitativi cit şi calitativi — a respecta cu cea mai mare stricteţe disciplina de plan. SC'ixTKiA, 1953, nr. 2850. 2. Fapt, indicaţie care sub forma unui număr, a vinei formule sau expresii înfăţişează (sintetic) aspectul unui fenomen, al unei acţiuni, situaţii etc. Indicele ccl mai important pentru determinarea productivităţii muncii este productivitatea pe cap de muncitor. LUPTA DE CLASX, 1952,. nr. 4, 63. 3. Index. Indice de autori. Indice de materii. 4. (Fiz.) Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. INDICÎBIl, -Ă, indicibili, -e, adj. (Franţuzism) Care este atît de neobişnuit, de intens, de subtil etc., încît nu poate fi exprimat prin cuvinte; inexprimabil, inefabil. Doamna îmi aruncă un zimbet indicibil de inteligenţă. caragiale, o. iii 250. INDÎCIU, indicii, s. n. Semn, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaşte un obiect sau un fenomen. Producţia de cereale-marfă este indiciul tăriei gospodăriei colective şi al calităţii muncii sale. scînteia, 1953, nr. 2719. Despre vreo matiifestaţiune patologică hotărîtă nu avem insă, după cum vom vedea nici un indiciu serios. CĂLINESCU, E. 31. INDIFERENT, -Ă, indiferenţi, -te, adj. 1. Care nu arată nici un fel de interes pentru cineva sau ceva; nepăsător. Liniştită, indiferentă, Clara m-a întrebat banalităţile obişnuite. GalacTion, o. i 98. Pe lingă ea toate celelalte femei erau slute. Asta nu e puţin cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, s. I 69. 2. Care nu prezintă nici o însemnătate, care nu deşteaptă interes. Mioaro, mi-e totul indiferent, ca Mir, petrescu, t. ii 79. -0> L o c. c o n j. Indiferent dacă... = fără a acorda importanţă faptului că_____________; fie că..., fie că... Indiferent dacă erau conservatorii sau liberalii la putere, coaliţia burghezo-moşierească conducea treburile statului, ist. r.p.r. 397. L o c. p r e p. Indiforont de ... = fără a ţine seama de..., oricare ar fi... Lui i-e drag Grigoriţă ca un frate şi-i va fi totdeauna, indiferent de legăturile de familie. REBREANU, r. i 250. INDIFERENŢĂ s. f. Atitudine şi purtare a celui indiferent, lipsă de interes faţă de ceva; stare de nepăsare, răceală. în fereşti, ici si colo, capete de bătrîni, de femei, priveau cu indiferenţă grupul copiilor, gara, cerul, galan, z. R. 9. La fiecare cuvînt mă lovesc de indiferenţa aceasta batjocoritoare, c. petrescu, c. v. 147. Din absoluta dv. indiferenţă, mai aveţi din cînd in cînd timpul să trageţi cu urechea, sebastian, t. 75. IN’DIOÎN, -Ă, indigeni, -e, adj. (Despre persoane) Născut în ţara despre care este vorba (de obicei alta decît ţările Europei), originar din acea ţară; de baştină, băştinaş, pămîntean, autohton. Locuitorii indigeni ai Americii. (Substantivat) Două treimi [din populaţia Guatemaleij sînt descendenţi ai populaţiei... rezultată din amestecul dintre indigeni şi spanioli, scînteia, 1954, nr. 2906. ■+• (Despre animale, plante sau materii) Care nu se aduce de peste graniţă, care nu-i exotic, care creşte sau se produce în propria ţară. Bumbac indigen. INDIGENĂ, indigenez, vb. I. I n t r a n z. (învechit) A încetăţeni. (F i g.) Cuvintele primite, indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte romîneşte. russo, s. 91. LVDIGENĂT s. n. [învechit) Dreptul de cetăţenie într-un stat; naturalizare, fiimpămîntenire. F i g. Cuvintul, fie slav, fie turc, Jle latin, ce se va romîni INDIGEST — 510 — INDISTINCT (= romîniza) are drit de împămînlenire şi numai obşteasca frămintare şi nevoia poate să-i deie indigenatul, iar nu autoritatea fabricanţilor de sisteme. RUSSO, o. A, 81. INDIGEST, -A, indigeşti, -ste, adj. Care nu poate fi (uşor) digerat; greu3 (112). Hrană indigestă. + F i g. (Despre producţii intelectuale) Greu de urmărit şi de înţeles; neplăcut, confuz, încurcat. Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbi neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem. RUSSO, S. 192. INDIGESTIE, indigestii, s. f. Stare bolnăvicioasă provocată de alimente indigeste. (F i g.) Cu aşa feluri de bucate... sper să-mi serveşti un adevărat regal,, care să mă dreagă de indigestia ce mi-a produs-o arta culinară a poeţilor noştri, caragiale, o. vii 359. INDIGNĂ, indignez, vb. I. 1. T r a n z. (Rar la_ pers. 1 şi 2) A provoca indignarea cuiva. 2. R e f 1. A fi cuprins de indignare. Se indigna in faţa unei nedreptăţi. INDIGNĂRE, indignări, s. f. Revoltă sufletească, mînie amestecată cu amărăciune şi dispreţ, provocată de o faptă nedemnă sau injustă. Buzele subţiri numai tremurau de indignare, c. petrescu, c. v. 95. încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare şi de mînie. REBREANU, R. Ii 230. Bucuriile şi indignările ei erau exact aceleaşi in fiecare seară, ibrăileanu, a. 19. INDIGNĂT, -A, indignaţi, -te, adj. Cuprins de indignare, revoltat sufleteşte din cauza unei fapte nedemne sau injuste. E indignat, dar cu gesturile lui potolite. .. nu se prea trădează, camil petrescu, u. n. 346. Nu se miră şi nu fu indignat că alţii, veniţi mai tîrziu, îi trec înainte, c. PETRESCU, C. V. 332. INDIGO, indigouri, s. n. 1. Culoare care se găseşte în spectrul solar între albastru şi violet. 2. Materie colorantă albastră-închis, extrasă din frunzele unei plante tropicale sau (astăzi) fabricată mai ales din anilină. + (Impropriu) Hîrtie-carbon. INDIRECT, -Ă, indirecţi, -te, adj. 1. Care se produce prin mijlocirea cuiva sau a ceva, care apare sau se obţine prin intermediul cuiva sau a ceva. V. mijlocit. Informaţie indirectă. «$> (Adverbial) Astfel, l-ai ajutat indirect să-şi facă o carieră, c. petrescu, c. v. 106. 2. (în expr.) a) (Gram.) Complement indirect = parte de propoziţie care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrînge în mod indirect (1), de obicei ca un folos sau o pagubă, acţiunea verbului. Propoziţie completivă indirectă = propoziţie care îndeplineşte, în frază, funcţiunea de complement indirect. Vorbire indirectă = vorbire în care se reproduce comunicarea cuiva, făcînd-o să fie, din punct de vedere gramatical, o subordonată (completivă) a unui verb de declaraţie. I)) (Fin.) Impozit indirect = impozit inclus în preţul anumitor obiecte de consum. Partea covîrşitoare a veniturilor statului capitalist provine din impozitele indirecte, care joacă un rol deosebit în jefuirea oamenilor muncii de către monopolişti. lupta de clasă, 1953, nr. 9, 80. c) (Mii.) Tragere indirectă = tragere asupra unor ţinte care nu se văd, dirijată cu ajutorul unor calcule matematice. INDISCIPLINĂ s. f. Lipsă de disciplină; ■ nesupunere, dezordine. Desfăşitrînd agitaţia politică de masă, agitatorii sînt datori să combată manifestările de indisciplină, lipsa de grijă faţă de avutul obştesc, indolenţa în rezolvarea cerinţelor maselor, abaterile de la linia partidului. lupta de clasă, 1953, nr. 11, 37. INDiSCIÎlvI’, -Ă, indiscreţi, ~te, adj. Care se introduce în mod nedelicat în secretele cuiva, împărtăşindu-Ie apoi altora, care este lipsit de rezervă în raporturile cu oamenii. iV-flj vrea să fiu indiscret. /oJecsandri, T. I 396. INDISCREŢIE, indiscreţii, s. f. Faptul de a da pe faţă secrete, taine; lipsă de discreţie; p. e x t. lipsă de măsură în vorbă. Faptă nedelicată, lipsită de rezervă. Scuză-mă că, silit, fac indiscreţia de a-ţi aminti ce am vorbit cînd ne-arn despărţit duminica trecută, caragiale, o. vii 12. INDISCUTABIL, -Ă, indiscutabili, -e, adj. Care nu poate stîrni îndoieli sau obiecţii; sigur, incontestabil, neîndoielnic. Conducerea unei întreprinderi nu este de loc o problemă simplă. Directivele în sine nu sînt infailibile şi deseori ceea ce apare indiscutabil... comportă mai multe riscuri, v. rom. decembrie 1953, 289. Domnule Rogo-jinaru, un lucru rămîne indiscutabil, rebreanu, r. i 12. (Adverbial) [Oamenii sovietici] duc bătălia pentru apărarea păcii şi, indiscutabil, o vor cîştiga. -STANCU, u.R.s.s. 159. INDISOLTÎBIL, -Ă, indisolubili, -e, adj. (Mai ales despre legăturile care unesc lucrurile, fenomenele) Care este atît de strîns, de solid, de trainic, încît nu poate fi rupt, desfăcut sau destrămat; care este de nezdruncinat. Sfaturile populare înlesnesc pe linie de stat legătura dintre avangarda oamenilor muncii şi masele largi ale celor ce muncesc, contribuind la întărirea unităţii indisolubile dintre partid, guvern şi popor, lupta de clasă, 1953, nr. 11, 6. (Adverbial) Teoria şi practica sînt legate indisolubil una de alta. lupta de clasă, 1950, nr. 1, 71. .. INDISPENSĂBIL, -Ă, indispensabili, -e, adj. Care este atît de necesar, încît nu ne putem lipsi de el, care este de neapărată trebuinţă. Necesari sînt toţi, indispensabili nu. C. petrescu, c. v. 339. în lipsa materialidui ce ne era indispensabil, n-am fi putut ajunge decît la o încercare informă. ODOBESCU, S. II 399. Dacă oamenii învăţaţi sînt folositori, cei meşteri sînt indispensabili. GHICA, S. A. 115. <> (Adverbial) Este absolut indispensabil să întemeiem un institut. CARAGIALE, O. II 34. INDISPENSABILI s. f. pl. Izmene. INDISPONIBIL, -Ă, indisponibili, -e, adj. Care nu stă la dispoziţia cuiva, de care nu se poate folosi cineva după voie, care nu e liber, nu e disponibil. Bunuri indisponibile. INDISPONIBILITATE, indisponibilităţi, s. f. Faptul de a fi indisponibil, situaţia unui lucru de care nu se poate dispune. INDISPOZIŢIE, indispoziţii, s. f. 1. Lipsă de voie bună, proastă dispoziţie; supărare, mîhnire. 2. Stare a celui uşor bolnav, boală uşoară. Bătrînul îi descria indispoziţiile copilei, lipsa ei de poftă de mîncare, tînjirea, ameţelile, vlahuţă, o. a. iii 97. INDISPÎNE, indispun, vb. III. T r a n z. A strica buna dispoziţie a cuiva, a produce cuiva o supărare uşoară; a supăra, a mîhni. Adaosurile colonelului, prin brutalitatea lor cazonă, mai mult l-au indispus decît l-au impresionat, rebreanu, R. ii 225. — Forme gramaticale: perf. s. indispusei, part. indispus. — Prez. conj. pers. 3 şi: îndispuie. INDISPUS, -Ă, indispuşi, -se, adj. Care este prost dispus, uşor supărat sau mîhnit. Revenii acasă indispus. GALACTION, o. I 230. Era indispus, mai tras la faţă şi mai palid ca altă dată. vlahuţă, o. A. i 99. + Care are o tulburare uşoară şi trecătoare a sănătăţii, uşor bolnav. Eram ş-aşa indispus de neodihnă. CARAGIALE, O. n 12. INDISTINCT, -Ă, indistincţi, -te, adj. (Rar) Care nu se distinge bine, care este neclar. V. confuz. Vechiul oraş... se arăta, în lumina orbitoare, indistinct ¡i risipit. GALACTION, o. I 346. INDIU — 511 — INDUCERE ÍNDIU s. n. (Şi în formă inăium) Metal maleabil care se găseşte în cantităţi mici în blendă. Întrebuinţarea iridiumului ne va dispensa aproape in întregime de folosirea cositorului, baranga, i. 168. — Pronunţat: -diu. — Variantă: iudium s. n. ÍNDIUM s. n. v. indiu. INDIVID, -A, indivizi, -de, s. m. şi f. 1. Persoană (privită ca o unitate distinctă de alte persoane); ins. Fericirea individului nu se poate înfăptui fără fericirea generală a .sjicietăţii. contemporanul, S. ii, 1954, nr. 383, 5/1. Astăzi nobleţă are ca argument calităţile intelectuale şi sufleteşti ale individului, sadoveanu, c. 34. +' (Peiorativ) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreţ. Mă faci să vorbesc singură cu toţi indivizii... c. TETRESCU, c. v. 116. Atiţi oameni onorabili au fost în§elaţi cu neruşinare de acest individ suspect. barT, e. 286. 2. Fiecare fiinţă vie (privită ca o unitate distinctă a speţei din care face parte); exemplar dintr-o categorie de fiinţe, purtător al însuşirilor acelei categorii. INDIVIDUAL, -A, individuali, -e, adj. 1. Care aparţine unei singure persoane, al unui individ; personal. Gospodăria individuală, fărîmiţată, după cum spune Lenin, « condamnă oamenii la întuneric, la mizerie, la răzleţite ». gheorghiu-deJ, ART. cuv. 207. + Care priveşte o singură persoană, care priveşte pe fiecare individ în parte. (Adverbial) Primirea în partid a celor mai buni oameni ai muncii se poate asigura numai dacă organizaţiile de bază desfăşoară o intensă muncă politică, numai dacă ele se ocupă individual de muncitorii fruntaşi si îi ajută să crească politiceşte, lupta de clasX, 1953, nr. 5, 107. (Substantivat) Caracterid este unitatea dintre individual ¡i tipic. v. rom. mai 1953, 196. 2. Care este executat de individ (şi nu de colectivitate). Muncă individuală. întreceri individuale si grupă. Studiu individual = studiu întreprins în mod izolat (nu în grup). Caiet de studiu individual. — Pronunţat: -du-al. INDIVIDUALISM s. n. Concepţie şi atitudine retrogradă, specifică regimurilor de exploatare, care aşază interesele egoiste ale individului izolat mai presus de cele colective. Forţa literaturii sovietice constă în aceea că ea a demascat cu neîndurare individualismul burghez, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 109, 5/1. — Pronunţat: -du-a-. INDIVIDUALIST, -A, individualişti, -ste, adj. Care dă dovadă de individualism, care manifestă indiferenţă faţă de interesele colective. — Pronunţat: -du-a-. INDIVIDUALITATE, individualităţi, s. f. 1. Totalitatea particularităţilor fiecărui individ (mai ales uman), prin care se deosebeşte de alţi indivizi. Individualitatea unui artist. 2. Persoană considerată ca posesoarea unor însuşiri deosebite. V. personalitate. laşul la 1839, ca şi astăzi, nu se deosebea prin vreun entuziasm straşnic pentru nici o individualitate. Russo, S. 27. — Pronunţat: -du-a-. INDIVIDUALIZA, individualizez, vb. I. T r a n z. (Mai ales în legătură cu creaţia artistică) A scoate în evidenţă individualitatea sau particularitatea unui personaj, p. e x t. a unui fapt, a unei situaţii etc., a reliefa ceea ce este caracteristic, specific, particular unui personaj etc. Caţavencu nu-i schematic, tocmai pentru că e perfect individualizat, contemporanul, s. ti, 1953, nr. 341, 3/3. Rebreanu ştie să individuulizeze puternic situaţiile şi personajele, v. ROM. noiembrie 1953, 286. — Pronunţat: -du-a-. INDIVIDUALIZARE, individualizări, s. f. Acţiunea de a individualiza şi rezultatul ei. 1. (Mai ales în legătură cu creaţia artistică) Conturare, precizare a caracterului, a naturii unei fiinţe sau a unui lucru prin reliefarea particularităţilor proprii. Forţa şi profunzimea generalizării în opera de artă nu numai că nu contrazice individualizarea, ci dimpotrivă, v. rom. decembrie 1950, 187. 2. Adaptarea şi aplicarea unei concepţii, a unui punct de vedere etc. la cazuri izolate şi particulare. Individualizarea pedepsei in justiţie se face ţinînd seama de circumstanţele speciale in care a fost făptuit delictul. — Pronunţat: -du-a-. INDIVIDUALIZAT, -A, individualizaţi, -te, adj. Care are sau a obţinut o individualitate; conturat, delimitat, separat prin particularităţi specifice. Un fapt istoric individualizat. — Pronunţat: -du-a-. INDIYÎZ, -A, indivizi, -e, adj. (Jur., despre bunuri) Care se găsesc în indiviziune. Proprietate indiviză. -4-(Despre două sau mai multe persoane) Care au o pro-' prietate în indiviziune. Proprietari indivizi. INDIVIZIBIL, -A, indivizibili, -e, adj. Care nu poate fi divizat, împărţit. ' INDIVIZIBILITATE s. f. Faptul de a fi indivizibil; caracterul unui lucru indivizibil. INDIVIZItJNE s. f. (Jur.) Modalitate a dreptului de proprietate în care mai multe persoane se bucură în acelaşi timp de proprietatea asupra aceloraşi bunuri, avînd fiecare o cotă-parte abstractă, care nu poate fi determinată material. Bunuri aflate în indiviziune. A ieşi din indiviziune. — Pronunţat: -si-u-, L\D 0 -EUROPEAjS, -A, indo-europeni, -e, adj. (Lingv.; mai ales în e x p r.) Limbă indo-europeană = limbă neatestată în texte şi considerată ca bază a familiilor de limbi romanice, slave, germanice, indo-iraniene etc. INDOLENT, -A, indolenţi, -te, adj. Lipsit de energie, nepăsător, nesimţitor, apatic. INDOLENŢĂ, indolenţe, s. f. Nepăsare, nesimţire, moliciune, apatie. Nu trebuie să se uite nici o clipă că indolenţa şi birocratismul ascund de multe' ori manifestări ale duşmanului de clasă. SCÎnteia, 1951, nr. 1934. HJDBIŞAfM s. m. v. imlruşaim. INDRUŞAÎM, indruşaimi, s. m. Plantă agăţătoare decorativă din familia leguminoaselor, cu flori mari, roşii, violete sau albe, cu miros plăcut (Lathyrus odoratus). La ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de muşcate, de cerceluşi, de indruşaim. Ai. i. CARAGIALE, c. 76. — Variantă: indrişaim (arghezi, p. t. 116) s. m. INDUBITABIL, -A, indubitabili, -e, adj. (Franţuzism rar) Neîndoios. INDÎTCE, induc, vb. III. T r a n z. 1. (Numai în e x p r.) A induce în eroare = a face (pe cineva) să creadă sau să i se pară că ceva este altfel decît e în realitate; a înşela, a amăgi. Nu obosesc tot cîntind laude nemeritate unor persoane din Principate şi inducînd astfel în eroare opinia publică, bolintineanu, o. 253. 2. A produce un cîmp electric prin inducţie electromagnetică. — Forme gramaticale: part. indus. INDtJCERE, induceri, s. f. Acţiunea de a induce. INDUCTIV — 512 — INEGAL INDUCTÎV, -Ă, inductivi, -e, adj. Care recurge Ia inducţie (1), care procedează prin inducţie, care se bazează pe inducţie. Metodă inductivă. INDUCTOR1, inductoare, s. n. Parte a unei maşini electrice sau a unui aparat electric în care se găsesc magneţi permanenţi sau bobine străbătute de curent, care induc tensiune electromotoare în bobinele induse. + Mic generator electric manual, care funcţionează prin inducţie electromagnetică. INDUCTOR", -OĂRE, inductori, -oare, adj. Care produce cîmpul magnetic necesar inducerii unui cîmp electric. Bobină inductoare. INDUCŢIE, inducţii, s. f. 1. Metodă de gîndire cu ajutorul căreia se trece de la particular la general, de la consecinţă la principiu, de la efecte Ia cauză. în cercetările ştiinţifice, inducţia este însoţită neapărat de deducţie. 2. (Fiz.; în e x p r.) Inducţie magnetică = mărime care caracterizează cîmpul electric şi este egală cu produsul dintre intensitatea cîmpului magnetic şi permeabilitatea magnetică a materialului în care se găseşte cîmpul. Inducţie electrică — mărime care caracterizează cîmpul electric şi este egală cu produsul dintre intensitatea cîmpului electric şi constanta dielectrică a materialului în care se găseşte cîmpul. Inducţie electromagnetică—producerea unui cîmp electric care are forţă electromotoare, prin variaţia cîmpului magnetic. IADULGIÎNT, -A, indulgenţi, -te, adj. Care iartă uşor, care trece cu vederea; îngăduitor. Boerescu luă o mutră de învăţător indulgent care dojeneşte nişte copii nepricepuţi. REBREANU, r. n 88. Publicul era indulgent; el rîdea şi aplauda, negruzzi, s. I 343. INDULGENŢĂ, (2) indtdgenţe, s. f. 1. Atitudine îngăduitoare faţă de greşeli; toleranţă, îngăduinţă. Cu ■toată indulgenţa auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, negruzzi, s. i 341. De indulgenţa mea acum Să profitaţi. ALEXANDRESCU, m. 184. 2. (în biserica catolică) Iertare de păcate acordată credincioşilor în schimbul unei sume de bani. INDURĂŢIE, induraţii, s. f. (Med.) întărire anormală a unui ţesut organic. Induraţia vîrfurilor plă-mînilor. INDUSTRIAL, -Ă, industriali, -e, adj. Care ţine de industrie, care se bazează în primul rînd pe industrie, care este produs sau fabricat de industrie. Ţară industrială. a Producem astăzi în serie maşini-unelte complicate, aparatură energetică, utilaj petrolifer, minier şi de construcţii şi am început să exportăm produse industriale ca motoare electrice, tractoare, unele maşini. scînteia, 1953, nr. 2574. Inel de logodnă = verighetă. îi zise să ia inelul de logodnă, ispirescu, I.. 25. F i g. Inelul des de bărbaţi se desfăcu. DUMITRIU, N. 9 ^ Ex p r. (Despre persoane) Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subţire, zvelt. Era voinic şi tinerel, înalt şi tras ca prin inel. coşbuc, r. I 281. Trupuşoru-i gingă;el Părea tras pintr-un inel. auîcsandri, p. i 91. + (Metaforic) Buclă de păr. Părul, in inele, căzîndu-i pe grumaz, macedonski, o. i 214. Chica ta-i toată inele, Gura ta-i fagur de miere. jarnIk-bîrseanu, d. 21. + Inelul lui Saturn = bandă luminoasă care înconjură planeta Saturn. 2. Obiect în formă de cerc, avînd diverse întrebuinţări practice. V. verigă. 4 (La pl.) Aparat de gimnastică constînd din două cercuri de fier îmbrăcate în piele, suspendate de funii. 8. Strat de lemn care se formează anual Ia plantele lemnoase. Numărul inelelor arată virsta copacului. 4. Fiecare din segmentele din care este alcătuit corpul animalelor din încrengătura viermilor. INELĂJ, inelaje, s. n. Operaţie de fixare a unor inele cleioase pe trunchiul arborilor ca protecţie împotriva insectelor. INELÂK1, inelari, s. m. Fluture care îşi depune ouăle în formă de inel pe ramurile tinere ale pomilor fructiferi şi a cărui larvă cauzează mari pagube (Gastropacha neustria ). INELAR2, inelare, s. n. Degetul dintre cel mijlociu şi cel mic, pe care se poartă de obicei inelul. Cu mîna dreaptă dusă Ia colţul gurii şi cu două degete, cel mic şi inelarul pe buze, privea intens. . camit, petrescu, o. ii 632. INELÂK3* -A, inelari, -ey adj. Care are aspectul unui inel. Eclipsă de soare inelară. INELÂT, -A, inelaţi, -te, adj. (Despre păr) în formă de inele; buclat, cîrlionţat. Părtd inelat să ţi-l desprind din spelci. stancu, c. 54. In barba-i inelată abia se presimţi, ascunzindu-se, un început de suris. c. petrescu, r. dr. 9. + (Rar, despre degete) împodobit cu inele. Străinul surise, scuturind cu degetul inelat scrumul ţigării. C. PETRESCU, A; 282. + Viermi inelaţi — încrengătură de animale al căror corp este alcătuit dintr-un şir de inele (4). INELE GANŢA s. f. (Franţuzism) Lipsă de eleganţă în vorbire, în purtare, în atitudine. Au avut ineleganţa să amestece humele dumneavoastră, pas, z. rv 140. INELUCTABIL, -A, ineluctabili, -e, adj. (Franţuzism) Care nu poate fi evitat, cu care nu se poate lupta; inevitabil, de neocolit. [Bălcescii] osîndeşte fără cruţare regimul de privilegii. . . privind revoluţia nu ca un accident, ci ca un rezultat istoric, ca o necesitate ineluctabilă. SADOYEANU, E. 54. INELTJŞ, ineluşe, s. n. Diminutiv al lui ine 1. Şi tu ■ ţi-ai lăsat Ineluşul tău în degetul meu. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 502. Ţine ineluşul meu Şi dit-l unde voiesc eu. ai,ecsan-DRI, p. p. 145. De-a ineluşul = ineluş-învîrtecuş, v. învîrtecuş. ÎNEMĂ s.-f. v. inimă. INEPT, -A, inepţi, -te, adj. (Despre persoane) Prost, stupid. Straşina grosolană de tinichele ce o aşternuse în piez dasupra păreţilor restauratorii inepţi ai secolilor din urină, odobescu, s. ii 503. INEPŢÎE, inepţii, s. f. Faptă sau vorbă stupidă, prostească, lipsită*de logică, de bun simţ; prostie, stupiditate, absurditate. INEPUIZABIL, -A, inepuizabili, -e, adj. Care nu se termină niciodată, care nu poate fi epuizat. Pictura de gen are azi un cîrnp inepuizabil de inspiraţie, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 379, 3/6. — Pronunţat: -pu-i INERENT, -A, inerenţi, -te, adj. Care face parte integrantă din ceva, care nu poate lipsi, care constituie un element nedespărţit de un lucru sau de o fiinţă. (Adverbial) Unii au trăit pe socoteala semenilor lor, spe-culînd patimile, nevoile, ambiţiile ori diferitele slăbiciuni care sînt inerent legate de firea omului. angiiei«, fr. 107. inErt, -A, inerţit -te, adj. 1. Nemişcat, fără viaţă, neînsufleţit; p. e x t. lipsit de vigoare, de vioiciune; moale. Masa inertă a unui corp. cza Bătrînul, inert, părea că doarme. bart, e. 337. Cînd mi-a dat mînat mi-a lăsat-o... inertă intr-a mea. ibrĂiijîanu, a. 36. 2. (Fiz.; despre corpuri) Care are inerţie; (despre masa corpurilor) care se referă la inerţie şi nu Ia gravitaţie. + (Chim.; despre elemente sau substanţe) Lipsit de reactivitate faţă de alte substanţe. INERŢÎE s. f. 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă cît timp nu sînt supuse acţiunii vreunei forţe exterioare. Legea inerţiei. A se mişca în virtutea inerţiei. 2. (Chim.) Lipsă de reactivitate a unor elemente sau a unor substanţe chimice faţă de anumite substanţe. 3. F i g. Tendinţa unei persoane sau a unei colectivităţi de a rămîne în repaus, în inactivitate; stare de indolenţă, lipsă de energie, apatie. Tinerii care, în 1834, jucaseră pe scena varieteidui străin roluri simbolice, încet-încet aveau să biruiască inerţia lumii vechi. SADOVEANU, E. 67. INERVA, pers. 3 inervează, vb. I. T r a n z. (Despre nervi sau reţele de nervi) A pioduce, a realiza inervaţia unui organ sau a unui ţesut. Nervii acestui plex inervează rinichii şi intestinul gros. anatomia 198. inervAre, inei'vări, s. f. Inervaţie. IXERYÂŢIE, inervaţii, s. f. Distribuţie a nervilor într-un organ. Datorită inervaţiei duble, adică a celor două feluri de nervi, regularea funcţiei organelor interne devine mai precisă, anatomia 199. INESTETIO, -A, inestetici, -e, adj. Care nu este estetic. INESTIMABIL, -A, inestimabili, -e, adj. (Franţuzism) De nepreţuit. Piesă de o valoare inestimabilă. £ INEVITABIL — 514 —- INFECT INEVITABIL, -Ă, inevitabili, -e, adj. Care nu poate fi evitat, care este de neîrilăturat, a cărui apariţie sau producere este sigură. în Uniunea Sovietică au fost lichidate cauzele care generează in lumea capitalistă în mod inevitabil războaiele, lupta de clasX, 1953, nr. 10, 10. Plecarea mea la Bucureşti este inevitabilă, camil PETRESCU, U. N. 425. (Adverbial) Un duel însă ar atrage după sine inevitabil divorţul, rebreanu, r. I 230. INEVITABILITATE s. f. Faptul de a fi inevitabil. Marx şi Engels au fost primii care au fundamentat ştiinţific inevitabilitatea pieirii capitalismului, contemporanul," S. ir, 1949, nr. 162, 15/1. Spectatond capătă sentimentul .inevitabilităţii infrîngerii duşmanului, v. ROM. decembrie 1953, 294. INEXACT, -A, inexacţi, -te, adj. Lipsit de exactitate; neexact, neadevărat. Afirmaţie inexactă, czd în mod inexact s-a afirmat în trecut că răscoala ţăranilor din 1888 ar fi cuprins numai cîteva judeţe. IST. R.P.R. 420. INEXACTITATE, inexactităţi, s. f.*Lipsă de exactitate; neexactitate, neadevăr. Cu materialul sistematizat înaintea lui de alţi cercetători de documente, să treacă la. . . lucrări de sinteză fără riscul inexactităţilor de amănunt. CAMIL PETRESCU, o. II 419. INEXISTENT, -A, inexistenţi, -te, adj. Care nu există, care n-are fiinţă. ^ F i g. (Despre persoane) Lipsit de importanţă, şters. Un personaj inexistent. P INEXISTENŢĂ s. f. Faptul de a nu exista, lipsa de existenţă. INEXORABIL, -A, inexorabili, -e, adj. (Franţuzism) Care nu poate fi înduplecat, îmblînzit, înduioşat; neîn-• duplecat, implacabil. INEXPER1Î1NŢĂ s. f. (Rar) Lipsă de experienţă. Aceştia, puţin dedaţi cu aşa exerciţii, se scuzară, care cu inexperienţa, care cu hainele sale. La odobescu, s. I 307. INEXTLICABIL, -A, inexplicabili, ~e, adj. Care nu se poate explica, pentru care nu se găseşte o explicaţie, neexplicabil; de neînţeles; p. e x t. ciudat, curios, straniu. îi apucau uneori momente de nelinişte, de griji, de alarmări surde, inexplicabile. vlahuţX, O. A. iii 152.- INEXPRESÎV, “A, inexpresivi, -e, adj. (Rar) Care nu este expresiv, lipsit de expresivitate, neexpresiv. Figură inexpresivă. INEXPRIMABIL, -A, inexprimabili, -e. adj. (Rar) Care nu poate fi exprimat prin cuvinte, pentru care nu se găsesc cuvinte corespunzătoare, care este de nedescris. INEXPUGNABIL, -A, inexpugnabili, ~e, adj. (Despre locuri fortificate) Care nu poate fi cucerit; de neînvins. Era o redută ce părea cu atit mai mult inexpugnabilă, cu cît fusese fortificată de unul din cei mai buni pionieri, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 126, 10/3. ^ F i g. Uniunea Sovietică, bastionul inexpugnabil al păcii, contemporanul, S. ii, 1950, nr. 186, 1/1. INEXTRICABIL, -Ă, inextricabili, -e, adj. (Franţuzism rar; despre împrejurări, întîniplări, situaţii în care se află cineva) Care este atît de încurcat, de complicat, îneît nu poate fi lămurit, înţeles. (Adverbial) Intra, oare, în turburarea mea şi ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag, trandafiriu, atît de fraged, sub undele arămii ale părului inextricabil împletit? GALACTION, o. i 58. INFAILIBIL, -A, infailibili, -c, adj. Care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect. Conducerea unei întreprinderi nu este de loc o problemă simplă. Directivele în sine nu sint infailibile, v. rom. decembrie 1953, 289. Nu există nimic infailibil, gherea, st. cr. ni 145. — Pronunţat: -fa-i-. . INFAILIBILITATE s. f. Faptul de a fi infailibil; natura, caracterul sau starea a ceea ce este infailibil. — Pronunţat: -fa-i-. INFAM, -Ă, infami, -e, adj. 1. Josnic, nedemn. Taci.. . taci. . . cu prostiile tale infame. Camil PETRESCU, T. ii 151. Puneţi ordin lucrurilor voastre, spre a nu se vătăma sacra libertate de către duşmanii patriei prin intrigile lor cele infame, bolintineanu, o. 248. + (Substantivat) Om care se comportă în chip nedemn; canalie. Spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvîrliţi cu dispreţ, zicînd: atîta e tot! cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi, negruzzi, S. i 48. 2. F i g. Oribil, de nesuferit. După o vreme infamă, trei nopţi şi trei zile de furtună şi întuneric, de azi dimineaţă norii se risipesc. caraGialE, o. vii 19. INFAMANT, -Ă, infamanţi, -te, adj. Care merită deza-ptobarea, care atrage înfierarea publică, care aruncă asupra cuiva dezonoarea; degradant, dezonorant. Pedeapsă infamantă. INFAMÎE, infamii, s. f. Caracterul a ceea ce este infam; faptă.sau vorbă infamă; ticăloşie, josnicie. înfieram infamiile guvernului, vlaiiuţX, o. a. iii 23. I se atribuie gratuit infamii şi fapte nedemne, ghica, S. 143. E x p r. A ţintui (pe cineva) la stîlpul infamiei — a supune (pe cineva) oprobriului public, a condamna, a înfiera. INFANTERIE, infanterii, s. f. Parte a forţelor armate care luptă pe jos, avînd ca armă principală puşca; (învechit) pedestrime; (la pl. rar) unităţi din aceste forţe armate. Regiment de infanterie, a Pe drumuri, prin şanţuri, mergeau repede infanteriile, camilar, n. i 14. în dreapta şi in stînga tranşeele infanteriei se întindeau strîmbe şi capricioase. REBREANU, p. S. 85. INFANTERIST, infanterişti, s. m. Militar din infanterie; (învechit) pedestru, pedestraş. INFANTICÎD s. n. (Jur.) Ucidere a propriului său copil. V. pruncucidere. INFANTÎL, -Ă, infantili, -e, adj. 1. De copii, pentru copii, referitor la copii. Clinică infantilă. c=> în urma acţiunii sistematice întreprinse de puterea populară în vederea ocrotirii sănătăţii publice, s-a ajuns la o scădere fără precedent în ţara noastră a mortalităţii generale şi a mortalităţii infantile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. Paralizie infantilă = boală cu caracter epidemic, produsă de un virus care atinge mai ales pe copii şi care produce paralizia anumitor muşchi. 2. (Rar) F i g. Lipsit de seriozitate, neserios, copilăresc; Aceasta e o infamie, O născocire infantilă, anghel-iosif, c. m. i 97. INFARCT s. n. Distrugerea unui ţesut, pricinuită de astuparea vasului care îl hrăneşte. INFATIGABIL, -Ă, infatigabili, -e, adj. (Franţuzism) Care nu ştie ce e oboseala, care nu oboseşte niciodată, plin de zel, neobosit. E sănătos şi vesel şi tot cum îl ştii, apostol infatigabil, caragiale, o. vii 176. INFATUARE, infatuări, s. f. (Franţuzism) Încîntare de sine, înfumurare, îngîmfare. — Pronunţat: -tu-a-. INFATUAT, -Ă, infatuaţi, -te, adj. (Franţuzism) Plin de mulţumire de sine, îneîntat de sine însuşi, îngîmfat, înfumurat. — Pronunţat: -tu-at. INFECT, -A, infecţi, -te, adj. 1. (Despre mirosuri, p. e x t. despre aer) Rău, puturos, viciat, stricat. Nu pot suporta mirosul acesta infect, c. PETRESCU, c. v. 259. Deliu, resemnat, se îndreptă spre spital, f ăeîndu-şi în drum o nouă INFECTA — 515 — INFINIT provizie de ţigări, ca să poată suporta aerul infect din sala de autopsie. BART, E. 252. 2. (Despre obiecte) Cu aspect respingător, murdar, neîngrijit; de calitate foarte proastă. Haine infecte. 3. (Despre persoane) Cu caracter josnic, mîrşav. Să nu-i cruţaţi, băieţi, sint nişte canalii infecte. vi,ahuţX, o. a. iii 23. INFECTĂ, infectez, vb. I. Refl. (Mai ales despre răni, p. e x t. despre persoane) A contracta o infecţie. Doi ciini au fost vaccinaţi in acelaşi fel, fără a se infecta după aceasta, babeş, O. A. i 127. + Tranz. A răs-pîndi substanţe sau microorganisme vătămătoare pentru vieţuitoare. Muştele infectează alimentele. ENTECTĂRE, infectări, s. f. Acţiunea de a (s e) infecta şi rezultatul ei; infecţie. INFECTAT, -Ă, infectaţi, -te, adj. Care a suferit o infecţie. Rană infectată. INFÎCŢIE, infecţii, s. f. 1. Proces patologic rezultat din pătrunderea în organism a unor microbi care produc inflamaţii, supuraţii, cangrene etc. Infecţie intestinală. Focar de infecţie v. focar. 2. Miros urît, putoare, duhoare (produsă de un corp organfc în descompunere). infecţiGs, -oăsă, infecţioşi, -oase, adj. (Despre boli) Care este provocat de o infecţie; care se transmite de la un om la altul (v. m o 1 i p s i t o r, contagios). Cazarma unui regiment de infanterie, dintr-un oraş din Moldova, era transformată în iarna anului 1917 intr-un spital de boli infecţioase. mironescu, s. a. 122. De boale infecţioase n-aveţi a vă teme. caragiai,e, O. vil 22. — Pronunţat: -ţi-os. INFERIOR, -oără, inferiori, -oare, adj. (Adesea urmat de un element de comparaţie la dativ) 1. Care este sau se află mai jos (în spaţiu) decît altul, care ocupă un loc dedesubtul altuia. Membrele inferioare. -+• (Despre ape curgătoare sau despre porţiuni ale cursului lor) Situat mai aproape de vărsare decît de izvor. Cursul inferior al Mureşului. Dunărea inferioară. 2. Care este mai mic decît altul din punct de vedere numeric. 3. Care ocupă un grad mai mic, care este mai mic în rang sau în demnitate. Funcţionar inferior. Lumina lunii impresionează şi simţurile inferioare, ibrâileanu, a. 16. (în vechea organizare a şcolii) Curs inferior = ciclu de învăţămînt cuprinzînd primele patru clase ale liceului. — Pronunţat: -n-or. INFERIORITATE, inferiorităţi, s. f. Faptul de a fi inferior (4), stare a ceea ce este inferior; (concretizat) defect, lipsă, slăbiciune. Nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea, camii, petrescu, u. n. 97. — Pronunţat: -n-o-. INFÎRN s. n. (în credinţele religioase) Loc imaginar, de chin şi de suferinţe unde se crede că ar ajunge după moarte sufletele păcătoşilor; iad. Cu toată cidoarea lor, care o reaminteşte pe a infernului, bivolii sint animalele preferate ale acestui luminos ţinut, bogza, c. o. 295. Aţi crede că această poartă este intrarea infernului. CARA-GIAI.E, o. iii 141. Fug caii duşi de spaimă şi vintului s-aştern, Ca timbre străvezie ieşite din infern Ei zboară... EMi-NESCU, o. I 98. «0- F i g. De aceea traiul cu Brigita ajunge un infern, gherea, st. cr. ii 329. INFERN Al, -A, infernali, -e, adj. 1. De (sau din) infern ; dcmonic, drăcesc. Te aşteaptă ghiena cu focu-i infernali macedonskt, o. I 250. Schelet fantasmagoric, fiinţă infernală. ALEXANDRESCU, M. 213. Maşină infernală = bombă cu mecanism de ceasornic, folosită de terorişti pentru a săvîrşi atentate. 2. (Despre zgomote) Foarte mare, groaznic, înspăi-mîntător. Un huiet tumultuos şi infernal incepe să se audă. bogza, c. o. 63. Corpul şlepului se zguduia vibrind de larma infernală. BART, E. 292. 3. (Despre stări sufleteşti) Rău, răutăcios, crud. Ui-tindu-se la el cu o bucurie infernală, negruzzi, s. i 165. INFIDÎL, -A, infideli, -e, adj. (Franţuzism) 1. (Despre persoane) Nestatornic în dragoste sau în prietenie, care înşală buna-credinţă, care îşi calcă angajamentele faţă de cineva; (despre soţi) care încalcă credinţa conjugală, necredincios. 2. (Despre memorie) Care nu (mai) funcţionează bine. 3. (în expr.) Traducere infidelă = traducere care nu respectă originalul, incorectă, inexactă. INFIDELITATE, (2) infidelităţi, s. f. (Franţuzism) 1. Lipsă de fidelitate, nestatornicie în dragoste sau în prietenie; încălcare a credinţei conjugale. 2. (Concretizat) Faptă care dovedeşte nestatornicia în dragoste. A avut de suferit... scenele nevestei, care aflase... infidelităţile soţului, pas, z. iv 7. INFILTRA, infiltrez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») 1. (Despre lichide) A se introduce pe încetul, a pătrunde treptat (ca prin filtru) în porii corpurilor solide; a străbate. Apa se infiltrează în pămînt. F i g. întunerecul se infiltra nesimţit în casă. rebreanu, r. i 245. 2. F i g. (Despre oameni, idei, sentimente etc., de obicei peiorativ) A pătrunde pe încetul, a se strecura pe nesimţite. Adunările generale au constituit im mijloc important de ascuţire a vigilenţei de clasă faţă de duşmanul care încearcă să se infiltreze in gospodăriile colective. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. <^Tranz. (în forma infiltra) în suflete şi-n inimi el a infiltrat veninul. A^EXAN-DRESCU, M. 162. — Variantă: (rar) înfiltră vb. I. INFILTRARE, infiltrări, s. f. Acţiunea de a (s e) infiltra. 1. Pătrunderea (şi scurgerea) înceată a lichidelor prin porii corpurilor solide. 2. F i g. Furişare, strecurare pe nesimţite a unor idei, a unor influenţe etc. Infiltrarea capitalului american in marile societăţi pentru exploatarea minelor de aramă. CONTEMPORANUii, s. II, 1949, nr. 164, 12/2. INFILTRĂT1, infiltrate, s. n. Infiltraţie (2). Infiltrat pulmonar. INFILTRAT2, -Ă, infiltraţi, -te, adj. (Med.; numai în expr.) Ţesut infiltrat = ţesut în care s-au acumulat elemente celulare pentru a combate un agent vătămător, adeseori microbian. INFILTRAŢIE, infiltraţii, s.î.l. Infiltrare (1). Infiltraţia apei în pereţii subsolului. . 2. (Med.) Pătrundere şi localizare a unui agent vătămător într-o celulă, într-un ţesut sau într-un organ. Infiltraţie seroasă. INFÎM, -A, infimi, -e, adj. Extrem de mic. V. mi -n u s c u 1. Cu o sumă infimă poţi parcurge Moscova in lung şi in lat, adică poţi face o călătorie de zeci de kilometri. STancu, TJ.R.S.S. 20. Sub razele puternice ale soarelui, nisipurile strălucesc din miliardele lor de. infime cristaluri. bogza, c. o. 399. — Accentuat şi: infim. INl'lNÎT1, (1) ivfinituri, s. n., (2) infiniţi, s. m. 1. Ceea ce este nesfîrşit în spaţiu sau nesfîrşit în timp; 33* i INFINIT — 516 — INFLEXIUNE ceea ce pare astfel. Lung priveşte peste apa-n care cad din infinit Norii ce-au venit deodată călători ca nişte fumuri. D. botez, p. o. 49. [Focul] dezvăluind infini-turi în adincu-i, fulgeră pe culmi şi luminează crestele. aughel, PR. 124. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase, izvorlnd din infinit, Sint atrase in viaţă de un dor nemărginit. Bminescu, o. i 132. <"> L o c. a d v. La iiifinil= fără încetare, în chip nelimitat, la nesfîrşit. Exemplele acestea s-ar putea înmulţi la infinit. c=i Mişcările se repetară la infinit, sahia, n. 103. 2. (Mat.) Mărime mai mare decît orice mărime dată. <$> Infinit mic = mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decît valoarea oricărei mărimi pozitive date. Infinit mare = mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decît valoarea oricărei mărimi pozitive date’. IlVFENIT2, -Ă, infiniţi, -te, adj. Care n-are capăt, margini, limite; nesfîrşit, nemăsurat, nelimitat, neţărmurit. Natura este infinită şi ea are o existenţă infinită. I.ENIN, o. xiv 256. De jur împrejur, pe variaţia infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor şi strălucirea soarelui. galacTion, o. i 346. (Adverbial, pe lîngă adjective la gradul comparativ, formează un comparativ intensiv) Infinit mai valoros decît.. . c=i Sfaturile populare sînt cele mai democratice organe ale puterii de stat cunoscute istoriei ţării noastre, infinit superioare prin profundul lor democratism organelor puterii de stat din ţările capitaliste, scînteia, 1953, nr. 2784, INFINITATE, infinităţi, s. f. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Cantitate nelimitată, nemărginită; număr foarte mare (care depăşeşte închipuirea). în afara afluenţilor secreţi, o infinitate de stropi izolaţi vin să se adauge Oltului, bogza, c. o. 91. O infinitate de mici sentimente de cazarmă... se frîngeau de puterea covîrşitoare a realităţii. D. ZAMFIRESCU, r. 71. INFINITEZIMAL, -Ă, infinitezimali, -e, adj. 1. Foarte mic, neînchipuit de mic, infim. Picăturile de apă, filtrin-du-se îndelung. . . îşi leapădă şi infinitezimalele impurităţi. BOGZA, C. O. 110. 2. (Mat.) Care se raportă la infiniţii mici. Geometrie infinitezimală. INFINITIV, infinitive, s.n. (Gram.) Modul care denumeşte acţiunea exprimată de verb. Infinitivul este un mod nepredicativ. (Adjectival) Modul infinitiv este un „mod nepersonal. IMI.MTIYAL. -ii, infinitivali, -e, adj. (Gram.) Care priveşte infinitivul, care ţine de infinitiv. Construcţii infinitivale. INFÎRM, -A, infirmi, -e, adj. (Despre oameni) Lipsit de o parte a trupului sau de posibilitatea de a o folosi; beteag, schilod. <}■ (Rar, despre o parte a corpului) [Copacul] cu trunchiul zgîrcit ca nişte genunchi infirmi. GalacTion, o. I 79. <)• (Substantivat) Să întreţină spitaluri pentru bolnavi ¡i infirmi. odobESCu, s. II 42. Instrumentele cil care se serveşte spre căutarea infirmilor. id. ib. 94. INFIRMĂ, infirm, vb. I. T r a n z. A zdruncina autoritatea sau valabilitatea unui lucru, a declara nevalabil, a dovedi ca neadevărat. A desfiinţa un mandat de arestare sau o ordonanţă emisă de un anchetator penal. Mandatul de arestare a fost infirmat. XyIIIOIÂlil-, infirmări, s. f. Acţiunea de a in-f iima. INFIRMERIE, infirmerii, s. f. Sală amenajată ca un spital, care funcţionează pe lîngă formaţii militare, internate etc. IXFIUffltiR, -Ă, infirmieri, -e, s. m. şi f. Persoană în subordinea medicilor, care îngrijeşte bolnavii într-un spital sau într-o infirmerie. A făcut o şcoală de infirmiere, după ce sfîrşise studiile universitare. barT, e. 378. — Pronunţat: -mi-er. INFIRMITATE, infirmităţi, s. f. Starea celui infirm; (concretizat) defect fizic. <$> F i g. Nu sufer de trista infirmitate a vanităţii, caragiale, o. vii 248. INFlX, infixe, s. n. Consoană inserată în interiorul rădăcinii unui cuvînt, avînd valoare morfologică. INFLAMA, pers. 3 inflamează, vb. I. Refl. (Despre o parte a corpului sau despre un organ) A se umfla (ca urmare a unui proces patologic). INFLAMĂBIL, -Ă, inflamabili, -e, adj. 1. (Despre unele corpuri) Care ia foc repede, care se aprinde uşor. Material inflamabil, a Găsea formule scurte, care cădeau ca picături inflamabile peste jeratecul de jos, de unde ţîşneau în aprobări vii ca flăcările, camil petrescu, p. v. 19. + (Chim.) Care produce la o temperatură relativ joasă gaze sau vapori care împreună cu aerul atmosferic pot da un amestec combustibil. 2. F i g. Care se înflăcărează, care se pasionează, care se entuziasmează. Abia putea să ţină în frîu mulţimea, aşa de lesne inflamabilă. BART, E. 285. . INFLAMABILITĂTE s. f. Proprietatea unui corp de a fi inflamabil. INFLAMĂRE, inflamări, s. f. Acţiunea de ase inflama şi rezultatul ei; inflamaţie. INFLAMĂT, -A, inflamaţi, -te, adj. (Despre o parte a corpului sau un organ) Care a suferit o inflamaţie; umflat. INFLAMATOR, -OĂRE, inflamatori, -oare, adj. (Despre un proces patologic) Care se manifestă printr-o inflamaţie; care produce o inflamaţie. INFLAMĂŢIE, inflamaţii, s. f..Proces patologic manifestat prin înroşirea şi umflarea locului bolnav, care devine dureros la atingere. (învechit) Inflamaţie de creieri = meningită. Şi de ce boală a murit...? — De o straşnică inflamaţie de creieri. NEGRUZZI, S. I 33. INFLAŢIE, inflaţii, s. f. Fenomen specific economiei capitaliste, în epocile de criză, constînd dintr-o emisiune de hîrtie-monedă peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti, ceea ce duce la devalorizarea banilor şi la scumpirea mărfurilor, adică la scăderea salariului şi a veniturilor micilor producători. Inflaţia este una din metodele de reîmpărţire a venitului naţional în folosul capitaliştilor şi în dauna muncitorilor, lupta DE clasă, 1950, nr. 7-8, 112. INFLAŢIONIST, -Ă, inflaţionişti, -ste, adj. Care are . caracter de inflaţie. Creşterea fără precedent a cheltuielilor militare determină ridicarea neîntreruptă a impozitelor §t mărirea emisiunii inflaţioniste de hîrtie-monedă. lupta de clasă, 1953, nr. 9, 7?. — Pronunţat: -ţi-o-. INF LE XÎBIL, -Ă? inflexibili, -c, adj. 1. (Rar) Lipsit de flexibilitate, neflexibil. Bară de fier inflexibilă. 2. F i g. Care nu poate fi mlădiat; neînduplecat, ferm. Caracter inflexibil. INFLEXIBILITATE, inflexibilităţi, s. f, însuşirea de a fi inflexibil. Inflexibilitatea metalelor. INFLEXltJNE, inflexiuni, s. f. Schimbare a sunetului din punctul de vedere al înălţimii; schimbare de accent în vorbă sau în cînt; uşurinţă de a mlădia vocea. V. m o -dulare. Tabloul 7, cîndpoporul e biciuit în curtea mănăs- INFLORESCENŢĂ — 517 — INFRAROŞU tirii, a fost interpretai just, cu inflexiuni vocale de adîncă disperare. CONTEMPORANUL, s. II, 1948, nr. 108, 10/4. MS înfurie cîteodată numai inflexiunile vocii tale. camil petrescu, T. n 160. — Pronunţat: -xi-ti-, INFLORESCENŢĂ, inflorescenţe, s. f. Ansamblu de flori care pot fi dispuse pe lujer în diferite moduri specifice (ceea ce constituie caracteristica anumitor plante). INFLUENT, -A, influenţi, -te, adj. Care are influenţă, care are trecere, care foloseşte autoritatea şi relaţiile sale pentru a obţine (de obicei) avantaje personale. Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor, camii, petrescu, u. n. 381. A trebuit să puie piciorul in prag, adică să intervie direct si prin anume prieteni influenţi de la Bucureşti. REBREANU, r. n 85. INFLUENŢA, influenţez, vb. I. Ţ r â n z. A exercita o influenţă asupra unui lucru sau asupra unei persoane; a înrîuri. Se lasă influenţat de prieteni. -•$> Intranz. (Construit cu determinări introduse prin prep. « asupra ») Ne găsim in faţa unei probleme foarte însemnate: prin ce a influenţat Eminescu asupra literaturii noastre ? ionescu-rion, c. 64. INFLUENŢABIL, -A, influenţabili, -e, adj. Care poate fi influenţat cu uşurinţă. INFLUÎNŢĂ1 s. f. (învechit) Nume dat altădată unei boli epidemice avînd simptome asemănătoare cu ale gripei. INFLUENŢAinfluenţe, s. f. 1. Acţiune (sau complex de acţiuni) care se exercită asupra unui lucru sau a unei persoane şi este capabilă să modifice conţinutul, concepţiile, sentimentele, deprinderile etc. An de an se profilează tot mai viu, mai puternic, mai măreţ, pe arena de luptă a tuturor popoarelor, influenţa internaţională a Revoluţiei din Octombrie, contemporanul, s. ii, 1952, nr. 318, 1/1. Ajungem... la sălile care conţin opere ale artiştilor sovietici... Se vede clar că au căzut cătuşele. . . Dispa-e formalismul. Se şterg urmele influenţei decadente apusene. sTancu, u.r.s.s. 58. <ţ> (Precedat de verbele « a avea » sau «a exercita ») Influenţa pe care o exercită la sfîrsitul secolului al XlX-lea muzica rusă asupra muzicii apusene se datoreste in bună parte si activităţii neobosite a lui Ceaikovski. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 383, 3/4. 2. Autoritate, trecere. Făcea multe servicii prin influenţa lui la mărimile zilei, rebreanu, r. i 34. Ştiam că amicul meu. .. are multlt influenţă asupra unei persoane de care atirnau la un moment nişte interese ale mele. cara-GlALE, o. ii 292. — Variantă: (învechit) influinţă (negbuzzi, s. i 143) s. f. . EsFLUÎNŢA s. f. v. influentă2. IN-FOLIO adj. invar. (Despre formatul unei cărţi) în care coala de hîrtie este îndoită în două, formînd patru pagini; (despre cărţi) care are acest format. Găsim vreo 80 manuscripte slavone... scrise cu litere capitale }i minuscide, de formatele in-folio. odoeescu, s. i 343. INFORM, -A, informi, -e, adj. Care nu are o formă determinată sau un contur precis; (despre obiecte fabricate, prelucrate) fără formă potrivită, adecvată; grosolan. Bărci informe si primitive, scidptate intr-un trunchi de copac... alunecau mai departe, anghel, PR; 43. Un prag inform la o sărmană colibă, caragiale, n. s. 33. Se inttlnesc fi mici idolasi informi, lucraţi în Uit, or în bronz, odobescu, s. ii 145. -4- F i g. Nedesăvîrşit, imperfect. N-am fi putut ajunge decît la o încercare informă, cu mult mai prejos de legitimele d-voastre aşteptări. ODOBESCU, S. II 399. INFORMĂ, informez, vb. I. T r a n z. (Adesea urmat de determinări introduse prin « despre », « de », « în privinţa », « cu privire la») A da cuiva informaţii despre ceva, a procura lămuriri, a face cunoscut, a pune în curent; a înştiinţa, a încunoştinţa. M-a informat despre evenimentele survenite. + Refl. A căuta să se pună în curent cu ceva, a culege informaţii; a se interesa. Cea mai mare crimă a unui conducător este să nu fie informat despre lucruri si despre oameni. Să nu stie să se informeze. camil petrescu, b. 173. Informîndu-ne de locuinţa acestui vestit distilator, ni se răspunse că... negruzzi, s. i 325. INFORMARE, informări, s. f. Acţiunea de a (s e) informa. Ziarul este izvorul principal de informare n oamenilor muncii. (Urmat de determinări introduse prin prep. « asupra ») O mare importanţă în munca politică de masă are informarea regulată a oamenilor muncii asupra evenimentelor si problemelor politice internaţionale. SCÎNTEiA, 1953, nr. 2822. INFORMAT, -A, informaţi, -te, adj. Care a primit sau a cules informaţii precise, care s-a documentat . prin cercetări amănunţite. Ziar bine informat. INFORMATIV, -A, informativi, -e, adj. Care are rolul de a informa, care comunică informaţii, care serveşte ca informator. Notă informativă. •$> Birou informativ v. birou. , INFORMATOR, -OARE, informatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care dă sau aduce informaţii. Informatorul poliţiei se sculase de pe bancă si o zbughise din sală. PAS, z. IV 254. (Adjectival) Agent informator. INFORMAŢIE, informaţii, s. f. 1. Lămurire, comunicare, ştire care pune pe cineva în curent cu o situaţie. Birou de informaţii. c=i îmi dădea aceste informaţii intr-o Şoaptă lină. SADOVEANu, n. f. 55. Vartolomeu Diaconu cerea informaţii, c. PETRESCU, A. 280. S-au primit informaţii că ţăranii se agită. REBREANU, R. II 35. 2. Acţiunea de a (s e) i n f o r m a şi rezultatul ei; material informativ. Lucrarea dovedeşte o bogată informaţie. INFRACTOR, -OARE, infractori, -oare, s. m. şi f. Persoană care comite o infracţiune. Ca să impună lumii subalternilor si lumii infractorilor, [prefectul] purta in permdnenţă haine negre, cravată neagră fi mănufi albe. pas, z. II 145. INFRACŢItJNE, infracţiuni, s. f. Faptă pedepsită de lege, constînd în călcarea unei legi penale. Infracţiune de drept comun. — Pronunţat: -ţi-u-, INFRAMICROIÎ, inframicrobi, s. m. Microorganism extrem de mic, puţin evoluat, reprezentînd o formă primitivă a vieţii şi atît de incomplet organizat încît nu-şi poate realiza singur metabolismul; virus, virus filtrabil, ultravirus. INFRAMICROBIĂtf, -A, inframicrobieni, -e, adj. Care ţine de inframicrob. Existenţa celulelor de infiltraţie atestă prezenţa din ce in ce mai abundentă a germenilor inframicrobieni. nicolau, h. i. 49. INFRAMICROIÎIOLO GÎE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul inframicrobilor. INFRAROŞU1 s. n. Domeniu spectral situat între limita roşie a spectrului vizibil şi radiaţiile hertziene. INFRAROŞU2, -IE, infrarofii, adj. (Despre radiaţii) Care face parte din spectrul solar şi este situat dincolo de limita roşie a domeniului vizibil, avînd o lungime de undă mai mare decît lungimea de undă a radiaţiilor roşii. Raze infrarofii. INFRASTRUCTURĂ — 518 — INHIBIŢIE IiSTRASTRUCTÚRA, infrastructuri, s. f. (Tehn.) An-samblul elementelor care susţin la o construcţie partea utilă pentru care a fost făcută construcţia. EN’FRASTÎFvET, infrasunete, s. n. Sunet neperceput de urechea omului, avînd un număr de vibraţii mai mic decît 16 oscilaţii complete pe secundă. INFRUCTUÓS, -OĂSĂ, infructuoşi, -oase, adj. Care nu dă. rezultatele aşteptate; zadarnic, inutil. Toate stăruinţele lui Leonida pentru a face din Mizil capitala unuia dintre cele trei judeţe limitrofe au rămas infructuoase. CARAGIALE, O. II 183. — Pronunţat: -tu-os. INTUZÍBIL, -Ă, infuzibili, -e, adj. (Despre materiale care nu sublimează) Care nu poate fi topit. TNI'ljZTE, infuzii, s. f. Soluţie extrasă dintr-o plantă sau din seminţele ei prin opărire cu un lichid (urmată de macerare şi filtrare); (mai ales) medicament preparat în acest fel. Infuzia de digitală are o acţiune complexă. dantelopolu, F. N. II 107. îmi zîmbi sorbind infuzia copăcelului de China (= ceaiul), negruzzi, s. i 49. — Variantă : (învechit) infuziúno (ibiîAileanu, sp. cr. 237) s. f. INFUZITÎNE s. f. v. infuzie. INTTJZOR1, infuzori, s . m. Animal microscopic, unicelular, din clasa protozoarelor. <$> F i g. (Ironic) Infuzorii abia văzuţi de ochii lumii se numesc împăraţi. EMiNESCU, N, 65. INFUZÓR2, infuzoare, s. n. Recipient cu capac de metal, de porţelan etc. în care se prepară infuziile. INGENIOS, -OĂSĂ, ingenio¡i, -oase, adj. 1. (Despre persoane şi facultăţile lor) Care are mult spirit inventiv, multă pricepere şi agerime de minte ; iscusit, îndemînatic, dibaci. Mult mai tirziu, datorită cine ştie cărei minţi ingenioase, piatra aceasta e găurită, şi grosolanul topor capătă o coadă. BOGZA, c. o. 201. Poetul sau prozatorul ocazional şi ingenios ar fi voit ca numele să-i apară cu o literă mai groasă, mult mai neagră ¡i mai vizibilă. ARGHEZI, p. T. 73. 2.-(Despre realizările omului) Făcut, alcătuit, elaborat cu îndemînare, cu iscusinţă, cu măiestrie. Mecanism ingenios. a Acuma, tirziu, îşi dă seama că toată combinaţia, care i s-a părut foarte ingenioasă, a fost o nerozie. RE-breanu, R. i 47. Planul pe care l-am făcut este... destul de ingenios, caragiale, O. vii 32. Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, incit ai fi zis că le pune -un fier roşu pe frunte. BOLTNTiNEANTJ, o. 378. — Pronunţat: -ni-os. INGENIOZITATE s. f. Calitatea de a fi ingenios; inventivitate, iscusinţă, dibăcie. • TMulte popoare] au lăsat... ■ dovezi pipăite de ingeniozitatea lor ¡i de dibăcia lor manuală, odobescu, s. ii 255. — Pronunţat: -ni-o-, IN GENUITÁTE s. f. Simplitate, naturaleţe împletită cu sinceritate.şi naivitate; candoare. — Pronunţat: ; INGÉNUU, -UĂ, ingenui, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care vădeşte simplitate, naturaleţe, sinceritate şi naivitate; candid. INGERĂ, ingerez, vb. I. T r a n z. (Rar) A înghiţi (alimente). Aproximativ 10% din substanţele alimentare ingerate nu se asimilează. ANATOMIA 127. INGERINŢĂ, ingerinţe, s. f. Intervenţie, amestec forţat în treburile unei persoane sau în viaţa unui stat, abuz tinzînd la ştirbirea libertăţii şi independenţei de acţiune şi la impunerea arbitrară a unui anumit punct de vedere (adesea cu scopul de a realiza un oarecare profit). INGINER, ingineri, s. m. Specialist cu o pregătire tehnică şi teoretică obţinută într-un institut de învăţă-mînt superior, care organizează şi conduce procesele tehnologice de extragere şi prelucrare a materiilor prime şi de producere de bunuri fabricate. Inginer constructor. Inginer mecanic. Inginer silvic. t=j Inginerul cel tlnăr, Sebastian Luduş, se codea, socotindu-se strein între doi camarazi, c. petrescu, A. 399. INGINERESC, -EĂSCĂ, inginereşti, adj'. Al inginerului ; de inginerie. Unul sfirşise învăţătura inginerească în Germania, c. petrescu, r. dr. 33. INGTNERÎE s. f. Profesiunea inginerului. învăţase cu un succes rar ingineria. galacTion, o. i 224. INGRĂT, -A, ingraţi, -te, adj. 1. Care uită binele ce i s-a făcut; nerecunoscător. Atunci mi-a spus că atitudinea noastră, adică a Luminiţei, a mea, a Laurei faţă de tine, e ingrată. C. PETRESCU, î. II 86. (Substantivat) Ar fi o binefacere 'prietinească pe care dacă vreodată aş uita-o, aş fi cel mai ticălos ingrat, caragiale, o. vn 541. 2. F i g. Care nu dă satisfacţie pe măsura sforţărilor făcute; dezavantajos, plin de inconveniente. Slujbă ingrată. INGRATITtJDINE s. f. însuşirea de a fi ingrat, purtare de ingrat; nerecunoştinţa. Această ingratitudine şi lipsă de respect către oameni vine din patimă. GHICA, S. 200. INGREDU5NT, ingrediente, s. n. Substanţă accesorie care intră în compoziţia unui medicament, a unui aliment, a unui preparat cosmetic etc. Lepădă pe masă ingredientele cu miros urît. C. PETRESCU, A. 409. Cu inimă = a) (loc. a d v.) energic, cu viaţă. Cînlă mai cu inimă I Lucrează mai cu inimă!; ll) (1 o c. adj. şi adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, p. 130. ^Expr. A (sau a-şi) pierde inima = a-şi pierde curajul, speranţa. Cu inima uşoară = fără griji, bine dispus; cu conştiinţa împăcată. Iar el, cu inima uşoară şi mintea cuprinsă de un fel de beţie, umbla'repede. dumitriu, p. I\ 58. Mihai,fără a pierde inima. . . îşi culege puterile din nou. bălcescu, o. ii 90. A-şi lua inima în dinţi = a se îmbărbăta, a-şi face curaj. îşi luă inima-n dinţi şi bătu lageam. bujor, s. 56. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis.. ..creangă, p. 291. A-şi tine inima cu dinţii v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoţie sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse niţică inimă, strînse frîul. ispirescu, l. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. creangă, p. 212. 2. (Considerat ca centru şi simbol al vieţii sufleteşti în general) V. suflet, conştiinţă, minte, cap, g î n d. Din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spinulxn. creangă, p. 209. <ţ>Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, d:n toată puterea. <> F. x p r. (A Ii) cil inima împăcată = (a fi) cu conştiinţa împăcată, liniştită. m. F i g. 1. Caracter, fire. Frumuseţea chipului depinde de vreme şi chiar de oameni, frumuseţea minţii şi a inimii depinde de tine şi durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip şi la inimă. Sîancu, d. 7. 2. Fiinţă, om. O faptă, o operă in sprijinul păcii... este azi dorinţa cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, incit robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi ? alecsandri, t. II 183. • IV. F i g. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului şi stăteau nehotărîţi, plini de aşteptare şi nelinişte, dumi-TRIU, N. 27. Suie carele spre inima cimpului. STANCU, d. 187. Acum intram în inima codrului. Galaction, o. i 209. <$• Inima candui (sau a căruţei) = partea din mijloc a carului (sau a căruţei), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruţei atirnau păcorniţa cu feleş-tiocul şi posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă' osia dinainte cu osia dinapoi. I. ionescu, M. 711. E x p r. A rupe inima tîrgului — a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de maşină asemănător ca formă cu inima (I 1). — PI. şi: (învechit) inime (EMiNESCU, o. i 87). — Variantă : (învechit) inemă (emdîescu, o. i 115) s. f. IiNTMÎC, -A adj. v. inamic. INIMIOARĂ, inimioare, s. f. 1. Diminutiv al lui inimă. Simţi un nu ştiu ce colea la inimioară, ispirescu, L. 35. Ce dor greu supune Inimioara ta? alecsandri, p. i 197. Rău mă doare inimioara De copii, de soţioară. id. P. P. 197. 2. Mistrie mică, ascuţită, folosită la netezirea formelor de turnătorie. — Pronunţat: -mioa-, INIMITĂBIL, -Ă, inimitabili, -e, adj. Care nu poate fi (uşor) imitat. Stil inimitabil. ca Direct din popor iese şi Creangă, inimitabilul Creangă, vioi, spiritual, sceptic. sadoveanu, e. 16. INIMOS,-OĂSĂ, inimoşi, -oase, adj. 1. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Curajos, îndrăzneţ, viteaz. Hotăririle luate. . . se cuvenea să le ştie unul dintre căuzaşii cei mai inimoşi, camil PETRESCU, o. ii 15. Puţini.erau la număr ostaşii lui, dar inimoşi, încercaţi în lupte, vlahuţă, o. A. ii 117. Era inimos, bărbat, sta cu peptul deschis şi gata de luptă. ISPIRESCU, u. 118. <>• (Rar, despre animale şi despre manifestările lor) Doi leoparzi Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă Peste tigru. EMINESCU, o. i 165. Turma Şalghii cea frumoasă, Ca şoimul de inimoasă, alecsandri, p. p. 58. 2. Bun, mărinimos. înţelegea că nişte biete vorbe inimoase nu-s in stare să-l îndepărteze de la ceea ce hotărise. popa, v. 337. Ca fată inimoasă ce era, trebuia să-l apere pe omul năpăstuit, slavici, la tdrg. 3. Care pune totul la inimă; pasionat. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă, delavrancea, s. 51. 4. (Rar) Făcut cu toată inima. Sînt petreceri inimoase, cu rîs mult, cu gluifie straşnice, camil PETRESCU, u. N. 246. IXINTELIGÎIÎIL, -Ă, ininteligibili, -e, adj. (Despre vorbe, scrieri, texte) Care nu se poate înţelege, lipsit de claritate; confuz. INÎPERĂ s. f. v. ienuperă. ÎNIŞTE, inişti, s. f. Teren cultivat cu in. Vedeam valuri verzi de grine, undoiarea unei inişti. EMINESCU, o. i 141. INIŢIÂ, iniţiez, vb. I. T r a n z. 1. A introduce pe cineva într-un domeniu de activitate în care n-a lucrat încă, a da cuiva primele noţiuni. V. instrui, învăţa. Datoria ’.ui e să mă iniţieze în serviciul special al acelui judeţ dobrogean, sadoveanu, p. m. 114. Refl. S-a iniţiat repede în noua muncă. 2. A face începutul într-o acţiune, a organiza o mişcare, o activitate, o teorie, o doctrină. O muncă este ştiinţifică dacă iniţiază doctrine, teorii, contemporanul, s. ii, 1948, nr. 108, 1/4. — Pronunţat: -ţi-a. INIŢIAL, -Ă, iniţiali, -e, adj. Care e la început, de la început. Există limbi... cu un sistem gramatical recent, produs după sfărîmarea grupului iniţial din care acele limbi făceau parte. GRAUR, F. L. 2 Cind termină fraza, Ladima îşi scăzu din violenţa iniţială a refuzidui. camil PETREscu, N. 34. — Pronunţat: -ţi-al. INIŢIĂLĂ, iniţiale, s. f. Literă cu care se începe un cuvînt. Iniţialele acestei cărţi cu buchi erau scrise ciudat. EMINESCU, N. 44. — Pronunţat: -ţi-a-, INIŢIĂT, -Ă, iniţiaţi, -te, adj. Care posedă cunoştinţe într-un anumit domeniu; cunoscător, priceput. Să nu se INIŢIATIVĂ — 521 — INOCULA crează de cătră public — mai puţin iniţiat in ale mişcării literare — că ar fi in citaţittnea de mai sus o falsificare, cara-gialE, n. s. 30. + (Substantivat) Persoană care a fost introdusă într-un domeniu de preocupări, într-o problemă etc. Nimeni, afară de ciţiva iniţiaţi în secretul celor ce se puneau la cale, nu bănui nimic, camjl rETRESCU, o. II 307. — Pronunţat: -ţi-at. INIŢIATIVĂ, iniţiative, s. f. (Adesea în construcţii cu verbul « a lua ») Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe un lucru, antrenînd după sine şi pe alţii; însuşirea de a fi în stare să întreprinzi cel dintîi ceva, din îndemn propriu. Comitetid de iniţiativă pentru înfiinţarea gospodăriei agricole colective ţinea prima şedinţă. MniAr.K, o. 474. Au doară nu posed toate calităţile unui om de stat ? n-am patriotism, n-am experienţă, n-am elocinţă, n-am iniţiativă ? alecsandiu, T. 1734. Cefericire ar fi pentru ţară... cînd am dovedi că sintem in stare de a lua in mînile noastre nobila iniţiativă a acestei mari reforme sociale. KOC.ĂI,-niceanu, s. a. 115. <}• Expr. Din proprie iniţiativă sau din propria sa (sau lui) iniţiativă = fără a fi îndemnat de altul. Aghiotantul ieşise afară, din propria-i iniţiativă, să roage pe domnii din coridor să facă linişte. REBREANU, p. S. 123. — Pronunţat: -ţi-a-. INIŢIATOR, -OARE, iniţiatori, -oare, s. m. şi f. Cel care iniţiază ceva, cel căruia îi aparţine iniţiativa într-o problemă. Comuniştii sint pretutindeni iniţiatorii şi animatorii luptei pentru extinderea metodelor sovietice, scînteia, 1952, nr. 2238. Delavrancea nu este astfel numai creatorul poemei în proză, dar şi iniţiatorul aşa-numitului stil colorat. VIANU, A. P. 176. — Pronunţat: -ţi-a-. INIŢIERE, iniţieri, s. f. Acţiunea de a (s e) i n i ţ i a. 1. Introducerea cuiva într-un domeniu de activitate. îşi dăduseră bucuroşi adeziunile şi rămăsese stabilit că în cursul lunii iulie să aibă loc ceremonia iniţierii. CAMII, PETRESCU, O. II 118. 2. începere sau organizare a unei acţiuni. Iniţierea unor, întreceri socialiste. — Pronunţat: -ţi-e-. INJECTA, injectez, vb. I. 1. T r a n z. A introduce cu ajutorul seringii un medicament lichid într-un organism animal sau vegetal. + A introduce sub presiune într-un material sau într-o incintă un fluid sau o suspensie în aer de corp pulverulent. 2. Refl. (Despre ochi) A se colora uşor în roşu (din cauza spargerii unui mic vas de sînge); a se congestiona. INJECTĂT, -Ă, injectaţi, -te, adj. (Despre ochi) Congestionat, roşu. Era cu ochii injectaţi de oboseală. C. PETRESCU, î. II 44. Avea ochii injectaţi, tremura tot. şi faţa îi era aprinsă. Sahia, n. 113. injectOr, injectoare, s. n. Aparat pentru introducerea şi pulverizarea, sub presiune pneumatică sau hidraulică, a combustibilului lichid sau pulverulent în camera de ardere a unui motor sau într-un focar. + Aparat cu ajutorul căruia se' proiectează vîna de apă pe cupele rotorului unei turbine hidraulice. + Aparat pentru alimentarea unui ca?an de aburi cu apă, pe care o antrenează cu ajutorul unui curent de aburi. INJECŢIE, injecţii, s. f. 1. Introducerea unui medicament lichid într-un organism cu ajutorul unei seringi; p. e x t. lichidul introdus în acest mod. Injecţii intra-venoase. 2. Introducere sub presiune a unui fluid sau a suspensiilor unui corp pulverulent într-un material sau într-o incintă. Ridicase capota din stînga motorului şi-i cerceta nestingherit pompa de injecţie, miiialE, o. 30. INJONCŢIUNE, injoncţiuni, s. f. (Franţuzism) Presiune făcută asupra cuiva. Magia în Antile e o formă de rezistenţă socială la injoncţiunile colonizatorilor, v. rom. aprilie 1954, 65. Alegătorii au răspuns injoncţiunilor consulatului, res-pingtnd candidaturile oficiale, chica, s. 638.. — Pronunţat: -ţi-u-, INJtÎRIE, injurii, s. f. 1. Jignire, insultă, cuvînt prin care se exprimă o insultă. Socoate că i se aduce o injurie de neiertat dacă nu i se face pe dată loc. camii, petrescu, 0.1240. îi trebuia o frază tare, obraznică, aproape o injurie, şi O găsi. SANDU-ALDEA, D. N. 239. 2. (Rar) Acţiune cu efect vătămător. Părea că Cerul, pe figura-i slabă, A pus stigmatul dragostei şi-al urii. . . O frunte devastată de furtună Şi de-ale vremii nobile injurii. TOPÎRCEANU, S. A. 100. INJURIOS, -OĂSĂ, injurioşi, -oase, adj. Care conţine o injurie. Stupefiat. . .izbucneşte într-o protestare injurioasă' arghezi, p. T. 149. întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş. caragiale, o. iii 170. — Pronunţat: -ri-os. INJtJST, -A, injuşti, -ste, adj. (Rar) Nedrept, nejust. INJUSTÎŢIE s. f. (Rar) Nedreptate. în «Păcat» Caragiale insistă pe larg asupra injustiţiei justiţiei, cînd e vorba de ţăratit, făcînd o critică socială amară. ibrXi-LEANU, SP. CR. 256. INOBSERVABIL, -Ă, inobservabili, -e, adj. (Franţuzism rar) Care nu poate fi observat. Amănunte inobservabile. INOCÎNT, -Ă, inocenţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Nevinovat, curat la suflet, candid ; (despre manifestări ale oamenilor) care dovedeşte nevinovăţie, curăţenie sufletească. Ştia că bolnavid redevine un copil, cu toate poftele şi mulţumirile inocente ale unui copil. c. petrescu, î. ii 47. Fata dormea fericită, cu stinsul ei inocent pe buze. bart, E. 161. Clară E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire. EMINESCU, o. i 51. Vn zîmbet... atit de inocent trecu peste faţa lui. id. N. 34. (Adverbial) Sorbind cu deliciu ceaiul... ei îşi . petrec inocent timpul! caragiale, o. m 141. 2. F i g. (Ironic) Naiv, simplu ; ignorant. O ia cu mine prea de sus, de sus de tot... zice că sînt inocent în materie. GHEREA, ST. CR. HI 204. INOCÎNŢĂ s. f. 1. Nevinovăţie; curăţie sufletească, candoare. Am pierdut chiar amintirea inocenţei de-altădată. macEdonski, o. 111. Paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat. EMINESCU, o. i 29. După acuzarea femeii acesteia, judecătorii începură a se îndoi despre inocenţa mea. bolinTineanu, o.407- 2. F i g. (Ironic) Naivitate, simplitate; ignoranţă. IN-OCTĂVO adj. invar. (Despre formatul unei cărţi) în care coala de liîrtie tipografică e îndoită în opt, formînd 16 pagini; (despre cărţi) care are acest format. Un volum in-octavo. (Substantivat, rar) Un in-octavo. INOCULĂ, inocidez, vb. I. T r a n z. 1. A introduce în ţesuturi o substanţă, un ser, un vaccin. V. injecta, vaccina. Serul inoculat se răspîndeşte prin sînge şi limfă în• tot organismul, anatomia 42. 2. F i g. A introduce, a băga în mintea cuiva unele concepţii sau convingeri. V. inculca. Ruptura între viaţa particidară a eroului şi activitatea lui socială, care apare uneori în lucrările noastre literare, nu este în fond altceva decît acea despărţire arbitrară între social şi uman, între politic şi artistic, pe care decenii de-a rîndul jalnicii teoreticieni ai formalismului au căutat să o inoculeze în concepţia scriitorilor, contemporanul,- s. ii, 1952, nr. 305, 3/1. INOCULARE — 522 — INSECTĂ INOCULARE, inoculări, s.f. Acţiunea de a inocula; noculaţie. 1. Introducere în ţesuturi a unei substanţe,. a unui ser, a unui vaccin. Se produce la aceste animale imunitatea artificială prin inocularea in corpul lor a microbilor atenuaţi sau omortţi. ANATOMIA 43. 2. F i g. Introducere în mintea cuiva a unor concepţii sau convingeri. INOCULÂŢIE,inoculaţii, s.f. Inoculare (1). Inocula-ţia se poate fate ¡i numai prin balele animalului. BART, S. M. 109. INODÓR, -A, inodori, -e, adj. Fără miros. Aerul este incolor şi inodor. INOFENSIV, -A, inofensivi, -e, adj. Care nu face rău, nevătămător; care nu supără pe nimeni, care nu poate supăra. Glumă inofensivă, a Vizitatorii ceilalţi ai staţiunii treceau cu respect mai pe departe, ca să nu tulbure pe acei oameni ciudaţi, dar, in definitiv, inofensivi şi cumsecade, sadoveanu, v. f. 12. 11 cîntărise pe Radu Comşa de la primele cuvinte şi înţelesese că era inofensiv. C. PETRESCU, î. II 135. INOPERANT, -A, inoperanţi, -te, adj. (Rar) Care este lipsit de efect; fără urmare. Act inoperant. INOPINAT, -Ă, inopinaţi, -te, adj. La care nu te aştepţi, neanunţat, neprevăzut. Vizită inopinată. Anchetă inopinată. INOPORTUN, -Ă, inoportuni, -e, adj. Care nu este oportun, care nu se întîmplă la timpul potrivit; nepotrivit. Sosire inoportună. Declaraţii inoportune. + Care stinghereşte sau supără; neplăcut, supărător, plictisitor. Prezenţă inoportună. INORÓ G, inorogi, s. m. 1. (în basme) Animal fabulos cu corp de cal şi cu un corn în frunte. 2. (învechit şi arhaizant) Rinocer. L-au dezbrăcat de halat şi i-au potrivit platoşă de piele de inorog, sadoveanu, d. p. 81. — Variantă: inorók (odobescu, s. i 451) s. m. IN0RÓH s. m. v. inorog. IN0SPITALIÉR, -Ă, inospitalieri, -e, adj. Care nu este ospitalier; neospitalier. Casă inospitalieră, a Cuvintul « sălbatic » recheamă în minte aspectul haotic al munţilor, formele apocaliptice ale Ceahlăului şi ceea ce are inaccesibil şi inospitalier. ibrăii,eanu, S. 139. — Pronunţat: -li-er. INOVA, inovez, vb. I. Intranz. A introduce fapte, lucruri, metode noi în felul de a munci, în obiceiuri, în legi etc. INOVARE, inovări, s. f. Acţiunea de a i n o v a şi rezultatul ei; înnoire, inovaţie. Spiritul de inovare trebuie să înlocuiască pretutindeni rutina. | INOVATÓR, -0ÁRE, inovatori, -oare, s. m. şi f. I Persoană care realizează şi introduce ceva nou într-un J . domeniu de activitate; persoană care aduce o inovaţie într-un sector al producţiei, avînd ca rezultat îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a muncii.Iniţiativa creatoarea inovatorilor descoperă rezerve uriaşe pentru sporirea productivităţii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2696. 4- (Adjectival) Experienţa sovietică constituie un factor de seamă in dezvoltarea spiritului inovator al muncitorilor şi tehnicienilor din ţara noastră, scînteia, 1953, nr. 2809. | INOVAŢIE, inovaţii, s. f. Noutate, schimbare, pre- I facere, modificare. Inovaţia poetică este însă condiţionată ! de faptul lingvistic comun, VIANU, s. 8. Nu ne plac inova- \ ţiile nepotrivite cu natura limbii. NEGRUZZI, s. I 348. (în for- ma inovaţiune) în ideologia junimistă vorbeşte instinctul reacţionar, tendinţa de rezistenţă la inovaţiuni. ibrXi- i,eanu, sp. CR. 99. + (Tehn.) Invenţie aplicată la un sistem tehnic sau într-o operaţie tehnică, cu scopul măririi productivităţii muncii şi al îmbunătăţirii condiţiilor de lucru. Inovaţie în tehnica tăierii metalelor, cn Inovaţiile şi raţionalizările aplicate şi generalizate constituie o importantă rezervă internă de sporire a producţiei, de realizare de economii de materii prime şi materiale, scînteia, 1953, nr. 2786. în sectorul industriei uşoare, de asemeni, numărul inovaţiilor realizate este considerabil, contemporanul, S. ii, 1950, nr. 201, 1/7. — Variantă : (învechit) inOYaţiline (pronunţat -ţi-u-) s.f. INOVAŢlUNE s. f. v. inovaţie. INOXIDABIL, -A, inoxidabili, -e, adj. (Despre metale şi aliaje) Care nu se poate combina cu oxigenul, care rezistă la oxidare, care nu rugineşte. Oţel inoxidabil. INS, inşi, s. m. Individ, persoană, om. Pe-acelaşi drum de soare plin Veneau doi inşi; îngîrbovit Un moş cu umblet lin Şi-o copiliţă. coşbuc, P. 1228. Doi băieţi se necăjesc să dea afară un ins. Tovarăşii acestuia rid cu hohot văzînd zădarnicile silinţe, contemporanul, vii 33. Viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta. EMINESCU, N. 53. <£> Tot insul = fiecare, toţi oamenii, toată lumea. Şi pe plac cinta lot insul — Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri, coşbuc, P. n 37. INSALUBRITATE s. f. însuşirea de a fi insalubru. Insalubritatea locuinţelor săteşti, suprapopularea lor, făcea ca organismul ţăranului romin să fie teren favorabil oricărei boli. ist. r.p.r. 550. INSALOBRU, -Ă, insalubri, -e, adj. Care vatămă sănătatea, nesănătos. Case insalubre, a în Africa, soldaţii italieni mor pe capete din pricina climei insalubre, bogza, a. î. 482. INSAŢIABIL, -A, insaţiabili, -e, adj. (Livresc) Care nu se poate sătura; nesăţios, fără saţ. Poftă insaţiabilă. — Pronunţat: -ţi-a-. INSCRIPŢIE, inscripţii, s. f. 1. Text scurt, de obicei gravat pe piatră, pe metal sau în lemn, care conţine un nume, un amănunt, o dată, relatarea unui eveniment etc. Moneta era de aur, pe o parte avea inscripţia Gloria, pe cealaltă parte Constantin, galaction, o. i 123. Pe placa de marmură, frumos şlefuită, era . . . următoarea inscripţie... anghei,, pr. 138.Inscripţiile romane sînt singurul izvor istoric ce avem pentru petrecerea coloniilor romane în Dacia'In veacurile cele dintîi ale strămutării lor. BĂLCESCU, O. I 65. 2. (Neobişnuit) înscriere, înregistrare, înmatriculare. Platamonu... a profitat că fiul său trebuie să se prezinte să-şi facă inscripţiile la Universitate, şi l-a însoţit. RE-breanu, R. 1 189. — Variantă : (învechit) inscriptiunc (pronunţat -ţi-u-) (ghica, S. 162) s. f. INSCUIPŢlUNE s. f. v. inscripţie. INSECTAR, insectare,' s. n. Colecţie de insecte conservate şi clasate după anumite criterii, care serveşte ca material de studiu şi, mai ales, ca material intuitiv pentru elevi; cutie specială, prevăzută- cu capac de sticlă, în care se păstrează colecţia. INSÎXTĂ, insecte, s. f. Mic animal nevertebrat din încrengătura artropodelor, cu corpul împărţit în cap, torace şi abdomen, cu trei perechi de picioare articulate, cu respiraţie traheeană şi cu dezvoltare prin metamorfoză şi a cărui larvă are metamorfoză. V. goangă, g î z ă, gînganie. Insectele au şi un sistem nervos visceral, ale cărui ramificaţii pornesc din creier, fauna r.p.r. i 211. Mulţime de insecte încă ne supărau cu muşcăturile lor. bolintinkanu, o. 298. + (La pl.) Ordin care cuprinde aceste animale. INSECTICID — 523 — INSOLENT INSECTICID, *A, insecticizi, -de, adj. Care ucide insectele. Praf insecticid. Soluţie insecticidă. + (Substantivat, n.) Substanţă care ucide insectele. Ministerul Industriei Chimice va lit ra în termenele stabilite de beneficiar fungicidele şi insecticidele necesare. HOT. ÎNG. CULT. 27. INSECTIFOG, -A, insectifugi, -e, adj. (Şi substantivat) Care îndepărtează insectele prin miros, prin gust sau prin culoare. INSECTTVOR, -A, insectivori, -e, adj. (Despre unele animale) Care se hrăneşte cu insecte. Cirtiţa este un animal insectivor. INSENSIBIL, -A, insensibili, -e, adj. Lipsit de sensibilitate, incapabil de a simţi ceva, cu simţurile atrofiate, nesimţitor; f i g. nepăsător la nenorocirea cuiva, la rugăminţile cuiva. INSENSIBILITATE s. f. Lipsă de sensibilitate la senzaţii fizice; imposibilitate de a vibra în faţa anumitor sentimente; indiferenţă faţă de nenorocirea cuiva. INSENSIBILIZA, insensibilizez, vb. I. T r a n z. A face să nu simtă durere, a amorţi. INSEPARABIL, -A, inseparabili, -e, adj. Care nu se poate despărţi de ceva; de nedespărţit. Ştiinţa a explicat că viaţa şi moartea sînt inseparabile, că alcătuiesc două părţi ale aceluiaşi proces dialectic de dezvoltare în mişcarea fără de sfirşit a întregii naturi. SCÎnteia, 1953, nr. 2809. Se depărtă, înarmat subsuoară cu umbrela uriaşă de care era inseparabil. C. petrescu, î. ii 128. -$> (Substantivat) Lambrino devenise inseparabilul doamnei şi domnişoarei. VtAHUŢĂ, O. A. III 45. INSERĂ, inserez, vb. I. T r a n z. 1. A introduce, a include un adaos într-un text, într-un şir de numere; a da un anunţ, o informaţie într-un ziar. Să insereze cit mai neîntîrziat in «7?om[înul] o notiţa pe care i-am trimis-o. caragialE, o. vii 469. + (Tehn.) A introduce un material în masa altui material. 2. A fixa, a aşeza, a dispune. Corola cu cinci petale distinse, inserate în vîrful potirului. NEGRUZzr, s. I 102. INSERÂRE, inserări, s. f. Acţiunea de a insera şi rezultatul ei; adaos, anunţ, informaţie într-un jurnal, inserţie (1). INSERŢIE, inserţii, s. f. 1. Inserare. Inserţii în text. 2. (Şt. nat.) Legare, fixare. Locul de inserţie a muşchilor pe oase. insezisAbil, -A, insezisabili, -e, adj. (Franţuzism) Care nu poate fi sezisat, cunoscut, pătruns. INSIDIOS, -OÂSĂ, insidioşi, -oase, adj. (Franţuzism) Cu intenţii perfide, şiret. — Pronunţat: -di-os. INSIGNA, insigne, s. f. Mic obiect, de diverse forme, purtînd o imagine-simbol sau anumite indicaţii grafice care stabilesc adeziunea sau apartenenţa purtătorului la o societate, la o organizaţie politică, culturală, sportivă etc. INSIGNIFIANT, -A, insignifianţi, -te, adj. (Franţuzism) Lipsit de însemnătate, fără însemnătate; neînsemnat. — Pronunţat: -sig-ni-fi-ant. INSINUA, insinuez, vb. I. 1. T r a n z. A strecura o aluzie răutăcioasă, a da să înţeleagă. V. sugera. Vrei să insinuezi că eu aş fi pricina stării dumnitale de tulburare? sadoveanu, n.-F. 43. Ce a insinuai prostănacul de Tudose, cînd a auzit că domnişoara Sevastiţa se mărită cu un tînăr de viitor. O. M. zamfirescu, SF, M. N. îl 42. 2. R e I 1. A se strecura pe nesimţite, cu dibăcie; a pătrunde. (Atestat în forma insinui) Simţi atunce tris-teţa insinuindu-se în pieptu-ţi. NEGRUZZi, s. I 243. ■+ T r a n z. (învechit) A strecura în spiritul sau în mintea cuiva o idee, o credinţă etc.; a transmite. (Atestat în forma insinui) Nu pot avea pretenţioasa speranţă de a vă însinui... aceleaşi credinţe ce eu am ciştigat prin lungi studii şi investigaţiuni. ODOBESCU, s. n 240. — Pronunţat: -nu-a. — Variante; (învechit) insinui, insinui vb. IV. INSINUANT, -A, insinuanţi, -te, adj. 1. Care strecoară aluzii răutăcioase, care insinuează. Ea nu e violentă, ci insinuantă. GHEREA, ST. CR. II 151. 2. Care pătrunde pe nesimţite, care se strecoară pe furiş. Din culmile auguste ale munţilor.. . se lăsa, insinuant, frigul nopţii. gai,action, o. I 101. — Pronunţat: -nu-ant. INSINUARE, insinuări, s. f. Acţiunea de a (s e) insinua şi rezultatul ei. 1. Aluzie răutăcioasă, calomnioasă. 2. Strecurare, pătrundere. Acest dar... deschidea in conştiinţa mea, cu insinuarea fină şi aproape imaterială a miresmelor de trandafiri, cărarea deosebirii dintre bine şi rău. GALACTION, o. I 59. — Pronunţat: -nu-a-. INSINUI vb. IV v. insinua. insinuitOr, -oAre, insinuitori, -oare, adj. (învechit) Insinuant. Vizita neîncetat lagărul şi, prin manierele lui insinuitoare, dobîndi amicia şi încrederea tuturor căpitanilor armatei, şi chiar a lui Tudor. fuimon, c. 271. INSIPÎD, -A, insipizi, -de, adj. 1. (Despre corpuri chimice, substanţe, alimente) Fără gust; fad, searbăd. Sînt, totuşi, unele substanţe care, cu toate că se găsesc în stare lichidă, nu au gust, sînt insipide, anatomia 236. 2. F i g. Lipsit de bun gust, fără spirit, searbăd, fad. 0 revistă pe care prietenii politici ai miniştrilor şi ai prefecţilor o fac să apară o dată sau de două ori pe an, cu articole agramate şi insipide. BOGZA, a. î. 538. Mîzgăleşte-o coală cu proza-i insipidă. ANGHEVIOSIF, C. m. i 106. INSISTA, insist, vb. I. Intranz. A stărui, a persista, a persevera. Şi voi insista ca să vi se facă dreptate. dumiTriu, B. F. 33. Nu-ţi aduci aminte? Comănăşleanu se gindea. Doctorul insistă: — Ia vezi. Ştii că sîntem în război. D. zamfirescu, r. 268. Dă scrisoarea alăturată lui Costică şi insistă să nu mă lase fără răspuns, caragiale, o. vn 54. + (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A pune accentul pe..., a scoate în relief. Preşedintele comitetului artelor a insistat asupra realizărilor teatrului de artă. stancu, U.R.S.S. 78. Refl. 1 m p e r s. Cu prilejul consultaţiilor s-a insistat asupra sarcinilor ce revin oamenilor muncii din industrie. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2374. INSISTENT, -A, insistenţi, -te, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Stăruitor, perseverent. Cerere insistentă. a Irena se îndreptă agitată, insistentă către Sineşti, care răsfoia un album de pe pian. camii, petrescu, n. 122. (Adverbial) Elvira şopti, insistent... Nu dormeau. dumiTriu, n. 143. INSISTENŢA, insistenţe, s. f. Stăruinţă, perseverenţă. Insistenţele enervară de cîteva ori pe bătrinul Miron, precum încăpăţînarea bătrînului enerva pe Grigore. rebreanu, R. ii 15. Şi Albert îl rugă cu atîta insistenţă, că-l înduplecă. vlahuţă, o. A. m 40. La insistenţa părintelui său răspundea că nu se poate decide a se despărţi de el. NEGRUZZI, S. I 106. insolAţie, insolaţii, s. f. Indispoziţie, uneori cu caracter grav, provocată de o şedere îndelungată în bătaia soarelui şi care se manifestă prin febră, dureri de cap etc. INSOLÎNT, -A, insolenţi, -te, adj. Obraznic, impertinent, neruşinat. Intervenţia, şi mai cu seamă înfăţişarea i INSOLENŢĂ — 524 - INSPIRAŢIE lui pătimaşă, păru tuturor atit de insolentă, că provocă indignare, rebreanu, r. ii 95. Era parcă o sete bolnavă ¡i insolentă de a-şi afişa căderea şi pasiunea la fiecare moment, vlahoţă, o. A. 375. (Adverbial) Constantin i-a răspuns insolent că vine in averea lui. galaction, o. r 143. INSOLENŢĂ, insolenţe, s. f. Neruşinare, obrăznicie, impertinenţă; faptă sau vorbă neruşinată. INSOLÎT, -Ă, insoliţi, -te, adj. (Franţuzism) Care este contrar obiceiului sau uzanţelor; neobişnuit, neuzitat, nepotrivit. Grigore Iuga, enervat de intervenţia insolită a arendaşului, răspunse apăsat şi dispreţuitor. REBREANU, R. i 39. INSOLUBIL, -A, insolubili, -e, adj. 1. (Despre corpuri chimice) Care nu se poate dizolva, care nu este solubil într-un anumit lichid; nedizolvabil. Carbonul este insolubil in apă. 2. F i g. Care nu se poate rezolva, care nu are nici o soluţie ; nerezolvabil. Problemă insolubilă. insolvabil, -A, insolvabili, adj. Care nu-şi poate plăti datoriile, care nu este solvabil. Debitor insolvabil. INSOLVABILITATE s. f. Stare, situaţie a unei persoane sau a unei întreprinderi care nu este solvabilă. Amenda se transformă în închisoare ih caz de insolvabi- litate a celui urmărit. INSOMNIE, insomnii, s. f. Stare bolnăvicioasă care se manifestă prin lipsă de somn. Se strîngea în camera friguroasă ca într-o cavernă, muncit de insomnie. C. PETRESCU, î. II 158. Eu stau la foc, trudit de insomnie, Ascult cum bate ploaia în obloane, iosif, P, 20. îmi spuse, cu un ton importaţii, despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gindeşte şi care-i dă nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigaşe. vi.aiiuţX, o. A. ii 99. INSONDABIL, -A, insondabili, -e, adj. (Despre ape, p. e x t. despre adincimea lor) Care nu poate fi sondat, foarte adînc. (Poetic) Cerul, pe care soarele urma să suie pînă la zenit, era imens şi albastru, uluitor prin întinderile şi adîncimile lui insondabile, bogza, v. j. 10. F i g. Imposibil de cercetat, de analizat sau de lămurit. INSPECTA, inspectez, vb. I. T r a n z. A controla, a verifica o activitate în calitate de inspector, a examina îndeplinirea unor sarcini. A inspecta o şcoală. + A cerceta, a examina ceva cu mare atenţie. Pînă să se aşeze la masă, au inspectat gospodăria lui Pavelescu. pas, L. II 218. In-spectînd masa, nu-i plac paharele goale. Sadoveanu, E. 139. INSPECTĂRE, inspectări, s. f. Acţiunea de a i n -s p e c t a; control, verificare. Inspectarea unui spital. INSPÎXTOR, -0ĂRE, inspectori, -oare, s. m., şi f. Persoană însărcinată cu inspectarea unei instituţii, întreprinderi etc. Inspector financiar. Inspector şcolar, a Nu uita să se înfiinţeze la doamna inspectoare cu o lădiţă de faguri. REBREanu, I. 82. D. inspector are să se scoale de dimineaţă a doua zi, pentru ca să pornească a face surprize mînuitorilor de bani publici. CARAGIAI.E,. o. ii 238. INSPECTORAT, inspectorate, s. n. 1. Serviciu într-o instituţie centrală sau cu rol conducător, care are sarcina de a inspecta activitatea serviciilor subordonate; localul în care funcţionează acest serviciu. 2. Funcţia de inspector; perioadă în care cineva exercită funcţia de inspector. INSPECŢIE, inspecţii, s. f. Control, verificare, cercetare Ia faţa locului (într-o instituţie) a legalităţii actelor, a îndeplinirii anumitor hotărîri, dispoziţii ori norme fixate. Sergentul Iftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că Radu Comşa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu rezultatul inspecţiei şi să semneze in condică, c. PETRESCU, î. ii 173. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător şi pleca înainte, urmîndu-şi inspecţia. BART, S. ii. 60. A doua zi era inspecţie. De cu noapte toţi erau în picioare. vlahuţX, o. a. ii 11. 4- (Familiar) Persoană sau grup de persoane care inspectează. Cit a stat uşa deschisă şi a intrat de afară « inspecţia o, au tăcut, sadoveanu, r. M. 92. INSPIRA1, inspir, vb. I. 1. T r a n z. A provoca o inspiraţie1, a face să se nască în conştiinţa cuiva un gînd, un sentiment, o hotărîre, un impuls, un anumit fel de a acţiona, de a gîndi; a insufla (2). Dacă n-ar fi la mijloc seriozitatea şi solemnitatea sentimentului ce mi-aţi inspirat, ar trebui să rid. GA^ACTiON, o. i 335. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. EMINESCU, o. I 120. Tinăr, vesel şi, încă de atunci, cunoscut prin farmecul... muzei ce-l inspiră, odobescu, s. m 21. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din», «de la») A-şi găsi un izvor de inspiraţie în; a lua pildă, învăţătură; a se orienta, a se conduce după... Ceaikovski.. . s-a inspirat din muzica populară rusă. stancu, U.R.S.S. 86. Conu Leonida cunoaşte istoria contemporană a Europei, din care se inspiră în concepţiile sale politice generale şi in cele cu privire la patria sa. ibrXileanu, S. 70. „ t INSPIRĂ2, inspir, vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut) A trage, a inhala aer în plămîni. Cantitatea totală de aer pe care omul o poate inspira în timpul celei'mai profunde inspiraţii constituie capacitatea vitală a plăminilor. ANATOMIA 85. INSPIRĂRE1 s. f. (învechit) Inspiraţie1. Numai aici, în această influenţă directă, poate fi vorba de inspirare, de imitare artistică, gherea, st. cr. m 185. Aţi avut o frumoasă inspirare cînd aţi scris versurile ce mi-aţi trimis. alecsandri, s. 48. ■ INSPIRĂRE2, inspirări, s. f. Acţiunea de a inspira2; inspiraţie2. INSPIRĂT, -Ă, inspiraţi, -te, adj. Stăpînit, cuprins de un entuziasm creator, de avîntul creaţiei (îndeosebi artistice), pătruns de inspiraţie1. Cuvîntul tău sincer, vocea ta inspirată, simplitatea şi puterea graiului tău sufletesc i-au răzvrătit, arghezi, p. t. 65. Un vers, şi-apoi să mă înec în Lethe — Dar e-n zadar! Azi nu sînt inspirat. ANGHEL-IOSIE, C. M. I 86. A fost, fără îndoială, un vînător inspirat... artistul subt a cărui daltă s-a mlădiii statua Dianei. odobescu, s. iii 55. E x p r. A îi bine inspirat = a avea o idee bună, a se orienta just. INSPIRATOR1, -OĂRE, inspiratori, -oare, adj. Care ajută inspiraţia aerului în plămîni. Muşchi inspiratori şi expiratoru INSPIRATOR2, -0Ă11E, inspiratori, -oare, s. m. şi f. Cel care inspiră1. Partidul nostru a fost inspiratorul şi organizatorul iSictoriilor noastre pe drumul construirii bazei economice a socialismului, mjpta de ciasX, 1950, nr. 6, 40. (Adjectival) Inima lui creşte plină... de un avînt inspirator, alecsandri, p. a. 122. INSPIRAŢIEI, inspiraţii, s. f. 1. Avînt, forţă, entuziasm creator (mai ales în activitatea artistică), complex de idei creatoare provocat de un fapt, de o împrejurare sau de o persoană. O artă cu rădăcini în inspiraţia populară devine un bun comun al maselor de pretutindeni. contemporanul, S. n, 1949, nr. 160, 1/5. Stingea lampa, aştepta prin întuneric inspiraţia, înjgheba cîte un vers în cap. REBREANU, i. 62. Persoană cu inspiraţii artistice era numai domniţa Ralu, fata cea mai mică a lui Caragea. Ghica, s. 43. INSPIRAŢIE — 525 — INSTINCTIV 2. Gînd, idee, soluţie apărută pe neaşteptate în conştiinţă. Poate am avut o fericită inspiraţie. Aş fi regretat toată viaţa, dacă nu aş fi încercat ¡i acest ultim mijloc. c. PETRESCU, c. v. 336. îşi blestema în gind inspiraţia nenorocită de-a se lua după capriciile unei cucoane inconştiente. rebreanu, R. n 47. Mario, mă iubeşti tu? — Dar dacă nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiraţia unei fulgerătoare maliţii. EMINESCU, n. 82. —Variantă: (învechit) inspiraţiiinc (pronunţat -ţi-u-) (ODOBESCU, s. i 199) s. f. INSPIRAŢIE2, inspiraţii, s. f. Primul timp al respiraţiei, constînd în tragerea aerului în plămîni. INSPIRAŢItîNE s. f. v. inspiraţie1. INSTABIL, -Ă, instabili, -e, adj. Care nu este stabil; nestatornic, schimbător. Echilibru instabil. Timp instabil. — Accentuat şi: instabil. INSTABILITATE s. f. Caracterul a ceea ce este instabil; nestatornicie, nestabilitate. INSTALA, instalez, vb. I. 1. T r a n z. A pune, a aranja, a monta (un instrument, o maşină sau o aparatură tehnică). A instala un robinet, ca îşi instalase o baie cu duş. c. petrescu, î. x 8. 2. Refl. (Despre persoane) A sé plasa, a se aşeza, a se stabili (amenajîndu-şi locuinţa) într-un loc. Rubedeniile şi cunoscuţii gazdei la care se instalează.. . ii îngăduie să ia contact cu mediul mic-burghez al funcţionărimii mărunte, v. rom. noiembrie 1953, 300. Se auzi scirţiitul băncii de lemn. Streinul se instalase la locul său, hotărit, precum spunea, să aştepte, c. petrescu, a. 279. Nu vrei să te ocupi puţin de Raid, să-i dea o cameră, să se insta-. leze? REBREANU, R. I 157. Tranz. Şi-a instalat familia la ţară. 3. T r a n z. A aşeza cu oarecare solemnitate pe cineva nou numit, într-un post de răspundere. INSTALARE, instalări, s. f. Acţiunea de a se instala. 1. Montarea unei aparaturi tehnice. 2. Stabilire a unei persoane într-o localitate sau într-o casă. 3. Aşezare, în cadrul unei solemnităţi, a unei persoane nou numite, într-un post de răspundere. După instalarea domnilor, partea cea mare a armatei turceşti... se retrăsese. GHICA, s. 122. INSTALATÓR, -OÂRE, instalatori, -oare, s. m. şi f. Lucrător care montează conducte sau aparate într-o instalaţie; persoană specializată în montarea şi repararea instalaţiilor de apă, gaze naturale, electricitate etc. INSTALAŢIE, instalaţii, s. f. 1. Acţiunea de a instala; instalare (1). 2. Ansamblu de construcţii, maşini, piese, instrumente etc. montate astfel încît să formeze un tot, în scopul executării unei anumite lucrări, operaţii etc. Instalaţii industriale. Cercetă toate legăturile instalaţiei electrice. MIHAI.E, O. 252. O boltă imensă, pietruită, cimentată, în care se află o instalaţie de ascensor, bogza, ţ. 66. Grigore luga luase pe Titu Herdelea mai de dimineaţă să-i arate instalaţiile gospodăreşti, rebreanu, r. i 115. INSTANTANÉU1, instantanee, s.n. Imagine sau foto- ■ grafie obţinută prin expunerea foarte scurtă (o fracţiune de secundă) a materialului fotosensibil. (F i g.) O schiţă de Cehov, un moment de Caragiale redau într-un instantaneu priveliştea unei societăţi corupte, putrede, iremediabil sortite morţii, contemporanul, s. n, 1954, nr. 379,‘ 2/1. -$> (Adjectival, neobişnuit) Seamănă cu portretul dăruit de o actriţă admiratorilor ei, fotografie instantanee făcută pentru paşaport, camii, petrescu, u.n. 37. INSTANTANEU2, -ÎE* instantanei, -ee, adj. 1. Care se produce foarte repede (şi durează un timp foarte scurt), care se iveşte brusc, pe neaşteptate, momentan. Efect instantaneu.-$> (Adverbial) Vestea... va cuprinde instantaneu tot oraşul, c. petrescu, c. v. 345. Invidia este o deşărtăciune omenească ce pedepseşte instantaneu pe cel care o simte. DEr.AVRANCEA, T. 111. 2. (Fiz.; despre mărimi) Care se. referă la un anumit moment. Valoarea instantanee a vitezei. INSTANŢA, instanţe, s. f. Organ de stat însărcinat cu înfăptuirea justiţiei. Instanţă de recurs. E x p r. în ultimă instanţă = pînă la urmă, în cele din urmă. INSTAURÂ, instaurez, vb. I. Tranz. A întrona, a stabili, a aşeza, a introduce. Partidul nostru, organizind alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, a doborit puterea capitaliştilor şi. moşierilor, a instaurat regimul de democraţie populară şi a trecut la construirea socialismului, gheorghiu-dej, art. cuv. 517. — Pronunţat: -ta-u-, INSTAURARE, instaurări, s. f. Acţiunea de a instaura; întronare, statornicire, stabilire, introducere. Instaurarea în fiecare ţară a unei democraţii consecvente va fi cea mai bună garanţie a păcii, gheorghiu-dej, art. cuv. 8. — Pronunţat: -ta-u-. INSTIGA, instig, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « la », « împotriva », « contra ») A aţîţa, a îndemna la acţiuni duşmănoase, criminale; a incita. V. î.ntărîta. Întîrzierea plăţii chiriei peste termenul din contract fusese instigată şi convenită de proprietar. ARGHEZI, «P. T. 95. INSTIGARE, instigări, s. f. Acţiunea deainstiga şi rezultatul ei; îndemn la violenţă, aţîţare, întărîtare. INSTIGATOR, -0ARE, instigatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care instigă. Muncitorii luau ei înşişi iniţiativa de a dejuca pe Mălai şi ceilalţi instigatori. eil,UGĂRU, o. P. 181. instigAţie, instigaţii, s. £. Instigare. Instigaţn criminale. INSTILĂ, instilez, vb. I. Tranz. (Rar) A picura un lichid (de obicei un medicament) într-un organ bolnav (ochi, urechi etc.). esstilatOr, instilatoare, s. n. Instrument cu care se picură un lichid într-un organ bolnav. Cel mai simplu instilator este o pipetă de sticlă. instilAţie, instilaţii, s. f. Metodă terapeutică constînd în introducerea unui medicament lichid într-o cavitate a corpului. INSTÎNCT, instincte, s. n. Lanţ complex de reflexe necondiţionate, fixat într-o anumită etapă a procesului dezvoltării unei specii şi transmis ereditar, deţinînd la animalele inferioare un rol precumpănitor în relaţiile cu mediul, iar la om avînd, datorită educaţiei, o însemnă-. tate redusă. Studiul instinctelor la lumina cunoştinţelor moderne a dat la iveală o serie de interpretări prin ajutorul cărora cele mai minunate dintre instincte ne apar astăzi ca simple reacţiuni, datorite unor fenomene fizice sau chimice, marinescu, p. a. 46. Cu instinct ager şi fără de greş, neabătînău-mă adică din cale cu un palmac măcar la dreapta sau la stînga, mă întorsei pe acelaşi drum la întăriturile mele. hogaş, m. N. 183. INSTINCTIV, -A, instinctivi, -e, adj. Din instinct, care ţine de instinct; făcut pe negîndite, inconştient. INSTINCTUAL — 526 — INSTRUIT Puse distanţă de un pas intre aminăoi, cu o instinctivă desolidarizare. C. PETRESCU, C. V. 180. ^ (Adverbial) Soldaţii tăcură... îşi întinseră instinctiv gtturile, naiv. sahia, N. 74. Simţi instinctiv că ceva hotăritor in viaţa lui trebuia să se intimple. bart, E. 185. Instinctiv rupse mărgeaua. .. de la gitul Măriei. EMINESCU, N. 70. INSTINCTUAL, -Ă, instinctuali, -e, adj. (Rar) Instinctiv. E un tip de fantast boem... condus însă prea des de porniri instinctuale. contemporanul, s. Ii, 1949, nr. 126, 5/1. — Pronunţat: -tu-al. INSTITUI, institui, vb. IV. Tranz. A înfiinţa, a forma, a întemeia. Ministerul a instituit o comisie, cn Nicolae Bălcescu... ceru să instituie in cazarmă o şcoală pentru soldaţi, unde însuşi fu învăţător. ODOBESCU, s. iii 491. ^ Refl. pas. S-a instituit un premiu de 300 de galbeni pentru cel care va prinde pe Horia. IST. r.p.r. 277. Crearea unei administraţiuni centrale a bunurilor mănăstireşti, care s-a instituit. ODOBESCU, S. II 38. INSTITUIRE, instituiri, s. f. Acţiunea de a institui. INSTITVJT, institute, s. n. 1. Aşezămînt care funcţionează în cadrul unei instituţii superioare (minister, academie etc.) şi în care un colectiv de specialitate face cercetări ştiinţifice. în anul 1953 se înfiinţează noi şi importante institute de cercetări ştiinţifice pe lingă Academia R.P.R. SCÎnteia, 1953, nr. 2567. Am un prieten la Institutul meteorologic. SEBASTIAN, T. 33. Instituţie de învăţămînt superior care are de obicei mai multe facultăţi. ' Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare « V. I. Lenin &. Local în care funcţionează instituţii ca cele descrise mai sus. Examenul de admitere se ţine la institut. 2. (în trecut) Şcoală particulară de grad secundar, de obicei cu internat. 3. (învechit) Instituţie (2). Fiecare are dreptid a cere răsturnarea chiar a unei legi, cină aceea i se pare că a devenit neaplicabilă sau vătămătoare pentru institutul sau pentru societatea ce şi-a impus-o. odobescu, s. îi 332. INSTITUTOR, -0ÂRE, institutori, -oare, s. m. şi f. (în vechea organizare a învăţămîntului) învăţător la oraş. Cu domniile fanarioţilor se introdusese în ţară o mulţime de dascaleci (loghiotati) ca institutori prin casele boiereşti. GHICA, s. A. 106. INSTITUŢIE, instituţii, s. f. 1. (Adesea cu determinări care-i arată specificul) Ansamblu de servicii, cu funcţionarii respectivi, avînd în competinţa sa o anumită ramură de activitate (economică, culturală etc.). Nici un alt oraş din lume nu are atitea şcoli şi atîtea instituţii de cultură ca Moscova, stancu, u.r.s.s. 100. 2. Formă de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al orînduirii societăţii respective. Instituţia căsătoriei, a Instituţiile politice noi, create în concordanţă cu ideile înaintate, servesc pentru înlăturarea prin forţă a vechilor relaţii de producţie pentru a da cîmp liber dezvoltării forţelor de producţie, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 338, 1/2. INSTRUCTAJ, instructaje, s. n. Instruire a unei persoane sau a unui colectiv în vederea îndeplinirii unei munci; totalitatea îndrumărilor date cu această ocazie. Hotărirea prevede organizarea de instructaje şi seminarii cu privire la activitatea instructorilor raionali. SCÎnteia, 1953, nr. 2574. Am fost chemat aseară la raion după instructaj... ceva în legătură cu alegerile. V. ROM. februarie 1952, 108. Ce să citesc. . . ? Ce cărţi, ce broşuri, ce articole ? Există un asemenea instructaj? GAI,AN, B. i 10. INSTRUCTIV, -Ă, instructivi, -e, adj. Care instruieşte, învaţă, dă cunoştinţe; care este plin de învăţăminte. Conferinţă instructivă, a Un bogat material instructiv, redactat într-o formă vie. contemporanui., s. ii, 1951, nr. 223, 2/1. Mulţumesc pentru Posthandbuch. E o preţioasă publicaţie instructivă. caragiat.k, o. vn 166. INSTRtJCTOR, -OĂRE, instructori, -oare, s. m. şi f. Persoană care instruieşte pe alţii într-un anumit domeniu. Instructor sportiv. c= într-o bună zi, intră in sat o maşină, care aduce un instructor de la Comitetul judeţean al partidului, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 6/2. INSTRtîCŢIE, instrucţii, s. f. 1. învăţătură, ansamblu de cunoştinţe predate cuiva. Lectura omului cu instrucţie puţină de atunci era Alexandria sau Esopia. sadoveanu, E. 96. Cea dinţii instrucţie o primi pe lingă mama sa, in Pesta. IONESCU-RION, c. 66. + (învechit) Explicaţie, lămurire, desluşire. Bunele instrucţii ce dă a făcut că multe versuri din ele trecură de proverburi în gura poporului. NEGRUZZI, s. II 147. 2. (Numai la sg.) Pregătire a militarilor în vederea însuşirii teoriei şi practicii 'militare. Ştiam că de trei zile venise acolo un batalion... şi că făcea instrucţie. PAS, z. IV 73. Batalionul său avea să iasă în tabără... ca să facă instrucţia de campanie, camil petrescu, o. i 332. (Prin restricţie) La instrucţie mergea binişor, dar la teorie era ca lemnul, sadoveanu, o. vi 140. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale (efectuată astăzi de procuror şi în trecut de un judecător însărcinat special cu aceasta). Tribunalul revoluţionar va continua instrucţia relativă la conspiraţia lui Danton. camii, petrescu, t. ii 605. INSTRUCŢIUNE, instrucţiuni, s. f. (Mai ales la pi.) Indicaţie, lămurire dată cuiva spre a şti cum să procedeze pentru aducerea la îndeplinire a unui anumit lucru, pentru aplicarea unor legi, regulamente, dispoziţii etc. A fost numit deodată prim-secretar la ambasada din Constantinopole... şi duse lucrurile pină la o ruptură între Rusia şi Englitera, trecind peste voinţa şi instrucţiunile şefului său. GHICA, S. 178. INSTRUI, instruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A învăţa (pe cineva), a da (cuiva) învăţătură; a transmite (cuiva) cunoştinţe, a pregăti (pe cineva) într-un domeniu oarecare. V. iniţia, lumina. Fiecare scriitor are în grija lui patru-cinci tineri scriitori, fiecare ii instruieşte şi răspunde de ei. sahia, u.r.s.s. 195. + R e f 1. A căpăta cunoştinţe, a învăţa. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. odobescu, s. m 11. 2. (Cu privire la soldaţi) A pregăti în vederea însuşirii teoriei şi practicii militare. 3. (Cu privire la afaceri judiciare, penale sau la persoanele implicate) A cerceta, a ancheta, confrun-tînd, culegînd probe, examinînd. INSTRUIRE, instruiri, s. f. Acţiunea de a (s e) instrui. 1. învăţare. Instruirea cadrelor. c=j Partidul şi statul nostru democrat-popular acordă o deosebită însemnătate învăţămîntului public, operei de instruire şi educare multilaterală a tinerei generaţii. SCÎnteia, 1953, nr. 2757. 2. Instrucţie (2). 3. (Jur.) Cercetare de către o instanţă specială a dovezilor, a mărturiilor în vederea deschiderii unui proces cu caracter penal; instrucţie (3). I.N’STRIJIT, -Ă, instruiţi, -te, adj. 1. Care are multe cunoştinţe, învăţat, cultivat, cult. Formarea unor oameni dezvoltaţi multilateral, cu o înaltă conştiinţă, culţi şi instruiţi, militanţi activi ai dezvoltării sociale, constituie una din cele trei condiţii preliminare principale pentru înfăptuirea societăţii comuniste. LUPTA ,DE CLAsX, 1953, •nr. 5, 3. Noţiunile udealn şi «muntet se confundă uşor, lucru firesc chiar pentru psihologia mai complicată a INSTRUMENT — 527 — INSULĂ oamenilor instruiţi, iordan, n. L. 10. Instruitul §i activul nostru coleg ... Esarcu. odobescu, s, ii 262. 2. (Despre soldaţi) Care şi-a însuşit cunoştinţele de teorie şi practică militară. INSTRUMENT, instrumente, s. n. 1. Ap’arat sau ustensilă cu ajutorul căruia se efectuează o operaţie de observare, măsurare sau control. Dacă m-am aşezat cu instrumentele mele pe movila de lingă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. alecsandri, T. i 358. + Ustensilă care se foloseşte la efectuarea unei operaţii chirurgicale. + Unealtă. Are drept la o gospodărie mai bine întocmită şi la vite şi instrumente agricole, sadoveanu, E. 25. + (De obicei determinat prin « muzical ») Aparat anume construit pentru a produce sunete muzicale. Pianul, vioara, flautul sint instrumente muzicale. 2. F i g. Acţiune, forţă sau fapt care serveşte la atingerea unui scop. V. mijloc, procedeu. Grija pentru întărirea economică a ţării noastre şi ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc trebuie unită cu grija pentru întărirea statului de democraţie populară, instru-mentul principal de construire a socialismidui. GHEORGHIU-dej, ART. cuv. 407. Galeriile Tretiacov au devenit un puternic instrument pentru culturalizarea maselor. sTanco, U.R.S.S. 55. 3. (în e x p r.) Instrument gramatical = parte de vorbire care nu exprimă noţiuni, ci raporturi între cuvinte. Prepoziţiile, conjuncţiile, articolul, verbele copulative sint instrumente gramaticale, a Instrumentele gramaticale, în măsura in care au un sens de sine stătător şi apar întrebuinţate auionom (adică nu se contopesc cu un cuvînt vecin, aşa cum e cazul de exemplu cu articolul nostru postpus), trebuie să figureze în fondul principal lexical, dar la egalitate cu celelalte cuvinte. GRAUR, F. L. 61. Instrument de ratificare = document prin care se ratifică o convenţie internaţională. INSTRUMENTĂ, instrumentez, vb. I. T r a n z. 1. (Rar) A aranja o bucată muzicală prin distribuirea fiecărei voci unui instrument sau unui grup de instrumente. •+• (Impropriu) A executa o bucată muzicală la unul sau la mai1 multe instrumente. Deaca s-ar ispiti cineva să cerce a instrumenta şi a vocaliza prin codri muzică clasică... chiar şi iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. 2. A efectua o instrumentaţie (3). INSMIUMENTĂL, -Â, instrumentali, -e, adj. 1. Care se execută cu ajutorul instrumentelor, care foloseşte instrumente. Muzică instrumentală. 2. (Gram.; în e x p r.) Complement circumstanţial instrumental = complement circumstanţial • care arată mijlocul prin care se realizează o acţiune. INSTRUMENTAR, instrumentare, s. n. Totalitatea instrumentelor necesare unei anumite activităţi. Instrumentarul secţiei de chirurgie. INSTRUMENTAŢIE, instrumentaţii, s. f. 1. Etapă în procesul de creaţie a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce-i revine spre executare fiecărui instrument în parte. O instrumentaţie bizară, din concertul căreia nu lipsea nici piculina... nici contrabasul, hogaş, m. n. 86. 2. Ramură a ştiinţei muzicale care se ocupă cu descrierea amănunţită a particularităţilor fiecărui instrument muzical, în vederea folosirii Iui în compoziţie şi în orchestră. 3. Operaţie de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puţ de petrol. INSTRUMENTIST, -Ă, instrumentişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă dintr-un instrument, în cadrul unui ansamblu muzical. INSUBORDONARE, insubordonări, s. f. (Rar) Nesupunere la ordinele autorităţilor superioare ; neascultare, indisciplină. Act de insubordonare.' INSUBORDONAT, -Ă, insubordonaţi, -te, adj. (Rar) Care nu se supune normelor stabilite ; nedisciplinat, recalcitrant. Fire insubordonată. INSUCCÈS, insuccese, s. n. Eşec, nereuşită, neizbîndă. Cînd vede insuccesul ştirilor ei, nu mai ştie ce să facă. camil PETRESCU, T. ii 65. Desperat de necurmatele sale insuccese, începu cu minie a stoarce din ţeară mai mult decît ea putea să dea. odobescu, S. ii 497. INSUFICIÉNT, -A, insuficienţi, -te, adj. Care nu ajunge, care nu e de ajuns, neîndestulător (cantitativ) ; care nu satisface (calitativ), nesatisfăcător. Datorită faptului că imprimările sint insuficiente in raport cu necesităţile, multe din aceste cintece au rămas necunoscute de mase. contemporanul, S. n, 1951, nr. 223, 2/2. -O (Adverbial) Elev insuficient pregătit. -+• (Substantivat, m.) Notă, calificativ .sub limita de admitere la o probă, la un examen. A luat un insuficient la matematici. — Pronunţat : -ci-ent. INSUFICIENŢĂ, insuficienţe, s. f. însuşirea à ceea ce este insuficient. Insuficienţa probelor. 4- Stare a unui organ care nu-şi îndeplineşte normal funcţiunea. Insuficienţa glandei tiroide. —Pronunţat : -ci-en-, INSUFLĂ, insúflu, vb. I. T r a n z. 1. A introduce prin presiune gaze, vapori sau pulbere în interiorul unui spaţiu închis (cuptoare înalte, cubilouri etc.). ţj 2. F i g. A-i trezi cuiva un gînd, un sentiment, un avînt creator; a inspira (1). V. s u g e r a. Aceste simţimintele le va insufla unor oameni vii, care îl interesează mai cu seamă din punctul de vedere al unui anumit simţămint, lăsind în umbră celelalte. Gherea, st. cr. ii 250. Simţirea vie ce tu mi-ai insuflat, alecsandri, p. i 139. Faţa lui 'tînără şi bărbătească insufla încredere. NEGRUZZI, S. I 30. -ţ- (învechit) A însufleţi, a îmbărbăta, a stimula. A patriei iubire Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi insufla, alexandrescu, p. 137. INSUFLĂRE, insuflări, s. f. Acţiunea de a insufla. 1. Introducere de gaze, vapori sau pulbere prin presiune, în interiorul unui spaţiu închis (cuptoare înalte, cubilouri etc.). 2. F i g. Trezire (în cineva) a unui gînd, a unui sentiment, a unui avînt creator. IN SUFLĂ'! Hi, insuflaţii, s. f. Introducere prin suflare, în scop terapeutic, a unei substanţe pulverulente sau gazoase în organism. INSULĂR, -Ă, insulari, -e, adj. Care se află pe o insulă; de insulă, caracteristic Unei insule. + (Substantivat) Locuitor al unei insule. Milioane de insulari Ceaţa şi viaţa o străbat la fel de greu. boureanu, s. p. 28. INSULĂ, insule, s. f. l. întindere de pămînt, mai mică decît continentele, înconjurată din toate părţile de apă. Toate aceste gînduri şi toată această floră viguroasă... începeau să mi se pară ca o insulă într-un ocean. GALACTion, o. i 347. In dreptul insulei Ada-Kaleh, o barcă ne luă şi ne duse la insula aceasta. boldjTINEANU, o. 267. Văd insule frumoase şi mări necunoscute, alecsandri, p. a. 110. F i g. Formăm parcă o insidă tăcută in mijlocul celorlalţi, rupţi şi murdari. SAHIA, N. 48. Pe cimpia înălbită, netedă, strălucitoare Se văd insule de codri, s-aud ciini la vînătoare. alecsandri, p. A. 114. 2. (în e x p r.) Insulă plutitoare = îngrămădire de plante rupte de pe malurile apelor, care plutesc pe un curs de apă sau într-o deltă, avînd aspectul unei insule (1). INSULXNĂ — 528 — INTEGRITATE V. plaur, p 1 a v i e. Pe cînd înaintam spre malul luciului printre sălcii mărunte, o parte din buruieni ¡i papuri ale insulei plutitoare se agitară ¡i se răscoliră, prefăctndu-se in înfăţişări omeneşti. SADOVEANU, N. F. 62. INSULÎNĂ s. f. Substanţă secretată de pancreas, care reglează cantitatea schimburilor de hidrocarbonaţi din organism; extrasă din sucul pancreatic al animalelor, se foloseşte în tratamentul diabetului. Insulina are proprietatea de a înlesni asimilarea zahărului în organism. INSULTĂ, insult, vb. I. Tranz. A aduce cuiva (prin vorbe sau fapte) o insultă; a ocări, a ofensa, a jigni. M-a insultat.1. . . Ai să te duci imediat să-i ceri socoteală. arGhezi, p. T. 132. «$> F i g. Şi ale bătrîneţei albi plete insultînd. bolintestEanu, o. 203. INSULTARE, insultări, s. f. Acţiunea de a insulta şi rezultatul ei; insultă. INSULTĂ, insulte, s. f. Atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenţia de a of umili, de a o înjosi; ocară, jignire, injurie, ofensă. Colonelul Rusescu mişcă nemulţumit mustăţile sub insultă. DUMITRIU, B. F. 122. Luă poziţia de drepţi... convins că alte insulte vor urma. SAHIA, N. 87. Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el. macedonski, o. i 119. INSULTĂTOR, -OĂRE, insultători, -oare, adj. Jignitor, ofensator. Vorbe insultătoare, ctd Camarazii lui de odinioară îl priveau de sus, făcîndu-şi ocini mititei şi afeclînd o milă insultătoare, care pe dînsul îl rănea amarnic şi-i umplea inima de venin. vlahuţX, O. A. 107. INSUPORTABIL, -Ă, insuportabili, -e, adj. 1. Care nu se poate suporta, de nerăbdat, de nesuferit. Dureri insuportabile. c=3 Aceste situaţii excepţionale îmi sînt cu adevărat insuportabile* camii, petrescu, U. n. 73. După fiecare an datoria a sporit, pînă ce azi a ajuns insuportabilă. RE-breanu, R. i 261. ^ (Adverbial) Era una din acele zile călduroase de toamnă, cînd mai mult decît vara, soarele arde foarte viu, aproape insuportabil. BOGZA, c. o. 333. 2. (Familiar, despre persoane) Cu caracter nesuferit. Dar terminaţi o dată, pentru dumnezeu. Sînteţi insuportabile dv. cînd aveţi umor. SEbastian, T. 87. INSURECŢIE, insurecţii, s. f. Acţiune de răzvrătire organizată împotriva unui regim, a unei autorităţi. El a refuzat să semneze chemarea. . . la insurecţie, camii, PETRESCU, O. II 534. Insurecţia lui Tudor Vladimirescu... ne scăpă de fanarioţi. BĂXCESCU, o. I 72. Insurecţie armată = formă de luptă revoluţionară a proletariatului, constînd din mobilizarea maselor, înarmarea şi acţiunea lor în vederea răsturnării prin violenţă a orînduirii capitaliste. La 10 octombrie 1917 ¿avu loc şedinţa istorică a Comitetului Central al partidului, care luă hotărîrea de a dezlănţin la o dată foarte apropiată insurecţia armată. ist. p. c. (b) 298. La 9 septembrie 1944, în condiţiile favorabile create de intrarea victorioasă în Bulgaria a Armatei Sovietice eliberatoare, are loc insurecţia populară armată, condusă de Partidul Comunist Bulgar, i/upta de CLASĂ, 1953, nr. 9, 96. INSURECŢIONAL, -Ă, insurecţionali, -e, adj. De insurecţie, caracteristic insurecţiei. Armata Roşie a învins pentru că în spatele frontului armatelor albe... au activat în ilegalitate admirabili bolşevici, membri şi nemembri de partid, care ridicau pe muncitori şi ţărani la acţiuni insurecţionale împotriva intervenţioniştilor şi a gardiştilor albi. ist. p. c. (b) 359. — Pronunţat: -ţi-o-. INSURGENT, -A, insurgenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care participă la o insurecţie. în total, insurgenţii aveau in detaşamentele lor de luptă vreo 2000 de oameni. IST. P. c. (b) 121. INSURMONTABIL, -Ă, insurmontabili, -e, adj. (Franţuzism; despre obstacole) Care nu poate fi trecut, de neînvins. Piedici insurmontabile. INTABULA, intabulez, vb. I. Tranz. (Transilv. şi Bucov.) A înscrie un drept real imobiliar în cartea funciară. INTABULĂRE, intabulări, s. f. (Transilv. şi Bucov.) Acţiunea de a intabula şi rezultatul ei. INTĂCT, -A, intacţi, -te, adj. Neatins, neştirbit, nevătămat; întreg, teafăr. Ei ştiu că bunurile acestea... sînt ale lor... si trebuiesc păstrate intacte pentru oamenii viitorului. STANCU, U.R.S.S. 120. Aprinse lumina... inspectă patul intact. C. PETRESCU, î. II 102. INTANGIBIL, -A, intangibili, -e, adj. (Livresc) Care nu poate fi atins, de neatins. INTEGRA, integrez, vb. 1.1. Refl. A se-introduce într-un tot, devenind parte componentă ; a se îngloba. Fapte care se integrau în pagini de istorie. CAMn, PETRESCU, p. v. 13. 2. Tranz. (Mat.) A calcula dintr-o funcţie dată altă funcţie a cărei derivată este funcţia dată. + A calcula soluţia unei ecuaţii diferenţiale sau a uneia cu derivate parţiale. INTEGRABIL, -A, integrabili, -e, adj. Care poate fi integrat. Funcţie integrabilă. INTEGRAL, -A, integrali, -e, adj. 1. Care nu e împărţit, diminuat sau ciuntit; întreg, complet. Plata integrală a unei lucrări. îndeplinirea integrală a planului. <$> Făină integrală — făină de culoare închisă, obţinută prin măcinarea griului din care nu s-a extras griş şi făină albă. Pline integrală = pîine făcută din făina descrisă mai sus. 2. (în e x p r.) Calcul integral = capitol al analizei matematice care se ocupă cu definirea şi cu studiul proprietăţilor şi al aplicaţiilor integralelor. Ecuaţie integrală = ecuaţie în care asupra funcţiunii necunoscute se efectuează o integrare. INTE GRĂLĂ, integrale, s. f. (Mat.) Funcţie care se obţine prin integrarea unei funcţii date, a unei ecuaţii diferenţiale sau a uneia cu derivate parţiale. Vom stabili cîteva din regulile pentru calcularea integralelor nedefinite. algebra 168. + Simbol matematic, folosit pentru a indica operaţia de integrare. INTEGRANT, -ă, integranţi, -te, adj. (Numai în exp r.) Parte integrantă — parte care se înglobează în mod necesar în componenţa unui tot. Lupta împotriva denaturărilor subiectiviste din ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale face parte integrantă din lupta pentru o cultură şi o ştiinţă avansată, pusă în slujba omului şi a nevoilor sale. lupta de clasX, 1953, nr. 9, 119. O parte integrantă a construcţiei socialismului în ţara noastră este făurirea cidturii noi, socialiste. contemporanul, s. ii, 1954, nr. 410, 4/1. INTEGRARE, integrări, s. f. 1. Acţiunea de a s e integra şi rezultatul ei; includere, înglobare. Oportuniştii propovăduiau în mod făţiş renunţarea la lupta revoluţionară, propovăduiau teoria «integrării paşnice a capitalismului in socialism :>. ist. p. c. (b) 240. 2. (Mat.) Calculul unei integrale; obţinerea integralei unei ecuaţii diferenţiale sau cu derivate parţiale. INTEGRATOR, integratoare, s. n. Aparat pentru calculul numeric al integralelor. INTEGRITATE s. f. 1. însuşirea de a fi integru; cinste, probitate. INTEGROMETRU — 529 — INTENSIV 2. însuşirea de a fi sau de a rămîne intact; deplinătate. Integritatea facultăţilor mintale, nn Puterile ce au garantat integritatea Imperiului Otoman. GHICA, A. 677. INTEGROMÎTRU, integrometre, s. n. Aparat pentru calcularea ariei unei figuri plane, a volumului unei figuri de revoluţie etc. INTÎJGRU, -Ă, integri, -e, adj. (Despre oameni) Cinstit, onest, incoruptibil. Om integru. Caracter integru. c=j El lovea abuzurile; era nepărtinitor, integru, bolin-tineanu, o. 254. INTELÎXT s. n. Capacitatea de a gîndi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni. INTELECTUAL1, -Ă, intelectuali, -e, adj. Care se referă la activitatea minţii, privitor Ia intelect. INTELECTUAL8, -A, intelectuali, -e, s. m. şi f. Persoană care posedă o pregătire culturală temeinică şi lucrează în domeniul artei, ştiinţei, tehnicii etc. V. cărturar. Intelectualii legaţi de popor au adus şi aduc o contribuţie de preţ la dezvoltarea economiei naţionale şi a culturii, la întărirea regimului democrat-popular. lupta de ci,asă, 1953, nr. 8, 33. Ca orice intelectual adevărat, Caragiale iubeşte simplicitatea, naturalul, — natura. ibrXileanu, s. 56. INTELECTUALICÎŞTE adv. (Rar) Din punct de vedere intelectual. Burghezimea ajungindputernică materialiceşte şi intelectualiceşte, fiind bogată şi cultă, a invins clasa feudală. GHEREA, st. cr. i 328. INTELECTUALITATE s. f. Pătură socială formată din oameni care lucrează în domeniul muncii intelectuale. în ţările de democraţie populară se naşte o nouă intelectualitate, trup din trupul poporului muncitor, adine devotată cauzei păcii şi socialismului, scînteia, 1954, nr. 2890. Ochii tuturor oamenilor muncii şi ai intelectualităţii progresiste sint îndreptaţi spre Uniunea Sovietică. STANCU, u.u.s.s. 143. INTELIGENT, -Ă, inteligenţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) înzestrat cu inteligenţă ; ager la minte, deştept. Atenţia unui public numeros şi inteligent ii urmăreşte pas cu pas. YLATiuŢA, o. A. 210. E un om inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie, caua-GIALE, o. ii 21. 2. Care denotă inteligenţă, propriu unui om inteligent. Fără să fie frumos, avea o figură inteligentă şi simpatică ş-o stîngăcie copilăroasă in mişcări, care-i sta bine. vlajiuţă, o. A. II 67. INTELIGENŢA, inteligenţe, s. f. 1. Calitatea celui inteligent, facultatea de a înţelege (uşor şi bine), de a pricepe (just), de a cunoaşte; deşteptăciune. V. minte, pricepere. Adesea inteligenţa lui elastică, generoasă prin rezerva şi cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adinei, pierdute, ce par a nu mai avea sfirşit. vlahuţă, o. a. ni 11. Cunoştinţele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare... lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligenţă şi moralitate, odo-hescu, s. ii 63. 2. (învechit) Totalitatea intelectualilor, intelectualitate. Inteligenţa romînă geme în temniţi sau se rătăceşte pribeagă prin ţări străine, persecutată din toate părţile de inimicii libertăţii, boli.iac, o. 224. INTELIGIBIL, -A, inteligibili, -e, adj. Care este accesibil înţelegerii, care poate fi înţeles cu uşurinţă; clar. Traducătorului i se cere a fi limpede, corect, elegant, cumpănit şi mai cu seamă inteligibil în limba sa. odobescu, S. n 369. INTEMPERIE, intemperii, s. f. (Folosit mai ales la pl.) Stare atmosferică neprielnică, dăunătoare, vreme rea (ger, ploaie torenţială, vînt, viscol). Sint mai populate inflorescenţele plantelor care in afară de hrană oferă [insectelor]: . . şi protecţia contra intemperiilor atmosferice. fauna r.p.r. vnij 29. încoţi brişcă pină în faţa noului conac, lingă rondul in formă de inimă, răvăşit de intemperiile iernii. REBREANU, u. ii 16. <$> F i g. Puterea de rezistenţă ... a omului împotriva intemperiilor vieţii. GHEREA, ST. cr. în 300. INTEMPESTIV, -A, intempestivi, -e, adj. (Livresc) Care se produce pe neaşteptate, la timp nepotrivit; care nu e aşteptat, nici dorit. Venirea intempestivă a iernii. Ţine de rău pe acel tinăr de ieşirea-i intempestivă, Sado-VEANU, E. 181. INTENDÂNT s. m. v. intendent. INTENDENT, intendenţi, s. m. 1. Persoană însărcinată cu îngrijirea sau administrarea unei instituţii, unei case etc. V. administrator, econom. 2. (învechit) Ofiţer din serviciul intendenţei. — Variantă : (2) intond&nl s. m. INTENDENŢĂ, intendenţe, s. f. (învechit) Serviciu care se îngrijea de aprovizionarea armatei cu mijloace materiale, alimente, furaje etc. Precupeţea... finul, orzul ori făina, care fuseseră poruncite de intendenţa imperială. CALACTion, o. i 110. Pe cînd nici nu gindea, doi indivizi, un ofiţer de intendenţă şi un elev de administraţie i se pun în faţă. CARAGIALE, M. 89. INTENS, -A, intenşi, -se, adj. Foarte tare, viu, activ, puternic. Circulaţia e intensă. Trec în şiruri lungi maşinile. STANCU, U.R.S.S. 15. în soarele intens, timbrele erau negre ca petele de păcură, galaction, o. i 345. Aceste gîndiri şi simţimînte au fost uşoare, puţin intense, de loc zbuciumate. GHEREA, ST. cr. I 219. Era o căldură dulce ş-o lumină albă, intensă, care lărgea orizontul şi lămurea vederea departe. vlahutX, o. a. iii 150. <>• (Adverbial) Trebuie să fi trăit intens şi să fi suferit mult, ca să presimtă lucruri atit de ascunse din sufletul omenesc, c. FETRESCU, c. v. 88. INTENSIFICĂ, intensific, vb. I. T r a n z. A face (să fie) mai intens, mai puternic, mai viu; a întări, a mări. Ministerul Agriculturii este obligat... să intensifice controlul asupra lucrărilor executate de staţiunile de maşini şi tractoare la gospodăriile colective, iiot. G.A.c. 16. <$- Refl. După 23 August 1944 se intensifică relaţiile culturale cu ţările prietene şi mai ales cu Marea Uniune Sovietică. IST. r.p.r. 750. INTENSIFICARE s. f. Acţiunea de a intensifica şi rezultatul ei; înteţire. în societatea capitalistă, creşterea productivităţii muncii se bazează în principal pe intensificarea muncii, pe exploatarea tot mai sălbatică a clasei muncitoare şi are drept rezultat mărirea profiturilor exploatatorilor. lupta de clasX, 1952, nr. 4, 59. INTENSITATE, intensităţi, s. f. 1. însuşirea ere a fi „ intens; grad de tărie. Intensitatea frigului, cu Proza sa are o mare intensitate dramatică, scriitorul folosind de cele mai multe ori dialogul in locul naraţiunii. L. rom. 1953, nr. 1, 50. Stîncile albe de calcar lucesc atunci cu o mare intensitate, bogza, c. o. 13. 2. (Fiz.) Valoarea anumitor mărimi locale. Intensitate sonoră. Intensitatea unui curent electric. (Fon.) Accent de intensitate — accent caracterizat prin foiţa mecanică cu care se rosteşte un sunet. în sistemul fonologie al limbii romîne, cantitatea nu joacă nici un rol, accentul de intensitate fiind pe primul plan, ROSETTI, i. sl. 29. INTENSIV, -A, intensivi, -e, adj. Care are (o mare) intensitate, multă forţă, care se face în ritm viu, încordat. 4}- Agricultură intensivă = agricultură care foloseşte în cultivarea plantelor investiţii masive şi mijloace teh- 34 INTENTA — 530 — INTERES nice înaintate, pentru a obţine o producţie cit mai mare de pe o suprafaţă de pămînt cît mai mică. Cultură intensivă = cultură care se face după regulile agriculturii intensive. + (Despre abstracte) Viu, intens. Ochii lui... se pierdură iar in acea intensivă visătorie; emi-MESCU, N. 35. INTENTÂ, intentez, vb. I. T r a n z. (Mai ales în expr.) A intenta (un) proces (cuiva) = a da (pe cineva) în judecată. Proces pentru restituire de salar, intentat de Ministerul de Justiţie, vi.ahuţă, o. A. m 22. INTÎNŢIE, intenţii, s. f. Gînd de a face ceva; proiect. V. plan. îşi simţea subminat curajul militar prin intenţiile ei de fugă. rebreanu, R. n 63. Numai nu înţeleg cine v-a putut spune Că aveam... intenţii aşa bune. alexan-drescu, p. 163. L o c. c o n j. Cu intenţia să.. . (sau loc. prep. cu intenţia de a..,) = cu gindul, în dorinţa de a... Ieri seară am fost la bal, cu intenţia mai mult să intilnesc pe Frosa ¡i să-i cer socoteală pentru farsa ce mi-a făcut. boLINTIneanu, o. 382. Expr. A arca intenţia să... = a intenţiona, a avea de gînd să... A face cuiva proces de intenţii v. proces. , INTENŢIONA, intenţionez, vb. I. Tranz. A avea intenţia, a avea de gînd, a plănui. L-ai ajutat indirect să-fi facă o carieră... mai bună decît aceea de profesor, cum intenţiona el. c. petrescu, c. v. 106. — Pronunţat: -ţi-o-, INTENŢIONAT, -A, intenţionaţi, -te, adj. Cu intenţie, cu un anumit gînd; plănuit, voit. V. premeditat. După ce a fost strecurată din retortă in retortă, minuţios, cu mari şi intenţionate întirzieri, apa ţişneşte de sub fruntea acestui craniu, cu tîmple albe de calcar. BOGZA, c. o. 82. <$> (Despre persoane, numai în e x p r.) Bine (sau rău) intenţionat = cu intenţii bune (sau rele), cu gînduri bune (sau rele). Din miniştrii respectivi... alţii, mai ageri, dar ¡i mai rău intenţionaţi, au falsificat fi au călcat în picioare tot ce nu corespundea cu tendenţele lor. odobescu, s. m 343. — Pronunţat: -ţi-o-, INTER- Element de compoziţie însemnînd «între », care serveşte la formarea unor substantive ca: interacţiune, interdependenţă; adjective ca: interraional, interşcolar etc. INTERACŢIUNE, interacţiuni, s. f. Acţiune reciprocă între fapte, fenomene etc.; condiţionare reciprocă. Interacţiunea factorilor fizici. 1=3 în reprezentarea interacţiunii universale.. cauzele ¡i efectele îşi schimbă mereu locul, ceea ce este acum sau aici efect devenind cauză dincolo sau atunci, ¡i viceversa. ENGELS, d. s. SI. INTERASTRAL, -A, interastrali, -e, adj. Care se găseşte între astre. Spaţiu interastral. INTERCALA, intercalez, vb. I. Tranz. A introduce ceva într-un şir; a adăuga, a aşeza ceva între alte lucruri; a pune printre altele. V. insera. Intercalează fişele în catalogul alfabetic. <=j Eu sînt de părere că trebuie să intercalăm un cuvînt sau două. camil petrescu, o. 11 496. ■fy- Refl. Rămase înadins în urmă fi se intercală între dtnşii. c. petrescu, c. v. 295. între munte unde prosperă plantele furajere şi cîmpia, unde se face griul cel mai mult fi mai bun se intercalează pădurile, dealurile şi văile. I. IONESCU, M. 59. INTERCALARE, intercalări, s. f. Acţiunea de a intercala şi rezultatul ei. Intercalarea unui pasaj Intr-o operă. INTERCALĂŢIE, intercalaţii, s. f. Rocă sterilă care apare în cuprinsul unui zăcămînt. INTERCELULAR, -A, intercelulari, -e, adj. Care se află între celulele unui ţesut. INTERCEPTA, interceptez, vb. I. Tranz. A prinde, a reţine un obiect în timpul mişcării lui, a pune stăpî-nire pe ceva în deplasare, în desfăşurare ; (în special) a surprinde’ şi á controla o convorbire telefonică, o corespondenţă între două persoane etc. destinată altuia. Ajunsese pînă a pizmui, a se iscodi şi a-şi intercepta scrisorile. GHICA, A. 722. INTERCEPTARE, interceptări, s. f. Acţiunea de a intercepta şi rezultatul ei. Interceptarea unei convorbiri telefonice. INTERCONEXIUNE, interconexiuni, s. f. Legare în paralel a mai multor reţele electrice prin intermediul unei linii de transport de energie electrică. INTERCONTINENTAL, -A, intercontinentali, -e, adj. Care se află sau are loc între două sau mai multe continente. Comunicaţii intercontinentale. INTERCOSTAL, -A, intercostali, -e, adj. Aşezat, situat între coaste. Muşchii intercostali. Nevralgie inter-costală = junghi. Am nişte nevralgii intercostale, care mă bagă-n fel de fel de ipohondrii, caragialE, o. vn 55. INTERDEPARTAMENTAL, -A, interdepartamentali, -e, adj. Care se stabileşte sau are loc între departamente diferite. + Care coordonează activitatea diferitelor departamente. Comisie interdepartamentală. INTERDEPENDÉNT, -A, interdependenţi, -te, adj. Care e (strîns) legat şi condiţionat de alt lucru sau de alt fenomen, cu care se află în dependenţă reciprocă. Metoda dialectică priveşte natura ca un tot, ca un sistem, de obiecte şi fenomene legate între ele şi interdependente, în stare de permanentă mişcare şi schimbare, contemporanui,, s. n, 1949, nr. 120, 3/3. INTERDEPENDENŢA s. f. Dependenţă reciprocă între acţiuni, fenomene etc. între cele două formé ale mişcării există o interdependenţă dialectică. Evoluţia pregăteşte revoluţia, iar revoluţia desăvîrşeşte evoluţia. CONTEMPORANUL, S. 11, 1953, nr. 360, 2/6. INTERDICŢIE, interdicţii, s. f. Faptul de a interzice; interzicere (prin lege) de • a face un lucru. + Măsură legală cu caracter represiv, aplicată unui răufăcător sau cu caracter de protecţie, aplicată unui alienat mintal, prin care li se interzice acestora exercitarea drepturilor politice (şi civile). A pune pe cineva sub interdicţie. INTERÉS, interese, s. n. 1. Preocuparea de a obţine un succes, un avantaj ; rîvna de a satisface anumite nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe. Romanii trec Dunărea şi atacă pe daci şi din interese economice. IST. r.p.r. 36. Avea treburi şi interese şi peste Dunăre. GALACTION, o. I 111. Oracole viclene, de interes dictate. alexandrescu, m. 32. -+• Avantaj, folos, profit. El urmăreşte un interes cu dumneavoastră, sadoveanu, P. M. 33. Pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul. NEGRUZZI, S. I 63. (Exp r.) Interesul poartă fesul v. f e s. (Uneori în construcţie cu verbul « a avea *) N-avea nici un interes să-şi sporească vîrsta cu doi àni. sadoveanu, E. 92. Loc. prep. în interesul culya = spre folosul, spre binele cuiva. Reforma' bănească se face în interesul întăririi alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare. HOT. R. B. 19. A venit în Bucureşti în interesul unui. . . client. C. petrescu, î. n 214. <$• Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanţă socială, util colectivităţii. Societatea este de interes public, este in serviciul populaţiei, şi mersul ei nu trebuie să fie perturbat. pas, z. iv 175. A-şi face interesele = a-şi vedea de treburile proprii, a fi preocupat nUmai de foloasele lui personale. Ce interes am? = pentr.u ce să. . . <$> (Jur.; în expr.) Daune interese = sumă de bani cuvenită pentru repararea unui prejudiciu. INTERESA — 531 — INTERJECŢIE 2. Dorinţă de a cunoaşte şi a înţelege pe cineva sau ceva; înţelegere şi simpatie faţă de cineva sau de ceva. Interesul şi dragostea pentru ţările de democraţie populară sint comune tuturor oamenilor sovietici. SCÎnteia, 1951, nr. 2121. Totdeauna în atenţia şi interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găseşte o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvălui. vlahuţX, o. a. ni 38. Se uita... cu interes ori aşa numai la un portret. eminescu, N. 37. <$>■ Expr. A purta cuiva interes = a avea grijă, a se interesa de cineva. Calitatea de a deştepta atenţia prin importanţa, frumuseţea, varietatea lucrului, a problemei, a acţiunii etc.; atracţie. Povestire plină de interes. — PI. şi: (învechit) interesuri (RUSSO, o. 57). INTERESĂ, interesez, vb. I. 1. T r a n z. A stîrni, a trezi interesul cuiva; a reţine atenţia cuiva, a fi interesant pentru cineva. N-o mai interesează discuţia. C. PETRESCU, î. I 10. Nici ntt-l mai interesau acuma pe el afacerile ei, ci necazurile lui. rBbreanu, r. n 53. împrejurări cari mi ne interesează. EMINESCU, n. 77. <ţ> Expr. Ce to interesează (pe tine) î = ce-ţi pasă î ce te priveşte ? Dar numi-ai spus ce ocupaţie ţi-ai găsit? — Ce te interesează pe tine?... Mă priveşte pe mine. sahia, n. 95. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau, învechit, « la »)■ A arăta interes (pentru cineva sau ceva), a-şi da (tot) interesul, a avea grijă, a se preocupa (de cineva sau de ceva). în secolul al XlX-lea, sub influenţa mai cu seamă a ideilor revoluţionare de la 1848, au început să se intereseze de folclor cărturarii poporului nostru. beniuc, P. 7. Dacă ne interesăm la starea de cultură a compatrioţilor noştri — de ce să ne facem o glumă din mijloacele ce avem pentru a-i instrui? odobescu, s. ii 288. 8. R e f 1. A se informa, a întreba. M-am interesat la gară de sosirea trenului. 1=1 Ni s-a citit o scrisoare în care tata se interesa de fiecare dintre noi. sahia, n. 59, interesant, -A, interesanţi, -te, adj. Care interesează, care prezintă sau trezeşte interes; vrednic de interes. Aceşti oameni de jos sint cu mult superiori şi, din toate punctele de vedere, mai interesanţi decît acei nobili paraziţi. vlahuţX, o. a. iii 182. Erau aşa de interesante spusele prefectului, incit nimeni nu băgă de seamă că trecuse un ceas. caraglale, o. ii 73. Mulţime de nuţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, odobescu, S. ra 11. + Care atrage atenţia, deşteaptă curiozitatea; puţin obişnuit, ciudat. Eu ? Interesant ? Dar nu ţin de loc să fiu interesant. SEBASTIAN, T. 56.' Surisul lui căpătase acea umbră dulce de tristeţă, care-l făcea atît de interesant. EMINESCU, N. 41. INTERESĂRE 8. f.'Faptul de a avea interes pentru ceva sau de a interesa pe cineva. Tipic burgheză, această căsătorie, e bazată doar pe reciproca interesare a partenerilor. contemporanul, s. n, 1949, nr. 162, 2/2. INTERESĂT, -A, interesaţi, -te, adj. 1. Care are un interes, care are de tras foloase (dintr-o situaţie, dintr-o acţiune etc.). Clasele exploatatoare nu erau interesate să dea o largă dezvoltare şcolii, gheorghiu-dej, art. cuv. 454. în lupta pentru apărarea păcii sînt interesaţi toţi cei ce muncesc, indiferent de credinţa lor religioasă. REZ. hot. I 176. Dacă această reformă se lasă a fi făcută numai de părţile interesate, nu se va săvîrşi niciodată cu dreptate şi cu mulţumirea tuturor. KOGXlniceanu, s. a. 163. 2. Care urmăreşte numai interesul său personal. Un om interesat. 8. Cu interes (2), plin de curiozitate. A privit interesat spectacolul, însă fără entuziasmul meu. SADOVHANU, A. L. 201. INTERFERA, pers. 3 interferează, vb. I. I n t r a n z. (Despre mişcări vibratorii) A se suprapune compunîndu-jj efectele. INTERFERENŢĂ, interferenţe, s. f. Fenomen dc suprapunere şi compunere a efectelor a două (sau mai multe) mişcări vibratorii (unde sonore, luminoase etc.), provenite din surse diferite; intensificare (sau slăbire reciprocă) a intensităţii undelor prin suprapunerea lor. Interferenţa sunetelor. INTERFEROMETRU, interferometre, s. n. Instrument optic folosit pentru determinarea unor mărimi cu ajutorul fenomenelor de interferenţă. INTERUIĂR, -Ă, interimari, -e, adj. (Astăzi rar) Care funcţionează sau exercită o funcţie pe timp limitat (pînă la alegerea sau fixarea unui titular) ; provizoriu, temporar. Se retrase din serviciu la începutul guvernului interimar al principelui A. Ghica. bolintineanu, o. 414. La 1859, după suirea lui vodă Cuza în scaunul domnesc' al Principatelor Unite, Alexandrescu a ocupat postul de ministru interimar la culte, ghica, s. 670. Comisie interimară = comisie numită de un for superior, ca să îndeplinească funcţiile unui organ eligibil, pînă la alegerea acestuia. Două proclamaţii ale comisiei interimare, ale guvernului improvizat vesteau demisia din armată a celor doi colonei, camtl petrescu, o. n 697. Au să-l pună pe Ciubotaru preşedintele comisiei interimare, c. petrescu, î. n 143. 1NTERIMĂT s. n. (Rar) Funcţie interimară a unuî slujbaş superior, mai ales a unui ministru; timpul cind cineva funcţionează provizoriu în locul cuiva. INTERIOR1, interioare, s. n. 1. Partea dinăuntru o unui lucru, spaţiu, loc aflat între anumite limite. Sâ dăm mîine [portţigaretul] să-ţi graveze în interior monograma. c. petrescu, î. n 232.<$>L o c. prep. în interiorii]... =înăuntrul. Case albe cu cerdac în interiorul cărora vara domnea o răcoare desulfină. arghezi, p. t. 116. 2. Partea dinăuntru, cuprinzînd mobila şi aranjamentul unei locuinţe, a unui apartament, a unei camere; locuinţă. Ţinea să aibă un interior plăcut. BarT, e. 43. Lămpi mari... aruncă o lumină albă peste covoarele orientale ce îmbracă aproape tot acest interior luxos. vlahuţX, o. a. iii 5. Neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer. caraGiale, n. S. 23. -if Tablou reprezentînd partea dinăuntru a unei camere. Pictorul o expus numai interioare. + (Cinematografie; la pl.) Scene care se petrec înăuntru, în casă. Se filmează interioarele. 3. Teritoriul naţional al unui stat. Necesităţile indut-triei socialiste sînt satisfăcute în interior, sahia, u.r.s.s. 90. 4. Post telefonic instalat în cadrul unei centrale telefonice care face legătura între diferitele secţii ale uneî instituţii, ale unei întreprinderi etc. Daţi-mi interior 551 — Pronunţat: -ri-or. INTERIOR’, -OĂRĂ, interiori, -oare, adj. 1. Situai înăuntrul unui lucru, al unui spaţiu limitat; de dinăuntru, intern. [Cheie] prinsă cu un ac de siguranţă in buzunarul interior al vestei, c. PETRESCU, c. v. 44. Curtea interioarO dintre castel şi conacul vechi era plină de ţărani, rebreanu, r. n 189. Pămîntenii vor simţi de îndată foloasele produse prin dezvoltarea industriei interioare, odobescu, s. n 111. 2. F i g. Care priveşte natura morală a omului; lăuntric. Eminescu a realizat în versurile lui o melodie interioară pentru care textul apare ca un libret. SADO-veanu, E. 80. <$■ For interior ■= conştiinţă. — Pronunţat: -ri-or. INTERJÎXŢIE, interjecţii, s. f. Parte de vorbire neflexibilă, de tip special, care exprimă sentimente ţi manifestări de voinţă sau care imită sunete şi zgomote. t Ah! » tvai! > tura! t sint interjecţii. tzj Lingă o fereastră Isbăşescu privea înfrigurat, cu interjecţii de spaimă. RE-breanu, R. n 188. <$> F i g. Radu Comşa grăbea pt INTERLOCUTOR — 532 — INTERNAŢIONAL marginea trotuarului, atins de roţi... şi insultat de interjecţiile agresive ale claxoanelor, c. petrescu, î. n 187. INTERLOCUTOR, -OARE, interlocutori, -oare, s. m. şi f. Persoană care vorbeşte cu alta sau cu alţii, care participă la un dialog, la o conversaţie. Ei erau singurii săi interlocutori sau, mai exact, singurii ascultători ai monoloagelor sţşfe. v. rom. noiembrie 1953, 328. Acestea mi le spunea cu foc interlocutorul meu. odobescu, s. ii 525. INTERLOP, -Ă, interlopi, -e, adj. (Franţuzism) Suspect, certat cu legea. Lume interlopă. INTERLUDIU, interludii, s. n. Mică piesă muzicală care leagă părţile unei opere muzicale sau două momente ale unei opere dramatice. INTERMEDIAR1, intermediari, s. m. (în sistemul comercial capitalist) Persoană care, în schimbul unui avantaj bănesc, face legătura între vînzător şi cumpărător sau care încheie o tranzacţie între două părţi, cu împuternicirea acestora; mijlocitor. Prin intermediar, avea de gînd să mai vindă şi altele. GALACTION, O. I 145. — Pronunţat: -di-ar. INTER5IEDIĂR2, -Ă, intermediari, -e, adj. Care se află la mijloc, care ocupă poziţia de mijloc între lucruri, acţiuni sau fenomene; care face trecerea de la ceva la altceva. Rezerviştii... soseau de pe la staţiile intermediare. D. ZAMFIRESCU, R. 78. — Pronunţat: -di-ar. INTERMEDIU s. n. (Mai ales în loc. prep.) Prin intermediul cuiva (sau a ceva) = prin mijlocirea, prin înlesnirea, cu ajutorul cuiva (sau a ceva). Prin intermediul sfaturilor populare, oamenii muncii de la oraşe şi sate, cărora le aparţine întreaga putere în ţara noastră, îşi exercită puterea de stat. LUPTA DE CLAsX, 1953, nr. 11, 5. Organizaţiile romineşti de stat de la nordul Dunării... se vor dezvolta sub influenţa culturii bizantine, prin intermediul statelor slave sud-dunărene. ROSETTI, I. SL. 22. — Pronunţat: -diu. INTERMEZZO s. n. Piesă orchestrală care se execută între actele unei opere sau ale unei piese de teatru. Intermezzo din <* Cavaleria Rusticană t>. INTERMINABIL,% -Ă, interminabili, -e, adj. Care se desfăşoară într-un timp foarte lung, care ţine multă vreme, care pare că nu se mai termină, că e fără sfîrşit. Poeziile.. . ne aruncau în admiraţii sau în controverse interminabile, galaction, o. i 15. îşi pierd... cel mai preţios timp în planuri şi discuţii interminabile. VLAHUŢĂ, o. A. iii 109. De dimensiuni foarte mari, exagerat de mare. Trage după dînsa o interminabilă rochie de catifea. CARAGIALE, M. 294. INTERMINISTERIAL, -Ă, interministeriali, -c, adj. Care are loc între mai multe ministere, care priveşte diferite ministere; interdepartamental. Consfătuire interministerială. EîTERMITÎNT, -Ă, intermitenţi, -te, adj. Care încetează sau se întrerupe pentru un timp, apoi îşi reia mersul, mişcarea sau desfăşurarea; care acţionează cu întreruperi. în alt compartiment, tot cu baie________ doi urşi polari fac o hidroterapie intermitentă şi apoi ore întregi... fac ocolul bazintdui. ANGHEL, pr. 114. •+• (Adverbial) Din cînd în cînd. Era însă în ochii aceia ceva deosebit, o bucurie care scînteia spre străin, intermitent. SADOVEANU, z. c. 140. Pe undeva, pe aproape, Pe unde noaptea se aud intermitent Loviri de sape. CAJUL PETRESCU, v. 67. INTEUM1TKNŢĂ, intermitenţe, s. f. (Mai ales în loc. adj. şi adv.) Cu intermitenţe (sau inter- mitenţă) = (în mod) intermitent, cu întreruperi. Pînă la Iaşi aţipi şi se trezi cu intermitenţă. C. PETRESCU, î. n 133. De altfel eu numai iarna sînt bucureştean şi încă ş-atunci cu intermitenţe; restul anului stau la ţară, şi pentru că trebuie, şi pentru că acolo mă simt mai bine. rebreanu, R. i 20. îşi exercită meseria, dar cu intermitenţe mari. ibrăileanu, a. 37. INTERMOLECULĂR, -Ă, intermoleculari, -e, adj. (Fiz.) Care se află între molecule. Spaţii intermoleculare. -4f- Care are loc între mai multe molecule, care angajează mai multe molecule. între molecule se exercită forţe intermoleculare. INTERN1, -Ă, interni, -e, adj.. Care ţine de interiorul unui stat, al unui organism, al unui fenomen; care provine dinăuntru, lăuntric. Vigilenţa de masă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea şi lichidarea acţiunilor criminale ale duşmanului intern sau extern, lupta de clasX, 1953, nr. 10, 69. Căile şi procedeele specifice ale miei limbi date, în trecerea ei de la o calitate la alta, în trecerea de la starea veche la cea nouă, formează legile interne ale dezvoltării ei. MACREA, F. 17. -$> Piaţă internă = schimbul, vînzarea, circulaţia mărfurilor în interiorul unei ţări. Plan intern — planificare în interiorul unei secţii sau al unei echipe, cuprinzînd sarcinile care îi revin fiecăruia în cadrul, planului general al întreprinderii. Ministerul Afacerilor Interne (sau, substantivat, f. pl.) = minister în resortul căruia se găseşte întreaga administraţie de stat din interiorul ţării. Organe interne = organe situate în cavitatea abdominală şi toracică. Boli interne — bolile organelor din interiorul corpului. Glande cu secreţie internă v. secreţie. Motor cu ardere internă = motor care foloseşte energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. (Mat.) Unghiuri interne — fiecare din cele două perechi de unghiuri situate în interiorul a două drepte tăiate de o secantă şi aflate de aceeaşi parte a secantei. Unghiuri alterne interne v. a 11 e r n. INTERN2, -A, interni, -e, s. m. şi f. 1. Elev sau ucenic care locuieşte într-un internat sau la locul unde îşi învaţă meseria. Tu ai trîndăvit iarăşi vara întreagă... simţind lipsa prietenului tău, care era intern la meşter. pas, z. i 282. 2. (în trecut) Student în medicină sau medic angajat (prin concurs) la un spital, avînd locuinţă acolo. INTERNĂ, internez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la bolnavi) A instala pentru tratament într-un spital. Omul a cerut un răgaz de două zile, să-şi interneze mama într-o clinică oculistică, în aşteptarea unei operaţii. c. petrescu, A. 319. ■$> R e f 1. S-a internat în spital pentru a se supune unei operaţii. 2. A închide pe cineva într-un lagăr. INTERNARE, internări, s. f. Acţiunea de a interna. Internare in spital. INTERNĂT1, internate, s. n. 1. Aşezămînt şcolar în care elevii au locuinţă şi întreţinere. Şi fata s-a dus la un internat, la Iaşi. SADOVEANU, o. IV 300. Colegi din clasa întîi de internat. C. PETRESCU, î. II 61. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din Sibiu. REBREANU, P. S. 29. 2. (în trecut) Funcţie îndeplinită de internii spitalelor; grad medical de spital (obţinut prin concurs). INTERNĂT2, -A, internaţi, -te, adj. 1; (Despre bolnavi ; şi substantivat) Intrat în spital pentru îngrijire medicală. 2. Care nu dispune de libertate individuală, băgat într-un lagăr pentru a fi ţinut sub supraveghere; închis. INTERNAŢIONAL, -A, internaţionali, -e, adj. 1. Care are loc între mai multe naţiuni, care angajează sau INTERNAŢIONALĂ — 533 — INTERPELARE priveşte simultan mai multe ţări, privitor la raporturile dintre naţiuni. Convenţie internaţională. Relaţii internaţionale. [=i Milioane de vizitatori. .. se vor aduna la acest mare concurs internaţional, odobescu, S. ii 99. + (Substantivat, m.) Sportiv care participă la jocuri internaţionale. 2. Care priveşte deopotrivă toate naţiunile; de importanţă mondială. [Revoluţia din Octombrie] este, înainte de toate, o revoluţie cu caracter internaţional, mondial, căci ea înseamnă o cotitură radicală in istoria universală a omenirii, cotitura de la lumea veche, capitalistă, la lumea nouă, socialistă. STalin, o. x 251. în secolul al X-lea şi al Xl-lea [Kievul] devine un oraş internaţional. SAHIA, u.R.s.s. 40. <0> Limbă internaţională = limbă naţională cu largă circulaţie în afara graniţelor unei naţiuni şi folosită în mod oficial, mai ales în relaţiile diplomatice. Drept internaţional = totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. — Pronunţat: -ţi-o-. INTERNAŢIONĂLĂ, internaţionale, s.. f. Asociaţie din trecut a partidelor şi a organizaţiilor clasei muncitoare din lumea întreagă. Internaţionala I (1864-1872) a pus bazele unei organizaţii internaţionale muncitoreşti, menită să-i pregătească pe muncitori in vederea asaltului revoluţionar împotriva capitalului. lenin, o. A. II467. Primul congres al partidelor comuniste din diferite ţări, întrunit la Moscova în martie 1919, fondă, din iniţiativa lui Lenin şi a bolşevicilor, Internaţionala [a IlI-a] comunistă. IST. p. c. (b) 338. în loc să adopte o tactică de luptă împotriva războiului imperialist, partidele social-de-mocrate din Internaţionala a Il-a au renunţat la internaţionalismul proletar, trecînd de partea propriilor guverne imperialiste şi a propriei burghezii, lupta de clasX, 1953, nr. 12, 12. — Pronunţat: -ţi-o-, INTERNAŢIONALISM s. n. (Adesea determinat prin « proletar ») Ideologia şi politica de solidaritate internaţională de clasă a proletarilor şi a oamenilor muncii din toate ţările în lupta lor pentru răsturnarea propriei burghezii, pentru lichidare^ capitalismului şi pentru victoria comunismului în lumea întreagă ; îmbinînd armonios interesele vitale generale ale oamenilor muncii din diferite ţări cu interesele lor naţionale şi cu dragostea lor faţă de patrie, această ideologie şi politică se opune cosmopolitismului şi naţionalismului burghez. Internaţionalismul in fapt este unul şi numai unul: munca plină de abnegaţie pentru dezvoltarea mişcării revoluţionare şi a luptei revoluţionare în propria ţară, sprijinirea (prin propagandă, simpatie, ajutor material) a aceleiaşi lupte, a aceleiaşi linii, şi numai a acesteia, în toate ţările, fără excepţie. LENIN, o. a. ii 27. Cine încearcă să diminueze însemnătatea perspectivelor socialiste ale construcţiei noastre, acela încearcă să spulbere speranţele proletariatidui internaţional în victoria noastră, iar cine încearcă să spidbere aceste speranţe încalcă cerinţele elementare ale internaţionalismului proletar. sTalin, o. viii 300. Patriotismul se împleteşte în mod armonios cu ideologia internaţionalismului proletar. gheorghiu-dej, art. cuv. 261. Naţionalismul este cel mai primejdios duşman al unităţii celor ce muncesc, in lupta pentru interesele lor de clasă, pe cînd internaţionalismul proletar este arma cea mai puternică a clasei muncitoare şi a tuturor oamenilor muncii împotriva oricărei asupriri naţionale. SCÎnteia, 1952, nr. 2517. — Pronunţat: -ţi-o-. INTERNAŢIONALIST1, internaţionalişti, s. m. Adept, partizan al internaţionalismului proletar; persoană care luptă pentru triumful internaţionalismului proletar. Internaţionalist este acela care, fără rezerve, fără şovăieli, fără condiţii, este gata să apere Uniunea Sovietică, pentru că Uniunea Sovietică este baza mişcării revoluţionare mon- diale, şi nu poţi să aperi, să faci să meargă înainte această mişcare revoluţionară dacă nu aperi Uniunea Sovietică. STalin, o. x 54. La începutul lui septembrie 1915 se întruni la Zimmerwald prima conferinţă a internaţionaliştilor. IST. p. c. (b) 242. Apărarea U.R.S.S. este datoria supremă a fiecămi internaţionalist, contemporanul, S. n, 1949, nr. 159, 7/6. — Pronunţat: -ţi-o-. g INTERNAŢIONALIST2, -Ă, internaţionalişti, -ste, adj. Care are caracterul internaţionalismului, care aplică principiile internaţionalismului proletar. Cu cît are acum un caracter mai net lupta proletariatului împotriva frontului comun imperialist, cu atlt este mai actual, evident, principiu! internaţionalist: « Nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare». lenin, o. xxii 338. Puterea sovietică este organizaţia de stat cea mai internaţionalistă dintre toate organizaţiile de stat ale societăţii împărţite în clase, căci Puterea sovietică, distrugînd orice asuprire naţională şi sprijinindu-se pe colaborarea maselor muncitoare ale diferitelor naţionalităţi, înlesneşte prin aceasta unirea acestor mase într-o singură uniune de stat. STalin, probl. LEN. 33. Desfăşurînd o uriaşă operă de educare patriotică şi internaţionalistă a întregului popor muncitor, partidul cheamă la vigilenţă neobosită împotriva oricăror uneltiri şovine şi naţionaliste, scînteia, 1952, nr. 2512. — Pronunţat: -ţi-o-. INTERNIST, -Ă, internişti, -ste, adj. (Numai în e x p r.) Medic internist (şi substantivat) = medic specialist în boli interne. INTERNTjNCTU s. m. v. uifcriiunţiii. IN TERN IjN ŢIU s. m. (învechit, şi în forma internun-ciu) Ambasador extraordinar al papii pe lîngă un guvern. Internunciul, ajutat de ambasadond Engliterei, izbutise a aduce lucrurile la o înţelegere. Ghica, s. 473. — Variantă: internunciu s. m. INTEROGĂ, interoghez, vb. I. Tranz. (Cu privire la acuzaţi, la martori) A supune unui interogatoriu; p. e x t. (glumeţ) a pune cuiva întrebări insistente, -fy- (Cu privire la elevi) A examina, a chestiona. INTERO GĂRE, interogări, s. f. Acţiunea de a interoga; întrebare, chestionare. Interogarea candidaţilor. INTEROGATIV, -Ă, interogativi, -e, adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. Frază interogativă. c=j Dădeam vorbelor mele o intonaţie interogativă. ibrXilEanu, A, 185. cu şedinţa întreagă în care Exc. Sa şi-a dezvoltat interpelarea. CARAGIALE, O. VII 54-5. 2. (Rar, la pl.) întrebări, strigăte, chemări. Glume fi interpelări violente pentru ocuparea întiiului rînd năşteau. ANGHEL, PR. 38. INTERPELATOR, interpelatori, s. m. Cel care face o interpelare. % INTERPENETRAŢIE, interpenetraţii, s. f. Pătrundere reciprocă, întrepătrundere a două sau mai multe substanţe, fenomene etc. Interpenetraţia gazelor. INTERPLANETAR, -A, interplanetari, -e, adj. Situat între planete. Plutoniul poate fi.. . utilizat... pentru a arunca rachete in spaţii interplanetare, contemporanul, s. n, 1950, nr. 185, 1/3. INTERPOL A, interpolez, vb. I. Tranz. (Mai ales la forma pasivă) 1. A introduce, a insera, a. adăuga într-un text (manuscris) cuvinte ori fraze, spre a-1 explica sau a-1 completa. 2. (Mat.) A calcula valori intermediare aproximative ale unei funcţiuni pentru care se cunosc numai o parte din valori. INTERPOLARE, interpolări, s. f. 1. Acţiunea de a interpola şi rezultatul ei; introducere de cuvinte sau fraze într-un text; (concretizat) text interpolat. Manuscrisele vechi sînt adesea amplificate prin interpolări numeroase. 2. (Mat.) Procedeu prin care se obţin valori intermediare aproximative ale unei funcţiuni pentru care se cunosc numai o parte din valori. Formule de interpolare. INTERPOLAT, -A, interpolaţi, -te, adj. 1, (Despre cuvinte, fraze) Introdus, inclus, inserat (de o persoană străină) într-un text (manuscris). (Despre texte) în care s-au introdus cuvinte sau fraze. 2. (Mat.; despre un termen) Obţinut prin interpolare. interpolAţie, interpolaţii, s. f. Adaos de cuvinte şi fraze într-un text; parte introdusă într-un text original; interpolare. INTERPRET, -A, interpreţi, -te, s. m. şi f. 1. Persoană care traduce (şi explică) ceea ce spune cineva în altă limbi, mijlocind astfel înţelegerea între două sau mai multe persoane; tălmaci, translator. Alţi interpreţi ne traduc in franceză, germană, spaniolă. STANCU, U.R.S.S. 179. O .excortă aşa de aleasă, condusă de un armaş atît de simpatic şi rostindu-se printr-un interpret aşa de tînăr. sadoveanu, z. c. 93. Se găsea în birou înconjurat de agenţi consulari, interpreţi şi martori. barT, e. 242. <$> F i g. Orologiul, fidel interpret. al bătrînului timp. EMINESCU, N. 37. 2. F i g. Persoană care exprimă năzuinţele unei colectivităţi; reprezentant, exponenţi în exilurile lui. . . Puşkin nu încetează o clipă de a comunica sufleteşte cu norodul, vil cărui interpret se simte şi. ale cărui producţii le-a valorificat. sadoveanu, E. 209. Persoană însărcinată a face cunoscută altuia voinţa sau dorinţa cuiva. Fii interpretul meu pe lîngă el. 8. Persoană care interpretează o operă artistică; actor, artist. Interpreta, învingîni excep ţionalele greutăţi tehnice şi ritmice ale bucăţii, a redat coloritul concertului. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 113, 9/5. A organizat mai pe urmi reprezentaţii de teatru, recrutînd dintre fetele şi flăcăii m n deştepţi pe interp reţii operelor lui Alecsandri. rebreanu, i. 68. INTERPRETA, interpretez, vb. I. Tranz. 1. A explici, a da un anumit înţeles unui lucru. Este cu nepu- tinţă să interpretezi in mod just, ştiinţific, fenomenele din domeniul fizicii, chimiei, biologiei etc., este cu neputinţă să oglindeşti veridic în literatură şi artă fenomenele vieţii, fără să te situezi in mod consecvent pe poziţiile materialismului dialectic, contemporanul; s. ii, 1953, nr. 339, 1/1. Lucruri pe cari le interpretasem într-un fel, le înţelegeam acum altfel, camil PETRESCU, u. n; 237. Zîmbi de politeţe, clătinînd din cap într-un chip care putea fi interpretat tot aşa de bine ca o aprobare a cuvintelor, ca şi un semn de evidentă neîncredere. C. PETRESCU, A. 305. 2. A reda prin mijloace adecvate conţinutul unei opere dramatice, muzicale etc.; a executa artistic. Pianistul a interpretat o sonată de Beethoven. ca Oamenii care vorbesc pe scenă sînt actori. .. ei interpretează pentru cine ştie a cita oară acest text. stancu, u.r.s.s. 74. Mulţi din ieşeni îşi mai aduc aminte de Mihai Arceleanu bătrînul, care a interpretat pe Hîrca. sadoveanu, E. 71. 3. (Cu privire la texte, de obicei vechi) A comenta şi a explica. INTERPRETARE, interpretări, s. f. Acţiunea de a interpreta şi rezultatul ei. 1. Explicare a (sensului) unui lucru, atribuirea unui anumit înţeles unui lucru. Datorită eforturilor unor critici şi istorici literari, o bună parte din scrierile clasicilor noştri au fost puse la indemîna publicului cititor într-o interpretare justă, ştiinţifică, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 363, 1/1. Fiecare caută____să găsească o interpretare. c. petrescu, î. n 13. în «Dumbrava minunată t d., Mihail Sadoveanu a scos la iveală, în chip poetic, un moment din necontenita interpretare a naturii de cătră un copil crescut in mitologia populară romină. ibrXilEanu, S. 15. 2. Redare prin mijloace adecvate a unui conţinut literar, dramatic, muzical etc.; executare artistică a unei opere. Spectacole de desăvirşită artă, fără pereche in lume in ceea ce priveşte montarea şi interpretarea, stancu, u.r.s.s. 47. 3. Comentare şi explicare a unui text, a unui autor (de obicei vechi). INTERPRETATIV, -A, interpretativi, -e, adj. Care interpretează. Nu e redare inertă a evenimentelor, ci una vie, interpretativă, contemporanul, S. n, 1949, nr. 159, ■ 5/6. INTERPRETAŢlUNE, interpretaţiuni, s. f. (învechit) Interpretare. Producţiunile lor constituiesc ceea ce s-ar putea numi ' sculptura istorică, căci sînt interpretaţiuni credincioase şi perfecte ale faptelor ce ele reprezentă. odobescu, s. m 75. — Pronunţat : -ţi-u-. INTERPtJNE, interpun, vb. III. Refl. 1. A interveni ca mijlocitor între două-persoane (spre a le face să ajungă la o înţelegere); a mijloci. Mi-am dat seama... că inter-punindu-mă între patron şi muncitori, ca om al patronului, trădam cauza muncitorească. DEMETRIUS, C. 51. 2. A se amesteca' în relaţiile dintre două persoane. INTERPUS, -A, interpuşi, -se, s. m. şi f. (Rar) Persoană care intervine, care mijloceşte între două persoane; mijlocitor, intermediar. De ce vrei să ai de-a face numai cu interpu§ii? camii, petrescu, T. n 480. interraionAl, -A, interraionali, ~e, adj. Care priveşte mai multe raioane, care ţine de mai multe raioane. întreceri interraionale. rNTKRRÎGX, interregnuri, s. n. (în regimul monarhic) Intervalul între două domnii, cînd tronul rămîne neocupat. în vremea interregnului, Ioan Cahtacuzino împreună cu alţi boieri moldoveni se arestaseră, bă^cescu, o. i 86. INTERSECTA — 535 — INTERVIEVA INTERSECTA, intersectez, vb. I. R e f I. A se întretăia (cu ceva). Drumurile se intersectează. Tranz. (Geom.) Planul P. intersectează planul R. INTERSECŢIE, intersecţii, s. f. Locul sau punctul unde două corpuri, linii sau suprafeţe se întretaie; întretăiere. Intersecţia a două planuri este o linie dreaptă, a S-au imobilizat la intersecţia bulevardelor aceleaşi automobile. c. petrescu, c. v. 280. INTERSPAŢIU, interspaţii, s. n. Spaţiu liber sau distanţă între două obiecte, între două piese etc. INTERSTATAL, -Ă, interstatali, -e, adj. Care priveşte mai multe state, care are loc între mai multe state. INTERSTELAR, -Ă, interstelari, -e, adj. (Rar) Care este (aşezat) între stele, dintre stele. între lanurile de griu pare că dogoreşte un bolid, venit din îndepărtatele spaţii interstelare. BOGZA, C. o. 224. INTERSTATAL, -A, interstiţiali, -e, adj. (Anat.) Care se găseşte într-un interstiţiu, provine din el sau se referă la el. Oseina şi sărurile calcare formează substanţa interstiţială, numită astfel pentru că ocupă. spaţiile dintre celule, anatomia 136. <£> Ţesut interstiţial = ţesut conjunctiv care se află între elementele în funcţie ale unui organ, formînd masa lui principală. + (Despre leziuni, inflamaţii) Care s-a localizat în ţesutul conjunctiv al unui organ. — Pronunţat: -ţi-al. INTERSTIŢIU, interstiţii, s. n. Mică regiune din spaţiu, situată între părţile unui corp sau ale unui sistem de corpuri. INTERŞCOLAR, -A, interşcolari, -e, adj. Care are loc între mai multe şcoli. Concursuri interşcolare. INTERTÎP, intertipuri, s. n. Maşină tipografică de cules şi turnat rinduri de litere, avînd matriţe cu dinţi tăiaţi pe toată grosimea lor. i • INTERURBAN, -A, interurbani, -e, adj. Care are loc între, două oraşe, care leagă două oraşe, care este situat între două oraşe. Convorbire telefonică interurbană. Jf- (Despre o centrală electrică, o instalaţie etc.) Care deserveşte mai multe localităţi. în ultimii 4 ani au fost construite 92 mari centrale interurbane, sahia, u.r.s.s. 88. ' INTERVAL, intervale, s. n. 1. Durata între două momente sau evenimente. V. răstimp. Intervalul dintre două sesiuni, a în acest interval, peste patru milioane de locuitori [ai Moscovei] utilizează metroul, stancu, u.r.s.s. 20. 2. Spaţiul dintre două lucruri; distanţă, loc gol între două lucruri. Sabina păşea uşor, prin intervalele de lumină şi umbră. c. petrescu, c. v. 365. 3. Diferenţa dintre înălţimile a două sunete muzicale. Interval de o terţă. INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A intra în acţiune (prin vorbe sau fapte) cu un anumit scop. Organizaţiile de partid, sindicale şi de stat trebuie să intervină imediat, acolo unde observă vreo lipsă, cu o critică constructivă, arătînd greşelile şi lipsurile, dezvoltînd spiritul autocritic al oamenilor şi indicind metodele de îndreptare a deficienţelor, lupta de clasă, 1949, nr. 3, 67. Catinca interveni mai energic, punîndu-i mina pe umăr, c. petrescu, c. v. 83. + A face un demers spre a obţine ceva ; a cere rezolvarea unei chestiuni; (cu ¡sens peiorativ) a depune stăruinţe pe lîngă o persoană cu autoritate, pentru obţinerea unor favoruri. îmi iau angajamentul,să nu intervin niciodată, în nici un fel şi pentru nimeni. c. petrescu, c. v. 109. -+■ A se amesteca în vorbă, a lua cuvîntul. Vrea numai, ca şi mine, să afle, interveni Comşa. c. PETRESCU, î. ii 8. înţelege, interveni unchiul Petrică, eşti obosit de drum. Sahia, n. 55. 2. (Despre acţiuni sau lucruri) A avea loc, a se întîmpla, a se ivi, a se isca, a surveni. în ultimul moment a intervenit o schimbare. — Prez. ind. şi: interviu. INTERVENŢIE, intervenţii, s. f. Acţiunea de a interveni şi rezultatul ei. 1. Participare la o acţiune, la o discuţie; intrare în acţiune. Le cădea bine intervenţia energică a lui Petrozici în atmosfera confuză a discuţiei, vornic, p. 142. + (Adesea determinat prin «armată #, «militară» etc.) Amestec agresiv, mai ales armat, al unui stat în afacerile interne ale altui stat. în vara anului 1936, a început intervenţia militară a Germaniei şi Italiei împotriva Republicii Spaniole. IST. r.p.r. 609. + (Med.; adesea determinat prin « chirurgicală ») Operaţie. 2. Acţiune, strădanie, demers spre a obţine ceva. între timp catedra de la liceu a tatii se ocupase. Au urmat o serie întreagă de intervenţii să şi-o reia — însă a fost zadarnic, sahia, n. 60. Veniturile acestea atîrnau de un fir de păr ; o intervenţie energică din partea notarului putea să i le taie scurt. rebreanu, I. 82. Intestinul subţire = partea, mai subţire şi mai lungă a intestinului, care începe de la stomac. Din stomac, mincarea trece în intestin şi anume în intestinul subţire. ANATOMIA 100. Intestinul gros = ultima parte a intestinului, mai groasă şi mai scurtă, care continuă intestinul subţire. INTESTÎN5, -Ă, intestini, -e, adj. (Livresc, rar) Care se produce în interiorul unui stat, al unui colectiv etc.; lăuntric. Căderea lui Mihai fu semnalul încetării luptelor.. . din afară §i începutul luptelor intestine, iiogaş, dr. ii 167. INTESTINAL, -ă, intestinali, -e, adj. Care ţine de intestine, care se referă la intestine, care se produce sau se află în intestine. Suc intestinal. Viermi intestinali. Ocluzie intestinală v. ocluzie. ÎNTEtl, -A, intimi, -e, adj. I. (Despre o persoană în relaţii cu alta) Legat printr-o prietenie strînsă, foarte apropiat; introdus în toate secretele. Crede-te în această casă ca in mijlocul unor vechi şi intimi amici, bounti-NEANU, o. 419. <£■ (Substantivat) Lumea se rărise. Nu mai erau decll intimii. VLAhuţX, o. a. m 11. 2. Familiar, prietenos, afectuos, cordial. Cu nota aceasta intimă, convorbirea merse înainte cum putu. T). zamfirescu, R. 15. Umbra lui... părea că începuse o vorbire intimă cu el. Eminesco, N. 58. 3. Care se referă la viaţa particulară a cuiva ; personal; p. e x t. secret. în ziua aceea... am infrint această regulă intimă. Gai.acTiON, o. i 333. Să mă pună in curent cu chestiunile lui intimei C. PETRESCU, î. II S5. Caracteristic unui mediu restrîns, unui cadru limitat, familiar; care are loc într-un cadru restrîns. Masă intimă. ca Oraşul mic te jură-ncet... cu centrul intim }i cochet. MACEDON'SKi, o. i 180. 4. Care constituie partea esenţială, care este mai de seamă sau mai profund într-un lucru, într-o problemă etc.; lăuntric. Caracterul prim şi intim al poeziei lui Lenau e... romantismul. GHEREA, ST. CR. I 176. Natura lor intimă trebuie căutată ţi bine înţeleasă pentru a putea să-i înţelegem şi să-i asemănăm, ionescu-rion, C. 70. 5. F i g. Strîns, apropiat. Romîna prezintă. In structura ei, caractere neromanice. ■ ■ care se explică numai prin limbile slave şi contactul intim intre cele două limbi. rosetti, I. s.L. 19. — Accentuat şi: intim. INTIMIDA, intimidez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la o persoană) A face să devină timid, a insufla teamă; a speria, a încurca, a zăpăci. Frumuseţea ei... mă intimida. GAI.ACTION, o. I 98. Linijlea Anei îl intimida. yi.aiiuţă, o. A. iii 122, E x p r. A intra cuiva în voie = (de obicei la negativ) a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. Nu-i mai intra nimeni in voie. ispirescu, l. 51. Nit ştie cum să ne mai între in voie. creangă, p. 259. (Familiar) A intra (cuiva) (pe) sub piele = a cîştiga prin fel de fel de insistenţe şi servicii bunăvoinţa cuiva, a se pune bine cu cineva. Umbla să-i intre sub piele. dumitriu, N. 129. Pină la urmă ţaţa Niculina izbutise să intre pe sub piele, pas, z. i 84. A intra în graţiile cuiva v. graţie. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. Codrul, izvoarele, satul din vale intraseră de mult în sufletul lui Eminescu. CĂLINESCU, e. 54. 3. F i g. A ajunge într-o anumită situaţie. (Mai ales în expr.) A infra în păcat v.. păcat. A intra într-o belea (sau încurcătură, cli'clron, Impas, necaz) = \ a da peste un necaz (sau o încurcătură etc.); a avea ' de îndurat o neplăcere. Acum iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, p. 84. Iaca în ce încurcătură am intrat. .. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici ţu nemica. De ce mergi înainte numai peste pustietăţi dai. id. ib. 201. A intru pe mina cuiva v. m î n ă. A intra în groază^ (sau în toate grozile morfii) v. groază. A intra în (sau Ia) cheltuială (sau cheltuieli) = a face, a suporta cheltuieli mari. Te-ai hotărît a intra în cheltuiala unei nunţi? alecsandri, T. 768. + (Construit cu prep. « în » ; cu privire la o epocă, vîrstă etc.) A ajunge în..., a apuca. Am intrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Am intrat ■ în primăvară. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în » sau « la ») A îmbrăţişa o îndeletnicire, o ocupaţie, a ocupa un post; a se angaja într-o slujbă. Te-ai hotărît să intri şi tu la Socec, unde lucra Bică. pas, z. i 260. Intră in serviciu, fu... sub/grefier, negruzzi, s. i 110. (Dacă) ai intrat în' horă, trebuie să joci. ^ Expr. A intra la stăpîn v. s t ă p î n. A intra în gura satului (sau a lumii) v. g u,r ă. 5. A adera, a se înscrie pentru a activa într-o organizaţie, asociaţie etc. A ajuta pe oamenii muncii cinstiţi şi a le da posibilitatea să intre în partid, a nu alerga după cantitate şi a ridica în permanenţă calitatea membrului de partid este una din sarcinile primordiale ale organizaţiilor de partid, lupta de clasă, 1953, nr. 7, 43. G. (Indică începutul unei acţiuni, în expr.) A intra în vorbă (cu cineva) =a începe o discuţie cu cineva. Mă duc la ea într-o seară, o chem la poartă şi intru în vorbă cu ea. preda, î. 48. Eu îs cunoscut şi prietin al soţului dumitale, intră deodată-n vorbă omul cel nalt. sadoveanu, B. 96. Se sculă. .. şi intră în vorbă c-utt necunoscut. vlahuţă, o. A. iii 8. A intra în vorbă cu o fată = a începe să facă curte unei fete; p. e x t. a-i face propuneri de căsătorie. Miai al nostru intră in vorbă cu Aristiţa lui Bizdoveică. preda, î. 114. A intra (le scrviciu = a începe garda la o unitate militară, la un birou etc. Neagu ieşi pe punte fiind anunţat că intră de servici. bart, e. 211. A intra în război (sau în luptă, în conflict. în acţiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). [Dromichete] a intrat in conflict cu Lisimah, rege al Traciet, după moartea lui Alexandru Macedon. IST. r.p.r. 34. Credem că nu intrăm azi sau mîine în luptă. camil petrescu, u. n. 388. A intra la idei (sau la idee) v. i d e e. A infra în materie v. materie. IXTRACELULAR — 538 — INTRATABIL II. (Despre lucruri, idei etc.) 1. A ajunge din afară înăuntru, a străbate, a pătrunde. Lumina nu intra decit pe uşă şi pe o fereastră, din zidul celălalt, dinspre curte. dumitriu, P. F. 48. Jordache clipi iute ca şi cum i-ar fi intrat ceva in ochi. id. N. 93. 4 A se împlînta. Nu mă omori... ci mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat in labă. ISPIRESCU, L. 326. 2. F i g. A pătrunde; a-şi face loc, a se strecura; a ajunge în . .. Vor intra în viaţă visele sale Albastre. boureanu, s. P. 8. Banii strîngătorului intră în mina cheltuitorului. negruzzi, s. I 247. Neamurile trec prin ispite ¡i cercări, pină ce intră priceperea intr-insele şi se inţăleg. russo, o. 29. E x p r. A intra boala în oinevn (sau în oasele cuiva) = a da boala în cineva, a se îmbolnăvi. Mare boală-mi intră-n oasă (=oase). ŞEZ. i 111. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap v. cap. N-a intrat vremea (sau .zilele) în sao = avem timp, n-a trecut vremea. Răbdare, tînărule! n-a intrat vremea-n sac. cara-giale, o. ii 244. A intra frica (sau groaza, spaimsi) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoşa, a se îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza in oase. sadoveanu, o. vii 376. Groasa intrase in inimile protivnicilor. ispirescu, h. 156. A intra în (sau sub) stăpînirca cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sînge = a deveni un obicei, o necesitate. Glasul motorului, izul motorinei ¡i aroma pămintului răscolit ii intraseră în sînge pentru totdeauna. mihale, o. 454. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. ■$> (Despre un drum, o cale etc.) Şoseaua intra in Bucureşti dinspre sud. dumitriu, n. 274. Şi merg.. . pănă ce, de la o vreme, le intră calea in codru. creangă, p. 199. 3. A încăpea. Ajunse la o văgăună... mare, de putea să intre şapte cetăţi intr-insa. ISPIRESCU, I,. 58. (Aritm.) A se cuprinde. Doi intră în patru de două ori. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui (pentru a confecţiona ceva). La haina asta intră postav mult. o Cine socoteşte cîte foi intră-n plăcintă nu măntncă niciodată plăcintă. 5. (în e x p r.) A intra la spălat = (despre ţesături) a-şi micşora dimensiunile prin spălare; a se strimta, a se micşora. A intra la apă = a) (despre ţesături) a-şi micşora dimensiunile la muierea în apă; b) f i g. (despre oameni) a ajunge într-o situaţie grea. G. (Despre legi, pacturi etc., în e x p r.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei anumite părţi dintr-o bucată muzicală. V. ataca. La ultimele acorduri ale pianului intră orchestra. — Variantă : întră vb. I. IN TRACE LULĂR, -A, intracelulari, -e, adj. Care se petrece, care are loc în interiorul celulei. INTRAI) 6 S, intradosuri, s. n. Suprafaţa inferioară, de obicei concavă, a unei bolţi, a unui arc etc. INTRADUCTIBIL, -Ă, intraductibili, -e, adj. Care nu poate fi tradus dintr-o limbă într-alta; netraductibil. Limba mongolă e o limbă veche, bogată în cuvinte ji expresii, unele aproape intraductibile. STANCU, U.R.S.S. 110. INTRAGLANDULĂR, -Ă, intraglandulari, -e, adj. Care se petrece în interiorul glandelor. INTRAMUSCULĂR, -Ă, intramusndari, -e, adj. Care se află sau se face în muşchi. Injecţ/e intramusculară. INTRANSIGENT, -Ă, intransigenţi, -te, adj. Care nu se abate cu nici un chip de la o anumită linie, care nu acceptă concilieri sau compromisuri, care nu cedează; neîmpăcat, neînduplecat, necruţător, neîngădui.or. Leninismul învaţă partidele comuniste să fie intransigente faţă de orice deviere oportunistă şi naţionalistă, să nu tolereze pe împăciuitorişti şi capitulanţi. GHEORGHIU-DEJ, AUT. cuv. 445. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante ji poziţia sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din ţară să fie prelungită, sadoveanu,E. 52. Intransigent şi îndrăzneţ in acţiunile mari, dascălul. . . era cuprins de sfiiciune cină vorbea, camii, PETRESCU, o. ii 529. INTRANSIGENŢĂ s. f. însuşirea de a fi intransigent ; atitudine care nu admite compromisuri sau concilieri. Partidul educă pe comunişti si pe toţi oamenii muncii in spiritul intransigenţei si fermităţii în lupta împotriva duşmanilor interni si externi, scînteia, 1953, nr. 2605. INTRANZITIV, -Ă, intranzitive, adj. (Gram.; despre verbe) A cărui acţiune nu se răsfrînge direct asupra unui obiect. « A merge t, Intrare liberă v. 1 i b e r.+ (Concretizat) Locul prin care se trece din afară înăuntru. Ajungem la parcul de odihnă şi cultură «Maxim Gorki». Cumpărăm la intrare bilete, stancu, u.r.s.s. 95. Din cerdacul care apăra intrarea, arendaşul introduse pe Sta-vrat într-un vestibul mare. REBREANU, r. n 50. Cînd trecu pe lingă ea gardianul fandui de la intrare, îl întrebă dacă recunoaşte vasul care se vede în larg. BART, E. 317. <^> F i g. Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Şi ridică mii de umbre după stinsul luminării. EMINESCU, o. I 136. + Partea de la început a unei localităţi. Se afla în popas, în latura şoselii, la intrarea satului o tabără de nomazi, sadoveanu, e. 45. . 2. Admitere, primire. Nu se mai află nici o deosebire la intrarea în şcoli.. . pentru copiii poporului, sadoveanu, E. 26. 3. (în expr.) Intrare în vigoare = punere în aplicare. 4. (Contabilitate) Valoare care se înregistrează în patrimoniul unei instituţii sau al unei întreprinderi. V. încasare. 6. înregistrare a adreselor, cererilor etc. sosite la o instituţie. Registru de intrare = registru în care se înregistrează adresele, rapoartele, petiţiile etc. primite de o instituţie. 6*' (Muz.; mai ales în expr. a da intrarea) începerea executării unei părţi dintr-o bucată muzicală de către un instrument sau un grup de instrumente. II. (Concretizat) Stradelă mică; fundătură, fundac. — Variantă: (regional) întrăre s. f. INTRĂT1 s. n. (învechit) 1. Faptul de a intra; intrare. Intratul este prin trei uşi. GOLESCU, î. 170. 2. Loc sau deschizătură pe unde se intră ; intrare. Nobilii... au fost tăieţi in bucăţi la intratul podului Londrei, negruzzi, s. iii 367. INTRĂT2, -Ă, intraţi, -te, adj. (în expr.) Intrat la apă = (despre ţesături) care s-a micşorat în urma spălatului ; (f i g.; despre oameni) cocîrjat, gîrbovit, pipernicit. Trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofilcit. caragiale, o. i 351. + (Substantivat, f. pl., în contabilitate) Materiale înregistrate în patrimoniul unei instituţii. V. i e ş i t. INTRATĂBIL, -A, intratabili, -e, adj. (Franţuzism) Cu care nu se poate trata, cu care nu te poţi înţelege, care se lasă greii convins. INTRAVENOS — 539 — •INTRODUS INTRAVENOS, -OĂSĂ, intravenoşi, -oase, adj. (Mai ales despre injecţii) Care se face în vină. INTRAVILĂN, intravilane, s. n. Zonă care cuprinde suprafaţa unui oraş sau a unui sat. ECTRĂTCRĂ, intrături, s. f. Adîncitură făcută într-un zid, într-o stîncă etc.; intrînd. INTREPÎD, -Ă, intrepizi, -de, adj. (Franţuzism) Care nu se dă înapoi în faţa greutăţilor şi primejdiilor; cutezător, neînfricat, curajos. Inteligentă, intrepidă, in-Jruntînd primejdia... ea ¡¡i croise un drum in viaţă, in urcuş anevoios dar sigur, cu o voinţă îndărătnică. G. M. ZAMFIRESCU, St. D. I 153. INTREPIDITĂTE s. f. (Franţuzism) Curaj, îndrăzneală. V. bărbăţie. INTRIGĂ, intrig şi intrighez, vb. I. 1. Tranz. A deştepta curiozitatea, suspiciunea cuiva punîndu-1 pe gînduri, a da de gîndit, a trezi interesul. Aspectul acestui cortegiu mă intrigă grozav. SAHIA, tj.r.s.s. 62. Păreau că descoperă acum pe seama tovarăşului lor, o ciudăţenie care ii consterna şi-i intriga totodată, bogza, a. î. 595. 2. I n t r a n z. (învechit) A face intrigi, a umbla cu intrigi; a unelti, a complota. Unele din familiile fanariotice, precum Mavrocordaţii, aflindu-se in mare influenţă la Poartă, intrigară, şi in doi ani capetele Brincovenilor, Cantacu-zinilor, Văcăreştilor, Dudeştilor căzură supt securea oto~ mană. bXlcescu, o. i 71. [Miron CostinJ intrigă mult să se numească domn Duca-vodă, prietenul său. id. ib. 185. INTRI GĂNT, -Ă, intriganţi, -te, s. m. şi f. Persoană căreia îi place să facă intrigi (1), băgînd zîzanie între oameni. Acest intrigant face fel de fel de mişelii. Cara-C.iai.iî, o. iii 14. Strivi acest furnicar de intriganţi. NE-gruzzi, S. I 275. Curteni, adecă.. . intriganţi, care ştiu pe monarh aşa de bine a-l purta, budai-deleanu, ţ. 357. (Adjectival) Fals, intrigant, şiret, ar fi fost periculos dacă natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelectuale, eoi.in-tineanu, o. 414. + Tip de erou negativ într-o piesă de teatru. Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rindul, dar in sftrşit, in actul al cincilea, i se înfundă şi lui. caragiale, o. jii 228. INTRIGĂT, -Ă, intrigaţi, -te, adj. Care este curios de a afla sau de a şti ceva. V. nedumerit. Tot nu pot înţelege, mărturisi Boldur Iloveanu intrigat. C. 1'ETRIÎSCU, R. DR. 107. Bnrbă-Roşie rămase intrigat, curios să ştie mai mult decît auzise, bart, e. 379. La început erau foarte intrigate: cine-or fi, din ce familie, cum trăiesc? vlaiiuţă, o. a. 300. Intrigă, intrigi, s. f. 1. (Adesea construit cu verbele « a face », « a băga #, « a umbla cu » etc.) Uneltire, acţiune ascunsă dusă prin mijloace necinstite pentru realizarea unui scop sau a unei cauze nedrepte sau pentru zădărnicirea unui lucru; cabală (2). V. v ra j b ă, zîzanie. Umbla cu vorbe şi cu intrigi proaste. SADOVEANTJ, D. 280. Nu te amesteca in intrigi, xkgruzzi, s. i 249. 2. Totalitatea incidentelor care dezvoltă acţiunea unei piese de teatru sau a unei opere epice. Intriga se încurcă aşa de rău, Incit autorul nici nu îndrăzneşte s-o descurce de pe scenă, ci intre culise, gherea, st. cr. i 364. Aceste două opere nle Iui Filimon nu sint nişte roman-ţuri, in cari să se desfăşure peripeţiile unei intrigi. Ghica, s. a. 80.. INTRINSEC, -Ă, intrinseci, -e, adj. (în opoziţie cu extrinsec) Care constituie partea lăuntrică, esenţa unui lucru. V. interior. Compoziţia se supune intenţiilor ideologico-artistice ale scriitorului şi nu trebuie să contravină adevărului vieţii, logicii intrinseci a eroilor şi împrejurărilor oglindite. contemporanul, s. n, 1953, nr. 366, 2/1. Metodă intuitivă — metodă folosită în pedagogie, care îmbină prezentarea teoretică a problemelor cu observarea directă a obiectelor sau fenomenelor. INTUIŢIE, intuiţii, s. f. 1. Capacitatea conştiinţei de a descoperi pe cale raţională, uneori în mod spontan, adevăruri care de fapt se bazează pe experienţa şi cunoştinţele dobîndite anterior. Cînd ţăranul adoptă pe « onoare », are intuiţia că « cinste » nu lămureşte îndestulător ce vrea să spuie el. sadoveanu, e. 34. N-ai tu, fără să ştii şi fără să ţi se spună, intuiţia deosebirilor şi a realităţilor în care eşti chemat? ARGHEZi, p. T. 78. 2. (în filozofia burgheză idealist-subiectivă) Capacitate înnăscută de contemplare lăuntrică, datorită căreia s-ar putea cunoaşte adevărul fără participarea activităţii raţionale, logice a conştiinţei, fără ajutorul experienţei. INTUIŢIONISM s. n. Curent reacţionar idealist- I subiectiv în filozofia burgheză, care, tăgăduind posibilitatea cunoaşterii lumii prin intermediul simţurilor, al raţiunii şi al activităţii practice a oamenilor, declară intuiţia (2) drept unic izvor al cunoaşterii. — Pronunţat: -ţi-o-, INUMAN, -A, imimani, -e, adj. 1« Care nu este uman; neuman neomenos, fără milă, crud, feroce.Purtareinumană. 2. Neomenesc, neobişnuit (printre oameni); de proporţii neobişnuite. Un sforăit inuman, formidabil şi între-rupt de gemete, umplea odaia. C. PETRESCU, î. n 145. Ce se întîmplase... şi ce rost avea cîntecul lui sfîşietor, inuman? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 210. INUNDĂ, inund, vb. I. T r a n z. (Despre ape, rîuri, mări) A acoperi o întindere de pămînt (prin revărsare); a pătrunde într-o sondă, într-o mină (împiedicînd exploatarea); a îneca, a potopi. Apele Şiretului şi ale Moldovii... au inundat văile, auîcsandri, s. 11. (Prin exagerare) Ploaia inundă pădurea. STancu, U.R.S.S. 171. A b s o 1. Pluteau rădăcini, bucăţi de garduri împletite.. . unde puhoiul a inundat. C. petrescu, î. ii 174. F i g. Cîteva sute de muncitori au inundat curtea. SAHIA, N. 36. Cît pentru restul acestor poezii, le vom păstra pe iarna viitoare, căci v-am prea inundat cu versuri de-o bucată de vreme. alecsandri, s. 47. ^ A face să pătrundă o cant’tate de apă îritr-un strat petrolifer, pentru a produce mărirea presiunii interne a zăcămîntului. ^ F i g. (Subiectul este sudoarea, lumina, umbra etc.) A umple în întregime, a scălda, a acoperi din abundenţă; a năpădi, a copleşi. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi şi> în loc de întuneric, o ..puternică lumină îmi inundă privirea, hogaş, m. n. 17. Noaptea inundase pămîntul. EMINESCU, n. 22. O sudoare rece îmi inundă fruntea, negruzzi, s. i 210. — Prez. ind. şi: inundez (ai*ecsandri, s» 35). INUNDABIL, -A, inundabili, -e, adj. (Despre terenuri) Care poate fi inundat, supus inundării. INUNDARE, inundări, s, f. Acţiunea de a inunda; revărsare. INUNDAŢIE, inundaţii, s. f. Acoperire a unei porţiuni de uscat cu o mare cantitate de apă (provenită din ploi sau din revărsări de ape). Cel mai mare avantaj este că au scăpat de inundaţiile la care minele erau supuse înainte. bo^intineanu, o. 433. Cantitate mare de apă revărsată care acoperă o porţiune de uscat. INUTIL, -Ă, inutili, -e, adj. Nefolositor, netre-buincios. Se pare... a fi o lucrare inutilă, care nu poate da nici un rezultat practic. La odobescu, s. II 321. + De prisos, fără rost, zadarnic. Jntervenirea aceasta era dureros de inutilă. gala'cTion, o. i 196. (Adverbial) Băşici goale care pocnesc inutil intr-un bilei unde oamenii cască ochii cu urechile înfundate. REBREANU, r. ii 85. INUTILITATE, inutilităţi, s. f. însuşirea de a fi inutil; zădărnicie. Scrîşnea de inutilitatea deşertei lui revolte. VI,A-HUŢl, o. A. iii 104. INUTILIZABIL, -A, inutilizabili, -e, adj. Care nu poate fi utilizat, folosit; de neîntrebuinţat. în magazie sînt piese vechi, inutilizabile. DEMETRIUS, c. 20. INUZITAT, -A, inuzitaţi, -te, adj. (Franţuzism rar) Care nu se uzitează, nu se foloseşte, nu se întrebuinţează; neuzitat. Procedeu inuzitat. Practici inuzitate. INVADA, invadez, vb. I. T r a n z. A năvăli îritr-o ţară sau într-o regiune străină, pustiind-o sau prădînd-o; a cotropi, a călca. -4- A ocupa în întregime, a se întinde peste tot. Mulţimea invadase t'rotoarele. REBREANU, R. i 195. -4- F i g. A cuprinde, a pune stăpînire pe. .. ; a acoperi. Bărbaţi, femei şi copii, simdşi din aşternuturi de lumina vie care a invadat lumea, pornesc din sate, cu uneltele de muncă pe umăr. bogza, c. o. 294. Condiţiile sociale se schimbă şi în Năsăud tot mai mult, civilizaţia invadează munţii şi satele. GHEREA, ST. CR. m 313. INVADARE, invadări, s. f. Acţiunea de a invada; năvălire, cotropire, călcare, invazie. (F i g.) Desigur că, pe Ungă mania de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti a celor care voiau să se arate învăţaţi, mai era şi. .. invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lîngă cele trebuitoare. IBRĂI-LEANU, sp. cr. .141. INVADATOR, -OARE, .invadatori, -oare, adj. Care invadează; năvălitor, cotropitor. El totuşi nu crede că trupele invadatoare vor veni atît de 'repede. CAMIL PETRESCU, o. îl 626. (Substantivat) Din cele mai vechi timpuri poporul... a ştiut să-şi făurească singur armele cu care i-a înfrînt şi i-a alungat pe invadatori. STANCU, U.R.S.S. 67. INVALID — 541 — INVENTORIA LWALÎD, -A, invalizi, rde, adj. Care are o infirmitate (căpătată mai ales în război); infirm, mutilat, beteag. Toţi părăsiseră pe bravul căpitan, de aci înainte invalid şi cerşetor, gaxaction, o. i 311. Pensionar invalid nu-mi convine de loc, drept să vă spun. cara-Giale, o. vti 505. <$>■ (Substantivat) La gară ajunseră mai puţini de jumătate dintre invalizii care au fost in Piaţa Unirii. PAS, z. IV 22. Pe tribună s-a urcat să vorbească o altă categorie de oameni. S-a terminat cu invalizii. SAniA, X. 21. INVALIDĂ, invalidez, vb. I. Tranz. A infirma, a nu confirma sau a nu recunoaşte un act de procedură sau un mandat electiv declarînd aceste acte ca fiind lipsite de putere juridică. INVALID ARE, invalidări, s. f. Acţiunea de a invalida şi rezultatul ei. Cum găseşti totodată invalidarea alegerii lui Maioresctt? ai.kcsan'Dki, s. 99. 1.\VALIDITATE, invalidităţi, s. f. Starea celui invalid ; infirm.tatc. Realizarea măsurilor de asigurare socială sc face prin acordarea de ajutoare materiale in caz de pierderi temporare ale capacităţii de muncă. .. prin acordarea de pensii in caz de invaliditate, cod. m. 44. Scriitorii care ating virsta de 60 de ani primesc o pensie, la fel şi cei rare au căpătat o invaliditate înainte de a împlini 60 de ani. sahia, U.R.S.S. 193. INVAlt s. n. Oţel aliat, cu procent mare de nichel, cu coeficient de dilataţie foarte rr.ic, folosit la construirea instrumentelor şi aparatelor de precizie. INTARlAr.IL, -A, invariabili, -e, adj. Care nu variază, nu se schimbă; neschimbător, neschimbat, constant, fix. <$■ (Adverbial) Răspunde invariabil cu aceleaşi cuvinte. ■4- (Gnim.; despre părţi de vorbire) Fără flexiune. Prepoziţiile sint cuvinte invariabile. — Pronunţat: -ri-a-, INVARIAIIILITATE s. f. Faptul de a fi invariabil; caracterul lucrurilor invariabile. - Pronunţat: -ri-a-, INVAZIE, invazii, s. f. Intrare neaşteptată, năvălire a unei armate inamice într-o ţară (cu scopul de a o prăda sau cuceri); invadare, cotropire. în timpul invaziei nemţeşti pc teritoriul ţării noastre, starea poporului s-a înrăutăţit foarte mult. IST. R.r.R. 496. 1S12... Moscova devine mormintul marii armate napoleoniene de invazie. stancu, u.u.s.s. 98. Pe la 12-10 [Kievul] este ruinat aproape în întregime de invazia tătărască. HAU IA, u.R.s.S. 40. F i g. Invazie de lăcuste. INVECTIVA, invecth'ez, vb. I. Tranz. (Franţu-zism rar) A adresa cuiva invective, a ocări. Toţi s-au grăbit a critica... invectivind pe bietul autor in toate felurile, mackdonski, o. IV 77. INVIXTIVA, invective, s. f. Expresie jignitoare, ofensatoare, vorbă de ocară; injurie. îşi aruncară invective şi chiar se încăierară. tas, z. iii 244. INVENTA, inventez şi invint, vb. I. T r a n z. 1. A imagina, a face, a crea, n construi ceva nou, carc nu exista pînă atunci; n născoci. V. descoperi. Praful de puşcă a fost inventat de chinezi. □ Fiecare inventă o etimologie şi o tecnologie proprie a sa. NEGRUZZI, S. I 347. 2. A scorni lucruri închipuite, inexistente, neade-vftrate; p. e x t. a minţi. întreaga întlmplare a fost inventată de răuvoitori. INVENTAR, inventare, s. n. Listă, catalog, registru cuprinzînd însemnarea tuturor obiectelor care alcătuiesc averea unei gospodării, instituţii, întreprinderi etc.; p. e x t. totalitatea acestor obiecte. Inventarul va cuprinde enumerarea, descrierea şi preţuirea provizorie a bunurilor, la nevoie putindu-se cere pentru preţuire părerea unui expert. B. O. 1953, 4. Să constate dacă nimeni_________ n-a înstrăinat ceva din inventar. C. PETRESCU, C. V. 50. <$> Inventar viu = totalitatea vitelor şi a păsărilor dintr-o gospodărie'. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a maşinilor, a mijloacelor de transport aparţinînd unei gospodării sau întreprinderi. Inventar agricol v. agricol. Beneficiu de inventar v. beneficiu. <$■ Expr. A Tace inventarul (unui magazin) = a înscrie şi evalua toate mărfurile dintr-un magazin. + F i g. Listă exactă, analiză amănunţită. Dacă vom face astăzi inventarul substanţial şi explicit al pericolelor de traducţiune, credem că astfel ne vom fi îndeplinit cit totul datoria noastră pentru viitor, odobescu, s. n 362. — Variantă: (învechit) inventarul, inventării (nk-gruzzi, s. I 10), s. n. INVENTARE s. f. Acţiunea de a inventa. în treizeci de ani, Puterea Sovietică a adunat aici peste 20 milioane de volume şi broşuri, tipărite, de-a lungul sutelor de ani de la inventarea tiparului şi pînă astăzi. STANCU, U.R.S.S. 28. INVENTARIA, inventariez, vb. T. Tranz. (Cu privire la bunuri) A înregistra în inventar indicînd şi valoarea obiectelor înregistrate. (Refl. p a s.) O dată cu încheierea bilanţului unei întreprinderi comerciale, se inventariază şi mărfurile nevîndute, aflate în magazie. — Pronunţat: -ri-a. INVENTARIERE, inventarieri, s. f. Acţiunea de a inventaria; înregistrare a unor bunuri în inventar şi evaluarea lor. Dacă s-a făcut o inventariere de un alt organ al statului sau de administratorul de clădire, notantl de stat certifică acest inventar. B. o. 1953, 5. Aceeaşi conştiinciozitate il îndeamnă să pornească la inventarierea tuturor operelor din bibliotecă. cXunf.scu, E. 248. •<>• F i g. Analiza moştenirii literare a trecutului nu poate însemna, în nici un caz, o inventariere mecanică a fenomenului literar. coNTOiroRANXii., s. ii, 1949, nr. 126, 3/1. — Pronunţat: -ri-e-, EsVENTARIU s. n. v. invenlnr. LWENTATGR, -OARE, inventatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care a inventat (1), a creat, a născocit ccva pentru întîia oară. Un sentiment de înaltă mindrie patriotică cuprinde pe fiecare om al muncii din ţara noastră la ghidul că din sinul poporului romin s-au ridicat talentaţi inventatori şi constructori de avioane, ca Vlaicu şi Vuia. scîntf.ia, 1953, nr. 2760. INVENTÎV, -A, inventivi, -e, adj. Care poate inventa, care are talentul de a inventa. V. ingenios. Minte inventivă. Spirit inventiv. INVENTIVITATE S. f. însuşirea de a fi inventiv; capacitatea, aptitudinea, darul de a inventa, de a născoci ceva nou. Obiectele expuse, lucrate cu o deosebită artă şi simplitate, constituie o mărturie vie a spiritului plin de inventivitate şi optimism al poporului nostru. ■ contem-poranti,, S. II, 1953, nr. 374, 1/1. INVENT6R, inventări, s. m. (Franţuzism învechit) Inventator. [Satira] a trecut in literaturile moderne de la romani, cari au fost adevăraţii ei inventori. odoijicscu, S. I 32. INVENTORI A, inventariez, vb. I. Tranz. (Franţuzism învechit) A inventaria. Acel funcţionar otoman rămase in Ţeara Ronunească, « mai ales pentru ca să vînză starea nemişcătoare a Brincovenilor, iar pe cea mişcătoare... să o inventorieze *. ODOBESCU, S. I 256. — Pronunţat: -ri-a. INVENŢIE — 542 — INVINCIBILITATE INVENŢIE, invenţii, s. f. 1. Realizare a unui nou sistem tehnic (aparat, maşină etc.), a unui nou procedeu de obţinere a unui material etc.; (concretizat) aparat, maşină inventată. Marele învăţat rus A. S. Popov a dăruit omenirii una din invenţiile cele mai de seamă ale zilelor noastre, radioul, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 343, 2/1. 2. Plăsmuire, neadevăr, minciună. 8. Găsirea temelor şi formelor expresive celor mai potrivite într-o creaţie artistică. Imaginaţia creatoare, invenţia artistică e la fel de valabilă în muzică ca ¡i în celelalte arte, contemporanul, S. ii, 1954,'nr. 388, 3/2. [Victor Hugo] e îmbelşugat ca nimeni altul în invenţia verbală, sadoveanu, E. 225. — Variantă : (învechit) inveníiúne (pronunţat -ţi-u-) (odobescu, s. n 107) s. f. INVENŢIÎÎNE s. f. v. invenţie. Invers, -ă, inverşi, -se, adj. Care se face într-un sens opus direcţiei iniţiale sau fireşti; făcut pe dos, de-a-ndaratele, de-a-ndoaselea. Direcţie inversă. Reacţie inversă. (Mat.) Raport invers (sau, adverbial, invers proporţional) — raport între două. cantităţi, valori etc., dintre care una se măreşte în timp ce cealaltă scade în aceeaşi proporţie. Cantităţi (sau numere) inverse — cantităţi (sau numere) al căror produs este egal cu unitatea. Numerele 7 şi 1/7 sînt numere inverse. «^(Adverbial) Orice răminere în urmă a industriei frînează reproducţia lărgită in agricultură... şi invers, orice rămînere (n urmă a agriculturii frînează reproducţia lărgită a industriei. LUPTA de CLASĂ, 1953, nr. 12, 41. INVERSĂ, inversez, vb. I. Tranz. A face (ceva) invers, a întoarce pe dos, a răsturna. A inversa ordinea cuvintelor. • INVERSĂRE, inversări, s. f. Acţiunea de a inversa. Inversarea rolurilor. INVERSIUNE, inversiuni, s. f. Inversare. Procedeu sintactic care constă în schimbarea ordinii obişnuite a anumitor cuvinte în frază, pentru a se obţine efecte stilistice. Inversiunea e frecventă in poezia populară, a Versul mai trebuie să procedeze ¡i prin inversiunea frazei, care contri-buieşte a-l distinge de proză, macedonski, o. iv 42. — Pronunţat: -si-u-, INVERSOR, inversoare, s. n. Dispozitiv pentru inver-aarea sensului mişcării unei maşini, a unui vehicul, a unui curent fluid sau electric etc. INVERTĂZĂ s. f. Enzimă produsă de drojdia de bere şi care transformă zahărul în glucoză şi fructoză. INVERTIRE, invertiri, s. f. Proces de transformare a zahărului în glucoză şi fructoză, cu ajutorul invertazei *au al acizilor diluaţi. INVESTI, investesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la un fond, un capital etc.) A plasa, a aloca într-o întreprindere. Statul democrat-popular investeşte an de an sume din ce în ce mai mari pentru protecţia muncii. SCÎN-TEIA, 1952, nr. 2800. ■§> F i g. Investise, după părerea lui, în copil, un anumit capital, vornic, p. 9. INVESTIGA, investighez, vb. I. Tranz. (Rar) A face investigaţii, a cerceta. INVESTIGATOR, -OĂRE, investigatori, -oare, adj. (Rar) Care face investigaţii; cercetător. [Filimon] a studiat şi a urmat dezvoltarea ciocoiului şi a cercetat sub toate fazele această clasă cu scalpelul spiritului său investigator. GHICA, s. 64. INVESTIGAŢIE, investigaţii, s. f. Cercetare, studiere minuţioasă, pătrunzătoare, efectuată sistematic, cu scopul de a descoperi ceva. Scrutătorul fenomenelor vieţii va urma cu aceeaşi seninătate investigaţiile sale şi nu se (Substantivat) Invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic in contră-i. CARAGIALE, o. Ii 21. — Pronunţat: -di-os. INVINCIBIL, -Ă, invincibili, -e, adj. Care nu poate fi învins; de neînvins, nebiruit. Nădejdile a sute şi sute de milioane de oameni din întreaga lume, doritori de pace şi libertate, de progres şi bunăstare, se îndreaptă spre Uniunea Sovietică, invincibilul bastion al păcii. STANCU, U.R.S.S: 191. INVINCIBILITATE s. f. Calitatea de a fi invincibil. Forţa şi invincibilitatea partidului clasei muncitoare constau în legătura sa cu poporul, lupta db clasX, 1953, nr. 11, 29. INVIOLABIL — 543 — IOD , INVIOLABIL, -A, inviolabili, -e, adj. Care nu poate fi violat, încălcat, de care nu te poţi atinge; care nu poate fi urmărit sau pedepsit decît pe baza unei dispoziţii speciale. (Ironic) Cine... ¡tia animozitatea dintre cei doi ttilpi ai partidului conservator trebuia să prevază ruptura, ca inevitabilă şi foarte apropiată, încă de la prezentarea contraproiectelor, tsacre, inviolabile ¡i nediscutabile ». caragiale, o. vn 246. — Pronunţat: -vi-o-, INVIOLABILITATE s. f. Calitatea de a fi inviolabil. Inviolabilitatea domiciliului cetăţenilor ¡i secretul corespondenţei sînt ocrotite de lege. Const. R.p.R. 41. — Pronunţat: -vi-o-. INVITA, invit,vb. I. Tranz. A ruga (pe cineva) să se prezinte undeva sau să asiste, să participe Ia ceva; a chema, a convoca; a pofti, a îmbia. Mă întreb dacă a fost nuntă ori cumetrie de la care dumneata să lipseşti. — Ba aş păcătui dacă n-aş recunoaşte că totdeauna am fost invitat. sadoveanu, p. m. 23. îmi dai voie să te poftesc oleacă in casă şi să te invit la un pahar cu apă şi la o dulcea{ă? C. petrescu, î. ii 167. Invită-i să vie aice ca să parlamentăm împreună. alecsandri, T. i 249. + A soma. Te invit să taci. INVITARE, invitări, 8. f. (Rar) Acţiunea de a invita; invitaţie. Fără nici o invitare, Un doctor vestit venise, alexandrescu, m. 373. INYITÁT, -A, invitaţi, -te, s. m. şi f. Persoană poftită, chemată să se prezinte undeva sau să asiste, să participe la ceva. Unul dintre invitaţi bătu fericit din palme. v. ROM. noiembrie 1953, 32. Erai invitatul domnului Marinică. PAS, z. I 311. INVITATÓR, -OARE, invitatori, -oare, s. m. şi f. (Neobişnuit) Persoană care invită (pe cineva). (Atestat în forma invitator) Mai toate subsemnăturile celor doisprezece invitatori sînt de una sau de alta dintr-aceste patru categorii. GHICA, A. 666. Variantă: ínyltatór, -oáro s. m. şi f. INVITAŢIE, invitaţii, . s. f. Chemare, convocare; poftire. Gheorghe Soare primi bucuros invitaţia lui Mihai. mihalE, o. 60. Invitaţia avea un rost nemărturisit. C. rETRiîSCU, c. v. 96. <$> F i g. Nicăieri ca in valea aceasta natura nu pare să adreseze omului o mai stăruitoare invitaţie la demnitate şi fericire, bogza, v. j. 212. + Bilet sau scrisoare scurtă adresată unei persoane, prin care aceasta este rugată să se prezinte la sediul unei autorităţi. 4- Bilet prin care cineva este invitat să participe la o solemnitate, la o manifestare etc. Invitaţiile pe care le aveam asupra noastră ne deschideau uşor drumul. STANCU, U.R.S.S. 49. INWii'.IL, -A, invizibili, -e, adj. Care nu se poate vedea; (de) nevăzut. Ridică... miinile grase şi scurte spre tavan, adresindu-se unui auditoriu invizibil. C. petrescu, C. v. 154. Ostenit ca de-o luptă c-un vrăjmaş invizibil, işi lăsă caietul pe flacăra luminării. VLAUUŢi, o. A. irr 75. ■ţ- Ac invizibil (şi substantivat, n.) = ac de păr subţire ţi mic. DiVOCÁ, invâc, vb. I. Tranz. 1. A chema (pe cineva) în ajutor. V. apela. Şi tu, muză, nu fi supărată Că n-am invocat numele tău Cum făcu Homer cind altădată L-a cintat pe marele-Odiseu. contemporanul, s. n, 1949, nr. 164, 6/6. Ol nu invoca cerul... Nu, Ană... Te iubesc, alecsandri, t. n 180. 2. A cita, a aduce ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi ca sprijin. (Atestat în forma invoacă) Acel regulament al dicţionarului, pe care dl. Papiu il tot in- voacă, este un ce foarte elastic şi lesne de interpretat. La odobescu, s. n 332. — Prez. ind. pers. 3 şi: (rar) invoăcă. INVOCARE, invocări, s. f. Acţiunea de a invoca. 1. Chemare în ajutor. Invocarea ta se sairse arzătoare ca o lavă. macedonski, o. i 276. 2. Citare în sprijinul, în favoarea sa. Invocarea unui argument. >=□ Invocarea sincerităţii e de prisos... Oamenii sînt sinceri şi cind iubesc şi cind urăsc, camil petrescu, t. n 24. INVOCAŢIE, invocaţii, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. Rugă pe care unii poeţi o adresează muzelor sau unor divinităţi, de obicei la începutul' unui poem, pentru a le cere sprijinul în realizarea operei lor. INVOLTÎCRU, involucre, s. n. (Bot.) Totalitatea brac-teelor care se găsesc la baza unei umbele sau împrejurul unui capitul. INVOLUNTAR, -A, involuntari, -e, adj. Făcut fără voie, neintenţionat. Gest involuntar. c=j Am simţit că gura mi se strimba intr-un suris involuntar şi trist, camil PETRESCU, p. 21. (Adverbial) Lipan işi pipăi involuntar cravata, c. PETRESCU, c. v. 9. Involuntar işi încruntă ochii ş-o încreţitură adîncă îi crestă fruntea între spriit-cene. vlahuţă, o. a. in 154. INVOLUŢIE, involuţii, s. f. Transformarea regresivă a unui organ sau a organismului; revenire a unui organ sau a organismului la starea normală, după ce se dezvoltase anormal în urma unei boli sau a unei stări organice excepţionale. INVULNERABIL, -A, invulnerabili, -e, adj. Care nu poate fi rănit; p. e x t. care nu poate fi atacat sau de care nu te poţi atinge cu nimic. Purta pretutindeni acelaşi aer triumfător al parvenitului fericit, bogat şi invulnerabil. vlahuţX, o. a. iii 7. INVULNERABILITATE s. f. însuşirea de a fi invulnerabil. IO pron. pers. v. CU. IOBAG, iobagi, s. m. (în orînduirea feudală) Ţăran aservit stăpînului feudal al pămîntului şi obligat să facă acestuia prestaţii în muncă şi în natură sau în bani. V. c 1 ă c a ş, şerb. Iobagi şi clăcaşi, maghiari şi romîni — Dar acelaşi bici şi aceiaşi stăpîni. Tulbure, v. r. 37. Două talismane ale neamului Vardarilor, de obîrşie clăcaşi din Gorj, iobagi şi şerbi ai pămîntului boieresc, c. petrescu, a. R. 196. Acest act, — răscoala iobagilor ardeleni sub căpetenia lor Horia, — s-a petrecut... la graniţele noastre, odobescu, s. m 512. iobAgî, iobăgesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A face muncă de iobag, a trăi ca iobag, a fi iobag. IOBĂGIE s. f. Instituţie specifică evului mediu, caracterizată prin aservirea ţăranului faţă de stăpînul feudal al pămîntului, căruia era obligat să-i facă prestaţie în muncă şi în natură sau în bani; starea iobagului. V. clacă, şerbi e. IOBAGÎME s. f. (învechit) Totalitatea oamenilor care se găsesc în stare de iobăgie; mulţime de iobagi. IOBĂGÎRE s. f. Acţiunea de a i o b ă g i; fel de a munci în calitate de iobag. IOC adv. (Familiar) Nu, nimic, de M, cîtuşi de puţin. Ni s-a-nfundat acolo-şa. Cartuşe ioc, strada s-a-ncins. Ne umflă focul, forumjjacu, a. 14. Da, ne-am dus ca la nuntă. Armament, ioc; intendenţă, ioc. pas, z. ii 112. IOD1 s. n. v. lot. IOD — 544 — IPOCRIT IOD3 s. n. Element chimic din grupul halogenilor, cenuşiu-negricios, care sublimează uşor, uşor solubil în alcool, întrebuinţat mai ales în medicină. ■$> Tinctură de iod = soluţie de iod în alcool, folosită la dezinfectarea rănilor. A pansat rana argatului şi i-a turnat toată sticluţa de tinctură de iod pe ea. POPA, V. 289. IODÁT, iodate, s. n. Sare a acidului iodic. IODHÍPRIC, iodhidrici, adj. m. (Numai în e x p r.) Acid iodhidric = acid rezultat din combinarea iodului cu hidrogenul. IÓDIC, iodici, adj. m. (Numai în e x p r.) Acid iodic= acid oxigenat al iodului. IODIZĂRE, iodizări, s. f. (Fon.) Rostirea lui « e » iniţial ca « ie ». în cuvintele « eram », « el» rostite în mod obişnuit, se poate observa fenomenul iodizării. IODOFÓRM s. n. Substanţă solidă, de culoare galbenă, cu miros puternic, întrebuinţată în medicină ca antiseptic, anestezic, cicatrizant etc. IODÜRA, ioduri, s. f. Combinaţie de iod cu alt corp simplu, sarea corespunzătoare a acidului iodhidric. Iodură de potasiu. IOFCÁ s. f. (Munt.) Pastă făinoasă tăiată în formă de pătrăţele. IOLA, iole, s. f. Barcă de sport, îngustă şi uşoară, cupînze sau cu lopeţi. — Pronunţat: io-. IÓN , ioni, s. m. Atom (sau grup de atomi) încărcat cu electricitate. — Pronunţat: i-on. IONIAN, -A, ionieni, -e, adj. Din Ionia (teritoriu al vechii Grecii). Filozofii ionieni. Dialectul ionian, — Pronunţat: i-o-ni-an. IÓNIC1, -Ă, ionici, -e, adj. (Mai ales în expr.) Stil (sau ordin) ionic = stil arhitectonic caracterizat prin coloane zvelte cu capitelul împodobit cu volute. — Pronunţat: t-o-. IÓNIC;, -Ă, ionici, -e, adj. Care se referă la ioni. — Pronunţat: i-o-. 'J IONIZARE s. f. Producere a ionilor într-un mediu oarecare. — Pronunţat: i-o-. IONOSFÉRA s. f. Pătură superioară a atmosferei, în care ionizarea este intensă. — Pronunţat: i-o-. IORDAN, iordane, s.n. Bobotează. -$>' Expr. (Familiar) A umbla cu iordane = a spune vorbe goale; a se ţine de lucruri neserioase. IORGOVAN, iorgovani, s. m. (Regional) Liliac. Frunză verde iorgovan. Am'un bade.. .Nu ştiu nume Cum i-oi pune. hodoş, P. P. 174. IORTOMÂN, -A adj. v. ortoman. IORTOMANÉSC, -EÂSCĂ, iortomăneşti, adj. (Mai ales în baladele populare) Caracteristic voinicilor, haiducilor ; haiducesc. V. ortoman. Bărbieri că aducea, Frumuşel că mi-l rădea, Lăsa chică voinicească Şi tîmplă iortomănească. păsculkscu, I,. p. 212. Că sus la munte la plai, Este plinea voinicească Şi leafa iortomănească. ŞEZ. m 216. IORTOMAN^ŞTE adv. (Mai ales în baladele populare) 1. Ca ortomanii; voiniceşte, haiduceşte. Ţipă iortomă-neşte. PĂSCUI.ESCU, l. p. 174. 2. Ca turcii, turceşte. Dar letinul că striga, O dată pe letineşte, Al’dată iortomănejte, Al treilea romîneşte. păsculescu, h. P. 204. IOT s. n. (Fon.) Numele lui «i» consonantic (notat cu y, cu i, sau cu j). Cuvintul < iapă» începe cu iot. — Variantă: iod s. n. IOTACÎSM s. n. Iotacizare. — Pronunţat: io-. IOTACIZĂ, iotacizez, vb. I. Refl. (Despre vocale sau consoane) A se palataliza din cauza contactului cu un iot. — Pronunţat: io-. s IOTACIZARE, iotacizări, s. f. Acţiunea lui iot asupra unui sunet străin. La conjugarea a IV-a, iotacizarea e generală, din cauză că vocala caracteristică a conjugării este « i ». gram. rom. i 270. — Pronunţat: io-. IOTACIZĂT, -Ă, iotacizaţi, -te, adj. (Despre vocale sau consoane, p. e x t. despre forme ale cuvintelor) Palatalizat prin contactul cu un iot. La verbul « a putea * există forma de pers. I iotacizată « poci o. gram. rom. i 269. — Pronunţat: io-, IOTĂ s. f. (Numai în e x p r.) (Nici) o iotă = de loc, cîtuşi de puţin, nimic. Nu credeau o iotă din istoria cu armata boierească, galan, z. r. 251. Nu ieşise cu nici o iotă din literele reci ale regidamentelor şi rămăsese surd la plin-gerile şi necazurile soldaţilor. CAMILAR, N. I 152. N-au voie.. . a schimba o iotă măcar din textul meu. GARAGIALK, o. vil 516. — Pronunţat: io-. . v IPÎRBOLĂ s. f.' v. hiperbolă. irEItB6LIC, -Ă adj. v. hiperbolic. IPERÎTA s. f. Substanţă toxică vezicantă, folosită ca armă chimică în primul război mondial. — Variantă: liipcrită s. f. IPINGEĂ, ipingele, s. f. (învechit şi popular) Manta bărbătească făcută din dimie sau din postav, uneori cu glugă, şi împodobită cu găitane. V. z e g h e, sarică, suman. Aruncă ipingeaud pe umăr, ciomagid pe ipingea şi pieri într-un fluier, pe sub goruni, galaction, o. I 46. Ce fel de vreme e pe la dv., nu cumva degeraţi şi pe acolo—' încai să ştim, să ne luăm ipingelele. CARAGIALE, o. vii 31. N-avem decît o ipingea Şi nu-ncăpem toţi sub ea. TEODO-RESCU, P. P. 156. — Variantă: epingeă (ghica, s. xvii) s. f. IPISTĂT s. m. v. epistat. IP0C11ÎMEN, ipochimeni, s. m. (învechit, azi numai ironic) ’ Persoană, personaj, ins, individ. Iată ce ipochimen de amic îşi găsise ceasul rău să-i scoată în cale. C. PETRESCU, A. r. 11. Fireşte că, după potriva ipochimenilor, n-are să-ţi fie osteneala degeaba... Ai înţeles? CARAGIALE, P. 100. Ah, scumpa mea cucoană Chiriţă hăil... crede-mă că de etnd sînt în lume n-am întilnit un ipochimen atît de nostim ca mata. ALECSANDRi, t. I 200. — PI. şi: ipochimene (alecsandri, T. 1234) s. n. IPOCONDRÎE s. f. v. ipohondrie. IPOC6NDRU, -Ă adj. v. ipohondru. EPOCRÎT, -Ă, ipocriţi, -te, adj. (Despre persoane) Care se arată altfel (de obicei mai ,bun) de cum este, care simulează sentimente pe care nu le are; prefăcut, făţarnic ; (despre manifestări ale oamenilor) care dovedeşte făţărnicie. Se răsuci pe scaun, cu indignare ipocrită, c. petrescu, î. I 10.' Dar protestările lor erau IPOCRIZIE — 545 — IREALIZABIL ipocrite şi mincinoase. bolintinEANU, o. 248. <$> (Substantivat) Nadina socotea pe Tecla o ipocrită fără înţelegere pentru viaţa modernă. REBreanu, r. i 58. De ce voieşti ca să mă faci Un ipocrit, care să spuie că n-are-n el nici o credinţă? macedonski, o. i 217. IPOCRIZIE, ipocrizii, s. f. Atitudinea celui ipocrit; prefăcătorie, făţărnicie, falsitate. Intre noi n-a fost niciodată minciună şi ipocrizie, c. PETRESCU, C. v. 323. A tale jurăminte Ascund ipocrizia sub magice cuvinte, alecsandri, T. II 183. De a ipocriziei vicleană plăsmuire Grăbeşte a ne scăpa! negruzzi, s. n 281. IPOGĂSTRU s. n. v. liipogaslru. IPOHONDRIE, ipohondrii, s. f. Dezechilibru nervos manifestat prin teama exagerată de a contracta o boală sau prin ideea fixă că suferi de o boală pe care în realitate n-o ai. V. neurastenie. Am nişte nevralgii intercostale, cari mă bagă-n fel de fel de ipohondrii, cara-giai,e, o. vii 55. M-am uscat iţi zic.. . şi de nu m-oi porni degrabă... să ştii că-mi vine ipohondrie. ALECSAN-dri, T. I 198. — Variantă: ipocondrio (negruzzi, s. i 207) s. f. IPOHONDRU, -A, ipohondri, -e, adj. (Despre oameni) Care suferă de ipohondrie, care se preocupă peste măsură de starea sănătăţii sale, care îşi închipuie că are tot felul de boli şi îşi exagerează suferinţele. —Variantă: ipocândru, -ă (ghica, s. 67) adj. IPOSTĂS s. n. v. ipostază. IPOSTĂZĂ, ipostaze, s. f. (Livresc) Stare, situaţie în care se găseşte cineva; aspect, înfăţişare. Ar fi avut prilejul, rar în vremea lui, să-şi vadă într-o singură clipă iubita în ipostaza oricărei vîrste ar fi dorit, camil PETRESCU, o. II 83. Eu trec din traiul monoton în altă ipostază. anghel-iosif, c. m. i 68. — Variantă: ipostăs (ibrXiliîanu, sr. cr. 15) s. n. IPOTECĂ, ipotechez, vb. I. T r a n z. (î n economia capitalistă, cu privire la bunuri imobile) A da în garanţie la contractarea unui împrumut, printr-un act legal, încheiat de părţi în faţa autorităţilor judiciare. Şi-a ipotecat moşia. IPOTECĂRE, ipotecări, s. f. (în economia capitalistă) Acţiunea de a ipoteca. Ipotecarea unei case. IPOTECĂT, -Ă, ipotecaţi, -te, adj. (în economia capitalistă) Grevat de o ipotecă. Imobil ipotecat. IPOTÎCĂ, ipoteci, s. f. (în economia capitalistă) Drept real care grevează un imobil pentru a se garanta plata unei creanţe; faptul de a ipoteca. Moşia mare şi bogată... lăsată pe nuna vechililor şi încărcată de ipoteci, c. tetrescu, î. i 11. IPOTENUZĂ, ipotenuze, s. f. Latura care se opune unghiului drept într-un triunghi dreptunghi. IPOTÎTIC, -Ă, ipotetici, -e, adj. Bazat pe o ipoteză, presupus, nesigur. într-un album antropologic, am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului, ibrăileanu, a. 177. Cînd trecem de la aceste consideraţii teoretice şi ipotetice în domeniul artei reale, cîmpul ce ui se deschide e... întins. Giieuea, st. cr. ii 85. Comisiunea lexicografică este invitată a. . . înlătura consideraţiunilc ipotetice asupra etimologiei cuvintelor. pDOBESCU, s. ii 342. . IPOTEZĂ, ipoteze, s. f. Presupunere făcută pentru a explica anumite fenomene; supoziţie bazată pe probabilităţi. Cercetătorii moderni nu s-ciu mulţumit însă numai cu ipoteze trase din consideraţiutii teoretice, martnescu, p. a. 41. Am făcut, întrebîndti-viă mereu, fel de fel de ipoteze, camii, pktriîscu, u. N. 166. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze. TopÎrceanu, m. 50. (Mat.) Element dat, pe baza căruia se dezvoltă o demonstraţie. ÎPSOS s. m. Praf alb, produs prin calcinarea ghipsului, care, amestecat cu apă, dă o pastă plastică, avînd proprietatea de a se întări repede în aer; se întrebuinţează în sculptură, în arhitectură şi în chirurgie. Bătrîni cu capete pleşuve, lustruite, cu ochelarii sprijiniţi pe vîrful nasului, citeau gazete; în imobilitatea şi tăcerea lor păreau a fi de ipsos. VLAHUŢX, o. A. iii 117. La bolţi, se disting nişte olane dispuse simetric şi îngropate cu ipsos în zid. odobescu, s. rr 216. IR, iruri, s. n. (Popular) Medicament empiric pe care îl prepară de obicei femeile de la ţară din diferite grăsimi, plante etc. V. alifie. Eu am un ir bun pentru aşa răni. sadoveanu, o. vii 148. Negustor de băcan, iruri, ghileală, sidimineală. CREANGX, p. 112. IRADIĂ, iradiez, vb. I. T r a n z. A trimite radiaţii (lumină, căldură) asupra unui corp. Soarele iradiază pă-mintul cu lumină. — Pronunţat: -di-a. '.f 7r IRADIĂNT, -Ă, iradianţi, -te, adj. Care iradiază, care emite, care răspîndeşte în toate direcţiile raze (de lumină, de căldură etc.). Iradiante ca trei mustrări ardeau frumoasele diamante, orbind privirile. ANGHEL, PR. 47. — Pronunţat: -di-ant. IRADIĂŢIE, iradiaţii, s. f. Emisiune de raze (de lumină, de căldură etc.) ; p. e x t. fascicul de raze luminoase sau calorice emise de un izvor. — Pronunţat: -di-a-. IRADIÎRE, iradieri, s. f. Acţiunea de a iradia şi rezultatul ei; împrăştiere, răspîndire a luminii, a căldurii etc. dintr-un anumit punct în toate direcţiile. — Pronunţat: -di-e-, IRASCIBIL, -Ă, irascibili, -e, adj. Care se înfurie uşor, iute la mînie, iritabil. V. arţăgos. Găini şi raţe, îngîmfaţi cocoşi... emfatici şi irascibili curcani trăiau într-o deplină frăţie în curtea mea. ANGinx, PR. 93. IRASCIBILITĂTE s. f. Caracterul celui irascibil, iritabilitate. IRAŢIONĂL, -Ă, iraţionali, -e, adj. 1. Care nu se conduce după gîndirea logică, contrar raţiunii; neraţional. (Substantivat) Artistul în societatea burgheză a fost împins să se înfunde în nămolul tuturor curentelor care înălţau în slavă iraţionalul, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 164, 8/1. 2. (Mat.; numai în e x p r.) Număr iraţional — număr care nu se poate reprezenta printr-un raport între două numere întregi. Ecuaţie iraţională = ecuaţie a cărei necunoscută intră sub un radical. IRAŢIONALISM s. n. Curent filozofic idealist, care respinge capacitatea raţiunii, a gîndirii raţionale, capacitatea ştiinţei de a cunoaşte adevărul şi care propovăduieşte primatul instinctului, intuiţiei (2), al forţelor oarbe, inconştiente. IREAL, -A, ireali, -e, adj. Care nu există în realitate; nereal, imaginar. Apar şi pier vedenii ireale, cazijiir, L. u. 42. ^ Care pare că nu este real. Deasupra piscurilor se iveşte o lumină alburie, ciudată şi ireală. BOGZA, c. O. 26S. S-a oprit din zbor o cioară... Ireală, ca un duh Cu penajul ei feeric, topîrceanu, M. 12. (Adverbial) Raze calde se aleargă ireal. CAMir, petrescu, v. 101. IREALITĂTE s. f. Caracterul a ceea ce este ireal; ceea ce se opune realităţii. Pentru ce potirul vostru [al crinilor] revarsă iar în noi aroma sfielii. .. a irealităţii şi a visului? GAI,ACTI0N, o. i 343. IREALIZĂBIL, -A, irealizabili, -e, adj. Care nu se poate înfăptui, care nu se poate aduce Ia îndeplinire; nerealizabil. V. himeric, utopic. E un vis vechi J5 i IRECONCILIABIL — 546 — IRIGA al meu. Un ideal... Irealizabil, sebastian, t. 58. O, âe citc ori nu m-am gindit şi eu la asta, ca la un vis irealizabil. vlahuţX, o. a. rn 143. IRECONCILIABIL, -A, ireconciliabili, -e, adj. (Franţu-zism) De neîmpăcat. Socictatea burgheză este sfişiată de contradicţii economice şi de antagonisme de clasă ireconciliabile. lupta de cr.ASĂ, 1953, nr. 9, 31. IIÎIXUZATîIL, -Ă, irecuzabili, -e, adj. (Rar) Care nu poate fi respins, care trebuie admis, primit. Mărturie irecuzabilă. IREDENT, -A, iredenţi, -te, adj. Iredentist. IREDENTISM s. n. Mişcare politică burgheză, naţio-nMist-şovină, ai cărei partizani urmăresc anexarea unor teritorii unde locuiesc şi conaţionali ai lor. IREDENTIST, -Ă, iredentisti, -ste, adj. Care ţine de iredentism, care propagă iredentismul. Fii. . .fără cruţare faţă de acţiunile iredentiste. VORNIC, P. 93. + (Substantivat) Partizan al iredentismului. IREDUCTIBIL, -Ă, ireductibili, -e, adj. 1. (Chim.) Care nu poate fi redus la o formă mai simplă. + (Mat.) Care nu mai poate fi simplificat. Fracţie ireductibilă. 2. F i g. Care nu poate fi moderat; necruţător, înverşunat. V. iremediabil. Duşman ireductibil. t=i Preferă pe un străin ... om sărac şi prigonit, care trăia pentru o singură pasiune veche şi ireductibilă: eliberarea patriei lui. sadoveanu, e. 239. IREFUTABIL, -A, irefutabili, -e, adj. (Franţuzism rar; despre argumente, obiecţii) Care nu poate fi combătut sau respins, care este de necombătut, care e absolut convingător. Aduce, convinsă, un argument care i se pare ei irefutabil. CAMIL PETRESCU, T. II 125. IREGULAR, -Ă, iregulari, -e, adj. (Franţuzism rar) Neregulat. V. haotic. în strigări iregulare, Vechiul cintec mai străbate, cum in nopţi izvorul sare. EMINESCU, O. I 157. IREGULARITATE, iregularităţi, s. f. (Rar) Neregu-laritate. IREMEDIABIL, -Â, iremediabili, -e, adj. Care nu se poate remedia, vindeca sau îndrepta; fără leac; p. e x t. carc nu (mai) trece, durabil. V. ireparabil. Poate nici o altă alăturare de cuvinte, ca a fetelor din Ţara Oltului, nu exprimă mai bine sentimentul dragostei definitive şi iremediabile pentru un singur om. BOGZA, c. o. 279. Clnd ştiu c-o să vă-ngheţe Iama mizerabilă, Mă cuprinde o tristeţe Iremediabilă. TOPÎRCEANU, s. A. 70. -f- (Impropriu) Care nu poate fi făcut să dispară. Păreau intr-adevăr mult mai vîrstnici... cu hainele îngrijit periate, dar păstrind un iremediabil miros de naftalină. C. TETRESCU, C. v. 11. -ţ- (Adverbial) Cu desăvîrşire, definitiv. Coiui Leonida e atit de lipsit... de realism, fiindcă e rupt total şi iremediabil de realitate. ibrXileanu, S. 69. IREPARABIL, -A, ireparabili, -e, adj. Care nu se poate repara, îndrepta sau corecta. V. iremediabil. Toiul e să nu se intimple nimic ireparabil azi sau mîine. CAMn, PETRESCU, o. II 234. Se priviră cu ură, cu o sălbatecă poftă dc a-şi spune cuvinte grele... ireparabile. vlahuţX, o. a. in 162. (Adesea în legătură cu pierderea provocată de moartea cuiva) Bilete cu negru chenar au fost trimise pretutindeni ca să anunţe ireparabilă pierdere. AXGHEL, PR. 65. IREPIÎ0ŞĂBIL? -A, ireproşabili, -c, adj. Care este fără cusur, căruia nu i se poate reproşa nimic, căruia nu i se poate găsi nici o vină, impecabil. V. corect. Un meşter ireproşabil, a Primeşte de la el lungi epistole, cu un dictando ireproşabil. GAT.ACTION, O. I 124. Sint unele pagini din toate punctele de vedere ireproşabile. GHERKA, ST. CR. I 287. (Adverbial) Ireproşabil in negru îmbrăcat, în frac. . . ANGHEL-IOSIF, C. M. I 44. IRESFIRABIL, -Ă, irespirabili, -c, adj. (Despre aer, atmosferă) Care te sufocă, te îneacă, în care nu se poate respira; sufocant. în aceste zile de iulie, clnd aerul c irespirabil. . .BOGZA, A. î. 495. Tot norodul ticsit în vagon. . . fumînd. .. intr-o atmosferă irespirabilă de submarin. c. petrescu, C. V. 29. IRESPONSABIL, -A, iresponsabili, -e, adj. Carc este în situaţia de a nu putea răspunde de actele sale (v. alienat); p. ext. care este lipsit de simţul răspunderii; care săvîrşeşte fapte condamnabile, criminale, fără a putea răspunde de ele. Sfaturile populare au datoria... să pedep-sească cu hotărire pe sabotori şi să ia măsuri împotriva acelor elemente, iresponsabile sau duşmănoase, care încalcă legalitatea populară. i,UPTa de Ci^asX, 1953, nr. 12, 104. IRESPONSABILITATE s. f. însuşirea de a fi iresponsabil, starea celui iresponsabil. Lipsa controlului îndeplinirii sarcinilor dă loc la iresponsabilitate şi indisciplină. kUPTA de CI.asX, 1953, nr. 8, 78. Ori de cîte ori unul din sinul ei [al ciocoimii] comite o crimă, consternarea este mare şi problema iresponsabilităţii se pune automat, bogza, a. î. 357. IREVERENŢIOS, -O'ĂSĂ, ireverenţioşi, -oase, adj. (Franţuzism) Lipsit de«espect, necuviincios, nerespectuos. V. obraznic, impertinent. Nici unul din copii nu şi-ar fi îngăduit o glumă ireverenţioasă. C. PETRESCU, c. v. 91. (Adverbial) Chiar de asta are mătuşa Ruxanda nevoie! grăi ireverenţios Petruţă. C. PETRESCU, R. DR. 75. IREVERSIBIL, -A, ireversibili, -e, adj. (Despre fenomene) Care nu se poate produce în sensul invers al fazelor sale de desfăşurare. (Poetic) Apele. . . trag in lungul pămîntului dira adincă şi plină de consecinţe a unui ireversibil destin. BOGZA, c. O. 11. + (Fiz.; despre fenomene) Ale cărui urme nu mai pot fi suprimate după revenirea la starea iniţială. IREVERSIBILITATE s. f. Proprietatea unui fenomen de a fi ireversibil. IREVOCABIL, -A, irevocabili, -e, adj. Care nu se poate revoca sau schimba, asupra căruia nu se poate reveni; hotărît, stabilit, definitiv. V. sigur, ferm. înţelegere irevocabilă. t=j Vocea din aparat era slabă şi dezolată, tocmai din pricina unei hotăriri care se simţea irevocabilă, definitivă. CA Mir, PETRESCU, N. 101. Hotărirea ta e intr-adevăr definitivă şi irevocabilă? REBREANU, R. I 258. <$> (Adverbial) Comunismul învinge, comunismul va învinge definitiv şi irevocabil. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. IREZISTIBIL, -A, irezistibili, -e, adj. Faţă de care nu poţi rezista, căruia nu i te poţi împotrivi. Sint sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. CAMIL PETRESCU, U. N. 180. Ceea ce e în adevăr irezistibil la el, e privirea. VLAIIUŢĂ, o. A. 450. A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! CARAGIALE, M. 154. IRlDIU s. n. Metal greu, alb-argintiu, mai dur decît platina, cu temperatura de topire foarte înaltă ; se întrebuinţează, în stare pură, Ia fabricarea unor aliaje speciale. — Variantă: iridium (baranga, i. 169) s. n. IRÎDIU3I s. n. v. iridiu. IRIGA, irighez, vb. I. Tranz. (Cu privire la terenuri) A uda în mod artificial, printr-un sistem de canale, spre a-i mări fertilitatea. (Refl. pas.) Noile construcţii hidrotehnice de pe Volga, Nipru, Amu-Daria şi Don vor da posibilitatea de a se iriga şi îndestula cu apă peste 28 milioane hectare de pămint din regiunile secetoase. LUPTA de clasX, 1953, nr. 3-4, 135. IRIGABIL — 547 — IRONIC IRIGĂBIL, -A, irigabili, -e, adj. (Despre terenuri) Care poate fi irigat, care poate fi făcut cultivabil cu ajutorul irigaţiei. IRIGĂRE, irigări, s. f. Acţiunea de a iriga. Delta poate deveni, prin irigarea grădinilor de zarzavat, un izvor bogat de producţie in masă a legumelor şi al dezvoltării unei industrii alimentare locale. GHEORGHiu-DEJ, ART. cuv. 341. Vezi dincolo, la geam, savantul Priveşte-adinc în depărtări, Acolo poate se-nfiripă Un nou sistem de irigări. frunză, z. 43. nilGĂT, -A, irigaţi, -te, adj. (Despre terenuri) Care a devenit cultivabil cu ajutorul irigaţiei, care e prevăzut cu un sistem de irigaţie, care primeşte apă prin canale artificiale. Culturile irigate dau producţii cn 150-300 la sută mai mari decit cele neirigate, contemporanul, s. n, 1954, nr. 387, 5/2. erigatGr, irigatoare, s. n. Aparat cu care se fac clisme sau spălaturi. IRIGĂŢIE, irigaţii, s. f. Sistem de alimentare cu apă pe cale artificială (mai ales prin canale) a terenurilor de cultură lipsite de umiditate. Intră în labirintul de şanţuri de comunicaţie, unde apa se aduna ca in nişte canale de irigaţie. REBREANU, P. s. 83. Alcătuiseră, pe un şes din vecinătatea a două iazuri, un întreg sistem de irigaţii. ANGHEL-IOSIF, C. L. 56. DMMÎC s. n. Produs rezultat din măcinarea industrială a griului, folosit ca faină furajeră. ÎRIS 1, irişi, s. m. (Bot.) Stînjenel. Vezi lungi terase suspendate, cu irişi de argint aprinşi, cazimir, l. u. 40. ÎRIS 2, irisuri, s. n. 1. Membrană circulară, colorată, a ochiului, situată între cornee şi partea anterioară a cristalinului şi în mijlocul căreia se găseşte pupila. Maria are ochii foarte frumoşi, castanii, cu fire de aur în iris. C. petrescu, î. I 22. Ce s-o fi reflectind oare in lentilele acelor ochi mari şi blînzi, cu irisul negru ca păcura. bart, S. M. 84. Aprinsîndu-şi irisul galbăn ca aurul subt pleoapa lăsată pe obraz, [papagalul] îşi întindea aripile. anghel, pr.*'43. 2. Diafragmă compusă din mai multe piese care are în centru un orificiu cu diametrul variabil, folosită Ia unele instrumente optice. IRITĂ, irit, vb. I. 1. R e f 1. A se supăra, a se mînia. Lasă-l... nu te mai irita, slavici, o. i 389. S-a iritat aşa de grozav din ceartă, încît i-a venit un fel de-necăciune. CaragialE, p. 22. <> T ranz. Zgomotul îl irită peste măsură. 2. T r a n z. A stingheri funcţiunea unui organ, a produce o uşoară congestie sau inflamaţie. Din cînd in cînd ridică ochii roşii Umflaţi şi iritaţi de fum. camil petrescu, v. 100. IRITĂM!, -Ă, iritabili, -e, adj. Care se irită, se supără uşor; irascibil. V. nervos. El e aşa de nervos şi de iritabil de cltva timp, şi luptă să se stăpînească. vla-huţă, o. A. in 176. IRITABIIITĂTE s. f. Starea în care se găseşte o persoană iritabilă, înclinaţia de a ajunge uşor într-o stare de iritaţie; irascibilitate. V. nervozitate. Anii trec, şi împreună cu ei creşte, pe de o parte nemulţumirea şi iritabilitatea lui Dragomir, pe de alta ura Ancei, gherea' st. cr. ii 258. IRITĂNT, -Ă, iritanţi, -te, adj. Care irită, care provoacă iritare, care întărită; enervant. (Adverbial) E iritant de indiscret. .. să-ţi auzi numele strigat într-un restaurant, camil petrescu, p. 128. IRITĂRE, iritări, s. f. Acţiunea de a (s e) i r i t a şi rezultatul ei; enervare, izbucnire de mînie trecătoare. Iritarea dumitale este... explicabilă. GALAN, z. R. 357. IRITĂT, -A, iritaţi, -te, adj. Care se află în stare de iritare, de enervare, de mînie trecătoare; aţîţat, surescitat, enervat. Nu mai avu nimic de obiectat, deşi păru puţin iritat. CAMIL PETRESCU, N. 93. Căpitanul. . . se frămînta iritat, neştiind cum să iasă din încurcătura in care intrase, bart, s. m. 102. IRITĂŢIE, iritaţii, s. f. 1. Iritare. 2. Excitare anormală sau inflamaţie a unui organ. mizĂ, irizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A luci reflectînd lumină multicoloră, asemănătoare cu lumina curcubeului. / IRIZĂRE, irizări, s. f. Acţiunea de a i r i z a şi rezultatul ei; reflectare a culorilor curcubeului. Lampa era de sticlă, cu ghirlande, prin care scînteia blînd. .. petrolul cafeniu cu irizări de toate culorile curcubeului, dumitriu, b. F. 36. IRIZĂT, -A, irizaţi, -te, adj. Care luceşte reflectînd lumină multicoloră. E o fhfturare de aripi irizate şi o întrecere de culori, c. PETRESCU, c. v. 351. îmi place să privesc printre gene, la suprafaţa apei, dira sclipitoare lăsată de învirtirea helicelor în mers — un evantaliu imens de-o fină dantelă albă de spumă irizată, bart, s. M. 36. IRIZĂŢIE, irizaţii, s. f. Ansamblu de culori şi de nuanţe variabile care apare în lame subţiri, la suprafaţa unor cristale, datorită fenomenelor de interferenţă. IRLANDÎZ1, -ă, irlandezi, -e, adj. Care aparţine populaţiei de bază a Irlandei, din Irlanda, privitor la Irlanda. Literatura irlandeză. IRLANDIÎZ2, -Ă, irlandezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Irlandei sau este originară de acolo. JRMILÎC, irmilici, s. m. (învechit) Monedă turcească care a circulat pe vremuri şi în ţările romîneşti. Ţigănci sprincenate, cu cozile pline de irmilici, stăteau cinchite lingă oale. sadoveanu, o. i 285. Cuconu loniţă scoase două sferturi de irmilic şi le dădu lui Gîrneaţă. hogaş, h. 30. Soliman -se bhcura, Bani-n poală-i număra, Zece pungi de irmilici. alecsandri, p. p. 135. IRM3ZEĂ, irmi zele, s. f. (Popular) Cizmă făcută din piele de culoare roşie. Irmizele cumpăra şi de nuntă se gătea. teodorKscu, p. p. 642. IRMIZlU, -ÎE, irmi zii, adj. (Popular) Roşu-închis. V. cîrmîziu. Vin d-ăl irmiziu. TEODORESCU, p. p. 575. + (Substantivat) Piele roşie. Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, p. p. 474. 1 — Variantă : hermîziu, -ie (teodorescu, p. p. 540) adj. IRMOS, irmoase, s. n. Versul cu care începe o cîntare bisericească şi care arată cuprinsul şi melodia celorlalte versuri. începu a cînta cu glas gros acest irmos. STXnoiu, C. I. 99. începea a-i cînta irmosul următori, pe glas al doilea. CREANGĂ, A. 139. IROD, irozi, s. m. 1. (De obicei la pl.) Colindător (costumat) care umblă cu vicleimul. Ţi se părea că e un irod de cei frumoşi, iar nu cucoş de făcut cu borş. CREANGX, p. 70. 2. F i g. (Ironic) Comedian, paiaţă, cabotin. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii. EMINESCU, 0.1149. IRONIC, -ă, ironici, -e, adj. Care ironizează, căruia îi place să facă ironii; care conţine ironii, care exprimă ironia; zeflemitor. V. sarcastic, caustic. I se păruse că zăreşte zîmbete ironice la cei din jur. dumitriu, N. 114. S-a-nţeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, o. i 134. Englezul era ironic, după cum văzui în urmă. bolintineanu, o. 307. IRONIE — 548 — ISCODI IRONÎE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie care conţine o uşoară batjocură, folosind cuvinte opuse celor gîndite; zeflemea, persiflare. E duşman al vorbelor de prisos. Brusc şi drept. Simplicitate sănătoasă, demnitate bărbătească, ironie lipsită de răutate. Sadoveanu, E. 242. Maria ii răspunse cu o ironie înmuiată de tristeţea ochilor negri, mari. CAM11, PETRESCU, N. 138. Dispreţ, ironii şi ură întilneau pretutindenea. BART, E. 302. <> Expr. Ironia soartei = joc neaşteptat al întîmplării, care pare dictat de o intenţie maliţioasă conştientă. IRONIZĂ, ironizez, vb. I. Tranz. A spune ironii pe socoteala cuiva, a avea o atitudine ironică faţă de cineva sau ceva; a lua peste picior, a zeflemisi. Cu ascuţime ironiza M. Gorki pe acei tineri scriitori care considerau schiţa ca un gen mai greuţdecît romanul. V. ROM. iulie 1953, 271. Cind un om îşi ironizează o durere veche, crede că a devenit tare. c. petrescu, c. v. 153. IROSEĂLA, iroseli, s. f. Risipă, părăduire, irosire. (Cu pronunţare regională) Mincarea-i cu cheltuială, Şi de este irosală, Nu mai facem pricopseală. SEVASTOS, la TDRO. moşi, irosesc, vb. IV. 1. Tranz. A consuma făcînd risipă ; (cu privire la bani, la avere) a cheltui în mod uşuratic; a risipi. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruţă, creanga, p. 115. F i g. Sînt acuma de şaizeci de ani fără unul şi din ei vreo patruzeci tot la ţară i-am irosit, rebreanu, r. i 14. ' 2. Refl. F i g. A se răsfira, a se împrăştia în toate direcţiile; ă dispărea, a se stinge. Stelele cerului se irosiră din albastrele adîncuri. galaction, o. i 286. Gîn-durile pline de cruzime s-au irosit, iar durerea din trecut a rămas surdă în el. popa, v. 341. Noaptea se irosi ca bruma toamnei în răsăritul soarelui. ardei*Eanu,' d. 126. Se iroseşte în aer, cucernic, busuiocul, iosif, paTr. 12. mOSÎRE, irosiri, s. f. Acţiunea de a (se) i 1 os i; iroseală. Graba, lucrul de mintuială, neatenţia duc întotdeauna la irosirea materiei prime, la pierderea de timp, deci la scumpirea produselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2786. mtJGĂ s. f. v. iorugă. IRÎJMPE vb. III v. irupc. IRÎÎMPEIIE s. f. v. iruperc. ntCTE, ir Ap, vb. III. Intranz. A ieşi la iveală dintr-o dată şi cu putere, a izbucni; a năvăli, a intra cu violenţă. V. erupe. (Fi g.) Izbucni în rîs, fără motiv, numai fiindcă irupea toată tinereţea voioasă din ea. c. petrescu, c. v. 14. — Variantă: irumpe (camii, petrescu, u. N. 199) vb. III. IRtiPERE, iruperi, s. f. Acţiunea de a i r u p e şi rezultatul ei; irupţie. — Variantă: irumpere (camii, petrescu, n. 152) s. f. 1 Rl'J’ŢIE, irupţii, s. f. Izbucnire violentă, ieşire, năvălire, revărsare. V. erupţie. Toţi, plini de 'furie, fac irupţie pe scările palatului. bolinTineanu, O. 249. Monument istoric = construcţie veche care, pentru valoarea ei artistică şi istorică, este luată sub ocrotirea statului. Materialism istoric v. materialism. -4- Care se ocupă cu fapte din istorie, care reprezintă un fapt din istorie, care tratează un subiect din istorie. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul istoriei. Legile economice sînt legi cu caracter istoric. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a fost, a existat în realitate, demn de crezut; real, just. Adevăr istoric. 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordine cronologică. Metodă istorică. Gramatică istorică v. gramatică. Fonetică istorică v. fonetică. ISTORICÎ SC, -EĂSCĂ, istoriceşti, adj. ' (învechit) Istoric. Cărţile istoriceşti a împărăţiei lui Robinson. drăghici, R. 176. ISTORICEŞTE adv. Din punct de vedere istoric,- în mod cronologic. ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură şi în societate. ISTORIOARĂ — 553 — ISTOVIT 2. Ştiinţă care studiază dezvoltarea societăţii omeneşti în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfăşurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societăţii omeneşti pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începind din vremurile cele mai îndepărtate, pină azi. IST. r.p.r. 1. întrebaţi dar istoria şi veţi ¡ti ce sîntem, de unde venim şi unde mergem, kogălni-CEANTT, s. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, această mişcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului şi a minţii omeneşti. iiXi,CESCU, o. II 10. + Scriere care conţine fapte ca cele descrise mai sus ; p. e x t. obiectul de învăţămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examemd pe la sfîrşit. Se cercetase istoria, geografia, negruzzi, S. I 4. Istoria trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie ă popoarelor, şi fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la faptă bună. kogâi.niceanu, s. a. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Ştiinţă care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii, a Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente şi editarea cercetărilor în legătură cu istoria relaţiilor economice, politice şi culturale ruso-romtne. contemporanul, s. li, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, naraţiune. Vorbind şi gîn-dindu-mă, parcă mă cobor pe nişte cărări uitate în suflet, şi parcă ici-colo se face. lumină, şi dintr-o dată ceva uitat se desluşeşte, — şi aceasta se numeşte o istorie veche. SADoveanu, O. v 92. Aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, s. I 245. g. (Familiar) Întîmplare, păţanie; poznă, încurcătură. V. comedie2. Pe drum; la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruinţele şi învîrtiturile unchiului. VLAHUŢX, o. a. iii 16. îşi spuse istoria şi ce păţi. ISPIRESCU, l„ 8. Să nu-l iei drept cine ştie Şi să faci vreo istorie, teodorescu, p. p. 597. — Accentuat şi: (popular, fi) istorie. IST0RI0ĂRĂ, 'istorioare, s. f. Diminutiv al lui istorie (4); scurtă povestire distractivă, glumeaţă, moralizatoare, de obicei pentru copii. V. anecdotă, snoavă. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. ibrXilEanu, s. 151. Donîci fabulistul... ne spuse-această mică-istorioară. bolintineanu, o. 195. — Pronunţat: -ri-oa-, ISTORIOGRAF, istoriografi, s. m. Persoană însărcinată în mod oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; p. e x t. autor de studii istorice ; istoric. Unul din domnii scumpi in pomenirea viitorimii a fost şi Vasile Lupu... Hronicarii romini, istoriografii poloni şi unguri, diaconul arab Pavel, au scris mult pentru el. negruzzi, s. i 283. — Pronunţat: -ri-o-. ISTORIOGRAFIE, istoriografii, s. f. Ştiinţă care studiază dezvoltarea cunoştinţelor istorice şi perfecţionarea metodelor proprii de cercetare, istoria luptelor dintre diferitele curente pentru interpretarea fenomenelor sociale (ca o reflectare a luptei de clasă), prezentare evolutivă a cercetărilor pentru descoperirea legilor de dezvoltare a societăţii. + Totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită ţară sau perioadă de timp. Bălcescu a desfăşurat o vastă activitate de cercetător al istoriei, elaborind o serie de lucrări valoroase, prin care ridică la un nivel mai înalt istoriografia romînească. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Marele luptător revoluţionar şi istoric N. Bălcescu (1819-1852) şi în anumită măsură M. Kogălniceanu (1817-1891), au îmbogăţit cu lucrări de valoare istoriografia noastră. IST. R.P.R. 4. — Pronunţat: -ri-o-. ISTORISI, istorisesc, vb. IV. T r a n z. A povesti, a nara. Vor sta tîrziu după miezul nopţii, să-şi istorisească amintiri, c. PETRESCU, c. v. 30. Istorisea părinţilor lui tot ce păţise în pribegia lui. ispirEscu, i,. 331. Noi tare ne-am mirat Şi prin lume c-ain plecat Taina s-o istorisim. jarnîk-bîrseanu, d. 513. A b s o 1. Iacă aşa... Şi miliţianul istorisea mai departe, camilar, n. i 307. Bătrînul prinse a istorisi, în lumina mîhnită a unei zile ceţoase de toamnă. sadoveanu, o. i 360. ISTORISIRE, istorisiri, s. f. Acţiunea de a istorisi şi rezultatul ei; povestire. Mitrea a oftat şi a gemut. Apoi a ascultat în tăcere alte istorisiri de demult ale lui taica Triglea. sadoveanu, m. c. 45. Firul istorisirii trecu de la întîmplările cele dinţii ale geţilor, la ospăţul oferit de regele Dromichet craiului Lisimach, prins in război. C. PETRESCU, R. DR. 112. ISTORISM s. n. Unul din principiile de bază ale metodei dialectice de cercetare, potrivit căruia evenimentele şi fenomenele se studiază în procesul apariţiei şi dezvoltării lor în strînsă legătură cu condiţiile istorice concrete care le-au dat naştere. Părăsind istorismul, lingvistica burgheză s-a contopit cu filozofia burgheză a limbii, macrea, F. 12. IST6V s. n. (Popular şi arhaizant, numai în loc. a d v.) Do istov = de tot, cu totul, complet, deplin, cu desăvîrşire. Insă trebuiesc strinse şinele şi fiarele căruţei noastre. Dac-o mai purtăm aşa cum este, se hîrbuieşte de istov, sadoveanu, n. p, 96. Toată fiinţa lui se desfăcea încetişor, se topea de istov, vlahuţX, n. 64. M-am buimăcit de istov de-o bucată de vreme. ai.ECSAndri, t. 693. Fără istov = fără încetare, nesfîrşit, necurmat. în vremea iernii aşijderea, griji fără istov. Sadoveanu, A. i,. 193. Ploaia şuroia necurmat în streşini, mărunt, fără istov. C. PETRESCU, A. R. 187. ISTOVEAlA s. f. Sleire a puterilor, epuizare fizică. ISTOVf, istovesc, vb. IV. 1. R e f 1. A se slei de puteri (din cauza bolii sau a muncii); a se epuiza, a se extenua. Se istovise de tot, nu mai era in stare să se mişte, nu-şi putea înturha nici capul, mironescu, S. A. 36. Se uita.. . cum i se istoveşte sub ochi odorul. vlahuţX, o. a. 130. Tranz. Trebuia un om nou care să nu fie obosit de toate cîte vă istoviseră pe voi. DEMETRTUS, c. 37. li istoveau bolile, ii ticăloşea neştiinţa. sadoveanu, o. ii 462. 2. Tranz. A sfîrşi, a termina, a isprăvi; a'epuiza. Să-i cerem [de mîncare] răspunse liniştit beizade, şi ne va da poale, dacă cei care au căzut înaintea noastră n-au istovit totid. sadoveanu, z. c. 192. <0« Refl. Ca într-o groapă fără fund se istoveau averile, fără s-o poată umplea. VlahuţX, o. a. 214. (Rar) A pune capăt zilelor cuiva; a omorî, a ucide. Abia istovise Ercule pe balaur şi numai iacătă că se pomeni cu unchiul fetelor că vine şi-i spune cele ce s-au întimplat. ISPIRESCU, u. 64. ISTOVÎRE s. f. Faptul de a (s e) i s t o v i. 1. Oboseală extremă, slăbire a activităţii organismului (din cauză de boală sau în urma unei munci prea încordate ori prea îndelungate); sfîrşeală, epuizare, extenuare. îi sfîrîia carnea de istovire, răsufla gituit şi tre-murînd. popa, v. 152. 2. Terminare, sfîrşire, isprăvire. Să-mi trimeţi 70 galbeni pentru istovirea cărţii, precum şi pentru cheltuiala me. kogXlniceanu, s. 101. ISTOVÎT, -Ă, istoviţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Obosit peste măsură, secat de puteri; slăbit, sleit, zdrobit, epuizat, extenuat. Două zile umblă ca un nebun, istovit, pro- i ISTOVITOR — 554 — ITĂI sîit, moale ca o cirpă. SADOYKANU, o. vi 160. Ajunse acasă istovită, tremurînd, cu trupul ud pină la piele. bart, E. 238. Aţi pus cu toţii jurămint Să n-avem drepturi fi cuvlnt... cind istoviţi strigăm Că vrem pămint! coşbuc, p. i 209. <’> F iO toamnă care intirzie Pe-un istovit şi trist izvor. KMixKscu, o. i 212. ISTOVITOR, -0ÂRE, istovitori, -oare, adj. Care istoveşte, care sleieşte de puteri; obositor, extenuant. Muncă istovitoare, a O oboseală istovitoare mă cuprinsese. sadoviîanu, o. vi 214. Cu o respiraţie de uşurare, ca deşteptată din istovitorul vis. camil petrescu, t. i 123; Acuma s-a umplut paharul, părinte! Acuma nu mai pot! 0 ură istovitoare îmi roade inima, rebreanu, p. s. 149. ISTRlON s. m. v. histrion. ISTROROMÎN, -1, istroromini, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia romînească trăind în peninsula Istria din nord-vestul Peninsulei Balcanice şi vorbind un dialect al limbii noastre, -f- (Adjectival) Care aparţine populaţiei din Istria. IŞLÎC, işlice, s. n. (învechit) Un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni şi de boieri, uneori şi de femei (mai tîrziu şi de negustori sau de lăutari), avînd forme şi mărimi variabile, corespunzătoare rangului. V. calpac, c a u c1, g u g i u m a n. P-atunci forma işlicultti nu era mimai o fantasie, cum este astăzi cu pălăriile... fiecare trebuia să poarte işlicul după teapa lui. ghica, S: 500. Postelnicul apăru in scară îmbrăcat cu antiriu... încins cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul în cap şi învelit pină la ochi cu o giubea de postav albastru blănuită cu blană de rîs. filimon, c. 45. în mijloc la Bucureşti, în cele crîşme domneşti Cind pe uşă se băga, El işlicul dezbrăca Şi pe masă il trîntea. bibicescit, P. P. 333. E x p r. (învechit) A călca (a pocni sau a pioni) pe cineva po coiful (sau Ia coada) işlicului = a atinge, a supăra pe cineva (cu vorba), a jigni. Mă picneşte, vorba de pe vremuri, la coada işlicului. CARAGIAI.K, s. N. 144. Nevastă! Nu mă călca pe colţul işlicului. pann, P. v. m 127. — Variantă: şlic (alecsandri, T. 1333, negruzzi, s. i 69, russo, s. 18) s. n. IŞLICĂR, işlicari, s. m. (învechit) 1. Fabricant, negustor sau vînzător de işlice. Croitori, cavafi, işlicari... fiecare corporaţie cu starostele său. GHICA, S. XIV. La însurătoarea căminarului Tachi Ghica, i s-a dat din casa banului Scarlat Ghica un flăcău anume Grigorie, fiul işlicarului posltişnic care dregea gugiumanele şi işlicele casei banului, id. ib. 296. 2. Poreclă dată în secolul trecut de elementele progresiste boierilor reacţionari, cu idei şi obiceiuri retrograde. Boierii cei mai tineri... in aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: « rugini învechite , işlicari, strigoi». CREANGĂ, A. 153. IŞLICÎL, işlicele, s. n. (învechit) Diminutiv al lui 1 ş 1 i c. Pe atunci, cind nu se pomenea de viaţă publică,.. boiertd... avea sindrofie şi chefuri acasă, numai-n işlicel şi-n meşi. caragiale, o. m 162. De Sandul s-apropia, In posunar îl căta, Odoarele că-i găsea... Işlicelu-irăsturna. Şi cununa-i strălucea, teodorescu, p. p. 70. ITALIÂK1, italieni, s. m. Bărbat care face parte din populaţia de bază a Italiei sau este originar din Italia. — Pronunţat: -li-an. ITALlAX;, -A., italieni, -e, adj. Provenit din Italia; propriu Italiei sau locuitorilor ei. Limba italiană. Arta Renaşterii italiene. — Pronunţat: -li-an. ITALIĂNCĂ, italience, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Italiei sau este originară din Italia. — Pronunţat: -li-an-. ITĂLIC, -Ă, italici, -e, adj. 1. Din (sau care priveşte) Italia veche. Popoare italice. + Care ţine de Italia. Peninsula italică. 2. (Despre caractere tipografice) Cursiv. Fel de fel de scriituri — engleze, italice, gotice. .. ronde. caragiale, m. 137. (Substantivat, f. pl.) Text tipărit cu italice. ITAIJENÎjSC, -EĂSCĂ, italieneşti, adj. Italian*. Vin italienesc de Chianti. — Pronunţat: -li-e-. ITALIEXÎŞTE adv. în felul italienilor; în limba italiană. Vorbeşte italieneşte. — Pronunţat: -li-e-, ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat din limba italiană. A se curăţi [limba] de latinism şi de italienism... RUSSO, s. 39. 2. Curent lingvistic reacţionar iniţiat de I. Eliade Rădulescu, avînd ca scop apropierea prin mijloace artificiale a limbii romîne de limba italiană. — Pronunţat: -li-e-. ITERATIV, -Ă, iterativi, -e, adj. (Despre verbe) Care arată o acţiune repetată, săvîrşită în mai multe rînduri. Mai există apoi verbe iterative, care arată ci acţiunea se face de mai multe ori. graur, P. l. 147. ITINERAR, itinerare, s. n. Linia, drumul pe care se desfăşoară deplasarea unui vehicul sau o călătorie cu indicarea localităţilor de pe parcurs. Porneşte singur, la intîmplare sau după un itinerar precis, să caute, să întrebe. bogza, A. î. 632. Itinerarul călătoriei îl ştiam de mult. bart, s. M. 11.+ Indicator cuprinzînd staţiile şi orele de plecare şi de sosire pe un parcurs. Cui e obicinuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la itinerar îi dă de gîndit. caragiale, m. 142. IŢÂN, iţani, s. m. (Rar) Nume dat unor locuitori de la munte. Ghicitoare pe care n-a dovedit-o nici ciobanii, nici mocanii, nici ţurcanii, nici iţanii. delavrancea, s. 261. IŢĂRI s. m. pl. Pantaloni ţărăneşti lungi şi strimţi, făcuţi din lînă albă sau din bumbac. Căpitanii erau îmbrăcaţi cu iţari strimţi, cu găitane, ispi-RESCU, M. v. 43. Iţari... cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de burangic alese şi alte lucruri, ce le duceau lunea în tîrg de vtnzare. creangă, a. 48. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Romini de viţă veche, Purtînd opinci, sumani, iţari Şi cuşma pe-o ureche, alecsandri, p. A. 204. ÎŢĂ, iţe, s. f. (Mai ales la pl.) Dispozitiv format din rame care susţin o serie de fire aşezate vertical, unele lîngă altele, prin ochii cărora se trec firele de urzeală Ia războiul de ţesut, pentru formarea rostului ; fiecare dintre firele cu ochi care fac parte din acest dispozitiv. O "iţă se ridică şi alta-n jos se lasă, Iar stativa-n lovire dă glas scîrţiitor. beldiceanu, p. 68. Minile-i reci şi tremurînde pare că pierduse indeminatica lor agerime... nici undrelele nu mai ştiau s-apuce iţele împle-tecite. odobescu, s. I 130. Cit e soare Toamna, mîndră ţesătoare, Pune furca-n brtul ei, Ca să toarcă şi să ţese Pinză lată-n iţe dese. ALECSANDRI, p. a. 156. «ţ- Exp r. A (i se) încurca (cuiva) iţele = a (i se) strica planul (cuiva), a (se) complica lucrurile. Are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurc iţele? preda, î. 14. Voi, cu bolboroseala voastră, numai ne încurcaţi iţele, contemporanul, rv 507. A descurca iţele = a lămuri o chestiune. F i g. Acum, cind iţele ei strîngeau bine pe ciung, a început să se teamă de furia ocnaşului, popa, v. 311. + F i g. Fir de păianjen. Un păianjen ce-şi urzea în ticnă iţele sale. ODOBESCU, S. I 83. IŢĂ! vb. IV v. iţi. ITĂRAŞI — 555 — IUGOSLAV IŢArAŞI s. m. pl. (Rar) Diminutiv al lui i ţ a r i. Era mimai in cămaşă şi cu iţărasii strînşi creţ pe pulpă. C. PETRESCU, R. DR. 62. IŢI, iţesc, vb. IV. R e f 1. 1. A apărea pentru un moment, a se ivi, a se arăta puţin. în lungul drumului, departe, se mai iţeau luminile unui sat; casele se ridicau singuratice, tăind zarea fără de sfîrşit. SAD oveanu, o. I 134. Printre brazii de sus se iţesc pete albe. C. PETRESCU, î. n 203. Pe ceriul albastru se iţea ici-colea cîte un nouraş. contemporanul, Vf 104. 2. A arunca o privire repede şi curioasă, a se uita, a privi din fugă sau pe furiş. La casele dimprejur, mai multe perechi de ochi se iţeau după perdele, bart, e. 340, în zadar se iţi, printre gard, la casa Irinei, n-a zărit pe nimeni, bujor, S. 130. Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri! CREANGĂ, p. 24. — Variante: iţii, iţăi (galan, z. r. 32) vb. IV. IŢll1 interj. (în expr.) A filo,o iţii = a se arăta puţin, a se iţi. Da veniţi încoaci... Ce, doamne iartă-mă, de-mi faceţi iţii? ALECSANDRI, T. 427. îl vezi prin vis... el iţi face iţii. id. ib. 945. IŢtE2 vb. IV v. iţi. IU interj. 1. Strigăt de veselie, de obicei repetat, pe care îl scot flăcăii la horă, mai ales la pornitul jocului şi care însoţeşte strigăturile. Iu, iu, iu, C-acuma viu. BIBICESCU, P. P. 219. 2. Strigăt care exprimă spaima. Iu!... se auzi ţipind uşor una mai sperioasă. hogaş, dr. n 68. IUBÎŢ, -EAţA, iubeţi, -e, adj. 1. (Popular, uneori depreciativ) Care iubeşte mult; drăgăstos; pătimaş în dragoste. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera şi cel cu băutura; si s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe, sadoveanu, B. 7. Era o femeie frumoasă... iubeaţă. bălcescu, o. n 214. 2. (învechit; urmat de determinări introduse prin prep. «de») Căruia îi place mult ceva, amator de..., pasionat după... Nevastă... iubeaţă de panglicuţe. GOLESCU, î. 54. IUBÎ, iubesc, vb. IV. T r a n z. 1. A simţi dragoste pentru o persoană de sex opus, a fi îndrăgostit de cineva; a avea relaţii de dragoste cu cineva. Oh, tu ştii de bună seamă Că din suflet ii iubesc, Şi tu stii că pătimesc Pentru Sandru, dragă mamă. coşbuc, P. n 211. Te iubeam cu ochi păgini. EMINESCU, o. I 192. Mult, ah! mult in viaţă eu te-am iubit pe tine. ALECSANDRI, p. a. 63. A b s o 1. Pin-eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam; Dar acum, de cind iubesc, Nu pot să mă odihnesc. Jarnîk-BÎRSEANU, D. 12. «$■ Refl. reciproc. S-au dat a se iubi încă mai cu duioşie. SBIKRA, p. 239. Hai, mindro, să ne iubim, C-amtndoi ne potrivim, Şi la ochi şi la sprintene, Ca doi porumbaşi la pene. jarnîk-bîrseanu, d. 49. 2. A nutri un sentiment puternic de afecţiune (uneori şi de admiraţie) pentru cineva ; a ţine foarte mult la cineva sau la ceva, a îndrăgi. A-şi iubi patria, czi Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate! Sau nu l-ai înţeles — şi e tot una. vlahuţă, o. A. 38. în tine iubesc lumea, prezent şi viitor. ALECSANDRI, T. II 106. Obştea ne-a trimis... să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte. NEGRUZZI, s. I 139. 8. (învechit; urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A-i plăcea să... Judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din faţă. CREANGĂ, A. 150. De vreme ce Alecu iubeşte mult a zugrăvi, de aceea, babacă, te-aş ruga ca să-i tocmeşti un dascăl de zugrăvit, kogălniceanu, s. 86. în copilărie iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirii. ALEXANDRESCU, M. 10. IUBÎRE, iubiri, s. f. 1. Faptul de a iubi; sentiment de natură erotică pentru o persoană de sex opus ; dragoste (2), amor. în sărbătorile acelea ale primăverii se dezvălui, o dată cu florile livezilor, şi începutul iubirii lor. sadoveanu, o. iv 59. Sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. negruzzi, s. i 47. Mîndra-naltă si subţire E făcută spre iubire, jarnîk-bîrseanu, d. 76. (Poetic) Iubirea mea nebună De-abia trezită-n zori. Adună Mănunchiuri mari de flori. TOPÎrceanu, s. a. 50. Eşti iubirea mea de-ntîi Şi visul meu din urmă. EMINESCU, o. I 179. 2. Sentiment puternic de simpatie şi de afecţiune pentru cineva; dragoste (I). Era ceva din duioşia şi delicateţa unei mame tn iubirea pe care o avea Priboianu pentru Dan. vlahuţă, o. a. iii 29. îi mulţumi şi, scoţînd din sin... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, l. 39. N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se înfiorează de-a ta spaimă, Baiazid! EMINESCU, o. I 147. IUBÎT1 s. n. Faptul de a iubi; iubire. Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu isprăvitul, coşbuc, P. I 52. Lasă, mîndră, iubitul, jarnîk-bîrseanu, d. 449. IUBÎT2, -A, iubiţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Pe care cineva îl iubeşte, pentru care cineva are dragoste, îndrăgit de cineva. Şi bădiţu meu iubit Din guriţă mi-a grăit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 137. 2. (Despre fiinţe, mai ales despre oameni) La care cineva ţine mult (simpatizîndu-I, voindu-i binele), pentru care cineva are o afecţiune deosebită; drag. Sufletul meu rîde. .. Cind văd mulţămit Publicul meu iubit. ALECSANDRI, T. i 301. Un’ te duci, iubite frate? jarnîk-bîrseanu, d. 137. (Poetic) Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, p. a. 112. IUBÎT3, -Ă, iubiţi, -te, s. m. şi f. Persoană iubită, cu care o persoană de alt sex e în relaţii de dragoste. De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu, iubita mea. COŞBUC, P. I 281. Nu câta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, o. I 54. Chiar astăzi mă mărit Cu al meu iubit. ALECSANDRI, T. I 224. IUBITOR, -OARE, iubitori, -oare, adj. Care iubeşte. Şapte ani de cind plecat-ai, zburător cu negre plete, Ş-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, o. I 83. Ţara mea se arată mie ca o mamă iubitoare ce mă cheamă la sinul ei. ALECSANDRI, o. P. 291. Era un om bun, milostiv şi iubitor de patria sa: BĂLCESCU, o. I 185. IUBrpÎL, iubiţei, s. m. Diminutiv al lui iubit*. lubiţele, drăguţul mieu! de-ai şti tu cit de greu mi-i mie aici, poate tot mi-ai face măcar o plăcere. SBIERA, p. 43. IUDA, 'iude, s. f. Trădător. Dar protestările lor' erau ipocrite şi mincinoase şi sărutările lor sărutări de iude. bolintineanu, o. 248. IUFT s. n. Piele groasă (de viţel, de bou sau de bivol) tăbăcită şi impregnată cu ulei de mesteacăn (ceea ce îi dă un miros caracteristic). Trăsura se înfundă în ploaia zbătută de vînt, legănîndu-se in arcuri... în coşul de piele cu miros de iuft, picăturile bombăneau. C. PETRESCU, R. dr. 206. Aproape de crăciun, Pavelfăcu o păreche de ciubote de iuft vărului mieu. CREANGĂ, A. 103. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi şi cu lucratul lor, prefăcindu-le tn iuft. I. IONESCU, M. 701. itfGĂR, iugăre, s. n. (Transilv.) Unitate de măsurii pentru aria terenurilor agrare, egală cu 5775 m2 sau 1600 de stînjeni pătraţi. îi vînduse la licitaţie căsuţa şi cete patru jugăre de pămînt. VORNIC, P. 20. — Scris şi: (învechit) juger, pl. jugere (BĂLCESCU, o. n 122). — Variantă: jtigăr s. n. IUGOSLAV1, -A, iugoslavi, -e, adj. Din Iugoslavia; propriu Iugoslaviei sau locuitorilor ei. IUGOSLAV — 556 — IUŢEALĂ IUGOSLĂV2, -Ă, iugoslavi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţiile de bază ale Iugoslaviei sau este originară din Iugoslavia. . IUl, iui, vb. IV. Inţranz. A chiui. IUlT, iuituri, s. n. Chiuit. Vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură. . . Dar după două-trei versuri o sfîrşeşte intr-un iuit aspru, istovit. REBREANU, 1. 12. IULIĂN adj. n. sg. (Numai în e x p r.) Calendarul iulian = calendar stabilit din ordinul lui Iulju Cezar în-anul 46 î.e.n. ItJLIE s. m. Numele lunii a şaptea a anului; luna lui cuptor. în liniştea zilei de iulie, în umbra înflorită de stele de lumină, urmă un răstimp de tăcere. SADOVEANU, E. 129. itfNCĂR s. m. v. iuncher. ItJNCHER, iuncheri, s. m. (Şi în forma iuncăr, răs-pîndit mai ales în fosta Austro-Ungarie, în Germania şi în Rusia ţaristă) Cadet. în casa Pătrăcesei şedea un tinerel, un iuncher. sadoveanu, p. 105. Călcau semeţi iuncări cu prea sclipitoare fireturi la epoleţi, c. petrescu, a. r. 7. — Variantă : iuncăr s. m. IUNCHERÎE s. f. (învechit) Calitatea de iuncher; timpul petrecut ca iuncher. [Generalul] sărea intr-un picior, ca pe vremea iuncheriei. D. zamFirescu, la tdrg. itj'NIE s. m. Numele lunii a şasea a anului; cireşar. Pojarul de la 20 iunie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului. NEGRUZZI, s. I 15. IÎÎRĂŞ s. n. v. iureş. IUREŞ, iureşuri, s. n. Asalt, năvală, atac; mers impetuos; fugă, goană mare. într-un iureş neaşteptat năvăli, printre oameni, pe uşă afară. DUMITRIU, N. 179. Se ferea numaidecît în lături, căci altminteri, în iureşul vostru, l-aţi fi strivit, pas, z. i 188. -$> Loc. a d v. In iureş = repede, în goană, impetuos. Prin pădurosul Maramureş, Pe drumul desfundat de ploi, Un camion sălta în iureş Spre Baia Borşa. deşi/iu, m. 8. E x p r. A da iureş (sau iureşul) = a da năvală, a năvăli. în ceea ce priveşte atacul pe puntea inamică, asta depinde de modul în care se dă iureşul, camii, petrescu, T. n 183. Zburam, loveam, dam iureş şi-n crunta bătălie Mă zvîrcoleam întocmai ca trăznetu-n mînie. macedonski, o. i 252. — Variante: iurăş (sadoveanu, o. vi 56), iiiruş (ghica, s. 16) s. n. ItJRUŞ s. n. v. iureş. IURUŞÎ, iuruşesc, vb. IV. I n t r a n z. (Popular) A da năvală. Turcii-n casă iuruşea. alecsandri, p. p. 210. lOŞCĂ1 s. f. (Numai în e x p r.) Iuşcă do femeie = femeie şireată şi plină de temperament; drăcoaică. Tu eşti mititică şi trebuie să fii o iuşcă de femeie! c. PETRESCU, R. dr. 324. ItJŞCĂ2, iuşte, s. f. (Mold.) Bici, biciuşca. V. frişca. Negustorul.. . tăcu, îndemnîndu-şi caii cu iuşca. SADOVEANU, B. 113. Pe urmă se-nchină amîndoi cu sănătate cătră gospodar, şi moş Vîrlan păleşte cu iuşca in iapă. id. o. A. II 108. Cum juncul cel din hăisa de-abia-şi mai dă imbold, Romînul _îl plesneşte cu iuşca peste şold. LESNEA, I. 52. Lovitură dată cu biciul, cu biciuşca. IUŞNÎ, iuşnesc, vb. IV. (Mold.) 1. I n t r a n z. (Despre bici) A produce zgomotul caracteristic plesniturii ; a plesni. Se putea auzi cum iuşnea biciul în carne. CONTEMPORANUL, IV 304. 2. Tranz. (Subiectul este persoana care loveşte cu biciul) A atinge (pe cineva) cu biciul sau cu biciuşca. Să-l iuşneşti, Să-l plesneşti. SEVASTOS, N. 15. IUŞTI interj. (Mold.) Onomatopee (de obicei repetată) care redă sunetul produs de lovitura cu biciul. Plin de ciudă, moş Toader îşi iese din fire şi întoarce coada biciuştei şi iuşti şi iuşti! La TDRG. itJTA s. f. Material sub formă de fibre textile obţinute din scoarţa unor plante originare din India şi întrebuinţate la fabricarea a diferite ţesături (pînză de sac, covoare etc.). ILÎTE1 adv. Fără întîrziere, repede, în grabă; imediat, numaidecît. Privind la voi cu drag, se bucurară Şi v-au uitat apoi aşa de iute! IOSIF, P. 36. Zboară încă o dată pină la lună şi iar se lasă in jos mai iute decît fulgerid. creangă, o. A. 226. Şi ieşind pe uşă iute, Ei s-au prins de subsuoară. EMINESCU, o. i 154. Tu, murguţule-n putere, Du-mă iute ca un zmeu, Du-mă la stăpînul tău. ALECSAX-DRI, p. p. 49. ItJTE2, iuţi, adj. 1. (în opoziţie cu domol) Care acţionează şi reacţionează repede; (despre acţiunile fiinţelor) care se produce fără întîrziere, în puţină vreme, cu grabă, repede. Peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decît aci, în apele getice de munte spumegoase, limpezi şi reci. c. petrescu, r. dr. 5. Ştii însuţi: moldoveanul e iute la război, Tot omul e în stare a se lupta cu doi. ALECSANDRI, T. ii 136. [Să fii] Tare Ca piatra, Iute Ca săgeata, Tare Ca fierul, Iute Ca oţelul, teodorescu, p. P. 159. + (Despre forţele naturii) Violent. Un vint iute îi desfăşură toţi faldurii pelerinei. CAMILAR, N. I 41. + (Despre oameni şi despre animale) Care fuge, care aleargă repede; sprinten. Două iepe, albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiştea căruţei. creangă, p. 106. Vin potop, potop cu toţii Pe cai iuţi ca rîndunele. alecsandri, p. n 14. 2. (Despre oameni, în opoziţie cu liniştit) Care-şi iese uşor din fire, care se mînie uşor; irascibil, violent. Om iute la mînie şi straşnic de ambiţios în serviciu. BART, E. 290. Iar te-ai supărat? Da iute eşti! alecSandri, t. i 152. 3. (Despre unele plante şi fructele lor, în special despre ardei, şi despre feluri de mîncare preparate cu aceste plante) Cu gust înţepător, pişcător. Tocană iute. (Despre alimente- care au căpătat un gust înţepător, mai ales prin alterare) V-a adus hangiul ouă fierte, brinză de burduf, iute ca ardeiul, roşii şi castraveţi. PAS, Z. I 45. -4- (Despre miros) Tare şi neplăcut. Şoimaru simţi pă-trunzîndu-i in nări mirosul iute al gunoiului de cai. SADOVEANU, o. Vit 144. în fum cătrănit de tutun prost, in duhoarea iute de botfori şi de sudoare, călătorea un asemenea tînăr. c. petrescu, c. v. 26. + (Despre leşie) Tare, concentrat. S-o spălăm cu leşie iute. ŞEZ. IV 124. IUTIŞ6R adv. (Popular) Repejor. Să facem un bol-dişor Să-l avem la pluguşor, Să meargă mai iutişor. teodorescu, p. p. 153. IUŢEĂLĂ, iuţeli, s. f. 1. Viteză (mare), repeziciune. Deîe drumul frînghiei, care se lăsă in jos cu mare iuţeală. ISPIRESCU, L. 89. Dar numai iuţeală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca, alege şi culege nişte fie-cuşteţe ca aceste, creangă, p. 263. Holera începuse a secera, mai întîi slab... pe urmă cu o iuţeală grozavă. negruzzi, s. i 291. <$» L o c. a d v. Cu iuţeala fulgerului (sau a glonţului) = extrem de repede, fulgerător. [Vulturul] se rotea mindru, liniştit, deodată se repezea cu iuţeala glonţului; nu înşfăca decît puici voinice şi cocoşi odoleni. camilar, tem. 131. Cu iuţeala fulgerului îi trecu prin minte toate durerile satului pe care el le simţise zeci şi zeci de ani. BUJOR, s. 170. 2. Însuşirea de ă fi iute la mînie; violenţă. Despre iuţeală, mînie şi posăcie. pann, p. v. in 12. 3. (Rar) Gust iute, picant. iuji — 557 — IZBI IUŢÎ, iuţesc, vb. IV. 1. Ti an z. (Cu privire la oameni) A face să fie iute în mişcări. Las' pe mine, că te-oi iuţi eu. alecsandri, T. 611. + (Cu privire la mişcări) A grăbi, a accelera. Văsile strigă un « zii, mă i>. . . şi iuţi din nou jocul, camil petrescu, o. j 118. Iuţi pasul, ducîndu-se întins la Penelopa Maruli. BART, E. 114. El sub tunetul de tun S-a bătut ca un nebun, Parcă de-şi iuţea el paşii Mai curxnd piereau vrăjmaşii, coşbtjc, p. I 132. ‘Oamenii noştri iuţiră paşii, ca să ajungă mai din vreme. POPESCU, b. ii 87. + Refl. A se grăbi, a se zori. Doi oameni veneau cu paşi mărunţi şi repeziţi, iuţindu-se ca să nu cadă, cu cite o ladă în braţe, dumitriu, n. 257. O babă uscată se iuţea să închidă poarta, în vreme ce un flăcău se apucase să dejuge. REBREANU, r. I 101. R e f 1. (Despre fiinţe) A deveni iute în mişcări. Chiar şi porcii trîndavi se iuţiră, delavrancea, s. 198. + Refl. (Rar, despre cursul apelor) A curge mai repede. De la Sfiniţia Dunărea se iuţeşte, i. ionescu, M. 77. 2. R e f 1. (Despre oameni) A se mînia, a se aprinde de mînie, a nu se mai stăpîni. Ea, prefăcîndu-se a plînge şi a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuţit, ispi-RESCO, I,. 261. Dar nu te iuţi aşa tare, că-nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor, creangă, P. 190. Afară! Pîn’ nu mă iuţesc! alecsandri, T. I 362. + Tranz. A aprinde, a întărită. Pătimirea Care-nghimpă şi deşteaptă şi iuţeşte toată firea, conachi, f. 4. 3. Refl. (Despre mîncări, brînzeturi etc.) A deveni iute, înţepător, pişcător. Brînza s-a iuţit. ItJXTĂ s. f. v. juxtă. IUZLtîC, iuzluci, s. m. (învechit) Monedă veche turcească de argint, avînd valoare de o sută de parale. Să-ţi dau iuzluci cît ii vrea. alecsandri, p. p. 106. — Variantă: izliic (FILIMON, c. 129) s. m. 1VĂR, ivăre, s. n. 1. Zăvor. Poarta înaltă e de fier, încuiată cu ivăre groase pe dinăuntru. sTancu, d. 136. Trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. delavrancea, îi. T. 153. Trage ivănd şi deschide. CARAGIALE, la tdrg. 2. Clanţă. Aş! abia ţi-ai întins niîna, sare ivărul la uşă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătuşă. EMINESCU, O. I 155. IVEALĂ s. f. (în e x p r.) A ieşi la iveală = a apărea; (despre persoane) a se arăta, a se înfăţişa. Dacă mai e ceva bun In tine, să iasă la iveală, demetrius, c. 68. Ieşi, bădiţă, la iveală, şez. viii 31. A seoatc (sau a da) la ireală = ji) a da pe faţă, a face evident. A scoate la iveală... acest mare şi definitiv adevăr este datoria tuturor, contemporanul, s. II, 1950, nr. 185, 3/2. (Cu pronunţare regională) Ideile nouă au trebuinţă de cuvinte nouă, dar nevoia trebuia să le deie la ivală. RUSSO, s. 37; b) a face să fie văzut, cunoscut; a arăta (ceva care era ascuns). Nti-l lăsa nicidecum să scoaţă inelul la iveală. ISPIRESCU, L. 108. (Cu pronunţare regională) Îndată ce am sosit aici, tni-am scos fetele la ivală. alecsandri, T. 132. rvi, ivesc, vb. IV. R e f 1. A se arăta (pe neaşteptate sau ieşind dintr-un loc ascuns), a apărea (din-tr-o dată sau întîia oară), a ieşi în văzul tuturor. Stoluri de raţe se iveau în văzduh, ca nişte ciocane de lemn aruncate-n sus. arghezi, p. t. 160. E duminică. Din vale Se ivesc răzleţi flăcăi. COŞBUC, P. I 263. Începea a se ivi soarele dintre nori. CREANGĂ, A. 34. Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea pe după gît. EMINESCU, o. i 55. + Tranz. (învechit) A arăta. Felele tinere ivesc feţele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. - 1 TVÎRE s. f. Faptul de a se i v i; ieşire la iveală, apariţie. La plăcuta sa ivire Ies albinele cu miere, alecsandri, o. 229. De la ivirea broşurii d-lui Dăscălescu, av trecut vro şase luni. RUSSO, o. 84. IVORÎN s. n. Fildeş fabricat sintetic. IVORIU s. n.' 1. Fildeş. Vorbea şi părea numai foarte preocupată să închidă şi să deschidă umbrela de dantelă în culoarea ivoriului. c. petrescu, î. ii 5. Cînd în juru-mi creşte o larmă nentreruptă De glasuri de durere şi strigăte de luptă, —Eu să rămîn deoparte, cu ochii cătră stele, In turnul de ivoriu al visurilor mele? Topîrceanu, p. o. 18. 2. Substanţă amorfă, moartă, foarte solidă care se găseşte împrejurul pulpei dentare. IZ, izuri, s. n. Miros deosebit; aromă particulară. Era mică, slabă, cam negricioasă, şi purta în creţurile veşmintelor iz de salcie şi păpuriş. galan, z. r. 44. Trase în nări izurile primăverii, camilar, tem. .5. Adia dinspre uttcheşul meu un iz de urdă şi de bărbat sănătos. SADO-vEanu, N. E. 151. <> F i g. Cîntece cu un iz patriarhal,-idilic sau pastoral. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/1. Miros (şi gust) neplăcut. Vin cu iz de mucegai. IZBĂVA s. f. (învechit) Scăpare, salvare. Nu l-am fost rugat Să ne capete — de pildă — de la craiul său izbava Celor zălogiţi? davila, v. v. 73. Nici nu ştii in ce stă uneori izbava. La TDRG. Izbă, izbe, s. f. Căsuţă (de lemn) a ţăranilor ruşi. IZBĂVI, izbăvesc, vb. IV. Tranz. (învechit şi arhaizant) A scăpa (dintr-o primejdie, pacoste, boală etc.), a salva, a mîntui (pe cineva). Vorbele trec; vor rămînea faptele, să mărturisească pentru mine. Ele au să mă cufunde, ori au să mă izbăvească. SADOVEANJJ, d. p. 19. O biată păsărică de munci te izbăveşte, alecsandri, p. iii 308. Vindecă şi izbăveşte amărita mea durere. conachi, r. 86. -if- Refl. S-a ţinut dîrz, a crezut in comunism şi s-a izbăvit, sadoveanu, m. c. 167. ■ IZBĂVIRE, izbăviri, s. f. (învechit şi arhaizant) Faptul de a (s e) izbăvi; salvare, scăpare, mîntuire. Privea cu ochii aţintiţi înainte-i, aşteptînd de la noaptea aceea ori o tulburare năprasnică şi fugă, ori o izbăvire. sadoveanu, z. c. 121. A găsi vro izbăvire nu pot să nădăjduiesc, conachi, p. 47. ' IZBĂVITOR, -OĂRE, izbăvitori, -oare, s. m. şi f. (învechit şi arhaizant) Persoană care izbăveşte; salvator, mîntuitor. Cînd se deşteptă... văzu pe tzbăvitond său. ISPIRESCU, L. 371. Boala Ilincuţei avea rădăcini foarte adînci şi greu s-ar fi găsit izbăvitori. CONTEMPORANUL, VI 105. <0- (Adjectival) Omul. ..îşi îndeplini izbăvitoarea sa misiune. C. PETRESCU, A. R. 18. IZBÎLIŞTE s. f. (Mai ales în e x p r.) A ti (sau a se găsi) în izbeliştea vuitului (sau a primejdiilor etc.) = a fi, a se' găsi într-un loc bîntuit de' intemperii; a fi expus primejdiilor, nenorocirilor. Casa... era în izbeliştea vîntului, la o coadă de iaz îngheţat, sadoveanu, p. s. 36. In ceasul acela, nu mai erau străini, orfani, săraci şi-n izbeliştea nenorocirilor, vla-huţĂ, o. a. 137. ^ Loc. adj. De izbelişte = lăsat la voia întîmplării, părăsit de toţi; (despre animale) fără stăpîn, de pripas. Măria-ta, m-aş ruga să nu mă laşi aici de izbelişte şi singură, sadoveanu, n. p. 390. Avem copii, măria-ta! Fie-ţi nulă! Au să rămîie, sărmanii, de izbelişte, id. o. I 199. Df-oi pune eu mî-n'tle pe piept, are să rămîie căruţa asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte! CREANGĂ, O. A. 119. IZBI, izbesc, vb. IV. 1. Tranz. A lovi cu putere. Cum pătninserăm in Dunăre prin gura canalidui,' ne izbi vîntul rece. DUNĂREANU, ch. 94. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind şi cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. creangă, p. 185. Ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă-l izbesc. ALEXANDRESCU, m. 13. (Fi g.) Lumina soarelui... IZBIRE — 558 — IZBUTI inii izbi ochii. IH'.I.AYRANCRA, la tdrg. Razele lunei... izbeau faţa sa palidă. EMINESCU, N. 47. <ţ> Intranz. De o viaţă de om izbesc cu sapă. .. izbesc... degeaba!... Vnde-i mămăliga?_ Uttde-i pinea? CAitn,AR, TEM. 16. Clopotniţa trosneşte, in stilpi izbeşte toaca. EMINESCU, o. i 69. începu a izbi cu clonţul in ea. şez. in 187. (F i g.) Cuvintul izbi bine. saxdu-aldea, n. N. 238. <$> Refl. Afară vintul vîjăia mereu; stropi mari şi grei se izbeau de fereastră. dan, U. 25. în zadar viforul, vijelia şi uraganele se izbiseră oarbe in clădirea zburlită de crengi uriaşe a intăriturilor mele, căci nu izbutiră decit să se sfişie şi să urle de durere şi de ciudă. HOGAŞ, M. N. 177. Buzduganul... se izbi de o poartă. EMINESCU, N. 6. (F i g.) Să-i spui că m-ai lăsat rănit Pe umedele paie... Că de dureri eu mă izbesc Şi urlu ziua-ntreagă. COŞBUC, P. I 79. Cerbul cind mi-i zărea Să izbea şi să plingea. RETKGANL'I,, p. i 49. + A trânti. Bău paharul dintr-o dată, il ridică şi îl izbi de podele, sadoveanu, o. i 456. Şi-n pămint că mi-l izbea, ai/ecsandri, p. p. 100. 2. Tranz. A arunca cu putere, a azvîrli. Un vint... izbeşte pe bietul băiat departe-npădure. SBXERA, p. 35. Căci ei sint arcaşii vrednici a lui Ştefan domn cel mare Ce-şi găteşte-acum săgeata, s-o izbească-n depărtare. AI.EC-sandri, p. A. 45. -4- Refl. A se arunca cu putere, a sări. Murgul sălbatic şi răzleţ... încruntă ochiul, bate copita de pămint, Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte. ai,ecsandri, p. a. 166. 3. Intranz. A ataca. Din raia, din cetatea Turnului, se repezeau turcii pilcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica dimineaţa, stancu, d. 10. Acel căpitan ... umblă şi izbeşte cu iuţeala trăsnetului. eSi.cescu, o. n 286. -4- (Rar) A da o lovitură, a face o spargere. Staţi feciori şi vă gîndiţi, La vin nu vă lăcomiţi. Desară unde-o să izbiţi? SEVASTOS, c. 299. 4. Tranz. F i g. A impresiona puternic; a bate la ochi. Pe bulevardul Colţei îl izbeşte pe Moş Gheorghe mai intîi lărgimea lui, apoi alinierea caselor, sp. popesctj, m, G. 57. Acest neaşteptat răspuns il izbi pe Radu. VU-HUŢl, N. 44. Frumosul poate să existe acolo unde el nu izbeşte, chiar de îndată, vederile? ODOBESCU, s. m 58. . IZBÎRE, izbiri, s. f. Acţiunea de a (s e) izbi şi rezultatul ei; lovire, lovitură, izbitură. Omul deschise uşile şi le trinti in urmă-i in izbiri de vint. SADOVEANU, p. s. 41. Pre duşman c-o izbire il turtea, negruzzi, s. I 125. IZBITOR, -OÂRE, izbitori, -oare, adj. Care impresionează puternic, care uimeşte; impresionant, uimitor, surprinzător, uluitor. Amănunt izbitor, cd Ceea ce pricepuse insă Leiba mai bine decit oricine... era ilustraţia izbitoare a teoriei; cazul de reversie el il cunoştea. CARA-GIAI.E, s. 142. IZBITTjRĂ, izbituri, s. f. Lovitură puternică, izbire. Izbitura barosurilor pe nicovale, camilar, n. n 104. înaintea mea se deschidea podul negru, scîrpiind jalnic din încheieturi subt izbiturile viforului, sadoveanu, O. I 350. Pămintul din ograda Gherghinei icnea sub izbiturile căldilor. bujor, s. 101. + Locul, urma, semnul unei lovituri; contuzie. / IZBÎNDĂ, izbînzi, s. f. 1. Victorie, biruinţă. Ochii tuturora se îndreptau curioşi spre cei doi luptători, măsu-rindu-le, după înfăţişare, sorţii de izbindă. AXGHEI.-IOSIF, C. I,. 36. Ah, pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbinda. alecsandri, p. a. 209. 2. Reuşită, succes, ispravă bună. Ochii i se aprinseră intr-o lucire de izbindă. REBREANU, i. 52. Gheorghe se afla in culmea fericirii: izbinda lui ii întrecuse toate aşteptările. vi.AHUŢĂ, o. A. I 110. Să ne vie cu izbindă Ăst an, cu mare dobindă. TEODORESCU, P. P. 139. — PI. şi: izbinde (ispirescu, x,. 156). IZBLNDÎ, izbindesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A învinge în luptă, a birui, a fi victorios, a triumfa. Ce socoţi, Bogdane______izbindi-vom oare? negruzzi, s. I 138. Mergi acum la tine-acasă Şi-ţi ia haina de mireasă Şi m-aşteaptă bucuroasă, Că eu, dac-oi izbîndi. Cu tine m-oi logodi. AT/ECSANDRI, P. P. 137. 2. Tranz. A izbuti să realizeze ceva, a reuşi. Nu izbindiseră să afle ora. sadoveanu, o. vi 385. A izbîndit să fie mutat aci. c. petrescu, î. n Î67. Cerca unul, cerca doi, Cerca o sută şi doi, Dar nimeni nu izbîndea Pe roşul a-ncălica. teodorescu, p. p. 534. + A duce la îndeplinire, a îndeplini, a împlini. Inima însă ne era fierbinte, că ce gîndeam şi izbindeam. CREangX, a. 116. I-a făgăduit că a face pe dracu-n patru să izbindească voinţa împăratului. ŞEZ. n 50. 3. Refl. (învechit} A se răzbuna. Avem fericirea a ne izbîndi cruntînd paloşul nostru intr-insul, lălcescu, o. I 319. <> (Cu pronumele în dativ) Dacă cugeţi... să-ţi izbindeşti asupra vrăjmaşilor trebuie să înveţi meşteşugul războiului, ispirescu, u. 24. izbînditOr, -oăre, izbinditori, -oare, adj. (Rar) Care izbîndeşte; învingător, biruitor. Vesela întoarcere a vînătorilor izbinditori. odobescu, s. ni 135. (Substantivat, m.) Cine nu ştie că acest falnic izbinditor [Alexandru Machedon] purta necontenit cu sine, intr-o cutie de aur, poema lui Homer. kogAi.ntceanu, s. a. 49. IZBUCNI, izbucnesc, vb. IV. Intranz. 1. A se manifesta brusc şi cu putere; a lua naştere pe neaşteptate ; a se arăta deodată. La stingă mea, un fulger izbucni. ca mii. petrescu, u. n. 374. Focul au izbucnit intîi din cămara căpitanului. DRĂGtnci, R. 22. <$* (Poetic) Primăvara a izbucnit în noaptea prea lungă cit el dormea. c. petrescu, c. v. 213. 4. F i g. A ieşi deodată la iveală ; a ţîşni. Peste cimpiile reavăne... izbucnise frunza ca o biruinţă a firii fără de moarte. CAMTT.AR, TEM. 81. Izbucni soarele in răsărit cătră Bistriţa. SADOVEANU, B. 106. în Ţara Rominească starea ţăranilor merse din zi în zi mai rău pînă la 1821, cind desperarea lor izbucni. tjăLcescu, o. i 143. 2. (Despre zgomote, sunete, vorbă, cînt etc.) A se face auzit dintr-o dată, a se pomi deodată şi cu zgomot. La han, în dos, izbucni bătaie de aripi şi cintec de cucoş. SADOVEANU, o. vn 32. Munca era pe sfirşite, cind un ţipăt izbucni, urmat de-o învălmăşeală repede. DUNĂ-REANU, ch. 50. -4- (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. « în #) A începe (o acţiune) brusc şi violent, a se pomi cu putere. Soţia lui Ion izbucni şi ea in ţipete, care se înecau repede in ceaţă, fără ecou. DU-mitriu, n. 154. în sală, femei izbucniseră în plins; in timp ce bărbaţii, cu frunţile pline de sudoare, işi fereau ochii unul de altul. CAMIXAR, tem. 79. Fata izbucni intr-un plins nervos, bart, e. 336. -fy Tranz. (Rar) Mehter-haneaua izbucnindu-şi iarăşi tunetele... logofătul Miron putu... să observe în voie pe domn. sadoveanu, z. c. 138. — Variantă: zbucnî (camilar, n. i 169, alecsandri, p. a. 41) vb. IV. IZBUCNIRE, izbucniri, s. f. Faptul de a i z b u c n i şi rezultatul lui; dezlănţuire. Se auzeau in sat din vreme in vreme izbucniri de glasuri. SADOVEANU, O. vn 123. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei. CAMIL petrescu, u. n. 15. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite. bart, E. 227. .+ Explozie. Sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor făceau toate la un loc un vuiet încurcat. ODOBESCU, S. 1111. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. negruzzi, s. i 6. Fi g. Fiecare vers e o izbucnire de lumină. gherea, st. cr. n 48. IZBUTÎ, izbutesc, vb. IV. Tranz. A duce la bun sfîrşit, a termina cu bine; a reuşi, a izbîndi. Cu blindeţă şi cu vorbă bună izbutea să le facă pe toate la vremea lor. IZBUTIRE — 559 — IZOLA mironescu, s. A. 124. în cele mai de pe urmă izbuti fata să rănească pe balaur. ISPIRESCU, I,. 18. Văzînd el, dracul, că fi aici n-a izbutit nemica, crişca din măsele. CREANgX, p. 145. Intranz. Noi trebuie să izbutim in tot ce începem, cu orice preţ. cajiii.ar, tem. 100. Am izbutit ori de cite ori te-am ascultat. ISPIRESCU, L. 21. IZIîUTÎRE s. f. (învechit) Acţiunea de a izbuti şi rezultatul ei; succes, izbîndă, reuşită. Oratorul nu ¡tiu d-avuse izbutire! vXcXrescu, p. 355. IZBTJTÎT, -Ă. izbutiţi, -te, adj. Reuşit. La Dimitrie Bolintineanu. . . Eminescu găsea modele mai izbutite. Ro-SETTI, S. X,. 35. IZDAT s. n. (Regional) Colici intestinale; crampe stomacale. De izdat, pe neaşteptate, murise Ochian. STANCU, d. 6. IZGONI, izgonesc, vb. IV. T r a n z. A sili (pe cineva) să plece; a alunga, a goni, a îndepărta. Au izgonit pe toţi boierii si au ajuns ei stăpîni pe toate, rebreanu, R. ii 81. Şi de m-ar fi izgonit de la casă, ca pe un străin, lot n-as fi rămas asa de umilit. CREANGX, a. 70. Se întuma acum să izgonească pre răpitorul Tomsa. NEGRUZZI, s. I 137. IZGONÎRE, izgoniri, s. f. Acţiunea de a izgoni; alungare, îndepărtare. IZÎNĂ s. f. (Regional) 1. Murdărie a rufelor sau a hainelor purtate prea mult. E x p r. A băga rufele în izină = a băga rufele în boală, v. boală. 2. Dezvoltare anormală; pipemiceală. IZINEAIjA s. f. (Regional) Izină. IZINÎ, izinesc, vb. IV. (Regional) 1. Tranz. (Despre rufe) A spăla prost, de mîntuială; a baga în boală. 2. Refl. A nu se dezvolta normal; a se pipernici, a se închirci. IZINÎT, -A, iziniţi, -te, adj. (Regional) Murdar; p. ext. slăbit, pipernicit. (Cu pronunţare regională) Ca o umbră e mama.. . Alături de mama, in copaie, izînit la faţă, frate-meu. STancu, d. 231. IZLĂZ, izlazuri, s. n. (Şi în forma islaz) Imaş. Pe izlaz nu-i multă hrana, Dar vezi, albă ce-i Joiana! COŞBTTC, p. i 95. Mai făceau pe ici pe colea ¡i cite un pui de giol cu gistele si cu purceii de prin izlazuri. ODOBESCU, s. rn 578. — Variantă: isldz s. n.' IZI/OC s. m. v. iuzlnc. IZMÂjS'Ă s. f. v. izmeană. ÎZMĂ s. f. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunzele dinţate şi florile trandafirii, cu miros tare şi plăcut, întrebuinţată la prepararea unor medicamente, a unor parfumuri şi ca condiment (Mentha piperita); mentă. Dacă ţi s-o apleca, iţi pregăteşte mămiţica un ceai de izmă. PAS, I,. I 46. Foaie verde izmă deasă, l-am trimis dorul acasă. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 126. <$> Compuse: îzmă-creaţă = specie de izmă, cu frunzele dinţate şi încreţite folosite Ia prepararea unor medicamente (Mentha crispa) ; mentă-creaţă. Pui zahar, cit vrai să fie de dulce, pui inipere, izmă-creaţă, anghelică ¡i coji de portocale. HOGAŞ, M. N. 121. Foaie verde izmă-creaţă,, De-ai fi poamă pădureaţă Ai veni la mine-n braţe Să te sărut cu dulceaţă, şez. i 174; izma-broaştei = plantă erbacee din familia labiatelor cu frunze ascuţite şi dinţate şi cu florile roz, care creşte prin locurile mlăştinoase (Mentha aquatica). izmeAnâ, izmene, s. f. (Şi în forma izmană; mai ales la pl.) Obiect de rufarie bărbătească care se poartă sub pantaloni, acoperind corpul de la talie în jos ; indispensabili. în cămaşă si izmene, Eftimie stătea după nhloane şi pindea. dumitriu, n. 254. Ca la armată, avea fiecare lădiţa lui. si in ea tot avutul: o cămaşă de schimb, o izmană, ciorapi sau obiele, pas, I-. i 79. /jt spălară cum putură cămăşile si izmenele. Le stoarseră si le întinseră in poiană, spre soarele ce apunea. CAMII, PETRESCU, O. I 619. Cracul unui astfel de veşmînt. C-o izmană trasă Cu alta sumeasă. La tdrg. — Variantă: izmdnă s. f. IZMENE ALA, izmeneli, s. f. (Familiar) 1. Afectare, fandoseală, sclifoseală. 2. Strîmbătură. IZMENI, izmenesc, vb. IV. Refl. (Familiar) 1. A se purta nenatural, afectat, a se fandosi, a se sclifosi. Izmenindu-se puţin cu un gest ca si cum ar fi ochit, dădu un bobimac fisicului de napoleoni care se imprăştiară pe jos. CAMII, PETRESCU, O. I 583. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «la ») A se uita urît, a se strimba (la cineva). Aveai dreptate, Marine.. . Eu de-aia mă supăram si mă izmeneam la tine, că-mi dădeam seama că tu ai dreptate, nu eu. dumitriu, v. l. 139. IZMENÎT, -A, izmeniţi, -te, adj. (Familiar) Afectat, fandosit,, sclifosit. Să se cheltuiască femeile in mofturi izmenite. . . ca să izbutească să-ţi placă ţie. Camii, petrescu, T. n 119. Viitorul ţării nu e in cuconaşul Gidiţă, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi. V£A-huţX, o. a. iii 25. <0> (Substantivat) Ce gînd au izmenitele astea cu femeile necăjite pe care le-a apucat primul aici? pas, z. n 204. IZNAl? s. n. v. isnaf. IZNOAVĂ s. f. 1. (Popular) Vorbă fără rost, scornitură. la taci, mătuşă, ce mai scorneşti iznoave 1 Om însurat ca dinsul? Lumea multe grăieşte, da eu cred că-s minciuni. contemporanul, Vi 500. + Invenţie. Mare iznoavă-i si trinu (= trenul). Bun cap o mai avut cine l-o mai iscodit. mironescu, s. a. 133. 2. (învechit şi arhaizant, în loc. a d v.) Do iznoaYă = din nou, iarăşi, de la capăt, încă o dată. Crainicii măriei-saîe au făcut de iznoavă strigare de oaste. sadoveanu, F. j. 572. Risetele si glumele încetară si toţi se puseră de iznoavă pe lucru. MACEDonski, o. m 6. Cînd a ajuns acasă, ¡i-a făcut de iznoavă socoteala, băbeste, cum ii taie capul. vlahuţX, o. a. 356. IZOBAR, -A, izobari,-e, adj. (Despre transformările unui sistem fizic) Care se face la o presiune constantă. E x p r. Linie (sau curbă) izobară (şi substantivat, f.) = linie care uneşte, pe o hartă geografică, punctele cu aceeaşi presiune atmosferică medie într-o anumită perioadă. izocOr, -A, izocori, -e, adj. (Despre transformările sistemelor fizice) Care se face la volum constant. IZOCRON, -A, izocroni, -e, adj. (Despre transformări de stare fizică sau chimică) Care au durată egală. Oscilaţiile de amplitudine mică ale unui pendul sint izocrone. ' IZOfiDRIC, -A, izoedrici, -e, adj. (Despre corpuri geometrice) Care are feţele egale. Cristal izoedric. IZO GL(5sA s. f. v. isoglosă. IZOLA, izolez, vb. î. 1. Tranz. A despărţi cu totul, a separa. Urechea, deprinsă acum să izoleze fiecare sunet, lămuri pasi. c. petrescu, c. v. 50. Multe judeţe sint complet izolate, fiindcă ţăranii au tăiat firele telegrafice ¡t telefonice, rebreanu, r. rr 77. -ţ- A împiedica transmiterea căldurii, umezelii, sunetelor etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante; a separa cu ajutorul unei materii izolante un corp prin care trece curentul electric, de alt corp, bun conducător de electricitate. Firele electrice le izolăm cu o cama¡ă de cauciuc. 1Z0LANT — 560 — IZVOR 2. Refl. (Despre oameni) A se retrage, a se îndepărta de ceilalţi oameni, de societate, vădind o. atitudine individualistă. Aceşti cărturari, potrivit înclinărilor personale, se izolează căutînd răgaz pentru preocupările lor. SADOVEAisTJ, E. 30. De la moartea lui Matei Basarab (1654) şi mai cu scamă de la Şerban-vodn Cantacuzino (1674-1668), domnul şi boierii se izolară de popor, aceea ce făcu pe acesta să fie indiferent la glasul lor. BĂLCESCU, O. I 93. <£» F i g. Ştiinţa adevărată nu se izolează de popor, ci e în serviciul poporului. IZOLANT. -Ă, izolanţi, -te, adj. 1. (Şi substantivat) Care are însuşirea de a împiedica transmiterea căldurii, umezelii, zgomotului, curentului electric etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul. Materii izolante. 2. (în e x p r.) Limbă izolantă = limbă care nu are afixe gramaticale şi în care raportul dintre cuvinte este determinat de topică, de accent etc. IZOLĂRE, izolări, s. f. Acţiunea de a (se) izola şi rezultatul ei; despărţire, separare, îndepărtare. Forţele şi tăria Uniunii Sovietice au crescut nemăsurat astăzi, cînd nu mai este singură în faţa imperialismului agresiv, cînd a ieşit definitiv din situaţia de izolare internaţională. scînteia, 1952, nr. 2501. IZOLÂT, -Ăj izolaţi, -te, adj. 1. Despărţit, fără legătură, separat. Oprirăm şalupa şi ne uitarăm cu de-a-mântuitul. Era o tabără izolată de holerici. ARGHEZi, p. T. 42. <*> (Adverbial) Luate izolat, un şir întreg de fapte de ale iui păreau a fi fără nici o importanţă, mihai^e, O. 459. 2. Retras, singuratic. Trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti. BART, E. 392. El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. fcminescu, N. 51. Amîndoi se duseră într-o cameră izolată. BOUNTINEANU, O. 430. 3. Răzleţ. Se auzea cîte o împuşcătură izolată. IZOLATOR, -OĂRE, izolatori, -oare, adj. Care izolează.' Stratul de aer izolator dintre cele două geamuri ale ferestrei. (Substantivat, n.) Corp rău conducător de electricitate sau de căldură ; piesă confecţionată dintr-un material rău conducător de electricitate, servind la izolarea unui conductor faţă de pămînt sau faţă de diverse instalaţii. IZOLÂŢIE, izolaţii, s. f. Strat de material izolant intercalat între două medii sau între două sisteme fizice. IZOiMDR, -A, izomeri, -e, adj. (Despre substanţe sau combinaţii etc.) Care prezintă izomerie. (Substantivat, m.) Izomeri anorganici. IZOÎEERÎE s. f. Proprietatea anumitor substanţe care, deşi au moleculele compuse dintr-un număr efjal de atomi de acelaşi fel, au proprietăţi fizice şi chimice diferite. IZOMÎTRIC, -Ă, izometrici, -e, adj. (Despre cristale) De mărime egală. IZ0M<5RF, -A, izomorfi, -e, adj. (Despre substanţe) Care prezintă fenomenul de izomorfism. IZOMORFÎE s. f. Izomorfism. IZOMORFÎSM s. n. Proprietatea unor substanţe cu compoziţie chimică diferită dar analogă, de a cristaliza în cristale cu forme identicc sau asemănătoare. • IZOTfiRM. -A, izotermi, -e, adj. (Despre transformările sistemelor fizice) Care se produce la o temperatură constantă. Linie izotermă (şi substantivat, f.) = linie care uneşte, pe o hartă geografică, punctele terestre cu aceeaşi temperatură medie într-o anumită perioadă (an, lună etc.). Curbă izotermă (şi substantivat, f.) =curbă care uneşte, pe o diagramă, punctele cu aceeaşi temperatură ale unui proces fizico-chimic. IZ0T6P, izotopi, s. m. Atom care, deşi are proprietăţi chimice identice cu ale altui atom ale aceluiaşi element, diferă de acela prin greutate şi prin proprietăţile fizice legate de greutate. IZOTROP, -ă, izotropi, -e, adj. (Despre corpuri, substanţe etc.) Care prezintă proprietăţi fizice identice în toate direcţiile. Mediu izotrop. (Substantivat, m.) Apa este un izotrop. IZOTROPÎE s. f. Proprietatea unui corp etc. de a fi izotrop. IZRAGLÎT1, -A, izraeliţi, -te, adj. Evreiesc. IZRAELIT2, -Ă, izraeliţi, -te, s. m. şi f. Persoană de religie mozaică ; p. e x t. evreu. IZVOl), izvoade, s. n. (învechit şi arhaizant) 1. însemnare; listă, tabel, registru, condică, catastif. Aprodul de la uşă porni atunci să răcnească, după izvodul pe care-l ţinea în mină, nişte nume de răzeşi şi de mazili. sadoveanu, z. c. 91. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. I 111, 2. Manuscris; text (de cronică), izvor (5). în tzvoa-dele bătrine pe eroi mai pot să caut. EMINESCU, o. I 149. 4. Document. Nicolae Golescu, ca-să cîştige prietenia lui Bălcescu şi ctmoscîndu-i slăbiciunea, îi trimise un cufăr de izvoade istorice, v. rom. octombrie 1953, 94. Izvoadele cele mai vechi arată că ţăranii, din moşi-strămoşi, de veacuri, s-au folosit de imaşuri şi de păduri. .. Numai în urmă de tot boierii au pus mina, puţin cîte puţin, pe imaşuri şi pe păduri. BUJOR, S. 119. 3. Concept, schiţă, plan; model. Mă dusei la meşteri şi le făcui un izvod de şa. gorjan, ii. ii 47. Izvoade de zidiri, goi.escu, î. 112. 4. Model de cusătură naţională. IZVODI, izvodesc, vb. IV. (învechit şi, azi, regional) 1. Tranz. A crea, a concepe, a face; a inventa, a scorni, a plăsmui. Fata cosea la gherghef şi Iordăcheoaia se apropie de ea: ...Cum izvodeşti matale singurică frumuseţea asta? sandu-aldEa, D. n. 192. Nu căuta că mă vezi gîrbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Aron-voievod... izvodi ca de tot omul din ţară să se dea cite un bou. BĂLCESCU, o. ii 26. A b s o 1. Nu tăgădui, nu izvodi, nu minţi. negruzzi, s. m 493. -4- (Rar) A descoperi. (Refl. p a s.) De vreo două-trei zile s-au izvodit nişte băi pă dinafar de porţile Astrahanului. GORJAN, H. IV 37. 2. Tranz. A alcătui, a compune, a redacta, a scrie. (A b s o 1.) (Paraponisitul, după ce a cetit o petiţie compusă de el): Cunoaşteţi multe condeie carele să poată izvodi aşa de ţunţurliu (= dibaci, isteţ)? ALECSANDRI, T. I 379. 3. R e f 1. A se contura, a apărea. Nu era un iaz ca orişicare; pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. GALACTION, o. I 44. Şi-n faţă i se izvodise parcă tot amarul neamului său, aşa-i era de îndurerată căutătura ochilor, mironescu, s. a. 31. IZVODIRE, izvodiri, s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a (se) izvodi şi rezultatul ei. IZVODITGR, izvoditori, s. m. (învechit şi arhaizant) Istoric, istoriograf, cronicar; p. ext. scriitor, autor. Fericim pre izvoditorii cărţii romîneşti. COLESCU, î. 21. IZVOR, izvoare, s. n. 1. Fir de apă subterană care iese sau ţîşneşte la suprafaţa pămîntului. Umbrind vrun nor, n-a mai scăzut arsura, Şi cenil astfel a ucţs natura. Nici ape-n puţuri, nici izvoare-n munţi, Şi nime n-avea lipsă-acum de punţi, coşbuc, p. i 280. Acuşa la ureche-i IZVOR — 561 — IZVORÎ un cintec vechi străbate Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, iîminf.scu, o. i 96. Mai de vale-o blindă ciută La izvoare se adapă. Ar.ixsAN'DRi, i\ A. 154. <0* F i g. I se năzări ţarina fără capăt a gospodăriei colective, îl îmbăta un duduit de tractoare... nişte izvoare de griu roşcat curgeau din pintecele batozelor. CVStttAH, TEM. 127. Ochii ei, două izvoare săcate, încetase de a mai varsa lacrimi. EMiNEscu, N. 28. Izvor mineral v. mineral. Izvor termal v. termal. 2. (Mai ales la pl.) Locul în care iese Ia suprafaţa pămîntului apa din pînzcle de apă subterană, formînd un lac sau o apă curgătoare; obîrşie. Izvoarele Jiului. Punct sau corp de Ia care se propagă în spaţiu lumină, căldură etc. Izvor de lumină. 4. F i g. Origine, lucru din care provine, din care decurge ceva; sursă. V. cauză (1). Izvor de inspiraţie. c=a în durerile şi furtunile negurosului nostru trecut, doina şi cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viaţă şi energie. SADOVEANU, E. 17. Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri. EMINESCU, o. I 150. 5. F i g. Document, monument pe care se întemeiază un fapt istoric sau care serveşte pentru sprijinirea unei afirmaţii ştiinţifice; sursă, sorginte. [Istoria] se întocmeşte pe baza izvoarelor, adică a dovezilor nescrise fi scrise. IST. r.p.r. 7. Lipsa izvoarelor nu ne iartă a cunoaşte cu dc-amăruntid tactica oştirilor romîneşti. BÂr,-CESCU, o. i 24. IZVORĂŞ, izvoraşe, s. n. Diminutiv al lui izvor (1). Izvoraşul curge-n vale. alecsandrj, p. a. 77. IZVORÎ, pers. 3 izvorăşte, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă) A ieşi din pămînt, a ţîşni la suprafaţă. Venea de departe Volga, izvorind calmă dintr-un lac de pe lingă Tver. STAN"CU, U.R.S.S. 1S1. Un şipot de apă ... izvora din cile un colţ de piatră. ISPrRESCU, I.. 17. Undc-nii cădea.. . Cişmea izvora. TEODORKScu, r. p. 470. F i g. (Despre lacrimi, sînge etc.) A începe să curpă. O lacrimă, curată ca un mărgăritar, ii fzvorăşte din ochii mamei şi i se anină de geană. c.îri,eanu, I.. 44. Măi ncamţule, tiu fi-i greu Cind vezi singe pe ceacău (= chipiu), Izvorind din capul meu? JARNÎK-BÎRSEANU, d. 316. <0" T r a n z. (Poetic) în lumea asta sînt femei Cu ochi ce izvorăsc scintei. EMINESCU, o. I 235. -4- F i g. A răsări, a se arăta. în răsărit, pe dealuri depărtate, se rumeni zarea şi luna roşie izvori încet de pe pămintul celălalt, sadoveanu, o. v 417. Cuvîntul unic... ii izvorăşte [lui Sadoveanu] în minte cu uşurinţa şi siguranţa cu care c notele » sar vertiginos, şi totuşi exact, de snbt degetele unui prestidigitator al clavirului. idrXi- i,Eanu, s. 5. Cu-ncctu-nserează şi stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri măreţe. EMiNEscu, o. iv 96. 2. F i g. A lua naştere, a-şi avea sursa, obîrşia, a se trage din... ; a rezulta, a deriva, a proveni. Dar ce fel de ştiinţă e asta care nu izvorăşte din viaţă? DAVIDOCI/U, M. 46. Drepturile, cum ţi-am spus, izvorăsc din datoriile omului, BĂiyCEScu, o. i 355. 36 I î s. m. invar. A unsprezecea literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită, cea mai închisă din seria medială. ÎMBARCĂ, îmbarc, vb. I. Refl. A se urca într-o navă, pentru o călătorie pe apă ; p. e x t. a se urca într-un vehicul terestru sau aerian pentru o călătorie mai lungă. Nu a vrut să se îmbarce, cerînd alt comandant. CAMii, PETRE-SCTJ, T. ii 181. Ne îmbarcarăm in vasul companiei vapoarelor. bolintineanu, o. 268. <}» T r a n z. Fata, rămasă singură, fără nici un sprijin, fu îmbarcată pe un vapor. BART, E. 41. îi îmbarcă mai pe urmă pe un vapor austriac, ghica, S. A. 154. ÎMBARCĂRE, îmbarcări, s. f. Acţiunea de a (s e) îmbarca, ha faţa locului lumea, gură-cască, se adunase grămadă să privească la îmbarcarea boilor pe vapor. BART, s. m. 85. ÎMBARCĂŢIE s. f. v. ambarcaţie. ÎMBĂIA, îmbăiez, vb. I. Refl. A se scălda (în baie) ; a face baie. Se îmbăiară la hotel şi-şi schimbară hainele. VORNIC, P. 151. 'Ir t'i lucruri adună pe oamen.ila această baie.. . unde mulţi vin numai pentru plimbare, făr’ de a se îmbăia, golescu, î. 37. Se scălda ¡i se-mbăia. I’XSCUEESCU, L. P. 7. <£> T 1 a n z. Acas-o lua... Frumos mi-o scălda, Frumos mi-o-mbăia. TEODOREScu, p. p. 429. ÎMBĂIERI, îmbâier, vb. I. Tranz. A prinde în băieri, a lega cu băieri. Geanta imbăierată de gîtu-i. odobescu, s. m 157. <$» F i g. în loc de a îmbăiera cu anevoinţă eu însumi descrieri rău nimerite... mă văz silita cere de la alţii... odobescu, S. m 156. — Variantă: îmbăirâ (alecsandri, p. f. 510) vb. I. ÎMBĂIERĂRE s. f. Acţiunea de a îmbăiera. ÎMBĂIERĂT, -Ă, îmbăieraţi, -te, adj. Legat cu băieri; atîrnat cu o baieră. — Variantă: îmbăirăt (alecsandri, p. p. 510) adj. ÎMBĂIR vb. I v. îmbăiera. ÎMBĂIRĂT, -Ă adj. v. îmbăicrat. ÎMBĂLĂ, îmbăiez, vb. 1. T r a n z. A umple de bale; a muia cu salivă. Baba de pe cuptor se opri din tors, după ce îmbălă repede, de cîteva ori, firul, camilar, N. ii 266. Refl. Fig. A folosi cuvinte triviale. Din tindă l-am auzit cum se îmbăia şi n-am mai putut răbda. rebreanu, i. 70. ÎMBĂLÂT, -Ă, îmbăiaţi, -te, adj. Plin de bale, ud de salivă. îi atîrna ca totdeauna, groasă ¡i îmbăiată, buza de jos. dumitriu, V. L. 41. Oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbăiat, puţină tină. creangX, a. 35. -f- Fig. Trivial, murdar. Urletele pe toate glasurile, înjurăturile îmbăiate se încrucişau într-un vuiet prelung, rebreanu, r. ii 198. ÎMBĂLĂTtfRĂ, îmbălături, s. f. Faptul de a fi ud de salivă; urmă, pată lăsată de ceva îmbăiat. Moşul Chirii scoase de sub curea o carte cu marginile mîncate de îmbălătura degetelor. camii,ar, N. n 371. ÎMBĂLORĂ', îmbălorez, vb. I. Tranz. (Mai ales în e x p r.) A-şi îmbălorii gura = a-şi umple gura de salivă ; f i g. a mustra, a certa pe cineva. Milostiv fii mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba. creangă, a. 17. — Variantă: îmbălori (şez. xx 146) vb. IV. ÎMBĂLORÎ vb. IV v. îmbălora. ÎMBĂLOŞĂ, îmbăloşez, vb. I. Tranz. A îmbăia. ÎMBĂLSĂMA, îmbălsămez, vb. I. Tranz. I. (Mai ales despre flori) A parfuma, a înmiresma aerul. Florile rare îmbălsămau aerul cu miresmele lor puternice, împrospătate peste noapte. ANGHEL-IOSIF, C. I,. 10. 2. A îmbiba, a impregna un cadavru cu substanţe care au proprietatea de a împiedica sau a întîrzia putrefacţia. — Variante: balsainii, bulsămă (negruzzi, s. rr 156) vb. I, bălsămi (bălcescu, o. ii 267), îmbălsăml (ma-cedonski, o. n 267) vb. IV. ÎMBĂLSĂMĂRE, îmbălsămări, s. f. îmbibare, impregnare a unui cadavru cu substanţe care âu proprietatea de a împiedica sau a întîrzia putrefacţia. ÎMBĂLSĂMĂT, -Ă, îmbălsămaţi, -te, adj. 1. Care răspîndeşte un miros foarte plăcut; în care s-a răspîndit un miros foarte plăcut; parfumat, înmiresmat. Prăvălii îmbălsămate de cafea nu crudă, verde şi tare, ci prăjită, uleioasă, grasă sau rîşnită, cu mireasma tare şi îmbătătoare. DUMITRIU, N. 265. Deschise ferestrele ¡i aerul proaspăt, îmbălsămat al primăverii năvăli în odaie. AGÎRBICEANU, S. P. 101. Cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decît aşternutul meu de iarbă îmbălsămată ¡i cosită din ajun. HOGAŞ, M. N. 70. 2. (Despre cadavre) îmbibat, impregnat cu substanţe care împiedică sau întîrzie putrefacţia. — Variante: fmbălsămit, -ă (macEdonski, o. i 64), balsamât, -ă, bălsămif, -ă (odobescu, s. iii 202, aeexan-drescu, m. 77) adj. ÎMBĂLSĂMÎ vb. IV v. îmbălsăma. ÎMBĂLSĂMÎT, -Ă adj. v. îmbălsămai. ÎMBĂRBĂTĂ, îmbărbătez, vb. I. Tranz. A insufla cuiva bărbăţie, curaj, avînt; a însufleţi, a încuraja. Doja a îmbărbătat pe ai săi printr-o cuvîntare. IST. R.P.R. 160. Frica de moarte îmbărbăta pe voinicxd nostru, popescu, b. iii 17. Cu arma în mînă, îmbărbătează norodul. negruzzi, S. i 290. + Refl. A-şi face curaj. îmbăr-bătîndu-se, şi-a mai venit puţin în fire. creangX, p. 27. ÎMBĂRBĂTARE — 563 — ÎMBIBA ÎMBĂRBĂTARE, îmbărbătări, s. f. Acţiunea de a îmbărbăta; încurajare, însufleţire. Ion vorbi pe drum cuvinte de îmbărbătare şi de alinare, dumitriu, n. 155. încep să-t spun cuvinte de îmbărbătare, sabia, n. 118. Căutau o privire de îmbărbătare, o mînă de mîngîiere pe obrajii lor dogoriţi de fierbinţeală, mironescu, s. a. 123. ÎMBĂRBĂTĂT, -A, îmbărbătaţi, -te, adj. însufleţit, încurajat. îmbărbătat, se-ntoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărîmată. vlakuţă, o. a. ii 162. Lumea îmbărbătată s-a-ntors între întăriturile cetăţii, caragiale, o. iu 194. ÎMBĂTĂ, îmbăt, vb. I. . 1. Re f.l. A ajunge în stare de beţie, în urma consumării unei cantităţi de alcool. Se îmbăta pînă într-atît, incit nu mai ştia dacăfeată este ori băiat. ISPIRESCU, u. 104. Mai nainte, unde se întîmpla la tine să te îmbeţi!... acuma iţi bei minţile dintr-un ţoi de rachiu. caragialE, o. i 257. Mănîncă, bea, se-mbată şi doarme dus. alecsandri, t. i 447. E x p r. A se îmbăta lulea (tun, turtă sau criţă) = a se îmbăta foarte tare. «v* Tranz. I-a dat ţuică şi l-a îmbătat. (Exp r.) A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a amăgi (pe cineva) cu vorbe goale. Nu mă îmbeţi pe mine cu apă rece. Te ştiu eu cine eşti. v. rom. martie 1953, 167, Ei! Să lăsăm frazele, nene Caţavencide! Astea sînt bune pentru gură-cască... Eu sint omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece? caragiale, o. i 136. 2. T r a n z. F i g. A încînta, a fermeca,, a ameţi, a zăpăci. Se temea acum să nu-l îmbete Ameţitoarea ochilor otravă. TOPÎRCEANU, B. 59. Pădurea mirosea de te-mbăta: înflorise. tămîioara. SANDU-AI,DKA, u. p. 65. întindem buzele tremurătoare, Vrăjita-ţi undă să ne mai îmbete, Viaţă pururea fermecătoare! vlahuţă, o. a. i IZ. Dulcele parfum al florilor şi al riului intră in cameră şi mă îmbată. bolintineanu, o. 317. Refl. Nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire! vi,.A;iu'i'A, o. A. 75. în sărbătoarea noastră, tu singur eşti tăcut! îmbată-te de viaţa ce ne surîde nouă. BOLINTINEANU, O. 21. ÎMBĂTĂRE s. f. Acţiunea de a (se) îmbăta; ameţeală, tulburare, îneîntare. Viteazul Jap era altfel de cîine... Destrăbălarea şi decăderea oamenilor intre care trăia, ii dădeau tristeţea-i înţeleaptă, completa-i lipsă de trufie şi de îmbătate, galaction, o. I 302. O privea cu îmbătare. eminescu, o. i 32. ÎMBĂTĂT, -Ă, îmbătaţi, -te, adj. (Rar) Beat. (Substantivat) Ochi-i se făcură grei Ca celui îmbătat, coşbuc, P. I 231. ÎMBĂTĂTOR, -OÂRE, îmbătători, -oare, adj. (Rar la propriu) Care îmbată. Spirtul, o esenţă îmbătătoare. NEGRUZ-zi, s. I 256. + F i g. (Mai ales despre arome, miresme) Care ameţeşte, tulbură (adesea în chip foarte plăcut); care farmecă; ameţitor, tulburător, îneîntător. Sub nucul lat Te afli însă izolat, Şi-n umbra lui îmbătătoare Trecutul naşte ca o floare. maCedonski, o. i 78. Copacii înfloresc, — în aer Plutesc miresme-mbătătoare, vlahuţA, o. a. 66. Ghiocei înfloriţi răspîndeau un miros îmbătător, odobescu, S. m 279. ÎMBĂTRÎNÎ, imbătrînesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni bătrîn. Noi trăim cu părerea că numai omul îmbă-trîneşte, să scutură şi cade. delavrancea, a. 35. însoară-te pînă a nu îmbătrîni. negruzzi, S. i 251. Îmbătrîneşti fără vreme. şez. I 221 .^Tranz. A face pe cineva să devină bătrîn (prin supărări, griji, necazuri etc.). Vremea... ne îmbătrîneşte şi ne duce la moarte. ibrăilEANU, a. j 187. De ce m-ai îmbătrînit? TEODORESCU, p. p. 277. 2. (Despre materiale) A-şi schimba în mod lent proprietăţile caracteristice, în condiţii normale de serviciu sau de depozitare. — Variantă: bătrîni vb. IV. ÎMBATRÎNÎRE s. f. Faptul de a îmbătrîni, (F i g.) Portretele bunicilor cu cravate înalte, ale bunicelor decoltate in crinolinc, înnegrite de îmbătrinirea uleiului. DUMITRIU, B. F. 44. ÎMBĂTRÎNÎT, -A, îmbătrîniţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Devenit bătrîn; cu înfăţişare de bătrîn. I se păru deodată îmbătrînită. dumitriu, N. 142. XJn leu îmbătrînit. eminescu, n. 3. ÎMBELC1UGĂT, -Ă adj. v. belciugat. ÎMBELŞUGĂ¡îmbelşughez, vb. I. T r a n z. (Rar) A face să rodească, să fie îmbelşugat. Sunînd grăunţele, pe bulgări plouă; Speranţa, dragostea lui sfîntă, dorul De-a-mbelşuga cu munca lui ogorul, Le seamănă cu miinile-amîndouă. vlahuţX, o. a. 28. ÎMBELŞUGĂRE s. f. Belşug, abundenţă, îndestulare. Unchiaşul. .. de la venirea băiatului, trăia mai bine şi mai cu îmbelşugare. fopkscu, b. rv 42. Frumuseţile ce natura le răspindeşte. . . cu atîta îmbelşugare. negruzzi, s. I 315. — Variantă: îmbielşugdre (sadoveanu, d. p. 158) s. f. ÎMBELŞUGAT, -A, îmbelşugaţi, -te, adj. Care are din abundenţă toate cele trebuincioase (v. î n d e s -tulat, abundent, bogat); care există, se află din belşug, din abundenţă. Recoltă îmbelşugată. Casă îmbelşugată. t=i Agricultura socialistă eliberează ţărănimea muncitoare de exploatare şi-i deschide drum larg spre un trai îmbelşugat, lupta de clasa, 1953, nr. 9, 47. Pentru omul sovietic viaţa se face din ce în ce mai îmbelşugată, mai fericită. STANCU, U.R.S.S. 158. Natura îmbelşugată a acestui pămînt binecuvîntat n-a putut fi încă secătuită de lăcomia şi nesocotinţa omenească, bart, s. m. 46. — Variantă: îmbielşugât, -ă (sadoveanu, d. p. 163) adj. ÎMBI, -E num. card. (învechit) Ambii, amîndoi. Cu îmbe mini imprăştii un bine-agonisit. negruzzi, s. ii 191. ÎMBIĂ, îmbii, vb. I. Tranz. A îndemna pe cineva cu stăruinţă (uneori cu rugăminţi repetate) să facă ceva sau să primească ceva; a invita, a pofti. Poftim, stai şi ospătează. . . hai! îl îmbie Ion Crîngaşu, dar se întrerupse, văzînd cum tatăl lui se uita pieziş, camilar, Tem. 10. Adineauri mă imbiai să mă duci acasă în cabrio-letul tău. c. petrescu, a. r. 30. Făt-Frumos.. .fu primit de Alb-împărat cu multă cinste şi îmbiat cu felurite sorbeturi răcoritoare, popescu, b. I 11. F i g. Un tainic dor de viaţă mă îmbie. Simt inima bătîndu-mi tot mai vie. IOSIF, p. 14. <$> Refl. reciproc. începură a se îmbia unul pe altul. sbiERA, p. 22. Refl. (Rar) A se lăsa poftit. Zise către loaneş să o urmeze. loaneş nu se îmbie midt şi merse fără frică după zînă. RETEGanul, f. rv 11. 4. A atrage. îl îmbiau, ca pe fete, culorile şi lucrurile gingaşe. Galaction, o. i 9. — Pronunţat: -bi-a. ÎMBIĂLĂ, îmbieli, s. f. (Rar) îmbiere. N-au stătut mult la îmbială. Sbiera, p. 22. Zmeul îl înteţise cu îm-biala. ispirescu, l. 339. — Pronunţat: -bi-a-. ÎMBIĂT s. n. îmbiere. Şi călătorii, osteniţi şi flămînzi fiind, nu aşteptară mult îmbiat; se'aşezară la masă şi mîncară omeneşte. RETEGANUL, p. in 4. — Pronunţat: -bi-at. ÎMBIBĂ, îmbib, vb. I. Refl. (Despre masa unui corp) A absorbi o cantitate mare de lichid, a se pătrunde de un lichid. Buretele se îmbibă de apă. •+■ Tranz. F i g. (Rar) A face să fie pătruns de o idee, de o teorie; a îndoctrina. L-am îmbibat cu principiile noastre de frăţietate, şi acum casa lui e a noastră, alecsandri, T. 1655. ÎMBIBARE — 564 — ÎMBLÎNZIRE ÎMBIBARE s. f. Acţiunea de a (s e) îmbiba şi rezultatul ' ei. ÎMRIBĂT, -A, îmbibaţi, -te, adj. (Despre masa unui corp) Care a absorbit o cantitate mare de lichid. Postav îmbibat de ulei. Jf- Plin cu.. pătruns de.. . Veni o adiere uşoară de vint, îmbibată cu miros de verdeaţă crudă. SAHIA, N. 87. ÎMBEELŞUGĂRE s. f. v. îmbclşugare. ÎMBIELŞUGĂT, -Ă adj. v. îmbelşugat. ÎMiilÎîRE, îmbieri, s. f. Acţiunea de a îmbia şi rezultatul ei; poftire, invitaţie, îndemn stăruitor. Pomirlă a mormăit ceva, poate o îmbiere. Cai,AN, z. R. 376. Trei sile încheiate se sili Sila cu fel de fel de îmbieri, cu fel de fel de mîngîieri. .. ca să facă pe băiat să scoaţă macar un grai din gura lui, dar nu i-a stat .prin putinţă cu nici un preţ. popescu, B. m 125. —' Pronunţat: -bi-e-, ÎMBIETOR, -OĂRE, îmbietori, -oare, adj. Care îmbie, îndeamnă, pofteşte, invită; ademenitor, ispititor, atrăgător. Intre aceste bucurii mijea, cu surîs îmbietor, chipul Elconorei. VORNIC, P. 169. Ideea revoluţiei e privită ca îmbietoare chiar între ofiţerii de cavalerie. CAMIL PE-TRESCU, 11 241. Nu ştia ce să facă şi cum să se poarte, numai ca să-i pară lui viaţa mai uşoară şi casa mai îmbietoare. G. M. ZAMFIRESCU, SP. M. N. I 50. — Pronunţat: -bi-e-, ÎMBINA, îmbin, vb. I. T r a n z. A împreuna, a împleti, a face să se lege strîns două sau mai multe elemente (concrete sau abstracte) pentru a obţine un tot; a uni. Viaţa dovedeşte că numai cel ce ştie să îmbine munca practică cu munca de ridicare a nivelului său ideologic obţine succese, oricare ar fi domeniul în care îşi desfă-.şoară' activitatea. lup^ta DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 55. Poporid nostru .îmbina, în munca şi lupta sa pentru pace, hotărîrea cea mai dîrză cu vigilenţa cea mai ascuţită împotriva aţîţătorilor la război. scînteia, 1952, nr. 2524. în 'prima fază. .. [Eminescu] îşi îmbină întotdeauna sensibilitatea cu- imaginile naturii, ibrăileanu, s. 126. Refl. Fruntea i se încreţi, incit sprincenele aproape i se îmbinară. CAMlfcAR, N. II 177. Un răsunet tînguios ~se îmbină cu strigătele de veselie. ODOBESCU, S. I 184. ÎMBIN ĂIÎE, îmbinări, s. f. Acţiunea de a îmbina; unire într-un tot, împreunare, împletire. Buciu vedea necesitatea îmbinării luptei pentru pian şi calitate printr-un efort unic, colectiv, al tuturor tractoriştilor, mihale, o. 379. Evenimentele se alungau unele pe altele, grave sau glumeţe, după îmbinarea cauzelor. D. zamfirESCU, R. 130. -4* ' Asamblare rigidă a elementelor componente ale unui sistem tehnic. fitfBINÂT, -A, îmbinaţi, -te, adj. Unit într-un tot, împreunat. ^ Sprîncene îmbinate = sprîncene care se împreună una cu alta' la rădăcina nasului, formînd o singură linie deasupra arcadei ochilor. Parcă văd încă cele două buze rumene dcsfăcîndu-se, şi sprincenele îmbinate, pe cînd rîdea, ridieîndu-se în arcuri fine, deasupra ochilor. Sadoveaot, o. I 365. Un juvaer ca mata, cu o guriţă aşa ăe îmbobocită, cu nişte sprîncene aşa de îmbinate. ALECSANDRI, T. i 433. Pentru spnncene-mbinate, Umblu ţara jumătate, jarnîr-birseanit, d. 18. Ii^IBICSEAJjĂ, îmbîcseli, s. f. Stare a ceea ce este îmbîcsit. Imbîcseala aerului. • ÎMBÎCSÎ, îmbîcscsc, vb. IV. Tranz. A umple (un spaţiu) înghesuind lucrurile în el; a îndesa, a ticsi, a înţesa. Nămeţii şi, printre ei, pîrtiile făcute cu lopata imbîcseau şi mai mult curtea caselor. ARDELEANU, D. 294. ÎMBÎCSÎT, -Ă, îmbtesiţi, -te, adj. Plin, înţesat, ticsit, suprasaturat (în special de praf, de murdării sau de mirosuri neplăcute). Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbîcsit din careu, se plimba singur. BART, E. 211. Le e părul îmbîcsit, pislos şi des. ispirescu, l. 398. ÎMBÎRLIGĂ vb. I v. baliga. ÎMBÎRLIGĂT, -Ă adj. v. bîrligat. ÎMBLĂ vb. I v. umbla. ÎMBLĂCÎ vb. IV v. îmblăti. ÎMBLĂCÎU, îmblăcie, s. n. Unealtă agricolă rudimentară, făcută dintr-un băţ gros, articulat cu o prăjină lungă, cu care se bat păioasele şi legumele cu păstăi pentru a separa seminţele din teacă sau din coajă. Ai dat de vro două-trei ori cu îmblăciul in arie. sbiera, p. 253. ■§> Expr. A măsura cuiva vorba cu îmblăciul = anu înţelege nimic din ce spune cineva. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit. CREANGĂ. P. 151. ÎMBLĂRÎ, îmblănesc, vb. IV. T r a n z. A căptuşi cu blană o haină. Şi-a îmblănit paltonul. ÎMBLĂNÎT, -Ă, îmblăniţi, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Căptuşit cu blană. Popa era în colţ cu arhimandritul Snagoveanu, pe care-l ajuta să-şi îmbrace giubeaua neagră, îmblănită cu vidră. CAMIL PETRESCU, o. ii 73. — Variantă: blănit, -ă (negruzzi, s. i 199) adj. ÎMBLĂTl, îmblătesc, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) A bate cerealele, trifoiul etc. cu îmblăciul, pentru a scoate grăunţele sau seminţele. Nici vara nu munceşti, nici iarna nu îmblăteşti. alecsandri, p. p. 314. -4- F i g. A bate rău pe cineva; a ciomăgi. Cu nişte frînghii groase.. . şi udate... prinseră a-l îmblăti din răsputeri pe spete. CONTEMPORANUL, Vil 101. — Variantă : (regional) îmblăci (ALECSANDRI, p. p. 317) vb. IV. ÎMBLĂTÎRE s. f. Acţiunea de' a 'îmblăti. ÎMBLĂTÎT s. n. îmblătire.. îmblătitul snopilor. + Timpul, epoca îmblătirii. S-a întimplat pe la îmblătitul griului. CAMILAR, N. n 114. — Variantă: umblăcit (alecsandri, t. 634) s. n. ÎMBLĂTITOR, -OĂRE, îmblătitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care îmblăteşţe. Se îmblăteşte în doi, trei, patru sau mai mulţi îmblătitori. pamfile, A. R. 199. Doi dau, doi stau, doi se miră, doi se-nchină? (îmblătitorii imblătind). sbiera, p. 323. La aria cu-mblătitori o duceţi, teodo-rESCu, p. p. 362. ÎMBLET s. n. v. umblet. ÎMBLÎNZÎ, îmblînzesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la animale sălbatice) A face să-şi piardă sălbăticia, să se obişnuiască cu omul şi să se supună (într-o oarecare măsură) voinţei lui. V. domestici. ¿î îmblînzi lei şi tigri. -4- (Cu privire la oameni, la caracterul lor etc.) A face să fie blînd, a domoli, a linişti, a potoli. Cuvintul lui Iordache înmuia inimile, le imblînzea. camilar, TEM. 105. Aducînd pitaci şi colaci... a împărţit la fiecare, de ne-a îmblînzit. CREANGĂ, A. 4. De-om întîlni vreun zmeu... i-om da decoraţiile noastre, ca să-l imblinzim. ALECSANDRI, T. I 427. <$* Refl. Glasurile se îmblînziseră. DUMI-TRIU, N. 54. Căpitanul se-mblînzea,' Braţele-i le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 58. F i g. De s-ar îmblînzi [furtuna) măcar mimai puţin. dumiTriu, P. F. 25. ÎMBLÎNZÎRE s. f. Acţiunea de a îmblînzi. ÎMBLÎNZIT -r- 565 — ÎMBRĂCA ÎMBLÎNZÎT, -Ă, îmblinziţi, -te, adj. (Despre animale sălbatice) Făcut să-şi piardă sălbăticia, să se obişnuiască cu omul şi să se supună (într-o oarecare măsură) voinţei lui; domesticit. -4- (Rar) Blînd. Şi prin tufele de mături ce cresc verzi, adince, dese, Păsări îmblinzite-n cuiburi distindpenele alese, eminescu, o. i 43.-4- (Despre oameni, despre caracterul sau manifestările lor) Făcut sau devenit (mai) blînd; domolit, liniştit, potolit. Fusese străin, ¡-acuma deodată privea cu ochii îmblinziţi ta uncheşul Mihu. SADOVEANU, o. VII 101. ÎMBLÎNZITCR, -OAlll-, îmblînzitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu îmblînzirea animalelor sălbatice. Zmeul, de cînd rămăsese închis în ostrovul său, ca leul în cuşca îmblinzitorului de dobitoace, nu făcea alt decît da ocol ostrovului. POPESCU, B. II 74. ÎMBOBOCI, îmbobocesc, vb. IV. I n t r a n z. (Folosit mai ales la pers. 3 ; despre flori, plante) A face boboci; (despre muguri) a începe să se desfacă. Spunea un crin:... îmbobocesc în soare ¡i-n ziuă mă desfac, stancu, c. 41. Sub arzinda ei cătare Mugurii îmbobocesc, bolintineanu, o. 113. Mugurii pe creangă se văd îmbobocind, alecsandri, p. A. 118. ÎMBOBOCIT, -A, îmbobociţi, -te, adj, (Despre plante) Care are boboci; (despre flori) în stadiu de boboc, gata să înflorească. Obrazii tăi sînt rumeni, ca roza-m-bobocită. negruzzi, S. ii 37. Trandafirii îmbobociţi se deschid. RUSSO, o. 118. Crinul... îmbobocit, conachi, p. 53. Fig. Un juvaier ca mata, cu o guriţă aşa de îmbobocită, cu nişte sprincene aşa de îmbinate. .. ALECSANDRI, T. I 433. ÎMBODOLl, îmbodolesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se înfofoli. Apucă de pe-un scaun şalul, îmbodolindu-se cu el, şi fugi la uşă. sadoveanu, z. c. 222. Alţii mo doi. \ . fiind b/ibo-doliţi în surtuce şi jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. negruzzi, s.l 105. -ţ>Tranz. Fig. Foc, focşorule, Eu te învelesc Şi te îmbodolesc. PĂSCULESCU, l. p. 135. IMBODOLÎT, -Ă, îmbodoliţi, -te, adj. (Regional) înfofolit. La ambulanţă licăreau felinare în toate părţile. Pe pături negre stăteau în capul oaselor flăcăii cu capetele (mbodoîite. sadoveanu, O. VI 113. Şi cînd era gata tot, ce să mă pomenesc? Cu Ilinca, îmbodolită de drum. vlahuţă, CL. 20. ÎMBOGĂŢI, îmbogăţesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre persoane) A agonisi bani mulţi sau bunuri numeroase, a acumula bogăţii; a se înavuţi. Cit era să cîştigăm de la dumneata? Ce, ne-mbogăţeam din două lăzi? dumitriu, n. 260. Se îmbogăţeşte văzînd cu ochii, rebreanu, r. i 72. Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit, creangă, P. 153. 2. Tranz. (Cu privire la bunuri din domeniul material sau spiritual; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A adăuga noi elemente, a lărgi sfera, a face să devină mai cuprinzător, a mări, a dezvolta. [Filimon] a îmbogăţit literatura romină cu două scrieri de un adevărat merit: Slujnicarii şi Ciocoii, ghica, s. A. 80. Refl. Vocabularul continuă să se îmbogăţească, pe măsură ce activitatea şi gîndirea oamenilor se dezvoltă, şi o dată cu aceasta se îmbogăţeşte şi fondul prin-. cipal. GRAUR, F. L. 93. -4- (Min.) A elimina o parte din substanţele sterile dintr-un minereu sau din cărbuni, mărind astfel procentul de substanţă utilă. ÎMBOGĂŢIRE, îmbogăţiri, s. f. Acţiunea de a (s e) îmbogăţi şi rezultatul ei. 1. înavuţire. Topîrceanu, ca şi alţi scriitori din generaţia sa, înţelegea că fusese victima unei sîngeroase înşelătorii, că războiul n-a fost decît un mijloc de îmbogăţire a unor clici de exploatatori, v. rom. aprilie 1953, 226. 2. Lărgire a sferei; dezvoltare, mărire. Care dintre ramificaţiile pomenite pot da elemente de îmbogăţire a fondului principal al limbii naţionale? în primul rîtid graiurile profesionale. GRAUR, F. L. 85. ÎMB0 GĂŢlT, -Ă, îmbogăţiţi, -te, adj. 1. Care a agonisit bani mulţi sau 'bunuri numeroase, care a acumulat bogăţii; înavuţit. (Substantivat) Eu am crezut că-i un îm-' bogăţii de război, c. petrescu, c. v. 88. 2. (Despre lucruri concrete şi despre noţiuni abstracte) Care a fost făcut mai numeros, mai cuprinzător, care a căpătat elemente noi. + Al cărui conţinut în substanţe utile a crescut. ÎMBOLBO.TÎ, imbolbojesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A înfăşură. Toate cele sfinte sînt îmbolbojite în mănunchi de busuioc, delavrancea, s. 8. IMBOLD s. n. v. imbold.j ÎMBOLDI, îmboldesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la animale) A împunge, a înţepa spre a îndemna la mers, la tras. Elefanţi minaţi de cornacii ce-i.. . îmboldesc. odobescu, s. iii 110. Să-mboldim cel bouşor. TEODO-RESCU, P. p. 156. Fig. îl îmboldea bănuiala că trebuie să fie cît de cît adevăr în zvoana asta nebună, popa, v. 207. Afară mă-mboldea frica, în casă nu mi-e nimica f teodorescu, p. r. 641. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane) A în* demna, a aţîţa, a stimula, a împinge la o acţiune, Mă-mboldeai adesea-n vremuri să vreau slavă şi mărire! Eu nu le voiam, că-n mine nu-nr.ăpca decît iubire. DAVir.A, v. v. 92. 8. R e f .1. reciproc. (Cu privire la persoane) A se îmbrînci, a se lovi cu coatele, a-şi da ghionturi sau brînci. O gloată adincă, îndesată!., impingîndu-se, ^ îmboldindu-se, strivindu-se unii intr-alţii. BĂLCESCU, O. ii 125. ÎMBOLDÎRE, îmboidiri, s. f. Acţiunea de a (se) îmboldişi rezultatul ei; îndemn, stimul, imbold. Visul fraged [al iubirii]... E a vieţii îmbolăire, e avîntul către zbor Al oricărui suflet tînăr tresărind de-ntîiul dor. davila, v. v. 82. Biruit de dragostea neînfrînată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, subt îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, hogaş, m. n. .63. ÎMBOLDITĂ, -OĂRE, fmbolditori, -oare, adj. (Rar) Care îmboldeşte, îndeamnă, stimulează la acţiune. Cu vorbe îmbolditoare îl atinge unde-l doare, pann, p. v. i 5. ÎMBOLMĂJl vb. IV v. bălmăji. ÎMBOLNĂVI, îmbolnăvesc, vb. IV. Refl. A deveni bolnav, a cădea bolnav. într-o primăvară recţ, Elvira se îmbolnăvi de piept şi se stinse în scurt, sadoveanu, o. 3 433. Cînd o văd îngălbinesc! Şi cînd h-o văd, mă-mbol-năvesc. CoşbuC, p. i 118. Pare că te văd iar c-ai să te îmbolnăveşti, alecsandri, T. i 175. <ţ> Tranz. Boa-lele.. . năvălea Şi-l îmbolnăvea. ŞEZ. IV 156. - Variantă: bolnăvi (stancu, d. 79, sadoveanu, d. p. 78) vb. IV. ÎMBOLNĂVIRE, îmbolnăviri, s. f. Faptul de a (s e) îmbolnăvi. Scădere simţitoare a numărului de accidente şi a îmbolnăvirilor profesionale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2742. ÎMBOURĂ, îmbourez, vb. I. T r a n z. (învechit) A înfiera cu bourul (2). ÎMBOURĂRE, {mbourări, s. f. Acţiunea de a î m -b o u r a şi rezultatul ei. ÎMBRĂCĂ, îmbrac, vb. I. 1. Refl. (Despre persoane)'A-şi pune hainele, a se acoperi cu haine, rufe etc., potrivindu-şi-le pe corp. Eu am de întrebat un lucru mare, şi de aceea, cînd am aflat c-aţi venit, m-am şi îmbrăcat ÎMBRACARE — 566 — ÎMBRÎNZIT CAMILAR, TEM.. 125. Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. DELA-vrancea, A.. 99. Ştiţi voi povestea cînd un fiu De împărat, odată, în piept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat în fată ? coşbuc, p. i 70. (Cu determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») S-a-mbrăcat in zale lucii cavalerii de la Malta. EMINESCU, o. i 146. (F i g.) Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mindra ţeară. ALECSANDRI, p. A. 112. <$> T r a n z. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte) îmbracă-a tale haine ţcsute-n mii de flori. alecsandri, T. n 69. (Complementul indică o persoană) Mama i§i îmbracă copiii. A purta haine de o anumită croială, calitate etc. Se îmbracă simplu. 2. T r a n z. A lucra hainele necesare cuiva sau pînzeturile necesare într-o gospodărie. Dacă m-ar lua pe mine de nevastă acest fiu de împărat, i-aş îmbrăca toată casa numai cu un fus de tort. BOTA, P. 126. Refl. Mai bine iau o săracă Ce cu mina ci se-mbracă. jarnîk-bîrseanu, D. 436. -£■ A procura cuiva hainele trebuincioase. Muncit-au numai ca să te hrănească, Să te-mbrace, să te poarte şi să te cocoloşească? CONACHi, p. 290. 8. T r a n z. A acoperi, a înveli. Păreţii erau îmbrăcaţi cu scorţuri de lină. SADOVEANU, O. I 362. Din cerdacul îmbrăcat cu viţă sălbatică îi coborî într-ajutor o ţărancă care alungă cîinele. rebreanu, r. i 93. F i g. Linişte grea, întunecată îmbrăca pădurea. AGÎRBICEANU, S. p. 17. Codrii întunecaţi îmbracă înălţimile, se întind, se scoboară. VLA-ECUŢĂ, o. A. m 33. Şi-n negru-mbracă toate al nopţii palid domn. EMINESCU, o. i 96. (Cu inversarea construcţiei) Şesurile întinse, in lumina lunii, îmbrăcau tonuri viorii, strălucite, sadoveanu, o. I 400. Refl. Ce frumos se-mbracă dealul. Cu flori roşii pe-unde treci! COŞBUC, P. I 165. (Cu privire la pernă, plapumă) A înfăţa. ■$» (Cu privire la cărţi, caiete) A înveli cu hîrtie ‘(pentru a păstra curat). (Cu privire la icoane, arme etc., urmat de determinări ca: «în aur», «în argint» etc.) A acoperi cu un metal preţios; a fereca (1). Paloş ferecat, Numa-n aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 517. Armele... Cu aur îmbrăcate, alEcsandri, p. p. 67. ÎMBRĂCĂRE s. f. (Rar) 1. Acţiunea de a (s e) î m b r ă c a şi rezultatul ei. 2. îmbrăcăminte. Cam tot ce putea să intre in car... erau: o ladă cu de-ale imbrăcării. galacTion, o. i 276. ÎMIilîĂCĂT, -A, îmbrăcaţi, -te, adj. (Despre oameni) Cu trupul acoperit de haine; înveşmîntat. S-a tologit, aşa îmbrăcat cum era, pe un divan. creangX, p. 302. -ţ-în haine bune, de sărbătoare. (Ironic) Ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat de se tirîiau aţele... după dinşii. CREANGĂ, p. 249. ÎMBRĂCĂMINTE s. f. 1. (Cu înţeles colectiv) Totalitatea obiectelor care îmbracă corpul, exceptînd încălţămintea ; veşminte, haine, straie. Lasă jos găleata şi-şi cercetează îmbrăcămintea. davidoglu, m. 13. C-un fel de frică, uneori, îşi privesc îmbrăcămintea lor săracă. vlaiiuţX, o. A. 135. Ce îmbrăcăminte ciudată! EMINESCU, n. 48. 2. Hîrtia cu care sînt învelite scoarţele unei cărţi, ale unui caiet etc. pentru a le feri de murdărie. 3. Strat de material cu care se acoperă o piesă sau o construcţie pentru a o izola, pentru a o proteja etc. ÎMBRĂŢIŞA, îmbrăţişez, vb. I. T r a n z. 1. (Mai ales cu privire la persoane) A cuprinde în braţe, a înlănţui cu braţele, a strînge în braţe cu afecţiune. Bătrînii îşi plecară frunţile, apoi îmbrăţişară pe oştean. SADOVEANU, o. vn 161. Să-mbrăţişez părinţii şi fraţii ce-am avut. B olinTineanu, o. 5. R e f 1. reciproc. Apoi se îmbrăţişară de bucurie. ISPIRESCU, E. 61. + Fi g. A înconjura din toate părţile, a învălui. Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi. REbreanu, I. 12. 2. F i g. A stărui cu privirea asupra unui lucru, a cuprinde dintr-o aruncătură de ochi. Ochii îmbrăţişau întinderile şi munţii, sadoveanu, o. I 120. Cum au ieşit din curtea gării, se opreşte în loc, îmbrăţişează cu o privire înapoi toată gara, şi găseşte că nu-i aşa de mare cum se aştepta, sp. popescu, m. g. 47. Sta multă vreme, îmbrăţişîndu-i cu privirea şi mereu întrebindu-i ce doresc. vlatiuţă, o. a. 142. 3. F i g. (Cu privire la idei, doctrine, concepţii) A-şi apropria, a adopta, a-şi însuşi, a adera la... -4» A se apuca de o meserie, a se consacra unei profesiuni. îmbrăţişat profesia de medic. -+• A cuprinde, a conţine. (Atestat în forma de prez. conj. pers. 3 îmbrăţişe) Puterea-i obiectivă i-a îngăduit [lui Victor Hugo] să îmbrăţişe domenii nemărginite. SADOVEANU, E. 220. — Prez. conj. şi: îmbrăţiş. — Variantă: (regional) îmbrăţoşâ (russo, o. 30) vb. I. ÎMBRĂŢIŞARE, îmbrăţişări, s. f. Acţiunea de a (s e) îmbrăţişa şi rezultatul ei; cuprindere în braţe. Se sculă, întinse braţele in lături ca şi cînd ar fi aşteptat o îmbrăţişare, rebreanu, r. i 158. (Poetic) Acea zi mult frumoasă. .. Cind pentru-ntîia oară amorul înfocat Ne-a strîns la sînu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare Şi a depus pe frunte-ţi întîiul sărutat! ALECSANDRI, p. n 95.<)> F i g. Copilandrul, fiind sprinten înotător, a scăpat din îmbrăţişarea valului, sadoveanu, D. P. 46. — Variantă : (regional) îmbrăţoşăro (kogălniceantj, S. 192) s. f. ÎMBRĂŢIŞAT, -Ă, îmbrăţişaţi, -te, adj. (Despre persoane) Cuprins în braţe, înlănţuit cu braţele. Prin codri apucară Amîndoi îmbrăţişaţi, alecsandri, p. n 92. — Variantă: (regional) îmbrăţoşat, -ă (alecsandri, p. I 101) adj. ÎMBRĂŢOŞĂ vb. I v. îmbrăţişa. ÎMBRĂŢOŞĂRE s. f. v. îmbrăţişare. ÎMBRĂŢOŞATj -Ă adj. v. îmbrăţişat. ÎMBREBENĂ, îmbrebenez, vb. I. T r a n z. (Rar) A împestriţa, a înflora. Finul de leandră, de mărgărintă.. . se mişca tişor in valuri, ca o pinză imbrebenată cu flori. delavrancea, s. 59. ÎMBRÎNCĂ, îmbrînc, vb. I. Intranz. (Rar) A cădea în brînci. Lingă Alioşa cellalt cazac îmbrincă, lovit de moarte, sadoveanu, o. vn 41. ÎMBRÎNCEĂLĂ, imbrînceli, s. f. Faptul de a (s e) îmbrînci. Eu nu voiam s-o las, ea nu se lăsa şi-n imbrînceala asta a luat portofelul de la mine. slavici, o. I 374. ÎMBRÎNCÎ, îmbrîncesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la persoane) A împinge cu violenţă, a respinge în mod brusc, a da brînci. Duchidu-l pe poarta curţii, mai mult mort decît viu, îl îmbrinciră în mulţime. negruzzi, s. I 156. Toţi o îmbrinciră zicîndu-i să iasă afară. ŞEZ. vi 175. Pe-Oprişanu-l apuca Şi pe scări îl îmbrîncea. Ai !•' i g. Cirdurile se amestecară, se îmbucară într-un stol de capete şi începură să fugă, înghesuindu-se una într-alta. preda, î. 144. ÎMBU CĂTĂŢÎ, îmbucătăţesc, vb. IV. Tranz. A tăia în bucăţi, a face bucăţi. A îmbucătăţi carnea. ÎMBUCĂTĂŢÎRE, imbucătăţiri, s. f. Acţiunea de a îmbucătăţi; fig. destrămare. ÎMBUCĂTURA, îmbucături, s. f. 1, Cantitate dintr-un aliment care se ia în gură şi se înghite deodată; p. e x t. mîncare. Aţi mîncat voi ceva de nămiazi? — Nici o îmbucătură, răspunse fratele cel mare. popescu, b. ii 50. Baba îi dădea îmbucătura, de pîine în gură. caragiale, o. vii 523. De leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca, creangă, o. A. 218. -*f- înghiţitură. L-a înghiţit dintr-o îmbucătură. 2. Locul unde se îmbucă două obiecte. Aşeză fiecare lemnişor la îmbucătura lui şi clădi foişorul din nou. ispirescu, l. 378. — Variantă: Inicătură (vlahuţă, o. A. m 198, RETEGANUL, p. in 65, şez. ni 47) s. f. ÎMBUCURĂTOR, -OĂRE, îmbucurători, -oare, adj-Care aduce bucurie, care bucură. Ştire îmbucurătoare. Rezultate îmbucurătoare. ÎMBUFNA, îmbufnez, vb. I. Refl. A se supăra, a se bosumfla, a se posomori. De ce-ţi zice Martalogul? Cellalt se îmbufnă şi răspunse nemulţumit. — Nu mi-s scris aşa. dumitriu, N. 181. Fiii de împărat... se îmbufnară de ruşinea ce păţise, ispirescu, l. 154. F i g. Se îmbufnează vremea de ploaie, sadoveanu, a. l. 161. ÎMBUFNĂRE s. f. Acţiunea de ase îmbufna; supărare. ÎMBUFNĂT, -Ă, îmbufnaţi, -te, adj. (Despre persoane) Supărat, bosumflat, posomorit. îşi băgă nasul îmbufnat în hîrtii. pas, z. rv. 72. Mioara stă îmbufnată în fotoliu. camil PETRESCU, T. ii 157. Ia batista îmbufnht şi rămine cu ea în mînă. SEBASTLAN, T. 104. ÎMBUIBĂ, îmbuib, vb. I. Refl. A se ghiftui cu mîncări şi băuturi; a se îndopa ; p. ext. a trăi în belşug excesiv, a avea din toate mai mult decît trebuie. V. huzuri. Domnul Tudose... se îmbuiba cu carne friptă dimineaţa. PAS, z. i 132. Vulturii... se răped la stîrvuri şi se îmbuibă cu mortăciuni, odobescu, s. iii 16.'-<$>■ T r a n z. Ospăţ ce ne îmbuibă pîntecele şi ne strică sănătatea. NE-GRUZZi, S. I 253. ÎMBUIBĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) îmbuiba şi rezultatul ei; îndoparea organismului cu mîncare peste măsură ; p. e x t. trai bun, belşug excesiv. Muncitorii şi tehnicienii din întreprinderile naţionalizate nu mai lucrează pentru îmbuibarea stăpînilor, ci pentru bunăstarea lor şi a familiei lor, pentru înflorirea patriei celor ce muncesc. scînteia, 1951, nr. 2166. ÎMBUIB ÂT, -Ă, îmbuibaţi, -te, adj. (Despre burtă, stomac) încărcat cu mîncare mai multă decît este necesar; (despre oameni) peste măsură de sătul, p. ext. ghiftuit de trai bun. Ce rost şi-ar fi avut o burtă îmbuibată peste măsură? sabia, N. 43. Sub mitră strălucită ascunde-ţi capul sec, Şi subt o barbă lungă stomahul îmbuibat, negruzzi, S. ii 180. Fig. Bucatele ce se întoarseră din îmbuibatele cetăţi turceşti, odobescu, s. I 326. <ţ> (Substantivat) Atuncea lumea se împarte în săraci şi bogaţi, in stăpini şi robi, flămînzi şi îmbuibaţi. RUSSO, s. 130. ÎMBUIBĂTOR — 568 — ÎMPACHETA ÎMBUIBĂTOR, -OĂRE, imbuibători, -oare, adj. (Rar, despre mîncări) Care îmbuibă, care este prea îmbelşugat. îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi, cu adevărat, eram bolnav. NEGRUZZI, s. I 319. ÎMBUJORA, îmbujorez, vb. I. Refl. (Despre obraji, p. ext. despre persoane, uneori determinat prin «la faţă ») A se face roşu ca bujorul, a se aprinde la faţă, a se înroşi, a se rumeni. Se îmbujora la faţă, ruşinată parcă de cine stie ce gînduri. ARDJCI.KANU, D. 87. Se-mbujorase la faţă de parcă chiar l-ar fi văzut pe Sandu venind, mironescu, s. A. 83. Obrajii fetei se îmbujorară. SANDU-ALDEA, D. N. 221. — Variantă: bujori vb. I. ÎMBUJORĂRE, Imbujorări, s. f. Faptul de a s e îmbujora. ÎMBUJORAT, -Ă, îmbujoraţi, -te, adj. (Despre obraji, p. ext. despre persoane, uneori determinat prin «la faţă», «Ia chip») Roşu ca bujorul; înroşit, aprins. Se pleca Si culegea flori. Le apropia de gură, îsi mingiia obrazul îmbujorat cu ele. SADOVEANU, o. vni 13. Lia a sărit voioasă în picioare, cu obrajii îmbujoraţi. C. PETRESCU, S. 164. Peste cîteva clipe dădu buzna pe usă înlăuntru o fetiţă de vreo cinci ani, îmbujorată §i bosumflată. REBREANU, R. n 65. Cu faţa-mbujorată, A răsărit dintr-un tufiş Şi rîde-acum mirată. COŞBUC, P. I 107. ÎMBULZEĂLA, (rar) îmbulzeli, s. f. (Uneori determinat prin « de lume », « de oameni ») îngrămădire mare de oameni, înghesuiţi fără nici o ordine; înghesuială, îngrămădeală. In Iasi, în cele trei zile ale sărbătoririi lui Cuza-vodă, a fost îmbulzeală nemaipomenită de lume. SADOVEANU, o. vi 477. Prin prăvălii e o îmbulzeală ş-o zarvă ameţitoare. VLAHUŢĂ, o. A. 388. (Rar) îngrămădire de obiecte în dezordine. Trebuia multă luare-aminte, căci noaptea era neagră si, prin îmbulzeala multor vapoare, uşor se putea întîmpla o ciocnire. dunăreanu, ch. 92. -4- (Concretizat, neobişnuit) Mulţime de oameni. îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire si înfricoşare, sadoveanu, f. j. 25. ÎMBULZI, îmbulzesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre fiinţe) A se aduna într-un loc în număr mare, a se înghesui în dezordine, a se îngrămădi. In dreapta, lingă zid, se îmbulziseră femeile. DUMITRIU, V. L. 27. Se îmbulzeau amarnic. ■ . droaie de condicari, şi mărchidani, si cavafi, si ţîrcovnici. C. PETRESCU, A. R. 7. Ţăranii se îmbulzeau împrejurul cîrciumii lui Busuioc, rebreanu, r. II 26. Stoluri de fluturi, insecte mari, atrase de lumina scînteietoare a farului, se îmbulzeau plesnindu-se de cristalele fierbinţi si cădeau în valuri la picioarele farului. BART, E. 251. 2. Tranz. (Despre un număr mare de persoane) A se grămădi în jurul cuiva, a împinge pe cineva, a izbi, a îmbrînci. F i g. A plictisi pe cineva cu prea multe insistenţe, a stărui fără răgaz. Tot îmbulzindu-mă cu cererile şi poftele sale, n-am avut de la o vreme încotro. sbiera, P. 147/ (Glutneţ) Clienţii nu-l îmbulzeau, dar tot cîstiga. vlahuţă, o. a. 223. — Variantă: bulzi vb. IV. ÎMBULZIRE s. f. Acţiunea de a (s e) î m b u 1 z i şi rezultatul ei. ÎMBULZIT, -Ă, îmbulziţi, -te, adj. înghesuit (unul într-altul), îngrămădit (unul peste altul). Oile umblau îmbulzite la vale. DUMITRIU, v. I,. 69. Arestaţii urcau treptele îmbulziţi si se aşezau drepţi, în două şiruri. VLAHUŢĂ, o. a. 146. ÎMBUMBĂ, îmbumb, vb. I. Tranz. (Mold., Transilv.) A încheia, petrecînd nasturii prin cheotoare. (Atestat în forma îmbumbia) Locotenentul Ghenea sări in picioare îmbumbiindu-si nasturii. C. PETRESCU, î. n 3. — Variantă: (rar) îmbumbia, imbumbiez, vb. I. ÎMBUMBĂT, -Ă, îmbumbaţi, -le, adj. (Mold., Transilv.) încheiat cu nasturi. ÎMBUMBIĂ vb. I v. îmbumba. ÎMBTJNĂ, îmbunez şi îmbun, vb. I. Tranz. A face ca cineva (cu caracter rău) să devină (mai) bun. Credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. FREDA, î. 19. A îmblînzi. Să scăpaţi de lătratul cînelui de pripas pe care-l puteţi foarte lesne îmbuna, odobescu, s. m 483. -ţ- A face ca cineva care este supărat, tristj necăjit să-şi uite necazul; a împăca, a linişti. Copiii mei cum să-i îmbun? Nevestei mele ce să-i spun, Cînd va-ntreba de El-Zorab ? COŞBUC, P. I 111 .‘O netezi duios pe frunte şi se sili s-o îmbmieze cu vorbe dulci si înţelepte de mîngîiere. vlahuţă, o. a. 126. Se apropia de ea si da s-o mîngîie, ca s-o îmbuneze, caragiale, o. in 33. Refl. După asigurările mele. . . s-a îmbunat. ibrăilEanu, a. 60. ÎMBUNĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) î m b u n a; potolire, liniştire. îmbunarea lui nu-i plăcea, contemporanul, Vn 485. + (Învechit) Linguşire. Stroici este un copil care nu cunoaşte încă pre oameni, nu stie ce este îmbunarea si minciuna, negruzzi, s. I 141. ÎMBUNĂT, -Ă, îmbunaţi, -te, adj. împăcat, potolit, ' calmat; (neobişnuit) blînd, binevoitor. Nevasta se-nvîrte, avînd Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată. coşbuc, p. n 47. ÎMBUNĂTĂŢĂ vb. I v. îmbunătăţi. ÎMBUNĂTĂŢI, îmbunătăţesc, vb. IV. Tranz. A aduce ceva în stare mai bună, a face ca ceva să devină mai bun, de o valoare sau de o calitate superioară; a ameliora, a îndrepta. In cîţiva ani... vom îmbunătăţi starea locuitorilor, bolintineanu, o. 406. ^'Ref'l. pas. Va creste substanţial producţia tuturor categoriilor de mărfuri de consum popular şi se va îmbunătăţi calitatea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2828. ' — Variantă: (învechit) îmbunătăţi, imbunătăţez (alexandrescu, p. 78), vb. I. ÎMBUNĂTĂŢIRE, îmbunătăţiri, s. f. Acţiunea de a (s e) îmbunătăţi şi rezultatul ei; ameliorare, îndreptare. V. perfecţionare.' Electrificarea va aduce după sine o simţitoare îmbunătăţire a traiului material şi cultural al maselor muncitoare. IST. r.p.r. 742. Simţea acum cum creşte in el pînă la exaltare dragostea pentru lumea aceea necăjită şi dorinţa de a contribui la îmbunătăţirea soartei acestei lumi care era si lumea lui. bujor, S. 167. ÎMBURDĂ, imburd, vb. I. Refl. (Regional) A se răsturna. Căruţa s-a imburdat. T r a n z. Fig. Aşa-i c-o să-i îmburdăm pe boieri? CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 7/1. ÎMBURUIENĂT, -Ă, îmburuienaţi, -te, adj. (Rar) Plin de buruieni, acoperit de buruieni. A cotit pe-un drumeag îngust, îmburuienat şi a intrat pe-o portiţă. GA-LAN, B. i 142. ÎMFLĂ vb. I v. umila. ÎMFLĂT, -Ă adj. v. umîlat. ÎMPACHETĂ, împachetez, vb. I. Tranz. (Cu privire la unul sau mai multe obiecte) A face pachet, a strînge, a aduna înfăşurînd într-un înveliş sau aşezînd într-un sac, într-o ladă etc. V. ambala .A împachetat lucrurile, a Făcea mişcări ciudate prin întunerec, parc-ar fi împachetat ceva, legind sfoara împrejuru-i. DUMITRIU, N. 242. Absol. A împachetat toată ziua. ibrăi-leanu, a. 194. ' Împachetare — 569 — ÎMPĂIENJENI ÎMPACHETARE s. f. Acţiunea dea împacheta; ambalare. «0- împachetare in nămol = învelirea părţilor bolnave ale corpului în comprese cu nămol, în scop curativ. ÎMPACHETAT s. n. împachetare. împachetatul cărţilor, ÎMPAINJINÎT, -Ă adj. v. împăienjenit. ÎMPĂCA, împăc, vb. I. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A face să înceteze supărarea cu cineva, a restabili înţelegerea, a curma conflictul. Veste se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierit, negruzzi, s. i 150. Vino, mîndră-mpacă-te, Că de nu te-i împăca Foarte rău te-oi blăstema. jarnîk-BÎRSEANU, D. 256. -0- Refl. reciproc. De certuri Să ne-mpăcăm, De greşeli Să ne iertăm. anT. liT. pop. i 427. + A cădea de acord într-o chestiune bănească. Nu s-au împăcat din preţ. a Du-te .... ¡i te-apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face §i ne-om împăca noi. creangă, p. 157. -4- A se obişnui, a se deprinde, a se familiariza. Mama a început să se împace cu ideea aceasta. C. rETRESCU, A. 322. Dar cărţile [de joc] cu mine e greu să se împace. ALEXANDRESCU, P. 90. 2. Tranz. (Cu privire Ia persoane) A linişti, a potoli, a mulţumi, a îmbuna .Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea, sadoveanu, b. 59. Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, camil petrescu, u. n. 384. Dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. (Complementul este un abstract) Durerea mea s-o-mpac, înseninindu-mi gindul. EMINESCU, 0.1193. ÎMPĂCARE, împăcări, s. f. Acţiunea de a (s e) î m-p ă c a şi rezultatul ei; liniştire, potolire, îmbunare ; înţelegere. Petrea simţi... că încordarea femeii creşte, că liniştea aceasta a ei este asemenea unei împăcări de după lacrimi, cînd obrazul zimbeşte, dar buzele mai tremură. v, rom. iulie 1953, 85. Am să-i cînt şi eu un clntec de împăcare. CREANGX, p. 134. Cit pentru norod... din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine. negruzzi, S. I 150. .4- Alinare. Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găseşte. coNAcm, P. 82. -4- Acord într-o chestiune bănească; învoială. Ne-om împăca noi. — împăcarea cum, ţi-am spus, cucoane. creangă, p. 157. ÎMPĂCAT, -Ă, împăcaţi, -te, adj. (Despre persoane) Liniştit, potolit, mulţumit, îmbunat. M-am simţit... odihnit şi împăcat, c'.ai.actiox, o. I 348. Să facem cum e mai bine.. . să rămît şi tu împăcat cu sufletul. ODOBESCtj, s. ni 45. (Despre abstracte) îţi şi încredinţez'fata cu cuget împăcat, sbiera, p. 190. Şi în sine împăcată stă-pinea eterna pace. EMINESCU, o. I 132. ÎMPĂCĂCIÎÎNE, împăcăciuni, s. f. (învechit şi arhaizant) împăcare. Eu, după legea veche, ţin la o împăcă-ciune. camilar, N. n 296. începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni. negruzzi, s. i 21. ÎMPĂCIUÎ, împăciuiesc, vb. IV. Tranz. (Azi rar) A convinge să facă pace, a împăca. V. pacifica. Eu lumea o împăciuiesc şi o învrăjbez (Condeiul). corovei, c. 98. Refl. El se gîndi a se împăciui cu duşmanii săi. EĂLCESCU, O. ii 276. <ţ> R e f 1. reciproc. Hai! frate să ne cinstim Şi să ne împăciuirii. ANT. UT. pop. I 347. ÎMPĂCIUIRE, împăciuiri, s. f. Acţiunea de a împi-ciuî şi rezultatul ei; împăcare, pace. în nourii care i se frămîntau in minte întrezărise o lucire: se gindise să se repeadă la Murgeni; dragostea lui cu fata Orheianului poate era împăciuirea şi liniştea, sadoveanu, O. vn 63. Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină, Nici sufletului mută-m-păciuire. GOGA, p. 144. ÎMPĂCIUÎT, -A, împăciuiţi, -te, adj. împăcat, liniştit. Cu un început de împăciuită destindere in trăsăturile chinuite de pină acum. C. PETRESCU, A. R. 196. ÎMPĂCIUITOR, -OARE, împăciuitori, -oare, adj. Care-împăciuieşte, care caută să împăciuiască; conciliant. Vasile fusese moale de Ia început, împăciuitor, blind pentru naşu-său Eftimie. dumiTriu, n. 226. Făcu un semn împăciuitor şi ieşi spre terasă, camil petrescu, n. 137. Luca sări îndată, împăciuitor. REBREANU, R. I 144. — Pronunţat: -ciu-i-, ÎMPĂCIUITORISM s. n. Atitudine oportunistă care se manifestă în mişcarea muncitorească prin tendinţa de a acoperi greşelile altora pentru a-şi ascunde propriile greşeli, prin încercarea de a aplana conflictele de clasă sau chiar de a se împăca cu duşmanul împotriva intereselor clasei muncitoare. Este imposibil să învingi devierea de dreapta, oportunistă, fără să duci o luptă sistematică împotriva împăciuitorismului, care ascunde sub aripioara lui pe oportunişti. STALIN, o. xi 256. — Pronunţat: -ciu-i-, ÎMPĂCIUITORIST, -Ă, impăciuitorişti, -ste, adj. Care se face vinovat de împăciuitorism, care practică împăciuitorismul. Organizaţiile de partid au datoria de a lupta cu fermitate împotriva oricăror încercări ale chiaburilor de a se camufla in rindurile mijlocaşilor, de a combate manifestările oportuniste împăciuitoriste faţă de chiaburi. LUPTA DE clasă, 1952, nr. 2-3, 17. (Substantivat) Atunci cînd se declară război devierii de dreapta, deviatorii de dreapta se travestesc de obicei in impăciuitorişti şi pun partidul într-o situaţie dificilă. STALIN, o. XII 24. — Pronunţat: -ciu-i-. ÎMPĂDURI, împăduresc, vb. IV. Tranz. A planta arbori într-un teren pentru a forma o pădure. A împăduri dealuri golaşe. + Refl. (Despre un teren) A se acoperi cu arbori. ÎMPĂDURIRE, împăduriri, s. f. Acţiunea de a (se) împăduri. A fost elaborat şi se realizează pas cu pas planul de refacere a economiei forestiere şi de împădurire a Dobrogei. lupta de clasă, 1953, nr. 9, 100. ÎMPĂDURIT, -Ă, împăduriţi, -te, adj. Acoperit cu arbori, care a fost plantat cu arbori pentru a se face o pădure. Cînd soarele coborî de-a binelea peste dealurile împădurite, se aduseră băuturi răcoritoare şi dulciuri, cu carafe de apă. camil pf.trescu,' o. i 316. Eram tînăr. .. cornul înflorea, Pe dealu-mpădurit din faţa mea. D. botez, p. s. 9. ÎMPĂIĂ, impăiez, vb. I. Tranz. A umple cu paie pielea unui animal jupuit, pentru a obţine înfăţişarea unui animal viu. ÎMPĂXÂT, -A, împăiaţi, -te, adj. (Despre animale) A cărui piele a fost jupuită şi apoi umplută cu paie, pentru a da impresia de animal viu. în capiii de sus al scării, un urs împăiat ţine în labele lui mari o scrumieră. sTancu, u.r.S.S. 42. Se opri încintat in sala în care era aşezat frumos, pe mese, materialul didactic cu care fusese înzestrată şcoala: globuri pămînteşti, instrumente inginereşti. .. animale împăiate, un schelet, camil petrescu, o. i 193. Mă apropiam cu gindul sfiicios, tremurind, d-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata să fug. dela-vrancea, II. T. 86. ÎMPĂIEJENA vb. I v. împăienjeni. ÎMPĂIEJENÎ vb. IV v. împăienjeni. ÎMPĂEGJENÎRE s. f. v. împăienjeniră. ÎMPĂIENJENI, împăienjenesc, vb. IV. Refl. (Despre ochi, vedere; şi în forma impăinjeni) A nu mai vedea clar, a vedea ca prin sită, ca prin ceaţă. Ochii lui Cim-poieşii se împăienjeneau in nişte nouri calzi, camilar, n. i 224. Tîmpla ii stă greu sprijinită pe mină şi cotul i s-afundă în pernă. Ochii i se-mpăinjeniseră. vlaiiuţă, O. A. 139. -f A se tulbura, a se congestiona, a se injecta. ÎMPĂIENJENIRE — 570' — ÎMPĂRĂŢI — Variante: împăienjinî (caragiale, o. i 289), împăiejenî (odobescu, s. ii 431), împăinjeni (vlahuţă, o. a. 139) vb. IV, împăiejcnâ (teodorescu, p. p. 584) vb. I, pningini (alecsandri, p. p. 74), painjeni (eminescu, n. 42), painjeni (eminescu, o.i 98), păinjini (bart, e. 253, bujor, s. 88), păinginl (hodoş, p. p. 133) vb. IV. ÎMPĂIENJENÎRE s.f. Acţiunea de a se împăienjeni; tulburare a vederii. Impăienjenirea ochilor. — Variante: împăinjenirc (sadoveanu, m. 179), împăiejenire (odobescu, s. i 139), păienjenire (deşlhj, M. 8) s. f. ÎMPĂIENJENIT, împăienjeniţi, -te, adj. 1. Acoperit cu fire de păianjen, plin de păienjeniş. Bolţile umede şi împăienjenite ale vechilor noastre monăstiri. ODOBESCU, s. ii 236. 2. F i g. (Despre ochi) Tulbure ; congestionat, injectat. Ciocneau, şi-i vedeai cu ochi împăienjeniţi, cum goleşte fiecare paharul. PAS, z. I 312. — Variante: împainjinit, -ă (vlahuţă, o. a. m 33), împăinjenit, -ă (v. rom. martie 1954, 105), păinjenât, -ă (macedonski, o. m 50), painjenii, -ă (hogaş, m. n. 42), painjenii, -ă (creangă, a. 54, eminescu, n. 36) adj. ÎMPĂEENJINÎ vb. IV v. împăienjeni. ÎMPAINJENÎ vb. IV v. împăienjeni. ÎMPĂINJENÎRE s. f. v. împăienjenire. ÎMPĂINJENÎT, -Ă adj. v. împăienjenit. ÎMPĂMÎNTENÎ, împămîntenesc, vb. IV. Refl. A se stabili temeinic într-un loc (devenind stăpîn pe o bucată de pămînt), a se integra în viaţa localnicilor, a nu mai fi considerat ca străin. Viaţa lui Gheorghe Dima şi-a aflat rost pentru o vreme în înfruntarea nestăvilitei vieţi a apelor Şiretului. Pe urmă, prinzînd drag de oameni şi de locuri, omul s-a împămintenit cu totul. Galan, z. r. 45. «$> Fig. Atîte litere prisoselnice ce, încetul cu încetul, începuseră a se împăminteni în limba noastră. NEGRUZZI, s. i 261. ÎMPĂMÎXTENÎRE, impăminteniri, s. f. Acţiunea de a se împămînteni şi rezultatul ei. Pedantismul.. au produs o literatură fără viaţă, espusă criticei şi care niciodată nu va cîştiga dreptul de împămîntenire în sînul unui neam ce au improvizat minunatele balade. RUSSO, S. 43. ÎMPĂNA, împănez, vb. I. Tranz. 1. A umple o bucată de carne sau o legumă (prin crestături anume făcute) cu bucăţele de slănină, de usturoi etc. pentru a prepara anumite feluri de bucate. A împănat vinetele pentru imambaialdi. a Muşchi de căprioară împănat cu trufe. ALECSANDRI, T. 1260. ^ F i g. A străpunge. Murad se duce... Să-nvingă-n arcăşie pe lld-Tozcoparan. De nu, să~l împăneze cu o săgeată-n piept, alecsandri, p. ni 378. 2. A înţesa, a împînzi. Pe urmă unde mai pui, Sime- oane, vorbi şi Şoimaru, că ţara-i împănată cu oşteni de-ai noştri, sadoveanu, o.-Vil 26. (Cu inversarea construcţiei) Venise mai cu samă pentru sfatul lui obişnuit cu doamna Anastasia în privinţa gospodăriilor lor împănate în toată ţara. sadoveanu, z. c. 253. (Cu nuanţă peiorativă) Ai împănat cabinetul ministerial cu toţi prietenii, camii, petrescu, t. ii 430. -<)> Fig. Enigme. mitologice şi istorice, cu care cărturarii împănează scrierile lor. odobescu, S. iii 312. R e f 1. Pămîntul... începe... ase împăna cu mii şi mii de floricele. marian, o. i 1. V 3. A îmbina două sau mai multe obiecte cu ajutorul unei pene astfel îneît să se suprime jocul sau mişcarea relativă dintre ele. Badea cu-n plug bine-mpănat Şi tot cu fer ferecat.. . S-au apucat de arat. alecsandri, p. p. 102. Coasa merse cîteva obraţe şi o dată sări din ■ toporîşte cu o mare putere. O împănez din nou şi, începînd din nou a cosi, iarăşi sări. ŞEZ. I 85. ÎMPĂNĂRE, împănări, s. f. Acţiunea de a împăna şi rezultatul ei. ÎMPĂNĂT, -Ă, împănaţi, -te, adj. 1. (Despre carne sau legume) Crestat şi umplut cu bucăţi de slănină, de usturoi, de ceapă etc. Vinete împănate. 2. (Despre un loc, un teren etc.) Plin, înţesat, împînzit (cu oameni). 3. (Despre păsări) Acoperit cu pene. Părcă-i buha împănată. bibicescu, p. P. 184. Am o pasăre-mpănată Şi pe apă lăsată (Moara). GOROVEI, c. 231. (Şi în forma împenat) Vînatul împenat asupra căruia m-am întins, odobescu, s. iii 37. + (învechit, despre săgeţi) Prevăzut cu o pană, ca să zboare mai iute. (Atestat în forma împenat) Pe cine ameninţă [Diana] cu darda împenată ce ea atinge cu degetele-i delicate? ODOBESCU, s. iii 55. împodobit cu pene, cu flori sau, p. ex t., cu alte podoabe. Un colac frumos... împănat şi-mpodobit. teodorescu, P. p. 180. Mîndru-i codru şi-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit; Mîndru-i codru şi-mpănat, Nu-i fiădejde de-nturnat! jarnîk-bîrseanu, d. 129. 4. (Rar, despre obiecte sau unelte încheiate din bucăţi) împreunat cu ajutorul unei pene. — Variantă: (învechit) împenat, -ă adj. ÎMPĂTURI, împăpuresc, vb. IV. Tranz. A astupa răsuflătorile unui butoi sau intervalele dintre doage, cu foi de papură, pentru a împiedica scurgerea lichidului din vas. ÎMPĂRĂT, împăraţi, s. m. Suveran (absolut) al unui imperiu. De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat! coşbuc, p. i 58. împăratul, fratele craiidui, se numea Verde-împărat. CREANGĂ, p. 183. împărat şi proletar [titlu], eminescu, o. i 56; (Poetic) împărat slăvit e codrul, Neamuri mii ii cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale. eminescu, o. I 100. + Fig. Stăpîn, conducător. De-acum sînt împăratul lumii!.. . Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge. alecsandri, T. i 436. ÎMPĂRĂTEASĂ, împărătesc, s. f. Soţie de împărat sau femeie care conduce un imoeriu. Tînăra împărăteasă. .. s-a dus să-şi mai vadă părinţii. CREANGĂ, p. 86. Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii. eminescu, O. i 173. ÎMPĂRĂTESC* -EĂSCĂ, împărăteşti, adj. De împărat, al împăratului (sau al împărătesei); p. e x t. măreţ, maics-tos. De-ar vrea norocul să-mi zîmbească Şi să cîştig la loterie Aş duce-o viaţă-mpărătească. MACEDONSKI, o. I 66. A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167. Aceasta este grădina împărătească, ce s-au făcut şi se ţine cu mare cheltuială. GOLESCU, î. 77. F i g. Era linişte împărătească, galaction, O. I 167. ÎMPĂRĂTEŞTE adv. Ca împăraţii, în chip împărătesc,. foarte bine. A mîncat împărăteşte. ÎMPĂRĂTÎŢĂ, împărătiţe, s. f. (Popular şi arhaizant) împărăteasă; fata de împărat. Mare mîhnire ' a avut Kira-împărat pentru pierderea iubitei sale împărătiţe. SADOVEANU, D. P. 13. Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă, eminescu, l. p. 131. Eu nu voi putea face pe mărita împărătiţă să rîdă. ŞEZ. I 209. ÎMPĂRĂŢÎ, împărăţcsc, vb. IV. Intranz. (Popular şi arhaizant) A conduce o ţară în calitate de împărat; a stăpîni; a domni. Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, O; a. 220. Baiazid II, care a împărăţii pînă la 1512. odobescu, s. ii 222. ^ F i g. Să-mpărăţească in veac peste noroade Sceptnd dreptăţii. Toma, C. v. 67. Ca-ntr-un ţintirim împărăţeşte adînca tăcere, vlahuţă, N. 140. Cum ai putut crede ca o proastă feţişoară mă va face să fiu ÎMPĂRĂŢIE — 571 — ÎMPĂRŢI necredincios acei ce singură impăirăţeşte in inima mea? negruzzi, s. .1 22. ÎMPĂRĂŢIE, împărăţii, s. f. 1. Ţară condusă de un împărat; imperiu. Toată curtea ¡i toată împărăţia era plină de jale. ispirescu, l. ' 4. îi dă fata, ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. creangX, p. 78. A11 cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte. EMINESCU, O. i 144. <ţ> F i g. Stăpinii îi poartă. .. prin neimblînzita împărăţie a munţilor, bogza, c. o. 354. Clipă cu clipă, înaintind în împărăţia naturii, mă simţeam despărţit de ceasul vremii de faţă. sadoveanu, o. vi 526. Eu... zac pierdut in iarba-naltă, Privind, cu ochii beţi de poezie, A cerului albastră-mpărăţie! iosif, r. 35. (în credinţa creştină) împărăţia cerului (sau a cerurilor) = rai. S-a fost molipsit, cînd bîntuia o boală năprasnică asupra noro-dului, de la pătimaşi, îngrijiiidu-i şi... s-a mutat întru împărăţia cerului, caraglvle, o. ni 86. 2. Faptul de a împăraţi; conducere, stăpînire. Şi fiul craiului, văzind că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie şi... se întoarce înapoi la tată-său acasă. CREANGX, p. 187. 3. (învechit şi arhaizant) împărat, sultan. A păşit înaintea împărăţiei al şaptelea filosof, cu numele Mitride. SADOVEANU, D. p. 113. Uliţile pe unde trecea... împărăţia călare erau pustii, id. z. C. 289. T r a n z. fact. Razile soarelui au împărtăşit de a sa frumoasă lumină pînă şi cele mai nepătrunsă desimi a codrilor, drăgiiici, r. 154. + Tranz. A avea parte de... Ne îniîlncam iarăşi acum în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceeaşi soartă. BART, s. m. 12. 4 Tranz. A împărţi cu cineva ceva. Acum dezbracă acest palton şi vină să împărtăşeşti masa cu mine. c. PETRESCU, C. v. 154. Vn înger. . . cu care împărtăşesc toate bucuriile şi fericirile vieţii. La TDK O. Mxdţămesc, moşule, mulţămesc ; o să împărtăşesc şi cina şi o să dorm şi pe aşternutul d-tale. hogaş, M. N. 67. + Refl. A primi din..., a se înfrupta din... Trăia la noi, la Balta Neagră, un vînător vestit, ' Bubuc, pe' care oamenii din salul său îl iubeau, căci adeseori se împărtăşeau din mistreţii şi cerbii pe care el îi aducea din munte, sadoveanu, d. p. 133. La gesturile lor că ar voi să se împărtăşească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde. ARCHEZI, r. T. 43. 4. Tranz. (Bis.) A da împărtăşania; a cumineca. -4- R e f 1. A lua împărtăşanie. Te-ai spovăduit, pin-a nu pleca de-acasă?. .. — Ba nici am gindit; dar iu te-ai împărtăşit ? alecsandri, T. I 426. F i g. Dunărea era socotită... [de dacij fluviu sfint, din care se împărtăşeau cu apă înainte de a porni la luptă. IST. r.p.r. 34. ÎMPĂRTĂŞIRE, împărtăşiri, s. f. Acţiunea de a (s e) împărtăşi şi rezultatul ei. 1. Comunicare, destăinuire. împărtăşirea unui secret. a Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute, slavici, o.- i 144. 2. (Rar) Comunitate (de idei, sentimente etc.). Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim cu bunătăţile tale? EMINESCU, N. 145. -4» Parte pe care o are sau o ia cineva la ceva. Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întîlneşte împărtăşire multă la soartă-i a luat. negruzzi, s. 11 295. 3. (Bis.) Cuminecare. ÎMPĂRŢEALĂ, împărţeli, s. f. împărţire a unor bunuri între mai multe persoane. A venit vestea că trebuie să se împartă moşiile la oameni, ş-apoi oamenii aşteaptă împărţeala, rebreanu, r. ii 11. Mai dreaptă împărţeală decit aceasta nu cred că se mai poate. creangX, a. 145. Gălbenaşii-mi socotesc, Pe-mpărţeală se tocmesc Şi-ntre dinşii se sfădesc. Teodorescu, p. p. 442.- ÎMPĂRŢl, împărt, vb. IV. 1. Tranz. A diviza, a desface, a separa în părţi (adesea pentru a lua fiecare partea ce i se cuvine). Eu de-am avut un singur ban L-am împărţit cu tine. coşbuc, P. 1 77. Şi-a împărţit averea în două părţi, caragiale, o. iii 60. De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? Cînd vreţi,puteţi prea lesne pămintul să-mpărţiţi. eminescu, o. 1 59. <$- E x p r. A nu avea co împărţi sau a nu avea nimic de împărţit (cu cineva) = a nu avea nici o legătură, nimic comun cu cineva. Chiar dacă mă opreşte cineva, mă lasă... neavînd cu mine nimica de împărţit, sadoveanu, z. c. 324. Nu mai avem nimica de-mpărţit împreună! CARAGIALE, o. iii 43. Nu-ţi vreu nici rău, nici bine, N-am ce împărţi cu tine. alecsandri, p. p. 42. Refl. Se împart flăcăii în cete. stancu, d. 173. Limba romînească are patruzeci şi una de slove care se împart in trei soiuri, negruzzi, s. 1 8. (Mat.)' A efectua ope- raţia de împărţire a unui număr prin altul, a face o împărţire. Şase împărţit la doi. 2. T r a n z. A da (mai multora, făcînd parte fiecăruia), a distribui. Dacă stăpinirea împarte moşia, apoi are s-o împartă la cei săraci şi fără pămint. rebreanu, r. I 239. O să-ţi .poruncească a împărţi daruri in dreapta şi-n stînga. caragiale, o. ni 67. Stăpinul pămîntului făcu trei părţi din domeniul său, din care două le împărţi în părţi mici pe la coloniştii săi şi ceealaltă fu cultivată de aceştia în folosul lui. bXlcEScu, o. i 137. •$> (Ironic) împărţi la întimplare o droaie de ghionturi. REBREANU, R. 1 115. <)-A b s o 1. Cine împarte parte-şi face. -f- (în practica religiei creştine; folosit şi absolut) A da de pomană (lucruri de mîncare) la anumite sărbători. Aducind pitaci şi colaci. .. a împărţit la fiecare. creangX, a. 4. -f- Uni pers. (în superstiţii) A-i fi sortit, ursit (ceva). Poate că asta ne-a fost împărţită, să nu fim aproape deolaltă. reteganul, v. iv 66. 3. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A împărtăşi (ceva cu cineva). Luă în braţe pe această biată fată... cu care împărţise soarta sa. NEGRUZZI, S. I 26. 4. Refl. A se răspîndi, a se împrăştia, a se risipi. Iară cornul plin de jale Sună dulce, sună greu. Blindu-i sunet se împarte Peste văi împrăştiet Mai încet, tot mai ÎMPĂRŢIRE — 572 — ÎMPERECHERE". încet. EMINESCU, O. I 104. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii ¡i spatele sale. NEGRUZZI, S. i 145. -$> T r a n z. Ce spui tu, străine? Ştefan e departe, Braţul său prin taberi mii de morţi împarte. BOLINTINEANU, o. 34. — Prez. ind. şi: împărţesc. ÎMPĂRŢIRE, împărţiri, s. f. Acţiunea de a împărţi şi rezultatul ei. 1. Divizare, separare în părţi. (Aritm.) Operaţie prin care se determină de cite ori un număr se cuprinde într-altul. 2. Distribuire; repartizare. Conacul deveni curînd un furnicar de bărbaţi, femei, copii, toţi îngrijoraţi să nu le ia alţii înainte la împărţire, rebreanu, R. h 135. -4- Clasificare. Scrie-mi împărţirea florilor în familii şi în care familie e... angelica. NEGRUZZI, S. I 99. ÎMPĂRŢIT, -Ă, împărţiţi, -te, adj. 1. Divizat, separat în părţi. Humuleşti... sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin totdeauna: Vatra Şatului, Delenii şi Bejenii. CREANGĂ, A. 1. <> Fig. Mama stătea între voi, cu gînduri împărţite, negăsind în ea hotărîrea de-a trece nici de partea îndărătniciei tale, nici de partea împotrivirii tatălui tău. pas, z. I 252. 2. Răspîndit, împrăştiat, risipit. Congresul de la Moscova va folosi nu numai scriitorilor sovietici, ci tuturor acelor scriitori împărţiţi prin lume, care pot să-şi dea seamă de imensele posibilităţi de creaţie ale literaturii revoluţionare. SAHIA, u.R.s.s. 173. ÎMPĂRŢITfm1, împărţitori, s. m. (Aritm.) Număr prin care se împarte deîmpărţitul; divizor. ÎMPĂRŢIT<5R2, -oăre, împărţitori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Distribuitor de scrisori; factor poştal. împărţitond . . . trecînd lăsa o scrisoare. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ÎMPĂ'I'IMĂ vb. I v. împătimi. ÎMPĂTIMI, împătimesc, vb. IV. Tranz. A face să sufere, a provoca dureri. (Atestat în forma împătima) Reforme care se ating de garanţia politică tiu împătimează pe popor cît l-ar împătima lucruri care se ating de societatea casnică, bolintitceanu, o. 258. — Variantă: împătima, împătimez, vb. I. ÎMPĂTEMÎRE, împătimiri, s. f. (Rar) Pasiune, patimă. Ct'nd sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri. EMINESCU, o. i 82. ÎMPĂTIMIT, -Ă, împătimiţi; -tcy adj. (Rar) Pasionat, patima?. Cugetarea ei era împătimită, eminescu, N. 132. ÎMPĂTRI, împătresc, vb. IV. Tranz. A face (ceva) de patru ori mai mare. ÎMPĂTRIT, -Ă, împătriţi, -te, adj. De patru ori mai mare. ÎMPĂTURĂ vb. I v. împături. ÎMPĂTURĂRE s. f. v. împăturire. ÎMPĂTURĂT, -Ă adj. v. împăturit. ÎMPĂTURI, împăturesc, vb. IV. Tranz. (Şi în forma împătura ; cu privire la o pătură, Ia o foaie de hîrtie, Ia o haină etc.) A strînge prin îndoire de mai multe ori. Gîngu îşi împături sumanul pe prispă. C. PETRESCU, s. 35. Scrise o carte pe o foaie de hîrtie, o împătură-n patru şi-o dete lui moş Gligor. RETEGANUL, p. i 16. — Variantă : împăturu, împătur şi împăturez (camii, PETRESCU, T. II 553, GOGA, C. P. 28), vb. I. ÎMPĂTURIRE, împăturiri, s. f. (Şi în forma împăturare) Acţiunea de a împături. — Variantă: împăturire s. f. ÎMPĂTURIT, -Ă, împăturiţi, -le, adj. (Şi în forma. împăturat; despre o pînză, o pătură, o foaie de hîrtie etc.) Strîns prin îndoire de mai multe ori. Dintr-un buzunar al său ieşea capătul unui ziar împăturit. DUMITRIU, N. 8. Domnişoarele... suflau de moarte, făcîndu-şv vînt cu evantaliuri sau hirtii împăturate. ardelEanu, d. 159. Pe tavă era un cocoş fript. .. o plăcintă, o garafă de vin-şi, împăturate frumos, altiţele ei de borangic cele cusute în-fir şi mătase, slavici, N. I 244. — Variantă: împăturat, -ă adj. ÎMPĂUNĂ, împăunez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») • A face paradă (de-ceva); a se fuduli, a se făli (cu ceva ce aparţine altuia). S-a împăunat cu un trofeu pe care nu l-a dobîndit el. Steagul' fusese cucerit de un soldat. PAS, I,. I 328. Auzind băiattd nostru că ucigaşii lui se împăunau cu isprăvile sale, se scîrbt foarte mult. popescu, B. n 103. ÎMPĂUNĂIÎE. împăunări, s. f. Faptul de a se împăuna. ÎMPĂUNĂT, -Ă, împăunaţi, -te, adj. (Rar) împodobit cu pene (de păun sau de alte păsări). Au văzut pe întinse cimpii lingă marile ape Triburi împăunate ca şoimii. BOUREANU, s. p. 18. ÎMPELIŢĂ, împeliţez, vb. I. Refl. (în basme) A se întrupa, a se încarna. O să te-mpeliţezi din cap pi-nă-n călcîie în chip de om muritor şi să te duci pe pămînt, in ce loc ţi s-o părea mai potrivit. CARAGIALE, s. N. 11. — Variantă : împicliţd vb. I. ÎMPELIŢĂT, -Ă, împeliţaţi, -te, adj. (Şi în forma împieliţat) Afurisit, blestemat, îndrăcit. Cati, Caii... ascultă, modistă împieliţată. alecsandri, t. I 69. Acolo, la un foc cu vilvătăi, baciul şi ciobanii spuneau ghicitori, care de care mai împeliţate. delavrancea, s. . 258. Se veseliră şi lăudară pe dumnezeu că a dat atîta tărie lui Greuceanu de a izbîndit împotriva împeliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii, ispirescu, L. 224. E x p r. Drae împclifat, se zice despre un copil neastîmpărat, poznaş, obraznic. Acu să pleci că te iau şi eu la bătaie, drac împieliţat ce eşti! rebreanu, R. n 33. Ce ochi de drac împieliţat avea Mogîldea; şi ca un viezure îşi răsucea capul — o clipă n-avea astîmpăr_ vlahuţă, o. a. 380. Vai, ce drac împieliţat! alecsandri^ T. i 135. + (Substantivat, m. art.) Dracul, diavolul. Vrei să mă furi la iad, împeliţatule?! vissarion, b. 85. — Variantă : împieliţat, -ă adj. ÎMPENĂT, -Ă adj. v. împănat. ÎMPERECHEĂ, împerechez, vb. I. 1. T r a n z. A uni pentru a forma o pereche ; a asocia. Permis este să itnpe-rechezi un vers de opt silabe cu un altul de şase. macedonski, o. rv 62. 2. Refl. (Despre fiinţe de sex opus) A se împreuna, a se uni. Und's-a pomenit... Să se-mpereclieze, Să se-mpreuneze Porumbiţa albă Cu porumba neagră? teodorescu, p. r. 648. —Variantă: împăreclieă vb. I. ÎMPERECHEĂT, -Ă, împerecheaţi, -te, adj. împreunat, unit, asociat, combinat (în perechi). ÎMPERECHÎlîE, împerecheri, s. f. Acţiunea de a (s e) împerechea. 1. Unire, asociere, combinare (în perechi). Puşkin... nu îngăduia poeziei să folosească împerecheri bizare de cuvinte şi podoabe stilistice de prisos. L. ROM. 1953, nr. 2, 96. (în forma împărechere) De la epitetul convenţional, Mihai Eminescu se înălţă brusc. . . la împărecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodată împreună, sadoveanu, E. 79. 2. împreunare sexuală. — Variantă: împărechere s. f. 'ÎMPERINAT — 573 — ÎMPIETRIRE ÎMPERINĂT, -A, imperinafi, -te, adj. (Rar, popular) Prevăzut cu perne şi cu aşternut pentru dormit. Hai, ■murgule, cu picioare, C-am o mîndră ca o floare, îţi dă grajdul măturat, Mie pat imperinat. hodoş, p. p. 47. ÎMPESTRIŢA, împestriţez, vb. I. Tranz. A face ipestriţ. (F i g.) Cu becul electric aprins pe noptieră, ■Grigore privea umbrele imobile ce împestriţau odaia cu .nişte amintiri împietrite, rebreanu, R. I SI. Refl. .Lungul sântului se împestriţă de culorile năframelor, camilar, TEM. 168. ÎMPESTRIŢARE, împestriţări, s. f. Acţiunea de a (se) împestriţa şi rezultatul ei. Limbajul, prin ■incoerenţa şi împestriţarea lui, e de ajuns... să ne arate .şi incoerenţa ideilor unei societăţi informe. ibrăilEanu, SP. CR. 237. , ÎMPESTRIŢAT, -Ă, împestriţaţi, -te, adj. Pestriţ, amesrecat. Limbă împestriţată. c=i Pe acest Pod al Mo-goşoaiei mişună ... o lume împestriţată. CAMIL PETRESCU, o. Ii 556. ÎMPETICAT, -A, împeticaţi, -te, adj. (Rar) Cu petice; peticit. Şi le duce rînd pe rînd: saltelele, macatul, covorul impeticat din odaia de cultaire. baSsarabESCU, s. 111. ÎMPEŢl, împeţesc, vb. IV. Tranz. A peţi. Cit despre fata lui Papură-împărat, pune-ţi pofta în cui. — Şi pentru ce, mă rog ?. . . — Pentru că mă duc s-o-mpeţesc. alecsandri, r. i 396. ÎMPEŢÎT s. n. Peţit. în vremile mai vechi, cînd flăcăii se duceau la însurătoare — după împeţit — pe lingă părinţi, mai luau cu ei şi cîte un mehenghi bun de gură, rău de treabă şi lăudăros, că să spuie glume şi să fie in toate de partea flăcăului. ŞEZ. IV 230. ÎMPIEDECA vb. I v. împiedica. ÎMPIEDECARE s. f. v. împiedicare. , ÎMPIEDECAT, -A adj. v. împiedicat. ÎMPIEDECAtOR, -OĂKE adj. v. împiedicător. ’ ÎMPIEDICA, împiidic, vb. 1.1. R e f 1. (Despre oameni, animale etc.; mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în ») A se lovi (cu piciorul) de ceva care stă în cale (şi a cădea), a se poticni; a se izbi de cineva întîlnit în cale. Moş Şoric se împiedică de prag şi se izbi cu capul de celalalt părete, sadoveanu, o. iii 570. Se împiedică de ceva şi cade jos. creangX, a. 50. (Poetic) Năvalnic s-apropie paşii, Şi-n goana lor cîntă arcaşii, Şi-aşa de sălbatic li-e cîntul — Din piele de urs au vestmîntul. Şi-n bărbile lor încîlcite Se-mpiedică vîntid. coşnuc, r. II 31. Refl.- reciproc. S-au împiedicat unul în altul, sbiera, p. 242. <0* E x p r. A se împiedica în picioare = a se împletici. A i se jmpiedica (cuiva) lini-îm = a nu putea articula uşor şi bine sunetele (din cauza beţiei sau a unei boli, a unei infirmităţi). A SO împiedica la vorbă = a gîngăvi. Dar ce ai in gură? Te împiedici la' vorbă, sahia, n. 104. F i g. A da mereu în drum peste ceva sau cineva. Li se părea că tot de el se-mpiedică. ispirescu, i.. 337. 2. T r a n z. F i g. A opri, a ţine în loc (pe cineva sau ceva), a sta cuiva în cale, a nu lăsa să se facă (sau să se înfăptuiască) ceva. Regimul burghezo-moşieresc a împiedicat dezvoltarea ştiinţei arheologice. IST. R.P.R. 7. Mersul înainte al omenirii nu-l poate împiedica nici fortăreaţa, nici arma de foc. STANCU, U.R.S.S. 121. Numai dumneata... poţi să-l împiedici de la cine ştie ce nebunie, c. rETRESCU, C. v. 336. ÎÎ.'T r n n z. A pune piedică la picioare, a lega picioarele din faţă sau cele din spate ale unui animal, ca să nu poată fugi. A-mpiedicat calul şi şi-a pregătit culcuş. stancu, d. 21. Vorba-şi isprăvea Şi se arunca Cal de-m- piedica Şi jos îl trîntea. teodorescu, p. r. 447. + A pune opritoare la roţile unui vehicul (pentru a-1 face să meargă greu); a înţepeni. Ion Jura împiedică roata dindărăt din dreapta, din partea rîpei, cu un lanţ. DUMITRIU, N. 155. — Variantă: împiedecă (eminescu, o. i 146) vb. I. ÎJIPIEDICAltE, împiedicări, s. f. 1. Acţiunea de a (se) împiedica. 2. (învechit şi arhaizant) Piedică, obstacol, oprelişte. Treburile se aranjează deci fără împiedicare. VORNIC, r. 90. Lăpuşneanul nu întilnisc nici o împiedicare în drumul său. negruzzi, s. i 142. — Variantă: împiedecăre s. f. ÎMPIEDICAT, -Ă, împiedicaţi, -te, adj. 1. (Despre animale) Care are picioarele legate (spre a nu putea fugi), căruia i s-a pus piedică. Dăm drumul cailor să pască împiedicaţi. stancu, D. 254. -ţ- (Despre vehicule sau roţile vehiculelor) Cu piedică, înţepenit. începură să urce.. . şiruri lungi de care goale şi să se întoarcă de la stine, cu roţile dindărăt împiedicate in lanţuri, dumitriu, X. 199. 2. F i g.(Despre vorbă sau vorbire) Greoi, poticnit, încurcat. (Atestat în forma împiedecat) Fraze... mult mai împiedecate şi mai puţin elegante, odobescu, S. II 352. — Variantă: împiedecă!, -ă adj. ÎMPIEDICĂTâR, -OARE, împiedicători, -oare, adj. Care împiedică, care stă în cale. (Atestat în forma împie-decător) Avem a face cu o adevărată mişcare culturală, care ar fi avut un efect colosal. .. dacă n-ar fi fost mai multe pricini împiedecătoare. ibrXileanu, sp. cr. 7. — Variantă: Împiede<:ăt6r, -oăre adj. ÎMPIE GAT s. m. v. impiegat. ÎMPIELIŢĂ vb. I v. îinpclita. ÎMPIELIŢAT, -A adj. v. împcli{at. ÎMPIEPTOŞA, împieptoşez, vb. I. Refl. (Rar) A-şi încorda muşchii pieptului, a se opinti (din piept). Iordan a şfichiuit murgii. Cînd s-au împieptoşat ei, s-au desfăcut toate lemnele clădirii ca o jucărie, sadoveanu, m. c. 11. ÎMPIERCÎT, -Ă adj. v. închircit. ÎMPIETRÎ, împietresc, vb. IV. 1. Intranz. şi refl. (în basme) A se preface în piatră. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dinsiil. ispirescu, L. 296. 2. Intranz. A rămîne'pe loc, nemişcat; a încremeni, a înmărmuri, a înlemni, a îngheţa. Nici glas de cucoş, nici hămăit de cine, nimic; totul împietrise pretutindeni. sadoveanu, o. vii 363. Rîsul ar fi îngheţat pe buze nu numai actorilor presupusei comedii, ci ar fi împietrit şi pe faţa spectatorilor amatori de rîs. camil petrescu, T. îl 291. Tranz. îşi împietri obrazul; zîmbetul ii fugi tot în ochi, unde i s-ascunse sub tufele sprincenelor şi sub pălărie, camilar, teii. 184. 3. Refl. F i g. A nu mai simţi nimic, a deveni insensibil. Sufletul ei se împietrise de amărăciune, rebreanu, i. 58. După suferiri multe inima se-mpietreşte. alexandrBSCU, M. 6. <£>■ T r a n z. Ce nenorociri te-aa zdrobit, ce dureri ţi-au împietrit sufletul ? SADOVEANU, O. I 422. Chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o. eminescu, o. I 116. ÎMPIETRIRE, împietriri, s. f. Acţiunea de a (se) împietri şi rezultatul ei. 1. încremenire, înlemnire, înmărmurire. Biruise prima clipă de împietrire şi dăduse buzna la ea. duiiitriu, n. 126. 2. F i g. Stare de nesimţire sufletească; insensibilitate. Cînd rămăsei singur, nu ştiu dacă durerea, dezgustul de viaţă sau împietrirea, ce însoţeşte un trai fără de nădejde, nă- ÎMPIETRIT — 574 — ÎMPÎCLIT văliră fiecare în parte sau dacă toate deodată puseră stă-pîitire pe sufletul şi inima mea. hogaş, m. n. 43. în locul fericirii, capătă pizmă şi împietrire, negruzzi, s. i 56. ÎMPIETRÎT, -Ă, împietriţi, -te, adj. 1. (în basme) Prefăcut în piatră, petrificat. Cum sfîrşi Afin această povestire se făcu cu totul de piatră, iar Dafin-împărat şi cu doamna Chiralina plînseră trei sile... apoi luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine şi-l puseră în odaia lor. ISPIRESCU, L. 118. 2. Nemişcat, încremenit, înmărmurit, înlemnit, îngheţat. Uracu, încăpăţînat, şedea împietrii pe prispă, dumitriu, n. 93. Toţi te priveau împietriţi, camii, petrescu, t. ii 225. Pe-nserat intrară în cetate şi rămase împietriţi văzind toate uliţele pustii şi iarba crescută cit omul pe uliţi. popescu, b. ii 87. 3. F i g. Nesimţitor, insensibil. Scotea lacrimi din . orice inimă împietrită. creangX, A. 12. Cine poate avea aşa de împietrită inimă în cit să nu simtă în sufletul său cea mai mare compătimire şi milă pentru aceşti nenorociţi? drăghici, r. 21. ÎMPILA, împilez, vb. I. Tranz. A asupri, a oprima, a apăsa. Vornicul Stroie Leurdeanu, ce-şi azvîrlîse comanacul şi-şi lepădase rasa, urmă iarăşi a împila ţeara. odobescu, s. i 447. De la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat. NEGRUZZI, S. I 279. ÎMPILĂRE, împilări, s. f. Acţiunea de aîmpila; oprimare, asuprire. în curgerea timpurilor, acest popor.. ■ faţă de împilările unor domnii vitrege, faţă de asuprirea îndestulaţilor vieţii şi-a păstrat fiinţa cu limba şi datinile. sadoveanu, e. 24. întrebuinţa creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, s. I 150. A face istoricul chestiunii rurale în ţările romîne este a scrie însăşi istoria a trei secole de împilări făcute poporului romîn. kogălni-ceanu, s. a. 209. ÎMPILAT, -A, împilaţi, -te, adj. Oprimat, asuprit. O dată cu răsturnarea totală a stărilor de lucruri de ieri, vine vremea şi acestui muncitor împilat. SADOVEANU, E. 25. «$> (Substantivat) Asupriţii şi împilaţii — atît de mulţi la număr — ar fi pierdut, pierzîndu-l, un mare sprijin şi apărător. NEGRUZZI, S. I 244. Cruzimile turcilor trecuseră peste măsură, în vreme ce covirşirea strîmbătăţilor suferite sleiseră răbdarea împilaţilor şi cereau o răzbunare strălucitoare. bălcescu, o. II 41. ÎMPILĂTOR, -OARE, împilători, -oare, adj. Care împilează, care oprimă; asupritor. Populaţiunea noastră a fost împiedicată în sporirea ei şi prin multe alte rele, precum case nesănătoase, mîncare puţină, posturi multe, muncă multă şi trai rău, nevoi, griji şi dureri morale, nedreptăţi, măsuri economice împilătoare şi, în fine, boalile. I. ionescu, m. 195. (Substantivat) Unde vedea nevoiaşul, văduva... îi ocrotea împotriva împilătorilor. ISPIRESCU, M. v. 5. ÎMPÎNGE, împing, vb. III. 1. T r a n z. A mişca, a urni, a deplasa, a muta (pe cineva sau ceva) din loc, exercitînd o apăsare. Observînd că o carte din bibliotecă ieşea din rînd afară, o împinsei înăuntru. ARGHEZI, p. T. 153. A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stîncă, Hohotind, a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă. COŞBUC, P. I 121. Vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. creangX, o. a. 295. El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale, Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale. eminescu, o. i 84. <’> I1' i g. Nu eroii, nu personalităţile creează istoria, ci poporul împinge înainte istoria şi creează eroi. i,upta de clasă, 1953, nr. 7, 36. Spune, femeie, dacă-ţi mai vine să mori, cînd feciorii tăi... împing lumea înainte. DAVIDOGI.U, m. 96. <> A b s o 1. împinge, răstoarnă şi dă năvală drept în odaia lui. GHICA, s. a. 31. -f- Fig. A înălţa, a întinde. Carpaţii îşi împing spre miazănoapte înălţimile, învălite in codru.. VLAHUŢĂ, o. A. 408. In- tra n z. A se lăsa cu toată greutatea sau puterea spre a urrii pe cineva sau ceva din loc. Acolo cînd am ajuns Şi în poartă am împins, Doru m-o văzut ş-o rîs. şez. n 9. <$> F i g. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gît. Camil petrescu, u. N. 311. + A duce, a purta. Măria-sa Alexandru şi-a împins steagurile pînă la un loc ce se chema Dumbrava Mestecănişului. sadoveanu, f. j. 759. S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la păşune pe hotarul Murgenilor. id. o. vii 104. + F i g. (Adesea peiorativ) A ajuta (pe cineva) să ajungă la o situaţie. ^ Expr. A împinge (cuiva) banî = a mitui (pe cineva). După ce mi-au luat fetiţa, n-am stat cu mînile-n sin... am împins bani comandanţilor de jandarmi. Camilar, n. II 168. 2. T r a n z. F i g. A îndemna, a îmboldi. în drum spre casă, argatul trecu pe la chiabur, împins de grija viţeluştdui. mihale, o. 503. Eu te voi împinge tot spre adevăr, ispirescu, u. 23. Se simţi... înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie, negruzzi, s. i 23. <)> Expr. A-l împinge (pe cineva) păcatul (sau păcatele) Să (sau do.;.) v. păcat. 3. Refl. A se înghesui pentru a putea merge înainte ; a se îngrămădi, a-şi face loc. Soldaţii... se împing către Serdici. sahia, n. 120. ^ Tranz. A îmbrînci. Nu mă-mpinge ... că ameţesc, caragiale, o. i 120. <*> Refl. reciproc. Şi pe gios se tăvălea, Unul pe-alttd se-nt-pingea. ALECSANDRI, p. p. 146. 4. T r a n z. F i g. (învechit) A respinge, a nu primi, a îndepărta de Ia sine. Ştefan, împingînd aceste condiţii înjositoare, armia otomană nu mai întîrziă de a intra in Principat, arhiva r. i 106. — Forme gramaticale: perf. s. împinsei, part. împins. ÎMPINGERE, împingeri, s. f. Acţiunea de a (s e) î m-p i n g e şi rezultatul ei. împingere şi luptă a istoriei oamenilor, eminescu, n. 106. + Forţa de apăsare exercitată de un corp asupra altuia. ÎMPINSĂTtJRĂ, împinsăturij s. f. (Rar) Ghiont, brînci. Strîmbă-Lemne, văzîndu-se ruşinat de nimuricul acela, dă să pună mîna pe el, numai o-mpinsătură să-i deie. RETEGANUL, P. III 63. ÎMPINTENĂ, împintenez, vb. I. Tranz. (Rar, cu privire la cai) A îmboldi cu pintenji, a da pinteni. Pinteni-mi d-oţel împintenau cursieru-mi în luptă şi măcel. macedonski, o. i 252. ÎMPEîTENAT, -Ă, împintenaţi, -te, adj. (Rar) Prevăzut cu pinteni. Iată-mă împintenat şi încravaşat / alecsandri, T. 1319. ÎMPISTRÎ, împistresc, vb. IV. Tranz. (Regional) A împestriţa, a împodobi cu desene, a încondeia. Ploscele... împistrite foarte frumos, tot cu argint şi cu aur. sbiera, p. 68. <> Refl. pas. finele ouă se ... împistresc foarte frumos, şez. vii 116. ÎMPISTRÎT, -Ă, împistriţi, -te, adj. (Regional) împestriţat, zugrăvit. Alungat-o-ai pe dînsa ca, departe de părinţi, în coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ. eminescu, o. i 83. Am o botă împistrită Şi în pod zvîrlită (Păpuşoiul), gorovei, c. 277. ÎMPÎCLÎ, împiclesc, vb. IV. Refl. A căpăta un aspect tulbure (ca şi cum ar fi acoperit de pîclă), a-şi pierde claritatea, a deveni tulbure. (F i g.) în doi ani, treptat, amintirile din satul de naştere şi de copilărie s-au împîclit. c. petrescu, a. 318. ÎMPÎCLlT, -A, împîcliţi, -ie, adj. Acoperit cu pîclă, întunecat; mohorît. Observă neclintirea din faţa Anei, ochii cu lucirea împletită, c. petrescu, c. v. 360. Nu s-a priceput... să potolească vîntul cu viitor ce se lăsase pe ÎMPÎNZI — 575 — ÎMPLETICI Dunăre, la aceeaşi impiclită şi viforoasă Rahovă. ODOBESCU, S. iii 608. ÎMPÎNZl, impînzesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi (ca o pînză) o întindere de Ioc. Se luminează de ziuă. Vn soare superb anunţă dimineaţa. Ţăranii au impînzit cimpul şi arăturile de ţoamnă. SAHIA, n. a. 79. Odată, cînd s-a găsit un căpitan de port care să împinzească malurile cu soldaţi, toate morile s-au oprit din lucru, bart, E. 327. Paserile ascultară cit ascultară zgomotul acesta, apoi, toate intr-un gind, împînziră care încotro larghl cimpiei încropite. Gîrleanu, l. 21. Vîntul porneşte să scuture cu mînie copacii ¡i fidgii mari de ninsoare impînzesc priveliştea, anghel-iosif, c. i,. .230. 2. (Cu privire Ia ochi; mai ales la forma pasivă) A face să devină împăienjenit, lipsit de claritate; a tulbura. Cu palma întinsă deasupra ochilor, apărîndu-şi de soare vederile-i impînzite de bătrineţe, scruta cercetător drumul către sat. miiiale, o. 318. Cu ochii impînziţi de lacrimi Tudor citea slovele săpate pe crucea de granit, sadoveanu, o. vii 61. 3. F i g. A întinde, a răspîndi. Sara de vară impînzea taina-i fumurie peste Iezer, sadoveanu, o. iii 663. Soarele scăpăta in asfinţit, hnpînzind painjeniş de aur pe văi şi dealuri, id. ib. vi.238. Cuvintele bătrînului împînziră o tăcere greoaie, rebreanu, R. I 134. Refl. De la răsărit, se impînzea pe un cuprins nemărginit poleiala unui pătrar de lună. SADOVEANU, O. I 52. Negre s-au impînzit întîi timbrele departe, sperioase, apoi s-au tîrît mai aproape, angiiel, tr. 125. ÎMTÎNZÎRE, împînziri, s. f. Acţiunea de a împîn-z i şi rezultatul ei. Printre sălciile care mărgineau drumul, se întrezărea... pînă în zarea întunecoasă, o lumină ciudată, palidă, o ultimă împînzire de raze rătăcite. dumitriu, n. 230. ÎMPÎNZÎT, -Ă, impînziţi, -te, adj. (Despre o mulţime) Care acoperă o mare întindere; răspîndit. Oastea impînzită in şes... se opri şi-şi domoli frămîntările. sadoveanu, o. vn 9: ÎMPÎSLÎ, impîslesc, vb. IV. 1. Refl. A se face ca pîsla. 2. Tranz. (Despre păr sau barbă) A acoperi faţa crescînd des (ca pîsla). Faţa lui Saizu... arsă şi tăbăcită de arşiţa verii şi viscolul multor ierni, era impîslită de barba căruntă pe tot- obrazul, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 160, 2/6. <$- F i g. Malurile acestei ape sîtit, pe alocuri, împîslite de iarbă, macedonski, o. iii 3. ÎMPÎSLÎ RE s. f. Faptul de a (se) î m p î s 1 i. ÎMTÎSLÎT, -A, impîsliţi, -te, adj. (Despre păr) Des şi încîlcit (ca pîsla). Vracii şedea pe prispă şi fuma, mut, negricios, cu fire de barbă împîslite peste obraz ca părul negru care rămîne pe nucă după ce-a putrezit coaja verde. dumitriu, B. V. 102. F. un om cu... un cap ca de taur,părul negru, des, barba şi mustăţile aspre şi împîslite. caragiale, O. i 287. ÎMPLĂTOŞA, împlătoşez, vb. I. Refl. (Rar) A se îmbrăca, a se acoperi, a se înarma cu o platoşă. (F i g.) Simţi toată primejdia din cuvintele ofiţerului şi se implă-toşă in şiretenie, camilar, n. i 269. ÎMPLĂTOŞÂT, -Ă, implătoşaţi, -te, adj. (Rar) îmbrăcat, acoperit, înarmat cu o platoşă. (în basme) Căsătoria lor fu binecuvintată cu un copilaş, ce se născu împlătoşat cu un pept de aur. ISPIRESCU, X,. 389. ÎMPLEA vb. II v. umple. ÎMPLETECÎ vb. IV v. împletici. ÎMPLETECIT, -A adj. v. împleticit. ÎMPLETI, împletesc, vb. IV. 1. Tranz. A reuni, a împreuna mai multe fire, jurubiţe etc. încrucişîn-du-le după un sistem anumit pentru a forma un tot. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cînepă, împletită de mina lui. creangX, p. 107. (F i g.) Deasupra casei un cocor îşi împletise cuiburi de lumină. D. botez, p. o. 134. Refl. pas. Cercînd ca să vadă de putea să se toarcă sau să se împletească ca inul, au văzut că cercarea lui era nemerită. drăghici, r. 52. Jş- R e 11. F i g. Carnea şi sîngele oamenilor se împletesc cu fierul maşinilor, formînd împreună o singură gigantică maşinărie pentru extras cărbunii. bogza, v. j. 175. 2. Tranz. A lucra diferite obiecte (o plasă, o dantelă, ciorapi etc.) din fire răsucite sau toarse, dispunîn-du-le într-un anumit fel. A împleti mănuşi, cs Avea un comănac sur de lină împletită cu igliţa. sadoveanu, n. p. 84. <)* Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «Ia i>) Dumitru, în dreptul şopronului, a adormit peste un năvod la care împletea, davidoglu, o. 15. + A confecţiona diferite obiecte din nuiele, flori, papură, paie, mlădiţe etc. încrucişate după un sistem anumit. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri, eminescu, o. i 216. Iute, iute, copiliţe, o ghirlandă-mi împletiţi, bolintinea'-nu, o. 319. Te lasă, te lasă, Salcie pletoasă, Să te-apuc cu mina, Să-mpletesc cununa, ant. lit. pop. l 161. <$> Refl. F i g. Nouri vineţi... Se-mpletesc într-o cunună. ALECSANDRI, p. II 123. -4- (Cu schimbarea complementului) A împodobi cu cununi, ghirlande sau ornamente de flori. Acolo... subt via înflorită, A căria mlădiţe cu mirţi se mărită Şi fruntea şi-o-mpleteşte c-o boltă de lungi flori, alexandrescu, m. 158. A forma (colaci) din fîşii de aluat răsucite sau îmbinate în diverse feluri. Suflecă mînice largi Şi-mpleteşte la colaci, alecsandri, p. p. 97. 3. Tranz. (Cu privire la păr) A lega în cozi. Mînile-i mici, ca doi crini albi, încearcă în van a împleti părul de' aur. eminescu, o. iv 107. Dragă, să te veseleşti Şi cu flori cosiţa să ţi-o împleteşti. BOLINTINEANU, O. 39. Păru-n flori şi-l împleteşte, jarnîk-bîrseanu, d. 286. -0> Expr. A împleti cosită albă v. cosiţă. 4. Refl. F i g. A se încrucişa, a se întretăia (unul cu altul). Glasul ei de argint se împletea cu glasul lui de aramă. GALACTION, o. I 214. Glasurile se împleteau, se încurcau şi se întreceau, rebreanu, R. ii 39. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară, coşbuc, p. i 191. 5. Intranz. (Neobişnuit, în e x p r.) A împleti din picionre = a mişca repede din picioare, a dansa. Mata ştii să împleteşti din picioare? alecsandri, T. 446. 6. Tranz. F i g. (învechit) A urzi, a unelti. Lisan-dru. .. împletea un meşteşug ascuns, volnicia patriei să strice, arhiva R. I 161. ÎMPLETICI, împleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre-picioarele omului) A se lovi unul de altul; a se încrucişa, a se împiedica în mers. Li se împleticeau picioarele de parcă ar fi băut rachiu, pas, z. ni 56. Ochii i s-au mărit de groază şi picioarele i s-au împleticit. O. M. zamfirescu, SP. M. N. u 213. Simţi că i se împleticesc picioarele, şi braţul ce-l ridicase ii căzu în jos. vlahuţX, o. a. 110. (Despre oameni) A umbla clătinîndu-se, împiedieîndu-se, gata să cadă. Tresări deodată grozav, săltă într-o parte şi ieşi, împleticindu-se, in întuneric, dumitriu, n. 242. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adinei, bart, E. 216. El a plecat, gemind p-afară, Şi-mple-ticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieţi, Şi se proptea de slab, sărmanul, Cu mîna de păreţi, coşbuc, P. I 101. -4- F i g. (Despre limbă) A se încurca, a articula încurcat, îngăimat, bîlbîit. Moş Radul înmărmurea, Barba Că i se zbîrlea Limbai se-mplcticea Şi cu binele-i zicea... teodorescu, p. P. 599. 2. (Şi în forma împleteci) A se amesteca, a se încurca, a se încîlci. Printr-acel hăţiş felurit de arbori ce se-ndeasă şi se-mpletecesc, mierlele şi piţigoii şuieră şi ciripesc. odobescu, S. i 147. <£> Tranz. Şuvoaiele cutremurau codrii... impletecindu-i. camilar, T. 60. (Neo- ÎMPLETICIT — 576 — ÎMPLINIT bişnuit, în e x p r.) A(-şi) împlctîci mîinilc = a-şi frînge mîinile (de desperare). Iar Chiruţa, vai de ea, Roabă ia păgini cădea. .. Minele impletecea Şi turcilor le grăia. . . jarnîk-bîrseanu, d. 494. Tranz. A se încolăci, a se face cerc. Şarpele se necăjea Şi coada şi-o-mple-ticea. SEZ. iii 65. ■$> Refl. Şerpele se-ncovăia Şi pe loc se-mpleticea. TEODORESCU, p. p. 443. — Variantă: împletcci vb. IV. ÎMPLETICIT, -Ă, împleticiţi, -te, adj. 1. (Despre picioarele omului, despre pas sau mers) împiedicat, poticnit, şovăielnic. Corcodel avu un zîmbet de biruinţă uitindu-se cum Onufrie Ochi-de-Vulpe mergea spre uşă cu nişte pa;i rari, împleticiţi ¡i lumea se invîrtea cu dinsul. CAMILAR, tem. 116. Merse cu pas împleticit de om beat. id. N. 1125. 2. (Şi în forma împletecit) Amestecat, încurcat, încîlcit. Undrelele nu mai ştiau s-apuce iţele împlete-cite. odobescu, s. i 130. Cu părul despletit, Tot cu şerpi împletecit. alecsandri, p. p. 38. F i g. Norii se răriseră şi luna plină, ieşind pe ici, pe colo în cîmpul senin al cerului, arunca umbrele împleticite ale copacilor desfrunziţi ca o mreajă nesfirşită peste faţa pămîntului. SLAVICI, O. I 165. F i g. Lipsit de claritate, greu de înţeles, confuz. Individul era... miop, surd, împleticit la vorbă. PAS, z. III 184. — Variantă : împlctecÎt, -ă adj. ÎMPLETIRE, împletiri, s. f. Acţiunea de a (se) împleti şi rezultatul ei (v. împletitură); fig. amestec, amestecătură. Am reprodus o pagină întreagă din articolul d-lui Maiorescu... o atare împletire metafizică nici nu poate fi spusă cu cuvintele noastre. GHEREA, ST. CR. n 60. ÎMPLETIT1 s. n. împletire. împletitul ciorapilor. ÎMPLETIT2, -Ă, împletiţi, -te, adj. 1. (Despre un obiect) Lucrat din fire de lînă, cînepă etc. sau din nuiele, papură, flori etc. prin împletire; (despre fir, nuia, papură etc.) reunit, îmbinat, încrucişat prin împletire. «$> F i g. Zaharia Duhu îi asculta cu buzele strînse, cu o bucurie în care se amesteca împletit fir negru de amărăciune. C. PETRESCU, R. DR. 33. 2. (Despre păr) Strîns în cozi, făcut cozi. 3. încrucişat; încolăcit. Cu braţele-mpletite mai stau şi greu răsuflă, beldiceanu, p. 63. <'> Fig.- Am stat în sara asta amîndoi, Cu gîndul şi privirile-mpletite. D. BOTEZ, P. o. 71. ÎMPLETITOR, -OĂRE, împletitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care împleteşte diferite obiecte (din fire, nuiele, papură etc.). împletitor de rogojini. ÎMPLETETtÎRĂ, împletituri, s. f. Fel de a împleti şi forma obiectului împletit. Caier verde de mătase, Tot cu-mpletitura-n şase. TEODORESCU, P. p. 31. (Concretizat) Obiect confecţionat prin împletire. Bătrîna a ridicat ochii de pe împletitură. C. PETRESCU, c. V. 120. Peronul gării, decorat cu împletitură de brad, cu marca judeţului, steguleţe tricolore şi covorul cel roşu al primăriei, este înţesat de lume. caragiale, m. 290. ÎMPLIMB vb. I v. plimba. ÎMPLINI, împlinesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul e o noţiune de timp exprimată în ani, zile etc.) A atinge vîrsta de... Era pe atunci o codană care abia împlinise treisprezece ani, dar crescuse înaltă de părea de optsprezece, camil petrescu, o. i 17. Copilul împlinea cincisprezece-ani. ispirescu, l. 2. Tocmai ieri am împlinit treizăci şi cinci de ani. alecsandri, t. i 190. 2. R e f 1. A se scurge, a trece un timp de... (pînă Ia un anumit termen). Nu s-a împlinit timpul să mor. davidoglu, M. 28. Trecu pe urmă la alt bolnav să-i dea o lingură de doctorie, căci se împlinise ceasul. MIRONESCU, S. A. 126. Dar nu se împlineşte bine anul şi femeia lui Ipate face un băiet, creangă, p. 169. 3. T r a n z. A face să fie plin; a completa, a umple (un gol, o lipsă etc.). Cele opt medalioane sculpturale care, alăturate cîte două, împlinesc golurile dintre columne, dasupra arcadelor laterale, ne atestă şi ele pietatea şi iubirea de vînătoare ale învingătorului. ODOBESCU, s. ni 73. Păhăruţul turcului Cu rachiu să-l îndoieşti Şi cu vin să-l împlineşti, Cu catran să-l lătrăneşti! teodorescu, p. P. 667. + Refl. (Despre noţiuni de cantitate) A ajunge la numărul, suma, valoarea dorită, indicată, necesară. Luaţi în mină cîte un răboj şi tăiaţi de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul. ISPIRESCU, U. 29. împlinindu-să şapte dungi, însămna pe copaciul al doilea altă dungă. DRĂGHICI, R. 55. 4. Refl. (Despre persoane) A se dezvolta, a se rotunji la corp, a se îngrăşa. Uliana însă s-a împlinit iarăşi şi s-a făcut mai frumoasă ca înainte. DUMITRIU, p. F. 55. •+• F i g. A se desăvîrşi. Condiţiile materiale împiedecau pe oameni să se realizeze, să se împlinească. CONTEMPORANUL, s. n, 1949, nr. 158, 8/5. 5. T r a n z. A aduce la îndeplinire, a realiza, a înde- plini, a satisface. Ce bine îi prieşte omului munca atunci cînd e mulţumit de ea, cînd simte că o împlineşte bine. DEME-TRIUS, V. 96. Am venit să-ţi spun că slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii şi bani. ispirescu, L. 24. Iată banii, spre dovadă că sînt gata a împlini toate dorinţele matale. ALECSANDRI, T. I 80. <> Refl. pas. Şi cînd se duce împăratul şi vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. creangă, p. 265. Refl. Cele cinci brăzdate ale plugului îşi înăbuşiră zăngăni tal, împlîntîndu-se adînc, cu sete, în pămînt. mihalE, o. 123. Unde buzduganul s-a-mplin-tat, Acolo nouă ani am săpat, Pin’ce buzduganu-am aflat. bibicescu, p. p. 304. (F i g.) Ochii săi se implîntară pe rînd in ochii celor două femei, dumitru;, b. F. 59.** ÎMFLÎNTARE, împlintări, s. f. Acţiunea de a (s e) împlînta; înfigere; p. e x t. fixare, înţepenire. ÎMPODOBI, împodobesc, vb. IV. Tranz. A găti (cu podoabe), a decora, a ornamenta; a înfrumuseţa. Iar de-aici, din zarea culmii, Şir de dealuri eu privesc; Culmea lor o-mpodobesc, Ca şi tine, ulmii, coşbuc, p. i 260. Aceleaşi cadre-mpodobesc pereţii, Din rame, cată lung şi trist la mine. vlahuţX, o. a. 81. Iară împăratid puse de împodobi palaturile şi cetatea cit se putu mai frumos, ca să-şi primească nurorile. ISPIRESCU, L. 36. Vrittd ca să-l împodobească, Un zurgălău la gît ţăranul i-a legat, donici, F. 44. (F i g.) Alecsandri stigmatiza ignoranţa prin «Iorgu de la Sadagura », cea întîi verigă a acestei preţioase salbe de bucăţi teatrale cu care el împodobi scena noastră. NE-gruzzi, s. i 334. Refl. Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră... se-mbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare, negruzzi, S. i 27. Să ¡tiu, bade, că vii, Frumos m-aş împodobi Şi-nainte ţi-aş ieşi. jarnîk-bîrseanu, d. 115. (F i g.) Cu senin şi cu lumină ziua se împodobeşte, beldiceanu, p. 53. Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grîtie mai bogate? RUSSO, o. 41. + F i g. înzestrat, dotat. (Ironic) Vestitul Setilă... împodobit cu darul suptului. creangX, p. 242. — Variantă: podoM (marian, o. n 267) vb. IV. ÎMPODOBIRE, împodobiri, s. f. Acţiunea de a (s e) împodobi; decorare, înfrumuseţare; (concretizat) podoabă, ornament. Roşii, ca o lună nouă, Ai tu hainele subţiri, Lungi şi fără-mpodobiri. coşbuc, p. i 218. Altă-mpodobire pe frunte n-aş vrea. alecsandri, p. ii 30. ÎMPODOBIT, -A, împodobiţi, -te, adj. Gătit (cu podoabe); decorat, înfrumuseţat. Femeile ţin să se arate numaidecît îmbrăcate şi împodobite, sadoveanu, E. 128. ÎMPONCIŞÂ, imponcişez, vb. I. (învechit) 1. Refl. A veni în conflict (cu cineva sau ceva), a fi în dezacord; a se contrazice. Oarecare prejudecăţi de boierie... de multe ori se imponcişau cu dreptele sale cugete şi fapte. La tdrg. 2. Tranz. (Cu privire Ia obiecte ascuţite) A înfige. Fraţii Buzeşti îi scăpară zilele [lui Mihai Viteazul], uci-gînd la vreme pe turcul care îşi împoncişase suliţa în pîn-tecele eroului, odobescu, s. iii 607. ÎMT0NCIŞÂRIi, împoncişări, s. f. (învechit) Acţiunea ' de a (se) împoncişa şi rezultatul ei; conflict, opoziţie, împotrivire. Nefiind nici o imponcişare de misiuni între, aceste două îndatoriri, i. ionescu, p. 186. (Şi în forma împuncişare) în aşa împuncişare de idei se aflau boierii bătrîni cu tineritul... Moldovei. creangX, a. 153.~ — Variantă: împuncişdro s. f. ÎMPONCIŞAT, -A, împondşaţi, -te, adj. (învechit) Aşezat ponciş; încrucişat. Ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi putut numi faţă, era de astă dată o alcătuire împort-dşată de ciolane, hogaş, M. N. 79. Atîtea uliţi şi ulicioare, poteci şi potecuţe... tot împoncişate şi împiezişate. ispirescu, u. 117. ÎMPOFONAT, -Ă, împoponaţi, -te, adj. (Rar) împo-poţonat. Şedea împoponată şi nepăsătoare pe scaunul ei. ŞEZ. ix 117. ÎMPOrOItA, impoporez, vb. I. T r a n z. (Neobişnuit; cu privire la teritorii) A popula. Ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prinşii ce luau de la vecinii lor. negruzzi, S. i 193. <0- F i g. Cu visuri, cu ghidiri frumoase, cu fantazia mea, cu viaţă, învins de-o milă nesfîrşită, aş vrea să-mpoporez natura. AitGHEL, P. 15. ÎMPOPORARE s. f. (Neobişnuit) Acţiunea de a împopora; populare. în această întindere de vreme, vedem risipa (= prăbuşirea) dacilor, impoporarea ţării lor cu colonii romane. kogXlniceanu, s. a. 68. ÎMPOPOŢAT, -A, impopoţaţi, -te, adj. (Rar) împo-poţonat. Fata babei era împopoţată şi netezită pe cap de parc-o linsese viţeii. creangX, p. 284. ÎMFOPOŢONA, împopoţonez, vb. I. Refl. A se găti, a se împodobi peste măsură (cu podoabe de piost gust) ; a se înzorzona. «Aia» iar s-a impopoţonat. Parcă e o pupăză, pas, z. I 81. Ia spune-mi, mă rog, ce te-ai impopoţonat aşa ? duhul ce ai ar trebui să-ţi arăte că nu te prinde. NEGRUZZI, s. m 75. T r a n z. Oamenii întind darurile pe amină (= în mîini) ş-apoi împopoţonează pe fiecare cu darul lui. SEVASTOS, N. 303. ÎMPOPOŢONARE .s. f. Acţiunea de a (se) împo-p o ţ o n a; înzorzonare. IMPOPOŢONAT, -Ă, impopoţonaţi, -te, adj. Gătit cu multe podoabe; înzorzonat. Aşa impopoţonate cu broboade, şaluri, rochii cîntă şi joacă. SEVASTOS, N. 152. îndată ce-am sosit aici, mi-am scos fetele la ivală... ghilosite, gătite, impopoţonate, îmbrăcate tot după modă. alecsandri, T. 421. ÎMPOTMOLI, împotmolesc, vb. IV. Refl. 1. A rămîne imobilizat în nămol (în potmol, în nisip etc.), a se înnămoli, a se îngloda. Ţ-e-mpotmoleai acolo în mlaştini Pîn’ la genunchi. TOMA, c. v. 326. După un timp, tunurile se împotmolesc. camil petrescu, u. n. 390. <> F i g. Ai avut curajul cel mare să porneşti la defrişarea unei regiuni împotmolită în ignoranţă şi superstiţie. C. PETRESCU, A. 401. 2. (Despre albia unei ape curgătoare, despre canale etc.) A-şi micşora secţiunea de scurgere, prin depunerea materialului transportat de ape. ÎMPOTMOLIRE, împotmoliri, s. f. Acţiunea de a se împotmoli şi rezultatul ei; înglodare, înnămolire. ÎMPOTRIVA prep. (Construit cu genitivul) în opoziţie, contra, în contra, în ciuda. împotriva aşteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe canapea, nid nu începu să se plimbe ca de obicei, c. PETRESCU, S. 103. Cine poate sta împotriva lui Dănilă? creangX, p. 39. în vremea aceasta sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-vodă. bXlcescu, o. ii 271. -f (Neobişnuit) Către, spre. S-a dus împotriva oamenilor cu care stătuse de vorbă, sadoveanu, d. p. 152. -f- (învechit) în faţă, faţă în faţă. Tocmai împotriva intrării se zvîrcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile dt să inghiţă un călăreţ. delavrancea, s. 90. ÎMPOTRIVĂ adv. (în legătură cu verbe ca « a fi *, « a sta o, ia se pune ») Corespunde ideii de a se împotrivi, a se opune, a rezista; (în legătură cu verbele « a zice i>, «a răspunde », « a vorbi ») corespunde ideii de a contrazice. îşi sculase tot satul împotrivă. camilar, tem. 132. Dumitale nu mă pot pune nido-dată împotrivă, sadoveanu, n. F. 187. Toţi îmi fură împotrivă, numai doctoru, săracul, Se-ncercase... să mă scape de nevoi, macedonski, o. i 70. Gerilă, văzind că toţi îi ÎMPOTRIVEALĂ — 578 — ÎMPREJMUIRE stau împotrivă, se minie. CreangX, P. 254. în faţă. (Atestat în forma împrotivă) Şezi, mă rog, împrotivă ¡i vezi de joacă bine. Ai.kxandrKSCU, 'i. 265. — Variantă : împrotivă adv. ÎMPOTRIVEALĂ, împotriveli, s. f. Faptul de a se împotrivi; împotrivire. După cîteva şoptiri, îmbră-ţişeri şi împotriveli, zăpada scîrţîi sub nişte paşi deşi şi apăsaţi. DELAVRANCEA, S. 32. ÎMPOTRIVI, împotrivesc, vb. IV. Refl. (Construit de obicei cu dativul) A se pune împotrivă, a se opune, a fi contra. Nu i se putea împotrivi nici o putere pe lume. DUMITRIU, N. 31. Cine poartă arme să se împotrivească. .. Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. sadoveanu, o. i 529. Tată-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase. creangX, r. 191. Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată. EMINESCU, N. 18. ÎMPOTRIVIRE, împotriviri, s. f. Acţiunea de a s e împotrivi şi rezultatul ei; opoziţie, rezistenţă. De ce s-a lăsat adusă aici fără împotrivire? DUMITRIU, N. 134. La început lelea Ileana întimpinase... oarecare împotrivire, sadoveanu, N. F. 139. Ai voit să mă cerci de-oi putea învinge toate împotrivirile, ca să ajung pînă la tine? ALECSANDRI, T. 205. <$> F i g. Vedeau plugurile săltînd uşor, smuncindu-se la împotrivirea gliei uscate. CAMILAR, TEM. 330. ÎMPOTRIVIT, -Ă, împotriviţi, -te, adj. (Neobişnuit) Opus, contrar. Cardinalul în tabăra sa adună pe lingă sine senatul şi alţi oameni încercaţi, spre a se sfătui cum să poarte mai bine războiul. Părerile fură împotrivite. bălcescu, o. n 237. ÎMTOTRIVJ'IOR, -OARE, împotrivitori, -oare, s. m. şi f. (învechit) Persoană care se opune, adversar. (Atestat în forma împrotivitor) Adevărul era văzut şi pipăit şi împrotivitorii învinşi şi ruşinaţi. NEGRUZZI, s. I 267. — Variantă: (învechit) împrotivitor, -Oare s. m. şi f. Î3ir o trîvmc, împotrivnici, s. m. (învechit) Duşman, inamic. (Atestat în forma împrotivnic) Numai Timişoara mai este în mîna împrotivnicuiui, dar întru atîta înconjurată, că în puţintică vreme trebuie să se dea. GHICA, a. 306.. — Variantă: (învechit) împrotivnic s. m. ÎMPOVĂRA, împovărez, vb. I. Tranz. A încărca cu o povară, a apăsa peste măsură ; a copleşi; a îngreuia. (F i g.) De mici copii ne ferecaţi, Cu mutici de iad ne-m-povăraţi Şi rîdeţî voi cei nenduraţi De plîngerile noastre. neculuţă, Ţ. D. 48. Nu te teme, că... vei scoate-o la căpălîi bun şi slujba cu care te-a împovărat împăratul. ISPIRESCU, L. 27. ÎMT OVĂRĂItE s.'f. Acţiunea de a împovăra; îngreuiere, apăsare. Marii boieri, lacomi de bani, se înţeleg cu domnii fanarioţi pentru împovărarea ţărănimii. IST. r.p.r. 283. ÎMTOYĂIIĂT, împovăraţi, -te, adj. încărcat cu povară, îngreuiat. Carul împovărat rămăsese cu mult în urmă. sadoveanu, o. vii 56. F i g. După ce povesti toate, rămase împovărat la locul său şi-i tremurară mînile. sadoveanu, z. c. 272. Nu şi-ar putea plăti trecutul întreg şi ar mai rămînea împovăraţi şi pentru viitor, rebreanu, R. i 261. Sufletu-mi împovărat De-o iubire moartă, Se ridică nempăcat Şi cu el o poartă, topîrceanu, b. 84. ÎMPOVĂRĂTOR, -OÂRE, împovărători, -oare, adj. Care împovărează, copleşitor. N-au ştiut ce-i munca împovărătoare şi amară, sadoveanu, p. S. 201. Ea este o realitate, şi chiar o tristă şi împovărătoare realitate, odobescu, s. ni 479. ÎMPRĂŞTIA, împrăştii, vb. I. Tranz. 1. A trimite (a arunca, a goni) în diferite părţi; a risipi. Poliţia veni şi împrăştie norodul, bolintineanu, o. 405. Vestindu-se lui Mihai primejdia ce-l ameninţa, îşi strînse în grabă oastea pe lîngă dînsul şi împrăştie călăreţi... in toate unghiurile ţării, strigînd că intră sabie de turci şi tătari în ţară. BĂLCESCU, o. II 48. F i g. După cîntece urmau tăceri adinei în noaptea caldă, cu toţii rămîneau fără cuvinte in farmecul lunii, care-i împresura. SADOVEANU, o. IV 81. Plăsmuiri din basme M-au împresurat ? Aripi de fantasme Poate-au scuturat Aur peste ele? IOSIF, v. 132. O linişte ca de vis mă împresoară, nu zăresc o pasăre zburind. veahuţă, o. A. n 178. A năpădi. Căsuţa cea hîrbuită şi împresurată de mărăcini. Sbiera, p. 156. -fy- (Determinat prin «cu braţele», «cu mîinile» etc.) A cuprinde, a îmbrăţişa. Mă lăsă de musteaţă, mă împresură cu amîn-două mînile pe după git, îşi vîrî capu-i mic subt marginile pălăriei mele. hogaş, m. n. 19. 2. A încercui, a asedia. Pedestrimea romînească şi ungurească, împresurată din toate părţile de călărimea turcească. bXecescu, o. i 26. Cind o da soarele-n de seară, Mare oaste vă-mpresoară. Teodorescu, p. p. 175. <> F i g. Vîntul, frigul şi furtuna Pre copii împresura, ne-gruzzi, S. II 58. Dar la biruri Mi-l punea Şi haraciuri Că-i cerea, Mare greu l-împresura. teodorescu, p. p. 676. — Prez. ind. şi: împrdsur (EMINESCU, o. I 201). ÎMPRESURĂRE, împresurări, s. f. Acţiunea de a împresura. 1. înconjurare din toate părţile, încadrare. 2. Asediere, asediu. 1 B. (învechit) Luare cu sila, încălcare, uzurpare. Din partea celorlalţi vecini, moşia n-a suferit nici o împresurate. i. ionescu, d. 445. ÎMPRESURAT, -ă, împresuraţi, -te, adj. înconjurat din toate părţile, încadrat. Dar nu apucai încă a colinda toate mesele, şi deodată mă văzui împresurat. bountineanu, o. 367, ÎMPREUNĂ, împreitn şi împreunez, vb. I. Refl. 1. A se aduna la un loc, a se uni; a se îmbina. Cind umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră, slavici, n. i 65. Limba rîurilor blîndă, ale codrilor suspine, Glasul lumii, glasul mării se-mpreună-n infinit. EMINESCU, o. IV 119. F i g. Bătrinu-şi pleacă geana şi iar rămine orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună. eminescu, o. I 98. T r a n z. Mută fluvii şi le împreună, Şi le-abate albia străbună; Răsădeşte proaspătă pădure Pe întinderi de nisipuri sure. D. botez, f. s. 16. înainte de a dormi, ea îşi împreuna mînile. eminescu, N. 67. + T r a n z. (Neobişnuit) A întruni, a cumula. ÎMPREUNARE — 580 — ÎMPRUMUT Emirii.pe lingă autoritatea mireană împreunau şi pe cea bisericească, bălcescu, o. xi 44. 2. (Despre fiinţe de sex opus) A se împerechea. Und’s-a pomenit Şi s-a auzit Să se-mperecheze, Să se-mpreuneze Porumbiţa albă Cu porumba neagră? TEODORESCU, p. p. 648. Unde s-au aflat Că s-a-mpreunat Corbi cu turturele, Şerpi cu floricele, Urşi cu căprioare? alecsandri, p.p. 117. — Accentuat şi \ împreun (eminescu, o. i 97). ÎMPREUNARE, împreunări, s. f. Acţiunea de a (s e) împreuna. 1. Unire. (învechit) Întîlnire, adunare. Iată la mijloc de cale, La ¡întina dintr-o vale, Iată bună-mpre-unare Cu cinci voinicei călare. ALECSANDRI, p. p. 198. 2. împerechere (a două fiinţe de sex opus). ÎMPREUNAT, -A, împreunaţi, -te, adj. îmbinat, unit, strîns la un loc; Privea uimit fata îmbrăcată în alb, care sta între doi brazi cu cetina împreunată, vornic, p. 49. ÎMPREtJNĂ adv. La un loc, laolaltă. Noapte bună, soare sfint, Pînă jnîne! Noapte bună! Mine iar vom fi-mpreună, Tu să rîzi şi eu să cînt. coşbuc, p. i 157. Şi s-au adunat cu toatele la priveghi, şi unde nu s-au aşternut pe mîncate şi pe băute, veselindu-se împreună. CREANGX, P. 34. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim. EMINESCU, O. I 129. Foaie verde ş-o alună, Merg drăguţii împreună, Şi mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau, jarnîk-bîrseanu, d. 311. (Adjectival) Părţile împricinate. ÎMPRIETENI, împrietenesc,vb. IV. Refl. reciproc. (Mai ales construit cu prep. « cu ») A intra în legături de prietenie, a deveni prieten (cu cineva). Zile lungi mi le-am pierdut Să mă-mprietenesc cu tine. COŞBUC, P. I 51. Fig. în prima zi m-atn împrietenit cu copacii şi cu cîinii. vlahuţă, O. A. 145. Se împrieteniră şi se duseră la palaturile împărăteşti. ISPIRESCU, r,. 371. — Variantă: împrictini (sadoveanu, E. 7) vb. IV. ÎMPRIETENIRE s. f. Faptul de a se împrieteni (cu cineva). ÎMPRUETINÎ vb. IV v. împrieteni. împrdiăvărA, pers. 3 împrimăvărează, vb. I. Refl. A se face primăvară. [Balaurul] au pus pe om lingă un lac mare, iar el s-a cufundat acolo in apă, pentru că încă nu se împrimăvărase cumsecade. SBIERA, P. 311. ÎMPROPRIETĂRI, împroprietăresc, vb. IV. Tranz. A atribui cuiva dreptul de proprietate asupra unui teren. O mică parte a ţărănimii romîne şi maghiare. . . fusese împroprietărită la 1864. ISX. r.p.r. 436. — Pronunţat: -pri-e-. ÎMPROPRIETĂRIRE, împroprietăriri, s. f. Acţiunea de a împroprietări şi rezultatul ei. După împroprietărirea de la 1864, plugărimea s-a tot înmulţit şi pămîntul de lucru s-a tot îngustat. SADOVEANU, E. 27. — Pronunţat: -pri-e-. ÎMPROSPĂTA, împrospătez, vb. I. Tranz. A reînnoi, a înviora. Să împrospătăm ghiolul, şi truda n-ar fi zadarnică, davidoglu, o. 30. Badea Vasile şi caii îşi împrospătaseră forţele. ibrăilEanu, a. 127. Refl. Aerul se împrospătase. ÎMPROSPĂTARE s. f. Acţiunea de a (s e) împrospăta şi rezultatul ei; înviorare. ÎMPROSPĂTAT, -Ă, împrospătaţi, -te, adj. Reînnoit, înviorat, refăcut. Din toate florile, din tot pămîntul împrospătat ieşea ca o răsuflare: un suflet viu. Sadoveanu, o. vi 330. Florile împrospătate ridicase în soare cochetele capete. EMINESCU, N. 71. ÎMPROŞCĂ, împrâşc, vb. I. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. (Mai ales cu privire la apă sau la noroi) A împrăştia stropind în toate părţile. Locomotiva a intrat in gara supraîncărcată, împroşcind pe nări fîşii de aburi. SAHIA, N. 51. Maşina se depărta vertiginos, împroşcind pînă-n marginile uliţei vîrtejuri de apă tulbure cu bucăţi de noroi, rebreanu, R. 1176. -4 A stropi (pe cineva sau ceva) cu un fluid, cu noroi etc. începuse o ploaie măruntă. Picăturile se înteţeau şi le improşcau obrazul, vlahuţă, o. a. 136. <$> (Poetic) Ieri s-a spart fereastra unui curcubeu, împroşcind cu ţăndări iarba din poiană. LESNEA, A. 34. <$> R e f 1. reciproc. îşi răcoresc oehii în apa adunată în pumn, cu mormăituri de mulţumire, împroşeîndu-se unii pe alţii, glumind şi rizind sonor în vîntul subţire. C. PETRESCU, î. i 263. Nimfe albe ca zăpada scutur ap-albastră caldă, Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă, eminescu, o. rv 118. 2. (Cu privire la pietre, proiectile etc.) A arunca într-una, a zvîrli fără încetare în toate părţile. Două tancuri prinseră a improşca obuze, camilar, n. i 388. Şi-n pedes-trimea deasă ce-mproaşcă foc fioros [cavaleria] S-aruncă-n zbor de moarte cu tropot zgomotos, alecsandri, p. ii 159. + (Complementul direct devine instrumental) A lovi. Mărăcinii îi zgîriau mîinile şi faţa şi-l împroşcau cu zăpada de pe crengile lor spinoase. DUMITRIU, N. 204. Cuplumbi avem să-i împroşcătn noi pe dîttşii. SADOVEANU, o. i 146. într-o duminică, oile aste perdute... se pun de pîndă şi, cînd el ieşi din biserică, începură a-l improşca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi... pînă acasă. negruzzi, s. I 225. •+• F i g. (Urmat de determinări care arată injuria, insulta etc.) A batjocori, a insulta. în timp ce trădătorii mîncau stînjeniţi, greviştii continuau să-i împroaşte cu vorbe de batjocură. PAS, Z. rv 155. ÎMPROŞCARE, împroşcări, s. f. Acţiunea de a improşca; stropire. De departe, sub împroşcarea vîs-coasă, în şuierul necurmat, toate păreau că se petrec în neorînduială. C. PETRESCU, R. dr. 290. ÎMPROŞCATÎRA, împroşcături, s. f. împroşcare. Văzură de departe un cîrd de ciori, poate cîteva sute, de-a curmezişul şoselei, o împroşcătură de cerneală pe o colosală coală de hîrtie. rebreanu, r. i 215. ÎMPROTIVĂ adv. v. împotrivă. ÎMPROTIVITOR, -OĂRE s. m. şi f. v. împotrivitor. ÎMPROTIVNIC s. m. v. împotrivnic. ÎMPRUMtJT, împrumuturi, s. n. 1. Faptul de a da sau a lua bani pe datorie în anumite condiţii. S-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo să-i găsească bani cu orişice preţ. CARAGIALE, o. iii 39. împrumut de stat (sau intern) = operaţie de atragere în bugetul de stat a rezervelor băneşti ÎMPRUMUTA — 581 — ÎMPUNGERE particulare, care se realizează prin emiterea unor titluri de împrumut purtătoare de dobînzi. ^ Loc. adj. De împrumut = care este împrumutat de la altcineva sau din altă parte; p. e x t. (ironic, despre o haină) care nu i se potriveşte cuiva. Care e Meleli?... Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, incit pare că e de împrumut. negruzzi, s. i 40. E X p r. A (la sau a lua (cu) împrumut = a împrumuta. Să-l roage să-i dea cu împrumut o mie de franci. galacTion, o. i 176. Omul da bani cu împrumut, şi fireşte veneau la el. .. negustori, slujbaşi, fel de fel de lume cu daraveri. caragiat.e, o. iii 33. Toţi îi dau bani împrumut, jarnîk-bîrseanu, d. 415. + Obiect sau sumă de bani împrumutată. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem,trebuinţă de bani. CREANGX; O. A. 205. 2. (Uneori urmat de determinarea «lingvistic») Cu-vînt luat din altă limbă. Cuvîntul«bulevard» e un împrumut din limba franceză. c=i Vocabidarul. . . se poate îmbogăţi pe de o parte prin împrumuturi, pe de altă parte prin crearea de noi cuvinte, graur, F. i,. 146. ÎMPRUMUTĂ, împrumut, vb. I. T r a n z. 1. (Cu un al doilea complement în cazul dativ) A da cuiva ceva sub rezerva restituirii în anumite condiţii. Prietenii de la Budeşti îi împrumutaseră bani cu camătă. dumitriu, n. 267. Nu treceau două-trei zile. . . şi se trezea la uşa ei cu Dănilă cumnată-său cerînd să-i împrumute carul, creangă, p. 38. F i g. Vorbea măsurat şi rar, împrumutînd spuselor cit de neînsemnate fermenţi (= farmecul) glasului său grav. M. i. caragiale, c. 36. 2. (Construit cu prep. « de la ») A lua de la cineva ceva sub rezerva restituirii în anumite condiţii. Am împrumutat bani de la un prieten. -$> Refl. (Popular, construit cu prep. «la ») Bolta aceasta era păzită de o umbră... şi s-a împrumutat la umbră cu citeva parale. ŞEz. I 287. (Cu privire la cuvinte, obiceiuri, idei etc.) A lua de la altul, a imita. Putem găsi şi la noi subiecte de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. KOGAI.XIcKANu} s. A. 41. Nicidecum nu scade meritul unui autor dacă s-a împrumutat tot cu ceea ce i-a lipsit. BOLUAC, o. 48. ÎMPRUMOTĂRE s. f. (învechit) Acţiunea de a împrumuta; împrumut. Avea bănişori daţi cu împrumutare. slavici, o. I 218. Artele... fac împrumutări norocite de la măiestrii ctmpene şi primitive. ODOBESCU, s. ii 107. ÎMPRUMUTĂT, -Ă, împrumutaţi, -te, adj. (Despre cuvinte, obiceiuri etc.) Luat de la altul sau din altă parte, imitat. Cuvîntul împrumutat se încetăţeneşte în structura limbii de adopţie, incit cu timpul numai lingviştii ii mai recunosc originea. MACREA, f. 18. Acele ziceri sînt sau romîneşti, uitate, sau împrumutate, negruzzi, s. I 257. ÎMPUFĂT, -Ă, împufaţi, -te, adj. (Rar) Aburos, ceţos. Nori posomoriţi burniţau peste toată mahalaua, înecînd casele intr-o atmosferă grea, fumurie şi împufată, asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor. DELAVRANCEA, S. 107. ÎMPUIĂ, împuiez, vb. I. T r a n z. (în expr.) A împuia capul (sau urechile cuiva) = a repeta ceva în chip insistent şi obositor sau neplăcut pentru cel care ascultă; a bate (cuiva) capul, a asurzi, a ameţi. Mai ieşiţi afară, că ne-aţi imputat urechile, necuraţilor, stancu, D. 13. Zvonurile astea le împuiară urechile. DELAVRANCEA, h. T. 149 .Haide, nune mai împuia capul! cară-te,' cit e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană! CARAGIALE, s. 54. — Prez. ind. şi: impui (dumitriu, n. 280, ghica, 6. 656). ÎMPUNCIŞĂRE s. f. v. împoncişare. ÎMPUNGĂCI, -E, impungaci, -e, adj. (Despre vite) împungător. Bou împungaci. ÎMPUNGĂLf, împungălesc, vb. IV. Tr.anz. (Rar, mai alţs despre începători) A coase încet, migălos, fără dibăcie, (uneori) rău. ÎMPUjVGĂTOR, -OĂRE, împungători, -oare, adj. (Rar) Care împunge. Şerpe mare o venit, Jumătate m-o-nghiţit, Jumătate nu mă poate. . . De suliţe-mpungătoare. şez. î 45. F i g. Pătrunzător, scrutător. Stoica Cer neţ ridică ochii împungători, dar îndată i se îmblînzi înfăţişarea, cînd văzu pe Nastasia in preajmă. sadoveanu, m. c. 128. -4- F i g. (Despre vorbe) înţepător, muşcător, ofensator. După ce-şi arătară antipatia lor în public prin vorbe amare şi împungătoare... împrejurările îi aduse îndată a şi-o arăta prin fapte. bXlcescu, o. n 268. ÎMPtÎNGE, împung, vb. III. 1. T r a n z. (Cu determinări introduse prin prep. « cu », arătînd instrumentul) Aînfige (în ceva) un obiect cu vîrf ascuţit. V. străpunge. Tu vezi mm plouă, cu picurii mici, în gîrlă? Parcă ar. împunge luciul apei cu ace puse unul lingă altul. G. m. ZAMFIRESCU, M. D. i 44. Şăzi binişor, nebuniile, că, zău, te-mpung cu acu. alECSandri, t. i 337. <0* F i g. Coşuri de fabrici... împung cerul cu fumul lor negru. STANCU, u.R.s.s. 159. Cind au apărut pe creasta dealului călăreţii tătari, împungînd cerul cu suliţele, nimene n-ar fi putut bănui că in vale ar sta creştini, tupilaţi in ascunzişuri. sadoveanu, V. j. 285. <£- (Instrumentul devine complement direct) Pe sub norii vineţi, razele împungeau săgeţi sfioase, care risipeau negurile departe, in vale deasupra apelor. C. PETRESCU, S. 169. (Instrumentul devine subiect) Acul împunge pinza. <0- (Poetic) împung ţărîna colţi mărunţi de viaţă Ce-au început puzderii să răsară. D. BOTEZ, F. s. 84. + A îmboldi, a stimula cu ajutorul unui obiect ascuţit. Un hăieţandru împungea din cînd în cînd boii pe lingă coadă cu capătul băţului, dumitriu, b. F. 98. Şi-i puseră pe fugă, împungîndu-i din urmă cu vîrful beţelor. pas, z. rv 98. Refl. A-şi înfige (mai ales fără voie) un obiect ascuţit într-o parte a corpului; a se înţepa. S-a împuns la deget, -f Intranz, A împinge, a da (în ceva). Pisicuţa, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din cînd în cînd şi împungea cu botul în desagi, hogaş, m. n. 154. 2. T r a n z. (Despre animale cu coame) A lovi cu coarnele. Să te ajungă Cîte rele pierzătoare, Să te bată ploi şi soare, Să te-mpungă Vaci şi boi. coşbuc, p. I 204. <^> A b s o 1. Numai de coarne sînt vrednic, să împung ca vitele. RETEGANUL, P. ii 77. Dobitoc ce voi a-mpunge mă vor socoti pre mine. negruzzi, s. n 290. 3. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. Pe drum, băiatul a cercat în citeva rînduri să împungă pe tovarăşul lui, doar l-o face să răsufle ceva. Dar plotonierul tăcea, cu mustăţile pleoştite. Sadoveanu, M. c. 38. Ori nu ştii ce secret am eu, care mă roade de mult, ori ştii şi mă împungi fără milă. id. P. m. 61. Moşneagul s-au cam simţit împuns de vorbele babei, sbiera, p. 274. Cit astă vorbă îl împunse, pann, p. V. i 8. 4. Intranz. (Mold., în expr.) A o împunge la (sau de) fugă = a o lua la fugă, a o şterge, a o tuli. Calul spăimîntat al urmăritului o împungea la fugă nebună, tirindu-şi stăpinul căzut şi aninat numai in scară, sadoveanu, o. I 156. Cînele se simţi foarte fericit s-o poată împunge de fugă şi să se ascundă, schiolălăind, după picioa- ■ rele lungi ale stăpînului său. hogaş, m. n. 187. Îşi luă şlicul şi o împunse de fugă pe uşă. negruzzi, s. i 13. — Forme gramaticale: perf. s. împunsei, part. împuns. ÎMPtÎNGERE, împungeri, s. f. Acţiunea de a împunge şi rezultatul ei; înţepare, înţepătură. Despre-ţtiind a lancei împungeri ucigaşe, Pe-ai lor morţi vror su moară ca nişte bravi ostaşi, negruzzi, s. ii 83. ÎMPUNSĂTURĂ — 582 — ÎMPUŢINAT ÎMPUNSĂTtJItĂ, împunsături, s. f. 1. (La cusături) împungere cu acul; p. e x t. locul unde s-a împuns. (F i g.) Cusătură Fără împunsătură (Scrisoarea). GOROVEI, C. 341. -4 înţepătură. Degete pline de împunsături. 2. Fig. Vorbă de spirit usturătoare, glumă înţepătoare ; înţepătură cu vorba, aluzie răutăcioasă. Au început să se-nteţească femeile la vorbă, şi din vorbă la împunsături, şi de-acolea ceartă la toartă. CARAGIAIYIC, p. 108. A mai avut cu amicul său oarecare mici împunsături, id. o. ni 265. Satirele lui sint înarmate cu împunsături. GHICA, S. 672. ÎMPUPÎ, împupesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A îmboboci. Am crescut floare străină... De ploaie am răsărit, De rouă am împupit. IIODOŞ, p. P. 108. Creşteţi flori şi impupiţi. ŞEZ. xx 111. ÎMTURPURĂ, împurpurez, vb. I. Refl. A se înroşi, a deveni de culoare purpurie. Orizontul vopsit de flăcările pămînteşti se împurpura tot mai mînios, pină ce se ridică greoi globul soarelui, un cap scăldat în sînge proaspăt. REBREANU, R. H 108. — Prez. ind. şi: împurpur (anGhEL-iosif, c. m. i 56). ÎMPUŞCĂ, împuşc, vb. I. 1. Tranz. A ucide sau a răni cu o armă de foc. Am visat astă-noapte că am împuşcat o duzină de raţe. sadoveanu, o. vn 337. Astăzi împuşcă-i porcii, rnîne vacile şi boii. CREANGĂ, A. 159. Vînătorul împuşcase Biata ciută la izvor, alecsandri, p. a. 154. Expr. (Familiar) A împuşca francul = a fi în lipsă de bani, a avea venituri nesigure, a trăi din expediente. 4f- R e f 1. A se sinucide cu o armă de foc. Fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat, caragiale, o. in 233. 2. Intranz. A descărca o armă de foc, a face ca o armă să ia foc. A împuşcat In aer. F i g. A produce pocnete (ca cele) de puşcă. Motorul începu să împuşte spre cerul sur, prin vîntul înteţit, prin roirea zloatei, sadoveanu, m. c. 162. -tf- A face să explodeze o încărcătură explozivă. — Variantă: (regional) puşcă (sadoveanu, o. m 358, RETEGANUL, P. HI 63, ŞEZ. I 106) vb. I. ÎMPUŞCĂRE, împuşcări, s. f. 1. Acţiunea de a î m-puşca; împuşcătură. Răsună codrul de împuşcări. alecsandri, p. iii 138. 2. (Tehn.) Operaţia de explodare a încărcăturilor de mină. — Variantă : (regional) puşcăre (davidoglu, m. 11) s. f. ÎMPUŞCĂT, -Ă, împuşcaţi, -te, adj. (în expr.) A fugi (sau a ieşi, a se duce) (ca) împuşcat = a se duce, a fugi repede, glonţ, puşcă. Cuprins de usturime... se tot ducea împuşcat. creangX., P. 306. ÎMTUŞCĂ-N-LTÎNĂ s. m.-invar. Om nesocotit şi cutezător ; extravagant. Bre, ce împuşcă-n-lună! ALECSANDRI, T. 535. Spune-mi... despre viaţa ta de holtei, năzdrăvăniile voastre de-mpuşcă-n-lună. NEGRUZZI, la TDRG. ÎMPUŞCĂTURĂ, împuşcături, s. f. 1. Zgomotul produs de explozia încărcăturii în ţeava unei arme de foc, descărcătură, pocnet de puşcă. împuşcăturile răsunau seci şi mărunte, dumitriu, n. 141. Ne uitam cu toţii spre muchia cea de deal de după care venea blăstămata de împuşcătură. MIRONESCU, S. A. 119. 2. Serie de găuri în peretele unei mine, umplute cu încărcătură explozivă şi făcute să explodeze deodată. — Variantă: puşcătură (sadoveanu, o. l. 99) s. f. ÎMPUTĂ vb. I v. imputa. ÎMPUTĂClUNE, imputăciuni, s. f. (învechit) Imputare, mustrare, ocară, dojană. Fum de ruşine şi de împutăciune vecinilor noştri. ODOBESCU, S. I 431. 4- Neînţelegere, diferend. Mihai-vodă, avlnd oarecare împutăciune cu capii trupelor ajutoare... ii trimise înapoi prinţului Transilvaniei. bXlcescu, o. ii 45. ÎMPUTERNICI, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva, de a exercita anumite atribuţii; (Jur.) a da mandat. L-a împuternicit să ia măsurile pe care le crede de cuviinţă. 2. (învechit şi popular) A da puteri (cuiva), a întări; a reface puterile (cuiva). Dar gîndul că tot chinul ii vine din dragostea cu Maranda îl făcea să-i fie şi mai dragă şi-l împuternicea mai mult în răbdare, mironescu, s. a. 31. Trebuită a mai şedea pe loc... spre a împuternici oastea muncită de drum. BĂLCESCU, O. II 118. -fy Refl. Sint de părere să-i izbim, să nu se împuternicească mai mult pe locul acesta, vissarion, b. 343. ÎMPUTERNICIRE, împuterniciri, s. f. Acţiunea de a împuternici şi rezultatul ei. 1. Autorizare de a face ceva; (Jur.) mandat, procură. Aceasta-i o împuternicire dată de dumneata, negruzzi, s. iii 160. <$■ Loc. adv. Dinimputemicirea cuiva = fiind împuternicit, însărcinat de cineva. 2. (Rar) întărire, fortificare. Zapis porunci încetarea năvălirii şi împuternicirea oştilor în metereze, pînă ce vor sosi alte maşini in locul celor sfărlmate în luptă. VISSARION, b. 338. + Intensificare. Aici, la naturalul prozei se mai adaugă împuternicirea sentimentului prin ritm şi muzica rimei. GHEREA, st. cr. m 381. ÎMPUTERNICIT, -Ă, împuterniciţi, -te, s. m. şi f. Persoană autorizată a săvîrşi ceva în numele altcuiva; reprezentant, mandatar. ÎMPUŢI, imput, vb. IV. Refl. (Mai ales la pers. 3) A căpăta miros rău din cauza alterării, a intra în putrefacţie. 4. Tranz. A face ca ceva să pută. — Prez. ind. şi; împuţesc (şez. v 36). ÎMTUŢICIÎJNE, impuţiciuni, s. f. (Rar, popular) 1. Miros greu (venit de la un lucru împuţit); putoare. Venea mirosul greu al tăbăcăriilor şi împuţiciunea cîm-pului de gunoaie, ardeleanu, d. 68. 2. Lucru intrat în putrefacţie, care miroase urît; murdărie. Apa adapă toată lumea, o curăţă, o spală dă toate împuţiciunile. ŞEZ. m 101. ÎMPUŢINĂ, împuţinez, vb. I. Refl. A se reduce la mai puţin, a descreşte, a diminua, a scădea, a se micşora. Trupul i se împuţinase de ani, picioarele-i slăbiseră. mihale, o. 253. Deşi era ceas de amiază, lumina se mai împuţinase şi vîntul îşi sporise asprimea, sadoveanu, F. j. 432. Nu mai aveau sare, ba şi praful li să împuţinase. RETEGanul, P. n 71. Cînd Brlncoveanu-mi vedea Cum oastea se-mpuţina, Mina la gură punea. şez. vin 169. <$> F i g. Atîta zăduf şi atita colb e în cetatea asta a Vavilonului înclt, dacă nu mă răcoresc mini, mi se împuţinează sănătatea. SADOVEANU, D. P. 93. <)> Expr. A se împuţina cu inimii = a-şi pierde curajul, a se descuraja, a se înfricoşa. Ia las'... nu te-mpuţina cu inima, că tot mai am oleacă de nădejde, creangă, p. 125. ÎMPUŢINĂRE s. f. Acţiunea de a se împuţina; scădere, diminuare, reducere. Orice împuţinare a libertăţii în om este o împuţinare de fiinţa sa, o degradare, bolintineanu, o. 255. ÎMPUŢINĂT, -Ă, împuţinaţi, -te, adj. Care a devenit (ori a fost) redus, scăzut (ca număr sau mărime); micşorat, descrescut, diminuat, slăbit. Anculia părea împuţinat, scăzut la trup, faţa-i era pămîntie. dumitriu, v. L. 78. îţi vorbeşte un moşneag cu puterile împuţinate, care a prins rădăcină şi muşchi, c. petrescu, r. dr. 159. O văzu mai împuţinată la trup, mai Imbătrînită. id. c. v. 233. ÎMPUŢIT — 583 — ÎN ÎMTUŢÎT, -¿V, împuţiţi, -te, adj. 1. Care a intrat în | putrefacţie, care miroase urît, fiind alterat. Scapă-mă de bubele astea uricioase ¡i împuţite. ISPIRESCU, L. 387. Carnea... din pricina căldurii au găsit-o împuţită. drX-ghici, R. 84. 2. Murdar, neîngrijit. + (Peiorativ; despre persoane) Foarte leneş, trindav, puturos. ÎN prep. I. (Introduce un complement circumstanţial de loc) 1. (Complementul arată spaţiul în interiorul căruia are loc o acţiune sau se află ceva) în cameră se făcuse o tăcere solemnă. barT, E. 388. Mergi sănătoasă, vtămucă, sise cel mic, cu lacrimi în ochi. creangX, p. 20. în cotlon torcea motanul, pieptăuîndu-şi o ureche. eminescu, o. I 84. -f Printre. Nu departe stă Pepelea tupilat în jlon'de mai. alecsandri, p. a. 116. 2. (în legătură cu verbe de mişcare; complementul arată spaţiul în care intră cineva sau înspre care are loc o mişcare) S-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, h. 1. Se suie iute în pod. creangX, p. 5. ÎL duseră in templul cel mic. bXlcescu o. ii 260. (Complementul este un abstract) Aceşti ochi pătrundeau în sufletul lui ca două săgeţi aprinse, hogaş, dr. ii 142. Iaca in ce încurcătură am intrat, creangă, p. 201. -4-Printre, între. Visă că picase in nişte turme de ţapi furioşi. bXlcescu, o. n 258. 3. (Complementul arată că starea sau mişcarea are loc la suprafaţa sau deasupra unui obiect sau între obiecte) Pe. Căluţii munteneşti nici nu erau asudaţi, cînd au poposit în culme, sadoveanu, f. ţ. 545. Ce stai în capră ca un degerat şi nu zici surugiilor să meargă? alecsandri, T. illO. + între. Şi-atunci... scobeşte-te fata babei în dinţi! creangX, p. 294. 4. (Complementul arată direcţia sau ţinta mişcării) La. Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale. eminescu, o. I 55. (După verbele « a lovi », « a trînti », «a bátesete.; complementul arată obiectul asupra căruia se răsfrînge acţiunea) Slujitorii deteră in timpine şi în surle. ISPIRESCU, L. 2. începe a bate în poartă, cit putea. creangX, P. 308. (împreună cu verbele «a lega », « a fixa», «a anina» etc.; complementul arată obiectul de care se atîrnă sau se leagă ceva) în belciugul de la carimbul dedesubt, din stînga, era aninată o bărdiţă. creangX, p. 106. (După verbe care cuprind ideea de încunoştinţare, răspîndire, difuzare) împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, in toată lumea. creangX, p. 77. (în corelaţie cu «din », fiind precedat şi urmat de acelaşi substantiv, formează o construcţie care arată o succesiune în spaţiu) Trecu muntele, căţărindu-se din colţ în colţ. ISPIRESCU, t,. 25. g. La, în dreptul. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc şi ia trei smicele de măr dulce. creangX, p. 273. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. eminescu, o. i 132. 6. (împreună cu adverbe, prepoziţii locale sau cu substantive, formează adverbe sau locuţiuni adverbiale, prepoziţii compuse şi locuţiuni prepoziţionale) înainte, înapoi, încoace, încolo, în cap, în cruciş, în curmeziş, in dos, înspre, în sus, în urmă, în faţă v. c. II. (Introduce un complement circumstanţial de timp) 1. (Complementul arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acţiune) Pleacă in mîndre nopţi cu lună. eminescu, o. i 96. în vară dulci păsărele Sosesc voios. Ai.ECSANDRi, o. 157. O cometă... nu vine in fiecare an. bXlcescu, o. n 10. (în legătură cu « pînă », arată momentul pînă la care ajunge acţiunea) Se adunase ca să privească alergarea de cai ce se prelungise pînă în luna lui septembrie. nEGruzzi, s. i 35. -4- (în -corelaţie cu « din », fiind precedat şi urmat de acelaşi substantiv, formează o construcţie care arată o succesiune în timp) Amîna din zi în zi şi de joi pînă mai dc-apoi. CREANGX, P. 141. 2. (Complementul, format dintr-un substantiv determinat de un numeral, marchează intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. De azi in trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 4. 3. (Complementul este un abstract care arată durata şi alcătuieşte împreună cu prepoziţia un grup de cuvinte care poate fi înlocuit cu o propoziţie subordonată de timp sau cu un participiu) N-am păţit eu asta numai o dată în viaţa mea. creangX, p. 124. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, o. i 95. Nu apucase s-o afle în viaţă, negruzzi, s. i 32. 4. (Cu nuanţă cauzală) De vei păgubi în vreo negu-ţitorie, să-ţi fie de învăţătură, negruzzi, s. i 251. IU. (Introduce un complement circumstanţial de cauză, mai ales în legătură cu substantive abstracte) Din pricina..., în urma... începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. creangX, p. 304. Dar ochii-i ard in friguri, eminescu, o. i 96. IV. (Introduce un complement circumstanţial de scop) A doua zi iarăşi aşa făcu. .. fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. ISPIRESCU, l. 34. O vulpe rău stricătoare Ducîndu-se în vînătoare... PANN, p. v. i 69. V. (Introduce un complement circumstanţial de mod) 1. (Complementul indică modul propriu-zis) Rămase cîtva timp in picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. viahuţX, o. a. 125. Să se înţeleagă în scris. slavici, o. I 74. Bătrinii, văzînd astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra. creangX, p. 89. -4- (în legătură cu substantive, formează locuţiuni adverbiale) în adevăr, in ascuns, în deşert, în grabă, în toată mintea, în taină, în zadar v. c. 2. (Construcţia prepoziţională are valoare comparativă) în formă de, ca. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. coşbuc, p. i 47. Fumul ţigaretei... zboară in spirale. aiECSandri, p. a. 110. + (împreună cu substantivul care urmează alcătuieşte un grup de cuvinte care poate fi înlocuit printr-un gerunziu) Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi cîştigau mulţi bani. creangX, p. 4. Eu cu mîndra rîd în şagă. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 80. -4- Conform cu. .., potrivit cu... Şi-şi tocmi oştile... cum ştia el în legea lui. ISPIRESCU, L. 103. VI. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) 1. (Complementul arată instrumentul propriu-zis) Se băteau urşii în coadă. ISPIRESCU, I.. 1. Fiul craiului, văzîndu-se prins în cleşte... îi jură credinţă. creangX, p. 207. 2. (Complementul este un nume de materie) Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş. Topîrceanu, b. 54. Să-mi dea orzul fiert in lapte. ISPIRESCU, h. 16. VII.' (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) în ce priveşte, (cu privire) la. Un bondar rotund in pîntec... eminescu, o. i 87. Griul. . . Erea-n spic cit vrabia, Erea-n pai ca trestia! TEODORESCU, p. p. 145. Mi-e murgul sprintinel, în picioare subţirel. AI,EC-Sandri, p. p. 17. VIU. (Introduce un complement indirect) Petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate. Ghica, s. A. 142. -Q- (în legătură cu verbe care înseamnă t a se preface », o a se schimba », introduce complementul indirect, care arată obiectul prefacerii) Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, h. 9. Luna lunecă şi se coboară Şi s-apropie de dîmul preschimbată in fecioară. EMINESCU, O. i 142. Amorul meu se prefăcu în compătimire. NE-GRUZZi, s. I 47. .4- (După verbe care înseamnă « a lovi », construcţia prepoziţională are valoare de complement direct) Să nu loveşti in el! coşbuc, p. i 53. ÎNADINS — 584 — ÎNAINTE ÎNADINS adv. Cu un anumit scop, anume, inten-„ ţionat; dinadins. I se părea că învăţătorul exagerează 1 înadins ca să-i arate lui cît se interesează de soarta tuturor. REBREANU, R. I 102. Se opreşte îndată, de teamă să nu-şi aprindă paie în cap din partea bătrînului, şi schimbă vorba înadins, sp. popescu, m. o. 25. (Adjectival, neobişnuit) A fost din parte-i şi o înadinsă cercare de a constrînge. ODOBESCU, S. I 250. — Formă gramaticală : (adjectival, f.) înadinsă. — Variantă : într-ailins (sbiera, p. 212) adv. ÎNAINTĂ, înaintez, vb. I. 1. In tr anz. A merge înainte, a se mişca spre cineva sau ceva; a avansa. Cu greu înaintam prin nămolul drumului rău. SADOVEANU, o. vi 526. Luntrea... înaintează în lovire de lopeţi. eminescu, O. I 154. Căruţa... înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, S.- ni 15. Vaporul legănat de valuri înaintează rapide. ALECSANDRI, O. P. 317. <)’ Fig. Drumul.. ■ înaintează vesel, neted. REBREANU, r. 9. (Poetic) Din văi tu vezi amurgul Spre cuhni înaintînd. coşbuc, p. i 215. Refl. (Rar) Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni. ALECSANDRI, C. 122. Iată că se-nainta Şi pe prag se arăta. id. P. P. 131. + A merge înainte (în timp), a se desfăşura. Noaptea-naintează. macedonski, o. i 173. Expr. A înainta în TÎrstă= a îmbătrîni. 2. I n t r a n z. Fig. A merge mai departe pe calea dezvoltării; a progresa. Uniunea Sovietică... înaintează acum spre cea mai înaltă formă de civilizaţie. Sahia, u.r.s.s. 91. 3. Tranz. (Cu privire Ia persoane) A ridica în grad, într-o funcţie mai importantă; a avansa. La o săptămînă după această minunată întlmplare, Vartolomeu Diaconu a fost mutat şi înaintat la gradul de şef al staţiei Piscul-Voievodesei. C. PETRESCU, A. 298. 4. Tranz. (Cu privire la acte, petiţii, lucrări administrative etc.) A expedia, a trimite. Am înaintat parchetului alăturata scrisoare. Cred că de astă dată fi s-a înfundat, caragiale, o. rr 307. 5. Tranz. (învechit, cu privire la o sumă de bani) A da înainte, a plăti cu anticipaţie. Mă rog, babacă, încă şi acum ca să-mi înaintezi leafa. KOGĂLNICEANU, s. 101. ÎNAINTĂRE, înaintări, s. f. Acţiunea de a înainta şi rezultatul ei. 1. Mişcare înainte. Rînduind oastea şi tot alaiul, dădu poruncă de înaintare spre Iaşi. sadoveanu, o. vn 154. 4- (Sport, concretizat) Totalitatea înaintaşilor* (2). Înaintarea unei echipe de fotbal este compusă din cinci jucători. 2, Avansare (într-o funcţie, într-o demnitate). Inspectorul, în faţa căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înaintare. REBREANU, I. 82. Trebuie... să nu piarză vechimea pentru înaintarea la general de brigadă. CARAGIALE, o. vii 6. 8. (învechit) Dezvoltare, progres, propăşire. Foloasele ce dă literatura la înaintarea civilizaţiei au fost simţite de toate naţiile, în toate veacurile. BOLLIAC, o. 47. ÎNAINTĂŞ1. înaintaşi, s. m. 1. Persoană care prin activitatea sa sau prin lucrările sale a pregătit activitatea altora; precursor. într-unul din rarele momente, cînd acest scriitor vorbeşte despre el însuşi, l-am auzit spunînd că înaintaşii săi literari sînt Ion Neculce şi Creangă. ibrăileanu, s. 27. Urmează şi tu pe frumoasa cale ce înaintaşii tăi ţi-au deschis, caragiale, S. u. 96. 2. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, handbal etc., al cărui rol este în special să înainteze spre poarta adversă şi să înscrie puncte. ÎNAIJNTĂŞ2, -A, înaintaşi, -e, adj. 1. (Despre animale de tracţiune, mai ales despre cai) înhămat înaintea rotaşilor. Iapa înaintaşă, într-un acces de spaimă, făcu o săritură în dreapta, să se ferească parcă de primejdie. REBREANU, R. I 215. Se obişnuieşte, pe lingă doi boi, să se pună şi un cal înaintaş, la vargă, înhămat c-o gură de ham. pamFile, a. r. 40. (Substantivat) Se auzea. . . glasul lui strigînd la înaintaş. D. zamfirescu, r. 240. 2. (Rar) Care merge înainte, care e în faţă. — Variantă: naintăş, -ă (negruzzi, s. i 37) adj. ÎNAINTAT, -A, înaintaţi, -te, adj. 1. Care se situează înaintea, în fruntea altora prin nivelul dezvoltării sale; avansat (în ceea ce priveşte ideile, concepţiile etc.), care se conduce după concepţia cea mai avansată; progresist. Bălcescu a avut o poziţie înaintată în problema naţională. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. M. Kogălniceanu e un istoric cu gîndire înaintată pentru acea vreme. A făcut parte din societăţile istorice din Odesa şi cunoştea limba şi cultura rusă. IST. r.p.r. 317. 2. Aşezat înainte, situat în faţă. Aproape de tranşeea lor, Vom face aci un post înaintat, Un post ascuns. CAMIL PETRESCU, V. 37. Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite şi porni spre observatorul cel mai înaintat, rebreanu, p. S. 83. + (Despre o parte a unei clădiri) Ieşit în afară. Geamlîc înaintat pe grinzi, care era obicinuita şedere a doamnei şi a femeilor sale. odobescu, s. i 128. 3. Avansat în timp; tîrziu. Noaptea este înaintată şi, ca să nu se întimple cuiva vreo meteahnă... eu am găsit cu cale în mintea mea să mîneţi aci pînă la ziuă. ISPIRESCU, L. 376. (Despre persoane) înaintat în vîrstă = vîrstnic. Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte şi timp in feliul său. CREANGĂ, a. 89. La o vîrstă înaintată = la bătrîneţe. — Variantă: (învechit, rar) înaintit, -ă (RUSSO, s. 28) adj. ÎNAÎNTE adv. (Şi în forma nainte) I. (Cu sens local) în faţă. înainte se lungea spinare de colnic; spre dreapta se adincea un ponor, sadoveanu, v. F. 44. Face 0 săritură înapoi şi una înainte. CREANGĂ, P. 199. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. id. ib. 164. îi sar purici înainte cu potcoave de oţel. eminescu, o. 1 87. + în frunte. Tata mergea înainte, singur, şi noi la urmă. sabia, n. 55. Expr. A apuca cu gura înainte v. apuca. A (sau a-i) ieşi (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva, a ieşi în cale. Ceilalţi... îi ieşiră înainte şi o întîmpinară. ispirescu, l. 22. A i-0 lua (cuiva) înainte v. lua. A o lua înainte v. 1 u a. A spune înainte = a spune mai departe, a continua. (Despre ceas) A îi (sau a merge) înainte = a indica o oră mai înaintată decît e în realitate. + (Cu valoare de interjecţie) Strigăt de îmbărbătare folosit ca îndemn sau lozincă şi exprimînd dorinţa de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. (Exprimă prioritatea în timp) Mai de vreme, mai întîi. De nu i-ar muri mulţi înainte. CREANGĂ, P. 122. ^ (Construit cu infinitivul precedat de prep. « de o) înainte de a ieşi, mai trecem printr-o sală, în care sînt expuse materiale tipărite în ilegalitate. stancu, u.r.s.s. 27. Ajungem sub brad înainte de a se lumina ziua. sadoveanu, v. F. 46. <£> Loc. prep. înainte de... = în perioada anterioară. Aşa era şi înainte de război? sahia, n. 57. <$* Expr. Mai înainte = a) mai demult. Arar şi-aduce cineva aminte Că şi acolo a trăit un om Mai înainte. D. botez, p. o. 128. Totul răminea ca mai nainte. ispirescu, l. 34. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur. CREANGĂ, P. 161 ; b) mai repede (decît altcineva sau altceva). întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainte ţinta. NEGRUZZI, s. I 36. (Construit cu infinitivul precedat de prep. « de ») Nu cumva... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. IU 11. Mai înainte de a răsări soarele au pus lemne pe foc. drăghici, r. 84. De mai înainte = de mai de mult. Pare-mi că-mi aduc aminte Cum că-n vremi de mai nainte Te-am văzut şi te-am iubit. EMINESCU, O. ÎNAINTEA — 585 — ÎNAPOI iv 52. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cît timp a trecut de la întîmplarea de care este vorba. Nici nu visasem eu cu un an înainte, cînd plecasem acasă în concediu, ce cumpănă ne ameninţa. SADOVEANU, o. vi 116. înainte vreme = mai de mult, odinioară. 2. (Exprimă continuarea unei acţiuni, a unei stări) Mai departe, în continuare. Ceasornicul bătea înainte, zuruind. sadoveanu, v. 103. Din cînd in cînd avea tresăriri... insă iar se liniştea şi dormea înainte. saiita, N. 57. Cuvintul din poveste înainte mult mai este. CREANGX, p. 199. în prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii dc veacuri înainte. eminescu, o. i 133. Loc. a d v. Dc azi (sau aici, «cum, mîine etc.) înainte = de azi (sau aici, acum, mîine ctc.) încolo, în viitor. De aici înainte, mergînd la şcoală, el trecea totdeauna şi mă lua şi pe mine. slavici, o. i 72. îl rugară să locuiască de aci înainte cu dînscle. ispirEscu, h. 7. Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi. eminescu, o. i 141. — Variante: nainte, (regional) nuintc (sbiera, p. 226) adv. ÎNAINTEA prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. «a») 1. (Local) în faţa, dinaintea (cuiva sau a ceva). înaintea noastră drumul se aşterne alb, neted pe sub colnice. VI(Ain;’i'A, o. A. 410. El se opri înaintea unei casc. eminescu, N. 51. înaintea ochilor — în faţa ochilor. Vedea aşa verde înaintea ochilor şi-l durea capul, sadoveanu, v. F. 37. Se făcu foc şi pară de mînie, se turbură de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Cînd dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor. creangX, p. 317. <0” (în construcţii cu verbe care exprimă ideea de prezentare) împăratul îi cheamă înaintea sa. creangX, p. 83. -4- Faţă de; de faţă cu. Tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. ispirEscu, 36. înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, o. i 149. -2. (Temporal) Anterior unui anumit timp, unui anumit moment ; mai devreme decît... Eu voi fi înaintea lor la Bucureşti, rebreanu, r. i 173. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieşi s-o întîmpine. ispires-cr, L. 14. ÎNAINTÎT, -Ă adj. v. fnnintnt. ÎNALBĂSTRÎ vb. IV v. înălbăştri. ÎNĂLT1, inalturi, s. n. înălţime. Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul, eminescu, o. i 181. înaltul cerului (sau văzduhului) = bolta cerească. în sfîrşit, s-a coborît, din înaltul cerului, noaptea. stancu, u.R.S.S. 114. Un unghi de cocoare trece prin înaltul văzduhului, sadoveanu, o. i 566. Cade din (naltul ceriului, eminescu, n. 23. ÎNĂIiT3, -A, înalţi, -te, adj. 1. Care se întinde mult în sus; foarte ridicat. Copac înalt. Stîlp înalt, a După ce merse calc lungă, depărtată, ajunse Ia nişte munţi mari şi înalţi. ISPIRESCU, L. 19. Şi surîzind vom adormi sub înaltul, Vechiul salcîm. eminescu, O. I 231. Frunte înaltă — frunte mare, lată. F i g. Ziua era înaltă, limpede şi satul trosnea de ger şi de tăcere, preda, î. 75. Noaptea era înaltă şi senină, sadoveanu, f. j, 371. Era vădit că inima ei tînără trăia, in ziua aceea, o zi de înaltă primăvară, galaCTIon, o. I ISO. <$> (Adverbial) Cartea de literatură trebuie să fie înalt onorată de tovarăşii noştri cei mai tineri, sadoveanu, E. 47. -4- Care se găseşte la înălţime (mare). Carpaţii meridionali au păsuri înalte. -4- (Despre oameni) De statură mare. Sînt ceva mai înalt dc cum eram iarna trecută, stancu, d. 72. Ea fru- moasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă, eminescu, o. 1 154. Badiu-nalt şi subţirel, Parcă-i tras printr-un inel. . . JARNÎK-BÎRSEANU, D. 41. 2. (Despre sunete sau despre voce) Care are un număr marc de oscilaţii pe secundă; ascuţit, subţire. Cînd îl găsiră, dădu un ţipăt înalt şi se prăbuşi asupra trupului fiului ei. dumitriu, N. 154. Dădu cu glas înalt tonul cîntecidui. casiilar, N. I -! 1. (Adverbial) Au văzut-o mai intii, şi au auzit cum vorbeşte de înalt? dunăreanu, ch. 22. Ciobanul striga înalt: Ast ţap îi dau, nu-t dau alt. pann, p. v. iii 11. 3. (Despre tensiunea curentului electric, despre presiuni) Care are valoare sau măsură mare. Curent de înaltă tensiune. i=> Din marea sală a maşinilor, pe conductorii liniei de înaltă tensiune va începe să curgă spre uzinele ţării energia electrică produsă la Sîngeorgiu. scînteia, 1953, nr. 2831. (Despre frecvenţă) Cu un număr mare de perioade pe unitatea de timp. 4. F i g. Superior; important, distins, măreţ. Un viteaz care merge la aşa slujbă înaltă. .. ISPIRESCU, I.. 13. Era pe lîngă aceasta un marc poet, cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie. caragiale, o. iii 236. Nu bănuia că soarta ii scosese înainte un oaspete aşa de înalt. id. ib. 63. — Variantă: nalt, -ă (macedonski, o. i 27, sbiera, p. 231, creangX, r. 126, alecsandri, r. ii 19) adj. ÎNAMORĂ, înamorez, vb. I. Refl. (învechit şi livresc) A se îndrăgosti, a se amoreza. El se-namorase dc-o stea zimbitoare. alecsandri, p. ii 132. ÎNAMORÂRE, înamorări, s. f. (învechit şi livresc) Faptul de a se înamora; îndrăgostire. Cînd dortd meu e-atîta de-adîttc şt-atît de sfînt... Cînd e o-namorare de tot ce e al tău, De-un zîmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău. eminescu, o. i 232. ÎNAMORĂT, -Ă, înamoraţi, -te, adj. (învechit şi livresc) 1. îndrăgostit, amorezat. Te duci şi ani de suferinţă N-or să te vază ochi-mi trişti, înamoraţi de-a ta fiinţă, De cum zîmbeşti, de cum te mişti, eminescu, o. I 211. Lumea-namorată şi de doruri plină O slăvea în taină. ALECSANDRI, p. ii 26. (Substantivat) Şi de la început înamoratul se arată mlndrtt şi mărinimos. GînmiîA, ST. cr. i 155. 2. De dragoste. Dulce şoaptă-namoratăi Prin văzduh încet zbura, alecsandri, p. i 49. ÎNArOl adv. I. (Cu sens local) ]. în spate, în dos, îndărăt. Un voinic pe-un murg călare înapoi se uită dus. iosif, paTr. 51. Scoate gresia... şi o aruncă înapoi, isi'i-RESCU, h. 25. La plăcinte înainte Şi la război înapoi. creangX, r. 189. -S>- Exp r. A da înapoi = a) a face cîţiva paşi îndărăt, a se retrage. Calul fiului de crai.. . începe... a sări in două picioare şi a da înapoi. crEancă, p. 187. (F i g.) Făcînd un pas ca acesta nu mai puteam da înapoi. caraGiale, o. iii 90; b) f i g. a regresa, a decădea, a fi în declin. (Pleonastic) A se traşe înapoi = a se retrage. Uncheaşul s-a tras înapoi şi a dat prin nişte rîpi străine, sadoveanu, v. f. 50. Rîul înapoi se trage. .. munţii vîrful îşi clătesc, alkxandrescu, m. 14. -4- (învechit; într-un text, ca trimitere la un pasaj anterior) Mai sus. Sinan-paşa fu apoi chemat la Constantinapol şi depărtai din vizirat, după cum am văzut înapoi. bXi.cescu, O. n 69. 2. La locul de provenienţă, în locul unde a fost mai înainte. Plecarea înapoi a fost la opt seara, camii, tetrescu, u. N. 124. Să aducă înapoi pe boieri, rebreanu, r. ii 230. Peste zece minute căruţa veni înapoi ca să mă icie de a doua oară. alECSANDRI, o. p. 258. <ţ> E x p r. A da înapoi = a restitui, a înapoia. Pămîntul înapoi nu-1 mai dăm! rebreanu, r. i 133. A-şi lua vorba înapoi = a-şi retrage vorba, făgăduiala făcută, a-şi călca angajamentul ; a reveni asupra celor spuse, rectificînd o greşeală. îşi Înapoi — 586 — ÎNĂBUŞI luă vorba înapoi şi... reduse coada vulpii pînă la vreo doi stinjeni. odobescu, S. m 46. A reni înapoi = a reveni, a se întoarce. (Regional) A veni carte-napoi = a veni răspuns Ia o scrisoare. Ş-o venit carte-napoi. jarnîk-BÎRSEANU, D. 433. 3. într-un Ioc inferior (ca valoare), cu o treaptă îndărăt, în urmă. Cin' te văd, mîndro, pe tine, Coasa mea nu taie bine ; Cin'ne-ntîlnim amîndoi, Rămîn cu lucru-napoi. ANT. ut. pop. i 146. II. (Cu sens temporal) Mai demult, (mai) înainte de timpul actual. înapoi cu veacuri... ÎNAPOI vb. IV v. înapoia2. ÎNAP6IA1 prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neacccntuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. »a») în urma, în spatele, îndărătul cuiva sau a ceva. Birja a trebuit să se oprească înapoia unui şir întreg de trăsuri şi carele. CAMII, PETRESCU, o. n 351. Automobilele sanitare servesc numai pentru transportul răni-¡ilor; ele lucrează înapoia frontului. MIRONESCU, S. A. 107. LVAPOIĂ2, înapoiez, vb. I. 1. Tr a n z. A da înapoi, a restitui. Beţi-o toată, zise apoi către Găvan cînd vru să-i înapoieze sticla, REBREANU, I. 21. Trebuie să-mi înapoiezi scrisoarea pe care ţi-o cer. CARAGIALE, O. m 306. 4" A. retroceda. Prin această pace, Austria a înapoiat, intre altele, Oltenia, care a scăpat astfel de apăsătoarea ocupaţie austriacă. IST. R.P.R. 255. 2. R e f 1.  se întoarce Ia locul de unde a plecat; a reveni. Tot astfel se intîmpla şi cu unii care se înapoiaţi. PAS, z. I 214. A ieşit din curte, ca să nu se mai înapoieze niciodată, galaction, o. i 308. 3. Refl. şi i n t r a n z. Fig. (învechit) A da înapoi, a regresa, a decădea, a fi în declin. Istoria este măsura sau metrul prin care se poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se înapoiază. KOGĂLNICEANU, S. a. 45. — Variante: nnpoiii (alecsandri, p. p. 204) vb. I, (neobişnuit) înapoi (ALECSANDRI, s. 109) vb. IV. ÎNAP0IĂT, -A, înapoiaţi, -te, adj. (Despre persoane, popoare, ţări etc.) Care a rămas în urmă în ceea ce priveşte nivelul cultural, economic, politic etc. Imperialismul, accelerind dezvoltarea capitalismului în ţările mai înapoiate, determină ascuţirea luptei împotriva asupririi naţionale, lupta de clasă, 1953, nr. 12, 20. LVAPOTÎRE, înapoieri, s. f. Acţiunea de a (s e) înapoia. 1. Restituire. 2. întoarcere, revenire. La înapoiere n-a mai găsit pe nimeni. 3. Fig. Stare înapoiată, rămînere în urmă (în dezvoltare, în concepţii etc.); p. ext. regres. ÎN ARIPĂ, înaripez, vb. I. Tranz. (în limbaj poetic) A da avînt, a însufleţi. Dar ceea ce merită pe drept cuvînt atenţiunea... este, în această poemă, entuziasmul care înaripează inima poetului, macedonski, o. rv 73. 4- R e f 1. A prinde aripi, a-şi lua avînt. Atunci se-naripează Neim-păcatu-mi dor. alecsandri, p. m 100. încă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idre... nu începuseră a muşca, negruzzi, s. 1 272. — Variantă: aripa vb. I. ÎNA1UPĂT. -A, înaripaţi, -te, adj. 1. Care are aripi, cu aripi; aripat (1). Di! caii mei... Zburaţi ca zmei înaripaţi, beniuc, v. 13. înaripata dihanie... nu mai avea-astimpăr cît ţinea ziua. anghel, PR. 42. E furios contra hoţului înaripat ce i-a prădat vînatul. alecsandri, o. p. 351. 2. Fig. Avîntat, însufleţit, înflăcărat, plin de elan. Tot mai mare este numărul tinerilor care îşi leagă năzuinţele lor cele mai înaripate de iubita noastră armată. scînTf.iA' 1952, nr. 2438. Un vers intr-adevăr înaripat... ANGhel-iosif, c. m. 1 86. ÎNARMĂ, înarmez, vb. I. Tranz. A înzestra cu arme; a pregăti pentru luptă. (F i g.) însuţi, preţ al luptei noastre, aruncaşi toiagul tău; însuţi, hotărîndu-mi ura, înarmat-ai braţul meu! davila, v. v. 162. + Refl. A lua armele, a se pregăti de luptă. Cel ce avea pistolul îl uită frumos în buzunar, şi nimărui nu-i veni în gînd ca să-l îndemne a se înarma cu el. alecsandri, C. 35. De-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, negruzzi, s. 1 141. Frumos se gătea, Bine se-narma Şi singur pleca, teodorescu, p. p. 429. Expr. A so înarma cu răbdare = a căuta să fie răbdător, să-şi păstreze calmul. — Prez. ind. pers. 3 şi: (rar, în versuri) înărmă (eminescu, o. i 59). ÎNARMĂRE, înarmări, s. f. Acţiunea de a (se) înarma. Cursa înarmărilor înseamnă crucişătoare in loc de şcoli, fortăreţe zburătoare în loc de locuinţe, înseamnă betonul bazelor militare în locul cîmpiilor înflorite. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2727. Ne făcusem o datorie din combaterea înarmărilor, arghezi, p. t. 68. ÎNARMĂT, -Ă, înarmaţi, -te, adj. înzestrat cu arme, pregătit pentru luptă. Şi poruncă grea i-oi da, Ca, cu oastea înarmată, Să porneasc-acolo-ndată. Teodorescu, p. p. 115. Expr. înarmat pînă în dinţi (sau din cap pînă în picioare) = foarte înarmat, complet înarmat. Amîndoi călări pe armasari turceşti şi înarmaţi din cap pînă în picioare, negruzzi, S. i 138. ÎNAUGURĂ vb. I v, inaugura. ÎNAURĂ vb. I v. înauri. Î.VAURÎ, înauresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A auri. (F i g.) [Amorul] înaureşte cu raze nourii de desfătare. conachi, p. 287. — Variantă: înimră (negruzzi, s. ii 129) vb. I. ÎNAURÎT, -A, înauriţi, -te, adj. (Popular) Aurit. N-are Nina scumpă salbă, Nici înauriţi cercei. COŞBUC, P. n 209. Am un pom înaurit, Cu flori dalbe-acopcrit (Anul), gorovei, c. 13. ÎNAVUŢI, înavuţesc, vb. IV. Refl. A se îmbogăţi. Să ne dai tu nouă socoteală acum din ce te-ai înavuţit. v. rom. noiembrie 1953, 117. De ce s-a lăsat omul de un meşteşug şi s-a apucat de altul, cînd nici cu întîiul nu murea de foame şi cînd nici cu al doilea nu putea să se înavuţească ? pas, z. 1 159. <0* Tranz. Fig. A înavuţit istoria noastră cu un tezaur de documente, macedonski, o. IV 26. Versurile şi... proza cu care a înavuţit tinăra noastră literatură, caragiale, o. iii 14. ÎNĂBUŞEALA, înăbuşeli, s. f. Zăduf, arşiţă, dogoare; aer greu. V. năbuşeai ă. ÎNĂBUŞI, înăbuş, vb. IV. 1. Refl. (Despre fiinţe) A nu mai putea respira; a se sufoca. V. năbuşi (1). I se părea că se înăbuşă, dumitriu, n. 85. Tranz. Suflarea ii devenea din ce in ce mai fierbinte. Simţi că-l înăbuşe, vlahuţă, O. A. I 101. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica creşterea şi dezvoltarea plantelor; a năpădi. Aceste buruieni aproape întotdeauna, crescînd mai repede decît sămănă-turile, le îneacă... sau înăbuşă şi astfel le fac să piară. PAMFILE, A. R. 94. 3. Tranz. Fig. (Cu privire Ia manifestări, acţiuni, mişcări sociale) A potoli prin violenţă; a reprima. V. năbuşi (3). [Gh. Bibescu] a încercat să înăbuşe revoluţia din 1848 din Ţara Romtnească. ■ IST. r.p.r. 312. + A face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă; a ascunde. Şoimaru îşi înăbuşi un geamăt, sadoveanu, o. vn 91. înăbuşire — 587 — ÎNĂLŢARE ÎNĂBUŞIRE s. f. Acţiunea de a (s e) înăbuşi. 1. Sufocare. 2. Reprimare. înăbuşirea criticii. t=i Fără o luptă indirjită şi fără înăbuşirea prin forţă a împotrivirii exploatatorilor nu poate fi construită societatea socialistă. <5HEORGHIU-DEJ, ART. COT. 444. ÎNĂBUŞIT, -Ă, înăbuşiţi, -te, adj. 1. (Despre sunete, voce etc.) Stins, înecat, fără putere, reţinut. Murmurai____ mişcat, cu glas înăbuşit, sadoveanu, o. i 422. I se părea căi parcă auzea vorbe înăbuşite, neînţelese, mironescu, S. A. 37. Un murmur se ridică... Şi grabnic îl urmează înăbuşite şoapte, macedonski, o. I 263. -<> (Adverbial) începea să plîngă înăbuşit, dumitriu, n. 58. Potcoavele cailor vuiau înăbuşit pe şosea, sadoveanu, o. t 366. 2. (Despre alimente) Fiert în aburi, acoperit cu un capac. Friptură înăbuşită, -¿y (Adverbial) A fierbe înăbuşit. ÎNĂBUŞITOR, -OĂRE, înăbuşitori, -oare, adj. Care înăbuşă; sufocant. Atmosferă înăbuşitoare. □ Deşi soarele nu urcase încă în crucea amiezii, căldura era înăbuşitoare. sadoveanu, o. vi 512.-0-Fig. S-a întors dintr-o lume înăbuşitoare şi neagră. C. petrescu, c.v. 213. ÎNĂCREĂLĂ s. f. Substanţă acră cu care se înăcreşte o mîncare; lucru de mîncare acru sau înăcrit. Din zărul scurs. .. se face înăcreală. ŞEZ. vil 98. ÎNĂCRI, înăcresc, vb. IV. R e f 1. 1. A se face acru, a se acri. Nu vrei lapte pentru micuţ?. .. — Da nu s-o fi înăcrit ? caragiale, s. 6. Tranz. Avi înăcrit ciorba cu lămîie. 2. Fig. (Despre oameni) A deveni posac, ursuz, acru. <ţ- E x p r. A i se înăcri sufletul sau inima (de cineva sau de ceva) = a-i fi lehamite, a se 'scîrbi, a se sătura (de cineva sau de ceva). Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. rebreanu, I. 57. Mi s-a înăcrit sufletul de dînsal creangă, a. 92. ÎNĂCRI RE s. f. Acţiunea de a (s c) înăcri. ÎNĂCRIT, -Ă. înăcriţi, -te, adj. (Despre persoane) Posac, ursuz, acru. începea să purece hîrtii, ca un slujbaş vechi, înăcrit, vornic, p. 104. ÎNĂDUŞEĂ1Ă s. f. v. năduşeală. ÎNĂDUŞI vb. IV v. năduşi. ÎNĂDUŞIT, -Ă adj. v. năduşit. ÎNĂLBĂSTRÎ, înălbăstresc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni albastru; p. ext. a se învineţi (de mînie). înţelege că fiică-sa iubeşte Pe pag: de grea mînie el tot înălbăstreşte Şi bate cu piciorul şi tremură plingînd; Atîta umilire lui nu-i încape-n gînd. coşbuc, p. ii 199. 2. A albăstri (3). (Atestat în forma înalbăstri) De cînd m-am haiducii Drag îmi e drumul cotit Cînd văd tabere viind Şi ciocoii înalbăstrind. alecsandri, p. p, 259. — Variantă: înalbăstri vb. IV. ÎNĂLBl, ¡nălbesc, vb. IV. Tranz. A face să devină alb. [Fulgii] au coborît leneşi, tremurători şi au {nălbit pînă în sare faţa pămîntului. sadoveanu, o. vii 331. Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreţii. eminescu, O. i 202. *4 Intrau z. (Rar) A deveni alb, a părea alb. Fluturaşul argintiu înălbeşte tn albastru, beldiceanu, p. 58. — Variantă: nălbi (delavrancea, s. 165) vb. IV. ÎNĂLIÎÎT1 s. n. Faptul de a î n 5 1 b î. înălbitul pînsei. ÎNĂLBÎT2, -A, /nălbiţi, -te, adj. Albit2. Ca pe o tîmplă ¡nălbită... se zăresc zăpezile, bogza, c. o. 45. Pe cîmpia înălbită, netedă, strălucitoare. Se văd insule de codri. ALECSANDRI, P. A. 114. — Variantă: nălbit,-» (delavrancea, s. 33) adj. Î\ĂLTUT, -Ă, înăltuţi, -e, adj. Diminutiv al lui înalt. Era înăltuţă, delicată şi avea nişte ochişori verzi cu luciri umede, rebreanu, r. i 181. ÎNĂLŢĂ, înalţ, vb. I. 1. Tranz. A face să fie înalt; a îndrepta în sus, a ridica. Să înalţe o prăjină şi in vîrful ei să puie o mahramă roşie, ispirescu, l. 127. Fig. însărcinarea aceasta îi plăcea ■ . ■ fiindcă i se părea că-l înalţă deasupra tuturor. REBREANU, I. 31. Armonie!. .. Tu dai cîntecului aripi şi-l înalţi de la pămlnt. MACEDONSKI, o. i 88. Expr. A (sau a-şi) înălţa ochii = a-şi ridica privirile (spre cer, spre o persoană etc.; atestat în forma nălţa). Ochii mei nălţăm visători la steaua Singurătăţii. EMINESCU, o. i 199. 4- Refl. A se îndrepta în sus, a se ridica. Coruri noi răsună-n ţară nouă, Pădurea creşte ttnără şi deasă, Şi din ţarină proaspătă şi groasă Se-nalţă holde-n rouă. BENlUC, V. 146. De după dealuri depărtate, Deasupra codrilor pustii, Se-nalţă luna. vlahuţă, o. A. 30. îl răpeşte din mijlocul lor şi se' înalţă cu dînsul în sus. ispirescu, L. 99. O vede.. _ înălţîndu-se tot mai sus. creangă, p. 192. «0» Fig. Odinioară, cîte un păstor necărturar se înalţă pe aripi de ginduri şi de visuri, cîntînd sfios frumuseţea veşnic schimbătoarelor lucruri. Sadoveanu, E. 16. Se-nalţă-n min-tea-ţi aiurită Stafia vremilor uitate, iosif, paTr. 79. N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalţă pin' la ceruri, alecsandri, o. 90. Mii de glasuri... s-au înălţat la cer. alexandrescu, m. 10. Principalul mijloc folosit de capitalişti pentm reducerea preţului de cost este înăsprirea exploatării, scăderea salariului real al muncitorilor. SCÎNTEIA, 1952,. nr. 2392. ÎNĂSPRÎT, -Ă, înăspriţi, -te, adj. 1. Care s-a asprit* care s-a făcut mai aspru. Mîini înăsprite. + Fig. Dur, rece, neîndurat, rău, crud. Cu rîsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah şi căpeteniile lui. c. PETRESCU, R. DR. 9. Ce-nseamnă asta? răspunde tata cu glasul mai înăsprit. sahia, n. 53. Cum poate o frunte maiestoasă Să-ncuibe-o cugetare atît de fioroasă? Cum?.. „ barbă-atît de albă şi cuget înăsprit? alecsandri, p. ni 346. 2. (Despre must) Cu gust înţepător; acrit. ÎNĂtJNŢRU adv. (Şi în forma înlăuntru) în interior. Se înălţă în vîrful picioarelor să privească înăuntru„ c. PETRESCU, S. 33. E o căldură năbuşitoare înăuntru şi miroase a vopsea cu terebentină proaspătă. CARAGIAI,E, o. II 13. Să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru. creanga, p. 239. F i g. La pămînt dormea ţinîndu-şi căpătîi mîna cea dreaptă. Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă, eminescu, o. i 142. — Variante: înlăuntru^ înuntru (eminescu, o. j 98, KOGALNICEANU, S. 42), îlllUIltrU (EMINESCU, O. I 154) adv. ÎNĂtFNTRUL prep. (Şi în forma înlăuntrul; construit cu genitivul) în interiorul, în mijlocul. Casa era închisă pentru că, înlăuntrul ei. .. se organiza un muzeu. stancu, u.R.S.S. 52. înăuntrul acestei case, în camera cea mai mare... se află un capac ca de pivniţă, bogza, Ţ. 56. Nu pute să bage înlăuntrul ogrăzii şi dobitoacile. DRĂGHICI, R. 101. F i g. Nu privea decît înlăuntrul lui, cu îndărătnicie, pînă ce îi năluceau ochii castanii. sadoveanu, h. c. 84. ÎNCADRA^ încadrez, vb. I. T r a n z. 1. A primi pe cineva cu toate drepturile şi obligaţiile în cadrul unei instituţii sau întreprinderi. R e fl. A se integra în-tr-un colectiv, într-o organizaţie, în muncă, într-o ac- Încadrare — 589 — ÎNCĂ ■ţiune etc. în etapa finală a războiului, in lupta armată împotriva fascismului s-au încadrat şi armatele romtnă şi bulgară. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. Deşi nu se afla în-•cadrat in mişcarea revoluţionară, Turghetiiev era urmărit ;i supravegheat în ceea ce publica, sadoveanu, e. 235. 2. A introduce ceva sau pe cineva într-un mediu, ifăcîndu-1 să se potrivească, să se armonizeze cu el. Nefiind suficient încadrat în conflictul romanului, nu are un rol determinant în acţiune, v. rom. aprilie 1953, 299. -+■ Refl. A se potrivi, a se armoniza cu mediul înconjurător. Mausoleul se încadrează perfect, prin liniile şi culoarea lui, în arhitectura şi joad de culori: ăl Pieţii Roşii. STANCU, U.R.S.S. 37. 3. (Cu privire la un tablou, o oglindă etc.) A pune in cadru, în ramă, a înrăma. (F i g.) Părid... se împărţea :in cărare la mijloc, ca să încadreze o figură în oval perfect. ■G. M. zamfirescu, m. D. I 40. Păru-i ca aurul faţa-nca-■drează. EMINESCU, O. rv 32. 4. Fig. (Cu privire Ia delicte, infracţiuni, crime, p. ext. Ja delincvenţi etc.) A cuprinde într-un text' de lege. Martorul, uimit de această diversiune, devenise deodată inutil cauzei care nu-l mai încadra. ARGHEzr, P. T. 95. 5. A înconjura, a împresura. De la observator vin ştiri că duşmanul şi-a adus întărituri.. . Uite, v-a încadrat. pas, z. iii 204. ÎNCADRARE, încadrări, s. f. Acţiunea de a (se) încadra. 1. Primire, numire în cadrele unei organizaţii, ale unei instituţii etc. Comisia de încadrare a personalului. (Concretizat) Act, decizie prin care cineva este numit într-o funcţie. + Integrare într-un colectiv, într-o organizaţie. 2. Introducerea unui lucru într-un mediu făcîndu-1 să se potrivească, să se armonizeze cu el. 3. înrămare. " 4. F i g. Cuprindere a unui delict, a unei crime etc., ţi. ext. a unui delincvent etc. într-un articol de lege. încadrarea făptuitorilor în dispoziţiile legii. 5. înconjurare, împresurare. ÎNCADRATÎÎRĂ, încadraturi, s. f. (Neobişnuit) Ramă, cadra. Portretele Fridolinei şi Ânetei sînt de o parte şi de ■alta a portretidui Iui Biberi.. . Să vezi ce bine le şade.. . iji încadratura albă. CARAGIALE, o. vn 524. ÎNCĂI adv. încaltea. încaifă bunătate de ne dă hainele. ISPIRESCU, L. 150. Ştiu destule limbi străine — incai despre a rumtnească pot zice, fără să mă laud, că o ¡tiu cu temei. caragiale, o. iii 31. Veveriţă îmi este vechi duşman; dar Incai niciodată nu s-a ascuns, negruzzi, s. i 141. ÎNCÂILEA adv. v. îjiralten. ÎNCĂLE adv. (învechit şi regional; şi în forma incalea) încaltea, încai. Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu in pat. De-aş putea să dorm încalea... eminescu, o. i 49. Noi încale ne măgulim că am prefăcut Moldova In 16 ani. RUSSO, s. 13. Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin, Dă-mi încale viorica ce stă ascunsă sub spin. conachi, p. 177. — Variantă : încalcn adv. ÎNCÂIEA adv. v. încflîe. ÎNCĂLTE adv. v. încaltea. ÎNCĂLTEA adv. (Mold. ; ,şi în forma încalţe) Măcar, cel puţin, barem, încai. Apoi dacă-i vorba aşa, să iei după cît munceşti, las’ pe noi! Asta, încaltea, ar fi o rinduială! camilar, TEM. 31. Aiasta încalţe mi-o plăcut! c. PETRESCU, R. DR. 17. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar, cu mîrţogul ista, îţi duc vergile. CREANGĂ, r. 203. De nu m-ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele. EMINESCU, o. i 54. — Variante : încâltc, încăiloa (sadoveanu, m. c. 206, FILIMON, c. 129) adv. ÎNCARCERA, încarcerez, vb. I. Tranz. A băga la carceră; a întemniţa. ÎN CAR CIiR ARE, încarcerări, s. f. Acţiunea de a încarcera; întemniţare, detenţiune. (F i g.) O destindere a nervilor răsuciţi în ultimele luni de încarcerare şi' de zbatere între zidurile casei cu nebuni. G. M. zamfirescu, sf. m. n. ii 340. ÎNCARNA vb. I v. incarna. ÎNCARNARE s. f. v. incarnare. ÎNCARNĂT, -Ă adj. v. incarnat. ÎNCARllKUÎ, incariiruiesc, vb. IV. Tranz. A cartirui. e ÎNCARTIRTJÎRE, încartiruiţi, s. f. Cartiruire. Sosirea, încartiruirea... s-au făcut repede, nici n-am ştiut cînd. SADOVEANU, O. VI 271. ÎNCASĂ, încasez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la o sumă de bani) A primi; p. ext. a obţine valoarea în bani, a unei poliţe, a unui bilet de bancă etc. A încasat întreaga sumă. <=i Fuseseră să-şi încaseze salariul. mihale, O. 264. Fig.1 (Glumeţ) în ziua cu bătaia de la Biserica Albă a fost şi el acolo, încasînd trei ghionţi. pas, z. I 316. ÎNCASARE, încasări, s. f. Acţiunea de a încasa; (concretizat) suma încasată. ÎNCASATOR, -OARE, încasatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care (deplasîndu-se de obicei pe teren) se ocupă cu încasarea banilor datoraţi de public unei întreprinderi. Numărau pe tăblia încasatoarei 50 de copeici, luau un bilet... şi plecau mai departe. STANCU, U.R.S.S. 18. Un văr al tău s-a agăţat la spatele vagonului, ca de obicei, . şi a parcurs o bucată din drum şi apoi a fugit, căci îi zvîrlise încasatorul bereta în ţarină, pas, z. i 14. ÎNCASTRA, încastrez, vb. I. T r a n z. A înţepeni un corp în altul. ■+■ A realiza între două corpuri o legătură care să împiedice orice mişcare relativă a lor. ÎNCASTRARE, încastrări, s. f. Acţiunea de a î n-castra şi rezultatul ei. ÎNCAZARMĂ, încazarmez, vb. I. Tranz. (Cu. privire la ostaşi) A aşeza, a repartiza în cazarmă. + A reţine ziua şi noaptea în cazarmă. ÎNCAZARMARE s. f. Acţiunea dea încazarma. ÎNCĂ adv. I. (Cu sens modal) 1. în plus, pe deasupra. Acolo găsi încă două femei. ISPIRESCU, L. 7. Inc-o gură şi dispare. . . Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! eminescu, o. i 55. Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! alecsandri, f. a. 62. Avea încă multe de spus moş Tindală. negruzzi, s. i 252. <0> (întărit prin «şi »)_ Mircea este silit... a primi... încă şi suzeranitatea Porţii. BĂLCESCU, o. îl 13. + După toate acestea mai... Aşa ţi-e treaba? încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, p. 315. 2. De asemenea. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 266. Harap-Alb ■ este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine. id. ib. 274. 3. (în legătură cu o negaţie) Nici aşa. De le-ai da cu lingura, Şi-ncă nu le-ai sătura! jarnîk-bîrseanu, d. 389. 4. Chiar. Ba zău, ittcă mă mir c-am avut răbdare. CREANGĂ, I’. 118. (înaintea unui comparativ care este adesea precedat de « şi », pentru intensificare) Năframa surorii tale celei mijlocii, care încă-i şi mai frumoasă. SBIERA, P. 131. Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai ÎNCĂIBĂRA — 590 — ÎNCĂLECA dreaptă, eminescu, o. i 134. Ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. negruzzi, S. i 47.^Expr. Ba încă sau şi încă = chiar mai mult decît atîta. Este fată şi încă din cele mai prefăcute. ispirescu, I,. 21. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cit nu face; ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. încă pc atît (sau pe-atîta) = dublu. Scurteica fusese încă p-atît de lungă, dar o scurtase mereu. DELAVRANCEA, h. T. 13. Dar încă = a) cu atît mai mult. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. creangă, p. 192; b) (după o propoziţie negativă) cu atît mai puţin. (Şi) încă cum = foarte mult, în mare măsură. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată repetarea acţiunii exprimate de verb) Din nou, iarăşi. Frumoasele zile au apus... Renaşte-vor oare încă? macedonski, o. I 17. Expr. încă o dată — din nou, iarăşi, a doua oară. Tot nu te-am auzit. încă o dată. creangă, p. 54. 2. (Arată continuarea acţiunii exprimate de verb) Şi acum, (şi) mai departe, în continuare. La izvor vezi pe Rodica Pînă-n zori, cînd pe sub streşini încă doarme rîndunica. COŞBUC, P. I 95. li răsuna încă, supărător, in cap vorbele inspectonduî. VLAHUŢĂ, o. a. 249. A ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine'încă. creangă, r. 279. 3. (Adesea în legătură cu o negaţie) Pînă acum, pînă atunci. Miroase a toamnă. Şi nu e încă toamnă. C. PETRESCU, S. 61. O pădure... pe unde nu ajunsese toporul încă. ispirescu, i,. 58. De cînd sîntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! creangă, p. 74. Alexandru cel Mare... domnea în această vreme nesupărat încă de turci. BĂI,CESCU, o. ii 13. 4. (Mai ales în legătură cu noţiuni temporale) Deja. încă de mic Te cunoşteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. încă din anul 1370 Ladislau... se opune acestor barbari. bălcescu, o. II 12. încă din copilărie se deprinsesă a înota. drăghici, R. 90. ÎNCĂIBARĂ, incăibăr, vb. I. Refl. reciproc. (Regional) A se lua la bătaie, a se încăiera. Văzură pe Paş adia şi pe Pantazi încăibăraţi în chelfăneala cea mai desnădăjdxntă. M. I. CARAGIALE, C. 149. ÎNCAIERĂ, incdier, vb. I. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a începe o luptă. M-am certat cu frate-meu şi ne-am încăierat. STANCU, D. 259. S-au încăierat acolo sus, în vîrful catargului, deasupra abisului, în suflarea vîntului. bart, E. 273. (Urmat de determinări pleonastice) Era cît pe ce să se încaiere la bătaie. CREANGĂ, a. 107. Se-ncaieră la pumni Cu cine se-ntîlneşte. negruzzi, s. n 230. <ţ> Fig. Dar culmile din dreapta şi din stînga se-ncăierară deodată, schimbînd înfăţişarea locului şi fringînd linia aproape dreaptă a drumului. GA-LACTION, O. I 37. 2. Tranz. (Rar) A ataca, a hărţui. Nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un cîine încăierat de viespi... venea de-a rostogolul către iaz. galaction, o. I 44. ÎNCĂIERARE, încăierări, s. f. Acţiunea de a s e încăiera; bătaie, ciocnire. în fiecare zi aveam încăierări de avaniposturi. camil PETRESCU, u. n. 314. Soarele teşise dintre nouri, se înălţase sus şi privea aprins la încăierarea oamenilor. REBREANU, N. 61. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici, coşbuc, p, n 45. ÎNCĂIERAT s. n. (Rar) încăierare. ^ Expr. Pe încăierate = gata să se încaiere, pornit pe ceartă. Cei mai mari acum din sfadă, Stau pe-ncăierate puşi. coşbuc, p. i 224. — Forma gramaticală : (în expr.) încăierate. ÎNCAIERĂTÎJIfcA s. f. (Rar) încăierare. încăierătura fu gata. reteganul, P. i 60. A zugrăvii cu penelul său energic şi realizat o încăierătura înfuriată de oameni. ODOBESCU, S. III 130. ÎNCĂLĂ, încălez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni gras, a se îngrăşa, a se împlini la trup. Atîta de tare se încălase la trup şi atîta carne spinzura pe dînsul, încît era mai gros decît toţi mandarinii, sadoveanu, d. p. 72. ÎNCĂLĂT, -Ă, încălaţi, -te, adj. (Rar, despre fiinţe) împlinit la trup; gras. Fetei i-auplăcutflecăul (=flăcăul) acesta, că era şi încălat şi frumuşel, sbiera, p. 313. «$>-(Ironic) Calul, căruia-i curgea grăsimea pe nas, de încălat şi zdravăn ce era... marian, o. n 166. ÎNCĂLĂFĂT, -Ă adj. v. incălîfat. ÎNCĂLĂRĂ, încălărez, vb. I. Refl. (Rar, învechit şi arhaizant) A se urca pe cal; a încăleca. XJncheşul Hara-lambie s-a incălărat şi a ieşit. SADOVEANU, N. F. 187. ÎNCÂT/ARARE s. f. (Rar, învechit şi arhaizant) Acţiunea de a se încălăra; încălecare. Moş Petrea a mormăit poruncă de incălărare; mezinul a cercetat căruţa şi s-a întors, sadoveanu, n. p. 31. ÎNCĂLĂRĂT, -Ă, încălăraţi, -te, adj. (Rar, învechit şl arhaizant) Urcat pe cal; călare. M-oi întoarce într-o sară, Leliţă Varvară, Cu soţii încălărate, La o poartă-om bate. sadoveanu, N. F. 20. <£> F i g. Am nevoie de o protecţie pe care numai un şef de trib măreţ incălărat, cum era uncheşul, mi-o putea acorda, sadoveanu, N. 3?. 128. ÎNCĂLCĂ, încalc, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la un teritoriu străin) A invada, a cotropi. Toate acestea erau semne de biruinţă asupra vrăjmaşilor ce încălcau ţara din cînd în cînd. ISPIRESCU, la TDRG. 2. F i g. A nu respecta, a nesocoti ceva. Sfaturile populare au datoria... să pedepsească cu hotărîre pe sabotori şi să ia măsuri împotriva acelor elemente, iresponsabile sau duşmănoase, care încalcă legalitatea populară, lupta de clasă,. 1953, nr. 12, 104. ÎNCĂLCARE, încălcări, s. f. Acţiunea de a încălca. 1. Intrare samavolnică pe un teritoriu străin; invadare, cotropire. Era vorba de o încălcare de şase mii de fălci, sadoveanu, o. vii 107. 2. Fig. Nerespectare a unor obligaţii, nesocotire a drepturilor cuiva; abatere de la o dispoziţie legală. încălcarea disciplinei de stat de către un comunist este în acelaşi timp şi o încălcare a disciplinei de partid. LUPTA DE clasă, 1954, nr. 1, 47. ÎNCĂLECA, încălec, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales a b s o 1.) A se sui călare (pe cal sau pe alt animal). Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată, ispirescu, L. 9. Genarul încălccă şi zbură... în urma fugiţilor. EMINESCU, N. 15. Incălecînd, se înturnă la palat. NEGRUZZI, S. i 149. Mîndra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca. alecsandri, p. p. 49. ^Intranz. (Complementul indică un cal sau alt animal) Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-Soare. ispirescu, l. 22. Hai, încalecă iute pe cal şi te du la nuntă. CREANGĂ, P. 170. încălecaţi pe cai, pe măgari... şi, după zmeu, la goană! alecsandri, T. i 420. (Complementul indică un lucru) încalec pe copacul doborît şi-l curăţ de crengi, stancu, D. 142. încalecă pe un biet de lemn. şez. iii 192. (Formulă în povestiri) Am încălecat... pe-o şa şi-am venit de v-am spus povestea aşa. creangă, p. 34. (F i g.) Mă hotăresc a-mi scutura lenea şi a încăleca pe condei. ALECSANDRI, C. 95. R e f 1. (Rar) Pe cal s-a încălecat. SEVASTOS, N. 119. (Cu privire la persoane) A aşeza călare. Pe un cal l-încălica, La Brăila-l trimetea. TEODORESCU, p. p. 575. -4- (Cu privire la cai) A călări. Iapa sură pe care o încăleca un jocheu, a nu ştiu cărui domn... negruzzi, s. i 42. Purta platoşă ostăşească şi încăleca un cal negru. BĂLCESCU, o. ii 242. 2. Refl. reciproc, A se suprapune (trecînd sau stînd unul peste altul). Norii, jos de tot, se mişcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alţii. D. zamfirESCu, r. 254. Încălecare — 591 — ÎNCĂLZITOR Pe sus stînci uriaşe, diforme, se încalecă, fe-nghesuiesc. vt.atiuţa, o. A. iii 32. <> Fin- Meşterul Roman simţi cuvintele incălecindu-i-se încă din gitlej. GALAN, z. r. 87. 8. T r a n z. F i g. (Cu privire la oameni) A se face stăpîn, a pune stăpînire pe ceva, a subjuga, a supune. + Intranz. (în expr.) A încălera penevoie = a răzbi, a ieşi deasupra unei nevoi. Munceau in dreapta şi in stingă, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, p. 140. — Variantă: încâlied (coşbuc, p. n 177, sevastos, N. 169, ALECSANDRI, P. P. 387) vb. I. ÎNCĂLTÎCĂRE s. f. Acţiunea de a (se) încăleca. 1. Urcare pe un animal de călărie, p. e x t. pe un obiect pe care se poate sta călare. 2. Suprapunere. Încălecarea celor două limbi ale ceasornicului. a Spre miazănoapte dăinuie... nişte încălecări de nori grei. camil petrescu, o. I 292. -f (Geol.) Ruptură în scoarţa pămîntului, însoţită de o denivelare şi de apropierea celor două flancuri. 8. F i g. Supunere, stăpînire, dominaţie. Zorile coborau din cer gingaşe, mîntuind lumea cu încălecarea intunerecului. rebreanu, n. 50. ÎNCĂLECAT, -Ă, încălecaţi, -te, adj. Suprapus. Pante-limon rîdea galben, cu dinţii lui încălecaţi şi putrezi, dumitrii;, v. %. 72. ÎNCĂLIC vb. I v. încSIcca. ÎNCĂLÎFĂT, -Ă, încălîfaţi, -te, adj. (învechit, despre ciubuc) Aşezat într-un toc, într-o pungă. Un amăut cu ciubucul incălîfat in mînă şi cu pistoale în brîu. russo, S. 103. — Variantă: încălăfdt, -ă (NEGRUzzr, s. i 237) adj. ÎNCĂLŢĂ, incălţ, vb. I. 1. Refl. (Despre persoane ; adesea urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A-şi trage, a-şi pune încălţămintea în picior. Se incălţă cu opinci şi-şi aşeză in desagi straie de schimb şi ciuboţele. sadoveanu, b. 105. Ne-am încălţat cu opincile binişor. creangX, a. 25. Cu cizme roşi se-ncalţă. jarnîk-bîrseanu, d. 333. T r a n z. (Complementul indică încălţămintea) Cătana Cîndu-i vine porunca îşi desculţă opinca Şi încalţă păpucid. JARnIk-bîRSEAnu, d. 313. Să-ncălţăm opinci. Iarna grea ne năpădeşte, Frunza-n codru se răreşte. alecsandri, p. p. 316. (Complementul indică piciorul) Mi-a cere piei de zmeu Să-ncalţe piciorul său, Că de capră Lesne crapă, alecsandri, p. p. 363. (Complementul indică persoana) L-a-ncălţat C-o păreche de ciobote. marian, s. 233. 2. T r a n z. (Cu privire la roţi, la tălpile săniei etc.) A lega cu şine de fier; a fereca. Am cumpărat de la oraş un car nou, pe care ni l-a încălţat cu fier meştend satului. stancu, d. 230. 8. T r a n z. F i g. A înşela, a păcăli. Zice puţine cuvinte, şi, deşi urmîrtd după calapoadele vechi oratorice, reuşeşte totuşi să-i incalţe pe toţi! CARAGIALE, s. u. 59. ÎNCĂLŢĂT1 s. n. Faptul de a (se) î n c ă 1 ţ a. 1« Punerea încălţămintei pe picior. încălţatul pantofilor. 2, Legare, îmbrăcare cu şine de fier a unei roţi, a tălpilor săniei etc. Căruţa acum am adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi-o unsoare. creangX, p. 113. ÎNCĂLŢĂT5, -Ă, încălţaţi, -te, adj. (Despre persoane) Care are încălţăminte în picioare; (despre picioare) cu încălţăminte. •+ F i g. (Despre păsări) Cu un smoc (mare) de pene la picioare. Cucoşi încălţaţi, cu crestele ca nişte bujori. 'CONTEMPORANUL, Vj 97. ÎNCĂLŢĂMINTE s. f. sg. (Adesea cu sens colectiv) Obiect făcut de obicei din piele şi avînd o talpă solidă, care serveşte să acopere şl să protejeze picioarele. Ma-' gazin de încălţăminte. c=) Dulăul se apropie de noi, ne i miroase hainele, încălţămintea, îşi clatină coada stufoasă. stancu, U.R.S.S. 39. Nectdai Pălitu era un ciobotar vestit, dar numai pentru încălţăminte groasă, hogaş, de, n 152. ÎNCĂLŢĂRI s. f. pl. (Regional) încălţăminte. Le dă şi o pereche de încălţări, davidoglu, o. 94. Nicoară purta încălţări de marochin pînă la genunchi, ca unul ce părea stăpîn. sadoveanu, N. P. 22. Ţi-oi cumpăra broboadă şi încălţări de tîrg. mxronescu, S. A. 38. încălţătoAre, incălţători, s. f. încălţător. ÎN CĂ LŢĂT0R, incălţătoare, s. n. Unealtă de metal sau de os întrebuinţată pentru a încălţa pantofii; limbă (de ghete). ÎXCĂLŢÎI s. m. pl. (Regional) încălţăminte. încăltei de Bucureşti, Ca cu ei să dănţuieşti. sevastos, N. 393. O găsea dormind, iar hainele şi incălteii rupţi. SBIERA, p. 139. ÎNCĂLUŞĂT, -Ă, încătuşaţi, -te, adj. (Despre coarde sau instrumente cu coarde) Care are căluş. îndată ce coardele încătuşate porniseră să îngine amara destăinuire, întreaga sală amuţise. M. I. caragialE, c. 158. ÎNCĂLZI, încălzesc, vb. IV. T r a n z. 1. A face să-i fie cuiva cald; a răspîndi căldura asupra... ; a expune ceva la foc (sau la o altă sursă de căldură) pentru a-1 face (mai) cald. Am încălzit laptele, a Nu mai tremura, Teleagă.. .soarele acesta de azi are să te încălzească şi pe tine. camilar, TEM. 177. Flăcăul sosi încălzit de drum. REBREA-nu, 1.49. (Fi g.) Se simţi încălzit de milă.D. zamfirescu, r. 76. Ab s o 1. Ca un soare ce-ncălzeşte, încălzeşte şi rodeşte. .. alecsandri, p.p. 81.<ţ>R e fl. Un roi de păsărele. . . la soarese-ncălzesc. alecsandri, p. a. 118. R e f I. r e c i-p r o c. Măghemuiam. .. lipindu-mi spinarea de picioarele lui lungi, să ne încălzim. SAHiA, n. 115. ^ Refl. Ai se face (cuiva) cald. De-abea te-i mai încălzi mergînd la drum. creangX, p. 241. + Refl. (Despre corpuri) A-şi ridica temperatura, datorită căldurii primite din afară sau dezvoltate în interiorul lui. 2. F i g. A înflăcăra, a aprinde, a entuziasma. Poveştile copilăriei îi încălzeau sufletid. sadoveanu, o. i 96. Simţi o nouă putere încălzind sufletul său. negruzzi, s. II 11. <0- Refl. Cind îmi spune cineva « tovarăş #.. . mi se încălzeşte inima. CAMii.AR, tem. 137. Dan se încălzea. Erau ginduri care-l frămintau pe el de mult şi parcă simţea că i se limpezesc şi mai bine, spuindu-le. vlahuţX, o. a. in 30. ÎNCĂLZIRE, încălziri, s. f. Acţiunea de a (s e) încălzi şi rezultatul ei. Topirea metalelor se face prin încălzire la temperaturi foarte ridicate. încălzire centrală — încălzirea încăperilor dintr-o clădire (sau din mai multe clădiri) cu ajutorul unui singur izvor de căldură. V. calorifer. ÎNCĂLZIT1 s. n. Faptul de a încălzi; încălzire. în costul chiriei intră şi încălzitul. ÎNCĂLZIT2, -Ă, încălziţi, -te, adj. însufleţit, entuziasmat, înflăcărat. Cîntau lăutarii căutind să acopere mitraliera cleştelui pe grătar, ciocnetul ulcelclor şi vorba tot mai încălzită a oamenilor, pas, z. i 171. Şi-n mintea lui încălzită, surescitată de basme, începea să se desfăşure, in tablouri vii, scene atingătoare. VI.AHUŢA, o. A. in 17. ÎNCĂLZITOR1, încălzitoare, s. n. Dispozitiv sau aparat de încălzire. încălzitor de apă. ÎNCĂLZITOR2, -0ĂRE, încălzitori, -oare, adj. (Rar) Care dă sau transportă căldură, care încălzeşte. Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare... Aprind un soare didee in sufletul uimit! alecsandri, o. 174. Acel soare. .. varsă lumină încălzitoare, conachi, p. 265. ÎNCĂMITE — 592 — ÎNCĂRCA ÎNCĂMITE adv. (Rar) Cu atît mai mult; (după o propoziţie negativă) cu atît mai puţin. Cum ai ajuns p-aici, pe unde nu se vede pasăre... dar încămite om cu picioare? ispirescu, i,. 358. ÎNCĂPĂSTRĂ, încăpăstrez, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai) A pune căpăstru, a lega cu căpăstru. (Atestat în forma incăpăstri) E bine din două pricini, părinte, ■adăugi Turculeţ, luind rînd alături de abate, cu calu-i roib bine incăpăstrit şt bine înşeuat. SADOVEANU, z, c. 8. — Variantă : încăpăstri vb. IV. ÎNCĂPĂSTRÎ vb. IV v. încăpăslra. ÎNCĂPĂTOR, -OĂRE, încăpători, -oare, adj. în care încape mult, cu o capacitate mare; larg, spaţios. Dromichet... înălţă cupa de corn, cea mai încăpătoare. c. peîrescu, R. dr. 8. La zile anumite sta-ntr-o piaţă O veche diligenţă-ncăpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. anghEL-iosiF, c. m. ii 160. E lumea-ncăpătoare Pentru-o pasăre şi-o floare! ALECSANDRI, p. p. 31. ÎNCĂI’ĂŢINĂ vb. I v. încăpăţîna. ÎNCĂPĂŢENĂRE s. f. v. încăpătînare. ÎNCĂPĂŢÎNAT, -Ă adj. v. încăpăţînat. ÎNCĂPĂŢÎNĂ, incăpăţînez, vb. I. Refl. A ţine morţiş, a insista cu îndîrjire să facă ceva, a persista, a stărui (îndărătnic) într-o atitudine sau într-o idee; a' se îndărătnici. Se încăpăţinează bătrîna şi-or să ne omoare cu ea cu tot. dumitriu, n. 42. Să nu uiţi că decît a te incăpăţîna într-o greşeală, mai bine-i s-o dai pe faţă şi să lupţi a o îndrepta. DEMETRIUS, V. 140. — Variantă: încăpă{înă (slavici, o. i 162) vb. I. ÎNCĂPĂŢÎNĂRE, încăpăţînări, s. f. Perseverenţă, stăruinţă (îndărătnică) într-o atitudine sau într-o idee; îndărătnicie. Ea a rîs fi a făcut cu încăpăţînare, din cap, un semn. PAS, z. i 78. — Variantă: incăpăţinăre s. f. ÎNCĂPAŢÎNĂT, -Ă, încăpăţînaţi, -te, adj. Care ţine morţiş, care stăruie cu îndîrjire să facă ceva, care persistă într-o atitudine sau într-o idee; îndărătnic. Nu sînt încăpăţînat. Sînt decis. SEBASTIAN, t. 77. Toată lumea ţi se închide într-o amuţire încăpăţînată, răutăcioasă şi ingrată. dei.avrancea, S. 111. E x p r. A nu-şi (mai) încăpea în piele (sau, tranz., a nu-1 mai încăpea pielea) de bucurie, de fericire, de mîn-drie etc. = a fi foarte fericit, mîndru etc. împăratul, zărind damurile de case ce-i arătă cotoiul că erau ale ginerelui său, nu-l mai încăpea pelea de bucurie. popescu, B. m 115. Ce mai face poporul? Nu l-am văzut de mult... — Nu-şi încape în piele de fericire, alecsandri, T. i 407. -4- Tranz. A (putea) cuprinde ceva. Hainele nu mă mai încap, a Cămara este mare; vă încape pe toţi. ispirescu, l. 376. Sînt mulţi. .. De nu-i mai încape locul! teodorESCU, p. p. 294. ■(f- F i g. .Fugarul neastîm-părat al rîpelor şi dealurilor cu dumbrăvi... pe care nu-l încăpea lungul văilor, — de nebun şi umblăreţ ce era. vlahuţă, n. 123. împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă. eminescu, o. i 147. <$• Expr. A nu-l (mai) încăpea (pecineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) v. loc. (II). ■4- F i g. A intra, a se încadra în... Viaţa nu încape în formule. BARANGA, I. 194. Producţiunile artistice sînt aşa de complexe, incit niciodată nu încap perfect în cutare ori cutare categorie. GHEREA, ST. CR. H 251. 2. (în construcţii negative) A nu-şi găsi locul undeva, a nu se simţi în largul său. De belele nu mai scap, Nicăiri nu mai încap. TEODORESCU, p. p. 290. + (Urmat de determinări introduse prin prep. % de») A nu-şi găsi rostul din pricina cuiva, a se împiedica de cineva. Fata babei... tot nu încăpea de fata moşneagului. sbiera, p. 215. Da bine, domnule, ce ţi-a făcut răzăşia mea, de nu poţi încăpea de dinsa? alecsandri, T. 255. Intranz. unipers. într-o noapte începu să ningă, bart, E. 30S. R e f 1. (Numai la pers. 3, cînd subiectul nu reprezintă o fiinţă) Petrecerile se începură. VISSARION, B. 80. Scena se începe prin cuvinte nepăsătoare. GIIERKA, ST. CR. I 338. + A b s o 1. (Subînţclegîndu-se conjunctivul sau infinitivul verbului « a vorbi >) A se porni să vorbească, a rosti primele cuvinte din ceea ce vrea să spună. Nu caut vorbe pe ales. Nici ştiu cum aş începe. EMINESCU, O. I 173. Daţi-mi toată atenţiunea, că înccpl ALECSANDRI, T. I 274. Deşertă plosca, îşi drese glasul şi înccpu. NEGRUZ-7-1, s. I 245. <0> (Cu un complement care indică ceea ce sc spune, se cîntă) Mii de glasuri slabe înccp sub bolta largă Un cînt frumos şi dulce. KMIN'ESCU, O. I 94. ■ţ- Expr. A o începe blno = a obţine succes dc la început, a păşi cu dreptul. Ce trebuie să fac ca s-o încep bine? GALAN, B. I 10. 3. Tranz. A lua, a scoate, a tăia prima porţiune din ceva, pentru a o folosi, a o consuma. A început o pîinc. <^> Refl. pas. Dc la vîrf să-ncepc Stogul. sevasTos, la TDRG. ÎXCÎl’ERE s. f. Acţiunea dc a (s c) î n c c p c ţi rezultatul ci. începerea anului şcolar. L o c. a d v. Cu înco-poro dc (lu sau din...) = începînd de (la sau din...). Cu începere de la 1 ianuarie orarul bibliotecilor va fi modificat. ÎXCEPtÎT, începuturi, s. n. 3. Faptul de a (s e) începe; începere. 2. Punct iniţial de plecare; parte care începe sau cu care se începe ceva. Fusese o zi caldă dc început de aprilie, sadoveanu, o. vii 123. Nu sc desluşea dc-i început dc ziuă, ori cele dinţii întunecimi ale asfinţitului. C. rr.TRICSCU, S. 11. Viitorul şi trecutul Sînt a filei două feţe, Vcde-n capăt începutul Cine ştie să le-nve/e. eminescu, o. I 196. Pe la începutul secolului al XVI-lea se naşte in insula Creta un copil dintr-o familie de pescari. alecsandri, t. ii 48. ■$> L o c. a d j. Dc la înccput = cu care se începe ceva. Paginile de la început ale cărţii. Loc. a d v. Do Ia (sau dc, pc Ia, dintru ori întru) înccput = în (sau din) momentul iniţial, din -capul locului. Dacă el ar fi ştiut s-o înţeleagă dintru început. REBREANU, R. I 187. Cu drept cuvînt, te aşteptai să fii răsplătit, chiar dc Ia început, odobescu, s. iii 10. Do la bun înccput = din capul locului, din prima clipă. La înccput = în epoca iniţială, în primele timpuri, mai înainte. La-nceput, pc cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă. EMINESCU, o. I 132. O iubeam şi eu la început. NEGRUZZI, S. I 47. Clirosul, ca şi mănăstirile, n-aveau privilegiuri deosebite la început. BĂLCESCU, O. II 14. + (Urmat dj determinări introduse prin prep. « de ») Lucrare neterminată, încercare. După propria-i mărturisire într-un început de biografic. Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837. CĂLINESCU, I. C. 36. + (învechit) Origine, obîrşie. Leapădă-te dc începutul tău, schimbă-ti numele, sau primeşte pe acesta ce [i-l dau eu. KOGĂLNI-CEANU, S. A. 55. ÎNCERCA, încerc, vb. I. Tranz. 1. A căuta să sc convingă de ceva prin probe ; a proba, a verifica. Ziceam... să încercăm piaţa la Piteşti. PREDA, î. 81. încercă întii coasa in colţ, făctndu-şi loc. REBREANU, I. 50. îşi încercă sabia dînd cu dinsa într-un drug de fier. ISPIRESCU, L. 139. Expr. A(-şi) înccrca norocul = a căuta să vezi dacă ai noroc, întreprinzînd acţiuni riscate sau primejdioase. Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei; nu de altă, dar ca să-mi încerc norocul. CREANGĂ, O. A. 224. Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-fi încerci norocul. eminescu, o. i 174. A înccrca marca cu degetul v. mare.+A îmbrăca (un obiect de îmbrăcăminte (dc obicei înainte de a fi gata) pentru a vedea dacă vine bine. + (Cu privire Ia materiale sau sisteme tehnice) A supune la acţiunea anumitor forţe externe, pentru determinarea proprietăţilor. Jf Refl. A-şi măsura forţele (în luptă) cu cineva. De-l vei putea trinti pe dinsul, atunci să te încerci fi cu mine. creangă, P. 52. ÎNCERCARE - 595 — ÎNCET 2. (Complementul indică lucrarea săvîrşită) A exercita, a face exerciţii, a se strădui să scoată la capăt. încearcă disertaţii fără ¡ir, nepriceputul, Începînd tot cu sfîrşilul ¡i sfîrşind cu începutul. beldjceanu, p. 120. + (Urmat de verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A-şi da silinţa sau osteneala să..., a face sforţări, a căuta să.. . Scoase pumnul de sub pătură ¡i voi să lovească încă ceva... apoi îl băgă iar sub pătură ¡i încercă să doarmă. dumitrii;, n. 171. A doua zi «tîlharul» încercă iar să fugă, luînd-n la deal. călinescu, e. 79. Re f 1. Cei mai buni înotători se încercau zadarnic s-o ajungă, bart, e. 101. Inima îmi zvîcnea, cum îmi zvîcnea cînd alţii se încercau să-mi ia zmeul de coadă, delavrancea, h. T. 92. Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ. EMINESCU, o. i 153. 3. (Complementul indică un sentiment sau o senzaţie) A simţi, a avea, a fi cuprins de... Am aflat o întîmplare, un năcaz pe care l-a încercat un biet romîn. sadoveanu, o. vii 233. Oricine ar fi încercat aceeaşi descurajare. camil PETREscu, U. N. 372. Am încercat un fel de simţimînt dureros. odobescu, s. iii 86. (Despre senzaţii de durere sau despre boli) A cuprinde (pe cineva), a se face simţit în mod nelămurit. Tresăream la fiecare detunătură ¡i simţeam că parcă mă încearcă nişte friguri. La TDRG. <£> (Impersonal) D. Tomiţa intră avînd aerul foarte contrariat. Se vede că-l încearcă la încheieturi. CARAGIALE, O. n 228. ÎNCERC ÂRE, încercări, s. f. Acţiunea de a încerca şi rezultatul ei. 1. Tentativă; străduinţă, silinţă, efort. Copilul rămîne pe gînduri.. . e prima lui încercare de a înţelege, deme-trescu, o. 102. 2. Verificare, probă; determinarea experimentală a proprietăţilor unui material sau a unui sistem tehnic, sub acţiunea unor forţe. Am luat-o pe o cărare chinuită spre tîrlă, — colea, la arătarej dar destul de departe, la încercare. Gaxacîion, o. I 63. Piatră de încercare v. piatră. <£* Loc. a d v. De încercare = în scopul de a constata dacă cineva sau ceva e bun sau nu. Lucrezi trei, patru luni fără salar, de încercare. C. PETRESCU, C. v. 133. <0* Expr. A pune la încercare = a căuta să verifice sentimentele, caracterul, capacitatea cuiva. S. Lucrare (literară) de debut. Problema originii vieţii ¡i a lumii în general l-a condus la o încercare poetică măreaţă, la poema Pămîntul. ionescu-Rion, c. 128. Am citit... un articol atît de binevoitor pentru modestele tnele încercări literare. caragiale, o. m 25. 4. Necaz, suferinţă, primejdie, dificultate pe care o îndură cineva. Mi-e cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut, camil fetrescu, u.,n. 154. Nu, tată... Încercările cele mari pentru cei mari se fac. vissârion, B. 73. Vechiul meu amic a trecut prin grele încercări. alECSAndri, s. 35. 5. (învechit) Experienţă, practică; cunoaştere, cunoştinţă. Şi-n cîteva zile a deprins meşteşugul de infirmier, ca un om priceput, cu multă încercare, mironescu, s. A. 124. Frumos răspuns! Asctdtă: pe cît mie îmi pare, De lume, de năravuri ai slabă încercare, alexandrescu, p. 91. ÎNCERCĂT1 s. n. Faptul de a încerca; încercare. Expr. A cumpăra (sau a Tinde) pe încermio = a cumpăra (sau a vinde) cu condiţia ca marfa să poată fi probată sau verificată înainte de a fi cumpărată. Pepenii se vînd pe încercate. — Formă gramaticală: (în e x p r.) încercate. ÎNCERCÂT2, -Ă, încercaţi, -te, adj. 1. Priceput, experimentat, călit. Traiati Buciu semăna cu un luntraş încercat, mereu în fierbere, nestăpînit, care cunoştea toate tainele drumurilor ¡i adîncurilor mării, miiiale, o. 170. Ureche era bărbat încercat şi cărturar, sadoveanu, o. vii 138. Trimite îndată noaptea oameni încercaţi, caragiale, o. m 91. 2. Trecut prin greutăţi, necazuri, suferinţe; păţit. Puţine popoare au fost aşa de crud încercate ca poporul nostru., sadoveanu, e. 11. în sufletul lui încercat, închis, nu se putuse încă sălăşlui iubirea, sandu-aldeA, u. P. 23. ÎNCERCĂJyĂT, -A, încercănaţi, -te, adj. (Despre ochi) înconjurat de cearcăne. Doamna Vorvoreanu ridică spre tavan ochii încercănaţi de nesomnul şi frăniintarea ultimelor zile. duîiitriu, N. 107. O urma un fel de ţingău... cu ochi încercănaţi ¡i sticloşi. M. I. CARAGIALE, C. 20. — Variantă : ccrcănât, -ă adj. ÎNCERCUI, încercuiesc, vb. IV. T r a n z. A strînge într-un cerc sau ca într-un cerc, a strînge din toate părţile ; a înconjura; f i g. a împresura. A încercui armata duşmană. ca Rămase mut, privind în lături, cu ochii încercuiţi de lacrimi, mironescu, s. A. 126. încercuire capitalistă = acţiune ostilă a unor forţe de clase duşmane care există în afara lagărului socialist şi care tind să zdrobească ţările din acest lagăr său cel puţin să le zdruncine puterea şi să le slăbească. Atît timp cît există încercuirea capitalistă, va exista şi pericolul unei intervenţii în genere, iar atît timp cît există pericolul unei intervenţii, sîntem nevoiţi, in interesul apărării, să întreţinem armata şi flota, stalin, o. vii 215.. ÎNCERCUIT, -Ă, încercuiţi, -te, adj. Strîns într-un cerc sau ca într-un cerc; înconjurat din toate părţile; f i g. împresurat. Armată încercuită. ÎNCÎT1 adv. 1. (Pe lîngă verbe de mişcare, în opoziţie cu repede) Fără grabă, domol, binişor, liniştit; lin, pe nesimţite. împleticindu-se, se îndreptă încet spre casă, păşind mărunt şi nesigur. BART, E. 318. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scirţîind. coşbuc, P. i 47. încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă, eminescu, o. i 95. 8 i ÎNCETA - 596 - ÎNCHEGARE ÎNCETĂ, încetez, vb. I. Intranz. A se opri (în cursul unei acţiuni), a nu mai continua. Ploaia încetase de cu noaptea, rebreanu, r. i 175. Muzica încetase de mult. eminescu, K. 47. Să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete. negruzzi, s. i 147. Manole-mi ofta, Din plîns Înceta. TEODORESCU, P. P. 466. <$> T r a n z. Ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi, eminescu, n. 28. încetează plinsul tău. alecsandri, p. A. 133. Meseni, vă ospătaţi, Veselia nu-ncetaţi. TEODORESCU, P. P. 621. A dispărea, a se pierde, a nu mai exista. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel. într-a veşniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă. eminescu, o. i 133. <$> E x p r. A înceta din viaţă = a muri, a deceda. — Prez. ind. şi: încet (macedonski, o. i 239, RETE-GANUL, p. I 12, ŞEZ. VI 132). ÎNCETARE s. f. Acţiunea de aînceta şi rezultatul ei;. oprire, întrerupere ; sfîrşit. încetarea ofensivei. <0> L o c. adv. Fâvă (de) îm'ctaro = necontenit, neîncetat, fără întrerupere. Filozofii progresişti ruşi combateau, fără încetare, cosmopolitismul claselor stăpînitoare, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2802. Toate.. .se prefac făr’de-heetare. CONACIII, p. 266. ■ţ» Expr. încctare din viaţă = moarte, deces. ÎNCETĂŢENI, încetăţenesc, vb. IV. 1. Tranz. A acorda (unei persoane) cetăţenia. 2. Refl. (Despre noţiuni abstracte) A se înrădăcina, a ‘ se statornici. (T r a n z.) Numeroase organizaţii de partid, organe de stat şi economice au încetăţenit in activitatea lor metoda criticii şi autocriticii, fapt care le-a ajutat să observe şi să înlăture lipsurile. SCÎnteia, 1953, nr. 2799. ÎN CETĂŢEN ÎRE, încetăţeniri, s. f. Acţiunea de a (se) încetăţeni; acordarea drepturilor cetăţeneşti. V. împămîntenire, naturalizare. ÎNCETĂŢEKÎT, -Ă, încetăţeniţi, -te, adj. (Despre noţiuni abstracte) Care s-a înrădăcinat, s-a statornicit. Obicei încetăţenit. ÎIVCETINĂ vb. I v. încetini. ÎNCETINEALĂ, încetineli, s. f. Lipsă de iuţeală (în mişcări etc.), manifestare înceată; lipsă de vioiciune. Cellalt ... dă cărţile cu încetineală judecătorului de meserie. D. zamfirescu, la tdrg. ÎiVCETINÎL1 adv. Diminutiv al Iui încet1; încetişor. Mergea încetinel pe -şoseaua prăfuită a satului. PREDA, !. 53. Omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu pasul pripit. CARAGIALE, O. I 295. Strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunşi pe tărimurile aprige ale vînătoarei. ODOBESCU, s. m 76. Î.VCETI.YEI.2, -ICĂ, tncetinei, -ele, adj. (Rar) Diminutiv al lui ,>î n c e t!; domol, potolit. Hora e prea . încetinică. delavrancea, v. v. 177. ÎNCETINI, încetinesc, vb. IV. Tranz. A face să fie (sa meargă etc.) mai încet, a micşora (viteza, intensitatea etc.'), a potoli, a domoli;, p. ext. a întîrzia, a omînn. Mai spre inima satului, camionul îşi încetini goana şi trac-tonşiii începură să cînte un cîni*c do luptă, de-al muncitorilor. mihale, O. 465. Intranz. încetini şi trecu la pas prin gloată, dumitriu, n. 28. Fi g. Cuvintele se răreau de la sine, încetinind ca nişte care încărcate cu snopi de umbră şi trase de nişte boi cuminţi, arghezi, p. T. 136. — Variantă: încetinii (arghezi, p. T. 118) vb. I. ÎXCETINÎRE r. f.. Acţiunea de a încetini şi rezultatul ei; micşorare (a vitezei etc.), potolire, domolire. încetinirea pulsului. LVCETIXÎT, -A, încetiniţi, -te, adj. (Despre o mişcare, o viteză) Micşorat, potolit, domolit. La Bădeni, in dreptul maternităţii, Andrei sări din mersul încetinit al maşinuţei şi intră fuga înăuntru. mihale, o. 523. ÍNCETINITÓR, încetinitoare, s. n. (Tehn.) Mecanism sau dispozitiv cu ajutorul căruia poate fi micşorată viteza, ritmul unui sistem tehnic. ^ Aparat de filmat la care viteza de înregistrare a imaginilor este mai mare decît viteza de proiecţie (pentru ca la viteza normală a filmului, imaginile să poată apărea pe ecran cu mişcări încetinite). ÎNCETIŞOR adv. Diminutiv al Iui î n c e t1. Plecară, încetişor, de-a lungul străzilor ude şi pustii, vlahuţă, o. a. 135. Mă sui încetişor in teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, a. 53. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede. eminescu, o. i 179. Duceţi caru-ncetişor, Că-i rănit bietul fecior, alecsandri, p. p. 315. (Substantivat, în exp r.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu încetişorul = (a o lua) cu binişorul. Deacă voiţi şi vă place Să vă răspundem cu pace, O luaţi cu-ncetişorul. TEODORESCU, P.P. 170. — Forme gramaticale : (în expr.) încetişorul. ÎNCEŢOŞA, pers. 3 înceţoşează, vb. I. R e f 1. impers. . A sc lăsa ceaţă, a se face ceaţă. Afară s-a înceţoşat. «4* Fig. (Despre ochi sau priviri) A se împăienjeni. Mergea cu ochii minţii deschişi înspre adincul sufletuhd, cu privirile înceţoşate de-o lumină sjioasă, ca de vis. mihale, o. 236. ÎACEŢOŞÂRE s. f. Acţiunea de a se înceţoşa şi rezultatul ei. ÎNCEŢOŞÂT, -Ă, înceţoşaţi, -te, adj. Acoperit cu ceaţă, întunecat din cauza ceţii. <$> F i g. Colonelul simţi că i se tidbură creierii moi, înceţoşaţi, dumitriu, n. 214. F i g. împăienjenit. Lvchegă, ínchég, vb. I. Refl. 1. (Despre unele lichide) A-şi mări consistenţa, a se întări; a se solidifica; a se coagula. Luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. negruzzi, S. i 156. De mine care se leagă, Sîngele în trup j se-ncheagă. alecsandri, P. p. 131. Tranz. f a c t. [Mamaj ştia a face multe şi mari minunăţii:... închega apa numai cu două picioare de vacă de se în-crucea lumea de mirare, creangă, a, 34. (Poetic) Gerul sfînt al bobotezii A-nchegat argint subţire Peste, faldurii zăpezii, topîrceanu, s. a. 11. (Expr.) Mincinos, de w înclicagă npelc = foarte mincinos. 2. (Rar) A se strînge bine, puternic, a se uni trainic (cu ceva sau unul cu altul), a se împreuna, a se consolida. Turnă. .. apă moartă peste toate ranele şi se închegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Fig. Sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă, eminescu, o. î 132. S-a-nchegat lumina vieţei cu apusid cel de moarte. CONachi, p. 96. (T r a n z.) în smalţ de fulgere albastre, închea-gă-şi glasid de aramă Cîntarea pătimirii noastre. GOGA, p. 7. 3. Fig. A prinde contur, a lua fiinţă ; a se forma, a se ivi, a se înjgheba. în mintea lui se închcga o amintire îndepărtată, din clasele primare, bassarabescu, v. 24. Dan îşi trase scaunul mai aproape: primul vers i se închcgase. vlahuţă, O. A. iii 76. Din a haosului văi Un mîndru chip se-ncheagă. eminescu, o. I 171. T r a n z. Limba închega în versuri şi cîntări suferinţele, sadoveanu, E. 11. ÎNCHEGARE, închegări, s. f. Acţiunea de a (s e) închega şi rezultatul ei. 1. Coagulare, întărire, solidificare. închegarea laptelui. 2. F i g. Legare strînsa, unire trainică, împreunare, consolidare. Makarenko subliniază că principalul rezultat al operei educative a stalului sovietic este închegarea, pe un teritoriu imens pe care trăiesc multe naţionalităţi, a unui ÎNCHEGAT — 597 — ÎNCHEIETOARE popor cu o voinţă monolită, contemporanul, s. n, 1953, nr. 340, 5/4. Avînd făurită in minte asemenea închegare de fapte... magistratul nădăjduia să facă aşa fel, incit realitatea să-i întărească bănuielile, popa, v. 95. + întocmire, înjghebare. Ar fi de scris un articol întreg spre a arăta acele greutăţi speciale care sînt de invins in... închegarea intrigii şi dezlegarea ci, la sfirşitul piesei. GHEREA, ST. CR. i 359. 8. (Concretizat) întrupare, întruchipare. Memfis... închegarea măiestrită din suflarea vijeliei, EMINESCU, o. I 45. Zburau amindoi prin pustiul lungului mărei ca două abia văzute închegări ale văzduhului, id. N. 14. ÎNCITEGÂT, -Ă, închegaţi, -te, adj. 1. (Despre lichide) Coagulat, întărit, solidificat, învîrtoşat. înaintea mea, in vale, se oglindea ghiolul cu apa atit de nemişcată, că parcă ar fi fost închegată, cazaban, v. 166. Harap-Alb... de-abia îşi putea descleşta picioarele din sîngele închegat. creangă, p. 227. 2. F i g. Care a prins contur, s-a ivit, a luat fiinţă, s-a înjghebat; palpabil. Lampa... sta intre Dan şi umbra închegată, eminescu, n. 60. ÎNCIIE GĂTTÎRĂ, incliegături, s. f. (Rar) Faptul de a se lega, de a se împreuna ; (concretizat) locul unde se împreună două lucruri. Un om c-un ciocan de fier intr-o mină şi c-o cheie pentru mutelci în alta s-apropie de gară, cercetind cu de-amănuntul inchegătura liniei. ST. popescu, m. g. 28. ÎjNCIII'IA, închii, vb. I. T r a n z. I. 1. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte) A împreuna părţile, a le strînge alături (fixîndu-le cu ajutorul nasturilor, şireturilor, copcilor etc.); a închide. îşi încheie haina in toţi nasturii. vbaiiuţă, o. a. 128. îşi incheie haina pltnă de şireturi, eminescu, o. i 87. <£> Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Uit vinăt giulgiu se-ncheie nod Pe umerele goale. EMINESCU, o. i 170. Era încinsă cu un colan de aur ce se incheia cu mari paftale. nEGruzzi, s. I 145. Refl. (Despre persoane) A-şi prinde nasturii, copcile de la haine ; a se îmbumba. încheie-te la haină, -f- (Cu privire la nasturi, şireturi etc.) A trece prin găurile respective ; (cu privire la copci) a introduce una într-alta spre a împreuna cele două părţi ale îmbrăcămintei, încălţămintei etc. încheie-fi nasturii. 2. (Cu privire Ia părţile componente ale unui obiect) A potrivi unul într-altul; a îmbina, a uni, a monta. V. fixa. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid şi le aşază, încheindu-le una cu alta. dră ghici, R. 44. Făcusă un car şi-l înclteiasă in casă. şez. I 189. <£■ R e f 1. F i g. Hora de fete. . . s-a încheiat şi, legănat şi molatec, se mişcă după sunetul... scripcii. HOGAŞ, dr. ii 185. Refl. (Despre vegetaţie) A acoperi un loc în chip neîntrerupt, a forma un covor de verdeaţă. Pădurea de stejari din apropiere se încheiase, sadoveanu, E. 5. Pădurile nu înverziseră incă, dar pruniştele erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele şi plopii lăsaseră milişori. SLAVICI, o. II 30. ti. 1. (Cu privire la o durată de timp, la o muncă, la o acţiune, la o operă etc.) A pune capăt, a sfîrşi, a termina. Obişnuia să-şi incheie fiecare frază cu un gest larg, totdeauna acelaşi. GALAN, z. R. 85. Asudat şi istovit, incheie invîrtita ai o apăsare zdravănă de arcuş. REBREANU, I. 16. încheiem această introducere ce ne era neapărată. CARAGIALE, O. III 219. -t? Refl. A stirnit o ceartă care mai-mai să se incheie cu scandal, rebreanu, i. 84. Năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi. .. s-a încheiat. VLAIIU-ŢĂ, O. A. II 116. A făcut un semn... prin care le arăta că sfatul s-a încheiat, caragiale, o. iii 72. -4- (Cu privire la socoteli, calcule) A ajunge la capăt; a termina. Seara, incheindu-şi bilanţul zilei, fu totuşi mulţumit, rebreanu, r. i 242. Badea Niculaie... pleacă să-l găsească ca să-şi incheie socotelile, ghica, s. vn. -f- (Urmat de o completivă directă) A trage concluzia, a conchide. Prinţul Cantemir incheie, fără nici un alt temei, că ei trebuie să fi fost odată husari. BĂLCESCU, o. i 120. + A forma capătul a ceva; a delimita, a mărgini. Tunurile incheie coloana. <> (Poetic) Sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie. EMINESCU, O. I 79. ^ R e f 1. A se limita, a se rezuma la... Familia lui Gheorglie, toată, se incheia in mama lui şi-n cele două surori. vlahuţă, N. 47. Ş-apoi chitiţi că numai în arc se incheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? CREANGĂ, p. 245. 2. (Cu privire la acorduri, tratate, contracte etc.) A stabili condiţiile, a întocmi actul respectiv (şi a-1 semna). în 1886, Rominia a încheiat convenţitini comerciale cu Rusia, Elveţia şi-Franţa. IST. K.P.K. 415. Nu va pleca de-acolo pină nu va fi încheiat vînzarea. REBREANU, R. I 259. La 1501 el merse in Polonia de încheie pacea între Ştefan vv. şi Albert, regele Poloniei. BĂI.CESCU, o. I 81. Refl. pas. Contractul colectiv ce se încheie intre muncitori şi conducerea administrativă a întreprinderilor socialiste exprimă unitatea deplină de interese a părţilor contractante. LUPTA DE clasă, 1953, nr. 11, 83. înaltul hatişerif fu citit şi tălmăcit şi se incheie toată rinduiala după izvod şi după datină. SADOVEANU, O. VII 73. A redacta, a alcătui. (Refl. pas.) A doua zi s-a constatat cazul şi s-a încheiat cuvenitul proces-verbal. VLAIIUŢĂ, o. A. 152. ÎNCHEIĂT 1 s. n. Faptul de a (s e) încheia. încheiatul scindurilor mesei. ÎNCHEIAT2, -Ă, încheiaţi, -te, adj: I. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte) Cu părţile prinse, împreunate, strînse alături (în nasturi, în şireturi, în copci etc.); închis. Haină încheiată. (Despre nasturi) Trecut prin butonierele îmbrăcămintei sau încălţămintei (pentru a le încheia); (despre copci) introdus una într-alta (pentru a prinde, a împreuna părţile îmbrăcămintei). 2. (Despre seînduri, grinzi, căpriori etc.) îmbinat, împreunat; (despre obiecte făcute din mai multe părţi) cu părţile îmbinate, împreunate, fixate una în alta. Văzu un sicrinel încheiat şi smolit bine, că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. <$> F i g. La Stăncuţa sprincenată Gioacă lwra încheiată, Curge lumea fermecată, alecsandri, p. p. 347. - (Rar, despre persoane) Bine legat, voinic. Creşteau ei, din zi in zi mai încheiaţi şi mai voinici, sadoveanu, o. vin 236. II. (Despre o durată de timp, o muncă, o acţiune, 0 operă etc.) Terminat, împlinit, întreg, deplin. Fetişcana ceea mică de şaptesprezece ani încheiaţi. REBREANU, R. 1 128. Sînt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de cină pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. Lupta ţinu patru ceasuri încheiate. POPESCU, B. II 119. Şi umblat o lună încheiată pină să ajung. GORJAN, ii. i 121. Î.XCni'IÎRT-, încheieri, s. f. Acţiunea de a (s e) încheia şi rezultatul ei. 1. Parte finală, punct final; sfîrşit. în încheiere, conferenţiarul a dat unele indrumări. Concluzie. Toate generalizările, toate descoperirile ştiinţifice le intrebuinţează pentru a scoate cu orice preţ încheieri potrivite cu temperamentul, cu caracterul său. GHEREA, ST. CR. II 29S. Era in natura spiritului Iui. . . de a se conduce, în toate cercetările şi încheierile sale sociale, de idei abstracte. IONESCU-RION, c. 53. 2. întocmire a unui contract, a unei învoieli etc. Organizaţiile democratice internaţionale. .. au chemat cu liotărire pe toţi oamenii muncii, bărbaţi şi femei, să acţioneze în comun pentru încheierea unui pact al păcii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2671. Porunci logofătului să înceapă de mîine chiar încheierea învoielilor şi intr-o săptămină să isprăvească CU toţi. REBREANU, R. I 295. ÎiN'CHEIETOARE, incheietori, s. f. (Rar) Butonieră, cheotoare. Incheietori ¡i bumbi auriţi, odobescu, s. i 419. ÎNCHEIETOR — 598 — ÎNCHIDE ÎNCHEIETOB, Sncheietori, s. m. (Mii.; ieşit din uz) Gradat (de obicei ajutorul comandantului) care merge imediat în spatele unităţii din care face parte. încheietor de pluton. L\CITEIETT3R.Ă, încheieturi, s. £. 1. îmbinare mobilă a capetelor oaselor; loc unde se îmbină aceste capete (v. articulaţie); parte a corpului unde se află o articulaţie. Alisandru era subţire, voinic, cu mîinile mari ţi roşii şi încheieturile groase: oase zdravene. dumitriu, n. 94. Şi-a încercat încheieturile. Era zdravăn, se putea mişca. C. PETRESCU, S. 155. începu să tremure din toate încheieturile, căci răcoarea nopţii o răzbise. SANDU-ALDEA, u. P. 185. îl trage frumuşel cu untură. . . pe la toate încheieturile. creangă, p. 76. F i g. Poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrîneţe, se legăna scîr-ţiind la suflarea aceluiaşi vînt. hogaş, m. n. 162. 2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părţile unui obiect, ale unei construcţii. Burlanele, lipite la încheieturi cu hîrtie, afumaseră tavanul. G. M. zamfirescu, m. D. I 18. Strînse foişorul, desfăcîndti-l din toate încheieturile. ispirescu, 369. Vîntul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor. EMINESCU, N. 10. LVCHDLBĂ, închelbez, vb. I. T r a n z. (Munt., Olt.) A aduna la un loc ; a înjgheba. Cu minciuna ori prînzeşti, ori cinezi, Pe amindouă nu le închelbezi.. pann, p. v. I 28. — Variantă: închcrba (c. petrescu, a. r. 57) vb. I. înciielbArA, închelbărez, vb. I. T r a n z. (Munt., Olt.) A închelba. Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape.. . după ce-şi inchelbără un rind de haine. ISri-RESCU, L. 136. — Variantă: încherbăli, incherbălesc (REBREANU, r. i 189), vb. IV. ' ÎXCHERBĂ vb. I v. închclba. ÎNCIIERBAlÎ vb. IV v. închelhăra. ÎXCIIIABTJRÎIIE, inchiaburiri, s. f. Faptul de a deveni chiabur; îmbogăţire. îiNCniAIiUIÎÎT, -A, inchiaburiţi, -te, adj. Devenit chiabur; îmbogăţit. [ Casele] amindouă cu stăpînii gospodăriţi şi inchiaburiţi. galan, z. R. 89. ÎNCIllDE, închid, vb. III. (în opoziţie cu deschide) 1. T r a n z. A mişca (din balamale) o uşă, o fereastră, un capac etc., astfel îneît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, of-tind, Tăun trase perdeaua. CAMiLAR, tem. 226. Vitoria intră şi închise uşa după dinsa. sadoveanu, b. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, p. 311. <)• Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd ştiaţi că vine vama? bart, S. m. 101. Uliţele adorm, obloanele se închid, EMINESCU,N. 51. ^ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvori. <0> Expr. A închide cu clipiii (sau cil lacătul) =a încuia. Deschide uşa... — Nu pot, că m-o închis moşu-meu cu cheia, alecsandri, t. i 316. (Cu privire Ia spaţii sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. închide geamantanul.; închide dulapul. închide odaia, a Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porţi de fier, in care se tăiau banii cu chipul domnului, sadoveanu, o. i 509. <*> Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormintul asupra-ne s-a-nclus? macedonski, o. i 48. 2. T r a n z. (Cu determinări variate, sensul reieşind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărţi (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; f i g. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele şi fălcile una de alta. (E x p r.) A închide cuiva şura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecţiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. închise ochii şi se gîndi la conacele toate. .. cu magazii, dumitriu, n. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, o. I 82. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii, negruzzi, s. I 54 ; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiţii din tratatul de la San Stefano. alecsandri, s. 103 ; c) (mai ales în construcţii negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. nASSAR.-VBEScu, v. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai, închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Şi ochii încă n-am închis. conachi, p. 106; d) a muri. în dteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. mironescu, s. A. 121. Pină n-o închide ochii şoimanul, să nu vorbim decit boierilor cu meteahnă, delavrancea, a. 55. După ce o-nchide el ochii, fireşte, dumneata ai să fii mai mare intre clironomi. caragiale, o. iii 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morţii, a-i da (cuiva) ultimele îngrijirii (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. -f- Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită şi văzînd osul zmeului, puse gura şi supse rana.. . pină ce se închise şi se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituţii, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desfiinţa. Eram tot mai mult ameninţaţi să închidem uzina, camil petrescu, u. N. 57. R e f I. pas. îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHiA, N. 103. (Cu altă construcţie) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Ştie cineva cîte fabrici şi-au închis porţile? SAIIIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis şedinţa. <$> Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide, odobescu, s. iii 37. + (Cu privire Ia mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcţionarea. A închis lumina. + (Cu privire Ia circuite electrice) A stabili legătura între părţile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la fiinţe) A aşeza într-un spaţiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie şi-a-nchis în turn pe critic. coşbuc, p. i 85. Cînd ar şti tatăl meu că mă duc la bal.. . vx-ar închide la mănăstire. ALECSANDRI, T. i 85. + Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viaţa acestei lumi şi se închisese in mănăstire, galaction, o. i 224. S-a închis într-o grădină, EMINESCU, N. 27. Coconul Andro-nache s-a închis in cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, î. 49. F i g. Nu mă pot închide in trecut Ca omida in gogoaşa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese intr-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, p. M. 17. Se închidea in sine, se izola in durerea ei şi evita să fie văzută de lume. bart, e. 305. + F i g. A cuprinde, a conţine. Iată şi repetiţiile acestea chibzuite, proprii poeziei poptdare, inchizind in ele o muzicalitate deosebită, contemporanul, s. n, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, o. I 310. G. Tranz. (Cu privire, la locuri, terenuri, curţi) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pină-n briu. SADOVEANU, o. i 314. + (Cu privire la căi de comunicaţie) A pune un obstacol (care opreşte trecerea); a bara. Citeva luni pe an, gheaţa închide şi drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis şoseaua? alecsandri, t. 399. (Poetic) Oameni răi... ÎNCHIDERE — 599 — ÎNCHINĂCIUNE •îmi tot închid cărarea. COŞBUC, P. I 118. + R e f 1. A se •inîanda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezişul. vi.aiiuŢa, o. A. iii 33. Mergind el tot înainte prin codri întunecaşi, de la un loc se închide calea, creangă, o. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. e x t. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. + (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanţă mai întunecată. — Prez. ind. şi: închis (caragiale, o. ra 59). ÎNCHIDERE, închideri, s. f. Acţiunea de a (s e) închide. 1. Mişcare (a unui capac, a unei uşi, a unei porţi etc.) spre a acoperi o deschizătură. (Cu determinări variate, sensul reieşind din acestea) închiderea parantezei. închiderea cărţii. 2. întrerupere, oprire (temporară sau definitivă) a activităţii unei instituţii, unei întreprinderi etc; A sosit ora închiderii [muzeului], stancu, u.r.s.s. 63. La 6 decembrie 1873, Eminescu se înscrie din nou la universitate şi urmează foarte serios cursurile celor două semestre pină la închiderea lor. CĂLTNESCU, E.’ 237. «O* (Jur.) închiderea unui dosar — scoaterea de pe rol a unui proces, a unei acţiuni 'judiciare. 3. întunecare a nuanţei unei culori. Leac pentru închiderea feţei părului, riscupiîscu, o. 317. ■ ÎNCHIERCÎT, -Ă adj. v. închircit. ÎNCHINĂ, închin, vb. I. 1. R e f 1. A-şi manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase specifice fiecărui cult; (prin restricţie în legătură cu biserica creştină) a-şi face semnul crucii şi, uneori, a se ruga. Unii ridicau tot încet mina la frunte şi se închinau, dumitriu, N. 156. Creştinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri, ca jă ie poată-nchina in legea lor. VLAHUŢĂ, O. Â. II 117. S-a închinat fiecare sub candela lui. caragiale, o. iii 97, Să-mi fac cruce, să mă-nchin. ALECSANDRI, P. p. 90. •<)> (Cu compliniri la dativ sau introduse prin prep. (> la)) şi arătînd obiectul închinării) Cînd am pornit la drum___Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. beîîiuc, v. 13. S-a închinat pe la icoane. NEGruzzi. s. I 148. 2. Refl. (Complinit uneori prin «cu plecăciune»; astăzi complinirea este numai ironică) A-şi pleca înaintea cuiva tot corpul (v. prosterna) sau numai partea de sus (v. înclina) sau numai capul (în semn de respect, de devotament, de" afecţiune sau de simplu salut); formulă de salut obişnuită altădată în scrisori. Se închină spre oamenii coloniei şi se depărtă. sadoveanu, p. m. 30. Abu-Hasan... cu palma stingă la piept s-a-nchinat prea plecat [către calif] şi apoi a băut tot, pînă-n fund, ăintr-o sorbitură, caragiale, p. 130. Crîşmăriţa cea frumoasă, lutnd paharul, se închină la toţi cu sănătate, rîzîndu-i ochii. CREANGĂ, a. 97. Mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic şi la toată sindrofia. RUSSO, O. 145. -§• (Glumeţ) Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten, eminescu, o. i 87. <)* F i g. Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare, alecsandri, p. a. 125. 3. Refl. (învechit şi arhaizant) A recunoaşte suzeranitatea cuiva, a accepta să devii vasal. Viteazul voievod ni s-a închinat, jurîndu-ne credinţă, caragiale, o. iii 92. Am venit să mi te-nchini, Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini, eminescu, o. i 146. Viu să-ţi cer povaţă dacă nu-i mai bine Turcilor Motdova d-astăzi să se-nchine? BOLINTINEANU, o. 58. + T r a n z. A lăsa în voia unei dominaţii străine, a preda. Lui Tomşa, al meu duşman, să închinaţi cetatea? alecsandri, T. ii 188. Spune că închinăm cetatea, cu tocmeală să ne lesă slobozi. NEGruzzi, s. i 173. ^Esp r. A închina armele (sau steagul) = a capitula. Oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 47. (R e f I.) Luni trecut-au după luni, Şi-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină. coşbuc, p. i 99. A accepta punctul de vedere al altuia, a se lăsa convins, a se pleca, a ceda. Cum? tu, Spancioc, om tînăr, cu mintea luminată, Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată ? alecsandri, x. ii 74. 4. T r a n z. (învechit) A dărui cuiva ceva (în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă). Au intrat la boieri şi i-au închinat vînatul. SBIERA, p. 68. A închinat toată averea sa mănăstirii Neamţului, creangă, a. 21. + F i g. A aduce ofrandă. Colo-nchină idolatrul nenţe-lestil foc de lemne, eminescu, o. rv 111. E x p r. (în trecut) A închina O mănăstire = a subordona o mănăstire din ţară, cu toată averea ei, jurisdicţiei unei mănăstiri din Orientul ortodox. 5. T r a n z. A dedica. Scriitorul a devenit un reprezentant al norodului, îşi închină binelui obştesc talentul şi opera; îşi îndeplineşte armonios menirea sa pe pămînt. SADOVEANU, E. 197. Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, închintnd ale lor versuri Ia puternici, la cucoane. eminescu, o. I 137. + (în legătură cu activităţi politi-co-sociale) A consacra. Organizarea odihnei oamenilor muncii, a acelora care-şi închină toate forţele luptei pentru construirea socialismului, este o sarcină de mare răspundere. scînteia, 1953, nr. 2682. fi. Intranz. A ridica un pahar plin cu vin etc. (ciocnindu-1 cu paharul celorlalţi comeseni) şi a bea făcînd o urare. V. cinsti (3), toasta. Cu pă-harul plin în mini... El a-nchinat Şi-a zis: Cît mac e prin livezi, Atîţia ani la miri urez! coşbuc, p. i 59. Atît de mult a închinat, încit pe loc a rămas lat. alecsandri, T. 304. Boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase. NEGruzzi, S. I 151. Trei cupe de vin aş bea. .. La nime' n-aş închina, jarnîk-bîrseanu, d. 137. Vin acum. . . să v-aduc o închinare, alecsandri, o. 247. 4. Ciocnire a paharelor cu vin etc. însoţită de o urare. V. toast. Se întorcea de la închinări de pahare. sadoveanu, p. S. 48. Alecu Ruset dădu a se înţelege, mai mult printre închinări, cîteva lucruri, id. z. C. 186. ÎNCHINĂT, -Ă, închinaţi, -te, adj. 1. Consacrat, dedicat; (despre pahare cu băutură) ciocnit şi băut (în cinstea cuiva). 2. (în trecut) Care depindea de... ; subjugat, supus. Mitropolia Moldaviei... pină atunci era închinată la Ohrida. NEGruzzi, s. i 240. ■fy- Mănăstire închinată = mănăstire pusă în trecut sub jurisdicţia unei mănăstiri din Orientul ortodox, care dispunea de veniturile ei. ÎNClllNĂCltÎNE, închinăciuni, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. Aplecare (în faţa cuiva), plecăciune; salut. Sărutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune De la fii ai Rominiei, care tu o ai cinstit, alexandrescu, m. 15. ÎNCHINĂTOARE — 600 — ÎNCHIPUIRE Cînd să întilnesc cu altul, sau de treaptă mare, sau deopotrivă, numaidecît îi dau închinăciune cu pălăriile în mînă. GOLEsCu, î. 145. 2. Faptul de a se închina în faţa divinităţii(concretizat) rugăciune. Adesea ea privise din cartea de închinăciune la faţa adîncită şi palidă a călugărului. EMINESCU, N. 59. Niciodată lipsea de a-şi aduce aminte intru închinăciunea ce făcea şi de părinţii săi. drX GHICI, R. 89. ÎNCHINĂTOARE, închinători, s. f. (Popular) Faptul de ase închina. Nwnele-ţi l-am auzii La biserică pomenit, Că m-am dus la-nchinătoare în zile de sărbătoare. teodorescu, p. p. 502. ÎNCHINĂTOR, -OARE, închinători, -oare, s. m. şi f. Persoană care îşi face semnul crucii, care se roagă, se închină; p. e x t. credincios. Părinţii monahi deschiseseră sicriul cu moaştele, aşozîndu-se. .. de strajă, ca să pri-veghez*. trecerea... închinătorilor şi să primească daniile. sadoveanu, z. c, 206. Sfînta Sofia, prefăcută in geamie... în faţa noilor ei închinători. Galaction, o. I 222. Pe fiece an vin închinători, de la două mii pină la trei mii oameni. BOLInTINEAnu, o. 297. (învechit) Adorator, admirator. Umilit închinător al marelui nostru istoric, odobescu, s. m 526. ÎNCHIN GĂ, închîng, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la animale de călărie) A pune chinga, a lega cu chinga, a strînge în chingi. Petrijor... şi-a luat calul, l-a închingat frumos, a încălecat ¡-a pornit, sadoveanu, o. irr 427. Aruncai şaua pe spatele Pisicuţii şi-o închingai. HOGAŞ, M. N. 126. Mihnea calu-şi închinga. TEODORRSCU, p. p. 657. (Cu privire la şa, tarniţâ etc.) A lega, a fixa, a imobiliza. Şi-a scos calul, după ce i-a închingat tarniţa. SADOVEANU, N. F. 21. F i g. Pereţii suri ai unui liceu militar mi-au închingat anii copilăriei şi-ai adolescenţii în eforturile unei educaţii prusace. SAHIA, N. A. 153. 2. Refl. (Despre persoane) A se lega, a se strînge cu, o cingătoare; a se încinge. în trei brîne să-nchinga, Cu curele să stringea. PĂSCUI.KSCU, x,. p. 251. — Variantă: (regional) înohingui (CAmilar, k. i 152) vb. IV. ÎNCHIN GĂT, -Ă, închingaţi, -te, adj. (Despre un animal de călărie) Legat cu chinga, strîns în chingi. Hai de-mi dă murguţul tău, închingat.. . Să mă duc la Ţari-grad Şi cu turcii să mă bat. ŞEZ. i 44. La grajdul meu să te duci Şi pe Roşul să-mi aduci Înfrîhat Şi închingat, Cum e bun de-ncălicat. teodorescu, p. p. 533. — Variantă : (regional) închingiuit, -ă (teodorescu, p. P. 57) adj. ÎNCHIN GIUÎT, -Ă adj. v. închingat. ÎNCHINGUÎ vb. IV v. închinga. ÎNCHIOLDURĂ vb. I v. închiondora. ÎNCHIOLDURĂT, -Ă adj. v. închiondorat. ÎNCHIONDORĂ, închiondorez, vb. I. Refl. A, se uita la cineva chiondorîş, încruntat, posomorit, supărat. — Variante : încllioldurâ (pas, i,. i 43) vb. I, încllion-dorî vb. IV. ÎNCHIONDORĂT, -Ă, închiondoraţi, -te, adj. Care priveşte chiondorîş, încruntat, posomorit, supărat; îmbufnat. — Variantă: închioldurăt, -ă (pas, z. i 53) adj. ÎXCIII0NDOltî vb. IV v. închiondora. ÎXCHIORCHIOŞĂ1, inchiorchioşez, vb. I. Refl. (Mold.) A se închiondora. ÎXCHIORCHIOŞĂ 2, inchiorchioşes, vb. I. Refl. (Mold.) A-şi găsi un Ioc; a se aciua. Feţi-logofeţi de soiul nostru... nu pier in Iaşi... —Mai bine m-aş tnchior-chioşa eu în Bucureşti. ALECSANDRi, T. 402. ÎNCHIORCHIO ŞĂT, - A , închiorchioşaţî, -te, adj. (Mold.)1 Care se uită chiorîş, încruntat, posomorit. (Adverbial) Rîzi tu, rîzi, Harap-Albf zise atunci Ochilă, uitîndu-se închior-chioşat. CREANGĂ, p. 244.' ÎNCIIIPUÎ, închipuiesc şi închipui, vb. IV. 1. Refl. (Cu pronumele în dativ) A-şi face o părere sau o imagine despre un lucru, înainte de a-1 vedea sau,despre un fapt înainte de a avea ,loc; a-şi imagina, a crede. închipuieşte-ţi răniţii, luptînd cu valurile toată noaptea. CAMiL. petrescu, U. N. 328. Greu şi-ar fi închipuit cineva o aşa apropiere de sentimente între aceşti doi oameni, vlahuţă, o. a. 263. închipuieşte-ţi) Iliescide... asară, cînd m-am dus acasă, ce să văd? negruzzi, S.T 30. (Urmat de o completivă directă) Nevasta administratorului zise: îşi închipuie că i-am dat ieri mai puţin. dumitriu, N. 261. Dacă îşi închipuie că îşi bat joc de mine, se înşală. CAMIL petrescu, u. n. 216. Vă puteţi închipui ce vra să zică a te scălda în Bistriţa, creangă, a. 28. + A-şi face o părere (exactă sau greşită) despre înfăţişarea sau caracterul unei persoane (necunoscută sau necunoscută bine). Mi-l închipuiam mai serios, a Lui Zalmoxis [Dacii] nu-i făceau chip cioplit, ci şi-l închipuiau sub forma cerului senin. ist. r.p.r. 34. * 2. Refl. A se vedea pe sine însuşi într-o situaţie sau o împrejurare (care n-a avut loc). Vorbind şi răspun-zîndu-şi singur, închipuindu-se pe el în luptă cu ceilalţi.' DELAVRANCEA, la TDRG. 3. Tranz. A imagina, a proiecta, a alcătui. V. i n-venta, scorni. Unde e-ndrăzneţul care-o lume închipuise Şi trăia închis într-însa? macedonski, O. I 276. Ce-aţi zice, dac-aş închipui eu un plan care să realizeze dorinţa d-voastre? alecsandri, t. i 294. Socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atît de grele, incit să nu le poată tălmăci, negruzzi, s. I 12. 4• T r a n z. .A reprezenta, a simboliza ; a forma., Deasupra porţii, crengi de verdeaţă închipuiau un arc. pas, z. i 121. O masă, la un capăt al sălii ceva mai înălţats închipuia tribuna. CĂLINESCU, i. c. 97. Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, îneît închipuia fel de fel de floriy de paseri. ispirescu, l. 38. 5. Tranz. A face, a întocmi; a înjgheba; p. e x t. a face rost (de ceva), a procura. Rugai pe prietinul meu., . să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele. hogaş, m. n. 7. Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? CREANGĂ, O. A. 147. Fieşcare muncitor îşi’are locul închipuit întocmai ca o grădină, golescu, î. 118. /y I n t r a n z. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. hogaş, m. n. 228. 6* R e f 1. (Construit cu un nume predicativ sau cu o complinire introdusă prin « ca ») A lua chip de.. a se preface, a se transforma* a se deghiza în... Băieţii... se închipuiesc cîni, sar la babă şi o trîntesc jos. şez. ii 61. împărăteasa îşi încleşta dinţii într-un măr... Pe dată îi sări inima din loc... iar ea se închipui o măgăriţă. ib. ix 121. • —Variantă: chîpuÎ vb. IV. ÎNCHIFUIALĂ, închipuieli, s. f. închipuire (2). După anume tipic, şi pentru anume închipuieli. c. petrescu, a. r. 24. ÎNCHIPUÎRE, (2) închipuirit s. f. 1* Faptul, puterea, capacitatea deaînchipui; imaginaţie, fantezie. Vede în închipuire, ca o ademenire, oraşul cu larmă, străzile scăldate de lumină, furnicarul de lume. C. PETRESCU, S. 52. Hotărît, închipuirea nu mă înşelase. CaragialE, O. in 232. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea. EMINESCU, o. iv 110. <$>• F i g. închipuirea îşi strînge-a sa aripă, alecsandri, p. a. 111. 2. Produsul imaginaţiei, lucru imaginat, plăsmuire, ficţiune; iluzie, halucinaţie. Scutură fruntea să alunge ÎNCHIPUIT — 601 — ÎNCHISOARE închipuirea, c. pBTrescu, a. 283. Încet-încet începu sase stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în caftan de calif, că avusese netăgăduită putere de calif. CARAGIALE, P. 147. Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca ■ toţi oamenii. CREANGĂ, p. 105. O lume întreagă de închipuiri. eminescu, N. 42. -$■ Idee, gînd, părere, opinie, presupunere (de obicei subiectivă, lipsită de temei). «A primit un mandat», aflară vecinii, făcîndu-şi tot felul de închipuiri, pas, z. i 202. Aducîndu-şi aminte cît l-au amărît închipuirile, zîmbi în, sine-şi. rebreanu, R. I 52. Uneori n-o vedea cîte două zile. Atunci era trist, îngrijat, îşi făcea fel de fel de închipuiri, vlahuţă, o. a. ni 79. -4- (Rar) Chip, imagine. Zile, nopţi, petrec cu gîndul la dulcea închipuire, conachi, p. 82.<)>O închipuire de. . . = un fel de..., ceva asemănător cu... Un om i-a cîrpit coperişul şi i-a făcut o vatră cu o închipuire de horn. REBREANU, R. I 150. în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă şi veşnic flăinîndă. id. I. 11. + (învechit) Reprezentare prin zugrăvire, desenare etc.; plan. Căpitanul. . . luînd harta ce avea de închipuirea mării, au făcut socoteală că nu făcuse cale de 100 mile. dRăgiiici, r. 19, Î.NCIIIITÎT, -Ă, închipuiţi, -te, adj. 1. Care este produs de imaginaţie; nereal, imaginar, fictiv. E atît de sigur că asemenea scenă închipuită va trăi-o aidoma peste şapte, opt, zece ani. C. PETRESCU, C. V. 32. Obosit de-atîta luptă închipuită, delavrancea, la tdrg. 4. Care nu există în realitate, care are numai aparenţa a ceva real; fals. Răsucindu-şi închipuitele musteţe. CONTEMPORANUL, Vjj 483. Iar intr-acea mare zidire sînt odăi închipuite şi săli mari cu stîlpi. . . făr’ de a să vedea nici o bucăţică de zid. GOLESCU, î. 47. 2. (Despre persoane, adesea substantivat) Care are păreri exagerate despre sine; încrezut, înfumurat. îiYCHIIUÎ, închircesc, vb. IV. Refl. A se chirci. Pină ţăramd să-şi facă şi boierescul, cirta (= ogorull lui se închirceşte, i-o ihgălbineşte mohonrf şi pălămida. SE-VASTOS, N. 332. ÎAX'HIIîCÎT. -A, închirciţi, -te, adj. Chircit. Pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit, creangă, P. 148. <$> F i g. Şi... iarăşi oraşul vechi cu stradele strimte, cu casele închircite, cu streşinile mucegăite. EMINESCU, N. 78. — Variante: (regional) îiicliiercit, -ă (marian, o. i 409), împiorcit, -ă (sbiera, p. 50) adj. ÎNCHIRIA, închiriez, vb. I. T r a n z. A da sau a lua (un bun mobil sau imobil) în folosinţă temporară, în schimbul unei chirii. Mîine va închiria o cameră strimtă cît să cuprindă un pat. c. petriîscu, c. v. 30. închiriase un mic apartament in strada Armaşidui. vlahuţă, o. a. iii 81. Spunea că are la Pera şase case mari şi că numai pe două le închiriază; în celelalte patru şade ea. BOLINTINEANU, o. 272. Timp de mai mulţi ani m-ai obligat să închiriez şaptesprezece case şi să le părăsesc fără a le locui. alecsandri, t. 1 374. — Pronunţat: -ri-a. ÎATHIBIĂT, -A, închiriaţi, -te, adj. (Despre un bun mobil sau imobil) Dat (sau luat) spre folosinţă temporară, în schimbul unei chirii. — Pronunţat: -ri-at. ÎNCHIRIÎBE, închirieri, s. f. Acţiunea de a închiria. împăratul văzînd cerbul... întrebă pe feciorul bucătăresei dacă-i este de vînzare.. . — Nu-mi este de vînzare, ci de închiriere. ISPIRESCU, L. 116. — Pronunţat: -ri-e-, ÎNCI1ÎS, -Ă, închişi, -se, adj. 1. (Despre uşi, ferestre, capace etc.) Aşezat astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. Ce-am uitat? închisă uşa De la tindă. coşbuc, p. I 105. L-am găst la poartă-nchisă. jarnîk-bîr-seanu, D. 52. + (Despre obiecte care au părţi mobile pentru a se închide şi deschide) Cu uşa sau capacul fixat sau încuiat pentru a nu permite accesul liber. Dulap închis. + (Adesea cu determinări introduse prin prep. « cu ») încuiat. în această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-şi face socotelile, călinescu, E. 50. E x p r. Se joncă cu c;isn închisă, se zice despre un spectacol la care s-au vîndut de mai înainte toate biletele. •+• (Despre vehicule) Cu capota fixată de caroserie; (despre mijloace de locomoţie) acoperit. Automobil închis. <$> Trăsură închisă = cupeu. Mă puseră intr-o trăsură închisă şi merserăm la divan, bolintineanu, o. 407. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile (sau cu părţile componente) împreunate, alăturate; strîns, nedesfăcut. Carte închisă. <> (Despre ochi, gură, p. e x t. despre pleoape sau gene) A luat mărul şi l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise, bogza, ţ. 18. Bolnava sta cu ochii închişi, bart, E. 383. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. eminescu, o. I 93. în ochii' ci cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin. id. o. IV 83. L o cu a d v. Cu ochii închişi = a) fără o cercetare prealabilă, superficial. A lucrat cu ochii închişi; b) foarte uşor, fără dificultate. Am făcut calaihd cu ochii închişi. 8. (Despre un teren, o curte) îngrădit, împrejmuit. Curte închisă. (Despre căi de comunicaţie) Pe care nu se mai poate circula, cu circulaţia oprită, întreruptă sau devenită imposibilă. ■+• (Despre un circuit de materiale) Oprit, întrerupt. (Despre un circuit electric) Neîntrerupt. 4. (Despre localuri, instituţii, întreprinderi) Care şi-a întrerupt activitatea (conform orarului sau definitiv). 5. (Despre persoane) Ţinut în închisoare, deţinut. (Substantivat) în prima zi m-am împrietenit cu copacii şi cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniţii, ş-a treia zi cu închişii, vlahuţă, N. 157. Pe zefiri îmi vin suspine De la-ncliişii chinuiţi. bolLiac, o. 196. 6. F i g. (Despre o şedinţă, o reuniune etc.) Care se ţine numai cu membrii titulari, fără persoane din afară. 7. Fig. (Despre oameni şi despre caracterul lor) Retras, izolat, necomunicativ. Se gîndi omul şi rîse mult, închis în sine. DUMITRIU, N. 146. Ion ăsta era o fire închisă. agîrbiceanu, s. P. 14. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. BART, îs. 91. •+■ (Despre aer, în opoziţie cu proaspăt, curat) Stătut, viciat. 8. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decît de alb. Prin deschizătura pătrată, puteau vedea cerul, care în dimineaţa aceasta era albastru-închis. dumitriu, N. 135. F i g. Precum îi slova scrisă. Aşa mi-i inima-nchisă. jarnîk-bîrsEanu, d. 130. (Despre cer) înnorat, întunecat. Ochii ei somnoroşi caută-n sus, cerul e-nchis din toate părţile, vlahuţă, o. a. în 89. 4- (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. îşi istorisi durerea pe cît putu, cu glasu-i închis, asemenea sunetului unui hirb de lut. mironescu, S. a. 33. ÎNCHISOĂRE, închisori, s. f. 1. Clădire în care sînt închişi cei condamnaţi la pedepse privative de libertate; temniţă, puşcărie, penitenciar, arest, llun intrase cu slujitorii care duceau'la închisoare pe Şoimaru. sadoveanu, o. VII 99. Şi pe mine m-au legat ca să mă ducă la închisoare. alecsandri, T. i 401. Căpitane Răducane... Te topeşti în închisoare. Jarnîk-bîrsEanu, d. 506. + Faptul de a sta închis; şedere în temniţă, detenţiune. Condamnat la închisoare. + Loc unde cineva este ţinut închis. [Ivan] scoate Moartea de la închisoare (= din turbincă), creangă, p. 313. ' 2. (Rar) Loc îngrădit unde se închid vitele. Faci împrejmuire; faci acoperiş; iarna pardoseşti închisorile vitelor, sadoveanu, p. m. 76. ÎNCHISTA — 602 — Încins ÎNCHISTA, închistez, vb. I. Refl. (Despre unele organisme animale sau vegetale) A se închide într-un chist, într-o carapace sau într-o membrană (spre a se apăra de mediul înconjurător, în condiţii nefavorabile de viaţă sau în timpul reproducerii). + (Med.; despre unele formaţii patologice) A se izola de ţesutul înconjurător în interiorul unui chist (fără a da loc la procese inflamatorii). + F i g. A se izola. Partidul care se închistează, care se îndepărtează de mase, pierde încrederea şi sprijinul maselor, şi este condamnat la pieire. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 355, 2/5. ÎNCHISTARE, închistări, s. f. Acţiunea de ase închista; izolare într-un chist, într-o carapace, într-o membrană (secretată de organismul respectiv). + F i g. Izolare. Una din consecinţele regimurilor capitaliste este închistarea oamenilor de ştiinţă, separarea lor de societate. contemporanul, s. ii, 1948, nr. 109, 6/2. ÎNCHISTÂT, -A, închistaţi, -te, adj. Izolat într-un chist, într-o carapace, într-o membrană. + F i g. Izolat. ÎNCHIZĂTOARE, închizători, s. f. Dispozitiv de închidere a unei uşi (v. clanţă), a unui geamantan, a unei cărţi etc. Carte veche, legată în piele, cu închizători de alamă. ÎNCHIZĂTOR, închizătoare, s. n. Dispozitiv care închide sau deschide ţeava unei arme la partea unde se introduce proiectilul. Santinela, clămpănindu-şi închizătorul armei, se oprea drept în faţa lui. CAMILAR, n. I 362. ÎNCINCÎ, incincesc, vb. IV. T r a n z. A înmulţi cu cinci, a face de cinci ori mai mare. întreprinderea şi-a încincit producţia. <$> Refl. pas. Veniturile gospodăriei agricole colective s-au încincit. Î.NOINCÎT, -Ă, încinciji, -te, adj. înmulţit sau mărit de cinci ori, devenit de cinci ori mai mare. ÎNCÎNDE vb. III v. încinge1. ÎNCÎNDERE s. f. v. încingero1. ÎNCIN GĂTOĂRE s. f. v. cingătoare. ÎNCÎNGE1, încing, vb. III. 1. Refl. (Despre foc) A se aprinde puternic, a arde cu flacără mare. Focul se încingea greoi. Ardea numai înlăuntru şi mai mult afuma. rebreanu, R. n 205. Flacăra începu a 'se încinge, odobescu, s. I 21. Focul cînd se încinge, Anevoie se stinge. pann, p. v. m 12. Tranz. (Rar) Desprinse vreo două scînduri... le aruncă pe foc... focul le încinse. contemporanul, viijj 193. (Poetic) Flăcările încingeau zările, sadoveanu, o. i 247. Voi, norilor mătăhăloşi, încingă-vă flăcări albastre.' TOIIA, c. V. 353. 2. Refl. (Despre obiecte) A se înfierbînta tare; a se încălzi (pînă la incandescenţă). Soba s-a încins. Tranz. Oltul străbate uriaşa monotonie a cimpiei. Sînt întinderi nesfîrşite de pămînt, pe care soarele le încinge ca pe nişte cuptoare. BOGZA, c. o. 386. La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă faţa mlaştinilor, o moliciune plăcută cuprinse nervii omului, caragiale, o. i 286. 3. Tranz. F i g. (Despre un sentiment, o pasiune; cu privire la o fiinţă). A cuprinde; a consuma, a mistui. înteţindu-l şi încingîndu-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. ispirescu, L. 103. Amoroase porumbiţe... zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge. odobescu, s. m 35. -f- Refl. A se manifesta puternic, a se aprinde. Dragostea... se încinsese intre ei. ISPIRESCU, l. 78. + (Cu privire la acţiuni în desfăşurare) A începe cu putere, cu aprindere, a desfăşura puternic. Băieţii încinseră o horă de gemea puntea vaporului. BART, s. M. 13. ^ -Re f 1. Răsună ghitara fierbinte şi-ntins Şi jocul se-ncinge sălbatic şi-aprins. COŞBUC, P. I 14-3. Dan reluă discuţia. Atunci se încinse o ceartă crudă, înveninată. vlahuţX., o. a. 313. Unde nu se încinge între dînşii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, a. 112. 4. Refl. (Despre cereale, făină etc.) A începe să fermenteze din pricina umezelii şi a căldurii care urmează după aceea; a se strica, a se aprinde. S-a încins mălaiul, a Dacă se întîmplă ca bobii de fasole să nu fie bine uscaţi... este de neapărată trebuinţă ca fasolea să se usuce, intinzindu-se la soare... căci altfel se aprinde, se.încinge, se înnegreşte şi prinde mucegai. PAMFILE, A. R. 187. — Forme gramaticale: perf.. s. încinsei, part. încins. — Variantă: (învechit şi regional) încinde (teodorescij, p. p. 322) vb. III. ÎNCÎNGE8, încing, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la o cingătoare, un brîu etc.) A înfăşură (strîngînd) în jurul mijlocului. Şi-a încins brîul. a Scoase trei frine pe cari, la sfatul calului, le şi încinse pe sub cămaşă. BOTA, P. 30. <> F i g. Cerul încinge cununa Unui nou curcubeu, beniuc, v. 129. <> (Cu privire la partea corpului ţâre este încinsă; determinarea este in- trodusă prin prep. «cu») îşi încinse mijlocul cu un brîu lat. ^Re fi. [Dacii] se încingeau la brîu cu curea de piele, IST. r.p.r. 32. în cămaşă, încins cu brîu cu ciucuri, portul ţi-era ca înfăţişarea căminului tău de alb. arghezi, p. T. 9. Se încinse pe deasupra şalului cu curea lată. negruzzi, s. I 23. Cu brîu'roşu se-ncingea. jarnîk-bîrsEanu, D. 244. Refl. împrejurul curţii se încinge un gard de cătină. Gîrleanu, l. 9. — Forme gramaticale: perf. s. încinsei; part. încins. — Variantă: cingfl vb. III. ÎNCÎNGER.E1, incingeri, s. f. Acţiunea de a (se) încinge1 şi rezultatul ei. — Variantă: (învechit) încindere s. f. ÎNCÎN GERE2, incingeri, s. f. Acţiunea de a (s e) încinge2 şi rezultatul ei. ÎNCÎNS1 s. n. Faptul de ,a (s e) încinge2. ^ Expr. La încinsii] Ijrîului = la ’ cingătoare, la brîu, la mijlocul corpului. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca peptului, La încinsul brîului. alecsandri, p. p. 73. ÎNCÎNS2, -Ă, încinşi, -ie, adj. 1. (Despre foc) Care arde cu flăcări mari; puternic aprins. + încălzit, înfier-bîntat (de foc, de soare etc.). Soba fusese prea încinsă. dumitriu, n. 134. în faţa unei sobe încinse, stăteau strînşi umăr la umăr nişte lucrători, camilar, n. n 230. îmi săreau stropi de untură -încinsă pe niîini. G. M. zamfirescu, SF. M. N. i 47. + F i g. Aprins, înflăcărat, înteţit. în apus e luptă-ncinsă între noapte şi lumină. cerna, P. 57, 2. (Despre cereale, făină etc.) Stricat, fermentat; aprins. ÎNCÎNS», -Ă, încinşi, -se, adj. 1. (Despre corp ; p. e x t. despre om) Legat, înfăşurat (cu cingătoare, brîu etc.). [Brîul] era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins, coşbuc, P. i 122. Deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CRBANGi, P. 88. ÎNCIUDA — 603 — ÎNCÎRLIGA + (Despre cingătoare, brîu etc.) înfăşurat, legat (împrejurul corpului). (Adverbial) F i g. Iar, pe sub colină, riul Curge-ncins pe lingă ea, Tocmai cum pe draga mea O încinge briul. coşbuc, P. I 261. 2. (Despre arme) Prins, atîrnat de corp cu o cingătoare; (despre persoane) cu arma prinsă de corp cu o cingătoare. L-am văzut... încins cu sabie peste giubeaua blănită. negruzzi, s. i 70. 3. F i g. înconjurat, împresurat (din toate părţile). ÎXCITJDÂ, înciudez, vb. I. Refl. A fi plin de ciudă; a se supăra, a se necăji. V. m î n i a, înfuria. Unul rămine stingher, se înciudează, zvirle pe altul de la locul lui, se aşază el. sadoveanu, o. vi 194. Boierul se-nciu-dează că nu-i in slujbă pus. negruzzi, s. ii 182. <> T r a n z. Oftau amîndoi după intimplarea prin care tre-cuseşi, însă mîhnirea lor te înciuda, pas, z. i 277. ÎNCIUDÂItE, înciudări, s. f. Acţiunea de a (s e) înciuda şi rezultatul ei; ciudă, supărare, necaz. înciudarea latei a crescut cind a nimerit şi intr-o băltoacă. pas, z. i 177. ÎNCTUDÂT, -Ă, înciudapi, -te, adj. Plin de ciudă; supărat, necăjit. Ilie Zăganu îşi musca încet buza de sus, frămîntînd-o înciudat, mihale, o. 161. Bercu s-a întors, înciudat. GALAN, z. R. 266. Măi, anapăda lucru ¡-aista ! zic eu, înciudat. CRKANGA, a. 53. ÎXCÎEVĂ, incîinez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni • rău, cîinos; a se îndîrji, a se încăpăţîna. Dacă văzură ... că se încîinase ji nu vrea să dea inelul, îl puseră jos. * ispirescu, h. î08. ÎNCÎES'ÎT, -A, incîiniţi, -te, adj. Rău, cîinos; încăpăţînat. Încîinita de iapă... împreună cu mînzii, la porunca babei s-au ascuns sub o lespede sub mare, anume numai ca pe bietul slugă să-l piardă, bota, p. 87. Un neghiob ce poartă-n piept Un suflet inciinit. NECULUŢX, ţ. D; 53. — Variantă : (regional) îneînit, -ă (jarnîk-bîrseanu, d. 485) adj. ! ÎTiCÎLCEĂLA, încilceii, s. f. _ Încîlcitură. ÎNCÎLCÎ, incilcesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la fire, păr etc.) A încurca, Şi-atita tort mi-am încilcit Şi-n graba mare-am spart un geam. COŞBTJC, r. i 93. Şi cinepa cea de vară O incîlcesc cînii p-afară. BIBICESCU, p. p. 186. (Cu inversarea construcţiei) Pare că-şi încilcea degetele în barba lor albă şi asculta la graiul lor înţălept. EMINESCU, N. 47. <0* Refl. Mătuşa nu ¡tiu cum se încîl-ceşte prin cînepă, ori se împiedică de ceva ji cade jos. creangX, o. a. 57. F i g. (Despre probleme, idei, vorbe, afaceri etc.) Problemele se îngrămădeau, se încilceau. PAS, z. tv 182. Lumea se face mai sumeaţă şi trebile se incilcesc mai urît. ALECSAîîdri, T. 1088. ÎNCÎLCÎRE, încilciri, s. f. Acţiunea de a (s e) î n-c î I c i şi rezultatul ei; încurcătură. (F i g.) Iar raza ta, din zare, hipnotic ii îndrumă Prin oarba încîlcire a căilor din humă. Tojia, c. v. 167. Sub un vint ascuţit ce aleargă ţipind pe incilcirile uliţelor, Nicu.. . se duce drept înaintea lui. macedonski, o. ra 83. ÎNCÎLCÎT, -Ă, încîlciţi, -te, adj. (Mai ales despre fire, păr) Amestecat unul cu altul astfel îneît cu greu se pot desface; încurcat. în bărbile lor încilcite Se-mpie-dică vintul. coşbtjc, P. n 31. Era minunea satului—un maestru in cusături ţărănejti. Cele mai delicate flori ¡i steluţe, cele mai îneîlcite ji mai migăloase rîuri — pentru el erau jucării.' vi.AirUŢĂ, o. A. II 291. Scînteie desperarea in ochi-i crunţi de singe, Şi încilcit e părul lui negru. eminescu, o. I 88. F i g. (Despre drumuri, străzi etc.) întortocheat. Am ocolit parcă străzi încilcite. sahia, n. 55. Drumurile cele încilcite printre vii. ŞEZ. ni 184. ■-+- (Despre gînduri, idei, vorbe) Confuz, obscur, greu de înţeles, neclar. Ce? Cum? Ajutor? — tresări cercetatul, rupt din chinul unor ginduri încilcite. galan, z. r. 217. Sint lucruri care par foarte clare, pe cind în realitate sînt foarte grele ji încilcite. gherea, st. cr. ii 15. întrebările următoare... cit mai încilcite, au găsit aproape la toate elevele aceleaşi cunoştinţe sigure. vlahuţX, o. a. 437. + (Despre scris) Neciteţ. M-am cercat să citesc un romanţ din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de incîlcită, incit le-am lăsat. NEGRUZZI, s. i 11. ÎNCÎLCITtJBA, incîlcituri, s. f. Încîlcire. în jurul nostru tot mai nelămurit vedeam... ca o incilcitură de linii, o stufărie intr-o baltă îngheţată, sadoveanu, p. s. 28. Cum de m-am prins în această incilcitură de rotiţe. CAMIt, PETRESCU, T. II 305. ÎNCÎNÎT, -Ă adj, v. încîinit. ÎNCÎNTĂ, încint, vb. I. T r a n z. A produce o stare de mulţumire, de admiraţie, a stîrni entuziasmul; a captiva, a fermeca, a entuziasma, a vrăji. îl ineîntase mai înainte semnele lor de dragoste, caragiale, o. iii 61. Nu mă-ncintă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară. eminescu, o. I 201. Drag îmi e numele Ană Că te-ncintă au-zindtt-l. jarnîk-bIrSEAnu, d. 35. + A amăgi, a înşela. Te-a ineîntat cu promisiuni mincinoase. <)* Refl. Un altul vă inspiră — el trăieşte, El cu gura voastră rîde, el se-ncintă, el şopteşte. eminescu, o. i 157. ÎNCÎNTĂBE, incintări, s. f. 1. .Sentiment de bucurie, de satisfacţie, de mulţumire; farmec, vrajă. Făceai tu treaba şi pentru ei, o făceai cu o ineîntare care alungă oboseala, pas, z. i 273. 2. (Concretizat) Lucru, aspect, fapt etc. care îneîntă. Balurile. .. sint adevărate incintări. sadoveanu, o. Vii 227. Palate cu mii de incintări. odobescu, S. ni 14. Pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard şi grădini cu cintări ¡i incintări. ghica, s. 86. ÎNCÎNTĂT, -Ă, incintaţi, -te, adj. Plin de bucurie, mulţumit; captivat, fermecat, vrăjit, entuziasmat. Mindru, încintat că poate să-şi arate erudiţia, începu 'să explice cum se găsea in antichitate aurul in albia rîurilor noastre şi cum se spăla, bart, E. 35. Mesenii încintaţi Rămas-au, ascultîndu-l, flămînzi şi însetaţi. ALECSANDRI, T. ii i00. Rămase îneîntată văzind că se înfăţoşează o astfel de partidă, negruzzi, s. i 72. <(> E x p r. Încîntat de cunoştinţă, formulă de politeţe prin care o persoană îşi exprimă faţă de alta mulţumirea de a o fi cunoscut. 4" (Mai ales poetic) Încîntător, atrăgător, fermecător. Acolo se află locuri îneîntate în care am petrecut altădată fără grijă, sadoveanu, z. c. 221. . O poveste îneîntată Care azi e-ntunecată. eminescu, o. i 122. încîxtătGr, -oAre, îneîntători, -oare, adj. Care îneîntă; fermecător. încintătoare erau priveliştile, oriunde mă uitam. vlahuţX, o. a. 366. O, văi încintătoare, dumbravă înverzită, Ce-aţi desfătat adesea copilăria mea. boXintineanu, o. 2. Ai glas încîntător. alecsandri, ip. i 211. Avea un aer aşa de dulce, aşa de incintător. NE-gruzzi, s. i 64. ÎNCÎNTIC, încîntice, s. n. (Învechit) Încîntare. Ce incîntic... trebuie să fi fost pe voinicul fecior, odobescu, S. iii 198. LVCÎRDUÎ vb. IV v. cîrdui. ÎNCÎRJOIĂ, încirjoiez, vb. I. Refl. (Regional) A se încovoia, a se răsuci. Sărmanul om... Au început a se încîrjoia in toate părţile, de foame. SBIERA, p. 311. LvcîbligA, incirltg, vb. I. Refl. A se încovoia, a se îndoi, a se strîmba (ca un cîrlig). Mă trimitea la cimp, de mă inctrligam subt osinda muncii, sadoveanu, p. m. 67. Ca ÎNCÎRLIGARE — 604 — ÎNCLINA Tranz. Mi-am tncirligat degetele. 4 A se încolăci. (Tran z.) îşi în-cîrligă coada de o spiţă. CARAGIALE, S. 55. ÎNtîitLIGA RE s. f. Acţiunea de a (se) îneîr-liga; încovoiere, îndoire (în forma unui cîrlig); încolăcire. îi\( ÎRLIGAT, -A, încirligaţi, -te, adj. îndoit, încovoiat, strîmbat (ca un cîrlig). Pentr-o babă-ncirligată Pierzi o zi şi scapi o fată! COŞBUC, P. I 107. Nişte păsări cu capul, cu ciocul şi cu aripile de fer; ghearele lor erau incirligale şi mai ascuţite decit ale pisicilor. ISPIRESCU, U. 43. Spate râu încirligate, Buze mari şi lăbărţate, jarnîk-JiÎRSEANU, D. 169. — Variantă: cîrligat, -ii (sadoveanu, d. p. 112, siîvastos, N. 327, negruzzi, s. I 261) adj. ÎNCÎRLIONŢĂ vb. I v. cârlionţa. ÎNCÎT conj. (Cu sens consecutiv) De, că, atît de mult că, în aşa măsură că. Baba... începu a trînti şi-a plesni prin casă, îneît biata noră.. . trebui să se scoale. CREakgă, P. 7. Soarele... stătu pe loc, îneît trei zile n-a fost noapte, eminescu, n. 4. <$>• (în corelaţie cu «într-atît », « atît », « aşa », « astfel ») Vorbi astfel, incit robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. S-a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă, îneît bărbatul pe loc s-a trezit. CREangX, p. 88. Fizicul lui sufere într-atît, fotcît pare că e un bătrîn trecut! negruzzi, s. I 41. ÎNtÎTELEA adv; (Munt., rar, în e x p r.) Dc-ft-ll-cîlelca = din răsputeri, fără odihnă, cu mare zor. O s-alerge d-a-ncitelea pe la soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 44. ÎNCLEÎ vb. IV v. îndoia. ÎNCLEIA, încleiez şi încUi, vb. I. 1. T r a n z. A lipi cu clei; a unge cu clei (în vederea lipirii). Patru doage îşi alege, Le-ntocmeşte, le-ncleiază. iosif, r. 73. 2. Refl. A se lipi. In pletele lui bogate... se-ncle-iaseră acum bucăţi de bălegar. GALAN, z. r. 361. ^ A se murdări de clei sau de ceva cleios. S-a încleiat pe vii ini. + F i g. (Ddspre fălci) A se încleşta ; (despre limbă) a se înţepeni. Ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte. creangă, p. 260. Vdleu, că mi s-o încleiat fălcile. ALEC- ■ sandri, t. i 45. 4f- F i g. A se face cleios. Cu gura friptă, de i se încleia scuipatul. DELAVRANCEA, S. 14. 3. T r a n z. A trata firele de urzeală cu o soluţie sau o emulsie pentru a le face mai rezistente. + A acoperi cu scrobeală de amidon hîrtiile fotografice înainta de a le face fotosensibile. A trata cu un coloid pasta din care se face hîrtia, pentru a-i da consistenţă şi rezistenţă. — Variantă: înclei vb. IV. ÎNCLEIAlA, încleieli, s. f. încleiere. ÎNCLEIAT1 s. n. Faptul de a (se) încleia. ÎNCLEIAT2, -Ă, încleiaţi, -te, adj. 1. Fixat, lipit cu clei. Uns cu clei. [Prindea porumbelul] cu nuia încleiată in vîrf. PAS, z. I 129. 2. (Despre un material) Tratat cu o soluţie sau o emulsie în cursul procesului de fabricaţie. — Variantă: înclcit, -ă (ispirescu, L. 146) adj. ÎNCLEIERE s. f. Acţiunea de a (se) încleia şi rezultatul ei.' — Variantă: încloiro s. f. ÎNCLEÎRE s. f. v. încloicre. ÎNCLEÎT, -A adj. v. încleiat. ÎNCLEŞTA, încleştez, vb. I. 1. Tranz. (Despre oameni, cu privire la mîini, pumni, fălci etc.) A strînge puternic, ca un cleşte. Lopătarii surprinşi încleştară mîinile pe lopeţi. GALACTION, o. i'198. Radu încleştează pumnii înăbuşit, camil petrescu, T. ii 57. Taci! şopti ea încleştîndu-şi nervos mina stingă pe braţul lui. REBREANU, R. i 221. <ţ> Expr. A încleşta (sau, refl., a i sc încleşta cuiva) fălcile (sau gura) = a înţepeni (sau a i se înţepeni cuiva) maxilarele; p. e x t. a amuţi, a nu mai putea vorbi (din cauza unei emoţii, a unei boli). Mi se încleştaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi, camil petrescu, u. N. 341. O emoţie distrugătoare îi încleşta fălcile, bătăile inimii îl sufocau. VLAnuŢĂ, o. A. iii 118. -4- (Cu privire la un obiect, la un instrument) A prinde strîns, ca într-un cleşte; a strînge cu putere. El tace năuc, încleştind ruginita-i lopată, toma, c. v. 399. 2. Refl. (Despre mîini, p. e x t. despre oameni) A se agăţa, a se prinde cu putere (de ceva); a rămîne prins (de ceva). Cîteva femei, sălbăticite de spaimă. .. se încleştează de gîtul vitelor. CAMILAR, N. I 304. Mîinile lui se încleştaseră pe frîu. SANDU-ALDEA, u. p. 16. Biata Maică, de frică, s-a încleştat de gîtul lui moş Nichifor. creangă, o. A. 121. <)> Fig. îl părăsise acea putere de luare-a-minte care se încleşta de lecţie şi-i sorbea înţelesul dintr-o citire, vlahuţă, o. a. i 100. 3. Refl. (Determinat adesea prin «în (sau «la) luptă ») A se încăiera, a se lupta cu îndîrjire, corp la corp. Ercule se încleşta la luptă cu Achelou. ispirescu, tj. 72. Ei se-ncleştează-n luptă cu-a nemţilor armată, alecsandri, P. II 159. + F i g. (Despre război, lupte) A creşte în intensitate, a se înteţi; a ajunge la încăierare generală, la luptă corp Ia corp. Lupta se încleştase acum crincenă ,şi stăruitoare. ODOBESCU, s. III 585. Lupta urlă, se-ncleş-tează. alecsandri, p.. ii 16. Şi războiul se-ncleştează, mai ucigaş, negruzzi, s. i 122. — Prez. ind. pers. 3 ■ şi: încledştă (eeldiceanu, p. 63). ÎNCLEŞTARE, înclcştări, s. f. Acţiunea de a (s e) încleşta şi rezultatul ei. 1. Strînşere puternică; strînsoare. încleştarea pumnilor. + F i g. Contracţie. Cu o încleştare nervoasă surîde. camil petrescu, T. ii 285. 2. Agăţare desperată, prindere strînsa. 3. încăierare, luptă* corp la corp. O încleştare de moarte s-au încins, alecsandri, p. iii 353. Fig. Norii rostogoliţi de vîntoasele înalte se adunaseră deasupra, fără să-şi poată descărca talazurile de apă, frămxntîndu-se într-o încleştare uriaşă, c. petrescu, a. r. 28. « ÎNCLINĂ, înclin, vb. I. 1. Refl. A se îndoi uşor (spre pămînt, în jos), a se pleca. V. încovoia. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină. .. Sau o floare ce pe ţărmuri de' pîraie se înclină. MACE-donski, O. I 71. El în braţe prinde fata, peste faţă i se-n-clină. EMINESCU, O. i 79. Copiliţa se înclină, Ca o floare de grădină, alecsandri, p. P. 1206. ^ Tranz. Dima şi Fomete au înclinat capetele şi au tăcut, aţintindu-şi ochii asupra pămîntidui. jGalan, z. r. 30. ^ A se pleca în faţa cuiva în semn de salut, de admiraţie sau de devotament. V. închina. Tuclor şi Bimovă se înclinară, cu ochii plini de admiraţie neprefăcută, sadoveanu, o. vii 83. Vei saluta trecătorii... Te înclini pină Ia pămînt. sahia, N. 102. Străinu-n cale-i se înclină Şi pe genunchi cade cu dor. alecsandri, p. iii 334. 2. Tranz. A apleca un corp, a-i da o poziţie aplecată, a mări înclinaţia unui corp. + R e f 1. Fig. (Despre soare) A se coborî (către asfinţit); (p. e x t. despre zi) a se apropia de sfîrşit. Ceasul e in deseară şi ziua se înclină! GALACTION, O. i 34. Soarele se înclina. C. petrescu, S. 178. Soarele cam binişor S-a-nclinat către sfinţite, coşbuc, p. n 127. 3. Refl. Fig. A se lăsa convins* a admite, a aproba, a accepta, a se închina. Mă înclin în faţa argumentelor tale. ÎNCLINARE — 605 — ÎNCOLĂTĂCI 4. I n t r a n z. Fig. (Urmat de o completivă indU rectă) A fi dispus să. . . înclin să cred că e sincer, a Cu atit mai puţin era înclinat să guste in acele împrejurări măreţia peisajului, vornic, P. 188. + A avea încJinaţie, a simţi vocaţie, atracţie (pentru o disciplină, o meserie etc.). înclină spre inginerie. 5. Refl. reciproc. Fig. (învechit) A avea legături c!% dragoste cu cineva. Oh, cit eram de liniştită ptnă a nu mă înclina cu tine. filijîon, c. 103. Lăsă luate ce avea şi se înclină cu un ibovnic. GORJAN, h. îi 121. . ÎNCLINARE, înclinări, r;. f. Acţiunea de a (s e) înclina şi rezultatul ei. 1. Uşoară îndoire spre pămînt; aplecare. îi mulţămim, el ne răspunde printr-o înclinare şi se retrage cu demnitate. sadoveanu, E. 139. Zoe îmi răspunse printr-o rece înclinare din cap. bolintineanu, o. 386. 2. Fig. Atracţie, înclinaţie. Biografii au arătat in jurul naşterii lui Eminescu o înclinare către fabulos şi controversă. CAi.iXK.SCi', e. 42. P',atc să fi moştenit de la tatăl său înclinarea spre literatură. SADOVEANU, E. 214. (Învechit) Simpatie, afecţiune; dragoste, iubire. Ea cu un tinăr are înclinare, pann, p. V. I 56. • 3. (Geom.) înclinaţie (2). ÎNCLINĂT, -Ă, înclinaţi, -te, adj. 1. Uşor îndoit în jos; aplecat, încovoiat. De ce bătrina-ţi frunte stă astfel înclinată? Ce ţi-am greşit noi, oare, de nu ne mai vorbeşti? negruzzi, s. ii 63. 2. Fig. (Despre fiinţe) Care are o tendinţă, o aplecare, o dispoziţie, o atracţie (spre ceva). înclinat spre literatură. 3. (Geom.) Care are o poziţie oblică faţă de un plan sau de o direcţie dată (de obicei verticală sau orizontală). Plan înclinai. t=i Casele stau înclinate, prinse de o molimă grea. baranga, v. a. 13. <$> (Tehn.) Plan înclinat = plan care formează un unghi ascuţit cu planul orizontal şi cu ajutorul căruia se uşurează ridicarea şi coborîrea greutăţilor mari. ÎNCLINAŢIE, înclinaţii, s. f. 1. Tendinţă, aplecare, dispoziţie, atracţie (spre ceva) ; înclinare (2). înclinaţia aceasta excesivă spre un anumit gen de tarafuri... face ca emisiunile de cîntece populare să fie lipsite de cele mai frumoase doine, contemporanul, s. ii, 1951, nr. 223, 2/2. Această înclinaţie de arheolog îşi avea explicaţia şi folosul ei imediat, galaction, o. i 115. 2. (Geom.) Unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referinţă; înclinare (3). (Astron.) înclinaţie astronomică = unghiul dintre planul orbitei unui astru şi planul orbitei pămîn-tului. (Fiz.) înclinaţie magnetică = unghiul format de direcţia cîmpului magnetic al pămîntului cu planul orizontal. ÎNCLINĂTGR, -OÂRE, înclinători, -oare, adj. (Rar) Şovăitor. [Era] înclinător, sfios prin temperament, vorbind cu un talent natural, bolintineanu, o. 419. ÎNCO adv. v. încoace. ÎNCOÂCE adv. 1. (Cu sens local) înspre mine, spre locul unde mă aflu, la mine; în partea aceasta, în această direcţie. V. aici. Unde l-au prins...? îl aduc încoace? Ian întreabă, camilar, n. i 181. Poftim încoace niţel, că doar n-am să te mănînc. rebreanu, r. I 28. Fugi de-acolo, vină-ncoace! Şezi binişor, nu-mi da pace! creangă, p. 276. Fă-i semn să se coboare de pe zid şi să vie încoace. negruzzi, s. i 171. Exp r. încoace şi încolo = într-o parte şi într-alta, în toate părţile. Ce mai încoace (şi) încolo = la ce atîta vorbă (de prisos), ce mai Ia deal, la vale. A avea pe vino-ncoace = a avea ceva atrăgător, a avea farmec, a atrage. Asta nu însemnează că logodnica era slută, ori n-avea pe vino-ncoace. SADOVEANU, P. 176. Mai încoace de... = dincoace de... A. se da mai încoace = a se apropia. 2. (Cu sens temporal) înspre timpul acesta, mai aproape de mine (sau de epoca noastră). Ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, o. I 64. -ţ- (Cu precizarea punctului de pornire) Începînd cu..., socotind de la... De la o vreme încoace însă nu ştiu ce avea. ispirescu, L.. 2. Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă, eminescu, o. i 196. De la anul acela încoace, avem a consemna cercetări adesea repeţite. ODOBESCU, S. ii 412. De trei zile-ncoace, Guranu-ţi mai tace! alEcsan-dri, p. p. 1. <$• Expr. Mai încoace de... = mai aproape de timpurile noastre. Mult mai încoace de timpii fabuloşi... muzica a fost preţuită, odobescu, S. iii 101.. — Pronunţat: -coa-, — Variantă : încort (ispirescu, L. 89) adv. ÎNCOCÎRJÂT, -A adj. v. cocîrjat. ÎNCOIFĂT, -A, încoifaţi, -te, adj. (Rar) Care poartă coif. Pe calu-i alb călare Tînăr mîndru şi-ncoifat. coşbuc, p. ii 65. Ostaşii înzeoaţi şi încoifaţi. bJlcescu, o. i 122. încolăceAlă, încolăceli, s. f. încolăcire. ÎNCOLĂCI, încolăcesc, vb. IV. 1. Refl. A se face ca un cerc, a se înfăşură în formă de colac (uneori în jurul unui obiect); a se încovriga, a se încolâtăci. Uriaşul acela. . . se încolăcea împrejurul focului, şi punea capul pe coadă şi dormea aşa. Sbiera, p. 34. Văzu un balaur care şe încolăcise pe un copaci, ispirescu, l. 89. Uit balaor mare, grozav, se încolăcise împrejurul unui armăsar, po-PESCU, B. II 111. • Expr. Mui încolo = mai departe. Calul porneşte la pas, pină ce iesă mai încolo, departe, creangă, p. 220. Pînă (mai) încolo = pînă nu departe. Ilie Zăganu tocmai se pregătea să plece către comitet. — Te-oi duce pînă mai încolo, frate Ilie! ... îi spttse Lazăr, după ce urase ziua bună. miiiale, o. 161. Mergeţi sănătos, moş Vasile, zicem noi, petre-cîndu-l pînă încolo, creangă, a. 109. încolo şi încoace= de colo pînă colo, în toate părţile, dintr-o parte în alta. începe a purta caii încolo şi încoace. CREANGĂ, p. 195. (Familiar) A lăsa (pe cineva) încolo v. lăsa. Lasă-l (sau dă-1) încolo = (eufemism pentru «dă-1 dracului ») nu te mai ocupa de el, nu-i mai arăta atenţie sau afecţiune. Lasă-l încolo! Că prea e nu ştiu cum!. .. Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul! zice mamiţa, prefă-cîndu-se foarte supărată. CARAGIALE, o. II 161. A ])!('('îl (sau a se duce, a o tuli etc.) pc-aci încolo v. aici. Fugi încolo! = taci din gură, nu mai spune fleacuri. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») Mai tîrziu, mai pe urmă. Poate mai încolo,să ai nevoie de unul ca mine. creangă, p. 199. ^-Loc. adv. Dc-aici (sau dc-acum, (regional) d-acilea) încolo = de acum înainte, începînd din acest moment. Şi după ce umblară zi de vară pînă-n seară ca cuvintul de poveste ce d-acilea încolo se găteşte, ieşiră pe tărîmul celălalt. ISPIRESCU, L. 116. De atunci încolo = de .atunci înainte, după aceea. Cu sunete de flaut Poţi să-ntîmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? eminescu,. o. i 149. De astăzi (sau de mîino etc.) încolo = începînd de azi (de mîine • etc.). De mîine încolo puteţi să aşteptaţi demisia mea. DEMETRIUS, C. 53. 3. (Arătînd exclusivitatea) în afară de asta. Avea doar o fată şî-ncolo nu mai avea nici un copil. ŞEZ. III 73. — Variantă: incoleâ (bibicescu, p. p. 126, jarnîk-BÎRSEANU, D. 97) adv. ÎNCOLONA, încolonez, vb. I. Refl. (Despre un grup de oameni) A se aşeza în coloană; (despre un singur om) a-şi lua locul în coloană. Mi-a poruncit.. . să mă încolonez, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 156, 9/1. Soldaţii se încolonară. PAS, z. IV 40. O şutaşi ceva de muncitori se încolonează pe şosea. SÂhia, N. 43. ÎNCOLŢÎ, încolţesc, vb. IV. I. I n t r a n z. 1. (Despre plante) A da colţ, a răsări-din pămînt, a germina. A încolţit iarba. c=i A căzut omătul, a suflat vtntul de primăvară, au încolţit mugurii, a dat frunza, delavrancea, a. 34. Din tulpina bătrînă şi putredă a fagului încolţesc vlăstare tinere şi vioaie, russo, o. 27. 2. Fig. (Despre idei, sentimente) A apărea, a se forma, a se naşte. în acelaşi timp, îi încolţi în minte o întrebare, ca un cîrlig: ce caută el aici ? rebreanu, p. s. 68. Un grăunte de speranţă începu să încolţească în mintea ei. bart, E. 241. Şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stîncă şi c-o mină pe bîtă, încolţea un dor mai adine, mai întunecos, mai mare, — dond voiniciei! eminescu, n. 5. H. Tr a n z. 1. (Despre animale, mai ales despre lupi sau cîini) A înfige colţii în..., a ataca şi a muşca; a înconjura din toate părţile, atacînd fără posibilitate de retragere. L-au încolţit dinii. c=i încolţit-a lupul vreun juncan? agîrbiceanu, s. p. 16. Lupii. . . i-au încolţit o vită. contemporanul, vin 287. 2. Fig. (Despre oameni) A prinde la strîmtoare, a strînge în chingi, a înghesui. Acu şi subprefectul... a început a-l încolţi, sadoveanu, p. s. 66. Pe mine mă încolţise un autor într-un ungher şi-mi spunea viaţa şi operele lui. vlahuţă, o. a. 226. Dacă se văzu încolţit, spuse tot ade- vărul. ispirescu, l. 179. (Despre abstracte) Ţipă ascuţit, fără nici o legătură cu învinuirile şi întrebările care-l încolţeau, dumitriu, v. l. 45. Femeia, încolţită de spaimă, a început să-i teamă viaţa, popa, v. 313. într-astă vreme nunta mergea încetinel şi îndelete, oprindu-se pe unde da de umbră şi benchetuind pe unde încolţea foamea pe nuntaşi, popescu, b. iii 111. ÎNCOXŢÎRE s. f. Acţiunea de a î n c o Pţ i ; germinare. încolţirea griului. ÎNCOLŢIT s. n. Faptul de a încolţi; încolţire. ÎNCOMAT, -A, încomaţi, -te, adj. (Neobişnuit) Cu coamă bogată. El scoate grabnic un pumnal Şi-un val de sînge, roşu val De singe cald a izvorît Din nobil-încomatul gît, Şi cade mortul cal. coşbuc, F. i 114. ÎNCONDEIA, incondeiez (pers.. 3 şi încondiie), vb. I. Tranz. 1. A desena, a împodobi cu diferite modele, cu ajutorul unui condei sau prin alte mijloace. Scobeau lemne şi le încondeiau cu un cui înroşit în foc. PAS, z. I 159. Expr. Om (saupersoană) (Io (mare)încredere=persoană pe a cărei cinste (fidelitate, vrednicie, discreţie) cineva se poate bizui, căreia îi poate încredinţa chestiuni sau sarcini importante. Vătăşelul Lazăr Odudie, omul de încredere al lui Cosma, venea în urma lui, cu capul gol. rebreanu, r. 'ii 68.1‘ost do (maro) încredero = post care se încredinţează numai persoanelor vrednice de încredere deplină. (în parlamentele burgheze) Vot do încrcdorc = vot prin care se aprobă în parlament activitatea sau programul unui guvern. A pune chestiunea do încredere = a supune votului deputaţilor politica generală a guvernului sau un aspect particular al ei, votul contrar atrăgînd după sine demisia guvernului. ÎNCREDINŢA, încredinţez, vb. I. 1. Tran z. (Urmat de determinări în dativ) A da ceva ori pe cineva în grija, în seama sau în păstrarea cuiva demn de încredere ; a preda. îşi încredinţa pardesiul şi pălăria persoanei rotunde şi afabile de la garderobă. C. PETRESCU, c. v. 60. Eu cred că, dacă ar afla ce ginduri ai, califul ar fi în stare să-ţi încredinţeze puterea lui pe o zi. caragiai,E, p. 129. Boierii încredinţau cîrmuirea ţării pe viaţă sau pe o seamă de ani unui om ce îl chema domn şi stăpînitor al ţării. BĂI.CESCU, o. I 351. + (Cu privire la o taină) A împărtăşi cuiva cu toată încrederea. (Poetic) Florile. . . încredinţară taina lor.. . unui flutur. EMINESCU, n. 29. 2. Refl. A se convinge de ceva. Tomşa se incre-dinţă dintr-o privire că răzăşii lui sînt de faţă. Sadoveanu, o. vn 109. Ca să se încredinţeze, îşi chemă fetele. ISPIRESCU, h. 52. Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe Chirică. creangă, p. 171. Te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decît tine. negruzzi, S. I 63. 3. T r a n z. A confirma, a asigura. Tu, in carne şi oase?—S-ar zice că tot eu!... îl încredinţă Vardaru. c. PETRESCU, A. R. 12. Şi ca să-l încredinţeze, îi dete înscris, ispirescu, i,. 6. Aşa m-o încredinţat vărul meu. ai/ECSandri, t. 952. <)- Âbsol. Aşa e, cum spuneţi dumneavoastră, domnule plotonier-major, a încredinţat Fior ea. sadoveanu, m. c. 55. ÎNCREDINŢĂRE, încredinţări, s. f. Acţiunea de a încredinţa şi rezultatul ei. 1. Lăsare în grija, în seama sau în păstrarea unei persoane de încredere. încredinţarea unei misiuni. 'încredinţarea unui secret. -4- (Concretizat, neobişnuit) Adeverinţă. Erau şapte încredinţări la număr, pentru arme şi bani. C. PETRESCU, A. R. 10. 2. Convingere. El rostea acestea cu cea mai deplină Încredinţare. ODOBESCU, s. Iii 46. 3. Garantare, asigurare. Tu credinţă-mi juri şi-mi dai încredinţări, negruzzi, s. ii 18. ÎNCREDINŢAT, -Ă, încredinţaţi, -te, adj. (Numai în expr.) A fi (sau a rămîne) încredinţat că... = a fi convins, a avea siguranţa că... Erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune, ispirescu, i,. 211. Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pămîntul. creangă, p. 171. încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămînea mulţumitor. NE-GRUZZT, S. I 43. ÎNCREMENI, încremenesc, vb. IV. Intranz. 1. A rămîne nemişcat (de mirare, de frică, de groază etc.); a înmărmuri, a împietri, a înlemni. încremeni de groază ca şi cind mişcarea şi glasul mulţimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri, rebreanu, r. ii 277. Cînd a dat cu ochii de mine pe loc a încremenit, creangă, p. 86. Arald 38 ÎNCREMENIRE — 610 — INCRÎNC ENAT încremenise pe calu-i. EMTNKSCT7, o. i 98. Fig. în tăcere, începu să cînte un corn de vînătoare departe, sus, în cer, sub gheţari, unde încremenise o .lumină puternică trandafirie, sadoveanu, o. v 610. Şi pe-a degetelor vîrfuri in iatacul tăinuit Intră — unde zidul negru într-un arca-n-cremenit. eminescu, o. i76. Tranz. f act. Frumuseţea tînărului, privirile lui pierdute cine ştie unde, aerul extatic care-i lumina capul, încremeniră pe omul de afară. CARAGIALE, O. I 317. 2. (Despre lucruri în mişcare) A sta, a se opri locului. Suflările molatice de vînt încremeniră, zgomotul depărtat al văilor frămîntate de vijelia Bistriţei amuţi. HOGAŞ, DR. n 16. De fiori încremeneşte Largul apelor adinei. COŞBUC, p. n 12. Soarele părea că încremenise pe loc, îitf'îlcit în crengile copacilor. yî.aiiuŢa, o. A. 120. ÎNCREMENIRE s. f. 1. Acţiunea de a încremeni şi rezultatul ei; nemişcare, împietrire, neclintire. Se amestecau chemări de paseri: erau cele din urmă călătoare pe şuvoaiele de vînt ale înălţimii, ca pe ape; grăbeau nă-. prasnic spre miazăzi, căci le ajungea din urmă spaima gheţii, încremenirea de stîncă a lunilor rele. SADOVEANU, p. M. 88. în solemna încremenire a firii nu se mişca, încet şi gînditor, decît doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adîncidui. HOGAŞ, M. N. 92. Era o tăcere şi o încremenire în tot cuprinsul acela, că te credeai pe-o altă lume. vlahuţă, o. a. 485. 2. Rămînere în nemişcare (de mirare, de frică, de groază etc.) ; înmărmurire, înlemnire, consternare. în mulţimea adunată la conacul Vîrnavilor a fost o clipă de... încremenire şi tăcere, galan, z. r. 230. Legiuni de zugravi şi de pietrari erau osîndiţi ca să aşterne pe ziduri pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopee vînătoreşti. odobescu, s. hi 80. ÎNCREMENIT, -Ă, încremeniţi, -te, adj. Oprit brusc pe loc, rămas în nemişcare; înţepenit, nemişcat, neclintit ; p. e x t. (despre persoane) înmărmurit, înlemnit, consternat. Nu venea de nicăieri nici o adiere de vînt. Sus pe cer un uliu plutea într-o rotire largă, cu aripile desfăcute, încremenite ca într-un tablou, mihalE, o. 409. Am stat încremenit sub groaza celor ce aveau să se întîmple. vlahuţă, o. a. 495. Holbînd ochii lung prin casă, o cuprinde spaimă şi remîne încremenită, creangă, p. 27. Rămăsei încremenit la o aşa ciudată privelişte, alecsandri, C. 111. <> (Poetic) Fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, eminescu, o. I 148. ÎNCRENGĂTţjRĂ, încrengături, s. f. Fiecare din diviziunile mari în care este împărţit regnul animal sau vegetal. încrengătura vertebratelor. ÎNCRESTĂ, încrestez, vb. I. Tranz. (Rar) A cresta. Băţul meştereşte în coajă încrestase. La Tdrg. ÎNCREŢI, încreţesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la suprafeţe netede) A face să capete creţuri sau cute. Iazul seînteia ca o oglindă mare de argint: nici o aburire nu-l încreţea, sadoveanu, o. vi 15. Codrii se înfiorează de atîta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe. eminescu, o. i 142. Refl. Marea luă o culoare mai întunecată, se încreţi şi începu a fierbe, bolintineanu, O. 270. Apa-n vălurele... se-ncreţeşte. alecsandri, p. iii 278. -fy- A strînge pielea (în special a frunţii) în formă de cute sau creţuri. îşi încreţi fruntea, pînă i se îngustă cit degetul, camilar, tem. 172. Domnul Frederic... te îndepărta cu mina şi-şi încreţea fruntea. PAS, z. I 308. încreţi fruntea şi-şi aţinti privirea bolnavă hi bagdadie. SADOVEANU, O. I 51. ^ Refl. I se încreţeau cutele mărunte de pe lîngă ochi. dumitriu, n. 148. Unii se încreţesc la chip, cînd le vorbeşte, de ai crede că au mîncat lămîi. pas, z. iv 102. Dar cum i s-a încreţit pielea pe frunte şi pe sub ochi! vlahuţă, o. a. m 19. I n t r a n z. (în expr.) A încreţi din sprîncene v. sprinceană. 2. R e f 1. Fig. A se încrincena, a se înfiora. Şe încreţea carnea pe trup, auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tîlhari. Ghica, S. 30. -if- Tranz. Un vis care m-au încreţit din talpă pîn-în creştet, alecsandri, T. 1086. 8. Tranz. (Cu privire la părul capului, p. ext. la persoane) A face să fie creţ, a încîrlionţa. Nu tn-ai încreţit destul la tîmple. alecsandri, T. 1650. Cu ce să-şi încreţească zulufii săi cei mîndri? negruzzi, s. n 179. ÎNCREŢÎRE, încreţiri, s. f. Acţiunea de a (s e) încreţi şi rezultatul ei; zbîrcire. încreţirea frunţii, -fy- (Concretizat) încreţitură, creţ. Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc. eminescu, o. i 117. ÎNCREŢÎT1 s. n. (Rar) încreţire; felul în care se încreţeşte un lucru. Şi-o cunosc numai pe mers, Pe mersul picioarelor, Pe-ncreţitul poalelor. jarnîk-bîrsEanu, d. 34. ÎNCREŢÎT2, -Ă, încreţiţi, -te, adj. Care are sau face creţuri; (despre ţesături) cusut cu încreţituri, cu cute. Fusta îi este înflorată, încreţită. STancu, D. 75. Prin cimpia dreaptă adia un vînt subţire de vară şi apa care curgea prin apropierea tîrguşorului sclipea încreţită în bătaia luminii, sadoveanu, o. I 183. Lungi perdele încreţite, care seînteie ca bruma, eminescu, o. i 152. -f- (Despre chipul omului, în special despre frunte şi sprîncene) Plin de cute, zbîrcit; p. e x t. posomorit, încruntat. Fruntea-i era încreţită, iar musteţele mari erau date după oală. DUNĂREANU, CH. 16. Mereu sta încreţită şi sumbră a lui frunte, macedonski, o. I 256. Posomorit... cu sprin-cenele-ncreţite. contemporanul, i 234. ÎNCREŢIT ORĂ, încreţituri, s. f. Parte încreţită a unui obiect, locul unde un obiect prezintă cute; creţ, cută. începu a curge de prin încreţiturile hainei sale, mărgăritare. ispirescu, L. 40. Floarea... veghea printre frunzele ei, ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor. eminescu, n. 18. încreţitură la mînecile cămeşii. ŞEZ. ii 41. Cută pe pielea obrazului, zbîrcitură. Lîngă coada ochiului avea încreţituri mărunte, dumitriu, n. 146. Avea o faţă cu ciudate încreţituri, o faţă scrisă parcă. SADOVEANU, O. VII 230. Pe larga-i frunte încep să se arate încreţituri mărunte, macedonski, o. i 259. ÎNCREZĂTOR, -OĂRE, încrezători, -oare, adj. (Despre oameni) Care are încredere, care se încrede lesne. (Adverbial) Zimbea încrezător în sine. vornic, p. 132. ÎNCREZTjT, -Ă, încrezuţi, -te, adj. (Despre oameni) Care se crede prea mult, care are o idee prea bună despre sine; îngîmfat, înfumurat. Bouarul era bogat, şi acum se făcuse leneş şi cam încrezut, slavici, n. i 50. Era foarte încrezută în frumseţea sa. reteganul, p. IV 3. ÎNCRBUNĂRE s. f. v. incriminare. ÎNCRÎNCENĂ, pers. 3 încrîncenă, vb. I. Refl. (Despre fiinţe în general sau numai despre anumite părţi ale corpului) A se contracta, a se înfiora (de frică, de scîrbă, de mînie). De cîte ori dascălul Pamfil ceteşte în gromovnic că iar are să fie zavistie mare şi tăiere şi războaie intre împăraţi, mi se încrîncenă inima şi n-am somn. sadoveanu, F. J. 59. Tran z. Un nod greu îi încrîncenă grumazul, camilar, T. 46. — Prez. ind. şi: încrîncenez (deşliu, m. 13). — Variante : crînceuă (c. petrescu, î. ii 8), îiierînciufi (creangă, p. 77) vb. I. ÎNCRÎNCENÂRE, încfîncenări, s. f. Acţiunea de a (se) încrâncena; înfiorare. + încăierare, încleştare sîngeroasă. ' ÎNCRÎNCENĂT, -Ă, incrîncenaţi, -te, adj. (Despre fiinţe şi mai ales despre părţi ale corpului lor) Contractat, înfiorat. Degetele mîinilor îi stăteau încrîncenate. camilar, ÎNCRÎNCINA — 611 — ÎNCRUCIŞAT N. l 180. Lumea.. . se uita şi-şi simţea carnea încrîncenata de ceea ce vedea. PAS, z. iii 11. F i g. Cumplit, neîndurat, nemilos. Toată fărima de viaţă şi tot veninul urii incrîn-cenate erau trădate de privirile ciinoase ale ochilor cenuşii, întunecaţi ca pulberea. mihai■ (Adverbial) Ca să-l poată vedea... mai bine, se uita cam încrucişat. GAI Refl. reci-p r o c. Vierul cu dinţii, leul cu unghiile, unul pre altul se încruntară, ţichindeal, f. 32. Tranz. Mi-l întreba S-aleagă ceva: Paloş să-şi încrunte, Au luptă să lupte? teodorescu, P. p. 499. 4- Tranz. (Cu privire la ochi) A înroşi. Grecul beat paloşu-i da, Iar Vulcan cum îl lua, Ochii-n sînge-şi încrunta, alecsandri, p. p. 138. — Prez. ind. şi: (rar) încruntez (caragiale, o. i 45). —Variantă: (învechit şi popular) cruntă, cruntez (bXl-cescu, o. i 319, şez. vn 90), vb. 1. ÎNCRUNTĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) încrunta. 1. încreţire a frunţii sau a sprîncenelor în semn de nemulţumire, de mînie, de cruzime; privire aspră sau posomorită. Pe faţa brigadierului înflori la început un zîmbet puternic, care crescu neîncetat, pînă cînd, deodată, se transformă într-o încruntare plină de grijă. MUIALE, o. 433. Toţi erau tăcuţi, flămînzi şi însetaţi; priveau cu încruntare înainte, sadoveanu, o. I 13. 2. (învechit şi popular) Însîngerare. ÎNCRUNTĂT, -Ă, încruntaţi, -te, adj. 1. (Despre om şi mai ales despre sprîncene, frunte, privire) Care are o înfăţişare aspră, care exprimă o stare sufletească de îngrijorare, de supărare, de mînie. Se uita în pămînt încruntat, pas, z. i 200. Ce tare era, aşa, cu fruntea lui pătrată şi încruntată. C. PETRESCU, C. V. 329. Dacă:. . văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure. ISPIRESCU, L. 228. Fig. Peste treburile încruntate, peste liniştea tristă... s-a abătut îndată bună-voia şi rîsul. popa, v. 104. 2. (învechit şi popular) Plin de sînge, muiat, scăldat în sînge; însîngerat. Toţi la luptă-s încleştaţi, Toţi în sînge încruntaţi. ALECSANDRI, p. a. 48. Vom spăla de sînge Braţul nostru încruntat. NEGRUZZI, S. II 81. Paloşu-mi cel încruntai. TEODORESCU, P. p. 105. — Variantă: (învechit şi popular) cruntdt, -ă (TEO-dorescu, P. p. 385, ALECSANDRI, p. p. 201) adj. ÎNCRUjN’TĂTURĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfăţişare încruntată, cută pe frunte între sprîncene. Mecanicul îl privi cu o încruntătură. CAMILAR, N. II 106. 2. (învechit şi popular) Urmă, pată de sînge. îi prinde şi-i mănîncă şi pe aceştia, îneît n-au lăsat nimică, afară de nişte încruntături pe vatră şi pe cuptori. SBIERA, P. 204. ÎNCRUSTĂ vb. I v. incrusta. ÎNCRUSTÂRE s. f. v. incrustare. ÎNCRUSTĂT, -Ă adj. v. incrustat. ÎNCRUSTÂŢIE s. f. v. incrusta(io. ÎNCRUŞÎT, -Ă adj. v. cruşit. ÎNCUIĂ, inciţi, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la uşi, porţi, lacăte, p. e x t. la încăperi, case) A închide cu cheia, cu zăvorul. Doamna Vorvoreanu se ridică, se duse pînă la uşă lovindu-se de mobile pe întunerec, încuie uşa cu cheia, dumitriu, N. 83. încuiase casa mama, îşi lUase pruncii în braţe şi se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Credinciosul împăratului, încuind uşa pe din afară... le zice cu răutate. creangX, p. 251. (Cu privire la fiinţe sau la obiecte) A izola într-o încăpere închisă cu cheia. Mină caii în grajd, îi încuie, eminescu, n. 21. + Fig. (Familiar, cu privire la persoane) A înfunda, a lăsa ruşinat, încurcat, fără putinţă de a mai răspunde. 2. (Popular) A constipa. ÎNCUIAT, -Ă, încuiaţi, -te, adj. 1. (Despre uşi, porţi, p. e x t. despre încăperi sau obiecte) închis cu cheia, cu zăvorul. La uşile lor încuiate Mai adaugă lăcate. beniuc, v. 112. A rămas lada-ncuiată. jarnîk-bîrseanu, d. 424. (Despre persoane) Izolat într-o încăpere închisă cu cheia. Le ţine pe toate [fetele] închise la un loc într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorite cu nouă uşi de fer. ispirescu, l. 232. 2. (Popular) Constipat. + F i g. (Familiar) Cu idei înguste, fără orizont, incapabil să primească idei noi; p. e x t. necomunicativ, tăcut, nesociabil. Nu-s un magistrat îmbîcsit, încuiat, galan, z. r, 152. . ÎNCUIBĂ, încuibez şi (mai rar) încitib, vb. I. Refl. A se stabili undeva nepoftit, nedorit, a se vîrî unde nu-i este locul; a se oploşi. Moşia asta... a fost a bătrînilor noştri, pînă ce s-a încuibat între noi o riie boierească, sadoveanu, N. F. 28. Fig. (Despre nenorociri, nevoi, boli etc.) Vezi dumneata?! — gîndesc toţi deodată — şi noi credeam că nevoile s-au încuibat numai în satul nostru. sp. popescu, m. g. 38. Urîtul... în inima copilei se prefira şi pe fiece zi mai adine o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba. odobescu, s. iii 204. Boala de vile... este încuibată şi în judeţul Dorohoi. I. ionescu, D. 188. (Rar, despre sentimente) A pătrunde adînc, a se înfige cu putere, a se cuibări. O spaimă tainică i se-ncuibă în suflet. anghel-iosif, c. L. 79. S-a-ncuibat dragostea-n el. TEODORESCU, P. p. 305. + Tranz. (Neobişnuit) A cuprinde, a adăposti.' Cum poate-o frunte maiestoasă Să-ncuibe-o cugetare atît de fioroasă? ALECSANDRI, P. m 346. ÎNCUIBĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) încuiba. ÎNCUIBĂT, -Ă, încuibaţi, -te, adj. Care s-a aşezat, s-a vîrît, s-a aciuat, s-a stabilit (nepoftit şi nedorit) într-un loc. (F i g.) Neagra duşmănie şi lacoma rîvnire De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc. vlatiutX, p. 18. ÎNCUIÎRE, încuieri, s. f. Acţiunea de a î n c u i a şi rezultatul ei; închidere cu cheia, cu zăvorul. Incuierea porţilor. ÎNCUIETOARE, încuietori, s. f. Dispozitiv cu care se încuie o uşă, o fereastră, o ladă etc. Rîcîi muşchiul care ascunsese încuietoarea. GALACTION, o. I 256. Nu era încuiat cu vro încuietoare meşteşugită, ispirescu, u. 98. Pune p-un lăcătuş singur într-o pivniţă şi zi-i să-fi facă o încuietoare. NEGRUZZI, S. III 406. ÎNCUIETURĂ, încuieturi, s. f. (Popular) Constipaţie. ÎNCUJBĂ, încujbez, vb. I. Tranz. (învechit şi regional) A încovoia, a îndoi, a strîmba. O floare încujbată de-a crivăţului suflare, negruzzi, s. ii 7. F i g. Ia-mi podoabele aceste, giuvaerurile aceste; greutatea . lor mă ÎNCUJBARE — 613 — Încurca încujbează... O haină de doliu ar fi trebuit să port de la măritarea mea. negruzzi, s. m 183. ÎNCUJBĂRE s. f. (învechit şi regional) Acţiunea de a încujba; încovoiere, îndoire. ÎNCU JBĂT, -Ă, inctijbaţi, -te, adj. (învechit şi regional) încovoiat, îndoit; strîmb, cocoşat. Acest favorit. . . voi să-l văz încuibat în două. negruzzi, s. ni 334. ÎNCUMĂTĂ vb. I v. încumeta. ÎNCUMETĂ, înciimet, vb. I. Refl. 1. (De obicei urmat de o propoziţie completivă introdusă prin « să », de o determinare introdusă prin prep. «la» sau, mai rar, de un infinitiv) A îndrăzni să întreprinzi sau să încerci ceva fără a lua în seamă riscurile, a avea curaj, a cuteza. Să-ţi dau, mai tîrzior. Aripi, credinţă şi dor Ca să te-ncumeţi şi la zbor. TOMA, 'c. v. 408. Prin apă nu s-a încumetat să treacă. reteganul, p. m 3,5. Nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii. odobescu, s. iii 78. 2. (Rar, urmat de o determinare introdusă prin prep. « în ») A se baza, a se bizui pe ceva, a se încrede în ceva. Nelegiuiţii se încumetau in mulţimea lor. ISPIRESCU, M. V. 21. — Accentuat şi: (prez. ind.) încumit. — Variante: (învechit şi regional) încumăfa (băi.cescu, o. ii 104) vb. I, încumdtc (perf. şi încumesei, part. încumes) (ispirescu, i,. . 219)vb. III. ÎNCUMETĂRE s. f. Acţiunea de a se încumeta şi rezultatul ei; cutezanţă. Umbra, înlemnită pe loc de urletul străjărului, i-a răspuns cu blinda încumet are fe-meiască. popa, v. 301. ÎNCUMETE vb. III v. încumcta. ÎNCUMETRf vb. IV v. cumetri. ÎNClJNJUR s. n. v. înconjur. ÎNCUNJURĂ vb. I v. înconjura. ÎNCUNOŞTINŢĂ, încunoştinţez, vb. I. Tranz. A face cunoscut, a aduce la cunoştinţă, a înştiinţa, a comunica. Direcţia teatrului încunoştinţează publicid că spectacolul se amînă. ÎNCUNOŞTINŢĂRE, încunoştinţări, s. f. Acţiunea de a încunoştinţa şi rezultatul ei; aducere la cunoştinţă, înştiinţare, informare, comunicare. încu-noştinţarea publicului prin afişe. □ Această insultă ar trece sub tăcere, dacă ea nu ar fi pentru mine o incunoş-tinţare că tu suferi, bolintineanu, o. 454. -+■ (Concretizat) Aviz, scrisoare care conţine o înştiinţare. A primit o încunoştinţare de la poştă. ÎNCUNUNĂ, încunun şi (mai rar) încununez, vb. I. Tranz. (Mai ales poetic) 1. A aşeza (pe capul cuiva) o cunună ca semn de omagiu, de înălţare la o demnitate etc. (v. încorona); p. e x t. a aşeza un obiect deasupra altuia, în chip de coroană. Scena se petrece la poalele unei stînci păduroase pe care o încunună un castel feudal cu... metereze, odobescu, s. m 59. Unii brazdele răstoarnă, în căpiţi alţii le-adună, Le clădesc apoi în stoguri şi cu stuh le încunună, ALECSANDRI, p. a. 127. <$> F i g. Era uscată şi subţirică, privind drept cu ochii ce păreau rotunzi, şi soarele ii încununa frumuseţea anilor ei tirzii. sadoveanu, N. P. 44. Soarele apune, Voind creşte-tele-nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă. EMINESCU, O. I 148. (R e f 1.) S-a făcut ziuă; s-a încununat de trandafiri răsăritul, sadoveanu, m. c. 206. 2. F i g. A realiza. Vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă, alexandrescu, m. 15. ÎNCUNUNĂRE, încununări, s. f. Acţiunea de a încununa şi rezultatul ei; f i g. desă vîrşire, ducere la bun sfîr* şit. Naşterea Republicii Populare Romine a însemnat încununarea cu o victorie istorică a luptei de secole duse de poporul muncitor romîn pentru libertate şi independenţă naţională, lupta DE ci.asX, 1952, nr. 7, 55. [Fiind mutat la Bucureşti] cariera lui de magistrat model.. . îşi găsea o încununare mai puţin vagă. c. petrescu, C. v. 10. ÎNCURĂ, incur, vb. I. Tranz. (învechit şi popular, cu privire la cai) A face să alerge, a mîna repede, a goni. Nuntaşii, cu Voinea înfrunte, au început să încure... caii nerăbdători. GALACTION, o. I 73. încalecă caltd şi-l . încură prin grădină. ISPIRESCU, L. 152. Voinicul... incura armasarul înaintea bătăliei. russo, o. 35. 4- Refl. (Despre cai, mai rar despre alte animale) A porni la fugă (alergînd unul după altul), a se întrece alergînd; a alerga în voie, a zburda. ÎNCURAJĂ, încurajez, vb. I. Tranz. 1. A da curaj, a îmbărbăta, a însufleţi. Părinţii o încurajară din ochi să primească. C. petrescu, c. v. 14. Doctoream şi încurajam soldaţii, care de multe ori mureau in braţele mele. russo, o. 50. 2. A sprijini, a stimula. A încurajat elevul prin cuvinte de laudă, czi încurajind introducerea de forme noi de muncă, o îndrumătorul cultural o va constitui un real sprijin. contemporanul, s. ii, 1951, nr. 223, 2/2. Să-i încurajăm dindu-le avantaje potrivite cu sacrificiile lor. alecsandri, T. I 361. ÎNCURAJĂRE, încurajări, s. f. Acţiunea de a încuraja şi rezultatul ei; îmbărbătare, însufleţire, stimulare, sprijinire. în 1887, se votează legea pentru încurajarea industriei naţionale. IST. r.p.r. 415. Mai tot intr-acelaşi timp s-a format in Bucureşti Societatea literară, al căreia scop nu avea nimic ascuns, ci era pur şi simplu dezvoltarea şi încurajarea literaturii naţionale. ghica, s. A. 149. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor, negruzzi, s. i 36. ÎNCURAJĂT, -Ă, încurajaţi, -te, adj. Care a căpătat curaj, căruia i s-a dat curaj; sprijinit, stimulat, îmbărbătat. ÎNCURAJATOR, -OĂRE, încurajatori, -oare, adj. Care dă curaj, îmbărbătează, stimulează, sprijină. Ştiri încurajatoare. ÎNCURĂRE, incurări, s. f. (învechit) Alergare de cai, cavalcadă; p. e x t. năvală, incursiune. Ameninţările şi încurările... nu putuse să-i facă să reintre in linişte, ghica, s. 629. ÎNCURCĂ, înciirc, vb. I. I. T r a n z. 1. (Cu privire Ia fire, aţă de cusut etc.) A amesteca fără voie astfel încît să nu se mai poată desface uşor; a încîlci. A încurcat aţa. Expr. A(sau, refl., isc) încurca ¡{de (cuiva) v. i ţ ă. 2. (Cu privire la drumuri, cărări, urme etc.) A amesteca astfel încît să nu se mai poată desluşi, a schimba mereu (direcţia). Iepurele fricos şi vulpea vicleană, cari, fiecare după firea sa, se silesc a-şi minţi gonacii şi a încurca dira lor printre tulpinile despuiete. odobescu, S. iii 41. Şi le-ncurc cărările, Tot cu dezmierdările. TEODORESCU, p. p. 148. (Refl., în e x p r.) A i sc încurca (cuiva) potccile = a i se înfunda, a o păţi. 3. (Popular, cu privire la fîneţe sau recolte) A călca în picioare, a strivi, a împrăştia. Florile Mi le-ai călcat... Livezi Verzi Mi-ai încurcat. TEODORESCU, p. p. 582. Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci fîneţele. id. ib. 627. II. 1. Tranz. A stingheri la mers (pe cineva)', a îngreuia mersul (cuiva). Urşi, poteci ascunse, vulpi viclene N-au să mă-ncurce. beniuc, A. R. 22. O luă repede- spre port. Copiii cu pasul lor mărunt o încurcau. BART, E. 317. + Refl. A se împiedica din mers; a se rătăci. S-au ÎNCURCALĂ — 614 — ÎNCUVIINŢARE încurcat in nişte găteje. sbiera, p. 297. Şi ne tot coborlm noi... cu mare greutate pe nişte povîrnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre ciritei de brad. CREANGĂ, A. 30. De e curcă, Ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor, în calea vînătorilor? odobescu, s. irr 9. De măceşi Se încurca, Mărăcini îl înţepa. TEODORESCU, P. P. 508. 2. T r a n z. A opri de la o acţiune, a stînjeni. Tu ai de lucru aici, dragă Costică, şi eu n-am venit să te încurc. REBREANU, R. I 256. Au sărit cei lei de turci. Care cum putea mai iute: Vin romînii spre redute, Şi să stai să-i mai încurci? coşbuc, p. ii 49. E x p r. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stînjeni activitatea celor prezenţi, a stingheri (pe cineva). Da de ce staţi în picioare, măi creştini, şi încurcaţi locul de nici nu mai poate să se 7nişte lumea?... Aşezaţi-vă la masă. rebreanu, r. i 193. Altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele. creangă, p. 216. De nu ştii juca, Vremea n-o mai încurca! jarnîk-bîrseanu, d. 419. A fi încurcat în trebi = a fi ocupat peste măsură. E încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoştinţa locuitorilor, negruzzi, s. i 69. 8. T r a n z. A face (pe cineva) să-şi piardă firul ideilor; a zăpăci, a ului, a ameţi. N-ai grijă-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat, alecsandri, t. ii 137. Pentru ce încurci şi ameţeşti pe băieţi? negruzzi, s. i 9. ^ F i g. Vestea aceasta încurcă mai rău limbile. Se încinse o gălăgie ca la circiumă, rebreanu, r. i 237. <$> Expr. A o încurca = a amesteca (intenţionat) lucrurile sau vorbele, pentru a crea o situaţie confuză; a face un lucru de mîntuială, pentru a da impresia că este făcut; a o scoate la capăt cu greu. A încurca 'vorba = a vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. Băiatul încurcă vorba. şez. ii 153. 4- Refl. A-şi pierde şirul ideilor, a se poticni în lucru. A se încurca la citit. A se încurca in socoteli. A se încurca in răspunsuri. Expr. A (se) încurca lucrurile = a (se) crea o situaţie complicată, din care cu greu mai poate ieşi cineva. Na, na, că se încurcă lucrurile. pas, z. i 88. A i se încurca (cuiva) limba v. limbă. 4. Tranz. A prinde (pe cineva) în mreje, a acapara (pe cineva). Chiriţoaia... te leagă şi te-ncurcă. alecsandri, T. 76. R e f 1. A fi prins în mreje, a fi acaparat (de cineva). Se încurcă aşa de bine, incit se trezi însurat. negruzzi, s. i 310. -f Ref 1. A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieşi. Se încurcă în războaie în care e învins, negruzzi, s. i 276. 6. R e f 1. A pierde vremea, a întîrzia, a zăbovi; a se aşeza la băutură sau (mai rar) Ia joc. Nu a avut plăcerea să întîlnească pe vechii lui prieteni, fiindcă « s-a-ncurcat cu alţii!». CARAGIALE, o. II 218. Moş Bodrîngă se încurcase nu ştiu pe unde în sara aceea. CREANGĂ, A. 110. (Numai în forma negativă) A face un lucru de bună calitate, a duce ceva Ia bun sfîrşit, a lucra intens la ceva. îmbujorat la faţă, muncea—nu sc-ncurca. mironescu, s.A. 125. Viu eu într-o dimineaţă c-un articol la care muncisem două zile... da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem. VLAHUŢĂ, o. A. ni 23. Bună calea, Ivane. .. Dar cînţi, cînţi, nu te-n-curci. creangă, p. 299. ÎNCU'IÎCALĂ s. f. (Mold.) încurcătură. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să facă. CREANGĂ, r. 270. ÎNCURCĂRE s. f. Acţiun ea de a (se) încurca. ÎNCURCĂT, -Ă, încurcaţi, -te, adj. I. 1. (Despre fire, aţă, păr etc.) Încîlcit, amestecat. Comandantul Onofrei, cel cu plete încurcate... Se zbătea ca-n ceasul morţii, coşbuc, p. i 328. Şi-mi porţi coadă pieptănată, Cu beteală încurcată. SEVASTOS, N. 163. 2. (Despre drumuri) Greu de găsit, de urmărit; întortocheat. V-aţi depărtat de mahalaua voastră şi v-aţi pomenii mai spre centru, pe străzi încurcate, cu case mari. PAS, z. I 73. Drumurile... erau puţin cunoscute şi foarte încurcate. CREANGĂ, p. 184. De urat am mai ura, Dar ne temeni c-a-nsera, Şi-s cărările-ncurcate. alecsandri, p. p. 103. II. 1. (Despre idei, acţiuni etc. în curs de desfăşurare) Greu de urmărit, confuz, complicat, neclar. Studentul începu să. vorbească pe nerăsuflate, povestind o istorie încurcată, dumitriu, V. l. 78. Treburile astea încurcate au să mă albească, au să mă înnebunească, deme-TRIUS, C. 19. Acţiunea e încurcată, şovăielnică, lipsită de logică. GHEREA, ST. CR. II 280. O poveste lungă şi-n-curcată. eminescu, N. 67. E x p r. A lăsa (ceva) încurcat sau a o lăsa încurcată = a lăsa un lucru nelămurit, a nu se mai ocupa de o chestiune neclară; a se lăsa păgubaş. Măria-ta, vorbim şi noi. — Ei, las-o încurcată! coşbuc, p. I 196. [Controversa] să o lăsăm şi de astă dată încurcată. ODOBESCU, s. III 68. 2. (Despre oameni) Stingherit, jenat, tulburat. Jandarmul încurcat şi strein... nu ştia ce să facă. C. PETRESCU, c. v. 36. Filip se văzu încurcat, nu se aşteptase la asta. Sahia, N. 32. Evident, nu m-am îndoit de trupe, zise Baloleanu, puţin încurcat, rebreanu, r. n 227. Cu tot planul făcut in grabă, se simţea cam încurcat, neştiind cilm să înceapă, pentru ca să ajungă la ţintă, bart, E. 270. încukcă-ltMe s. m. invar. Om care încurcă pe alţii, care nu e bun de nimic; om zăpăcit. ÎN CURCĂ T tllĂ, încurcături, s. f. 1. Situaţie încurcată, complicată, neplăcută; belea, bucluc. Ce încurcătură iese dintr-o vorbă aruncată, rebreanu, r. i 109. Iaca în ce încurcătură am intrat, creangă', p. 201. Ce ciudată întrebare! Ce ciudată-ncurcătură! conachi, p. 274. <$> Expr. A pune (pe cineva) în încurcătură = a pune (pe cineva) într-o situaţie grea. 2. Amestecătură, încîlcire. Aleg vînatul de prin încurcăturile aţelor şi-l pun în traistele pentru peşte. ŞEZ. rv 115. Fig. în urmă-i rămăsese încurcătura de glasuri şi rîsete. dumitriu, n. 262. <$> (Med. pop.) încurcătură de tnaţe = ocluzie intestinală. 3. Jenă, tulburare. Titu văzu încurcătura lui şi avu un cuţit în inimă, rebreanu, r. i 155. ÎNCURELĂ, încurelez, vb. I. Tranz. (Popular) A încinge sau a prinde cu curele. Scoate murgul de-nşelat, De-nşelat şi-ncurelat. bibicescu, p. p. 332. -fy- Refl. Curele să-ţi faci Să te-ncurelezi. TEODORESCU, p. P. 64. ÎNCUSCRÎ, încuscresc, vb. IV. Refl. A se face cuscru cu cineva, a se înrudi prin cuscrenie; p. e x t. a fi sau a deveni rudă prin alianţă cu cineva. Zinca înţelege, nici vorbă, că el vrea să-i atragă iar luarea-aminte la cinstea pe care i-a făcut-o incuscrindu-se cu ea. camil petrescu, o. i 34?. Vrei să ne-ncuscrim împreună? alecsandri, T. 1 348. Se făcu unealta străinilor, cu care se încuscrea. negruzzi, s. i 278. ÎNCUSCRÎRE, încuscriri, s. f. Acţiunea de a s e încuscri şi rezultatul ei; înrudire prin cuscrenie. Trataseră partea financiară a nobilei încuscriri, într-o agitată, aproape penibilă şedinţă, care a ţinut cîteva ore. eftimiu, n. 7. ÎNCUVIINŢĂ, încuviinţez, vb. I. I n t r a n z.. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviinţa naşul, pas, z. I 176. Atunci e bine, încuviinţă franţuzul. sadoveanu, z. c. 8. Adevărat, încuviinţă vecinul din dreapta, c. petrescu, c. v. 115. 4- Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-şi da consimţămîntul. Au încuviinţat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. sbiera, p. 89. ÎNCUVIINŢARE, încuviinţări, s.-' i. Acţiunea de a încuviinţa şi rezultatul ei; aprobare, consim-ţămînt, permisiune. Ceilalţi visau, moţăind din cap a ÎNDATĂ — 615 — ÎNDĂRĂTNIC încuviinţare, dumitriu, v. l. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviinţare, sadoveanu, o. vn 122. Mitro-poliţii, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constantinopoli. negruzzi, S. i 241. ÎNDĂTĂ adv. Imediat, numaidecît; fără întîrzicre. Nu te duci?... —Ba da, îndată. ARGIIEZI, p. X. 132. După ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie şi o aruncă înapoi. îndată se făcu o pădure mare. ispirescu, L. 25. Mihai îi. trimise îndată doi soli. eXlcescu, o. n 270. (Precedat de prep, « de ») Răspunsul. .. nu veni de îndată, odobescu, s. n 80. -<ţ> Loc. prep. îiulată după. A doua zi, îndată după dejun, Titu Herdelea se retrase să se pregătească pentru plecarea la Lespezi. REBREANU, R. I 159. S-a suit pe scaunul domniei... îndată după zaveră, ghica, s. A. 48, Loc, conj. (Do) îndată ce = imediat ce, după ce, cînd. îndată ce sosise, Lăpuşncanul porunci, negruzzi, S. i 142. <^Expr. îndata-mare = în cea mai mare grabă. Clteva femei alergară îndata-mare şi pregătiră un divan intr-o odaie luminoasă, sadoveanu, o. i 37. — Formă gramaticală : (în e x p r.) îndata. ÎNDATINA vb. I v. îndătina. ÎNDATINAT, -Ă adj. v. îndătinat. ÎNDATORĂ, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A face (cuiva)un bine, a ajuta (pe cineva); a obliga la recunoştinţă. îţi mulţumesc încă o dată că tn-ai îndatorat la nevoie, cara-giale, o. vii 167. Fie, cum vrei, eu cătam să te îndatorez. alecsandri, T, i 449. Asta vorbă prea mult îl îndatora. PANN, P. v. n 56. 2. T r a n z. A constrînge pe cineva la ceva ; a impune ca o datorie, a obliga. Vezi că atîta cît ai înfăptuit, te îndatorează să-nfăptuieşti mai mult? PAS, z. I 11. Lucrările, .'. la care mă îndatora sarcina mea de deputat. negruzzi, s. I 220. îl îndatoră să-i spuie tot adevărul. gorjan, h. i 6. ¿•Refl. A face datorii, a se încurca în datorii; a se împrumuta. Nu-i place să se îndatoreze, -fy- Tranz. (Cu privire la bunuri materiale) A pune în gaj sau ca amanet pentru o sumă de bani. V. ipoteca. A îndatorat casele. — Variantă: îndatori, îndatoresc (creangX, o. a. 182, ALECSANDRI, T. i 225, negruzzi, s. n 156), vb. IV. ÎNDATQRĂT, -Ă, îndatoraţi, -te, adj. 1. Obligat la ceva, recunoscător pentru ceva. I-am rămas îndatorat pentru binele pe care mi l-a făcut. 2. Care s-a împrumutat de la cineva, care este dator cuiva (cu o sumă de bani). — Variantă: îndatorit,-ă (russo, o. a. 98) adj. ÎNDATOBÎ vb. IV v. îndatora. ÎNDATORÎNŢĂ, îndatorinţe, s. f. îndatorire. Tocmai aceste. . . îndatorinţe îl zoreau acum. C. PETRESCU, A. R. 6. ÎNDATORIRE, îndatoriri, s. f. 1. Datorie morală, obligaţie, sarcină obligatorie. S-a dat pămîntul întreg în stăpînirea şi lucrarea poporului, cu îndatoriri şi disciplină anumite. SADOVEANU, E. 26. împlinim fiecare nişte îndatoriri fixe. caragiale, o. in 146. -f- Faptă sau gest cu care îndatorăm pe cineva; atenţie, politeţe. Domiţian se simţea din ce in ce mai bine, deşi îndatoririle acestea nu-l prea mirau: era deprins de acasă cu ele şi le primea ca şi cum i s-ar fi cuvenit, bassarabescu, s. 35. 2. (învechit) Obligaţie sau datorie bănească. îndatorirea romînilor către turci sta intr-un uşor tribut. B&r,-CESCU, O. H 13. ÎNDATORIT, -Ă adj. v. îndatorat. ÎNDATORITOR, -OĂRE, îndatoritori, -oare, adj. 1. (Despre persoane) Care face sau este gata de a face cuiva un serviciu; serviabil, binevoitor. Fiindcă poate mtine dimineaţă eu am să plec ptnă nu te deştepţi dumneata, îţi spun de acuma că am rămas foarte incintat de ospătarea ce mi-ai făcut aşa de îndatoritor. Caragiale, o. iii 64. 2. (Neobişnuit) Obligatoriu. Aceeaşi majoritate a propictarilor mari s-a văziit obligată a recunoaşte trebuinţa de a se desfiinţa claca sau munca îndatoritoare. kogXlniceanu, s. a. 161. ÎNDĂMĂNĂTIC, -Ă adj. v. îndcmînatic. ÎNDĂMÎNĂRE s. f. v. îndemînaro. ÎNDĂjUÎXĂ adv. v. îndemînă. ÎNDĂRĂTNIC, -Ă adj. v. îndărătnic. ÎNDĂRĂPT adv. v. îndărăt. ÎNDĂRĂPTNICÎE s. f. v. îndărătnicie. / ÎNDĂRĂT adv. I. (Cu sens local) 1. în spate, în urmă; înapoi. Un pui de om numai de o şchioapă... se tot trăgea îndărăt la apropierea noastră, sadoveanu, o. vt 359. întorsei capul şi privii îndărăt, hogaş, m. N. 53. Soarele, scăpătînd la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă caldă, caragiale, p. 50. Loc. adv. îndărătclo, îndă-ratclo sau dc-a-ndaratcle(a) = cu spatele înainte şi cu faţa înapoi; înapoi, pe dos, invers, întors. Omul se împleteci de-a-ndaratele pe asfaltul şoselei, dumitriu, n. 273. O furnică roşie tira de-a-ndăraţele cadavrul unei insecte. c. petrescu, î. n 16. Ieşi de-a-ndaratele, condus pînă la uşă de ministru, id. C. v. 111. Poteraşii că-mi fugea D-a-ndaratele mergea... Haiducii că mi-şi ridea. pXscu-LESCU, L. P. 280. (F i g.) Dar jocul e joc şi norocul noroc. . . începe cartea flăcăului să se schimbe şi să meargă tot-ndărătele. caragiale, p. 47. 2. La locul de provenienţă, în locul unde a fost mai înainte; înapoi. Pun scaunul îndărăt, o Banii mi i-ai adus îndărăt? dumitriu, n. 128. 3. (în expr.) A da (pe cineva sau ceva) îndărăt = a da (pe cineva) cu o treaptă mai jos, a-1 retrograda; a-şi pierde prosperitatea, bunăstarea, a sărăci. Auzi, 25 şi cu 15 să facă 8000! Monitor general, ia-l şi du-l în clasa a doua! Monitorul general mă înhăţă de mînecă şi mă scoase pe uşă afară. Pe drum îmi spuse: te-a dat îndărăt, delavrancea, h. T. 98. II. (Cu sens temporal) Mai de mult, (mai) înainte de timpul actual. Şi-atunci gindurile mele îndărăt prin secoli trec, Şi zburînd prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec. COŞBUC, p. n 139. într-o clipă-l poartă gindul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, o. I 132. — Formă gramaticală : (în e x p r.) îndărătele, îndă-ratele(a) (variantă : îndărăt ele (a). — Variantă: îndărăpt (creangX, a. 74, eminescu, o. i 66, russo, o. 36) adv. / ÎNDĂRĂTNIC, -Ă, îndărătnici, -e, adj. Care se încă-păţînează, nu cedează (uşor), nu renunţă, nu se lasă convins, încăpăţînat, recalcitrant; care duce un lucru pînă la capăt, nu se descurajează, stăruitor, perseverent. La două-trei mese mai stăruiau gustători îndărătnici de vin. vornic, P. 153. Pătimaş şi îndărătnic, s-o iubeşti ca un copil, eminescu, o. i 157. Bate la uşă stăruind... ca un creditor îndărătnic, russo, o. 49. <^> (Adverbial) Soneria telefonului chema îndărătnic şi neîntrerupt. c. PETRESCU, c. v. 293. (F i g.) Treceai prin văile afunde, încovoindu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde. GOGA, p. 18. ^ (Rar, arhaizant) Rămas în urmă; dator. Datoria lor către visterie au plătit-o ? — Q plătesc, măria-ta... Cel ce are dă şi pentru cel ce n-are. Averea satului răspunde pentru toţi. Fiind îndărătnici de multă vreme, acuma li s-a împlinit tot, ptnă la un capăt de aţă. sadoveanu, z. c. 232. — Variantă: (regional) îndărăpnic, -ă (negruzzi, 3. I 84) adj. ÎNDĂRĂTNICI — 616 — ÎNDEMÎNATEC ÎNDĂRĂTNIC!, îndărătnicesc, vb. IV. Refl. A se opune cu încăpăţînare, a stărui cu îndărătnicie într-o atitudine; a se încăpăţîna. Turmele, căzute in somnul fierbinte de după miezul nopţii, se îndărătniceau în faţa bîtelor. CAMILAR, T. 5. Cînd s-a duce Duca-vodă ca să ierte pe copila lui, are să afle că dumneaei s-a răzgîndit; iar se îndărătniceşte şi iar nu mai vrea. SADOVEANU, z. C. 302. Nu te-ndărătnici, bade Gavrile. alecsandri, T. 1532. <(> Tranz. Nu făcu nici o mişcare ca să nu se supere ori să îndărătnicească pe zîna a veni după el. ISPIRESCU, L. 35. ÎNDĂRĂTNICIE, îndărătnicii, s. f. încăpăţînare, neîn-duplecare, îndîrjire, stăruinţă. Avea îndărătnicii pe care ţi le-ai lămurit mai tîrziu. PAS, z. i 173. Acolo, învăţăturile trecutului şi îndărătnicia din veac îl mîngîiau şi-l întăreau, sadoveanu, p. m, 138. îndărătnicia a fost, poate, singura boală de care mi-amintesc să fi zăcut în zilele mele. hogaş, M. N. 220. —Variantă : (regional) îndăraptnicic (SBIERA, p. 43) s. f. ÎNDĂRĂTUL prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. « a ») în dosul (cuiva), în urma (cuiva sau a ceva), după ceva. Trecu prin camerele cu aceleaşi scoarţe vechi pe pereţi (îndărătu-le, între covor şi perete, atirnau săculeţe de tutun şi busuioc), dumitriu, B. 1?. 44. Arta, imitind natura, rămîne cu mult îndărătul naturii: nu poate s-o ajungă, gherea, st. CR. II 50. Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. eminescu, o. i 87.<$>(Precedînd substantive abstracte) îndărătul gîndurilor pe care le spunea tare, un alt rind de gînduri se ridica. vlahuţă, o. a. iu 64. ÎNDĂTINA, îndătinez, vb. I. Refl. (Rar) A se obişnui, a se deprinde cu ceva. + Tranz. A avea obiceiul să..., a obişnui. (Atestat în forma îndatina) La noi, copiii de ţărani, Moş Crăciun nu-ndatina să vină. beniuc, v. 36. — Variantă: îndatina vb. I. îndătinat, -ă, îndătinaţi, -te, adj. (Despre persoane) Deprins, dedat, obişnuit (cu ceva). + (Despre obiceiuri, acţiuni) Care a devenit o datină, s-a înrădăcinat, este comun, obişnuit. (Atestat în forma îndatinat) Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată, Ca să facă p-o cîmpie o plimbare-ndatinată. COŞBUC, P. n 125. O imitaţiune... a jocurilor îndatinate la elinii antici. ODOBESCU, s. I 479. — Variantă : îndatindt, -ă adj. ÎNDE prep. (învechit şi regional; înaintea unui pronume la pl. sau între două pronume care se află în raport de reciprocitate) între, laolaltă, împreună, unul cu altul. Au început a vorbi ele înde ele. creangă, r. 210. Izvoarele... Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. ÎNDEAIEVEA adv. (Rar) Aievea. Poate că îndeaievea toate erau departe de a dura aşa de lung, prelung. C. PETRESCU, A. R. 18. ÎNDEAJÎJNS adv. De ajuns, destul, suficient. îndeatroApe adv. în mod amănunţit, cu mare atenţie. Acest «cadou de casă nouăD... n-ar fi avut preţul pe care-l arăta, dacă doi dintre oamenii coloniei nu s-ar fi îngrijit îndeaproape de curăţenia şi alimentaţia lui. SADOVEANU, P. M. 20. ÎNDELETE adv. Cu încetul, fără grabă, fără zor; nepripit, nesilit. El povesti îndelete moştdui, cum munceşte, cum aleargă şi cum toate se duc ca apa pe vad. vissarion, b. 105. Au băut fiecare îndelete cîte cinci-şase bărdace. CARAGIALE, O. UI 80. (Adverbial) M-am oprit îndelung în faţa ramelor aurite. Anghel, pr. 99. Nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. CREANGĂ, P. 220. Cînd intrară boierii, el îi privi. îndelung, negruzzi, s. I 163. ÎNDELUNGĂ, îndelung, vb. I. Tranz. (învechit şi arhaizant) A prelungi. Să tiu mai îndelungăm treaba. SBIERA, p. 242. Masa să nu îndelunge şezînd la chef. PANN, p. v. n 11. Refl. Frumos va fi la chip acel copil şi va bucura ochii părinţilor săi; şi anii vieţii lui se vor îndelunga pînă la nouăzeci, sadoveanu, d. p. 170. ÎNDELUNGÂT, -Ă, îndelungaţi, -te, adj. Care durează de mult timp, care ţine mult timp. Şi de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor, coşbuc, p. i 109. O ploaie îndelungată, creangă, a. 34. îndelungatele lui vise. eminescu, N. 78. (Despre noţiuni temporale) Mult, lung, prelungit, îndelung. Gramaticile acestor doi învăţaţi sînt singurele lucrări, ştiinţifice care au răspuns timp îndelungat nevoilor practice ale şcolii noastre. L. ROM. 1953, nr. 2, 7. -f- (Adverbial, învechit) Multă vreme. Nu îndelungat poate orbirea sistemelor să întunece mititea unui neam. RUSSO, o. 78. ÎNDEBIĂNĂTEC, -Ă adj. v. îndemînatic. ÎNDEMAnGS, -OĂSĂ, îndemănoşi, -oase, adj. (Rar) Care prezintă comoditate; comod. Stătea in fundul odăii pe un divan larg şi îndemănos. hogaş, dr. n 7. ÎNDEMÎNĂ, îndemînez, vb. I. Refl. (învechit) A fi în stare să facă un lucru, a putea face, a-i fi cuiva îndemînă să facă; a se înlesni. [Librarul] nu îmi cere încă banii; de aceea nu trebuie să-mi trimeţi acum, ci cînd te vei îndemînă. kogălniceanu, s. 15. ÎNDEMÎNĂRE. îndemînări, s. f. Capacitatea de a face ceva în baza cunoaşterii şi a experienţei; abilitate, dexteritate, iscusinţă. Era încasator în capitală, de-o înde-minare şi de-o cinste cum... Săndulescu spunea că n-a mai pomenit de cînd îi el. vlahuţă, o. a. iii 80. Călare pe schelele lor spînzurate sus... ei lucrează cu multă îndemînare. caragiale, o. ra 249. — Variantă: îndămîndre (sbiera,' p. 304) s. f. ÎNDEMÎNĂTEC, -Ă adj. v. îndcmînatic. ÎNDEM ÎNATIC — 617 — ÎNDEPLINIRE ÎNDEMÎNĂTIC, -Ă, îndemînatici, -e, adj. 1. Priceput Ia orice lucru; iscusit, dibaci, destoinic, abil. Mîinile-i. .. pare că pierduse îndeminatica lor agerime, odobescu, s. I 130. (Şi în forma îndemînatec) Cu o mină ce se silea să pară îndemînatecă, cerca să vînese, cu o baghetă fină de abanos, fluturii din aer. hogaş, m. n. 47. Iute ¡i îndemînatecă umbla de colo-colo şi punea toate la cale. vi,ahuţX, o. a. 491. + (Adverbial) Cu îndemînare. Discuţia trecea într-un domeniu ferm, in care se descurca îndemînatic. vornic, p. 164. 2. De care te foloseşti cu uşurinţă; comod. (Atestat în forma îndemănatec) Căruţa lui... era o căruţă bună, încăpătoare şi indemănatecă. creangX, p. 106. 3. (învechit) Potrivit, favorabil, prielnic, corespunzător. (Atestat în forma îndămănatic) Au început. . . a încunjura muntele, ca doar va găsi loc îndămănatic de lăcuinţă. drXghici, R. 48. — Variante: îndemfiimfec, -ă, îadămănâtic, -y, în-demînâtec, -ă adj. ÎNDEMÎNĂ adv. (Mai ales în legătură cu verbele * a fi », « a se afla », « a avea ») Uşor, comod, bine. Nti-i era îndemînă in camera asta. BART, e. 347. Mie nu-mi vine îndemînă să scriu decit acasă la mine. vt.ahuţX, o. a. 443. ^ Loc. adv. Ia (regional de) îndcmînS sau (loc. pre p.) la îndemina (cuiva) = accesibil, în imediată apropiere;, uşor de folosit, de obţinut, de întrebuinţat; la dispoziţie. Tineretul de astăzi are la îndemînă atîta literatură bună, incit îşi poate potoli în voie setea cititului. Sadoveanu, e. 47. Moş Gheorghe segindeşte la fericirea oamenilor de prin satele apropiate, că au stuf la îndemînă pentru acoperitul caselor ¡i peşte din belşug. SP. fopf.SCU, m. g. 36. Se puse fata şi-şi adună tot ce biata putu cu degrabă, oleacă de merinde, nişte hăinuţe şi vreo doi bani ce avea de-ndemînă. .reteganul, p. v 68. . — Formă gramaticală: (în loc. prep.) îndemînă. — Variantă: îndămînă (hogaş, m. n. 167, creangX, a. 26, negruzzi, s. i 116) adv. ÎNDEMN, îndemnuri, s. n. Stimulent, îmboldire, chemare, imbold. Se vedea steagul pînă departe-n cimp, încît fiamenii privindu-l simţeaţi cum creşte în ei un îndemn.. . simţeau puterea clasei muncitoare din toată lumea. CAMii,AR( TEM. 233. Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe cidme. agîrbicEanu, s. p. 70. îndemnul tinereţii tale Ascultă-l. vlahuţX, p. 126. Multă mîngiiere A dat nenorocirii frumosul tău îndemn! negruzzi, s. n 35. <$> Loc. prep. Din (sau Ia,prin) îndemnul... = îndemnat fiind de..., îmboldit de..., la stăruinţa... Ş-acum... se amestecă iar in trebile ţării din îndemnul muierii lui Irimia. sadoveanu, o. vii 8. Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus in ţinteri?n! creangX, a. 2. ÎNDEMNĂ, índémn, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de un infinitiv, un conjunctiv ori un substantiv precedat de prep. «la ») 1. A îmboldi, a stimula, a da îndemn, a chema la acţiune. Te îndemn însă a scrie memoriul vieţii tale. eminescu, n. 61. Scopul lui era să îndemne pe artişti şi să formeze gustul publicului. GniCA, S. A. 80. Toţi. .. îidemnară pe Mihai ca să ţină domnia acestei ţări. bXxcESCU, o. n 270. 4- A îrnbia. Cerul se vedea albastru şi ne îndemna afară. C. PETRESCU, S. 65. Susurul apei parcă te îndemna la somn. ISPIRESCU, I,. 230. + R e f 1. A se apuca de ceva (în urma unui imbold), a se hotărî la ceva, a porni sau a începe un lucru, o acţiune. Nu se prea îndemna la lucru. RETEGANUly, P. v 3. Mai pe urmă mi se îndemnă, frate, la rachie şi bău tot ce-au avut. ŞEZ. I 276,. Tu te-ai îndemnat De m-ai întrebat. TEODORESCU, P.' P. 426. -f_ Refl. reciproc. F i g. A se lua la întrecere, a se îmboldi. Apele încep să se smulgă din moliciunea lutului, o undă se îndeamnă cu alta, ptnă ce tot rîul se dislocă şi porneşte la vale. bogza, c. o. 160. 2. (Cu privire la animale) A sili să pornească sau să meargă mai repede. Ţăranul îndemnă boii şi carul pomi, scîrţiind, de-a lungul malului nisipos, dunăreanu, ch. 99. Citita, să-ndemne roibul să facă pas mai iute. coşbuc, p. u 95. Călăreţul... îşi îndeamnă calul inundat de spume. amîcsandri, p. iii 151. 4" I n t r a n z. (Regional, ca îmboldire adresată vitelor) A se sili la drum, a înainta trăgînd. Hi! zmeoaicele tatii, îndemnaţi înainte! creangX, p. 119. ÎNDEMNARE, îndemnări, s. f. (Rar) Acţiunea de a îndemna; îndemn. Făt-Frumos se scidă de la masă şi, după îndemnarea babei, se duse să-şi aleagă calul. eminescu, n. 22. ÎNDEMNIZĂRE s. f. v. indemnizare. INDEMNIZAŢIE s. f. v. indemnizaţie. ÎNDEOBŞTE adv. De obicei, în mod obişnuit. Ei se simt atraşi pentru o muncă la care îndeobşte sînt chemaţi cetăţenii maturi. contemporanul, s. n, 1949, nr. 160, 12/6. Vreau să ating o chestie, căreia nu se dă, îndeobşte, lot interesul ce merită. Ionescu-rion, c. 114. ÎNDE0SÎI5I adv. Mai ales, mai cu seamă, în special. Trandafiri nu mai văzusem niciodată şi îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALAC-Tion, o. i 57. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi. eminescu, o. 1112. ÎNDEPĂRTA, îndepărtez, vb. I. (Uneori în concurenţă cu depărta) 1. Tranz. A înlătura, a da Ia o parte; a ţine departe. V. elimina. Cînd vreunul dintre flăcăi dă să puie mina pe cîte ceva, ele-i îndepărtează cu năfrămile. SEVASTOS, n. 160. Tot nu înceta... să întărite pe împăratul, ca doar ar pedepsi şi ar îndepărta pe împărăteasa. Sbiera, p. 110. + A scoate din funcţie pentru abateri grave; a concedia. 2. R e f 1. A se duce, a pleca din apropierea cuiva sau a ceva, a merge în altă parte. Scrii că te simţi aşa lingă el, streină, parcă ceva s-a îndepărtat. C. PETRESCU, î. îl 64. Cum s-au îndepărtat zmăul, au şi ieşit musca din crăpăturică. SBIERA, P. 75. + A se abate, a devia. Să nu ne îndepărtăm de la subiect. ÎNDEPĂRTĂRE, îndepărtări, s. f. Acţiunea de a (se) îndepărta. 1. înlăturare; destituire. 2. Abatere, deviere. Orice îndepărtare de la ideologia socialistă... contribuie la întărirea ideologiei burgheze. scînteia, 1953, nr. 2624. ÎNDEPĂRTĂ1', -Ă, îndepărtaţi, -te, adj. Care e departe; aflat, situat la o mare distanţă, depărtat. Au sosit delegaţii din oraşele îndepărtate, c. petrescu, c. v. 293. Ei se opresc, privind cu drag Spre văile îndepărtate. IOSIF, P. 68. + Care vine de departe. Un miros îndepărtat de baltă îi cheamă ochii spre Dunăre. bassarabESCU, V. 26. 4- Care s-a petrecut altădată, demult. întimplările luminoase ale copilăriei aşa de îndepărtate, sadoveanu, 0. vil 323. ÎNDEPLINI, îndeplinesc, vb. IV. Tranz. A săvîrşi ceva, a înfăptui, a executa, a realiza, a duce la bun sfîrşit. Ai de îndeplinit o datorie, sadoveanu, O. vn 66. Bună idee, dar. cum s-o îndeplineşti? popESCU, b. ii 76. Cade pe pămînt Ne-ndeplinittd în viaţă grozavu-i jurămînt. alecsandri, p. a. 147. ÎNDEPLINIRE, îndepliniri, s. f. înfăptuire, executare, realizare, efectuare. îndeplinirea planului cincinal ne va duce cu mult înainte pe calea înfloririi patriei noastre. 1,upta DE ceasX, 1951, nr. 3-4, 14. Este bine cunoscut faptul că îndeplinirea sarcinilor poate fi asigurată doar atunci cînd sarcina trasată, este însoţită imediat de un control sistematic al executării, scînteia, 1953, nr. 2701. ÎNDESA — 618 — Îndestulat ■{»Expr. AnduceIa (sau, învechit, întru) îndeplinire = a îndeplini. Am adus intru îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poroncit. .creangX, p. 272. ÎNDESĂ, îndes, vb. I. 1. Tranz. A apăsa ca să încapă cît mai mult într-un spaţiu restrîns, a îngrămădi, a vîrî cu forţa (într-un spaţiu limitat); a înghesui. Să puse fata şi-şi adună tot ce biata putu cu degrabă, oleacă de merinde, nişte hăinuţe... le îndesă toate într-o păreche de desagi. REÎEGANUL, p. v 68. 4 A înfige, a introduce (adînc) ceva. îndesă fetii degetul in gură. RETEGANUL, P. rv 6. 2. Tranz. A-şi aşeza (pălăria, căciula) trăgînd-o adînc pe cap (ca să acopere şi urechile). îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei. HOGAŞ, M. n. 61. îşi aprinse o ţigară şi, îndesîndu-şi pălăria pe cap, ieşi cu un aer plictisit. vlahuŢÂ, o. a. iii 38. Moşneagul... puse cuşma pe cap, o îndesă pe urechi. CREANGX, P. 81. 3. Refl. (Despre o mulţime de persoane sau de lucruri în mişcare) A se îngrămădi la un loc, a se strînge laolaltă (formînd un grup des, compact). (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « în ») A se apropia prea mult (de obicei cu intenţii agresive) de cineva, a înghesui pe cineva. Gloata se îndesa în piepturile cailor care sforăiau speriaţi, dumitriu, n. 30. Dan bătrînul.. .■ se-ndeasă în gloata tremurîndă. ALECSANDRI, o. 215. <> F i g. Deşi această soartă aşteaptă şi pre alţi, Toţi însă cătră dînsa se-mpîng şi se îndeasă. NEGRUZZI, s. ii 246. 4" -A- deveni mai des, mai compact. Văzînd că vremea trecea şi întunericul se îndesa, băiatul... începu să se uite in toate părţile ca să ghicească pe unde a venit. popescu, B. iv 33. iţ- Tranz. Sare, pasurile-ndeasă. ALECSANDRI, p. p. 350. ÎNDESĂT1 s. n. (în expr.) Pe îndesate sau po inde-snteîe = în mod apăsat, accentuat. Ea repeta din cînd in cînd pe îndesatele: Mitocanule! Mitocanule! D. zam-FIRESCU, la TDRG. — Forme gramaticale : (în e x p r.) îndesate, îndesatele. ÎNDESĂT2, -Ă, îndesaţi, -te, adj. 1. (Despre recipiente) Foarte plin; cu conţinutul presat. Un sac îndesat De tărîţe. marian’, s. 277. Loc. adv. Cu vîrf şi îndesat (rar îndesate) = peste măsura normală, mult, din belşug, cu prisosinţă. Şi cîte nu ne venea în cap, şi cîte nu făceam cu vîrf şi îndesate. CreangX, A. 40. împrumutu se dă cu vîrf şi îndesat. ŞEZ. I 220. 2. (în opoziţie cu uşor, slab) Greu, puternic, apăsat. Cu paşi îndesaţi, meşterul a intrat in sala clubului * Unirea >>. Galan, z. R. 81. Căpătă... cincizeci de nuiele îndesate, reteganul, p. n 54. îi mai dete ' vro cîteva lovituri d-alea îndesate. ISPIRESCU, L. 195. F i g. în coşul pieptului simţea o durere grea şi îndesată care-i'curma viaţa. vlahuţX, o. a. 110. <’> (Adverbial) Răspunse scurt şi îndesat. RETEGANUL, p. rv 8. Răspunzînd îndesat « sluga dumitale ». . . îşi luă cetinel drumul spre gazdă. creangX, a. 133. Vătala bate în pinze îndesat. BELDI-ceanu, p. 68. 3. Compact, des, masiv. [Sturzii] se scoală toţi deodată cu mare volbură şi trec răpede ca un nor negru, îndesat. odobescu, s. m 31. Briar, ce n-are-n lume decît un gros stejar, Un bun şi scump tovarăş________Alesu-l-au el singur in codrul îndesat. ALECSANDRI, P. A. 193. 4. (Despre persoane) Scurt şi gros. Intră Filimon Hancu, unul scurt, îndesat, rumen. CAMILAR, TEM. 15. La toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndîrjire. sadoveanu, b. 11. Să ne ducem cu toţii! strigă un om mic şi îndesat, cu o căciulă uriaşă dată pe ceafă, rebreanu, r. n 44. ÎNDESEĂRĂ adv. Către sfîrşitul zilei, spre amurg, în amurg. Cînd va fi îndeseară, să aştearnă pe drum smoală. ISPIRESCU, L. 186. Ziua-ntreagă ea mergea Şi-ndeseară agiungea în codru la Pandina. alecsandri, p. p. 55. ÎNDESÎ, îndesesc, vb. IV. Refl. A deveni mai des, a se face mai compact; a deveni mai frecvent, a spori, a se înmulţi. Mai “în vale. . . florile se îndeseau. sadoveanu, o. viii 13. Timp de o lună, cît a stat in Bucureşti, concertele se îndesiseră, bassarabescu, v. 10. Pădurea nu se mai găteşte, de ce merge, de ce mai tare se-n-deseşte. şez. i 5. Umbra se-ndeseşte. teodorescu, p. p. 491. Tranz. Codrul frunza-şi îndeseşte, alec- sandri, p. P. 91. (Cu inversarea construcţiei) Dacă are de gînd a ne ospăta, după cum s-a hotărit, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala. creangX, p. 258. I n t r a n z. Măria-tal Cu paharul îndeseşte Dar cu birul mai răreşte. NEGRUZZI, s. i 186. ÎNDESÎRE s. f. Faptul de a (se) îndesi; în- . mulţire, sporire; desime. Deşertul nu se vede de atîta îndesire. CONACHI, p. 270. ÎNDESIT, -Ă, îndesiţi, -te, adj. Care devine din ce în ce mai des, mai frecvent, mai sporit. îndesite, picăturile lipăiau mărunt şi înfundat în crupele cailor, miiiale, o. 510. ÎNDESTUL1 adv. Atît cît trebuie, atît cît se cuvine; de ajuns, suficient; destul1. Turburat, nu găsea cuvintele cu care să-mi mulţumească îndestul, c. petrescu, s. 136. Intrai îndestul de uimit într-un salon, negruzzi, S. I 68. Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de chinuită? RUSSO, s. 125. ÎNDESTUL2, -Ă, îndestuli, -e, adj. Care este în cantitate .suficientă, p. e x t. în cantitate sau în număr mare; mult, destul2. Cumetre îndestule te-aşteaptă însă-n drum... cu dînsele la ceartă apucă-te. MACEDONSKI, O. ii 163. Nu tăgăduieşti cu îndestulă siguran.ţă. negruzzi, S. iii 450. Semne de frăţie, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă, alexandrescu, m. 28. Au fost îndestule necazurile ce-am tras. conachi, P. 180. ÎNDESTULĂ, îndestulez, vb. I. Tranz. A mulţumi (pe cineva) pe deplin, a da cuiva destul; a satisface, a sătura (cu de-ale mîncării). Boierul plînge timpul cînd ţara-a lui era: O vacă ce cu lapte pe el îndestula. bolintineanu, o. 142. 4- Refl. A avea la dispoziţie toate cele necesare traiului (în special lucruri de mîn-care); a dispune de toate în cantitate suficientă; a se sătura. Unii' munceau şi alţii se îndestulau, sadoveanu, E. 29. Niciodată mîndru vultur. .. De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat. alexandrescu, m. 22. <)> F i g. O săptămînă să te tot uiţi, şi tot nu te îndestulezi. ispirescu, L. 66. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atîta. negruzzi, s. i 217. ÎNDESTULĂRE, îndestulări, s. f. Acţiunea de a (s e) îndestula şi rezultatul ei; satisfacere a unei nevoi; belşug, abundenţă. Oamenii cresc în îndestulare şi se înmulţesc ca năsipul mării. RUSSO, O. 25. Loc. adv. Cu îndestulare = din belşug, din abundenţă. Era'primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. creangX, a. 20. — Variantă: îndestulîro (coşbuc, p. i 96) s. f. ÎNDESTULĂT, -Ă, îndestulaţi, -te, adj. Care este înzestrat cu cele necesare, căruia i s-au satisfăcut nevoile, care are ce-i trebuie; satisfăcut (pe deplin). Se simţea îndestulat şi mulţumit, vornic, p. 65. Părinţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată. creangX, a. 33. Toamna cea bogată De toate îndestulată. ŞEZ. iii 244. <£> (Poetic) De visurile voastre, nădejdi amăgitoare, Acum peste măsură mă văd îndestulat, alexandrescu, p. 29. (Substantivat) De aceea au trecut oamenii prin război, ca acum dreptul la îndestulare să-l aibă îndestulaţii din totdeauna? pas, z., rv 210. ÎNDESTULĂTOR — 619 — ÎNDOIELNIC ÎNDESTULĂTOR, -OĂRE, îndestulători, -oare, adj. Care e din belşug, care satisface nevoile, îndestulează, mulţumeşte. Pe unde le ducea el, păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare, ispirescu, r*. 230. Ieşi deodată din pămînt o masă încărcată cu fel de fel de bucate îndestulătoare, popescu, B. n 94. -f- (Adverbial) îndeajuns. Cînd ţăranul adoptă pe « onoare », are intuiţia că « cinste o tiu lămureşte îndestulător ce vrea el să spuie. sadoveanu, e. 34. ÎNDESTULÎRE s. f. v. îndestulare. ÎNDIGUÎ, îndiguiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A înconjura o suprafaţă de teren cu diguri (pentru a o feri de inundaţii). 2.  mărgini o apă curgătoare sau stătătoare cu diguri (pentru a împiedica inundaţiile); p. e x t. a ridica un dig. ÎNDIGUIRE, îndiguiri, s.f. Acţiunea de a îndigui. ÎNDIGUÎT, -Ă, îndiguiţi, -te, adj. Mărginit de diguri, îngrădit prin ridicarea unor diguri. ÎNDÎRJEĂLĂ, îndîrjeli, s. f. (Rar) Îndîrjire. Strînge in tine îndlrjeală multă, sahia, n. 40. ÎNDÎRJI, indîrjesc, vb. IV. Refl. A deveni dîrz, a stărui cu încăpăţînare; a rezista, a se înverşuna, a se înfuria, a se întărită. Mitrea s-a oprit, înditjindu-se şi privindu-l pe nea Ghiţă de sus. sadoveanu, m. C. 29. în ce te bizui, de te îndîrjeşti aşa, nepoate ?' creangX, a. 57. Tranz. S-o indîrjesc Dezvelindu-mi către dînsa gîndul tot, s-o hotărăsc Să n-amîne nici o clipă. davila, v. v. 150. Dulceaţa cuvintelor şi politica... indîrjiră mai mult la obrăznicie pe filozoful nostru. GORJAN, H. iv 62. ÎNDÎRJÎRE s. f. Acţiunea de a (se) îndîrji; înverşunare, întărîtare, rezistenţă îndărătnică. în inima Anei crescuse pe nesimţite o îndîrjire pe care nu şi-ar fi bănuit-o. V. ROM.- iulie 1953, 104. Dreptăţile poporului să fie mai presus de îndîrjirea lor [a boierilor], sadoveanu, n. P. 50. Are o voce alterată, plină de-ndîrjire. sahia, N. 16. ÎNDÎRJÎT, -Ă, îndîrjiţi, -te, adj. 1. Înverşunat, întă-rîtat,(;dîrz. Era o dragoste îndîrjită şi stăruitoare, sadoveanu, O. vii 118. în regiunea Dragoslavele lupta îndîrjită s-a. terminat prin înfrîngerea duşmanului, camil pe-TrESCU, U. n. 422. Se duce ca un vifor.. . Ca un taur în-dîrjit în mijlocul mieilor, delavrancea, a. 163. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndîrjite... cele două armate. vlahuţX, o. a. II 118. <0> (Adverbial) începe să latre indirjit către fereastra vagonului. CARAGlAl.lv, o. ii 270. 2. Stăruitor, perseverent. Trebuie însă să citeşti mult şi să te apleci cu o îndîrjită muncă asupra celor ce vei voi să scrii în viitor, contemporanul, S. ii, 1948, nr. 111, 4/7. ÎNDOBITOCI, îndobitocesc, vb. IV. Tranz. A face să-şi piardă facultăţile intelectuale ; a degrada moraliceşte ; a prosti, a tîmpi. ÎNDOBITOCIRE s. f. Faptul de a îndobitoci. ÎNDOBITOCIT, -Ă, îndobitociţi, -te, adj. Care se află în stare de îndobitocire, cu puterile morale scăzute; prostit. ÎNDOCTRINA, îndoctrinez, vb. I. T r a n z. A iniţia, a înarma cu o doctrină. . ÎNDOCTRINARE s. f. Acţiunea de a îndoctrina. ÎNDOCTRINAT, -Ă, îndoctrinaţi, -te, adj. (Despre persoane) Supus acţiunii de îndoctrinare, iniţiat într-un domeniu. ÎNDOI, (I) indii, (II,HI) îndoiesc, vb. IV. I. Tranz. 1. (Cu privire la materii textile, stofe, hîrtie etc.) A curba pentru a forma o muchie cu un unghi foarte mic; a împături. îndoaie scrisoarea, czi Sfoara-n nouă că-ndoia. teodorescu, p. p. 540. 2. (Cu privire la obiecte elastice) A încovoia, a înclina, a apleca. V. m 1 ă d i a. Teiul.vechi un ram întins-a Ea să poată să-l îndoaie. EMINESCU, o. I 122. Lua stejarul cit de gros, îl îndoia cu mîinile. negruzzi, s. i 245. R e f 1. Se îndoiau scîndurile de atîta greutate, ga-Lan, z. r. 58. Surd vuia prin codri vîntul, brazii Se-n-doiau de vînt. coşbuc, P. I 121. Bita... nu să-ndoaie. ŞEZ. rv 130. F i g. Prahova_____________ se îndoaie şi şuieră ca un şarpe formidabil, sub roţile vagoanelor. vlahuţX, o. a. m 32. + Refl. (Despre persoane, adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de », « din ¡>) A se apleca, a se gtrbovi. Caii porniră atît de brusc că băie-ţandrul de lingă vizitiu se îndoi de spate, rebreanu, R. I 69. Ce-o fi avut în glas de s-a îndoit trupul Rusandei? Şi ce era dincolo de glas, de s-a pomenit fata cu ochii umeziţi? popa, v. 51. Se îndoaie de şele cam cu greu. creangX, p. 24. <ţ» Tranz. (Rar) înalt odată, greutatea anilor l-a îndoit sub povara lor. hogaş, dr. n 113. H. Tr anz. 1. A mări de două ori cantitatea unor lucruri sau intensitatea unei forţe; a dubla; p. e x t. a înmulţi, a mări. Iubeam pe unchiul meu care-mi îndoise averea? delavrancea, h. T. 56. De ţi-e frică c-oi scăpa, zovoraşte-ţi porţile Şi-ndoieşte-ţi strejile. TEODORESCU, p. p. 535. <$• Refl. Simt îndoindu-se suferinţa mea. NE-Gruzzi, s. I 208. 2. (Cu privire la lichide) A amesteca (pe jumătate) cu alt lichid, a adăuga încă pe atîta, a subţia. A îndoit vinul cu apă. UT. Refl. A fi nesigur în părerea sa, a avea îndoială, a sta la îndoială, a nu-i veni să creadă, a nu avea încredere (în cineva sau în ceva). Să ştii că s-au înţeles. .. se îndoia în sine băiatul, sadoveanu, m. c. 24. O, nul Nu-i drept să te-ndoieşti! coşbuc, p. I 192. Nici te mai îndoi despre asta, cumnată Smărandă. CreangX, a. 56. Ce socoţi, Bogdane. . . izbîndi-vom oare? — Să nu te îndoieşti, măria-ta! negruzzi, s. I 138. ÎNDOIALĂ, îndoieli, s. f. Neîncredere, ezitare, şovăială. Rizea ţinea capul plecat intr-o parte şi-l privea pe Marinică ciudat, cu îndoială, dumitriu, n. 20. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima. BART, E. 182. Pentru ce lasă ele să intre într-o inimă plină de iubire îndoiala şi ura. negruzzi, s. i 56. ■if- L o c. a d v. Fără îndoială = negreşit, cu siguranţă. Piatra, fără îndoială, este un oraş foarte frumos, sadoveanu, o. vii 177. Fără îndoială că trebuie să faci ceva. sahia, N. 102. Fără îndoială, ziceam, acesta e limbagiul adevăratului amor! negruzzi, s. i 61. Expr. A avea îndoieli = a se îndoi (HI), a nu fi sigur. A cădea Ia îndoială = a începe să se îndoiască, a nu fi sigur, a fi în nedumerire, în nesiguranţă. A sta la îndoială = a şovăi, a ezita. Bietid băiat ’nu mai stătu la îndoială, se făcu frate de cruce cu Strimbă-Lemne. PO-pEscu, b. h 85. A pune (ceva) la îndoială = ase îndoi (III) de ceva. A pus la îndoială cele auzite ieri. Nu încape îndoială (că) sau (în forma de întrebare retorică) mai încape îndoială? = e sigur, e cert (că)... Vinovaţi eram, îndoială nu încăpea, stancu, d. 306. Nu rămîne îndoială (că... sau de ...) sau (în. forma de întrebare retorică) mai rămîne îndoială ? = a fi sigur, a avea siguranţa (că... sau de...). Mai rămîne îndoială despre asta? zise Gerilă. creangX, p. 258. Nu rămîne îndoială... că sturnii lui Pliniu şi lui Marţial sînt graurii noştri. ODOBESCU, S. iii 31. + Credinţă care se clatină, credinţă zdruncinată. Tai brazdă prin desişuri de îndoieli. BENIUC, v. 60. împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceaţă amărttă de îndoieli. EMINESCU, N. 52. ÎNDOIELNIC, -Ă, îndoielnici, -e, adj. 1. Care provoacă îndoială, care nu poate fi primit ca sigur; dubios. Nimic nu putea.fi tulbure şi îndoielnic între ele. C. PETRESCU, c. v. 372. + Care pare a avea două sensuri; echivoc. ÎNDOIOS — 620 — ÎNDRĂCIT 2. Care pare puţin probabil; nesigur. Succes îndoielnic. 3. Care nu inspiră încredere; suspect, necurat. O afacere îndoielnică. Un om cu trecut îndoielnic. Reputaţie îndoielnică. ÎKDOIOS, -OĂSĂ, indoioşi, -oase, adj. (Rar) îndoielnic, nesigur^ dubios, problematic. Glosar care cuprinde vorbele din limba romînă străine prin originea sau fortna lor ctim şi cele de origine îndoioasă. rosetti, i. sl. 13. 4 Fig. Care nu se vede bine; neclar. înamoratul intrase in odăiţă unde batea pe fereastră lumina îndoioasă a zăpezii de afară. CARAGIALE, O. III 13. ÎND0ÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) î n d o i (I). 1. Curbare locală a unui corp subţire, pentru a forma o muchie nouă, cu unghi mic; împăturire. 2. încovoiere. V. mlădiere. îndoirea unei ţevi. îndoirea unei table de zinc. 3. (învechit) îndoială. Această îndoire a lui Basta ... era o prefacere. bXlcescu, o. i 310. ÎNDOÎT, -Ă, îndoiţi, -te, adj. I. Care este de două ori mai mare sau mai mult decît altceva, dublat; p. e x t. înmulţit, mărit, sporit. Schimbase risid... pe un plîns cu rînduri îndoite de lacrimi. MIRONESCU, S. A. 51. C-o putere îndoită... o smirnei pe babă de mijloc. EMINESCU, N. 10. -$• (Adverbial, rar) Nicicum mi ne-am fi stinjinit a face acest schimb în care am fi fost îndoit cîştigaţi. NE-gruzzi, s. I 244. (Neobişnuit) Plin de îndoială, greu (III 2). E bărbat cu scaun la cap şi pe deasupra are curaj în ceasurile cele mai îndoite, vornic, p. 224. (învechit) îndoielnic. Lupta ţinu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alţii dovedeau, şi din nou se întorceau la luptă. bXlcescu, o. n 322. ÎNDOITlÎRĂ, îndoituri, s. f. Partea, locul îndoit al unui obiect flexibil. Aşa a adormit cu obrazul îngropat în îndoi-tura cotului, c. petrescu, c. v. 275. + (Rar) Cotitură. Drumul se dă după îndoiturile Oltului, scliimbînd priveliştile ca într-o panoramă. vlahuţX, o. a. ii 141. 4 Adîncitură a unui teren (mai ales muntos); rîpă, prăpastie. De prin îndoiturile posomorite şi adinei ale imensului amfiteatru albăstriu al munţilor din dreapta, negurile albe se ridicaseră şi se mistuiseră in văzduh; hogaş, M. N. 57. <0> Fig. Sînt mulţi artişti cari nu pot să se afunde în toate îndoiturile şi ascunzişurile unui suflet şi unei inimi rele. GHEREA, ST. cr. n 150. ÎNDOLIĂ, îndoliez, vb. I. Tranz. A pricinui o întristare, o durere adîncă, a provoca, a aduce doliu. Drumul pe care îl fac nu e decît de la un mal la altul al Oltului, dar tot se pot produce adevărate naufragii, îndo-liind satele, bogza, c. o. 290. — Pronunţat: -li-a. ÎND0LIĂT, -A, îndoliaţi, -te, adj. Care poartă doliu; de înmormîntare. Steaguri îndoliate. 4 Trist, mîhnit, îndurerat. O inimă îndoliată, tzn Eu priveam ochii îndoliaţi care vegheaseră nopţi de-a rîndul. camil petrescu, u. n. 93. Fig. Seara se lasă ursuză, posomorită şi îndoliată. anghel-ioşii>, c. L. 173. — Pronunţat: -li-at. ÎND0LE5RE, indolieri, s. f. (Rar) Durere adîncă, suferinţă pricinuită, de obicei, de moartea unei fiinţe iubite. Războaie nimicitoare, care aduc moartea a milioane de oameni şi îndolierea a zeci de milioane de familii, contemporanul, s. n, 1951, nr. 265, 1/1. — Pronunţat: -li-e-, ÎNDOPĂ, îndop, vb. I. Tranz. 1. (Familiar, cu privire la persoane) A face pe cineva să mănînce mult, a hrăni peste măsură; a ghiftui. [Bunicul] te îndopa... cu dulciuri, pas, z. 1 28. Ne-a dat de mîncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine. creangX, a. 32. <(> Fig. Cu macaraua de încărcare el îndopa cuptoarele cu minereu. scînTEla, 1954, nr. 2893. 4 Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A mînca şi a bea peste măsură, a se umfla de mîncare; a se sătura, a se îmbuiba, a se ghiftui. Nu vezi cum se îndoapă toţi în contul lui Drumea ? camil petrescu, T. ii 98. Vrăbete grăsun, care se îndoapă cu fructe de prin grădini, odobescu, S. hi 32. Se-ndoapă toată ziua cu ierburi de tot soiul. negruzzi, s. II 245. Fig. Se îndoapă cu învăţătură. ispirescu, u. 3. Lumea nebună... se-ndoapă zilnic cu poveşti, alecsandri, t. 136. 2. (Cu privire la păsări) A hrăni peste măsură vîrînd pe gît mîncare (de obicei grăunţe), pentru a îngrăşa. Gîştele chinuite, puse la îndopat, stau în cuşcă prizoniere. bart, E. 331. 3. A îndesa (ceva) într-o deschizătură, a umple, a înfunda (cu ceva). Cînd oboseşte, îşi şterge cu mîneca cămăşii sudoarea de pe frunte, se lasă într-o rină pe puntea udă, scoate luleaua, o îndoapă cu tutun, apoi începe a pufăi. dunXrEANu, ch. 84. 4 (Regional) A astupa, a pune dop. 0 grămadă pive de cireş avînd, Băgă aurul prin ele şi cu alt lemn le-ndopă. pann, P. v. iii 85. ÎNDOPĂRE s. f. Acţiunea de a (se) îndopa. ÎND0PĂT, -Ă, îndopaţi, -te, adj. Hrănit peste mSură ; îngrăşat, ghiftuit. Găvan, cu gorduna agăţată de umăr, sufla greu ca un giscan îndopat, rebreanu, i. 30. F i g. Tunurile îndopate zvîrleau parcă cu disperare ghiulele înspre furnicarele paginilor. SADOVEANU, O. VI 30. ÎNDOSÎ vb. IV v. dosi. ÎNDRĂCÎ, îndrăcesc, vb. IV. Refl. (Despre persoane) A se înfuria, a se face rău (de mînie, de ciudă etc.). Ba încă face şi-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hîrca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. Apoi, mări, se-n-drăcea Colea-n vale se ducea, O falangă-n drum scotea Pe drumeţi pe toţi bătea. alecsandri, p. p. 129. F i g. Lupta are să se îndrăcească zi cu zi... pentru că nici duşmanul nu-şi lasă uşor pămîntitl de sub picioare, camilar, TEM. 11. ÎNDRĂCÎRE s. f. (Rar) Nebunie, furie, stare de (extremă) iritare. ÎNDRĂCIT, -Ă, îndrăciţi, -te, adj. înfuriat, furios, ieşit din fire; al dracului, rău. Abia scăpai de un nebun şi-mi vine altul, mai îndrăcit, rebreanu, r. n 29. Se uita la dînsa ca cel mai îndrăcit comisar de poliţie, slavici, o. 1 363. Să se mire de inima cea îndrăcită, reteganul, p. IV 6. (Adverbial) Căpitanul se apropie cu paşi grei, suflînd îndrăcit. dunXreanu, ch. 147. 4 înfocat, viu, nervos. Mormanul de mărfuri de pe platformă era descărcat chiar atunci, cu o grabă îndrăcită. GALAN, B. I 17. ■+ Afurisit, blestemat. Am o măsea îndrăcită care mă bagă in iad de viu. alecsandri, s. 129. (Substantivat) Să o scape de un îndrăcit de mistreţ, ispirescu, V. 38. ÎNDRĂGI — 621 — ÎNDREPTA ÎNDRĂGI, îndrăgesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire I la persoane) A prinde drag, a simţi dragoste de cineva, a iubi. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară■ pe pămint, Fii muritor ca mine. EMiNESCU, o. I 173. Pe alta să nu-ndrăgesc, Numai pe ea s-o iubesc. hodoş, p. p. 167. Tu m-ei îndrăgi Şi ne vom iubi. alecsandri, P. r. 8. (Cu privire Ia lucruri) Danţul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii. Nu chiliile pustii Unde pltngi, gîndind aiurea. eminescu, o. i 102. + Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndrăgosti. O fată de împărat se îndrăgeşte de luceafărul din cer. GHEREA, ST. CR. I 161. Fata s-a-ndrăgit de el. coşbuc, p. i 54. Babaca s-a îndrăgit de paseri, ¡-a cumpărat vro 30 de canari, ai.kcsanprt, t. 763. + Refl. reciproc. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A se iubi. Tudora de la Tîrşor cu IWihai se îndrăgeşte, alecsandri, p. m 250, Cu trei fete se-ndră-geşte. id. r. p. 38. ÎNDRĂGlRE s. f. (Rar) Faptul de a (s e) î n d r ă g i; îndrăgostire. ÎNDRĂGIT, -A, îndrăgiţi, -te, adj. 1. Care este iubit | de cineva, de care cineva a prins drag. 2. Care iubeşte pe cineva; îndrăgostit. Lebăda cea îndrăgită de unde. eminescu, n. 12. Surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită. id. o. X 42. ÎISDIîĂ GITOR, -0ĂRE, îndrăgitori, -oare, adj. (Rar) Care îndrăgeşte pe altul. (Substantivat) Narcis.. . Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. EMINESCU, o. I 79. ÎNDRĂGOSTI, îndrăgostesc, vb. IV. Refl. A prinde dragoste de cineva, a începe să iubeşti pe cineva; a se amoreza. Se îndrăgosti de cea mai miţă. RETEGanul, p. II 23. Zîna munţilor. . . se îndrăgostise de frumuseţea lui. ISPIRESCU, L. 184 (Rar, determinarea este introdusă prin prep. « cu ») Feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zînă. ISPIRESCU, L. 186. Cu toţi să mă-ndrăgostesc. TEODORESCU, p. p. 343. + Tranz. (Neobişnuit) A iubi, a îndrăgi. Îndrăgostesc De-nnebunesc Pe Rada. ma-CEDONSKi, o. i 35. Visul să mi se-mpliitească, Puica să mă-ndrăgostească. TEODORESCU, P. r. 305. ÎNDRĂGOSTIRE s. f. (Rar) Faptul de a (s e) î n -drăgosti. ÎNDRĂGOSTIT, -A, îndrăgostiţi, -te, adj. Care a prins dragoste de cineva, care iubeşte; amorezat. Mi-am lăsat părinţii, casa, pacea unui dulce trai, Ca să plec îndrăgostită de feciorul cel de crai. EI'TIMIU, î. 104. Voi afla inimi îndrăgostite, macedonski, o. I 21. <0* (Poetic) Prin flori Abia că se aude cum trec în armonie Ai vintului de seară îndrăgostiţi fiori /macedonski, o. i 262. (Substantivat, neobişnuit) Pe fete le aşteptau seara... îndrăgostiţii lor. PAS, z. i 309. ÎNDRĂZNEALĂ, îndrăzneli, s. f. Atitudine şi purtare îndrăzneaţă; curaj, neînfricare, cutezanţă, lipsă de sfială. Să-mi terţi. .. îndrăzneala, slavici, o. i 388. Îndrăzneala, isteţimea... să fie uneltele tale. ISPIRESCU, L. 369. De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţumitul cu îndrăzneală, creangă, a. 147. F i g. (Despre semănături) După ploi, griul se îndreptase destul de bine. sadovEanu, m. c. 188. Tranz. îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte, delavrancea, ir. T. 18. •4 (Despre vreme) A se schimba din rea în bună, (în special) a deveni din ploioasă, senină. Ieşi copile cu părul bălan afară... doar s-a îndrepta vremea, creangă, a. 34. + Tranz. A îmbunătăţi. Toţi au rămas cu ideea că Taderi-că. şi-a îndreptat starea, negruzzi, s. i 85. 3. Refl. A reveni asupra unei greşeli, a-şi corecta purtările, a se lepăda de năravuri, a se corecta. Nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învaţă a juca. negruzzi, S. I 250. Tranz. Eu am făcut greşeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. CARAgialE, o. iii 83. Părîndu-mi stilul lor îndestul de deosebit de cele de mai nainte alcătuiri ale mele. . . m-am apucat să le' îndreptez. negruzzi, s. ii 169. (A b s o 1.) [Filimon] critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze. Ghica, S. A. 80. II. (Urmat de determinări locale, de obicei introduse prin prep. « spre o, « către », mai rar «la », « pe » sau «în ») 1. Refl. (Despre persoane) A se duce, a porni, a se pune în mişcare într-o dirccţie anumită; a apuca pe un drum. Şe îndreptează... Spre clavirul ce-i zîmbeşte. macedonski, o. i 86. Se îndreptară spre Pipirig, creangă, a. 20. Nu uita să te indreptezi tocmai in fundul Forului roman, odobescu, S. iii 70. El la tîrg se îndrepta, alecsandri, p. p. 137. -0» Fi g. Sufletul tînăr al copilei se îndrepta spre lumina tinereţii şi spre viitor. SADOVEANU, o. i 96. lorgu. .. s-o îndreptat pe calea adevărului, alecsandri, t. 1052. <$> (Despre lucruri) Ape... Şerpuind prin văi adinei... Şi-ndreplîndu-se in cale La biserica din vale. alecsandri, p. n 34. Mergind pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gîndi cu părere de rău. negruzzi, s. i 104. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A scoate pe drumul bun, a îndruma, a conduce în direcţia potrivită. A întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a îndreptat aici. caraGialE, o. i 195. A indreptat-o la soră-sa cea mai mare. creangă, P. 91. N-ai putea d-ta să ne îndrepţi spre ţara zmeului? alecsandri, t. i 429. <$>• (Cu privire la animale, la vehicule, la ambarcaţii) Bade, calul i ÎNDREPTAR — 622 — ÎNDRUMAR mi l-oi îndrepta iar la d-ta. RETEGANUL, p. n 11. Căpitanul îndată au îndreptat corabia cătră acea parte. DRĂ-ghici, r. 25. -fy- E x p r. A-şi îndrepta pasul (sau paşi!) sau a îndrepta paşii cuiva = a păşi sau a face pe cineva să păşească spre..., a călăuzi, a conduce. Mi-a îndreptat paşii către acest loc. ISPIRESCU, L. 56. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lîngă fereastră unde-n colţ Luceafărul aşteaptă, eminescu, o. i 167. Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş. alecsandri, p. a. 122. A(-şi) îndrepta ochii (privirile sau gîndul) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva, a i se duce cuiva gîndul la cineva sau Ia ceva. Spre Moscova se îndreaptă privirile tuturor popoarelor care n-au izbutit să scuture încă de pe umerii lor jugul robiei capitaliste. STANCU, U.R.S.S. 101. Ochişorii... La soru-sa-i îndrepta. jarn/k-bîrsEanu, d. 494. 4- (Cu privire la arme de foc) A aţinti asupra cuiva sau a ceva, a da o anumită direcţie. îndreptaţi tunurile spre cetate, alecsandri, T. n 17. Bun meterez că-şi făcea, Flinta-n Bica că-ndrepta. ŞEZ. II 77. Expr. A îndruga (Ia) verzi şi uscate = a înşira vrute şi nevrute, a spune nimicuri, minciuni, poveşti. Să vă tot îndrug la verzi şi uscate, ispirescu, u. 115. Toţi sătenii se pun la masă şi încep a îndruga la verzi şi uscate. ŞEZ. I 39. + (Rar) A face în pripă, a întocmi în grabă. (Refl. pa s.) Dintr-acestea toate s-a îndrugat raportul... cu care mă prezent acum dinaintea d-voastre. odobescu, s. ii 518. 2. A toarce Iînă sau cînepă în fire mai groase şi mai puţin răsucite decît cele obişnuite (pentru a le folosi la anumite ţesături). Bărbatul său ii aduce vrun turban vechi, îndrugat de Dominica, negruzzi, s. i 239. Fetele de la Veza Nu ştiu toarce ' cînepa, Făr-o-ndrugă ca lina. jarnîk-bîrseanu, d. 452. + A toarce fără pricepere şi fără spor; p. ext. a se dovedi leneş la lucru. Fata moşneagului nu se încurca, ci torcea cîte-un ciur plin de fuse, iar fata babei îndruga şi ea cu mare-ce cîte-un fus. creangă, p. 284. ÎNDRUMĂ, îndrumez, vb. I. 1. T r a n z. A pune (pe cineva) pe drumul bun, a îndrepta în direcţia potrivită, a arăta calea de urmat; a călăuzi. Partidul Comunist Rotnîn, călăuzit în activitatea sa de teoria marxist-leni-nistă, şi-a luat asupra sa sarcina să îndrumeze clasa muncitoare şi întregul popor pe calea înfăptuirii unei societăţi în care să dispară exploatarea omului de către om. Gheor-Ghiu-DEJ, art. cuv. 10. Lenin l-a îndrumat §i l-a ajutat pe Gorki în crearea operelor sale literare. STANCU, u.R.s.s. 25. M-au îndrumai la dumneata. RETEGANUL, p. V 65. 2. R e f 1. A se îndrepta spre o ţintă, a pleca la drum, a porni. Acolo era frontul, către care se îndruma contingentul. sadoveanu, M. C. 95. Fig. Ceilalţi călăreţi străini... se îndrumau pe căile negre ale intîmplării. sadoveanu, n. p. 119. — Prez. ind. şi: îndrum. ÎNDRUMĂR b. n. (Rar) îndrumător. ÎNDRUMARE — 623 — ÎNDUPLECA ÎNDRUMĂRE, îndrumări, s. f. Acţiunea de â (s e) îndruma; îndreptare, dirijare, directivă, povaţă, sfat. Broşura cuprinde trei prelegeri ţinute in cadrul cursurilor de-îndrumare a corpului didactic, contemporanul, s. n, 1948, nr. 108, 12/1. Hă-mi unele îndrumări, reteganul, p. n 43. . îndrumător, -oAre, îndrumători, -oare, adj. Care îndrumează, orientează; călăuzitor. Partidul nostru este forţa conducătoare §i îndrumătoare a poporului pe drumul socialismului. LUPTA DE clasX, 1953, nr. 8, 41. (Substantivat) Vin in sate muncitori, Comunişti, îndrumători, Oraşul faţa şi-ndreaptă Către satul ce l aşteaptă, cor-bea, A. 54. Au avut îndrumători pricepuţi şi severi, pas, z. i 39. + (Substantivat, n.) Text scris, carte, revistă etc., care serveşte ca îndreptar. îndrumătorul cultural. ÎNDUIOŞA, înduioşez, vb. I. R e f 1. A fi cuprins de duioşie, de milă, a se întrista ; a fi mişcat, a fi impresionat. Moş Gheorghe se înduioşează de un băieţel, care aleargă cu coşurile încă neîncepute şi strigă cît poate cărb-cărb-cărbuni! SP. roPESCU, m. G. 61. S-a fost înduioşat de starea cea proastă şi ticăloasă in care ajunsesem, ispirescu, I,. 283. (Poetic) Frunza-n codru tremura Şi foarte se-nduioşa. jarnîk-bîrseanu, d. 310. Tranz. într-o sară de toamnă tîrzie, o frîntură de cîntec vi-a înduioşat şi m-a oprit mult în loc. sadoveanu, o. vi 528. Amici pe care vă înduioşează dinii fără stăpîn, zgribuliţi şi flămînzi, ascuttaţi istoria unuia dintre ei. GALACTION, o. I 302. Nu ştiu nici eu de ce anume Mă-nduioşează orice ram. LESNEA, i. 109. — Variantă: înduloşi (rSPlRESCU, u. 309) vb. IV. ÎNDUIOŞARE s. f. Faptul de a se înduioşa; duioşie. Intră şi s-aşază c-o înduioşare de mamă între aceste două suflete nenorocite. veaiiuîX, o. A.. 141. Cu glasul plin de lacrimi, de înduioşare cald, eminescu, o. i 91. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă, negruzzi, s. i 174. (Poetic) înglnat de glas de ape, Cînt-un corn cu-nduicişare. eminescu, o. i 103. — Variantă: înduioşiro (alecsandri, T. îi 103) s. f. ÎNDUIOŞÂT, -Ă, înduioşaţi, -te, adj. Cuprins de înduioşare; mişcat, emoţionat, impresionat. începură a vorbi cu glas înduioşat despre lucruri vechi. SADOVEANU, O. rv 18. Grigore îl sărută pe amîndoi obrajii, înduioşat şi de-abia stăpînindu-şi firea. REBREANU, R. II 16. Şi cum privesc ei amîndoi, înduioşaţi, nevoie-mare, l-apucă dorul de părinţi, Oftînd se strîng la braţ mai tare. IOSIF, P. 69. F i g. Supt cerul nostru înduioşat E mai domoală hora. GOGĂ, P. 13. La glastd libertăţii văd Moldova deşteptată şi la glastd omenirii o simţesc înduioşată. ALECSANDRI, P. A. 72. + Duios. [Bălcescu] ne descrie adesea simţirile înduioşate ce a încercat inima lui. ODOBESCU, s. iii 492. ÎNDUIOŞĂTOR, -OÂRE, înduioşători, -oare, adj. Care provoacă înduioşare, care este capabil să înduioşeze, să provoace milă; mişcător. Cîntau blajinii codri-n noapte Poveste înduioşătoare. pXun-pincio, P. 67- + (Adverbial) Impresionant, emoţionant. E înduioşător de sincer, camil PETRESCU, T. II 14. ÎNDUIOŞÎ vb. IV v. înduioşa. ÎNDUIOŞÎRE s. f. v. înduioşare. ÎNDULCI, îndulcesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la mîncări şi băuturi) A face sS fie (mai) dulce. Rachiu îndulcit cu miere. CREANGX, a. 139. <$■ F i g. Colo-n umbra îndidcită de miroase-mbătătoare, Capul mic ei şi-l ridică, nări îmflind spre depărtare, eminescu, o. rv 129. + (Popular) A face mai gustos. Pe masa Marinei fu aşezat un lighean de tablă plin de icre negre proaspete, numai îndulcite c-o mînă de sare. bart, E. 194. + Refl. (Despre mîncări şi băuturi) A deveni dulce, a căpăta un gust dulce (de obicei plăcut). Ce-i amar se îndulceşte, Ce-i mihnit se-nveseleşte. alecsandri, p. p. 336. 2. Refl. A mînca din mîncări gustoase (care nu sînt totdeauna la îndemînă); a se înfrupta. N-aveau decît o vacă, de la care se îndulceau ei amîndoi, cu doi fii ai lor. RETEGANUL, P. UT 3. Hrană corbilor să-l dăm, Ca şi ei să se-ndulcească, cînd şi noi ne răzbunăm, negruzzi, s. I 129. <$- Expr. Ase îndulci la (sau eu) ceva = a da de gustul unui lucru şi a căpăta poftă să mai guşti, să mai posezi; a se nărăvi la ceva, a se deda la . .., a se obişnui cu .. . Hoţul, şiret şi smerit, la pungi de parale... s-a îndulcit, alecsandri, T. 201. S-o îndulcit cu chilipiruri, de cînd o pus mîna pe moşia cucoanei Săfticăi. id. ib. 258. 3. T r a n z. A umple de mulţumire, a desfăta, a satisface. Muierea nu era mulţumită de loc că n-a luat şi un purcel ca să aibă şi copilaşii ei cu ce să-şi mai îndulcească inima, rebreanu, r. ii 162. Găinile ei scurmă in ograda ntea şi ea nu-mi dă măcar uti ou, să-mi îndulcesc cel suflet. dunXreanuj ch. 73. Fig. Tu-mi îndulceşti viaţa, alecsandri, p. ii 30. Hotărăşte-te a-mi îndulci puţinele zile ce mi-a mai rămas, negruzzi, s. I 109. Numai una mă-ndulceşte, Că neveasta mă-ndrăgeşte. teodorescu, p. P. 272. (Poetic) Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, eminescu, o. I 106. 3. Tranz. (Cu privire la suferinţe, necazuri, boli etc.) A suferi cu răbdare, a răbda, a suporta, a pătimi. Nu pot îndura nici măcar gîndul unei asemenea profanări. CAMIL PETRESCU, t. u 106. Copilul sărac îndură glumele camarazilor săi cruzi, demetrescu, o. 103. A b s o 1. Să-nduri ca cei întinşi pe cruci, Şi-n grele munci să te usuci De grijă hărţuit. neculuţă, ţ. d. 53. ÎNDURARE, indurări, s. f. Acţiunea de J (s e) î n -dura şi rezultatul ei. 1. Milă, înduioşare, compătimire, bunătate. Eşti mare cînd n-ai îndurare, Dar te ridici mai sus de fire Cînd ţi-este inima iubire, macedonski, o. i 185. Cînd nu mai sînt bun la nimica, M-alungi — şi nu ai indurare! demetrescu, o. 73. Pepeleo, blinde suflet, tu singur cu-ndurare Ai vrut să-mi aperi viaţa, alecsandri, T. i 402. 2. Putere de a răbda, răbdare. Gluma se întindea dincolo de cit e îndurarea omului, popa, v. 8. ÎNDURĂTOR, -OARE, îndurători, -oare, adj. 1. Plin de milă; milostiv. Vezi că şi el era drept, îndurător şi viteaz. ISPIRESCU, L. 111. 2. Care suportă suferinţele; răbdător. Romînul, vechi nioştean al acestui pămînt, e îndurător şi ospătos şi darnic. ODOBESCU, S. III 550. ÎNDURERA, îndurerez, vb. I. Tranz. A întrista (pe cineva), a provoca cuiva o durere sufletească, o mîh- nire. 4- (Rar) A pricinui o durere fizică, a face să doară. Şi-i stringea mina, de i-o îndurera. vlahuţă, o. a. ni 91. ÎNDURERARE s. f. Mîhnire, întristare. ÎNDURERAT, -Ă, îndureraţi, -te, adj. Care a încercat o amărăciune, o durere, o mîhnire; trist, amărît. Trec păsările călătoare-n bandă, îndurerat le urmăresc cu ochii. anghel-iosif, c. M. II 138. + Care exprimă durere, mîhnire. Jalnic cîntă Clopotele-acum în sat; Glasul lor e-ndu-rerat. coşbuc, P. 1 263. ÎNDUŞMĂNÎ, înduşmănesc, vb. IV. Refl. reciproc. (Rar) A intra în duşmănie, a nutri sentimente duşmănoase, a se duşmăni. ÎNDUŞMĂNÎT, -Ă, înduşmăniţi, -te, adj. Care nutreşte duşmănie împotriva cuiva, învrăjbit cu cineva. Oameni obidiţi din cale-afară, înduşmăniţi pe viaţă şi pe moarte cu toate rînduielile vremii şi hotăriţi s-apuce calea codrului. galan, z. r. 230. ÎNÎjC, înecuri, s. n. 1. Moarte prin asfixie în apă. Simţea că înecul ar fi o odihnă şi o scăpare, dumitriu, p. F. 30. 2. Revărsare mare de ape, inundare, inundaţie; puhoi. Prietene Andrei, iţi mai aduci aminte de gospodăria ce-o aveam înainte de înecul Badalanului? dunăre antt, n. 18. Or să fie înecuri mari. ŞEZ. m 105. ÎNECĂ, înde, vb. I. 1. Refl. A muri prin asfixie în apă (sau în alt lichid). Dacă mă înec eu acuma, se prăpădeşte bătrîna. dumitriu, p. k. 22. Gălăciuc e al şaselea care se prăbuşeşte cu puntea îneeîndu-se. sahia, n. 41. Să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. creangă, p. 237. <$> E x p r. A se încca Ja mal = a suferi un eşec într-o acţiune tocmai în momentul cînd era pe punctul de a fi dusă la bun sfîrşit. Am păţit-o chiar ca cela care s-o înecat la mal. alecsandri, T. i 120. ■{'Tranz. fact. (Subiectul este o persoană, un agent exterior sau un lichid) Sîngele cerbului o dată a şi-nceput a curge gîlgîind şi a se răspîndi în toate părţile, îndreptindu-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cit pe ce era să-l înece, creangă, p. 226. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti. eminescu, o. 1 147. Un vînt... pre toţi corabierii 1-a-necat, Numai unul a scăpat, teodorescu, p. p. 164. <ţ> F i g. Apa Bistriţii voi trece, Dar dorul o să mă-nece. jarnîk-bîrseanu, D. 92. 4" A se sinucide aruneîndu-se în apă. Să ştii dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec. ispirescu, l. 271. 2. Refl. (Despre o navă) A se scufunda. Vaporul s-a înecat. (Tranz.) Doi cînnaci o corabie o îneacă. 1’ANN, p. v. ii 165. Expr. Ai se încca (cuiva) corăbiile = (glumeţ) a fi trist, a fi indispus. Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile, stancu, D. 14. Părea că într-una ii ninge şi-i plouă. .. Ori neguţător închipu-indu-ne că ar fi fiind, parcă i s-ar fi înecat corăbiile in Marea Neagră, sadoveanu, v. F. 146. Jar te-o apucai năbădăicile, vere Ghiftui?... Iar ţi s-o înecat corăbiile? alecsandri, T. 561. -4- F i g. A se cufunda, a se afunda, a se înfunda. Calea pe care o urmam se îneca în orzuri şi In fineţe. galaction, o. i 37. Vechea zidire se îneacă în întuneric, vlahuţă, N. 180. (,T r a n z.) Cit de plăcut e să-ţi îneci ochii în albastrul fără fund al cerului, delavrancea, t. 65. 3. Tranz. (Cu privire Ia terenuri, semănături etc.) A acoperi cu apă, a inunda. De venea 'apa mare, arăturile lui le îneca, ispirescu, L. 206. Munţi se pornesc, stînci se sfarmă... păraiele pietre-neacă. CONACHI, p. 114. F i g. A venit şi ziua nunţii... satul a înecat porţile şi şatra, galaction, o. I 73. Că mi-l plîng surorile Cu toate plînsorile, De-neacă inimile, teodorescu, p. p. 206. 4. T r a n z. F i g. A copleşi, a înăbuşi. Şi-n fund lunca de lozii verde-deschisă, înecată de aurul soarelui. ÎNECARE — 625 — ÎNFĂŞURĂTOR SADOVEANU, o. vii 369. Aceste buruieni aproape întotdeauna, crescînd mai repede decit semănăturile, le îneacă. pamFILE, A. r. 94. Ghica Grigore, viind la domnie, a găsit ţara secată cu totul în belşugul ei, înecată în datorii. ghica, S. 6. 5. Refl. A nu mai putea respira din cauza opririi în gît (sau a pătrunderii pe trahee) a unui aliment (sau a unui corp oarecare) ; a se sufoca, a se asfixia, a se înăbuşi. De cum începu să soarbă din cafea, se înecă. tuşi. delavrancea, la Tdrg. Mă-nec din piept Şi n-am puteri de vorbă multă. coşbvc, P. I 197. Poate [cocoşul] va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul in git, s-a îneca §i-oi scăpa de dinsul. CREANGX, p. 67. + T r a n z. A înăbuşi, a sufoca. Tuşea mă îneacă. Fumul de ţigară îl îneca. A b s o 1. Puterea patimei.. . îneacă şt năduşeşte. conachi, r. 282. + (Despre voce, vorbe ctc.) A se stinge brusc, a deveni neclar. Copilul ţipa şi se zbătea, spunind mereu aceleaşi vorbe din ce în ce mai înecate în hohote de plins. dumitriu, v. h. 14. P'ocea soldatului părea că se îneacă. sAhia, n. 75. T r a n z. (Despre plîns, lacrimi) A podidi (împiedicînd respiraţia). Nu stia singură ce e,— dar simţea c-o îneacă lacrimile. vi,AhuţX, n. 69. Cu mînile-amlndouă eu faţa îmi ascund, Şi-ntăia dată-n viaţă un plins amar mă-neacă. EMINESCU, o. I 91. Dor cumplit inima-i seacă, Plins de jale mi-l îneacă, ALECSANDRi, p. p. 145. Refl. Mai mult nu putu zice, căci se înecă de un plins amar. IiiCTiCGANur,, p. n 56. Flinge mindra de se-neacă. hodoş, r. P. 80. ÎNECARE s. f. Acţiunea de a (s e) î n e c a şi rezultatul ei. înecarea corăbiei. ÎNECAT, -Ă, înecaţi, -te, adj. 1. Mort prin înec. Apele au scos la mal un om înecat. 2. (Despre un vapor, o corabie) Scufundat, acoperit de apă. Un jir de mari corăbii stau înecate-n port. AI.EC-sandri, r. II 87. 3. Inundat, acoperit (de apă). Şi umbrele din apă tot rînduri înecate Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd. EMINESCU. o. IV 54. ■y’ F i g. El văzu ochii lui Bozan înecaţi, aprinşi ca de febră fi nu stia dacă slut lacrimi sau simpla sudoare, sahia, n. 31. '' ÎNECĂCIOS, -OĂSĂ, înecăciosi, -oase, adj. Care îneacă, care înăbuşă; sufocant. Tuse înecăcioasă, a în norul înecăcios de pulbere, căruţa cu cei doi trecu, dumitrii;, n. 227. Se întunecă, lăsînd numai dupe dinsele fum negru şi înecăcios. odobescu, S. n 541. + (Despre alimente) Care se înghite cu anevoie, dînd o senzaţie de sufocare. Pepenii galbeni, după tăria miezului şi după dulceaţa ce o au, se numesc: scorţoşi, cînd sînt tari şi dulci, înecăcioşi, cind nu se pot înghiţi lesne, pajifile, a. R. 175. Pere înecăcioase. ŞEZ. v 68. ■ — Variantă: nccăcii'is, -oâsă (caragialk, s. 100) adj. ÎNECĂCltfNE, îtiecăciuni, s. f. (Rar) 1. înec. Seara, la masă, nu fuse altă vorbă decit de baia Elenei în Prahova, de riuri, de înecăciuni. bolintinranu, o. 430. 2. Greutate de a respira, sufocare; stare de sufocare. S-a iritat aşa de grozav din ceartă incit i-a venit un fel de-necăciune. caragiai,E, o. i 329. înecătOr, -oAre, înecători, -oare, adj. (Rar) înăbuşitor, sufocant; înecăcios. ÎNFĂPTUI, înfăptuiesc, vb. IV. T r a n z. A aduce la îndeplinire, a transpune în viaţă, în fapt; a îndeplini, a realiza. (Refl. pa s.) Măreaţa operă de construire a socialismului se înfăptuieşte cu participarea activă şi permanentă a milioanelor de oameni ai muncii. SCÎnteia, 1953, nr. 2581. ÎNFĂPTUÎRF, înfăptuiri, s. f. Acţiunea de a î n f ă p-tui şi rezultatul ei ¡ îndeplinire, realizare; (concretizat) operă realizată. înfăptuirile regimidui de democraţiepopidară. ÎNFĂrTUITtfR, -OARE, înfăptuitori, -oare, s. m. şi f. Cel care înfăptuieşte ceva; realizator. (Rar) Făptuitor. Mai este arestat la locuinţa lui şi colonelul Dăscălescu, pină etnd se va lămuri ce legături a avut cu înfăptuitorii. GAMii, rivTREScu, o. ii 229. ÎNFĂŞA, înfăş, vb. I. T r a n z. 1. A înfăşură un copil în scutece (şi în feşi). Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă. creangX, o. a. 291. Eu te-am înfăşat, eu te-am legănat. AEECSANDRr, x. 943. Mlndră mămucă am avut, Frumos copil a făcut, M-a-nfăşat cu flori de munte, Ca s-agiung viteaz de frunte, id. p.p. 313. 2. A înfăşură corpul sau o parte a corpului cu o legătură, un bandaj sau o cataplasmă. Boierul au descălicat şi i-au înfăşat piciorul cum se cade. şbiera, p, 57. Au întins hoştinile ferbincioare pe o pinzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, cape un copil, creangă, a. 16. ÎNFĂŞĂBE s. f. Acţiunea de a înfăşa. ÎNFĂŞAT, -Ă, înfăşaţi, -te, adj. înfăşurat în scutece (şi în faşă). Copil înfăşat. ÎNFĂŞCA vb. I v. înşfăca. ÎNFĂŞCARE s, f. v. înşfăcnre. ÎNFĂŞURĂ, înfăşâr şi infăşur, vb. I. 1. T r a n z. A acoperi, a înveli ceva (sau pe cineva) bine şi din toate părţile, răsucind de jur împrejurul lui o pînză, o înveli-toare, o pătură etc. Scot mănuşa... şi înfăşur mina plină de sînge. Camii, petrescu, u. n. 404. Femeile îşi înfăşură capul cu un ştergar. NEGRUZZi, s. I 308. Maică, jnăiculiţa mea, Ia din traistă o basma, înfăşoară Mina-n ea. tkodo-RESCU, p. p. 683. F i g. A trecut o maşină pe lingă mine... şi m-a înfăşurat în praf-ameţindu-mă. Sahia, n. 16. Refl. (Despre persoane) Baba pe loc se şi înfăşură în ţol. ŞEZ. I 53. 2. T r a n z. F i g. A cuprinde, a învălui. O văd întiia oară, Dar inima-mi şi ochii cu drag o înfăşoară. EFTIMIU, î. 157. Inima mi-e-nduioşată cînd, în clipa cea mai grea, Văd cum dragostea lui Stareţ înfăşoară ţara mea. davila, v. v. 183. Dan o înfăşură intr-o privire caldă, apoi îşi lăsă ochii în jos. vlahuţX, o. a. ni 48. (Precizat, pleonastic, prin «înainte ») Spinul se înfăţişează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 208. (Determinarea este subînţeleasă) Mi-a venit citaţie şi nu m-am dus să mă înfăţişez, dumitriu, B. F. 19. Cînd căruţa se opri. . ■ ceilalţi trei tovarăşi lăsară lucrul la răsadniţi şi se înfăţişară. SADOVEANU, P. M. 237. Tranz. După o petrecere de trei zile şi patru nopţi intr-un beci mucegăit din Turnu, Gheorghe Dima a fost înfăţişat colonelului. Galan^z. R. 53. « Ce om bun! » ai gîndit cînd ea a străbătut cu tine atelierul şi te-a înfăţişat lui [şefului], PAS, z. i 265. 4- T r a n z. A aduce un obiect înaintea cuiva, a arăta cuiva; a prezenta. S-a dus la jandarmi şi le-a înfăţişat buletinele de înscriere la biroul populaţiei. SADOVEANU, P. M. 250. Aceştia. . . înfăţişară mai întîi împă-ratidui, din partea lui Mihai-vodă, sabia, buzduganul şi steagul lui Andrei Bathori. bXlcescu, o. n 270. Refl. F i g. Cîmpia i se înfăţişează luminată de scîntcile strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20. 2. Tranz. (Despre artişti şi realizările lor) A descrie, a zugrăvi, a întrupa, a da viaţă prin mijloace artistice; a reprezenta. Alt tablou înfăţişa răsăritul lunei. CA MII, petrescu, N. 119. El înfăţişează lucrurile aşa încit pot fi luate şi ca intîmplări obişnuite şi ca lucruri din poveşti. ibrăilEanu, s. 9. Acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte. EMINESCU, N. 39. în nici un period al ei sculptura antică n-a fost poate mai în stare de a înfăţişa, cu un caracter mai energic şi mai adevărat, asemenea scene. odobescu, s. in 75. 3. Refl. (Cu pronumele în dativ) A-şi imagina, a-şi reprezenta, a-şi închipui. Mulţi şi-au înfăţişat războiul ca o bătaie de flori şi confetti la şosea ', ca un bal mascat in uniformă, arghezi, p. t. 69. — Variantă: (regional) înfăţoşă (sadoveanu, n. f. 62, creangâ, o. a. 81, eminescu, n. 63) vb. I. ÎNFĂŢIŞĂRE, înfăţişări, s. f. I. Acţiunca de a (s e) înfăţişa şi rezultatul ei. 1. Prezentare, descriere, arătare. înfăţişarea veridică şi concretă din punct de vedere istoric a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară şi educarea oamenilor muticii în spiritul socialismului sînt indisolubil legate de priceperea artistului de a alege fapte vii, esenţiale, tipice. V. ROM. mai 1953, 206. 2. (Jur.) Prezentare în faţa unei autorităţi judiciare (în special în faţa unei instanţe de judecată) în urma unei citări sau a unei invitaţii; (concretizat) dezbatere în faţa unei instanţe. Cînd veniră împricinaţii la înfăţişare. . . ispirescu, L. 277. -f Termen de judecată. A' cita înfăţişare este? II. (Concretizat) Felul în care ni se arată un lucru sau o fiinţă; aspect, aparenţă, exterior. Avea mai mult înfăţişarea unui lucru' de artă decit a utilii cal de ham. hogaş, M. N. 10. Harap-Alb.. . are o înfăţişare mult mai plăcută. CREANGÂ, P. 210. O frumoasă şi sălbatică înfăţişare are şesul lung care porneşte de la Buhalniţa şi se pierde dincolo de satul Hangu. russo, o. 104. — Variantă: infăţoşărc (bart, s. m. 45) s. f. ÎNFĂŢOŞĂ vb. I v. înfăţişa. ÎNFĂŢOŞĂltE s. f. v. înfă(i;arc. ÎNFEUDĂ, înfeudez, vb. I. T r a n z. A supune, a subjuga, a înrobi, a încătuşa. + R e f 1. (Construit cu dativul) A se integra cu totul într-o activitate dăunătoare, a recunoaşte o supremaţie, a se lăsa subjugat, a-şi pierde libertatea de acţiune. Duşmanul de clasă. . . s-a înfeudat din.ee in ce mai complet serviciilor secrete străine, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 120, 11/1. — Pronunţat: -fe-u-, Î.NFKI! DĂIÎE s. f. Acţiunea de a (s e) înfeuda şi rezultatul ei; supunere, subjugare, înrobire, încătuşare. Politica de înfeudare a ţării trusturilor imperialiste şi de pregătire a războiului antisovietic a provocat grele suferinţe maselor populare din ţâra noastră, scînteia, 1953, nr. 2586. — Pronunţat: -fe-u-, ÎNFIĂ, înfiez, vb. I. T r a n z. A adopta (un copil), a lua de suflet. Era înfiată de el. camil petrescu, o. ii 158. îmi propun să iau cu mine în Europa. ■ . pe arabul acest mic. — Vrei poate să-l înfiezi? ALECSANDRI, o. p. 349. — Pronunţat: -fi-a. ÎNFIĂT, -Ă, înfiaţi, -te, adj. (Despre un copil) Adoptat. Copil înfiat. — Pronunţat: -fi-at. ÎNFIERĂ1, înfierez, vb. I. T r a n z. 1. A aplica pe corpul unui animal un fier înroşit în foc, pentru a-i face un semn distinctiv. (Refl. pa s.) După două luni de la naşterea minzului se înfierează... la şold. I. IONESCU, D. 534. -(> (Cu privire la oameni, în special la sclavi) Să faci aşa ca cei doi cumnaţi ai mei să nemerească la castel şi, in schimbul laptelui de mistreţe, să primească să-mi fie■ robi şi să-i înfierez, vissarion, B. 66. Ea-l chemă la sine şi, cu un fier ce l-a fost ars in foc, îl înfieră la mina dreaptă. RETEGANUL, P. IV 37. 2. F i g. A condamna cu toată severitatea, a osîndi în public, a stigmatiza, a veşteji. [Bălcescu] a înfierat cu putere pe boierii cosmopoliţi, fără patrie, turciţi şi franţuziţi, după cum le dictau interesele. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. — Pronunţat: -fie-, ÎNFIERĂ3, pers. 3 înfierează, vb. I. Intranz. (Regional, despre barbă şi despre mustăţi) A începe să crească; a se ivi, a miji. Era un fecior cu mustaţa abia înfierîndu-i. SADOVEANU, O. L. 94. întorcea un zîmbet. frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara. id. B. 58. — Pronunţat: -fie-. ÎNFIERĂRE, înfierări, s. f. Acţiunea de a înfiera1; -însemnarea animalelor cu fierul roşu; f i g. stigmatizare. — Pronunţat: -fie-, ÎNFIERĂT1 s. n. înfierare. înfieratul vitelor. — Pronunţat: -fie-, ÎNFIERĂT a, -Ă, înfieraţi, -te, âdj. 1. (Despre animale) însemnat cu fierul înroşit în foc; p. e x t. (despre semne) aplicat cu fierul roşu. Aho, aho! Plugul bade ÎNKIEKBÎNTA - 627 - ÎNFIORA cu 12 boi, Boi bourei, în coadă cttdălbei, în frunte ţintaţi, în coarne-nfieraţi. TBodorescu, p. p. 143. F i g. Pata fărdelegii în fruntca-mi înfierată. AI.ECSANDRI, p. A. 172. 2. F i g. Osîndit în public, dezaprobat, stigmatizat. 8. îmbrăcat în fier, ferecat. Car nou, bine ferecat, Plug ales si înfierat. sevasTos, n. 291. — Pronunţat: -fie-. ÎNFIERBÎNTA, infierbint, vb. I. T r a n z. 1. A face să devină fierbinte (expunînd acţiunii focului). înfier-bint apă. După aceea au înfierbîntat un cuptori de fier. sbiera, P. 33. lnfierbîntînd o sulă în foc. şez. v 131. F i g. Vinul de Catraniâ infierbîntase atmosfera camerei obscure, bart, E. 195. Refl. Numai pînă se înfier-bintă scoate fum soba. stancu, D. 310. (Refl. pas.) Gura unui cuptioraş. . . în care negreşit se infierbîntau uneltele schingiuirilor. NEGRUZZI, S. I 311. 2. F i g. (Cu privire la persoane) A irita, a agita, a aprinde. Nevoile mai sucesc mintea multora şi-i înfier-bintă cînd nici cu gindul n-ai gîndi. rebreanu, R. ii 97. <ţ> Refl. Capetele începuseră a se înfierbînta, vinul îşi făcea lucrarea, negruzzi, s. i 151. 3. A insufla avînt, a da îndemn la lucru; a aţîţa, a îmboldi. Calul îşi înfierbînta Ş-un răpez voinic îi da. Calul rîndunel zbura, aeecsandrt, p. p. 176. -f Refl. (Despre persoane) A se antrena la o acţiune săvîrşind-o cu multă însufleţire; a se aprinde, a se anima. S-a în-fierbîntat la joc. ÎNFIERBÎNTARE s. f. Acţiunea de a (se) înfierbînta. ÎNFIERBÎNTAT, -A, înfierbîntaţi, -te, adj. 1. Care a devenit fierbinte, care s-a încălzit tare; încins. 2. F i g. (Despre oameni, minte, inimă etc.) Agitat, înflăcărat, aprins. Pe terasa restaurantului cîţiva tineri au isprăvit cina şi vorbesc înfierbîntaţi în jurul paharelor pline, sadoveanu, o. vil 226. în creierul înfierblntat i se încrucişau imagini nestăpînite. bart, s. m. 77. Şi-n mintea ta înfierbîntată, Te vezi deodată orator. Topîrceanu, iî. 68. ‘ ’ ÎNFI&RE, înfieri, s. f. Acţiunea de a î n f i a şi rezultatul ei; adoptare, adopţiune. — Pronunţat: -fi-e-. ÎNFIGARÎ/f, -EAŢÂ, înfigăreţi, -e, adj. (Familiar) Care dovedeşte prea mare îndrăzneală, care este lipsit de măsură, de cuviinţă, care se vîră sau se amestecă în toate. ÎNFÎGE, înfig, vb. III. 1. T r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « în »; cu privire la lucruri care au vîrf sau muchie ascuţită) A face să intre adînc (spre a rămîne fixat); a împlînta, a vîrî, a băga. Să punem mina. .. spuse Frunză, înfigînd cel dinţii hirleţul în pămînt, aruncînd brazda în spărtură. CAMir.AR, tem. 39. Lupul înfigea ghearele într-însa. ispirescu, L. 14. înfipse ambii pinteni în coastele armasarului. negruzzi, s. I 42. F i g. Trosneau lemnele uscate din preajma casei, vîntul şopotea, izbea vreo crenguţă de scîndurile bătute la fereastră şi printre care vîntul înfigea degete reci. dumiTriu, n. 132. <§■ Refl. Peste umărul primarului, privind către malul celălalt, Ilina a văzut o sumă de tîrnăcoape înfigîndu-se în carnea digidui. galan, z. R. 93. Cincizeci de pluguri se-nfipseră cu lăcomie in pămînt. Camilar, tem. 87. (F i g.) Din coteţul găinilor, cocoşul slobozi un cucurigu ascuţit, care se înfipse zbîrnîind în urechile lui Boroş. v. rom. februarie 1952, 139. Ca un uriaş ban retezat, soarele se înfige in dunga neagră şi dreaptă a orizontului, c. petrescu, S. 42. Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. gîrleanu, l. 39. <$> E x p r. A înfige mîna sau mîiniie (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. îi înfige o mînă-n păr. CARAGIAER, o. iii 55. (R e f 1.) O mină neagră, urieşă, i se înfipse în gît strîngîndu-l. mironescu, s. a. 104. A înfige ocllii =. a se uita fix, a privi ţintă. Şoimaru tăcu şi-şi înfipse ochii învăpăiaţi în privirile ei dulci, sadoveanu, o. vii 54. Omul îşi înfipse o clipă ochii în ochii mei şi, întorcînd repede capul, se împotrivi, c. petrescu, s. 171. (învechit) A înfige fabăra= a se instala undeva cu corturile. Mihai. .. îşi înfipse tabăra în locul părăsit de duşman. BĂLCESCU, o. ii 49. (Popular) A înfige parul = a pune piatra fundamentală. + A împlînta ceva într-un obiect ascuţit. După ce a ucis mistreţul.. . ii înfige căpăţîna în copaciul sacru, odobescu, s. iii 75. Ducea, înfipt intr-o suliţă, sîngeratul cap al lui Andrei. BĂLCESCU, o. n 259. Unii zicea ■ . . Să-l cufunde-n apă, Alţii să-l înfigă-n ţeapă. auccsandri, P. P. 136. Refl. pas. în timpul lui Brincoveanu s-au înfiinţat patru tipografii noi în ţară. IST. R.P.R. 211. 2. Refl. (Despre oameni, uneori cu o uşoară nuanţă peiorativă) A apărea într-un loc (pe neaşteptate); a se prezenta, a se înfăţişa. în sfîrşit, duminecă înainte de amiazi se înfiinţă în strada Argintari. REBREANU, R. I 179. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme. M. i. caragiai.H, c. 9. Se ţine concurs. . . Se-n-ţelege că Niţă n-a lipsit a se înfiinţa la vreme, caragiaee, m. 135. ÎNFIINŢARE, înfiinţări, s. f. Acţiunea de a (s e) înfiinţa; creare, fundare, întemeiere, instituire. Partidul St guvernul se îngrijesc zi de zi de dezvoltarea prin toate mijloacele a ştiinţei, de înfiinţarea a numeroase institute de cercetări ştiinţifice, laboratoare, staţii de experimentare. contemporanul, s. n, 1953, nr. 368, 5/1. Din comitetul de iniţiativă al ţăranilor care doreau înfiinţarea gospodăriei colective, lipsea unul singur: Lăzăr lungu. mihale, O. .520. Am asistat la înfiinţarea Societăţii literare şi a societăţii Frăţia şi la răscularea de la 1848. ghica, s. a. 41. + (Rar) Realizare, executare. Mihai se dete cu totul pentru înfiinţarea planului său. balcescu, o. ii 183. ÎNFILTRĂ vb. I v. infiltra. ÎNFIORA, înfiorez şi înfiâr, vb. I. 1. Tranz. A face ca cineva să fie cuprins de fiori (de frică, de groază), a .băga în fiori; a speria, a înfricoşa. El se văzu puternic, pe-un armăsar călare, Înfiorînd cu spada-i popoare numeroase. alecsandri, p. a. 137. Vaietele... poporului... îl înfiorară de frică. bXlCESCU, o. ii 62. «$> F i g. Furia poporului era sălbatică, strigătele de «moarte ucigaşilor» înfiorau uliţele, camil petrescu, o. ii 477. Prin papura verde, prin ţipirigul înflorit, strigătul păsărilor de 40* I ÎNFIORARE — 628 - ÎNFLĂCĂRARE baltă înfiora zarea. DUNĂREANU, CH. 210. <^RefI. Alei! oameni buni, zise cucoana infiorîndu-se. CREANGĂ, P, 330. luhirea de moşie e un zid, Care nu se-nfiorează de-a ta spa'nnă, Baiazid! EMINESCU, O. I 147. Otravă! strigă ea înfiorîtidu-se. NEGRUZZI, S. I 162. 2* Refl. F i g. A suferi o impresie puternică, a se pătrunde de un sentiment adînc; a sc tulbura, a se emoţiona. M-am înfiorat de mulţămire. sadoveanu, n. f. 173. Se înfiorau uneori, privind in apa limpede ca într-o oglindă fermecată. BART, E. 167. (Personificat) Codrii se înfiorează de atita frumuseţe. EMINESCU, o. 1142. <0>T r a n z. Primiră vestea cea bună cu sufletele înfiorate de bucurie. sadoveanu, o. vii 113. O şoaptă prinde să-nfioare Umila ta singurătate. TOPÎRCEanu, b. 65. 3. Tranz. A face sa se mişte uşor, să tremure. Vîntul nopţii înfioară Cetină şi cetioară. deşliu, m. 61. înfiorate de vînt, umezite, pletele sale luciră în noapte argintiu, parcă pudrate de o pulbere de lumină. mihale, o. 365. Adierile înfioară frunzele abia simţite. C. PETRESCU, S. 17. <^> F i g. Şi gemet înfioară firea, Prelung şi greu ca o furtună. GOGA, P. 25. Refl. Strălucirea dimineţii se stinsese şi luciul se înfiora tot mai prelung, sadoveanu, n. f. 101. Avea uneori tresăriri mici şi i se înfiorau nările. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. i 129. (Poetic) Pe ferestre se înfiora argintul luceafărului de ziuă. CAMILAR, TEM. 144. — Pronunţat: -fi-o-. ÎNFIORARE, înfiorări, s. f. Faptul de a (s c) î n-f i o r a. 1. Frică, spaimă, groază. Eu de crud am ieşit la războaie ; pînă astăzi însă n-am simţit înfiorarea morţii. sadoveanu, o. vii 20. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului. CREANGĂ, p. 192. Vîntul şuieră prin hornuri răspîndind înfiorare, alecsandri, p. a. 112. Cine, cu înfiorare, nu-şi aduce aminte de ei? negruzzi, s. I 202. 2» F i g* Nelinişte, tulburare, neastîmpăr. înfiorarea vieţii mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineaţă de vară. sadoveanu, O. iii 356. Unelte casnice de pace şi arme ruginite de război istoriseau şi ele cu o tainică înfiorare despre aceşti oameni care nu mai sînt. C. petrescu, R. dr, 42. — Pronunţat: -fi-o-, ÎNFIORÂT, -A, înfioraţi, -te, adj. Cuprins de fiori. îşt deschise ochii mari şi cătă înfiorată în jurit-i. Vl,A-huţX, o. a. 143. F i g. Tot amartd se revarsă Pe strunele înfiorate. GOGA, P. 7. Vom fi singuri, singurei, Iar in păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei. EMINESCU, O. i 75. — Pronunţat: -fi-o-. înfiorător, -OARE, înfiorători, -oare, adj. Care produce .fiori (de spaimă); fioros, înspăimîntător, îngrozitor. Iotă un tablou înfiorător al mecanismului şi moralităţii economiei burgheze. SAHiA, u.r.s.S. 69. în larg întunericul era înfiorător, dunăreANU, ch. 233. Deodată se umplu cîmpia de o mulţime de dihănii, care de care mai grozave, care de care mai înfiorătoare, popescu, b. I 38. <$> (Adverbial) Calul necheza înfiorător. (Pe lîngă un adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Zilele astea am fost chinuită de întrebarea dacă era ceva adevărat din tot ce mi-ai spus atunci urit, înfiorător de urît, sau dacă furia te-a făcut să spui vorbe care nu erau ale tale. demetrius, c. 60. Nopţile de vară Sînt înfiorător de dulci. vlahuţă, o. a. 31. — Pronunţat: -//-o-, ÎNFÎI T, -Ă, înfipţi, -te, adj. 1. Nemişcat, neclintit, ţeapăn. Turcii stau înfipţi pe scaune meşterind liniştiţi. BART, s. m. 27. 2. (Familiari îndrăzneţ, cutezător, hotărît. Din rîn-durile lucrătorilor ieşi unul înfipt. TAS, Z. IV 152. Din căniţele de alamă se linciureau două slujnicufe înfipte, alintindu-se dezmierdat, c. petrescu, a. r. 8. + (Ad- verbial) De-a dreptul, direct. Copilul s-a dus înfipt la jucării. ÎNFIUĂ, înflr, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A coase sau a broda cu fir. Fata înfira altiţa cămăşii. 2. A depăna fire toarse. (A b s o 1.) Făta tort răschira... Şi-nfirînd oftează. COŞBUC, p. ii 143. ÎNFIRAT, -A, înfiraţi, ~te, adj. Cusut sau brodat cu fir. Cînd pe sub altiţa cămeşii înfirată Zăreşte la lumină doi crini ieşiţi, in undă. . . el cade pe ginduri cite-uti an! alecsandri, p. iii 286. Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii şi pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, s. i 21. ÎNFIRIPĂ, înfiripez şi înfirip, vb. I. 1. Tranz. A alcătui (ceva) cu oarecare greutate din mai multe elemente, a face să ia fiinţă în grabă; a înjgheba. Cîţiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hirtie. BENIUC, V. 39. Şi-apoi, încetul cu încetul, mi-am înfiripat iar gospodăria. vlahuţX, la TDRG. Refl. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e cum e. rebreanu, R. I 75. + Refl. A lua naştere, a prinde consistenţă. Mătuşă-mea... a aflat. . . taina ce începea să se înfiripeze între noi amindoi. galaction, . o. I 76. Imagini, frînturi de ginduri se înfiripau in mintea ei obosită. BART, E. 382. Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte. eminescu, o. i 144. 2. Refl. A-şi reveni în puteri, a se reface, a se restabili după o boală, a se întrema. Bătrinul începea să se înfiripeze mîncînd mai bine şi nemaitremurînd iarna de frig. PAS, z. I 202. Cu tărîţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa. crEangX, p. 76. Nu se mai putu înfiripa de pe lehuhie, şi muri. contemporanul, Vj 104. <$> F i g. Cultura tutunului, încetată in timpul monopoltdtii, începe iarăşi a se înfiripa în satele unde locuitorii sînt deprinşi cu dînsa. i. ioniîscu, m. 356. + A prinde puteri mai mari, a se încorda, a se avînta. Deodată mi se înfiripă zmăul, rădică pe Sucnă-Murgă în sus şi-l trinteşte. SBIERA, P. 103. ÎNFIRIPARE, înfiripări, s. f. Acţiunea de a (s e) înfiripa; alcătuire, înjghebare, refacere a puterilor. înfiriparea gospodăriei. ÎNFIRIPAT, -A, înfiripaţi, -te, adj. 1. Care a luat fiinţă; înjghebat, alcătuit. Gospodărie înfiripată. 2. Restabilit după o boală, întremat; însănătoşit. De ie-aş mai vedea o dată înfiripat, toatăr lumea ar fi a mea. contemporanul, Vj 292. ÎNFLĂ vb. I v. umfla. ÎNFLĂCĂRA, înflăcărez, vb. I. Tranz. 1. A insufla avînt, a stîrni entuziasm; a entuziasma, a pasiona. Nu mai avea pe căpetenia care să-i înflăcăreze, ispirescu, m. V, 59. A b s o 1. Ca scriitor revoluţionar [Bălcescu] a scris discursuri, compuneri capabile să mişte şi să înflăcăreze. L. rom. 1953, nr. 1, 35. Iscusita fată... Cu a ei cătâtură ce înflăcăra. NEGRUZZI, S. n 31. •+-Refl. A se aprinde, a se anima, a sc pasiona, a se entuziasma. Rău, Ignate! Foarte rău! se înftăcără iarăşi primând, rebreanu, r. i 238. 2. A face să capete culoarea flăcării, a înroşi, a împurpura. Vestea neaşteptată i-a înflăcărat obrajii. Pojarul zorilor de mai înflăcărează valea toată. DEŞLIU, M. 19. Refl. Deodată scînteiară suliţele de lumină ale soarelui, răsăritul se înflăcără într-o fierbere argintie. sadoveanu, o. VI 20. Deasupra casei ei în infinit, ardea o stea roşie, se înflăcăra şi se stingea. ibrXtleanu, a. 141. ÎNFLĂCĂRARE s. f. Acţiunea -de a (sc) î n f 1 ă-căra; ardoare, înfocare, entuziasm, pasiune, avînt. Oamenii muncii din ţara noastră iubesc cu înflăcărare libertăţile cucerite, lupta de clasX, 1951, nr. 11-12, 13. înflăcărat — 629 — ÎNFLORIT ÎNFLĂCĂRAT, -A, înflăcăraţi, -te, adj. 1. Care e aprins, care dogoreşte, aruncă văpăi; p. e x t. de culoare roşie ca focul. Soarele înflăcărat, cm Preotul Petrea îji scoase pe o uşă jumătatea de sus a trupului, cu barba înflăcărată. sadoveanu, P. m. 162. Norii fugeau goniţi de vînturile din înălţimi, cerul de sticlă înflăcărat uscase totul. GÎRLEANU, T.. 41. [Balaurul] întoarse capul cel vărsător de foc... dar Făt-Frumos, mai iute ca vîntul, repezi paloşul şi, cît te ştergi la un ochi, capul cel înflăcărat căzu la pămînt. roriîscu, b. ii 21. în părul ei de aur rubine-nflă-cărate Şi-n ochii ei s-adună lumina sfintei mări. EMINESCU, O. I 97. 2. (Despre oameni şi manifestări ale lor) Pasionat, avîntat, înfocat. Beethoven a fost un înflăcărat militant pentru triumful ideilor republicane, contemporanul, s. ii, 1954, nr. 381, 4/2. Consultaţii juridice, discuţii înflăcărate, certuri violente se repetau în fiecare zi. BART, E. 266. <$■ (Adverbial) Scria înflăcărat băietul şi cu-o luciditate rară. anghel-iosiP, c. m. ii 9. ÎNFLORA, înflorez, vb. I. T r a n z. A împodobi cu flori ţesute, brodate, pictate, încrustate; a ornamenta. ÎNFLORAT, -A, înfloraţi, -te, adj. Ornamentat cu flori (de culori vii) ţesute, desenate, săpate. Se întoarse... la portiţa de fier înflorat a Terasei, camil PETRESCU, p. v. 15. Băieţii de prăvălie scot mesele pe marginea drumului, acoperindu-le cu feţe de pînză înflorată. ARDELEANU, D. 12. Se aşternea, întocmai ca un lăicer verde şi înflorat, o poiană largă şi desfătată, odobescu, s. iii 174. ÎNFLORI, înfloresc, vb. IV. I. în tranz. (Despre flori, la pers. 3) A ajunge la maturitate, a se deschide, a şi desface bobocii; (despre plante, p. e x t. despre locul unde se află ele) a căpăta flori, a se acoperi de flori. Au înflorit cireşii din grădină. D. botez, p. o. 21. înfloresc grădinile, Ceru-i ca oglinda; Prin livezi albinele Şi-au pornit colinda. IOSIF, P. 61. Văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, ispirescu, l. 72. E ca floarea din crenguţă; Cînd gîndeşti că înfloreşte, Ea atunci se vestejeşte, jarnîk-bîrseanu, d. 238. + A căpăta aspectul unei flori, a se dezvolta în chip de floare. Pe geamurile Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase, delavrancea, h. T. 34. H. Fig. 1. In tr anz. A-şi face apariţia (ca o floare), a se arăta, a se ivi. Tot mai larg peste ţară înfloresc bucuriile. DEŞWU, g. 45. Văd cum pe obraz îi înfloreşte bucuria. stancu, d. 293. încrederea-nfloreşte in inimile mari! alecsandri, o. 208. ■+• A se dezvolta frumos (ca o floare), a se afla într-o situaţie favorabilă, a creşte (în putere, în stimă), a prospera. Viaţa începe să înflorească in Valea Jiului ca şi in celelalte regiuni producătoare de cărbuni. contemporanul, S. ii, 1952, nr. 300, 3/5. Ameţind totul, accastă bucurie înflorea fără seamăn. camil petrescu, u. X. 23. împărat slăvit e codrul, Neamuri viii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale. EMINESCU, o. I 100. ■fy Tranz. fact. Odihna-l înfloreşte, căci grija nu-l apasă, macedonski, o. i 116. Eu am crescut-o... cu am înflorit-o' ca pe o garoftţă. alecsandri, T. 949. + A deveni roşu (ca o floare). Grijeau de foc şi tot turnau la lemne, de înflorise grătarul ca brînduşa de toamnă, galaction, o. I 249. + A se înviora, a se lumina, a se îmbujora, a se rumeni. Ea-şi potriveşte floarea-n păr Şi-i înfloresc zîmbind obrajii Cei albi, ca florile de măr. coşbuc, r. i 182. 2. Tranz. A înfrumuseţa ceva (prin culori variate sau prin desene, cusături, ornamente cu flori); a împodobi. Femeile de toate naţiile înfloreau, cu hainele şi cu feţele, învălmăşeala. SADOVEANU, o. v 53. Şi fete vin să le-nfloreşti altiţa, La pragul tău e plină ulicioara. GOGA, p. 30. O batistă de borangic subţire... îşi revărsa un colţ înflorit şi el cu aur. ANGHEL, PR. 26. Refl. (Cu pron. în dativ) (F i g.) A fost un om cu multe necazuri, dar a ştiut să-şi înflorească viaţa cu cîteva ceasuri bune. sadoveanu, E. 106. + F i g. A exagera. Gazetele... înfloreau informaţiile. pas, . z. iv 132. •3. Tranz. (Cu privire la pînzeturi sau la obiecte confecţionate din pînză) A face să devină alb-strălucitor (prin spălare şi uscare Ia soare). Fete mari pînze Nălbeau Şi pe pietre Le-nfloreau. teodorescu, p. P. 558. -fy Refl. pas. Pînzele să se-nflorească Şi frumos să se nălbească, Ştii, ca coala de bîrtie. teodorescu, P. p. 558. — Prez. ind. pers. 3 şi: (regional) infloăre (jarnîk-BÎRSEANU, d. 113). ÎNFLORÎRF, înflo riri, s. f. Acţiunea de a înflori şi rezultatul ei. 1. Deschidere a bobocilor. Livada e curată şi-şi aşteaptă înflorirea, sadoveanu, o. vi 400. Gerul... Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri. ALECSANDRI, p. A. 113. Am silit pe grădinarul meu să-mi răsădească de tot soiul de .flori. .. Aşteptînd insă înflorirea lor şi venirea d-tale, singurătatea mă apasă, negruzzi, s. i 104. <^> (Poetic) Şi nu eu as căuta Nici să-mpiedic primăvara să dea florii înflorirea, Nici să-mpiedic tinereţea să dea inimii iubirea, davila, v. v. 82. Fig. Alecu i-a sărutat mîna şi s-a aşezat lîngă dînsa cu mare înflorire a inimii. sadoveanu, N. F. 173. Cînd aripi al meu suflet avea, Era ca o-nflorire de zile minunate. MACEDONSKI, O. I 122. + Bogăţie de flori. Veni să petreacă sărbătorile primăverii acolo, in înflorirea aceea a grădinilor. SADOVEANU, M. 120. + (Neobişnuit) Flori, petale. Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu al înfloririi lor. EMINESCU, N. 66. 2. Fig. Dezvoltare frumoasă, creştere, prosperare, C. C. al P.M.R. cheamă pe oamenii ştiinţei, literaturii şi artei să pună tot talentul şi toată puterea lor de muncă pentru a asigura înflorirea culturii în ţara noastră şi a contribui în mod activ la construirea orinduirii socialiste. REZ. hoţ. i 85. Organizarea meşteşugurilor în bresle a cunoscut, în această vreme, o înflorire. IST. r.p.r. 235. Perioada care a precedat anii 60 ai secolului trecut se caracterizează în Rusia prin sporul conştiinţei sociale şi înfloririi ideilor progresiste, sadoveanu, E. 236. ÎNFL0RÎT, -A, înfloriţi, -te, adj. I. (Despre plante) Care şi-a deschis bobocii; (despre locul unde cresc plantele) care s-a acoperit de flori. Cîmpie înflorită. i—i înflorită floare a soarelui îţi fură minţile, camilar, n. I 312. Vede un păr frumos şi înflorit. CREANGX, p. 286. în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier, eminescu, o. I 152. (Prin analogie) Grăunţele pocnesc [la foc] şi sar înflorite, albe. vlahuţX, la TDRG. ■$. (Poetic) Trecu şi vara, şi trecu Şi toamna, şi pe văi căzu Zăpada iernii şi-apoi iar Sosi-nfloritttl circşar. coşbuc, p. i 282. Cile ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură ţi-arăţi! eminescu, o. i 130. <)• Fig. Cararea. .. înflorită pe care o visează o inimă de douăzeci de ani. negruzzi, s. i 47. II. Fig. 1. împodobit cu desene, cu ornamente ; brodat. Felele cu flori în păr şi cu cămăşile înflorite se prindeau de mină cu flăcăii încinşi cu brîie verzi, sadoveanu, o. vi 50. Jos, pe iarbă, stau întinse lăicere înflo-rite. beldiceanu, p. 53. 2. Îmbujorat, rumenit (Ia faţă). Ti ti şi fratele şi surorile lui aveau obrajii .înfloriţi. PAS, z. I 240. Zăpăcită, doamna sta Şi-nflorilă de ruşine: Ce-am făcut, măria-ta? coşbuc, p. i 211. + Luminat. A scos pe fereastră obrazul încununat cu cîrlige de hirtie şi înflorit de zimbet. sadoveanu, n. f. 170. Rîdea înflorită de bucurie la toate glumele pe care le auzea, camil PETRESCU, o. i 113. •+• (Despre limbă, stil) Care este bogat în imagini, care caută să facă efect, să impresioneze. [Bătrînul] ne învăluie aproape în vorba-i bogată şi înflorită, sadoveanu, O. vn 201. Seara, în cerdacul cu viţă, cărturarul lămurea treptat, in lungi şi înflorite povestiri, de unde ÎNFLORITOR - 630 — INFORMA. i-a Venit gtndul acestor săpături, c. petkkscu, u. dr. 40. <$> (Adverbial) Vorbea foarte înflorit. sadoveanu, o. vii 221. ÎNFLORITOR, -OARE, înfloritori, -oare, adj. Care înfloreşte, care c în plină dezvoltare, care prosperă. Cultură înfloritoare. ÎNFLORITURĂ, înflorituri, s. f. 1. Podoabă,' ornament, desen (ornamertal). Cu vîrful nuielii săpase înflorituri încurcate pe ţarina jilavă. C. PETRESCU, S. 174. Redingota de marină avea piepţii brodaţi cu înflorituri în fir de aur. BART, S. M. 45. Mijlocul... strins cu chimir cu na’turi albi sau galbeni şi cu fel de fel de înflorituri de lînă. sevasTos, N. 90. 2. F i g. Adaos personal (la o povestire,' la relatarea unor fapte); exagerare. Lupu Chiriţoiu începu povestea de departe, cu înflorituri. REBREANU, r. I 270. ÎNFOCĂRE s. f. înflăcărare, ardoare, pasiune, entuziasm. Aplecîndu-şi gura la urechea, ei, îi şopti lin, deşi ' cu glasul plin de înfocare. EMINESCU, N.121. Nume ce-n înfocarea închipuirii mele Pe strălucita-i frunte îl văd şi îl citesc. alexandrescU, M. 99. -$> (Adesea în loc. a d v.) Cu înfocare. Stăpîne, zise atunci calul, riechezînd cu înfocare, nu te mai olicăi atîta. creangă, o.' A.' 244. Tinerii o privea cu amor şi înfocare, NEGRUZZI, s. I 64. ],:b" ‘ntfa pe care o doreau cu înfocare. BĂLCESCU, O. ii 259. ÎNFOCĂT, -Ă, înfocaţi, -te, adj. 1. înfierbîntat peste măsură, fierbinte, aprins, incandescent. Armăsarul suflă. . . aer înfocat. ISPIRESCU, L. 31.' Dă poroncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie. CREANGĂ, P. 249. <> (Prin exagerare) Cticoarele. . . vin din fundul lumii, de prin clime înfocate. ALECSANDRI, p. A. 119.-4- Care răspîndeşte căldură mare, care arde şi dogoreşte ca fccul. Soarele răsărea mare, înfocat, şi crîngurile şi cîmpiile pline de rouă se umpleau de fulgere de lumină. SADOVEANU, o. I 254. După zilele acestea lipsite de seînteiere, soarele răsări intr-o dimineaţă înfocat, vărsînd parcă flăcări, încălzind totul in cîteva clipe. GÎRLEANU, L. 41. O geană roşie ră-sări-ntr-un vîrf şi crescu repede, iar după cîteva clipe rotogolul înfocat [al soarelui] srăpăra de lumină şi de tinereţe. sandu-aldea, v. P. 102. .4- F i g. (Despre ochi) De foc, focoşi, seînteietori, vii. Mă privea cu ochii mari, înfocaţi, sadoveanu, o. i 315. Doi ochi strălucitori şi înfocaţi, doi ochi de drac... priveaţi din fundul căruţei... Cine a văzut în viaţa sa asemenea ochi... nu-i mai uită niciodată. CONTEMPORANUL, III 618. Ochii săi negri, mari şi înfocaţi, părul său lung... DACIA LIT. 260. 4- De culcarea fccului, roşu-aprirs. Avea... o barbă înfocată, revărsată pe piept. SADOVEANU, p. M. 154. Şi pe pur-pura-nfocată, în lădiţe de sandal, Floarea tainică de lotus întristat se vestejeşte. MACEDONSKI, o. i 104. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele... toate s-adunară. EMINESCU, N. 29. 2. F i g. însufleţit, înflăcărat, pasionat. Cu prilejul discuţiei înfocate ce s-a încins asupra artei pentru artă şi a artei tendenţioniste, s-a spus aproape tot ce se poate spune despre această miraculoasă artă pentru artă. IONGSCU-RION, c. 99. Uimit, nebun de dragoste, tînărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. ALECSANDRI, o. P. 120. <*. (Poet.c) Viaţa însă nu-ncetează ... Din cenuşa cea mai rece izbucneşte înfocată. MACEDONSKI o. I 31. ÎNFOFOLI, înfofolesc, vb. IV. Refl. A se îmbrăca sau a se acoperi cu multe haine groase şi călduroase, pentru a se feri de frig; a se îmbodoli. V. încotoş-m ă n a. După ce trenul a frînat, scîncind jalnic din nenumăratele-i articulaţii îngheţate, uşa biroului «Mişcare » s-a dat în lături, făcînd loc unei făpturi înfofolite într-o' mulţime de şube, brîie, şaluri şi fulare. GALAN, z. R. 126. -4 Tranz. (Rar) A înfăşură, a îmbrobodi. Parcă nici n-o atinsese valul vremii. Aceeaşi bătrîniiă, sprintenă şi veselă şi dulce la vorbă, aceiaşi ochi mici, întrebători, acelaşi chip uscat, înfofolit în aceeaşi maramă albă. vlahuţă, o. A. ii 272. ÎNFOFOLIT, -Ă, înfofoliţi, -te, adj. îmbrăcat cu multe lucruri groase; îmbodolit. V. î n c o t o ş m ă n a t. Pe la ora opt, şi-au făcut apariţia primele femei încotoş-mănate, înfofolite, bogza, Ţ. 27. ÎNFOIĂ, înfoiez şi înfâi, vb. I. 1. R.efl. (Despre părul oamenilor şi despre blana, coada sau coama animalelor) A se umfla (ca nişte foaie), a se răsfira, a se zburli. <;- T r a n z. Iepuşnara prinse a bate din tuspatru picioarele şi-a sforăi, infoindu-şi coama CAMILAR, N. I 224. Un vînt mare abur a, Chica lui Gruia înfoia. Şi turcu cînd îl vedea, De frica lui se îneca. ŞEz. ix 1 73. 4- (Despre păsări) A-şi umfla penele. Cocoşul îşi trase capul de sub aripă, se înfoie. CAMILAR, N. II 251. Aţi necăjit într-o zi. . . un păun care s-a înfoiat pe dată. PAS, z. 1 47. T r a n 7. Curcanii îşi infoiau aripile spre cînii legaţi în lanţuri, camilar, Tem. 240. 4" 1'1 [*■ (Despre oameni) A-şi da aere. Ba da, ba da . .. se înfoie Neculăieş. sadoveanu, p. M. 17. -4 A se învîrti de colo-colo, a se roti. Pe lingă ei se înfoiau, cu mîna la bărbie, cu spaimă de vrăbii în priviri, femeile. PAS, L. I 15. - 2. Refl. (Despre pămînt şi alte materiale) A-şi mări volumul prin mărirea golurilor dintre granule (la săpare, Ia măcinare, prin absorbţie de apă etc.). 3. Tranz. A întinde, a desface (ca pe nişte foaie). înfoie armonica, scoţînd un început de cîntec prelung, sfişietor. CAMILAR, N. 11 197. ÎNFOIAT, -A. înfoiaţi, -te, adj. 1. (Despre păr, despre coada sau coama animalelor, despre penele păsărilor) Umflat (ca nişte foaie), răsfirat, zbîrlit. O veveriţă ai coada înfoiată. a Cu aripile înfoiăte, cu creasta înălţată, cu ochii de mărgele privind trufaş spre cer, cocoşul a străpuns zorile: Cucurigu! pas, l. ii 49. 4” (Despre haine) Care stă .departe de trup, larg, creţ, învoit. Se îmbulzeau .. . jupînese cu rochiile înfoiăte. c. petrescu, A. R. 7. 2. (Despre pămînt) Afînat. Grăpatul. . . are de scop' de a netezi bucata arată ... şi de a. îndesa sau pături pămîntul înfoiat prin arare. PAMFILE, A. R. 61. 4- (Regional, despre ape) Care şi-a mărit volumul; crescut, revărsat. Se făcu din ea o apă mare, o dunăre! dar nu mai eră lată, dar nu mai era-nfoiată! RETEGANUL, P. I 40. 3. (Rar, despre copaci sau ramuri) Cu frun/ă bogată. Arabescuri.. . formate din ramuri înfoiăte. odobescu, s. II 188. Paltin înfoiat. Subţire şi nalt. TEODORESCU, p. P. 459. Varză înfoiată = varză cu foile afinate, cu miezul rar, neîndesat. ... ÎNFOIÎRE, înfoieri, s. f. Acţiunea de a (s e) î n f o i a şi rezultatul ei. ÎNFOMETĂ, înfometez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să sufere de foame, a lipsi pe cineva de hrană, a 'consttînge prin foamete. ÎNFOMETARE s. f. .'Acţiunea de a înfometa, şi rezultatul ei. Jaful sistematic practicat de imperialişti în ţările coloniale duce la înfometarea populaţiei băştinaşe: lupta de clasă, 1953, nr. 1-2, 86. ’• ÎNFOMETĂT, -Ă, înfometaţi, -te, adj. Care este chinuit de foame, care suferă de lipsă de hrană; flămînd. INFORMA, informez, vb. I. Tranz. (învechit) A forma, a alcătui. Neasemănările informează... geniul limbilor şi desparte o limbă de alta. RUSSO, s. 87. [Hotarul judeţului] apucă pe la Mihăileni ... înfarmînd un cat cu Molniţa: I. IONESCU, D. 10. Înfrăţi 631 — ÎNFRÎNAT ÎNFRĂŢI, înfrăţesc, vb. IV. 1. R e f 1. reciproc. A se uni printr-o dragoste frăţească, a se împrieteni ca fraţii, a se întovărăşi frăţeşte. Cîteva sute de muncitori şi muncitoare forfotesc, se amestecă cu motoarele, cu roţile uriaşe infrăţindu-se. sahia, n. 29. Să ne-nfrăţim, noroade! La ce al urii vierme in suflet ne-ar mai roade? Să ne-n-frăţim! neculuţă, ţ. d. 55. <£• Tranz. Un cuget, o gindire Pe toţi să ne-nfrăţească. ALEXAXDRESCU, m. 204. (F i g.) Voi, toate tovarăşele, Toţi tovarăşii mei, Acum, La răscruce de drum, La răspintii de cale, Să ne-nfrăţim voiniceşte puterile.' DEŞLIU, G, 34. 2. Intranz. (Despre plante) A da naştere la tulpini secundare, a-şi ramifica tulpina. Griul înfrăţise nalt d-o şchioapă, delavrancea, v. v. 175. Griul semănat rar înfrăţeşte, i. ionescu, p. 538. ÎNFRĂŢIRE s. f. Acţiunea de a (s e) înfrăţi - şi rezultatul ei: 1. Dragoste frăţească, prietenie strînsă, unire. Acestea erau drumurile experienţelor care întăresc voinţa... şi duc spre marile bucurii ale înfrăţirii cu oamenii, pas, Z. I 10. De ce aprindem ura şi stingem înfrăţirea? neculuţă, Ţ. D. 55. Să facem sfînta unire, adecă înfrăţirea dorită de strămoşii noştri. creangă, a. 162. 2. Ramificare a tulpinii cerealelor, apariţie a unor tulpini secundare. Păpuşoii, cu toate că ar fi lăsaţi rari la prăşitură, se îndesesc prin înfrăţire, pamfilE, a. r. 183. ÎNFRĂŢIT, -Ă, înfrăţiţi-, -te, adj. Unit,. întovărăşit, legat de altul prin relaţii prieteneşti. Bulgarii. . . prin romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună înfrăţiţi întemeiară un stat puternic. BĂLCESCU, o. n 12. Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite, în gindire şi in pace drumul gloriei găsesc. alExandrescu, m. 16. -f- (Despre cereale) Crescut în mai multe fire pornite de la baza aceleiaşi tulpini. Griu înfrăţit. ÎNFRĂŢITOR, -OĂJtE, înfrăţitori, -oare, adj. (Neobişnuit) Care înfrăţeşte, care uneşte. Se lăsase cu taberele lor. amestecate la satul Săpăţeni pe lunca înfrăţitoare a Milcovului. ODOBESCU, S. I 170. 'îNFRICĂ, infric, vb. I. Refl. (Transilv.; folosit mai ales la timpurile trecute) A-i fi cuiva frică, a se teme, a se înfricoşa. Şi erau întărite curţile Zmeului. ■ . tot cu stînci de bolovani, dar el nu se înfrica de loc. RETEGANUL, p. v 24. ÎNFRICĂT, -Ă, înfricaţi, -te, adj. Plin de frică, înfricoşat. Tot mai îngrijorat, mai înfricat, a minat grăbit spre casă. Gai.an, z. R. 263. ÎNFRICOŞA, înfricoşez, vb. I. Refl. A fi cuprins de frică, a se speria. Tată, nu te înfricoşa, că eu sînt! CREANGĂ, P. 79. + Tranz. A înspăimînta, a îngrozi, a intimida. Romanii vor întreprinde expediţii cit scopul de-a captura pradă şi sclavi şi de a înfricoşa pe daci. IST. R.P.R. 36. A b s o 1. Uşi de bronz întredeschise pe-adîncimi ce-nfricoşeăză. macedonski, o. i 103. ÎNFRICOŞÂRE s. f. Acţiunea de a (se) înfricoşa; intimidare a cuiva, sentiment d& frică pe care îl încearcă cineva. Proprietari de case şi de locuri pe care le dobîndiseră prin înfricoşare şi înşelăciune. TAS, z. I 149. Au ascultat in litngul drumului felurite vorbe de înfricoşare. sadoveanu, z: c. 229. Trecti singur spre chilioara lui de sub ganguri şi cugetă zimbind la înfricoşarea lui Tomşa. id. o. vn 142. ÎNFRICOŞAT, -Ă, înfricoşaţi, -te, adj. Cuprins de frică, speriat, înspăimîntat, îngrozit. Se uită înfricoşată pe sub coviltirul trăsurii, dumitriu, n. 81. Tata m-a trimis să fi le aduc, am şoptit înfricoşat, vornic, P. 18. Apostol închise ochii, înfricoşat ca in faţa unei fantome. REBREANU, p. S. 86. F i g. Toamna de pe malul mării cu priviri înfricoşate Urmăreşte-n larg fantome de corăbii înecate. D. botez, p. o. 49. + Care inspiră frică, înfiorător, înspăimîntător. Cel mai înfricoşat la înfăţişare, din pricina bărbii şi comanacului, era cuviosul Nicodim, sadoveanu, f. j. 232. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adine de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare. GOGA, r. 11. Venind un vîrtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus. creangă, p. 89. Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. EMINESCU, N. 15. -$>■ (Adverbial) îi iesă şi lui ursiil înainte, mornăind înfricoşat. creangă, p. 198. Vîntul. . . Suflă trist, înfricoşat, alecsandri, p. i 48. + Foarte bun, foarte frumos. Se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. ISPIRESCU, L. 23. Apoi, făcu o nuntă d-alea înfricoşatele, id. ib. 344. ÎNFRICOŞĂTOR, -OĂRE, înfricoşători, -oare, adj. Care deşteaptă frica, care înspăimîntă; îngrozitor, teribil. Nu ştiu ce înfricoşătoare presimţiri... au venit şi au sfîşiat biata sa inimă, negruzzi, s. i 28. <$> (Adverbial) E înfricoşător să-l vezi noaptea sus, pe comandă, cum priveşte, nemişcat, infinitul mării, dunăreanu, ch. 56. ÎNFRIGURARE, înfrigurări, s. f. (Mai ales în loc. a d v.) Cu înfr gurare= cu nelinişte, cu emoţie, cu încordare nervoasă. Lucră mai departe cu înfrigurare. dumitriu, P. F. 12. Publiad... urmărea cu înfrigurare fiecare mişcare a scamatorului, sahia, n. 66. Rupse plicul şi sorbi cu înfrigurare cele şase pagini, rebreanu, R. i 31. ÎNFRIGURÂT, -Ă, înfriguraţi, -te, adj. Care tremură de frig, pătruns de frig. Am străbătut păduri necunoscute ■ . . înfriguraţi cu baionetele la armă Şi armele Înţepenite-n mini. camil petrescu, v. 23.. Pe-al crengii căpătli Ciripeşte-nfrigurată rîndunica cea dinţii. EFTimiu, î. 127. + F i g. Cuprins de emoţie, de nerăbdare, de zel. M-am sculat trudit; am primit înfrigurat ordinele, mi-ain pregătit oamenii. SADOVEANU, P. S. 135. M-ani oprit înfrigurată în faţa casei unde-odată Mă aşteptai în umbra porţii. Cazimir, L. u.' 61. Aştept înfrigurată în fiecare zi scrisoarea ta. BART, E. 176. (Adverbial) Mîini lu-crează-nfrigurat şi frunţi asudă. TOMA, c. V. 476. ÎNFRÎNĂ, înfrînez şi înfrîn, vb. I. 1. Tranz. A pune frîu unui animal de ham. Făt-Frumos înşelă şi înfrînă calul. ISPIRESCU, L. 4. Şi plîngînd înfrînă calul, Calul ei cel alb ca neaua, li netează mindra coamă Şi plîn-gînd ii pune şaua. eminescu, o. i 66. + A îmblînzi, a domestici. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînate, de demult ar fi sfişiet pe om. CREANGĂ, P. 209. + Fig. A stăvili, a reţine, a face inofensiv, a potoli. V. f r î n a. Se lăsă pe speteaza scaunului şi începu să rîdă, stăpînindu-se cit putea. îi făcea rău risul, ii făcea rău şi sila de-a şi-l înfrînă, şi-i curgeau lacrimi pe obraji, dumitriu, n. 85. Oamenii. . . îşi infrinară resimţimintele. odobescu, S. iii 468. Orişicît vei înfrînă pe un domn,-anevoie va fi a-l face pe el şi pe oameni a uita vechiul obicei, a-l opri d-a se crede, măcar uneori, stăpîn al ţării. BĂLCESCU, O. I 351. 2. Refl. A se abţine de la ceva, a se reţine de la o faptă, de la exprimarea unei păreri, a se stăpîni. Se îndîrjea, Dar tot el se înfrînă. TEODORESCU, P. P. 546. ÎNFRÎNĂRE, înfrinări, s. f. Acţiunea de a (s e) î n- frîna; potrivirea friului la un animal de ham; fig. reţinere, abţinere, cumpătare. Cu înfrînare. . . îşi stă-pinea pofta, pann, p. V. I 130. ÎNFRÎNĂT, -Ă, înfrinaţi, -te, adj. (Despre un animal de ham) Căruia i s-a pus frîu. Amîndoi. . . caii sînt in curte? — înşelaţi şi înfrinaţi. negruzzi, s. ni 490. Mai şezi, murgule, legat, Înfrînat şi nemincat. TEODORESCU, p. P. 73, ÎNFRÎNGE — 632 — ÎNFULECA ÎNFRÎNGE, înfrîng, vb. III. Tranz. A învinge, a birui, a zdrobi (în lupte înarmate). S-a dovedit încă o dată că nu există forţă in lume care să poată infringe popoare care ¡i-ati luat soarta in propriile lor mîini. SCÎN-teia, 1953, nr. 2773. Bătălia în care Tomşa fusese in-frint... se dăduse dimineaţă. SADOVEANU, O. VII 154. Ii ajutase asupra protivnicilor. .. ăe-i infrinse. ISPIRESCU, I,. 51. (F i g.) Galileu... înfrint prin chinurile temniţei, fu scos în fine la lumină, odobescu, s. iii 319. Refl. pas. Deznădejdi, ce nu se-nfring, în grozav vîrtej se strîng. MACEDONSKI, o. I 200. 4" (Cu privire la legi, dispoziţii, ordine) A nesocoti, a încălca, a viola. A înfrint dispoziţiile legii. — Forme gramaticale: perf. s. infrinsei, part. înfrint. ÎNFRÎNGERE, înfrîngeri, s. f. Acţiunea de a înfrîng e. 1. Zdrobire, învingere. Vestea infringerii lui Tomşa trecuse prin Iaşi ca furtuna de grindină. SADOVEANU, o. vn 155. Niciodată un cuvînt despre infrîngere sau retragere. CAMIL PETRESCU, u. N. 419. 2. Călcare, violare a legii. Înfrîngerea dispoziţiilor legale. ■ ÎNFRÎNT, -Ă, infrînţi, -te, adj. Biruit, învins. Cîţi reprezentanţi geniali ai artei n-au stat la marginea societăţii înfrînţi şi umiliţi! sadoveanu, E. 197. îşi văzu oastea înfrintă. ISPIRESCU, M. v. 42. ÎNFRUMOŞĂ, înfrumoşez, vb. I. Refl. (Transilv.) A se înfrumuseţa, a deveni mai frumos. De va trece peste punte O femeie credincioasă, Se va-nfrumoşa femeia, Rămîind mereu frumoasă, coşbuc, r. I 72. ÎNFRUMUSEŢA, înfrumuseţez, vb. I. Tranz. A da unei persoane sau unui lucru. un aspect frumos (p'rin adăugarea unor detalii); a împodobi, a orna, a decora. înfrumuseţează [oraşul] cu mîndre zidiri. NEGRUZZI, s. i 277. F i g. A înfrumuseţa o povestire. ÎNFRUMUSEŢARE, înfrumuseţări, s. f. Acţiunea de a înfrumuseţa; împodobire. Este o datorie de cinste a sfaturilor populare din staţiunile balneo-clima-terice să aibă o grijă deosebită pentru înfrumuseţarea şi curăţenia acestor localităţi. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2360. ÎNFRUMUSEŢAT, -A, înfrumuseţaţi, -te, adj. Care a devenit (mai) frumos; împodobit. V. ornat, decorat. Poezia este înlănţuirea ideilor, într-un mod mai înfrumuseţat dccit modul întrebuinţat spre acest scop în proză. MACEDONSKI, o. IV 77. Şi dacă al meu nume Jos la portret n-ar figura, nici un creştin pe lume N-ar putea crede că sînt eu, atit sînt de schimbate Trăsurile-mi, ochi, gură, Nas şi înfrumuseţate, alExandrescu, p. 170. ÎNFRUNTA, înfrunt, vb. I. Tranz. 1. A sfida (o primejdie), a ţine piept (unei forţe copleşitoare), a (se) lupta cu... în ochii copilandrilor, tînjind de doruri, pilpîie o lumină: simpatia pentru oameni in stare să înfrunte urgia fără a se încovoia. CÂLUGĂRU, o. P. 415. Te-oi vedea... şi pe dumneata, cînd o fi să înfruntăm glonţul, camilar, n. i 38. Ah! aste mari cuvinte in veci nu le-oi uita. Cu 'ele soarta-mi aspră de-acum voi înfrunta. ALECSANDRI, T. ii 206. «a, F i g. De data aceasta era dealul care înfrunta valea şi apele. GalacTIon, o. i 38. <$> E x p r. A înfrunta privirea (sau privirile, rar căutătura cuiva) = a se uita drept, fără sfială în ochii cuiva; a se arăta dîrz, a nu se lăsa intimidat de cineva. Petre îi înfruntă privirea simplu, ca şi cînd ar fi zis că el nu se sperie de o muiere, rebreanu, r. i 268. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor, bart, E. 214. El se uită la ea lung; ea îi înfruntă căutătura. caraGialE, o. i 271. 4* Refl. reciproc. A se lupta, a se bate, a se încăiera. Sîntem noi în stare a ne înfrunta cu oştirile străine, noi care sintem armaţi cu ciomege? bolinTineanu, o. 441. 2. A mustra, a ocări, a certa, a manifesta o dezaprobare, un reproş. A chemat la sine pe slujnică şi a înfruntat-o. sadoveanu, d. p. 41. Te-ai îmbătat, ticălosule! îl înfruntă ea cu asprime. SLAVICI, O. I 372. îl înfruntă pentru fapta cea mişelească ce era să săvîrşească. isri-RESCU, L. 77. ÎNFRUNTARE, înfruntări, s. f. Acţiunea de a (s e) înfrunt a.' 1. Rezistenţă hotărîtă, opunere îndrăzneaţă. Viaţa lui Gheorghe Dima şi-a aflat rost pentru o vreme în înfruntarea nestăvilitei vieţi a apelor Şiretului, galan, z. r. 45. + Conflict, luptă, ciocnire. în înfruntarea dintre Şanda şi Ciortanul se înfruntă două principii educative. contemporanul, S. ii, 1951, nr. 223, 2/4. 2. Mustrare, dojană, dezaprobare; p. e x t. jignire, ofensă, insultă. Pentru Pirgu, care se credea neîntrecut... nu se putea înfruntare mai sîngeroasă. M. I. CARAGIALE, c. 16. înghiţind înfruntarea, nu zise nimic şi plecă, ispirescu, l. 185. înfruntătOr, -oâre, înfruntători, -oare, adj. (Rar) Care înfruntă, ţine piept, se opune; care sfidează primejdii, greutăţi. între nori şi mare, înfruntător, Albatrosul ţîşneşte din zare. TOMA, C. V. 349. -£> (Adverbial) Revăzu scena de la gară, feţele ţăranilor care-l priveau înfruntător. DUMITRIU, B. F. 34. ÎNFRUNZI, înfrunzesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre plante, mai ales despre copaci) A da frunze, a se acoperi cu frunze. V. înverzi. Pădurea mai luptă şi vara ea tot va-nfrunzi. porumbacu, a. 8. De-ar da dumnezeu să dea, Să vie primăvara, Să-nfrunzească pădurea. ANT. UT. pop. i 438. ÎNFRUNZIT, -A, înfrunziţi, -te, adj. Care a dat frunze, acoperit cu frunze, plin de frunze. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit. ISPIRESCU, L. 77. Ştefan-vodă rătăcit intră-n codrul înfrunzit. ALECSANDRI, P. A. 133. Mindru-i codru şi-nfrunzit. JARNÎk-bîrseanu, d. 129. ÎNFRUPTA, . înfrupt, vb. I. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. o din * sau « cu ») A gusta, a mînca, a se împărtăşi din ceva bun. Nu o dată se înfruptaseră din masa Măriucăi. contemporanul, Vj 301. F i g. Nu m-ăi lăsa să mă-nfrupt c-o sărutare? ALECSANDRI, T. i 247. -4- (Popular) A mînca de dulce în zi de post. -4 F i g. (Ironic) A trage beneficii (ilicite), a profita de.. . ; a se atinge de... In consiliile... de administraţie intrau avocaţi cu trecere, oameni politici din toate partidele, care se înfruptau fiecare din cSte douăzeci şi treizeci de asemenea consilii. EPTimiu, n. 23. 2. Tranz. (Rar) A sătura, a satisface. Trebuie, pravoslavnicule, să dischizi băierile pungii, să verşi la bani cu pumnul, ca să-nfrupţi pe toţi. ALECSANDRI, t. 1376. ÎNFRUPTARE s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) înfrupta. .ÎNFULECA, înfulec, vb. I. Tranz. (Familiar) A mînca repede şi cu lăcomie, a se îndopa, a înghiţi pe nerăsuflate, a îmbuca zgomotos, şi lacom. Copiii, intimidaţi, se supravegheau să nu infulice hartane prea mari. c. petrescu, A. 292. <ţ> F i g. Iacătă, rîul înjură şi latră, Cînd vin apele mari se azvîrle şi muşcă: înfulecă INFULECARE — 633 — ÎNFUNDĂTOARE holda şi focu din vatră, deşliu, G. 25. A b s o 1. V-a privit in timp ce-nfulecaţi cu gurile minjite de zahărul gogoşilor, pas, z. i 76. — Variantă: înfiilicâ (vlahuţă, o. a. 386, creangă, r. 261) vb. I. ÎNFULECĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a înfuleca. ÎNFULTCA vb. I v. înfuleca. ÎNFUMURA, înfumurez, vb. 1. Refl. A se îngîmfa, a fi încrezut, a-şi atribui o importanţă exagerată (dîsprcţuind sau minimalizînd valoarea altora), a-şi da acre. ÎNFUMURARE, înfumurări, s. f. 1. Îngîmfarc, mîn-drie nejustificată; vanitate, aroganţă, orgoliu. De ce să ne grăbim? — Ar putea să dea impresia de înfumurare. IIARANGA, i. 170. 2. (Rar, poetic) Lucire, sclipire slabă. înfumurarea alburie a sorilor pătrunse văzduhul, sadoveanu, o. vi 20. ÎNFUMURAT, -A, înfumuraţi, -te, adj. Îngîmfat, încrezut, închipuit. Auzise că unii dintr-inşii sint.. . înfumuraţi, ispirescu, I,. 246. Era. . . şi-nfumurată că nimeni nu ştie juca mai bine ca ea. caragiale, o. iii 34. Numai fumuri vezi aice La femei şi la bărbaţi... poţi dar zice Că-s mai toţi înfumuraţi, alecsandri, T. I 175. (Substantivat) îmi dau seama că răspunderea mea nu-i uşoară. Dacă aş crede că o să-mi fie uşor, aş fi un înfumurat, demetrius, c. 70. ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la butoaie) A pune fund; (în special) a închide ermetic printr-un capac fixat între doage. Au făcut îndată polobocul, l-nu înfundat de un capăt şi l-au cercuit bine. Sbiera, r. 78. îl băgă Intr-un butoi, îl înfundă bine şi-l dete pe girlă. ispirescu, l. 345. + (Cu privire la orificii, p. cxt. la obiecte prevăzute cu orificii) A astupa ermetic. înfundă sticla. + F i g. (Cu privire la sunete) A înăbuşi. Serdici işi strîngea... genunchii sub bărbie... încercind să-şi înfunde tuşea, sahia, n. 115. , 2. Refl. A se închide (ajungînd la un punct de unde nu mai continuă), a nu mai avea ieşire, a se sfîrşi. Z5ri/-inul se înfundă. Cerul era limpede şi albastru. Un singur nor în zări, dinspre bălţi, acolo unde se înfundă un capăt al Bărăganului, încearcă să vină spre oameni, sahia, m. a. 39. -0* E x p r. (Familiar) A i so înfumln cuiva = a ajunge într-o situaţie fără ieşire, a nu-i mai merge, a nu mai avea scăpare, a o păţi. 1 s-a înfundat la proba de limba clină. CĂLINESCU, e. 115. De astă dată are să i se înfunde lui Erctde. isrntEscu, u. 48. A umblat cît a umblat, Dar acum i s-a-nfundat. pann, p. v. i 29. + (Despre conducte, şanţuri) A se astupa prin depunere de material. 8. Tranz. (Cu privire la obiecte) A băga adînc, a vîrî, a îndesa (ca să încapă într-un spaţiu limitat). Puse găleţile jos ¡i înfundă sub cîrpă o şuviţă de păr galben. dumitriu, V. L. 120. (Poetic) Ia priveşte cum zorile alungă negurile, parcă le înfundă în văgăunile dealurilor. bujor, s. 31. + (Complementul indică spaţiul în care se bagă ccvn) A umple bine, a îndesa (cu ceva). I-a dat ptine de l-a săturat şi şi traista i-a înfundat, şiîz. III 95. 4- A trage în jos pălăria sau căciula, ca să acopere bine capul. înftmdindu-şi pălăria pe toc, pe frunte, agentul sanitar ieşi în curtea cramei. DUMITRIU, N. 202. + (Cu privire la persoane) A băga (pe cineva) într-un loc de unde sil nu mai poată ieşi curind; a închide. L-am înfundat pe Gulijă într-un pension şi am rămas liberă, de capu meu. alecsandri, t. I 312. La ocnă-l înfundară. id. r. r. 230. -4- Fie* A pune pe cineva într-o situaţie grea, fără ieşire; a reduce la tăcere. Jttpin Durni-trache (care la fiece accent al lui Ipingesctt a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat, caragiale, o. i 54. Las-o, cucoane Matachi, s-o înfund cu minciuna. ALECSANDRI, T. 964. 4- R e f I- A se duce, a intra într-un loc fără intenţia de a ieşi curind. Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş mai fi avut parte de el! Cine ştie in ce circiumă s-a-n-fundat! caragiale, o. I 49. Poftim poşte!... Dacă nu merg caii, fug surugiii! Da unde s-o înfundai blăstămaţii? alecsandri, T. i 114. 4. Refl. A se adinei, a se vîrî mai adînc, a se cufunda. Cu o carte şi doi-trei covrigi dispărea de acasă înfundindu-se prin codrii din împrejurimile Ipoteştilor. CĂLI-NESCU, E. 53. Directorul general... a scuturat scrumul ţigării absent şi a mormăit, înfundindu-se comod în fotoliu. SAHIA, x. 35. Ochii fetei se-nfundase in cap. EMINESCU, N. 25. «$■ Tranz. Mi-am înfundat adine picioarele in pămintul gropii. saiiia, N. 120. Şi de frig la piept şi-ncheie tremu-rind halatul vechi, Îşi înfundă gitu-n guler şi bumbacul in urechi, eminescu, o. i 132. 4- Refl. A intra într-un loc care este (sau parc a fi) fără capăt, fără ieşire. Se înfunda tot mai tare în pădure. AGÎRBICEANU, S. r. 20. Trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute şi mă infttndai în pădure, hogaş, m. N. 234. Pădurea-i mare, el ştie unde s-a fi înfundat. CREANGĂ, 1’. 122. Pe fugă că se punea, Prin dudaie se-nfunda, teodorescu, i\ r. 575. -0- Tranz. Pilcurile de oameni, cit neveste tăcute şi palide, cu copii scincind, se pregăteau să înfunde negura codrilor şi a munţilor, sadoveanu, o. i 513. ÎNFUNDAKE s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) î n-funda; astupare. ÎNFUNDAŢI s. n. (în 1 o c. ad v.) Po înfundate = fără zgomot, înăbuşit. Evantia suferea în tăcere. Noaptea uneori gemea plingind pe înfundate, n.\RT, E. 306. A lăcrămat pe înfundate de dorul calului, s.vndu-aldiîa, u. r. ÎS. Biata fată tăcea şi plingea pe înfundate, neai'ind cui spune focul. POP1ÎSCU, ii. I 110. — Formă gramaticală: (în locuţiune) înfundate. ÎNFUNDAT*, -A, înfundaţi, -te, adj. 1. (Despre butoaie) închis ermetic, cu fundul şi capacul bine fixate între doage. Vas lătăreţ, rotund, făcut din lemn de brad, nalt ca o cofă şi înfundat la amindouă capetele. ŞEZ. II 23. 4- (Despre sticle) Astupat ermetic, cu un dop băgat adînc. Sticlă înfundată. 4“ ^r,n înfundat = vin ţinut (mult timp) în sticle astupate; (substantivat, f.) conţinutul unei sticle cu astfel de vin. Mai bem o înfundată?... Asta o plătesc eu. caragiale, o. ii 302. 2. (Despre sunete, zgomote) înăbuşit. Se aude... un plinset înfundat, sahia, N. 22. Un zgomot înfundat, ca dintr-o pădure depărtată, bătută de vînt pe vreme de iarnă, s-apropie din ce in ce. sv. roPESCU, M. c. 50, Zgomote nehotărite vin din depărtare... Parcă sint tropote de cal, bubuituri de mai înfundate, caragiale, o. i 290, <^> (Adverbial) începu să plingă înfundat. HART, E. 351, Striga... înfundat: « Împăratul Midas are urechi de măgar!*, ispirescu, u. 112, 3. Adîncit, vîrît, cufundat. Marinică mergea zgribulit cu băţul de alun strins subţioară, cu capul înfundat intre umeri şi cu urechile în guler, dumitriu, N. 13. Paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe. EMINESCU, N. 51. + Rătăcit, pierdut; dosit, ascuns. Era înfundat într-un desiş, lingă o prăpastie. RETEGANUL, P. I 3. 4. înţesat, plin, doldora. Nijni-Novgorodul o fi acum înfundat de corăbii, saiiia, n. 64. 5. (Rar, despre fiinţe) îndesat la corp, bine legat, trupeş. Arici mic, mic, da înfundat. ŞEZ. iii 27. ÎNFUNDĂTOARE, infundători, s. f. Fiecare dintre cele două părţi prinse de loitre, carc închid carul în | faţă şi în spate. Înfundătură 63-1 — INGĂIMARE ÎNFUNDĂTtJRĂ, înfundături, s. f. Depresiune de teren, loc adîncit, care pare închis din toate părţile. în înfundătura unei văi se zărea creasta sură a unei păduri. BUJOR, S. 55. Colo de vale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mttlţi bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, 0. A. 229. ÎNFURCĂ vb. I v. înfurci. ÎNFURCĂT, -Ă adj. v. înfurcit. ÎjVFUT! CĂTCRĂ s. f. v. înfurcitură. ÎNTORCI, (2) inft'irc, vb. IV. Refl. (Popular) 1. (Mai ales despre drumuri) A se bifurca, a se desface în două. Merse, merse pină ce i se infurci calea. ISPIRESCU, L. 226. 2. A avea de furcă (cu cineva), a se certa, a se încăiera. Fii mai lăsător şi nu te infurci cu oamenii, că-i ştii cit sint de oţărîţi acuma. rebreanu, r. ii 105. Dumitru la ei sărea, Puşca de ţavă lua, Cu feciorii să-nfurcea. făscu-LESCU, l. p. 249. ' — Variantă : înfurcă vb. I. ÎNFURCÎT, -Ă, infurciţi, -te, adj. (Popular, despre drumuri) Bifurcat, desfăcut în două. (Atestat în forma infurcat) Pe ici pe colea se zăresc poteci infurcate ca de lăţimea unei lopeţi. DELAVRANCEA, S. 5. — Variantă: înfurcnt, -ă adj. ÎNFURCITURĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Locul unde se desparte în două un drum, o şosea, o apă etc.; bifur-caţie. Sosiră la infurcitura Biscei, acolo tinde se aşterne o poieniţă verde umbrită de plopi. ODOBESCU, s. A. 430. [Să ne ducem] prin infurciturile şi prin colţanii unde se iveşte sfieţ sau îngrozitor vinatul de la munte. id. S. III 90. — Variantă: înfurcătiiră (caragiale, o. m 98) s. f. ÎNFURTĂ, înfurii, vb. I. Refl. A fi cuprins de furie, a se mînia tare, a-şi ieşi din fire. Se înfuriase şi se apăra, congestionat.dumitrtu, N. 111. S-a-nfuriat Şi mi-a zgiriat, Zgiriat faţa Şi rupt cosiţa. TEODORESCU, p. P. 427. 4* Tranz. A mînia, a scoate din sărite. — Pronunţat: -ri-a. — Prez. ind. şi: (învechit) în-furiez (ai,ecsandri; p. iii 36). ÎNFURIĂT, -Ă, înfuriaţi, -te, adj. Cuprins de furie, foarte mîniat. Ttidorache, înfuriat, se repezi spre moşneag. şi începu să dea din mîini. dunXreanu, cu. 25. Poate vrun buhai înfuriat i-a veni de hac. CREANGĂ, p. 66. înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic şi mare.. . şi să bată codrii. NEGRUZZI, s. i 108. — Pronunţat: -ri-at. ÎNFUIUÎEE s. f. (învechit) Furie, mînie mare. înfurierea ci m-a îngrozit. NEGRUZZI, s. I 51. <$> F i g. Marea se răscoală mugind cu-nfuriere. NEGRUZZI, s. II 276. — Pronunţat: -ri-er. ÎNGĂDUI, îngădui, vb. IV. 1. Tr a n z. A permite, a da voie, a încuviinţa, a lăsa, a admite, a tolera. Păsări uriaşe pe aripele grele îngăduie să steie şi alte păsărele, anghel-iosif, c. M. i 178. N-aş îngădui un lucru care poate da pildă rea. NEGRUZZI, s. I 94. (Construit cu dativul) Nastasia i-a îngăduit lui bărbatu-său să se odihnească două ceasuri, pe urmă l-a chemat la treabă. galan, z. R. 36. *(> (Construit cu acuzativul) L-am îngăduit să stea Ia masă cu noi toţi. vissarion, B. 77. însă viermele dorinţii, Pururea neadormit, Nu îngăduie pe nimeni Să se creadă fericit. vlahuţă, o. A. 177. 4. Refl. reciproc. (Popular) A se învoi unul cu altul, a se înţelege, a se tolera, a trăi în armonie. Sîntem între ai noştri şi ne îngăduim. PAS, z. n 76. Voinic tinăr, cal bătrin, Greuse-ngăduie la drum. CREANGĂ, p. 193. 2. Intranz. A aştepta, a avea răbdare. Vă rog să îngăduiţi o clipă, pină ce aduc ţuică şi niţică piine şi slănină. sadoveanu, M. c. 194. Peste o jumătate de ceas or da bucatele'pe masă... Vă rog să îngăduiţi. ALECSANDRI, T. 1 218. -4 Tranz. A păsui, a da răgaz. Dragă gitt-pîne. . ■ mai ingădui-mă măcar vro două luni. alecsan-DRI, T. 1018. + Tranz. (Regional) A zăbovi, a întîrzia. Dac-ar mai îngădui ploile patru-cinci zile, atunci tarlalele ar fi gata, arate şi semănate, camilar, tem. 344. —.Prez. ind. şi: tngăduiesc (galaction, o. i 257, creangă, p. 272, păsculescu, l. p. 197). ÎN GADUIĂLĂ, ingădttieli, s. f. îngăduinţă, toleranţă. [Mihai Viteazul] vestit şi lăudat prin ■ . . dragostea către patrie, îngăduiala către cei, asemeni. BĂLCESCU, O. II 27. Orice, cu-ngăduială, Se face cu rînduială. TEODORESCU, r. r. 170. ÎNGĂDUÎNŢĂ s. f. Faptul de a (se) îngădui. 1. încuviinţare, permisiune, voie. Solul de la Rim păru a-şi scutura fruntea ca de o umbră şi se întoarse iar cătră postelnic, cerindu-i cu ochii îngăduinţă să-şi urmeze amîndoi sfatul început, sadoveanu, r. j. 724. îi adusese, [lui Bathori] făgăduieli măreţe de la împăratul şi îngăduinţa căsătoriei lui atît de mult dorită. BĂLCESCU, O. 11 54. 2. Indulgenţă, toleranţă. Cei care au atitudine de îngăduinţă faţă de chiaburi lovesc în interesele clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare, scînteia, 1952, nr. 2396. -4 înţelegere, bunăvoinţă reciprocă. Trăiră cite trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă. ISPIRESCU, L. 132. 3. (Rar, familiar) Păsuire, amînare, răgaz. îngăduinţă pentru plata datoriei. ÎNGĂDUÎRE s. f. Îngăduinţă. ÎNGĂDUITOR, -OĂRE , îngăduitori, -oare, adj. 1. Care încuviinţează, care permite ceva; tolerant, răbdător. Cînd o să ne cunoaştem mai bine, ai să fii mai îngăduitor faţă de mine. demetrtus, c. 28. îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască pină intr-atit părinţii. ISPIRESCU, L. 175. 2. Blînd, bunj de treabă. Sinteţi mai îngăduitor şi o să puneţi o vorbă bună. REBREANU, R. 1121. ÎNGĂIMĂ, îngăim, vb. I. 1. T r a n z. A vorbi cu greutate, nedesluşit, încurcat, confuz; a îndruga, a bolborosi. Doctorul mai ingăimă cîteva cuvinte şi se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate, rebreanu, p. S. 115. A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agăţat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281. Radu îşi ridica faţa, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare şi iar cădea pe ginduri. vlahuţă, o. A. 98. <)* (Poetic) O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. anghEL, pr. 7. Absol. O să văz, a ingăi-mat morarul, sadoveanu, m. C. 18. R e f 1. r e c i p r o c. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmăşag 'nespus, coşbuc, p. 11 17. 2. Refl. (Regional) A zăbovi, a sta lâ îndoială, a ezita, a pregeta, a se codi. Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toţi chema. Un caş dulce dezvălea. alECSandri, p. P. 55. \> F i g. Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, 1. 133. -4 Tranz. A reţine (pe cineva) de la treabă, a zăbovi. Ceilalţi. .. numai ingăimase pe primar cu vorba, dar nici gind să' plece. SP. POPESCU, M. g. 23. — Pronunţat: -găi-, — Formă gramaticală: prez. ind. pers. 3 sg. şi pl. ingăimă. ÎNGĂDIĂRE, ingăimări, 8. f. Faptul de a (se) îngăima. 1. Vorbire nedesluşită, confuză. îngemănate paşnic in suflet mi-au rămas... ingăimări de rugă şi şoapte. LESNEA, 1. 62. 2. Ezitare, nehotărîre. Se vor mira'de prudenta noastră ingăimare. odobescu, s. ni 450. — Pronunţat: -găi-. ■ ' • ÎNGĂIMAT — 635 -- ÎNGER- • ÎNGĂIMĂT, -Ă, {ngăimafi, -te, adj. (Despre vorbe, i fraze) Nedesluşit, neclar, confuz, bolborosit; nehotărît, nesigur. Vorbe îngăimate. (Adverbial) Oamenii l-au întrebat multe lucruri, iar cantonierul fe-a răspuns îngăimat, cu vorbe rupte ţi cu ochii duşi. popa, v. 112. Eu îi fac podul. Moşneagul atunci zise îngăimat: D-apoi, ai să-l poţi face, dragul tatei? creangX, p. 79. — Pronunţat: -găi-. ÎNGĂLĂ, îngălez, vb. I. Tranz. (Regional) 1. A murdări. 2. A îrgălma. Muşteriul cel nou îngălează silabele, pe unele prea slabe neglijîndu-le chiar de tot. CARAGIALE, M. 339. ÎNG VLĂRE, îngălări, s. f. (Regional) Acţiunea de a îngăla. 1. Necurăţenie, impuritate, pată. (F i g.) Poezia populară a cărei melodie, ritm,,expresii şi idei nu sînt nicidecum profanate de îngălarea imitaţiilor străinismului. BOLLIAC, O. 213. 2. îngăimare. ÎNGĂLĂT, -Ă, îngălaţi, -te, adj. (Regional) 1. Plin de necurăţenii, murdar, neîrgrijit. Plecară ... ca să se schimbe, fiindcă tiu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, I,. 40. Nici un loc sterp, nici un loc îngălat, nici o plătită ghitnpoasă şi uscată, bolliac, o. 59 2. (Despre cuvinte, vorbire) Neclar, încurcat, îngăimat, tărăgănat. Vorbire îngălată. <£- (Adverbial) E afumat şi pronunţă foarte îngălat. CARAGIALE, O. II 38. ÎNGĂLBENI, îngălbenesc, vb. IV. I n t r a n z. şi refl. A deveni galben, palid; p. ext. ase ofili, a se veşteji, a se trece. Şapte prunci, zi cil zi, se îngălbeneau că buruiana, camilar, n. i 214. Frunza tînjea, se îngălbenea ; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede, gîrleanu, L. 42. Ionel zicea, însă cum zicea, El îngălbenea Şi rău îi părea C-a vorbit minciună, N-n zis vorbă bună. coşbuc, p. ii 158. <ţ> Tranz. Soarele a îngălbenit hîrtia. — Variante: (regional) îngălbini (alECSandri, p. p. 90, id., p. iii 143, jarnîk-bîrseanu, d. 212), gălbeni (russo, o. 51), gălbuii (şez. i 171) vb. IV. ÎNGALBENÎRE, îngălbeniri, s. f. Faptul de a (s e) îngălbeni şi rezultatul lui. Verdele vegetaţiei cu o uşoară îngălbenire de toamnă... te tulbură, saiiia, u.r.s.s. 8. ÎNGĂLBENIT, -Ă, îngălbeniţi, -te, adj. Devenit galben, palid; p. ext. ofilit, veşted. îşi dădu seama că feţele celor din grup nu erau îngălbenite, dumitriu, n. 97. De pe pereţii-ngălbeniţi Se dezlipeşte-n pături varul. GOGA, p. 19. Era toamnă şi frunzele îngălbenite... se scuturau ca un fior misterios de regret. VI,AIIUŢA, o. A. III 72. — Variante: îngălbinit, -a, galbenii, -ă (eminescu, n. 63) adj, ÎNGĂLBINI vb. IV v. îngălbeni. ÎNGĂLBENIT, -Ă adj. v. îngălbenit. ÎNGEMANĂ, îngemănez şi îngemăn, vb. I. Tranz. (Mai ales poetic) A uni strîns, a împreuna, a îmbina, a amesteca. N-am izbutit să adun la un loc Comorile toate, cum nu poţi să-ngemeni în pagini, şi vînturi, şi ape, ¡i foc. cassian, H. 40. Ce mult se iubeau şi ce bine trăiau ei ... lipindu-şi inimile şi îngemănindu-şi gîndurile. vlahuţX, o. A. 109. ÎNGEMĂNĂRE s. f. (Mai ales poetic) Acţiunea de a (se) îngemăna; unire, împreunare, îmbinare. Roşcovii sălbatici semănau, în ceasul acesta al îngemănării dintre zi şi noapte, cu nişte candelambre (= candelabre) imense şi întoarse. G. M. zamfirESCU, m. d. ii 42. E dorul celor doi' copii De-a merge alături pe cărarea Vieţii lor, de visuri plină, C-un singur gtnd, ca-ngemă-narea A două raze de lumină. VLAHUŢĂ, p. 30. ÎNGEMĂNĂT, -Ă, îngemănaţi, -te, adj. (Mai ales poetic) Unit, împreunat, îmbinat. Acest vînt cîntă urechilor noastre ca de pe strune îngemănate. SADOVEANU, N. p. 220. Săbiile, îngemănate, le învălui singurel în sac. id. z. c. 316. Ce minunat ar fi... dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfîşie inima, rebreanu, p. S. 125. ÎNGENUNCHEA, îngenunchez, vb. I. 1. I n t r a n z. A se aşeza în genunchi. Nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lingă patul soţului ei. creangX, P. 97. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. negruzzi, S. i 52. 2. Tranz. F i g. (Cu privire la persoane, popoare, ţări) A aservi, a supune. Boierii sînt nişte nesocotiţi! VorsămăîngenuncheluiSigismund.delavrancea, o. ii94. (Refl. pas.) îl ruga pe frate-său cu lacrimi să-i spună el cum s-ar putea îngenunchea acel neînduplecat şi isprăvi cu atîtea jertfe de viteji, caragiale, o. iii 91. + A da în stăpînire, a închina (unui duşman). Vai ţie. Petre, domn ticălos! vai ţie, Irimie, Iudă care ţi-ai vîndut domnul şi ţi-ai îngenuncheat moşia l sadoveanu, o. i 192. -4 Intranz. A se supune. în apus e luptăi-n-cinsă între noapte şi lumină ... Ziua-ngenunchează-n-vinsă — Codrul, apele suspină. CERNA, P. 57. — Prez. ind. şi: îngenunchi (SAHIA, u.r.s.s. 63). ÎNGENUNCHEĂT, -Ă, îngenuncheaţi, -te, adj. 1. Care stă în genunchi, care este căzut în genunchi. Cînta monoton împreună cu noru-sa, îngenuncheate, prăbuşite pe brînci lingă trupul întins, dumitriu, n. 154. Albu-i trup de fată îngenuncheat Ca pentru rugăciune ... Părea-ncrustat în rocă de cărbune. TOPÎRCEANU, B. 100.. 2. F i g. Supus, aservit. — Variantă: genunclieăt, -ă (eminescu, o. i 50) adj. ÎNGENUNCHERE, îngenuncheri, s. f. I. Acţiunea de a îngenunchea, şi rezultatul ei. 1. Cădere în genunchi, aşezare în genunchi. Păreau nişte statui de oameni, ciopliţi în chipul îngenuncherii. VISSARION, B. 188. 2. F i g. Aservire, supunere; umilire, înjosire. Sprijinirea F i g. Se bucura că sărbătoreşte anul nou. .. în casa mică pe care case mari au îngliesuit-o cu vremea, pas, z. i 77. + A înconjura (pe cineva) din toate părţile, silindu-1 să se restrîngă în loc puţin. Cîinii îl înghesuiră lîngă leucă. galaction, o. I 282. Pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia, creangă, p. 228. F i g. Se apropiase de băieţandru, îl înghesuia cu întrebările, dumitriu, b. F. 101. 2. R e f 1. A se îngrămădi, a se îmbulzi, a se aglomera. Veseli, gălăgioşi, ofiţerii tineri se înghesuiau prin cabinele strimte, bart, E. 141. Norodul se înghesuia Să vadă ce s-a întimplat. vlaiiuţX, o. a. 117. Pintre lumea ce se înghesuia cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hîrtie fîlfîind. CREANGĂ, A. 157. — Prez. ind. şi: înghesuiesc (pas, l. i 290, giierea, ST. cr. i 115). ÎNGHESUIALĂ, înghesuieli, s. f. 1, îngrămădire de oameni sau de lucruri; îmbulzeală, aglomerare. între cele două clădiri înghesuiala era mai mare. REBREANU, R. n 200. Cum scapă de înghesuiala de la intrare, Moş ■ Gheorghe stă locului să-şi facă socotelile, sp. popescu, M. G. 92. 2. (Familiar) Necaz, belea, bucluc. Şi adică ce... — începu zgîrcitul supărat — să cheltuiesc eu zece sfanţi, ca să scap un drac de la înghesuială? VISSARION, B. 83. ÎNGIIESUlRE, înghesuiri, s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) înghesui şi rezultatul ei; înghesuială. ÎNGHESUIT1 s. n. (Rar) înghesuire. ^ Expr. Pc înghesuite = în îmbulzeală, strîns, corp Ia corp. Strada era îngustă, astfel că bătălia s-a încins pe înghesuite. TAS, z. IV 265. — Formă gramaticală : (în e x p r.) înghesuite. ÎNGHESUIT2, -A, înghesuiţi, -te, adj. 1. îngrămădit, îmbulzit, strîns. Erau dar cinci inşi înghesuiţi într-o odăiţă. CĂLINESCU, E. 108. în interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi stau înghesuite, pe banchete şi-n picioare, treizeci şi patru de persoane. caragiale, o. n 168. F i g. Sunetele năvăleau afară înghesuite, repezi şi jalnice. DELAVRANCEA. s. 69. «$> (Adverbial, neobişnuit, în expr.) A rîde înghesuit = a rîde înfundat. îmi pare că te văd... rizind înghesuit în barba-ţi căruntă, odobescu, S. I 436. 2. în care e mare înghesuială; aglomerat. Frumos bal, nu-i aşa? — Prea frumos, numai cam înghesuit. alecsandri, t. 773. ÎNGHEŢ, îngheţuri, s. n. 1. Starea atmosferei în care temperatura coboară sub zero grade, provocînd îngheţarea apei din natură, a pămîntului etc. Cînd se lasă îngheţul, casele în construcţie sînt bătute în seînduri pină in primăvară, vas, z. i 27. îngheţul pe sub streşini dă sloi, pe cimp dă vint. coşbuc, r. ii 185. începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata. . . apoi dete un îngheţ. ISPIRESCU, L. 28. Stihii a lumii patru, supuse lui Arald, Străbateţi voi pămîntul... Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie. eminescu, o. i 94. 2. Fig. Răceală, fior de frig. Cînd a bănuit că se apropie de ziuă, l-a trecut îngheţul prin vine. POPA, V. 75. Dar azi vălul cade, crudo!... Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ. EMINESCU, o. I 30. îngheţul morţii inima-mi slei. negruzzi, s. n 31. ÎNGHEŢA, îngheţ, vb. I. Intranz. 1. (Despre lichide, în special despre apă) A se preface în gheaţă; a prinde o pojghiţă de gheaţă sub influenţa temperaturii scăzute; p. e x t. (despre unele corpuri care conţin apă) a se întări, a se învîrtoşa din cauza îngheţului. Pămîntul a îngheţat, cn Bălţile îngheţaseră, iar cind călca pe zgrunţurii tari ca fierul, îl săgeta pînă-n creieri. camil ar, Tem. 29. S-a lăsat iarna cu zăpezi şi.geruri... Au îngheţat toate apele, stancu, u.r.s.s. 137. <£- (Hiperbolic) Tu eşti Gerilă?. .. Tu trebuie să fii: pentru că şi focul îngheaţă lîngă tiñe. CREANGX, P. 240. -¿f F i g. A-ngheţat tăcerea sus ca un ocean. D. botez, p. o. 68. -v> Expr. A-i îngheţa cuiva inima (sau sîngele îii vine) = a înlemni, a încremeni (sau, tranz., a face pe cineva să înlemnească). Aceste cuvinte ne îngheaţă inima, gherea, st. cr. ii 93. Minte de îngheaţă apa (sau apele) v. m i n ţ i. 2. (Despre fiinţe, plante şi diverse părţi ale organismului lor) A degera, a amorţi de frig; a muri din cauza gerului. I-au îngheţai mîinile şi picioarele. De mi-ar găti Măndica antereu, să pun ceva cald pe mine, că, zău, am îngheţat, alecsandri, T. i 317. (Hiperbolic) Ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig. crEangX, o. A. . 254. <]> Tranz. Ar fi vroit să doarmă, să viseze — dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i painjenea ochii, eminescu, n. 42. (Poetic) Vîntul trecuse la nord. Suflarea lui îngheţase văzduhul. bart, e. 389. 3. F i g. A încremeni. Voi să ■ spuie ceva, dar cuvintele îngheţară pe buze; pleoapele căzură grele şi rămase ţeapăn. dunXrEanu, cii. 39. Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,. Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, eminescu, o. i 127. Tranz. Moşneagul ar mai fi spus ceva dacă privirea aprigă a lui Şoimaru nu i-ar fi îngheţat vorba pe buze. sadoveanu, o. vii 168. Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sînt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. eminescu, o. i 171. 4. Fig. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») A fi cuprins de o emoţie puternică, a rămîne fără suflare; a înmărmuri, a înţepeni. Atunci, să ştii tu bine, Vom mai vorbi cu tine, Cînd mi-or găsi inelul... Iar mirele-a-ngheţat. coşbuc, p. i 278. Se făcu iarăşi lup... rinjind către curtenii împăratului. Aceştia... deodată îngheţară de frică, ispirescu, L. 79. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut şi asta, numai î s-a încleştat gura şi a îngheţat de frică, creangă, r. 178. îngheţare — 637 — ÎNGHiŢI ÎNGHEŢĂBE, îngheţări, s. f. Faptul de a î n-gheţa. 1. îngheţ. 2. (Ec. pol.; în e x p r.) îngheţarea salariilor — (în orînduirea capitalistă) interzicere de a se mări salariile (în timp ce preţul mărfurilor creşte), pentru a se obţine profituri maxime de către capitalişti. ÎNGHEŢAT, -Ă, îngheţaţi, -le, adj. 1. (Despre lichide, mai ales despre apă) Transformat în gheaţă; acoperit cu o pojghiţă de gheaţă; (despre unele corpuri solide) întărit, învîrtoşat (pentru că a îngheţat apa pe care o conţin). Trecură cu chervanele Tisa îngheţată şi se îndreptau acum spre Huedin, v. rom. noiembrie 1953, 9. Pe dealuri îngheţate subt zăpadă, Am stat s-ascult De este vreo suflare pe pămînt. D. botez, p. o. 64. E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit. alecsandri, p. A. 115. <> F i g. îngropate, Zac, coperite de uitare, Atîtea visuri îngheţate, De vreme şi de nepăsare. vlahuţX, p. 29. <£- E x p r. A îngheţa bocnă v. bocnă. 2. (Despre oameni sau animale) înţepenit de frig, degerat. O găsi rece, îngheţată, o socoti moartă, NE-gruzzi, s. r 26. 3. Fig. înmărmurit, înlemnit, împietrit (din cauza unei emoţii puternice). Îngheţat de spaimă. t=j Zîmbetul uşor sarcastic îi rămînea îngheţat in colţul din stînga gurii. sadoveanu, A. L. 24. + (Despre ochi) Cu privirea fixă, încremenită. Istrate Zvorîşteanu l-a privit o clipă cu ochii lui îngheţaţi. Galan, z. R. 156. Sar eunucii, vin, îl prind — Se-ntoarce-arabul răsărind Cu ochii îngheţaţi, coşbuc, p. i 114. ÎNGHEŢATĂ, îngheţate, s. f. Preparat răcoritor făcut dintr-o compoziţie cu bază de fructe, lapte, zahăr etc., răcită, într-un aparat special, pînă la solidi-ficare; porţie din acest preparat. Îngheţată de vanilie, îngheţată de zmeură, □ Ie (=ia) o îngheţată, doar te-i mai răcori... De care pofteşti? De alămiie'f alecsandri, T. I 159. ' ÎNGHIMFĂ, inghimp, vb. I. Tranz. A înţepa, a împunge. îşi trăsese sumanul peste cap, ca să nu-l înghimpe ţînţarii. camiLar, tem. 220. M-o înghimpat cu musteţele. alecsandri, T. i 43. Fig. Dragostea îl înghimpase urît! sbiera, I’. 157. <$> Refl. A visat că s-a-nghimpat' Şi-umblă la picior legat, pann, p. v. i 103. -f A îmboldi. Fetei şi lin Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. creangX, i\ 167. ÎNGHIMPĂT, -A, înghimpaţi, -te, adj. (Rar) Plin de ghimpi. Intrarea e închisă prin rugii înghimpaţi. EMINESCU, N. 138. ÎJiGHIOIDEĂlĂ, înghioldeli, s. f. înghioldire. ÎNGHIOIjDÎ, înghioldesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A înghionti. Mă înghioldea cu bîta mea. galaction, O. i 289. De multe ori trebuia să vină Bodea bătrînul, să-l în-ghioldească cu bîta. agîrbiceanu, s. p. 14. începlnd a-l in-ghioldi, ii zise: — ... Ce cauţi tu aci? ispirescu, L. 275. <)• Refl. reciproc. îşi pierdeau vremea pe-afară sau se înghioldeau printre maşini, pas, z. i 259. ■+• F i g. A îndemna. ÎNGHIOLDÎRE, înghioldiri, s. f. Acţiunea de a î n g h i o 1 d i şi rezultatul ei. ÎNGniONTEĂLA, înghionteli, s. f. înghiontirc. ÎNGHIONTI, înghiontesc, vb. IV. Ţranz. A da ghionţi, a lovi cu cotul sau cu piciorul; a ghionti. îl înghionti pe omul de lingă el. dumitriu, n. 93. <>- Re fi. rec i -p r o c. Străpunseră gloata înghiontindu-se şi dînd din coate, dumitriu, b. F. 111. ÎNGHIONTÎRE, înghiontiţi, s. f. Acţiunea de a (se) înghionti şi rezultatul ei. ÎN GHJLRLANDĂT, -Ă, inghirlandaţi, -te, adj. împodobit cu ghirlande (de flori, de frunze etc.). Tribuna s-a făcut pe o podea mai înaltă, iar la cele patru colţuri ale ei s-au pus stllpi inghirlandaţi. CAMIL PETRESCU, O. II 352. Erau copii de toată mina... care cu căciuli pe ceafă ori pe sprîncene, care cu pălării de pîslă, îngliirlandate cu flori de măceşi, macedonski, o. iii 14. ÎNGHIŢI, înghit, vb. IV. Tranz. (Folosit şi absolut) 1. (Despre fiinţe) A face să pătrundă mîncarea, băutura etc. din gură în stomac prin contracţia succesivă a unor anumiţi muşchi ai limbii, faringelui şi esofagului. Bedros înghiţea mîncarea pe nerăsuflate, dumitriu, n. 262. începe a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, pînă ce înghite el toată apa din fîntînă. creangX, p. 65. (Poetic) Ce glas îngînă zurgălăii? E rîul, ciocîrlia văii. deşliu, m. 14. <ţ> Refl. (Rar) Respira greoi, îngînindu-se: Nu. . . nu. . . CAMIL PETRESCU, u. N. 34. 2. T r a n z. A rosti încet şi neclar, a îngăima, a şopti; a cînta cu gura pe jumătate. Se codea zmeul, îngînă verzi şi uscate, ispirescu, I.. 223. A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, înginînd vorba printre dinţi. creangX, p. 265. (Poetic) Numa jarul mai mocneşte Sub spuza ce se răceşte Şi izvorul uiai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEŞLIU, M. 61. Şi-n fund de peşteri depărtate Doar apele îngînă tainic legende vechi din vremi uitate. IOSIF, P. 87. A b s o 1. Mitrea îngînă: ce-or fi făcînd ai noştri acasă? sadoveanu, m. c. 95. De, Vladimir, a înginat mama, credeam că te vor bucura. SAHIA, N. 60. 8. Tranz. (Mai ales poetic) A acompania, a însoţi. Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Singu- ratice izvoare, Blinda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Cîţiva porumbi sălbatici.. . se răsfăţaţi pe drum şi, cînd trăsura sosea aproape de dinşii, ei zburau mai departe, tot pe cale, şi îngînau astfel mersul nostru. OEiOBESCU, S; I 382. Năluciri scumpe. ■ . veniţi de-ngînaţi vesel a mele tinereţe. ai,ecsandri, p. i 124. <0> -R e f 1. (Uneori reciproc) Şi se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd ■ ■ . Şi mă lasă pustiit, Vestejit şi amorţit, Şi cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. EMINESCU, o. I 214. Gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngînă armonios. AI.EC-SANDRi, p. a. 123. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Şi privighitorile. id. P. P. 224. ^ Refl. A se amăgi. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrînită. Altul se-ngînă dizinierdînd Soţia lui iubită, alecsandri, p. a. 160. Sultanul se minuna Şi cu mila se-ngîna. id. P. P. 211. 4. Refl. reciproc. A se amesteca, a se con- funda, a se îmbina, a se împleti. Tot mai sprinten se-ngînă şi se-ntrec melodiile. DEŞLIU, G. 45. Vuietul mării se îngînă cu zgomotul vieţii din port. bart, e. 380. Umbra şi lumina. ■ . se-ngîna în sală. MACEDONSKI, o. I 263. Două tinere cîntări Se-ngînă. alecsandri, p, ni 400. <$» Expr, A se îngînă ziua (sau, rar, soarele) cu noaptea = a se crăpa dc ziuă, a se ivi zorile. Trebuie să te scoli dimineaţă tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea, sadoveanu, n. f. 56. Vara, în revărsatul zorilor. . . glasul lui cuconu Ioniţă Hrisanti niciodată nu dădea greş, de îndată ce începea să se îngîne ziua cu noaptea. HOGAŞ, H. 7. Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngînă ziua cu noaptea, ispirescu, l. 248. * 5. Refl. (Rar) A se mişca uşor, a se legăna. La fîntină E pustiu şi nu se-ngînă Nici o boare. COŞBUC, p. I 221.. *$> Tranz. De-aş fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aş îngînă. alECSandri, p. I 214. ÎNGÎN ÂEE, înginări, s. f. Acţiunea de a (s e) î n g î n a şi rezultatul ei. 1. Rostire înceată, abia simţită; murmurare; cîntec nedesluşit. înginări uşoare de cîntece tot se mai ridicau, ca suspine, în pacea nopţii, sadoveant^ o. I 290. în răstimpuri de linişte veneau de departe, din aditicuri, cele din urmă înginări ale mierlelor, id. ib. 300. 2. Bolborosire, bîlbîire, îngăimare. Toate şovăirile şi toate înginările rostirii mele. ODOBESCU, s. ni 562. începe a recita [poezia] şi o duce pînă la sfîrşit. ■ . fără îngînare şi fără o singură greşeală. GmcA, s. 657. ÎNGÎNAT, -A. îngînaţi, -te, adj. (Despre vorbe, sunete) Rostit uşor, abia auzit, murmurat, şoptit; îngăimat. îi plăcea s-audă cuvinte uşor îngînate, îi plăcea să-i spun că-i cea mai frumoasă, sadoveanu, o. viii 9. Vorbeşte vorba-ngînată, Parcă-i e gura legată, pann, p. v. i 103. ÎNGÎNDTJRĂ, îngîndurez, vb. I. Tranz. A deştepta cuiva gînduri neliniştitoare, a pune pe gînduri, a îngrijora. Mai mult îl îngîndura faptul în sine. REBREANU, R. i 85. îl sfătuise, cu o insistenţă ce o îngîndurase pe Fana, s-o ducă pe bolnavă undeva, la ţâră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 37. ÎN GÎNDURĂBE s. f. Faptul de a fi îngîndurat; cufundare în gînduri, îngrijorare. Caii, folosindu-se de îngîndurarea lui moş Gavril, mergeau încet, la pas. MIRO-NESCU, S. A. 135.. ÎNGÎNDUBĂT, -Ă, îngîndurafi, -te, adj. Dus pe gînduri, preocupat. Moş Gheorghe tăcea, privind îngîndurat în căruţa goală. DUMITRIU, N. 224. Dunărea bătrînă curge tulburată, Frumoasa Irină stă îngindurată. IOSIF, v. 78. îngindurată Se plimbă visătoarea Fatma. coşbuc, p. i 52. ÎNGllîEOViT, -Ă, îngîrboviţi, -te, adj. (Rar) Gîrbo-vit, gîrbov. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moş ingîrbo- ÎNGLOliA - 639 - ÎNGRAŞ A vit; Dar nti-i tot una leu să viori Ori citie-nlăti[uit. COŞBUC, v. i 257. ÎN GLOBA, înglobez, vb. I. T r a n z. A facc să intre într-un tot, a introduce ca pârte integrantă; a cuprinde, a include. De la Puşkin încoace, limba rusească scrisă devine mai bogată, înglobînd in ea toată comoara de nestemate a cintecului oral, sadovea^, E. 209. ÎNGLOBARE, înglobări, s. f. Acţiunea de a îngloba; cuprindere, includere. ÎNGLODA, înglodez, vb. I. R efl. A se cufunda în noroi (fără a mai putea ieşi); a se împotmoli, a se înnămoli. Ciţi venea... să sară, toţi pica într-acel glod ¡i se îngloda. SBIF.ra, p. 41. Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrîmd. eminescu, o. rv 198. Un loc... plin de mlaştine colo de vale. — Unde mi se înglodaseră roţile? — Aşa. negruzzi, s. I 184. -f F i g. (De obicei determinat prin «în datorii o) A se băga în datorii care nu mai pot fi plătite; a-şi face foarte multe datorii. De ani de sile muncim vara întreagă pe lanurile boiereşti.. . şi pe an ce trece ne găsim tot mai, înglodaţi în datorii. mikonescu, s. A. 27. In cîţiva ani nu s-a făcut nemic, ne-am înglodat la curte pe nişte popuşoi stricaţi, contemporanul, vi j 506. ^ Tranz. f a c t. M-ai înglodat in datorii pîn-în urechi. ai.KC.Sandri, t. 1016. — Variantă: (învechit) îiiglodî(kogXlniceanu, s. 213) vb. IV. IN GLOD ARE, înglodări, s, f. Acţiunea de a (s e) îngloda; f i g. cufundare în datorii. ÎN GLOD Al1, -A, înglodaţi, -te, adj. Intrat în noroi (fără a mai putea ieşi), împotmolit, înnămolit. Se auzeau îndemnurile boitorilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile robilor la roţile înglodate, sadoveanu, f. j. 762. ÎNGLODÎ1 vb. IV v. îngloda. ÎNGLODÎ2 vb. IV v. glodi. ÎNGLOTAT, -A adj. v. înglotit. ÎNGLOTÎ1, înglotesc, vb. IV. Tranz. (învechit şi arhaizant) A strînge gloatele, a concentra oastea în vederea unei acţiuni militare. Sinan. . . îşi îngloti oştile pe lingă sine. bXlcescu, o. ii 90. ÎNGLOTÎ2, înglotesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A defăima. Acum el o poartă gurilor prin sat, O-nglo-teşte-n vorbe ca pe-o vinovată, coşbuc, P. I 247. ÎNGLOTÎRE, înglotiri, s. f. (învechit şi arhaizant) Acţiunea de a îngloti1 şi rezultatul ei; îngrămădire, concentrare. Vitejii aceştia de frunte Rău pătimi-vor încinşi de valu-nglotirii troiene, murnu, l. 211. Văzu inglo-tirea oştilor Ia Stoineşti. ISAI.CKSCU, o. ii 106. ÎNGLOTIT, -A, îngloiiţi, -te, adj. (învechit şi arhai-.zant) Strîns în gloate sau cete, adunat în număr mare. (Atestat în forma înglotat) Gloanţele răpăiesc mai îndesate de cum slut oamenii noştri inglotaţi. odobescu, s. iii 586. — Variantă : înglotat, -îl adj. ÎNGRADÎ, îngrădesc, vb. IV. Tranz. 1. A împrejmui un teren (cu gard, cu uluci, cu zid etc.). în stînga, la cîţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini. REBREANU, P. S. 11. La bătălia de la Cosovo vedem pe Huniade a-şi îngrădi tabăra. bXlcescu, o. i 30. Spune, dragă, maică-ta, Să-r.grădească grădina, Dar cu gard de şarampoi. ŞEZ. i 140. A b s o 1. (Metaforic) Am un moşneag mititel Şi-ngrădeşte frumuşel (Acul)y GOROVEI, c. 2. <0- Refl. F i g. Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în ceraţi lor de legi. eminescu, o. i 56. Cu puterea, cu scandalul cînd cei mari se îngrădesc, Al lor cuget înnoptează, creierii le putrezesc. BELDICEANU, r. 121. 2. F i g. A pune limite, a stăvili. îţi îngrădeşte gura, Spancioc! alecsandri, t. ii 169. Muncitori neobosiţi, Să muncim şi să-ngrădim Pe chiaburul cel hain. POP. ' ÎN GRĂDÎRE, îngrădiri, s. f. Acţiunea de a (s e) îngrădi şi rezultatul ei. 1. împrejmuire (cu gard, cu uluci, cu zid etc.). îngrădirea terenului de sport, ca îngrădirile [taberelor] se făceau cînd cu şanţuri, cînd cu care legate şi umplute cu pămînt. bXlcescu, o. i 30. 2. F i g. Limitare, restrîngere, stăvilire. Comerţul cooperatist este una din formele principale de utilizare a legii valorii in interesul societăţii, de îngrădire a rolului ei de regulator în circulaţia mărfurilor. CONTEMPORANUL, s. ii, 1953, nr. 336, 4/6. ■<$- îngrădirea chiaburimii = limitarea, prin diverse măsuri fiscale şi economice, a puterii economice şi a influenţei politice a chiaburimii (constituind prima treaptă în cadrul politicii de desfiinţare totală a elementelor exploatatoare de la sate). îngrădirea chiaburimii se realizează prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş împotriva chiaburului, printr-o politică de clasă in aşezarea impozitelor şi la colectări, iar pe de altă parte prin dezvoltarea şi întărirea cooperaţiei, prin întovărăşirea ţăranilor muncitori in vederea lucrării in comun a pămîntului cu mijloace mecanizate. GiiEORGiiiu-DEJ, ART. cuv. 304. îiN GltADITtjlîA, îngrădituri, s. f. împletitură de nuiele sau gard, zid, grilaj etc., cu care se împrejmuieşte un teren. Cele dintîi căsuţe acoperite cu stuh ale satului se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. gîrlEanu, l. 30. ÎN GRĂJUADEAlA s. f. Aglomeraţie, înghesuială. Deodată insă îşi făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat, cu barba scurtă şi ţepoasă, cu ochii ascuţiţi şi aspri, sadoveanu, o. vii 60. ÎN GRAmADÎ, îngrămădesc, vb. IV. Tranz. 1. A strînge la un loc, a face grămadă; a aduna. I se spusese « tovarăşe ». . . şi cuvîntul cald, bun, îi năboise tot sîngele, i-l îngrămădise in inimă, camilar, tem. 122. Vintul îngrămădea nori fumurii pe culmile rotunde, c. petrescu, s. 11. Blocuri de piatră, nisip, varniţi, material pentru schele, stau toate îngrămădite împrejur. SP. POPESCU, M, G. 59. <0* R e f 1. în această regiune, în care munţii au încetat, cătunele se îngrămădesc şi mai mult pe malul Oltului. bogza, c. o. 361. (F i g.) Pe si ce merge se îngrămădesc dureri pe capul ei. IONESCU-RION, c. 72. 2. A înghesui, a îmbulzi. (Refl.) Printr-o mişcare instinctivă toţi se îngrămădesc la provă, băut, s. m. 37. — Variantă: grămădi (sadoveanu, o. vii 10, eminescu, o. I 54) vb. IV. ÎNGRĂmADÎRE, îngrămădiri, s. f. Acţiunea de a (se) îngrămădi şi rezultatul ei; grămadă, morman. Pină şi pădurile erau o îngrămădire de cărbuni negri. camilar, tem. 191. Satele au încetat să mai fie o îngrămădire de materiale moarte, pentru a deveni adevărate fiinţe vii. bogza, c. o. 239. Deodată soarele fu înghiţit de uriaşele îngrămădiri de nouri, şi lumina scăzu brusc. SADOVEANU, O. In 75. — Variantă: grăinudiro (v. rom. decembrie 1951, 203) s. f. ÎNGRAşA, îngrdş, vb. I. 1. Refl. (Despre fiinţe) A deveni (mai) gras, a prinde grăsime. Domnule profesor, nu ştiu ce să fac să nu mă mai îngraş, c. petrescu, c. v. 207. <£> F i g. Ca punga lui vodă mai mult să se-ngraşe. . ■ Lăsat-au flăcăii ciocane şi coase, Minaţi | la măcel să cadă sub pietre, contemporanul, S. ii, 1949, | nr. 156, 12/1. + Tranz. (Cu privire Ia animale sau ÎNGRĂŞARE — 640 — ÎNGRIJI păsări domestice) A hrăni bine, a face să devină gras prin nutriré raţională. Mîna care... îngraşă cirezi şi turme. CONAcm, p. 291. Dar tu, bade Ionaş, Tot în pene ai sălaş, Ca un pui cînd îl îngraşi. jarnîk-bîr-SEANU, D. 460. (Refl. pas., în expr.) Nu SO mâi îngraşă porcul în ajun (sau Ia ignal) = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment. 2. Tranz. (Cu privire la pămînt) A face (mai) roditor, (mai) mănos, prin îngrăşăminte chimice sau naturale. (Refl. pa s.) Pentru a mări eficacitatea ogorului negru, el se îngraşă cu bălegar de grajd sau cu îngrăşăminte verzi, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 366, 5/4. F i g. Noi ogoarele noastre le-am dobîndit cu braţul nostru şi le-am îngrăşat cu sînge. sadoveanu, O. vri 104. ÎNGRAŞÂRE, îngrăşări, s. f. Acţiunea de a (se)î n-grăşa. 1, Nutriré raţională care duce la depunerea grăsimii pe corpul fiinţelor (ceea ce aduce cu sine rotunjirea formelor şi o creştere a greutăţii). Ne vorbeşte pe larg despre creşterea şi îngrăşarea acestui soi de păsări. ODO-hescu, s. irr 26. 2. Fertilizarea pămîntului prin îngrăşăminte chimice sau naturale. ÎNGRĂŞAT, -A, îngrăşaţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe) Care a devenit gras. Porc îngrăşat. 2. (Despre sol) Făcut (mai) roditor prin îngrăşăminte chimice sau naturale. Răsadniţe îngrăşate. ÎNGRĂŞĂMÎNT, îngrăşăminte, s. n. Produs organic sau mineral, conţinînd substanţe chimice de care are nevoie pămîntul pentru a deveni mai roditor. îngrăşăminte naturale. îngrăşăminte chimice, cn îngrăişămintele minerale constituie un puternic factor de sporire a• recoltei. contemporanul, s. :n, 1953, nr. 365, 5/1. îngrAşătorîe, îngrăşătorii, s. f. Loc special amenajat unde sînt îngrăşate animalele (mai ales porcii). Mobilizaţi pe toată lumea de la păsări, de la îngrăşătoria de J>orci, de la crescătoria de tauri. demetrius, v. 118. ÎNGRELA, îngrelez, vb. I. T r a n z. A îngreuia marginile inferioare ale unei unelte de pescuit, pentru a o face să se cufunde în apă şi să se menţină în poziţie verticală. ÎNGREŢOŞÂ, îngreţoşez, vb. I. Refl.  simţi greaţă, scîrbă; a se scîrbi, a se dezgusta. Moşneagul îşi învăţa fata... să nu se îngreţoşeze,. nici să nu se sfiască. de nimică. SBIERA, P. 206. Făt-Frumos, nu te răsti aşa rău la mine, nici te îngreţoşa de vederea mea, zise calul cu viers dulce, că mult bine pot să-ţi fac. popescu, b. ii 11. ^ Tranz. A face ca cineva să fie cuprins de greaţă; a dezgusta pe cineva. ÎKGREŢOŞÂRE s. f. Faptul de a (se) îngreţoşa; aversiune puternică, greaţă, scîrbă, dezgust. Nu ştiu cum putui să te ascult, fără să mor de ruşine şi de îngreţoşare. negruzzi, s. iii 187. îngreuia, ingreuiez şi (rar) íngréui, vb. I. Tranz. 1. (în opoziţie cu u ş u r a) A face ca cineva sau ceva să fie mai greu. Nu-ngreuia, stăpîne, a ţării grea povară. ALECSANDRI, T. II 167. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă ingrenie cit un grosoman ce trage poate opt sute de litre? NEGRUZZI, s. I 40. Noi, cu povoara ce aveam, Lesne pe cale mergeam, Dar dumneavoastră ne-aţi înşelat, Povoara ne-a fi îngreuiat. SEVASTOS, N. 205. 2. (în opoziţie cu înlesni) A face ca un lucru să fie mai anevoios ; a pricinui cuiva greulăţi. Eroica luptă a muncitorilor ceferişti a îngreuiat burgheziei şi moşierimii romînefascizarea ţării. IST. r.p.r. 619. -$> Refl. Opintea boii mereu, Opintea şi sufla greu, Şi cotiga scirţîia Şi calea se-ngreuia. alecsandri, p. p. 98. ( F i g. ) Acum... ţi s-a îngreuiat şi gospodăria. CREangX, p. 161. | 3. F i g. (în opoziţie cu înviora) A face să fie greoi, a moleşi. Nu te da îngreuiat de somn. Sbiera, p. 141. .4 Refl. (învechit) A se arăta greoi, leneş la treabă ; a se lăsa greu. Te rog, domnule, numai nu te îngreuia. Slujba ce-ţi cer este de un interes naţional. kogălniceanu, s. 197. 4. F i g. A produce o senzaţie de apăsare, de greutate. Simţi ceva că-l cam îngreuiază pre lîngă tîmple. ispirescu, u. 110. .0. Refl. Amorţeala mă cuprinsese şi pleoapele mi se îngreuiau. sadoveanu, o. I 353. + R e f I. A se îngrămădi împovărînd (pe cineva sau ceva). Cugeta.. . la cheltuielile nouă — altele şi iar altele — care aveau să se îngreuie asupra lui ca un munte, sadoveanu, z. c. 327. — Pronunţat: -gre-u-, ÎNGREUIAT, -A, îngreuiaţi, -te, adj. încărcat, împovărat ; apăsat. — Pronunţat: -gre-u-, ÎNGREUEERE s. f. Acţiunea de a îngreuia. — Pronunţat: -gre-u-. ÎNGREUNA, îngreunez, vb. I. Tranz. 1, A împovăra.» A îngreunat calul cu multe poveri. •<)> Refl. Plantele se îngreunează de stropi, camilar, tem. 304. 2. F i g. A face ca ceva să pară greu, să producă senzaţia de apăsare. Un miros puternic de chiparose îngreuna aerul, anghel, pr. 65. Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun', Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene, eminescu, o. I 97. 3. A face să fie anevoios, greu de îndeplinit, greu de suportat. în schiţele marilor maeştri nici un amănunt de prisost nici un element străin nu îngreunează desfăşurarea acţiunii. CONTEMPORANUL,’s. îi, 1954, nr. 379, 2/5. — Pronunţat: -gre-u-. ÎKGREUNAKE s. f. Acţiunea de a îngreuna; împovărare, apăsare. Am văzut talente stinse sub îngreu-narea vieţii, In mizerie sleindu-şi bărbăţia tinereţii. DEME-TRESCU, O. 42. — Pronunţat: -gre-u-, ÎNGREUNĂT, -A, îngreunaţi, -te, adj. 1. încărcat, .1-ipovărat. Cal îngreunat de poveri. 2. (La f., despre femei) însărcinată, gravidă. Din momentul acela ea purcese îngreunată. EMINESCU, n. 4. — Pronunţat: -gre-u-, ÎNGRLjA, ingrijez, vb. I. Refl. (Rar) A se îngrijora, a se nelinişti. Dă-i vin cît o putea bea, Da de bani nu te-ngrija. bibicescu, p. p. 295. ÎNGRIJARE s. f. (Rar) îngrijorare, grijă, teamă. Această stare de lucruri pricinuia o mare îngrijare domnitorului. odobescu, s. I 324. + F i g. Nelinişte, fră-mîntare. Valurile de iarbă, cînd înviate de o spornică verdeaţă, cînd ofilite sub pîrlitura soarelui... insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. iii 15. ÎNGRIJAT, -A, îngrijaţi, -te, adj. Neliniştit, îngrijorat. Căpitanul, iritat, se îndreptă grăbit spre uşă, uitînd să dea mîna celor doi reprezentanţi consulari care se uitau îngrijaţi unul la altul. BART, E. 298. Am intrat în sat pe la aprinsul luminărilor. Toţi acasă erau îngrijaţi. VLAiruţ'X, o. A. 426. ÎNGRIJÎ, îngrijesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A avea grijă de cineva sau de ceva, a purta de grijă cuiva. Iar pe mine să mă îngrijeşti cu... mîna ta. ispirescu, l. 3. îngrijeşte-mă, că ¡i-oi prinde şi eu bine vreodată. CREANGX, p. 287. Fecior mă-sa că-şi avea. .. Şi cu drag mi-l îngrijea. teodorescu, P. P. 205. <$> I n t r a n z. I s-a intîmplat lui Gheorghe Dima să nu-şi vadă casa cil săptăminile şi cu anii, iar Nastasia a rămas să îngrijească singură de toate. GALAN, z. R.46. Sta mai mult în casă şi-şi îngrijea de cei patru ÎNGRIJIRE — 641 — ÎNGROPA copii. vr.AHUŢÂ, o. A. Iii 44. Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el. ISPIRESCU, l. 16. Refl. Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. A ţine, a păstra ceva curat, în bună stare. îngrijeşte cărţile. Af Refl. A-şi vedea de sănătate, a urma o cură, un tratament. Eşti bolnav, îngrijeşte-te! 2. Refl. A se preocupa, a căuta, a vedea de ceva. Mă îngrijesc de cel mai neînsemnat amănunt al îmbrăcă-minţii mele. sahia, n. 20. Vezi cum mă îngrijesc de soarta ta?. . . De aceea şi ta trebide să faci ce te-oi sfătui eu. ALECSANDRI, T. i 37. Tu, de• cînd eşti, nu te-ai îngrijit de toaletă, negruzzi, s. i 64. T r a n z. (Neobişnuit) Miron [Costin] şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii, fără a îngriji datele. NEGRUZZI, S. I 202. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-şi procura (ceva) din vreme, a lua măsuri din timp pentru..., a face pregătirile necesare. îngri-jeşte-te de bani şi pentru revistă, cum şi pune-te pe lucru acolo. GHICA, A. 450. De cu vară, pentru iarnă, de cojoc să te-ngrijeşti. (învechit, urmat de un infinitiv) Toderică se îngrijise... a mai avea un joc de cărţi. negruzzi, s. I 85. -0» T r a n z. (Neobişnuit) Rogu-te, îngrijeşte-mă de un bilet pentru 11 ianuarie. CARAGIAI.'C, o. vii 156. II. Refl. A fi îngrijorat, a se îngrijora, a se teme de soarta cuiva; a-şi face griji, gînduri. Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie!. . . — Nu te îngriji, mămucă, de feli, că_____ai să vezi cine sînt eu. CREANGĂ, P. 80. Despre apă bună nu vă îngrijiţi; acuşi avem să dăm peste o fîntînă. id. ib. 204. Eu unul mă îngrijesc foarte mult... Nu pentru mine, ci pentru obştie. alecsandri, t. i 64. T r a n z. (Rar, învechit) A îngrijora (pe cineva), a face (cuiva) griji. [Dacii] îngrijise tare pe împăraţii Romei, odobescu, s. Ii 279. ÎNGRIJIRE, îngrijiri, s. f. Acţiunea de a (s e) îngriji şi rezultatul ei. 1. 1. Purtare de grijă; solicitudine. Pe lorgu îl luase stibt îngrijirea ei de la vîrsta de nouă ani. vlaiiuţă, o. A. 141. Harap-Alb rămîne bucuros, mulţămind Sfintei Dumineci pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el. CREANGĂ, P. 214. -$> Personal de îngrijire = totalitatea persoanelor care se ocupă cu menţinerea curăţeniei într-o instituţie. E x p r. A da primele îngrijiri = a da primul ajutor unui accidentat. 2. Băgare de seamă, precauţie; grijă. Curăţi părtd de uscături şi de omizi cu mare îngrijire. CREANGĂ, P. 287. în Siria, ochii femeilor sînt partea ce ele ascund mai cu îngrijire. bolintinEanu, o. 290. ' II. (Rar, învechit) îngrijorare, teamă. Mă cuprinde cîteodată o-ntristare şi-o-ngrijire. MACEDONSKI, o. i 231. Tot oraşul era adunat... aşteptînd cu îngrijire sfirşitul. NEGRUZZI, S. I 231. ÎNGRIJÎT, -Ă, îngrijiţi, -te, adj. I. 1. Căruia i se poartă de grijă, care este păstrat cu atenţie, cu grijă, în bunăstare. Haine îngrijite. 4- (Despre oameni) Curat, dichisit. Părea nesfîrşit mai curat- şi mai îngrijit ca mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. 2. Făcut cu grijă, cu meticulozitate, exact. Stil îngrijit. Lucrare îngrijită. II. (Rar, învechit) Plin de griji; îngrijorat, neliniştit. Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea în-tîmpla. . . mergea tot înainte. CREANGĂ, P. 237. Nu înţelegi că sînt îngrijită pentru Marghioliţa? alecsandri, t. i 33. Boierii. .. tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi. NEGRUZ/.l, S. T 142. (Adverbial) Cerca a surîde, dar atît de dureros şi atît de îngrijit. EMINESCU, N. 76. ÎNGRIJITOR1, -OĂRE, îngrijitori, -oare, adj. (Rar) îngrijorător. Jap era turnat ca în bronz şi puterea lui, îngrijitoare. Puţini cîini ca iei. Galaction, o. I 303. Dar un zgomot, ciudat tulbură liniştea îngrijitoare a casei. MACEDONSKI, O. III 70. ÎNGRIJITOR2, -0 Are, îngrijitori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană însărcinată cu întreţinerea, îngrijirea şi supravegherea unei instituţii, unei locuinţe, unui imobil etc. Stăpîna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 96. 2. Persoană care îngrijeşte pe cineva, care poartă cuiva de grijă. îngrijitor la cai. (Numai Ia f. ) Femeie care îngrijeşte de un bolnav. V. infirmieră. Pe înserate, îngrijitoarea le lua temperatura. PAS, z. I 217. Eşti o îngrijitoare plină de bunăvoinţă. CAMIL PETRESCU, T. II 278. ÎNGRIJORA, îngrijorez, vb. I. T r a n z. A pricinui cuiva griji, nelinişte, teamă ; a nelinişti. Mă îngrijorează mult starea sănătăţii tale. 4- R e f !• A intra la griji, a se nelinişti, a se alarma. Mă îngrijoram pentru tine. C. PETRESCU, a. r. 26. ÎNGRIJORARE, îngrijorări, s. f. Acţiunea de a (s e) îngrijora şi rezultatul ei; nelinişte, temere. Erau pătrunşi de îngrijorare, vornic, p. 154. Moşneagul ne privea cu mihnire, — cu îngrijorările lui deşteptate. Sado-veanu, o. vii 270. ÎNGRIJORAT, -Â, îngrijoraţi, -te, adj. Cuprins de griji, neliniştit, alarmat. îngrijoraţi de norii ce întunecă apusul. Nu vă mai gîndiţi la zilele frumoase. BENIUC, V. 24. Bătrînii erau tăcuţi fi îngrijoraţi. Sadoveanu, O. vii 130. Cucoanele sînt. îngrijorate. Ambii adversari par să fi murit în luptă, arghezi, p. T. 134. ÎNGRIJORĂTOR, -OĂRE, îngrijorători, -oare, adj. Care îngrijorează, care produce nelinişte, griji. Starea sănătăţii lui este îngrijorătoare. ÎNGROPÂ. îngrâp, vb. I. T r a n z. I. A băga un mort în groapă; a înmormînra. N-au să ne lase să-l îngropăm aşa după voinţa noastră, sahia, n. 39. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. în liniştea sării Să mâ-ngrnpaţi, pe cînd Trec stoluri zburînd, La marginea mării. eminescu, o. I 221. <> F i i*. Coboară vremea ca o apă Nestăvilită-n lunga-i cale. Şi fiecare ceas îngroapă Comoara tinereţii tale. topîrceanu, b. 65. Faci rău că nu-nveţi pictura. . . îngropi talentul, fiule. EMINESCU, N. 97. -0> Refl. pas. (Rar) P. Rareş... s-a îngropat în. . . monastirea Probata, zidită de el. NEGRUZZI, s. r 143. -Y- E x p r. (Familiar) Să mă îngropi sau să-l îngrop, se spune ca o întărire a celor spuse pentru a părea mai convingător, a face pe ascultător să creadă. Să mă îngropi, sufletul meu, Năică, nu citi. . . stăi s-o ascult şi eu, caragiai.e, o. l 106. Care? Cel de colo? Să-l îngrop de l-am mai zărit pîn-acu. alecsandri, T. i 355. A îngropa zilele ruiva = a nenoroci pe cineva. Fiică-sa însă plîngea de se \.fărma, tot zicînd: Tată şi mamă! mă rog nu-mi îngropaţi zilele, sbtera, p. 126. II. 1. A băga ceva în pămînt, a acoperi cu pămînt. Prindeţi un liliac. >i-l îngropaţi intr-un furnicar. alecsandri, t. i 104. <$> Refl. Am izbutit de m-am îngropat în ţărnă, la rădăcina unui păpuşoi. CREANGĂ, A. 6. Paloşul mi-l învîrtea. . Lîngă Mogoş de cădea Şi-n pămînt se îngropa. ALECSANDRI, p. P. 154. (Cu privire la plante) A acoperi cu pămînt; a trage pămînt la rădăcină, a muşuroi. A îngropat via pentru iarnă. 2. F i g. A înfunda in ceva, a ascunde acoperind bine, de toaie pai ţii« hi !ngropă_ faţa în mîim şi începu să plîngă. DUMlTHii , N. IU1) îngrop in palme capul. COŞIiUC, P. I 6lK li e fi D-nul Giihisră s-o îngropat în hîrtia cea mînjită cu cerneală. alkc.saNI>ki, T. 703. + Refl. F i g. A ajunge, a se instala undeva într-un loc retras, izolat, fără legături cu alţi oameni. Vidra nu vrea să se îngroape la iară. hasdeu, r. v, 127 41 ÎNGROPARE — 642 — ÎNGUST ÎNGROPĂRE, îngropări, s. f. Acţiunea de a î n -. g r o p a. 1. înmormîntare, îngropăciune. Nu-i venea Răsufletul, că le-auzea Pltngind ca la-ngropare. COŞBUC, P. I 256. Cheltuieli pentru îngropare. ŞEZ. vii 136. 2. Vîrîre în pămînt şi acoperire cu pămînt. îngroparea seminţelor. îngroparea trandafirilor. ÎNGROPAT1 s. n. 1. îngropare, înmormîntare. 2. Vîrîre în pămînt şi acoperire cu pămînt. îngropatul viţei de vie. ÎNGROPÂT2, -Ă, îngropaţi, -te, adj. 1. Înmormîntat. Şi popor, ¡i regi, ¡i preoţi îngropaţi-s sub ruine, eminescu, o. iv 116. 2. Băgat, ascuns în pămînt. Bordeiul unde locuiau era numai pe jumătate îngropat. SADOVEANU, P. M. 20. F i g. Ce comoară de frumuseţi doarme îngropată in poeziile poporului nostru... vi.aiiuţă, o. a. m 31.-4(Despre plante) Acoperit cu pămînt. Trandafiri îngropaţi' 3. F i g. Cufundat, afundat. Doamna Vorvoreanu stătea în întunerec pe trei saltele una peste alta ¡i îngropată în perne prea mari şi prea moi. dumitriu, n. 132. Trei oameni şedeau de vorbă, îngropaţi în nişte fotolii adinei. BART, E. 108. -4 Adîncit, înfundat. Se întoarse de la fereastra îngropată în zid. DUMITRIU, N. 40. ÎNGROPĂCIUNE, îngropăciuni, s. f. Înmormîntare; ceremonie de înmormîntare. Făcut-am oare-n lume ceva, ca să fiu demn De astă-ngropăciime, cu muzici triumfale ? macedonski, o. I 44. Ce cîntări oi cinta La îngropăciunea ta? şez. vni 49. Loc. adj. De îngropăciune = trist, cernit. îndată înţelese şi ce va urma, cînd văzu ochii de îngropăciune ai femeii, sadoveanu, z. c. 300. ÎNGROŞÂ, îngrâş, vb. I. Refl. 1. (Despre corpuri solide) A deveni mai gros, mai voluminos, cu diametrul mai mare. Trunchiul copacidui s-a îngroşat. 2. (Despre corpuri lichide sau gazoase) A deveni mai víseos, mai compact, mai des. Ceaţa s-a îngroşat. .4 Tranz. A face ca un lichid să devină mai viscos (prin adaosul unor materii solide, prin fierbere etc.). îngroş supa cu făină. + (Despre grupuri de persoane) A deveni mai numeros, a-şi mări numărul. Curind, urca spre piaţa Paşcanilor, rînduit aproape ostăşeşte, un grup ce se tot îngroşa pe măsură ce străbătea străzile, galan, z. r. 28. 3. (Despre voce) A căpăta un timbru mai gros; a deveni lipsit de fineţe. ÎNGROŞÂRE, ingroşări, s. f. Acţiunea de a (se) îngroşa. ÎNGROŞAT, -Ă, îngroşaţi, -te, adj. 1. (Despre corpuri solide) Devenit sau făcut (mai) gros; umflat. 2. (Despre lichide, mîncări) Devenit mai víseos (prin evaporare sau în urma adăugării unor materii solide). Lapte îngroşat. ÎNGF.OŞĂT0R, îngroşătoare, s. n. Aparat care serveşte la eliminarea parţială a apei dintr-o pastă. ÎNGROZÎ, îngrozesc, vb. IV. Refl. A se înspăi-mînta, a se înfricoşa. Mă îngrozesc de moarte, baranga, V., A. 10. Ei se îngroziseră de la o vreme de-atîtea chel-tuiele. sbiera, p. 139. Cum văzu pe balaor că vine cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt drept spre el, în loc d-a se îngrozi... se repezi la dînsul şi cu o lovitură de paloş ii reteză capul. POPESCU, B. ii 18. (Cu complement intern) Ştefan-vodă d-auzea, De groază se îngrozea. teodorescu, p. P. 503. .4 Tranz. A speria pe cineva, a băga groaza în cineva. M-am speriat degeaba. Vezi, cum te îngrozeşte un lucru de nimica! mironescu, s. A. 103. Pe Gheorghe îl îngrozi figura amicului său. vlaiiuţă, o. A. i 129. Suleiman.. . îngrozise creştinătatea cu armele sale. negruzzi, s. i 201. ÎN GROZÎRE, (rar) îngroziri, s. f. Acţiunea de a (s e) îngrozi şi rezultatul ei. 1. Groază, spaimă. Se arată-n preajma mea Trei năluci îmbrobodite... Le privesc fără-ngrozire Şi ascult a lor vorbire, macedonski, o. I 133. Mario! poţi tu să-ţi închipuieşti un asemenea chin, fără să plîngi... de îngrozire? EMINESCU, N. 73. 2. (învechit) Ameninţare. Laude şi îngroziri de astea am mai auzit, negruzzi, s. i 172. ÎNGROZÎT, -Ă, îngroziţi, -te, adj. 1. Cuprins de groază, înspăimîntat, înfricoşat. Copiii fugeau îngroziţi în casă cînd zăreau de departe trăsura şi călăreţii pe şosea, dumitriu, N. 122. Convoaiele se răsuciră îngrozite. camilar, N. I 92. Am privit spre mama îngroziţi. Sahia, n. 60. •<$>• F i g. Căsuţa lui moş Duţă parcă mă privi deodată îngrozită, cînd soarele fu înghiţit de nouri şi ferestrele se întunecară, sadoveanu, o. vi 513. 2. (învechit, rar) .îngrozitor. Hamzafu înţăpat pe cel mai gros Şi mai nalt copac, Grecul mai gios. Crudă poruncă, moarte îngrozită! budai-deleanu, ţ. 172, ÎNGROZITOR, -OĂRE, îngrozitori, -oare, adj. Care îngrozeşte, care inspiră groază; înspăimîntător, înfiorător, grozav. Se auziră nişte pocnete şi tunete, bubuituri şi duduituri îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 99. Au trecut... prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare. CREANGĂ, P. 94. Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare. EMINESCU, o. I 148. (Adverbial) a) Foarte tare, foarte mult. Mă doare capul îngrozitor. t=j Fasciştii germani au incendiat totul... Populaţia, cîtă nu s-a putut retrage, a suferit îngrozitor, stancu, u.r.s.s. 84. b) (înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, de care se leagă prin prep. « de », le intensifică sensul) Erau îngrozitor de urîte. DUMITRIU, N. 86. ÎNGRUZÎ vb. IV v. îngurzi. ÎNGURLUÎ, îngurluiesc şi îngurltd, vb. IV. Refl. (Regional) 1. A intra în relaţii de dragoste cu cineva; a trăi cu cineva. V-aţi îngurluit împreună? alecsandri, t. 1279. 2. F i g. A se giugiuli, a se drăgosti. Biserica... al cărui turn e ocolit de porumbei ce se îngurluiesc. mace-donski, o. m 3. ÎNGURZf, îngurzesc, vb. IV. (Regional) 1. Tranz. A strînge, a aduna în creţuri marginile unei opinci, ale unei pînze, ale unui sac cu ajutorul unei sfori sau a unei cureluşe, petrecute prin mai multe găuri. (Atestat în forma îngruzi) Scoţînd o piele de porc sălbatec din cămară şi croind cîte o păreche de opinci... le-a ingruzit frumos. CREANGĂ, A. 24. 4- F i g. A desena în linii încreţite, în zig-zaguri. îngurzi flori şi semne ciudate deasupra şi dedesubtul slovelor. CAMILAR, T. 71. 2. Refl. (Despre părţi ale trupului) A înţepeni, a se închirci. Gura i se îngurzise, ochii i se spălăciseră. camilar, N. n 368. Mi se îngurzise grumazul stind ghemuit, sadoveanu, o. iii 330. — Variantă : îngruzi vb. IV. ÎNGURZÎT,-Ă, îngurziţi, -te, adj. (Regional) Strîns, adunat în creţuri; încreţit. Corzile ţin marginile îngurzite ŞEZ. iv 114. ÎNGtJST, -Ă, înguşti, -ste, adj. 1. .(în opoziţie cu 1 a t) Care are lăţime mică. Avea dinţii strălucitori de albi şi ochii veseli sub fruntea îngustă şi părul scurt. dumitriu, N. 235. Drumeagurile înguste.. . erau numai ÎNGUSTA — 643 — ÎNJGHEBA de localnici şi de călugări cunoscute, sadoveanu, o. i 539. Umerii înguşti şi slabi îi tremurau, topa, v. 306. Spadă lungă şi îngustă. odobescu, s. ui 74. 2. Subţire, svelt. E din nou tînărul înalt, spătos şi cu mijlocul îngust, c. petrescu, a. 467. Simţea mînuţele-i calde şi înguste în mîinile lui. Eminescu, n. 37. 3. F i g. Care nu e (destul de) larg; stiîmt, mic, limitat. Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă, alec-sandri, P. A. 162. -4” (Despre oameni şi despre viaţa sau manifestările lor) Lipsit de orizont; mărginit, meschin. De ce mai laşi iubirea ta bogată Să-ntirzie în viaţa mea îngustă? CAZIMIR, i,. u. 88. Dibaci, sub latele-i fireturi, Ascunde un talent îngust. caraCIai.E, o. iii 119. ÎN GUSTĂ, îngustez, vb. I. 1. Refl. A deveni' (mai) îngust. Fruntea îngustă a locotenentului se strînse pînă ce se îngustă cît degetul, camii.ar, n. i 179. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfinţit. sadoveanu, o. in 322. 4 T r a n z. A face (mai) îngust, a face să piardă din lăţime. 2. T r a n z. F i g. A reduce, a micşora. Să credeţi că nici îngustez, nici defaim rolul osmanlîilor. odobescu, s. ni 569. ÎNGUSTARE s. f. Acţiunea de a (se) îngusta. ÎNGUSTAT, -A, îngustaţi, -te, adj. Care a fost făcut îngust, care a devenit îngust. Noră-sa o privea cu ochii îngusiaţi şi cu o subţiere în colţul buzelor, mai puţin decît umbra unui surîs. DUMITRIU, N. 252. ÎNGUSTÎME, îngustimi, s. f. 1. însuşirea de a fi îngust. Îngustimea cărării. 2. F i g. Lipsă de orizont, incapacitate de a concepe ceva în mare. îngustime de vederi. ÎNHĂITA, înhăitez, vb. I. Refl. A se întovărăşi cu unul sau cu mai mulţi inşi în vederea săvîrşirii în comun a unor acţiuni (de obicei rele). Cînd s-a întors de-acolo s-a înhăitat cu alţii, sadoveantj, p. m. 70. Nu umbla prin mahalale înhăitat cu haimanale. TEODORESCU, p. p. 338. — Pronunţat: -hăi-. ÎNHĂMÂ, ínhám, vb. I. T r a n z. 1. A pune hamurile pe căi (sau pe alt animal de tracţiune); a prinde calul la căriiţă, la trăsură sau Ia sanie. Nu-l mai ţinea locul de nerăbdare... să înhame caii la căruţă şt să se înapoieze acasă la maică-sa. GAT, ACT ION, o. I 263. Înhamă iepu-şoarele, îşi ia cojocul între umere ji biciul in mînă. creangă, p. 114. în grajd de piatră că intra, Herghelia-şi înhăma. TEODORESCU, P. P. 90. <$> F i g. A patra primăvară acuma se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori. alexandrescu, p. 24. •fy- Absol. Miai, înhamă şi să-i dăm drumul. PREDA, ?. 85. De la Bucureşti am înhămat, Toată noaptea am mînat. păscui,escu, h. P. 300. <^> R e f 1. pas. S-au înhămat caii la două sănii, sadoveantj, o. i 400. «y- Refl. (Rar, despre persoane) Inhamă-te pă tine şi trage zdreavăn pînă ce-i teşi din zăpadă, ai.ecsandri, T. I 116. 2. F i g. A angaja la un lucru greu. Tu, stăptn, iei omul sărac, îl înhami ca pe un cal. camilar, n. ii 242. <£> Refl. Piatră mare Sta trîntită... Deli-başa se-n-cerca, Dar s-o mişte nu putea. Ienicerii Că-şi chema Şi cu toţii Se-nhăma. TEODORESCU, p. p. 555. ÎNHĂMĂRE s. f. Acţiunea de a (se) înhăma; înhămat. ÎNHĂMĂT1 s. n. Înhămare. înhămatul cailor. ÎNHĂMĂT2, -A, înhămaţi, -te, adj. (Despre cai sau alte animale de tracţiune) Cu hamurile puse, prins la căruţă. Gata sînteţi? Haideml că eu vă aştept cu caii înhămaţi. CREANGĂ, A. 122. 4" (Rar> despre vehicule) La care s-au înhămat ori s-au prins caii; tras de cai. Era careta mitropolitului, pe care o cunoştea, înhămată k cu patru cai. camil PETRESCU, o. ii 695. Un frumos landău (= landou) de Viena venea înhămat de patru telegari. nEGruzzi, s. I 37. F i g, Dar noaptea vine-n caru-i de stele înhămat, macedonski, o. i 243. ÎNHĂPĂ, înhăp, vb, I. Tranz. (Rar) A prinde, a apuca repede cu gura; a mînca cu lăcomie. Mă năcăjesc să fac să vie in chipul cel mai natural muştele inele mincinoase de la deal către mine. De la un pas, chiar de sub braţul meu, păstrăvul a apărut pe luciu, înhăpînd una. SADOVEANU, O. A. II 200. ÎNHAŢĂ, înhăţ, vb. I. T r a n z. A apuca (pe cineva sau ceva) cu violenţă, repede şi pe neaşteptate; a înşfăca. Mă înhăţă de mînecă şi mă scoase pe uşă afară, delavrancEa, H. T. 98. După întîiul moment de surpriză, înhăţă de piept pe agresor. CARAGIAI,E, o. ii 94. Chipul zbîrlit al unui lup, apărîndu-se crîncen în contra unei întrege droaie de cîni cari îl înhaţă de gît, de urechi, de coamă, odobescu, S. iii 138. (Refl. reciproc; rar, în e x p r.) A sc înhăma Ia bătaie = a se lua Ia bătaie. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîştiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărţi, certîndu-se, injurîndu-se între dînşii ineît p-aci erau să se înhaţe la bătaie cu armele, bălcescu, o. ii 258. 4" Refl. (Rar, despre lupte) A se porni, a avea loc, a se încinge. Lupte mărunte se înhăţau între unii şi alţii. băi,cescu, o. n 106. ÎNHĂŢĂRI: s. f. Acţiunea de a (se) î n h ă ţ a; în-şfăcare. » ÎNHĂŢĂT, -Ă, înhăţaţi, -te, adj. Prins repede şi pe neaşteptate; înşfăcat. ÎNHOBOTĂ, înhobotez, vb. I. Tranz. (Regional) A pune hobotul sau zăvonul pe capul miresei la cununie. La urmă, după ce nuna mai face miresei cu peteala, o şi inhobotează cu ea. SEVASTOS, N. 225. ÎNHOLBĂ vb. I v. holba. ÎNHOLBĂT, -A adj. v. holbat. ÎNHORBOTATj -A, înhorbotaţi, -te, adj. Împodobit cu horbotă. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. NEGRUZZr, s. i 6. • • — Variantă: horbotăt, -ă (sadoveantj, o. i 105) adj. ÎNHUMA, înhumez, vb. I. Tranz. A înmormînta, a îngropa. Am înhumat cadavrul intr-un mormînt adine. IBRĂnEANU, A. 121. ÎNHUMARE, înhumări, s. f. Acţiunea de a înhuma; înmormîntare. ÎNIEPTAj îniept, vb. I. Refl. (Regional) A se . repezi, a-şi lua avînt, a se azvirli; a se opinti. Se zvîrcoliră şi se-nieptară şi se trudiră... dar nu era chip să se-nvingă. RETEGANUIv, P. III 60. — Pronunţat: în-iep-, ÎNTERBĂ, înierbez, vb. I. T r a n z. 1. A , planta cu ierburi un teren sterp. 2. A mină un loc cu iarbă de puşcă, pentru a produce explozie. înierbară ji locul de la mănăstirea JRadului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc. ISPIRESCU, M, v. 30. — Pronunţat: în-ier-, ÎNJGHEBA, înjgheb şi înjghebez, vb. I. Tranz. A alcătui, a face ceva improvizînd din elemente întîm-plătoare; a încropi. Acum se vedea că injgheabăpereţii laterali ai unei cutii. c. petrescu, î. II 182. S-a hotărît să o lase in plata domnului şi să-şi înjghebeze■ altă gospodărie. rebreanu, R. i 150. Moşul aduse cîteva seînduri şi înjghebă un pat. dunăreanu, ch. 27. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, creakgă, p. 139. Refl. Din loc în loc se înjghebau grupuri, gai.an, z. r. 158. 4- A constitui, a forma. 41* 1 ÎNJGHEBARE — 644 — ÎNLĂNŢUI a întemeia. S-a însurat şi şi-a înjghebat familie, cu nevastă, cu copii. STANcu, D. 47. 4- (Cu privire la bani, la avere) A strînge, a aduna. Am să înjgheb şi eu in vremea asta ceva bani. sadoveanu, o. I 170. ÎNJGHEBĂRE s. f. Acţiunea de a înjgheba şi rezultatul ei; alcătuire improvizată. Toţi lucrau cu un zor -nemaipomenit la înjghebarea unui sat model ce se înălţa ca prin farmec. anghel-iosip, C. l. 54. Robinson să afla adeseori în strîmtorire la înjghebarea lucrurilor de care ave trebuinţă. DRĂGHICI, R. 78. ÎN.TOSÎ, înjosesc, vb. IV. Tranz. A umili, a degrada, a dezonora. (Cu pronunţare regională) Această oaste... e acea ce a îngiosit de atîtea ori trufia semilunii. NEGRUZZI, s. I 168. R e f 1. Să mă înjosesc la bătrîneţe_ REBREANU, R. I 64. ÎNJOSIRE, înjosiri, s. f. Acţiunea de a (s e) înjosi şi rezultatul ei; umilire, degradare, dezonorare. (Cu pronunţare regională) Vedem mărirea căzută-n ingiosire Şi eroismul sacru plătit cu umilire? ALECSANDRI, P. III 475. L\.l OSII', -Ă, înjosiţi, -te, adj. Umilit, degradat, dezonorat. învăţătorul era înjosit, cu ochii înlăcrimaţi, cu gura strîmbată, parcă-ar fi vrut să plingă. DUMITRIU, N. 125. Scamatorul îşi vedea existenţa zdruncinată şi faima atîtor zeci de ani — înjosită pentru totdeauna, sahia, n. 69. ÎNJOSITOR, -OĂRE, înjositori, -oare, adj. Care înjoseşte, umilitor, degradant. Puterea populară a pus capăt înjositoarei situaţii de inegalitate în drepturi a femeii. scînteia, 1953, nr. 2746. ÎNJUGĂ, înjug, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la vite) A pune la jug ca să tragă carul, plugul etc. Nu-l înjugi aşa cu buna Pe viţel, şi Rada-i slabă. Ştiu flăcăii! COŞBUC, P. I 96. Să-i înjuge repede şi să s-apuce de arat. SBIERA, P. 190. Fratele cel sărac — sărac să fie de păcate — tot avea şi el o păreche de boi... cum sînt mai buni de înjugat la car. CREANGĂ, p. 38. <$• (Cu inversarea construcţiei) Un plug mare că prinsei, Şi c-un bou îl înjugai. alecsandri, p. p. 169. -4 R e f 1. F i g. (Rar) A se uni; a se articula. Locul unde fundul ţestii să înjugă cu şira spinării ne durea.’delavrancea, h. T. 110. 2. R e f 1. F i g. (Despre oameni) A se angaja la o muncă grea; a se înhăma (2). Ai plecat cînd era munca în toi şi alţii s-au înjugat la ea pe viaţă şi pe moarte. demetrius, v. 129. ÎNJUGĂRE s. f. Acţiunea de a (se) înjuga (1). înjugarea boilor. ÎNJUGĂT1 s. n. înjugare. ÎNJUGĂT2, -Ă, înjugaţi, -te, adj. (Despre vite) Pus îa jug. Carele cu boii înjugaţi stăteau gata de plecare, înşirate pe drumul cel mare din mijlocul satului. BUJOR, S. 135. .4 (Despre car sau plug) Cu boii prinşi în jug. ÎNJUMĂTĂŢI, înjumătăţesc, vb. IV. Tranz. A împărţi, a tăia, a desface în două; p. ext. a reduce la jumătate, a diminua. 1Ciuma... a înjumătăţit oamenii satului, bogza, c. o. 297. Ciudat mod de favorizare, acesta de a-mi înjumătăţi partea cuvenită, camil petrescu, tj. N. 36. — Variantă: (popular) jumătăţi (teodorescu, p. p. $64) vb. IV. ÎNJUMATĂŢERE s. f. Acţiunea de a înjumătăţi; împărţire în jumătate. ÎNJTJMATĂŢÎT, -A, înjumătăţiţi, -te, adj. împărţit în două; redus la jumătate. (Cu pronunţare regională) Priveşte-ţi oastea obosită şi-ngiumătăţită / alecsandri, T. n 18. înjijnghtA, înjungha, vb. i. t r a n z. I. A vîrî un cuţit, un pumnal sau altă armă ascuţită în cineva ; a răni; (cu prh ire la animale) a tăia, a ucide (pentru a mînca). Doi berbeci., . a înjunghiat Mărin Foamete. STANCU, D. 234. La patul tău pe Pala îl va duce Să te-n-junghie. davila, V. v. 148. A înjunghiat cu cuţitul de la briu şi a culcat la pămînt.. . ursul, odobescu, s. iii 48. ■fy- F i g. Am şi înjunghiat cîţiva harbuji într-ales. CREANGĂ, A. 127. <> Refl. (Despre persoane) Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, negruzzi, S. i 63. 2. (De obicei impers.) A produce o senzaţie dureroasă acută, asemănătoare cu o întepătură de cuţit. Mă înjunghie în piept. <=i O durere amorţită mă înjunghie intre coaste. CAMIL PETRESCU, U. N. 244. — Pronunţat: -ghi-a. — Variantă : iunghiâ (eminescu,' o. i 160) vb. I. ÎNJUNGHIERE, înjunghieri, s. f. Acţiunea de a înjunghia; tăiere a unui animal. Negoiţă venea ca un viţel la înjunghiere, galaction, o. i 299. — Pronunţat: -ghi-e-, — Variantă : junghi6re /(co- NACHI, P. 135) S. f. ÎNJUNGHIETtiR. -OĂRE, înjunghietori, -oare, s. m. şi f. (Şi în forma junghietor) Care înjunghie, care ucide, care omoară. Duse cuţitul. . . în casa Despincăi ca să cază vina asupra ei. . . ca pe una ce se va socoti de junghietoare. GORJAN, H. rv 207. -4 Muncitor- care înjunghie, taie animalele. 4" (Adjectival) Care produce junghiuri. Fugi, junghi înjunghietor, că te-mbrac în haine de fuior. ŞEZ. vii 55. — Pronunţat: -ghi-e-, — Variantă: junghietftr, -oâre s. m. şi f. ÎNJUNGHIETURĂ, înjunghieturi, s. f. 1. Junghi. 2. Rană produsă prin înjunghiere; locul unde a fost înfipt cuţitul. — Pronunţat; -ghi-e-. ÎNJURĂ. înjur, vb. I. Tranz. A adresa cuiva cuvinte de ocară ; a sudui. V. o c ă r î. Acum staţi adunaţi lingă vatră. . . înjuraţi domnii Şi nu ştiţi cum să vă plătiţi dările. BENIUC, V. 24. Mulţi inşi trec iute pe Ungă butoiul meu înjurîndu-mă. caragiale, o. i 79. Le legară mîinile la spate şi tot înjurîndu-i mereu îi pornesc. .. spre Alba-lulia. BĂLCESCU, o, ii 259. I n t r a n z. Dincoace, la ieşire, zbîrîie motond unui camion, glasuri de căruţaşi înjurînd urît şi gros. C. PETRESCU, a. 341. Bombănea printre dinţi cuconul Fanache, înjurînd şi clătinînd din cap. MIRONESCU, S. A. 24. în confuzia lui nu ştiu nici ce zice, nici ce face; se retrase înjurînd cu furie, uolintinkanu, 0. 450. + A vorbi de rău, a bîrfi. ÎN.TURĂTtÎRĂ, înjurături, s. f. Vorbă sau expresie cu care cineva înjură sau insultă ; sudalmă. Printre glasurile speriate însă porniră deodată înjurături şi ameninţări. REBREANU, R. II 197. Strigăte, înjurături, certur* şi încăierări se repetau în fiecare dimineaţă, subt ochii santinelelor din port. BART, E. 289. Capătă cîteva înjuraturi de la birjari, pe care le înghite în gîndul lui. sp. popescu, M. G. 50. ÎNLACRIMĂT, -Ă, înlăcrimaţi, -te, adj. (Despre ochi) Scăldat în lacrimi, plin de lacrimi; (despre oameni) plîns, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Cînd ridică ochii, erau înlăcrimaţi. C. PETRESCU, C. v. 95. <$> F i g. Purtaţi cu braţele-amîndouă A muncii rodnică povară. Supt stră-lucirea-nlăcrimată A dimineţilor de vară. ooga, p. 9. ÎNLĂNŢUI, înlănţui, şi înlănţuiesc, vb. IV Tranz. 1. (învechit) A pune în lanţuri; (azi, mai alo fia.) a nu da voie să se manifeste, a încătuşa. Şt cu r.r dnt vrei să-mi privighezi purtările... şî uî-mi înlănţuirea noile? NEGRUZZI, S. III 146. ÎNLĂNŢUIRE — 645 — ÎNLOCUITOR 2. A cuprinde de jur împrejur. Las’ să-fi înlănfui gîtul cu părul meu bălai. EMINESCU, o. I 95. 3. A aşeza în rînd, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). A inlănţui ideile. + Refl. A urma într-o succesiune neîntreruptă. Evenimentele se înlănţuie in mod veridic. 4. F i g. A captiva, a subjuga, a fermeca. A inlănţui inimile. — Variantă: lanţul (bălcescu, o. n 11) vb. IV. ÎNLĂNŢUIRE, înlănţuiri, s. f. Acţiunea de a (s e) î n - 1 ă n ţ u i şi rezultatul ei; înşiruire, succesiune de lucruri legate între ele. O înlănţuire necăutată fi neprevăzută de împrejurări, pas, z. i 88. Poezia este inlănfuirea ideilor într-un mod mai înfrumuseţat decit modul întrebuinţat spre acest scop în proză, macedonski, o. iv 77. ÎNLĂNŢUIT, -Ă, înlănţuiţi, -te, adj. 1. Pus în lanţuri, încătuşat. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moş ingîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori cîne-nlănţuit! COŞBUC, P. i 257. <^> F i g. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă fineau înlănţuită. ispirKscu, L. 35. + (Despre persoane) Prins unul de altul prin înlănţuirea braţelor. Fete şi băiefi înlănţuiţi jucau o horă. 2. Legat unul de altul într-o înşiruire (logică), aşezat într-o succesiune neîntreruptă. Idei înlănţuite. ÎNLĂTURĂ. înlătur, vb. I. Tranz. A da la o parte, a îndepărta, a alunga; p. e x t. a face să dispară. Partidul nu cunoaşte greutăţi pe care să im le poată înlătura cu sprijinul maselor largi ale poporului, scînteia, 1953, nr. 2850. Bucuria aceasta îmi procură şi necazul pe care aş vrea să-l înlătur, sadoveanu, A. L. 24. înlătură oarecum groaza ce sta gata să-l coprinză. ispirescu, i,. 100. ÎNLĂTURĂRE s. f. Acţiunea de a înlătura; îndepărtare. Prin înlăturarea monarhiei a fost dărimată în ţara noastră una din cele mai puternice citadele reacţionare. IST. r.p.r. 747. ÎNLĂTURĂT, -Ă, înlăturaţi, -te, adj. (Rar) Izolat. Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crîncene lupte [literare].. . scriu mai mult pentru a mea proprie plăcere. odobescu, s. iii 105. ÎNLĂUNTRU adv. v. înăuntru. ÎNLĂtJNTRUL prep. v. înăuntrul. ÎNLEMNI, înlemnesc, vb. IV. Tntranz. A rămîne nemişcat sub influenţa unei impresii sau a unei senzaţii puternice; a încremeni, a înmărmuri, a îngheţa. Soldatul înlemni in poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de minie. rebreanu, P. s. 69. Cînd auzi bărbatul una ca asta, mai înlemni, riîteganul, p. i 43. De minte, o-nlemnit pe loc. alecsandri, T. 518. ^ Tranz. f a c t. El sta cufundat într-o mirare sau mai bine zicînd admirare adîncă ce îl înlemnise pe loc. alECSandri, o. p. 76. F i g. (Rar) A deveni neîndurat; a se împietri. Cttm sinteţi voi toate. . . vorbi ea încetişor. Cttm v-aţi învîrtoşat, cum v-aţi înlemnit, contemporanul, rv 88. ÎNLEMNÎRE s. f. Acţiunea de a înlemni; încremenire, nemişcare; p. e x t. spaimă, uimire. înlemni-rea zugrăvită pe figură îi dădea o înfăţişare comică. C. PETRESCU, î. i 13. Spaimă, mirare şi înlemnirc au cuprins pe bietul Vineri, drXgiuci, R. 23S. ÎNLEMNIT, -A, înlemniţi, -te, adj. (Mai ales în construcţie cu verbele « a fi *, «a sta », « a rămîne ») încremenit, înmărmurit, ţintuit locului. Stătea înlemnit, neştiind ce să facă. dumiTriu, N. 124. Noi, cînd am văzut asta, am rămas înlemniţi, creangă, a. 4. Eu rămăsesem înlemnit, căci niciodată nu mă găsisem aşa de aproape de Cecilia. alecsandri, o. p. 19. ÎNLESNI, înlesnesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la acţiuni, fapte etc.) A face să fie mai lesne de înfăptuit; a uşura, a facilita, I-am cerut să-mi înlesnească s-ajung la unitatea mea. sadoveantj, p. m. 124. Acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspiraţiuni artistice. ODOBESCU, s. iii 78. 2. (Cu privire la oameni) A ajuta pe cineva, a uşura cuiva o muncă, o acţiune. Cucoană Chiriţă, noi amindoi sintem gata la poroncile d-tale, şi prea fericiţi de a te pute înlesni In orice-i dori. alecsandri, T. i 120. 4- A ajuta pe cineva băneşte. Scrie-mi imediat: poţi să mă înlesneşti cu 60 franci pe termen de vreo patruzeci de zile? CARA-Ciai.k, o. vii 569. Te rog... să-l înlesneşti cu ceva bani, ca să poată merge la Neamţ. kogXlniceanu, s. 230. Refl. A avea posibilitatea materială, a dispune de mijloace materiale pentru a face ceva. Nu ştie dacă se va putea înlesni să facă nunta în iama asta. REBREANU, R. I 160. ÎNLESNIRE, înlesniri, s. f. 1. Acţiunea de a înlesni şi rezultatul ei; uşurare, p. e x t. uşurinţă de a face un lucru. înlesniri de plată. c=> Radu îşi învăţa lecţiile. .. Aceasta n-a făcut-o cu obiptuita lui înlesnire. vlahuţX, o. a. 105. Dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast, predilecţiunea lui era cu deosebire pentru studiile istorice, GHICA, s. A. 141. Loc. adv. Cu îrlcsnirc = cu uşurinţă, lesne, uşor. Formele vamale se făceau cu mare înlesnire. barT, S. M. 97. Ce oare-atunci să facem spre-a trece cu-nlesnirc? MACEDONSKI, o. I 165. Cocostîrcu ... poate pătrunde cu înlesnire şi in scurtă vreme in locurile cele mai primejdioase. popescu, B. i 19. 2. Ajutorare, ajutor. Omul de azi, mai luminat, avînd toate drepturile şi toate înlesnirile de la statul nou, cată să înţeleagă şi datoriile care cad în sarcina lui. SADOVEANU, E. 26. Nevastă-ta e oleacă de cimotie cu preutcasa popii, i-a face ea vro înlesnire, mironescu, S. A. 127. Civilizaţia noastră se mărgineşte în cunoştinţa superficială a uneia sau două limbi străine, care ne dau înlesnire de a înfelege romanele doamnei Sand şi vodevilurile domnului Scribe. kogXlniceanu, s. A. 100. — Variantă : (învechit) 1('suire (Giiica, s. 46,1. IONESCU, d. 285, drIghici, r. 157) s. f. ÎNLOCUI, înlocuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune un obiect în locul altuia (devenit necorespunzător, uzat, stricat). V. schimba. Am înlocuit geamul spart. i=n Acolo, sus, au putrezit cîteva bîrne. Vor fi înlocuite zilele acestea, stancu, U.R.S.S. 44. Jf- (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «prin ») A schimba, a substitui. A făuri suprastructura socialistă înseamnă a înlocui vechile instituţii politice, juridice etc.,' şi în primul rînd vechiul stat, cu noi instituţii, socialiste, cu un stat de tip nou, proletar; înseamnă a înlocui vechea ideologie dominantă, burgheză, cu noua ideologie socialistă. LUPTA DE clasX, 1952, nr. 6, 96. 4- A îndepărta pe cineva din-tr-un post, numind pe altcineva în loc. 2. A putea lua locul cuiva sau a ceva îndeplinind acelaşi rol, a putea ţine cu succes locul cuiva. Descoperirea noastră urma să dea, pe lingă fontă, şi un metal rar, care înlocuieşte cositorul, baranga, I. 198. 3. A ţine temporar locul cuiva absent. Pe timpuj concediului voi fi înlocuit de tovarăşul X. ÎNLOCUIRE s. f. Acţiunea de a înlocui; schimbare. Jdeea necesităţii înlocuirii capitalismului printr-o orînduire superioară — orînduirea socialistă — a pătruns adine in conştiinţa a zeci de milioane de oameni din întreaga lume. GHEORGIIIU-DEJ, ART. CUV. 169. ÎNLOCUITOR, -OĂRE, înlocuitori, -oare, adj. Care înlocuieşte, care ţine locul, care se substituie. ^ — Pronunţat: -cu-i-. ÎNLUMINA — 646 — ÎNMUGURIRE ÎNLUMDîA, înluminez, vb. I. Tranz. (Franţuzism învechit) A împodobi o carte cu miniaturi colorate. Mulţi secoli vinătoria n-a avut ■alţi interpreţi plastici decil pe migăloşii miniaturali, cari inluminau cu poleiele şi cu văpsele cleioase mulţimea de manuscripte. ODOBESCU, S. III 131. ÎNLlJNTRU adv. v. înăuntru. ÎNMAGAZINA, înmagazinez, vb. I. Tranz. (Cu privire la mărfuri, produse etc.) A pune, a aşeza (în vederea păstrării) într-o magazie ; a depozita ; f i g. a acumula. Se ridică de pe scaun, scuturîndu-se poate de un fior al frigului înmagazinat în gheţăria sălii de aşteptare, poate scuturat de amintiri. C. PETRESCU, A. 287. ÎNMAGAZINARE s. f. Acţiunea de a înmagazina; depunere, strîngere în magazie ; f i g. acumulare. înmagazinarea cerealelor. □ Arăturile adinei de toamnă contribuie la înmagazinarea apei in pămînt şi la îmbunătăţirea structurii solului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. ÎNMATRICULA, înmatriculez, vb. I. Tranz. A înscrie în matriculă. ÎNMATRICULARE s. f. Acţiunea de a înmatricula; înscriere, trecere în matriculă. Înmatricularea şcolarilor. ÎNMANUNCHEA, inmănunchez, vb. I. 1. Tranz-A strînge, a lega în mănunchi, în snopi. (F i g. ) Albumul dc-anotimpuri s-a-ndepărtat în umbră Şi toamnele bogate le-nmănunchem, stăpini. DRAGOMIR, P. 60. 2. R e f 1. F i g. A se aduna la un loc, a se reuni. în jurul lui se inmănunchease un popor de voinici, şi fulgerul paloşului său sclipise in patru părţi de zare. sadoveanu, o. i 93. ÎNMĂNUŞAT, -A, înmănuşaţi, -te, adj. Care poartă mănuşi, cu mănuşi. Serveau chelneri înmănuşaţi care călcau uşor, parcă ar fi avut încălţămintea cu tălpi de gumă. pas, I/. i 244. îşi descleştă degetele înmănuşate de pe brafid onorabilului amic... ca să poată gesticula mai de nădejde. C. PETRESCU, a. R. 22. ÎNMĂRMURI, înmărmuresc, vb. IV. I n t r a n z. (în basme) A se face de piatră; (sens curent) a rămîne nemişcat, încremenit (de obicei din cauza unei emoţii puternice) ; a înlemni, a încremeni. N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut, Şi-nmărmuresc cu ochii in întuneric, mut. CERXA, p. 12. Duios gîndind' la tine, rămin pierdut în loc, înmărmurind la gîndul nespusului noroc. păun-pincio, P. 82. Norii ceruhn înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos. EMINESCU, N. 27. Tranz. fact. Răspunse... cu atita hotărîre, îneît adesea înmărmurea pe iscusiţii ei judecători. odobescu, s. i 17. Tonul ei înmărmureşte P-ai pădurilor tirani. alexaxdrESCU, m. 281. ÎX3LVR3IUIIÎT, -Ă, înmărmuriţi, -te, adj. (Mai ales în construcţie cu verbele «a fi », «a sta », « a rămîne ») Ţintuit locului (din cauza unei emoţii puternice); înlemnit, încremenit. Cînd te-am văzut alunecînd, spintecind valurile... am rămas înmărmurit. CAMir, petrescu, t. ii 225. A rămas înmărmurit de atita mizerie şi perversitate omenească, vlahuţă, O. A. 222. O dată te văzusem — Ş-am stat înmărmurit, Şi crud-a fost durerea Cu care te-am iubit, eminescu, o. rv 277. ÎNMII, înmiesc, vb. IV. Tranz. A mări de o mie de ori; p. e x t. a mări foarte mult, a face să fie mult mai mare sau mai numeros. ÎNMIÎRE, inmiiri, s. f. (Rar) Acţiunea de a înmii şi rezultatul ei; înmulţire de o mie de ori ; fi g. mulţime mare. Spre folosul omenirii vor veni tot rinduri, rinduri Pe aripile ştiinţei, inmiirile de gînduri. beldiceanu, p. 126. Luna... durează o cărare de văpaie, Ce pe-o repe-dc-nmiire de mici unde o aşterne. EMINESCU, o. I 154. ÎN311 ÎI’, -A, înmiiţi, -te, adj. De o mie de ori mai mare; p. ext. foarte mare, foarte mult. Din el [din cărbune] îmi scot lumina s-o dau şi altora şi se întoarce spre noi înmiită, davidoglu, m. 61. Prin sala cu păreţii de oglinzi. Vezi înmiită silueta-ţi fină. D. BOTEZ, P. o. 99. (Adverbial) lpate se îmbogăţise însutit şi înmiit. creangX, r. 153. Să ne-o închipuim... înmiit de mare. EMINESCU, N. 31. ÎNMIRESMARE, înmiresmări, s. f. (Rar) Miros plăcut, parfum. De printre cruci se-nalţă înmiresmări de floare. LESNEA, c. D. 52. ÎNMJtRESMĂT, -A, înmiresmaţi, -te, adj. Care produce sau conţine o mireasmă; parfumat, mirositor. Învesmîntat într-un cămeşoi de noapte larg şi înflorat, înmiresmat duhovniceşte de busuiocul de sub pernă, se pregătea să se culce, galan, z. r. 164. Să mai simtă o dată... vîntul înmiresmat, camilar, n. i 367. ÎNMÎNÂ, inminez, vb. I. Tranz. (De obicei construit cu dativul; cu privire la bani, acte, obiecte etc.) A da, a remite, a preda în mînă. Ridicară plîngerea şi inminară lui Tomşa jaloba răzăşimii. sadoveanu, o. vii 107. Logofătul... îi imnină o anafora. nkgruzzi, s. 1 306. ÎNMÎNARE s. f. Acţiunea de a î n m î n a ; predare, remitere. Înmînarea unei diplome. ÎNMLĂDlA vb. I v. mlădia. ÎNMLĂDEÎJRE s. f. v. mlădiere. ÎNMLADIITOR, -0Are adj. v. mlădiitor. ÎNMOINA, pers. 3 înmoinează, vb. I. Refl. (Rar, despre vreme) A deveni mai puţin aspră. Se-nmoinase... streşinile picurau, sandu-aldj'a, u. P. 118. Nu vă încredeţi în vreme, chiar cînd se-nmoinează. caragiale, o. vn 60. ÎNMORMÎNTA, inmormîntez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la morţi) A pune, a aşeza (cu ceremonie) în mormînt; a îngropa. Vrem ca Gălăciuc să fie înmormîntat de noi. SAHIA, N. 40. Trupul lui îl ridicară soţia sa şi copiii, şi-l duseră de-l inmormîntară la mănăstirea lor, la Mărgineni. bXlcescu, o. i 102. F i g. M-au înmormîntat în năsip şi m-au prohodit cum ştiau ei. creangX, a. 61. 2. F i g. A acoperi bine, a ascunde vederilor, acoperind bine, de toate părţile. Pe-o piatră-n drum, sub un zăplaz S-a pus inmorminlind în palme-i Slăbitul său obraz. coşbuc, p. i 102. Refl. Cu capul pe desagi, mă înmormintai... in căpiţa de fin. HOGAŞ, M. N. 70. — Variantă: mormîntâ (macedonski, o. i 31) vb. I. ÎNMORMÎNTARE s. f. Ceremonia, ritualul aşezării în mormînt a corpului celui defunct; îngropare, înhumare. Iubită nu fusese Petielopa, nici stimată, dar la înmormîntarea ei lumea se îmbulzea. BART, E. 255. Se adunară şi-i făcură o înmormîntare d-ale împărăteştile. ISPIRESCU, L. 31. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare. eminescu, o. i 134. ÎNMORMÎNTAT, -A, înmormintaţi, -te, adj. (Despre morţi) îngropat, înhumat. (F i g.) Îşi perinda printr-o lumină de vis multe clipe ale trecutului înmormîntat. SADOVEANU, M. 181. ÎNMUGURI, înmuguresc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre plante) A da muguri. într-o zi văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată, ispirescu, L. 72. Uite, codru-nmugureşte, ’Nmugu-reşte, înverzeşte, Doru-n mine se trezeşte. ANT. LIT. pop. i 74. — Variante: mugură (delavrancea, s. 50) vb. I, muguri (pann, la tdrg, gorovei, c. 301) vb. IV. ÎNMUGURIRE, înmuguriri, s. f. Faptul de a î n m u -guri. în regiunea dealurilor înmugurirea unei livezi e însoţită de muncă şi aşteptări, sadoveanu, o. vi 399. + ÎNMUGURIT — 647 - ÎNNĂMOLISE F i g. început. Primele înmuguriri' ale realismului din operele lui Puşkin... contemporanul, s. n, 1949, nr. 160, 8/1. ÎNMUGURÎT, -Ă, înmuguriţi, -te, adj. (Despre plante) Care a dat muguri. Din livezile înmugurite, din grădinile cu flori, veneau adieri pline de miresme. SAdo-VEANU, o. IV 58. Gemea muşcat de vînturi un stuf de liliac. Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite... Nainte de-a-şi da rodul mureau învineţite, macedonski, o. i 114. ÎNMUIĂ, înmâi, vb. I. (în concurenţă cu muia) T r a n z. 1. A băga, a introduce, ceva în apă sau în alt lichid. Ana îşi inmuie buzele in rachiu. kEBREAnu, i. 20. 4- A uda, a umezi, a scălda. O sudoare rece' îi inmuie lîmplele. camil petrescu, o. n 20. 2. A face mai moale prin încălzire sau adaos de lichid. (Refl.) Ar fi bine să mai dea dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pămîntul. rebreanu, i. 23. -4- Refl. A fi mai puţin aspru, a se domoli, a se potoli. O furtună cumplită îşi dezlănţuie furia urlînd fioros în jurul nostru; citeodată suflarea i se înmoaie şi atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă, bart, S. m. 15. Cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. EMiNESCU, n. 42. 3. F i g. (Cu privire la glas sau la vorbe) A face să fie mai puţin aspru; a îmblînzi. Petre, cu cit ii aţineau drumul oamenii şi-l opreau şi cu cît Busuioc îşi inmuia glasul, cu atît se înverşuna şi răcnea. kebrEand, r. Ii 41. 4- (Cu privire la inimă) A înduioşa, a mişca. Acel balsam melodios .. . şi acum îmi înmoaie inima, de cîte ori se întîmplă să aud uvertura de vînătoare a lui Mihul. odobescu, s. iu 97. <$> Refl. îşi luă iar cojocul, bucuros că inima femeii se înmuiase, în sfirşit. camilar, TEM. 37. 4- Refl.. F i g. (Despre oameni şi despre pornirile lor sufleteşti) A se potoli, a se calma, a se linişti. Dar Filoftei se inmuie deodată. DUMITRIU, p. F. 9. T r a n z. Mihnea îşi inmuie turbarea în fel defel de cruzimi, odobescu, s. i 85. ÎNMUIĂT, -A, înmuiaţi, -te, adj. (în concurenţă cu muiat) 1. Introdus în apă sau în alt lichid. 4" (Despre ochi) Umezit, scăldat în lacrimi. Surid cu buzele arse şi-mi simt ochii înmuiaţi, camil petrescu, U. n. 286. 4- Moale, nerezistent. Umbla legănat şi cu genunchii înmuiaţi. rebreanu, i. 24. 2. F i g. (Despre oameni şi despre pornirile lor sufleteşti) Potolit, calmat, liniştit; p. e x t. îmblînzit. 4- înduioşat, mişcat. ÎNMUIERE, înmuieri, s. f. (în concurenţă cu m u- i e r ea) Acţiunea de a (s e) înmuia şi rezultatul ei. înmuietGr, înmuietoare, s. n. Vas de beton sau de oţel, în care se înmoaie cerealele înainte de a fi puse la încolţit. ÎNMULŢÎ, înmulţesc, vb. IV. Refl. 1. A se face mai mult, a spori, a se mări numeric sau cantitativ. Pe încetul aste feude Se înmulţiră, negruzzi, s. i 273. T r a n z. Ştie înmulţi, iar nu răsipi averea. sbiEra, p. 218. 4" T r a n z. (Folosit şi absolut) A face operaţia înmulţirii, a multiplica. Copilul a învăţat să înmulţească. 2. (Despre vieţuitoare) A produce indivizi noi din aceeaşi specie, a se reproduce. Peştii se înmulţesc prin icre. Feriga se înmulţeşte prin spori. ■mentale prin care din două numere (numite deînmulţit şi înmulţitor) se obţine un număr (numit produs) egal (în cazul cînd înmulţitorul este un număr întreg) cu suma rezultată din adunarea cu sine însuşi a deînmul-ţitului de atîtea ori cît indică înmulţitorul; multiplicare. Folosindu-se de o cretă groasă, înşira pe tejghea coloane lungi şi încîlcite de cifre, adunări, înmulţiri, procentaje. Galas, b. i 20. <$» Tabla înmulţirii = tablou care conţine produsele înmulţirii între ele a primelor zece numere. 2. Procesul producerii de indivizi noi din aceeaşi specie; reproducere. ÎNMULŢIT, -Ă, înmulţiţi, -te, adj. Sporit, mărit. în pulberea lunii cîntecul se înălţa înmulţit parcă. SAdo-veanu, o. vi 331. ÎNMULŢEE0R s. n. Număr cu care se înmulţeşte alt număr. ÎNMUNDERÂT, -Ă, înmundiraţi, -te, adj. (învechit) îmbrăcat în mundir. Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi înmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solemnă. negruzzi, s. i 36. ÎNMURGÎ, pers. 3 înmurgeşte, vb. IV. I n t r a n z. A amurgi, a însera. Se puseră şi-şi petrecură pină înmurgi bine. RETEGANUL, p. ii'56. Refl. Pină să plece, se cam inmurgise. ISPIRESCU, la Tdrg. ÎNNĂDÎ1, înnădesc, vb. IV. T r a n z. A adăuga unui obiect alt obiect sau o bucată (de acelaşi fel) cosînd, înno-dînd, sudînd, lipind etc. pentru a-1 mări sau a-1 lungi; a lega sau a coase unul de altul. A înnădit rochia. t=i Briile îşi înnădiră. De picioare îl legară, pann, p. v. I 84. Ba căpestre mi-a-nnădit, Frîu de frtu a tot lungit, ca un lanţ a-nchipuit. teodorescu, p.p. 441. <0* F ¡ Ş-Lăutarii ii ziseră mai departe, ca să înnădească veselia întreruptă, camil petrescu, o. ii 82. ÎNNĂDÎ2, înnădesc, vb. IV. Refl. (Despre peşti) A se obişnui să vină la mîncarea ce li s-a dat ca nadă; (despre animale) a se obişnui să vină la o mîncare care le-a plăcut. Nişte porci, spărgînd gardul intr-un loc, se înnădise in grădină la păpuşoi. crEangX, a. 123. O vulpe la ţăran se înnădise-odată. donici, F. 39. 4- (Despre oameni) A se obişnui să vină undeva (unde n-ar trebui să vină) sau să facă ceva (ce n-ar trebui să facă). Acel Iancu Hoţu, după ce a făcut o ticăloşie şi s-a înnădit la rău, n-a mai cunoscut ce-i omenia, sadoveanu, o. viii 247. Tranz. fact. Vezi, nu mi-l înnădi pe aici. pas, z. i 100. Şi tu, babă, eşti bătrînă şi... ce mai vii să înnădeşti fata? contemporanul, iv 396. ÎNNĂDÎT, -Ă, înnădiţi, -te, adj. împreunat sau îmbinat cu o bucată (de acelaşi fel) cusută, înnodată, sudată etc. pentru a deveni mai mare, mai lung. Cearşafuri înnădite. Din pielcea neargăsită De la trei oi înnădită. TEODORESCU, p. p. 620. înnăditUră, înnădituri, s. f. Bucată înnădită; locul unde s-a înnădit, înnăditură lucrată cu îngrijire. ÎNNĂMOLÎ, înnămolesc, vb. IV. R e f 1. A se înfunda în nămol; a se îngloda, a se împotmoli. Joi s-a înnămolit piroscaful «Hungaria«... E slabă nădejde că va putea fi despotmolit. La TDRG. — Variante: înnomoli (vissarion, b. 241, dunX-reanu, n. 29, ISPIRESCU, l. 169), nămoli (i. ionescu, p. 386) vb. IV. ÎNNĂMOLÎRE, înnămoliri, s. f. Acţiunea de a (s e) înnămoli; depunere de nămol, împotmolire. La gura rîurilor se formează la început înnămoliri întinse, apoi insule şi în sfîrşit, o porţiune de pămtnt întinsă, adeseori ÎNMULŢIRE, înmulţiri, s. f. Acţiunea de a (s e) înmulţi şi rezultatul ei. 1. Mărire a numărului sau a cantităţii; sporire. Pentru creşterea bovinelor trebuie să se asigure înmulţirea şi îmbunătăţirea raselor celor mai bine adaptate condiţiilor locale din diferite raioane ale ţării, scînteia, 1954, nr. 2S61. 4* (Mat.) Una din cele patru operaţii funda- ÎNNĂMOLIT — 648 — ÎNNOBILA ttrăbătuîă de'canale mici. GEOGRAFIA Fiz. *180. Golind... virfurile munţilor expunem inundării, innămolirii... văile cîmpiile nnasire. I. IONESCU, P. 71. — Variantă: înnomolire s. f. ÎNNAMOLÎT, «A, înnămoliţi, -te, adj. înfundat în nămol, aroperit de nămol; înglodat, împotmolit. Dunărea se limpezeşte de sloii scurşi spre mare, vasele ridică ancorele înnămolite )i se despart plutind spre alte locuri. BART, E. 332. — Variantă : înnomolit, -ă adj. ÎNNÂRĂYÎ vb. IV v. nurăvi. ÎNNĂRĂVÎT, -Ă adj. v. naruvit. ÎNNÂSî'IjT, -Ă, înnăscuţi, -te, adj. (Despre însuşiri fizice sau psihice) Cu care se naşte cineva ; congenital. Pentru scriitorul sovietic, viciile nu sînt pete înnăscute, iar suferinţele nu sînt o inevitabilitate fatală, v. rom. decembrie 1953, 278. ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. T n t r a n z. A-şî pierde facultăţile mintale, a ajunge nebun ; (prin exagerare) a deveni zăpăcit, aiurit. Pe pustiul ţărm al mării stă cu părul despletit Toamna, ca o călătoare care a înnebunit. D. botez, P. o. 50. Trăia la praguri, şi-n nevoi Că-n urm-f'-nnebun COŞBi'C, p. i 229. <$«■ Expr. (Familiar) Ai înnebunii? exprimă mirarea şi blamul faţă de vorba sau purtarea nepotrivită a interlocutorului. <*> Tranz. L-a înnebunit frica. (Expr.; familiar) Nu mâ-iinebimi! exclamaţie folosită cînd se spun lucruri de necrezut, care te uimesc, te minunează. Nu mă-nnebuni, onorabile! Dumneata eşti? caragiale, o. i 81. Au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?. . . nu mă-nnebuni! alecsandri, t. 993. Tranz. A plictisi, a agasa. Ei, destul acuma, lasă, nu ne mai înnebuni. contemporanul, i 163. 4* Expr. A înnebuni do cap (pe cineva) = a zăpăci (pe cineva). — Variantă: nebuni (reteganul, p. iv 49, eminescu, n. 9, negruzzi, s. 1 32) vb. IV. ÎNNEBUNIT, -Ă, înnebuniţi, -te, adj. Care .=i-a pierdut facultăţile mintale, nebun, smintit; (prin exagerare) scos din minţi, zăpăcit, uluit. Cîţiva simbriaşi ai portului aleargă înnebuniţi dintr-o parte în alta. sahia, N. 39. Înnebunit în bătăi... el recunoaşte că a ucis pe Dumitru, ghekea, st. cr. n 152. ' — Variantă: nebunit, -¡1 (drăghici, r. 225) adj. ÎNNEGRI, înnegresc, vb. IV. 1, Tranz. A vopsi cu negru, a acoperi cu o culoare neagră, a da cu negru; p. e x t. a face să devină de culoare închisă, a întuneca. Amurgul înnegrise zarea, S-auzea-n departe tremurat cîn-tarea Buciumului jalnic, coşbuc, p. i 249. Se necăji şi şterse versul tot, îl înnegri bine, ca să nu se mai poată citi. vlahuţă, o. A. III 78. -4 A murdări, a păta. Ai înnegrit-o [cămaşa] de nu ştiu zău, cum am s-o scot din boală. rebreanu, i. 45. -4 F i g. (Despre lucruri negre) A face să pară lucrurile înconjurătoare de culoare neagră. Stoluri de ciori înnegresc ramurile copacilor, vlahuţă, o. a. ii 34. 4» Intranz. şi Refl. A prinde o culoare neagră, a deveni negru: f i g. (despre plante) a se veşteji. Busuiocul a-nnegrit, Rozmarinu-a-ngălbinit. alecsandri, P. P. 284. Abia noaptea înnegreşte, şi vroi zori să se ivească, conachi, p. 103. 4* R e f 1* (Despre oameni) A se bronza de soare. 2. Intranz. A părea, a se arăta de culoare neagră (detaşîndu-se pe un fond deschis). Pe-o culme uşoară, înnegrea un pilc de mărăcini, sadoveanu, o. a. iii 54. -4 A-fi pierde strălucirea, a păli, a deveni mohorit. Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă. eminescu, o. i 95. 3. T r a n z. F i g. A acoperi hînia cu slove; a scrie. Cu gindiri şi cu imagini Innegrit-am multe pagini, Şi-ale cărţii, şi-ale vieţii Chiar în zorii tinereţii, eminescu, o. iv 292. 4. Tranz. F i g. A descrie (pe cineva) în culbri negre, a vorbi de rău; a ponegri. Duşmanii mei se înmulţesc... Aleargă toţi şi mă-nnegresc. macedonski, o. i 37. Cu gardu m-au îngrădit, Cu vorba m-au înnegrit. TEODORESCU, P. P. 317. • — Variantă: negri (sbiera, p. 227, negruzzi, s. i 233, id. ib. ii 221) vb. IV. ÎNNEGRÎRE s. f. Acţiunea de a (se) î n n e g r i. înnegrire cu catran. ÎNNEGRIT, -A, înnegriţi, -te, adj. Făcut negru, vopsit cu negru; devenit negru; f i g. (despre pămînt) lipsit de vegetaţie. Afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit. alecsandri, p. a. 109. ÎNNEGURA, înnegurez, vb. I. 1. T r a n z. A acoperi cu negură, cu ceaţă. Aburii, înălţîndu-se de pe apă, începeau a înnegura orizontele amurgit. ODOBESCU, S. III 96. F i g; Singurul nor care înnegură astă viaţă lină, fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, s. I 110. Refl. Soarele cade roşu, mărit, printre nori, dincolo de dealul care s-a înnegurat ca o umbră. CAMIL PETRESCU, o. I 296. (F i g.) în înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte. CAMIL PETRESCU, v. 24. 2. R e f 1. F i g. (Despre persoane, faţa sau privirea lor) A căpăta o expresie tristă, a se întuneca. Ochii căiprii ai lui Tudor se înnegurară. SADOVEANU, o. vii 66. <$> Tranz. Dinspre fluviu se arătă o maşină... ochii se întoarseră într-acolo, urmărind-o, şi ca un semn rău înnegură obrazurile. camilar, N. I 258. Taci, măicuţa me, Nu mă-nnegura, Că te-oi blăstăma. ŞEZ. ii 83. -4* (Despre ochi , sau privire) A se tulbura, a se împăienjeni. I se înnegură privirea, dar pe urmă văzu limpede, sadoveanu, o. vii 54. ÎNNEGURÂRE, înnegurări, s. f. Faptul de a (se) înnegura; întunecare. Chipurile celor din umbra duzilor. . . începuseră să se şteargă în înnegurarea domoală. CAMIL PETRESCU, O. II 195. ÎNNEGURAT, -Ă, îtineguraţi, -te, adj. 1. Acoperit de negură sau de ceaţă. în albăstreala înnegurată a cerului se pierdeau culmile păduroase. odobescu, s. m 195. 2. F i g. (Despre persoane, faţa sau privirea lor) întunecat, posomorit. Cîţiva boieri cu privirile înnegurate pătrunseră pînă la Tomşa. Sadoveanu, o. vn 18. Numai singur el Să mi se prefacă Că nu-i supărat, Nu-i înnegurat. coşbuc, ^p. ii 152. — Variantă: negurdt, -ă (negruzzi, s. n 21) adj. ÎNNEMERl vb. IV v. nemeri. ÎNNEMURÎ1, înnemuresc, vb. IV. Tranz. (Învechit, rar) A face nemuritor, a imortaliza. Arătat-am luncii lucrare de zînă, Prin care concertu-i l-ai înnemurit. ALECSANDRI, p. iii 528. ÎNNEMURÎ2, înnemuresc, vb. IV. R e f 1. (Rar) A deveni neam cu cineva (prin căsătoria sa sau a unui membru al familiei sale), a se înrudi cu cineva. Femeile... cele mai de aproape înnemurite cu nepoata. La TDRG. ÎNNISIPÂ, înnisipez, vb. I. Refl. (Despre conducte, canale etc.) A se astupa prin depunere de nisip. Înnobilă, înnobilez, vb. I. Tranz. 1. (în orîn-duirea feudală) A da unei persoane un titlu de nobleţe. 2. F i g. (Cu privire la oameni sau la manifestările şi înfăţişarea lor) A face mai distins, mai fin; a înălţa. Femeile bătrîne... poartă în unele zile pe cap, liniştite şi grave, o maramă lungă de borangic, care le înnobilează profilul, bogza, c. o. 371. Arta a fost unul din marile titluri de nobleţă a omului, de aceea, în amintirea posteri- Înnobilare — 649 — ÎNNOPTARE lăţii, rămin numai popoarele care şi-au înnobilat sufletul. SADOVEANU, E. 62. 3. (Cu privire la animale şi plante) A îmbunătăţi calitatea unei specii sau a unei rase; a ameliora. 4- (Cu privire la materiale) A îmbunătăţi proprietăţile prin procedee fizice sau chimice. ÎNNOBILĂItE, înnobilări, s. f. Acţiunea de a înnobila. 1. (în orinduirea feudală) Acordare a unui titlu de nobleţe. Ceea ce este esenţial in evoluţia figurii acestui revoluţionar nu este momentul înnobilării sale, ci faptul că el a pornit de jos, ca fiu al poporului. CONTEMPORANUL, s. n, 1948, nr. 113, 9/1. 2. F i g. (Despre oameni sau despre manifestările şi înfăţişarea lor) înălţare, acordare, imprimare a unui caracter mai distins. în literatură şi artă, ca şi in ştiinţă, preocuparea 'de a avea in centrul activităţii omul, de a milita pentru transformarea lui, pentru înnobilarea lui spirituală, constituie o sarcină fundamentală, sarcină care iţi are rădăcina in concepţia clasei muncitoare despre cultură, ca bun al maselor, contemporanul, s. n, 1953, nr. 357, 3/4. ÎNNODĂ, initâd, vb. I. T r a n z. 1. A face un nod (sau mai multe) la o sfoară sau la alt material flexibil; a uni doua bucăţi de material flexibil printr-un nod; a înnădi. Se plecă în jos, se prefăcu că-şi înnoadă mai bine sfoara de la o opincă, camilar, tem. 29. Prefăcindtt-se că îi caută în cap, ii înnodă două viţe de păr, fără să ştie el. ISPIRESCU, L. 381. Mer-gtnd lîngă vergele înnoadă un fir rupt Şi repede ţăranca s-apucă de ţesut, beldjceanu, p. 68. Sfoara-n nouă că-ndoia. Ca arcanul o-nnoda Şi ca lanţul O făcea. TEODORESCU, P. P. 540. -v- Refl. pas. Părul castaniu era pieptănat lins peste tlmple şi o coadă groasă se înnoda la ceafă. sadoveanu, o. i 407. 4 Re f.l. (Despre fire, sfori) A căpăta un nod, prin formarea unui ochi şi strîn-gerea lui. -$> F i g. [Oamenii] se risipiseră pe drumurile lungi ale cimpiei ce se înnodau in dosul gării. DUMITRU;, n. p. 10. Espr. A sc înnoda In vorbă (sau In ccnrtfi) sau (tranz.) 11-şi înnoda vorbele = a se prinde Ia ceartă, a începe cearta; a se certa. De nebun şi de muierea rea fiece înţelept fuge Şi nu se înnoadă la ceartă. PANN, P. V. I 169. Sus pe rămurele Două păsărele Ceartă-mi-se ceartă, Vorbele-şi înnoadă. TEODORESCU, p. r. 457. 2. F i g. A încropi, a agonisi. Patruzeci şi opt de ani a muncit pe brSnci, cu rivtiă, însă n-a putut să înnoade nimic. SAiilA, N, 94. 4" A înjgheba, a închipui, a alcătui. Prietenii îl găsiră, pe cind înnoda altă carte in bojdeucă, îmbrăcat numai intr-o cămaşă de pînză albăstrie. CĂLI-NESCU, I. c. 139. — Variantă: (regional) noilii (teodorescu, p. p. 382) vb. I. ÎNNODĂR13 s. f. Acţiunea de a (s c) î n n o d a. ÎNNODĂTllRĂ, innodături, s. f. înnodare; nod ; lucru înnodat. Cite o mărgea de aur mat ta fiecare înnodătură. caragiale, o. iii 19. Ochii rîndului de dinainte sînt legaţi de a pînzei de dinapoi prin înnodaturile unei alte ată. ŞEZ. IV 114. ÎNNOÎ, înnoiesc, vb. IV. 1. T r n n z. (Privitor la un obiect) A face din nou, a face (ca) nou (înlocuind sau reparînd ce era vechi, uzat); a reface, a repara, a drege. V. restaura. A înnoit casa de nici n-o mai cunoşti. 4" A pune un lucru nou în locul altuia vechi; a schimba, a primeni. A înnoi parcul de maşini. A înnoi garderoba, a înnoi de moi multe ori vinul din oală. SADOVEANU, O. I 48. 4" Refl. A se îmbrăca cu. ceva nou; a-şi face haine noi. Să ne cîrpim, că nu putem tot să ne înnoim, pann, r. v. iii 71. 2. Intranz. A creşte din nou, a se reface. Am umblat multă vreme pe mirişti, prin mlaştini_apoi am dat de ftnefe cosite, pe care innoia otava, sadoveanu, O. I 361. 4- Refl. F i g. A se împrospăta, a se regenera, a se preface, a se transforma, a se redeştepta. Ş-o da o ploaie cu soare Ntiielile să se-nmoaie Frunza să li se-nverzească. Dragostea să se înnoiască, bibicescu, p. P. 65. 3. Tranz. (Privitor la o acţiune, un document etc.) A face încă o dată, a repeta; a prelungi valabilitatea. Primeşti a-(i innoi mărturisirile? NEGRUZZI, s. iii 341. Costantin Basarab, urcindu-se pe tron la 1655, innoi hrisovul lui Matci-vv. împotriva grecilor şi a dezrobirii monastirilor. BĂLCESCU, O. I 70. F i g. Problemele in care înot abia ţinîndu-mă la suprafaţă... ie complică în fiecare zi. ibrXileanu, a. 98. Prin holde coapte, fetele grăbite înoată pin’ la brîu, împodobite Cu roşu mac şi vinete cicoare. iosif, v. 71. Dar ce-i în grîu? O fată — înoată-n spice pînă-n brîu. coşbuc, p. i 170. .+ Tranz. (Rar, complementul indică o apă) A trece înot. Peste munţi treceţi, Marea ajungeţi, Marea înotaţi. TEODORESCU, P. P. 401. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate. ALECSANDRI, P. P. 122. -4 Fig- A pluti, a se mişca într-un mediu. O ţintă de lumină prin umbră viu înoată. ALECSANDRI, P. A. 167. Astă lună ce înoată în tărie, Ca fanai purtat de valuri pe a mărilor cîmpie. alexandrescu, p. 138. 2. F i g. A fi cufundat în ceva, a fi înconjurat din toate părţile de ceva, a fi cuprins, copleşit de ceva. Ochii înotau in lacrimi şi tot sîngele i se urcase în obraz. vlahuţX, o. a. 123. Sufletu-i acum înoată in bucurie. odobescu, s. m 84. Tristă le e inima, Că le-noată-n voie rea. teodorescu, p. p. 231. A avea din abundenţă ceva. înoată in bani. 3. Fig. A străbate cu greu. Văzu un mînzuc roşietic, cu zurgălău la gît, abia înotînd prin glod. camilar, n. i 29. Mi-l închipui încă o dată, cum a trecut peste munţi, bătut de vînturi, înotînd în zăpadă, cu stiva de lemne în spinare. bogza, Ţ. 33. Cu mare greutate înotam prin troianul de omăt. contemporanul, în 570. — Variantă: (regional) nota (teodorescu, p. p. 61) vb. I. ÎNOTATOARE, înotătoare, s. f. Membrană cu ajutorul căreia înoată peştii şi alte animale acvatice; aripioară. înotAtOr, -oAre, înotători, -oare, adj. Care ştie să înoate, care înoată. Reptile înotătoare. + (Substantivat) Persoană care practică înotul. A intrat sub corabie şi înotătorii n-au mai putut-o găsi. SADOVEANU, F. J. 255. Vezi, fii cu băgare de seamă, înotătorule. Nu cumva să aud că ai fost iar la adine. SEBASTrAN, T. 51. Un înotător de forţă — premiul întîi la băi de mare la Constanţa. BRĂESCU, V. A. 21. ÎNRAFTURAT, -A adj. v. înrăîturat. Înrădăcina — 651 — ÎNRÎURIRE ÎNRĂDĂCINA, înrădăcinez, vb. I. Refl. A se încuiba adînc, fără să mai poată fi extirpat. începu a-l tracta pentru plămini, dar nu putu învinge răul care se înrădăcinase, negruzzi, s. ii 154. 4- (Despre idei, metode, deprinderi) A prinde rădăcini, a intra adînc (în ■obişnuinţă, în conştiinţă etc.), a pătrunde adînc, temeinic. Se înrădăcinează tot mai adine in mase atituditiea conştiincioasă în ceea ce priveşte respectarea legilor şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de stat. scînteia, 1953, nr. 2630. ÎNRĂDĂCINĂRE s. f. Acţiunea de a se înrădăcina. Organizaţiile de partid luptă pentru înrădăcinarea intransigenţei revoluţionare in aplicarea politicii partidului nostru. LUPTA DE clasă, 1952, nr. 5, 56. ÎNRĂDĂCINĂT, -Ă, înrădăcinaţi, -te, adj. (Despre idei, sentimente, valori morale etc.) Pătruns adînc, intrat temeinic în obişnuinţă, în conştiinţă. ÎNRĂFTURĂT, -A, inrăfturaţi, -te, adj. (Regional, xar, despre cai) Cu hamurile puse. Scoase-un cal negru... înşelat Şi-nrăfturat, Cum e bun de-ncălicat. TEODO-M)SCU, P. P. 154. — Variante: înrafturat, -ă, îutraftiirat, -ă (şez. xii 128) adj. ÎNRĂI, înrăiesc, vb. IV. Refl. A deveni (mai) rău, a se înrăutăţi, a se agrava; (despre fiinţe) a deveni răutăcios, plin de răutate. A cincea zi [rana] a început să se înrăiască. camil peTrescu, T. ii 284. De va ştifata că el ştie, mai rău se va înrăi. rebreanu, i. 24. Codrul Se-ndeseşte, Drumul Se-nrăieşte. teodorescu, p. p. 497. •$> Tranz. (Cu privire la fiinţe) Uritul înserărilor cu ploi monotone, nopţile lungi şi necazurile îl înrăiau pe Gore. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 54. ÎNRĂIRE s. f. Faptul de a se înrăi. ÎNRĂIT, -A, înrăiţi, -te, adj. Care e plin de răutate, care a devenit rău; înverşunat, îndîrjit. Se băteau în parte, înrăiţi ca doi duşmani de moarte, popa, V. 314. N-o să-l iau, că-l ştie ţara Şi fricos şi înrăit. coşbuc, P. ii 84. Portofelul meu cu bani... L-am pierdut... Ştiu foarte bine că l-am avut, întîmpină Duţu, înrăit. slavici, o. r 365. + învechit (în rele), incorigibil. Maistrul se uită încurcat la dînsul cîteva clipe, apoi începu a tuşi prelung, tuse de fumător înrăit, v. rom. ianuarie 1952, 222. Nu poftea să asculte cine ştie ce prostii supărătoare din gura acestui băiat înrăit, vornic, p. 181. ÎNIÎĂMĂ, înrămez, vb. I. Tranz. A pune (un obiect) în ramă. V. încadra. Fericită, Adriana îl rugă să le primească [ţablourilej , din partea lor, scuzin-du-se că nu au avut posibilitatea să le înrămeze, camil PETRKSCU, N. 168. ÎNRĂUTĂŢI, înrăutăţesc, vb. IV. T r a n z. 1. A face ca ceva să devină mai rău, a agrava. Crizele periodice de supraproducţie înrăutăţesc şi mai mult situaţia clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 7-8, 102. <£. Refl. Muncitorii englezi cer sporirea salariilor şi pornesc la lupta grevistă pentru a obţine această revendicare pentru că nivelul lor de trai se înrăutăţeşte necontenit. scînteia, 1953, nr. 2857. 2. (Rar) A face să devină rău, a înrăi. Sălbătăci şi înrăutăţi... taurul_____pină intr-aţît, îneît nu se mai putea apropia nimeni de diitsul. ISPIRESCU, V. 45. — Pronunţat: -ră-u-. ÎNRĂUTĂŢÎRE, înrăutăţiri, s. f. Faptul de a (s e) înrăutăţi; agravare, înrăire. înrăutăţirea situaţiei în ţările capitaliste. 4- (Concretizat, rar) Faptă rea, răutate, ticăloşie. în zadar îmbiau streji de amăuţi şi de simeni; nu puteau stirpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor, negruzzi, s. 1 16. — Pronunţat: -ră-u-. ÎNRĂUTĂŢIT, -Ă, înrăutăţiţi, -te, adj. Care a devenit rău; răutăcios, înrăit. Un găinar înrăutăţit. Fura de ici, fura de colo. sadoveanu, o. vii 359. Nici un om înrăutăţit nu e fericit. Omul rău suferă... şi niciodată sufletul său pace n-are. BĂLCESCU, o. I 348. — Pronunţat: -ră-u-. ÎNREGIMENTA, înregimentez, vb. I. Refl. A intra într-o grupare, într-un partid. V. încadra. ÎNREGIMENTARE s. f. Acţiunea de a se înregimenta. V. încadrare. ÎNREGISTRA, înregistrez, vb. I. T r a n z. 1. A înscrie (un act, o petiţie etc.) într-un registru (sub un număr). Avea un serviciu de noapte la uzină, înregistra ceva acolo. SAHIA, N. 95. + (Despre aparate tehnice) A consemna (în mod mecanic). Seismografele înregistrează cutremurele de pămînt. 2. A însemna, a consemna în scris (un fapt, un eveniment), a lua notă de... înainte vreme tot se mai găsea din timp în timp... un Ureche, un Costin, un Ne-culcea, un Greceanu, uricari, letopiseţi şi cronicari Istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră, cele ce se petreceau in timpurile lui Grigore Ghica, lui Cantemir, lui Brîncoveanu etc. chica, s. 86. 4- A introduce, a încorpora, a primi. Ca urmare a marilor transformări petrecute în ţara noastră în anii regimului democrat-popular limba romină a înregistrat — in vocabularul ei — numeroase schimbări de sens. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373,1 /l. Ab s ol. Trecea, privea, înregistra, judeca. C. PETRESCU, A. 322. + F i g. A reţine (în memorie), a ţine seamă de.. De Marenne înţelegea cum stau lucrurile şi afirma că înregistrează bine în memorie ce i se spune, sadoveanu, z. c. 66. Grigore se mulţumea să înregistreze dorinţele ei ca să-i fie toate împlinite cu sfinţenie, rebreanu, r. 1 212. 3. F i g. (Cu privire la rezultate, realizări, succese etc.) A înscrie Ia activul său, a obţine, a realiza. Ţările democrate înregistrează necontenit succese atit in domeniul dezvoltării industriei, agriculturii şi construcţiei de stat, cit şi în domeniul culturii, scînteia, 1953, nr. 2632. Sub conducerea partidului, poporul nostru a înregistrat victorii deosebite pe drumul dezvoltării economice şi culturale a ţării, contemporanul, S. n, 1954, nr. 410, 1/1. ÎNREGISTRARE, înregistrări, s. f. Faptul de a înregistra. 1. înscriere într-un registru. înregistrarea noilor născuţi, cn La biroul nostru de înregistrare îşi aşteaptă rîndul să fie catalogate şi aduse aci ultimele noutăţi din ţara dumitale. STancu, u.r.s.s. 35. 2. însemnare, notare (a unui fapt, a unui eveniment) înregistrarea faptelor istorice. , 3. înscriere, însemnare cu ajutorul aparatelor a unui fenomen care poate fi consemnat grafic. înregistrarea sunetelor. ÎNREGISTRATOR, -OĂRE, înregistratori, -oare, adj. (Adesea substantivat) (Aparat) care înregistrează. Aparat înregistrator. ÎNRÎURÎ, înriuresc, vb. IV. Tranz. A exercita o influenţă, a influenţa. Eram şi eu inrîurit de sfiala îngrijorată a celorlalţi, camil PETRESCU, U. N. 28. Seninătatea gravă a Saşei se întunecase în umbra unei melancolii dureroase, ce părea că înrîureşte deopotrivă pe toţi dimprejur. D. zamfirescu, r. 11. <$- Intranz. Legături de rudenie şi prestigiul ce dă o mare avere înriuresc asupra societăţii lipsită de principii de moralitate, bolin-Tineanu, o. 432. Prefacerile înrîureau în fiinţa... politică sau morală [a naţiunilor], negruzzi, s. i 200. ÎNRÎURÎRE, inrîuriri,.s. f. Acţiunea de a înrîuri şi rezultatul ei; influenţă, influenţare. Versurile lui exer~ citau asupra mea o înriurire extraordinar de puternică. ÎNROBI G52 — ÎNSĂILARE- vxaituţă, o. A. 441. Se vede că foamea are multă inrîurire asupra închipuirii, alecsandri, o. p. 240. Teatrul romîn. .. avu o mare inrîurire asupra literaturii. NEGRUZZI, s. I 341. ÎXROBÎ, înrobesc, vb. IV. Tranz. A supune, a aservi; a robi. în goană după obţinerea de profituri maxime, imperialiştii înrobesc şi jefuiesc tot mai mult popoarele din aceste ţări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. ÎNR0I5ÎRE. înrobiri, s. f. Acţiunea de a înrobi şi rezultatul ei; robire. ÎNROBÎT, -A, înrobiţi, -te, adj. Aservit, supus, subjugat din punct de vedere economic şi politic. L\R0B1T()R, -OĂRE, îrirobitori, -oare, adj. Care înrobeşte pe cineva sau îl aducc în stare de robie. 8 mi-iioane de muncitori şi funcţionari au spus « Nu » politicii cconomice înrobitoare a marelui capital, contemporanul, S. ii, 1948, nr. 112, 10/4. (Substantivat) în lupta împotriva înrobitorilor fascişti, poporul sovietic a dat dovadă de un eroism neasemuit. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 2/5. ÎNROLA, înrolez, vb. I. Refl. A se înscrie în rolurile armatei, a intra în armată. La toate răspîntiile se Înrolează voluntari. CAMIL PETRESCU, T. ii 352. De tînăr, s-a înrolat ca matroz pe o corabie, odobescu, s. iii 248. Tranz. Romanii înrolează o parte din populaţia dacă în diferite unităţi ale armatei imperiului. IST. r.p.r. 38. F i g. A intra în rîndurile unei organizaţii de masă, ale unui partid; a se înregimenta. Sub steagul leninismului se înrolează mereu milioane şi milioane de oameni care sînt însetaţi de libertate şi care urăsc asuprirea imperialistă, contemporanul, S. ii, 1952, nr. 289, 1/5. ÎNROLARE, înrolări, s. f. Acţiunea de a (se) î n-r o 1 a. ÎNROŞÎ, înroşesc, vb. IV. 1. Tranz. A colora, a vopsi în roşu, a face să fie roşu. Soarele coboară in pîclele munţilor, înroşind asfinţitul. SADOVEANU, O. I 74. Apusurile erau ca sîngele şi parcă înroşeau şi pămîntul. Gîrleanu, L. 41.Refl. (Despre metale) A se încinge în foc, a deveni incandescent. Cit se înroşeşte ştanga de fier in jar, roade un hărlănaş de slănină, sadoveanu, E. 90. 2. Refl. (Despre persoane sau despre faţa, obrazul lor) A se face roşu (la faţă), datorită unui aflux de sînge; a se îmbujora. Eu, domn’ Tăun, îţi mulţă-mese... răspunse Jfrim, înroşindu-se uşor de atita cinste cît i-o făcea, camilar, tem. 65. Grigoriţă se uită furios la mine, se înroşi pînă-n vîrful urechilor, dădu să zică ceva şi nu zise nimic, hogaş, dr. 240. Tranz. f a c t. Mă-nroşeşte singur gindul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. coşbuc, p. i 73. 3. Refl. (Rar, despre unele fructe sau legume) A deveni roşu (semn că a ajuns la maturitate); a se coace. Cireşile s-au înroşit. — Variantă: roşi (alecsandri, p. m 217, negruzzi, s. n 3S, eminescu, n. 25) vb. IV. ÎXROŞlT, -A, înroşiţi, -te, adj. Colorat în roşu; devenit roşu. Parcă s-a lăsat un nor Pe lumina ochilor Şi din cend înroşit Soarele s-a prăvălit. DEŞLIU, M. 68. Roza avea ochii înroşiţi şi nu mai ieşea din casă. pas, z. i 62. ÎNROURA, pers. 3 înrourează, vb. I. Refl. A se acoperi de rouă. (F i g.) Pleoapele băbuţei se înrourară de lacrimi. MIHALE, o. 167. ÎXROUIÎĂT. -Ă. înrouraţi, -te, adj. Acoperit de rouă, umezit de rouă. Adincurile înrourate ale codrilor se deşteptară intr-un ecou prelung şi jalnic; vuietul aleargă din poieni in poieni, clocotind, sadoveanu, o. i 63. Iubirea lui e ca o floare cu petalele înrourate, camil petrescu, T. n 101. Pe cîmpia-nrourată Dintr-al zilei • revărsat Aduna frumoasa fată Rouă-n galbene ulcioare. coşbuc, p. n 82. F i g. înc-o trăsătură pe aceeaşi urmă, ceva• mai adincă, şi rana apăru înrourată de sînge, mironescu, s. a. 35. ÎNRUBEDENÎT, -A, înrubedeniţi, -te, adj. (Rar) înrudit. Se ştie înrubedenit cu el prin fiică, ardeleanu, d. 186. ÎXRUDÎ, înrudesc, vb. IV. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») 1. A fi rudă cu cineva* 2. Fig. A avea caractere esenţiale comune cu cineva. — Variantă: (învechit) rudi (GHICA, S. 267, şez. I 150, pann, p. v. i 80) vb. IV. ' tXRUDÎRE, înrudiri, s. f. Faptul de a se î n r u d i. 1. Legătură de rudenie. Din inima lor tiu s-a şterr purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. O înrudire cu cel întîi ministru... nu putea fi decît protivnică liniştei pre care el atît o dorea, negruzzi, s. ii 152. (Cu sens colectiv) Elisabeta totdeauna găsea un sprijin în numeroasa ei înrudire leşască. sadoveanu, o. vii 97. 2. Fig. Asemănare, afinitate. Cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. CĂLINESCU, I. c. 296. Realismul teatrului lui Shakespeare are profunde înrudiri cu ceea ce vrea să realizeze teatrul sovietic. SAHIA, u.r.s.s. 148. — Variantă: (învechit) rudire (RUSSO, o. A. 25) s. f. ÎNRUDIT, -A, înrudiţi, -te, adj. 1. Care este rudă sau a devenit rudă (prin alianţă) cu cineva. Familii înrudite. (Substantivat) în capiii satului s-au strîns: Părinţi şi fraţi şi înrudiţi Cu cei de cale pregătiţi, neculuţă, ţ. d. 99. 2. Fig. Care prezintă caractere esenţiale comune cu. . care este apropiat de.. care are afinitate cu... Lectura este un proces de creaţie: citind un roman, cititorul face o muncă înrudită cu aceea a scriitorului: el completează prin imaginaţia sa ceea ce există în text. V. ROM. decembrie 1953, 270. ÎNS conj. 1. (Cu sens adversativ; leagă două propoziţii sau două părţi de propoziţie, fără a fi totdeauna primul cuvînt al propoziţiei sau al grupului de cuvinte pe care îl introduce) Cu toate acestea, totuşi, dar. Biata babă era umflată cît o bute.. . simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. creangX, p. 15. O, şopteşte-mi — zice dînsul — tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nenţelese, insă pline de-nţeles. eminescu, o. I 82. De-abia înserase, uliţele erau însă pustii. negruzzi, S. I 15. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, însă triste şi amare. alexandrescu, p. 134. (învechit, precedat de «dar», «şi», «ci» etc.) Un om care iubeşte cu tinereţă pe gingaşa lui soţie, şi însă nu o poate vedea, negruzzi, s. I 56. Potera l-a-ncunjurat, Şi burduf mi l-a legat. Dar, lui însă, nu-i păsa, Ci mustaţa îşi răsucea. ŞEZ. v 94. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. Pe asigurările astea însă nu prea conta, rebreanu, r. II 66. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. ispirescu, L. 2. ÎNSĂILÂ, însăilez, vb. I. Tranz. A coase cu împunsături rare, în mod provizoriu, a prinde cu aţă. ^ F i g. A imagina, a improviza. însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite. M. I. caragiale, c. 116. — Pronunţat: -să-i-. ÎNSĂILARE, însăilări, s. f. (Rar) Acţiunea de a însăila. — Pronunţat: -să-i-. 'ÎNSĂILAT — 653 — ÎNSCĂUNAT ÎNSĂILĂT, -Â, însăilaţi, -te, adj. Cusut provizoriu, •prins cu aţă. Haină însăilată. F i g. Făcut provizoriu, înjghebat, schematic. — Pronunţat-să-i-. —i Variantă: înseiMt, -ă (NE-gruzzi, s. i 238) adj. ÎNSĂMĂRĂ, însămărez, vb. I. Tranz. (Popular) A pune samarul (pe măgar sau pe catîr). V. î n ş e u a. Catirafii-nsămăra. teodorescu, p. p. 513. ÎN SĂMĂRĂT, -Ă, insămăraţi, -te, adj. (Popular) Care poartă samarul în spate, căruia i s-a pus samarul. V. î n ş e u a t. Văzu la umbra copacului dormind un om gras, bine îmbrăcat, şi lingă el, o cămilă insămărată, ce mirtca frunze din pom. vissarion, b. 118. Pleacă Costea la Galaţi Cu măgarii insămăraţi. pĂscui.escu, i,. p. 295. ÎNSĂMÎNŢĂ, însămînţez, vb. I. Tranz. 1. A pune în pâmînt sămînţa necesară unei culturi de cereale; a semăna. Ploaia. bogată cade peste şesuri grase şi negre, insăimînţatc de harnici colhoznici pînă la ultima palmă. stancu, u.r.s.s. 36. R e f 1. pas. Pe terenurile gospodăriilor agricole de stat trebuie să se insămînţeze numai suini 7! ţă de soi. scînteia, 1953, nr. 2739. 2. A pune în apă icre sau peşti de sămînţă necesari unei culturi artificiale. A insămînţa un iaz cu crapi. + {Biol.) A depune pe un mediu nutritiv germenii unui microorganism în vederea cultivării lor. A insămînţa bulionul cu o cultură de microbi. ÎNSĂMÎNŢARE, însămînţări, s. f. Acţiunea de a insămînţa şi rezultatul ei. 1. Semănare a unui teren cu sămînţa necesară pentru o cultură agricolă; semănat. Terminarea la timp a însă-■minţărilor adinei de toamnă constituie o datorie patriotică a ţărănimii, scînteia, 1953, nr. 2808. 2. (Piscicultură) Introducerea unei cantităţi de icre sau de > peşti într-o apă, pentru popularea ei cu peşti. însămtnţarea unui lac cu peşte. (Zootehnie) Însămîn-ţare artificială = fecundare artificială. Folosirea la maximum a berbecilor de valoare din rasele amelioratoare, prin aplicarea pe scară largă a însăminţărilor artificiale, contribuie in mare măsură la creşterea efectivului de oi cu lină fină şi semifină. scînteia, 1953, nr. 2745. ÎNSĂMÎNŢĂT1 s. n. Acţiunea de a insămînţa; însămînţare. Însămînţatul porumbului. ÎNSĂMÎNŢÂT2, -A, însăminţaţi, -te, adj. (Despre terenuri) Care a fost semănat, în care s-au făcut însă-mînţâri. O deosebită însemnătate au... măsurile privind lărgirea suprafeţelor însămînţate. scînteia, 1954, nr. 2860. ÎNSANATOŞA vb. I v. însănătoşi. însănAtoşî, iîisănătoşez, vb. IV. Refl. A se face sănătos, a se vindeca de o boală. După ce se însănăto$iy dete o masă mare. ISPIRESCU, L. 158. Tranz. Fig. încercarea guvernanţilor din ţările capitaliste de a însănătoşi economia naţională cu ajutorul unor aşa-zise « impulsuri exterioare », ca de pildă « ajutorul» străin, a dat greş. contemporanul, s. Ti, 1953, nr. 346, 6/2. — Variantă: însănătoşii (negruzzi, s. i 161, şez. vni 29) vb. I. ÎNSĂNĂTOŞIRE, însănătoşiri, s. f. Faptul de a (s e) însănătoşi; restabilire a sănătăţii, vindecare. Chiar după însănătoşirea desăvîrşităt copilul trebui să rămînă la vîntul şi la soarele cîmpului. c. peTrescu, r. dr. 30. Fig. Considerînd dezvoltarea legăturilor economice drept o contribuţie importantă la cauza întăririi păcii şi la însănătoşirea comerţului internaţional Uniunea Sovietică duce în mod consecvent o politică de lărgire a relaţiilor comerciale cu toate statele. lupta de clasă, 1953, nr. 10, 12. ÎNSĂKÂTOŞÎT, -Ă, însănătoşiţiy -te, adj. Vindecat de o boală, devenit sănătos. ( F i g.) Am plecat de la teatru însănătoşit. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. ÎNSĂRCINA, însărcinez, vb. I. Tranz. A da, a încredinţa cuiva îndeplinirea unei lucrări, a unei munci (de răspundere); a da cuiva o sarcină. Costache Spinu fu însărcinat să construiască barăci de-a lungul traseului pentru adăpostid materialelor şi maşinilor. JIANU, c. 173. Cuconu Alecu m-au însărcinat să-l dau d-tale [răvaşul]. alecsandri, T. i 71. Guvernul nostru mă insărcină cu o misie, negruzzi, s. i 67. Refl. A lua asupra sa o sarcină, a se angaja la o lucrare. Cind s-a înfiinţat aici şcoala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit. REBREANU, I. 83. A m bună nădejde să isprăveşti cu bine slujba, cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, I,. 18. Se însărcini să aducă trăsuri de plecare. BOUNTINEANU, O. 269. ÎNSĂRCINARE, însărcinări, s. f. Acţiunea de a (s e) însărcina şi rezultatul ei; sarcină, misiune, îndatorire. Doi ani Turgheniev a fost funcţionar la Ministerul de Interne, cu însărcinări speciale, sadoveanu, e. 234. De dimineaţă maiorul hotărî însărcinarea şi rolul fiecărui ofiţer. VLAiruŢĂ, o. a. 162. Junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare. NE-GRUzzi, s. I 342. ÎNSĂRCINAT, însărcinaţi, s. m. (în e x p r.) însărcinat cu afaceri = funcţionar superior la o legaţie sau la o ambasadă, care reprezintă temporar interesele ţării sale (în lipsa titularului). (Rar, fără determinate) Arăta lui Uszar, însărcinatul rus, obstacolele ce există. ., de a da cestiunii greceşti soluţiunea cerută de puteri. GHica, S. 132. ÎNSĂRCINATĂ, însărcinate, adj. f. (Dqspre femei) Care poartă un făt în pîntece; gravidă. Pentru femeile însărcinate şi pentru mama care-şi alăptează copilul, legea acordă o serie întreagă de privilegii economice. SAHIA, U.R.S.S. 109. Luînd... leacurile. . . peste cîteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. ISPIRESCU, h. 2. ÎNSCAiAT, -A, înscăiaţi, -te, adj. Plin de scai. înaintea noastră era o căruţă la care trăgeau doi cai buhoşi, cu părul înscăiat. contemporanul, S. Ii, 1949, nr. 126, 8/1. Gheorghe Dima se aplecă uşor asupra calului, mîngiindu-i de cîteva ori crupa zburlită şi înscăiată. galan, z. R. 58. ÎNSCĂUNA, înscăunez, vb. T. Refl. (învechit, astăzi numai fig.; despre capete încoronate sau arhierei) A prelua puterea, a se instala la cîrmă. După ce se înscăună, trimise sol la socrul său, cu carte, prin care îi spunea că s-a urcat în scaunul tătine-său. ISPIRESCU, t. 379. ÎNSCĂUNARE, înscăunări, s. f. (învechit, astăzi numai f i g.) Acţiunea de a se înscăuna şi rezultatul ei. 1. Primirea puterii (monarhice sau bisericeşti); urcare, suire pe tron (a unui monarh sau a unui arhiereu), întronare. V. instalare. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-l însoţiseră la înscăunarea sa. ISPIRESCU, M. V. 4. Mitropoliţii, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constan-tinopoli. NEGRUZZI, s. i 241. 2. Fig. Ajungere la putere, preluare a dominaţiei; instaurare. V. stabilire. Pe nici o altă cale nu poate fi înfăptuit socialismul, decît... pe calea luptei de clasă, dusă pînă la cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, pînă la înscăunarea dictaturii proletariatului. CONTEMPORANUL, s. îi, 1950, nr. 184, 2/3. ÎNSCĂUNĂT, -A, înscăunaţi, -te, adj. (Rar) Care a primit puterea monarhică sau bisericească; întronat, ajuns la putere. ÎNSCENA — 654 — ÎNSEMNAT ÎNSCENA, înscenez, vb. I. T r a n z. A organiza repre-zentarea pe scenă a unei piese de teatru; a pune în scenă. F i g. A pune la cale cu intenţii rele un proces nejustificat sau o acţiune care aduce prejudicii unei persoane. ÎNSCENARE, înscenări, s. f. Acţiunea de a înscena. Spune că a văzui jandarmi trăgînd în noi... înscenare... Aşa a raportat domnului comandant de regiment. CAMILAR, n. i 178. ^ ÎNSCEPTRĂT, -Ă, însceptraţi, -te, adj. (Neobişnuit) Care ţine sau poartă sceptru. De-ar fi pus... în mîna-i însceptrată mîna ei îngustă, mică. eminescu, o. I 52. ÎNSCRÎE, înscrîu, vb. III. Tranz. 1. A scrie, a trece un nume (mai ales de persoană) într-un catalog, într-o condică, într-o listă etc.; a înregistra, a trece printre..a înmatricula. Aşteaptă să-l îmbrace, pentru a merge să-l înscrie la şcoală. DEMETRESCU, o. 102. Degrabă să-l înscriu între numărul actorilor mei. ALECSANDRI, T. I 283. R e f 1. pas. Şi-n cartea vieţii nume se şterg sau se înscriu, macedonski, o. i 48. Refl. Ştiau însă, din registrul societăţii in care se înscrisese şi poetul, că e născut la Botoşani. CĂLINESCU, E. 42. Expr. (Jur.) A so înscrie în fals = a dcclara în faţa unui organ de jurisdicţie că un înscris de care se serveşte partea adversă este fals; p. e x t. a contesta veracitatea unei afirmaţii sau a unei dovezi, a fi de altă părere decît cea susţinută de alţii. 2. Fig. A consemna, a lăsa pentru posteritate. Prin luptele muncitorilor ceferişti din februarie 1933, muncitorimea a înscris una din glorioasele pagini ale istoriei poporidui romîn. IST. R.P.R. 606. Istoria înscrie tot ce-au văzut şi vede. alecsandri, p. iii 340. Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei. BĂLCESCU, o. ii 25. (Poetic) Eu numai am păstrat amintirea... întreagă înscrisă în inimă. BENIUC, v. 24. 3. A construi o figură geometrică în interiorul altei figuri geometrice, astfel îneît unele puncte ale periferiei celei dintîi să atingă periferia celeilalte. înscrie un poligon într-un cerc. — Forme gramaticale: perf. s. înscrisei, part. înscris. ÎNSCRIERE, înscrieri, s. f. Acţiunea de a (s e) î n -scrie şi rezultatul ei. 1. Notare, trecere a unui nume într-un registru, într-o listă etc.; înregistrare, înmatriculare. înscrierea pentru examene, ezi S-a aşezat să lucreze pentru tatăl său la nişte registre de înscriere, rebreanu, i. 36. F i g. (Despre persoane sau despre gînduri, sentimente, priviri) S-a odihnit bine şi s-a trezit cu ochii înseninaţi, zîmbind unei flori şi unei copile, sadoveanu, n. p. 56. ÎNSERĂ, înserez, vb. I. 1. I n t r a n z. şi refl. i m p e r s. A se face seară, a se lăsa seara. însera, şi luminile tîrgului luceau pretutindeni, sadoveanu, o. iv 86. Se-nserase bine. Turmele, trecînd, Ztngăneau vritn clopot şi veneau pe rlnd De la cîmp. coşbuc, i1. I 249. Cum inserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare, creangă, p. 249. însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele. NE-GRUZZI, S. i 67. 2. I n t r a n z. (Despre oameni) A rămîne pînă seara undeva, a întîrzia pînă seara, a-1 apuca pe cineva seara. întinse pasul şi se duse intr-acolo, ca să nu însereze pe drum. ispirescu, h. 398. Unde înserează, acolo doarme. PANN, p. v. i 133. Nevestică cu bărbat, Ce-nserezi noaptea prin sat? şez. xu 82. ÎNSERARE, înserări, s. f. Faptul de a (se) însera; timpul cînd se lasă seara; amurg. înserarea se întindea ca un văl de pînză de paianjen, care ascundea pe jumătate lucrurile, sadoveanu, o. vi 245. Şi-n liniştea-nserării, ce ne-nghite, Ca frunzele uscate pe morminte, Se scutură aducerilc-aminte Pe inimile noastre ostenite, vlahuţă, o. a. 83. (Personificat) înserarea mută trece Furişată prin pădure. Topîrceanu, b. 39. F i g. întunecare, mîhnire. Boala Veronicăi era numai o rătăcire şi o înserare a sufletului, galaction, o. i 321. ÎNSERÂT1 adv. (Regional) Spre seară, pe înserat Nu o putură găsi nicăieri, pînă tirziu înserat, odobescu, S. iii 280. Aseară-nserat Cin’ m-a sărutat: Un voinicel nalt, Nalt şi sprincenat. TKODORKSCU, p. p. 309. ÎNSERAT2 s. n. (Mai ales în locuţiuni) Loc. adv. Pe (rar Ia) înserat (sau înserate) = cînd se înserează, în amurg, spre seară. Era la înserat şi nu se aprinseseră lumini, sadoveanu, it. c. 86. Titu Herdelea şi Grigore luga sosiră la Bucureşti pe inserat, rebreanu, R. îl 21. O luară pe malul apei, la deal, şi ajunseră pe înserate. Sandu-aldea, u. p. 45. -^Loc. adj. (Rar) De înserat = din timpul înserării, din amurg. Ceriul de înserat era deasupră-i albastru, limpede, adine. EMINESCU, n. 48, — Formă gramaticală : (în e x p r.) inserate. ÎNSETA, însetez, vb. I. I n t r a n z. A-i fi (sau a i se face) cuiva sete, a suferi de sete, a avea dorinţa de a bea. Sînt tot una călător, De cu seară pînă-n zori. Nu flăminzesc. Nu însetez. Dar tot una mă oftez (Ceasornicul). GOROVEI, c. 70. ÎNSETĂRE s. f. (Rar) 1. Faptul de a înseta; sete. 2. F i g. Dorinţă vie. ÎNSETĂT, -A, însetaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni şi animale) Care suferă de sete, care este chinuit de sete, căruia îi este sete. El e flămind şi e-nsetat Şi-i slab, că e bătrîn. COŞBUC, P. I 227. Iată vine Pîrlea-vodă înfocat şi-mbujorat Dintre toţi domnii din lume Cel mai roş, mai însetat, alecsandri, t. i 395. Hai cu mine, hai în grabă Und’ ţi-e casa de-mi arată, Că-s străin şi însetat, Ostenit şi nemincat. TEODORESCU, p. p. 619. (Substantivat) înălţimea-sa este tata flămînzilor şi al însetaţilor. creangX, p. 258. + (Despre plante şi fructele lor) Lipsit de apă, avid de apă. Lanurile tăcute de grîu, cu spicele goale şi însetate, s-aprind parcă sub ploaia soarelui dogoritor. cazaban, v. 136. 2. F i g. Stăpînit de o dorinţă puternică, foarte dornic, doritor. Da, sîntem braţe şi guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul, banuş, b. 77. Prin frunze aiurează şoptirile-i alene, Cînd gurile-nsetate în sărutări se-mpreun. EMINESCU, o. i 97. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « după ») Erau, în felul vremii, însetaţi de a se lumina, camil petrescu, o. ii 71. Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform, Sînt însetat de somnul păi-mîntului s-adorm.- eminescu, o. rv 432. ÎNSETOŞĂ, însetoşez, vb. I. I n t r a n z. (învechit) A i se face cuiva sete, a suferi de sete ; a înseta. Auzind cerbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi ii astimpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. ispirescu, I,. 223. Noaptea, cînd însetoşează, Sticle şi oale visează, pann, p. v. i 111. ÎNSETOŞARE s. f. (învechit) Faptul de a fi înse-toşat; însetare. o ÎNSETOŞAT — 656 — ÎNSPICA' ÎNSETOŞAT, -Ă, insetoşaţi, -te, adj. 1. Chinuit de sete; însetat. Meşterii din fanfară erau necăjiţi şi mai ales însetoşaţi. vornic, p. 59. 2. Fig. Cuprins de o dorinţă vie ; dornic. însetar (2). La 11 iunie, se ridicară la braţul libertăţii de care erau (nsetoşapi, sparseră lanţurile. bolintlneanu, O. 247. 1NSIL0ZĂ. însilozez, vb. I. Tranz. A depozita ceva într-un siloz. Fiecare gospodărie agricolă de stat sau colectivă şi fiecare gospodărie ţărănească trebuie să însi-lozeze pe lîngă necesarul calculat, după numărul de animale, cantităţi mai mari de nutreţuri, scînteia, 1953, nr. 2771. Î.N SILOZ ARE însilozări, s. f. Depozitare într-un siloz. De organizarea în bune condiţiuni a recepţionării şi în-silozării sfeclei de zahăr depinde realizarea în mod sistematic a planului de producţie, scînteia, 1953, nr. 2S05. ÎNSINGURA, însingurez, vb. I. Refl. (Rar) A rămîne singur, a se îndepărta de mediul social ; a se izola. Alţii se trăgeau în sinea lor, însingurîndu-se. camilar, n. I 91. ÎNSINGURARE s. f. (Rar) Izolare, fugă, retragere de lume, de oameni. Să spargi însingurării ucigătoare zidult Să arzi cu vîlvîtaie aprinsă, de pojar, Să fii de viaţă nouă §i bună făurar. DEŞLIU, G. 7. L\si.\ girat, -ă, însinguraţi, -te, adj. Rămas singur; rupt de viata socială, izolat. Tractoarele mergeau însingurate, in miezul şesurilor prea largi, dumitriu, v. L. 110. Părăsit, stingher. Rizea îşi rumegă în el amărăciunea. . . Era atît de însingurat în inima sa, încît avea nevoie să vorbească mereu cu cineva, dumitriu, n. 100. îiN'SLVLJl vb. IV v. insinua. ÎN St'' GI.RA, însîngerez, vb. I. Tranz. A face să sîngereze, a umple de sînge. Ghimpii trandafirilor i-au însîngerat mina. A acoperi de sînge, a păta cu sînge. De sus de pe acoperiş se aruncase cineva. . . şi însîn-gerase pietrele caldarîmului. pas, z. i 310. F i g. A înroşi. Jos în valet apa însîngerată de lumina focului, camilar, N. I 92. Soarele, coborîndu-şi razele, însîngera acoperişul de olane, dun&reanu, n. 29. ÎNSfrG RÂT, -Ă, însîngeraţi, -te, adj. Plin de sînge, acoperit de sînge ; care sîngerează. Rănitul zăcea însîngerat. (Poetic) M-am luptat Corp la corp cu traiul zilnic şi cu soarta ne-mpăcată Sub a căreia sandală inima-mi însîngerată Chiar şi astăzi e strivită, fără-nvins a mă fi dat. Macedonski, o. i 11. ^ F i g. Roşu-aprins. în nisipul fierbinte se scaldă cîteva găini, păzite de un cocoş mic, cu creasta însîngerată. rebreanu, I. 10. (Impropriu) Injectat. Pufnind pe nări, ea căuta spre mal cu ochii însîngeraţi, cu botul deschis, bart, s. m. 93. ÎNSORI. însoresc, vb. IV. Refl. A se expune Ia soare, a se încălzi 1a soare. Î.NSOK1T, -Ă. însoriţi, -ie, adj. 1. (Despre locuri, clădiri etc.) încălzit, luminat de soare, bătut de razele^ soarelui. Uliţă însorită. (Despre zile, vreme etc.) Cu soare, senin. Ziua era însorită, vînt nu adia. SADOVEANU, F. j. 489. Fu şi el foarte activ în duminica asta însorită. CAMIL PETUKSCTJ, O. TI 115. 2. F i g. Vesel, luminat, semn. Au băut pe rînd... şi le erau privirile însorite. SADOVEANU, N. P. 119. î/'SOŢi, însoţesc, vb. IV. I. Tranz. A întovărăşi pe cineva (intr-o plimbare, într-o călătorie); a acompania. S-a u'ulat domnul Toma şi s-a arătat gata s-o însoţească pe fem'ia lui Lipan in ¡unsul satului. SADOVEANU, B. 205. Nimeni nu l-a în.sotu in călătorit. KMINESCU, N. 60. Însoţisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă. ODOBESCU, S. III 21. Orişjundr eu vm merge, Vecinic ea mă însoţeşte. alecsandri, p. ii 57. «$► Fi g. Un viscol puternic mă insoţise, la ora patru dimineaţa, pînă la aeroport. STancu, U.R.S.S. 80. Norocul să te însoţească în calea vieţii. ALEC-sandri, T. T 403. + (Neobişnuit) A acompania pe cineva la pian. Pune-te la pian şi mă însoţeşte. BOLINTI-neanu, O. 463. Refl. A te asocia cu cineva, a-ţi face prieten pe cineva. Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti. 4* A escorta. Două sute de ostaşi pe care-i orînduise împăratul ca să-l însoţească. ISPIRESCU, L. 4. 2. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau « de ») A adăuga, a alătura ceva (spre completare sau spre lămurire). Caută să-şi păstreze demnitatea apăsînd vorbele şi însoţindu-le cu gesturi energice. rebreanu, I. 13. Cine te-a pus să înşiri de aceste nume în Introducţiunea ta, însoţindu-le cus o grindină de cita-ţiuni latine? ODOBESCU, s. iii 62. 3. Refl. (Uneori reci p r o c; popular) A se căsători. Unde-or să se aşeze şi aceştia, cînd or creşte mari şi s-or însoţi şi s-or puiezi şi mai mulţi? sadoveanu, p. m. 199. Nu după multă vreme se şi însoţi cu fata. ISPIRESCU, L. 8. Haide, mîndro, să fugim, Amîndoi să ne-nsoţim, Unde-s munţii rouraţi. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 58. ^ (Despre animale) A se împerechea. ÎNSOŢIRE, însoţiri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) însoţi; întovărăşire, acompaniere. 2. (învechit) Faptul de a se căsători; căsătorie. Nu ştiu. Mi-i dragă fata. Am avut o nădejde de însoţire. sadoveanu, o. Vil 64. Văd nişte mari piedici la însoţirea noastră, negruzzi, s. I 19. A fost o-nsoţire ce trăia-n iubire, pann, p. v. i 53. -4* Nuntă, cununie. Toţi zeii fură martori la însoţirea lor. ISPIRESCU, U. 11. ÎNSOŢITOR, -OĂRE, însoţitori, .-oare, adj. Care întovărăşeşte, care însoţeşte. Personalul însoţitor al trenului. (Substantivat) însoţitorii noştri soseau la timp. stancu, U.R.S.S. 71. Mulţumesc micilor însoţitori pentru serviciul făcut. SAHIA, U.R.S.S. 189. ÎNSPĂIMÎNTÂ, înspăimiht, vb. I. Refl. A simţi groază, a fi cuprins de spaimă. Chiruţa se-nspăimînta, Şi cătră nen'său grăia. jarnîk-bîrsEanu, d. 492. 4" Tranz. A pricinui spaimă, a inspira frică; a îngrozi, a înfricoşa. Nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăi-mint. EMINESCU, o. I 147. — Variantă: (învechit) spăimînld (creangă, p. 133, TEODORESCU, p. P. 133) vb. I. ÎNSPĂDIÎNTĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a (s e) înspăimînta; îngrozire, spaimă. — Variantă: (învechit) spăimîntdre (alecsakdri, p. ii 178) s. f. ÎN SPĂIMÎNTĂT, -Ă, înspăimîntaţi, -te, adj. Cuprins de spaimă, de groază; îngrozit, înfricoşat. Strigă inspăi-mîntată: dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă! CREANGĂ, P. 268. Fuge nencetat Ca un duh inspăimtntat. ALECSANDRI, p.a. 41. Fugea înspăimîntat şi nu se putea ţine pe picioare de groază, bălcescu, o. I 201. ■$> (Poetic) Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii. EMINESCU, O. I 147. — Variantă : (învechit) spăimîntiit, -ă (NEGRUZZI, S. I 206, AlEXANDRESCU, M. 21) adj. ÎNSPÂIMÎNTĂT0R, -OÂRE, înspăimîntători, -oare, adj. Care provoacă spaimă; îngrozitor, grozav, înfricoşător. Plingerile copiilor, bocetele mamelor porneau o înspăimântătoare melodie a durerii. SADOVEANU, O. I 512. Un muget inspăimîntător a cutremurat văzduhul, }î laurul s-a prăbuşit în genuclii. SANDU-ALDEA, U. p. 28. + (Adverbial) Foarte tare, foarte. — Variantă: (învechit) späinnntätör, -oăre (ISPIRESCU, M. v. 19) adj. ÎNSPICĂ, pers. 3 înspică, vb. I. Intranz. (Popular, despre graminee) A face spic, a da spic, a da în spic. ÎNSPICAT — 657 — ÎNSTRĂINARE Cină popuşoii fac spice se zice că dau spic, dau in spic sau înspică, pamfile, a. r. 85. Bate vintul, iarba-nspică, Jalea mindrei .rău mă strică. JARNÎk-bîrseanu, d. 137. ÎNSPICĂT, -Ă, înspicaţi, -te, adj. 1. (Despre plante, p. e x t. despre cîmp) Care a dat în spic; care are spice. începeau să se arăte poienile înspicate ale Arşiţei. GALAC-Tion, o. i 208. Paşii lor.. . culcau iarba înspicată. C. PETRESCU, S. 132. Prin iarba-nspicată el vine Ieşit de sub mucede stînci; Tiptil se strecoară spre mine. coşbuc, v. ii 22. 2. (Despre părul oamenilor) Presărat cu fire albe; încărunţit. Deşi avea părul înspicat, se purta încă fudul şi numai cu mustaţă, sadoveanu, o. L. 15. Un om nalt, slab, cu barba rară şi înspicată, delavrancea, h. T. 93. -f- (Despre ţesături, p. e x t. despre obiecte confecţionate) Cu fibre de altă culoare care apar pe suprafaţa ţesăturii. O cravată neagră, înspicată cu bobiţe galbene. La TDRG. -$■ F i g. De trei zile dura o ploaie măruntă, înspicată de fulgi. c. PETRESCU, a. 438. (Rar, despre oameni) Cu faţa pătată de semne, de cicatrice. Voinicel.. . înspicat de vărsat, I’ĂSCULESCU, i„ r. 61. ÎNSPINĂ, înspinez, vb. I. Refl. (Regional) A se împunge cu spini, a se înghimpa, a se înţepa. ÎNSPBE prep. 1. (Cu sens local; după verbe de mişcare, arătînd, de obicei vag, direcţia sau ţinta către care se face mişcarea) Spre, către, la. Ilona apucă găleata şi se îndreptă şi ea înspre ulicioară, davidoglu, M. 13. El mină caii-nspre casă, şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută. EMINESCU, n. 21. Boierii se aduna.. . Şi cu domnul toţi pleca înspre munţi, la vînătoare. alecsandri, p. p. 207. <$> (în legătură cu o mişcare a ochilor, a capului, a corpului etc.) Ţugulea cu ai săi sta pe o măgură şi se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimişi să aducă apa. ISPIRESCU, l. 324. (Arată locul aproximativ, apropierea în spaţiu) Era înspre acea parte a cerului un pilc de nouri, sadoveanu, n. P. 325. 2. ■ (Cu sens modal, introduce un abstract, arătînd sensul în care evoluează sau se desfăşoară o stare, o acţiune) Sănătatea lui Radu mergea înspre bine. vi.aiiuţă, n. 42. 3. (Cu sens temporal, exprimînd o aproximaţie) Cam la vremea, cam pe (la). Am să merg mai înspre seară Prin dumbrăvi, ca mai demult, coşbuc, P. i 49. Cam înspre sară lăsă pe drumeţ singur în casă. creangă, p. 172. ÎNSPUMA, înspumez, vb. I. T r a n z. A transforma (un material) în spumă. + A introduce o spumă în masa unui material. + (Rar) A umple (pe cineva sau ceva) de spume. ÎNSPUMĂRE s. f. Acţiunea de a î n s puma şi rezultatul ei. ÎNSPUMAT, -Ă, înspumaţi, -te, adj. 1. Plin de spume, cu spume. Din loc în loc, surpături proaspete, sub care ¿pa plescăia înspumată. galan, b. i 46. Apare-un cal, la cotituri Nechezul inspumătei guri Speria tăcerea din păduri. coşbuc, r. i 195. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea-nspumaţi. EMINESQU, O. i 97. 2. (Despre un material) Transformat în spumă; amestecat cu o spumă. Beton înspumat. ÎN SPUME GAT, -Ă, itispumegaţi, -te, adj. (Rar) înspumat. Şi alăturea, sub stincă, Se cască rîpă adîncă Unde urlă zbuciumat Riul mic înspumegat. deşliu, m. 65. ÎNSTĂPÎNÎ, înstăpinesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se face stăpîn, a liia ceva în stăpînire. Deodată căzu Un şoim din cer. .. în ponorul unde se-nslăpînise Şarpele străjer. toma, c. v. 338. ÎNSTĂRI, înstăresc, vb. IV. Refl. A se îmbogăţi, a se înavuţi, a face stare. în cîţiva ani m-aş înstări cu bani, m-aş tot acăţa de poalele boierilor, pin' ce m-aş încuiba frumos în ărhontologhie. alecsandri, T. 1328. ÎNSTĂRIT, -Ă, înstăriţi, -te, adj. Cu stare, bogat, avut. Gospodărie colectivă înstărită. ÎNSTELA, înstelez, vb. I. Refl. (De obicei la pers. 3, despre cer) A se acoperi de stele; p. ext. (subiectul este noaptea) a fi împodobit cu stele. Să afle cele flori Ce urzeşte ea din zori? Ce lucrează, cum lucrează Pin’ce noaptea se-nstelează? alecsandri, f. m 645. Tranz. F i g. 1nstela-vei părul negru cu o spuză de rubine. macedonski, o. i 30. ÎNSTELARE s. f. Acţiunea de a (se) înstela şi rezultatul ei; podoabă de stele. (F i g.) El împarte înstelarea-i din hotar pînă-n hotar Preamărind pe cel ce fuse « împărat şi proletaro. EFTimiu, î. 179. ÎNSTELAT, -A, înstelaţi, -te, adj. (Despre cer, p. ext. despre noapte) Cu stele, plin de stele. Duios răsună cavale-n noaptea înstelată. MACEDONSKI, o. I 181. în noaptea înstelată, Călcînd pe virf de codri, pe-al apelor măriri, Trecea cu barbă albă... Moşneagul rege Lear. EMINESCU, o. I 63. Calcă a mărilor adincuri, Luînd călăuzire din cerul înstelat. NEGRUZZI, S. II 193. ÎNSTRĂINA, înstrăinez, vb. I. 1. Re fl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. » de >>) A-şi părăsi familia, locul de reşedinţă sau de naştere, stabi-lindu-se în altă parte şi rupîndu-se de viaţa de pînă atunci; a se depărta sufleteşte de cei de care era legat. Biata maică simţea că iar va răminea singură şi uitată, că puiul se înstrăinează, sadoveanu, o. i 271. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a născut şi a imbă-trinit. rebreanu, R. I 150. Tranz. A face pe cineva să se îndepărteze de ceva. Două strofe... vom mai transcrie.. . căci urmarea, pînă la sfîrşit, ne înstrăinează cil totul de viaţa vînătorilor. ODOBESCU, s. m 89. 2. Tranz. (Jur.) A transmite (prin vînzare) un drept de proprietate sau alt drept. Partea din stînga drumului a fost cea dinţii înstrăinată din pămînturile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. rebreanu, r. i 71. Absol. Dumneata ai cumpărat. Dînşii au cumpărat... Eu am înstrăinat în deplină stăpînire a facultăţilor mele. C. petrescu, a. 336. + A sustrage, a fura. Cei care înstrăinează bunuri obşteşti sînt pedepsiţi de lege. — Pronunţat: -stră-i-. — Prez. ind. şi: (rar) înstrăin (jarnîk-bîrseanu, d. 201). — Variantă: înstreind vb. I. • ÎNSTRĂINARE s. f. Acţiunea de a (se) înstrăina şi rezultatul ei. 1. îndepărtare de locul naşterii sau al domiciliului permanent; pribegie, exil. înstrăinarea noastră este hotă-rită, cine ştie pentru cită vreme! creangă, a. 125. De pe plaiu-nstrăinării... Văd o pasăre voioasă, alecsandri, p. A. 86. 2. întrerupere a unor legături strînse cu cineva; răcire a relaţiilor; răceală, indiferenţă. Timp de patruzeci şi mai bine de ani n-am avut cu nici unul nici o ceartă, nici o înstrăinare. GalaCTion, o. i 18. Zaharia Duhu, petrolistul milionar şi maniac, fostul căutător de comori, îl privi cu un fel de înstrăinare. c. petrescu, a. 308. 3. Pierderea caracterului naţional. Se ştie că unul din capetele de acuzaţie care i se aduceau era « înstrăinarea », faptul că a scris o serie de poezii în limba franceză, v. rom. noiembrie 1953, 316. Pe vremea lui C. Negruzzi primejdia înstrăinării în limbă şi literatură era mai mare. ibrăilEANu, SP. CR. 101. 4. (Jur.) Transmiterea unui drept sau a unui lucru în proprietatea altei persoane. + Furt. — Pronunţat: -stră-i-, — Variantă: înslroinfirc s. f. 42 I NSTRĂINAT — 658 — ÎNSURA ÎNSTRĂINĂT, -A, înstrăinaţi, -te, adj. 1. îndepărtat, plecat de acasă în altă localitate sau într-o ţară străină; expatriat, exilat. Nicolaie Bălcescu a murit, înstrăinat de prea iubita şi prea dorita sa ţeară. ODOBESCU, S. 113 489. Inima noastră amar te plînge, 0/ dulce frate înstrăinat! Martir iubite a libertăţii, alecsandri, p. a. 74.+ (Despre locuri sau ţări) Străin; p. ext. neprietenos, neprimitor, neospitalier. De pe-aceste locuri eu Nu m-aş duce niciodată, Căci în ţară-nstrăinată Ştiu că pîînge-voi mereu. coşbuc, p. ii 169. 2. Depărtat, izolat. Se închise în sine, înstrăinat şi negru de întristare, dumitriu, n. 92. Pare supărată pe tine, în orice caz rece, înstrăinată şi spune că aţi fost prieteni. DEMETRIUS, C. 41. — Pronunţat: -stră-i-. — Variantă : înstreinat, -ă (iosip, PATR. 12) adj. ÎNSTREINĂ vb. I v. înstrăina. ÎNSTItEINĂRE s. f. v. înstrăinare. ÎNSTREINĂT, -Ă adj. v. înstrăinat. ÎNSTRUNĂ, înstriin, vb. I. Tranz. 1. A acorda un instrument muzical întinzîndu-i coardele. Iau vioara unui greier şi-o înstrun să-mi placă mie. LESNE a, a. 141. Italianul începu a-şi înstruna vioara. ardeleantj, d. 95. Cine-ascultă şi nu-nstrună arfa-i de cîntări bogată. EMINESCU, o. iv 120. (Prin analogie) A încorda. înstrună iute arcul, puse săgeata şi o luă la cătare. ISPIRESCU, 195. 2. (Cu privire la animale de călărie) A strînge (cu chingile, cu frîul, cu zăbala). V. înfrîna. Puse şaua pe Murga... o înstrună bine. delavrancea, s. 242. Frîul în cap îi băga, Frumuşel Mi-l înstruna. TEODORESCU, p. P. 600. Fig. Se dete afund şi mi-şi petrecu veacul cu amar şi cu ocară acolo, înstrunat şi . înjghebat în albia apelor sale. ISPIRESCU, u. 73. Lupul cu puii săi pustiază codrii Jără d-a bănui laţul ce-i va înstruna într-o zi pe Coţi. odobescu, s. i 86. ÎNSTRUNĂT, -Ă, însirunaţi, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale) Acordat. Chitară înstrunată. 2. Strîns în chingă, înfrînat. Murgu... Înfrînat, înstrunat, Bun de încălecat. PĂSCULESCU, L. P. 41. ^ Fig. Potolit. îndată ce suflările înstrunate ale zefirtdui reîncep a deştepta puterile fecundării. ODOBESCU, S. in *41. ÎNSUFLEŢI, însufleţesc, vb. IV. T ranz. l.A stimula, a da avînt, a imprima un elan vital, o putere vie, un îndemn; a îmboldi, a provoca Ia acţiune. întreaga mişcare comunistă şi muncitorească revoluţionară internaţională este însufleţită de măreţele idei leniniste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. (Poetic) Codrul prinse a vui, Brazii a-şi însufleţi. ALECSANDRI, p. a. 133. + Refl. A prinde viaţă. Terasa de granit înaltă părea-11' lumină că pluteşte Si pe un cîntec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte. macedonski, o. I 229. •+ Refl. A se înviora, a se anima. Convorbirea se însufleţea cînd treceau cu toţii într-o sufragerie scânteietoare, cu mese pline de gustări alese şi de vinuri. SADOVEANU, E. 102. 2. F i g. A preface ceva inert sau mohorît în ceva viu, strălucitor, dinamic. Soarele însufleţea cu lumina de aur idealizat a razelor sale picăturile mari şi grele de rouă curată, care atîmau pe vîrful negru-verde al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad. hogaş, m. n. 179. ÎNSUFLEŢIRE, însufleţiri, s. f. X. Avînt, elan, entuziasm, Mă revăd băiatul tinăr cu superbe-nsufleţiri. MACE-donski, o. I 28. Dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horite şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare Însufleţire. CREANGA, A. 11S. Oricare nălucire L-a omului simţire Aduce-nsufleţire. alecsandri, p. i 178. 2. Animaţie, veselie. A fost o scurtă însufleţire, cind a vorbit de copil. C. PETRESCU, î. ii 57. -ţ» Viaţă, vieţuire. Arborii rari de pe maminea drumului, in neclintita lor însufleţire, trimeteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vint, ultimul « rămas bun ». hogaş, m. n. 52. ÎNSUFLEŢÎT, -Ă, însufleţiţi, -te, adj. 1. Care trăieşte, care este în viaţă; viu. la, am fost şi eu, in lumea asta... o bucată de humă însufleţită, din Humtileşti. creangă, a. 71. 2. Plin de viaţă, animat, vioi. Vorbe însufleţite, cn Faţa ei odată mută e acuma însufleţită, macedonski, c.. i 85. <0- F i R. Proeminentul reliev al însufleţitelor sale sculpturi. odobescu, s. iii 68. + (Adverbial) Cu putere, cu energie. Tot mai însufleţit despică apa, ieşind din gura Dunărei. barí, s. M. 14. ÎNSUFLEŢIT<5R, -OARE, însufleţitori, -oare, adj. Care însufleţeşte, animă, dă imbold. Pentru oamenii muncii din lumea întreagă activitatea Part'dului Comunist al Uniunii Sovietice este o măreaţă pildă însufletitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2787. ÎNSUL, ÎNSA, înşii, insele, pron. 1. (Personal, numai precedat de prep. «întru », « dintru », Inima nu mă lăsa a crede la atîta necredinţă. îmi părea grozav a-mi închipui amorul atit de nedrept, incit să voiască a-şi strica el insul lucrările lui. NEGRUZZI, S. I 49. (Neobişnuit, precedînd pronumele personal) Minciuna lui o credea adese însul el. negruzzi, s. n 202. ÎNSULIŢĂ, însuliţez, vb. I. Tranz. (Rar) A străpunge cu suliţa. Şi-a-nsuliţat pe Ableros oşteanul voinic Antilohos. murnu, i. 116. Fig. O barză... insuliţa cu ciocul o hrană tainică aflată în straturile apei sau în nămoluri, dumitriu, v. l. 120. ÎNSUMĂ, însumez, vb. I. Tranz. A aduna laolaltă, a totaliza, a conţine, a cuprinde. Orice operă poetică însumează o serie de particularităţi stilistice, o Ţăranii muncitori cu gospodării individuale au primit cu titlu definitiv terenuri agricole, rezerve de stat, insumind o suprafaţă de 65000 ha, iar 93000 ha sînt în curs de predare, scînteia, 1954, nr. 2893. ÎNSUMI, ÎNSĂMI, înşine, însene, pron. de întărire. 1. (Pe lîngă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. Eu însumi printre timbre o umbră, Pe cine să chem? BENiuc, V. 97. însuşi bunicul, cel rar La vorbe, azi rîde şi-nchină. coşbuc, p. n 47. Cea dinţii şcolăriţă a fost însăşi Smă-răndiţa popii. CREANGĂ, A. 2. Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte. EMINESCU, o. i 116. Găsim că e drept să ne alegem noi înşine tovarăşii vieţii noastre. ALECSANDRi, T. i 410. 2. (învechit, neînsoţind un substantiv sau un pronume) Eu (tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul, intervenţia sau influenţa altuia. Se apucă însuşi, cu mina lui, să le cureţe de rugină. ISPIRESCU, h. 3. Ca să-nti mai treacă de urit, m-am ocupat însămi de toaleta lor. negruzzi, s. i 104. Hotărî vizirul ca a treia zi Să vază şi însuşi ce va auzi. pann, p. v. i 37. — Forme, gramaticale: pers. 2 sg. însuţi, însăţi (pl. înşivă, însevă) ; pers. 3 sg. însuşi, însăşi (pl. înşişi, înseşi). ÎNSURĂ, însor, vb. I. Refl. (Despre un bărbat) A lua în căsătorie o femeie; a se căsători. Se însurase cu o fată frumoasă şi harnică, vi.ahută, o. a. 411. Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. CREANGĂ, P. 102. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însura cu jupîneasa Mărica. NEGRUZZI, S. I 246. Fă-mi cămaşă de fuior, Că ttti-i gindu să mă-itsor. jarnîk-bîrseanu, d. ÎNSURARE — 659 — ÎNŞELA 365. F i g. Văd, gîndul tău se-nsoară Cu-a mea dorinţă. alecsandri, T. ii 88. Tran z. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica. alecsandri, t. i 318. Matei Basarab... îl făcu postelnic mare şi ii insură cu Ilinca. bălciîscu, o. i 98. (Glumeţ) Gînsacul, dorit de gişte, ţipa cit ii lua gura.. . Las’că te-nsor eu şi pe tine acuşi, măi buclucaşule! creangă, p. 43. ÎNSURĂRE, insurări, s. f. (învechit) însurătoare. Abia trecură patru luni de la insurarea lui Jpolit. ne-GRUZZi, s. I 54. Insurarea sa cea tainică. GORJAN, h. i 161. ÎNSURĂT1 s. n. Faptul de a (s e) însura; însurătoare, căsătorie. însuratul de tinăr şi mîncarea de dimineaţă n-au greş. negruzzi, s. i 251. ÎNSURĂT2, însuraţi, adj. m. (Despre bărbaţi) Legat, unit prin căsătorie cu o femeie. Mi-l închipuiam însurat, cu copii poate. c. petrescu, s. 122. Dar acuma, însurat, Trăiesc ca ş-un împărat. jarnîk-bîrseanu, d. 394. ÎN SURĂ (TUNE, însurăciuni, s. f. (învechit) însurătoare. li veni... vremea însurăciunii. RETEGANUL, P. IV 64. Lăudind plăcerile însurăciunii cu entuziasm... defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei, negruzzi, s. i 75. ÎNSURĂTOARE, însurători, s. f. Căsătorie a unui bărbat. începu să adune de pe la tîrguri lucruri pentru casă gindindu-se la însurătoare. cA'MILaiî, n. i 21. însurătoarea nu-i măr să-l muşti şi, de nu ţi-ar plăcea, să-l zvîrli jos. SEVASTOS, N. 49. Vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămîne baltă, creangă, p. 142. ÎNSURĂŢEL, însurăţei, s. m. Tînăr însurat de curînd ; (la pl.) soţi tineri, căsătoriţi de curînd. încheie socotelile şi îşi dau seama ce avere au însurăţeii. STANCU, D. 184. Vă feriţi, iubiţii mei însurăţei Si holtei, De rămăşag cu femei, alecsandri, t. 320. însurăţeii trăiau aşa de bine. şez. vi 15. (Glumeţ) Luca Moşneagu, însurăţel de-al doilea. CREANGĂ, A. 122. ÎNSUŞÎ, însuşesc, vb. IV. Refl. (Cu pronumele în dativ) 1. A pune stăpînire pe ceva, a deveni stăpîn al unui lucru, a lua în stăpînire, a-şi apropria. <£■ (Complementul este un abstract) [Turcii] îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, negruzzi, s. i 274. 2. A învăţa temeinic, a asimila un număr de cunoştinţe pentru a le folosi la nevoie. Cadrele care nu-şi însuşesc in mod creator teoria marxism-leninismului, care nu-şi însuşesc concepţia ştiinţifică marxistă despre lume, riscă să se abată de la calea justă sau să degenereze în practicieni mărginiţi, lupta de clasă, 1953, nr. 9, 36. 3. (Cu privire la idei, păreri, planuri) A adopta, a face propriu. <$> Expr. A-şi însuşi o critică = a găsi justă critica ce i se face şi a ţine seamă de ea. + A da (ceva) drept al său. Ce-hgimfat pedantul este cînd, vînînd descoperiri, Caută să-şi însuşească pe nedrept alte gîndiri. BELDICEANU, P. 120. ÎNSUŞIETĂTE2, însuşietăţi, s. f. (Neobişnuit) însuşire2. Să se adune... toţi învăţaţii şi să ţie sfat ca să afle ce feli de pasere să fie aceasta, şi de i-ar afla numele şi insuşietăţile ei, să li făgăduiască mare preţ pentru aceasta. SBIERA, p. 69. — Pronunţat: -şi-e-, ÎNSUŞÎRE1, însuşiri, s. f. Acţiunea de a-şi însuşi. 1. Luare în stăpînire, în proprietate; apropriere. Modul de însuşire capitalist, cn însuşirea muncii neplătite este forma de bază a modului de producţie capitalist. ENGELS, a. 34. 2. învăţare temeinică, asimilare de cunoştinţe. Da-. torită politicii partidului şi guvernului, oricărui muncitor ii este astăzi deschis drumul către însuşirea tehnicii şi a ştiinţei, lupta de clasă, 1953, nr. 8, 70. 3. Arogare (a unui drept). Supremaţia ce-şi luase patriarhia Constantinopolii şi însuşirea abuzivă de a nu se rîndui mitropolit fără ştirea şi încuviinţarea ei. negruzzi, S. I 241. ÎNSUŞIRE2, însuşiri, s. f. 1. Trăsătură, calitate distinctivă mai ales a fiinţelor. Arăpuşca, o dată cu puterea, pierduse şi însuşirile sale de zină: fiindcă se măritase cu un muritor, se făcuse şi ea muritoare, popescu, B. m 74. 2. Talent, facultate, înclinaţie. încă de la acest început măreţ, poetul dovedea însuşirile pe care le-a dezvoltat intr-o lungă carieră literară. Sadoveanu, e. 225. Vite: Dra-gomir spătarul zice că sînt mai războinic Decît el. Ciudată treabă: fiecare mă vedeţi Dăruit c-o însuşire ce voi singuri o aveţi, davila, v. v. 64. ÎNSUŞÎT, -A, însuşiţi, -te, adj. (învechit) Propriu, specific, caracteristic. O singură armă... mare şi grea, buzduganul însuşit slujbei de armaş-mare, sta aşezată pe velinţa flocoasă. odobescu, s. i 66. ÎNSUTÎ, însutesc, vb. IV. T r a n z. A mări de o sută de ori; p. ext. a mări foarte mult, a face să fie mult mai mare sau mai numeros. Răcnea cumplit şi învîrtea pe deasupra capului o sabie care-şi însutea fulgerele în soare, sadoveanu, o. vn 13. Fiecare om... plătea cit o sută de oameni, căci se lupta pentru dînsul.. . slobozenia însuteşte puterea. Russo, s. 132. ÎNSUTÎT, -Ă, însutiţi, -te, adj. De o sută de ori mai mare sau mai numeros; p. ext. foarte mare, foarte mult, amplificat. Capacitatea creatoare de istorie a maselor devine însutită în perioadele de revoluţie, contemporanul, S. n, 1954, nr. 387, 3/2. (Adverbial) Cite-am tras şi-am pătimit, Le avem de răsplătit însutit şi înmiit! deşliu, M. 65. Dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit. CREANGĂ, P. 153. ÎNŞELĂ1, înşel, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la persoane) A induce în eroare, a abuza de buna-credinţă a cuiva; a amăgi. Toţi vor să te înşele... Pentru că eşti prea bun. camil PETRESCU, u. N. 37. Cugeta că. .. mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Fru-mos. ispirescu, l. 109. <ţ> Expr. A înşela aşteptările (cuiva) = a dezamăgi (pe cineva). ^Absol. înşală la cîntar. + (Subiectul e un abstract) A face să creadă altceva decît e în realitate. Iar mamei, — doamne, cum aş vrea Credinţa s-o înşele! Să-i spui că m-ai lăsat rănit La Turnu-Măgurele. coşbuc, P. i 78. Cred că nu mă-nşală memoria, caragiale, o. m 147. Ori părerea mă înşală, ori s-a strica vremea, creangă, p. 265. Arald! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort. EMINESCU, o. i 97. + A falsifica. Apa acestor fierturi e înşelată şi prefăcută printr-o fermentaţie de tărîţe de grîu şi mei. sadoveanu, z. C. 65. 2. Refl. A cădea în eroare; a greşi. De înşelat la numărătoare, nu m-am înşelat. Nu mă înşel niciodată. dumitriu, n. 260. Nu m-am înşelat in credinţa mea. ispirescu, L. 304. Iaca aşa se poate înşela omul de multe ori, cînd nici n-a gîndit. CREANGĂ, A. 61. 3. T r a n z. A trăda în dragoste, a fi infidel. Băr-batu-meu. . . nu s-a putut plînge că l-am înşelat, creangă, p. 4. Foaie verde lemn uscat, Mîndra rău m-a înşelat. jarnîk-bîrseanu, d. 159. ÎNŞELĂ2, inşii, vb. I. T r a n z. (învechit, cu privire la animale de călărie) A înşeua. Făt-Frumos înşelă şi înfrînă calul. ISPIRESCU, L. 4. Inşală-şi badea murgul Şi se duce ca vintul, Nu-l înşală cu curele, Să meargă, să-i fie jele, Ci-l înşală cu mătasă Şi se duce şi mă lasă. jarnîk-bîrseanu, d. 250. 42* I O ÎNŞELARE — 660 — ÎNŞIRARE ÎNŞELARE1, înşelări, s. f. 1. Acţiunea de a (se) înşela1; inducere în eroare, înşelăciune. E x p r. înşelare a aşteptărilor cuiva (sau a unei aşteptări) = dezamăgire. Prin această înşelare a unei anumite aşteptări ne explicăm, în parte, nereuşita ft Năpastei ■•, care merită cu totul altă soartă. GHEREA, ST, CR. II 133. 2. Iluzie. Celor care asudă lacrimi şi sînge în robie li se dă înşelarea unui vis într-un liman veşnic, sadoveanu, p. m. Î39. ÎNŞELĂRE2, înşelări, s. f. (Rar) Acţiunea de a înşela2; înşeuare. ÎNŞELAT, -A, înşelaţi, -te, adj. (Despre cai) Cu şaua pusă; înşeuat. îşi duceau caii înşelaţi de căpăstru, inaintind cu băgare de seamă şi fără zgomot. SLAVICI, o. i 167. Scotea murgul ţesălat, Ţesălat şi înşelat, Numai bun de încălecat. ANT. liT. pop. I 264. Vinde iapa înşelată Şi ia-mi pilotă-mbrăcată! jarnîk-bîrseanu, d. 421. ÎNŞELĂCIUNE, înşelăciuni, s. f. Inducere în eroare; p. e x t. escrocherie, fraudă. V. minciună. S-au întrebuinţat felurite mijloace — blindeţea, înşelăciunea, forţa brutală — de prisos, bart, s. m. 90. (Cu pronunţare regională) l-au fost luat banii prin înşălăciune şi tilhărie. negruzzi, s. i 86. ÎNŞELĂTOR, -OARE, înşelători, -oare, adj. Care induce în eroare, care înşală, care amăgeşte; amăgitor. Dar dragul meu, aparenţa e înşelătoare. C. PETRESCU, C. V. 108. + (Substantivat) Persoană necinstită, care trăieşte din înşelătorii; escroc, pungaş. (Cu pronunţare regională) Ah! înşălătorul, cum m-a amăgit! ŞEZ. in 131. ÎNŞELĂTORIE, înşelătorii, s. f. Atitudine, purtare, faptă a celui care înşală; înşelăciune. (Cu pronunţare regională) Poate să fie vro înşălătorie din partea fetei, care nu voia să se mărite după dinsul. sbiera, I1. 145. ÎNŞEUĂ, îrişeuez, vb. I. Tranz. (Cu privire Ia animale de călărie) A pune şaua; a înşela2. Şi-n grajd de piatră că intra... Pe murgul că-nşeua. TEODORESCU, p. P. 433. (Cu pronunţare regională) Atuncea i-ati zis căluţul:. .. mă-nşăuază bine, pune-mi frîul în gură şi apoi sui-te pe mine. sbiera, p. 62. Ş-un cal iute-mi în-şăuaţi, Puneţi şaua bărbăteşte, Să încalec voiniceşte! alecsandri, p. p. 59. • ÎNŞEUAT, -A, înşeuaţi, -te, adj. (Despre animale de călărie) Cu şaua pe el; înşelat. Şoimaru chemă pe Lie şi-i porunci să-i gătească murgul şi să-l ţie înşeuat. sadoveanu, o. vii 160. Calu-i alb, un bun tovarăş, înşeuat aşteapt-afară. eminescu, o. i 103. N-apucă a auzi cuvintele mele şi Zoe ieşi sărind de bucurie şi spuindu-mi că la scară este un cal înşeuat pentru mine. bolintineanu, o. 347. ÎNŞFACĂ, înşfâcy vb. I. T r a n z. A apuca brusc, a lua, a prinde cu putere (şi cu violenţă). V. înhăţa. Nici nu se odihniră, ci înşfăcară iar coasele, camilar, n. ii 387. Atunci încep taberele să furnice, vitejii încing paloşele, înşfacă săneţele şi suliţile, strîng chingile. SADOVEANU, o. I 106. Cîrligele de oţel înşfacă blocul înroşit. SAHIA, n. 33. [Dănilă Prepeleac] înşfacă gînsacul şi pleacă. CREANGĂ, p. 43. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Neamţul însă, nici una nici alta, înşfacă de urechi pe copil şi trage şi suceşte, pînă i le sfîrtecă de-a binelea. rebreanu, R. ii 42. S-a repezit la bătrîn, l-a înşfăcat de piept şi l-a zguduit de două ori. popa, V. 384. [Lupul] înşfacă iedul1 de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela, de-i merg petecile. CREANGĂ, P. 24. <$>• Refl. reciproc. Bătrînii s-au înşfăcat de piept, gata să se înjunghie, camilar, t. 161. — Variantă: înîăşcd vb. I. ÎNŞFĂCĂBE s. f. Acţiunea de a înşfăca; apucare bruscă, violentă. V. înhăţare. — Variantă: înfăşcăre s. f. ÎNŞIRĂ, înşir, vb. I. 1. Tranz. A rîndui, a aşeza în şir, la rînd; a aranja unul după altul; a alinia. îşi scoase inelele numeroase şi enorme, înşirindu-le pe galantarul de sticlă, c. PETRESCU, A. 468. Titvele lor să le înşire pe zid. negruzzi, s. I 158. Caii îi înşiră cite unul înaintea altuia, dar mari şi frumoşi. GOLESCU, î. 131. <)> (Poetic) Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. eminescu, o. I 44. Refl. (Despre fiinţe) Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind Ca şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin şi-l prind, coşbuc, p. i 53. Se înşiră tot cite unul-unul, pînă la poartă, creangă, p. 267. Cir-durile de cttcoare, în\irîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. alecsandri, p. a. 111. + Refl. (învechit, despre oştiri sau unităţi militare) A se aşeza în front, în ordine de marş sau de luptă. Pe loc tot regimentul Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor. alecsandri, p. a. 211. 2. Tranz. (Cu privire la mărgele etc.) A petrece pe un fir pentru a face un şir, o salbă, un colan. Porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe cite o slovă; după aceea înşiră, pietrele şi alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. Trei copile de-mpărat Stau într-un măreţ palat înşirind la scumpe salbe De mărgăritare albe. ALEC-Sandri, P. ii 175. (Refl.; în e x p r.) Înşîră-to (sau îrişir’te) mărgărite =a) formulă în basmele populare pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea continuă. înşiră-te mărgărite Pe lungi fire aurite, Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este. alecsandri, p. ii 180; b) (substantivat, rar) poveste obişnuită, fără un titlu precis. Numai un soldat poate înţelege rezbelele lui Ioan-vodă, ce se povesteau pînă acuma ca im lung înşiră-te mărgărite, fără plan şi fără succesiune. HASDEU, I. V. 215. 3. R e f 1. Fig. A se succeda, a se perinda. Apoi cuvintele i se înşirau unul după altul, arătînd cu cîtă grijă şi cu cîtă dragoste partidul deschide ţărănimii sărace şi mijlocaşe drumul unei vieţi mai bune. camilar, tem. 16. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înşiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. SADOVEANU, N. P. 277. Gîndurile i se înşirau ca mărgelele pe aţă. REBREANU, R. i 243. Epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă. eminescu, o. i 140. 4. Tranz. Fig. A spune, a expune, a povesti Ia rînd, a urma, în expunere, un anumit şir de idei, de fapte, de întîmplări. Erau meşteri în a înşira fraze frumoase, elegante, care nu spuneau nimic, agîrbiceanu, s. p. 242. Lelea Fira sta, Gheme depăna,. Sfaturi înşira Pentru fată-sa. COŞBUC, P. ii 142. înşira greutăţile cu care se luptă ca medic, ignoranţa şi superstiţiile. vlahuţă, o. a. 295. Toate cite-mi înşiri acum de două ceasuri sini numai o frumoasă poveste. negruzzi, s. i 234. «$> E x p r. A înşira moşi pe groşi (sau verzi şi uscate) = a spune lucruri lipsite de seriozitate. A înşira (la) frogoşi v. gogoaşă. 5. Tranz. (Rar, regional) A lua de-a rîndui, a frecventa în şir. Şi eu să înşir atîtea şcoli: în Humuleşti, la Broşteni în crierii munţilor, în Neamţ, la Fălticeni şi acum la Socola? creangă, A. 120. Expr. A o înşira = a o lua drept înainte pe-un drum, a umbla. Veniseră aduşi de dorinţa să precizeze ceea ce era confuz in ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cind o înşiraseră pe străzi pină aci, erau plini de nerăbdare, c. PETRESCU, î. li 115. 6. Tranz. (Rar, cu privire la fire) A înfăşură. A început a înşira funia de jur împrejurul lacului. ŞEZ. iii 95. ÎNŞIRĂRE, inşirări, s. f. Acţiunea de a (se) înşira şi rezultatul ei. 1. înşiruire, şir. înşirarea mărgelelor. 2. Fig. Succedare, perindare. înşirarea gindurilor Înşirat — 661 — ÎNTĂRIRE 3. F i g. Expunere (a unui şir de idei, de fapte, de întîmplări etc.). O înşirare de reguli mecanice, pe care elevii erau obligaţi să le memorizeze, j,. rom. 1953, nr. 2, 7. ÎNŞIRĂT, -Ă, înşiraţi, -te, adj. Aşezat, pus, rînduit în şir. ÎNŞIRUI, înşirui, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire Ia mărgele) A înşira. Boabele între ele înseşi fiind neatîr-nate, sint numai petrecute şi înşiruite pe acelaşi fir. CARA-giale, o. iii 220. -ţ- (Cu privire la alte lucruri) A aşeza în şir. Frusinica înşirui semănătorile, trase de cîte patru cai, pe drumul din capătul ogoarelor, mihale, o. 442. Refl. Broboane de sudoare rece i se înşiruiau pe frunte. dumitriu, B. F. 159. Erau mulţi şi n-ar fi încăput în odăile care se înşiruiau, dind din tina in alta. pas, z. i 175. + (Cu privire la unităţi militare) A aşeza în ordine de marş sau de bătaie. Pornirăm amindoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceauşul de slujitori înşiruia oameni de jur împrejur, ghica, s. a. 51. Acela voinic, Noi că l-am văzut In gura rîului Oşti înşiruind, Cai buni împărţind, rxscuuîscu, i,. p. 62. Ref 1. Oştirea că mi-i gonea, După ei se-nşiruia Şi de loc mi-i ajungea, ŞEZ. vot 166. 2. A expune pe rînd, a enumera. Nu ne face cinste să inşiruim pricinile pentru care... golescu, î. 87. 3. (învechit) A înconjura, a îngrădi. Toată faţa zidului despre curte înşiruită cu un lanţ de fier. G.or.ESCu, î. 47. ÎNŞIRUIRE, înşiruiri, s. f. Acţiunea de a (se) î n-şirui şi rezultatul ei; înşirare, şir. înşiruirea liniară a-plopilor ce se îndrumau veşnic spre poartă... mă chinuia parcă, anghec, PR. 8. Poate să urmărească răspîndirea şi înşiruirea movilelor, odobescu, s. ii 230. ÎNŞTIINŢA, înştiinţez, vb. I. T r a n z. A informa (despre ceva), a aduce la cunoştinţă, a da de ştire, a face cunoscut; a încunoştinţa. A! dar uitasem să te înştiinţez. Miine seară sintem invitaţi în oraş la masă. arghezi, p. T. 134. Turturica ajunsese la Împăratul-Verde şi-l înştiinţase, creangă, p. 277. Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vor şi ce cer. negruzzi, s. i 153. Refl. pas. (învechit) Acest sunet, acest nume valurile îl pri- mesc; Unul altuia îi spune; Dunărea se-nştiinţează. ale-xandrescu, p. 133. ÎNŞTIINŢARE, înştiinţări, s. f. Acţiunea de a înştiinţa şi rezultatul ei; ştire, informaţie, veste. Am primit înştiinţare că din Niş a şi pornit. . . sol. . . împuternicit. DAvir.A, v. v. 79. ÎNŞURUBĂ, înşurubez, vb. I. T r a n z. 1. A da unui şurub sau altei piese filetate o mişcare de rota- ţie, astfel încît să pătrundă într-un material sau într-o piesă filetată. înşurubez o piuliţă. înşurubez un bec electric, cn Omul.. . începuse să taie ceva, să lipească şi să înşurubeze ceva. C. PETRESCU, c. V. 139-. F i g. Ţipă jandarmid, înşurubîndu-şi arma la umăr. camilar, N. i 233. -ţ- Refl. Fig. A se învîrti în spirală. în ciuda frigului şi vîntului tăios pe care-l auzeau... cum plînge înşurubindu-se în hornul sobei de tuci stinse, totuşi afară stătea cineva şi-i privea, dumitritj, v. I,. 29. 2. F i g. A încurca, a înfunda (pe cineva). îl înşuruba în articole de legi, îl purta la judecătorie. PAS, 7.. i 151. — Variantă: înşurupa vb. I. ÎNŞURUBARE, înşurubări, s. f. Acţiunea de a (s e) înşuruba. înşurubarea unui bec. ÎNŞURUPA vb. I v. înşuruba. ÎNTÂI1 adv. v. întîi1. t ÎNTÂI* num. ord. m. şi f. v. întîi2. ÎNTAIAŞI num. ord. f. v. întîiaşi. ÎNTĂRI, întăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanţe sau materiale) A deveni (mai) rigid, (mai) vîrtos. Cimentul se întăreşte. <^> F i g. Deasupra o, boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute, sadoveanu, m. 182. 2. T r a n z. (Cu privire la piese sau la sisteme tehnice) A mări rezistenţa. -4- A fortifica. + A baricada. Altele cînd m-auzeau, Uşile le întăreau, Focu-n vatră-l înveleau, Luminile le stingeau. JARNÎK-BÎRSEANUr D. 169. 3. T r a n z. A face să prindă puteri (de obicei după o boală), să se întremeze, să se înzdrăvenească. Vezi de ţesală caii, după moda nouă care-am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz. sadoveanu, b. 289. Aduce apă vie de-l învie şi apă tare de-l întăreşte. RETEGANUi,, P. III 45. De doi ani îl întăreşte [pe cal] Cu floarea trifoiului. alEcsandri, p. p. 106. <$> F i g. Simţind că şi ursul fuge după el, întări picioarele şi mai zdravăn. STĂNOIU, c. I. 158. -4- Refl. A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. Codrul se întărise; la dreapta şi la stingă se înălţau goruni uriaşi care deasupra îşi împreunau cununile, sadoveanu, o. I 14. F i g. A reconforta, b da puteri morale. Avusese un vis frumos, un dor duios şi mîngiietor, care-l întărea in ceasurile lui de oboseală şi descurajare. vi.aiiuTă, o. a. i 89. Lupta întăreşte pe cel slab. russo, o. 31: 4. T r a n z. (Cu privire la acţiuni, organizaţii, sisteme etc.) A face şă devină (mai) puternic, a consolida. Această reformă bănească va întări cursul leului, ridicîncl conţinutul lui în aur. HOT. R. B. 12. Ne luăm angajamentul să vă dăm tot ajutorul cu munca noastră, ca să ne îndeplinim împreună sarcina de a întări şi a duce cît mai departe regimul tiostru democrat, călugăru, o. p. 99. Refl, Vestea se întărea tot mai tare rostită. SADOVEANU, o. I 512. +Intranz. A sublinia, a accentua, a da mai multă tărie celor spuse. N-are să fie cum a fost, băieţi 1 — întări locotenentul Ghencea. C. PETRESCU, f. II 11. Aşa-i, aşa-i! întăriră mai multe glasuri în tindă, rebreanu, R. 1235. -4- A confirma într-o slujbă. Cînd te-i hotărî... să mă vesteşti prin poştă şi eu te întăresc unde-i cere. sTĂNoru^ c. i. 13. 6. T r a n z. A da unei acţiuni putere legală (prin-tr-un act valabil); a da unui act putere legală (prim îndeplinirea formalităţilor cerute); a legaliza. Scriseră carte şi o întăriră'. ISPIRESCU, i,. 45. Fă hirtia de dănuire.. . şi să mergem s-o întărim la judecătorie. NEGitUZZl, s. I 302. Refl. pas. i se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpinirea peste provinciile polone, ce va putea coprinde. BĂLCESCU, o. II 284. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se înteţi, a se intensifica, a spori în intensitate. Vintul se întărise şi stropii de ploaie conteniseră, sadoveanu, o. vi 68. Căldura se întăreşte. DUNĂREANU, ch. 84. ÎNTARÎRE, întăriri, s. f. Acţiunea de a (se) întări şi rezultatul ei. 1. Faptul de a deveni mai rigid, mai vîrtos. întărirea varului. 2. Creştere a tăriei, a puterii, a forţei (cuiva sau a ceva); consolidare. întărirea statului de democraţie populară este indisolubil legată de întărirea controlului de partid ÎNTĂRIT — 662 — ÎNTEMEIAT asupra activităţii tuturor organelor şi instituţiilor de stat. SCbiTElA, 1953, nr. 2738. Burei/ista se folosea de religie pentru întărirea puterii sale. IST. R.p.R. 35. Mult mai de lipsă ar fi fost companiilor care atacase fortul despre apus o întărire de vreo trei-patru sute de miliţieni, ODOBESCU, s. in 596. 3. Adeverire, confirmare; accentuare, subliniere a celor spuse. Pentru întărirea vorbelor lui, aduse şi martori. <> Pronume de întărire = pronume care însoţeşte un substantiv sau un alt pronume, cu scopul de a exprima insistenţa. (învechit) Act legalizat. După moartea mea tu singur, ca un copil ce îmi eşti, O să las cu întărire s-o iei, să o moşteneşti. PAXN, p. v. ii 58. ÎNTĂRIT, -A, întăriţi, -te, adj. 1. (Despre un sistem tehnic) Făcut (mai) rezistent; (despre un material) devenit (mai) rigid. (Despre un teren, o cetate) Prevăzut cu construcţii de apărare; fortificat. O ţinea numai închisă într-un foişor întărit, sbiera, p. 73. 2. Care a prins puteri; reconfortat. Se sculară veseli, întăriţi şi porniră de-acasă plini de speranţă şi de curaj. VI.MIUŢi, O. A. 137. 3. Care a devenit puternic; consolidat. A doua zi, duşmanii necrezindu-se destul de întăriţi, amînară pentru ziua următoare bătălia. POPESCU, B. I 70. ÎNTĂRITOR, -OAIiE, întăritori, -oare, adj. (Mai ales despre medicamente) Care dă puteri, care fortifică organismul; fortifiant. Injecţii întăritoare. <$> F i g. Abia pe drumul spre casă izbucni Frusinica în plîns. Era însă un plîns înviorător, întăritor şi dulce, ca însăşi dragostea. iUEALE, O. 433. îiSTAIUTtJRA, întărituri, s. f. 1. Loc fortificat, construcţie defensivă, fortificaţie; p. e x t. orice sistem de baricadare. Intre întăriturile acestei cetăţi, destul de greu de cucerit într-o epocă in care nu existau îtică arme de foc, îşi avea reşedinţa marele cneaz. STANCU, U.R.S.S. 63. Am curăţit de nemţi întăriturile pe care ni le luaseră c-o zi mai înainte, mironescu, s. A. 121. 2. Element folosit pentru mărirea rezistenţei unei piese sau a unui sistem tehnic. 3. (învechit) Iscălitură, pecete prin care se legalizează, se certifică un drept, o învoială. Dă hrisovul şi... sînt liberi... — Bine zici! Dar, vezi, nu pot Să-l dau singur... e şi sfatul... trebuie întăritura. davii,a, v. V. 77. ÎNTĂRITĂ, întărit, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la oameni) A aduce (de obicei în mod intenţionat) în stare de mînie, de ciudă, de surescitare, a irita; (cu privire la o mulţime) a face să se agite, a instiga (împotriva cuiva) ; (cu privire la animale) a asmuţi, a zădărî. Luau parte la încăierare şi copiii şi dinii... Mahalagiii se strîn-geau pe de lături, făceau Jtas şi îi intărîtau. PAS, z. I 115. Dragostea domniei-tale.. . poate spori duşmăniile şi întărită pe stăpînii de aici. sadoveanu, z. c. 295. Sîngele vărsat la cazarma Spirii (măritase pe soldaţii turci împotriva noastră, bolintineanu, o. 263. Refl. Leul se întă-ritase nevoie mare. ISPIRESCU, U. 31. (F i g.) Vîntul se întărîtase de tot şi noaptea părea mai întunecoasă. SANDU - ALDE A, U. P. 86. 2. T r a n z. (Uneori urmat de determinări arătînd scopul) A îndemna, a împinge, a mîna pe cineva să facă ceva; a îmboldi, a stimula, a incita, a încuraja. Şi cine vă întărită să stăruiţi în purtările astea îşi bate joc de voi. rebreanu, R. ii 89. Scriitorii şi oratorii cei mai însemnaţi lucrau asupra opiniei publice şi intărîtau popoarele pentru o nouă cruciadă, bălcescu, O. n 39. + R e f 1. A se însufleţi, a se entuziasma. (Atestat în forma întîrta) De la o vreme, prinzînd moş Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămintate in loc? Noi atunci să nu ne întîrtăm la joc? CREANGĂ, a. 98. 3. Refl. A se pomi cu pasiune, a se întări, a se înteţi. (Atestat în forma intărta) Am ieşit din sat şi am pribegit zece ani, pînă ce s-a întărtat rezbelul şi m-au luat şi pe mine. sadoveanu, n. f. 95. — Variante: (popular) înturtă, întârt, îiltîrta vb. I. ÎNTĂRÎTĂRE s. f. Acţiunea de a (se) întărîta; iritare, înverşunare, aţîţare. Sîngele mi se rădică şi se suie în obraz De ciudă, de-ntărîtare, de durere, de necaz! hasdeu, R. v. 79. ÎNTĂRÎTĂT, -Ăj întărîtaţi, -ie, adj. Adus (de obicei în mod intenţionat) în stare de mînie, de surescitare, iritat; agitat; furios, înfuriat. Cînii, întărîtaţi, îmi dădeau ocol, hămăind mînioşi. sadoveanu, o. I 351. Cătînd să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, şi apoi întărîtat, obosit, mînios de zadarnica-i osteneală, el strigă... ODOBESCU, s. in 82. Se întoarseră foarte întărîtaţi şi cu inima bănuitoare lingă împăratul, căruia îi insuflară aceleaşi bănuieli, bălcescu, o. ii 276. <$> F i g. în curtea lui Lică Mătase, maşinuţa staţiunii duduia pe loc, întăritată. mhiale, o. 501. Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea ca de o furtună ce vine întăritată asupra copacilor. ISPIRESCU, L. 238. îmi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată, S-aud pe maluri vîntul cu groază şuierînd, Să văd pe-ntijisul negru furtuna-ntărîtată Şi cerţii fulge-rînd. ALECSANDRI, o. 82. ^ (Adverbial) A auzit pe cîne hămăind întărîtat. sadoveanu, f. s. 100. + Care dovedeşte întăritare. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mină întăritată şi fricoasă, camil petrescu, u. n. 35. Trăsese cu urechea la intărîtata discuţie a celor doi negustori. c. petrescu, c. v. 26. — Variantă: îniărldt, -ă (vlahuţă, p. 106, sbiera, p. 274, ALECSANDRI, p. I 194) adj. întArmţA, întărniţez, vb. I. Tranz. A pune tarniţa (pe un cal sau pe un măgar). Întărniţînd bine magarul. .. şez. v 40. ÎNTĂRNIŢÂT, -A, întărniţaţi, -te, adj. (Popular, despre cai, măgari) Cu tarniţă, înşeuat. Taică, tăiculiţă, Hai de-mi dă murguţul tău, închingat si-ntărniţat. Să mă duc la Ţarigrad Şi cu turcii să mă bat. ŞEZ. ] 44. Am o iapă întărniţată; Cînd iau tarniţa, Se văd matele (Lada). gorovei, c. 195. INTĂRTA vb. I v. întărîta. Îîs'TARTAT, -A adj. v. întărîtat. ÎNTEMEIA, întemeiez, vb. I. I. T r a n z. (Cu privire la state, instituţii etc.) A pune baza, a aşeza temelia, a înfiinţa, a funda. Da, oameni buni... vom întemeia gospodărie colectivă la Mălini. CAMILAR, TEM. 16. Acolo s-au sculat asupriţii, au răsturnat împărăţia, au măturat stăpînirea capitaliştilor şi au întemeiat stăpînirea clasei muncitoare, sadoveanu, m. c. 60. Dac-ar judeca toţi ca d-ta, domnule, apoi teatrul naţional nu s-ar putea întemeia niciodată în ţară. ALECSANDRj, T. 1024. + (Rar) A zidi, a clădi, a a^eza fundamentul unei clădiri. Văzusem la noi la conac, cum săpau şi cum intemeiau argaţii bordeiele. GALACTION, 0.1 330. ^ R e f 1. p a s. Oraşele se întemeiază şi se înfrumuseţează din nou. russo, o. 25. 2. Refl. F i g. A avea ca temei, a se bizui, a se sprijini (pe ceva). Ştiinţa şi conducerea sovietică se întemeiază pe un realism bărbătesc şi îndrăzneţ, sadoveanu, C. 43. Ştiinţa nouă, intemeindu-se pe conceptul legilor spiritului... a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. Tranz. Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris, vlahuţă, p. 133. Tranz. (Rar) A da temei, a îndreptăţi, a împuternici, a autoriza. O asemenea idee-... trebuie... să ne întemeieze a recunoaşte că concurenţii cari răspund la chemările noastre nu sînt şcolari îndărătnici. odobescu, S. ii 363. îiNTEMEIÂT, -Ă? întemeiaţi, -te, adj. 1. (Despre abstracte) Sprijinit pe argumente solide, bine susţinut. în adevăr, bănuiala ii era întemeiată. Cakagiale, o. ni 40.'' ÎNTEMEIERE — 663 — ÎNTINDE 2. (învechit) întărit, tare, puternic, consolidat. Oraş \în cetate... avind trei părţi ale cetăţii ocolite de o baltă curgătoare şi a patra parte, cea făr' de apă, este foarte întemeiată, goles cu, !. 129. i ÍNTEMEEÉRE s. f. Acţiunea dea întemeia şi rezultatul ei; înfiinţare, fundare. Oare nu venise chiar in sara asta, spre a-l clinti din hotărîrea întemeierii gospodăriei colective? camilar, teii. 126. Actele de întemeiere ale mănăstirilor, odobescu, s. ii 6. ÎNTEMEIETOR, -OARE, întemeietori, -oare, s. m. şi f. Persoană care a întemeiat ceva; fondator. Chilia ieşise cam după măsura măruntă a harnicului ei întemeietor. hogaş, M. N. 136. Lui Mircea dar se dă mai cu seamă cinstea de întemeietorul armatei romîneşti. bălcescu, o. 112. ÎNTEMNIŢA, întemniţez, vb. I. T r a n z. A băga în temniţă, a vîrî la închisoare. V. încarcera. Sute şi mii de muncitori, intelectuali, ţărani erau întemniţaţi şi schingiuiţi in beciurile siguranţei, lupta de clasă, 1954, nr. 1, 116. F i g. Norocul îi apărea în astă-seară. . . prin uşa in sfirşit căzută în ţăndări a destinului său, multă vreme întemniţat. Galaction, o. i 150. ÎNTEMNIŢARE, întemniţări, s. f. Acţiunea de a întemniţa; încarcerare. ÎNTEMNIŢAT, -ă, întemniţaţi, -te, adj. închis în temniţă, încarcerat. <)• (Substantivat) Cînd, pe urmă, s-a dat voie gazetei să apară, cenzura tăia din coloanele ei apelurile pentru ajutorarea întemniţaţilor. PAS, Z. rv 242. ÎNTERÎ vb. IV v. întirl. ÎNTEŢI, înteţesc, vb. IV. 1. Refl. (Subiectul este o acţiune sau un fenomen) A deveni mai mare, mai puternic, mai intens, mai violent, a creşte tot mai mult (în intensitate); a se intensifica. Un freamăt adînc... se-nteţeşte Şi creşte cu huiet. deşliu, g. 13. Mersul cavaleriilor se înteţea, camilar, n. i 215. Afară ploaia s-a înteţit, sadoveanu, N. P. 250. Tunetele se înteţesc şi peste ctteva minute un adevărat potop s-abate vijelios asupra noastră, vlahuţă, o. A. 412. <)> T r a n z. S-a-pucă-ndată, alte crengi uscate taie, înteţesc para zicîn-du-şi: luminează cele plaie Zarea de l-a! nostru foc. negruzzi, s. n 86. 2. T r a n z. (Subiectul este un sentiment, o senzaţie etc.) A cuprinde, a apuca cu putere; a stăpîni. .Jupineasă crîşmăriţă, m-a-nteţit un pui de sete. Toma, c. v. 499. Timpul naşterii sosi. .. o înteţiră durerile, reteganul, p. Ii 29. De ce mergea, d-aia o înteţea uritul. ISPIRESCU, u. 95. 3. T r a n z. A obosi cu insistenţe repetate, a stărui pe lîngă cineva; a hărţui. Dacă văzu împăratul că-l înteţesc felele cu rugăciunile, zise... ispirescu, L. 12. + A ataca cu putere. Iar cînd îl înteţea vrăjmaşul, calul se urca ca fulgerul în sus. ispirescu, l. 170. 4. R e f 1. A se întărîta, a se aprinde. Primăvara [dropioii] se înteţesc în lupte amoroase, odobescu, S. iii 14. ÎNTEŢÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) înteţi; intensificare, creştere, sporire, accentuare. La un moment de groaznică înteţire a focurilor turceşti... descaleci în pripă. odobescu, s. iii 594. ÎNTEŢÎT, -Ă, înteţiţi, -te, adj. (Despre fenomene, acţiuni, pasiuni etc.) Devenit mai mare, mai intens, mai violent; intensificat, sporit. în jurul tău e-un clocot de muncă înteţit, deşliu, N. 86. Caldul sînge prin artere năvăleşte înteţit, macedonski, o. i 29. ÎNTIMPINA vb. I v. întîmpina. ÎNTDIPINARE s. f. v. intimpinare. ÎN TINĂ, întinez şi (rar) întin, vb. I. Refl. (Regional) A se murdări cu noroi, cu tină. N-a voit să-i ajute, ci a zis că ea nu se va întina pe picioare, săpînd la fîntîne. marian, o. i 165. Ce trece prin tină Şi nu se întină? (Umbra). gorovei, c. 378. + F i g. A se pîngări. Oamenii n-au să se întineze în sînge nevinovat. camilar, n. 1 162. <$> T r a n z. Vreau să-mi întinez arma in sînge de oameni nevinovaţi, camilar, n. i 185. ÎNTINARE s. f. (Regional) Acţiunea de a (se) întina; f i g. pîngărire. ÎNTINÂT, -Ă, întinaţi, -te, adj. (Regional) Murdărit cu noroi, cu tină. Au sărit în mare ca să-şi spele trupul cel întinat, drăghici, r. 90. ^ F i g. Pătat, pîngărit. Oh! simţire, te crezusem întinată pentru veci. macedonski, o. i 154. ÎNTÎNDEj întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mişcări liniare în spaţiu, pornind de la un punct spre altul) 1. T r a n z. A trage de unul sau de aniîndouă capetele sau de toate părţile unui corp (mă indu-lj A întinde un elastic. □ Merge binişor cu arcul gata către locul bănuit... se opreşte şi-nttnde arcul. CARAGTALE, p. 111. Expr. A intimii* (cuiva) cursa sau o cursă, laţul, un laj) = a aşeza cursa pentru a prinde un animal; f i g. a se folosi de mijloace viclene faţă de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPTRESCU, L. 18. Vinătom-n-tinde-n crîng La păsărele laţul. EMINESCU, o. i 174. <£* I n t r a n z. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. delavrancea, s. 64. Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile, camil petrescu, u. n. 340. <$>• Ret 1. pas. Arcuri se întind în rînt. EMINESCU, O. i 148. + R e f 1. A se încorda. Muşchii i se întinseseră ca coarda unui a*c. negruzzi, s. i 42. + Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A Sv.* lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărţa. Flanela s-a întins la gît. + Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dire băloase. Borşul trezit se întinde. 2. T r a n z. (Cu privire la părţi ale corpului) A mişca lungind într-o direcţie oarecare, a desfăşura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul'şi îl urmărea cu ochii, dumitriu, n. 152. Puternicile braţe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiţi, să întindeţi buzele pîn la ceafă. alecsandri, T. i 295. F i g. întinde cu mîndrie aripele-ţi uşoare, O ! sufletul meu vesel, o! suflet fericit, alecsandri, p. i 124. Expr. A întinde urina (sau o mină) =a face un gest cu braţul: a) pentru a indica ceva ; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerşetorul din colţ a uitat să întindă mîna. c. petrescu, c. v. 200. A întinde (cuiva) mînn (sau mîinile) = a) a înainta braţul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut ; f i g. a-şi manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mina: Dumneata eşti domnu Macovei? sadoveanu, m. 113. Vnrtolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. petrescu, a. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUŢĂ, o. a. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste, alecsandri, t. i 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna — continuă brigadierul — să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la jericire şi la belşug. mihale, o. 44. 8. Refl. (Despre l'iinţe) A-şi destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cit e ziua de ?naret se întindea, căsca, sadoveanu, o. vii 357. Se întindea şi Jtiai căsca. ŞEZ. ii 35. Dar podarul se gîndea Şi cu lene se-ntindea. alecsandri, p. t\ 159. + A se înălţa ridieîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i leliţa-naltă, Că-mi dă gură peste poartă ; Dar leliţa mititea Se-ntindea şi n-ajungea! jarnîk-bÎrseanu, d. 430. ^ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-n- ÎNTINDE — 6G4 — ÎNTINDE tinde! Expr. Nu te-întinde mai inult decît Ji-o plapuma (sau, regional, ogllialul)= nu pretinde rpai mult decît poţi avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ţi-i oghialul! alecsandri, X. 464. 4. Refl. (Despre fiinţe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tu/anului. PREDA, î. 153. Şi cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, l-atinge minile pe piept, J-nchide geana dulce. EMINESCU, o. 1168. Ne întindem pe muşchi, sub un măslin. alecsandri, o. r. 350. 4-Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Şi-l batea şi tot striga, alecsandri, p. p. 130. 5. T r a n z. A. înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieşului nişte hîrtii, pe urmă... s-a întors in loc. GALAN, z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundişor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. îi întinse un bănuţ de aur. delavrancea, h. X. 36. Şi, intorcîndu-mi faţa, eu spada ţi-atn întins. EMINESCU, o. I 91. 6. T r a n z. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte, coşbuc, r. II 96. Se întîlneşte cu necuraţii; cînd întinde puşca să dcie, el ii zice: stăi, nu da, că-ţi voi fi de folos. ŞEZ. II 40. 7. T r a n z. (în expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o şterge. De la Brăila înainte, lui Moş Gheorghe i se pare că trenul o întinde Ia drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. întinse unchiaşul la drum. ISPIRESCU, I,. 96. O întinse cu grabă spre Bucureşti. BĂL- CESCU, o. II 110. (Rar, cu altă construcţie) întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde Ia jug' = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. alecsandri, X. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. într-un mers obişnuit, iepuşoara. .. ar fi părut o mîrţoagă ■ ■ ■ ; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului, contemporanul, s ii, 1949, nr. 162, 6/1. 8. T r a n z. (Rar, cu privire la fiinţe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aş prinde, Ca p-un ciine te-aş întinde Că la toţi le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. teodorescu, p. p. 278. > F i g. A trage de cineva, a hărţui. Bietu popa... e şi el întins in toate părţile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau aşternere în lungime şi' lăţime pe o suprafaţă) 1. T r a n z. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfăşura (în lung şi în lat), a aşeza în toată întinderea, pentru a forma un aşternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. ni 4. El întinse pe pajişte nişte scoarţe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, o. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu şi să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. F i g. Neguri albe, strălucite, naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, o. I 72. Azi dimineaţă ne-am trezit cu iarna în ţară. Ea şi-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munţilor, alecsandri, S. 308. -(;• (Cu privire la obiecte care — după ce au fost desfăşurate — trebuie fixate, susţinute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, o. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste şanţ, un pod de piele de bivol, vlahuţă, o. A. n 160. (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii şi-au întins marfa pe mesele din piaţă. A întinde masa (sau masă) = a aşterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeţi mulţi). Cînd boierul întindea • masă mare... chema tacîmul curţii ca să desfăteze pe mosafiri. galacTion, o. i 69. Vreo zece fete... ajutau Gher- ghinei să întindă nişte mese în ogradă, bujor, s. 95. Mindră masă-şi întindea Şi tot bea şi veselea Şi din gură-aşa zicea... ALECSANDRI, p. p. 72. (Refl. pas.) într-o mînăstire din trecut rămasă, în domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. + (Cu privire la substanţe moi sau plastice) A aşeza pe o suprafaţă mai mare, subţiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoştinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. Expr. A întinde 0 foaie (de aluat) = a subţia o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafaţa. 2. Refl. A ocupa un spaţiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafaţă mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, c. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă şir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie in lună. EMINESCU, N. 51. <$» Fi g. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, o. I 410. Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare. EMINESCU, o. i 148. Expr. A întinde hora =' a forma o horă. Nu-s crunt, nici hâpsîn, Puternic şi bun, Pe toţi îi cuprind şi horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic şi la mare. banuş, b. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. p. 647. ■+• (Despre plante, buruieni etc.) A se lăţi, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire Ia putere, stăpînire etc.) A mări, a lăţi, a spori. Domnii şi boierii neamurilor ziseră intre dinşii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea şi puterea noastră. RUSSO, O. 30. <)> Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri, conachi, p. 87. -4- R e f 1. (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. Sahia, n. 35. -+■ (Despre acţiuni, mişcări sociale) A se dezvolta, a lua proporţii. Din Zarand, răscoala se întinde şi cuprinde şi Hunedoara. IST. R.p.R. 281. Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte. EMINESCU, o. I 144. -4- (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafaţă din ce în ce mai mare, a se lăţi. începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Ber-naru. mironescu, s. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ţine. Festivitatea a luat sfîrşit. Masa care a urmat.. . s-a întins pînă dimineaţa, sţancu, u.r.s.s. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. + (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau « asupra ») A insista, a stărui: Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA,' S. 212. Expr. Cu braţele (sau ou bra(o) întinse — cu marc dragoste, cu braţele deschise. l\l-a$tcaptă toţi cu braţe-ntinse. IOSII-', PATR. 13. 3. (în legătura cu acţiuni dc mişcare, de deplasare, dc înaintare în spaţiu) Care duce drept la tintă; p. e x t. încordat, grăbit; zorit. Repede trecură pe caii alintaţi în galop imins. 5APOVî:anu, o. j 513. Venind de departe cu zhoritl întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins. coşnuc, r. ir 297. <)<• (Adverbial; pe lingă verbe ale mişcării) După ce şi-a numărat oamejiii, Susan a pornit întins cătrc gospodăria lor. G.u.A’S, z. n. 91. Dormim un somn pină cc se ridică luna şi pe urmă pornim întins mai departe. SADOVEANtj, o. vil 27. Se întoarse, luînd-o întins spre birou de pilotaj, eaht, k. 57. (Despre piei, ţesături etc.) Fără creţuri sau îndoituri; neted. Piele intimă. E >: p r. Masă îtitlusA = masă pregătită pentru ospăţ. Xe-aştcpta cu masa-nfinsă tata-moşu, mama-mare. MACEDOKSKI, o. I 10, IVsri o masă mare-ntinsă, cu făclii prea luminate. KMlNKscr, o. I 85. (Glumeţ) Iţi lua cetincl drumul spre gazdă, umle-l aştepta sărăcia cu masa-ntinsă. CRVANf-A, a. 133. (Despre ambarcarii) Cu pînzelo întinse *=» cu pînzelc desfăcutc (pentru ca puterea vîntului să facă posibilă înaintarea vasului). într-o zi, la ora plimbării, se oprise pe dig ca să privească la orizont un vas, care venea cu pinzelt întinse. BART, E. 317. Era o corabic cu pînzele întinse, cc se apropit/ de port. id. S. M. 62. T». (Despre elemente care formează un şir) Care prezintă o succesiune neîntreruptă. Un lanţ întins de munţi. ALECSANDRT, I*. A. 96. (>. F i g. (Despre oameni) înalt şi deşirat. Stroe era mai subţire, întins şi deznodat, frf.da, !. 147. 7. Cu suprafaţă mare; vast. O dată cu zorii, pe şesul întins O tînără fată s-arată. PRUN’ZA, r». 18. Să-mi fir somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. KMINKSCU, o. I 216. Una din ccle mai frumoase provincii ale întinsei împărăţii. nXi.ci'Scr, o. ii 11. <)* E x p r. IV scara întinsil = în stil mare, intens. Comerţul intre U.R.S.S, şi ţările de democraţie populară se realizează pe scară întinsă. F i g. [Caragiale] a_ scris o operă destul de intimă. sadovkantt, k, 151. începură să ne vorbească despre ţara noastră de care aveau cunoştinţi întinse. JUUT, s. M. 24. 8. (Neobişnuit) Intens. Un zvon intim de viaţă umplea dimineaţa de primăvară. SADOVEANU, o. I 344. întinsoAre, întinsori, s. f. 1. Loc întins, spaţiu larg, întindere vastă. Cit poţi vedea cu ochii, totul e o întin-soare nengră-vinătă de valuri care se pierd. dun’Xrkasu CU. 55. Din codrii Găvanelor ieşim pe-ntinsoare de plaiuri, spre răsărit, pe sub t Gropile de aur * din muntele Iiisoca. vi.aiiuţA, o. a. ii 148. 2. Mers zorit, fură oprire. încă două zile de intin-soare şi ieşim la larg. <>• Loc. adv, lntr-0 înlin-soaro = n) într-una, fără întrerupere. Acc;ti cai nu fug prea tare, însă merg într-o intir.soare fapte po;te. SADO-VEAXU, J\ J. 313. Şi petrec intr-o intinsoare Tot lo umbră. Ia răcoare. AUXSVN'DRI, P. P. 314; ])) repede, în goană. Să vă împrăştiaţi şi, intr-o intinsoare, să vă abateţi în toate părţile, unde veţi vedea cu ochii, să treziţi pe boieri, să strigaţi la norod. SADOVEANC, o. I 219. 3. Durată neîntreruptă; p. e x t. vreme lungi. Omăt ji geruri au ţinut-o o intinsoare, fără slăbire. SADOVEANt.’, r\ s.l 2. ÎNTINSURĂ — 6G6 — ÎNTÎLNI 4. (Rar) întindere nervoasă a membrelor corpului. Un fel de lene amestecată cu slăbiciune.Un fel de leşin la inimă, amrsiecnt cu întinsort, sau cam a$a ceva. CREANGA., a. 93. ÎNTIN SÎTtĂ, întinsuri, s. f. (Regional) Mal al unui rîu, cu înclinaţie lentă şi cu vepetaţie puţină, pe care-l acoperă apa la cea mai mică creştere de nivel. Slujitorul lui Nicoară a sunat iar cătră luncile de dincolo de întinsura Prutului, sadoveanu, n. p. 154. ÎNTlNZATfiR, întinzătoriy s. m., şi întinzătoarey s. n. Dispozitiv folosit pentru a dezvolta o anumită forţă de întindere. întinzător de cablu. Î.NTIPĂRÎ, întipăresc, vb. IV. Refl. A se imprima pe o suprafaţă (în urma unei apăsări); f i g. a se fixa în minte (în conştiinţă, în inimă etc.). îi rămase întipărită în inimă spaima primei întîlniri cu el şi-l privea mereu ca pe un străin. REBREanu, p. s. 33. Pe vecinicie... va sta întipărită în sufletele noastre icoana mult slăvită A celei ce în lume au fost îngerul meu. alecsandri, p. a. 80. Pe faţa tuturor. . . se vedea întipărită o întristare mută. negruzzi, s. i 254. ÎNTIPÂRÎRK, întipăriri, s. f. Acţiunea de a s e întipări şi rezultatul ei; urmă (lăsată pe un obiect prin apăsare); imprimare. Ciorba de lut cu apă, care fleşcăia lipită de gleznă, se ridica o dată cu talpa, apoi se descleia şi recădea> păstrînd adîncă î itipărirea pasului. dumitriu, B, F. 63. «$> F i r. Faţa Anei. . . cu o întipărire de suferinţe, se posomori. REBREANU, I. 20. F i g. (Astăzi rar) Urmă lăsată în mintea, în memoria, în conştiinţa cuiva de ceva trăit sau .perceput; impresie. Mirarea şi întipârirea printre bejenari fură puternice. GALACTION, o. i * 283. Acea epocă de urqie a lăsat în ţeară. .. triste înti-Păriri. odobescu, S, II 309. Două persoane... îmi făcură o întipărire neştearsă, NEGRUZZI, S. I 218. ÎNTIRÎ. intiresc, vb. IV. T r a n z. (Regional, şi în forma intiri) 1. A îndepărta (cu forţa), a alunga, a izgoni. Porunci unui comisar de poliţie să-i intirească din oraş. odobescu, s. a. 457. 2. A urmări, a prigoni, a persecuta. Spune mămucăi ce le-ai supărat, mama nu te-o intirit, nici te-o oropsit. contemporanul, vj 295. 3. A înţărca. Şi-i păcat... s-o intiresc de pe acuma; ce poate ea minca? contemporanul, iv 391. — Variante: interi (contemporanul, m 294, I. 10-nescu, m. 365), intiri vb. IV. ÎN'TITULĂ vb. I v. intitula. ÎNTITT'LÂRE s. f. v. intitulare. ÎNTITULĂT, -Ă adj. v. intitulat. ÎNTÎI1 adv. (în opoziţie cu apoi, pe u r m ă) 1. La început. Gîngu rîse înlîi cu teamă. întinse mîna fricos, bănuind o glumă răutăcioasă, c. petrescu, s. 39. A trecut intîi o boare Pe deasupra viilor Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. topÎrceanu, b. 45. Armăsarul . . se scutură şi se făcu ca intîi. ISPIRESCU, L. 28. (întărit prin «mai i sau prin repetare) S-a luminat de ziuă. Mai intîi se înroşeşte creasta munţilor, apoi cuprinde pădurea şi o parte din cer, ca spre final să se ridice şi soarele. DAVIDOGLU, M. 89. 4- (Precedat de «mai •) Mai de mult. Să fim dragi ca mai intîi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 162. 2. (Atestat şi în forma intăi) Mai înainte; (uneori precedat de « mai ») înainte de toate, înainte de orice, în primul rînd, în primul loc. Să meargă mai intii la grajduri. ispirescu, L. 20. Cînd vom ajunge acasă, intăi am să spun bărbatu-meu că. . . creangă, p. 176. Mă întrebi atîte lucruri deodată, incit nu ştiu la care să răspund mai intăi. negruzzi, s. i 63. ^ Loc. adv. Întîi şi-ntîi sau mai întîi şi mai întîi = înainte de toate, în primul rînd. Intăi şi-ntăi face lăutoare. creangă, p. 289. + (Pentru) prima oarâ. De cind mărul înflorise intîi, atrăsese luarea-aminte a rumîntdui. vissarion, ,b. 10. — Variantă: întăi adv. ÎNTÎI* num. ord. m. şi f. (Cînd precedă substantivul, în forma articulată întîiul, intiia) Care se află în fruntea unei serii (în ce priveşte spaţiul, timpul, calitatea); prim; de la început. Volumul intîi. Banca întîi. a Luase un bilet de clasa a doua ; domnul Lică Cartojan avea unul de clasa întîi. c. petrescu, î. II 199. Zi-ntîi — prima zi a fiecărei luni. Era printre bunii şcolari şi nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntii, cind îl lua popa cu căldăruşa. vlahuţă, o. a. 96. ^Loc. adv. (Pentru) întîia dată (sau oură) = (pentru) prima dată. Intiia dată trecea Dunărea, pe care o ştia doar din amintirea copilăriei. CAMIL PETRESCU, N. 63. <ţ> Expr. (Familiar) Clasa întîi = de prima calitate, foarte bun. <$-(Substantivat) Eminescu, care întîiul a dai o exprimare poetică in limba romînească zbuciumului vieţii. GHEREA, ST. cr. I 219. + (învechit; precedat de «cel», t cea » etc.) Dintîi. Boboc de trandafir... dezmierdat de cele intăi raze ale soarelui, creangă, p. 276. Dar deodat-un punct se mişcă... cel întîi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, >ară el devine tatăl. EMINESCU, o. I 132. Mă aştepta cea întîi decepţie, negruzzi, s. I 67. (Substantivat, în compusul) Întîiul-născut ,= cel mai mare dintre fii. — Variantă: întăi (sadoveanu, o. vii 11) num. ord. m. şi f. ÎNTÎIAŞI num. ord. f. (în loc. adv.) Întîiaşi dată = prima dată, întîia dată. Acelui ce cădea întîiaşi dată în orăşel, dealul artificial îi apărea ca o mare curiozitate. călugăru, o. p. 55. ’ — Variantă: întăiaşi (creangă, p. 44) num. ord. f. ÎNTÎIETĂTE s. f. (Mai ales în construcţie cu verbele « a avea », * a' da ») Locul întîi, prioritate. Oriunde femeia însărcinată sau cu copilul de mină are întîietate. SAHIA, u.R.s.s. 109. ÎNTÎIETâR, -0ÂRE, intiietori, -oare, adj. (învechit) Care ocupă locul de frunte, locul întîi; dintîi. Acestea fiind pururea subordinate celorlalte două clauze, ele nu se vor putea îndeplini niciodată în dauna celor intiietoare. odobescu, s. n 48. ÎNTÎLNI, întîlnesc, vb. IV. 1. T r a n z. A da în cale de cineva sau de ceva, a se încrucişa pe drum cu cineva sau cu ceva (din întîmplare). îl intîlnea întotdeauna, prezent la aceleaşi ore. C. PETRESCU, c. V. 127. Că-n amiazi venind pe vale, Întîlnii pe Lina-n cale. COŞBUC, p. I 49. Mi-aduc aminte că l-am întîlnit o dată prin zmeuriş. creangă, p. 31. <> F i g. (Cu complementul * ochii ”, « privirea »). îi intilni ochii negri. DUMI- triu, N. 150. Căpitanul mi-a întîlnit privirea şi a rămas ca o linie, camil PETRESCU, u. n. 16. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») Acolo se intilni cu zmeul. ISPIRESCU, L. 27. De-acolo mergînd mai departe, iaca se întîlneşte şi cu căţeluşa, creangă, r. 291. într-o zi cu dulce soare, Mărioara se-ntîlnea C-un străin care venea. alecsandri, p. i 96. Refl. reciproc. Carul şi tractorul se întîlniră în drum, cotiră împreună, merseră pînă-ntr-o văiugă. CAMILAR, TEM. 47. Ne-am întîlnit într-o sară-amîndoi. .. Şi-am umblat o sară, numai noi. D. botez, p. o. 75. Sint ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, o. I 120. Tranz. fact. (Rar) Cind ţi-i dor, mindră, de mine, Du-te-n codru la un spine Ş-acolo te jeluieşte, Doar dumnezeu ne-ntîlneşte. jarnîk-bîrseanu, d. 118. Dar eu n-am cap să te uit. Că cu gîndul te-aş uita, Nu mă lasă ÎNTÎLNIRE — 667 — ÎNTÎMPLA inima; Visul iar mă necăjeşte Şi cu tine mă-ntllneşte! id. ib. 164. + R e f 1. reciproc. (Despre linii geometrice sau topografice) A se uni într-un punct. (în contexte figurate) Farcă drumurile oamenilor se-ntilnesc numaidecât. sadoveanu, o. vii 44. ^ A da peste ceva neplăcut (piedici, greutăţi). Lăpuşneanul nu întîlnise nici o itnpe-dicare in drumul său. NEGRUZZI, s. I 142. 2. Refl. şi refl. reciproc. A ajunge în acelaşi loc cu cineva, în urma unei înţelegeri. Spune-mi locul ¡i ora unde ne intilnim. c. petrescu, c. v. 255. Se intilni Andrei cu Mihai-vodă. bălcescu, o. n 258. Ne-om intilni la cutare fintină. ŞEZ. ni 5. 3. T r a n z. F i g. A găsi. în limba scrierilor lui Budai-Deleanu intilnim multe regionalisme. c=i De cind colindă ţinuturile acestea n-a intilnit un astfel de entuziasm. Sahia, N. 67. + Refl. (De obicei în construcţii negative, urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A nu mai găsi, a nu mai avea parte de... Dar nu s-a mai intilnit cu postul de capuchehaia pe care-l uzurpase frate-său. GinCA, s. 369. 4. Refl. reciproc. A ajunge faţă în faţă, pentru a-şi măsura forţele, a se ciocni cu cineva (în-tr-un duel, într-o luptă, într-o competiţie sportivă). V. încăiera. Cele două campioane de ping-pong s-au întîlnit in sala sporturilor, czi Armatele duşmane s-au intilnit in zori. alecsandri, P. ii 158. Î.'TÎLNSilii, intilniri, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) î n t î 1 n i; p. e x t. întrevedere. Tocmai cind soarele e dasup'a amiezului, ea soseşte la locul de intilnire al vină-torilor. odobescu, s. tu 16. De mult doream să am o întilnire cu d-ta. ALECSANDRI, T. 312. Piiţină vreme după intiluirea ce am văzut că a avut cu ea... îi scrise. NE-GRUZZI, s. i 25. 2. (Sport) întrecere, meci, partidă. Azi s-a disputat tnlîlnirea de hochei pe gheată, a Cu genunchii goi şi tricoul vărgat, alb şi portocaliu, proaspăt întors de la o Intilnire-antrenament. c. petrescu, 1. II .216. îiN'TÎl-iVÎŞ s. n. (Popular, numai în e x p r.) Bun întîlnişul (sau întîlniş), formulă de salut folosită de cei care se încîlnesc în drum. Bun intilnijul, om bun, zise Dănilă. creangă, p. 43. — Variantă: tîlniş (sbip.ra, p. 102) s. n. ÎîîTÎMI’INA., (ntimpin, vb. I. T r a n z. 1. A ieşi în calea cuiva, a merge înaintea cuiva, a primi pe cineva. Trebuie să alerg înaintea lui şi să-l intimpin. sahia, n. 62. Poate să ne-ajungă cineva din urmă, ori să ne intimpine cineva dinainte. CREANGĂ, p. 126. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntimpinaşi în cale, Ca marmura de albă, cu păr de aur moale. EMINESCU, o. I 91. Eu pe orişicine Intimpin cind vine; Cind pleacă afară, Eu 11 petrec iară (Uşa). teodorescu, p. p. 247. (Urmat de determinări modale introduse prin prep. « cu ») Acum sătenii il intim-pinaseră peste tot cu tăcere şi cu ochi încruntaţi şi bănuitori. REBREANU, R. II 84. Mă-ntirr.pină cu lesei ie Şi toate mă salută-n cor. IOSIP, PATR. 31. O babă intimpină pe fată cu blindeţă. CREANGĂ, P. 288. <$• (Subiectul este un abstract) Determinative privitoare la poziţia unui loc faţă de punctele cardinale ne intimpină extrem de rar. IORDAN, N. L. 107. > 2. (învechitşi regional) A da în cale peste cineva sau ceva ; a întilni. A trecut şi munţi şi ape Dărimind ce-a-n-tlmpinat. coşbuc, i>. u 91. Dacă n-oi mai intimpină eu acolo şi feli de feli de paseri. . . sbiera, p. 158. <$> R e fi. reciproc. Se intlmpinase in ocolul Focşanilor şi se lăsase cu taberile lor amestecate la satul Săpăţeni, pe lunca Infră-ţitoare a Milcovului. odobescu, s. i 170. La ieşirea lui Ieremia-vodă din biserică, indată se intlmpinară moldovenii săi cu ai lui Răzvan-vodă. bălcescu, o. i 342. ‘5. F i g. (Mai ales cu privire la lucruri neplăcute, greutăţi, necazuri, obstacole) A da peste..., a găsi..a avea parte de... întimpinind mai multe necaze şi primejdii in calea lor, in sfirşit ajunseră la hotarele Turciei. NE-GRUZZI, s. I 178. (în forma intimpină) Orişiunde s-arăta Vorbe dulci intimpină, Şi trăia in veselie Ca albina pe cimpie. alecsandri, p. i 95. 4. F i g. (învechit, cu privire Ia cheltuieli), A face faţă, a acoperi. Ostaşii, cu toate că leafa lor era însemnată, dar tot n-ar fi putut intimpină cheltuielile lor, dacă In vreme de război nu le-ar fi fost iertată prada. BĂLCESCU, o. i 17. (în forma intimpină) Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine şi intimpină-ţi nevoia, creangă, A. 160. -4 A îndestula, a împlini. Acolo unde găsesc cu ce să intimpine puţinele lor trebuinţe, ei poposesc, odobescu, S. I 228. . f>. (învechit, cu privire la persoane) A replica, a răspunde, a obiecta (cuiva). Ar putea să intimpine unii din aceia la care mă refer la începutul acestei comunicări că totuşi la noi se ceteşte, sadoveanu, e. 253. Nu te aprinde, îl intimpină căprand. SLAVICI, O. 1185. Refl. i m p e r s. A vrut să ştie care e domnul ţării cel mai vestit... I s-a intimpinat: de bună seamă e Negru-vodă. odobescu, s. n 509. — Variantă: îritimpillâ vb. I. ÎNTÎMPINARE, Intimpinări, s. f. Acţiunea de a întîmpina şi rezultatul ei. Fără să ia aminte la intimpinarea-i gheţoasă... trecuse energic la fapte. C. PETRESCU, A. R. 12. 1. (Mai ales în expr.) A ieşi ori a yeni în (sau întru) îutîmpinnrea cuiva = a ieşi în calea cuiva pentru a-1 primi. Tata ne-a venit intru intimpinare. SADOVEANU, N. F. 187. Lume după lume ieşise intru Intimpinarea lui. ISPIRESCU, L. 51. Iese intru intimpinarea zmeului, pu-nindu-se de pindă sub podid de argint. CREANGĂ, o. a. 279. 2. (în expr.) Comerţ de Intimpinare = formă a schimbului de mărfuri între oraş şi sat, prin care ţărănimea muncitoare cumpără din comerţul de stat sau cooperatist anumite mărfuri industriale, vînzînd aceloraşi organizaţii anumite produse agricole, schimbul efectuîndu-se prin mijlocirea banilor, Ia preţuri de stat, pe baza unei corelaţii valorice. Comerţul de Intimpinare cu mărfuri a devenit un element important al legăturii socialiste dintre oraş şi sat. LUPTA de clasă, 1953, nr. 3-4, 83. 3. Contestaţie; obiecţie. Am făcut o intimpinare la judecătorie, a La toate aceste intimpinări judicioase şi dictate de cea mai candidă virtute, teamă-mi e că toată breasla veselă şi uşoară a vinătorilor... iţi va răspunde In cor cu o păcălitură vinătorească. ODOBESCU, s. III 49. + (învechit) Opoziţie, împotrivire. Voinţa mea in cale-i nu află-ntimpinare. BOLINTINEANU, O. 207. — Variantă: întiinpinâro (creangă, p. 14) s. f. ÎNTÎMPLĂ, pers. 3 întimplă, vb. I. ■ Refl. 1. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. Locomotiva cu plug, cînd va sosi. .. are să aducă şi vreun inspector general, cum se întimplă întotdeauna. C. PETRESCU, A, 277. Mai demult... ah, toate-a-cestea Mai demult s-au intimplat — Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cind s-a-nchis povestea, coşbuc, P. I 263. Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie Căci nimic nu se intimplă in întinderea pustie, eminescu, o. i 133. Eu drăguţul nu mi-l spui !... De l-oi spune. L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntimpla ?.. . întimplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea! jarnîk-bîrseanu, d. 55. <$■ (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau determinat printr-un pronume sau printr-un substantiv în dativ, indi-cînd persoana sau obiectul la care se referă acţiunea exprimată de verb) Poate c-ar trebui să vedem ce s-a intimplat cu dosarul de la laborator, baranga, i. 204. De-o lună Ştefan nu dă semn de viaţă... Ce-a putut să i se intimple? DELA-VRANCEA, A. 33. Orice ţi se va intîmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. ispirescu, L. 9. Temindu-se împăratul să nu i se intimple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, ÎNTÎMPLARE — 668 — ÎNTÎRZIERE r. 85. + (Popular) A se împlini, a se realiza, a se traduce în fapt. Visul cînd s-ar întimpla, Eu de pe tron aş cădea Ş-un alt împărat ca mine Nici veţi mai găsi pe lume. teodorescu, p. p. 112. 2. (Urmat de o propoziţie subiectivă, uneori construit cu dativul pronumelui personal) A se ivi prilejul, a se nimeri. Linei, de s-ar întimpla Să vă-ntîlniţi vreodată, Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea S-o aflu măritată. coşbuc, r. i 78. Eu, de cile ori mi s-a întîmplat să mănîtic grauri. .. le-am găsit un gust foarte bun. odoeescu, s. in 31. Mi s-a întîmplat să o văd o dată. NEGRUZZI, s. x 44. 3. A se nimeri să fie într-un anumit fel. Dacă se întimpla timpul răcoros şi Domiţian uita să-şi fi luat pălăria sau pardesiul, Masinca începea să-l certe. BASSARABESCU, v. 8. ^Loc. adv. Cum s-ar întîmpla=la întîmplare, la voia întîmplării, Ia nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar întimpla. CREANGĂ, P. 262. (Urmat de determinări locale; folosit la toate persoanele) A se găsi, a fi prezent (undeva) în mod incidental; a veni, a ajunge (undeva) din întîmplare; a .se nimeri (undeva). Fetele împăratului, î ntimplîndu-se de faţă cind a lovit spinul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul. CREANGĂ, p. 208. Mama... straşnic se mai bucura cînd se întimpla oaspeţi la casa noastră şi avea prilej să-şi împartă pinea cu dînşii. id. A. 11. Eu m-am întîmplat Subt talpă de pat. TEODORESCU, p. P. 446. 4- (Rar) A avea (ceva) din întîmplare. Boi nu mi s-au întîmplat, Pui să-mi placă n-am aflat. şez. m 154. ' — Variantă: (regional) tîmplfi (SBIERA, P. 147, SE-YASÎOS, N. 120, ŞEZ. III 9) vb. I. ' ÎNTÎMPLĂRE, întîmplări, s. f. 1. Ceea ce se întîm-, plă, ceea ce se petrece; fapt, eveniment. Rar cioban... ) să nu ştie întimplarea cu domniţa Oleana. GAEAC-TION, o. i 67. Toţi... s-au veselit de această intîm-plare. ISPIRESCU, I,. 2. Conversaţia căzu, fireşte, asupra întimplărilor zilei. NEGRUZZI, s. I 293. + Peripeţie; aventură. Cum sînt întîmplările la drum? CREANGĂ, P. 130. Prin lumea rumenă de-apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmăcata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. EMi-NESCU, N. 50. Multe mici întîmplări am avut pîn-a nu ajunge la Ceahlău. AEECSANDRI, o. V. 236. O frumoasă ediţie a întimplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, s. I 79. -tf Nenorocire. Nu s-a mai vorbit toată ziua decit despre __întîmplările grozave de ieri. rebreanu, i. 59. Decît ne-am / tot învîrti şi cioşmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale, Căci mare-i dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări! CREANGĂ, A. 126. 2. Ceea ce se petrece în mod incidental, în urma unui ' ^'concurs neprevăzut de împrejurări; hazard. Mă întrebam: I unde poate fi? 'tinde l-au minat vînturile întîmplării? SAD OVE ANU, o. I 419. Şi urcam, urcam poteca. .. Singur, închizindu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. coşbuc, P. I 317. <> L o c. adv. Din întîmplare = (în mod) întîmplător, incidental. într-o zi trecusem din întî’nplare pe o stradă care purta numele lui Alexei Tolstoi. STancu, U.R.S.S. 52. Ajunse într-un sat şi, din întîmplare, se opri la casa unui om. CREANGĂ, o. A. 293. Urnblînd pe acolo, găseşte di/i întîmplare cîte o piatră de aceste. id. p. 218. La întîmplare sau Ia (sau în) voia întîmplării = în voia soartei, în neştire, într-o doară, la nimereală. Sînt un tînăr marinar Rătăcit fără voia mea pe aceste necunoscute maluri, Purtat de valurile oceanului la întîmplare. baranga, v. a. 18. Mergeam la întîmplare, disperat; îmi venea să mă las in zăpadă, să mă întind şi să dorm. sadoveanu, p. 123. Poate să am, poate să n-am [nevoie] zise fiul craiului, uitindu-se ţintă in ochii spînului, dar acum deodată mă las in voia întîmplării. creangă, p. 200. (Popular) La toată întîmplaroa - în orice caz. La toată întimplarea are să fie ceva hun. RETE- Ganu'., P. I 75. Dar, la toată întimplarea, de-i vedea şi-f vedea că s-a trezit... zmrle-i pielea cea de urs. CREANGĂ, r. 215. (Rar) De-o întîmplare sau pentru orice întîm-plaro = pentru orice eventualitate. Deci, de-o întîmplare, n-a strica dacă i-o urma sfatul. SRIERA, P. 261. — Variantă: tîmplâre (sbiera, p. 114) s. f. ÎNTÎMPLĂTOR, -OARE, întîmplători, -oare, adj. Care vine, se produce din întîmplare, care se iveşte pe neaşteptate, în mod neprevăzut; incidental. Faptă întâmplătoare. Întîlnire intimplătoare. a Fără să întrebe nimic pe nimeni, Filip primi, de ia ciţiva întîmplători vecini vorbăreţi, toate lămuririle, galan, b. i 18. (Adverbial) Directorul nu dă pe la redacţie decît întîmplător, aşa că greu ai să-l nemereşti. rebreanu, r. i 182. ÎNTÎRTĂ vb. I v. întărită. ÎNTÎRZI.Â, întirzii, vb. I. I n t r a n z. 1. A veni sau, a ajunge (undeva) cu întîrziere faţă de timpul stabilit. îmi face observaţia că nu-i dau lista cu cei ce întîrzie dimineaţa. pas, z. I 298. La unu, unu şi un sfert! ii spusese Mirel Alcaz. întrebi de masa mea. Şi dacă întirzii cumva, aştepţi, c. peîrescu, c. v. 60. De mai intîrziai, şi eu mă prăpădeam. ISPIRESCU, i,. 10. Văd că armaşul intirzie. negruzzi, s. i 153. R e f 1. (învechit, cu pronunţare regională) De-a veni pimprejur, a sosi mai degrabă, dar de s-a porni pe de-a dreptul, apoi s-a mai întârzia! sbiera, r. 220. Ne intîrziesem a doua zi, căci cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfirşit. negruzzi, s. I 4. 2. A săvîrşi o acţiune mai tîrziu decît în termenul obişnuit sau fixat (v. zăbovi); (despre acţiuni, fenomene) a se produce, cu întîrziere faţă de timpuî stabilit. A întîrziat cu predarea raportului, a Tatăl lui întîrzie să se mişte din pat. preda, î. 173. Evantia cu răsuflarea stăpînită, cu ochii în lacrimi, aşteptă un cuvînt, care intîrzia să vie. BART, e. 341.-f-T r a n z. A împiedica pe cineva să săvîrşească la timp o. acţiune, a face să zăbovească, să rămînă în urmă, a face ca ceva să nu se îndeplinească în termen. Mă întirzii. Stăm prea mult de vorbă, sahia, n. 89. Un gînd neînţeles, o frică Mă tot intîrgie să plec. păun-pincio, p. 66. 3. A zăbovi, a rămîne (rntr-un loc) mai mult decît este cazul. Coana Liza... Intîrzia spre seară la geamid dinspre stradă, intre două ghivece cu flori. PAS, z. I 81. Ai cugetat că ai să umbli dru n lung şi acolo ai să intîrzii? SADOVEANU, B. 87. <)• Refl. (învechit) întirziindu-se împrejurul şirei, zăriseră pe călători, macedonski, o. iii 15. — Pronunţat: -zi-a. — Prez. ind. şi: (rar) întirziex (bassarabescu, V. 14). ÎNTÎRZIAT, -Ă, întîrziaţi, -te, adj. 1. Care se află în întîrziere, care vine sau se manifestă mai tîrziu decît timpul fixat. Tren întîrziat. a Numai cîte tin cocoş întîrziat mai vestea ici-colo zorile. rebreanu, i. 115. 2. (Despre oameni sau despre facultăţile lor mintale) Care nu s-a dezvoltat» nu a evoluat, nu â progresat normal; înapoiat. — Pronunţat: -zi-at. ÎNTÎRZIERE, îniirzieri, s. f. Acţiunea de a întîrzia şi rezultatul ei; amînare în săvîrşirea unui fapt, a unei acţiuni, în îndeplinirea unei lucrări; timpul scurs din momentul cînd trebuia să se săvîrşească o acţiune, un fapt etc. şi pînă la îndeplinirea lui. Se citidea de atîta întîrziere. ISPIRESCU, L. 38. Griul e copt, nu mai poate suferi întîrziere. creancî, p. 156. Fieştecare moment de întîrziere este un chin. negruzzi, S. in 218. Bombă cu întîrziere ~ bombă care, datorită unui mecanism special, explodează după un interval de timp fixat de mai înainte. ^Loc, adv, Cu întîrziere = mai tîrziu decît trebuie. Trenul soseşte cu întîrziere. Cu Întîrziere de... =* întîrziind cu... Grigore sosi de la ţară cu întîrziere de Întoarce — 669 ÎNTOARCE •ctteva zile. rebreanu, r. i 185. Fără îniîrzierc = ime-•diat, numaidecît, fără 2ăbavă. Se va aşterne fără intîr-ziere la lucru. C. PETREscu, c. V. 31. Trebuia fără întir-ziere, pentru liniştea sa, să-şi vază băiatul, caragiaxe, •o. m 98. E x p r. A fi în întîrziere = a fi rămas în urmă, a fi întîrziat. E in întîrziere cu plata impozitului. — Pronunţat : -zi-e-, ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni 'înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se pre-Jăcuse a merge la tirg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine ştie cîte păpuşoaie, camii.ar, tem. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru şi cîntecele lor umpleau amurgitul. Sadoveanu, o. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. arghezi, p. T. 9. (întărit prin adv. .«înapoi ») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră şi acum cereau ieriare, voind a se întoarce înapoi, BĂLCESCU, o. n 271. -+ Tranz. fact. (Cu privire la fiinţe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă, sadoveanu, 7. c. 339. Simţise el bine că pe Jugar nu-l întoarce nimic din calea lui. pofa, v. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli şi scutiri putu a-i întoarce [pe ţărani] iarăşi la muncă. bÎlcescu, ■o. i 142. Tranz.A lovi (pe cineva) din nou o boală, ■a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra ■bunătăţilor, căci ii era foame, însă pină seara l-a întors •boala. pas, z. i 218. în vară l-au prins nişte friguri de care a scăpat in puţină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăşi, vi.aiiuţX, o. a, 101. în primejdie de a-l întoarce boala, subofiţerul se tîrîise pină la spiţerie. russo, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct,, scbimbînd direcţia iniţială, a o lua în altă parte, a-şi schimba direcţia. Plutoanele se întoarseră intr-acolo. CAMilar, N. i 378. Toată lumea se întoarse spre uliţa, rebreanu, i. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. •creangX, r. 307. «0- Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. negruzzt, s. i 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe ■cineva) să-şi schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce, dumitriu, n. 168. N-a Jost putinţă să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, i„ 3. -f- Refl. A-şi schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? creangă, p. 248. Era cit p-aci s-o omoare; da s-a întors. .. că-i •era milă. ŞEZ. iii 74. •+■ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-şi ia cearnă şi să nu-şi întoarcă vorba. c. PETRESCU, R, dr. 253. -if Refl. pas. Nu este cu dreptate şi cuviinţă ¡să se întoarcă o hotărîre. sadoveanu, d. p. 45. 4. I n t r a n z. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă. CreangX, a. 30. E x p r. (Regional) A i SO întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, şi te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. teodorescu, p. p. 519. (Neobişnuit) A so întoarce inima •cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii stanţe. STXnoiu, c. i. 207. Tranz. Nu-mi întoarce vorbele in cabazlic. AEECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin « cuvînt », « vorbă » etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. contemporanul, s. rr, 1949, nr. 156, 9/2. n. i. t r a n z. A învîrti, a răsuci. întoarce, te rog, cheia... Aşa, să nu ne mai tulbure nimeni, vlaituţă, o. A. in 42. Băgă cheia in broasca uşii şi întorcînd-o niţel, scîrţ / uşa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. E x p r. (Neobişnuit) A(-i) întoarco (cuiva) şurubul=a umbla cu viclenii, cu înşelătorii, cu minciuni; a înşela. Mi-o întors şurubu puşchiu cel de Pepelea? ALECSANDRi, T. i 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la şurub= a-şi schimba atitudinea (spre a ieşi dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? retecanui,, p. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus' în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub. creangX, a. 95. (Regional) A o întoarce la viclenie (sau la şirctlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, i,. 66. O întoarse şi dinsa la şiretlic, id. D. 81. R e f 1. Fusu-i rapide se-ntoarce, Iute-n aer sfirîind. ALECSANDRI, p. A. 37. ^Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcii cînd poruncea şi aşeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, h. 13. + A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mişcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, a. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. e x t. privirea) A schimba poziţia, făcînd o mişcare în direcţia opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcţie, într-o anumită direcţie. întorcea capul în dreapta şi în stînga pe gttul său lung ¡i se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta şi rămîneam uimiţi. O pinză lată de apă... s-aruncă de la o înălţime ameţitoare într-o copcă de piatră. vhASVŢĂ, o. a. ii 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAgiai/E, o. iii 77. A-ntors faţa Va părete. JARNÎk-bîrseanu, d. 147. E x p r. A întoarce (cuiva) capul (sau minţile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-şi piardă capul, a-i suci capul. Făta, bună mehenghe, îi întoarce capiii şi Ipate vede că nu-i de lepădat, creanga, p. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc şi în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî şi le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Şi fluturînd din mină, îmi întoarse spatele necăjit. vi,a-huţX, o. a. în 24. A-şi întoarce faţa de Ia (sau de către) cineva v. faţă. <> Refl. Se întoarse pe marginea laviţei şi se pregăti s-asculte, sadoveanu, iî. 58. Se iot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, l. 36.Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) maiele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greaţă. 3. Refl. (Despre fiinţe) A da tîrcoale, a,se învîrti în jurul.. . Se tot întorcea pe Ungă dinsul şi se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. IIT. Tranz. 1. A schimba poziţia (firească) a unui obiect, aşezîndu-1 într-o poziţie opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos. CREANGĂ, r. 238. Ei p r. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce şi pe-0 parte (sau fa{ă) şi pe alta = a examina amănunţit, a discuta în detaliu, A da filele unei cărţi sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, u.r.S.S. 202. Aş dori să întorc şi cealaltă pagină. SATIIA, N. 118. întoarse şi ea foaia şi ceti. ISFIRESCU, h. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Di i cartea ce am deschis. EMINESCU, o. iv 193. E x p r. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-şi schimba atitudinea sau purtarea faţă de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol şi de asasinate laşe, atunci va întoarce şi el foaia şi va răspunde cu vtrf şi îndesat, camii, petrescu, o. n 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia, rebreanu, r. ii 151. -4- (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină faţă. + (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în aşa fel ca partea umedă de la pămînt ÎNTOARCERE — 670 — ÎNTORSĂTURĂ să vină deasupra. A întors finul, -f- (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele şi şmecherii să-i plătească ce i se cuvine şi să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. bolintineantj, o. 368. <^Espr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Şi fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieşit repede. REBREANU, r. i 246. + F i g. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUI,, P. V 7. — Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors. ÎNTOĂRCERE, întoarceri, s. f. Acţiunea de a (s e) întoarce şi rezultatul ei. ]. (în opoziţie cu plecare) înapoiere, revenire. întoarcerea lui Măgură stîrni mare bucurie in toată unitatea. CAMILAR, N. I 418. Mama lui hotăra plecările şi întoarcerile. sadoveanu, B. 92. La fiecare întoarcere din oraş, îl întreba dacă a găsit de lucru, sahia, n. 93. 2. îndreptare spre un punct, prin schimbarea direcţiei iniţiale; schimbare a direcţiei iniţiale. Pe aceste covoare se vedea Prahova alergînd capricios, făcînd abateri, întoarceri şi vărsînd in jurul ei nişte gemele sălbatice. BOtlN-tineanu, o. 413. 3. Învîrtire, răsucire. întoarcerea minerului unui robinet. 4. Schimbare a poziţiei printr-o mişcare de rotaţie, de răsucire. Ostaşii fac exerciţii de întoarcere. 6. Schimbare a poziţiei (fireşti) într-o poziţie opusă celei vechi; răsturnare. întoarcerea unui vas cu gura în jos. întoarcerea miriştii = executarea unei arături puţin adînci, imediat după recoltarea păioaselor. întOcma adv. v. întocmai, ÎNTOCMAI adv. 1, Exact, la fel, chiar. Cu cit vedea că se împlineşte întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atît fata împăratului se întrista, ispirescu, i,. 52. <$> (în comparaţii) Soarele aproape de deal se uită de-a lungul cîmpiei, Mare cit roata de car şi-ntocmai ca stogul cînd arde. coşbuc, P. II 62. Pun rămăşag că are să-mi aducă sălăţi întocmai ca aceste, creangă, p. 211. îndată am gătit caiete, condeie... întocmai ca bravul solctat care îşi perie uniforma, negruzzi, s. i 7. 2. (Servind ca particulă afirmativă) Da, desigur, fireşte. — Variantă: (învechit şi popular) întâcma (conachi, p. 276) adv. ÎNTOCMI, întocmesc, vb. IV. T r a n z. I. A elabora, a alcătui, a compunei Au întocmit şi un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate, baje^nga, i. 206. Aşază-te la masă şi întocmeşte o listă. VORNIC, P. 191. Alexandru Ipsi-lant... a tras... în ţară-i cîţiva oameni învăţaţi, pe care i-a însărcinat a întocmi acea condică. ODOBESCU, s. I 272. -tf- A pregăti, a înjgheba, a face. El şi-a întocmit toate actele de călătorie. BART, s, m. 33. Din acestea cată vînătorii să-şi întocmească culcuş şi cină. odobescu, S. in 18. Şi-a întocmit tot sălaşul, teodorescu, p. p. 116. -■v> F i g. Cauza noastră-i pacea şi liniştea poporului, viaţa asta pe care ne-o întocmim singuri. V. rom. noiembrie 1953, 156. Cîte mi-a dat amorul, minţituri, ceasuri bune, la un loc adunate, cu voi să se-mpreune Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc. AT.EXANDRESCU, p. 45. 2. Apune la cale ; a organiza, a-aranja. în fund sta închisă o gospodărie bine întocmită, sadoveanu, b. 206. Toate le întocmesc eu după vrerea voastră. ISPIRESCU, h. 78. Constituţia viitoare să întocmească un stat de cetăţeni liberi şi egali sau deopotrivă unii cu alţii, fără domnie şi boierie. BĂI.CESCU, o. i 351. Refl. pas. Ea pogorîrea tur- melor se întocmeau nunţi. Camilar, t. 48. <^> Refl. De nevoie e ca romtnii să se întocmească în republică democratică. bXlcescu, o. i 351. 3. (Neobişnuit) A forma, a constitui. Societatea de faţă era întocmită din vreo zece persoane. I’OI.INTINICANu, o. 414. Mii şi milioane ce întocmesc obştea de rînd a romînimii. odobescu, s. m 546. « ÎNTOCMÎRE, întocmiri, s. f. Acţiunea de a întocmi şi rezultatul ei. 1. Elaborare, compunere, alcătuire. Pentru întocmirea unei istorii adevărate, ştiinţifice, marxiste, a poporului romîn, luptă de multă vreme clasa muncitoare din ţara noastră, ist. r.p.r. 5. 2. Orînduire, organizare (socială, politică etc.) ; regim. Pe noi ne interesează clădirea lumii nouă, formarea omului nou într-o întocmire socială mai bună. sadoveanu, E. 41. Cădere a unei întocmiri rele şi înlocuirea ei prin alta, superioară. GHEREA, ST. CR. n 291. p ÎNTOMNĂRE, întomnări, s. f. (Rar, în limbajul poetic) Faptul de a se face toamnă, venire a toamnei. Crîng bolnav de întomnare. I.ESNEA, a. 129. ÎNTOMNAT, -A, întomnaţi, -te, adj. (în limbajul poetic, despre natură) Peste care s-a lăsat toamna. S-a dus poezia întomnatului parc. BENIUC, V. 133. ÎNTONĂ vb. I v. intona. ÎNTONARE s. f. v. intonare. ÎNTORCĂT0R, intorcătoare, s. n. Piesă a războiului de ţesut, în formă de băţ lung, cu care se strînge pe sulul dinainte pînza ţesută. ÎNTORLOCĂ vb. I v. întroloca. ÎNTORS1 s. n. 1. înapoiere, revenire la punctul de plecare; întoarcere. Bilet de dus şi întors. e=j Aş vrea ca şi la-ntorsul meu Să fii aici. COŞBUC, P. I 281. 2. Răsturnare (cu partea de jos în sus sau de pe o parte pe alta). întorsul finului, a După ce toate paiele făcute au fost scoase afară, urmează întorsul. pamfh,E, A. R. 210. + Arătură (de toamnă). Pentru griul de primăvară se pot face două arături: una toamna, care se numeşte întors. .. PAMFILE, A. R. 104. ÎNTORS2, -OARSA, întorşi, -oarse, adj. 1. înapoiat, revenit (de unde a plecat). ^ Espr. A îace (sau o apuca) calea întoarsă (sau drum întors) = a se întoarce din drum, a se înapoia. îi porunci lui Gustav să facă drum întors spre sat. gai,an, b. i 90. Cum a făcut... calea întoarsă, vremea s-a zbîrlit. sadoveanu, b. 161. Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale... eminescu, o. i 146. (Neobişnuit) A îndrepta (pe cineva) spre calea întoarsă = a trimite înapoi, a alunga, a goni. îl cumperi?... ori te îndrept spre calea-n-toarsă. ai,ecsandri, t. i 214. A merge pînă la calea întoarsă =a nu merge departe şi a se întoarce; a se opri la jumătatea drumului. 2. (Despre obiecte) Răsucit, îndoit, curbat, încovoiat. Botinele i-s întoarse la vîrf, ca nişte patine, sadoveanu, p. 166. 3. F i g. (Despre persoane) Sucit, ciudat. Prale, firea cea întoarsă. EMINESCU, o. I 31. 4. F i g. (Despre cuvinte sau vorbire) Meşteşugit. Nu li mai ieşea din cap cuvintele cele minunate şi întoarse ale fetei, sbiera, p. 221. ÎNTORSĂTURĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, şerpuire a unui drum sau a unei ape (v. curbă); f i g. schimbare în mersul sau dezvoltarea unei, întîmplări; curs nou, înfăţişare nouă. îl priveau serioşi, cugeiînd şi ei la năprasnicele întorsături ale vieţii, sadoveanu, o. vn 63. . Cosjna Buruiană, înfricoşat de întorsătura ce-o lua intim- ÎNT0RSURĂ — C71 — Intrare plarea pe care el o povestise... încercă să îndulcească pufin lucrurile. rEbrEantj, r. i 87. Comăneşteanu, nemulţumit de întorsătura ce o luau lucrurile, răspunse aspru. D. zam-FIRESCU, R. 48. 2. F i g. (Rar) Mlădiere, modulaţie, intonaţie (nouă). Marşul sprinten, cu-ntorsături vioaie, subţiri, sfredelitoare, se revărsa limpede in liniştea nopţii de toamnă. sandu-AI.DEA, u. p. 127. 3. Fi g. Fel de a aşeza cuvintele (sau propoziţiile) într-o frază. Vorbea rar, încet, am vorbise totdeauna, dar cu alt ¡ir şi altă întorsătură în cuvinte. GALAN, Z. R. 66. ÎNTORStÎRĂ, întorsuri, s.f.l. întorsătură (l). Intorsura gtrlei dunărene s-a schimbat. sadoveanu, p. m. 129. Pe potmolul Dunării, La-ntorsurile glrlei. TEODORESCU, p. p. 562. 2. F i g. Mlădiere, modulaţie, intonaţie (nouă). în tot clinul acesta de cîmp... rătăceşte o-ntorsură de cîntec romínese, un şuier de voinic. Sandu, d. r. 41. Glasul acela-mlădiitor, Ce c-o-ntorsură lină, uşoara, Treptat se urcă ¡i se coboară, alkxandrescu, m. 317. ÎNTORTOCHEA, întortochea, vb. I. T r a n z. A învîrti în toate felurile, spre a produce confuzie; a suci, a incîlci. Cum mai poate acest o/n întortochea vorbele, cînd totul e terminal ¡i planurile sînt acum fapte care grăiesc? CAMIL PETRESCU, B. 187. Oricît, am voi să întorlochem lucrurile, acesta este purul ¡i exactul adevăr, odobescu, s. ni 409. ÎNTORTOCHEAT, -Ă, întortocheaţi, -te, adj. 3. (Despre drumuri sau ape) Cu multe ocoluri şi cotituri; cotit. Bătrina mergea înainte... şi privea drumul pustiu fi întortocheat ce i se deschidea în faţă. DUMiTRIU, N. 153. Prin arşiţa verii, pe uliţele întortocheate, prin căsuţele săpate mai mult în pămînt, plutea o pace ¡i o jale de ruină, sadoveaxu, o. l 162. Uneori un pîrîu.. . pierea apoi cu totul în crăpături întortocheate. GALaction, o. i 38. + (Despre litere, scris) încurcat, încîlcit, complicat. Cartea pecare mă năcăjeam, urmărind cu degetul şi cu priviri mirate buchi mari, întortocheate şi cîrligate ca nişte gîngănii, era abecedarul lui Creangă. Sadoveanu, E. 110. V* F i g. (Despre modul de a vorbi, despre fraze, gîndire etc.) Spune şi-o cimilitură Cam obscură într-un stil întortocheat. topîRCEAnu, r. o. 24. Se împiedică uneori într-o frazeologie întortocheată şi alteori alunecă în perifraze fără folos, odobescu, s. II 380. Fraze mari întortocheate şi scîlciate. negruzzi, s. i 266. + (Despre clădiri) Cu încăperi încurcate, cotite, complicate. Palaturi întortocheate. ispirescu, u. 116. 2. (Despre linii, fire, sîrme şi despre obiectelc pe care le alcătuiesc ele) Învîrtit, răsucit (în toate sensurile). Agrafe de ale lor întortocheate ca nişte melci uriaşi, odobescu, s. n 264. Încîrligat şi întortocheat Şi de urechi e agăţat (Cercelul). 3. F i g. (Rar, despre persoane şi firea lor) Curios, greu de înţeles, complicat. Sub învelişul de gheaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocheată, tenebroasă. M. I. caragialE, c. 12. ÎNTORTOCHÎRE, înlortocheri, s. f. Acţiunea de a întortochea şi rezultatul ei; cotitură, încîlcitură; f i g. complicaţie, ascunziş. Vorbă plină de întor-tocheri.c=¡ F.ra un gind crescut cu încetul, şi f'.rea lui dreaptă, fără întortocheri, riu-i îngăduia să-l ascundă, c. PETRESCU, î. n 156. ÎNTORTOCHETtÎRĂ, înlortocheturi, s. f. Sucitură, încurcătură, încîlcitură, cotitură. ÎNTOTDEAUNA adv. Totdeauna. ÎNTOVĂRĂŞI, întovărăşesc, vb. IV. 1. T r a n z. A însoţi, a fi tovarăş de drum cu cineva, a merge pe acelaşi drum cu cineva. Vreo două bătrîne mă întovărăşesc pînă acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 293. Titu Herdelea se bucură că va întovărăşi singur pe Nadina. rebreanu, r. t 230. Să ne daţi voie a vă întovărăşi pînă acolo. ALECSANnRI, t. i 145. -‘y* F > g> Şoseaua ce vine de la Cirlibaba, întovărăşind Someşul cînd în dreapta, cînd în stingă. RE-breanu, i. 9. + (Despre fenomene, evenimente) A avea loc cu necesitate în acelaşi timp cu altceva; a însoţi. Turburările cari au întovărăşit moartea împăratului Alexandru... înlătura pentru moment temerile unui război. GIIICA, s. 129. 2. Refl. A-şi lua (pe cineva) ca tovarăş, a face tovărăşie cu cineva; a se lega, a se alia. V-aţi întovărăşit cu feciorul Nataliei. CAUILAR, N. n 386. Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un... pui de romîn. ispirescu, I.. 200. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. NEGRUZ71, s. I 248. 3. Refl. r e c i p r o c. A forma o întovărăşire agricolă. Foloasele mari pe care mii şi seci de mii de ţărani le-au avut de pe urma faptului că s-au întovărăşit şi că şi-au lucrat pămîntul in comun. . . sînt un puternic îndemn pentru sute de mii de ţărani muncitori de a forma întovărăşiri, scînteia, 1952, nr. 2376. ÎNTOVĂRĂŞIRE, întovărăşiri, s. f. Acţiunea de a (se) întovărăşi şi rezultatul ei. 1. însoţire, tovărăşie. 2. (în ţările care construiesc socialismul; de obicei determinat prin * agricolă ») Formă simplă a cooperaţiei agricole de producţie în care ţăranii muncitori se unesc de bunăvoie pentru a munci pămîntul în comun, în vederea obţinerii unei producţii sporite, pămîntul şi celelalte mijloace de producţie rămînînd în proprietatea privată a înt vărăşiţilor. In întovărăşiri ţăranii muncitori au posibilitatea să se convingă practic de foloasele lucrării pămîntului pe suprafeţe mari cu mijloace mecanizate, să se deprindă cu munca în colectiv, să-şi dea mai tine seama de necesitatea transformării socialiste a agriculturii, lupta de clasX, 1953, nr. 5, 75. Organizarea întovărăşirilor agricole deschide, largi perspective pentru trecerea în ţara noastră de la. o agricultură extensivă la una intensivă, oferă posibilitatea introducerii pe scară largă a măsurilor agrotehnice avansate. CONTEMPORANUL,' S. n, 1952, nr. 285, 2/3. Trebuie organizată în primul rînd munca ţărănimii. . . irigaţie, replantări, întovărăşiri pentru producţie. sadoveanu, e. 31. ÎNTOVĂRĂŞIT, -Ă, întovărăşiţi, -te, adj. (în ţările care construiesc socialismul; despre ţărani muncitori) Intrat într-o întovărăşire agricolă, membru al unei întovărăşiri. (Substantivat) Realizarea planului lucrărilor agricole de toamnă constituie o datorie patriotică a ţărănimii, a tuturor colectiviştilor şi întovărăşiţilor, a tuturor muncitorilor şi tehnicienilor din S.M.T.-uri. scînteia, 1953, nr. 2767. Araseră şi semănaseră tarlaua întovărăşiţilor cu griu de toamnă. mihalE, o. 9. ÎNTRĂ vb. I v. intra. ÎNTRACOACE adv. Spre noi, în direcţia noastră; încoace. Ce bine ai făcut că te-ai abătut şi-ntracoace. Sadoveanu, o. I 311. Ai pornit aprig întracoace. Dar drumul ţi-a schimbat gîndurile. id. o. vii 59. Vezi colo, intre două vingalace, Un om cu alfabetul la spinare. Venind pe sub colină întracoace? TOPÎRCEANU, s. a. 112. ÎNTR-ADÎNS adv. v. înadins. ÎNTRAFTURAT, -A adj. v. înrăfturat. ÎNTRAJUTORARE s. f. Ajutorare reciprocă, ajutor mutual. Politica externă a R.P.R. se bazează de asemenea-pe prietenia, colaborarea şi întrajutorarea frăţească cu Marea Republică Populară Chineză, cu ţările de democraţie populară din Europa. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2513. INTRARE s. f. v. intrare. ÎNTRARIPA — 672 — ÎNTREBĂTOR ÎNTRARIPA, întraripez, vb. I. T r a n z. (Rar) A înaripa. ÎNTRARIPĂT, -Ă, întraripaţi, -te, adj. 1. Cu aripi; înaripat. Oamenii iţi făceau vizite şi îşi admirau, unii altora, ■micile făpturi întraripate. PAS, I 129. Şi s-a strîns din zare-naltă Neamu-ntraripat, Şi din cring ¡i de la baltă Şi din şesuri, de prin grine. coşbuc, P. n 34. (în basme) lată însă ■că se ivi, in ocoluri mari, prin slava albastră, un făt-frumos, călare pe un cal negru întraripat, vissarion, B. 23. 2. F i g. Plin de avînt, avîntat, însufleţit, entuziast. Şi din trista-mi depărtare Sufletu-mi întraripat Către Dunărea • cea lată Mă făcea ca să reviu. macedonski, o. i 7. ÎNTRARMĂ, întrarmez, vb. I. T r a n z. (învechit şi popular) A înarma. (F i g.) Ca să vă întrarmez mai mult asupra unor asemenea impregiurări, vă voi tălmăci oareşicare din aceste .vicleşuguri. DRĂGH1CI, R. 183. ÎNTRAURÎ, întrauresc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A acoperi cu un strat subţire de aur; a auri. (F i g.) Căp-şorul blond întraurit de soare Se razemă pe mîna dalbă. iosif, P. 18. ÎNTRAURÎT, -A, întrauriţi, -te, adj. (Rar) De aur, .aurit. Degetul îi rămase întraurit. RETEGANUI,, p. V 17. ÎNTRE1- Prefix care arată reciprocitatea, amestecul, îmbinarea şi care serveşte la formarea unor verbe ca întretăia, substantive ca întrepătrundere sau adjective ca întreţesut etc. ÎNTRE2 prep. I. (Introduce un complement care arată locul) a) în locul dintre... între munţi intilni doi zmei. ISPIRESCU, I,. .19. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrîn Jără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul intre dinii? EMINESCU, o. I 83. Cit e zare de zărit între nord ¡i răsărit. AI.ECSANDRI, P. II14. Este-un deal mare-ntre noi. jarnîk-bîrseanu, d. 60. <$> E x p r. A fi între ciocan şi nicovală v. ciocan. Cu coada între picioare v. coadă. «$> (în legătură cu substantive abstracte) L-au lăsat luptîndu-să între moarte şi viaţă. DRĂGBICI, r. 11. Ii) Printre, în mijlocul, în sînul. Mergea... Să moară-n-tre străini! coşbuc, p. i 233. Şi era una la părinţi Şi mindră-n toate cele, Cam e fecioara intre sfinţi Şi luna intre stele, eminescu, o. I 167. Ei introduseră intre dînşii cele dinţii cunoştinţe de agricultură. BXXCESCU, o. n 12. .Este tînăr între tineri şi bătrîn între bătrîni. PANN, P. v. m 147. Mîndra mea, pe lume una, Cumu-i între stele luna! jarnIk-bîrseanu, d. 35. c) Pe. Se mută de pe un pat pe altul zgribulit, cu pardesiul între umeri. c. PETRESCU, î. II 242. îşi ia cojocul între umere şi biciul in mină, şi tiva, băiete! CREANGĂ, I’. 114. 2. (Introduce un complement care arată timpul) în intervalul dintre.., Bată-te, bădiţă, bată Zilele toate deodată, Cele două zile grele, Care-i sîmbăta-ntre ele. jarnîk-bîrseanu, d. 257. L o c. adv. între timp sau între acestea = în răstimp, în intervalul acesta. Gheor-_ghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieţi şi două fete. CĂUNKSCU, E. 18. între acestea veni seara. isriroiscu, i„ 39. 3. (Serveşte la formarea partitivelor) Dintre. între toţi oamenii... numai un pădurari se bizuieşte la treaba asta. CREANGĂ, r. 211. Dar pentru ce oraşul atît de strălucit, Acum între oraşe e cel mai umilit? ai.exandrescu, m. 10. 4. (Exprimă reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu alţii). Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dînşii. CREANGĂ, P. 48. Zimbiră între dinşii bătrînii tăi prieteni. Xminescu, o. i 91. Fu atunci o dispută intre săcui. BĂT,-cescu, o. n 259. 5. (în legătură cu verbul « a împărţi ») La. Cîştigul -s-a împărţit între participanţi. ÎNTREBĂ, întreb, vb. I. T r a n z. 1. A pune întrebări ; a cere prin cuvinte să ţi se dea un răspuns la ceea ce vrei să afli sau să ştii. V. interoga. întrebaţi dacă nu se află în tren un doctor. C. hîtrescu, c. v. 34. De ce pana mea rămîne in cerneală mă întrebi? eminescu, 0.1137. N-am pe nimenea drag... Să mă-ntrebe de ce zac. jarnîk-bîrseanu, D. 208. <$> Absol. Dumneata eşti, mămucă ? întrebă Minodora din umbra prispei, sadoveanu, b. 56. Domnul? întrebă el iute. — Theodorescu-Fălciu, licenţiat in drept, advocat. arGhezi, p. T. 133. «$■ F i g. S-o întrebi numai cu ochii: Mă iubeşti tu? Spune drept! eminescu, o. i 155. <^Ex p r. întreabă-mă, să te întreb, se spune cînd ţi se cer informaţii asupra unor lucruri despre care nu ştii nimic. A întreba (pe cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă, a deschide discuţie cu cineva. <$- I n -t r a n z. (Regional; determinarea este introdusă prin prep. « de ») Măicuţă bătrină... Pe cîmpi alergînd, De toţi întrebînd Şi la toţi zicînd: Cine-au cunoscut. Cine mi-au văzut... aiecsandri, p. p. 2. Refl. reciproc. (F i g.) Atîtea păsări ale primăverii se cheamă, se-n-treabă şi-şi răspund, se-ngină şi se-ntrec în fel de glasuri. caragiaee, p. 50. 2, (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « despre ») A cerceta, a se interesa, a cere ştiri sau lămuriri, ase informa despre... întrebă pre unii şi pre alţii despre scorpie. ISPIRESCU, i,. 9. Mă-ntreabă de mărgele. jarnîk-bîrseanu, d. 77. <£• (învechit, astăzi regional, urmat de un complement direct care arată obiectul întrebării) Coniţă, v-a întrebat boierul de două ori, o întîmpină fata din casă. c. PETREscu, î. I 88. Nu-l primesc în sat, şi el întreabă casa vornicului, negruzzi, s. i 248. *$>■ R e f 1. Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate. eminescu, o. i 194. <$> Intranz. (învechit, urmat de determinări introduse prin prep. « după») Frumoasă copi-liţă! eu voi pleca din lume Şi după mine nimeni nu va mai întreba, bolintineanu, o. 206. + (învechit şi popular) A căuta (ceva) pentru a cumpăra, a se interesa dacă se găseşte (ceva). Umbla____ in puterea iernii... întrebînd ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie dc la corabia lui Noe. creangă, a. 85. 3. A pune întrebări pentru a constata, din răspunsuri, nivelul cunoştinţelor cuiva, gradul de pregătire al cuiva; a examina. Domnul Vucea... întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor ştiute de mai nainte. delavrancea, h. T. 106. Domnii Ţării Romî-neşti... — Stăi, intîi să te-ntreb, loază. Cîte rîuri are Europa? caragiale, o. i 324. ÎNTREBĂRE, întrebări, s. f. Acţiunea de a întreba. 1. Interogare, chestionare. Poate că n-a fost auzită sau întrebările ei nu mai au rost. sabia, n. 46. Dădeau din umere neştiind ce să răspundă la aşa întrebate ciudată. CREANCĂ, p. 307. Să închipuim nişte întrebări atît de grele, ineît să nu le poată tălmăci, negruzzi, S. I 12. (în construcţie cu verbele « a pune » sau « a face ») Nu înceta să puie întrebări ba tatei, ba mamei Anghelina. sadoveanu, N. r. 170. Făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei. IsriRnscu, L. 9. întrebare peste întrebare li se face. creangă, A. 142. Pe cine-ţi imilni-n cale, Faceţi-i lui întrebare. TEODORESCU, P. P. 110. <$* Semnul întrebării— semnul grafic care se pune la sfîrşitul unei propoziţii interogative directe. 2. Problemă, chestiune. îndată mi s-a deşteptat o mie de întrebări în suflet, sadoveanu, e. 103. 3. (Poetic) îndoială. Uneori, mediiînd asupra vieţii mele. .. ajung cu firul meditaţiei in văi nehotărite, unde creşte floarea întrebă) ii. GALACTION, O. I 61. ÎNTREBĂTOR, -OĂRE. întrebători, -oare, adj. (Mai ales despre privire) Care pare a pune o întrebare, care cercetează ; interogativ, iscoditor. îşi aruncară unii altora priviri şi mai întrebătoare. PAS, z. iv 74. Stăpînul locului iNfRfeBtrlNŢA - 673 — ÎNTREG se înfăţişă cu sîmbet larg, întrebător de pnfta muşteriilor. SADOVEANU, o. I 509. tşi îndreptă privirea către colonel, întrebătoare, asemenea şcolarului care ştie lecţia. SAH1A, N. 77. «$- (Adverbial) De două ori unul din tineri a întors capul spre mine şi s-a uitat întrebător. Sahia, U.R.S.S. 62. Indică mosafirultii un scaun aproape de dinsul şi apoi se uită Ia fiul său, întrebător. REBREANU, R. 1 81. ÎNTREET'INŢA, întrebuinţez, vb. I. Tuni A face uz, a uza de..., a folosi, a utiliza. Veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine. creangă, r. 263. A'o¡oc... întrebuinţa creditul ce aiea la domn spre împilarea gloatei, nkgruzzi, s. i 150. Refl. pas. Astfel de cîni se întrebuinţează la alergături îndelungate după căprioare. ODOBEsm, s. III 64. Fierul care nu se întrebuinţează rugineşte. (Rar, cu privire la persoane) A aflat de la un amic şi prieten al lui Le i întrebuinţat la telegraf, alecsandri, 1. 855. ÎNTREBUINŢARE, întrebuinţări, s. f. Acţiunea de a (se) întrebuinţa şi rezultatul ei; folosinţă, utilizare, uz. Toate palatele marilor prinţi Sau bogătaşi au astăzi o întrebuinţare publică. SAUl.v, U.R.S.S. 38. Obiceiul pămintului ajunge, prin întrebuinţare, a se face lege. NE-gruzzi, s. I 308. Sint zidiri destule pentru întrebuinţarea celor ce vin spre cîştigarea sănătăţii. GOLRSCU, î. 135. <$> Valoare de întrebuinţare v. valoare. ÎNTREBUINŢAT. -Ă, întrebuinţaţi, -te, adi. De care s-a făcut uz; folosit, utilizat, uzat. Unelte noi şi unelte întrebuinţate. ÎNTRECE, Intrlc, vb. III. T r a n z. 1. A depăşi pe cineva în mers, a trece înaintea cuiva, a lua înaintea cuiva. Am doi zmei... nici vin tul nu-i intrece. ALECSANDRI, p.a.43. Doi care întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainte ţinta, primesc, cel întăi un vas de argint. . cel aI doilea, 500 ruble. NKGRUZ-zt, s. i 36. <0>Refl. reciproc. Un cîrd de mdrsuini se întrec în mers cu noi. bart, s. m. 30. Iar calul său falnic, uşoară nălucă, Ce-n fugă se-ntrece cu pasărea-n zbor... In dar o să-l ducă sultanului lor! macedonski, O. J 15. Acum să ne întrecem din fugă, zise el. CREANGĂ, P. 51. Voinicele, Să te-ntreci cu rindunele, Peste dealuri şi vâlcele/ alecsandri, p. a. 36. 2. A da rezultate mai bune decît altcineva, a se arăta superior într-o anumită direcţie; a depăşi. Forţa braţelor noastre întrece forţa tuturor motoarelor, saitia, N. 36. (Urmat de un complement de relaţie) Nimenea nu te va intrece cu frumuseţea. reteganvi., P. IV 5. Pe toţi ii întrecea... in isteţime, id. ib. n 47. Din mîncare >t băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, creangă, P. 259. + (Regional) Refl. reciproc. A căuta să se depăşească unul pe altul intr-o acţiune, a se lua la întrecere cu cineva. Se întreceau în discursuri care de care mai înflorite. Sadoveanu, E. 112. Se-ntreceau care de care să-i arate mai multă cinste, ispirescu, L. 104. 3. A trece peste..., a ajunge dincolo de..., a covîrşi. Totul întrecuse dorinţele lui simple şi mediocre: C. PETRESCU, c. v. 237. Neîndoielnic că arta întrece natura, cherea, st. cr. ii 51. <£> E x p r. A întrece aşteptările =• a fi, a reprezenta, a valora mai mult decît aştepta cineva. (Refl.) A se întrece eu gluma (sau cu vorba, eu şaga)— a trece măsura, a trece marginile bunei-cuviinţe, a duce lucrurile prea departe, a exagera. Dar ştii că te prea întieci cu şaga, Ivaue. creanoâ, p. 31?. Nu te prea intrece cu vorba, că nu-ţi şede bine. id. A. 106. Ştii tu că te prea întreci cu ţţluma? alecsandri, T. 896. + (Regional) A se alinta ca un copil, a face mofturi, nazuri. Haid' treci pîrîul! Ce te-ntreci, Catrino! coşhuc, P. i 171. ÎNTRÎCERE, intrcceti, s. f. Acţiunea de a (s e) întrece şi rezultatul ei; desfăşurare de forţe (sau de însuşiri) în vederea stabilirii întîietăţii; concurs, , competiţie. întrecere sportivă, ca împăratul Eurit dase sfară in ţară că cine va putea să-l biruiască'.. . la întrecere cu arcul, după acela îşi va da pe fie-sa. ispirescu, u. 69. «0> Fig. Era o întrecere suavă de culori tari. CAMIL pe-TRES’.U, N. SO. întrecere soualhtă — metodă comunistă de’ organizare a muncii, constînd în stimularea muncitorilor sau întreprinderilor de a se depăşi unii pe alţii, ridiemd productivitatea muncii, prin folosirea mai huni a tehnicii, prin introducerea de inovaţii, prin dezvoltarea iniţiativei creatoare conştiente a oamenilor muncii. întrecerile socialiste sint autoctvici practică a masei muncitorilor. contemporan îl, s. ii, 1948, ni. 104, 13/3. Era chemarea la întrecerea socialistă a tractoriştilor de la S.M.T.-ul Valul lui Traian, adresată tuturor tractoriştilor din întreaga ţară. mihai.e, o. 130. (Cu elipea determinării) întrecerea, vnrhi mai departe Andrei, înseamnă în primul rind organizarea proreiului de producţie. mihale, o. 201. E x p r. A fi în întrecere = a fi aneaiat. într-o întrecere socialistă. A se lua la întrecere = a şe înt-ece. Se luară la întrecere. Dară nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi ii lăsa in urmă. ispirescu, l. 80. ÎNTRECUT s. n. (Numai în expr.) Pe întrccu(e = în întrecere, întreeîndu-se; cpre de care mai mult, mai repede, mai tare. Bea cu gamela parcă era vorba pe întrecute. sadoveant, o. vi 169. Toţi o luară la goană, pe întrecute, în partea aceea. BT’JOK, 5. 21. Pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute. creangă, p. 273. De întrecut = mai mult decît trebuie, peste măsură, în plus. Dumneata ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. creangA, a. 149. Aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, id. P. 14. — Formă gramaticală: (în ex p r.) întrecute. , ÎNTREDESCHÎDE, întredeschid, vb. III. T r a n z. (Cu privire la uşi, ferestre, capace etr.) A deschide puţin sau în parte; a crăpa. A întredeschis poarta. (Cu privire la gură, ochi, gene etc.) Plescăia din buze, intredeschizindu-şi gura. SAHIA, N. 106. întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată... o jună fată muiată într-o haină albă. EminEscu, n. 46. ÎNTREDESCHIS, -A, întredeschişi, -se, adj. (Despre usi, ferestre etc.) Care e puţin deschis; crăpat. Prin uşa întredeschisă, in salon, se vedeau perechile damind. C. PETRESCD, S. 101. î şi de bronz întredeschise pe-adincimi ce-nfricoşează întunericu-l frămintă cu năluci de aur stins. macedonski, o. i 103. <0* (Despre ochi. gură etc.) Şi cind bătaia pe nicovală se oprea, ea începea să sufle greu, cu gura întredeschisă. SADOVEANTJ, p. S. 81. în mijlocul drumului picoteşte cîinele... cu ochii întredeschişi. REBREANU, I. 10. întredkschizătCră, înlredeschizături, s. f. (Rar) Spaţiu îngust între două părţi ale unui obiect neîn-cliise sau neîmbinate bine. O frunte îngrijorător de încăpăţînată se iii. .. Doi ochi cu luminile răstite mă spionară din intredeschizătură. Cazaban, v. 126. ÎNTREG. -EĂCrĂ. întregi, adj. 1. Diri care nu lipseşte nimic, luat în totalitatea lui, în întregime; tot, complet, neştirbit. Şi vislndo-ntreag") lume Tot nu poate să adoarmă. EMlNEScr, o. I 210. Atunci natura-ntreagă. .. î;i 'puse pentru mine coroana sa de flori, alecsandri, p. a. 65. (Substantivat, n.) întregul este mai mare decît partea, ■tf- L o c. a d v. Pe de(-a)-ntre!>tll = în întregime; peste tot, pe tot cuprinsul. Bate-ţi negrul Pe de-ntregul. alecsandri, P. P. 11. + (Despre lucruri care se pot consuma sau despre recipientul în care se află ele) Din care nu s-a luat nimic, neatins, neînceput. îi mergeau sarmalele întregi pe git. creangă, p. 32. Şi slănina întreagă, şi varza unsă, nu se poate. ■u ÎNTREGI _ 674 - ÎNTREPRINDĂ 2. (Despre fiinţe) Teafăr, sănătos, neatins de vreo infirmitate fizică sau psihică. Eram tineri ¡i eram întregi. sahia, N. 19. Ei, vezi, şi să te miri ce spun: Din om întreg te fac nebun Şi din voinic, neom te lasă! coşbuc, p. I 243. Era... întreg la minte. ISPIRESCU, I,. 217. <$> (Despre abstracte) Vă veţi bucura pururea de o întreagă sănătate.. DRĂGHICI, R. 157. + Viu. Dacă rămine'întreg coconul, se primejduieşte viaţa ei. SADOVEANU, D. p. 45. 4- F i g. Neclintit, neşovăitor, integru. Femeile şi fetele in scrierile lui Turgheniev au caracterul întreg, hotărît. GnE-rea, st. cr. n 220. •$> E x p r. Inimă întreagă=carac-ter îndrăzneţ, curajos. Frunzuliţă foaie fragă, A cui eşti, fetiţă dragă? — A ălui cu musteaţa neagră Şi- cu inima întreagă. ŞEZ. I 291. Mi-oi face inima-ntreagă. jarnîk-bîrseanu, d. 83. 3. (Despre noţiuni temporale) Deplin, complet, încheiat. Dar cum să stai o noapte întreagă.. . după aceea. DUMITRIU, N. 134. Şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptă-mtnă întreagă. ISPIRESCU, L. 2. Galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cînt. EMINESCU, O. IV 35. <> (întărind ideea de durată) Vaporii de apă care se ridicau din mare, de pe Dunăre si din.ghiolurile deltei rămîneau plutind în atmosferă ceasuri întregi. BART, E. 386. Mi-a fost luni întregi minte Că tu nu te-ai priceput, coşbuc, P. I 51. 4. (Aritm.; despre numere) Care se poate obţine prin adunarea repetată a numărului «unu» cu el însuşi. Raportul a două segmente de dreaptă se exprimă printr-o fracţie sau printr-un număr întreg. (Substantivat, m.) Număr care conţine numai unităţi nefracţionate. Doi întregi şi patru şeptimi. ÎNTRE GÎ, întregesc, vb. IV. Tranz, A face întreg, deplin; a completa. Şi eu însumi voi veni într-o zi aci, sub turnul de veghe seculară, să întregesc şt să cîştig această înţelepciune. Gauaction, o. i 218. ÎNTREGÎME, întregimi, s. f. (învechit) Calitatea de a fi întreg; totalitate, deplinătate, plenitudine, integritate. Să nu mai puteţi coprinde cu gîndul întregimea scopului ce-mi •propun. odobescu, S. ii 234. (Astăzi în Ioc. a d v.) în întregime = de tot, complet. Cartea a fost tradusă în întregime. □ îl cercetă. . . din tălpi pînă-n creştet, în întregime, de la distanţă. C. PETRESCU, a. r. 15. Expr. Mnî întregimea... — mai tot, aproape tot. Să-i vadă cineva despărţiţi de mai întregimea emigraţiei. GHICA, A. 726. (Concretizat; urmat de un genitiv) Tot ceea ce constituie ceva. Un copaci băirîn căzuse. .. se aşternuse Cu-ntregimea-i la pămînt. pann, p. v. ii 53. ÎNTREGÎRE, întregiri, s. f. Acţiunea de a întregi; completare. întregirea unei sume. ÎNTREGIT, -Ă, întregiţi, -te, adj. Făcut sau devenit întreg, completat. ÎNTRE GIT6R, -OĂRE, întregitori, -oare, adj. Care întregeşte, care completează. ÎNTREGUUEŢ, întreguleţi, adj. m. (Familiar, întărind pe «întreg ») Diminutiv al lui întreg; întreguţ. A podidit-o un plîns d-a muiat un ştergar întreg înt'regideţ. delavrancea, s. 12. Un an întreg întreguleţ o plînse. ISPIRESCU, i,. 306. ÎNTREGULÎŢĂ adj. f. (Familiar, întărind pe «întreagă ») Diminutiv al lui întreagă; întreguţă. Porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă întreguliţă. ISPIRESCU, L. 271. ÎNTREGt'Ţ, -A, întreguţi, -e, adj. (Familiar) întreguleţ. De mi-ar fi fost de prujit, Ilincă dragă, nu băteam un an întreguţ acelaşi drum. contemporanul, vjj 483. Ce va face pe uliţă Ziua, noaptea întreguţă? jarnîk-BÎRSEANU, D. 137. iNTREl, întrelesc, vb. IV. Tranz. A spori de trei ori; p. e x t. a face mai mare, mai mult, mai numeros; a mări. ÎNTREÎT, -Ă, întreiţi, -te, adj. l.înmulţit, mărit, sporit de trei ori; p. e x t. mai mare, mai puternic, mai numeros, mai mult. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cit arată scriptele de anii trecuţi. C. PETRESCU, î. II 67. A fost un gemet întreit, Din totul inimii pornit. coşbuc, P. I 287. «0- (Adverbial) Şi-a încordat grumazul şi s-a pregătit să-i .răspundă întreit pentru fiece cuvinţel. GALAN, B. I 146. 2. Care e compus din trei părţi de acelaşi fel. Un arc de triumf... cu întreite prize. ODOBESCU, S. in 71. Artistul ar zugrăvi... acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru pe orizon, negruzzi, s. i 195. ÎNTRELĂSĂRE, întrelăsări, s. f. (Rar) Trecere cu vederea, neglijare, uitare, omisiune, suspensie. Mi-a povestit încet, cu întreruperi lungi, cu întrelăsări înţelepte. GALACTION, O. I 212. ÎNTREMA, ’ întremez, vb. I. 1. Refl.-A-şi recîştiga sănătatea sau puterile, a se face sănătos (după o boală); a se reface, a se îndrepta, a se restabili, a se înzdrăveni. Prinse a se mai întrema şi la faţă şi la glas. STXnoiu, c. I. 169. Olecuţă de odihnă şi să întremează zmeul bătrîn. delavrancea, o.' ii 34. I-a dat şi lui de a mîncat şi întremîndu-se bine au pornit. ŞEZ. v 153. 2. R e f 1. F i g. A se întări, a se consolida. Să căutăm... a ne menţine... întremîndu-ne noi azi mai tare, ca naţiune şi ca stat. odobescu, s. iii 451..<$> Tranz. D-om lua Averile, Ne-om întrema Stările, Ne-om îmbuna Zilele. TEODORESCU, P. P. 552. A căpăta forţă, a deveni mai tare, mai puternici Adierea.. . Se iuţeşte, se-ntremează, mişcă unda şi-i dă brinci. macedonski, o. i 161. 3. Tranz. (învechit) A pregăti, a ţine gata de atac. Ce dai tu in mine, mă? (Şi ciomagu-şi întremă). pann, p. V. m 30. F i g. Bătrînul atuncea gura-şi întremează, Şi învăţătura astfel îşi urmează, pann, p. v. i 12. ÎNTREMARE s. f. Acţiunea de a s e î n t r e m a şi rezultatul ei; restabilire, refacere a puterii, a vigoarei, a sănătăţii. Oştile, sleite de puteri... aveau mare nevoie de odihnă, de întremare. odobescu, S. iii 597. ÎNTREMĂT, -A, întremaţi, -te, adj..Restabilit, refăcut după o boală, după o oboseală; înzdrăvenit, întărit. Băui pînă simţii că am ucis setea... şi, întremaţi, ne întoarserăm la stînă, şi eu şi Huţan. hogaş, m. n. 201. Radu mîncă binişor — se simţi mai întremat. vi«ahuţĂ, o. a. 131. ÎNTREMĂTOR, -oăre, întremători, -oare, adj. Care întremează, care dă puteri, care înzdrăveneşte. După acest puţin întremător popas, Joseph închidea iarăşi valizele. C. PETRESCU, R. DR. 101. F i g. Privighetoarea-n-vietoare A-ntremătorilor fiori Deşteaptă prin caişii-n floare Ale zefirilor viori. macedonski, o. i 186. ÎNTREPĂTRUNDE, întrepătrund, vb. III. Refl. rcciproc. Ase pătrunde unul pe altul, a străbate unul prin altul. O zeamă carnală se întrepătrunde cu plăcile metalice, împrăştiind un miros de oaie opărită.' SAHIA, N. 34. ÎNTREPĂTRUNDERE, întrepătrunderi, s. f. Acţiunea de a se întrepătrunde şi rezultatul ei; pătrundere reciprocă. ÎNTREPRINDE, întreprind, vb. III. Tranz. A se apuca de ceva, a se angaja la ceva, a începe executarea unui lucru; a începe realizarea unui plan. Să întreprindem prefacerile cu mijlocul cel mai eficace al democraţiei: ridicarea omului prin educaţie şi cultură, sadoveanu, e. 21. Tu întreprinzi o călătorie? EMINESCU, n. 61. Am nişte treburi aici, nişte lucrări de sfirşit în biblioteci pentru o scriere ce am întreprins. Ghica, a. 466. <)> (Rar, urmat de un ÎNTREPRINDERE - 675 - ÎNTREVĂZUT verb la infinitiv) întreprinsesem, pe cit fiu minte, a căuta in cercul Uterelor şi al artelor imagine vînătoreşti. odo-BEsetr, s. m 60. — Forme gramaticale : perf. s. întreprinsei, part. întreprins'. — Prez. ind. şi: întreprins (bXx,cescu, o. n 104). ÎNTREPRINDERE, întreprinderi, s. f. 1. Unitate economică de producţie sau de comerţ supusă unei conduceri unice. Sfaturile populare vor înfiinţaA întreprinderi zootehnice şi, acolo unde au terenuri, clădiri, baze furajere etc. SCÎnteia, 1953, nr. 2859. Pe clădirea construcţiilor mecanice, pe o jumătate de perete, scrie: Ordine şi disciplină iii întreprindere, colaborare intre muncitori şi tehnicieni. cXujgXpu, o. p. 371. 2. Acţiune, lucru, treabă pornită din iniţiativă personală. Plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu faţă curată din această întreprindere. ispirescu, L. 220. întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare. aiexandrescu, p. 134. ÎNTREPRINZĂTOR, -OĂRE, întreprinzători, -oare, adj. Care se apucă uşor şi fără teamă de o acţiune, de un lucru ; cu iniţiativă, îndrăzneţ. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător. C. PETRESCU, t. n 67. ÎNTRERUMPE vb. III v. întrerupe. ÎNTRERUMPERE s. f. v. întrerupere. ÎNTRERUPĂTOR1, întrerupătoare, s. n. Aparat pentru întreruperea sau restabilirea continuităţii unui circuit (electric, hidraulic etc.). Ucenicul suci întrerupătorul şi farurile prinseră a clipi, mihale, o. 231. ÎNTRERUPĂTOR2, -OĂRE, întrerupători, -oare, adj. (Rar) Care întrerupe pe altul din vorbă. (Substantivat) Trebuia să dea întrerupătorului un răspuns, pas, z. iv 167. ÎNTRERUPE, întrerup, vb. III. T r a n z. A opri temporar, printr-o intervenţie, cursul, desfăşurarea unui lucru, a unei acţiuni, a unei mişcări etc.; a opri, a stingheri pe cineva de la ceva. îngheţul şi viscolele iernii au întrerupt lucrările. Sadoveanu, o. vi 394. Poftindu-i la mese, ii ruga frumos să nu întrerupă artistele pe scenă. BART, K. 360. Pe cînd eram ajuns aci cu scrisul, fusei întrerupt de fetiţa mia. odobEscu, S. in 42. Refl. Toţi se întrerupseră din lucru. c. petrescu, î. ii 43. îşi executa mişcările însoţite de aceleaşi fluierături. Deodată se întrerupe, sahia, n. 110. + A opri pe cineva în timp ce vorbeşte, a tăia vorba cuiva. Să ne dea nouă pămîn-tul, că noi îl muncim! îl întrerupseră alţii gălăgios. RE-brEANU, r. ii 88. Nu intrerupeţi pe orator! caraGiaie, o. I 156. Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! id. ib. n 126. <)> A b s o 1. Profesorul... încercă de cîteva ori Să întrerupă, c. petrescu, î. i 14. Uite, vezi! ăsta e cusurul tău — întrerupi! CARAGlAiE, o. Ii 126. — Forme gramaticale: perf. s. întrerupsei, part. întrerupt. — Variantă : (învechit) întrerumpe (negruzzi, s. r 99) vb. III. ÎNTRERUPERE, întreruperi, s. f. Acţiunea de a (se) întrerupe şi rezultatul ei; oprire, suspendare. Urgenţa lucrării nu îngăduia nici o întrerupere a lucrului. -ţ. Loc. a d v. Eăril întrerupere = neîntrerupt, necurmat, necontenit, continuu. Ară fără întrerupere din noapte pînă-n noapte; întoarse astfel nouă hectare. MIIIAI.E, o. 191. Meşterii lucrau fără întrerupere şi nu mai aflau răgaz. Sadoveanu, o. vi 385. + Intervenţie (replică, exclamaţie etc.) care împiedică pe cineva să-şi urmeze cursul vorbirii. [Iuga] în loc să-l intimideze, îl întărită şi-l îndemna să continue mai calm şi cu mai multă siguranţă. .. întreruperea nu-l tulbură de loc. REBREANU, r. I 296. — Variantă : (învechit) întrertimpere (negruzzi, s. i 18) s. f. ÎNTRERUPT, -A, întrerupţi, -te, adj. (Despre acţiuni în desfăşurare) Care este oprit temporar; curmat, suspendat. Discuţie întreruptă. + (Adverbial) Cu întreruperi, fără continuitate. Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul. EMINESCU, n. 76. + Cu continuitatea suprimată; tăiat, rupt. Fir întrerupt. ÎNTRETĂIA, întretdi, vb. 1.1. R e f 1. reciproc. A se încrucişa, a se intersecta. O, fără să presimţi ce drumuri se-ntretaie; Un zîmbet vag ai ridicat spre astru. CAMII. PETRESCU, V. 26. Fi g. Nechezuri sfîşietoare se-ntretăiau. CAMItAR, N. II 458. Îngîndurat, lăsă cugetul să prefire judecăţi încă nelimpezite, fugind, întretăindu-se, amesteeîndu-se, revenind, ca rotirea vertiginoasă a priveliştilor. C. PETRESCU, A. 395. Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile. Topîrceanu, b. 51. 2. T r a n z. A întrerupe. Glas întretăiat de nişte grozave suspine, camuar, n. i 185. ÎNTRETĂIAT, -ă, întretăiaţi, -te, adj. 1. Tăiat de-a curmezişul; încrucişat. Drumuri întretăiate. 2. (Despre vorbire, respiraţie, plîns etc.) întrerupt, cu întreruperi, cu intermitenţe. Gemea de turbare neputincioasă bolborosind cuvinte întretăiate, dumitriu, p. F. 42. Frusinica înlemni cu răsuflarea întretăiată, miiiale, o. 503. <0. (Adverbial) Elvira zise întretăiat, printre lacrimi: — O să ne omoare, dumitriu, b. F. 46. ÎNTRETĂIERE, întretăieri, s. f. Acţiunea de a s e întretăia şi rezultatul ei; încrucişare, intersecţie. La întretăierea drumurilor. ÎNTREŢESE, întreţis, vb. III. T r a n z. A amesteca într-o ţesătură fire sau modele de altă culoare sau de alt fel. A străbate în toate direcţiile. Mă aflam . .. lingă o desime de pădure cu esenţe diverse întreţesute de liane puternice, sadoveanu, a. i,. 198. Refl. reciproc. A se încrucişa, a se amesteca strîns. Rădăcinile in pături Sub pămînt s-o întreţesut. EMINESCU, z,. P. 149. F i g. Ştreangul, fierul, focul, plumbul se-ntreţes să-l întocmească. MACEDONSKi, o. i 127. ÎNTREŢESUT, -Ă, întreţesuţi, -te, adj. Ţesut unul într-altul. (F i g.) Ci prin flori întreţesute printre gratii, luna moale, Sfiicioasă şi smerită, şi-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I 76. ÎNTREŢINE, întreţin, vb. III. 1. T r a n z. A ţine în stare bună, a păstra ceva în bune condiţii. întreţine curat maşina. 2. Tranz. A da, a asigura cuiva mijloacele materiale necesare traiului. A-şi întreţine' părinţii. c=j Că bă-trinul n-a avut bani spre a întreţine cum se cade pe copiii săi, acolo unde îi trimisese nobilele sale intenţii, aceasta este probabil. cXijnescu, e. 25. + Refl. A-şi procura, a cîştiga mijloacele necesare traiului. Se întreţinea din poleitul lentilelor comandate, camii, petrescu, T. rr 212. 3. Tranz. (Cu privire la ardere, foc etc.) A face să dureze, a alimenta. Oxigenul întreţine arderea. <£- F i g. Să gonim... acea moliciune ce întreţine dezbinarea şi neunirea in inimile noastre. odobEscu, s.'i 24. 4. Refl. (Franţuzism) A sta de vorbă cu cineva; a vorbi cu cineva. Se întreţinuse îndelung cu el. pas, z. iv 183. ÎNTREŢINERE, întreţineri, s. f. Acţiunea de a întreţine şi rezultatul ei. 1. Ţinere în bunăstare; păstrare, îngrijire. întreţir nerea acestor teatre costă enorm. SATiiA, U.R.S.S. 144. 2. Asigurarea mijloacelor materiale pentru trai; sumă plătită pentru aceste mijloace. Millo rămăsese la Brăila dator unui hangiu... chiria şi întreţinerea trupei, cara-giai,E, o. in 18. ÎNTREVĂZUT, -Ă, întrevăzuţi, -te, adj. Care dc abia se vede, întrezărit, abia desluşit. [Dealurile] pluteau ca nişte corăbii... abia întrevăzute prin luminişurile negurii, dumi- ÎNTREVEDEA - 676 - ÎNTRU triu, V. L. 62. Ard n.ii de mii de îampe vărsînd văpăi în valuri, Şi prin a nopţii umbră scoţtnd fantasme sute De arbori şi de turnuri abia întrevăzute. ALECSANDRI, P. iii 382. ÎKTRLYEDEÂ, întrevăd, vb. II. T r a n z. 1. A vedea, a zări vag, a distinge nedesluşit printre alte lucruri; a întrezări. Închidea jochii răniţi de biciul viscolului. Apoi ii deschise şi intrevăzu prin joaca înnebunită a ninsorii un om. dumitriu, n. 218. Cu ochii î?it re deschişi, întrevedea cu extatică admiraţie pe Annie. c. petrescu, c. v. 176. Refl. pas. Pe zidul din Alhambra luceşte-n răsărit Un chioşc în filigrană de mannură-aurie, Cu stilpi şi arabescuri de jur împodobit, Prin care se-ntrevede nălţimea azurie, alecsandri, P. m 76. 2. F i g. A prevedea, a desluşi. Zboară chitind ale lor doine lungi şire de cocori... în care divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplinge răstriştea, gingaşa lui Francescă. ODOBESCU, S. iii 18. întrevăd sfirşitul tiranului hain. alecsandri, T. ii 73. ÎNTRLVEDÎRE, întrevederi, s. f. Întîlnire (uneori cu caracter oficial) între douâ sau mai multe persoane spre a discuta chestiuni de interes comun. Te poţi aduna la întrevederi secrete. C. PETRESCU, c. V. 283. Avusese intenţia să ia şi pe Aristide la întrevederea cu Nadina. REBREANU, R. i 166. întrezări, întrezăresc, vb. IV. T r a n z. A zări în chip vag, a vedea în treacăt, a desluşi anevoie; a întrevedea (1). (F i g.) Un dulce somn pe mine căzu ca pe o pradă, Şi-ntrezării. deodată a basmelor grămadă, alecsandri, p, iii 502. R e f 1. pas. în norul de praf, tractoriştii se întrezăreau ca nişte umbre nedesluşite, dumitriu, v. l. 111. în noaptea naltă Ce s-a lăsat peste natură Se-ntrezăresc prin frunzătură Stelare-adincuri ce tresaltă, macedonski, o. I 54. ÎNTREZĂRIT, -Ă, întrezăriţi, -te, adj. Abia zărit, abia desluşit. (F i g.) întruchipaţi O nou întrezărită Ro-mîme. to.ua, c. v. 211. ÎNTRISTĂ, întristez, vb. I. Refl. A deveni trist; a se mîhni. Şi tu, le-ai întristat fără picină. C. PETRESCU, C. V. 204. Se căina ji se întrista in sufletul ei. ISPIRESCU, I,. 26. Iordachi se întrista, Dar pe gtnduri mult nu sta. alecsandri, P.P. 181. <> T r a n z. f a c t. Te întristează mult lucrul acesta? sahia, n. 46. Nu i le-a spus pină acuma ca sănu-l întristeze. REBREANU, R. I 253. O vreme urîtă mă întristează. negruzzi, s. I 57. îiNTRISTĂRE, întristări, s. f. Faptul de a (s e) î n -trista; tristeţe, mîhnire, amărăciune. întristările au distilat în mine veninul trudei, sadoveanu, a. h. 11. Văd lumea-n întristare, Ca sufletu-mi cernit, alecsandri, p. i 178. O întristare adîncă se vedea pe faţa lui. negruzzi, S. i 31. ' ÎNTRISTĂT, -Ă, întristaţi, -te, adj. Cuprins de tristeţe, trist, posomorit, mîhnit. + Care exprimă tristeţe. Trăgîndu-se la o parte, privi iar pe rînd la obrazurile întristate ale celor doi bărbaţi. SADOVEANU, O. Vil 149. ÎNTRISTĂTOR, -0ĂRE, întristători, -oare, adj. Care întristează, care produce tristeţe. Pe sub amurgu-ntristător Curg vălmăşaguri de suspine, macedonski, o. i 192. Priveau tăcuţi, printre frunzele galbene de toamnă, la întristătorul apus al soarelui, vi.aiiuţă, o. a. 142. Eu cînt în umbra-n-tristătoare, în valea cea de doruri, aeecsandri, P. iii 182. ÎNTRODtJCE vb. III v. introduce. ÎNŢROIENÎ, întroienesc, vb. IV. T r a n z. A acoperi cu troiene, a înfunda cu troiene de zăpadă; a troieni, a înzăpezi. Viscolul a întroienit drumurile. <£- R e f 1. Ajungi prin Constanţa la Bucurejti în cîteva zile, cînd trenul nu se introieneşte in Bărăgan, bart, iî. 309. ÎNTROIENÎT, -Ă, întroieniţi, -te, adj. Cufundat, imobilizat în zăpadă; înzăpezit. ÎNTROLOCĂ, întrolâc, vb; I. (Regional) 1. R e f 1. A se împreuna, a se aduna, a se strînge la un loc. Se întrolo-cară toţi cu totul şi făcură o nuntă d-alea împărăleştile. ispirescu, L. 400. 2. Tranz. (Rar) A însoţi, a întovărăşi. Şăgile noastre... ihtrolocate de reflecţii filozofice, russo, s. 28. — Variante: întrulocă, întorlocâ (russo, s. 91) vb. I. ÎNTR0L0CĂRE s. f. (Regional) Acţiunea de ase întroloca şi rezultatul ei; împreunare, întrunire, întîlnire. Găsind pe frate-său la locul de întrolocare, se îmbrăţişară. ISPIRESCU, L. 224. — Variantă: întrulocârc (odobescu, s. ii 534) s. f. ÎNTROLOCÂT, -Ă, întrolocaţi, -te, adj. (Regional) Adunat,. strîns la un Ioc. Se sui cu turmele întrolocate pevîrful muntelui, şez. viii 71. — Variantă: întruloeât, -ă (alecsandri, p. iii 653, GHICA, S. 151) adj. ÎNTRONA, întronez, vb. I. Refl. A deveni stăpîn, a se statornici; a se aşterne peste tot. ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de « un », «o » etc., cu elidarea vocalei finale) în. 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc) • 1. (Arată starea sau acţiunea în interiorul unui spaţiu) Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amîndoi erau însuraţi. creangă, P. 37. . Părea că mă aflam într-un mare salon. negruzzi, s. I 60. 2. (în legătură cu verbe de mişcare; arată’ intrarea în ,sau mişcarea înspre un spaţiu) Luna s-ascunse într-un nor. EminEscu, n. 24. (în legătură cu substantive abstracte) Un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. ale-xandrescu, m. 20. 3. (Arată direcţia sau ţinta mişcării) Ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte. CREANGĂ, P. 298. Apa eleştetdui se trase într-o parte şi într-alta. ispirescu, L. 337. Zăriră nişte palaturi şi o luară într-acolo. id. ib. 24. II. (Introduce un complement circumstanţial de timp) 1. (în legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acţiune) Şi într-una din seri, cum şedea spinul împreună cu moşu-său... numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze seînteieioare. CREANGĂ, P. 228. într-o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. negruzzi, s. I 49. Loc. a d v. (învechit) întru-ntîi = la început, maiîntîi. Lewr-deanu întru-ntîi făgăduia tot. odobescu, s. i 446. într-a-ceea— în acel timp. într-un tîrziu v. tîrziu. 2. (în legătură cu substantive pare arată timpul cît durează o acţiune) Şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată. EMINESCU, o. 1119. Că-ntr-o lună. Toarce-o lină Şi-ntr-un an Ţese-un suman! jarnîk-bÎr-seanu, d. 457.<$>L o c. adv. într-una sau tot într-una = mereu, necontenit, neîncetat. N-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea într-una. ISPIRESCU, L. 33. Stă ghem şi toarce-ntr-una. EMINESCU, N. 43. Nuntaşii nu mai osteneau într-una de la casa ginerelui la casa miresei. ghica, s. 35. <ţ> E x p r. întru mulţi ani! = la mulţi ani 1 Să trăieşti întru mulţi ani! ISPIRESCU, L. 115. M. (învechit şi arhaizant; introduce un complement circumstanţial de scop) Ieşiră în poartă intru întîmpinarea domnilor, rebreanu, li 22. Cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei. ISPIRESCU, L. 219. IV. (Introduce un complement circumstanţial d^ mod) încă tînăr, întîrzia întru jale şi văduvie, arghezi, p. t. 5. Atunci toţi într-o glăsuire strigară... ISPIRESCU, L. 39. Ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cintec. CREANGĂ, P. 299. Omenirea merge într-un progres continuu. bălcESGU, o; ÎNTRUCHIPA — 677 — ÎNTUNECA n 10. -O- L o c. a d v. înfr-adeTăr v. adevăr. într-un suflcl v. suflet. Într-alcs v. ales. Înfr-ascuns v. ascuns. înlr-o doară v. doar. în(r-un noroc v. noroc. într-un (rral v. grai. Într-atîf v. a t î t. Y. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Se îmbracă pe ascuns intr-o piele de urs. CREANCX, P. 185. VI. (Astăzi rar; introduce un complement circumstanţial de relaţie) Debarcaderul de pe malul bălţii era intru totul asemănător celuilalt. GAI.AN, B. i 50. Jură-mi-te. .. că mi-i da ascultare şi supunere intru toate. CREANGĂ, p. 206. Tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. intru aceasta. negruzzi, S. i 64. VII. (în legătură cu verbe care înseamnă Tranz. întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, odobescu, s. ni 60. Sînt director ¡i voiesc Actori buni să întrunesc. ALECSANDRI,. T. 868. + Tranz. A cuprinde în sine, la un loc. Mult amar şi mult ridicol întruneşte o făptură Ce se naşte prin iubire şi se mistuie prin ură. BELDICEANU, p. 123. 2. T r a n z. A îndeplini. Candidatul Întruneşte toate condiţiile cerute. 3. T r a n z. (Cu complementul «voturi») A obţine. Candidatul a întrunit majoritatea voturilor. ÎNTRUîvÎRK, întruniri, s. f. Acţiunea de a (s e) î n -truni şi rezultatul ei; adunare, şedinţă. Avem negreşit trebuinţă de ţărani la întrunire. VORNIC, P. 181. în aceeaşi săptămînă apărea la Craiova intr-un proces, la laşi intr-o întrunire publică, c. PETRESCU, î. I 11. + Reuniune, întilnire. Dar ce vesele sînt acrie întruniri de una sau două ore, in care toii îşi povestesc cîte izbinzi au făcut, sau mai ales erau să facă. ODOBESCU, S. III 17. ÎNTRUPA, întrupez, vb. I. 1. Refl. A lua formă concretă, a se concretiza. V. î n t r u c h i p a. Cind figura amicului Costică s-a întrupat intreng ; in imaginaţia lor, toti trei îi zimbesc cu dragoste, caragiale, o. ii 217. [în « Diana cu ciuta »] par a se fi întrupat toate cugetările cele mai nobile... ce instinctul vînătoriei a putut vreodată să insufle unor oameni de geniu. ODOBESCU, S. III 52. <$• Tranz. Părea că-şi croieşte un plan sau că se pregăteşte să întrupeze o hotărire mai dinainte luată. HO ('AS, M. N. 221. E o făptură-aievea, cu gind din gtndul meu, Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu. EMINESCU, o. IV 173. Şi coborînd din soare a tale cugetări, Ai întrupa cintarea sublimei deşteptări. BELDICEANU, P. 135. 2. Tranz. (învechit) A alcAtui un singur corp, a uni, a împreuna într-un singur tot. Ştefan-vodă puse in gind. . . a-ntrupa ţara lui Radu cu Moldova. ISPIRESCU, la TDRG. El tmiette a întrupa toată romînimea într-un singur stat. BXLCESCU, O. II 13. ÎNTRUPARE, întrupări, s. f. Acţiunea de a (s e) întrupa şi rezultatul ei; concretizarc, personificare. Casa naiului era pentru tine întruparea bunului trai. TAS, z. I 174. Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare Să simt, in marea lumii simfonie, A gindurilor mele întrupare. VI.A-HUŢX, o. A. 84. <ţ> (Poetic) Şi geana-mi rourează o lacrimă de dor. Un sol, c întrupare a sfîntului amor. rXuN-HNClo, r. 82. -f- (Concretizat) Trup, fiinţă. încet, plutind, se-nalţă mireasa-i... O dulce întrupare de omăt. eminescu, o. i 95. întrupAt, -A, întrupaţi, -te, adj. Care a luat trup, fiinţă. Umbra întrupată în om căzu ca moartă pe pat. EMINESCU, N. 62. F i g. Văd vise-ntrupate gonind după vise. EMINESCU, O. I 40. ÎNTÎWEC s. n. (Rar) întuneric. Apuse-a zilei rază; l.ovirele-n întunec mai groaznic seînteiază. NE-cruzzi, s. II 83. ÎNTUNECA, întunec, vb. I. 1. Refl. (Despre soare sau lună) A->i pierde strălucirea, a nu mai răspindi lumină. Şi cum o privea sultanul, ea [lun;‘] se-nţunecă. . . dispare. EMINESCU, o. i 142. Soarele se-ntuneca. Sus la domnul se urca. Domnului se închina, alecsandri, p. p. 27. (Despre locuri luminate de soare sau de lună) Deasupra satului, văzduhul se-ntuneca grăbind căderea negurilor serii. MI-I1ALE, o. 503. Cerul de vară se întuneca de fumul gros al fabricilor. dunXreanu, n. 19. Încă o clipă şi cerul se întunecă şi munţii luară forme fantastice. ALECSANDRI, O. P. 157. .4- Refl. impers. A se însera, a se face seară, noapte. Acum se întunecase devreme, dumitriu, n. 107. Cind începea să se întunece, nu-i mai lipsea decit o încheiere de efect, rebreanu, r. i 243. Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat ? emtxkscu, o. i 49. 2. Tranz. A lipsi de lumină, a face obscur, întunecos. Asudind printre snopii trintiţi la pămînt Şi îngrijoraţi de norii ce întunecă apusul, Nu vă mai gindtţi la ÎNTUNECARE — 678 — ÎNTURNA zilele frumoase Cind rătăceam cu undiţa pe vale. BF.Niue, v. 24. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cend pe ochii viei cei orbi. EMincscu, o, i 128. Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ccriu-ntuneca. alecsandri, p. p. 189. (în basme) De pe munte falnic sare, Aripi negre intinzind Şi cu ele-ntunecind Şepte codri mari, cărunţi, alecsandri, p. ii 35. (Adverbial) Băieţii se priviră întunecos. DUMITRIU, V. L. 105. Abia avu putere să se stăpînească, înghiţi greu rfe cîteva ori şi rămase privind întunecos spre mormîntul de dinaintea lui. sadoveanu, o. vn 62. Codri-antici de vînt se-ndoaie şi răspund întunecos. EMINESCU, o. iv 136. ÎNTUNÎREC s. n. v. întuneric. ÎNTUNÎRIC s. n. 1. Lipsă de lumină, beznă, obscuritate, întunecime. Luminile electrice fugeau îndărăt, rămî-neau în urmă ca nişte steluţe, în întunericul de mormînt al tunelului, sadoveanu, o. ni 207. Măcar că e aşa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGA, p. 263. Pe un pat de scîndttri goale doarme tînăra nevastă în mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. EMINESCU, o. i 84. Loc. a d v. Pe întuneric = cînd nu se vede, cînd este întuneric; p. ext. noaptea. Pot să-ţi aleg una şi noaptea, pe-ntuneric. creangă, p. 162. 2. F i g. Tristeţe, durere, mohorîre. Moşnegi ciolănoşi, cu ochii plini de întuneric, trăgeau după ei cară. camilar, n. îl 248. 8. F i g. Incultură, ignoranţă, neştiinţă, înapoiere. Tovarăşi, daţi iureş la lupta cea mare Cu întunericul greu şi cu beznele! deşliu, G. 28. Poporul cel marc al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor, sadoveanu, o. vi 455. — Variantă: (regional) întun6rcc (reteganul, p. iv 75, alexandrescu, m. 17, conachi, p. 269) s. n. ÎNTURNA, intim, vb. I. 1. R e f 1. A se întoarce din) drum), a se înapoia, a reveni. Dar să mă întorn unde ÎNTURNARE — 679 — ÎNŢELEGE lăsasem, adică la început. ARGHEZI, p. T. 84. S-a nemerit să apucaţi tot pe un drum ca să vă intumaţi la domiciliu. CARAGIALE, o. i 46. Rămii aici piuă la noapte, cînd s-a (ntuma împăratul de la mnătoare. creangă, p. 97. Sîrbul se tot ducea.. . Apoi vesel se-nturna, La stdtan de se-nchina. alecsandri, p. p. 108. <$- Tranz. Suflă, doamne-un vîht, Suflă-l pe pămînt. .. Mindra să-mi întoarne. alecsandri, P. P. 189. (F i g.) Gîndul meu pe unde-aleargă Nu-i pasăre să-l întreacă... Numai puiul, dacă-ar vrea, Ca vîntul l-ar întuma. sevastos, c. 84. 2. T r a n z. A întoarce în altă parte, a îndrepta (în altă direcţie), a mişca în direcţie opusă. Se oprea din cînd în cînd şi întuma repede spre mine doi ochi negri foarte lucitori. sadoveanu, e. 122. îi înturnai spatele. marian, s. 66. înturnă ochii şi sări acele patru capete spăriate. negruzzi, s. i 78. F i g. De ce taci cină, fermecată, Inima-mi spre tine-ntorn? EMINESCU, o. I 206. Refl. Întumîndu-se către munte, Lăzureanul dădu drumul unui strigăt puternic, sadoveanu, o. A. ii 207. Făcură o horă şi începură a se întuma în dreapta şi în stingă, cîntind o arie sălbatică cu nişte voci guturale. BOUNTINKANU, o. 298. Se înturnă către boieri şi zise. . . NEGRUZZI, S. I 148. 3. T r a ft z. (Popular, despre stări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva) din nou, a-i reveni (cuiva), v. întoarce. Te apucă şi afurisita de boală; al patrulea an de cînd te tot întoarnă. CONTEMPORANUL, vij 490. Dragostea mă-ntoarnă iară. jarnîk-bîrseanu, d. 9. ÎNTURXÂRF, fnturnări, s. f. Acţiunea de a (se) înturnă şi rezultatul ei; întoarcere, reveniie. Brotăce-lul cîntă vesel inturnarea zilelor calde. ODOBESCU, s. III 77. După inturnarea sa, neavind ce face, intră în serviciu. negruzzi, s. i 110. ÎNŢĂRCÂ, înţdrc, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la copii sau la puii de mamifere) A opri definitiv de a mai suge lapte, a dezvăţa de supt. Ar fi bine să laşi copilul aci barem pănă-l va-nţărca împărăteasa, reteganul, p. i 32. , <0' Refl. pas. Astăzi-se înţarcă mieii şi oile se bagă în lapte. eminescu, n. 142. După maximum trei luni, [mieii] se înţarcă şi de aici încolo se numesc cîrlani. şez. vii 192. E x p r. Unde şi-a înţărcat dracul copiii v. drac. AK înţărcat de dracu (sau do Scaraoţchi), se spune despre un om foarte şiret. Mare hîtru mai eşti!... Să juri că te-o înţărcat Scaraoţchi, alecsandri, T. 242. 2. I n t r a n z. (Despre mamifere) A nu mai avea lapte, a pierde - laptele. Vaca a înţărcat. Expr. (Popular şi familiar) A înţărcat bălaia v. b ă 1 a i. 3. Tranz. F i g. (Familiar)' A nu mai pune cuiva la dispoziţie un lucru cu care a fost obişnuit; a dezobişnui, a dezvăţa (pe cineva) de ceva. După un timp, coana Liza i-a oferit ţaţei Niculina numai cafea. Mai tîrziu a înţărcat-o cu totul, pas, z. I 85. Refl. pas. Se va înţărca in şcoală de toate prostiile, vornic, p. 225. ÎNŢĂRCARE, înţărcări, s. f. Acţiunea de a înţărca; încetarea alăptării. înţărcarea purceilor se făce treptat ji durează cîteva zile. ÎNŢARCAT1 s. n. înţărcare. înţărcat =, -A, înţărcaţi, -te, adj. (Despre copii sau despre puii de mamifere) Care nu mai suge lapte. Viţel înţărcat. ÎNŢARCĂTOARE, înţărcători, s. f. Loc de păşunat pentru oi, pînă la înţărcatul mieilor. De pe la înţărcători, am prăpădit drumul. CREANGĂ, a. 30. Stinele de oi aşezate vara... pe înţărcătorile unui munte. ODOBESCU, s. I 228. ÎNŢĂRCUI, inţărciiiesci vb. IV. Tranz. A înconjura cu un ţarc. Înţelegător, -o Are, înţelegători, -oare, adj. Care are înţelegere pentru situaţia (grea a) cuiva. Sînt om înţelegător, dumitrut, n. 115. însuşirile lui artistice apar aşa de mari, incit tineretul şi personalităţile înţelegătoare alcătuiesc subscripţii în folosul lui [Eminescu]. sadoveanu, E. 69. ÎNŢELEGE, înţclig, vb. III. 1. Tranz. A pătrunde cu mintea, a prinde sensul, înţelesul unei idei, al unei noţiuni, al unei situaţii etc.; a pricepe. Biruiţii înţelegeau ce mînă-i loveşte, sadoveanu, o. vii 12. O clătinătură. şi un duruit stîmpărat se simte în vagon; după asta înţelege şi Moş Gheorghe că sînt plecaţi. SP. POPESCU, M. G. 31. Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare Cum că eu sînt nemuritor Si tu eşti muritoare? EMINESCU, O. I 172. Cînd am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curind, în cursul timpului, un secol nou, secolul al XlX-lea. ghica, s. A. 27. <$• (în forma interogativă, însoţind o poruncă, pentru a o întări) Dacă pînă mine demineaţă n-a fi podul gala, moşnege, are să-ţi steie capul unde-ţistau talpele. înţelesu-m-ai? creangă, p. 84. Luaţi un nevod şi o puşcă cu voi şi mergeţi la lucru ; iar dacă le veţi zări cumva, zvir şi poc!... M-aţi înţeles ? alecsandri, t. i251. <0’ (La perf. c., ca răspuns la o poruncă, în semn că se va executa) Am înţeles = da. Expr. Mă-nţe-legi! se foloseşte cînd vorbitorul vrea să atragă atenţia interlocutorului asupra celor spuse sau cînd presupune că interlocutorul pricepe o aluzie sau o insinuare. A da (cuiva) să înţeleagă (sau n înţelege, de înţeles) că... = a face (pe cineva) să priceapă ceva prin aluzii sau gesturi, fără a se exprima explicit. Dă a înţălege că dreptăţile politice.. . erau a se întinde preste tot. RUSSO, s. 121. Aşa ceva înţeleg şi CU = aşa da, admit, aprob, găsesc pe placul meu. -fy A b s o 1. Stătu o clipă fără să înţeleagă. dumitriu, n. 104. (E x p r.) Bute şaun (ca) să-nţe-lengă iapa v. iapS. ^Refl. pas. (în e x p r.) Se înţelege (de la sine) = este evident, natural, limpede, lămurit; fireşte, bineînţeles. Ce priveşti zîmbind in unde? Eşti frumoasă, se-nţelege. eminescu, o. i 210. A fi de acord, a accepta, a primi. Eu ittţeleg să vă apăr viaţa, o-noarea. C.. PETRESCU, C. V. 101. lartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sînt ale mele... cara-giale, m. 179. <$> Expr. A nu înţelege de glumă = alua în nume de rău o glumă, a nu o piimi cu bunăvoinţă. + A interpreta. Cum trebuie înţeles acest lucru ? + A avea un anumit punct de vedere cu privire Ia ceva. Cum înţelegi să rezolvi această problemă? -4- A pricepe o limbă străină. Voi vă ziceţi romîni, ş-apoi vorbiţi o limbă pe care eu n-o înţeleg, negruzzi, s. I 245. Refl. pas. Intru in vorbă cu maiorul negru; dar mă înţeleg foarte greu căci abia ştie vreo două cuvinte franceze. BART, s. m. 27. Refl. reciproc. Van den Vandel se înţelege destul de bine romîneşte cu mine. c. petrescu, a. 452. (F i g.) Şi paserile se înţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. gîrlEanu, l. 12. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A-şi face o idee justă despre mentalitatea, ideile, sentimentele, caracterul, intenţiile sau activitatea cuiva; a-şi da seama de motivele care determină comportarea cuiva (transpunîn-du-se în situaţia lui). Nu te înţeleg, tovarăşe Filip. — Ei, nu mă înţelegi... sahia, n. 31. Te-nţeleg, te simt aproape... Cu ochii ginditori şi galeşi. vr.AHUŢĂ, o. A. 49. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aş sta pierdut pe ginduri, peste umăr mi-ar privi. Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg, eminescu, o. i 1^7. R e f 1. reciproc. îşi întorceau privirile unul către altul, înţelegîndu-se fără cuvinte, sadoveanu, M. c. 88. 4- R ef 1. reciproc. A trăi în bună înţelegere, în armonie. 3. Tranz. (De obicei urmat de o completivă directă) A constata, a vedea, a observa. A! Nu mă vrea • ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţeleg? negruzzi, S. I 139.-(Cu pronunţare regională) Judecata şi-gustul se vor isca ÎNŢELEGERE — 680 — ÎNŢELEPT (n ziua aceea in care vom înţăîege că literatura este pîinea zilnică a unui neam. RUSSO, S. 91. ^ Refl. pas. Cind s-a înţeles din cerdac că soseşte oaspete de devaîe, jupî-neasa Maruşca a dat glas. sadoveanu, F. j. 614. (Regional) A afla, a auzi. A fi vai de capul tău de-oi mai înţelege eu ceva despre tine. SBTEKA, P. 241. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. ♦ cu ») A ajunge la învo ală, a cădea de acord, a se învoi, a conveni, a se împăca (cu cineva). înţe-lege-te cu moş Alexa baciul şi vindeţi cit trebuie din oile canarale (= îngrăşate) ca să faceţi bani. sadoveanu, p. 44. Se înţelese cu el la cuvinte, isttrescu, m. v. 55. Refl. reciproc. Nădăjduiesc că ne vom înţelege amîndoi. negruzzi, s. t 7. 5. T r a n z. (Mai ales în propoziţii negative, complementul fiind * nimic») A se alege sau a rămîne cu ceva, a cîştiga, a profita ; a simţi. Nu ia hanii cu ţiriita, că nu înţelege nimic aşa. VLAHUŢÂ, o. a. iti 188. — Forme gramaticale: perf. s. înţelesei, part. înţeles. ÎNŢKLÎ(ÎFRF, înţelegeri, s. f. Acţiunea de a (se) înţelege şi rezultatul ei. 1. Facultate, putere de a pricepe, de a pătrunde un fenomen, o situaţie, o idee. Deodată, privind pieziş la ochii ei, avu înţelegerea că ea de mult bănuieşte toate. sadoveanu, b. 160. Să se ducă la şcolile de adulţi ca să înveţe şi să-şi ascută înţelegerea, id. E. 26. Poeziile pe care le învaţă [copiii] pe dinafară. ... rămîn departe de înţelegerea lor. vlahuţA, o. A. 188. + (învechit) Pricepere. Mt'hai avea destulă înţelegere spre a constitui acest stat. bXlcf.scu, o. ii 289. ^ 2. Bunăvoinţă faţă de situatia (grea a) cuiva, faptul de a lua parte la necazurile cuiva, de a le împărtăşi. în ochii lui Matei, piuă atunci reci şi răi ca nişte ochi de şarpe, scăpară o luminiţă de înţelegere, de interes. GAlyAN, b. I 413. Rob citii, ori de cite ori le-a stat în putinţă, s-au arătat oameni cu suflet şi cu înţelegere pentru cumpenile vieţii. id. z. it. 45. 8. Aranjament, acord, învoială. Pe estradă% după înţelegere, s-a urcat întii Toma Ganovici, pe vremuri ceferist. galan, z. r. l7.<^Exp r. A hm înţelegere(cu.cinoYa) = a cădea de acord, a ajunge la învoială (cu cineva asupra unui lucru). Venea să ia înţelegere cu Bologa in privinţa sen'iciului de noapte, rebreanu, p. s. 63. + Relaţii paşnice, prietenie, pace. Oamenii sovietici sint încredinţaţi că colaborarea culturală internaţională contribuie la progresul ştiinţei, culturii, artei, la înţelegerea intre popoare. contemporanul, s. ii, 1953, nr. 373, 1/3. Bună Înţelegere = acord deplin. ÎXŢELENÎ. inţelenesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre pămînt) A se face tare, vîrtos; a se bătători, a se întări (prin necultivare din cauza secetei sau a frigului). Boii In grajd sc hodinesc, Grădinile inţelenesc. CONTEMPORANUL, S. ii, 1949, nr. 156, 11/4. Vintule, du-te de-i spune Că zăbavele nu-s bune, Că leliţa-i duce dorul, I-a inţelenit ogorul. alecsandri, t. 1590. T r a n z. Soarele ieşi iarăşi pe cer si cu căldura sa dogori ¡i înţeleni huma cea jilavă. ODOBESCU, s. m 278. 2. Tntranz.Fig. A rămîne nemişcat; a înlemni, a încremeni, a împietri. Văzind astă dihanie spurcată, flăcăiandrii inţeleniră tn loc îngheţaţi de frică ;i-p aşteptau ceasul pierzării. POPESCU, B. n 49. Labele unui gindac... Inţelenesc sub jocul unui copil crud. caragiale, o. i 294. 3. R e f 1. A se înţepeni. S-a inţelenit plugul în o rădăcină de lăptucă ^ i nu poate să-l mai ducă. pXscu-LEScn, L. P. 25. Expr. înţepat In vorbă = care înţeapă cu vorba; înţepător, ironic, sarcastic, înţepat In minte = ascuţit la minte, inteligent. Măi copile mic de' stat, Dar la minte înţepat... TEODo-RESCU, P. P. 441. 8. Fig. Supărat, morocănos, ursuz. Eu nu-s' ca line să stau înţepată toată ziua, fiindcă m-a respins un domn. c. petrescu, c. v. 117. Toată înaintea amiezii fusese înţepată. îi veni să se certe cu bucătăreasa, cu fata din casă. agîrbicEanu, s. p. 42. «$• (Adverbial) Vorbea din ce in ce mai înţepat, dumitriu, n. 35. ÎNŢEPĂTOR, -OĂRE, înfepători, -oare, adj. 1. Care înţeapă. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nfepătoare. alecsantdri, p. a. 132. 2. Fig. (Despre băuturi, mirosuri etc.) Care pro- voacă o iritaţie, care dă o senzaţie de înţepătură; pişcă-tor. Vin cu gust înţepător. Miros înţepător de acid fenic. a Mirosea a fum: flori uscate, grămădite prin coifuri şi-n grindă, amestecau cu fumul mireasmă înţepătoare. SADOVEANU, B. 47. 1 3. Fig. (Despre vorbe, aluzu etc.) Sarcastic, ironic, muşcător. Doctorul se făcu roşu. îi venea să răspundă cu o vorbă mai înţepătoare, dar se temea să nu se încurce din nou. D, zamfirescu, r. 204. <$■ (Adverbial) Femeia, neliniştită... se întorcea către camion şi se răstea înţepător, cu arţag, dumitriu, n. 234. ÎNŢEPĂTURĂ, înţepături, s. f. 1. împunsătură; efectul produs de o înţepare şi locul unde s-a produs aceasta ; (la pl.) furnicături (sub piele). Înţepătură de viespe. a Înţepături dese, ca de perie, i se ridicau din tălpi către genunchi, fiirnicindu-i muşchii şi oasele. MIHALR, o. 190. Oricîte înţepături mi-au alergat din ceafă pînă in tălpi, totuşi am răspuns ca un viteaz, galaction, o. i 82. Parcă s-au mai alinat înţepăturile reumatismului, caragiale, o. ii 228. T r a n z. Scoase... un rînd de haine mîndre... şi înţoli pe biata femeie cu ele. La tdrg. ÎNŢOLÎT, -Ă, înţoliţi, -te, adj. (Familiar) îmbrăcat bine, cu haine noi; f i g. parvenit. Era nepotul unui cafegi-başa. . . înţolit din mănoase otcupuri. C. petrescu, a. R. 11. Care mai bine-nţoliţi, Care rupţi şi jerpeliţi. TEO-dorescu, p. p. 587. ÎNŢTJRŢURĂT, -Ă, înţurţuraţi, -te, adj. (Rar) Acoperit de ţurţuri, plin de ţurţuri. (Poetic) Cînta voios sub crengi un şipot, cînta din zori şi pînă-n sară, Dar a venit un vînt de gheaţă şi pe cleştarul apei sale Şi-a-ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale. ANGUEi P. 16. ÎNUXTItU adv. v. înăuntru. ÎNVĂLĂTUCI, învălătucesc, vb. IV. T r a n z. A înfăşură, a încolăci; a face ghem, sul, vălătuc. Ce zici dumneata de asta? a urmat ea scuturîndu-şi zulufii învălătuciţi in hîrtie. sadoveanu, n. F. 138. Apucă pe păunaş adormit, îl învălătuci in scutece şi in şorţ. GALACTION, o. i 165. învălătuceşte struna pe deget şi o face ghemuşor. SKVASTOS, N. 5. -$> Refl. F i g. Acum norii de fum negru. . . se învălătuceau înălţîndu-se pină se topeau iar în văzduhul gălbui şi tulbure, camil PETRESCU, o. n 228. ÎNVĂLĂTU CÎRE, învălătuciri, s. f. Acţiunea de a învălătuci şi rezultatul ei; p. e x t. construirea pereţilor unei case (ţărăneşti) din vălătuci. Arhitrava orizontală este. . . terminată la cele două capete ale ei cu învălătuciri aurite. CAMIL PETRESCU, O. II 409. ÎNVĂLĂTUCIT, -Ă,. învălătuciţi, -te, adj. înfaşurat, încolăcit; (despre fire) depănat, făcut ghem; (despre pînză, covoare etc.) făcut sul (sau val). Nu trecu mult şi-n lumină răsări muşamaua învălătucită. DUNXrEANU, N. 14. <£> F i g. Cînd şi cînd, prin ruptura nourilor ce se rostogoleau ca ghemuri uriaşe de păcură învălătucită, stelele îşi arătau strălucirea, ardeleanu, d. 172. ÎNVĂLMĂŞĂG, învălmăşaguri, s. n. învălmăşeală; luptă, încăierare. Toţi oamenii aceştia se bătuseră cu tabăra lui Satah şi colb au făcut-o. .. După în-vălmăşag, Satan fugise din munţi, camii.au, t. 38. Nimeni nu ştie ce-o mai fi făcînd, în îndepărtatul sat dobrogean, Maranda, dacă mai e vie ori dacă, în învălmăşagul luptelor care s-au dat pe acolo, n-o fi murit cu copii cu tot. stan cu, D. 498. Se loviră într-un invălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături, gîrleanu, I.. 33. — Variantă: vălmăşd? (creangX, p. 53, alecsandri, t. 1516, negruzzi, s. i 264) s. n. ÎNVĂLMĂŞĂT, -Ă adj. v. învălmăşit. ÎN VA OI A ŞK Ă LĂ, învălmăşeli, s. f. 1. Amestecătură de-a valma, forfoteală a unei mulţimi în dezordine; înghesuială, îngrămădeală, îmbulzeală, neorînduială, agitaţie ; p. e x t. zgomot mare, gălăgie, zarvă. Şi pe cînd se luptă capii cu grozava-nvălmăşeală, Călărimea... Pe monarc îl urmăreşte. MACEDONSKI, O. i 105. învălmăşeala lumii, casele mari. .. îi aţiţau curiozitatea. vlahuţX, o. a. 96. •fy- F i g. Umerii fetei se zguduiră mai tare de învălmăşeala plinsului: SADOVEANU, M. C. 171. 2. Luptă, încăierare. O învălmăşeală iute se iscă în pilcul de călăreţi, ţipete de moarte sfişiară glasul vijeliei şi prăbuşiri grele zguduiră pămîntul. SADOVEANU, o. I 149. Jap se ţinea mai deoparte şi, cînd învălmăşeala era in toi, pornea ca o ghiulea în dulăul vrăjmaş. galacTion, o. I 309. Din mijlocul acelei învălmăşeli groaznice, se auziră deodată mai multe detunături de carabină, bujor, S. 128. — Variantă: TălmăşeâJă (negruzzi, s. i 347) s. f. ÎNVĂLMĂŞI ,■ învălmăşesc, vb. IV. 1. Tranz. A amesteca de-a valma, a pune în dezordine, a arunca claie peste grămadă. Măgdălina învălmăşi cărţile, le aruncă în sită şi împinse sita subt divan, sadoveanu, z. c. 210. Viforniţele suflă pe-ntinderi îngheţate, învălmăşind ca ceaţa perdele de zăpadă. D. botez, f. s. 75. îi învălmăşi şi îi puse pe fugă. ispirescu, M. v. 59. <)- Refl. F i g. Amintiri tulburi i se învălmăşeau în minte, sadoveanu, o. iv 361. 2. Refl. (Rar) A se încurca, a se zăpăci, a se tulbura. Prin mintea-i infierbintată i se învălmăşea în fugă imaginări însingerate. bart, s. M. 73. Moţoc. .. se învălmăşea în vorbă. negruzzi, s. i 153. — Variantă: vălmăşf (piscotescu, o. 1) vb. IV. ÎNVĂLMĂŞÎRE, învălmăşiri, s. f. Acţiunea de a (s e) învălmăşi şi rezultatul ei; ' învălmăşeală. (F i g., atestat în forma vălniăşire) O necurmată a minţii vălmă- ■ şire. negruzzi, s. ii 210. — Variantă: vălmăşire s. f. ÎNVĂLMĂŞIT, -Ă, învălmăşiţi, -tef adj. 1, Amestecat, aruncat de-a valma, în neorînduială, în dezordine; îngrămădit, îmbulzit. Lăstunii din ajun făceau în ÎNVĂLUI — 683 — ÎNVĂPĂIAT jurul turlei bisericii aceleaşi cercuri, aceleaşi săgetări învălmăşite. sadoveanu, o. vii 208. La marginea satului începea coasta lină cu sute de parcele... învălmăşite şi încurcate. REBREANU, I. 51. + (Despre obiecte) Dezordonat, răvăşit. Ghemuită intr-un ungher al iatacului, cu straiul învălmăşit pe ea şi boţit, sadoveanu, d. p. 99. 2. Fig. (Despre oameni, p. e x t. despre gînduri, minte) Zăpăcit, tulburat, buimăcit, încurcat, dezorientat, confuz. Gînduri învălmăşite îi năvăleau năprasnic la porţile minţii. vlahuţX, o. a. 123. 'Capii umblau învălmăşiţii fără să ştie ce să facă. bXlciîSCU, o. ii 118. (Adverbial) Mintea-mi arde-nvălmăşită. vi.aîiuţX, p. 83. Acest răvaş e pentru tine, zise Iliescu învălmăşit, negruzzi, s. i 22. — Variante: învălmăşit, -ă (sadoveanu, o. vi 29, odobescu, s. ii 6), valmăşit, -ă (beniuc, v. 79, mace-donski, o. iii 48) adj. ÎNVĂLUI, învălui, vb. IV. 1. T r a n z. A acoperi (cu un văl, cu o învelitoare); a înveli, a înfăşură. învălui copilul in scutece, a Vulturii s-au oprit în lumină piept in piept. . . Unul îşi întinse aripa ca să-l învăluie pe celălalt. arghezi, r. T. 106. Spune-mi gura cui i-o dai? Dă-mi-o mie. .. S-o învălui in hîrtie. hodoş, r. r. 165. R e f 1. Cu albele văluri subţiri Mă-nvălui ca-n aripi de pază. To.ua, C. V. 121. + Fig. A cuprinde din toate părţile; a împresura, a năpădi. Niciodată n-o să iasă Luna — palidă crăiasă—Să te-nvăluie cu raze. beniuc, v. 18. Cînd deschiseră uşa, ii învălui deodată lumina soarelui, sadoveanu, O. iv 69. Noaptea învăluia muntele, rcce şt umedă. c. PETRESCU, s. 219. 4" A acoperi (focul) cu un strat de pămînt, de cenuşă etc., ca să ardă mocnit; a înveli. Dac-am văz't că nu mai vii, Focul eu invăluii. jarnîk-bîrseanu, d. 144. + Refl. (Despre foc sau flăcări) A fi expus forţei vîntului, a fi răscolit de vînt; a se micşora, a scădea în intensitate. Focul ardea vioi şi cîteodată se învăluia la fîlfîirile vîntului. sadoveanu, o. vi 247. Tranz. Ce vînt! ce vînt! şopti baba clătinind din cap; uite, îmi învăluie şi focul, sadoveanu, o. i 330. 2. Tranz. A cuprinde cu privirea un ansamblu; a privi dintr-o perspectivă îndepărtată, a urmări ceva sad pe cineva de departe sau de sus. Matna-n picioare, de lingă fereastră, mă învăluie într-o căutătură de min-gtiere. vlahuţX, o. A. 427. 8. R e f I. A se mişca de colo pînă colo, a se învîrti, a da tîrcoale. V. înfăşură. Stoluri de ciori, cîrîind sălbatic, începură să se învăluie peste sat. agîrbiceanu, s. p. 30. 4. Tranz. A întreprinde o manevră ofensivă asupra flancului şi spatelui unei unităţi inamice; a înconjura. Tin-zind să ajungă a învălui aripa de la deal a duşmanilor lui, îji ducea din ce în ce mai iute pilcul lui de călărime. SADOVEANU, o. vii 11. 6. Refl. A se amesteca, a se contopi. (F i g.) Afară veneau vîntul şi ploaia, învăluindu-i-se cu gîndurile. SA-doveanu, n. p. 131. — Prez. ind. şi: învăluiesc (alecsandri, r. m 161). învăluiAlă, învăluieli, s. f. (învechit şi arhaizant) 1. învălmăşeală, îmbulzeală. Tocma intr-acea invăluială Străjile s-aud strîglnd. budai-deleanu, ţ. 274. 2. Necaz, neajuns, supărare; p. e x t. asuprire. Bine ar fi să nu se facă săracului învăluiala. Camiiar, n. n 295. ÎNVĂLUIRE, învăluiri, s. f. Acţiunea de a (st) în-v ă 1 u i şi rezultatul ei. 1. învelire, acoperire; fig. revărsare. Barba albă se revarsă ca o învăluire de omăt pe piept, sadoveanu, o. i 283. 2. Manevră ofensivă de încercuire a flancului şi spatelui inamicului. într-o mişcare iute de învăluire, trebuiau să grămădescă pe duşmani in cotitura Prutului. sadoveanu, o. vii. 10. 8. Vîrtej, învolburare. Din spate ii spulbera încă învăluirea vîntului. sadoveanu, m. c. 162. Bătea un vînt încet şi aducea învăluiri de stropi, — şi uliţele erau pustii; nin eni nu trecea pe acolo pe o aşa vreme. id. o. iii 30. 4. Fig. (învechit) Tulburare ; frămîntare. Să-l lăsăm intru învăluirea gtndurilor cu care se luptă, drXgiiici, r. 162. ÎNVĂLUIT, -A, învăluiţi, -te, adj. înfăşurat, învelit, acoperit. (F i g.) Glasu-i era cald şi învăluit, umbrit parcă de păreri de rău. sadoveanu, o. i 536. ÎNVĂLUITOR, -0ĂRE, învăluitori, -oare, adj. 1. Care învăluie, înfăşoară, înveleşte, acoperă ; p. e x t. care ocroteşte, ocrotitor; blînd, domol. La glasul acela învăluitor al sfinţitului Amfilohie, comisul Simion işi simţi inima bătînd. sadoveanu, F, j. 344. Nu doresc altceva decit iubirea ta lingă mine. . . învăluitoare. CAMII. petrescu, T. ii 271. Era înăltuţă, delicată şi avea nişte ochişori verzi cu luciri umede învăluitoare, rebreanu, r. I 181. 2. (Mii.) Care acţionează asupra flancului şi spatelui inamic; care înconjură, împresoară. Coloana din dreapta începe foarte prudentă lupta pentru ca să dea timp navelor învăluitoare să ajungă în poziţie de tragere, camii, riî-TrESCU, T. ii 175. — Pronunţat: -lu-i-. ÎNVĂLURA, învălurez, vb. I. Tranz. A mişca în valuri, a ondula; a frămînta, a agita. Griul... ajungea la genunchi. In răstimpuri trecea prin el cite o adiere de vînt, învălurîndu-l ca pe un lac de smarald, sandu-aldea, u. p. 57. •+■ Refl. şi intranz. A face valuri. Apa se învălura uşor. t=i Holda verde se legăna uşor fn bătaia vîntului, învălura, susura, avea o mlădiere de apă. Sandu-, aldea, n. n. 18. — Variantă: Tălurl (pXsculescu, l. p. 18) vb. IV. ÎNVĂLURĂRE, învălurări, s. f. Acţiunea de a (s c) învălura şi rezultatul ei; ondulare; frămîntare, agitare. ÎNVĂLURĂT, -ă, învălura fi, -te, adj. 1. Care sc mişcă întocmai ca valurile, care face valuri; ondulat, unduios; agitat, frămîntat. Plutea-n Şiret un soare-nvălu-rat. Săreau, să prindă ctte-o giză, crapii, dragomir, S.37. Ploaia spăla griul învălurat de toamnă, c. fetrescu, a. 150. Aurul învălurat al griului. sandu-ai,di;a, u. p. 158. 2. (Despre un teren) Cu ridicături de acelaşi nivel, cu încreţituri, cutat. Regiunea invălurată a dealurilor. — Variante: învSlurif, -ă, vălurâf, -ă (jiacedonski, o. m 21), vălurft, -ă (dumitriu, v. l. 112) adj.’ ÎNVĂLURtT, -Ă adj. v. învălurat. ÎNVĂPĂlA, învăpăiez, vb. I. Refl. (Mai ales poetic) 1. A se aprinde ca o văpaie, a căpăta culoarea roşie; (despre faţa omului) a se înroşi (din cauza unui aflux de sînge). Cerul se învăpăiase de tot spre apus. bassarabescu, s. n. 163. 2. Fig. A se înflăcăra, a se însufleţi, a se entuziasma. Bietul băiat, învăpăiat de dorinţa d-a vedea oleacă darurile zînei... se înduplecă a se uita puţin înapoi. POPESCU, b. ni 132. Făt-Frumos, unde-auzea, D-al ei dor se-nvăpăia. TEODORESCU, p. p. 89. învăpăiat, -A, învăpăiaţi, -te, adj. 1. (Mai ales poetic) Care arde cu văpăi, care s-a aprins (ca o văpaie); (despre faţa omului) înroşit (din cauza unui aflux de sînge) ; (fig. despre ochi sau priviri) plin de foc, scînteietor, fierbinte. Ai avut o altă bucurie, urmărind cum se înalţă, învăpăiat şi triumfător, soarele. PAS, z. i 46. Tăcu şi-şi înfipse ochii învăpăiaţi în privirile ei. sadoveanu, o. vii 54. îşi simţi obrazul învăpăiat şi işi stăpîni lacrimile. C. PETRESCU, A. 453. + (Despre aer, atmosferă) încins, înfierbîntat, ÎNVĂPĂIERE — 684 — ÎNVĂŢĂM ÎNT fierbinte. Nici o suflare de vînt nu mişca aerul învăpăiat. hogaş, m. n. 14. 2. F i g. înflăcărat, însufleţit, entuziasmat, pasionat. Cunoşti învăpăiata dragoste ce ţi-am purtat in suflet. alecsandri, T. 182. Cele mai învăpăiate dorinţe a celuia ce este... a dumitale prea plecat şi supus fiu. kooXlni-ceanu, s. 63. (Despre fire, temperament etc.) Iute, pornit. Eu nicicind te-am auzit... Vorbind de crai şi de-mpăraţi ha sabie învăpăiaţi. TEODOREsâu, P. P. 111. ÎNVĂrĂEfiRE, învăpăieri, s. f. (Mai ales poetic) Acţiunea de a se învăpăia şi rezultatul ei. 1. Văpaie, foc; reflexe de lumină roşiatice. Ducem-a;. . . La Neapoli ce scaldă, Răspîndind învăpăieri, Sînul ei in marea caldă, alecsandri, p. ii 128. 2. F i g. înflăcărare, însufleţire, entuziasm, pasiune. Vreau să mă-nec de didcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu ştie. eminescu, o. i 200. Faptele ştiinţifice şi faptele politice sînt amîndouă rezultatul unei lupte, începută de la întemeierea societăţilor şi urmîndu-se cu învăpăiere in tot ¡irul veacurilor. KOGSlnicKanu, s. a. 91. ÎNVĂSCÎJT, -Ă, învăscuţi, -te, adj. (Participiu al verbului învechit înveşte) îmbrăcat, acoperit, înfăşurat, învelit. Ficiorul învăscut într-un călţun roşu. ODOBESCU, s. i 419. Veneau toţi copiii din casă, învăscuţi leşeşte. BlLCESCi;, O. I 18. ÎNVĂŢ s. n. 1. Obicei, obişnuinţă, deprindere. Baba şi-a uitat învăţul: Bate-njură, dă din mîni: Dracilor, sînteţi păgîni? Maica mea! Să stai cu băţul Ca la cîni! COŞBUC, P. i 226. Se lepăda de un învăţ cu care trupnl omului atît de lesne se deprinde. SLAVICI, la TDRG. învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? CARAGIALE, o. I 64. 2. Povaţă, sfat, îndemn. îi spuse cum au rămas orfani de mamă... cum apoi la învăţul maşterii-sa, tată-so-i dudui, adecă-i făcu pierduţi prin pădure. RETEGANUL, p. I 47. Ce-ai făcut, măicuţa mea? — Am şi dăruit pe roşul, După cum ţi-a fost învăţul. TBODorescu, p. r. 529. ÎNVĂŢĂ, învăţ, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la cunoştinţe, deprinderi, lecţii etc.) A-şi însuşi, a asimila ; a studia. Radu îşi învăţa lecţiile pentru a doua zi. vlahuţX, o. a. i 105. Nu ştie regulele vînătoriei.. . şi voieşte cu toate aceste să le înveţe, odobescu, s. iu 11. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învăţase carte la dascalul Pascal, negruzzi, s. i 246. (Urmat de un infinitiv sau de o completivă) A învăţat să cînte. c=j Solul Chinei e bogat în minereuri ¡i tinerii tehnicieni chinezi trebuie să înveţe a le exploata CONTEMPORANUL, S. Ii, 1954, nr. 383, 6'5. Am învăţat a călări pe decelate. SADOVEANU, o. i 503. <$> Absol.-. Te-am întHnit in parc mai de curînd, Cu alţi studenţi pe-o bancă învăţind. D. botez, F_ s. 11. Gheorghe se ducea să înveţe pe sub copaci, în grădină. VLAHUŢX, o. A. i 118. Nicu Bnlcescu avea o mare dorinţă de a învăţa. GHICA, s. A. 141. <$> Refl. Să mă-nvăţ şi eu a scrie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Cu un al doilea complement, indicînd persoana instruită) A transmite (cuiva) un sistem de cunoştinţe şi deprinderi într-un domeniu oarecare. V. instrui. Se silea din răsputeri să înveţe pe Briceag un cîntec nou. REBREANU, I. 21. Să-i dai un băiet să-l înveţe co-jocărta. creangX, P. 31. îl hrănesc, îl îmbracă şt îl învaţă carte. GOLESCU, î. 56. Dascăle prea învăţate, Cel ce-nveţi şcolarii carte. TEODORESCU, p. p. 254. 3. A deprinde, a obişnui, a deda (pe cineva cu ceva), a face (pe cineva) să se deprindă cu ceva, : să-i vină gustul de a face ceva. Tu m-ai învăţat să cînt Din copilărie. iosif, p. 54. <> (Poetic) Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Şi de durerea altor inimi înva-ţă-mă, stăpîne-a plinge. GOGA, p. 6. <£> E x p r. (Mai ales în ameninţări) A. învăţa (pe cineva) minte == a pedepsi (pe cineva) pentru a-1 face să nu mai repete o greşeală, a da (cuiva) o pedeapsă exemplară. Fă-mi loc să-l învăţ eu minteI DUMITRIU, N. 60. (Eliptic) Scoboa-ră-te jos, tîlhamle, că te-oi învăţa eu! creangX, o. a. 57. A învăţa (sau, refl., a se învăţa) minte = a (se) cuminţi. Te-i învăţa tu minte de altă dată. creangX, p. 146. Gură, tu, învaţă minte, nu mă spune nimărui! eminescu, o. 1.80. “0* Refl. Binele te-nvaţ-a-l face Ca albina mierea ei. vlahuţX, o. a. 27. Se învăţase şi el. . . a le alege aşa, de pe deasupra. CREANGX, P. 167. Cu nărav te-ai învăţat! teodorescu, p. p. 152. <$> Refl. pas. Calul bătrîn nu se învaţă in ham. + A sfătui, a povăţui (pe cineva) să facă ceva (arătîndu-i cum să procedeze). Făcu precum o învăţă calul. ISPIRESCU, L. 18. Ce să faci? Să te învăţ eu: boii tăi sint mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc. creangX, r. 39. Tomşa! el te-a învăţat a vorbi cu atîta dirzie? negruzzi, s. i 139. 4. A trage o învăţătură, a căpăta experienţă. Am învăţat din întîmplarea asta că duşmanul se foloseşte de toate mijloacele, camilar, tem. 101. Absol. Pentru comunişti este lege a învăţa din experienţa maselor. SCÎN-teia, 1953, nr. 2704. Noi, scriitorii, învăţăm de la scriitorii sovietici, care au in urma lor o experienţă de peste treizeci de ani. stancu, U.R.S.S. 153. <0- Refl. Cit are omul în lume viaţă Tot mereu învaţă şi nu se învaţă. PANN, P. v. i 13. Să se-nveţe maicele Cum să-şi deie felele. jarnîk-bIrseanu, d. 172. ÎN'VĂŢĂRE, învăţări, s. f. Acţiunea de a învăţa şi rezultatul ei; instruire, învăţătură, studiu. învăţarea unei limbi străine. <$> E x p r. învăţare (le minte = d.piundire_de_experienţă ; p. e x t. cuminţire, învăţătură de minte. ÎNVĂŢĂT, -Ă, Învăţaţi, -te, adj. 1. Care ştie multă carte; care posedă cunoştinţe profunde; instruit, erudit, savant, doct, cultivat, cult; p. e x t. priceput. A auzit că oamenii învăţaţi sint fericiţi şi voieşte ca fiul său să ajungă un om învăţat, demetrescu, o. 102. Omul învăţat înţelept va fi. CREANGX, A. 12. Era un om foarte învăţat şi cunoscut pe vremea lui. negruzzi, s. I 245. + (Substantivat) Savant. Ocupînd un loc de frunte, printre marii învăţaţi ai poporului romîn, Dimitrie Cantemir a fost totodată un patriot înflăcărat, un luptător activ pentru cauza eliberării ţării sale de sub jugul otoman. SCînteia, 1953, nr. 2802. Sosind la Paris, intlia... îngrijire fu a face cunoştinţa învăţaţilor din astă capitală, negruzzi, s. ii 152. 2. (Despre texte, cunoştinţe, deprinderi) Studiat şi reţinut în memorie. Un rol învăţat. 3. Deprins, dedat, obişnuit (cu ceva). Nu-s cu dorul învăţată. Jarnîk-bîrseanu, d. 109. 4. (Despre animale) Care poate fi utilizat la anumite treburi; dresat, domesticit, îmblînzit. S-a dus... să auză cum o fi cînlînd un măgar învăţat, caragiale, o. i 375. Are oi mai multe, Mîndre şi cornute. Şi cai învăţaţi Şi cîni mai bărbaţi. ALECSANDRI, P. P. 1. ÎNVĂŢĂCIiI.. învăţăcei, s. m. (învechit; azi arhaizant sau familiar) Şcolar, elev, discipol; ucenic. Boierul Ştefan a fost învăţăcel la veneţieni şi luptător la Trapezunt. Sadoveanu, F. j. 517. Nici un fierari n-avea in fierăria sa atiţia învăţăcei ca dînsul. SBIERA, p. 248. învăţături pe care zeiasca dădacă le împărtăşise învăţăcelului ei. odouescu, s. in 286. ÎNVĂŢĂMÎNT, (1) învăţăminte, s. n. 1« Concluzie teoretică şi practică a unei expuneri, a unei întîmplâri, a unui eveniment etc.; învăţătură. Marile dezbateri ştiinţifice din Uniunea Sovietică în jurtd problemelor filozofiei, lingvisticii, biologiei şi fiziologiei, descoperirile remarcabile ale savanţilor sovietici în domeniul structurii materiei vii, al . structurii atomului, al cosmogoniei constituie izvoare de preţioase învăţăminte pentru cadrele noastre ÎNVĂŢĂTOR — è85 - iNVÉCINÀ ştiinţifice fi didactice. GHEORGHir-DEJ, ART. cuv. 464. O notiţă statistică foarte curioasă şi plină de învăţăminte. CARAGIALIÎ, S. TJ. 39. 2. Organizare a procesului de instrucţie şi de educaţie (în şcoală); procesul de instrucţie şi de educaţie a elevilor (în şcoală) (V. instrucţie, educaţie); p. ext. totalitatea instituţiilor şcolare. în anii regimului de democraţie populară învăţămintul a luat un" puternic atinl. SCÎntf.ia, 1953, nr. 2857. în bugetul pe 1951 al R.P.R. 12% din totalul cheltuielilor au Jost destinate pentru învăţămint. IST. r.p.r. 749. învăţămint public v. public. învăţăminl elementar. v. elementar. învăţămint mediu v. mediu. învăţământ superior v. superior. învăţămint de partid = formă de învăţămint organizat de partid în care se predau cunoştinţe din domeniul ideologiei marxist-leniniste menite să ducă la ridicarea nivelului ideologic şi profesional al oamenilor muncii. 3. Domeniu în care activează cadrele didactice. ÎNVĂŢĂTOR1, -OlRIî, învăţători, -oare, adj. (învechit) Care învaţă, instruieşte, sfătuieşte. O broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahar. nSgruzzi, s. I 3. ÎNVĂŢĂTOR2, -OĂRE, învăţători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană cu calificare specială, însărcinată cu instruirea şi educarea elevilor din primele patru clase elementare. V. institutor Drumul pe care sînt chemaţi să meargă învăţătorii — şi, în general, intelectualii devotaţi poporului — este drumul participării active la făurirea acestei vieţi fericite pe care ne-o aduce construirea socialismului in patria noastră, gheorciiiu-dki, art. cuv. 465. învăţătorii şi profesorii au sarcina nobilă de a face să crească In fiecare elev setea de cunoştinţe, pasiunea pentru învăţătură. scfNTKiA, 1953, nr. 2658. Mă simt nefericit, mărturisea intr-o seară Mitrea Cocor fierarului. .. căci am rămas fără învăţător, cu tăbliţa şi abecedarul ca nişte fraţi muţi, de la care nu pot afla nimic, sadovisanu, m. c. 70. + Persoană care dă învăţătură, care învaţă sau instruieşte (pe cineva); maestru, preceptor, dascăl. învăţătorul este pentru un tlnăr aceea ce este şi grădinarul pentru pom. negruzzi, s. I 8. 2. Iniţiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumător, sfătuitor, povăţuitor. ÎISVĂŢĂTORlJIF. s. f. Totalitatea învăţătorilor. învă-ţătorimea, legată de pnpor şi devotată poporului, trebuie să lupte pe întregul front, pe frontul ridicării nivelului itwăţăminlului, al creşterii de cadre noi pentru industrie, agricultură, comerţ, cooperaţie, pentru diferitele sectoare ale vieţii culturale. GHiioRCniu-Dnj, art. cuv. 464. învă-ţătorimea de la sate are de jucat un rol de seamă in munca de întărire a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. REZ. IIOT, i 108. ÎNVĂŢĂTURA, învăţături, s. f. 1. Sistem de îndrumări teoretice fi practice într-un anumit domeniu de activitate, doctrină; principiu teoretic sau practic. Partidul Muncitoresc Romîn, călăuzit de învăţăturile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, conduce ¡i ^mobilizează clasa muncitoare, In fruntea forţelor întregului popor muncitor, in lupta pentru desfiinţarea exploatării omului de către om şi pentru construirea socialismului. GHEORGHIU-dkj, ART. cuv. 176, Tezaurul învăţăturii leniniste este imens. El reprezintă continuarea şi îmbogăţirea învăţăturii marxiste in noile condiţii ale epocii imperialiste. contemporanul, S. I], 1949, nr. 120, 1/1. învăţătura stali-nistă despre limbă se dovedeşte a fi In domeniul toponimiei o călăuză tot atlt de sigură ca şi în acela al lingvisticii. IORDAN, N. L. XII. 2. Cunoştinţe, cultură; înţelepciune. L-au trimes, că-i om cu-nvăţătură, Poate că va face bine. ţării. BENlt'C, v. 136. învăţătură am doblndit de la unii şi de la alţit şi de prin cărţi, sadoveanu, p. M. 17. Dormeau una peste alta vro clteva sute de cărţi vechi____ pline de învăţătură bizantină. EMINKSCU, N. 38. 3. Studiu, scoală; ucenicie. Peste puţin Radu îşi va isprăvi învăţătura, va teşi In lume şi va fi om cu vază şi cu cătare printre ai săi. VLAHUŢĂ, o. A. 104. M-oi duce la şcoală, la învăţătură. SBIERA, 152. Sfătuia pre oameni să-şi dea copiii la învăţătură, creangă, a. 2. + (învechit) Materie de studiu. Toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa intr-un an, el le învăţa intr-o lună. ispirescu, L. 2. 4. Povaţă, sfat, pildă, lecţie, morală. E o învăţătură care-mi vine prea tlrziu. C. petresctj, c. v. 201. îi dădui toate învăţăturile trebuitoare, de cum adică urma să caice şi să se cumpănească printre stincile prăpăstioase ale coastelor muntelui, hogaş, m. n. 184. Am avut ocaziunea de a pune. .. in aplicare învăţăturile şi poveţele ce se găsesc in cartea ta. odobescu, s. iii 42. E x p r. A-i îi cuiva (de sau spre) învăţătură = a-i servi cuiva ca avertisment, ca lecţie (pentru a nu mai repeta o greşeală). Să ne fie învăţătură pentru altă dată! galan, b. i 400. Ceea ce mi se intlmpla era spre învăţătura şi spre pedeapsa mea. galâCTIon, o. i 243. De vei păgubi In vreo neguţitorie, să-ţi fie de învăţătură! negruzzi, s. i 251. Învăţătură de minte-=învăiare de minte, v. învăţare. Drept vorbind nu le-ar strica oleacă de învăţătură de minte. vornic, p. 180. învechî, învechesc, vb. IV. R e f 1.1. A deveni vechi, a se détériora, a se uza. Hainele mi s-au învechit, cn Lucrurile frumoase nu se-nvechesc niciodată, caraciale, o. iii 264. + (Despre materiale) A-şi schimba în mod lent proprietăţile caracteristice; a îmbătrîni (2). 2. A ieşi din actualitate, a nu mai corespunde. Poezia lui Eminescu nu se va învechi niciodată. 3. A ieşi din uz, a nu se mai folosi. Multe expresii curente se învechesc cu timpul. 4. (Despre vin) A deveni vechi, dobîndind o calitate superioară. întreblnd pre un localnic de ce nu au vin vechi, el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-l lase să se învechească, negruzzi, s. i 315. ÎNVECHIRE, învechiri, s. f. Acţiunea de a s e învechi. 1, Deteriorare, uzare, 2. Ieşire din uz, din actualitate. 8. Rămînete în urmă. ÎNVECI1ÎT, *Ă, învechiţi, -te, adj. 1. Care a devenit vechi; uzat, deteriorat. Piramidele-nvechite Lrcă-n cer vlrful lor mare. eminescu, o. i 54. Zidu-i cel înalt Se-n-tinde. . . pustiu şi învechit. AT.EXANDKF.scr, M. 9. 2. Care nu mai corespunde cerinţelor timpului, ieşit din actualitate, rămas în urmă. Concepţii învechite. Metode învechite, a Poeţii iau atitudine împotriva a ceea ce este învechit şi moaie. bENIUC, p. 93. 3. Care a ieşit din uz, care nu se mai foloseşte. 4. (Despre oameni) Care are concepţii vechi, depăşite. Cu instituţii nouă şi oameni învechiţi Nu este nici o pace: rămln nepocăiţi, bolintineantj, o. 138. Expr. A îi înveeliit în rele = a practica de multă vreme, fapte sau depiinderi rele ; a fi înrăit, nărăvit. + (Substantivat, determinat prin «rele») Persoană nărăvită, înrăită. Nu se poate schimba In pripă materialul uman şi practicile învechiţilor in rele. sadoveanu, B. 20. ÎN VECINĂ, învecinez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A fi vecin cu cineva sau cu ceva, a sta alături, a avea un hotar comun ; a locui în vecinătate, în apropiere. Republica Populară Jtomină se învecinează la miazăzi cu Republica Populară Bulgaria. ÎNVECINARE - 686 - ÎNVENINAI' ÎNVECINARE s. f. (Rar) Faptul de a se învecina (cu cineva sau cu ceva) ; vecinătate. ÎNVECINĂT, -A,- învecinaţi, -te, adj. Care se învecinează, care se află în vecinătate, în apropiere ; vecin. Ro-mînii treptat ajunseră sub Ştefan-Marele şi Mihai Viteazul a fi respectaţi de invecinatele popoare. NEGRUZZI, s. I 201. ÎN VfclCINICl vb. IV v. înreşnici. ÎNVEDERA, învederez, vb. I. 1. T r a n z. A face să se înţeleagă bine, clar; a arăta în mod evident, a demonstra; a descoperi. Toate faptele lui învederau hotărîrca lui d-a rupe legătura cu turcii, bXlcescu, o. n 37. <£> R e f 1. p a s. Arătă îndată hîrtie, hîrtie prin care se învedera că bucăţica aceea de grădină îi era vîndută lui. camilar, n. I 22. Coşbuc e poet ţăran. ,. Aceasta se învederează mai ales prin comparaţie intre creaţiunea lui Coşbuc ţi creaţiunea poeţilor noştri de aziy eminescieni. GHEREA, ST. CR. III 361. 2» (Rar) A prezenta, a face cunoscut. Neştiute... vor răminea din nenorocire toate lucrările noastre... pre cît nu le vom învedera lumii subt o formă mai . accesibilă. odobescu, s. m 642. — Variantă: vedera (conachi, p. 41, hodoş, p. p. 214) vb. I. ÎNVEDERAT, -Ă, învederaţi, -te, adj. Care se poate vedea sau înţelege bine; vizibil, evident, neîndoios. Acolo... sînt ruinele încă învederate ale anticei cetăţi. odobescu, s. iii 569. Nici un turc nu va avea' voie a veni în Ţara Romînească fără pricină învederată. bXL-CESCU, o. I 228. (Adverbial) Acea cuvîntare cadenţată. . . a fost învederat cea dîntîi producţiune a geniului omenesc, odobescu, s. i 185. ÎNYELÎ, învelesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Urmat de deterlninări introduse prin prep. «cu») A acoperi; (urmat de determinări introduse prin prep. «în») a înfăşură. A învelit copilul cu plapuma. A învelit pachetul în hîrtie. czd Ofiţerul de cuart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola, bart, S. m. 16. A întîlnit doi tineri călări, care se îndreptau în fuga cailor spre dealul Cătălinei, din care a cunoscut pe Dragomir curteanul, iar pe celălalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua. negruzzi, s. i 108. Fig. [Boul] porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpin, pînă cînd îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pînză răcoroasă. Gîrleanu, L. 39. (Fără determinare) Soarele e galben, norii-l învelesc, Rîurile albe în sînge roşesc. bolinTineanu, o. 10. <ţ> Refl. De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mă-nveli. jarnîk-bÎrseanu, d. 464. (Cu pronunţare regională) Făt-Frumos îşi spălă faţa in baia de lacrimi, apoi învălindu-se în mantaua ce i-o ţăsttse. .. se adcă. eminescu, n. 29. + (Cu privire la cărţi sau caiete) A acoperi scoarţele cu hîrtie ; a îmbrăca. 2. (Cu privire la case) A acoperi cu ţiglă, tablă etc. Casa noastră e învelită cu şindrilă. STANCU, d. 295. Casele învălite cu argint... strălucea la soare. ISPIRESCU, L. 300. 3. (Cu privire la foc) A acoperi cu un strat de pămînt, de cenuşă etc., pentru a face să ardă mocnit; a învălui. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaiţele-au murit Şi prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră Răguşit. COŞBUC, P. i 48. ÎNYELÎŞ, învelişuri, s. n. 1. Obiect care serveşte la învelit, care acoperă ceva; învelitoare. Cu toată graba posibilă, şoferul... ridică învelişul metalic de pe gîtul maşinii. miroxescu, s. A. 114. Peştele-i grăieşte:... Ai mei solzişori, Mari şi sclipitori, Le-or fi de-nveliş Şi d-acoperiş. TEODORESCU, v. p. 91. <£> Fig. întreaga suprafaţă locuită a pămîntului este acoperită de învelişul numeloi geografice, froul. geogr. n 143. * 2. Scoarţă, copertă de carte. In această dulce pace îmi ridic privirea-n pod Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod. eminescu, o. i 10S. 8. învelitoare de pe acoperişul unei case. Vîntul se umfla să smulgă învelişul de pe casă. VLAHUŢX, o. A. 508. Pe toată coasta ce cuprinde Iaşii, văzurăm, din înălţimea unde ne aflăm, o pulbere de cgse albe cu învelişuri de fier alb. BOUNTINEANU, o. 276. 4. Stratul exterior al unui obiect, al unui corp, al unui organism etc. învelişul unui ou. ÎNVELÎT s. n. Faptul de a (se) înveli; învelire. ÎNVELITOARE, învelit ori, s. f. 1. Obiect sau strat de material care serveşte la învelit; la acoperit, la înfăşurat sau la împachetat. Se răsfăţau printre hirtii aurii şi argintate, alcătuite din învelitorile cine ştie cîtor sute de bomboane, nişte bolovani de piatră, gai.an, b. i 235. Te poţi acoperi cu o brazdă de iarbă şi ce învelitoare îţi mai trebuie? camilar, N. ii 302. Plapumă; cuvertură, velinţă. Uitîndu-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie. CARAGIALE, P. 132. 2. Strat de ţiglă, tablă etc. care constituie partea de deasupra a unui acoperiş, pentru a feri construcţia respectivă de intemperii; p. e x t. acoperiş. V. înveliş. Treizeci de ani cutreierase Muntele şi Balta, îşi croise nelegiuită cale prin învelitori şi prin ferestre şi-şi rîsese de sumedenie de poteri. Galaction, o. I 249. (Cu pronunţare regională) Pardoseala era de eleştar, iară învălitoarea. . . de plumb. ISPIRESCU, L. 294. 3. Hîrtie cu caTe este învelită o carte ; copertă, scoarţă. Lingă uşă, risipite pe-o masă, cărţulii subţiri, cele mai multe cu învelitoare roşie, şi un ziar: <■ Romînia Muncitoare». pas, z. i 316. 4. Faţă de masă. Mama să vă cumpere unt şi să vă servească ceaiul în curte, la o masă cu-nvelitoare albă. pas, z. i 22. Masa de sufragerie cu învelitoarea de muşama. c. PETRESCU, c. v. 176. — PI. şi: învelitoare (d. zamFirescu, r. 171). ÎNVENINA, înveninez, vb. I. Tranz. 1. A omori cu ajutorul veninului; a otrăvi. Teme-te de paserea dracului, căci n-o poţi învenina... cunoaşte otrava, sadoveanu, d. P. 42. A vicia umplind de venin, făcînd să conţină venin. în capătul pădurii ne aşteaptă un balaor groaznic care înveninează văzduhul cu suflarea lui. POPESCU, B.n 17. Refl. Fig. Sînt bolnav de inimă şi de ficat şi, dacă mă turbură cineva, mi se înveninează sîngele. SADOVEANU, M. C. 18. 2. F i g. A face ca o situaţie să devină neplăcută, greu de suportat, plină de amăiăciuni. Rogojinaru, deşi avea replica gata, ca să tiu mai învenineze lucrurile, se mulţumi să mormăie ceva în farfuria lui. REBREANU, R. I 41. Aducere-aminte a celor doisprezece coconuşi îl supăra neîncetat şi îi învenina toate plăcerile. NEGRUZZI, S. I 87. -f (Cu privire la persoane) A face să simtă chinuri sufleteşti; a amărî, a înrăi. Mereu mă înveninează şi mă împunge că m-am măritat cu taică-tău. dumitriu, n. 42. — Variantă: venind (ispirescu, l. 396, pann, p. v. i 122, piscupescu, o. 42) vb. I. înveninAre, înveninări, s. f. Acţiunea de a învenina şi rezultatul ei;. otrăvire. înveninat,-A, înveninaţi, -te, adj. 1. Care are venin, purtător de venin, otrăvit. Mîncările puteau fi înveninate. C. petrescu, R. dr. 8. Ăst boier prin răutate întrece godini, şopîrle şi năpîrci înveninate, hasdeu, r. v. 65. De-un şarpe-nveninat I se iartă un păcat! alecsandri, p. p. 217. 2* Fig. Plin de ură, înrăit. Mezinul i-a aruncat moşneagului o privire înveninată, sadoveanu, n. p. 145 ÎNVERÎG - 687 - ÎNVEŞMÎNT O femeie prea grozavă dinainte-mi s-a ivit. Cu faţa înveninată şi cu vcpnîntul cernit. CONACHi, p. 182. — Variantă: veninât, -ă (popa, v. 137, drâghici, r. ,46, şez. iv 133) adj. ÎN VERIGA, învcrlg, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa într-o verigă, într-un belciug; (cu privire la uşi) a zăvori. Lanţul era Inverigat solid. c. PETRESCU, î. n 144. Apueă-te, sic, de muncă şi nu umbla haimănind' Şi uşile unei, altei inverigînd şi păzind. pann, p. v. i 141. ÎNVERŞUNA, înverşunez, vb. I. Refl. Aseîndîrji, a se porni neînduplecat, a acţiona cu o furie sporită; p. ext. a deveni mai hotărît. V Intui se înverşuna, năvălind peste oameni ca zălud. v. rom. noiembrie 1953, 157. Cu cit se loveşte de piedici mai multe, cu atlt se înverşunează şi se căleşte. C. PBTrescu, c. v. 149. Se înverşuna s-o achiziţioneze cu orice sacrificii. REBREANU, r. i 255.r a n z. în tot aceleaşi chipuri trăieşte-n toţi natura: Ne-nduioşează mila, ne-nverşunează ura. NECULUŢX, ţ. D. 55. ÎNVERŞUNARE, înverşunări, s. f. Acţiunea de a s e înverşuna şi rezultatul ei; întărîtare, pornire pătimaşă, mînie; p. ext. hotărire neclintită. A înţeles înverşunarea muncitorului să nu piardă o palmă din ogor, scurmîndu-l, stropindu-l, ingrăşlndu-l şi storcind toată vlaga din el. C. PETRESCU, a. 392. In vocea şi cuvintele lui sună un fel de înverşunare. ARGHEZl, P. T. 58. Grigore nu mai voia să se amestece, văzlnd înverşunarea bătrlnului. rebreanu, r. i 86. T,oc. a d v. Cu înverşunare = a) cu furie, cu mînie; cu patimă, pătimaş. Puteam numiri defăimătoare în glndul meu să-ţi iscodesc Şi te uram cti-n-verşunare, Te blestemam, căci te iubesc. EMINESCU, o. i 212; b) cu hotărire neclintită; ferm, îndîrjit. Se opuse cu înverşunare tuturor planurilor. CAMH.AR, TEM. 218. — Variantă: învierşundro (odobescu, s. iii 18) s. f. ÎNVERŞUNAT, -A, înverşunaţi, -te, adj. Îndîrjit, înfuriat, pornit; p. ext. hotărît, neclintit, neînduplecat. Noul se naşte Intr-o luptă înverşunată cu tot ceea ce e vechia cu tot ceea ce şi-a trăit traiul şi se opune noului. LUPTA DE clasX, 1953, nr. 7, 85. Sufletul viu al leninismului este lupta înverşunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor duşmanilor clasei muncitoare, ai păcii şi socialismului. SCÎnTEia, 1953, nr. 2562. Ce-ţi pasă dacă Tomşa ar fi înverşunat? alecsandri, T. ii 159. (Despre sentimente) Pătimaş, aprins. Ofiţerul tresări, plin de bucurie înverşunată, vornic, P. 205. — Variantă: îrivierşunăt, -ă (sadoveanu, z. c. 336, odobescu,’ s. i 4) adj. ÎNVERZI, înverzesc, vb. IV. 3. I n t r a n z. (Despre arbori) A înfrunzi; (despre natură sau locuri din natură) a se acoperi cu verdeaţă, cu frunze şi iarbă; (rar, despre frunze, muguri) a deveni verde. Mugurul liliacidui se despică şi-nverzeşte. odobescu, S. m 77. Lunca rlde şi-nverzeşte. alecsandri, P. I 235. ■ij’- Refl. Foile galbene ale aleelor de arbori şi ale straturilor se-nverziră ca smarandul. EMINESCU, N. 28. Tranz. Munţii vechi întinerea Şi cu muşchi s-acoperea Şi copacii-şi înverzea, alecsandri, p. I 94. Hei dragoste, dragoste, Tu uşti mîndra pajişte; Tu mi-o uşti, tu mi-o-nverzeşti Şi iar lumea-nveseleşti. jarnîk-bîrseanu, d. 15. ■ 2. Intranz. şirefl. Fig. A deveni palid (din cauza mîniei). începuse să se înverzească de mînie şi necaz, dumi-Triu, n. 92.Ghiţă îşi răsfrînse buzele şi făcu bot. înverzi de mînie. sadoveanu, m. c. 132. 8. T.r a n z. A păta, a murdări cu verde. Şi-a înverzit rochia stlnd pe iarbă. ÎNYERZÎRE s. f. Faptul de a (se) înverzi. ÎNVERZÎT, -A, înverziţi, -te, adj. (Despre copaci, frunze, iarbă etc.) Devenit verde; (despre un loc, un cîmp etc.) acoperit cu verdeaţă. Asculta-vom de pe rîpele înverzite ale lacului celor patru cantoane voiosul şi semeţul cîntic al plăieşului elveţian. ODOBESCU, s. m 80. Cetatea... rămase singură pe culmea înverzită. NEGRUZZi, S. I 175. Dă, bade, tot prin grădină, Că nu-l găsi nean. de tină, Ci tot iarbă Înverzită, Pentru line încolţită, jarnîk-bîrseanu, D. 406. ÎNVESELÎ, înveselesc, vb. IV. Refl. A deveni vesel, voios, bine dispus. Moldovenii, care învăţaseră a cunoaşte pe Movilă şi urau domnia lui asupritoare şi jugul totdeauna greu pentru Moldova... se înveseliră cu inima cînd le veni veste şi făgăduieli de mîntuire de la Mihai-vodă. bXlcescu, o. ii 183. Aşa-i jocu rominesc Cu strigăt ardelenesc, Cînd l-auz mă-nveselesc! jarnîk-bîrseanu,. d. 359. Ce-a fost veşted înverzeşte, Ce-i amar se îndulceşte, Ce-i mîhnit se-nveseleşte. alECSANdri, p. p. 336. I n t r a n z. (Popular) Ca garoafa cea frumoasă, Să trăieşti, să-nveseleşti, Ca garoafa să-nfloreşti! jarnîk-bîrseanu, d. 108. Tranz. A face (pe cineva) să fie vesel, voios; a produce (cuiva) bună dispoziţie, a distra. Ştia să-nveselească pe un tovarăş oricît de posomorit, caragia-LE, o. ni 62. Intr-acea carte şi-ar găsi locul şi întimplări comice... şi petrecerile zgomotoase, care înveselesc viaţa vînătorească. odobescu, S. m 51. + Tranz. Fi'g. A face să fie mai puţin mohorit, mai puţin monoton; a deschide. Ici şi colo cite un piersic sălbatic înveselea priveliştea cu crăngile sale de sorcovă roşie. D. ZAMFI-RESCU, r. 82. ÎNVESELÎRE, înveseliri, s. f. Acţiunea de a (s e) înveseli şi rezultatul ei; veselie, bună dispoziţie. Bădia Mitriţă îşi turnă, dădu de duşcă, pe urmă îl privi pe Ghiţă cu înveselire, răsucindu-şi sfircurile mustăţilor. C. PETRESCU, î. II 174. ÎNVESELIT, -A, înveseliţi, -te, adj. Care a devenit vesel, bine dispus, plin de veselie. Toţi aştepta... Cu casele gătite, Cu feţe-nveselite. pXsculescu, i„ p. 117. ÎNVESELITOR, -OĂRE, înveselitori,,-oare, adj. Care % înveseleşte, care provoacă veselie, bună dispoziţie, voioşie. Conversaţia lor n-avea... nimic înveselitor. c. petrescu, c. v. 18. ÎNVEŞMÎNT vb. I v. învcşmîntn. ÎNVESTÎ, învestesc, vb. IV. Tranz. A împuternici (pe cineva) în mod oficial, a acorda (cuiva) un drept, o autoritate, o demnitate; (în evul mediu) a da cuiva învestitura. Domnii ţărilor romîne învesteau pe boieri cu funcţiunile lor. c=> Comisarul învestit cu mandat. : . are drept s-o elibereze, dacă el găseşte asta de cuviinţă, camil petrescu, o. n 308. ÎNVESTIRE, învestiri, s. f. Acţiunea de a învesti; împuternicire dată cuiva spre a exercita un drept, o autoritate etc.; confirmare, întărire într-o demnitate. ÎNVESTÎT, -A, investiţi, -te, adj. (învechit) îmbrăcat, înveşmîntat. Unde-s cavalerii cu spade lucitoare. . .' Şi unde scutierii cu aur învestiţi? macEdonski, o. i 248. <$> Fig. Romînia investită în vesminte de serbare. ALE-XANDRESCU, M. 165. ÎN VESTITOR, investitori, s. m. Cel care învestea, în evul mediu, pe cavaleri. ÎNVESTÎTÎ5rA, învestituri, -s. f. (în orînduirea feudală) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, intra în posesia unei feude, a unui rang etc. La vizita de învestitură făcută sultanului, a îmbrîncit cu piciorul papucii oficiali, hogaş, dr. ii 176. ÎNVESTMÎNTĂ vb. I v. înyeşmînta. ÎNVEŞMINT vb. I v. îuveşmînta. ÎN V EŞMÎNT — 6§8 — ÎfrjVINGfe ÎNVEŞ3IÎNTĂ, înveşmînt şi înveşmîntez, vb. I. T r a n z. A îmbrăca, a pune un veşmînt (cu pompă, în vederea sau în cadrul unei solemnităţi, al unui ritual etc.). Istoria ne arată că Costantin I, la 1654, înveşmîntă pe căpitanii dorobanţilor şi călăraşilor cu fren-gliii, cu coftirii (= stofe scumpe orientale) şi cu atlaz. BALCESCU, o. i 17. <$> F i g. Un curcubeu bălînd în apele trandafirului îl învăluia şi-l înveşmlnta in nişte mantii împărăteşti, camilar, T. 140. — Variante: învesmlnld (macedonski, o. I 195), în-TCStmînlA (negruzzi, s. i 338), înycşmintd (stancu, d. 136) vb. I. ÎNVEŞMÎNTARE, inveşmîiiiări, s. f. Acţiunea de a (se) înveşmîntă; îmbrăcare. (Rar) îmbrăcăminte, veşminte. Fără înveşmîntarea de arnăut cu găitane multe... Iani arăta ca un ţăran. PAS, L. I 99. îiWEŞUIÎNTĂT, -Ă, înveşmântaţi, -te, adj. îmbrăcat, acoperit cu veşminte. A mea virtute Rîde de ostaşii voştri cu fier înveşmîntaţi. NEGRUZZI, S. II 73. ÎNVEŞNTCÎ, înveşnicesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi arhaizant; şi în forma învecinici) A face ca ceva să dureze nelimitat, să fie veşnic. Da, îl revăd înveşnicit prin (păţii, Pe bolţi de lumi aducător aminte, toma. C. V. 278. A căreia figură avea acea blîndeţă ce se vede înve-cinicită de penelul lui Fafael. negri'zzi. S. I 37. Spre a-şi învecinici pomenirea trimise... o icoană, id. ib. 213. — Variantă : învecinici vb. IV. ÎNVETERAT, -Ă adj. v. inveterat. ÎNVlA, învii, vb. I. 1. Intranz. (în credinţele religioase, în superstiţii şi în basme; rar la pers. 1) A reveni la viaţă după ce a murit. Atîta vreme să ai a mă sluji, pină cînd îi muri şi iar îi învia. CREANGĂ, P. 206. Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile! EMINESCU, o. I 202. ^ (Despre vegetaţie) A renaşte după amorţirea iernii, a începe să se dezvolte, să înverzească. Viţa de. vie tot învie, creangă, p. 210. Frunza-n codru cît învie, Doina cînt de voinicie. alecsandri, p. p. 224. ^Tranz. A readuce Ia viaţă. Cînd s-ar pute s-o învie, mi-aş da armele şi pe Haiduc, calul meu. negruzzi, s. i 30. + F i g. A trezi în amintire, a evoca. îmi învia o lume-ntrea-gă cu vorba-i limpede şi bună. GOGA, C. P. 9. 2, Tranz. Fig. A da putere, vlagă; a face să fie viu, plin de mişcare; a înviora. Constantin a înviat focul în vatră, galaction, o. I 146. Nici un vînt din cele patru nu-şi părăsise încă culcuşul său, spre a învia codrii adormiţi. HOGAŞ, dr. 186. ^ Intranz. A se umple de viaţă, a căpăta vlagă, putere; a se anima. Orăşelul se deştepta, înviase acuma, in buciumările vîntidui de toamnă, sadoveanu, o. i 388. împrejurul meu învie Toate cîte sînt. coşbuc, r. ti 16. — Pronunţat: -vi-a. — Prez/ind. şi: înviez (GHEREA, ST. cr. i 254, ghica, s. 131, TEODORESCU, p. i\ 224). ÎNVIERE, învieri, s. f. 1. (în credinţele religioase, în superstiţii şi în basme) Acţiunea de a î n v i a ; revenire sau readucere la viaţă. Făt-Frumos. .. înţălese minunea învierii sale. eminescu, n. 17. -f- Sărbătoarea creştină a maştelui; p. e x t. slujba care se face în noaptea care premerge acestei sărbători. învierea a doua = slujba din ziua întîi de-paşti. ha învierea a doua, nu mi-a mai mers aşa de bine. creangă, a. 33. 2. Fig. Renaştere, înviorare, trezire. Glasul libertăţii Va suna-n ziua dreptăţii Pentru biata ţeara mea, Şi din umbrele durerii, Steaua mindr-a învierii Răsări-va pentru ea. alecsandri, p. a. 84. — Pronunţat: -vi-e-, INVIERŞUNARE s. f. V. înverşunare. ÎNV1ERŞUNAT, -A adj. v. înverşunat. ÍNV1ETÓR, -OARE, învietori, -oare, adj. Care. dă viaţă, care face să renască, care regenerează; înviorător. Privighetoarea-nvietoare.. . Deşteaptă prin caişii-n floare Ale zefirilor viori, macedonski, o. i 186. Cultul frumosului. .. răspîndeşte un farmec învietor peste toată viaţa omenească. ODOBESCU, S. II 240. Măreţul soare... Răspîndeşte veseli fiori, El dă o rază învietoare. alecsandri, p. A. 89. — Pronunţat: -vi-e-, ÎNVil'ORÂT, -A, înviforaţi, -te, adj. Bătut, cuprins de vifor; p. e x t. furtunos ca un vifor. Se lupta împro-tiva inviforalelor ape. NEGRUZZI, s. II 9. Bardă-n mină apuca Şi-n tătari se arunca Ca un vînt inviforat. ALECSANDRI, p. P. 79. Fig. Cu ' ochii-nchişi şi fulgerat De spaima loviturii, Se-nalţă roibu-nviforat. COŞBUC, P. i 197. Un balaur cît un munte Vine-nvifS'at ca vîntul. id. ib. i 166. — Variantă: înviforît, -ă (teodorescu, p. p. 610) adj. înviforît, -A adj. v. înviforat. ÎNVINEŢI, învineţesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni, a se face vînăt Ia faţă sau la corp, ca efect al circulaţiei anormale a sîngelui (provocată de frig, de lovituri, de mînie, de boală). M-am învineţit şi era gata să-l lovesc. CAMIL PETRESCU, u. n. 116. Copilul.. . începu să zbiere la sînul femeii.. . învineţindu-se instantaneu, c. PETRESCU, c. V. 31. De multe ori găinele mor cu droaea; numai ce vezi că li se învineţesc bărbieleşi creasta, şez. iii 203. <£>I n t r a n z. he-a spus că acuma e prea tîrziu, că femeia a început să învineţească. REBREANU, I. 56. + Tranz. A acoperi (pe cineva) cu vînătăi, bătîndu-1. Baba luă pe fată la trei parale şi-o bătu, şi-o bătu, pînă toată o învineţi. RETEGANUL, P. I 52. 2. T r a n z. Fig. A umple de ură, de mînie ; a învenina. Nicolaie Dragoş, alături, strîngind o furcă de fier în mînă, mormăi cu o ură care-t învineţea vorbele. REBREANU, R. n 248. ÎNVINEŢÎRE, învineţiri, s. f. Acţiunea de a (se) î n-vineţi. învineţirea mîinilor de frig. + Fig. întunecare, umbrire. (Poetic) Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb; cu ochiu-l măsuri Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri, eminescu, o. I 79. ÎNYLYEŢÎT, -Ă, învineţiţi, -te, adj. Care a devenit vînăt; p. e x t. care şi-a pierdut strălucirea, carea pălit, care s-a ofilit. Pe cer încă mai străluceau cîteva stele învineţite, din puzderia de peste noapte, preda, !. 130. Gemea muşcat de vînturi un stuf de liliac. Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite.. . Nainte de-aşi da rodul mureau învineţite. macedonski, o. i 114. Acele buze... amuţeau învineţite. negruzzi, s. i 311. ÎNVLN CrÁTÓRj -0ÁR12, învingători, -oare, adj. Care a învins ; biruitor, cîştigător, victorios. Armate învingătoare. <$► (Substantivat) învingătorii se-ntorc în cetate... Copiii vor rîde-n fiece casă. Pîini albe vor creşte pe fiece masă. TULBURE, v. R. 36. Pe sub arcuri triumfale trece mîndru-nvingătorul. eminescu, o. iv 123. ÎNVINGE, înving, vb. III. 1. Tranz. A înfrînge (în război), a cîştiga o bătălie, un război etc.; a birui, a doborî. Herodot ne arată cu cîtă greutate i-a învins Darius pe geţi. IST. R.P.R. 34. Oamenii aceştia sovietici. . . au fost mai puternici decît cele mai puternice arme ale morţii, pe care le-au învins. STANCU, U.R.S.S. 129. Să te învăţ eu ce să facem, ca să învingi tu pe mama. eminescu, n. 10. «0> Refl. reciproc. Se luară de se luptară pînă ce se obosiră, dar nici unul pe altul nu s-au putut învinge. RETEGANUL, P. I 73. + (Complementul este un abstract) A nimici, a distruge, a înlătura din cale. Alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare constituie acéa , forţă capabilă să ÎNVINGERE — 689 — ÎNVÎRTEALĂ învingă împotrivirea■ forţelor sociale aflate pe cale de dispariţie, care se opun aplicării in interesul societăţii a legilor economice, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 326, 3/5. Lupta să-şi învingă slăbiciunea. BART, E. 253. + Intranz. A triumfa, a obţine victoria. Lenin a arătat că va învinge şi-şi va menţine puterea numai acela care crede în popor. scInteia, 1953, nr. 2727. 2« Intranz. A o scoate la capăt, a răzbi. Nu pot mamă-nvinge c-un om, c-un blăstămat de fecior tinăr. reteganul, r. in 37. 8. Tranz. unipers. (Rar) A-l copleşi pe cineva dorinţa de a..., a se simţi îndemnat să... Am fost rea şi n-aş fi vrut Să te las, ca altă fată, Să mă strîngi tu sărutată? Dar m-ai întrebat vrodată? Mă-nvingea să te sărut Eu pe tine! Pe-ntrecut. coşbuc, P, i 51. — Forme gramaticale: perf. s. învinsei, part. învins. ÎNVÎNGERE s. f. Acţiunea de a învinge. ÎNVINOVĂŢI, învinovăţesc, vb. IV. Tranz. A con-Gidera sau a declara (pe cincva) vinovat; a învinui, a acuza. Învinovăţeşte în ghidul lui pe părinţii băieţelului. SP. POPESCU, M. G. 61. Stăpîna mea, mă învinovăţeşti nedrept, negruzzi, s. i 22. Fraţii mă-nvinovăţesc, Prietinii tn-au lăsat. CONACHi, p. 60. Refl. Ţipa, se învinovăţea, i sc mişcau braţele ca nişte labe subţiri de lăcustă. dumiTriu, n. 219. ÎNVINOVĂŢIRE, învinovăţiri, s. f. Acţiunea de a învinovăţi şi rezultatul ei; învinuire, acuzare, incriminare. învinovăţire de furt. ÎSVÎAS, -Ă, învinşi, -se, adj. Biruit, înfrîntj p. ext. supus. Regii ţărilor învinse gem cu greu trăgînd în jug. EMINESCU, o. IV 123. <$>■ (Substantivat) învinşii îşi plecau fruntea în pulbere, sadoveanu, o. vil 13. E o mare deosebire intre pesimismul de la începutul secolului şi... adevăratul pesimism al învinşilor. GiiEREA, st. cr. n 300. ÎSVlfîUÎ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. A învinovăţi, a acuza. De-ar fi fost acasă şi s-ar fi intimplat ceva în saţ, numai pe dînsul l-ar fi învinuit boierii de toate. rebreanu, r. ii 58. ÎNVINUIRE, învinuiri, s. f. Acţiunea de a învinui şi rezultatul ei; învinovăţire, acuzare, acuzaţie. învinuire calomnioasă, a Se apără îndurerat. . . de învinuirea că tiu s-a arătat destul de simţitor, c. PETRESCU, A. R. 34. ÎNVIORĂ, înviorez, vb. I. T r a n z. A face să fie, sS devină vioi; a r/ezi, a scoate din amorţeală, a da iarăşi viaţă, a dezmorţi; p. e x t. a însufleţi, a înveseli, a îmbărbăta. Suflu peste flori să mi le înviorez, sahia, N. 25. Un copil, doi, te mai înviorează, ai penttu ce trăi. delavrancea, la TDRG. Cum te-nviorează, cum te-nalţă şi te umple de încredere simpla atingere c-un suflet mare! vlaiiuţX, o. a. 488. -t? A b s o 1. Straşnică toamnă!. înviorează, căleşte puteri ostenite. Toma, C. v. 396. «$>■ Refl. După ce mincară... se înviorară cu o cupă de vin. sadoveanu, o. vii 77. Intranz. (Rar) Cînd văzu pe fiul său... i se păru a înviora olecuţă. ISPIRESCU, L, 126. + Refl. F i g. A se anima. Se înviorează curtea de oameni şi de mişcare şi de zgomot. REBREANU, R. n 49. — Pronunţat : -vi-o-. ÎN’VIORÂRE, înviorări, s. i. Acţiunea de a (s e) .înviora şi rezultatul ei; dezmorţire, însufleţire. Exerciţii de înviorare, a Pe faţa femeii trecu o undă de înviorare, ca şi cînd glasul lui i-ar fi alinat suferinţa. REBREANU, R. II 65. — Pronunţat: -vi-o-, ÎNVIORAT, -Ă, învioraţi, -te, adj. Devenit vioi, în-nufleţit, înveselit, îmbărbătat. Aşa? făcu Iuga mai învio- rat. rebreanu, r. I 19. Cind i-am vorbit, privirea ei Zimbea înviorată, coşbuc, P. n 267. Bun lucru ar fi, intimpină el, înviorat, slavici, o. i 353. — Pronunţat: -vi-o-. ÎNVIORĂTOR, -OĂRE, înviorători, -oare, adj. Care înviorează, care dă putere, viaţă, veselie; care însufleţeşte, împrospătează. Un fior de bucurie, o frămîntare înviorătoare trecu prin inimi, acîrbiceanu, s. p. 30. în clipele acelea înviorătoare ale luminatului de ziuă, apa părea presărată cu pulbere de pietre nestimate. Sandu-aldea, u. p. 101. — Pronunţat: -vi-o-, ÎN V10ŞÂ, învioşez, vb. I. Tranz. (Regional) A înviora. Păsărelele, invioşate de primele raze ale soarelui, zburau din creangă în creangă, chemîndu-se cu ciripitul lor drăgălaş şi fraged, bujor, s. 155. Recoreala nopţii învioşase toate, contemporanul, viih 8. — Pronunţat: -vi-o-, ÎNVIOŞĂRE, invioşări, s. f. (Regional) Acţiunea de a învioşa; înviorare. Au lipsit învioşare Din dulci ochişorii tăi. CONACHI, P. 11. — Pronunţat: -vi-o-, ÎNYIOŞÂT, -Ă, învioşaţi, -te, adj. (Regional) înviorat. Mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă. EMINESCU, N. 11. — Pronunţat: -vi-o-, învitatOr, -o Are s. m. şi f. v. invitator. ÎNYÎLTORÎ, învîltoresc, vb. IV. Refl. Ase învîrteji, a fi cuprins de viitoare. Colbul de pe jos se înviltoreşte, se aşază in straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare. rebreanu, I. 12. ÎNVÎIVORÂ, invilvorez, vb. I; R e f 1. A se aprinde, a arde cu flăcări mari şi agitate. Doamna Vorvoreanu se uită în bezna de afară, in miezul căreia se învilvora incendiul de la Vtadomira. dumiTriu, n. 52. <)- Fig. Depărtările'se învilvorau. camilar, T. 125. ÎNVÎLVORĂRE, învilvorări, s. f. Acţiunca de a s e învîlvora şi rezultatul ei; ardere cu flăcări mari. (F i g.) Era o pasăre îndrăzneaţă şi venea dinspre munţi, pe învîlvorările amurgului, camilar, TEM. 131. ÎNYÎRSTA, învîrstez, vb. I. Tranz. A vărga o ţesătură sau o cusătură cu dungi de altă culoare ; p. e x t. a îmbina între ele lucruri de diferite culori. A învirsta o scoarţă. c=i Ciobanii le-or lua (florile) Şi le-or invîrsta, Dalbe cu albastre, Verzi cu mohorîte. TEODORESCU, P. P. 75. <$► Refl. Fig. Brăzdaturile plugurilor se învirstau ca nişte petece negre pe o uriaşă velinţă gălbuie. Sandu-ALDEA, U. P. 7. — Variante: învrîstfi (c. petrescu, r. dr. 25), Tir-stiî, vrîstfi (i. ionescu, p. 321) vb. I. ÎNVÎRSTĂRE, învîrstări, s. f. Acţiunca de a (s e) învîrsta şi rezultatul ei. — Variantă: învrîslâro s. f. ÎNVÎRSTĂT, -A, invîrstaţi, -te, adj. Cu ciungi, dungat, vărgat; p. e x t. împestriţat, pestriţ. în toate părţile, dealuri rotunde... cu holde-nvirstate pe dulcea revărsare a coastelor. vr.AllUŢĂ, o. A. 424. — Variante: învrîsfut, -ă (c. petrescu, u. dr. 25), vîrstdt, -ă (sevastos, n. 46) adj. ÎNVÎRTEĂLĂ, invirteli, s. f. 1. Învîrtire, învîrtitu-ră, întoarcere, răsucire. Ameţiţi de atîla învîrteală, se clatină de ici-colo. rebreanu, i. 13. învirtelile şi strim-băturile pehlivanilor şi ale măscăricilor. pilimon, C. 58. 2. (Familiar) Procedee abile, necinstite, întrebuinţate de cineva pentru a obţine avantaje personale în orice situaţie. Au luat concesia nişte ingineri. Nişte hoţi... Să te ţii ÎNVÎRTECUŞ — 690 — ÎNVÎRTIT Cnvir leală... învirteli peste tot. pas, z. iv 247. Se pricepea la învirteli şi afaceri. SADOVEANU, M. C. 7. ÎNVÎRTECtJŞ. învirtecuşuri, s. n. 1. (Mai ales în expr.) Incluş-învîrtecuş = numele unui joc de copii, în care un inel trece din deget în deget, unul dintre copii trebuind să ghicească la cine se află inelul. După clacă se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învîrtecuş, de-a baba mija, de-a gaia, de-a ctrpa, şi acestea se-ncheiau printr-o horă mare. GHICA, s. A. 59. 2. întortochetură. învirtecuşurile plasei. — Variantă: (regional) învîrtieuş (şez. iv 117) s. n. ÎNVÎRTEJÎ, învîrtejesc, vb. IV. Refl. 1. A se mişca în vîrtej, a se învîrti repede în cerc, a se învolbura. Departe, pe munţi, tuna ; o furtună neagră se invirtejea la înălţimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. Pe fereastra vagonului priveam cum fulgii sporesc, cum se învîrtejesc, cum cad apoi lin, cum ţes pînză albă pe citnpii, pînă la pădurile negre de sub picla zării. SADOVEANU, o. III 329. Albii fluturi ai lui decembrie şi ianuarie se învîrtejau turbaţi. MACE-donski, o. in 32. Un nour de corbi fîlfiia pe deasupra croncăind, vulturi mari se invirtejea in văzduh. RUSSO, s. 139. ^ T r a n z. A răscoli, aîmolbura. Zăpada curgea_________ iar crivăţul o spulbera, o-nvirtejea, ne-o arunca-n ochi. sandu-aldea, u. p. 59. 2. (învechit) A se întoarce în grabă, în goană. Numaidecit se învirteji îndată cu toate oftile. BĂLCESCU, O. rr 48. Noi înapoi ne-nvîrtejim, Tînărului împărat să-i vestim, teodorescu, P. P. 164. -$> Fig. Nu rămăsese altă nădejde decît o tăcută supunere; cei mai mulţi dintre boieri se învirtejiră p-această înţeleaptă cale. ODOBESCU, S. A. 125. — Variantă: vîrtcji (delavrancea, s. 52, russo, s. 104) vb. IV. ÎNVÎRTEJlRE, învirlejiri, s. f. Acţiunea de a (s e) învîrteji. 1. Mişcare în vîrtej, învîrtire în cerc; învîrtitură, rotaţie; p. ext. agitaţie. Invîrtejirea nervoasă, tensiunea neomenească de atîtea ore scădea într-o sfirşeală trecătoare. camil petrescu, p. v. 22. ' 2. (învechit) întoarcere din drum, înapoiere grabnică. Mine să-mi faci carte către Barbu şi poruncă de învîrtejire Neagului. ODOBESCU, S. A. 98. iNVÎItTÎ, invirtesc şi învîrt, vb. IV. 1. T r a n z. A mişca (ceva sau pe cineva) în cerc, a da o mişcare de rotaţie, a întoarce printr-o mişcare circulară; a roti; a suci; a răsuci. Ar număra cu voce tare de cîte ori se învirte roata şi ar stabili apoi, printr-o simplă înmulţire, distanţa străbătută de căruţă de la un punct la altul. GALAN, B. I 411. Un mecanism pe care să-l invîrţi cu o cheie. C. PETRESCU, î. n 68. Călăul n-avea decît să îhvîrtească grin-deiul. negruzzi, s. i 311. Refl. pas. Mielul gras încet, cu lene, se învirte pe frigare. BELDICEANU, r. 53. Refl. Eu mi-am făcut un cîntec, Şi n-aş fi vrut să-l fac, Dar fusul e de vină Că se-nv!rtea mereu. Şi ce-mi cînta-nainte Cintam pe urmă eu. COŞEfC, P. 1 59. Pe deasupra bălţii nagîţii se-nvirtesc. ALECSANDRI, P. A. 118. (E x p r.) A se învîrfi rasa (sau locul, pămînlul etc.) cu clncva, se zice cînd cineva are ameţeli sau se simte foarte încurcat, foarte ruşinat. Cerca parcă să-şi dea samă, să afle ce-i cu el şi nu putea... se-nvîrtea odaia cu dinsul. ioronescu, s. a. 35. Nu vii-e bine... pămintul se invir-teşte cu mine. BOLiNTixi'ANU, o. 386. Vai de mine, se invîr-teşte casa cu mine. Toate le văd pe dos. alecsandri, T. I 223. + (Complementul indică obiectul rezultat prin răsucirea pârtilor componente) A răsuci cu mîna, între degete. Oamenii şopteau liniştiţi, aşezaţi pe răzor. Unii lşi învirteau cite-o ţigară, dumitriu, n. 88. Mama [pîinea] plămădea Ş-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca, alecsandri, p. p. 390. + (însoţit de verbul «a suci», exprimă o repetare a mişcării de învîrtire) A întoarce în toate felurile, a potrivi pe toate părţile. Ia el punga, o suceşte, o invîrteşte. creangă, P. 44. ’ Vine-mpărăteasa mînioasă şi intră in boltă, ca să-şi aleagă multe de toate. Tot învirte şi suceşte. RETEGANUL, P. ni 21. «0- F i g . L-a băgat în judecăţi, l-a sucit, l-a învîrtit şi l-a lăsat sărac luciu, delavrancea, s. 19. <$■ Absol. Şi nici una nici două... învirte, suceşte, trage, întinde. ŞEZ. I 258. + (Cu complementul «ochii ») A mişca în toate direcţiile, pentru a privi (în jur). Mănîncă flăcăul cu toţi ai casei şi-şi tot învirte ochi în jur. GALAN, Z. R. 65. + Iniranz. A mesteca. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratiţa în care sfirîia rîntaşul. BENIUC, V. 37. P-a lui mumă o găseau Din gură frumos cîntind Şi din drugă învirtind, TEODORESCU, P. P. 559. 2. Tranz. (Cu complementul « horă *) A juca, a dansa. Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată tineretul să învîrtească hora toată după-amiaza. rebreanu, R. I 125. Fele mindre cari ştiau a învîrti şi hora, dar şi suveica. CREANGĂ, A. 1. Să-nvirtim hora frăţiei Pe pămintul Rominiei. alecsandri, o. 94. Şi ia pe nuna de mină, Cu mireasa dimpreună, Şi-nvîrtiţi o horă bună. teodorescu, p. p. 182. Refl. Hora se învîrtea sub streşina unui nuc bătrîn. SADOVEANU, O. I 73. Lăutarii cîntă, hora se-nvîrteşte. bolintineanu, o. 10. 3. Tranz. (Cu privire la arme sau instrumente) A mînui. Braţul meu... Nu mai poate să învîrtească paloşul. ispirescu, L. 12. Noi ştim a învîrti sapa, coasa şi secerea. creangă, A. 163. Şi spre Dunăre-alerga, Hăulind şi chiuind, Buzduganul învirtind. alecsandri, p. p. 59. 4. R e f 1. A umbla de colo pînă colo fără scop; a se foi. Mai mă invirtesc pe lingă căruţă, desham, dau la cai nişte ovăz, pe urmă iar mă duc la el. preda, î. 92. Se învirteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin şi mai ales la virtejurile de fum. rebreanu, r. n 108. începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr. CREANGĂ, p. 24. <$> F i g. Tina Diaconu se învîrtea în jurul aceluiaşi subiect de conversaţie, c. petrescu, a. 473. 4 Ase mişca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spaţiu îngust). Cinci cămăruţe în care abia te poţi învîrti. negruzzi, s. i 70. 5. T r a n z. Fig. A exercita o meserie, a se îndeletnici cu o treabă neprecisă (de obicei necinstită). Fusese zece ani factor poştal, pe urmă. .. învîrtise nişte afaceri nelămurite, c. petrescu, î. ii 141. Măi Leonte, băieţii ăştia ai noştri de la curte ce treabă învîrtesc acuma? rebreanu, r. ii 66. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAIIUŢĂ, o. A. 275. ^Expr.A învîrti capul (cuiva) = a face pe cineva să-şi piardă dreapta judecată, a-1 zăpăci. De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? REBREANU, I. 25. A învîrti (pe cineva) pe degete v. deget. + A procura cuiva o situaţie nemeritată, a face ca cineva să beneficieze de favoruri ilegale. Cei avuţi i-am învîrtit eu pe la partea sedentară, camilar, n. i 136. + Refl. A obţine o favoare sau un avantaj (datorită abilităţii, împrejurărilor favorabile etc.), a-i reuşi o afacere necinstită ; a scăpa dintr-un bucluc. Ne-om învîrti astăzi şi de ţigări, pas, z. iv 16. Ei bravo! Te invîrţi, ai? C. petrescu, c. v. 125. ÎNVtRTICÎjŞ s. n. v. învîrtecuş. Î.NVtRTÎIlE, învîrtiri, s. f. Acţiunea de a (se) învîrti; mişcare circulară ; rotire, sucire, răsucire. Musca s-a întors în colivie. . . şi, prinsă de un sentiment de mişcare perpetuă, a intrat într-o spirală de învîrtire dementă împrejurul lui Coco. arghezi, p. T. 110. Sus, în deal de mî-năstire. Saltă hora-n învîrtire. ALECSANDRI, p. în 571 . în învîrtirea valţului, am pomenit numele tău. negruzzi, s. i 65. ÎNVÎRTÎT, -Ă, învîrtiţi, -te, adj. Sucit, răsucit (în formă de spirală). Domnul Elefant, cu nasul învîrtit. alexandrescu, M. 297. Buruiene ciuciulite, Ciuciulite şi-nvirtite (Ţigara). Gorovei, C. 373. + Fig. (Substantivat) INVÎRTITĂ — 691 — ÎNVOIT Persoană care s-a sustras, s-a eschivat (prin mijloace necinstite) de Ia anumite obligaţii; persoană care face afaceri necinstite. Dezertez şi-i împuşc pe toţi invîrtiţii satului, camilar, N. I 403. Găseşti pe şmecheri, pe învir-tifii cu acte in regulă, pas, z. HI 168. ÎNYÎRTÎTĂ, învîrtite, s. f. 1. Prăjitură făcută dintr-o foaie subţire de aluat, răsucită în formă de sul şi umplută cu nuci, mere sau brînză. Brînză, smintină şi ouă proaspete, cite o invîrtită de mere ori de nuci avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară, hogaş, dr. rr 103. Să-mi facă un borş... şi puţintel bulgur, verişoară, cu invîrtită la sfirşit. ALECSAKDRi, T. 187. Baclavale, plăcinte, învîr-tite... se ingropau în stomahul lui. negruzzi, S. i 286. 2. Numele unui dans popular cu multe învîrtituri. Invîrtită ţine de vreun ceas, fără întrerupere, rebreanu, I. 12. ÎNYÎRTITÎjRĂ, învîrtituri, s. f. 1. Faptul de a s e î n v î r t i; mişcare în cerc, învîrtire. Hora se sparse după două învîrtituri. + întorsătură, ocol. Turcilor că poruncea, Ca neferi ii trimitea Tot în ţeara Moldovei, La-nvirtitura Schelei S-aducă piatra Morii, teodorescu, p. p. 567. 2. F i g. Manevră, şiretlic. La întoarcere i-a povestit ea toată istoria, toate stăruinţele şi învîrtiturile unchiului, pină să înduplece pe mama lor. vlahuţX, o. a. iii 16. ÎNVÎRTOŞĂ, invîrtoşez, vb. I. 1. Refl. A se face vîrtos, tare; a se întări, a se îngroşa, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece şi noroiul se învîrtoşa, strîngîndu-se de frig. ghica, s. A. 96. 2. T r a n z. (învechit şi popular, cu privire la persoane) A face puternic, rezistent, voinic. Apa... mă învîrtoşa ea mai mult detît orice doctorie. GORJAN, h. ii 8. 8. Refl. F i g. A deveni neîndurat; a se împietri. Cum sinteţi voi toate... vorbi ea încetişor. Cum v-aţi învirtoşat, cum v-aţi înlemnit, contemporanul, iv 88. — Variantă: învîrioşi (piscufescu, o. 5) vb. IV. ÎN VÎIlTOŞĂRE, învîrtoşări, s. f. Acţiunea de a (s e) învîrtoşa şi rezultatul ei; întărire. Învîrtoşarea trupului. PISCUPESCU, O. 181. ÎNYÎRTOŞĂT, -A, învtrtoşaţi, -te, adj. 1. Care este sau a devenit vîrtos ; întărit, îngroşat. 2. Tare, rezistent. Muncitorul din munţii noştri... munceşte mult, fiindcă este foarte învirtoşat la muncă. I. IONESCU, M, 200. — Variantă : vîrloşat, -ă (TEODORESCU, p. p. 60) adj. ÎNVÎRTOŞÎ vb. IV v. învîrtoşa. ÎNVOI, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A face cu cineva o învoială, a ajunge la o înţelegere, a cădea de acord. Dar, ca să nu mai ştie satul, Putem uşor a ne-nvoi: Tu lasă-n pacoste vînatul, Căci eu renunţ de-a pescui, coşbuc, P. n 175. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă, ispirescu, 1«. 87. Fu atunci o dispută intre săcui, din care anii voiau să păstreze in viaţă vreo ciţiva din nobilii prinşi... se învoiră apoi a amina pentru cîtăiva vreme moartea unora dintr-înşii. bXi.cescu, o. ii 259. 2. R e f 1. A fi de aceeaşi părere cu cineva, a se declara de acord cu ceva, a accepta, a primi, a consimţi la ceva. E mulţumit că alde fiică-sa s-au învoit îndată cu planul lui. SP. popescu, M. G. 47. Tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste, reteganul, p. iii 16. Ei bine, dacă este aşa, mă învoiesc! ispirescu, h. 273. Nu ne putem învoi cu [terminaţiile] -ciune şi cu -iune. negruzzi, s. i 348. 8. R e f 1. reciproc. A se avea bine, a trăi în bună înţelegere, a se împăca cu cineva. Să-i dau ajutor, că tare i-e greu şi de loc nu se învoieşte cu celelalte fete. REBREANU, R. I 92. Eu am fost însurat şi m-am învoit cu nevasta ca şi cu un frate. ISPIRESCU, Ia TDRG. • 4. R e f 1. A se tocmi, a se angaja. Ia bani, cu cît se învoieşte, şi se duce şi el după Chirică. CREANGĂ, p. 160. 5. T r a n z. (în orînduirea burghezo-moşierească) A face o învoială agricolă. Noi toţi te rugăm a învoi oamenii după cum cer ei, să nu ne mai sugrumaţi in pragul primăverii ca alţi ani. dumitriu, n. 46. <$> Refl. Vultureş-tenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendaşul de aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele şi s-au dus lo Căldăruşa. sandu-aldea, d. n. 229. G. T r a n z. (învechit şi regional, construit cu dativul ; complementul indică lucrul permis) A acorda (cuiva) ceea ce cere, a da voie, a face voia cuiva, a permite, a îngădui, a aproba. Cinstesc pe socrul cel mart c-o oca sau două de rachiu, pentru a le învoi a da păruI la pămînt. sevastos, N. 280. Spinul... cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dinsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmald ca în tot timpul ospăţului să steie mimai la spatele stă-pînu-său. creangă, P. 231. Deci, învoiască acum măria-to lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta, alecsandiu, T. n 91. A permite cuiva să lipsească pentru scurt timp de la locul de muncă. ÎNVOIÂLĂ, învoieli, s. f. 1. înţelegere, învoire, convenţie, aranjament, pact. Această învoială a oamenilor a se opri de la unele fapte fireşti şi pe altele a le face ca să poată trăi împreună se numeşte contract social. BXLCESCU, o. I 355. Ştii învoiala care o ai cu stăpînul nostru, şsz. ix 68. Loc. adv. Prin bună învoială = prin bună înţelegere. E x p r. A faco (sau a cădea, a sta Ia) învoială = a se învoi, a se înţelege, a fi de acord. Am fost silit să stau la învoială cu ea şi să-i dau ca bir tot dl zecelea din copiii supuşilor mei. EMINESCU, n. 7. Să facem intre noi o învoială, odobescu, s. iii- 45. 2. Tîrg, tocmeală; p. ext. angajare, contract. Astăzi se hotărăşte simbria şi se reînnoieşte învoiala cu stăpînul. EMINESCU, N. 141. <ţ> (în orînduirea burghezo-moşierească) învoială (agricolă) = contract agricol cu caracter de exploatare între moşier sau arendaş şi ţăranii muncitori. N-au cu cine face învoielile, că arendaşii de p’aici sînt morţi, dumitriu, N. 122. Miron luga lăsase baltă la Amara pregătirea învoielilor pentru munca pămînturilor. REBREANU, R. i 255. învoielile agricole, deşi sînt obligaţiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorităţi, mânu militari (= cu ajutorul armatei), ca şi aşa-numita, în dreptul penal, «munca silnică». CARAGIALE, o. m 181. 3. (Rar) Permisie, voie, îngăduire. ÎNVOIOŞĂ, învoioşez, vb. I. Refl. (Regional) A deveni vesel, voios, bine dispus; a se înveseli. Cind privea împăratul la aceşti nuci mîndri, se mai invoioşa. sbiera, p. 111. ■$> Tranz. Nici cintecele lui Grigore... nu pol să-l învoioşeze. GHEREA, st. cr. i 183. — Variantă: învoioşi (sbiera, p. 72) vb. IV. ÎNVOIOŞl vb. IV v. învoioşa. ÎNVOÎRE, învoiri, s. f. Acţiunea de a (s e) învoi, 1. Permisiune, voie, îngăduire, aprobare. Să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea. creangX, p. 300. Văzînâ că el venea cu însuşi învoirea Porţii.. .cerură voie să rămîie a-l întovărăşi. NEGRUZZI, S. I 142. Orice act... trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului. bXlcescu, o. n 13. Permisiune de a lipsi pentru scurt timp de la locul de muncă. Miine iţi dau in primire regimentul. După un an şi jumătate, am fi eu învoire de-o lună. SADOVEANU, m. c. 100. 2. Acord, convenţie, pact, înţelegere. ^ L o c. a d t. Lupă învoire = potrivit înţelegerii. 3. (Adesea determinat prin • bună ») înţelegere, armonie. Se silea. . . să facă pace, să fie între oameni bună învoire, ispirescu, l. 394. ÎNVOÎT, -Ă, învoiţi, -te, adj. (Rar, despre semne, litere etc.) Convenţional. Trimetea în fiecare săptămină cu de-amănuntul ştiri despre tot ce se-ntimpla acolo, scrise cu semne învoite, aşa că să fi căzut chiar o scrisoare in mina cuiva străin, nimica n-ar fi înţeles. CaraGLALE, o. iii 88. 41* I ÎNVOITOR — 692 — Înzăpezi ÎNVOITOR, -OAllE, invoitori, -oare, s. m. şi f. (Rar) Ţăran muncitor care a încheiat o învoială agricolă. Toţi care sînteţi invoitori pe moşia domnului Gherasie... să ieşiţi la muncă. STANCU, D. 55. ÎNVOLBURA, invâlbur şi (mai rar) învolburez, vb. I. 1* Refl. (Numai la pers. 3, despre ape, furtuni etc.) A se mişca în vîrtejuri; a se învîrteji. înaintea noastră... apa sc iuţeşte şi sc involburează. vlahuţĂ, o. a. 415. F i g. întrebările, răspunsurile, glasurile, strigătele se învolburară în vîrtejuri ca frunzele învîrtite de vînt. DUMITRIU, N. 100. învolburindu-se, norodul se urni spre hudiţi. SADOVEANU, V. j. 17. Numai in răstimpuri, cînd doina se învolbura ca scăpată dintr-o vijelie de patimi, se simţea că nu-i tinerel fcciorul care cînta. AGÎREICEANU, S. P. 17.-^-Tranz, Visla trăgea învolburînd apa-n pîlnii mici. SANDU-aldea, u. r. 102. 2. T r a n z. F i g. (Rar) A învălui, a cuprinde, a împresura. Noi cei trimeşi, ce stăpînim Cuvîntul... E timp să-nvolburăm cu el pămîntul. TOMA, c. v. 214. ÎNVOLBURARE, învolburări, s. f. Acţiunea de a (s e) învolbura; rotire, mişcare în vîrtej. Alte învolburări de flăcări se zăreau mai jos de Ruginoasa. rebreanu, r. n 159. ÎNYOLBURĂT, -Ă, învolburaţi, -te, adj. Care se mişca în vîrtej. Era o clădire mică, zdrobită sub cerul uriaş, plin de nouri învolburaţi, cenuşii, dumitriu, b. F. 9. ÎNVOLT, -OÂLTĂ, învoiţi, -oalte, adj. 1. (Despre flori) Cu petqje multe şi dese; (despre petale) numeros, bogat; înfoiat. Păşeşte noaptea caldă şi-n mlădieri domoale, In părc-o flonre-nvoaltă de răuruscă,—luna. stânci:, c.124. Dar cînd să frîngă roza, învoaltele-i petale... Căzură deodată pe miinile lui pale. anghel, î. G. 48. Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită gînditor la petalele învoalte, de un roşu-inchis. vlahuţă, o. A. 442. ^ F i g. Amiaza era învoaltă şi lumina fierbea ca in cupă şampania rece. Camii, PETRESCU, u. n. 204. ^ (Despre păr, pene, coamă) Des, bogat, îmbelşugat. Păsări cu gîtul înalt şi cu coada învoaltă. PAS, L. I 87. Părul tău rătunjit pe spate şi învoit ca un fum auriu. DEl/AVRANCEA, A. 59. Să paşti iarba cîmpului, Să bei apa muntelui... Ca să-ţi crească coamă naltă, Coamă naltă şi învoaltă. TEODORESCU, P. P. 72. F i g. Cînta cu glas de-abia învoit O doină ce-au adus-o-n sat Flăcăi de peste Olt. coşcuc, p. I 254. 2. Rotunjit, rotund, în formă de arc, de evantai; umflatj înfoiat. Braţul stîng-nălţîndu-l, ea-şi aduse mîna Pină peste-obrajii rumeni şi învoiţi. COŞBUC, P. I 250. Boitele învoalte ale malacoafelor şi fustelor cusute, odobescu, s. i 384. — Variantă: (învechit) înv61tă (odobescu, s. i 133) adj. f. Î.N'YOLTĂ, învoltez, vb. I. 3. I n t r a n z. (Despre plante) A se deschide învoit, a înflori bogat. Adormise apele, învoltase florile. delavrancea, s. 98. Refl. F i g. Pină în miezul verii, Rusanda se învoltase ca o gherghină. popa. v. 321. + Refl. (Despre părul capului) A se revărsa bogat, îmbelşugat. Părul bălai şi lucios... se învoita in umeri, delavrancea, v. v. 97. 2. R e f 1. F i g. (Despre manifestările oamenilor) A creşte în intensitate, a se dezlănţui, a izbucni. Ura ce mocnea intr-insul neadormită se învoita şi se învolbura. M. I. CARAG1AXE, C. 23. ÎNVOLTĂ adj. f. v. învoit. ÎNVRĂJBI, învrăjbesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A se afla în raporturi de duşmănie, a intra în . vrajbă, a se certa, a se duşmăni. Era un bujor de flăcău... se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. în urmă-i urlă a urei aiurare, Zimbind, cînd, să-l sfişic, cei răi se învrăjbesc, macedonski, o.- i 109. Cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toata! CREANGĂ, a. 60. F i g. Cititorul.. . simte în sine mintea învrăjbindu-sc cu urechea, odobescu, S. ni 86. Cu a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! aivecsandri. r. a. 38. T r a n z. Amoriul, vicleanul şerpe, prin Eva, iubita mea, Din braţe-i mă izgoniră şi mă învrăjbi cu ea. conachi, p. 134. 2. T r a n z. A înfuria, a mînia, a supăra, a întărită, a instiga la revoltă. 'Toate aceste gîndiri îmi înfierbîntau capul şi-mi învrăjbeau inima. vi,ahuţă, o. A. 149. «0* Refl. într-acel loc... apele se-nvrăjbesc şi se sfredelesc ’ în adinei vîrtejuri. odobescu, S. I 144. ÎNVRAJBÎRE, învrăjbiri, s. f. Acţiunea de a se învrăjbi şi rezultatul ei; duşmănie, vrajbă. Dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetaşului. rebreanu, i. 77. învrăjbirea din ziua aceea dură multă vreme, dunăreanu, ch. 73. Şi-a vînt coada între dînşii diavolul învrăjbirii. ISPIRESCU, u. 2. ÎNVRĂJBÎT, -Ă, învrăjbiţi, -te, adj. Care se află în raporturi de duşmănie; certat. Veneau oameni învrăjbiţi între ei şi pentru lucruri de nimic. VLAHUTĂ, O. A. 293. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că şi turci şi arnăuţi Tot de Golea sînt bătuţi Şi cu Golea învrăjbiţi, teodorescu, p. p. 586. ÎNVRĂJBIT6R, -OAre, învrăjbitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care seamănă vrajbă, discordie, duşmănie. învrăj-bitorii de popoare Au încercat să ne despartă. BENIUC, v. 103. învrăjmăşIt, -ă, învrăjtnăşifi, -te, adj. (Rar) Duşmănit, certat, învrăjbit. Limbi invrăjmcqite. Piscu-M3SCU, I,. P. 18. ÎNVREDNICI, învrednicesc, vb. IV. Refl. 1. (în construcţii negative) A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă Ia ceva; a fi capabil,a reuşi. Nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. ISPIRESCU, I,. 41. Nu m-am învrednicit să-l văz pin'acuma, caragiat.e, o. iii 204. Mare de inimă, iar de gură şi mai mare... nu se învrednicise de o viaţă mai bună. CREANGĂ, A. 134. 2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... Tu eşti mîndru că te vei învrednici Să spui, mîine, Clarei doamnii ce-au făcut aci boierii, davila, v. v. 21. De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. EMINESCU, o. i 149. Bine îmi pare că m-am învrednicit să văd Beligradu cu ochii. ALECSANDRI, X. I 310. ^ Tranz. (în credinţele religioase; subiectul e ‘dumnezeu) A acorda favoarea, avantajul, norocul de a... Doamne!... M-ai învrednicit a trăi pină acum. alecsandri, t. 151. Dumnezeule! dumnezeule! mulfămescu-ţi că m-ai învrednicit a mai videa încă o dată lumina soarelui. DRĂGHICI, R. 139. Tranz. (învechit) A merita. (Atestat în forma vrednici) Fraţilor, întrebă, ce socotiţi? Ce pedeapsă vredni-ce§te omul acesta? negruzzi, s. I 229. 3. A găsi de cuviinţă, a binevoi, a catadicsi. De;i au trecut cîteva zile, nu ne-am învrednicit nici unul să mergem pînă la el. SAHIA, N. 115. Dar tu... Nu te-nvred-niceşti Să spui ce crai mare eşti? TEODORESCU, P. p. 105. — Variantă: (învechit) vrcdnici vb._ IV. ÎNVRÎSTĂ vb. I v. învîrsta. ÎNVRÎSTÂRE s. f. v. învîrstare. ÎNVRÎSTĂT, -Ă adj. v. învîrstat. ÎNZĂPEZI, înzăpezesc, vb. IV. Refl. (Despre căi de comunicaţie) A se acoperi cu multă zăpadă, a deveni impracticabil din cauza ¿ăpezii; a se întroieni. Uliţa satului s-a înzăpezit, -f- (Despre vehicule, p. e x t. despre călători) A rămîne imobilizat în zăpadă, a nu mai putea ieşi din zăpadă. ÎNZĂFEZIRE — 693 — ÎRACAN ÎNZĂPEZÎRE, in zăpeziri, s. f. Acţiunea dc a (s e) înzăpezi şi rezultatul ei. înzăpezirea trenului. înză-pezirea drumurilor. ÎNZArEZÎT, -Ă, înzăpeziţi, -te, adj. (Despre drumuri sau locuri) Acoperit cu zăpadă, devenit impracticabil din cauza zăpezii. Soarele bătea orbitor în coastele înzăpezite dinspre Brebu. dumitrto, n. 200. înzepezite-s drumurile toate. BENruc, v. 69. -+• (Despre vehicule, p. e x t. despre călători) Blocat în zăpadă; întroienit. ÎNZĂUAT, -A, înzăuaţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) îmbrăcat în zale, cu zale, cu platoşă. Nici nu-şi dădu seama cînd a oprit, bulucindu-se la han, o mulţime de oşteni înzăuaţi. Camii,ar, T. 100. La vreme de adinei bătrîneţi, sta înzăuat în fruntea ostaşilor, delavrancea, v. v. 208. F i g. Cuvintid cel din urmă îl avea un snob feroce, înzăuat în prejudecăţile cele mai copilăreşti. M. I. CARAGIAI.IÎ, C. 137. Variante: înzeldt. -ă (contemporanul, i 239, tkodoresco, p. p. 189), îiizeuiit, -ă (vi.ahuţă, o. a. 500, bXxcescu, o. i 122) adj. ÎNZDRÂVENÎ, inzdrăvenesc, vb. IV. Refl. A se însănătoşi (după o boală), a deveni iarăşi zdravăn, puternic; a se întrema, a se întări. Se înzdrăveni oleacă de cum îl cuprinse aend tare al nopţii de vară. vornic, p. 209. Nu ştia cum să facă să se înzdrăvenească. ISPIRESCO, x,. 314. ÎNZDRÂVENÎRE s. f. Acţiunea de ase înzdrăveni; întremare, însănătoşire, întărire. ÎNZDRĂVENÎT, -A, inzdrăveniţi, -te, adj. Devenit iarăşi zdravăn; întremat, însănătoşit, întărit. ÎNZECI, înzecesc, vb. IV. T r a n z. A mări de zece ori, a înmulţi cu zece; p. e x t. a mări mult, a spori. Tu stai acasă şi-ţi înzeceşti averea, în timp ce flăcăul ista sărac îi dus la moarte. Camilar, n. i 267. Cînd îmi pduceam aminte de tine, parcă mi se răsucea un pumnal in coşul pieptului... îmi înzecea puterile şi hotărîrea. camii. PETRESCU, T. 11-243. Fiecare clipă de aşteptare ii înzecea bătăile inimii, bujor, s. 46. ÎNZECÎRE s. f. Acţiunea de a înzeci. ÎNZECIT, -Ă, înzeciţi, -te, adj. De zece ori mai mare, mai numeros ; p. e x t. .sporit, crescut peste măsură. Vîntul zbuciuma frunzişul şi prin stinci, la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. coşbuc, P. I 317. -¿y (Adverbial) Leşii... intr-un număr înzecit mai mare decîl romînii ii învinse, ispirescu, ii. v. 54. ÎNZELÂT, -Ă adj. v. înzăuat. ÎNZESTRA, înzestrez, vb. I. T r a n z. 1. A da zestre unei fete (cînd se mărită); a dota. Nu m-ei da mie fata asta, omule ? Că eu ţi-oi înzestra-o, ş-a fi bine de ea. vlahuţă, o. A. 498. -f- A acorda un bun material, o sursă de venituri etc. Ridicase el... mînăstirea Crinului, cu hramul Troiţei şi o înzestrase cu multe podoabe şi avere mare. caragiale, O. Iii 87. 2. A prevedea (o întreprindere, o instituţie, o locuinţă) cu cele nccesare, a procura obiecte necesare. Bucurîndu-se de sprijinul frăţesc al ţării care construieşte comunismtd, ţările de democraţie populară îşi înzestrează industria lor cu tehnica cea mai înaintată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2576. îşi vor mări locuinţa înzestrînd-o cit mai bine. SADOVEANU, E. 27. (Glumeţ) D-na Timotin a ţinut să mă înzestreze cu tot ce trebuie şi nu trebuie unei călătorii. IBRĂILEANU, A. 137. 3. F i g. A dota (pe cineva) cu calităţi morale, fizice etc. Natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. CARAGIALE, o. n 140. ÎNZESTRARE, înzestrări, s. f. Acţiunea de a înzestraşi rezultatul ei. 1. Dotare a întreprinderilor cu cele necesare bunei lor organizări şi funcţionări. Comitetele executive ale sfaturilor populare comunale răspund de înzestrarea ariilor cu cîntare, bascule, saci. HOT. ÎNGR. cult. 12. 2. Fig. Sumă de calităţi, capacitate. Am cunoscut. .. un om de o superioară înzestrare intelectuală. CARAGIALE, o. iii 236. ÎNZESTRAT, -A, înzestraţi, -te, adj. 1. Care are aptitudini pentru ceva, dotat, talentat. [Victor Hugo] a fost cel mai înzestrat, (mai divers şi mai puternic dintre toţi poeţii lirici francezi, sadoveanu, e. 225. Eşti tînăr, bine înzestrat şi... ai pasiunea lucrului. vi,aiiu'i'a, o. a. 335. 2. Prevăzut cu cele necesare. ÎNZEUAT, -A adj. v. înzăuat. înzorzonA, înzorzonez, vb. I. Refl. A se împodobi cu zorzoane, a se îmbrăca cu obiecte de prisos, a se împopoţona. ÎNZORZONAT, -A, înzorzonaţi, -te, adj. împodobit cu multe zorzoane, cu ornamente inutile; gătit, împopo-ţonat. Vă plimbaţi, înzorzonaţi şi ineîntaţi, pe canalele astea noroioase, camil petre seu, T. II 210. Clădirea însăşi, cu etaj, arătoasă şi înzorzonată, oprea atenţia trecătorilor, rebreanu, r. i 18. Păsărari înzorzonaţi cu şoimul pe mină. odobESCU, S. iii 144. Să-i vedem fagu-n-cărcat încărcat şi-nzorzonat Tot cu arme ferecate Şi pe ramuri aşezate. TEODORESCU, p. p. 504. — Variantă: zorzondt, -ă (vlaiiuţA, o. a. m 45) adj. ÎRA interj. (Rostit cu i prelungit) Exclamaţie care exprimă mirare, uimire, ciudă etc. Oare-i ajunge pînă^ desară la Piatră, moş Nicliifor? — î. .. ral da ce stai de vorbeşti? CREANGĂ, p. 115. î... ral moş Nicliifor, nu mai spune de lup. id. ib. 120. — Variantă: &ra (negruzzi, s. m 65) interj. ÎRACA interj, v. îracan. ÎRACAN interj. (Popular, şi în forma îraca, numai în expr.) îracan de mine! = săracul (săraca) de minei bietul de mine 1 vai de mine 1 1... ra. . . ca de mine şi de mine! Dar nici atita lucru nu ştii? CREANGĂ, P. 322. — Variante: araciin (sbiera, p. 9), îraed interj. J J s. m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului }i sunetul corespunzător; este o consoană fricativă pa-tatală, sonoră. — Pronunţat: je. JABGTJ, jabouri, s. n. Accesoriu de îmbrăcăminte (astăzi numai la femei) constînd dintr-un volan de dantelă oare atîmă pe piept ca o cravată. Tigrii îmbrăcaţi după moda europeană în fracuri lipite pe trupurile lungi, guler întors din croială, jabouri albe de mătase. CA Mir, petrescu, o. n 400. JAC s. n. v. jaf. - JAC AED, jacarde, s. n. Dispozitiv format dintr-un sistem de ace orizontale cu ochiuri, sfori şi cuţite, montat la războaiele care trebuie să producă ţesături cu desene complicate. JACĂŞ, jacaşi, s. m. (Mold.) Jefuitor, prădător,'hrăpăreţ. Jacaş fiind de moarte, A luat pelea de pe sărman. h,ECSANDRI, X. 548. (Adjectival) Nu mi s-au spurcat auzul cu zadarnici măguliri Ca să dobîndesc iubirea jaca-ţelor stăpîniru conachi, p. 49. JACHÎT s. n. v. jachetă. JACHÎJTĂ, jachete, s. f. Haină bărbătească, corespunzând vestonului, lungă pînă mai jos de şolduri, cu pulpanele rotunjite în faţă şi croită pe talie. Purta o jachetă ttrînsă pe corp, care se încheia frumos în faţă. camil petrescu, o. i 303. jacheta mea a cenuşie de vară. cara-GlAivE, m. 26. îmbodoliţi în surtuce şi jachete, negruzzi, S. I 105. Haină femeiască, care acoperă partea de sus a corpului şi se poartă peste bluză sau peste rochie. — Variantă: (învechit) jacli6t, jachete (c. petrescu, R. 15), s. n. jachetCţă, jachetuţe, s. f. (Rar) Jacheţică. Purtau unii redingotă, alţii jachetuţă scurtă. caragiale, M. 215. JACHEŢÎCĂ, jacheţele, s. f. Diminutiv al Iui ja-: h e t JACUÎ vb. IV v. jefui. JACUÎRE s. f. v. jefuire. JACUITGlt, -0ĂRE adj. v. jefuitor. JAD, jaduri, s. n. Piatră semipreţioasă de culoare ) Am să mă plîng... să dau jalbă. coşbuc, P. I 89. Dar, după o lungă vreme... Jalbă clinele a dat. alexandrescu, p. 70. <0* E x p r. (Familiar; ironic sau glumeţ) Cu jalba în proţap = cu reclamaţii ostentative şi zgomotoase pentru orice nemulţumire, cît de mică. — PI. şi: jălbi (VISSA.RION, B. 375). — Variantă: jălobă (ai,ecsandri, t. 528, negruzzi, s. i 225) s. f. JALE1 s. f. Tristete, mîhnire, durere. Au stat multă vreme in ploaie, ascultînd viersul de jale, glasul singuratic al mamei părăsite, dumitriu, N. 155. Toată împărăţia era plină de jale. ISPIRESCU, r,. 4. Frunzuleană de pelin, Mare jale, mare chin: Prin străini s-ajungi străin. BELDICEANU, p. 97. <}• Loc. a d v. Cu jalo = cu tristeţe, cu mîhnire, dureros. El n-avea. .. de ce să se mire şi ce să contemple cu jale. C. PETRESCU, A. R. 16. Se opresc cu toţii in cale, se opresc şi zic cu jale. CREANGĂ, P. 275. De ce plîngi cu jale? axecsandri, p. i 196. ^Loc. JALE — 695 — JAR adj. De jale = jalnic, trist, (plin) de dor. Bătrinul rosti vorbele acestea duios, ca un cîntec de jale. sadoveanu, O. I 157. Hai cu mine-n codrul verde S-auzi Soma cea de jale. alecsandri, p. a. 43. E x p r. A-i ii cuiva jnlo do cineva = a-i fi milă de cineva. Sărmane prietene! mi-e jale de tine. negruzzi, s. I 63. — Variantă: jólo (deşliu, g. 24, davidom^, m. 66) s. f. JALE2 s. f. 1. Plantă semilemnoasă aromată, cu flori albastre, violete sau albe, cultivată ca plantă ornamentală şi medicinală (Salvia officinalis) ; salbie. 2. Jaleş. JĂLEŞ s. m. Nume dat la mai multe specii de salbie. Obicinuindu-să ¡i la băutura ceaiurilor calde, de frunză de jales înjumătăţită cu lapte dulce şi îndulcite cu zahăr. piscupescu, o. 189. JÁLET, jálete, s. n. (Rar) Vaiet, bocet. Urla marea de jaletul lor. GORJAN, h. i 131. — Variantă: (regional) jélct s. n. JÁLNIC, -Ă, jalnici, -e, adj. De jale, trist, dureros. Pe deasupra lor, în înălţimea văzduhului, a trecut un stol de cocoare, cu chemări jalnice, pltttind subt soare, sadoveanu, N. P. 272. Glasu-i jalnic aşa cînta. ALECSANDRI, p. I 21. Mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic şi trist, negruzzi, s. I 292. (Adverbial) Jalnic cîntă clopotele. COŞBUC, P. I 263. Aşa jalnic de ce ctnţif JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. + Care provoacă milă, care e vrednic de compătimire, nenorocit; de plîns. Nu plingeţi pentru jalnica lor stare? CONACHi, p. 87. JÂLOBĂ s. f. v. jalbă. JALÓN, jaloane, s. n. Bară lungă de lemn sau de metal, vopsită alternativ cu alb şi roşu, care se înfige în pă-mînt pentru a servi la indicarea unei direcţii sau la diverse operaţii topometrice. Pe urmă, intr-o dimineaţă, au sosit ingineri cu lanţuri şi panglici de fier, cu jaloane tărcate alb şi roşu, cu instrumente de măsurat, c. PÉTRESCU, R. DR. 238. Inginerul îşi aşeză nivelatorul, spunînd elevului să şe ducă cu jaloanele înaintea lui. bujor, s. 126. + F i g. Ceea ce serveşte. pentru a marca un punct sau o etapă în desfăşurarea unei activităţi sau a unei acţiuni. Adoptarea noii constituţii, în care sint înscrise noile drepturi ale poporului eliberat de sub jugul capitalismului, constituie un jalon important pe calea consolidării statului nostru democrat-popular. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. JAL0NÁ, jalonez, vb. I. T r a n z. A marca punctele unui traseu sau ale unei alinieri prin jaloane, a înfige jaloane. JALUZEÁ,, jaluzele, s. f. (Mai ales la pl.) Un fel de stor alcătuit din şipci aşezate paralel şi orizontal şi legate între ele prin chingi sau lănţişoare, în aşa fel încît, atunci cînd se lasă în jos împiedică pătrunderea luminii în cameră. A plecat spre ogradă, să vadă de s-a ridicat jaluzeaua de la geamul coanei Taiica. popa, v. 335. — Pl. şi: jaluzii (dumiXrto, b. f. 91) s. f. JAMBIÉRA, jambiere, s. f. Accesoriu de îmbrăcăminte bărbătească constînd dintr-o învelitoare de piele sau de postav, care acoperă piciorul de la gleznă pînă aproape de genunchi. Scîrţtiau jambierele roşii care gîtuiau pe pulpă pantalonii. C. petrescu, î. ii 70. Domnii cu jambiere. .. trec la poştă. ibrXileanu, a. 7. + Un fel de ciorapi fără talpă, lungi pînă peste genunchi, care se poartă iarna peste încălţăminte, acoperind pulpa piciorului şi fixîndu-se sub talpă printr-un elastic. — Pronunţat: -bi-e-. JAMBÓN, jamboane, s. n. (Franţuzism) Şuncă. Să mă afum aice ca un jambon. CONXEMPoranui,, IV 138. La prînz, jambon, macaroane, alivenci, negruzzi, s. I 207. JANDÂR s. m. v, jandarm. JANDÂRM, jandarmi, s. m. Soldat care făcea parte din corpul jandarmeriei. La o masă, lîngă uşa [cîrciumii], un jandarm ... stătea la un pahar cu Anton Nacu. RE-breantj, r. I 136. Jandarmii dumitale is nişte hoţi, mai.răi decît cei din codru. sp. popescu, m. G. 64. — Variantă: (popular) jandâr (duxiitriu, n. 167, CAMiiiAR, T. 121, pas, i,. ii 249) s. m. JANDARMERÎE, jandarmerii, s. f. Corp de armată în regimul burghezo-moşieresc, însărcinat în special cu paza şi cu menţinerea ordinii la sate. JANGHINOS, -OĂSA, janghinoşi, -oase, adj. (Despre oameni) Murdar, neîngrijit. (Substantivat) Să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, janghinosule şi riiosule? ! CA-ragiale, S. n. 32. JANÎLIE s. f. Articol de ceaprazărie în forma unui fir gros de catifea, cu care se garnisesc sau din care se confecţionează unele obiecte. Un maimuţoi de familie, fără de picior, bassaradescu, v. 170. JÂA’TA, jante, s. f. Partea exterioară, circulară a unei roţi (pe care se montează anvelopa la automobile, biciclete etc). V. o b a d ă. -O E x p r. A îi (sau a rămîne) pe jantă = (despre automobile, biciclete etc.) a avea cauciucul dezumflat; (familiar; despre oameni) a rămîne fără bani, a fi în pană de bani. JANŢ s. n. Zer untos care se scurge de sub teasc la prepararea caşului. JAP interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de lovirea cu un corp elastic (nuia, biciuşcă etc.) sau de o lovitură dată cu repeziciune. Ajunge la el şi jap încă una. ŞEZ. i 266. JĂPCA s. f. (Numai în expr.) A Iun cn japca = a lua cu sila, cu forţa şi pe nedrept. Să nu poată lua cineva cu japca din aceste merişoare. ISPIRESCU, TJ. 60. JĂPrpĂ, japiţe, s. f. Bucată de lemn sau de fier îndoit, aşezat deasupra proţapului şi formînd scobitura în care se prinde jugul. JAPONÎZ1, -Ă, japonezi, -e, adj. Din Japonia, care aparţine Japoniei sau populaţiei ei. Limba japoneză, a Vedea pentru întîia oară păsările zugrăvite pe paravanele japoneze, în fiinţă vie. arghezi, p. X. 160. JAPONEZ2, -Ă, japonezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Japoniei. JĂFŞA, japşe, s. f. Baltă formată prin umplerea unei depresiuni de teren cu apă revărsată dintr-un rîu. Trec stoluri de raţe cînd în sforul apei, cînd pieziş spre japşe mai adăpostite, sadoveanu,- F. j. 650. O privighetoare de baltă cînta intr-un tipirig; un bîtlan cădea greoi în japşă. dunArEANU, n. 71. — Pl. şi: jăpşi ( sandu - aldea, u. p. 105), jepşi (ga- i,an, b. 1 86). * JAR s. n. 1. Totalitatea cărbunilor incandescenţi care rămîn în foc după ce s-a terminat arderea cu flacără. V. jăratic. Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care şi-au astîmpărat foamea. C. petrescu, a. r. 188. Am luat ibricul şi l-am pus pe jar. STAnoiu, C. i. 118. [ Mămăliga | se prăjeşte pe jar. ŞEZ. v 52. (Adesea în comparaţii) Inima-mi arde ca jarul. jarnîk-bîrsEanu, d. 133. F i g. Arşiţă, dogoare. De-al soarelui jar cotropit, Pămîntul sub vrajă rămîne. macedonski, o. i 180. Şi moare emirul, sub jand pustiei, id. ib. 147. 2. F i g. Fierbinţeală, febră; suferinţă arzătoare. Potoleau jarul răniţilor, fierbîndu-le ceaiuri. PAS, z. iii 49. Dă-i apă, jarul rănilor s-aline, toma, c. v. 45. i JARCALETE — 696 — JECMĂNEALĂ JAIÎCALÎTE, jarcaleţi, s. m. (Regional) Vlăjgan, lungan, haimana. Nişte jarcaleţi nu-;i mai găseau astîmpăr. Strigau, cirttau. l’AS, 7.. II 220. JAJH'HILA, jarchile, s. f. (Regional) Haitfă veche, uzată; (în specialX cojoc de piele proastă. Moşul ne-a dat bună dimineaţa, foindu-şi trupul slăbănog în jarcliila-i de piele de berbec, SADOVEANU, V. F. 98. JARDINIERĂ, jardiniere, s. f. (Franţuzism) Etajeră de lemn, special construită, pe care se ţin ghivece de flori sau de plante ornamentale. — Pronunţat: -ni-e-. JARGOX,.7rtr£0flHe, s. n. Ramificaţie a limbii comune, folosită de aristocraţie şi de vîrfurile burgheziei, avînd o sferă de circulaţie îngustă, şi menită să dispară, fiind lipsită de fond principal de cuvintc şi de structură gramaticală proprii. Dialectele şi jargoanele reprezintă ramificaţii ale limbii naţionale a întregului popor, sînt lipsite dc orice independenţă lingvistică şi sînt sortite să vegeteze. STAJ.TN’, probi,. LINGV. 13. Astăzi, cuvintele de jargon încep să fie părăsite. Graur, F. L. 156. JĂRIŞTE s. f. (învechit; şi în forma jărişte) 1. Jăratic, foc : p. e x t. vatră. (F i g.) Jariştea iubirii pe nesimţite ii schimba gindurile. contemporanul, Vjj 492. 2. Loc, pădure, sat etc. pustiit de foc. în grădina de la Ţigăneşti, din jărişlea caselor, conachi, P. 204. JART interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o palmă aplicată cuiva. S-auzea cite un jart, trosc, pleosc, aoleo! delavrancea, n. T. 106. JARTIÎRĂ , jartiere, s. f. Accesoriu de îmbrăcăminte, confecţionat din elastic, cu care se ţin ciorapii întinşi pe picior. — Pronunţat: -tie-, JASP s. m. Varietate de silice dură şi opacă de culoare roşie, verde sau negricioasă, întrebuinţată adesea ca piatră semipreţioasă. [Trandafirii] se prăvălesc de-a lungul zidurilor tot de marmoră şi împrejurul ferestrelor şi uşilor încadrate în chenare de... agată şi jasp-sanguin. macEdonski, o. iii 92. JAVELÎNA, javeline, s. f. (Franţuzism învechit) Suliţă lungă şi subţire. înarmaţi cu... scuturi şi cu şapte javeline. alecsandri, p. iii 93. jAvră, javre, s. f. 1. Cîine mic, slab, prăpădit; p. e x t. (depreciativ) cîine; potaie, jigodie. Javre cu cozi subţiri, cu stirvurile supte, începură să se arate in lungul uliţei, camilar, T. 113. Era o javră slăbuţă, cu urechi ciulite de liliac şi cu ochii boldiţi. sadoveanu, iî. 46. Cel puţin vreo cinci potăi ciobăneşti, printre destule javre de mina a doua, erau stăpîni pe situaţie. GALACTION, o. 1 310. (Urmat de determinări pleonastice) Nu concepea să plece după tîrguieli sau la plimbare, fără o javră de căţel cu zgardă şi cureluşă, pas, z. i 90. De la o colibă, o javră de cîine veni spre mine, lătrind. DUN’ĂIîEAN'U, ch. 135. 2. Termen de ocară pentru oameni. Javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă... aţa de la picior. creangX, a. 57. <$■ (Urmat de determinări indicînd substantivul la care se referă termenul) O să-l omorim pe javră de Ştefăncscu. STANCU, D. 145. JAZ, jazuri, s. n. Muzică uşoară, în special de dans, caracterizată printr-un ritm sincopat; orchestră, compusă mai ales din instrumente de suflat şi de percuţie, care execută această muzică. JAZ BANI), jazbanduri, s. n. Orchestră care execută muzică de jaz. Jazbandul urlă. Perechile se răsucesc. Toate acestea ¡1 ameţesc mai mult decît vinul. c. PETRESCU, î. n 191. JĂCHILĂ s. f. (Regional) Totalitatea obiectelor care alcătuiesc sarcina purtată de un animal sau dusă de un om; bagaj. V. t ă r h a t. Sîntem bătrîni, domnule, şi tiu putem duce în spate atîta jăchilă. hogaş, m. n. 125. Moşneagul şi băiatul se deteră pe jos, lăstnd pe măgar numai jăchilă. ŞEZ. V 41. JĂCUl vb. IV v. jefui. JĂCUÎRE s. f. v. jefuire. jAcUITGR, -OĂRE adj. v. jefuitor. jAl’CAN, jăpcani, s. m. (Rar) Cel care ia cu japca; jefuitor. Lăcomia jăpcanilor nu mai avea hotar. ISPIRESCU, M. v. 5. Curăţa ţările de jăpcani si de oameni răi. id. u. 73. JĂPŞOĂGA, jăpşoage, s. f. Baltă mică. V. j a p ş ă. Erau in pămintul fermei... 16 privaluri, 5 japşe mari, vreo 50 fie gîrle şi jăpşoage. galan, b. i 85. JĂRĂTEC s. n.' v. jăratic. JĂRATIC s. n. (Şi în forma jeratic) Totalitatea cărbunilor pe jumătate stinşi sau acoperiţi cu cenuşă, rămaşi în foc după ce s-a terminat arderea cu flacără. V. j a r. Focul pllpiia, învăluit de vînt, fărîmindu-se în jăratic. sadoveanu, o. vi 249. Un berbec întreg... a început să sfiriie pe jăratic, galaction, o. I 267. începură să sosească feciori. .. călări pe cai ce păreau că se hrănesc cu jeratic. vissarion, b. 19. «$> L o c. a d j. Dc jăratic = care pare că arde, că este aprins; arzător, ca focul. Spre apusul de jăratic, Cu livezi scăldate-n aur, Trece-un nour singuratic. topîrceanu, M. 17. Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COŞBUC, P. I 184. <£> E x p r. A sta (sau a şedea) ca pe, jăratic = a fi foarte nerăbdător sau foarte grăbit. — Variante: jăratec (slavici, o. i 363), jertîtcc (Emi-nescu, n. 56), jcrâtic s. n. JĂRĂGĂI s. n. 1. Jar. Văzduhul e fierbinte. Cind respir parcă aş sorbi jărăgai. scînteia, 1953, nr. 2795. In fiecare zi a mîncat o pasăre friptă pe. care a tăiat-o, a jumulit-o, a părpălit-o pe jărăgai singur. STANCU, D. 423. 2. F i g. Arsură pe gît şi pe esofag (din cauza băuturii, a unor mîncăruri etc.); jeg (3). — Variantă: jeregăi s. n. JĂRDIE s. f. v. jordio. JĂRÎ, jăresc, vb. IV. 1. T r a n z. Jerui (1). (Refl. p a s.) Ojogul e un băţ cu care se jăreşte focul cind nu are cineva cleşte, şez. vin 91. 2. I n t r a n z. Jerui (2). Să nu vii prin şură, Cu liuleaua-n gură, Liuleaua-a jări, Puica te-a zări, La tine-a veni. sevastos, c. 64. J.VRP AN, jărpani, s. m. (Mold.) Cal slab, mîrţoagă. Hi, hi, bălan.. hi, hi, jărpan. aljîcsuîdri, t. 533.+ F i g. Termen de batjocură pentru oameni. Chiriţa (la surugii): Pomit-aţi, jărpanilor? ALECSANDRI, T. 394. JÂRUÎ vb. IV v. jerui. JDER, (1) jderi, s. m. 1. Mic animal carnivor, asemănător cu dihorul, a cărui blană este foarte căutată (Martes mar Ies). Măria-sa vodă, coconii, boierii au plecat ¡ă ucidă urşii şi jderii. TULHURE, V. R. 40. 2. Blana animalului descris mai sus. Cuşmă de jder cu pană neagră ji creaţă de coror. sadoveanu, F. J. 297. JEB, jeburi, s. n. (Maghiarism rar) Buzunar. l,e puseră amîndouă-n jeb. reteganul, p. iii 17. în jeburi galbini băga. şez. xn 69. JECMĂNEALĂ, jecmăneli, s. f. Acţiunea de a jecmăni; jaf. N-au venit lajăluială Şi-au venit la jecmăneală. pXsculescu, l. p. 193. JECMĂNI — 697 — JELUI JECMĂNÎ, jecmănesc, vb. IV. T r a n z. A stoarce (prin forţă sau prin exploatare) bunuri materiale de la un individ sau de la o colectivitate; a jefui. [Albert Kira'i] jecmăni şi pîrjoli toate cetăţile, ispirescu, m. v. 17. <*>• (Complementul e un abstract) Buciumă-n mine toate răscoalele ţării! Toate obidele răzvrătite, toate dreptăţile jecmănite. veştjv, c. 23. JECMĂNITOR, -OARE, jecmănitori, -oare, adj. Care jecmăneşte. De o parte. . . ciţiva bancheri rapaci şi jecmănitori, iar de partea cealaltă. .. mii de ţărani romini, rămaşi pe drumuri. bogza, A. î. 597. JECUf vb. IV v. jelui. JECUÎRE s. f. v. jeluire. JECUITOll, -OARE adj. v. jeluitor. JEFUÎ, jefuiesc, vb. IV. T r a n z. A fura bani sau obiecte în cantităţi mari şi de obicei făcînd uz de violenţă. V. p r ă d a. A jefuit pe stăpinu-meu pină la căina:ă. ISPIRESCU, r.. 290. (Cu pronunţare regională) Avea cineva cap să treacă pe aici fără să fie jăfuit? CREANGĂ, p. 119. + (Cu privire la indivizi şi, mai ales, la colectivităţi) A stoarce de averi; (cu privire la averi) a-şi însuşi bunuri prin exploatare sau prin manopere frauduloase. Capitalul străin jefuia bogăţiile ţării noastre. □ Jefuit de cămătarul cel sfruntat şi fără milă. M/>cedonski, O. I 9. — Variante: (învechit) jccui, jucili, jacui vb. IV. JEFUÎRE, jefuiri, s. f. Acţiunea de a j e f u i şi rezultatul ei; jaf. (Cu pronunţare regională) Era necontenite jalobele objtiei pentru jăfuiiile lui Motoc. NEGRUZZI, s. I 150. — Variante: (învechit) jeciure, jucuiro (sadoveanu, n. F. 43), jucuiro s. f. JEFUÎT s. n. Faptul de a j e f u i; jefuire, jaf. (Cu pronunţare regională) Se îndreptară spre Pipirig după jăfuit. CREANGĂ, A. 20. JEFUITOR, -OARE, jefui'ori, -oare, adj. Care jefuieşte, care pradă, care îşi însuşeşte averi prin exploatare. — Pronunţat: -fu-i-. — Variante: (învechit) jccuitâr, -oivrc, jăcuiiâr, -oiirc (donici, f. 73), jnemtâr, -oare adj. JEG s. m. 1. Strat gros de murdărie pe pielea omului. Faţa omului cu ochii cenuşii părea imbătrinită, brăzdată în cutele cele mai subţiri ale feţei, cu jeg negru de ulei greu de uns motoare. DUMlTRru, N. 272. 2. (Regional) Jar, jărăgai (1). Bagă lanţu-a doua oară Colo-n jegul de sub pară. pop. 3. (Mold.) Fig. Jărăgai (2). JEGOS, -OASĂ, jegoşi, -oase, adj. Acoperit de jeg; murdar. JEJIÎN s. n. Parte a intestinului subţire care leagă duodenul de intestinul gros. JELANIE, jelanii, s. f. 1. Plîngere, tînguire. Ti tu Herdelea, ascultind jelaniile învăţătorului, se simţea aproape ruşinat. REBREANU, R. i 101. Miron , Juga deveni grav şi mohortt auzind jelania arendaşului, id. ib. 85. + Vaiet, plinsct, bocet. Nu se auzeau decît sughiţurile de plins şi jelania tremurătoare a lui Alexiu. dumitriu, b. f. 69. Se făcu... o plîngere şi o jelanie, de te luau fiori, isn-RESCU, I,. 177. (Cu pronunţare regională) Era un muget necurmat, o jălanie de vite de parcă venise sfîrşitul lumii. sandu-aldea, u. p. 97. <ţ> F i g. Se auzea, in liniştea dimineţii, jelania liniştită a unei flaşnete. ardeleanU, d. 80. 2. (Rar) Durere ndîneă, jale. (Cu pronunţare regionali) Bietul om m-ascultă Cu jălanie... multă. CONACHI, t. 163. — Pronunţat: -ni-e. JELBĂR, jelbari, s. m. (învechit şi arhaizant) Persoană care se ocupa cu scrisul jalbelor. (Cu pronunţare regională) Are acesta jalbar o întorsătură de condei cum nu se mai află. Sadoveanu, b. S2. Să rămină toată viata practicant, un fel de jălbar nenorocit. REBREANU, I. 62. Hotărî dar a se da la breasla condeiului şi... se făcu jălbar. filimon, C. 177. JÎLE s. f. v. jale. JFLET s. n. v. jalet. JELÎU, jeleuri, s. n. Preparat dulce făcut din suc de fructe tiert cu zahăr şi care are un aspect gelatinos. JELÎ, jelesc, vb. IV. 1. R e f 1. A se plînge, a se văieta, a se tîngui. Se jelea şi plingea. F i g. Vintul se jelea prin trestii, sadoveanu, o. i 152. De trei zile mă doreşte Mîndra inimii mireasă, Dar de ce se tot jeleşte Oltul mai pe Ungă casă? cerna, r. 135. 2. T r a n z. (Popular) A plînge (cu glas tare) după un mort; a boci. îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul. ISPIRESCU, I,. 42. Bietele nurori jeleau pe soa-cră-sa. creangă, r. 11. Adu luntrea şi mă treci... Aibî grijă să nu mă-neci, Că n-ai bani să mă plăteşti, Nici surori să mă jeleşti. jarnîk-bîrseanu, d. 139.I n t r a n z. Numai ea, biata, era plînsă, prizărită şi amărîtă... pentru că jelea după Tei-Legănat. şuiera, p. 88. (Cu pronunţare regională) S-o strîns fraţii grămăgioară şi jălesc de-o surioară. ŞEZ. IV 225. Intranz. A manifesta durere (la moartea cuiva), a se arăta întristat. Cit trăieşte, tot jeleşte. ŞEZ. in 163. Nu mă jeli cu portul, jeleşte cu sufletul. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 111. 3. T r a n z. (învechit) A-i părea rău după ccva sau după cineva; a regreta. Aceste sînt suvenirurile care jelesc. RUSSO, s. 19. (Cu pronunţare regională) Pe la noi n-ai mai venit Să vezi cit eşti de jălit. ALECSANDRi, r. r. 379. Cit jălesc vremea pierdută, negruzzi, S. I 75. 4* A compătimi. (Cu pronunţare regională) Omul nebun tare-i de jălit. creangă, f. 243. JELÎRIv s. f. Acţiunea de a (s e) j e 1 i; plîngere, tînguire. Femeia l-a plins. .. ce l-a plins, dar n-n avut vreme de jelire, căci deodată cu înmormîntarea s-a isprăvit şt cel din urmă bănuţ din casă. agîrbiceanu, S. p. 71. JELÎT1 s. n. (Popular) Faptul de a (se) j e 1 i; jelire. De-atunci ar fi rămas şi jelitul la morţi. şez. IX 6. JELÎT3, -A, jeliţi, -te, adj. (Popular) Care jeleşte, care este cuprins de durere; întristat, trist. Pentr-o puşcă, arz-o para, îmi lăsai locul şi ţeara, Pentr-o puşcă ruginită Rămase casa jelită, jarnîk-bîrseanu, d. 319. Ai lăsat acasă Măicuţa duioasă Taică-mbătrînit Şi foarte jelit. id. ib. 503. jelitOr, -oAre, jetoori, -oare, adj. Care suferă, care jeleşte; care inspiră jale, jalnic; tînguilor. Că fi-i casa jelitoare Şi de pine şi de sare. jiarian, s. 9. (Cu pronunţare regională) De la noi ce mai doreşti?... Fag de miere-ndul-citoare Şi vro doină jălitoare? alecsandri, p. i 94. JELUÎ, jeluiesc, vb. IV. 1. Refl. A da expresie durerii prin vorbe, plins, vaiet; a se plînge, a se văieta. Niciodată nimeni n-a auzit-o jeluindu-se. dună-reanu, ch. 104. Nu poate face un pas fără-a se jelui că-i ostinit. alecsandri, t, 610. (Cu pronunţare regională) Să mă jăluiesc n-am gură. conaciii, p. 128. <ţ> F i g. Uliţele pustii pe care se jeluia viscolul... se umplură de zgomotul motoarelor, dumitriu, n. 197. Vintul se jelu-iejte afară, mînînd roate de frunze, sadoveanu, o. i 335. (Urmat de determinări Ia dativ) Jelui-m-aş şi n-am cui. HODOŞ, P. P. 154. Jelui-m-aş munţilor De dorul părinţilor. jarnîk-bîrseanu, D. 192. 4- (De obicei urmat de determinări la dativ sau introduse prin prep. « la ») A se plînge împotriva unei nedreptăţi, unui neajuns, a reclama, a cere dreptate. Văzind pe cuconiţa Intr-un cerdac, ei începură să se jeluiască la dinsa. ISPIRESCU, h. JELUIRE — 698 — JERTFI 180. Toţi de el se jeluia, La domnul, la Caragea. Ai.EC-sandri, P. P. 159. Se jeluiră Porţii de astă calcare a dreptului naţiilor. negruzzi, s. i 242. ^ Intranz. Viu să jeluiesc De acest ticălos Ce sufletul mi-a scos. alexaN-DRESCU, M. 378. 2. Tranz. (Popular) A compătimi, a căina. Ctţi voinici mă întilnesc, Cu toţii mă jeluiesc. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 177. — Prez. ind. şi: jilui (Toma, c. v. 351, TEODORESCU, p. P. 279) vb. IV. JELUÎRE, jeluiri, s. f. Acţiunea de a (s e) j e 1 u i şi rezultatul ei; tînguire, vaiet, plîngere. Eu nu mai am fecior... spuse Vasile Cringaşu ca o jeluire. Fecior am avut ... v.u-l mai am. CAMii.Aii, tem. 191. Veniţi toţi de ascultaţi... amară jeluire. ŞEZ. viii 41. JELUÎT, -Ă, jeluiţi, -te, adj. Cuprins de jale, întristat. Să mai văd pe maica mea, Amărită, jeluită. HODOŞ, P. P. 222. JELUITOR1, -OĂEE, jeluitori, -oare, adj. Care se jeluieşte, jalnic, tînguitor. (Cu pronunţare regională) Sunete prelungi, jăluitoare, se loveau de pereţii stincilor care le răsfringeau spre larg. BART, S. M. 57. (Adverbial) Ea se uita oarecum jeluitor in ochii lui. SLAVICI, o. i 357. — Pronunţat: -lu-i-, JELUITOR2, -0ĂRE, jeluitori, -oare, s. m. şi f. 1. (Rar, numai la f.) Bocitoare. Femeile curioase să vadă chipurile jeluitoarelor pe sub zăbranicul rar al doliului. ARDEIEANU, P. 276. 2. (învechit) Persoană care prezintă o jalbă; reclamant, petiţionar. Jeluitorii au îmbiat fugari. ŞEZ. rv 18. — Pronunţat: -lu-i-. JENĂ, jenez, vb. I. 1. Tranz. (Despre obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte) A împiedica mişcările unei părţi a corpului, a apăsa, a roade (nefiind croit pe măsură). Mă jenează gulerul. Mă jenează pantoful. -4- F i g. A stînjeni, a stingheri, a deranja, a incomoda. O indiferenţă. .. care pe Maria... o jenează. C. PETRESCU, î. n 57. 2. Refl. (Despre persoane) A simţi jenă, ruşine, a se sfii. Domnişoara______ nu s-a jenat de loc şi a plins. SAHIA, N. 180. Dan se jena-ntotdeauna să ceară-nainte [bani]. vlahuţI, o. A. m 29. JENÂNT, -Ă, jenanţi, -te, adj. Care produce un sentiment de jenă; supărător, neplăcut. Situaţie jenantă. JENÂT, -A, jenaţi, -te, adj. Care încearcă un sentiment de jenă, care nu se simte la largul lui; stînjenit, stingherit, ruşinat. Şedea cu ochii in farfurie şi asculta jenat, rebreanu,' r. i 38. Mihai tăcea jenat de picla aceea de neînţelegere. D. zamfirescu, R. 30. + Care se explică printr-un sentiment de jenă, care dovedeşte jenă. Avea mişcările ienate şi nesigure. vr.AiruŢĂ, o. A. iii 11. s. f. Sentiment de sfială de care este cuprins cineva cînd se află într-o situaţie penibilă. Nu pusese mina în pungă, numai fiindcă ii fusese jenă de tovarăşi. c. petrescu, î. ii 139. Comăneşteanu avu pornirea de a-l întreba de soarta celorlalţi, dar un ciudat sentiment de jenă îl opri. D. zamfirescu, r. 273. Tocmai această jenă şi neîndemînare a lui îl făceau mai... simpatic. VLAIiuŢĂ, o. A. III 11. R e fl. Făgăduim chiar a ne jertfi, dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mihnirile. ISPIRESCU, iv. 12. + A omorî. Purice mustră intîi pe boierul vînător pentru că jertfeşte fiinţe nevinovate din cimpii şi , păduri. SADOVEANU, E. 260. JERTFIRE — 699 — JIGOU .TERTFÍRE s. f. Acţiunea de a (s e) jertfi; jertfă, sacrificiu. JERUÍ, jeruiesc, vb. IV. (Şi în forma jărui) 1. T r a n z. A răscoli jarul din cenuşă, pentru a aprinde mai bine cărbunii. 2. Intranz. A arde înăbuşit, ca jarul. Coperişul, ecrumit, jăruia. macEdonski, O. III 55. — Variantă: jărui vb. IV. JETÓN, jetoane, s. n. (FranţuziSm rar) Fisă. + (Prin extensiune, în regimul capitalist, adesea determinat prin «de prezenţă») Sumă plătită membrilor unui consiliu de administraţie pentru prezenţa la şedinţe. JEŢ, jeţuri, s. n. Scaun înalt cu spetează şi braţe (de obicei de lemn). V. f o t o l i u. Intr-un jeţ Am aţipit vreo cîteva clipite, anghel-iosif, c. m. ii 20. Şedea mereu In jeţul ce-i dăruise de ziua lui ginere-său. slavici, n. i 207. Se dusese să ia în posesiune jeţul lui din cancelaria poliţiei. caragiale, M. 281. Arald cu moartea-n suflet, a gindurilor pradă, Pe jeţ tăcut se lasă. EMINESCU, o. i 94. J GHEAI5, jgheaburi, s. n. 1. Trunchi de copac (sau piesă de lemn, de piatră etc.) scobit la mijloc de la un capăt la altul ca un şanţ şi servind drept canal de scurgere pentru apă sau ca adăpătoare pentru vite. [Calul] băgă capul in jgheab şt bău. preda, î. 132. Vinul tău e apă goală ¡i paharul tău e de lemn scobit ca jgheabul din care s-adapă vitele, delavrancea, o. n 259. Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe, mace-donski, o. I 63. -f- Conductă deschisă aşezată la marginea acoperişului unei case, pentru scurgerea apei; uluc. 2. Şanţ îngust, crestătură, adîncitură. V. şănţuleţ. Trecui din stingă la dreapta tamponul, luai guma de şters din jgheabul de sticlă şi o pusei pe o bucată de hirtie, pe masă. ARGHEzr, P. T. 153. O lespede lată... brăzdată de jgheaburi netede, adîncite de mină de om. c. petkescu, R. dr. 55. <$> F i g. (Picăturile] se scurgeau tot mai grele, tot mai dese, pe jgheabul unui creţ al cioarecilor, galan, z. r. 208. 3. Făgaş, rîpă, dîră făcută de şuvoiul ploilor la munte; p. e x t. vale. Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se 'rostogoleau prăpăstios la vale. hogaş, m. n. 175. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin rtpele munţilor suri, Zac zmeii cu' trupul de aburi. COŞBVC, p. ii 8. Pămintul se lăsa la vale... pină se cufunda in' jgheaburile mult umbrite ale Rhnnicului şi Rimnicelului. odobEscu, s. iii 195. é. Şănţuleţ săpat în pâmînt care serveşte la udatul semănăturilor, mai ales în grădinile de zarzavat; rigolă. Jgheabul se întinde ca un vrej, ca un şarpe, făcînd înconjurul grădinii, iar pe-alocuri trece prititre brazde şi le udă pe toate. PAS, L. II 69. — Variantă: zgheab (TEODORESCü, P. P. 171) s. n. JICNÍ vb. IV v. jigni. JICNICÉR s. m. v. jitnicer. JÎCNIŢĂ s. f. v. jltniţă. JIGÁNIE, jigănii, s. f, (Familiar) Animal sălbatic; dihanie, jivină, lighioană; (p. e x t. mai ales în glumă) animal domestic. Au aşteptat un pic, ascultînd tropăitul mărunt al jigăniilor minate la tainiţile lor. sadoveaot, n. p. 44. în fiecare an pornea in sus pe lingă Olt, cu o turmă de jigănii îngrăşate... şi făcea vînzare bună, la Sibiu. GALACTION, o. I 299. Avea nouă limbi acea jiganic. ISPIRESCU, L. 343. Fojgăiau balaurii_______şi altă mulţime nenumărată de gingănii şi jigănii înspăimîntătoare. CREANGĂ, P. 94. JIGĂRĂIE, jigărăi, s. f. (Popular) 1. Boală a animalelor care constă în inflamaţia faringelui. V. jigodie. S-a încercat [leac]... împotriva ciumă, a holerei, dala-cului, turbei, jigărăii, guşterului, hogaş, dr. ii 54. 2. Cîine slab, prăpădit, respingător; jigodie. Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită, caragiale, o. n 268 ^ (Rar) Haită, ceată de asemer ea cîini. Ce jigăraie de dini costelivi! caragiale, o. n 310. jigAreâlA, jigăreli, s. f. Slăbiciune fizică, lipsă de vlagă, -if- F i g. Stare de neîngrijire, de murdărie. Umbra tremurătoare a pomilor îndulcea albeaţa proaspătă a varului sau jigăreala zidurilor gălbuie, macedonski, o. iii 50. jigArî, jigăresc, vb. IV. Refl. (Familiar) A slăbi, a-şi pierde vlaga, a se sfriji. jigArît, -A, jigăriţi, -te, adj. (Familiar) Slab, prăpădit, fără vlagă; sfrijit. Slăbuţi copii. Aveau ce mînca şi tot erau jigăriţi, agîrbiceantj, s. p. 71. Era bolnăvicios şi atît de jigărit că, văzîndu-l, te întrebai: cum de-şi mai poate ţine viaţa, rebreanu, i. 76. Este un mititel măscărici foarte destrăbălat — jigărit, sfrejit şi galben. caragiale, o. I 301. -i} F i g. îşi aruncă ochii la scris, în lumina jigărită a unui opaiţ, rebreanu, n. 46. — Variante: -jigărit, -ă (şez. xix 112), Jigărit, (negruzzi, s. i 245, russo, s. 50) adj. JIGĂRÎT, -X adj. v. jigărit. JIGNÎ, jignesc, vb. IV. T r a n z. 1. A atinge pe cineva în demnitatea sau onoarea sa, a-i aduce o ofensă; a ofensa, a insulta. De ce să mă jigneşti, domnule Petrescu? Eu vin la dumneata cu inima deschisă, galan, z. r. 357. Eu nu sînt în stare să jignesc pe semenii mei. sadoveanu, p. M. 24. li spusese... să nu mai vorbească de asta că-l jigneşte, contemporanul, Vji 493. 2. (învechit) A aduce un prejudiciu. (Atestat în forma jicni) [Acel drept] jicnea aşezămintelc cele vechi. odobescu, s. n 24. — Variantă : jicni vb. IV. JIGNICÎR s. m. v. jitniccr. JIGNÎRE, jigniri, s. f. Acţiunea de a jigni şi rezultatul ei; ofensă, insultă. Cunoscuse supărările şi jignirile, primindu-le ca pe nişte pumnale de-a dreptul in fiinţa lui. vornic, p. 176. JIGXÎT, -A, jigniţi, -te, adj. Ca:e a suferit o jignire; ofensat, insultat. Nu e poveste, domnule, întîmpină Dttţu, jignit, slavici, n. n 377. (Neobişnuit) îndurerat, întristat. Numai de-un lucru era baba cu inima jignită; că nu poate să le zică: tată şi mamă. CREANGĂ, p. 76. JIGXITOR, -OARE, jignitori, -oare, adj. Care jigneşte; insultător. Lui Mirel Fascu, glasul aspru, duşmănos, . al femeii li păru jignitor, galan, z. r. 9. JÎGNIŢĂ s. f. v. jitniţă. JIGODIE, jigodii, s. f. 1. Boală molipsitoare, gravă, a cîinilor tineri, care se manifestă prin tulburări generale, prin atrofie musculară etc. şi care se termină de obicei cu moartea animalului. Tremuri ca un căţel bolnav de jigodie, delavrancea, s. 196. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracxdui! zic în gîndul meu. N-am văzut de cind sînt o javră mai antipatică şi mai 'scîrboasă. caragiale, o. ii 267. 2. Cîine slab, prăpădit, bolnav; jiganie, javră, potaie. Dihanie, lighioană, animal. Toate jigodiile Cite-n baltă le vedea Pe toate că le prindea, marian, s. 259. JIGODIGS, -OASĂ, jigodioşi, -oase, adj. Bolnav de jigodie. Era un om blind... nenorocit şi huiduit ca un ciine jigodios. GALACTION, o. i 88. + Fi g. (Substantivat) Om vlăguit, prăpădit. Văzu pe jigodiostil de argat al grădinarului, vissarion, b. 26. JIGOU, jigoitri, s. n. (Franţuzism) Friptură preparată din pulpă de berbec. i JILAV — 700 — JITAR JÎLA.V, -A, jilavi, -e, adj. Umed, pătruns de umezeală. Nimic nu-i urit irt natură Şi micile drumuri jilave. Buştenii, si mlaştina verde cu muşchi fi cu stuh — Totul e bun fi frumos sub rasele lunii, toma, c. v. 396. Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de suflarea unui vint jilav din larg. BART, E. 182. Pămintul e jilav de rouă. gîru'.an'U, L. 37. (Poetic) Prin geamul deschis, vintul ne flutura un parfum jilav, de primăvară, de cîmp si de pămint întinerit, c. PETRESCU, S. 65. Dimineaţa era rece si jilavă. CONTEMPORANUL, IV 392. — Accentuat şi: jilav. JILĂVEĂLĂ, jilăveli, s. f. (Rar) Umezeală. Noaptea era jilavă si rece; in jilăveala aceasta, tirgul părea amorţit. sadoveanu, o. I 387. Încarcă pe braţe hainele groase, ca să le usuce de jilăveală. id. z. C. 44. JILĂVÎ, jilă vesc, vb. IV. Refl. A deveni jilav, a sc umezi. Pămintul s-a jilăvit. JILĂYlT, -A, jilăviţi, -te, adj. Umed. JILETCA, jiletci, s. f. Vestă. Pe jiletca domnului prijnar luceşte lanţ de aur. sadoveanu, m. 166. Se oprea înaintea fiecăruia, cu vtîna dreaptă în buzunarul jiletcii. BASSARARESCU, v. 40. Mă dusei degrab’ acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. CARAGIALE, m. 280. JILETCÎIL, jiletcele, s. n. (Rar) Diminutiv al lui jiletcă. Ia nu-l credeţi, boieri mari, Şi-l cătaţi in jiletccl, Că mi-aţi găsi d-un inel. r^CULESCU, L. r. 46. JILÎP, jilipuri, s. n. Construcţie în formă de canal descoperit, făcută din bîrne şi seînduri sau săpată în pămînt pe povîrnişul unei coaste, pe care alunecă la vale buştenii tăiaţi în pădurile din regiunea de munte; jgheab. De cătră valea înaltă a muntelui venea în curmezişul -drumului jilipul sec, pc care, unul după altul, fulgerau cu tunet înăbuşit buştenii, sadoveanu, o. a. ii 206. JILŢ, jilţuri, s. n. Jeţ. Mama e adincită intr-un jilţ. camil petrescu, T. II 38. Aştept din cer să vie O zină drăgălaşă cu glasul aurit Pe jilţu-mi Ungă masă. AI.EC-sandri, P. III 4. Sc puse pe un jilţ, unde şezu absorbită în ginduri. NEGRUZZI, s. I 27. — Variantă: jîlf (c. petrescu, î. I 12, creangă, a. 164) s. n. ¡nRTUĂ.9 jimbez, vb. I. Refl. (Regional) A se strîmba arătîndu-şi dinţii, a rînji (cu ură, cu duşmănie). Unii, de prin căruţe, se jimbau uitîndti-se chiorîş la convoiul de muncitori. VORNIC, P. 213. Stoica şi ceilalţi au părut că n-aud asemenea poruncă şi nu s-au supus. S-au jimbat la cl, pieziş, sadoveanu, m. c. 200. Tranz. Ţă-rănci ştirbe îl priveau jimbindu-şi gurile printre degete. camilar, N. ii 318. -4»- F i g. (Despre suprafaţa unei ape) A se încreţi; a se tulbura. Mie nu-mi place cînd văd că se jimbează aşa apa. sadoveanu, n. F. 100. JT3HÎĂT, -A, jimbaţi, -te, adj. (Regional, despre gură) Cu buzele îndepărtate una de alta din cauza unui dcfect de conformaţie, lăsînd să se vadă mereu dinţii; p. e x t. (despre oameni) căruia i se văd dinţii din cauza unui asemenea defect. Privirile lui... se opreau... pe chipul ci uricios, cu nişte obraji mari şi îmbujoraţi, c-o gură largă şi jimbată. VLAIIUŢA, o. a. 99. JDIBĂTIÎRĂ, jimbături, s. f. (Regional) Defectul de conformaţie a gurii la un om jimbat; f i g. încreţitură a suprafeţei unei ape. [Păstrăvul] se repede cu deliciu spre muşteie care tremură pe jimbătura valului. sadoveanu, O. A. II 211. J ÎMBLA, jimble, s. f. Pîine albă de formă lunguiaţă ; franzelă. De cîte ori se întorcea tata de la oraş, aducea in traistă o pline mare albă, o jimblă, sahia, k. 32. Ce jimblă, ca cozonaci pann, p. v. m 89. Pe toată ziua se da merticuri, jimblă, vin şi mîncare la familii. GOLESCU, î. 107. JIND s. n. Dorinţă puternică, dor, poftă de ceva (greu de ajuns sau de obţinut). Ci de dor să le mai treacă, Să-şi mai potolească jindul TEODORESCU, r. p. 172. Loc. a d v. (Mai ales în legătură cu verbele « a privi i>r «a se uita », « a căta & etc.) Cu jind = plin de dorinţă* (uneori cu o nuanţă de regret). îl priveam cu jind cum-se mişcă fără silinţă. SADOVEANU, N. F. 80. Gîndul meu se întoarse şi cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve şi pustii. IIOGAŞ, M. N. 184. Aşa-i; spre bolţile tăriei, Cu jind, la ce să mai cătăm. vlahuţa, P. 51. (Poetic) Flori cu feţele palide, ca nişte convalescente-îndărătul unor geamuri de spital, privesc cu jind la lumea liberă de afară, anghel, PR. 114. E x p r. (Neobişnuit) A duce jind(ul) — a duce dorul, a dori, a pofti, a rîvni, a jindui. Nici mă mir, că ziua toată dus-am jind' garafei pline. TOMA, c. V. 499. JINDUl, jinduiesc, vb. IV. Tranz. A dori în mod. intens, a pofti cu tărie, a rîvni; a tînji, a fi ahtiat după. ceva. Mulţi ochi au jinduit-o; ea, aş, n-aude, nu vede. delavrancea, s. 9. I n t r a n z. (Construit mai ales cu. prep. « după », «la») Bragagii şi salepgii... îşi strigau-pe isonul de datină marfa la care jinduiau cîţiva- băieţoi. c. petrescu. a. r. 8. Bătrînelul acesta,. care jindtiisc' toată viaţa după un fecior, îşi agăţase inima de Manlache. popa, v. 113. JINDUÎRE s. f. Faptul de a jindui; dorinţă, intensă, poftă. JIîsDUITOR, -OĂRE, jinduitori, -oare, adj. Cure jinduieşte; doritor, poftitor. JÎNTIŢA s. f. Amestec de urdă şi zer fiert care se depune la fundul vasului cînd se prepară urda; urdă nestrecurată, amestecată cu zer. •lINTUl, jintuiesc, vb. IV. Tranz. A frămînta caşul pentru a-1 stoarce de zerul rămas după strecurat. JLSTUIÂI/A, jintuieli, s. f. Jintuire; (concretizat)-zer gras stors din caş ; zer rămas de la urdă. JTNTUÎRE, jintuiri, s. f. Acţiunea de a j i n t u ii şi rezultatul ei; stoarcerea caşului de zer. JINTUÎT1 s. n. Jintuială. .UNTUÎT2, -A, jintuiţi, -te, adj. Frămîntat şi stora de zer. Ca; jintuit. JIR s. n. (Adesea cu sens colectiv) Fructul fagului,, folosit ca hrană mai ales pentru porci. De-ar fi fost,, cel puţin, aşternută pădurea pe jos cu jir in loc de cucuruzi de brad, calea-valea. UOGAŞ, M. N. 98. Merge să vadă turma dusă la jir. SLAVICI, N. I 127. [Gaiţa] zboară încolo si-ncoace, căutindu-si nutreţul, ce constă din jir, alune,, castane, marian, o. ii 68. ^ Expr. (Familiar) A mina porcii la jir = a dormi sforăind. Se aşterne pe somn f." unde nu începe a mîna porcii la jir. CRKANCĂ, p. 226. — Variantă: jîr (sadoveanu, o. vi 255) s. n. jirebii, s. f. 1. (Regional) Grup de treizeci de fire de tort, formînd o unitate de măsură la urzit, depănat etc. 2. Bucată (mai mult lungă şi îngustă) de pămînt; fîşie, limbă de pămînt. , ■ — Variante: jer6Jjie (slavici, n. i 33), jurăljie-(preda, î. 115) s. f. JÎRIŞTE, jiristi, s. f. (Rar) Pădure în care predomină fagul; loc (dintr-o pădure) cu mult jir. Mistreţ doborit la jiristea pădurilor? delavrakcea, s. 172. JITAIt, jitari, s. m. (Regional) Păzitor de ţarină. V. p î n d a r. Rămin... holdele fără jitar }i nime nu ss JITĂRIE — 701 — N JOC atinge de ele. CREANGĂ, A. 72. Satu lui Cremine, fără tini şi fără jitari. alecsandri, T. 47. Chema... Cînd pe stăpinu-său cu jordia in mină Să-l scoată din grădină, Apoi §i pe jitar. donici, f. 45.. JITARÎE, jitării, s. f. (Regional) Locuinţa jitarului; ocupaţia şi plata cuvenită jitarului. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. alecsandri, t. 723. JITIE, jitii, s. f. (Mold.) Poveste, anecdotă, snoavă. V. păţanie. Atunci au spus el toată jitia sa. Sbiera, f. 236. Şi-am mai încălecat pe-o roată si v-arn spus jitia toată, creangă, p. 34. JITMCÎIt, jitniceri, s. m. (învechit; în ţările ro-mînc) Dregător care avea grijă de magaziile cu grîne ale curţii domneşti. Vasile Ghenea, marc vistiernic, şi Georgie Bogdan, mare jitnicer, fuseseră. .. închişi, sadoveanu, z. C. 143. Ştefan şi boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de.. . stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr. delavrancea, a. 30. — Variante: jien E x p r. A juca un Joc msiro (sau periculos) = a întreprinde o acţiune riscaţi, care poate avea urmări grave fi iremediabile. A-şi pune capul (sau viaţa. siitiafia) in joc = a întreprinde ceva riscant. A descoperi (sau a pricepe) jocul (cuiva) = a surprinde manevra, metoda ocolită şi abilă (a cuiva). Ştia foarte bine că Dcmetru Demetrian i-a priceput jocul ;i că nu mai poate cădea Ia nici o tocmeală. c. rETRESCU, a. 359. A Tace jocul (rar jocurilc) cuiva = a servi (conştient sau nu) prin activitatea sa interesele altuia. Face toate jocurilc patronului. DEMETRIUS, C. 38. (Despre bunuri materiale sau spirituale, viaţa, soarta cuiva) A Ti îtl joc = a se afla într-o situaţie critică, a fi expus să fie pierdut, distrus, nimicit. Era in joc acolo cita mult mai de preţ dccit inima mea. DEMETRIUS, C. 45. ■+- Joc de bursă v. bursă. 8. Lărgimea golului dintre două piese care lucrează în contact. JOCnÎU, jochei, s. m. Sportiv care călăreşte sau conduce caii în timpul alergărilor şi la antrenament. O figură lunguiaţă, streină, cu limpide indecent goale fi cu părul scurt lipit pe scăfirlic ca o caschetă de jocheu fără cozoroc. c. î’KTitnscu, C. v. 46. Iapa sură, pe care o încăleca un jocheu a nu ştiu cărui domn, era mai mare decît armăsarul. neghuzzi, s. l 42. JOI, joi, s. f. Ziua a patra a săptămînii, care urmează după miercuri. Intr-o joi după crăciun La cătane m-a luat. JAItNÎK-DÎRSEANU, D. 318. E x p r. I)c joi pînă mal (de-) apoi v. ap oi. -f (Adverbial, în forma joia) In fiecare joi. jodiArIţ l, joimăriţct s. f. (Mitologie populară) Fiinţă imaginară cu înfăţişare dc femeie urîtă şi respingătoare, care pedepseşte pe fetele leneşe la tors. •+ F i g. Femeie pocită, urîtă. Mări’ă-mă, măiculiţă, C-am ajuns o joimănţă, TEODORESCU, I\ J\ 337. J0IMÎR, joimiri, s. m. (învechit şi arhaizant) Mercenar polonez. Era cl împreună cu Turcuîeţ şi cu alţi blăstă-maţi, pe semite nişte joimiri de la Ieşi. SADOVEANU, z. c. 339. Rîvna fonaticească. . . înalţă făr'de ruşine drept dumnezei toţi joimirii, conaciii, r. 303. JONCĂ, jonci, s. f. Ambarcaţic dc transport, cu vele de rogojini sau dc pînză de bumbac, folosită în bazinul apusean al Oceanului Pacific. JONOŢIÎJND, joncţittîii, s. f. Legătură, împreunare, unire; (concretizat) locul dc împreunare, locul unde se face legătura. JONGLA, jonglez, vb. I. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu *) A arunca în aer şi a prinde cu repeziciune şi cu abilitate mai multe obiecte unul după altul; f i g. a fi foarte abil în mînui rea unor lucruri, idei, cuvinte. Jongla şi acum cu Jra-zele şi cuvintele irezistibile, REUREANU, R. II 86. Jonglează eu corpii cereşti, cum ar jongla cu nişte mingi sau portocale. CA11AGTAT.E, x. i\ 149. <$>• Tranz. (Rar) Discuta cu pasiune jonglind cu cinism cele mai îndrăzneţe paradoxe. iîart, n. 120. JONGLER, jongleri, s. m. Artist de circ iscusit în arta de a jongla cu diferite obiecte. (Cu ortografie ieşită din uz) [In evul mediu] au apărut, colindtnd toate dru-rturile, păpuşarii, vcntrilogii, jor.gleurii, scamatorii. CONTEMPORANUL, s. ii, 1949, nr. 126, 11/1. — Scris şi: (ieşit din uz, după franţuzeşte) jor.gleur. JONGLERIE, jonglerii, s. f. îndeletnicirea jonglerului; arta de a jongla; ccţiunea dc a jongla şi rezultatul ei. ^ F i g. Abilitate de a vorbi şi de a prezenta ideile, folosită pentru a induce în eroare pc cincva. J()RDIE, jordii, s. f. Joardă. îi croi cu o jordic peste mîini. galacTion, o. I 271. Acuşi vă ard cîtcva jordii prin ţolul acela. CREANGĂ, A. 12S. — Variantă: jurdic, jărdii (noGAŞ, M. N. 120), s. f. JORDÎŢA, jordiţc, s. f. (Rar) Diminutiv al lui joardă. Bătui iniţa cu jordîţa. ŞEZ. XII 146. JOS1 adw 1. (în opoziţie cu sus) Aproape dc pămînt; într-un loc relativ mai puţin ridicat (decît altul). Hai acum jos în tirg să vedem ce c acolo. Camil petrescu, u. N. 286. Colo jos, pe mlaştină, S-a-ntilnit un pui de cioară C-un bîtlan dc baştină. TOPÎRCEANU, b. 46. (Precizînd poziţia unei locuinţe într-o casă cu mai multe etaje) Mi s-a spus de jos, cînd te-am căutat la birou, că au venit sus la dumneata cei din comitetul dc fabrică. dkmetrtus, c. 20. <£• (Precedat dc prepoziţia «în» arătînd direcţia) Eu mă fac că pornesc în jos pe stradă. coşbuc, p. r 106. Ea privi atunci (n jos, 1 rece mina pe la timple, Iară tnima-i se împle De un farmec dureros. KMI-nescu, o. 1 103. E x p r. A du jos == a lua pe cineva sau ceva dintr-un loc mai ridicat (şi a-1 pune într-un loc mai puţin ridicat); f i g. a obliga pc cincva să coboare, să se dea jos dc undeva. A so da jos » a veni jos dintr-un loc mai ridicat; a cobori. Se dete fata jos din pom. isriRK^cu, L. 28. Iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. cpeangX, r. 25. A lăsa jos a lăsa din rrîna, punînd să stea în altă parte. Ştefan şi-a lăsat lingura jos, liniştit, şi a Început să soarhă şi cl supa din farfurie cu gura. SAniA, N. 57. A lăsa ochii în jos*"» privi spre pămînt (din modestie sau sfială). Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. CREANGĂ, r. 208. A nu fi (sau a nu sc lăsa, a nu rumînc) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămîne în urmă, a nu se face de ruşine. S-au bătut bine băieţit noştri... dar... şi noi n-am fost mai pe jos. GincA, Ia tdrg. Cu faţa în jos = culcat pe burtă. îl culcă pe pat cu faţa in jos. Cu capul în jos = a) cu capul plecut. Cu capul în jos, rămase o clipă pe gînduri. MIRONESCU, £. A. 34; b) Ltîrnat sau spînzurat dc picioare; f i g. pc dos, alandala, anormal. Lumea asta e pe dos. Toate merg cu captt-v jos. creangX, p. 248. Cu nasul în jos = supărat, umilit; amărit, trist. Ce-aş mai rîde să te văd întoreîndu-te cu nasul în jos! ispîrescu, L. 15. De sus în jos = în direcţie verticală coborîtoare. Adună cifrele de sus in jos. A privi (sau u măsura) (pe cineva) dc sus în jos = a privi (pe cineva) cu dispreţ. Dc sus pîusl jos — în întregime, tot. Ne-a stropit cu noroi de sus pînă jos. cu Se bătură şi se bătură pînă ce armăsarul sfîşiat, hărtănit de sus pînă jos şi plin de singe fu răzbit şi biruit. ISPJRKSCU, L. 28. (Popular) Pc din jos dc... = dintr-o regiune inferioară, într-o parte situată mai jos. Pe din jos de Orăştie, vin doi fraţi din cătănie. jarnîk-bîrseanu, p. 310. Pe din jos de ochişori, Pumeiorii obrăjori Sini tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ^»Loc, adj. (învechit şi popular) Din jos ” care se află într-o regiune aşezară mai în vale sau mai la sud. Nu mi-au venit încă bu(ile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, s. I 82. I)c jos = a) arată poziţia geografică a sudului sau cea topografică a unui teren coborit, inferior. Ţările de jos; b) care vine din mase. Critica de jos constituie o puternică expresie a democratismului regimului nostru, a legăturilor sale indestructibile cu masele largi ale poporului, a relaţiilor de deplină încredere reciprocă dintre partid, puvern şi popor. scînteia, 1953, nr. 2799; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din mulţimea exploatată, care aparţine acestei mulţimi. Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos vechi romineşti. IBRĂJLEANU, SP. cr. 166. (E j: p r.) Muncă de jos = muncă Ia care este trimis cineva pentru că nu a corespuns într-o muncă dc răspundere. -4* (^u valoare de interjecţie) Arată ostili- JOS — 703 — JUCA tatea faţă de unele persoane, instituţii etc. Jos tirania! -f- F i g. în stare de decădere morală sau materială. Nu mă aşteptam să ajungi atit de jos. 2. La nivelul pămîntului sau al locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. Mă trîntesc jos, cu oamenii care se ţin după mine. camii, PETRESCU, u. n. 360. Se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. creangX, p. 158. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemaţi in coate, beldiceanu, p. 62. Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. jarnîk-bîrseanu, D. 220. «$• (întărit prin «pe pămînt») Era jos pe pămînt. PVMIXRIU, n. 149. <£> Loc. a d v. Pe jos = a) pe pămînt. îşi pusese cobiliţa pe jos. dumiTriu, n. 104. Si atunci o dată pornesc şi turturica şi calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuinţa. creangX, p. 273. Pe jos e un verde covor, Ţesut cu mii tinere flori, eminescu, o. iv 3 ; b) cu piciorul (şi nu cu un vehicul sau purtat de cineva). Ieşi in oraş pe jos. dumiTriu, N. 105. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi după ce înnopta. NEGruzzi, S. i 15. Tu-i mere (= merge) pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngtnd. jARNfc-BÎRSEASTU, D. 301. <> (Precedat de alte prepoziţii) Şi acum parcă-l văd cit era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. creangă, p.'148. <$>• Loc. adj. De pe jos = care se află pe pămînt sau pe duşumele. Se uită.. .la covorul de pe jos. DUMITRIU, n. 45. , 3. (în legătură cu modul de a cînta) Profund, gros, grav. Cîntă prea jos. 4. (învechit şi regional; în legătură cu preţurile) Puţin, ieftin. Moşia a rămas tot cu nume rău... şi de aceea... s-a dat cel puţin cu 2000 de galbeni mai jos decît face. i. ionescu, d. 355. JOS2, J0ĂSA, joşi, joase, adj. 1. Puţin ridicat, scund. Intrai intr-o grădiniţă şi trecui spre o casă joasă, foarte curată. SADOVEANU, e. 127. S-au lovit cu capul într-o grindă de la podul colibei, pentru că coliba aceea era tare joasă, sbiera, p. 219. -$> (Substantivat în loc. prep.) în (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară a unui loc, a unui obiect. După ce ieşi din josul scării, întrebă pe soră-sa: — Cine mai e la dejun? D. ZAMFIRESCU, r. 59. (E x p r.) în josul apei = în direcţia în care curge apă; la vale. + (Rar, despre persoane) Mic de statură. Se pleca, intra, răminea o clipă la uşă, uitîndu-se cu un fel de sfială la femeia joasă, voinică, camilar, n. n 136. -ţ- (Despre frunte) îngust. Lumina ferestrelor căzu asupra unei feţe umflate, rătăcite, cu părul căzut pe fruntea joasă. DUMITRIU, v. I,. 45. 2. (Despre un teren) Aşezat în vale şi, de obicei, apătos, mocirlos. O întindere de pămînt joasă. 3. (Despre glas şi despre sunetele muzicale în general) Cu note din registrele inferioare; profui.d, grav. Voce joasă. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, coborît. 5. (Fiz.; despre frecvenţe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. joseAn, -ă, joseni, -e, s. m. şi f. (Mold.; învechit) Locuitor al unui ţinut care, după o veche împărţire administrativă a Moldovei, se numea Ţara de Jos. Zi să vie ţara şi va dudui muntele de plăieşi şi se va clăti valea de joseni, deiavrancea, o. ii 236. Cînd patria era în primejdie, se ridicau « mazilii » şi « breslaşii », ţăranii, mai cu seamă «josenii» sau cei din Ţara de Jos. bălcescu, O. X 121. — Pronunţat: -sean. JOSNIC, -A, josnici, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de demnitate, decăzut, ticălos, netrebnic, abject. Spuse vorba josnică dinadins ca să-i mînjeas-că, să-i înjosească pe toţi. dumitriu, v. l. 45. Iţi închipui că ai o armă împotriva mea şi-o întrebuinţezi intr-un mod laş, josnic. BARANGA, i. 189. Ce termeni goi de cuget! ce josnice simţiri, macedonski, o. i 169. JOPNIfÎE, josnicii, s. f. însuşirea de a fi josnic, decădere morală; faptă josnică, ticăloşie. în calitatea lui de cercetător pasionat al vieţii sociale... |Caragiale] a dezvăluit adevărul, denunţînd josnicia şi mişelia împopoţonate în haina ridicolului ori de cîte ori şi oriunde le-a găsit. J.. ROM. 1953, nr. 1, 50. JOULE, jouli, s. m. (Fiz.) Unitate de măsură a energiei şi a lucrului mecanic, egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa de un newton cînd punctul ei de aplicaţie se deplasează cu un metru în direcţia şi sensul forţei. — Pronunţat: jul. J0VIĂL, -A, joviali, -e, adj. (Despre oameni) Bine dispus, gata de glume, vesel, voios. Cu monoclul în arcada sprîncenei, părul alb, jovial şi satisfăcut, c. PETRESCU, î. n 191. A! ha!... explodă franţuzul jovial, văzlndu-l pe bătrîn ureînd greoi şi cu băgare de seamă scara vaporului. BART, E. 270. Iată că apare în uşa berăriei o figură jovială de provincial, un roşcovan pîrlit de soare, urmat de un birjar, caragiale, o. n 217. — Pronunţat: -vi-al. 6 J0YIALITÂTE, jovialităţi, s. f. Însuşirea de a fi jovial; veselie, bună dispoziţie, voioşie. Spunea fel de fel de întimplări, cu o jovialitate şi o vervă de meridional. anghel, pr. 145. După tonu-i de extremă jovialitate... se vede bine că d-l Costică s-a întilnit astă-seară şi cu alţi prieteni, caragiale, o. ii 218. — Pronunţat: -vi-a-, JUBILĂ, jubilez, vb. I. Intranz. A se bucura foarte mult, a simţi o mare satisfacţie, a-şi exterioriza satisfacţia. Se păcălesc unul pe altul şi jubilează zgomotos. CAMII, PETRESCU, U. N. 247. JUBILÎU, jubilee, s. n. Sărbătorire a împlinirii unui număr mare de ani de la producerea, unui eveniment important, de la înfiinţarea unei instituţii, de la naşterea sau intrarea în funcţie a unei persoane de seamă etc. Aşteptam seara cea mare în care urma să aibă loc festivitatea oficială, jubileul celor 50 de ani scurgi de la înfiinţarea Teatrului de Artă. sîancu, U.R.S.S. 78. — PI. şi: jubileuri. JUBILIAR, -A, jubiliari, -e, adj. De jubileu; făcut cu ocazia unui jubileu. Am fost invitat să particip la serbările jubiliare. STANCu, U.R.S.S, .9. <ţ» An jubiliar — an în care se sărbătoreşte un jubileu. — Pronunţat: -li-ar. JUC A,/oc, vb. I. 1. Refl. (Mai des despre copii) A-şi petrece timpul amuzîndu-se (cu diferite jocuri), a se distra. Cîţiva copii se jucau într-o curte, vlahutâ, o. A. I 143. Cînd bătea ceasul la trii, Ne jucam ca doi copii. jarnîk-bîrseanu, d. 300. <£> E x p r. (Familiar) Aşa nu mă mai joc = nu sînt dispus să continuu în felul acesta. <5> (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», « în », " cu » şi arătînd felul jocului) Se joacă de-a baba-oarba. ezi Pe o măsuţă, paginile scrise de Vaniuşa, cuburile cu care s-a jucat. STancu, U.R.S.S. 42. Jucam in bumbi, sadoveanu, o. vii 274. 2. Refl. A glumi, a-şi bate joc, a nu lua în serios. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu. eminescu, o. i 154. A! voi vă jucaţi cu mine! Afară boaite! Ieşiţi că pre toţi vă omor! NEGruzzi, s. I 161. E x p r. A SC juca cu sănătatea (sau cu viaja) = a nu-şi îngriji sănătatea. (Elipti ) Nu te juca, soro, boala n-alege. cakaGiale, n. s. 63. (Tranz.) A juca festa (sau renghiul) cuiva= a păcăli pe cineva, a face cuiva o farsă. Se temură să nu le ji jucat iarăşi vrun renghi. ISPIRESCU, h. 249. 3. Intranz. A-şi petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. Trageţi toţi clte-o carte: domnule, JUCA — 704 — JUCĂUŞ eşti cu mine. Şezi mă rog împotrivă, şi vezi ăe joacă bine. alexandre?cu, m. 265. ■('/ Tranz. (Cu complement intern) Alteţa-sa... nu învoieşte supuşilor săi să joace jocuri de hazard, negruzzi, S. i 326. -’f- T r a n z. (Cu privire la o carte de joc, un număr etc.) A pune în joc, a miza pe. . . Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. camii, petrescu, u. n. 403. E x p r. A juca la bursă v. b u r s ă. 4. Intranz. A participa ca jucător Ia o competiţie sportivă. Echipele noastre sportive au jucat în cadrul Festivalului. ^ Tranz. A practica un anumit sport. Joacă volei. ».Intranz. A dansa. Satu-i slrîns în bătătură, Cîntă, joacă, chejuieşte. IOSIF, PATR. 25. Şi-un prinţ la amil! blînd şi mic, Să crească mare şi voinic, Iar noi să mai jucăm un. pic Şi la botez! COŞBUC, P. I 59. Se prinseră în horă şi jucară. ISPIRESCU, L. 39. -y*- F i g. Spicele jucau Sn vînt Ca-n horă dup-un vesel cînt. COŞBUC, P. I 176. <$> Tranz. (Complementul indică dansul) Domnule Dan trebuie să joci cu' noi un cadril. VLAHUŢX, o. A. in 10. {Complementul indică fata cu care se dansează) Tu s-o joci, dar mai aşa! Liniştit, ¿cum joci pe-o soră. COŞBUC, p. I 136. M-a minat maica la joc. Cremene şi foc! Să joc fata cea frumoasă, Cremene şi iască! jarnîk-bSrseanu, D. 361. -fy- Tranz. fact. (Cu privire la unele animale) A face să execute anumite mişcări ritmice. Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Şi-l joc în frîu şi-l las in trap ! COŞBUC, p. I 109. Mai bine jucam ursul la porţile străine, bolintineanu, o. 198. -4- Tranz. A păcăli pe cineva, a-şi bate joc de cineva. Las'că-mi pică ei in mină... şi am să-i joc şi eu cum se cuvine, REBREANU, I. 60. [Pot] a vă spune în faţă curat cine sînt şi cum v-am îmbrobodit şi. v-am jucat. GHICA, A. 690. 6. Intranz. (Despre lucruri văzute în mişcare) A se mişca (sau a da impresia că se mişcă) repede şi tremurat. Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o ameţeală plăcută. C. PETRESCU, A. 294. Umbra lui juca pe perete şi peretele parcă se clătina, rebreanu, r. i 206. îi jucau literele sub ochi şi se împiedica la fiecare cuvînt. BART, E. 23. Vedea jucind pe cer trei luni în loc de una. CARAGIALE, o. iii 58. T ranz, (Complementul indică piesa reprezentată) 0 noapte furtunoasă a fost jucată în 1869, ca şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea. ibrXii.eanu, S. 38. (Refl. pas.) Vodevil... ce s-a jucat la teatrul Iaşilor. NEGruzzi, s. I 69. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întiia oară: «Provincialul de la Teatrul Naţional». russo, o. 137. (F i g.) Aşa dar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească, camii, petrescu, u. n. 186. (E x p r.) A juca un rol = a avea însemnătate. Un rol însemnat în pregătirea cadrelor de critici de artă este chemată să-l joace presa, contemporanul, S. ii, 1954, nr. 390, 1 /2. Un rol mare în dezvoltarea culturii naţionale in Moldova l-a jucat Gh. Asachi. IST. r.p.r. 287. 9. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mişca; (despre piesele unei maşini, ale unui angrenaj etc.) a se mişca uşor într-un spaţiu restrîns. Trebuie să-i bată leaţurile care s-au uscat şi joacă. c. petrescu, î. ii 205. Şi aşa a slăbit Sandu... în cîteva luni de zile, că-i juca inelul... pe deget, mironescu, s. A. 60. JUCĂREA s. f. v. jucăricăs JUCARÎCA, jucărele, s. f. Diminutiv al lui jucărie. Este o virstă la care. copilul întoarce capul plictisit de la jucărele. ANGHEL, PR. 179. — Variantă: jucăreâ s. f. JUCARÎE, jucării, s.’ f. 1. Obiect care serveşte la jocul copiilor. Eram şi aici destul de sus... fiindcă... satele păreau mici ca nişte jucării. Galaction, o. i 346. în colţişorul ei, stăpînă Pe-un vraf de jucării stricate, Din cărţi de joc, din hîrtioare, Ea-şi face parcuri şi palate. VLAHUŢX, O. a. I 46. începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. ispirescu, h. 307. «$• F i g. Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării. EMINESCU, O. I 100. •+■ F i g. Lucru ajuns la discreţia unei forţe superioare, care dispune de el, îl domină. Simţeam acum că e o jucărie în mina mea. CAMlt, PETRESCU, U. N. 130. El era o adevărată jucărie a naturii. NEGRUZZI, s. I 200. 2. F i g. Lucru de nimic, fleac. Zăpada ce-o lăsaseră în Bucureşti era o jucărie faţă de ce găsiră la Amara. rebreanu, R. I 214. Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă; Toate-nainte-i jucării sînt. alexandrescu, m. 345. JUCARIOĂRA, jucărioare, s. f. Jucărică. Domnu Jean scoase din buzunarul vestei o jucărioară de metal. SAHIA, N. 100.' — Pronunţat: -ri-oa-, JUCĂTOR, -OĂRE, jucători, -oare, s. m. şi f. (Uneori urmat de determinări care arată felul jocului) 1. Persoană care joacă un joc sportiv, de societate, de noroc etc. Din pricina unui jucător, partida s-a, întrerupt. CAMU, petrescu, u. n. 117. între aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino... ardeau lămpi somnoroase. EMINESCU, N. 35. 2. (Popular) Dansator de dansuri populare. Bucuria jucătorilor izbucnea in frinturi de strigăte, în floricele de paşi ritmaţi, rebreanu, r. I 128. + (Adjectival, rar) Jucăuş, neastîmpărat, zglobiu. în genere, aceste păsări sînt sălbatice, puţin jucătoare, mai mult triste, odobescu, S. hi 27. JUCĂÎŞ, -Ă, jucăuşi, -e, adj. 1. Căruia îi‘ place să se joace. Brăduţid cu vîrful fraged primi povara uşoară, clătinînd din cap... ca un copil jucăuş. C. PETRESCU, î. i 21. + Căruia îi place să joace, să danseze. La mindruţa jucăuşă E gunoiul după uşă. jarnîk-bîrseanu, d. 420. (Substantivat) Toma nu intră fîn joc] simţindu-şi picioarele grele... Mare jucăuş nu fusese el niciodată, v. rom. februarie 1952, 134. Şi cînd o să fie nunta, mamă Catriho? întrebă Maruţa lui Răţoiu, vestita jucăuşă, bujor, s. 33. 2. F i g. Care se mişcă repede şi capricios. Nu se despărţea de lumina voioşiei, care___licărea in ochii mici, jucăuşi, pas, z. i 265. în jucăuşe flăcări de cuptor Se-agită JUDE — 705 — JUDEŢ trupuri roşii de ciclopi. TOMA, c. v. 197. Soarele rămase afară. Înalt, sclipitor şi fierbinte, scălda întinderile in viitori jucăuşe de ape. c. petrescu, r. dr. 205. Raze de soare jucăuşe, căzind pe luciul baionetelor înfipte pe arme, se resfrîngeau cu sclipiri speriate in văzduh, rebreanu, R. n 249. jtfDE, juzi, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Judecător. Guţă Mereuţă, jude de şedinţă, adus în capitală la ultima mişcare în magistratură, c. petrescu, c. v. 182. 2. (Transilv., ieşit din uz) Primar. Trebuie pus in sat chinez (birău sau jude), ţichindeai,, n. 66. Că şi hrana judelui E-n spinarea satului, marian, s. 128. Riite-i fine ca un măr mare-nflorit. Ca un jude-mpodobit. BIBICRSCU, p. P. 236. 3. (în vechea organizaţie a ţării) Demnitar cu atribuţii 'judecătoreşti şi administrative. 4. (învechit) Cneaz. Un cnezat sau judeţ era condus de un cneaz, jude sau jupan. IST. r.p.r. 64. JUDECA, judec, vb. I. T r a n z. 1. A-şi forma o judecată despre cineva sau ceva, cumpănind motivele, cîntărind argumentele, ţinînd seamă de împreiurări sau de urmări; a socoti, a gîndi, a reflecta, a chibzui. îl judecam drept un om cu totul deosebit. sadoveanu, E. 101. Căuta să judece lucrurile de-a fir-a-păr. creangă, p. 223. Trebuie să ne împuternicim şi să judecăm care sînt datoriile unui bun patriot, goi.escu, î. 108. A b s o 1. Aşa se poate înşela omul de multe ori., . dacă nu ştie a judeca bine. creangă, a. 61. Refl. (Rar) Tot m-am judecat cu mine: Să dau bradului mai bine, Ori iubitei Crezămînt? coîbuc, P. I 203. 2. A-şi forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a preţui, a califica. Tu să nu mă judeci după aparenţă, c. petrescu, c. v. 108. Ah! am strigat luind un aer cit am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest fel? negruzzi, S. i 49. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteţi judeca singuri ce tristă întîmplare. alexandrescu, r. 131. + A considera, a socoti drept. .. Spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac: veselă, zburdatecă, judecind am'orul o trecere de vrerre. NECUTjzzi, s. i 55. 3. A trage la răspundere, a mustra, a muştrului, a cere socoteală în mod aspru; a critica, a condamna, a dojeni. Şi cînd să-l judeci, întreabă-te cu ce l-ai ajutat să nu greşească. davidogi,u, m. 63. La fintina cea de piatră Judecă-un fecior pe-o faţă. jarnîk-bîrseanu, d. 415. F i g. De ce fugi, domnule Nică ? C-ai fost la bo-ierul cel bătrin ? Şă nu-ţi fie ruşine şi nici rău să nti-ţi pară, că s-a apropiat ziua judecăţii. REBREANU, R. I 298. <£- E x p r. A da (sau a trage) în (sau a cliema la) judecată = a chema pe cineva în faţa justiţiei, a intenta cuiva un proces. (în religia creştină) Judccata de apoI= judecată solemnă în faţa căreia se crede că dumnezeu va chema pe toţi oamenii cînd va veni sfîrşitul lumii. JUDECĂT0R, judecători, s. m. 1. Funcţionar al statului care are ca sarcină principală soluţionarea pe calea justiţiei a proceselor prin pronunţarea unei hotărîri. V. magistrat. Jttdecătoml m-a luat în primire, m-a îndreptat intr-un iatac cu miros de mere, şerbet şi flori uscate, c. petrescu, s. 184. Judecător la Slatina, iubit de slătineni, Cănuţă a ieşit băiat bun. bassarabescu, S. N. 14. Se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt. Creangă, a. 146. 2. Persoană care îşi dă părerea (adesea la rugămintea părţilor) într-o chestiune; arbitru. Să le fie judecător înfumurattd de Midas. ISPIRESCU, u. 109. •+• (Sport; învechit) Persoană care supraveghează respectarea regulilor jocului; arbitru. Iată domnul P., unul din judecătorii cîmpului. Domnul P. ne spuse că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenţii, NEGRUZZI, S. I 40. JUDECĂTORESC, -EĂSCĂ, judecătoreşti, adj. De judecător; judiciar. Sentinţă judecătorească. JUDECĂTORIE, judecătorii, s. f. (în vechea organizare judecătorească, uneori întregit prin « de pace», « de ocol » sau, mai recent, « populară ») Instanţă judiciară care judeca procese de importanţă mai redusă ; clădire sau sediu unde se judecau astfel de procese. S-a aciuiat pe lingă judecătoria de pace. STancu, D. 259. în Necule se află, pe lîngă taftul suprefecturii, judecătoria de ocol. dei.avrancEa, h. T. 211. Cum ajung intr-un doc tinde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului, creangă, a. 146. + Autoritate judiciară. Fă hirtie de dă-nuire. . . şi să mergem s-o întăirim la judecătorie. NEGRUZZI, s. i 302. .1UDÉT, judeţe, s. n. 1. Fiecare din diviziunile administrative ■ teritoriale mai vechi ale ţării, puse sub conducerea unui prefect sau (mai de mult) a unui ispravnic, numit de autoritatea centrală. Au găsit cu cale să cheme la adunare şi ciţiva ţărani fruntaşi, cite unul din fiecare judeţ, creangă, A. 161. Şi se plimbă prin ostreţe Ca ispravnicii-n judeţe. TKODORESCU, p. p. 305. + (învechit) Cnezat. Un cnezat sau judeţ era condus de un cneaz, jude sau jupan. ist. r.p.r. 64. 2. (învechit şi arhaizant) Judecată (II), proces. S-a făcut îndată judeţ pentru viclenii vinovaţi. sadoveanu, d. p. 69. Lui Petru-vodă i s-a făcut judeţ, cum scrie la cartei Sadoveanu, T. J. 493. + (în religia creştină) Judecata de apoi. Luă cartea lui Zoroastru... şi începu a ceti judeţid pămîntului. eminescu, N. 65. 45 i JUDEŢEAN — 706 — JULI JUDEŢEĂN, -Ă, judeţeni, -e, adj. (Ieşit din uz) Care aparţine unui judeţ, care se referă la un judeţ; de judeţ. Filip rătăcea de două ceasuri... întrebind in van de'sediul judeţean A.F.S.M. GALAN, B. I 1Q. • JUDICIĂR, -Ă, judiciare, adj. 1. De justiţie, privitor la justiţie,'judecătoresc. A fost un mare scandal judiciar. c. petrescu, c. v. .230. .A plins de milă, la Năpasta, de suferinţele bietului Ion nebunul, victimă a unei erori judiciare. ibrăilEANCJ, sp. CR. 256. <$> Cronică judiciară = dare de seamă asupra proceselor şi dezbaterilor care au loc înaintea justiţiei. 2. Făcut prin autoritatea justiţiei. Anchetă judiciară. — Pronunţat: -ci-ar. - . ■ JUDICIOS, -OÂSA, judicioşi/ -.-oase, adj. (Despre oameni) Care gîndeşte just, care judecă cu pătrundere şi discernămînt; cu mult bun simţ, înţelept. + (Despre acţiuni, idei etc.) Bine gîndiţ, chibzuit, potrivit. Sporirea .producţiei, folosirea judicioasă a, maşinilor-unelte şi a utilajului existent sînt strins legate de buna aprovizionare a locului de muncă cu materiale, scule etc. scînTEia, 1953, nr. 2768. Asemenea critic ajută pe confraţii săi prin observaţii judicioase care luminează şi nu prin laude care leagă la ochi. sadoveanu, E. 40. <*> (Adverbial) A expus judicios problema. — Pronunţat: -ci-us. JUG» juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn pentru înjugarea vitelor, avînd la partea superioară două părţi arcuite care se sprijină pe ceafa animalelor înjugate sau (în alte ţări) se prind de coarnele lor. împrejurul gitului [boii] simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. GÎRMJanu, L. 39. Boii stau în jug supuşi, Gata de plecare. iosif, v. 74; La maică-ta te-oi duce Cînd. . . a face Jugul Mugur, teodorescu, p. p. 271. F i g. (Simbolizînd apăsarea, asuprirea, tirania, munca grea, neplăcută) Arta picturii pare că ar fi voit să scuture jugul ărţei oratorice, caragiale, o. iii 249. Şi boierii de duzină, ce-au ţinut de coarne plugul, Vitind traiul de la ţară, azi ţăranului pun jugul. BHr.DiCKANU, p. 119. Braţul tău, ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ţie însăţi pregăteşte viitor de libertate^ acecsandri, p. a. 72. -ţ> E x p r. A trage Ia jug = (despre animale. de tracţiune) a trage carul sau căruţa; f i g. (despre oameni) a munci peste puteri. • 2. Jujeu. + Colac, de obicei de lemn, îmbrăcat în piele, care se pune uneori la gîtul cailor şi prin care trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel care serveşte la susţinerea altor piese ale unei maşini sau ale unei unelte. Jug de joagăr. 4. (Regional) Măsură de pămînt cam de o jumătate de falce, adică ceva mai mult decît două treimi dintr-un hectar. V. iugâr, JTJGĂN, jugani, -s. m. (Regional) ’ Cal castrat, jugănit. Pe cal o punea, Pe calul bălan, Jugan de cinci ani. PĂSCUI.KSCU, I,. p. 301. Spune, barbă sură, Căişorii cum se fură____Cu ochiul arcanului Prinzi muma juganului. teodorescu, p. p. 299. JUGĂSTRU, jugaştri^ şi jugaştri, s. m. Arbore cu lemnul alb şi tare, cu scoarţa roşiatică şi cu frunze pal-mate, care creşte în regiunile de cîmpie şi de dealuri joase (Acer campestre). Mi s-au stricat dopul la fluier! Dar iartă-mi să caut un jugaştrii şi să-mi fac din inima lui un dop. sbiera, p. 36. O văz fugind prin codrul cel verde-ntre jugaştri, caraglaîe, o. iii 113. Acolo salcia pletoasă, socul rt.irositor___salba moale şi teii cresc ames-' tecaţi cu Jalnicii jugaştri, cu plopi nalţi şi subţiri, cu anini uşurei, odobescu, s. i 147. JU GĂN'ĂR, jugănari, s. m. (Popular) Cel care jugă-neşte animalele. ' 1 • JUGĂNÂŞ, jugănaşi, s. tn. (Regional) Diminutiv al lui j u g a n. De trei nopţi şi de trei zile, Jugănaşii nu-mi mai vine: l-am pierdut, o văz prea bine. teodorescu, p. p. 691. jugănîx, jugănei, s. mi (Regional) Jugănaş. Trei jugănei pripăşea, Trei jugănei gălbiori, Cu dungi negre pe spinare. rXscui.ESCU, r„ p. 308. JUGĂNÎ, jugănesc, vb. IV. Tranz. (Popular; cu privire la animale) A castra, a scopi. + (Familiar, cu : privire Ia oameni) A bate zdravăn, a pedepsi. Pe Şerpe, oameni buni, l-om jugăni cum trebuie. camii,ar, n. i 329. JUGĂNÎRE s. f. (Popular) Acţiunea de a jugăni; castrare. JTJGANÎT, -A, jugăniţi, -te, adj. (Popular, despre animale) Castrat. Berbec jugănit, a După ce-l secerarăm, îl treierarăm Cu opt jugani jugăniţi Tot suflînd de osteniţi. teodorescu, p. p. 139. JÎJGĂR s. n. v. iugăr. JTJGĂRÎT s. n. (în trecut) Taxă care se plătea pentru un car de lemne cărate din pădure. Peste cîţiva ani pot s-ajung... să strîng un ştiubei plin de galbeni, ca părintele Chirilaş, de la jugărit. CREANGĂ, A. 121. Cine are trebuinţă de. . . nuiele plăteşte.jugăritiil. I. IONESCU, D. 432. -ţ- Loc la ieşirea din pădure, unde "se plătea < această taxă. JtîGER s. n. v. iugăr. . JUGULĂ, jugulez, vb. I'. Tranz. (Franţuzism rar) A sugruma, a gîtui, a înăbuşi. JUGULĂR, -A, jugulari, -e, adj. (Numai în e x p r.) Vină jugulară — vînă principală a gîtului, care colectează sîngele din cap şi din gît. JUG'ULÂItE, jugulări, ,s. f. (Franţuzism rar) Sugrumare, gîtuire, înăbuşire; f i g. împiedicare bruscă a dezvoltării. Despre jugularea maladiei, nici nu poate fi vorba. caragiaIîE, o. i 46. JUISĂ, juisez, vb. I. Intranz. (Franţuzism; urmat de determinări introduse prin prep. * de ») A se bucura din plin de plăcerile pe care le oferă viaţa. — Pronunţat: ju-i-. JUISOR, -oăre, juisori, -oare, s. m. şi f. (Franţuzism) Persoană care, se bucură din plin de viaţă şi.de plăcerile ei. — Pronunţat: ju-i-. JVJĂJJ s. n. v. jujeu. JUJÎU, jujeie, s. n. (Şi în forma jujău) Un fel , de jug mic, triunghiular, care se pune la gîtul porcilor şi al altor animale stricătoare, pentru a le împiedica să treacă prin garduri şi să intre în grădini şi în semănături. Ştefan: O! Rareş, eşti ca un cine scăpat din jujău. DELA-. vrancea, a. 139. Atît de treabă ce este Numai jujeu ii lipseşte, pann, P. v. m 39. — Variantă: jujău s. n. JUL s. m. v. joule. JDLFĂ, julfe, s. f. (Regional) Sămînţă de cînepă. + Un fel de mîncare de post, făcută din sămînţă de cînepă pisată cu apă şi amestecată cu miere; zeamă care ’ se obţine prin fierberea seminţei de cînepă. Gătitu-le-aţi ceva bob fiert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare? creangă, a. 10. Cînd peste pasat, fiert bine, turnăm julfă, avem julfă cu pasat. ŞEZ. viii 33. , JULÎ, julesc, vb. IV. Refl. A se răni uşor, jupu- i indu-şi pielea; a se zdreli. V. z g.î r i a. Numa ce s-o ‘ julit la un deget. STĂnoiu, c. i. 52. (Cu pronunţare regio- JULIRE - 707 - jUMtJLt nală) Se giulea de garduri, strănuta, ţîfnea, sforăia, necheza, făcea o larmă a dracului. cara'Giai,e, s. 42. T r a n z. Mi-am julit genunchii in vişini ¡i-n cireşi. STancu, C. 17. JTJLÎRE, juliri, s. f. (Rar). Acţiunea de a (s e) j u 1 i şi rezultatul ei. JTJLÎT, -Ă, juliţi, -te, adj. Cu pielea jupuită, zdrelii. A venit cu cotul julit. JULITtfRĂ, julituri, s. f. Rană uşoară produsă prin jupuirea pielii (v. jupuitură); loc unde s-a julit pielea. Julttură la cot. JUMĂ s. f. v. jumătate. JUMĂLŢ, jumalţuri, s. n. (Regional) Smalţ. (F i g.) Bolţile se rupeau, jiimalţul lor albastru şe despica şi Dan se simţi trăsnit. EMINESCU, N. 70. JUMÂRĂ, jumări, s. f. 1. (Mai ales Ia pl.) Resturile rămase după ce se topeşte slănina pentru a face din ea untură. Varză... Murată de-o săptămînă C-o jumară de slănină, marian, s. 40. 2. (Munt., la pl.) Mîncare făcută din ouă bătute şi prăjite în tigaie; (Mold.) scrob, (Transilv.) papară. — Pl. şi : (1) jumere. JTJMĂTE s. f. v. jumătate. TOMATĂ s. f. v. jumătate. ‘ JUMĂTÂTE, jumătăţi, s. f. (Cu valoare de numeral) 1. Fiecare din ceie două părţi egale în care se poate împărţi uri întreg (v. doime); (sens curent) o parte dintr-un îintreg'împărţit în două părţi aproximativ egale. Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă si rotundă, tăie jumătate şi o întinse pe un fundisor lui Mitrea. SADOVEANU, b. 28. Ad-o colea jumătatea milionului ce-ai 'cistigat astă-noapte. ai.EC-SANDRi, T. I 405. (în corelaţie cu sine însuşi) Plăcinta era jumătate cu carne,.jumătate cu brtnză. CAMIL pktrescu, 0.1197. Hainele ' curate, jumătate de tîrgoveţ, jumătate de ţăran, dovedeau'bunăstare. C.' fetrescu, î. ii 141. (precedat de prep. « pe t>) La foc vei putea deosebi bucăţi mari de carne frigîndu-se: un picior.. un cap pe jumătate pirlit, pe jumătate fript. GHEREA, st. cr. i 100. <$>■ (Precedat de întreg, de care se leagă prin conj. « şi», a cărei omisiune este nerecomandabilă) Un metru şi jumătate. Un kilogram şi jumătate. c=i E ora 12 jumătate. C. TETRESCU, î. II 242. îţi dau doi lei jumătate pe oca. pann, p. v. i 64. •$> E x p r. A îaco (ceva) pe jumătate = a lăsa (un lucru) neisprăvit,. a nu duce pînă la capăt, a nu termina. (Urmînd după un substantiv sau un adjectiv substantivat) Şi jumătate (sau o'dată şi jumătate), marchează ideea.de superlativ. Bărbat o dată şi jumătate. cn Să-ţi trăiască părintele, că-i un om şi jumătate. rEbREANU, R. i 15. Aşa-ţi trebuie dacă eşti un prost şi jumătate, şez.tv 186.' (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep.'« de », « din » exprimînd întregul) Luptele intre imperiul roman şi goţi cresc in prima'jumătate a secolului al IV-lea, sub Constantin. IST. R.r.R. 51. Trei ani de armată cit chiu cu vai i-a făcut, cu jumătate de an pe .deasupra, pentru dezertare, sadoveanu, o. vii 357. Să-i deie fata şi jumătate de împărăţie. CREANGĂ, P. 228. (Rar, cu omisiunea prepoziţiei) Această plimbare... este departe de Viena ca o'jumătate ceas. GOI.ESCU, î. 68. <$>•' (Rar,' în urina substantivului) S-aprinse-odat-o casă pe-nserate Şi-a ars din ea Bagdadul jumătate, coşbuc, r. m 282. Espr. Jumătato de măsură «= măsură fragmentară, trunchiată, necompletă, nedusă pînă la capăt. Jumătăţile de măsură nu . aduc . niciodată soluţii îtt probleme aşa de grave, sadoveanu, e. 30. Cu jumătate de gură (sau de glas) sau cu jumătato gura (sau gură) sau cu gura (pe) jumătate ■= cu glas scăzut, încet, fără convingere; evaziv. Vorbea cu jumătate de glas, înfricoşat parcă de ceva. Sadoveanu, o. viii ÎS. Grigore protestă mai cu jumătate gura. REBREANU, r. i 172. Aceste vorbe, oarecum ciudate, Citindu-le cu jumătate gură. .. Am zis. topîrceanu, B. 96. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu jumătate de gură. creangă, r. 197. Cu jumătate de inimă = fără avînt, fără curaj, fără hotărîre. Treaba o făcuseră numai cu jumătate de inimă. dumitriu, N. 15. + (Adverbial, uneori precedat de prep. «în », «pe») Parte, în parte, întrucîtva. înainte oamenii nu-l crezuseră decît pe jumătate, dumitrrî, n\ 15. Cu ochii închişi pe jumătate, vedea crescînd din sinul mării, gigantic, amfiteatrul Cornului de Aur. bart, e. 44. (Cu pronunţare regională) Dă-ţi mînia după spate, Ca să bem in giuniătate. ai,kc.sani)RI, p. p. 73. Loc. adj. Pe jumătate = care reprezintă (aproximativ) o doime din întreg; trunchiat. E cem-ntunecat ca o pădure în care luna, nici pe jumătate, Luceşte. D. botez, r. o. 29. 2. (Glumeţ) Soţie, nevastă. Vino să te prezint jumătăţii mele. D. zamfirescu, R. 22. Ce ţi s-a întimplat, babo ? zise el cum îşi văzu jumătatea, ispirescu, I,. 96. S. Punctul care marchează mijlocul unei distanţe în spaţiu; mijloc. Omătul se aşternea tn troiene pînă spre jumătatea ferăstruicii. V. rom. ianuarie 1952, 109. O barbă roşcată ji neîngrijită ii acoperă mai mult de jumătate figura, vlahuţă, o. a. iii 20. (Juxtapus, adesea postpus) Eu plec cu sacu-n spate, La calea jumătate Cer plata, coşbuc, p. i 63. Ajunglnd în vînătoare ptn'la jumătate cale... De urma unei fiare a dat. TEODORESC.u, p. P. 163. Şi mă cată, mamă, cată Unde-s cătane grămadă, La tabăra jumătate. jarnîk-bîrsEanu, d. 324. 4- Momentul care marchează mijlocul unui interval de timp. A luat chenzina la jumătatea lunii.. <ţ> (Eliptic) Ciocanele | ceasornicului] bat sferturile, jumătăţile şi ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de preutate, reprezentînd 1/2 dintr-un litru sau dintr-un kilogram. : Sătul, încălzit de jumătatea de vin, prinse din nou curaj. c. PE1RESCU, c. v. 39. 5. (Mo d.) Claie mică făcută din mai mulţi snopi , aşezaţi unul peste altul în formă de cruce şi cu spicele înăuntru. Holda mîndră.,. Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi, alecsandri, p. m 67. — Variante: (familiar şi regional) juimi (galan, n. i 164), jumătâ (sez. iii 30), jumate s. f. JUaiĂTĂŢÎ vb. IV v. înjumătăţi. JUMULEÂLĂ s. f. Jumulire. JUMULÎ, jumulesc, vb. IV. T r a n z. 1. A curăţa (o pasăre) de pene (spre a o pune la fiert sau la fript pentru mîncarej. Jumulind deasupra căldării cu apă fiartă o găină opărită. STANCU, D. 177. Melinte' Heruvimu se sculase cum s-a crăpat de ziuă, încetinel ca să nu trezească pe nevastă-sa... aţiţă focul, jumuli o găină şi o puse să Jiarbă. uebreanu, r. ii 164. Jumulea o giscă nevastă-mea cînd ai venit d-ta. ISPIRESCU, I,. 368. <$> (Famili..) Giscă (bună) de jumulit —om naiv care poate fi tras pe sfoară, de pe urma căruia se poate profita. Cind le cădea-n palmă cîte-o giscă de jumulit, toată noaptea era mcisă-ntinsu şi băutură la discreţie. VLAliuŢĂ, o. a. 300. + A smulge penele. Trebuie a-i jumuli penele de pe cap. şez. iu 119. + (Rar) A curăţa de păr, smul^înd firele. (Re fl.) Tartorul clipi din ochi, se jumuli de barbă şi-i răspunse. vissariun, B. 253. (Cu schimbarea construcţiei) Palme că-şi trăgea, Păru-şi jumulea. pAsculkscu, L. r. 155. <$■ (Neobişnuit, cu privire la alte lucruri) Cineva jumuleşte pomul de mere. ispirescu, i.. 74. 2. F i g. A despuia pe cineva de bani (mai ales prin mijloace ocolite); a jefui.'Cu directorul cînd juca in apartamentul acestuia, se lăsa jumulit de bani. pas, z. rv 111. Să-i ofere serviciile îm prieteneşti, ca să nu fie jumulit ca toţi străinii care pică în acest oraş. rebrEanu, R. i 24. Dăduse 45' jumulire — 708 — JUNIME nişte hoţi peste tovarăşii Iui şi-i bătură şi-i jumuliră, ŞEZ. vi 151. 3. A jupui de piele, a sfîrtecn. înşfacă iedul de urechi şi-l Jlncăieşte şi-l jumuleşte. . . de-i merg petedle! CREANGĂ, P. 24. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa. . . Ştiu că i-aş cirnoşi şi i-aş jumuli, id. ib. 21. JUMULIRE s. f. Acţiunea de a jumuli; jumu-Ieală. JUMULÎT, -A, jumuliţi, -te, adj. (Despre păsări) Curăţat de pene sau fulgi; cu penele smulse. Ademenea zburătoarele — şi jumulite, nejumulite, ţi le păpa. creangă, p. 247. Căutind apoi prin iarbă, el dete peste păsărică rănită şi jumulită. ODOBESCU, S. III 190. .TUNC, junei, s. m.' Bou sau taur tînăr (între, doi şi trei ani) nepus Ia jug. V. juncan. [Ţapul] se făcuse mare cit un june, cu picioare puternice şi groase şi cu un grumaz care ţinea greutatea unui om. sadoveanu, O. VI 103. Apoi mai vreau. . . De amiaz-un june gras. PĂSCU- i.ESCU, l,. p. 252. Să mîncăm carne de june! jarnîk-bîrseanu, d. 317. JUNCAN, juncani, s. m. Bou tînăr (între trei şi patru ani), june mai mare. în mijlocul acestei mări glodoase era noroit un car înjugat cu o păreche de juncani tinerei, contemporanul, iii 657. Puse plugul la perete, Juncanii la iarbă verde. PĂSCULESCU, i„ P. 25. Dă sare la juncani. şez. iv 233. - JUNCANĂ, juncane, s. f. Vacă tînără (între trei şi patru ani), juncă mai mare. Ia nouă piei de pe juncană. delavrancea, s. 197. JtJNCA, junei, s. f. Vacă tînără (între doi şi trei ani) care încă n-a fătat. V. juncană, j u n i n c ă, june. A dat ursul la juncile noastre! a strigat el. sadoveanu, v. E. 27. în curte, pe lingă două junei şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate pline de vin. NEGRUZZI, s. i 151. (Cu pronunţare regională) Şi de fiecare casă Cîte un miel ş-o giuncă grasă. ALECSANDRI, p. p. 113. JUNCANÂŞ, juncănaşi, s. m. Diminutiv al lui j u n -c a n. Doi juncănaşi, o vacă... delavrancea, S. 4. în urma aceluia venea un alt om cu carul cu doi juncănaşi slabi şi mititei, şez. I 258. juncuşOr, juncuşori, s. m. Diminutiv al lui june. Băiatul meu are şi doi juncuşori frumuşei şi buni. ŞEZ. IV 231. .TlJNCtJŢA, juncuţe, s. y f. Diminutiv al Iui j u n c ă. Spuneţi-mi unde mi-i juncuţa. sbiera, p. 189. JtJNE, -A, juni, -e, adj. (învechit şi regional; despre oameni) Tînăr. Au nu ai fost jună, n-ai'fost tu frumoasă? eminescu, o. i 37. Cei mai juni se apărau cu turbare. negruzzi, S. I 152. P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, Intră o jună doamnă. ai.Kxa.ndrksct;, m. 11. ^ (Rar, despre animale) în tufişurile din colţul sărac al cimitirului încerca în răstimpuri să fluiere un mierloi june. sadoveanu, m. C. 80. (Substantivat) Se făcu un drag de june ca un brad. RETEGANul, p. III 31. în acel echipaj-... -era...şi un june brunet care de pe barbetă şi musteţi se cunoştea că era străin. NEGRUZZI, s. I 37. Alăuta zice din strună: Oh, ce frumuşică jună! Iar toba zice: lasă, lasă, C-o s-o vedem ţi mireasă, pann, p. v. n 111. (în vechea terminologie teatrală) June prim = actor care interpretează roluri de tineri amorezi. + (Substantivat, m.; regional) Holtei, burlac, flăcău. Rău îmi stă june bătrln... Rău îmi stă june cu barbă! jarnîk-bîrseanu, d. 459. JUNÎL, junei, s. m. (învechit şi regional) Diminutiv al lui j u n e; tinerel. Vei vedea... dama cum înalţă spre cer rugi cuvioase Pentr-un junei. negruzzi, S. ii 134. Plean întîi ce mi-şi robea ? Tot junei D-ăi tinerei, Tinerei făr7 de mustaţă, Falnici şi rumeni la faţă. TEODORESCU, P. P. 54. JUNELAŞ, junelaşi, s. m. (Neobişnuit) Tinerel. Să mă mînce-un junelaş. hodoş, r. r. 57. •TUNÎŢE, juneţi şi juneţe', s. f. (învechit) Tinereţe. Sublimul entuziasm al juneţei. odobescu, s. iii 323. [în 1821] în ţară se manifestă una din acele mişcări energice, care arăt juneţea popoarelor şi dorinţa lor de propăşire, bai,-CESCU, o. i 35. Eleganţă şi juneţe, Graţie şi frumuseţe te-ncunjur, te încuniin. alExandrbscu, m. 187. JUNGHÎR, junghere, s. n. (învechit şi arhaizant; şi în forma junghier) Pumnal, stilet. Jderul cel mititel îşi trase de la cingătoare jungherul cuplăsele de corn de cerb şi-i cercă ascuţişul, sadoveanu, V. j. 35. Se depărtau arnătiţi cu fustanelă pipăindu-şi nelipsitele junghiere şi pistoale la brîu. C. PETRESCU, A. R. 8. La brîu [avea] satir şi jungher, odobescu, S. I 65. 4- F i g. Junghi, durere ascuţită. Un jungher ii pătrunse pieptul şi sîngele i se opri la inimă, sadoveanu, m. 120. — Variantă: jutlgllier s. n. JUNGHEl’ORĂ s. f. v. jungliicturii. JUNGHI, junghiuri, s. n. 1. Durere pătrunzătoare, de scurtă durată şi cu apariţie bruscă, de obicei între coaste, la piept sau la încheieturi. Am aicea leacuri multe. De boliţi, pe toţi vă scap. Vindec tuşea, brînca, junghiul şi durerile de cap. EFTIMIU, î. 12. Deodată a simţit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece, Şi s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COŞBUC, P. I 253. Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă, eminescu, o. i 95. 2. (învechit şi arhaizant)" Pumnal, jungher. întinse mîna şi trase dintr-un colţ două junghiuri cu mănuncliele frumos lucrate, sadoveanu, o. vn 20. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur. NEGRUZZI, S. I 148. .TUNGIIIĂ vb. I v. înjunghia. JUNGIIDiR s. n. v. jungher. JUNGHIERE s. f. v. înjunghiere. JUNGHIETOR. -OÂRE s. m. şi f. v. înjungluetor. JUNGHIETÎÎRĂ, junghieturi, s. f.,(Şi în forma jun-ghetură) 1. Junghi (1). Cu florile să-l ştergeţi De junghieturi. TEODORESCU, Pi P. 391. 2. (Uneori determinat prin «gîtului») Articulaţia coloanei vertebrale cu baza craniului; p. e x t. grumaz, gît. Dacă m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupînul Mielu Guşă mi-ar frînge junghietura gîtului. STANCU, D. 379. Capul îi bănănăia într-o parte şi într-alta, de parcă îşi rupsese junghetura. ispirescu, i,. 106. S-a plecat scurt cu bărbia-n piept, parcă i-a trosnit junghetura. CARAGIALE, s. u. 49. — Variantă: junghetura s. f. .TUNGIÎIULEŢ, junghiuleţe, s. n. Diminutiv al lui junghi (1). Am două gliemuleţe creţe, Sînt bune de junghiuleţe (Piperul). PĂSCULESCU, L. r. 94. .TUN GLA, jungle, s. f. Desiş de nepătruns în ţinuturile mlăştinoase din regiunile tropicale ale Africii şi ale Asiei de sud-est. Avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. CAitn, petrescu, u. n. 93. Legea junglei = dominarea violenţei, a forţei brutale în raporturile dintre oameni. JUNÎCA s. f. v. junincă. JUNJE s. f. (învechit) Stare sau vîrstă de june ; juneţe, tinereţe. Nu mai avu [nici un fiu] c-acela ce-n plina lui junie Să moară, de o soartă fatală fu ursit. MACEDONSKI, O. I 256. Toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea. negruzzi, s. I 67. ' JUNÎMIv, junimi, s. f. (învechit) Tinerime, tineret. Mişcarea literară ce s-a produs în. junime de cîţiva ani încoa. macedonski, o, iv 3. Junime scumpă, frumoasă JUNIMISM — 709 — JUPÍNltA auroră A patriei romîrte. KMIXKSCU, o. iv 56. Este o junime unită şi bravă care veghează cu un devotament nemărginit patria in pericol. noLlNTlNKAxr, o. 248. JUSiariSM s. n. Mişcare politică, culturală şi literară din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, avînd ca centru societatea « Junimea » din Iaşi, care pe plan politic apăra interesele moşierimii, iar pe plan literar, sub formula înşelătoare a « artei pentru artă » promovată de conducerea societăţii, tindea să înăbuşe tendinţele progresiste ale literaturii noastre. Junimismul a avut pretenţia, cum am arătat aiurea, că asistă, ca conştiinţă, la fenomenele politice, sociale şi culturale şi că le defineşte din punct de vedere obiectiv, al adevărului pur. IIIKXHEANU, sr. cr. 98. JÜKIMÍST, -Ă, junimişti, -ste, adj. Care ţine de junimism. Alaltăieri luni, a trebuit să se ţină o întrunire publică junimistă. caua.giat,K, o. vii 40. + (Substantivat) Membru al «Junimii » sau, p. ext., al unei fracţiuni a partidului conservator. La 1/13 martie 1867, junimiştii scoaseră la Iaşi revista « Convorbiri literare i. IST. K.I'.K. 411. JUNÎ\CĂ, juninci, s. f. Viţea tînără (între un an şi doi ani) care n-a fătat încă. V. j u n c ă. Ana făcea de mineare, el aşeza juninca şi curăţa coteţul purcelului. v. rom. iulie 1953, 122. Nu se mai gindea la dreptul el pentru pogoanele de zestre. Acelea erau subt puterea lui Ghifă Lungu, care sta asupra lor ca ursul cînd mursecă juninca. Sadoveanu, m. c. 154. Zece vaci şi o junincă Să se ducă la potică! jarnîk-bîrseanu, ». 280. — Variantă: juniori (pXrcui.f.scu, l. i>. 259) s. f. JUNlOB, -OÁIÚ, juniori, -oare, s-, m. şi f. (în opoziţie cu s e n i o r) 1. (Sport) Tînăr. în meciul de deschidere vor juca echipele de juniori. 2. (Atributiv pe lîngă un nume propriu de persoană, în opoziţie cu senior) Fiul (în opoziţie cu tată 1). Popescu-junior. — Pronunţat: -ni-or. — Accentuat şi: (2) júnior. .1UNIŞ0R, junişori, s. m. (Regional) Băiat intre 14 şi,.17 ani; băieţandru, adolescent. Lucrul acasă încă nu sta locului, că copilul cel luat de suflet era acum cotîngan (junişor, prăseau) şi lucra tot lucrul, reteganul, p.’v 82. JUNI’, junturi, s. n. (Rar) Armă de foc. Luă juntul ghintuit Plin cu trei gloanţe d-argint. TEODO-RESCU, P. P. 594. JUPAN. jupani, s. m. (învechit) Titlu dat boierilor romîni (mari dregători). Jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor, ca nişte domni feodali, se ridicau cu banierele şi slujitorii lor. BXr.cESCU, o. i 23. JUPÂNIŢĂ, jtipanife, s. f. (învechit) Titlu dat soţiei jupanului. După cină, boieri şi jupaniţe se prinseră in horă. odoiîescu, s. i 77. Smulse pe biata Ancuţa din zădărnicite îngrijiri ale jupaniţclor curtence. id. ib. 138. jtiPĂ, jupe, s. f. (Franţuzism ieşit din uz) Fustă. O doamnă înaltă, cu o bluză verzuie şi cu jupă. cakaciai.E, m. 170. jupAî, jupăiesc, vb. IV. T r a n z: (Regional) A bate, a lovi. Au prins a-l jupăi. SBIERA, r. 288. <ţ>Intranz. Jupăia-ntr-însul ca-ntr-un snop de paie. şuiera, p. 198. JUPÍ, jiipesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A jupui (1). Să-i jupeşli pielea, iar capul să-l iei aşa întreg. CreangX, p. 225. Trupu-i de pele jupea. AXECSAndri, p. p. 212. «$>• A b s o 1. Luaţi-l şi legaţi-l şi să-mi jupiţi din spinarea. lui de-o păreche de papuci, sadoveanu, O. A. IV 31. Refl. i se jupeşte un fel de pieliţă. ŞEZ. m 205. *0” (Cu privire Ia arbori) Au jupit vro cîţiva tei. sbiera, p. 181. 2. F i g. A jupui (2). Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de pâgtni ce aduci cu măria-ta'f adăugi Spancioc. — Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pe care-i jupiţi voi. negruzzi, s. I 140. Trăind in volnicie ¡i silă [boierii] Jtipesc toată ţara fără milă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 394. JUrlKE, jupiri, s. f. (Regional) Jupuire. JUPÎT, -A, jupiţi, -te, adj. (Regional) Jupuit. Piele jupită. n Iată-l colo jos lungit... Lingă focul de nuiele Unde ard jupiţi de pele Patru miei de la ispas. ALECSANDRI, v. ii 105. -tf- (Substantivat; la vocativ, depreciativ, despre cai) Hi, hi, mînca-v-ar lupii... hi, jiipitulel ALECSANDRI, t. 394. JUPITÓK, -0ÁKE, jupitori, -oare, adj. (Regional) Persoană care jupoaie pielea animalelor. Jupitorul se uită cu uimire în jurul lui; ş-avea parcă un zimbet de biruinţă. sadoveanu, o. ii 487. JUPÎN, juptni, s. m. (învechit) 1. Titlu de politeţe dat persoanelor care ocupau o anumită demnitate sau funcţie înaltă. Jupîn Orheiamt întinse iar cupa peste umăr. sadoveanu, o. vii 158. Măi jupîne pîrcălabe, Tu din lanţuri mă sloboade. Jarnîk-bîrseaku, d. 215. 4-Titlu de politeţe echivalînd cu « domn 1, « cucon ». De vînzare ai oul ăsta, prietene?... — De vînzare, jupîne. ispirescu, I,. 267. Jupîn Dumitrache. . . eu gîndesc că nunta ţi-ai făcut spaimă degeaba. caragiai.e, o. 1 46. (Cu pronunţare regională) Stăi, giupine, nu mai da, Că ţi-oi spune tot ce ştiu. ai.ecsandri, i>. p. 130. -O (în personificări) Deasupra focului domol, Jupinii corbi dau rotocol. hanuş, p. 122. 2. (Uneori in opoziţie cu slugă) Patron. Moşneagul se opreşte, pipăie marfa, se tocmeşte cu jupinii. c. petrescu, s. 46. Neobişnuit cu trebile negustoreşti, părui stîngaci. . . şi tot ce făceam nu plăcea gusturilor jupînului. DEMETRESCU, o. 95. Cum are slugă jupînul îşi are şi el stăpînul. pann, P, v. 11 35. JUPÎNEÂSĂ, jupinese, s. f. 1. (învechit) Soţia unui boier; boieroaică, cucoană. Are boierul o jupîneasă tot ca dinsul. de bună şi de blajină, sadoveanu, O. 1 49. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă. NE-GRUZZI, s. 1 144. Logofăt Solomon Bîrlădeanu şi jupi-neasa sa. id. ib. 318. <$> (Ironic, pentru o fată tînără) Ia poftim de iticalecă pe Bălan, jupîneasă, zise părintele de tot posomorit. creangX, a. 3. Deci... ce te răsteşti aşa la mine, jupîneasă?... Ai uitat cu cine vorbeşti? ALECSANDRI, T. 1 35. Mama nu malasă Să-i aduc leneşă-n casă, Cum eşti tu, măi jupîneasă! jarnîk-bîrseanu, d. 42S. (în personificări) Cinstită jupîneasă Luni, Vorbeşte-Acliim dintre cărbuni, Ian vezi! Ai oameni buni in casă/ coşbuc, r. ir 235. 2. (învechit) Soţia unui negustor, a unui om înstărit. Lasă-mă, jupîneasă. .. in pace; că eu ştiţi ce ştiu eu. crííangX, p. 118. Taci, iadule, jiu crişca, Că destul te-i sătura De juptni cu jupinese Şi de popi cu preotesei JARNÎK-bîrseanu, n. ' 468. 4- Orăşeancă, tîrgoveaţă. Condurul nu se potrivi... la nici o cucoană, la nici o jupîneasă, la nici o fărancă. ISPIRESCU, L. 306. .'!. (în trecut) Femeie angajată pentru a conduce şi supraveghea bunul mers al gospodăriei; menajeră; p. e x t. femeie de serviciu, fată în casă. Ileana s-a învăţat a face serviciul în casă, ca o jupîneasă de la oraş. RE-breantj, R. II 49. In momentul acesta jupîneasa cea răguşită intră cu tava, aducînd dulceaţă şi cafele. CAI A b s o 1. Drum pe-aicea n-a făcut Stăpînirea din trecut, Că domnii cit jupuiră N-au avut de oameni milă: Supt-au ei şi s-au umflat, Dară cale n-au durat! dEşliu, m. 23. JUPUIĂLĂ, jupuieli, s. f. Jupuitură. Tot trupul i-era numa jupuieli şi bube din pricina scărpinăturilor şi necurăţeniei. caragiale, o. i 304. JTJPUIĂT, -Ă adj. v. jupuit. JUPUÎRTI, jupuiri, s. f. Acţiunea de- a j u p u i şi rezultatul ei. JUPUÎTVs. n. Jupuire. Fereşte coşitul şi jupuitul obrazului. piscupeşcu, o. 300. JTJPUÎT2, -A, jupuiţi, -te, adj. 1. (Despre piele) Luat, tras de pe corp; (despre oameni sau animale sau despre .părţi ale corpului) cu pielea luată. [Epizootia] se poale propaga... prin resturile animalelor moarte, prin pielea lor jupuită proaspătă. I. IONESCU, D. 479. Ieşi in urmă d-acei nerozi copii tras, Jupuit, ca vai de dinsul, la picioare, mîini şi nas. pann, N. H. 5. Persoană juridică = organizaţie cu patrimoniu propriu şi organizare de sine stătătoare care, în vederea realizării unui anume scop, se bucură de capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, ' putînd sta, în nume propriu, în justiţie. JURIDICÎŞTE adv. Din punct de vedere juridic. JURISCONSULT, jurisconsulţi, s. m. 1. Specialist în ştiinţele juridice, de mare autoritate, care este consultat în probleme de drept. Scot o revistă juridică... Am scris deja la vo zece jurisconsulţi. . : Toţi mi-au făgăduit concursul lor, doi din ei mi-au şi trimis cile un articol, vlahuţă, o. a. i 224. 2. Specialist în ştiinţele juridice angajat într-un oficiu juridic pentru rezolvarea lucrărilor de specialitate şi susţinerea intereselor instituţiei în faţa justiţiei sau a altor organe de stat. JURISDICŢIE, jurisdicţii, s. f. Putere, competenţă a unui judecător sau a unei instanţe de a judeca, de ă rezolva un litigiu, de a dezlega o pricină; p. e x t. teritoriu în care un judecător sau o instanţă judecătorească îşi exercită acest drept. — Variantă : jurisdicţiiinc (pronunţat -ţi-u-) (kogăl-NICEANU, S. a. i64) s. f. JURISDICŢIONĂL, -Ă, jurisdicţionali, -e, adj. (Rar) Privitor la jurisdicţie. Atribuţii jurisdicţionale. — Pronunţat: -ţi-o-. JURISDICŢltJNE s. f. v. jurisdicţie. JURISPRUDÎKŢĂ, jurisprudenţe, s. f. 1.. Soluţie dată cu prilejul dezlegării unei cauze ' de către tribunale sau alte organe de jurisdicţie, prin interpretarea, unei norme prevăzute de lege sau de alt act normaţiv ori, în lipsă, prin determinarea normei juridice aplicabile cazuluj, cu ajutorul principiilor legislaţiei. 2. Totalitatea hotărîrilor pronunţate de unul sau mai multe tribunale ori alte organe de jurisdicţie, privitor la o anumită materie juridică. 3. (învechit) Ştiinţa dreptului. Era un om versat în jurisprudenţă. NEGruzzj, S; 1-333. JURÎST, jurişti, s. ni. Persoană care se îndeletniceşte în mod profesional eu dreptul sau care întruneşte condiţiile cerute de lege pentru aceasta; (învechit) student în drept. Juriştii au datoria de' a elabora lucrări care să arate rolul statului şi dreptului în dezvoltarea bazei socialiste in ţara noastră, rolul dreptului în lichidarea rămăşiţelor capitaliste din economie, din conştiinţa oamenilor, contemporanul, S. II, 1954, nr. 389, 5/5. Tu, Costea, în calitate de viitor jurist, eşti cel mai in măsură s-o ştii. C. PETRESCU,. c. v. 92. JI5RTU, jurii, s. n. 1. Comisie de specialişti desemnaţi-sau aleşi pentru clasificarea candidaţilor sau. a concurenţilor şi pentru decernarea unor premii la concursuri, expoziţii, competiţii sportive etc. Pentru a nu greşi in aprecieri, juriul a organizat o audiţie colectivă, la care au fost invitaţi - muncitori Jruntaşi. in producţie, dirijori de coruri, critici şi reprezentanţi ai ansamblurilor, artistice din capitală, contemporanul, S; II, 1954, nr. 380, 2/1.' 2. Totalitatea juraţilor1 (1). Juriul a dat verdictul. — Pronunţat: -riu. JURNĂL, jurnale, s. n. 1. Ziar, gazetă. V. foaie (3). Ţinta dcestui jurnal [«Popolul suveran »] este o. sprijini drepturile poporului romin. BOLINTINEANU, -o. 247. Povestea asta se tipări... mai mult ca să împle JURNALIST — 712 — JUSTIŢIE coloanele jurnalului, NECRUZZI, S. I 94. Găsim intr-un jurnal aducerea aminte a adunării de la Blaj. RUSSO, S. 67. + (Adesea determinat prin « de modă » sau * de mode ») Publicaţie periodică care conţine desene şi tipare de costume, rochii etc., însoţite de un text explicativ. Profilu-i fin cu barbişon brun, buzele-i subţiri. . . întreaga-i înfăţişare de om mărunt, nervos, îmbrăcat după ultimul jurnal, contrastau. . . cu toată ¡leahta de boemi care se adunau la sfarţari in cafenelele bucurestene. SADOVEANU, E. 172. Nu-l recunoştea în tînărul acesta cu haină croită după ultimul jurnal. C. PETRESCU, c. V. 334. + (Uneori determinat prin <• de actualităţi») Scurt film de cinematograf care prezintă aspecte actuale din viaţa politică, culturală, sportivă etc. 2. însemnări zilnice ale unei persoane cu privire la fapte şi întîmplări din viaţa obişnuită; însemnări zilnice ale unor observaţii ştiinţifice. Fetiţa a notat cu creionul, în jurnalul ei. . . istoricul familiei. STANCU, u.R.s.s. 134. Pot să le asigur că există undeva un jurnal al existenţei dumitale. c. petrescu, c. v. 282. [ Văcă-rescu] întreprinse scrierea aceasta istorică in exilul de la Nicopole st de aci înainte, o urmă mai mult ca un jurnal al său privat. ODOBESCU, S. I 315. <$> Jurnal de călătorie = însemnări făcute zi cu zi despre celc văzute într-o călătorie. Jurnal de bord = registru în care se consemnează fapte care interesează mersul unei nave. 3. (Contabilitate) Registru pentru înscrierea zilnică . a operaţiilor băneşti. 4. încheiere scrisă dată împricinaţilor de o instanţă judecătorească, p. e x t. de o autoritate. <$* (Ieşit din uz) Jurnal al Consiliului de Miniştri = hotărîre a Consiliului de Miniştri în legătură cu problemele administrative. JURNALIST, jurnalişti, s. m. 1. (Rar) Persoană care lucrează în redacţia unui jurnal (1); ziarist, gazetar. Aflase mai apoi că a devenit jurnalist cti mare trecere. C. PETRESCU, c. v. 62. 2. Vînzător de ziare. JURNALISTIC, -A, jurnalistici, -e, adj. Care se referă la presă; ziaristic, gazetăresc. Un zgomotos succes jurnalistic. c. PETRESCU, c. v. 244. JURNALISTICĂ s. f. Profesia de jurnalist ; ziaristică, gazetărie; (rar, colectiv) ziare, reviste. Cumpăr o bibliotecă întreagă de cărţi în felurite jargonuri, istorie, poezie, jurnalistică. RUSSO, o. 170. JURUBÎŢA, jurubiţe, s. f. Legătură făcută din fire textile (care reprezintă a şaptea parte dintr-un scul) de aţă, mătase, lînă etc. E netoarsă [mătasea brîuluij numai trasă-n jurubiţe Si ţesută cu beteală de argint in patru iţe. DAVILA, V. V. 75. JURUl’, jitruiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit şi regional) A făgădui în mod solemn, a promite să faci pe voie cuiva sau să dai cuiva ceva. V. jura. Mai bine i-ai da partea pe care i-ai juruit-o. SADOVEANU, r. îl. 74. îţi mărturisesc greşeala me si îţi juruiesc că de acum nu voi mai face aceste răle lucruri. kogXlniceanu, S. 115. (Cu pronunţare regională) îmi giuruise, că m-aşteaptă, Plingînd mi-a spus-o fata, zău! pXun-pincio, p. 58. + A făgădui (de soţie). Mi-au fost juruită mie Din mica copilărie. SEVASTOS, c. 279. -4- Refl. A se lega prin jurămînt. Cine-a zice Niţu vine Da-i-as tot ce am pe mine; Cine-a zice c-a venit Da-i-as ce m-am juruit, alECSAndiu, t. 1577. JURUl2, juruiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A face să se învîrtească în cercuri. (Cu pronunţare regională) Viscolul giuruia des folostină înflorită, ca nişte rotocoale de hîrtie albă. DELA.VRANCKA, s. 181. JURUlNŢĂ, juruinţe şijuruinţi, s. f. (învechit) Făgă-duială solemnă; jurămînt. Ai ademenit-o cu juruinţi mincinoase. NEGRUZZI, S. I 19. . JURUIT, -Ă, juruiţi, -te, adj. (Regional) Făgăduit, promis; făgăduit ca soţ (sau soţie). Este-un cuţit mistuit De la mă-ta juruit. BIBICESCU, P. P. 324. JURUITĂ, juruite, s. f. (învechit) Promisiune, făgă-duială; lucru promis. Au si primit nu numai juruita, ci încă si dte un bacsis bun. SBIERA, P. 69. JUST, -Ă, juşti, -sie, adj. 1. Aşa cum trebuie să fie; potrivit, corespunzător. V. corect. Forţa partidului constă în aceea că el înfăptuieşte o politică justă, bazată pe învăţătura marxist-leninistă, pe cunoaşterea legilor economice obiective, scînteia, 1953, nr. 2690. -if- (Adverbial) procedat just. 'i. Conform cu dreptatea, cu adevărul; drept, adevărat, întemeiat. Argumentări juste, a Autorul ridică o serie de probleme. . . fi face o serie de observaţii juste. L. ROM. 1953, nr. 4, 82. + (Despre persoane) Care acţionează şi judecă în conformitate cu dreptatea; drept. Vă stiu om just. SADOVEANU, B. 132. > JUSTEŢĂ s. f. v. justeţe. JUSTEŢE s. f. Calitatea, însuşirea a ceea ce este just; adevăr; dreptate. [DosarulJ de la districtul Botoşani ocupă, după părerea mea, rîndul intîi sub raportul justeţei observaţiunilor. odobescu, s. ii 161. + Precizie, exactitatc, corectitudine. Studiile sale de anatomie, bazate pe disecţia cadavrelor, au o precizie şi justeţe care stîrnesc şi astăzi admiraţia oamenilor de ştiinţă, v. rom. mai 1952, 273. — Variantă: justeţii (ai,ecsandri, s. 26) s. f. JUSTIFICĂ, justific, vb. I. 1. T r a n z. A arăta că ceva este just, drept, legitim; a îndreptăţi, a motiva. Trebuia să ne justificăm prezenţa. ibr&ileanu, a. 120. 2. R e f 1. A se dezvinovăţi, a se disculpa : a da explicaţii cu privire la o atitudine, o acţiune etc. La chemările, pe care le ghicim violente, ale lui Gh. Eminovici, Eminescu răspunde într-un tirziu, justifieîndu-se cu oarecare humor. CĂWNESCU, E. 237. 3. T r a n z. (Cu privire la bani, cheltuieli, materiale etc.) A dovedi întrebuinţarea legală a unor sume, materiale etc. JUSTIFICABIL, -Ă, justificabili, -e, adj. Care poate fi justificat. JUSTIFICĂRE, justificări, s. f. Acţiunea de a (s e) justifica şi rezultatul ei. Justificarea unei absenţe. JUSTIFICĂ'!', -Ă, justificaţi, -te, adj. Dovedit ca just, drept, legitim, îndreptăţit. Rezervă justificată. JUSTIFICATIV, -Ă, justificativi, -e, adj. Care serveşte pentru a justifica, a dovedi ceva. Actele justificative de plata drepturilor de asigurare se.. . păstrează de conducerea cooperativei, prin contabilul şef. COL. HOT. disp. 1953, nr. 82, 1395. Se întocmeau. . .planuri de exploatare şi de trezorerie, se întocmeau acte justificative şi se încasau bani. GALAN, B. I 60. ' JUSTIŢIĂUIL, -Ă, justiţiabili, -e, s. m. şi f. Persoană care apare ca parte într-un proces. Urmăream, injustiţia-bilii mei, zguduirea sufletească... şi făgăduinţa de îndreptare. Galaction, o. i 28. JUSTIŢIE s. f. 1. Ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti; sistemul de funcţionare a acestor instanţe. Ministerul Justiţiei, a Justiţia vremii, aservită claselor exploatatoare, este de asemenea un subiect de predilecţie al lui Caragiale. v. ROM. ianuarie 1952, 232. <^> E x p r. 4 chema (sau a sc prezenta) în faţa justiţiei = a cita (sau a se prezenta) la judecată. A atnca ÎU justiţie v. ataca. 2. (în limbajul curent) Echitate, dreptate. în romane, tragedii, poeme, balade, acest poet [Puşkin] nu încetează o JUVAER — 713 — JUXTĂ clipă de a avea in vedere adevărul, justiţia şi libertatea. SAD0VEAN17, E. 209. JUVAÎR s. n. v. giuvaer. JUVA.ERGÎU s. m. v. giuvaergiii. JUVAŢ, juveţe şi juvăfuri, s. n. Laţ la capătul unei funii, pentru a prinde un animal sau pentru a spînzura pe cineva; ştreang. Ţine calul de juvăţ. a Duma puse juvăful în gitul moşneagului, camii.ar, n. i 206. Apropiin-du-se de laturi, amîndoi fraţii zvîrliră juvăiţurilc. Calul tinărului cu coif de argint fu smucit îndărăt şi căzu. sado-ykanu, . J. 192. Şi s-aude că acuma s-a a^zat putere mare la domnie, de-i sparge pe cei ce săvirşesc blăstămăţii; ş-or pieri §i bieţii noştri feciori în furci, cu juvăţ dc gît. ■ id. N. r. 376. •IUVÎiLN'K!, juvelnice, s. n. Construcţie dc seînduri, nuiele sau stuf, folosită pentru a păstra viu mai mult timp peştele pescuit. Juvchiicul... se cufundă pe Ungă maluri in apă pe 3 sferturi, lăsiiidu-igura afară. anTipa, r. 535. JUVENÎL,-A, juvenili, -e, adj. (Uneori cu nuanţă ironică) Tineresc. Se pregătea cu naivitatea juvenilă să-i combată argumentele. C. MîTRESCU, A. 318. O scăpare ce-i mai aminteşte încă visurile liu juvenile, încordarea lui, viziunile fulgurante ce i-au trecut odată prin minte. ANOinci,, vu. 69 .Douămodeluri [de statui ale Dianei] caracterizate unul prin graţia corectă ¡i prin vigoarea juvenilă a antichităţii, celalt prin eleganţa mai răsfăţată şi mai somptuoasă a Renaşterii, odobkscu, s. m 58. JUYETE, juveji, s. m. Pejte mărunt, dc oricc specie. De primăvara pînă toamna tîrziu, cu tîrbocul, pe malul băltii, prinde juveţi şi cu asta se hrăneşte. si'.YNCU, d. 314. Toată apa că-mi vîna. Ziua şi noaptea tot da, Nici juvete nu prindea. PĂscui.Esctj, r„ p. 176. JUXTALINIĂR, -A. juxtaliniari, -e, adj. (Mai ales în c x p r.) Traducere juxtaliniară — traducere literală a unui text, orînduită pe două coloane, astfel ca fiecare cuvînt al traducerii să se afle în acelaşi rînd cu cuvîntul respectiv al originalului (după ce, în prealabil, s-a procedat hi' schimbarea ordinei cuvintelor din original în conformitate cu topica limbii în care se traduce). JUXTAPÎJMi, juxtapun, vb. III. Tranz. A pune ceva alături, unul lingă altul; a alătura. JUXTAl’lÎNiîRE, juxtapuneri, s. f. Acţiunea de a juxtapune şi rezultatul ei; alăturare. + (Gram.) Alăturare, fără ajutorul vreunei conjuncţii, a două propoziţii care se află, în ceea ce priveşte sensul, într-un raport dc coordonare sau de subordonare. JUXTAFIJS, -A, juxtapuşi, -se, adj. Pus alături, unul lingă altul; alăturat. -£- (Gram.) Legat prin juxtapunere. Propoziţii juxtapuse. Cuvinte juxtapuse. JUXTĂ, juxte, s. f. (în limbajul şcolarilor) Traducere juxtaliniară a textelor greceşti şi latineşti. — Variantă: Juxtă s. f. IC K s. m. invar. A treisprezecea literă a alfabetului; este consoană oclusivă palatală surdă înainte de e, i şi consoană oclusivă velarâ surdl înaintea celorlalte vocale, înaintea consoanelor sau Ia sfîrşit de cuvînt. KAKl adj. invar. De culoare cafenie cu nuanţă galben-verzuie (obişnuită pentru uniformele militare). Veston kaki. — Variantă: kakiu, -ie (camii.ar, n. ii 50) adj. KAKÎU,-lE adj. v. kaki. KĂLIU s. n. Potasiu. KANTIĂN, -A, kantieni, -e, adj. Care se referă la filozofia idealistă a lui Kant. — Pronunţat: -ti-an. KANTIANISM s. n. Sistem filozofic idealist, iniţiat de Kant, care recunoştea existenţa lumii materiale în afara conştiinţei, dar nega posibilitatea de a o cunoaşte. — Pronunţat: -ti-a-, KÎLO s. m. (Rar) Kilogram. Un kilo de zahăr. KILOCALORÎE, kilocaîorii> s. f. Unitate de măsură a cantităţii de căldură, egală cu o mie de calorii. KILO GRĂM, kilograme, s. n. 1. (în terminologia ştiinţifică, de obicei şi în forma kilogram-masă ) Unitate fundamentală de măsură pentru masă în sistemul metric; (sens curent) unitatea cu care se măsoară greutatea obiectelor. Fiecare kilogram de bumbac, fiecare kilogram de lină, fiecare fus de piele economisit înseamnă produse de larg consum date in plus pentru satisfacerea nevoilor oamenilor muncii, scînteia, 1954, nr. 2879. + Compus : kilogram-forţă = unitatea de măsură a forţei, a cărei valoare este egală cu greutatea prototipului internaţional de masă, măsurată în vid, la acceleraţia pămîntească normală. 2. (Impropriu) Litru. Un kilogram de vin. Un kilogram de lapte. — Scris şi: chilogram. KII.0 GIÎAM.M KTIU', kilogrammetri, s. m. Unitate de măsură pentru lucru mecanic, egală cu lucrul mecanic efectuat pentru ridicarea unei greutăţi de un kilogram la înălţimea de un metru. — Scris şi: chilogrammetru. KILOLÎTRU, kilolitrij s. m. Unitate de măsură pentru capacităţi egală cu o mie de litri. Doi kilolitri de benzină. — Scris şi: chiloliiru. . KILOMETRĂ, kilometrez, vb. 1. Tranz. A marca cu borne kilometrice sau hectometrice distanţele de-a lungul unei căi de comunicaţie. • — Scris şi: chilometra. KILOMETRAJ, kilometraje, s. n. Distanţa în kilometri dintre un punct al unei căi de comunicaţie şi un punct de plecare măsurată în lungul acestei căi. + Distanţa în kilometri parcursă de un vehicul într-un anumit timp. Automobilul a realizat astăzi un kilometraj mare. + Instrument de măsură montat la unele vehicule, pentru a înregistra distanţele parcurse de vehicul sau viteza de deplasare. V. vitezometru. — Scris şi: chilometraj. KILOMETRIC, -A, kilometrici, -e, adj. De kilometru, care indică kilometri. Piatră kilometrică. + F i g. Foarte lung, interminabil. Discurs kilometric. — Scris şi: chilometric. KILOMETRU, kilometri, s. m. Unitate de măsură a lungimii, egală cu o mie de metri. Au participat scriitorii §i actorii cei mai de seamă ai Uniunii Sovietice, unii veniţi de la depărtări de mii de kilometri, stancu, u.r.s.s. 78. — Scris şi: chilometru. KILOWĂTT, kilowaţi, s. m. Unitate de măsură a puterii egală cu o mie de waţi. KILOWĂTT-ORĂ, kiloioaţi-oră, s. m. Unitate de măsură a energiei, egală cu energia pe care o debitează un generator sau o consumă un receptor, dacă dezvoltă puterea de un kilowatt în timp de o oră. KDÎESC6P, kinescoape, s. n. Tub de raze catodice, folosit la reproducerea imaginilor în televiziune. KIR s. m. v- chir. KISELGUR s. n. Sediment consolidat format din depunerea cochiliilor unor alge microscopice monocelulare; pămînţel. KOI.A s. m. Arbore tropical al cărui' fruct în formă de nucă conţine multă cafeină şi se întrebuinţează în medicină şi în industria alimentată. KREPTON s. n. Element chimic din familia gazelor rare. L L s. m. invar. A paisprezecea literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; esté o cbnsoană laterală, dentală sonoră. . LA1 prep. A. I. Introduce un complement circumstanţial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai ştia ce are la casa lui. CREANGX, p. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămint dormea ţinindu-şi căpătii mina cea dreaptă. EMINESCU, o. i 142. O privea stind la capul ei. NEGRUZZI, s. I 60. <0> (învechit şi popular înaintea numelor de ţări, azi înlocuit prin « în ») La Moldova cea frumoasă Viaţa-i dulce şi voioasă! alecsandri, . o. 100. + (Complementul sau atributul arată poziţia) Casa este aşezată la drum. a în faţă, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. vlahuţA, o. a. in 5. + (Complementul arată locul unde se petrece o acţiune) Albinele şi-au început dulce zumzet la copacii timpurii. sadoveanu, o. vi 399. La teatru se făcea o pregătire neobişnuită: toţi lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, o. 130. IComplementul arată în acelaşi timp şi obiectul unei acţiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul,arată direcţia sau ţinta unei mişcări sau a'unei acţiunii Moş Petrache avea o manta de aba roşie de ploaie şi tocmai • venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua, hogaş, dr. ii 148. Pasărea.. . la ceruri zboară. Ai,ECSANDRi, p. i 139. Se întoarseră la locul luptei. bXxckscu, o. n .258. De-ar fi noaptea ca ziua Aş trece la Moldova. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 141. (După verbe ca « a privi ») înfricoşată, îşi arunca ochii cu speranţă la doctor. barT, E. 387. Se uita galeş la dînsul. ISPIRESCU, h. 34. 8. (Complementul arată o limită în spaţiu) Păru-i ajunge la călcîţe. EMiNESCU, o. I 95. + (Complementul arată limita' unei acţiuni) Crîncene gloate_ Cu inima iască şi cuţitul la oase. DEŞUU, G. 23. Şi le zicea el, versurile acestea, intr-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. s'ATDoiteAirü, o.- ii 6. 4; (Complementul arată distanţa) La un pas de el, văzu un. soldai mort. Camilar, n. i 58. 5. (în loc; a d y.) la deal v. deal. La vale v. val e. La îndemînă v. îndemînă. Ia «m Ioc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stingă v. s t în g. La umăr v. umăt. II. Introduce un complement circumstanţial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, .perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, invăliţi în cojoace, sado-veantj, B. 68. Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu sic. CREAngS, p. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. iii 445. Văduvă de doi bărbaţi la 21 de ani. negruzzi, s. i 57. Adună la tinereţe ca să ai la bătrî-neţe. (învechit şi popular, cu complementul «ceasul* sau «ziua») Mulţumesc... că nu m-a lăsat să pier la cea- sul naşterii, ispirescu, l,. 56. La ziua judecăţii.. . iar ne vom intilni. negruzzi, s. i 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. creancX, p. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Şi la anul să trăiţi, alecsandri, p. p. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. negruzzi, S. I 248. Da la noapte ce să faci? bibicescu, p. P. 182. Loc. a d v. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim; E x p r. La mulţi ani == îţi urez să trăieşti mulţi ani. La mulţi ani cu sănătate! TEODORESCU, p. p. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Seducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă griul de-i copt. ŞEZ. iii 242. Şi apoi, mergmd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mina. TEODORESCU, p. v. 139. (întărit prin « o dată », « tot », « fiecare ») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. c. petrescu, S. 169. De la Scărlat nu ştiam nimic, jiindcă el scrie o dată la o lună. id. î. îl 235. Găseşte din intîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la şepte ani 0 dată. creangă, p. 218. 4. (în expresii şi locuţiuni) La început v. început. La sîîrşit v. s f î r ş i t. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri?=la ce oră ? IU. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Icoatiă-ntr-un altar s-o pui La închinat, coşbtjc, j\ I 53. Cine-i tînăr şi voinic Mere noaptea la ciştig. JARNiK-BÎRSEANU, D. 286. L o c. a d v. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAiniAR, TEM. 29. La ce-ţi trebuie s-o ştii? EMINESCU, N. 18. IY. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura in poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşealei iui. negruzzi, S. I 143. + Sub acţiunea, în prezenţa. Teaca neagră, ferecată în alamă şi înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. ' Sadoveanu, 6. 1 480. Albele-i cosiţe strălucesc la lună. bountineanu, o. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate, marian, s; 57. <£> Loc. a d v. La pas V. pas. Expr. A îi (sau a se avea, a îi certat) (ii cufito (cu cineva) v. cuţit. 4" (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. Expr. La pre$ sau la preţul de == cu preţul, pe preţul, pentru preţul. Am vîndut merele la preţul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la maşină. 16 — LABĂ Vil. (Introduce un complemcnt dc relaţie) Adună pasările celc mai agere la zbor. ispirescu, i„. 75. De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. CREANGĂ, i\ 150. Străin la vorbă şi la port Luceşti fără de viaţă. eminescu, o. i 171. Amindoi ne potrivim.. . şi la ochi şi la uitat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 49. vni. (Introduce un complement indirect) Cit mac e prin livezi Atîţia ani la miri urez. coşbuc, p. i 59. A mea viaţă la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, o. i 93. Jar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A. căzut o stea. alecsandri, r. p. 3. Să dea la boi de mîncare. jarnik-bîrseanu, d. 514. (După verbe ca <- a gîndi») Cind mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească. .. parcă-mi saltă şi acuma inima de bucurie, creangă, a. 33. Şi privind* păienjenişul din tavan, de pe pilaştri, Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri, eminescu, o. i 140. + (învechit şi popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. creangă, p. 258. De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. a Să-mi dai la vită cile un leu. ŞEZ. v 46. IX. (Pierzîndu-şi calitatea de prepoziţie) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie — rar — subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mişca, czj Minca calul la jar mai pogan de cum ar minca alţii ovăz. RETEGANUL, p. ii 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Şi mănîncă fata la plăcinte şi mănîncă, hăt, bine, CREANGĂ, p. 290. Ei tăia la turci, tăia Pin'ce bine ostenea. alecsandri, p. p. 146. Croieşte la minciuni. NKGRUZZi, s. li 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amindoi oameni la 40 de ani. saiiia, u.r.s.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ispirescu, m. v. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri, contemporanul, iii 824. (De- obicei urmat de « vreo » sau precedat de « aproape », « ca ») Cîţi să fi fost?... — Păi, la vreo două sute. PAS, z. iv 265. Nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. Iî. în prepoziţii compuse. I. Dc la. 1. (Introduce un complement circumstanţial de îoc care exprimă punctul de plecare al unei acţiuni în spaţiu) Nu vine nici un băiat de la oraş. STANCU, d. 41. De sus, de la postul de observaţie al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mişcările, c. petrescu, a. 312. începea să-şi scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui, sahia, n. 66. «$> (în corelaţie cu « pînă la» sau «la»). Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acţiuni în timp) Dc la adormirea bătrhiului Ştefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră şaptezeci şi doi de ani. SADOVEANU, N. p. 5. <§■ Loc. a d v. Do Ia o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă şi mie un buhai; ori de nu, batir un harapnic. — Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata de la o vreme, creangă, a. 41. Şi mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăţie, id. p. 216. (în corelaţie cu «pînă la » sau «Ia») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit şi domniile lor vremea şi au aflat de la gîşte cum că se schimbă, sadoveanu, n. p. 311. Sînge din singele ei şi carne din carnea ei am împrumutat; şi a vorbi de la dînsa ani -învăţat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mină tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. eminescu, o. iv 333. De la puterea otomană să nu aşteptaţi nimic mai mult decît înjosire, decît umilire, odobescu, s. ni 432. Nu ţi-e milă şi păcat! De la părinţi m-ai luat Şi-n răi codri m-ai băgat! alecsandri, p. p. 17. 4. (Introduce un complement circumstanţial de mod, în ! o c. a d j.) Dc In sîllO = fără ajutorul nimănui, neîn- demnat de nimeni, cu propriile forţe. Naţiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce~se vedeau siliţi a face părinţii noştri, odobescu, S. nr 435. 5» Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenţei) De cind tc-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. davidoglu, M. 26. Ăsta-i lle Caraiman de la Runc, tovarăş de cărăuşie cu mine. sadoveanu, n. p. 15. b) (Atributul exprimă provenienţa) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeţi, Numai flori înveninate De la Gangele măreţ, eminescu, O. i 236. c) (Atributul exprimă apartenenţa) Scîrţie-n vint cumpăna de la fintină, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stînă. eminescu, o. i 231. ^ Loc. adv. Dc Ia început v. început. Dc la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanţă de aproximaţie, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Să-i duci. . . pe la iarmaroace. CREANGA, P. 109. Cine eşti, de unde eşti? Pe la noi ce rătăceşti? ALECSANDRI, p. ii 11. 2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Aseară pe la sfinţit Cu alta te-ai întîlnit. jarnîk-bîrseanu, d. 247. IIT. Pînă Ia. 1. (Introduce un complement circumstanţial de timp care arată durata, extensiunea în timp/ Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Humuleşti, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut, creanga, a. 71. Ţi-ai luat urît pe-o noapte Şi ţi-o fi pînă la moarte. jarnîk-bîrseanu, d. 247. 2. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul. CREANGĂ, p. 28. 3. (Introduce un complement circumstanţial de mod, în e x p r.) (Toţi) pînă la unul ~ absolut toţi. LA2 s. m. invar. (Muz.) Treapta a şasea din gama do major; sunetul şi nota corespunzătoare după care se acordă instrumentele sau se orientează cîntăreţii pentru a găsi tonalitatea. LA3. Iau, vb. I. T r a n z. (Popular) A spăla (mai ales pe cap), a scălda, a îmbăia. Ea ne cocea pînă acuma pînea. Mă la pe mine. sadoveanu, p. m. 246. îl lă in toată sîmbăta cu fel defel de buruieni. SEVASTOS, N. 4. Face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare... lă purcelul, îl scaldă, creangă, p. 76. Latt copilul, îi dau ţiţă. alecsakdri, p. p. 308. E x p r. Lă-mă-mamă (cu valoare de substantiv) = om prost, nătîng, lălîu. Măritată de curînd după un văduvoi bătnn ş-wt « lă-mă-mamă ». creangă, a. 96. Dacă găseşte vreun lă-mă-mamă... Nu vede, n-aude şi nu-i bagă seamă, pann, p. v. ii 97. Refl. Ileana pe cap se la. bibicescu, P. P. 271. — Forme gramaticale: prez. ind. Iau, lai, lă, lăm, laţi, Iau, part, lăut.—Prez. conj. pers. 3 şi: să leie (CREANGĂ, V. 289). LÂBA, labe, s. f. 1. Partea piciorului dc la gleznă în jos, la om şi la animalele patrupede; partea piciorului pe care calcă păsările palmipede. Bozan avea picioarele înfăşurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi, stîngul numai laba. SAHIA, N. 34. Rupsei o bucată de mămăligă ş-o aruncai cînelui care stătea pe labe mai departe. hogaş, M. N. 70. Ursul începu a striga: Nu mă omori... ci mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat în labă. ispirescu, l. 326. în viaţa mea n-am mîncat labe de pui! caragiale, o. iii 32. Compuse: . Jaba- gîştei v. g î s c ă ; laba-mîţei = a) ciupercă comestibilă care creşte pe trunchiul arborilor" bătrini din păduri (Clavaria coralloides) ; b) creasta-cocoşului (Clavaria flava); lalm-msuhii — nume dat mai multor specii dc ciuperci care crcsc prin pslduri (Clavaria). •+ Picior LADIAL — 717 — LACĂT (mai ales la cline, urs, lup, pisică). Cînd se întoarse la pivniţă, pe trei labe şi cu mare greutate, [căţelul] nu mai găsi acolo decit vreo cifiva bătrîni. o.\ i.action, o, i 311. Cinta jucîndu-şi ursul... Arţistu-n patru labe, maestrul în' toiag. DEMETRESCU, o. 66. Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă. EMiNESCU, o. i 84. <0* E x p r. (iii botul pc labe = (despre cîini) culcat cu botul pe labele dinainte. [Ogarul] dezamăgit se întoarse la loc, cu botul aşternut pe labe. c. tetrescu, î. i 17. A pune cu botul pe labe v. bot. (Rar, la insecte) I se mişcau braţele, ca nişte labe subţiri de lăcustă. dumiTriu, n. 219. 2. (Familiar) Mînă. -0* E x Pr- J\ (Pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a prinde, a înhăţn, a pune mîna pe cineva sau pe ceva. Mă, să nu pun laba pe voi! sadoveanu, o. vi 255. A-i încăpea (sau n-i cădea) în In bă = a prinde, a pune mîna pe cineva. Aşa-i că mi-ai căzut în labă, etne de zmeu ce eşti! crEangX, o. a. 280. A bate laba (cu cineva) v. bate (I 1). LABIĂL, -Ă, labiali, -e, adj. (Despre un sunet vorbit) Care se emite cu participarea buzelor la articulaţie. «Ou şi cu» sînt vocale lăbiale, iar «/», «>«» şi «p* sînt consoane labiale. F i g. M-am rătăcit... în labirintul cărţilor. GAr.ACTiON, o. i 9. Sadi-n frumosul labirint Făcut-a roze să-nflorească. macedonski, o. i 192. Aş vrea... Să văd, ce eu atîta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint. EMINESCU, O. I 6. 2. Dispozitiv format din camere foarte strimte prin care e constrîns să treacă un fluid pentru ca, parcurgînd un drum lung, să-şi micşoreze viteza. S. Partea cea mai profundă a urechii alcătuită din oase şi din membrane. LABIRINTIC, -Ă, labirintici, ~e, adj. (Rar) De labirint, ca de labirint; întortocheat. Sînt fericit de-a videa pe fiul lui C. Negruzzi preferind cîmpul deschis şi înflorit al literaturii la viziunea labirintică, a justiţiei, at.kcsandrt, S. 66. LABOĂRE s. f. (Latinism ieşit din uz) Muncă. Ceea ce treizeci de ani de... studii şi de laboare nu fuseseră în stare să facă, au făcut cîteva nopţi. m. i. caragialE, c. 106. Laboarea ce se impunea acelora nu a fost mai puţin titanică, MACEDONSKI, o. IV 116. Arătau mai multă bunăvoinţă. .. pentru aşa ingrată laboare. ODOBESCU, s. ii 327. LABORĂXT, -A, laboranţi, -te, s. m. şi f. Persoană, cu o pregătire medie, specializată în experienţe şi lucrări de laborator. LABORATOR, laboratoare, s. n. Local sau încăpere prevăzută cu instalaţii speciale, aparate şi instrumente, pentru experienţe ştiinţifice şi lucrări practice în domeniul ştiinţelor experimentale şi al tehnicii sau pentru prepararea unor produse de uz comun. îşi lipi obrazul de fereastra laboratorului oţelăriei şi părăsi platforma. CătvugXru, o. p. 120. Un cartier întreg din Leningrad e rezervat laboratoarelor şi clinicelor medicale, stancu, U.R.S.S. 127. Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă, barT, E. 219. <$> F i g. Nu putem intra aici, în amănunt, în descrierea laboratondui de creaţie al lui Caragi-ale. I<. ROM. 1953, nr. 1, 53. Ţara Făgăraşului este un vast laborator de poezie populară, bogza, c. o. 275. — Variantă: laboratâriil, laboratorii (bogza, c. o. 230), s. n. LABORATORIU s. n. v. lnborntor. . LABORIOS, -OĂSĂ, laborioşi, -oase, adj. 1. Care cere multă muncă, care necesită o mare încordare, trudă şi osteneală. întreprind o călătorie îndelungată, laborioasă şi mai fantastică decît în orice basm. bogza, c. o. 109. •Un latinist, a cărui îndeletnicire... laborioasă era să cerceteze fiecare cuvînt romînesc. ibrXileanu, sp. cr. 141. Traduceţi în opere nimerite acele studii laborioase şi acele îmbietoare întipăriri. odobescit, S. ii 244. 2. Care lucrează mult şi cu tragere de inimă, căruia îi place munca. A deschide tuturor bărbaţilor laborioşi şi cu cunoştinţe o cale lesnicioasă spre a înavuţi limba cu opere de o mare valoare literară. odobescu, s. ii 354. — Pronunţat: -ri-os. LAC1, lacuri, s. n. întindere (mare) de apă stătătoare, naturală sau artificială, închisă complet între maluri şi uneori cu scurgere la o mare sau la un rîu. V. iezer, ghiol, heleşteu, baltă. Privind în lac, Copila, ca-n oglindă, Cerca şi nu putea pe plac Un briu pe trup să-şi priytdă. coşbuc, p. i 69. Lac de-ar fi, broaşte sînt destule! creangă, p. 186. Stă castelul singuratic, oglin-dindu-se în lacuri. EMINESCU, o. i 152. Văd insule frumoase şi mări necunoscute, Şi splendide oraşe şi lacuri de smarald, alecsandri, p. iii 5. F i g. Merseră înainte prin dungi de umbră şi prin lacuri de soare, sadoveanu, o. IV 77. <$» (în toponimie) Lacul Roşu. n=i Puţin mai înainte sînt vestitele băi de la Lacul Sărat. vt.AHUŢA, o. a. ii, 123.^-Expr. A sări (sau a da, a cădea) din lac în puţ = a cădea dintr-o nenorocire în alta, a da de un rău mai mare fugind de alt rău. + F i g. Cantitate mare de apă sau de alt lichid. (în metafore şi comparaţii; prin exagerare) Ghiţă Lungu s-a retras, lac de nă-duşeală. sadoveanu, m. c. 145. LAC2, lacuri, s. n. t. Preparat lichid obţinut prin dizolvarea într-un solvent a unei substanţe care, întinsă pe suprafaţa unui obiect, formează în urma evaporării solventului o pojghiţă solidă, dură care fereşte obiectele de influenţa aerului şi a umezelii. Chioşcuri albe cu lac luciu smălţuite, alecsandri, p. iii 86. 2. Piele (sau imitaţie de piele) cu faţa netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac (I). Răspundea la saluturi cu un deget dus din treacăt la şapca roşie cu cozoroad de lac. C. petrescu, a. 305. Te prinde redingota bine, Sînt mindre ghetele de lac: Zîmbeşti încrezător in tine. topÎr-cKanu, b. 67. LACĂT, lacăte, s. n. Obiect de metal constînd dintr-un dispozitiv mecanic de încuiere şi o toartă care trece prin două belciuge fixate în obiectul care trebuie închis. LACHERD — 718 — LACTEE A închis uşa fără grabă, zornăind lacătele, galan, z. r. 361.' Avea o ladă mare de Braşov, închisă cu trei lacăte. bassarabescu, v. 43. Uşile primăriei fură închise cu lacăte şi cu drugi de fier pe din afară. BUJOR, S. 129. Descuie lacătul şi cobori cele trei scări• DUNĂREANU, ch. 8. E x p r. A arca (sau a-şi pune) lacăt la gură = a-şi impune tăcere. La gură să aibi lacăt şi măsură. pann, p. v. i 3. . — Variante: (regional) lăcâfă (HOGAŞ, DR. II 28, NEGRU7.ZI, S. I 89) S.f., lăcat (JARNÎK-BÎRSEANU, D. 187) s. n. lachErdă, lacherde, s. f. Peşte din Marea Neagră, a cărui carne se consumă mai ales sărată (Sarda Sarda) ; pălămidă. LiVCHÎU, lachei, s. m. 1. (în societatea burghezo-moşierească) Servitor, fecior de casă, care poartă livrea. Bărbatul meu, principele, este abonat la cîteva ziare; nu le citeşte niciodată, le citesc lacheii, bolintineanu, o. 443. 2. F i g. (Cu sens peiorativ) Persoana care se " face unealta intereselor claselor stăpînitoare; slugoi. Colonialiştii şi lacheii lor din Indochina recurg la diferite provocări. scînteia, 1954, nr. 2972. LACOM, -A, lacomi, -e, adj. 1. Care mănîncă şi bea cu poftă exagerat de mare, căruia îi place să mănînce mult; nesătul, mîncău, mincăcios, nesăţios. Bacii lacomi nu o dată Mi-l lipseau dc prînz ori cină. IOSIF, P. 70. Aşa • să pedepsesc oamenii cei lacoyni la mincări şi băuturi. UETEGANUL, p. Ii 61. Dacă acel om este lacom din fire şi mai ales dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plingă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, odobescu, s. iii 39. . p. 2. <ţ> E x p r. A rîdo cu lacrimi = a rîde foarte tare. (Familiar) Lacrimi de crocodil v. cro-c o d i l.+F i g. Strop, picătură. Un brad, nu prea înalt, dar i foarte bătrîn şi cu coaja plesnită in zeci de locuri, pentru i a lăsa să se scurgă mari lacrimi de răşină, stă de strajă. bogza, c. o. 84. Moş Anghel, vestitul lăutar al Foltice-nilor, îşi drege glasul c-o lacrimă de cotnar. Sadoveanu, 1 o. vii 287. ‘ 2. (La pl.) Plîns. Uneori o cuprindea o- milă. adîncă, un dor, o jale... nu ştia singură ce e, dar simţea că o ! îneacă lacrimile. vi,AHUŢĂr o. A. I 120. <)* I' i g. în glasul maică-sa tremurau lacrimi, sadoveanu^ b. 68. «$• Expri în lacrimi = plîngînd. de durere. Ai lăsat în lacrimi.. . ; soţie, rude şi copii, ai.ecsandri, p. i 230. Pină la lacrimi = gata să plîngă, aproape.de plîns. .Mijeaţi pînă la lacrimi. (Rar) Vreme de lacrimi =. anotimp ploios, vreme ploioasă. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi, ’ M. i. cara-oialk, c. 9. ■ Pl. şi -..lacrima (jarnîk-bîrseanu, d. 208).— ■ Variantă : lăcrăma (reteçanul, p. iii 56, ispirescu, i„ : 6) s. f. . . LACRLMO GÉN, -A, lacrimogeni, -e, adj. (Despre substanţe) Care produce lacrimi. ‘[Inamicul] pe toată lungimea frontului a folosit gaZe asfixiante, lacrimogene. pas, z. iii 213. + F i g. (Ironic) Care produce emoţii uşoare. In teatru predominau melodrama şi vodevilul ‘ alături de comedia lacrimogenă, contemporanul, S. ii, 1949, nr. 160, 8/1. • v LACTAT, -A, lactaţi, -te, adj. Făcut din lapte. Produse lactate. <$> Făină lactată = amestec de lapte condensat şi făină de grîu, întrebuinţat în special pentru alimentarea sugacilor, (Substantivat, n.) Sare a acidului lactic. Lactat de fier. ■ ' LACTAŢJE s. f. (Franţuzism) Secreţia şi excreţia laptelui; acţiunea de a alăpta un copil. LACTAZAj lactaze, s. f. Enzimă care transformă lactoza în glucoză şi galactoză. LACTÉÉ adj. f. (Numai în e x p r.) Calea lactee = îngrămădire a unui mare număr de stele apărînd ochiului liber ca un brîu luminos care traversează bolta cerească ; calea laptelui, calea sau drumul robilor. în nopţile senine, sub calea lactee, camil petrescu, v. 69. ^ F i g. Pălăriile mai întîi sînt încinse cu o panglică lată, strălucitoare, o adevărată cale lactee de fluturi şi .stele metalice, bogza, c. o. 281. (Rar, în construcţia cărare lactee) Viscoleşte , alb nisipu.-n lungul plajei fără lume., . Nu mai pleacă LACTIC — 719 — LAIE bărci albastre la plimbare Pe cărările lactee insemnate-n larg de spume. D. BOTEZ, P, o, 50. LĂCTIC, -A, lactici, -e, adj. (Numai în e x p r.) Acid Iactic = acid organic care se găseşte în laptele acru; se întrebuinţează în medicină. LACTOMÎTBU, lactometre, s. n. Aparat, construit pe principiul areometrelor, cu care se determină greutatea specifică a laptelui. LACTO-VEGETARIAN, -Â, lacto-vegetarieni, -e, adj. (Despre alimente, regimuri alimentare) Care se compune numai din lăpturi, legume şi fructe; (despre persoane; şi substantivat) care exclude carnea din alimentaţie, care nu consumă carne. LACTOzA s. f. Substanţă organică incoloră, solidă şi dulce la gust, care se extrage din zer. LACUNAR, -A, lacunari, -e, adj. Cu lacune, cu lipsuri, cu întreruperi. LACtjNĂ, lacune, s. f. Ceea ce lipseşte pentru ca un lucru să fie complet; gol, lipsă; întrerupere în'tr-un text,. Cele 40 de sile. . . fac azi în amintirea mea o lacună curioasă, galaction, o. i 240. Profitai de răgazurile ce-mi da temporizările procesului de faliment al editorului spre a împlini multe lacune ce constatasem, spre a pune opera mea... In deplinul curent al ştiinţei actuale, odobescu, s. iii 639. LACtJSTRU, -A, lacustri, -e, adj. (Despre animale sau plante) Care trăieşte sau care'creşte în lacuri. (Arheol.) Cetăţi sau locuinţe lacustre = cetăţi, locuinţe clădite pe stîlpi, la margine de lacuri, mai ales în epoca . preistorică sau, în epoca noastră, în unele regiuni din Africa, Noua Guinee sau America de Sud. Alături este un fel de pavilion, ca o locuinţă lacustră, cu acoperişul tras mult în afară peste clădire. CĂLUGĂR.U, o. v. 15. (Geol.) Teren lacustru sau formaţie lacustră = teren sau formaţie geologică care a luat naştere prin depunere pe fundul unei ape dulci. ,, LĂDA, lăzi, s. f. Cutie mare de scînduri sau de metal, Uneori cu capac, în care se ţin sau se transportă diferite lucruri. Un zid vertical... cu ferestrele înguste... Jos lada cu gunoi. Ci PETRESCU, C. v. 215. A tot băgat mîinile Kir Ianulea în lada cu bani. CARAGIAI.E, p. 84. începură a scoate din lada babei valuri de pînză. creangă, p. 14. Am alergat la biblioteca tatălui meu care era intr-o ladă mare, purure deschisă, în coridor, negruzzi, s. i ,10. Ladă brcişovenească (sau de Braşov) = ladă împodobită cu înflorituri pe din afară, uneori şi pe dinăuntru. în capătul laiţei, subt perne şi poclăsi, \ta o ladă mare braşo-venească înflorită cu roş. sadoveanu, b. 48. O ladă de Braşov, cu zugrăveli albastre, roşii sau verzi. HOGAŞ, M. N. 138. Ladă de campanie = Iadă în care îşi fin militarii bagajul, în timpul exerciţiilor făcute în afara garnizoanei şi în.timpul.războiului. <£> Expr. Atîta tot şi lada-n pod v. a t î ta8.. ; LADIN s. m. (învechit) Specie de răşină frumos mirositoare, extrasă dintr-o plantă exotică. Le prescrisese să se frece la nas şt pe mtini cu usturoi şi cu ladin. Gmc\,. S, 278. LAT, lafuri, s. n. (Rar, mai ales Ia pl.) Fleacuri, palavre, taifas. Şedeam cu socru-meu la lafuri, după obiceiul de la ţară, dinaintea unui borcan de vin. CARAGIALE, M. 11. LAGAR, lagăre, s. n. I. 1. Loc de staţionare a trupelor, în corturi sau în barăci; tabără. înţelegea şi el că un lagăr nu e un salon. d. zamfirescu, r. 218. Mişelul! s-o ascuns in lagărul turcilor, în loc ■ să iasă la cîmp de bătaie, alecsandri, T. ii 16. După ce ieşi din lagăr, alergă necontenit Toată noaptea, pîn-ajunse cînd soarele a răsărit, negruzzi, S. i 117. + (Rar) Loc de popas, de staţionare. Cînd soarele fu la amiază, chibzuii un loc în pădure mai la o parte şi-mi aşezai lagărul meu de zi. hogaş, m. n. 75. 2. Totalitatea statelor şi a persoanelor care luptă pentru aceeaşi idee social-politică. Lagărtd mondial al păcii. 3. (în e x p r.) Lagăr de prizonieri = loc în care sînt ţinuţi prizonierii de război. Lagăr de concentrare — loc în care, în regimurile reacţionare, sînt închişi şi ţinuţi izolaţi cetăţeni progresişti puşi în afara legilor. II; Organ de maşină pe care se sprijină un ax sau un arbore, prin intermediul unor cuzineţi, al unor bile etc. ; palier. LAGIjM, lagttmuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Canal subteran; săpătură făcută sub pămînt pentru a submina o construcţie, o fortăreaţă, un pod. Se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne.. . lagtt-muri şi beciuri, sadoveanu, Z. C. 81. LAGllNA, lagune, s. f. întindere de apă puţin adîncă, de obicei sărată şi formată dintr-un vechi golf, pe malul unei mări, comunicînd uneori cu aceasta printr-un canal. Lagunele Veneţiei. (Cu sens colectiv) Laguna dobrogeană are 112000 de hectare. — Pl. şi: (rar) laguni (alecsandri, p. i 158). LAI, LAIE, lăi, adj. (Popular) Negru sau negru amestecat cu alb (v. fumuri u, cenuşi u). Medeanul se umplu de căciuli negre, de iţari creţi, de brine verzi sau roşii, de sumane lăi sau de cojoace albe. hogaş, dr. ii 130. Cu un obraz sau cu amîndoi obrajii lăi (cenuşii), şez. ii 151. Mioriţă laie, laie bucălaie. alecsandri, p. p, 1. în-construcţie cu o bălaie » v. b ă 1 a i. — Variantă: lău (şez. iii 140) adj. m. IĂIBAR, laibăre, s. n. 1. Haină scurtă pînă în talie, de obicei fără mîneci, strînsă pe corp, care se poartă la ţară; pieptar. Era un flăcău voinic, cu laibăr de dimie cenuşie. dumiTriu, N. 153. Din tunică soldăţească un biet laibăr a rămas, contemporanul, i 567. Luaţi, feciori, seama bine, Că Ş-a mea drăguţă vine Cu laibăr ,şi cu pieptar, Cu pieptar cu buzunar, jarnîk-bîrseanu, d. 426. 2. (Regional) Un fel de manta lungă pe care o poartă ciobanii. + Haină lungă şi largă pe care o purtau odinioară boierii. LAH5ĂRĂŞ s. n. v, Ifiilmraş. LĂIC, -A, laici, -e, adj. (în opoziţie cu bisericesc, religios) Mirean, lumesc, nebisericesc. învă-ţămînt laic. t=i Ţinea la mare preţ băutură. . . precum şi celelalte petreceri laice, sadoveanu, E. 115. (Substantivat) Clericii şi laicii. — Pronunţat: la-ic. LAICIZA, laicizez, vb. I. Tran z. A transforma o instituţie cu caracter religios în instituţie laică, a suprima caracterul religios, a face laic, a da caracter laic. — Pronunţat: la-i-. LAICIZARE s. f. Acţiunea de a laiciza. Schimbările din viaţa societăţii romîneşti din epoca respectivă, a căror urmare, intre altele, este laicizarea culturii, L. rom. 1953, nr. 4, 50. —Pronunţat: la-i-. LAIE s. f. 1. (Astăzi rar; mai ales determinat prin « de ţigani ») Ceată de ţigani (de obicei nomazi). Romîncă a cărei bogată zestre cuprindea şi o laie de robi ţigani. ODOBESCU, S. in 22. Laia se opri la cea întîi crîşmă. ALEC-sandri, la ghica, s. 82. Tocmai se întîmplase să vie în , sat o laie de ţigani din Prundu leşului. ŞEZ. vil 155. LAINIC — 720 — LAMINA Ţigan de laie = (în opoziţie cu ţigan dc vatra) ţigan nomad. • 2. Ceată zgomotoasă (dc copii, de oameni). Biata bab-a-ntrat in laie. COŞBUC, P. I 226. <$> (Adverbial, uneori în forma compusă laie-gaie) Dc cîte ori vine pe la noi jnătuşa... vin şi băieţii laie-gaie. STANCU, D. 14. N-ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii (—vagabonzii) laie după dumneata, cauaoialk, o. I 44. LAINIC, -A, lainici, -e, s. m. şi f. (Mold.) Om care umblă fără nici un rost, fără nici o treabă ; pierde-vară. Pină-n sară am şi colindat mai tot satul; ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac a lui Goian, un lainic şi un pierde-vară ca şi mine. CREANGĂ, a. 16. LAITMOTÎY, laitmotive, s. n. Frază melodică (sau armonică) dintr-o compoziţie muzicală care caracterizează un personaj, o situaţie, o stare sufletească etc., fiind reluată ori de cîte ori apare în scenă personajul sau situaţia dată; motiv conducător; p. e x t. orice fragment sau motiv muzical repetat. Laitmotivul apare distinct in muzica de operă a lui Wagner. + F i g. Idee principală călăuzitoare a unei lucrări ştiinţifice, literate etc., j repetată şi subliniată în mai multe rinduri. — Pronunţat: lait-. — Scris şi : leit-motiv. LĂ1Ţ s. n. v. laviţă. LÂIŢĂ s. f. v. laviţă. LALEA, lalele, s. f. Plantă erbacee din familia lilia-ceelor, cu flori frumos colorate, cultivată în grădini ca : planta decorativă (Tulipa). Veţi găsi, pe lingă loporaşi şi viorele, laleaua. . . astă floare ce a avut şi ea limpid măririi sale. NEGRUZZi, s. I 97. Foaie verde ş-o lalea, Cînd eream în floarea mea, Zburam ca o turturea. TKODORESCU, i\ v. 2S0. LAMA1 s. m. invar. Preot-călugar budist (în Tibet şi în Mongolia). O delegaţie formată din 15 preoţi lama au părăsit luni Tibetul, plecînd spre Pekin, scînteia, 1954, nr. 3017. <$>Marele lama, lama cel mare sau dalai-lama — şeful suprem al religiei budiste. După ce a dat în mina lui lama ccl mare legămîntul scris şi pecetluit... a prins a umbla din loc în loc, nădăjduind să afle ceea ce poftea. SADOVEANU, D. I». 114. LAMA5, lamez, vb. I. Tran z. A găuri un material sau a-i netezi suprafaţa cu o unealtă în formă de lamă cu muchia ascuţită şi care se roteşte în jurul unui ax perpendicular pe această muchie şi dispus în planul ei. LAMA1, lame, s. f. 1. Foaie subţire de metal, cu diverse întrebuinţări. Lamă de oţel. <$> F i g. Printre seîndurile ţintuite în ferestre pătrundeau lame reci de vînt. dumitriu, B. F. 151. Din pupilele lor, două lame de oţel albăstrui urmăresc năruirea munţilor, bogza, C. o. 183. Lamă de ras = placă metalică dreptunghiulară, subţire, de obicei cu două tăişuri, care se adaptează !:t un aparat dc ras. 2. Parte metalică a unui instrument tăios; limbă. Lamă de cuţit, tzzi Cînd ay izbit cu tîrnăcopul în pămîntul moale de sub picioare, lama şi capul fierului au intrat cu totul în clisă, treda, î. 159. E ceru-ntunecat ca o pădure in care luna, nici pe jumătate, Luceşte ca o lamă de secure. Ti. liOTEZ, 1\ O. 29. 3. Placă mică şi subţire de sticlă, pe care se pun substanţele ce urmează a fi examinate la microscop. 4. Strat de lichid foarte subţire, liber sau cuprins între doi pereţi. lâmă=. lame, s. f. Mamifer rumegător din familia I cămilelor, care trăieşte în ţinuturile muntoase ale Americii de Sud şi este folosit ca animal de tracţiune (Anchenia lama). Punîndu-se cu toată sîrguinţa, au prins lame şi tăindu-le pe toate. .. au sărat carnea şi au spîn-zurat-o în bucătărie. drAgittci, r. 120. LAMBAR, lambare, s. n. Un fel de rindea cu care se fasonează muchia scîndurilor, obţinîndu-se o parte proeminentă care intră în scobitura corespunzătoare a altei seînduri, permiţînd o îmbinare perfectă ; lămbuitor. LÂMBA, lambe, s. f. 1. Lanţ care leagă crucea proţapului unui car cu capetele osiei. Ofiţerii, urcaţi deasupra lucrurilor, porneau căruţele şi, urcaţi pe lambe, alţi ofiţeri îşi ţineau cu amîndouă mîinile lucrurile. CAMliyAR, n. ii 64. 2. Partea proeminentă a unei seînduri care se îmbucă în ulucul corespunzător al altei seînduri. o. Vergea lată de lemn care se introduce (cu fiecare jumătate din lăţimea ei) în ulucele a două seînduri, pentru a le îmbina. LAMBRECII1N, lambrechine, s. n. Draperie scurtă care se fixează orizontal în partea de sus a unei ferestre, a unei uşi etc. în scop decorativ; piesă de lemn sau de metal aşezată în chip decorativ la partea superioară a unei uşi, a unei ferestre etc. LAMBR1U, lambriuri, s. n. Îmbrăcăminte, de obicei de lemn, cu care se acoperă, total sau parţial, pereţii unei încăperi, în scop decorativ sau de protecţie. I AMELĂli, -Ă, Iamelari, -e, adj. Care arc formă de lamele, a cărui structură se prezintă sub formă de lamele. Minerale cu structură lamelară. LAMELAT, -A, lamelaţi, -te, adj. Care este compus din lamele, care se poate diviza în lamele. Ciuperci cu interiorul pălăriei lamelat. LAMELA, lamele, s. f; !L Mică placă subţire de metal, de sticlă sau de lemn, cu diferite întrebuinţări tehnice ; lamă. 2. Foiţă subţire în structura unor corpuri sau organe. LAMELIBRANIIIÂT, -A, lamelibr aninaţi, -te, adj. (Zool.; despre moluşte) Cu branhiile în formă de lamele. + (Substantivat, n.) Animal care prezintă particularitatea dc mai sus ; (la pl.) clasă din'care fac parte aceste animale. Scoicile fac parte din clasa lamelibranhiatelor* — Pronunţat: -hi-at. LAMENTA, lamentez, vb. I. R e f 1. A se plînge tare, a se tîngui, a se văicări, a se jeli. Croiţi un univers de sisteme rigide, la care aţi vrea să se supună natura, şi cînd natura nu se supune, vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi. C. PETRESCU, i. II 88. A se lamenta cineva de cele trecute este o perdere de timp. Giiica, a. 48. LAMENTABIL, -A, lamentabili, -c, adj. Care inspiră milă, care e vrednic de plîns; p. e x t. rău, prost, mizerabil. Aspect lamentabil, a Planurile provocatorilor la război nu se pot termina decît printr-un crah lamentabil. contemporanul, s. ii, 1949, nr. 120, 6/3. LAi\IENTARE, lamentări, s. f. Acţiunea de a s e lamenta şi rezultatul ei; tînguire, văicăreală, lamentaţie. Şi pe urină rugăminţi, lamentări, jurăminte, plecăciuni. bogza, a. î. 530. Moartea lui timpurie la Palermo, în Sicilia, a fost, la noi, deseori prilej de lamentări lirice, sadoveanu, e.53. LAMENTAŢIE, lamentaţii, s. f. (Rar) Lamentare. Credinţa şi-a găsit-o deplin confirmată de lamentaţiile arendaşilor. REBREANU, R. II 20. LAMINA, laminez, vb. I. T r a n z. 1. A prelucra un material (în special un metal) cu ajutorul laminorului. 2. A întinde, a paraleliza şi a omogeniza cu laminorul fibrele textile în procesul de filare în vederea toarcerii lor. 3. A face ca un fluid să• curgă -printr-o secţiune mai strimtă decît aceea a restului conductei prin care se face curgerea. LAMINAR — 721 — LANGUROS LAMINAR, -Ă, laminari, -e, adj. (Numai în e x p r.) | Curgere laminară — curgere a unui fluid în care particulele alunecă una faţă de cealaltă în straturi paralele cu direcţia curgerii. LAMINARE, laminări, s. f. Acţiunea de a lamina. LAjMINĂT, -Ă, laminaţi, -te, adj. (Despre materiale, în special metale brute, şi despre produse finite) Care a fost supus operaţiei de laminare. Muncitorii, tehnicienii ¡i funcţionarii de la depozitul de fier laminat al uzinelor Reşiţa au depăşit cu 9 la sută programul de livrare. CONTEMPORANUL, s. rr, 1949, nr. 156, 4/2. + (Substantivat, n., mai ales la pl.) Produs metalic (semifabricat sau finit), obţinut prin laminare. Preţul de cost pe tonă de laminate s-a redus cu 12 la . sută. contemporanul, S. Ii, 1949, nr. 164, 10/1. LAMINATOR, -OARE, luminători, -oare, s. m. şi f. Muncitor calificat care lucrează la laminare. Nicolaie Zăreau i-a adunat pe oţelari şi laminatori in hala ce desparte' cuptoarele Siemens-Martin de laminor. cXlugăru, o. p. 324. ■ ' ■ LAMINOR, laminoare, s. n. 1. Maşină formată din doi sau mai mulţi cilindri care se învîrtesc în direcţii contrarii şi printre care trece materialul de prelucrat (în special o masă metalică) pentru a fi transformat în lame, fire etc. Podul işi schimbă de la sine direcţia, purtind peste capetele a sute de muncitori un trup de fier roşu. La laminoare blocul este coborit cu prevedere. SAHIA, N. 33. 2. Maşină care întinde un material textil aflat în formă de bandă, pentru a-i uniformiza grosimea şi a-i face firele paralele. , 3. Maşină care macină sau fărîmă anumite materiale, pentru a pregăti pasta de argilă, nisipul de concasor etc. LAMPADĂR, lampadare, s. n. Stîlp de lemn, de metal sau de piatră, care susţine una sau mai multe lămpi şi care este folosit mai ales în grădini, parcuri etc. [Scara] e păzită/ în dreapta şi în stingă, de doi lei de lemn de nuc... care se sprijină fiecare. .. de trunchiul răsucit al unui lampadar de bronz cu cinci ramuri de sfeşnice, camil PETRESCU, o. n 401. LAMPAGÎU, lampagii, s. m. (Astăzi rar) Persoană însărcinată cu aprinderea şi stingerea felinarelor de pe străzi. Felinarele cu gaz aerian___lampagiii le aprindeau cu prăjinile lor cu cîte o luminiţă in vîrf. l. botez, şc. 29. •LAMPĂNT adj. (Numai în e x p r.) Petrol lampant — produs lichid obţinut prin distilarea ţiţeiului şi folosit ca combustibil în lămpi; (popular) gaz. LAMPAS, .lampasuri, s. n. Fîşie lată de postav (de obicei de culoare roşie) cusută ca garnitură la unele uniforme, pe latura exterioară a pantalonilor. V. v i p u ş c ă. Zări un ofiţer în uniforma lui neagră, cu lampasuri roşii la pantaloni, dumitriu, n. 112. LĂMPA, lămpi, s. f. Aparat care produce lumină prin arderea unui combustibil sau cu ajutorul curentului electric. Minerii... ies acum din clădirea minei toţi deodată, cu lămpile în mîini. bogza^ v. j. 159. Lampa... ardea ca în ceaţă, într-o roată mică de raze. sadoveanu, O. n 380. îşi stinge şi vecinul acuma lampa lui. anghel-iosif, c. M. i 112. Lampă (de radio) = tub electronic folosit în aparatele de radiorecepţie şi radioemisie. Aparat de radio cu patru lămpi. c=S Lampă de sudat (sau de lipit) = aparat de mînă care arde în special cu benzină şi care produce o flacără la o temperatură foarte ridicată, necesară în operaţia de lipire * metalelor. Lampă cu incandescenţă v. incandescenţă. Lampă catodică v. catodic. — Pl. şi: (rar) lampe (alecsaîjdri, p. a. 109). LAMPIÓN, lampioane, s. n. Un fel de‘ felinar făcut din hîrtie colorată şi întrebuinţat Ia decorarea sălilor, parcurilor etc. cu ocazia unei serbări ; lanternă vene-ţiană. In grădinuţa din faţă străluceau pomii, subit înfloriţi de mulţimea lampioanelor multicolore, bart, e. 142. F i g. Florile de nalbă... revin ici şi colo luminînd întunecimile cu lampioanele lor multicolore, anghel, pr. 172. — Pronunţat: -pi-on. LAMPÍST-, lampişti, s. m. Lucrător care curăţă, primeşte şi predă lămpile într-o - mină. LAMPISTERÍE, lampisterii, s. f. (Rar) Lămpărie. Ştia o altă ieşire care da prin lampisterie... luminată de cîteva zeci de lămpi puse jos, la căpătîiul mecanicilor adormiţi. CAMILAR, n. Ii 211. LAMURA s. f. Partea cea mai bună, mai curată, mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea unui lucru. Lamura griului. Lamura făinii, tzzi Umblau albinele la cules şi strîngeau la ştiubeie lamura florilor. SADOVEANU, O. m 411. F i g. Oricare ar fi lamura adevărului, Parţîcul era... un pămint de sudalmă şi de otravă. camilar, N. îl 7. Vorbirea ta mi-i lamura de miere. Emi-nescu, o. iv 283. LAN, lanuri, s. n. Cîmp semănat cu acelaşi fel de plante (în special cereale); p. e x t. plantele semănate pe acel cîmp. îmi vine să mă' culc pe lutul reavăn Şi să ascidt curri lanurile cresc Bogate din ogorul romînesc. beniuc, v. 55. Valurile verzi de grlie legănindu-se pe lanuri, Mările ţărmuitoare şi cetăţi lingă limanuri, emenescu, o. i 144. Acolo-i lanu de popuşoi. alecsandri, t. i 251. F i g. Lan de nădejdi — culcat de vint. toma, c. v. 235. Avea Ileana ochi din soare Şi galben păr, un lan de grîu. coşbuc, p. i 122. LANAMÉTRU, lanametri, s. m. Aparat cu care se determină fineţea fibrelor textile. LÂNCE, lănci, s. f. Armă de atac de altădată, alcătuită dintr-o vergea lungă de lemn, cu un fier ascuţit fixat la vîrf; suliţă. Lănci seînteie lungi in soare, arcuri se întind în vint. emenescu, o. l 148. Ce caţi tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte? alecsandri, p. n 23. — Pl. şi: lance (n'EGruzzi, s. i 160). LANCEOLÁT, -Ă, lanceolati, -te, adj. (Bot.) Care are forma iyiuî\fier de lance. Frunze lanceolate. — Pronunţat. -ce-o-. LANDĂ, lande, s. f. Şes întins pe ţărmurile Atlanticului, format din nisipuri marine fixe sau mobile, nefertile. LANDÓU, landouri, s. n. 1. Trăsură mare şi luxoasă, cu patru locuri aşezate faţă în faţă şi cu capotă formată din două părţi, fiecare putînd fi ridicată şi coborîtă după voie. Uliţa se umpluse de un şir interminabil de trăsuri şi landouri. cXlinescu, n. 21. Doctorul Mazilu, de douăzeci şi cinci de ani, in fiecare început de iunie debarca aici, dintr-un landou vast şi prăfuit, c. petrescu, î. n 243. Un frumos landou de Viena venea înhămat de patru-telegari, negruzzi, s. i 37. 2.. Cărucior mare şi confortabil de copil. LÁNDRA, landre, s. f. (Regional) Ceată gălăgioasă, grămadă, cîrd. Avea ciomag scurt subsuoară, retevei să se apere de landra dinilor. STANCU, D. 38. <$> E x p r. A pleca (sau a se ţine) Iandră = a merge în cîrd, ţinîndu-se scai unul de altul. Se ţin landră pe uliţele satului, stancu, d. 431. LANGUROS, -OÂSĂ, languroşi, -oase, adj. (Adesea peiorativ sau ironic) Plin de sentimentalism, galeş. Una privea făţiş cu ochii albaştri, languroşi, bart, e. 192. De pe ochi ridici închisă, languroasa, lungă geană. EiUNESCU, o. iv 383. * «6 i LANGUSTĂ — 722 — LAPIS LAJVGrTSTĂ, languste, s. f. Animal . crustaceu de mare, asemănător cu racul, dar lipsit de cleşte, care trăieşte în apele IVI arii Mediterane şi a cărui carne este foarte preţuită (Palinnrus vulgaris). Avem stridii, brinzeturi proaspete, ne-a venit şi o langustă vie. caragiale, O. II 82. LANOLiNĂ s. f. Substanţă grasă, obţinută prin spălarea lînei brute sau printr-o, operaţie de extragere cu ajutorul solvenţilor şi întrebuinţată în industrie, în medicină, în cosmetică. • LANSĂ, lansez, vb. I. Tranz. 1. A pune pentru prima oară în circulaţie, a răspîndi, a împrăştia, a difuza, a face larg cunoscut. Voi lansa strigătul adine, pătimaşt Al femeii ce creşte copii Şi vrea să-i vadă crescînd. banuş, B. 107. Refl. p a s.‘ Se lansează un cîntec nou. Într-o săptămînăt dacă melodia e reuşită, cîntecul acesta îl va cinta întreaga Moscovă. STANCU, U.R.S.S. 95. 2. A arunca, a azvîrli (înspre un obiectiv). A lansa o torpilă. -$* R e f 1.' A sc arunca cu putere, a face o săritură îndrăzneaţă. Ca să te lansezi in gol din vîrfid stîncii, de la zeci şi zeci de metri înălţime, îţi trebuie curaj, forţă fizică şi abilitate, iritante de un antrenament susţinut. SCînteia, 1953, nr. 2776.A se avînta într-o acţiune. S-au lansat intr-o discuţie 8. (Mar.) A da drumul pe apă, unui • vas nou construit, a-I face să plutească pentru prima'dată. Şantierul a lansat de curînd ăl cincilea vapor de mare tonaj. SCÎNTKIA, 1954, nr. 2864. A deplasa un tablier de.pod metalic, pentru a-1 aduce în poziţia definitivă şi d-1 aşeza pe reazeme. 4. (Jur.; în e x p r.) A îansa un mandat de arestare = a emite un ordin de. arestare împotriva unei persoane. LAJîSAKE. lansări, s. f. Acţiunea de a (s e) 1 a n s a. LANTftRNA, lanterne, s. f. 1. Felinar. în . înserarea vaporoasă Ca o lanternă rotundă de foiţă roşie... apare uriaşă Luna. CAMIL PETRESCU, v. 25. ha poartă o lanternă. .. arde şi se clatină la fiecare bătaie de vînt: anGhkl-iosie, C. L. 134. ^ (Uneori determinat prin «de buzunar» sau «electrică») Lampă mică portativă, care funcţionează cu baterie electrică. Undeva, la spatele ¡or... ţîşni lumina unei lanterne, CAMILAR, n. î 76. Vanea soldatul uitase să strămute dintr-o tunică într-alta... lanterna electrică. C. petrescu, î. I 3. Lanternă veneţiariă — lampion. Lanternă magică= aparat (care a stat la baza cinematografiei) care proiectează pe o pînză albă, cu ajutorul unei surse luminoase şi al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimată; pe o placă fotografică.. 2. Turn mic, cu ferestre sau cu deschideri laterale, aşezat pe acoperişul unui edificiu monumental, pe o cupolă, pe un dom etc. pentru a permite pătrunderea aerului şi a luminii. LANTERNOU, lantcrnouri, s. n. Porţiune din acoperişul unei hale, a unei săli etc. mai ridicată şi prevăzută cu ferestre numeroase, pentru a permite pătrunderea aerului şi a luminii. LANŢ1, lanţuri, s. n. 1. Şir de Verigi (plăci etc.) de obicei metalice unite între ele pentru a forma un tot şi servind pentru a lega ceva, a transmite o mişcare etc. în lanţuri legat, cutezătorul Nin-Musa intră, palid, cu ochii la pămint. COŞBUC, p. 1 53. Of! ranele mă dor Şi lanţul rău mă stringe! M-att strîns cumpliţii tare. BOLLIAC, O. 130. Acum e legat mai tare Şi de mini şi de picioare Cu lanţuri şi cu zăvoare. JARNÎK-BÎRSEANu, d. 287. <£-F i g. (Simbolizînd o legătură puternică) Moţii sint legaţi de munţi cu lanţuri trainice, cu neputinţă de rupt. eogza, V- 21. Iubire şi pace vom face să fie Şi-un singur popor din neamuri o mie. Legat printr-un lanţ înflorit. Toma, c. v. 246. (Simbolizînd lipsa de libertate, robia ; mai ales la pl.) Să tremure clasele dominante in faţa unei revoluţii comuniste. Proletarii n-au .de pierdut în această re- voluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat. marx-Engkls, m. c. 74. [Cînd omul] a poruncit accstcipuîeri [aburului] să-l poarte pe aripile sale, n-a scuturat el prin aceasta lanţurile timpului? kogălnicEanu, s. A. 92. -(> Cîine de lanţ = cîine de pază (ţinut legat cu un lanţ). 4- Instrument format dintr-un şir de vergele groase, cu care se măsoară lungimile pe,teren. -^-Lucrătură simplă,- făcută cu: croşeta, sub forma unui şir de ochiuri înlănţuite. 2. Lanţ (1) mic (de metal preţios) servind ca podoabă. Un lanţ de aur scitic, de înfăşurat pe mină de mai multe ori ca un şirag de mărgele mărunte, e făcut din verigi prinse unele de altele. ,stancu, u.R.s.s. 122. 3. F i g. Serie de elemente identice . sau asemănă- toare, şir neîntrerupt de fiinţe, lucruri, stări etc. în marginea pădurii începu să se întindă lanţul ,de trăgători care se tirau pe brînci în zăpadă, dumitriu, N. 213. Flutun mulţi, de multe neamuri, vin în urmă lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. eminescu, o. i 87. Uri lanţ întins de munţi Cu-ailor codri deşi, cărunţi Se-nchi-nau voios în cale. alecsandri, p. ii 109. Şi d-dm arunca privirea peste timpi de la-nceput, Vom vedea un lanţ de chinuri printre care au trecut. BOLLIAC, O. 113. E x p r. A'Se ţine lanţ = a se succeda (de obicei în număr mare), a urma unul după altul; a se înlănţui. Dotniţian' se uita uimit în gura ei, ascultînd cum 'se ţin lanţ vorbele una după alta. BASSARABESCU, •' VM9. "începu a-i tînji trebile împărăţiei .. . ba supuşii lui vor să facă răzmeriţă; ba vitele de' pe moşiile lui aii călcat' hotarul altei împărăţii şi sîrit luate de pripas ; bă că moartea a dat in ele, şi cîte neajunsuri toate se ţineau lanţ. ispiresctj, L.‘394: ■ f • 4. (Chim.) Şir format din mai mulţi atomi (în specia} de carboii) legaţi între ei; catenă.’ ' LANŢÎITĂ, lanţete, s. ‘ f. 1. Instrument chirurgical-avînd o lamă cu două tăişuri foarte ascuţite şi care se foloseşte la vaccinări, incizii etc. 2. Mic instrument de metal cu care se netezesc şi se rectifică formele de turnare în turnătoriile de metal. LANŢÎJG, lanţuguri, s. n. 1., Lănţişor-(1). dinii trăgeau de lanţuguri, neliniştiţi, sadoveanu, o. m 360. Un urs legat cu lanţug de-un stîlp. ai.kcsanimu, t. 1296. 2. Lănţişor (2). Înfăşurîndu-şi în pripă pe după git lanţugul de aur. sadoveanu, o. vn 46. — Variantă: l&nţAo (porujibacu, p. 63, ARDELEANU,. r>. 67) s. n. LAOLĂLTA : adv. împreună, Ia un loc, în comun. Acum în fruntea pămîntului vom veni noi... vom lucra laolaltă. . . vom apuca şi noi o pine bună. CAMILAR, TEM. 81. Perii, piepteni, ace de cap. cutiuţe, aşezate laolaltă pe măsuţa de noapte, stancu, ■ u.R.s.s. 41. îşi vedeau întreaga viaţă, şi toate bucuriile amestecate ,laolaltă. VLAHUŢĂ, o. A. 109. LAI’AHATOMÎE, laparatomii, s. f. Operaţie chirurgicală care constă în deschiderea peretelui abdominal. LAPIDA, lapidez, vb. I. Tranz. -A arunca cu pietre în cineva (ca pedeapsă sau ca răzbunare), a ucide prin lovituri de pietre. (F i g.) Broaştele semeţe cîntau cu glasuri multe... Părea că lapidează tăcerea nopţii calme O grindină dc note zvîrlite în văzduh. Topîr-CKA.VU, B. 37. LAPIDÂR, -A, lapidari, -e, adj. 1. (Despre stil, exprimare) Scurt, concis. V. sobru. Acolo este tipograful' care, în primul tău poem, Ţi-a mutilat trei strofe lapidare. TOPÎRCEANU, B. 98. Patru vorbe lapidare, în cari se închidea' tot eul lui. ANGHEL, PR. 52. 2. (Livresc, despre inscripţii, ornamente) Săpat în-piatră. " LĂPIS s. m. Lapislazuli. - ■ LAPISLAZULI — 723 — LARG LAPISLAZULI s. n. Mineral rar de culoare albastră, folosit ".Ia. confecţionarea unor obiecte de. artă. Pe cămin strălucea o pendulă de argint încrestată cu lapislázuli. ALECSANDRI,. O. P. 141. ; ■ ...... LAPÓN1, -A, laponi, -c, adj.' Care se referă, la laponi2, caracteristic laponilor ... Costumul lapon, de ;sărbătoare, lucrat din piei înflorite cu broderii, emoţionează profund. SXANCU, U.R.S.S. 61. , ' LAP6N2, -A', laponi,’ -é,’ s; ’ mJ. şi f;-Persoană făcînd parte dintr-o populaţie care'trăieşte -în regiunile nordice ale'Europei, vorbeşte o limbă fino-Ugrică şi sé ocupă cu pescuitul, vînatiily creşterea renilor.’ ’ LAPOVIŢĂ s. f. -Ploaie amestecată cu ninsoare; p. e x t. zăpadă amestecatăcu apă.-.Era o lapoviţă afurisită pe drumuri ¡i vîntul . hăuia ca un cîine. .PAS, z. i ,176. Oameni .¡i dobitoace, au stătut.sub. lapoviţă pînă în zori de ziuă.-SADOVÉANJJ,,F. j. 431. Pe loc s-a stîrnit un vifor cumplit cu lapoviţă în două. creangX> r. 143.-/V subt atîtea tulpine surpate şi în lapoviţă înecate... toate cărările se fücusé nevăzute,■ ODOBEsóuy S..in 182. '■ ' '■ LÁPSIJS, lapsusuri; ’si;,n. Neputinţă momentană de a-şi aduce arriiftté de urilUcrü1 ştiut; folosirea1 în vorbire a unui cuvînt în1 Ioc'Ul altuia,1 din neatenţie sau distracţie. .LÁPTE, (2) .lăpturi, s. n., 1. Lichid secretat, de glandele mimare’ ’ hle’femeii şi ale! femelelor mamifere, alb ,’sau ; gălbiii,-, dulceag/la gust şi nutritiv,. fcbnstitüind hrana sugaciiilui^şi'1 a’puiului de.' animal. Ar'fi dorit să-l întrebe1' dacă' şerpişo'rii. lui' dé copii s-au săturat vreodată de lapte. sahia,'N. 35'. Păzea caprele şi oile sâtuiui ¡i aducea în fiecare sară lapte şi făină lui mo’s' Trifu. BUJOR, S.'_ 71 ,-Orzul .să mi-l dai fiert 'în lapte. ■ ispirescu, li. 3. Cînd mă\ uit în faţa lui, P,arcă-i. spuma laptelui, jarnik-bîrseanu;,d. 37. <$• Ex p r. A băga oile îii lapte v. b ă g a. (Familiar) A' se băga (sau a căiiea) ca: musen' în lapte v. muscă. A fi învăţat eamîţu In lapte = a avea'obiceiuri rele, năravuri. Purccl (sau vitei) de lapte =, purcel (sau viţel) mic, care nu a fost încă înţărcat. Lapté de, pa-să[e — fel dé mîhcare servit ca .desert, preparat liin lapte, ouă şi' zahăr. (Astron.) ' Calea laptelui = calea lactee, v. lac t e eV, Lapte dulce. Lapte acru. Lapte prins. Lapte covăsit. Lapte de putină '. Lapte acidulat. Lapte pasteurizai. ' Lapte, condensat. Lapte bătut y. c. <$> Compuse: ¡aptele-; oîinelni == plantă .erbacee, răspindită pé locuri necul-tiyaţe, â .cărei tulpină conţine un suc lăptos (Eiiphorbia Cyparissias). Îndată dădurăm. în prund, printre tiife de laptéU-éimdui.'sXdóveanu, n. p. 27 ;’ hiptcle»cucului=• plantă erbacee, cu flori galbene, a cărei tulpină conţine un ' siic lăptos ; •• este răspîndită • -prin-' locuii îiecultivate (Euphorbia helioscopio } ; alior; laplelo-stîncu = lăptişor. .',2.-(Rar, numai la .pl.) Diferite feluri de lapte sau de mîncări preparate din (sau cu) lapte. Rămăsese să îngrijească de rostul casei, colindînd prin cuhnia in - care se pregăteau lăpturile; smintinurile şi unturile. MACEDONSKI, o. ni 140.-Lăpturi, caşcavaluri şi unturi. cărnuri şi peşti proaspefii ’ ododescu, s. ii 96.”, ¡ •3. Sucalbicios,.asemănător la aspect cu laptele, care se găseşte în unele plante :sau fructe ori este preparat din acestea. Laptede nuci. Lapte de migdale. Lapte de cocos. Exp iV (Despre plante, mai ales despre cereale) (A fi) în 'lapte» (a fi) necopt, crud. Porumb în lapte. 4. (în exp t.) /Lapte de înalţ = malţ măcinat şi irămîntat cu apă, folosit’la fabricarea berii. Lapte de ziar= amestec.de Var stins ;şi apă, folosit la zugrăvit şi în divér- i se industrii; . apă de var. Lapte de ciment = amestec de ciment şi apă, folosit în lucrările.de asfaltare, de construcţii, de sonde etc. .. ' , . , - LAPŢI s. m. pl. Fiecare din cele două glande reproducătoare ale peştilor masculi ; lichidul seminal, de culoare albicioasă, secretat de aceste glande/ Văzu o tnreană... o spintecă, îi scoase măruntaiele. Cînd in loc de lăpţi, ce să vezi?..; un fel de covăţea mititică de piatră, ispirescu, i„ 280. : LAJtQ1, lai’guri, s. n. 1. Loc deschis care se întinde departe, în toate direcţiile; întindere mare, spaţiu nelimitat . Răsare o zi ca orice zi Pe largurile ţării noastre, Cu frămintări şi bucurii, Cti zări că laciirile-albasire. DEŞI4T , M. 20; -$» Largul văii — loc unde o vale iese dintre dci munţi. Largul văii gemea sub belşugul greu al sămănătun-lor, ce se legănau hi valuri verzi. HOGAŞ, DR. 241. ^Loc. a’d v. în ..lung. şi. în larg v. lutig. «4* Loc. prep. în largul .(unui ; Io ) = pe toată suprafaţa unui loc întins. Vîntul se ogoiase şi el, şi acu trecea ca un plîvs greu numai, în largul ' cîmpiilor şi prin văzduhul umtd. Sadoveanu, ó. I 150. Cînd începu soarele a cumpăni dincolo . de ..amiază,, ieşirăm în' largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decît Goşnianul. HOGAŞ, M. N. 211. Ceru-t fără. pată citde slabă ' iii tot largu-i de jur împrejur, ‘câragiale,. o. i 36S. ,.«$>. Ex p r. A Îi (sau a so simţi) ia (în) lai-gul săli = a fi (sau a se simţi) în deplină libertate, nesupărât, nestingherit/ Seara’numai, seara Mă simt la largul meu. COŞBUC, P. I 61. Văzîndu-se Pepeiea ácuin la largul său, sări gardul din ogradă şi se... duse, SBIERA, P. 21. Dragă primăvară, De-ai veni cînd aş viea. eu... Să fiu iar la largul meu. alecsandri, p. a. 56. ’ 1 2. ’ (înlegătiiră cu marea) Loc depărtat de ţănii .Toată' himeă de pe cheu îşi îndrepta ochii spre larg. BĂUT, E. 116. De fiori încremeneşte Largiil ápélbr adinei, coşbuc, P. I 12. <^>Loc. adj. De larg (despre pescari) = care pescuieţ-te în’,largul; mării. Departe de tot se ,zăreau vreo patru-cir.ci lotci, tot din Danilofca, şi dincolo de orizont erau de bună seamă altele: toţi pescari de larg risipiţi pe acel colţ de. mare. dumitriu, p. f.'4. <^- L o.c . a d v . în larg = depaite de ţărm, pe apă. La .nouă ore bricul Mircea.va părăsi portul Sulina, ieşind., in. larg. ^barT, S. m. 13., -v» Loc. prep. în largul mării = într-un loc depărtat de ţărm. 7« largul mării corabia s-opreşte Cînd vîntul nu:mai suflă şi pîr.za pe catart ■ Atîrriă : ne-nstnmată. ■ MACEDONSKI, o. i 108. ... .........,r.. -•■.■■- . LABCf2, -Ă, largi, adj. 1. Care ocupă, care cuprinde o suprafaţă mare; întins, vast, mare. Şi tot vorbind aşa, ba ur,a, ba alta,.au ieşit afară din ar aş... departe, în cîmp larg. vta-nuŢĂ, o. a. iii 15. Din larg cuprins de multe zăriJ coşbuc, p i 55. Pleacă cu paşi largi şi apăsaţi, cauagiale, o. in 15. <ţ> Vederi largi — concepţie înaintată, lipsă de prejudecăţi. E x p r. (în legătură cu verbe de mişcare) în (sau, rar, la) lumen largă = în lumea mare, în toată lumea, în locuri depărtate, în străinătăţi. Lăsînd... clădirea afumată Din care-n lumea largă pornisem altădată, macedonski, o. i 46. Unde-i vremea ceea, cînd eu cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCÜ; o. i 92. (Adverbial) A-i îi: cuiva larg = a-i fi cuiva îndemînă, a se simţi bine, a'avea libertatea de mişcare. în mijlocul codrului, Unde-i larg voinicului. AI.ECSANDRT, P. P. 98. 2. De dimensiuni mari, (în special) lat. Poarta era înaltă şi largă. REBREANU, R. i 79. Pe larga-i frunte încep să sé arate încreţituri mărunte, macedonski, o. i 259. Am oprit.-, . căţeii care aveau cap mai mare, bot mai larg. ODOBESCUj': S. in 42.' ^ F i g. Nuvela e prea scurtă.. Cadrul e destul de larg pentru o ,nuvelă mai mare. GEE-REA, ST. cr. ii 144. Ce vijelie se abătuse peste mintea asta aşa de largă şi bine înzestrată. VLAHUŢĂ,, o. A. 470. Fondul literaturii • adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul cel mai larg şi mai simpatic, ionescu-rion, c. 105. Lo'c.’ a d v. (în legătură cu verbele «a povesti», *a descrie »• etc.) Pe larg = în mod amplu, cu o dezvoltare mare, amănunţit. A descrie pe larg o călătorie. □ Mai îiicold vom vorbi pe larg despre chestia aceasta. GHERSA, ST. CR. ii 62. (Despre gesturi, mişcări) Toată lumea îl saluta cu prietenie şi la toată lumea răspundea cu un salut larg. sadoveanu, P. s. 191. (Adverbial) Se urcă în trăsură. . . 46* I LARGHEŢE — 724 — LAT salutind o dată larg cu pălăria, sadoveanu, p. S. 178. -4-(Adverbial, pe lîngă verbe ca « a suna », «a răsuna ») Puternic, auzindu-se pînă departe. Clopotele răsunau larg, cuprinzînd sub larma lor satul. CAMILAR, N. II 10. Larg tună lirele Eladei, Pling sclavi in lanţuri. 'TOMA, c. v. 36. 3. (Despre recipiente sau cavităţi) Cu dimensiunea transversală mare, p. e x t. în care încape mult, cuprinzător, încăpător, spaţios. Răsăriră cei patru copii... finind in miinile întinse castroanele largi de tablă. Sahia, n. 37. Căruţa mea e largă; poate să încapă intr-insa cit de mult. CREANGĂ, P. 113. Mii de glastiri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos şi dulce. EMINESCU, O. I 94. <^>Ex p r. Mînă largă, se spune despre cei darnici, generoşi. Om cu casa deschisă şi cu largă mină. ISPIRESCU, u. 17. [Romînul] are mina largă, deşi el este sărac. ALECSANDRI, r. II ISO. 4. (Despre veşminte) De o croială bogată, făcut cu stofă multă, care permite mişcarea liberă a corpului. Dar n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir, alecsandri, P. I 148. E x p r. (Rar) A thi (ceva) cu mîneei largi = a da bucuros, cu plăcere, cu voie bună. Părinţii fetei... au de bucurie că Ie-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mîneei largi. CREANGĂ, P. 168. LARGHÎŢE s. f. Dărnicie, generozitate. LĂRGO adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) într-un tempo rar de tot; lento. -ţ- (Substantivat) Lucrare muzicală executată în acest tempo. LARI s. m. pl. Nume dat în mitologia romană unor divinităţi considerate a fi ocrotitoarele casei şi familiei. V. penaţi. A simbolizat el însuşi cw prisos, în forma clasică pe care a dat-o acestui templu elin şi latin, care trebuie să fie tendinţa culturală a ţării noastre... şi care anume îi sint zeii lari. macedonski, o. IV 127. LARINGĂL, -A, laringali, -e, adj. (Despre sunete) Care se articulează, care se formează în laringe. LARiNGE s. m. Partea superioară a traheii, formată din cartilaje, la capătul căreia sînt situate coardele vocale; (popular) gîtlej, beregată. LARINGIÂN, -Ă, laringieni, -e, adj. Care ţine de laringe, al laringelui. Ftizie laringiană. — Pronunţat: -gi-an. LARIN G ÎTĂ, laringite, s. f. Inflamaţie a mucoasei laringelui. LARINGOLOG, laringologi, s. m. Medic specializat în laringologie. LARINGOLOGIE s. f. Parte a medicinei care se ocupă cu studiul laringelui şi al bolilor lui. LAMNGtOSCOP, laringoscoape, s. n. Instrument con-stînd dintr-o oglindă prevăzută cu coadă lungă, folosit la examinarea laringelui. LĂUjMA, (rar) larme, s. f. 1. Zgomot mare, gălăgie. în ograda gospodăriei colective era larmă şi forfot, camilar, tem. 399. Se deşteptaseră pe pâmătufurile înalte şi privighetorile de baltă cu fluierături şi larmă, sadoveanu, n, i?. 61. Tresar... aud deodat-o larmă P-aproape, colea-n stejeriş ; Pun mina repede pe armă $i iau pădurea-n curmeziş. IOSIF, p. 66. (în legătură cu verbul «a face») Dar ce-ai păţit mă... de te-ai sculat cu noaptea-n cap şi faci aşa larmă? CREANGĂ, p. 304. Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. EMINESCU, o. I 83. Fă-ţi idee de larma ce poate să facă în codru şi mai ales în munţi vreo două sute de oameni ţi vreo treizeci de cîini. bolintineanu, o. 330. -&«• F i g. (Rar) Frămîntare, zbucium. Versurile curgeau tremurat, unul după altul, dominînd larmele extraordinare din fiinţa lui. camilar, n, i 140. 2. (învechit) Alarmă. Ţara suna de crunte larme. alecsandri, p. ni 327. Toţi oşteni fruntaşi ce-n larme Au fost în mai multe daţi. NEGRUZZi, s. ii 74. LÂRMĂT sJ n. (Rar) Larmă. Făcea... larmăt marey gură. CONTEMPORANUL, Ut 163. LARVÂR, -A, larvari, -e, adj. Care este în stare de larvă. LARVA, larve, s. f. 1. Nume dat formei pe care o au Ia ieşirea din ou, în primul stadiu de dezvoltare, animalele care se dezvoltă cu metamorfoză Viermii de mătase sint larvele unor fluturi de noapte, zoologia 85. După părăsirea oului, larva se hrăneşte continuu, corpul ei creşte şi se dezvoltă. Fauna r.p.r. î. i 220. Tot felul de larve uricioase, viermi păroşi, crustacei dezgustători şi gingănii să nu le vezi. c. petrescu, î. i 14. 2. (Franţuzism rar) Spectru, fantomă. Printre razele albastre... Se adun-acum... balauri, strigoi, larve. neGruzzi, s. ii 121. LARVICÎD, larvicide, s. n. Substanţă care ucide larvele. LASCÎY, -A, lascivi, -e, adj. (Despre gesturi, cuvinte etc.) Care aţîţă la plăceri senzuale. Dansurile cu mişcări lascive, c. petrescu, c. v. 310. Şi împăratul milostiv Mi-a dat şi de soţie Pe fiica lui cu rîs lasciv. EMINESCU, o. rv 75. LASTÎC s. n. (învechit) Stofa de lină foarte trainică, asemănătoare cu satinul. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară, delavrancea, h. tud. 13. Cheltuieli, nu şagă, pe mobili nouă cu lastic. ALECSANDRI, X. I 196. — Accentuat şi: lăstic. LÂSTRĂ s. f. (învechit) Stofă scumpă de lînă. Jju mai gătit-o, după a sa dorinţă, cu rochia de lastră. M. I. CARAGIALE, C. 77. Dulamă de lastră verde. ODOBESCU, S. I 421. Văştmînturi cu porfiră şi lastră, budai-deleanu, ţ. 122. LAŞ, -Ă, laşi, -e, adj. (Despre oameni şi despre caracterul lor) Lipsit de bărbăţie şi de sentimentul onoarei, fricos, mişel; (despre acţiuni) care dovedeşte un astfel de caracter. îţi închipui că ai o armă împotriva mea şi-o întrebuinţezi într-un mod laş. BaranOa, I. 189. Dar lucrul cel mai laş in lume E un bărbat tinguitor. coşbuc, P. i 194. Cei răi sînt totdeauna laşi. bălcescu, o. i 103. (Substantivat) Trec peste laşii ce vnr să rămină în lanţuri de cîine. NECULUŢĂ, Ţ. D. 30. Viaţa-i datorie grea Şi laşii se-n-grozesc de ea. Să aibă tot, cei laşi ar mea, Pe neluptat. COŞBUC, p. i 151. LAŞITATE, (2) laşităţi, s. f. 1. Faptul de a fi laş; starea celui laş. O păcătoasă laşitate îl goneşte, vlahuţă, O. \. III 93. E x p r. A spune vorbe mari şi lafe = a spune vorbe pompoase, dar fără miez. V-am adunat pentru ca să vă spun vorbe mari si late, cum n-aţi auzit de cînd trăiţi, alecsandri, T. i 2S9. (Familiar) A fi Iată (rău sau (le iof)=a lua proporţii grave, a prezenta un aspect îngrijorător. Mi se pare că o să fie lată. pas, z. iii 212. Să-ţi spun ce am aflat acuma... E lată rău. caragialr, o. ii 204. A o face lată (rău sau de tot) = a) a petrece straşnic (cu mîncare, băutură, cîntece etc.); b) a face, fără voie, o poznă, o gafă; a o face de oaie. + (Familiar, despre persoane, în construcţii speciale) întins la pămînt fără simţire; mort. A intrat abia a doua zi femeia la dînsul. L-a găsit lat. sadoveanu, d. p.120. Dacă nu eraNegoiţă s-o apuce-ribraţe, cădea lată. CARAGIALE, O. iii 46. Atît de mult a închinat, incit pe loc a rămas lat. alecsandri, T. 304. E x p r. A lăsa (pe cineva) lat = a bate pe cineva foarte tare, lăsîndu-1 în nesimţire. Dacă-l săcîia vreun vorbăreţ, îl izbea de-l lăsa lat. dumitriu, p. f. 63. (Rar) A fi lat de foame = a fi foarte flămînd. De două zile n-am mîncat, sintem laţi de foame, contemporanul, iii 927. De ce-s oile aşa late de foame? sbiera, p. 9. LATIîNT, -Ă, latenţi, -te, adj. Care stă ascuns, nu se arată şi nu se manifestă, dar poate oricînd să izbucnească sau să devină activ. O atitudine energică... ar mai fi înfricoşat pornirile anarhice latente, rebreanu, r. n 115. Ca vechiul ceasornic cu muzică, port Cîntare latentă în mine. TOPÎRCEAITO, m. 36. <0> Căldură latentă = cantitate de căldură care nu produce ridicarea temperaturii unui corp, ci schimbarea stării sale de agregare. LATERAL, -A, laterali, -e, adj. 1. Situat pe una din laturi, pe o parte a unui lucru; depărtat de linia mediană. V. lăturalnic. Ele ies de pe văile laterale, unde se află cîte o răzleaţă şi foarte arhaică aşezare omenească. bogza, c. O. 328. Locuinţa lui Anton Muşat nu-l surprinse... O sală şi două încăperi laterale, c. petrescu, c, v. 74. Pe uşile laterale alte fracuri se îmbidzeau înăuntru. rebreanu, R. I 196. Cele opt medalioane sculpturale... împlinesc golurile dintre columne, deasupra arcadelor laterale. ODOBESCU, S. IlJ 73. -$• Arie laterală (sau periferică) = zonă situată la periferia teritoriului pe care se vorbeşte un dialect sau o limbă. Fenomenele de limbă arhaice se păstrează adesea numai in ariile laterale ale unui teritoriu. ■4- F i g. Care e secundar, care e departe de problema de bază, de problema principală. O chestiune laterală. 2. (Despre consoane şi substantivat, f.) (Consoană) articulată prin aplicarea vîrfului limbii pe palatul tare, aerul scurgîndu-se de o parte şi de alta a muşchiului lingual. Consoana «/» e o consoană laterală. LĂTEX s. n. Suc lăptos secretat de anumite plante. Din latexul plantelor de cauciuc se extrage cauciucul. LATIFUNDIA®, -Ă, latifundiari, -e, s. m. şi f. (în orînduirile bazate pe exploatare) Persoană care posedă întinse domenii agricole, trăind din exploatarea muncii altora. Ca doi latifundiari, socotesc veniturile de peste zi.y ardeleand, d. 15. — Pronunţat: -di-ar. LATIFtîNDIF. s. f. v. latifundiu. LAŢII’OND IU, latifundii, s. n. (în orînduirile bazate pe exploatare) Mare proprietate, funciară, moşie foarte întinsă, domeniu. O, ii recunoştea pe toţi:... dregători puternici, proprietari de latifundii, politiciani ¡i diplomaţi. GALACTION, o. I 312. — Variantă: latifundie (contemporanul, s. n, 1949, nr. 156, 6/2) s. f. ■ LATÍN1, -Ă, latini, -e, adj. Care se referă la Latium, care provine din acest ţinut al Italiei: antice, roman; p. e x t. care se referă la limba şi literatura romanilor. Constatăm. .. aşa cum era de aşteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. graur, F. L. 61. Înaintea patidui o masă murdară al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice. EMINESCU, N. 38. Gramaticii romîni au ajuns la caos călărind pe gramaticile latine. RUSSO, S. 54. Limba latină (sau substantivat, f., latina) = limba vorbită de romani. Noi am trăit în lume, latina neştiind. negruzzi, S. Ii 177. Limbii latină clasică v. clasic. Limba latină populară (sau, învechit, vulgară) v. v u 1 g a r. — Variantă: létin, -ă adj. LATÍN2, -Ă, latini, -e, s. m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a vechiului ţinut Latium din Italia. LATINÍSC, -EÂSCĂ, latineşti, adj. Care se referă la limba şi Ia literatura romanilor; latin. Vorbesc ci cu mare dragoste pe limbă latinească, sadoveanu, z. c. 84. Racle mhxdre-mpărăteşti Purtînd semne latineşti. ALECSANDRI, P. P. 21. — Variantă: latinóse, -eâscă (îeodorescu, p. ; v. 171) adj. LATINÎŞÎE adv. în limba latină. Titlul era serb şi latineşte. EMINESCU, n. 45. Scrie badea latineşte, Cînd ceteşte, Mă topeşte, jarnîk-bîrseanu, d. 27. (Substantivat) Limba latină. O babilonie de cuvinte stropşite şi smidse din latineşte pe care bieţii romîni nu le înţelegea, russo, s. 42. — Variantă: letiuişto adv. LATINÍSM. latinisme, s. n. 1. Cuvînt, formă sau construcţie sintactică, împrumutate direct sau indirect din limba latină; neologism de origine latină. 2. Tendinţă a unor lingvişti romîni (din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea) de a exagera caracterul latin al limbii noastre, prin eliminarea cuvintelor nelatine şi modificarea formei cuvintelor de origine latină pentru a le face să fie mai apropiate de forma originară. Latinismul îneca spiritele; neologismul ţinea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! RUSSO, O. 55. LATINIST, -A, latinişti, -ste, s. m. şi f. 1. Persoană care cunoaşte bine limba şi literatura latină, precum şi antichitatea romană; specialist în filologia latină. Mulţi dintre cronicarii romîni au fost buni latinişti. 2. Adept al latinismului (2). [Russo, Alecsandri, Negruzzi, Alexandrescu şi BălcescuJ au stăvilit prin însăşi opera lor încercările latiniştilor de a fereca limba în tipare nefireşti, neviabile. L. rom. 1953, nr. 2, 39* (Adjectival) Bălcescu, care ascultase zîmbind, cu ochii aiurea toată discuţia, îl tachină şi el pe dascălul latinist. camil PETRESCU, o. II 55. (E x p r.) Curent latinist (sau şcoală latinistă) = curent reprezentat de adepţii latinismului. In sec. al XVIII-lea mai mulţi istorici romîni din Transilvania au creat aşa-numita ¡coală latinistă. IST. r.p.r. 3. LATINITÁTE s. f. Faptul de a avea origine latină sau caracter latin. + Nume dat culturii şi civilizaţiei latine. Latinitatea tîrzie. LATINIZÁ, latinizez, vb. I. Tranz.' A introduce pe cale savantă cuvinte latine într-o limbă şi a modifica forma cuvintelor de origine latină pentru a le face să fie mai apropiate de forma originară. (Absol.) Rominii LATINIZANT — 726 — LAUREAT de dincolo de Carpaţi, deşi In mare parte latinizau, suferiseră o înriurire... germană, maceponski, o. IV 121. LATINIZANT, -A, latinizanţi, -te, adj. Care urmăreşte latinizarea limbii, care lucrează în acest scop. Marea majoritate a gramaticilor noasfre din secolul al XlX-lea au msts pe această linie latinizantă- ţi etimologistă. h. ROM. 1953, nr. 2, 6. LATINIZÂRE s. f. Acţiunea de a latiniza. Sistema de latinizare totală a limbii romîneţti. ODOBESCU, s. ii 337. -v Vx - LATITUDINE, latitudini, s. f. I. Distanţa unghiulară fată de ecuator a unui punct oarecgre de pe glob, măsurată pe meridianul care trece prin acest punct şi exprimată în grade, minute şi secunde. La Singapor... 0,10 grade latitudine nordică. SEEASTIAN, t. 31., *2. F i g. Libertate de acţiune, posibilitate de a lucra după voie. Menjinind ţi dezvolţind pe de o parte gimnaziile, iară pe de altă parte lăsind toată latitudinea pentru crearea de şcoale reale... ODOBESCU, s. D 61. LATRÎNA, latrine, s. f. Closet iară canalizare.' LĂTURĂ, laturi şi (în expresii şi locuţiuni) lături, 8. f. 1. Parte laterală a unui obiect. Ieşi din cameră în antreu^ apoi pe uşa ce da într-o latură a casei. dumitriu, N. 104. Şi-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Sus bat laturile, Jos pică negurele (Ceinutu!). Gorovei, C. 6^. Fiecare din cele doua părţi laterale ale corpului, în dreptul coastelor. Se aşezase într-o latură^-^ai mult cu spatele. SADOVEAîţlJfiB... 230. Parre, ''direcţie. Doar dacă l-or fi pălit dintr-ojatură^prieteni pe fini}, sadoveanu, B. 123. Loc. a d v/(Mai ales în legătură cu verbe de mişcare sau cu construcţii care exprimă mişcarea) în lături (rar în laturi) — la o parte, într-o parte. Doctorul făcu un salt în laturi şi dădu peste o movilă. SADOVEANU, P. M. 300. O fîhtină. .. cu im capac deschis în lături, CREANGX, p. 204. Dă-rni-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, o, I 155. Murgu-i sprinten da-n lături sforăind. alecsandri, p. iii 282. (în ameninţări) In lături, veneticii coşbuc, P. l 209. Pe lăiltri = într-o parte şi în alta. Aruncau priviri pe lături să nu-i zărească cineva, popa, v. 333. Pe de lături = pe lîngă, fig. pe ocolite, indirect. Proprietarul viei îi plătea biney dar le mai pica şi pe de lături cîştig. dumitriu, n. 259. Oanţă a trecut pe de lături, luîndu-i înainte, sabia, n. 97. Ai ai copii! cum vreţi să spun... de-a dreptul? ori pe dc lături? alecsandri, t. r 95. Loc, prep. Pe dc lăturile = pe marginile. Pe de lăturile curţii (vezi] ijrajdid şi odăile pentru slugi, pas, L. I 83. «ţ* E x p r. A nil seda în lături — a nu ezita, a nu se codi (de la o acţiune urită). Dacă a venit vremea de iertjă, apoi cit m-ajunge partea, nu mă dau în lături, caragiale, o. ii 85. 1Via de asta nu te-ai da în lături, creanga, p. 166. 2. Aspect sub care se poate prezenta un lucru. Trebuie să va arăt o latură foarte serioasă a acestei pro-hlemey pe care voi n-o cunoaşteţi, baranga, i. 198. (învechit şi popular) Porţiune lăturalnică, bucată de la marginea unei întinderi de. pămînt, a unui ţinut. Venea-ncetişor, Şchiopătind, schelălăind, Laturile cam ţiind, Doica, haita cea bătrînă. Ce ştia rindul la stînă. alecsandri, p. p. 55. . 4. Fiecare din semidreptele care formează un unghi eau din liniile care mărginesc o figură geometrică. Se miră Filip de precizia cu care erau indicate cifrele pe laturile triunghiului, galan, b i 268. ' — Variantă: lăture (sadoveanu,: b. 106) s. f. , LĂTURE s. f. v. latură. ............. LAŢ1 s. n. v. Ieaţ. LAŢ2, laţuri, s. n. 1* Nod larg la capătul unei sfori, întocmit în aşa fel ca să se poată strînge în jurul unui punct fix. Luam paserea însîngeraiă, o aninam în laţurile torbei. sadoveanu, o. i 361. Laţ pe gît îi potriveateo-dorescu, p. p. 540.-Să-l omoare, Cu laţ de cpînzurătoare. alecsandri, p. p. 136. 2. Ochi de sfoară, de sîrmă etc. cu care se prind păsări şi animale mici. V. c u r s ă. Vina.. .păsărelele a» laţul, ispirescu, L. 123. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele laţul. EMINESCU, o. I 174. E x p r. A întinde cuiva laţul sau un laţ v. .î n t i n d e. LÂŢE s. f. pl. Şuviţe de îînă netoarse şi nepieptănate: p. e x t. (la om) şuviţe de păr care atîrnă în mod dezordonat. Cojoc cu laţele in afară, a Un grăunte de om, cu.... pălărie pleoştită peste^ laţele bălai din cap. POPA, v. 44. ■■ LÂUDĂNUM s. n. Substanţă extrasă din opiu, folosită ca medicament. . LÂUDAj laude, s» f. Preţuire exprimata prin cuvinte a unui lucru, a unei persoane sau a faptelor şi meritelor ei ; cuvinte prin care;,se exprimă această preţuire, elogiu. Să fiii răsplătit. ..' prin laude meritate, odobescu, S. ni 10. Un glas unanim de laudă umplu toată sala. alecsandri, O. p. 10. Pentru ca să dea o aţîţare mai vie acestor laude silite, defăimau. . . petrecerile holteiei, negruzzi, s. i 75. Lauda ¿e_sine; iiu‘ miroase bine. -fr» 1 Mărire, slavă, cinste, florie. Laudă, laudă pumnului strînsTTClorie celor Ze^nierg'către mîine. Tulbure, v. r. ' 28.' Laudă poporului ce a ştiut să dobîndeaScă drepturile Patriei. BOLINTINEAKU, o. 247. ■ ■ — Pronunţat: la-u-, LAUR., lauri, s. m, !• Dafin. Din insule bogate cu mari grădini de laur, Lebede argintoasc aripele-ntinzînd Veneau sfîşiind apa la luntrea lui de aur Şi se-nhămau la dînsa şi o trăgeau cîntînd. eminescu, o. rv 169. Fata coboarăvoioasă din laur, Aleargă prin flori. BOLINTINEANU, o. 83, ■ Trebuie să ne mulţămim numai cu ghirlandele - de flori roşi ce culegem de pe crengile laurilor, ALECSANDRI, o.p.346. (La pl.) Frunzele dafinului (cu care odinioară se încununau eroii, poeţii sau oratorii); fig. glorie, victorie, biruinţă. Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. eminescu, o. I 247. Avuşi tu zile mîndre cînd fruntea ta curată De laurii măririi lucit-a-ncununată. bolintineanu, o. 119. Iar tu, nour de rodire, Fă să crească-n sinul său, Cu verzi lauri de mărire. Floarea sufletului meuf. alecsandri, p. a. 87. <§>■ Expr.-A cuiele Iauri= a avea succese, a deveni celebru. Poezia mea... culege toţi laurii roşii în lupte. TULBURE, v. R. 7. A se culca pe laurî= a se mulţumi cu succesele obţinute şi a nu duce activitatea sau lupta mai departe. 2. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe şi cu fructul o capsulă ţepoasă cu seminţe negre (Datura stramonium); ciumăfaie. Printre ciulini şi tufe de laur, se iscau cînd şi cînd vîrtejuri scurte de praf negru, lipicios, galan, b. I 300. Expr. (în fraze intero- gative sau exclamative) Am (sau doar n-anij mîneat laur(i) (ca să fac sau să fi făcut una ca asta), spune cel care respinge cu hotărîre sau indignare o acuzaţie, o rugăminte, o sarcină. Da ce? ăm mîncat laur, ca să mă ostenesc eu cu tine? ispirescu, L. 349. Pl. şi: (s. nînvechit) lat/re (odobfscu, s. I 306). LAUREÂT, -Ă, laureaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care a obţinut un premiu acordat ca o apreciere şi o recunoaştere oficială a meritelor sale remarcabile în domeniul ştiinţei, ar literaturii, al . artei etc. Peste 3500 femei au fost decorate cu ordine şi medalii, 21 femei sint laureate ale premiului de stat. scînteia, 1954, nr. 2913.; — Pronunţat: la-u-rercit. \j j v l,AVABIL — 727 — LÂCATĂ . . LAVÂBTL, -Ă , lavabili, -e, adj. (Despre ţesături) Care I se poate spăla fără a-şi pierde calităţile. Mătase lavabilă. LAVABOU, lavabouri, s. n. încăpere în cămine, internate etc., în care se află o serie de chiuvete şi alte instalaţii' sanitare şi care serveşte ca', spălător comun. Trebuia să fii cu ochii pe ceas. .. să fugi înapoi şi s-o ţii [lista de mîncarej sub 'nasul şefului de lavabou, pas, z. i 269. + Mobilă prevăzută cu cele necesare pentru toaletă. Odaia din fund, cu două ferestruici spre curte, un pat de tablă, un lavabou, o masă rotundă:.. era a lui Titu: rebreanu, r. I 27. (Rar) Chiuvetă. LAVALD&RĂ, lavaliere, s. f. Cravată care se înnoadă în formă de fundă, ,lăsîndu-se să-i atîrne în jos capetele. ; Lavaliera vinătă... ii acoperea gulerul tare şi înalt. rebreanu, u. i 18. O lavalieră... ca un fluture de doliu li flutura .veşnic pe piept. • anGhei,, x>r. 143. ■ ■ : — Pronunţat: -li-e-. LAVANDA, lavande, ş. f. (Adesea în espr. Apă de lavandă) Parfum extras din planta numită levănţică. Grigore... s-a prezentat ferchezuit la Frizeria modernă, niirosihd a apă de lavandă. C. PE1RESCU, o. r. n 119. . LAVĂNT s. m. (învechit) Levănţica. lată zambile... ¡avani, lăcrimioare, n’eguuzzi, s. I 97. •< .<■ LAVA s. f. Masă minerală în stare lichidă incandescentă, revărsată la suprafaţa pămîntului de. către un vulcan în timpul erupţiei şi care, prin răcire, dă naştere la diverse roci vulcanice. în interiorul acestor munţi vulcanici... s-au j aşezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandes-centă. BOG7A, Ţ. 10. în dreapta, pe-ntuneric, se-nalţ-un negru munte, . Vulcanul bătrin Etna cu tava stinsă-n frunte. : XLECSandri, P. iii 74. ■<(? (Poetic) , Sînt, lava care arde şi omoară. neculuţX, ţ. d. 24. -f- F i q. Masă metalică : topită,’arzătoare., S-au întins grabnic-grinzi şi scări de lemn peste lava arzătoare [de metal]: Sahia,- n. 34. Sfărmaţi, palate, temple, ce- crimele ascund, Zvîrliţi statui '] de tirani In foc, să cwgă lavă. EMINESCU, o. i 60. LA VÎ N A, lavine, s. f. Masă mare de zăpadă care se desprinde din munţi şi se prăbuşeşte la vale; avalanşă. • LAVTŢA, laviţe, s. f. Scîndură lată fixată pe ţăruşi servind; mai ales în casele ţărăneşti, ca bancă pentru a şedea (uneori şi ca pat). Marna Catrina, cu faţa în jos pe laviţa din casă, plingea înăbuşit, butor, s. 47. Toată lungimea -păretelui din fund. . era prinsă de o laviţă îngustă, hogaş, m. n. 78. Acasă, îl aşază frumos pe laviţa aşternută c-un lăiviccr curat. VLAimŢĂ, N, 10. + Bancă fixată afară, mai ales lingă poarta caselor ţărăneşti. Pe laviţa de lingă poarta ogrăzii;.. plutonierul Boiangiu şedea de vorbă cu perceptorul Constantin Bîrzotescu, rebreanu, R. r 141. Era o zi caldă din iulie şi numai noi amtndoi stăteam pe o laviţă.' vfcAJTOŢÂ, o. a. 147. Adineaori'şedea pe laviţa de la poartă. CARAGIAI.E, o. I 61. (Rar) Scîndură pe care se şade într-o sanie. Se urcară într-o sanie de ' noapte, mai sărăcăcioasă... pe a cărei laviţă îngustă era aşternută o pătură, camil petrf.scu, o. I 487. .— PI.1 Şi: lăviţi (GOLESCU, î. 42). — Variante: Idiţă, : lăiţe şi lăiţi ‘ (SAÎIOVEANU, o. vii 65, EMINESCU, n. 21, şez. i 78), s. f., Inlţ. (coşbuc, r. îi 203) s. n. lavoAr, lavoarej s. ■ n. Mobilă de toaletă, pe care se află lighean, cană şi alte obiecte necesare pentru spălat. în toată casa un pat, un divan, un lavoar de tablă. Gai,an, b. I 263. Raza [luneij ... Luminează un lavoar Cu flacoane scumpe, topîrceanu, P. o. 100. Acelaşi lavoar de fier, cu ligheanul şi ibricul de tuci smălţuit. vlahuţX, O. A., III 18. , ■; . , . , . . ; Y — Pronunţat: -voar. . lAvrA, Javre, s. f. (Rar) Mănăstire mare unde călugării .locuiesc în chilii,. construite la distanţă, unele, de altele, ceea ce dă aşezării aspectul unui sat. Călugări din toate lavrele creştinătăţii... au trecut pe aici. galac-tion, o. I 221. Astăzi această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, nec.ruzzi, s. I 214. LAXATÎV, -A, laxativi, -e, adj. (Despre medicamente şi alimente) Care posedă proprietăţi purgative. Ceai lavativ. <)> (Substantivat, n.) A luat un laxativ. LAZ, lazuri, s. n. (Regional) Teren de curînd despădu-rit, transformat în loc arabil sau în păşune (v. curituri, r u n c); cîmp cultivat sau acoperit cu iarbă. Eu mergeam la plug în laz. Şi cind trec, Lina s-ascunde, Parcă nici jiu m-a văzut, coşbuc, p. i 49. Mă dusei cu coasa-n laz, Cosii iarbă ¡i năcaz, Să pui minării pe obraz. JARNÎK-BÎRSEANU, D. ISO. ' LAZARET, lazarete şi lazareturi, s. n. (Rar) Adăpost izolat pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă. Ştii ceva de bărbatul tău, Petro ? — E-n lazaret, la Corabia... — Dar tu, Mărgărita?... — Al meu e-n lazaret la Zimnicea. STANCU, D. 216. (Neobişnuit) Infirmerie. Dit-te la lazaret, să-ţi dea picături! îi porunci. el. slavici, o. i 316. — Variantă: (învechit) liizîirât (oniCA, s. 25) s, n. LAZURÎT s. n. Lapislazuli. LAuAdL'I, lăbăduiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A trăi,.a vieţui, a locui, l.a marginea unei inări lăbădtita odată un;moş pescar.' şez. vi 139. L.VIIĂR'I'Â, lăbărţez, vb. I. Refl. A se lărgi, a se desface, a se întinde neregulat, a se deforma. Haina s-a lăbărţat, czn Detaşamentele s-au lăbărţat.... soldaţii nu mai-păstrau rîndul. pas, z. iii 54. <$> F i g. Consfătuirea se inmuia şi se lăbărţa, rebreanu, R. 1135. <{>Tran2. Oraşul îşi lăbărţa sub deal deşirările lui de uliţi. arA-C-EDONSKI, o. iii 48.’ Atunci nucul se-ntristează, Ratmt-rile-şi crăcănează. Spre pămint le' lăbărţează, şez. vii 44. LABARTÂRli, lăbărţări, s. f. Faptul de a se lăbărţa: lărgire, umflare. lAbArţât, -A, lăbărţaţi, -te, adj. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Care şi-a stricat forma, care s-a lărgit prea mult. > V. d e f o rroat. Unul cu haine roase şi lăbărţate. PAS, Z. - I 151. ^ F i g. Alt căruţaş, unul voinic, lăbărţat din picioare ca un răţoi CAMII.AR, N. II 321. Purta îmbrăcămintea de, paiaţă, Pe-un .trup de broască, slab ¡i lăbărţat. UîSNEA, I. 46. (Substantivat! Braţe voinice îl ţineau zdravăn }i lăbărţatul răcnea. camiuar, N. îl 321. ^(Despre scris) Cu lnere late, nciegate, prea distanţate. (Advei bial) în cîteva locuri, mlini fricoase au tras desenuri in fugă: un nas, sub care scrie lăbărţat «nasul lui Frocopie ». bassarabescu,. s. N. 101. 2. F i g. (Despre gesturi) Lipsit de vigoare, moale, neprecizat. Un gest lăbărţat al niiinit, ca o făgăduială pentru viitor, ardeleanu, d. 34. -ţ- (Despte stil) Lipsit de eorictziuiie, cu dezvoltări prea mari, umflat. + (Despie felul de a vorbi) Rar, tărăgănat. Glasui muzical, răsfăţat, puţin cam lăbărţat al Zoei lăsă un ecou îndelung in tăcere. DUMITRIU, N. 107. lAuoAii;, lăboaie, s. f. Augmentativ al lui labă; labă mare; mină grosolană. Şi-şi ridică • lăboaiele pină în dreptul ochilor. CAMII.AR, n. i ISO. V LAuOţA; lăbuţe, s. f. Diminutiv al lui labă. (Veveriţa] in două lăbuţe, îşi netezi mustăţile, c. petrescu, ra du. 93. O lebădă si cîteva maimuţe înconjurau dihonia neroadă Ce se lăsase moale pe lăbuţe. Topîrceanu, n. 97. Citeodată îl lua in lăbuţele lui dinainte. ISPIRESCU, L. ,286. LAl.Aîj s. n. v. louuţ. LAcAT s. n. v. lacăt. LAcAtA s. f. v. lacăt. LĂCĂRAIE. — 728 — LĂCUIT LĂpĂRĂlE s. f. v. ăcăric. LĂCĂRÎE s. f. Cantitate mare de apă care acoperă o cîmpie în urma ploilor, a inundaţiilor; apă multă vărsată pe jos în casă ; apăraie. E x p r. A (se) face lucărio = a (se) vărsa multă apă, care acoperă duşumeaua. — Variantă: Iucărdio s. f. LĂCĂRÎT s. n. Procedeu de extragere a ţiţeiului cu ajutorul unei linguri cilindrice, folosit la anumite sonde nu prea adînci. LĂCĂTOl, lăcătoaie, s. n. Augmentativ al lui lacăt; lacăt mare. Cumpără... două belciuge şi un lăcătoî zdravăn, creangă, p. 321. LĂCĂTUÎ, lăcătuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A încuia cu lacătul. Notarul şi-a lăcătuit prin dulapuri dosarele. GALAN. B. I 174. O magazie lungă... cu porţile mari şi grele, lăcătuite. ARDELEANU, d. 102. LĂCATtfŞ, lăcătuşi, s. m. Meşter fierar sau mecanic care face sau repară lacăte, broaşte, încuietori, chei etc. Pune p-un lăcătuş singur într-o pivniţă şi zi-i să-ţi Jacă o încuietoare. NEGRUZZI, S. III 406. Lucrător calificat care efectuează operaţii de asamblare sau de ajustare a pieselor metalice. LĂCĂTUŞĂllÎE, lăcătuşării, s. f. 1. Meseria lăcătuşului; operaţiile efectuate de acesta. 2. Atelier în care se lucrează la asamblarea sau ajustarea pieselor mecanice cu unelte portabile. LĂCĂŢEL, lăcăţele, s. n. Diminutiv al lui Iacă t. Lăcăţelul ‘ atîrna. rXsOTLESCU, L. P. 198. IiĂOOMÎ, lăcomesc, vb. IV. In'tranz. şi refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la » sau de propoziţii secundare cu verbul la conjunctiv) A pofti cu lăcomie, a rîvni la ceea ce aparţine altuia, ă jindul. Nu vă mai mulţumiţi cu ce v-a dat dumnezeu şi vă lăcomiţi la averea altora! REBREANU, R. I 271. Strîmbătatea care se lăcomeşte la bumd altuia. RUSSO, o. 28. Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomii la şase boi. jarnîk-bîrseanu, d. 181. LĂCOMIE, lăcomii, s. f. Poftă mare de a mînca sau de a bea mult (v. nesaţ); fig. rivnă necumpătată de cîştig, de avere (v. aviditate, cupiditate). Cel mai elementar .simţ de delicateţă sufletească ar fi trebuit să şoptească regelui că lăcomia de bani are şi ea o limită. COCEA, P. 43. Lăcomia pierde omenia. <> Loc. adv. Cu lăcomie lacom. Eu şi corsicanul am îmbucat cu lăcomie de lup. BART, E. 279. Ospăta dintr-însele cu lăcomie, creangă, p. 245. înghite cu lăcomie, conachi, p. 278. Din lăcomie = îndemnat, minat de lăcomie. LĂCOMÎT, -Ă, lăcomiţi, -te, adj. (Rar) Lacom, hrăpăreţ, profitor. Lacrimile lor ar fi fost in stare să nască altă pădure, Dacă nu se găseau hoţi lăcomiţi şi p-astea să le fure. vintilă, o. 26. LĂCOMâS, -OĂSĂ, lăcomoşi, -oase, adj. Lacom, avid, dornic. Mînă-ţi, bade, boii bine, Nu ţinea ochii la mine ; Ochii mei îs lăcomoşi, După voinicei Jrumoşi. hodoş, p.p. 185. LĂCOVÎŞTE, lăcovişti, s. f. (Regi nai) Loc apatos ; mocirlă, mlaştină. Lăcoviştele de coastă sint lăcovişti care se formează sub influenţa apelor din pînzele subterane, probi,. CEO gr. I 146. Cînd ajunse la o lăcovişte... el înnămoli £atul. ispirescu, E. 169. — Variantă: Idcovîşte (ispirescu, e. 214) s. f, LĂCRĂM vb. I v. lăcrima. LĂ(!RAj\IĂTGR, -0ÂRE adj. v. Iăcrimăfor. LĂ(*RAjVIIOÂRĂ s. f. v. lăcrimioară. LAorAmOS, -0ÂSA, lăcrămoşiy -oase, adj. 1. Plin de lacrimi, din care picură lacrimi; înlăcrimat. întoarse nişte ochi lăcrămaşi, ispirescu, L. 241. Aşa că, inchi-puindu-ţi lăcrimoasele ei gene, Ţi-ar părea mai mindră decit Venus Anaăiomene. EMINESCU, O. I 160. <$■ Fig. înfiptă in colacul împletit, pîlpîia o luminare lăcrămoasă de ceară. v. rom. februarie 1952, 99. , 2. Care plinge uşor. Veniţi. .. Şi voi, lăcrămoase babe slabe, Şi voi, moşnegi blînzi! Toma, c. V. 219. <$>• (Adverbial) Scîncind într-una peltic şi lăcrimos... începu să se ridice, galan, z. r. 215. 8. Fig. Care face pe cineva să plîngă, care pro- duce lacrimi, jalnic, de plîns. Văzură priveliştea lăcrămoasă şi fură privitori ai nenorocitei bătălii. BĂLCES-cu, o. n 335. — Variantă: Iăcxim6s, -ofisă (c. petrescu, î. ii 188) adi. LĂCREMĂ, lăcrimez, vb. I. I n t r â n z. 1. (Despre om) A vărsa lacrimi, a plînge. Se despărţi de calul ei, lăcnmînd. ispirescu, L. 22. A plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. CREANGĂ, P. 99. Gheneralul... au şi lăcrimat de bucurie. ODOBESCU, S. I 270. Dacă-i întîlni Măicuţă bătrînă, Cu brîul de lină, Din ochi lăcrimind. ALECSANDRI, p. p. 2. <> Fig. Safire pe ceruri lăcrimează. macedonski, o. i 153. -O Tranz. (Rar) Nu-ţi mai lăcrima ochii, alecsandri, p. p. 234. 2. (Despre ochi) A produce lacrimi (ca urmare a unei stări bolnăvicioase). îmi lăcrimează ochii. — Variantă: lăcrăma (bart, e. 45, sahia, n. 24, EMINESCU, N. 12) vb. I. LĂCBIMĂR, lăcrimate, s. n. Ciubuc aşezat la cornişă unui acoperiş, pentru a împiedica prelingerea apelor de ploaie; piesă de lemn ori di metal fixată la cerceveaua uşilor şi ferestrelor în acelaşi scop. LĂCRDIĂT, -Ă, lăcrimaţi, -te, adj. Udat, scăldat în lacrimi, plin de lacrimi; înlăcrimat. Fata umbla mai adesea razna prin păduri şi prin livezi cu fruntea înnorată, cu faţa lăcrimată, odobescu, s. ui 205. Ah! zise Zoe, întur-nîndu-şi lăcrimaţii ochi spre el. negruzzi, s. i 18. LĂCMMĂTOR, -0ĂRE, lăcrimători, -oare, adj. (Rar; şi în forma lăcrămător) Care lăcrimează, plînge; întristat, trist, jalnic. Să-l fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! NEGRUZZI, s. I 62. Răchită lăcrămătoare = salcie plîngătoare, v. p 1 î n g ă t o r. Voi afla inimi îndrăgostite, Iar în răchite lăcrămătoare Poeţi cu harpe dezmierdătoare. macedonski, o. i 21. — Variantă : lăcrămăt6rj -oâre adj. LĂCRIMIOARĂ, lăcrimioare, s. f. 1. Diminutiv al lui lacrimă. Şi mi-o spală-n lăcrimioare. ŞEZ. IX 59. 2. (Mai ales la pl.) Mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori albe, mici, în formă de clopoţei şi foarte mirositoare (Convallaria majalis); mărgăritar. Primeşte... aceste lăcrimioare, Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri! alecsandri, p. i 121. lată zambile... lăcrimioare, negruzzi, S. i 97. Frunză verde lăcrimioară, Am avut o surioară, Iubitoare. Hodoş, P. P. 105. — Pronunţat: -mioa-.—Variantă: lăcrămioară (boltn-TINEAKU, o. 48) s. f. I/ĂCRIM6S, -OĂSĂ adj. v. lăcrămos. LĂCUÎ, lăcuiesc, vb. IV. Tranz. A vopsi cu lac. Alţii îl cară [materialul] mai departe, pentru a fi turnai în tipare, modelat, uscat, lăcuit, scînteia, 1953, nr. 2758. LĂCUÎNŢĂ s. f. v. locuinţă. LĂCUÎT, -Ă, lăcuiţi, -te, adj. Vopsit cu lac, acoperit cu un strat de lac. Pe masa dreptunghiulară... erau cupele de tot felul din care nu se bea şi o tavă de lemn lăcuit, roşie, pe care erau în permanenţă două chisele de cleştar. CAMIL PETRESCU, O. II 216. LĂCUITOR — 729 — LĂMURI LĂCUITta1 s. m. v. locuitor. lăcuit6k5, lăcuitori, s. m. Lucrător care se ocupă cu lăcuirea. LĂCtîSTĂ, lăcuste, s. f. Insectă din ordinul ortop-terelor, cu picioarele dinapoi lungi, unele specii migratoare f Locusta migratoria ) aducînd pagube semănăturilor. în ierburi sfirîitul uscat al lăcustelor se înviorează. C. PETRESCU, S. 42. Albinele fierb; lăcuste, greieri saltă; Ţinţarii se bat; fug fluturi albi departe, iosif, P. 35. Seceta fi lăcustele potopiseră toate semănăturile, negruzzi, s. I 292. — Variantă: locusta (odobesctj, s. ra 195) s. f. lădîţA, lădiţe, s. f. Diminutiv al lui ladă. Papagalul alb }i roşu de pe lădiţa caterincei i-a amintit papagalul verde al Laurei. c. pktrescu, î. ti 122. Fura tingirile cu bucate... şi le ascundea în lădiţa trăsurii. GH1CA, S. 76. Cearcă nencetat să vadă... de sint la locul lor lădiţa, portofoliul şi sipetele toate. negruzzi, s. ii 209. lădOi, lădoaie, s. n. Ladă mare (în care se păstrează de obicei cereale). Gospodarul, venind de pe-afară, cercetează lădoiul cu griu din tindă, camilar, tem. 50. Tu, nespălatule, ce şezi pe lădoi ? ŞEZ. vii 90. LĂFĂI, lăfăiesc şi lăfăi, vb. IV. Refl. A sta comod, a-şi întinde corpul în voie fără a se sinchisi de alţii, p. e x t. a trăi în belşug, a petrece în voie, a huzu i, a se desfăta. Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crap de frig. creangă, p. 252. Avea... ogradă încăpătoare in care se lăfăiau sumedenie de gnbăi. contemporanul, v 97. <$> F ) g. Nemaisfiindu-se să-şi lase bucuria să i se lăfăie pe faţa lucie de năduşea/ă, arătă intr-acolo cu amtndouă mîinile. Galan, z. r. 213. LĂFĂÎRE s. f. Acţiunea de a se 1 ă f ă i; trai bun, desfătare. Cit stă cioara-n par, atita are să dureze lăfăirea voastră, camilar, n. ii 100. lăibărAş, lăibăraşe, s. n. Diminutiv al lui 1 a i-b ă rt (I). (Atestat în forma laibăraş) Ce mi-e boala din oraş? Camfor am sub laibăraş. banuş, b. 29. — Variantă: laiburâş s. n. LĂICfiR, lăicere, s. n. (Mold.) Scoarţă îngustă de lînă colorată, ţesută cu dungi sau alesături, cu care se împodobesc la ţară laviţele şi pereţii. Şoprul... avea acum pardoseală de lăicere peste pereţii de stuf dinspre răsărit şi miazănoapte. Sadoviîanu, p. m. 253. întinse lăicer nou pe laviţă, c. petrkscu, î. n 161. Linuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere. cr bang A, A. 7 Jos, pe iarbă, stau întinse lăicere înflorite, beuîiceanu, p. 53. — Pronunţat: lă-i-, — Variantă : luvic6r (anghel-IOSIF, c. M. I 14, VLAIIUŢÂ, N. 10) s. n. lâicioArA, lăicioare, s. f. Diminutiv al lui I a i ţ ă. A intrat Gheorghiţă şi s-a lăsat Intr-un cot pe-o lâicioară. SADOVEANU, B. 73. LĂEfiŞ, lăieşi, s. m. Lăieţ. Ursari Şi lăieşi şi lingurari, Ce tot staţi şi pirotiţi? contemporanul, ii 693. LĂIÎIŢ, -IAţA, lăieţi, -e, s. m. şi f. Ţigan (sau ţigancă) care face parte dintr-o laie; p. e x t. om cu înfăţişare neîngrijită, cu părul lung şi nepieptănat. Care e rostul să baţi glodul în urma lăieţilor? camilar, n. ii 254. Lăieţele noastre de paparude, odobicscu, s. iii 228. — Pronunţat: lă-ieţ. lAintcî, lăinicesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A umbla de colo pînă colo fără rost, a bate drumurile, a hoinări. Citeodată, cîtid sint fără treabă, îmi place a lătnici pe uliţe, sau — cum se zice — a număra pavelele. NE-GRCZZI, s. I 320. LĂLĂI, lălăiesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A cînta neglijent, înlocuind cuvintele melodiei cu silaba «la » repetată într-una. A oprit sania ca să admire luna şi a lălăit felurite cintece. REBREANU, R. I 230. începu a lălăi o melodie ţărănească, un cintec duios de leagăn. M1RONESCU, S. A. 35. ^ A b s o 1. Fe la prinzul cel mare, iacătă-mă-s şi eu de după dimb, cu mincarea sleită, veneam nu veneam, auzindu-i lălăind aşa de cu chef. ckEangJ, a. 54. LĂLÎU, -ÎIE, lăţii, -e, adj. Cu mişcări greoaie şi lipsite de gratie; bleg. Groasă, lălîie, soioasă, bucătăreasa s-a iuţit. GALAN, z. R. 144. Iar bietul Dragoş, deşi era o matahală de om, mare şi lălîie, se făcuse, totuşi, mic, numai cit un purece. HOGAŞ, H. 25. Avea bărbat şi o fată, balcîză şi lălîie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dt'nsa in casă. creangă, a. 26. (Substantivat, rar) Prostănac, nătă-fleţ. N-ai decît să te duci... Ia colonadă, unde lăliii cască gura la mărfurile expuse prin magazine, negruzzi, S. I 329. LAMBUÎ, lămbuiesc, vb. IV. T r a n z. A prelucra un lemn cu lambarul. LĂMliUITâR, lămbuitoare, s. n. Lambar. — Pronunţat: -bu-i-. LĂMÎI, lămîi, s. m. Arbust cultivat în tarile calde pentru fructele lui comestibile (Citrus limonium). în Crimeia cresc lămîi şi portocali. LAMÎIE, lămîi, s. f. Fructul lămîiului, de formă ovală, de culoare galbenă, cu coaja aromată şi cu miezul acru, folosit ca adaos la prepararea unor mîncări şi băuturi. Mănincă. . , orez cu lapte aromat cu coajă .de lămiie. camil petrescu, O. i 326. Degeaba am tăiat zece lămîi. delavrancea, t. 13. Foaie verde trei gutui, Trei gutui şi trei lămîi. TEODORESCU, P. P. 294. — Variantă: (Mold.) nlămîio (ibrAileanu, a. 60, negruzzi, s. ii 240, teodorescu, ,p. p. 291) s. f. LAMÎIOARĂ, lămîioare, s. f. Plantă semilemnoasă din familia labiatelor, cu flori foarte aromate, care se întrebuinţează în bucătărie ca condiment (Thymus vul-garis). LĂMMţA, lămiiţe, s. f. 1. Mic arbust cu flori mici şi albe, ale cărui frunze, frecate în mînă, răspîndesc un miros de lămiie (Lippia citriodora). îi miroase... buzele a lămîiţă. bibicescu, P. P. 374. 2. Floare artificială de ceară albă, din care se fac coroniţe şi bucheţele pentru mirese. Erau frumoşi, el cu cocardă de beteală pe piept, ea cu cununa de lămîiţă. TAS, Z. I 118. LĂMPĂŞ, lămpaşe, s. n. (Transilv.) Felinar. Ochii lui Visalon Luca au sticlit a tinereţe în lumina lămpaşului afumai, aşezat in colţul grajdului, vornic, o. 326. — Variantă: lămpiişi (beniuc, S. 6) s. f. LĂSIPAŞĂ s. f. v. lumpnş. LĂMJ’ĂRlE, lămpării, s. f. încăpere, în mine, în gări etc., în care se păstrează şi se întreţin lămpile sau felinarele de întrebuinţare curentă. LĂMl’ÎŢĂ, lămpiţe, s. f. Diminutiv al lui 1 a m p ă. LĂMrŞOARĂ s. f. v. lămpuşoură. LĂMrUŞOĂRĂ, lămpuşoare, s. f. (Şi în forma lărnp-şoară) Lămpiţă. în perete ardea o lămpşoară afumată. CARAGIALE, p. 18. — Va iantă: lumpşo&ru s. f. LĂMURÎ, lămuresc, vb. IV. 1. Tranz. A face,pe cineva să înţeleagă, a-i explica cuiva un lucru, o problemă etc., a da cuiva explicaţii. N-ai dreptul să mă condamni, fără să încerci să mă lămureşti. DEMETRIUS, i LĂMURIRE — 730 — LĂPTAR C. 33. Sc lupta cu părerea dc rău că nu-i cineva carc să-l lămurească, sr. popescu, M. G. 93. «$> (Problema în discuţie sc exprima printr-o propoziţie secundară sau printr-o determinare introdusă prin prep. • asupra *) Dacă mă apropiam de el, dacă-l lămuream de ce umblă Tăun şi-l adcincncşte cu vorbe, acum îl aveam între noi. camilar, tem. 274. Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, inccpu să lămurească cum era organizată viaţa in colonie. n.MtT, E. 281. Jpolit găsi nişte tăblifi... — A! am zis, iată acca ce ne va lămuri asupra misterioasei drame. negruzzi, s. I 45. <$» (Cu dativul persoanei) Am încercat să-ţi lămuresc de ce nu mă mai înţeleg cu Mircea. DEME-TKii:s, C. 9. (Fără indicarea persoanei) După ce mai hăuri7 un pahar dc vin, Simcon lămuri cum stau treburile. sadoveanu, o. vii î 20. -f- Refl. (Despre persoane) A ajunge la idei clnre, a înţelege, a stăpîni o problema. După ce s-or lămuri toate, milioanele dc oameni cîţi H are pămintul, războiul arc să intre in poveste. CAMILAR, TEM. 59. 2. Refl. A aiun^c cu cineva la înţelegere, limpezind puncte dc vedere contrarii. Trebuie să se lămurească mai bine cu Roşu în chestia asta, ca să nu se pomenească pe drumuri. REBREANU, R. II 80. ¡1. T r a n z. (Complementul indică lucrul explicat) A explica pe înţelesul tuturor, a facc clar, a desluşi. Nu ştiu cu bine să lămuresc aceste idei. ODOBESCU, s. Iii 128. Refl. (Despre idei, probleme) A deveni clar, a căpăta înţeles. Cînd lucrurile se lămuresc, ne pufneşte pe toţi un ris. Camil PETRESCU, U. N. 279. (Construit cu dativul) Vicleşugul moşneagului deodată i sc lămuri cu ilt'săinrşin\ SADOVEANU, O. VJJ 116. Acum i se lămureau bine, pentru prima oară, veşnicele sfezi, in larma cărora sc deştepta noaptea din somn. VI.aiiuţA, O. a. 140. •!. Refl. (Despre obiecte concrete) A se desluşi dintre alte obiccte, a căpăta relief, a deveni distinct, a apărea cu claritate. Luna mare se ridicase şi cîmpiile se lămureau drepte pînă cine ştie unde. SADOVEANU, O. VI 1S9. Faţa lui sc lămureşte, Pare-nduioşat acum. TOPÎR-CEAXU, ii. 71. Fig. în mintea lui se lămurea ca într-un tablou căsuţa. .. albă şi veche. vlauuţA, o. A. iii 73. (Despre elemente carc întunecă obiectele) A dispărea, lăsînd să se vadă clar lucrurile. Negurile de pe Moldova sc lămureau, sadoveanu, O. I 59. *>. Tranz (învechit) A curăţa un metal de corpuri străine cxpunîndu-l acţiunii focului; a punf.ca. Argintarul lucrează argintul, lămurindu-l prin Joc. I. IONESCU, M. 714. Refl. Fig. Ticăloşii aceştia merită a fi arşi de vii, ca să-şi cureţe păcatul şi să se lămurească prin foc de fărădelegea lor. NEGRUZZI. S. r 232 lămuriri., lămurtrt, s. f. 1* Acţiunea de a lămuri şi rezultatul ei; clarificare, desluşire. învăţătorului ii revine un rol dc scamă în lămurirea ţărănimii muncitoare asupra avantajelor mecanizării agriculturii, ale întovărăşirilor de lucrare in comun a pămintului, asupra superiorităţii gospodăriilor agricole colective. GHEORGiiru-PEJ, aut. ClTv 461. Prietenul pe care l-am rugat. . . să mă ajute să văd oraşul şi să-mi înlesnească unele lămuriri e un vechi moscovit, stancu, U.R.S.S. 14. (Adesea în legătură cu verbul «aduce») Muncă (sau acţiune, campanie) de lămurire = acţiune politică întreprinsă pentru explicarea unei probleme de pe poziţia clasei muncitoare, cu scopul de a tre?i conştiinţa de clasă şi a ridica nivelul politic al unei persoane sau al unei colectivităţi. Lenin tu blinia că munca de lămurire a maselor nu reprezintă « numai * o activitate propagandistică, că de fapt ea este cea mai practică activitate revoluţionară. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 3S1, 2/1. Unul din voi să plece cu brigada; celălalt să rămină in sat, ca să începem din nou munca de lămurire. MIHALŢI, O. 62. Informaţie lămuritoare, explicarie. Un funcţionar al Bibliotecii Lcnin ne conduce şi ne dă lămuriri. STANCU, u.R.s.s. 2S. Oaspeţii se uitau unii la. alţii, aşteptind o lămurire, sadoveaxu, o. vil 94. Zaharia Duhu simţi datoria să adauge o lămurire, care in aceeaşi vreme sutia ca o scuză. C. PETRESCU, A. 302. LĂMURIT, -A, lămuriţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care a pătruns o problemă, căruia i s-a desluşit un lucru. Făcînd deosebire intre adevăraţii duşmani şi oamenii nelămuriţi, şovăielnici sau aflaţi temporar sub influenţa duşmanului, comuniştii au sarcina să desfăşoare o muncă răbdătoare, de lămurire în rîndul celor din urmă. LUPTA DE clasA, 1953, nr. 7, 38. Nici măcar nu sîntem lămuriţi dacă moşia e de vînzarc? rebreanu, R. I 133. +• (Despre idei, probleme etc.) Uşor de înţeles, limpede, clor. Articolul este foarte explicit, foarte lămurit... Nu ştiu ce aş putea adăoga. baranga, i. 167. Evoluţiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. bAlcescu, o. ii , 12. + (Adverbial) în mod clar, precis. Vorbeşte, te rog, lămurit, .sadoveanu, n. F. 131. Nu-l vedea îttcă lămurit. rebreanu, P. s. 78. Are o privire atît de adincăi, Incit cu ea in inimi citeşte lămurit, macedonski, o. i 259. 2. Distinct, conturat, reliefat. Acele trăsuri aşa de regulate, aşa de bine lămurite, conţin Intr-însele o putere, o energie, o stăruinţă, care negreşit au a purta mari şi minunate roduri. odobescu, s. i 24. ‘5. (învechit; despre metale, p. c x t. despre alte lucruri) Limpezit, purificat, curat. O fîntînă cu apă vie şi cu ghizdele albe şi lămurite ca cristalul/ SEVASTOS, n. 225. kAmukitOr, -oAre, lămuritori, -oarey adj. Care lămureşte, desluşeşte, explică. Păunul, Uliul... lămuri' toare Cuvinte de dreptate au fost înfăţoşat. NEGRUZZI, S. II 297. Dovezi lămuritoare De păgubirile ce mulţi au suferit. donici, f. 48. . LAi\t£R s. m. v. liinclor. 1,A.\uî;r, lăncicri, s. m. (învechit; şi în forma lăncer) Soldat din cavalerie înarmat cu lance ; sulitaş. Doamna B. mă primi cu un zîmbet îneîntător... văzîtid negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea întru vederea unui tinăr ofiţer de lănccri ce vorbea ai dinsa. negruzzi, s. I 39»"Numărul lor... se urcă la douăzeci şi patru mii oameni, din care 9200 puşcaşi, iar ceilalţi lăncicri şi săgetari. BÂLCESCU, o. I 103. — Pronunţat: -ci-er. — Variantă: lanc6r s. m. LĂNŢIŞOR, lănţişoare, s. n. Diminutiv al lui lanţ (2); lanţ mic (de metal preţios) servind ca podoabă. LANŢOO s. n. v. lautiig. LANŢUÎ vb. IV v. înlătiţni. , LAnţOŞ, lănţuşe, s. n. Diminutiv al lui lanţ. t. v. lanţ (1). Pe Corbea-t aducea________________ Cu lănţuptl pus la git. TEODORESCU, P. i’. 523. 2. v. lanţ (2). Un Jel dc cerccl la care sint aninate fase lungi lănfuşe de argint. ODOBESCU, s. I 420. LAiNŢUŞOR, lănţujoare, s. n. Lănţişor. Aşezindu-mi ceasornicul cu lănţuiorul de după git ca o amuletă, ii vorbii lui Culai. Sadoveanu, î. a. 50. LĂI’AdA vb. I v. lepăda. I.Al’AÎ1, lăpăi, vb. IV. Intr a n z. (Despre unele animale) A bea sau a mînca un aliment lichid, Iuînd cu limba şi făcînd un zeomot caracteristic. Dar cucoana apropie paharul aplecat de hoţul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie. Caragiale, O. II 268. LĂPĂI2 vb. IV v. Jipăî. LĂPTĂR, lăptari, s. m. Bărbat care vinde lapte (care vine la oraş cu lapte de vînzare). In faţa halei., # un cerc de căruţe cu lăptari. SP. POPESCU, m. G. 51. LĂPTĂREASĂ — 731 — LĂSA LĂTTĂREÂSĂ, lăptărese,' s. f. Femeie care vinde lapte (care vine la oraş cu lapte de vînzăt&). LĂPTARÎE,, lăptării, s. f. 1. Magazin unde se vinde lapte şi produse lactate; local de consumaţie unde se servesc produse lactate. In stradă era o lăptârie. pas, z. I 315. Noi am dejunat mai devreme la lăptârie. cara-GiAMî, o. Ii ¿S60. . ’ . 2. (La, pl.) Produse lactate mîncări preparare . din lapte. Femeile din Viişoara umblau la tirg des cu paseri, cu lăptării, cu ouă. sadoveanu, o. vii 338. ■ LĂl’TÎC s. m. (Familiar) Diminutiv al: lui lapte. Să-i dea mamiţică lăptic băiatului? caragiale, o. n 268, LĂPTIŞOR, '(2) lăptişori, ş: m.l.(Rar) Diminutiv al Iui .1 a'p t e."' Avea 'obicei'''să-şi lege vaca "dinupuia căruţei. . . ca să 'aibă .lăptişor la drum. ORiiÂFGĂ, o. a. 118. 2. Plantă erbacee, pitică, cu; tulpină ramificată şi cu o rozetă de frunze la bază, răspîndită în regiunea alpină (Androsace Chamaejasme J ;! laptele-stîncii. ‘ ' LĂl'TflC, lăploace, s. n. Jgheab de seînduri prin care trece.apa la moară,; scoc, ,uluc.,Moara stătuse şi.la lăptoc sunau cristalin numai viţe ■ E x p r.  lăsa (cuivp) singe = a tace, printr-o incizie, să curgă o cantitate de^ sînge (pentru a obţine o descongestionare). Dragomir Orsun. .. eră doftor în felul lui şi se pricepea de minune să- lase sîngej GALACTiON, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. ap ă. A lăsa (un ostaş) la vatră v. v a t r ă; Lasă-mă să te las, se-spune despre un om lipsit de energie şi de iniţiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las; rEbrEanu, r. i 21v + A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunzn-şi lasă, Toţi voinicii trag pe-acasă. JARNfK-BÎRSBANU, n. 289. A depune undeva, ă face să rămînâ undeva. A lăsat actele la minister i 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. i=n Las’să mă uit în ochi-ţi Ucizător de dulci, eminescu, o. I 97. Aş vrea să zbor şi rana din pulpă tiu mă lasă. alecsaxdui, p. în 445. O uşă lăturalnică, deschizindu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. negruzzi, s. I 143.<0-E x p r. (Mai ales în construcţii negative) A (mi) lăsa pe cineva inimii să (nu)... v. i ni mă. (Complementul indică un'interval de timp) -A aştepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre,: de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă. să ne mai -sfătuim .. ^ Caragîâle, o. ui .90. 1 , ; 3. Tt ă n z. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau-situaţie ; ■ a îngădui ca o anumită stare sau;acţiuneisă continue; Lăsăţi-mi, copilăria curată şi aducerile'aminte neturburate; arghezi, -p. t. 146. Mă întorc'• şi'- las lucrurile cum aii fost. •>caîiii;; petrescu,’ u.'îfi 304. Lăsaţi clopotul să iplinga cu-a lui voce de aramă. LĂSA — 732 — LĂSA. EMINESCU, o. iv 45. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine. negruzzi, s. i 138. Ex p r. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruţa viaţa cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu zile. sbiera, p. 11. A lăsa (pe cineva) în pucc (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsaţi-mă, daţi-mi pace... sadoveanu, o. I 435. Ia lasă-mă-ncolot mătuşă, nu mă supăra! CREANGĂ, p. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. vlahuţĂ, o. A. 469. (Despre întîmplâri, evenimente) A lăsa (pe cineva) rccc = a nu deştepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din şcoală, planurile pe care ni le făceam, iubirea şi admiraţia pe care i-o purtam, ioaţe îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. vlahuţă, o. A. 469. A permite sau a contribui ca ceva sa fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-şi lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină, ispirescu, l. 151. E x p r. A-şi lăsa barbă (sau mustăţi, favoriţi etc.)=a nu-şi rade barba sau mustătile etc. pentru a le îngădui să crească mari. îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă, negruzzi, s. I 71. R e f 1. A-şi îngădui o anumită ţinută sau atitudine, a-şi permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă şi ieşea cu scaunul ca să citească Universul între leandri, bassarabescu, S. n. 106. 4. T r a n z. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi cele ce văzuse. sadoveanu, B. 58. Adio, păşuni Şi poieni, în apus! Păstorul vă lasă Şi vara s-a dus! IOSIF, x. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd şi cu lacrămile in ochi. ispirescu, l. 9. Lasă-ţi armele... Şi vin lingă mine, Că ţi-o fi mai bine. TEODO-rescu, P. p. 446. E x p r. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a sc lăsa) în (sau pp) seama (sau voia, erija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGanul, p. i 2. Vom lăsa frigările alea pe scama împăratului. ISPIRESCU,'L. 324. Lasă-te în sama lor. creangă, p. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se mişte sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Şi lăsînd în voie carul îngropase-n palme fruntea, Şi cînta trecînd pe puntea Roşului apus. coşbuc, p. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Ştiu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! bolintineanu, o. 390. Cucoană soacră... las* pă noi. alecsandri, t. il44. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înşela pe cineva în aşteptările lui, a nu-şi ţine o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulţumit. V. buză. Ziua se duce şi altele vin, fără urmă se strecor şi ne lasă cu buza umflată, alecsandri, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. <£■ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătăţii şi tăcerii pe cei căzuţi, sadoveanu, o. vii 15.^ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. delavrancea, la Tdrg. în minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. negruzzi, s. I 52. (Subiectul este un obiect de folosinţă care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-şi încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care îşi încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. mihale, o. 93. (Determinat prin «în urmă ») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru ; a depăşi, a întrece. Umbla repede şi in curînd lăsă în urmă drumeţii ce veneau dinspre gară. dumiTRHJ, N. 13. Trecură dealuri, trecură munţi şi văi, lăsară in urmă păduri dese şi verzi. ispirescu, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi ii lăsa în urmă. id. ib. 80. Refl. (în e x p r., de obicei în construcţii negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-şi recunoaşte slăbiciunea. Scoaseră şi muierile securile lor cele cu două ascuţişuri şi nu se lăsau mai prejos-decît bărbaţii.' ISPIRESCU, u. 52. 4? A renunţa la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-şi lase omul treburile şi să ghicească c-am venit noi? baranga, I. 152. Să lase lucrul mai devreme şi să vină la club. PAS, z. rv 66. Expr. A o lăsa mai domol v.domol. A. Ifisa(ceva) baltă—a întrerupe brusc şi complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva,* a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să laşi totul baltă, să trtnteşii uşa şi să pleci. baranga, i. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) == a nu se mai gîndi Ia..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. delavrancea, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Şi mă duc la vitejie! jarnîk-bÎrseanu, d. 285. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire ; a renunţa la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat, czd îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, o. iv 111.^ Expr. A se lă«a păşrubaş — a renunţa la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Şiretului, apoi lumea s-a lăsat păgubaşă, popa, v. 240. 5. T r a n z. A provoca, a produce; a face să rămîna, să se menţină, să persiste în urma cuiva. Milescu intra vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului, d. zamfirescu, r. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. bolintineanu, o. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania uşoară care lasă urme albe. alecsandri, p. a. 114. Fundul căldării lasă seîntei. şez. m 46. + (Uneori determinat prin « de moştenire » sau « ca moştenire ») A transmite prin moştenire. îl iau de suflet, îi las lui ce am. sadoveanu, o. vii 270. De moştenire n-am să-ţi las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, CREANGĂ, p. 226. «$> Fig. Căci te iubeam cu ochi pagini Şi plini de suferinţi Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinţii din părinţi. EMINESCU, O. I 192. <ţ> (Cu complement dublu) Al tău nume moştenire... îl laşi. alexandrescu, m. 15. ^ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt. Cine m-o băga-n~pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. şez. rv 138. (în credinţele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu în care să nu-ţi deie dovezi de placul său. alecsandri, t. n 96. C. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreţia.. . ; a permite. Apoi nici să fim batjocoriţi aşa, nu ne-om lăsa! rebreanu, R. I 195. Mai nu vrei şi mai te laşi. eminescu, o. i 210. Roşul mă cunoştea, Să-l încalec se lăsa. teodorescu, p. p. 535. Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două şi lupta reîncepea, camil petrescu, U. N. 46. Mult a stăruit, — zicea că nu se lasă nici moartă... şi uite că te-a adus. stănotu, c. i. 59. Nu se lasă cu una cu două. ispirescu, l. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta şi în stînga şi nu se lasă pînă ce găseşte. CREANGĂ, p. 238. (La imperativ, mai ales în construcţii negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsaţi, Zburaţi ca zmei înaripaţi, bentuc, v. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Şi luptă-te bine! coşbuc, p. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, p. I 73. Căluşeri de pe Tirnavă. .. Daţi, măi, daţi, Nu vă lăsaţi! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 416. + (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiţi, aşa că se lăsară odihnei, vornic, p. 147. Ei, îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, o. I 59. 7. Trânz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, n. 58. Expr. A iusa Ia o parte = a trece cu vederea, JLĂSA — 733 — LĂSTAR .a nu ţine seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste ,glume. .. căci in adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, o. 428. + (La imperativ, urmat de «că », introduce o propoziţie care cuprinde o concesie, o îngăduinţă sau o ameninţare) Aşteaptă să vezi. Lasă, iţi zise el... că cine rîde mai la urmă ride mai cu folos. rsPiREsro, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mat jacem copii, creangă, p., 177. Ei las'... că te-oi învăţa cu! alecsandri, t. i 57. Las’ că te-oi juca eu! negruzzi, s. I 10. -0> E x p r. Lasă că... = în afară de faptul că.. ., făcînd abstracţie de_____Las’ că era de la Piatră de loctd •ei, dar era fi îmbojorată Maica. . . din pricina plînsului, că se despărţeşte de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... ■las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, s. i 5. Las’ducă = a) desigur că nu. (VoiJ vorbi eu şi ■cu dinşii şi las’ dacă va fi ceva! creangă, p. 13; b) (în legătură cu o negaţie) nu mai încape îndoială că. .. Las’ ■dacă nu i-a da odihna pe nas! creangă, p. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă ■astea acum. O dată dacă te-am ales, tu eşti a mea. ispirescu, l. 37. S. Refl. (Adesea determinat prin «jos o sau # în jos ») A merge la vale, a coborî o pantă, a-şi da drumul (din înălţime). începuseră tabere de cară să se lase in jos cu poloboace goale, după vin nou. sadoveanu, 7.. c. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntaşilor, butor, s. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri şi apoi se lasă în jos ■ca o săgeată, creangă, p. 196. ^ A se aşeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENTOC, v. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. GÎrleanu, l. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse, el că se lăsase porumbeii, ispi-«Escu, L. 216. Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se aşeza, a veni. Dar de-abîa se lasă întunerecul şi, precauţi, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, c. o. 246. S-a lăsat peste pămînt întiia ■căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! — lată: noaptea s-a lăsat, macedonski, o. I 161. Sc lasă gerul pe pămînt. beldiceanu, p. 74. <> Expr. A sc lăsa sc-*cul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-■sfccului (v. lăsat). La crîşma lui moş Precu E-atîta ■zvon şi veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPîrcEanu, m. 72. 9. T r a n z. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. c. petrescu, c. v. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Şi răsfăţat apoi îşi lasă Pe spate capul şi nu-i pasă De fete şi de cîmp nimic. coşbuc, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. ispirescu, l. 75. <$> Expr. A lâsn buza v. buză. Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrşit, cortina.. . s-a lăsat şi s-a ridicat dc peste 20 de ori. STANCU, u.R.s.s. 75. Cumpenelefintinilor se lăsau şi se ridicau necontenit, scîr-fîind. sadoveanu, o. vii 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau, vlahuţă, o. a. iii 70. + (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentenţios, lăsînd tonul după fiecare propoziţiune. vlahuţă, o. a. iii 85. -f I n t r a n z. A reduce din preţ, a se mulţumi cu un 'preţ mai mic, a vinde mai ieftin. în sfîrşit, dur la deal, rfur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! creangă, p. 43. (Urmat de o determinare carc precizează preţul) Ai să laşi cu nouă lei. Moş Nichifor. ■creangă, o. a. 117. <)* Tranz. Cit laşi orsu? alecsandri, t. 1540. + A coborî aşezînd undeva, punînd pe ceva. Şi-a ei mină prea frumoasă. Fină, dulce, ea şi-o lasă Pe-al lui cre'jtct adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcţii, materiale -etc.) A se apleca (sub o povară), a-şi coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Straşina se lăsase de lot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. bassara-UESCU, v. 51. -4- (Despre persoane) A se apleca, a se aşeza, a se culca. A intrat Gheorghiţă şi s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. Sadoveanu, b. 73. Se lăsă o-leacă jos pe iarbă şi adormi dus. creangă, p. 158. Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunţare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lăsase pe un scaun, negruzzi, s. I 6. <$■ Ex p r. A se lăsa pe lînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce şi. greu pe al lui braţ. EMINESCU, o. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de ştire la primărie să-i vie, la legat snopii şi la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu şi se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. c. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviinţă să se lase greu Ion Ozun. c. petrescu, c. v. 158. — Prez. ind. şi: (regional) lăs, Ieşi; prez. conj. pers. 3 şi: să lese (negruzzi, S. i 173). LASÂRE s. f. Acţiunea de a (s e) lăs a. LĂSATs. n. (Numaiîn exp r.) Lăsatul- (sau lăsata-) secului = (în practica religioasă creştină) ultima zi înainte de începerea unui post (îndeosebi a postului mare); petrecere, ospăţ care se face de obicei cu acest prilej. Am fost cu ei în seara de lăsata-secului. Galaction, o. I 96. Aseară a fost lăsata-seadui. caragiale, o. i 99. în ziua de lăsatul-secului de postul Sîn-Petrului, făcînd mama un cuptior zdravăn de alivenci... cheamă pe mătuşa Măriuca. creangă, a. 59. — Formă gramaticală: lăsata s. f. art. LĂSĂTA s. f. art. v. lăsat. LĂSĂTÎjiî, -OÂRE, lăsători, -oare, adj. Care îşi neglijează îndatoririle, nepăsător, neglijent, lipsit de rîvnă sau de vigoare la lucru. Boierul, blajin şi lăsător... n-a mai dat pe la primărie, sadoveanu, o. vii 277. Dar şi tu eşti cam lăsător, dragă Gogule, rebreanu, r. i 173. E foarte deştept, dar e... cam lăsător. hogaş, dr. ii 52. LĂSĂTljKĂ, lăsaturi, s. i. Locul în care s-a produs o denivelare. LĂSCÂTE, lăscăi, s. f. (Şi în formele lescaie, leţcaie) Monedă veche de aramă, valorînd o jumătate de para; p. e x t. monedă de valoare foarte mică. Ei trec în Do-brogea aşa cum sînt: fără acte, fără lăscaie-n buzunar. galan, b. I 446. Leţcaia păstrată pentru cine ştie ce greutate, camilar, n. n 456. De la noi Şi pînă la voi, Tot bani si lăscăi (Stelele). GOROVEI, C. 356. <$- (Astăzi mai ales în. ex p r.) A nu avea (nici o) lăscaic = anu avea nici un ban. N-am lăscaie, nu mă bucur de vreun bine, de vreo slavă, macedonski, o. i 271. Lăscaic fl'întă = ban de cea mai mică valoare; para chioară, v. para. Nu ţi-a dat lescaie frîntă? Vite! Eu îţi dau o pungă. HASDEU, R. v. 11. (Cu construcţia inversată) Dă-mi o frîntă de leţcaie, Că foamea cumplit mă taie. ALECSANDRI, P. P. 137. — Variante: lescăie, leţcaie, liţcâio (alecsandri, T. 941) s. f. LĂSCĂTOĂItĂ, lăscăioare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui lăscaie. Găzduieşte-mă deseară Că nu-ţi cer de cheltuială, Nici barăm o lăscăioară. ANT. LIT. pop. I 464. LĂSTAR, lăstari, s. m. şi lăstare, s. n. Ramură tînără care răsare din rădăcina sau din tulpina unei plante. Salcîmii cu trunchiurile sparte, cu crengile retezate, au dat lăstare noi care leagănă frunziş tînăr în vînt. STANCU, U.R.S.S. 211. Tocmai... răsărea soarele şi luceau ca unşi c-o vopsea trandafirie lăstarii tineri ■ din vîrfurile stejarilor, sadoveanu, O. vil 37. Din trunchiul mort... naşte viaţa verdelui lăstar, macedonski, o. i 162. Viţa sădită scoate primăvara lăstare cu frunze şi rod. I. iones-cu, p. 24S. (Mai ales la pl.) Copăcei tineri, crescuţi, după tăierea unei păduri. Sări dintr-un luminiş, de sub■ LĂSTĂRAŞ — 734 — LĂTURALNIC lăstari, un icpuroi bătrln. sadoveanu, p. M. 52. Sprînce-nele-t arca te urcau sub a lui frunte Ca tinere lăstare, sub umbra unui munte, macedonski, o. i 214. LĂSTĂRÂij. lăstăraşi, s. m. Diminutiv al lui I ă s t a r. Se zări încolţind din pămînt un lăstăraş. ODOBESCU, s. iii 290. LĂSTĂRÎ. lăstăresc, vb. IV. Intranz. A da lăstari. Pentru ca rădăcinile să nu lăstărească. .. s-a pus... sub pămînt un strai grosdevar. r.ALAN, 7.. R. 118. Fi R. Dintr-a veridică şi nemeşteşugită povestire va lăstări în mintea fiecăruia credinţa că în poporul romînesc. . . viază un sim-ţămînt al datorinţelor sale către ţară. ODOBESCU, S. III 559. <*» T r a n z. Pădurea rasă de Ia fata .pămintului nu mai avea de unde lăstari arbore de soi bun. C, petrescu, A. 395. IjASTÂRÎCĂ, lăstărele, s. f. Lăstăraş. Pe mînă-i rezemată, Ca floarea ce se pleacă pe lăstărica sa, Fioriţa se gindeşte. bolintineanu, o. 203. LĂSTĂRÎŞ, lăstărişuri, s. n. Mulţime de lăstari, pădurice tînără, măruntă şi deasă. Lăstărişul tînăr a izbucnit şi se înaltă tot mai triumfător, -minat de- puterea pămintului. stancu, u.R.s.s. 106. Oamenii s-au risipit în cîmp şi-n nişte lăstărişuri, sadoveanu, p. m. 40. A ochit nişte lăstărişuri intr-o margine de hat şi... şi-a făcut culcuş moale pe iarbă, popa, v. 181. IiĂSTRÎCĂ s. f. (învechit) Lastră. Ştergîndu-şi în două părţi mustefile-i încîlcite, cu mîneca cenuşie a ante-reului său de lăstrică. HOGAŞ, M. N. 141. LASTÎLN, lăstuni, s. m. Pasăre mică, asemănătoare cu rîndunica (Apus apus). Lăstunii din ajun făceau în jurul turlei bisericii aceleaşi cercuri, aceleaşi săgetări învăl-tnăşite, cu dulci ţtriiri cristaline. SADOVEANU, O. vn 208. Deasupra apelor săgetează lăstunii cu ţipete ascuţite. c. petrescu, s. 42. Am stat tăcuţi, cu gîndurile noastre Zburînd în depărtare cu lăstunii. D. botez, p. o, 71. Expr. A sin lăstun pe cnpul cuiva ==> a plictisi pc cineva, a se ţine scai de cineva. Nu ştie cum să scape de pacostea asta, carc stă lăstun pe capu-i. VLAHUŢĂ, N. 17. — Varianta: loslun (sadoveanu/ M. c. 9) s/ m. LĂSTUN ĂŞ, lăstun aşi, s. m. Diminutiv al lui 1 ă s t ii n. Pe cer el se zărea, Intîi ca un porumbaş, Apoi ca un lăstunaş. ALECSANDRI, P. P. 146. ' LĂTĂREŢ, -EÂŢĂ, lătăreţi, -c, adj. Care are o formă lată şi turtită. Adunarea toată se sculă, cînd intră Grigore... un uriaş în opinci lătăreţe, camilar, N. II 266. Flacăra... acum se ridică mai lătăreaţă şi mai îndărătnică, slavici, n. U 4. O minunată plătică lătăreaţă, vie şi grasă. odobescu, s. i 462. LĂTINÎSC. -EÂSCĂ adj. v. latinesc. LĂTINÎE s. f. (învechit şi popular) Limba latină. Dicţionarul cel cu vorbe numai plivite, alese si mai cu scamă croite de pc curata lătinie. ODOBESCU, s. m 173. LĂT<5C s. n. v. lăptoc. LATRĂ« lâtru, vb. LI, Intranz. (Despre cîini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice acestor animale. Un dulău şchiop şi zbîrlit se aruncă la dhisul lătrind jurios. REBREANU, R. i 93. Cîinii începură să latre, oamenit să se mişte, bolintineanu, o. 328. Fig. Riul înjură şi latrăt Cînd vin apele mari se azvîrle şi muşcă. DKŞLIU, G. 25. Un tun antiaerian lătra a pustiu către văzduh. CAMILAR, n. n 53. <0* Expr. Cîinele care latră nu muşca v. cîine. «0» (Urmat de determinări introduse prin prep. «la » şi arătînd pe cine atacă cîinele) Cinele a lătrat La străin, coşbuc, P. I 254. ^Tranz. (Popular) A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase. Cinii-ar vrea să-i latre dar li-i lene, Şi se uită după dinşii printre gene. D. botez, p. O. 163. Ia fugi, uri te... că pun clinii de te latră, teodo- rescu, p. P. 326. Mă rup dinii şi mă latră, jarnîk-bîr-seanu, D. 370. 2. T r a n z. Fig. (Despre oameni) A vorbi într-una pe un ton de ceartă, a sări cu gura Ia cineva,-a spune vrute şi ne vrute. Ce latră? întrebă căpitanul, şi-i fu ruşine de întrebare. CAMILAR, N. I 45. ^ I ntranz, (Rar) A tipa din cauza desperării, a durerii; a urla. Valeu t că mare păcat c-un plod! hni vine să latru. ALECSANDRI, T. i 126. LĂTRĂRE« lătrări, s. f4 (învechit) Lătrat. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare. alecsandri, p. ni 14. Cu. suspine, cu urlete, cu lătrare. negruzzi, s, ti 121. F ig. Lătrările salvelor de puşti încep să se audă. macedonski, o. iii 41. LATRÂT, lătraturi, s. n. Acţiunea de a lătra şi rezultatul ei; sunetul caracteristic scos de cîini. Nu se mai auzea, decît joarte rar, cîte un lătrat de cîne. BUJOR, S. 29. In codri-adînci ' căţelul pămintului tot latră* Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EMINESCU, * O. I 93. Aminteşte lătratul vesel al dnilor cînd li .se dă drumul la goană, odobescu, S. iii. 97. , ‘ , LĂTRĂTOR, -OARE, lătrători, -oare, adj. (Rar, despre cîini) Care latră; Am o căţea lătrătoare, hodoş, P. P. ■1’64'. Fig. (Despre felul dc a vorbi al‘ oamenilor) Asemănător cu un lătrat. Caţavencu ( . . . cu tonul brusc, vioi şi lătrător); Fraţilor, mi s-a făcut o imputare. CARAGIALE, o. i 155. (Substantivat, rar) Cîine. Dar era noapte în toată puterea cînd începură să ne salute' lătrătorii din satul Bisoca. odobescu, s. IU 211. LATRĂTlÎRĂ, lătrături,, s. f. Lătrat. La al treilea ceas al nopţii s-au auzit undeva, spre străjile de la margine, lătrături, sadoveanu, F. J. 742. Lătrătura. .. chelălăită. răsună cu, o ciudată monotonie la urechile vînătorului. odobescu, s. iii 41. Cum ne simţeau [dulăii] se sculau cu toţii într-o lătrătură şi săreau la noi. GHiCA, S. A. 147. LĂTUNOÂIE, lătunoi şi lătunoaie, s. f. 1. Loc rărit, gaurăj răritură care se face în pînză în timpul ţesutului, prin ruperea unui fir. (sau a mai multora) din urzeală. Mireasa scoate din ladă unul sau două valuri de pinză... Cîte una din neveste, mai bună de gură, numai strigă: Mai daţi-o fi pe la noi S-o cătăm de lătunoi. sevastos, N. 70. Pe sulul cel denapoi'O 'sută de lătunoi. marian, s. 97. 2._ Scîndurâ pe o parte plană şi pe cealaltă convexă, tăiată de la marginea unui buştean. Cumpără. . . două lătunoaie groase, patru balamale, cîteva piroane, două belciuge. creangX, p. 321. Colibele, la munte, sînt făcute din lătunoi puse în formă conică. ŞEZ. , V 3. .. — Variantă: (2) Iutun6i (rebreanu, i. 40) s. n. LĂTUKGI s. n. v. lătunoaie. LĂTUNOlflS, -OÂSĂ, lătunoioşi, -oase, adj. (Rar, despre pînză) Care are lătunoaie; (despre fire) care au produs lătunoaie. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire trebui a destrăma toată pînza. NEGRUZZI, S. I 267. LĂTURÂLXIC, -A, lăturalnici, -c, adj. Care este aşezat la o parte, la o margine (v. I a.t e r a 1); (despre drumuri, străzi etc.) izolat, dosnic, retras. A intrat printr-o uşă lăturalnică, un bărbat cu ochi albaştri, PAS, z. I 318. La o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic, vede apropiindu-se cătră drumul ei o ceată, veselă de călăreţi tineri.. caragiale, o. III 99. Satul Humuleştii, în care m-ain trezit, nu-i u?i.sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, creanga, o. a. 68. Ei umblau tot mai mult noaptea, pe răcoare, prin căi pustii şi lăturalnicei odobescu, s. I 147. F i g. Ocolit, tainic, ascuns; (cu sens peiorativ) incorect, necinstit, nepermis. Invocase fel de fel de motive şi toate lăturalnice. G. M. ZAMFIRESCU, SF. LĂTURAŞ — 735 — LĂURUSCĂ M. iJ. 1-187. E dorinţa \ de a o asigura că nil'pot avea ginduri lăturalnice. ibrXii,eanu, a. 44. 1 ■ LĂTURAŞ, : *Ă,.’ lăturaşi,., -e, adj. 1. (Despre cai) Înhămat în afara ,hulubelor, Ia .dreapta sau, la stînga cailor dintre hulube. <ţ> (Substantivat) ,Căruţa.. . fugi înainte la vale cu trei cai.. . şi cu poştaşul aninat ca un scai de coama, lăturaşului. AtECSANrmi,.o. p. 259. 2., (Rar) Lăturalnic, dosnic. Dintr-o potecă lăturaşă, ascunsă in pădure, izbucni in drumul mare, o . brişcidiţă. ODOBESCU, S. I 384. . , ■- . ' - .. . . — .Variantă: nlăiuniş, -ă. adj. LATUREAN,. -EAPÎCĂ, lătureni, • -eitcc, s. m. - şi f. (Regional) Persoană care locuieşte într-un sat vecin cu' cel al vorbitorului. Feciorii din Mălini se prinseră, la horă cu Jăturenii, fetele, din. Mălini ,se prinseră şi ele cu lătu-rencele. camilar, tem. ,404. , Galopînd, îşi văzu anii copilăriei cind prindea în lunci caii lăturenilor..,. călărindu-i pînă după asfinţita soarelui, id. N. I 310. ,, i IiÂTi'IÎ] s. f. pî. Apă .murdară, rămasă după spălatul vaselor sau-, rufelor; resturi de mîncare muiate ,în;,apă şi folosite ca hrană pentru porci, iIoana dădea de mîncare purcelului in fundul ogrăzii, ii ţinea ceaunul, cu .lături. rebreaot, R. i 147. Arunca, lăturile .prin \cur,te!- ardere anu, D. 16. Muma voastră e la curtea împărătească îngropată în culmă şi servitoarele aruncă lăturile pe ea. RETEGANUL, P. II 38. Cine se amestecă în lături, îl mănincă porcii, -f- F i g. ' Termen depreciativ pentru o mîncare foarte proastă.' în locul acestor lături, vei face o ilineă cu ceapă. Al.UCSASVKi, T. 1260. ..... 'l r : î;;" LATURÎŞ :adv. (Regional) Diritr-o (sau într-o) parte, lateral;1 pieziş.' Erai silit să te aşezi căni lături} spre a-ţi strecura grosimea trupului "priii ’îngustimea uşii: hogaş; m.n. 136. - LĂŢÎi lăţesc, vb.IV; Re fi. l.: se face mai lat, a deveni mai lat, mai larg sau mai turtit. Porţiunea de uliţă principală se sfîrşise. Drumul, se, lăţea iarăşi. C. PETRESCU, Ai ' 315. Cînd s-ati lăţii ‘ pînă ' înir-dţîtă lamele cuţitelor ? sahia, N. 56. ^ (Rar, , despre persoane) A se întinde, a se culca, a se trîntf pe ¡os, cu corpul strînş lipit depămînt. Ne ,lăţirăm la pămînt, fără suflet, sădoveant;, o. vi 90. 2. A deveni mai întins, a şe întinde în toate direcţiile, acoperind o suprafaţă mare ; ,a se mări. lay din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume,; peste mare se lăţeşte. EMINESCU, o. i 142. Pustiul.. .. S-a iăţi-m-pregiurul meu. AUSCSAXTija,-t. ji, 13. <$- (Poetic) A. nopţii neagră mantă ■peste dealuri se lăţeşte. alEXAndrescu, M.-17.-, y ,„ ,,,, 7,y, ’•S.'.F-ig.- (Rar) A se răspîndi, a, se ¡împrăştia, a se' difuza, a se propaga. Vestea se lăţise în tot satul, <$> T r a n z. Să lăţească, vorba că au murit, sbiera, ,p. 296. , .- ^ ■'V.tAŢBiE, lăţimi,s. f.;l..Cea mai mică dintre cele două dimensiuni ale . unei suprafeţe plane; întindere opusă lungimii. Lăţimea unei stofe.t==i Lăţimea apei. ŞEZ. lv 114. 4- Calitatea unui lucru de a. fi lat.Uliţele.. . .'.sînt foarte late, o asemenea lăţime intr-alte oraşe n-am văzut. GOLESCU, î. 3°. ;•,.77 : Y'. '7, V...;;; ,2.: Dimensiunea, mijlocie a unui ’ corp,/paralelipipedic. .7-7 7,,-7. .7 .* . .1-• . , ■ LĂŢIRE, lăţiri, s. f. 'Faptul de a s e 1 ă ţ i ; întindere' extindere, propagare. 7 ' - : ' LĂŢÎŞ s. n. (Numai în 1 o c. a d v.) în lăţiş şi-n-curmeziş = îri lung-şi în lat, în-toate direcţiile; pretutindeni. Vestea ‘ morţii lui s-a dus în;lăţiş-şi-n, curmeziş, In toată'Valafia,-Pînă-n jos de Brăila. ŞEZ. vin 171. - LĂŢTŞOR, lăţişoare, s. : n. Diminutiv al lui laţ2. Un şoim prins în lăţişor. odobescu,.s. i 289. Şi făcu d-un lăţişor Şt m-apucă de picior. TEODORESCU, P. p. 280; • LÂŢ()S,; -OĂSĂ, lăţoşi, -oase, adj. (Despre animale şi : despre coama sau blana lor) Cu părul lung, miţos. Herghelii de cai cu coame lăţoase. delavrancea, s. 226. Un cuţidan destină, lăţos... mergea pe lingă calul lui Dan. VTvAiruŢÂ, ;0. -a. iii 74. E un căţel mic, alb şi lăţos, cara-Giale, n. s. 44. (Despre lucruri, confecţionate, din blană) Cu lînă lungă, cu fir de păr lung; păros.- Unchiaş cu straie lăţoase.-ovobuscu, S; iii 228. (Despre părul sau barba oamenilor) Care e lung şi atîrnă în dezordine; ne-pieptănat, neîngrijit. O barbă stufoasă ' şi-im' păr lung, nepieptănat, lăţos, ti,dă o înfăţişare sălbatică, aspră. VI,A-huţX, O. A.1 5. Barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap. EMINESCU, N. 56. . ■ .- LĂl' adj. m. v. lai. ' ■ ■ ' LĂUDA, laud, vb. I. 1. T r a ri z. A-şi exprima prin cuvinte preţuirea, a vorbi de bine, a aduce.laude; ă elogia. Leşii se grăbiră să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte. SADOVEANU, O. VII 157. Ovanez începu să-i laude talentul de a cinta. bassarabescu," v. 11* L-d .adus în grădină de dimineaţă,ca pe o femeie, să-i laude florile, ispirescu, l. 20. " '2. Re f l.;A spune despre sine însuşi,cuvinte de la dă; a se făli, a se mîndri. Se laudă Că e om milos, rebreANtJ, R. 1,- 234. Să. nu te lauzi. . . niciodată eu-ce. m'de'gtdd să scrii. vlahuţA, o. A. 336. Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?. .. Ce-i rnîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus! EMINESCU,, 'O. I 147.E x p'r.7(Familiăr)' Cum te mai lauzi? = ce mai faci ? cum te mai simţi ? cum o (mai) duci cu sănătatea? •• 3. R e f 1. A' face pe grozavul,- a sc grozăvi. ■ Se' laudă că mă .va reclama., r . ; — Pronunţat: lă-u-, V ' LĂUDÂIilL, -Ă, lăudabili, -e, adj. Care este vrednic ele laudă, care merită laude. Faptă lăudabilă, a Văd că evitai' să-nii spui cine â intervenit. Lăudabilă pudoare! C. PETRESCU, î. II ; 153. : ,; .. , 7 ’ — Prom nţ;n: lă-u-. • 'IÎĂDDArCS, ’ ’ tăudăroit,, roiiie,' adj. Care' are obiceiul de ¡1 se ,lăud ., căruia îi place să se .'aude, să se fălească.' Rău de treabă şi lăudăros. ŞEZ. rv 200. — Prom nţa : lă-u-. LĂUDAROŞfiiME s. f. Supraapreciere a propriului merit, -audă d,. sine, fală,, mîndrie deşartă. — Pronunţat: lă-u-." ' ' , 7 . - , , ■ LAUDAtOR, -OĂRE, lăudători, -oare, s. m.f şi f. Persoană, care laudă. ■Q- (Mai ales în ex p r.)r A-i muri (cuiva) lăudătoi'iiy se spufie despre cineva Cîntec de leagăn = cîntec cu care se adoarme copilul. 4- F i g. (Precedat adeseori de prep. «din») început (al vieţii), prima copilărie. Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire. EMINESCU, O. I 65. + F i g. Loc plăcut unde se poate sta sau unde se poate dezvolta ceva; cuib. Pămîntul nostru-i scump şi sfînt, Că el ni-e leagăn şi mormînt. COŞBUC, P. I 209. A noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire, alecsandri, p. I 139. 2. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Loc unde a luat naştere sau a crescut cineva sau ceva; loc de baştină, de origine. Şi-n depărtare, la stingă, bătrînii munţi cenjişii, leagănul strămoşilor noştri, se pierdeau în cerul strălucit. SADOVEANU, O. i 120. 3. Instituţie de stat sau filantropică unde se’ creşteau odinioară copiii lipsiţi de părinţi. Am fost copil găsit Şi-atunci, la leagăn dată într-un cearşaf de cit. N-am mamă LEAH — 737 — LECTOR şi nici tată. D. BOTEZ, F. s. 73. (Impropriu) Creşă. Pe Ungă colhoz s-au creat leagăne pentru copii, unde inama {şi poate lăsa copilul in timpul zilei de muncă. Saima, U.R.S.S. 101. 4. Bancă, scaun sau scîndură suspendată cu frînghii, . pe care se aşază cineva ca să se balanseze. Pe la răspîntii şi in pieţe căişori, leagăne, panorame, sandu, d. i>. 30. «$> E x p r. A SO da în Icagfln = a se legăna. Pe flori a se da-tt leagăn c-o aripă uşoară... A fluturelui astfel e soarta, alkxandrescu, m. 159. ■+■ Scrinciob. LEAH, -Ă, pl. m. Ieşi, s. m. şi f. (învechit) Polonez(ă). — Variantă: leş s. m. LEAL, -A, leali, -e, adj. (Despre oameni) Care îşi respectă cuvîntul dat; corect, sincer, cinstit. Acei cari ¡-au cnnoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel şi voios, ghica, s. 68. (Substantivat) Cite o amestecătură bizară de bun şi de rău, de leal şi de perfid, bolinxineanu, o. 419. — Pronunţat: le-ăl. LEALIŢÂTE, lealităţi, s. f. Caracterul omului leal, atitudine cinstită faţă de cineva sau ceva; sinceritate, francheţe. Scriitorul are nevoie de o cinste deosebită, de 0 lealitate desăvirşită faţă de viaţă, faţă de cititorii lui, faţă de artă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2648. — Pronunţat: le-a-. LEĂ.NCĂ, lenei, s. f. (Regional) Haină sărăcăcioasă, veche, zdrenţuită. O femeie ca de treizeci de ani, îmbrăcată (ntr-o leancă sărăcăcioasă, camilar, tem. 15. LEĂNDRU, leandri, s. m. Arbust mediteranean cu flori plăcut mirositoare, de culoare albă sau roşie, cultivat şi la noi ca plantă ornamentală (Nerium oleander). Cutiile mari cu leandri, plini înfloriţi ca nişte clăi albe şi roze, aveau seîndurile de un verde şters şi cojit pe alocurea. Camil petrescu, n. 76. Leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare. ANGHEi,, î. g. 37. La intrarea salonului sînt puşi leandri mari ca nişte copăcei. I. IONESCU, m. 417. — Pronunţat: le-an-, — Variantă : olefindru (dei,a-vrancea, s. 265) s. m. LEĂPŞĂ, lepşe, s. f. (Popular) Lovitură cu palma, izbitură. <$- De-a leapşa = numele unui joc de copii.' Dacă s-ar putea, ei s-ar juca de-a leapşa. ARGHEZI, p. T. 25. Cine vrea d-a leapşa, delavrancha, s. 225. Zgomotul ce făceau ei zbeguindu-se şi jucîndu-se, cînd d-a baba-oarba, cînd d-a leapşa. ISPIRESCU, u. 83. — Pronunţat: leap-. LEASA1, lese, s. f. 1. împletitură de nuiele, care serveşte ca grătar pentru uscarea legumelor, fructelor (v. 1 o j n i ţ ă), brînzei ,(v. comarnic) etc. sau la bătut porumbul şi fasolea pentru a le desface boabele. Ştiuleţii de păpuşoi se pun in podul casei... pe o leasă. pamfile, a. r. 221. Aşază [peste groapă] o leasă de nuiele numai înţinată şi nişte frunzări peste dînsa. CREANGĂ, p. 29. Păstrăvii săraţi... se usucă şi se afumă puindu-i pe o leasă. I. IONESCU, m. 66. 2. Construcţie cu pereţii din împletitură de nuiele pentru păstrarea la loc uscat şi aerisit a porumbului, paielor etc.; coşar2. 3. Zăgaz de nuiele făcut pentru oprirea apei (v. i e z ă t u r ă) sau spre a opri peştii să treacă în josul apei (v. g a r d). La capătul şanţului despre Dunăre fac ţarcă şi pe dînsa pun o leasă prin care apa se scurge. i. IONESCU, M. 530. Se strîng peştii la leasă. TEODORESCU, p. P. 388. + Coş de nuiele pentru prins peşte. LEĂSĂ2, lese, s. f. Desiş mare într-o pădure, mărăciniş. Şuieră mierliţa, strigă cucu-n leasă: Cucuie, azi-noapte m-am visat mireasă, iosif, p. 58. Cu riturile întinse... [mistreţii] dau năvală prin leasă şi prin mocirlă. ODO-EESCU, s. m 110. Să abătu într-o leasă dă mărăcini. ŞEZ. iii 33. + Desişul ramurilor unui singur copac. Pluta astupă astfel, cu leasa ramurilor ei, şi deschiderea de jos a viroagei. Galaction, o. i 297. Un dafin o umbreşte Sub leasa-i înflorită, macedonski, o. i 18. LEAT1 s. m. (în armata din trecut) Denumire dată unui recrut sau unui soldat. îi de la mine din sat. Şi. mă duşmăneşte amar. El, locotenent, eu, leat prost, camilar, n. l 14. Glonţtt n-alege de-i domn ofiţer ori leat prost. C. PETRESCU, î. li 11. Uri dorobanţ... vitie vesel înaintea noastră. Nu ţi-e urît aici leat? îl întreb, vi.aiiuţă, la TDRG. LEAT2, leaturi, s. n. (învechit şi arhaizant) 1. An. în primăvara lea'ului opt sute douăzeci şi unu, luna lui mărţişor. C. petrescu, a. r. 192. Pe o culme mai semeaţă a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetăţuia lui Dracea Armaşul din Măneşti. odobescu, S. a. 83. 2. (Popular) Contingent. V-a luat leatul la oaste, nu? Gat.an, z. R, 31. După dînşii■ cot la cot Suiam orbiş, noi leatul tot. coşbuc, p. ii 41. <§■ E x p r. A fi leat cu cinova = a fi de aceeaşi vîrstă, a fi de-o seamă. LEAŢ, leaţuri, s. n. Piesă lungă şi îngustă de lemn, fasonată, de obicei, în patru muchii şi folosită la lucrări de dulgherie şi de tîmplărie. înconjurară o împrejmuire de leaţuri. C. petrescu, î. ii 201. Patru leaţuri cioplite frumos şi încheiate laolaltă, slavici, n. i 61. S-a tăiat un parchet, s-a făcut grinzi, căpriori, leaţuri. I. IONESCU, P. 467. — Variantă: laţ (delavrancea, s. 108) s. n. -LEBADEĂ s. f. v. libadea. LÎ!BĂDĂ, lebede, s. f. 1. Pasăre migratoare de apă, uneori domesticită, cu gîtul lung şi arcuit şi cu penele albe (Cygnus olor). Pe o mare, mare albastră, trece o lebădă măiastră. DAVIDOGLU, o. 61. Trece lebăda pe ape între trestii să se culce. EMINESCU, o. i 207. O mică luntrişoară... ca lebăda uşoară, Azi lin se legăna, alecsandri, p. i 195. Cîntecid lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui artist, muzician, scriitor etc. (aluzie la credinţa anticilor că lebăda ar cînta frumos înainte de moarte). Elena cîntă cîntecul lebedei de care vorbesc poeţii, boijntineanu, o. 463. 2. (Numai în forma articulată) Constelaţie vizibilă în emisfera boreală. — Pl. şi: lebezi (anghel-iosif, c. m. i 64). LEBĂDOI, lebădoi, s. m. (Rar) Bărbătuşul lebedei. Am venit numai într-un zbor. . . — Ca o lebădă frumoasă... — Cu lebădoiul alăturea, alecsandri, T. 1689. LtiBĂRVUKŞT, lebărvurşti, s. m. Cîrnat preparat din. ficat de porc. LEBEDÎŢĂ, lebediţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui lebădă. Ieşeam seara pe uliţă Albă ca o lebediţă. jarnîk-bîrseanu, d. 177. LEBEJOĂRĂ, lebejoare, s. f. Diminutiv al lui 1 e b ă-d ă. Vine-o dalbă lebejoară. . . Ea prin ceruri mi-a zburat Şi-ntre pietre s-a lăsat. TEODORESCU, p. p. 89. LECTICA, lectici, s. f. Un fel de pat sau scaun portativ, purtat de cai sau de oameni şi întrebuinţat de cei avuţi ca mijloc de locomoţie în antichitate, în evul mediu şi astăzi în unele ţâri coloniale. — Accentuat şi: lictică. LECTOR, -Ă, lectori, -e, s. m. şi f. 1. Grad în unele ■ instituţii de învăţămînt superior, între asistent şi conferenţiar. + Persoană care ţine lecţii sau care conduce seminariile în diferitele forme ale învăţămîntului politic. Un ajutor preţios pentru îmbunătăţirea calităţii învăţămîntului de partid îl constituie grupele de lectori de pe lîngă fiecare comitet regional de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2792. «7 i lectorat — 738 — LEFTERIE 2. (Rar) Cititor. Catalogul bibliotecii e alcătuit in ordine alfabetică, după numele autorului. Alte cataloage indică lectorilor subiectul cărţii. STANCU, U.R.S.S. 32. Cine este omul adevărat a! acestor intimplări. — Dan ori Dionis? Mulfi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întimplărilor lui in lucrurile ce-l încuniurau. EMINESCU, N. 83. LECTORÂT, lectorate, s. n. Funcţia de lector într-o instituţie de învăţămînt superior. LECTORA, lecturi, s. f. Citit, citire. în scopul stimulării interesului şi gustului pentru lectură al oamenilor muncii, activiştii culturali au început să organizeze numeroase recenzii asupra unor cărţi, contemporanul, S. ii, 1953, nr. 350, 1/1. Alecsandri poate rezista victorios lecturii, atunci cînd ştim să alegem. SADOVEANU, E. 60. <$> Sală de lectură = încăpere special amenajată pe lîngă o bibliotecă, în care se citesc cărţi, reviste etc. O serie de cluburi înzestrate cu. săli de festivităţi, săli de lectură, de şah, cabinete tehnice etc. duc, sub îndrumarea comitetelor sindicale, o activitate culturală şi artistică bogată şi atractivă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. Biblioteca Lenin este instalată în două imobile... în care se află numeroase săli de lectură, stanou, U.R.S.S. 28. Lectură particulară = cărţile citite de un elev, în afara manualelor şi lecturilor obligatorii. E x p r. A fiice Iectură = a citi. A da lectură (la ceva) sau (învechit) a face lectura (unui text) = a citi ceva cu voce tare. Fă-mi lectura celor trei bilete. NEGRUZZI, S. iii 53. + Text care se citeşte, bucată citită. Uî( ŢIE, lecţii, s. f. 1. Formă de bază a predării în învăţămînt, prin care se transmite unui grup omogen ca pregătire un anumit volum de cunoştinţe într-un timp determinat; oră şcolară consacrată unui obiect de studiu. Organizarea 7nuncii colectivelor de catedră, întărirea disciplinei şi a răspunderii personale a propagandiştilor constituie condiţii necesare în vederea asigurării unor lecţii cu un înalt nivel politic şi ideologic. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 124. Acele cadre didactice care nu desfăşoară ele insele o activitate de creaţie ştiinţifică, care nu îmbogăţesc cursurile pe care le predau cu rezultatele cercetărilor proprii, nu pot asigura lecţii de calitate superioară. CONTEMPORANUL, S. it, 1953, nr. 361, 5/1. Ar începe aşa, ca la toate lecţiile: Astăzi vom învăţa despre... SAHIA, N. 49. într-o zi Eliza nu putu veni la lecţie, era bolnavă. VLAHUŢÂ, o. A. 375. <$> E x p r. A da lecţii = a pregăti elevi în particular; a medita. Eliad îmi da lecţii de gramatică romînă şi învăţam pe dinafară traducerile din Meditaţiunile lui Lamartine. ghica, s. A. 113. E un om plin de ştiinţe, şi l-am poftit să vie ca să-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămînă. negruzzi, s. i 7. A Jua lecţii = a studia o disciplină cu ajutorul unui profesor în afara unei instituţii de învăţămînt. A ieşi la lecţie = a ieşi în faţa profesorului pentru a fi ascultat. A scoate Ia lecţie = a chema pe un elev în faţa clasei pentru a fi ascultat. 2. Materia şi temele indicate de profesor elevilor să le pregătească acasă în vederea orei următoare. Cutii trebuie să vie şcolarul la şcoală? — Cu lecţiile învăţate. delavrancea, H. T. 107. îşi învăţa lecţiile de cu seară, pentru că dimineaţa trebuia să meargă în piaţă, vlaiiuţă, n.8.<$> Expr. A-şi tace lecţlile = a-şi pregăti temele pentru ziua următoare. Lecţiile mi le făceam în camera tatei la o măsuţă, sadoveantj, N. F. 24. A spune Ictţia = a expune în faţa profesorului cunoştinţele dintr-o anumită lecţie. 3. (Uneori în legătură cu verbele «a da», «a primi», « a lua » etc.) Mustrare, dojana; p. e x t. bătaie. Las’c-am să-fi dau eu o lecţie să n-o uiţi aşa de curînd. REBRKANU, I. 72. Critica rareori este cumpănită în lecţii sau in laudă, dreaptă în judecată şi învăţată. RUSSO, o. 88. 4. învăţătură folositoare trasă de cineva în urma unui eveniment, a unei întîmplări etc. [Spectacolul] a fost o lecţie de adîncă umanitate. SAHIA, U.R.S.S;' 181. — Variantă: lecţiiine (pronunţat -ţi-u-) s. f. LECŢltÎNE1 s. f. v. lecţie. LE( lecţiuni, s. f. Felul de a citi şi inter- preta grafia unui manuscris în vederea stabilirii versiunii lui originale. LECUl, lecuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A tămădui, a vindeca, a însănătoşi. După ce au ospătat Petrea voinicul. .. s-au pornit cu smiceaua spre casă ca să lecuiască pe maică-sa. SBIIÎRA, P. 30. Mama lui ce-l tot boceşte Zile-n-tregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte. ALECSANDRI, p. m 146. (F i g.) Dă-mi o floricică din a ta cosiţă Să mă lecuiască de-al meu aspru dor. BOLINTINEANU, O. 86. <)> Refl. De toate boalele să se lecuiască. ŞEZ. IV 152. (F i g.) M-aş lecui de toată mînia. sbiera, p. 8. Să beai, să te lecuieşti, Pe min' să nu mă jeleşti. jarnîk-bîrseanu, d. 324. 2. R e f 1. F i g. A se sătura, a-i pieri cheful (de ceva). LECUÎRE. s. f. Acţiunea de a (s e) lecui; vindecare, tămăduire, însănătoşire. Schimbarea aerului e cel mai bun mijloc de lecuire, alecsandri, s. 106. LECUIT6R, -OARE, lecuitori, -oare, adj. (învechit) Vindecător, tămăduitor. Buruieni lecuitoare. coxaciir, P. 298. LECCŢ s. n. (Popular) Diminutiv al Iui leac. Şi te du pe cel pîrău Pînă-i da de făgădău, C-acolo-i lecuţul meu. jarnîk-bîrseanu, d. 456. LEFEGÎU, lefegii, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Militar angajat cu leafă într-o armată neregulată; mercenar. Iarăşi s-a împrăştiat vestea la odăile lefegiilor şi la cămările curtenilor.. . că Eprid va să fie omorît. sado-veanu, D. p. 89. P-atunci avea ţeara dorobanţi, roşiori... lefegii şi slujitori; patruzeci de mii de oameni armaţi. GHICA, S. 18. Lefegii, în număr de 1000 oameni, alcătuiau un regiment. BĂLCESCU, O. 113. 2. (învechit) Salariat, slujbaş, funcţionar. Destui lefegii are ţara asta. vlaiiuţă, o. A. m 43. — Variantă: leficiu (negruzzi, s. i 124) s. m. LEFICÎU s. m. v. lefegiu. LEFŞ0ARA, lefşoare, s. f. (Familiar) Diminutiv al lui leafă. Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefşoare, Am îmbogăţit eu statul, cumpărîndu-mi moşioare. ALEXANDRESCU, M. 170. LEFT, (1) lefţi, s. m., (2) lefturi, s. n. (învechit) 1. Monedă de aur sau de argint, de diferite valori, din care se făceau salbe. Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieţii — 62 lei pentru un left mare de zece galbeni. vlahuţĂ, o. A. ii 265. lat-o cămaşă albă Cu lefţi mari lucind în salbă, alecsandri, p. iii 262. 2. Obiect de podoabă femeiască; giuvaer. Se vedeau sipeturi de sidef pline de ghiordane cu cercei, cu lefturi de smaragduri. odobescu, S. a. 137. U&FTER, *Ă, lefteri, -e, adj. (Familiar) Care nu are nici un ban, fără lăscaie, fără nici un ban în pungă. <(> E x p r. A tămîne lefter = a rămîne fără un ban. Rămînea lefter, dar dădea acatiste că a scăpat cu atît. PAS, z. i 152. Cînd rămînea lefter, venea la maică-sa. SADOVEANU, p. m. 70. A lăsa lefter pe cineva = a lua toţi banii cuiva, a lua cuiva ultimul ban. Am fost azi-noapte la judecător la un poker. M-a lăsat lefter al dracului, dar ştii lefter. sebastian, t. 194. LEFTERÎ, lefteresc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A face pe cineva să-şi piardă toţi banii, a lua cuiva toţi banii, a lăsa lefter. 4- R e f 1. A pierde toţi banii, a rămîne fără lăscaie. Mai bine că te lefterişi... tot n-aveai noroc. DELAVRANCEA, S. 135. • I LEFTERÎE, lefterii, s. f. 1. (Familiar, rar) Credit, trecere, încredere; cinste. (Mai ales în e x p r.) A-şi LEG — 739 — LEGA minen (sau n-şi pierdo) lefteria = a pierde încrederea, prestigiul moral, reputaţia de om cinstit (mai ales cînd nu restituie banii sau alte obiecte împrumutate). Să ştii că ţi-ai mîncat lefteria de la mine, spînzuratule! CREANGĂ, A. SO. 2. (Transilv.) Meserie, ocupaţie, îndeletnicire. Toderaş spune la împăratul lefteria lui. reteganul, p. ii 79. LEG s. n. (învechit) Bun lăsat de cineva prin testament. (F î g.) In această societate... săracă de mijloace, dar înavuţită de inime... încolţea legul politic a lui Ştefan. RUSSO, s. 112. LEGÂ1, leg, vb. I. I. Tr a n z. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, aţă etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai şi vioaie... mi-l legi după grumaz. emi-nescu, o. i 82. E x p r. A lega gura pinzei v. gură. A lega (sau a strîngo) băierilo ele la pungă = a face. economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. creangă, P. 303. Pune o piatră in tureatca unei ciubote ş-o leagă la gură. ŞEZ. i 276. 3. (Cu privire la- un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune in ea şi le leagă. ŞEZ. i 69. <7 E x p r. A lepra par nun cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. creangă, p. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfăşurîndu-le şi strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ţi snopii, coşbuc, P. II 64. începe a smulge la sălăţi intr-ales fi leagă o sarcină mare, mare. creangă, p. 215. Expr. A lega două în (ei v. tei. <$■ Refl. pas. Brazdele cosite____se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi, pamfile, A. R. 130. 6. A fixa, a strînge ceva cu o funié, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părţile cu şapte lanţuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. alecsandri, T. i 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-ofune. Jarnîk-bîusEanu, d. 428. •+ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu ' un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitaţi a face roate mai supţiri... fer arii a le lega cu fier. I. iones cu, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. E x p r. A lega tabără.= (învechit şi arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu ţ>oată pătrunde duşmanul. Măria-sa, cu aceiaşi luptători... legase tabără între codri ¡i smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărţi şi a-i pune scoarţe. V. broşa, cartona. Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite Legate-n marochine. CAMli, petrescu, v. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tr a n z. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăţa, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia şalei. sadoveanu, b. 106. Aşteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, p. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Şi cu zbiciul m-ai mînat Şi la gard că m-ai legat, hodoş, p. p. 46. <$■ Fi g. Mama. .. rămăsese văduvă, cu doi copii legaţi de poale. stancu, d. 6. <$. E x pi r. A lcgn (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. g a r d. 2. T r a n z. F i g. (Mai ales în construcţii negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege'nici un cuvînt. bart, b. 186. De uimire nu putea lega o vorbă, vlahuţă, N. 198. + A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ţi legi in stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris, vlaiiuţă, o. a. 75. 3. T r a n z. F i g. (Cu privire Ia două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntină. stancu, d. 72. Şoseaua... leagă oraşul cu portul. SAHIA, N. 43. Refl. pas. La un semn, un ţărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. T r a n z. F i g. A înfiripa, a stabili (relaţii de prietenie, sau de dragoste). Om lega frăţie de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii şi sprincenile... leagă dragostele. Teodorescu, p. p. 301. <ţ> Refl. pas. După despărţirea lungă, întilnirea lor se leagă greu. sadoveanu, M. c. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. negruzzi, S. I 64. (Cu privire la o convorbire etc.) Discuţia se legă tărăgănat, fără însufleţire. C. PETRESCU, A. 370. 5. T r a n z. F i g. (Cu privire la persoane sau colectivităţi) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare, frunză, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. alecsandri, T. îl 176. Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni şi amîndoi au petrecut multe amurguri şi multe nopţi. sadoveanu, E. 132. + A căsători. Desfăcut-a doi drăguţi şi legat-a doi urîţi. jarnîk-bîrsEanu, d. 176. <$> E x p r. A lega viaţa (sau a-şi lega viaţa) de cineva sau de viaţa cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las' să leg a mea viaţă de a ta. EMINESCU, o. i 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, c. 46. Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie, alecsandri, p. iii 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se ţine scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva ; a se agăţa de cineva, a-i cere socoteală, a-1 trage la răspundere. Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine? coşbuc, p. i 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. slavici, o. i 359. Ciubotele văru-meu se rup... Şi el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, creangă, a. 105. ■ţf F i g. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă, hodoş, p. P. 37. 7. Refl. F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva .In loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. alecsandri, p. p. 254. + A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? alecsandri, s. 110. IU. Tr a n z. 1. (Cu privire Ia oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanţ etc.; a înlănţui, a încătuşa, a fereca, a puhe în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, p. iii 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpuşcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare II fereca şi mai tare. alecsandri, p. p. 58. Mă lega virtos de coate. id. ib. 266. <ţ> Expr. A lega (pe cineva) de miini şi do picioare = a-i face imposibilă orice mişcare, a-I imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleş) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. + (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate, bălcescu, o. ii 259. îi lega braţele-n cruci, alecsandri, p. p. 135. ^Espr. A lega cot Ia cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. «$> Refl. (în expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuţi, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoţii). Se uită ţintă la localul Camerei şi i se pare că i s-a legat limba în gură. sp. popescu, M. G. 82. Nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, o. i 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. alecsandri, t. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoţii). Picioarele mi se leagă, Ori de 47' I- LEGA — 740 — LEGĂMlNT frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mindră dragă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanţ, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ¡-au lăsat caii unul lingă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe. SADOVEANU, B. 162. îl rugă să-şi lege ogarul. ISFIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, p. 224. IV. F i g. 1. Refl. Ase obliga, a se îndatora, a-şi lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? — Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giiipimil Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. (T r a n z. în expr.) A lega po cineva cu liml)ă do moarto v. limbă. 2, Tranz. (In superstiţii şi în basme) A opri din acţiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, in silele acestea sînt legate vînturile şi furtunile, pînă şi-a cloci ouăle in stîncile mării paserea alchion. sadoveantj, o. A. II 158. Este o femeie tare bălrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. vissarion, B. 167. Poate că zidarii şi cărămidarii or fi legat norii, alecsandri, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părţi ale corpului omenesc) A înfăşură, a înveli, a acoperi. Să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar. creangă, p. 54. Ochii că i-au legat. şez. i 77. <$> Expr. A lega la ochi pc cineva = a amăgi, a înşela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi şi, în loc de iapă, ţi-a vîndut o mîţă. HOGAŞ, m. N. 9. (Glumeţ) A-şi lega capul =a se căsători. Ei nu-i da inima să-şi lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. E x p r. A te lega la cap (cînd nu le doare) = a-ţi crea complicaţii inutile. VI. 1. I n t r a n z. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. \> T r a n z. (Rar) [FasoleaJ se suie pînă la un loc Şade-n loc şi leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulceţuri, şerbeturi etc.) A se îngroşa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceţilorj pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I 31. LEGĂ2, leg, vb. I. Tranz. (Jur.) A lăsa prin testament, a hotărî destinaţia unui bun prin testament. V. testa. LEGĂL, -A, legali, -e, adj. Care există în temeiul unei legi, este prevăzut de 'o lege, este conform cu legea. îndeplinirea formelor legale. c=> La rindul lor, aceste părţi se vor împărţi in mod legal. CAMIL PETRESCU, v. n. 34. LEGALITÂTE s. f. Faptul de a fi conform cu legile, respectare a legilor; stare de ordine capabilă să asigure, prin lege, viaţa şi activitatea unei societăti, a unui stat etc. Legalitatea populară garantează inviolabilitatea marilor drepturi şi libertăţi cucerite prin lupta si munca poporului muncitor, lupta de clasX, 1953, nr. 11, 20. Expr. A intra în legalitate = a se conforma principiilor legilor în vigoare. A fi în legalitate = a fi, a lucra sub ocrotirea legilor în vigoare. + Organizare a unui stat pe bază de legi; ansamblul legilor (unei ţări). Numai să ne dea mijloace de a lucra asupra tării şi de a da tării o legalitate. ghica, a. 580. LEGALIZĂ, legalizez, vb. I. Tranz. (Cu privire Ia acte, documente etc.) A da formă legală, a face valabil. V. autentifica. Mi-am legalizat copia de pe actul de naştere. -4- (Despre un fapt, o situaţie etc.) A da un caracter legal, a face să fie recunoscut, să fie oficial. LE GALMÎXTE adv. (Rar) în mod legal. Legalmente, arhiducele nu are prerogative împărăteşti. VORNIC, P. 110. Va trimite copie ■ ■ ■ spre a ne putea pronunţa şi legalmente. ghica, a. 747. LEGARE s. f. Acţiunea de a (s e) 1 e g a1. LEGAI’1 adv. în mod coerent. Se vedea că nici nu poate gîndi legat ceea ce î se spunea. CAMIL PETRESCU, O. 11 20. LE GĂT2 s. n. Faptul de a (s e) 1 e g a1; legare. 1. Strîngere, fixare cu ajutorul unei legături a unor lucruri- pentru a nu se desface. + Broşare, cartonare a unei cărţi. 2. (învechit) Obligaţie, datorie, învoială. Şi rabdă, nevastă, cum i[i rabd eu ţii, C-astfel ne e legatul, tann, p. v. II 101. 3. Rodire. Legatul po/umbului. LE GĂT 3, legate, s. n. (Jur.) Dispoziţie testamentară prin care se lasă (cuiva) o moştenire, un bun etc. Averea se împărţea, după o serie de legate deosebite, in trei părţi. camil PETRESCU, U. N. 33. O să-mi las toată starea ţie prin legatul meu. PANN, P. V. II 59. Legat universal == dispoziţie testamentară prin care se lasă (cuiva) întreaga avere. Legat cu titlu universal = dispoziţie testamentară prin care se lasă cuiva o parte din avere. Legat particular = dispoziţie testamentară prin care se lasă cuiva unul sau mai multe bunuri determinate. + Bun lăsat pe calea unei dispoziţii testamentare. LE GĂT4, legaţi, s.- m. (învechit) Delegat; ambasador. Legaţii poloni prelinseră pentru sine o parte din Moldova, ghica, a..123. Eşti... supus al împăratului şi legatul său la Londra, negruzzi, s. iii 266. LE GĂT5, -Ă, legaţi, -te, adj. 1. Angajat, îndatorat, obligat, constrîns (prin înţelegere, promisiune, cuvînt, ju-rămînt etc.). 2. (Despre oameni, întărit uneori priri adv. « bine t) Zdravăn, vînjos, voinic, spătos. Căpitanul era om bine legat. SADOVEANU,. o. vi 205. Altul mi-am căpătat, Mai voinic şi mai legat, jarnîk-bîrseanu, D. 235. 3. (Despre sosuri, dulceţuri, şerbeturi etc.) îngroşat, întărit, devenit consistent. Nu-s destul de legate dulceţile. ALECSANDRI, T. I 31. LE GATAR, -Ă, legatari, -e, s. m. şi f. Persoană căreia i se conferă un legat3. Notarul de stat este obligat să incunoştinţeze de îndată pe moştenitorii şi legatarii care nu au fost de fafă la inventariere, despre deces şi măsurile care au fost luate. B. o. 1953, 5. LEGĂTO adv. (Indicînd modul de executare a unui grup de note muzicale) în mod continuu; fără nici o întrerupere între sunete. LEGAŢIE, legaţii, s. f. Misiune diplomatică permanentă, care are în frunte un ministru. + Localul, sediul, clădirea acelei misiuni. Să vezi că, n-am să mă mai pot duce la lega{ie! teatru, i 104. LEGĂMÎNT, legăminte, s. n. 1. Promisiune solemnă, angajament de a face ceva. Făceam in mine legămînt să nu uit pînă la sfirşitul vieţii mele raiul de la Nada Florilor. Sadoveanu, N. F. 84. Cristophi era un ofiţer, un căuzaş afiliat al Frăţiei, un om care ştia Ce legămînt face. camil petrescu, o. ii 29. N-au putut să-şi îndeplinească legă-mintele ce au făcut. isriRESCU, L. 219. LEGĂNA 741 — LEGĂTURĂ 2. învoială, înţelegere, convenţie. Mă frate... eu fac cu tine un legămint, ca să nu te mai văz aşa de amărît. sadoveanu, m. c. 71. îndestule... sSnt temeiurile voastre spre a ne lepăda de acum de orice vechi legăminte cu făţarnica şi barbara putere turcească, odobescu, s. hi 452. 8. (învechit) Unire, legătură, relaţie. Depresiuni ca acestea am încercat adesea în călătoriile mele prin ţară, ii suvenirea lor nu este cel mai slab legămint ce strînge inima mea de patrie. ODQBESCU, S. II 270. LEGĂNĂ, ledgăn, vb. 1.1. T r a n z. A mişca lin un copil încoace şi încolo cu leagănul sau pe braţe pentru a-1 adormi. V. balansa. Trebuia să-şi legene copilul. DU-mitriu, N. 153. Aci l-a legănat Măicuţa lui, şi-aici in sat Sint morţi părinţii lui. coşbuc, P. I 232. Tu mai lasă drumurile şi stai lingă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul. CREANGĂ, a. 62. Luă in braţe pe această biată fată pe care o legănase. NEGRUZZI, S. i 26. Dară cînd mă legănai, cu mînile tu lucrai, jarnîk-bîrseanu, d. 195. <0* F i g. Desfătare vînătorească... legănată în dulci şi duioase visări. ODOBESCU, S. ni 15. + Refl. F i g. A se amăgi cu speranţe deşarte. 2. T r a n z. A mişca uşor într-o parte şi în alta, a balansa, a ondula. Pomii să-şi legene braţele grele de roade, banuş, b. 99. Era vară şi şesurile îşi legănau, în boarea vîntului, lanurile aurii, stancu, TJ.R.S.S. 81. Venea pe deal, voios cîntînd, Flăcăul; Pe-un umăr coasa legănînd. COŞBUC, P. I 169. Ana... umbla, legănindu-şi capul... ca un copil răsfăţat. vlahuţĂ, o. a. m 34. (Poetic) îşi leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic, iosif, patr. 11. Ne-nvîrteau al minţii scripet, Legănînd cînd o planetă, cînd pe-un'rege din Egipet. EMINESCU, o. i 140. Refl. Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt. EMINESCU, o. I 214. O mică luntri-şoară... sub un cer albastru, ca lebăda uşoară, Azi lin se legăna, alecsandri, o. 83. Brazii că se legănau, Ctiibu-leţul mi-Î stricau, jarnîk-bîrseanu, d. 204. <$> Fig. Cintecul se legăna sub cerul albastru de toamnă. CĂLUGĂRU, o. p. 430. + Refl. A se da într-un leagăn, într-un scrînciob. 3. Refl. (Despre oameni) A se mişca ritmic (în dans, în mers etc.). Se leagănă pe cal şi-şi mîngîie barba mare. SADOVEANU, o. vii 168. Flăcăii abia se legănau in joc şi hora se invîrtea foarte încet. creangă, o. a, 85. Şi cînd ea se prinde-n gioc Se tot leagănă in loc. alecsandri, ' p. P. 301. <$■ (Despre horă) Acum hora era chiar în şosea şi se legăna lin subt privirile fermecate ale femeilor şi fetelor. REBREANU, R. 1125. Fie. (Despre păsări) Vin cîteodată vrăbii ciripitoare, se leagănă gingaş pe ramura mea. deşltu, N. 11. Trecu pe deasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh. ISPIUESCU, L. 223. Ciocirlia cea voioasă in văzduh sc legăna, negruzzi, s. t 115. + (Despre oameni) A se clătina (din cauza slăbiciunii). Să legănau de slabi. RETE-Ganul, p. v 53. — Prez. ind. şi: (regional) Ugăn (jarnîk-bîrseanu, d. 87). LEGĂNARE, legănări, s. t, Actiun;a de a (se) legăna; balansare, oscilare, ondula re. Pe-ntinderea cea verde trec legănări de unde. Polei ul ca un nour de aur fin se plimbă. anghel-iosiF, c. m. I 11. Urmărea c-o privire leneşă legănarea vălătucilor di nori. vlahuţă, N. 24. Mă primblu singur pe podul vaporul ii, tumpănindu-mi păsurile după legănarea lui. ALECSANDRI. o. P. 291. IEGĂÎîAT1 s. n. Faptul de a (s e) I e g ă n a. LEGĂNĂT2, -A, legănaţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe în mers) Care se mişcă ritmic îtitr-o parte şi în alta. Legănate, raţele treceau pe lingă el, stropinJu-l cu noro;. angiiel, PR. 95. Dragă mi-e leliţa-naltă Şi .la mers cam legănată. ALECSANDRI, F. P. 337. <$>• (Despre felul de a umbla) Mă duceau brancardierii In pas legănat spre am! u- lanţă. sadoveanu, o. VI 113. (Adverbial) Umbla legănat şi cu genunchii înmuiaţi, rebreanu, i. 24. 2. (Despre voce, vorbe, sunete etc.) Tărăgănat, intonat cu inflexiuni ritmice prelungite. Jale tu, din legănat Doină, ce de-amar omori! coşbuc, p. ii 276. Vorba legănată merge, Sună clopotul tot rar. bEldiceanu, p. 66. Expr. A nu zico (nici o) boabă (frîntă) sau (nici) două boabe legănato v. b o a b ă . LEGAnATÓR, -0 Are, legănători, -oare, adj. (Rar) Care se mişcă uşor încoace şi încolo, care se leagănă. Mersu-i... cu pas legănător, alecsandri, p. m 317. LEGANÂTÎJRĂ s. f. (Rar) Legănare. Echipagiul păşea cu o moale legănătură. odobescu, s. i 381. LEGANÉL, legănele, s. n. (Popular) Diminutiv al lui leagăn. Leagă-mi-se-un legănel. păsculescu, l. p. 56. Comis mare Leagăn şi-are, Legănel De arginţel. TEODORESCU, p. p. 22. LEGĂNtÎŢ, legănuţe, s. n. (Popular) Legănel. Copii mici în legăntiţ. ŞEZ. n 80. LEGATO ÁRE, legători, s. f. 1. Mănunchi de paie sau de spice cu care se leagă snopii. Mai faceţi pentru snopi legători. BENIUC, v. 75. Snopii sînt dezlegaţi din legători. pamfile, a. r. 203. 2. (Popular) Basma cu care se leagă femeile Ia cap. 3. (învechit şi popular) Cravată. îşi ştergea de pe frunte broboanele de sudoare cît mărgăritarul acului înfipt în legătoarea de la gît. C. petrescu, a. r. 26. Sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase şi pudruite, ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legători roşii, hogaş, M. N. 32. Alţii au cămaşă scrobită, guler călcat şi legătoare de mătase la git. slavici, O. I 332. 4- Fular. LEGATÓR, -0ÁRE, legători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană specialistă în meşteşugul legării cărţilor. 2. Persoană care leagă snopii. Voia ca... el să aleagă pe oameni şi cosaşi şi legători, şi fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune in urma cosaşului mănunchii sub secere. slavici, o. i 213. LEGATORÍE, legătorii, s. f. Atelier sau secţie într-o tipografie în care se cartonează, se broşează cărţi, reviste etc. + Meseria Iegătorului de cărţi. LEGATORĂ, legături, s. f. I. 1. Piesă (uneori flexibilă) care uneşte sau leagă două sau mai multe obiecte. (Sport) Dispozitiv format din curele sau fire metalice cu care se ataşează schiurile la picioare. 2. Lucruri; obiecte legate împreună spre a se păstra şi transporta mai uşor. V. sarcină, boccea. Pe înserate vin din tirg, cu legături in spinare, ordonanţele. CAMIL petrescu, u. n. 288. Strir.gîndu-şi sub braţ legătura albă, copilul se răsucea pe speteaza scaunului [căruţei] să mai privească încă o dată in urmă satul. c. petrescu, S. 140. Trase afară o legătură ce părea a fi cu făină şi o puse pe vatră, hogaş, m. n. 81. -4- Mic mănunchi de zarzavaturi. O legătură de ridichi. 3. (Mai ales la pl.) Funie, lanţ etc. cu care se leagă un om. Moşul,măreDe-I vedea... Delabrin (=brîu) cuţit scotea, Legăturile-i tăia. TEODORESCU, p. p. 569. Legături i-au pus de in. alecsandri, p. p. 238. 4. Basma, testemel. 5. (învechit şi arhaizant) Cravată. Se înfăţişă cu legătura de la git strimbă, plin de fin şi de fulgi. CAMIL petrescu, o. ii 109. La gît cu legătură albastră, macedonski, o. IV 33. -f Fîşie de pînzâ care serveşte-la pansarea sau bandaja-' rea rănilor sau a părţilor bolnave; faşă, bandaj. Baba Aniţa prcgă'ea legăturile care trebuiau să oblojească rana. SADOVEANU, O. I 51. 6. Scoarţele şi cotorul în care se află.legată o carte. Operele lui Puşkin, tipărite... pe hîrtie de cea mai bună LEGĂTURICA — 742 — LEGENDAR calitate, cu literă nouă, clară şi elegantă, cu legătură in pînză sau in piele. STAN cu, U.R.S.S. 127. Cărţi lingă cărţi... in fel de fel de legături ¡i scoarţe... dorm toate la un loc. angiiel, fr. 19. 7. (Text.) Modul de împletire al firelor de urzeală cu firele de bătătură. 8. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică, radiofonică etc.) A'» se găse;te un colţ din Uniunea Sovietică care să nu aibă legătură cu Moscova prin linii aeriene. STANCU, U.R.S.S. 219. S-a întrerupt legătura telefonică şi nu se mai poate comunica de loc cu comuna. REBREANU, R. II 224. Auzi că se aşteaptă sosirea autorităţilor şi că legătura cu uscatul e oprită. BART, S. m. 101. II. F i g. 1. Relaţie între fenomene, persoane, colec-tivităti etc. Ştefan intră in legături politice, pe care le întăreşte şi prin legături de familie, cu Ivan al III-lea. ist. r.p.r. 135. Aducîndu-mi aminte de unele întimplări ce ca prin vis mi se arată, caut să mi le desluşesc şi să pun legătură intre ele. VLAHUŢĂ, o. A. n 259. 2. Relaţie de dragoste sau de prietenie. Cred că se duce mai sus, la Breaza sau la Comarnic, are o legătură pe-acolo. DEMETRrus, C. 19. Negustorii... aveau legături de prietenie şi de afaceri. GALACTION, o. I 277. Legături strinse erau încă din şcoala primară intre cei doi prieteni. caragiale, o. iii 264. Unchiul meu a aflat legătura noastră. negruzzi, s. I 19. (La pl.) Relaţii şi cunoştinţe printre oamenii de seamă. 3. Contact între diferite persoane, unităţi etc. îi sosiră ordine şi plotonierului major Danţiş să se pună în legătură cu proprietarul, sadoveanu, m. c. 198. Patrulele de legătură aduc şi ele veştile, camil petrescu, u. n. 310. <$> Agent de legătură = agent care ţine un contact permanent între două unităţi militare, două grupuri de comandă etc. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petec de hirtie. camil petrescu, u. N. 355. (Om de) legătură = persoană care ţine în contact permanent două instituţii, întreprinderi, două (grupuri de) persoane etc.; (în timpul muncii ilegale a partidului) persoană prin care membrii de partid ţineau contactul cu organele superioare. Cum să facem? Ştii că eu am lucrat la tehnica partidului. O să-mi fie mai greu să găsesc legătura... Mircea se gîndea la vechea lui legătură, Ia Radu. V. ROM. martie 1954, 174. 4. (învechit) Acord, înţelegere, învoială, convenţie, pact. Legătura era ca să se ascunză pînă de trei ori. ISPIRESCU, L. 46. 6. Concordanţă, armonie în combinarea părţilor unei expuneri, a unei prezentări, a unei argumentări. Vorbe fără legătură. 6. (Numai în e x p r.) în legătură cu = referitor la, care se referă la, în ceea ce priveşte. E o chestie in legătură cu fabrica, demetrius, c. 26. IU. 1. (Tehn.) Mod de a lega două corpuri, prin care se îngrădeşte mobilitatea lor unul faţă de celălalt şi care permite transmiterea unor forţe sau a unor mişcări de la unul la celălalt. 4- Dispozitivul cu care se realizează legarea. Trosnesc legăturile de fier ale plugurilor. MTIIALIÎ, O. 433. 2. (Determinat uneori prin « electrică ») împreunare, cuplare a mai multor conductoare electrice sau a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 3. Unirea diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau alt sistem material cu proprietăţi caracteristice. O Forţă de legătură = forţă care uneşte între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energia liberată la formarea unui sistem material. 1-1' GATl.IÎÎCA. legăturici, s. f. Diminutiv al lui legătură (1 2); bocceluţă. S-a pipăit sub brîu, a scos de acolo o legăturică in care erau înfăşurate o cremene rinâtă cu colţuri şi un boţ de iască. V. ROM. octombrie 1953, 33. Fiecare... scoase cîte-o legăturică cu de-ale gurii, sadoveanu, o. vi 136. Ziciud astea, scoate din sîn o legăturică, o pune pe masă, o ţine cu mîna dreaptă şi cu stînga o dezleagă, caragiale, o. II 227. LEGE, legi, s. f. I. Expresie a legăturii esenţiale necesare şi generale dintre fenomene, a legăturii interne dintre cauză şi efect (legătura care determină dezvoltarea fenomenelor). Marxismul concepe legile ştiinţei — indiferent dacă este vorba de legile ştiinţelor naturii sau de legile economiei politice — ca o oglindire a proceselor obiective, care au loc independent de voinţa oamenilor. stalin, probi., ec. 4. Cîmp roditor... în care pe o lege dată şi scaiul şi trandafirul răsar şi cresc. CONACHI, P. 251. F i g. Nici nu se poate întimpla altfel decît ca într-o poveste; asta-i legea vîrstei tale. SADOVEANU, N. F. 28. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu stabilită şi apărată de puterea de stat. Lege civilă. Lege penală. □ Guvernul democratic instituit după 6 martie 1945... a creat o serie de legi. cunoscute sub denumirea de Statutul naţionalităţilor. IST. R.P.R. 691. Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare. goga, c. P. 26. Eu am venit înaintea judecăţii să capăt dreptate şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. CREANGĂ, A. 147. Cetăţeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voinţa poporului. BĂLCESCU, O. I 353. Loc. adj. şi adv. Cu (sau pe, după) lege — just, drept, legal, legitim. în Iepe = de-a binelea, în toată regula, cu totul; adevărat. Noi dirdiiam de frică, de frig. Dîrdiiam în lege. stancu, d. 271. Cînd ajunse cu mîna spre frunte, dă de două cucuie tari... nişte corniţe în lege. CARAGIALE, o. iii 55. <$" E x p r. Vorba (sau cuvîntul cuiva) o Iege = vorba lui se respectă. Vorba de pe urmă a lui Ştefan e lege tuturora? delavrancea, a. 79. Cum c legea = cum se cuvine, cum se cade. Nu c lege = nu este neapărat aşa, nu este obligatoriu. în numefo legii = formulă cu care încep anumite acte sau hotărîri judecătoreşti şi care se întrebuinţează atunci cînd se invocă autoritatea legii, în baza legii = potrivit celor prevăzute de lege, în conformitate cu legea, sprijinit de prevederile legii. 2. (Popular) Proces, judecată. De-aş sta să-i dau şi eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns, coşbuc, p. i 127. (Poetic) Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară. EMINESCU, o. i 321. 2. (Rar) Inscripţie pe o monedă sau pe o medaiie. 3. Text, inscripţie de explicare, lămurire a semnelor convenţionale de pe o hartă, plan, diagramă etc. Trecea repede de la steguleţele desenate deasupra fiecărui sat la legenda hărţii. GALAN, b. i 41. 4 Completare sub formă de memoriu, care se anexează la o hartă, schemă etc. cu privire la unele date ce nu se pot exprima grafic (starea drumurilor, alimentarea cu apă etc.). LÎ GIIE, leghe, s. f. Unitate de măsură folosită în trecut, mai ales în ţările din apusul Europei, pentru distanţele terestre sau maritime şi variind ca lungime, de la o ţară la alta, între 3000 şi 7500 de metri. LEGHIOÂNE s. f. pl. v. legiune. LEGIFERA, legiferez, vb. I. T r a n z. A face, a promulga o lege; a stabili ceva prin lege. Guvernul forţelor democrate... a legiferat reforma agrară in. ziua de 22 martie 1945. IST. r.p.r. 686. Toate aceste măsuri legiferate, care aveau drept scop să îngenunche femeia, au dispărut cu totul, sahia, u.R.S.S. 107. LEGIONAR, legionari, s. m. 1. Militar care facea £arte dintr-o legiune romană. 2. Membru al organizaţiei teroriste de tip fascist numită parda de fier; gardist. Haiducii lui N. D. Popescu aveau cel puţin o legătură cu eroismul cîntecului bătrînesc, dar Panait Macri ne înfăţişa bandiţi de rînd, hoţi şi ucigaşi, care au putut fi mai tirziu idealid legionarilor de tristă amintire, sadoveanu, e. 46. LEGISLATIV, -A, legislativi, -e, adj. Referitor la legi, Ia elaborarea sau la adoptarea lor. V. legiuitor. Tehnică legislativă. <$> Organ legislativ — organ care are căderea de a adopta legile. Marea Adunare Naţională este organul legislativ al Republicii Populare Ro-mîne. □ Putere legislativă = una din cele trei puteri în care se împarte puterea statului constituţional burghez şi care are atribuţia de a face legi. Consiliu. legislativ — instituţie din regimul burghezo-moşieresc, care avea atribuţia de a cerceta proiectele de legi pentru a contribui, din punct de vedere tehnic, la elaborarea lor. LE GISLATOR, legislatori, s. m. (Rar) Legiuitor; f i g. persoană care stabileşte regulile unei arte sau ale unui curent artistic. Legislatorii Parnasului. .. au apucat unii pe calea veche a pedantismului. RUSSO, s. 48. LEGISLATtJRĂ. legislaturi, s. f. Perioadă legală pentru care este ales sau în care a funcţionat un organ legislativ. Guvernul se pregătea să-şi împlinească legislatura întreagă! C. PETRESCU, î. ii 150. LEGISLAŢIE, legislaţii, s, f. Totalitatea legilor unei ţări sau a unui domeniu juridic. Legislaţia populară a muncii constituie de asemeni un instrument important de educare a oamenilor muncii in spiritul atitudinii socialiste faţă de muncă şi faţă de bunul obştesc. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2883. LEGÎST, -A, legişti, -ste, adj. (în eipr.) Medic legist = medic însărcinat cu lămurirea din punct de vedere juridic a chestiunilor medicale care privesc justiţia. Aici era nevoie numai de medicul legist, c. peTrescu, C. v. 36. 4 (Substantivat, neobişnuit) Jurist. Poet, legist, orator, el se vedea pe rînd de toate, macedonski, O. m 73. LEGITIM, -Â, legitimi, -e, adj. 1. Conform, potrivit legilor în vigoare; legal. Legitimă apărare = stare în care cineva este apărat de răspundere în faţa justiţiei pentru un act de violenţă săvîrşit împotriva unui atac imediat şi injust. (în legislaţia anterioară celei socialiste) Copil legitim — copil născut din unirea soţilor prin căsătorie. . 2. Just, drept; îndreptăţit, justificat. Prezentarea cu regularitate a dărilor de seamă asigură comuniştilor condiţiile necesare pentru participarea lor la munca de conducere, asigură exercitarea drepturilor lor legitime cu privire la controlul activităţii organelor de partid. LUPTA DE CLASX, 1953, nr. 10, 49. în lupta dirză pentru apărarea păcii şi a drepturilor sale legitime, tineretul lumii îşi strînge rindurile sub steagul Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat. scînteia, 1953, nr. 2615. — Accentuat şi: legitim. LEGITIMĂ, legitimez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire la persoane) A stabili identitatea cuiva pe baza unui document legal. (R e f 1.) In faţa autorităţilor cetăţenii se legitimează cu buletinul de identitate. 2. (în legislaţia anterioară celei socialiste) A recunoaşte unui copil natural drepturile de copil legitim. 3. F i g. A justifica, a îndreptăţi. LE GITIMĂRE. legitimări, s. f. Acţiunea de a (s e) legitima; justificare. Cînd în 1774 estp trimis la Roma la colegiul E x p r. A faeo gîtul (sau gura) Icică şi pînteccie balcrcă= a bea din cale-afară de mult. Vimt-i bun... Cules toamna mai tîrziu, Ca să-ţi faci guriţa leică Si pîntecele balercă. SEVASTOS, n. 300. — Pronunţat: lei-. LEICULÎŢĂ s. f. (Popular) Leicuţă. Ce să fie asta leiculiţă? ISPIRESCU, L, 238. — Pronunţat: lei-. LEICUŞOÂR s. f. (Popular) Leicuţă. Foaie verde de secară, Fă leicuţă, leicuşoară, la mai ieşi oleac-afară. dibicescu, p. p. 383. — Pronunţat: lei-. LEICtjŢĂ1 s. f. (Popular) Diminutiv al lui 1 e i c ă1. Leicttţei i-a făcut răvaş de drum. delavrancea, s. 39. D-ar fi venit neicuţa, L-ar fi cunoscut leicuţă. TEODO-RESCU, P. P. 320. Tu, leicuţă Cătălină, Ce dai la bărbat de cină? jarnîk-bîrseanu, d. 411. — Pronunţat: lei-, LEICTjŢĂ2, leicuţe, s. f. (Regional) Diminutiv al lui leică2; pîlnie mică. Oi face gura leicuţă, Pîntecele balercuţă (zice cel ce se pregăteşte să bea mult). SEVASTOS, n. 141. — Pronuntat: lei-. 1EÎT, -A, leiţi, -te, adj. 1. (Mai ales în e x p r.) A fi leit sau leit-polcit, leif-poseelit = a fi asemănător cu.. a fi întocmai, la fel, aidoma cu... Sultănica era leită-poleită răposatul. Di;wvkaNCEA, s. 11. Mmnă-sa cum îl văzu, tl cttnosat, căci era leit tată-seu. ISPIRESCU, L. 144. Trei lulele de lut negru, care sînt leite-poseclite «lulele romineşti». ODOBESCU, s. II 288. <ţ> (Adverbial) Crucile care sittgerau in cimitir, la para f acului de sub troiţă, erau leit aceste trunchiuri de goruni, galaction, o. I 268. 2. (Despre îmbrăcăminte) Turnat (pe corp). Nu degeaba dăduse cinci poli: ii şedeau bine hainele nemţeşti leite pe trup. SLAVICI, o. I 329. Fracul îl strînge... dar croitortd încredinţează că parcă e leit pe trupul său. negruzzi, s. I 238. ■+• (Deşpre oameni) îmbrăcat într-o haină ca turnată pe corp. Te făleşti că inainte-ţi răstur-nat-ai val-vîrtej Oştile leite-n zale de-mpărati şi de viteji. EMINESCU, o. i 147. -+■ F i g. (Despre păr, rar) Desfăcut, răsfirat (pe spate şi pe umeri). Albă, dalbă fată. .. Cu păr aurit, Pe umeri leit. odobescu, s. ra 200. 8. (Rar; în poezia populară) Netezit, lustruit, strălucitor. Un porumb frumos, leit. . . Despre apus a venit. ALECSANDRI, P. P. 395. — Pronunţat: le-it. LEiŢA, leiţe, s. f. (învechit) Monedă măruntă, leuşor. Cei care nu mergeau la rondul de săptămînă plăteau spătarului sau agăi o leiţă. bXlcescu, o. I 34. Găina şi raţa se vînd cîte o leiţă. fii.tmo.v, C. 168. — Pronunţat: le-i-, ■ • LEJÎR, -A, lejeri, -e, adi. (Franţuzism; despre îmbrăcăminte) Uşor, comod. LÎLA adv. (Regional; în e x p r.) A umbla (sau, rnr,. a bate) lela = a umbla hoinar, fară nici un rost, a pierde vremea pe drumuri ; a bate drumurile, a hoinări. Pină acuşi unde bătuşi lela, de nu-i căutaşi? RETEGANUL, p. I 38. El de mic îmbla nuntai lela încolo şi-ncoace. Sbiera, P. 1. Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri. CREANGX, A. 69. IJiLE s. f. (Adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) 1. Termen de respect cu care se adresează, la ţară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă. V. dadă, ţaţă. Nu-i voie, lele... nu înţelegeţi că nu-i voie? camilar, N. II 77. Acolo ne întîlnivt cu lelea Stanca, sadoveanu, p. m. 47. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înşira Pentru fată-sa. COŞBUC, p. n 142. 4-(în poezia populară) Femeie tînără, iubită. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badii l-ai scos. JARNi'k-bîrsEanu, d. 244. Şi-a pierdut sărmana lele Dragostele tinerele, alecsandri, p. p. 283. 2. Femeie cu purtări rele. Am aflat eu trebile tale, leleo!... tigoare veninoasă ce eşti! negruzzi, s. iii 37. Lumea piere de belea, Lelea pune să se lea = ţara arde şi baba se piaptănă, v. a r d e. <$> L o c. a d v. în dorul Iclii v. d o r. E x p r. Fecior (sau pui, fiu) do lele = şmecher, şiret, cotcar; ticălos. Trei voinici feciori de lele tăbărît-au pe-nserate; Dairaua cu cimpoiul şi ghitara tac speriate, iosif, P. 62. M-ai mîncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 195. în pădurea de la Strungă Sînt de cei cu puşca lungă... Feciori de lele nebună! alecsandri, p. i 57. Alelei, feciori de lele! Căci răpişi zilele mele! id. P. P. 73. LELÎCĂ s. f. (Popular) Leliţă. Nu cumva fi s-a aprins călcîiele după mo lelîcă? negruzzi, s. m 8. Cine te-au adus aice? ... — Cine m-au adus lelică, Nu te pot încredinţa, conachi, p. 9. Frunză verde frunzulică, Ce să facem, tu lelică? Ne-am iubi, nu cutezăm; Ne-am lăsa, nu ne-ndurăm. jarnîk-bîrseanu, d. 61. LELIŞOArA s. f. (Popular) Leliţă. îl auzii strigînd, Lele! Lelişoară. dragă! pann, p. v. iii 35. Hop, leliţă-lelişoară, Nu lăsa voinic să moară. jarnîk-bîrsEANti, d. 366. LELIţA, leliţe, s. f. Diminutiv al lui lei e. _ 1. v. lele (1). Leliţele mele de la Păstrăveni, bălăi şi cu ochii ca cicoarea, sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă, sadoveanu, n. F. 6. Adu-ţi aminte leliţă, de ceasul cel cumplit întru care tatăl nostru de moarte era gonit, conachi, p. 48. 4- Femeie tînără, iubită. Leliţă, Să-mi mai fii un an drăguţă! jarnîk-bîrseanu, d. 44. 2. v. lele (2). Toate s-ar fi sfirşit cu bine dacă cearta nu şi-ar găsi totdeauna loc prielnic între lelife. V. rom. februarie 1952, 131. Se tot uita asupra ei mereu. . . întocmai cum fac leliţele ce umblă să momească pe tineri. ISPIRESCU, u. 22. — Variantă: liţă (SADOVEANU, P. M. 300) s. f. . LEMN, (2, 3) lemne, s.n. 1. (Numai la sg.) Substanţă dură, compactă sau fibroasă care alcătuieşte tulpina, ramurile şi rădăcina arborilor şi arbuştilor şi care serveşte ca material de construcţie, pentru prelucrări chimice, drept combustibil etc. Am cerut domnului Iordan rachiu într-o' ploscă de lemn. sadoveanu, b. 106. Bronz, catifea, lemn sau mătase, Primi grai aproape omenesc, macedonski, o. I 179. [Soacra] rodea in nurori, cum roade cariul in lemn. CREANGA, p. 12. Cadenţata bătaie a unui orologiu de lemn. EMINESCU, N. 35. La lemnul tare trebuie secure ascuţită. E x p r. A njnng'O (sau a adneo pe cineva) la sapă LEMNAR — 746 — LENEŞ de lemn = a sărăci cu desăvîrşire, a despuia. A fi de lemn (sau ca lemnul) — a nu timţi nimic, a fi nesimţitor, a fi insensibil la ceva; a nu şti nimic. Da tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? DUMITRIU, B. F. 101. La instrucţie mergea binişor, dar la teorie era ca lemnul, sadoveanu, o. vi 140. A rămîne ca de lemn = a înlemni, a încremeni, a nu mai spune nimic (din cauza unei emoţii copleşitoaie). în urma lui, Comă-neşteanu rămase ca de lemn. D. zamfirescu, r. 250. A se face de lemn = a înţepeni (din cauza frigului, a băuturii excesive etc.). Şi au băut cu toţii pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn. SADOVEANU, D. P.-12. <$• (Adverbial, în expr.) A îi îngheţat lemn = a înţepeni de frig, a fi îngheţat bocnă, a fi îngheţai tun. E îngheţată lemn. Nici nu poate vorbi, bujor, s. 106. 2. (Mai ales la pl.; uneori determinat prin «de foc» sau « de ars ») Trunchiul şi ramurile unui arbore servind pentru construcţie sau drept combustibil. La poalele unui codru... vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lingă un foc de douăzeci şi patru de stînjeni de lemne. CREANGĂ, p. 239. Dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi lemnele ţipind. NEGRUZZI, s. I 246. Doarme de poţi să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dinsul. creangă, p. 215. E ger de crapă lemnele, se spune cînd e foarte frig. Era un pui de ger în dimineaţa aceea, de crăpau lemnele, id. A. 23. 4 Bucată, parte tăiată sau ruptă din trunchiul sau din ramurile unui arbore. Şedea şi el pe prispă şi ascuţea un lemn. dumitriu, n. 93. Aş fi luat două lemne uscate, apoi le-aş fi frecat unul cu altul pină ce s-ar fi aprins, drăGhici, r. 67. 3. (învechit şi regional) Copac, arbust. Toate lemnele se pleacă Cu capul către pămînt. jarnîk-bîrseanu, i>. 152. Frunză verde lemn sucit, hodoş, p. p. 120. 4. Compuse: lcmn-ciincsc (sau lomnul-cîinelui) = arbust, cu frunze mici şi groase de un verde-închis, cultivat de obicei prin parcuri şi prin grădini servind drept gard viu (Ligustrum vulgare); măliniţă. Viţa sălbatecă urcase amestecindu-şi frunzele şi florile tufişurilor de lemn-cîinesc. macedonski, o. iii 109. Frunză verde lemn-cîinesc, Stau mereu şi mă gîndesc. TEODORESCU, P. P. 317; lemn-dulco = plantă erbacee cu flori albe sau albastre, a cărei rădăcină e întrebuinţată la prepararea unor medicamente (Glycyrrhiza echinata) ; Iem-nul-domnului = arbust din familia compozeelor, cu miros pătrunzător de lămîie, cultivat adesea prin parcuri şi prin grădini (Artemisia abrotanum) ; lemnuş(2). Ochiul-boului, lemnul-domnului şi limba-mieluşelului. Filimon, c. 264. Grădinile cele de flori... cu lemnul-domnului şi lăcrimioară şi cu cîte alte plante aromatice, i. ionescu, m. 373. LE3INAR1, lemnari, s. m. Muncitor, meseriaş care se ocupă cu prelucrarea lemnului. V. dulgher, tîmplar. Priveam cele grămădite in şura-i largă... tejgheaua, cobîla şi toate cele trebuitoare lemnarului, sadoveanu, O. VI 351. Lemnarul pe căre-l arvonisem:.. a făcut bine uşa? dunăreanu, ch. 111. Fiindcă era lemnar, singur s-a apucat să lucreze la corabie. ŞEZ. iii 105. LEMNĂJR2, lemnare, s. n. 1. Butuc pe care se aşază lemnele pentru a fi crăpate; loc din ogradă unde se taie lemnele. Toporu-mplîntat in lemnar, şez. vm 96. 2. Daltă cu care se scobeşte în lemn. LEMNARÎE, (rar 1) lemnării, s. f. 1. Cantitate, grămadă mare de lemne. V. cherestea. Se furişă printre lemnăriile îngrămădite şi ieşi înaintea feciorului. dunăreanu, CB. 213. Coborîrea lemnăriei... din gura Oltului pînă la Zimnicea. D, zamfirescu, r. 189. 2. Materialul de lemn care intră într-o construcţie. Acel chioşc de lemnărie lucrat numai în cafasuri şi-n săpături de chiparos, odobescu, s. a. 40. 3. Meseria lemnarului. Se ocupă cu lemnăria. + Atelierul lemnarului. 4. (Transilv.) Magazie de lemne. LEMNĂRÎT s. n. Meseria lemnarului. LEMNIŞ6R, lemnişoare, s. n. Diminutiv al Iui lemn (2). Aşeză fiecare lemnişor la îmbucătura lui şi clădi foişorul din nou. ISPIRESCU, J,. 378. LEMNÎU, -ÎE, lemnii, adj. (Rar) De culoarea lemnului. LEMN(5S, -OĂSA, lemnoşi, -oase, adj. (Despre un ţesut vegetal) De natura lemnului. Familia rozaceelor. .. [are] trunchi ierbos sau lemnos, negruzzi, s. i 103. LEMNULÎ1Ţ, lemnuleţe, s. n.' (Popular) Lemnişor. LEMNtJŞ, lemnuşuri, s. n. 1. (Regional, uneori determinat prin « de chibrit />) Băţ de chibrit, chibrit. El îşi aprinse ţigara şi puse lemnuşul de chibrit in cenuşerniţa ce sta pe pat, lingă el. SLAVICI, N. I 265. Lemnuşele erau jilave, iască n-aveau să scapere. RETEGANUL, P. m 42. 2. (Bot.) Lemnul-domnului. De la noi pînă la Sluj, Viorele şi lemnuş. jarnîk-bîrseanu, d. 305. LENĂJ, lenajuri, s. n. (Franţuzism) Stofă de lînă. LENCHI s. m. Situaţie favorabilă în jocul cu arşice, (în fo.ma lenghi) Se punea pe lenghi, de nu mai lăsa oscior pentru ceilalţi băieţi, ghica, s. 301. — Variantă: lenghi s. m. LENGHI s. m. v. lenchl. LÎNE s. f. Lipsă a dorinţei (şi a voinţei) de a munci, stare de inactivitate, lîncezeală; trîndăvie. De lene el mi-şi mai scotea pălăria, dar răspundea prin vorbe, glumind şi spunind fiecăruia pe nume. bart, E. 339. La Paris, în lupanare^de cinisme şi de lene... Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos. Bminescu, o. i 151. Să se ferească de lene şi de beţie, negruzzi, S. I 299. •$- (Personificat) Lucrul adună, iar lenea risipeşte (= lenea aduce sărăcie), sbiera, p. 206. Lenea e cucoană mare care n-are (sau cere) de mîncare sau lenea-i împărăteasă mare, se spune celui (sau despre cel) care nu vrea să muncească. Un sat întreg n-ar fi pus oare mină de la mină, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare; ce-ţi baţi capul. CREANGĂ, P. 332. (Construit cu verbul «a fi» şi cu subiectul logic în dativ) Eu... eram după gard, că mi-a fost lene• să mă duc in poiană, dumitriu, n. 243. îmblă parcă amintindu-şi vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene. EMINESCU, o. I 159. LENEOS, -OĂSĂ adj. v. lenos. LÎNEŞ, -A, leneşi, -e, adj. (Despre oameni) Căruia îi lipseşte dorinţa (şi voinţa) de a munci, de a fi activ, căruia îi e lene; trîndav, puturos. Leneşul Octav se plimbă în gondola sa culcat, macedonski, o. 1 242. De leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. CREANGĂ, o. A. 218. Fereşte-mă... doamne... De' leliţa leneşă. jarnîk-bîrseanu, d. 432. 4- F i g. (Despre un lucru care se află în mişcare) încet, fără energie, domol, alene. Dey cealaltă parte, pe iaz, se mişcau negurile leneşe ale serii, pe deasupra apelor întunecoase şi peste pădurea gălbie de trestii, sadoveanu, o. I 369. îl pofti să şază... lingă căminul in care foşneau cu flăcări leneşe două buturugi uriaşe. REBREANU, R. 1 167. (Adverbial) Iar Crişul în matca lui leneş se-ndoaie. beniuc, v. 99. Braţul ei atîrnă leneş peste marginea de pat. EMINESCU, o. 1 79. (Substantivat) Hai, leneşilor, mai iute, mai cu inimă; duceţi stejarul în lemnărie. ALECSANDRI, T. 1 447. I Dară mama nu mă lasă Să-i aduc leneşă-n casă. LENEVI — 747 — LEOP jarnîk-bîrseanu, d. 428. Scumpul mai mult păgubeşte fi leneşul mai mult aleargă. LlîNEYÎ, lenevesc, vb. IV. I ntranz. A-i fi cuiva lene să facă ceva; a se afla, a rămîne în inactivitate, a se codi, a pregeta (din cauza lenei) să acţioneze, să muncească; a trîndăvi. Lenevi în pat cu o cafea. dumitriu, N. 104. Ţi-oi spune că cel ce leneveşte e frate cu cel ce strică, sadoveanu, p. m. 17. Cine a fost cumpănit a agonisit şi are ce ii trebuie, cine a lenevit şi a fost beţiv n-are. rebreanu, R. i 262. F i g. Tonul lenos al manelelor orientale. odobescu, s. ii 521. — Variantă: (regional) leneâs, -oâsă. (RETEGanul, p. i 51) adj. LENT, -Ă, lenţi, -te, adj. încet, domcl. Lenta migra-ţiune a norilor pe suprafaţa cerului... îşi găseşte expresie sonoră şi vibrează îndelung între pereţii munţilor, bogza, c. o. 342. Turlele_____stau sihastre şi încă geometrice în lenta' şi întunecoasa dizolvare, galaction, o. i 217. Se înţelege că e antipatică tortura lentă la care Anca supune pe Dragomir. Gberea, ST. cr. n 277. LENTICULAR, -Â, lenticulari, -e, adj. Care are forma unei lentile. Disc lenticular. Cărbunele din Valea Jiului prezintă următoarele .caractere: benzi de cărbune de formă lenticulară, lungi sau scurte, probl. GEOGR. H 113, ^LENTÎLĂ, lentile, s. f. 1. Piesă optică transparentă, mărginită de obicei de două suprafeţe sferice sau de una sferică şi una plană, care dă imaginea reală sau virtuală a unui obiect. Şi-a spart lentilele ochelarilor. o Cartea văziită la Onufrie o avea şi Frunză: avea pe scoarţă nişte lentile şi instrumente de privit cerul. camilar, TEM. 84. Era un laborator unde ochii răBdători osteneau pe lentila microscopului. C. PETRESCU, r. dr. 37. 2. Inel metalic care asigură legătura dintre două ţevi de metal sau dintre o ţeavă şi un perete de metal. 3. (în siderurgie) Lupă. LÉNT0 adv. (Indicaţie pentru executarea unei bucăţi muzicale) încet, lin; largo. LEOAICA, leoaice, s. f. Femela leului. Leoaica, mişeîndu-şi ritmic ghearele, îşi culcase capul pe labe privind, drept înaintea ei, la ciudatul amestec de priviri, anghel, l’R. 116. Sub poalele ceriului... s-adun zernoaicele Şi s-adap’ leoaicele, alecsandri, p. p. 77. Leoaica pîndeşte. negruzzi, s. m 378. — Pronunţat: le-oai-. LEOAPĂ, leoape, s. f. (Regional, depreciativ) Gură; gură-spartă. Şi-a rupt leoapa şi dinţii. ŞEZ. V 16. — Pronunţat: leoa-. LEOARBĂ s. f. (în e x p r.) Tacă-ţi leoarba = taci din gură. (Atestat în forma lioarbă) Mai tacă-vă lioarba! răcni Vătaşa. dunăreanu, ch. 46. Tacă-ţi lioarba, dac-ai venit aici. CREANGĂ, A. 155. — Scris şi: lioarbă. LEOĂRCĂ adj. invar. Ud, plin de apă. Văzu cîtiva civili leoarcă, răsuflind greu. camilar, N. ii 217. Aprins la faţă şi leoarcă de sudoare, căzu jos ca un bujor frînt de ploaie, galaction, o. r 163. <*> (Adverbial) îşi ştergea sudoarea... cu nişte batiste mototolite, ude leoaică, delavrancea, S. 136. îşi scoase hainele — pe spate şi pe piept, cămaşa i se făcuse leoarcă, vlahuţă, o. a. i 101. Un vînt şi o ploaie /.. . ne-a făcut leoarcă pe toţi. caraGialE, o. n 342. — Pronunţat: leoar-. LEONÎX, -Ă, leonini, -e, adj. (Franţuzism rar) 1. De leu, al leului, ca al leului. Coarnă leoninăF i g. Contract leonin = contract prin care una din părţi îşi rezervă beneficiul cel mai mare, partea leului. 2. (în expr.)' Versuri Iconine = versuri ale căror emistihuri rimează. Rimă leonină — rimă în care două sau trei silabe sînt asemănătoare. — Pronunţat: le-o-. LEOP interj. _Onomatopee care redă sunetul produs de un corp moale cînd cade pe o suprafaţă plană. Atunci, plăcinta leop, tocmai în vîrvul capului. SBIERA, p. 147. îl vedem cînd ni-l aduce poşta sau harabaeiul... de-l trinteşte leop! pe paveaua leşului, negruzzi, s. I 237. (Atestat în forma liop) Aşchiuţă din pădure, Mihoho din cîmp, Şi liop, Hop în casă (Sita). GOROVEl, C. 345. — Scris şi: liop. LEOPARD — 748 — LEPĂDAT LEOPĂRD, leoparzi, s. m. Animal de pradă din familia felidelor, cu blană de culoare gălbuie cu pete brun-roşcate; trăieşte în Asia şi în Africa (Felis pardus) . V. panteră. îl încintase ca un pui de leopard născut pentru sprintene salturi in aer liber. C. PETRESCU, C. V. 15. Talazuri închise intr-o cuşcă par leoparzii. AN GHICI,, pe. 115. Regele mai face-un semn, Şi pe două porţi deschise Se azvirl doi leoparzi. EMINESCU, o. I 165. — Pronunţat: le-o-. LEOPĂI vb. IV v. lipăi. LEORBĂI, leorbăiesc, vb. IV. (Regional) I n t r a n z. A flecari, a vorbi fără rost, a trăncăni, a sporovăi. E beat, domnule judecător, nu ştie ce spune, au leorbăit avocaţii. sadoveanu, N. F. 94. <0- F i g. (Despre strigătul curcanului) După dinsa alergau curcanii leorbăind din guşa cu mărgele roşii. c. petrescu, r. dr. 242. — Pronunţat: leor-. LEORBĂIĂLĂ, leorbăieli, s. f. (Regional) Flecăreală, trăncăneală. Ce fel de judecător care (ine legea fn mină şi nu mă apără de leorbăiala avocaţilor? sadoveanu, n.f. 93. — Pronunţat: leor-. LÎOIÎDÂ, leorde, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu miros puternic de usturoi (Allium ursinum). Dacă n-are ceapă, caută in preajma malului acestei bălţi nişte usturoi sălbatic: leordă ori pur. sadoveanu, n. F. 78. — Pronunţat: le-or-, — Variantă: lourdă s. f. LEORPĂÎ, leorpăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A mînca sau a bea ceva sorbind cu zgomot. Eu şi Ionică leorpăim flăminzi din lingurile de lemn. vi.ahuţX, o. a. ii 88. — Pronunţat: leor-. LEPĂDĂ, lepăd, vb. I. I. 1. T r a n z. A lăsa ceva din mînă ; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă şi lăsă cafeaua neterminată, c. petrescu, A. 468. Ai putea să lepezi cirma şi lopeţile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hirtiile şi cărţile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem «/„bountineanu, o. 371. E x p r. A nu fi (lc lepădat= a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept in ochi, căci nici cl nu era om de lepădat. S.tXnoiu, C. I. 170. Ipate vede că [fata] ntt-i de lepădat. creangX, p. 165. -4- Refl. pas. A da la o parte, a renunţa la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EminESCU, o. iv 379. -4 A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă ştie, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braţ de lemne ori un pumn de făină. Numai cind au o scîrbă, ori o boală, atunci îşi aduc aminte, sadoveanu, b. 48. 4- F i g. A scoate. Clarinetul leapădă sunete piţigăiate. STANCU, D. 76. <$• E x p r. (învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva)=a da de veste, a anunţa (pe cineva). Lepădaţi grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră şi să-şi gătească armele, sadoveanu, F. J. 159. 4- A-şi dezbrăca un veşmînt, a-şi scoate haina, încălţămintea etc. Se apropie... un moşneag care nu-şi lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-şi lepădase toate cojoacele. creangX, a. 30. El îşi lepăda rasa şi-şi punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMI-nisscu, n. 59. ^ E x p r. A(-şi) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-şi da arama pe faţă. Atunci Iancul lepădă masca, (şi dezveli urîtul caracter, negruzzi, S. i 25. (învechit) A(-şi) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie şi mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. (Despre şerpi şi şopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-şi pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. -4 F i g. A scutura. Brazii îşi legănau ramurile şi la fiecare legănare îşi lepădau povara de ninsoare. dumitriu, N. 212. Arborii îşi leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.1 n t r a n z. (Popular, despre femei şi despre femelele animalelor) A naşte înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit in pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. Camilah, n. ii 155. Cum îţi vine să dai cu piciorul in pintecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUŢX, cu. 83. Multe iepe... au lepădat. I. ionescu, D. 534.T r a'n z. în noaptea aceea, cu mare suferinţă, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea in pîntece. dumitriu, p. F. 62. ( E x p r., despre peşti) A lc-~ păda icrele = a depune icrele. (în forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci îşi lăpădă icrele. stXnoiu, c. i. 82. II. F i g. 1. T r a n z. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici intr-o latură, ca să nu ia dreptul băştinaşilor la împărţirea loturilor, sadoveanu, p. m. 10. Taci, Florico, nu mai plinge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri, alecsandri, T. 914. 4- A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească şi să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov, sadoveanu, z. c. 307. 2. T r a n z. A părăsi ceva (pentru totdeauna şi de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acţiune, un obicei etc.), a renunţa la. .. Blanca, ştii că din iubire Făr' de lege te-ainăscut... Lepădînd viaţa lumii, Vei spăşi greşeala mumii, Şi de-o crimă tu mă mintui. EMINESCU, o. i 102. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid. negruzzi, S.l61.^Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia — dac-aceasta s-ar putea! — Eu m-aş lepăda de dinsa ca să fiu cu Anca mea. davila, v. v. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc eu. ispirescu, I.. 188. M-am lepădat din slujba oştinească, mi-am jărtfit mica carieră.' kogXlniceanu, s. 190. 3. R e f 1. (Cu determinări introduse prin prep. « de ») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost in banii lor, s-ar fi lepădat de spin, ca de ucigă-l crucea. creangX, p. 210. Stăpinul... se lepăda din ce in ce mai mult de ispitele satanei, odobescu, S. iii 47. + A nu-şi mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaşte ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul şi a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta, seiera, p. 74. 4. T r a n z. (învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, babacă, ascultă rugămintea me şi nu o lepăda.'KOGXi*niceanu, S. 101. Nu leapădă o convorbire faţă cu marturi. bXxckscu, o. n 196. — Prez. ind. şi: leăpăd (dEI,avrancea, o. ii 102). — Variantă: (regional) lăpădă vb. I. LEPĂDĂliE, lepădări, s. f. Acţiunea de a (se) 1 e-p ă d a şi rezultatul ei. 1. (învechit) înlăturare. Află multă poezie în forma şlicului şi a hainelor lungi numind vandalism lepădarea lor. negruzzi, s. i 69. 2. (învechit) Părăsire. Funebra hecatombă lăsată-n lepădare, Alăture cu Plevna, pe cîmpul de bătaie, ai.kcsandrt, p. iii 477. 3. Renegare. Lepădarea lui Petru de Iisus. c. petrescu, r. dr. 45. «$> E x p r. Lepădare de sine = renunţare la interesele personale. Cu cită lepădare de sine şi-a scos mantia domnească şi-a pus-o pe umerii lui Bogdan. DEr.A-VRANCEA, A. 125. LEPĂDĂT1 s. n. (Popular) Faptul de a lepăda; avort, naştere înainte de vreme. La vita bătrînă e mai greu fătatul decît lepădatul. CARAGIALE, o. vil 326. LEPĂD ĂT2, -Ă, lepădaţi, -te, adi. 1. (Despre copiii nou-născuţi în afara căsătoriei) Părăsit de mamă,aruncat. 2. Renegat. Lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. creangX, A. 153. Lepădatul Mihnea-vodă întim-pină in cetate o moarte norocită. Bll,CESCU, o. H 116. ■LEPĂDĂTURA — ?49 — :LEşî£ LEPĂDĂTURĂ, lepădături, s. f. 1. Copil născut înainte de termen (nedezvoltat, diform), avorton ; stîrpitură. 2. F i g. Fiinţă netrebnică, decăzută, (din punct de vedere moral), lipsită de caracter; mîrşav, depravat. Nu mai am ce spune... dacă atit de puţin supraveghează pe un fiu care-şi caută distracţiile intre lepădăturile societăţii. sadoveanu, N. F. 160. Lepădături din toate oraşele şi din toate colţurile lumii. O. m. zamfirescu, sf. m.n. i 185. LEPĂÎ vb. IV v. lipui. LEPIDODENDRON, lepidodendroni, s. m. Arbore fosil din clasa ferigilor, ale cărui resturi se găsesc în straturile de huilă. , LEPIDOPTER, lepidoptere, s. n. Nume dat în zoologie fluturelui. + (La pl.) Ordinul fluturilor. LTÎPItÂ, (2) lepre, s. f. 1. Boală contagioasă cronică, frecventă mai ales în regiunile tropicale, produsă de un bacii specific şi caracterizată prin leziuni ale nervilor şi prin apariţia pe piele a unor pete şi plăgi care cu timpul distrug ţesuturile. F i g. Ignoranţa e o lepră ruşinoasă care... amestecată cu nesăţioasa iubire de argint, devine o plagă de nevindecat. RUSSO, o. 128. 2. F i g. Om lipsit de conştiinţă, fără scrupule, decăzut (din punct de vedere moral), care provoacă dezgust, scîrbă. Stai, lepră, ţine-l Jordache, să scot eu ceva să-l legăm. Sai, spurcatule, că te-nvăţăm noi. dumitriu, b. F. 61. Păi ce vrei, că noi cu ei ne mtncăm viaţa, ei slnt leprele stăplnirii aici în Obor. camii, PETRESCU, o. II 219. LEPROS, -OĂSĂ, leproşi, -oase, adj. (Adesea substantivat) Bolnav de lepră. Nu mai avea cu cine să se sfătuiască. Era pentru lumea din juru-i un lepros. PAS, z. Ji 142. <$> Fi g. Traseră la un han urît, alcătuit dintr-o casă leproasă şi dintr-o şandrama lăsată pe o coastă. sadoveanu, o. vn 78. Se opri mai întii să jelească un plop cu scoarţa leproasă şi vîrful carbonizat, c. PETRESCU, R. dr. 355. Spre stingă, muntele lepros creştea într-o cupolă uriaşă, înaltă, deparc-ameţeai uitlndu-te. veahuţX, o. Â. 279. LEPROZERIE, leprozerii, s. f. Spital sau loc unde se izolează şi se îngrijesc leproşii. LEPŞÎT, -Ă, lepşiţi, -te, adj. (Regional, despre lucruri) Turtit printr-o lovitură, pleoştit; (f i g., despre persoane) smintit, prăpădit, într-o ureche. Era om bun... numai cam... tuieş. — Cam... lepşit. alecsandri, t. 620. -fy-(Substantivat) Te-ai îmbătat se vede, lepşitule. AEECSAN-dri, T. 611. LER interj. Grup de sunete care, repetat, serveşte ca refren în poeziile noastre populare, mai ales în colinde. Astă-seară-i seara mare, Florile dalbe, Ler, de măr. TEO-DORESCU, P. P. 17. 1ESCĂIE s. f. v. lăscalc. LÎSNE adv. Uşor, cu uşurinţă, fără osteneală; comod. J-i dragă fata... ctwîntă de la loctd său Cantemir-bei. E lucru lesne de înţeles, sadoveanu, o. vn 64. Fata Impă-ratidui-Roş nu se capătă aşa de lesne, cum crezi tu. creangA, p. 244. Este lesne să fie cineva drept cînd este hotărit să nu se teamă de nimic, boiaiac, o. 262. L o c. adj. (Neobişnuit) Lcsno crezător =credul. O vinovată pornire să folosească risipa de timp, de cheltuială şi de muncă, a unui om simplu şi lesne crezător. C. PETRESCU, r. dr. 229. «$> (Adjectival) Stricatul este lesne şi dresul este greu. AtEC-sandri, T. li 71. LESNICIOS, -OĂSA, lesnicioşi, -oase, adj. Care este lesne de făcut sau de urmat, uşor; care înlesneşte efectuarea unei acţiuni, a unei munci etc. Cînd ajungerea frumseţii Este-atit de lesnicioasă, Nu-i minune că nici una N-a voit a fi frumoasă? COŞBUC, P. I 75. Am să te duc la fericire printr-o cale mult mai scurtă şi mai lesnicioasă. ISPIRESCU, U. 24. Am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale. negruzzi, S. i 12. . LESNÎRE s. f. v. înlesnire. LÎSPEDE, lespezi, s. f. Placă de piatră naturală, *de dimensiuni mari, de obicei cu suprafaţa în formă de poligon, cu care se acoperă mormintele,, se pavează aleile etc. V. dală. îndată am lăsat toate acolo, aco-perindu-le cu lespezi de piatră, ca să nu le fure vîntul ori ţarcă, sadoveanu, n. F. 169. Zîmbind s-aşază fata aproape de fintină Pe-o lespede de marmur, privind cu glndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. coşbuc, p. I 52. Pe lespezile calde de pe marginea şoselei, şopirle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros. vi.aiiuţA, o. a. n 135. Vinul amestecat cu sînge, făcuse o baltă pe lespezile salei. negruzzi, s. i 152. F i g. La un geam pe care sara timpurie A-nceput să puie lespedea ei sură. D. botez, p. o. 95. 4 Piatră lătăreaţă. Albia adîncă a ptrăului era presărată cu lespezi văroase, sadoveanu, o. vii 39. Şuvoiul îşi sfărîma apele străvezii şi reci de lespezi tăiate din. ce în ce mai colţurat. C. PETRESCU, S. 215. iespejoărA, lespejoare, s. f. Diminutiv al lui lespede. (Atestat în forma regională lespegioară) fiind la urechi cîte-o lespegioară fierbinte de la soare, creangA, a. 65. IEST, lesturi, s. n. Material greu (nisip, pietriş) care asigură echilibrarea corpurilor cufundate într-un lichid, menţinerea unui aerostat în echilibru etc. V. balast. LEŞ1 s. m. v. loali. LEŞ2, leşuri, s. n. Cadavru, hoit, stîrv. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle şi leş să nu iasă la lumină? sadoveanu, b. 112. Să-mi fie aruncat leşul în groapa săracilor. Sînt acolo, între ai mei. camii, PETRESCU, B. 238. Pe cîmpul cel de lupte Apar grămezi de leşuri, grămezi de arme rupte, alecsandri, o. 218. LEŞÎISC, -EĂSCĂ, leşeşti, adj. (învechit) Polonez. Hun Tătarul primise poruncă şi, îmbrăcat în straie leşeşti şi el, venea pe calul lui mărunt, sadoveanu, o. vii 77. Luai tăbliţele, le deschisei, şi printre multele versuri şi note ■ leşeşti şi ruseşti iată ce găsii, negruzzi, s. i 46. <$• Raţă leşească = varietate de raţe cu penele zbîrlite, cu mers legănat. O raţă leşească fuge-naintea noastră, măcăind speriată, vlaiiuţă, o. a. ii 84. LEŞÎŞTE adv. (învechit)« în felul polonezilor, ca polonezii; ca leşii. Vai de mine ce uitai, Ungureasca nu jucai; Vai de mine ce-am uitat, Ia, leşeşte n-am jucat. şez. i 105. LEŞIĂ/1 Icşiez, vb. I. T r a n z. (Rar) A1 spăla cu leşie. (Refl.) Că dacă m-oi leşia... Părul meu n-o mai cădea. jarnîk-bîrseanu, d. 88. LEŞIĂLĂ s. f. (Regional) Leşuială. Ca să-şi alunge leşiala din stomac, ceruse un pahar de lapte. c. PETRESCU, î. II 44. LEŞIĂT, *Ă, leşiaţi, -te, adj. (Regional) Leşuit. (Adverbial, f i g.) Zîmbea leşiat şi vag. pofa, v. 218. LEŞIE1 s. f. Soluţie alcalină obţinută prin dizolvarea în apă a sodei sau a potasei caustice sau prin fierberea cu apă a cenuşei de lemn şi folosită la spălatul rufelor, în tehnică etc. Odaia din faţă era podită cu setnduri de brad. Leşia şi peria aspră le-au dat o culoare frumoasă, gălbuie ¡i-un luciu ca de ceară. V. rom. iulie 1953, 84. Şi noi pe căldurile cele ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pielea goală, pină se usca cenuşa pe noi. CREANGA, a. 28. Priveşte, parcă-s titt testemel vechi şi clătit în leşie clocotită, alecsandri, T. 942. •r-', LEŞIE — 750 — LEU LEŞÎE2 s. f. (Regional) Sfîrşeală de la inimă, slăbiciune. Un greu şi-o leşie, cum zicea ea, i se pusese la inimă. CONTEMPORANUL, V 290. LEŞIÎIR, leşiere, s. n. (Regional) Lâicer. Un pat de scînduri acoperit c-un leşier. CAMILAR, N. II 21. LEŞIÎTIC, -Ă, leşietici, -e, adj. (Mai ales despre lichide) Ca leşia, cu gust sau miros de leşie; sălciu. Apă leşietică. c=i Cu puteri regăsite îşi stăpîni tuşea ce-i umflase pieptul. Gustul leşietic care i se urcă pe gît deveni amărui, greoi, ca după băutură. MIHALE, O. 190. + Cenuşiu, mohorit. Era o dimineaţă leşietică şi vîntul zvonea în grădină cu înmlădieri jalnice, împroşcînd stropi în geam. SADOVEANU, N. F. 70. Asfinţitul cădea grăbit dintr-un cer fără soare, leşietic şi îngheţat, c. I’KTriîscu, s. 200. LEŞÎN, leşinuri, s. n. 1. Pierdere subită şi trecătoare a cunoştinţei provocată de o anemie a creierului ca urmare a unei stări maladive sau a unei emoţii puternice. Abia putu aduce puţin mina spre gură şi îndată căzu intr-un leşin grozav. creangX, p. 15. îl voi cloro-forma, ca din leşin să treacă intr-un somn adine, eminescu, n. 77. Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară şi un leşin grozav ca moartea ii îngheţă trupid. negruzzi, s. i 159. 2. (Urmat de determinări) Slăbiciune mare, lipsă de putere sau de vlagă, provocată de foame, sete, oboseală, căldură etc.; sfîrşeală. Leşinul de la stomac ii întpăinjeni din nou privirea... Nu mimase de două zile. c. petrescu, c. V. 129. Tremurînd din tot trupid, se rezemă de spatele uşii, căci simţea leşin la inimă. stXnoiu, c. i. 171. îmi vine leşin la inimă, at.kcsandri, t. i 165. — Accentuat şi: leşin. . LEŞINĂ, leşin, vb. I. Intranz. A cădea în nesimţire, a-şi pierde cunoştinţa, a avea o sincopă. Chemă pe nevastă-sa care leşinase de cîteva ori de groază. REBREANU, R. n 133. Doica, înjierbintată grozav, a ţipat o dată, ah! şi a leşinat, caragiale, o. ii 332. Trebuie mai întîi să văd dacă ştiu să cinte, să rîdă, să plîngă şi să leşine.. . ştiinţi neapărate în arta dramatică, alecsanpri, t. i 288. ^■Expr.A leşina de rîs = a rîde din cale-afarâ de mult, a se prăpădi, a se strica de rîs. Oamenii ce priveau, şi mai ales băieţii leşinau de rîs. creangX, p. 306. — Accentuat şi: (prez. ind.) lişin. LEŞINAT, -Ă, leşinaţi, -te, adj. (Despre fiinţe) 1. Căzut în leşin, în nesimţire (de spaimă, de durere etc.). Dumitru Lie şi Ispas, coboriţi şi ei la poruncă, ridicară pe braţe copila leşinată. SADOVEANU, O. VII 41. S-a-ntîmplat o nenorocire, îşi zise dinsa pe jumătate leşinată, slavici, o. I 322. într-un suflet alergă lupul şi o dete [pe zîna Crăiasă] leşinată în braţele lui Făt-Frumos. ispirescu, L. 78. 2. Slăbit peste măsură, cuprins de sfîrşeală, lipsit de vlagă, extenuat, moleşit (din cauza foamei, a setei, a oboselii, căldurii etc.). Luca moşneagu... mina cum ştie el; căci mîrţoagele lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară, şi slabi şi ogîrjiţi ca nişte mîţi de cei leşinaţi. CreangX, A. 123. Mie mi s-arată Cam de-o vită naltă, Naltă-ncornorată, C-a ieşit din baltă Mai mult leşinată. TEODORESCU, p. p. 259. <0* F i g. (Despre glas) Mama i-a răspuns cu glasul leşinat. CARAGIALE, O. HI 30. LEŞINĂTtJBĂ, leşinături, s. f. (Rar) Fiinţă foarte slabă, lipsită cu totul de vlagă, de puteri. O leşinătură de cal. + Stirpitură. Nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leşinătură de ciocoi ca tine. FILIMON, c. 137. LEŞIOS, -OĂSĂ, leşioşi, -oase, adj. (Rar) Leşietic, de leşie, sălciu. A ieşit un izvor de apă sărată.. . în altă parte alt şuvoi de apă leşioasă. contemporanul, S. II, 1948, 11/5. Bătrîna opărea... gogoşile de mătase, în curte intr-un cazan de rufe ¡i se răspîndea peste tot un miros leşios de ciorbă ca de raci. CAM1L PETRESCU, O. I 336. LtiŞIŢĂ s. f. v. Iişiţă. • LEŞUÎ, leşuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A provoca sfîrşeală, slăbiciune, leşin la stomac. Unchiaşul mina, mina, zor, zor, şi calea nu se mai isprăvea, şi foamea îl leşuia, şi setea îl ardea, delavrancea, s. 251. LEŞUIÂLĂ s. f. (Regional) Sfîrşeală la stomac, slăbiciune, leşin (2). Gura-i era uscată... în stomah avea o leşuială. vlahuţX, n. 41. LEŞUÎT, -Ă, leşuiţi, -te, adj. (Regional) Sfîrşit, slăbit, lihnit de foame. Stomacul îi era leşuit, ş-o silă grea îl apăsa pe inimă. vlahuţX, o. a. 122. LETARGIC, -Ă, letargici, -e, adj. Care ţine de letargie. A căzut subit îritr-o stare letargică.<0 (Adverbial) Omul să nu zacă. .. letargic ca dobitoacele. RUSSO, o. 90. <)* F i g. întins in nemişcare letargică a stat două luni să gîndească şi să simtă pentru toată umanitatea, c. petrescu, î. ii 75. •A. Encefalită letargică = boală infecţioasă a encefalului, caracterizată prin febră, somnolenţă şi paralizii. LETARGÎE, (rar) letargii, s. f. (Adesea construit cu verbul « a cădea ») Stare patologică caracterizată printr-un somn adînc de lungă durată şi prin pierderea cunoştinţei şi a capacităţii de mişcare; somn patologic. Pămîntul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adîncă letargie, bart, e. 19. De multe ori îmi închipui că am căzut într-o letargie adincă şi că lucrurile pe care le văd cu amintirea au rămas într-adevăr aşa cum le-am lăsat cind m-a furat somnul, anghel, PR. 117. Lăpuşneanul se trezise din letargia sa. negruzzi, s. I 160. <£. F i g. Iată, .lumea se deşteaptă din adînca-i letargie, alecsandri, o. 90. LÎTCĂ, letci, s. f. Unealtă manuală care serveşte la depănatul firelor. LETINIJŞTE adv. v. latineşte. LÎTIN, -Ă adj. v. latin. LETON1, -Ă, letoni, -e, adj. Care este propriu letonilor, al letonilor, de letoni; (provenit) din R.S.S. Letonia; al R.S.S. Letonia. Limba letonă. LETON2, -Ă, letoni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Sovietice Socialiste Letonia sau este originară din acea ţară. LETOFISÎŢ, letopiseţe, s. n. Scriere cu conţinut istoric a vechilor cronicari, în care înregistrarea evenimentelor este făcută în ordine cronologică; cronică. Un letopiseţ rusesc ne dă ştirea că Petru Rareş a reluat legăturile cu Moscova şi în a doua domnie. IST. r.p.r. 150. O singură fiinţă mai păstra, ca un vechi letopiseţ, legendele şi întîm-plările casei. ANGHEL-IOSIF, c. L. 14. Patruzeci de ani, alături cu alţii... Letopiseţul moşiei scrisu-l-am cu-al nostru sînge. DAVILA, V. V. 157. + (învechit) Cronicar. Un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseţi şi cronicari, istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră cele ce se petreceau. GHICA, S. 86. — Accentuat şi: letopiseţ (eminescu, o. i 149). — Variantă: (regional) litopisiiţ (kogXlniceanu, s. 100) s. m. LETURGHÎE s. f. v. liturghie. LEŢCĂIE s. f. v. lăseaic. LEU1, lei, s. m. Animal mare de pradă, din familia felidelor, cel mai puternic mamifer carnivor cu blană scurtă de culoare gălbuie şi cu coama bogată la masculi şi care trăieşte în Africa şi în Asia meridională (Felisleo). Un leu bătrîn şi grav, cu capul culcat pe labele de dinainte, pare că visează. demeTrescu, o. 118. (în comparaţii) La masă se repezea ca leul, apuca polonicul, cotrobăia prin cazan şi îşi umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, o. vi 169. Ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plînge. eminescu, o. I 88. De-aş avea, pe gîndul meu, Un cal aprig LEU — 751 — LEVULOZĂ ca un leu. Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P, A. 36. <> (în basme) Leu-paraleu — leu mare şi cu putere extraordinară ; f i g. om curajos, viteaz, vajnic. Atunci numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu, să-şi ieie fala. CREANGĂ, P.'269. Spune mie, dragul meu, Cine din miel cu blîndeţe te-a făcut leu-paraleu? alecsandri, T. 162. <$>• E x p r. Partea Icului = partea cea mai mare (aproape întreagă), pe care cel mai puternic şi-o ia la împărţeală. <ţ> Compus: (Bot.) gurn-leului v. gură. 4- F i g. Om • puternic, viteaz. Uimit, Ghirai se scoală, cu mina lui disface Unealta de robie sub caşp leul zace. alecsandri, p. a. 172. LEU2, lei, s. m. Unitatea monetară a statului romîn, egală cu 100 de bani. Nu are un singur leu in fundul unui buzunar. C. PETRESCU, C. v. 129. Aşa-i că fi-a mlncat nouă sute de lei? CREANGĂ, A, 17. Am avut vreo cîţiva lei. jarnîk-bîrseanu, d. 181. UfiUCĂ, leuci, s. f. Lemn "încovoiat al cărui capăt de jos e îmbucat în osie (împiedicînd să iasă roata), iar pe capătul de sus e sprijinită loitra carului sau a căruţei. Lică Mătase scoase calul dintre hulube cu hamul pe el şi-l legă de leucă, cu botul in fin. mihalE, o. 452. Coşul acelei căruţe scumpe, vopsită verde, era atimat de leuci in legături de curele, ca să aibă legănare şi să nu zdruncine la mers. sadoveanu, F. J. 71. Pune roata la loc, vîră leuca, suceşte lamba şi-o strînge la scară, apoiiîşi aprinde cioanca. creangă, p. 125. <5>Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu Icuca (în cap) = a) a fi. (cam) zăpăcit, nebun, într-o ureche, prostănac. Feciorul cel mai mare era cam pălit cu leuca, adică cam prostălan. marian, o. n 316. E trăsnit cu leuca, pe legea mei alecsandri, X. I 248; b) a fi beat, afumat (de băutură). Mi se pare cam trăsnit cu leuca, că-i prea roş la faţă. ALECSANDRI, T. 139. — Pronunţat: leu-că. LEUCEMÎE s. f. Nume general pentru bolile organelor formatoare ale globulelor albe ale sîngelui, caracterizate prin înmulţirea anormal de mare a acestor globule. — Pronunţat: le-u-. LEUCOCÎTĂ, leucocite, s. f. Globulă albă din sînge. — Pronunţat: le-u-, LEUCOCITOzA s. f. Creşterea numărului de glohule albe din sînge în procesul de apărare a organismului contra bolilor infecţioase şi a proceselor inflamatorii. LEUCODERMlE s. f. Decolorarea pielii cauzată de dispariţia locală a pigmenţilor normali. — Pronunţat: le-u-. LEUCOM, leucoame, s. n. Boală de ochi constînd în localizarea unei pete albe pe cornee; albeaţă. în toată lumea se numără peste cinci milioane de oameni care şi-au j pierdut vederea numai datorită leucoamelor. contemporanul, s. îi, 1953, nr. 372, 1/3. — Pronunţat: le-u-. LEUCOPENÎE s. f. Boală caracterizată prin scăderea anormală a numărului globulelor albe din sîrige. — Pronunţat: le-u-, » LÎURDĂ s. f. v. leordă. LEUŞCĂN, leuşcani,m. Leuşor. Iau şi eu vreo cincizeci de leuşcani. dunărEanu, ch. 46. Să-mi dai cinci leuşcani, maică, sandu-aldea, d. n. 191. — Pronunţat: le-u-, LEUŞOR, leuşori, s. m. Diminutiv al lui 1 e u2. Munceşte gol o săptămînă Să vad-un leuşor în mină. coşbuc, p, II 299. Dimcea... pierde trei sute de leuşori. vlahuţă, O. A. m 160. Ostaşii se impărţeau in cruci (= 2000 de oameni) şi s-a hotărît ca fiecare cruce să plătească pe an un leuşor. bălcescu, o. i 13. — Pronunţat: le-u-. — PI. şi: leişori (TEODORESCU, p. P; 156). LEUŞTEĂN s. m. Plantă erbacee aromată dirt familia umbeliferelor, cultivată prin grădini şi întrebuinţată drept condiment (Levisticum officinale). Frunză verde leuştean, Şi un fir de maghiran, bibicescu, p. p. 189. — Pronunţat: le-u-. LEIÎŢ, lenţi, s. m. Diminutiv al lui I e u *. (Fig.) Tînărul Lăpădttş, letiţul oţelăriei, se îneca revoltat; iar trage cineva înapoi cuptoarele, dar nu ştie unde să pună mina pe rană. călugăru, o. p. 329. LtîYA, leve, s. f. Unitate monetară în R. P. Bulgaria. LEVANTÎN, -A, levantini, -e, adj. (învechit) Originar din Levant (= regiunile răsăritene ale Mării Medite-rane), care se referă la Levant, specific Levantului. Mătase levantină. □ Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, bart, e. 130. + (Substantivat) Locuitor din Levant (mai ales din porturile acestuia); negustor originar din aceste locuri. LEVATĂ1, levate, s. f. Cantitatea de fire toarse care se află pe ţevile fuselor maşinii de filat după înfăşurarea completă a acestora. LEYATA2, levate, s. f. (La jocul de cărţi) Totalitatea cărţilor luate cu o carte mai mare sau cu un atu. LEVĂNŢÎCA s. f. Plantă erbacee din familia labi-atelor, cu flori albastre plăcut mirositoare întrebuinţate în medicină, în farmacie şi la fabricarea parfumurilor (Lavandula officinalis). Totul mirosea a levănţică. camilar, n. 11 175. Venea dintr-acolo o răcoare uşoară cu miros de levănţică. sadoveanu, z. c. 296. — Variante: leventică, lirăntică (arghezi, p. t. 145) s. f. LEVANT1, levenţi, s. m. (învechit) Marinar turc din marinacle război, originar din Levant (mai ales din Grecia). LEYENT2, -A, levenţi, -te, adj. (învechit) Darnic, generos. Era om deştept şi blind, cu multă ştiinţă despre ale lumii, cu purtări alese şi, mai virtos, cu dare de mină: levent şi galanton.. . adevărat om de omenie, caragiale, o. iii 32. -4 Voinic, viteaz. (Atestat în forma levint) Sînt la poartă o mie şi mai bine de haramini levinţi, cu săneţele gata de foc. odobescu, s. i 89. — Variantă: levint, -ă adj. LEVENŢÎCĂ s. f. v. lorănţică. LEVIATAN, leviatane, s. n. Agregat pentru spălarea industrială a lînii. , LEVlfilt, leviere, s. n. (Tehn.) Pîrghie de manevră. V. m î n e r. — Pronunţat: -vi-er. LEVIGÂ, levighez, vb. I. Tranz. A transformau« material în praf fin, prin fărîmiţare în apă şi printr-o sedimentare fracţionată a materialului. LEVINCI6R, levinciori, adj. Levinţel. Levhiciori de minţi, străini de părinţi, Aste spete late. .. N-au cu cin’se bate. TEODORESCU, P. P. 498. LEVINT, -A adj. v. levent. LEVLNŢEL, levinţei, adj. m. Diminutiv al lui levent2. Poteca duce Tocmai la Răscruce, Unde-mi sălăşeşte Şi mi te pîndeşte lanoş Ungurul... Tot cu voinicei, Voinicei levinţei. TEODORESCU, P. P. 497. LEVUL&ZĂ, levuloze, s. f. Fructoză. Fermentul... dedublează zahărul din trestia de zahăr sau din sfeclă în glucoză şi levuloză. anatomia 108. LlîXiC - 752 - LI toi-: i< LÉXIC s. n. Vocabular. Lexicul limbii romine, a Prin «lexic t sau g> A jigni, a ofensa (pe cineva). 2. A aduce (cuiva) un prejudiciu, a păgubi (pe cineva). LEZÁRE s. f. Acţiunea de a leza. LEZIUNE, leziuni, s. f. Rană (căpătată prin lovire, rănire etc. sau ca urmare a unei boli). Leziune pulmonară. c=j Nu există un raport direct între intensitatea şi gravitatea aparentă a leziunilor hepatice şi gravitatea reală a bolii. NicoLAU, H. I. 50. Cu progresele histologiei patologice se lămuresc mai bine şi leziunile ficatului, babeş, o. A. i 422. N-am vro leziune la faţă? contemporanul, vij 487. — Pronunţat: -zi-u-, LEZMAJESTATE s. f. (în regimurile monarhice; mai ales în e x p r.) Crimă de lezmajestate = ofensă adusă de cineva unui suveran şi care este încadrată de lege drept crimă. LIĂNĂ, liane, s. f. (Mai ales la pi.) Nume dat la diferite plante lemnoase agăţătoare, caracteristice pădurilor tropicale. Sălcii, liane, papură şi trestii sticleau de un rîs real pe care îl simţeam şi în mine. sadoveanu, n. F. 74. Liane gigantice, plante agăţătoare ţesute între ele, făceau un fel de perdele dese. bart, E. 278. Căci scris a jost ca viaţa Ui De doru-i să nu-ncapă, Căci ie-a cuprins asemenea Lianelor din apă. EMINESCU, o. i 190. — Pronunţat: li-a-, LIÂNT, lianţi, s. m. Material fluid sau adus în stare fluidă care are proprietatea de a lega prin întărire granulele, bulgării şi alţi componenţi ai unui material solid cu care a fost amestecat. Lianţii cei mai răspîndiţi sint bitumul şi cimentai. — Pronunţat: li-ant. LIBADEA, libadele, s/Sf. (învechit şi arhaizant; şi în forma lebadea) Haină bărbătească, scurtă pînă la genunchi. în capul mesei stătea, cu un fel de lebadea, albă, pe umeri, Tudor, care, spre deosebire de ceilalţi, nu se arătă de loc surprins de venirea oaspeţilor, camil petrescu, o. ii 80. Banul, îmbrăcat în anteriu de sevai subţire, cu o libadea de pichet alb pe deasupra, fiumon, c. 144. + Anteriu (2). De la zaveră ei lepădase lebadeaua şi tombatera şi se îmbrăcase nemţeşte, ghica, s. 258. — Variantă: lebadea s. f. LIBĂRCĂ, libărci, s. f. Insectă de noapte din ordinul ortopterelor, avînd înfăţişarea unui gîndac de culoare brună-roşcată, care trăieşte mai ales în bucătării (Blatta orientalii ) .V. şvab. îi mişună gîndurile ca nişte libărci. G. M, zamfirescu, sf. m. n. i 304. LIBĂŢIE, libaţii, s. f. (în antichitate) Vărsarea cîtorva picături dintr-o băutură (mai ales vin) înainte de a bea din ea, în semn de închinare zeilor ; p. e x t. închinare la o petrecere. De intră în vro crîcimă nu numai închin paharele. .. dară fac o adevărată libaţie morţii. RUSSO, S. 25. — Variantă: libaţiune (pronunţat -ţi-u-) CUOGAŞ, M. N. 84) s. f. LIBAŢlOXE s. f. v. libaţie. LIBELtÎLĂ, libelule, s. f. Insectă din ordinul ortopterelor cu corpul lung şi subţire şi cu aripi străvezii (Libellttla quadrimaculata, Aeschne grandis etc.); calul-dracului, v. cal. Libelulele treceau prin lumină ca nişte linii albastre, sadoveanu, o. i 408. Erau libelule dintre acele cărora, pe alocuri, li se spune păuniţe. id. A. I,. 200. Jos pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zbortd plin de grafie. TOPÎRCEANU, s. A. f'8. Libelule graţioase Zboară-n aerul de vară. MACEDONSKI, O. i 91. IJBÎR1 s. n. Complex de vase din ţesutul plantelor prin care circulă seva elaborată ; parte a scoarţei plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase şi în care se află ţesuturile de nutriţie, de susţinere etc. + (Cu sens colectiv) Fibre extrase din scoarţa unor arbori. Liber de tei. LÎBER2, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, care nu e exploatat, care are drepturi politice şi cetăţeneşti depline; slobod. Azi liberi, ne simţim ca-n haine nouă. BENIUC, V. 114. Aş putea pretinde că sint mai mult decît liber, sadoveanu, r. M. 15. Robia şi proprietatea cea mai mare trebuiră a produce şi în noua colonie [romană în Di.c'.aJ relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici... şi substituind robi la oameni liberi, bălcescu, o. II 11. <$■ F i g. Eroica dramă a lui Gttilom Tell, în care răsuflă peste tot aerul liber şi curat al plaiurilor alpestre. odobescu, s. in 81. Aş vrea să .văd ziua pămînttilm vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat, Să pierd ideea tristă de veacuri întărită, Gă lumea moştenire despo-ţilor s-a dat. ALEXANDRESCU, m. 7. (Adverbial) Tinerii vor să trăiască liber într-o patrie independentă. SCÎN-TEIA, 1953, nr. 2723. + (Despre state, popoare, oraşe) Independent, neatîrnat, nesupus (unei puteri străine). V. suveran, autonom. Pentru prima dată în istoria sa zbuciumată, poporul romtn a devenit liber ji stăpln pe soarta sa, în urmă victoriei istorice de tn- LIBERA — 753 — LIBERATOR semnalate mondială repurtată de Uniunea Sovietică in cel de-al doilea război mondial. gheorghr7-dej, art. cuv. 244. Popor ce pătimeai de veacuri Acum eşti liber să trăieşti. frunzX, z. 43. Nafie scitică, liberă si vitează, negruzzi, s. I 200. 2. Care are posibilitatea de a acţiona în anumite împrejurări după propria sa voinţă sau dorinţă. N-am ce-ţi face; liber eşti să crezi ce pofteşti, sadoveanu, p. M. 21. îî. (Despre acţiuni) ' Care nu e supus unei restricţii cu caracter arbitrar. Dreptul cel mai preţios al omului civilizat este libera comunicare de gîndire şi de idei. isoi.liac, o. 259. Traducere liberă = traducere care redă exact conţinutul textului tradus în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = versuri care nu sînt supuse unei măsuri regulate. Intrare liberă = intrare fără bilet într-o sală de spectacole, stadion sportiv etc. Orice gazetar, de obicei, se bucură veşnic de o intrare liberă si mai totdeauna de un scaun gratis in teatru. caragialE, o. iii 217. (La unele jocuri sportive cu mingea) Lovitură liberă lovitură acordată unei echipe drept compensaţie pentru o infracţiune sau o greşeală tehnică comisă de echipa adversă. Liber consimţământ y. c o n s i m ţ ă-mînt. Liber schimb v. schimb. Profesiune liberă— profesiune (medicină,' avocatură etc.) exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angaiatâ într-o instituţie sau întreprindere). <$>■ (Adverbial, în compusele) liber-proîeslonist = persoană care exercită o asemenea profesiune ; libcr-cugctiitor = ateu. Tatăl fusese angloman şi liber-cugetător, căzut la sfirşitul vieţii în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 4. (Despre timp) Neocupat în muncă, de care se poate dispune. Ore libere. Zi liberă. t=i După împlinirea orelor de muncă, oamenii sovietici folosesc timpul liber pentru a se lumina mai mult, pentru a învăţa mai mult. stancu, U.R.S.S. 116. <$> (Substantivat, în e x p r.) A livca liber = a fi în afara obligaţiilor.(mai ales profesionale) pe o perioadă dc timp. Viu tnîine pe la cinci să vă iau, tot am liber devreme. c\mil PETRESCU, T. ir 93. Joia după amiază avem liber. C. PETRESQU, c. v. 97. !>. (Despre bănci, scaune etc.) Care nu e’ ocupat, gol ; (despre locuinţe) neînchiriat. Bancă liberă. Loc liber. Cameră liberă. -4 Loc. adj. (Jur., despre bunuri reale) Liber «Io orice sarcină = asupra căruia nu grevează nici un drept real (creanţă ipotecară sau privilegiu). Imobil liber de orice sarcină. 4 (Despre oameni) Disponibil, neangajat. (F i g.) Angelica, a cărei inimă era liberă, primi bucuroasă, ai singura eondiţiune de a nu se despărţi de bunica sa. negruzzi, s. 1 109. 4" (Despre părţi ale corpului) Care se poate mişca în voie, care nu este stînjenit sau. împiedicat în mişcări. G. Care nu e forţat, lipsit de artificialitate, natural, armonios, uşor. Pas liber. Mişcări libere. (Adverbial) Conducea liber, de parcă s-ar fi plimbat cu tractorul peste cîmp. miiiale, o. 197. «0- E x p r. A vorbi liber = a conferenţia, a ţine un discurs, o prelegere etc. fără a avea textul în faţă. (A vedea) cu ochiul liber = (a vedea) cît poate cuprinde ochiul fără ajutorul nici unui instrument optic. Desen liber = desen, de obicei artistic, efectuat cu mîna, fără ajutorul vreunui instrument. 7. (Numai în loc. adv.) în ner liber = afară, în plin aer, într-un spaţiu în care poţi să te mişti şi să respiri în voie. Spectacol in aer liber. Gimnastică în aer liber. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. LIBERĂ, liberez, vb. I. Tranz, 1. (Mii.; în trecut) A lăsa la vatră. (R e f 1.) Te faci la anul caporal. El se liberează sergent şi rărnii in locul lui. sadoveanu, m. c. 55. Să veniţi îndată ce vă veţi libera, să-mi daţi mină de ajutor, isujor, s. 69. Hora se mărea.. . cu rezervişti ce se liberaseră in toamna aceea, sandct-aldea, d. N. 197. 2. (învechit, cu privire la ţări) A elibera (I). Jurăm Francia s-o liberăm! ALECSANDRi, p. ii S4. 4. (Cu privire la părţi ale corpului, obiecte etc.) A face liber. A voit să-şi libereze miinile care fineau ceva. GALACTION, o. 1 202. LIBERĂL, -A, liberali, -e, adj. 1. Care aparţine liberalismului, care a aderat la liberalism. La IS57, pe cînd se fierbea Unirea in Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca răposatul Costache Hurmuzachi, ' Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la adunare şi cfţiva ţărani fruntaşi. CREANGĂ, A. 161. împăratul era supărat căci [Kiseleff] dezvoltase in principate oarecare idei prea liberale. nor.I.V-TINEANU, O. 254. Burghezie liberală — parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid al burgheziei liberale. Vinovaţii din fruntea partidului liberal... cu voinţă au ridicat armele împotriva naţiunii, dar... intr-o zi apropiată vor plăti, cu virf şi îndesat şi cu sîngele lor netrebnic, crima săvirşită. UT. antimonarhică 159. 4- (Substantivat) Adept, membru al unui partid liberal. K. Marx scria cu adincă ironie că « apărătorii civilizaţiei» — puterile apusene de la care aşteptau liberalii rezolvarea problemei Unirii, manifestau în fond o ruşinoasă indiferenţă faţă .de soarta poporului romin. scînteta, 1954, nr. 2878. Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul. De ai crede că viaţa-i c curată ca cristalul? Nici lisezi că inainte-ţi stă un stîlp de cafenele, Ce îşi ride de-aste vorbe îngînindu-le pe ele. EMiNEscu, o. I 150. 2. (învechit) Iubitor de libertate. Era un timp cînd un domn regulamentar striga unui poet liberal, cu ocaziunea poeziei lui Domnul Tudor: « Nu scriţi poezie despre Tudor BOLLIAC, O. 61. 4" înţelegător, generos, darnic. Nu pot face altfel decit a aştepta.. . ca... un alt minister să se arate mai liberal pentru o publicaţiune ştiinţifică, odo-BESCU, s. in 634. LIBERALISM s. n. 1. Curent politic şi ideologic născut în perioada luptei duse de burghezie împotriva feudalismului şi a monarhiei absolute şi care revendica instaurarea unui regim parlamentar constituţional; acest curent devine cu timpul profund reacţionar, trădînd principiile egalitare arborate altădată şi luptînd deschis împotriva proletariatului revoluţionar. Să luăm unul din mijloacele prin care cei din banda falsului liberalism au reuşit a fi trimişi in parlament, demetrescu, o. 195. Se întreprinsese publicarea unei foi literare. . . dar vintul pe atunci nu sufla la liberalism; ideile noastre nu erau gustate de. . . guvern care. . . suprimă foaia, negruzzi, s. 1 334. 2. Atitudine de îngăduinţă excesivă faţă de greşelile altora. în raportul la congresul al XlX-lea al P.C.U.S. tovarăşul Malenkov arată că organizaţiile de partid trebuie să ducă o luptă hotărîtă împotriva liberalismului şi nepăsării faţă de greşelile şi denaturările ideologice, pentru ridicarea vigilenţei revoluţionare faţă de orice abatere de la marxism-leninism. lupta de clasă, 1953, nr. 5, 7. LIBERALITĂTE s. f. (Franţuzism) Mărinimie, generozitate. LIBER-ARBÎTRU s. m. (în filozofia idealistă) Capacitatea omului de a acţiona numai după voinţa sa, independent dc orice altă influenţă; această concepţie idealistă se opune determinismului, ncgînd existenţa j legilor obţpctive ale materiei şi societăţii. LIBERARE s. f. Acţiunea de a (s e) 1 i b c r a. 1. (Mii., învechit) Lăsare la vatră. 2. Eliberare (1). Au luptat pentru liberarea■ Greciei. G1IICA, s. A. 119. LIBERATOR, -OARE. liberatori, -oare, s. m* şî f. (învechit) Eliberator. Dup-al nostru dor Aparc-n faptul zilei un scump liberator. ALECSANDRI, T. n 196. 4t> LIBERT -- 754 — LICĂRI LIBÉRT, liberţi, s. m. Sclav roman eliberat. Se-nşiră pe dinaintea mea: consuli, proconsuli, matroane, copile, liberţi. macedonski, o. i 14. LIBERTATE, (3) libertăţi, s. f. 1. (Fii.) Posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. Libertatea nu constă în visata independenţă faţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea deschisă prin acest fapt de a le pune sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri. ENGEI.S, A. 134. 2. Starea unei persoane' libere care se bucură de deplina egalitate de drepturi civile şi politice în stat; lipsa de exploatare şi de asuprire. Adevărata libertate există numai acolo unde a fost desfiinţată exploatarea, unde nu mai există asuprirea unor oameni de către alţii, scînteia, 1953, nr. 2839. Omul are drept la viaţă şi la fericire, deci are drept la libertate, căci nu este fericire fără libertate. bolintinEAnu, o. 255. (în opoziţie cu robie, ş e r b i e, iobăgie) Starea celui care nu e supus unui stăpîn şi care se bucură de independenţă individuală şi cetăţenească. Ei hotărîră atunci libertatea tuturor ţăranilor. BX.I.CESCU, O. I 140. •4- (în opoziţie cu captivitate) Starea unei fiinţe libere care nu se află închisă sau întemniţată. <$> E x p r. A pune în libertate = a da drumul (din temniţă, din colivie etc.). 4- Independenţă, neatîrnare (a unui stat faţă de o putere străină). V. suzeranitate, autonomie. Cîntînd libertatea şi numele sfînt Al ţării străvechi. .. Cîntîndu-i supremul ei cîntec . .. COŞBXJC, P. n 103. Cea mai mare dobitocie ar fi ca romînii, după ce îşi vor eiştiga cu sîngele libertatea lor, căci altfel nu se poate cîştiga libertatea, să meargă de bunăvoia lor să se dea pe vecinicie sau pe viaţă unui domn. BĂI.CESCU, o. I 351. Munţii noştri-aufost adesea scump azil de libertate. AI/EXANDRESCU, P. 137. 3. (Adesea la pl.; uneori determinat prin « democratice ») Drepturi cetăţeneşti. Libertatea individuală= dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertatea de conştiinţă — dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în materie filozofică, ideologică, religioasă etc. Libertatea de conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Romîne. CON ST. R.P.R. 39. Libertatea de gîndire sau libertatea cuvîntului — dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. 4. Posibilitatea de a acţiona în anumite împrejurări după propria sa voinţă sau dorinţă. Am şi eu luna mea de libertate. SEBASTIAN, T. 64. îmi aminteam viaţa de şcolar, cînd libertatea nu-mi era măsurată. DEMETRESCU, o. 95. Loc. a d v. în libertate = în voie, nestingherit, nestînjenit. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. eminescu, n. 46. ^ Expr. A-şi lua libertatea să. . . (sau de a...) = a-şi permite să..., a-şi îngădui. îmi iau libertatea a vă trimite un mic-tratat asupra literaturii rornlne. kogâi.niceanu, s. 236. LIBERTIN, -Ă, libertini, -e, adj. Care sfidează regulile decenţei şi moralei; uşuratic, desfrînat. LIBERTINAJ s. n. Comportare de libertin; desfriu, destrăbălare. LIBIDINOS, -OASĂ, libidinoşi, -oase, adj. _(Mai ales despre oameni bătrîni) Stăpînit de pofta' plăcerilor senzuale, înclinat spre desfrîu, spre lascivitate. V. lasciv, senzual. Un negustor din hală avar şi libidinos. G. M. zamfirescu, SF. M. N. II 256. Comisul... ca meridional libidinos, e însurat cu o romîncă de 22 de ani. n3Rln.EANU, sp. cr. 142. ' LIBÓV s. n. (învechit şi arhaizant) Afecţiune puternică, dragoste, iubire, înflăcărare, pasiune. I-au pîndit. femei. .. ca să-i ademenească. .. dar s-a dovedit că filozofii au de asemenea şi o^ alcătuire ce nu cunoaşte libovul. sadoveanu, D. p. 110. Acei copaci nalţi şi mîndri, marturi cu a lor umbrire, De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire, conachi, p. 102. ^ E spr. A Ii CU libOV = a fi simpatic, plăcut, atrăgător. înţeleg că eşti bărbat cu libov şi cu inima ca pînea. sadoveanu, n. p. 53. LIBOVÎ, libovesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit, popular şi arhaizant) A petrece, a se desfăta, a se veseli. La cerdacid lui Novac, La masă de os de peşte Bea Novac şi liboveşte; Numa Gruia-i supărat, Nebăut şi nemîncat. ŞEZ. i 107. Refl. Merg fetele-n şezătoare. Toate beu, se libovesc; Numai fiica gazdei Nici nu bea, nici nu mănîncă. şez. i 8. 4 A iubi. Dragostea din satul tău E mai bună, fătul meu; Cit trăieşti Tot liboveşti. .. Tot lingă drăguţă eşti. JARnîk-bîrseanu, d. 80. LIBOVÎT, -A, liboviţi, -te, adj. (învechit şi popular) Cu voie bună, bine dispus, vesel. Ce folos de tine, dragă, Că eşti albă şi spălată Şi trăieşti tot supărată, Că io-s negru şi urît Şi trăiesc tot libovit! jârnîk-bîrseanu, d. 375. libGvnic, -ă, libovnici, -e, adj. (învechit) Iubitor, amator de... LIBRAR, librari, s. m. Proprietar al unei librării, negustor de cărţi; p. e x t. vînzător într-o librărie. De ani de zile.. . aştept [această carte], o visez. Unde n-am scris? pe cine n-am întrebat? Librari, anticari. SEBASTiAN, T. 290. 4- (învechit) Editor. [Antioh Can-temir] însărcină pre un librar de la Haga ca să tipărească «Descrierea istorică şi geografică a Moldavii», scriere manuscriptă a părintelui său. negruzzi, s. n 148. . LJBRĂRÎE, librării, s. f. 1. Magazin, prăvălie în care se vîrid cărţi. în holul hotelului «Naţional«... o mică librărie asortată cu cărţile care i-ar putea interesa pe oaspeţi. sTancu, u.R.s.s. 10. Rezemat de vitrina librăriei. C. PETRESCU, C. V. 117. Toate traducerile ce se găsiră pe la librării, negruzzi, s. i 343. 2. (învechit) Ocupaţia de librar. Colegi în librărie. odobescu, s. nr 12. LIBRÎÎT, librete, s. n. Textul unei opere muzicale, al unei operete sau al unui oratoriu. Libretul operei «Nunta lui Figaro » de Mozart a fost scris după piesa cu acelaşi nume de Beaumarchais. a Eminescu a realizat în versurile lui o melodie interioară pentru care textul apare ca un libret, sadoveanu, E. 80. LDBRETÎST, libretişti, s. m. Persoană care scrie un libret, autor de librete. IjÎCĂR, licăre, s. n. Sclipire, seînteiere, licărire. Licărul pierea treptat, înghiţit, acoperit de poala perdelei de umbră, dumitriu, p. f. 15. Obosită de muncă, ai adormit zîmbind. .. Să-ţi fie somnul licăr de stele, dragomir, p. 50. Strînşi în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoşaţi de licănd şi zgomotul trăsnetelor. MIHAI.E, O. 509. '4" (Concretizat) Ceea ce sclipeşte, licăreşte; seînteie. Ochii îi scinteiau înviaţi ca două licăre sub spuză. C. PETRESCU, c. v. 75. -Variantă: licur (coşbuc, p. n 186, eminescu, o. I 119) s. m. LICĂRI, licăresc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A răspîndi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri uşoare, j şi intermitente; a lumina slab cu o flacără pîlpîitoare. V. p î 1 p î i, miji. Stele rari licăreau departe, printre îngrămădiri negre de nouri, sadoveanu, o. vi 64. Felinarele LICĂRIRE — 755 — LICHEN slabe licăreau ca nişte semne fantastice în şanţurile întortocheate. rebreanu, N. 48. Citeva geamuri mai licăresc in beznă, vlabuţă, O. a. 153. F i g. Nădejdea ta a licărit un moment, pas, z. i 230. Din soarele copilăriei melé în ochiul tău mai licăreşte-o rază. goga, p. 26. Nimic, nici chiar speranţa in ochi nu licăreşte, macedonski, o. I 219. 2. A sclipi, a luci, a străluci. Focul se aprinse şi vărsă 0 dungă lată de lumină în tufişuri; frunzele luncii licăreau. Sadoveanu, o. I 17. [Pîrăul] intra iarăşi în pădure şi de aci înainte licărea tot printre rădăcini, galaction, O. 1 293. Dintre rîndurile plicticoase licăreau neîncetat ochii verzi ai Tanţei. rebreanu, r. i 183. Ochii îi licăriră in cap ca două mărgele de sticlă, vlaiiuţă, o. a. 132. — Prez. ind. pers. 3 sg. şi: licăre (deşlto, m. 49, STancu, d. 376, iosip, patr. 54). — Variante: licurâ (odobescu, s. i 144) vb. Ii licurí (eminescu, o. i 76, odobescu, s. m 48, amîxandrescu, m. 19) vb. IV. LICARÍRE, licăriri, s. f. 1. Faptul de a licări; lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri uşoare şi intermitente. V. scînteiere, pîlpîire. Stelele apărură deodată şi sub licărirea lor Dunărea se arătă albă. GAI.ACTION', o. i 198. Un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer. MACE- donski, o, i 63. O'licărire de lumină se iveşte ca o stea tremurătoare in fundul unei nopţi de vară. vlahuţX, o. a. rr 216. <ţ> F i g. O licărire de nădejde îl înviora pentru citeva clipe, bart, E. 345. . 2. Sclipire, lucire, strălucire (a metalelor, pietrelor preţioase, obiectelor lucioase, ochilor etc.). Avea in ochi o licărire deznădăjduită. dumiTriu, n. 111. Ochii ei îl învăluiră într-o licărire scurtă de bucurie, vornic, P. 49. Iar pe vechiul zid, pe care liliacu-atîrnă grape, Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar, macedonski, o. i 155. — Variantă; Iicurfre (odobescu, s. i 142) s.' f. LICĂRÎŞ, licărişuri, s. n. (Rar) Licărire, licărit. Marea încropită se îndoaie in cute de smarald__________ prelingînd licărişul zarei, deiavrancea, S. 63. LICĂRÎT s. n. Licărire. Uneori, ochii-i negricioşi îşi străluceau luminiţele de parcă toată dragostea şi viaţa ei işi topiseră tăria în licăritul lor. mihale, o. 356. Tăcere. Cimpia dormita sub licăritul neîntrerupt al stelelor. id. ib. 462. LICĂRITOR, -0ÁRE, licăritori, -oare, adj. Care licăreşte. Deasupra satului pluteau leneşi nori negri, înghiţind stelele licăritoare, v, rom. februarie 1952, 118. [Papagalul] ofta prelung, deschizîndu-şi arare licăritorul iris de aur subt greaua pleoapă. ANGHEL, pr. 46. Văd cum se sting licăritoare astre. macedonski, o. i 111. LICEÁL, -A, liceali, -e, adj. Caie ţine de liceu, privitor la liceu, de liceu. Fină în clasa cincea liceală n-am $tiut la ce poate servi o perie de dinţi. c. petrescu, f. ii 53. ’ — Pronunţat: -ce-al. LICEÁN, -Ă, liceeni, -e, s. m. şi f. Elev(ă) de liceu. «Du-te-n odaia ta!» Liceanul s-a dus. pas, z. i 68. — Pronunţat: -ce-an. LICENŢĂ, licenţe, s. f, 1. (în vechea organizare a învăţămîntului) Titlu obţinut, în baza unui examen, la terminarea studiilor superioare; examenul dat pentru obţinerea acestui titlu ; p. ext. diploma care conferă acest titlu. Mi-a spus că are de gînd să se înscrie din nou pentru licenţă. CAMii, PETRESCU, u. n. 136. O licenţă în litere, neutilizată pînă astăzi, am pe undeva, în fundid geamantanului. c. petrescu, o. P. I 91. Bătrinii ştiau că fiul lor Costică. .. îşi luase licenţa în drept, macedonski, o. m 5. <$■Examen de licenţă — examen care se dădea după terminarea studiilor superioare, pentru a obţine titlul de absolvent şi dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare acestor studii. 2. Atitudine, ţinută care depăşeşte limitele bunei-cuviinţe; lipsă de respect pentru formele obişnuite. 3. (în e x p r.) Licenţă poetică = abatere uşoară de la regulile gramaticale, îngăduită în poezie pentru a învinge mai ales greutăţile de versificaţie. 4. Autorizaţie dată unui inventator de a exploata un brevet de invenţie. V. b r e v e t. + (Astăzi numai în ţările capitaliste) Autorizaţie dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui comerţ (mai ales de băuturi spirtoase); permis. Guvernul britanic este gata să acorde licenţe pentru exportul de drage în ţările răsăritene. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2879. LICENŢIĂ, licenţiez, vb. I. T r a n z. A concedia (pe cineva) dintr-un serviciu. — Pronunţat: -ţi-a. LICENŢIAT, -Ă, licenţiaţi, -te, s. m. şi f. (în vechea organizare a învăţămîntului) Persoană care a trecut examenul de licenţă al unei instituţii de învăţîmînt superior şi a obţinut titlul respectiv. După trei ani era licenţiat în drept. vlahuţX, o. a. m 22. — Pronunţat: -ţi-at. LICENŢIOS, -OĂSĂ, licenţioşi, -oase, adj. Care calcă regulile bunei-cuviinţe şi ale moralei, indecent, impudic. V. imoral, libertin. Nicăieri nu mai poate fi văzut băieţaşid şmecher cu alură de apaş, debitînd cuplete... licenţioase, contemporanul, s. n, 1949, nr. 126, 10/5. — Pronunţat: -ţi-os. LICÎU, licee, s. n. (într-un sistem mai vechi de organizare a învăţămîntului) Şcoală medie de cultură generală, în care sînt admişi absolvenţi ai şcolilor elementare şi unde se predau cunoştinţe necesare continuării studiilor în învăţămîntul superior. Catedra de la liceu a tatii se ocupase, sahia, n. 60. Mă-ndatorezi pînă-n suflet, dacă obţii... pentru elevul Mitică Georgescu din clasa IV liceul X. .. la latină nota 7. CAUAGIAI.E, o. ii 285. Liceele şi gimnaziile vor reprezenta direcţiunea clasică şi teoretică a studiilor, odobescu, S. n 64. Liceu seral v. s e r a 1. LICHEĂ, lichele, s. f. Om de nimic, lipsit de demnitate, linguşitor, slugarnic, netrebnic, om în care nu se poate avea încredere; secătură. Era un fluşturatec şi un uşurel de minte d-ăi mari, cum adică am zice noi un fleac de om sau o lichea, isîirescu, u. 90. Ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti? ALEXANDRESCU, m. 322. LICHEFIĂ, lichefies, vb. I. T r a n z. (Cu privire la corpuri gazoase) A face lichid, a face să ajungă în stare lichidă. A lichefia aertd. Refl. pas. Aend se lichefiază. — Pronunţat: -fi-a. LICHEFIÂT, -Ă, lichefiaţi, -te, adj. (Despre corpuri gazoase) Care a fost adus în stare lichidă, care a devenit lichid. Aer lichefiat. — Pronunţat: -fi-at. LICHEFIERE, lichefieri, s. f. Acţiunea de a (s e) lichefia şi rezultatul ei; trecerea unui corp gazos în stare lichidă. • — Pronunţat: -fi-e-. LICHELISM, s. n. Atitudine, comportare de lichea. LICHELT3ŢĂ, licheluţe, s. f. (Familiar) Diminutiv al lui 1 i c h e a. LICHEN, licheni, s. m. Plantă criptogamă, compusă dintr-o ciupercă şi o algă care trăiesc în simbioză; creşte pe scoarţa arborilor bătrîni, pe ziduri, pe stînci etc. 43* LICHID — 756 — LIFTĂ LICIIÎD, -A, lichizi, -de, adj. 1. (Despre corpuri, în opoziţie cu s o 1 i d şi g a z o s) Care posedă proprietatea de a avea un volum definit la o temperatură dată, fără a avea o formă proprie, curgînd sub greutatea proprie fi luînd forma vasului în care se afli. V. fluid. Apa, laptele, petrolul sînt corpuri lichidc. ca Trece trenuţul plin cu oalele de fontă lichidă spre oţelărie. cXlugXru, o. P. 378. (Poctic) O ncsfirşită perdea de apă se Iasă deasupra maniilor, acoperindu-i cu totul sub grelele ei falduri lichide. bogza, c. o. 63. (Substantivat, n.) Lichidele nu se opun deformării ¡i iau forma vaselor care le conţin. CARAI'OLT-OROVEANU, m. I'. I 10. 2. (Despre bani) De care se poate dispune imediat (v. peşin, gheaţă); (despre creanţe, efecte etc.) care poate fi transformat în bani prin vînzare imediată, a cărui valoare poate fi încasată imediat. Creanţă certă ¡i lichidă. !!. (Numai în exp r.) Consoană lichidă (şi substantivat) = nume dat consoanei laterale «1». LICHIDĂ, lichidez, vb. I. Tran z. 1. A pune capăt, a termina, a încheia o acţiune, un fapt, o treabă. Simt că înnebunesc la gindul că aş putea plcca fără să lichidez drama căsniciei mele. CAMIL PETRESCU, U. N. 215. Numai un minut să lichidez dosarul ăsta şi sînt al d-voastrăl rkbreanu, R. ii 80. -$■ Refl. pa s. Din fericire, mîine soseşte d-na Nadina şi se va lichida şi încurcătura cu Babaroaea. rebreanu, R. n 20. 2. A îndeplini toate formele necesare pentru ca o situaţie juridică sau financiară să ia stîrşit. A lichidat contul de Ia Casa de economii. <ţ> Expr. A licllida o datorie (sau o creanţă etc.) = a plăti o datorie (o creanţă ere.). + (Despre un capitalist) A-şi desfiinţa întreprinderea, vînzînd toate bunurile imobile şi mobile. (A b s o 1.) Afacerile au mers un timp, după care a trebuit să lichideze. SA.IIIA, N. 91. 3. (Argotic, cu privire la persoane) A ucide, a omorî, a asasina. LICIIIDĂllE s. f. Acţiunea de a lichida. 1. înlăturare, desfiinţare, nimicire. Politica statului dc democraţie populară este îndreptată spre lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului. CONST. R.p.R. 7. + Terminare, încheiere a unei acţiuni, a unui fapt. 2. îndeplinire a formelor şi a lucrărilor pentru încetarea definitivă a activităţii unei întreprinderi, unei bănci etc. Loc. adj. şi a d v. în lichidaro= care se desfiinţează, procedîndu-se la vînzarea activului şi la plata datoriilor. întreprindere in lichidare. LICHIDATOR, -OÂRE, lichidatori, -oare, s. m. şi f. Persoană însărcinată a îndeplini sau a conduce operaţiile de lichidare a unei întreprinderi, a unei bănci etc. LICIllOR, lichioruri, s. n. Băutură alcoolică, obţinută din spirt sau din rachiu, la care se adaugă sirop şi esenţe aromatice. Lichior de cafea, a Discutînd foarte papiic... Între doua ţigări de foi §i două pahare subţiri de lichior. C. PETRESCU, C. V. 178. — Pronunţat: -chior. LICÎT, -A, liciţi, -tet adj. Permis, îngăduit de lege. LICITĂ, licitez, vb. I. I n t r a n z. A participa activ la o licitaţie, a face oferte. în cadrul unei licitaţii. LICIT AVI, -Ă, licitanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care participă activ la o licitaţie, facînd oferte. LICITĂM) s. f. Acţiunea de a licita; licitaţie. UCITĂŢIE, licitaţii, s. f. (Uneori determinat prin * publică ») Vînzare făcută în public după reguli speciale, obiectul care se vinde fiind atribuit persoanei care a oferit preţul cel mai mare ; mezat. Intrăm în stăpinirea bălţii... Licitaţia talionului. .. e aranjată. DA.VIDOGLU, o. 16. Dar nu putem face licitaţie publică! observă Stavrat. rebreanu, R. II 52. -0- (Adesea în construcţie cu verbele « a scoate « a vinde ») Le scot pămînturile la licitaţie. vornic, P. 98. Moşia ta s-a vindut la licitaţie; dar unchiul mai a cumpărat-o pentru tine. BOUNTINEANU, O. 406. LICNÎT, -A adj. v. lilmif. LICOARE, licori, s. f. 1. Băutură fină, savuroasă. In rîsetele celorlalţi, le turnă cite un pahar de apă plin cu licoarea gălbuie de prună, dumitriu, n. 181. Oamenii o folosesc [plosca] să poarte de la unul la altul, la prilejurile de veselie, licorile acestor locuri, cu livezi ¡i vii generoase.1 bogza, c. o. 366. 4- Lichid (de obicei medicamentos). 2. (Chim.) Lichid folosit ca reactiv în anumite reacţii chimice. — Scris şi: liquoare (alecsandri, T. 1709). LICORÎN s. m. v. licurin. LICTĂR s. n. (Transilv.) Marmeladă de prunc, magiun. Mult lictar aveţi voi, de se minjesc copiii atit dc tare. slavici, o. i 59. LÎCTOR, lictori, s. m. (în Roma antică) Persoană care însoţea anumiţi demnitari, mergînd înaintea lor şi purtînd fasce, ca semne ale autorităţii. In fund apar lictorii care precedă pe August. alECSandri, t. ii 381. LÎCUR s. n. v. licăr. LICURĂ vb. I v. licări. LICURÎ vb. IV v. licări. LICURICI, licurici, s. m. Insectă din ordinul coleop-terelor, a cărei femelă cu aspect de larvă răspîndeşte la întuneric o lumină fosforescentă produsă pe ultimele inele ale abdomenului (Lamphyris noctiluca). Sus, Vega scinteia ca un licurici verzui al cerului. C. PETRESCU, S. 23. Cintă pasărea de seară, iar în iarba-nrou-rată, Cu grămada, licuricii luminiţele-ji arată. EFTIMiu, î. 27. Iar pe vechiul zid. .. Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar. macedonski, o. i 155. Cimpia i se înfăţişează luminată de seînteile strălucitoare ale licuricilor. odobescu, s. iii 20. LICURIN, licurini, s. m. Varietate de chefal afumat. Zece licurini... Sardele... Icre-negre. FILIMON, c. 169. — Variantă: licorfn (alecsandri, t. 751, negruzzi, s. ni 56) s. m. LICURtRE s. f. v. licărire. LÎDER, lideri, s. m. Nume dat adesea fruntaşilor din partidele politice burgheze. — Scris şi: (după englezeşte) leader. LIDÎTĂ, lidite, s. f. Rocă silicioasă care conţine resturi de cărbune, fiind alcătuită în mare parte din radiolarii; se foloseşte la recunoaşterea aurului. LIED, lieduri, s. n. Compoziţie muzicală cu caracter liric, făcută pe textul unei poezii scurte. V. c î n t e c. Liedul « Adelaide t de Beethoven. — Pronunţat: Ud. LIFT, lifturi, s. n. Ascensor. LÎFTĂ, lifte, s. f. 1. Nume de ocară dat cotropitorilor (mai ales turci sau tătari) ale căror armate invadau ţara noastră, dedîndu-se la devastări şi prădă-ciuni. Şi eu rămîn să mor pe-aici Cu liftele păgîne. COŞ-buc, p. I 77. Nu căta că-s vechi de zile: in tinereţele mele M-am bătut cu multe lifte, care de care mai rele. HASDjju, R. v, 60. Săriţi cu toţii pe liftele trufaşe, Viteazul Şte-fan-vodă vă cheamă-n vitejie, alecsandri, p. în 202. LIFTIER — 757 — LILIACEE 2. Termen de ocară cu care este denumit un om rău, cîinos; p. e x t. un animal rău. Să piei din ochii mei, liftă, camilar, N. rr 241. Hei! fiară veninoasă! Liftă necredincioasă! .alecsandri, p. p. 138. LlFTIIii:, liftieri, s. m. Conducător de ascensor. — Pronunţat: -ti-er. » LIGAMENT, ligamente, s. n. Ţesut fibros alb, tare şi puţin elastic, care leagă diferite părţi ale scheletului Jîitre ele sau ajută la unirea altor organe ale corpului. i(J. t e n d o n.' ligatUră, ligaturi, s. f. 1. Fir (de metal, mătase etc.) care serveşte la legarea unui vas de sînge pentru oprirea unei hemoragii; legătură cu care se leagă Un membru, deasupra locului unde se deschide un vas de sînge. 2. (Tipogr.) Caracter care cuprinde mai multe litere într-un singur semn grafic. LlGA, ligi, s. f. Uniune sau asociaţie de state, de oraşe, de societăţi sau de indivizi, constituită în vederea unui ţel comun. V. alianţă, confederaţie. în 1890 se înfiinţa la Bucureşti Liga pentru unitatea culturală a tuturor romînilor. IST. R.P.R. 439. LIGHEĂN, lighene şi ligheane, s. n. Vas de metal, de porţelan etc. puţin adînc şi larg, servind la spălatul mîinilor, feţei, vaselor etc. Se spălă pe ochi înmuind vîrful degetelor in lighean, dumitriu, n. 28S. Un lighean de lut cu ibric. creangă, a. 134. Obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc. GHICA, s. 74. F i g. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălţime într-un lighean de granit; iar de aci se vărsa prin jgheaburi şi se ascundea prin deosebite crăpături. bolintineanu, O. 329. .+ Conţinutul unui asemenea vas. Ei bine, eu ce fac cu ligheanu ist de gheaţă? alecsandri, T. I 367. — Pronunţat: -ghean. — PI. şi: ligheanuri (kogălni-ceânu, s. 94). ' LIGHIOÂIE s. f. v. lighioană. ‘ LI GHIOÂNA, lighioane, s. f. 1. Animal, (mai ales) animal sălbatic. V. dihanie, fiară, jivină. Toate lighioanele [bălţii]... de la adîncuri suiau în zig-zaguri. sadoveanu, N. F. 74. Lighioanele din codri, din văzduhuri şi din apă Vin la tine totdeauna de te-a-julă şi te scapă. EFTiMru, î. 47. Multe lighioane. . . mai încap Şi-n lumea asta! VLAHuyĂ, o. A. 88. Balauri înveninaţi, scorpii groaznice la vedere, lupi nesăţioşi. . . toate lighioanele cele mai primejdioase stau tolănite pe iarbă verde şi dormeau, popescu, b. ii 22. 4 (Mai ales la pl.) Vietăţi care trăiesc pe lîngă casă, (în special) păsări de curte, orătănii. Au să fure şi din tainul lighioanelor. STĂnoiu, c. i. 62. <§- (Cu sens colectiv) Toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice. ALEXAN-drescu, M. 322. 4 Insectă, gîză (îndeosebi vătămătoare). 2. F i g. Calificativ dispreţuitor dat unui om de nimic, mişel. Cum se cheamă această lighioană Cu purpură pe umeri, pe cap purtind coroană? macedonski, o. i 166. Nu mă mai încred în lighioanele aste faţarnice. alecsandri, t. 1677. 4 Calificativ glumeţ dat unui copil sau (mai rar) unui om matur. Se. scarpină cu o mină după ureche şi cu alta leagănă lighioana care s-a trezit şi scînceşte. tas, z. I 196. — Pronunţat: -ghi-oa-. — Pl. şi: ligliioni (vissa- rion, B. 86). — Variantă: ligllioilio, lighioi (sadoveanu, n. f. 65, delavrancea, ii. T. 34, creangă, a. 37, alecsandri, t. 532), s. f. LIGNli'iCĂIlE s. f. Fenomen prin care membranele anumitor celule vegetale se îmbogăţesc. în lignină. LIGNÎNĂ. s. f. Substanţă organică complexă care se găseşte în ţesuturile plantelor lemnoase. ligMt1 s. n. Cărbune natural, de culoare brună-negricioasă, şfărîmicios, de formaţie mai recentă, con-ţinînd 30-54% carbon; este folosit ca combustibil de calitate inferioară. LIGNÎTV -Ă adj. v. liliuit. LIIIĂÎ vb. IV v. leliui. LIHNEALĂ, lilineli, s. f. Sfîrşeală, slăbiciune (mai ales din cauza foamei). Mirosul acesta cald şi pofticios îi stîrnise din nou lihneală aţipită, c. petrescu, c. v. 117. Pe cînd era p-aci, p-aproape să cadă de lihneală, unde-i se arată in cale... un persic plin de persici mari cît pumnul. popescu, b. ii 27. — Variantă: alicncdlă (d. zamfirescu, r. 122) s. f. LIHNI, lihnesc, vb. IV. Intranz. A simţi sfîrşeală, slăbiciune (mai ales din cauza foamei). (Atestat în forma aligni) Vede. pe jfana şi alignind se rezămă de perete. negruzzi, s. iii 357. <ţ>Expr. Aiso Ulmi cuira == a-i veni sfîrşeală, a-i veni rău (de foame, de oboseală etc.). — Variantă: aligni vb. IV. LIHNÎT, -A, lihniţi, -te, adj. (Adesea determinat prin « de foame ») Care este foarte fIămînd, chinuit de foame, mort, leşinat de foame. Cîinii se alergau, fără chef, lihniţi, cu coastele ieşite, dumitriu, n. 28. După două zile de ■ drum, toţi, lihniţi de foame şi sleiţi de putere, intrau... pe poarta satului, bujor, s. 148. Lihniţi de foame si stîrciţi de frig, se culcară? VLAHUŢĂ, o. A. 136. Văzînd pe acei doi oameni... lihniţi de foame şi de drum, le zise... ŞEZ. i 207. — Variante: licnit, -ă (popescu, b. iii 100), lignit, -ă (caragiale, n. s. 96) adj. LILĂ adj. invar. (Franţuzism) De culoarea florii de liliac; liliachiu, violet. Foaia îngălbenită de vreme, tivită pe margine c-o discretă dungă lila. BART, E. 175. Apusul e roz şi lila. macedonski, o. i 132. LILIĂC1, lilieci, s. m. Arbust cu flori plăcut mirositoare, albastru-roşcate sau albe, în inflorescenţe bogate; se cultivă ca plantă ornamentală (Syringa vulgaris). . Zîmbirile primăverii şi miresmele liliacului mă scoaseră la lumină, sadoveanu, o. ii 390. Pe-atunci înflorea liliacul şi noaptea cădea parfumată. Topîrceanu, B. 63. Privighetoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit! macedonski, o. i 62. Se scuturau De floare liliecii. EMINESCU, o. i 186. 4 Floarea acestui arbust. Un buchet de liliac alb. — Pronunţat: -li-ac. LILIĂC2, lilieci, s. m. Animal mamifer insectivor care poate zbura cu ajutorul unor aripi formate dintr-o membrană care leagă degetele foarte alungite ale membrelor anterioare cu cele posterioare şi cu coada : trăieşte prin locuri întunecoase şi puţin umblate, de unde iese numai seara, spre a-şi căuta hrana (Vespertilio murinus, Plecotus auritus etc.). De cum se lasă seara, de prin cine ştie ce crăpătură în care au stat spînzuraţi toată ziua, liliecii se trezesc la viaţă, bogza, c. o. 172. Un liliac... se strecura prin clopotniţa bătrînă. sadoveanu, o. vi 527. Noaptea-ncet, încet scoboară, Lilieci prin aer zboară, coşbuc, P. n 27. Zgomotul alaiului domnesc deşteptase bufniţele şi liliecii, care, din crestăturile vechii zidiri, zburau filfăind în toate părţile, cu ţipete ascuţite. odobescu, s. I 162. — Pronunţat: -li-ac. LILIACÎE s. f. pl. Familie de plante monocoti-ledonate, cu bulbi sau rizomi, cu frunze întregi cu nervuri paralele şi cu fructul o capsulă, mai rar o bacă. <§■ (Adjectival) Crinul este o plantă liliacee. LILIACHIU 758 — LIMBĂ LUIACHÎTJ, -ÎE, liliachii, adj. De culoarea florii de liliac1, violet. în nemărginire, sub cerul liliachiu, ieşea cileodată un vultur şi plutea în razele calde, pe vinturiU uşoare, ca pe o apă. sadoveanu, o. i 298. Ai dori să mă vezi îmbrăcată in haine liliachii, cu cingătoare verde. C. I’E-TRESCU, î. I 9. De-abia se vedea de aici o dungă liliachie. REBREANU, X. SI. (Substantivat) Lemnul-cîinesc părea învăluit în spumă de lapte; cătina înfiripa frunzele sale ascuţite într-un liliachiu spălăcit. D. ZAMFIRESCU, R. 82. — Pronunţat: -li-a-chiu. LILIPtjT adj. invar. Mic, pitic, liliputan. Bărci liliput, cu pinza triunghiulară, zăceau dedesubtul falezei de nisipuri, arghezi, p. T. 160. LILIPUTAN, -Ă, liliputani, ~e, s. m. şi f. Pitic. + (Adjectival) De dimensiuni foarte mici, foarte mic; pitic. Pe un traseu special, aproape de malul fluviului, o gară mică, o linie ferată îngustă, o locomotivă şi un şir de vagoane de pasageri liliputane: trenul copiilor. STANCU, u.R.s.s. 192. Lotcile liliputane şi negre ale lipovenilor nu mai spintecau valurile tulburi. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. ii 48. LIMAN, limanuri, şi limane, s. n. 1. Ţărm, mal; (învechit) port. Deci vin aice iară ca barca la liman Şi-ţi zic: întinde-mi mina. alecsandri, t. ii 134. Corăbierul... Aleargă la limanul ce adesea l-a scăpat. ALEXANDRESCU, m. 48. Un liman mîntuielnic dup-o lungă înotare. conacht, p. 286. <$> (Poetic) Izbeşte-n aripi vînt al soartei! Mi-i dor, aşa de dor de-un ţărm: Liman cu flori şi cu lumină. toma, c. v. 59. E x p r. A ieşi la liinan = a) a ieşi la mal. Să iasă moartea la liman că să-şi răzbune şi ea pe Ivan. creangX, p. 323 ; b) fig. a scăpa dintr-o primejdie; a ajunge la o situaţie bună. Dă din miini dacă vrei să ieşi la liman, pann, p. v. I 152. -4» F i g. Loc de scăpare; adăpost, refugiu. Cine ştie prin ce furtuni potrivnice trecuseră şi acuma, după un popas scurt, se avîntaii iar, cu strigăt, înspre limanul libertăţii. SADOVEANU, p. M. 245. Mă lăsasem uşor pe umărul Fanei — liman al tuturor frămîntărilor. G. m. zamfirescu, sf. m.n. i 173. Tu dă-te cu totul nădejdii şi luptă.. . Cătindu-ţi limanul. NECULUŢĂ, Ţ. D. 39. Expr. A duce (sau a scoate) la (un) liman sau îa liman bun = a scăpa (pe cineva) dintr-o situaţie grea, dintr-un impas; a salva. Să renunţăm la îngîndurare, că nu ne duce la nici un liman. G. m. zamfirescu, sf. m.n. i 160. Se ruga... să o scoaţă la liman bun. ispirescu, l. 121. A ajunge la (un) liman (sau) a ajunge limanul = a atinge ţinta dorită, a-şi ajunge scopul. Dacă ţăranii zor să ajungă la un liman, trebuie să se grăbească... Dac-ar lăsa boierilor timp să-şi tragă răsuflatul, se duce pe apa sîmbetei toată strădania şi toată dreptatea lor. galan, z. r. 255. Toţi oamenii care se petrec pe acest pămint... ar fisă ajungă... limanul unei fericiri neclintite. SADOVEANU, P. M. 138. 2. Lac la ţărmul unei mări, format prin închiderea gurii unui fluviu printr-o limbă de nisip şi care rămîne în comunicaţie cu marea prin una sau mai multe guri. V. 1 a g u n ă. — Variantă: (învechit) alimăn s. n. LIMB, limburi, s. n. 1. Partea lată (şi verde) a frunzei legată de ramură (sau de tulpină) prin codiţă. 2. Marginea gradată a scării unui instrument de măsură. 3. Navă folosită la operaţia de limbare. LIMBĂ, limbez, vb. X. Tranz. A descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea într-un loc puţin adînc şi a o reîncărca după ce a ajuns la o adîncime mare. LIMBĂGIU s. m. v. limbaj. LIMBĂJ, limbajuri, s. n. 1. Procesul de exprimare a ideilor şi sentimentelor prin mijlocirea limbii (II1); vorbire. Limbajul este instrumentul necesar al gîndirii. Dar de aici nu rezultă că procesul gîndirii se reduce la limbaj, că a gindi înseamnă a vorbi tare sau în gînd. Deosebirea dintre gîndirea însăşi şi expresia ei verbală se vede din faptul că aceeaşi idee poate fi exprimată în diferite limbi, psihologia 135. 2. Limbă (HI). O carte povesteşte, în limbaj simplu, despre istoria Armatei Sovietice, stancu, U.R.S.S. 34. Vorbele lui atinseră inima acelei femei ; ea auzea vorbindu-si un limbaj care ii era cunoscut. bolintinEanu, o. 421 .+Fel de a se exprima, mod specific sau caracteristic de exprimare a sentimentelor şi gîndurilor, în cadrul limbii comune sau naţionale. în genul dramatic, limbajul are tot rolul: prin el se zugrăveşte personajul. ibrSileanu, sp. cr. 237. Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretenţios, limbă obişnuită; b) fig. mijloc, bază de înţelegere. Putinţa delegaţilor care reprezintă diferite ţări, de a se înţelege, de a găsi un limbaj comun, provine din unitatea intereselor vitale ale tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2740. + F i g. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. O iubire foarte eterică, alcătuită. . . din declaraţii timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor, rebreanu, I. 63. Arta a fost limbajul unei anumite clase, ionescu-rion, c. 39. (Impropriu) Ramificaţie a limbii naţionale unice. Caragiale dă dovadă... de perfecta lui cunoaştere a limbajului de mahala, ibrîileanu, s. 61. — Variantă: (învechit) limbagîu (odobescu, s. iii 89, GHICA, s. 150, negruzzi, s. i 278) s. n. LIMBĂRE, limbări, s. f. Acţiunea de a liniba. 1. Descărcarea şi reîncărcarea unei nave pentru a face posibilă trecerea ei într-un loc puţin adînc. 2. Transportarea unei încărcături cu o navă fluvială pînă la o navă de mare. LIMBĂREŢ, -Ă, limbareţi, -e, adj. Limbut, flecar. (Fig.) Printre copitele zglobiilor mînji...se strecoară pitpalacul limbareţ. odobescu, s. ni 160. LÎMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului şi servind şi la mestecarea şi înghiţirea alimentelor; pentru om este şi organul principal de vorbire şi de rostire a suneteloi. în frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GA LAN, b. i 239. ti scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presară cu sare. CREANOX, p. 13. Focul pilpăie mereu, Roş ca limba unui zmeu. alecsandri, p. a. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care ştie multe, dar e silit să tacă. E x p r. A-şi înghiţi limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abţine, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preţ să obţii ceva (sau a încerca să găseşti pe cineva, de care ai mare nevoie). Citi sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă, alecsandri, t. i 385. A asuda sub limbă v. a s u d a. A scoate (sau a-i ieşi) limba de-un cot=a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am' să te strîng în braţe, pînă ţi-o ieşi sufletul. — Şi eu pe tine, pînă ţi-o ieşi limba de-un cot. alecsandri, î. i 445. A avea limba încărcată=a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. (La oameni, acelaşi organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ţi aminte, Limbă tu, caută cuvinte Şi spune Pe meştere strune Cum s-a-ntîmplat. BENiuc, v. 120. Mulţime nenumărată de gîngănii şi jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putintă să povestească limba omenească! creangX, p. 94. Ce-i1 mai dulce şi totodată mai amar pe lume? (Limba). Sbiera, p. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aş putea spune, dar sînt silit \ LIMBĂ — 759 — LIMBĂ să tac. A fi (sau a avea) limbă Iată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (îagur) de micro = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung do limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a l'i indiscret, flecar. A avea mîn-cărimo do (sau vierme la) limbă=a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune şi ce nu trebuie. A-şi scurta limba = a vorbi m'ai puţin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva £ a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, humneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfiiori? caragiale, p. 128. A i se lega (cuiva) limba v, lega. A i so dezlega (cuiva) limba v. d e z 1 e g a. A prinde (Ia) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniţă băuse în sănătatea însurăţeilor un pahar de vin roşu de dealul Răzvadului şi prinsese la limbă. chica, s. a. 14. A i so lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroşa cuiva) limba sau a nu avea limbă (dc grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranţa vorbirii (din cauza unei emoţii). Â-şi pune frîu la limbă sau a-şi ţine (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (Ă avea) limbă ascuţită sau rea, do şarpe = (a fi) om răută'cios, maliţios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. stancu, d. 27. A înţepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-1 face, a-1 ispiti să vorbească, a-I descoase. Ai fi vrut să intri in vorbă cu niscai băieţi.. . să-i tragi de limbă, pas, z. i 292. A îi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, făţarnic, prefăcut. A-şi muşca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. Â-l sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-şi aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ţi-1 poţi aminti şi să-l poţi rosti. I se bate limba-n gură = vorbeşte repede şi rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă =vorbeşte cu uşurinţă şi fără menajamente, spune ceea ce gîndeşte. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. crEangX, a. 137. ^ (Acelaşi organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată, nn Refuză şi limbi şi caşcaval. alexandresco, m. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi, alcătuit din sistemul gramatical şi. lexical. Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei. stalin, probl. lingv. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea intre oameni, limba a avut un rol hotăritor în apariţia şi dezvoltarea conştiinţei omeneşti. contemporanul, s. rr, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă îşi are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, s. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte [pe oameni] în înţelegere. EaiiNESCU, N. 32. Uitasem că sîhtem romîni şi că avem şi noi o limbă. negrtjzzi, s. I 3. F i g. Şi clopotele-n limba lor Plîn-geau cu glas tînguitor. coşbuc, P. 1153. Se văzu încongiurat de o mulţime de paseri... ţipindpre limba lor. ispirescu, l. 75. Vînătorii ştiu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere h. odobescu, s. in 10. Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă naţională v. naţional. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară x. literar. Limbă internaţională sau universală v. internaţional. Limbă analitiiă v. analitic. Limbă sintetică v. s i n t e t ic. Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunaţi o limbă cu înflorituri şi cu tîlcuri necunoscute pentru dînşii. sadoveanu, o. vi 135. Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. -4 Totalitatea altor mijloace şi procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile şi simţirile. Limba surdo-muţilor. c=i Vreu a fi cîntată în limba armoniei, alecsandri, p. ii 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine. . . îmi eşti drag, ai un suflet ciudat şi o limbă dulce, sadoveanu, o. vn 23.- Limba dulce mult aduce. <$- E x p r. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorinţă, exprimată pe patul morţii. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car şi să-i dăruiască lui Fulger, mironescu, s. A. 86. Bietu răposaţii tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete, alecsandri, T. i 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. şez. vn 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorinţă, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă linişte pînă nu i-o duce vestea morţii tocmai în sat. galan, z. r. 41. (Neobişnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam aşa. DELAVRANCEA, s. 83. B. (învechit şi arhaizant; mai ales în legătură cu verbele « a da », « a lua », « a prinde ») Informaţie (asupra intenţiilor tactice ale duşmanului), relaţie, veste, ştire. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda duşmanului... să avem şi limbă de mişcările lui. bIlcescu, o. ii 113. Expr. A prinde limbă = a culege informaţii, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemţilor mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ş-a prins şi limbă, sadoveanu, z. c. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leşesc ca să prind limbă, şi să aflu ceva. alecsandri, t. n 21. 4. (învechit şi arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeaşi limbă (II 1) ; popor, neam, naţiune. împărăţia slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan şi padişah Mehmet. sadoveanu, z. c. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşunea ei patrie ş-o schimbă, La pămînt dormea ţinîndu-şi căpătîi mina cea dreaptă. EMXNESCU, o. i 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcţional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroşată la un capăt şi agă- ţată în fundul clopotului, care, prin mişcare, loveşte în pereţii acestuia, făcîndu-1 să sune. Este şi-un şchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. c. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă şi-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, c. p. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur, macedonski, o. i 154. . 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn preţios, dumitriu, n. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, îşi plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălţarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă şi îngustă, care acoperă deschizătura încălţămintei, în locul unde se încheie cu şiretul. 5. Lama de metal a unui cuţit, a unui briceag etc. I-am dăruit, un briceag cu mai multe limbi. GALACTion, O. I 67. Şterse limba briceagului. . . cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ţinînd cu stingă de călciiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. p. 158. G. Partea ascuţită a capătului unei bîme care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. + (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vînttil uşor şi umed pornise mai tărişor şi pleca intr-o parte limbile focului, sadoveanu, o. 118. Din mii de coşuri... Se-nalţă limbi de flăcări. vlahuţă, o. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămint, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, o. I 62. în limbi de flăcări focul se-nalţă. BELDICEANU, P. 60. 4" (Determinat prin « de lumină ») LIMBISTIC — 760 — LIMITROF Fîşie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptuşelile. SADOVEANU, z. C. 308. (Neobişnuit) Şuviţă. Din bocancii ofiţerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. camilar, n. i 31. 7. Fîşie lungă şi îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure şi începură a urca şi coborî, sadoveanu, o. i 520. Limba de pămînt între aceste două. gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. i 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, intre fluviu şi baltă, se înşirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la coteţul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; şi după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile, sadoveanu, n. r. 127. 9. Compuse: )imba-apci = (Bot.) broscariţă (1); ¡imba-boullli = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, ţepoşi, cu flori albastre, care creşte prin păşuni, pe marginea semănăturilor şi a drumurilor (Anchusa italica) ; limbn-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care creşte prin păşuni şi poieni (Botrychium lunaria); limba-miclului (sau mieluşelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care creşte prin locuri umede şi mlăştinoase (Crisium canum) ; limba-peştelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care creşte prin fineţe spinoase şi umede (Statice Limonium); limba-şarpclui = ferigă mică care creşte prin locuri umede, prin tufişuri şi păduri (Ophioglossum vulgatum). — PI. şi: (învechit) limbe (eminescu, o. i 140, alecsandri, t. i 147, golescu, î. 20). LIMI5ÎSTIC, -Ă adj. y. lingvistic. LIMBlSTICĂ s. f. v. lingvistică. LIMBRIC, limbrici, s. m. Vierme parazit, cilindric, i care trăieşte mai ales în intestinele omului şi animalelor, producînd uneori tulburări grave în funcţiile organismului (Ascaris lumbricoides). LDIBtJT, -A, limbuţi, -te, adj. (Despre oameni) Care vorbeşte mult; guraliv, vorbăreţ, flecar. De hatîrul lor, îşi pierduse vremea cu acest fanfaron limbut. C. PETRESCU, a. R. 27. Vorbi şi ea. .. cu nişte graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ispirescu, U. 8. Ai dat biletul Marioarei? întrebai pe feciorul cel limbut. BOLINTINEANU, O. 338. ^ F i g. Vrăbiile limbute ciripesc. odobescu, s. iii 77. (Substantivat) Cind îi avea vro taină mare, să 11-0 descoperi altora, mai ales limbuţilor, sbiera, p. 192. (învechit) Elocvent. M-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon... aceşti vestiţi şi limbuţi autori, negruzzi, s. i 61. LIMBUŢĂ, limbuţe, s. f. Diminutiv al lui limbă (I). Motănaşul ţupăi delicat pe horn, pe pricind şi jos. începu a Unchi cu limbuţa-i trandafirie. sadoveanu, b. 32. LIMBUŢÎE, limbuţii, s. f. înclinare spre vorbă multă; vorbărie, flecârcală. Trăncănea înainte, cu acea exasperantă vervă şi uitare de sine a oamenilor bolnavi de limbuţie, care se îmbată voibind. vi^abuţă, o. a. iii 70. Să pune?n mărginire la limbuţia noastră, negruzzi, s. n 211. Limbuţia e mai rea decît beţia, pann, P. v. I 15. Fig. Păsările au început cu limbuţia lor. . . Cucul s-aude dntînd. delavrancea, a. 127.- UMFAN GÎTA, limfangite, s. f. Inflamaţie locală a vaselor şi ganglionilor limfatici. LDIFĂTIC, -Ă, limfatid, -e, adj. l.-Care se referă la limfa, prin care. circulă limfa. Vase limfatice. F i g. înţeleg afacerile voastre, dar totul are o limită. C. PETRESCU, c. V. 132. *$• Limită de virstă — vîrstă pînă la care cineva poate ocupa în mod legal o funcţie publică. (Muz.) Tonul extrem cel mai înalt sau cel mai profund pe care-1 poate emite o voce sau un instrument. -if- (Mat.) Valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 2. (Mai ales în e x p r.) Limită teritorială = linie care delimitează teritoriul unui stat, al unei provincii, regiuni etc.; graniţă, hotar. IjIMITOR, limitoare, s. n. Dispozitiv care împiedică o mărime fizică de a depăşi o anumită valoare. Limitor de viteză. LIMITROF, -Ă, limitrofi, -e, adj. (Despre un ţinut, o ţară etc.) Care se învecinează cu..., vecin, învecinat, mărginaş. Toate stăruinţele lui Leonida pentru a face din Mizil. capitala unuia dintre cele trei judeţe limitrofe au rămas infructuoase. CARAGIALK, O. II 183. + (învechit, neobişnuit) De frontieră. Venise tirdinul guvernatorului general al vilaetului Dunării, către toate autorităţile limitrofe ale Dunării, să mi se dea ajutor în excursiunea mea pre dreapta Dunării. :botET,.\-vkanciîa, s. 170. Ca lacrima-i limpede cerul, coşriue, )•. II 7. 4 (Despre ochi) Clar; pur. în ochii lui mari ji albaştri, limpezi ca seninul, scinteiară lumini _ puternice, pline de zimbet. v. uom. decembrie 1951, 217. îi zîmbi.., cu ochii cenuşii, limpezi. dumiTriu, N. 156. (Adverbial) Vorbea a;a de blajin ¡i ne privea a;a de limpede cu ochii lui jfrrji, albaştri! s.vdoviîanu, o. vii 209. ii. (Despre sunete, p. est. despre glas, în opoziţie cu v o a 1 a t, răguşit) Care răsuni distinct, cristalin, clnr. Dascălul nostru cu... glas limpede, puternic, ne-a părăsit, stânci’, r>. 289. Sunetele de tălăngi adiaţi limpezi }i dulci prin liniştea cuprinsului. SADOVEANU, o. i 268. Ilavuzele cintă... voci limpezi ¡opresc. MACEDON’SKr, o. 1 HI. -I. (Despre mintea, spiritul oamenilor, în opoziţie cu B r e o i, obtuz) Care vede, înţelege şi expune lucrurile clar; lucid. îmi simţii capul mai limpede. vtAmiŢi, N. 167. •$> (Adverbial) Nu se gindea el atit de limpede. DUMI-TIUU, N. 14S. Iţi cer să privefti limpede, cu răceală, la rtnduirea trecută a lumii ¡i la cea viitoare.. . Trebuie să devii un om tare. niiMETRlvs, C. 46. îi. (Despre idei sau felul de exprimare al cuiva, în opoziţie cu confuz, încurcat) Uşor de înţeles, lămurit, desluşit. Vreau un răspuns limpede, haranga, 1. lîiN. ¿¡uite tucruri bune tni-ar fi plăcut ;i mie... insă nici unul mai mult ca vorba pe dastipra limpede, dar adincă la înţeles. CARAC.uu:, o. v» 159. <*>. (Adverbial) Vorbea limpede, corect, liniştit. Yl.AIR'ŢĂ, o. A. III 11. Pe cit iţi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atit madam Popesat se turbura, se rosca. CARAC.IAI.K, M. 26. 4- (Despre un fapt, o afirmaţie etc.) Neîndoios, sigur, evident. Asta e limpede, o stie toată lunca. I’HV.iia, t. 108. .AIi sc pare adevărul limpede ca lumina zilei. hemetkivî, C. 33. <")> (Adverbial) Dacă mă apropii de mieul şanţ al Şoselei, e limpede că voi fi văzut, camii. rr.TKî'.scr, V. N. 317. G. (Rar. despre o suprafaţă, un teren etc.) Neted, lipsit de asperităţi; lipsit de vegetaţie, larg, deschis. Cănufă s-a aplecat }i d-abia a putut ridica greutatea pe toc limpede in prăvălie. CARAGrAl.K, r. 14. Dintru această zidire drept inainte, încet, încet, să face deal destul de nalt si tot limpede far de copaci, coixsci', i. 75. UMPE.IOlî, -OAltA, limpejori, -oare, adj. Diminutiv al lui limpede. Fundul dc ape limpejoare. itOUN“-tin’kanu, o. 21S. Ştii, maia7, au nu ştii CJ-s trei rîuri Trei părîuri: Un* de vin, Altul de mir, Ş-altu d-apă lirnpe-joară? teodouicscu, r. r. 27. I/IMPEZI'.AlA s. f. l. Limpezire. 2. Calitatea a ceea ce este limpede; transparenţă, curăţenie ; (f i p., rar) vreme senină. Frumoasă limpezeală! Pare că ziuă este Cind miezu-noptii sună. vXcXuescu, r. 28. LIMPEZI, limpezesc, vb. IV. 1. R c f 1. (Despre lichide) A se face limpede, transparent, a se curăţa de impurităţi (care sc lasă la fund). Apa saltă, clocoteşte, Nici că se mai limpezeşte, alecsandri, v. ii 36. Intran •/. (Rar) Munţi se-nalfă, văi coboară, rîuri limpezesc sub soare. KMiNiîscu, o. iv 123. -f- Tranz. A face ca un lichid să devină limpede. 2. Refl. (Despre cer, timp, atmosferă etc.) A se însenina. Deasupra s-a limpezit cerul, stânci;, i>. 235. 5-a mai limpezit de ceaţă, coşiiuc, i\ i 242. E x p r. A so limpezi In înlnfo = a sc calma, a se linişti. De-abia se limpezise la minte după o suferinţă cumplită. MlHO.s’ESClj, S. a. 125. (Despre ochi) A deveni clnr, curat, limpede. Ochii i sc limpeziseră de beţie, jmjmitwu, n. 141. 4- (Despre lucruri care se află la mare distantă) A se arăta mai clar, mai distinct. Cele dealuri. . . se limpezesc. Unind a lor verdeaţă albastrului ceresc. AI.KCSAN'DRI, V. iii 143. ¡5. Tranz. A clăti cu apă limpede ceea ce fusese spălat cu săpun, leşie etc.; a spăla (uşor, superficial). A limpezi rufele. c=i Fata albă-si limpezea. TEOiumicsn", 1'. v. 450. Apa să mă limpezească, sr./. n 213. -!. Refl. (Despre glas) A se face clar, desluşit, limpede. Acele mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit in tăria nopţii, se limpezesc in acrul ei răcoros, ononi'ser, S. III 19. ».Tranz. A clarifica, a desluşi, a lămuri. Începe să limpezească in negură drumul ce i-a rămas de făcut. roi'A, v. 65. Cutare parte a articolului ar trebui mărită, cutare limpezită. cmaulA, st. ck. m 43. <> Ktfl. Un moment, Sfihai rămase in mijlocul camerei, uitindu-se la cei de fată: intr-o clipă i se limpeziră lucrurile. V. ZAMFI-UKSCL’, K. 11. Se gindea că s-ar putea face bine ji calea i s-ar limpezi. VLATIUŢA, o. a. 1 103. Erau gincluri care-l frămintau... /i parcă simţea că i se limpezesc ji mai bine spunîndu-le. id. o. A. 264. LIMI’EZI(’Il)M) s. f. Limpezime. Luna. . ■ se urca in limpeziciunea nopţii, v. ZA.vriRi'scL', it. 130. LIMPEZIME, (rar) limpezimi, s. f. I. Calitatea (mai ales a unui lichid) de a fi limpede; claritate. De pe o vale largă care porneşte spre apus, adine in inima munţilor. Lotru iţi aduce apele limpezi, de o necrezută limpezime. liOGZA, C. O. 349. Frumoasa-i limpezime fa RinuluiJ in clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume arginţii. AI.ECSAN'DI'.I, r. III 13.->. <ţ> F i p. Versul era corect... de o limpezime de cristal. vi_vi!OŢA, o. a.‘ iii 7f>. LIMPEZIRE — 762 — LINEAL 2. întinderea limpede a văzduhului; claritatea, seninul cerului. Sunetele se înălţau puternice către limpezimea văzduhului. CAMILAR, TEM. 223. în vremea asta, întunericul crescuse şi stelele de argint răsăriră în limpezimea cerului. dunXrEanu, n. 20. Zînele se coborau Din limpezimile albastre şi-n apa clară se scăldau, macedonski, o. I 64. 3. Precizie, claritate. Aş fi putut eu, oare, să-mi aduc aminte, cu atîta limpezime, de acest frumos profil de acum treizeci de ani? GALACTion, O. I 61. El singur nu-şi putea explica această limpezime a minţii. EMINESCU, N. 81. LIMPEZÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) 1 i m p e z i şi rezultatul ei. 1. Curăţire, purificare (a unui lichid). Limpezirea vinului. 2. înseninare. Limpezirea cerului. 3. Clătire cu apă limpede. Limpezirea rufelor. 4. Clarificare, desluşire, lămurire. Forma polemicii e una din cele mai nimerite forme literare şi ştiinţifice pentru limpezirea unor principii. GHEREA, ST. CR. n 8. LDIPEZÎŞ, limpezişuri, s. n. 1. (Rar) întindere de apă limpede. 2. Suprafaţă netedă, lipsită de vegetaţie; loc deschis, larg. Trenul iese din pădurea de sălcii care începe de cum treci Şiretul şi dă în limpezişul şesului. SP. POPESCU, M. G. 36. Nu înnoptase încă de tot cînd intîmpiarea mă scoase mai la limpeziş. hogaş, m. n. 76. 3. Limpezime (2), claritate. în limpezişul cerului se vede luna ca o seceră de argint. VLAHUŢĂ, o. A. n 158. LIMPEZIT, -Ă, limpeziţi, -te, adj. (Despre oameni) Lămurit, edificat. Omul, femeia, trebuie să intre în colectiv bine limpeziţi... să se gîndească mult. CAMILAR, TEM. 61. + Clar. Deodată i-a fulgerat limpezită amintirea. Erau ei, cei mai buni tovarăşi de şcoală, c. petrescu, r. dr. 32. LIMPEZÎU, -ÎE, limpezii, adj. (Aproape) limpede. Ncră limpezie, Stăi de-mi spune mie Despre trei surori. ALECSANDRI, P. P. 14. LIMUZINĂ, limuzine, s. f. Automobil (de lux) închis, nedecapotabil, pentru patru pînă la şase persoane. Străzile fiind blocate de maşini, mai toate limuzine, eleganţi monştri de oţel. BOGZA, A. î. 361. Limuzina cu perne mari ca de fotolii cenuşii, iluminată înăuntru, trase la intrare. Camil petrescu, n. 59. Parcurse toată Calea Victoriei. .. într-o superbă limuzină. C. PETRESCU, c. V. 75. LIN1, lini, s. m. Peşte de apă dulce cu solzi mici; trăieşte în bălţi cu apă limpede şi nu prea adîncă (Tinca vulgaris). Ştiuca-i numai una, dar linii îi prinzi unul după altul. SADOVEANU, n. F. 105. Se adusese in odaia mare şi răcoroasă şi masa poruncită de Turnavitu: raci, rasol de lin cu mult untdelemn. CAMIL PETRESCU, o. n 108. LIN2, linuri, s. n. (Munt., Mold.) Vas de lemn, tablă sau beton în formă de jgheab, în care se adună şi se storc strugurii. La cramă ciubărul [cu struguri] se toarnă in lin sau in căzi. i. ionescu, p. 251. Vas de lemn, de beton sau de tablă, în care se pune la fermentat materia primă folosită la fabricarea berii, a spirtului etc.; vas, cadă de doage unde se pun la fermentat prunele din care se face ţuica. LIN3, -Ă, lini, -e, adj. 1. (în opoziţie cu repede, impetuos, vijelios) Care se mişcă sau se desfăşoară în mod egal, fără salturi şi treceri bruşte; domol, liniştit, potolit. Cu voi vin florile-n cîmpie Şi nopţile cu poezie Şi vînturi line, calde ploi Şi veselie. COŞBUC, P. i 91. [Cocostîrcul] vine, se înalţă, în cercuri line zboară Şi răpide ca gîndul la cuibu-i se coboară, alecsandri, o. 173. (Adverbial) Atunci calul zboară lin ca vintul. CREANGA, p. 197. Iară tei cu umbra lată şi cu flori pînă-n pămînt înspre apa-ntunecată lin se scutură de vint. eminescu, o. i 154. + (Despre ape) Fără valuri mari, liniştit. Dunărea mi-aduce apă vecinie lină. IOSIF, P. 60. [Rîul] îngheaţă-n suprafaţă, dar nu şi-n fundu-i lin! macedonski, o. i 256. Nu curge lină Apa la pirău? alecsandri, p. I 196. + (Despre pante, drumuri etc.) Cu înclinaţie mică, uşor de urcat sau de străbătut. Lorena e numai cîmpii dulce-ondulate şi dealuri line. SADOVEANU, O. A. n 186. Mergi pe cărare lină. pann, p. v. i 114. Să venim pe drumuri line. TEODORESCU, P. P. 171. 2. (Despre sunete, în opoziţie cu puternic, strident, violent) Lipsit de asprime, blînd, potolit. A vorbit mai departe cu vocea ei lină. galan, z. r. 380. Odaia cea albă, ticnită, Se umple de-o lină cîntare. TOMA, c. v. 118. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor, iosie, p. 64. ■$> (Adverbial) Numai vioarele mai suspinară lin, lin. c. petrescu, î. i 16. Au început şapte tarafuri să cînte lin şi didee. caragialE, o. iii 81. Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un framăt, ce le scutură pe toate, eminescu, o. i 83. + (Poetic, despre lumină sau surse de lumină) Cu strălucire domoală, blîndă, odihnitoare. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, şi vîntid abia-abia adia. sadoveanu, o. v 3. Mă închin la tine, o, dragă, lină stea. alecsandri, p. i 121. 3. (în opoziţie cu agitat, tulburat) Calm, liniştit, molcom. în noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit, sadoveanu, o. i 284. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, eminescu, o. I 216. Singurul nor care Ânnegură astă viaţă lină fu peste doi ani... moartea bunicăi. negruzzi, s. i 110. Viaţa se trecea lină ca un vis. RUSSO, o. 24. (Adverbial) Ierburile împrospătate, mirosul... florilor.. . o făceau să doarmă mult şi lin. eminescu, n. 11. 4. (Rar; despre suprafeţe, în opoziţie cu aspru) Neted. Tulpini line de trandafiri sălbateci, camilar, t. 198. LINĂRIŢĂ, linariţe, s. f. Plantă erbacee cu frunzele asemănătoare cu cele de in, cu flori galbene şi ale cărei fructe sînt capsule cu seminţe plane, aripate (Linaria vulgaris ). LÎNCA interj. (Repetat) Cuvînt care imită sunetul unui clopot; cling. Bam ! bam ! Linca ! linca !... Deodată răsună aerul de glasid clopotelor mari şi mici. La Tdrg. UNCĂÎ, pers. 3 lincăie, vb. IV. I n t r a n z. (Regional, despre pînza unei corăbii) A se umfla de vînt. Nu e farmec, nu e gînd... pe care călătorul să nu-l simtă întruchipat în firea din jur, cînd pe pînza ce lincăie molatic, cînd pe albia ţărmurilor cu dumbrăvi de chiparoşi. DELA-vrancea, s. 64. LINCHl, linchesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A linge sorbind partea de deasupra a unui aliment lichid; a Iăpăi. Cînd punea mama laptele la prins, eu... şi începeam a Unchi groscioml de pe deasupra oalelor, creangă, a.44. LINCIURl, linciuresc, vb. IV. Refl. (Regional) A se juca în (sau cu) apă; a se bălăci. Din căniţele de alamă se linciureau două slujnicuţe înfipte, alintîndu-se dezmierdat. C. petrescu, a. r. 8. Nu te-i mai linciuri atîta în cele ape. CREANGX, p. 242. LÎNDENĂ s. f. v. Iindină. LÎNDINĂ, lindini, s. f. Ou de păduche. —Variantă: Jindenă (bibicescu, p. p. 181, şez. ii 214) s. f. LINDINOS, -0ĂSĂ, lindinoşi, -oase, adj. (Rar) Cu lindini, plin de lindini; p. e x t. murdar, neîngrijit, nespălat. Un căpitan fără corabie, lindinos şi flămînd. G. M. zamfirescu, SF. m. n. ii 64. Piersică păroasă, Bucăţică lindinoasă (Smochina). GOROVEi, c. 346. LINEAL, lineale, s. n. 1. (Tehn.) Instrument folosit pentru trasare, măsurare sau verificare de dimensiuni. 2. Dispozitiv acţionat mecanic sau electric, format din piese paralelipipedice de oţel forjat, care serveşte LINGAREŢ — 763 — LINGURICĂ la conducerea materialului de laminat, la intrarea în unele laminoare. + Riglă de oţel aşezată în lungul unuia din valurile presei tipografice pentru a forma jgheabul de cerneală. + Dispozitiv al maşinii de cusut care serveşte la formarea cusăturilor paralele cu marginea materialului. Element al unei maşini de cardat bumbac, care serveşte la pieptănarea fibrelor scurte. 3. (Transilv.) Riglă. Un lineal cu diviziuni milimetrice. — Pronunţat: -ns-al. LINGĂREŢ, -ă, lingareţi, -e, adj. (Rar) Care linge vasele de mineare; mîncăcios, pofticios. Nti-i miţa dobitocul cel mai lingareţ din toate? sbiera, p. 247. LÍNGAV, -Ă, lingavi, -e, adj. (Rar, despre oameni) 1. Căruia nu-i place orice fel de mîncare, gingaş la mineare, mofturos. Cum era atunci cu putinţă.. . ca apuseanul subţire în gusturi şi lingav să guste pastrama şi turburelul? M. I. CARAGIALE, C. 49. 2. Slab, plăpînd, bolnăvicios. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog____şi lingav. STANCU, D. 16. LINGĂU, lingăi, s. m. 1. Om căruia îi place să mănînce mult (mai ales de la alţii). Am să mă aşez, măi vere, Pe mîncare şi pe bere... Să mă bag pintre lingăi Şi să frig la nătărăi, alecsandri, T. 912. 2. Om linguşitor. Toată lumea ştie că-faci parte din suita de lingăi a colonelului, contemporanul, S. II, 1949, nr. 161, 8/2. (Adjectival) Urit mi-a fost in viaţa mea omul viclean şi lingău. CREANGĂ, a. 45. Să te fereşti de ciocoi lingăi şi de năpîrci linguşitoare, alecsandri, T, 1350. LÍNGE, ling, vb. III. T r a n z. 1. (Despre unele animale, mai rar despre oameni) A trece cu limba peste ceva de mîncare, a lua cu limba resturi de mîncare. Lingeam fiecare fărîmitură. Sahia, n. 32. Nu ne era a învăţa, cum nu-i e cînelui a linge sare. CREANGĂ, A. 110. <$> Expr. (Familiar, despre oameni) A-şi linge degetele (sau buzele),sau (refl.) a se linge pe degete (sau pe buzo) = a trece cu limba péste buze sau degete (spre a lua şi ultimele resturi după ce ar mîncat ceva'bun sau ca manifestare a Unei senzaţii de plăcere, a unei pofte mari). Acum o să fie bun de mîncat... îmi ling buzele, stancu, d. 51. Bucata de pui o ducea la gură cu mina şi-şi lingea degetele, tas, z. i 269. Se linse pe buze de dulceaţă. RETE-Ganul, P. II 42. La masă de-l pofteşte, el degetele-şi linge. negruzzi, s. n 208. (Ref 1.) A se linse pe bot (de ceva) v. bot. <0* F i g. Flăcările se îndoaie, ling pămintul. STANCU, d. 138. + (Rar) A mînca, a devora. [Lupul] se aşază la masă şi intr-o clipă linge iot ce era pus pe dinsa. CREANGĂ, o. A. 274. 2. (Despre animale) A netezi cu limba blana de pe corp, o rană etc. Căprioara il linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. GÍRLEANU, L. 25. Fata babei era... netezită pe cap, de parc-o linsese viţeii. CREANGĂ, P. 284. + A trece cu limba peste mîna omului sau peste trupul unei fiinţe în semn de afecţiune (şi supunere). Cum dete [capra] de copil... începu să-l lingă. ISPIRESCU, L. 135. Moţoc ii sărută mîna, asemenea cinelui care, în loc să muşte, linge mina care-l bate. ne-Gruzzi, s. I 141. Mieluşorul... Linge mina nemiloasă spre jungherea lui gătită, conaciii, p. 262. 8. (Familiar) A linguşi. Pe din faţă te linge, pe din dos te frige. şez. i 218. UNGE-BLlDE s. m. (Familiar) Persoană care trăieşte pe socoteala altora; parazit. LINGE-TĂLGER s. m. (Neobişnuit) Linge-blide. Ian asadtă, măi linge-talger. ALECSANDRI, T. 1329. LING0ÁRE s. f. Febră tifoidă. Era Melente... inalt, slab, cu faţa galbenă parc-ar fi fost bolnav de lingoare. REBREANU, R. i 236. De moarte creştinească voi toţi aici muriţi! De friguri de lingoare voi pe saltea pieriţi, bolin-Tineanu, o. 143. Nouă boale ş-o lingoare, jarnîk-bîr-SEANU, D. 265. — Variante: Iungoare (contemporanul, iv 391, ţichin-deal, f. 102, bibîcescu, p. p. 50), lîngodre (coşbuc, p. n 177, negruzzi, s. i 159) s. f. LDfGO'X’lÎKĂ, lingotiere, s. f. Formă metalică (de obicei de fontă sau de oţel) în care se toarnă metalele sau aliajele topite pentru obţinerea lingourilor. LINGOU, lingouri, s. n. Bloc de metal sau de aliaj obţinut prin turnare în lingotieră. Lingouri de aur, de oţel etc. a Prin turnarea continuă a lingourilor (direct iti laminorI se obţin mari economii de utilaj şi combustibil. contemporanul, s. n, 1953, nr. 368, 1/4. IJNGUĂL, -Ă, linguali, -e, adj. (Anat.) Care aparţine limbii. Mucoasă linguală. □ Nervul lingual este o ramură a nervului trigemen. anatomia 236. — Pronunţat: -gual. LINGURĂR1, lingurari, s. m. 1. Meşter care lucrează linguri de lemn. 2. Ţigan. îndată mă şi trimite mama cu demîncare in ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam ' tocmiţi prăşitori. CREANGĂ, A. 52. LINGURĂR2, lingurare, s. n. Poliţă specială unde se ţin lingurile şi alte accesorii de masă sau de bucătărie. • LÎNGURĂ, linguri, s. f. 1. Obiect de metal sau de lemn, alcătuit dintr-o parte ovală scobită şi dintr-o coadă; serveşte pentru a mînca supa sau alte mîncări lichide. [Mama] invtrtea cu-o lingură de lemn Prin cratiţa în care sfirîia rîutaşul. BENiuc, v. 37. Gheorghiţăi aşeză domol lingura lîngă strachină şi împinse deoparte plnea coaptă anume pentru el. sadoveanu, e. 60. Şi cu aceeaşi băgare de seamă soarbe, cu mina tremurătoare, borşul din lingura veche de tisă roşie, hogaş, dr. n 116. Să laşi lingura pe blid, Să ieşi afară plinglnd. JARNÎk-bîrsEANU, d. 265. ^>Expr. (Familiar) A atîrna (a puno sau a lega cuiva) lingurile de gît (în sau Ia brîu) = a lăsa pe cineva nemîncat fiindcă a venit tîrziu la masă. Mama are să ne pună lingurile tn briu. c. petrescu, r. dr. 92. A (-şi) mînca banii (sau averea) cu lingura v. b a n. + (Determinat de obicei prin « de supă “>) Polonic. 2. Conţinutul unei linguri (1). O lingură de doctorie. 3. Nume dat unor unelte ori părţi de instrumente sau de maşini, asemănătoare cu o lingură (1). Lingura zidarului. Lingura dulgherului' Lingurile morii. + Tub cilindric, închis la capătul de jos cu unul sau două ventile, folosit la extracţia ţiţeiului, la curăţirea găurii de sondă sau la cimentat. 4. (Regional, în e x p r.) Lingura-pieptului = furca pieptului; lingurea, lingurică. HNGTJRĂEÎŢĂ, lingurăriţe, s. f. Femeie care face sau vinde linguri. Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriţă. HOGAŞ, M. N. 28. LINGUItEÂ, lingurele, s. f. (Popular) Cavitatea de la partea inferioară a osului pieptului; osul mic şi cartila-ginos dintre coşul pieptului şi pîntece, furca (sau capul) pieptului. O ana [către Ştefan]: Măria-ta, ai zis tocmai de la lingurea... n-am să mai bolesc multă vreme... DELAVRANCEA, a. 130. A simţit... un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă. CARAGIALE, M. 26. LINGUKlC s. n. v. lingurică. LINGURlCĂ s. f. (Popular) Lingurea. Izbuti . . . să-l smulgă şi pe Coco Conduraky din elegiaca-i meditaţiune. .. opintindu-i la lingurică un cot bine simţit, c. PETRESCU, A. R. 18. -Variantă: linguric (alecsandri, t. 1185) s. n. LINGURIŢĂ — 764 — LINIE LINGURÎŢĂ, linguriţe, s. f. 1. Lingură mică. Linguriţe j dc argint. 2. Conţinutul unei linguriţe (1). Să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă, macedonski, o. i 84.. LINGUROl, linguroaie, s. n. Augmentativ al lui 1 i n-gură; lingură mare, polonic. Mestecau în cazanet din mers, cu linguroaiele. camilar, k. i 9. ^ E x p r. A mînca banii (paralele sau averea) cu linguroiul = a cheltui fără măsură. Cînd stai la Paris... măninci paralele cu linguroiul. c. petrescu, r. dr. 167. LINGUŞEALĂ, linguşeli, s. f. Vorbă sau atitudine linguşitoare; linguşire. Tu umbli cu linguşeli Trei feţe de. crai ca să înşeli. TEODORESCU, P. r. 106. LINGUŞÎ, linguşesc, vb. IV. T r a n z. A căuta să • cîştigi bunăvoinţa cuiva, prin vorbe şi atitudini măgulitoare, prin laude exagerate şi ipocrite; a măguli, a adula. S-a lăsat dus de nas şi tras pe sfoară de toţi şarlatanii care-l linguşeau. vr.AJTUTX, o. A. m43. începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare. ISPIRESCU, I,. 47. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe lîngă ») A început a se linguşi pe lîngă bătrimd. RETEGANUI,, P. m 79. Procletul de zmeu se linguşea pe lingă muma băiatului. ISPIRESCU, h. 125. LINGUŞÎE, linguşii, s. f. (învechit) Linguşire. De măgulirile Imguşiei dreptul simţ se întunecă. NEGRUZ7.I, s. i 314. LINGUŞÎRE, linguşiri, s. f. Acţiunea de a (s e) 1 i n -guşi şi rezultatul ei; p. e x t. vorbă, atitudine linguşitoare. V, mă g u lire. [Şarlatanul] să înşele putu mai cu înlesnire aci prin ingimfare, aci prin linguşire, macedonski, o. i 169. Ura şi dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea. Ghica, S. a. 84. Linguşirea otrăveşte pe oricare înţelept. bolliac, o. 263. , LINGUŞITOR, -OARE, linguşitori, -oare, adj. Care linguşeşte (pe cineva). Paloman era plăcut ¡i linguşitor. GA-LACTION, o. i 213. Linguşitor ca o pisică.. . se faceblind,moale şi mititel, pe lîngă cei mai mari. vlahuţX, o. a. 198. Avea grai linguşitor, alecsandri, r. p. 298. (Substantivat) Tu [rege] eşti fericit. Linguşitorii înalţă imnuri proslăvirii tăie Şi fac să n-auzi cîntecul de jale Cu care-şi adorm foamea prăşitorii. vtAHUTÂ, o. A. I 39. 4 Măgulitor. Acordindu-mi mie, o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. odobescu, S. Iii 9. LINGUŞITURĂ, linguşituri, s. f.' (Rar) Linguşeală. LINGVIST, -Ă, lingvişti, -ste, s. m. şi f. Om de ştiinţă I care se ocupă cu lingvistica. Figura cea mai impunătoare din trecutul lingvisticii romîne este incontestabil Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel dinţii lingvist modern al nostru. L. ROM. 1954, nr. 3, 5. Lingviştii progresişti, legaţi de popor şi de limba acestuia, au fost partizani ai ortografiei fonetice. iordan, i,. R. 222. LINGVISTIC, -A, lingvistici, -e, adj. Referitor la lingvistică, de lingvistică. Studii lingvistice. Cercetări lingvistice. ctd încă din veacul al XlX-lea, unii oameni de ^ştiinţă romini s-au format la şcolile lingvistice din Rusia. L. ROM. 1953, nr. 5, 8. — Variantă : (învechit) limbistîc, -ă (Russo, o. 57) adj. LINGVISTICĂ, lingvistici, s. f. Ştiinţa care studiază limba şi legile ei de dezvoltare. Lucrările tovarăşului Stalin cu privire la problemele lingvisticii dau cercetării ştiinţifice o temeinică fundamentare filozofică şi largi perspective de activitate ştiinţifică creatoare. CONTEMPORANUL, ,s. II, 1552, nr. 297, .3/5. înarmată cu concepţia materialist-dialcctică, lingvistica din ţara noastră îşi desfăşoară. din .plin. activitatea. I...RQM. 1.955, .nr. 5». 9. .Lingvistica s-a putut constitui ca ştiinţă independentă numai datorită faptului că limba are trăsăturile ei specifice şi legile ei proprii de dezvoltare, macrea, f. 14. Activitate în. cadrul acestei ştiinţe. Lingvistica sovietică se găseşte astăzi într-o etapă de mare înflorire, b. ROM. 1953, nr. 1, 15. — Variantă: (învechit) limbistică (ODOBESCU, S. ii 349) s* f. LINIĂ, linieZy vb. I. T r a n z. A trage linii (de obicei pe o hîrtie) pentru a se servi de ele la scris,, desenat etc. A linia o coală. A linia un caiet. LINLVMEVJ', liniamente, s. ri. (Rar) Linie. Un manual care să prezinte pe scurt mişcarea noastră intelectuală în liniamentele ei generale. CaragialE, S. U. 81. LINIAR, -A, liniari, -e, adj. 1; în formă de linie dreaptă, format din linii geometrice trasate cu ajutorul unor instrumente speciale (linie, compas, teu etc.). Aceste chenare au şi ele o arhitectură bogată de motive liniare în relief, lucrate în ciubucărie. camii, petrescu, o. ii 408. <> Metru liniar v. metru. Desen liniar = desen care se foloseşte doar de liniile contururilor (fără umbră), pentru a reprezenta geometric obiecte măsurabile. 4 F i g. Drept. Părul xnelat.. . se afla despărţit la mijloc de o cărare liniară. C. PETRESCU, R. DR. 70. + (Adverbial) în linie dreaptă. Are părul negru. . . retezat liniar pe ochi. c. PETRESCU, î. 11 190. 2. (Despre ecuaţii) Care este de gradul întîi. — Pronunţat: -ni-ar. LINIĂT, -A, liniaţi, -te, adj. Cu linii drepte şi regulate (trase într-un anumit scop). Caiet liniat. Foaie liniată. LINIATlÎRĂ, liniaturi, s. f. (Cu sens colectiv) Totalitatea liniilor orizontale sau verticale, imprimate pe caiete, pe registre etc. Pe paginile cu liniatură de pătrăţele violete, probleme de aritmetică, c. PETRESCU, î. n 162. — Pronunţat: -ni-a-. LÎNIE, linii, s. f. 1.1. Trăsătură făcută pe o suprafaţă (cu condeiul, creta, creionul etc.); (Geom.) figură continuă care are o singură dimensiune şi care poate fi descrisă de un punct prin deplasarea sa sau se obţine prin intersecţia a două suprafeţe. Linie curbă. Linie frîntă. 1= Vorbi, potrivind două scîndurele cap la cap şi trăgînd o linie. c. PETRESCU, î. 11 181. în linii repezi schiţa figurile scriitorilor mai însemnaţi, vi.ahuţă, o. A. in 39. <$■ Linie directoare v. director. <$> F i g. înaintea cailor, ii apăru albastră linia frintă a unui nou fulger. V. ROM. decembrie 1951, 208. O linie subţire de singe se arătase la răsărit. SADOVEAKU, o. vi 335. 4 Trăsătură imaginară care indică o limită, o direcţie sau leagă (pe o hartă, un plan etc.) diferite puncte în spaţiu. Linie de demarcaţie v. demarcaţie. Linie dreaptă v. drept. Linie izotermă v. izoterm. Linie de ochire v. o c h i r e. Linie de plutire v. plutire. Linie vizuală v. vizual. + (Familiar) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuţă. Bolnavul are 37 de grade şi două linii. 2. (în locuţiuni) Loc. a d v. în linie = în şir drept, în rînd, în aliniere. Două companii se desfăşurară in linie, una in dreapta şi alta în stingă şoselei. REBREANU, r. ii 250. Mulţime de echipajuri aşezate în linie, dacia i,it. 258. Casele sînt mai toate foarte frumoase lucrate cu arhitectură şi toate in linie, golescu, î. 106. Loc. prep. La sau în linia... = în dreptul, la nivelul. Ici bagi de seamă că te pîndesc doi ochi strălucitori, dintr-o tufă. Un cap neclintit de fată, la linia zăplaţului. îţi zimbeşte. Sadoveanu, o. iv 416. Să-şi facă casa în linia uliţei? negruzzi, s. i 70. 3. (Franţuzism rar) Rînd de cuvinte într-o pagină scrisă. Judecă însuţi aceste două săptămini ce a^f trebuit să sufăr, căci... n-am primit macar o linie de la dumneata. ;KOGĂI,NICEAîrU, S. 192. : ......... LINIERE — 765 — LINIŞTIRE 4. Serie, succesiunc a strămoşilor sau a descendenţilor; filiaţie. Nepot în linie dreaptă. 5. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de») Sistem de fortificaţii, adăposturi şi baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu. Ieşea cîte unul Intre litrii şi se uita. dumitrii;, n. 70. Trei ani am fost purtat în vagoane de vite de la o linie de tranşee la alta. c. PETRESCU, s. 156. Linie de bătaie = termen întrebuinţat în trecut pentru a indica desfăşurarea unei unităţi militare în vederea luptei, sau aşezarea ei pe două rînduri pentru a fi trecută în revistă. Soldaţii stau in linia de bătaie. Sandu-aidea, u.p. 235. Linie de luptă = tru-. pele aflate în contact direct cu inamicul; teritoriul pe care se află aceste trupe. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificaţii şi trupe. Regiment de linie — denumire dată în trecut unităţilor de infanterie în care stagiul militar se făcea în continuare, spre deosebire de dorobanţi care făceau stagiul militar cu schimbul. îi vom trimite acolo şi regimentele de linie şi cavalerie. camii, PETRESCU, O. H 273. 4- Formaţie. Se trăsese cu ofiţerii îndărătul liniei de soldaţi. dumiTriu, n. 110. 6. Ansamblul instalaţiilor şi al. reţelei de şine, pe care circulă trenurile (v. cale ferată, drum-defier), tramvaiele, metrourile etc.; porţiune delimitată dintr-o asemenea reţea. Trenul cu patru vagoane intră in gară, cu toate frinele strînse, scîrţîind şi vărsînă sântei pe linie. dumiTriu, n. 98. (Determinat prin « ferată ») Linia ferată ... se încovoaie... spre gura neagră a tunelului, sadoveanu, m. 138. O linie ferată transporta scindările umede încă, pînă la cea mai apropiată gară. C. PETRESCU, s. 217. + Traseu (al unui serviciu de transport). Linia de autobuse Bucureşti-Alexandria. Linie aeriană, a în seara aceea sosise un transatlantic al liniei « America-Holand ->. bart, s. M. 32. 7. Legătură prin fire aeriene sau cabluri subterane între un punct emiţător şi un altul receptor. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblul de conducte care fac legătura între posturile telefonice sau între posturi şi centralele telefonice. El s-a dus in sat în lungul liniei de telefon, încărcată de rîndunele gata de ducă. sadoveanu, m. c. 146. Linie telegrafică = totalitatea conductelor şi instalaţiilor dintre un emiţător şi un receptor telegrafic. *' 8. (Mai ales la pl.) Trăsături caracteristice care dau forma, conturul unui obiect; aspectul, expresia .unui tot, îr special a unei figuri. Liniile feţei. + (în legătură cu noţiuni abstracte) Trăsături fundamentale, puncte esenţiale. Liniile mari ale unei probleme. -(> L o c. a d v. în linii generale (sau mari) =f- în ansamblu, fpră detalii, fără amănunte. Articolul nu pune problema decît in linii generale. BARANGA, I. 170. 9. Direcţie (11). Ţinea mănunchiul ctrmeî. . . şi de-abia putea să ţie linia neschimbată, contemporanul, iv 46. 10. F i g. Orientare principală; direcţie justă. Linia generală de dezvoltare a ţărilor de democraţie populară este linia avîntului neîncetat al economiei de pace. iupta de ci.asa, 1953, nr. 3-4, 74. Va veghea... ca linia partidului să fie respectată întocmai la fermă. O ai, an, b. i 435. izbucni o tulburare generală în tot satul. BUJOR, S. 112. LINIŞTI, liniştesc, vb. IV. Refl. A se potoli, a se astîmpăra. Copiii s-au liniştit. c=) Tabăra întinsă, plină de murmur greu şi de furnicar pestriţ, se liniştea încet-încet în soarele fierbinte, sadoveanu, o. vii 16. T r a n z. începură să liniştească pe căţei, chemîndu-i din toate părţile cu nume dulci, sadoveanu, e. 127. A se calma, a-şi găsi pacea, liniştea, odihna. Şi dacă-n ochii tăi privesc, Mă vindec şi mă liniştesc, iosif, 'X. 115. ^ T r a n z. A calma. îl linişti cu vorbe bune. ispirescu, l. 57. Tu nici nu ştii a. ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere, eminescu, o. i 120. Ideea ăsta mă mai linişti, negruzzi, s. i 7. ^ Absol. Rozele. ştiu tot aşa să amăgească, S-adoarmă şi să liniştească. MACEDONSKI, o. I 192. (Despre vînt, p'loaie etc.) A se domoli, a înceta. Nu după multă vreme însă au început atmosfera a să linişti. DRÎGHICI, R. 112. Se poto- , leşte Şi se linişteşte Vintul pe pămînt. TEODORESCU, p. p. 372. LINIŞTIRE s. f. (Astăzi rar) Acţiunea de a (se) linişti şi rezultatul ei; linişte. Frumoasă e cîinpia cu dulcea-i liniştire. alecsandri, p. i 132. Dormea în liniştire Bosforul fără ; valuri, între-a Europii mîndre ş-a Asiei verzi maluri. id. o. 75. în vreme ce stăpînea o mare liniştire, au început a se ivi nişte nour aşi. drĂghici, u. 9. + Linişte sufletească, tihnă, pace. Liniştirea sufletului său... i-au mijlocit îndreptarea sănătăţii. drXguicî, r. 139. Starea lui cerea liniştire. GORfAN, H. i 4. LINIŞTIT — 766 — LIPA LINIŞTIT, -A, liniştiţi, -te, adj. 1. Lipsit de zgomot, tăcut. Noaptea era liniştită, o linişte adincă de moarte, peste care plutea o negură uşoară luminată de luna nevăzută. sadoveanu, o. iv 200. 4- Lipsit de agitaţie, de tulburare; calm. După-amiara trecu liniştită, fără intlmplări. sado-VEANU, o. vii 161. 2. Potolit, domol, lin. în tot timpul zilei avusesem marea liniştită şi cerul curat, barx, s. m. 50. Privindu-se ca-ntr-o oglindă in luciul apei liniştite, Din harfe sălciile cintă ca nişte fete despletite. anghEL-iosif, c. m. ii 37. Asculta liniştita ei răsuflare caldă. EMINESCU, N. 12. (Adverbial) Răsare luna liniştit Şi tremurînd din apă. eminescu, o. i 179. 8. Calm, senin, netulburat. Era tăcut, îi ardeau ochii, dar părea joarte liniştit, sadoveanu, o. vn 168. Arătarea lui era liniştită, dar nu bllndă. eminescu, N. 52, O biată femeie nevinovată, cu inima simplă şi liniştită. NEGRUZZI, S. I 48. (Adverbial) Să povestim liniştit şi pe scurt păţaniile autentice ale acestui om. arghezi, p. X. 148. LINIŞTITOR, -OÂRE, liniştitori, -oare, adj. Care linişteşte, care calmează. Cu cuvinte liniştitoare alină frica surorilor, ispirescu, L. 239. <$• (Adverbial) Vorbea mereu liniştitor, Hînd, cu o dulceaţă aproape femeiască în glas şi în mişcări. dumiTriu, n. 236. LINICţA, liniuţe, s. f. Linioară. Liniuţă de unire= a) semn ortografic care serveşte pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte sau pentru a despărţi cuvintele în silabe. V. linioară, cratimă; ])) semn de punctuaţie folosit pentru a uni două cuvinte legate între ele printr-un raport strîns lexical, morfologic sau sintactic. (Chim.) Liniuţă de valenţă = semn grafic care marchează legătura în formulele chimice. + (Familiar) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru ; linie. 38 de grade şi două liniuţe. — Pronunţat : -ni-u-. LINOGRÂF, linografe, s. n. Maşină tipografică de cules şi de turnat rînduri, asemănătoare cu linotipul. LINOLÉUM s. n. Ţesătură de iută pe care s-a aplicat un strat de rozătură de lemn preparat cu ulei şi diferiţi coloranţi şi care se întrebuinţează în industrie ca izolant, se aşterne pe mese, pe podea în loc de covor etc. LINOTÎP, linotipuri, s. n. Maşină tipografica care culege şi toarnă literele în rînduri întregi. Le ducea [reporterilor] filele pe măsură ce erau scrise la linotip, pas, z. i 285. LIXOTIPÎST, -A, linotipişti,-ste, s. m. şi î'. Culegător care lucrează la linotip. LINÔU s. n. (Adesea determinat prin « de olandă t>) Ţesătură subţire de olandă, din care se confecţionează bluze, batiste etc. LINS, -À, linşi, -se, adj. 1. (Despre păr) Bine netezit, neondulat. Mama era înaltă şi slabă, cu figura prelungă. Purta părul lins. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 17. Bătrîn, de mult cu ochiul stins, Cu părul lins, de vremuri nins, Cu barba albă pin’ la brîu, E rătăcit Intr-un pustiu. coşbuc, P. Ii 302. Pe figura ei brună se mai văd urme de frumuseţe.. . nasul subţire şi părul lins, de un negru lucios. vlahuţX, o. a. iii 7. + (Rar, despre ape) Neted. Faţa apei era linsă, lucie, uleioasă. dumiTriu, p. f. 4. 2. (Familiar ; despre oale sau farfurii cu mîncare) Din care s-a mîncat tot, golit de mîncare pînă la ultima fărîmă. (întărit, în forma lins-prelins) După ce făcu tot lins-prelins cu fundul în sus, spuse unchiaşului că n-a mîncat aşa de bine de clnd s-a pomenit el pe lume. POPESCU, b. n 30. LINŞA, linşez, vb. I. Tranz. A omorî pe cineva prin linşaj. în statul Mickigan trei negri au fost linşaţi, ba-ranga, v. A. 15. <ÿ- (Prin exagerare) Eram siguri că atunci cînd domnul cel gras şi cu cioc va ieşi, va fi linşat. CAMII, PETRESCU, u, n. 67. LINŞĂJ, linşajuri, s. n. Ucidere fără judecată a cuiva, de către o mulţime agitată. Un sîngeros dezmăţ rasial şi naţionalist domneşte in S.U.A. unde 15 milioane de negri sînt supuşi terorii fasciste şi linşajului, scînteia, 1952, nr. 2512. LINŞĂRE, linşări, s. f. Acţiunea de a linşa şi rezultatul ei; linşaj. LINT s. n. (Cu sens colectiv) Fibre lungi de bumbac, extrase prin egrenare. LÎNTE, (II 2) linţi, s. f. I. (Adesea cu sens colectiv) Plantă din familia leguminoaselor, avînd flori albe cu vinişoare liliachii şi fructul o păstaie cu două seminţe plate, comestibile (Lens esculenta); fructul şi sămînţa acestei plante. Am pierdut un fir de linte Ş-o mlndră tare cuminte. jarnîk-bîrseanu, D. 152. Foicică bob de linte, teodorescu, p.p. 270. Două fete culeg linte, alecsandri, p. p. 156. Să ia, cu o peniţă curată, cit o linte dintr-această alifie. PIS-cupescu, o. 315. -fy- E x p r. Pînă Ia un bob de linte = pînă la ultima posibilitate, pînă la ultimul ban. Poruncă dau să se plece toţi vistieriei, plătind rînduielile pînă la o para şi pînă la un bob de linte, sadoveanu, z. c. 241. + Mîncare gătită din boabe de linte. Expr. Blid do linto v. b 1 i d. II. 1. Numele popular al cisticercozei. 2. (La pi.) Cisticerci. LÎNTERS s. n. (Cu sens colectiv) Totalitatea fibrelor scurte cu aspect de puf care rămîn pe seminţele de bumbac după egrenare şi care sînt folosite la fabricarea mătăsii artificiale şi a nitrocelulozei. LÎNTIŢA, (rar) lintiţe, s. f. (De obicei cu sens colectiv) Plantă mică care pluteşte la suprafaţa apelor stătătoare (.Lemna minor). Qîrla a prins la suprafaţă pînză de lintiţă verde. STancu, d. 205. (în forma de pl. lintiţi) Şi de pe punte pe coşcovăc, printre lintiţi şi nuferi, am trecut în ostrov, sadoveanu, n. f. 61. Era o mlaştină noroioasă cu ochiuri, de apă şi ici-colo cu pînze verzi de lintiţă pe ea. camii, petrescu, o. n 150. — Pl. şi: lintiţi. LINTOU, lintouri, s. n. Quiandrug. LINŢOLIU, linţolii, s. n. Giulgiu. Pe-un pat alb ca un linţoliu Zace lebăda murindă. EMINESCU, o. I 32. -if- F i g. Linţoliul rece de zăpadă întărită, camii, petrescu, v. 80. Umbrele se pot ridica din adîncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorit peste zările fără sfirşit ale răsăritului, hogaş, M. N. 64. Coboară corbii-n pilc de doliu. Cernesc al iernii alb linţoliu, demetrescu, o. 63. — Pronunţat: -liu. LINX, lincşi, s. m. (Zool.) Rîs. lîotA, liote, s. f. Grămadă, mulţime, droaie, gloată. Peste liotă, mai mare era Ivan. STancu, d. 201. A fost odată un rumîn sărac, care mai avea pe cap şi o liotă de copii, vissarion, B. 93. Ş-o-nţolit liota de fraţi ce-i avea. şez. xxin 54. Ştefan-vodă cînd sosea Cu oastea, cu liota Pe voinic îl întllnea. teodorescu, p. p. 502. <$> F i g. Crede-mă pe mine, care-s chinuit de atîta liotă de ani. popa, v. 98. — Pronunţat: li-o-, LII’1 interj, v. Iipa. LIP2, lipuri, s. n. (Mold.) Strat gros de murdărie care se formează pe pielea oamenilor sau pe îmbrăcămintea lor; jeg. Plapoma roşie plină de lip. camilar, n. i 111. Cămeşa lui de mult lip ce ave nu să cunoştea de era aceasta pînză vreodată. dr&ghici, r. 90. LÎPA interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă sunetul produs de o lovitură de palmă sau de picioarele cuiva care umblă desculţ sau în papuci. Zipa-lipa cu LIPAN — 767 — LIPICI papucii toată ziua. stancu, d. 29. Şi au mers. lipa-lipa-lip ¡i tîrşa-tîrşa-tîrş, pînă la vecinul lor greier. G. M. zamfirescu, SF. M. N. I 93. într-un papuc şi-o opincă, lipa-lipa, nea Stănică. pann, p. v. i 155. — Variantă: l'P interj. LIPAN1, lipani, s. m. Peşte de apă dulce, cu capul mic şi corpul lungăreţ, care trăieşte în apele de munte (Thymallus thymallus). - IIPĂN2, lipani, s. m. Brusture. Răstoarnă mămăliga pe o foaie de lipan, sadoveanu, n. F. 78. Pe de marginea drumului, lipanii se mişcau cînd şi cînd la cîte-o gură de vtnt. SANDU-aldea, U. P. 223. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unu peste altu acoperind gardurile cu foi ţăpoase şi mai late ca foile de lipan. delavrancea, S. 54. LIPÂZĂ, lipaze, s. f. Enzimă care hidratează grăsimile, descompunîndu-le în glicerină şi acizi graşi. LIPAÎ, Itpăiesc şi lipăi, vb. IV. Intranz. A face un zgomot caracteristic, mergînd desculţ sau în papuci; acepăi. Piatra lunecă sub pas, maica-n urmă a rămas... Lipăieşte bătrîneşte şi în sine-i se gîndeşte. DEŞLiu, N. 19. Prin întuneric, picioarele goale ale lut Gudică lipăiau iute în pulbere. dumitriu, n. 242. M-am dus, bădie!... spuse lipăind. cu picioarele goale pe scări. o. PETRESCU, A. 24. T r a n z. Vin... la fîntînă, lipăind cu tălpi goale pămîntul îngheţat al uliţelor. STANCU, D.,23. A trecut într-o dimineaţă strada, lipăindu-şi papucii pe tălpile goale. pas, z. i 84. — Variante: lăjiăi (sadoveanu, o. vi 246), lepăi (sadoveanu, o. ra 199), Jeopăi (rebreanu, r. i 283) vb. IV. LIPĂÎT s. n.- Acţiunea de a 1 i p ă i şi rezultatul ei; zgomotul caracteristic produs de cineva care umblă desculţ sau în papuci. Se auzi— acelaşi lipăit de papuci spre poartă. ARDELEANU, d. 52. LIPCAN, lipcani, s. m. (învechit şi arhaizant) Curier oficial (turc sau tătar) între ţările romîne şi Constantinopol sau în interiorul ţării; p. e x t. curier, ştafetă (mai ales călare) în timp de război. Ofiţerul îmbrăcă o uniformă de lipcan, trîntindu-şi o căciulă înzorzonată pe cap. camii, PETRESCU, o. n 138. Doi lipcani de olac se trămiseră cu această veste banului şi vătafului. ODOBESCU, S. A. 100. Aştept din ceas în ceas să- pice lipcanul cu ţidula paşii. Ghica, s. 506. Ne trămise pe noi şase lipcani Călări pe şase jugani. TEODORESCU, P. P. 174. LtPCĂ adv. (în expr.) A sta (a şedea etc.) lipcă (undeva) = a sta undeva neclintit, a nu se mişca (dintr-un loc). Toader Maftei şi frate-său Mutu stau lipcă lîngă stiva lor de peri. sadoveanu, p. m. 313. Şezi lipcă unde te duci şi scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale. creangă, a. 66. A sta lipcă po capul cuira=a stărui mult pe lîngă cineva. A sc {inc lipcă. de cineva = a-1 urma peste tot (plicti-sindu-1 cu prezenţa sa). Ne ţinem de mata lipcă. camilar, N. n 368. (Rar) A umbla lipcă după ceva = a dori ceva foarte mult, a se prăpădi după ceva.- Cinsteam pe Mo-ţăt cu bragă, alviţă... lucruri după care el umbla lipcă. HOGAŞ, H. 74. LIPf, lipesc, vb. IV. T r a n z. 1. A împreuna, a uni două obiecte sau două fragmente de obiecte cu ajutorul unei materii cleioase; a îmbina prin topire, cu ajutorul unui material străin, două piese metalice. V. suda. Ziartd a fost rupt în patru bucăţi şi apoi lipit la loc. stancu, U.R.S.S. 27. Foile rupte erau lipite şi cîrpite fiecare la loctd lor, cu o minuţioasă îngrijire, ghica, S. a. 139. ^ (Cu privire la scrisori, plicuri) A închide. El pune scrisoarea-n plic, lipeşte plicul şi scrie adresa. CARAGIALE, O. ii 293. + R e f I. (Despre ochi, pleoape) A nu se putea deschide din cauza secreţiilor; fig. a se închide de somn. Cînd m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu măciuca, preda, î. 21. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A prinde de-.. ., a fixa, a aplica. Luînd din mînă-i volnic luminarea O lipi de-o piatră, coşbuc, p. ii 248. <$> Refl. F i g. Nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi. creangă, a. 28. Avea un caracter blînd, vesel, plăcut şi nepăsător; întristarea nu s-a lipit de dînsul. ghica, s. a. 84. Somn de el nu se lipeşte. TEODORESCU, p. P. 311. Expr. (Mai ales la forma negativă) A se lipi învăţătura (de cineva) = a putea învăţa, a reţine un lucru. + Refl. Fig. (Despre alimente, medicamente) A se prinde, a prii; a produce efectul doiy Geaba beau, geaba mănînc... Cumpăr pîne şi măsline şi nu se lipesc de mine. bibicescu, p. p. 116. + Refl. (Despre materii vîscoase) A se prinde (de ceva), a fi lipicios. Mierea se lipeşte de degete. 3. (Cu determinări introduse prin prep. « de », «în », rar « la ») A pune în strinsă apropiere, a alătura, a atinge de cineva sau de ceva. îşi lipise fruntea în . zăpada rece să se răcorească şi să prindă putere, c. petrescu, S. 156. Simon îşi lipi portocala de obraz, sahia, N. 10.6. Criton... căută să-l lipească cu umerii la pă- mînt. ANGHEL-iosn?, c. L. 37. (Poetic) Zorile-şi lipesc de geam obrazul, beniuc, v. 110. Expr. A lipi O palmă (cuiva) = a trage, a cîrpi (cuiva) o palmă. (Cu inversat ea complementului, eliptic) Mă lipise... de erape-aci, pe-acisămănăduşesc. RETEGANUr,, p.iii 39. <$>Reil. Trebui-seră să se lipească de pămînt în vreun tufiş pentru a scăpa de urmărire. dumiTriu, n. 118. Să fugim... zise ea, lipin-du-semai tare de pieptul lui. eminescu, n. 9. (Reciproc) Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strîns unul de altul, negruzzi, S. I 77. <$> (Construit cu dativul} Lăsă jos binişor căpătîiul brîului şi se lipi pămîntului. Galaction, o. i 300. + Refl. F i g. A se apropia de cineva, a se ataşa, a se alipi, a intra în relaţii. A intrat în facultate, a învăţat, s-a zbuciumat, l-a întîlnit pe Lascăr, s-a lipit de el. baranga, i. 194. Pe lîngă grupul Anton Pan, Nănescu, Chiosea şi Unghiurliu, unul şi nedespărţit, se lipise un copilandru nalt, rumen... Acela era tînărul Filimon. ghica, s. a. 79. Refl. F i g. (învechit) A intra în graţiile cuiva. Acesta era plañid lui Moţoc ca să se poată lipi de Lăpuşneanu. negruzzi, s. i 142. 4. A întinde netezind apoi cu palma udă un strat de lut sau pămînt muiat şi bine frămîntat (amestecat uneori cu balegă) pe podeaua sau pe pereţii caselor sau pe cuptorul de pîine spre a astupa crăpăturile sau golurile. îşi lipea casa cu glod din uliţă, sadoveanu, e. 120. Pe stînga sînt un şir de odăi joase, ţărăneşti, cu prispă lipită cu lut. camil petrescu, o.i 205. Fata... călcă lut şi lipi cuptiorul. creangă, p. 287. HPÍCI, (neobişnuit) lipiciuri, s. n. 1. (Popular) Tot ceea ce atrage, sau încîntă în înfăţişarea cuiva, în felul de a vorbi, de a rîde al cuiva etc.; vino-ncoace, farmec. V. nuri. Luă seamă că Drăgan are lipici. DELAVRANCEA, S. 26. în faţa atîtor lipiciuri şi a drăgălaşelor sale forme. .. Paris nu se mai putu opri de a striga, ispirescu, u. 9. Loc. adj. şi a d v. Cu lipici = încîntător, atrăgător, fermecător, seducător. Rîde cu lipici.. . povesteşte, ca orice bătrîn, lucruri trăite. stXnoiu, C. I. 113. Vorba şi faţa Si erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 22. Fost-ai, leleo, cu lipici. alecsandri, p. p. 338. Expr. (Rar) A prinde lipici do cineva = a se îndrăgosti de cineva. Ai prins tu lipici de fata asta a Profirii şi ţi-i dragă ca ochii, te văd eu. MIRONEŞCU, S. A. 43. 2. (Creaţie recentă) Materie vîscoasă fabricată special pentru lipitul, hîrtiei; clei. Un borcan cu lipici. c=> Muştele nu vroiau să se lase prinse toate de hîrtia cu lipici galben aflată deasupra galantarului, camil petrescu, O. II 68. LIPICIOS - 768 — lipsA 3. Nume dat mai multor plante erbacee cu o secreţie vîscoasă, care au caracteristica de a se lipi de mină, de haine sau de corpul animalelor. LIPICIOS, -OĂSĂ, lipicioşi, -oase, adj. 1. Care se lipeşte, care se prinde uşor de ceva, cleios, vîscos. O brutărie care făcea pune... dar mai mult cu cartofi decît cu făină de griu, astfel că era şi acră la gust ¡i lipicioasă. PAS, z. I 138. Risipa de sandvişuri şi de lichioruri lipicioase. c. PETRESCU, c. v. 180. 2. (învechit şi popular; despre boli) Molipsitor, contagios. Ciuma, ca toate boalele mortale şi lipicioase ca vărsatul, ca tifosul, ca lungoarea neagră, foarte periculoasă intiia oară, devine puţin violentă la acei cari au mai fost loviţi de ea. Giiica, s. 57. 3. (Despre persoane sau despre chipul, înfăţişarea lor) Atrăgător, plin de vino-ncoace; cu lipici. Ce folos de chip frumos, Dacă nu e lipicios. PANN, P. V. II 129. Ce-ai mîncat, ce-ai păscut?.. . De esti grasă si frumoasă Şi la faţă lipicioasă?! pXscumîscu, L. p. 39. LIPÎE, lipii, s. f. Pîine rotundă şi plată, puţin crescută, cu coajă multă şi miez puţin. Era alături o brutărie şi-au cumpărat ai tăi piini şi lipii. PAS, z. i 45. LIPÎTIE s. f. Faptul de a (s e) 1 i p i; unire, împreunare, îmbinare, aplicare. Lipirea afişelor. LUPÎT1 s. n. Lipire. LIPÎT2, -A, lipiţi,-ie, adj. 1. Prins, împreunat, îmbinat cu ajutorul unei materii cleioase (sau printr-un procedeu tehnic). V. î n c 1 e i a t, sudat. Ţevi lipite. + (Despre pleoape sau ochi) Care se deschide cu greu. Da, da... rosti Ionici, ridicîndu-se în capul oaselor, cu ochii lipiţi. CAMILAR, N. I 15. 2. F i g. (Despre persoane sau lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Foarte apropiat de cineva sau de ceva, strîns alăturat. Ilenuţa Precup grăbeşte mărunt-mărunt, pe lîngă casele lipite una de alta. C. PETRESCU, A. 460. Sub lampă, două mese, lipite una de alta şi acoperite cu o faţă de masă cenuşie. delavrancea, u. T. 217. Un zîmbet trist şi sfînt Pe buzele-i lipite, eminescu, o. i 288. E x p r. A fi lipit do foame sau a avea coastclo lipite — a fi foarte flămînd; a 'fi lihnit de foame. (Sărac sau calic) lipit (pămîntului) = extrem de sărac. [Popa Bradu] n-a vrut... să pornească cu mortul pînă nu i se aduce o trăsură, .măcar că neamul mortului era sărac lipit, pas, z. i 232. I s~o scos averea la mezat. .. o rămas lipită pămîntubn. alecsandri, t. 258. A rămas calic lipit pămîntului. ŞEZ. iii 11.. LIPITOARE, lipitori, s. f. Vierme parazit de forma unei rîme mai groase care trăieşte în ape dulci şi se hrăneşte cu sîngele animalelor de al căror corp se lipeşte; în medicină se aplică pe corp ca mijloc terapeutic (Hirudo medicinalis). Se zvîrcolea ca lipitoarea cînd îi dai sare. ISPIRESCU, L. 252.. Maica, de frică, s-a încleştat de gîtul lui Moş Nichifor şi s-a lipit de dînsul ca lipitoarea. creangă, p. 120. Niciodată nu ţi-ai făcut aşa de frumoase sprîncene. . . parcă-s două lipitori umflate, alecsandri, T. i 126. -4* F i 6‘ rapace, exploatator. Nu mai am nici o lipitoare de creditor, alecsandri, T. 1223. Arendaşul satului, Lipitoarea dracului. TEODORESCU, p. p. 296. LiriTCR, -OARE, lipitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care are meseria de a lipi. Lipitor de afişe. LIMTORĂj lipituri, s.f. 1. Unire, îmbinare cu ajutorul unei materii cleioase sau a unui material de adaos a două obiecte sau fragmente de obiecte, astfel îneît să formeze o singură bucată. V. sudură. + Locul unde s-a făcut o lipire. Ţeava curge pe la lipitură. .2. Pămînt galben sau lut frămîntat cu apă, care serveşte la lipit pereţii sau podeaua caselor. [Bordeiele] erau scurmate in mal şi astupate în partea săpăturii cu seînduri ori gard de nuiele, peste care era întinsă o lipitură subţire şi coşcovă de lut. sadoveanu, o. ii 500. LIF<5M, lipomuri, s. n. Tumoare de grăsime. LirOSOLÎJBIL, -Ă, liposolubili, -e, adj. (Despre substanţe) Care este solubil în grăsimi. LIPOVEAN, -Ă, lipoveni, ~e, s. m. şi f. Persoană care face parte dintr-o populaţie rusă stabilită în nordul Dobrogei şi care se ocupă mai ales cu pescuitul. Lipovenii pescari, care veneau la tîrg pentru procese, îi ziceau domnul Căciulă Mare. barT, E. 265. LEPOYEANCÂ, lipovenci, s. f. Lipoveană. Servanta,vo lipoveancă tînără. . . îl cunoscuse pe Tino. G. m. zamfirescu, se. m. n. ii 68. LLPOYEKÎSC, -EĂSCA, lipoveneşti, adj. 1. Cai'e aparţine lipovenilor, de lipovean. Sat lipovenesc, o "Umblam... liber şi nepăsător, în cămaşa mea în culori lipoveneşti. G. m. zamfirescu, sf.,m. n. i 281. 2. Care provine de la lipoveni. Cîrţă se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă şi lustruită cu roş. HOGAŞ, M. N. 195. LIPOYENÎIŞTE adv. în felul lipovenilor. Se îmbracă lipoveneşte. LÎPSĂ, lipsuri, s. f. 1. (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. <* de ») Faptul că cineva sau ceva nu se găseşte într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obişnuit); absenţă. Lipsa lui nu împiedecă să domnească o veselie atît de deplină, rebreaot, r. î 229. Nimeni nu băgase în seamă lipsa lui Făt-Frumos, afară de împărătiţa care avea obiceixd să mănînce cu dînsul. POPESCU, B. i 29. Ura şi dispreţuia lipsa de demnitate şi linguşirea. ghica, s. a. 84. ^Loc..prep. în (sau din) lipsă dc... = lipsind, nefiind, neavînd (cineva) ceva, din pricină că lipseşte, că nu este. N-am venit din lipsă de timp. n Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie Ca lauri blînzi de pace în lipsă de războaie, alecsandri, p. hi 336. în lipsă de prosop, să usca la aer. drăGhici, r. 148. In lipsa (cuiva) = cît timp sau în timp ce cineva lipseşte de undeva (mai ales de acasă). Are să ne aştepte nepoata Cecilia cu automobilul la gară şi are să ne arate ce-a învăţat dînsa în lipsa noastră. C. PETRESCU, a. 398. Viind şi boierul acasă, întrebă: — Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? ce s-a mai petrecut? ispirescu, L. 181. Voi priveghea nurorile. . . şi nu le-oi lăsa nici pas aiesi din casă în lipsa feciorilor mei. creanga, r. 4. Loc. adv. (Jur.) în lipsă — în contumacie. <$> Expr. Mai bine lipsă = mai bine mă lipsesc. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele, duc lipsă de nutreţ, anghel-iosif, c. m. Ii 20. + (Neobişnuit) Gol, loc în care lipseşte ceva. Privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei seînduri din susul păretelui dimpotrivă, hogaş, m. n. 88. -+• (Cu valoare de adjectiv invariabil) Care lipseşte, absent. Lipsă la apel. c=i Erau ude şi acestea [lemnele] şi lipsă la cîntar. pas, z. i 131. Duse mîna la buze să-şi ascundă cei doi dinţi lipsa, sadoveanu, p. S. 65. Dacă la cea dinţii ciupeală ar fi venit un domn inspector şi i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic, caragiale, m. 236. 2. (Mai ales la pl.) Lucruri care lipsesc dintr-un an- samblu, dintr-o totalitate. Găsise o mulţime de lipsuri la fiecare transport şi nu voia să elibereze şoferilor acte de . primire. GALAN, b. i 265. . 3. Faptul de a nu fi deplin, desăvîrşit, . complet; imperfecţiune, scădere, defect. V. lacună, greşeală, eroare. O arină din cele mai ascuţite cu ajutorul căreia partidul scoate la iveală şi înlătură lipsurile din muncă este critica şi autocritica, lupta DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 41. Prins în iureşul întrecerilor, se muncea să-şi completeze lipsurile meşteşugului, muialk, o. 168. LIPSCAN — 769 — LIRĂ 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, jenă materială. V. sărăcie. [Millo] se revoltă; părăseşte casa părintească ¡i pe ai săi şi intră, nepregătit, tntr-o viaţă de luptă şi lipsuri, spre a-şi împlini destinul, sadoveanu, E. 68. Ştia ce este necazul şi lipsa. ISPIRESCU, ij. 123. Scavinschi. .. alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. NEGRUZZi, s. I 206. 5. (învechit şi regional, adesea în construcţii cu verbul «a avea») Necesitate, nevoie, trebuinţă. Cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură friul, că eu voi fi la tine. reteganui,, p. ii 12. Avem lipsă de ploi. A£EC-SANDRI, T. I 388. -0> E x p r. Do lipsă = necesar, indispensabil. Pămîntul ii e de lipsă [poporului]. RTJSSO, o. 38. Pot născoci toate acele ce-m stnt de lipsă. drXghici, R. 102. — PI. şi: lipse (Emtnbscu, n. 41, odobescu, s. iii 38). LIPSCĂN, lipscani, s. m. (învechit) Negustor de articole de . manufactură. Samsarii se întreabă să afle de-a murit Vrun negustor de bursă, ori vrun lipscan falit. macedonski, o. I 45. Un crîşmar.. . îmbogăţindu-se, cine mai ştie cum, ajunge bancher, lipscan, neguţător naţional. GHEREA, ST. CR. I 334. Am să-l dau calfă la un lipscan. . . să înveţe neguţitoria. negruzzi, s. i 207. LEPSCĂNÎE, lipscanii, s.. f. (învechit) Prăvălie de lipscan, magazin de manufactură; marfă vîndută de lipscani. Se grăbeau să ajungă la timp potrivit, înainte de paşte, cu lipscănia nouă, aşteptată de negustorii subţiri ai Bucureştilor, v. rom. noiembrie 1953, 10. Marfă de băcălie, Braşovenie Sau lipscănie. ai.ECSAndrj, t. i 111. LIPSÎ, lipsesc, vb. IV. I. I n t r a n z. 1. A nu fi, a nu exista, a nu se afla. Văzînd că lipseşte vasul, începu a se boci. ispirescu, I,. 30. Portretul părintelui său lipseşte din părete. EMINESCU, n. 81. Pe cînd ne lipseau şi cărţi şi tipografie. NEGRUZZI, s. I 3. <$• (în construcţii negative, nccentuînd existenţa) A urmat între ei o luptă îndelungată, in care nici cuţitele n-au lipsit, sadoveanu, O. VI385. Nu lipsea de la masă vin bun şi veselie, caragiale, o. iii 62. -4f- (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Iubite Ghica, îţi scriu pe scurt, căci vremea îmi lipseşte. B.ţr,-CESCU, la Ghica, A. 546. îi lipsea lucrul cel mai trebuincios, adecă focul, drăghici, r. 69. 2. (Despre persoane) A nu fi de faţă, a nu se găsi într-un loc la un anumit moment; a absenta. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are şi alte treburi. sadoveanu, b. 32. Grigore n-a lipsit, fireşte, de la marca serbare cum n-a lipsit nimeni, rebreanu, R. I 264. Era printre bunii şcolari şi nu lipsea de la clasă. vi,ahuţX, o. a. 96. Nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. AlyECSANDRl, T. 1I34.4. (întrebuinţat mai des la imperativ, uneori determinat prin « din ochii mei », « din faţa mea », « dinaintea mea », « de aici ») A se da la o parte, a pleca, a dispărea, a fugi. Lipseşte din ochii mei şi să nu te mai prind pe aici. dumiTriu, N. 48. Lipsiţi din faţa mea! a răcnit iar măria-sa Kira. sadoveanu, d. p. 111. Haiti! lipseşte dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa. creangă, o. a. 151. Lipsiţi amîndouă. .. Să nu vă mai văd. ai,ecsandri, T. i 363. 3. (Uneori construit cu dativul) A mai trebui ceva, a fi incomplet, a fi lipsă. Mai lipsesc cîteva scînduri la gard. cn Te dedeseră afară pentru nişte bani ce lipseau, ALEC-Sandri, T. i 381. <§> (Urmat de determinări introduse prin prep. « de o, conj. « (ca) să ») Lucru ce-i lipse de a veni în desăvîrşită mtdţămire, era că nu pute să bage înlăuntrul ogrăzii şi dobitoacile. drăghici, r. 100. «$> Expr. Puţin (sau un fir do păr) lipseşte (sau a lipsit) (ca) să (sau că) ... = cît pe-aci, aproape să. Ridicase securea să-l lovească; un fir de păr a lipsit că nu i-a despicat tidva. MIRONESCU, S. A. 59. îl socotiră nebun şi puţin a lipsit să-l închidă, negruzzi, s. 1 203. Puţin lipsi ca să îi pedepsească, gorjan, h. i 123. Asta (sau atîta) (îl) mai lipseşte, se zice în faţa unei surprize neplăcute. Â-i lipsi (cuiva) o doagă v. doagă. 4. (întrebuinţat mai ales în construcţii negative) A se da în lături (de Ia ceva), a ezita, a pregeta. Kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria. sadoveanu, z. c. 312. Dacă aflu, nu voi lipsi să vă comunic îndată, cara-GIAI/E, o. vii 161. .4- (Franţuzism învechit) A omite, a uita, a se sustrage (de la ceva). Am lipsi tuturor credinţelor noastre cerînd o asemenea măsură, odobescu, s. iii 347. Mai intîi, nu lipsesc a cerceta despre întregimea sănătăţii matale şi a copiilor, amîcsandri, T. i 133. II. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se dispensa de ceva, a se priva, a renunţa. Nu-mi mai trebuie să-i mai întîlnesc; mă lipsesc. sadoveanu, P. s. 30. Mă lipsesc de un aşa odor. ISI'I-RESCU, I,. 327. Să vă deprindeţi a vă lipsi de lucrul ce aţi iubi cît de mult. drăghici, r. 157. + T r a 11 z. (Urmat de obicei de determinări introduse prin prep. « de») A lua cuiva ceva necesar, a-1 face să nu mai aibă ceva, a-1 priva de ceva. Nu pot lipsi copiii de prezenţa mea. C. petrescu, c. v. 201. Moartea o lipsise şi de tatăl său. NEGruzzi, s. I 20. Nu mă lipsi de soru-ta. gorjan, h. IV 176. LIPSÎItE, lipsiri, s. f. (învechit) Faptul de a lipsi; lipsă, absenţă. Lipsirea mea va şterge genele tale — udate. B0-LINTINEANU, o. 205. Cît pentru lipsirea de respect cătră beizadele... am întrebat de aceste pîre. kogăi,niceanu, S. 119. LIPSÎT, -Ă, lipsiţi, -te, adj. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care este (sau a rămas) fără ceva, care nu mai dispune de ceva, nu are ceva. Aceste creste de piatră oricît de mare le-ar fi înălţimea şi singurătatea, nu sînt cu totul lipsite de viaţă, bogza, c. o. 23. Simţea... că limba literară nu putea fi nici dialectală, dar nici lipsită de seva pămîntidui. cXmnescu, E. 197. Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi legătură, vlahuţă, o. a. ii 100. Veniţi, dragi păsări, înapoi — Veniţi cu bine! De frunze şi de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiţi de voi. coşbuc, p. 1 90. <$* Lipsit (de mijloace) = care nu are cu ce să se întreţină, sărac. <ţ> Expr. A rămîno lipsit = a fi în pagubă, a se afla păgubit. Vra să zică aceşti neguţători străini au rămas lipsiţi? sadoveanu, d. p. 146. 2. (învechit) Care nu e întreg la minte, căruia îi lipseşte o doagă. Te furişăzipe sub gardurile oamenilor?... Şi faci sămne la ferestrele caselor? (Radu în parte): E lipsită! alecsandri, t. 1 357. (Substantivat) L-ai dat să-nveţe cartela un nebun şi lipsit? pann, p. V. II 8. LÎRĂ1, lire, s. f. 1. Instrument muzical cu coarde (de pişcat) folosit în antichitate pentru a acompania recitarea poemelor. V. harpă. Şi inima-mi bate De parcă-i o liră cu strune Sub mîini fermecate. ToirA, C. v. 45. începu Apolon a-şi înstruna^ lira şi cînta vreo două cîntece. ISPIRESCU, tj. 109. în zadar boltita liră, cea din şapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadenţel'e-i adună. EMINESCU, O. I 160. 2. Numele unei constelaţii. 3. F i g. Simbol al talentului poetic, al inspiraţiei poetice, al creaţiei poetice, al poeziei (lirice). Ei! lira mea, straşnică liră, Putea-vei tu oare... Sa cînţi cum se iviră... zorile roşii? beniuc, v. 120. Spune-mi, rogu-te, cum ţi se par progresele pe cari lira mea modestă le-a realizat. Caragiaxe, o. vil 50. Ah! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui? EMINESCU, o. i 105. Precum în vară dulci păsărele Sosesc voios... Veniţi aice cu-a voastre lire... O, juni poeţi! ai,ecsandri, p. ii 164. 4. îndoitură, în formă de liră (1), care permite dilatarea unei conducte pentru fluide fierbinţi. 5. Priză de curent în formă de liră (1), folosită la vehicule cu tracţiune electrică. V LIRĂ — 770 — LITERATOR LÎRĂ2, lire, s. f. (Urmat uneori de determinări care arată ţara unde a fost emisă moneda) Numele mai multor unităţi monetare întrebuinţate în diferite epoci în ţări diferite. Liră sterlină. Liră italiană. t=i Tot să-i fi rămas bătrtnului din atita zdruncin zece mii de lire turceşti. viAiruŢĂ, o. A. iii 66. Bani o mulţime şi fel de fel, unii cam ca galbănul, alţii ca lira otomană, slavici, o. i 335. — Variantă: (regional) rîlu (stancu, d. 381) s. f. LÎItIC, -A, lirici, -e, adj. 1. (Spre deosebire de epic şi dramatic) Care exprimă sentimentele şi emoţiile poetului în legătură cu realitatea. Gen liric, czj Se formau ca mărgăritare în fundul sufletului Iui, neasemănatele-i poezii lirice, sadoveanu, E. 132. Am citit cu multă plăcere poezioarele lirice cuprinse in scrisoarea d-voastre. ALECSAN-dri, S. 33. + F i g. Sentimental, emotiv, sensibil. îi păru că are nevoie de vorbe explicative şi de elanuri lirice, sadoveanu, z. c. 41. Să se ferească de coarda lirică. .caragiale, o. vii 292. 2. (Despre poeţi) Care scrie îndeosebi poezii lirice (1). Natura nu este pentru autorul «Păcatelor Tinere- lelor i ... un loc al reveriei solitare şi al amintirii . . . cum era pentru unii din poeţii lirici ai vremii, vianu, a. p. 47. Liricul nostru străbun Oraţiu. odobescu, s. iii 11. 3. Care se referă la muzica de operă. Opera de stat Si reconsiderarea vechiului repertoriu liric [titlu]. CONTEMPORANUL, s. Ii, 1950, nr. 178, 6. LÎRICĂ s. f. 1. Totalitatea producţiilor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. Lirica lui Eminescu. 2. Poezia lirică, genul poetic liric. Marea forţă educativă a liricii constă în faptul că cititorul nu vrea pjtr şi simplu să-l imite pe erou, să fie « aşa cum este acest eroii o, ci devine el însuşi acest erou. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 4/1. LERÎSM s. n. Conţinut liric; inspiraţie, ţinută lirică. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseţii în orice gen literar, ibrăileanu, s. 137. Nu înţeleg înverşunarea d-sale contra lirismului pasionat al poetului Cincinat. ANGHEL, pr. 151. Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte, mace-donski, o. i 109. LlSĂ, lise, s. f. Bară de lemn, de beton sau de oţel aşezată între stîlpii unei balustrade. LISfiZĂ, liseze, s. f. Maşină pentru spălat şi netezit panglici de lînă, după laminare. LlSTA, liste, s. f. Foaie, act (scris sau tipărit) care conţine o enumerare; înşirare într-o anumită ordine a unor persoane sau obiecte, a unor date etc. Listă de candidaţi. t=i îşi purta degetul scurt şi noduros pe-o listă cu mai multe nume. mihale, o. 418. Candida pe lista guvernului. C. PETRESCU, î. II 136. Mai veniră... — Nesfîrşită ar putea ca să ajungă Lista celor care intră, lista celor care ies. macedonski, o. i 84. ^ Listă electorală v. electoral. Listă de bucate sau de mîncare = însemnare a numelor felurilor de bucate care se servesc într-un restaurant. Să alergi într-un suflet la birtul din colţ... să ceri lista de mîncare. PAS, z. I 269. Listă neagră v. negru. LÎŞEŢĂ s. f. v. lişiţă. LişrpĂ, lişiţe, s. f. Pasăre de baltă avînd pene negre şi o pată albă între ochi (Fulica atra). O lişiţă se arătă, cu puii după dinsa, în partea cealaltă a. ochiului de apă, din trestii, sadoveanu, o. in 656. Lişiţele-ncep să strige Ca de mama focului. TOPÎR-ceanu, s. A. 64. Văzînd nişte lişiţe pe apă, zvîrrr 1 cu toporul într-insele. CREANGĂ, P. 46. — Variante: lişeţă (alexandrescu| m. 403), leşifă (odobescu, s. I 142) s. f. LÎŞTAI adv. (Popular, învechit) Chiar (ca), întocmai, aidoma, leit. Să te fereşti de omul roş, căci e liştai dracul în picioare. creangX, p. 263. LÎŞTEAV, -A, liştevi, -e, adj. (Popular).l. (Despre ape) Murdar, tulbure, mocirlos, mlăştinos, nămolos. Dinspre munţi pogoară o funie de apă lişteavă, nămăloasă, printre maluri mărunte. STancu, d. 205. 2. Brut, primitiv. Materia textilă ce conţine coaja teiului se vinde în comerţ sub două forme: crud, zis şi tei lişteav (netopit), şi... ca tei topit. ŞEZ. XVIII 158. LITANIE, litanii, s. f. 1. (în biserica catolică) Rugă— ciune de lungă durată, de obicei rostită alternativ de către preot şi credincioşi. (Poetic) Aud cîntind ţărîna adinei litanii line. LESNEA, a. 41. 2. F i g. înşiruire lungă de vorbe, monotonă, plictisitoare. Vechile litanii mincinoase care negau orice posibilitate de cunoaştere obiectivă, contemporanul, s. ii, 1949, nr. 164, 8/1. Moşul sau baba mai rămîn puţin cu mina întinsă şi-şi mai cîntă litania. PAS, Z. 1 51. LTTARGrA. s. f. Oxid al plumbului obţinut prin topirea şi încălzirea metalului în Ser; se întrebuinţează în ceramică pentru producerea smalţului, în vopselărie, în industria petrolului, în electrotehnică etc. LITERAL, -A, literali, -e, adj. întocmai.(cum e scris in text), cuvînt cu cuvînt, literă cu literă; textual. Traducere literală. Interpretare literală a unei legi. LITERALMENTE adv. în adevăratul- înţeles al cu-vîntului, în sens strict, exact; de tot, cu totul. Cărţile lui Puşkin sînt literalmente smulse din mîinile vînzătorilor din librării. STancu, u.r.s.s. 106. Ascultă literalmente fericită laudele care i se aduc lui Radu. camii, petrescu, t. ir 9. LITERAR, -Ă, literari, -e, adj. Care se referă Ia literatură, care are legătură cu literatura, corespunzător cerinţelor literaturii, în felul operelor de literatură. La Moscova şi~au început activitatea literară Belinski şi Dobroliubov. STancu, u.r.s.s. 10. întreaga sa critică: lingvistică, literară şi socială [NegruzziJ a concentrat-o în Muza de la Btirdujeni. ibrAi^EANU, sp. cr. 160. Povestea aceasta se tipări. .. mai mult ca să împle coloanele jurnalului, decît ca meritînd vreo însemnătate literară. negruzzi, S. i 94. Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naţionale, produs al unei continue prelucrări din partea scriitorilor, a publiciştilor, a oamenilor de ştiinţă etc., o sinteză a posibilităţilor de exprimare ale limbii întregului popor. Limba literară nu diferă prin nimic esenţial de vorbirea aşa-zisă populară, iordan, I/. R. 198. [Eminescu] constată că acei care au fost «unio-nişti » în politică au fost unionişti şi-n limbă, adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dialecte. iBRĂiLEANU, sp. cr. 166. LITER ARIZĂT, -Ă, literărizaţi, -te, adj. Căruia i s-a dat o înfăţişare literară. [Asachi] nu scrie nici vechea limbă literară bisericească... nici limba boierească, dar literarizată a lui Conachi. ibraileanu, sp. CR. 52. LITERAT, -A, literaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu probleme literare, om de litere. E foarte bine să ai noţiuni ştiinţifice chiar cînd eşti literat. SANDU-Ai/DEA, u. P. 246. [Alecsandri] introduce, fără nici un rost ’altul decît ca să-şi bată joc de literaţii netalentaţi, pe « tînărul poet» Acrostihescu. ibrĂileanu, sp. cr. 143. Mulţi literaţi romîni au făcut feluri de disertaţii asupra începutului şi a construcţiei limbii noastre, negruzzi, s. i 267. LITERATOR, -OARE, literatori, -oare, s. m. şi f. (învechit) Persoană care creează opere literare.; scriitor. Literatori romîni, oameni de spirit şi de gust, au făcut încercări spre a ne pune pe o cale bună. odobescu, s. i 32. Nişte simpli gramatici care nu au produs nimic în literatură literatură — 771 — LITOTĂ nu pot să stea faţă cu adevăraţii literatori. ai,Ecsandri, S. 50. Partea a patra, numită Telegraful Daciei, ne va ' da... relaţii de adunările învăţaţilor romtni, ştiri despre literatorii noştri, dacia eit. xii. LITERATURĂ, literaturi, s. £. 1. Creaţie artistică în care se reflectă realităţile vieţii cu ajutorul limbii; arta cuvîntului. Ne interesează literatura care face pe om mai eroic, mai generos. Sadoveantj, E. 41. Din aceste scrisori [ale-lui C. Negruzzi] putem cunoaşte ideile lui despre limbă şi literatură. ibrăiitEANU, SP. cr. 105. Fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul cel mai larg. ionescu-rion, C. 105. -ff- Expr. (Peiorativ) A îacc literatura, = a ocoli esenţialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei ţări, ale unui grup social etc. în preajma anului 1900, una din cele dintăi mari bucurii spirituale pe care le-am avut a fost contactul cu marea literatură rusească, devenită astăzi literatura clasică a popoarelor Uniunii Sovietice. sadoveantj, E. 182. «Legendele patriotice» vor rămîtie totdeauna in literatura naţională şi ele singure sint de ajuns să facă din Bolintineanu un poet neuitat. DEMETRESCU, o. 163. Literatura noastră făcu pas de uriaş şi astăzi se numără cu mînărie intre literaturile Europei. KOCţliyNTCEANU, s. A. 38. <> Literatură populară — creaţie artistică literară apărută în sînul poporului, care, transmisă pe cale orală, devine dintr-o operă individuală la origine o creaţie colectivă. Literatură cultă = creaţie literară a unor autori cunoscuţi, transmisă prin scris. [Mioriţa] se ridică prin arta ei fină şi prin simţămîntid ei pătrunzător aşa de sus, incit, cu drept cuvînt ne putem întreba dacă i se poate găsi păreche in alte literaturi populare şi dacă chiar literatura cultă, în infinitele-i variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşa de armonic şi de artistic. sadovEanu, E. 15. -f- Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu. Lucrări valoroase din literatura muzicală, contemporanui,, s. ii, 1951, nr. 223, 2/2. îşi procurase literatură de specialitate şi mi-a făcut o serie de observaţii extrem de juste, baranga, i. 160. -4* Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, (la un anumit subiect; bibliografie. LÎTERÂ, litere, s. f. ’1. Semn grafic în alfabetul unei limbi, corespunzînd în general unui sunet. V. slovă, buche. O masă murdară, al cărei lemn grunsuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice. EMINESCU, n. 38. De voiam să cetesc, doi ochi frumoşi se puneau dinaintea literelor, negruzzi, s. i 61. <0> Literă mare — majusculă. Literă ' mică = minusculă. + (Tipogr.) Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, repre-zentînd în relief o literă, o cifră, un semn de punctuaţie etc. Literă de afiş = caracter tipografic foarte mare, folosit pentru tipărirea afişelor. 2. F i g. (Adesea în opoziţie cu spirit) înţelesul strict, formai al unui text. Litera legii, a Vrei să te opreşti la litera planului, inchizînd astfel posibilităţile de dezvoltare şi de lărgire a activităţii noastre. mihai,E, o. 18. Să nu se facă abateri nici din litera, nici din spiritul donaţiunilor legale ce s-au făcut. ODOBESCU, S. II 39. <£> Expr. Literă ou literă = în întregime, pînă în cele mai mici amănunte, din fir în păr, întocmai, aidoma. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au prevăzut planurile încă tuturor tăinuite, c. PETRESCU, R. DR. 249. (Despre un tratat, o lege, un act etc.) A rămîne (sau a deveni) literă moartă = a nu mai avea valoare, a nu mai găsi aplicare. 3. (Numai la pl.) Studiul literaturii; literatură. întreprinsesem. .. a căuta în cercul literelor şi al artelor ' imagine vînătoreşti. ODOBESCU, S. HI 60. Alexandrescu şi-a dat dentisiunea [din armată] ca să se poată consacra cu totul literelor. GHICA, s. 662. <$> Om de litere = persoană care studiază literatura sau care compune opere literare. LITIAZA, litiaze, s. f. Boală caracterizată prin formare de nisip sau calculi în anumite organe (ficat, rinichi etc.). Litiază renală. — Pronunţat: - ti-a-. LITIERĂ, litiere, s. f. Lectică. — Pronunţat: -ti-e-. LITIGÁiNT, -Ă, litiganţi, -te, adj. (Jur.; numai în expr.) Parte litigantă = fiecare din părţile care se află în litigiu în faţa unui organ de jurisdicţie. LITIGIÓS, -OÂSĂ, litigioşi, -oase, adj. (Jur.) Care provoacă un litigiu, care este sau poate fi obiectul unui litigiu, care este supus unor discuţii în contradictoriu. — Pronunţat: -gi-os. LITÍGIU, litigii, s. n. (Jur.) Conflict puţind forma obiectul unui proces, ivit1 între persoane, instituţii sau state. V. controversă. — Pl. şi: (învechit) litigiuri (Giiica, s. 589). LlTIU s. n. Element chimic din familia metalelor alcaline de culoare argintie, moale şi foarte uşor, existent în natură numai sub formă de săruri în apa unor izvoare minerale, în tutun sau sfeclă şi utilizat în medicină, fotografie, electrotehnică etc. UTO GRAF, -Ă, litografi, -e, s. ni. şi f. Persoană care se ocupă cu litografia, meşter în litografie. LITOGRAFIA, litografíes, vb. I. T r a n z. A multiplica prin litografie. Începînd cu data de 1 aprilie 1954, manuscrisele pentru orice fel de lucrări ce se vor tipări, multiplica, litografia etc. vor fi prezentate în noua formă ortografică. COI,, hoî. disp. 1953, 1079. Studiile de cosmografie le făceam numai pe nişte foi litografiate, căci. . . ne lipseau sadele cu care să contemplăm macrocosmul, i. hote z, şc. 56. — Pronunţat: -fi-a. LITOGRAFIC, -A, litografici, -e, adj. Care se întrebuinţează în litografie, care ţine de litografie. Piatră litografică. LITOGRAFÍE, litografii, s. f. Metodă de multiplicare á textelor, desenelor, figurilor etc. prin utilizarea de negative imprimate sau desenate pe o piatră specială calcaroasă; atelier sau întreprindere unde se multiplică prin acest procedeu. Ţi-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, şi în care poţi să-ţi faci un mai frumos viitor. caragiai,e, o. ii 246. Desen sau tablou multiplicat prin această metodă. • Icoana s-a şters, iar in locul ei a rămas o litografie veche, murdărită de miinile multe prin care trec\ise. ARDEIVEANU, d. 50. în faţa lui, o litografie colorată înfăţişa o femeie minunat de frumoasă. D. zami'irescu, r, 21, LITOGRAFIARE s. f. Acţiunea de a litografia. — Pronunţat: -fi-e-, LITOFISĂŢ s. n. v. letopiseţ. LITORAL s. n. Regiune situată de-a lungul mării ; ţărmul mării. Dominaţia bizantină mai este menţinută numai in cîteva cetăţi întărite de pe litorahd dalmatin ( = dalmatic). rosetti, i. st. 15. LITOSFÉRA s. f. învelişul exterior pietros (format mai ales din silicaţi) al globului pamîntesc, constituind scoarţa pămîntului. LITOTA, litote, s. f. Figură de stil care constă în exprimarea unei idei prin negarea contrariului. Litota « nu trecu mult » pentru « trecu puţină vreme » este foarte des folosită in vorbirea curentă. LITRĂ — 772 — LIZIERĂ LÎTRA, litre, s. f. .Măsură de capacitate de aproximativ un sfert de litru; cantitatea de lichid corespunzătoare acestei unităţi de măsură. Iaca, ţi-avi adus o litră de rachiu de cel bun, de la Iordan. SADOVEANU, B. 49. Bea una după alta, două litre de bragă. CARAGIALE, o. ii 169. O litră de lapte dulce. TEODORESCU, p. P. 310. (Rar) Vas care are această capacitate. Reîncingîndu-şi ¡orturile verzi, ei clăteau • ocalele ¡i litrele coclite. MACE-donski,- o. iii 50. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra ¡i pentru o picătură se supără şi dă pe afară. caragiale, o. i 327. + Măsură, de greutate echivalînd în trecut cu aproximativ .320 grame, iar azi cu un sfert de kilogram. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă ingreuie cit un grosoman ce trage poate opt sute de litre, negruzzi, s. I 40. Cumpăr... mas-linile cu litra. ŞEZ. iii 160. LÎTItU, litri, s. m. Unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu volumul ocupat de o cantitate de apă cu masa de un kilogram la temperatura de plus patru grade Celsius şi la presiunea de 760 mm coloană de mercur; vas cu această capacitate; cantitatea de lichid dintr-un astfel de vas. Dintr-un litru intr-altul, se încinse un chef. BRÂESCU, v. A. 165. LITURGSHÎE, liturghii, s. f. Principala slujbă bisericească creştină, oficiată dimineaţa în special duminicile şi sărbătorile. Sluje§te cite trei liturghii pe zi. creangX, a. 78. Ieremia-vodă se afla în biserică, ascultînd liturghia, cind i se dete de ¡tire că oştile lui Răzvan se văd ¡i se apropie de oştirile ţării. BXLCESCU, O. I 342. Pînă-ipopa-n liturghie Preoteasa bea rachie. jarnîe-bîrseanu, d. 469. •$> E x p r. (în biserica ortodoxă) A da (o) liturghie = a aduce preotului la altar o ofrandă spre a pomeni în cursul acestei slujbe pe persoanele (în viaţă sau decedate) din familie. Pe la schituri, sehăstrii A dat multe liturghii. NEGRUZZI, S. I 188. — Variantă: leturgliio (sadoveanu, o. vii 60) s. f. LITUR GHIÎjlî, liturghiere, s. n. Carte cuprinzînd rînduiala slujbei liturghiei. Prima carte tipărită la noi este liturghierul slavon al lui Macarie, la 1508. — Pronunţat: -ghi-er. LITURGIC, -Ă, liturgici, -e, adj. Care se referă la slujba liturghiei. Cintece liturgice, a Exemplare învechite de opere liturgice ¡i teologice, odobescu, s. I 333. LITURGICĂ s. f. Ramură a teologiei care se ocupă cu istoria, formele şi interpretarea cultului creştin. LÎŢĂ1 s. f. v. leliţă. LÎŢA2 s. f. Şuviţă de fire subţiri de metal înfăşurate împreună în acelaşi sens pentru a forma un conductor electric. LIŢCĂIE s. f. v. lăscnic. LIULE s. f. v. lulea. LIVADA, livezi, s. f. 1. Plantaţie de pomi, de arbori fructiferi. îmi întorsei ochii spre livadă, spre şirul perilor încărcaţi de rod. c. petrescu, s. 178. La nucii din livezi m-am dus, Să văd ce e prin vale. coşbuc, P. II 215. Situa-ţiunea Cotnarului încungiurat de vii, livezi ¡i păduri făcea îneîntătoare vilegiatura, negruzzi, s. I 106. 2. întindere de pămînt (uneori în apropierea gospodăriei) pe care de obicei creşte iarbă pentru cosit sau pentru păşunat. V. pajişte. Livezi îneîntătoare pe care s-au sfărîmat fi au căzut, in chip de flori, mii de curcubee. galaction, o. I 344. Cu brine de aur e bolta încinsă Şi iarba livezilor cîntă. coga, c. p. 84. Cît mac e prin livezi, Atîţia ani la miri urez. coşbuc, p. i 59. — Variantă: livide (ispirescu, i,. 318, popescu, b. n 18) s. f. LIVĂN, livani, s. m. Arbore care produce tămîia (Boswellia serrata). Făcu şi un schiptru de lemn de livan. corjan, H. I 47. Frunză verde de livan. ŞEZ. xx 129. LIVĂNŢÎCĂ s. f. v. levănţică. LIYÎDE s. f. v. livadă. LIVID, -Ă, livizi, -de, adj. (Mai ales despre faţa omului) Vînăt, învineţit (din cauza unei emoţii, a oboselii, a bolii, a morţii). Figurile noastre aveau o înfăţişare lividă. C. PETRESCU, s. 238. Lividă era guşa curcanului, ca şi cum un început de gangrena ar fi pus stă-pînire pe dînsa. ANGHEi,, pr. 94. Livid la faţă, desfigurat, cu hainele rupte, se zbătea între patru gardişti. vi(ahuţă, o. A. 472. LlVlDITĂTE s. f. Stare, înfăţişare a ceea ce este livid. Lividitate cadaverică. LIVRĂ, livrez, vb. I. T r a n z. A preda, a furniza, a pune la dispoziţie o marfă (în baza unei înţelegeri prealabile). Uniunea Sovietică livrează ţărilor de democraţie populară utilaj pentru zeci de întreprinderi, uzine, centrale electrice, combinate industriale întregi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2576. Societatea tramvaielor ne întreabă dacă-i putem livra. .. o tonă de nituri. CAMII, PETRESCU, u. N. 59. L1YRĂBIL, -Ă, livrabili, -e, adj. Care se poate vinde, preda, furniza imediat sau la un termen convenit. Mărfuri livrabile. LIVRĂRE, livrări, s. f. Acţiunea de a livra (mărfuri) şi rezultatul ei; predare, furnizare. Ce se va alege din contracte, din livrări? VORNIC, P. 159. LÎVRĂ, livre, s. f. 1. Unitate de măsură pentru greutăţi, de aproximativ 1 /2 kg (variind după epoci, ţări şi regiuni), care se întrebuinţa şi la noi în trecut, îndeosebi pentru aprecierea cantităţii cerealelor şi a produselor agricole. 2. Veche monedă franceză. LIVREĂ, livrele, s. f. Haină de uniformă, împodobită de obicei cu galoane şi fireturi, purtată în trecut de lacheii, portarii, uşierii, vizitiii etc. autorităţilor sau ai bogătaşilor şi demnitarilor. Trecu un echipaj demodat... cu valet în livrea şi cu o doamnă bătrînă în costum anacronic. c. PETRESCU, c. v. 76. Cîţiva birjari rătăciţi stringeau burdufurile de la trăsuri, cu colţurile livrelei lor muscăleşti prinse în brîu. I). zami-'irkscu, r. 36. laşul cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite... acum se zbuciuma, russo, s. 29. LIVIIÎSC, -A, livreşti, adj. Care se bazează numai pe cele citite în cărţi, pe teorie (nu pe experienţa vieţii, nu pe practică). Generaţia dumneavoastră era livrescă. Nu-şi scotea nasul din cărţi şi din pricina cărţilor nu vedea şi nu trăia viaţa. c. PETRESCU, î. ii 220. -f (Despre cuvinte) Care se înţîlnesc numai în cărţi. LIYMÎT, livrete, s. n. (Mai ales în e x p r.) Livret militar — act, document, în formă de carnet, eliberat de autorităţile militare fiecărui cetăţean care a satisfăcut legea recrutării şi cuprinzînd date privitoare la situaţia militară. LIZÎBIL, -Ă, lizibili, -e, adj. (Franţuzism) Care poate fi citit' (uşor) ; citeţ. LIZIÎRĂ, li ziere, s. f. 1. Margine, parte mărginaşă (mai ales a unei păduri). Dinspre liziera de salcimi, noaptea gemu într-o extraordinară • explozie, camilar, n. I 426. 2. Fîşie de ţesătură de altă culoare, aplicată ca garnitură la marginea unui veşmînt. — Pronunţat: -zi-e-. LÎNĂ — 773 — LOBDĂ LÎNĂ, (1 rar) lini şi line, (2) linuri, s. f. I. 1. Părul lung şi moale care acoperă corpul ovinelor şi care se prelucrează de către om; părul obţinut după prelucrare, transformat în fire şi folosit la ţesut şi la împletit. Ia uite, cită lină am mai scărmănat, mamă Catrino! bujor, S. 33. Lingă prispă torcea o fată frumoasă... dintr-un fuior de o lină ca argintul. EMINESCU, n. 8. Măicuţă bătrină Cu briul de lină, Din ochi lăcrimind, Pe cimpi alergind. alecsandri, p. p. 2. -0*Fig. Claca de nouri (fi scarmănă linele. LESNEa, a, 21. ^ Loc. adj. (Despre o ţesătură) Lînă-n lînă = care are şi urzeala şi bătătura din lînă curată, care este de calitate garantată; f i g. (despre alte lucruri) foarte bun, veritabil, autentic. + Cantitatea de lînă tunsă o dată de pe o oaie. Mielul. .. se făcuse mare. Acum ii aduse două line. ISPIRESCU, i,. 209. Harnică-i nevasta mea... Că-ntr-o lună toarce-o lînă. jarnîk-iîîrseantj, d. 457. 2. (La pl.) Varietăţi de lînă (1). Linuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere. CREANGX, a. 96. Fire de lînă (1) toarse special, pentru a servi la brodat; lînică. Mîinile albe, cu degete fine petreceau pe pinzături acid cu linuri colorate. SADOVEANU, o. i 265. O cămaşă de pînză ţărănească____înflorită pe poale cu trandafiri lucra fi cu mina din linuri ca focul, macedonski, o. in 134. 3. (în expr. ) Lînă de lemn = produs obţinut prin tăierea unor lemne în fîşii subţiri, folosit la fabricarea plăcilor uşoare de construcţie, ca material izolant sau de ambalaj etc. Lînă vegetală v. vegetal. II. (Bot.) Compus: lîna-broaştei = mătasea-broaştei, v. m ă t a s e. LÎNĂKlCĂ s. f. (Bot.) Bumbăcariţă. LÎNĂRÎE, Uitării, s. f. Filatură de lînă; (azi rar) prăvălie în care se vinde lînă; mărfuri de lînă; îmbrăcăminte făcută din lînă. LÎjYĂRÎŢĂ s. f. (Bot.) Bumbăcariţă. LÎNCED, -Ă, lîncezi, -de, adj. Slăbit de boală, sleit de puteri, lipsit de vigoare sau de energie. O mamă lingă prunca tînjitoare A-ntors doi lîncezi ochi cu-amărăciune, Ca două plîngeri înspre soare-apune. TOMA, c. V. 69. Doarme, dar rece-i tot ca gheaţa Şi parcă-n pieptu-î lînced de mult s-a stins viaţa, coşbuc, p. rr 187. <$- F i g. Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales intre toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lîncedă şi convenţională a epocii. SADOVEANU, E. 75. Acea lîncedă ", searbădă monotonie a unora din cîntecele nemţeşti. ODOBESCU, s. ra 100. LÎNCEZEĂLĂ s. f. Stare de moleşeală trupească şi sufletească, sleire de puteri; stare de inacţiune, toropeală, lîncezire. Tu nu lupţi cu oamenii pentru a-i scoate din lîncezeală, ci ca să te pui bine cu dînşii. Căiajg.Xru, o. P. 461. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cînd ar fi fost butucite. Se miră de astă lîncezeală. ISI’IRESCU, L. 35. LÎNCEZÎ, lince zesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre persoane) A fi într-o stare de slăbiciune sau de moleşeală, a sta în apatie, în inactivitate; (despre acţiuni, activităţi etc.) a stagna. Mulţi secidi lincezit-am sub a pieirii ceaţă. ai.I'CSANDri, p. iii 567. F i g. Cunoşti acea cîmpie... unde avîntid moare Sau jalnic lincezeşte? macedonski, o. i 130. LÎNCEZÎRE s. f. Faptul de a lîncezi; moleşeală, stagnare. Linia economiei capitalismului înseamnă lince-zirca forţelor de producţic. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. LÎNCEZÎU, -ÎE, lîncezii, adj. (Rar) Lînced. Maică-sa grăia: Ficuleana (= fiica) mea, Ce poate să fie De stai lincezie? teodorescu, p. p. 661. LÎNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanţial de loc) în preajma unei persoane sau a unui lucru, în apropiere (aproape, alături) de... Lingă el s-a oprit o ■ maşină cu roatele de gumă şi cu geamuri de cleştar, c. PETRESCU, s. 47. Ia şezi colea, zise aceasta arătînd lui Vrînceanu un scaun lingă fotoliul imens, hogaş, dr. ii 137. Un moş cu umblet lin Şi-o copiliţă S-au oprit Sub tei, lingă străin. coşbuc, P. I 228. Acolo, lingă izvoară, iarba pare de omăt. eminescu, o. I 85. + (în compunere cu prep. «de») Din preajma, din apropierea. Nucii bătrini de lingă şură ţin umbră. REBREANU, I. 11. De ce m-aţi dus de lingă voi, De ce m-aţi dus de-acasă? GOGA, p. 32. De ce te-ai dus de lingă mine? TOPÎRCEANU, m. 3. -f- (în compunere cu prep. « pe ») Prin apropierea ... prin preajma..., prin jurul_______ de-a lungul... Am trecut... absent pe Ungă nevasta mea. CAMil, PETRESCU, u. N. 135. Pocnind din bici pe lingă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. coşbuc, p. I 93. Pe Ungă plopii fără soţ, Adesea am trecut. eminescu, o. i 191. 2. (în compunere cu prep. «pe t>, introduce un complement indirect) La (cineva). Fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lingă spin, să deie voie lui Harap-Alb ca să le slujească şi el la masă. creanga, o. a. 242. 3. (în compunere cu prep. «pe», introduce un complement circumstanţial de mod) Alături de..., faţă de. .., în comparaţie cu. .. Elefantul ţi se părea purece pe lingă acest cucoş. CREangX, p. 68. 4. (în compunere cu prep. « pe s, indică o asociere, o acumulare) Deosebit de..., în afară de..., în plus. Pe lingă cărţi, cumpărase şi reviste. «$> L o c. conj. Pe lingă că = în afară de faptul că... LÎNGOÂRE s. f. v. lingoare. LtNÎCĂ s. f. 1. Diminutiv al lui lînă (I 1). 2. (Cu sens colectiv) Fire subţiri de lînă de diferite culori, care servesc la brodat. LÎNtiS, -OĂSĂ, linoşi, -oase, adj. (Rar, despre animale) Cu lînă' multă, bogată. O mioriţă linoasă. ODOBESCU, S. i 215. Fig. Spre miazănoapte dăinuie mereu nişte încălecări de nori grei ca nişte culmi lînoase, negre. CAMii, PETRESCU, o. I 292. LOAIĂL, -Ă adj. v. loial. LOĂTItĂ, loatre, s. f. (învechit şi popular) Hoaţă, tîlhăroaică. (Glumeţ) Te cunoşti, minăro, cunoşti. Te cunoşti pe ochişori Că eşti loatră de feciori, jarnîk-bîr-seanu, d. 249. LOĂZĂ, loaze, s. f. (Regional) Om de nimic, netrebnic, secătură. O loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale. SLAVICI, o. I 162. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei! caragiale, o. ii 286. ' LOB, lobi, s. m. 1. Parte proeminentă a unui organ (creier, ficat etc.), despărţită de rest prin cute adînci. Lob hepatic, a Lobul frontal se găseşte in partea anterioară a emisferelor cerebrale, anatomia 203. -4- Partea inferioară (rotunjită, moale şi cărnoasă) a urechii. Obrazu-i era ras, afară de două fişii înguste de păr castaniu sub lobii urechilor. SADOVEANU, a. h. 6. 2. Fiecare din părţile ieşite în afară ale unei frunze, ale unei jîetale sau ale unei sepale, care are crestături adînci pe margine. La frunze, lobii sînt dispuşi penat sau palmat. cj în stingă o uşă lucrată, de stejar, cu o mică lucarnă de privit intrarea, în dreapta, pe lobul sting al trifoiului, pieziş, o fereastră mare. CAMIL PETRESCU, T. u 223. LOBAT, -Ă, lobaţi, -te, adj. Care prezintă lobi; alcătuit din lobi. Păpădia are frunza lobată. LOBDĂ, lobde, s. f. (Regional) Bucată de lemn lungă de 1-2 m despicată cu toporul dintr-un trunchi de LOBODĂ — 774 — LOC copac; scîndură groasă făcută din despicătura unui trunchi şi cioplită numai cu securca. Boierul întoarse calul ¡i izbi pe om spre roatele carului şi spre lobdele încărcate. SADOVEANU, o. ni 448. — Variantă: lodbă (creangă, a. 82) s. f. LOBODĂ, (rar) lobode, s. f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee anuale, dintre care una, cu frunzele comestibile, este cultivată (Atriplex). Lăsa pruncilor o oală de fiertură cu lobodă. CA’nr.AK, N. i 214. Lobodele şi buruienile crescuse mari în tufe negrc-verzi. EMINESCU, N. 37. Foaie verde lobodă. . . Gura lumi-i slobodă. TEODORESCU, r. P. 319. (Personificat) Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode. TOPÎR-ceanu, b. 50. E x p r. A so plimba ca vodă prin lobodă = a umbla fără grijă (şi dîndu-şi aere). I0BTÎL, lobuli, s. m. Lob mic. Grupele de celule hepatice care alcătuiesc lobulii hepatici, anatomia 103. LOC, locuri, s. n. I. 1. Porţiune determinată în spaţiu. S-au depărtat mult de locul luptei. Sahia, n. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrşit stetea acum. Coşbuc, p. i 227. îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, i,. 35. ^ Loc. a d v. Dc pe loc — stînd, fără a se mişca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc ? sahia, N. 104. T)ln loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. creangX, p. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRi, p. ii 13. în loc'— a) pe aceeaşi bucată de pămînt. Se izbeşte de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta şi se învîrteşte în loc. davidoglu, m. 21. S-a-ntors în loc şi a voit să plece. caraGiaxe, i\ 96. Caii-n neastbnpăr frămîntă-n loc pămîntul. alecsandri, p. iii 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», << a se opri») încetînd mişcarea intr-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumuseţile cîmpului. ISPIRESCU, 1>. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele chitind in urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atitea minunăţii, caragiale, o. iii 72. (E x p r.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înţelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz.. . Retează captă lui Cobuz Şi-n loc ne curmă jocul, alecsandrj, p. iii 439. La loc = (local şi modal) acolo (şi aşa) unde (şi cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului şi băgă în el călimara tun. închise la loc şi în urmă rămase in picioare, sahia, n. 77. Fata Împăratului-Roş, în vălmăşagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. creangă, p. 278. Copiliţă, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune., jarnîk-bîrseanu, d. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la Ioc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoţie sau de spaimă. încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. Atunci ii mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-1 repezi. (Mii.) La Ioc comanda (sau — în comenzi de gimnastică — mişcarea), se spune cînd se anulează o comandă greşit dată (sau o mişcare greşit făcută, revenindu-se la poziţia de pornire). La uil loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Şi de încins un foc. deşliu, g. 10. îmblă şi ei mai cîte mulţi la un loc. creangX, p. 121. Cînii latră la un loc. alecsandîu, p.' ui 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăţi rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinţi?... Să rămîie pe loc? creangă, p. 89. (Expr.) A sta pc loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mişca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu, akecsandri, p. i 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieşirea din poziţia de exerciţiu a soldatului şi adoptarea unei poziţii mai libere fără a părăsi locul pe care-1 ocupă în formaţia respectivă; b) pe aceeaşi bucată de pămînt. Flăcăii... ţopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12;. c).. (tem- poral) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, p. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, x,. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. creangX, p. 251. (Regional) Dc loc = imediat. Pînă într-un Ioc (sau Ia un Ioc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un' moment. în (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. conaciu, p. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace şi încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblind din loc în loc, m-am rătăcit. creangX, p. 288. Povestesc. .. cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc . în loc. odobescu, s. iii 17; b) din distanţă în distanţă, ici şi colo. Pc unc(le) locuri = ici şi colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGX, A. 30. Din capul locului v. cap. <$• Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. 1 r a. A-şi aila locul = a se aciua undeva, a se stabili. 4. uu-şi mai alia (sau. găsi sau anu-lţinc, a nu-1 mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniştit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-şi mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. bassarabescu, v. 40. Supărat, nu-şi afla acuma loc. sbiEra, p. 258. începu a sălta şi a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, u. 110. Nu mă ţine locul de bucurie.. . îmi vine tot să cînt şi să joc. alecsandri, T. 272. A nu mai avea loc dc cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuieşte neajunsuri. A Sta (sau a SC (inc, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemişcare. Nu e bine cînd stai locului. creangX, p. 241. Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămînem. EMNESCU, o. I 124. Tătari stind locului Şi frigind un miel furat, alecsandri, t. in 414. A sta la un loc = a sta liniştit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buţile] din loc, ea nu va şti şi va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la faţa locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la faţa locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeţ) Cocostîrci, pe catalige, Vin la faţa locului. îopîrceanu, b. 47. O palmă dc loc = o distanţă mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamţ la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. creangX, a. 116. <$- Loc sigur=loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găseşte în siguranţă. O am pusă acasă la păstrare. . . dar ştii, la loc sigur. CARAGiAi.K, o. I 167. Loc geometric v. geometric.^ Bucată de pămînt; porţiune de teren delimitată, avînd o anumită destinaţie, (în special) pămînt cultivabil, proprietate . agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. stancu, D. 89. Locu-i bun, moşia-mi place. şez. i 235. Dragi-mi sînt boii şi locul. JARnîk-bîrseanu, d. 438. •$> Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraş) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăţi de pămînt într-un cimitir; mormînt. 4- Ţinut, regiune; p. e x t. ţară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aş duce niciodată, coşbuc, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în ţara de unde a plecat. bomniinEanu, o. 4. Clima acestui loc rut este mai călduroasă decît a noastră. GOI.ESCU, î. 158. + Punct oarecare dintr-o regiune, aşezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează, iordan, N. i,. iir._ (Uneori determinat prin «de naştere») Regiunea, ţara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, o b î r ş i e. (Mai ales în e x p r.) (A Ii) dc loc sau din partea locului = (a fi) născut în. ¡ ., originar din... ; p. e x t. autohton. Ea-i de loc din părţile deschise de la Prut şi-acolo lumea-i altfel, intre holde şi-n soare. SADO-veanu, b. 36. Noi sîntem de loc din Bucureşti, sevas- LOC — 775 — LOCALIZARE Tos, N. 112. Numai armăsari şi iepe sint primiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decît de loc. negruzzi, s. I 36. Dc locul lui (sau fii) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANC.X, p. 114. + (Rar) Pericadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme, eminescu, n. 53. 2. (Mai ales articulat) Spaţiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine şi să ascundă cheia la locul ci. REBReanu, k. x 243. Aci e locul de întilnire a trei buni camarazi şi prieteni. CARAGIAI.E, o. li 227. Vezi tu buţile aste două? Vna-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locid alteia. EuriNESCU, N. 10. <$- E x p r. A lua Ioc = a se aşeza (II). Intră în sală şi luă loc între ceilalţi, a Vă rog să luaţi loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. demetrius, C. 27. A-şifaco loc = a da Ia o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-şi croi un drum. Stroie îşi făcea loc, cu trupul lui mare. sadoveanu, o. vii 94. Iar eu, făctndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt, negruzzi, s. I 38. A face loc = a se da Ia o parte, a se feri ca să se ajeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zimbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, e. 384. îi făcu loc pe poartă, bujor, s. 71. Se aşeză în căruţă făcînd loc şi lui Dumitru, contemporanul, iii 653. (A îi) la locul lui = (a fi) aşa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea) ; cu tost, cu chibzuială, potrivit. Cind da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGA, p. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. alexandrescu, p. 139. Vorbeşte... la locu lui. şez. ii 72. A ţine loc dc ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcţia de... Anunţul fine loc de invitaţie. t=j Gîtul unui clondiri ce ţinea loc de sfeşnic. EMINESCU, N. 41. + Loc de muncă (sau de producţie) — clădirea, maşina etc. sau întreprinderea ori instituţia în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al 111-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizaţiile de partid să • fie constituite pe baza locului de producţie, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. i,ui>TA DE ci.asX, 1953, ■ nr. 8, 94. 8. Pasaj într-o scriere; publicaţie (revistă, volum) .unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte . la locul citat. Loc comun v. c o m u n. II. 1. Slujbă în care funcţionează cineva; serviciu, post, funcţie. Locul in uzină nu şi l-a mai reluat. SAHIA, n. 35. Grăbit. . . îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEE-IOSIF, C. M. 11.10. Mai sînt încă şapte ministere; or să se mai ivească locuri. caragiai,e, o. ii 244. 2. Situaţie, poziţie (ocupată de cineva). ^Espr, (A SC pune) în locul cuiva = (a-şi imagina, a-şi închipui că este) în situatia altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte ?. .. Pun'te Un moment în locul meu! TopîrcEanu, m. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. -ţ>Expr. A da loc Ia.. . = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenţia a dat loc la discuţii înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. fetrescu, s. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului rontînesc a fost. caragiaeE, o. iii 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. în acelea vremi a avut loc întimplarea. RETEGAnul, p. i 11. JV. (în loc. a d v.) Dc loc = nicidecum, de fel. Era mişel? — Ba nu. de loc. COŞBUC, r. I 229. Făr-a-nceta de loc, Păşesc tot înainte sub viscolul de foc. alecsandri, p. în 222. Dă loc nu mai aştepta, jarnîk-bîrseanu, d. 496. (Repetat spre n accentua negaţia) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ispi-rescu, t. 231, în loc do... sau (loc. prep.) în locul.. ., arată o înlocuire, o substituire. O beşică-n • loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. eminescu, o. I 84. Primăvara cu lăcrămioare în locul ternii vine zîmbind. AEECSANDRI, P. li 79. în locul fericirii capătă pizmă. negruzzi, s. I 56. <ţ> Loc. con j. în loc să... (sau dc a...), arată raportul adversativ, de opoziţie între două propoziţii. în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, I,. 296. în loc să iasă la drum, dă de un heleşteu. creangă, p. 46. LOCAL1, localuri, s. n. 1. Clădire, grup de încăperi (ocupate, de obicei, de o întreprindere sau de o instituţie). Cînd s-a înfiitiţat aici şcoala satului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit, rebreanu, i. 83. 2. Restaurant, birt, bodegă. Ofiţerii se răriseră pe trotuarul Căii Victoriei şi prin localuri, pas, z. iv 37. Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte, c. petrescu, î. i 5. Localul de noapte a lui Gherase era amenajat ca să servească toate categoriile de muşterii. barT, E. 193. LOCAL2, -Ă, locali, -e, adj. Care ţine de un anumit loc, particular şi caracteristic pentru un anumit loc, propriu unui anumit loc; dintr-o anumită regiune; din partea locului, din localitate. Devierea spre naţionalismul local îşi găseşte expresia în exagerarea particularităţilor locale, în tendinţa de a camufla contradicţiile de clasă înlăuntrul propriei naţiuni, in tendinţa de a se depărta de la calea comună a construirii socialismului. contemporanul, S. îl, 1952, nr. 299, 5/3. în canonul 88 al sinodului local din Cartagena se hotărăşte lămurit că un călugăr nu poate sta egumen într-o mănăstire unde este străin şi venetic. odobescu, S. Ii 32. Culoare locală v. culoare. Autorităţi locale — autorităţi care exercită funcţii administrative pe un teritoriu delimitat, potrivit împărţirii teritoriale a statului. Resurse locale — resurse ale unei întreprinderi provenind de pe teritoriul pe care se află. Tratament local — tratament aplicat pe locul bolnav. Anestezie locală = anesteziere numai a acelei părţi a corpului care trebuie supusă unei intervenţii chirurgicale sau unui tratament medical. LOCALITATE, localităţi, s. f. Aşezare omenească (oraş, sat, comună etc.). [Roşia-Montana] e o localitate înconjurată de munţi, bocza, ţ. 55. Din parte-mi voi îndeplini cu cea mai mare plăcere datoria... de a însemna pe harta ţării toate localităţile interesante sub raportul istoric, odobescu, s. ii 159. <$» Loc. adj. Din localitate = local2. Ziarul din localitate, a La teatrul din localitate asistăm'la un festival Puşkin. STANCU, u.r.S.S. 154. LOCALIZA, localizez, vb. I.Ţranz. 1. A limita, a restrînge la un anumit spaţiu. Incendiul a fost localizat. •§> Refl. Sub tnnplă i se localiza mai adesea durerea de ' cap. vtAHUŢX, o. A. iii 195. 2. A determina locul unui obiect, al unui fapt, al unei acţiuni, al unei stări etc. Boală greu de localizat. 3. (Mai ales cu privire Ia creaţii literare străine, în special dramatice) A da un caracter Iocî.1, a adapta la condiţiile specifice, istorice, sociale, culturalo, ale unui moment sau ale unei regiuni, ale unei ţări etc. Trcducind, prelucrînd, uneori localizînd, reprezentaţiile începură. NEGRUZZI, S. I 343. LOCALIZARE, localizări, s. f. Acţiunea de a localiza şi rezultatul ei. 1. Fixare între anumite limite; limitare. Localizarea incendiului, □ Credem, in ce ne priveşte, că dacă se susţine că localizările nervilor sint difuze... se poate susţine acelaşi lucru şi pentru rădăcini, pentru că, la fel cu unii nervi, ele emană din mai multe grupuri celulare, farhon, o. A. I 84. <$> Localizări cerebrale = legarea diverselor procese psihice de anumite regiuni.(şi de.anumite grupări de celule) ale scoarţei cerebrale. + Determinare în spaţiu sau în timp a unui fapt, a unei acţiuni etc. LOCALIZATOR — 776 — LOCOTRACTOR 2. Adaptare a unei opere literare (mai ales a unei piese de teatru) străine la specificul unei ţări, unei localităţi. O bună localizare e aproape tot aşa de grea ca şi o lucrare originală. caragialE, o. ni 225. Să ofere premii la cele mai bune traducţiuni şi localizări ale publicafiunilor alese, odobescu, s. ii 75. LOCALIZATĂ, -OĂRE, focalizatori, -oare, adj. (Rar) Care localizează, care adaptează. V. localiza (ii). Localizatorul... pune în gura unui tip graiul ardelean şarjat, ridiculizat. ebrXilEanu, sp. cr. 163. LOCALNIC, -Ă, localnici, -e, s. m. şi f. Persoană din localitate; băştinaş. Localnicii... au venit înarmaţi, cami-Lar, N. i 235. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri. negruzzi, s. I 318. (Adjectival) Acel musafir să nu fie localnic din Bagdad. CaragialE, o. m 62. LOCANDA s. f. v. locantă. LOCĂNTĂ, locante, s.’ f. (învechit) Ospătărie, birt (care are şi odăi de închiriat) ; han. La una din locante îl văd pe nenea Alviţă. sTancu, D. 408. Nu era rău... nici in locantele din Cluj. pas, z. iv 145. Cei vreo doi sor-coveţi ce mai rămăseseră teferi din Tîrgul Cucului curînd s ■ topiră şi ei la locanta lui Borş. hogaş, dr. ii 48. — PI. şi: locănţi (contemporanul, Vj 200). — Variantă : locandă (bolintineanu, o. 275) s. f. LOCĂŞ, locaşuri, s. n. 1. Loc în care cineva îşi are adăpostul sau locuinţa; încăpere, aşezare, casă. Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, o. i 83. întrebe pe un vierme ce naşte într-o floare De-i pasă dacă planta, plăpînd locaş al său, E verde şi frumoasă sau veştejeşte, moare Sub dintele lui rău? BOLINTINEANU, o. 192. La fagul Mihului, Locaşul voinicului. alecsandri, p. p. 208. (Bis.) Locaş sfînt = clădire dedicată cultului; biserică, mănăstire. Eu m-oi face Un mic dăscălaş La cel sfînt locaş, alecsandri, p. p. 9. 2. Spaţiu lăsat liber într-o piesă sau într-un sistem tehnic pentru a fi ocupat de altă piesă sau de alt sistem tehnic. Şanţurile dintr-un piston formează locaşurile ■ seg-menţilor. — Variantă: lăcâş (GOGA, C. p. 69, vlahuţX, o. A. 51, alecsandri, p. i 198, alexĂndrescu, p. 134) s. n. LOCATĂR, -Ă, locatari, .-e, s. m. şi f. Persoană care locuieşte într-o casă, în special chiriaş. Uneori întîlnea un locatar de la alt etaj. C. petrescu, C. v. 41. LOCATIV1, locative, s. n. (Gram.) Caz al declinării în unele limbi, care arată locul unde -Se află un lucru sau o fiinţă, sau în care se petrece o acţiune. Locativul răspunde la întrebarea « unde », « în ce loc ». LOCATÎV2, -Ă, locativi, -e, adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. Direcţia de gospodărie locativă a Sfatului popular al Capitalei. Valoare locativă = valoarea 'unui imobil sau apartament exprimată prin venitul pe care poate să-l aducă în cazul închirierii lui. Spaţiu locativ = ansamblul încăperilor locuite de cineva sau destinate pentru a fi locuite. LOCĂŢIE, locaţii, s. f. Luare în folosinţă, angajare pentru un timp determinat în anumite condiţii; închiriere. Chirie plătită pentru un lucru luat în folosinţă. — Variantă: locaţiuno (pronunţat -ţi-u-) s. f. LOCATItjXE s. f. v. locaţie. LOCA s. f. Boală care atacă larvele albinelor. Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi Sfaturile populare sînt obligate să ia măsuri pentru combaterea bolilor la albine şi să acorde o deosebită atenţie lichidării «locei», SCÎNTEIA, 1953, m. 2859. LOCMĂ, locmale, s. f. (învechit) 1. Mîncare gustoasă, după care îţi «lasă gura apă i*. Ce dulceţi bune făcea l Ce locmale, Baclavale, alecsandri, T. j 44. 2. Chilipir, cîştig, îndestulare. Nu te amăgi că sînt pentru tine aceste fericiri... ! Nu este de nasul tău această locma. gorjan, h. iv 92. LOCO adv. (Privitor la destinaţia unei scrisori, a unui colet etc.) în localitatea în care se află expeditorul. Tovarăşului Ionescu... Loco. + (în legătură cu mărfuri, precedînd un substantiv ca determinare locală) La locul de producţie sau la un punct fix de transport. Loco producător, ca Află astfel preţul diferitelor calităţi de seînduri, la Galaţi şi loco gară. c. petrescu, î. II 199. L0C0M0BÎL, -A, locomobili, -e, adj. (Despre maşini) Care poate fi deplasat la locul de utilizare, avînd roţi, sanie etc. LOCOMOIjÎLĂ, locomobilc, s. f. Maşină de forţă care poate fi deplasată prin remorcare şi care serveştâ Ia punerea în mişcare a altor maşini (mai ales agricole). Lanurile nesfîrşite şi locomobila neagră, batozele, mulţimea de oameni şi căruţele mari cu cîte trei cai. Ştii dumneata cum sînt fermele în Dobrogea. dumitriu, n. 267. Departe, abia se zăreau batozele, fumul locomobilelor, sece-rătorile veneau puternice, camilar, tem. 143. Busuioc avea o locomobilă uşurică şi ieftină, care lucra cu foc de paie şi mîna vara o maşină de treierat, slavici, o. i 226. LOCOMOTIVĂ, locomotive, s. f. Vehicul motor de cale ferată, acţionat cu aburi (sau de un motor electric ori cu combustie internă) pentru a pune în mişcare trenurile. Locomotiva scundă, cu un horn lung în chip de 'pîlnie, trăgea încet şase• vagoane de-a lungul cîmpiei. dumitriu, n. 5. [Gara] stă singură în mijlocul cîmpiei, învăluită mereu în fumul locomotivelor, bogza, c. o. 151. O locomotivă manevrează undeva pe o linie secundară. SEBASTIAN, T. 188. LOCOMOTOR, -OĂRE, locomotori, -oare, adj. De locomoţie, pentru locomoţie, în legătură cu locomoţia. Aparatul locdmotor al omului. L0C0M6ŢIE s. f. Mişcare prin care cineva se mută dintr-un loc într-altul. Mijloace de locomoţie. — Variantă : locomoţiunc (pronunţat -ţi-u-) (odobescu, s. m 190) s. f. LOCOMOŢItJNE s. f. v. locomoţie. LOCOTENENT, locotenenţi, s. m. 1. Grad în armată, imediat superior gradului de sublocotenent; ofiţer avînd acest grad. Locotenente... De-aici înainte avem de îndeplinit misiuni grele, camilar, N. i 120. Te-am lăsat, locotenente. Aşteaptă şi alţii. c. petrescu, î. n 77. <$> Locotenent-major = (grad de) ofiţer mai mare decît loco-* tenentul şi mai mic decît căpitanul. Locotenent-colonel= (grad de) ofiţer mai mare decît maiorul şi mai mic decît colonelul. (învechit) Locotenent-comandor = (grad de) ofiţer din aviaţia sau marina militară echivalent cu maiorul. 2. (învechit) Persoană care ţine locul unui demnitar (domn, mitropolit etc.), • L0C0TENlîNŢĂ, locotenenţe, s. f. (învechit) Organ administrativ-politic (compus de obicei din mai multe persoane) care ţine locul domnitorului (sau al monarhului) şi exercită atribuţiile acestuia în timpul absenţei, a incapacităţii lui sau în cazul cînd tronul este vacant. V. re ■ genţă, căimăcămie. Popularitatea locotenenţei mergea descrescind. ghica, a. 38. LOCOTRACTtiR, locotracloare, s. n. Locomotivă de mică putere, folosită pentru manevre în staţii, triaje, ateliere etc. LOCŞOR — 777 — LOGICĂ LOCŞOR, locşoare, s. n.- Diminutiv al lui 1 o c. 1. v. 1 o c (I 2). Parcă, ai vrea să afli ce locşor a căzut la fitecine dintre cei ce odihnesc acolo [în cimitir], delavrancea, s. 214. Nici o cetate nu voia să-i dea un locşor unde să trăiască în pace, odobescu, s. in 292. Bun locşor că le-am gătit La vîrful paloşului. TEODORESCU, P. P. 44. 2. V. Ioc (n 2). (Ironic) Vezi pe eroul nostru cu un locşor bun, cu lefşoară grasă, GHEREA, st. cr. i 279. — Variantă: loeuşâr (ISPIRESCU, i,. 139) s. n. LOCŢIITOR, -OÂRE, locţiitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care ţine locul titularului unui post de conducere şi îndeplineşte o parte din sarcinile acestuia. V. locotenent (2). La dcscliiderea expoziţiei a asistat şi locţiitorul ministrului culturii, cn Fusese chemat în cortul lui Fuad-paşa pentru a i se citi firmanul prin care era numit locţiitor domnesc al ţării. bomnTineanu, o. 252. V-am poftit... ca să v-adunaţi aici, dumneta ca marele postelnic, dumneta ca locţiitor de ghenerar miliţiei, AlMC-SANDRr, T. 1387. <$» Locţiitor politic = ofiţer care ţine locul comandantului şi are în sarcină munca de educaţie politică în unitatea respectivă. IOCUÎ, locuiesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A-şi avea domiciliul, a fi stabilit cu locuinţa undeva. V. sta, şedea. Cu Haralambie Oanţă se considera prieten. Locuiesc pe aceeaşi stradă, sabia, n. 95. Locuiam într-un sat de pe malul sting al Buzăului, odobescu, s. ni 22. Acum şi locuiau împreună, negrtjzzi, s. i 47. <$> T r a n z. (Rar) Am putea locui lumea satelor. EMINESCU, N. 33. El locuieşte un măreţ palat de vară. ALECSANDRI, p. tu 83. 2. T r a n z. (învechit) A aşeza pe cineva într-un loc; a coloniza. Drumtd mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, aduşi şi locuiţi aice de domnii romîni. negruzzi, s. i 193. Refl. Multe familii bogate ce se locuiseră în ţară, pribegiră, negruzzi, s. i 144. LOCUÎBIL, -A, locuibili, -e, adj. Care poate fi locuit, bun de locuit. Suprafaţa locuibilă a oraşelor. LOCUlNŢÂ, locuinţe, s. f. Casă, apartament, încăpere unde locuieşte cineva. V. adăpost. Ieşi să grăbească pregătirea locuinţei pentru noapte, dumjTriu, n. 131. Locuinţa părinteasca nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară. CXWNESCV, E. 49. îşi schimba locuinţa des. TCAiruŢÎ, o. A. m 18. <£» F i g. O lume întreagă mişună pe puntea acelor locuinţe plutitoare. BART, E. 330. — Variantă: (învechit) lăcuintă (eoGăi/niceaku. s. 4) s. f. LOCUÎRE s. f. Faptul de a locui undeva. Atunci ne mutară în casele de sus, dindu-ne spre locuire o sală mare. bountineanu, o. 263. LOCUÎT, -Ă, locuiţi, -te, adj. (Despre o casă, un oraş, o regiune etc.) în care locuieşte cineva, ocupat de locatari. Casă locuită, a Peştera adincă, în vechime locuită. AI.EXANDRESCU, P. 137. LOCUITOR, -OÂRE, locuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care locuieşte într-un oraş, într-o regiune, într-o ţară etc. Caut în acest Bucureşti de un milion de locuitori un om să mă asculte, e. PETRESCU, c. v. 152. Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al naţiunii. AI,ECSANDRI. T. i 232. — Variantă: liicuit6r (Russo, o. 78) s. m. LOCTJSTĂ s. f. v. lăcustă. LOCUŞOR s. n. v. locşor. LOCOfUS s. f. v. locuţiune. LOCUŢIUNE, locuţiuni, s. f. 1. (Gram.; de obicei urmat de determinări care indică valoarea morfologică) Grup de cuvinte care la un loc au valoarea unei singure părţi de vorbire. Locuţiune adjectivală. Locuţiune adverbială. Există cazuri cînd nu se pot forma derivate şi limba e silită să recurgă la locuţiuni, graur, F. t. 146. 2. (învechit) Expresie. Citaţiuni... din cele mai recomandabile şi mai caracteristice locuţiuni populare ¡i proverbe, odobescu, s. ii 398. — Pronunţat: -ţi-ti-, — Variantă: lociiţio (uusso, s. 93) s. f. LOCVACE adj. invar. (Latinism rar) Căruia îi place să vorbească mult; vorbăreţ, limbut. LOCVACITATE s. f. (Latinism rar) Pornirea, obişnuinţa, însuşirea de a vorbi mult; vorbă multă, limbuţie. încheia triumfător într-o cascadă de replici care reduceau la neant locvacitatea prea îneîntată de sine a omului. C. PETRESCU, o. P. I 40. Am fost de o locvacitate copioasă şi susţinută. IbrXii,EANU, A. 79. LCDBĂ s. f. v. lobdă. LÓDEN, lodene, s. n. Stofă groasă şi păroasă, de obicei impermeabilă. Pardesiu (de obicei raglan) confecţionat dintr-o astfel de stofă. LOESS, loessuri, s. n. Rocă argiloasă, uniformă, afînată şi foarte fertilă, compusă din particule fine, de culoare galbenă-deschisă sau galbenă-cafenie. întinderi de loess. a Din văzduh, cea mai măruntă pulbere cobora liniştită în jos, ca o plasă de funigei de culoarea loessului. miiiai.îC, o. 230. — Pronunţat: los. LOGARITM, logaritmi, s. m. (Mat.) Puterea la care trebuie ridicat un număr special ales (numit baza sistemului) spre a obţine un număr dat. Logaritmul lui 64, în baza 4, este 3, fiindcă 64 = 43.a Era savant şi eu socot Că pricepea filozofie Şi logaritmi — cine mai ştie. COŞBUC, P. II 255. -0> Logaritm zecimal = logaritm a cărui bază este numărul 10. Logaritmul zecimal al lui 100 este 2. a Logaritm natural (sau neperian) = logaritm a cărui bază este «e», reprezentînd numărul 2,7182818284... Tablă (sau tabelă) de logaritmi = tabloul (sau cartea cuprinzînd tablourile) logaritmilor, cu ajutorul căruia se pot calcula logaritmii tuturor numerelor. LOGARÍT3IIC, -Ă, logaritmici, -e, adj. Care se referă la logaritmi, în legătură cu logaritmii, de logaritmi; cu ajutorul logaritmilor. Calctd logaritmic. L<3 GIC, -Ă, logici, -e, adj. Conform, potrivit cu regulile logicii, de acord cu logica. Versurile... sint frumoase, imagínele logice, înlănţuirea ideilor logică.' MACEDONSKT, o. I 83. Critica bună. . . trebuie să fie logică. RUSSO, s. 5. <$■ (Adverbial) Se forţa... să argumenteze strîns şi logic întreg procesul şi apărarea de care avea nevoie. BART, s. m. 77. -v" Cap logic — minte care gîndeşte în mod logic, în conformitate cu regulile logicii. Sint fericit şi nici o grijă n-am. .. Dac-aş fi fost şi eu un cap mai logic, De mult din capitală mă mutam. ANGHEt-losiF, C. M. I 126. LÓGICA s. f. 1. Ştiinţa formelor şi legilor gîndirii. Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, înlocuind notaţiile verbale ale termenilor, legăturilor- şi operaţiilor logice prin notaţii simbolice şi prin formule alcătuite din aceste notaţii, asemenea formulelor algebrice. 2. Gîndire justă, raţionament consecvent şi temeinic. Ioana (sigură, tare pe logica argumentului ei. îl urmăreşte pe Marin tot timpid ca să vadă ce efect obţine): Nu spune absurdităţi! baranga, I. 184. Am admirat bogăţia de cunoştinţe.., logica puternică cu care autorul LOGICEŞTE — 778 — LOIALITATE îşi desfăşoară credinţele şi cercetările lui de critic. vlaiiuţX, o. A. 228. Studia istoriei neamului romin ne va spune de unde vine limba noastră şi ce trebuie să fie după logică acea limbă. RUSSO, s. 51. ^ Fel de a gîndi. Are o logică bisară. 3. Cerinţă firească, temei raţional. Generalizînd prin imagini artistice realiste laturile esenţiale ale vieţii sociale, artistul oglindeşte logica procesului istoric, scoţind la iveală vechiul, ceea ce şi-a trăit traiul — şi noul, ceea ce se naşte în acest proces, v. rom. mai 1953, 203. Unde ne-a trebui un cuvint, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau cutăruia, dar după logica limbii. RUSSO, S. 37: LOGICÎŞTE adv. (Rar) în mod logic, din punct de vedere logic. Trage concluzia că nu ştiu să discut logi-ceşte. GEEREA, ST. CR. iii 213. LOGICIAN, -A, logicieni, -e, s. m. şi f. (Rar) Persoană care cunoaşte temeinic logica (1), legile gîndirii juste şi formele variate ale raţionamentului; specialist în logică (1). Luăm insă asupră-ne a convinge pe cel mai înarmat logician... că eroarea nu este de partea noastră. macEdonski, o. iv 84. Taine e prea mare logician pentru ca din premise să nu-i iasă de la sine încheierea. GHEREA, ST. cr. i 17. — Pronunţat: -ci-an. LOGISTICĂ s. f. Curent în filozofia burgheză care, plecînd de Ia principiile logicii matematice, le denaturează şi le falsifică în spiritul idealismului şi al metafizicii, tratînd logica formală ca pe un sistem de reguli convenţionale şi de sisteme arbitrare de combinare a unor simboluri, neindicînd şi nercflectînd nici un fel de legături şi de raporturi reale. LOGODI, logodesc, vb: IV. Refl. A se lega prin logodnă; a se angaja solemn pentru o căsătorie viitoare. Făcură vorba şi iute, iute se logodi. ispirescu, i,. 33. M-am logodit, m-am logodit! De-acum ziceţi'să cinte muzica... să-nceapă balul. ALECSANDRI, T. i 225. Să-i spui că m-am logodit, jarnîk-bîrseanu, d. 140. -$• T r a n z. Dacă mi-l daţi. .. logodiţi-mă acu îndată cu el. alecsandri, T. 225. [Miron Costin] nu avea dar nimic a bănui din partea cîrmuirii, cu cît mai mult încă că-şi logodise pe fiul său Pătraşcu cămăraşul cu fiica domnului. bXlciîscu, o. I 188. ^ Intranz. (Rar) El zice: nu-mi trebuie staroste. Logodeşte, îi lasă daruri. Fata se miră. vlahuţX, o. a. 500. LOGODIT, -A, logodiţi, -te, adj. Care s-a legat prin logodnă cu cineva. Aceasta era logodită după alt boier. sbiera, p. 231. LO GODITOR, logoditori, s. m. (Popular) Peţitor. Au venit logoditori pentru fată. LO G6DNA, logodne, s. f. Ceremonie prin care un bărbat şi o femeie se angajează să se căsătorească; promisiune solemnă de căsătorie. Te-ai dus la dragostea ta pecetluită cu logodnă. sadovEanu, o. vi 51. Ce veseli erau Dinu şi Florica în sara logodnei! BUJOR, S. 33. Chiar astăsi au de'gind să facă logodna. AI.ECSANDRI,- T. I 203. LOGODNIC, -A, logodnici, -e, s. m. şi f. Persoană care s-a logodit (cu cineva). Se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare. ISPIRESCU, I,. 39. A spus părinţilor şi logodnicidui că el o scapă pe fată. CARAGIAI.K, o. iii 42. Intre făclii de ceară, arzind în sfeşnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu faţa spre altar Logodnica lui Loc. a d v. Cu lopata = în cantitate mare, din belşug, din abundenţă ; cu grămada, cu toptanul. •fy- E x p r. (Familiar) Sapa şi lopata = moartea. Belea, de care nu poate scăpa, fără numai o dată cu viaţa_________; sapa ¡i lopata are să-l scape, ispirescu, TJ. 78. Numai sapa p lopata gîndeam să ne despărţească. NEGRUZZI, s. ni 8. (Cu privire la cereale) A (la la lopată = a vîntura. + Cantitate de material luată o singură dată cu această unealtă. înaintea lor, cîţiva soldaţi săpau într-o grabă neobişnuită, zvîrlind cu furie lopeţile de pămînt. SAHiA, n. 87. ■4- Unealtă de lemn cu coada lungă, pe care se pune aluatul de pîine cînd se bagă în cuptor. 2. Vîslă. în urma lui licărea o cărare mişcătoare şi luminoasă de valuri scurte, iar lopata plescăia încet în tăcerea apelor, sadoveanu, o. II 56. Şi încet înaintează [luntrea] în lovire de lopeţi; Legănînd atita farmec şi atîtea frumuseţi. EMINESCU, o. I 154. Face-oi, puică, cum mă-nveţi, Face-oi luntre şi lopeţi Să despic Dunărea-n două, Cînd a ieşi lună nouă. aivecsandri, p. p. 51. LOPĂTÂ, lopătez, vb. I. Intran z. 1. A vîsli. Lunecau pe mare, lopătînd pe rînd. Toma, C. v. 170. Dacă ar fi avut o barcă acum, s-ar fi aruncat în ea şi ar fi lopătat pînă în port. dunXreanu, ch. 150. •$> (Poetic) Splendoarea depărtărilor marine, pe care fata.. . lopăta cu ghidul, o. M. zamFirescu, m. d. ii 67. F i g. Soldatid zîmbea blajin unor berze care lopătau cu aripi largi peste’ dealuri, gai.ak, z. r. 361. 2. (Neobişnuit) A mişca, a deplasa cu lopata (1) diferite materiale mărunte. Pornesc banda... pînă dau jos întreg peretele: fără scoc, fără să lopătez, dayidogiaj, m. 11. LOPĂTAR, lopătari, s. m. I. 1. Vîslaş, barcagiu. Erau şase oameni: Petar Duşan, soăcră-sa şi patru lopătari. GAI.ACI'ION, o. i 187. Valul mării n-a purtat niciodată, p-al său braţ legănător, lopătar mai fără grijă, macedonski, o. IV 5Îs. Lopătarii depărtaseră corabia de uscat. ISPIRESCU, I-. 24. ' 2. Lucrător cu lopata (1). Lopătar la vînturarea grînelor. 1=3 Era lopătar de cărbuni, bărbat tăcut, uscat şi tare ca o iască, vornic, r. 200. II. Pasăre din ordinul picioroangelor, de culoare albă, cu o fîşie gălbuie în jurul guşii, cu ciocul lung şi lat ca o lopată şi cu un moţ de pene pe cap (Platalea leucorodia). Mai aproape de noi pluteaţi şi visleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor, sadoveanu, o. a. 11 126. LOPAtARE, lopătari, s. f. Acţiunea de a lopăta; vîs-lire. El cîrmi intr-acolo şi grăbind lopătarea cu ale sale braţe vînjoase... sosi in sfîrşit la malul dorit, odobescu, S. 1 145.^ -f- Lovitură de vîslă. Marin vislea repede, cu lopătari largi şi armonioase. Gai,an, b. i 357. LOPĂŢÎCĂ, lopăţele, s. f. Diminutiv al lui 1 o p a t ă. ^ Unealtă, piesă sau obiect care aminteşte forma unei lopeţi mici sau care are o funcţie asemănătoare cu a acesteia. Coliviile. .. se arătau prin invălmăşagitl unor plătite pletoase, puse sus, pe nişte lopăţele bătute în perete. GAliACTiON, o. I 328. Scîndurică servind la imobilizarea unui membru fracturat sau luxat; atelă. Dacă ai pe cineva să-ţi tragă osul la loc şi să-l potrivească între două lopăţele, intr-o săptămină, două îmbli iar la horă. GAL AN, z. r. 260. LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) Titlu nobiliar ereditar. Ca mulţi lorzi de viţă veche Din întunecatul nord, Lordul John e-ntr-o ureche. COŞBUC, r. I 11. LORÎCĂ, lorice, s. f. (Latinism) Armură medievală ; platoşă, cuirasă. Platoşele şi loricele, toate uneltele şi podoabele... dezgropate pe alocuri din mucezeala pămîn-tului. C. petrescu, r. dr. 41. Subt manta [Mihai Viteazul] poartă lorică... în mîna dreaptă un topuz şi la coapsă sabie. bIlcescu, o. i 221. LORNlilTĂ s. f. v. lornictă. LORNIÎTĂ, lorniete, s. f. (Franţuzism învechit; şi în forma lornetă) Binoclu mic, adesea cu mîner; p. e x t. Iornion. Toate lornetele din sală se aţintiră spre acea lojă. At,ECSANT>RT, o. P. 131. Să-şi cumpere ochelari sau LORNION — 780 — LOVI lometa cu care se uită obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. NEGRUZZI, s. I 237. Singur ne-ncredinţează, lometa atirnată, Este şi viai streină, d-o formă minunată. alExandrESCU, m. 268. — Pronunţat: -vie-. — Variantă: Iornctă s. f. LORNIÓN, lornioane, s. n. (Franţuzism) _ Ochelari plianţi cu mîner. îl privi lung cu loritionul ei de aur. camil PETRESCU, N. 50. O doamnă în vîrstă. .. o măsură prinlomiondejosîn sus. C. PETRESCU, C.V. 181. Ai adusvreo mantelică, vreo lornietă, vreun lornion ? BOLLIAC, o. 167. 4- Monoclu. Domnişorul cu lornionul la ochi se arătă. BOLINTINEANU, O. 446. — Pronunţat: -nion. — Scris şi: lorgnon. L0ST0PÁN, lostopane, s. n. (Regional) Bucată mare de pămînt, de piatră, de gheaţă etc. Aruncă un lostopan hăt departe, tocmai în mijlocul drumului, galan, z, r. 144. Ţîşnea... sînge înnegrit şi puroi în lostopane galbene şi putrezite, popa, v. 160. L0STRIŢĂ, lostriţe, s. f. Peşte răpitor, asemănător cu păstrăvul, dar mai mare decît acesta (Huclto hucho). Cu părul făcut cosiţă, Lins ca solzii de lostriţă. corbEa, a. 31. L0STÚN s. m. v. lăstun. lOŞNIŢĂ s. f. v. lojniţă. LOT, loturi, s. n. 1. Fiecare dintre porţiunile în care s-a împărţit un teren sau o pădure. V. parcelă. E departe lotul tău, Straie? preda, î. 145. împărţirea loturilor ce se alegeau atunci din exproprierea moşiilor. sadovEanu, p. ii. 10. La noi un lot de pămînt este de patru hectare. GHICA, S. 547. 2. Grup (de persoane). Un lot de sportivi, -if- Mulţime de obiecte de acelaşi fel sau cantitate mai mare de material de provenienţă comună. 3. (învechit) Loterie ; bilet de loterie (v. 1 o z). Două loturi [titlu], caragiale, o. i 338. LOTCĂ, lotci şi lotee, s. f. Luntre lungă de pescuit, mînuită cu ajutorul lopeţilor. Lotcile liliputane şi negre ale lipovenilor nu mai spintecau valurile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. m. N. ii 48. Un lanţ de lotci, fragile ca nişte coji de nucă, se legănau priponite la mal. BART, E. 289. Au sosit de la Giurgiu nişte lotee. D. zamfirescu, iî. 97. L0TERÍE, loterii, s. f. Joc de noroc, în care, după ce s-a pus în vînzare un anumit număr de bilete numerotate, se trag la sorţi cîteva numere care atribuie posesorilor lor premii în bani sau în obiecte de valoare; f i g. hazard, întîmplare, noroc. Pe si ce trece, studenţii se conving că examenul nu eso loterie», că, dacă înveţi cu seriozitate şi după plan bine întocmit, nu se poate să nu obţii calificative bune. scînteia, 1954, nr. 2872. LÓT0 s. n. 1. Joc de societate la care participanţii au în faţă unul sau mai multe cartoane imprimate cu o serie de numere; pe măsură ce se scot piese numerotate, cartoanele se acoperă cu aceste piese aşa ca să corespundă între ele numerele, iar cel al cărui carton se acoperă mai repede cîştigă partida. Jucau în arşici, loto, cărţi. CONTEMPORANUL, iii 571. Cartoanele şi jetoanele folosite la jocul descris mai sus. (Atestat în forma loton) Era un loton vechi, cu table murdare şi sleite, cu bilele desperecheate şi in mare parte fabricate de mina lui Hariton. c. petrescu, a. 275. 2. (Mai ales urmat de determinări) Loterie. Loto central. Loto săptămînal. — Variantă: (1) lotón s. n. L0TÓN s. n. v. loto. LÓTRU, lotri, s. m. (învechit şi popular) Hoţ (de codru, de drumul mare), bandit, tîlhar. Mari lotri cu nume temut Cercat-au pe zină s-o fure. beniuc, v. 85. Uite aşa, domnule prefecţi.. pot veni asupra lor nişte lotri., Sadoveanu, P. M. 94. + (Popular) Persoană isteaţă şi şireată; ştrengar, şmecher. Un cîne fuge spăriet, Şuieră-un lotru de băiet. EMINESCU, o. iv 195. LOTUS, lotuşi, s. m. Plantă de apă din ţările calde, înrudită cu nufărul, cu floare mare, albă, aclimatizată şi la noi (Nymphaea lotus). Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi, Timpul cald s-apropie. Topîrceanu, m. 38. Floarea tainică de lotus întristat se vestejeşte, Printre poame ce se urcă pe sub bolţi piramidal, macedonski, o. i 104. Acela ce îşi împlineşte datoriile fără a ţinti la vreun interes numai pentru amorul binelui şi al echităţii, este fără pată, întocmai ca şi floarea de lotus care iese curată din mijlocul apelor, bolliac, o. 35. LOŢltJNE, loţiuni, s. f. Spălare şi fricţionare, în scop igienic sau terapeutic, a unei părţi a corpului (îndeosebi a capului); (concretizat) soluţie, de obicei alcoolică, formată din ape parfumate sau substanţe medicinale, servind în acest scop. — Pronunţat: -ţi-u-. LOVEĂLĂ, loveli, s. f. (Rar) Lovitură, izbitură. + (Familiar) Potrivire, coincidenţă. Intr-o bună dimineaţă, însă, Rozica nu mai ieşi... Şi, ciudată loveală, nici stăpîna casei nu se mai arăta, cazaban, v. 101. LOVI, lovesc, vb. IV. 1. T r a n z. A atinge brusc şi cu putere, a aplica o lovitură, a izbi. Dac-aş putea să-l lovesc şi eu cu acelaşi baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aş simţi mai uşurată, sadoveanu, b. 264. Şi cum era şi rupt de osteneală... adormi, cum puse capul jos, da parcă l-ai fi lovit cu muchia în cap. ispirescu, l. 212. F i g. Vorbele lui llie loviseră pe Gheorghe drept în suflet. REBREANU, i. 24. <> E x p r. (Familiar) A lovi (pe cineva) în pălărie v. pălărie. A îi lovit cu leuca (în cap) v. leucă. Intranz. Şi îndată [ştiuca], lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei. ispirescu, L. 45. Un vînt de biruinţă... loveşte rînduri-rînduri în frunzişul sunător, f.minescu, o. i 144. <£» Refl. împăratul făcu un pas înapoi, se lovi cu palma peste frunte, se uită la împărăteasă cu minie. RETEGANUL, p. ii 30. Se lovea cu pumnul peste cap cînd vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva. creangX, a. 134. + A bate. Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. REBREANU, I. 91. Fetele împăratidui întîmplîndu-se de faţă cînd a lovit pe Harap-Alb, li s-au făcut milă. creangX, o. A. 209. 4- F i g. A aduce prejudicii, pagube. în a doua jumătate a sec. al XlX-lea însă, meseriile sint lovite greu de concurenţa fabricatelor. IST. r.p.r. 435. «$> (Intranz., urmat de determinări introduse prin prep. «în ») Orice încălcare a legii loveşte în interesele poporului muncitor, in munca lui de construire a unei vieţi fericite. LUPTA DE CLASX, 1953, nr. 11, 17. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prim prep. « de » şi arătînd obstacolul) A întîlni un zăgaz în cale, a da peste o piedică, a se izbi de... în săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care scoteau tacîmurile. camil petrescu, u. N. 16. Cu mîinile tot în şele Nu m-oi lovi de tînjele; Şi prin pod fără lumină Nu m-oi lovi de slănină. jarnîk-bîrSEAnu, d. 461. <0* Expr. A se lovi cu capul do pragul de sus = a dobîndi experienţă în urma unor întîmplări nefericite.F i g. Dezvoltarea producţiei capitaliste se loveşte de puterea de cumpărare limitată a populaţiei, ceea ce duce la crize periodice de supraproducţie, la creşterea şomajului, scînteia, 1954, nr. 2872. 3. T r a n z. A izbi drept în ţintă cu un proiectil, cu o săgeată etc., a nimeri ceea ce s-a ochit. Făt-Fru-ntos... era gata a o lovi cu a doua săgeată. ISPIRESCU, LOVIRE — 781 — LUA x.. 5. Petreceri cinegetice in care vinătorul n-are nevoie.. . să lovească fiara sau pasărea in fugă ori in zbor. odobescu, S. m 15. Vinătorii ies cu puştile ¡i lovesc ştiuci. i. ionescu, D. 57. <$• (Subiectul este proiectilul) Fulgeră-n cer o săgeată, Vîjîie, vine, loveşte Scutul, ai,ECSAndri, p. ii 13. 4. T r a n z. A atinge (fără violenţă), a ajunge pînă la, .. Rasele pătrunseră, printr-o uşă şi-i loviră faţa. EMINESCU, N. 34. Paserea uşoară Ce-n faptul dimineţii... zboară, Lovind a sa aripă de rouă si de flori, AEECSAN-dri, P. I 139. -{f- Refl. Crescut-au [doi brazi]... Pîn-au dat să se lovească De fereastra-mpărătească. ALEC-sandri, p. n 185. 5. Refl. (învechit, despre ţări, terenuri etc;) A se atinge hotar cu hotar, a se învecina. Partea aceasta de moşie se loveşte cu răzăsii Satului Nou si cu malul cel mare. I. ionescu, P. 483. <ţ> F i g. Vin-aci, lingă fereastră, Uite: dincolo de zare, Unde se loveşte cerul cu pămintul in hotare. DAVILA, v. v. 100. 0. Tranz. (Despre boli, fenomene fiziologice) A veni brusc asupra cuiva, a da peste cineva, a cuprinde, a apuca. L-a lovit damblaua, a Dar cînd bătrînul gîrbovit Sfirsi romanţa, m-a lovit Pe negindite plînsul. iosif, patr. 40. Unde-l lovea foamea, punea lădiţa jos. reteganui., p. ii 12. Privind a sale fapte, ades mă lovea risul. negruzzi, s. ii 240. "<$> (Despre abstracte) Te va lovi un dor de maică, soră, fraţi, prietini si cunoscuţi. RETEGanui,, p. v 38. Blăstemînd gîndul ce-l lovise să se însoare, negruzzi, s. i 79. 7. Refl. (învechit şi popular) A se asemăna, a fi la fel, a se potrivi. Se lovesc amîndoi si s-or învoi tare bine în viaţa lor. Sbieka, p. 151. Uite şaua, ia să văd de se loveşte Şi s-o pun pe cal. contemporanul, i 851. Bade, cu cin’ te iubeşti, Nici un pic nu te loveşti, jarnîk-bîrseanu, d. 247. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. « în ») Să nu fie cu supărare, cucoane, dacă iarăşi nu ne lovim în păreri, zău asa! rebreanu, r. i 38. 8. Tranz. (învechit) A năvăli asupra cuiva; a ataca. Au pornit cazacii de-au lovit pe oamenii lui Cantemir. sadoveanu, O. vii 150. Un toi turc ajunge s-astfel le vorbeşte: Cu cincizeci mii oameni pasa vă loveşte, boein-Tineanu, o. 69. Lovind pre acei ostaşi fără veste, i-au spart. NEGRUZZI, S. I 179. -f Refl, reciproc. (Despre adversari în luptă) A se bate, a se lupta. în buzdugane să ne lovim, ori in luptă să ne luptăm,. ISPIRESCU, E. 42. Turcii, adaugă cronicarul, văzînd aceasta, începură a face meşteşuguri; cînd se lovea cu creştinii, ei îndată da dosul. bXlcescu, o. I 26. LOVIRE, loviri, s. f. Acţiunea de a (se) lovi şi rezultatul ei; lovitură, izbitură. Se aud intermitent Loviri de sape. camil PETRESCU, v. 67. Luntrea... înaintează în lovire de lopeţi. EMINESCU, o. I 154. Vorbele lui erau loviri de cuţit pentru Zoe. negruzzi, s. I 19. + F i g. Nenorocire, năpastă. Grigorie, oborit subt astă nouă lovire, ridica numai ochii la cer si suspina. NEGRrazr, S. I 228. LOYITtftlĂ, lovituri, s, f. 1. Atingere bruscă şi puternică, izbitură. Ea nu băga seamă... nici la loviturile ce suferea cînd se împiedica de vreo piatră. ISPIRESCU, I„ 58. Spinul... se răpede ca un cine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură. creancX, p. 278. <$- F i g. Caragiale dă lui jupîn Dumitrache ultima lovitură: jupin Dumitrache însărcinează pe Chiriac cu pasa « onoarei lui de familist ». ibrXilEanu, S. 45. <$> Lovitură de graţie = lovitură finală, care răpune definitiv pe cel lovit. Lovitură de tun .— descărcarea unui tun şi efectul produs de ea. + Bătaie. Ştiau de la feciori că sint instructor blind, care nu întrebuinţează înjurătura si lovitura, sadoveanu, E. 8. Descoperindu-st umerii, le-a arătat tuturor urmele loviturilor. CARAGlALEj p, 157. + Zgomotul cauzat de o izbitură. Din pivniţa primăriei se auzeau lovituri înăbu§ite, gemete, strigăte: t Nu da! nu da!», dumitriu, n. 124, 2. F i g. Durere sufletească, nenorocire. De cînd a murit Raluca... eu am căzut tare din ce eram mai înainte. Ce vrai? Asa lovitură cumplită... sadoveanu, o. I 312. 8. Atac îndrăznef. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puţini, camii, petrescu, u. n. 284. <$• Expt. A da lovitura = a reuşi într-o acţiune, a obţine un succes neaşteptat, a nimeri bine. 4. (în e x p r.) Lovitură de stat — schimbare bruscă a conducerii şi politicii unui stat, fără a schimba caracterul şi structura acelui stat, întreprinsă de o fracţiune din clasa stăpînitoare împotriva altor fracţiuni ale acesteia, însoţită uneori de acte de violenţă. Neofit nu ştia că acei care triumfă intr-o lovitură de stat. . . nu mai fac. . . nici o deosebire intre cei care au fost mai aprinşi şi cei care au fost doar călduţi, camii, petrescu, o. ii 627. Lovitură de trăsnet = întîmplare, faptă, vorbă etc. neaşteptată. Lovitură de teatru = acţiune bruscă şi neaşteptată, dibaci pregătită, pentru a produce surpriză şi a impresiona. 5. (Sport) Ansamblu de mişcări raţional coordonate, specific tejinicii unui joc sportiv şi folosit pentru manevrarea obiectului de joc. (La fotbal, rugbi, hochei) Lovitură de pedeapsă — sancţiune acordată de arbitru pentru jocul incorect al unei echipe, constînd dintr-o lovitură executată de adversar în condiţii avantajoase. LOZ, lozuri, s. n. Bilet de loterie. Tutungiul a convins-o odată să cumpere a opta parte dintr-un loz. pas, z. i 204. LCZIE, lozii, s. f. Salcie sau răchită, din ale cărei ramuri se fac împletituri. Din lunca de lozii veni strigătul singuratic al cucului, sadoveanu, o. Vii 370. Pe şesul din faţă, o coamă lungă de losii si de papură. vi,AnuŢS, o. A. ni 147. LOZÎNCĂ, lo zinci, s. f. Formulare concisă şi pregnantă a unei idei călăuzitoare, a unei chemări pentru îndeplinirea unei sarcini de actualitate. Mişcarea mondială pentru menţinerea si întărirea păcii a luat un avînt serios, desfă-Surîndu-se sub lozinca rezolvării problemelor litigioase pe calea tratativelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2712. « Să cunoaştem Uniunea Sovietică » a fost lozinca celora care s-au adunat in «Arlus». sadoveanu, c. 18. -4. Placardă cu o astfel de chemare. In urma carului [alegoric] se înşirau alte sindicate cu lozinci, pas, z. iv 201. L0ZNIŢĂ s. f. v. lojniju. LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-1 ţine (şi a se servi de el) sau spre a-1 pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mina suroru-sei. ISPIRESCU, 1,. 340. Moşneagul. . . isi ia toiagul bătrîneţelor în mînă. CREANGX, p. 80. Satneni a fi ştiind ,de unde să iei lucrul şi unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase nti-ai băgat; Ia, zău, coasa şi-l coseşte, De boală mă mîntuieşte! jarnîk-bîrseanu, d. 457. <> E x p r. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuţii. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, p. 209. <}• (Urmat de determinări care'arată locul unde se află sau unde se aşază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos şi o băgă in sîn. ISPIRESCU, u. 12. [Fata] îşi ia lada in spate şi se intoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse şi, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta in spinare. ŞEZ. I 162. Dacă văzui şi văzui, îmi luai coasa din cui. alecsandri, p. p. 259.E x p r. A-şi lua picioarele Ia spinaro = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) yorba din gură v. gură. A lua puşca la oclli (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma), A lua (pe cineva) la oclii v. ochi. A-şi lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntni şi nici nu-şi luă pălăria de pe cap. reteganui,, p. i 9. A lua pasărea LUA (lin zbor = a împuşca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. + (Urmat de determinări introduse prin prep. i de *, arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. îl lua de gît, se aşeza pe genunchii lui şi-l săruta. vlahuţX, o. A. 111. Atunci stiu împăratul că aceşti copii sînt copiii tui, îi luă de după grumazi şi îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. n 39. îşi ia boii de funie şi porneşte cu ei spre tîrg. CREANGX, r. 39. E x p r. A lua taurul (le coarne v." taur. (Familiar) A lua purceaua do coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (R e fi.) A se lua de gît cu cineva v. g î t. A so lua de cap (sau do piept) cu cineva = a şe încleşta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Şi apoi se teu de cap. şez. i 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Aceşti nelegiuiţi. . . îl silea să se ia la trîntă cu dinşii. ispirescu, U. 54. Poţi să te iei de mină (cu cineva) = ai aceleaşi apucături rele (ca cineva). (Instrumentul acţiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinţii de pe la spate, de haine. ispirescu, l. 303. Expr.  lua îoc cu gura v. foc. A-şi lua inima în dinţi v. dinţi. 2. A mînca sau a bea, a înghiţi. Luînd împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat, ispirescu, r„ 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSAN-dri, T. 88. <$> (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afhmate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. creanga, p. 292. «$> A b s o 1. Ne aşezai ăm la masă şi începurăm a lua care de unde apucarăm, hogaş, dr. ii 31. Ajungă-te jalea mea, Min-druţo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima, hodoş, P. p. 130. Măicuţa masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Şi-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ^•Expr.A lua masa v. m a s ă. A (o) lua la măsea= a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pândele păreau rostite in vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea, pas, z. i 225. A lua credinţă v. credinţă. A lua aer v. a e r. 8. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. îşi luă pe umeri un sumăieş. sadoveanu, b. 31. Moş Nichifor... îşi ia cojocul intre umere. creangX, p. 114. Deşi eram negata, am luat un şal şi am primit-o.. negruzzi, s. i 50. -fy Expr, A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-ji lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap şi-l pune bine, şi cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. n 12. Şi-au luat mîna de la ochi. Sbiera, p. 96. <ţ> Refl. pas. F i g. Dodată văz că mi se ia De pre simţiri neagra perdea. vXcXuescu, r. 446. <$- Expr. A-i lua (cuiva) apa do la moară v. a p ă. A-şi lua nădejdea (de la — rar despre — cineva sau de la ceva) = a renunţa la ceva, a-şi pierde nădejdea, a nu mai spera să obţină ceva. De-a veni turturica mea înainte. .. ie-ţi nădejdea despre mine. creangX, p. 273. De corăbieri ne-arn luat nădejdea. teodorescu, p. r. 164. Ia-ţi nădejdea de la mine, Că eu nu mai ştiu de line. jarnîk-bîrseanu, d. 338. A-şi lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. g î n d. A-şi lua seama sau (i n t r a n z.) a-şi lua do seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu şi-a luat seama şi nu s-a dezmeticit nici a doua zi. galaction, o. i 389. Se gîttdea mereu să-şi croiască drum pînă in grădină. . . Dar mereu îşi lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-şi lua ochii de la (sau de pe) ..= a nu-şi abate privirea de la ceva sau de la cineva, a ,nu se uita în altă parte. Eminescu îl priveşte lung, milos, nu-şi poate lua ochii de la el. vlahuţX, o. a. 442. Oaspeţii nu-şi mai. luau ochii de la dinsa. ISPIRESCU, L. 39. (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-1 elibera de ceva, de a-1 linţşti) Ia-l de pe capul meu. creangX, r. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ŞEZ. în 20. ^•Expr, A-şi lua o grijă do pe cap = a scăpa de o grijă. (în comparaţii) A-i lua cuiva (o suferinţă) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferinţa. Se şterse o dată [cu năframa] şi indată-i trecu osteneala, ca şi cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ţi ia cu mîna aleanul de la inimă. ŞEZ. m 108. (Refl.) A i so lua (cuiva) o piatră de pe inimi, se zice cînd cineva a scăpat de o'grijă chinuitoare. + A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămaşă şi-i zise babei: Na, mă/nucă! RETEGanul, p. ii 38. Făt-Frumos ii luă un picior cu săgeata, ispirescu, l. 5. Umbli după cai mor’j să le iei potcoavele. CREANGX, P. 194. + Refl- (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. sadoveanu, p. s. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrui ~ fala să puie mîna pe pahar şi să ieie apă... apa din fîntînă intr-o clipă a secat. CreangX, P. 293. Ea luă o mină de lacrimi din baie. eminescu, n. 28. Apă-n doniţe lua Şi-ndărăt că se uita. bibicescu, p. p. 264. Exp r. A lua (cuiva) sînge =' a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenţia de a şi-l însuşi), a lipsi , (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulaţie. (F i g.) în faţa vijeliei ţişneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca şi cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, p. P. 15. <0> Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unităţi militare). A-i lua (cuiva) minţile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) ş= a fermeca (pe cineva),. a orbi prin strălucire. Un pat cu totul şi cu totid de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand şi diamant cit pumnul de mari, care străluceau de-ţi lua ochii. POPESCU, b. m 70. Pe ţol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ţi luau ochii. creangX, p. 69. A-i lua (cuiva) auzul v.- auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viaţa (sau zilele) = a omori, a ucide. O să-ţi iau zilele Ca să-ţi laşi Copilele Şi să-ţi faci Nepoatele Să-ţi plîngă păcatele, teodorescu, p. p. 598. A-şi lua viaţa (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea in care cu o săptămină înainte o femeie îşi luase zilele. C. rETRESCU, s. 5. + (în superstiţii; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească ; a poci. Ielele i-au luat gura şi picioarele. CREANGX, p. 15. Vro vrajă ştie... Ori vro mînă-ţi ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, iii 887. III. 1. A-şi însuşi ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luind de zestre nişte mere de aur... le răsădise, ispirescu, u. 59. Mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi. creangX, r. 49. Mergi să-ţi iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. i 198. Veseli acum aşteptăm Drept osteneală ospăţ să luăm. TEODORESCU, p. P. 140. (Complementul e un abstract) D-acolo aif luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, u. 84. 2. A(-şi) face rost de ceva, a(-şi) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei.. . toate aceste, să fi fost in locid lui Robinson? drXghici, R. 45. Cinstite vomice de casă... Cind te vom căuta Să n-avem de unde te lua! teodorescu, p. p. 180. (Abso 1.) A început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească nişte fringhie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? creancX, p. 125. <$■ Expr. Ia-I dacă ai de undo (sau'do unde nu-i)> se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găseşte acolo unde era mai înainte, unde se ştia că poate fi găsit. (Familiar) A nu şti de undo să iei pe cineva = a nu-ţi putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. + A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cite păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-aşa zicea: Bade, nu-ţi lua belea! şez. i 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? sevastos, C. 119. LUA — 783 - LUA 3. A cumpăra. Gătită. . . cu flori de cutie, luate din Tirgu-Jiu. macedonski, o. iii 137. Fetei moşului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moşneag să-i cumpere şi ei cite ceva. SBIERA, p. 211. A plecat. .. mergînd iar marfă să ia Din alte ţări depărtate, pann, p. v. II 59. F i g. Dracid negru te-o ştiut Că ai gură de vindut, Că şi eu mi-aş fi luat Pe vreo zi de secerat, jaunîk-bîr- seanu, r>. 368. 4. A încasa o sumă de bani. + A sechestra, a popri; a confisca. Boii-n rit şi eu la mîndra, Vin juraţii să-mi ia ţundra. jarnîk-bîrseanu, d. 370.Expr. A-i lua (cuiva) şi cămaşa do pe ol v. cămaşă. A-i lua (cuiva) şi cenuşa din vatră v. cenuş ă. i>. A-şi însuşi un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua şi cu puterea, dar nu voi.' RETEGANUl,, p. i ÎS. [Hoţul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, i,. 74. (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-insele. creangă, r. 211. <ţ- Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl circitimar. . . Că e putied de bogat Şi să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. r. 293. E x p r. A lua (ceva) cu japca (sau cu liapca) v. iapcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinca de.la gură v. p î i n e. 0- A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o ţară, o cetate) ; a ocupa. Căpitanul Fărcăşanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. v. 32. +• (Urmat de determinări modale) A ataca (pe duşman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Miliai de pe la spate. ISPIRESCU, M. v. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopăfim, ţeara să o izbăvim. THODORESCU, p. r. 479. + (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-1 bate, a-1 lovi, a-1 goni. Dar păcatul l-ai vedea Cind te-o lua cu palifa Şi te-o trece uliţa, bibicescu, P. P. 194. Fugi, cucuie, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. sevastos, c. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru vin timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul, izn De ce te scumpeşti... şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mină de ajutor la drum ? creangă, P. 201. Luai un fiacru şi vizitai oraşul. NE-gruzzi, s. I 67. Ia-ţi, bădiţă, cal cu plată. JARNÎK-fcÎR-SEANU, D. 105. <$- (Urmat de un complement care arată destinaţia) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. <$• Refl. pas. Acei 1000 puşcaşi se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂECESCU, o. II 67. E x p r. (Reflectînd relaţiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) po procopseală — a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-1 căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frale-său. CARAGIALE, n. S. 94. + (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o şi alţii la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, p. F. 56. Mergi la joc, nu te ia-nime. jarnîk-bîrseanu, d. 448. + A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe uliţe, reteganul, P. v 83. Mulţi trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere, creangă, r. 142. <$>■ E x p r. A lua do suîlct v. suflet. + A se căsători (cu cineva). Fă cunoştinţă cu fata: n-o lua numai pe auzite, negruzzi, S. I -251. <$• Refl. reciproc. Vite ce, noi tot sîntem singuri, şi unul şi altul.. . N-ar fi bine să ne luăm amîndoi? DUnXreanu, ch. 78, Cind cu baba m-atn luat Opt ibovnice-au oftat, creangă, p. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-şi lua un angajament, ca Luai grija casei mele. TEODORESCU, p. p. 271. E x p r. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acţiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considcraţio v. consideraţie. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîn-du-şi răspunderea pentru buna lui păstrare. A-şi lua răspundorca = a se declara şi a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligaţii. A lua apărarea cuiva v. apăra’re. (Refl., de obicei reciproc) A so lua la sladă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. negruzzi, s. i 157. Şi te iei cu toţi la ceartă, jarnîk-bîrseanu, d. 446. A sc lua Ia întrecere v. întrecere, (învechit) A so lua la prinsoare = a se prinde rămăşag. Oamenii se luau la prinsoare că nici in cer nu se găsea o mai mare frumuseţe, ispirescu, j,. 39. ţ). (Rar) A dobîndi ceva (în urma ui\ei solicitări, cereri, stăruinţe); a obţine. Lăpuşneanu. . . fugind la Constan-tinopol, izbutise a lua oşti turceşti, negruzzi, s. i 137. Veveriţa cinste mare De la leu a dobindit. Ş-a luat făgăduinţă Că, din dările ce vin, îi va da. .. Un car de-alune, donici, F. 42. + A accepta. [împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului şi miine le este nunta, ispirescu, ■U. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mine C-ai luat boală de la mine. bibicescu, p. P. 39. R e f I. pas. Scarlatina se ia. cn Dar nu se ia? — De loc, n-ai nici o grijă. caragiai,e, S. n. 18. + Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se şterge (şi a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe uşă. H. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cit ia butoiul acesta? F i g. S-a arat. .. Cit îţi luau vederile, 'îeodorescu, p. p. 154. E x p r. A striga (sau a ţipa, ase Tăita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (în locuţiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecţiona ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. □ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moşie, ca să mi-o iei cu chirie. ŞEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. p a r * o. A lua parte '= a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. v. 24. A lua obiceiul, năravul — a se obişnui să... Luase obicei... a-şi coase mînicile contăşidui. creangă, a. 103. Am luat năravid tău. Hopoş, p. r. 151. A (-şi) lua îndrăzneala — a îndrăzni. A-şi lua libertatea v. libertate. A-şi lua aere v. aer. A lua loc = a se aşeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. c. PETRESCU, î. 113. Abia luă locpebancă,şi duba porni. Sahia, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor — a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însuşindu-ţi pasajul în mod fraudulos). A lua fiinţă = a se înfiinţa. Statul de democraţie popidară ca formă a dictaturii proletariatului a luat fiinţă în urma transformărilor revoluţionare din ţara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo-moşieresc. LUPTA DE ci.ASA, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvintul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică. . . în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAnuŢĂ, o. A. 222. Atunci Petre ia cuvîtit: Aşa-i rîndul pe pămînt. auîcsandri, p. ii 107. A lua sfirşit = a se termina. A lua lecţii v. lecţie (1). A lua înfăţişarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de. . . Dascalul acesta lua în ochii mei un chip măreţ. negruzzi, s. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoşescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-şi lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care aminteşte de... A lua cunoştinţă (de ceva) v. cunoştinţă. A ltia notă v. n o t ă. A lua note v. notă. jÎ lua aminte v. aminte. A lua seama v. s e a m ă. (Mai ales în limbajul şcolarilor) A lua o notă bună (sau rea) — a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcaţii) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei. . . începusă a lua apă. drăghici, r. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare T.UA — 784 — LUA etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dinsa. dacia MT. x 281. (Intranz., despre o femeie) A lua in pinlece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, }i împărăteasa sim¡i că a fost luat In pintece. ispirescu, l. 245. IY. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Şi nop[ile cu poezie Şi vinturi line, calde ploi Şi veselie! Voi toate le luaţi cu voi Şi iar le-aduceţi înapoi! coşbuc, r. I 91. Şezi aici, pînă despre ziuă, că am să .vin tot' cu să te iau. CREANGĂ, p. 97. Merge mirele cu nuntaşii să ia mireasa, şez. i 33. F i r. Eu mă duc, mindră, la Blaj, Şi-ţi iau şi doruţul tău, Dar nu ţi-l voi ţinea rău. jarnîk-bîrseanu, D. 112. Prinxăvara-i mama noastră Că-i şi caldă şi geroasă, Ia omătul de pe coastă. ŞEZ. n 199. Expr. A o lua de bună (sau do bani buni) = a considera că este aşa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) do nimic (sau dc nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ispirescu, I,. 107. 'Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, s. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) numo do bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (A b s o. 1.) Să nu luaţi în nume de rău cînd mă veţi auzi. ispirescu, u. 2. A lua (ceva) în glumii v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) do (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva ; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept'dovada statorniciei. NEGRUZZI, s. i 25. Nimenea nu-l cunoştea, Tot de mocan îl lua, Tot cioban îl socotea, teodorescu, r. p. 476. A lua lucrurile (aşa) cum sînt = a se împăca cu situaţia, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să.. . De vedea şi iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. teodorescu, P. p. 688. (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Şi ai luat a te da cu capul de vatră. sevastos, N. 130. Şi mă ia la cercetat. Şez. iii 61. Ciocoiul îşi face plată Şi mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRi, p. r. 259. F i g. A Itiat-o-n spovedit. iiodoş, P. 1’. 177. Refl. S-au luat ei iarăşi la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oştile s-a luat la vînat. sevastos, N. 105. (Popular, legat prin conj. «şi » de verbe la moduri personale) S-au luat şi s-au suit pe un copaci de frica fierelor. sbiera, p. 34. Se ia şi se întoarnă singură acasă, creangă, p. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua şi-o săruta, bibicescu, p. P. 311. (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lingă lan şi l-am văzut citu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieţii cintăreţi îi luase gindurile. şez. n 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, într-un ceas de nouă ori. jarnîk-bîrseanu, d, 91.^ Impers. Te ia cu frig fără să vrei şi întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieşit din pătură şi-i e cald şi il ia cu fiori. DEI.AVRANCEA, n. T. 36. <> (în imprecaţii) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat ? dunăre anu, ch. Ti.Expr. A-1 lua (pe cineva) cera înainto = a fi cuprins, copleşit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari,şi i-or lua grijile înainte. creangă, A. 38. (Cu inversarea construcţiei) A. lua Irica cuira (sau a cera) = a se teme de cineva (sau de ceva), a şti de frică. (Re f 1.) A Se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua şi el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. LUA — 785 — LUBRIFIANT Vil. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet dera lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiţi, bart, s. m. 60. Eu des-de-dimi-nicîoară o luam de-a lungul pîriului, după mlădiţe de răchită. păun-pincio, >. 104; Se hotărî şi el a se duce acasă... ¡io luă la drum. ispirescu, i,. 212. E x p r. A o lua diu (oo = a pomi la drum, a pleca repede; f i g. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! ti spuse, pas, z. rv 257. Ai luat-o prea din loc fi nu trebuie aşa, că tu ai sînge iute. STĂnoiu, c. I. 180. (Regional) A o lua în pornenlă = a pomi la păscut. Cerbul. .. o luă în porneală şi nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. creangă, p. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarţă! la-o înainte. Oarţă plecă. c. petrescu, r. dr. 50. Dolfa... înainte c-o lua Şi pe Costea că-l ducea, teodorescu, p. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneţ o luă înainte cu rîsul şi rîseră şi ceilalţi. c. petrescu, î. ii 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-I lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cit pe ce, cit pe ce să nu-l ieie carul înainte, creangă, p. 41. A-I lua pe cineva f^ura pe dinainte v. gură. A o lua Ia picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arşiţa crîncenă a gitlejului. DTJiiiTRiu, N. 232. O luară iute la picior, ispirescu, l. 25. O luai la picior pin crîng. gorjan, h. i 107. A o lua Ia sănătoasa v. s ă n ă t o s. A o lua razna v. r a z n a. A-şi lua zborul = a porni în zbor, a zbura ; f i g. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-şi lua zborul în linişte deplină Prin codrii fără drumuri şi fără de lumină, alecsandri, o. 207. A lua (pe cineva) Ia (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua Ia fugă, la goană sau, mai rar, într-o rugă ; r e f 1. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pe cheu după vapor, bart, e. 234. Luntraşul. .. o ia tot intr-o fugă din casă. reteganui,, p. IV 75. Se luă la fugă după dînşii. sbiera, p. 269. (Despre animale de tracţiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în gb'auă cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. - Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ispirescu, l. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (şi a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ţine de. .. Petrache. . . năvăli în crişmă. Părintele Ştefan se luă după el. sad o veanu , la tdrG. Cum îl vede trecînd, se ia după el şi-l apucă de haină, bassarabescu, v. 47. Se ia după moşneag şi cit colea mergea în urma lui. creangă, p. 82 ; b) a porni împreună cu cineva, însoţindu-1 la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăşi cu cineva. Flămînzilă. .. se ia după Harap-Alb şi pornesc tustrei înainte, creangă, p. 241 ; c) a fugi după cineva (pentru a-1 ajunge, a-I goni, a-1 prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vi-nător se luase un alt porc şi mai năprasnic. ISPIRESCU, Ii. 140. Cinele începe a alerga prin pădure. şi se ia după un ied sălbatec, negruzzi, s. I 59 ; d) a porni undeva, orien-tîndu-se după cineva sau după ceva; f i g. a imita pe cineva, a urma sfatul • cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ţine seamă de... A se lua după aparenţe. A se lua după gustul cuiva, a Voi, fetele, niciodată să nu vorbiţi singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luaţi după dînşii, că iată ce păţiţi, sbiera, p. 314. O povăţui să se ia după drumul robilur. ispirescu, Iî. 58. Moşneagul. . . se ia după gura babei, creangă, p. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în acelaşi timp) cu cineva. Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb şi pornesc împreună, creangă, o. a. 247. Domnul oştile lăsa, Cu ciobanul se lua. alecsandri, • p. p. 208; b) a se întovărăşi cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu nişte derbedei. C. PETRESCU; C: V. 228. Aşa păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici, creangă, p. 252. Spune-mi cu cine. te iei (variantă: te aduni), ca să-ţi spun cine eşti. Ase lua CU cineva (sau cu ceva) = a-şi petrece vremea cu cineva sau cu ceva şi a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei şi mai uiţi. popa, v. 339. Toate ca toate, dar "untul îi venea de hac. în zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba şi uita de urît. creangă, p. 140. Ziua ca ziua ... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea.. . toate stihiile năpădesc pe mine. ai.hcsandri, t. 616. Eu m-am luat cu alţi muşterii, iar voi atunce aţi fugit. ŞEZ. n 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversaţie, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. + A se îndrepta într-o direcţie oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea. . . ieşind in larg, va lua drumul spre Kersonez. bart, s. m. 13. Luarăm o cale ce nu era a Braşovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. bolintinEanu, o. 263. ^ Intra n z. (învechit) O caleaşcă. .. făcînd la stingă, luă la deal. negruzzi, s. i 16. + (Despre căi de comunicaţie şi despre ape curgătoare) A-şi schimba direcţia, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (în anumite construcţii) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămintul în galop. COŞBUC, P. I 112. Luind de-a lung pămintul, merg spre împărăţie, creangă, p. 236. Şi-şi ia drumul d-a liingul, Ţările cu de-amănuntul. bibicescu, p. p. 133. E x p r. A(-şl) lua cîmpii =a pleca orbeşte, fără a şti încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, .a-şi lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care îşi luase cîmpii. PAS, z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să ţip şi să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau in drum? alECSandri, t, r 113. A(-şi) lua lumea în cap v. cap. — Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luaţi, iau (regional ieu) ; prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (negruzzi, S. l 232) şi să ieie) . LTJÁBE s. f. Acţiunea de a lua; apucare a unui obiect, însuşire a unui bun. (Despre instrumentele de care se servesc oamenii în procesul muncii) Motoarele lucrează intens. F i g. Portul, o să lucreze bine, a fost un an bun agricol. BART, E. 191. (Despre facultăţile omului) Jder începu a rîde. Dar îndărătul rîsului care ii steclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învier-şunare. sadoveanu, f. j. 745. 3. Intranz. A acţiona în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva. Critica trebuie să răspundă... prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră. GHEREa, st. cr. i 40. îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. negruzzî, s. i 208. 4. T r a n z. A da unui material brut altă formă; a prelucra. A lucra fierul. <£> Refl. pas. Această buruiană putea să se lucreze ca inul. drăghici, r. 52. + A fabrica, a confecţiona. Costumul lapon de sărbătoare, lucrat din piei înflorite cu broderii, emoţionează profund. STANCU, u.r.s.s. 61. A coase, a broda. (A b s o 1.) Colo lingă lampă, intr-un mic ietac. Vezi ot fată care pune aţă-n ac. . . O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează, eminescu, o. i 363. + A clădi. Meşterii grăbea. . . Dar orice lucra Noaptea se surpa, alecsandri, p. p. 187. +• A depune un efort permanent de îmbunătăţire, a perfecţiona. A-şi lucra versurile. 5. T r a n z. F i g. (Familiar) A pune ceva la cale împotriva cuiva ; a urzi. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu. cit mai virtos a lucra ceva. negruzzî, s. i 143. + A unelti împotriva cuiva, a săpa pe cineva. , Parcă-mi spune inima că m-a lucrai Cinele Negru la divizie, camilar, n. I 162. Există desigur în redacţie o canalie care-l lucrează, c. petrescu, c. v. 134. Şi zi, mă lucraşi? caragiale, o. i 140. E x p r. A lucra pe cineva în foi de viţă = a unelti împotriva cuiva cu multă dibăcie, astfel ca victima nici să nu simtă. Toată lumea işi amintea cum îl « lucrase în foi de viţă » pe Tudor Vladimirescu. . . in acele luni din 1821. camii, PETRESCU, o. ii 358. — Prez. ind. şi: (Transilv., Bucov.) lucru (coşbuc, P. H 183, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 117). 50* LUCRARE — 788 — LUCRU LUCRARE, lucrări, s. f. I. Acţiunea de a lucra. 1. (învechit) Muncă, activitate, sforţare pentru a realiza ceva. Am căutat şi voi căuta a trage pe Magheru tn sfera noastră de lucrare. GH1CA, a. 425. Republica este un stat în care oamenii adunaţi îngrijăsc singuri de soarta lor fără a-şi pune stăpîni pe cap, avînd in lucrarea lor drept regulă dreptatea şi drept ţintă frăţia. BĂuCESCU, O. i 350. Pămîntid da de la sine, fără muncă şi lucrare Tuturor deopotrivă şi adăpost şi mincare. conachi, p. 296. 2. Prefacerea unui material brut într-un obiect de formă sau cu întrebuinţare determinată; prelucrare.. Erau şi ei [celtii] pricepuţi în lucrarea fierului. IST. r.p.r. 27. E x p r. A pune în lucrare = a începe efectuarea, executarea, a pune în practică. Căta deci vreme cu prtley să-şi puie în lucrare cugetul său. ISPIRESCU, L. 130. Legiuiri înţelepte şi prevăzătoare, pe care le şi pune în lucrare o sistemă de administraţiune. regulată ca ceasornicul, odo-BESCU, s. ni 37. Poate ar fi mai întîrziat a-şi pune în lucrare planul. NEGRUZ7.I, s. I 144. Lucrarea pămîntului — cultivarea pămîntului, agricultură. II. Rezultatul acţiunii de a lucr a. 1. Lucru realizat (dintr-un material brut) printr-o muncă fizică sau intelectuală. Alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani. ISPIRESCU, L. 137. .Marele Ulpiu.. . umplea întinsul său imperiu de edificii somtuoase şi de lucrări de artă Jolositoare. odobescu, S. iii 71. Lucrările noue n-au acel grandios ce se vede în toate lucrările bătrîne. negruzzi, s. i 193. Studiu scris asupra unui anumit subiect; scriere. Lucrare de control v. control. 2/Faptă, înfăptuire, realizare. Poftind să cunoască, ce fel de lucrare a săvîrşit Sindipa filozoful.. . d aruncat cu dibăcie o întrebare, sadoveanu, d. p. 137. F i g. (Rar) Şiretenie, tertip, vicleşug, şmecherie; lucrătură. Prea puternice împărate, iată cum sînt faptele şi lucrările femeilor. sadoveanu, d. p. 52. LUCRAT s, n. Faptul de a 1 u c r.a, de a munci. Unii se apucă de lucratul cîmpului. sbiera, p. 253. «$> E x p r. A se pmic pe (sau, rar, la) lucrate = a se apuca de lucru în mod stăruitor. Să ne mai lăsăm de jucate, să ne punem şi la lucrate. RETEGANUL, P. n 46. — Formă gramaticală : (în expr.) lucrate. LUCRATÎY, -A, lucrativi, -e, adj. (Despre ocupaţii, profesiuni) Care aduce cîştig ; profitabil, rentabil, bănos. întreprindere lucrativă, cu Cultivatorul nu va putea niciodată să exercite industria sa într-un chip lucrativ. r. ionescu, d. 239. (Impropriu, despre cîştiguri) Erau unele funcţiuni publice fără leafă; remuneraţia titularului era lăsată în seama vredniciei sale, s-o facă cît putea mai lucrativă. Ghica, s. a. 39. LUCRATOARE s. f. (Transilv., Ban.) Atelier. Se vedea în lucrătoare, muncind cît şapte. POPOVicr-BĂNĂ-ŢEANU, V. M. 32. LUCRATOR1, -0Are, lucrători, -oare, adj. 1. Care lucrează, care munceşte (mult, repede); activ, harnic. Fost-am fost la şezătoare, Unde-s fete lucrătoare, jarnîk-bîrseanu, d. 423. 2. (Despre zile) Care este destinat lucrului, în care se lucrează. Fusese un noroc .că focul izbucnise într-o zi lucrătoare. camil petrescu, o. n 227. Era într-o zi de sărbătoare, şi el umbla îmbrăcat ca în zi lucrătoare. SandU-aldea, d. N. 183. Toată'vara m-am rugat De bogaţii cei din sat Să-mi dea plugul ca să ar. Mi-a fost ruga în zadar... Săracul n-are soare, Nici zile de sărbătoaret Ci tot zile lucrătoare, alecsandri, p. p. 169. 3. (învechit, despre plantaţii) Care poate fi lucrat, cultivat, care dă rod. Erau puse spre vînzare... patru mi lucrătoare, filimon, c. 231. + (Despre mine) Care poate fi exploatat, care este în activitate. Puţurile din care se scoate sare se împart în ocne lucrătoare şi ocne părăsite. FlUMON, C. 302. LUCRĂTOR2, -OĂRE, lucrători, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu munca de producţie a bunurilor materiale, p. e x t. orice om care munceşte. V. muncitor. Lucrătorii ştiinţifici ai Academiei R.P.R., folosind din plin cuceririle ştiinţei sovietice, s-au preocupat de ase-menea de rezolvarea problemelor ştiinţifice legate de dezzol-tarea industriei bunurilor de larg consum, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 368, 5/2. Nu mai avea mult să iasă lucrătoare. PAS, z. I 123. LUCRATÎJRÂ, lucrături, s. f. 1. Felul cum este executat un lucru sau o lucrare făcută cu mîna; execuţie. Lucrătură veneţiană din epoca lui Lorenzo Celso. c. petrescu, R. dr. 64. Mare-i şi frumoasă [clădirea]... Dar, cum este ea, Zău, pre legea mea, C-aia lucrătură Şi ferecă-tură Mi-e de-nvăţătură. TEODORESCU, P. r. 468. . 2. F i g. (Familiar) Uneltire (împotriva cuiva). Lică... nu se aflase sîrăin de lucrătura de la club. C. PETRESCU, î. n 135. LtJCRU, lucruri, s. n. 1. (în sens larg, în opoziţie cu fiinţă) Orice obiect material. Noaptea dormim ca lucrurile, saiiia, n. 114. Ochii, ca microscopul, la lucruri ar da mărime. CONACHi, p. 268. ^ (Rar,- îriglobînd şi fiinţele) Două lucruri sînt preţioase vn Munţii Apuseni şi le-au făcut faima: oamenii şi aurul, bogza, ţ. 9. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane de care sîntem nemulţumiţi sau care'nu e bună de nimic. Lucrul rău nu piere cu una cu două. CREANGĂ, A.. 16. Te-am lăsat în frîu tău Şi te-ai făcut lucru rău. marian, s. 4. Fost-ai, lele, cînd ai fost, dar acum eşti lucru prost. <$> Lucru in sine = realitate obiectivă; existentă independent de conştiinţa noastră, care după filozofia idealistă, deşi percepută sub formă de reprezentare, ar fi absolut incognoscibilă. Kant admite însă existenţa « lucrurilor în sine », declarînd totuşi * că ele nu pot fi cunoscute ». LENIN, o. xtv 92. + (L.- 270. -f- (Fiz.) Lucru mecanic — mărime egală cu produsul dintre valoarea unei forţe şi depla sarea în .direcţia ei a punctului căruia i se aplică forţa. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. Lucrul sporea văzînd cu ochii, bujor, s. 33. Una pe alta se îndemnau la treabă şi lucrul ieşea gîrlă din mintie lor. creangă, p. 7. Văduvită sa mumă îl crescu cum putu din lucrul minilor ei. EMINESCU, N. 40. 3. Acţiune, faptă. Nu-i lucru puţin ce facem noi. sahia, N. 30. Aice-n laţi, pe la d-voastră, toate lucrurile se fac pe dos. alecsandri, t. i 149. Expr. Nu e lucru curat v. curat. + (La pl.) Treburi. Deşi avea destui slujbaşi foarte pricepuţi şi straşnici, tot voia să cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăţia lui. cauagiai.k, p. 124. IU. (în sens larg) 1. Chestiune, problemă. Mă gindeam la atîtea lucruri, la care n-am vreme să mă gîndesc in celelalte ceasuri zbuciumate ale vieţii, sadoveanu, E. 105. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. C. petrescu, S. 163. Mă întrebi atîtea lucruri deodată, Incit nu ştiu la care să-ţi răspund mai întăi. negruzzî, s. I 63. -fy- (Jur.) Lucru judecai v. judeca. . 2. Situaţie, fapt, fenomen; (mai ales la pl.) întîmplare, eveniment. E grozav lucru a fi străin in oraşele mari. vlahută, n. 6. De unde ştii' că nu s-or schimba lucrurile înj>ine şi pentru d-ta! creangă, p. 235. Poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt. negruzzî, s. 1139. <> (Corespunzător lui «ceva») Lucru de mirare era acesta, nu şagă! creangă, p. 306. Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de on.NEGRUZZi, s. 1118. Ce lucru poate să fie Să mă bage in robie? jarnîk-bîrseanu, d. 101. Expr. Lucru de nimic (sau, rar, nimica) = ceva fără însemnătate. Atita tis pentr-un lucru de nimic. . . începea să-l indispuie. vi,a-huţă, o. A. m 9. Cit mă rugai, deşi era un lucru de nimică. drăghici, r. 115. (Cu accentul pe adjectiv) Lucru mare = '*0 ceva rar, extraordinar, realizare de valoare deosebită. Am jurat Să nu las să surpe nimeni lucrul mare ce-am durat. davila, v. v. 116. A, sînt fericiţi aceia... pe care îi imbată.. . Toaca bunelor silabe şi duioasa-ncredinţare Că-nsemnaţi cu stemă-n frunte, c'e-au scris ei e lucru mare. vlahuţă, p. 135. Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare. eminescu, o. I 184; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit, lucru mare; c) (determinînd un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. Mare lucru = (de obicei cu valoare exclamativă sau ironică) ceva vrednic de mirare, fapt extraordinar, minunat. întreab-o cînd a văzut intîi • pe Alexandru şi, dacă o şti, mare lucru. sadoveanu, P. 104. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie, ca s-o putem noi scoate la capăt. creangă, p. 157. ’ LUCRUŞOlî, lucruşoare, s. n. Diminutiv al lui lucru (I). Aşeză toate lucruşoărele pe la locurile lor. ispirescu, L. 337. Or să facă sprafca din lucruşoărele itrînse cu atîta strădanie, contemporanul, Vi 107. LUD, -Ă, luzi, -de, adj. (învechit şi regional) Simplu, naiv, fără experienţă; p. ext. prost, nătîng, nătărău. Omul... vine în lume gol şi fără vreo pricepere, adică lud. gorjan, h. ii 94. LtjKOyiC, ludovici, s.. m. Numele unei vechi monede de aur franceze, pusă în circulaţie începînd de la Ludovic al XIII-lea. (F i g.) Am făcut multe căsătorii în viaţă, dar întotdeauna se mărită livada cu casa, ori pomătul cu grădina sau ludovicii cu francii, contemporanui,, n 288. LÎJGER s. m. v. lujer. LUGtJBRU, -Ă, lugubri, -e, adj. Care exprimă sau produce tristeţe, mîhnire, groază, care aminteşte de moarte ; jalnic, sumbru. Nemişcat stă [omul de zăpadă] ... " cum şade o statuie. Lugubri în orbite îi înnegresc cărbunii. anghel-iosif, c. m. I 26. Toată viaţa! în sufletul lui Dan aceste cuvinte cad cu un răsunet lugubru şi-l umplu de-o neînchipuită jale şi desperare. VLAHUŢĂ, o. a. iii 176. Bravo! rideţi foarte natural! Numai domnul Ciupici e cam lugubru... rîde ca un cioclu, alecsandri, t. i 296. LÎJJER, lujeri, s. m. (Bot.) Porţiune de tulpină sau de ramură crescută în decursul unui an; (sens curent) tulpină sau porţiune de tulpină subţire. Lujer de do- vleac. ca Ceea ce spori uimirea lui Ladima şi o transformă intr-o încintare. .. fii un şir lung de flori cu lujer înalt. camtl petrescu, N. 75. Cu ce am greşit vouă de-nu fringeţi oasele parc-aţi călca pe lujeri uscaţi? DELAVRAN-CEA, s. 206. — Pl. şi: (s. n.) lujere. — Variantă: lfiger (JARNÎK-BÎRSEANU, D. 177) S. m. LULEÂ, lulele, s. f. Obiect pentru fumat alcătuit dintr-o parte mai groasă şi scobită în care se pune tutunul şi dintr-o ţeavă uneori îndoită; pipă. Moş- neagul ..'. trage dintr-o lulea de un cot şi ochii lui albaştri se uită ţintă spre şesurile întinse. SADOVEANU, o. i. 319. Şezînd intr-o duminecă cu luleaua în gură. . . iată că vine soţia lui şi îi ipui’.e că peste puţin are să fie tată. ispirescu, I.. 206. De pe la Grumă-zeşti încolo, moş Nichifor.... şi-a aprins luleaua şi a incepvt a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Poartă arnăut în coada droştii, înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint, negruzzî, s. I 237. E x p r. îndrăgostit (sau amorezat) lulea = foarte îndrăgostit. (A fi) (CU capul) lulea = a fi ameţit, zăpăcit (de băutură). Trebuie să fii lulea ca tine ca să nu pricepi. D. ZAMFIRESCU, R. 215. Cîte un mitocan cu capul lulea de vin îşi făcea de vorbă cu păreţii. eminescu, n. 34. A se îmbăta lulea v. îmbăta. A lua (sau a fura) luleaua neamţului = a se îmbăta. Cam lua el, nii-i voibă, luleaua neamţului sîmbătă seara şi nu se trezea pînă luni. C. PETRESCU, î. I 46. [Acestor păsări] le place cu deosebite strugurii, cauză pentru care francezii au şi creat zică-toarea ... ce se aplică celor care la noi au jurat luleaua neamţului. odobESCU, S. m 27. (Prin restricţie) GăvanuS pipei. Luleaua ciubucului n-avea tutun, sadoveanu, e. 116. + Cantitate de tutun cîtă încape în găvanul unei pipe. — Variantă: liuleă (alecsandri, t. i 80) s. f. LULELtJŞĂ, luleluşe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui 1 u 1 e a. Luleluşa c-o scotea, Tutun în ea că punea, păsculescu, l. p. 262. , 1 LUMBÂGO s. n. Afecţiune dureroasă a musculaturii şalelor. De zece zile sufăr de un lumbago sciatic, care mă ţine pironit în loc. alecsandri, s. 170. LtJME1,/!<«!!, s.f.I.l, Totalitatea celor existente în realitate ; univers, cosmos. în aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. eminescu, o. i 171. Atita-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat.. . De-arfi lumea de hîrtie, l-aş da foc intr-o mînie. jarnîk-bîrseanu, d. 221. <(> Loc. a d v. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (şi pămîutul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoţind un verb în con- strucţii negative) vreodată, niciodată. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pămint, de pare că n-a fost de cînd. lumea şi pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede şi el ceea ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de cînd lumea şi pămîntul creangă, p. 159. Şi in acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. Russo, o. 28. Cît (e sau îi) lumea (şi P&mintul) = (mai ales însoţind un verb în construcţii negative) a) veşnic. Doar n-am a trăi cît lumea, creangă, p. 186; b) (după negaţie) niciodată, ni- LUME — 790 — LUME căieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea §i pămintul. creangă, p. 230. Mîndră ca-dumneata Nu-i nime citu-i lumea, jarnîk-bîrseanu, d. 25. (Regional) Pînă-i lumea — veşnic, pentru totdeauna ; (mai ales însoţind un verb în construcţii negative) niciodată. Eu mă duc, mîndrută, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 114. -$> Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că mi-ar da lumea de pe lume. creangă, p. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preţ. Buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; îl nu-l putem da nici pentru toată lumea. creangX, p. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a Iui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de,parcă era toată lumea a lui. creangX, p. 299. 2. Ansamblu de corpuri cereşti format din sori, | planete şi planetoizi şi constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. întreg edificiul concepţiilor noastre asupra sistemului planetar si in genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, lleană Cosinzană, Stifleţel fără prihană Şi tu, toare luminate... Ceriul să cutreieraţi Lumile să luminaţi. alecsandri, P. P. 29. (Determinat prin « de stele ») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... bart, e. 251. Puţine sînt la număr aceste lumi de stele, alexandrescu, p. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viaţă animală şi vegetală). A început să-i făgăduiască toate' bunurile din lume. ispirescu, L. 2. Trec in stoluri rindu-nele... Şi se duc pe rînd, pe rind, Zarea lumii-ntunecind. EMINESCU, o. I 214. Cu tine vt-aş duce în fundul lumii, dar cum să facem? alecsandri, T. i 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! jarnîk-bîrseanu, d. 35. Loc. a d v. în (sau prin) toată lumea, (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. împăratul a dat de ştire... în toată lumea. CREANGX, p. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. în (sau din) tundul Uniri sau (do) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Şi din Zorit şi din Apus. .. Venit-au roiuri de-mpeiraţi. coşbuc, P. T 55. Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lumc(a) sau 5n lumea largă = a pleca departe fără să se ştie (Refîectînd concepţia de clasă a burghezo-moşierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun4 (Vili). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manieratâ^etc» în cadrul acestei clase. 3. Oameni, multime,(public^jocietate, mediu social. A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, p. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia. creangX, p. 228, Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. eminescu, n. 27. ^ Loc. a d v. De ochii lumii v. ochi. Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea, sadoveanu, m. c. 182. «$- Expr. în rînd cu lumea = la fel cu ceilalţi oameni, aşezat, cu rost. Vreu. .. să te văd om ca toţi oamenii în rînd cu lumea. creangX, p. 162. Lume(a) (ţoală) de pe lume = mulţime nenumărată, oameni mulţi (şi de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, creangă, p. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a şi pus urîte nume. .iarnîk-bîrsEanu, d. 65. 0 lume (toată sau întreagă) = mulţi oameni, o mulţime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viaţă, goga, c. p. 68. O lume se plîngea de nedreptăţile ce făcea, ispirescu, u. 68. O lume toată-nţele-gea — Tu nu m-ai înţeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înşela, a-şi bate ioc. Să-i slrîmbi gîtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267.- A ieşi iu lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni şi situaţii noi. Bucură-te dar şi te veseleşte, dragă Marghiolită, că în curînd ai să ieşi şi tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a îi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situaţie înjositoare, degradantă ; a se face de rîs. , III. 1. Mediu în care se desfăşoară existenţa umană: viaţă, existenţă. Cîte n-am văzut şi eu De atunci pe lume. coşbuc, P. I 262. Ce mat la deal la vale? Aşa e lumea asta. creangX, p. 233. Ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit? eminescu, o. i 134. E xpr. A yeni pe lume = a se naşte. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-şi vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu loniţă. Atita am avut si eu drag pe lume, şi m-am dus cu el. sadoveanu, o. v 8. Nu ştie pe •CO lume e (sau se află) = a) nu ştie nimic din ce se întîmplă ; b) e foarte fericit. A-î fi (cuiva) lumea dragâ (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viaţa, a-i plăcea să, trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să. . . Fata împăratului se făcu un flăcău de-ţi era dragă lumea să te uiţi la el. ispirescu, L. 30. Cînd ţî-e lumea mai dragă v. drag2. Zi-i lumo şi te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice St cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te sileşti să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume şi te mîntuie. CREANGĂ, P. 223.,+ Viaţă laică, viaţă care satisface necesităţile şi plăcerile naturale ale omului, viaţă veselă, liberă. Sus, în deal;' la monăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. i 15. Plecasem să mă duc Ia vro schăstrie, să fus de lume — 79.1 — LUMINARE lume. NEGRDZZi, s. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. conachi, P. 104. Cîntec de lume = poezie de dragoste însoţită de melodie. îl plimba cu dinsul noaptea in butcă..,, de-i cinta cîntece de lume. ghica, s. 56. . 2. (în e x p r.) Lumea albă = (în basme) viaţă pă-mîntească în care trăiesc oamenii. De cind sînteţi pe lumea asta albă, voi aţi imblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, t.. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viaţă subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă in lumea neagră, trebuie să-ti dai drumul prin fintina zmeilor, şez. n 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) =a) (în concepţiile mistico-religioase) presupusa viaţă de după moarte. Muri după ce tnincă trei oi fripte şi bău o balercă de pelin, zicind că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămitid fi însetat, negruzzi, s. i 247 ; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simţiră că fiul oii a ajuns pe cea lume şi s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 8. Ansamblu, totalitate, mediu, viaţă. Lumea vegetală. Lumea animală. LtîME2, lumi, s. f. (învechit, arhaizant şi regional) Lumină. Cind dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea o-hilor. creangX, p. 317. A ochilor mei lume din vedere imi lipseşte, conachi, P. 100. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau cchilor). Şi mă-ntorc... şi mi t-arată Sîngele-mproşcat J>e zid. Şi, gemînd cutremurată, Lumea ochilor mi-o-nr-hid. coşbuc, p. n 12. Expr. A ieşi la lume = a ajunge la lumină; la loc deschis, larg. (F i g.) Ah! unde-i vremea ceea cind eu cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, o. I 92. LtÎMEN, lurheni, s. m. Unitate de măsură a fluxului luminos. LUMÎSC, '-EĂSCĂ, lumeşti, adi. 1. Care aparţine lumii1, al lumii1,, privitor la lume1, din lume1. O astrologie. . . de origine bizantină bazată pe sistemul care admite Pămîntul de centrul arhitecturii lumeşti. EMINESCU, . N. 45. Nici o putere lumească să te poată învinge cîndva. ŞEZ. ni 235. i. 2. Laic; p. e x t. vesel, glumeţ. După aceste... cugetări triste, altele mai lumeşti m-au cuprins, negruzzi, S. I 216. + D.- dragoste, trupesc. Din dragostea lumească un imperiu se va naşte. KJitNESCO, o. I 144. îşi petrecuse viaţa în dezmierdări lumeşti, odobescu, s. iii 34. LUMÎŢ, -MÂŢĂ, lumeţi, -e, adj. (Popular) Căruia îi place lumea1 (III 1), societatea, viaţa; iubitor de petreceri, vesel. V. frivol. O nevastă tînără şi foarte lumeaţă. MARIAN, O. II 200, LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. I n t r a n z. (Despre aştri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, n emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scinteietoare, care venea înspre dînşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare. creangă, p. 228. Pe capă-tu-unei laiţi, Lumina cu mucul negru intr-un hirb un roş opaiţ. EMINESCU, O. I 84. (Poetic) Ochii-i albaştri luminau ca stele. EMINESCU, o. IV 107. + Tranz. A rcvă ;a, a a un' a 1 mină a'iunra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-1 să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de luminare pe sfîrşite, lumina fumegos şi trist peretele galben, c. PETRESCUr î. 11 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. dunXreaKU, ch. 79. Fă-rnă lumină de ceară.. . Că eu unde-i însera, Calea ţi-o voi lumina. . . jarnîk-bîrseanu, d. 64. E x p r. A luminii (cuiva) ealcu (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre ţintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei şi victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. <>■ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Şi mi-şi bea şi mi-şi mînca... Şi mîndra le lumina, şez. ni 216. Intranz. (Neobişnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Ce-au luminat atît de des înduioşării mele. EMINESCU, o. i 186. 2. Refl. (Despre spaţiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat in răsărit pervazul, Zorile-şi lipesc de geam obrazul. BENiuc, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în faţă imensul decor al oraşului care se luminează treptat sub ochii noştri, bart, s. m. 39. <$>• Refl. I i m p e r s. F i g. Intri-n cas’ se luminează, Ieşi afar’se-n- I seninează. JARNÎk-bîrseanu, d. 40. Expr. A Se l lumina do ziuă = a se face ziuă. întinsă cu miinile sub ' cap, cu ochii în tavan, a rămas pină s-a luminat de ziuă. bart, E. 161. începu a se lumina de ziuă şi deodată jd făcu o învălmăşeală mare. popescu, b. i 39. Cind se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă intr-o mare verde şi întinsă. EMINESCU, n. 13. + (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziţie cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Şi cerul se lumina, alkcsandri, p. i 112. <$> E x p r. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunţă venirea ploii. Vîntul s-a mat potolit; s-a luminat a ploaie; lumină ceţoasă; începe să cearnă mărunt şi-nţepos. caragiai.e, o. i 334. II. Fi g. 1. Tranz. A răspîndi ştiinţa şi cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic şi ideologic. V. instrui. Cind am înfiinţat această « Frăţie * acum cinci ani, ţinta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm ţărănimea şi pe meseriaşi. CA mii. petrescu, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele, bâlcescu, o. i 352. + A lămuri, a clarifica, a da explicaţia potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre, alecsandri, T. i 250. E x p r. A se lumina la faţă (sau la chîpj = a) a căpăta o expresie de mulţumire, de bucurie; a se însenina la faţă; b) a arăta mai bine decit înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la faţă. dumitiuu, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, uri gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiţi vă vine Ş-utt gînd vă lumi-nează-n minte: Că viaţa-i cel mai mare bine. cerna, p. 15. Deodată-ţi luminează-n gînd, Aşa de viu, că te-nfiori. Un tînăr trist, frumos şi blind, Cu ochii mari şi visători. VLAHUţX, o. a. 56. — Prez. ind. pers. 3. sg. şi: (învechit) lumină (alecsandri, p. iii 111, şez. iii 59). LUMINĂŢIE, (3) luminări, s. f. Acţiunea de » (se) lumina. 1. Producere de lumină (I 1). Sistem de luminare. + (învechit; concretizat) Lumină. A zilei luminare de pe cer acum s-a stins, negruzzi, s. II 14. i LUMINAT — 792 — LUMINĂ 2. F i g. Cultivare a minţii, instruire; educare, lămurire. Luminarea culturală a ţărănimii muncitoare nu poate fi despărţită de ridicarea nivelului de cunoştinţe agrotehnice ale acesteia, contemporanul, s. ii, 1953, nr. 334, 2/1. Ţăranul romin are drept nu numai la pămînt. ■ ■ dar are drept la luminarea minţii lui prin carte şi cultură. SADO-veanu, E. 25. 8. (învechit, însoţit de un adjectiv posesiv) Luminăţie. Cu luminările sale bezădele ( = beizadele) trăiesc foarte bine, căci mult mă iubesc. KOGÂLNICEANU, S. 6. LUMINAT1 s. n. Faptul de a lumina; luminare. Luminatul cu petrol. LUMINĂT2, -Ă, luminaţi, -te, adj. I. 1. Care primeşte lumină, pe care cade lumina, plin de lumină. Cameră luminată, a Dasupra pimniţei, un ceardac cu geamlîcul luminat. dBlavrancea, h. t. 279. Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată. ALECSANDRI, P. A. 139. Seara nu poate fi mai multă frumuseţe şi mulţumire decît a merge cinevaşi a-şi petrece ceasurile intr-acea luminată grădină cu mulţimea oamenilor. GOLESCU, t. 66. 2. Care răspîndeşte lumină; luminos, strălucitor. Vezi o masă mare-niinsă, cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I 85. II. F i g. 1. (Despre oameni sau despre mintea lor) Care are posibilitatea de a înţelege, de a discerne, de a judeca limpede ; plin de înţelepciune; cu educaţie multilaterală, instruit, cultivat. Poţi fi stăpîn pe paşii tăi. .. liber... dacă mintea nu ţi-i luminată ? camilar, TEM. 83. Ah! domni! alegeţi oameni cu care guvernaţi. Din oameni cu virtute, din oameni luminaţi, bolintineanu, o. 169. Poporul nostru nu e destul de luminat cu învăţătura, dar tocmai pentru aceasta are trebuinţă de instituţii libere ca să se poată lumina, căci supt tiranie nu se pot lumina popoarele. bXlcescu, o. i 352. (Mai ales despre personalităţi din trecut şi despre manifestări ale lor) Cu idei avansate, umanitare, cu preocupare pentru progres; progresist. Poporul şi cu toţi acei oameni luminaţi şi filantropi, care iau parte la suferinţele lui, erau plini de nădejde (n acea reformă. BĂLCESCU, o. I 143. 2. Lămurit (asupra unei probleme), edificat. Ahile, luminat, aruncă mucul de ţigară şi o luă la fugă. BART, E. 343. 3. (Despre faţă, ochi etc.) Care exprimă mulţumire, bucurie, fericire; strălucitor. Bun! spune Moş Gheorghe cu ochii luminaţi, bun! sîntem numai de-ai noştri, tot unul. şi unul! sp. popescu, m. g. 30. Expr, Luminat Ia laţi = cu o faţă care exprimă mulţumire, bucurie. Ptiu, drace! zise Nechifor Căliman, luminat la faţă de înţelegere. SADOVEANU, F. J. 92. 4. (învechit, azi mai ales în basme) Epitet care însoţeşte uneori titlul unui demnitar, al unui cap încoronat etc. V.înălţat, mărit. Prea luminate şi prea milostive pan voievoade! sadoveanu, o. vii 75. Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva. creangă, p. 191. Iată împăratul, Iată luminatul Cu Sînziana, Mindra Cosinzeana. ALECSANDRI, T. i 413. LUMINATOR s. n. v. luminător. LUMINĂŢIE, luminaţii, s. f. (Rar) Iluminaţie. Nu m-am plimbat eu la luminăţie in trăsură cu Zoe ¡i cu nenea Zaharia în tot oraşul? CARAGIALE, o. i 104. LUMiNA, lumini, s. f. 1.1; Radiaţie sau complex de radiaţii electromagnetice care impresionează ochiul omenesc, fiind emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente. în revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. GîrlEanu, L. 16. Lămpi mari de bronz, cu globuri de porţelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale, vlahuţă, O. A. III 5. Stelele strălucesc de o mai vie lumină, negruzzi, S. I 58. F i g. Nu o să ne învrednicim să vedem o rază de lumină care să ne îndrepteze spre obşteasca fericire? GOLESCU, î. 180. Prezenţa radiaţiilor care impresionează ochiul. Ziua e tot mai caldă şi in văzduhul senin e lumină mare şi limpede. SADOVEANU, O. VI 233. în tot satul, numai la casa lui Moş Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. <^> (Urmat de determinări în genitiv, indicînd timpul) Lunfina dimineţii. o Abia începeau să se distingă lucrurile din casă, la lumina slabă a zorilor, bujor, s. 109. <}’ F i g. Camera tăcută, solemnă se umplu deodată de lumina şi voioşia sănătoasă a tinereţii. BART, E. 174. <}* Lumină electrică v. electric. An-lumină = unitate întrebuinţată în astronomie pentru măsurarea distanţelor mari, egală cu distanţa străbătută de lumină într-un an. L o c. a d v. Pe lumină = în timpul zilei, după ce s-a luminat de ziuă sau înainte de a se însera. M-am trezit pe lumină. <ţ> Loc. prep. (Urmat de o determinare în genitiv) în lumina... = prin prisma (unei anumite concepţii), din punctul de vedere al..., potrivit cu... în lumina materialismului dialectic, problemele teoretice ştiinţifice capătă un aspect concret şi clar. CONTEMPORANUL, s. ii, 1948, nr. 112,10/2. (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu mijloacele..., cu ajutorul. . . Arată-ne, la lumina talentului tău, durerile şi aspiraţiile societăţii noastre de azi. vlaiiuţX, o. a. 452. -v- Expr. A vedere lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simţul văzului. Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei. Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei. EMINESCU, o. I 115 ; b) fi g. a se naşte. Creangă a văzut lumina zilei la Iiumuleşti. (Rar) La lumina mare = făţiş, în mod deschis, în văzul tuturor. A luptat pe faţă, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, contra despotismului, ghica, s. A. 135. A răsări (sau a so arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieşi la vedere. Paserile îşi văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăşi' la lumină şi liniştea şi pacea se lasă peste curtea mea. GÎRLEANU, L. 11. El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. A ieşi Ia lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieşi la liman. O, minune! lată-ne, iată, C-am ieşit iar la lumină. alecsandri, T. i 438; b) a ieşi la iveală, a deveni evident. Adevărul a ieşit la lumină; c) (învechit; despre tipărituri) a se publica, a deveni cunoscut publicului. Poeziile ei... vor ieşi la lumină, căci am gînd să le tipăresc, negruzzi, s. i 76. A scoatc (pe cineva) la 1 lumină = a scăpa de primejdii, a scoate dintr-o în- curcătură. O, tu zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. alecsandri, t. i 421. A pune (ceva)- în lumină = a scoate ceva în evidenţă, a atrage atenţia asupra... ; a sublinia. A pune (ceva) într-o lumină îrumoasă (sau zdrobitoare, urîtă etc.) = a scoate în evidenţă aspectele pozitive (sau negative) din viaţa sau din activitatea cuiva. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul... prin care trecuse omul acesta. VLAHUŢĂ, o. a. iii 6. A da lumină = a lumina. (F i g.) Apari să dai lumină arcatelor fereşti, Să văz în templu-i zîna cii farmece cereşti, eminescu, o. iv 430. A da la lumină v. d a (I 11). A vedea lumina tiparului = a fi publicat, a fi tipărit. Limpede ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. + F i g. Strălucire, înseninare. îi trecu repede peste faţă o lumină, ca şi cum ii venise'un gînd neaşteptat. V. ROM. noiembrie 1953, 125. N-are nici o lumină pe faţă tata. STANCU, D. 141. în ochii lui adinei plutea iarăşi o lumină cumplită. SADOVEANU, o. I 432. 2. Izvor sau sursă de lumină Nici o lumină nu se zărea la fereastră, bujor, s. 106. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie. caragialE, o. in 80. Vor arde-n preajma mea Luminile-n dealuri. EMINESCU, o. i 225. -ţ» (Popular) Luminare. Se apropie de un .paltin frumos, înalt şi drept ca luminţz. marian, o. n 159 Fă~mă lumină de ceară Şi mă pune susuară. JARNÎK-BÎR-seanu, d. 64. + (Mai ales la pl., astăzi numai fa- LUMINĂTOR — 793 — LUMINOS miliar) Unitate de măsură pentru fluxul luminos. Un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol, mi-HALE, O. 401. , 8. (Adesea determinat prin i ochilor ») Pupilă. Avea ochi albaştri. Dacă-i priveai mai cu luare-aminte, vedeai lucind în jurul luminilor nişte raze dese, aurii, galan, z. R. 44. Ochii, cu luminile mărite, negre, luceau aţintiţi, plini de gînduri. sadoveanu, O. rv 66. Mă privi o clipă, cu zîmbetul pe faţă, drept în luminile ochilor, hogaş, m. n. 21. (Poetic; ca termen de comparaţie, ca simbol pentru tot ce-i poate fi omului mai drag, mai de preţ) Binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor. eminescu, n. 12. <ţ>Expr. A-i Ii (cuiva) drag ca lumina ochilor = a fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri, a păzi cu cea mai mare atenţie. Ei aveau numai o fată fi o păzeau ca lumina ochilor. ISPIRKSCU, l. 120. n. f i g. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească, ceea ce o ajută să priceapă limpede şi adînc; învăţătură, înţelepciune, cultură, educaţie. Şcoala dă lumină poporului. Fără lumina cărţii nu se poate ieşi din întuneric. E x p r. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a explica, a clarifica o problemă. Victoriile in munca paşnică, înregistrate in ţările de democraţie populară, aruncă o lumină puternică asupra situaţiei jalnice din ţările capitaliste. scînteia, 1952, nr. 2371. A sc face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a i se lămuri cuiva ceva, a pricepe, a înţelege. în capul lui Raţă se făcu lumină... Ştiu totul, totul cum sra petrecut. Sahia, n. 77. A face apel (sau a apela) la luminile (cuiva) = a cere părerea unei persoane competente în materie. HI. 1. Distanţa liberă dintre feţele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre feţele interioare opuse ale unui gol. 2. (învechit; de obicei urmat de «apei», «cîmpu- lui », «de apă» etc.) Suprafaţă. Locul ales e o mlaştină cu stuf şi cu răchită, in mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă, odobescu, s. m 109. Urmînd a se împărţi lumina cîmpului în trei părţi.. . s-au scos pădurea 4105 pogoane 525 stinjeni. i. IONESCU, M. 650. [Oraşul] este zidit pe o movilă... avînd nălţime peste 50 st, soco-tindu-să din lumina apii pină in cel mai nalt loc al oraşului, golescu, î. 169. 2. Gura scocului, stăvilarul morii. Apa cădea la moară de la înălţime de aproape doi stîngeni: prea era ridicată lumina morii, slavici, v. p.-35.’ — PI. şi: (învechit) lumine (eminescu, o. iv 28). LUMINĂTOR1, luminătoare, s. n. Porţiune din înve-litoarea unui acoperiş sau dintr-un plafon,' alcătuită din ochiuri de geam montate într-un schelet, pentru a permite sau a mări luminarea unei încăperi cu lumină directă. — Variantă: luminatâr s. n. LUMINĂTOR8, -0ĂRE, luminători, -oare, adj. Care luminează, care emite lumină (I 1). Acest foc s-a făcut repede călduros şi luminător. macEdonski, o. rv 115. Lumină luminătoare, Răsai mai strălucitoare! SEVASTOS, c. 53. tLUMINĂŢIE, luminăţii, s. f. (învechit; însoţit de un adjectiv posesiv) Formulă de reverenţă (precedînd uneori titlul) pentru un demnitar, un cap încoronat etc. V. înălţime. Dacă luminăţia-ta treci [podul], apoi te va costa şi mai scump, sadoveanu, p. m. 174. Tronul luminăţiei-sale padişahul se clătinase, id. o. I 3. LUMINESCÎNT, -Ă, luminescenţi, -te, adj. Care emite radiaţii luminoase, independent de temperatura pe care o are. LUMINE SCENŢA, luminescenţe, s. f. Proprietate pe care o au unele substanţe de a emite radiaţii luminoase provenite dintr-o energie netermică. Graţie lui Vavilov, se fabrică în serii in XJniunea Sovietică lămpile de lumină albă, foarte economice, a căror funcţionare se bazează pe luminescenţă. contemporanul, s; rr, 1953, nr. 375, 5/1. LUMINÎŞ, luminişuri, s. n. 1. Loc deschis, lipsit de copaci sau cu copaci rari, în mijlocul unei păduri; poiană, rarişte. Colo-n vale, unde drumul Taie luminişuri rare, Printre plopi, se vede fumul Hanului din Vadul Mare. Topîrceanu, B. 18. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiş, coşbuc, P. i 47. Urcăm un tăpşan întunecat de brazi şi ieşim în luminiş, în larga fîneaţă de pe poalele Ceahlăului. VLAHUŢĂ, o. a. n 156. La mijloc de codru des, Toate păsările ies, Din hugeac de aluniş La voiosul luminiş. eminescu, o. I 215. (Mii.) Luminare fumigenă v. fumigen. <0>E x p r. (Drept) ca luminarea = foarte drept. Sta... drept ca luminarea şi le privea cu băgare de seamă. CREANGĂ, p. 271. Pe la aprinsul luminărilor v. aprins1. Să-l pici (sau să-l fi picat) cu luminarea (sau cu ceară) v. pica. A căuta (ceva) cu luminarea = a căuta (ceva) cu multă stăruinţă, a-şi da toată silinţa (pentru a găsi ceva). Şi-o găsit gineri în sfirşit?... Slavă domnului!... că mult o mai umblat căutindu-i cu luminarea. ALECSANDRI, T. I 156. A căuta (cuiva) ceartă (sau gîlceavă, pricină) cu luminarea v. căuta (II). 2. Plantă erbacee, înaltă, cu flori gălbui şi mari dispuse într-un spic lung şi dens (Verbascum phlomoides) ; coada-boului, coada-lupului. LUMÎNARAR, luminărari, s. m. Fabricant, negustor sau vînzător de luminări. Săpunari şi luminărari de pe la Bărăţie... — toţi minau înspre centrul oraşului. D. ZAMFIRESCU, R. 5. A luat.. . nişte sfeşnice mari de argint masiv ale lui jupîn Sfetcu luminărand. CARAGIALE, O. Ii 341. M'MÎNA IitcA, luntinărele, s. f. 1. Diminutiv al lui 1 u m î n a r e. N-a fost chip să ne- ntoarcem cu lumtnărelele aprinse, caragiale, o. ii 342. Niţă, dragul meu, să cumperi luminărele şi să le împărţi, negruzzi, s. I 252. 2. Plantă erbacee cu frunze mari şi cu flori galbene, ■ aproape fără miros, dispuse într-un spic lung şi drept (Verbascum Thapsus). Cimpul acoperit mai tot de lumi-nărică se întindea departe, pînă in poalele munţilor întunecaţi. Gîrleanu, L. 30. Luminărelele drepte şi băţoase întreceau finul, delavrancea, s. 59. -$> Compus: lumî-nărica-pămîiltuliii = plantă erbacee cu tulpina înaltă şi cu multe frunze şi flori mari, albastre, cu puncte întunecate sau (mai rar) albe-gălbui (Gentiana asclepiadea). LUMÎNARÎE, luminării, s. f. Local în care se fabrică sau se vînd lumînări. LUMPENFROLETARlAT s. n. (în societatea cu clase antagoniste) Categorie de oameni declasaţi fcerşetori, vagabonzi, delincvenţi etc.), izgoniţi din producţie şi care devin adeseori o unealtă în mîna exploatatorilor. Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, ette tirit pe alocuri in viitoarea mişcării de către o revoluţie proletară din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă; el va înclina însă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare. MARX-ENGELS, m. c. 45. LUNAR1, -A, lunari, -e, adj. (Franţuzism rar) Propriu lunii (I 1), de lună, ca luna (de luminos, de feeric-.etc.). Prin desişurile nemişcate şi întunecoase ale copacilor se strecura pulberea lunară, argintie. SADOVEANU, O. m 175. Trecea pe calea Victoriei ca prin pustiul lunar. C. PETRESCU, C. V. 352. LUNAR2, -A, lunari, -e, adj. Care se produce sau apare în fiecare lună, o dată pe lună. Revistă lunară. Salariu lunar, -if- (Adverbial) Pensiile se achită lunar. LUNATEC, -A adj. v. lunatic. LUNATIC, -A, lunatici, -e, adj. (Şi în forma lunatec) 1. (Despre persoane) Care suferă de somnambulism; (despre somn, privire, mers etc.) de somnambul. Vasilt umbla singur pe uliţă, ca un lunatic, nici el nu ştia încotro a apucat-o. v. rom. mai 1953, 128. în negrul zid s-arată Venind ca-n somn lunatec, în păsuri line ea. eminescu, o. i 95. E nebună, lunatică, Umblă ca o zănatică, pann, p. v. n 142. (Substantivat) Tremura ca un lunatic din încheieturi, mironescu, s. a. 73. S-apropia încet, asemene unei lunatece, ca-n somn. eminescu, n. 121. -+• (Rar) Care are vedenii, căruia i se năzare mereu; slab de înger, sperios, fricos. Spancioc!... tu eşti lunatic, ţi-e frică de strigoi, De iele, de vinătoare de stafii, de moroi. alecsandri, t. ii 72. 2. (Rar) Fantastic, ireal. Erau ocări in larma lunaticei orhestre. Topîrceanu, b. 38. Se auzea o muzică lunatecă... muzică de vis. -eminescu, n. 25. — Variantă: lunătec, -ă adj. IjUNAŢIE, lunaţii, s. f. Interval de timp între doul faze identice ale lunii. LÎJNA1, (II) luni, s. f. 1.1. Astru satelit al Pămîntului, vizibil mai ales noaptea, cînd reflectă puternic pe pămînt lumina pe care o primeşte de la soare. Luna se ridica in singurătatea cerului, pălită, ca o foaie rotundă de cositor. sadoveanu, o. vii 163. Iat-o! Plină despre munte iest .luna din brădet Şi se-nalţă, încet-încet, Ginditoare ca o frunte De poet. coşbuc, p. I 48. Luna, scoţind capul de după dealuri, se legăna in văzduh luminind pămintul. creangă, o. a. 156. Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. eminescu, O. I 193. Cine n-are dor pe vale Nu şti’luna cînd răsare, jarnîk-bîrseanu, d. 87. <}* Lună nouă v. nou. Lună plină v. p!in.^Expr. A trăi în lună sau a îi căzut (parcă) din llină = a fi rupt de realitate, a-şi pierde simţul practic, a fi cu capul în nori. Circumstanţa atenuantă pe care... o acordau acestei fiinţe şubrede, cu capul mare susţinut pe un gît ca un vrej, trăind în lună. C. PETRESCU, î. II 215. Nici. nu-nţeleg, — parc-am căzut din lună. Prin suflet simt durerea lumii toată, Pe care insă nimeni niciodată Nu a putut prin vorbe să mi-o spună. d. botez, p. o. 10. A apuca luna cu dinţii sau a prinde, (sau a atinge) Ilina cu mîna = a obţine un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. Cîte-n lună şi-n stele (sau în soare) = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri. Toată noaptea -mi-a pus fel de fel de întrebări... . Cîte-n lună şi-n stele, camilar, TEM. 83. Cinsteau şi vorbeaţi; mai ales Ghiţă Botgros îşi dezlegase traista, spunea cite-n lună şi-n stele. SADOVEANU, O. 1 48. •$> (în metafore şi comparaţii) Bocancii lustruiţi lună. 2. Lumina astrului definit mai sus. Luna se strecura în fire lungi de aur printre frunzişurile merilor bătrini. sadoveanu, o. in 347. Ca un stilp eu stam în lună. eminescu, o. i 55. II. Satelit al unei planete. Lunile lui jfupiter. LUNĂ — 795 — LUNG LtÎNĂ.5, luni, s. {. 1. Interval de timp egal cu aproximativ a douăsprezecea parte dintr-un an. încet-tncet apoi trecură căldurile şi veni minunata lună a lui septembrie cu lumină aurie, sadoveanu, o. vi 227. Va sta o lună, pgate două, la Bălceşti, cit are concediu, ca să se mai întremeze, camil petrescu, o. i 265. Ci tu rămîi in floare ca luna lui april, eminescu, o. I 128. <$• Lună de miere = prima lună după căsătorie. Ridichi de lună v. ridiche. Loc. a d v. Po lună = lunar. Trei hiisăşi plătea tata pe lună pentru mine. creangX, o. a. 286. Cu luna = închiriat, sau angajat cu plata lunar. Citea... fn papuci, la gura sobei, in camera lui cu luna. c. petrescu,. c. v. 237. Cu lunile sau luni de-n rtndnl, luni întregi, luni do zile = timp de mai multe luni. Cu lunile aşteptau oamenii la Olt să le vină rîndul la moară. STANCU, d. 29. Luni de zile... [invalidul] fi-a tirlt restul trupului. Sahia, n. 36. Mi-a fost Iutii întregi minie Că tu nu te-ai priceput, coşbuc, P. I 51. 2. (Astron.) Interval de timp corespunzător unei revoluţii a lunii. , •' LtÎNCĂ, lunci, s. î. 1. Şes de-a lungul unei ape curgătoare sau la poalele unui munte; regiune inundabilă a unei văi, cu pămînt umed sau -mlăştinos. Nu mai sînt pe luncă, flori, Văile-s deşarte, Ţipă cîrduri de cocori Pribegind departe! iosif, p. 52. Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind. coşbuc, P. i 47. O răcoare plăcută se răspindeşte pe faţa luncilor îmbălsămate, bolintineanu, o. 429. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele, Mlndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele. alecsandri, o. 180. 2. Pădure formată mai ales din sălcii, răchiţă, plopi, anini, pe malurile unei ape curgătoare; zăvoi. Lunca se despoiase in citeva nopţi, iar copacii întindeau acum braţe înfrigurate în ceaţă. C. petrescu, s. 169. Cirnii la. stînga şi coborîi in umbra adîncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriţei, hogaş, m. n. 58. în codruţul cu copaci Şi cu lunci pline cu fagi. jarnîk-bîrseanu, d. 290. LUNCET, lunceturi, s. n. (Cu sens colectiv) Totalitatea luncilor din preajnja unei ape curgătoare. Puse de răscoli ‘domnia în cruciş şi în curmeziş, repezind veste împărătească din cuibul şuietelui in largul luncetului. delavrancea, s. 97. LUNCULÎŢĂ, lunculiţe, s. f. Diminutiv al lai 1 u n c ă. Cum zări acea lunculiţă, pleoapele începură să i şe lipească. popescu, B. ii 27. La mijloc de lunculiţă, Paşte murgul lui Gkeorghiţă. bibicescu, p.p. 56. Colo-n verdea lun-culiţă, la mijloc de poieniţă, El vedea de-o grădiniţă. TEO-. DORESCU, P. P. 451. LUKCtlŢĂ, luncuţe, s. f. Lunculiţă. Nişte argaţi... apucau tulpinile dobarîte şi le tîrau spre luncuţă.' camilar, n\ ii 333. Şi cum zice, cum vorbeşte, Spre luncuţă se porneşte, marian; s. 53. într-un capăt de luncuţă Este mîndră poieniţă, şez. vii 85. LUNECĂ, lunec, vb. I. (In concurenţă cu aluneca) 1. Intranz. (Despre fiinţe) A-şi pierde echilibrul, călcînd pe o suprafaţă lucioasă; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuşi, a se prăvăli. îşi puse gluga peste căciulă şi porni, lunecînd la fiecare pas. sadoveanu, o. a. iii 80. Cîteodată trebuie să se întoarcă amîndoi cu spatele, cînd se năpusteşte un vîrtej. Lunecă. Se agaţă unul de altul. C. PETRESCU, î. I 180. Luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi, negruzzi, s. I 156. <> (Despre obiecte) Mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în Ozatta. creangX, a. 23. + F i g. A se abate din drum. Vremea era-ntu-necoasă Şi cărarea lunecoasă. Lunecai la altă casă Unde-i nevasta frumoasă, jarnîk-bîrseanu, d. 236. 2. I n t r a n z. A se mişca cu uşurinţă, lin, fără zgomot şi fără a întîmpină vreo rezistenţă sau vreun obstacol; a se strecura uşor. Prin văzduh, pe deasupra, trecu o rîndunică, ca o săgeată; pe urmă se bătu un fluture; apoi lunecă un cird de raţe. sadoveanu, o. v 72. Dealurile aspre se deşiră către, zare, cu coamele înălbite. Aproape de tot apa tulbure a rîului lunecă repede, sahia, n. 119. •Gondole... se depărtau de maluri Şi lunecau in taină pe negrele-ţi canaluri. ALECSANDRI, p. i 165. <$> (Poetic) Steaua ciobanului lunecase in văzduhul albastru, ca o lacrimă, camilar, TEM. 43. Lună tu, stăpin-a mării, pe a lumii boltă luneci, eminescu, o. i 130. Fig. Ana deveni serioasă, ca o umbră ii lunecă pe faţă. VLAHUŢĂ, o. A. iii 48. + (Despre mîncări sau băuturi) A merge uşor şi repede pe gît (fiir.d înghiţit cu poftă); a aluneca. Erau bune mincările şi vinul luneca de minune. slavici, N. n 308. Şi aşa luneca hrinca aceea de uşor pe gît, parcă era unsă cu unt. creangX, a. 31. 3. T r a n z. A trece (uşor). Ea-i şterse lacrimile, apoi îşi lunecă puţin palma pe fruntea tui înfierbîntată. vla-huţX, o. a. iii 53. + F i g. (Complementul indică privirea) A arunca uşor, a îndrepta. Leuşcan a lunecat spre mine o privire, sadoveanu, o. L. 24. Şi peste lumea ta-n ruină îţi luneci, fără să te mişti, Privirea-ţi rece şi senină, vla-huţX, n. 60. 4. Refl. Fig. (învechit, despre oameni) A se lăsa înclinat, ispitit, a se amăgi, a se înşela. Dar iacă te apropii de Tîrgu-Frumosl Să nu te luneci a judeca după nume şi lucrul, negruzzi, s. I 191. c LUNECÂRE, lunecări, s. f. Acţiunea de a luneca. LUNEtOS, -OĂSĂ, lunecaşi, -oase, adj. 1. (Despre o suprafaţă) Pe care se lunecă uşor. în zorii reci şi umezi, după ploaia nopţii, păşea sprinten pe cărarea lunecoasă. sadoveanu, o. viii 8. Aice parchetu-i lunecos. NEGRUZZI, S. iii 110. Pe cea noapte-ntunecoasă, Pe cea tină lunecoasă, Nimerirăm ceastă casă, Cu obloane la fereastră. teodorescu, p. p. 17. + Care lunecă uşor. Schiuri lunecoase. Fig. (La pl., despre ochi) Galeşi, umezi. Bătrînul îi luă capul in miini, o privi in ochii lunecoşi. REBREANU, R. I 158. 2. Fig. (Rar) Nestatornic. O privelişte ticăloasă a lunecoaselor lucruri omeneşti. bXlcescu, o. ii 235. LUiNECIjŞ, (1) lunecuşuri, s. n. 1. Loc (umed sau îngheţat) pe care se lunecă, teren lunecos (după ploaie sau prin îngheţ). Pe la cîte un lunecuş mai repede, el vroia s-o ajute. vlahuţÂ, o. A, iii 69. Loc unde se dau copiii pe gheaţă; gheţuş. 2. (Rar) Alunecare. Mergeau cu mare grijă şi la oarecare depărtare unul de altul, că era primejdie de lunecuş. v. rom. noiembrie 1953, 11. LILNÎTĂ, lunete, s. f. 1. Instrument optic alcătuit din mai multe lentile (şi prisme), dispuse def obicei într-un tub, şi care serveşte la .observarea obiectelor depărtate; ochean. Cu luneta începem să desluşim de pe bord o mişcare, arghezi, p. t. 42. Luneta de mare distanţă, arma gardianului... aducea obiectul sau fiinţa la cîţiva metri inaintea ochiului, bart, e. 54. Puşcă (sau carabină ) cu lunetă = armă de vînătoare sau militară special construită şi înzestrată cu o lunetă, care serveşte la ochirea precisă şi repede. Era o carabină uşoară cu lunetă, sadoveanu, o. L. 29. ■ 2. Dispozitiv de sprijinire a pieselor lungi şi subţiri în timpul prelucrării lor Ia anumite maşini-unelte. LUKG1 adv. Mult, îndelung. Trecu ca o umbră şi, cînd intră in chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. Că de loc nu suie bine, Că glasul ei prea lung ţine Filomelii tot zicea? alexandrescu, m. 289. -0> Expr. A se uita (sau a (se) holba, a privi, a căla la cineva ori la ceva) lung = a privi mirat, nedumerit sau mult şi atent. Baciul... cată lung spre creste Şi spre ţarcurile goale. Topîrceanu, b. 20. Plopii! Mă cunosc ei bine.','.. Dau din LUNG — 796 — LUNGIME cap şi lung prívese Buimăciţi spre mine, coşbuc, P.^ i 261. Capra atunci holbind ochii lung prin casă... rămlne încremenită. CREANGĂ, P. 27. Zamfira tristă... cu ochi umezi lung se uita La cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, p. i 19. LUNG2 s. n. (De obicei articulat) 1. Lungime. Ca o îngustă năframă, întinsă pe lungul nesfirşit al văii largi, îşi pierdea cursul in taina depărtată a răsăritului. HOGAŞ, M. N. 156. Zburau amîndoi prin pustiul lungului mării. EMINESCU, N. 14. Are un pod peste apa Oltului, lungul poate fi ca de optzeci stînjeni, latul de trei. Golescu, î. 7. L o c. a d v. şi p r e p. Dc-a (sau în) lung(ul) = în (sau urmînd) direcţia lungimii, pe lîngă, pe marginea.. . ; de la un capăt la altul. Voi pune Să-l tirîie d-a lungul Bagdadului, coşbuc, P. I 53. Luă dmmul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi. ISPIRESCU, I». 259. Şi apoi de la o vreme... luînd de-a lung pămfntul merg spre împărăţie, creangă, P. 286. Mult îi plăcea copilei... Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri, Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri. ALECSANDRI, p. iii 175. în lung şi în laf sau în lung şi în larg = în toate direcţiile, pretutindeni, peste tot. Cîmpu-n lung ¡i-n lat răsună, alecsandri, p. in 589. Preîmblîndu-se în lung şi în larg prin mica cămăruţă. NEGRUZZI, S. I 19, Cit te uiţi în lung şi-n lat, Nu mai vezi pămint uscat, Ci tot ape tulburele, jarnîk-bîrseanu, d. 320. E x p r. A (nu)-şi cunoaşte lungul nasului v. cunoaşte (3). 2. (Rar) Timp, durată. Vroia să doarmă în tot lungul acelei duminici ca un butuc, neîntors, ca la un capăt de muncă istovitoare, camilar, tem. 145. LUNG3, -A, lungi, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziţie cu scurt) Ale cărui capete sînt departe unul de altul. în cale văzu o nuia_ lungă-de alun pe care o luă. ISPIRESCU, i#. 34. Vizitiul.. . cu barba—lungă, îi mina cu hăţuri coperite cu ţinte de argint. NEGRUZZi, S. I 37. Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît şi lung în trup. jarnîk-bîrseanu, D. 506. <> I' i g. Gerul dă aripi de vultur cailor în spu-megare Ce se-ntrec pe cimpul luciu, scoţind aburi lungi pe nare. 'alecsandri, p. iii 12. E x p r. A avea mîilă lungă sau a ii lung de mînă = a avea obiceiul să fure. A îi lung în (sau de) limbă sau a avea limbă lungă = a vorbi prea mult. 2. (Despre oameni sau despre trupul lor, în opoziţie cu m i c, scund) înalt, de statură mai mare decît cea obişnuită. Intră în casă o babă lungă, seacă, gheboasă. rktkganu;,, p. i 53. <> A căzut cît a fost de lung = a căzut întins la pămînt. 3. (Despre o suprafaţă, în opoziţie cu lat, larg) Care se întinde pe o distanţă mare, vast. E lung pămîntul, ba e lat. coşbuc, p. i 53. Suia un deal lung şi trăgănat. CREANGĂ, P. 40. Era o cimpie lungă şi tăcută, Lungă ca pustiul. AI.ECSANDRI, V. I 189. 4. (Despre mîncări, mai ales despre ciorbe, sosuri etc., în opoziţie cu gros) Cu multă apă, de proastă calitate, lipsit de valoare nutritivă sau de gust. Cafeaua era lungă, prea dulce şi rece. C. PETRESCU, î. îl 45. <'/ E x p r. Zeamă lungă, se spune despre o mîncare cu multă apă şi fără gust sau (f i g.) despre o cuvîntare, o lucrare literară etc. fără conţinut. 5. (Despre timp sau noţiuni temporale, în opoziţie cu scurt) Care durează, care ţine mult, îndelungat. Au sosit iarăşi nopţile lungi de iarnă. VEArruŢĂ, o. A. 139. Cine n-are dor pe luncă Nu şti'luna cind se culcă Şi noaptea cîtu-i de lungă. . jarnîk-bîrseanu, d. 87. 4}- E x p r. Zile (sau ani) lungi = zile sau ani întregi, timp îndelungat. Zile lungi mi le-am pierdut să mă-mprietenesc cu tine. coşbuc, P. I 51. ^ (Despre orice fapt sau acţiune care se poate măsura în timp) Un fluier lung răsună în postul de pilotaj. barT, E. 116. Cind cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. Codrul sună, clocoteşte, De-tin lung hohot, alecsandri, p. i 12. [Goţii] in lunga petrecere a lor în Dacia, lăsară multe urme. BĂLCESCU, O. n 13. Vorbă hmgă = vorbă multă.şi inutilă. Ce mai atita vorbă lungă, dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Vorbă lungă, sărăcie-n pungă. AiyECSANDRl, T. 236. ^ (Fon.) Silabă (sau vocală) lungă — silabă (sau vocală) care are o durată mai mare decît durata medie. LUNGAN, -A, lungani, -e, s. m. şi f. Persoană foarte înaltă şi slabă, deşirată. Singurul om de acolo îndreptăţit să ia măsuri într-o asemenea împrejurare era un lungan smolit. GALAN, B. I 19. Privi furiş înspre spatele lunganului din faţa noastră, sadoveanu, P. s. 29. Un lungan, co-borînd prispa unei circiumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă. M. I. caragiale, c. 9. LUNGĂRfiŢ, -EÂŢĂ, lungăreţi, -e, adj. Care are formă cam lungă, mai mare în lungime decît în lăţime; lunguieţ. îşi încreţi toată faţa lungăreaţă într-un zîmbet. CAMILAR, T. 82. Copiii făceau in pumn un boţ lungăreţ de mămăligă, c. petrescu, î. ii 164. A fost mic de stat, dar ca umere largi, cu faţa mare şi lungăreaţă, cu 'fruntea lată şi ochii mari plecaţi în jos. eminescu, n. 156. LUNGÎj lungesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre lucruri) A se face mai lung; a se întinde (ocupînd un spaţiu mai mare). în dreapta se lungea un petic mare de pădure, dumi-triu, N. 119. «^(Tranz. în e x p r.) A lungi pasul = a merge mai repede, a se grăbi. Lupul... lungi pasul lupeşte. ISPIRESCU, L. 79. + (Despre fiinţe sau părţi ale corpului) A se face mai lung, a se întinde în sus; a se înălţa. Aşa se deşira şi se lungea de grozav de ajungea cu mina-la lună. CREANGĂ, P. 245. Baba se smulse... Iun• gindu-se slabă şi mare' pînă-n 'nori. eminescu, n. 10. <$> Expr. A i se lungi (cuiva) urechile de foame = a fi foarte flămînd. El mănincă cit un casier, şi noi... Ian priveşte, mi s-au lungit urechile de foame, a^ecsandri, t. i 440. A i se lungi (cuiva) ochii (sau căutătura) D drum = a privi cu tristeţe în gol, dornic de a pleca departe. De-abia îngăima cîte-o vorbă... şi iar cădea pe gînduri^ şi ochii largi i se lungeau a drum. VLAHUŢĂ, n. 12. Tranz. Boii trăgeau înainte, clătinînd din cap şi cu nările aburinde, şi-şi lungeau gîturile in jug. dumitrtu, n. 87. 2. Refl. A se întinde pe jos, pe un pat etc.; a se culca. Aşezai şaua la rădăcina unui brad, aşternui mantaua, mă lungii cu faţa-n sus şi mă hotărîi să-mi închipui că nu mi-e foame, hogaş, m. n. 110. Abia se lungi în pat şi gîn-durile începură, întîi blîndet prietenoase, ş-apoi îndoielnice, posomorite, delavrancea, h. tud. 20. 3. Tranz.- (Cu privire la mîncări şi băuturi) A subţia cu apă, a dilua. A lungit supa. 4. Tranz. (Cu privire la diviziuni ale timpului, la fapte sau acţiuni care durează) A face mai lung, a prelungi, a face să dureze. în zadar, urgie crudă, lungeşti noaptea-ntunecoasă. ai,Ecsandri, p. iii 22. Expr. (Mai ales la forma negativă) A lungi vorba = a întinde vorba, a vorbi mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îl îngriji ca pe lumina ochilor lui. ISPIRESCU, L. 235. Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba. CREANGĂ, r. 80. Iaca leneşii!... —Hai, nu mai lungiţi vorba şi vă porniţi acu-ndată la lemne, alecsandri, t. i 262. LUXGÎME, lungimi, s. f. 1. Dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei figuri geometrice. Şe aude huruitul greoi al roţii şi scrîşnetul strident al ferăs-traielor spintecind, în toată lungimea lor, trunchiurile nefericite ale brazilor, bogza, c. O. 129. Toată lungimea păretelui din fund, dacă lungime s-ar fi putut numi, era prinsă de o laviţă îngustă, hogaş, m. n. 78. 2. Durată. Lungimea nopţilor de iarnă. Lungimea di$‘ cursului. 8. (Fiz.; în expr.) Lungime de undă v. undă. LUNGIRE — 797 — LUPANAR LUNGÎRE, lungiri, s. f. Acţiunea de a (se) lung i.+ (Tehn.) Deformaţie prin care creşte sau descreşte lungimea unui corp. ~~ LUNGÎŞ s. n. (Numai în locuţiuni) Loc. a d v. îll (sau do) luilgiş = în lung, de-a lungul. Trece sate curmeziş şi dumbrăvile-n lungiş. POP. în luilglş şi (sau şi-n) curmeziş v. curmeziş. Loc. prep. în (sau dc-a) lungişul = de-a lungul. Şi trecea, mări, trecea De-a lungişul munţilor, Curmezişul cîmpilor Prin mijlocul florilor, alecsandri, P. I 106. LUNGtîT, -A, lungiţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Culcat, întins. Stătea lungit pe-o canapea cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, cucerit de amintiri, sadoveanu. e. 174. Nu s-auzea decît suflarea. trudită a holnav.dui, care stă. ■ ■ lungit pe spate. vlahuţĂ, o. a. 345. + (Neobişnuit) Alungit, prelung. Are părul negru... ochii lungiţi ca basoreliefurile egipţicne. c. petrescu, î. ii 190. LUNGOARE s. f. v. lingoare. LUNGUIÎŢ, -IÂŢĂ,. lunguieţi, -e, adj. Care are o formă alungită; lungăreţ. Faţa Anei, lunguiaţă, arsă de soare... se posomori. REBREANU, i. 20. Erau aşezate nişte stufişuri, unele rotunde şi cu flori, altele lunguieţe. ISPIRESCU, ii. 244. Ferestrele catului de sus, mititele, lunguieţe şi întărite cu vergele de fier. ■ . erau cu mult înălţate de la pămînt. ODOBESCU, S. I 127. LUNI s. f. (Uneori şi în forma articulată lunea) Prima zi a săptămînii, care urmează după duminică. Era luni a doua zi de rusalii şi oamenii nu prea erau pe' la casele lor. camil PETRESCU, o. II 19. ‘ Iute mă:ştii' în pod, umflu pupăza de ■ unde era, sai cu dînsa pe sub. streşina casei şi mă duc de-a dreptul în tîrgul vitelor, s-o vîtid; căci era tocmai lunea, intr-o zi de tîrg. CREANGĂ, A. 56. + (Adverbial, numai în forma articulată) în timpul.zilei de luni; în fiecare luni. Unele magazine sînt închise lunea. LUNTRAŞ, luntraşi, s. m. Cel care conduce o luntre; vîslaş. Era asemenea luntraşului care mişca lopeţile. mihat.E, o. 168. Luntraşul cu chip negru i-a stat sinistru-n cale, Lăsîndu-mă pe ţărmuri să plîng rătăcitor, macedonski, o. I 174. Pescuitul... formează cirmacii şi luntraşii cei buni. i. ionescu, p. 407. ' LUNTBĂŞÎŢĂ, luntrăşiţe, s. f. (învechit) Femeie care conduce o luntre; soţia unui luntraş. în locuinţa-mi ■ singură Ttt insă nu-i afla O luntrăşiţă gingaşă, negruzzi, s. II 67. ' Lt/iVTIÎE, luntre şi luntri, s. f. Barcă 3e obicei cu vîsle. Pe rîmnic în păpurişul tinăr, neagră şi nemişcată, sta o luntre cu lopeţile în laturi, ca o pasere ostenită, cu aripile aliniate. sadoveanu, o. I 101. Iar din timbre de la maluri se desface-actim la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, o. I 154. Bate. vtnlul -sălcile, Să pornească luntrile, hodoş, P. P. 81. ^ Expr. A S6 îaob. (sau a so pune, a se aşeza) luntre şi punte = a încerca toate mijloacele spre a realiza sau spre a obţine ceva. Tot el se aşezase luntre şi punte. . . să potolească îndîrjirea oştirii. C. PETRESCU, E. DR, 23. Cînd cădea cîte un pîrjol... el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa ţeara. ISPIRESCU, i,. 11. S-a pus el — nu-i vorbă — luntre şi punte.. . dar degeaba i-a fost. creangă, p. 144. LUNTRÎ, luntresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A pluti cu luntrea; a vîsli. Au luntrit cătră ostrovul acela. SBIERA, P. 57. LUNTRICÎOĂ, luniricele, s. f. Luntrişoară. Ochii Ancuţei zăriră o luntricică ce-nainta, despicind valurile. ODOBESCU, S. I 140. LUJNlTilŞOARĂ, luntrişoare, s. f. Diminutiv al lui luntre. Luntrişoare cu vîslaşi muiaţi numai in fir. . . aşteptau, ispirescu, i„ 237. O mică luntrişoară Pe luciul viu al mării, alecsandri, p. i 194. LUNTRITĂ, luntrite, s. f. Luntrişoară. Luntriţa mea uşoară. . . val sfîşie, Talaz despică, văcărescu, r. 25/. Vîlcăn'aş ■ . ■ în luntriţă că intra, Dunărea-n două tăia. TEODORESCU, P. P. 557.. . LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer sălbatic, carnivor, care seamănă cu un cîine, dar arc capul ceva mai mare, botul şi urechile mai ascuţite şi coada mai stufoasă (Caniş lupus). Dintr-o dată s-au sculat cu mînie scroafele asupra lupului, clefăind şi pălindu-l cu sfîrlele. SADOVEANU, B. 103. Argatul. . . a murit sărmanul muşcat de un lup turbat. HOGAŞ, dr. ii 46. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure, neagră, deasă, mare, înfiorată. . . de un urlet flămînd de lupi. eminescu, x. 23. Ochii bancherului se înflăcărară; ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. bolintineanu, o, 393. Expr. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A aven urechi de lup = a auzi bine. A închido lupul în stînu = a avea duşmani în casă. A înghiţi (sau a niînca) ca (sau cît) lupul = a înghiţi său a mînca mult-şi cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului v. g u.r ă (11). A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a scăpa, a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. Gură de lup v.' g u r ă. F i g. Om hrăpăreţ şi crud. Şi lupii s-or frînge amarnic de rău De-or vrea să se-atingă de leagănul tău. frunză, s. 11. 2. Compuse: lupul-bălţii = ştiucă; lup-dc-mare = numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat. Femeia- ■ . vorbeşte cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufrăgii, bart, e. 225; lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinare cenuşie şi cu aripile şi coada negre; se hrăneşte cu păsări mici, şoareci şi insecte (Lanitts excubitor); lupul-albinelor = gîn- . dăcel viu colorat a cărui larvă trăieşte în stupii de -albine, producînd pagube (Trichodes apiarius); (Bot.) ba'rba-1 lipului v. barbă; gura-lupului v. gură; ochiul-lupului v. ochi; părul-lupului v. păr; spinarea-lupului v. spinare; talpa-lupului v. talpă. 3. Buştean susţinut de o capră deasupra jilipului, folosit ca'frînă pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. Nume dat la diverse maşini folosite în filaturi pentru curăţirea sau prelucrarea materialelor textile. LUPĂN, lupani, s. m. (Regional) Pui de lup. Din patru vetre ale acelor haite au să iasă la război. . . douăzeci de lupani. sadoveanu, O. L. 40. -if- (Adjectival; despre animale, mai ales despre boi şi vaci) Care este de culoarea lupului; sur, cenuşiu. Bou lupan. Vacă lupană. LUPANĂK, lupanare, s. n. Bordel, local de perdiţie. La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene... Acolo v-aţi pus averea. EMINESCU, o, I 151. LUPĂ — 798 — LUPTĂ LTÎPĂ, lupe, s. f. 1. Instrument optic alcătuit dintr-o lentilă convergentă sau un ansamblu convergent de lentile alipite, cu care se observă obiectele de dimensiuni mici, ale căror imagini se văd sub un unghi mai mare. Te uiţi la acest lanţ de aur cu lupa şi cu mirare bagi de seamă că fiecare verigă înfăţişează un cal aler-gind. stancu, u.R.s.s. 122. Te apleci să priveşti cu o lupă deasupra unei palme de pămint. c. PETRESCU, î. II 16. 2. (în siderurgie) Bulgăre de oţel amestecat cu zgură in stare de pastă, obţinut prin anumite procedee metalurgice; lentilă. LUFÎI, lupei, s. m. Cîine născut din încrucişarea cu un lup. LUPÎSC, -EĂSCĂ, lupeşti, adj. De lup, care aparţine lupului. Dă lupul in deal şi-l dobor cu ghioaga... ■ Acuma cred că s-a dus vestea intre dinşii, in vorba lor lupească, de mă lasă in pace. c. petrescu, K. dr. 130. Toţi -se infăţişară: şi-nălţimea lupească începu să vorbească C-un glas dojenitor, alexandrescu, m. 332. LUPÎŞTE adv. Ca lupul, în felul lupului. Calcă, murgule, lupeşte. alecsandri, p. p. 248. + Cu lăcomie. Băiatul îmbuca lupeşte. ispirescu, 101. Mînctnd lupeşte mă făceam smerit. crEangX, a. 61. I/IJI'IN G, lupingitri, s. n. Evoluţie acrobatică a unui avion, în care acesta descrie o buclă în plan vertical. — Scris şi: (după englezeşte) looping. LUPOAICĂ, lupoaice, s. f. Femela lupului. Uit scut de fier săpat... şi pe care se zărea O lupoaică argintie. .VI.ECSANDRI, P. II 10. LUPOĂLE, lupoaie, s. f. I. (învechit şi regional) Lupoaică. 2, Plantă erbacee parazită, cu flori' diferit colorate, care aduce pagube porumbului, tutunului, cînepei (Oro-banche ramosa). Bogaţii porneau războaie, Şi-n ogor creştea lupoaie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/3. LUI’TĂ, lupt, vb. I. J. Refl. A se prinde corp la corp cu cineva pentru a-1 învinge, pentru a-1 doborî; a se lua Ia trîntă cu cineva; a se bate (pe viaţă şi pe moarte) cu cineva. învăţă Ercule de ta un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme. ISPIRESCU, U. 20. Greu m-am luptat. . . dar i-am venit de hac zmeului. Ai,ECSANDRi, T. i 391. obiecte. îşi întinse cizmele... să le admire lustrul. C. PETRESCU, î. H 171. •Fierul e ruginos, îşi pierde lustrul frumos. TEODORESCU, p. p. 295. <$• E x p r. (în glumă) Sărăcie CU lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. •+■ Luciu pe care-l capătă suprafaţa unui obiect (mai ales a unei stofe) din cauza uzării. + F i g. (Peiorativ) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. Lustru de învăţătură, a Acea familie de parveniţi avea _ numele de Serescu şi, ca să-şi dea mai mult lustru, adăoga.. . prepoziţia • de s>. bolinTineanu, o. 417. LTÎSTRU2, lustri, s. m. (învechit) Interval de cinci ani. Opt lustri de domnire aproape sînt la număr De cînd acest imperiu îl port pe al meu umăr. auîcsandri, t. i 345. LtîSTRD3, lustre, s. n. Lampă cu mai multe braţe, de obicei suspendată de plafonul unei încăperi mari, folosită ca podoabă, ca ornament. Patru luminări într-un lustru şi două în sfeşnicele de pe masă luminau turbure tala. cîunescu, i. c. 97. — Variantă: lustru s. f. LUSTRUI, lustruiesc, vb. IV. T r a n z. A da lustru, a face să lucească suprafaţa unui lucru. A lustrui mobila. a Darabanii îşi lustruiră curelele, sadoveanu, o. vii 68. + R e f 1. F i g. A se pune într-o lumină favorabilă ; a se făli, a se lăuda. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine.., lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. EMINESCU, o. I 134. LUSTRUlALA, lustruieli, s. f. Lustruire, lustru1. — Pronunţat: -tru-ia-. LUŢERNA LUSTRUÎRE s. f. Acţiunea de a I u s t rui. Lustruirea ghetelor. . LUSTRUIT, -A, lustruiti, -te,.adj. Cu lustru; lucios. Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită, ispi-RESCU, I,. 38. Dionis Jăcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit. eminescu, n. 35. Armele Lustruite Cu platoşe Zugrăvite. TEODORESCU, p. p. 478. + F i g. (Peiorativ) Meşteşugit, căutat, artificial. Fraza lustruită nu ne poate înşela. eminescu, o. i 151. LUSTRUITOR, -OARE, lustruitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu lustruirea diferitelor obiecte; (rar) lustragiu. S-a mutat aci... lustruitorii de pantofi şi de iminei. camii, petrescu, o. n 387. — Pronunţat: -tru-i-. LUT, (rar) luturi, s. n. 1. Rocă sedimentară foarte răspîndită în natură, de culoare galbenă sau cafenie, formînd o varietate de argilă cu conţinut de nisip şi de oxizi de fier, folosită în olărie, lucrări de construcţie şi sculptură. Sus, la mansardă, alte două încăperi, destul de mari, dar cu lut pe jos. GAI.AN, B. i 263. Mi-e capul greu ca de lut, Stau în prag şi ea nu vine. cosbuc, P. I 50. Fata... îşi suflecă minicile, călcă lut şi lipi cuptioriul. creangX, p. 287. Lut verde = argilă de culoare verde, folosită de sătence pentru tras brîie la casă. 2. Pămînt. (Poetic) într-o şubredă făptură de lut, întîmplarea închide cîteodată atîta putere... încît rămîi uimit. ANGHEL, pr. 123. Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, dac-oi fi eu sau altul? eminescu, o. I 181. + F i g. Trupul omenesc după moarte. Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu. EMINESCU, o. i 37. LUTĂRÎF;, lutării, 8. f. Loc, groapă de unde se scoate (sau s-a scos) lutul. Cătră amiază trecură un pîrău al lutăriilor printre rovine de pămînt galben şi, lîngă o iezătură, văzură moara, sadoveanu, F. f. 432. Inginerii... bateau ţăruşi provizorii de hotar, lingă viroagele sterpe şi sparte de săpături, movile şi lutării ale lui Zaharia Duhu, c. petrescu, r. dr. 257. LUTEÎNĂ s. f. (Med.) Hormon provenind din secreţia internă a corpului galben. LUTERÂN, -A, luterani, -e, adj. Care ţine de lutera-nism. V. protestant. Biserica luterană. + (Substantivat) Adept alluteranismului. Luteranii nu recunosc autoritatea papei. LUTERANÎSM s. n. Cult creştin reformat, întemeiat în secolul al XVI-lea de Martin Luther. V. protestantism. LUŢlâŢIU s. n. Element trivalent din familia pă-mînturilor rare. LUTIŞOR s. m. Un fel de argilă de culoare galbenă sau roşie, mult folosită în pictură. LUTOS, -0ASA, lutoşi, -oase, adj. Care conţine mult lut, plin de lut; argilos. Puhoiul cu spuma lutoasă tîrîie garduri smulse şi acoperişuri de coşare. C. PETRESCU, S. 55. în Mehedinţi la munte sînt cele mai multe pămînturi nisipoase şi la cîmpie cele mai multe lutoase. I. ionescu, m. 55. LÎJTRU s. n. Blană de vidră. Scurtă de lutru. LUTUÎ, lutuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional, rar) A lipi cu lut: a muiui. i LUŢARNA s. f. v. lucernă. LUŢERNA s. f. v. lucernă. — 799 — LUX — 800 — LUXURIAN T LUX1, (rar) luxuri, s. n. întrebuinţare excesivă a mijloacelor materiale în felul de a trăi, de a se îmbrăca etc., depăşind cu mult nivelul mijlociu de viaţă; splendoare exterioară, somptuozitate. Vă închipuiţi că oamenii de treabă se uită la sindrofiile şi la luxurile voastre? RE-breanu, i. 88. Plăcerile vînătorii cu tot cortegiul lor de lux şi de galanterie era numai petrecerea favorită a regilor fi a fericiţilor de pre această lume. odobescu, s. in 57. [Turcii] ne lăsau, spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul¡i corupţia, negruzzi, s. I 202. Loc. adj. Do lux = a) care depăşeşte necesitatea, fiind făcut mai mult pentru plăcere; somptuos. Hotel de lux; b) de calitate superioară. Opera puşkiniană a fost tipărită în numeroase ediţii, ediţii populare ¡i ediţii de lux. STAncu, u.R.s.s. 106; c) care are articole de calitate superioară. Magazin de lux. Fig. Lux de amănunte. LUX*, luc;i, s. m. Unitate de măsură a iluminării. LUXĂ, luxez, vb. I. Tranz. (Med.; construit cu dativul pronumelui personal) A-şi scrînti (o mînă, un picior etc.), a deplasa din articulaţia sa. Mi-am luxat mina. LUXĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a luxa ţi rezultatul ei; luxaţie. LUXĂŢIE, luxafii, s. f. (Med.) Deplasare a unui 03 din articulaţia lui (în urma lovirii etc.); scrîntitură. Luxaţia gleznei. LUXMÎTRU, luxmetre, 8. n. Instrument pentru măsurarea iluminării. LUXOS, -0ĂSĂ, luxoşi, -oase, adj. (Despre persoane) Care se îmbracă elegant, cu lux, cu risipă ; (despre obiecte) făcut cu lux, cu bogăţie şi cu cheltuieli mari. Descria frumos o adunare literară, in saloane luxoase, sadoveanu, e. 102. Pe cei slugarnici, mîndri ¡i luxoşi îi arăta cu degetul, creangă, A. 136. Tăutu ¡i soţia lui au primit de la dărnicia arheologului modern veşminte mai mult luxoase decît autentice, odobescu, s. 11 218. (Adverbial) Gajiţa lui Cuţui... umblă gătită mai luxos, sadoveanu, b. 218. LUXtîRĂ, luxuri, s. f. (Rar) Viciu al celor care se dedau fără reţinere plăcerilor senzuale. Luxura degradează pe om. LUXURIANT, -Ă, luxurianţi, -te, adj. (Franţuzism) Extrem de abundent. Vegetaţie luxuriantă, a Fiecare nouw sfidare adînce§te prăpastia dintre mizeria populaţui muncitoare j» opulenţa luxuriantă a clasei stâpînitoare. UT. ANTIMONARHICĂ 157. — Pronunţat: -ri-ant. LISTA ABREVIÉRILÓfi. Abaol. =■ absolut Acuz. = acuzativ Adj. = adjectiv Adj. dem. = adjectiv demonstrativ Adj. interog.-rel. = adjectiv interogativ-relativ Adj. nehot. = adjectiv nehotărît Adj. pos. = adjectiv posesiv Adv. = adverb Aeron. = aeronautică Agrie. = .agricultură Agron. . = agronomie Anat. = anatomie Apic. = apicultură Arheol. = arheologie Arhit. = arhitectură Aritm. = aritmetică Art. == articol; articulat Art. adj. = articol adjectival Art. hot. = articol hotărît Art. nehot. = articol nehotărît Art. pos. = articol posesiv Astron. = astronomie Ban. = Banat Biol. ■=■ biologie Bis. = vorbirea bisericeasca Bot. = botanică Bucov. = Bucovina Chim. = chimie Conj. ■= conjuncţie Cor. = coregrafie Cosm. ; = cosmografie Dat. = dativ Dial. ' «= dialect; dialectal Ec. pol. = economie politică Entom. ■= entomologie Expr. = expresie F. = feminin Farm. = farmacie; farmacologie Fig. = figurat Fil. *= filozofie Filol. = filologie Fin. = finanţe Fiz. = fizică Fiziol. = fiziologie Fon. >= fonetică; fonologie Gen. = genitiv Geogr. = geografie Geol. = geologie Geom. = geometrie Gram. = gramatică Hort. = horticultura Ib. ■= ibidem Id. —- idem Imper. = imperativ Imperf. = imperfect Impers. = impersonal Ind. •= industrie Inf. -= infinitiv Interj. =* interjecţie Intranz. = intranzitiv Invar. = invariabil 1st. = istorie Jur. = ştiinţele juridice Lingv. = lingvistică Loc. adj. = locuţiune adjectivală Loc. adv. = locuţiune adverbială Loc. conj. = locuţiune conjuncţior Loc. prep. = locuţiune prepoziţioi • M. = masculin Mar. = marină Maram. = Maramureş Mat. = matematică ; Mec. = mecanică Med. = medicină Med. vet. = medicină veterinar* Met. = meteorologic Mil. ■= termen militar ■ Min. = mineralogie Mitol. = mitologie M. m. perf. = mai mult ca perfect Mold. = Moldova Munt. = Muntenia Muz. = muzică N. = neutru Neg. ■= negativ Nom. = nominativ Nr. = numărul Num. = numeral Num. card. = numeral cardinal Num. col. = numeral colectiv Num. multipl. = numeral multiplicaţi Num. nehot. = numeral nehotărît Num. ord. = numeral ordinal Numism. = numismatică Olt. = Oltenia Opt. = optică Omit. = ornitologie Part. = participiu Perf. c. = perfectul compus Perf. s. = perfectul simplu Pers. = persoană P. ext. = prin extensiune Piet. = pictură PI. ■= plural 31